1. Comunicarea umană. Noțiuni generale.

Subiect 1. Comunicarea umană. Structura și principiile comunicării.

Subiect 2. Funcțiile și axiomele comunicării.
Subiect 3. Clasificarea comunicării sau nivelurile de comunicare umană.

Subiect 1.
Termenul comunicare provine de la latină la protoromână. Termenul a fost moștenit având sens de a
comunica, adică de a împărtăși.
Definind comunicarea, majoritatea vorbitorilor subînțeleg faptul "a aduce la cunoştinţă / a da de ştire
/ a informa".

Comunicarea are la bază 4 componente fundamentale:

1. emiţătorul
2. canalul
3. informaţia
4. receptorul

Mai laconic, se subînţelege trimiterea informaţiei de la emiţător la receptor. Dar poate fi de la

receptor la emiţător.
Acest model trebuie extins, deoarece comunicarea nu se încheie niciodată.

Comunicarea nu se realizează decât în vederea obţinerii unui răspuns. În al doilea rând comunicarea
este un proces intenţional:
- emiţătorul transmite receptorului o informaţie printr-un canal cu scopul producerii anumitor efecte
asupra receptorului.

În al treilea rând comunicarea este o apreciere atât a codajului cât şi a decodajului mesajului
transmis.

În al patrulea rând, noi nu trebuie să ignorăm posibilitatea apariţiei unor erori de eroare sau
decodare.

Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării, dacă generalizăm cele spuse, concluzionăm
că comunicarea poate fi înţeleasă drept ansamblul proceselor fizice şi psihologice, pre care se efectuează
punerea în relaţie sau cu una sau mai multe persoane, dorind să obţinem anumite obiective.

Subiect 2.
Funcţiile comunicării:
1. Una din primele funcţii este funcţia comunicativă. Această funcţie este un proces inevitabil.
2. Altă funcţie - comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi cel al relaţiei.
3. Comunicarea este un proces continuu.
4. Comunicarea are la bază vehicularea unei informaţii de tip digital şi analogic.
5. Comunicarea este un proces inevitabil.
6. Comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi.
7. Comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor.
Drept funcţie de comunicare, urmărind scopuri concrete pentru care comunică managerul, rezultă şi
se bazează încă pe următoarele funcţii ale comunicării:
- de informare
- de comandă şi instruire
- de influenţare şi convingere
- de îndrumare şi sfătuire
- de înţelegere şi menţinere
Astfel, ca urmare, comunicarea este calea prin care subordonaţii pot fi motivaţi şi li se poate influenţa
comportamentul şi atitudinea.
Recunoscând aceste funcţii, recunoaştem faptul că comunicarea stă la baza organizării sociale.
Astfel, are loc un proces de informare numai datorită faptului că comunicarea e un proces care nu se
sfârşeşte niciodată.

Subiect 3.
Nivelurile de comunicare umană. Comunicarea umană se poate desfăşura pe 5 niveluri relativ
distincte:
1. comunicarea intrapersonală - adică comunicarea în sine, către sine. Fiecare persoană se cunoaşte şi judecă
pe sine, îşi pune întrebări şi găseşte răspuns. Deci această comunicare cu propriul forum interior devine o
sursă de echilibru psiho şi emoţional.
2. comunicarea interpersonală - adică comunicarea între oameni, urmărind diferite scopuri:
- cunoaşterea celor de lângă noi
- întreţinerea legăturilor umane
- recunoaşterea valorii personale
- satisfacerea nevoilor afective
- iniţierea contactelor personale, dar există şi contacte interpesonale, indirecte (adică prin intermediul
tehnicii secundare, prin scrisori, înregistrări magnetice transmise prin unde sau fibre optice).
3. comunicarea în grup - se derulează în colectivităţi umane restrânse de maximum 10-11 persoane; poate fi
o echipă, familie, cercuri de prieteni, colegi de grupă, colegi de redacţie.
4. comunicarea politică - această comunicare îşi are rădăcinile încă în retorica antică, atunci comunicarea era
în mâna oratorului şi publicului. Primul orator public a fost Marcus Fabius Cvintelianus. El a scris un
compendiu din 12 volume numit "Instituzzio Oratoria", adică "Formarea oratorului / vorbitorului", de unde
reiese şi oratorul. Marcus Fabius Cvintelianus a fost primul profesor de oratorică.
5. comunicarea de masă

2. Canale de comunicare.

Subiect 1. Canale de comunicare: poşta, mijloace electronice, întruniri, convorbiri electronice, faţă în faţă.
Subiect 2. Canale de comunicare în instituţii publice: "de sus în jos", "de jos în sus", "orizonatală", "oblică".
Subiect 3. Reţele de comunicare. Tipurile reţelelor de comunicare: lanţ, cerc, roată, stea.

Pentru înţelegerea fenomenului comunicării trebuie de ştiut că procesul comunicaţional - este un

demers complex, care presupune existenţa mai multor factori implicaţi în actul comunicaţional.
Specialiştii ne arată următoarea schemă a procesului de comunicare. Schema modelului fundamental
al procesului de comunicare Van Cuilenberg:
1. emiţătorul
2. codare
3. canal
4. decodare
5. receptor
6. efect

1. Emiţătorul - reprezintă o persoană, un grup sau o organizaţie, indiferent de dimensiune al cărei rol
este de a comunica un mesaj receptorului prin intermediul canalelor de comunicare.
5. Receptorul - poate fi publicul care reprezintă orice grup uman caracterizat prin atitudini şi opinii
comune ca şi identitatea ideilor şi valorilor sociale constituind ţinta mesajului transmis de emiţător. Mesajul -
este constituit din una sau mai multe informaţii pe care emiţătorul le transmite prin diferite canale de
comunicare publicului de recepţie.
3. Canal de comunicare - este mijlocul prin intermediul căreia un mesaj ajunge de la emiţător la
receptor sau invers (poşta electronică, televizor, radiou).
2-4. Procesul de codare şi decodare - acest proces se referă la modalitatea de emitere a unui mesaj
către receptor şi modul în care informaţia conţinută în mesaj este perceputî de către public, este deci
capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit mod.

Factori perturbatori - acest fenomen se referă la acele elemente din mediul înconjurător (lumină,
zgomot, umiditate, poluare), care în sfârşit pot determina decodarea mesajului în mod distorsionat / negativ
de către receptor.

Etapele procesului de comunicare şi mecanismele interne ale acestuia sunt:

1. Codificarea înţelesului - acest proces constă în selectarea anumitor simboluri capabile să exprime
semnificaţia unui mesaj, avem în vedere: cuvintele, imaginile, expresiile feţei sau corpului, semnalele sau
gesturile. Forma cea mai importantă de codificare rămâne cea a limbajului.
2. Transmiterea mesajului - constă în deplasarea mesajului codificat de la emiţător la receptor prin
canalul auditiv, vizual. Modul de transmitere a mesajului este determinat astfel încât el devine o parte a
mesajului.
3. Decodificarea şi interpretarea - se referă la descifrarea simbolurilor transmise şi respectiv
explicarea sensului lor. Aceste două procese care compun relaţia sunt influenţate de experienţa trecută a
receptorului, de aşteptările de a o descifra şi interpreta diferite simboluri.
4. Filtrarea mesajului - acest proces constă în deformarea sensului unui mesaj, datorită unor filtre,
limite fiziologice sau psihologice, aceste filtre în special fiziologice, sunt numai parţiale având capacitatea de a
percepe, de a înţelege mesajul, pe când filtrele psihologice se instalează datorită unor experienţe deja
trecute.
5. O deosebită atenţie în cadrul canalelor de comunicare se dă procesului de comunicare unilaterală -
proces care se desfăşoară într-un singur sens, de la emiţător la receptor, această formă de comunicare este
lipsită de ultima etapă a procesului. Din anumite motive emitentul nu consideră necesar verificarea
răspunsului.
Printre caracteristicile comunicării unilaterale putem fixa:
- plasarea sub controlul exclusiv al emitentului
- desfăşurarea rapidă
- bazarea pe presupunerea concordanţei mesajelor transmise şi a celor receptate.
Procesul de comunicare unilaterală îşi dovedeşte eficienţa în anumite situaţii când discuţiile dezbaterii sunt
nepermise, considerate consumatoare, inutile de timp.
6. Procesul de comunicare bilaterală - aici procesul are loc în 2 direcţii. Această formă de comunicare
prezintă următoarele caracteristici:
- iese de sub controlul exclusiv al emitentului prin intervenţia receptorului
- în comparaţie cu procesul precedent, pare mai dezorganizat deoarece receptorii au posibilitatea
intervenţiei prin întrebări, sugestii, comentarii.
- se cere mai mult timp întrucât transmiterea şi receăţia se pot transforma în discuţii
- semnificaţia mesajului poate fi verificată, iar la nevoie clarificată şi redefinită.

Câteva dintre particularităţile comunicării:

- comunicarea are rolul de a pune în legătură oamenii în mediul în care aceştia evoluează
- orice proces de comunicare este contextualizat, el având loc într-un anumit loc fizic, psihologic, social şi chiar
cultural
- în procesul de comunicare prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea scopurilor şi transmiterea
semnificaţiilor
- procesul de comunicare are un caracter dinamic, o anumită evoluţie, se schimbă chiar şi persoanele
implicate în proces
- orice mesaj are o dimensiune multiplă, adică:
1. comunicarea exteriorizată - adică, acţiunile verbale şi non-verbale, pot fi observate de către
interlocuitori.
2. metacomunicarea
3. intercomunicarea.

Una din semnificaţii poate fi în cadrul unui mesaj atât de puternică, atât de diferită încât partenerii
comunicării întâlnesc probleme datorită puterii receptorului, iar în situaţii de criză procesul de comunicare are
un ritm mai rapid, o sferă mai mare de cuprindere. După modul de transmitere există:
1. Comunicarea scrisă - este utilizată în proporţii ridicate pentru solicitarea, transmiterea prin scrisori, etc.
Dincolo de studiile făcute în domeniu despre comunicarea scrisă este necesar a înţelege aşa numitul mit:
"mitul hârtiei". Studiile din acest domeniu arată că aproximativ 75% care circulă sunt adresate unei singure
persoane, 10% vizează 2 persoane, iar restul unui grup mai mare de persoane. Deşi nu prea este agreată,
comunicarea scrisă este inevitabilă.
2. Comunicarea verbală - este cea mai frecvent utilizată în cadrul unei organizaţii. Acest tip de comunicare se
desfăşoară prin intermediul limbajului, influenţată de părerile persoanei, valorile la care se referă indivizii.
Comunicarea verbală solicită din partea emiţătorului nu numai capacitatea de a emite semnale, ci şi pe cea de
a asculta. Practica relevă că ascultarea este marcată de o serie de deficienţe. Ei au identificat că doar 28% din
adulţi ascultă ceea ce li se spune. Dacă s-ar mări capacitatea de ascultare consumul de timp ar putea să scadă
până la 30%.
3. Comunicarea non-verbală - este un instrument eficient care mânuit cu abilitate facilitează emiterea şi
descifrarea mesajelor. Caracteristica acestui tip de comunicare constă în concurenţa ei cu comunicare verbală,
aproximativ 90% dintr-un mesaj se transmite prin comunicarea non-verbală, mimica, gesturile, pot fi urmări
cu succes pentru a mări eficacitatea comunicării.

3. Comunicarea verbală (etichetă ca element principal al comunicării umane).

Subiect 1. Cultura vorbirii.

Noţiuni principale.
Strategii de comunicare eficientă.
Norme de etică ale comunicării umane.
Subiect 2. Stiluri de vorbire.
Stilul oficial şi de afaceri.
Stilistica practică.
Gândire-limbaj, coordonarea comunicării.
Rolul contextului în comunicare.
Definirea contextului, funcţii.
Niveluri contextuale, adaptare la context, context social.
Subiect 3. Ascultarea activă.
Arta de a pune întrebări.
Stabilirea contextului.
Sesizare, participare, reflecţie.
Tehnici de ascultare: parafrazarea, rezume, dezvoltarea ideei.
Tehnici de formare a întrebărilor.
Tipuri de întrebări: introductive, de culegerea informaţiei de control, de orientare, de confirmare,
de cunoaştere, de tatonare, contra-întrebări, alternative, de provocare, concluzive, etc.
Subiect 4. Scrierea unui curriculum vitae.
Definirea. Structura.
Subiect 5. Comunicarea în scris.
Reguli, caracteristici, importanţa.
Cerere, curriculum vitae, scrisoare de intenţie.

Subiect 1. Cultura vorbirii.

Orice activitate umană presupune respectarea anumitor reguli, numite norme fără de care nu pot fi
atinse scopurile.
Comunicarea în general şi cea orală în special se desfăşoară în cadrul unor norme a căror respectare
asigură buna înţelegere.
Norme elementare care trebuiesc respectate în actul comunicării ţin de etică.
Uneori face impresia că în societatea noastră una din cauzele relelor constă în faptul că oamenii nu
ştiu a comunica civilizat.
 Norma etică elementară a comunicării orale prevede ascultarea până la capăt a interlocuitorului, un
om educat dovedind interlocuitorului, dând dovadă de respect faţă de sine.
Atunci când timpul nu-i permite sa explice ceva amănunţit, îşi cere scuze că va reveni la subiect cu altă
ocazie.
Unul dintre cele mai importante secrete ale diplomaţiei este de a te arăta interesat în ceea ce spune
cineva, chiar dacă nu te interesează.
Astăzi nu prea multe mame ale cadrelor de conducere, nu răspund prompt copiilor, cadrelor de
conducere să asculte vorbitorii, vor fi atenţi.

Avem un exemplu cu un diriginte de clasă a cerut de la un patron ajutor financiar pentru a abona
elevii săi la revista "Limba română". Patronul spune că firma e săracă, apoi că se grăbeşte la o întâlnire.
Dându-şi seama de eşec diriginta a schimbat tactica, fapt care trebuia să-l facă de la bun început: "Domnule
patron, nu cerem nici un ban, vă rugăm doar să-mi îngăduiţi să vă spun doar câteva fraze despre
dumneaoastră." Într-un final patronul a dat bani elevilor, dar după o comunicare în scris cu doleanţele sale,
astfel abonându-i în final la mai multe reviste.

În acest caz trebuie să concluzionăm că înainte de a comunica ceva, trebuie să ne pregătim.

Discuţii asupra vorbelor în cor dă lipsă de educaţie.
Intervenţia ar putea avea loc formulând-o în felul următor: mă iertaţi de intervenţie, dacă îmi
permiteţi aş avea ceva de completat ceva. De aici vedem că din actul comunicării, ascultarea interlocuitorului
are o importanţă deosebită.
Un rol deosebit în comunicare îl are pronunţarea unor cuvinte.
Nu se poate de vorbit cu o voce ridicată, dacă vorbitorul ridică vocea noi trebuie s-o coborâm. Vocea
ridicată niciodată n-a contribuit la rezolvarea problemei.
Orice intervenţie trebuie făcută în limitele bunului simţ.

Norme de comunicare umană în diferite situaţii.

Despre ce se vorbeşte în societate. În Europa nu vei trece drept un om cultivat dacă te vei limita la
discuţia despre vreme. În schimb englezilor le-a intrat în sânge acest subiect pe care îl abordează ori de câte
ori se întâlnesc.
Conversaţia despre vreme, are, să recunoaştem, anumite avantaje. O mulţime de alte subiecte pot
căpăta interese a doi sau mai multor invitaţi sau a unui colectiv.
Cum se întreţine o conversaţie?
Întreținînd o conversație, noi vom avea grijă să nu-l plictisim pe înlocuitorul nostru. Se spune că dacă
vorbim despre ceva care nu știm nimic, nu trebuie să vorbim la nesfârșit despre aceasta, vom face doar câteva
obserații. Drept că e foarte neplăcut să vorbim despre ultimul film văzut, despre care se ţine minte doar
acţiunea.
De obicei în orice societate au loc discuţii, drept că toate discuţiile trebuie să aibă norme de
comunicare. În orice societate există şi anectode.
Pentru buna reuşită a unei petreceri, nu-i de dorit ca un participant la masă să părăsească masa
vorbind tare.
Un om care ştie să primească invitaţi, nu va da niciodată, nimănui impresia că l-a invitat pentru
propria lui cultură, deoarece există o regulă demnă de a fi reţinută. Să inviţi pe cineva, înseamnă să-i asiguri o
stare plăcută pentru tot timpul cât e sub acoperişul tău.
 Se mai spune că trebuie să părăseşti o petrecere în momentul în care a ajuns la culmea strălucirii.
Mult depinde de gazdă, dar şi de invitaţi. Ca de obicei, multe greşeli se pot strecura din partea invitaţilor, în
special când anunţi tare că tu pleci, de aceea trebuie să te distragi discret, să pleci chiar aproape neobservat,
îţi iei rămas bun prin intermediul stăpânului.

Subiect 2. Stiluri de vorbire.

Noi putem impune comunicării 2 caracteristici importante: spontaneitatea şi afectivitatea. În
comunicarea orală pot apărea incoerenţe, repetări, alte inadvertenţe, care pot fi grae sau neglijabile, dar pot
fi reparate.
O altă trăsătură a stilului de comunicare orală poate fi expresivitatea, folosind superlativul
adjectivelor (cel mai mare, tare, uşor). Sunt şi prescurtări nedorite.
În comunicarea orală trebuiesc respectate normele limbii literare, drept că mult depinde în ce mediu
social ne aflăm.

Scrierea unui curriculum vitae.

Un curriculum vitae este o schiţă biografică, întocmită de un candidat care solicită un post sau o
poziţie, în general informaţia conţinută de un CV, trebuie atent selectată. Credem că CV e oglindă a spiritului
în compoziţie.
Principalul factor de care trebuie de ţinut seama este obiectivul profesional şi postul vizat. Contează în
mare măsură şi modul general de prezentare a documentului. Pentru aceasta va trebui să cunoaştem cât mai
bine condiţiile cerute de respectivul post:
- vârsta
- stagiu militar
- personalitate
- chiar până la pregătirea de specialitate
- experienţă în domeniu
- diferite abilităţi
- nu în ultimul rând locul unde se află instituţia pe care ai terminat-o.

4. Calităţi personale şi comunicarea.

Subiect 1. Manifestările personalităţilor.

Psihologia personalităţilor în comunicare.
Tipuri de temperamente.
Comportamentul: a. sanguinic; b. holeric; c. flegmatic; d. melancolic.
Tipuri de caracter: echilibrat, calm, serviabil, tolerant, impulsiv, intolerant, arogant, egoist...
Subiect 2. Atracţia şi impatia în comunicare.
Situaţii de comunicare.
Atracţia şi impatia.
Factori psihologici care determinăcaracterul emoţional al comunicării.
Conţinutul şi stilul de expunere a subiectului.
 Comunicarea în condiţiile diversităţii.
Asumarea diferenţelor.
Accentuare a descrierii.
Arătarea emoţiei.
Tratarea interpretărilor proprii drept presupuneri.
Subiect 3. Comunicarea asertivă, agresivă, indiferentă.
Adaptarea la diversitatea stilurilor de comunicare.
Stiluri de comunicare: asertiv, agresiv, indiferent sau pasiv.
Diferenţe culturale.
Diferenţe între sexe.

Temperamentul şi comunicarea.
Interesul faţă de personalitate este cauzat de mai multe obiective, principalul fiind cel de producţie.
Orice persoană care ocupă o funcţie de conducere trebuie să posede un anumit ansamblu de calităţi,
cunoştinţe, aptitudini şi de deprinderi corespunzătoare.
Portretul personalităţii conducătorului constă în următoarele trăsături:
- formarea profesională;
- cunoştinţe în teoria conducerii;
- experienţă;
- trăsături morale valabile;
- spirit întreprinzător, inovator, curajos, energic, perseverent, mobilitate, robusteţe fizică şi psihică, viziune
largă, atitudine umană, capacitate de a înţelege oamenii şi dorinţa de a lucra cu ei.

La ele menţionate mai sunt necesare aspecte de esenţă care definesc rolul conducătorului şi anume:
- funcţia de conducere obligă permanent să fie în centrul atenţiei, el poate fi judecat, dar şi criticat.
- prin comportament conducătorul demonstrează de-a justifica speranţele puse în el, dacă bine înţeles
acţionează corect conform funcţiei.
- fiecare conducător are un stil personal de conducere.
- conducătorul constituie modulul profesional, comportamental pentru foarte multe persoane, adică pentru
colaboratorii săi.
- munca de conducător presupune un şir de calităţi native, calităţi specifice de însuşire permanentă a
profesiunii de conducere care cere răbdare, timp şi muncă insistentă.
- poziţia de autoritate a conducătorului, conferă acestuia o imagine care confirmă imaginea colectivului. În
relaţiile sale cu colectivul el are o poziţie dublă. Este membru al colectivului şi totodată ghid al acestuia.
- activitatea şi modul de a munci a conducătorului.

Dacă sintetizăm cele spuse putem sesiza că creatorul poate să fie conducător, prevăzător, planificator,
animator, controlor, selecţioner, apreciator, educator, comandant, judecător, consilier, negociator,
cunoscător al oamenilor, coleg.
Funcţia de conducător nu este veşnică. El trebuie să fie conştient, că a primit temporar funcţia şi într-o
bună zi se va despărţi de conducere, dar rămânând om:
- conducătorul unui colectiv în primul rând e cel care conduce oameni, faţă de el sunt cerinţe şi în primul rând
el trebuie să fie om. Conducătorul trebuie să respecte nişte cerinţe şi anume respectarea personalităţii şi
demnităţii fiecăruia.
- acceptarea oamenilor aşa cum sunt ei şi nu cum se consideră că ar trebui să fie.
- asigurarea siguranţei şi clarităţii în repartizarea sarcinii.
- e nevoie pentru crearea climatului de încredere.

Cunoaşterea persoanelor se face dacă cunoşti temperamentul individului. Tipuri de temperament:

1. sanguinic - el acţionează repede la situaţii noi. Posedă o mare capacitate de muncă. Ei sunt rezistenţi la
împrejurări dificile. Ei sunt înclinaţi spre trăiri afective. Trec uşor de la o afacere la alta. Atenţia lor este
puternic concentrată despre ei. Pavlov a spus: "ei sunt productivi şi veseli, plini de viaţă".
2. holericul - are o mare capacitate de muncă, oboseşte greu, este un neastâmpărat, vorba lui este explozivă.
3. flegmaticul - este lent în mişcări, emotivitate slabă. El este disciplinat şi ordonat drept că sunt închişi în sine,
nu prea economică, sunt nostalgici, nu uită trecutul.
4. melancolic - retrăirile lor sunt profunde, nu le place să comunice cu străinii.

Atracţia şi empatia în comunicare.

Astăzi lumea e din ce în ce mai orbită, nu are răbdare de a asculta pe ceilalţi. Deseori dăm sfaturi fără
a fi competenţi. Uneori chiar dacă aceste sfaturi sunt bune şi bine intenţionate ele sunt complet lipsite de
valoare.
Comunicarea empatică – ne poate ajuta să revenim la relaţii armonioase cu cei din jurul nostru.
a. Unul din principiile de bază ale comunicării empatice e aceea de a înţelege pe celălalt. Ascultarea
empatică poate fi definită drept acel mod de ascultare cu o intenţie sinceră de a înţelege cealaltă
persoană.
b. Un alt principiu e de a nu impune celuilalt modul tău de valori, modificări, iar propriile atitudini
trebuie demonstrate printr-o adevărată toleranţă.
c. Al 3-lea principiu e răspunsul care îl dăm trebuie să conţină 2 părţi – partea logică + acele sentimente
asociate conţinutului logic al comunicării. Se cere de a avea dorinţe sincere de a-l asculta şi înţelege
pe interlocutor.
Cât despre sfaturi ele vor fi cerute dacă cel cu care comunicăm va simţi că-l înţelegem.

Comunicarea asertivă, agresivă, pasivă.

Comunicarea asertivă – s-a dezvoltat ca modalitate de adaptare eficientă la situaţii conflictuale,

interpersonale. Asertivitatea e rezultatul unui set de atitudini şi comportamente învăţate cu consecinţe pe
termen lung, astfel îmbunătăţind încrederea şi respectarea drepturilor personale.
Fiecare persoană posedă un anumit stil comportamental:
a. Persoana pasivă - nu poate să anunţe concret dorinţe şi necesităţi.
b. Persoanele agresive – care se comportă agresiv obţin totul, realizează scopuri în detrimentul
celorlalţi, nu ia în consideraţie drepturile şi cerinţele altora. Persoanele agresive sunt capabile să
formuleze cerinţe pentru sine, ei sunt încrezuţi în propriile forţe.
Drept că acţiunile agresive şi pasive se deosebesc radical, însă între timp baza lor e aceeaşi. Ceilalţi
sunt consideraţi duşmani având un singur scop de a dăuna.

Comunicarea non-verbală – rolul mijloacelor nonverbale în comunicarea umană. Factori

determinanţi, funcţii, factori genetici, factori culturali, diferenţa de gen, interacţiuni.
 Comunicarea prin mimică, gesturi – distanţă, mimica şi gesturile ca element al culturii nonverbale,
gesturile şi clasa socială, gesturile şi popoarele, gesturile şi trăsăturile psihologice ale persoanei, gesturile şi
diferenţele de gen, tăcerea, limbajul spaţiului şi corpului, vocea, îmbrăcămintea, limbajul mediului şi
acţiunilor.

Limbajul paraverbal, tonalitatea, ritmul, pauze, ticuri.

Tipologii ale limbajului nonverbal – vestimentaţia, amenajarea încăperii, culori, semne, imagini.
Rolul mijloacelor nonverbale – prin comunicarea nonverbală înţelegem transmiterea voluntară sau
involuntară cu informaţii şi exercitarea influenţei prin intermediul elementelor comportamentale şi de
prezenţă fizică a individului sau ale altor unităţi sociale precum şi percepţia şi utilizarea spaţiului şi timpului.
Comunicarea nonverbală – e comunicarea fără cuvinte şi se prezintă de 2 feluri: comunicarea
paraverbală şi limbajul trupului.
Limbajul trupului – are cel mai puternic efect asupra celorlalţi, un interlocutor e impresionat de
cuvinte în proporţii de 3%, de intonaţie 23%, iar de limbajul trupului 69%. Limbajul trupului imprimă notă
atmosferei în care are loc interacţiunea, o persoană zâmbitoare indică o stare de bine.
În comunicarea interumană 35% reprezintă comunicarea verbală şi 65% comunicarea nonverbală.
Unii indică 90%. Noi putem comunica chiar atunci când nu scriem, nu vorbim, putem utiliza imagini
pentru a ne comunica ceva, prin expresia feţei, contactul vizual, mişcările corpului prin alegerea
vestimentaţiei, tonul vocii, înălţimea sunetelor, aspectul vizual al scrisului.
Mimica, gesturile, distanţa – în literatura de specialitate se afirmă că de cele mai multe ori gesturile
spun mai multe decât cuvintele. Ştiinţa ne indică 3 categorii de limbaj – limbajul corpului, limbajul mediului,
limbajul vocii.

Gesturile. Un gest poate avea semnificaţii diferite:

1. Gesturile ilustrative – vin să întărească gesturile vorbirii sau cele spuse.
2. Gesturile emoţionale – însoţesc permanent mesajul.
3. Gesturile regulatoare – se practică prin mişcarea corpului, ochilor, mâinilor.
4. Gesturile de adaptare – reprezintă gesturi şi mişcări inconştiente, nişte ticuri nervoase.

În general comportamentul nonverbal are la bază – mimica, gesturile sau chiar toate mişcările corpului,
cât priveşte poziţia capului poate primi, se poate afla în diferite poziţii, poate fi ridicat sau coborât. Ca de
obicei capul trădează toleranţa, indiferenţa, dezgustul faţă de interlocutor.

Mimica este acea parte a corpului care comunică, fruntea încreţită vorbeşte despre ceva.
- Ca de obicei cutele exprimă efort, disperare, furie.
- Sprâncenele, chinezii de exemplu, consideră una din cele 5 trăsături vitale ale feţei.
- Arată tipul afectiv ale omului. Gradul de înţelegere între minte şi inimă.
- Sprâncenele au o formă moştenită.
- Acoperirea sprâncenelor – arată pericol.

Ochii – oglinda sufletului.

- ochii vii – caracterizează o persoană isteaţă, vioaie.
- Ochii fără strălucire – arată oboseală, descurajare.
- Ochii transmit mesaje legate de starea sufletului.
 - Privirea – poate fi blândă, catifelată, dură, prietenoasă, etc.
- Privirea – modul cum privim arată legătura cu necesităţile noastre de acceptare, încredere şi
prietenie.
- Există mai multe moduri de a privi:
o Privire paralelă – nu doresc să perceapă mediul înconjurător.
o Privire dreaptă în ochi – semn al dorinţei de a coopera cu interlocutorul.
o Privire de sus în jos – arată un fel de mândrie.
o Privire de jos în sus – arată supunere sau agresivitate.
o Privire laterală – privire cu dispreţ.

Organismul omului are şi nas:

- Importanţa nasului a fost discutată încă de Aristotel, Regestone.
- Rolul lui este egal cu rolul frunţii.
- Dezvăluirea caracteristicii. Oferă informaţii despre starea de spirit.
- Vârful nasului când se înroşeşte (a strâmba din nas) – semnifică o neplăcere, indispoziţie, jenă,
confuzie.

Gura – cea mai mobilă zonă a feţei. Ea cere hrană, băutură, iubeşte dulce, sărat, muşcă, ne sărută, ne
rosteşte gândurile, râde.

Limbajul spaţiului – psihologii dovedesc că fiecare îşi caută un spaţiu tampon – de protecţie,
intimitate, siguranţă sau prieten apropiat.
- Există spaţiu familiar, unii sunt primiţi doar în vestibul, alţii în bucătărie, alţii în sufragerie, alţii în
dormitor.
- Există spaţiu personal, acest spaţiu poate fi împărţit în 4 zone:
a. Zona intimă – această zonă le este permisă părinţilor, copiilor, îndrăgostiţilor, soţ-soţie.
b. Zona personală – ea este stabilită între 46 cm şi 1,22 m.
c. Zona socială – spaţiu personal, spaţiu pe care-l menţinem atunci când intrăm în relaţii oficiale,
impersonale cu cineva.
d. Zona publică – 3,6 m, o distanţă stabilită, necesar pentru a ne adresa unui grup mare de oameni.

Reguli în timpul discuţiei în zona publică:

1. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni chiar cu cei pe care îi cunoşti.
2. Privirea ta să nu se întâlnească cu privirea altora.
3. Să păstrezi o expresie de jucător de poker, fără să arăţi vreo emoţie.
4. Dacă ai un ziar, o carte, să creezi impresia că eşti cufundat în citirea lor.

Cu cât aglomeraţia este mai mare, cu atât mai puţine mişcări îţi poţi permite.
Limbajul tăcerii. Limbajul culorii influenţează comunicarea. Culoarea comunică (vestimentaţia). În
Europa negru înseamnă tristeţe. În China şi Japonia albul arată tristeţe.

Barierele în calea comunicării. Se ştie că un mesaj poate fi corect, dar şi defectuos. Pe lângă zgomot,
ca problemă de mediu, există bariera creată de participanţii la comunicare.
Barierele obişnuite includ:
 1. Ideea ce se doreşte comunicată este prost concepută sau greşită chiar.
2. Mesajul este slab codificat sau lipsesc informaţii vitale. Probabil presupune a fi cunoştinţe
generale.
3. Folosirea sărăcăcioasă a limbajului sau incapacitatea unei exprimări clare.
4. Pierderea mesajului în detalii irelevante.
5. Neacordarea importanţei suficiente mesajului sau neprimirea corespunzătoare a lui.
6. Neînregistrarea mesajului primit, confundarea sau uitarea lui.
7. Anticiparea conţinutului şi pierderea adevăratului mesaj.
8. Presupunerea că un mesaj care ia prin surprindere este greşit, ca rezultat s-a ignorat sau deformat
conţinutul.

5. Stiluri şi modalităţi de comunicare în scris.

- Puterea prezentării în grup.

- Pregătirea şi susţinerea prezentării în public.
- Organizarea unui seminar, conferinţă.
- Noţiune de seminar şi conferinţă.

Stilul – este maniera devenită tradiţie şi normă de a utiliza resursele de limbă în anumite domenii.
- Stilul poate fi comparat cu obişnuinţa omului de a se îmbrăca diferit în situaţii diferite.
- Pentru antrenamentele sportive într-un fel, pentru participarea la o recepţie – alt fel.
- Tot aşa putem spune şi despre stilul de a vorbi sau a scrie.
- Fiecare scriitor îşi are stilul său de a comunica, adică avem stil individual. În acest sens putem vorbi
bunăoară de stilul de a scrie a lui Ion Creangă, Rebreanu, Druţă.
- Cât priveşte literatura artistică, ea în general îşi are stilul propriu numit stil artistic.
- Avem şi stil publicistic, subînţelegem publicităţile periodice.
- Stilul publicitar – e acel stil care poate fi socotit o varietate a stilului publicistic.
- Stilul administrativ-oficial.
- Stilul ştiinţific – prezintă un deosebit interes. El e considerat un stil complex cu formule, termeni şi
abrevieri tradiţionale.
- Se practică şi un stil numit stil familiar, subînţelegem o scrisoare amicală, care poate exprima căldură,
dragoste.
- Mai există şi alte varietăţi stilistice ca: poetic sau dramatic.
- Se evidenţiază şi un substil publicitar: substilul reportajului, substilul ştiinţifico-didactic, ştiinţific de
popularizare.

Concluzie: când scriem ceva trebuie să ţinem cont de cerinţele stilistice. Deseori întâlnim greşeli,
acestea pot fi clasificate în:
a. Greşeli de conţinut
b. Greşeli de logică
c. Greşeli de text
d. Greşeli de structură
 e. De abatere de la temă
f. Greşeli când lipsesc unele enunţuri
g. Greşeli de stil
h. Greşeli gramaticale, de punctuaţie.

Text corect. Sub acest „text corect” înţelegem o totalitate de enunţuri legate logic pentru a expune un
mesaj. Ele pot fi clasificate:
- Artistice
- Publicistice
- Ştiinţifice
- Epistolare
- Oficiale

Text oficial. Are următoarele semne:

- Ele sunt emise de către persoane oficiale sau sunt adresate persoanelor oficiale.
- Ţin de relaţii oficiale.
- Sunt redactate oficial.
- Conţinutul textelor oficiale vizează numai probleme ce ţin de relaţii oficiale, iar relaţiile oficiale sunt
de 2 feluri:
o Relaţii administrative
 Pretorul sectorului centru al municipiului Chişinău
 Rectorul UTM
o Relaţii de afacere
 Directorul magazinului „Bucuria”
 Combinatul de tutun din Chişinău.

Stilul – există stil oficial sau administrativ-oficial. Stilul oficial este sobru, având 2 calităţi de bază:
a. Claritate
b. Simplitate
c. Concizie

Structura textelor oficiale:

1. Au o structură general specifică. Analizând structura textului observăm că el se începe cu antetul.
2. El cuprinde numele, adresa şi alte date ale unei unităţi sau persoane, apoi numele şi data în stânga
mai os de antet.
3. Pentru a înregistra şi a duce evidenţa actelor, apoi se indică numele şi adresa destinatarului, în
dreapta sus.
4. Obiectul actului, un act referitor la o angajare. Conţinutul – este partea cea mai importantă a unui act
alcătuit din 3 părţi: introducere, tratarea subiectului şi încheierea:
a. Introducerea – 2-3 cuvinte, fraze.
b. Tratarea subiectului – argumentarea subiectului, miezul unui text.
c. Încheierea – ultima parte a conţinutului.
 Semnătura – pe un act este elementul prin care se identifică autorul actului. Ca autor pot fi chiar şi 2-
3 persoane, adică 2-3 semnături. Ca lege ştampila se aplică pe semnătură.

Formele de comunicare în scris. Unii autori clasifică formele în formule de introducere şi de

încheiere:
- Prin prezenta vă comunicăm, adică vă informăm, confirmăm sau aducem la cunoştinţă, facem
cunoscut faptul, delegăm pe următorii.
- Vă rugăm a aproba, poate fi a dispune, a emite, a ne comunica, a ne livra, a ne expedia.
- Vă trimitem, vă restituim, vă înaintăm, vă prezentăm.

Subiectul 2.
În cadrul unei organizaţii comunicatorii sunt acele persoane desemnate să interrelaţioneze cu
diversele categorii de publicuri ţintă ale instituţiei, astfel fiecare birou, serviciu sau departament, poate avea o
persoană cu atribuţii de comunicare ale funcţionării instituţiei sau din afara instituţiei. În fiecare instituţie este
o structură care gestionează procesul de comunicare. Rolul acestor persoane, care sunt numiţi comunicatori
constă într-o serie de acţiuni care şi prezintă imaginea instituţiei.
Funcţiile comunicatorilor:
a. Crearea şi consolidarea încrederii între membrii organizaţiei, educarea membrilor organizaţiei pentru
a crea un climat organizaţional pozitiv.
b. El mediază comunicarea şi relaţiile pe orizontală şi verticală.
c. El facilitează soluţionarea problemelor.
d. Ele sprijină articularea, ajustarea intereselor personalului.
e. Permanent se consultă cu managementul organizaţiei pentru a stabili de comun acord obiectivele atât
strategice cât şi de comunicare prezentă.
f. Aleg mesajele potrivite în funcţie de publicurile vizate.
g. Selectează canalele de comunicare.
h. Dovedesc pro-activitate în abordarea publicului ţintă.
i. Se apelează la factorii externi care pot veni în sprijinul mesajelor formulate.

Subiectul 3.
Comunicatul de presă – reprezintă o metodă activă de difuzare a informaţiei de formă scrisă simplă şi
eficace cu ajutorul căreia se transmite oficial presei o informaţie despre instituţia dată cu scopul
transmiterii unui mesaj către publicul ţintă.
Comunicatul de presă – acest comunicat aduce la cunoştinţă mass-media producerea unui
eveniment, înştiinţează despre un eveniment în viitor. Aduc informaţii suplimentare despre un eveniment
deja relatat în presă. Cât priveşte comunicarea cu presa aceasta poate lua următoarele forme:
1. Briefingul – un singur subiect în scopul prezentării pe scurt a unor informaţii sau de informare la zi
privind activităţi, proiecte. Este o comunicare într-un singur sens de la vorbitor la auditoriu. Acesta se
organizează în cazul unor evenimente negative care pot fi greşit publicate în presă.