Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
20 Alexandra Dumitriu - Al Patrulea Mag
20 Alexandra Dumitriu - Al Patrulea Mag
AL PATRULEA MAG
ÎNCEPUT DE POVESTE.
Legenda celui de-al patrulea mag, poveste vie înscrisă în
tăriile nemuririi, adusă pe firul vorbei până în zilele noastre,
am auzit-o într-o seară de basm, undeva, între suişuri şi
coborâşuri, acolo unde înălţimile sufletului se avântă spre
Cer.
La lumina focului lăuntric, cu glas de iubire, mesagerul
cuvântului istorisea, iar noi, cei mulţi, ascultam, stând cu
ochi de suflet deschişi, ca nimic să nu se piardă din înşiruire.
— Vedeţi voi, dragii mei, ca să înţelegi un popor, trebuie
să-i cunoşti strămoşii; ca să ne înţelegem şi noi, unii pe alţii
şi fiecare pe sine, trebuie să facem acelaşi lucru; pentru că în
fiecare dintre noi, cei născuţi pe aceste meleaguri, există
germenele moştenirii străbune. Ce credeţi voi, că degeaba ne-
am născut aici şi nu altun deva, credeţi că totul e o
întâmplare? Noi am venit să împlinim menirea acestui neam,
fiecare în felul lui; să înţelegem şi să ducem mai departe
înţelepciunea şi dragostea de oameni, de viaţă, a celor care,
în străfunduri de istorie, au trăit aici.
— Care sunt cele mai vechi istorisiri despre noi? – se
auzi o voce prea curioasă ca să mai poată aştepta.
— Din câte ştiu eu, fără a fi istoric, ar fi legendele
Olimpului; doar ştiţi că Apollo, zeul Soarelui, al iubirii şi
vindecării (şi, vă rog, fiţi atenţi la aceste atribute) era
considerat hiperborean, venit din munţii de peste Istru. Tot
prin împrejurimi, la mare, căutau argo năutii lâna de aur.
Vedeţi voi, civilizaţia hiperboreană este premergătoare
chiar şi Atlantide!; nu se ştiu multe despre ea. Dar faptul că
zeul Soarelui venea din munţii noştri spune ceva despre
oamenii acestor tocuri; ALEXANDRA DUMITRII) AL
PATRULEA MAG AL PATRULEA MAG ALEXANDRA DUMITRIU
dacă mai adăugăm plăcuţele de la Tărtăria şi învăţătura
nemuririi lăsată de Zalmoxe poporului dac, ne ducem cu
vechimea şi cunoaş-terea lor în străfunduri de timp. De unde
veneau străbunii noştri? Nu se ştie. Doar atât, că vechile
cronici şi izvoare orale îi menţio-nează aici, din totdeauna,
aninaţi de munţi şi coborând până la Istru şi la Marea cea
Mare.
De unde vin? Dacă am privi bolta cerească, poate
sufletul ne-ar spune de unde vin… coborâtori din stele şi din
aştri… atât de neînţeleşi de cei din jur. Dar nu asta contează,
ci: ce fel de oameni erau? Asta trebuie să ştim.
— Erau „cei mai cinstiţi şi mai viteji dintre traci”,
răsună o voce dintre cei ce ascultau.
— Da, erau dacii un neam de oameni curaţi la suflet, dar
aprigi la mânie, gata să întindă masa oricui, dar şi să ridice
sabia dacă vorbele erau şirete, iar gândurile de pradă. Au avut
luptele lor cu cei ce vroiau să le calce mişeleşte pământul,
dar n-au cotropit şi n-au asuprit; şi-au apărat doar vatra.
Desigur că, în timp, s-a infiltrat răul şi la ei – au apărut
min-ciuna şi trădarea; dar noi vorbim acum de pădure şi nu
de uscături; şi, pe atunci, pădurea era verde şi viguroasă, iar
uscăturile puţine. Noi vrem să cunoaştem sufletul neamului.
Ce vă vorbesc eu acum, nu sunt poveşti, ci mărturii
scrise din puţinele, mult prea puţinele, rămase. Nu-i curios?
Aproape toate hrisoavele cronicarilor greci şi romani despre
daci, au dispărut.
Unde, cum? Au dispărut, din jurnalele de război ale lui
Traian, numai părţile referitoare la ei; din istorisirea
medicului lui personal, au mai rămas doar câteva rânduri,
care menţionează că „dacii as-cultă de bunăvoie de
conducătorii lor şi astfel fac lucruri minunate”. De bunăvoie?!
Ei, dar care popor a mai ascultat astfel de conducă-tori, lui?!
Fără silnicie, fără impunere, doar din dragoste şi respect?!
Gândiţi-vă! N-are rost să facem acum o înşiruire a izvoarelor,
ci să-i înţelegem pe daci.
— De ce credeţi că au dispărut documentele?
— Teorii sunt multe, dar explicaţii clare nu s-au dat. Eu
cred că Cineva de acolo Sus ne-a protejat. Parcă ar fi spus: „la
mai staţi voi aşa deoparte, mai neştiuţi, vedeţi-vă de treburile
şi învăţăturile voastre, căci va fi nevoie de ele la timpul
potrivit”.
Poate de aceea ne-a şi încercat prin atâtea dureri şi
zbucium de luptă, şi de dinafară, dar şi dinlăuntru. Doar aşa
sclipeşte, în cele din urmă, diamantul. Ei, dar să revenim la
daci: de ce credeţi că vă vorbesc despre ei, despre felul lor de
a fi?
— Ca să-i cunoaştem!
— Vedeţi însă, să nu vă împăunaţi cu ei!
Nu asta trebuie să facem, ci, înţeiegându-i, avem datoria
de a duce firul existenţial al neamului mai departe. Cu cât
strămoşii au fost mai hăruiţi, cu atât sarcina noastră de a fi
ca ei este mai grea. Asta să înţelegeţi şi asta să urmăriţi!
— Ne povestiţi despre Dromichete, sau despre Decebal?
— Nu, nu despre ei vreau să vă povestesc.
Ei sunt ca nişte lumini mari din istoria dacă, alături de
Oroles, Deceneu, Burebista. Ei au ştiut că mai importantă
decât victoria fizică, pe câmpul de luptă, e victoria sufletului,
au ştiut să trans-forme înfrângeri în înălţări sufleteşti; de
aceea n-au impus regulile, ci le-au educat, ca ele să vină de la
sine. Păcat că această învă-ţătură s-a pierdut la urmaşi, sau
mai bine zis stă undeva, ascunsă.
Eu vreau să vă vorbesc despre daci în genera!, aşa ca
neam. Cunoaşteţi credinţa lor în ZalmoxE. În vremuri de grea
restrişte, dar şi la bucurii şi cântări, ei înălţau ochii şi inima
spre cer, aducând mulţumire şi cerând ajutor.
Sanctuarele lor, locurile lor sacre, erau deschise, n-
aveau aco-periş, căci ei aveau credinţa că nimic nu trebuie să
fie între ei şi Cel din înalt. Credeau în nemurirea sufletului şi-
şi iubeau Divinitatea într-un fel atât de adevărat, cum mulţi
dintre noi, azi, nu reuşim. Ei nu l-au adorat pe Zalmoxe
făcându-i statui sau înălţându-i temple, ci l-au simţit aproape
şi i-au închinat viaţa prin faptele lor. Aveau învăţătorii,
înţelepţii într-ale sufletului – preoţii, dar mai ales „ktistaii”,
cum sunt pomeniţi în cronici, de exemplu cele de la Marea
Moartă. Ktistaii, în vorba noastră de acum călugări sau
pustnici, trăiau în peşteri din vârfuri de munţi, hrănindu-se
mai mult cu fructe, miere, boabe de grâu; oamenii le mai
aduceau uneori azime calde, iar ciobanii, lapte şi brânză de
oi. Despre ei, se spune că ştiau vorba animalelor pădurii, a
copacilor, a munţilor, înţelegeau ciripitul păsării; iar în
nopţile senine, când urmăreau mersul stelelor, ei descifrau
spusa lor de dincolo de timp.
Aveau şcoala firii şi a înaltului.
De acolo, de sus, înălţau ei rugă pentru neam şi ţară, ca
ade-vărul şi iubirea să fie stăpâne pe inimile oamenilor.
Se spune că, prin ruga lor, multe primejdii au depărtat
şi multe suflete au alinat.
Iar cei mai de seamă dintre ei, ce erau încercaţi în mod
deose-bit, se duceau într-un loc anume, de învăţătură înaltă,
şi primeau după aceea numele de „întemeietor” – căci asta şi
erau – prin darul lor de dragoste puneau ei temelie trainică
credinţei unui neam.
Şi de la daci pornire, toţi ce ne simţim cu inima urmaşi
ai lor, suntem, aşa cum spuneau ei, nemuritori.
Dar să încep a spune povestea unuia dintre întemeietori
– îl vom numi, ca să-l desluşim – Călugărul.
Legenda îşi începu înşiruirea… picuri, picuri…
mărgăritare pe firul trăirii străvechi.
Şi orele trecură grăbite, ascunzându-se în desaga
nesăţioasă a timpului trecut.
Cuvinte vii…străbunii printre noi… sunetele se
stinseseră, dar ei erau încă acolo…în inimi şi-n lucirea
ochilor, umezi încă de preaplin de suflet.
Clipa încremenise în strălucirea istoriei.
O scânteie din adânc de vreme răzbătuse şi acum
lumina şi ea calea destinelor, ca o unire peste veacuri.
Şi noi duceam în fiinţa noastră, sâmburele renăscut al
moşte-nirii…fiecare în felul lui/dar toţi împreună.
Într-un târziu de noapte, pe când mă pierdusem în
nemărginire, o picătură de cer prinse a coborî, apropiindu-sE.
În faţa ochilor ui-miţi, începu a se desluşi… din ţesătură de
vis şi dor… făptura Călu-gărului… din ce în ce mai aproape…
cu mâna întinsă, chemând…
…Şi eu l-am urmat în poveste…
MĂRTURISIRE
Ideea acestei cărţi nu-mi aparţine. Legenda celui de-al
patrulea Mag ne-a desluşit-o, într-o seară de iarnă, un om de
mare omenie, dr. Lazăr Pasca, căruia îi mulţumesc din inimă.
O variantă a ei am găsit-o, ulterior, în cartea
protosinghelului Nicodim Măndiţă, Sufletul, icoană vie a lui
Dumnezeu.
Îi mulţumesc soţului meu, care mi-a deschis poarta
Cunoaşterii, a dragostei şi a înţelegerii înaltului.
Am scris cartea, pentru că am simţit istoria crescând în
mine… şi am dorit s-o împărtăşesc şi altora. Acest Mag al
nostru îmbină în el tot ceea ce reprezintă pentru noi
străbunii noştri daci. Este ca o chintesenţă a înţelepciunii
neamului, atât de uitată astăzi.
A plecat în lume, cu darul Daciei pentru Fiul Luminii. Şi
în dru-mul său a revărsat bunătate şi curaj, blândeţe şi
dăruire… s-a uitat pe sine pentru ceilalţi… Aşa erau strămoşii
noştri!
Cuvintele lui lisus sunt luate din Biblie, ca şi pildele,
spuse uneori cu alte cuvinte, aşa cum le-au înţeles nişte
oameni simpli.
Învăţătura cea nouă se aşează – flacără a iubirii – pe
temelia trainică a celei lăsate de Zalmoxe, completând-o.
Căci Hristos nu e numai al unui popor… El este al lumii
întregi!
Şi toate aceste adevăruri, atât cât sufletul meu a putut
cuprin-de, înscrise în cuvinte prea sărace, vi le ofer tuturor,
ca astfel să înmulţim împreună talanţii.
Înţelegând să putem pune un strop de soare, fiecare, pe
egre-gorul neamului românesc.
Alexandra
SFÂRŞIT