Eseu

PACEA începe cu MINE

Motto:“Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate
fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.”
(Sfântul Marcu Ascetul în Filocalia, vol. I)
Pacea foate fi percepută diferit, în dependență de atitudinea noastră asupra vieții, de cromatica sufletului și
așteptările noastre. Pacea este credința cu care este înzestrat spiritul nostru hărăzit de Dumnezeu.
Pacea este o stare de liniște, o stare de calm sufletesc, care este dobândită și râvnită de orice om din acest
Univers. E atunci când, după un prelung plânset, nou-născutul este așezat la sânul mamei și, lipit de pielea ei,
încearcă pentru prima oară această stare pământească, acumulând energie și imunitate de la laptele matern. Pacea
este simțită de elevul timid, care, ajungând în bancă, se mulțumește de faptul că nimeni din colegii lui nu a râs pe
seama lui când a trecut la tablă, oferind răspunsuri incorecte la întrebările profesorului.
Pacea înseamnă luptă, un război continuu cu tine însuți. Nu poti fi împacat cu cei din jur dacă nu găsești
echilibru cu propria persoană. Într-un secol al tehnologiilor avansate, când încercăm să găsim fericirea printr-o
singură apreciere la o postare pe facebook, suntem prea departe de Pace. Dependenți de mediul virtual, încercăm
să ne restabilim echilibrul sufletesc, navigând excesiv pe rețele de socializare, în speranța că vom găsi apreciere
din partea altora ca noi și, astfel, vom reuși să ne convingem că am găsit pace. Asta, însă, pentru puțin timp pentru
că PACEA începe de la fiecare. PACEA începe de la MINE și nu contează câte like-uri din partea internauților
am acumulat. Pacea înseamnă să mă accept așa cum sunt, dar asta nu e deloc ușor, în condițiile în care toți tind
spre perfecțiune, de altfel, o perfecțiune obscură, degradată de normele esteticului actual. Să fiu împăcată cu mine
ar însemna să conștientizez că eu nu pot fi ca alții, că Dumnezeu m-a creat unică, că nu mă pot compara cu alții
pentru că asta nu face decât să îmi deterioreze „firul alb” al păcii din suflet.
Pacea se vede limpede pe chipurile senine ale enoriașilor, care, după câteva ore de ascultare a Sfintei Liturghii,
merg spre casă cu capetele mai ușurate, meditând asupra faptului că ei sunt cei care-și pot soluționa problemele,
ei sunt cei care își pot oferi liniștea dorită. Noi ne putem dezvolta această abilitate, noi putem să dobândim pacea.
Raportând la literatura română, aș vrea să remarc îndemnul regretatului Grigore Vieru, care, prin poeziile sale
unice, ne „condamnă” la pace. O pace evidentă, pură și incomensurabilă este atestată în operele lirice „De chemat
pacea” și „Mulțumim pentru pace”. Chiar în titlurile acestor poezii, lexemul pace apare ca un imbold, o sugestie
și mai mult decât atât. În poezia „Lăsați-ne în legea noastră”, G. Vieru echivalează noțiunea de „pace”cu „lege”,
ceea ce ar însemna norma poporului, tradiția în care au doinit strămoșii și continuă să o promoveze urmașii
urmașilor lui Ștefan cel Mare prin doinele, baladele și legendele de pe teritoriul românesc.
O pace inimaginabilă este emanată și de sufletul lui Onache Cărăbuș din romanul „Povara bunătății noastre”
de Ion Druță. Personajul literar este asemeni unui basarabean de la țară care, împovărat de griji, acceptă toate
necazurile vieții și așa cum pornește în această călătorie lumească, bun și împăciuitor, așa și sfârșește, iar fluturii
din fața ochilor sunt dovada păcii care nu l-a lăsat singur nicio clipă.
Unde este pace, acolo este dragoste. Unde este dragoste, acolo este Dumnezeu. Deci, pacea este echivalentul
divinității. Tot ce a fost făurit de Duhul Sfânt se rezumă la sintagma a găsi pacea. Pacea, la fel ca dragostea, nu
ține de tipul religiei. Orice om evlavios știe cum să-și găsească pacea. Pacea ne îndeamnă la dialog, chiar dacă
suntem de rase diferite, orientări politice diferite și religii la fel. Împreună, cu pacea fiecăruia, putem crea un
imperiu care să fie intitulat cu majuscule, un IMPERIU al PĂCII. Astfel, nu doar țara noastră va înflori, ci și toată
lumea din jur.
În concluzie, PACEA începe cu MINE și de la MINE pentru că eu sunt cea care o pot semăna printre oameni,
iubindu-i, respectându-i și apreciindu-i la adevărata lor valoare.

Rotari Natalia, profesoară de Limba și literatura română

la liceul teoretic „Alexei Mateevici”, orașul Șoldănești