UNIVERSITATEA DE STAT „B. P.

HASDEU” DIN CAHUL

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI PEDAGOGICE
DEPARTAMENTUL DE ISTORIE ȘI TEORIA EDUCAȚIEI

CHELBAN ȘTEFAN

MANIFESTĂRI ALE CULTULUI RELIGIOS LA GETO – DACI

TEZĂ DE AN

Domeniul: 14 Științe ale educației

Specialitatea: Istorie și Educație Civică

Autor: Chelban Ștefan

Conducător științific: Certan Ion, dr., conf. Univ.
Depusă la departament la „___” _______________ 2018

ADMISĂ SPRE SUSȚINERE

Șef departament:
Snejana Cojocari- Luchian, dr., conf. Univ.

_____________________

„___” _______________ 2018

CAHUL 2018
 CUPRINS

INTRODUCERE ..............................................................................................................3
I. CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA RELIGIEI GETO- DACILOR ............5
1.1. Universul de credințe ........................................................................................5
1.2. Structura panteonului ........................................................................................8
II. MANIFESTAREA CULTULUI. SACERDOȚIUL ..................................................9
2.1. Sacrificii și rituri funerare .................................................................................9
2.2. Sacerdoțiul. Sanctuarele ..................................................................................11
III. DACO – GEȚII ÎN CONȘTIINȚA POSTERITĂȚII ...........................................12
3.1. Moșteniri daco- getice în cultura română .......................................................12
3.2. Geto – dacii în tradiția istorică ........................................................................14
CONCLUZII ...................................................................................................................15
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................16

2
 INTRODUCERE

Importanța și actualitatea temei. Cu toate că civilizația Geto- Dacilor este una

defunctă, iar religia acestora nu mai are niciun aderent în epoca contemporană, aceasta
încă suscită fascinația și imaginația cercetătorilor, cât și a publicului larg. Importanța
studierii structurii religioase și culturale a înaintașilor noștri ține în primul rând de
necesitatea de a ne cunoaște originile, de a intra în contact cu universul religios și
ideologic specific strămoșilor noștri, astfel putând într-o oarecare măsură să înțelegem
modul lor de a gândi, natura și cauzele temerilor și speranțelor lor.
În al doilea rând, complexitatea și originalitatea creației religioase și culturale
specifice geto- dacilor nu se poate să nu fi lăsat urme adânci în manifestările culturale și
religioase ale poporului român, iar sondarea acestora poate arunca puțină lumină asupra
tabloului general al culturii noastre, ajutându-ne să înțelegem mai bine modul în care s-a
format aceasta.
Pe de altă parte, vom putea încadra mai bine specificul credințelor și culturii
noastre în contextul mai larg al spiritualității balcanice și sud- est europene, ținând cont
de faptul că fenomenul religios geto- dac, ca parte integrantă a marii familii a tracilor, a
influențat culturi cuprinzând un areal geografic mult mai vast decât spațiul românesc;
astfel, devine posibilă realizarea unei analize comparative a culturii și spiritualității la
nivel sud- est european.

Gradul de cercetare a temei. Preocupări în domeniul cercetării spiritualității

geto- dacilor au fost manifestate de unii cercetători români, cei mai notabili fiind Mircea
Eliade și Ioan I. Russu, ambii aducând o contribuție destul de mare la studierea acestei
teme. Astfel de preocupări au existat deasemenea și în mediul academic străin, rezultând
astfel unele sinteze destul de valoroase. Părerile diverșilor cercetători nu întotdeauna
coincid însă, astfel că se impune necesitatea unui studiu comparativ, și a unei reevaluări a
bogatului material bibliografic ce abordează această temă.

Suportul bibliografic. La baza cercetării temei propuse s-au aflat unele lucrări de
specialitate din domeniul istoriei religiilor, în special Istoria credințelor și ideilor

3
religioase, de Mircea Eliade, precum și Sacrul și profanul, aparținând aceluiași autor. Am
utilizat de asemenea și informațiile disponibile în diverse articole științifice și lucrări de
sinteză ce abordează acest subiect, realizând astfel o analiză comprehensivă asupra temei
în cauză

Cadrul cronologic. Segmentul temporal acoperit de acest studiu se cuprinde între

secolul VIII î. e. n., care reprezintă perioada de finalizare a etno – genezei tracilor, și anul
106 e. n., care coincide cu transformarea Daciei în provincie a Imperiului roman.

Scopul și sarcinile principale ale cercetării. Scopul principal al cercetării este

reconstituirea structurii religioase a geto- dacilor și identificarea moștenirii lăsate de
aceasta în cultura și spiritualitatea poporului român. În vederea realizării scopului propus
s-au impus următoarele sarcini și obiective:
➢ Să se reconstituie panteonul religiei geto- dacilor;
➢ Să se reconstituie universul de credințe al geto- dacilor;
➢ Să se reconstituie elementele de cult și structura clasei sacerdotale;
➢ Să se identifice influențele culturii și spiritualității geto- dacilor asupra culturii
poporului român.

Metodele de cercetare. Studierea acestei teme se bazează pe cercetarea

materialului teoretic, documente, articole și lucrări de sinteză care au servit ca suport
pentru aplicarea metodelor utilizate în cercetările inițiate pentru cunoașterea problemei în
cauză. Pentru cercetare au fost utilizate și integrate principii de studii generale și specifice
istoriei: principiul științific, al obiectivității, principiul abordării sistemice, etc. Principale
metode folosite în cercetare sunt: metoda retrospectivă, metoda analizei istorice, metoda
comparativ-istorică, metoda inducției și deducției, analiza și sinteza, metoda analizei
critice, metoda abordării interdisciplinare, care au ajutat la asigurarea unui suport
metodologic consistent pentru lucrare.

4
 Structura tezei. Structura prezentei lucrări respectă cerințele academice și
corespunde rigorilor unui text coerent. Teza conține Introducere, trei capitole, fiecare
capitol incluzând câte două subcapitole, Concluzii, Bibliografie.
Capitolul I, intitulat Considerații generale asupra religiei geto- dacilor dezvăluie
principalele caracteristici ale religiei geto- dacilor, panteonul, sistemul de credințe, și are
drept scop formarea unei imagini de ansamblu asupra fenomenului studiat.
Capitolul II, Intitulat Manifestarea cultului. Sacerdoțiul analizează desfășurarea
propriu- zisă a cultului religios și structura sistemului sacerdotal.
Capitolul III, intitulat Daco – geții în conștiința posterității abordează problema
identificării influențelor geto- dace în cultura românească, precum și în folclorul unor
popoare occidentale și în conștiința istorică a acestora
Compartimentul Concluzii însumează rezultatele cercetării temei propuse, iar
măsura în care a reușit realizarea obiectivelor înaintate, urmează a fi apreciată. Lista
bibliografică confirmă necesitatea continuării cercetării acestui subiect de maximă
importanță pentru înțelegerea spiritualității și mentalității colective a poporului român.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA RELIGIEI GETO-

DACILOR

1.1. Universul de credințe

Religia poate fi definită ca un sistem de norme și valori umane bazat pe credința în
existența unei forțe supraumane(supranaturale). Deci, pentru ca un set de credințe să
poată fi considerat ca fiind o religie, el trebuie să îndeplinească două condiții:
1. Religiile consideră că în univers există o ordine superioară, care nu poate fi abrogată și
modificată după voința umană.
2. Bazându-se pe credința în această ordine cosmică superioară, religia elaborează un set
de norme și valori considerate a fi universale și obligatorii pentru toate ființele umane. 1
Ținând cont de această definiție a religiilor, putem continua prin a reconstitui, atât
cât este posibil, universul de credințe specific religiei geto- dace. Singurele mărturii care
ne-au rămas de la religia geto- dacilor și de la zeii lor altă dată atotputernici sunt scrierile

1 Yuval Harari, Sapiens: A Brief History of Humankind (Toronto: McClelland & Stewart, 2014).

5
unor autori antici, cum ar fi Strabon și Herodot. 2 Iată ce ne spune Herodot despre
credințele strămoșilor noștri:
„Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că cel care
piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Zebeleizis. Tot
în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit
ca solie la Zamolxis, încredințându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu vârful
în sus trei sulițe, iar alții, apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl
leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulițelor.
Dacă, în cădere, omul omul moare străpuns, rămân încredințați că zeul le este binevoitor;
dacă nu moare, îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe
el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut, îi spun solului cât mai e în viață. Când tună și
fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgețile în sus, spre cer, și își amenință zeul,
căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de-al lor.”3
Din această descriere a lui Herodot, putem observa o evidentă speranță
eshatologică în cadrul spiritualității daco- geților. După descrierea acestui sacrificiu ritual,
Herodot vorbește despre Zamolxis:4

„După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont și în Pont, acest

Zamolxis, fiind om ca toți oamenii, ar fi trăit în robie ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui
Mnesarhos. Apoi, câștigându- și libertatea, ar fi dobândit avuție multă și, dobândind
avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viață de sărăcie cruntă și erau
lipsiți de învățătură, Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viață ionian și moravuri mai
alese decât cele din Tracia, ca unul care trăise printre eleni și mai ales alături de omul cel
mai înțelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i
găzduia și îi ospăta pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici
oaspeții lui și nici urmașii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde,
trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătățile. În tot timpul cât își ospăta oaspeții
și le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuință sub pământ. Când locuința îi fu gata, se
2 Kurt Treptow, „A Study in Geto- Dacian Religion: The Cult of Zalmoxis”, East European Quarterly 21, nr. 4
(ianuarie 1988).
3 HERODOT, „Istorii”, trad. Felicia Ștef, f.a.
4 Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. 3 (București: SAECULUM I.O., 2001).

6
făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde
stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și- l jeliră ca
pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa îi făcu Zamolxis să
creadă în toate spusele lui”.5
Descoperirile arheologice și studiile recente au adus textului lui Herodot
completări și rectificări. Că Zamolxis ar fi fost întemeietorul unui cult inițiatic și mistic,
un personaj istoric real, un taumaturg și un reformator care a fost ulterior divinizat este o
ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalți doi mari întemeietori
de religii ai omenirii, Zarathustra și Moise. Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora- este însă
o legendă naivă, repetată și de Strabon, și respinsă chiar de Herodot, care era convins că
„acest Zamolxis a trăit cu mult timp înaintea lui Pythagoras”(IV, 196).6
Dar o asemenea legendă s-a putut naște tocmai pentru că anticii greci credeau că
au sesizat asemănarea dintre Pitagora și Zamolxis, atât în ce privește doctrina, cât și
practicile cultului. Daco- geții credeau într-o existență fericită după moarte; nu, propriu-
zis, în nemurirea sufletului, căci nimic nu ne îndreptățește să presupunem că ar fi
cunoscut ideea de „suflet”, în sens spiritual. Nu poate fi vorba de o concepție superioară
de prelungire ori transformare a vieții, în formă spirituală, ca suflet absolut imaterial, ci
numai de o trăire fără de sfârșit, deplin conștientă și identică celei pământești, cu
deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvârșite, cu toate bunătățile.
Această credință într-o post- existență în forme materiale analoage vieții terestre, credință
pe care o întâlnim și la egipteni, perși, celți sau germani, dovedește nivelul superior al
gândirii religioase a daco- geților.7
La începutul erei creștine, Strabon prezintă o nouă versiune a mitului lui
Zamolxis: acesta ar fi fost sclavul lui Pitagora, însă ceea ce ar fi învățat de la maestrul său
nu este doctrina imortalității sufletului, ci „unele lucruri privind astrele”, adică știința de a
prezice evenimentele viitoare după semnele cerești. Strabon adaugă la acestea o călătorie
în Egipt, țara magiei prin excelență. Grație cunoștințelor sale astronomice și prestigiilor
sale magice, reușește să fie asociat la conducerea țării de către rege. Mare preot și profet
al „zeului cel mai adorat din țara lor”, Zamolxis s-a retras într-o peșteră de pe culmea

5 HERODOT, „Istorii”.
6 Drimba, Istoria culturii și civilizației.
7 Drimba.

7
muntelui sacru Kogainon, unde nu-i primea decât pe rege și pe slujitorii lui, și mai târziu,
aceștia „i s-au adresat ca unui zeu”.8
Pe scurt, cultul lui Zamolxis este dominat de un mare preot care trăiește solitar pe
vârful muntelui, fiind totodată asociatul și sfetnicul regelui; acest cult este pitagorician
pentru că exclude mâncărurile cu carne. Nu știm în ce măsură structura inițiatică și
eshatologică a cultului lui Zamolxis mai supraviețuia în epoca lui Strabon. Dar autorii
antici vorbesc despre anumiți eremiți și oameni religioși, și probabil că acești specialiști
ai sacrului au asigurat prelungirea tradiției mistice a cultului lui Zamolxis.9

1.2. Structura panteonului

În multitudinea de studii care abordează subiectul extrem de complex al religiei
geto- dacilor, Zamolxis se distinge ca personaj central, și deseori autorii contemporani l-
au considerat ca fiind divinitatea supremă a acestui popor. Abordarea subiectului rămâne
a fi o chestiune dificilă, întrucât puținele surse scrise din acea perioadă nu sunt suficient
de clare. Acesta este motivul pentru care polemica rămâne deschisă, autorii contemporani
disputând caracterul religiei daco- getice – a fost aceasta o religie de structură politeistă
sau monoteistă?10
Din analiza surselor rezultă că religia daco- getică a fost mai degrabă una de
structură politeistă, fiind astfel necesar să reconstituim în măsura posibilităților structura
acestui panteon.
Se pare că în Dacia era adorat un zeu al războiului, similar lui Ares sau Marte.
Acestuia, după mărturia lui Iordanes, dacii îi jertfeau prizonieri prinși în război, „socotind
că zeul războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc”. De asemenea, acestui
zeu, întocmai ca la celți, i se jertfeau primele prăzi de război.11
Ca divinități feminine, se pare că daco – geții aveau și o zeiță a focului vetrei, a
focului sacru, deci învestită cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani. Mai certă
pare existența la daci a unei zeițe Bendis, menționată și de Herodot și de Strabon, care era
zeița Lunii, a pădurilor și a farmecelor, a vrăjilor, corespunzând deci Artemidei grecilor și

8 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, trad. Cezar Baltag, vol. 2 (Chișinău: Universitas, 1992).
9 Eliade.
10 Marius Grec, „ZAMOLXIS : Une personnalité charismatique de l’Antiquité au nord du Danube Inférieur”,
ResearchGate (blog), ianuarie 2006.
11 Drimba, Istoria culturii și civilizației.

8
Dianei romanilor. Imaginea ei (presupusă) apare în mai multe reprezentări plastice
descoperite până în prezent. Lexiconul grec dintr-o epocă târzie menționează printre zeițe
și pe soția lui Zamolxis, cu nume identic celui al soțului ei. O singură dată menționat de
autorii antici, și anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii și al fulgerului.
Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat și
ritualul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii, dar nu pentru a-l amenința pe
Gebeleizis, ci desigur pentru a speria puterile demonice. Până la urmă, printr-un proces
de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat cu Zamolxis, contopindu-li-se
atributele.12

CAPITOLUL II. MANIFESTAREA CULTULUI. SACERDOȚIUL

2.1. Sacrificii și rituri funerare

Dacă religia daco- geților avea un caracter predominant chtonian sau, dimpotrivă,
urano- solar, chestiunea este încă controversată. Dar posibilitatea existenței la daco- geți,
ca la aproape toate popoarele indo- europene, a unui cult al soarelui este admisă de
arheologi și istorici. Rămâne în schimb în discuție interpretarea dată acelui frumos pavaj
rotund (cu diametrul de 7,10 m) lucrat din plăci de andezit, în centru cu un disc de 1,50 m
în diametru, din incinta sacră a Sarmizegetusei, și pe care unii arheologi îl numesc
„soarele de andezit”, susținând că era destinat actelor de cult închinat soarelui, iar alții,
„altarul de andezit”, socotindu-l ca fiind locul pe care se aduceau sacrificiile de animale
și, probabil, umane. Sacrificiile umane de tipul mesagerului, descris de Herodot, erau
obișnuite la multe popoare vechi. Dar sacrificiul mesagerului avea la geto- daci
semnificația de a restabili periodic legăturile lor personale cu divinitatea supremă,
motivul esențial fiind asigurarea nemuririi și a unei vieți fericite a omului în viața de
dincolo.13
Legate de credințele religioase referitoare la moarte și la post- existență erau și
riturile funerare. Vorbind despre traci în general, Herodot ne informează:
12 Drimba.
13 Drimba.

9
 „Înmormântările celor cu stare se fac astfel: țin mortul la vedere trei zile și, după
ce jertfesc animale de tot soiul, benchetuiesc, jelindu-l mai întâi; apoi îl înmormântează
arzându-l, sau, în alt chip, îngropândul în pământ; iar după ce înalță mormântul,
rânduiesc întreceri de tot soiul, în care cele mai mari răsplăți sunt statornicite, pe bună
dreptate, pentru lupta corp la corp”.14
În parte, aceste obiceiuri sunt atestate arheologic și la daco- geți. Aceștia, după
ospățul funerar, obișnuiau să spargă deasupra mormântului vasele folosite de defunct.
Ridicau și ei tumuli deasupra mormântului, dar pe teritoriul Daciei tumulii nu sunt într-un
număr atât de mare ca la tracii sud- dunăreni. În schimb, la daco- geți sunt atestate gropile
de ofrandă – în care unui defunct îi erau aduse ca ofrandă, în vase de lut ars îngrijit
lucrate și decorate, grâne și oasele animalelor sacrificate.
La început, daco- geții practicau în același timp și înhumarea și incinerația. Din
sec. VI î.e.n. incinerația, ritul purificator de esență spiritualistă se generalizează pe
teritoriul geto- dac. În sec. IV î.e.n apare însă, în cadrul ritualurilor de înmormântare, o
diferențiere semnificativă: șefii militari și politici sunt înhumați în morminte tumulare, cu
inventare deosebit de bogate, abundând în elemente somptuare, în timp ce populația de
rând este înmormântată prin incinerație.
De obicei, în antichitate, incinerarea se făcea pe ruguri, în aer liber; dar la daco-
geți morții erau uneori arși în cuptoare speciale. În afara acestui tip special de morminte
„în cuptor”, existau și alte două tipuri de morminte: primul (extrem de rar) era cel cu
incinerația pe loc, după care, deasupra rămășițelor împrăștiate se ridica un tumul funerar;
al doilea consta în îngroparea, într-un alt loc decât cel în care se făcuse incinerarea, a
rămășițelor care erau adunate într-o urnă (sau numai strânse grămadă) și depuse într-o
groapă de formă rotundă, rectangulară sau cilindrică.
Alături de rămășițele pământești ale defunctului, inventarul funerar, considerat
necesar vieții de după moarte, consta din piese variate de podoabă corporală sau
vestimentară, vase de ofrandă, alimente, tot felul de obiecte de muncă și de uz casnic,
uneori arme și monede. Dar, în general vorbind, inventarul funerar din mormintele daco-
geților era destul de modest.15

14 HERODOT, „Istorii”.
15 Drimba, Istoria culturii și civilizației.

10
2.2. Sacerdoțiul. Sanctuarele
Clasa sacerdotală se bucura de cea mai înaltă venerație, atât prin prestigiul funcției
lor religioase, cât și pentru știința și înțelepciunea lor.
Un exemplu în acest sens este Deceneu, mare preot pe timpul lui Burebista.
Asemenea lui Pitagora și a lui Hermes Trismegistul, el a călătorit în Egipt, unde a intrat în
contact cu practicile mistice și inițiatice. Întors în Dacia, el s-a bucurat de o mare
autoritate pe lângă rege, jucând un rol important în realizarea operei de unificare a
Dacilor înfăptuită de Burebista16
Nu cunoaștem organizarea ierarhică a clasei sacerdotale, nici categoriile în care
erau împărțiți în vederea administrării diferitelor acte de cult. Dar din relatările autorilor
antici se știe că exista, în cadrul sau pe lângă marele corp sacerdotal, o categorie de asceți
și contemplativi, abstinenți și vegetarieni, celibatari care trăiau în singurătate, ducând un
fel de viață monahală sau de sihăstrie. Acești anahoreți, pe care autorii antici îi numesc
ktistai sau polistai, erau venerați de popor, pentru viața morală pe care o duceau. 17
În centrul religios, la Sarmizegetusa și în jur, în complexul de la Grădiștea
Muncelului s-au descoperit până în prezent zece sanctuare (opt sigure, două probabile).
Ca plan, unele aveau o formă rectangulară, altele circulară. În ce privește însă amănuntele
(natura materialelor folosite, concepția arhitectonică, aspectul edificiului, stilul
construcției), arheologii n-au ajuns încă la un consens. Unii neagă posibilitatea ca ca
daco- geții să-și fi construit templele asemenea celor grecești sau romane. Alții,
dimpotrivă susțin că nu puteau fi decât asemănătoare templelor grecilor, cu care
dealtminteri autohtonii întrețineau de multe secole rapoarte strânse, fiind influiențați de
ei, inclusiv în domeniul artelor și al tehnicii construcțiilor. Controversată, de asemenea,
este problema dacă aceste temple aveau sau nu acoperiș. Opiniei potrivit căreia templele
n-aveau acoperiș (ceea ce ar fi în concordanță cu predominarea unui cult solar la daco-
geți, cult desfășurându-se în mod firesc sub cerul liber) i se aduc mai multe obiecții: că
unele sanctuare pot lăsa impresia că au fost concepute ca sanctuare deschise numai pentru
că au rămas neterminate; că nu există urme de acoperiș pentru că acesta, fiind construit
dintr-un material perisabil ca lemnul, nu putea dăinui; că, la o altitudine de 1200 m unde

16 Elena Tamura, „Religion in Dacia. Pre- Christian Religion in Romania”, The Economic Journal of Takasaki City
University of Economics 47, nr. 4 (2005).
17 Drimba, Istoria culturii și civilizației.

11
au fost construite, și în condițiile locale de precipitații abundente, este de neconceput un
lăcaș de cult neacoperit; și că, în definitiv, însuși caracterul urano- solar al religiei daco-
getice este foarte discutabil. În felul acesta, problema rămâne deocamdată deschisă. 18

CAPITOLUL III. DACO – GEȚII ÎN CONȘTIINȚA POSTERITĂȚII

3.1. Moșteniri daco- getice în cultura română

Rolul pe care l-au avut dacii în etnogeneza poporului român rămâne câmpul de
investigații care își așteaptă mai mulți cercetători. Domeniile de cercetat sunt multiple.
Mircea Eliade a studiat în acest sens originile și semnificațiile religioase, mitico- rituale,
folclorice, ale unor tradiții românești.
Folclorul nostru păstrează neîndoielnic urme profunde daco – getice. În portul
popular, aceste urme sunt evidente. Cămașa încrețită la gât a țărăncilor, cămașa despicată
lateral a bărbaților, cioarecii din stofă groasă albă de lână, strânși pe coapse și pulpe; apoi
brâul lat de piele sau de pânză groasă, opincile, căciula țuguiată de blană, sunt atestate
istoriografic pe Columna lui Traian și pe metopele de la Adamclissi. În ornamentația
îmbrăcămintei, a ceramicii, a obiectelor și uneltelor de lemn crestate de țărani unii
cercetători înclină să creadă că s-au menținut anumite motive decorative daco- getice, ca
bradul, soarele, spirala sau zigzagul. Cercetările ar putea continua și în domeniul muzicii
populare, al melosului, al instrumentelor (naiul de exemplu derivă din tracicul „flaut al
lui Pan”). Întreprinderea ar fi cu atât mai justificată cu cât autorii antici vorbesc des
despre înclinația pe care o aveau tracii pentru muzică. 19 Aristotel spunea că tracii își
versificau legile și le recitau cântându-le. Oratorul și istoricul grec Theopompos (sec. IV
î.e.n) afirma că solii traci își expuneau textul soliei cântându-l și acompaniindu-se cu un
instrument cu coarde. Iordanes ne informează că preoții traci oficiau cântând, și
acompaniindu-se cu un instrument asemănător citharei. Înaintea lui, Strabon scria:
„Muzica în întregimea ei este socotită tracă și asiatică (...) Ba și cei care s-au ocupat de
vechea muzică erau – se spune – tot traci, anume Orfeu, Musaios și Thamyris” 20

18 Drimba.
19 Drimba.
20 STRABON, Geografia, trad. Felicia Ștef, vol. 2 (București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1974).

12
 În domeniul artelor plastice, nu pare exclus ca imaginea „călărețului trac” să fi
sugerat, în iconografia noastră populară, imaginea Sf. Gheorghe omorând balaurul. 21
Medievală, dar nu fără posibile influențe traco-dacice este și ceramica așa – zisă
„dacică”, neagră, lustruită, cu tipica ei ornamentație obținută prin procedeul inciziei. 22
Multe din credințele și obiceiurile populare românești provin fără îndoială dintr-un
substrat traco – dacic. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor, tradițiilor și ritualurilor
agrare legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Astfel sunt
riturile magice pentru invocarea ploii, a fecundității vitelor, a fertilității ogoarelor,
persistând până de curând în unele regiuni ale țării: Sângeorzul, Plugarul, Boul înstruțat,
Paparudele, Drăgaica, ș.a. - În același substrat traco – dacic trebuie căutată și originea
unor dansuri populare, - a horei, și îndeosebi a spectaculosului dans al călușarilor, în care
stăruie amintirea unor rituri de medicină magică, a unor rituri de inițiere, a unui străvechi
cult al soarelui, precum și simboluri mitice ale unor fenomene ale naturii.23
Istoricul Pomponius Mela consemna obiceiul traco – dacilor de a-și cinsti
funeraliile prin cântece și jocuri: sunt evidente analogiile cu cu obiceiul priveghiului,
odinioară foarte răspândit la români, un adevărat „ospăț funerar” traco – dacic, însoțit și
de portul unor măști comice, de veselie, glume și bufonerii.24
Urme ale moștenirii dacice se pot bănui și în diverse producții de literatură
populară. De pildă, în descântece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de
construcție, documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să străbată
veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă până la noi sub forma legendei
Meșterului Manole. Iar Miorița, arhetipul spiritualității românești, aparține unui strat
poetic anterior adaptării sufletului daco-roman la valorile creștine. Este semnificativ
faptul că aceste două creații ale geniului poetic românesc au ca motiv dramatic o moarte
violentă acceptată cu seninătate. Se poate discuta la nesfârșit dacă această concepție
derivă direct sau nu din faimoasa bucurie de a muri a geților.25

21 Drimba, Istoria culturii și civilizației; Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, trad. Cezar Baltag,
vol. 3 (Chișinău: Universitas, 1992).
22 Drimba, Istoria culturii și civilizației.
23 Drimba; Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, 1992.
24 Drimba, Istoria culturii și civilizației.
25 Drimba; Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, 1992.

13
3.2. Geto – dacii în tradiția istorică
Geto – dacii au intrat și au rămas în conștiința lumii antice și medievale prin
tradiția eroismului lor – consemnat cu admirație pentru întâia oară de Herodot, - precum
și prin alte calități, de ordin moral și cultural.
Confuzia de nume (dar nu și de popoare) „geți = goți”, confuzie instaurată pentru
prima dată de Iulian Apostatul și repetată de Iordanes, precum și de alți autori antici, a
contribuit la popularizarea în Occident a daco – geților. Informațiile asupra lor erau,
firește, foarte sumare, neclare și adeseori false: chiar în tradițiile sașilor din Transilvania
geții erau omologați cu goții. Însăși localizarea lor geografică era greșită: la începutul
evului mediu, „dacii” și „danii” (danezii) erau considerați unul și același popor;
Danemarca era numită fie „Gothia”, fie „Getia”, iar pe hărțile vechi, Danemarca și
Iutlanda figurau cu numele „Gothia”, dar și „Dacia”. În sec. XI, un cronicar normand
vorbește despre „Dacia care se cheamă astăzi Danemarca”, și despre locuitorii ei „goți”
care aveau „mulți regi înzestrați din abundență cu știința admirabilelor filosofii, mai ales
Zeuta și Dichineus (Deceneu) și la fel Zalmoxis și mulți alții”. Tradiția fundamentată pe
această confuzie a devenit în Spania medievală o tradiție integrată istoriei naționale. 26
Ilustrul Isidor din Sevilla vorbește de Spania „unde înflorea glorioasa fecunditate a
geniului get”. Iar eruditul rege Alfonso X el Sabio, scriind în a sa Cronica general despre
„Dacia” sau „Gothia”, despre Zamolxis, care era „Minunat de înțelept în filosofie”,
despre „Boruista” și „Dicineo”, adaugă, repetându-l pe Iordanes, pe care-l citise: „Acest
Dicineo i-a învățat pe toți goții (geții) toată filosofia, fizica, și teoria, și practica, și logica,
și rânduiala celor 12 semne, și traiectoriile planetelor, și creșterea și descreșterea Lunii, și
traiectoria Soarelui, și astrologia, și astronomia, și științele naturale”. Tot în opera lui
Alfonso X el Sabio este menționat, pentru prima dată în Spania, și Traian în calitatea sa
de cuceritor al Daciei.27
În spațiul românesc, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Stolnicul Cantacuzino
vorbesc cu mândrie despre „neamul lăudat de Herodot”. După epoca cronicarilor, în
conștiința românilor personalitatea istorică a daco – geților reapare în 1860, cu articolul
Perita-u Dacii? Al lui B. P. Hasdeu. A urmat ilustrul precursor al studiilor dacice Gr. G.
Tocilescu, cu Dacia înainte de romani (1880). M. Eminescu formulează ambițiosul
26 Drimba, Istoria culturii și civilizației.
27 Drimba.

14
proiect la care ținea atât de mult de a scrie o epopee a dacilor. Din 1920, V. Pârvan își
elaborează studiile fundamentale, începând cu Getica și continuând cu Dacia.28

CONCLUZII

Chiar dacă a fost abordat de către mai mulți cercetători, subiectul religiei daco –
getice rămâne a fi, în opinia mea, un subiect insuficient cercetat. Geniul religios al geto –
dacilor a generat cu siguranță manifestări, fenomene și culte religioase care din păcate
rămân deocamdată în negura istoriei.
Unul din motivele pentru care acest subiect nu a fost cercetat îndeajuns este faptul
că sursele antice care relatează acest aspect al culturii daco – getice sunt extrem de
puține, iar descoperirilor arheologice care ar putea arunca lumină asupra acestui subiect
nu li se oferă o interpretare unanimă, părerile diverșilor arheologi și istorici sunt
împărțite.
Per total, pot spune că subiectul este destul de larg acoperit în istoriografia
română, cât și în străinătate, însă problema ar trebui abordată din mai multe unghiuri și
perspective, pentru a oferi un tablou cât mai complet asupra vieții religioase a strămoșilor
noștri. Ținând cont că obiectivele asumate prin demararea acestui studiu au fost în linii
generale atinse, putem considera că scopul lucrării a fost îndeplinit – avem o privire de
ansamblu asupra vieții religioase a geto-dacilor, precum și o analiză a impactului acesteia
în cultura și spiritualitatea românească, și de asemenea a fost abordat și subiectul
influenței geto-dacilor asupra conștiinței istorice a occidentului.
Acestea fiind spuse, subiectul rămâne desigur deschis cercetărilor ulterioare, care
vor deschide noi perspective asupra studiului complexului religios geto-dac.

28 Drimba.

15
 BIBLIOGRAFIE

1. Drimba, Ovidiu. Istoria culturii și civilizației. Vol. 3. București: SAECULUM I.O., 2001.

2. Eliade, Mircea. Istoria credințelor și ideilor religioase. Traducere de Cezar Baltag. Vol. 2.
Chișinău: Universitas, 1992.

3. Eliade, Mircea. Istoria credințelor și ideilor religioase. Traducere de Cezar Baltag. Vol. 3.
Chișinău: Universitas, 1992.

4. Grec, Marius. „ZAMOLXIS : Une personnalité charismatique de l’Antiquité au nord du

Danube Inférieur”. ResearchGate (blog), ianuarie 2006.

5. Harari, Yuval. Sapiens: A Brief History of Humankind. Toronto: McClelland & Stewart, 2014.

6. HERODOT. „Istorii”. Traducere de Felicia Ștef, f.a.

7. STRABON. Geografia. Traducere de Felicia Ștef. Vol. 2. București: Editura Științifică și

Enciclopedică, 1974.

8. Tamura, Elena. „Religion in Dacia. Pre- Christian Religion in Romania”. The Economic
Journal of Takasaki City University of Economics 47, nr. 4 (2005).

9. Treptow, Kurt. „A Study in Geto- Dacian Religion: The Cult of Zalmoxis”. East European
Quarterly 21, nr. 4 (ianuarie 1988).

16