Margaret Atwood este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a peste 35 de volume de

proză, poezie și eseuri critice, traduse în zeci de limbi, și câștigătoare a nenumărate premii
literare. În romanul ei distopic” Povestea Slujitoarei”, publicat în 1985, se dovedește a fi și
vizionară.

Distopiile își au rădăcini crescute din cele mai tenebroase temeri ale unei societăți. Spaima
primordială reflectată teribil in acest roman este aceea a rapidității disoluției garanțiilor
democratice și drepturilor civile.

Regimul autoritar din această variantă a viitorului s-a instaurat între două clipe de neatenție, într-
o societate obosită și somnolentă, care într-o zi, s-a trezit brusc în plin Ev Mediu, unde unele
femei sunt obligate să-și îndeplinească exclusiv menirea biologică de procreare, în cadrul
comunității reorganizate în caste și ierarhii prestabilite.

Visul american s-a transformat într-un coșmar în distopia lui Atwood, luând forma regimului
teocratic din Galaad. Prin lovitură de stat armată, democrația a fost înlăturată și pe o mare parte a
teritoriului SUA s-a instaurat dictatura militaristă bazată pe tradiții puritane, interpretări biblice
malformate și supraveghere sufocantă a propriilor cetățeni, de către autorități.

„Există mai multe tipuri de libertate. Libertatea de a face un lucru și

libertatea de a nu mai avea de-a face cu un lucru. În vremurile de anarhie,
aveam libertatea de a face lucruri. Acum ni se dă libertatea de a nu mai
avea de-a face cu anumite lucruri. Nu subestimați acest tip de libertate.”

Elementele principale ale distopiei in romanul “Povestea Slujitoarei” : ierarhia sociala, dictatura,
folosirea mecanismului fricii pentru a controla oamenii, pierderea libertatii, misoginismul exacerbate,
religiozitate exagerata etc.

În societatea Galaadeană, toată lumea se învârte în jurul unui comandant.

Asemenea veteranilor de război ai armatei romane care primeau terenuri în noile
colonii, comandanții primesc în serviciu femei din toate clasele. Soția este de cele
mai multe ori căsătorită dinaintea urcării la putere a regimului actual, și are toate
drepturile posibile… pentru o femeie. Conduce casa cu o mână de fier, casa în care
comandantul se întoarce după fiecare bătălie.
Marthele sunt de obicei femei bătrâne, trecute de perioada fertilă, dar destul de
capabile pentru a primi ca sarcină treburile gospodărești și a întreține casa. Însă,
cea mai importantă clasă de femei pentru viitorul prosper al Galaadului o
constituie Slujitoarele, ultimele femei fertile și capabile de reproducere, care nu au
devenit sterpe din cauza poluării toxice și radioactive. În limba engleză termenul
folosit este Handmaid– Cameristă, dar în limba română substantivului cameristă îi
lipsesc conotațiile pentru care e folosit în textul original – deci Slujitoare este o
traducere mai apropiată de sensul dorit.
Aproximativ una din o sută de femei mai poate deveni slujitoare, și de cele mai
multe ori ele se plimbă de la un comandant la altul, în speranța de a da viață noii
generații. O generație perfectă, de-a dreptul ariană, care își va putea însuși
societatea Galaadeană încă de mică, nefiind chinuită de memoria anarhiei ce a
domnit înainte.

„Pentru generațiile care vor veni, va fi mult mai bine. Femeile vor trăi
împreună în armonie, ca o mare familie. Le veți fi ca niște fiice, iar când
populația va ajunge la nivelul dorit, nu va mai fi nevoie să vă transferăm de
la o casă la alta, pentru că vor fi destule pentru toată lumea. Femeile unite
pentru un scop comun! Ajutându-se una pe alta, în timp ce înaintează
împreună pe calea vieții, fiecare îndeplinindu-și sarcina care i-a fost
încredințată. Fiicele voastre vor avea o mai mare libertate.”

Dacă soțiile au haine elegante albastre, iar marthele veșminte casnice verzi,
slujitoarele au o îmbrăcăminte largă, alcătuită din rochia roșie cu falduri largi și
aripioarele albe, o pălărie care limitează orice privire laterală, îngrădindu-le câmpul
vizual. Slujitoarele au ca unic scop rodul, care este considerat copil al soției, și
conceput în urma ritualului, în cadrul căruia actul procreării are loc la propriu pe
picioarele soției, unde stă întinsă slujitoarea. Actul trebuie să fie unul tăcut, și lipsit
de plăcere și să se întâmple lunar, în perioada oportună. Dacă după doi ani
slujitoarea nu reușește să rodească (de cele mai multe ori din vina comandantului –
sterilitatea este prezentă și la bărbați, dar nu și testată), slujitoarea este mutată la
alt comandant. După trei încercări nereușite, slujitoarea este declarată nefemeie.

„Iar Rahela, văzând că ea nu i-a născut lui Iacob niciun fiu, a prins a o
invidia pe soră-sa și i-a zis lui Iacob: Dă-mi copii, că de nu, mor!
Dar Iacob, aprinzându-se de mânie asupra Rahelei, i-a zis: Sunt eu oare în
locul lui Dumnezeu, Cel ce ți-a stârpit rodul pântecelui?
Atunci Rahela a zis către Iacob: Iat-o pe roaba mea Bilha; intră la ea, și ea
va naște pe genunchii mei și printr-însa voi avea și eu copii.”
(Facerea, 30:1-3)

«Noi nu avem voie să rămânem singure cu Comandanții. Menirea noastră este procrearea: nu suntem
concubine, gheișe ori curtezane. Dimpotrivă: s-a făcut tot posibilul pentru a nu fi incluse în acele
categorii. Noi nu trebuie să furnizăm nicio plăcere, nu există loc pentru înflorirea unor dorințe secrete,
nici ei, nici noi, nu trebuie să acordăm favoruri speciale, nu trebuie să existe nici cel mai mic sprijin
pentru înfiriparea dragostei. Noi suntem utere umblătoare și-atât: recipiente sacre, potire pe două
picioare.»

Femeile infertile, care nu pot îndeplini niciun rol în cadrul casei unui comandant,
sunt trimise la curățirea deșeurilor radioactive. Într-o manieră ce amintește de
eforturile de la Cernobîl, echipamentele inefective de protecție ce le sunt oferite le
asigură o viață de cel mult 6 luni. Mai grav, Galaadul trimite echipaje de nefemei și
în regiunile din afara lui pe care le cucerește, denumite Colonii. Mătușile,
antrenoarele slujitoarelor și echivalentul unei miliții feminine, care se ocupă de
manifestațiile religioase, folosesc des filme cu nefemeile din colonii ca material
didactic. Cum bărbații din societatea Galaadului acceptă de cele mai multe ori
situația, singura posibilă problemă e reprezentată de femeile care continuă să se
opună regimului. Însă pentru ele, coloniile acționează mai bine decât un lagăr.
Și pentru bărbații care s-ar fi împotrivit sistemului există măsuri. Mătușile
organizează destul de des Salvări, la care vin toate clasele sociale feminine –
inclusiv econevestele, soțiile subcomandanților care nu au dreptul la marthe și
slujitoare – locul în care femeile care păcătuiseră sunt executate de mulțimea
slujitoarelor, care trag în sus frânghia la capătul căreia se afla ștreangul. Tot aici,
mulțimea furioasă de slujitoare asaltează ocazionalii bărbați acuzați de viol – care
sunt rapid omorâți în bătaie de mulțimea în rochii roșii, și astfel se prezintă
rezolvarea a două probleme: eliminarea indivizilor masculini periculoși și
menținerea unei forme de distracție macabră pentru supusele slujitoare.

Naratoarea și autoarea fictivă a romanului – al cărei nume nu îl aflăm – încerca să

treacă granița republicii Galaadului alături de soțul ei și de fetița lor când
autoritățile i-au capturat. Acum, ajunsă slujitoare, viața i se pare goală, și lipsită de
sens. Merge însă înainte, sperând să afle ce s-a întâmplat cu fiica ei, dar știind că
nu o va mai revedea vreodată. Ajunsă în casa unui comandat, primește
numele Offred, care arată clar rolul ei de proprietate a comandantului în cadrul
casei. Aici, în camera ei fără oglindă sau corpuri de iluminat de care s-ar putea lega
sfori, cu un geam ce se poate trage în jos doar pe jumătate și care e incasabil, se
află în siguranță. Bunurile societății galaadeene nu ar trebui supuse riscurilor.

„Încerc să nu-mi fac prea multe gânduri. La fel ca toate celelalte lucruri, și
gândurile trebuie raționalizate. Statul pe gânduri îți poate micșora șansele
de-a rezista, iar eu nu vreau să mă dau bătută.”

Cele două marthe ale casei sunt Rita, o bătrână rigidă în credințele ei pre-
Galaadeene, dar care acceptă să mențină tăcerea în schimbul vieții ei, și Cora, care
deși nu este la fel de înțeleaptă, se arată foarte călduroasă și înțelegătoare cu
Offred. Cele două marthe tind să se ocupe și de rolul de buletin de știri, strângând
de obicei ultimele bârfe din oraș prin intermediul altor marthe, și dezbătându-le în
timp ce se ocupă de treburile gospodărești, în bucătărie, de unde Offred le poate
auzi foarte ușor. Marthele discută cel mai des despre relațiile de dușmănie între
soții și slujitoare, ce tind să se termine în concluzii ce implică de la denunțări false
la provocarea avorturilor. Bineînțeles, soțiile care ar merge atât de departe sunt
pedepsite aspru, în cadrul Salvării.

Soția comandantului, despre care Offred bănuiește că ar fi un star de televiziune ar

emisiunilor religioase de dinaintea războiului, este rece și distantă față de Offred –
și încearcă să îi arate că ea este singura femeie ce contează pentru comandant.
Însă comandantul tinde să sugereze cu totul altceva prin fascinația pe care o
împarte cu Offred asupra vremurilor apuse, pe care o alimentează amândoi prin
serile petrecute împreună, în secret.

„Uneori am impresia că ea știe. Uneori cred că s-au înțeles pe ascuns.

Alteori cred că ea l-a pus să facă asta și că își bate joc de mine; la fel cum
eu însămi mă iau peste picior, cu ironie. Poate că își spune: Las-o pe ea să
poarte povara. Poate că s-a distanțat aproape complet de el, poate că așa
vede ea libertatea.”

Instaurarea regimului a fost una sângeroasă, când presa era cenzurată, femeile
erau concediate și proprietățile lor lichidate. Instaurarea a început prin preluarea
oricăror femei care nu erau căsătorite, și eliminarea dreptului de proprietate pentru
femei. Pentru a păstra un calm inițial, familiile de altă rasă sau de altă religie decât
cea dorită de sistem au fost lăsate să își continue viața pe moment. Dar, o dată ce
indivizii necăsătoriți au fost clasificați, puterea a trecut rapid la eliminarea indivizilor
nepotriviți, fie ei evrei, negrii, homosexuali, sau mai rău, de altă religie decât cea
considerată corectă.

De notat ar fi că nu este precizată nici măcar o singură dată care este confesiunea
care a preluat puterea, întocmai pentru a sugeră cât de lipsit de importanță este
acest amănunt, dar se precizează că Îngerii, armata Galaadului, au învins de câteva
ori baptiști și protestanți, implicit sugerând că Galaadul ar fi un fascism catolic. Cea
mai interesantă trăsătură a acestei religiozități excesive este ilustrată excelent de
existența magazinului Rulouri pentru suflet.

„Vitrina de la Rulouri pentru suflet e incasabilă. În spatele ei se află

imprimante – șiruri întregi -, cărora li se spune Sfintele Tiparnițe, dar
numai de către cele ca noi. Mașinăriile astea tipăresc rugăciuni, sul după
sul, la nesfârșit. Se presupune că a comanda rugăciuni de la Rulouri pentru
suflet e un semn de pioșenie și devotament față de regim. În timp ce
tipăresc rugăciunile, mașinăriile acestea le și rostesc. După ce rugăciunile
au fost spuse și tipărite, rulourile sunt transformate iarăși în hârtie nouă.”

Siguranța și precizia care au marcat instaurarea republicii Galaadului par să fie mai
mult o operă de artă a manipulării decât precursoarele războiului ce i-a urmat.
Mințile din spatele loviturii de stat au reușit să taie prin normele societății extrem
de ușor, fără a li se opune cu adevărat cineva, și s-au folosit la maximum de toate
slăbiciunile maselor – de la nevoia de limitare a libertății, până la utilizarea religiei
ca mijloc de control și reformă a populației. Au reușit să semene ură între oameni,
ură nefondată, bazată pe niște circumstanțe complet neimportante, dar care a
funcționat extrem de bine. Din acest punct de vedere, Povestea Slujitoarei trebuie
privită ca un avertisment.

„Am rămas în starea aceea de amorțeală mai multe săptămâni, deși s-au
întâmplat totuși anumite lucruri. Ziarele erau cenzurate, unele chiar
desființate – din motive de siguranță, susțineau ei. Au început să apară
barajele rutiere și Identicardurile. Toată lumea a fost de acord cu treaba
 asta, de vreme ce devenise evident că nicio măsură de precauție nu era
exagerată.”

Pe o persoană integrată, îngrădită de societate, orice schimbare o va purta după ea,

precum un val. Singurele persoane neafectate, care refuză să se opună, sunt
pietrele, izolate și libere, care nu se lasă influențate prea ușor. Dar, când o viitură
lovește, pietrele sunt luate de curent și aruncate alături de restul societății. O
lovitură destul de puternică poate schimba societatea umană…pentru totdeauna.

„Desigur, au avut loc demonstrații la care au participat o mulțime de femei

și câțiva bărbați. Dar m-aș fi așteptat să aibă o mai mare amploare. Cred că
oamenii erau speriați. Iar când s-a aflat că poliția – sau armata, sau cine or
fi fost ei – va deschide focul aproape imediat ce vor începe manifestațiile,
n-au mai fost deloc marșuri.”

Cea mai periculoasă etapă pentru un regim ce vrea să obțină puterea deplină o
constituie ultimele încercări de revoltă ale populației, când ororile săvârșite de noua
clasă conducătoare sunt cele mai evidente, șocul inițial a trecut, iar oamenii
realizează că situația actuală tinde să devină mai degrabă una permanentă decât
una trecătoare. Însă gestionarea inteligentă a membrilor societății de care a dat
dovadă Galaadul rezolvă și această problemă, prin eliminarea treptată a indivizilor
nedoriți. Regimul terorii trebuie să continue cu fermitate și după acest moment,
pentru a asigura dominația totală.

În republica Galaadului, miliția ce funcționează sub titulatura de Îngerii salvării își

continuă activitățile de supraveghere a populației și de eliminare a indivizilor
primejdioși până în prezentul cărții, unde trupurile executate în cadrul salvărilor –
ce sunt privite ca un fel mântuire pentru cei executați – sunt prezentate întregii
comunități, agățate de zidul ce protejează orașele Galaadeene de terenul radioactiv
exterior, zonă de război. Eficiența unui zid de beton în calea radiației ce călătorește
mai ales prin aer și apă este evidentă. Dar șansa ca un individ ce vrea să scape să
poată evada urcând un zid de câțiva metrii buni tencuit cu cioburi de sticlă este
destul de mică pentru a justifica existența lui.

„Dubele sunt, în mod sigur, mai silențioase decât celelalte mașini. Când
trec, ne ferim ochii. Dacă răzbat zgomote din interior, căutăm să nu le
auzim. Nimeni nu are o conștiință complet curată.”

„Lângă poarta principală au mai apărut șase cadavre care atârnă,

spânzurate de gât, cu mâinile legate în față și capetele acoperite cu saci
albi. Trebuie să fi avut loc o Salvare pentru bărbați, dis-de-dimineață. Ne
oprim amândouă ca la un semnal și ne uităm la cadavre. Nu contează dacă
ne uităm. Chiar trebuie să o facem. Uneori stau acolo zile întregi, pentru a
putea fi văzute de cât mai mulți oameni.”
Offred trăiește cea mai mare parte a timpului ei cufundată cu gândurile în trecut,
amintindu-și etapele care au dus la formarea republicii Galaadului. Nu caută să
înțeleagă cum au reușit, ci de ce au făcut-o? Care a fost motivul lor ascuns? Chiar
cred în reformele absurde pe care le-au produs, sau își doreau puterea? Își doreau
să trăiască viața restrictivă pe care o duc ei în prezent, doar pentru a supune partea
feminină a populației? Din amintirile ei, nu putem deduce care a fost această
motivație. Au făcut-o doar pentru că au putut? Au fost prinși de revoluția pe care au
lansat-o, nemaiputându-se opune? Absurditatea regimului te face să te întrebi cine
are de câștigat, și dacă măcar a câștigat cineva ceva din noua structură a societății.
Femeile au câștigat protecția? Bărbații au câștigat supremația?

„Ele purtau bluze cu nasturi în față, sugerând potențialul verbului a

desface. Ele se puteau desface – sau nu. Se pare că aveau de ales. Eram o
societate muribundă – zicea Mătușa Lydia – din cauza prea multor
posibilități de alegere.”

Offred nu judecă prezentul. Nu consideră că ar avea libertatea de a alege dacă

prezentul în care se află este unul just sau nu. Merge mai departe, fără a se da de
gol, și fără a-și dori să se opună. A te opune necesită o cauză. Dar când ești
complet lipsit de un motiv pentru care să te opui, nu îți rămâne decât să mergi mai
departe – pe calea pe care noua societate ți-o arată, bineînțeles.

„N-am depășit nicio limită, n-am mers mai departe, n-am riscat nimic, sunt
în siguranță. Posibilitatea de alegere e cea care mă îngrozește. O cale de
scăpare, de izbăvire.”

Povestea Slujitoarei este o mărturie a unui regim totalitarist ce caută să întărească

prejudecățile indivizilor împotriva lor, scoțând la iveală rasismul, fanatismul și
sexismul din inimile lor, și folosindu-l pentru a-și instaura puterea. Este o poveste
despre ură și manipulare, și până unde pot ajunge cele două când se împletesc.
Este un avertisment pentru toți oamenii care trăiesc sau vor trăi vreodată, care
arată clar că ura îți poate întuneca mințile atât de tare încât ai ajunge să ignori
orice altceva, inclusiv un regim care se instaurează în urma unei lovituri de stat, și
care începe să controleze clasele defavorizate una câte una, până când toată lumea
se află într-o clasă defavorizată, inferioară, controlată.

„Niciun sistem nou nu-l poate înlocui prin forță pe cel anterior decât
incorporând anumite elemente ale acestuia din urmă, iar Galaadul nu face
excepție. Politicile sale rasiste aveau rădăcini adânci în perioada pre-
galaadeeană, iar temerile rasiste au furnizat o parte din combustibilul
emoțional care i-a permis regimului galadeean să preia cu atâta ușurință
puterea.”

Caracterul memorialistic al romanului este cel care îi dă viață, veridicitate, și oferă o

subliniere a problemelor pe care le prezintă. Povestea lui Offred este inexactă,
amestecată, complicată. Sare de la o idee la alta, precum gândurile unei persoane.
Margaret Atwood este o autoare extraordinară pentru că a reușit nu doar să creeze
o lume atât de complexă și un personaj atât de uman, ci și pentru că a reușit să îi
insufle viață.

„Mi-aș fi dorit ca povestea asta să fie diferită. Mi-aș fi dorit să fie mai rafinată. Mi-aș fi
dorit să mă arate într-o lumină mai bună – dacă nu mai fericită, cel puțin mai activă, nu
atât de ezitantă. Mi-aș fi dorit să fie despre dragoste sau despre revelații bruște, cruciale
în viața unui om.
Îmi pare rău că e atât de multă durere în această poveste.”