Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dumitriu Alexandra Al Patrulea Mag PDF
Dumitriu Alexandra Al Patrulea Mag PDF
AL PATRULEA MAG
ÎNCEPUT DE POVESTE.
Legenda celui de-al patrulea mag, poveste vie înscrisă în tăriile
nemuririi, adusă pe firul vorbei până în zilele noastre, am auzit-o într-o
seară de basm, undeva, între suişuri şi coborâşuri, acolo unde înălţimile
sufletului se avântă spre Cer.
La lumina focului lăuntric, cu glas de iubire, mesagerul cuvântului
istorisea, iar noi, cei mulţi, ascultam, stând cu ochi de suflet deschişi, ca
nimic să nu se piardă din înşiruire.
— Vedeţi voi, dragii mei, ca să înţelegi un popor, trebuie să-i
cunoşti strămoşii; ca să ne înţelegem şi noi, unii pe alţii şi fiecare pe
sine, trebuie să facem acelaşi lucru; pentru că în fiecare dintre noi, cei
născuţi pe aceste meleaguri, există germenele moştenirii străbune. Ce
credeţi voi, că degeaba ne-am născut aici şi nu altun deva, credeţi că
totul e o întâmplare? Noi am venit să împlinim menirea acestui neam,
fiecare în felul lui; să înţelegem şi să ducem mai departe înţelepciunea şi
dragostea de oameni, de viaţă, a celor care, în străfunduri de istorie, au
trăit aici.
— Care sunt cele mai vechi istorisiri despre noi? – se auzi o voce
prea curioasă ca să mai poată aştepta.
— Din câte ştiu eu, fără a fi istoric, ar fi legendele Olimpului; doar
ştiţi că Apollo, zeul Soarelui, al iubirii şi vindecării (şi, vă rog, fiţi atenţi la
aceste atribute) era considerat hiperborean, venit din munţii de peste
Istru. Tot prin împrejurimi, la mare, căutau argo năutii lâna de aur.
Vedeţi voi, civilizaţia hiperboreană este premergătoare chiar şi
Atlantide!; nu se ştiu multe despre ea. Dar faptul că zeul Soarelui venea
din munţii noştri spune ceva despre oamenii acestor tocuri; ALEXANDRA
DUMITRII) AL PATRULEA MAG AL PATRULEA MAG ALEXANDRA
DUMITRIU dacă mai adăugăm plăcuţele de la Tărtăria şi învăţătura
nemuririi lăsată de Zalmoxe poporului dac, ne ducem cu vechimea şi
cunoaş-terea lor în străfunduri de timp. De unde veneau străbunii
noştri? Nu se ştie. Doar atât, că vechile cronici şi izvoare orale îi menţio-
nează aici, din totdeauna, aninaţi de munţi şi coborând până la Istru şi
la Marea cea Mare.
De unde vin? Dacă am privi bolta cerească, poate sufletul ne-ar
spune de unde vin… coborâtori din stele şi din aştri… atât de neînţeleşi
de cei din jur. Dar nu asta contează, ci: ce fel de oameni erau? Asta
trebuie să ştim.
— Erau „cei mai cinstiţi şi mai viteji dintre traci”, răsună o voce
dintre cei ce ascultau.
— Da, erau dacii un neam de oameni curaţi la suflet, dar aprigi la
mânie, gata să întindă masa oricui, dar şi să ridice sabia dacă vorbele
erau şirete, iar gândurile de pradă. Au avut luptele lor cu cei ce vroiau să
le calce mişeleşte pământul, dar n-au cotropit şi n-au asuprit; şi-au
apărat doar vatra.
Desigur că, în timp, s-a infiltrat răul şi la ei – au apărut min-ciuna
şi trădarea; dar noi vorbim acum de pădure şi nu de uscături; şi, pe
atunci, pădurea era verde şi viguroasă, iar uscăturile puţine. Noi vrem să
cunoaştem sufletul neamului.
Ce vă vorbesc eu acum, nu sunt poveşti, ci mărturii scrise din
puţinele, mult prea puţinele, rămase. Nu-i curios? Aproape toate
hrisoavele cronicarilor greci şi romani despre daci, au dispărut.
Unde, cum? Au dispărut, din jurnalele de război ale lui Traian,
numai părţile referitoare la ei; din istorisirea medicului lui personal, au
mai rămas doar câteva rânduri, care menţionează că „dacii as-cultă de
bunăvoie de conducătorii lor şi astfel fac lucruri minunate”. De
bunăvoie?! Ei, dar care popor a mai ascultat astfel de conducă-tori, lui?!
Fără silnicie, fără impunere, doar din dragoste şi respect?! Gândiţi-vă! N-
are rost să facem acum o înşiruire a izvoarelor, ci să-i înţelegem pe daci.
— De ce credeţi că au dispărut documentele?
— Teorii sunt multe, dar explicaţii clare nu s-au dat. Eu cred că
Cineva de acolo Sus ne-a protejat. Parcă ar fi spus: „la mai staţi voi aşa
deoparte, mai neştiuţi, vedeţi-vă de treburile şi învăţăturile voastre, căci
va fi nevoie de ele la timpul potrivit”.
Poate de aceea ne-a şi încercat prin atâtea dureri şi zbucium de
luptă, şi de dinafară, dar şi dinlăuntru. Doar aşa sclipeşte, în cele din
urmă, diamantul. Ei, dar să revenim la daci: de ce credeţi că vă vorbesc
despre ei, despre felul lor de a fi?
— Ca să-i cunoaştem!
— Vedeţi însă, să nu vă împăunaţi cu ei!
Nu asta trebuie să facem, ci, înţeiegându-i, avem datoria de a duce
firul existenţial al neamului mai departe. Cu cât strămoşii au fost mai
hăruiţi, cu atât sarcina noastră de a fi ca ei este mai grea. Asta să
înţelegeţi şi asta să urmăriţi!
— Ne povestiţi despre Dromichete, sau despre Decebal?
— Nu, nu despre ei vreau să vă povestesc.
Ei sunt ca nişte lumini mari din istoria dacă, alături de Oroles,
Deceneu, Burebista. Ei au ştiut că mai importantă decât victoria fizică,
pe câmpul de luptă, e victoria sufletului, au ştiut să trans-forme
înfrângeri în înălţări sufleteşti; de aceea n-au impus regulile, ci le-au
educat, ca ele să vină de la sine. Păcat că această învă-ţătură s-a pierdut
la urmaşi, sau mai bine zis stă undeva, ascunsă.
Eu vreau să vă vorbesc despre daci în genera!, aşa ca neam.
Cunoaşteţi credinţa lor în ZalmoxE. În vremuri de grea restrişte, dar şi la
bucurii şi cântări, ei înălţau ochii şi inima spre cer, aducând mulţumire
şi cerând ajutor.
Sanctuarele lor, locurile lor sacre, erau deschise, n-aveau aco-
periş, căci ei aveau credinţa că nimic nu trebuie să fie între ei şi Cel din
înalt. Credeau în nemurirea sufletului şi-şi iubeau Divinitatea într-un fel
atât de adevărat, cum mulţi dintre noi, azi, nu reuşim. Ei nu l-au adorat
pe Zalmoxe făcându-i statui sau înălţându-i temple, ci l-au simţit
aproape şi i-au închinat viaţa prin faptele lor. Aveau învăţătorii, înţelepţii
într-ale sufletului – preoţii, dar mai ales „ktistaii”, cum sunt pomeniţi în
cronici, de exemplu cele de la Marea Moartă. Ktistaii, în vorba noastră de
acum călugări sau pustnici, trăiau în peşteri din vârfuri de munţi,
hrănindu-se mai mult cu fructe, miere, boabe de grâu; oamenii le mai
aduceau uneori azime calde, iar ciobanii, lapte şi brânză de oi. Despre ei,
se spune că ştiau vorba animalelor pădurii, a copacilor, a munţilor,
înţelegeau ciripitul păsării; iar în nopţile senine, când urmăreau mersul
stelelor, ei descifrau spusa lor de dincolo de timp.
Aveau şcoala firii şi a înaltului.
De acolo, de sus, înălţau ei rugă pentru neam şi ţară, ca ade-vărul
şi iubirea să fie stăpâne pe inimile oamenilor.
Se spune că, prin ruga lor, multe primejdii au depărtat şi multe
suflete au alinat.
Iar cei mai de seamă dintre ei, ce erau încercaţi în mod deose-bit,
se duceau într-un loc anume, de învăţătură înaltă, şi primeau după
aceea numele de „întemeietor” – căci asta şi erau – prin darul lor de
dragoste puneau ei temelie trainică credinţei unui neam.
Şi de la daci pornire, toţi ce ne simţim cu inima urmaşi ai lor,
suntem, aşa cum spuneau ei, nemuritori.
Dar să încep a spune povestea unuia dintre întemeietori – îl vom
numi, ca să-l desluşim – Călugărul.
Legenda îşi începu înşiruirea… picuri, picuri… mărgăritare pe firul
trăirii străvechi.
Şi orele trecură grăbite, ascunzându-se în desaga nesăţioasă a
timpului trecut.
Cuvinte vii…străbunii printre noi… sunetele se stinseseră, dar ei
erau încă acolo…în inimi şi-n lucirea ochilor, umezi încă de preaplin de
suflet.
Clipa încremenise în strălucirea istoriei.
O scânteie din adânc de vreme răzbătuse şi acum lumina şi ea
calea destinelor, ca o unire peste veacuri.
Şi noi duceam în fiinţa noastră, sâmburele renăscut al moşte-
nirii…fiecare în felul lui/dar toţi împreună.
Într-un târziu de noapte, pe când mă pierdusem în nemărginire, o
picătură de cer prinse a coborî, apropiindu-sE. În faţa ochilor ui-miţi,
începu a se desluşi… din ţesătură de vis şi dor… făptura Călu-gărului…
din ce în ce mai aproape… cu mâna întinsă, chemând…
…Şi eu l-am urmat în poveste…
SFÂRŞIT