Sunteți pe pagina 1din 8

COPILUL MEU NU-MI MĂNÂNCĂ

de CARLOS GONZALEZ

Cuprins:

Mulțumiri
Prolog de Pilar Serrano Aguayo
Introducere: dar există vreun copil care să mănânce?
Cazul dumneavoastră nu este unic
De ce suntem atât de afectați
Dar ei sunt și mai afectați
Baze teoretice
Prima parte: Cauzele
Capitolul 1: Cum începe totul
De ce mâncăm?
De câtă mâncare are nevoie un copil?
A mânca pentru a trăi sau a trăi pentru a mânca
De ce nu le plac legumele
Greva foamei de la un an
Unii copii nu au mâncat niciodată
Cei care au greutatea la limită
Ce este și la ce folosește un grafic de greutate
Creșterea copiilor alăptați
Nu toți copiii cresc în același ritm
De când s-a îmbolnăvit și-a pierdut pofta de mâncare
Mănâncă mult dacă vrei să mănânci puțin!
Cele trei metode de apărare ale copilului
Problema alergiilor
Chiar nu mănâncă nimic?
Capitolul 2: Copilul dumneavoastră știe de ce are nevoie
Lapte matern la cerere
De ce bebelușii nu sug după program
Diversificare tot la cerere
Dar nu se va ghiftui cu ciocolată?
Capitolul 3: Ce nu trebuie să facem la ora mesei
Insistența
Incursiunile nocturne
Odioasele comparații
Mita
Stimulatorii de apetit
O mărturie direct de la sursă
Capitolul 4: Calendar de alimentație
Recomandările SEGNP
Recomandările AAP
Recomandările OMS și UNICEF
Literatura științifico-fantastică și alimentația infantilă
A DOUA PARTE. Ce este de făcut dacă nu mănâncă
Capitolul 5: Un experiment care vă va schimba viața
Câteva precizări importante
Exemplu practic de cum să nu obligați un copil să mănânce
A TREIA PARTE. Cum să prevenim problema
Capitolul 6: Alăptarea fără conflicte
Un sfat foarte clar
Aveți încredere în copilul dumneavoastră
Alăptarea se face la cerere
Criza de la trei luni
Ce pot face ca să am mai mult lapte?
De ce copilul dumneavoastră nu vrea biberon
De ce copilul dumneavoastră nu vrea alte alimente
Capitolul 7: Biberonul fără conflicte
Și biberonul se dă la cerere
De ce nu-și termină biberonul?
Capitolul 8: Diversificarea, un subiect delicat
Câteva detalii importante
Sfaturi utile, dar nu atât de importante
Când mama pleacă la serviciu
Câteva mituri despre diversificare
Capitolul 9: Ce poate face medicul
Controlul greutății
Diversificarea
Atenție la cuvinte
De ce nu dăm cântarul jos de pe piedestal?
A PATRA PARTE: Câteva întrebări frecvente
Apendice: Un pic de istorie
Epilog: Și dacă am fi și noi obligați să mâncăm?
Note

Fragmente selectate:

De ce suntem atât de afectați

În mod logic, mamele își fac griji pentru sănătatea copiilor lor. Însă la mijloc mai este ceva, ceva ce
transformă lipsa poftei de mâncare într-o problemă care provoacă mai multă îngrijorare decât tusea sau
mucii. Pe de o parte, mama are tendința să creadă (sau este făcută să creadă) că ea este vinovată: că nu
a pregătit adecvat mâncarea, că nu știe cum să o ofere, că nu și-a educat copilul cum trebuie… Pe de
altă parte, tinde să o ia ca pe o chestie personală, ca Laura de exemplu:
(…) fiica mea are optsprezece luni și problema e că nu mănâncă așa cum trebuie. De multe ori am
nervii întinși la maxim pentru că îi pregătesc mâncarea cu atâta dragoste și ea după două lingurițe o
scuipă. Ce pot face ca să mănânce așa cum e lăsat de la Dumnezeu?
Nu numai că fiica ei nu are pofta de mâncare, dar pe deasupra își mai și permite să „disprețuiască”
eforturile mamei în bucătărie. Nu am știut până acum că Dumnezeu avea norme după care copiii
trebuie să mănânce. Sau poate a vrut să spună „așa cum e lăsat de la pediatru?”
Aproape toate mamele își exprimă acest sentiment personal zicând: “Nu- mi mănâncă” în loc de “Nu
mănâncă”. Unele iau această problemă ca pe un act ostil din partea copilului: “Îmi refuză... fructele”.
Multe mame mi-au povestit că plâng atunci când își hrănesc copiii. Sărmana odraslă se treze ște prinsă
într-un fals conflict emoțional. În loc să se limiteze la simplii termeni de ți-e foame/nu ți-e foame,
lupta pentru mâncare se poate transforma într-o capcană de tipul mă iubești/nu mă iube ști. Copilul este
acuzat că nu-și iubește mama deoarece pur și simplu nu poate mânca mai mult. Și nu de pu ține ori se
insinuează sau chiar i se zice direct copilului că mama nu-l va mai iubi dacă nu mănâncă.

Dar ei sunt și mai afectați

Familiile și în special mamele suferă din cauza conflictelor referitoare la mâncare. Suferă foarte mult!
Una dintre ele scrie: “Este îngrozitor să-ți fie teamă că se apropie ora mesei”.
Dacă mamei îi este frică, ce simte copilul atunci? Oricât de mare ar fi teama dumneavoastră, nu uita ți
niciodată că fiul sau fiica dumneavoastră suferă și mai mult. Nu vă ia peste picior, nu vă manipulează,
nu vrea să-și demonstreze încăpățânarea... Este pur și simplu terorizat(ă).
Sunt îngrijorată din cauza fiului meu (cincisprezece luni) deoarece nu mănâncă, adică ține totul în
gură, nu înghite și după un timp scuipă mâncarea, toate acestea fiind însoțite de plâns și doar când
încetez să-i mai dau de mâncare se calmează și el.
Pentru mame întotdeauna va exista o portiță de scăpare, o consolare, o speran ță. Vă face ți griji din
cauza copilului care nu mănâncă, fiindu-vă teamă să nu se îmbolnăvească și sunteți pusă la zid de către
rude și prieteni: “acest copil trebuie sa mănânce mai mult”, acuzându-vă aproape de neglijență. Vă
simțiți respinsă de copil care din motive de neînțeles refuză ceea ce dumneavoastră îi oferi ți cu atâta
dragoste; și vă simțiți vinovată atunci când vă vedeți copilul plângând și vă gândi ți că îi face ți rău...
Dar este de asemenea adevărat că sunteți o persoană adultă, inteligentă, educată și cu experiență. Că
beneficiați de dragostea și sprijinul rudelor și al prietenilor care probabil s-au pus de partea
dumneavoastră în acest conflict. Că vă ocupați de un copil care deși este pe moment centrul universului
dumneavoastră, nu este singurul dumneavoastră univers. Aveți o istorie și un viitor, aveți hobby-uri și
poate chiar și o profesie. Aveți de asemenea o idee care explică într-un mod corect sau incorect ceea ce
se întâmplă; știți de ce îl obligați pe copil să mănânce (deși poate nu vă pute ți explica de ce el nu
mănâncă) și în momentele de disperare profundă nu încetați să repetați că totul este pentru binele lui.
Aveți de asemenea și speranța că această situație durează doar câțiva ani, până va mai cre ște și va
începe să mănânce singur.
Dar copilul dumneavoastră? Ce trecut, ce viitor, ce educație, ce prietenii, ce explica ții ra ționale,
ce speranțe are? Copilul dumneavoastră vă are doar pe dumneavoastră.
Pentru un bebeluș mama reprezintă totul. Este siguran ța, dragostea, căldura, hrana. În bra țele
dumneavoastră este fericit, când vă îndepărtați plânge cu disperare. Când are o nevoie, o
dificultate, doar trebuie sa plângă și mama apare imediat ca să o rezolve. Însă de la o vreme
încoace ceva merge prost. Plânge pentru că a mâncat prea mult iar mama, în loc să-l asculte,
încearcă să-l oblige să mănânce și mai mult. Și de fiecare dată situa ția se înrăută țe ște: de la
insistențele blânde de la început se trece treptat la țipete, plânsete și amenin țări. Copilul
dumneavoastră nu poate înțelege de ce. El nu știe că a mâncat mai pu țin sau mai mult decât zice
cartea sau pediatrul sau decât mănâncă fiul vecinei. El nu a auzit vorbindu-se despre calciu, fier
sau vitamine. Nu poate înțelege că dumneavoastră credeți că faceți totul pentru binele lui. Doar
știe că îl doare burta de la atâta mâncare și cu toate astea dumneavoastră nu înceta ți să-i da ți.
Pentru el, acest comportament al mamei sale este imposibil de înțeles. Este ca și cum l-a ți bate
sau l-ați lăsa dezbrăcat în balcon o noapte întreagă.
Mulți copii petrec ore întregi, uneori chiar și șase ore pe zi “mâncând”, sau mai exact luptându-
se cu mama lor în fața unei farfurii cu mâncare. Nu știu de ce. Nu știu cât va dura (sau mai
exact cred că va dura la nesfârșit). Nimeni nu le dă dreptate și nimeni nu-i încurajează.
Persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lume, singura persoana în care pot avea încredere, pare
că s-a întors împotriva lor. Întreaga lor lume se ruinează.

A mânca pentru a trăi sau a trăi pentru a mânca

Unul dintre marile mituri ale nutriției este că "trebuie să mănânci ca să te faci mare". Multă lume crede
că una dintre consecințele directe ale alimentației este creșterea. Nu este a șa. Doar în cazuri de
subnutriție severă va fi afectată creșterea. Dacă veți cumpăra un caniche îl veți putea men ține cu
puține cheltuieli, în timp ce dacă veți cumpăra un ciobănesc german va fi mult mai costisitoare
mâncarea pentru câini. Credeți că dacă ii dați caniche-ului multă mâncare, acesta va deveni un
ciobănesc german?
În realitate, nu creștem pentru că am mâncat, ci mâncăm deoarece creștem . Mărimea și volumul
corporal ale unui ciobănesc german și ale unui caniche sunt scrise in genele lor; fiecare animal se vede
obligat să mănânce cantitatea de alimente (nici mai mult, nici mai puțin) necesară pentru a ajunge la
mărimea sa normală. Același lucru se întâmplă cu oamenii: cel care va fi un adult înalt și corpolent va
mânca mereu mai mult decât cel care va fi mic de înălțime și slab.
Copilul aflat între unu și șase ani crește încet și de aceea va mânca în mod propor țional mai pu țin
decât copilul de șase luni sau cel de doisprezece ani, care se află într-o perioadă de cre ștere rapidă.
Oricâtă mâncare i s-ar da, este imposibil, dar absolut imposibil să facem ca un copil de doi ani sa
crească cu aceeași repeziciune cu care crește un bebeluș de șase luni sau un adolescent de
cincisprezece ani. În sensul opus, este posibil dacă îl înfometăm, să reușim să facem ca un copil să
crească mai puțin, dar efectul va fi minim, asta dacă nu suferă de o adevărată denutri ție. Știm de
exemplu că mărimea recruților a crescut în ultimii zeci de ani și acest fapt se datorează în parte
schimbărilor în alimentație; dar diferența intre cei care au crescut pe timp de război și foamete și cei
care s-au bucurat de toate avantajele anilor '70 este de doar câțiva centimetri.
Mărimea finală la care ajunge un individ adult depinde de fapt de genele mo ștenite și doar în mică
măsura de alimentația sa. Părinții înalți au de obicei copii înalți. Dar viteza de creștere într-o perioadă
determinată depinde de fapt de vârstă și doar puțin de gene. O fată de treisprezece ani, oricât de mici de
înălțime ar fi părinții săi, va crește cu mult mai repede decât o fată de 3 ani. Și va avea mai multă poftă
de mâncare.

Mulți copii nu mai mănâncă la un an

Așa cum am văzut, bebelușii mănâncă, în raport cu mărimea lor, mult mai mult decât adul ții. Aceasta
înseamnă că în procesul de a deveni adulți, mai devreme sau mai târziu vor trebui să înceapă să
mănânce mai puțin. Mai devreme decât mai târziu, spre surpriza și teroarea multora dintre mame. De
obicei copiii "nu mai mănâncă" în jurul vârstei de un an. Unii nu mai mănâncă în jurul vârstei de nouă
luni; alții "rezistă" până la un an și jumătate sau doi ani. Alții, puțini la număr, nu renun ță niciodată la
mâncare, iar alții "nu au mâncat niciodată, de când s-au născut".
Motivul acestei schimbări în jurul vârstei de un an este diminuarea vitezei de cre ștere, a șa cum am
precizat deja. În primul an, bebelușii se îngrașă și cresc mai repede decât în orice altă perioadă din
viața extrauterină. În timpul celui de-al doilea an în schimb, creșterea este mult mai lentă: în jur de 9
centimetri și doar două-trei kilograme. Așa că se îndeplinesc două dintre cele trei principale aspecte ale
consumului energetic: energia necesară pentru mișcare crește, pentru că se mișcă mai mult copilul;
crește de asemenea și energia necesară pentru a se menține în viață, pentru că este mai mare. În
schimb, energia necesară pentru creștere se diminuează dramatic ceea ce înseamnă că are nevoie să
mănânce ori aceeași cantitate de mâncare, ori mai puțin. După calculele exper ților, copiii de un an și
jumătate mănâncă puțin mai mult decât cei de nouă luni; dar acest calcul reprezintă doar o medie și în
realitate mulți copii de un an și jumătate mănâncă de fapt mai pu țin decât la nouă luni. Părin ții care nu
sunt informați asupra acestui aspect folosesc un raționament aparent logic: "dacă la un an mănâncă
atât, la doi va mânca dublul cantității". Rezultatul: o mamă care încearcă să-i dea copilului dublul de
mâncare când el de fapt are nevoie doar de jumătate sau chiar mai puțin. Conflictul este inevitabil și
violent.

Ce pot face să am mai mult lapte?


Și de ce mă rog doriți dumneavoastră să aveți mai mult lapte? Doriți poate să vă deschide ți un
magazin? Grija mamelor cu privire la cantitatea de lapte pe care o au este străveche: cu secole în urmă,
când toată lumea alăpta, existau sfinți “specializați” în domeniul laptelui bun, precum și ierburi și
fierturi la mare căutare. Probabil că această teamă provine din lipsa de informa ție. Lumea credea că
depinde de mamă cantitatea de lapte: erau mame cu mult lapte și mame cu pu țin lapte; unele cu lapte
bun și altele cu lapte rău.
În lumea noastră care se mișcă într-un ritm atât de rapid, întâlnim din ce în ce mai des “lapte rău”, însă
acum știm că nu e vina mamelor. Cantitatea laptelui nu depinde de mamă, ci de copil. Sunt copii care
sug mult, alții sug mai puțin, iar cantitatea de lapte va fi mereu exact în funcție de cât suge copilul.
Exact? Păi, da! Producția de lapte este constantă și depinde de cantitatea de lapte suptă de copil la
alăptarea anterioară. Dacă bebelușului îi era foame și a golit sânul, laptele se produce la o mare viteza.
Iar dacă, invers, bebelușul a golit sânul doar pe jumătate, producția de lapte va fi mai lentă. Aceasta s-a
demonstrat prin intermediul unor măsurători atente ale creșterii volumului sânilor de la o alăptare la
alta.
Pentru ca o mamă să aibă puțin lapte adică mai puțin decât are nevoie copilul său, fără îndoială că se
încadrează în una dintre următoarele situații:
1. Bebelușul nu suge suficient (de exemplu dacă este bolnav, sau îi este plină burta cu apă, glucoză,
ceai sau lapte praf ).
2. Bebelușul suge, însă nu-i atașat corect (de exemplu dacă poziționează prost limba din cauza
suzetei sau a biberonului, sau dacă este slăbit din cauza pierderii în greutate, sau dacă are o
problema neurologică).
3. Bebelușul nu este lăsat să sugă, deoarece se încearcă alăptarea după un orar, sau se amână ora
alăptării dându-i suzeta, atunci când el dorește sânul.
În afară de aceste trei cazuri (și de vreo boala rară) toate mamele au exact cantitatea de lapte de care
copilul lor are nevoie.
De aceea, înainte de a întreba “ce fac să am mai mult lapte?”, în primul rând trebuie verificat dacă
într-adevăr există o problemă (dacă bebelușul slăbește sau ia foarte puțin în greutate). În acest caz, ar
putea fi vorba de una dintre cele trei situații de mai sus sau o combinație între ele și trebuie găsită o
soluție. Dacă bebelușul este bolnav, trebuie diagnosticat și tratat. Dacă este foarte slăbit, trebuie
stors laptele din sân și dat prin alte metode. Dacă i se da apă sau suzetă, trebuie încetat. Dacă i se dau
biberoane, trebuie scoase din alimentația sa (imediat dacă sunt puține sau treptat dacă sunt multe).
Dacă nu este alăptat într-o postură bună, trebuie corectată poziția la sân. De asemenea mama poate fi
ajutată și sprijinită de unele grupuri de mămici, cum ar fi La Leche League sau Via Lactea. Există
multe grupuri de sprijin pentru alăptare în România; o listă actualizată se poate găsi aici: (nota trad.:
respectând dorința autorului, am adaptat traducerea și am schimbat țara precizată în textul original
respectiv Spania, cu România. Versiunea finală a traducerii va cuprinde o lista actualizată a
grupurilor de alăptare din România).
Însă se întâlnesc foarte multe cazuri în care mama crede, dintr-un motiv oarecare, că nu are
(suficient) lapte și greșește.
Unele dintre falsele “simptome” ale lipsei laptelui pot fi:
1. Copilul plânge.
2. Copilul nu plânge.
3. Bebelușul cere sa fie alăptat înainte de trei ore.
4. Bebelușul cere după trei ore.
5. Bebelușul stă la sân mai mult de zece minute.
6. Bebelușul suge în cinci minute și nu vrea mai mult.
7. Bebelușul suge noaptea.
8. Bebelușul nu suge noaptea.
9. Mama mea nu a avut lapte nici ea.
10. Mama mea a avut lapte mult.
11. Sânii sunt foarte plini.
12. Sânii sunt fără lapte.
13. Am sânii foarte mici.
14. Am sânii foarte mari.
15. Nu am mamelon.
16. Am trei mameloane. (V-a pufnit rasul? Păi multe mame afirmă foarte serioase că “nu au
mamelon” și le asigur că e mult mai ușor să aibă trei mameloane decât niciunul.)
Îngrijorată de oricare dintre aceste simptome mama decide să facă ceva să aibă lapte. Dacă decide
să facă ceva inutil și inofensiv, cum ar fi să mănânce migdale sau să aprindă o lumânare vreunui sfânt,
probabil nu se va întâmpla nimic rău sau poate credința o va face să creadă că i-a crescut produc ția de
lapte și să vezi ce fericire pe capul tuturor.
Însă câteodată mama încearcă să facă ceva ce chiar funcționează sau cel pu țin poate func ționa. Și
în aceste cazuri sfaturile persoanelor care știu câte ceva despre alăptare pot fi mult mai periculoase
decât ale persoanelor care nu știu nimic despre această temă.
Povestea Elenei ne demonstrează dimensiunea suferinței la care se poate ajunge în primele luni
atunci când se combină cele zece minute prescrise de alăptare cu creșterea în greutate și cu unele
sfaturi aparent rezonabile însă total irelevante deoarece nu există nici o problemă de rezolvat:
Fiul meu de trei luni și zece zile cântărește doar 4,640 kilograme. S-a născut cu 3,120 kilograme
și a scăzut în primele trei zile până la 2,760 kilograme. Principala problemă este că nu vrea să ia
sânul. La început îi dădeam sânul la fiecare trei ore, însă mereu sugea foarte pu țin; apoi pediatrul mi-
a recomandat să-i dau la fiecare două ore și cum situația nu s-a schimbat, m-a sfătuit să-i dau la
cerere. Problema nu s-a ameliorat deloc, ba chiar s-a agravat; suge bine și lini știt doar noaptea, iar
în timpul zilei mănâncă doar când este semi-adormit. Am făcut tot ce mi s-a spus: mi-am golit sânii
înainte ca să sugă lapte cu mai multe calorii, am renunțat la laptele de vacă și la deriva ții săi și alte
o mie de chestii care m-au adus la disperare și care nu au dat nici un rezultat până acum. Am încercat
să-i dăm lapte praf și nici pe acesta nu-l vrea. Pediatrul spune că este sănătos (i-a făcut și analize de
urină) și totul este normal, însă această situație e foarte dificilă pentru mine; în continuu mă gândesc
dacă la următoarea masă va dori sau nu să sugă, și trebuie mereu să a ștept momentul când aproape
adoarme ca să-i dau sânul și să văd dacă de data asta am noroc și mănâncă ceva. Nu pot sa fac
aproape nimic, nici nu pot ieși din casă: dacă din senin îi vine fiului meu cheful să sugă? De altfel sunt
îngrijorată că greutatea sa este sub medie.
Greutatea acestui copil e perfect normală; conform statisticilor 7 din 100 de bebelu și de vârsta lui
cântăresc mai puțin, adică 28 000 din 40 000 câți se nasc anual în Spania. Cum se simt atunci mamele
celor 28 000?
Însă problema cea mai gravă nu era greutatea, ci că „mânca foarte puțin”. Și anume că sugea foarte
repede (alăptat fiind la sân nu puteam ști cât lapte mânca). De câte suferințe ar fi fost scutită dacă încă
din timpul sarcinii i s-ar fi explicat acestei mame că unii bebeluși sug mai repede, alții mai lent și
pentru nimic în lume nu trebuie sa stai cu ochii pe ceas. Câte suferințe s-ar fi evitat dacă acestei mame i
se spunea de la bun început că bebelușul ei nu suge puțin, ci e atât de deștept că a învă țat să sugă
repede. În loc de aceasta i s-a spus că este o problemă dacă mănâncă puțin și i s-au dat fel de fel de
sfaturi. Normal că aceste sfaturi erau destinate eșecului deoarece bebelușul nu avea nevoie de mai
mult și nici nu putea suge mai mult.
Și doar în patru luni situația s-a deteriorat atât de tare că bebelușul sugea doar prin somn. Un
psiholog ar fi vorbit despre simptomul refuzului mâncării care îl împiedica să sugă treaz. Sau probabil
ne-ar fi dat explicații despre “lapte bun sau lapte prost”. Însă nu e nevoie să intrăm în amănunte de
ordin psihologic pentru a confirma că dacă bebelușul a fost alăptat în timp ce dormea și a asimilat tot
de ce avea nevoie (ceea ce este evident deoarece ia în greutate normal), este imposibil să mai vrea să
sugă atunci când este treaz. Ar mânca dublu decât ar avea nevoie. Ar exploda!
Acest copil nu va putea să mănânce treaz, atâta timp cât mama sa nu va înceta să-i dea să sugă
atunci când doarme. Are doar patru luni și abia urmează conflictele din timpul diversificării și
pierderea apetitului în jurul vârstei de un an. Dacă nu se recurge la o schimbare radicală, această familie
va ajunge la o situație disperată.
Cum vede copilul această situație? El săracul nu înțelege nimic. El nu știe nici despre cele zece
minute și nici despre statisticile de greutate. El era cât se poate de lini știt, mâncând atât cât avea
nevoie, iar la un moment dat au început să se întâmple lucruri ciudate. Îl trezeau ca să-l alăpteze mai
des…a încercat să se adapteze și să sugă mai puțin timp. Uneori, cineva storcea laptele de început și de
la prima înghițitură curgea lapte mai consistent, cu mai multe grăsimi și calorii. Logic, în aceste
situații termina întotdeauna mai repede. Normal că nu a dorit nici să probeze biberonul (“doar am supt
de opt ori deja în dimineața aceasta!”). De fiecare dată, bebelușul răspundea logic la ac țiunile
întreprinse de mamă și de cei ce o sfătuiau, incapabil să înțeleagă că le producea din ce în ce mai multă
suferință.
De aproape o săptămână bebelușul are niște “coșmaruri” ciudate: visează că i se bagă în gură un sân,
iar stomacul său se umple cu lapte. Și cel mai ciudat este că acest vis pare extrem de real, inclusiv
trezindu-se sătul, plin și incapabil să mai sugă și în timpul zilei.
Mama sa este pe zi ce trece tot mai îngrijorată, de multe ori o vede plângând și lui îi este teamă.
Dacă ar putea vorbi, fără îndoială ar spune ceea ce ne zice și mama lui: “Înnebunesc”. Și dacă ar putea
înțelege ce se întâmplă, sigur ar încerca să sugă mai lent ca să însumeze cele zece minute de rigoare,
pentru ca toată lumea să se calmeze. Însă el nu înțelege și nu poate face acest gest binevoitor. Doar
mama sa poate schimba totul, iar dacă n-o face, problema poate dura luni sau chiar ani.

Câteva mituri despre mâncare

Mâncarea alimentează mai mult decât laptele

Acesta este un mit atât de extins încât, deși l-am dezbătut deja, nu strică să mai insistăm. Multor mame
li se spune că „laptele nu mai alimentează” sau că „laptele este apos”. Asemenea fraze intră în aceea și
categorie de jigniri precum „părul tău e ca o mătură” sau „ai față de sperietoare”. Problema gravă este
că există persoane care chiar cred așa ceva. Să fim serioși, vă rog! NU există femei care să aibă apă în
loc de lapte, așa cum nu există nici elefanți zburători. Să vedem un caz real:
Am o fetiță de șase luni [...]În tot acest timp i-am dat sân și continui să o alăptez, dar de la patru luni
i-am introdus și mâncare de fructe iar la cinci luni cereale, așa cum mi-a recomandat pediatrul [...]
Până la patru luni fetița a evoluat foarte bine, avea o greutate de 6,300 kilograme și 63 de centimetri.
La ultima vizită la pediatru fiica mea cântarea 6,980 de kilograme și avea 66 de centimetri și atunci
pediatrul mi-a spus să nu-i mai dau sân și să îi introduc următoarea dieta: la ora 9 diminea ța cereale,
la ora 13 legume, la 17:30 fructe și la 21:30 cereale.
Ce este ciudat la acest caz? Nu greutatea, în nici un caz; greutatea este normală la patru luni și continuă
să fie normală la șase luni iar evoluția creșterii este de asemenea normală. Ceea ce este ciudat (sau mă
rog, ar trebui să fie ciudat!) este diagnosticul medicului, iar și mai ciudat este tratamentul.
Pentru că dacă ar avea dreptate pediatrul, dacă creșterea în greutate ar fi insuficientă și cauza ar fi
proasta alimentație, atunci raționamentul logic ar fi: cu ce dieta lua în greutate mai bine? Cu alăptare
exclusivă. Cu ce dietă lua în greutate prost? Cu alăptare și mâncare. Concluzie: să i se scoată rapid
mâncarea din dieta. În loc de asta, medicul optează pentru o soluție bizara care anticipează lucrurile: îi
scoate sânul complet și nici măcar nu-i introduce lapte praf în loc, ci doar mâncare. La șase luni, doar
patru mese pe zi, dintre care una doar cu fructe și cealaltă doar cu legume. Deși știm că bebelu șii nu
au nevoie de atâtea calorii pe cât se credea înainte, mi-e teamă că această dietă nu îndepline ște nici
măcar minimul necesar. Din fericire, mama a schimbat pediatrul și al doilea i-a recomandat o dietă
care, deși nu e ideala pentru a recupera alăptarea maternă, cel puțin permite supravie țuirea feti ței (un
biberon cu lapte praf în loc de legume și alăptat la sân după fiecare masă).

Putem lăsa copilul să facă așa cum vrea el?

În viață de multe ori două persoane au opinii diferite asupra unui anumit subiect. Copiii no ștri trebuie
să învețe să se comporte și în aceste cazuri. Trebuie să învețe să- și apere părerile cu argumente, să
asculte cu respect argumentele și părerile celorlalți, să dea dreptate atunci când este cazul și să ceară sa
fie respectați atunci când dreptatea este de partea lor. Trebuie să învețe de asemenea să cedeze fără a se
umili și să ajungă la compromisuri satisfăcătoare pentru ambele părți.
Din nefericire, mulți „experți” în educație infantilă (există foarte multi exper ți pe această temă, de la
cei care scriu cărți până la cei cu care ne întâlnim în lift) insistă că în fa ța copiilor trebuie neapărat să
ne menținem autoritatea, că dacă cedam chiar și o singură dată suntem pierdu ți, că regulile trebuie să
fie puține dar stricte (altă versiune propune multe reguli, dar la fel de stricte), că a face pe placul unui
copil care ne cere ceva plângând și țipând înseamnă a-l „recompensa” și de aceea trebuie lăsat să
plângă și să tipe și mai mult...
De ce doar părinții suntem dotați cu această putere absolută? Avem pretenția ca șefii să asculte
protestele angajaților. Ne așteptăm ca legile să nu fie scrise de un tiran, ci în mod democratic.
Chiar și după ce un judecător a dat o sentin ță, se pot face recursuri și contesta ții. Le este oare
frică judecătorilor că-și vor pierde din autoritate dacă cel care face recurs „obține ce vrea el”?
Ar trebui să ne întrebăm ce fel de copii vrem să creștem: persoane responsabile, în țelegătoare,
capabile de a dialoga, sigure de ele însele și de neclintit în convingerile proprii, sau adul ți
obedienți și servili? În funcție de care va fi răspunsul nostru, ar trebui să ne punem problema
dacă ne putem permite luxul de a nu-i lăsa pe copiii no ștri să facă asa cum vor ei... mai ales
atunci când au dreptate.

Un sfat foarte clar

Ca mai toate problemele, conflictele legate de mâncare pe care le ave ți cu copiii sunt mult mai u șor de
prevenit decât de tratat. Titlul și conținutul acestei cărți cu greu vor atrage atenția cuplurilor care
așteaptă un bebeluș sau părinților ai căror copii încă mănâncă. Majoritatea cititorilor mei (sau ar trebui
să spun cititoare?) sunt mame disperate deoarece copilul lor “nu mănâncă” de luni de zile.
Dar nu-mi pierd speranța. Poate sunteți însărcinată sau copilul dumneavoastră încă este micuț iar
cartea v-a fost împrumutată sau recomandată de o prietenă sau cumnată. Sau poate vă gândi ți să mai
faceți un copil și nu doriți să repetați aceleași greșeli.
Această secțiune conține printre altele și unele sfaturi despre cum să-i dăm copilului să mănânce ca să
nu ajungem la conflicte.
Sfatul meu nu poate fi mai clar de atât:
Nu vă obligați copilul să mănânce!
Nu-l obligați niciodată, indiferent de metode, de circumstanțe, de motive!
Acest sfat ocupă doar trei rânduri și ați putea considera că este foarte puțin în comparație cu prețul
plătit pe carte. Așa că voi extinde mai mult tema. Însă tot ce urmează sunt mărun ți șuri: dacă la un
moment dat vă pierdeți în divagațiile mele și aveți nevoie să vă întoarce ți la esențial, întoarceți-vă la
acest sfat.