Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Antropogeografie
Antropogeografie
PARTEA I
Definitie. Domeniu. Termeni folositi pentru a desemna studiul geografic al omului/societatii
Geografia este modul de a privi lumea prin “lentilele” locului, spatiului si scarii.
Geografia umana/ antropogeografia studiaza colectivitatile umane, activitatile si structurile sociale
(economice, sociale, culturale si politice) in context spatial, evidentiind in acelasi timp si modalitatile in care
oamenii interactioneaza cu mediul natural.
Modul de raspandire al oamenilor poate fi mai bine inteles acordand atentie:
- modului in care oamenii isi asigura cele necesare traiului si vietii in general (domeniul geografiei economice).
- valorilor culturale si sociale, organizarii grupurilor (domeniul geografiei sociale si culturale)
- concentrarilor in orase si arii metropolitane (geografia urbana)
- organizarii politice (geografia politica)
- starii de sanatate, boilor ce afecteaza grupurile umane (geografia medicala)
- evolutiei distributiei spatiale (pattern-ului) acestora (geografia istorica).
Datorita faptului ca si alte stiinte au ca obiect de studiu omul si societatea, este nevoie de un termen care
sa nu produca confuzii sau intepretari eronate → Antropogeografia.
Antropogeografii se deosebesc de ceilalti specialisti, prin interbarile majore pe care si le pun in legatura cu
societatea. Astfel, dup ace au identificat fenomenele si obeictele geografice in cauza, ei cauta sa inteleaga cum ? si
de ce ? acele structuri si activitati umane s-au dezvoltat, in modalitatile concrete observate, in anumite locuri si
nu in altele. Cea mai veche denumire a studiului asupra relatiilor soceitatii cu mediul inconjurator, este
antropogeografia. Multi nu sunt de acord cu acest termen, insa se trece prea usor peste faptul ca termenul a fost
folosit de parintele fondator al geografiei moderne romanesti si de S.Mehedinti.
Termenul antropogeografie propus de Fr. Ratzel pentru a desemna studiul geografic al soceitatii umane,
este folosit in geografia germana precum si in literatura geografica italiana, spaniola si portugheza.
“Francezii ii zic geografie umana, un calificativ putin potrivit – ca si cum ar putea fi si o geografie neumana,
adica salbatica. Alaturi de antropologie, termenul de antropogeografie ni se pare destul de potrivit” S. Mehedinti.
A doua denumire, mult mai frecvent folosita in zilele noastre de catre geografii romani, este cea de
geografie umana, introdusa in anul 1903 de P.Vidal de la Blache, mai ales dupa aparitia celebrei lucrari La
Geographie Humaine in 1910; denumirea s-a extins si in lumea anglo-saxona (Human Geography), fiind folosita
si in prezent.
In geografia nationala, acceptarea acestui termen s-a produs dupa primul razboi mondial, intr-un context
politic favorabil culturii franceze; este vorba de prezenta si activitatea marelui geograf francez Emm. de Martonne
Cei doi termeni – antropogeografie si geografie umana – marcheaza cele doua izvoare principale ale
geografiei moderne romanesti: cel german (ratzelian) promovat de prof S.Mehedinti (discipolul lui Ratzel), sic el
francez, promovat de G.Valsan si Emm. de Martonne.
Dupa 1948, in perioada comunista, cele doua denumiri sunt inlocuite de notiunea geografie economica, care a
continuat sa fie cel mai folosita pana in 1989. I.Dionisa afirma ca “in definitiv, nu denumirea conteaza, ci
continutul ei, sensul care i se da”.
Vintila Mihailescu: “geografia omului, antropogeografia sau geografia umana, ar trebui sa faca parte din
geografia vietii sau biogeografia”.
Argumente in favoarea utilizarii curente a termenului antropogeografie:
1) Expresia/Sintagma geografie umana este folosita intr-un sens diferit de cel dat de creatorul sau P.Vidal de la
Blache, pentru el, termenul reprezentand expresia unei geografii regionale. Mai mult, in mintea unora ar putea
incolti idea existentei unei geografii inumane (sau salbatice, cf. S.Mehedinti)
Expresia geografia umana defineste doar un segment al domeniului socio-geografic, avand o puternica
incarcatura regionala.
1
2) Sintagma geografie economica acopera mai putin ca realitate stiintifica decat termenul de antropogeografie,
geografia economica fiind inclusa antropogeografiei, alaturi de geografia umana.
3) Expresia geografie sociala promovata de geograful francez E.Reclus (in 1884) si-a concentrat atentia pe
analiza grupurilor umane, si mai putin a rezultatelor actiunilor acestora. Acestea din urma sunt studiate de
geografia culturala, care in ultimul timp a capatat noi conotatii ce o apropie mai degraba de geografia sociala.
In aceste conditii, consideram ca termenul antropogeografie reflecta cel mai clar geografia privita prin
prisma omului, locuitor al Terrei, creator de medii (“artificiale”) si modificator al mediului natural existent.
Putem astfel unifica sub raport lexical multitudinea termenilor utilizati pentru analiza geografica a omului si
putem oferi un termen (nu o sintagma) pentru disciplina nastra care sa o deosebeasca de celelalte stiinte
preocupate de prezenta si actiunile omului.
Faptul ca termenul de antropogeografie a fost creat de Fr.Ratzel, fiind consacrat pe meleagurile noastre de
fondatorul geografiei romanesti, ofera argumente suplimentare in favoarea acceptarii sale.
Geografia umana / antropogeografia este cea mai veche dintre ramurile majore ale
goegrafiei, chiar daca reperele sale teoretico-metodologice au fost precizate destul de tarziu,
spre sfarsitul secolului al 19-lea si inceputul celui urmator.
Importanta geografiei umane / antropogeografiei este semnificativa nu doar pentru
formarea noastra ocmplexa, a geografilor. Intelegerea geografiei umane este importanta atat
sub raport intellectual cat si sub cel practice. In aceasta din urma privinta, avem in vedere
rolul geografiei umane in formarea unei mentalitati favorabile pastrarii si imbunatatirii calitatii
mediului, in sporirea eficientei activitatilor, in imbunatatirea analizelor politice si implicit la
faurirea politicii ş.a.
Ultimul aspect poate parea usor artificial/fortat ca fiind de domeniul geografiei; geografia
sociala este de doua-trei decenii una din cele mai dinamice discipline geografice, care a
reinstalat geografia in atentia autoritatilor, a practicienilor precum si a publicului larg.
Oamenii traiesc in anumite locuri in care ei invata cine si ce sunt si de asemenea gratie
acestor localizari, ei “invata” cum sa gandeasca si cum sa se comporte. Locul natal,
formative isi pune amprenta pe modul nostrum de manifestare in societate, in lume.
Inceputurile abordarii stiintifice ale realitatilor antropogeografice le aflam in Grecia
antica. De atunci, lumea locuita (oicumena) s-a schimbat (s-a modernizat) si de asemenea,
au eveoluat si modalitatile de gandire, de abordare a geografiei umane.
2
Cel mai vechi observator al relatiei om-mediu, mai precis al influentei exercitate de mediu asupra omului,
a fost Hipocrate – parintele medicilor – cu lucrarea Despre aer, apa si locuri. Cand afirma ca locuitorii din
regiunile muntoase sunt de statura inalta, in timp ce acei din campiile calde sunt marunci si au parul negru si
pielea in general mai bruna, atunci suntem in plina antropogeografie… El observa ca naturii locului ii corespund
forma corpurilor (omenesti).
Aparitia geografiei in coloniile grecesti de pe tarmul Asiei Mici nu este deloc intamplatoare, ele fiind
situate in apropierea marilor civilizatii din Mesopotamia, Persia, Fenicia, Egiptul.
Alaturi de Hipocrate, alti filozofi, ganditori au atras atentia asupra actiunii exercitate de mediu asupra oamenilor;
intre cei mai cunoscuti ii amintim pe Platon si Aristotel.
In spatiul cultural European, geografii din Milet au fost cei care au introdus notiunea de continent, precum
si denumirile de Europa si Asia. Mai tarziu s-a adaugat si numele pentru a treia masa continentala a Lumii Vechi
→ Africa, pe care grecii au numit-o Libya.
Herodot a fost un adevarat explorator al Lumii Vechi, care a facut cunoscuta grecilor intreaga lume
accesibila cunoasterii lor, si aceasta atat prin calatorii in cele mai indepartate regiuni, cat si prin inregistrarea celor
auzite de el in calatoriile respective despre alte locuri, necalcate de el.
Herodot a semnalat prezenta populatiei de pigmei in zona de izvoare a Nilului, fapt confirmat abia la mijlocul sec
al 19lea, si a adus informatii despre oamenii din N Europei, “care dorm sase luni pe an”.
Herodot este cel mai de seama reprezentant al directiei geografiei regionale antice elene, oferind
informatii despre clima, fauna, relief, cai de comunicatii, popare si orase. El consemneaza de asemenea,
particularitatile culturale si de viata ale populatiilor cu care a venit in contact sau despre care a aflat informatii
(ex. cu educatia tinerilor persani care tinea de la 5 la 20 ani, timp in care erau invatati trei lucruri: “sa calareasca,
sat raga cu arcul si sa spuna adevarul”).
Cele noua volume ale Historiilor sale (gr.istoria = ancheta) sunt extrem de interesante in privinta informatiilor
concrete cat si prin explicatiile pe care le aduce autorul diferitelor fenomene naturale si situatii antropogeografice.
Dupa Herodot, Aristotel a jucat un rol foarte important in progresul teoriei si al ideilor geografiei. El a
formulat si a argumentat teoria sfericitatii pamantului si a introdus si conceptia despre atmosfera ca invelis al
Terrei si a dezvoltat ideea zonalitatii climatice, in raport cu care a dezvoltat si unele idei antropogeografice. El
spunea ca “libienii” (africanii) au pielea neagra din cauza ca sunt arsi de soare.
Un alt enunt aristotelian cu acoperire in realitate, este acela ca trebuie sa fie un continent si la sud de ecuator, asa
cum este unul la nord de acesta.
Cea mai imiportanta contributie a lui Aristotel priveste insa metoda de lucru, stiintifica. Este vorba de
metoda inductiva, metoda folosita si in zilele noastre in explicarea fenomenelor lumii reale. Pe cale inductiva, noi
pornim de la cazuri particulare si ajungem la generalizari.
Separarea geografiei de stiintele naturii si “dobandirea autonomiei” acesteia s-a produs odata cu
Erathostene, primul care a folosit notiunea/ cuvantul GEOGRAFIE spre a desemna studiul/ descrierea
Pamantului; tot el este cel care a calculat pe baze geometrice cu o eraoare de doar 0,5% dimensiunea Pamantului.
Toate rezultatele mai insemnate pentru stiinta noastra sunt consemnate in cea mai importanta lucrare a sa
Geographica, o lucrare in trei volume care a ajuns la noi indirect, prin scrierile altora.
Nascut la Cyrene (Libia de azi) in anul 275/276 Î.Hr, Erathostene face studii si isi
petrece prima parte a vietii sale la Atena, supranumita cetatea filosofilor. In anul 235 este
chemat de Ptolemeu
al III-lea, ocnducatorul Egiptului, ca director al faimoasei biblioteci din Alexandria.
Personalitate de prima marime a culturii si stiintei antice, Erathostene este in primul rand un
geograf. El duce mai departe un proiect de realizare a unei harti a lumii cunoscute, proiect
inceput de Dicaiarhos. Aceasta harta a “oikumenei”, folosea un sistem de coordonate trasate
la distante diferite una de alta. Erathostene a emis si mai multe idei valoroase intre care cea
a oceanului unic, de unde si poibilitatea de a ajunge in India, pornind din Spania.
3
Hiparh este primul care a incercat sa foloseasca proiectiile in cartografie, tot el elaborand si notiunile de
latitudine si longitudine geografica.
Strabon este un alt mare geograf al atichitatii, care a facut numeroase calatorii pe baza carora a redactat o
impunatoare lucrare in 17 volume, intitulata Geographica. Datorita lui a ajuns la noi si fragmente din Geographia
lui Erathostene.
Cu cele consemnate personal in lungile calatorii si cu cele compilate din alti autori, Strabon a realizat acea
monumentala opera care il evidentiaza drept cel mai de seama reprezentant al geografiei regionale antice.
Pentru antropogeografie, lucrarea lui Strabon este deosebit de importanta prin faptul ca evidentiaza si
adaptarea activa a omului la mediu. El a observat ca egiptenii, babilonienii sau atenienii au ajuns la civilizatii
stralucite nu datorita mediului care le-a fost putin favorabil, ci muncii lor. Este pentru prima data cand se pune
problema reactiunii omului impotriva mediului.
Profesorul Simion Mehedinti arata ca preocuparea lui Strabon, ca de altfel a tuturor anticilor, era omul, inaintea
elementelor fizico-geografice.
El este primul care afirma ca pamantul este scena pe care se dezvolta activitatea
omeneasca, imagine reluata si in timpurile moderne de unii antropogegrafi. Apoi, el ne spune
ca geograful studiaza intreaga lume locuita, iar geografia in intregimea ei este orientata spre
practica guvernamentala.
Cel mai cunoscut dintre geografii acestei perioade de apogeu a antichitatii romane, este Ptolemeu in a
carui opera s-a condensat intreaga stiinta geografica a lumii antice grecesti din perioada de apogeu a Imperiului
Roman. Ptolemeu a impartit stiinta geografica in doua parti: geografia si chorografia. In geografie el a inclus
geografia matematica si cartografia, deoarece el considera ca geografia drept stiinta reprezentarii cartografice a
Pamantului. O scurta definitie data de el geografiei suna astfel: “geografia este stiinta sublima care citeste in cer
imaginea pamantului”. Chorografia in schimb, descrie amanuntit diferitele tari si teritorii (→ geografie regionala).
Principala lucrare a lui Ptolemeu este Geographia, scrisa in 8 carti/volume: primul volum include
explicatiile privind principiile de calculare a dimensiunilor Pamantului, a latitudinii si a longitudinii si prezentarea
proiectiilor cartografice, iar ultimul volum cuprinde harti ale diferitelor parti ale lumii; celelalte 6 sunt pline de
tabele cu coordonatele matematice a cca 4000 locuri.
De la Ptolemeu avem amplasarea Nordului in partea de sus a hartii si a Estului in partea dreapta.
Datorita descoperirilor arheologice din ultimele decenii, acum se cunoaste ca au existat reprezentari
cartografice cu mult mai vechi decat aceaprima harta intocmita in Milet, de Anaximandru. Prima harta a lumii
gravata pe o tablita de lut din Babilon, avea in partea centrala Mesopotamia. Pe ea, uscatul era inconjurat de un
fluviu mare si amar, dincolo de care sunt gravate animale imaginare ce semnifica necunoscutul, simbolistica
perpetuata pana in perioada evului mediu.
REZUMAT
Geografia umana si economica (antropogeografia) este a doua ramura majora a geografiei (cealalta fiind
geografia fizica) dar isi revendica in raport cu aceasta o vechime mai mare si o importanta practica superioara.
Exista mai multe opinii asupra termenului care sa desemneze cercetarea/prezentarea geografica a societatii umane
(ca distributie spatiala si ca actiunea asupra mediului inconjurator), dominante fiind geografia umana
(si economica) si antropogeografie, termen clasic, cu cea mai veche prezenta in limbajul stiintific. Se
argumenteaza nevoia de revenire la termenul antropogeografie, consacrat de Fr.Ratzel pe fondul pastrarii si
folosirii in paralel a celui de geografie umana (si economica).
Geografia umana (si economica)/ antropogeografia se dovedeste a fi cea mai veche dintre ramurile/
preocuparile geografice, caracterul ei utilitar ca domeniu al cunoasterii umane fiind evident inca din antichitatea
elena is mai ales romana. Largirea orizontului geografic al europenilor – pana in pragul Marilor Descoperiri
Geografice – si contributiile deloc neglijabile ale arabilor se circumscriu spatiului Lumii Vechi.
Modificarile socia-economice si politice majore au avut un impact direct asupra volumului de cunostinte
antropogeografice, asupra perceptiei de catre europeni a celorlalte parti locuite ale Terrei. Geografia se dsprinde
5
de filosofie odata cu Erathostene si ajunge la deplina ei consacrare – in lumea antica – prin Strabon si Ptolemeu.
Modelele impuse de catre acestia vor fi urmate pana tarziu, in pragul epocii moderne.
Evul Mediu nu a fost in intregime o perioada de regres in geografia umana; mai degraba avem de-a face
cu o faza de continuitate – pe alte coordonate spatiale si spirituale – ce va conduce spre acel moment decisiv din
istoria omenirii si al stiintei noastre, cel al Marilor Descoperiri Gegorafice.
Raman drept castiguri ale geografiei umane abordarea regionala a realitatilor umane (etnice, spirituale,
economice, politice, s.a.) si tentativele de explicare a realitatilor si a deosebirilor dintre societati si oameni prin
raportarea la conditiile de mediu (si nu la divinitate).
Prezentata mai tarziu ca un element negativ, aceasta raportare la mediul inconjurator reprezinta un element de
progres pe calea lunga a desprinderii explicatiilor privind lumea reala de factorii religiosi.
PARTEA A II-A
Izolarea autoimpusa de catre noua dinastie chineza a indreptat toata atentia europenilor catre Indi si Asia
de SE de unde soseau mirodeniile, aurul si diamantele. Pentru a ajunge in India, europenii erau obligati sa evite
marele obstacol in calea drumului pe uscat, reprezentat de Imperiul Otoman. In plus, traseul greoi si cu multi
intermediari pe care il urmau, ridica foarte mult pretul produselor, un saculet de mirodenii ajungand sa valoreze
cat unul de aur !
“Indrazneala care a determinat pe Columb sa porneasca hotarat spre apus, pe Bartolomeo Diaz si Vasco
da Gama spre Sud si pe John Cabot spre nord, isi are in primul rand izvorul in vointa deplin constienta de telul
ei: de a descoperi in cele din urma pentru lumea occidentala, o cale maritima spre India, o cale libera, fara
piedici, fara vămi. Indaratul eroilor din aceasta epoca de descoperiri, se aflau comerciantii, ca puteri care pun in
miscare o idee; si chiar si acest dintai impuls eroic pentru cucerirea lumii s-a ivit din motive cat se poate de
materiale. Motivatiei comerciale/ economice, trebuie sa-i alaturam o alta la fel de importanta in contextul epocii;
este vorba de raspandirea crestinismului.
In mod evident, mai sunt si alte cauze care au condus la Marile Descoperiri Geografice. In primul
rand,trebuie sa tinem seama de noua faza economico-sociala in care intrasera tarile din vestul continentului
nostru; lipsa metalelor pretioase folosite in continuare ca principale mijloace de plata, apare ca unul din motivele
cele mai puternice ale epopeei maritime cuceritoare de noi taramuri.
In timp ce portughezii au avansat rapid in lungul atlantic al Africii, Cristofor Columb debarca la
12 octombrie 1492 pe insula San Salvador din arh Bahamas, primul uscat din Lumea Noua, incredintat fiind ca a
ajuns in apropierea continentului asiatic. Navigand in continuare printre insule, debarca in 28 octombrie pe o
insula mai mare, insula Cuba, pe care o considera a fi Japonia din cartea lui Marco Polo. In Cuba, spaniolii fac
cunostinta cu tutunul, porumbul, cartoful, plante de cultura raspandite azi in intreaga lume. Cristofor Columb a
murit in 1506, convins ca a juns in Asia rasariteana. Se poate spune ca dupa Columb, lumea a aratat si a evoluat
pe alte coordonate. In acest timp, portughezii au ajuns in India (1498, Vasco da Gama).
La inceputul secolului al 16-lea are loc un alt eveniment de rasunet si anume expeditia spaniola sub
comanda portughezului Fernando Magellan (1519 – 1522) care realizeaza prima calatorie in jurul lumii si
implineste astfel visul lui Cristofor Columb, acela de a ajunge in Est calatorind catre Vest.
6
“In largirea orizontului geografic, gratie explorarilor, romanii n-au putut juca un rol important, caci ei sunt un
popor continental si tara lor nu se deschide decat pe o mare inchisa, in coltul cel mai retras al Mediteranei si
lipsita de o navigatie activa” Simion Mehedinti.
8
ideea intelegerii conexiunilor, a legaturilor de multe ori doar banuite sau pur si simplu ascunse, neevidente la o
analiza mai superficiala.
Relatiile dintre lumea animala si cea vegetala, de asemenea ce dintre omenire si conditiile geografice erau in
centrul preocuparilor lui.
Humboldt a transferat ideea lui Kant de impartire a domeniului stiintelor naturale in trei sectiuni:
- descrierea naturii
- istoria geologica a Terrei
- physikalische Geographie
El nu a dorit sa se limiteze la unul din cele trei domenii.
Din cei peste 60 ani de munca stiintifica, explorarile sale au reprezentat doar cinci ani, ani in care a cules
un extraordinar de vast material informativ, prelucrat si interpretat apoi timp de zeci de ani.
Vederile sale asupra geografiei erau cu totul extraordinare, urcandu-l pe Humboldt pe piedestalul destinat
creatorilor, fondatorilor stiintei noastre
a) El este primul care a privit natura intr-o perspectiva geografica, fara a scapa din vedere societatea
omeneasca cu toate aspectele sale. Pamantul a fost considerat un intreg organic inseparabil, ale carui parti
erau reciproc interdependente.
b) A crezut cu tarie in metodele stiintifice, punand accentul pe metoda inductiva, in buna traditie aristoteliana
c) El a dorit sa arate modul in care numeroasele fenomene ale naturii interactioneaza unele cu altele in
diferite locuri de pe Terra.
d) A pus accentul pe distributia fenomenelor in natura si nu pe clasificarea simpla a formelor intalnite.
e) Al.von Humboldt a pus bazele cercetarii geografice regionale.
f) A fost primul care a atras atentia asupra rolului pe care il joaca omul si influenta sa asupra naturii.
g) Prin studierea legaturii dintre clima si vegetatie, a descoperit legea zonalitatii si etajarii fitogeografice.
h) A acordat o mare atentie metodei cantitative in caracterizarea faptelor prin intermediul a diversi indici.
i) Humboldt mentiona ca nu este suficient sa constati faptele si fenomenele, ci important este sa scoti in
evidenta insusirile cele mai caracteristice ale fenomenelor.
j) A aratat stransa legatura intre geografia regionala/ descriptiva si cea generala/ teoretica, ambele avand
nevoie una de cealalta pentru a progresa.
Desi este revendicat de mai multe discipline, Humboldt ramane in primul rand drept unul din fondatorii
geografiei moderne, primul care a conceput geografia ca o descriere rationala si explicativa a peisajelor terestre
considerate ca intreguri.
Al doilea parinte al geografiei moderne este considerat Carl Ritter, contemporan cu Al.von Humboldt
fata de care nutrea o adevarata prietenie si pretuire. Nascut in 1779 intr-un targ din Saxonia aflat la poalele
muntilor Harz, el a parcurs anii de scoala sub influenta unor percepte care stimulau cunoasterea lumii prin
cunoasterea directa, prin drumetii si calatorii mai lungi. Dupa cum afirma biografii sai, C.Ritter a avut ca obiect
favorit in scoala, geografia. Ulterior, in anii studentiei, geografiei i s-a alaturat istoria si teologia.
Intre anii 1804 – 1807, Riter publica o serie de studii de geografie asupra Europei, intre acestea aflandu-se
si un studiu asupra continentului insotit de 6 harti. In lucrarile sale ulterioare, Ritter va folosi astfel de harti fara a
exagera rolul si rostul acestora. El afirma in Erdkunde ca prin folosirea unei culegeri de harti ca principala sursa
pentru demonstrarea stiintei sale, am comite, ca geografi, o mare greseala. Vorbind despre geografia anterioara
lui, Ritter combate ideea potrivit careia a cunoaste harta este identic cu a sti geografie.
Consacrarea deplina in domeniul geografiei o capata in urma puhlicarii unei geografii a lumii pe regiuni,
intitulata Erdkunde. Dupa aceasta performanta stiintifica, Ritter este apreciat drept reformatorul geografiei, cel
care a transformat un domeniu de cercetare, de studiu, intr-o stiinta. Avand o astfel de pozitie in lumea germanica,
in 1820 i se creaza o catedra speciala la universitatea din Berlin, C.Ritter fiind titularul primei catedre de
geografie existente in vreo universitate din lume. In paralel, Ritter a fost si profesor la Academia Militara din
Berlin, unde l-a avut ca student ep viitorul rege al Romaniei, Carol I.
Pe plan stiintific, C.Ritter realizeaza a doua editie a lucrarii Erdkunde, mult mai ampla, in 19 volume,
lucrare ce a starnit un viu interes din partea publicului si i-a adus acestuia o medalie de aur. Sunt prezentate in
9
Erdkunde, aspecte de geografie regionala ale Africii si Asiei, geografia celorlalte parti ale lumii fiind cuprinsa in
alte lucrari de mai mica intindere.
El atinge si latura geografiei umane, afirmand ca „pamantul si locuitorii sai se afla in cele mai stranse relatii
reciproce...”. Istoria si geografia trebuie sa ramana pentru totdeauna inseparabile. Pamantul influenteaza pe
locuitorii sai, iar locuitorii, la randul lor, produc modificari in ansamblul mediului natural.
Aceasta viziune implica privirea regiunilor individuale sau a continentelor, drept unitati care formeaza
obiectul de studiu al geografului. Viziunea lui Ritter asupra stiintei izvora din credinta ferma in Dumnezeu, ca
planificator, conducator al Universului. El privea Pamantul drept „casa de educatie a omului”, in care natura a
fost creata de Dumenzeu cu un anumit scop, spre a-ia arata omului calea dezvoltarii sale, a devenirii sale. El nu
privea forma continentelor (de exemplu) ca pe una accidentala, ci ca pe una determinata de Dumenzeu, special
pentru a fi capabila sa joace un rol desemnat de Dumenzeu pentru dezvoltarea omului.
Viziunea ritteriana asupra relatiei om-mediu era in concordanta cu spiritul timpului sau, cu filosofia lui
Hegel, profesor si coleg cu Ritter la univeristatea din Berlin, fapt care a intarit influenta lor asupra
contemporanilor. Carl Ritter a creat o adevarata scoala, din care s-a dezvoltat mai tarziu antropogeografia/
geografia umana.
Interesanta este viziunea lui Ritter asupra cercetarii geografice. El spunea urmatoarele: „sistemul meu este bazat
pe fapte si nu pe argumente filosofice. Adunarea datelor nu este un scop in sine; sistematizarea si compararea
datelor, regiune cu regiune ar trebui sa conduca la recunoasterea unitatii in aparenta ei diversitate”. Regula
fundamentala propusa de el pentru geografie, este realizarea de observatii pas cu pas, adica de la un lucru concret
la un alt lucru concret, si nu pornirea de la vreo ipoteza.
In 1827, Alexander von Humboldt se stabileste la Berlin, moment din care relatiile dintre cei doi mari
oameni de cultura germani, geografi, devin tot mai stranse. Humboldt spunea ca „opera lui Ritter este o implinire
a planlui lui Varenius”.
Adept al observatiei directe si al cercetarii de teren, C.Ritter a fost deci primul mare oponent a ceea ce
s-ar putea numi „geograf de teren”. Fiind angrenat in sistemul unviversitar, calatoriile si deplasarile sale au fost
mai restranse, fara a lipsi cu totul. Intre acestea, se numara si o calatorie prin Europa sud-estica, cand a petrecut
cateva saptamani si in Tara Romaneasca.
Contributia lui C.Ritter la dezvoltarea geografiei poate fi sintetizata pe cinci paliere: cel al unitatii in
diversitate, cel al noii stiinte, cel al studiilor inductive, cel al “regionalismului” si cel al teleologiei.
Contributii ritteriene:
1. A dezvoltat ideea unitatii in diversitate, recunoscand asemenea lui Humboldt, marea complexitate a
naturii.
2. A militat pentru o “noua geografie”, prin care el intelegea interconexiunile si interrelatiile existente la
suprafata terestra.
3. El a considerat necesare cercetarile de teren, geografii trebuind sa faca observatie dupa observatie pana
cand legile generale devin evidente pentru cercetator.
4. Abordarea regionala este cea care l-a facut faimos pe C.Ritter, relatiile, interconexiunile dintre multimea
fenomenelor fiind analizate la nivelul unor areale, clar delimitate.
5. Aspectul teleologic al geografiei lui C.Ritter, prin care, este privit ca un continuator al “geografului” Kant.
a) C.Ritter a considerat drept obiect al geografiei, studiul spatiilor de pe suprafata Terrei, impreuna cu
populatia, economia si mediul natural. Toate acestea trebuie privitesi studiate prin folosirea metodei
istorice.
b) C.Ritter introduce in geografie principiul integrarii care incearca sa explice raporturile dintre fenomenele
geografice pe baza comparatiei.
c) C.Ritter este fondatorul metodei comparative din geografia regionala. El a dat stiintei noastre unitate si
coerenta.
- El nu a fost un veritabil om de teren/ cercetator dupa criteriile actuale; in scrierile sale s-a bazat mai mult
pe observatiile facute de altii.
10
- El a fost in principal un antopogeograf, fapt ce il deosebeste de contemporanul si prietenul sau Humboldt.
Ritter nu a ignorat geografia fizica, asa dupa cum Humboldt nu a ignorat geografia umana. Dar Ritter a
folosit geografia fizica pentru a identifica habitatele umane sau pentru a preciza limitele regiunilor locuite.
- A a vut o puternica influenta in epoca, beneficiind de catedra de geografie pe care a slujit-o timp de
aproape 40 ani. Intre audientii sai s-au numarat Karl Marxx, Arnold Guyot, Elisee Reclus.
Acesti doi titani ai stiintei noastre au marcat dezvoltarea geografiei. Exista desigur diferente considerabile
intre C.Ritter si Alex.von Humbold, una fiind mult clamata si anume punctul de vedere stiintific al lui Humboldt
opus celui religios al lui Ritter. In fapt, amandoi au acordat o mare atentie unitatii naturii, a lumii inconjuratoar,
apoi amandoi credeau ca scopul final al cercetarii era de a clarifica aceasta unitate.
Humboldt a fost puternic angajat in dezvoltarea treptata a stiintei naturii, cea mai mare contributie a sa
fiind in domeniul geografiei fizice sistematice; multi il considera drept fondatorul biogegrafiei si al climatologiei.
In privinta lui Ritter, contributia sa cea mai importanta ramane in domeniul geografiei regionale, modelul
de tratare preconizat de el fiind si in prezent folosit de geografii regionalisti din intreaga lume.
Dezvoltarea stiintei facea tot mai dificila cuprinderea de catre o singura persoana a ansamblului unei
intregi stiinte, astfel ca insusi C.Ritter s-a vazut obligat sa se concentreze asupra relatiei societate-madiu natural,
contribuind esential la individualizarea antropogeografiei.
PARTEA A III-A
Revenind la “Antropogeographie”, lucrarea care i-a adus celebritatea in randul geografilor, sa amintim
ca acel determinism, acea dependenta a societatii de conditiile naturale este mult mai temperat in volumul al 2-lea
Primul volum aparut in 1882, a avut un impact mai mare in lumea geografilor. Aceasta lucrare a sigurat de la
inceput autorului un loc aparte in lumea stiintifica, deoarece ea s-a dovedit a fi o intregire a geografiei lui
Humboldt si Ritter.
13
Daca Fr.Ratzel a creat notiunea de antropogeografie, iar Elisee Reclus pe cea de geografie sociala, P.Vidal
de la blache este cel care foloseste pentru prima oara expresia geografie umana, intr-o lucrare ce deschide o
colectie intitulata “Tablouri ale Frantei”
REZUMAT
Ultimele decenii ale secolului al 19-lea au fost martore ale generalizarii sistemului economic capitalist,
mai precis a insertiei ultimelor teritorii ale oikumenei, necunoscute pana atunci europenilor, in uriasul sistem
oclonial. Asistam, in consecinta, la consolidarea functiei informative a geografiei si in puls, pe fondul reformei
curiculare din tarile dezvoltate, la aparitia tot mai multor catedre universitare de geografie, menite sa asigure
pregatirea stiintifica necesara cadrelor didactice din invatamantul preuniversitar. Accesul geografiei in universitati
nu a fost deloc usoara, fiind nevoie de mari personalitati care sa se impuna si sa impuna geografia universitara.
Intre ele s-au numarat si cei doi co-fondatori ai geografiei umane/ antropogeografiei stiintifice moderne Friedrich
Ratzel si Paul Vidal de la Blache. Primul a fauct dovada tratarii de o maniera pozitivista a omului de catre
geografie – introducand pentru totdeauna omul in cercetarea stiintifica geografica, cel de-al doilea contribuind la
aprofundarea geografiei regionale in care elementul definitoriu il reprezinta omul, cu zestrea sa culturala
transformat in cel mai influent factor geografic.
Relatiile om-natura se constituie, pana dupa al doilea razboi mondial, in principala preocupare a
antropogeografilor “dispusi” in doua tabere opuse – deterministii si posibilistii. Primii acordau o importanta
excesiva factorilor naturali (de mediu) care dirijau, organizaru chiar mersul vietii oamenilor si influentau
semnificativ dinamica sociala. Ceilalti – posibilistii – priveau societatea ca factor determinant in relatia cu mediul
(“natura propune – omul dispune”). In fond, si unii si ceilalti erau adepti si promotori ai geografiei regionale,
singura care oferea legitimitate si personalitate in raport cu alte domenii de cercetare universitare. Data fiind
preocuparea de a identifica regiunile conturate in timp la suprafata Terrei, geografia umana s-a trezit in situatia de
a fi contestata in mediile universitare (americane, mai ales). Motivul, geografia nu dispunea de un aparat teoretic
adecvat, in pas cu dinamica celorlalte stiinte.
14
PARTEA A IV-A
In raport cu aceste considerente, in evolutia generala a geografiei s-au identificat trei etape majore:
Etapa preparadigmatica: caracterizeaza geografia in general, si geografia umana in particular, pana in
pragul secolului 20. Este o perioada in care geografia capata un statut bine precizat in lumea academica, legat de
necesitatea pregatirii cadrelor didactice necesare invatamanatului gimnazial si cel liceal.
Prima etapa paradigmatica mai este numita si etapa geografiei regionale. Cu radacini in antichitate, ea
capata consistenta tot mai pronuntata in cursul sec 19, incepand cu Humboldt si Ritter si isi afla implinirea in
lucrarile scolii geografice franceze, fondate de P.V.de la Blache. In aceasta faza, geografia regionala devine
dominanta si se confunda chiar cu adevarata si unica geografie posibila. Apar teoreticieni severi ai gegorafiei
regionale care considera geografia regionala singura modalitate de a pastra unitatea si identitatea geografiei, in
contextul general al cunoasterii stiintifice. A.Hettner nu vedea deloc potrivita pentru stiinta noastra fragmentarea
acesteia in tot mai multe si mai inguste geografii.
Dupa 1950, cele mai multe dintre celelalte discipline academice, s-au orientat spre noi directii, noi
abordari, noi metodologii, cu puternica incarcatura matematica si/sau filozofica, astfel ca geografia – incremenica
aproape in coordonatele dominant regionaliste – parea tot mai izolata. O criza se pregatea sa acopere geografia,
criza care a condus la o noua paradigma, cea a abordarilor cantitative s ia utilizarii modelelor.
A doua etapa paradigmatica are ca tenta dominanta abordarile cantitative si cele bazate pe modele. Noua
paradigma va furniza, in general, solutii pentru problemele pe care precedenta paradigma cu greu le putea aborda,
dar ea nu va putea rezolva toate problemele, nu va oferi raspuns la toate intrebarile ridicate de noul context
stiintific si practic. Pe un plan mai general, in trecerea de la o paradigma la alta, pot exista elemente ale modei,
aspect subiectiv, care slabeste credinta in obiectivitatea stiintei.
Ce a fost revolutia cantitativa ? Doua sunt caracteristicile principale ale acestui nou demers care a
schimbat din temelii abordarea de catre geografi a realitatilor antropogeografice, si anume sustinerea si
intelegerea pozitivismului logic si punerea in centrul noii metodologii a localizarii
Pozitivismul logic este acel demers filozofic ce identifica cunoasterea cu stiinta si care are in vedere
studiul realitatii concrete si verificabilitatea ei. Metodologia rezultata, larg imprumutata din alte discipline,
necesita folosirea modelelor si a analizei statistice.
Localizarea se refera la pozitia fenomenelor in spatiu si la interactiunea dintre ele, de unde si numele de
analiza locationala dat acestei noi orientari.
Putem spune astfel, in esenta, ca aceasta paradigma (cantitativa) are la baza si propune geografilor
modelarea spatiala, bazata pe o serioasa pregatire statistico-matematica si insotita, in acelasi timp, de o deplasare
la nivel teoretic catre pozitivismul logic.
15
Modele clasice care au stat la baza noii geografii umane
Primul dintre ele, inclusiv cronologic, este un model dezvotlat si descris de J.H.von Thunen, un
proprietar funciar din N Germaniei. Acesta publica o lucrare in care aflam cum s-ar duspune cel mai bine in benzi
concentrice diferitele categorii de utilizare agroforestiera a terenurilor idn jurul unui oras important.
Pentru a obitne o asemenea dispunere, a fost nevoie de anumite conditii ipotetice, precum:
Existenta unui stat izolat de restul lumii
Dominarea acestui stat de catre un singur mare oras care ofera si singura piata urbana pentru valorificarea
productiei agricole a statului respectiv
Situatia orasului intr-o campie intinsa cu acelasi tip de sol in intreaga arie
Existenta unei retele dense si convergente de cai de transport a produselor agricole spre piata singurului oras
Cautarea profitului maxim de catre toti fermierii agricoli.
Toate aceste conditii ne apar azi drept conditii pentru elaborarea unui model, care simplifica realitatea in
scopul intelegerii unora dintre trasaturile acesteia.
Pe baza acestor conditii, Thunen a demonstrat ca valoarea terenurilor agricole scade pe masura departarii
de oras si, de asemenea, ca productia agricola se structureaza in functie de distanta de oras si specificul culturii
practicate. In linii generale, este vorba de urmatoare succesiune a zonelor: zona de cultura a legumelor,
zarzavaturilor, zona de crestere intensiva a animalelor pentru lapte, zona forestiera, apoi zona agriculturii
extensive in care alaturi de cereale aflam si cresterea animalelor pe pasuni.
Ernest Burgess, sociolog american, a propus modelul dezvoltarii urbane, model ce evidentiaza extinderea
spatiala a unui oras de o maniera radiala, ajungandu-se astfel la o structura zonala cu cinci inele concentrice:
a) centrul
b) o zona a tranzitiei cu spatii rezidentiale “invadate” de activitati comerciale si industriale din zona centrala.
c) arealul rezidential al clasei muncitoare
d) zona rezidentiala a locuintelor unifamiliale
e) zona exterioara a arealelor suburbane si a oraselor satelit.
Mult mai cunoscut este modelul locului central propus de geograful german Walter Christaller. El cauta
sa raspunda la doua intrebari importante privitoare la distributia populatiei intr-un anumit teritoriu: exista o
anumita ordine in aceasta distributie ? Si daca da, care sunt fortele care se afla in spatele ei ?
Raspunsul – sub forma modelului locului – se afla intr-o teza de doctorat ce analizeaza reteaua de asezari din S
Germaniei.
Terminologia esentiala a modelului christallerian include locurile centrale, regiunile complementare si
centralizarea unei asezari (urbane).
a) locurile centrale sunt identificat cu orasele-centre de servire a comunitatilor rurale regionale, furnizandu-
se acestora bunuri si servicii.
b) regiunile complementare sunt arealele servite de locurile centrale. Scolile ofera un bun exemplu de
organizare a locurilor centrale. Educatia/ invatamantul este doar unul din bunurile centrale si serviciile
centrale care concretizeaza o ierarhizare a centrelor populate existente intr-un anumit areal.
c) centralitatea a fost definita de Christaller ca raport intre serviciile furnizate si cele necesare numai
rezidentilor orasului in cauza. Orasele cu o centralitate ridicata ofera mai multe servicii pe locuitor, in
comparatie cu orasele care au o centralitate mai scazuta.
Torsten Hagerstrand, propune folosirea in geografia umana a teoriei difuziei, conform careia un articol,
o idee, o boala sau unele bunuri, produse ale activitatii umane, se difuzeaza intr-un areal dat, intr-o anumita
perioada de timp. El propune acest model in patru etape/ faze, numite si valuri de raspandire:
16
- faza initiala, cand toate lucrurile merg pe fagasul vechi; nici o modificare nu este resimtita; aceasta faza
se caracterizeaza prin contraste puternice.
- difuzia, cand se realizeaza reducerea contrastelor puternice specifice etapei initiale
- generalizararea, se caracterizeaza printr-o marire a numarului centrelor care accepta sa puna in practica
noile modalitati de lucru
- saturarea este marcata de moderarea si chiar oprirea procesului difuzional
Abordarile actuale de geografie umana tind sa fie grupate in termenii a trei directii filozofice: pozitivism,
umanism, structuralism.
Pozitivismul se afla in spatele revolutiei cantitative (analiza locationala, modelarea statistica si alte forme
de analiza spatiala).
Umanismul s-a ridicat impotriva dezumanizarii geografiei “stiintifice”, punand pe primul plan rolul
subiectivitatii personale, al creativitatii individuale si scopul activitatii umane. Umanistii au explorat de secole
natura umanitatii, pasiunile, puterile acesteia, in timp ce geografii au studiat Pamantul unde oamenii, intre alte
forme de viata, faureau casa terestra.
Filosofic, geografia umanista este cel mai apropiata de fenomenologie si existentialism. Geografii umanisti
resping obiectivitatea pozitivismului si doresc sa o inlocuiasca cu subiectivitatea. Mia mult, ei resping si
incercarile de identificare a principiilor generale sau a legilor. Geografia umanista considera persoanele ca
indivizi interactionand permanent cumediul, cu efecte atat asupra mediului cat si asupra lor.
Geografia umanista doreste sa arate ca important este sa intelegm oamenii, sa vedem modul in care ei sun
“conectati” la peisajul inconjurator, modul cum ei se comporta in anumite locuri. De asemenea, ea urmareste sa
afle modul in care oamenii interpreteaza lumea si cum se integreaza in ea.
Important in geografia umanista este faptul ca intelegerea oamenlor in raportu cu mediul/ lumea in care
traiesc este mai importanta decat explicarea respectivei situatii spatiale (ex: Ferentari). Geografii umanisti cred ca
acel spatiu influenteaza/ afecteaza modul in care oamenii se comporta in diferite situatii reale.
Mai mult decat atat, geograful insusi poate fi influentat in demersul sau, de ceea ce se numeste sensul/
semnificatia locului. Examinarea procesului de sens al locului a reprezentat o buna perioada de timp, una din
activitatile principale, centrale ale goegrafiei umaniste.
Cel mai cunoscut dintre geografii promotori ai acestei directii umaniste este Yi Fu-Tuan, care are si un
studiu intitulat chiar “Geografia Umanist”
Structuralismul s-a nascut odata cu miscarile de protest de acum aproape patru decenii, care a generat in
geografie un curent radical tipic geografiei sociale britanice (cel mai stralucit exponent, D.Harvey). Este un
structuralism de origine marxista, folosit de catre geografii aflati in cautarea unor explicatii mai adanci, profunde,
ale schimbarilor istorice si geografice din timpurile moderne si contemporane.
Harvey cauta saimbunatateasca gandirea marxista, fiind promotorul materialismului geografic.
PARTEA A V-A
Informatii geografice despre spatiul european conturat ca vatra a poprului roman, intalnim mai intai la
scriitorii antici, greci si latini, interesati sa descrie aceasta secventa spatio-temporala, inclusa partial inca din
sec 7 I.Hr in lumea civilizata a vremii, prin acele orase-colonii elene de pe tarmul Pontului Euxin.
Incepand cu secolul 14, informatiilor scrise li se adauga si cele cartografice, mai intai sub forma
portulanelor in care aflam mentionate porturile de la Dunare si Marea Neagra, porturi care se aflau in legaturi
stranse, comergiale cu orasele italiene. Dintre informatiile scrise se evidentiaza cele arabe (Al Idrisi, Ibn Battuta)
apoi cele ale diplomatilor vest-europeni.
17
Mai aproape de spiritul geografic modern, sun lucrarile realizate la sfarsitul secolului al 17-lea si inceputul
celui urmator, de catre Nicolae Milescu spatarul si Dimitrie Cantemir. Nicolae Milescu este autorul primei lucrari
(pe plan mondial) cu caracter geografic si etnografic asupra Siberiei (Jurnal de calatorie in China), iar Dimitrie
Cantemir elaboreaza celebra lucrare Descriptio Moldaviae. Aceasta lucrare este insotita de o harta, fapt care ii
aduce un plus de valoare geografica. In Tara Romaneasca iese in evidenta tot in aceasta perioada, stolnicul
Constantin Cantacuzino, care tipareste la Padova Harta Tarii Romanesti, harta care s-a raspandit repede in Europ,
fiind folosita de numerosi invatati in lucrarile lor.
Cel mai important moment al ultimei parti a sec 19, a fost reprezentat pentru geografie, de infiintarea
Societatii Romane de Geografie (1875), act la care a contribuit si principele de atunci, rege mai tarziu, Carol I,
fost student al marelui geograf german Carl Ritter.
Intemeietorul scolii geografice moderne romanesti este Simion Mehedinti, una din figurile ilustre ale
culturii nationale, personalitate marcanta in domeniile geografiei, etnografiei, pedagogiei. Simion Mehedinti
detine, daca putem spune asa, cateva “superlative geografice romanesti”: primul bursier al Societatii Romane de
Geografie trimis in strainatate, prima teza de doctorat in geografie, primul profesor universitar de geografie,
primul geograf ales membru al Academiei Romane, primul geograf ajuns intr-o functie ministeriala, prima sinteza
teoretica de exceptionala valoare asupra geografiei ca stiinta (Terra, 1931).
Pentru noi, cel mai important lucru ramane intemeierea scolii geografice moderne romanesti.
Format sub influenta unor mari personalitati ale geografiei mondiale (V.la Blache, Fr.Ratzel), Simion
Mehedinti si-a dezvoltat un sistem propriu, original, de gandire geografica, pe care si l-a facut cunoscut prin
numeroase lucrari, intre care magistrala sinteza – unica la vremea ei – Terra, introducere in geografie ca stiinta,
in doua volume.
Viziunea antropogeografica a profesorului S.Mehedinti este insa consemnata in numeroase alte lucrari, cu
deosebire in cele in care evidentiaza interactiunea dintre factorii geografici si dezvoltarea istorica. De altfel,
S.Mehedinti fundamenteaza teoretic si metodologic antropogegografia romaneasca inca de la primele sale lucrari
tiparite – “Stepa romaneasca din punct de vedere antropogeografic” ca si prin orientarea Seminarului de
Geografie – unde se dovedeste preocupat in primul rand, de problemele geografiei umane.
George Valsan, student si colaborator al lui Simion Mehedinti, cunoscut ca geograf fizician (geomorfolog),
are si contributii de mare valoare in domeniul antropogeografiei. Amintim in acest sens lucrarile privitoare la
popularea Tarii Romanesti, mai precis a Baraganului...
George Valsan este considerat si unul din fauritorii etnografiei moderne nationale, gratie lucrarilor sale cu
caracter teoretico-metodologic, precum si activitatii sale vizand orientarea cercetarii etnografice.
G. Valsan a coordonat infiintarea Muzeului Etnografic al Translivaniei, primul muzeu etnografi romanesc realizat
dupa principii moderne, stiintifice.
In 1920, la numai 35 ani, G.Valsan este ales membru al Academiei Romane, o recunoastere a
exceptionalelor sale calitati de om de stiinta si universitar.
Constantin Bratescu, de asemenea student si colaborator al lui Simion Mehedinti, se evidentiaza prin
studiile sale de geografie umana asupra spatiului ponto-danubian; el este supranumit “geograful Dobrogei”,
contribuind ca nimeni altul la cunoasterea stiintifica geografica a acestui spatiu romanesc.
Profesor la Universitatea din Cernauti si urmasul prof.S.Mehedinti la Universitatea din Bucuresti, C.Bratescu a
fost de asemenea si membru al Academiei Romane.
18
Dezvoltarea antropogeografiei romanesti
Inceputurile antropogeografiei in perioada moderna, sunt legate de Societatea Geografica Romana. Dupa
intemeierea invatamantului geografic universitar, se acorda o atentie prioritara problemelor de geografie umana,
la fundamentarea acesteia contribuind parintele geografiei moderne romanesti Simion Mehedinti; lui i se alatura
Stefan Popescu.
Geografia populatiei si asezarilor (sau geografia umana) conturata de S.Mehedinti, s-a dezvoltat sub
influenta scolii franceze de geografie umana, chiar si in privinta metodologiei aplicate. Influenta majora au avut-o
lucrarile lui Emm.de Martonne (intre ele, La Valachie), privind distributia geografica a populatiei din sudul tarii
sau vaita pastorala la romani. Acest ultim filon – al pastoritului – va fi cu deosebire valorificat in perioada
interbelica, fiindu-i consacrate si cateva teze de doctorat.
Tematica “pastorala” abordand una din tre ocupatiile caracteristice poporului nostru, si-a gasit incununarea
ceva mai tarziu, in celebra lucrare Pastoritul la romani, al carei autor (Romulus Vuia, geograf ca formatie), este
considerat de majoritatea etnografilor drept fondatorul etnografiei stiintifice romanesti.
In perioada interbelica, dupa desavarsirea fauririi statului roman unitar, campul investigatiilor se
diversifica, geografii romani imbratisand un cerc larg de probleme: geografie istorica, etnografie, aspecte
demografice s.a. Se intocmesc harti entice ale tarii, se urmaresc deplasarile de transhumanta, se analizeaza
repartitia teritoriala a populatiei pe baza datelor primului recensamant general.
In contextul tulbure al anilor ’40, marcati de declansarea celui de-al doilea razboi mondial, se dezvolta
geografia politica, al carei reprezentant de seama a fost prof I.Conea, student si colaborator al lui S.Mehedinti;
Conea se evidentiaza de asemenea si prin lucrari de geografie istorica. El a fost profesorul de geografie al
viitorului rege al Romaniei, Mihai I.
Problemele de geografiea asezarilor omenesti tratate in lucrari speciale sau in lucrari regionale au retinut
atentia tuturor geografilor interbelici. Preocuparile de geografie economica au fost de mai mica amploare,
aspectele economice regasindu-se, prioritar, in lucrarile de geografie regionala. Se subliniaza in aceste lucrari,
potentialul economic variat al tarii dar si valorificarea unilaterala a acestuia prin implicarea in mare masura a
capitalului strain.
Putem spune intr-o concluzie partiala asupra perioadei anterioare instaurarii comunismului, ca
antropogeografia romaneasca se gasea racordata la marile tendinte evidente pe plan mondial, cu un anumit
specific generat de situatia economico-sociala a tarii (accent pe lumea rurala, pe cea a micilor asezari urbane –
vezi pastoritul).
19
gradul de urbanizare a judetelor, cresterea numerica si repartitia oraselor tarii
rolul social-economic al oraselor mici
procesul de urbanizare
zonele suburbane
asezarile de tip satelit
ierarhizarea social-economica a oraselor
In geografia rurala a fost elaborat conceptul de complex rural privit ca o realitate social-teritoriala, in care
vatra, mosia, populatia si activitatile sale trebuie analizate in stransa corelatie. Apare o prima clasificare
functionala a asezarilor rurale, alte studii abordand gruparea sau dispersia asezarilor, dar si distributia pe altitudine
a acestora, dezvoltarea industriala a satelor, urbanizarea satelor...
In geografia populatiei sunt abordate problemele privind evolutia repartitiei teritoriale si structura acesteia
(a populatiei), structura miscarii migratorii interne atat la scara nationala cat mai ales in cadrul diferitelor unitati
teritoriale, la care se adauga harti de profil.
In cadrul geografiei economice, atentia se indreapta prioritar spre problemele de tipologie si regionare a
industriei in ansmblu sau pe ramuri, precizandu-se cu acest prilej, continutul unor categorii taxonomice: regiunea,
nodul industrial, gruparea, centrul industrial s.a.
Au fost abordate totodata, aspecte ale structurii regionale a industriei, ale prezentarii diferitelor ramuri, a
raportului dintre industrializare, urbanizare si mediul inconjurator. Problemele de geografia industriei au o larga
reflectare in numeroase studii regionale ca si in hartile tematice incluse in Atlasul National. Geografii consemnau
si analizau astfel impactul in teritoriu al intensului proces al industrializarii socialiste.
Geografia agriculturii si utilizarii ternurilor, geografia transporturilor si a cailor de comunicatii,
geografia turismului.......
20