Sunteți pe pagina 1din 113

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Cu titlu de manuscris
CZU: 624.04/.07

TARANENCO Anatolie

CALCULUL STRUCTURILOR DIN BARE


ÎN DOMENIUL POSTELASTIC

05.23.01 - Elemente de construcţii şi edificii

Teză de doctor în tehnică

Conducător ştiinţific:

Moraru Gheorghe, dr. hab.

Autorul Taranenco Anatolie

Chişinău 2008
CUPRINSUL

INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
Dezvoltarea teoriei de calcul la stări limită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
CAPITOLUL 1. COMPORTAREA CONSTRUCŢIILOR
ÎN STADIUL ELASTO-PLASTIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.1. Formularea problemei calculului elasto-plastic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.1.1. Comportarea secţiunilor grinzilor încovoiate în domeniul elasto-plastic . . . . . . . 12
1.2. Condiţiile calculului structurilor de rezistenţă în domeniul elasto-plastic . . . . . . . . . . . 14
1.2.1. Ipoteze de calcul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.2.2. Teoremele de bază ale teoriei stărilor limită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.3. Metode de determinare a stării limită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.3.1. Metoda biografică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
1.3.2. Metoda combinării mecanismelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
CAPITOLUL 2. CALCULUL ELASTO-PLASTIC AL STRUCTURILOR
DE REZISTENŢĂ PRIN METODA ELEMENTELOR FINITE . . . . . . . . . . . . . . 19
2.1. Energia potenţială a sistemului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .19
2.2. Element finit de grindă dublu încastrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
2.3. Element finit de grindă dublu încastrată cu o articulaţie plastică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
2.4. Element finit de grindă dublu încastrată cu două articulaţii plastice . . . . . . . . . . . . . . . . 27
2.5. Elemente finite de grinzi cu articulaţii plastice cu diferite moduri de rezemare . . . . . . 28
2.5.1. Element finit de grindă articulat—încastrată cu o articulaţie plastică . . . . . . . . . . 28
2.5.2. Element finit de grindă încastrat—articulată cu o articulaţie plastică . . . . . . . . . . 29
2.6. Element finit de grindă dublu încastrată cu o articulaţie plastică
cu evidenţa deformaţiilor din forfecare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
2.6.1. Element finit de grindă dublu încastrată cu două articulaţii plastice
cu evidenţa deformaţiilor din forfecare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
2.7. Element finit de grindă dublu încastrată prizmatică variabilă
de secţiune dreptunghiulară cu o articulaţie plastică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
2.8. Element finit de cadru cu o articulaţie plastică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
2.8.1. Element finit de cadru cu două articulaţii plastice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
2.9. Aplicaţie. Determinarea stadiului de cedare a unui cadru-portal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
CAPITOLUL 3. CALCULUL ELASTO-PLASTIC AL ELEMENTELOR
DE CONSTRUCŢII AMPLASATE PE MEDII ELASTICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.1. Bazele calculului grinzilor amplasate pe medii elastice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.2. Calculul grinzilor amplasate pe mediu elastic Winkler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
3.2.1. Element finit de grindă pe mediu elastic Winkler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
3.2.2. Element finit de grindă pe mediu elastic cu o articulaţie plastică . . . . . . . . . . . . . . 55
3.2.3. Aplicaţii. Determinarea stadiului de cedare a grinzilor infinite
amplasate pe mediu elastic Winkler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61

2
Grindă infinită solicitată de o forţă concentrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
Grindă infinită solicitată de două forţe concentrate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
3.3. Calculul grinzilor amplasate pe semispaţiu elastic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
3.3.1. Soluţia din saltul unghiului de rotire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70
3.3.2. Aplicaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
Comportarea grinzii infinite solicitate de o forţă concentrată. . . . . . . . . . . . . . . .72
3.4. Grinda finită amplasată pe semispaţiu elastic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
Cazuri particulare de încărcare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
3.4.1. Grinda solicitată de o forţă concentrată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
Etapa elastică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .80
Determinarea coeficienţilor bk . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
Etapa elasto-plastică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
CONCLUZII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
Adnotări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
Cuvinte-cheie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
Anexa A. Transformarea integrală Fourier. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103
Teorema convoluţiei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .104
Anexa B. Funcţii generalizate. Funcţia lui Dirac . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
Anexa C. Funcţia Green . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
Funcţia Green pentru grinda simplu rezemată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
Anexa D. Implementarea rezultatelor obţinute . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112

3
INTRODUCERE

Generalităţi
Metodele de calcul bazate pe ipoteza comportării elastice a elementelor structurilor de
rezistenţă nu dau posibilitate de a determina rezervele de rezistenţă ale structurilor. Calculul
care ţine seama de apariţia deformaţiilor plastice arată că capacitatea portantă reală este cu
mult mai mare. Acest fenomen este legat de redistribuirea eforturilor şi o uniformizare a lor
în stadiul elasto-plastic de comportare a materialului structurii de rezistenţă. Considerarea
acestei comportări permite estimarea capacităţii portante reale a structurilor de rezistenţă, ce
are o importanţă deosebită la solicitarea ei în cazuri extremale cu încărcări provenite din acţiuni
seismice, tasări de teren etc.
Dacă sistemul static nedeterminat nu cedează prin diferite forme de flambaj, atunci el poate
fi încărcat monoton cu sarcini care provoacă tensiuni peste limita de elasticitate fără a ceda.
Cedarea reală va avea loc numai în cazul când construcţia se va transforma în mecanism.
Prin metoda stărilor limită construcţia în general se studiază ca un ansamblu de elemente,
care la atingerea eforturilor în ele a unor mărimi cunoscute cedează, adică se distrug sau are loc
creşterea deformaţiilor şi deplasărilor fără creşterea încărcării. Deci starea limită a construcţiei
şi a elementelor este identică. Diferenţa constituie, în primul rând, faptul că elementul este
parte a construcţiei şi, în al doilea rând, stările limită ale construcţiei se determină prin calcule,
pe când în calitate de element poate fi acceptată o parte a construcţiei pentru care condiţiile
de cedare sunt cunoscute.
Starea de tensiune a unei secţiuni este caracterizată de eforturi. Capacitatea portantă a
secţiunii este determinată de efortul limită (ultim) — rezultanta tensiunilor, când pentru un
tip de deformaţii tensiunile pe toată înălţimea secţiunii transversale ating limita de curgere.
Aceste secţiuni se numesc secţiuni critice. La acţiunea efortului limită secţiunea se deformează
liber, fiindcă se pierde legătura ce se opune acestui efort. Această secţiune obţine proprietăţile
articulaţiei simple şi se numeşte articulaţie plastică.
Pentru obţinerea relaţiilor matematice ale calculului elasto-plastic este necesar de alcătuit
condiţiile fizice care determină cedarea fie a unei secţiuni, fie a construcţiei în ansamblu. Aceste
condiţii se numesc condiţii de curgere şi în caz general pot fi enunţate astfel: eforturile (sau
grupările de eforturi) într-o secţiune nu trebue să depăşească efortul limită al secţiunii

|S| 6 Su .
Prin abordarea problemei calculului postelastic se urmăresc următoarele scopuri:

1. Evaluarea capacităţii portante maxime (limită) a structurilor de rezistenţă din bare şi
cadre în funcţie de parametrii geometrici şi mecanici ai structurilor.

2. Descrierea comportării structurii după atingerea stării plastice în unul sau mai multe
elemente până la cedarea ei completă.

3. Proiectarea optimă a structurilor de rezistenţă, ţinând seama de rezervele de rezistenţă


provenite din adaptarea plastică a structurilor.

4
Dezvoltarea teoriei de calcul la stări limită
Ideea calculului în domeniul elasto-plastic a fost emisă în prima decadă a sec. XX de
G.Kazinsci. El a aplicat această metodă la proiectarea unei structuri de rezistenţă din oţel a
unui edificiu civil. Deasemenea, a efectuat experienţe cu grinzi din oţel, încastrate la ambele
capete, care au evidenţiat cedarea grinzii numai după plastificarea completă a materialului în
dreptul reazemului şi în secţiunile cu moment de încovoiere maxim. Aportul lui G.Kazinsci este
menţionat în [82].
Meritul creării bazei experimentale a teoriei plastice simple a structurilor din oţel revine
lui J.F. Baker. În urma studiilor experimentale şi investigaţiilor teoretice a fost publicată
prima lucrare monografică de amploare consacrată teoriei plastice (1956). Aportul şi rezultatele
încercărilor lui J.F. Baker este menţionat în [82].
Concomitent, în aceeaşi perioadă, problema calculului structurilor ce ar ţine cont de efectul
redistribuirii eforturilor a fost abordată de savanţii din fosta URSS. În 1936 şi-a ţinut lucrările
"Conferinţa asupra deformaţiilor plastice", în cadrul căreia acad. A.A.Gvozdev a enunţat
pentru prima dată într-o formă concisă trei teoreme fundamentale ale teoriei de calcul la stări
limită [49].
În lucrarea [49] A.A.Gvozdev a efectuat o cercetare istorică a metodelor de calcul existente,
a evidenţiat dezavantajele metodelor clasice şi a abordat ideea utilizării metodei de calcul la
stări limită.
În această monografie fundamentală sunt prezentate relaţiile de calcul ale elementelor de
construcţii din oţel, beton, zidărie, coraportate cu rezultatele experienţelor efectuate. Un loc
aparte în studiul respectiv îl ocupă elementele din beton armat, mai ales grinzile şi plăcile.
Deasemenea au fost trasate primele referinţe economice, care reies din utilizarea criteriului de
adaptabilitate plastică. Acad. A.A.Gvozdev a fost artizanul normării metodei de calcul la stări
limită în construcţii, fapt îndeplinit în 1955 (în fosta URSS).
Rezultatele obţinute la acest moment au fost totalizate în [102] de A.A.Rjaniţîn. În această
monografie sunt expuse atât problemele de bază şi scopurile metodei de calcul la stări limită, cât
şi rezultatele cercetărilor proprii ale autorului. Este prezentată în baza unor exemple concrete
necesetatea aplicării efectului redistribuirii eforturilor, concomitent în unele cazuri este demon-
strată inaplicabilitatea metodei clasice, sunt bine definite şi dovedite experimental ipotezele şi
noţiunile fundamentale de calcul admise. Deasemenea trebuie menţionat că autorul specifică
cazurile când este necesar de utilizat efectul consolidării materialului. Este prezentată com-
pararea deformaţiilor structurilor, se stabileşte legătura dintre deformaţii şi eforturi la starea
limită. Din rezultatele obţinute trebuie menţionat calculul grinzii infinite amplasate pe mediu
elastic în stadiul elasto-plastic. Nu trebuie trecută cu vederea estimarea efectelor economice
care pot fi atinse ţinând seama de comportarea elasto-plastică a materialului construcţiei.
Din autorii clasici pot fi menţionaţi B.G.Neal şi F.G.Hodge.
B.G.Neal în lucrarea [82] prezintă detaliat comportarea construcţiilor din oţel, argumentează
necesitatea calculului construcţiilor la stări limită (ultimate load), face o analiză a factorilor
care conduc la apariţia stărilor limită. Sunt prezentate metodele principale de calcul la stări
limită, modele de determinare a deplasărilor şi deformaţiilor la starea limită şi este introdusă
noţiunea de construcţie de greutate minimă. Toate realizările teoretice sunt completate cu
exemple practice.
Monografia lui F.G.Hodge [50] publicată în 1959, poate fi considerată o lucrare de sinteză a
rezultatelor anterioare şi suplimentată cu rezultate considerabile proprii. Accentul principal s-a
axat pe cercetarea elementelor încovoiate. Plus la aceasta o atenţie deosebită a fost atrasă la
solicitările cu caracter complex (încovoire şi forţe axiale, încărcări repetate etc.). Este necesar de

5
menţionat problema determinării deplasărilor şi în special, formularea problemei "paradoxului"
stării limită. În lucrare sunt descrise calculul grinzilor cu linia axelor frântă, plăcilor etc.
Este important de menţionat că orice problemă studiată finalizează cu o anexă în care este
demonstrată fie valabilitatea, fie domeniul de valabilitate a ipotezelor şi teoremelor admise.
Efectul redistribuirii eforturilor a fost studiat şi de S.M.Krîlov. În lucrarea [65] sunt de-
scrise cauzele care conduc la apariţia deformaţiilor neelastice a betonului armat. Este introdusă
noţiunea de redistribuire sau reglare artificială (forţată) a eforturilor, este evidenţiată influ-
enţa curgerii lente la redistribuirea artificială a momentelor, sunt explicate tezele principale cu
privire la calculul structurilor static nedeterminate din beton armat şi beton precomprimat cu
evidenţa redistribuirii eforturilor. În monografie este prezentat un set impunător de rezultate
experimentale.
La acest capitol trebuie subliniat aportul savanţilor M.Tichy şi J.Rakosnik. Monografia
[132] poate fi numită ghid de utilizare practică a metodei stărilor limită. Este bine argumen-
tată esenţa redistribuirii eforturilor, importanţa acestui efect în proiectarea construcţiilor din
beton armat. Într-un capitol aparte este introdusă şi demonstrată noţiunea de fiabilitate a
construcţiilor.
Monografia [78] elaborată de A.Mrăzik, M.Škaloud şi M.Tochaček ilustrează problemele de
calcul a construcţiilor din oţel la stări limită. Ea prezintă un interes deosebit fiindcă sunt expuse
şi particularităţile teoriei de calcul după metoda stărilor limită, şi argumentarea calculelor
practice. În mod comparativ sunt prezentate recomandările de proiectare a construcţiilor din
oţel la stări limită a diferitor state. O atenţie deosebită este acordată metodelor de calcul,
este cercetată infuenţa diferitor factori la capacitatea portantă a construcţiilor. Referitor la
această lucrare mai pot fi menţionate aspectele, de exemplu, calculul la stabilitate, calculul
construcţiilor de greutate minimă, determinarea deplasărilor în faza elasto-plastică.
Metoda stărilor limită pentru structuri din oţel şi beton armat a fost studiată deasemenea
în monografia lui S.Moy [77]. Se studiază stările limită a structurilor din bare.
O contribuţie importană la dezvoltarea bazelor experimentale ale teoriei de calcul după
stările linită a fost adusă de savanţii Şt.Bălan, S.Răutu şi V.Petcu prin elaborarea Cromoplas-
ticităţii. Ea reprezintă o metodă de urmărire vizuală a procesului de apariţie şi dezvoltare a
deformaţiilor plastice şi a comportării plastice a structurilor prin folosirea unor modele con-
fecţionate din mase plastice speciale, capabile de aşi schimba culoarea la atingerea limitei de
curgere [11].
În lucrearea [9], a savanţilor Şt.Bălan şi V.Petcu, este expusă o metodă originală de calcul,
metoda momentelor independente, caracterizată de un domeniu larg de aplicare şi simplitatea
operaţiilor ce o implică. Este prezentată legătura între metodele cunoscute cu metoda propusă,
aplicaţii practice ale metodei momentelor independente pe structuri din bare de configuraţii
uniforme şi neuniforme, aria de aplicare şi avantajele metodei.
În toate lucrările menţionate se studiază modelul rigid-plastic al structurii, neglijînd de-
formaţiile elastice. Modelul rigid-plastic este uşor de realizat, considerând că lucrul forţelor
exterioare este integral egal cu lucrul momentelor de încovoiere în articulaţiile plastice. Prin
acestă abordare este neglijată energia potenţială acumulată în structură în rezultatul deformaţi-
ilor elastice. Ca rezultat este imposibilă aplicarea teoremei de minimum sau staţionaritate a
energiei potenţiale totale a sistemului deformat. În consecinţă este imposibilă aplicarea metodei
elementelor finite, bazată pe minimizarea energiei potenţiale totale.
Al doilea neajuns al teoriei de corp rigid-plastic este lipsa modelului clar al aspectului
geometric al articulaţiei plastice.
În teză se introduce noţiunea de salt al unghiului de rotire în articulaţia plastică, care este
strâns legat cu momentul plastic al secţiunii. Această noţiune a permis modelarea corectă a

6
procesului de discontinuitate ce are loc în articulaţia plastică şi s-a stabilit relaţia dintre salt şi
momentul plastic.
Pentru a demonstra rezervele care pot fi evidenţiate prin calculul la stări limită se consideră
următorul exemplu. Fie o grindă static nedeterminată de secţiune dreptunghiulară b × h şi
lungime l, solicitată de o forţă F aplicată în mijlocul deschiderii (fig. 1, a)

a b
F M pl F
x x
l 2 l 2 l 2 l 2
y y

3Fl M pl
16
5Fl 8Fl M pl
32 −
32 2

Fig. 1: Determinarea stării limită a unei grinzi static nedeterminate.

Iniţial capacitatea portantă se determină reieşind din ipoteza comportării elastice a mate-
rialului. Starea de deformaţie totală se va afla acceptând polinomul

v◦ (x) = C0 + C1 x + C2 x2 + C3 x3 + v F (x),
unde v F exprimă influenţa forţei F în starea de deformaţie totală şi s-a aflat aplicând transfor-
marea integrală Fourier după schema generalizată [73] la ecuaţia

d4 v(x) q(x)
4
= ;
dx EI µ ¶
l
q(x) = F · δ x − ;
2
¯ ¯3
F F ¯¯ l ¯¯
v (x) = x− ¯ ,
12EI ¯ 2
unde δ(x) este funcţia Dirac-delta.
Pentru determinarea constantelor se folosesc condiţiile la limită

v◦ (0) = 0; v◦ (l) = 0;
dv ◦ (0) d2 v ◦ (l) (1)
= 0; = 0.
dx dx2
Realizând condiţiile (1) se obţine ecuaţia deformaţiei grinzii
à ¯ ¯3 !
F l3 1 1 1 2 1 3 1 ¯ l ¯¯

v (x) = − − x+ x + x − 3 ¯x − . (2)
2EI 48 8l 16l 2 16l 3 6l ¯ 2¯
Momentul de încovoiere în orice secţiune se determină prin relaţia

7
µ ¯ ¯¶
◦ d2 v ◦ (x) Fl 3 8 ¯¯ l ¯¯
M (x) = −EI = 1 + x − ¯x − . (3)
dx 2 16 l l 2¯
Momentul de încovoiere maxim se obţine în încastrare
3F l
Mmax = M ◦ (0) = − .
16
Atingerea tensiunilor în fibrele extreme a valorilor egale cu rezistenţa de curgere a materi-
alului este realizată de condiţia

bh2
M = σc · W = σc , (4)
6
de unde se obţine valoarea încărcării la care apare curgerea în fibrele extreme (în secţiunea cu
moment de încovoiere maxim)

16M σ c bh2
Fe = = 0, 889 . (5)
3l l
Relaţia (5) prezintă valoarea încărcării exterioare la care se atinge starea de curgere a fibrelor
extreme. În limitele ipotezei de lucru în domeniul elastic al materialului capacitatea portantă
a grinzii se consideră epuizată.
Dacă se admite plastificarea totală a secţiunii, adică se formează o articulaţie plastică, atunci
în relaţia (4) modulul de rezistenţă elastic se va înlocui cu modulul de rezistenţă plastic [93]

bh2
M = σc · Wpl = σ c ≡ Mpl ,
4
şi relaţia (5) capătă aspectul

σ c bh2
F1,u = 1, 33 . (6)
l
Etapa următoare este caracterizată de modificarea schemei de calcul a grinzii. Gradul de
nedeterminare statică este eliminat prin introducerea unei articulaţii plastice în încastrare, fiind
aplicat un moment concentrat Mpl (fig. 1, b). Soluţia acestei probleme poate fi obţinută prin
superpoziţie, ca suma a două soluţii: v ◦ (x), provenită din încărcarea exterioară şi v ∗ (x, ξ),
provenită din saltul unghiului de rotire a secţiunii hθi în articulaţia plastică
Pentru a căpăta soluţia particulară v∗ (x, ξ) se aplică transformarea Fourier după schema
generalizată [71] la ecuaţia

d4 v(x)
= 0,
dx4
şi se obţine (v. relaţia (2.21))

hθi
v∗ (x, ξ) = −
|x − ξ| ,
2
unde ξ este distanţa de la reazemul din stânga până la articulaţia plastică.
Ecuaţia generală are forma

v∗ (x) = α0 + α1 x + α2 x2 + α3 x3 + v∗ (x, ξ). (7)

Utilizând condiţiile la limită (1) se obţine

8
µ ¶
∗ hθi 3(l − ξ) 2 (l − ξ) 3
v (x) = ξ−x+ x − x − |x − ξ| . (8)
2 l2 l3
Fiindcă ξ = 0 relaţia (8) capătă forma
µ ¶
∗ hθi 3 2 3 3
v (x) = −x + x − 2 x − |x| .
2 l l
Momentul de încovoiere va fi
µ ¶
∗ d2 v ∗ (x) 3 3x
M (x) = −EI = −EI hθi − 2 − δ (x) . (9)
dx2 l l
Funcţia δ(x) arată că în secţiunea x = 0 este aplicat un moment concentrat. Pentru orice
x 6= 0 momentul de încovoiere se va determina cu relaţia
3³ x´
M ∗ (x) = −EI hθi 1− . (10)
l l
Dacă x → 0, atunci M ∗ → −Mpl şi în acest caz se obţine

3
EI hθi = Mpl ;
l
Mpl · l
hθi = . (11)
3EI
Expresia (11) exprimă relaţia dintre saltul unghiului de rotire în articulaţie şi momentul
plastic al secţiunii când acţionează numai acest moment plastic. Momentul sumar în grindă se
calcula folosind relaţiile (3) şi (9)

M(x) = M ◦ (x) + M ∗ (x) ;


µ ¯ ¯¶ µ ¶
Fl 3 8 ¯¯ l ¯¯ 3 3x
M(x) = 1 + x − ¯x − ¯ − EI hθi − 2 − δ (x) . (12)
16 l l 2 l l
Dacă x → 0, atunci M → −Mpl şi se obţine

3F l 3EI hθi
+ = Mpl ,
16 l
sau
16Mpl · l − 3F l2
hθi = . (13)
48EI
Folosind relaţia (13) expresia momentului de încovoiere poate fi scrisă în forma
µ ¯ ¯¶ µ ¶
Fl 3 8 ¯¯ l ¯¯ 16Mpl · l − 3F l2 3 3x
M(x) = 1 + x − ¯x − ¯ − − 2 − δ (x) .
16 l l 2 48 l l
Evident, momentul de încovoiere maxim va fi în punctul de aplicare a forţei, adică în x = 2l
µ ¶
l 8F l Mpl
Mmax = M = − .
2 32 2
Din condiţia Mmax = +Mpl se determină valoarea forţei corespunzătoare stadiului de cedare
a grinzii

9
Mpl σ c bh2
Fu = 6, 0= 1, 50 . (14)
l l
Conform metodei tradiţionale de stabilire a stadiului de cedare, forţa limită va avea valoarea
(v., de exemplu, [131])
b+l
Fu = Mpl ,
a·b
l
unde a = b = 2
şi se obţine

σ c bh2
Fu = 1, 50 . (15)
l
Analizând rezultatele (5), (6), (14) şi (15), pentru comoditate expuse în tab. 1, se observă
că utilizarea metodelor tradiţionale de calcul diminuează capacitatea portantă a grinzii de 1,13
ori, ceea ce duce la un consum sporit de material.

Tabelul 1: Compararea stărilor grinzii


Starea grinzii Coeficientul de rezervă
Curgere în fibrele extreme 0,889
Apariţia articulaţiei plastice 1,33
Starea limită (metoda tradiţională) 1,50
Starea limită (metoda propusă) 1,50

Considerarea energiei potenţiale de deformaţie acumulată de construcţie a dat posibilitate


de a aborda problema determinării stărilor limită a structurilor de rezistenţă prin metoda
elementelor finite. Pentru a realiza practic aceste idei au fost elaborate matricele de rigiditate
ale diferitor elemente cu articulaţii plastice. Au fost abordate un şir de probleme, care au
importanţă în calculul la stări limită a structurilor din bare. Aceste idei pot fi utilizate pentru
determinarea stărilor limită ale plăcilor plane şi curbe sau a construcţiilor mixte.
Structura şi volumul lucrării. Teza este compusă din introducere, trei capitole, concluzii
generale, bibliografie (145 surse), 4 anexe.

10
CAPITOLUL 1
COMPORTAREA CONSTRUCŢIILOR ÎN STADIUL
ELASTO-PLASTIC
1.1. Formularea problemei calculului elasto-plastic
Caracteristic pentru metodele de calcul ale construcţiilor la etapa iniţială a fost folosirea legii
lui Hooke, din motivul simplităţii relaţiei tensiuni—deformaţii. Însă la construcţii complicate,
de exemplu, din cadre care au un grad înalt de nedeterminare statică, utilizarea metodelor de
calcul pe baza modelului elastic nu permite de a estima capacitatea portantă reală a structurii
de rezistenţă.
Calculul în domeniul elastic se bazează pe principiul neadmiterii apariţiei în construcţii a
unor tensiuni mai mari de o anumită limită, adică nu este deplin utilizată rezerva de rezistenţă
a elementelor.
În domeniul de comportare elastic fenomenul de încărcare—descărcare a structurilor are loc
fără disipare de energie, adică la descărcare structura revine la forma şi dimensiunile iniţiale.
La calculul structurilor static nedeterminate ca sisteme elastice se consideră că elementele
componente ale structurii sunt perfect elastice, rigiditatea lor este constantă şi nu depinde nici
de durata acţiunii încărcării, nici de valoarea ei. În aşa condiţii eforturile în elemente pot să se
schimbe numai din modificarea încărcărilor, variaţii de temperatură şi cedări de reazem.
În aceste cazuri în anumite puncte, fibre sau zone ale structurii tensiunile depăşesc limita
de elasticitate σe , ajungându-se la limita de curgere a materialului σ c şi se înregistrează de-
formaţii neelastice, care la descărcare vor duce la eforturi şi deformaţii remanente importante
(fig. 1.1, a).

a b c
σ σ σ

σr C
σc A B β
σp σp σp

α α α
ε ε ε
εr O

Fig. 1.1: Diagrame caracteristice σ ∼ ε: reală (a), simplificată cu consolidare (b), simplificată
după Prandtl (c).

Calculul în domeniul elasto-plastic urmăreşte scopul determinării raportului dintre valoarea


încărcării portante în stare limită şi valoarea încărcării la atingerea limitei de comportare
elastică, a raportului parametrilor de deformabilitate coresunzători celor două stări limită.

11
Cunoaşterea acestor mărimi este necesară pentru o proiectare adecvată, pentru analiza sigu-
ranţei construcţiilor, adică pentru evaluarea rezervei reale de rezistenţă şi deformabilitate.
Estimarea capacităţii portante reale are o importanţă deosebită în calculul structurilor de
rezistenţă în cazuri de încărcări provenite din solicitări excepţionale, cum ar fi, de exemplu, din
seism sau tasări de teren.

1.1.1. Comportarea secţiunilor grinzilor încovoiate în domeniul elasto-plastic


Pentru a da o introducere în problemele care se vor studia în teză, este nevoie de a explica
iniţial problema calculului elasto-plastic.
Fie o grindă încovoiată de secţiune dreptunghiulară (v., de exemplu, [102]). La calculul
grinzii în domeniul elastic se consideră că starea cea mai periculoasă se obţine în cazul când
tensiunile în fibrele cele mai îndepărtate de axa neutră ating valoarea limitei de curgere σ c
(fig. 1.2, a)
Pentru oţeluri diferenţa dintre limitele de proporţionalitate, elasticitate şi plasticitate este
neînsemnată, deaceea ulterior ele se consideră egale (σ e = σ p = σ c ).

a b z
c
σc σc σc

c.g. x

σc σc σc h

Fig. 1.2: Repartizarea tensiunilor în grindă de secţiune dreptunghiulară.

Momentul de încovoiere limită, care poate fi preluat de secţiunea grinzii în stadiul elastic
de comportare a materialului se va calcula cu relaţia

M = σ c Wx , (1.1)
bh2
unde Wx = este modulul de rezistenţă la încovoiere; b, h — respectiv, lăţimea şi înălţimea
6
secţiunii, σ c — limita de curgere a materialului.
Cum arată experienţele pentru materiale plastice [9, 49, 102, 132] acest moment nu repre-
zintă momentul limită preluat de bară. Este posibilă sporirea capacităţii portante sau mărirea
încărcării din contul extinderii curgerii pe fibrele interioare.
Din Rezistenţa materialelor este cunoscută relaţia pentru determinarea tensiunilor în orice
punct în stadiul elastic de comportare a materialului (|σ| 6 σc ) (fig. 1.2, a)
M M
σ= = y. (1.2)
Wx Ix

12
Tabelul 1.1: Valorile coeficientului c pentru diferite tipuri de secţiuni
Nr. d/o Secţiunea Valoarea coeficientului c

1 1, 00

2 1, 15...1, 17

3 1, 27

4 1, 50

5 1, 70

6 2, 00

7 1, 20

Dacă tensiunile ating limita de curgere în fibrele marginale, momentul preluat de secţiune
M = Wx σ c .
Dacă momentul de încovoiere se măreşte mai mult decât această mărime, atunci secţiunea
se plastifică parţial. Această fază de plastificare intermediară este arătată în fig. 1.2, b. Partea
centrală a secţiunii de înălţime (1 − ζ)h este numită nucleu elastic. Momentul preluat de
secţiunea dreptunghiulară parţial plastificată
∙ ¸
bh2 2 2
M = σc ζ(2 − ζ) + (1 − ζ) .
4 3
Dacă ζ = 0, atunci în faza de plastificare se găsesc numai fibrele marginale. Dacă ζ = 1
bh2
va fi plastificată toată secţiunea. Momentul Mpl = σ c = σ c Wpl este numit moment plastic.
4
Modulul de rezistenţă plastic este exprimat, de regulă, prin modulul de rezistenţă elastic cu
relaţia

Wpl = c · Wx .
Wpl
Raportul c = pentru diferite tipuri de secţiuni este prezentat în tab. 1.1 din [102].
Wx
Secţiunea nr. 1 reprezintă secţiunea I idealizată. Conform definiţiei ea este alcătuită din două
tălpi, fiecare de arie A/2, îmbinate cu un perete subţire în care nu apar tensiuni.

13
1.2. Condiţiile calculului structurilor de rezistenţă
în domeniul elasto-plastic

1.2.1. Ipoteze de calcul


Calculul tradiţional al structurilor în domeniul elasto-plastic de comportare se bazează pe
următoarele ipoteze simplificatorii [9, 45, 49, 50]:

• materialul are o comportare elasto-plastică ideală şi se adoptă curba caracteristică propusă
de Prandtl (fig. 1.1, c);

• fiecare secţiune transversală a elementelor structurii are capacitatea de a prelua un mo-


ment de încovoiere maxim, numit moment plastic al secţiunii Mpl , care corespunde sta-
diului de plastificare totală a materialului secţiunii;

• secţiunile total plastificate, numite secţiuni critice, sunt înconjurate de zone plastificate
parţial, care permit dezvoltarea unor rotiri sub acţiunea momentelor plastice respective,
adică în dreptul acestor secţiuni se formează articulaţii plastice. În calcul articulaţiile
plastice se consideră punctuale;

• pierderea capacităţii de rezistenţă a structurii are loc prin transformarea ei în mecanism


total sau parţial, ca urmare a apariţiei succesive a articulaţiilor plastice pe măsura creşterii
încărcării exterioare;

• încărcarea exterioară este aplicată static, continuu crescătoare şi variază în funcţie de un
parametru unic;

• fenomenele de pierdere a stabilităţii generale sau locale nu se produc înainte de transfor-


marea structurii într-un mecanism parţial sau total;

• în stadiul când cedarea devine iminentă, deformaţiile structurii sunt suficient de mici
pentru a permite alcătuirea ecuaţiilor de echilibru pe schemele nedeformate.

Calculul în domeniul postelastic este dirijat de trei condiţii fundamentale [9, 45, 49, 50, 82,
102].

1. Condiţia de echilibru, care impune ca eforturile interioare şi reacţiunile ce apar în secţi-
unile elementelor şi în reazeme, să fie în echilibru cu încărcările exterioare.

2. Condiţia de mecanism, care cere ca cedarea structurii să se producă prin transformarea
ei în mecanism total sau parţial.

3. Condiţia de plasticitate necesită ca în secţiunile critice ale structurii momentele de înco-


voiere să nu depăşească valorile momentelor plastice ale secţiunilor respective.

Deoarece exprimarea matematică concomitentă a tuturor condiţiilor conduce la obţinerea


unui sistem de ecuaţii dificil de rezolvat, pentru determinarea încărcării şi stabilirea mecanis-
mului de cedare se porneşte de la îndeplinirea numai a două condiţii guvernante, urmând ca
apoi să se reţină numai soluţia care va duce la satisfacerea condiţiei a treia. Findcă condiţia
de echilibru trebuie respectată în fiecare stadiu de calcul, ea va intra în combinaţie cu una din
celelalte două.

14
1.2.2. Teoremele de bază ale teoriei stărilor limită
În baza condiţiilor fundamentale de calcul al structurilor în domeniul elasto-plastic au fost
formulate teoremele de bază ale teoriei stărilor limită [9, 45, 49, 50, 82, 102].
Teorema maximumului încărcării de cedare
Se admite o structură static nedeterminată, solicitată de un grup de încărcări, valorile
lor pot fi exprimate în funcţie de o încărcare de referinţă, aleasă arbitrar prin intermediul
unor coeficienţi de proporţionalitate. Valoarea încărcării corespunzătoare cedării structurii se
numeşte încărcarea de cedare (limită).
Determinarea încărcării de cedare, considerând că în faza iniţială de calcul se îndeplinesc
condiţiile de echilibru şi de plasticitate, se efectuiează pe baza teoremei de maximum a încărcării
de cedare. Conform acestei teoreme, încărcarea de cedare este egală cu valoarea cea mai mare
a încărcărilor corespunzătoare tuturor diagramelor de momente static admisibile care pot fi
trasate pe schema de calcul a structurii.
Diagrama momentelor de încovoiere este static admisibilă dacă sunt asigurate condiţiile de
echilibru şi de plasticitate, adică momentele de încovoiere în toate secţiunile critice ale structurii
au valori cel mult egale cu momentele plastice ale secţiunilor respective.
Teorema minimumului încărcării de cedare
Altă posibilitate de determinare a încărcării de cedare este oferită de teorema de minimum
a încărcării de cedare, potrivit căreia încărcarea limită este egală cu valoarea cea mai mică
a încărcărilor corespunzătoare tuturor diagramelor de momente cinematic compatibile care
pot fi trasate pe schema de calcul a structurii. Diagrama momentelor se numeşte cinematic
compatibilă dacă se îndeplinesc condiţiile de echilibru şi de mecanism, adică sensurile de rotire
ale tuturor articulaţiilor plastice ce alcătuiesc mecanismul de cedare respectiv sunt cele indicate
de mecanism în mişcarea lui.
Teorema unicităţii încărcării de cedare
Teorema maximumului încărcării de cedare poate fi combinată cu teorema minimumului
încărcării de cedare, obţinând teorema unicităţii încărcării de cedare. Evident, este imposibilă
găsirea unei diagrame de momente static admisibilă căreia să-i corespundă o încărcare mai mare
decât încărcarea de cedare determinată pe baza teoremei de maximum. Deasemenea, nu poate
fi găsită o diagramă de momente cinematic compatibilă, care să conducă la o încărcare mai
mică decât încărcarea de cedare determinată conform teoremei de minimum.
Din cele expuse rezultă teorema unicităţii încărcării de cedare, care spune că dacă pentru
structura, ce se calculează, poate fi găsită o diagramă de momente care să satisfacă condiţiile
de echilibru, de plasticitate şi de mecanism, atunci încărcarea corespunzătoare diagramei date
este încărcarea limită.

1.3. Metode de determinare a stării limită


Pe baza teoremelor de maximum şi minimum a încărcării limită au fost elaborate metode
de calcul ale structurilor în stadiul elasto-plastic care formează două grupe.

1. Metoda de admisibilitate statică, cu ajutorul căreia încărcarea limită se obţine modificând


o diagramă iniţială de momente static admisibile şi la fiecare modificare este necesar
să fie îndeplinite condiţiile de echilibru şi de plasticitate, astfel ca diagrama finală să
asigure şi condiţia de mecanism. Din această grupă fac parte metoda biografică, metoda
inegalităţilor, metoda semigrafică.

15
2. Metoda de compatibilitate cinematică, în cadrul căreia încărcarea limită se obţine prin
modificarea succesivă a unei diagrame de momente cinematic compatibile, îndeplinind la
fiecare modificare condiţiile de echilibru şi de mecanism, iar diagrama finală trebuie să
asigure condiţia de plasticitate. Această grupă cuprinde metoda combinării mecanismelor
şi metoda distribuirii momentelor plastice.

Mai jos se prezintă metoda biografică din prima grupă şi metoda combinării mecanismelor
din a doua grupă, fiindcă au o aplicabilitate mai generală.

1.3.1. Metoda biografică


Metoda biografică de determinare a încărcării limită este utilă la obţinerea informaţiei despre
evoluţia stării de eforturi şi deplasări a structurii pe măsura creşterii valorii încărcării şi a
apariţiei articulaţiilor plastice până la cedare.
Ipoteza simplificatorie principală este: în intervalul dintre apariţia articulaţiilor plastice
succesive, structura se comportă elastic.
Calculul structurilor static nedeterminate prin metoda biografică constă în rezolvarea în
domeniul elastic de comportare a materialului, reducând cu fiecare pas gradul de nedeterminare
statică şi determinându-se, în final, stadiul limită.
Aplicarea metodei biografice necesită parcurgerea etapelor:

1. Se determină poziţiile posibile ale secţiunilor critice ale structurii. Secţiuni critice pot
fi locul de amplasare a forţelor exterioare concentrate, nodurile de îmbinare a barelor,
reazeme etc.

2. Dacă sunt cunoscute dimensiunile şi modul de alcătuire al secţiunilor transversale se


calculează valorile momentelor plastice ale acestor secţiuni, dacă nu sunt cunoscute —
momentele plastice ale secţiunilor se exprimă în funcţie de un moment plastic de referinţă
arbitrar.

3. Se efectuează calculul static al structurii în domeniul elastic pentru o valoare arbitrară


F a încărcării exterioare şi se determină valoarea F1 a acestei încărcări, corespunzătoare
formării primei articulaţii plastice. Prima articulaţie plastică se va forma în secţiunea
critică în care momentul maxim de încovoiere devine egal cu momentul plastic al secţiunii.

4. Se consideră o nouă schemă auxiliară de calcul a structurii, rezultată din introducerea unei
articulaţii obişnuite, însă acţionată de un cuplu de momente, egal cu momentul plastic al
secţiunii respective şi având sensul de acţiune opus sensului de rotire al articulaţiei.

5. Se efectuează calculul static al structurii noi, determinându-se secţiunea unde va apărea


următoarea articulaţie plastică şi, respectiv, valoarea încărcării corespunzătoare formării
articulaţiei plastice.

6. În acelaşi mod se vor continua operaţiile de determinare a ordinii de apariţie a articulaţi-


ilor plastice şi a valorilor încărcărilor corespunzătoare acestora, obţinându-se în final un
mecanism care corespunde stadiului de cedare al structurii.

Avantajele metodei biografice de calcul în domeniul elasto-plastic al unei structuri static


nedeterminate din bare sunt:

16
• fiecare etapă de calcul conduce la indicarea direcă a poziţiei unde se formează o nouă
articulaţie plastică, la stabilirea valorii încărcării corespunzătoare stadiului de formare a
noii articulaţii, la obţinerea diagramei reale a momentelor de încovoiere corespunzătoare
încărcării respective.
• metoda biografică permite evidenţierea rezervei de rezistenţă pe care o prezintă structura,
provenită din redistribuirea momentelor de încovoiere. Rezerva de rezistenţă se exprimă
prin raportul încărcării de cedare la încărcarea corespunzătoare formării primei articulaţii
plastice.
• în caz de necesitate, metoda biografică permite exploatarea numai a unei părţi a rezer-
vei de rezistenţă, prin oprirea calculului în momentul formării unei anumite articulaţii
plastice.

1.3.2. Metoda combinării mecanismelor


În metoda combinării mecanismelor se determină încărcările corespunzătoare formării tu-
turor mecanismelor posibile de cedare şi se reţine valoarea cea mai mică a încărcărilor obţinute,
care este încărcarea de cedare a structurii.
Aplicarea metodei combinării mecanismelor se efectuează în modul următor:

1. Se determină poziţiile secţiunilor critice posibile ale structurii.


2. Dacă sunt cunoscute dimensiunile şi modul de alcătuire al secţiunilor transversale se
calculează valorile momentelor plastice ale acestor secţiuni, dacă nu sunt cunoscute —
momentele plastice ale secţiunilor se exprimă în funcţie de un moment plastic de referinţă
arbitrar.

a b c

Fig. 1.3: Tipuri de mecanisme: de bară (a); de grad de libertate (b); de nod (c).

3. Se identifică toate mecanismele independente ale structurii. Mecanisme independente


sunt de trei tipuri: mecanism de bară, mecanism de grad de libertate şi mecanism de
nod (fig. 1.3). Mecanismul de nod intervine numai la noduri cu mai mult de două bare,
este un mecanism auxiliar şi împreună cu mecanismele de bară şi de grad de libertate
formează mecanisme complexe.
4. Se construiesc toate mecanismele complexe ale structurii, obţinute în urma combinării a
mecanismelor independente.
5. Se află valoarea încărcării corespunzătoare formării fiecărui mecanism independent şi com-
plex al structurii. Această operaţie se face cu ajutorul principiului lucrului virtual, ex-
primând echilibrul fiecărui mecanism. Din toate încărcările corespunzătoare mecanismelor

17
respective se reţine încărcarea cu valoarea cea mai mică, iar mecanismul respectiv este
mecanismul real de cedare.

Se menţonează următoarele:

– la calculul elasto-plastic este neglijată totalmente energia potenţială de deformaţie. Întreg


procesul de deformaţie se petrece numai în articulaţii plastice, ca într-un mecanism;

– nu se defineşte clar mecanismul de comportare a elementelor care se unesc în articulaţie


şi anume: nu se specifică că are loc o discontinuitate (salt) al unghiului de rotire;
1
– calculul curburii κ = în punctele în care apar articulaţiile nu are sens (ρ — raza de
ρ
curbură);

– metodele propuse anterior nu permit folosirea uneia din cele mai eficiente metode de calcul:
metoda elementului finit, bazată pe minimizarea energiei totale a sistemului studiat.

Scopul lucrării constă în:

1. Considerarea energiei potenţiale acumulate în sistem în procesul deformării lui.

2. Precizarea noţiunii de articulaţie plastică cu introducerea saltului unghiului de rotire al


secţiunii.

3. Stabilirea relaţiei dintre saltul unghiului de rotire şi momentul plastic al secţiunii.

4. Elaborarea elementelor finite cu articulaţii plastice.

5. Implementarea lor într-un program de calcul cu elemente finite.

18
CAPITOLUL 2
CALCULUL ELASTO-PLASTIC AL STRUCTURILOR DE
REZISTENŢĂ PRIN METODA ELEMENTELOR FINITE
Există câteva metode de determinare a matricelor de rigiditate ale elementelor finite. Una
din ele se bazează pe determinarea coeficienţilor matricei de rigiditate provenite din deplasările
unitare ale reazemelor. Metoda dată este, de regulă, aplicată la obţinerea matricelor de rigi-
ditate ale elementelor din bare. Însă în cazuri mai complicate, de exemplu, pentru elemente
masive, această metodă este anevoioasă sau imposibil de aplicat. Deasemenea este inaplicabilă
şi la construirea matricelor de rigiditate pentru probleme de altă natură fizică. În teoria elastici-
tăţii, a plăcilor plane sau curbe pentru obţinerea matricelor de rigiditate se foloseşte procedura
minimizării energiei potenţiale totale a structurii.

2.1. Energia potenţială a sistemului


Fie o structură acţionată de o încărcare arbitrară. Energia potenţială totală a sistemului se
va calcula cu relaţia [133]

Π = Wi + We ,
unde Wi este energia potenţială de deformaţie, We este energia potenţială a încărcării exterioare.
Energia potenţială de deformaţie numeric este egală cu lucrul mecanic efectuat de efor-
turile interioare, iar energia potenţială a încărcării exterioare — cu lucrul efectuat de încărcarea
exterioară la readucerea sistemului deformat din poziţia finală în poziţia iniţială.
Energia potenţială a structurii reprezintă suma energiilor potenţiale ale elementelor com-
ponente. Pentru determinarea energiei potenţiale a unui element se va studia un element
infinitezimal de lungime dx (fig. 2.1). În elementul secţionat vor apărea eforturi elementare
interioare: moment de încovoiere M, forţă tăietoare Q şi efort axial N.
Energia potenţială a elementului de bară de lungime dx din acţiunea momentului de înco-
voiere va fi (fig. 2.1, b):
1 1 1 1
wM = M · dϕ = M · dx = M · κdx,
2 2 ρ 2
1 1
unde ρ este raza de curbură; ds — lungimea arcului (ds ' dx), ds = ρ · dϕ; dϕ = ds = dx;
ρ ρ
1
κ= — curbura axei medii.
ρ
Momentul de încovoiere este legat cu curbura κ prin relaţia [93, 133]

d2 v(x)
M = EIκ = −EI , (2.1)
dx2
unde E este modulul de elasticitate longitudinal, I — momentul de inerţie al secţiunii transver-
sale1 ,
1 2
La determinarea curburii a fost neglijat termenul [v 0 (x)] în comparaţie cu unitatea.

19
a b
y

ρ

M M
ds

dx
x
dx
c d
γ
N N
Q
Q

dx d∆ x
dx

Fig. 2.1: La determinarea energiei potenţiale a structurii.

d2 v(x)
κ=− . (2.2)
dx2
Ţinând seama de (2.2) şi (2.1) energia potenţială elementară de deformaţie va fi
∙ ¸2
M EI d2 v(x)
w = dx.
2 dx2
Energia potenţială înmagazinată în element se va obţine însumând energiile elementare

Zl ∙ ¸2
EI d2 v(x)
WiM = dx. (2.3)
2 dx2
0

Energia potenţială din acţiunea forţei tăietoare va fi (fig. 2.1, c)


1 1
wQ = Q · d∆y ' Q · γdx,
2 2
unde d∆y este deformaţia de lunecare; γ — unghiul de lunecare.
Din Rezistenţa materialelor sunt cunoscute relaţiile [93]

Qk
γ = ;
GA
dv 3 (x)
Q = −EI ,
dx3
unde A este aria secţiuni transversale; G — modulul de elasticitate transversal; k este coeficient
de lunecare, ce depinde de forma secţiunii transversale.
Conform [83, 93] coeficientul k se va determina cu relaţia

20
Z
A S2
k= 2 dA, (2.4)
I a2
A
R
unde S = ydA este momentul static faţă de axa z, a este lăţimea curentă a secţiunii.
A

y
aD
β1 =

b
z a
aD b

b
β2 = D
b
a

Fig. 2.2: La determinarea coeficientului k pentru secţiuni dublu T.

Pentru secţiuni dreptunghiulare k = 1, 2; pentru secţiuni circulare k = 1, 11; pentru secţiuni


dublu T [83]

2, 25 [1 − (1 − β 1 )β 2 ]
k= £ ¤2 ×
1 − (1 − β 1 )β 32
∙ ¸
2 3 5 1 2 2 4 3 2 8
× 1 − β 2 − (1 − β 2 ) + 0, 2(1 − β 2 ) + (1 − β 1 ) β 2 + β 2 (1 − β 2 + β 1 β 2 .
3 β1 3 15
Expresia energiei potenţiale provenite din forţa de forfecare capătă forma
∙ ¸2 ∙ ¸2
Q EI EIk dv 3 (x) EIηl2 dv 3 (x)
w = dx = dx,
2 GA dx3 2 dx3
EIk
unde η = .
GAl2
Energia potenţială totală din acţiunea forţei de forfecare pe elementul de lungime l va fi

Zl ∙ ¸2
EIηl2 dv 3 (x)
WiQ = dx. (2.5)
2 dx3
0

Energia potenţială din acţiunea forţei normale pe sectorul dx va fi (fig. 2.1, d)


1 1
wN = N · d∆x = N · εdx,
2 2
unde d∆x = εdx este alungirea elementului dx; ε — deformaţia axială.
Energia potenţială totală din acţiunea forţei axiale se va obţine însumând energiile potenţiale
elementare

Zl
1
WiN = εNdx. (2.6)
2
0

Dependenţa forţei normale şi deformaţiile de alungire se exprimă prin relaţia [93]

21
N = EAε, (2.7)
unde
du(x)
ε= . (2.8)
dx
Efortul longitudinal capătă forma

du(x)
N = EA ,
dx
şi ţinând seama de relaţia (2.8) energia potenţială a elementului de lungime l din acţiunea
efortului axial va fi

Zl Zl ∙ ¸2
1 du(x) EA du(x)
WiN = N dx = dx. (2.9)
2 dx 2 dx
0 0
Utilizând expresiile energiilor potenţiale din acţiunea momentului de încovoiere (2.3), forţei
de forfecare (2.5) şi forţei axiale (2.9) se poate scrie relaţia pentru determinarea energiei
potenţiale sumare
Wi = WiM + WiQ + WiN =
Zl ∙ 2 ¸2 Z l ∙ 3 ¸2 Zl ∙ ¸2
EI d v(x) EIηl2 dv (x) EA du(x) (2.10)
= dx + dx + dx.
2 dx2 2 dx3 2 dx
0 0 0

2.2. Element finit de grindă dublu încastrată


Grinzile, fiind solicitate preponderent la încovoiere, şi, în baza ipotezei secţiunilor plane,
neglijându-se deformaţiile din forfecare, pentru obţinerea elementului finit de grindă dublu
încastrată se va opera cu primul termen al expresiei (2.10). În expresia energiei potenţiale este
necesar de exprimat deformaţia axei barei v(x) prin deplasările nodale. În calitate de funcţie
de aproximare pentru determinarea săgeţii v(x) se acceptă polinomul

v(x) = C1 + C2 x + C3 x2 + C4 x3 ;
dv(x)
ϕ(x) ' = C2 + 2C3 x + 3C4 x2 ,
dx
unde Ci (i = 1, 4) sunt constante, ϕ(x) — unghiul de rotire al secţiunii, x — coordonata curentă.
Constantele Ci (i = 1, 4) se vor exprima prin deplasările nodale, folosind condiţiile la limită
(fig. 2.3).
Se introduc parametrii nodali

v(0) = δ 1 ; ϕ(0) = δ 2 ;
v(l) = δ 3 ; ϕ(l) = δ 4 .

δ1 = v(0) = C1 ;
δ2 = ϕ(0) = C2 ;
δ3 = v(l) = C1 + C2 l + C3 l2 + C4 l3 ;
δ4 = ϕ(l) = C2 + 2C3 l + 3C4 l2 .

22
δ1 δ3
x
δ2
δ4
l

Fig. 2.3: Grindă dublu încastrată.

Rezolvând aceste ecuaţii, se obţin valorile constantelor Ci exprimate prin parametrii nodali

C1 = δ 1 ;
C2 = δ 2 ;
1
C3 = 2 (−3δ 1 − 2δ 2 l + 3δ 3 − δ 4 l) ;
l
1
C4 = 3 (2δ 1 + δ 2 l − 2δ 3 + δ 4 l) .
l
Ecuaţia deformaţiei liniei mediane are forma
µ ¶ µ ¶
3x2 2x3 2x2 x3
v(x) = 1 − 2 + 3 δ 1 + x − + 2 δ2+
l l l l
µ ¶ µ 2 ¶ (2.11)
3x2 2x3 x x3
+ − 3 δ3 + − + 2 δ4;
l2 l l l
sau

X
4
v(x) = Ei (x)δ i , (2.12)
i=1

unde Ei (x) sunt numite funcţii Hermite (v., de exemplu, [83, 87, 99])

3x2 2x3 2x2 x3


E1 (x) = 1 − + ; E2 (x) = x − + 2;
l2 l3 l l
3x2 2x3 x2 x3
E3 (x) =− ; E4 (x) = − + 2.
l2 l3 l l
Energia potenţială de deformaţie ţinând seama de (2.12) va căpăta forma

Z l "X #2 Zl 4
EI X d2 Ei (x) X
4 4
EI d2 Ei (x) d2 Ei (x)
W = 2
δ i dx = 2
δ i · 2
δ i dx =
2 i=1
dx 2 i=1
dx i=1
dx
0 0

Zl X
4 X
4 Zl X
4 X
4
EI d2 Ei (x) d2 Ej (x) EI d2 Ei (x) d2 Ej (x)
= δi · δ j dx = δ i δ j dx =
2 i=1
dx2 j=1
dx2 2 i=1 j=1
dx2 dx2
0 0

1 XX
4 4
= kij δ i δ j ,
2 i=1 j=1

23
unde

Zl
d2 Ei (x) d2 Ej (x)
kij = EI dx, (2.13)
dx2 dx2
0

sunt coeficienţii matricei de rigiditate.


Notând vectorul deplasărilor nodale prin {δ} = [δ 1 δ 2 δ 3 δ 4 ]T , iar matricea de rigiditate
prin [K] = [kij ], energia potenţială poate fi transcrisă în forma
1
W = {δ}T [K] {δ} . (2.14)
2
Calculând coeficienţii kij se obţine matricea de rigiditate a elementului finit de grindă dublu
încastrat [45, 83, 87, 99]
⎡ ⎤
12 6l −12 6l
EI ⎢ 6l 4l2 −6l 2l2 ⎥
[K] = 3 ⎢ ⎥. (2.15)
l ⎣ −12 −6l 12 −6l ⎦
6l 2l2 −6l 4l2

2.3. Element finit de grindă dublu încastrată cu


o articulaţie plastică
Fie o grindă dublu încastrată cu o articulaţie plastică în punctul x = ξ (fig. 2.4).

δ1 θ δ3
x
δ2 δ4
ξ
l

Fig. 2.4: Grindă dublu încastrată cu o articulaţie plastică.

Starea de deformaţie totală se prezentă ca suma a deformaţiilor principale, provenite din


încărcarea exterioară, şi perturbată, provenită din saltul unghiului de rotire în articulaţia plas-
tică

v(x) = v ◦ (x) + v ∗ (x, ξ) = C1 + C2 x + C3 x2 + C4 x3 + v ∗ (x, ξ), (2.16)

dv(x) 2 dv ∗ (x, ξ)
ϕ(x) ' = C2 + 2C3 x + 3C4 x + ,
dx dx
unde v◦ (x) = C1 +C2 x+C3 x2 +C4 x3 — este soluţia generală, provenită din încărcarea exterioară;
v∗ (x, ξ) — este soluţia particulară, provenită din saltul unghiului de rotire în articulaţia plastică.
Pentru a obţine soluţia particulară v ∗ (x, ξ) se aplică transformarea Fourier după schema
generalizată [71] la ecuaţia

24
d4 v(x)
= 0. (2.17)
dx4
Ecuaţia (2.17) se va multiplica cu eiαx şi se va integra pe intervalul (−∞, +∞), care se va
diviza în două: (−∞, −0) şi (+0, +∞). Integrând pe părţi şi păstrând salturile funcţiei v(x) şi
a derivatelor ei în punctul x = 0 şi considerând că pentru x → ∞ funcţia v(x) şi derivatele ei
sunt egale cu zero, se obţine
¿ 3 À ¿ 2 À ¿ À
4 ∗ ∂ v ∂ v 2 ∂v
(−iα) v = − iα −α + iα3 hvi + α4 v ∗ , (2.18)
∂x3 ∂x2 ∂x
unde
Z+∞
v∗ (α) = v∗ (x)eiαx dx
−∞

este transformarea Fourier a funcţiei v∗ (x).


În relaţia (2.18) au fost introduse următoarele salturi ale săgeţii v(x) şi derivatelor ei

hv(0)i = v(−0) − v(+0),


¿ À
dv(0) dv(−0) dv(+0)
= − ,
dx dx dx
¿ 2 À
d v(0) dv 2 (−0) dv 2 (+0)
= − ,
dx2 dx2 dx2
¿ 3 À
d v(0) dv 3 (−0) dv 3 (+0)
= − .
dx3 dx3 dx3
Dacă transformata Fourier v ∗ este cunoscută, atunci funcţia v(x) se va restabili cu relaţia
[121]
Z+∞
1
v(x) = v∗ (α)e−iαx dα. (2.19)

−∞
dv(x)
Fie cazul când pentru x = 0 salt are numai unghiul de rotire ϕ(x) ' dx
. În acest caz
¿ 2 À ¿ 3 À
d v(0) d v(0)
hv(0)i = 0; = 0; = 0,
dx2 dx3
şi ecuaţia (2.18) are forma
¿ À
∗ dv(0) 1 hθi
v =− 2
= 2,
dx α α
∂v(−0) ∂v(+0)
unde hθi = − este saltul unghiului de rotire în articulaţia plastică.
∂x ∂x
Folosind formula de inversare (2.19) se obţine
Z+∞ Z+∞
hθi e−iαx 2 hθi cosαx
v(x) = − 2
dα = − dα. (2.20)
2π α π α2
−∞ 0

25
Integrala (2.20) este divergentă şi nu există în sens clasic, ea există numai în spaţiul funcţiilor
generalizate. Folosind metoda de regularizare a integralelor divergente [24] se obţine

hθi
v∗ (x) = − |x| ;
2
dv ∗ (x) hθi
= − sign(x),
dx 2
unde

⎨ +1 dacă x > 0
sign(x) = 0 dacă x = 0 .

−1 dacă x < 0
Dacă articulaţia este amplasată în punctul x = ξ, atunci în ultimile relaţii x se va substitui
prin (x − ξ)

hθi
v ∗ (x, ξ) = − |x − ξ| ;
2 (2.21)
dv ∗ (x, ξ) hθi
= ϕ∗ (x, ξ) = − sign(x − ξ).
dx 2
Se introduc parametrii nodali

v(0) = δ 1 ; ϕ(0) = δ 2 ;
v(l) = δ 3 ; ϕ(l) = δ 4 ;
δ5 = hθi .
Folosind condiţiile la limită, soluţia generală (2.16) şi expresiile (2.21) se obţine

1
v(0) = C1 − hθi ξ = δ 1 ;
2
1
ϕ(0) = C2 + hθi = δ 2 ;
2
1
v(l) = C1 + C2 l + C3 l2 + C4 l3 − hθi (l − ξ) = δ 3 ;
2
1
ϕ(l) = C2 + 2C3 l + 3C4 l2 − hθi = δ 4 .
2
Rezolvând aceste ecuaţii, se obţin valorile constantelor Ci

1
C1 = δ 1 + hθi ξ;
2
1
C2 = δ 2 − hθi ;
2
1
C3 = 2 (−3δ1 − 2δ 2 l + 3δ3 − δ 4 l + (2l − 3ξ) hθi) ;
l
1
C4 = 3 (2δ1 + δ 2 l − 2δ 3 + δ 4 l + (2ξ − l) hθi) .
l
Ecuaţia liniei mediane are forma

26
X
5
v(x) = Ei (x)δ i , (2.22)
i=1

unde Ei (x) sunt funcţiile Hermite

3x2 2x3 2x2 x3


E1 (x) = 1 − 2 + 3 ; E2 (x) = x − + 2;
l l l l
3x2 2x3 x2 x3
E3 (x) = 2 − 3 ; E4 (x) = − + 2 ;
l l l l
1 1 x2 x3 1
E5 (x) = ξ − x + (2l − 3ξ) 2 + (2ξ − l) 3 − |x − ξ| .
2 2 l l 2
Folosind procedura descrisă în pct. 2.2 se obţine matricea de rigiditate a elementului finit
de bară dublu încastrată cu o articulaţie plastică

⎡ ⎤
12 6l −12 6l 12ξ − 6l
⎢ 6l 4l2 −6l 2l2 6ξl − 4l2 ⎥
EI ⎢ ⎥
[K] = 3 ⎢ −12 −6l 12 −6l 6l − 12ξ ⎥ (2.23)
l ⎢ ⎥
⎣ 6l 2l2 −6l 4l2 6ξl − 2l2 ⎦
12ξ − 6l 6ξl − 4l2 6l − 12ξ 6ξl − 2l2 4l2 + 12ξ 2 − 12ξl
sau
∙ ¸
[K11 ] [K12 ]
[K] = ,
[K21 ] [K22 ]
unde submatricea [K11 ] este matricea de rigiditate tradiţională (v. expresia (2.15)).

2.4. Element finit de grindă dublu încastrată cu


două articulaţii plastice
Fie o grindă cu o articulaţie plastică în punctul x = ξ 1 şi a doua în punctul x = ξ 2 (fig. 2.5).

δ1 θ1 θ2 δ3
x
δ2 δ4
ξ1
ξ2
l

Fig. 2.5: Grindă dublu încastrată cu două articulaţii plastice.

Starea de deformaţie a liniei mediane va fi reprezentată în modul următor

v(x) = v ◦ (x) + v1∗ (x) + v2∗ (x) =


(2.24)
= C1 + C2 x + C3 x2 + C4 x3 − 12 hθ1 i |x − ξ 1 | − 12 hθ2 i |x − ξ 2 | ,

27
dv(x) 1 1
ϕ(x) ' = C2 + 2C3 x + 3C4 x2 − hθ1 i sign(x − ξ 1 ) − hθ2 i sign(x − ξ 2 ),
dx 2 2
µ ¶
∂v(ξ 1 − 0) ∂v(ξ 1 + 0)
unde v1∗ (x) = − 12 hθ1 i |x − ξ 1 | hθ1 i = − — este soluţia particulară,
∂x ∂x
provenită din saltul µ unghiului de rotire în ¶ prima articulaţie plastică;
∂v(ξ 2 − 0) ∂v(ξ 2 + 0)
v2∗ (x) = − 12 hθ2 i |x − ξ 2 | hθ2 i = − — este soluţia particulară, pro-
∂x ∂x
venită din saltul unghiului de rotire în a doua articulaţie plastică.
Se introduc parametrii nodali

v(0) = δ 1 ; ϕ(0) = δ 2 ;
v(l) = δ 3 ; ϕ(l) = δ 4 ;
hθ1 i = δ 5 ; hθ2 i = δ 6 ,
Exprimând constantele Ci (i = 1, 4) prin parametrii δ i (i = 1, 6) şi substituindu-i în (2.24),
se obţine ecuaţia deformaţiei axei

X
6
v(x) = Ei (x)δ i ,
i=1
unde Ei (x) sunt funcţiile Hermite

3x2 2x3 2x2 x3


E1 (x) = 1 − 2 + 3 ; E2 (x) = x − + 2;
l l l l
3x2 2x3 x2 x3
E3 (x) = 2 − 3 ; E4 (x) = − + 2 ;
l l l l 3
1 1 x2 x 1
E5 (x) = ξ 1 − x + (2l − 3ξ 1 ) 2 + (2ξ 1 − l) 3 − |x − ξ 1 | ;
2 2 l l 2
1 1 x2 x3 1
E6 (x) = ξ 2 − x + (2l − 3ξ 2 ) 2 + (2ξ 2 − l) 3 − |x − ξ 2 | .
2 2 l l 2
Matricea de rigiditate a elementului finit de bară dublu încastrată cu două articulaţii plastice
are forma
∙ ¸
[K11 ] [K12 ]
[K] = ,
[K21 ] [K22 ]
unde [K11 ] este matricea de rigiditate tradiţională (v. expresia (2.15)),
∙ ¸
T EI 12ξ 1 − 6l 6ξ 1 l − 4l2 6l − 12ξ 1 6ξ 1 l − 2l2
[K21 ] = [K12 ] = 3 ,
l 12ξ 2 − 6l 6ξ 2 l − 4l2 6l − 12ξ 2 6ξ 2 l − 2l2
∙ ¸
EI 4l2 + 12ξ 21 − 12ξ 1 l 4l2 − 6ξ 1 l − 6ξ 2 l + 12ξ 1 ξ 2
[K22 ] = .
l3 4l2 − 6ξ 1 l − 6ξ 2 l + 12ξ 1 ξ 2 4l2 + 12ξ 22 − 12ξ 2 l

2.5. Elemente finite de grinzi cu articulaţii plastice cu diferite mod-


uri de rezemare

2.5.1. Element finit de grindă articulat—încastrată cu o articulaţie plastică


Fie o grindă articulat-încastrată cu o articulaţie plastică în punctul x = ξ (fig. 2.6).

28
δ1 θ δ3
x
δ4
ξ
l

Fig. 2.6: Grindă articulat—încastrată cu o articulaţie plastică.

Procedând ca în pct. 2.2 obţinem ecuaţia axei

X
5
v(x) = Ei (x)δ i ,
i=1

unde Ei (x) sunt funcţiile Hermite

3x x3
E1 (x) = 1 − + 3 ; E2 (x) = 0;
2l 3 2l
3x x x3 x
E3 (x) = − 3; E4 (x) = 2 − ;
2l 2l 2l 2
1 x x3 1
E5 (x) = 2 ξ − (3ξ − l) + ξ 3 − |x − ξ| .
2l 2l 2
Matricea de rigiditate a elementului finit de grindă articulat—încastrată are forma
⎡ ⎤
3 −3 3l 3ξ
EI ⎢ −3 3 −3l −3ξ ⎥
[K] = 3 ⎢ ⎣
⎥.
l 3l −3l 3l2 3ξl ⎦
3ξ −3ξ 3ξl 3ξ 2

2.5.2. Element finit de grindă încastrat—articulată cu o articulaţie plastică


Dacă articulaţia este amplasată în dreapta (fig. 2.7) se obţin funcţiile Hermite

δ1 θ
δ3
δ2 x

ξ
l

Fig. 2.7: Grindă încastrat—articulată cu o articulaţie plastică.

29
3x2 x3 3x2 x3
E1 (x) = 1 − 2 + 3 ; E2 (x) = − 2 − x;
2l 3 2l 2l 2l
3x2 x
E3 (x) = 2 − 3 ; E4 (x) = 0;
2l 2l
1 1 3x2 x3 1
E5 (x) = ξ − x + (l − ξ) 2 − (l − ξ) 3 − |x − ξ| ,
2 2 2l 2l 2
şi matricea de rigiditate are forma
⎡ ⎤
3 3l −3 3(ξ − l)
EI ⎢ 3l 3l 2
−3l 3l(ξ − l) ⎥
[K] = 3 ⎢ ⎣
⎥.

l −3 −3l 3 3(l − ξ)
3(ξ − l) 3l(ξ − l) 3(l − ξ) 3(l2 + ξ 2 − 2ξl)

2.6. Element finit de grindă dublu încastrată cu


o articulaţie plastică cu evidenţa deformaţiilor
din forfecare
De regulă, la calculul structurilor influienţa deformaţiilor din forfecare (de lunecare) este
neglijată. Teoria clasică a barelor Bernoulli este valabilă când lungimea ei este de 4...5 ori mai
mare decât înălţimea. În elemente în afară de tensiuni normale apar tensiuni tangenţiale care
generează deformaţii de lunecare şi corespunzător deplasări suplimentare. Acest fenomen este
evident la structuri unde lungimea este de acelaşi ordin cu înălţimea secţiunii.
Fie v M (x) este deplasarea verticală din încovoiere şi v Q (x), respectiv, din forfecare. Unghiul
de lunecare se exprimă prin deplasarea verticală a grinzii cu relaţia

dv Q (x) Q(x)k
= −γ = − . (2.25)
dx GA
Semnul ” − ” în relaţia (2.25) este necesar pentru a coordona direcţia pozitivă a forţei de
forfecare cu unghiul de rotire. Forţa de forfecare la încovoiere se determină cu relaţia

d3 v M (x)
Q(x) = EI .
dx3
În acest caz ecuaţiile diferenţiale pentru determinarea deplasărilor din încovoiere şi a unghi-
ului de lunecare au forma [83, 133]

d4 vM (x)
EI = 0;
dx4
(2.26)
dv Q (x) EIk d3 vM (x)
=− .
dx GA dx3
Integrând relaţiile (2.26) se obţine

vM (x) = C1 + C2 x + C3 x2 + C4 x3 ;
6EIk
v Q (x) = − C4 x + C5 .
GA

30
Starea de deformaţie a barei este compusă din deformaţiile provenite din încovoiere şi din
forfecare. Deplasarea verticală a liniei mediane se va calcula cu relaţia

v ◦ (x) = v M (x) + vQ (x).


Utilizând teoria barelor care ţine seama de deformaţiile din forfecare se va obţine matricea
de rigiditate a barei dublu încastrate cu o articulaţie plastică (fig. 2.8).

δ1 θ δ3
x
δ2 δ4
ξ
l

Fig. 2.8: Grindă dublu încastrată cu o articulaţie plastică.

Starea de deformaţie totală se va reprezenta ca sumă a deformaţiilor principale, provenite


din încărcarea exterioară, şi perturbată, provenită din saltul unghiului de rotire în articulaţia
plastică

v(x) = v◦ (x) + v ∗ (x), (2.27)


unde v◦ (x) este soluţia generală, provenită din încărcarea exterioară; v∗ (x) — este soluţia par-
ticulară, provenită din saltul unghiului de rotire în articulaţia plastică.
Soluţiile se vor prezenta în modul următor

v(x) = vM (x) + v Q (x) + v ∗ (x) =


6EIk 1 (2.28)
= C1 + C2 x + C3 x2 + C4 x3 − C4 x + C5 − hθi |x − ξ| .
GA 2
Unghiul de rotire total se va calcula fără evidenţa deformaţiilor de lunecare [45, 81, 83].

dv M (x) dv ∗ (x) 1
ϕ(x) = + = C2 + 2C3 x + 3C4 x2 − hθi sign(x − ξ) (2.29)
dx dx 2
Se introduc parametrii nodali

dv M (0)
v(0) = δ 1 ; ϕ(0) = = δ2;
dx

dv M (l)
v(l) = δ 3 ; ϕ(l) = = δ4;
dx
hθi = δ 5 .
Exprimând constantele Ci (i = 1, 5) prin parametrii δ i (i = 1, 5) şi substituindu-le în relaţiile
(2.28) şi (2.29) se obţine ecuaţia liniei mediane

X
5
v(x) = Ei (x)δ i ,
i=1

31
unde Ei (x) sunt funcţiile Hermite

µ ¶
x x2 x3 x x2 x3
E1 (x) = 1 − 12sη − 3s 2 + 2s 3 ; E2 (x) = sl (1 + 6η) − (6η + 12) 2 + 3 ;
µ l l ¶l µ l l ¶ l
x x2 x3 x x2 x3
E3 (x) = s 12η + 3 2 − 2 3 ; E4 (x) = sl −6η + (6η − 1) 2 + 3 ;
µl l l ¶ µ ¶l µ l ¶ l
1 12ηsξ 1 3ξ sx2 2ξ sx3 1
E5 (x) = ξ + 6ηs − − x + 2 + 6η − + −1 − |x − ξ| ,
2 l 2 l l l l2 2
EIk 1 1
unde η = 2
; s= = ; t = 12η; E, G sunt, respectiv, modulul de elastici-
GAl 1 + 12η 1+t
tate longitudinal şi transversal; I este momentul de inerţie; A este aria secţiunii transversale.
Energia potenţială de deformaţie W se va calcula ţinând seama de deformaţiile provenite
din forfecare cu relaţia

Zl ∙ ¸2 Zl ∙ ¸2
1 XX
4 4
d2 v(x) d3 v(x) 1
W = EI dx + EIηl 2
dx = kij δ i δ j = {δ}T [K] {δ} .
dx2 dx3 2 i=1 j=1 2
0 0

unde
Zl Zl
d2 Ei (x) d2 Ej (x) d3 Ei (x) d3 Ej (x)
kij = EI 2 2
dx + EIηl2 dx. (2.30)
dx dx dx3 dx3
0 0
Efectuând calculul integralelor din (2.30) se vor obţine coeficienţii matricei de rigiditate kij .
Matricea de rigiditate a elementului finit de bară dublu încastrată ce ţine seama şi de
deformaţiile de lunecare are forma
∙ ¸
EI [K11 ] [K12 ]
[K] = 3 ,
l (1 + t) [K21 ] [K22 ]
unde

⎡ ⎤
12 6l −12 6l
⎢ 6l (4 + t)l2 −6l (2 − t)l2 ⎥
[K11 ] = ⎢
⎣ −12
⎥;
−6l 12 −6l ⎦
6l (2 − t)l2 −6l (4 + t)l2
£ ¤
[K12 ]T = [K21 ] = 12ξ − 6l 6ξl − 4l2 − tl2 6l − 12ξ 6ξl − 2l2 + tl2 ;
£ ¤
[K22 ] = 4l2 + 12ξ 2 − 12ξl + tl2 .

2.6.1. Element finit de grindă dublu încastrată cu două articulaţii plastice cu


evidenţa deformaţiilor din forfecare
În cazul unei grinzi cu două articulaţii plastice ţinându-se seama de deformaţiile de forfecare
(fig. 2.9), soluţia se va cerceta în forma

v(x) = v M (x) + v Q (x) + v1∗ (x) + v2∗ (x) =


6EIk 1 1 (2.31)
= C1 + C2 x + C3 x2 + C4 x3 − C4 x + C5 − hθ1 i |x − ξ 1 | − hθ2 i |x − ξ 2 | ,
GA 2 2
32
δ1 θ1 θ2 δ3
x
δ2 δ4
ξ1
ξ2
l

Fig. 2.9: Grindă cu două articulaţii plastice cu evidenţa deformaţiilor de lunecare.

unde v1∗ (x) = − 12 hθ1 i |x − ξ 1 | este soluţia particulară, provenită din saltul unghiului de rotire
în prima articulaţie plastică; v2∗ (x) = − 12 hθ2 i |x − ξ 2 | — soluţia particulară, provenită din saltul
unghiului de rotire în a doua articulaţie plastică.
Unghiul de rotire determinat fără evidenţa deformaţiilor de lunecare

dv M (x) dv1∗ (x) dv2∗ (x)


ϕ(x) = + + =
dx dx dx
1 1
= C2 + 2C3 x + 3C4 x2 − hθ1 i sign(x − ξ 1 ) − hθ2 i sign(x − ξ 2 ).
2 2
Introducând parametrii nodali şi rezolvând ecuaţiile care leagă constantele Ci şi parametrii
nodali δi se obţin funcţiile Hermite

∙ ¸
x x2 x3 x x2 x3
E1 (x) = 1 − 12sη − 3s 2 + 2s 3 ; E2 (x) = sl (1 + 6η) − (6η + 12) 2 + 3 ;
µ l l ¶l ∙ l l ¸ l
x x2 x3 x x2 x3
E3 (x) = s 12η + 3 2 − 2 3 ; E4 (x) = sl −6η + (6η − 1) 2 + 3 ;
µl l l ¶ µ l¶
2
µ l l¶
1 12ηsξ 1 1 3ξ 1 sx 2ξ 1 sx3 1
E5 (x) = ξ 1 + 6ηs − − x + 2 + 6η − + −1 − |x − ξ 1 | ,
2 µ l 2¶ µ l ¶ l µ l ¶ l2 2
1 12ηsξ 2 1 3ξ 2 sx2 2ξ 2 sx3 1
E6 (x) = ξ 2 + 6ηs − − x + 2 + 6η − + −1 − |x − ξ 2 | ,
2 l 2 l l l l2 2
şi matricea de rigiditate a elementului finit de grindă cu două articulaţii plastice, care are forma
∙ ¸
EI [K11 ] [K12 ]
[K] = 3 ,
l (1 + t) [K21 ] [K22 ]
unde

⎡ ⎤
12 6l −12 6l
⎢ 6l (4 + t)l2 −6l (2 − t)l2 ⎥
[K11 ] = ⎢
⎣ −12
⎥;
−6l 12 −6l ⎦
6l (2 − t)l2 −6l (4 + t)l2
∙ ¸
T 12ξ 1 − 6l 6ξ 1 l − 4l2 − tl2 6l − 12ξ 1 6ξ 1 l − 2l2 + tl2
[K12 ] = [K21 ] = ;
12ξ 2 − 6l 6ξ 2 l − 4l2 − tl2 6l − 12ξ 2 6ξ 2 l − 2l2 + tl2
∙ ¸
4l2 + 12ξ 21 − 12ξ 1 l + tl2 4l2 − 6ξ 2 l − 6ξ 1 l + 12ξ 1 ξ 2 + tl2
[K22 ] = .
4l2 − 6ξ 2 l − 6ξ 1 l + 12ξ 1 ξ 2 + tl2 4l2 + 12ξ 22 − 12ξ 2 l + tl2

33
2.7. Element finit de grindă dublu încastrată prizmatică variabilă
de secţiune dreptunghiulară cu o articulaţie plastică
Fie o grindă de secţiune variabilă (fig. 2.10).

δ1 δ3

δ2 x
δ4
ξ
l

Fig. 2.10: Grindă cu secţiunea variabilă cu o articulaţie plastică.

Ecuaţia diferenţială caracteristică a liniei mediane în absenţa încărcărilor exterioare va avea


forma
∙ ¸
d2 d2 v(x)
EI(x) = 0, (2.32)
dx2 dx2
unde I(x) este momentul de inerţie al secţiunii curente x.
Integrând de două ori ecuaţia (2.32) se obţine

d2 v(x)
EI(x) = C1 + C2 x, (2.33)
dx2
unde C1 şi C2 sunt constante de integrare.
Este comod de exprimat momentul de inerţie I(x) printr-un moment de inerţie constant,
de exemplu I◦ al secţiunii x = 0. Înălţimea secţiunii într-un punct arbitrar va avea forma

h(x) = h◦ + χx, (2.34)


unde h◦ este înălţimea grinzii în secţiunea x = 0, χ — parametru.
Fie în secţiunea x = l înălţimea este h = h1 = h◦ + χl şi relaţia (2.34) capătă forma
µ ¶
h1 − h◦
h(x) = h◦ 1 + x = h◦ (1+αx) ,
h◦ l
unde α = (h1 − h◦ ) / (h◦ l) .
Rigiditatea la încovoiere a unei secţiuni dreptunghiulare va fi

bh(x)3 bh3
EI(x) = E = E ◦ (1 + αx)3 = EI◦ (1 + αx)3 .
12 12
Ecuaţia (2.33) poate fi reprezentată în modul următor
2
3 d v(x)
EI◦ (1 + αx) = C1 + C2 x
dx2
sau

34
d2 v(x) C1 + C2 x
2
= . (2.35)
dx EI◦ (1 + αx)3
Relaţia (2.35) se integrează de două ori şi se obţine ecuaţia axei încovoiate

∙ ¸
C1 C2 1 C3 x C4
v(x) = 2 − 3 ln |1 + αx| + + + ; (2.36)
2α EI◦ (1 + αx) α EI◦ 2(1 + αx) EI◦ EI◦
∙ ¸
dv(x) C1 C2 1 1 C3
=− − − + . (2.37)
dx 2αEI◦ (1 + αx)2 α2 EI◦ 1 + αx 2(1 + αx)2 EI◦
Se introduc parametrii nodali

dv(0) dv(l)
v(0) = δ 1 ; ϕ(0) = = δ 2 ; v(l) = δ 3 ; ϕ(l) = = δ4.
dx dx
Exprimând constantele Ci (i = 1, 4) prin parametrii δ i (i = 1, 4) şi substituindu-i în relaţiile
(2.36) şi (2.37), se obţine ecuaţia axei barei

X
4
v(x) = δ i Ei (x),
i=1

unde Ei (x) (i = 1, 4) sunt funcţiile Hermite

∙ µ ¶
αl 1
E1 (x) = −B + (2 + αl) ln |1 + αx| + − αx−
2(1 + αx) 2(1 + αx)
i
− (αl · ln |1+αl| − αl + 1 + 2 ln |1+αl|) ;

(2 ln |1 + αl| + 4αl · ln |1 + αl| + 2α2 l2 ln |1 + αl| − 2αl − 3α2 l2 )
E2 (x) = −B +
2α2 l (1 + αx)
µ ¶
1 (αl − ln |1 + αl|) x
+l ln |1 + αx| + − −
2 (1 + αx) αl
¸
(1 + αl) (αl · ln |1 + αl| + ln |1 + αl| − αl)
− ;
α2 l
∙ µ ¶
αl 1
E3 (x) = B + (2 + αl) ln |1 + αx| + − αx−
2 (1 + αx) 2(1 + αx)
i
− (αl · ln |1 + αl| − αl + 1 + 2 ln |1 + αl|) ;


(1 + αl) (2αl + α2 l2 − 2 ln |1 + αl| − 2αl · ln |1 + αl|)
E4 (x) = −B +
2α2 l (1 + αx)
µ ¶
1
+l(1 + αl) ln |1 + αx| + −
2(1 + αx)
¸
(1 + αl) (αl · ln |1 + αl| + ln |1 + αl| − αl) x (1 + αl)2 (αl − ln |1 + αl|)
− − ,
αl α2 l

35
unde
1
B= .
2 ln |1 + αl| + αl · ln |1 + αl| − 2αl
Energia potenţială de deformaţie W se va calcula cu relaţia

Zl ∙ ¸2 Zl " 4 #2
E d2 v(x) E X d2 Ei (x)
W = I(x) dx = I(x) δ i dx =
2 dx2 2 i=1
dx 2
0 0
Zl X
4 X
4 Zl X
4 X
4
E d2 Ei (x) d2 Ej (x) E d2 Ei (x) d2 Ej (x)
= I(x) δi δ j dx = I(x) δ i δ j dx =
2 i=1
dx2 j=1
dx2 2 i=1 j=1
dx2 dx2
0 0
Zl X
4 X
1 XX
4 4 4
E d2 Ei (x) d2 Ej (x) 1
= (1 + αx)3 δ i δ j dx = δ i δ j kij = {δ}T [K] {δ} ,
2 i=1 j=1
dx2 dx2 2 i=1 j=1 2
0

unde
Zl
d2 Ei (x) d2 Ej (x)
kij = EI◦ (1 + αx)3 dx (2.38)
dx2 dx2
0
sunt coeficienţii matricei de rigiditate a elementului finit de grindă prizmatică variabilă cu
secţiunea dreptunghiulară.
Matricea de rigiditate [K] poate fi prezentată în forma
⎡ ⎤
k11 k12 k13 k14
⎢ k21 k22 k23 k24 ⎥
[K] = ⎢⎣ k31 k32 k33 k34
⎥,
⎦ (2.39)
k41 k42 k43 k44
unde

¡ ¢
k11 = EI◦ B 2 α3 α2 l2 ln |1 + αl| + 4αl · ln |1 + αl| − 4αl + 4 ln |1 + αl| − 2α2 l2 ;
k12 = k21 = EI◦ B 2 α3 l (αl · ln |1 + αl| + 2 ln |1 + αl| − 2αl) ;
k13 = k31 = −k11 ;
¡ ¢
k14 = k41 = EI◦ B 2 α3 l α2 l2 ln |1 + αl| − 2αl + 3αl · ln |1 + αl| + 2 ln |1 + αl| − 2α2 l2 ;
B2 ¡ 3 3
k22 = EI◦ α l ln |1 + αl| + 4α2 l2 − 16α2 l2 ln |1 + αl| − 8αl · ln |1 + αl| + 6α3 l3 +
l ¢
+10αl · ln2 |1 + αl| + 4 ln2 |1 + αl| − 6α3 l3 ln2 |1 + αl| + 8α2 l2 ln2 |1 + αl| ;
k23 = k32 = −k12 ; k33 = k11 ; k34 = −k14 ;
2 ¡
B
k24 = k42 = EI◦ α4 l4 ln |1 + αl| + 9α3 l3 ln |1 + αl| − 4α2 l2 −
l
−10αl · ln2 |1 + αl| − 4 ln2 |1 + αl| − 6α3 l3 + 16α2 l2 ln |1 + αl| −
¢
−8α2 l2 ln2 |1 + αl| − 2α3 l3 ln2 |1 + αl| + 8αl · ln |1 + αl| − 2α4 l4 ;
B2 ¡ 3 3 2
k44 = EI◦ 2α l ln |1 + αl| + 8α2 l2 ln2 |1 + αl| + 4 ln2 |1 + αl| +
l
+10αl · ln2 |1 + αl| − 16α2 l2 ln |1 + αl| + 4α2 l2 − 7α3 l3 ln |1 + αl| +
¢
+2α4 l4 ln |1 + αl| + 6α3 l3 + α5 l5 ln |1 + αl| − 8αl · ln |1 + αl| − 2α5 l5 .

36
Pentru a determina soluţia provenită din saltul unghiului de rotire în articulaţia plastică
grinda se va diviza în două sectoate (fig. 2.11), pentru fiecare sector scriindu-se ecuaţiile liniei
mediane de tipul (2.36)

θ
1 2 x

ξ
l

Fig. 2.11: Grindă cu secţiunea variabilă divizată în două sectoare.

∙ ¸
C1 C2 1 C3 x C4
v1 (x) = 2 − 3 ln |1 + αx| + + + ; (2.40)
2α EI◦ (1 + αx) α EI◦ 2(1 + αx) EI◦ EI◦
∙ ¸
dv1 (x) C1 C2 1 1 C3
=− 2
− 2 − 2
+ . (2.41)
dx 2αEI◦ (1 + αx) α EI◦ 1 + αx 2(1 + αx) EI◦

∙ ¸
C5 C6 1 C7 x C8
v2 (x) = 2 − 3 ln |1 + αx| + + + ; (2.42)
2α EI◦ (1 + αx) α EI◦ 2(1 + αx) EI◦ EI◦
∙ ¸
dv2 (x) C5 C6 1 1 C7
=− 2
− 2 − 2
+ . (2.43)
dx 2αEI◦ (1 + αx) α EI◦ 1 + αx 2(1 + αx) EI◦
Pentru determinarea constantelor Ci (i = 1, 8) se introduc condiţiile limită

dv1 (0) dv2 (l)


v1 (0) = 0; = 0; v2 (l) = 0; = 0.
dx dx
şi de continuitate în punctul x = ξ

dv1 (ξ) dv2 (ξ)


v1 (ξ) = v2 (ξ); − = hθi ;
2 2
dx 3 dx 3
d v1 (ξ) d v2 (ξ) d v1 (ξ) d v2 (ξ)
= ; = ,
dx2 dx2 dx3 dx3
unde hθi este saltul unghiului de rotire în articulaţia plastică.
Rezolvând sistemul de ecuaţii cu opt necunoscute se determină funcţia suplimentară Hermite
pentru fiecare sector
∙ aparte
(1) αl (α2 ξl + 3αl + 2) − 2(1 + αl)2 ln |1 + αl|
E5 (x) = −B +
µ 2α2 l(1 + αx)¶ µ ¶
1 1 ln |1 + αl| + α2 ξl − αl
+(2ξ − l + αξl) ln |1 + αx| + − + x−
µ 2(1 + αx) B αl ¶¸
αl(1 + αξ + αl − α2 ξl) − (1 + 2αl + α2 l2 + α3 ξl2 − 2α2 ξl) ln |1 + αl| ξ
− − ;
α2 l B

37

(2) αl (α2 ξl + 3αl + 2) − 2(1 + αl)2 ln |1 + αl|
E5 (x) = −B +
µ 2α2 l(1 + αx)¶ µ ¶
1 1 ln |1 + αl| + α2 ξl − αl
+(2ξ − l + αξl) ln |1 + αx| + − + x−
µ 2(1 + αx) B αl ¶¸
αl(1 + αξ + αl − α2 ξl) − (1 + 2αl + α2 l2 + α3 ξl2 − 2α2 ξl) ln |1 + αl|
− .
α2 l
Matricea de rigiditate a grinzii prizmatice variabilă de secţiune dreptunghiulară cu o arti-
culaţie plastică se va obţine utilizând integralele (2.38)
∙ ¸
[K11 ] [K12 ]
[K] = ,
[K21 ] [K22 ]
unde [K11 ] este matricea (2.39), [K21 ] = [K12 ]T = [k51 k52 k53 k54 ], [K22 ] = k55 .

³
k51 = EI◦ B 2 α3 α2 ξl2 ln |1 + αl| − αl2 ln |1 + αl| + 4αl · ln |1 + αl| − 4αξl −
´
− 2l · ln |1 + αl| + 4ξ ln |1 + αl| − 2α2 ξl2 + 2αl2 ;

B2 ³ 4 3
k52 = EI◦ α ξl ln |1 + αl| − 4α2 l2 − 6α3 l3 − 2α4 ξl3 + 8α2 l2 ln |1 + αl| +
l
+2α3 ξl2 ln |1 + αl| + 16αl · ln |1 + αl| − 6αl · ln2 |1 + αl| −
´
2 3 3
− 12 ln |1 + αl| + 3α l ln |1 + αl| ;
k53 = −k51 ;

B2 ³ 2 2
k54 = EI◦ 4α l + 6α3 l3 − 2α5 ξl4 − 16αl · ln |1 + αl| + 2α3 ξl2 ln |1 + αl| −
l
−8α2 l2 ln |1 + αl| − 5α3 l3 ln |1 + αl| + 2α4 l4 + 3α4 ξl3 ln |1 + αl| +
´
5 4 4 4 2 2
+ α ξl ln |1 + αl| − α l ln |1 + αl| + 12 ln |1 + αl| + 6αl · ln |1 + αl| ;

B2 ³
k55 = EI◦ 4α4 ξl3 − 8α6 ξ 2 l4 − 10α5 ξ 2 l3 + 18αl · ln2 |1 + αl| −
l(1 + αl)2
−48α2 l2 ln |1 + αl| − 23α3 l3 ln |1 + αl| + 8α5 ξl4 + α5 l5 ln |1 + αl| +
+36 ln2 |1 + αl| + 4α2 l2 + 16α4 l4 + 6α6 ξl5 − 4α4 ξ 2 l2 − 2α7 ξ 2 l5 −
−10α4 ξl3 ln |1 + αl| − 4α3 ξl2 ln |1 + αl| − 8α5 ξl4 ln |1 + αl| +
+13α5 ξ 2 l3 ln |1 + αl| + 12α4 ξ 2 l2 ln |1 + αl| + 6α6 ξ 2 l4 ln |1 + αl| −
−2α6 ξl5 ln |1 + αl| + 4α3 ξ 2 l · ln |1 + αl| + α7 ξ 2 l5 ln |1 + αl| +
´
+ 2α4 l4 ln |1 + αl| − 24αl · ln |1 + αl| .

2.8. Element finit de cadru cu o articulaţie plastică


Fie o grindă solicitată la încovoiere şi efort axial. Acest tip de grindă în care se ţine seama
de deformaţiile din încovoiere şi din comprimare sau întindere se mai numeşte element de cadru.

38
Poziţia elementului de cadru poate fi arbitrară, deaceea la cercetarea unui element se utilizează
sistemul de coordonate local x0 o0 y 0 , iar la cercetarea structurii — sistemul de coordonate global
xoy. Energia potenţială totală din acţiunea momentului de încovoiere şi a forţei axiale va fi (v.
pct. 2.1)

δ 3′ θ′ δ 5′
δ1′ δ 2′ x'
δ 4′ δ 6′
ξ
l

Fig. 2.12: Element finit de cadru cu articulaţie plastică.

Zl ∙ ¸2 Zl ∙ ¸2
EI d2 v(x) EA du(x)
Wi = dx + dx. (2.44)
2 dx2 2 dx
0 0

În calitate de funcţii de aproximare a deformaţiei axei mediane a grinzii dublu încastrate


cu o articulaţie plastică (fig. 2.12) se acceptă polinoamele

u(x) = C1 + C2 x; (2.45)
0
hθ i
v(x) = C3 + C4 x + C5 x2 + C6 x3 − |x − ξ| , (2.46)
2
dv(x) hθ0 i
ϕ(x) ∼
= = C4 + 2C5 x + 3C6 x2
− sign(x − ξ),
dx 2
unde hθ0 i este saltul unghiului de rotire în articulaţia plastică în sistemul local de coordonate
x0 o0 y 0 .
Constantele Cm (m = 1, 6) se vor exprima prin parametrii nodali δ 0m (m = 1, 7) ai barei
(fig. 2.12)

u(0) = δ 01 ;
u(l) = δ 02 .

şi
v(0) = δ 03 ; ϕ(0) = δ 04 ;
v(l) = δ 05 ; ϕ(l) = δ 06 ;
hθ0 i = δ 07 ,
Din condiţiile pentru x = 0 şi x = l se obţine

C1 = δ01 ;
1 0
C2 = (δ 2 − δ 01 ) ;
l
39
1 0
C3 = δ 03 + hθ i ξ;
2
1
C4 = δ 04 − hθ0 i ;
2

1
C5 = (−3δ 03 − 2δ 04 l + 3δ 05 − δ06 l + (2l − 3ξ) hθ0 i) ;
l2
1
C6 = 3 (2δ 03 + δ 04 l − 2δ 05 + δ 06 l + (2ξ − l) hθ0 i) .
l
Substituind valorile constantelor în relaţiile (2.45) şi (2.46)se obţine ecuaţia liniei mediane
în forma

u(x) = δ01 E1 (x) + δ 02 E2 (x); (2.47)

v(x) = δ 03 E3 (x) + δ 04 E4 (x) + δ 05 E5 (x) + δ06 E6 (x) + hθ0 i E7 (x), (2.48)


unde Em (x) (m = 1, 7) sunt funcţiile Hermite
x x
E1 (x) = 1 − ; E2 (x) = ;
l l
3x2 2x3 2x2 x3
E3 (x) = 1 − 2 + 3 ; E4 (x) = x − + ;
2
l 3
l 2
l 3 l2
3x 2x x x
E5 (x) = 2 − 3 ; E6 (x) = − + 2 ;
l l l l
1 1 x2 x3 1
E7 (x) = ξ − x + (2l − 3ξ) 2 + (2ξ − l) 3 − |x − ξ| .
2 2 l l 2
Pentru a obţine matricea de rigiditate este necesar de minimizat energia potenţială de
deformaţie ţinând seama şi de deformaţia provenită din acţiunea forţei normale

Zl ∙ ¸2 Zl ∙ ¸2
EA du(x) EI d2 v(x)
Wi = dx + dx =
2 dx 2 dx2
0 0
Z l "X2
#2 Z l "X7 2
#2
EA dEm (x) 0 EI d Em (x) 0
= δ m dx + δ m dx =
2 m=1
dx 2 m=3
dx2
0 0
Zl 2
EA X dEm (x) 0 X dEm (x) 0
2
= δm · δ m dx+
2 m=1
dx m=1
dx
0

Zl X
d2 Em (x) 0 X d2 Em (x) 0
7 7
EI
+ δm · δ m dx =
2 m=3
dx2 m=3
dx2
0

Zl X
dEm (x) 0 X dEn (x) 0
2 2
EA
= δm · δ n dx+
2 m=1
dx n=1
dx
0

40
Zl X
d2 Em (x) 0 X d2 En (x) 0
7 7
EI
+ 2
δm · 2
δ n dx =
2 m=3
dx n=3
dx
0

Zl
EA P2 P 2 dE (x) dE (x)
m n
= δ0m δ0n dx+
2 m=1 n=1 dx dx
0
Zl
EI P7 P 7 d2 E (x) d2 E (x)
m n
+ 2 2
δ 0m δ 0n dx =
2 m=3 n=3 dx dx
0
P
7 P
7
T
= 1
2
0
kmn δ0m δ0n = {δ 0 } [K 0 ] {δ 0 } ,
m=1 n=1

unde


⎪ Zl

⎪ dEm (x) dEn (x)

⎪ EA dx pentru m, n = 1, 2;

⎨ dx dx
0 0
kmn = (2.49)

⎪ Zl 2

⎪ d Em (x) d2 En (x)

⎪ EI dx pentru m, n = 3, 7
⎩ dx2 dx2
0
© ª
0
{δ } = u0i u0j vi0 ϕ0i vj0 ϕ0j hθ0 i este vectorul deplasărilor.
0
Coeficienţii kmn (m, n = 3, 7) au fost calculaţi în pct. 2.2 şi 2.3. Calculând coeficienţii
0
kmn (m, n = 1, 2) se obţine matricea de rigiditate a elementului finit de cadru cu o articulaţie
plastică în sistemul de coordonate local
∙ 0
¸
0 [K11 ] [0]
[K ] = 0 , (2.50)
[0] [K22 ]
unde
∙ ¸
0 EA 1 −1
[K11 ] = ;
l −1 1
0
[K22 ] este matricea (2.23).
Modalitatea de numerotare a deplasărilor respective pentru matricea (2.50) nu este conven-
abilă pentru programare. Pentru lucrul practic mai convenabilă este numerotarea deplasărilor
prezentată în fig. 2.13, b.
Legătura între vectorul
n deplasărilor
o în numerotarea iniţială {δ 0 } şi vectorul deplasărilor în
0
numerotarea modificată δ̄ poate fi reprezentată cu relaţia
⎧ 0 ⎫ ⎡ ⎤ ⎧ ū0 ⎫
⎪ u ⎪ 1 0 0 0 0 0 0 ⎪
⎪ i ⎪⎪

⎪ i ⎪
⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪


⎪ u 0 ⎪
⎪ ⎢ 0 0 0 1 0 0 0 ⎥ ⎪
⎪ v̄ i ⎪


⎪ j ⎪
⎪ ⎢ ⎥ ⎪
⎪ 0 ⎪

⎪ vi ⎬
⎨ 0 ⎪ ⎢ 0 1 0 0 0 0 0 ⎥⎨ ⎪ ϕ̄ i ⎬⎪
⎢ ⎥ 0
ϕi0 ⎢
=⎢ 0 0 1 0 0 0 0 ⎥ ⎥ ū j ,

⎪ 0 ⎪⎪ ⎢ ⎥ ⎪
⎪ v̄ 0 ⎪

⎪ j ⎪
⎪ v ⎪ ⎢ 0 0 0 0 1 0 0 ⎥⎪ ⎪ j ⎪


⎪ 0 ⎪⎪ ⎣ ⎦ ⎪
⎪ ϕ̄0jE ⎪⎪

⎪ ϕ ⎪ 0 0 0 0 0 1 0 ⎪ D ⎪
⎩ 0j ⎪ ⎭ ⎪




θ̄ ⎭
0
hθ i 0 0 0 0 0 0 1

41
a
3 5
4 7
1 2 x′
i j
6
b
2 5
4 7
1 4 x′
i j 6

Fig. 2.13: Direcţia pozitivă a deplasărilor şi numerotarea lor iniţială (a) şi modificată (b).

sau în formă compactă


0
£ ¤ n 0o
{δ } = T̄ δ̄ . (2.51)
Substituind relaţia (2.51) în expresia energiei potenţiale se obţine
n oT £ ¤ £ ¤ n 0 o n 0 oT £ 0 ¤ n 0 o
0 T
Wi = δ̄ T̄ [K 0 ] T̄ δ̄ = δ̄ K̄ δ̄ ,
£ ¤ £ ¤T £ ¤
unde K̄ 0 = T̄ [K 0 ] T̄ este matricea de rigiditate a elementului finit de cadru cu o articu-
laţie plastică şi poate fi reprezentată în forma
∙ £ 0 ¤ £ 0 ¤ ¸
£ 0¤ K̄ ¤ £K̄12 ¤
K̄ = £ 11 0 0 , (2.52)
K̄21 K̄22
£ 0 ¤
unde K̄11 este matricea de rigiditate a elementului finit de cadru tradiţională [45, 83, 87, 99]

⎡ EA EA ⎤
0 0 − 0 0
⎢ l l ⎥
⎢ 12EI 6EI 12EI 6EI ⎥
⎢ 0 0 − 3 ⎥
⎢ l 3 l 2 l l 2 ⎥
⎢ 6EI 4EI 6EI 2EI ⎥
⎢ ⎥
£ 0 ¤ ⎢ 0 0 − ⎥
K̄11 = ⎢ EA⎢ l 2 l l 2 l ⎥;
EA ⎥
⎢ − 0 0 0 0 ⎥
⎢ l l ⎥
⎢ 12EI 6EI 12EI 6EI ⎥
⎢ 0 − 3 − 2 0 − 2 ⎥
⎢ l l l 3 l ⎥
⎣ ⎦
6EI 2EI 6EI 4EI
0 0 − 2
l2 l l l
£ 0 ¤ £ 0 ¤T EI £ ¤
K̄21 = K̄12 = 3 0 12ξ − 6l 6ξl − 4l2 0 6l − 12ξ 6ξl − 2l2 ;
l
£ 0 ¤ EI ¡ 2 ¢
K̄22 = 3
4l + 12ξ 2 − 12ξl .
l
£ 0 ¤ £ 0 ¤ £ 0 ¤
Submatricele K̄12 , K̄21 şi K̄22 ţin seama de ponderea în energia potenţială de defor-
maţie a energiei provenită din existenţa articulaţiei plastice.

42
Cum s-a menţionat anterior, elementul este descris în sistemul local de coordonate x0 o0 y 0 ,
deci şi matricea (2.52) este pentru acelaşi sistem. Fie vectorul deplasărilor în sistemul global xoy
© ªT
de coordonate {δ} = ui vi ϕi uj vj ϕj hθi (fig. 2.14). Sistemul local de coordonate
este rotit la un unghi β în raport cu sistemul global de coordonate. În acest caz vectorul
deplasărilor în sistemul global va fi (fig. 2.14)

x′
y vj
v′j
y′ θ = θ′ u′j
u j ϕ j = ϕ ′j
vi
vi′ β
ui′
ui
ϕi = ϕi′ x

Fig. 2.14: Deplasările nodale în sistemul local x0 o0 y 0 şi global xoy de coordonate.

ui = u0i cos β − vi0 sin β;


vi = u0i sin β + vi0 cos β;
ϕi = ϕ0i ;
uj = u0j cos β − vj0 sin β;
vj = u0j sin β + vj0 cos β;
ϕj = ϕ0j ;
hθi = hθ0 i

sau în formă matriceală


⎧ ⎫ ⎡ ⎤⎧ ⎫

⎪ u i ⎪
⎪ cos β − sin β 0 0 0 0 0 ⎪
⎪ u0i ⎪


⎪ ⎪
⎪ ⎢ ⎥⎪⎪ ⎪


⎪ v i ⎪
⎪ ⎢ sin β cos β 0 0 0 0 0 ⎥⎪⎪ vi0 ⎪


⎪ ⎪ ⎥⎪ ⎪
⎨ ϕi ⎬ ⎢

⎢ 0 0 1 0 0 0 0 ⎥⎨
⎪ ϕ0i ⎪

uj ⎢
=⎢ 0 0 0 cos β − sin β 0 0 ⎥ u0j . (2.53)
⎪ ⎪ ⎥⎪ ⎪

⎪ ⎪
⎪ ⎢ ⎥⎪ vj0 ⎪


vj ⎪
⎪ ⎢ 0 0 0 sin β cos β 0 0 ⎥⎪⎪ ⎪


⎪ ϕ ⎪ ⎪ ⎣ 0 0 0 0 0 1 0 ⎦⎪⎪
⎪ ϕ0j



⎩ j ⎪
⎪ ⎭ ⎪
⎩ ⎪

hθi 0 0 0 0 0 0 1 hθ0 i
Dacă sistemul (2.53) se scrie în formă compactă {δ} = [T ] {δ 0 }, unde [T ] este matricea de
rotire, şi se substituie în expresia energiei potenţiale se obţine
T
Wi = {δ 0 } [K 0 ] {δ 0 } = {δ}T [T ] [K 0 ] [T ]T {δ} = {δ}T [K] {δ} ,
unde
[K] = [T ] [K 0 ] [T ]T (2.54)
este matricea de rigiditate a elementului finit de cadru dublu încastrat în sistemul global de
coordonate.

43
2.8.1. Element finit de cadru cu două articulaţii plastice
Dacă un element de cadru are două articulaţii plastice (fig. 2.15), soluţia se va studia în
forma

δ2 θ1 θ2 δ5
δ1 δ4 x
δ3 ξ1 δ6
ξ2
l

Fig. 2.15: Element de cadru cu două articulaţii plastice.

u(x) = C1 + C2 x;
hθ1 i hθ2 i
v(x) = C3 + C4 x + C5 x2 + C6 x3 − |x − ξ 1 | − |x − ξ 2 | ,
2 2
unde hθ1 i este, respectiv, saltul unghiului de rotire în prima articulaţie plastică şi hθ2 i — în a
doua articulaţie plastică.
Introducând parametrii nodali şi rezolvând ecuaţiile prin modalitatea descrisă în pct. 2.8
se obţine matricea de rigiditate a elementului finit de cadru cu două articulaţii plastice, care
poate fi reprezentată în forma
∙ ¸
[K11 ] [K12 ]
[K] = , (2.55)
[K21 ] [K22 ]
unde [K11 ] este matricea de rigiditate tradiţională a elementului finit de cadru [45, 83, 87, 99],

∙ ¸
T EI 0 12ξ 1 − 6l 6ξ 1 l − 4l2 0 6l − 12ξ 1 6ξ 1 l − 2l2
[K21 ] = [K12 ] = 3 ,
l 0 12ξ 2 − 6l 6ξ 2 l − 4l2 0 6l − 12ξ 2 6ξ 2 l − 2l2
∙ ¸
EI 4l2 + 12ξ 21 − 12ξ 1 l 4l2 − 6ξ 1 l − 6ξ 2 l + 12ξ 1 ξ 2
[K22 ] = .
l3 4l2 − 6ξ 1 l − 6ξ 2 l + 12ξ 1 ξ 2 4l2 + 12ξ 22 − 12ξ 2 l

2.9. Aplicaţie. Determinarea stadiului de cedare


a unui cadru-portal
Fie un cadru-portal alcătuit din bare cu rigiditatea constantă EI, având deschiderea şi
înălţimea egale, solicitat de încărcări uniform distribuite verticală 2λq şi orizontală λq, unde λ
este factor de încărcare. Schema de calcul este prezentată în fig. 2.16, a. Cu 1—6 s-au notat
secţiunile critice posibile, iar numerele în cerculeţ specifică numărul elementului finit.
În faza iniţială materialul elementelor se comportă elastic şi în urma calculului tradiţional
se obţine diagrama momentelor de încovoiere cu valoarea maximă |Mmax | = 0, 2ql2 în secţiunea
critică 6 (fig. 2.16, b). Egalând momentul maxim cu momentul plastic al secţiunii Mpl , se

44
obţine o redistribuire a eforturilor spre secţiunile mai slab solicitate (fig. 2.16, c) şi valoarea
factorului de încărcare, corespunzător formării primei articulaţii plastice λ1 = 5, 0. Pentru
realizarea calculului s-a utilizat elementul finit tradiţional (v., de exemplu [45, 83]).

a b c
2λq
− 0,05ql 2 − 0,20ql 2 − 0,25M pl − M pl

4 5 3 6

λq 0,125ql 2 0,625M pl

h=l
3
1 2
1 2
l − 0,18ql 2 0,18ql 2 − 0,9M pl 0,9M pl

Fig. 2.16: Etapa 1: schema de calcul (a); diagrama momentelor de încovoiere în stadiul elastic
(b) şi după redistribuirea eforturilor (c).

Etapa a doua reprezintă calculul structurii, solicitată de încărcările uniform distribuite când
λ > 5, 0 şi având aplicat un moment în prima articulaţie, numeric egal cu −Mpl (fig. 2.17, a).
În urma calculului se obţine valoarea maximă a momentului de încovoiere Mmax = 0, 25ql2 −
−0, 17Mpl (fig. 2.17, b). Efectuând redistribuirea eforturilor (fig. 2.17, c) se obţine valoarea
factorului de încărcare λ2 = 5, 1. În cadrul etapei respective pentru calculul cadrului s-au
utilizat element finit tradiţional (elementele verticale 1 şi 2) şi elementul finit special (2.54),
care ţine seama de formarea articulaţiei plastice în secţiunea 6.

a b c
2λ q
− 0,01ql 2 − 0,22M pl − M pl − 0,25M pl − M pl
− M pl
4 5 3 6
0,25ql 2 − 0,17 M pl
λq M pl
3
− 0,04ql 2 + 0,24M pl − 0,11M pl
1 2
1 2
− 0,32ql 2 + 0,70 M pl 0,20ql 2 − 0,09M pl − 0,38M pl 0,58M pl

Fig. 2.17: Etapa 2: schema de calcul (a); diagrama momentelor de încovoiere până la redis-
tribuire (b) şi după redistribuirea eforturilor (c).

Etapa a treia este caracterizată prin o nouă modificare a schemei de calcul (fig. 2.18, a),
trasarea diagramei momentelor de încovoiere (fig. 2.18, b), utilizând elementul finit tradiţional
şi elementul finit special cu două articulaţii plastice (2.55). Egalând momentul maxim în secţi-
unea 1 cu momentul plastic, se obţine valoarea factorului de încărcare corespunzător formării
următoarei articulaţii plastice λ3 = 5, 12 (fig. 2.18, c).
În cadrul etapei a patra se stabileşte stadiul efectiv de cedare, structura transformându-se în
mecanism. Ultima articulaţie plastică se va forma în secţiunea critică 2 şi factorul de încărcare

45
a b c
2λq
− 0,50ql 2 + 3M pl − M pl − 0,43M pl − M pl
− M pl
4
M pl
λq M pl M pl
3
− 0,34ql + 2,25M pl
2
− 0,52M pl
1 2
1 2

− 0,44ql 2 + 1,5M pl 0,56ql 2 − 2,5M pl − M pl 0,36M pl

Fig. 2.18: Etapa 3: schema de calcul (a); diagrama momentelor de încovoiere până la redis-
tribuire (b) şi după redistribuirea eforturilor (c).

corespunzător cedării totale a structurii este λu = 6, 0 (fig. 2.19).

a b c
2λq
− 0,501ql 2 + 3M pl − M pl − 0,01M pl − M pl
− M pl
4
M pl
λq M pl M pl
3
− 0,13ql + M pl
2
− 0,22M pl
1 2

− M pl 2

− M pl ql 2 − 5M pl − M pl M pl

Fig. 2.19: Etapa 4 (starea limită de rezistenţă): schema de calcul (a); diagrama momentelor
de încovoiere până la redistribuire (b) şi după redistribuirea eforturilor (c).

Pentru calculul calculul structurilor din bare în stadiul elasto-plastic prin metoda ele-
mentelor finite a fost elaborat un soft în limbajul FORTRAN. Programarea s-a efectuat conform
topologiei tradiţionale (v., de exemplu [99]), fiind implementate şi elementele finite speciale.

46
CAPITOLUL 3
CALCULUL ELASTO-PLASTIC AL ELEMENTELOR DE
CONSTRUCŢII AMPLASATE PE MEDII ELASTICE
3.1. Bazele calculului grinzilor amplasate
pe medii elastice
Problemele legate de calculul elementelor amplasate pe medii deformabile sau problemele
de contact sunt acele probleme ale mecanicii în care este necesară determinarea tensiunilor, ce
apar între două corpuri la acţiunea unor solicitări (fig. 3.1). Cel puţin un corp se consideră
deformabil.
Suprafaţa de interacţiune Ω dintre aceste două corpuri (fig. 3.1, b) se numeşte zonă de
contact, iar tensiunile p(A) distribuite pe suprafaţa de contact — tensiuni de contact (fig. 3.1, c).

a P
b c
P P

Ω A
p (A)
l

P P
P

Fig. 3.1: La calculul problemelor de contact.

Rezolvarea problemei de contact, de regulă, se reduce la determinarea tensiunilor de contact


p(A) şi zonei de contact Ω. În unele cazuri particulare zona de contact poate fi cunoscută.
De regulă, în majoritatea problemelor de contact zona de contact este mică în raport cu
dimensiunile corpurilor care intră în contact. Aceasta permite modelarea, de exemplu, a fun-
daţiei cu un semispaţiu elastic (fig. 3.2). Fiindcă formularea problemelor de contact depinde de
caracteristicile mecanice ale terenului de fundare mai jos se va ilustra interpretarea matematică
a acestor caracteristici.
Terenul de fundare se consideră un mediu liniar-deformabil. Fie o forţă concentrată P = 1
este aplicată într-un punct M (ξ, η) al suprafeţei terenului de fundare (fig. 3.2).
Deplasarea verticală într-un punct arbitrar N (x, y) din o forţă concentrată P = 1 care
acţionează în punctul (ξ, η) se numeşte sâmburele fundaţiei v(x, y) = K (x, y, ξ, η).

47
y

P=1
O N (x,y)
M (ξ ,η )

z x

Fig. 3.2: Mediu liniar-deformabil solicitat de o forţă unitară.

Pentru medii liniar-deformabile este valabilă dependenţa liniară dintre tasarea într-un punct
şi încărcarea aplicată, adică dacă în punctele N0 (ξ 0 , η 0 ), N1 (ξ 1 , η 1 ), ..., Nn (ξ n , η n ) sunt aplicate
forţele P0 , P1 , ..., Pn atunci deplasarea verticală în punctul M poate fi calculată cu relaţia
X
n
v(x, y) = Pj · K (x, y, ξ j , η j ). (3.1)
j=0

Fie zona de contact Ω este solicitată de o încărcare distribuită (fig. 3.3) de intensitate p(x, y).
Pentru calculul deplasării verticale domeniul Ω se va diviza în dreptunghiuri cu dimensiunile
dξ dη. Deplasarea unui punct arbitrar din acţiunea unei încărcări elementare va fi

dv = p(ξ, η) · dξdη · K (x, y, ξ, η)


şi utilizând relaţia (3.1) deplasarea din acţiunea încărcării totale va fi
ZZ
v(x, y) = K (x, y, ξ, η) · p(ξ, η)dξdη. (3.2)

Un exemplu de mediu liniar-deformabil este terenul de fundare de tipul semispaţiului elastic


izotrop. În acest caz [96]

(1 − ν) 1
K (x, y, ξ, η) = , (3.3)
πE R
q
unde R = (x − ξ)2 + (y − η)2 ; ν este coeficientul Poisson.
După cum se observă din relaţia (3.3) sâmburele mediului depinde de diferenţa argumentelor.
Acest fenomen este valabil pentru majoritatea terenurilor de fundare, deaceea se vor obţine
reprezentările integrale ale nucleelor pentru medii liniar-deformabile la care se respectă relaţia

48
y


p (ξ ,η )
O N (x,y)

M (ξ ,η )

dξ Ω
z

Fig. 3.3: Mediu limiar-deformabil solicitat de o încărcare distribuită arbitrar.

K (x, y, ξ, η) = K (x − ξ, y − η) . (3.4)
Fie transformata dublă Fourier a funcţiei K(x, y)
Z∞ Z∞
H(α, β) = K(x, y)eiαx+iβy dxdy.
−∞ −∞

Considerând că funcţia K(x, y) permite utilizarea formulei de restabilire a transformatei


duble Fourier se obţine
Z∞ Z∞
1
K(x, y) = 2 H(α, β)e−iαx−iβy dαdβ. (3.5)

−∞ −∞

Relaţia (3.5) este reprezentarea integrală a nucleului mediului. Funcţia H(α, β) se numeşte
densitatea nucleului. În particular, dacă în (3.5) se va substitui
p
α2 + β 2
H(α, β) = θh p , θ = const, (3.6)
α2 + β 2

se va face schimbul de variabile: α = t cos ψ, β = t sin ψ, t2 = α2 + β 2 şi se va ţine seama de


prezentarea funcţiei Bessel [1]

1
Jn (z) = eiz sin θ−sin θ dθ, (3.7)

−π

atunci relaţia (3.5) capătă forma

49
Z∞ ³p ´
θ 2 2
K(x, y) = h(t)J◦ t x + y dt.

0

Ţinând seama de relaţia (3.1) se obţine mediul liniar-deformabil cu nucleu în forma


Z∞
θ
K (x, y, ξ, η) = h(t)J◦ (tR)dt, (3.8)

0
q
unde R = (x − ξ)2 − (y − η)2 .
Nucleul de tipul (3.8) se numeşte simetric, iar funcţia h(t) — densitatea nucleului mediului
liniar-deformabil simetric. Într-adevăr, conform relaţiei (3.8), la acţiunea unei forţe unitare
verticale toate punctele, amplasate la distanţe egale de forţă, obţin deplasări egale.
Dacă se introduce în relaţia (3.8)

2 (1 − ν 2 )
h(t) ≡ 1, θ= , (3.9)
E
şi ţinând seama de integrala [1]
Z∞
1
Jν (tR)dt = , (3.10)
R
0

se obţine relaţia (3.3). Adică semispaţiul elastic izotrop este un caz particular al mediului
liniar-deformabil simetric (3.8).
Fie unele cazuri particulare ale mediilor liniar-deformabile cu nuclee de tip (3.4) şi (3.5).
De exemplu, mediul prezintă un sistem de arcuri elastice ce posedă un coeficient de flexibilitate
c◦ , numit coeficient de pat (modul de fundaţie, coeficient de tasare). Acest mediu este numit
elastic de tip Winkler. Spre deosebire de cazul general (3.2) deplasarea verticală se va descrie
cu relaţia (fig. 3.4)

q (x,y)

v (x,y)

Fig. 3.4: Mediul liniar-deformabil tip Winkler.

v(x) = c◦ q(x, y). (3.11)


Folosind proprietatea de filtrare (B.2) a funcţiei-delta Dirac, relaţia (3.11) poate fi scrisă în
forma

50
ZZ
v(x, y) = c◦ δ(ξ − x)δ(η − y)q(ξ, η)dξdη,

adică în cazul dat conform relaţiilor (3.2) şi (3.4)

K(x, y) = c◦ δ(x)δ(y). (3.12)


Mediul elastic Winkler se va obţine în baza relaţiei (B.10) dacă în prezentarea integrală
(3.5) a nucleului (3.4) densitatea va fi considerată

H(α, β) ≡ c◦ . (3.13)
Dacă în prezentarea (3.5) se introduce

H(α, β) = c◦ + H ◦ (α, β), (3.14)


p
unde H ◦ (α, β) → 0 când α2 + β 2 → ∞, atunci se obţine mediul liniar-deformabil cu nucleu
de forma

K(x, y, ξ, η) = c◦ δ(x − ξ)δ(y − η) + K ◦ (x, y, ξ, η), (3.15)


R∞ R∞ ◦
unde K ◦ (x, y, ξ, η) = 4π1 2 H (α, β)e−iα(x−ξ) e−iβ(y−η) dαdβ.
−∞ −∞
Mediul cu nucleul (3.15) se numeşte combinat liniar.
θ
Un interes practic prezintă cazul când H ◦ (α, β) = √ . Ţinând seama de prezentarea
α2 +β 2
(3.7) nucleul (3.15) capătă forma
θ
K(x, y, ξ, η) = c◦ δ(x − ξ)δ(y − η) + , (3.16)
2πR
unde R se determină cu relaţia din nucleul (3.8).
Dacă se ţine seama de valoarea lui θ din relaţia (3.9), atunci cazul particular dat reprezintă
un semispaţiu elastic cu constantele elastice E şi ν, acoperit cu un mediu elastic Winkler cu
coeficientul de pat c◦ . Acest mediu este numit combinat elastic.

3.2. Calculul grinzilor amplasate


pe mediu elastic Winkler
Fie o grindă de secţiune constantă amplasată pe mediu elastic (fig. 3.5). De regulă, la
calculul grinzilor pe mediu elastic se introduc următoarele ipoteze simplificatorii [26, 38, 62,
122]:

1. secţiunea transversală plană şi normală la axa barei până la deformaţie rămâne plană şi
normală la axa barei după deformaţie (ipoteza Bernoulli);

2. terenul de fundare continuu se consideră mediu elastic infinit (un număr infinit de reacţiuni
elastice);

51
q(x)
x

p (x)
y

b
Fig. 3.5: Grindă pe mediu elastic tip Winkler.

3. intensitatea reacţiunii mediului p1 (x) este proporţională săgeţii grinzii v(x) (ipoteza Wink-
ler)
p1 (x) = c◦ · v(x),
unde c◦ este numit coeficientul mediului;
4. coeficientul de pat este constant pe lungimea elementului.

Reacţiunea p(x) care revine la o unitate de lungime a grinzii se va obţine însumând reacţi-
unea p1 (x) pe lăţimea grinzii b (fig. 3.5)

p(x) = p1 (x) · b = c◦ · v(x) · b = c · v(x), (3.17)


unde c = c◦ · b.
Ecuaţia grinzii la încovoiere se scrie în forma

d4 v(x)
EI = q ∗ (x), (3.18)
dx4
unde q∗ (x) este intensitatea încărcării exterioare.
În cazul examinat q∗ (x) = q(x) − p(x) = q(x) − c · v(x).
Ecuaţia grinzii pe mediu elastic (3.18) capătă forma finală

d4 v(x)
EI + c · v(x) = q(x). (3.19)
dx4
Ultima ecuaţie poate fi scrisă în forma

d4 v(x) q(x)
4
+ 4λ4 v(x) = , (3.20)
dx EI
c
unde s-a introdus notaţia 4λ4 = .
EI
Soluţia generală a ecuaţiei omogene se cercetează în forma v = Cezx . Ecuaţia caracteristică
este

52
z 4 + 4λ4 = 0.
Rădăcinile vor fi

z1 = λ(1 + i); z2 = λ(−1 + i); z3 = −λ(1 + i); z4 = −λ(−1 + i),



unde i = −1.
Soluţia generală capătă forma

v(x) = e−λx (A1 eiλx + A2 e−iλx ) + eλx (A3 eiλx + A4 e−iλx ). (3.21)
Dacă se ţine seama de formula lui Euler e±iαx = cos αx ± i sin αx ecuaţia (3.21) se scrie în
forma

v(x) = e−λx (B1 cos λx + B2 sin λx) + eλx (B3 sin λx + B4 cos λx) .
Fiindcă e−λx = chλx − shλx şi eλx = chλx + shλx se poate scrie

v(x) = C1 chλx cos λx + C2 chλx sin λx + C3 shλx sin λx + C4 shλx cos λx,
sau

v(x) = C1 Y1 + C2 Y2 + C3 Y3 + C4 Y4 , (3.22)
unde

Y1 = chλx cos λx;


Y2 = chλx sin λx;
(3.23)
Y3 = shλx sin λx;
Y4 = shλx cos λx
sunt numite funcţiile Krîlov [26, 38, 62, 122] şi au proprietăţile:
i Yi Yi0 Yi00 Yi000 YiIV
1 Y1 λ (Y4 − Y2 ) −2λ2 Y3 3
−2λ (Y4 + Y2 ) −4λ4 Y1
2 Y2 λ (Y1 + Y3 ) 2λ2 Y4 2λ3 (Y1 − Y3 ) −4λ4 Y2
3 Y3 λ (Y4 + Y2 ) 2λ2 Y1 2λ3 (Y4 − Y2 ) −4λ4 Y3
4 Y4 λ (Y1 − Y3 ) −2λ2 Y2 2λ3 (Y1 − Y3 ) −4λ4 Y4

3.2.1. Element finit de grindă pe mediu elastic Winkler


Deplasarea verticală în orice secţiune

v(x) = C1 Y1 + C2 Y2 + C3 Y3 + C4 Y4 .
Unghiul de rotire va fi

dv(x)
= λ [C1 (Y4 − Y2 ) + C2 (Y1 + Y3 ) + C3 (Y4 + Y2 ) + C4 (Y1 − Y3 )] , (3.24)
dx
unde Ci (i = 1, 4) sunt constante, x — coordonata curentă.
Constantele Ci (i = 1, 4) se vor exprima prin deplasările nodale, folosind condiţiile la limită
(fig. 3.6).

53
δ1 δ3
x
δ2 δ4
l

Fig. 3.6: Parametrii nodali ai grinzii pe mediu elastic.

v(0) = δ 1 ; ϕ(0) = δ 2 ;
v(l) = δ 3 ; ϕ(l) = δ 4 ,
obţinând funcţiile Hermite pentru grinda pe mediu elastic

1
E1 (x) = [2a1 Y1 + (sh2λl + sin 2λl)(Y4 − Y2 ) + (ch2λl − cos 2λl)Y3 ] ;
2a1
1
E2 (x) = [(1 − ch2λl)Y2 + (sh2λl − sin 2λl)Y3 + (1 − cos 2λλl)Y4 ] ;
2λa1
1
E3 (x) = [(chλl sin λl + shλl cos λl)(Y2 − Y4 ) − 2shλl sin λl · Y3 ;
a1
1
E4 (x) = [shλl sin λl(Y2 − Y4 ) + (chλl sin λl − shλl cos λl)Y3 ,
λa1
unde a1 = sin2 λl − sh2 λl.
Energia potenţială de deformaţie va fi

Z l "X4
#2 Z l "X4
#2
EI d2 Ei (x) c
W = 2
δ i dx + Ei (x)δ i dx =
2 i=1
dx 2 i=1
0 0
Zl 4 Zl 4
EI X d2 Ei (x) X c X X
4 4
d2 Ei (x)
= 2
δ i · 2
δ i dx + Ei (x)δ i · Ei (x)δ i dx =
2 i=1
dx i=1
dx 2 i=1 i=1
0 0
Zl 4 Zl 4
EI X d2 Ei (x) X c X X
4 4
d2 Ej (x)
= 2
δ i · 2
δ j dx + Ei (x)δ i · Ej (x)δ j dx =
2 i=1
dx j=1
dx 2 i=1 j=1
0 0
Zl 4 4 Zl 4 4
EI X X d2 Ei (x) d2 Ej (x) c XX
= 2 2
δ i δ j dx + Ei (x)Ej (x)δ i δ j dx =
2 i=1 j=1
dx dx 2 i=1 j=1
0 0

1 X X ¡ ı̂
4 4
¢
= kij + kijm δ i δ j ,
2 i=1 j=1

unde
Zl
d2 Ei (x) d2 Ej (x)
kijı̂ = EI dx;
dx2 dx2
0
(3.25)
Zl
kijm = c Ei (x)Ej (x)dx,
0

54
sunt, respectiv, coeficienţii matricei de rigiditate proveniţi din încovoiere şi din acţiunea medi-
ului elastic.
Efectuând calculul integralelor (3.25) se obţine matricea de rigiditate a elementului finit de
grindă pe mediu elastic [83]
£ ¤ EIλ
[K] = K ı̂ + [K m ] = ×
a1

⎡ ⎤
−2λ2 (sh2λl+ λ(cos 2λl− 4λ2 (chλl sin λl+ −4λshλl sin λl
⎢ + sin 2λl) −ch2λl) +shλl cos λl) ⎥
⎢ ⎥
⎢ λ(cos 2λl− sin 2λl − sh2λl 4λshλl sin λl 2(shλl cos λl− ⎥
⎢ ⎥
⎢ −ch2λl) −chλl sin λl) ⎥
×⎢


⎥ (3.26)
⎢ 4λ2 (chλl sin λl+ 4λshλl sin λl −2λ2 (sh2λl+ λ(ch2λl− ⎥
⎢ +shλl cos λl) + sin 2λl) − cos 2λl) ⎥
⎢ ⎥
⎣ −4λshλl sin λl 2(shλl cos λl− λ(ch2λl− sin 2λl − sh2λl ⎦
−chλl sin λl) − cos 2λl)

3.2.2. Element finit de grindă pe mediu elastic cu


o articulaţie plastică
Fie o grindă pe mediu elastic cu o articulaţie plastică (fig. 3.7).

δ1 θ δ3
x
δ2 δ4
ξ
l

Fig. 3.7: Grindă pe mediu elastic cu o articulaţie plastică.

Starea de deformaţie totală se va reprezenta ca sumă a deformaţiilor principale, provenite


din încărcarea exterioară şi reacţiunea mediului, şi perturbată, provenită din saltul unghiului
de rotire în articulaţia plastică

v(x) = v ◦ (x) + v∗ (x) = C1 Y1 + C2 Y2 + C3 Y3 + C4 Y4 + v ∗ (x), (3.27)


unde v◦ (x) = C1 Y1 +C2 Y2 +C3 Y3 +C4 Y4 este soluţia generală, provenită din încărcarea exterioară
şi reacţiunea mediului; v∗ (x, ξ) este soluţia particulară, provenită din saltul unghiului de rotire
în articulaţia plastică.
Pentru a obţine soluţia particulară din saltul unghiului de rotire a secţiunii grinzii infinite
(fig. 3.8) se va aplica transformarea Fourier după schema generalizată [71] la ecuaţia

d4 v∗ (x)
4
+ 4λ4 v ∗ (x) = 0 (3.28)
dx

55
θ
x

Fig. 3.8: La determinarea soluţiei din saltul unghiului de rotire în articulaţia plastică.

Ecuaţia (3.28) se va multiplica cu eiαx şi se va integra pe intervalul (−∞; +∞), care se va
diviza în două: (−∞; 0) şi (0; +∞). Integrând pe părţi şi păstrând salturile funcţiei v(x) şi a
derivatelor ei în punctul x = 0 se obţine

¿ 3 ∗ À ¿ 2 ∗ À ¿ ∗ À
∂ v (0) ∂ v (0) 2 ∂v (0)
− iα −α + iα3 hv∗ (0)i + α4 v̄ ∗ (α) + 4λ4 v̄ ∗ (α) = 0, (3.29)
∂x3 ∂x2 ∂x
unde
Z+∞
v̄ ∗ (α) = v∗ (x)eiαx dx,
−∞

este transformata Fourier a soluţiei particulare v ∗ (x) şi s-au introdus notaţiile

hv(0)i = v(−0) − v(+0),


¿ À
dv(0) dv(−0) dv(+0)
= − ,
dx dx dx
¿ 2 À
d v(0) dv 2 (−0) dv 2 (+0)
= − ,
dx2 dx2 dx2
¿ 3 À
d v(0) dv 3 (−0) dv 3 (+0)
= − .
dx3 dx3 dx3
Din relaţia (3.29) se obţine

∙¿ 3 À ¿ 2 À ¿ À ¸
∗ 1 ∂ v(0) ∂ v(0) 2 ∂v(0) 3
v̄ (α) = 4 + iα +α − iα hv(0)i . (3.30)
α + 4λ4 ∂x3 ∂x2 ∂x
dv(x)
Fie pentru x = 0 salt are numai unghiul de rotire al secţiunii ϕ(x) ' (fig. 3.9). În
dx
acest caz
¿ 2 À ¿ 3 À
d v(0) d v(0)
hv(0)i = 0; = 0; =0
dx2 dx3
şi ecuaţia (3.30) capătă forma
¿ À
∗ dv(0) α2 hθi · α2
v̄ (α) = = ,
dx α4 + 4λ4 α4 + 4λ4

56
M x

dv( x)
ϕ≅
dx

M1 ϕ

y (v)

Fig. 3.9: Unghiul de rotire al normalei axei mediane.

∂v(−0) ∂v(+0)
unde hθi = − este saltul unghiului de rotire în articulaţia plastică.
∂x ∂x
Conform formulei de inversare [121]

Z+∞
∗ 1
v (x) = v̄ ∗ (α)e−iαx dα

−∞

se obţine

Z+∞ Z+∞
hθi α2 hθi α2 cos αx
v∗ (x) = 4e
−iαx
dα = ·2 dα =
2π 4
α + 4λ 2π α4 + 4λ4
−∞ 0
hθi π −λ|x| hθi −λ|x|
= · e (cos λx − sin λ |x|) = e (cos λx − sin λ |x|) ;
π 4λ 4λ
Dacă articulaţia este amplasată în punctul x = ξ, atunci în ultima relaţie x se va înlocui cu
(x − ξ)

hθi −λ|x−ξ|
v∗ (x, ξ) = e (cos λ(x − ξ) − sin λ |x − ξ|) . (3.31)

În acest caz ecuaţia (3.27) capătă forma

hθi −λ|x−ξ|
v(x) = C1 Y1 + C2 Y2 + C3 Y3 + C4 Y4 + e (cos λ(x − ξ) − sin λ |x − ξ|) , (3.32)

iar unghiul de rotire va fi

ϕ(x) = λ [C1 (Y4 − Y2 ) + C2 (Y1 + Y3 ) + C3 (Y4 + Y2 ) + C4 (Y1 − Y3 )] −

hθi −λ|x−ξ|
− e sign (λ(x − ξ)) cos λ(x − ξ).
2

57
Exprimând constantele Ci (i = 1, 4) prin parametrii nodali δi (i = 1, 4) şi păstrând saltul
unghiului de rotire în articulaţia plastică se obţin funcţiile Hermite pentru grinda pe mediu
elastic cu o articulaţie plastică

1
E1 (x) = [2a1 Y1 + (sh2λl + sin 2λl)(Y4 − Y2 ) + (ch2λl − cos 2λl)Y3 ] ;
2a1
1
E2 (x) = [(1 − ch2λl)Y2 + (sh2λl − sin 2λl)Y3 + (1 − cos 2λl)Y4 ] ;
2λa1
1
E3 (x) = [(chλl sin λl + shλl cos λl)(Y2 − Y4 ) − 2shλl sin λl · Y3 ;
a1
1
E4 (x) = [shλl sin λl(Y2 − Y4 ) + (chλl sin λl − shλl cos λl)Y3 ;
λa1


e−λξ 1 e−λξ (sh2λl + sin 2λl)
E5 (x) = − (cos λξ − sin λξ) Y1 + (cos λξ − sin λξ) +
4λ λa1 8
e−λξ (ch2λl − 1) e−λ(l−ξ) shλl sin λl
+ cos λξ − cos λ(l − ξ) −
4 2 ¸
e−λ(l−ξ) (shλl cos λl + chλl sin λl)
− (cos λ(l − ξ) − sin λ(l − ξ)) Y2 −
4

1 e−λξ (ch2λl − cos 2λl) e−λξ (sh2λl − sin 2λl)
− (cos λξ − sin λξ) − cos λξ−
λa1 8 4
e−λ(l−ξ) (sh2λl − sin 2λl)
− (cos λ(l − ξ) − sin λ(l − ξ)) −
2 ¸
e−λ(l−ξ) (chλl sin λl − shλl cos λl)
− cos λ(l − ξ) Y3 −
2

1 e−λξ (sh2λl + sin 2λl) e−λξ (1 − cos 2λl)
− (cos λξ − sin λξ) + cos λξ −
λa1 8 4
e−λ(l−ξ) (shλl cos λl + chλl sin λl)
− (cos λ(l − ξ) − sin λ(l − ξ)) −
4 ¸
e−λ(l−ξ) shλl sin λl 1
− cos λ(l − ξ) Y4 + e−λ|x−ξ| (cos λ(x − ξ) − sin λ |x − ξ|) ,
2 4

unde a1 = sin2 λl − sh2 λl.


Utilizând integralele (3.25) se obţine matricea de rigiditate a elementului finit de grindă pe
mediu elastic cu o articulaţie plastică, care poate fi prezentat în forma
∙ ¸
[K11 ] [K12 ]
[K] = , (3.33)
[K21 ] [K22 ]
unde [K11 ] este matricea
£ de rigiditate a elementului
¤ finit de grindă pe mediu elastic (3.26);
T
[K21 ] = [K12 ] = k51 k52 k53 k54 ; [K22 ] = k55 — submatrice ce ţin seama de prezenţa
articulaţiei plastice.

58
½
EIλ2 A1
k51 = 2b1 (1 − cos 2λl) + 2b2 (1 − ch2λl) − (sh2λl − sin 2λl) (b1 + b2 ) +
16a1 a1
A2
+ (b1 (ch2λl − 1) + (1 − cos 2λl) b3 ) + 2a1 [4shλξ sin λξ + 4chλξ sin λξ−
a1
−2 (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ + cos λξ) +
+2 (chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) + cos λ(2l − ξ))] −
−A1 (4 (chλξ + shλξ) (sin λξ + cos λξ) − 4 (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) sin λξ −
− 4 (chλξ + shλξ) cos λ(2l − ξ) − 16chλξ sin λξ − 16shλξ cos λξ) +
+A2 (2 (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ − cos λξ) +
o
+2 (chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) − cos λ(2l − ξ)) − 12chλξ cos λξ + 4shλξ cos λξ) ;

EIλ n
k52 = 4b2 + 2A3 [(chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) − cos λ(2l − ξ)) −
16a1
− (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ − cos λξ) − (chλξ − shλξ) sin λξ −
−4shλξ cos λξ] + 2A4 [(chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) − cos λ(2l − ξ)) +
+ (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ − cos λξ) − 6chλξ cos λξ + 2shλξ cos λξ] +
+2A5 [(chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) + cos λ(2l − ξ)) +
o
+ (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ + cos λξ) − 2 (chλξ − shλξ) cos λξ + 4chλξ sin λξ] ;

½
EIλ2 2A6 2A6
k53 = −8a1 A6 BD1 + (sh2λl − sin 2λl) (b1 + b3 ) − b2 (ch2λl − cos 2λl) +
16a1 a1 a1
4A7
+ [b1 (1 − ch2λl) + b2 (sh2λl + sin 2λl) − b3 (1 − cos 2λl)] +
a1
+2A6 [(chλξ − shλξ) sin λξ − 4 (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) sin λξ −
−4 (chλξ + shλξ) cos λ(2l − ξ) + 4 (chλξ + shλξ) (sin λξ + cos λξ) − 16chλξ cos λξ −
−16shλξ cos λξ] − 4A7 [2 (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ − cos λξ) +
o
+ 2 (chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) − cos λ(2l − ξ)) + 20chλξ cos λξ + 4shλξ cos λξ] ;

½
EIλ 2A7 2A7
k54 = 8a1 A7 BD1 − (sh2λl − sin 2λl) (b1 + b3 ) + b2 (ch2λl − cos 2λl) +
16a1 a1 a1
2A8
+ [b1 (ch2λl − 1) − b2 (sh2λl + sin 2λl) + b3 (1 − cos 2λl)] +
a1
+8A7 [(chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) sin λξ − (chλξ + shλξ) (sin λξ + cos λξ) +
+ (chλξ + shλξ) cos λ(2l − ξ) + 4 (chλξ sin λξ + shλξ cos λξ)] +
+4A8 [(chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) − cos λ(2l − ξ)) +
o
+ (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ + cos λξ) − 6chλξ cos λξ + 2shλξ cos λξ] ;

59
EIλ n 2 2
k55 = B D1 a1 (sh2λl + sin 2λl) − BD1 b1 (1 − cos 2λl) + BD1 b3 (ch2λl − 1) +
16a1
b2 b1 b2 b2
+ 1 (sh2λl − sin 2λl) − (ch2λl − 1) + 2 (sh2λl + sin 2λl) +
4a1 2a1 4a1
2
b2 b3 b
+ (cos 2λl − 1) + 3 (sh2λl − sin 2λl) −
2a1 4a1
−a1 BD1 [2 (chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) − cos λ(2l − ξ) − 2 sin λξ) + 16shλξ sin λξ+
+8 (chλξ − shλξ) sin λξ − 2 (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ + cos λξ)] +
b1
+ [2 (chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) − cos λ(2l − ξ) + 2 cos λξ) − 16shλξ cos λξ −
16
−2 (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ − cos λξ) − 4 (chλξ − shλξ) (sin λξ + cos λξ)] −
b2
− [2 (chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) − cos λ(2l − ξ) + 2 cos λξ) − 16chλξ cos λξ +
16
+2 (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ − cos λξ)] −
b3
− [2 (chλξ + shλξ) (sin λ(2l − ξ) + cos λ(2l − ξ) − 2 sin λξ) − 16chλξ cos λξ −
16
−4 (chλξ − shλξ) (sin λξ + cos λξ) + 2 (chλ(2l − ξ) − shλ(2l − ξ)) (sin λξ + cos λξ) +
+16chλξ sin λξ] + a1 [8 − 4 (ch2λξ − sh2λξ) − 4 (ch2λ(l − ξ) − sh2λ(l − ξ))] ,

unde

a1 = sin2 λl − sh2 λl;


A1 = sh2λl + sin 2λl;
A2 = ch2λl − cos 2λl;
A3 = 1 − ch2λl;
A4 = sh2λl − sin 2λl;
A5 = 1 − cos 2λl;
A6 = chλl sin λl + shλl cos λl;
A7 = shλl sin λl;
A8 = chλl sin λl − shλl cos λl;
B = e−λξ = chλξ − shλξ;
C = e−λ(l−ξ) = chλ(l − ξ) − shλ(l − ξ);
D1 = cos λξ − sin λξ;
D2 = cos λξ;
D3 = cos λ(l − ξ) − sin λ(l − ξ);
D4 = cos λ(l − ξ);
b1 = B (A1 D1 − 2A3 D2 ) − 2C (A6 D3 + 2A7 D4 ) ;
b2 = B (A2 D1 + 2A4 D2 ) − 4C (A7 D3 + A8 D4 ) ;
b3 = B (A1 D1 + 2A5 D2 ) − 2C (A6 D3 + 2A7 D4 ) .

60
3.2.3. Aplicaţii. Determinarea stadiului de cedare a grinzilor infinite
amplasate pe mediu elastic Winkler
Grindă infinită solicitată de o forţă concentrată.
Fie o grindă solicitată de o forţă F aplicată în originea sistemului de coordonate (fig. 3.10, a).
Fiindcă grinda este infinită pentru obţinerea soluţiei se aplică transformarea integrală Fourier.

a F c
Mpl
x x

y y
b M2
- -
+

M1=Mpl
s

Fig. 3.10: Grindă infinită amplasată pe mediu elastic solicitată de o forţă concentrată.

Multiplicând relaţia (3.20) cu eiαx , integrând pe părţi şi considerând că funcţia v(x) şi
derivatele ei sunt nule pentru x = ±∞ se obţine

q̄(α)
v̄(α) = ,
α4+ 4λ4
unde
Z∞
v̄(α) = v(x)eiαx dx;
−∞
Z∞
q̄(α) = q(x)eiαx dx,
−∞

sunt transformările Fourier ale funcţiilor v(x) şi q(x).


Încărcarea exterioară se consideră [71] q(x) = F · δ(x) şi q̄(α) = F . Folosind formula de
restabilire funcţia iniţială se obţine

Z+∞ Z+∞
F e−iαx F cos αx F −λ|x|
v(x) = 4 dα = 4 dα = 3e (cos λx + sin λ |x|) . (3.34)
2πEI 4
α + 4λ πEI 4
α + 4λ 8EIλ
−∞ 0

Momentul de încovoiere în grindă se va calcula cu relaţia

d2 v(x) F −λ|x|
M(x) = −EI 2
= e (cos λx − sin λ |x|) . (3.35)
dx 4λ
Momentul de încovoiere maxim se obţine în secţiunea cea mai solicitată, în punctul de
aplicare a forţei, adică Mmax = M(0) ≡ M1 . Egalând momentul M1 cu momentul plastic al

61
secţiunii grinzii Mpl , se obţine valoarea forţei limită, corespunzătoare formării primei articulaţii
plastice (fig. 3.10, b)

F1,u = 4λMpl . (3.36)


Etapa următoare este caracterizată de modificarea schemei de calcul a grinzii. Soluţia acestei
probleme poate fi obţinută prin superpoziţie, ca suma a două soluţii: v ◦ (x) — funcţia (3.34),
provenită din forţa F (fig. 3.10, a) şi v ∗ (x, ξ) — funcţia (3.31), provenită din saltul unghiului
de rotire a secţiunii în articulaţia plastică (fig. 3.10, c). Fiindcă ξ = 0, se obţine

hθi −λ|x|
v∗ (x) = e (cos λx − sin λ |x|) ; (3.37)

dv ∗ (x) hθi
= − e−λ|x| sign (λx) cos λx; (3.38)
dx 2
∙ ¸
d2 v∗ (x) λ −λ|x|
= − hθi δ(x) − e (cos λx + sin λ |x|) . (3.39)
dx2 2
Momentul de încovoiere în orice secţiune va fi
∙ ¸
∗ d2 v∗ (x) λ −λ|x|
M (x) = −EI = EI hθi δ(x) − e (cos λx + sin λ |x|) . (3.40)
dx2 2
Este evident că saltul normalei la axa grinzii va avea loc numai în cazul apariţiei unei
articulaţii plastice în punctul x = 0, adică în această secţiune este aplicat un moment cu
valoarea Mpl (fig. 3.11).

M pl
x

Fig. 3.11: Poziţia articulaţiei plastice.

Ţinând seama de proprietăţile funcţiei-delta Dirac momentul de încovoiere pentru orice


x 6= 0 va fi
λEI −λ|x|
M ∗ (x) = − hθie (cos λx + sin λ |x|) . (3.41)
2
Unghiul de rotire din acţiunea momentului Mpl conform relaţiei (3.38) va fi
Mpl −λ|x|
θ=− e sign (λx) cos λx. (3.42)
λEI
Saltul unghiului de rotire în articulaţie se obţine
2Mpl
hθi = θ(−0) − θ(+0) = . (3.43)
λEI

62
Expresia (3.43) reprezintă relaţia dintre saltul unghiului de rotire al secţiunii în articulaţia
plastică şi momentul plastic în articulaţie pentru cazul când grinda este solicitată numai de
acest moment plastic.
La creşterea forţei F momentul M1 rămâne constant şi egal cu momentul plastic al secţiunii
(fig. 3.10, b). Momentul de încovoiere în orice secţiune se va determina cu relaţia
F −λ|x| λEI −λ|x|
M(x) = e (cos λx − sin λ |x|) − hθi e (cos λx + sin λ |x|) .
4λ 2
Din condiţia M(0) = Mpl se obţine relaţia
F − 4λMpl
hθi = . (3.44)
2λ2 EI
Expresia (3.44) reprezintă relaţia dintre saltul unghiului de rotire al secţiunii în prima
articulaţie plastică şi momentul plastic în articulaţie când grinda este solicitată concomitent de
forţa F şi Mpl , aplicat în articulaţie.
Sarcina va creşte până când momentul M2 va fi egal cu momentul plastic al secţiunii.
Coordonata s în care va fi atinsă această valoare se va determina din condiţia

Q(s) = Q◦ (s) + Q∗ (s) = 0, (3.45)


unde
dM ◦ (x) F
Q◦ (x) = = − e−λ|x| sign (λx) cos λx
dx 2
este forţa tăietoare în grindă din acţiunea forţei F , iar

dM ∗ (x)
Q∗ (x) = = −EI hθi λ2 e−λ|x| sin λ |x|
dx
este forţa tăietoare în grindă din acţiunea momentului Mpl . Realizând condiţia (3.45) pentru
distanţa s se obţine ecuaţia transcendentă

e−λs − cos λs = 0
cu cea mai mică rădăcină pozitivă λs◦ = 1, 293. Valoarea forţei F , corespunzătoare formării
articulaţiei plastice în secţiunea s = ±s se va stabili din condiţia

M2 = M ◦ (s) + M ∗ (s) = −Mpl , (3.46)


sau utilizând relaţiile (3.35), (3.41) şi (3.43), în formă explicită
F −λs
e (cos λs − sin λs) − Mpl e−λs (cos λs + sin λs) = −Mpl . (3.47)

Substituind valoarea λs◦ = 1, 293 în (3.47) se poate determina valoarea forţei F în momentul
apariţiei articulaţiei a doua

F2,u = 14, 03λMpl


care esenţial diferă de valoarea F2,u = 9, 74λMpl , obţinută în [102].
În continuare se prezintă diagramele momentelor de încovoiere raportate la Mpl în grinda
infinită solicitată de o forţă concentrată până la apariţia primei articulaţii plastice (fig. 3.12, a)
şi după apariţia articulaţiei (fig. 3.12, b). Expresiile momentelor de încovoiere capătă forma:

63
— în stadiul elastic
M(x) γ
= e−λ|x| (cos λx − sin λ |x|) ;
Mpl 4
— în stadiul elasto-plastic
M(x) ³ ³ γ´ ´
= e−λ|x| cos λx − 1 − sin λ |x| ,
Mpl 2
unde
F
γ= .
λMpl
Diagramele momentelor de încovoiere au fost trasate pentru câteva valori arbitrare ale para-
metrului γ. Este necesar de remarcat că a doua articulaţie plastică se formează pentru valori
ale parametrului γ mai mari de 10.

a b
M ( x) M ( x)
M pl M pl

-0,8 g=9,0

g=7,0
-0,5 -0,4
g=5,0

0 λx λx
2 4 6 8 0
2 4 6 8

0,5
g=5,0 0,4

g=7,0
1,0
0,8
g=9,0
1,5 1,0

2,0

Fig. 3.12: Diagrama momentului de încovoiere până la apariţia (a) şi după apariţia primei
articulaţii plastice (b).

Grindă infinită solicitată de două forţe concentrate.


Se consideră o grindă solicitată de două forţe F, aplicate la distanţe egale de originea sis-
temului de coordonate (fig. 3.13, a).
La rezolvarea problemei se utilizează relaţiile de calcul, obţinute la calculul grinzii infinite
solicitate de o forţă concentrată. Prima fază include calculul grinzii în domeniul elastic de
comportare al materialului. Momentele de încovoiere se vor obţine ca suma soluţiilor provenite
din două forţe F care acţionează în punctele, respectiv, x = ± a2 . Folosind relaţia (3.35) şi
principiul superpoziţiei se poate scrie

64
a b
F F F M pl F
M pl
x x
a a a a
2 2 2 2
y y

Fig. 3.13: Grindă infinită solicitată de două forţe concentrate: faza elastică (a); faza elasto-
plastică (b).

F −λ|x+ a2 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤
M(x) = e cos λ x + a2 − sin λ ¯x + a2 ¯ +

F −λ|x− a2 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤
+e cos λ x − a2 − sin λ ¯x − a2 ¯ .

Faza următoare este caracterizată prin apariţia simultană a două articulaţii plastice în
secţiunile x = ± a2 (fig. 3.13, b). Ţinând seama de relaţia (3.41) expresia momentului de
încovoiere capătă forma
F −λ|x+ a2 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤
M(x) = e cos λ x + a2 − sin λ ¯x + a2 ¯ +

F −λ|x− a2 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤
+ e cos λ x − a2 − sin λ ¯x − a2 ¯ −

hθ1 i λEI −λ|x+ a2 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤
− e cos λ x + a2 + sin λ ¯x + a2 ¯ −
2
hθ2 i λEI −λ|x− a2 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤
− e cos λ x − a2 + sin λ ¯x − a2 ¯ ,
2
unde hθ1 i este saltul unghiului de rotire în articulaţia amplasată în x = − a2 ; hθ2 i — respectiv,
în articulaţia amplasată în x = a2 .
Din condiţie de simetrie se consideră hθ1 i = hθ2 i = hθi . Egalând momentele de încovoiere
în secţiunile x = ± a2 cu momentul plastic Mpl se obţine relaţia care leagă mărimea saltului
unghiului de rotire hθi cu momentul plastic al secţiunii

hθi λEI F · f + − 4λMpl


= , (3.48)
2 4λ · f −
unde f + = 1 + e−λa (cos λa + sin λa) şi f − = 1 + e−λa (cos λa − sin λa) .
Fa
Introducând notaţiile γ = , λ◦ = λa şi variabila x = ax̄, (a — distanţa dintre forţe),
Mpl
expresia momentului de încovoiere raportat la Mpl în domeniul elastic va avea forma

M(ax̄) γ −λ◦ |x+ a2 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤


= e cos λ◦ x̄ + 12 − sin λ◦ ¯x̄ + 12 ¯ +
Mpl 4λ◦
γ −λ◦ |x̄− 12 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤
+ e cos λ◦ x̄ − 12 − sin λ◦ ¯x̄ − 12 ¯ ,
4λ◦

65
F ⋅a
γ=
M pl

0,80

0,70

0,60

0,50 M ( x)
<1
M pl
0,40

0,30

0,20

0,10

λD = λ ⋅ a
0
0,4 0,8 1,2 1,6 2,0

Fig. 3.14: Delimitarea domeniului de comportare în faza elastică şi faza elasto-plastică.

iar în domeniul elasto-plastic

M(ax̄) γ −λ◦ |x̄+ 12 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤


= e cos λ◦ x̄ + 12 − sin λ◦ ¯x̄ + 12 ¯ +
Mpl 4λ◦
γ −λ◦ |x̄− 12 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤
+ e cos λ◦ x̄ − 12 − sin λ◦ ¯x̄ − 12 ¯ −
4λ◦
(3.49)
γ · f + − 4λ◦ −λ◦ |x̄+ 12 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤
− e cos λ◦ x̄ + 1
+ sin λ◦
¯x̄ + 1 ¯ −
2 2
4λ◦ · f −

γ · f + − 4λ◦ −λ◦ |x̄− 12 | £ ¡ ¢ ¯ ¯¤


− e cos λ◦ x̄ − 1
+ sin λ◦
¯x̄ − 1 ¯ .
2 2
4λ◦ · f −
Relaţia (3.49) permite delimitarea domeniului de comportare elastică a grinzii de domeniul
de comportare elasto-plastică. Pentru aceasta relaţia (3.49) s-a egalat cu unitatea. În acest
mod se evidenţiază valorile parametrilor λ◦ şi γ pentru care grinda atinge limita de epuizare a
capacităţii portante (fig. 3.14).
M
În fig. 3.15 este prezentat grafic raportul până la apariţia articulaţiilor plastice
Mpl
(fig. 3.15, a) şi după apariţia lor (fig. 3.15, b). Diagramele momentelor de încovoiere sunt
trasate pentru coeficientul de amortizare relativ λ◦ = 0, 5.

66
a b M ( x)
M ( x)
M pl
M pl
-1,0

g=3,0
-0,5
g=2,5
-0,5
x x
g=2,0
a a
0 0
2 4 6 8 10 12 14 2 4 6 8 10 12 14

0,5
g=2,0 0,5

1,0
g=2,5
1,0
1,5 g=3,0

M
Fig. 3.15: Diagrama momentului până la apariţia articulaţiilor plastice (a) şi după — (b).
Mpl

3.3. Calculul grinzilor amplasate pe semispaţiu elastic


Modelul mediului elastic de tip Winkler are neajunsul de a nu redistribui tensiunile de
contact, în afara regiunii ocupată de grindă, în lucru se include numai partea de tern solicitată.
Măsurările reale [41] arată că mediul elastic de tip Winkler modelează destul de exact
terenurile de fundare alcătuite din pământuri necoezive, cum ar fi: loessoidale, din turbă, din
nisip prăfos saturat etc.
În cazul terenurilor de fundare alcătuite din pământuri coezive, utilizarea modelului lui Win-
kler este incert, fiindcă nu descrie adecvat comportarea construcţiei pe mediu elastic. Modelul
semispaţiului elastic, propus de B.N.Zhemoch’kin, M.I.Gorbunov-Posadov şi a. descrie mai
adecvat comportarea reală a terenului de fundare.
În urma unor studii experimentale ale grinzilor amplasate pe medii liniar-deformabile [47]
au fost trasate careva neconcordanţe cu ipoteza Winkler şi anume:

1. mediul se deformează nu numai sub construcţie (fig. 3.16, a), dar şi în apropierea ei
(fig. 3.16, b);

2. o grindă sau o placă solicitată de încărcare uniform distribuită nu se va tasa uniform (ca
un corp rigid), dar se va încovoia;

3. dimensiunile epruvetei influenţează valorile coeficientului de pat c◦ .

În acest mod a fost conştientizată necesitatea modificării relaţiei Winkler (3.17) pentru alte
tipuri de terenuri de fundaţie, care exprimă dependenţa dintre deplasare şi presiune într-un
punct al mediului, cu altă relaţie ce ar exprima proprietatea de distribuire a mediului, adică
legătura dintre presiunea într-un punct oarecare şi tasarea în alt punct arbitrar al suprafeţei
mediului. Una din metode este folosirea la descrierea proprietăţilor mecanice ale mediului
modelul semispaţiului izotrop omogen elastic.

67
a

Fig. 3.16: Deformarea mediilor elastice: conform ipotezei Winkler (a); reală (b).

Fie o grindă infinită, având modulul de elasticitate E şi coeficientul lui Poisson ν, solicitată
de o încărcare arbitrară q(x) şi amplasată pe un mediu deformabil, cu modulul de elasticitate
E◦ şi coeficientul lui Poisson ν ◦ (fig. 3.17).

q(x)
x

ED , ν D

Fig. 3.17: Grindă infinită amplasată pe semispaţiu elastic solicitată arbitrar.

Ecuaţia diferenţială a grinzii pe semispaţiu are forma [47, 62, 142]

d4 v(x)
D = q(x) − p(x), (3.50)
dx4
unde: p(x) sunt tensiunile de contact între grindă şi mediu; v(x)— deplasarea verticală a grinzii;
D = Eh3 /12(1 − ν 2 )— rigiditatea cilindrică a grinzii.
În ecuaţia (3.50) necunoscute sunt v(x) şi p(x). Relaţia care trebuie ataşată la (3.50) este
ecuaţia ce consideră deplasările semispaţiului elastic provenite din tensiunile de contact [47, 62,
101, 142]
Z+∞
v(x) = K(x − ξ)p(ξ)dξ, (3.51)
−∞

68
2 (1 − ν 2◦ )
unde K(x − ξ) = − ln |x − ξ| + const este funcţia de influenţă pentru modelul semi-
πE◦
spaţiului elastic în stare de deformaţie plană.
Fiindcă grinda este infinită la rezolvarea ecuaţiilor (3.50) şi (3.51), se poate utiliza metoda
transformării integrale Fourier [71, 73, 95, 101].
Relaţia (3.50) se multiplică cu eiαx şi se integrează pe părţi în intervalul (−∞, +∞) . Con-
siderând că funcţia v(x) şi derivatele ei sunt egale cu zero pentru x = ±∞, se obţine

∙ ¿ 3 À ¿ 2 À ¿ À ¸
∂ v ∂ v 2 ∂v 3 4
D − + iα +α − iα hvi + α v̄(α) = q̄(α) − p̄(α). (3.52)
∂x3 ∂x2 ∂x
Z∞ Z∞ Z∞
iαx iαx
unde v̄(α) = e v(x)dx; q̄(α) = e q(x)dx şi p̄(α) = eiαx p(x)dx sunt transformatele
−∞ −∞ −∞
Fourier a funcţiilor iniţiale respective, α — parametrul transformării.
Dacă în secţiunea x = 0 salturile sunt egale cu zero, atunci se obţine

Dα4 v̄(α) = q̄(α) − p̄(α), (3.53)


Sâmburele K(x − ξ) din ecuaţia (3.51) conţine o constantă. Pentru a o elimina, funcţia
(3.51) se va diferenţia în raport cu x
Z∞
dv(x) 1
= −C p(ξ)dξ, (3.54)
dx x−ξ
−∞

2(1 − ν 2◦ )
unde C = .
πE◦
Expresia (3.54) se multiplică cu eiαx şi se integrează în intervalul (−∞, +∞)
⎛ ∞ ⎞
Z∞ Z∞ Z
dv(x) iαx 1
e dx = −C eiαx ⎝ p(ξ)dξ ⎠ dx. (3.55)
dx x−ξ
−∞ −∞ −∞

Partea stângă a relaţiei (3.55)


Z∞
dv(x) iαx
e dx = −iαv̄(α).
dx
−∞

Utilizând teorema convoluţiei (A.10), partea dreaptă a relaţiei (3.55) se prezintă în modul
următor
⎛ ∞ ⎞
Z∞ Z
1
eiαx ⎝ p(ξ)dξ ⎠ dx = K̄(α) · p̄(α).
x−ξ
−∞ −∞

Z∞
eiαx
Dacă se ţine seama că K̄(α) = dx = i πsign(α), relaţia (3.55) capătă forma
x
−∞

C · i π · sign(α)p̄(α) = iαv̄(α),

69
α |α|
sau folosind relaţia sign(α) = = se obţine
|α| α
πC
p̄(α) = v̄(α). (3.56)
|α|
Rezolvând ecuaţiile (3.53) şi (3.56) în raport cu p̄(α) şi v̄(α) se obţine

q̄(α)
p̄(α) = ; (3.57)
1 + πCDα2 |α|
Cπq̄(α)
v̄(α) = . (3.58)
|α| (1 + πCDα2 |α|)
Folosind formulele de inversare se obţin funcţiile iniţiale

Z∞
1 q̄(α)e−iαx
p(x) = dα; (3.59)
2π 1 + a3 α2 |α|
−∞
Z∞
C q̄(α)e−iαx
v(x) = dα, (3.60)
2 |α| (1 + a3 α2 |α|)
−∞

unde πCD = a3 .
În acest mod problema determinării tensiunilor de contact p(x) şi deplasării verticale v(x)
se reduce la calculul integralelor improprii. Calculul numeric poate fi efectuat folosind diferite
formule de integrare numerică. Problema se complică fiindcă funcţia de sub semnul integralei
este oscilantă.1

3.3.1. Soluţia din saltul unghiului de rotire


Fie că în grinda infinită amplasată pe semispaţiu s-a format o articulaţie plastică (fig. 3.18)

θ
x

ED , ν D

Fig. 3.18: La determinarea soluţiei din saltul unghiului de rotire.

dv(x)
Fiindcă încărcarea exterioară lipseşte şi salt are numai unghiul de rotire ϕ(x) ' ,
dx
ecuaţia (3.52) capătă forma
1
Această soluţie a fost obţinută de B.G.Korenev prin altă metodă [62].

70
p̄(α) + Dα2 hθi + α4 v̄(α) = 0. (3.61)
Sistemul de ecuaţii se reduce la
½
p̄(α) + Dα2 hθi + α4 v̄(α) = 0;
(3.62)
πC · p̄(α) = |α| v̄(α),
şi are soluţiile


⎪ Dα2 hθi
⎨ p̄(α) = − ;
1 + πCα2 |α| D

⎪ πC |α| D hθi
⎩ v̄(α) = − .
1 + πCα2 |α| D
Utilizând formulele de restabilire a funcţiilor iniţiale se obţine

Z∞
D hθi α2 eiαx
p(x) = − dα;
2π 1 + a3 α2 |α|
−∞
Z∞
πCD hθi |α| eiαx
v(x) = − dα.
2π 1 + a3 α2 |α|
−∞

Dacă se consideră proprietăţile de simetrie, atunci funcţiile p(x) şi v(x) capătă forma

Z∞
D hθi α2 cos αx
p(x) = − dα; (3.63)
π 1 + a3 α3
0
Z∞
α cos αx
v(x) = −D hθi C dα. (3.64)
1 + a3 α3
0

Relaţiile (3.63) şi (3.64) pot fi utilizate la determinarea tensiunilor de contact şi deplasărilor
verticale provenite din saltul unghiului de rotire în articulaţia plastică, care la rândul lui este
funcţie de momentul plastic al secţiunii.
Momentul de încovoiere din saltul unghiului de rotire va fi

⎡∞ ⎤
2 3 Z∞ 3 Z Z∞
d v(x) Da α cos αx D cos αx
M(x) = −D 2
=− hθi 3 3
dα = − hθi ⎣ cos αxdα − dα⎦ .
dx π 1+a α π 1 + a3 α3
0 0 0

Z∞
Dacă se ţine seama că cos αxdα = π · δ(x), atunci expresia momentului de încovoiere
0
capătă forma
⎡ ⎤
Z∞
D⎣ cos αx
M(x) = − hθi π · δ(x) − dα⎦ . (3.65)
π 1 + a3 α3
0

71
Saltul normalei la axa grinzii va avea loc în cazul apariţiei unei articulaţii plastice în punctul
x = 0, ce este echivalent cu aplicarea unui moment cu valoarea Mpl . Când x → ±0 se obţine
Z∞
D dα
hθi = Mpl
π 1 + a3 α3
0
şi saltul unghiului de rotire va fi

3 3a
hθi = Mpl , (3.66)
2D
Z∞
dα 1 π
unde s-a ţinut seama de integrala = (v., de exemplu, [36]).
3
1+a α 3 a 3 sin π3
0
Ţinând seama de proprietăţile funcţiei-delta Dirac momentul de încovoiere pentru orice
x 6= 0 va fi
Z∞
D cos αx
M(x) = hθi dα. (3.67)
π 1 + a3 α3
0

3.3.2. Aplicaţie
Comportarea grinzii infinite solicitate de o forţă concentrată.
Fie o grindă infinită solicitată de o forţă concentrată, aplicată în originea sistemului de
coordonate (fig. 3.19, a). Forţa poate fi prezentată în forma
q(x) = F · δ(x)
şi
Z∞
q̄(α) = eiαx F δ(x)dx = F.
−∞

În acest caz relaţiile (3.59) şi (3.60) capătă forma

Z∞ Z∞
1 F · e−iαx F cos αx
p(x) = 3 2
dα = dα; (3.68)
2π 1 + a α |α| π 1 + a3 α3
−∞ 0
Z∞ Z∞
C F · e−iαx cos αx
v(x) = dα = F · C dα. (3.69)
2 |α| (1 + a3 α2 |α|) α (1 + a3 α3 )
−∞ 0

Momentul de încovoiere în grindă din acţiunea forţei va fi

Z∞ Z∞
d2 v(x) α cos αx F a3 α cos αx
M(x) = −D = F CD dα = dα =
dx2 1 + a3 α3 π 1 + a3 α3
0 0
⎡∞ ⎤
3 Z Z∞ Z∞
F a ⎣ α cos αx cos αx cos αx
= 3 3
dα + 2 2
dα − dα⎦ .
π 1+a α 1+a α 1 + a2 α2
0 0 0

72
Z∞
cos αx π − |x|
Folosind integrala dα = e a din [36], se obţine forma următoare
1 + a2 α2 2a
0 ⎡ ⎤
2 Z∞
Fa ⎣ π − |x| (1 − aα) cos αx
M(x) = e a − dα⎦ . (3.70)
π 2a (1 + a2 α2 ) (1 + a3 α3 )
0

a F c Mpl
x x

ED , ν D ED , ν D

y y

b M2
- - x
+

M1=Mpl
s

Fig. 3.19: Grindă infinită amplasată pe semispaţiu: schema de calcul iniţială (a); diagrama
momentelor de încovoiere (b); schema de calcul auxiliară (c).

Momentul de încovoiere maxim se obţine în secţiunea cea mai solicitată, în punctul de


aplicare a forţei, adică Mmax = M(0) ≡ M1 . Egalând momentul M1 cu momentul plastic al
secţiunii grinzii Mpl , se obţine valoarea forţei limită, corespunzătoare formării primei articulaţii
plastice (fig. 3.19, b)
⎡ ⎤
2 Z∞ Z∞ 2
Fa ⎣ π adα a αdα ⎦
M(0) = − + = Mpl ,
π 2a 1 + a2 α2 1 + a3 α3
0 0
sau
∙ ¸
F a2 π π 2π
− + √ = Mpl ,
π 2a 2a 3a 3
Z∞
xp−1 dx π
unde s-a utilizat integrala = din [36].
1+x q q sin pπ
q
0
Valoarea forţei limită va fi

3 3 Mpl Mpl
F1,u = ≈ 2, 60 .
2 a a
La apariţia articulaţiei plastice în punctul de aplicare a forţei F capacitatea portantă a
grinzii nu este epuizată. La creşterea forţei momentul de încovoiere M1 va fi constant, egal cu
momentul plastic, dar în acelaşi timp va avea loc redistribuirea eforturilor, vor creşte momentele
de încovoiere în alte secţiuni ale grinzii. Valoarea încărcării exterioare se va majora până când

73
în secţiunea cu abscisa s (fig. 3.19, b) momentul de încovoiere M2 va fi egal cu momentul plastic
al secţiunii. Soluţia acestei probleme poate fi obţinută prin superpoziţie, ca suma a două soluţii:
v◦ — funcţia (3.69), provenită din forţa F (fig. 3.19, a) şi v ∗ — funcţia (3.64), provenită din saltul
unghiului de rotire a secţiunii în articulaţia plastică (fig. 3.19, c).
Momentul de încovoiere sumar în grindă va fi

M(x) = M ◦ (x) + M ∗ (x) =


⎡ ⎤
2 Z∞
F a ⎣ π − |x| (1 − aα) cos αx
= e a − dα⎦ −
π 2a (1 + a2 α2 ) (1 + a3 α3 )
0

⎡ ⎤
Z∞
D⎣ cos αx
− hθi π · δ(x) − dα⎦ .
π 1 + a3 α3
0

Din condiţia M(0) = Mpl se poate determina relaţia dintre saltului unghiului de rotire hθi
şi momentul plastic al secţiunii Mpl când grinda este solicitată şi de forţa F

⎡ ⎤
⎡∞ ⎤
2 Z∞ Z
Fa ⎣ π (1 − aα) D 1
M(0) = − 2 2 3 3
dα⎦ + hθi ⎣ dα⎦ = Mpl ;
π 2a (1 + a α ) (1 + a α ) π 1 + a3 α3
0 0
µ ¶
F a2 π π 2π D 2π
− + √ + hθi √ = Mpl ;
π 2a 2a 3a 3 π 3a 3
µ ¶ √
2F a 3a 3
hθi = Mpl − √ . (3.71)
3 3 2D
Dacă se ţine seama de relaţia (3.71), atunci momentul de încovoiere se va determina cu
expresia
⎡ ⎤
2 Z∞
F a ⎣ π − |x| (1 − aα) cos αx
M(x) = e a − dα⎦ +
π 2a (1 + a2 α2 ) (1 + a3 α3 )
0
(3.72)
µ ¶ √ Z∞
2F a 3 3a cos αx
+ Mpl − √ dα.
3 3 2π 1 + a3 α3
0

Coordonata s se va determina din condiţia

Q(s) = Q◦ (s) + Q∗ (s) = 0, (3.73)


unde Q este forţa de forfecare în grindă
⎡ ⎤
3 Z∞ 2
F a ⎣ π − |x| α sin αx π − |x| ⎦
Q(x) = − 3 e a sign(x) − dα + e a −
π 2a (1 + a2 α2 ) (1 + a3 α3 ) 2a3
0

74
µ ¶ √ Z∞
2F a 3 3a α sin αx
− Mpl − √ dα,
3 3 2π 1 + a3 α3
0

iar valoarea parametrului de încărcare al forţei F , la atingerea căruia va apărea a doua articu-
laţie plastică — din condiţia

M(s) = M ◦ (s) + M ∗ (s) = −Mpl . (3.74)


Realizând condiţiile (3.73) şi (3.74) se obţine un sistem de ecuaţii neliniare, care poate
fi rezolvat prin metode numerice. Rezolvând acest sistem se obţine distanţa s = ±1, 41a şi
valoarea forţei în momentul apariţiei simultane a două articulaţii
Mpl
F2,u = 8, 85 .
a
În continuare se prezintă diagramele momentului de încovoiere în grindă (fig. 3.20, a-b),
tensiunilor de contact (fig. 3.20, c-d) şi deplasărilor (fig. 3.20, e-f ), raportate la Mpl pentru
x > 0. Introducând notaţiile γ = M Fa
pl
, x = ax̄, t = aα, expresiile momentului de încovoiere
în grindă, tensiunilor de contact grindă-mediu şi deplasărilor verticale în domeniul elastic vor
avea forma

⎡ ⎤
Z∞
M(x) γ ⎣ π −|x̄| (1 − t) cos tx̄
= e − dt⎦ ;
Mpl π 2 (1 + t2 ) (1 + t3 )
0
Z∞
p(x)a2 γ cos tx̄
= dt;
Mpl π 1 + t3
0
Z∞ ∙ ¸
v(x)D γ t2 cos tx̄
2
= − ln |x| + dt + Const
Mpl a π 1 + t3
0

şi, respectiv, în domeniul elasto-plastic

⎡ ⎤
Z∞ µ ¶ √ Z∞
M(x) γ ⎣ π −|x̄| (1 − t) cos tx̄ 2γ 3 3 cos tx̄
= e − 2 3
dt⎦ + 1 − √ dt;
Mpl π 2 (1 + t ) (1 + t ) 3 3 2π 1 + t3
0 0
Z∞ µ ¶ √ Z∞ 2
p(x)a2 γ cos tx̄ 2γ 3 3 t cos tx̄
= 3
dt − 1 − √ dt;
Mpl π 1+t 3 3 2π 1 + t3
0 0
Z∞ ∙ ¸ µ ¶ √ Z∞
v(x)D γ t2 cos tx̄ 2γ 3 3 cos tx̄
2
= − ln |x| + 3
dt − 1 − √ dt + Const.
Mpl a π 1+t 3 3 2π 1 + t3
0 0

Se observă că punctele de modificare a semnului tensiunilor în stadiul elastic au aceeaşi


valoare pentru diferite valori ale parametrului γ şi pot fi determinate egalând cu zero tensiunile
p(x). De exemplu, pentru o forţă concentrată x = ±3, 80a.

75
a b
–1,0
g=8,0

–1,0 –0,5 g=5,0


g=3,0

x/a x/a
0 2,0 4,0 6,0 8,0 0 2,0 4,0 6,0 8,0

g=3,0
1,0 0,5
g=5,0

2,0 1,0
g=8,0
M(x)/Mpl

3,0
M(x)/Mpl

c d
x/a x/a
0 2,0 4,0 6,0 8,0 0 2,0 4,0 6,0 8,0

g=3,0
–1,0 g=3,0 –1,0
g=5,0
g=5,0

–2,0
–2,0 g=8,0
g=8,0

–3,0
–3,0

p(x)a2/Mpl p(x)a2/Mpl

e f g=8,0
–1,0
–1,0 g=5,0

x/a x/a
0 2,0 4,0 6,0 8,0 0 2,0 4,0 6,0 8,0
g=3,0
1,0 g=3,0
g=5,0 1,0

2,0
2,0
3,0 g=8,0

4,0 3,0

v(x) D/Mpl a2 v(x) D/Mpl a2

Fig. 3.20: Momentul de încovoiere în grindă în stadiul elastic (a) şi elasto-plastic (b); tensiunile
de contact în stadiul elastic (c) şi elasto-plastic (d); deplasările verticale în stadiul elastic (e)
şi elasto-plastic (f).

76
3.4. Grinda finită amplasată pe semispaţiu elastic
Fie o grindă de lungime finită, având modulul de elasticitate E şi coeficientul lui Poisson
ν, solicitată de o încărcare arbitrară q(x) şi amplasată pe un mediu deformabil, cu modulul de
elasticitate E◦ şi coeficientul lui Poisson ν ◦ (fig. 3.21).

q(x)
x

p(x)
l l

Fig. 3.21: Grindă de lungime finită amplasată pe semispaţiu elastic.

În acest caz este necesar de rezolvat un sistem de ecuaţii, alcătuit din relaţiile (3.50) şi
(3.51), considerând limitele de integrare finite şi anume (−l; l) , adăugând condiţiile la capetele
grinzii. Dacă ecuaţia diferenţială (3.50) se va transcrie folosind funcţia Green (Anexa C), atunci
sistemul de ecuaţii poate fi redus la o ecuaţie integrală. Termenii ecuaţiei integrale se determină
în modul următor.
Deplasarea mediului din acţiunea unei forţe aplicate în origine (fig. 3.22, a) [71]
∙ ¸
F 2 y2
vm = − ln r − 2 (1 − κo ) 2 ,
4µo π (1 − κo ) r
unde r2 = x2 + y 2 .
Pentru y = 0
F F
vm = − ln x2 = − ln |x| + const.
4πµo (1 − κo ) 2πµo (1 − κo )
Dacă forţa este deplasată în punctul x = ξ (fig. 3.22, b)
1
vm = − ln |x − ξ| + const.
2πµ◦ (1 − κ◦ )
Pentru stare de deformaţie plană
1 − 2ν ◦ 1 E◦
κ◦ = ; 1 − κ◦ = ; µ◦ = G◦ = .
2 (1 − ν ◦ ) 2 (1 − ν ◦ ) 2 (1 + ν ◦ )
În caz general de solicitare (fig. 3.22, c)

Zl
1
vm = − ln |x − ξ| q (ξ) dξ + const. (a)
2πµo (1 − κo )
−l

77
a b c q (x)
F=1 F=1
x x x
ξ l l
ED ; ν D ED ; ν D
ED ; ν D

y (v) y (v) y (v)


d e q (x) f θ
F=1
x x x
x ξ
η
y (v) y (v) y (v)
x

vD
ϕD ⋅ x ϕD

Fig. 3.22: La stabilirea termenilor ecuaţiei integrale.

Deplasarea grinzii într-un punct x din acţiunea forţei concentrate, aplicată într-un punct
arbitrar ξ (fig. 3.22, d)

vg = F · G (x; ξ) + v◦0 + ϕ0◦ x,


unde G (x; ξ) — funcţia Green (C.6), v◦ , ϕ◦ - deplasarea grinzii ca corp rigid (fig. 3.22, d).
Deplasarea grinzii din încărcare arbitrară (fig. 3.22, e)

Zl
vg = G (x; ξ) q (ξ) dξ + v◦0 + ϕ0◦ x. (b)
−l

Deplasarea grinzii din saltul unghiului de rotire în articulaţie (fig. 3.22, f )

hθi
vg = −
|x − η| + α1 + α2 x, (c)
2
unde α1 , α2 — deplasarea grinzii ca corp rigid.
Ecuaţia integrală se va obţine egalând deplasările grinzii şi ale mediului

vm = vg

Zl
1
− ln |x − ξ| p (ξ) dξ + const =
2πµ◦ (1 − κ◦ )
−l
Zl
hθi
= G (x; ξ) [q (ξ) − p (ξ)] dξ + v◦0 + ϕ0◦ x − |x − η| + α1 + α2 x,
2
−l

78
sau

Zl ∙ ¸
ln |x − ξ|
− + G (x; ξ) p (ξ) dξ + const =
2πµ◦ (1 − κ◦ )
−l
(3.75)
Zl
hθi
= G (x; ξ) q (ξ) dξ − − |x − η| + v◦ + ϕ◦ x
2
−l

unde: v◦ = + α1 ; ϕ◦ = ϕ0◦ + α2 .
v◦0
Pentru a elimina una din constante, relaţia (3.75) se va diferenţia în raport cu x

Zl ∙ ¸
1 1 ∂
− + G (x; ξ) p (ξ) dξ =
2πµ◦ (1 − κ◦ ) (x − ξ) ∂x
−l
(3.76)
Zl
∂ hθi
= G (x; ξ) q (ξ) dξ − sign (x − η) + ϕ◦ .
∂x 2
−l

½ ¡ ¢
1 (x + l) (ξ − l) ¡x2 + ξ 2 + 2lx − 2lξ − 2l2 ¢ pentru −l 6 x 6 ξ;
G(x, ξ) =
12Dl (ξ + l) (x − l) x2 + ξ 2 − 2lx + 2lξ − 2l2 pentru ξ 6 x 6 l.
½ ¡ ¢
∂ 1 (ξ − l) ¡3x2 + ξ 2 + 6lx − 2lξ ¢ pentru −l 6 x 6 ξ;
G (x; ξ) =
∂x 12Dl (ξ + l) 3x2 + ξ 2 − 6lx + 2lξ pentru ξ 6 x 6 l.
Dacă se introduc notaţiile: x = lx̄; ξ = lξ̄; dξ = ldξ̄; η = lη̄, ecuaţia (3.76) capătă forma

Zl " #
1 2µ◦ (1 − κ◦ ) l3 ¡ ¢ ¡ ¢
− ¡ ¢+ G1 x̄; ξ̄ p lξ̄ dξ̄ =
π x̄ − ξ̄ 12D
−l ⎡ l ⎤
Z µ ¶
3
2l µ◦ (1 − κ◦ ) ⎣ ¡ ¢ ¡ ¢ 12D hθi
= G1 x̄; ξ̄ q lξ̄ dξ̄ + 3 ϕ◦ − sign (x̄ − η̄) ⎦ ,
12D l 2
−l

unde ⎧ ¡ ¢³ 2 ´
⎨ 2
¡ ¢ ξ̄ − l 3x̄ + ξ̄ + 6x̄ − 2ξ̄ pentru −1 6 x̄ 6 ξ̄;
G1 x̄; ξ̄ = ¡ ¢³ 2 ´
⎩ ξ̄ + l 3x̄ + ξ̄ 2 − 6x̄ + 2ξ̄ pentru ξ̄ 6 x̄ 6 1.

Fie grindă de secţiune dreptunghiulară. Pentru stare de deformaţie plană (b0 = 1)

Eb0 h3
D = ;
12 (1 − ν 2 )
2µ◦ (1 − κ◦ ) l3 E◦ (1 − ν 2 ) l3 λ
= = ;
12D E 2 (1 − ν 2◦ ) b0 h3 2
E◦ 1 − ν 2 l3
λ = ;
E 1 − ν 2◦ b0 h3

E◦
a3 = 2µ◦ (1 − κ◦ ) = .
2 (1 − ν 2◦ )

79
Ecuaţia integrală pentru determinarea tensiunilor de contact redusă la intervalul (−1; +1)
capătă forma

Z+1" #
1 λ ¡ ¢ ¡ ¢
− ¡ ¢ + G1 x̄; ξ̄ p lξ̄ dξ̄ =
π x̄ − ξ̄ 2
−1 ∙ ¸ (3.77)
hθi
= f (x̄) + a3 ϕ◦ − sign (x̄ − η̄) .
2
unde
Z+1
λ ¡ ¢ ¡ ¢
f (x̄) = G1 x̄; ξ̄ q lξ̄ dξ̄
2
−1

Cazuri particulare de încărcare


1) Forţa concentrată, aplicată în origine

F
q (x) = F δ (x) ; q (lx̄) = F δ (lx̄) = δ (x̄) ;
l
Z+1
λF ¡ ¢ ¡ ¢ F
f (x̄) = G1 x̄; ξ̄ δ ξ̄ dξ̄ = G1 (x̄; 0) =
2 l l
−1
½
F − (3x̄2 + 6x̄) − 1 6 x̄ 6 0;
=
l 2
(3x̄ − 6x̄) 0 6 x̄ 6 1.

2) Încărcare uniform distribuită pe toată lungimea grinzii

q (x) = q ≡ const;
Z+1
λ ¡ ¢
f (x̄) = q G1 x̄; ξ̄ dξ̄ =
2
−1
½
λ −2 (3x̄2 + 6x̄ + 1) − 1 6 x̄ 6 0;
= q
2 2 (3x̄2 − 6x̄ + 1) 0 6 x̄ 6 1.

3.4.1. Grindă solicitată de o forţă concentrată


Etapa elastică.
Fie o grindă solicitată de o forţă concentrată aplicată în originea sistemului de coordonate
(fig. 3.23).
Ecuaţia (3.77) pentru acest caz capătă forma

Z+1" #
1 ¡ ¢ ¡ ¢
− ¡ ¢ + G1 x̄; ξ̄ p lξ̄ dξ̄ = f (x̄) + a3 ϕ◦ .
π x̄ − ξ̄
−1

Soluţia ecuaţiei integrale trebuie să verifice ecuaţiile de echilibru

80
y
F
x

p(x)

l l

Fig. 3.23: Grindă de lungime finită solicitată de o forţă concentrată.

X Zl Z1
F
Fy = 0; p (x) dx = F, sau p (lx̄) dx̄ = . (3.78)
l
−l −1

X Zl Z+1
M
M◦ = 0; xp (x) dx = M, sau x̄p (lx̄) dx̄ = 2 . (3.79)
l
−l −1

Soluţia se obţine în formă de serie [94]

1 X∞
p (lx̄) = √ Xm Tm−1 (x̄) , (3.80)
1 − x̄2 m=1
unde Tm (x) este polinom Cebîşev de speţa unu. Seria (3.80) ţine seama de comportarea tensi-
unilor de contact la capetele grinzii.
Ecuaţiile de echilibru (3.78) şi (3.79) devin

X Z1 X

1 F
Fy = 0; ⇒ √ Xm Tm−1 (x̄) dx̄ = ;
2
1 − x̄ m=1 l
−1

X Z1 X∞
1 M
M◦ = 0; ⇒ T1 (x̄) √ Xm Tm−1 (x̄) dx̄ = 2 .
1 − x̄2 m=1 l
−1

Ecuaţiile de echilibru se vor rezolva utilizând condiţia de ortogonalitate [73]



Z1 ⎪
⎨ 0π dacă m 6= n
Tm (x̄) Tn (x̄)
√ dx̄ = dacă m = n 6= 0 ,
1 − x̄2 ⎪
⎩ 2
−1 π dacă m = n = 0
şi se obţine
F 2M
X1 =; X2 = 2
πl πl
Seria (3.80) se substituie în ecuaţia integrală

81
Z+1" # ∞ ¡ ¢
1 λ ¡ ¢ X Tm−1 ξ̄
− ¡ ¢ + G1 x̄; ξ̄ Xm q dξ̄ = f (x̄) + a3 ϕ◦ (3.81)
π x̄ − ξ 2 2
−1 m=1 1 − ξ̄
Funcţia Green deasemenea se prezintă sub formă de serie

¡ ¢ X N X
N
¡ ¢
G1 x̄; ξ̄ = gij Ui−1 (x̄) Tj−1 ξ̄ ;
i=1 j=1

unde conform [64]

4 XX N N

gij = g (λp ; λq ) sin2 Ui−1 (λp ) Tj−1 (λq ) ;
N (N + 1) (1 + δi,j ) p=1 q=1 N +1
pπ 2q − 1
λp = cos ; λq = cos π;
N +1 2N
Um (x) este polinom Cebîşev de speţa doi.
Ecuaţia integrală capătă forma

Z1 X
∞ ¡ ¢
Tm−1 ξ̄
Xm a◦ ¡ ¢q 2
dξ̄+
−1 m=1 x̄ − ξ̄ 1 − ξ̄
Z X
1 ¡ ¢
∞ XN X N
¡ ¢ Tm−1 ξ̄
+a1 Xm gij Ui−1 (x̄) Tj−1 ξ̄ q dξ̄ = f (x̄) + a3 ϕ◦
2
−1 m=1 i=1 j=1 1 − ξ̄
1 λ
unde a◦ = − ; a1 = .
π 2
Folosind integralele [73]

Z1 ¡ ¢
Tm−1 ξ̄
¡ ¢q 2
dξ̄ = −πUm−2 (x̄) ;
−1 x̄ − ξ̄ 1 − ξ̄
Z1 ¡ ¢ ¡ ¢ (
Tj−1 ξ̄ Tm−1 ξ̄ 0 dacă j 6= m
q dξ̄ = 1 + δ1,m .
2 π dacă j = m
−1 1 − ξ̄ 2

se obţine

( )
X
∞ X
N
1 + δ 1,m
Xm −πa◦ Um−2 (x̄) + a1 gi,m+1 Ui−1 (x̄) π = f (x̄) + a3 ϕ◦ , (3.82)
m=2 i=1
2

unde δ ij este simbolul Kronecker. √


Ecuaţia (3.82) se multiplică cu 1 − x̄2 Uk−1 (x̄) şi se integrează în intervalul (−1; +1)

82

X
∞ ⎨ Z+1

Xm −πa◦ Um−2 (x̄) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄+
m=2

−1 ⎫
Z+1X
N ⎬
1 + δ 1,m √
+a1 gi,m+1 πUi−1 (x̄) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄ =
2 ⎭
−1 i=1
Z+1

= (f (x̄) + a3 ϕ◦ ) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄
−1

Se obţine

π XN
1 + δ 1,m 2 π
−πa◦ Xk+1 + a1 Xm gk,m+1 π = bk + δ 1,k a3 ϕ◦ ,
2 m=1
4 2
Z+1

unde bk = f (x̄) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx sunt coeficienţi, care depind de modul de solicitare.
−1
Se introduc notaţiile

π 2 a◦
C = − ;
2
1 + δ 1,m 2
Akm = a1 gk,m+1 π .
4
Sistemul de ecuaţii capătă forma finală

X
N
π
C · Xk+1 + Akm Xm = bk + δ 1,k a3 ϕ◦ . (3.83)
m=1
2

Determinarea coeficienţilor bk
Pentru forţa concentrată

½
λF − (3x̄2 + 6x̄) − 1 6 x̄ 6 0
f (x̄) = ;
2 l (3x̄2 − 6x̄) 0 6 x̄ 6 1
λF ∗
bk = b ;
2 l k

Z+1 Z0
√ √
b∗k = f (x̄) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx = − (3x̄2 + 6x̄) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄+
−1 −1
Z1

+ (3x̄2 − 6x̄) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄ = I1 + I2 .
0

Se introduce o variabilă nouă

83
x̄ = −t; dx̄ = −dt;
x̄ = −1; t = 1,
şi ţinând seama de [1] Un (−x) = (−1)n Un (x), integrala I1 va căpăta forma

Z0 Z1
¡ 2 ¢ √ ¡ 2 ¢ √
I1 = 3t − 6t Uk−1 (−t) 1 − t2 (−dt) = − (1)k−1 3t − 6t Uk−1 (t) 1 − t2 dt.
1 0

În acest caz

h i Z+1¡ ¢ √
k−1
b∗k = I2 − I1 = 1 − (1) 3x̄2 − 6x̄ Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄. (3.84)
0

Polinoamele Cebâşev de speţa 2 se exprimă prin polinoame Cebâşev de speţa 1 prin relaţia
[1]
1
Uk−1 (x̄) = √ [x̄Tk (x̄) − Tk+1 (x̄)] ;
1 − x̄2
√ 1
Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 = √ [x̄Tk (x̄) − Tk+1 (x̄)] .
1 − x̄2
Relaţia (3.84) capătă forma

h i Z1 x̄Tk (x̄) − Tk+1 (x̄)


b∗k = 1 − (1)k−1 (3x̄2 − 6x̄) √ dx̄ =
1 − x̄2
⎛0 1 ⎞ (3.85)
h i Z Tk (x̄)
Z1
Tk+1 (x̄) ⎠
= 1 − (−1)k−1 ⎝ (3x̄3 − 6x̄) √ 2
dx − (3x̄2 − 6x̄) √ dx̄ .
1 − x̄ 1 − x̄2
0 0

Formula pentru calculul integralelor din (3.85) are forma

Z1
Tn (x) πm!
xm √ dx = µ ¶ µ ¶,
1 − x2 m+1
m+n+2 m−n+2
0 2 Γ Γ
2 2
unde Γ este funcţia gamma [1].

⎧ 3π

⎪ k = 1; 16

⎪ 2

⎪ k = 2; 5

⎪ π
Z 1 kπ ⎪
⎪ k = 3; 16
6 cos ⎨ 2
3 Tk (x̄) 3π 2 k = 4;
x̄ √ dx̄ = µ ¶ µ ¶= 4 = 35
1 − x̄2 5+k 5−k k − 10k2 + 9 ⎪⎪ k = 5; 0
0 8Γ Γ ⎪
⎪ 2
2 2 ⎪
⎪ k = 6; −


315

⎪ k = 7; 0
⎩ 2
k = 8; 1155

84
⎧ 2

⎪ k = 1; 3

⎪ π

⎪ k = 2; 8

⎪ 2
Z 1 kπ ⎪
⎪ k = 3; 15
2 sin ⎨
2 Tk (x̄) 2π 2 k = 4; 0
x̄ √ dx̄ = µ ¶ µ ¶= = 2
1 − x̄2 4+k 4−k k (4 − k ) ⎪
2
⎪ k = 5; − 105
0 8Γ Γ ⎪

2 2 ⎪
⎪ k = 6; 0

⎪ 2

⎪ k = 7;
⎩ 315
k = 8; 0

⎧ π

⎪ k = 1; 8

⎪ 2

⎪ k = 2; 15


Z 1 kπ ⎪
⎪ k = 3; 0
Tk+1 (x̄) 2π 2 cos ⎨ 2
2 k = 4; − 105
x̄2 √ dx̄ = µ ¶ µ ¶= =
1 − x̄2 5+k 3−k (3 + k) (1 − k ) ⎪
2
⎪ k = 5; 0
0 8Γ Γ ⎪
⎪ 2
2 2 ⎪
⎪ k = 6;


315

⎪ k = 7; 0
⎩ 2
k = 8; − 693
⎧ 1

⎪ k = 1; 3



⎪ k = 2; 0

⎪ 1
Z1 kπ ⎪
⎪ k = 3; − 15
Tk+1 (x̄) π sin ⎨
2 = k = 4; 0
x̄ √ dx̄ = µ ¶ µ ¶= 1
1 − x̄2 4+k 2−k k (k + 2) ⎪
⎪ k = 5; 35
0 4Γ Γ ⎪

2 2 ⎪
⎪ k = 6; 0

⎪ 1

⎪ k = 7; −
⎩ 63
k = 8; 0
În acest caz se obţine
µ ¶
12 3π
b∗1 = 0; b∗2 =2 − ; b∗3 = 0;
15 4
16 24
b∗4 = ; b∗5 = 0; b∗6 = − .
35 315
Sistemul de ecuaţii (3.83) capătă forma



⎪ C · X2 + A11 X1 + A12 X2 + A13 X3 + A14 X4 + A15 X5 + A16 X6 + A17 X7 + ... = 0

⎪ λF ∗

⎪ C · X3 + A21 X1 + A22 X2 + A23 X3 + A24 X4 + A25 X5 + A26 X6 + A27 X7 + ... = b

⎪ 2l 2


⎨ C · X4 + A31 X1 + A32 X2 + A33 X3 + A34 X4 + A35 X5 + A36 X6 + A37 X7 + ... = 0
λF ∗

⎪ C · X5 + A41 X1 + A42 X2 + A43 X3 + A44 X4 + A45 X5 + A46 X6 + A47 X7 + ... = b


⎪ 2l 4

⎪ C · X6 + A51 X1 + A52 X2 + A53 X3 + A54 X4 + A55 X5 + A56 X6 + A57 X7 + ... = 0



⎩ C · X7 + A61 X1 + A62 X2 + A63 X3 + A64 X4 + A65 X5 + A66 X6 + A67 X7 + ... = λF b∗
2l 6
Din ecuaţiile de echilibru se determină
F
X1 = ; X2 = 0,
πl
85
şi sistemul de ecuaţii poate fi scris în modul următor

⎪ F

⎪ A 13 X 3 + A 14 X 4 + A 15 X 5 + A16 X6 + ... = −A11

⎪ πl

⎪ λF ∗ F

⎪ (C + A23 ) X3 + A24 X4 + A25 X5 + A26 X6 + ... = b2 − A21

⎪ 2l πl

F
A33 X3 + (C + A34 ) X4 + A35 X5 + A36 X6 + ... = −A31

⎪ πl

⎪ λF ∗ F

⎪ A43 X3 + A44 X4 + (C + A45 ) X5 + A46 X6 + ... = b4 − A41

⎪ 2l πl


⎩ A53 X3 + A54 X4 + A55 X5 (C + A56 ) X6 + ... = −A51 F

πl
∗ F
Se introduce notaţia: Xm = Xm .
l
Sistemul de ecuaţii în formă matriceală
⎧ A11 ⎫
⎪ ⎪
⎡ ⎤⎧ ∗ ⎫ ⎪ ⎪


π



A13 A14 A15 A16 ⎪ X3 ⎪ ⎪
⎪ λF A21 ⎪


⎨ ∗ ⎬ ⎨ ⎪ ⎪ ∗ ⎪

⎢ C + A23 A A A ⎥ X b2 −
⎢ 24 25 26 ⎥ 4
= l π
⎣ A33 C + A34 A35 A36 ⎦ ⎪ X ∗
⎪ ⎪ A 31 ⎪
⎩ 5∗ ⎪
⎪ ⎭ ⎪ ⎪ − ⎪

A43 A44 C + A45 A46 X6 ⎪
⎪ π ⎪


⎪ λ ∗ A41 ⎪

⎩ b − ⎭
l 4 π

Etapa elasto-plastică.
Sistemul de ecuaţii (3.83) pentru cazul articulaţiei amplasate în η̄ = 0

X
N
CXκ+1 + Aκm Xm = hk
m=1

unde

Z1 ∙ ¸

hθi
hk = a3 ϕ◦ − sign (x̄) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄. (3.86)
2
−1

Partea dreaptă a relaţiei (3.86) va fi

Z1 √ π
a3 ϕ◦ Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄ = a3 ϕ◦ δ 1,k ;
2
−1

86
hθi √
a3 sign (x̄) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄ =
2 ⎛ 0 ⎞
Z Z1
hθi ⎝ √ √
= a3 − Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄ + Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄⎠ =
2
−1 0

hθi h i Z1 √
k−1
= a3 1 − (−1) Uk−1 (x̄) 1 − x̄2 dx̄ =
2
0

hθi h i Z1 x̄T (x̄) − T (x̄)


k−1 k k+1
= a3 1 − (−1) √ dx̄.
2 1 − x̄2
0

Se primeşte

π hθi
hk = a3 ϕ◦ δ1,k − a3 h∗k ,
2 2
unde

h i Z1 x̄T (x̄) − T (x̄)


k−1 k k+1
h∗k = 1 − (−1) √ dx̄.
1 − x2
0

Se calculează valorile integralelor auxiliare


⎧ π

⎪ k = 1; 4

⎪ 1

⎪ k = 2; 3
Z1 kπ ⎪

Tk (x̄) π cos ⎨ k = 3; 0
x̄ √ dx̄ = µ ¶ µ ¶= 2 = k = 4; − 151
;
1 − x̄2 3+k 3−k 1 − k2 ⎪

0 4Γ Γ ⎪
⎪ k = 5; 0
2 2 ⎪
⎪ 1

⎪ k = 6;
⎩ 35
k = 7; 0


⎪ k = 1; 0

⎪ 1

⎪ k = 2; − 2
Z1 kπ ⎪

T (x̄) π cos ⎨ k = 3; 0
√k+1 dx̄ = µ ¶ µ ¶= 2 = k = 4; 1
,
3+k 1−k ⎪ 5
1 − x̄2 1+k ⎪
0 2Γ Γ ⎪
⎪ k = 5; 0
2 2 ⎪


⎪ k = 6; − 17

k = 7; 0
şi valorile coeficienţilor h∗k

h∗2 = 32 ; h∗3 = 0;
h∗1 = 0;
8 12
h∗4 = − ; h∗5 = 0; h∗6 = .
15 35
Ecuaţiile de echilibru au forma

87
X Zl
Fy = 0; p (x) dx = 0
−l
X Zl
M dr = Mpl ; xp (x) dx = Mpl
−l
sau

Z1 Z1
Mpl
p (lx̄) dx̄ = 0; x̄p (lx̄) dx̄ = .
l2
−1 −1

Substituind în prima ecuaţie de echilibru prezentarea tensiunilor de contact în formă de


serie (3.80), se obţine

X
∞ Z1 Z1
T◦ (x̄) Tm−1 (x̄) T◦ (x̄) T◦ (x̄)
Xk √ dx̄ = X1 √ dx̄ = X1 π = 0;
k=1
1 − x̄2 1 − x̄2
−1 −1
X1 = 0.

Substituind seria (3.80) în ecuaţia a doua, se obţine

Z1 kπ ∞
X

T (x̄) X ∞
π sin X Mpl
Xk √k−1 dx̄ = Xk µ ¶ µ ¶= 2 Xk = 2 ,
1 − x̄2 2+k 4−k k (2 − k) k=1 l
k=1 0 k=1 4Γ Γ
2 2

sau în formă explicită


π 1 1 Mpl
X1 · 1 + X2 ·
+ X3 · + X4 · 0 − X5 · + X6 · 0 + ... = 2 . (3.87)
4 3 15 l
Sistemul de ecuaţii (3.83) pentru acest caz are forma

⎧ π

⎪ C · X2 + A11 X1 + A12 X2 + A13 X3 + A14 X4 + A15 X5 + ... = a3 ϕ◦

⎪ 2

⎪ hθi

⎪ CX3 + A21 X1 + A22 X2 + A23 X3 + A24 X4 + A25 X5 + A26 X6 + ... = −a3 h∗2


⎨ C · X + A X + A X + A X + A X + A X + A X + ... = 0 2

4 31 1 32 2 33 3 34 4 35 5 36 6
⎪ hθi ∗ . (3.88)

⎪ C · X 5 + A X
41 1 + A X
42 2 + A X
43 3 + A X
44 4 + A X
45 5 + A X
46 6 + ... = −a 3 h4

⎪ 2

⎪ C · X6 + A51 X1 + A52 X2 + A53 X3 + A54 X4 + A55 X5 + A56 X6 + ... = 0




⎩ CX + A X + A X + A X + A X + A X + A X + ... = −a hθi h∗
7 61 1 62 2 63 3 64 4 65 5 66 6 3
2 6
Sistemul complet de ecuaţii, ţinând seama de (3.87))

88

⎪ π 1 1 Mpl

⎪ X2 + X3 − X5 = 2

⎪ 4 3 15 l

⎪ π

⎪ (C + A12 ) X2 + A13 X3 + A14 X4 + A15 X5 − a3 ϕ◦ = 0

⎪ 2

⎪ hθi

⎪ A22 X2 + (C + A23 ) X3 + A24 X4 + A25 X5 + A26 X6 + a3 h∗2 = 0

2
A32 X2 + A33 X3 + (C + A34 ) X4 + A35 X5 + A36 X6 = 0 ,



⎪ hθi ∗

⎪ A X + A X + A X + (C + A ) X + A X + a h =0


42 2 43 3 44 4 45 5 46 6 3
2 4



⎪ A52 X2 + A53 X3 + A54 X4 + A55 X5 + (C + A56 ) X6 = 0


⎩ A62 X2 + A63 X3 + A64 X4 + A65 X5 + A66 X6 + a3 hθi h∗6 = 0

2
sau în formă matriceală

⎡ π 1 1 ⎤
0 − 0 0 0 ⎧ ⎫
⎢ 4 3 15 ⎥⎧ ⎫ Mpl
⎢ πa3 ⎥ X2 ⎪ ⎪
⎢ C + A12 A13 A14 A15 A16 − 0 ⎥⎪ ⎪ ⎪
⎪ ⎪
⎪ ⎪

⎢ 2 ⎥⎪⎪
⎪ X3





⎪ l2 ⎪


⎢ 3a 3 ⎥ ⎪
⎪ ⎪
⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪

⎢ A22 C + A A A A 0 ⎥ ⎪
⎨ X4 ⎪
⎬ ⎪
⎨ 0 ⎪

⎢ 23 24 25 26
4 ⎥
⎢ ⎥ X5 = .
⎢ A32 A33 C + A34 A35 A36 0 0 ⎥⎪ ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎢ 4a ⎥⎪
3 ⎥⎪ X6 ⎪
⎪ ⎪
⎪ ⎪

⎢ A ⎪ ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎢ 42 A43 A44 A 45 A46 0 − ⎥⎪⎪ ⎪
⎪ ⎪
⎪ ⎪

⎢ 15 ⎥⎪⎪ ϕ◦ ⎪
⎭ ⎪
⎪ ⎪ 0 ⎪

⎢ A52
⎣ A53 A54 A55 C + A56 0 0 ⎦⎩ ⎥ hθi

⎩ ⎪

6a3 0
A62 A63 A64 A65 A66 0
35

89
CONCLUZII

Cele mai importante rezultatele ale lucrării elaborate sunt următoarele:

1. În lucrare s-a efectuat un sumar al metodelor de calcul la stări limită ale structurilor din
bare şi s-au stabilit unele inconvenienţe ale teoriei de corp rigid-plastic.

2. S-a propus şi s-a justificat o abordare nouă a problemei calculului structurilor hiperstatice
în domeniul postelastic prin metoda elementelor finite.

3. S-a obţinut o formulare matematică explicită a noţiunii de articulaţie plastică prin intro-
ducerea unui parametru nodal suplimentar al metodei elementelor finite — saltul unghiului
de rotire a secţiunii transversale în articulaţie.

4. S-au obţinut matricele de rigiditate ale următoarelor elemente finite:

• element de grindă dublu încastrată cu o articulaţie plastică;


• element de grindă dublu încastrată cu două articulaţii plastice;
• element de grindă încastrat-articulată cu o articulaţie plastică;
• element de grindă dublu încastrată cu o articulaţie plastică cu evidenţa deformaţiilor
din forfecare;
• element de grindă dublu încastrată cu două articulaţii plastice cu evidenţa defor-
maţiilor din forfecare;
• element de grindă cu secţiunea variabilă cu o articulaţie plastică;
• element de cadru dublu încastrat cu o articulaţie plastică;
• element de cadru dublu încastrat cu două articulaţii plastice;
• element de cadru încastrat-articulat cu o articulaţie plastică;
• element de cadru dublu încastrat cu o articulaţie plastică cu evidenţa deformaţiilor
din forfecare;
• element de cadru dublu încastrat cu două articulaţii plastice cu evidenţa deformaţi-
ilor din forfecare;
• element finit de grindă cu o articulaţie plastică amplasat pe mediu elastic de tip
Winkler.

5. A fost conceput un soft de calcul al structurilor plane din bare prin metoda elementelor
finite, utilizând elementele finite speciale.

6. Metoda propusă a fost aplicată calculului elasto-plastic al grinzilor pe mediu elastic de


tip Winkler şi semispaţiu elastic.

7. Rezultatele numerice prezentate în lucrare permit evaluarea diferitor parametri la redis-


tribuirea momentelor de încovoiere în sistemele hiperstatice din bare sau grinzi pe mediu
elastic.

90
8. Elementele finite speciale pot fi implementate în orice soft standard de elemente finite şi
utilizate în scopuri de cercetare sau proiectare.

9. Au fost propuse metode analitice pentru rezolvarea următoarele probleme:

• determinarea stadiului de cedare a grinzii infinite amplasate pe mediu elastic de tip


Winkler;
• determinarea stadiului de cedare a grinzii infinite amplasate pe semispaţiu elastic;
• determinarea stadiului de cedare a grinzii de lungime finită amplasată pe semispaţiu
elastic.

91
Bibliografie

[1] ABRAMOWITZ, M.; STEGUN, I. et al. Handbook of mathematical functions with for-
mulas, graphs and mathematical tables. National Bureau of Standards, Applied Mathe-
matics Series, 55, 1964. (tradaptare în rusă) Moskva, Nauka, 1979. 830 s.
[2] AMARIEI, C. Aplicarea matricei de rigiditate pentru analiza comportării elastoplastice
a structurilor. In: Şt. şi cercetări de mecanică aplicată, vol. 4, nr. 34, 1975.
[3] AMARIEI, C. Calculul structurilor în domeniul plastic. Iaşi, Editura Institutului Po-
litehnic Iaşi, 1974.
[4] ANTONESCU, D.; BUGA, M. şi a. Metode de calcul şi tehnici experimentale de analiza
tensiunilor în biomecanică. Bucureşti, Editura Tehnică, 1986. 256 p.
[5] AVRAM, C.; BOB, C. şi a. Structuri din beton armat. Metoda elementelor finite. Teoria
echivalenţelor. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984. 447 p.
[6] BANUŢ, V.; POPESCU, H. Stabilitatea structurilor elastice. Bucureşti, Editura Acad-
emiei, 1975. 191 p.
[7] BATHE, K.J.; WILSON, E.L. Numerical Methods in Finite Element Analysis. New-
Jersey, Prentice-Hall Inc., 1975.
[8] BATHE, K.J. Finite Element Procedures in Engineering Analysis. New-Jersey, Prentice-
Hall Inc., 1982.
[9] BĂLAN, Şt.; PETCU, V. Calculul structurilor în domeniul plastic. Momente indepen-
dente. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976. 370 p.
[10] BĂLAN, Şt.; PETCU, V. Calculul structurilor în domeniul plastic. Optimizări. Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979. 488 p.
[11] BĂLAN, Şt.; RĂUTU, S.; PETCU, V. Cromoplasticitatea. Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1961. 180 p.
[12] BELEŞ, A.; MIHĂILESCU, C.; MIHĂILESCU, Ş. Calculul structurilor amplasate pe
terenuri deformabile. Bucureşti, Editura Academiei, 1977. 427 p.
[13] BERDAGA, O.; TARANENCO, A. Evaluarea deformaţiilor în stadiul de cedare al
grinzilor continue. In: tezele conferinţei tehnico-ştiinţifice ale studenţilor şi doctoranzilor
UTM, Chişinău, 2007. p. 440-441. ISBN 978-9975-45-068-3.
[14] BERMAN, J.W.; BRUNEAU, M. Plastic design and testing of light-gauge steel plate
shear walls. In: 13th World Conference on Earthquake Engineering: proc. of conf., nr.
3323, Vancouver, B.C., Canada, 2004, p. 15-31.
[15] BLUMFELD, M. Rigidity matrix for two nodes beam element with continuously variable
moment of inertia. In: ELFIN 2 : proceedings of the 2nd National Conference on Boundary
and Finite Element, section 1, Sibiu, Romania, 13 — 15 may 1993. p. 29 — 38.

92
[16] BOB, C. Contribuţii la studiul articulaţiilor plastice în structurile de beton armat formate
din elemente liniare: teză de doctorat. Timişoara, România, 1970.

[17] BOROVSKIH, A.V. Raschety’ zhelezobetonny’x konstructsij po predel’ny’m sostojanijam


i predel’nomu analizu. Moskva, ASV, 2004. 318 s. ISBN 5-93093-125-9.

[18] BREABĂN, V. Numerical model of simulation for stationary and transitory sea waves
in surf zones. In: proceed. of Int. Conf. on Engineering and Management of Seas and
Coastal Regions, Malaga, Spain, 2003.

[19] BREABĂN, V.; GRAMESCU, A.M.; VINTILĂ, D. Vulnerability of some reinforced


frame structures under seismic loads. In: PBE 2004 FOR XXI CENTURY : proceed.
of Int. Conf., Iaşi, România, 2004.

[20] BREABĂN, V.; NICOLESCU, B.; VINTILĂ, D. An attempt for numerical simulation
of masonry structures behavior using a specific finite element. In: PBE 2004 FOR XXI
CENTURY : proceed. of Int. Conf., Iaşi, România, 2004.

[21] BREBBIA, C.A.; CONNOR, J.J. Fundamentals of Finite Element Techniques. London,
Butterworths, 1973.

[22] BRĂTIANU, C. Metode cu elemente finite în dinamica fluidelor. Bucureşti, Editura Acad-
emiei, 1983. 182 p.

[23] BRĂTIANU, C. Metode cu elemente finite în transferul de căldură. Bucureşti, ICEMEN-


ERG, 1989.

[24] BRY’CHKOV, IU.A.; PRUDNIKOV, A.P. Integral’nye preobrazovaniya obobshhenny’x


funkcij. Moskva, Nauka, 1977. 288 s.

[25] BYFIELD, M. Proposal for an alternative to ultimate limit state design that will improve
robustness for steel framed structures. In: The Structural Engineer, Vol. 75, No. 21,
Southampton, 1999, p. 363-367.

[26] CARACOSTEA, A. şi a. Manual pentru calculul construcţiilor. Vol. 1. Bazele teoretice
de calcul al construcţiilor. Bucureşti, Editura Tehnică, 1977. 1392 p.

[27] CĂPĂŢINĂ, D. Calculatorul în ajutorul proiectării construcţiilor. Bucureşti, Editura


Tehnică, 1976. 308 p.

[28] CHAO, Shih-Ho; GOEL, Subhash C. A seismic design method for steel concentric braced
frames for enhanced performance. In: 4th International Conference on Earthquake Engi-
neering: proceed. of conf. Taipei, Taiwan, oct. 12-13, 2006, p. 227-237.

[29] CIOMOCOŞ ,F.D.; CIOMOCOŞ, T. Teoria elasticităţii în probleme şi aplicaţii. Tim-
işoara, Editura Făclia, 1984. 203 p.

[30] CHIRAS, A.A. Matematicheskie modeli analiza i optimizacii uprugoplasticheskix sistem.


Vilnus, Moklas, 1982. 112 s.

[31] CHIRAS, A.A. Metody’ linejnogo programirovanija pri raschete uprugo-plasticeskix sis-
tem. Moskva, Strojizdat, 1969.

93
[32] CHIRAS, A.A. Stroitel’naya mexanika. Moskva, Strojizdat, 1989. 252 s. ISBN 5-274-
00555-1.
[33] CONSTANTINESCU, I.N.; DĂNEŢ, G. Metode noi pentru calcule de rezistenţă. Bu-
cureşti, Editura tehnică, 1989. 215 p.
[34] CONSTANTINESCU, N.; MUNTEANU, M.GH.; GOLUMBOVICI, D.C. Calcule de
rezistenţă a structurilor de maşini şi utilaje. Bucureşti, Editura Tehnică, 1984. 316 p.
[35] CUTEANU, E.; MIRONOV, R. Metoda elementelor finite în proiectarea structurilor.
Timişoara, Editura Făclia, 1980. 216 p.
[36] DWIGHT, H.B. Tables of integrals and other mathematical data (4-th ed.). New York,
The MacMillan Company, 1961. (tradaptare în rusă) Moskva, Nauka, 1977. 224 s.
[37] EL-LOBODY, E.; LAM, D. Modelling of headed stud in steel-precast composite beam.
In: Steel & composite structures, vol. 2, no. 5, 2002, p. 355-378.
[38] FILONENKO-BORODICH, M.M.; IZYUMOV, S.M.; OLISOV, B.A. et al. Kurs sopro-
tivlenija materialov, tom 2. Moskva, Gosudarstvennoe izdatel’stvo tehniko-teoreticeskoj
literatury’, 1956. 635 s.
[39] FRIEDMAN, Z.; KOSMATKA, J.B. An improved two-node Timoshenko beam finite
element. In: Computers & Structures, vol. 47, no. 3, 1993, p. 473-481.
[40] GAFIŢEANU, M.; POTERAŞU, V.; MIHALACHE, N. Elemente finite şi de frontieră cu
aplicaţii la calculul organelor de maşini. Bucureşti, Editura tehnică, 1987. 240 p.
[41] GAL’CHENKO, A.A. O xaraktere funkcii progibov beskonechnoj balki, poluchenny’x pri
ispol’zovanii razlichny’x modelej osnovaniya. Trudy’ Dnepropetrovskogo insituta inzh.
transporta, vy’p. 210/27, 1980, s. 132-138.
[42] GÂRBEA, D. Analiza cu elemente finite. Bucureşti, Editura tehnică, 1990. 248 p.
[43] GEMERLING, A.V. Osobenosti rascheta sterzhnevy’x sistem iz uprugo-plasticeskogo ma-
teriala. In: Stroitel’naya mexanika i raschet sooruzhenij, nr. 1, 1970, s. 44-49.
[44] GHEORGHIU, A. Concepţii moderne în calculul structurilor. Bucureşti, Editura tehnică,
1975. 338 p.
[45] GHEORGHIU, A. Statica construcţiilor. Vol 3. Bucureşti, Editura tehnică, 1980. 627 p.
[46] GIZEJOWSKI, M.A. şi a. Advanced analysis of steel frames with effects of joint de-
formability and partial strength accounted for. In: Journal of Civil Engineering and
Management, Vilnus, nr. 3, vol. 10, 2004, p. 199-208. ISSN 1392-3730.
[47] GORBUNOV-POSADOV, M.I.; MALIKOVA, T.A.; SOLOMIN, V.I. Raschet konstrukcij
na uprugom osnovanii. Moskva, Strojizdat, 1984. 679 s.
[48] GUDRAMOVICI, V.S.; GERASIMOV, V.P.; DEMENKOV, A.F. Predel’ny’j analiz ele-
mentov konstrukcij. Kiev, Naukova Dumka, 1990. 136 s.
[49] GVOZDEV, A.A. Raschet nesushhej sposobnosti konstrukcij po metodu predel’nogo
ravnovesija. Moskva, Gosudarstvennoe izdatel’stvo stroitel’noj literatury’, 1949. 278 s.

94
[50] HODGE, PH.G. Plastic analysis of structures. New York-Toronto-London, McGraw-Hill
book company Inc, 1959. 380 p.

[51] HUEBNER, K.H. The Finite Element Method for Engineers. John Wiley&Sons, New
York, 1975. 207 p.

[52] IEREMIA, M. Analiza comportării neliniare a structurilor şi posibilitatea evaluării rez-
ervelor de rezistenţă din structura construcţiilor cu diafragme. In: Buletinul ştiinţific al
Institutului de Construcţii Bucureşti, nr. 1, 1991, p. 35-52.

[53] IEREMIA, M. Analiza numerică neliniară a structurilor. Vol. 1. Fundamente de calcul.


Bucuresti, Ed. „Conspress”, 2004, 240 p. ISBN 973-7797-37-X.

[54] IEREMIA, M. Analiza numerică neliniară a structurilor. Vol. 2. Modelarea răspunsului


structural. Bucuresti, Ed. „Conspress”, 2005, 340 p. ISBN 973-7797-75-2.

[55] IEREMIA, M. Încărcarea limită pentru o placă dreptunghiulară cu diferite rezemări pe


contur. In: Studii şi Cercetări de Mecanică Aplicată, tomul 44, nr. 6, 1985, p. 569-573.

[56] IEREMIA, M. Teoria elasticităţii. Teoria plăcilor plane şi curbe (curs cu aplicaţii). Con-
stanţa, Editura Universităţii "Ovidius", 1994

[57] IKRIN, V.A. Soprotivlenie materialov s elementami teorii uprugosti i plastichnosti.


Moskva, ASV, 2005. 423 s.

[58] IVAN, M. Bazele calculului liniar al structurilor. Timişoara, Editura Făclia, 1984. 203 p.

[59] KAPPOS, A.J.; PANAGOPOULOS, G. Performance-based seismic design of 3D R/C


buildings using inelastic static and dynamic analysis procedures. In: ISET Journal of
Earthquake Technology, Paper No. 444, Vol. 41, No. 1, 2004, p. 141-158.

[60] KARKAUSKAS, R.P. et al. Stroitel’naya mexanika. Programmy’ i resheniya zadach na


EVM. Moskva, Strojizdat, 1990. 360 s. ISBN 5-274-00490-3.

[61] KECS, W.; TEODORESCU, P.P. Introducere în teoria distribuţiilor cu aplicaţii în


tehnică. Bucureşti, Editura tehnică, 1975. 518 p.

[62] KORENEV, B.G. Voprosy’ rascheta balok i plit na uprugom osnovanii. Moskva, Izda-
tel’stvo literatury’ po stroitel’stvu i arxitekture, 1954. 229 s.

[63] KORENEV, B.G.; CHERNIGOVSKAYA, E.I. Raschet plit na uprugom osnovanii.


Moskva, Gosudarstvennoe izdatel’stvo literatury’ po stroitel’stvu, arxitekture i stroi-
tel’ny’m materialam, 1962. 355 s.

[64] KRY’LOV, V.I. Priblizhennoe vy’chislenie integralov. Moskva, Nauka, 1967. 500 s.

[65] KRY’LOV, S.M. Pereraspredelenie usilij v staticheski neopredelimy’x zhelezobetonny’x


konstrukciyax. Moskva, Izdatel’stvo literatury’ po stroitel’stvu, 1964. 167 s.

[66] LI, V.C.; WANG, Sh. Flexural behaviors of glass fiber-reinforced polymer (GFRP) rein-
forced engineered cementitious composite beams. In: ACI Materials Journal, vol. 99, nr.
1, 2002, p. 11-21.

95
[67] LIVOVSCHI, E.; CIUPAC, I.; POTÂRCĂ, M. şi a. Construcţii din beton armat.
Chişinău, Tehnica-INFO, 2001. 330 p. ISBN 9975-63-056-1.

[68] LUR’E, A.I. Teoriya uprugosti. Moskva, Nauka, 1970. 593 s.

[69] MASSONNET, CH. şi a. Calculul structurilor la calculatoare electronice. Bucureşti, Ed-
itura Tehnică, 1974. 210 p.

[70] MASSONET, Ch; OLSZAK, W.; PHILIPS, A. Plasticity in structural engineering: fun-
damentals and applications. CISM courses and lectures, 241. Viena, Springer, 1979.

[71] MORARU, GH.; MURSA, C. Teoria elasticităţii. Chişinău, Tehnica-INFO, 2006. 396 p.
ISBN 978-9975-63-009-2.

[72] MORARU, GH.; POTÂRCĂ, M.; TARANENCO, A. C alculul structurilor din bare pe
mediu elastic în stadiul postelastic. In: tezele conferinţei tehnico-ştiinţifice jubiliare a
colaboratorilor, doctoranzilor şi studenţilor, vol. 2, Chişinău, 8-9 octombrie 2004. p. 143-
144.

[73] MORARU, GH.A. Metod razry’vny’x reshenij v mexanike deformiruemy’x tel.


Kishinev,Shtiincza, 1990. 130 p. ISBN 5-376-00638-7.

[74] MORARU, GH.; TARANENCO, A. Calculul structurilor din bare prin metoda modifi-
cată a stărilor limită. In: Siguranţa construcţiilor în condiţiile de teren şi seismicitate
specifice României şi Republicii Moldova: tezele conferinţei internaţionale, Chişinău, 27
— 28 octombrie 1999. p. 296 — 299.

[75] MORARU, GH.; TARANENCO, A. Elemente finite de bară cu articulaţii plastice în


calculul la starea limită. In: Buletinul Institutului Politehnic din Iaşi, publicat de Univer-
sitatea Tehnică „Gh.Asachi”. Tomul XLVII (LI), Iaşi, România, 2001, p. 577-585. ISSN
1582— 6392.

[76] MORARU, Gh.; TARANENCO, A. Determinarea stadiului de cedare plastică a grinzilor


infinite pe mediu elastic. In: Meridian Ingineresc, Nr. 2, UTM, 2006, p. 16-19. ISSN
1683-853X.

[77] MOY, .S.J. Plastic methods for steel and concrete structures. London, The MacMillan
Press. LTD, 1981. 221 p.

[78] MRAZIK, A.; ŠKALOUD, M.; TOCHAČEK, M. Raschet i proektirovanie stal’ny’x kon-
strukcij s uchetom plasticheskix deformacij. Moskva, Strojizdat, 1986. 456 s.

[79] MUNTEANU, I.I. Calculul structurilor spaţiale în formulare matriceală. Timişoara, Ed-
itura Făclia, 1971. 251 p.

[80] NAAR, H. Ultimate strength of hull girder for passenger ships: diss.
of tehn. dr. Helsinki, Finland, 2006, 104 p. Disponibil on WWW: <
http://lib.tkk.fi/Diss/2006/isbn9512280299/>.

[81] NARAYANASWAMI, R.; ADELMAN, H.M. Inclusion of transverse shear deformation in


finite element displacement formulations. In: AIAA Journal, vol. 12, no. 11, November
1974, p. 193-196.

96
[82] NEAL, B.G. The plastic methods of structural analysis. London, Chapman&Hall ltd,
1956. 315 p.

[83] NEMCHINOV, IU.I. Raschet prostranstvenny’x konstrukcij (metod konechny’x elemen-


tov), Kiev, Naukova Dumka, 1981. 231 s.

[84] NOVOZHILOV, V.V. Teoriya uprugosti. Leningrad, GIZ Sudoprom, 1958. 430 s.

[85] NORRIE, D.H.; de FRIES, G. An introduction to finite element analysis. New York-San
Francisko- London, Academic press, 1978. 301 p.

[86] OLARIU, V.; BRĂTIANU, C. Modelare numerică cu elemente finite. Bucureşti, Editura
tehnică, seria ”Matematici aplicate”, 1986.

[87] PACOSTE, C.; STOIAN, V.; DUBINĂ, D. Metode moderne în mecanica structurilor.
Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988. 460 p.

[88] PAIK, J.K.; THAYAMBALLI, A.K. Ultimate Limit State Design of Steel Plated Struc-
tures. John Wiley and Sons, 2003. 544 p. ISBN 978-0-471-48632-9.

[89] PASCARIU, I. Elemente finite. Concepte. Aplicaţii. Bucureşti, Editura Militară, 1985.
451 p.

[90] PETCU, V. Calculul structurilor de beton armat în domeniul plastic. Bucureşti, Editura
Tehnică, 1972. 282 p.

[91] PILYAGIN, A.V. Proektirovanie osnovanij i fundamentov zdanij i sooruzhenij. Moskva,


ASV, 2007. 246 s.

[92] PING-CHUN WANG, Metode numerice şi matriceale în mecanica construcţiilor cu apli-
caţii la calculatoare. Bucureşti, Editura Tehnică, 1970. 408 p.

[93] PISARENCO, G.S.; AGAREV, V.A. et al. Soprotivlenie materialov. Kiev, Golovnoe
Izdatel’stvo izdatel’nogo Ob’edinenija “Vishha shkola”, 1986. 775 p.

[94] POPOV, G.YA. Kontaktn’ye zadachi dlya linejno-deformirovannogo ocnovaniya. Kiev-


Odessa, Vishha Shkola, 1982. 168 s.

[95] POPOV, G.YA. Koncentraciya uprugix napryazhenij vozle shtampov, razry’vov, tonkix
vklyuchenij i podkreplenij. Moskva, Nauka, 1982. 129 s.

[96] POPOV, G.YA. Matematicheskie problemy’ kontaktny’x zadach. Odessa, Izdatel’stvo


Odesskogo Gosudarstvennogo Universiteta, 1976. 138 s.

[97] POPOV, N.N.; RASTORGUJEV, V.S.; ZABEGAJEV, A.V. Raschet konstrukcij na di-
namicheskie special’ny’e nagruzki. Moskva, Vysshaya shkola, 1992. 319 p.

[98] POSTNOV, V.A.; HARHURIM, I.H. Metod konechny’x elementov v raschetax sudovy’x
konstrukcij. Leningrad, Sudostrojenie, 1973.

[99] PRZEMNIECKI, J.S. Theory of matrix analysis. McGraw-Hill, New York, 1968. 872 p.

[100] PROCENKO, A.M. Nekotory’e voprosy’ teorii predel’nogo ravnovesiya stroitel’ny’x kon-
strukcij. In: Stroitel’naya mehanika i raschet sooruzhenij, nr. 2, 1970, s. 50- 54.

97
[101] Razvitie teorii kontaktny’x zadach v SSSR (pod red. Galina L.A.). Moskva, Nauka, 1976.
934 s.

[102] RZHANICZY’N, A.R. Raschet sooruzhenij s uchetom plasticheskix svojstv materialov.


Moskva, Strojvoenmorizdat, 1954. 235 s.

[103] RASSKAZOV, A.O.; DEHTYAR’, A.C. Predel’noe ravnovesie obolochek. Kiev, Vishha
Shkola, 1978. 151 s.

[104] ROZIN, L.A. Metod konechny’x elementov v raschetax sudovy’x konstrukcij. Leningrad,
Sudostroenie, 1973.

[105] ROZIN, L.A. Metod konechny’x elementov v primenenii k uprugim sistemam. Moskva,
Strojizdat, 1977.

[106] ROZIN, L.A. Variacionny’e postanovki zadachi dlya uprugix sistem. Leningrad, Izda-
tel’stvo Leningradskogo Universiteta, 1978.

[107] RUSU, I. Coroziunea şi protecţia betonului expus mediilor lichide alimentare. Chişinău,
Tehnica-INFO, 2004. 150 p.

[108] RUSU, I. Povy’shenie dolgovechnosti betona konstrukcij pererabaty’vayushhix predpriy-


atij agropromy’shlennogo kompleksa. In: Beton i zhelezobeton, Nr. 1, Moskva, 2003, s.
30-32.

[109] SANDI, H. Metode matriceale în mecanica structurilor. Bucureşti, Editura Tehnică, 1975.
344 p.

[110] SEKULOVIC, M. Metod konechny’x elementov (perevod s serbskogo). Moskva, Strojiz-


dat, 1993. 662 s.

[111] Spravochnik proektirovshhika promyshlenny’x, zhily’x i obshhestvenny’x zdanij i


sooruzhenij. Rascetno-teoreticeskij. Tom 2. Moskva, Izdatel’stvo literatury’ po stroi-
tel’stvu, 1973. 415 s.

[112] SAVE, M.A.; MASSONET, C.E. Plastic analysis and design of plates, shells and disks.
Amsterdam, North-Holland, 1972.

[113] SEREBRYANY’J, R.V. Opredelenie razrushayushcej nagruzki dlea plit na uprugom os-
novanii. In: Mexanika gruntov, nr. 6, 1971. s. 10-12.

[114] SIMVULIDI, I.A. Raschet inzhenerny’x konstrukcij na uprugom osnovanii. Moskva,


Vy’sshaya shkola, 1978. 480 s.

[115] SINICZY’N, A.P. Raschet balok i plit na uprugom osnovanii za predelom uprugosti.
Moskva, Strojizdat, 1974. 118 s.

[116] SIVERCEV, I.N.; DAVY’DOV, V.V.; MATTES, N.V. Ucebny’j spravochnik po


prochnosti sudov vnutrennego plavaniya. Moskva, Izdatel’stvo Ministerstva rechnogo
flota, 1950. 212 s.

[117] SHAPIRO, G.S. O predel’nom i uprugo-plasticheskom sostoyaniyax konstrukcij. In: Mex-


anika i mashinostroenie: nr. 4, 1963, s. 138-144.

98
[118] SHAPIRO, G.S. Uprugo-plasticheskij izgib krugloj plastinki i sushhestvovanie resheniya
zhestko-plasticheskoj zadachi. In: Mexanika i mashinostroenie: nr. 2, 1961, s. 142-146.

[119] SHANGWU, XIONG; RODRIGUES, J.M.C.; MARTINS, P.A.F. Rigid-plastic bound-


ary element analysis of the upseting of slabs. In: Engineering Analysis with Boundary
Elements, no. 26, 2002, p. 367-374. ISSN 0955-7997.

[120] SMILOWITZ, R. Analytical tools for progressive collapse analysis. In: 10th International
Symposium on Interaction of the Effects of Munitions with Structures: proc., VA, 2002,
p. 227-235.

[121] SNEDDON, I. Preobrazovaniya Fur’e. Moskva, Nauka, 1955. 654 s.

[122] SUSLOV, V.P.; KOCEANOV, IU.P.; SIHTARENKO, V.N. Stroitel’naya mehanika ko-
rablya i osnovy’ teorii uprugosti. Leningrad, Izdatel’stvo ”Sudostroenie”, 1972. 600 s.

[123] ŞERBESCU, C.; AMARIEI, C. Construcţii metalice. Exemple de calcul în domeniul


plastic al elementelor şi structurilor din oţel. Iaşi, Institutul Politehnic „Gh.Asachi”,
1988. 155 p.

[124] ŞERBESCU, C.; MÜHLBÄCHER, R.; AMARIEI, C.; PESCARU, V. Probleme speciale
în construcţii metalice. Bucureşti, Editura Tehnică, 1984. 323 p.

[125] TARANENCO, A. Despre calculul deplasărilor în metoda stărilor limită. In: Tehnologii
Moderne în Construcţii: tezele conferinţei tehnico-ştiinţifice jubiliare. Vol. 1, Chişinău,
2000, p. 58-61. ISBN 9975-917-45-3.

[126] TARANENCO, A. About a modification of limit state method. In: Proceedings of the 5th
International Conference on Boundary and Finite Element. Section 2.2, Oradea, Romania,
2000, p. 99-105.

[127] TARANENCO, A. Matricea de rigiditate pentru calculul structurilor de secţiune variabilă


la starea limită. In: Probleme actuale ale urbanismului şi amenajării teritoriului: culegere
de articole ale Conferinţei Internaţionale. Vol. 1, Chişinău, 2002, p. 131-137.

[128] TARANENCO, A. Element finit de grindă cu articulaţie plastică cu evidenţa deformaţi-


ilor din forfecare. In: tezele Conferinţei tehnico-ştiinţifice ale studenţilor şi doctoranzilor
UTM, Vol. III, Chişinău, 2003, p. 74-75.

[129] TARANENCO, A. Determinarea stărilor limită ale grinzilor infinite pe mediu elastic. In:
Meridian Ingineresc, Nr. 2, UTM, 2007, p. 84-87. ISSN 1683-853X.

[130] TARANENCO, A. Unele aspecte privind calculul construcţiilor la stări limită. In: tezele
Conferinţei tehnico-ştiinţifice a colaboratorilor, doctoranzilor şi studenţilor UTM, Vol. II,
Chişinău, 2007, p. 450-451. ISBN 978-9975-45-068-3.

[131] TEODORESCU, P.P.; ILLE, V. Teoria elasticităţii şi introducere în mecanica solidelor
deformabile. Vol. III. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980. 466 p.

[132] TICHY, M.; RAKOSNIK, J. Raschet zhelezobetonny’x ramny’x konstrukcij v plastich-


eskoj stadii. Pereraspredelenie usilij. Moskva, Strojizdat, 1976. 198 s.

[133] TIMOSHENKO, S.P. Soprotivlenie materialov. Tom. I. Moskva, Nauka, 1965. 363 s.

99
[134] TIMOSHENKO, S.P.; GUDIER, J.H. Teoriya uprugosti. Moskva, Nauka, 1975. 576 s.

[135] UEDA, Y. Modern method of ultimate strength analysis of offshore structures. In: Inter-
national Journal of Offshore and Polar Engineering, Vol. I, No. I, 1991, p. 27-41. ISSN
1053-5381.

[136] UFLYAND, IA.S. Integral’ny’e preobrazovaniya v zadachax teorii uprugosti. Moskva,


Nauka, 1967. 402 s.

[137] UMANSKIJ, A.A. Stroitel’naya mexanika samoleta. Moskva, Gosudarstvennoe nauchno-


tehniceskoe izdatel’stvo ”Oborongiz”, 1961.

[138] VÂRLAN, P. Metode numerice de calcul al instalaţiilor pentru construcţii. Chişinău,


Tehnica-INFO, 1998. 152 p.

[139] VÂRLAN, P. Un algoritm de divizare în elemente finite triunghiulare a domeniului de


cercetare. In: Instalaţii pentru construcţii şi confortul ambienal: culegere de articole ale
Conferinţei Internaţionale, ediţia 10, 26-27 aprilie 2001, Timişoara, România, p. 396-403.

[140] VLADIMIROV, V.S. Obobshhenny’e funkcii v matematicheskoj fizike. Moskva, Nauka,


1976. 280 s.

[141] VUC, L.; MILICI, C.; DIMOIU, IU. şi a. Metode matematice în proiectarea construcţiilor.
Timişoara, Editura Făclia, 1981. 216 p.

[142] ZHEMOCHKIN, B.N.; SINICZY’N, A.P. Prakticheskie metody’ rascheta fundamen-


ntny’x balok i plit na uprugom osnovanii. Moskva, Gosstrojizdat, 1962. 239 s.

[143] ZOLOTCOV, A. Sejsmostojkost’ monolitny’x zdanij. Chişinău, "Cartea Moldovei", 2000,


284 p. ISBN 5-362-00605-5.

[144] ZOLOTCOV, A. The calculation of reinforced concrete walls under seismic action. In:
proceed. of 13th World conf. on earthquake engineering, Vancouver, B.C., Canada, 2004.

[145] ZURNADZHI, V.A.; NIKOLAEV, V.V. Mexanika gruntov, osnovaniya i fundamenty’.


Moskva, Izdatel’stvo "Vy’sshaya shkola", 1967. 416 s.

100
ADNOTARE
la teza de doctor în tehnică
„CALCULUL STRUCTURILOR DIN BARE ÎN DOMENIUL POSTELASTIC”
Pentru proiectarea construcţiei este important să se cunoască starea limită sau capacitatea
portantă reală a ei, care poate fi obţinută numai printr-un calcul ce va ţine seama de comportarea
materialululi după atingerea limitei elastice. Considerarea proprietăţilor neelastice ale materialului
structurilor de rezistenţă conduce la o redistribuire de eforturi, care permite evidenţierea capacităţii
reale de rezistenţă a structurilor.
În teză s-a realizat următoarele:
– a fost precizat sensul geometric al articulaţiilor plastice prin introducerea unui parametru –
saltul unghiului de rotire a normalei axei în articulaţia plastică;
– au fost elaborate elemente finite speciale care ţin seama de apariţia şi dezvoltarea articulaţiilor
plastice;
– a fost creat un soft care foloseşte elementele finite introduse şi oferă posibilitatea de a
determina stările limită de rezistenţă a structurilor din bare;
– au fost rezolvate unele probleme, care se referă la determinarea stării limită a construcţiilor
amplasate pe medii liniar-deformabile (de tip Winkler şi semispaţiu elastic).

SUMMARY
of the Ph. D. thesis
„DESIGN OF THE BAR STRUCTURES IN INELASTIC DOMAIN”
For structures designing it is necessary to know its ultimate state or real bearing ability which
can be defined only as a result of calculation taking into account properties of a material behind an
elasticity limit. The account of not-elastic properties of a material of bearing structures leads to
redistribution of efforts that allows to define real bearing ability.
In the dissertation the following is realized:
– the geometrical sense of plastic hinges by introduction of one parameter – jump of a turning
angle of a normal of an axis in the plastic hinge has been specified;
– special finite elements which consider formation and development of plastic hinges have been
constructed;
– the program in which special finite elements are introduced has been created and allows to
define a ultimate state of bar systems;
– some problems which concern definition of a ultimate state of structures located on linearly-
deformed foundation (the Winkler basis and elastic semispace) have been solved.

101
АННОТАЦИЯ
диссертации на соискание ученного звания
доктора технических наук
„РАСЧЕТ СТЕРЖНЕВЫХ КОНСТРУКЦИЙ В НЕУПРУГОЙ СТАДИИ”
Для проектирования конструкции необходимо знать ее предельное состояние или
реальную несущую способность, которую можно определить только в результате расчета с
учетом свойств материала за пределом упругости. Учет неупругих свойств материала несущих
конструкций приводит к перераспределению усилий, что позволяет определить реальную
несущую способность.
В диссертации реализованно следующее:
– был уточнен геометрический смысл пластических шарниров введением одного
параметра – скачок угла поворота нормали оси в пластическом шарнире;
– были построенны специальные конечные элементы, которые учитывают образование и
развитие пластических шарниров;
– была создана программа, в которую внедренны специальные конечные элементы и
позволяет определить предельное состояние стержневых систем;
– были решенны некоторые задачи, которые относятся к определению предельного
состояния конструкций расположенных на линейно-деформируемых средах
(винклеровское основание и упругое полупространство).

Cuvinte-cheie
Stări limită, articulaţie plastică, soluţii discontinue, metoda elementului finit, ecuaţii integrale.

Keywords
Ultimate states, plastic hinge, discontinuous solutions, finite element method, integral equations.

Ключевые слова
Предельные состояния, пластический шарнир, разрывные решения, метод конечных элементов,
интегральные уравнения.

102
Anexa A
Transformarea integrală Fourier
Fie integrala dublă Fourier
Z∞ Z∞
1
dα f (t) cos α(x − t)dt, (A.1)
π
0 −∞

funcţia f (t) considerându-se absolut integrabilă pe axa −∞ 6 t 6 ∞, iar integrala pe argu-


mentul t — convergentă pentru orice valori ale lui x şi α.
Dacă funcţia f (t) este integrabilă şi continue pe intervalul (−∞; ∞) , atunci este valabilă
egalitatea
Z∞ Z∞
1
f (x) = dα f (t) cos α(x − t)dt, (A.2)
π
0 −∞

iar dacă f (t) în limitele unui sector mărginit (a; b) are discontinuitate de speţa unu, atunci este
valabilă egalitatea
Z∞ Z∞
1 1
[f (x◦ + 0) + f (x◦ − 0] = dα f (t) cos α(x − t)dt, (A.3)
2 π
0 −∞

unde x◦ este punctul de discotinuitate. Egalităţile (A.2) şi (A.3) se numesc formulele Fourier.
iu −iu
Dacă se ţine seama de formula lui Euler cos u = e +e2
, integrala (A.1) poate fi prezentată
într-o formă mai simetrică
Z∞ Z∞ Z∞ Z∞
1 1 £ ¤
dα f (t) cos α(x − t)dt = dα f (t) eiα(x−t) + e−iα(x−t) dt.
π 2π
0 −∞ 0 −∞

Relaţia (A.2) poate fi prezentată în modul următor


Z∞ Z∞
1
f (x) = e−iαx dα f (t)eiαt dt. (A.4)

−∞ −∞

Relaţia (A.4) poate fi transcrisă în altă formă


Z∞
1
f (x) = f¯(α)e−iαx dα, (A.5)

−∞

unde
Z∞
f¯(α) = f (t)eiαt dt,
−∞

103
sau substituind variabila t prin x
Z∞
f¯(α) = f (x)eiαx dx. (A.6)
−∞

Relaţia (A.6) se numeşte transformata Fourier a funcţiei f (x). Dacă ea este cunoscută,
atunci funcţia iniţială se va restabili cu relaţia (A.5).
Fie integrala [71]
Z∞
(n) 1 dn f iαx
F = e dx.
2π dxn
−∞

Integrând pe părţi se obţine


∙ ¸¯∞ Z∞ n−1
dn−1 f iαx ¯¯ d f iαx
F (n) = n−1
e ¯ − iα e dx.
dx −∞ dxn−1
−∞

dn−1 f
Dacă dxn−1
→ 0 când |x| → ∞, atunci se obţine

F (n) = −iαF (n−1) .


Repetând acest procedeu de n-ori, se capătă
Z∞
n
F (n) = (−iα) f (x)eiαx dx,
−∞

sau, în forma finală


Z∞
dn f iαx
e dx = (−iα)n f¯(α). (A.7)
dxn
−∞

Relaţia (A.7) permite de a exclude transformatele derivatelor funcţiei f (x).

Teorema convoluţiei [61, 140] Fie funcţiile f (x) şi g(x), care sunt local integrabile pe
R
+∞
intervalul (−∞; ∞). Dacă integrala f (x − ξ)g(ξ)dξ există pentru aproximativ toate valorile
−∞
lui x şi este o funcţie local integrabilă, atunci ea se numeşte convoluţia funcţiilor f (x) şi g(x),
şi specifică operaţia
Z+∞ Z+∞
h(x) = f (x − ξ)g(ξ)dξ = g(x − ξ)f (ξ)dξ ≡ (f ∗ g) (x). (A.8)
−∞ −∞

Dacă funcţiile f (x) şi g(x) sunt continue, atunci convoluţia lor h(x) deasemenea este o
funcţie continue.
Convoluţia are proprietăţile:

104
• proprietatea comutativă: dacă există convoluţia f ∗ g, atunci există şi convoluţia g ∗ f şi
ele sunt egale
f ∗ g = g ∗ f;

• convoluţia cu funcţia-delta Dirac δ(x): convoluţia unei funcţii generalizate f (x) cu funcţia
δ(x) există şi este egală cu f (x)

f ∗ δ = δ ∗ f = f;

• transferul convoluţiei: dacă există convoluţia f ∗g, atunci există şi convoluţia f (x+t)∗g(x)
pentru toate valorile lui t

f (x + t) ∗ g(x) = (f ∗ g)(x + t);

• reproducerea convoluţiei: dacă există convoluţia f ∗ g, atunci există şi convoluţia f (−x) ∗
g(−x), fiind valabilă relaţia

f (−x) ∗ g(−x) = (f ∗ g) (−x)

• proprietatea asociativă: dacă există convoluţiile f ∗g şi f ∗g ∗h, atunci există şi convoluţia
(f ∗ g) ∗ h, fiind valabilă relaţia

f ∗ (g ∗ h) = (f ∗ g) ∗ h = f ∗ g ∗ h;

• diferenţierea convoluţiei: dacă există convoluţia f ∗ g, atunci există convoluţiile D(n) f ∗ g


şi f ∗ D(n) g fiind valabilă relaţia

D(n) f ∗ g = D(n) (f ∗ g) = f ∗ D(n) g.

Teoremă: (I. Sneddon). Dacă f¯(α) şi ḡ(α) sunt transformatele Fourier a funcţiilor f (x)
şi g(x), atunci transformata Fourier a produsului f¯(α) · ḡ(α) este convoluţia f ∗ g, adică

Z∞ Z+∞
f¯(α)ḡ(α)e −iαx
dx = f (x − ξ)g(ξ)dξ, (A.9)
−∞ −∞

sau
Z∞ Z+∞
f¯(α) · ḡ(α) = eiαx dx f (x − ξ)g(ξ)dξ. (A.10)
−∞ −∞

105
Anexa B
Funcţii generalizate. Funcţia lui Dirac

1 1
Fie funcţia Φ1 (x) = . Această funcţie este pară, are valoare maximă în punctul
π 1 + x2
x = 0, este descrescătoare în intervalul (−∞; −0) şi (+0; +∞) şi verifică relaţia
Z+∞
Φ1 (x)dx = 1 (B.1)
−∞

0,3

0,2

0,1

x
-6 -4 -2 0 2 4 6

1 1
Fig. B.1: Graficul funcţiei Φ1 (x) = .
π 1 + x2

Dacă înălţimea funcţiei Φ1 (x) se măreşte de n ori şi concomitent se micşorează lăţimea de
n ori, atunci expresia funcţiei capătă forma
n 1
Φn (x) = nΦ1 (nx) = .
π 1 + (nx)2
Introducând o variabilă nouă t = nx este evidentă verificarea condiţiei (B.1)
Z+∞ Z+∞ Z+∞ Z+∞
Φn (x)dx = nΦ1 (nx)dx = Φ1 (nx)d (nx) = Φ1 (t)dt = 1.
−∞ −∞ −∞ −∞

Dacă n → ∞ se va obţine o funcţie care posedă proprietăţile:

1. funcţia este nulă pentru orice x 6= 0.

2. funcţia este infinită pentru x = 0.

3. integrala de la această funcţie în limitele (−∞; +∞) este egală cu unitatea.

106
Funcţa ce respectă aceste propietăţi se numeşte funcţia Dirac-delta şi se notează δ(x). Din
propietăţile funcţiei delta reiese relaţia fundamentală
Z+∞
I= f (x)δ(x)dx = f (0), (B.2)
−∞

care se numeşte proprietatea de filtrare a funcţiei δ(x).


Funcţia δ(x − a) este nulă pentru orice x 6= a şi infinită pentru x = a. În acest caz
proprietatea (B.2) capătă forma
Z+∞
f (x)δ(x − a)dx = f (a). (B.3)
−∞

Din relaţia (B.3) reiese că

Zb ½
f (ξ) pentru ξ ∈ [a, b]
f (x)δ(x − ξ)dx = . (B.4)
0 pentru ξ ∈
/ [a, b]
a
Pentru a afla sensul mecanic al funcţiei-delta Dirac se calculează integrala

Zl
J= f (x)q(x)dx, (B.5)
−l

unde q(x) descrie încărcarea ce acţionează pe o grindă de lungimea 2l. În cazul încărcării
uniform distribuite calculul integralei (B.5) nu prezintă dificultate. Fie încărcarea reprezintă o
forţă unitară concentrată (fig. B.2). Substituind forţa concentrată printr-o încărcare distribuită
qε (x) pe sectorul (−ε, +ε), rezultanta căreia este forţa unitară, adică

qε (x)dx = 1. (B.6)
−ε

F=1
qε (x)
−ε ε x
o
l l
y

Fig. B.2: La determinarea sensului mecanic al funcţiei-delta Dirac.

şi integrala (B.5) capătă aspectul

Zl Zε Zε
J = lim f (x)qε (x)dx = lim f (x)qε (x)dx = limf (xmed ) qε (x)dx = f (0). (B.7)
ε→0 ε→0 ε→0
−l −ε −ε

107
Comparând relaţia (B.7) cu (B.4) pentru ξ = 0 se trasează concluzia că funcţia-delta Dirac
δ(x) descrie o forţă unitară concentrată, aplicată în originea sistemului de coordonate. Dacă
forţa va fi aplicată la distanţa ξ de la origine (fig. B.3), atunci ea va fi descrisă de funcţia

q(x) = F · δ(x − ξ). (B.8)

F
ξ
x
o

Fig. B.3: Cazul transferului de coordonate.

Forma integrală a funcţiei δ(x) poate fi obţinută în mod formal. Conform relaţiei (B.4)
transformata Fourier a funcţiei-delta Dirac va fi
Z∞
δ(x)e−iαx dx = 1. (B.9)
−∞

Utililizând formula de restabilire se obţine prezentarea integrală căutată


Z∞ Z∞
1 −iαx 1
δ(x) = e dα = eiαx dα. (B.10)
2π 2π
−∞ −∞

Din relaţia (B.10) se trasează concluzia că funcţia-delta Dirac este pară, adică δ(−x) = δ(x).
Unele relaţii de calcul pentru δ(x):
1
δ(ax) = δ(x) pentru a = const 6= 0;
|a|
1
δ(ϕ(x)) = 0 δ(x) pentru ϕ(0) = 0;
ϕ (0)
f (x)δ(x − a) = f (a)δ(x − a) pentru x 6= a.
Cu funcţia Dirac-delta este legată funcţia unitară sau funcţia Heaviside
Zx
e(x) = δ(x)dx. (B.11)
−∞

Folosind proprietăţile funcţiei δ(x) este evident că pentru orice x < 0 se obţine e(x) = 0,
iar pentru orice x > 0 — e(x) = 1 (fig. B.4). În acest mod se poate afirma că e(x) este o funcţie
discontinue ce are un salt egal cu unitatea când x = 0. Diferenţiind relaţia (B.11) se obţine
d
e(x) = δ(x), (B.12)
dx
adică la diferenţierea funcţiei discontinue e(x) s-a obţinut funcţia δ(x). Se poate demonstra că
la diferenţierea oricăror funcţii discontinue se vor primi termeni care conţin funcţia Dirac-delta.

108
y

x
-3 -2 -1 0 1 2 3

Fig. B.4: Graficul funcţiei unitare e(x).

Cu funcţia unitară este legată funcţia sign(x)

sign(x) = 2e(x) − 1, (B.13)


şi care se determină în modul următor

⎨ −1 pentru x < 0
sign(x) = 0 pentru x = 0 . (B.14)

+1 pentru x > 0
Funcţia sign(x) pentru orice x 6= 0 se poate determina cu relaţia

x |x|
sign(x) = = . (B.15)
|x| x

y
2

x
-2 -1 0 1 2

Fig. B.5: Graficul funcţiei y = |x| .

d
Analizând graficul funcţiei y = |x| (fig. B.5) se observă că dx (|x|) = −1 pentru x < 0 şi
d
dx
(|x|) = +1 pentru x > 0, adică folosind relaţia (B.14) se poate scrie
d
(|x|) = sign(x), (B.16)
dx
iar dacă se consideră relaţiile (B.11) şi (B.13) se obţine

d2 d
2
(|x|) = (sign(x)) = 2δ(x). (B.17)
dx dx

109
Anexa C
Funcţia Green
Fie un cablu elastic de lungime l, întins de o forţă constantă F◦ şi la distanţa x = ξ este
aplicată o forţă unitară (fig. C.1, a). Deplasarea verticală din forţa F = 1 într-o secţiune
arbitrară x se va nota prin v(x) = G(x, ξ). Funcţia G(x, ξ) se numeşte funcţie de influenţă sau
funcţie Green şi dacă ea este cunoscută, atunci folosind principiul superpoziţiei, poate fi scrisă
ecuaţia deformaţiei axei din acţiunea unei sarcini arbitrare (fig. C.1, b).

a b
q(ξ )
F =1 G ( x, ξ )
q(x)
x x
δ
FD FD ξ dξ
ξ
x FD FD
l l
y (v) y (v)

Fig. C.1: Cablu elastic sub acţiunea unei forţe concentrate (a) şi caz general de încărcare (b).

Zl
v(x) = G(x, ξ)q(ξ)dξ. (C.1)
0

Funcţia Green pentru grinda simplu rezemată


Grinda simplu rezemată, solicitată de o forţă unitară aplicată la distanţa ξ de reazemul
stâng, se divizează în două sectoare: primul - de la reazemul din stânga până la punctul de
aplicare al forţei F şi al doilea - de la punctul de aplicare al forţei F până la reazemul din
dreapta (fig. C.2, a).

a b
F =1 F =1
G ( x, ξ ) G ( x, ξ )
x x

x x ξ
ξ
l a a
y (v) y (v)

Fig. C.2: La determinarea funcţiei Green pentru grinda simplu rezemată.

110
Pe fiecare sector al grinzii q(x) = 0 şi ecuaţia grinzii încovoiate are forma

d4 v(x)
=0
dx4
cu integrala generală

v(x) = C1 + C2 x + C3 x2 + C4 x3 . (C.2)
Soluţia (C.2) este valabilă pentru ambele sectoare cu constantele respective:

— pentru 0 6 x 6 ξ
(1) (1) (1) (1)
v (1) (x) = C1 + C2 x + C3 x2 + C4 x3 ; (C.3)

— pentru ξ 6 x 6 l
(2) (2) (2) (2)
v (2) (x) = C1 + C2 x + C3 x2 + C4 x3 . (C.4)

Pentru determinarea constanelor din soluţiile (C.3) şi (C.4) se folosesc condiţiile la limită

d2 v (1) (0)
v(1) (0) = 0; = 0;
dx2
d2 v (2) (l)
v(2) (l) = 0; = 0,
dx2
şi condiţiile de continuitate în punctul x = ξ

v(1) (ξ) = v(2) (ξ);


dv (1) (ξ) dv (2) (ξ)
= ;
dx dx
d2 v(1) (ξ) d2 v(2) (ξ)
= ;
dx2
3 (1)
dx32 (2)
d v (ξ − 0) d v (ξ + 0) 1
3
− 3
= .
dx dx EI
Realizarea condiţiilor la limită şi de continuitate conduce la obţinerea unui sistem din opt
ecuaţii, care fiind rezolvat permite determinarea funcţiei Green pentru grinda simplu rezemată
în forma următoare
½ ¡ ¢
1 x (ξ − l) ¡x2 + ξ 2 − 2lξ ¢ pentru 0 6 x 6 ξ;
G(x, ξ) = (C.5)
6EIl ξ (x − l) x2 + ξ − 2lx pentru ξ 6 x 6 l.
2

Dacă originea sistemului de coordonate se transferă în mijlocul grinzii (fig. C.2, b) şi se
notează l = 2a, atunci relaţia (C.5) capătă forma

½ ¡ ¢
1 (x + a) (ξ − a) ¡x2 + ξ 2 + 2ax − 2aξ − 2a2 ¢ pentru −a 6 x 6 ξ;
G(x, ξ) =
12EIa (ξ + a) (x − a) x2 + ξ 2 − 2ax + 2aξ − 2a2 pentru ξ 6 x 6 a.
(C.6)

111
Anexa D
Implementarea rezultatelor obţinute

112