GEOLOGIE GENERALA

INTRODUCERE

De la inceput trebuie să amintesc faptul că acest curs nu este o creaţie proprie,

meritul meu este că am selectat diferitele capitole din materialul bibliografic prezentat
la sfarşit. Materialul bibliografic a mai fost completat de către mine cu noutăţi din acest
domeniu.
Cursul GEOLOGIA ZĂCAMINTELOR DE GAZE NATURALE, este un curs
complex, care tratează multiple probleme teoretice şi practice necesare pregătirii
specialiştilor, pentru acest domeniu. Sunt prezentate elemente de : Cristalografie şi
Mineralogie ; Geologie fizică, Paleontologie şi Geologie stratigrafică ; Geologia
hidrocarburilor şi Ipoteze privind originea hidrocarburilor; Prospectarea, explorarea şi
cercetarea complexă a zăcămintelor de hidrocarburi ; Metode geofizice de investigare a
găurilor de sondă şi perforarea sondelor ; Calculul elementar al rezervelor de
hidrocarburi ; Secţiuni geologice şi hărţi structurale ; Geologia principalelor unităţi
structurale ale Romaniei şi Geologie de şantier. Cursul evidenţiază importanţa
cunoaşterii factorilor geologici în forajul sondelor şi exploatarea zăcămintelor de
hidrocaburi pentru realizarea unei cât mai bune pregătiri şi din punct de vedere
geologic, a viitorilor specialişti din acest domeniu al cercetării, explorării şi exploatării
hidrocarburilor.

Autorul

Geologia este ştiinţa care studiază modul de formare, alcătuirea şi istoria dezvoltării
globului terestru.
Geologia studiaza structura si compozitia globului pamantesc , constituentii acestuia si
modul de formare , precum si procesele care se desfasoara in interiorul si exteriorul
planetei si care concura la modificarea permanenta a scoartei terestre.
Geologia zăcămintelor de hidrocarburi are ca obiect studiul condiţiilor de formare a
petrolului şi gazelor naturale, al zăcămintelor şi al legilor geologice referitoare la
răspandirea lor în scoarţa terestră.
Domeniile de cercetare specializata a GEOLOGIEI sunt:
-Mineralogia-studiaza compusii naturali care alcatuiesc scoarta Pamantului , modul lor
de structurare spatiala (cristalografia)
-Petrologia/Petrografia-studiaza gruparea mineralelor in roci si conditiile genetice care
determina apariritia rocilor
-Paleontologia-studiaza resturile de organisme ce au populat planeta de la aparitia
vietii , iar Paleoecologia –conditiile de mediu in care au vietuit organismele pastrate in
stare fosila.
Geodinamica-studiaza fenomenele si procesele de miscare si transformare a scoartei
terestre.
Tectonica-studiaza deformarile suferite de formatiunile geologice si cauzele care le-au
produs
-Stratigrafia si Geologia Istorica-studiaza modul de formare si sedimentare a depozitelor
in procesele geologice si evolutia in timp a acestora precum si inlantuirea proceselor
geologice.
-Paleogeografia-studiaza istoria variatiei conditiilor fizico-geografice in conexiune cu
evolutia geologica.
Geochimia-reprezinta un ansamblu de metode chimice de detectare a substantelor in
scoarta terestra.
Geofizica-reprezinta totalitatea metodelor fizice aplicabile mediului geologic pentru
masurarea unor caracteristici si parametrii prin care sa se creeze modele interpretabile
din punct de vedere teoretic si al descoperirii de substante utile.

Cap. 1. MINERALE ŞI ROCI

1.1. Minerale
Mineralele sunt substanţe solide, lichide sau gazoase, omogene din punct de
vedere al proprietăţilor fizico-chimice, formate în scoarţa pământului, ca rezultat natural
al diferitelor procese geolgice. Mineralele sunt alcătuite din elemente chimice. Dintre
cele peste 100 elemente chimice cunoscute în natura, numai opt participă într-un
procent de 98.8 % la formarea scoarţei terestre şi anume : oxigenul, siliciul, aluminiul,
fierul, calciul, potasiul şi magneziul, restul de elemente contribuind în procent de numai
1,2 %.
Mineralele solide se pot prezenta în două feluri dupa modul cum sunt distribuiţi
ionii, atomii sau moleculele în structura lor internă : minerale amorfe sau necristalizate,
având structura interna neregulată (particolele au o dispoziţie haotică) şi minerale
cristalizate, caracterizate printr-o structură internă regulată. La mineralele cristalizate
particolele sunt dispuse în şiruri regulate, care în cele trei dimensiuni ale spaţiului
determină o reţea cristalină.
Pe baza caracteristicii formei externe, toate cristalele întalnite la minerale pot fi
încadrate în şapte grupe numite sisteme de cristalizare. Fiecare sistem include mai multe
forme cristalografice simple şi compuse, ce derivă dintr-o formă geometrică de bază
(cea mai simplă), care dă şi numele sistemului de cristalizare. Cele şapte sisteme de
cristslizare sunt : sistemul cubic, sistemul patratic, sistemul hexagonal, sistemul trigonal
sau romboedric, sistemul rombic, sistemul monoclinic şi sistemul triclinic.
1.1.1. Proprietăţile fizice ale mineralelor
 Mineralele au o serie de proprietăţi fizice care le deosebesc unele de altele şi pe
baza carora acestea pot fi identificate.
Densitatea. Prin densitatea unui mineral se întelege raportul dintre masa şi
volumul acestuia. Din punct de vedere al densităţii (care la minerale variază de la 1 la
23 g/cm3) se pot separa urmatoarele grupe de minerale :
- Minerale foarte uşoare, cu densitatea sub 2 g/cm3 (petrolul, carbunii);
- Minerale uşoare, cu densitatea 2-4 g/cm3 (sare gemă, gips, calcite);
- Minerale grele, cu densitatea 4-10 g/cm3 (blenda, baritina, pirita, galena) ;
- Minerale foarte grele, cu densitatea 10-23 g/cm3 (argintul, aurul, platina).
Duritatea este rezistenţa pe care o opune un mineral la patrunderea în masa sa a
unui corp dur. Pentru a se aprecia gradul de duritate al mineralelor a fost adoptată scara
lui Mohs, reprezentată prin zece minerale aşezate în ordinea crescandă a durităţii lor.
Scara lui Mohs cuprinde urmatoarele minerale : 1) talc ; 2) gips ; 3) calcit ; 4) fluorina ;
5) apatit ; 6) ortoză ; 7) cuarţ ; 8) topaz ; 9) corindon ; 10) diamant.
Duritatea unui mineral se afla zgâriind mineralul respectiv, pe rând, prin încercări
cu minerale din scara lui Mohs.
Clivajul reprezintă una din proprietăţile fizice întâlnite numai la minerale şi
constă în desfacerea acestora mai mult sau mai puţin uşoară, după suprafeţe plane,
atunci când sunt solicitate prin lovire. După modul în care se realizează clivajul
cristalelor, acestea se clasifică în :
- clivaj perfect, când se produce uşor, după feţe plane, cu luciu sidefos, de
exemplu la mica, gips, grafit;
- clivaj foarte bun, care se produce destul de uşor, după feţe plane, cu luciu
sticlos, de exemplu la ortoză, baritină, calcit ;
- clivaj bun, care se realizează mai greu, după suprafeţe aproape plane, cu luciu
şters, de exemplu la fluorină ;
- clivaj slab, care se realizează greu, iar feţele obţinute nu au continuitate, de
exemplu la titan şi apatit ;
- clivaj imperfect, care se realizează cu mare greutate, de exemplu la beril şi
sulf.
Spărtura. Mineralele se sparg prin lovire după suprafeţe diferite, forma acestora
reprezentând pentru unele minerale o proprietate distinctă. Spărtura mineralelor poate
fi : concoidală (suprafeţele obţinute sunt curbe, de exemplu la cuarţ, opal), aşchioasă
(cupru, corindon), fibroasă (gips), pământoasă (caracteristică mineralelor friabile
sfărâmicioase – caolin, creta etc.).
Culoarea. Aceasta proprietate este determinată de capacitatea de absorbţie a
radiaţiilor spectrului solar. Mineralele pot fi : incolore – cele care absorb în totalitate
radiaţiile luminoase (cuarţ, muscovit şi gips) şi colorate – acele minerale care
selecţionează razele de lumina. Mineralele pot avea o culoare proprie, datorată
compoziţiei chimice a ionilor ce intră în constituţia lor, de exemplu : culoarea roşie
(cinabru), galben (sulf), verde (malachit), albastru (azurit) etc., sau culoarea mineralelor
se poate datora impurităţilor (de exemplu cuarţul poate fi colorat în alb, rosu-brun,
violet, negru, funcţie de impurităţile conţinute).
Culoarea urmei. Aceasta reprezintă culoarea pulberii provenită dintr-un mineral
când este frecat pe o bucată de porţelan. La unele minerale culoarea urmei este aceiaşi
cu, culoarea mineralului, de exemlplu malachitul, de culoare verde, lasă o urma tot de
culoare verde. La alte minerale, culoarea urmei este diferită de cea a mineralului ; astfel,
pirita care este galbenă lasă o urmă neagră, hematitul de culoare neagră lasă o urmă
brun-roşcată etc.
Luciul unui mineral depinde de puterea de absorbţie şi de reflexie a luminii la
suprafaţa acestuia. Luciul poate fi: metalic (galenă, pirită, aurul), adamantin (diamant,
blendă), sticlos (cuarţ, corindon), sidefos (mică, gips), gras (sulf, talc), mat (limonit,
caolinit).
Transparenţa. Din punct de vedere cum se comportă faţă de razele de lumină,
mineralele se pot împărţii în :
- transparente, lasă să treacă în intregime razele de lumină prin ele fara să le
absoarbă, exemplu :cuarţul, sarea gemă.
- semitransparente (translucide), lasă numai o parte din razele de lumină să
treacă prin ele, de exemplu : blenda, cinabrul etc.
- opace, nu lasă să treacă razele de lumină prin ele, de exemplu : pirita, grafitul
etc.
Proprietăţile electrice. După modul de comportare în ceea ce priveşte
conductibilitatea electrică mineralele se împart în trei grupe :
- conductoare de electricitate : magnetit, pirită, aur etc.
- semiconductoare : biotit, blendă, grafit etc.
- neconducatoare sau dielectrice : cuarţ, sulf, calcit etc.
Proprietăţile magnetice. Din punct de vedere al proprietăţilor magnetice
mineralele se împart în doua grupe :
- paramagnetice, când sunt atrase de un magnet : hematit, limonit, ilmenit,
cromit etc.
- diamagnetice, când nu sunt atrase de un magnet : cuarţ, gips etc.
Existaă minerale care au în ele însele proprietăţi magnetice, mineralele feromagnetice
ce atrag pilitura de fier, de exemplu magnetitul.
Proprietăţi radioactive. Radioactivitatea constă în proprietatea pe care o are un
element radioactiv de a se transforma spontan în alt element de natură chimică diferită,
transformarea fiind însoţită de emisie de particole alfa şi beta şi raze gama, care produc
efecte importante : luminiscenţa, ionizarea aerului, producerea de caldură. Cele mai
cunoscute minerale radioactive sunt cele de uraniu şi thoriu, întâlnite sub formă de
oxizi, sulfaţi, fosfaţi şi altele.
Dintre proprietăţile enumerate prezintă o deosebită importanţă în procesul de
dislocare a rocilor prin foraj duritatea şi clivajul.
1.1.2. Clasificarea mineralelor.
Cea mai utilizată este clasificarea mineralelor după compoziţia lor chimică,
conform căreia acestea se împart în cinci clase, care la rândul lor se subdivid în subclase
şi acestea în grupe de minerale.
Clasa elemente. În această clasă sunt grupate elemente chimice ce se gasesc în
stare nativă, în special metale. Mai importante sunt gazele rare (heliu, neon, argon),
metale rare (platină, aur, argint), metale comune (fier, nichel, cupru, zinc), semimetale şi
nemetale (bismut, stibiu, carbon, sulf). Metalele native au luciu metalic, duritate medie,
greutate specifică ridicată, o foarte bună conductibilitate electrică şi termică. Sunt foarte
stabile din punct de vedere chimic.
Clasa sulfuri. Mineralele din această clas sunt foarte numeroase, existand
aproximativ 40 de elemente chimice care intra in combinatie cu sulful, cele mai
frecvente fiind : fierul, cuprul, zincul, nichelul etc. Sulfurile prezinta un luciu metalic
pronuntat, duritate medie, conductibilitate electrica si termica ridicata. Cele mai
cunoscute sunt sulfurile de fier : pirita (FeS2), pirotina (FeS) ; sulfurile de cupru :
calcopirita (CuFeS2), calcozina (Cu2S) ; sulfura de plumb : galena (PbS) ; sulfura de
zinc : blenda (ZnS) ; sulfura de mercur : cinabru (HgS) etc.
Clasa halogenide.Mineralele care intră în aceasta clasa sunt reprezentate prin
sărurile acizilor : HFl, HCl, HBr, HI, fiind împărţite în: floruri (fluorina CaF 2), sarea
gemă (NaCl), silvina (KCl), carnalitul (KMgCl 3 . 6H2O), bromargintul (AgBr).
Mineralele sunt transparente, au greutate specifică mică, luciu sticlos şi sunt solubile în
apă.
Clasa oxizilor şi hidroxizilor grupează cei mai simpli compuşi ai metalelor cu
oxigenul şi hidroxilul. Proprietăţile acestor minerale sunt foarte diferite, unele sunt
incolore sau colorate diferit, transparente, fără luciu metallic, duritate ridicată, altele au
culori închise, luciu metallic, au greutate specifică mai ridicată şi sunt mai puţin dure.
Oxizii se găsesc în proporţie de 17 % în scoarţa terestră fiind în cea mai mare
parte concentraţi în parţile superioare ale litosferei. Cei mai importanţi sunt oxizii de
fier : hematitul (Fe2O3), magnetitul (Fe3O4), limonitul (Fe2O3 . nH2O) ; oxizi de
aluminiu : corindonul (Al2O3) ; bauxita (Al2 O3 hidratat) ; oxid de siliciu : cuarţ (SiO2)
etc.
Clasa sărurilor oxigenate cuprinde minerale care din punct de vedere chimic
sunt săruri ale acizilor : carbonic, sulfuric, wolframic, fosforic, silicic etc.
Carbonaţii au o duritate mijlocie, culori în general deschise, fac reacţie cu acidul
clorhidric şi formează depozite imense în natură. Cele mai răspândite sunt : calcitul
(CaCO3), dolomitul [CaMg(CO3)2], sideritul (MnO2), rodocrozitul (MnCO3).
Mineralele din subclasa sulfaţi au luciul sticlos-sidefos sau mat, duritate relativ
mică, nu recţionează cu acidul clorhidric, au culori variate. Cele mai cunoscute sunt :
anhidritul (CaSO4), gipsul (CaSO4 . 2 H2O), baritina (BaSO4).
Wolframaţii au o duritate medie, greutate specifică ridicată, culori diferite. Se
mentionează wolframitul [(Fe,Mn) WO4].
Silicaţii includ cele mai răspandite minerale din scoarţa terestră la a cărei
alcătuire participă în procent de 75 %. Au duritate medie spre mare, greutate specifică
mică, luciu sticlos, culori diferite. Cele mai răspandite minerale din această subclasă
sunt feldspaţii care pot fi ortoclazi sau potasici (silicaţi de Al şi K) şi feldspaţi plagiclazi
sau calciosodici (silicaţi de Al si Na sau Ca). De asemenea prezintă importanta : olivina
(silicat de Mg si Fe), granaţii (silicaţi de Ca, Al, Mg, Mn, Cr), piroxenii (silicaţi
feromagnezieni de Ca, uneori şi de Mn, Al, Na), amfiboli (faţa de piroxeni aceştia mai
conţin : H2O, Fl, Cl), zeoliţi (silicaţi de Al, Ca, Na, Ba, Sr, K hidrataţi).
1.2. Roci
Rocile sunt asociaţii de minerale care alcătuiesc scoarţa Pământului şi studiul lor
formează obiectul petrografiei. După criteriul genetic rocile se împart în trei grupe : roci
eruptive (magmatice), roci sedimentare şi roci metamorfice.
1.2.1. Roci eruptive
Aceste roci se formează prin consolidarea unor magme (topituri naturale formate
din silicaţi, silice, oxizi metalici, vapori de apa, gaze), care iau naştere la adâncimi mari
în interiorul scoarţei terestre. Datorită substanţelor volatile pe care le conţin, magmele
au tendinţa să migreze către suprafaţă, unde din cauza scăderii presiunii şi temperaturii
se consolidează. Dacă răcirea magmei se realizează la adâncime mare, solidificarea ei se
face foarte încet, când în mod succesiv vor atinge temperaturile de cristalizare diferite
minerale. Cristalele au timp să se dezvolte în lichidul magmatic, putând atinge
dimensiuni apreciabile, iar rocile formate prin asocierea lor vor fi complet cristalizate.
Daca magma ajunge pâna aproape de suprafaţă, racirea ei se face într-un timp mai scurt,
cristalele şi mineralele au dimensiuni mici, iar dacă magma se revarsă la suprafaţă sub
forma de lavă, racirea ei se face foarte repede, aproape brusc şi se consolidează sub
formă de materie necristalizata.
O dată cu racirea magmei are loc şi o diferenţiere a acesteia după greutatea
specifică a diferitelor elemente care o compun. Oxizii de: Si, Al, Na şi K se ridică în
părţile superioare ale bazinului magmatic, formând magme acide, cu conţinut ridicat de
bioxid de siliciu (bogate în minerale de cuarţ şi feldspat, mai uşoare şi mai deschise la
culoare), în timp ce oxizii de Fe, se separă în părţile inferioare ale bazinului formând
magme bazice, sărace în bioxid de siliciu, dând naştere la minerale grele şi de culori
închise din grupa piroxenilor şi amfibolilor. Se pot diferenţia şi magme cu o compoziţie
chimică intermediară, magme neutre, sau cu o compoziţie chimică foarte bazică
(magme ultrabazice).
Prin patrunderea magmelor în rocile de deasupra bazinelor magmatice şi
consolidarea lor se formează intruziunile magmatice, ce pot avea diferite forme de
zăcământ. Astfel se cunosc batolitele – forme de zăcământ de dimensiuni foarte mari, de
sute de km pătraţi ; lacolitele – forme asemanatoare unor lentile legate printr-un canal
de bazinul magmatic ; stockuri – forme cilindrice de dimensiuni mari (diametre de
câţiva km) ; daykuri – forme rezultate prin umplerea cu topitura magmatică a unor
crăpături (falii) din scoarţa terestră. (Fig.1)

Fig.1. Formele de zăcământ ale intruziunilor magmatice

 a – batolit ; b – lacolit ; c – stock ; d – dyke.
Când magma ajunge la suprafaţă dă naştere vulcanilor ; ieşirea ei se poate face
lent, prin revărsare şi curgere sau violent fiind însoţită de explozii. Din consolidarea lor
rezultă rocile magmatice efuzive sau vulcanice.
Principalii componenţi ai rocilor eruptive sunt : SiO2 ; Al2O3 ; Fe2O3 ; FeO ;
MgO ; CaO ; S ; Cl ; F ; Ca, iar mineralele care intră în compoziţia acestor roci se
împart în minerale principale, accesorii şi secundare. Mineralele principale la rândul
lor, după culoare, pot fi : minerale leucocrate de culoare deschisă, reprezentate prin
silice, feldspaţi, muscovit, minerale melanocrate, de culoare închisa reprezentate prin
olivină, turmalină, biotit, hornblendă etc. Mineralele accesorii se întalnesc în mod
sporadic fiind reprezentate prin: granaţi, zircon, magnetit, ilmenit, corindon etc.
Mineralele secundare se formează după consolidarea rocilor eruptive, prin procese de
tansformare ulterioară suferite de acestea şi sunt reprezentate prin : fluorină, clorit,
calcit, oxizi de fier.
Clasificarea rocilor mgmatice se poate face din punct de vedere chimic în : roci
acide (SiO2 > 65%), neutre (41% < SiO2 < 65%), bazice (SiO2 < 41%). După criteriul
geologic care ţine seama de adâncimea în scoarţă, la care s-au format rocile eruptive se
deosebesc :
- roci abisale (intrusive) sau plutonice, formate la adâncimi mari ;
- roci hipoabisale şi filoniene, formate la adâncimi mai mici ;
- roci de suprafaţă sau efuzive(vulcanice).
Dintre cele mai cunoscute roci eruptive se menţionează :
- granitul – rocă intruzivă acida, de culoare deschisă în constituţia careia intră :
cuarţ, feldspat, muscovit, mai rar biotit, hornblendă, granaţi etc. Se cunosc masive de
granit la noi în ţară în Munţii Măcinului (Greci, Pricopan, Turcoaia), în Carpaţii
Meridionali (Ogradena, Cerna, Muntele Mic, Tismana, Retezat, Parang), Munţii
Apuseni (Muntele Mare, Highiş) ;
- granodioritul care include o cantitate mai mare de minerale melanocrate faţă
de granit. Este răspândit mai ales în Banat (Bocşa, Ocna de Fier, Dognecea, Oraviţa,
Sasca Montană, Moldova Noua) unde formează ‘ banatitele ‘. Astfel de roci sunt
întalnite în Munţii Poiana Ruscăi, Bihor, Vlădeasa şi Dobrogea de Nord ;
- sienitul şi dioritul – roci intruzive cu o compoziţie chimică neutră, formate din
feldspaţi, hornblendă, biotit etc. Sunt lipsite de cuarţ liber. Sienite se cunosc la : Ditrău
(Carpaţii Orientali), Turcoaia, Iacobdeal (Dobrogea de Nord) şi la Ogradena (Banat).
Dioritul este întalnit la : Greci (Dobrogea de Nord), Poiana Mărului (Carpaţii Orientali),
şi în Munţii Highiş ;
- gabbroul – rocă magmatică intruzivă bazică. Are o culoare închisă datorită
proporţiei mare de minerale melanocrate. Conţine feldspaţi, olivină, hornblendă şi este
cunoscut la Greci (Dobrogea de Nord), Iuţi (Banat), în Munţii Lotrului, Parângului şi
Drocii ;
- riolitul – rocă magmatică efuzivă, acidă fiind corespondentul de suprafaţă al
granitului. Conţine cristale mari de cuarţ şi feldspaţi, prinse într-o masă sticloasă,
roşietică sau verzuie. Riolitul este răspândit în Munţii Oaş, Gutâi şi în Munţii Apuseni
(Vlădeasa, Roşia Montană) ;
 - dacitul – este corespondentul de suprafaţă al granodioritului. Este o rocă
acidă, efuzivă, care conţine cristale de hornblendă, biotit, cuarţ, prinse într-o masă
cenuşie închisă. Dacitul se găseşte în Munţii Apuseni şi în lanţul vulcanic Oaş – Gutâi –
Ţibleş ;
- andezitul – rocă efuzivă alcatuită dintr-o masă cenuşie negricioasă cu cristale
de feldspaţi, hornblebdă, biotit etc. Este corespondentul de suprafaţa al dioritului şi
formează numeroase masive vulcanice în Munţii Oaş – Gutâi – Ţibleş – Rodnei –
Călimani – Harghita şi în Munţii Apuseni (Săcărâmb, Brad, Zlatna, Roşia Montană,
Baia de Arieş) ;
- bazaltul – o rocă efuzivă, bazică, de culoare închisa, care conţine ca minerale
principale : feldspaţi feromagnezieni, amfiboli, piroxeni, olivină, iar ca minerale
accesorii : magnetit, cromit etc. Este corespondentul de suprafaţă al gabbroului şi este
cunoscut la : Racoş (Brasov), Detunata (lângă Abrud), Lucareţu – Sanoviţa (Banat).
1.2.2. Roci sedimentare
Rocile sedimentare s-au format prin sedimentarea materialului rezultat prin
alterarea şi dezagregarea unor roci preexistente, prin procese de precipitaţie chimica din
soluţii apoase, sau prin acţiunea vieţuitoarelor. Funcţie de modul de formare, rocile
sedimentare se împart în urmatoarele categorii : roci detritice, roci reziduale, roci de
precipitaţie chimică şi roci biogene.
1.2.2.1. Rocile detritice
Studiind modul de formare al rocilor sedimentare detritice se pot deosebi mai
multe faze : dezagregarea maselor minerale mai vechi, tranportul materialului rezultat şi
transformarea materialului depus în roca sedimentara.
Dezagregarea şi alterarea rocilor sunt procese de natură mecanică sau chimică.
Alterarea mecanică constă în dezagregarea rocilor în fragmente din ce în ce mai mici,
fără schimbarea compoziţiei chimice. Acţiunea de distrugere a rocilor este provocată de
urmatorii factori : apa, variaţile de temperatură, acţiunea de îngheţ şi dezgheţ, acţiunea
organnismelor. În cazul alteraţiei chimice, rolul important revine apei încarcata cu
bioxid de carbon, care provoacă în principal descompunerea silicaţilor ( aceştia
predomina în rocile magmatice) şi dizolvarea carbonaţilor.
Transportul materialului dezagregat se realizează de diferiţi agenţi de transport
spre zonele depresionare : văi, şesuri, lacuri, mări şi oceane. Principalii agenţi care
contribuie la realizarea acestui transport sunt : gravitaţia (provoacă rostogolirea pe
pantele reliefului a fragmentelor de roci), apa (transportul se realizează atât în soluţie
cât şi în suspensie), aerul (transportă materialul dezagregat sub formă de nisip şi praf).
Sedimentarea materialului transportat are loc în sectoarele în care puterea de
transport a diferiţilor agenţi se micşorează sau încetează total. În felul acesta se
acumulează diferite depozite de sedimente care, după mediul în care se realizează
depunerea, pot fi subaeriene sau subacvatice. În domeniul continental se formează
depozitele reziduale (solurile, lateritele), depozite deluviale (materialul acumulat la
poalele pantelor), depozite eoliene (material transportat de vânt), depozite glaciare
(material transportat de gheţari), depozite torenţiale (conuri de dejecţie), depozite
lacustre (materialul sedimentat în lacuri).
În domeniul marin, procesul de sedimentare atinge amploarea maximă atât ca
durată în timp, cât şi ca extindere în spaţiu. Materialul detritic şi cel sub formă de
soluţie se depun pe fundul mării formând depozite marine sortate după mărime şi
greutate.
Diageneza include totalitatea proceselor în cadrul carora au loc o serie de
transformări fizice şi chimice, ce duc la transformarea sedimentelor în roci consolidate.
Dintre principalele procese diagenetice se menţionează :
- compactarea – constă în micşorarea spaţiului dintre fragmentele detritice,
datorită presiunii materialului care se depune deasupra;
- cimentarea - sedimentelor care se realizează prin precipitarea mineralelor care
alcătuiesc cimentul şi care pot proveni atât din afara, cât şi din interiorul sedimentelor;
- dizolvarea – consta în solubilizarea anumitor minerale;
- dolomitizarea – constă în transformarea calcarelor organogene în dolomite,
adica într-un carbonat dublu de calciu şi magneziu;
- silicifierea – o substituţie a diferitelor minerale şi resturi de organisme prin
silice, care se depune sub formă de opal, calcedonie sau cuart ;
- încarbonizarea – transformarea resturilor vegetale în cărbuni ;
- bituminizrea – transformarea resturilor minerale într-un mediu lipsit de aer.
Substanţa organică pierde apa, oxigenul, azotul, înbogaţindu-se în carbon şi hidrogen, în
felul acesta rezultând hidrocarburile gazoase şi lichide.
După mărimea fragmentelor care le compun, rocile detritice se împart în patru
subgrupe : psefite (diametrul fragmentelor este mai mare de 2 mm), psamite (diametrul
fragmentelor este cuprins între 0,1 şi 2 mm), aleurite (diametrul fragmentelor este
cuprins între 0,1 şi 0,01 mm), pelite (diametrul fragmentelor este mai mic de 0,01 mm),
iar dupa cum aceste fragmente sunt libere sau cimentate se pot grupa în doua categorii :
mobile-necimentate şi consolidate-cimentate.(tab. 1)
Clasificarea rocilor detritice

Grohotişul este o rocă constituită din fragmente colturoase provenite din

dezagregarea altor roci. Se întalneste la baza pantelor abrupte.
Brecia s-a format prin cimentarea grohotişului. Cimentul poate fi de natură
argiloasă, limonitică etc.
 Bolovanişul se găseşte în apropiera izvoarelor şi provine din grohotiş transportat
de ape la distanţe mici, astfel încât fragmentele de roci nu au putut sa se rotunjească
complet.
Pietrişul este constituit din fragmente rotunjite şi se găseşte de-a lungul râurilor,
fluviilor, pe ţărmul mărilor.
Conglomeratul a rezultat din cimentarea bolovanişului şi a pietrişului. Cimentul
poate fi de natură argiloasă, calcaroasă, silicioasă sau feruginoasă.
Nisipul este o rocă formată din graunţi minerali necimentaţi, rezultaţi din
dezagregarea diferitelor roci. Din punct de vedere mineralogic, nisipurile sunt alcătuite
din: cuarţ (50-100 %), feldspaţi (10-15 %), muscovit (10-15 %), la care se adaugă
granaţi, amfiboli, piroxeni, magnetit, zircon, aur nativ etc. Nisipurile sunt foarte
răspandite în deşerturi, în lungul apelor curgătoare şi în zonele de ţărm ale mărilor.
Gresia s-a format prin cimentarea nisipului, cimentul putând fi de natură
silicioasă, argiloasă, calcaroasă sau feruginoasă. Culoarea rocii depinde de natura
cimentului sau de cea a mineralelor componante. Se pot întâlnii gresii : albe (silicioase
sau calcaroase), roşii, gălbui (feruginoase), verzi (glauconitice), negricioase
(manganoase) etc.
Loessul este o rocă de culoare galben-deschis, ruginie sau cenuşie-gelbuie,
sfărâmicioasa, formată din praf fin silicios (50-60 %) şi praf argilos.
Argila a luat naştere prin transformarea diagenetică a malurilor şi namolurilor din
râuri, lacuri, mări şi oceane. Din punct de vedere mineralogic, argilele sunt alcătuite din
silicaţi de aluminiu, rezultaţi din alterarea unor roci preexistente la care se adaugă :
clorit, limonit, cuarţ, mică, feldspaţi şi diferite proporţii de substanţe organice. Au o
culoare alb-cenuşie, galbenă, roşie, verde, albastră sau chiar neagră, determinată de
prezenţa unor impurităţi de natură minerală sau organică. Argilele sunt unsuroase la
pipăit, iar în contact cu apa devin plastice. Nu fac efervescenţa cu acizi.
După conţinutul argilelor în diferite componente mineralogice se deosebesc mai
multe varietăţi : argila caolinoasă ( mineralul caolinit este într-un procent ridicat), argila
smectică (culoare vânătă),argila refractară ( prin ardere dă un material tare ce poate
reţine caldura un timp îndelungat), argila bentonitică etc.
Marna este o rocă pelitică cu un conţinut ridicat de carbonat de calciu (40-60 %).
Marnele au o culoare albă-galbuie sau cenulşie, sunt moi la pipăit, în general
sfărâmicioase şi fac efervescenţă cu acidul clorhidric.
1.2.2.2. Rocile reziduale
Rocile din această categorie rezultă din acumularea materialului rezidual provenit
din dezagregarea mecanică şi chimică a unor roci preexistente în condiţile unui climat
tropical şi a unui relief puţin accidentat. Sunt alcatuite din minerale greu solubile, care
după formare rămân pe loc sau sunt transportate pe distanţe foarte mici.
Lateritul este o rocă de culoare galben-roscată sau brună, alcatuită din hidroxizi
de Al şi Fe, la care se adaugă fragmente de diferite roci.
Bauxita constituie un laterit fosil şi are o răspandire mult mai largă. Se prezintă
sub formă de mase compacte sau pământoase de culoare galbuie, roşcata, brună sau
negricioasă. Bauxitele se formează pe seama unor roci eruptive sienite, bazalte) în urma
unor procese specifice de alteraţie sau pe seama calcarelor. De menţionat că bauxitele se
pot forma şi din procese de sedimentare sau chimice în mediu marin sau lacustru.
 Tot din categoria rocilor reziduale mai fac parte : lhemul, terra-rossa şi solurile.
1.2.2.3. Rocile de precipitatie chimică
Aceste roci se formează prin precipitarea chimică a substanţelor minerale
solubile, transportate de către apele curgătoare în bazine unde are loc concentrarea şi
precipitarea lor. În general sunt alcătuite dintr-un singur mineral formând aşa numitele
roci monominerale.
Rocile de precipitaţie chimică numite şi evaporite (deoarece evaporarea este
factorul care determină în ultimă analiză precipitarea) au luat naştere în lagune separate
de bazinul marin, în aşa fel încât apele puteau trece într-un singur sens, dinspre bazinul
marin înspre lagună, aportul permanent de apă marină însemnând şi un aport de
substanţe dizolvate. Separarea lagunei de bazinul marin s-a realizat fie prin cordoane de
nisip străbătute de canale înguste prin care apele pătrund în lagună, fie prin cordoane ce
depăşeau nivelul apei, dar peste care valurile puteau trece din bazin în lagună.
Condiţile de formare a rocilor de precipitaţie pot fi realizate şi în mări deschise, în
acele porţiuni în care circulaţia apelor de profunzime este întreruptă faţă de largul mării
printr-o barieră (recifi) şi evaporarea locală este superioară volumului de apă de
provenienţă continentală.
Dintre rocile de precipitaţie chimică din domeniul lagunar şi marin se
mentionează : sarea gemă, sărurile delicvescente, gipsul, calcarul (depozite lagunare),
calcarul oolitic, minette, depozite litorale).
Sarea gemă se depune iniţial sub formă de strate orizontale, dar datorită presiunii
mari, fiind o rocă plastică, strapunge depozitele sedimentare de deasupra, luând forma
unor sâmburi sau masive de sare. Rocile saline sunt de regulă macrogranulare,
compacte. Sarea este incoloră sau albă, roşie sau galbuie datorită hidroxizilor de fier,
cenuşie sau neagră datorită impurităţior argiloase şi conţinutului în substanţe
bituminoase.
Silvina şi carnalitul sunt săruri de potasiu şi au luat naştere în aceleaşi condiţii ca
şi sarea. Se depun însa ultimele şi de aceea se găsesc în asociaţie cu sarea, dar la partea
superioară a zăcămintelor.
Gipsul şi anhidritul apar de regulă asociate cu argile, dolomite şi calcare. Se
întâlnesc sub formă de intercalaţii stratiforme, corpuri lenticulare, mase neregulate sau
aglomerări de-a lungul unor fisuri. Pot avea culori diverse : alb, cenuşiu, galben, roz,
albăstrui sau negru.
Cacarul oolitic este o rocă rezultată din depuneri concentrice de carbonat de
calciu în jurul granulelor de nisip sau resturilor organice. Uneori carbonatul de calciu
este înlocuit de carbonat de fier rezultând rocile feruginoase (siderit, hematit, limonit),
numite minette.
Dintre rocile de precipitaţie formate în ariile continentale pot fi menţionate :
crustele calcaroase, tuful calcaros, travertinul, formaţiunile din pesteri.
Crustele calcaroase iau naştere la suprafaţa solului, în ţinuturi aride, cu ape
subterane bogate în carbonat de calciu. Datorită evaporarii intense, apele subterane, prin
capilaritate, sunt atrase spre suprafaţă, unde depun conţinutul lor de săruri dizolvate.
Tuful calcaros şi travertinul se formează, de regulă în zone cu izvoare de natură
postvulcanică, din apele cu temperatură normala, prin precipitarea carbonatului de
calciu datorită degajarii bioxidului de carbon în momentul ieşirii apelor la suprafaţă.
Precipitarea se face sub formă de cruste, pe tulpini de plante şi ulterior, datorită
distrugerii substanţei organice, rocile ramân foarte poroase. Travertinul rezultă prin
umplerea în cea mai mare parte a golului tufului calcaros cu, carbonat de calciu. Sunt
roci foarte uşoare şi au o culoare galbuie.
1.2.2.4. Rocile biogene
Rocile biogene sau organogene rezultă din acumularea resturilor de organisme
animale şi vegetale. După natura chimică a depozitelor se deosebesc: roci calcaroase,
silicioase, feruginoase şi fosfatate (roci acaustobiolite), carbuni, bitumene (roci
caustobiolite).
Calcarele organogene sunt formate preponderent sau exclusiv din texturi sau
schelete de organisme, întregi sau fragmentate, sau pot rezulta în urma activităţilor
vitale ale organismelor. Dintre rocile organogene se mentionează:
- calcare recifale, care se numesc după organismul care a construit reciful ;
calcare coraligene, calcare cu Lithotamnium, calcare cu bryozoare etc. Calcarele
recifale au o stratificaţie foarte slabă sau aceasta este complet absentă şi pot fi masive,
compacte sau vacuolare ;
- calcare cochilifere care pot fi : calcare cu numuliţi, calcare cu echinoderme,
calcare cu moluşte etc. Rocile au un aspect general variat, în funcţie de formele
individuale ale fragmentelor organogene şi de dimensiunile lor. De cele mai multe ori
cimentul de natură calcitică are o dezvoltare apreciabilă ;
- creta este o rocă de culoare albă, poroasă, friabilă şi este constituită din 97 %
calcit şi 1-3 % substanţă organică.
Rocile silicioase includ :
- diatomitele : roci uşoare, poroase de culoare gălbuie, care au luat naştere prin
acumularea testurilor (învelişul care protejează corpul animalelor) de diatomee ;
- radiolaritele, asemanatoare la aspect cu diatomitele şi constituite din resturi
de radiolari.
Rocile fosfatice cuprind fosforitele (roci foarte variate, detritice, chimice,
organogene, cu un conţinut mare de 5 - 6% oxid de fosfor) şi guano. Fosforitele se pot
prezenta sub forma de granule, ciment sau nodule.
Spre deosebire de rocile organogene acausobiolite, care au luat naştere din
substanţa minerală a organismelor, rocile organogene caustobiolite s-au format din
substanţa organică a plantelor şi animalelor.
Cărbunii provin din transformarea substanţei vegetale în absenţa oxigenului şi
sub influenţa bacteriilor anaerobe, proces cunoscut sub numele de încarbonizare.
Funcţie de proprietăţile fizice şi chimice sunt mai multe varietăţi de carbuni :
- turba, rocă afanată, de culoare galben-brună, cu 50 - 60 % carbon şi cu putere
calorică 5.279 - 4.100.kJ/kg (1.500 - 2.000 kcal/kg) ;
- lignitul, în care se cunoaşte uşor structura vegetală, de culoare brună-cafenie,
ce conţine 57 - 65 % carbon şi are putere calorică de 8.372 - 17.126 kJ/kg (2.000 -
4.100.kcal/kg) ;
- carbunele brun, care poate fi considerat un lignit de calitate superioară. Este
compact, are o culoare neagră, conţine 60 - 82 % carbon, iar puterea calorică este
cuprinsă între 17.162 - 25.300 kj/kg (4.100 - 7.000 kcal/kg) ;
 - huila, de culoare neagră mată, este compactă, casantă, conţine 76 - 90 %
carbon şi are o putere calorică de 25.300 – 37.700 kJ/kg ( 7.000 – 9.000 kcal/kg) ;
- antracitul, carbunele cu cel mai înalt grad de transformare, are o culoare
neagră, luciu metalic, conţine 90 – 95 % carbon şi are o putere calorică de 37.700 –
38.500 kj/kg (9.000 – 9.200 kcal/kg).
Bitumenele naturale reprezintă un amestec complex şi variabil de hidrocarburi
gazoase, lichide şi solide şi se găsesc în rocile sedimentare şi mai rar în rocile
metamorfice şi eruptive. Ele s-au format în urma procesului de bituminizare, care constă
în transformarea materiei organice, în special al grăsimilor, în lipsa oxigenului, în medii
saline sau salmastre ( golfuri, lagune, mări interioare).
Dintre principalele bitumene naturale se menţionează : petrolul (un amestec
natural, lichid şi inflamabil, de hidrocarburi gazoase, lichide şi solide), gazele naturale (
libere sau asociate cu petrolul), smoala (produs rezultat din oxidarea şi răşinificarea
petrolului naftenic), asfaltul (amestec de hidrocarburi grele de petrol oxidat), parafine
fosile ( produse ale petrolurilor parafinoase), sisturi bituminoase (roci pelitice
impregnate cu bitumene şi care după natura sedimentului mineral pot fi : argiloase,
silicioase, marnoase sau carbunoase)
1.2.2.5. Rocile piroclastice
Un loc aparte în clasificarea rocilor îl ocupă piroclastitele. Activitatea vulcanică
explozivă conduce la apariţia unui material fragmentar, constituit din sticlă vulcanică,
lavă consolidata în aer, fragmante de roci vulcanice preexistente erupţiei. Tot acest
material expulzat în aer conduce, prin acumulare gravitaţională, la formarea de roci
eruptive, prin natura petrografică, dar dacă se ia în considerare modul de formare şi de
prezentare (sub forma de strate), ele se pot incadra în categoria rocilor sedimentare.
Cele mai multe din aceste depozite sunt intercalate în alte formaţiuni sedimentare,
ele marcând elementele de vulcanism « proxismal ». Adesea însş, acest material se
acumulează simultan cu cel clastic, determinând apariţia de roci mixte, pentru care se
utilizează denimirea de tufite.
Produsele solide ale manifestărilor vulcanice, funcţie de mărimea elementelor
sunt, în principal urmatoarele :
- blocurile vulcanice – bucăţi de lavă întărită sau fragmente de roci smulse din
pereţii vulcanului de dimensiuni ce depăşesc 10 –15 cm ;
- bombele – bucăţi de lavă aruncate în aer, solidificate pe parcurs, total sau
parţial ;
- lapilii – fragmente mici de lavă consolidată (dimensiuni de câţiva cm) ;
- cenuşa vulcanică – material fin, provenit atât din lava întarită, cât şi din roci
ale pereţilor vulcanului.
Din acumularea şi transformarea acestor produse rezultă rocile piroclastice. Când
sunt formate din elemente de dimensiuni mari (blocuri, bombe), prinse într-o matrice
fină (lapili, cenuşă), formeaza aglomerate vulcanice. Dacă predomină elementele mari,
colţuroase, sau de formă neregulată se numesc brecii vulcanice. Aglomeratele şi breciile
vulcanice sunt roci uşoare, de culoare brună închisa, sau cenuşie, cu granulaţie nergulată
şi lipsite de stratificaţie.
Prin acumularea şi diageneza cenuşilor vulcanice se formează tufurile vulcanice,
roci fine, uşoare, bine stratificate. Ele au fost denumite în funcţie de rocile vulcanice cu
chimism asemănător ; tufuri dacitice (au o culoare verzuie), riolitice (de culoare
albicioasă-galbuie), andezitice (de culoare cenuşie inchisă).

1.2.3. Roci metamorfice

Prin metamorfism se înteleg transformările fizico-chimice pe care le suferă rocile
sub acţiunea factorilor endogeni (presiune şi temperatură). Sunt supuse
metamorfismului atât rocile sedimentare şi eruptive, cât şi rocile metamorfozate într-o
fază anterioară. Transformarea poate duce fie numai la o modificare de natură mecanică,
fie la cristalizarea şi recristalizarea mineralelor formate anterior, sau se pot forma
minerale noi pe seama celor existente. În urma acestor transformări, compoziţia chimică
globală a rocii poate ramâne nemodificată (metamorfism izochimic), sau poate să se
modifice simţitor, datorită unui aport de material, sau indepartării materialului anterior
(metamorfism allochimic).
1.2.3.1. Factorii care provoacă procesele metamorfice
Factorii fundamentali care determină şi influentează transformarea rocilor în
procesul de metamorfism sunt: temperatura, presiunea litostatică, presiunea orientată
(stress), componenţii mobili.
Temperatura are o importanţa deosebită în procesul de metamorfism, creşterea ei
determinând o mărire a vitezei reacţilor chimice cu implicaţii asupra compoziţiei
mineralogice. Această creştere este cauzată de ridicarea maselor magmatice în scoarţa
terestră, sau a soluţilor legate de ele (cu temperaturi cuprinse între 500 şi 1.300 grade
Celsius), sau de scufundarea la anumite adâncimi a depozitelor sedimentare. Cercetări
experimentale au dus la concluzia că procesele de metamorfism se desfăşoara la
temperaturi cuprinse în intervalul 100 – 900 grade Celsius.
Presiunea este un factor care exercită o influenţă directă asupra transformării şi
adaptării rocilor. Se distinge, pe de o parte, presiunea litostatică, care acţionează
uniform în toate direcţiile, fiind dominantă la
adâncimi din ce în ce mai mari şi se datoreşte apăsării stratelor acoperitoare asupra celor
inferioare, iar pe de altă parte, presiunea orientată (stressul), care actionează numai într-
o singură direcţie şi se datoreşte eforturilor tectonice, tensiunilor interne (tensiunea de
cristalizare, tensiunea maselor supraincălzite). Sub acţiunea presiunii litostatice se
formează minerale cu volume moleculare reduse respectiv greutate specifică mare
(feldspaţi plagioclazi, ortoză, granaţi etc.), iar sub acţiunea stressului se formează
minerale lamelare sau fibroase, dezvoltate perpendicular pe direcţia de acţiune a
stressului (clorit, talc, mică etc.).
Componenţii mobili, cum sunt apa, dioxidul de carbon, clorul, fluorul etc., cu o
acţiune geochimică importantă în procesul de metamorfism, provin fie din dezagregarea
magmelor în curs de consolidare, fie din dezhidratarea sau pierderea componentelor
volatile ale rocilor supuse matamorfismului. Fiind foarte mobile, aceste substanţe
patrund în planele de clivaj ale mineralelor, porii şi fisurile rocilor, pe distanţe
apreciabile şi datorită tamperaturii ridicate dizolvă unii componenţi, ca : Fe, Mn, SiO2,
CaCo3 etc., iar la o scădere a temperatrii, soluţiile devin suprasaturate şi precipită
anumite minerale. În acelaşi timp, fluidele respective intră în reacţie cu rocile prin care
circulă, formând noi minerale mai stabile în noile condiţii.
1.2.3.2. Clasificarea tipurilor de metamorfism
Se deosebesc trei grupe mari de metamorfism : metamorfism dinamic,
metamorfism de contact şi metamorfism regional.
Mteamorfismul dinamic este un metamorfism local, legat îndeosebi de zonele de
ruptură şi în special în zonele unde s-au produs mişcări de încalecare. Presiunea care
însoţeşte fenomenele de dislocare a depozitelor din scoarţa terestră deplasează şi
laminează rocile, le sfărâmă şi le transformă în cataclazite şi minolite. Cataclazitele sunt
roci în care efectele deformaţiilor cataclastice (de fărâmitare) sunt evidente, dar se poate
face cu uşurinţă reconstituirea rocii supuse eforturilor mecanice. Minolitele sunt roci
formate în urma unei cataclaze puternice, pe seama altora mai rezistente din punct de
vedere chimic. De regulă sunt roci fin granulare, unele foarte dure (cele silicioase),
altele afânate şi necimentate.
Metamorfismul de contact constă în transformarea rocilor sub influenţa
temperaturilor înalte şi a reacţiilor chimice care se produc datorită soluţiilor şi gazelor
degajate de o masă eruptivă din apropiere. Zona din jurul corpului intruziv unde au loc
diferite transformări poate varia de la câţiva centimetri la câţiva kilometri (depinde de
mărimea corpului intuziv, de adâncimea la care se situează şi de raporturile dintre acesta
şi rocile înconjuratoare) şi poatră denumirea de aureolă de contact (fig.3).
Prin ridicarea temperaturii sub acţiunea corpului eruptiv ia naştere
metamorfismul de contact termic. De regulă nu se produce o modificare în compoziţia
chimică a rocii (metamorfism izochimic), transformările constând în special în
recristalizari, iar rocile care se formeaza se numesc corneene. Sunt roci compacte de
culoare cenuşie, roşcată, verzuie etc., au o duritate foarte mare, iar compoziţia lor
mineralogică variază în funcţie de natura rocii de provenienţă. Cele mai răspândite sunt
corneenele formate pe seama rocilor argilo-marnoase şi calcaroase. Din calcarele şi
dolomitele supuse unui puternic metamodfism de contact termic rezultă marmure.

Fig.3. Aureola de contact

a – corp intruziv ; b – conturul zonei supuse metamorfismului.
In cazul mtetamorfismului de contact cu aport de substanţe, vorbim de un
metamorfism metasomatic, în care transformarea rocilor este rezultatul acţiunii chimice
reciproce dintre rocile magmatice şi cele înconjuratoare. Cele mai frecvente roci din
această categotie sunt skarnele, formate la contactul unor roci eruptive granitoide cu
calcare. Sunt roci de culoare albă, cenuşie, verzuie sau gălbuie, cu o compoziţie
mineralogică complexă : calcit, granaţi, piroxeni, amfiboli, feldspaţi etc., la care se mai
adaugă sulfuri metalice : pirită, blendă etc. şi oxizi : magnetit, hematit etc.
 La noi în ţara se cunosc corneene în Dobrogea de nord (Iacobdeal, Greci), Banat,
Munţii Padurea Craiului, iar skarne în Dognecea, Ocna de Fier (Banat), Băita, Bihor etc.
Metamorfismul regional este dezvoltat pe suprafeţe vaste, fiind cel mai răspândit
tip de metamofism. Factorii determinanţi ai acestui metamorfism sunt : temperatura,
presiunea şi componenţii mobili. Domeniul în care se realizează metamorfismul se
împarte pe vericală în trei zone :
- zona superioară (epizona), în care temperatura este relativ moderată,
presiunea litostatică mică, iar stressul este foarte puternic. Se produce atât un
metamorfism mecanic, cât şi chimic. Rocile care se formează sunt diferite varietăţi de
şisturi cristaline (cu o şistuozitate evidentă) : şisturi cloritoase (roci de culoare verde
alcătuite din clorit, cuarţ, grafit etc.), şisturi grafitoase ( culoare cenuşiu-negricioasă,
conţin grafit, cuarţ, sericit etc.), şisturi talcoase ( culoare alb-verzuie, luciu mat, grase la
pipăit, fiind alcătuite aproape exclusiv din talc), şisturi cuarţitice (culoare în general albă
şi conţin : cuarţ, sericit, muscovit, biotit etc.).
- zona mediană (mezozona) în care temperatura şi presiunea litostatică au
valori mari. Stressul poate fi puternic sau poate lipsi. Se produce un metamorfism mai
mult chimic, iar dintre rocile care se formeaza se mentionează : micaşisturile,
amfibolitele, calcarele cristaline. Micaşisturile sunt roci cu o şistuozitate clară, datorită
predominării mineralelor lamelare şi includ : muscovit, biotit, cuarţ, grafit, granaţi etc.,
la care se adaugă minerale accesorii : zircon, magnetit, hematit etc. Amfibolitele sunt
roci de culoare verde inchis, negricioase, constituite îndeosebi din hornblendă şi
plagioclazi şi provin din metamorfozarea rocilor eruptive bazice şi neutre sau a
sedimentelor marnoase şi calcaroase. Calcarele cristaline sunt roci de culore albă, roz-
cenuşie sau verzuie şi sunt alcătuite din calcit, cuarţ, talc, clorit, epidot, muscovit etc.
- zona inferioară (catazona) în care temperatura este foarte mare, presiunea
litostatică înalta, stressul este foarte slab sau lipseşte. Principalele roci care se formează
sunt gnaisurile. Ele se pot forma pe seama rocilor eruptive granitoide (ortognaise) sau
pe seama unor depozite sedimentare psamoargiloase (paragnaise). Sunt constituite din
cuarţ, feldspat plagioclaz, ortoză, biotit, muscovit etc. şi au o culoare deschisă. Sisturi
cloritoase se cunosc în Carpaţii Meridionali (Leaota), Munţii Apuseni ; şisturi talcoase
în Banat (Rusca Montană, Nucşoara) ; şisturi grafitoase în Carpaţii Orientali (Rodna
Veche, Bălan), Carpaţii Meridionali (Valea Jiului, Baia de Fier) ; calcare cristaline în
Munţii Făgăraşului, Poiana Ruscă, Muntele Mare ; gnaisuri în Carpatii Meridionali
(Lotru, Cibin, Poiana Ruscă) şi mai puţin în Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni.

Cap 2. GEOLOGIE FIZICĂ

2.1. Structura internă a pământului

 Pentru cunoaşterea structurii interne a globului pământesc s-au folosit mijloace
indirecte, bazate pe calculele masei Pământului, studiul meteoriţilor şi al propagării
undelor seismice. Datele directe de investigare a structurii Pământului se refera la o
parte cu totul superficiala (cea mai adancă mina din lume a atins adâncimea de 3.800 m
în Africa de Sud, iar cel mai adânc foraj cca 12.000 m. Se ştie că raza medie a
pământului este de cca 6.367.662 m.
Undele seismice produse de cutremure constituie o sursă de informaţie
indirectă de extremă importanţă. Dintre cele mai semnificative sunt undele
longitudinale, numite şi unde P (prime), pentru că au viteza mai mare şi apar primele la
suprafaţă şi undele tansversale, denumite şi unde S (secunde). Din studiul propagării
undelor seismice în interiorul globului pământesc s-a putut trage concluzia că materia
terestră este distribuită simetric în jurul centrului Pământului şi constituie învelişuri
sferice ce se acoperă unele pe altele, diferind între ele prin proprietăţile lor elastice.

Fig.3. Structura internă a Pământului :

a – diagramele vitezelor undelor P şi S ; b – geosferele globului terestru.

Proprietatile elestice ale mediului favorizeaza propagarea uneia din cele doua tipuri de
unde.Astfel in gaze si lichide nu se pot propaga decat unde longitudinale, in timp ce in
mediile solide se pot propaga atat cele longitudinale cat si cele transversale.
Viteza de propagare a undelor in medii elastice depinde de proprietatile acestora.
Pentru undele longitudinale s-a demonstrat teoretic ca viteza este data de relatia ,
cunoscuta sub numele de formula lui Newton :

v E


unde : E este modulul lui Young (modulul de elasticitate)

ρ este densitatea mediului prin care se propaga undele
Pentru undele transversale exista o relatie asemanatoare in care in locul modulului lui
Young apare modulul de forfecare , din aceasta cauza vitezele de propagare in solide
pentru cele doua tipuri de unde sunt diferite.
Învelişurile sunt separate de suprafeţe de discontinuitate puse în evidenţă de salturi în
viteza de propagare a undelor seismice. În acest mod s-a determinat existenţa a doua
categorii de suprafeţe de discontinuitate seismică : suprafeţe de discontinuitate de
categoria I sau principale şi de categoria a II – a sau secundare. În categoria I se
încadrează suprafeţele de discontinuitate de la adâncimile la care se produce o mare
schimbare de viteză a undelor seismice ; din această categorie fac parte discontinuităţile
Mohorovicic şi Gutenberg – Wieckert. Pe baza lor interiorul globului terestru a fost
impărţit în trei geosfere principale : scoarţa , mantaua şi nucleul. (fig.3)
Scoarţa terestră reprezintă prima geosferă de la suprafaţa globului pâna la
discontinuitatea Mohorovicic şi este constituită din Si şi Al (sial).
În domeniul continental, scoarţa este alcatuită din trei pături : sedimentară,
granitică şi bazaltică.
Cuvertura sedimentară (stratisfera) are grosimi ce variază de la zero la 15 km în
zonele de la marginea externă a munţilor. Patura granitică ( formată din granite,
granodiorite şi gnaise) are o grosime ce variază de la 10 la 15 km în zonele de
platformă, până la 30-40 km sub catenele muntoase tinere, unde formează adevarate
« rădăcini » ale munţilor. Baza păturii granitice este apreciată a fi dată de
discontinuitatea Conrad, care o separă de pătura bazaltică, aceasta fiind constituită în
special din gabbrouri şi are o grosime în domeniul continental de aproximativ 17 km.
(fig.4).

Fig. 4. Sectiune shematică în partea periferică a globului terestru.

Scoarţa de tip oceanic se deosebeşte de cea continentală prin lipsa păturii

granitice şi are o grosime mai redusă, între 5 si 15 km.
Suprafaţa Mohorovicic de la baza scoarţei are o structură complicată ; în dreptul
continentelor adâncimea ei variază de la 30 km în regiuni de platformă, la 80 km în
dreptul munţilor înalţi, iar în domeniul oceanic adâncimea ei este de 15 km de la
suprafaţa apei.
Mantaua reprezintă a doua geosferă importantă şi este cuprinsă între
discontinuitatea Mohorovicic şi discontinuitatea Gutemberg - Wieckert, situată la
adâncimea de 2.900 km. În cadrul acestei geosfere, discontinuitatea Repetti separă
mantaua superioară alcatuită în principal din Si şi Mg (sima), de mantaua inferioară
constituită din Ni, Fe, Si, Mg (nifesima), între ele existând o zona de trecere alcătuită
din Cr şi Fe, asociaţi cu silicaţi de magneziu (crofesima). Porţiunea superioară a
mantalei poartă numele de astenosferă şi are proprietăţi cvasi – lichide.
Nucleul este delimitat de discontinuitatea seismică majoră de la 2.900 km şi
împărţit în două, nucleul extern şi cel intern de către discontinuitatea Lehman (5.100 –
5.200) km.. Se consideră că nucleul extern se află într-o stare lichidă, argumentul fiind
dispariţia undelor S (aceste unde nu se propagă prin lichide). Tot aici îşi au probabil
sediul o serie de curenţi de convecţie cu viteze de 10-15 km/an, aceştia fiind elementul
principal în generarea câmpului electromagnetic al globului terestru. Nucleul intern este
considerat solid. Elementele principale din constituţia nucleului sunt Ni şi Fe (nife).

2.2. Unităţile scoarţei terestre

În analiza scoarţei terestre au fost diferenţiate două mari domenii: scoarţa
continentală şi scoarţa oceanică, diferite între ele atât ca şi structură cât şi din punct de
vedere petrografic.

Fig. 5. Curba hypsografică cu ariile ocupate de fiecare zona principală la scara terestră.
Aria continentală cuprinde: munţii, podişurile, câmpiile şi şelful, iar racordarea
cu domeniul oceanic se face printr-o zonă numită “panta continentală”(fig.5).
Munţii se împart, în principal, în munţi de cutare şi munţi vulcanici.
Munţii de cutare sunt diferiţi din punct de vedere morfologic şi poartă numele
orogenezei care le-a dat naştere:
- Munţii Precambrieni sunt astăzi peneplenizaţi (erodaţi şi transformaţi în regiuni
cu relief şters) şi ca exemplu se citează munţii laurenţieni şi huronieni din Canada de
Est;
- Munţii Caledonieni s-au format în paleozoicul inferior şi prezintă forme slabe de
relief, fiind în mare măsură peneplenizaţi ca de exemplu munţii Scandinaviei;
- Muntii Hercinici s-au format în paleozoicul superior. Se prezintă sub forma unor
masive isolate, înconjurate de formaţiuni geologice mai noi, relieful lor fiind pe cale de
peneplenizare, cum este cazul munţilor Dobrogei;
- Munţii Alpini s-au format în mezozoic şi Neozoic, au înălăţimi mari, prezintă o
continuitate clară şi la suprafată predomina rocile sedimentare. Evoluţia lor tectonică nu
este încheiata (nu au atins echilibrul definitiv) fiind însoţiţi de zone seismice şi
vulcanism. Exemple de lanţuri de munţi sunt: Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani, Caucaz,
Himalaia.
 Fig. 6. Secţiune printr-un aparat vulcanic
a – elementele unui aparat vulcanic ; b – calderă.
Munţii vulcanici au forme conice terminate cu, crater (fig.6). Prin eroziune,
explozii sau prabuşire, partea superioară a conului vulcanic poate fi distrusă, iar forma
rămasă se numeşte calderă (depresiune circulară înconjurată de o margine înalta).
Munţii vulcanici pot aparea izolaţi, ca de exemplu Kenya şi Kilimandjaro din Africa,
sau de-a lungul unor fracturi majore ale fundamentului cum este cazul lanţului vulcanic
Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Harghita.
Podişurile pot fi de platformă şi intramuntoase. Cele de platformă sunt
individualizate pe zonele ridicate (anteclize) ale platformelor, cu cote în jur de 200 m,
relief slab ondulat şi sunt formate din depozite vechi (paleozoice) şi subţiri, de exemplu
Podişul Ucrainean. Podişurile intramuntoase sunt regiuni relativ plate, au forme
elipsoidale şi altitudini foarte variate. Uneori sunt mărginite de fracturi adânci ce au
creat posibilitatea manifestării fenomenelor vulcanice. Exemple de astfel de regiuni sunt
Bazinul Transilvaniei şi Bazinul Panonian.
Câmpiile pot fi interne şi de coasta. Cele interne corespund regiunilor joase ale
platformelor (sineclize), au intinderi foarte mari, grosimea depozitelor sedimentare este
de asemanea mare, iar stratele prezintă înclinari foarte mici spre centrul depresiunii.
Exemplu de astfel de regiune îl constituie Câmpia de vest a Siberiei.
Câmpiile de coastă sunt o prelungire a şelfului pe uscat, sunt alungite ca formă,
relativ înguste şi sunt alcatuite din depozite geologice recente. Un astefel de exemplu îl
constituie Câmpia de nord a Germaniei.
Şelful este definit ca zona ce înconjoară uscatul continental şi care se întinde de
la nivelul zero hidrografic pâna la adâncimea la care se produce o creştere puternică a
pantei (de regulă – 200 m). În ceea ce priveşte lăţimea şelfurilor, funcţie de
caracteristicile geologice şi geografice ale uscatului, variază de la 20 km până la 600-
1.000 km. Relieful şelfului prezintă o serie de forme negative şi pozitive caracteristice ;
ca forme negative sunt văile înecate, zone mai largi săpate de curenţii marini, zone
reprezentând carsturi înecate, iar formele pozitive sunt date de insule protejate de
eroziune sau formate din recifi şi bancuri de nisip. Sedimentele întâlnite în zonele de
şelf sunt de natură terigenă, organogenă şi vulcanică.
Panta continentală reprezintă marginea frontală a platformei continentale şi după
gradul de înclinare s-au deosebit : panta continentală abruptă (de regulă înclinată cu 6-
10 grade, dar sunt şi excepţii de 35-45 grade) şi panta continentală lină (înclinata cu 1-3
grade). Panta continentală este secţionata de canioane submarine (văi adânci cu profil în
formă de V) care se termină prin conuri de dejectie la baza pantei. Sunt cazuri când
panta continentală, în special sectorul abrupt, este lipsită de sedimente, dar uneori
grosimea lor poate depăşi 10.000 m (sectorul lin).

Fig. 7. Poziţia dorsalelor medio-oceanice şi a foselor oceanice :

a – dorsale medio-oceanice; b – fose oceanice.

Fig. 8. Secţiune transversală schematică printr-o dorsală medio-oceanică.

Elementele principale ale domeniului oceanic sunt dorsalele medio-oceanice şi
fosele (fig.7).
Dorsalele medio –oceanice formează aliniamente în lungime de peste 60.000 km,
cu lăţimi de ordinul a 1.500 km şi înălţimi cuprinse între 2.000 şi 4.000 m.
O dorsală mediană se compune dintr-o creastă cu axa secţionată de un rift (vale
tectonica la de 10-30 km şi adâncă de 1.000-2.000 m) ai cărui pereţi sunt abrupţi, fiind
delimitaţi de falii. (fig.8).
Dorsale oceanice sunt intersectate de o serie de falii transversale care
fragmentează şi deplasează axa dorsalei la dreapta sau la stânga.
Dorsala medio-atlantică are o direcţie N-S şi ocupă o poziţie centrală între
America de Nord şi Europa, şi în continuare între America de sud şi Africa. Dorsala
mediană a Oceanului Pacific se apropie de coasta Americii în dreptul Californiei
pierzând treptat caracterul mid-oceanic. Dorsala mediană a oceanului Indian prezintă
doua ramuri cu care se leagă de dorsala atlantică şi dorsala pacifică.
Fosele oceanice sunt depresiuni alungite (1.000-2.000 km), cu lăţimi de ordinul a
100-200 km şi adâncimi de peste 6000 m. Sunt dispuse în apropierea continentelor, de
regulă în faţa unor catene muntoase, iar grosimea sedimentelor poate varia foarte mult,
putând însuma 2.000-3.500 m. Din punct de vedere geologic, fosele pot reprezenta
pregeosinclinale, adică depresiuni ce urmează a fi colmatate cu sedimente, ce vor fi
ulterior afectate de orogeneza.

2.3. Tectonica plăcilor

Prin cercetări s-a ajuns la concluzia că scoarţa terestră este alcatuită din mari
unităţi numite placi litosferice cu arii de zeci de milioane de km 2 , ce înglobează atât
domenii oceanice cât şi continentale. Iniţial litosfera pământului (pătura superioară
rigidă constituită din scoarţă şi partea extrem periferică a mantalei) a fost împarţită în
şase plăci : euro-asiatică, africană, australiană, antarctică, pacifică şi americană. Ulterior
au fost separate în interiorul plăcii pacifice alte două plăci - Nasca şi Cocos-, placa
americană a fost desparţită în două de placa Caraibilor, iar cercetări ulterioare au mai
conturat o serie de micro-plăci. (fig. 9).

Fig. 9. Plăcile litosferei majore.

Plăcile nu sunt fixe, ci se deplasează datorită unor curenţi de convecţie existenţi
în astenosferă (pătura plastică din regiunea superioară a mantalei). Curenţii de convecţie
sunt curenţi termici ce se produc între doua zone suprapuse cu temperaturi diferite ;
materia în zona inferioara, cu temparatura mai mare, mai fluidă şi mai uşoară tinde să
pătrundă în zona mai rece de deasupra, a carei materie mai grea coboară. (fig.10). S-a
constatat ca în dreptul dorsalelor medio-oceanice fluxul termic este mai ridicat, aici se
ridică magme bazice din astenosferă, dorsalele fiind şi zone de generare a plăcilor
litosferice.

Fig. 10. Secţiune schematică pentru reprezentarea teoriei deplasării plăcilor litosferei.
 În fose se produce subducţia (afundarea) plăcilor litosferice în astenosferă, de-a
lungul unui plan înclinat de 50-55 grade (planul Benioff) unde vor fi resorbite şi
asimilate. Pătrunderea plăcilor în fose este o patrundere mecanică contactul dintre placa
subdusă şi cea sub care intra se face cu acumulări de energie, cu fracturări şi ridicare de
temperatura. De-a lungul planului Benioff se produc descărcări de energie, care dau
deformaţii elastice (cutremure), în placa sub care se face subducţia se produc fracturări
ce creează posibilitatea manifestărilor vulcanice.
O consecinţa a deplasării plăcilor litosferice o constituie deriva continentelor
(continentele actuale s-au desprins dintr-un singur bloc de uscat ce exista în
precambrian, procesul continuând şi astazi), fenomen observat înca din 1911 de catre
A.Wegener.
2.4. Miscările orogenice
Prin orogeneza se întelege procesul de formare a munţilor, iar zonele orogenice în
care se desfăşoară acest proces sunt de o mare varietate şi provin din geosinclinale.
Acestea sunt regiuni marine, alungite, de extindere regională în care se produce o
sedimentare intensa şi unde prin mişcări tectonice iau naştere munţii de cutare.
Mişcările tectonice sunt deplasări extrem de lente, de durată geologică, a unor
mase solide de importanţa regională din scoarţă, deplasări generate de cauze interne şi
care duc la schimbări importante ale învelişului extern al Pământului.
În evoluţia unui geosinclinal se deosebesc trei perioade : perioada geosinclinală,
perioada geosinclinală târzie şi perioada postgeosinclinală (fig. 11). Perioada
geosinclinală se caracterizează prin individualizarea cuvetei geosinclinalului, delimitate
de falii profunde şi care suferă un proces de subsidenţa. Scufundarea este mai activă
decât sedimentarea şi geosinclinalul se adânceşte, totodată prin fracturile din zona
centrală care afecteză pătura granitică, patrund topituri bazice până în pătura
sedimentară (magmatism iniţial). Într-un stadiu ulterior, în interiorul cuvetei apare o
ridicare sub forma unei cute alungite numită geoanticlinal sau rid care împarte
geosinclinalul în două fose ce vor continua să se adâncească şi să se largească.
 Fig. 11. Reprezentarea schematică a etapelor de evoluţie a unui geosinclinal
a – individualizarea cuvetei geosinclinale însoţită de acumularea de sedimente; b –
formarea cordilierelor urmată de eroziune şi depunerea depozitelor de fliş ; c – faza de
orogeneză în care se produce cutarera sedimentelor însoţită de depunerea depozitelor de
molasă, urmată de formarea depresiunilor intramuntoase şi de manifestări vulcanice.
Creasta geoanticlinală ajungând deasupra apelor formează cordiliere (lanţuri
muntoase) sau arhipelaguri, ce vor fi intens afectate de eroziune. Materialul detritic
rezultat va fi sedimentat în fose şi pe flancurile cordilierelor sub forma unor alternanţe
de strate, constituind depozite de fliş. Urmează faza de orogeneză în care se produce
cutarea sedimentelor depuse, datorită unor forţe de comprimare (rezultate în zonele de
convergenţă sau de subducţie a plăcilor) fomând o înalţime de cute (anticlinorii şi
sinclinorii). În zonele marginale mişcările de coborâre continuă, fiind însoţite de
formarea unor serii terigene de mare grosime cu intercalaţii de depozite lagunare
(depozite de molasă).
În perioada a doua de evoluţie a geosinclinalului, perioada geosinclinală târzie, se
produc scufundări ale unor sectoare, de-a lungul unor linii de fracturi datorită cărora se
formează bazine intramuntoase, în care formaţiunile detritice şi cele calcaroase
alterneaza cu intercalaţii de cărbuni, uneori sare gemă şi gips. Manifestările vulcanice
sunt reprezentate prin dacite şi andezite.
Evoluţia geosinclinalului se încheie cu perioada postgeosinclinală, în care au loc
numai mişcări pe verticală ce dau naştere la compartimente ridicate şi compartimente
căzute după linii de falii. Fracturile deschid calea de pătrundere a unor topituri bazice
(vulcanism final), cu care se încheie şi seria de procese magmatice.
O dată cu edificarea lanţurilor muntoase, acestea vor fi supuse proceselor de
eroziune datorită cărora are loc o reducere treptată a înalţimilor munţilor şi de
transformare a regiunii într-o zonă de relief slab ondulat numită peneplenă. Ea nu şi-a
pierdut complet mobilitatea, mişcarile tectonice pot genera forme structurale coborâte şi
ridicate (grabene şi horsturi, sineclize şi anteclize). Cu timpul regiunea devine rigidă,
luând treptat un caracter de platforma. Platformele sunt definite ca fiind porţiuni din
ariile continentale în a căror structură se disting în general două etaje : fundamentul
cutat sau soclul şi învelişul sedimentar, dispus transgresiv şi constituit din strate
orizontale sau foarte slab înclinate.
Caracteristicile generale ale platformelor sunt : lipsa manifestărilor magmatice
intruzive şi efuzive, slaba manifestare sau lipsa mişcărilor seismice, lipsa mişcărilor de
cutare, grosimea mică a depozitelor sedimentare care pot lipsi în anumite sectoare.
Vârsta platformei se determină în funcţie de vârsta cutării şi rigidizării fundamentului ;
de exemplu platforma epiproterozoică (Platforma Moldovenească), platforma
epihercinică (Platforma Moesică).
2.5. Mişcările epirogenice
Mişcările pe verticală ale scoarţei terestre au fost denumite de J. Gilbert
epirogenice fiind ulterior clasificate în mişcări pozitive şi negative. În cazul mişcărilor
pozitive au loc ridicări ale unor sectoare terestre, deci se produce extinderea
continentelor prin retragerea apelor marine, iar în cazul mişcărilor
 Fig. 12. Transgresiunea (a) şi regresiunea (b) ; I, II, III – nivelele succesive ale apelor
marine.
negative, anumite sectoare terestre se scufundă având ca efect restrângerea ariilor
continentale.
Rezultatul imediat al mişcărilor epirogenice este schimbarea poziţiei liniei de
ţărm. Apele marine invadează uscatul dupa linia de ţărm, materialul erodat împreună cu
cel adus de pe continent este fragmentat prin acţiunea valurilor şi redistribuit, formând
diferite categorii de sedimente, care, prin consolidare, vor da naştere la roci
sedimentare.
Înaintarea apelor din domeniul marin peste un sector continental se numeşte
transgresiune marină (fig.12, a) şi se caracterizează prin formarea de sedimente grosiere
(pietriş, conglomerat) în apropierea ţărmului, urmate de nisipuri înspre larg şi în
continuare de roci foarte fine. Frontul al doilea transgresiv are elementele grosiere
(pietriş) mai avansate spre continent, astfel ca elementele mai fine (nisip) vor fi depuse
peste pietrişurile sau conglomeratele primei faze. În concluzie, în cazul transgresiunii,
depozitele fine (pelitice) în coloana stratigrafică se succed peste cele grosiere.
Retragerea apelor de pe continent poartă numele de regresiune marină (fig. 12,
b) şi este caracterizată printr-o sedimentare inversă. Ridicarea uscatului va inversa
fazele de depuneri, astfel ca elementele grosiere ale unei serii, în coloana stratigrafică,
urmează peste elementele mai fine ale unei faze anterioare.
Explicarea mişcărilor pe verticală ale unor sectoare din scoarţa terestră s-a facut
prin mai multe ipoteze. Una din acestea (ipoteza izostaziei), ia în considerare tendinţele
de restabilire a echilibrului dintre diversele sectoare (blocuri) ale scoarţei în relaţie cu
mantaua superioară ; când un bloc se încarcă cu sedimente, va avea loc o mişcare
negativă, urmată de trangresiune, alte blocuri descarcate de sarcini vor efectua mişcări
pozitive, urmate de o regresiune marină.

2.6. Dislocaţii plicative şi rupturale

Prin noţiunea de strat este definit un volum de depozite sedimentare cu alcătuire

petrografică constantă, delimitat de două feţe, reprezentând plane de stratificaţie
(rezultate în urma acţiunii de sedimentare a detritusului). Un strat are o extindere mare
pe orizontală şi mică pe verticală, grosimea sa poate varia de la ordinul milimetrilor la
ordinul zecilor de metri. Structura iniţială (primară) a unui strat este orizontală. În
natură însa cele mai numeroase sunt structurile secundare : datorită unor cauze tectonice
stratele sunt dislocate din poziţia orizontală şi pot avea diferite înclinari sau pot fi chiar
răsturnate.
 Orientarea unui strat este dată de două elemente : direcţia şi înclinarea (fig.13).
Direcţia stratului reprezintă unghiul diedru facut de o linie orizontală trasată pe
suprafaţa stratului, cu meridianul locului, iar înclinarea este dată de unghiul alfa pe care
îl face linia de cea mai mare pantă cu un plan orizontal. Înclinarea stratului este
perpendiculară pe direcţia sa.

Fig. 13. Elementele de orientare ale stratului.

Sub acţiunea fortelor tectonice pot lua naştere două feluri de deranjamente
(dislocaţii) ale stratelor : deformări prin îndoire, fără perturbarea continuităţii stratelor
sau dislocaţii plicative (de cutare) şi rupturi ale stratelor sau dislocţii rupturale.

2.6.1. Dislocaţii plicative

Dislocaţiile plicative sunt reprezentate prin monocline, cute şi pânze de şariaj.

Cea mai simplă structură secundară este cea monoclinală, în care stratele înclina într-un
singur sens (fig.14). Cutele (fig.15) sunt deformîri ale stratelor sub formă de unde şi se
pot prezenta sub formă de anticlinale (cute îndreptate cu partea convexă în sus, în axa
carora apar stratele cele mai vechi) sau sub formă de sinclinale (cute cu, concavitate în
sus, în axa cărora apar stratele cele mai noi).

Fig.14. Cută monoclinala Fig. 15. Elementele unei cute

La o cută se disting urmatoarele elemente :
- şarniera - partea de maximă curbură a unei cute ;
- flancurile - parţile laterale ale unei cute pot fi : flancuri normale, în care
succesiunea stratelor pe verticală este normală, adică stratele mai noi stau deasupra
statelor mai vechi şi flancuri inverse, în care stratele sunt în poziţie rasturnată, cele mai
vechi stând deasupra celor mai noi ;
- ungiul cutei - unghiul format de cele două flancuri ;
- planul axial – planul care uneşte şarnierele tuturor stratelor care iau parte la
alcăturirea unei cute ;
- axul cutei – dat de intersecţia planului axial cu suprafaţa topografică.
Clasificarea cutelor se face funcţie de poziţia planului axial şi după raportul dintre
flancuri şi forma boltei.
 După poziţia planului axial se disting :

Fig. 16. Clasificarea cutelor după poziţia suprafetei axiale :

a – drepte; b – aplecate; c – deversate; c – culcate; e – rasturnate.
- cute drepte sau verticale (fig.16 a), la care planul axial este vertical ;
- cute aplecate (fig.16 b), cu flancurile înclinate în sensuri opuse, unul din flancuri
având o înclinare mai mare, iar planul axial este înclinat ;
- cute deversate (fig.16 c), la care unul din flancuri este normal, iar celalalt invers ;
- cute culcate (fig.16 d), la care planul axial are o poziţie orizontală sau aproape
orizontală ;
- cute rasturnate (fig.16 e), la care planul axial formează un unghi mai mare de 90
grade.
Funcţie de raportul dintre flancuri se disting :
- cute nomale (fig.17 a) la care anticlinalele prezintă înclinări divergente ale
flancurilor, iar sinclinalele înclinari convergente ;
- cute izoclinale (fig.17 b) la care flancurile sunt paralele ;
- cute în evantai (fig.17 c) la care partea mijlocie a flancurilor prezintă înclinari
convergente la anticlinale şi divergente la sinclinale.

Fig. 17. Clasificarea cutelor după raportul dintre flancuri :

a – normale ; b – izoclinale ; c – în evantai.
Dupa forma boltei se disting :
- cute largi (fig.18 a), la care bolta prezintă o curbură largă ;
- cute strânse (fig.18 b), la care unghiul format de cele doua flancuri este mai mic
de 90 grade ;
- cute în formă de cufar fig.18 c), la care bolta este orizontală;
cute tectiforme (fig.18 d), la care bolţile sunt relativ ascuţite.
Cutele-falii (fig.19) sunt cute deversate, la care flancul invers se subţiază treptat
până la dispariţie. În cazul când laminarea aste totală, în locul flancului invers apare o
suprafaţa de ruptură, de-a lungul căreia vin în contact flancurile normale a celor două
cute alăturate.
 Fig. 18. clasificarea cutelor Fig. 19. Cuta-falie
După forma boltei :
a – largi; b – strânse; c – în formă de cufăr
d - tectiforme
Pânzele sunt suprapuneri de mari proporţii ale unor mase de roci vechi, cutate,
peste mase de roci mai noi. Pachetul de strate mai noi reprezintă elementul care a rămas
pe loc şi din această cauză se numeşte autohton, iar pachetul de strate mai vechi este cel
care a suferit o deplasare şi se numeşte alohton sau panză.
Se disting două feluri de pânze : pânze de acoperire şi pânze de şariaj.
Panzele de acoperire rezultă dintr-o cută deversată sau culcată, mult exagerată
(fig.21).

Fig. 21. Pânza de acoperire.

Pânzele de şariaj sunt mase de roci ce au fost deplasate pe distanţe considerabile
de-a lungul unei suprafeţe de ruptură, peste alte roci mai noi. La o pânză de şariaj se
disting următoarele elemnte (fig.22) ;
- suprafaţa de şariaj – suprafaţa pe care s-a realizat şariajul (transportul pânzei);
- peticele de acoperire – porţiuni din corpul pânzei ramase izolate prin eroziune pe
autohton ;
- ferestrele tectonice – deschideri cu contur închis facute de eroziune în corpul
panzei, prin care apare la zi autohtonul.

Fig. 22. Pânza de şariaj

 Fig. 23. Diapire vazute în plan vertical :
a – profunde; b – atenuate; c – exagerate; d – revărsate.
Când nu are contur închis, forma rezultată se numeşte semifereastră.
Cutele diapire sunt cute cu caracter particular, care se formează atunci când
sâmburele constituit din roci plastice (sare, gips, argilă) bolteşte sau strapunge stratele
acoperitoare. Cutele diapire se formează datorită presiunii litostatice şi plasticităţii
sării ; iniţial, sarea se găseşte intersratificată între roci sedimentare, însa datorită
presiunii exercitate de stratele acoperitoare cu densitate mai mare, sarea a luat formă
lenticulară şi s-a ridicat spre suprafaţă, strapungând stratele acoperitoare.
După gradul de străpungere al sâmburelui de sare se disting :
- diapire profunde sau criptodiapire (fig.23 a), la care sâmburele de sare se găseşte
la adâncime boltind stratele ;
- diapire atenuate (fig.23 b), la care sarea strapunge o parte din stratele acoperitoare
fără să iasă la suprafaţă;
- diapire deschise sau exagerate (fig.23 c), la care nucleul de sare strapunge întraga
stiva de strate acoperitoare, ajungând la suprafaţă;
- diapire revărsate (fig.23 d), la care sâmburele de sare ajuns la suprafaţă se revarsă
peste depozitele sedimentare ale unui flanc.
Strate concordante şi discordante. Vârsta cutelor.
Cunoaşterea momentului când s-a produs cutarea unei regiuni prezintă o
deosebită importanţă în stabilirea cronologică a evenimentelor geologice care au afectat
scoarţa globului tertestru.
În procesul sedimentării, stratele iau naştere printr-o succesiune continuă de jos în
sus. În cazul unei succesiuni normale (nerăsturnate), un strat oarecare este mai nou
decât stratul pe care stă şi mai vechi decât stratul care îl acoperă.
Când doua formaţiuni geologice de vârstă diferită se găsesc în raporturi de
pralelism, indiferent dacă sunt sau nu cutate, formaţiunea superioară stă concordant
peste cea inferioară (fig.24 a).
 Cănd însa formaţiunea superioară face un unghi faţă de cea inferioară, atunci
acestea sunt în raporturi discordante (fig.24 b). Între două formaţiuni dicordante se
constată întotdeuna lipsa unuia sau mai multor termeni stratigrafici, ceea ce presupune
existenţa unei lacune stratigrafice. Ea se datoreşte unei exondări cauzată fie de cutarea
stratelor, fie de mişcări epirogenice pozitive, timp în care depozitele geologice sunt
supuse acţiunii eroziunii, după care, în urma unei trasgresiuni, suprafaţa de eroziune
este acoperită de depozite mai noi. O lacună stratigrafică poate fi întâlnită şi într-o
succesiune stratigrafică necutată, iar suprafaţa după care se face contactul dintre cele
două formaţiuni se numeşte relief înecat sau îngropat (fig.24 c).
În mod curent, vârsta relativă a stratelor se notează cu litere sau cifre, stratului
mai vechi dându-i-se prima literă a alfabetului sau prima cifra, stratele urmatoare, din ce
în ce mai noi, notându-se cu succesiunea de litere sau cifre în ordine normală. Vârsta
cutei se determină aplicând urmatorul principiu : o cutare este întotdeuna mai nouă
decât ultimul strat din seria cutată şi este anteioară celui mai vechi strat din seria
necutată, care urmează discordant pentru seria de strate cutate. În figura 25, vârsta
cutării este post c, ante m.

2.6.2. Dislocaţiile rupturale

Dislocaţiile rupturale se produc atunci când este depăşită limita de plasticitate a

rocilor şi reprezintă deformări fizice ca urmare a acţiunii fortelor radiale, reprezentate în
principal prin falii şi decroşări.
 Fig. 26. Elementele unei falii :
A – acoperişul ; C – compartimentul din culcuş; S – săritura faliei descompusă în: Sd
(decroşare); So (saritura orizontală); Sv (saritura verticală).

Faliile sunt dislocaţii rupturale însoşite de o deplasare relativă pe verticală a

compartimentelor formate. La o falie se deosebesc următoarele elemente (fig.26) :
- planul faliei P – planul după care sunt denivelate compartimentele, iar orientarea
sa se realizează precizandu-se direcţia;

Fig. 27. Tipuri de falii în cazul stratelor orizontale :

A – vetricală ; b – normală ; c – inversă.

Fig. 28. Tipuri de falii in cazul stratelor inclinate.

a – falie normala conforma ; b – falie inversa conforma ; c – falie normala
contrara ;
d – falie inversa contrara.

- (unghiul pe care îl face planul de falie cu meridianul locului) şi înclinarea faliei

(unghiul făcut de planul faliei cu un plan orizontal) ;
- compartimentele sau blocurile faliei şi anume : compartimentul din acoperiş A,
de deasupra planului de falie şi compartimentul din culcuş, de sub planul de falie ;
- săritura sau pasul faliei – distanţa pe care s-a produs denivelarea celor două
compartimente.
Faliile ce afectează stratele orizontale pot fi : verticale, normale şi inverse. Când
unghiul pe care îl face plnul de falie cu un plan orizontal este de 90 grade, falia este
verticală (fig. 27 a) ; când planul de falie face cu planul orizontal un unghi diferit de 90
grade se deosebesc două cazuri : când compartimentul din acoperiş este căzut, falia este
normală (fig. 27 b), iar cand compartimentul din culcuş este căzut, falia este inversă (fig
27 c).
 În cazul stratelor înclinate, când planul de falie înclina în sensul înclinării
stratelor, falia este conformă (fig. 28 a,b), iar când palnul de falie înclina în sens invers
înclinarii stratelor, falia este contrară (fig. 28 c,d).
Faţă de direcţia unei cute falii pot fi : longitudinale (când planul de falie este
paralel cu planul axial al cutei) ; transversale (când planul de falie este perpendicular pe
planul axial al cutei ; oblice sau diagonale (când planul faliei face cu planul axial al
cutei un unghi diferit de 90 grade).
Gruparile de falii pot fi analizate în plan vertical şi orizontal.
În plan verical pot fi întâlnite urmatoarele asociaţii de falii :
- falii în trepte – grupări de falii verticale în care se succede o serie de
compartimante din ce în ce mai coborâte (fig. 29) ;
- grabenul – grupări de falii paralele dispuse în trepte în care compartimentul
central este coborât ( fig. 30) ;
- horstul – este opus grabenului, compartimentul central este ridicat fiind mărginit
de o parte şi de alta de compartimente coborâte (fig.31
În plan orizontal se disting următoarele grupări de falii :
- falii paralele – grupări de falii cu aceiaşi direcţie, cu înclinarea în acelasi sens
sau în sensuri diferite (fig. 32) ;
- falii in releu – planele de falii se dispun succesiv pe aceiaşi direcţie (fig. 33) ;

Fig. 29. Falii în trepte Fig. 30. Graben. Fig. 31. Horst

Fig. 32. Falii paralele Fig. 33. Falii în releu

Fig.34. Falii în virgaţie: Fig. 35. Decroşare

F – falie principala; f – falii secundare.
 - falii în virgatie sau în ramificaţie – asociaţii de falii la care planele unor falii
secundare se desprind treptat dintr-una principală (fig. 34) ;
Decroşările sunt dislocaţii rupturale în care deplasarea compartimentelor se
realizează în plan orizontal (fig. 35). După unghiul dintre planul de ruptură şi direcţia
stratelor afectate, decroşările pot fi : longitudinale, transversale, oblice (diagonale).

Cap 3. ELEMENTE DE PELEONTOLOGIE ŞI STRATIGRAFIE

3.1. Generalităţi

În încercarea de a reconstitui etapele evoluţiei părţii superficiale a scoarţei

terestre trebuie să se ia în considerare totalitatea fenomenelor ce s-au desfăşurat în
trecutul geologic în domeniul litosferei şi a biosferei. Toate aceste date , care se referă la
sedimentare, la asociaţia de vieţuitoare, la fenomenele tectonice şi magmatice etc.,
ordonate în timp (în succesiune cronologică) şi localizate în spaţiu, formează specificul
geologiei stratigrafice.
Deoarece partea superficială a scoarţei (acesibilă studiului) este formată în cea
mai mare parte din roci sedimentare, a caror floră şi faună poate fi folosită pentru a le
preciza vârsta, materialul documentar al geologiei stratigrafice constă din roci şi fosile.
Rocile sunt studiate sub aspectul asocierii lor în serii sedimentare, ale căror
particularităţi au fost determinate de condiţiile fizico-geografice şi tectonice ale
bazinului de sedimentare în care s-au format. Astfel sedimentarea s-a putut realiza fie în
mediu continental fie în mediul marin. Sedimentarea continentală a fost şi este
conditionată de climă şi relief, factori ce au determinat variatele depozite sedimentare
(aluviuni, depozite lacustre, depozite glaciare etc.), caracterizate printr-o compozitie
mineralogică proprie, o structură caracteristică şi un conţinut de floră şi faună specifică.
Sedimentarea în domeniul marin a fost condiţionată de gradul de salinitate, de regimul
hidrologic, de regimul termic, de configuraţia şi de adâncimea bazinelor marine.
Un alt factor care controlează sedimentarea este factorul tectonic. Deosebirile de
grosime, litologie, abundenţa fosilelor, relaţii geometrice între depozite de aceiaşi
vârsta, dar din bazine de sedimentare diferite, relevă că sedimentarea este determinată şi
de condiţiile tectonice ale bazinului. Astfel sedimentarea în zonele stabile geotectonic se
caracterizează prin grosimea mică a depozitelor, dispunerea orizontală a stratelor, mare
variaţie litologică pe orizontală, în general bogat fosilifere şi cu numeroase lacune
stratigrafice. In regiunile geosinclinale, sedimentarea se caracterizează prin grosimea
considerabilă a depozitelor, continuitate de sedimentare (întrerupta doar de momentele
de paroxism orogenic), monotonie litologică şi o tectonică complicată.
Indicaţii asupra condiţiilor mediului de sedimentare se obţin din studiul florei şi
faunei fosile conţinută de seriile de sedimentare. Fauna şi flora planetei noastre a
evoluat mereu şi multe din formele de viaţă care au trăit într-o etapă a acestei evoluţii n-
au trăit mai târziu, vieţuitoarele trecând necontenit prin forme din ce în ce mai noi, până
s-a ajuns la stadiul actual de organizare. De aici s-a formulat şi principiul evoluţiei
vieţii : formele de organizare ale vieţii sunt într-o continuă schimbare, trecând de la
forme simple la forme complexe ; planul de organizare realizat o dată, nu se mai repeta
în decursul timpului. Pe baza acestui principiu se stabileşte vârsta relativă a stratelor ;
depozitele care conţin aceeaşi faună s-au format în acelaşi timp, deci sunt de aceeaşi
vârstă, şi cu cât fosilele au un plan de organizare mai inferior faţă de cel al formelor
actuale, cu atât depozitele respective sunt mai vechi.
Sub numele de fosile sunt incluse toate resturile de organisme reprezentate prin
schelete minerale, precum şi unele activităţi vitale ale organismelor. Ele s-au putut
păstra datorită procesului de fosilizare, prin care se înţelege totalitatea fenomenelor
fizice, chimice şi biologice, care au acţionat asupra organismelor, după moartea lor,
până cand au fost aduse în stadiul de fosilă.
Pentru ca organismele să se fosilizeze trebuie să aibă în constituţia lor părţi dure,
formate din substanţe minerale şi după moartea lor să fie acoperite de sedimente, pentru
a le feri de acţiunea bacterilor sau a agenţilor atmosferici.
Principalele moduri de fosilizare sunt :
- consevarea în stare iniţială – resturile de organisme se pot păstra în medii bune
conservante, cum sunt: chihlimbarul, ozocherita, gheaţa fosilă, sarea, silexul, turba;
- mineralizarea, cel mai frecvent mod de fosilizare în cazul moluştelor,
echinodermelor, vertebratelor etc. După moartea organismului, partea organică este
distrusă, în timp ce partea minerală (cochilia) poroasă, permite infiltrarea apei cu,
carbonat de calciu, prin precipitatarea căruia cochilia devine mai compactă. De regulă,
prin mineralizare, substanţa chimică primordială a organismelor, mai puţin stabilă, este
înlocuită moleculă cu moleculă de o altă substanţă chimică mai stabilă, forma
organismului ramânând neschimbată ;
- tipare (mulaje) – cavitatea rămasă dupa distrugerea parţii organice este umplută
cu material sedimentar (argilă, marnă, nisip), iar scheletul, de regulă, este dizolvat,
astfel ca în sedimente ramâne tiparul (mulajul) intern pe care sunt imprimate caracterele
parţii interne. Uneori, fosilele pot lăsa imprimate pe roci caracterele parţilor moi ale
organismelor ;
- impresiuni - pe roci sedimentare fine (argile, şisturi argiloase, marne) se pot
păstra impresiunile părţilor moi ale organismelor ;
- urme de viaţă – constau în urme de deplasare, de odihnă, imprimate pe unele
sedimente.
 În stabilirea cronologiei formaţiunilor sedimentare şi corelarea lor, se utilizează
fosile caracteristice sau conducatoare. Acestea au fost date de specii ce s-au înlocuit
unele pe altele în timp relativ scurt şi care au avut totodată o arie de răspândire mare.
Cele mai multe dintre fosilele caracteristice sunt date de foraminifere, trilobiţi,
graptoliţi, nautiloidee, amonoidee, unele lamelibranchiate, gasteropode şi
vertebrate. Plantele au dat un număr mai mic de fosile caracteristice.
Vârsta dată de fosilele carcteristice este însa relativa ; cunoscând succesiunea
florei şi faunei se pot deosebi orizonturile mai noi de cele mai vechi. Cu ajutorul
fosilelor s-au stabilit unităţile din scara geocronologica şi fiecărei unităţi îi corespund
etajul, adică ansamblul de depozite cu fauna şi flora lor, depuse în timpul respectiv.
Etajele se denumesc în general, după localitatea în care se găseşte stratotipul lor ;
acesta se alege într-o zonă în care depozitele sunt bine dezvoltate, cu faună bogată şi
deschideri bine dezvolttate, bune pentru a putea fi urmarită succesiunea litologică şi
paleontologică.
Unitaţile superioare etajelor sunt seriile, cărora în timp le corespund epocile,
urmează sistemele, cărora le corespund perioadele şi grupele cărora le corespund erele.
3.2. Clasificarea sistematică a organismelor
Înainte de a trece la descrierea erelor geologice se prezintă clasificarea
sistematică a organismelor pentru o mai bună orientare asupra poziţiei pe care o ocupa
fosilele cu importanţă stratigrafică, precum şi a poziţiei grupelor de organisme care au
contribuit la formarea diferitelor categorii de roci şi a unor substanţe cu importanţă
economica.
3.2.1. Regnul vegetal
Regnul vegetal cuprinde patru încrengaturi care, la rândul lor, includ mai multe
clase, ordine, familii, genuri din care se prezintă numai cele mai importante:
Thallophyta este încrengatura cu cele mai inferioare plante, al caror aparat
vegetativ este format dintr-o celulă sau dintr-un aglomerat de celule.
Pigmentul clorofilian, care le dă culoare verde, poate fi mascat de alt pigment.
Exemple : bacteriile, diatomeele, algele verzi, algele roşii, algele brune.
Bryophyta este încrengatura din care fac parte plantele verzi cu tulpină, frunze si
organe de înmulţire primitive ; nu au radăcini şi nici vase conducatoare.
Pteridophytele (criptogramele vasculare) sunt plante cu organizare superioară,
având aparatul vegetativ diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze şi au un sistem de vase
conducatoare. Se înmulţesc prin spori.
Exemple : psilophytalele, lycopodialele, sphenophytalele, filicophytalele (ferigi),
Fanerogamele, gimnorpermele, angiospermele (monocotiledonate şi
dicotiledonate).
3.2.2. Regnul animal
Regnul animal se subdivide în doua subregnuri : protozoare şi metazoare, care, la
rândul lor, includ mai multe încrengaturi, clase, subcalase, ordine, familii şi genuri.
3.2.2.1. Subregnul protozoare
Subregnul protozoare include organisme unicelulare formate din protoplasma,
protejata sau nu de un înveliş mineral calcaros sau silicios ( importanţa stratigrafică
deosebită prezintă încrengatura Rizoflagellata şi din aceasta foraminiferele).
Repartiţia geologică a principalelor grupe de organisme este prezentată în tabelul de mai
sus.

3.2.2.2. Subregnul metazoare

Subregnul metazoare include animale pluricelulare cu celule diferenţiate.

Exemple : spongierii, celenteratele (polipul şi meduza), viermii, briozoarele,
brachiopodele, molustele, artropodele, echinodermele, stomocordatele şi vetebratele.
3.3. Caracterizarea erelor geologice
3.3.1. Erele precambriene (4,6 mld. ani – 545 mil.ani)
Precambrianul reprezintă intervalul de timp din istoria scoarţei globului terestru
de la formarea acestuia şi până la apariţia primei asociaţii de faună (trilobiţii). Cuprinde
două ere şi anume : era arhaică şi era proterozoică sau algonkiana.
Era Arhaica cuprinde intervalul de timp care a aprărut de la formarea unei cruste
continui la suprafaţa globului şi pânâ la apariţia urmelor de materie organică. În era
arhaică, mişcările orogenice au dat naştere catenelor laurenţiene (Canada de est) care
ulterior au fost erodate şi nivelate. Formaţiuni arhaice sunt cunoscute în Scutul Baltic şi
în Scutul Canadian.
Era Proterozoica (algonkiana) cuprinde formaţiuni mai puţin metamorfozate în
care se găsesc urme organice sigure : radiolari, spongieri, cochilii de brachiopode şi
urme de târâre, probabil viermi. În cursul acestei ere, mişcările orogenice au dat naştere
mai multor catene muntoase cun sunt catenele huroniene (Canada), care ulterior au fost
erodate. Formaţiunile proterozoice sunt în principal răspândite ăn aceleaşi regiuni ca si
cele arhaice.
3.3.2. Era Paleozoică (545 mil. Ani – 251 mil. ani)
În depozitele sedimentare atribuite paleozoicului se pastrează urmele unei vieţi
proprii foarte vechi, ce a dispărut în mare parte spre sfârşitul acestei ere. Era paleozoică
începe odată cu apariţia trilobiţilor şi durează până la dispariţia acestora, precum şi a
graptoliţilor, acoperind un interval de timp de circa 290 milioane de ani. Pe baza
criteriilor paleontologice şi stratigrafice în cadrul erei paleozoice s-au separat şase
perioade : Cambrian, Ordovician, Silurian, Devonian, Carbonifer şi Permian.
Perioada Cambriană, al cărui nume vine de la ţinutul Ţarii Galilor din sud-vestul
Angliei cunoscut în vremea romanilor sub numele de Cambria. Curpinde o floră slab
dezvoltată, iar fauna este reprezentată numai de nevertebrate (brachiopode, moluşte şi
artropode).
Formaţiunile sedimentare cuprind şisturi negre, calcare, gresii, nisipuri, argile
albastre şi se semnalează primele depozite de precipitaţie : anhidrit, sare gemă.
Perioada Ordoviciană este caracterizată printr-o importantă dezvoltare a vieţii,
noi clase şi ordine se adaugă la cele existente în cambrian. Denumirea perioadei vine de
la Ordovici, popor celtic este ce trăia în antichitate în Ţara Galilor şi limita inferioară a
perioadei este dată de prima apariţie a conodontului Iapegnatus fluctifagus, iar
delimitarea faţă de silurian este dată de apariţia graptoliţilor monoprinoizi.
Flora cuprinde alge albastre, alge verzi, iar fauna cuprinde aproape toate
nevertebratele (celenterate, brachiopode, moluşte, artropode – trilobiţi, echinoderme,
graptoliţi).
Depozitele sedimentare includ formaţiuni marine (gresii, calcare, şisturi argiloase
negre), formaţiuni lagunare (marne bituminoase) şi formaţiuni continentale dar de
importanţă redusă.
Perioada Siluriana îşi datorează denumirea populaţiei celtice silurii, care în
antichitate trăiau în Ţara Galilor şi începe odată cu apariţia graptoliţilor.
Flora, în această perioadă, este reprezentată prin alge calcaroase şi se semnalează
apariţia celor mai vechi plante vasculare, psilophytalele.
Fauna de nevertebrate ( celenterate, brachiopode, moluste, artropode – trilobiţii
ating maximul de dezvoltare, echinoderme, stomocordatele – graptoliţi) se completează
cu câteva noi ordine, iar în cadrul cordatelor apare prima clasa de vertebrate : agnata,
reprezentată prin peşti cu plăci în regiunea cefalică.
Formaţiunile sedimentare cele mai răspândite în silurian sunt formaţiunile
marine : nisipuri, conglomerate, calcare organogene, şisturi argiloase, iar formaţiunile
continentale şi cele lagunare au o importanţă redusă.
Perioada Devoniană. Numele perioadei vine de la ţinutul Devonshire din sud-
vestul Angliei, unde sistemul devonian a fost separat pentru prima dată. Limita
inferioară a devonianului se trasează în baza biozonei cu Monograptus uniformis, iar
limita superioară este dată de prima apariţie a conodontului Siphonodella sulcata.
Flora realizează în această perioadă un sensibil progres prin marea dezvoltare a
plantelor terestre reprezentate prin psilolophytale şi în devonianul superior prin filicale,
lycopodiale şi articulate (plante arborescente cu înălţimi de 20-30 m).
Fauna este alcatuită în primul rând din reprezentantii claselor existente în silurian
(celenterate, brachiopode, moluşte, artropode, echinoderme). Se remarcă totodată
dispariţia graptoliţilor, cu excepţia dendroizilor. Vertebratele sunt reprezentate în
continuare de peşti placodermi. În devonianul superior s-au găsit primele resturi de
amfibieni Ichtyostega.
În devonian se individualizează un domeniu larg de sedimentare continentală
alaturi de cel marin. Formaţiunile continentale sunt reprezentate printr-un complex
detritic alcătuit din gresii şi conglomerate de culoare roşie în general-oldredsandstone.
Formaţiunile lagunare, reprezentate prin marne cu gipsuri, sunt mai rar întalnite.
Formaţiunile marine sunt relativ frecvente : conglomerate, gresii, calcare adesea
recifale, şisturi şi marne.
Perioada Carboniferă. Denumirea scoate în evidenţă faptul că în această
perioadă depozitele sunt foarte bogate în zăcaminte de cărbuni. Limita inferioară a
carboniferului se trasează sub apariţia conodontului Siphonodella sulcata, iar cea
superioară este dată de prima apariţie a conodontului Strepthognathodus isolatus.
Flora continentală cunoaşte o deosebită expansiune. Predomină pterisophytele şi
filicale (ferigi), la care se adaugă fenerogame gimnosperme, ce au dat importantele
zăcăminte de cărbuni. La sfârşitul carboniferului îşi fac apariţia gimnospermele mai
evoluate cum sunt cordaitalele şi coniferele.
Fauna cuprine unele grupe la care se observă semne pronunţate de declin
(trilobiţi, tabulate, nutiloidee), alte grupe sunt din contră, în plină dezvoltare,
protozoare, celenterate, brachiopode, moluşte, artropode, echinoderme). Amfibienii sunt
din ce în ce mai numeroşi (ordinul Stegocephali), având craniul acoperit cu oase
dermice şi vertebre cu diferite grade de osificare. Catre finele carboniferului apar
primele reptile.
Formaţiunile sedimentare includ depozite continentale formate din roci detritice
(conglomerate, gresii), altele organogene (calcare cu fusuline, brachiopode, crinoide
etc.).
Perioada Permiană. Numele acestei perioade vine de la tinutul Perm de pe
versantul vestic al Munţilor Ural în care a fost separat şi studiat pentru prima dată
sistemul permian. Limita inferioară se trasează sub primele strate în care apare prima
dată conodontul Streptonathodus isolatus, iar partea superioară este dată de prima
apariţie a conodontului Hindeodus parvus.
Flora, aseamanatoare cu cea din carbonifer, este reprezentată în special prin
articulate, lycopodiale şi pteridosperme. În permianul superior se înmulţesc coniferele.
Fauna este reprezentată prin: protozoare, brachiopode, moluşte, artropode
(trilobiţi puţini la numar), echinoderme, vertebrate (peşti cartilaginoşi şi osoşi, amfibieni
de talie mare, reptilele înregistraza o dezvoltare din ce în ce mai mare, dar sunt
reprezentate înca prin forme primitive).
Depozitele sedimentare includ formaţiuni marine şi în special de mică adâncime
(calcare organogene şi calcare recifale) pe lângă care mai sunt cunoscute conglomerate,
gresii, sare gemă, săruri de potasiu şi magneziu, iar formaţiunile continentale sunt
raprezentate prin şisturi cu impresiuni de plante, depozite glaciare şi depozite de desert.
În timpul erei paleozoice s-au produs numeroase şi puternice mişcări ale scoarţei
terestre care au avut ca rezultat importante modificari ale configuraţiei uscatului.
Mişcările orogenice şi epirogenice s-au manifestat cu intensităţi diferite în cursul celor
şase perioade ale paleozoicului şi în locuri diferite. Astfel, cambrianul se caracterizează
printr-o perioada de relativ calm, cu excepţia unor mişcări orogenice în Siberia. În
ordovician însă s-au manifestat fenomene orogenice puternice (orogeneza caledoniana),
care au continuat până la sfârşitul perioadei siluriene şi au dat naştere unor lanţuri
muntoase (munţii Caledoniei), iar aria de raspândire cuprindea Scandinavia şi partea de
nord a Angliei. În urma orogenezei caledoniene are loc prima mărire a arilor
continentale, după care urmează o nouă perioadă de calm, care caracterizează
devonianul.
Catre sfârşitul paleozoicului (carbonifer-permian) are loc orogeneza hercinică,
care a dat importante catene muntoase. Deşi aceşti munţi au fost supuşi în urmatoarele
ere geologice unei accentuate peneplenizări, urmele lor s-au păstrat pe mari suprafeţe în
toate continentele. În Europa munţii formaţi în timpul orogenezei hercinice se întind
începând din Spania prin Masivul Central Francez, Germania, Polonia, până în ţara
noastră în Dobrogea. Se mai formează Munţii Ural, iar pe marginea Scutului Canadian
se individualizează marea catenă a Appalaşilor. Orogeneza hercinică determină o a doua
şi importanta mărire a suprafeţei uscatului şi totodată au loc importante schimbări în
relaţiile dintre marile arii continentale.
În urma celor doua orogeneze paleozoice în emisfera nordică se formează o arie
continentală continuă Laurasia, iar în emisfera sudică există o întinsa arie consolidată şi
unitară Gondwana. Între cele două mari arii continentale, regiunile geosinclinale
formează două zone : zona circumpacifică şi zona Thethysului. În cadrul astfel conturat,
se vor desfăşura sedimentarea şi tectogeneza în mezozoic.
3.3.3. Era Mezozoică (251 mil. ani – 65 mil. ani)
Era mezozoică include formaţiuni cu caractere paleontologice şi stratigrafice bine
individualizate şi începe odată cu dispariţia principalelor grupe de vieţuitoare de tip
paleozoic : trilobiţi, tetracorali etc. şi apariţia hexacoralilor, cefalopodelor de tip
mezozoic, precum şi a reptilelor gigantice. Deoarece în acest interval a avut loc şi un
important salt al florei, prin apariţia unor plante superioare cum sunt fanerogamele
gimnosperme şi angiospermele monocotiledonate (palmieri) şi dicotiledonate (stejari,
castani etc.), era mezozoică se mai numeşte şi mezofitica. Durata absolută a erei
mezozoice este apreciată la 186 milioane de ani şi se încheie odată cu dispariţia
amonoideelor şi a mai multor ordine de reptile.
Pe baza discordanţelor şi transgresiunilor puse în evidenţă, însotite de schimbări
paleogeografice şi de modificări ale asociaţilor floristice şi faunistice, era mezozoică a
fost împărţită în trei perioade : triasic, jurasic şi cretacic.
Perioada Triasică. Denumirea dată acestei perioade exprimă faptul că în
Germania, unde aceste depozite au fost separate pentru prima data, ele sunt alcătuite din
trei unităţi litologice cu caractere distincte. Limita inferioară a triasicului se trasează sub
prima apariţie a conodontului Hindeodus parvus, iar limita superioară este dată de prima
apariţie a ammonitului Psiloceras planorbis.
Flora triasică este caracterizată de rolul primordial pe care îl au gimnospermele şi
mai ales coniferele de genul mai frecvent Woltzia, în timp ce criptogamele vasculare
sunt în regres. În flora marină un rol important îl au algele calcaroase cu două genuri
mai frecvente : Diplopora şi Gyroporella.
Fauna este reprezentată prin : celenterate (hexacoralieri) , brachiopode, moluşte,
gasteropode, artropode, echinoderme, peşti (cu schelet intern), amfibieni (stegocephali
de talie mare, dar care dispar la sfarşitul triasicului), reptile (apar noi ordine –
ichtyosurienii, crocodilienii, dinosaurienii, rhynocephalienii) şi primele mamifere.
Triasicul este dezvoltat sub două tipuri : tipul german în care predomină
formaţiunile detritice continentale, formaţiunile marine fiind rare şi tipul alpin, în care
predomină formatiunile marine (calcare şi dolomite) şi cu totul subordonat cele
lagunare. Formaţiunile continentale sunt reprezentate printr-un complex detritic
predoninant roşu, cele lagunare includ marne cu intercalaţii de gips, sare şi săruri de
potasiu şi magneziu, iar în cadrul formaţiunilor marine predomină calcare cu ceratiţi şi
lamelibranchiate. Triasicul german este întâlnit în Anglia, Franţa, nordul şi centrul
Germaniei, Polonia, în timp ce triasicul alpin are dezvoltarea cea mai mare în Alpii
Orientali.
Perioada Jurasică. Denumirea celei de-a doua perioade a mezozoicului vine de
la Munţii Jura din Franţa şi Elvetia, care în cea mai mare parte sunt constituiţi din
depozite de aceeaşi vârstă. Se consideră ca bază a jurasicului depozitele în care are loc o
importantă schimbare a faunei de amonoidee, iar limita superioară se trasează sub
biozona cu amoniţii Berriasiella boissieri şi Berriasella jacobi.
Flora jurasică continentală cuprinde în general tot gimnosperme cu genuri noi de
conifere.
Fauna este reprezentată de : foraminifere de talie mică, radiolari, spongieri,
celenterate, brachiopode, moluşte, belemniţi, lamelibranchiate, echinoderme.
Vertebratele curpind : peşti (în majoritate osoşi), reptile (marine, terestre şi adaptate la
zbor), păsări (apare prima pasăre Archaehopteryx), mamifere.
Formaţiunile jurasicului prezintă o litologie variată şi includ formaţiuni marine,
formate din roci detritice (conglomerate, brecii, gresii), roci organogene (calcare
recifale şi calcare cu moluşte, brachiopode etc.), precum şi formaţiuni de precipitaţie
fizico-chimică (calcare oolitice). Pentru formaţiunile continentale este carcteristică
prezenţa intercalţiilor de cărbuni.
În ansamblu, jurasicul inferior (liasic) este marnocalcaros, jurasicul mediu (dogger) este
calcaros şi uneori feruginos, iar jurasicul superior (malm) include calcare albe masive.
Perioada Cretacică. Denumirea perioadei vine de la faptul că partea sa
superioară este carcterizată de depozite de cretă. Limita inferioară este dată de baza
biozonei cu Berriasella grandis şi Berriasella jacobi, iar cea superioară coincide cu
prima apariţie a foraminiferului Parvularugoglobigerina eugubina.
Flora, în cretacicul inferior, este alcătuită în cea mai mare parte din gimnosperme,
iar în cretacicul superior are loc o importantă schimbare, prin apariţia plantelor cu
samânţa închisă în fruct – angiosperme.
Fauna este reprezentată prin: foraminifere de talie mare şi mică, celenterate,
brachiopode, moluşte (amoniţi şi belemniţi care dispar la sfârşitul perioadei),
gasteropode, lamelibranchiate, echinoderme, reptile (dinozaurieni), păsări şi mamifere
(slab reprezentate).
Depozitele sedimentare ce caracterizează cretacicul inferior sunt constituite din
conglomerate şi gresii, calcare organogene recifale şi marnocalcare. Cretacicul superior
include calcare, marne, cretă şi formaţiuni continentale constiutuite din argile şi nisipuri
cu resturi fosile.
 În era mezozoică, continuă să se distingă cele doua mari unităţi tectonice : ariile
geosinclinale şi ariile continentale. Ariile geosinclinale se dispun pe cele două direcţii
principale cunoscute în paleozoic : o direcţie neridiană a sinclinalului circumpacific şi o
direcţie geosinclinală alpino-himalaiană. În mezozoic mişcările orogenice duc în
regiunea circumpacifică la consolidarea catenelor muntoase din America de Nord şi a
celor din Asia de Est, în timp ce în regiunea alpino-himalaiană aceste mişcări se fac
simţite la sfârşitul erei şi se vor desfăşura cu toată amploarea în neozoic.
Cele două regiuni exondate – Lurasia în emisfera nordică şi Gondwana în
emisfera sudică, existente la sfârşitul paleozoicului, vor continua şi în neozoic o
evoluţie independentă. Astfel, Laurasia în triasic îşi menţine unitatea, în jurasic se
fragmentează în câteva regiuni exondate: regiunea nordatlantică, regiunea baltică şi
regiunea siberiană, iar în cretacic regiunea siberiană se uneşte cu cea baltică formând
vasta regiune eurasiatică, în timp ce regiunea nord atlantică este fragmentată în doua
sectoare. În felul acesta, la sfârşitul mezozoicului în emisfera nordică se schiţează
câteva regiuni exondate (regiunea canadiană, Groenlanda, Eurasia) care sunt nucleele
continentelor actuale.
În emisfera sudică, în decursul triasicului, Gondwana se separa în două mari
regiuni: regiunea africano-braziliană şi regiunea australiană-malgaşă. În jurasic se
schiţeaza tendinţa de izolare a Austrasliei, iar în cretacic Africa se izoleaza de America
de Sud şi Madagascarul se separă definitiv de Africa. S-au conturat asfel în emisfera
sudică regiunile continentale actuale.
3.3.4. Era Neozoică
Ultima era geologică în evoluţia scoarţei terestre, era neozoică (cainozoică sau
terţiară) reprezintă intervalul de timp şi depozitele care s-au format de la dispariţia
amoniţilor, belemniţilor, inoceramilor şi a reptilelor gigantice până în prezent. În raport
cu celelalte ere, durata neozoicului este foarte scurtă, circa 65 milioane de ani. Eră
neozoică se subdivide în trei perioade: paleogen, neogen şi cuaternar.
Perioada Paleogenă. Faptul că fauna acestui interval are caractere mai vechi
decât cea din a doua parte a erei neozoice, se reflectă în numele dat perioadei. Se mai
numeşte şi perioada numulitică deoarece Nummulitidele, foraminifere de talie mare,
sunt larg răspândite în aceste depozite. Limita inferioară se trasează la prima apariţie a
foraminiferului Parvularugoglobigerina eugubina, iar trasarea limitei superioare este în
baza biozonei cu Globigerinoides primordius.
Flora continentală se caracterizează prin predominarea angiospermelor şi se
diferenţiază în două asociaţii : una de climat temperat, alcătuit mai ales din arbori cu
frunze căzătoare şi cea de-a doua asociaţie de climat subtropical, cu arbori cu frunze
persistente.
Fauna este compusă din : foraminifere, moluşte, echinoderme, peşti, mamifere
( apar primele primate).
În depozitele paleogene, formaţiunile continentale includ calcare de apă dulce şi
argile vărgate, formaţiuni lagunare reprezentate prin evaporite, gips, sare gemă, săruri
de potasiu şi magneziu, iar formaţiunile marine care predomină cuprind calcare cu
nummuliţi, lamelibranchiate, alveoline etc, conglomerate, gresii, marne şi argile.
Perioada Neogenă. Termenul de neogen exprimă faptul că atât flora cât şi fauna
prezintă trăsături tot mai apropiate de viaţa de astăzi şi totodată din ce în ce mai diferită
de cea din paleogen. Limita inferioară este dată de prima apariţie a foraminiferului
Globigerinoides primordius, iar limita superioară este trasată în baza biozonei cu
Globigerinoides fistulosus – Globorotalia tosaensis.
Flora continentala este alcatuita in cea mai mare parte din arbori cu frunze
cazatoare si din conifere. Din flora marina se mentioneaza algele calcaroase si
diatomeele.
Fauna marină este formată în special din foraminifere, lamelibanchiate,
gasteropode, echinide, briozoare, ostracode.
Între mamifere un loc important îl ocupă : paricopitate (girafe, bovide, antilope
etc.), primate, genurile Mastodan borsoni şi Dinotherium giganteum.
În neogen se constată o reducere a teritoriilor cu formaţiuni marine
care sunt reprezentate prin: conglomerate slab cimentate, gresii, calcare oolitice, calcare
recifale. Formaţiunile lagunare sunt foarte răspândite: marne cu intercalaţii de anhidrit,
lentile de sare, gips. Formaţiunile continentale includ : nisipuri şi pietrişuri şi în unele
locuri depozite de tufuri calcaroase şi travertin.

Fig.37. Distribuţia ariilor continentale şi oceanice :

a – în urmă cu 200 mil. ani ; b – în urmă cu 135 mil. ani; c – în urmă cu 65 mil. ani; d –
actuală.
O evoluţie asemănătoare este recunoscută şi în regiunile geosinclinale din continentul
american. La începutul neozoicului, în paleogen, se menţin regiunile continentale
cunoscute la sfârşitul cretacicului şi anume : în emisfera nordică – Continentul Americii
de Nord şi Eurasia, iar în emisfera sudică, continentul Americii de Sud, al Africii şi
Australiei. Regiunea indo-malgaşă se fragmentează în paleogen, devenind o punte
insulară. În neogen, între America de Nord şi America de Sud se stabileşte o legatură
prin regiunea Americii Centrale, astfel ca la sfarşitul perioadei, configuraţia
continentelor era în linii generale conturată (fig. 37).
 SCARA TIMPULUI GEOLOGIC

Scara timpului geologic sintetizeaza cronologica geologica prin ierarhizarea in

functie de varsta lor a rocilor din alcatuirea scoartei terestre.
Deoarece nicaieri in lume nu exista o succesiune neintrerupta a rocilor, de la cele
mai vechi la cele mai noi, imaginea cronologiei Pamantului, mai precis a scoartei
terestre, s-a constituit, in mod sintetic, prin asamblarea teoretica a unor secvente
litologice, disparate geografic, a caror pozitie in cadrul geocronologic global a fost
stabilita in mod relativ (unele fata de altele, in termeni “mai vechi” sau “mai noi”),
utilizand, pe de o parte, raporturile de superpozitie stratigrafica intre secventele
adiacente, pe de alta parte, continutul paleontologic al stratelor sedimentare care reflecta
fenomenul ireversibil al evolutiei biologice.
Reprezentarea sintetica a timpului geologic s-a constituit treptat, fara a se urmari
un plan anume, incepand cu mijlocul secolului al 18-lea, cand s-au conturat primele
incercari de ierarhizare cronologica a corpurilor litologice ce compun scoarta terestra.
La un secol dupa ce Nicolaus Steno afirmase principiul superpozitiei si remarcase
ca ardeziile din Muntii Apenini, lipsite de fosile, sunt mai vechi decat gresiile si marnele
fosilifere, italianul Giovanni Arduino (1714-1795) si germanul Johann Lehman (1719-
1767) au elaborat, in mod separat, aproape concomitent, sisteme de clasificare
stratigrafica a rocilor din Nordul Italiei, respectiv din Vestul Germaniei pornind de la
principalele caractere litologice si de la raporturile de superpozitie dintre categoriile
distincte de roci (fig 3.1.)
 Fig. 3.1. Regiunile Europei in care s-au desfasurat primele cercetari geologice-
stratigrafice vizand cunoastera vechimii Pamantului si a cronologiei geologice

Astfel, Arduino recunostea patru categorii de “munti”, in functie de natura si

vechimea lor:1. Munti primari, formati din roci nefosilifere, ce includ zacaminte
metalifere; 2. Munti secundari, constituiti din roci stratificate, bine cimentate, fosilifere,
lipsite de zacaminte metalifere; 3. Munti tertiari, mai scunzi, alcatuiti din roci fosilifere,
slab cimentate sau mobile: pietrisuri, nisipuri, argile si roci vulcanice asociate; 4.
Aluvium, reprezentat prin cele mai noi depozite, formate din produsele de eroziune ale
celor trei categorii anterioare.
Clasificarea lui Lehman este asemanatoare clasificarii lui Arduino, incluzand
insa doar trei grupe de “munti”: 1. Munti primari, compusi din roci cristaline, fara
fosile, in general nestratificate; 2. Munti (secundari) formati din roci stratificate,
fosiliferi; 3. Munti (tertiari) alcatuiti din material neconsolidat, rezultat in urma unor
“potopuri” si din roci vulcanice.
Aceste prime incercari de clasificare stratigrafica a rocilor de la suprafata
scoartei, in pofida caracterului lor superficial si empiric, au reprezentat inceputul
descifrarii diviziunilor majore ale scarii timpului geologic, fundamentand totodata
conceptul de varsta relativa in dotarea stratigrafica. Desi cu acceptiuni substantial
modificate fata de sensul lor originar, denumirile de “primar” si “secundar” au fost
folosite pana la inceputul secolului XX, ca sinonime ale Erelor Paleozic si Mezozoic, in
timp ce “tertiarul” din clasificarea lui Arduino continua sa fie utilizat si in prezent, pentu
desemnarea unitara a primelor doua serii ale Erei Cenozoice, Paleogenul si Neogenul.
Preocuparea pentru stabilirea ierarhiei cronologice a secventelor litologice locale
s-a dezvoltat in decursul secolelor 19 si 20, extinzandu-se treptat si in afara Europei-
teritoriul unde s-a desfasurat primele asemenea incercari. Drept urmare a cercetarilor
stratigrafice, secventele locale au fost fost grupate in unitati stratigrafice, definite prin
caracterele litologice, paleontologice, prin varsta lor relativa sau pe baza altor
proprietati.
Reuniunile internationale ale stratigrafilor (prima dintre acestea a avut loc la
Paris in anul 1878) au dezbatut etalonarea timpului geologic prin “secvente”-standard”

Fig. 3.2. Localizarea stratotipurilor internationale si autorii lor

reprezentand succesiuni de strate care indiferent de situarea lor geografica ilustreaza cel
mai bine diferitele intervale ale istoriei geologice, fiind desemnate, ca atare, drept
succesiuni de referinta stratigrafica sau secvente stratotipice (fig 3.2.).
Scara timpului geologic rezultata din juxtapunerea “secventelor-standard”
disparate, de la cele mai vechi la cele mai noi, este o scara cronostratigrafica (numita
abreviat cronostratica).
O importanta majora in elaborarea acestei scari o prezinta definirea prin
indicatori cronologici-cei mai reputati fiind fosilele- a limitelor dintre unitatile
cronostratigrafice adiacente. Dezvoltarea metodei radiometrice de datare a rocilor a
permis calibrarea in ani a limitelor dintre unitatile cronostratigrafice, scarii cronostratice
fiindu-i astfel alaturata scara cronometrica. Pe langa importanta sa generala, scara
cronometrica are una speciala: cunoasterea mai exacta a cronologiei Precambrianului, in
care, spre deosebire de Fanerozoic (diviziunea “vietii evidente”, in care fosilele sunt in
mod comun intalnite), raritatea resturilor organice impiedica ierarhizarea corpurilor
litologice pe baza continutului paleontologic.
In tabelul 3.1 este prezentata scara timpului geologic, care a fost realizata
progresiv, prin conventie internationala. Atat componenta cronostratica (in privinta
definirii limitelor paleontologice dintre diviziunile sale), cat si cea cronometrica sunt
perfectibile, susceptibile de a suferi modificari, in functie de precizarile si clarificarile
pe care cercetarile viitoare le vor aduce. Diviziunile si subdiviziunile scarii timpului
geologic au valoare cronologica egala pe intreaga suprafata a Pamantului, indiferent de
compozitia particulara a secventelor stratigrafice in diferite regiuni sau de absenta in
unele locuri a depozitelor corespunzatoare unor anumite intervale de timp.
Importanta scarii timpului geologic este fundamentala pentru Geologie, oferind
ata domeniilor cu caracter mai pronuntat teoretic, cat si celor direct aplicative, ale
Geologiei economice, reperele cronologice necesare. Este usor de inteles ca
reconstituirea istoriei geologice, o istorie a evenimentelor complexe, de natura fizica,
chimica, biologica, strans corelate in desfasurarea lor, ar fi imposibila fara sistemul de
referinta geocronologica, pe care il reprezinta scara timpului geologic.
 Datarea absoluta

Cunoasterea varstei corpurilor litologice in maniera cantitativa, exprimata

numeric in ani terestri este realizata printr-o serie de metode incluse generic sub numele
de “datare absoluta”. Prin “datarea absoluta” poate fi de asemenea stabilita durata
fenomenelor deductibile din studiul rocilor, precum si viteza sau ritmul desfasurarii
proceselor geologice.
Unele dintre aceste metode sunt aplicabile doar in cazul unor fenomene episodice,
cu desfasurare continua, ciclica, marcate prin repere cu semnificatie cronologica anuala
sau diurna, aplicabilitatea acestor metode incetand odata cu intreruperea proceselor
generatoare. Asa sunt metoda varvelor, metoda dendrocronologica, metoda striurilor de
crestere la schelele calcaroase ale unor organisme (coralii, de ex.) ; aceste metode pot fi
grupate sub numele de “metode de datare absoluta cu aplicabilitate geocronologica
restransa”.
Singura dintre metodele de datare numerica utilizabila pe intreg spectrul varstelor
geologice, de la cele mai vechi la cele mai recente, este metoda radiometrica, bazata pe
fenomenul dezintegrarii radioactive. Exceptionala importanta practica a metodei
radiometrice a determinat perfectionarea continua a echipamentelor de masurare si a
procedurilor analitice vizand reducerea erorilor, in jurul acestei metode constituindu-se
un domeniu distinct al Stratigrafiei, Radiocronologia sau Cronologia izotopica.

Atomi si izotopi

Nucleul unui atom este compus din protoni (particple cu sarcina pozitiva) si
neutroni (particole neutre). Numarul de protoni defineste numarul atomic al unui
element si determina proprietatile sale. Orice schimbare a numarului de protoni si deci,
a numarului atomic, formeaza un nou element cu o structura atomica diferita si cu alte
proprietati fizice si chimice (fig 5.23).

Numarul insumat al protonilor si neutronilor dintr-un atom reda masa atomica.

Carbonul, de exemplu, are numarul atomic 6 si trei mase atomice: 12, 13 si 14, in
functie de numarul de neutroni prezenti. Aceste forme variabile ale aceluiasi element
sunt numite izotopi. Majoritatea izotopilor, ca de exemplu, carbonul 12, 13 , sunt stabili,
altii insa, precum carbonul 14 sunt instabili. Izotopii instabili sunt radioactivi, rata lor de
dezintegrare fiind masurata in scopul determinarii varstelor absolute.

Metoda radiometrica
 Prin fenomenul dezintegrarii radioactive un element sau izotop instabil trece, in
mod continuu, cu viteza constanta, intr-un element stabil, numitelement radiogen sau
derivat. Fenomenul dezintegrarii radioactive este ireversibil, astfel incat cunoscand prin
masuratori raportul cantitativ existent la un moment dat intr-o roca sau intr-un mineral
intre elementul radioactiv si cel radiogen, poate fi calculat timpul scurs de la inceputul
dezintegrarii. Ecuatia generala de calcul a varstelor radiometrice este:
1  D
t log n 1   , in care D reprezinta numarul de atomi radiogen sau derivati, la
  S
momentult, S numarul de atomi radioactivi sau sursa; λ este constanta de dezintegrare,
cu valoare diferita pentru fiecare element radioactiv, de exemplu, pentru uraniu 238 are
valoarea de 0,693.
Raportul D/S se masoara prin spectometrie de masa in cadrul laboratoarelor
specializate de geocronologie. Varstele se calculeaza in functie de perioada de
injumatatire (T) care este constanta si determinata pentru fiecare element radioactiv in
parte. Perioada de injumatatire varieaza pentru elementele radioactive intre mai putin de
o miliardime de secunda si 50 miliarde de ani.

Dezintegrarea radioactiva are loc in trei moduri:

1. Prin emisie de particole α (=nucleul unui atom de heliu format din 2 protoni si
2 neutroni):
Exemplu: 238 234
92 U  90Th  
in acest caz, elementul radiogen are o masa atomica mai mica cu 4 unitati, fata de
elementul radioactiv.
2. Prin emisia unei particole β (electron, cu sarcina negativa), masa atomica
ramanand neschimbata

Exemplu: 87 87
37 Rb  78 Sr  e  
3. Prin captarea inei particole β:

Exemplu: 40 40
19 K  e  18 Ar  
dar in acest caz particular, emisia concomitenta a unui electron conduce la
formarea calciului radiogen:

40 40
19 K  20 Ca  e 
In toate cazurile sunt emise din nucleu radiatii γ (radiatii electromagnetice de
energie inalta).
Unele elemente radioactive trec in elementul radiogen, stabil printr-o singura faza,
de exemplu, 87 Rb87 Sr printr-o singura emisie β, sau 40 K 40 Ar printr-o singura
captare β. Alte elemente radioactive parcurg mai multe faze, de exemplu 235 U 207 Pb
prin 7 emisii α si 6 emisii β, iar 238 U 206 Pb prin 8 emisii α si 6 emisii β.
Fenomenul dezintegrarii radioactive nu se desfasoara in mod linear, ci prin
injumatatirea la intervale de timp egale a elementului radioactiv si trecerea sa in element
radiogen, curba de dezintegrare tinzand asimptotic spre 0 (fig 5.24.)
 In tabelul 5.2. sunt prezentate principalele metode de datare radiometrica, cu
perioadele de injumatatire a izotopilor radioactivi, intervalele de aplicabilitate sau varste
rocilor ce pot fi datate prin metoda respectiva, precum si mineralele sau rocile pe care
pot fi efectuate masuratorile.

Aplicabilitat
Izotop Izotop Timp de
e Minerale, roci si alte
radioactiv radiogen injumata
geocronologi materiale utilizate
(Sursa) (Derivat) tire (ani)
ca (ani)
muscovit, biotit, microclin,
Rubidiu 87 Strontiu 87 47 x 109 >5 x 106
glauconit, roci metamorfe
Muscovit, biotit, hornblenda,
Potasiu 40 Argon 40 1,3 x 109 >10 x 1003 glauconit, sanidin, roci
vulcanice
Monazit, zircon, uraninit,
Uraniu 238 Plumb 206 4,5 x 109 >5 x 106
pehblenda
7,13 x Monazit, zircon, uraninit,
Uraniu 235 Plumb 207 >60 x 106
106 pehblenda
Sedimente carbonatice, corali
Thoriu 230 Radiu 226 7,7 x 103 <250 x 103
aragonitici
Lemn, carbune, cochilii
Carbon 14 Azot 14 5780 <40 x 103
calcaroase, oase

Acuratetea metodei radiometrice, surse de erori si posibilitati de reducere a

lor

Acuratetea datarilor absolute prin metoda radiometrica depinde de starea fizica a

rocilor examinate, de gradul de fiabilitate al spectometrelor folosite in analize precum si
de unele variatii ale constantei de dezintegrare λ.
Exactitatea datarilor radiometrice reclama ca sistemul mineral care cuprinde
elemente radioactive sa ramana inchis din momentul cristalizarii sale, deci sa nu fi avut
loc imbogatiri sau pierderi secundare de elemente radioactive sau radiogene.Asemenea
imbogatiri sau pierderi au loc, in mod natural, prin fenomenele de alterare, prin
ingroparea rocilor la adancimi mai mari de 200m, prin metamorfism regional sau de
contact termic care implica cresteri de temperatura cu peste 100ºC.
 De exemplu, daca datarile prin metoda K-Ar se efectueaza pe glauconit (mineral
ce contine in reteaua sa K40) care s-a imbogatit in argon prin captare din atmosfera
(argonul atmosferic este prezent in forma elementului radiogen Ar 40) in urma unor
procese de alterare, varsta masurata va fi mai mare, deci “imbatrinita” fata de cea reala;
din contra daca roca.
O alata sursa de erori este legata de aparatura de masurare.Chiar cele mai fiabile
spectrometre de masa nu pot elimina complet erorile , acestea variind , in general , intre
± 0.2 - 2% , iar in cazul rocilor mai vechi , din Precambrian sunt acceptabile chiar
erorile de ± 5%. Datele radiometrice sunt insotite , de aceea , de ecartul de eroare ( de
exemplu rezultatul datarii unor roci din Carbonifer poate fi prezentat in forma 325 ± 10
milioane ani) .
Pentru reducerea erorilor se impun , pe de o parte , masuri legate de prelevarea
corecta a esantioanelor pentru masuratori prin eliminarea rocilor alterate sau a celor care
au suferit transformari induse de presiuni si temperaturi ridicate , pe de o parte , in
laborator tratamentul prin ultrasunete al probelor pregatite prin analiza spectrometrica
trebuie moderat , pentru a nu afecta continturile reale , iar spectrometrele trebuie
calibrate periodic.
Pentru o rezolutie cat mai corecta , este recomandata efectuarea masuratorilor pe
mai multe esantioane din aceeasi roca utilizand minerale diferite , prin folosirea unor
metode de datare radiometrica diferite ( de exemplu , in cazul datarilor pe glauconit in
paralel cu metoda K-Ar , poate fi utilizata metoda Rb-Sr).
In pofida unor inerente si , ca atare , acceptabile erori care in cazul varstelor din
Precambrian poate insemna cateva zeci de miliane de ani , importanta metodei
radiometrice pentru calibrarea numerica a scarii timpului geologic este fundamentala ,
nici o alta metoda neputand-o substitui. In cazul rocilor magmatice si metamorfice ,
lipsite de fosile , deci nedatabile in mod relativ prin metoda paleontologica , radiometria
ofera singura modalitate de stabilire a varstei.
Scara timpuli Fanerozoic , constituita in mod “relativ” prin succesiunea detaliata
a biozonelor si cuantificata in mod “absolut” prin datarea radiometrica a limitelor dintre
etaje , ofera posibilitatea unui bun control al datarilor radiometrice prin cele
biostratigrafice. De exemplu , daca in cadrul unei secvente de strate sedimentare ce
contine ceratiti caracteristici etajului Ladinian din Triasicul mediu , este prezenta o
intercalatie de lava pentru care , prin datare radiometrica , s-a obtinut varsta de 340 ± 8
milioane de ani , contextul biocronologic invalideaza aceasta varsta , Ladinianul avand
varste cuprinse intre 235 si 230 milioane de ani.
Sau , de exemplu , daca un corp magmatic intruziv care a generat o aureola de
contact termic intr-o succesiune de strate cu amoniti si inocerami de varsta Coniaciana
( Cretacic superior) indica , prin masuratori radiometrice , o varsta mai mare de 90
milioane de ani , este evident ca varsta obtinuta este falsa , limita inferioara a
Coniacianului aflandu-se la nivel de 88 milioane de ani , iar prin aureola de
transformare termica formata , corpul intruziv este mai nou decat stratele coniaciene.
 Un altfel de “calendar geologic”
Varstele radiometrice ne permit un exercitiu menit sa ne faca perceptibile
enormele valori ale timpului geologic. Putem astfel concentra intrega durata de 4.6
miliarde de ani a istoriei geologice , del consolidarea primei cruste terestre pana in
prezent , intr-un singur an si sa calculam data calendaristica a unor evenimente
importante din trecutul Pamantului.
In acest artificiu de calcul , unei zile ii corespund 12,603 milioane de ani , unei
ore – 525.114 ani , iar unui minut 8.752 ani .
Daca ora 0 a zilei de 1 ianuarie marcheaza formarea crustei tersre , iata cum
arata “calendarul geologic” prin consemnarea unor momente semnificative ale
evolutiei biologice:
Varsta absoluta Data in
“calendar”

 Aparitia primelor organisme

unicelulare , procariote 3,5 miliarde ani 28 martie
 Aparitia algelor unicelulare
(primele eocariote) 1,6 miliarde ani 26 august
 Aparitia primelor metazoare 1,2 miliarde ani 27 septembrie
 Aparitia trilobitilor,care marcheaza
inceputul Fanerozoicului 540 milioane ani 18 noiembrie
 Primii pesti concomitent cu primele
animale (artropode) terestre 425 miliane ani 27 noiembrie
 Primele vertebrate terestre
(stegocefalii) 365 milioane ani 2 decembrie
 Primele reptile 330 milioane ani 5 decembrie
 Primii dinosauri 235 milioane ani 13 decembrie
 Primele mamifere 210 miloane ani 15
decembrie
 Primele pasari 142 milioane ani 20
decembrie
 Disparitia dinosaurilor
si sfarsitul ‘Erei reptilelor” 65 milioane ani 27
decembrie
 Aparitia omului modern
(Homo Sapiens) 35 mii ani 31
decembrie
ora 23.56

Metode de datare absoluta cu aplicabilitate geocronologica restransa

In afara metodei radiometrice folosita pe intreg spectrul varstelor geologice , de la

cele mai vechi la cele mai noi , datarile in maniera cantitativa pot fi realizate si printr-o
serie de metode care redau cu mai multa precizie cadrul cronologic , dar cu utilitate
limitata la durata unor procese care au generat structuri sau compozitii chimice
semnificative din punt de vedere temporal.
Aceste metode “ cu aplicabilitate cronologica restransa “ sunt bazate pe procese si
fenomene de natura diferita : fizica , chimica , sedimentologica , biologica , desfasurate
neintrerupt , dar intr0un interval de timp relativ scurt. Asa sunt metoda varvelor ,
metodele bazate pe cresterea unor structuri organice ( la arbori , licheni , corali) ,
metoda urmelor de fisiune nucleara , bazata pe pe dezintegrarea spontana a unor
elemente radiactive (U238 , U235 , Th232 ) , metoda termoluminiscentei , fundamentata pe
proprietatea unor minerale de a emite , atunci cand sunt incalzite , in mod artificial sau
natural , radiatii luminoase i n spectru vizibil , metoda tefrocronologica bazata pe varsta
cenusilor vulcanice , metoda bazata pe fenomenul de hidratare a obsidianei.
Unele dintre aceste metode dau bune rezultate doar in cazul varstelor recente , din
Pleistocenul superior si Holocen ; asa sunt dendrocronologia sau metoda bazata pe
cresterea arborilor , tefrocronologia si metoda bazata pe hidratarea obsidianului.Alte
metode sunt aplicabile si in cazul unor varste geologice mai mari : metoda varvelor,
metoda bazata pe cresterea unor structuri organice, metoda fisiunii nucleare, metoda
termoluminiscentei, dar in general prin aceste metode se determina durata unui fenomen
sau proces si nu varsta absoluta a rocilor rezultate in urma acestora.