INIMA

Inima este, din punct de vedere anatomic, un organ musculos, cavitar care pompează ritmic
sângele în corp. Inima, sângele şi vasele de sânge alcătuiesc sistemul circulator, care este
responsabil cu distribuirea oxigenului şi a substanţelor hrănitoare şi eliminarea dioxidului de carbon
şi a altor produse reziduale. Inima reprezintă motorul sistemului circulator. Ea trebuie să
funcţioneze neîncetat deoarece ţesuturile corpului, în special creierul, depind de o aprovizionare
continuă cu oxigen şi substanţe hrănitoare transportate de sânge.
Inima umană are forma unei pere de mărimea unui pumn închis şi este situată în partea
stângă, la circa patru sau cinci centimetri faţă de linia mediană. Este alcătuită în principal din ţesut
muscular care se contractă ritmic împingând sângele către toate părţile corpului. Contracţiile încep
în embrion la circa trei săptămâni de la concepere şi continuă de-a lungul întregii vieţi a individului.
Muşchiul nu se odihneşte decât pentru o fracţiune de secundă între bătăi. Într-o viaţă de 76 de ani
inima va bate de aproape 2,8 miliarde de ori şi va pompa 169 de milioane de litri de sânge.

STRUCTURA INIMII
Inima umană are patru camere. Cele două camere superioare, atriul (auriculul) drept şi stâng,
sunt camerele de primire a sângelui. Acestea colectează sângele adus de vene. Camerele inferioare
ale inimii, ventriculul stâng şi drept, au rolul unor pompe puternice. Ele împing sângele prin artere,
de la inimă către corp.
Inima este o pompă
cu două camere, în
care sângele circulă
prin două sisteme
închise separate.
Sângele încărcat cu
oxigen părăseşte
ventriculul stâng prin
aortă. Circulă prin
corp şi se întoarce
dezoxigenat în atriul
drept prin venele cave
superioară şi
inferioară. Ventriculul
drept pompează
sângele prin artera
pulmonară către
plămâni, unde acesta
schimbă dioxidul de
carbon cu oxigen.
Sângele oxigenat se
întoarce apoi, prin
venele pulmonare, în
atriul stâng, pregătit
pentru o nouă
circulaţie arterială.
Partea dreaptă şi cea stângă a inimii sunt separate una de cealaltă printr-un perete de ţesut
(sept interventricular). Fiecare pompează sângele printr-un circuit separat de vase: dreapta împinge
sângele sărac în oxigen către plămâni (circulaţia mică), în timp ce stânga îl distribuie pe cel bogat în
oxigen în corp (circulaţia mare). Sângele care se întoarce din organism a cedat mare parte din
oxigen şi s-a încărcat cu dioxid de carbon din ţesuturi. Acesta este colectat de două vene mari, vena
cavă superioară şi vena cavă inferioară, care se varsă în atriul drept al inimii. De aici sângele trece
în ventriculul drept care îl va pompa prin artera pulmonară către plămâni, unde se va reîncărca cu
oxigen şi va elimina dioxidul de carbon. Sângele, bogat acum în oxigen, se întoarce la inimă prin
arterele pulmonare care se varsă în atriul stâng. De aici trece în ventriculul stâng, unde va fi pompat
prin aortă, cea mai mare arteră a corpului. Artere mai mici care se ramifică din aortă distribuie
sângele către diferite părţi ale organismului.
Patru valve interioare împiedică alunecarea inversă a sângelui. Ele se deschid uşor în
direcţia curgerii sângelui şi se închid când acesta împinge în sens invers. Două dintre valve se află
între atrii şi ventricule, cunoscute ca valve atrioventriculare. Valva atrioventriculară dreaptă
(tricuspidă) este formată din trei fâşii de ţesut, în timp ce valva atrioventriculară stângă (bicuspidă
sau mitrală) are numai două. Celelalte două valve sunt situate între ventricule şi artere. Sunt numite
valve semilunare, deoarece fiecare este formată din trei fâşii de ţesut în formă de semilună. Valva
semilunară dreaptă, dintre atriul drept şi artera pulmonară, se mai numeşte şi valvă pulmonară. Cea
stângă, dintre ventriculul stâng şi aortă, se mai numeşte şi valvă aortică.
Ţesutul muscular cunoscut ca miocard sau muşchi cardiac este susţinut de un eşafodaj de
ţesut conjunctiv şi formează pereţii camerelor inimii. Atriile au pereţi relativ subţiri în comparaţie
cu ventriculele. Ventriculul stâng are pereţii cei mai groşi – mai mult de un centimetru la o persoană
adultă - deoarece el trebuie să pompeze sângele până la cele mai depărtate celule ale corpului.
Un sac dur, cu pereţi dubli, cunoscut ca pericard, înconjoară inima. Stratul interior al
pericardului, epicardul, se află direct pe miocard. Stratul exterior al pericardului este lipit de osul
pieptului şi de alte structuri din cavitatea toracică şi are rolul de a fixa inima. Între pereţii
pericardului se află un spaţiu îngust umplut cu un lichid apos care împiedică frecarea acestora în
timpul bătăilor inimii.
Suprafeţele interioare ale camerelor inimii sunt căptuşite cu o fâşie subţire de ţesut lucios,
alb - endocardul. Acelaşi tip de ţesut – cunoscut şi ca endoteliu – căptuşeşte şi vasele de sânge ale
corpului, asigurând o curgere uşoară a sângelui şi prevenind formarea de cheaguri în sistemul
circulator.
Inima nu este hrănită de sângele ce trece prin camerele sale (acesta având o presiune mult
prea mare) ci de o reţea specializată de vase, cunoscute ca artere coronare, care învăluie inima ca o
coroană. Circa 5% din sângele pompat în corp pătrunde în arterele coronare, care se ramifică din
aortă deasupra punctului de ieşire de ventriculul stâng. Trei artere coronare principale – dreaptă,
stânga circumflexă şi stânga anterioară descendentă – hrănesc diferite regiuni ale muşchiului
cardiac. Din aceste trei artere se ramifică altele mai mici care pătrund prin pereţii musculari şi
asigură o alimentare constantă cu oxigen şi substanţe nutritive. Obstrucţia unei coronare sau a
ramurilor sale provoacă necroza teritoriului cardiac deservit (infarctul miocardic). Venele care
părăsesc muşchiul cardiac converg pentru a forma un canal numit sinus coronarian, care aduce
sângele în atriul drept.

FUNCŢIILE INIMII
Sarcinile inimii sunt mult mai complexe decât simpla pompare a sângelui de-a lungul vieţii.
Ea trebuie să fie de asemenea capabilă să răspundă schimbărilor în necesarul de oxigen al corpului.
Inima lucrează altfel în timpul somnului decât în timpul unei curse de cinci kilometri. Mai mult,
împreună cu sistemul circulator, poate răspunde aproape instantaneu schimbărilor rapide: când o
persoană se ridică sau se culcă la pământ, sau când se află în faţa unui pericol.
 CICLUL CARDIAC
Deşi cele două jumătăţi ale inimii sunt complet separate, ele se contractă la unison, producând o
singură bătaie. Evenimentele care au loc de la începutul unei bătăi până la producerea următoarei
alcătuiesc ciclul cardiac (cu o durată de 0,8 s). Acesta are două faze: diastola (atrială-0,7 s;
ventriculară-0,5 s; generală-0,4 s), când camerele inimii sunt relaxate, şi sistola (atrială-0,1 s;
ventriculară-0,3 s), când camerele se contractă pentru a pune în mişcare sângele. În timpul fazei
sistolice atriile se contractă primele, urmate de ventricule. Această secvenţă asigură mişcarea
eficientă a sângelui din atrii în ventricule şi apoi în artere. Dacă atriile şi ventriculele s-ar contracta
simultan, inima nu ar fi capabilă să pună în mişcare aceeaşi cantitate de sânge la fiecare bătaie.
 În timpul diastolei atât atriile cât şi ventriculele sunt relaxate, iar valvele atrioventriculare
sunt deschise. Sângele curge din vene în atrii şi de acolo în ventricule. De fapt, mare parte din
sângele care intră în ventricule năvăleşte pur şi simplu în timpul diastolei. Începe apoi sistola pe
măsură ce atriile se contractă pentru a termina umplerea ventriculelor. Apoi se contractă ventriculele
care împing sângele prin valvele semilunare în artere, în timp ce valvele atrioventriculare se închid
pentru a împiedica întoarcerea acestuia în atrii. Pe măsură ce presiunea din artere creşte valvele
semilunare se închid brusc spre a împiedica întoarcerea sângelui în ventricule. Apoi începe din nou
diastola.
Un instrument cunoscut ca stetoscop este folosit pentru a detecta sunetele din interiorul
corpului, inclusiv cele produse de inimă. Sunetele caracteristice ale inimii sunt produse de valve şi
nu de contracţia muşchiului cardiac, mai exact de membranele valvelor care se lovesc la închidere.
Închiderea valvelor atrioventriculare, înaintea contracţiei ventriculelor, produce primul sunet, mai
lung şi mai jos. Al doilea este produs la închiderea valvelor semilunare, mai scurt şi ascuţit.
Presiunea sângelui, exercitată asupra pereţilor vaselor în timpul curgerii acestuia, variază de
asemenea în timpul diferitelor faze ale ciclului cardiac. Presiunea în artere este mai mare în timpul
sistolei, când ventriculele se contractă, şi mai mică în timpul diastolei, când sângele pompat în
timpul sistolei ajunge în capilarele corpului. O presiune normală de „120 cu 80” sau „12 cu 8”
înseamnă că presiunea sistolică este de 120 de unităţi (milimetri de mercur), iar cea diastolică este
de 80 de unităţi. Presiunea sângelui unei persoane poate creşte pentru perioade scurte în momente
de stres sau la simţirea unor emoţii puternice. Prelungirea acestor perioade sau repetarea lor
constantă (hipertensiunea), poate creşte expunerea unei persoane la atacuri de cord, infarcturi,
afecţiuni ale inimii şi ale rinichilor sau alte probleme.
GENERAREA BĂTĂILOR INIMII
Spre deosebire de majoritatea muşchilor, a căror contracţie este provocată de impulsuri
nervoase, muşchiul cardiac se poate contracta independent. Anumite celule ale acestuia au abilitatea
de a se contracta spontan şi de a genera semnale electrice care se răspândesc în restul inimii şi îi
provoacă contracţia. O bătaie începe într-un grup mic de celule musculare specializate aflate în
partea dreaptă superioară a atriului drept. Această zonă este cunoscută ca nodulul sinoatrial.
Celulele din nodulul sinoatrial generează semnale electrice mai frecvente decât celulele din alte
părţi ale inimii, astfel încât semnalele generate aici sincronizează impulsurile din întreaga inimă.
Impulsurile se răspândesc rapid pe suprafaţa atriului, astfel încât toate celulele sale
musculare se contractă la unison. Impulsurile electrice nu pot trece prin partiţionarea dintre atrii şi
ventricule, care este alcătuită în principal din ţesut conjunctiv fibros. Impulsurile venite de la
nodulul sinoatrial sunt conduse prin acest ţesut de o punte mică de muşchi numită sistemul de
conducere atrioventricular. Prima parte a acestui sistem este un grup de celule aflat la marginea
inferioară a atriului drept – nodulul atrioventricular. Celulele din nodulul atrioventricular conduc
impulsurile relativ încet, introducând o întârziere de circa două zecimi de secundă până la ajungerea
impulsului la ventricule. Această întârziere permite sângelui din atrii să se golească în ventricule,
înainte ca acestea să înceapă să se contracte.
După ce a trecut de nodulul atrioventricular un impuls parcurge un grup de fibre musculare
numite fasciculul Hiss, care se întinde pe peretele de ţesut conjunctiv care separă atriile de
ventricule, intră în septul interventricular şi, după un scurt traiect, se împarte în două ramuri
(dreaptă şi stângă) şi se distribuie subendocardic celor două ventricule. Impulsul se răspândeşte în
tot ventriculul cu ajutorul unei reţele de fibre de conducere rapidă numite fibrele Purkinje. Aceste
fibre sunt necesare din cauza grosimii şi robusteţii pereţilor ventriculari. Dacă impulsul s-ar
răspândi direct de la o celulă la alta, diferite părţi ale ventriculelor nu s-ar contracta laolaltă şi inima
nu ar pompa sângele într-un mod eficient. Deşi acest circuit complicat are mulţi paşi, un impuls
electric se răspândeşte de la nodulul sinoatrial prin inimă în mai puţin de o secundă.
 CONTROLUL FRECVENŢEI CARDIACE
La un adult, frecvenţa cardiacă la repaus este de circa 70 de bătăi pe minut. Totuşi, inima
poate să bată şi de trei ori mai repede – peste 200 de bătăi pe minut – când persoana depune un efort
fizic mărit. Persoanele tinere au o frecvenţă cardiacă mai rapidă decât a adulţilor: de circa 120 de
bătăi pe minut la sugari şi 90 la copiii de 10 ani. Spre deosebire, mulţi atleţi au adesea frecvenţa
cardiacă mai scăzută deoarece antrenamentul fizic face inima mai puternică şi permite acesteia să
pompeze aceeaşi cantitate de sânge cu mai puţine contracţii. La repaus frecvenţa cardiacă a unui
atlet poate să scadă până la 40-60 de bătăi pe minut.

Deşi nodulul sinoatrial generează bătaia inimii, nervii şi unele substanţe chimice din sânge
pot influenţa frecvenţa cardiacă. Impulsurile nervoase pot accelera sau încetini inima aproape
instantaneu. Nervii care reglează frecvenţa cardiacă fac parte din sistemul nervos vegetativ care
controlează activităţile corpului care nu se află sub control conştient. Sistemul nervos vegetativ este
alcătuit din două tipuri de nervi: simpatici şi parasimpatici. Aceste fibre transmit impulsuri
nodulului sinoatrial şi altor părţi ale inimii. Sistemul nervos simpatic măreşte frecvenţa cardiacă. El
este activat în perioade de stres şi are rol în aşa numitul răspuns de „fugă sau luptă”. Emoţiile
puternice pot de asemenea să activeze sistemul nervos simpatic şi să ducă la mărirea frecvenţei
cardiace. Spre deosebire, sistemul nervos parasimpatic încetineşte frecvenţa cardiacă. Inima
primeşte impulsuri de la ambele sisteme. De fapt, în absenţa impulsurilor nervoase nodulul
sinoatrial s-ar declanşa de aproximativ 100 de ori pe minut – sistemul parasimpatic încetineşte
inima la aproape 70 de bătăi pe minut.
Substanţe chimice cunoscute ca hormoni, purtate de sânge, influenţează de asemenea
frecvenţa cardiacă. Hormonii îşi fac efectul în general mai încet decât impulsurile nervoase.
Epinefrina (cunoscută şi ca adrenalină) este un hormon care este eliminat în perioade de stres şi
măreşte frecvenţa cardiacă la fel de mult ca şi sistemul nervos simpatic. Hormonul tiroid, care
reglează metabolismul general al corpului, are şi el acelaşi efect. Frecvenţa mai poate fi afectată şi
de substanţele chimice care se găsesc în sânge – calciu, potasiu şi sodiu.
 DEBITUL CARDIAC
Debitul cardiac reprezintă cantitatea de sânge pompată de fiecare ventricul într-un minut.
Debitul cardiac este egal cu frecvenţa cardiacă înmulţită cu debitul sistolic (cantitatea de sânge
expulzat de ventricule la fiecare sistolă – 70-90 ml). Debitul sistolic depinde de mai mulţi factori:
ritmul cu care sângele se întoarce prin vene la inimă, cât de viguros se contractă inima şi presiunea
sângelui din artere. Debitul cardiac normal la un adult este de aproximativ 3 litri pe minut pe m 2 de
suprafaţă corporală, dar poate ajunge în timpul efortului muscular până la 18 litri.
O creştere fie a frecvenţei cardiace, fie a volumului sistolic va determina mărirea debitului
cardiac. În timpul efortului fizic sistemul nervos simpatic măreşte fecvenţa cardiacă. În acelaşi timp
creşte volumul sistolic, în primul rând datorită sângelui venos care se întoarce în inimă mai repede
şi provoacă contracţii mai puternice. Mulţi dintre factorii care măresc frecvenţa cardiacă duc şi la
creşterea volumului sistolic. De exemplu, impulsurile nervoase simpatice produc contracţia mai
viguroasă a inimii cât şi mărirea ritmului de funcţionare. Creşterea simultană a frecvenţei cardiace
şi a volumului sistolic permit o creştere corespunzătoare mai eficientă a debitului cardiac decât
dacă, să zicem, s-ar mări numai frecvenţa cardiacă.

ÎNGRIJIREA INIMII
Majoritatea părţilor corpului folosesc doar o treime din oxigenul adus de sânge; dar inima
utilizează trei sferturi din oxigenul adus de arterele coronare. Acest fapt arată cât de intens lucrează
inima, pompând în fiecare secundă a vieţii noastre. De asemenea ne arată că în ceea ce priveşte
inima nu există nici o marjă de siguranţă.
De aceea e necesar să avem grijă de această pompă atât de valoroasă. Sănătatea inimii poate
fi păstrată printr-o dietă raţională, prin exerciţii fizice, prin renunţarea la fumat şi la consumul
moderat de alcool

Cat de mult sange avem?

Un adult are aproximativ 5 l de sange. Inima il pompeaza fara oprire in corp, intr-un
circuit neintrerupt. Viteza cu care curge sangele depinde de cat de repede bate inima si cu
ce putere.
De regula inima unui copil bate mai repede decat cea a unui adult. Un nou nascut ce
doarme are o inima de marimea unei capsuni, ce cantareste 20 de grame si pompeaza cu
aprox. 120 de batai pe minut. La varsta de 10 ani nr. batailor scade la aprox. 90. In medie
inima unui adult cantareste 300 de grame; la barbati nr. de batai pe minut e putin peste
70, iar la femei se apropie de 80.
La fiecare bataie sunt evacuati din inima 70-80 mililitri de sange. Intr-o ora inima
pompeaza aproape 350 de litri de sange - destul pentru a umple rezervoarele a sase masini.

Sistemul circulator
Sângele este un lichid de culoare roşie, cu gust puţin sărat. El este alcăsuit
dintr-un lichid numit plasmă şi din globule albe şi roşii.
Globulele roşii (hematii)
-au forma unui disc biconcav, cu diametrul de 7 um. Un milimetru cub de sânge
conţine în mod obişnuit 4,5 milioane hematii
-nu au nucleu de aceea nu se divid. Ele sunt produse continuu de măduva roşie
a oaselor spongioase, de unde sunt luate în sânge. Hematiile au viaţă scurtă cam de
100 de zile apoi sunt distruse în ficat şi splină. În interiorul hematiilor se găseşte o
substanţă numită hemoblobină, care conţine fier. Datorită hemoglobinei hematiilor le
revine rolul de a transporta oxigenulşi dioxidul de carbon.
-în plămâni oxigenul adus de aerul inspirat formează împreună cu hemoglobina
o substanţă instabilă numită numită oxihemoglobină
-ajunsă la ţesuturi oxihemoglobina se desface iar oxigenul este luat de celule,
unde este utilizat la oxidarea nutrimentelor, cu eliberare de energie.
-în urma oxidării, rezultă bioxidul de carbon care formează împreună cu
hemoglobina o substanţă instabilă numită carbohemoglobină
-carbohemoglobina este transportată de la ţesuturi la plămîni unde eliberează
dioxidul de carbon care este expirat
-în acest mod hematiile îşi îndeplinesc rolul de a transporta gazele respiratorii în
organism

Globulele albe (leucocitele)

-sunt mai puţin numeroase (7500/mm3 de sânge)
-ele sunt celule incolore cu 8-20 um în diametru. Nucleullor este uşor de
observat şi prezintă diferite forme. Rolul leucocitelor este de a apăra organismul. De
îndată ce microbii găsesc o poartă de intrare pătrund în ţesuturi unde având condiţii
prielnice se înmulţesc
-leucocitele сare se pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor ca şi amiba trec prin
pereţii vaselor sangvine pentru a ajunge la locul invadat de microbi şi acest procedeu
se numeşte DIAPEDEZĂ
-tot cu ajutorul pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră şi acest
fenomen este numit FAGOCITOZĂ
-alte leucocite numite limfocite produc anitcorpi (substanţe care distrug şi ele
microbi)
-tot alte leucocite curăţă sângele de hematoane (vânătăi) şi descompun
hemoglobina din hematiile distruse. Aşadar principalul lor rol îl constituie apărarea
organismului împotriva unor factori străini de acesta. Creşterea numărului de
leucocite reprezintă un semnal de alarmă deoarece acest fapt indică existenţa unui
focar de infecţie în organism. De aceea în cazul multor afecţiuni medicul recomandă
să se facă analiza sângelui al cărui rezultat consemnat pe buletinul de analiză îl ajută
să stabilească diagnosticul.
Pe lângă celulele roşii şi albe în sânge există şi nişte fragmente de
citoplasmă desprinse din unele celule cu talie mare. Acestea se numesc plachete
sangvine şi sunt în număr de 200000- 400000/ mm pătrat şi au dimensiuni foarte
mici. Ele au rol în coagularea sângelui, intervenind imediat după ce se produc
leziuni. Aici, plachetele sangvine se unesc în grămejoare şi participă împreună cu alţi
factori din plasmă la formarea cheagului.
Plasma constituie partea lichidă a sângelui care are în compoziţie substanţe
anorganice cum ar fi: apa şi sărurile minerale şi substanţe organice cum ar fi:
fibrinogenul( substanţă cu rol în coagularea sângelui)
 Fibrinogenul în contact cu aerul se transformă într-o substanţă filamentoasă
şi insolubilă numită fibră. Aceasta formează o reţea de fibre în ochiurile căreia se
globulele. În acest fel se formează cheagul care nu permite scurgerea săngelui.
Plachetele sangvine şi fibrinogenl sunt factori ai coagulării sângelui.
În afară de intervenţia la formarea cheagurilor plasma are şi rol de
transportor, ea transportă de la locul de formare la cel de acţiune următorii produşi:
-substanţe nutritive
-hormoni produşi de glandele endocrine
-anticorpi
-substanţe nefolositoare
Alături de sânge, circulaţia substanţelor în corpul omului se asigură de către
lichidul interstiţial şi limfă.
Lichidul interstiţial, aflat între celule, provenie din sânge, însă, spre
deosebire de acesta, nu conţine globule- decât leucocite mici- şi nici fibrinogen.
Lichidul interstiţial pătrunde treptat în interiorul unor capilare, chiar la
nivelul spaţiilor dintre celule , formănd limfa.
Limfa, care circulă prin vasele limfatice, se varsă în sânge şi, astfel,
împreună cu lichidul interstiţial, contribuie la transportul substanţelor în organism.
Comparând-o cu sângele, limfa conţine mai multă apă şi mai multe leucocite, dar nu
conţine hematii.
Numărul constant al globulelor, cât şi compoziţia plasmei, mereu aceeaşi la
un om sănătos, arată că mediul intern al corpului are un echilibru stabil, la
menţinerea căruia participă organismul în totalitate.
Imunitatea
Organismul are multe mijloace de apărare împotriva microbilor. Astfel,
celulele pielii formează o adevărată barieră în calea microbilor, iar secreţiile pielii
participă şi ele la oprirea acestora; mucoasa de respiratorie şi cea a tubului digestiv
filtrează şi resping microbii, acidul clorhidric din stomac îi omoară, secreţiile, cum
sunt saliva şi lacrimile, conţin substanţe antibacteriene eficace.
În anumite situaţii, microbii reuşesc, totuşi, să pătrundă în organism. Din
acest mament intră în acţiune un întreg sistem de apărare. Mai întâi intervin unele
leucocite care fagocitează microbii şi alte corpuri străine ajunse în organism. Dacă
acestea nu reuşesc să îi distrugă, intervin limfocitele. Acestea recunosc microbii, de
exemplu ai scarlatinei, pojarul, holerei etc. Ele produc anticorpi, care, circulând în
sânge şi întâlnind microbi, îi distrug.
Pe traiectul vaselor limfatice se află nişte umflături, numite ganglioni
limfatici. Microbii, ajunşi aici o dată cu limfa, constituie un semnal pentru limfocite,
care încep să se dividă rapid şi înmulţindu-se, îi distrug. În aceste momente
ganglionii se umflă.
Proprietatea organismului de a se apăra împotriva microbilor prin
producerea de anticorpi se numeşte imunitate. Cu alte cuvinte, organismul este imun
faţă de anumiţi microbi şi toxinele lor.
Anticorpii acţionează şi împotriva unor proteine străine de corp. Din această
cauză au loc respingerile de organe transplantate.
 Proprietatea organismului de a fi imun poate fi înăscută sau dobândită.
Imunitatea este înăscută în cazul în care organismul rezistă spontan îmbolnăvirilor.
Imunitatea dobândită este în următoarele situaţii:
 În urma unor îmbolnăviri, organismul nu se mai îmbolnăveşte, deoarece are
deja anticorpi.
 Prin vaccinare sau injectare cu ser.
Vaccinarea, ca metodă de dobândire a imunităţii faţă de un anumit tip de
microbi, presupune prepararea vaccinului şi injectarea lui în corpul omului, într-o
perioadă considerată indicată pentru prevenirea îmbolnăvirii.
Vaccinul se obţine în cadrul unor instituţii medicale specializate; aici se
realizează adevărate „culturi” din diferite tipuri de microbi, o anumită cantitate din
aceştea fiind folosită pentru prepararea vaccinului. Acestor microbi li se micşorează
agresivitatea prin diferite metode, de cele mai multe ori prin supunerea la
temperatură ridicată.
Injectându-se vaccinul în corpul omului, limfocitele vor reacţiona ca şi în
cazul unei adevărate îmbolnăviri, formând anticorpi specifici.
Astfel, în condiţiile infectării cu microbii vii nu mai are loc îmbolnăvirea,
deoarece aceştea întâlnesc în organism anticorpii deja fabricaţi împotriva acelei boli.
Vasele sangvine
Vasele sangvine alcătuiesc un sistem de tuburi prin care circulă sângele.
După structura şi funcţiile pe care le îndeplinesc, deosebim trei tipuri de vase
sangvine: artere, capilare şi vene.
Arterele
Arterele sunt vase care pornesc din ventricule, ducând sângele către
ţesuturi. Ele se ramifică în vase dein ce în ce mai mici (arteriole). Peretele arterelor
este elastic, de aceea o arteră secţionată rămâne deschisă.Cele mai importante artere
sunt: artera aor-tă, care pleacă din ventricului stâng, se curbează formând cârja
aortică, după care coboară spre partea inferioară a corpului; din ea se desprind
arterele care se ramifică în corp; artera pulmonară, care pleacă din ventriculul drept
şi conduce sângele la plămâni. Arteriorele se ramifică, la rândul lor, în vase foarte
subţiri, numite capilare.
Capilarele, vasele cu diametrul cel mai mic, fac legătura dintre reţeaua
arterială şi cea venoasă. Peretele lor este format dintr-un singur strat de celule. În
capilare, care împânzesc organele ca o reţea fină, circulaţia sângelui este mai lentă
decât în artere, ceea ce permite schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi.
Venele sunt vase care se deschid la nivelul atriilor, aducând sângele la
ţesuturi. Peretele venelor conţine foarte puţine fibre elastice. De aceea, o venă
secţionată rămâne moale şi închisă.Majoritatea venelor situate sub inimă reprezintă
pe pereţii lor valvule în formă de cuib, care înlesnesc urcarea sângelui spre cutia
toracică.
Cele mai importante vene sunt vena cavă inferioară şi cea superioară,
care se deschid în atriul drept, şi venele pulmonare, care conduc în atriul stâng
sângele venit de la plămâni.
Fizolofia sistemului circulator
 Printre alte roluri pe care le îndeplineşte în organism, săngelui îi revine şi
acela de a aproviziona ţesuturile cu substanţe nutritive necesare. De circulaţia
sângelui depinde buna funcţionare a organelor şi viaţa organismului în totalitate.

Circulaţia săngelui
Sângele efectuează în organism un dublu circuit: de la inimă la diverse
organe şi,
Înapoi, de la acestea la inimă.
Mica circulaţie(circulaţia pulmonară). Ventriculul drept împinge în artera
pulmonară sânge venos(încărcat cu dioxid de carbon). La nivelul plămânului,
sângele lasă dioxid de carbon, fixează oxigen în hemoglobină şi devine roşu aprins
datorită oxihemoglobinei. Venele pulmonare îl duc în atriul stâng, de unde, prin
sistola atrială, trece în ventriculul stâng. Durata acestui circuit este de 11 sec.
Marea circulaţie. Ventriculul stâng, prin sistola ventriculară, împinge
sângele în artera aortă şi ramificaţiile acesteia. La nivelul organelor, prin intermediul
capilarelor, sângele lasă oxigenul, cu care s-a încărcat în plămâni, şi nutrimentele, cu
care s-a înbogăţit la nivelul intestinului subţire (prin absorbţia intestinală).
Sângele capătă o culoare închisă datorită dioxidului de carbon cu care se
încarcă în ţesuturi (carbohemoglobina). Venele cavă superioară şi inferioară dirijează
sângele venos spre atriul drept. Durata acestui circuit este de 22 sec. În cursul marii
circulaţii, sângele asigură eliminarea substanţelor nefolositoare, conducându-le la
rinichi.
Paralel cu sistemul circulator sangvin, în corp se găseşte o reţea de vase
care constituie sistemul nervos limfatic. Circulaţia limfei în acest sistem este
determinată tot de activitatea ritmică a inimii.
Sistemul limfatic este alcătuit din vase limfatice, pe traiectul cărora există
ganglioni limfatici. În traiectul său, limfa străbate glanda endocrină timus, care joacă
şi rol de ganglion limfatic, precum şi splina, organ care produce limfocite.
Circulaţia limfei se face de le periferie spre centru, deci, spre deosebire
de sânge, limfa nu mai revine la locul de plecare.
Igiena sistemului digestiv
Regulile de viaţă care vor asigura menţinerea sistemului circulator într-o
per-fectă stare de sănătate sunt următoarele:
-alimentaţie variată, echilibrată cantitativ şi calitativ
-activitate fizică: plimbări, excursii, jocuri sportive, înot, etc.
-odihnă corespunzătoare vârstei
-o viaţă ordonată şi nestresantă, fără alcool, tutun, droguri
Pe lângă punerea în aplicare a acestor cerinţe, valabile, de fapt, pentru
menţinerea sănătăţii tuturor sistemelor şi organelor, se impune cunoaşterea factorilor
de risc pentru inimă şi circulaţia sangvină.
Boli
Miocardita constă în inflamarea muşchiului inimii.
Cardita reumatismală apărută la vârsta copilăriei, se datorează prezenţei
reumatismului în zona articulaţiilor.
 Infartul de miocard este o boală gravă, datorită erorilor alimentare,
tutunului, stresului,lipsei de activitate fizică. Se produce prin încetarea circulaţiei
sângelui în arterele coronare. Atunci când artera se îngustează, sângele nu mai poate
înainta, miocardul nu mai este hrănit, încetează să se contracte, iar ciclul cardic este
perturbat sau oprit. În astfel de situaţii poate surveni moartea persoanei. Îmbolnăviri
se produc şi la nivelul vaselor sangvine.
Ateroscleroza se manifestă prin depunerea unor plăci de colesterol pe
pereţii arterelor. Colesterolul rezultă în urma transformării, în ţesuturi, a grăsimilor
de natură animală cu care ne hrănim.
Hipertensiunea arterială apare atunci când arterele cu pereţii îngroşaţi îşi
pierd elasticitatea, iar înaintarea sângelui este mult îngreunată. Datorită acestui fapt,
tensiunea arterială creşte.
Congestia cerebrară înseamnă ruperea unor capilare care irigă creierul,
accident care provoacă paralizia parţială sau totală a organismului, ajungându-se
chiar la moartea persoanei în cauză.
Flebita se manifestă prin formarea unui cheag de sânge în venă şi apariţia
unor pete roşii la suprafaţa pielii.
Varicele apar pe o porţiune de venă dilatată din cauza slabei funcţionări
ale valvulelor, ceea ce jenează circulaţia spre inimă.
Frecvent, neatenţia la lucru, în circulaţia rutieră, cât şi violenţa reacţiilor
unor indivizi pot duce la accidente soldate cu hemoragii.
Hemoragiile capilare se opresc datorită coagulării sângelui.
Hemoragiile venoase se opresc şi ele relativ uşor, deoarece peretele
venelor este moale şi ele se aplatizează, limitând sângerarea.
Hemoragiile arteriale sunt mai grave, deoarece peretele elastic menţine
artera deschisă. Dacă nu se acordă imediat primul ajutor, moartea poate interveni
rapid, datorită pierderii de sânge.