IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

Definiție

Prin identificarea persoanei fizice ințelegem individualizarea sa în raporturile juridice civile

cu ajutorul unor mijloace de identificare numite și atribute de identificare.

Necesitatea identificării persoanei fizice

Identificarea omului în viața juridică este o necesitatea generala și permanentă.

Generală pentru că individualizarea omului este posibilă în toate raporturile juridice la care
participă, între care și cele civile.
Permanentă, pentru că persoana fizică, atata vreme cât trăiește, participă la cele mai diferite
raporturi juridice, printre care și cele civile.
Identificarea persoanei fizice trebuie văzută atât din punct de vedere general, cât și sub aspect
personal, idividual.
Există un interes general, întrucât societatea însăși are interesul ca fiecare component al ei să
poată fi individualizat atunci când intra în diverse raporturi.
Această necesitate este și de interes personal individual, deoarece fiecare om, în calitatea sa
de participant la multiple raporturi juridice, este direct interesat să se poată individualiza.

Mijloacele de identificare a persoanei fizice

În acțiuni de identificare a persoanei fizice, sunt necesare anumite mijloace, căi ori procedee.
În dreptul civil român principalele mijloace de identificare sunt: numele, domiciliul și starea
civilă.
Principalele izvoare care reglementează atributele de identificare sunt:
-pentru nume: Deretul nr. 31/1954, art.12; Codul familiei art. 27, 28, 40, 64, 78; O.G
nr.41/2003 privind dobâmdirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor
fizice; Convenția privind drepturile copilului; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997
privind adopția;
-pentru domiciliu: Legea nr. 105/1996 privind evidența populației și cartea de identitate, cu
modificările ulterioare; Codul familiei; Ordonanța de urgență nr. 26/1997 privind protecția
copilului aflat în dificultate;
-pentru starea civilă: Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă; Codul familiei;
Deretul nr. 31/1954 art. 22, 23, 24.

NUMELE
Potrivit art. 12 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, ,,Numele cuprinde numele de familie și
prenumele,,. În doctrină, numele a fost definit drept ,, acel atribut de identificare a persoanei
fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie și societate, prin cuvinte
stabilite, în condițiile legii cu aceasta semnificație,,.

Numele de familie aparține de regula membrilor aceleiași familii. Modul de dobândire a

numelui de familie este filiația, ceea ce înseamnă că numele de familie al părinților va fi
dobândit și de copil. Dacă părinții nu au nume de familie comun, copilul va lua numele de
familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili
prin învoiala părinților și se va declara odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă.

1
Când filiația unei persoane nu poate fi determinată numele de familie se stabilește pe cale
administrativă.
Modificarea numelui de familie înseamnă înlocuirea acestuia datorită unor schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei respective. Schimbările de stare civilă pot fi grupate în:
- schimbări în filiația persoanei fizice;
- schimbări determinate de instituția adopției;
- schimbări generate de instituția căsătoriei.
Potrivit art. 4 alin. (2) și (3) din ordonanță, sunt considerate întemeiate cererile de schimbare
administrativă a numelui, atunci când:
- numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere;
- persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe are dorește să-l obțină;
- persoana în cauză poartă un nume de proveniență străină și solicită să poarte un nume
românesc;
- prenumele purtat este specific sexului opus;
- persoanei i s-a încuviințat schimbare sexului prin hotarâre judecătorească rămasă
definitivă și irevocabilă și solicită să poarte un prenume corespunzător;
- unul dintre soți, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soț, nume
pe care acesta l-a dobândit prin adopție, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc
desfacerea adopției.

Prenumele persoanei fizice este acea parte a numelui care individualizează

persoana fizică mai ales în familie. Împreună cu numele de familie a unei persoane,
prenumele alcătuiește o unitate.
Prenumele unei persoane se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației
nașterii făcută de persoana care declară nașterea, prevedere stailită de art. 2 alin. 2 din
O.G nr. 41/2003. De regulă, stabilirea prenumelui copilului este rezultatul înțelegerii
dintre părinți, iar declararea prenumelui este obligatorie cu ocazia înregistrării nașterii
acestuia, în registrele de stare civilă. În cazul în care părinții nu se ințeleg cu privire la
prenumele pe care urmează să-l poarte copilul, autoritatea tutelară, după ce va asculta
părinții, va hotărî, în condițiile stabilite de art. 62 din Codul familiei, prenumele
copilului.

DOMICILIUL

Ca atribut de identificare a persoanei, domiciliul servește la localizarea în spațiu a acesteia.

Conform legii ,,Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința statornică
sau principală,,.
Importanța juridică a domiciliului decurge din faptul că legea leaga o serie de efecte de locul
în are aesta este stabilit. Astfel, spre exemplu:
- plata se face la domiciliul debitorului, dacă părțile nu au convenit altfel;
- competența teritorială a instanțelor în materie civilă este legată de cele mai multe ori
de domiciliul pârâtului;
- actele de procedură (citații, somații, comunicări) se fac la domiciliul părții.
Ca atribut de identificare a persoanei fizice, domiciliul prezintă următoarele caractere juridice:
- -obligativitate ( orice persoana fizică trebuie să aibă un domiciliu);
- -unicitate (persoana fizică are un singur domiciliu);
- -stabilitate ( schimbarea domiciliului se realizează numai cu respectarea unor cerințe
legale).
În funcție de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri:
- domiciliu de drept comun;
2
 - domiciliu legal;
- domiciliul ales (convențional);
Domiciliul de drept comun este locul unde o persoană fizică cu capacitate de exercițiu deplină
își stabilește, după propria-i voință și în condițiile legii, locuința statornică sau principală.
Domiciliul legal este domiciliul stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice
speciale, cărora legea le stabilește domiciliul obligatoriu.
Domiciliul ales este locul stabilit prin acordul de voință al părților, pentru soluționarea unui
litigiu, exeutarea actului juridic sau comunicarea actelor de procedură.

STAREA CIVILĂ

Din doctrină reținem definișia cea mai completă, în care se consideră starea civilă ca fiind
mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice pentru indicarea calităților personale,
având această semnificație, potrivit legii. Pentru ca, în mod concret, o persoană să capete o
anumită stare civilă este necesar să intervină anumite împrejurări, ca fapte juridice sau acte
juridice, cum sunt, de exemplu, nașterea, căsătoria, decesul, de care legea leagă diferite efecte,
interesând statutul juridic al persoanei.
Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe
baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute de lege.
Ofițerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea conținutului declarației și concordanța
acestuia cu actele de indentitate, certficatele de stare civilă și cu celelalte înscrisuri prezentate
de declarant. Actul de stare civilă, întocmit în temeiul declarației, se semnează de către
ofițerul de stare civilă și de către declarant.

Prin art. 5, alin. 2 din Legea nr.105/1996 privind evidența populției s-a reglementat un nou
element de identificare a persoanei fizice: codul numeric personal. Aesta are ca scop
asigurarea identificării persoanei în sistemele informatice, care prelucrează și centralizează
datele nominale privind persoanele fizice.

3
 PERSOANA JURIDICĂ

Definiție
Persoana juridică este reprezentată de ,, un colectiv de oameni având o structură
organizatorică bine determinată, dispunând de independență patrimonială și care urmărește
realizarea unui scop în acord cu interesele obștești,,.

Elemente constitutive
-organizarea de sine stătătoare- se compune din 2 aspecte: organizare internă( structura
persoanei juridice pe compartimente de producție, ceretare, comerț etc) și desemnarea
organelor de conducere;
-patrimoniul propriu- cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic
având ca titular persoana juridică. Patrimoniul persoanei juridice se fundamentează in
principal, pe dreptul de proprietate
-scopul propriu in acord cu interesul general- reprezintă cu alte cuvinte obiectul de activitate
și justifică rațiunea de a exista a persoanei juridice.
Ca element de validitate pentru existența persoanei, scopul trebuie să fie în acord cu interesul
public, să fie determinat, legal și moral.

Clasificarea persoanelor juridice

1) În funcție de criteriul domeniului dreptului de care aparțin persoanele juridice sunt de
drept public și de drept privat.
Persoanele juridice de drept public sunt: statul, unitățile-administrativ teritoriale, Parlamentul
României, organismele puterii executive, organismele puterii judecătorești, instituțiile de stat,
partidele politice.
Persoanele juridice de drept privat sunt: agenții economici de stat( regiile autonome,
companiile și societățile naționale), societățile comerciale cu capital privat, sindicatele,
organizațiile patronale, asociațiile și fundațiile, cultele religioase, organizațiile corporatiste.
2) Potrivit formei dreptului de proprietate, persoanele juridice pot fi:
Persoane juridice de stat( statul, instituțiile bugetare, organismele de stat);
Persoane juridice private;
Persoane juridice mixte (regiile autonome);
Persoane juridice ce se întemeiază pe proprietatea privată internă și pe proprietatea străină
( societăți comerciale create prin participarea asociaților români și străini);
3) Conform criteriului naționalității există:
Persoane juridice române;
Perosoane juridice străine ( au sediul principal în străinătate, dar pot desfășura ativități pe
terotoriul român);
4) După natura scopului urmărit:
Persoane juridice cu scop patrimonial, adică economic( regiile autonome, societăți
comerciale);
Persoane juridice cu scop nepatrimonial ( statul, partidele politice, sindicatele, fundațiile).
5) Dupa modul lor de înființare, distingem:
Persoane juridice constituite prin act de dispoziție al organului competent, cum sunt organele
puterii de stat, regiile autonome;
Persoane juridice care se înființează prin act juridic de asociere, cum sunt societățile
comerciale cu capital privat, organizațiile corporatiste, asociațiile.

4
Identificarea persoanei juridice
Prin identificarea persoanei juridice se înțelege individualizarea acesteia, ca subiect de drept
distinct, în raporturile juridice civile la care participă. Atributele identificării persoanei
juridice sunt:
Denumirea- constă în cuvântul sau grupul de cuvinte stabilit, cu aceasta semnificație, în
condițiile legii;
Sediul- indică un anumit loc, stabilit cu această semnificație, pentru desfășurarea activității
persoanei juridice;
Naționalitatea- reprezintă apartenența la un anumit stat;
Numărul de înmatriculare- reprezintă ordinea din registrul comerțului;
Firma- este denumirea sub care persoanele juridice care au calitatea de comerciant își exercită
comerțul și semnează;
Emblema- este semnul sau denumirea cre deosebește o anumită persoană juridică de altele ce
desfășoarăacelași fel de activitate;
Marca- este semnul suscep;tibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau
a serviciilor unei persoane de produsele sau serviciile ce aparțin altei persoane.

Încetarea persoanei juridice

Prin încetarea persoanei juridice se înțelege sfârșitul calității desubiect colectiv de drept civil.
În doctrină se apreciază că încetarea persoanei juridice înseamnă ,,moartea juridică,, a
subiectului colectiv de drept, întrucât ea indică sfârșitul existenței acesteia. Sediul materiei se
află în Decretul nr. 31/1954, care constituie dreptul comun în materie. Potrivit art. 40 din
Decretul nr. 31/1954 ,, Persoana juridică încetează de a avea ființă prin comasare, divizare sau
dizolvare,, .
Dizolvarea persoanei juridice înseamnă sfârșitul acesteia ca subiect de drept civil, în cazurile
prevăzute de lege. Dizolvarea este de trei feluri:
a) Dizolvarea voluntară- se produce ca rezultatal deciziei membrilor persoanei juridice
care au hotărât înființarea ei.
b) Dizolvarea de deplin drept- se petrece în virtutea legii și intervine în următoarele
situații: când s-a împlinit termenul pentru care persoana juridică a fost înființată;
atunci când sopul a fost realizat sau nu mai poate fi realizat; dacă numărul membrilor a
scăzut sub limita minimă prevăzută de lege, actul de înființare sau statut.
Pe lângă aceste 3 cauze generale de dizolvare prevăzute de normele generale în domeniu,
există și norme speciale care prevăd cauze speciale de dizolvare, cum ar fi, cele din domeniul
societăților comerciale:
- trecerea timpului stabilit pentru durata societății;
- realizarea obiectului societății sau imposibilitatea realizării lui;
- hotărârea Adunării Generale;
- falimentul;
- reducerea capitalului social sub plafonul minim stabilit de lege;
- în cazul societăților pe acțiuni, când numărul acționarilor a scăzut sub 5, dacă s-au
scurs mai mult de 6 luni de la reducerea lui și numărul nu s-a completat.
c) Dizolvarea silită are loc în următoarele cazuri:
- când scopul este ilicit și imoral;
- când scopul este ilicit, dar mijloacele folosite pentru atingerea lui sunt ilicite și
imorale;
- când se urmărește alt scop decât cel declarat la înființare.
Principalul efect al dizolvării este trecerea la lichidarea persoanei juridice.
Transformarea persoanei juridice- este operațiunea prin care o persoană juridică își încetează
existența,concomitent cu înființarea, în locul ei, a altei persoane juridice.
5
Din definiția de mai sus rezultă următoarele trăsături:
- domeniul de aplicație este restrâns fiind limitat la cazurile special reglementate de
lege;
- transformarea persoanei juridice are, obligatoriu un dublu efect juridic.
În practică, transformarea persoanelor juridice s-a manifestat în domenii precum:
- transformarea unităților economice de stat în regii autonome ori societăți comerciale
prin Legea nr.15/1990;
- transformarea întreprinderilor mici și asociaților cu scop lucrativ, persoane juridice, în
societăți comerciale prin Legea nr.31/1990;
- transformarea unor regii autonome în soietăți comerciale, prin O.U.G nr. 30/1997.

6
 Bibliografie

- P. Trușcă, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică,
Editura Universul Juridic, București, 2003
- C.Stănciulescu, Manual de drept civil, Editura Hamangiu, 2009
- B. Ștefănescu, R. Dumitru, Drept civil pentru învățământul superior economic, Editura
Lumina Lex, București, 2002