Mihai-Cristian Amăriuţei

GRIGORE AL III-LEA ALEXANDRU GHICA

Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea

Colecţia HISTORICA este coordonată de prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon.

Mihai-Cristian Amăriuţei este doctor în istorie al Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; autor al mai multor studii şi
articole publicate în reviste de specialitate şi volume colective.
Domenii de interes: secolul al XVIII-lea, editarea documentelor
medievale şi premoderne, genealogie.

Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Ioan Caproşu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Prof. univ. dr. Dumitru Vitcu, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Redactor: Tamara Botez

Tehnoredactare: Luminiţa Răducanu
Coperta: Manuela Oboroceanu

ISBN: 978-606-714-363-8

© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2017

700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947
http://www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro
 Mihai-Cristian Amăriuţei

GRIGORE AL III-LEA
ALEXANDRU GHICA
Cronica unui principe
din secolul al XVIII-lea

EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

2017
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
AMĂRIUŢEI, MIHAI-CRISTIAN
Grigore al III-lea Alexandru Ghica: cronica unui principe
din secolul al XVIII-lea / Mihai-Cristian Amăriuţei. - Iaşi:
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2017
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-714-363-8
94
 Părinţilor mei,
Mircea şi Veronica
 CUPRINS

PROLEGOMENE .............................................................................................................................. 9
O incursiune bibliografică ............................................................................................... 11
Surse şi perspectivă metodologică................................................................................. 27

CARTEA ÎNTÂI
Despre noile şi variatele chipuri ale unui „Mare Secol” ....................................................... 31
Structuri europene de putere.......................................................................................... 33
Secolul al XVIII-lea românesc: caracteristici principale ........................................... 42
Statutul domniei.......................................................................................................... 43
Elitele politice ............................................................................................................... 48
Lumea satului .............................................................................................................. 51
Oraşul şi noile realităţi social-economice.............................................................. 52
Cultură şi învăţământ. ............................................................................................... 54

CARTEA A DOUA
Despre neamul Ghica şi ucenicia lui Grigoraşcu, fiul dragomanului Alexandru ............ 57
„Din neamuri vestite şi dintre cele dintâi neamuri ale acestei capitale”............... 59
Privind spre tronurile Principatelor: ucenicia în slujbe moldo-valahe
şi dragomanatul ................................................................................................................. 69
Un „lanţ de aur al neamului, un şir de domni neîntrecuţi în eroism”:
Ghiculeştii – o dinastie? .................................................................................................. 82

CARTEA A TREIA
Despre trei domnii şi o captivitate neobişnuită ..................................................................... 97
CAPITOLUL 1. Prima domnie în Ţara Moldovei (1764-1767)........................................ 99
CAPITOLUL AL 2-LEA. O domnie munteană în vremuri de război
şi un „prizonierat aurit” la „împărăteasa Nordului” (1768-1774)................................. 182
Domnia munteană a lui Grigore al III-lea Ghica – o soluţie otomană
de război ............................................................................................................................ 182
Fost principe, acum o „piesă utilizabilă cu profit” ................................................... 195
O elită politică românească cu viziune proprie ........................................................ 209
CAPITOLUL AL 3-LEA. A doua oară pe tronul de la Iaşi (1774-1777) ..................... 217
O domnie sub rele auspicii ............................................................................................ 217
Pierderea nordului Moldovei ........................................................................................ 225
„Spre folosul cel de obştie a supuşilor ţării” .............................................................. 236
Moartea lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica: circumstanţe şi ecouri ............. 259
CARTEA A PATRA
Despre judecata de către urmaşi a vieţii şi faptelor
principelui Grigore al III-lea Ghica .......................................................................................... 287
CAPITOLUL 1. Grigore al III-lea Alexandru Ghica: martir al cauzei naţionale? .... 289
CAPITOLUL AL 2-LEA. Principele Grigore al III-lea Ghica: un despot luminat? ... 308

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE .......................................................................................................... 345

ABREVIERI ŞI SIGLE .................................................................................................................. 351
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................. 353
INDICE ........................................................................................................................................... 375
 PROLEGOMENE

Cu o aură la fel de strălucitoare şi astăzi, secolul al XVIII-lea s-a impus

definitiv în istoriografia europeană ca „Marele Secol”, al Raţiunii şi al Luminilor,
aflat sub pecetea „marii crize de conştiinţă” (Paul Hazard) de la cumpăna cu
veacul precedent. Argumentele cercetătorilor săi par imbatabile, căci nu-i
putem nega cristalizarea tuturor elementelor ce compun paradigma moderni-
tăţii: literatura în limba vernaculară (trebuie să mai aşteptăm un secol pentru a
vorbi de literatură „naţională”), renunţarea la vechea ordine scolastică, raţiunea
de stat, „punerea sub semnul întrebării a politicii şi a religiei, pătrunderea
istoriei în primul plan al cunoaşterii, autonomia şi primatul devorator al ştiin-
ţelor, mersul înainte al aculturaţiei în societăţile tradiţionale, o nouă sensi-
1
bilitate religioasă” .
Sigur, nu avem niciun motiv serios pentru a nu fi de acord cu Pierre
Chaunu, care distinge între două Europe în veacul al XVIII-lea, la stânga şi la
dreapta unei linii imaginare care uneşte Hamburgul cu Trieste: „de o parte, sta-
bilitate, vechime, creştere susţinută, rapidă şi întotdeauna controlată; de cea-
laltă parte, mişcări, uneori dezordonate, ale unui Est fluid, în care frontierele se
2
deplasează mai uşor” . Remarca istoricului francez, rezultat al observării unei
realităţi evidente şi aparent redusă la doar câteva elemente caracteristice, este
plină de consecinţe pentru analiza cauzelor şi consecinţelor unui atare fapt. În
ceea ce ne priveşte, ne limităm să observăm, la rândul nostru, alături de alţii, că
Principatele nord-dunărene se găseau foarte aproape de această graniţă imagi-
nară, poziţie care nu împiedică un anumit grad de racordare cu direcţiile evo-
lutive ale continentului, pe fondul solid al unui serios „tezaur” de originalitate
3
(printre care şi faptul că nu se „dislocă” elemente din vechea cultură ). În fond,
secolul „fanariot” nu a creat un hiatus în dezvoltarea culturii româneşti şi în
relaţiile acesteia cu celelalte culturi, „mulţumindu-se” să toarne un curs natural
al lucrurilor în alte forme de expresie. Că putem vorbi şi de anume întârzieri,
totul ţine de raportarea la ceea ce considerăm a fi, atunci şi astăzi, centrul şi
etalonul.

1
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, vol. I, traducere şi cuvânt
înainte de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 35, 55-56.
2
Ibidem, p. 233-234.
3
Cornelia Papacostea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române
(1774-1830), Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 13-14; Ştefan Lemny, Sensibilitate şi
istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, Editura Meridiane, 1990, p. 207.
9
 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea

La dificultăţile asociate unei cercetări pe deplin obiective (să fie oare

posibil?) a unui decupaj cronologic din trecutele vremi, se mai adaugă toate
„sedimentele” de percepţie cultural-istorică produse de imperativele unor etape
ulterioare, fiecare cu specificul său. Veacul al XVIII-lea, numit şi „fanariot”, a
cunoscut ipostaze diverse în cultura şi istoriografia românească, de la cea de
victimă fără speranţă, respinsă total de generaţia paşoptistă, la epoca în măsură
să se bucure de nuanţările istoriografiei critice şi de eforturile recuperatoare ale
contemporaneităţii. Urmările primului tip de percepţie se văd însă şi acum, ba
chiar produc efecte în evaluările epistemologice. Chiar la multă vreme după
4
vitriolantele luări de poziţie ale paşoptiştilor , la începutul veacului al XX-lea,
Dumitru Drăghicescu, spre exemplu, menţiona, într-o lucrare care, pe bazele
etnopsihologiei, încerca să caracterizeze sufletului poporului român, văzut
metaforic ca un copil rămas orfan de la naştere, că: „Peste ceva mai puţin decât
două secole, după ce turcii reprimaseră cerbicia şi îmblânziseră firea războinică
a românilor, puseră orfanul sub conducerea pedagogilor din Fanar. Aceşti
tutori corupţi şi flămânzi ruinară aproape cu desăvârşire patrimoniul material
5
şi moral al românilor” . Vorbe grele, care mai ,,colorează” şi astăzi un anumit
tip de discurs public.
Nu este de mirare că această perioadă istorică rămâne una ocolită de
„şansă”: analizele istoricilor despre veacul al XVIII-lea s-au produs oarecum la
voia întâmplării, în afara unui program istoriografic clar, instrumentele de
lucru sunt insuficient organizate (lipsesc colecţiile de izvoare speciale, iar edita-
rea lor, atunci când se face, se produce în publicaţii diverse, adesea cu circulaţie
limitată). O soluţie, printre altele, poate fi tratarea monografică (centrată pe

4
Se cuvine să chibzuim (nu zic să o acceptăm în toate elementele sale!) la o replică
pe măsura unora dintre imprecaţiile vremii pe care o dă, nu mult după mijlocul seco-
lului al XIX-lea, un descendent al fanarioţilor, răspunzând celor ce-i acuzau pe principii
din Fanar de aservirea Moldovei: „Ei ştiu bine că Moldova, înainte de a fi avut hospodari
fanarioţi, a fost aservită Turciei prin forţa împrejurărilor, prin preponderenţa pe care o
naţiune aflată în expansiune în cel mai înalt grad a dobândit-o asupra unui stat slab şi
istovit; ei nu ignoră că vechile capitulaţii au fost nesocotite prin călcările succesive ale
celui mai tare şi că domnii pământeni care i-au precedat pe fanarioţi s-au aruncat în
braţele Rusiei ca să se apere împotriva ticăloşiei Porţii. [...] Prin urmare, fanarioţii n-au
fost cauza, ci consecinţa aservirii Principatelor [...]” (Memoriile Principelui Nicolae Suţu
mare logofăt al Moldovei (1798-1871), traducere din limba franceză, introducere, note şi
comentarii de Georgeta Penelea Filitti, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1997, p. 252).
5
Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Introducere, studiu intro-
ductiv de Virgil Constantinescu-Galiceni, îngrijire de ediţie şi note de Elisabeta Simion,
Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 166. În continuare, autorul reitera opinia unui scriitor
francez anonim, care arăta că românii au „împrumutat” de la cei care i-au guvernat
„moravurile şi viciile” acestora, de la principii fanarioţi luând „amestecul lor de josnicie
şi de vanitate” (ibidem, p. 111).
10
 Prolegomene

domenii de interes sau pe personalităţi marcante ale vremii), care să permită

ulterior cristalizarea unei viziuni închegate pentru veacul „fanariot”, de natură
să-i redea cât mai obiectiv trăsăturile sale distincte, profilul său real sub toate
aspectele. Nu se poate altfel: veacul suscită încă multe întrebări la care suntem
destul de departe în a oferi răspunsuri clare şi, pe cât posibil, larg acceptate.
Cert este, însă, faptul că înaintea unor generalizări premature, păguboase prin
caracterul lor steril, munca cercetătorului acestei perioade trebuie să se concre-
tizeze în studii punctuale, de amănunt, de natură a oferi lămuriri critice asupra
6
evenimentelor şi proceselor evolutive în care acestea se înşiruie . Acest lucru
presupune o familiarizare îndelungată cu subiectul tratat, perspectivă asupra
acestuia şi exerciţiu critic.

O incursiune bibliografică

Punctul de pornire în această direcţie îl constituie evaluarea pe toate

planurile a „producţiei” (şi construcţiei) istoriografice de până acum, exerciţiu
obligatoriu pentru înţelegerea a ceea ce s-a întreprins şi a ceea ce rămâne de
făcut pe mai departe. Din punct de vedere metodologic, am optat pentru o
abordare în egală măsură diacronică şi sincronică, pe de o parte, şi compa-
rativă, pe de alta. Astfel, ne raportăm la scrisul istoric din epocă, integrând
izvoarele narative ale vremii în corpus-ul istoriografic al vremii, ne oprim apoi
la romantismul istoriografic din veacul al XIX-lea, urmat de contribuţiile aduse
de şcoala critică şi de reacţia noii şcoli istorice, pentru ca în final să analizăm
reuşitele şi lipsurile istoriografiei române postbelice. Pe fiecare dintre aceste
paliere cronologice vom insista asupra direcţiilor de manifestare în epocă a
gândirii istorice şi a transpunerii ei în practică, altfel spus căutăm să evidenţi-
em contextul istoriografic. În ceea ce priveşte metoda comparativă, intenţio-
năm să o folosim atât în interiorul unui segment cronologic analizat, cât şi în
ceea ce priveşte evoluţiile şi acumulările fiecărei delimitări temporale.
În şirul domnilor care au guvernat Principatele între anii 1711/1716 şi
1821, Grigore al III-lea Alexandru Ghica este unul dintre personajele controver-
sate, căruia nu i s-au dedicat lucrări speciale, deşi ar fi meritat pe deplin acest
lucru. Mărturiile epocii, pe de o parte, şi referinţele istoriografice ulterioare,
mai mult sau mai puţin ocazionale, pe de alta, sunt contradictorii (în măsura în
care „contradictoriu” este cuvântul care pare a defini cel mai bine secolul în
care a trăit şi a făptuit).
Diversele portretizări din epocă, mai ales fragmentele de cronică redac-
tate în timpul vieţii, le putem încadra într-o producţie istoriografică a secolului
al XVIII-lea. În acest sens, rămâne dominantă opinia potrivit căreia aceasta este

6
Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism (istoriografia română sub semnul
modernităţii), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 54.
11
 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea

7
„o istoriografie fără orizont deosebit, plată, monotonă” , aserţiune care îşi
găseşte argumente pertinente în comparaţia cu istoriografia veacului anterior
şi cu cea a Şcolii Ardelene contemporane, dar care poate fi amendată în
anumite detalii. S-a remarcat, astfel, că un motiv pentru care cărturarii veacului
fanariot manifestă preocupări „întru cunoaşterea istoriei” este dorinţa de a
salva de la uitare mărturiile trecutului, de a le înţelege şi explica, pentru ca mai
apoi scrisul istoric să fie investit cu vocaţie pedagogică, „în sensul de pildă şi
8
lecţie morală” . Scrisul istoric al vremii rămâne în continuare îndatorat
memorialisticii şi tradiţiei orale, iar în cazul izvoarelor care prezintă figura lui
Grigore al III-lea Ghica se constată că nu pot rezista, sub niciun chip, tentaţiei
de a prezenta într-o lumină exclusiv favorabilă pe cel care, citindu-le, le va fi şi
comandat.
Într-adevăr, Grigore al III-lea Ghica beneficiază de acest tip de prezen-
tare entuziastă. (Pseudo)-Enache Kogălniceanu, admirator necondiţionat al
Ghiculeştilor, scrie (probabil după 1774) că:
„întreg era acest domnu la toate, plin la minte, învăţat. Nu era om
împrăştiitori; toate sămile le căuta înainte mării<i>-sale şi cuvântul ce
grăe era grăit; şi era lăudat de cătră toţ<i>, şi plăcut prostimei, iar
boerilor nu atât, căci nu pute să mănânci pe cei săraci, că nu-i sufere
9
domnul nicidecum” .
Mai sobru, Ioniţă Canta, cumnatul domnului, spune că Grigore Ghica „au
fost om foarte înţelept şi învăţat”, care a ştiut, în plus, să se impună, „de au
10
ştiut toţi, şi boiarii şi ţara, că iaste stăpân” .
Scurta domnie munteană a personajului nostru nu a avut vreme să lase
amintiri consistente contemporanilor. Mai departe de centrul puterii, având,
aşadar, posibilitatea să judece cu detaşare faptele şi personajele vremii, Dionisie
Eclesiarhul are puţine şi seci menţionări ale faptelor de la Bucureşti ale lui
11
Grigore Ghica; la fel ca şi Ianache Văcărescu, dealtminteri, cumnatul domnului ,

7
Ştefan Lemny, Întâlniri cu istoria în secolul XVIII: teme şi figuri din spaţiul româ-
nesc, prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2003, p. 13.
8
Ibidem, p. 99.
9
(Pseudo)-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi
până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod, în vol. Cronici moldove-
neşti, ediţie de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 118-119.
Convinşi, alături de alţii, că textul cronicii îi aparţine într-adevăr lui Enache Kogălniceanu
(vezi N. A. Ursu, Un cronicar moldovean nedreptăţit: Ienache Cogălniceanu, în idem,
Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, Editura „Cronica”,
1997, p. 183-227), plasăm elementul de compunere „pseudo” în paranteze.
10
Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei de la a doua şi până la a patra domnie a lui
Constantin Mavrocordat voevod, în vol. Cronici moldoveneşti, ed. cit., p. 174.
11
Prima soţie a lui Ianache Văcărescu a fost, din 1762 până în 1780, Eleniţa Rizu,
sora soţiei lui Grigore Ghica (Ianache Văcărescu, Istoria othomanicească, ediţie critică,
12
 Prolegomene

acesta din urmă nu din pricina detaşării (monahale) de lume, ci mai curând din
justificata prudenţă de a scrie cu simpatie, într-o istorie a „preaputernicilor
împăraţi” otomani, despre un principe răzvrătit.
În opoziţie cu aceste opinii, din afară, lucrurile par a se vedea într-o cu
totul altă lumină, din moment ce un slujitor al lui Marte, feldmareşalul
12
Rumianţev, îl consideră pe principele Ghica un „vil esclave, habillé en prince” .
Atât şi nimic mai mult!
Veacul a avut mulţi martori ai evenimentelor şi ai oamenilor săi care
şi-au trăit din plin viaţa, colindând continentul de la un capăt la altul şi înapoi.
Pentru cel care s-a îngrijit, o perioadă de timp, de educaţia copiilor lui Ghica, e
13
vorba de Jean-Louis Carra („secretarul suspect al domnului” ), domnul
Moldovei nu pare să se fi ridicat la înălţimea lui Alexandru Ipsilanti, voievodul
din cealaltă ţară românească, care se singularizează prin protecţia ce o acordă
14
artelor şi prin dorinţa de a avea un cod de legi .
„Acest domn s-a arătat perfect în toate”, susţine cu tărie Dionisie Fotino,
în altă epocă. „Pe lângă instrucţiune solidă, el poseda şi o deosebită pricepere
15
pentru administrarea ţerei”, făcând şcoli, cişmele, fabrică de postav . Moartea
sa este pusă în legătură directă cu pierderea Bucovinei, „nelegiuire” pe care
domnul, „în sufletul său de român”, nu a putut să o accepte.
„Astfeliu peri Grigore vodă Ghica după duoi ani şi şese luni de domnie,
plâns de toată ţeara ca victimă a patriotismului seu în nişte timpi atât
de nenorociţi încât nimeni nu putea să rădice măcar o statuă în
16
memoria sa, măcar un cuvânt pentru răsbunarea morţii sale” .
Un român adevărat, „victimă a patriotismului” său – iată cât de devreme
în veacul al XIX-lea se pun primele cărămizi la monumentul unui luptător
pentru cauza naţională, într-un timp când a fi fost fanariot era mai degrabă un
păcat capital decât o virtute.

studiu introductiv, note şi glosar de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Biblioteca

Bucureştilor, 2001, p. XVIII, nota 37, a editorului). În Moldova, vistiernicul Văcărescu a
stăpânit moşia Lozeni din ţinutul Dorohoiului, pentru care primeşte întărire de
stăpânire de la cumnatul său în 5 august 1776 (BAR, Documente istorice, CCCLII/122).
12
Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor române în viziune europeană
(secolul al XVIII-lea), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1999, p. 192.
13
G. Bezviconi, Cercetări genealogice româneşti (I), în „Arhiva Genealogică”, IV,
1992, 1-2, [AIIX, XXIX, 1992], p. 516. Pentru o remarcabilă monografie a aventurierului
francez, vezi mai recent Ştefan Lemny, Jean-Louis Carra (1742-1793), parcours dʼun
révolutionnaire, Paris, LʼHarmattan, [2000].
14
J.-L. Carra, Istoria Moldavii şi a Românii cu disertare asupra stărei acestor două
provincii pe la anul 1781, traducere de N. T. Orăşanu, Bucureşti, 1857, p. 149-150.
15
Dionisiu Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţerei Munteneşti şi a
Moldovei, traducere de George Sion, tomul III, Bucureşti, 1859, p. 115-116.
16
Ibidem, p. 121-122.
13
 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea

Nu e nimic de mirare, întrucât etapa istorică deschisă de schimbările

aduse de evenimentele anului 1821 (anul morţii lui D. Fotino) stă sub semnul
unei progresive renaşteri naţionale, motiv pentru care secolul anterior,
identificat cu epoca fanariotă, nu a produs generaţiei romantice niciun strop de
simpatie. Nici nu se putea altfel, odată ce efortul asumat pentru modernizare şi
înnoire presupunea respingerea totală şi vehementă a vechilor rânduieli şi
structuri. Această abordare devine elementul central al strategiei ideologice
proprii romantismului revoluţionar, care nu lua în calcul evaluarea corectă a
evenimentului istoric. Pentru starea generală de spirit a epocii, „negarea
regimului fanariot însemna respingerea unei direcţii de dezvoltare, bazată pe
conservatorism, pe principiul duplicităţii şi al cupidităţii a căror emblemă
17
deveniseră fanarioţii” . Dacă suntem de acord că primatul spiritual este una
dintre trăsăturile epocii paşoptiste, cărturarii ei sunt deopotrivă gânditori şi
18
oameni de acţiune , dar şi, în egală măsură, oameni care privesc spre viitor pe
baza cercetării trecutului. „Raportarea la trecut a acţiunii prezente este o
constantă a spiritului paşoptist. Ea este o ilustrare a necesităţii pe care o resimt
19
epocile de mari transformări [...] de a găsi o justificare de autoritate” . Chiar
dacă imperativele de acţiune ale epocii impuneau „negaţia polemică” şi
„refuzul” ca arme de luptă eficiente, e de remarcat că aceste elemente reprezintă,
20
în fapt, „primul impuls al criticii” . Se poate spune, aşadar, că efortul într-o
direcţie critică a istoriografiei române, cristalizat spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, îşi are rădăcini în epoca paşoptistă. În ceea ce priveşte receptarea
istoriografică a figurii lui Grigore al III-lea Ghica, în cea mai mare parte a
secolului al XIX-lea, vom avea însă surpriza să constatăm că cele mai multe
dintre luările de poziţie se situează într-un registru mai degrabă apreciativ, din
motive ce ţin tocmai de caracterul militant al culturii în general, al
istoriografiei în particular, ce-şi găsiseră un simbol al propriei lupte.
Nu există unanimitate, iar drumul este unul sinuos, mai ales că instru-
mentele de lucru cu faptele trecutului erau, totuşi, altele. În ciuda efectului
puternic pe care l-a avut în epocă moartea tragică a lui Ghica, trecerea timpului
pare a estompa evenimentul. Costandin Sion găseşte potrivit să consemneze,
spre mijlocul secolului al XIX-lea, doar că pe Grigore Ghica „l-au tăiet turcii
21
pentru că au dat Bucovina nemţilor” , o apreciere scurtă ca o sentinţă repetată.

17
Ştefan Lemny, Românii în secolul XVIII. O bibliografie, vol. I, Iaşi, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”, 1988, p. XIV.
18
Vasile Cristian, Istoriografia paşoptistă, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 1996, p. 8.
19
Ibidem, p. 10.
20
Alexandru Zub, op. cit, p. 108.
21
Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii
moldoveni, text stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu,
postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 53.
14
 Prolegomene

Trecutul reprezintă pentru Florian Aaron, ardeleanul trecut la sud de

Carpaţi, sursa patriotismului. El este ferm convins „că naţiunile fără istorie
22
sunt pierdute” . Însufleţit de idealurile Şcolii Ardelene, Aaron atribuie educa-
23
ţiei un rol esenţial în dezvoltarea unui popor, istoria având locul său special .
De pe aceste poziţii teoretice, istoricul priveşte domnia munteană a lui Grigore
Alexandru Ghica ca una ce stă sub semnul războiului, domnul fiind nevoit să
caute resurse pentru aprovizionarea armatei turceşti din ţară, în care scop a
pus dăjdii mari pe umerii bieţilor locuitori, dintre care unii şi-au părăsit casele,
24
ajungând la „hoţie” .
Nicolae Bălcescu, elev al lui Florin Aaron la Colegiul „Sf. Sava”, are o
perspectivă asupra istoriei deopotrivă practică şi filosofică, şi o atitudine
mesianică în privinţa învăţării acestei discipline, „convins că istoria e o sursă
25
dinamogenă şi purificatoare” . Implicarea sa concretă în evenimentele mijlo-
cului de secol al XIX-lea, mai ales în plan social, cunoaşte o reflectare în scri-
erile sale istorice. Din această perspectivă, situaţia grea a ţăranilor din secolul
al XVIII-lea a cunoscut şi tentative de îmbunătăţire din partea unor domni
povăţuiţi „şi de nişte simţiri mai omenoase”, precum Grigore al III-lea Ghica,
care scade numărul zilelor de lucru la 12. Domnul a rezistat nemulţumirilor
manifeste ale boierilor până în anul 1777, când măsura luată în favoarea
acestora nu a mai putut împiedica sfârşitul „grozav” al lui Ghica, pus în legă-
26
tură exclusivă cu acest aspect de politică internă .
Jean Alexandre Vaillant este un om al epocii sale, capabil să-l deose-
bească pe Grigore Alexandru Ghica, alături de Alexandru Ipsilanti, de ceilalţi
domni ai veacului al XVIII-lea, ca fiind de o blândeţe puţin obişnuită celor din
„casta” lui şi un om de mare instrucţie, vorbitor a mai multor limbi europene.
Împreună cu domnul muntean, ei sunt singurii fanarioţi care s-au preocupat de
27
bunăstarea moldo-valahilor . Chiar dacă, în ciuda tuturor realizărilor sale
incontestabile în ţara pe care o guverna, Ghica s-a dovedit a fi un vanitos, şi
încă unul priceput şi la strângerea unei mari averi personale (aici Vaillant a dat
28
prea mult credit lui J. L. Carra) , în cele din urmă numele lui, preţuit de
22
Frederick Kellogg, O istorie a istoriografiei române, traducere de Laura Cuţitaru,
prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Institutul European, 1996, p. 49.
23
Vasile Cristian, op. cit, p. 77.
24
Florian Aaron, Manual de istoria principatului României de la cele dintâi vremi
istorice până în zilele de acum, Bucureşti, 1839, p. 154-155.
25
Frederick Kellogg, op. cit., p. 50; Alexandru Zub, Discurs istoric şi tranziţie. În cău-
tarea unei paradigme, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 133.
26
Nicolae Bălcescu, Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în
deosebite timpuri, în idem, Opere, tomul I, partea I, Scrieri istorice, politice şi economice,
ediţie critică adnotată cu o introducere de G. Zane, Bucureşti, 1940, p. 196-197.
27
J. A. Vaillant, La Romanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des
romans, tome II, Paris, 1844, p. 236 şi 238.
28
Informaţia este, altminteri, întâlnită şi la alţi autori din epocă şi nu este inutil să
15
 CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Am cercetat şi am cântărit faptele, am ascultat toate mărturiile şi i-am

cinstit memoria. „Cronica” noastră se apropie de sfârşit, iar noi avem datoria de
a exprima un ultim gând despre personajul cercetat aici, Grigore al III-lea
Ghica, una dintre figurile cele mai contradictorii ale unei epoci pline de contra-
dicţii şi paradoxuri.
Acest lucru se observă cu uşurinţă şi din analiza situaţiei Principatelor în
secolul al XVIII-lea. Statutul impus în această îndelungată perioadă Principa-
telor de către Poartă a reprezentat o soluţie salvatoare pentru fiinţa statală
românească extracarpatică, fie şi la nivelul minim al unei autonomii interne.
Suzeranitatea otomană a impus marilor puteri creştine vecine Principatelor
prudenţă în încercarea lor de a încorpora, în bloc sau pe baza unor „amicale”
partajări, statele româneşti extracarpatice. În plus, regimul fanariot a nivelat şi
a unificat instituţional realităţile din Moldova şi Ţara Românească, facilitând şi
percepţia din exterior a acestora ca un tot unitar şi grăbind geneza unei „pro-
bleme româneşti”, parte integrantă a chestiunii orientale. În ceea ce priveşte
rolul domnilor fanarioţi în evoluţiile istorice din spaţiul românesc al acestei
perioade, lucrurile trebuie a fi nuanţate, în funcţie de contribuţia fiecăruia
dintre aceştia la modernizarea structurilor societăţii din Principate, totul văzut
prin prisma realităţilor din regiune şi a rezultantelor intereselor marilor puteri.
Reversul medaliei este reprezentat de întârzierea proceselor moderniza-
toare din Principate, în acord cu direcţiile şi ritmurile europene. Lumea româ-
nească se prezintă încă sub aspectul unei societăţi organice, bazată pe comu-
nităţi de tot felul (familie, corporaţie, breaslă, pătură socială şi categorie fiscală)
şi nu pe individ şi forţele sale creatoare.
În secolul al XVIII-lea, Iaşii devin un important centru politic al regiunii.
Poziţia sa îi conferea calitatea de punct de observare a acţiunilor diplomatice,
politice şi militare întreprinse de cele trei imperii care îşi disputau supremaţia
în centrul şi în sud-estul Europei. Rolul fanarioţilor, de informatori politici ai
Porţii, conferă capitalei Moldovei şi însuşirea de neinvidiat de „alcov al intri-
1
gilor urzite de reprezentanţii, oficiali sau nu, ai puterilor vecine şi nu numai” .
Domnii fanarioţi îşi îndeplinesc rolul cerut de statutul lor printr-o „politică”
externă oficioasă, adesea secretă, care tocmai prin acest caracter ambiguu

1
Veniamin Ciobanu, Jurnal ieşean la sfârşit de veac (1775-1800), Iaşi, Editura Junimea,
1980, p. 39.
345
 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea

favorizează acţiuni ce îmbină servirea intereselor ţării cu atingerea unor obiec-

2
tive personale .
În procesul de modernizare al veacului al XVIII-lea, se disting două
perioade cu profil distinct, împărţite de Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi.
În prima etapă, dependenţa faţă de Poartă este mai puternică, domnii mai
obedienţi, acţiunile boierimii mai limitate. Odată cu dreptul de intervenţie
obţinut de Rusia în 1774, elementul de stabilitate şi de continuitate îl reprezintă
boierii.
Fanarioţii s-au străduit să consolideze puterea statului, să-i lărgească
prerogativele şi să-i sporească veniturile. Noul regim instaurat de Poartă
însemna mai mult decât o simplă substituire de domni, impunând un nou pro-
gram de guvernare, mai exact reorganizarea instituţiilor social-politice din
Principate, în vederea întăririi autorităţii centrale şi a îngrădirii puterii marii
boierimi. Fanarioţii erau nevoiţi să se ocupe de organizarea societăţii în direcţia
dorită de otomani, care, prin forţa lucrurilor, nu se putea face decât prin
modernizare.
În acest context de mare complexitate, Grigore al III-lea Ghica este
chemat să-şi asume responsabilităţile specifice unui domn fanariot, de adminis-
trator competent al treburilor ţării, în plan intern, şi de slujitor al intereselor
Porţii, pe scena internaţională. Iar destinul său de principe pare a fi fost plasat
sub semnul unei triple condiţionări.
Mai întâi, din punctul de vedere al configuraţiei structurilor de putere pe
continentul european, ca şi din acela al noilor principii ce stau la baza relaţiilor
interstatale, secolul al XVIII-lea reprezintă o perioadă istorică bine indivi-
dualizată. Multiple mişcări în plan diplomatic la nivel continental au implicaţii
şi în desfăşurările de forţe din plan regional, cu actori de primă „linie”: Poarta,
Rusia şi Austria, secondate de Prusia, mai apoi Franţa şi Anglia, într-un joc cu
reguli schimbătoare şi desfăşurări uneori surprinzătoare, dar având mereu
aceeaşi miză, propriile interese zonale, adesea cu tentă expansionistă. Prinse în
acest joc, Principatele Române şi vecinul lor nordic, Polonia, înfruntă primej-
diile cu rezultate diferite.
A doua condiţionare ţine de personalitatea domnului Grigore Alexandru
Ghica, formată la şcoala Fanarului, dar şi sub semnul modelului de guvernare al
3
înaintaşilor săi congeneri. Dovedind înţelepciunea de a cunoaşte şi a urma

2
Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (secolul al
XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 15, 108.
3
Chestionat asupra pasiunii sale pentru genealogie, Jorge Luis Borges răspunde:
„Pentru mine, aceasta este un gen literar. Englezii au un aforism frumos: «Înţelept e
pruncul ce-şi cunoaşte părintele». Cu atât mai înţelept trebuie să fie cel care cunoaşte
originea strămoşilor săi, nu-i aşa?” (Ideea de frontiere şi de naţiuni mi se pare absurdă,
un interviu inedit cu scriitorul, în „Convorbiri literare”, anul CXLI, iulie 2007, nr. 7
(139), p. 9).
346
 Cuvânt de încheiere

calea deschisă de iluştrii săi predecesori, drumul său în viaţă pare, uneori,
„prestabilit” de o forţă căreia nu i s-a putut împotrivi, precum toţi cei de
dinaintea sa şi de după el. În aceste condiţii, intenţia noastră a fost de a evi-
denţia implicarea personală a lui Ghica în toate aceste aspecte, urmărind ce
anume a primit marca personalităţii sale şi ce anume a „scăpat” influenţei
propriei voinţe, copleşindu-l în final.
În al treilea rând, domnul trebuie să ţină seama în permanenţă de perce-
perea sa de către mediul politic românesc, adesea ostil. Grigore al III-lea Ghica,
ca şi predecesorii săi, trebuie să arbitreze între o boierime pământeană,
deprinsă de ceva timp să conteste concurenţa greco-levantină, şi aceasta din
urmă, între boierime în întregul ei şi „bietele raiale” obligate să susţină marele
efort economic al ţării, şi, în sfârşit, între factorii interni şi cerinţele unui
imperiu „bolnav” şi tot mai neputincios.
Unele acţiuni şi gesturi ale lui Ghica par a indica şi urmărirea unei
„agende” proprii. Aceste gesturi sunt văzute ca un semn al autocraţiei fanariote,
moştenitoare a unui protocol bizantin, dar într-un registru mai larg, aparţinând
secolului al XVIII-lea, cel al unui „mic despotism” (legat adesea de „Luminile”
epocii), luând în considerare normele politice şi intelectuale după care s-au
condus aceşti principi. Ei îşi afirmau, în faţa imperiilor vecine, rus şi austriac,
apartenenţa la o familie suverană şi la un imperiu, chiar dacă islamic, dar conti-
nuator al celui ortodox bizantin, inclusiv prin viziuni dinastice şi autocrate,
transmise, uneori, din tată în fiu (familiile Mavrocordat, Ghica, Racoviţă, Calimah).
Până în 1769, Grigore al III-lea Ghica reuşeşte, dacă nu să domine eveni-
mentele, fie şi în cadrele strâmte oferite de statutul său, în orice caz să se plieze
pe vectorul evoluţiilor acestora. Cheia este compromisul intern cu forţele
politice dominante şi înţelepciunea unei evaluări corecte a balanţei forţelor
externe. Prima sa domnie moldoveană este una plină de iniţiative plecate chiar
de la Curtea domnească, unele aplicate cu rezultate mai mult sau mai puţin
concludente, altele rămase fără urmări. Ghica a reuşit încă de la început să-şi
asigure colaborarea boierimii. Alături de această elită politică „îmblânzită”, a
gestionat cu rigoare şi aplecare spre ordine în toate treburile curente ale
Moldovei, pe care le cunoştea, de altfel, din vremea când era dregător în
Divanele rudelor sale Ghiculeşti.
Perioada cuprinsă între anii 1764 şi 1774 este dominată, în plan interna-
ţional, tot de problematica poloneză, care şi-a pus amprenta asupra tuturor
evoluţiilor din regiune, ducând şi la un război ce se va încheia cu o pace cu
implicaţii substanţiale pentru Principatele Române. În timpul ocupării tronului
muntean, Grigore al III-lea Ghica este nevoit să oscileze între ducerea la
îndeplinire a poruncilor Porţii şi ataşamentul faţă de politica şi interesele
Rusiei, sprijinit de o parte a boierimii muntene, plasată pe poziţii net
antiotomane. Prizonier de lux la curtea Ecaterinei cea Mare, Grigore Ghica se
vede implicat, chiar dincolo de propria voinţă, în ţesătura de planuri ale

347
 Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea

cancelariilor europene pentru această regiune, pe care însă nu le mai poate

influenţa prin „expertiza” acumulată până în acel punct. În acest timp, în
Principatele rămase sub ocupaţie rusească, boierimea deprinde gustul guver-
nării fără un domn pe tron şi îşi cristalizează propria viziune despre viitorul ei
şi al ţării.
Venit la o nouă întâlnire cu tronul Moldovei în toamna anului 1774,
Grigore Ghica nu mai găseşte aceleaşi condiţii ca în prima sa experienţă de
guvernare. Este văzut ca un străin, chiar dacă acum nu era mai grec decât în
urmă cu zece ani. Ghica este acelaşi, condiţiile externe sunt altele şi boierii
privesc lucrurile altfel. După 1774, acumulările anterioare şi noua situaţie inter-
naţională nu mai sunt de partea sa. Grigore Ghica însuşi pare a arăta acum mai
mult faţa unui fanariot ambiţios şi dispus să facă totul pentru a-şi atinge
ţelurile, iar acestea par a avea o tentă tot mai personală. În acest caz, ostilitatea
internă şi indiferenţa potenţialilor sprijinitori externi îi grăbesc sfârşitul.
Lucrurile vor deveni mai clare doar în momentul când cercetări viitoare vor
aduce informaţie nouă privitoare la aspectele ce ţin de activitatea sa constan-
tinopolitană de după prima domnie moldoveană şi, mai ales, de „prizonieratul”
petersburghez. Atunci vom şti poate mai mult despre cel care rămâne, totuşi,
un personaj tragic, o victimă a sistemului care l-a creat şi impus.
Grigore al III-lea Alexandru Ghica, ca toţi principii fanarioţi, a fost
numit, pe rând, pe tronurile celor două Principate cu misiunea de a asigura
buna administrare a acestor provincii, în folosul autorităţilor otomane care,
potrivit interpretării juridice hanefite, vedeau aceste teritorii ca parte a lumii
otomane. Pe baza educaţiei şi culturii personale, a ideilor noi ale veacului şi a
experienţei personale de administrare dobândite în perioada anterioară
domniilor, Grigore Ghica guvernează Principatele dintr-o perspectivă ce poate
fi plasată sub semnul Iluminismului, dar cu pregnante particularităţi „locale”
(legate de ortodoxie şi de sistemul otoman), prin grila cărora au fost receptate
Luminile de tip occidental.
Ca notă puternic particularizatoare, vedem că, în mod aparent paradoxal,
moartea sa tragică i-a conferit lui Ghica o postură simbolică, de martir al luptei
naţionale, în logica evoluţiilor din veacul al XIX-lea, în căutare de eroi din
istorie a căror imagine este folosită, pe diverse planuri, în formarea şi educarea
populaţiei în spirit patriotic.
În ciuda a tot ceea ce au încercat să facă, fanarioţii au fost prizonierii
propriului destin, iar Grigore al III-lea Alexandru Ghica este cel mai bun exem-
plu în acest sens, un veşnic captiv: prizonier al sistemului la Constantinopol,
prizonier al statutului juridic al domniei fanariote la Iaşi şi la Bucureşti (nu
avem mărturii documentare ale unor călătorii prin ţară ale lui Ghica; domnul
4
fanariot rareori părăseşte capitala ), prizonier la Petersburg. A fost un personaj
4
Spre deosebire de domnul fanariot, „un monarh medieval nu-şi putea exercita
atribuţiile stând doar în reşedinţa sa principală. [...] Mişcarea de la o curte la alta
348
 Cuvânt de încheiere

al capitalelor în care a trăit: s-a născut într-o capitală, a domnit în două, a fost
prizonier în a patra, iar trupul său a fost împărţit (la propriu) între două capitale.

contribuia în chip fundamental la menţinerea autorităţii suveranului” (Ştefan S.

Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel
Mare, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 490).
349