Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cursurile 1-2 BCE 2011-2012
Cursurile 1-2 BCE 2011-2012
PROCESELOR METALURGICE
În etapa actuală a dezvoltării ştiinţifice şi tehnice, ştiinţa a devenit o forţă nemijlocită de producţie,
constituind factorul primordial al progresului contemporan. În industria metalurgicã din ţara noastrã
are loc un amplu proces de introducere în producţie a tehnologiilor şi utilajelor moderne, în realizarea
cãruia cercetarea ştiinţificã are un rol deosebit.
Cercetarea ştiinţifică este organizată în strânsã concordanţã cu cerinţele producţiei materiale.
Ştiinţa, prin dezvoltarea corespunzãtoare a cercetãrilor aplicative şi a celor fundamentale, de
perspectivã, ajutã la producerea de noi utilaje tehnologice şi instalaţii cu performanţe superioare,
precum şi la perfecţionarea tehnologiilor existente şi la descoperirea altora noi, în vederea reducerii
consumurilor specifice de materiale şi energie, a creşterii productivitãţii muncii, simplificãrii
proceselor de producţie şi reducerii cheltuielilor de producţie.
În tehnicã, în general, o deosebitã pondere în cercetarea ştiinţificã o au cercetãrile experimentale, care
constituie pe de o parte un criteriu de bazã pentru verificarea adevãrului asupra ipotezelor teoriilor
ştiinţifice, iar pe de altã parte o sursã bogatã de depistare a unor noi cunoştinþe, de naturã cantitativã şi
calitativã, a unor legi care stau la baza proceselor tehnice.
Activitatea inginereascã constituie actualmente un tot unitar în care sunt organic integrate activitãţile
de producţie, proiectare şi cercetare. De aceea, însuşirea cunoştinţelor necesare elaborãrii cercetãrilor
experimentale, constituie o problemã nu numai a unui grup restrâns de specialişti care activeazã
nemijlocit în cercetarea ştiinţificã, ci o preocupare comunã inginerilor tehnologi.
În cercetãrile ştiinţifice existã o unitate indisolubilã între studiile teoretice şi partea experimentalã a
acestora.
Studiile teoretice permit stabilirea interdependenţei dintre diferiţi parametri ai proceselor tehnice, a
legilor care stau la baza fenomenelor, utilizând aparatul matematic şi realizãrile ştiinþei în domeniile
fizicii, chimiei, tehnologiei etc.
Cercetãrile experimentale urmãresc, pe de o parte, verificarea adevãrului ipotezelor şi teoriilor care au
stat la baza studiilor referitoare la procesele cercetate. Pe de altã parte, cercetãrile experimentale permit
investigarea unor fenomene pentru care nu se pot obţine rezultate cu aplicabilitate practicã pe cale
teoreticã, datoritã complexitãţii acestora şi necunoaşterii în suficientã mãsurã a unor legi care
determinã evoluţia fenomenului cercetat.
Cercetãrile în domeniul metalurgiei şi al construcţiilor de maşini urmãresc perfecţionarea tehnologiilor
clasice şi introducerea de procedee tehnologice noi, în special a celor neconvenţionale, bazate pe
procese fizice, în scopul creşterii eficienţei economice şi a obţinerii de noi produse cu caracteristici
superioare, competitive pe plan mondial şi care sã înmagazineze un cât mai mare volum de gândire
tehnologicã, pentru a satisface exigenţele crescânde ale tehnicii şi, în special, ale tehnicilor de vârf:
aeronautica, energetica nuclearã, microelectronica. Tendinţele pe plan mondial au în vedere
îmbunãtãţirea proprietãţilor materialelor metalice, cercetãrile ştiinţifice fiind orientate în acest
domeniu în lumina noilor cuceriri ale fizicii moderne privind topiturile metalice şi oxidice, legãtura
reciprocã între starea lichidã şi cea solidã, precum şi asupra unor probleme privind teoria
imperfecţiunilor structurii cristaline.
Datoritã complexitãţii sistemului tehnologic şi proceselor care au loc, cercetarea experimentalã
constituie pentru moment, singura cale care permite obţinerea unor rezultate satisfãcãtoare necesare
utilizãrii şi perfecţionãrii continue a tehnologiilor şi echipamentelor tehnologice.
Toate cercetãrile experimentale conţin mãsurarea unor mãrimi mecanice sau de altã naturã, în regim
static sau dinamic, variabilele în timp sau în interdependenţã, folosind aparaturã şi mijloace de
mãsurare adecvatã, prelucrarea datelor obţinute şi, în final, stabilirea concluziilor pe baza cãrora se
poate trece la valorificarea rezultatelor. Pe baza acestor rezultate are loc perfecţionarea tehnologiilor şi
a utilajelor existente, realizarea de noi instalaţii şi utilaje cu performanţe superioare, descoperirea de
noi tehnologii, utilizarea raţionalã a materialelor, a energiei etc.
GENERALITĂŢI PRIVIND MODELAREA ŞI OPTIMIZAREA PROCESELOR
Capitolul 1
NOŢIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND MODELAREA ŞI OPTIMIZAREA
PROCESELOR METALURGICE
Modificarea variabilelor
Rezultate
Plan experimenta
le Valorile variabilelor
experime Sistem (proces) Analiza
Y1=f(X1, X2, ... Xn ) care asigură
ntal de optimizat rezultatelor
Y2=f(X1, X2, ... Xn ) deplasa-rea
X1, X2, ... Xn - BLACK -BOX experimentale
.... spre, şi apoi
variabilele
Ym=f(X1, X2, ... Xn ) atingerea.
funcţia de optimului (min
performanţă sau max)
În marea majoritate a cazurilor practice de optimizare ne găsim într-o poziţie intermediară între
cele două variante limită prezentate anterior, adică dispunem de informaţii teoretice incomplete asupra
respectivului proces, situaţie în care modul de abordare a problememlor de reprezentare (modelare) a
procesului cuprinde atât o parte teoretică, dar mai ales una experimentală, motiv pentru care modelul
“black-box” prezintă foarte multe aplicaţii.
Modelul “black-box” este deosebit de preţios în cazul sistemelor foarte complexe, la care este
imposibilă cunoaşterea şi analizarea tuturor influenţelor diferitelor variabile şi a legăturilor existente
între diferitele subsisteme ce alctuiesc sistemul respectiv.
Principiul “black-box” este foarte util atunci când se poate înlocui sistemul real cu altul ipotetic
care funcţionează în mod analog.
Intreprinderea industrială, ca sistem, este compusă dintr-un număr foarte mare de elemente ca:
resursele umane, resurse materiale (fluxuri şi procese tehnologice, utilaje, materii prime etc.), resurse
financiare (capitaluri proprii, capitaluri împrumutate etc.), care pot fi grupate în subsisteme ale
intreprinderii.
Alături de fluxurile fizice, între subsistemele intreprinderii se stabilesc o multitudine de legături
informaţionale şi decizionale.
La nivelul intreprinderii informaţiile se obţin pe două căi:
calea statistică, care are un caracter permanent şi organizat;
calea special instituită, ce se utilizează în cazuri de nevoie şi are un caracter
neperiodic.
În ambele cazuri apar numeroase distorsiuni, ce pot fi întâmplătoare sau pot avea un caracter
sistematic, în momentul trecerii de la informaţia primară la variabilele utilizate în modelarea
sistemului.
Dacă există o concordanţă între caracterul informaţiei şi caracterul variabilei nu apar
distorsiuni sau acestea sunt minime.
Dacă s-a estimat favorabil natura variabilei în raport cu natura informaţiei atunci
apar distorsiuni.
Dacă s-a estimat pesimist natura variabilei în raport cu natura informaţie atunci
apare o neîncredere nejustificată în rezultate şi este necesar un efort suplimentar şi inutil pentru
prelucrarea datelor.
Posibiltăţile de apariţie a unor distorsiuni sau a unei neîncrederi în rezultate, în funcţie de
caracterul informaţiei şi caracterul variabilei, sunt sintetizate in următoarea grilă:
Tipul
informaţiei Exactă Probabilistă Fuzzy Hibridă
Tipul variabilei
Deterministă Distorsiune Distorsiune Distorsiune Distorsiune
minimă/nulă
Probabilistă Neîncredere în Distorsiune Distorsiune Distorsiune
rezultate, effort minimă/nulă
mare de prelucr.
Fuzzy Neîncredere în Neîncredere în Distorsiune Distorsiune
rezultate, effort rezultate, effort minimă/nulă
mare de prelucr. mare de prelucr.
Hibridă Neîncredere în Neîncredere în Neîncredere în Distorsiune
rezultate, effort rezultate, effort rezultate, effort minimă/nulă
mare de prelucr. mare de prelucr. mare de prelucr.
Din sinteza prezentată prin grila anterioară rezultă ideea că, dacă ar exista o reţetă universal
valabilă astfel încât informaţia culeasă să aibă o acurateţe perfectă, atunci ar trebui să se opereze
numai cu variabile deterministe. Dorind să apeleze la metode de luare a deciziilor în condiţii cât mai
bune, conducătorul intreprinderii sau a procesului ar utiliza aceste variabile deterministe, iar caracterul
modelului ar fi tot determinist,ceea ce este un caz ideal, neîntâlnit în prectică.
Astfel, modelele care îl pot ajuta pe decident să se apropie cât mai mult de realitate sunt
modelele probabilistice, fuzzy şi hibride.
1.3.4. Ecuaţiile, restricţiile şi funcţia de performanţă (obiectiv) a modelului matematic al
procesului
Ecuaţiile modelului exprimă corelaţiile existente între variabilele procesului şi se deduc fie
prin analize teoretice, fie pe baza unor observaţii experimentale (empiric).
Restricţiile modelului sunt alcătuite din funcţiile de tip egalitate şi/sau inegalitate, ce stabilesc
domeniile admise în care variabilele de optimizat (cele de intrare în proces) pot lua valori. Acestea
sunt:
de tip egalitate: gi = g(X1, X2, ... Xn) = 0, i = 1,2, ... m
de tip inegalitate: hj = h(X1, X2, ... Xn) = 0, j = 1,2, ... l,
numărul total al restricţiilor fiind “m+l”.
Funcţia de performanţă (obiectiv, criteriul de optimizare) exprimă dependenţa dintre
principalele variabile independente şi principala performanţă urmărită în conducerea procesului.
Funcţia de performanţă se exprimă prin relaţia:
Y = Y(X1, X2, ... Xn)
Funcţia de performanţă este este criteriul unic şi obiectiv de optimizare şi conducere a
procesului.
Uzual, funcţia de performanţă este un criteriu economic explicit (de exemplu: preţul de
fabricaţie a unui produs, profit maxim, etc.), dar poate fi şi un criteriu neeconomic, dar cu implicaţii
economice (aşa cum se utilizează în metalurgia extractivă, în care produsul obţinut suferă transformări
ulterioare) ca: productivitatea agregatelor (tone/oră; tone/volumul agregatului etc.), consumuri
specifice (materii prime/unitatea de produs; energie electrică/unitatea de produs etc.), randamente
metalurgice (scoaterea de metal, randamente de asimilare a elementelor de aliere, randamente de
îndepărtare a impurităţilor) etc.
Indiferent de tipul modelului folosit cerinţele funcţiei obiectiv nu trebuie să fie
contradictorii. De exemplu nu poate fi impusă simultan obţinerea unei productivităţi maxime şi
cheltuieli (de investiţii, de exploatare etc.) minime. În acest caz se rezolvă problema obţinerii unei
productivităţi maxime în condiţiile păstrării cheltuielilor la un nivel constant şi apoi se rezolvă
problema minimizării cheltuielilor în condiţiile menţinerii constante a productivităţii obţinute anterior.
În cazul unui model cu una - Y = Y(X) - sau două variabile de optimizat – Y = Y(X1, X2),
funcţia de performanţă poate fi reprezentata grafic în coordonate carteziene şi poate fi analizată simplu
în vederea determinării optimului (minimul sau maximul) acestei funcţii.
O funcţie este discontinuă în punctele X0, în care nu este respectată această condiţie.
O funcţie continuă este prezentată în figura 1.4., iar în figurile 1.5 şi 1.6 sunt prezentate două
tipuri de funcţii discontinue, funcţia din figura 1.6. fiind o funcţie discontinuă discretă.