Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ BUCUREŞTI

Facultatea de Ingineria şi Gestiunea Producţiilor Animaliere

ACVACULTURA SPECIALA

2017

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ


VETERINARĂ

Facultatea de Ingineria şi Gestiunea Producţiilor Animaliere


TEMA:

CRESTEREA SCOICILOR PENTRU PERLE

2017

CRESTEREA SCOICILOR PENTRU PERLE

Stridiile nu sunt singurele organisme care produc perle. Scoicile de rau si midiile pot
produce perle, dar acest fenomen este mai rar. Stridiile produc perle atat in apa dulce cat si in apa
sarata. Ca sa intelegem modalitatea de producere a perlelor este necesar sa intelegem intr-o
maniera simpla anatomia stridiei.
Stridiile sunt organisme bivalve, adica au cochilia formata din doua elemente sau valve.
Valvele cochiliei sunt prinse intre ele printr-un ligament elastic. Acest ligament este pozitionat
acolo unde se imbina valvele si permite deschiderea acestora astfel incat stridia sa se poata hrani.
In interiorul cochiliei gasim gura (papilele), stomacul, inima, intestinele, bronhiile, anusul,
mushiul abductor si mantaua.
Pe masura ce stridia creste trebuie sa-i creasca si cochilia. Mantaua este un organ care
produce cochilia stridiei folosindu-se de mineralele din hrana. Substanta produsa de catre manta
se numeste nacru (sidef). Nacrul este depus spre marginile valvelor ajutand cochilia sa creasca.
Formarea unei perle naturale incepe atunci cand o substanta straina patrunde in interiorul
cochiliei intre valva si manta, agent care va irita mantaua. Reactia naturala a stridiei este de a
acoperi acel iritant pentru a se proteja. Este ca si cum scoica s-ar intepa cu o aschie. Mantaua va
acoperi agentul iritant cu straturi de nacru, substanta folosita si pentru cresterea cochiliei.
Aceasta aglomerare de nacru va forma pana la urma o perla. Dureaza aproximativ 3 ani pana
cand o perla atinge dimensiunea standard pentru comert. Dupa ce perla este recoltata, stridia nu
moare ci poate produce alte perle. O stridie de cultura produce aproximativ 4 perle intr-o viata.
Perlele de cultura sunt create prin acelasi proces ca si perlele naturale, dar productia lor
este indusa de catre producatori. Pentru a crea o perla de cultura producatorul deschide stridia,
face o incizie in manta in care sunt introduse obiecte mici, iritante. In culturile de apa dulce este
suficient ca producatorul doar sa faca incizia in manta si secretia de nacru care produce perla este
indusa automat, deci nu este necesara o substanta iritanta In vreme ce perlele de cultura si cele
naturale sunt considerate a avea aceeasi calitate, cele din urma sunt considerate mai scumpe
deoarece sunt mai rare.
Producția începe prin colectarea larvelor de stridii în mediul lor natural. Pentru a aduna
larvele sălbatice de stridii, ostreicultorii utilizează colectori plasați în locuri strategice. Atunci
când larvele ating câțiva milimetri, acestea sunt desprinse de pe colectori și sunt gata pentru
creștere. Cu toate acestea, o mare parte a larvelor de stridii provin în prezent din unități de
eclozare. În acest caz, stocul pentru reproducere este păstrat în unități amplasate în mare.
Stridiile depun gameții primăvara, când temperatura apei este ridicată. Larvele sunt puse în
bazine cu circuit închis și hrănite cu alge cultivate. Atunci când larvele sunt pe punctul de a se
fixa pe un suport, acestea sunt „colectate” prin plasarea unui substrat de fixare curat și solid în
bazin. Tipul metodei de creștere utilizate depinde atât de mediu (amplitudinea mareelor,
adâncimea apei etc.) cât și de tradiții.

De-a lungul coastei franceze a Atlanticului, stridiile sunt în general produse prin
„creșterea prin supraînălțare”: stridiile sunt introduse în plase din plastic atașate pe suporturi
situate aproape de țărm. „Creșterea pe fundul apei”, în care stridiile sunt depuse direct pe țărm
sau în apă puțin adâncă, este mai puțin răspândită în prezent. „Creșterea suspendată”, în care
stridiile sunt crescute pe frânghii, asemenea midiilor, este o metodă întâlnită în Spania. Această
metodă este adecvată pentru creșterea în apele fără maree sau în larg. O altă metodă, „creșterea
în apă adâncă”, constă în plasarea stridiilor în parcuri care se pot afla la o adâncime de până la 10
m.
Mai intai trebuie cunoscut faptul ca perlele sunt create numai de anumite scoici, care au
capacitatea de a depune sidef peste un corp strain intrat in cavitatea scoicii. Acest corp strain
poate fi o insecta, un parazit micro-organic, dar niciodata fire din nisip, cum de foarte multe ori
s-a inteles gresit, intrucat nisipul face parte din biotopul perlei, impreuna cu apa, pe care perla nu
le percepe ca intrusi. Prezenta corpului strain invadator in cavitatea scoicii, mai precis atingand
mantaua cavitatii interne a scoicii, irita mantaua si determina actiunea acesteia de autoaparare,
prin izolarea si «neutralizarea» corpului strain prin acoperirea in timp cu straturi succesive de
sidef, material organic secretat de scoica, format la baza din carbonat de calciu cristalizat,
amestecat cu Conchiolin, o proteina organica proprie secretiilor scoicii respective, care ajuta la
lipirea sidefului de intrusul respectiv. Sideful este format la randul sau din milioane de placute
minuscule de aragonite, in forme hexagonale si poligonale, ce pot fi vazute doar cu microscopul
ce mareste de 2.000 de ori.

Marimea unei aragonite este de doar 3-6 microni, cu o grosime de 0,35-0,5 microni. Dar
sideful mai contine si biopolimeri elastici, cum sunt lustrin si chitin, dar si proteine matasoase.
Acest complex de substante organice dau atat aspectul irizant al sidefului, dar contribuie si la
atingerea unei duritati foarte mici, de doar 3-4 pe scara Moch, perlele fiind astfel considerate
pietre relativ moi. Formarea perlelor se face practic astfel: celulele epiteliale ale mantalei scoicii
formeaza un sac in jurul corpului-intrus, fiind denumit si sacul perlei, secretand apoi substanta
cristalina sidef si Conchiolin pentru lipirea sidefului de « parazit ». Fiecare perla, a fiecarei
specii pe care o reprezinta, secreta o culoare proprie de sidef. De aici rezulta si unicitatea si
imensa diversitate de culori si irizari ale perlelor, fiind destul de greu de gasit seturi de perle cu
aceeasi nuanta. Forma finala a perlei depinde, in consecinta, de forma corpului strain. Calitatea
lustrului perlei – stralucirea sidefului – depinde de rezultatul natural generat de scoica respectiva.

Deci nu orice scoica poate produce perle. Astfel, la randul lor, in functie de tipul scoicii,
te tipul apei in care traieste scoica, sau de zona geografica unde traieste scoica, perlele naturale
de cultura sunt perle de apa dulce si perle de apa sarata.

Indiferent de tipul perlelor de cultura, ele sunt produse in ferme de perle, prin interventia
omului, care introduce in cavitatea perlei, in mediu controlat si prin proceduri extrem de
minutioase si precise, fara sa raneasca perla, in functie de tipul de scoica, o particula sferica,
denumita nucleu si o particula de manta dintr-o scoica-mama pentru a stimula producrea de sidef
si de Conchiolin, daca este perla de apa sarata, sau doar o particula de manta, daca este perla de
apa dulce. Cu cat sta mai mult in cavitatea scoicii, cu atat grosimea de sidef va fi mai mare,
lustrul si stralucirea perlei mai accentuate si diametrul perlei mai mare. In general grosimea
sidefului variaza de la 0,8 mm pana la 1,0 mm si chiar 2,0 mm, putand fi determinata fie prin
observarea cu iradiere cu raze X, sau prin observare cu lupa pe marginea gaurii facute cu
burghiul pentru fixarea perlei intr-o bijuterie. Lustrul mai poate fi influentat si de tipul scoicii,
starea de sanatate a acesteia, dar si de calitatea apei, trebuind mentionat faptul ca in ultimii ani,
poluarea excesiva a apelor planetare, a aerului care duce particule nocive deasupra oceanelor,
precum si turismul acvatic au dus la inregistrarea unor cote alarmante de scadere a productiei de
perle de calitate.

Perlele naturale au pe suprafata lor diverse mici imperfectiuni, urme sau pete, care fac
parte din constructia lor naturala, fiind de fapt mici certificate de garantie a naturaletii lor.
Trebuie spus ca perlele naturale, sau perlele naturale de cultura fara aceste urme sunt atat de rare
incat se vorbeste despre ele ca din legende si oricum pretul lor poate ajunge si la cateva mii de
dolari americani pentru o perla.

Perlele de apa dulce

Perlele naturale de cultură în apă dulce sunt cultivate în lacuri și râuri din
speciile Hyriopsis cumingii în Asia și Amblema în America de Nord și Europa de Nord. La
aceste specii, o singură scoică poate produce mai multe perle odată, uneori chiar peste 20, fiind
recoltate după 2 … 6 ani. Cultivarea perlelor de apă dulce este atestată încă din secolul al XIII-
lea, China fiind în prezent liderul mondial al producției.

 Biwa (Orient): după numele lacului Biwa, cel mai mare lac din Japonia și primul în care s-au
cultivat perle de apă dulce; perlele biwa sunt recunoscute pentru calitatea înaltă, luciul
uniform și suprafața netedă; culorile variază între alb-roz, alb-crem și violet
 Mabe: se obțin lipind un nucleu sub formă de semiferă pe interiorul unei cochilii
 Blister (semiperle): perla nu se dezvoltă pe partea interioară a mantalei ci a valvei, spatele lor
fiind plat
 perle semințe: sunt perle de dimensiuni foarte mici, pînă la 2 mm diametru.

Perlele de apa dulce, pentru a nu mai folosi termenul mai lung de perle naturale de
cultura de apa dulce, sunt produse, dupa cum le spune si numele, in lacuri si rauri cu ape dulci,
unde traiesc specii de scoici triunghiulare (Triangle shell sau Hyriopsis cumingii) care
produc efectul de sidefare al unui corp strain. Acest gen de perle se disting prin faptul ca sunt de
obicei de culoare alba, eventual cu irizari de nuante pale de galben sau roz, acestea din urma
nefiind catalogate ca cele cu cea mai buna calitate si deci cu un pret mai mic. Perla de apa dulce
se distinge prin faptul ca in ea nu se introduce un nucleu, o biluta din sidef din perla-mama, ci
doar o bucatica de manta de circa 3 mm de la o perla-donator similara ca si specie. Mantaua este
primul tesut al unei scoici, prin intermediul careia este prins organismul ei de una din partile
scoicii, sau de ambele, dupa caz, in functie de tipul biologic al scoicii. O alta diferenta fata de
perlele de apa sarata este ca mantaua-donata nu este introdusa in organul de reproducere (gonad),
ci direct in mantaua perlei cultivate. Astfel, se pot introduce mai multe bucatele odata in aceeasi
scoica. Apoi, mantaua odata introdusa este usor rasucita si i se intorc marginile astfel incat sa i se
dea o forma cat mai rotunda.
Dupa un timp, se formeaza un sac al perlei unde se depun straturi succesive de sidef peste
mantaua ce se dizolva in final, iar perla nou formata este acoperita cu mai multe straturi de sidef
masiv si este intr-un final extrasa, sortata si comercializata. O scoica de apa dulce poate fi
multiplu plantata, in functie de specie, variind intre 12 si 16 insertii pe o parte, generand in total
intre 24, pana la 32 de perle, fiind recoltate dupa 2, maxim 6 ani. Totodata, perlele de apa dulce
nu depasesc diametrul de 8 mm din cauza inaltimii cavitatii scoicii, cele mai mari de acest
diametru fiind extrem de rare si de scumpe, in cazul in care in mod exceptional se recolteaza si
astfel de exceptii. Altfel, datorita productivitatii mari, perlele de apa dulce sunt in general mai
accesibile decat cele de apa sarata.
Din alt punct de vedere insa, perlele de apa dulce contin 100% sidef, ca urmare a faptului
ca nu au nucleu, iar mantaua-donata se dizolva integral in sacul perlei. Desi Japonia a fost in
ultimul secol liderul incontestabil al productiei de perle de apa dulce in nu mai putin celebrul lac
Biwa, totusi trebuie recunoscut meritul Chinei, unde este atestata cultivarea perlelor de apa dulce
inca din secolul 13, China fiind totodata in prezent liderul mondial al productiei de perle naturale
de cultura, detinand de fapt aproape un monopol al acestui tip de perle, cu o productie anuala de
peste 1.500 tone raportate in 2006.
Ferma de perle de apa dulce
Din cauza imperfectiunii sferice a mantalei si apoi a perlei rezultate, perlele de apa dulce
nu sunt toate de forma perfect sferica, astfel ca perlele de apa dulce sunt in general mai accesibile
ca si pret, deoarece, desi cele de calitate superioara au un aspect foarte frumos, cu o forma
aproape perfect rotunda, cu un lustru apreciat si cu suprafata neteda, fara asperitati, totusi cele de
apa sarata sunt si mai apreciate din punctul de vedere al acestor calitati. Perlele de apa dulce insa
au o duritate mai mare decat perlele de apa sarata, datorata faptului ca sunt formate din sidef
masiv, fiind mai rezistente la zgariere sau ciobire.

Adeseori, unii confunda sau aseamana perlele de apa sarata Akoya, originare din Japonia,
cu perlele de apa dulce, din cauza faptului ca si unele si altele pot avea cam aceeasi nuanta de
sidef alb. Nu au nimic in comun, asemanarile fiind doar apropiate, legat de culoare si marime, iar
diferentele sunt subliniate la capitolul special dedicat perlelor de cultura Akoya.
Din cauza ca unele perle de apa dulce au un aspect original aproape perfect, avand unele
imperfectiuni ale culorii neuniforme, sau ale suprafetei, culoarea sau lustrul lor pot
fi imbunatatite prin tratamente chimice specifice, acceptate universal ca fiind corecte, doar ca in
astfel de cazuri clientii trebuie informati, precizandu-se ca au calitatea imbunatatita, sau ca sunt
tratate (eng.: enhanced), sau colorate (eng.: dyed). Astfel de perle se numesc perle naturale de
cultura tratate si trebuie precizat ca tratamentele la care sunt supuse nu le altereaza calitatile
naturale, ci doar vin sa imbunatateasca ceea ce Mama Natura nu a reusit in totalitate prin
intermediul scoicii. Odata tratate, culoarea lor nu se schimba, ramanand permanent si nealterata
in timp. Tipurile de tratamente de imbunatatire ale calitatilor perlelor sunt detailate la capitolul
special dedicat.
Perlele de apa sarata

Cultura perlelor în apă sărată a apărut în Japonia la începutul secolului al XX-lea,


când Kokichi Mikimoto a conceput și testat cu succes primele metode de cultivare a scoicilor
Akoya.
Sunt cultivate în special 6 specii marine din genul Pinctada:

 Akoya: sunt produse de speciile de stridii Pinctada fucata martensii și Pinctada fucata
chemnitzii, preponderent în Japonia, China, Vietnam, Corea de Sud și Australia; sunt de
culoare roz, crem, auriu
 Tahiti: sunt cultivate în jurul insulelor Tahiti, Polinezia franceză, insulele Seychelles,
Vietnam și Australia; sunt produse de speciile Pinctada margaritifera, denumite și „scoici cu
buze negre”; au nuanțe de culori închise (verde, roșu închis, negru, gri)
 din Marea Sudului: scoica Pinctada maxima este specia care le produce în arealele oceanelor
Indian și Pacific, preponderent in Australia, Filipine, Indonezia și Myanmar; au culori de alb,
argintiu și auriu
 Cortez : denumite Regina perlelor, au fost descoperite în 1553
de conchistadorul spaniol Hernán Cortés; sunt produse de speciile Pinctada
mazatlantica și Pteria sterna în Golful California; au un colorit asemănător curcubeului
 Keshi: provin din specia de scoici Pinctada imbricata, sunt extrem de mici
 Mabé: forma lor este semisferică, sunt folosite mai mult pentru cercei, inele și broșe.
Perlele de apa sarata de cultura se produc in asa-zisele ferme de cultura, unde se folosec
scoici specifice carora li se introduce in cavitate un corp strain, in mediu controlat septic chiar si
prin proceduri extrem de minutioase si precise, fara sa fie ranita perla. Printr-o deschizatura
minuscula de doar 2-3 centimetri se introduce in organul de reproducere (gonad) al scoicii o
particula perfect sferica, denumita nucleu, urmata apoi de o particula de manta dintr-o scoica-
donator mama pentru a stimula producerea de sidef si de Conchiolin. Intr-o scoica de apa sarata
se pot introduce maxim 2 astfel de nuclee, exceptie facand scoicile Akoya, in care se pot
introduce si maxim 5 nuclee.

Diferenta este ca restul perlelor de apa sarata pot fi recultivate de cateva ori, pe cand
Akoya mor la recoltare. In toate cazurile de cultivare, tesuturile mantalei produc celule epiteliale
in jurul nucleului, dand nastere unui sac al perlei. In acest sac se formeaza apoi perla prin
« izolarea » ei cu sidef ce se depune in straturi succesive pe nucleu. Dupa un timp perla nou
formata este acoperita cu mai multe straturi de sidef si este intr-un final extrasa, sortata si
comercializata. Trebuie mentionat ca nucleul este tot din sidef, astfel ca perla este 100%
naturala, dar cultivata. Perlelor ce sunt recultivate li se introduc nucleele in sacii deja formati
anterior, se pun apoi la refacere si apoi sunt reintroduse in circuitul de cultivare. Aceasta este
metoda universal folosita in ziua de azi pentru a cultiva perle de apa sarata in fermele
specializate. Fermele de perle de apa sarata sunt atat la tarm, plasate in apele oceanelor de langa
tarm, cat si in larg, pe vapoare specializate, cum se pot intalni in Marile Sudului indeosebi.

Forma perlelelor de apa sarata este in general sferica, datorita nucleului inserat, exceptie
de la regula facand perlele de apa sarata de tip Keshi, care nu au nucleul sferic. Totodata, pot
exista si “accidente” ale formelor perlelor de apa sarata, dand nastere perlelor cu forma
buton/nasture, ovale sau baroc, foarte apreciate si cautate deopotriva, mai ales ca pot fi folosite si
in bijuteriile fashion.

Culoarea perlelor de apa sarata difera foarte mult in functie de zona de provenienta,
tipul scoicii-mama, iar nuantele pot fi foarte diverse, practic neexistand 2 perle perfect identice
ca si forma, marime si culoare. In terminologia de specialitate se vorbeste de doua culori.
Culoarea de baza (eng.: body color) si culoarea de ton secundar (eng.: overtone), adica nuanta
care se suprapune in “ape” peste culoarea de baza, mai ales privita la lumina intensa. Exista in
ziua de azi si metode stiintifice de imbunatatire a culorilor perlelelor, prin tratamente chimice,
astfel de perle fiind denumite perle tratate, sau colorate, de apa sarata. Culorile tratate au aparut
ca urmare a diversitatii creative din moda, fiind solicitate in acest sens si create culori si diverse
nuante precum ciocolata, auriu, gri, verde pal, rosu, chiar negru, fiind in fapt o culoare neagra cu
straluciri verzui, albastrui sau combinate, cu asa-zisele “ape” de nuante, sau chiar perle de
culoare mov. Aceste tratamente fac culorile permanente, dar clientilor trebuie sa li se mentioneze
ca sunt perle naturale tratate, fie de apa sarata, fie apa dulce.
Nu numai scoicile fac perle
Deşi perlele cele mai cunoscute, apreciate şi comercializate sunt cele produse de scoicile
menţionate mai sus, mai există câteva specii de moluşte - de data aceasta melci - care dau naştere
unor perle mai puţin obişnuite, rareori utilizate, dar care au valoare estetică şi chiar comercială,
pentru cei ce ştiu să le preţuiască.
Perlele acestor melci nu sunt, în general, sidefii, ci au o înfăţişare cu totul aparte - par
făcute din porţelan, cu un luciu fin şi în culori delicate - nuanţe pastelate de galben, roz sau
portocaliu.
Marii melci marini Melo melo (din Oceanul Indian - foto) şi Strombus gigas (din Atlantic)
produc astfel de perle-rarităţi Spre deosebire de multe alte perle, Melo Melo sunt de dimensiuni
mari in general, cea mai mare cunoscuta fiind de marimea unei mingi de golf. Forma este in
general foarte rotunda. Culoarea lor este variata, de obicei de nuante inchise de maro si bronz,
una dintre cele mai cautate nuante fiind portocaliu. Se crede ca nuanta originala paleste in timp,
ca si in cazul perlelor Conch.

Aceste perle nu pot fi cultivate, fiind 100% naturale, totodata fiind extrem de rare si de
apreciate pentru bijuterii, in special unicate.
BIBLIOGRAFIE

http://www.ziare.com/afaceri/idei-afaceri/idee-de-afaceri-eco-ferma-de-perle-1251691

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/scoici/

http://www.zooland.ro/cum-produc-stridiile-perle-4083

http://www.descopera.ro/natura/8781862-perlele-un-miracol-al-lumii-apelor

https://www.brilio.ro/perle-naturale-de-cultura.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Perlicultur%C4%83#Perlicultură_în_apă_dulce

https://ec.europa.eu/fisheries/sites/fisheries/files/docs/body/oyster_ro.pdf