Curs 1 & 2

1. Noţiuni Fundamentale Privind Modelarea Şi Optimizarea

Proceselor Metalurgice

1.1. Importanţa optimizării proceselor metalurgice

Ţinând cont de caracteristicile industriei metalurgice, şi anume:

• mare consumatoare de materii prime, combustibili şi energie;
• complexitatea foarte mare a proceselor tehnologice;
• capacităţile, în general, mari de producţie ale utilajelor (furnale, oţelării, laminoare)
apare în mod evident necesitatea implementării unor metode de conducere, atât a proceselor
tehnologice în sine, cât şi a intreprinderilor metalurgice, care să conducă la economii importante de
materii prime, combustibili şi energie.
Ca orice sistem tehnic, procesele metalurgice au anumite performanţe tehnice şi economice,,
performanţe ce depind de parametrii, condiţiile şi modul de exploatare a sistemului. Deci, dintre
posibilităţile de alegere a acestor parametrii şi condiţii, existente la un moment dat, trebuie selectate
acelea care vor asigura cele mai bune performanţe tehnico-economice ale procesului (alegerea
parametrilor optimi).

Prin optimizare se înţelege operaţia de studiere a unei probleme în urma căreia se obţine un
rezultat, care, în comparaţie cu alte rezultate posibile în acel moment, este cel mai bun, cel mai
indicat şi în baza căruia se poate lua o decizie cu caracter tehnic şi/sau economic.

Trebuie subliniat faptul că prin optimizarea unui proces tehnologic nu se înţelege şi nu se obţine
decât rar soluţia cea mai bună, ci doar soluţia cea mai bună din totalul soluţiilor posibile în acel
moment. Aceasta se datorează faptului că modelul matematic care descrie acel proces nu este suficient
de fidel, putând fi perfecţionat continuu, din următoarele considerente:
• cunoştinţele teoretice şi experimentale asupra procesului tehnologic respectiv sunt
insuficiente;
• marea complexitate a proceselor metalurgice
Din acest motiv, o soluţie care la un moment dat era optimă, odată cu perfecţionarea modelului
care descrie acel proces, poate fi înlocuită cu alta, care este mai bună.
Deşi optimizarea nu este altceva decât expresia dorinţei dintotdeauna a omului spre mai bine şi,
deşi, cele mai multe dintre instrumentele matematice folosite în optimizare au fost create cu zeci şi
chiar sute de ani în urmă, dificilele şi voluminoasele calcule necesare rezolvării problemelor de
optimizare, au făcut ca doar în ultimii ani, odată cu dezvoltarea vertiginoasă a sistemelor automate de
calcul, optimizarea proceselor tehnologice să capete un rol determinant în industrie.

Optimizarea oricărui proces tehnologic are la bază un model matematic care trebuie să descrie
cât mai fidel respectivul proces, modelul matematic fiind elementul principal în conducerea
procesului. Rezultă astfel imensa importanţă a obţinerii unui model matematic care să descrie cât mai
fidel respectivul proces, adică între model şi procesul pe care îl descrie trebuie să existe o
concordanţă cât mai ridicată.
 1.2. Parametrii tehnologici de modelare

Pentru modelarea proceselor (sistemelor) este necesar ca observaţiilor efectuate să li se ataşeze o

serie de mărimi denumite variabile sau parametrii procesului (sistemului).
Orice sistem poate fi caracterizat printr-un număr determinat de variabile (parametrii), care la un
moment dat au anumite valori şi definesc o anumită stare a sistemului (procesului).
În general, cu cât numărul variabilelor luate în considerare la stabilirea modelului ce descrie acel
proces este mai mare cu atât modelul este mai fidel şi mai complet, dar trebuie ţinut cont de faptul că
complexitatea modelului creşte exponenţial cu numărul variabilelor luate în consideraţie, ceea ce poate
duce la neaplicabilitatea sa practică în rezolvarea problemelor de optimizare. Astfel, în cazul luării în
considerare a unui număr prea mare de variabile, în cazul modelării unui proces se poate ajunge la un
model care este chiar mai complex decât procesul (sistemul) în sine.
Din acest motiv trebuie asigurat un compromis între precizia şi complexitatea modelului, care să
asigure o utilitate practică a modelului.

În general, un proces tehnologic este caracterizat prin două categorii de parametrii (variabile) :
 parametrii (variabile) independente – sau de intrare (“i”) – care nu depind de
desfăşurarea procesului, fiind mărimile care intră în proces; aceştia pot fi grupaţi astfel:
•parametrii comandaţi (“m”), care pot fi stabiliţi şi modificaţi în timp util;
•parametrii necomandaţi (“z”), numiţi şi mărimi de perturbaţie ale procesului, care nu
pot fi stabiliţi şi nu pot fi modificaţi în timp util, variază aleator şi tind să modifice valorile
parametrilor de ieşire.
Cei mai importanţi dintre parametrii perturbatori ai proceselor metalurgice sunt: starea
materiilor prime (compoziţia chimică, granulometria, umiditatea, impurităţile, gradul de pregătire a
încărcăturii) şi starea agregatelor (uzura acestuia).
 parametrii (variabile) dependente – sau de ieşire (“e”) – care depind de modul de
desfăşurare a procesului, fiind influenţaţi de cei independenţi.

Parametrii (variabilele) unui proces tehnologic pot fi prezentaţi conform următoarei scheme:

Σ i Σ i – totalitatea parametrilor independenţi (de intrare)

Σ z Σ m – totalitatea parametrilor comandaţi
Σ z – totalitatea parametrilor necomandaţi (perturbatori)
Σ m PROCES Σ e Σ e – totalitatea parametrilor dependenţi (de ieşire)

Figura 1.1: Schema funcţională a unui proces tehnologic

În continuare sunt prezentate câteva exemple în legătură cu parametrii tehnologici din

metalurgie:

Exemplu 1 - Elaborarea fontei în furnal:

 parametrii independenţi sunt:
- componenţa încărcăturii (cocs+aglomerat),
- schema de încărcare;
- distribuţia încărcăturii pe secţiunea furnalului,
- presiunea gazului la gura furnalului,
- parametrii aerului insuflat (debit, presiune, conţinut de oxigen, umiditate);
 parametrii dependenţi, care sunt influenţaţi de cei independenţi sunt:
- productivitatea furnalului,
- compoziţia chimică a fontei (Fe, C, Si, Mn),
- compoziţia chimică a zgurii (CaO, SiO2, MgO, Al2O3, CaS),
- consumul specific de cocs.
 parametrii perturbatori ai procesului sunt:
- variaţia compoziţiei chimice a încărcăturii,
- variaţia de umiditate a încărcăturii,
- starea furnalului.

Exemplu 2 - Elaborarea oţelului în cuptoarele electrice cu arc:

 parametrii independenţi sunt:
- cantităţile componentelor încărcăturii (fier vechi, fontă, var, minereu, etc),
- compoziţia chimică a componenţilor încărcăturii,
- temperatura iniţială a încărcăturii,
- debitul şi durata suflării de oxigen,
- cantitatea şi compoziţia feroaliajelor adăugate,
- puterea transformatorului;
 parametrii dependenţi, care sunt influenţaţi de cei independenţi sunt:
- compoziţiile băii metalice şi a zgurii în fazele procesului de elaborare (topire),
- viteza de decarburare,
- duratele fazelor de elaborare,
- bazicitatea zgurii,
- productivitatea cuptorului,
- compoziţia chimică finală a oţelului şi a zgurii.
 parametrii perturbatori ai procesului se pot considera:
- starea cuptorului (gradul de uzură),
- gradul de pregătire a încărcăturii,
- modul de încărcare a cuptorului (ordinea de încărcare).

Exemplu 3 - Elaborarea fontei în cubilou:

 parametrii independenţi sunt:
- componenţa încărcăturii (fontă, deşeuri, calcar, cocs),
- compoziţia chimică a componenţilor încărcăturii,
- debitul şi durata insuflării aerului,
- dimensiunile şi forma gurilor de vânt (viteza aerului).
 parametrii dependenţi, care sunt influenţaţi de cei independenţi sunt:
- productivitatea cubiloului,
- compoziţia chimică a fontei şi a zgurii,
- temperatura fontei la evacuare,
- compoziţia chimică a gazelor arse la gura cubiloului,
- înălţimea patului de cocs,
- consumul specific de cocs,
  parametrii perturbatori ai procesului sunt:
- variaţia compoziţiei granulometrice a încărcăturii,
- variaţia umidităţii încărcăturii,
- variaţia compoziţiei chimice a încărcăturii,
- starea cubiloului.
Exemplu 4 - Prepararea amestecurilor de formare:
 parametrii independenţi sunt:
- cantitatea de nisip, liant şi apă,
- granulaţia nisipului şi a liantului,
- compoziţia chimică a nisipului şi liantului;
 parametrii dependenţi, care sunt influenţaţi de cei independenţi sunt:
- proprietăţile mecanice ale amestecului de formare (rezistenţa la tracţiune, încovoiere,
compresiune, forfecare),
- permeabilitatea amestecului de formare,
- proprietăţile de plasticitate ale amestecurilor de formare.
 parametrii perturbatori ai procesului se por considera:
- starea de uzură a utilajului,
- variaţia compoziţiei chimice şi granulometrice a componentelor din amestec, etc.

Exemplu 5 - Procesul de turnare-solidificare:

 parametrii independenţi sunt:
- diametrul orificiului oalei de turnare,
- masa şi forma piesei turnate,
- înălţimea de turnare,
- proprietăţile termo-fizice ale formei de turnare,
- proprietăţile termo-fizice ale aliajului turnat;
 parametrii dependenţi, care sunt influenţaţi de cei independenţi sunt:
- durata turnării,
- viteza de turnare,
- durata de solidificare a piesei turnate,
- viteza de solidificare.
 parametrii perturbatori ai procesului se pot considera:
- modul de uscare a oalei de turnare,
- variaţia temperaturii de preîncălzire a oalei de turnare,
- variaţia vitezei şi a înălţimii de turnare.

1.3. Etapele rezolvării problemelor de optimizare:

Aceste sunt:
 culegerea informaţiilor referitoare la procesul analizat;
 elaborarea modelului matematic care descrie acel proces;
 verificarea modelului matematic;
 determinarea soluţiei optime şi aplicarea ei.

1.3.1. Adunarea informaţiilor (datelor)

Această etapă constă în culegerea (adunarea) datelor experimentale şi teoretice asupra procesului
respectiv, fiind strâns legată de cea a întocmirii modelului matematic deoarece aceasta din urmă indică
datele care trebuie adunate.

1.3.2. Elaborarea modelului matematic

Modelul matematic al unui proces se defineşte ca fiind sistemul de ecuaţii şi inecuaţii apt să
descrie în mod corect interdependenţele din variabilele procesului.

Tipuri de modele matematice utilizate:

a) modelul procedural, reprezintă un grup de instrucţiuni care trebuie executate sau o strategie
referitoare la efectuarea unei succesiuni de operaţii într-o situaţie predeterminată.
Acest model nu ţine seama de relaţiile fizico-chimice dintre parametrii procesului modelat, ci
cuprinde numai instrucţiuni de conducere a procesului. El nu este foarte exact, nu este simplu în
exploatare, însă realizează reproductibilitatea condiţiilor de desfăşurare a proceselor.
b) modelul calculatoriu, este modelul matematic propriu-zis, care conţine una sau mai multe
ecuaţii ce leagă între ele variabilele procesului. Se împarte în două subtipuri:
• deductiv, ce reprezintă un sistem de ecuaţii prin care se determină valorile curente ale
unei variabile nemăsurabile din valorile altor variabile măsurabile; modelul conţine un număr
de ecuaţii egal cu cel al variabilelor nemăsurabile, ce pot fi variabile dependente sau
independente ale procesului.
• predictiv, ce constă dintr-un sistem de ecuaţi care exprimă legătura dintre parametrii
dependenţi şi parametrii independenţi, permiţând astfel să se prevadă răspunsul procesului la
variaţia unor parametrii independenţi.
Pentru optimizarea proceselor tehnologice sunt folosite modelele calculatorii predictive. Acestea
pot fi:
- predictiv staţionare, şi conţine ecuaţii de legătură între parametrii independenţi şi cei
dependenţi, valabile în cazul regimului staţionar al procesului.
- predictiv dinamice, care este cel mai general, şi conţine ecuaţii de legătură între parametrii
independenţi şi cei dependenţi în regim dinamic al procesului.

Exemplu : Carbonul la oprirea afinării oţelului [C]o este funcţie de următorii parametrii:

[C]o = f [Ct, vc, B, q] 1.1

unde: Ct este carbonul la sfârşitul topirii;

vc – viteza de decarburare;
B – bazicitatea zgurii;
q – cantitatea de minreu.

Elaborarea modelului matematic cuprinde următoarele etape principale:

 I. Formularea modelului, se face în patru etape:
1. stabilirea scopului modelului;
2. delimitarea procesului delimitat;
3. stabilirea variabilelor (parametrilor) procesului;
4. determinarea tipului de model necesar.

II. Stabilirea funcţiei de performanţă, funcţia de performanţă sau funcţia – obiectiv este un
criteriu unic, univoc şi obiectiv prin care se apreciază eficienţa procesului tehnologic. Funcţia obiectiv
este uzual un criteriu economic (ex.: costul unei tone de piese turnate din OT 40), dar poate fi şi un
criteriu neeconomic (de ex.: productivitatea cubiloului).

III. Stabilirea ecuaţiilor modelului matematic, se face prin metode teoretico-empirice, adică
metode teoretice verificate şi completate de metode empirice.
Modelele de modelare teoretice de bază sunt bilanţurile de materiale şi de energie bazate pe
legea conservării masei: „în orice reacţie chimică, suma maselor substanţelor reactante (mi) este
egală cu suma maselor substanţelor rezultate din reacţie (m p), respectiv a produşilor de reacţie”: Σmi
= Σmp = constant, şi pe principiul întâi al termodinamicii „variaţia energiei interne a unui sistem este
suma algebrică a căldurii şi lucrului mecanic transferate între sistem şi mediul său” :ΔU = Q – L.
Modelele de modelare empirică sunt metode statistico-matematice, cu aceste metode se
prelucrează datele experimentale, astfel încât ele să conţină o cantitate maximă de informaţii cât mai
exacte exacte.

1.3.3. Verificarea modelului

Se face parcurgând următoarele etape:

• analiza erorilor pe ecuaţia modelului, în cadrul căreia se va stabili influenţa preciziei de
măsură a diferitelor variabile asupra precizei modelului determinat. În urma acestei analize se va
stabili şi precizia pe care vor trebui să o aibă aparatele de măsură, control şi comandă ce vor fi
utilizate în conducerea respectivului proces cu un calculator, pe baza modelului stabilit.
• Testarea preliminară a modelului care constă în testarea modelului utilizând aceleaşi date
care au fost utilizate la stabilirea modelului. Probabilitatea invalidării modelului în această etapă
este relativ redusă, fiind posibilă doar în cazul unor erori grosolane apărute în stabilirea procesului.
Totuşi aplicarea acestei testări preliminare poate economisi timp, prin modificarea şi retestarea
imediată a modelului. Deci, în această etepă sunt eliminate erorile grosolane.
• simularea procesului pe un calculator cuplat în afara procesului – off line -, calculatorul
neavând legătură cu procesul, ci doar cu operatorul uman (figura 1.2), utilizând date reale,
colectate direct din procesul ce se află în desfăşurare. În această etapă se introduc date de intrare
din proces şi se compară ieşirile reale cu cele ce sunt stabilite din model, în cazul unor
neconcordanţe se efectuează corecţii în model. În această etapă vor fi eliminate erorile mari
• încercarea modelului pe un calculator „on-line” în circuit deschis cu procesul (legătura
între proces şi calculator se face prin intermediul operatorului uman) figura 1.4. În această etapă
calculatorul preia variabilele de ieşire din proces şi stabileşte, pe baza modelului, valorile de
intrare necesare, dar comenzile asupra acestora sunt date de către operatorul uman. În această
etapă sunt eliminate micile erori ale modelului şi se stabileşte forma finală a modelului. După
această etapă se poate trece la conducerea procesului pe baza modelului de către un calculator
cuplat on line, în circuit închis (figura 1.4).
 comenzi C
R
A
L
Σ i Σ e OPERATOR C
A.M. U
UMAN
PROCES L
A
A.M Σ i T
O
R
Figura 1.2: Simularea procesului cu un calculator off-line (în afara procesului)
R – regulator; AM – aparat de măsură

R C comenzi
A
L
C
Σ i Σ e OPERATOR
PROCES A.M. U
L UMAN
A
Σ i
A.M T
O
R
Figura 1.3: Verificarea modelului cu un calculator cuplat on-line (în proces), în circuit deschis

Σ i Σ e
PROCES
 comenzi

R C
A
L
C
A.M. U
L
A
Σ i T
A.M
O
R
Figura 1.4: Conducerea procesului pe baza modelului cu un calculator cuplat on-line, în
circuit închis

1.3.4. Determinarea soluţiei optime

Aceasta se face prin determinarea unor valori ale variabilelor independente, astfel încât să se
obţină cea mai bună valoare pentru funcţia – obiectiv (funcţia de optimizat).
Prin valoarea optimă a funcţiei obiecţiv se înţelege de la caz la caz valoarea maximă sau minimă
a acesteia.
Alegerea funcţiei – obiectiv este etapa esenţială în rezolvarea unei probleme de optimizare.
Eficienţa procesului este apreciată prin mai mulţi indicatori nu doar prin unul singur, de aceea este
necesară alegerea indicatorului cel mai complet sau cel mai reprezentativ şi verificarea în final a
modului în care soluţia optimă corespunde cu ceilalţi indicatori.

Mai departe se va prezenta câteva exemple de funcţii de performanţă care constituie funcţii –
obiectiv pentru optimizarea proceselor metalurgice:

 costul laminării F:
N
CL
min [F(NL, NT, CL, CT, .....)] = min [(CT NT + ∑ ρ ⋅ B ⋅ h ⋅V
i =1
⋅ G )] NL, NT 1.2
i i
unde : NL este numărul de treceri;
NT – numărul de tratamente termice;
CT – costul tratamentului termic pe o tonă de bandă;
CL – costul unităţii de timp de funcţionare a laminorului pentru obţinerea
laminatului de dimensiuni şi caracteristici date;
G – masa totală a bandei laminate;
ρ – densitatea tablei;
B – lăţimea benzii;
hi – grosimea benzii după i treceri (laminări);
vi – viteza de laminare la trecerea curentă i.
 consumul specific de cocs KS:
 a1 n
a2
KS =
Pfs
∑X
i =1
i +
Pfs
Xj = min 1.3