Imperiul Roman

Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul
roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul
Mării Mediterane. Ultimul împărat roman din Italia a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului
erau administrate de un alt împărat roman, ce se afla în capitala imperială de est, Constantinopol. Imperiul Roman de
Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul până la dispariția sa efectivă, în 1453, când
Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman) și din
est (țaratele ruse) au folosit titluri preluate din practicile romane chiar și până în perioada modernă
Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe alte aspecte ale vieții de zi cu zi a
devenit inevitabilă.
După ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, și-a consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său la putere, Marc
Antoniu, în bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., acesta a declanșat un amplu proces de restructurare a tuturor
instituțiilor statului, fiind conștient că anii de război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie și că societatea romană nu
era încă pregătită să accepte controlul total al unui despot. Bun tactician, Octavius (sau Octavianus) a știut să câștige
simpatia tuturor. Mai întâi a desființat armatele sale și a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul.
În 27 î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația militară peste
Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei și Siriei. Puțin mai
târziu, Senatul i-a dat și titlul de Augustus (tradus „cel venerat”). Această dată, 27 î.Hr., este considerată în mod
convențional drept începutul Imperiului Roman, deși numele de "Republica Romana" a fost folosit mai departe, în mod
oficial, timp de câteva secole. Augustus a reușit să mai acapereze și funcția de tribun, care îi permitea să convoace
Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. În afară de aceasta a inventat și o nouă funcție, în anul 23 î.Hr., anume
cea de Împărat al Romei; această funcție era pe viață și îi oferea controlul întregii armate romane. Totuși el folosea
adesea titlul civil Princeps, sau „Primul Cetățean”. La 19 august 14 d.Hr., lui Augustus i-a urmat la tron Tiberius (14-37),
fiul soției sale Livia Drusilla dintr-o altă căsătorie.

În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar, după o scurtă criză în vremea lui Nero (54-
68), imperiul și-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia și
părți din Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia și părțile
Daciei de est care fuseseră incluse în provincia Moesia Inferior.
După aceasta a urmat o perioadă de pace, cu excepția unor conflicte militare din vremea împăratului Marcus Aurelius
(161-180). În anul 212 împăratul Caracalla (211-217) a oferit cetățenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. În
pofida acestor măsuri, secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni își
proclamau comandanții ca împărați, și au avut loc foarte multe războaie civile. În această perioadă împăratul Aurelian
(270-275), care a avut meritul să restaureze integritatea imperiului (deoarece în urma conflictelor civile se formase în
vest un imperiu galo-roman și în est unul palmirian), a decis să abandoneze, în 271, provincia Dacia. Aceasta se justifica
strategic prin ideea scurtării frontului plin de conflicte cu populațiile migratoare barbare de pe linia Dunării de Jos. Criza
secolului III se consideră că a luat sfârșit cu Dioclețian (284-306). Acesta a inițiat o serie de reforme care au schimbat
fața imperiului. Cu el se consideră că începe perioada dominatului (marcând sfârșitul perioadei principatului, care
începuse cu Augustus), împăratul devenind în mod oficial un monarh autocrat. A reorganizat administrația in mai multe
prefecturi și dioceze, și va împărți imperiul (în 286), el luând partea de răsărit (linia de împărțire fiind între Italia și
Dalmația), având capitala la Nicomedia. Va instaura și Tetrarhia, prin care, imperiul avea să fie condus în continuare de 2
Auguști și 2 Cezari, câte un August și un Cezar pentru fiecare parte (apus și răsărit). În urma unor războaie civile,
împăratul Constantin I (306-337) va reunifica imperiul. În 313, el va da un edict de toleranță religioasă, la Mediolanum,
în urma căruia creștinismul va deveni o religie favorizată (până atunci fusese persecutată de foarte multe ori, în special în
vremea lui Dioclețian), iar în 325 la Niceea, s-a ținut primul sinod ecumenic, la care arianismul a fost recunoscut ca
erezie (deși se pare că, la acea vreme, Constantin îi favoriza pe arieni). În 330 el va înființa de asemenea o nouă capitală,
pe locul vechiului oraș Bizanț. Această capitală va avea inițial numele oficial "Roma Secunda" (a doua Romă); mai
târziu, el va deveni "Roma Nova" (Noua Romă), însă orașul va fi cunoscut popular sub numele de "Constantinopol"
(orașul lui Constantin). În 332, Constantin va duce o campanie contra vizigoților, la nord de Dunăre, restaurând pentru o
vreme niște părți din fosta provincie romană Dacia. În 337, Imperiul va fi împărțit între fiii lui Constantin I: Constant
(337-350), care va lua Italia și Illyricum (ce includea atunci și Moesia de vest, Macedonia și Grecia), Constantin al II-lea
(337-340) care va lua restul provinciilor occidentale (vestice) și Constanțiu al II-lea (337-361) care va lua orientul — și,
în cele din urmă, întreg imperiul. În 364, imperiul a fost iar împărțit de Valentinian I (364-375), care a luat occidentul
(care includea și Illyricum) și a dat orientul fratelui său Valens (364-378). În vremea lui Valens, vizigoții, fiind atacați de
huni, au cerut azil în imperiu; dar apoi, datorită modului lor de viață migrator și dificultăților de adaptare la condițiile
grele de aprovizionare de la sud de Dunăre, s-au revoltat contra romanilor, învingându-i în 378 în bătălia de la
Adrianopol. Ultimul împărat care va conduce o scurtă vreme întreg imperiul va fi Theodosius I (379-395), numai din
anul 394. Acesta va proclama Creștinismul ca religie oficială în 380. În 381 se va fi ține la Noua Romă (Constantinopol)
cel de-al doilea sinod ecumenic. În 395, imperiul va fi împărțit fiilor lui Theodosius: Arcadius (395-408) în Răsărit (est)
și Honorius (395-423) în Apus (când, Illyricum a fost atribuit părții de răsărit, dar fără Dalmația).

Declinul Imperiului Roman de Apus (395 - 476).

După 395, niciun împărat nu va mai conduce singur un imperiu, care să se întindă din Britania până în Egipt. Însă, oficial
nu erau doua imperii, ci un imperiu cu doi împărați. Imperiul din occident va intra în declin, în 410, vizigoții conduși de
Alaric vor devasta Roma, care n-a mai fost devastată din 387 î. Hr. (însă Roma nu mai era capitala imperiului încă din
285, capitala fiind la Mediolanum, iar apoi în vremea lui Honorius mutată la Ravenna). Declinul imperiul de vest se va
accentua în vremea lui Valentinian al III-lea (423-455), continuând să piardă din teritoriu, iar în 439 vandalii conduși de
Gaiseric au cucerit Cartagina și o parte considerabilă din nordul Africii. În anul 451, generalul Flavius Aetius a reușit să-i
învingă pe hunii conduși de Attila în bătălia de la Chalons, dar declinul imperiului de vest a continuat, împărații ajungând
sa fie niște marionete ale unor comandanți germanici. În anul 476, un comandant german din armata romană, pe nume
Odoacru l-a înlăturat pe împăratul de la Ravenna, Romulus Augustulus (475-476), și a refuzat să mai pună o alta
marionetă, preferând să-l recunoască pe împăratul din răsărit Zenon (474-491) ca singurul împărat roman și să conducă
Italia romană în numele lui, deși un alt împărat din occident, Iulius Nepos (474-480), continua să conducă Dalmația. În
anul 487, după niște neînțelegeri cu Odoacru, Zenon îl va convinge pe regele ostrogot Theodoric (care se afla în Balcani,
în partea imperiului de răsărit), să plece și să-l înlocuiască pe Odoacru, ca guvernator al Italiei.

Imperiul Roman de Răsărit (476 - 1453)

Imperiul roman din orient a reușit să scape de pericolele barbare din secolul V, orientându-i pe mulți dintre barbari spre
occident. Însă în secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565) a decis să încerce să recucerească occidentul roman. El
se va baza în special pe generalul Belisarius, iar apoi pe Narses. Romanii au reușit să recucerească Nordul Africii de la
Vandali în 534, însă războaiele cu ostrogoții din Italia vor fi mult mai lungi, ele durând din 535 până în 554. În cele din
urmă romanii au recucerit Italia, dar efortul de război a ruinat economia romană. În afară de Nordul Africii și Italia, va
mai fi recucerita și o parte din sudul Spaniei, și pentru o vreme și câteva teritorii la nord de Dunăre. În vremea lui
Iustinian, a fost dat un nou cod de legi, care va rămâne cunoscut cu numele de "Codul lui Iustinian", și a fost reconstruită
catedrala Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) în forma ei actuală, între ani 532-537.
Recuceririle din vremea lui Iustinian nu vor dura, Italia va fi atacată de lombarzi în 568, iar sudul Spaniei, va fi pierdut
din nou, în câteva decenii, iar conflictele cu persii vor reîncepe (în vremea lui Iustinian, romanii au plătit un tribut scump
ca să păstreze pacea), orientând atenția imperiului la est. Însă împăratul Mauricius (582-602) a reușit sa restabilească
pacea cu persii (ajutându-l pe regele perșilor Chosroes al II-lea într-un război civil), și a reorganizat apărarea Balcanilor
contra avarilor și slavilor. Dar, în 602, soldații lui Mauricius, nemulțumiți că au fost obligați să petreacă iarna la nord de
Dunăre, s-au revoltat, și l-au pus împărat pe Phocas (602-610). Conflictele cu persii vor reîncepe, ceea ce va duce la
ignorarea apărării din Balcani, iar astfel vor intra slavii. Phocas va fi înlăturat în anul 610 de Heraclius (610-641), care va
reuși în cele din urmă să-i învingă pe persi. Heraclius va schimba de asemenea limba oficiala a imperiului în greacă
(totuși, multe din provinciile imperiului erau multi-etnice). Însă în secolul VII vor începe atacurile arabilor islamici care
vor cuceri întreaga Persie, apoi provinciile romane Siria, Palestina, Egipt (cucerirea lor a fost atât de ușoară și datorită
faptului că aici erau majoritari ca religie miafizitii) și Nordul Africii, iar în secolul al VIII-lea aceștia au cucerit și regatul
vizigot din Spania ajungând pana în Francia. În 751, lombarzii vor cuceri Ravenna (capitala exarhatului roman din
Italia), acest lucru a fost grăbit și datorită confruntărilor religioase din cauza iconoclasmului care duseseră la rebeliunea
(vechii) Rome. Deși, iconoclasmul a fost condamnat în 787 la al șaptelea sinod ecumenic de la Noua Romă, imperiul nu
va mai recăpăta (vechea) Roma, aceasta ajungând sub influenta francilor. În 800, papa de la Roma, Leo al III-lea îl va
încorona pe regele francilor Charlemagne ca împărat al romanilor, ceea ce va duce la formarea Imperiului Romano-
german (800-1806). Imperiul Roman (de răsărit) va începe să-și revină în vremea dinastiei macedonene (867-1056),
atingând apogeul în vremea lui Vasile al II-lea (976-1025). În această perioadă, vor fi recucerite părți din estul Anatoliei,
Siria, Armenia, toată peninsula Balcanica, sudul Italiei, și insule din Mediterana (Creta, Cipru). În secolul al XI-lea, va
începe iar un declin, ce va duce la pierderea Italiei de sud în favoarea normanzilor și a Anatoliei care a fost cucerită de
turcii selgiucizi (cu excepția unor părți din vest și nord), dar împăratul Alexius I Comnen (1081-1118) a reușit să salveze
imperiul. De asemenea, în această perioadă au început cruciadele contra musulmanilor, deși imperiul inițial a profitat, în
cele din urma vor începe conflictele dintre occidentul medieval și imperiu. În 1204, cruciada a patra a devastat
Constantinopolul și a fondat Imperiul Latin al Romaniei (1204-1261), capitala imperiului roman fiind mutata la Niceea
acuma, însă alte doua state romane s-au desprins acum, Despotatul Epirului (1204-1337) și Imperiul din Trapezunt
(1204-1461). Cei din Niceea, vor reuși în 1261 să recucerească Constantinopolul, dar imperiul nu-și va mai reveni și va
continua să cadă în declin. În secolul al XIV-lea, Anatolia va fi pierdută la turci, iar otomanii vor trece în Europa în 1354,
ocupând Gallipoli. În 1453, după mai multe conflicte, otomanii reușesc sa cucerească Constantinopolul, iar apoi în 1461
și Trapezuntul.
senatvs popvlvsqve romanvs (SPQR)
„Senatul și Poporul Romei”
Capitală Roma (44 î.Hr.–286 d.Hr.); Constantinopol(330-1204, 1261-1453); Ravenna(402-476); Milano(286-402);
Nicomedia(286-330); Niceea(1204-1261);
Limbă Latină, Greacă
Religie Politeism roman urmat de Creștinism
Guvernare
Formă de guvernare Monarhie
Împărat Roman
- 27 î.Hr.-14 Cezar August
- 379 – 395 Teodosiu I
- 475 — 476 / 1449 — 1453 Romulus Augustus / Constantin XI
Legislativ Senatul Roman
Istorie
Epoca istorică Antichitate
Bătălia de la Actium 2 d.Hr.
Octavian devine Augustus 16 î.Hr.
Dioclețian decide divizarea imperiului 285 d.Hr.
Constantin cel Mare mută capitala imperială la Constantinopol 330 d.Hr.
Moartea lui Teodosiu, urmată de divizarea definitivă a Imperiului 395 d.Hr.
Detronarea lui Romulus Augustulus * 476 d.Hr.
Căderea Constantinopolului * 1453
Căderea Imperiului din Trapezunt 1461
Date statistice
Suprafață
- 25 î.Hr. 2.750.000 km²
- 50 4.200.000 km²
- 117 5.000.000 km²
- 390 4.400.000 km²
Populație
- 25 î.Hr. 56.800.000 loc.
Densitate 20,7 loc./km²
- 117 88.000.000 loc.
Densitate 17,6 loc./km²
Economie
Monedă Sesterț
Denar
Monedă romană

Regatul Roman
753 î.Hr. – 510 î.Hr.
Republica Romană
510 î.Hr. – 27 î.Hr.
Imperiul Roman
27 î.Hr. – 476 / 1453 d.Hr.
Principatul, Dominatul,Imperiul de Apus , Imperiul de Răsărit
Magistrați obișnuiți:Consul,Pretor,Chestor,Promagistrat,Edil,Tribun,Cenzor,Guvernator;
Magistrați extraordinari:Dictator,Magister Equitum,Triumviri,Decemviri;
Oficii și titluri onorifice:Pontifex Maximus,Legatus,Dux,Officium,Praefectus,Vicarius,Vigintisexviri,Magister Militum,
Imperator,Princeps senatus,Împărat,August,Cezar,Tetrarh;
Politică și legislație:Adunările romane,Senatul roman,Imperium,Legea romană,Cursus honorum,Colegialitate

Imperiul Roman de Apus se referă la jumătatea de vest a Imperiului Roman, de la diviziunea lui Dioclețian din 285;
cealaltă jumătate a Imperiului Roman a fost Imperiul Roman de Răsărit, astăzi cunoscut ca Imperiul Bizantin.
Roma a încetat să mai fie capitală de la data împărțirii. În 286, capitala Imperiului Roman de Apus a devenit
Mediolanum (modernul Milano). În 402, capitala a fost din nou mutată, de această dată la Ravenna.
Imperiul de Apus a existat intermitent în mai multe perioade între secolele al III-lea și al V-lea, după tetrarhia lui
Dioclețian și reunificările asociate lui Constantin cel Mare și Iulian Apostatul (324-363). Teodosiu I (379-395) a fost
ultimul împărat roman care a domnit peste un Imperiu Roman unificat. După moartea sa în 395, Imperiul Roman a fost
divizat. Imperiul Roman de Apus s-a încheiat oficial cu abdicarea lui Romulus Augustus sub presiunea lui Odoacru la
data de 4 septembrie 476 și neoficial cu moartea lui Julius Nepos în 480.
În ciuda unei scurte perioade de recucerire a sa de către Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Roman de Apus nu se va
mai ridica din nou. Odată ce Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit, o nouă eră a început în istoria Europei de Vest: Evul
Mediu și mai ales Epoca întunecată.
Nașterea Imperiului
Pe măsură ce Republica Romană s-a extins, aceasta a ajuns la un punct în care guvernul central din Roma nu a mai
putut conduce eficient provinciile îndepărtate. În special comunicațiile și transporturile erau problematice, având în
vedere marea extindere a Imperiului. Știri despre invazii, revolte, calamități naturale sau izbucnirea unor epidemii erau
purtate de către nave sau curieri călare, deseori necesitând mult timp pentru a ajunge la Roma, precum și pentru ca
ordinele de la Roma să fie puse în aplicare în provincia de origine. Din acest motiv, guvernatorii provinciilor aveau
comanda de facto în numele Republicii Romane.
Înainte de stabilirea Imperiului, teritoriile din Republica Romană fuseseră împărțite între membrii celui de-al doilea
triumvirat, compus din Octavian, Marc Antoniu, și Marcus Aemilius Lepidus. Antoniu a primit provinciile din est:
Achaea, Macedonia și Epir (aproximativ Grecia de astăzi), Bithynia, Pontus și Asia (aproximativ Turcia din zilele
noastre), Siria, Cipru și Cyrenaica. Aceste teritorii fuseseră cucerite înainte de către Alexandru cel Mare; astfel, o mare
parte a aristocrației era de origine greacă. Întreaga regiune, în special marile orașe, fuseseră în majoritate asimilate în
cultura greacă, greaca deseori servind drept lingua franca.
Republica Romană înaintea cuceririlor lui Octavian
Octavian, pe de altă parte, a obținut provinciile romane din vest: Italia (Italia modernă), Gallia (Franța actuală), Gallia
Belgica (părți din Belgia, Olanda și Luxemburg de astăzi) și Hispania (Spania și Portugalia din zilele noastre). Aceste
pământuri includeau, de asemenea, colonii grecești și cartagineze în zonele de coastă, deși triburi celtice, cum ar fi galii
și celtiberii, predominau din punct de vedere cultural.
Lepidus a primit mica provincie Africa (aproximativ Tunisia modernă). Octavian a luat în curând Africa de la Lepidus,
adăugând între timp colonia greacă a Siciliei (Sicilia actuală) posesiunilor sale.
După înfrângerea lui Marc Antoniu, victoriosul Octavian controla un Imperiu Roman unit. Deși în Imperiul Roman
existau multe culturi distincte, adeseori s-a afirmat că toate acestea au suferit o romanizare treptată. Cu toate că au
existat două culturi predominante, cea greacă în est și cea latină în vest, imperiul a funcționat eficient ca un ansamblu
integrat. Evoluțiile politice și militare vor realinia în ultimă instanță Imperiul de-a lungul acestor linii culturale și
lingvistice.
Rebeliuni, răscoale și consecințe politice
Rebeliuni și răscoale minore au fost evenimente destul de comune în întreg Imperiul. Triburi sau orașe cucerite se vor
revolta, iar legiunile vor fi detașate pentru a zdrobi rebeliunile. Deși acest proces era simplu în timp de pace, putea fi
considerabil mai complicat în timp de război, ca de exemplu în Marea revoltă evreiască.
Într-o campanie militară de anvergură, legiunile, sub generali cum ar fi Vespasian, erau mult mai numeroase. Pentru a
asigura loialitatea unui comandant, un împărat pragmatic putea ține unii membri ai familiei generalului ca ostatici. În
acest scop, Nero i-a ținut captivi în mod eficient pe Domițian și Quintus Petillius Cerialis, guvernatorul Ostiei, care
erau fratele mai mic, respectiv cumnatul lui Vespasian. Domnia lui Nero s-a încheiat doar cu revolta Gărzii Pretoriene,
care fusese mituită în numele lui Galba. Garda Pretoriană, o figurativă „sabie a lui Damocles”, era adesea percepută ca
fiind de loialitate dubioasă. Urmând exemplul acesteia, legiunile de la granițe au participat din ce în ce mai mult la
războaie civile.
Principalul inamic în vest era reprezentat de triburile germanice din spatele râurilor Rin și Dunăre. Augustus încercase
să le cucerească, dar în cele din urmă s-a retras după înfrângerea de la Teutoburg.
Imperiul Part, vechiul rival al Romei, la apogeul expansiunii sale, cca. 60 d.Hr.
Parția, în est, pe de altă parte, se afla la prea mare distanță și era prea puternică pentru a fi cucerită. Orice invazie partă
era înfruntată și de obicei învinsă și în mod similar parții respingeau orice invazie romană, creând o situație de impas.
Controlul frontierei de vest a Romei era destul de ușor, pentru că se găsea relativ aproape, dar controlul ambelor
frontiere în același timp pe vreme de război era dificil. În cazul în care împăratul se afla aproape de frontiera de est,
erau șanse mari ca un general ambițios să se revolte în vest și vice-versa, făcând astfel Imperiul vulnerabil din două
părți. Acest oportunism pe vreme de război a afectat mulți împărați legitimi și într-adevăr a pavat drumul spre putere
pentru mai mulți viitori împărați.
Stagnare economică în vest
Roma și Peninsula Italică au început să sufere o încetinire economică pe măsură ce industriile și banii au început să se
deplaseze spre exterior. Până la începutul secolului al II-lea, stagnarea economică din Imperiul Roman antic s-a
reflectat prin împărații născuți în provincii, cum ar fi Traian și Hadrian. Pe măsura trecerii timpului, problemele
economice au crescut în forță și frecvență.
Criza din secolul al III-lea
Începând cu 18 martie 235, de la asasinarea împăratului Alexandru Severus, Imperiul Roman s-a scufundat într-o
perioadă de 50 de ani de război civil, cunoscut azi drept Criza din secolul al III-lea. Nașterea dinastiei belicoase
sasanide în Parția a reprezentat o amenințare majoră pentru Roma în est. Demonstrând pericolul crescut, împăratul
Valerian a fost capturat de Shapur I în 259. Cel mai mare fiu al lui și moștenitor-aparent, Gallienus, a reușit să obțină
domnia și a pornit lupta pe frontiera de est. Fiul lui Gallienus, Saloninus și prefectul pretorian Silvanus își aveau
reședința în Colonia Agrippina (modernul Köln) pentru a consolida loialitatea legiunilor locale. Totuși, Marcus
Cassianius Latinius Postumus, guvernatorul local al provinciilor germane, s-a răzvrătit; asaltul lui asupra Coloniei
Agrippina a dus la moartea lui Saloninus și a prefectului. În confuzia care a urmat, un stat independent, cunoscut ca
Imperiul Galic, a apărut. Capitala acestuia era Augusta Treverorum (Trierul de astăzi) și și-a extins rapid controlul
asupra provinciilor germane și galice și peste toată Hispania și Britannia. Avea propriul senat iar o listă parțială a
consulilor săi încă mai supraviețuiește. A menținut religia romană, limba și cultura și a fost mult mai preocupat cu lupta
împotriva triburilor germanice decât împotriva altor romani. Cu toate acestea, în timpul domniei lui Claudius Gothicus
(268-270), mari teritorii ale Imperiului Galic au fost restaurate conducerii romane.În aproximativ același timp,
provinciile de est au fost integrate în Imperiul Palmyrei sau Imperiul Palmyrez, sub conducerea reginei Zenobia.
În 272, împăratul Aurelian a reușit în sfârșit să supună Palmyra și să revendice teritoriul acesteia în numele Imperiului.
Cu estul asigurat, el și-a întors atenția înspre vest, ocupând Imperiul Galic un an mai târziu. Datorită unei înțelegeri
secrete dintre Aurelian și împăratul galic Tetricus I și fiul său Tetricus al II-lea, armata galică a fost învinsă rapid. În
schimb, Aurelian le-a cruțat viețile și le-a oferit celor doi foști rebeli poziții importante în Italia.
Tetrarhia
Sculptură reprezentând tetrarhia romană
Frontierele externe au fost în cea mai mare parte liniștite pentru restul Crizei din secolul al III-lea sau anarhia militară,
deși între moartea lui Aurelian din 275 și accederea la domnie a lui Dioclețian zece ani mai târziu cel puțin opt împărați
sau succesori la tron au fost uciși, mulți asasinați de către propriile trupe. Diviziunea politică a Imperiului Roman a
început sub Dioclețian. În 286, prin crearea tetrarhiei, i-a oferit partea de vest lui Maximian ca august și l-a numit pe
Constantius Chlorus drept subordonat al său (cezar). Acest sistem a separat efectiv imperiul în patru părți și a creat
capitale distincte în afară de Roma ca un mod de a evita neliniștea civililor care marcase secolul al III-lea. În vest,
capitalele au fost Mediolanumul lui Maximian (azi Milano) și Trierul lui Constantius. La 1 mai 305, cei doi vechi
Auguști s-au retras și au fost înlocuiți de Cezarii lor respectivi.
Constantin cel Mare
Sistemul tetrarhiei a eșuat atunci când împăratul roman apusean, Constantius, a murit pe neașteptate în 306, și fiul său
Constantin cel Mare a fost proclamat Augustus peste vest de către legiunile din Britania. O criză a urmat deoarece mai
mulți pretendenți au încercat să conducă jumătatea vestică. În 308, Augustus de est, Galeriu, a organizat o conferință la
Carnuntum care a reînviat tetrarhia prin împărțirea Occidentului între Constantin și Licinius. Constantin a fost mult mai
interesat de cucerirea întregului imperiu. Printr-o serie de lupte în Est și Vest, Licinius și Constantin au stabilizat părțile
lor, respectiv ale Imperiului Roman până în 314, și a început să concureze pentru controlul exclusiv al unui stat
reîntregit. Constantin a ieșit victorios în 324, după predarea și uciderea lui Licinius în urma bătăliei de la Chrysopolis.
Tetrarhia s-a încheiat, dar ideea împărțirii Imperiului Roman între doi împărați a rămas validă. Împărații foarte puternici
ar reuni sub conducerea lor, dar odată cu moartea lor, Imperiul Roman va fi divizat din nou între Est și Vest.
A doua împărțire
Constantius s-a născut în 317, la Sirmium, Pannonia. A fost al treilea fiu al lui Constantin cel Mare, și al doilea al celei
de-a doua soție a sa, Fausta, fiica lui Maximian. Constantius a fost făcut de către tatăl său Cezar la 13 noiembrie 324.
Imperiul Roman a fost sub conducerea unui singur împărat, dar, cu moartea lui Constantin în 337, războiul civil a
izbucnit între cei trei fii ai săi, împărțind Imperiul în trei. Occidentul a fost unificat în 340 sub Constans, care a fost
asasinat în 350 din ordinul uzurpatorului Magnentius; după ce Magnentius a pierdut bătălia de la Mursa Major, o
reunificare completă a întregului Imperiu a avut loc în 353 sub Constanțiu al II-lea. Constanțiu al II-lea și-a concentrat
puterea sale în Est și este considerată ca fiind primul împărat al Imperiului Bizantin. Sub conducerea sa, orașul Bizanț a
fost pe deplin dezvoltat precum o capitală. În 361, Constanțiu al II-lea s-a îmbolnăvit și a murit, iar nepotul lui
Constantin Chlorus, Iulian, care a servit ca Cezar sub Constanțiu al II-lea, a preluat puterea. Iulian a fost ucis în 363, în
bătălia de la Samarra împotriva Imperiului Persan și a fost urmat de Iovian, care a domnit numai până în 364.
Împărțirea definitivă
După moartea lui Iovian, Valentinian I a devenit împărat în 364. El a împărțit imediat Imperiul, oferindu-i jumătatea
estică lui Valens, fratele său. Stabilitate nu a fost pentru mult timp, după cum conflictele cu forțele exterioare s-au
intensificat. În 376, vizigoții au fugit din calea ostrogoților, care la rândul lor au fugit din calea hunilor, li s-a permis să
treacă Dunărea și să se stabilească în Balcani de către conducerea din Est. Maltratarea a provocat o revoltă pe scară
largă, iar în 378 au provocat o înfrângere armatei romane estice în bătălia de la Adrianopol, în care a murit, de
asemenea, împăratul Valens. După jefuirea diferitelor așezări, au devenit oficial foederati, rămânând astfel un element
destabilizator, precum și un element de stabilizare în cadrul Imperiului.
Mai mult decât în Est, a existat, de asemenea, opoziție în politica de creștinare a împăraților în jumătatea vestică a
Imperiului. În 379, succesorul și fiul lui Valentinian I, Grațian, a refuzat să poarte mantia de Pontifex Maximus, iar în
382 a anulat drepturile preoților păgâni și a eliminat altarul păgân din Curia Romană, o decizie care a provocat
nemulțumiri în rândul aristocrației, în mod tradițional păgână, a Romei. Teodosiu I a decretat mai târziu o interdicție
privind păgânismul nativ și aplicarea în continuare a creștinismul ca religie oficială de stat. Situația politică era
instabilă. În 383, un general puternic și popular numit Magnus Maximus a preluat puterea în Occident și l-a forțat pe
fratele vitreg a lui Grațian, Valentinian al II-lea, să fugă în spre est pentru ajutor; împăratul răsăritean Teodosiu I a
restaurat prompt puterea. În 392, magister militum franc și păgân, Arbogast, l-a asasinat pe Valentinian al II-lea și a
proclamat un senator obscur numit Eugeniu ca împărat.
Teodosiu I
Rebeliunea a fost depășită în 394 de Teodosiu cel Mare, care a condus pentru scurt timp apoi un imperiu unit până la
moartea sa survenită în 395. A fost ultimul împărat care și-a pronunțat puterea în ambele părți ale Imperiului Roman;
Arcadius, fiul său mai mare, a moștenit jumătatea de est în timp ce tânărul Honorius a primit jumătatea vestică. Ambii
erau încă minori. Honorius a fost plasat sub tutela magister militum jumătate barbar jumătate roman, Stilicho, în timp
ce Rufinus a deținut puterea din spatele tronului în est. Rufinus și Stilicho au fost rivali, iar dezacordurile dintre
instanțele din est și din vest în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra Iliriei au fost abil exploatate de către regele
got Alaric, care din nou, s-au răzvrătit după moartea lui Teodosiu I. Stilicho a apărat abil Italia împotriva goților
invadatori, dar nu a reușit să-i controleze pe vandali, alani, și suebii care au invadat Galia în număr. Stilicho a devenit o
victimă a intrigilor de la curtea din Ravenna - în cazul în care curtea imperială din vest l-a înlocuit începând cu 402 - și
a fost ulterior executat pentru înaltă trădare, în 408. În timp ce în Est a început o redresare și consolidare lentă,
Occidentul a început să se prăbușească în întregime.
Căderea Imperiului Roman de Apus
Rămas ca împărat după moartea lui Stilicho în 408, Honorius a domnit până la moartea sa în 423. Domnia sa a fost
umplută cu uzurpări și invazii. În 410, Roma a fost jefuită de către forțele lui Alaric. Acest eveniment a făcut o mare
impresie asupra contemporanilor, deoarece aceasta a fost prima dată de la invaziile galice din secolul al IV-lea î.Hr.
când orașul a fost cucerit de un inamic străin. Succesorii lui Alaric i-au stabilit pe goții în Galia (412-418), de unde au
funcționat ca aliați romani împotriva vandalilor, alanilor, suebilor și în Spania, și împotriva uzurpatorului Iovinus (413).
Între timp, un alt uzurpator, Constantin (406-411), a debarcat din Britania cu trupele sale în Galia, în 407, lăsând
populația romanizată în mâinilor invadatorilor, în primul rând de către picților și apoi de către saxoni, angli și iuți care
au început să se stabilească definitiv în aprox. 440.
Campania lui Attila în Galia
Moartea lui Honorius în 423 a fost urmată de criză până când guvernul roman răsăritean, cu forța armelor l-a instalat pe
Valentinian al III-lea ca împărat occidental în Ravenna, cu Galla Placidia în calitate de regent în timpul minorității
fiului ei. După lupte violente cu mai mulți rivali, și împotriva dorinței lui Placidia, Aetius a crescut în rangul de
magister militum. Aetius a fost capabil să stabilizeze oarecum situația militară din Imperiul de Apus, bazându-se în
mare măsură pe aliații săi huni. Cu ajutorul lor, i-a învins pe burgunzi care, după 407, au ocupat o parte din sudul Galiei
și s-au stabilit în Savoia ca aliați romani (433). Spre sfârșitul acelui secol, când puterea romană s-a slăbit drastic,
burgunzii extinzându-și dominația pe valea Ronului. Între timp, din pricina presiunii vizigoților și rebeliunii lui
Bonifaciu, guvernatorul din Africa adus pe vandalii conduși de regele Gaiseric din Spania în 429. Ei s-au oprit temporar
în Numidia (435) înainte de a trece spre est și să captureze Cartagina, de unde au stabilit un stat independent, cu o flotă
puternică (439). Flota vandală a devenit un pericol constant la adresa comerțului maritim roman din coastele și insulele
vestice și centrale ale Mării Mediterane. În 444, hunii, care au fost angajați ca aliați romane de către Aetius, au fost
uniți sub regele lor ambițios, Attila. Acesta se întoarce împotriva fostului lor aliat, hunii devenind o amenințare a
Imperiului. Attila a primit apoi un motiv pentru ajutor, inelul Honoriei, sora împăratului. Sub amenințarea războiului, el
a pretins jumătate din teritoriul Imperiului de Apus ca zestre. Confruntându-se cu refuzul, el a invadat Galia, dar a fost
oprit în bătălia de la Câmpiile Catalaunice de o armată combinată romano-germanică condusă de Aetius. În anul
următor, Attila a invadat Italia și a început să mărșăluiască spre Roma, dar un focar de boală în armata sa, precum și
motivul de pace oferit de Papa Leon, dar și rapoartele despre o campanie a lui Marcian îndreptate spre capitala sa, în
Panonia l-au determinat să oprească această campanie. Pe neașteptate Attila a murit un an mai târziu (453).
Aetius a fost ucis în 454 de către Valentinian al III-lea, care a fost ucis doi ani mai târziu, în 456, de către suporterii
huni ai generalului Aetius. Odată cu sfârșitul dinastiei Teodoriene, o nouă perioadă de luptă dinastică a urmat. Vandalii
au profitat de neliniște și au navigat până la Roma, pe care au jefuit-o, în 455.
Instabilitățile cauzate de uzurpatori în Imperiul de Apus, au ajutat aceste triburi în cuceririle lor, iar începând cu anii
450 triburile germanice au devenit ele însăși uzurpatori. În următorii douăzeci de ani, mai mulți împărați apuseni au fost
instalați de către Constantinopol, dar autoritatea lor era invocată de comandanți barbari (Ricimer (456-472), Gundobad
(473-475)). Majorian a fost ultimul împărat care a organizat o campanie, în Galia și Spania în 458-460, înainte de a fi
detronat și ucis de către Ricimer. Începând cu anii 460, controlul imperial a fost efectiv limitat la Italia și Galia de sud,
care au refuzat să accepte numirea lui Ricimer de către Libius Severus în 461.
În 475, Oreste, un fost secretar a lui Attila, l-a exilat pe împăratul Julius Nepos din Ravenna și l-a proclamat pe fiul său,
Romulus Augustus, împărat. În 476, Oreste a refuzat să-i acorde lui Odoacru și herulilor săi statutul de federalizați, fapt
care a determinat o invazie. Oreste a fost ucis și Odoacru l-a destituit pe Romulus Augustus, instalându-se stăpân peste
Italia și a trimis însemnele imperiale la Constantinopol.
Regatul lui Odoacru
Trei state au continuat sub conducerea romană, într-o formă sau alta, după 476: Julius Nepos a controlat Dalmația până
la asasinarea sa în 480. Syagrius a condus Domeniul Soissons până la asasinarea sa în 487. În cele din urmă, un teritoriu
romano-maur a supraviețuit în Africa de Nord, rezistând incursiunilor vandalilor, devenind o parte a Imperiului Roman
de Răsărit în jurul anului 533 atunci când Belizarie i-a învins pe vandali.
După căderea Apusului
Theodoric
Ultima speranță pentru un Imperiu reunificat a venit în 493, când Odoacru a fost înlocuit de Theodoric cel Mare, regele
ostrogoților. Theodoric a fost forțat să apară subordonat lui Zeno, în scopul de-al elimina pe Odoacru. În timp ce, în
principiu, Theodoric a fost un subordonat, un vicerege al împăratului de Est, de fapt, a fost egalul lui.
După moartea lui Theodoric în 526, jumătatea vestică a Imperiului a fost acum pe deplin controlată de către triburile
germanice (deși mulți dintre ei au continuat să recunoască dreptul roman), în timp ce jumătatea estică s-a impus sub
dinastia lui Iustinian. Răsăritul va face unele încercări de a recaptura Vest, dar Imperiul Roman nu a mai fost niciodată
reunificat.
Recucerirea bizantină
Imperiu bizantin în anul 600.
De-a lungul antichității târzii și a Evului Mediu timpuriu, Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin, au
prevăzut creanțe asupra zonelor occidentale, care a fost ocupat de mai multe triburi. În secolul al VI-lea, Imperiul
Roman de Răsărit a reușit să recucerească zone întinse din fostul Imperiu Roman de Apus. Cel mai mare succes au avut
campaniile generalilor Belizarie și Narses, în numele împăratului roman răsăritean Iustinian I (533 - 554). Teritoriul
vandal care a ocupat fosta provincie romană Africa de Nord a fost recâștigat, în special pe teritoriul centrat în jurul
orașului Cartagina. Un an mai târziu, Sicilia, Sardinia, Corsica, Dalmația, precum și Insulele Baleare au fost ușor de
capturat de către legiunile romane invadatoare. Campania în cele din urmă s-a mutat în Italia și bizantinii au recucerit-o
complet. Teritorii minore au fost capturate în vest precum coasta de sud a Peninsulei Iberice. Dar deja în 568, la trei ani
după ce Iustinian a murit, lombarzii au invadat Italia.
Imperiul Macedonian
Macedonia (în limba greacă: Μακεδονία) a fost numele unui regat antic din partea nordică extremă a Greciei Antice,
învecinată cu regatul Epirului la vest și cu regiunea Tracia la est. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost cel mai
puternic stat în Orientul Mijlociu antic, după ce Alexandru cel Mare a cucerit cea mai mare parte a lumii cunoscute,
inaugurând perioada elenistică a istoriei Greciei.
Istoria timpurie
Macedonenii au populat cea mai sudică parte a Macedoniei din timpurile pre-creștine. Primul stat macedonean a apărut
în secolul al VII-lea î.Hr. sau la începutul secolului al VII-lea î.Hr. în timpul dinastiei Argeadă, când se presupune că
macedonenii au migrat în regiune venind din vest[3]. Primul lor rege despre care există înregistrări istorice este
Perdiccas I. Prin vremea lui Alexandru I, macedonenii au început să se extindă spre Eordaia, Bottiaea, Pieria, Mygdonia
și Almopia. În apropiere de orașul modern Edessa, Perdiccas I (sau mai probabil fiul lui, Argaeus I) a construit capitala
Aegae (orașul Vergina din zilele noastre).
După o perioadă scurtă de dominație a Imperiului Persan pe timpul lui Darius Hystaspes, statul macedonean și-a
recăpătat independența sub conducerea regelui Alexandru I (495–450 î.Hr.). Până la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr.,
regatul ocupa o regiune care corespunde cu oarecare aproximație cu Macedonia din Grecia zilelor noastre. Macedonia a
căpătat un caracter elenistic din ce în ce mai pronuntat, deși elenii din acele timpuri îi considerau pe macedoneni
sălbatici și barbari.
Un stat macedonean unificat a fost edificat de regele Amyntas al III-lea (circa 393–370 î.Hr.), deși se mai păstrau
contraste evidente între ținuturile de câmpie bogate în turme de vite și ținuturile tribale izolate din munți, aliate cu
familia regală prin legături de căsătorie. Aceste triburi de la munte controlau pasurile montane prin care invadatorii
barbari atacau din Illiria pe direcțiile nord și nord-vest. Amyntas a avut trei fii, doi dintre ei domnind numai pentru scurt
timp: Alexandru al II-lea și Perdiccas al III-lea. Urmașul minor al regelui Perdiccas al III-lea a fost detronat de cel de-al
treilea fiu al lui Amyntas, Filip al II-lea, care s-a încoronat rege al unui regat care a dominat întreaga Grecie.
Expansiunea
În timpul lui Filip al II-lea, (359–336 î.Hr.), Macedonia s-a extins în teritoriile paionianilor, tracilor și illirilor. Printre
alte cuceriri, el a anexat și regiunile Pelagonia și Paionia sudică (care corespund cu regiunile din Republica Macedonia:
Monastir/Bitola și respectiv Gevgelija).
Macedonia a devenit mult mai apropiată politic de orașele-stat ale Greciei Antice. În schimb a păstrat o cultură mai
arhaică, mai asemănătoare cu cea a micenienilor decât cu cea clasică elenistică. Printre caracteristicile arhaice ale
societății macedonene erau poligamia și monarhia ereditară absolutistă. Puterea absolută era uneori contestată de
unii dintre membrii familiei regale, sau chiar de către membrii aristocrației funciare. Aceste caracteristici contrastau
puternic cu cele ale culturilor grecești de la sud, unde numeroasele orașe state aveau instituții mult sau mai puțin
democratice ori erau monarhii de facto ale despoților locali, (în care transmiterea ereditară a domniei era mai degrabă o
dorință decât o lege acceptată), sau, în cazul special al Spartei, monarhie ereditară, (în care puterea aparținea nobilimii
militare și preoțimii). De asemenea, orașele-state grecești aboliseră instituția legării de pământ a țăranilor prin așa-
numitele legi seisachtheia σεισάχθεια), instituție care s-a mai păstrat multă vreme după aceea în Macedonia.
Fiul lui Filip, Alexandru cel Mare (356–323 î.Hr.) a reușit pentru o perioadă scurtă de timp să extindă granițele
statului macedonean dincolo teritoriul Greciei, cucerind statele-oraș grecești, Egiptul, Imperiul Persan și regiuni din
India. Adoptarea de către Alexandru a stilurilor de guvernare din teritoriile ocupate a fost însoțită de răspândirea
culturii și științei grecești în tot vastul său imperiu. Deși imperiul s-a dezmembrat la scurtă vreme după moartea
creatorului său, cuceririle lui Alexandru au lăsat o moștenire nepieritoare, nu doar în orașele noi cu populație vorbitoare
de limbă greacă din întreg teritoriul fostului Imperiu Persan, dar în întreaga regiune.
În ciuda dezmembrării în mai multe regate care se dușmăneau, regate conduse de foștii generali ai lui Alexandru,
Macedonia a rămas un teritoriu cheie și dorit cu ardoare de toți moștenitorii imperiului. Antipater și fiul lui Cassander
au obținut controlul asupra Macedoniei, regat care s-a prăbușit într-o perioadă de războaie civile îndelungate după
moartea lui Cassander în 297 î.Hr. Macedonia a fost condusă pentru o vreme de Demetrius I (294–288 î.Hr.), care a
pierdut coroana după ce a fost învins într-un război civil.
Fiul lui Demetrius, Antigonus al II-lea Gonatas (277–239 î.Hr.) a reușit să restaureze ordinea și prosperitatea în regat și
a respins o invazie a celților galateni. El a pierdut totuși controlul asupra multora din orașele-stat grecești, pe care le
stăpânise până atunci. El a stabilit o monarhie stabilă și a pus bazele dinastiei Antigonidă. Succesorul său Demetrius al
II-lea (239–221 î.Hr.) s-a folosit de realizările înaintașului său pentru a restabili dominația macedoneană în regiune.
Declinul
Sub domnia lui Filip al V-lea al Macedoniei (221–179 î.Hr.) și a fiului său, Perseus al Macedoniei (179–168 î.Hr.),
regatul a intrat în conflict cu tot mai puternica Republică Romană. În timpul secolului al II-lea și secolului I î.Hr.,
Macedonia a trebuit să lupte într-o serie de războaie cu Roma. Victoriile Romei împotriva lui Filip al V-lea (197 î.Hr.)
și împotriva lui Perseus (168 î.Hr.) au dus la prăbușirea definitivă a statului Macedonean și la dispariția dinastiei
Antigonide. Scurta domnie a lui Andriscus și reînființarea monarhiei macedonene în 149 î.Hr. au fost urmate după
numai un an de victoria definitivă a Romei și stabilirea stăpânirii directe a Republicii Romane și de transformarea
Macedoniei în provincie romană.
Instituții
Organizarea politică a Macedoniei era piramidală pe trei trepte. În vârf era regele și națiunea, la bază erau organizațiile
civile (orașele și éthnē), iar, între cele două, districtele. Studierea acestor instituții diferite a fost reînoită grație
epigrafiei, care ne-a oferit posibilitatea să recitim indicațiile date nouă de sursele literare natice precum Livy și
Polybius. Această cercetare a demonstrat că organizarea macedoneană era asemănătoare cu cea a statelor federale
grecești (Liga Etoliană și Liga Aheană) a căror unitate era întărită de prezența unui rege[5].
Regele
Regele (Βασιλεύς Basileús) era capul administrației centrale. El conducea regatul din capitala sa, Pella, aici aflândi-se
palatul regal, unde se păstra și arhiva statului. Regele era ajutat în îndeplinirea înaltelor sale sarcini de Secretarul Regal
(βασιλικὸς γραμματεύς basilikós grammateús) și de Consiliul Regal.Regele era comandantul suprem al armatei, șeful
religios suprem și șeful diplomației regatului. El era singurul care putea încheia tratate internaționale și, până la regele
Filip al V-lea, era singurul care decidea emiterea de monedă nouă.Numărul funcționarilor de stat era redus. Regele își
conducea regatul mai mult în mod indirect, sprijinindu-se în special pe funcționarii publici locali – epistații – cu care
păstra legături regulate.
Succesiunea la tron
Succesiunea regală în Macedonia era ereditară, pe linie masculină, de la tată la fiu și cu respectarea în general al
dreptului primului născut. Existau și elemente ale sistemului electiv: în cazul în care regele murea, moștenitorul numit,
în general, dar nu întotdeauna cel mai in vârstă fiu, trebuia mai întâi să fie acceptat de Consiliu, după care era prezentat
Adunării populare, pentru recunoașterea oficială ca rege și primirea jurămintelor de credință. Succesiunea nu era una
automată, ținând seama și de faptul că multi regi macedoneni au murit în condiții violente, mai înainte de a apuca să
desemneze sau să procreeze un urmaș la tron, sau mai înainte ca să se asigure că succesiunea urmașului desemnat este
ferită de orice primejdii. Crizele de succesiune erau relativ frecvente, în special în secolul al IV-lea î.C., în timpul
căruia familiile magnaților din Macedonia Superioară au complotat pentru detronarea disnastiei Argaeadină și
înlocuirea regelui cu un membru al sus-numitelor familii.
Finanțele publice
Regele era doar apărărtorul și administratorul tezaurului Macedoniei, a veniturilor regale (βασιλικά basiliká), a
tributurilor primite din partea popoarelor înfrânte, care aparțineau cu toate poporului macedonean, nu regelui. Deși
regele nu putea făcut responsabil pentru gestionarea veniturilor regatului, el trebuia în unele momente să dea explicații
cu privire la administrarea banilor. Astfel, în timpul revoltei soldaților săi de la Opis din anul 324 î.Hr., Alexandru cel
Mare a dat amănunte despre averea tatălui său lăsată la moarte, pentru a face dovada că nu a abuzat de moștenirea
primită.Din surse antice se cunoște foarte bine care cum erau formate veniturile regale (basiliká):Veniturile minelor de
aur și de argint, care erau în proprietatea exclusivă a regelui. Aceste mine îi permiteau să fie singurul care putea să bată
monedă, un privilegiu exclusiv până la regele Filip al V-lea, care a permis orașelor și districtelor să bată propriile
monede de valoare mică din bronz. Veniturile pădurilor, care ofereau pentru export cheresteau extrem de apreciată de
orașele grecești, care o foloseau la construirea sau întreținerea flotelor de război și a celior comerciale.
Pământurile coroanei, care erau terenurile anexate domeniilor coroanei după victoriile în războaiele de cucerire,
pământuri care erau exploatate direct prin folosirea forței de muncă a prizonierilor de război sau prin arendare.
Taxele portuare asupra importurilor și exporturilor.
Cea mai obișnuită metodă de exploatare a acestor surse de venit era arendarea lor. Astfel, exploatarea taxelor portuare
era dată în fiecare an celui care licita cel mai mult. Cu excepția pământurilor regale, pământul din Macedonia eran liber
de taxe, iar macedonenii erau oameni liberi și nu plătreau nicio taxă pe terenuri. Nici măcar taxele speciale în caz de
război aplicate în Atena nu erau aplicate în Macedonia. Pentru obținerea de fonduri în caz de război, regii macedoneni
obțineau bani din împrumuturi, iar apoi prin mărirea taxelor de arendare. Regele era îndreptățit să ofere atelíē (ἀτελίη),
un privilegiu al exceptării de taxe, așa cum a făcut Alexandru cel Mare cu urmașii celor căzuți în bătălia de la Granicus
din mai 333 î.Hr.. Aceste familii au fost scutite de plata taxelor pentru arendarea de pământuri regale sau de taxe
portuare. Regelui îi revenea o parte consistentă din prada de război, obținută în timpul diverselor acțiuni militare. În
timpul campaniilor europene sau asiatice ale lui Alexandru cel Mare, o bună parte a obiectelor din aur și argint prădate
au fost topite, transformate în lingouri și trimise la Pella și Amphipolis pentru a fi transformate în monede. Se
estimează că, doar în timpul domniei lui Alexandru Macedon, numai la monetăria de la Amphipolis, au fost bătute cam
13 milioane de tetradrahme din aur.
Adunarea populară
Toți cetățenii-soldați ai regatului erau convocați cel puțin de două ori pe an într-o adunare populară (primăvara și
toamna), odată cu deschiderea și la închiderea sezoanelor campaniilor militare. Aceste adunări (koinê ekklesia ori
koinon makedonôn), ale militarilor pe timp de război și ale civililor pe timp de pace, erau convocate de rege și jucau un
rol important în aprobarea acțiunilor regale, sau în desfășurarea proceselor penale care implicau pedeapsa capitală.
Adunările populare dădeau un vot consulatativ în domeniul politicii externe, a declarațiilor de război și a încheierii
tratatelor de pace, dar și în privința numirii celor mai importanți funcționari de stat. De cele mai multe ori însă,
Adunarea populară nu făcea decât să ratifice hotărârile Consiliului regal (Sinedrionul). Adunarea poporului era
îndreptățită să ofere distincții și să trimită solii în străinătate. Adunarea populară a fost abolită de Republica Romană
odată cu reorganizarea provinciei Macedonia în anul 167 î.Hr..
Consiliul regal (Sinedrion)
Consiliul era un grup restrâns format din cei mai de bază aristocrați macedoneni, aleși de rege ca să-l ajute în munca de
guvernare a regatului. Acest consiliu nu era un organ reprezentativ, dar, în anumite ocazii, în Sinedrion erau admiși
deputați ai orașelor sau reprezentanți ai organizațiilor civile ale regatului.
Consilierii regali (sinedroi) erau impărțiți în trei categorii: Grupul "gărzilor de corp" (somatophylax), membri ai
nobilimii, care îndeplineau funcția de gărzi de onoare, în fapt cei mai apropiați consilieri. Era un titlu foarte râvnit. În
timpul lui Alexandru cel Mare erau șapte astfel de consilieri.
Grupul "prietenilor" (philoi) ori a "companionilor regali" (basilikoi hetairoi), aristocrați numiți pe viață în această
funcție.
Grupul celor mai importanți generali ai armatei, (hégémones tôn taxéôn), numiți de rege.
Regele avea în fapt mai puțină putere decât s-ar crede la prima vedere, cel puțin prin comparație cu membrii
Sinedrionului, ai cărui membri erau in general numiți pe viață sau primeau ereditar funcția de consilier. În principal,
Sinedriul exercita funcțiile de conducere cu respectarea voinței Adunării populare, desemna regii sau regenții, asigura
ocuparea celor mai importante funcții din admnistrația centrală și era cel care concepea declarațiile de război. De
asemenea, Sinedriul se ocupa de toate procesele care nu implicau pedeapsa capitală. Consiliul regal discuta toate
deciziile importante care urmau să fie adoptate de rege. În rândul Consiliului funcționa pricipiile democratice ale
egalității discursului (isegoria) și libertății cuvântului (parrhesia), principii cărora se supunea și regele. După ce ultimul
reprezentatnt al dinastiei Antiginide a fost înlăturat de romani în 167 î.Hr., iar Macedonia a fost reorganizată, se pare că
Sinedrionul a continuat să mai existe, spre deosebire de Adunarea populară, desființată cu această ocazie.
Districtele (meride)
Meritul creării a unui nou nivel administrativ, plasat între guvernul central și orașe, poate să-i fie atribuit se pare lui
Filip al II-lea. Această reformă administrativă trebuia să adapteze guvernarea la noile realități teritoriale ale
Macedoniei. Odată cu creșterea teritorială a țării prin noi cuceriri, era tot mai greu de convocat Adunarea populară, iar
regele a luat hotărârea creării a patru regiuni, fiecare cu Adunarea sa teritorială. Această împărțire nu respecta nicio
tradiție istorică sau națională, fiind o divizare arbitrară, exclusiv pentru rezolvarea unor probleme administrative.