Page 1 of 4

VREAU SĂ TRĂIESC PRINTRE STELE – de VICTOR EFTIMIU

Cititi: Povestea nemuritoare a Pomului de Crăciun, a bradului adus de Moș

Crăciun copiilor.

Micuț cum era, se simțea înăbușit, strivit de brazii bătrâni și înalți, la umbra
cărora creștea. Se simțea pierdut în noaptea acelei păduri nesfârșite, unde-i
fusese ursit să vadă lumina zilei și ar fi vrut să scape din închisoarea cetinei,
să fie stăpân pe el însuși, liber, undeva, într-o împărăție fermecată. Într-o
bună zi, își luă inima în dinți, cum se spune, și porni din poale spre creastă.
Tot urcând coasta, Brăduleț ajunse la jumătatea muntelui, acolo unde se
sfârșea pământul și începea stânca. Mai sus de-acolo n-ar fi putut sui.
Piatra stearpă n-ar mai fi avut din ce să-i hrănească rădăcinile, să-i trimeată
din adânc sucul humei negre, laptele gras din care se înfruptă copacul și
buruiana. Puiuțul se desprinse din coroana de brazi ce încununa jumătatea
de jos a piscului. Acum creștea singur-singurel, la câțiva pași mai sus de
marginea pădurii. - Ce cauți tu, măi Brăduleț, ce cauți tu mai presus de noi?
îl întrebă, într-o zi, un copac bătrân, un strămoș al lui, Moș Brad. Nu ți-e
bine laolaltă cu noi? De ce te ridici mereu, parca-ai vrea s-ajungi în soare și
în lună? - Vreau să trăiesc printre stele! M-am săturat de pădurea
întunecată. Vreau să mă înfrățesc cu luceferii din slavă! Și pomulețul urca
mereu și cu cât urca, se simțea mai singur. Se mai împrietenea el Brăduleț
cu câte un cerb, cu o căprioară, cu un lup sau cu un mistreț, dar lighioana
nu stătea prea mult pe stânca pleșuvă, fără izvoare; își lua repede tălpășița
în jos, și se pierdea în răcoarea pădurii. Treceau zile și zile până să mai
vadă copăcelul țipenie. Câte un vultur se mai rotea în albăstrimea
văzduhului înalt. Dar era prea sus și prea departe. Brădulețul jinduia
repeziciunea cu care uriașa pasăre străbătea zările, norocul ce-l avea să
poată zbura unde vrea și când vrea, să nu fie înlănțuită de rădăcini,
nemișcată, osândită să stea în vecii-vecilor în același loc, cum îi era scris
lui. Tot își închipuia bietul de brad că, urcând mereu și crescând mare, se va
Page 2 of 4

desprinde din obezile care-l țineau legat de pământ, își va schimba soarta
de buruiană nemișcată și va sărbători în țara luceferilor. Pe brațe și în palme
— ramurile lui vor purta stele și steluțe, iar când le va scutura, va curge din
ele rouă de lumini și răsfrângeri din bolta fără început și fără de sfârșit.

Stelele, și ele, n-aveau de lucru: îi clipeau șiret din ochi, îl ademeneau,

uneori păreau că se lasă pân' la crengi, gata-gata să se înțepe cu acele lui
de smarald, pe urmă iar se smuceau, se trăgeau repede în sus și se lipeau
la locul lor, pe bolta de întuneric albastru. În nopțile furtunoase, Brăduleț se
uita cum se alungă fulgerele în desimea norilor, cum se scurg șuvoaiele în
crăpăturile stâncii, cum se clatină culmile copacilor, vânzolite în marile
pustietăți ale înățimilor. Și tot i se părea că nu se vor opri niciodată vânturile
și trăznetele. Zilele de iarnă erau când senine, liniștite, luminoase, cu licăriri
de piatră scumpă, în zăpada proaspătă căzută, când acoperite de fumul
crivățului, care purta nămeți din munte-n munte și răsturna copacii bătrâni și
putrezi. „Oare voi îmbătrâni, voi putrezi și eu, mă vor trânti vânturile, mă vor
culca mort, la marginea codrului, fără să mai văd vreodată nici pământul,
nici cerul? Eu sunt mai sus decât frații mei din pădure, sunt singur, fără
sprijin, descoperit, și pot fi mai ușor răpus. Mult mai ușor decât alții, voi
cădea pradă pieirii, eu, cel ce-am năzuit s-ajung între stele, să mă lumineze
stelele! Dar n-am să sfârșesc așa. Nu se poate!" Brăduțului îi era tare urât în
singurătate. Nici oameni, nici sălbăticiuni nu se încumetau să urce atât de
sus. Ce-ar fi căutat acolo, în acele pustiuri de piatră? Într-o zi, un iepure
speriat de niște vânători din vale o luă la fugă înspăimântat și,ca să scape
de ei, țâșni într-o goană nebună și ajunse lângă Brăduleț, ascunzându-se
sub ramurile lui cele mai de jos. - Bine-ai venit, iepurașule!... Stai cu mine să
ne facem prieteni, și să mai schimbăm câte o vorbă! - Bucuros, îi răspunse
Urechilă. Și rămase acolo. Stătu el ce stătu și-l apucă foamea. - Brăduțule,
mie-mi place să stau cu tine, dar au cam început să-mi chiorăie mațele, N-ai
cumva vreo varză pe aici pe aproape, să mi-o dai s-o ronțăi? - N-am,
Page 3 of 4

iepurașule dragă!... Cum o să crească verze pe piatra asta stearpă?... -

Niscaiva lobodă, trifoi sau lucernă n-am putea găsi? - Unde să le găsim,
frate Urechilă! că nu crește nimic pe stârpiciunea asta de stâncă! - Măcar o
gură de apă că, uneori, când n-ai încotro, apa îți astâmpără și foamea... -
Nu e nici un izvor pe-aici pe aproape iepurașule dragă! - Dar tu cum îți
potolești setea, Brădișorule? - Din bunătatea ploilor și-a zăpezilor ce mi se
topesc pe ramuri și la adun la rădăcină! - Eu sunt iepure și n-am rădăcini s-
adun zăpezi în ele! Mi se rupe inima, dar n-am încotro... Trebuie să plec! Te
las cu bine! - Să ne vedem cu bine! și iepurașul, drept rămas bun, dete
lăbuța cu fiecare ramură a Brădulețului și dus a fost și n-a mai venit! Nu
după multă vreme, iată o veveriță, rătăcită și ea pe unde nu prea umblă
veverițele. - Bine-ai venit, surată Coadă-Lungă-Săltăreață! o-ntâmpină
puiuțul. Mai stai o vreme și la mine! - Bucuroasă, îi răspunse Coadă-Lungă-
Săltăreață. Dar aș vrea să știu: ceva ghindă, nuci ori alune ai în scorbură
sau prin ramuri? - Nici prin ramuri, nici în scorbură nu țin așa ceva!
răspunse oftând, Brăduleț. – Nici măcar un strop de apă, afară numai când
plouă! - Atunci rămâi sănătos, flăcăule! zise veverița și o zbughi cât ai clipi
din ochi spre poala muntelui, sărind din brad în brad. Noaptea, brădulețul se
ruga și de stele să vie până la el măcar două-trei, să i-se anine de ramuri...
stelelor nu le trebuie nici apă, nici varză, nici nuci, nici alune, nici lobodă,
nici trifoi, nici lucernă. Stelele se hrănesc cu azur și visele oamenilor. -
Suntem prea departe, Brăduțule! Ca să ajungem până la tine, ne-ar trebui o
veșnicie! - Nu se va îndura nimeni de mine, niciodată, să-mi țină tovărășie;
ofta și suspina pomișorul crescut între piatră și pădure. Ba da! S-a îndurat
de el un moșneag care venea în zbor din slava cerului, Moș Crăciun.
Trecând pe lângă Brăduleț, îi auzi suspinele și se opri. - Ce-i cu tine, băiete,
de ce oftezi? - Sunt singur, nici iepurașii, nici veverițele, nici stelele nu au
vrut să-mi țină de urât în pustietatea asta. - Dar cu copiii n-ai vrea să te joci?
- M-aș juca, dar copiii sunt departe-departe, nu pot ajunge până aici, sus în
munte, și încă pe vreme de iarnă. și-n sinea lui, Moș Crăciun își zicea:
Page 4 of 4

„Pomulețul acesta nu e la fel ca alții! Ramurile lui, de culoarea argintului,

luminează de parcă ar fi făcute din fărămituri de stele. Se vede că a curs pe
el, l-a hrănit și l-a scăldat lapte de lună... Cetina care-l îmbracă e
îmbălsămată... Nu e făcut să stea în arșiță și-n vifore, sărăcuțul. Mai bine ar
sta cu copiii oamenilor la un loc, lângă vatră, să umple odaia și să facă din
ea o sărbătoare. Ar fi păcat să-l las să piară aici, singur-singurel, tară să-i
vadă și alții frumusețea". Brăduleț era tare bucuros, pricepând gândurile
moșneagului! „Te pomenești că m-o lua de aici și m-o duce cu el, să văd și
altă lume, și din acea lume să pornesc în alta, și apoi în alta și, la urmă, s-
ajung în împărăția stelelor!" Voia puiuțului se împlini. Moș Crăciun îl urcă pe
umeri și coborî cu el pe pământ... Era o zi plină de soare și soarele aprindea
mărgele de argint în zăpada proaspăt ninsă. - Moșule, nu ai vrea să ne dai
nouă brădulețul acesta? îl îmbiară pe Moș Crăciun câțiva drumeți... - Ca să-l
puneți pe foc? - Se poate așa ceva? Asemenea minune e de pus pe foc?
Dimpotrivă. Vrem să-l împodobim cu jucării, cu lumânărele, cu nuci poleite
și cu lanțuri de hârtie, cu mingi de țiplă, cu păpuși, cu iepurași de turtă
dulce, cu ursuleți de puf, să se bucure copilașii noștri, să bată din palme, să
cânte și să joace să se aprindă și să scapere râuri de scântei, să aducem
veselie și voie bună fetițelor și băiețașilor noștri, să ne veselim și noi cu ei
odată. Haide, moșule, îndură-te și dăruiește-ne nouă pomulețul acesta, că
avem copii silitori și ascultători. Moș Crăciun le-a dăruit brăduțul. Visul
copăcelului din munți se împlinise. N-a mai fost singur. Puiul cetinei se
înfrățea acum cu puii de om și se bucura laolaltă în caldul adăpost, departe
de urletele lupilor și de buciumele crivățului. Și, de atunci, în fiecare sfârșit
de an, a început să se aprindă pe la mai toate casele pomul de iarnă, greu
de-atâtea daruri, cu sute și cu sute de lumini, plin de stele care scapără
focuri mici, scânteietoare de azur și de aur, la fel cu cele din văzduhul nopții,
stele care aduc cerul pe pământ. (Basme, povești, povestiri, Editura
Minerva, 1982, București