Curs 4 Temperatura

Potențialul climatic și
valorificarea lui în turism
Temperatura aerului
Definiţii
Temperatura reprezintă o mărime fizică ce
caracterizează gradul de încălzire al unui corp,
mediu, sistem etc.
Temperatura aerului defineşte gradul de încăzire a
fluidului atmosferic.
Unitatea de măsură a temperaturii este gradul de

temperatură.
Gradul de temperatură reprezintă rezultatul
divizării în părţi egale a intervalului dintre două
puncte de reper alese.
Scări termometrice
Există mai multe scări termometrice utilizate
pentru măsurarea temperaturii aerului:
- scara termometrică Fahrenheit;
- scara termometrică Celsius;
- scara termometrică Kelvin.
Scări termometrice
Scara termometrică Fahrenheit:
-a fost stabilită de Gabriel Daniel Fahrenheit în 1724;
- are ca puncte de reper:

- temperatura unui amestec de apă, gheaţă şi clorură de amoniu (0
ºF);
- temperatura unui om sănătos măsurată în gură sau la subbraţ (96
ºF...98.6 ºF);
Pentru comparative cu scara Celsius:
- temperatura unui amestec de apă şi gheaţă care se topeşte (32 ºF,
0ºC);
- temperatura vaporilor rezultaţi din fierberea apei distilate este de 212 ºF,
100ºC.
- are 180 º între cele două puncte de reper alese de Celsius;
- este utilizată, în special, în America de Nord.

Scări termometice
Scara termometrică Celsius:
- a fost stabilită de Andrea (Anders) Celsius în 1742;
- punctele de reper alese sunt:
- temperatura unui amestec de apă şi gheaţă care se
topeşte;
- temperatura vaporilor rezultaţi din fierberea apei distilate;
- între cele două puncte de reper s-au stabilit 100 de diviziuni,

astfel încât primului punct de reper i s-a conferit valoarea 0 ºC,
iar celui de-al doilea i s-a conferit valoarea de 100 ºC.
- se mai numeşte şi scară termometrică centigradă;
- are atât valori pozitive, cât şi valori negative.

Scări termometrice
Scara termometrică Kelvin:
- a fost stabiltă de William Thomson Lord Kelvin în 1848;
- are un singur punct de reper: temperatura de încetare a
mişcării moleculare (0 K);
- nu are valori negative;
- se mai numeşte şi scara temperaturilor absolute;
- ecartul unui grad Kelvin este egal cu cel al unui ºC;
- temperatura amestecului de apă şi gheaţă care se
topeşte este de 273,15 K;
- temperatura vaporilor rezultaţi din fierberea apei distilate
este de 373,15 K.
Scări termometrice
Echivalenţa între scările termometrice
T ºC/100= (T ºF - 32)/180 ↔ T ºC/5= (T ºF - 32)/9
T ºC= T K - 273.15
T K = T ºC + 273.15
Încălzirea aerului atmosferic
Se realizează prin următoarele procese:
- Radiaţia terestră;
- Conductivitate calorică moleculară;
- Turbulenţă:
- termică
- dinamică
- Convecţia
- termică
- dinamică
- orografică
- frontală
- Advecţia
Regimul zilnic al temperaturii
aerului
În condiţii de cer senin sau puţin noros:

- maxima în jurul orelor 14-15;
- minima: înainte de răsăritul Soarelui.
Amplitudinea termică diurnă este diferenţa dintre
temperaturile maximă şi minimă diurne.
Regimul zilnic al temperaturii
aerului
Amplitudinea termică poate fi influenţată de
mai mulţi factori:
- latitudinea;
- altitudinea;
- configuraţia formelor de relief;
- natura suprafeţei active;
- nebulozitatea;
- vântul.
Regimul anual al temperaturii
aerului
Se defineşte prin temperaturile medii lunare,
temperatura medie anuală, amplitudinea termică
anuală etc.
Factorii care influenţează regimul anual al
temperaturii:
- latitudinea;
- natura suprafeţei active;
- relieful (altitudine, configuraţie, expoziţie);
- nebulozitatea.
aerului
Tipuri fundamentale de regim anual al

temperaturii aerului:
• regimul ecuatorial;
• regimul tropical;
• regimul zonelor temperate;
• regimul polar.
Regimul anual al temperaturii aerului
Regimul ecuatorial:
- tma = 25.0-30.0 ºC
- amplitudini anuale de 1-3 ºC, pe mare şi 5-10 ºC, pe uscat;
- două maxime postechinocţiale;
- două minime postsolstiţiale.
Regimul tropical:
- tma: 20 ºC
- amplitudini anuale de 5 ºC, pe mare, şi 10-15 ºC, pe uscat;
- un maxim postsolstiţial de vară;
- un minim postsolstiţial de iarnă.
Regimul anual al temperaturii aerului
Regimul temperat:
- tma: 10...15 ºC
- amplitudini anuale de 10 ºC, pe ocean, şi 20...30 ºC,
pe uscat;
- un maxim postsolstiţial de vară;
- un minim postsolstiţial de iarnă.
aerului
Regimul polar:
- tma: -20 ºC, la Polul Nord şi -45 ºC, la Polul
Sud;
- amplitudini anuale cele mai mari, mai ales pe
continente unde pot atinge 60 ºC;
- un maxim postsolstiţial de vară: 0 ºC, la Polul
Nord şi -30 ºC, la Polul Sud;
- un minim postsolstiţial de iarnă: -40 ºC, la Polul
Nord şi -60 ºC, la Polul Sud.
Repartiţia temperaturii pe verticală
În general, în troposferă, temperatura aerului
scade pe verticală.
Variaţia temperaturii pe verticală este definită de
gradientul termic vertical (γ- gama):
γ=-Δt/ Δh
Valoarea medie a gradientului este de -0.65
ºC/100 m, respectiv de 6,5 ºC/1000 m.
Dacă temperatura nu variază cu înălţimea = izotermie
Dacă temperatura creşte cu înălţimea = inversiune de
temperatură.
Inversiunile de temperatură
Elementele inversiunii de temperatură:
- înălţime bazei inversiunii;
- înălţimea vârfului inversiunii;
- grosimea stratului de inversiune;
- temperatura la baza şi la vârful stratului de
inversiune;
- saltul termic/intensitatea inversiunii – diferenţa
de temperatură între baza şi vâful inversiunii.
Clasificare inversiunilor de temperatură:
- După înălţime;
- După geneză;
- După grosimea stratului de inversiune;
- După intensitate.
După criteriul înălţimii se identifică :
– Inversiuni la sol (ground-based inversions);
– Inversiuni de altitudine (inversions aloft).
Inversiunile de temperatura
Inversiunile la sol:
- stratul de inversiune începe de
la suprafaţa terestră;
- sunt specifice nopţilor senine;
- sunt inversiuni de radiaţie;
- menţin fumul, ceaţa şi
poluanţii în stratul de aer de
lângă sol menţinând o
concetraţie ridicată a acestora în
stratul de lângă sol;
- scad vizibilitatea orizontală.
Inversiunile de altitudine:
–Stratul de inversiune se dezvoltă la
altitudini mai mari.
–Un strat de aer cald se situează
deasupra stratului de aer mai rece de
la contactul cu solul.
–Dacă din norii prezenţi în stratul de
inversiune (mai cald) plouă,
precipitaţiile vor îngheţa la trecerea
prin stratul mai rece inferior;
– Acestea pot determina givrajul pe
aripile avioanelor, iar în cazul în care
acestea se află la decolare, forţa de
ridicare a avionului este redusă
considerabil.
După geneză există:
• Inversiuni de radiaţie: nocturne, de iarnă, de
primăvară;
• Inversiuni de evaporaţie: care se dezvoltă
deasupra suprafeţelor acvatice, deasupra
suprfeţelor de uscat mai umede, mlăştinoase, în
stratul de vegetaţie, mixte;
• Inversiuni dinamice: de comprimare sau
anticiclonice, de turbulenţă (de frecare),
orografice, frontale.
După grosimea stratului de inversiune:
• Inversiuni termice absolute (a), care ocupă tot
spaţiul depresionar;
• Inversiuni termice relative (b) care ocupă s
manifestă in stratul inferior de aer al depresiunii.
După intensitate, există:

• Inversiuni slabe (saltul termic de 0.1...3.0ºC);
• Inversiuni termice de intensitate medie (saltul
termic 3.0...5.0 ºC);
• Inversiuni termice puternice, de intensitate mare
(saltul termic > 5.0 ºC)
Impactul temperaturii aerului
asupra activităților din turism
• Impactul asupra infrastructurii:

– Construcții
• Informații preliminare amplasării bazelor de
cazare: durata sezonului turistic în regiunea
analizată limitată de variațiile anuale ale
temperaturii;
• Aspecte tehnice: alegerea materialelor de
construcții pentru izolare; tipul de arhitectură;
amplasarea ferestrelor.
– Căi de transport:
• Rutiere: compoziția chimică a asfaltului este diferită de
la o regiune la alta în funcție de temperatura medie
anuală și de extremele termice anuale și diurne;
• Feroviare: dilatarea – contractarea șinelor  restricții
de viteză  întârzieri
• Aeriene: lungimea pistelor se dimensionează în
funcție de temperatura aerului: la temperaturi mai
ridicate, lungimea pistei trebuie să fie mai mare;
În concluzie, trebuie reţinut că:
– Temperatura ridicată reduce densitatea aerului şi
performanţele aeronavei;
– Variaţiile diurne şi topografice conduc la formarea
vânturilor locale şi a ceţii;
– Inversiunile de altitudine determină formarea givrajului;
– Inversiunile de tempereratură la sol scad vizibiltiatea
orizontală (vezi accidentele de la Insbruck);
– Gradientul termic contribuie la stabilitatea atmosferică, la
formarea norilor, a turbulenţei, a descărcărilor electrice
etc.
• Informații necesare pentru operator :
– Durata și valorile temperaturilor caracteristice
pentru un anumit tip de turism: de litoral (ex.: 3
luni, 6 luni, 9 luni, tot anul), pentru sporturi de
iarnă, cultural etc., de eveniment.
– Valori climatice medii multianuale sau sezoniere
pentru introducerea în pliantele de informare
• Informații necesare pentru turist :
– temperatura aerului este cel mai important parametru al
mediului ambiant la ale cărui variaţii organismele s-au
adaptat în decursul timpului;
– joacă un rol foarte important în procesele de creştere şi
dezvoltare ale unui organism şi este un indicator al
schimburilor de energie dintre organism şi mediu;
– este rezultatul bilanţului cantităţilor de căldură primite şi
pierdute de acesta.
• reprezintă cel mai important factor meteorologic de
declanşare a reacţiilor fiziologice care stimulează sau
limitează capacitatea de efort a organismului uman,
producând mari diferenţieri ale randamentului său
energetic;
• temperatura aerului acţionează asupra organismului
uman atât direct, cât şi potenţată de alte elemente ale
mediului atmosferic, cum sunt umezeala şi mişcarea
aerului (vântul).
• Umezeala mare poate produce disconfort:

– la temperatură scăzută se accentuează senzaţia de
frig;
– la temperatură ridicată apare senzaţia de zăpuşeală,
datorită imposibilităţii evaporării transpiraţiei.
• Temperatura exterioară influenţează direct una
din cele mai importante funcţii ale organsimului,
cea de termoreglare, cu implicaţii asupra tuturor
celorlalte, inclusiv asupra funcţiei de bază a vieţii,
metabolismul.
• Temperatura percepută de organismul uman se
numeşte temperatură efectivă, cu ajutorul ei
deteterminându-se starea termică a indivizilor
În funcţie de anumite intervale ale valorilor
temperaturii aerului s-au stabilit mai multe zone cu
trăsături distincte ale metabolimului:
•Temperatura biologică optimă reprezintă
temperatura cea mai bună pentru desfăşurarea
proceselor metabolice şi care nu necesită intervenţia
sistemului de termoreglare.
•Zona de neutralitate termică reprezintă intervalul
de temperaturi între care metabolismul se menţine
constant, la valoarea minimă.
•Zona de confort termic reprezintă intervalul de
temperatură (inclus în zona termoneutră) în care
metabolismul normal al omului asigură
temperatura optimă.
•Zona de hipertermie este aceea în care
mecanismele de termoreglare nu asigură răcirea
suficientă pentru obţinerea unei temperaturi
normale a corpului.
Zona de hipertermie este mărginită de două limite:
• temperatura critică superioară la care mecanismele de
termoreglare nu asigură îndepărtarea eficientă a surplusului
de căldură;
• temperatura letală – peste care nu este posibilă
supravieţuirea organismului.
Oscilaţiile de temperatură apropiate de nivelul de confort (18-
220) nu influenţează în mod deosebit organismul fiind uşor
tolerate de majoritatea oamenilor.
• In schimb, oscilaţiile din zona limitelor de toleranţă a
punctelor critice, sunt suportate mai greu, chiar dacă au
amplitudine redusă.
• Modificările mari de temperatură, cu salturi de 10-20° în
câteva ore, reprezintă agenţi biotropici şocanţi.
• Evoluţia treptată a temperaturii din timpul zilei şi de la iarnă
la primăvară şi vară este favorabilă pentru organism, în timp
ce creşterile bruşte, de mare amplitudine determină ruperi
de echilibru la persoanele sănătoase şi decompensări la cele
bolnave.
Adaptabilitatea umană la
temperaturi scăzute
• Termogeneza reprezintă procesul fiziologic de
creştere a căldurii interne a organismului uman
prin intensificarea reacţiilor metabolice, prin
utilizarea proteinelor alimentare pentru
termoreglarea chimică cu scopul de a preveni
răcirea excesivă a corpului.
• Ea se realizează prin contracţia musculară
involuntară (frisonul) şi voluntară (exerciţiul fizic).
• Diminuarea pierderilor de căldură în mediu se
face prin:
– vasoconstricţie, prin concentrarea sângelui, apa
trecând în ţesuturile organelor,
– prin diminuarea suprafeţei de iradiere adoptând
poziţia ghemuit,
– prin utilizarea de îmbrăcăminte adecvată etc.
• Izolarea termică a corpului este a doua modalitate de
prevenire a scăderii temperaturii corporale prin
expunerea la frig.
• Ea se manifestă prin modificarea circulaţiei sanguine
şi reducerea conductivităţii termice a ţesuturilor
cutanate.
• În cazul unei temperaturi a aerului scăzute pentru
perioade mai lungi, menţinerea vieţii depinde de
abilitatea organismului de a reduce pierderile de
căldură şi de a mări producţia internă de căldură.
Aspecte patologice ale expunerii
la frig
Expunerea la frig provoacă:
–degerături,
–acroasfixie,
–urticare á frigore,
–paralizii faciale sau radiale,
–nefrite,
–nevralgii,
–maladii infecţioase.
O expunere prelungită la frig determină o diminuare a circulaţiei
sanguine periferice şi retragerea sângelui în părţile profunde ale
organismului, care poate provoca accidente grave locale
(degerături) şi generale (hipotermia).
Aspecte patologice ale
expunerii la frig
Degerăturile sunt determinate de condensarea
bruscă a vaporilor de apă proveniţi din transpiraţia
pielii şi de scăderea rapidă a temperaturii
suprafeţelor expuse gerului: extremităţile
membrelor superioare şi inferioare, ale feţei şi
capului (Ionac, 1998).
Ele se pot vindeca medical, dar în cazurile extreme
se recurge la amputarea părţilor afectate.
Aspecte patologice ale
expunerii la frig
Hipotermia reprezintă dereglarea gravă a bilanţului
termic al organismului determinată de expunerea
prelungită la temperaturi scăzute.
• Scăderea temperaturii interne a corpului sub 37°C
provoacă la început frisoane, care devin tot mai
violente pe măsura coborârii temperaturii.
• La temperaturi mai mici de 29.4 C, organismul se
răceşte mult mai rapid pentru că sistemul său natural
de termoreglare (hipotalamusul), de obicei, cedează.
la frig
• Ca şi manifestări apare scăderea voinţei de a trăi, o stare
de epuizare fizică, manifestată printr-un somn letargic.
• Pierderea cunoştinţei se instalează la o temperaură
internă mai mică de 31°C, iar rigiditatea musculară
intervine sub 30°C.
• Acumularea treptată a dioxidului de carbon în sânge
conduce la dereglări ale ritmului de funcţionare a inimii,
• La o temperatură internă de 24°C survine moartea clinică
prin stop cardiac (Ionac, 1998).
Adaptabilitatea umană la căldură
• Reprezintă gradul de aclimatizare prin

expunere întrun mediu hipertermic.
• Originea excesul termic al corpului poate fi:
– externă (temperatura aerului creşte peste valorile
confortului termic);
– internă (excedentul caloric este datorat unui lucru
mecanic generat de exerciţii fizice).
• În aceste condiţii se realizează vasodilataţie cutanată,
creşte volumul de sânge din corp prin trecerea în vase a
lichidelor din ţesuturile diferitelor organe, apare
transpiraţia la peste 29...30°C în aer şi la peste 34°C
temperatura pielii (Elena Teodoreanu, 2002).
• Organismul uman prezintă două modalităţi eficiente de
adaptare la condiţiile de căldură:
– termoliza
– transpiraţia.
• Termoliza este un mecanism fiziologic care

limitează producţia energetică a diferitelor organe
(ficat, plămâni, muşchi) cu ajutorul sistemului
endocrin prin modificarea metabolismului.
• Mecanismul de termoliză intensifică procesul de
evaporare şi transferul de căldură prin epidermă
în exterior.
• Transpiraţia este un proces fiziologic de apărare a

corpului împotriva încălzirii excesive, realizat prin
intermediul unor glande specializate
(sudorifice/sudoripare).
• Acestea asigură o secreţie de 600-800 gr/oră,
întreţinând activ procesul de evaporaţie la suprafaţa
pielii, în scopul menţinerii unui echilibru termic în
organism (Rodica Povară, 2001).
• Ritmul transpiraţiei depinde şi de efortul fizic depus.
• Deşi, omul este mult mai uşor adaptabil la temperaturi
ridicate, studiile statistice indică faptul că annual, în SUA
mai mulţi oameni mor din cauza temperaturilor ridicate
decât din cauza celor scăzute.
• Cei mai expuşi acestui risc sunt bătrânii săraci care nu-şi
permit instalaţii de aer condiţionat (O’Neill, 2011).
• Umezeala relativă mare vine să îngreuneze suportabilitatea
temperaturilor ridicate de către organism, prin încetinirea
ritmului de pierdere a căldurii interne pentru că valorile
ridicate ale umezelii aerului, nu permit evaporarea
transpiraţiei de pe piele, efectul de răcire nu se mai
realizează şi prin urmare apare senzaţia de discomfort.
24 27 29 32 35 38 41 43 46
T (°C) 21
Temperatura aparentă (°C)
Rh (%)
21 24 27 29 32 35 38 41 44
10 18
22 25 28 31 34 37 41 44 49
20 19
23 26 29 32 36 40 45 51 57
30 19
23 26 30 34 38 43 51 58
40 20
24 27 31 36 42 49 57 66
50 21
24 28 32 38 46 56 65
60 21
25 29 34 41 51 62
70 21
26 30 36 45 58 69
80 22
26 31 39 50 66 77
90 22
27 33 42 56 74
100 22
• În cazul răcirii prin evaporaţie care este foarte eficientă în
climatele calde şi aride, există şi un mare neajuns, respectiv
acela că au loc o deshidratare şi o demineralizare cu atât mai
severe, cu cât transpiraţia este mai abundentă.
• Dacă transpiraţia abundentă nu este compensată de
consumul adecvat de lichide, deshidratarea poate fi fatală în
mai puţin de o zi.
• În mod normal, în condiţiile deşertice cele mai severe (din
timpul verii emisferei respective) se poate pierde până la un
litru de apă pe oră prin transpiraţie.
• În plus, vasodilataţia vaselor de sânge periferice

provoacă nervozitate şi agitaţie sau înroşirea pielii
ca urmare a apropierii unei cantităţi mai mare de
sânge în apropierea pielii.
•Acest sânge aduce căldură din interiorul
organismului spre exterior (spre piele) unde poate
fi disipată mai uşor în mediu prin radiaţie.
la căldură
Expunerea la căldură induce diferite efecte
patologice care depind de:
• condiţiile termice,
• de durata expunerii la căldură
• de gradientul schimbului caloric dintre organism şi
mediul înconjurător.
În funcţie de durata expunerii la căldura excesivă
principalele forme de manifestare sunt:
la căldură
• sincopa de căldură
• deshidratarea excesivă
• sindromul de demineralizare
• şocul de căldură (Ionac, 1998).
la căldură
• Sincopa de căldură reprezintă o formă uşoară a

expunerii organismului umană la temperaturi foarte
ridicate şi care se manifestă printr-o stare de rău a
organismului, însoţită de ameţeli, greţuri, vărsături şi
leşin.
• Se remediază prin transportarea individului întrun
mediu cu temperatură mai scăzută şi hidratarea cu
lichide la temperatura camerei.
la căldură
• Deshidratarea excesivă se produce în urma
pierderii unei cantităţi însemnate de apă din
corp.
• În funcţie de cantitatea de apă pierdută prin
deshidratare se produc stări de disconfort.
– dacă deshidratarea nu depşeşte 2 %, există doar
senzaţia de sete continuă
– dacă se ajunge la 4 %, se instalează oboseala
accentuată, manifestată prin iritabilitate emoţională,
apatie sau agresivitate.
la căldură
– dacă pierderea în greutate datorită deshidratării
este de 6 % apare senzaţia de epuizare
fiziologică,
– la 8 % se produc confuzii mentale
– la 15 % survine moartea.
În condiţiile lipsei totale a apei, acest prag este
atins după 10 zile în regiunile temperate şi
după numai 15 ore în cele deşertice.
la căldură
• Şocul de căldură (hipertermia) apare datorită

creşterii excesive a temperaturii aerului.
• În asemenea condiţii organismul uman nu mai poate
să-şi menţină echilibrul caloric, intervenind
creşterea exagerată a temperaturii interne
(40,6°…41,7°C) care nu se mai poate elimina prin
transpiraţie.
la căldură
• În cazul în care nu se iau măsuri de răcire a
corpului (împachetări cu prosoape umede, băi şi
aportul de lichide reci), după câteva ore sau
chiar zile temperatura internă a corpului poate
urca până la 42° C, survenind astfel moartea.

Curs 4 Temperatura

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 4 Temperatura

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Potențialul climatic și

valorificarea lui în turism

Unitatea de măsură a temperaturii este gradul de

- are ca puncte de reper:

- are 180 º între cele două puncte de reper alese de Celsius;

- este utilizată, în special, în America de Nord.

- între cele două puncte de reper s-au stabilit 100 de diviziuni,

- se mai numeşte şi scară termometrică centigradă;

- are atât valori pozitive, cât şi valori negative.

T ºC/100= (T ºF - 32)/180 ↔ T ºC/5= (T ºF - 32)/9

În condiţii de cer senin sau puţin noros:

Tipuri fundamentale de regim anual al

După intensitate, există:

• Impactul asupra infrastructurii:

• Umezeala mare poate produce disconfort:

• Reprezintă gradul de aclimatizare prin

• Termoliza este un mecanism fiziologic care

• Transpiraţia este un proces fiziologic de apărare a

• În plus, vasodilataţia vaselor de sânge periferice

• Sincopa de căldură reprezintă o formă uşoară a

• Şocul de căldură (hipertermia) apare datorită

S-ar putea să vă placă și