SCUOLA DOTTORALE / DOTTORATO DI RICERCA IN

SCIENZE POLITICHE

XXV CICLO DEL CORSO DI DOTTORATO

L’emigrazione italiana nelle terre romene (1861-1916)

Titolo della tesi

Nome e Cognome del dottorando

Alina Dorojan

Docente Guida/Tutor:
Prof. Francesco Guida

Coordinatore:
Prof.
 CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………… 6

Capitolul I
TIPOLOGIILE EMIGRAŢIEI ITALIENE ÎN TERITORIILE ROMÂNE...…... 26
I.1. Generalitǎţi asupra emigraţiei italiene în lume.............…….............……….. 28
I.1.a. Câteva premize ale emigraţiei italiene.…………...…..…...……………... 30
I.1.b. Evoluţia emigraţiei italiene din secolul al XIX-lea înainte de 1861…...….. 31
I.1.c. Etapele emigraţiei italiene postunitare.………………………………………...... 32
I.1.d. Repere ale dimensiunii fenomenului emigraţiei italiene.......……………... 37
I. 2. Fenomenul emigraţiei italiene cǎtre teritoriile române......…...…………… 38
I.3. Tipologiile emigraţiei italiene………………………….....……………...……. 44
I.3.a. Evoluţia emigraţiei italiene temporare şi sezoniere din România potrivit
principalelor statistici ale populaţiei.................................................................... 49
I.3.b. Geografia emigraţiei permanente italiene din teritoriile româneşti: între locuri de
plecare şi cele de stabilire..................................................................................... 85
Concluzii.................................................................................................................... 124

Capitolul al II-lea
ASISTENŢA EMIGRAŢIEI ITALIENE DIN SPAŢIUL ROMÂNESC…........... 127
II.1. Asistenţa emigraţiei italiene în România din partea Statului italian .......... 129
II.1.a. Asistenţǎ şi tutelǎ, între informare şi intervenţie. ................................... 129
II.1.b. Studiu de caz –
Intervenţia Statului italian în litigiul de la Corneşti şi transferul coloniei italiene la
Cataloi. ………..…...….......................................................................................... 138
II.1.c. De la o legislaţie incompletǎ la apariţia instituţiilor dedicate emigraţiei
II.1.c.1. Legislaţia românǎ privind strǎinii.………...……………… ....................... 150
II.1.c.2. Mǎsuri administrative privind strǎinii bǎnuiţi de anarhism.…………… 153
II.1.c.3. Legislaţia româneascǎ privitoare la organizarea meseriilor şi asistenţa
sanitarǎ a angajaţilor.......................................................................................... 156

2
 II.1.c.4. Legislaţia italianǎ în materie de emigraţie.……………………...…….. 159
II.1.c.5. CGE şi asistenţa emigranţilor italieni din România................................ 164
II.1.d. Şcolile şi profesorii italieni din România................................................ 166
II.1.d.1. Şcolile parohiale catolice şi/sau italiene din spaţiul românesc: între
asistenţǎ misionarǎ catolicǎ şi contribuţia laicǎ a Statului italian......................... 168
II.1.d.2. Profesorii italieni şi limba italiană în şcoli româneşti....................... 176
II.1.d.2.a. Institute particulare de învǎţǎmânt de-ale italienilor......................... 177
II.1.d.2.c. Studiu de caz. Gian Luigi Frollo şi învǎţǎmântul românesc: “maestro
eccellente… fatto per insegnare”.................................................................... 183
II.1.d.2.d. Studiu de caz. Statutul limbii italiene în şcolile publice şi particulare
din Brǎila (1839-1881)..................................................................................... 193
II.1.d.2.e. Statutul limbii italiene în şcolile publice şi particulare din alte oraşe
româneşti........................................................................................................... 199
II.1.d.2.f. Profesorii italieni din şcolile gimnaziale, comerciale şi liceele publice
româneşti......................................................................................................... 201
II.1.d.2.g. Studierea limbii italiene în învǎţǎmântul superior românesc............ 208
II.1.d.3. Asistenţa în materie de instrucţie şi educaţie a emigranţilor italieni:
Şcolile coloniale italiene din România.............................................................. 211
II.1.d.3.a. Şcolile coloniei italiene din Bucureşti............................................... 220
II.1.d.3.b. Şcolile italiene din Brǎila.................................................................. 231
II.1.e. Societǎţile italiene din România............................................................. 235
II.1.e.1. Societatea “Dante Alighieri” şi România............................................. 235
II.1.e.2. Înfiinţarea şi funcţionarea societǎţilor de ajutor reciproc pentru italieni
din România...................................................................................................... 241
II.1.e.3. Circolo Italiano di Bucarest................................................................. 247
II.2. Asistenţa religioasǎ a italienilor........................................................................ 253
II.2.a. Ierarhi, misionari şi preoţi italieni care au activat în Vicariatul Apostolic al
Valahiei sau pe teritoriul Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti în secolul al XIX-
lea............................................................................................................................. 253
II.2.b. Comunitǎţile de italieni din Dobrogea şi asistenţa lor spiritualǎ.................. 258
II.2.c.1. Asistenţa religioasǎ a italienilor din Bucureşti..................................... 260

3
 II. 2.c.2. Arhiepiscopul Raymund Netzhammer şi comunitatea italianǎ din
Bucureşti pânǎ la intrarea României în Primul Rǎzboi Mondial..................... 263
II.2.c.3. Începutul tratativelor pentru construirea bisericii italiene şi aducerea unui
preot italian la Bucureşti..................................................................................... 266
II.2.c.4. Sfinţirea Bisericii Italiene „Preasfântul Mântuitor” din Bucureşti – 2 iulie
1916.................................................................................................................... 270
II. Concluzii ................................................................................................................ 271

Capitolul al III-lea
CONTRIBUŢIILE EMIGRAŢIEI ITALIENE ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE
AL ROMÂNEI.............................................................................................................. 274
III.1. Implicarea italienilor în viaţa economicǎ – între comerţ şi industrie........... 278
III.1.a. Casele comerciale italiene din porturile dunǎrene (1815-1850). ………...... 278
III.1.b. Comerţul italian în porturile de la gurile Dunǎrii şi Marea Neagrǎ în a doua
jumǎtate a secolului XIX şi începutul secolului XX. ..………………………........... 289
III.1.c. Italienii şi industria alimentarǎ. …...…........................................................... 308
III.1.d. Alte sectoare industriale. ………………..………………............................. 316
III.1.e. Italienii şi implicarea lor în viaţa bancarǎ...................................................... 321
III.1.f. Micii comercianţi şi micile afaceri italiene.................................................... 322
III.2.Contribuţiile italienilor în dezvoltarea presei româneşti
III.2.a. Publicaţiile comerciale, politice, culturale italo-române................................. 326
III.2.b. Studiu de caz. Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului “Universul”................... 336
III.3.Contribuţii culturale ale italienilor stabiliţi în România................................... 345
III.3.a. Scriitori, poeţi, publicişti şi traducǎtori italieni din România........................... 345
III.3.b. Câteva dintre contribuţiile italienilor în arta dramaticǎ şi muzicalǎ................. 353
III.3.c. Câteva dintre contribuţiile italienilor în arta plasticǎ din România................... 370
III.4. Între cerinţa pieţei de lucru şi manifestarea unor specialitǎţi de lucru
tradiţionale naţionale...................................................................................................... 376
III.4.a. Ingineri, arhitecţi şi constructori italieni din România....................................... 376
III.4.b. Contribuţii ale italienilor în construcţiile publice de cǎi ferate, drumuri şi poduri,
porturi............................................................................................................................. 397

4
 III.4.c. Prezenţa şi contribuţiile italienilor în industria forestierǎ................................. 405
III.4.d. Prezenţa şi contribuţiile italienilor în industria extractivǎ. Coloniile “dei
scalpellini” sau expresia unor specialişti ai lucrului în piatrǎ........................................ 414
III.4.f. Comunitǎţile agricole italiene sau expresia colonizǎrii teritoriilor române cu
elemene latine............................................................................................................... 419
III.Concluzii....................................................................................................................... 420

CONCLUZII...................................................................................................................... 423
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................... 430

ANEXE
ANEXA I. Lista personalului diplomatic italian din România 1859-1916 şi evoluţia
reprezentanţelor diplomatice................................................................................................ 455
ANEXA II……………....................................................................................................... 467
II. A. Italieni nǎscuţi în România potrivit Registrelor serviciului militar din Padova şi
Rovigo.................................................................................................................................. 467
II.B. Italienii repatriaţi din Cataloi în Rovigo şi Trecenta în 1940...................................... 473
ANEXA III. Lucrǎtorii italieni din judeţul Constanţa ........................................................ 474
III.A. Lucrǎtorii italieni din Cernavodă 1909-1910............................................................. 474
III.B. Italienii stabiliţi în Cernavodǎ.................................................................................... 480
III.C. Lucrǎtorii italieni implicaţi în construirea portului Constanţa în 1908 potrivit listelor
pentru plata salariilor a Direcţiei Construcţiei portului Constanţa...................................... 483
ANEXA IV Italieni din România în perioada 1861-1916, identificaţi în arhivele italiene şi
române.................................................................................................................................. 490

5
 INTRODUCERE

Cercetarea istoricǎ asupra emigraţiei s-a ocupat mai mult de fenomenul emigraţiei
cǎtre continentele americane, atât în privinţa fenomenului general, cât şi în ceea ce priveşte
emigraţia italianǎ, decât de strǎmutǎrile de pe teritoriul european. Ceea ce nu înseamnǎ cǎ
acest tip de emigraţie ar avea o semnificaţie mai puţin importantǎ. Structurile sale sunt însǎ
mai puţin cunoscute.
Istoria emigraţiei italiene în Europa central-orientalǎ, în mod particular în spaţiul
românesc rǎmâne în continuare un subiect insuficient explorat şi tratat pânǎ în prezent atât de
istoriografia italianǎ, cât şi de cea românǎ, în pofida numeroaselor studii şi a câtorva volume
publicate în ultimii ani, asupra cǎrora vom reveni în rândurile ce urmeazǎ.

Definirea problematicii de cercetare. Ipoteze de lucru

Aceastǎ tezǎ îşi propune o abordarea a emigraţiei italiene cǎtre Principatele Române
din perspectiva politicii ei de formare, desfǎşurare, modificare, de asistenţǎ şi tutelǎ pe care
le-a solicitat şi primit, al impactului pe care l-a avut asupra zonelor de imigrare, un subiect
care conferǎ un dublu interes, atât pentru istoria contemporanǎ italianǎ, cât şi pentru cea
modernǎ şi contemporanǎ româneascǎ.
Definirea termenului de emigraţie a fost şi este încǎ un subiect de actualitate şi de
mare interes nu doar pentru istorici, cât şi pentru sociologi, antropologi, economişti,
staticieni, politicieni, specialişti în drept internaţional etc. Termenul de emigraţie derivǎ din
noţiunea mai amplǎ de migraţie sau migraţiune, pe care DEX-ul o defineşte drept “o
deplasare în masǎ a unor triburi sau a unor populaţii de pe un teritoriu pe altul, determinatǎ
de factori economici, sociali, politici sau naturali” 1 . Astfel, termenul de emigraţie îl definim,
grosso-modo, ca “forma de migraţie care vizeazǎ plecarea din patrie şi stabilirea (temporarǎ
sau definitivǎ) în altǎ ţarǎ, expatrierea” 2 în contrast cu termenul de imigraţie ce presupune
“sosirea într-o ţarǎ strǎinǎ pentru a se stabili acolo” 3 .

1
DEX – Dicţionar explicative al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 632.
2
Ibidem, p. 339.
3
Ibidem, p. 446.

6
 Enciclopedia de istorie universalǎ oferǎ o definiţie a emigraţiei mai cuprinzǎtoare,
vǎzutǎ ca un “fenomen social prin care grupuri de persoane se deplaseazǎ dintr-o regiune în
alta sau dintr-un stat în altul, în special în cǎutare de lucru”. Ca tipologie, “se vorbeşte despre
emigraţia politicǎ, unde trebuie amintitǎ cel puţin emigraţia polonezilor şi a italienilor în
secolul XIX în legǎturǎ cu evoluţia luptelor pentru independenţǎ” 4 . Practic emigraţia s-a
confundat şi se confundǎ cel mai adesea cu problema cǎutǎrii, respectiv a gǎsirii unui loc de
lucru, aspect asupra cǎruia ne vom opri în mod special în cadrul lucrǎrii, în special pe
parcursul primului capitol.
O definiţie mai complexǎ o oferǎ Vocabolario Treccani: “ emigrazióne s. f. [dal lat.
tardo emigratio -onis]. – 1. In generale, il fenomeno per cui gruppi di esseri viventi, uomini
inclusi, si spostano verso territori diversi da quelli in cui risiedono, per lo più a causa di un
aumento eccessivo della densità delle popolazioni. In particolare, l’espatrio o spostamento
regionale a scopo di lavoro, determinato da un dislivello tra le condizioni economiche
esistenti nei vari stati (emigrazione esterna) o nelle varie zone di uno stesso stato
(emigrazione interna): l’emigrazione degli italiani negli Stati Uniti; l’e. dei lavoratori
meridionali al nord; e. individuale, di massa; e. permanente o definitiva, quando non è
prevista l’eventualità del ritorno in patria, in contrapp. all’e. temporanea, di durata limitata,
oppure all’e. stagionale o periodica, che cioè si ripete in determinate stagioni o periodi
dell’anno, per lo più tra stati confinanti” 5 .
Termenul de emigraţie a fost preluat şi definit în funcţie de domeniu de interes şi de
cercetare. Astfel emigraţia a fost definitǎ de Treccani Storia (2010), Treccani. Dizionario di
economia e finanza (2012), dar şi în cadrul dreptului internaţional.
Matteo Sanfilippo s-a oprit asupra emigraţiei internaţionale. Potrivit acestuia,
emigraţia s-a accelerat pe parcursul secolului al XIX-lea ca urmare a conjuncturii socio-
economice şi a dezvoltǎrii mijloacelor de transport. Trenurile şi vapoarele cu aburi au
încurajat deplasǎrile şi au fǎcut mult mai uşoarǎ trecerea frontierelor şi a oceanelor. Creşterea
mobilitǎţii a afectat clasele politice, care erau în proces de formare sau tocmai se formaserǎ
în cadrul procesului care a condus la naşterea statelor-naţiune. Astfel secolul al XIX-lea nu a

4
Enciclopedia de istorie universalǎ, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 568.
5
Il Vocabulario Treccani, Istituto della Enciclopedia Italiana, Milano-Vicenza, 2003, pp. 559-560.

7
fost martor doar pentru grande emigrazione, dar şi a descoperirii acesteia din urmǎ ca
problemǎ politicǎ, economicǎ şi socialǎ 6 .
Perioada cronologicǎ asupra cǎreia se va opri aceastǎ cercetare este cuprinsǎ între
1861 şi 1916. Ea se suprapune celui de-al treilea val de emigraţie din secolul al XIX-lea,
început dupǎ 1850, motiv pentru care cercetarea va coborî uneori pânǎ la limita acestui an.
Anul 1861 marcheazǎ grosso modo debutul fenomenului intitulat de istorici la grande
migrazione, cu o accelerare şi mai vizibilǎ dupǎ 1870, datoritǎ proporţiilor fǎrǎ echivoc, a
întinderii şi sporirii continue a valurilor de emigraţie înregistrate pânǎ la intrarea Italiei în
Primul Rǎzboi Mondial (1915). În spaţiul românesc procesul de modernizare fǎrǎ precedent a
Statului român, a infrastructurilor stradale, feroviare şi a construcţiilor publice de mare
anvergurǎ, care a presupus o creştere a ofertei de lucru şi a cererii pentru forţa de muncǎ
calificatǎ şi specializatǎ, a condus la apariţia unui fenomen de emigraţie economicǎ a
italienilor din regiunile Trentino, Friuli, Veneto şi într-o mǎsurǎ mai mult sau mai puţin
moderatǎ a celor din regiunile Liguria, Piemonte, Lombardia, Puglia, Campania, Marche,
Basilicata, Emilia-Romagna, Abruzzo, Sicilia, simultan mai amplului fenomen de emigrare
cǎtre Europa central-orientalǎ. Emigraţia italianǎ a cunoscut o evoluţie gradualǎ care s-a
întrerupt în august 1916 odatǎ cu intrarea României în rǎzboi.
Cercetarea noastrǎ se va opri în perioada indicatǎ asupra teritoriilor româneşti care au
fǎcut parte grosso modo din Vechiul Regat, urmǎrind împǎrţirea administrativǎ din epoca
respectivǎ a celor 32 de judeţe repartizate în patru regiuni istorice, Muntenia, Oltenia,
Moldova şi Dobrogea, cu menţiunea cǎ teritoriul dobrogean va face obiectul cercetǎrii mai
ales dupǎ anexarea din 1878. De asemenea, ne vom referi la Transilvania în situaţiile în care
emigraţia italianǎ din Principatele Române a fost precedatǎ sau s-a suprapus cu episoade ale
emigraţiei italiene din aceastǎ provincie istoricǎ.
Prezenta tezǎ este, de altfel, o continuare şi o completare a unei cercetǎri mai ample
asupra fenomenului emigraţiei italiene în spaţiul românesc, începutǎ cu lucrarea de licenţǎ,
intitulatǎ Emigraţia italianǎ în România (1850-1918) şi continuatǎ cu teza de masterat,
intitulatǎ Importanţa emigraţiei italiene în România. Contribuţii ale italienilor în procesul de
modernizare al României (1850-1918).

6
Treccani Storia A-F, Istituto dell’Enciclopedia Italiana, Roma, 2010, p. 534.

8
 Deşi migraţia s-a desfǎşurat de-a lungul mai multor secole, dupǎ Unità Italia a
cunoscut un fenomen nou în istoria sa prin proporţiile înregistrate de emigraţie, prin zonele
de destinaţie extinse în întreaga lume, prin structura ei foarte diversǎ şi complexǎ. Cu toate cǎ
prima statisticǎ oficialǎ asupra emigraţiei a fost publicatǎ în 1876, menţiuni ale destinaţiilor
alese de emigranţii italieni au fost fǎcute anterior în diferite publicaţii contemporane, precum
rapoartele consulare şi în presǎ, astfel se constatǎ cǎ în 1876 se conturase deja o oarecare
tradiţie a emigraţiei de lucru în România, care a sporit în ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea şi a cunoscut unele modificǎri în primele decenii ale secolului XX, atât în structura
sa, cât şi asupra dimensiunilor cǎpatate.
În 1923, Valerio de Sanctis stabilea douǎ tipuri principale ale emigraţiei italiene în
România: temporarǎ şi permanentǎ. Pentru o mai bunǎ abordare a temei, am folosit aceastǎ
împǎrţire, dar cu o distincţie adǎugatǎ între emigraţia temporarǎ şi cea sezonierǎ. Cea dintâi,
extinsǎ sau nu pe o perioadǎ mai lungǎ de timp, nu presupune revenirea în România, în timp
ce emigraţia sezonierǎ se deosebeşte mai ales prin caracterul ei de repetitivitate de la un
sezon la altul, de obicei început primǎvara şi încheiat la finalul toamnei sau începutul iernii,
iar în alte cazuri desfǎşuratǎ doar în sezonul estival.

Obiective ale cercetǎrii

Lucrarea îşi propune sǎ acorde o atenţie mai sporitǎ surselor primare inedite sau edite,
oferite de fondurile arhivistice din România şi din Italia şi de publicaţiile oficiale ale
Ministerului de Externe italian şi Serviciului de Statisticǎ General român din perioada
contemporanǎ temei abordate, cu scopul de a urmǎri evoluţia şi desfǎşurarea emigraţiei
temporare şi permanente, a bazinelor de emigrare şi a zonelor de rezidenţǎ, a densitǎţii,
tipologiilor, caracteristicilor pe care le dezvoltǎ şi a consecinţei şi importanţei prezenţei lor în
acest interval în România, prin implicǎrile şi contribuţiile lor atât de variate, dar şi a efectelor
emigraţiei asupra Italiei, prin dezvoltarea unor necesitǎţi ale emigranţilor de a fi tutelaţi şi
asistaţi de Statul italian.
În acest sens, lucrarea a fost organizatǎ în trei capitole, fiecare împǎrţit în subcapitole
principale şi subcapitole secundare, uneori însoţite de studii de caz.

9
 Cel dintâi capitol, Tipologiile emigraţiei italiene în teritoriile române, porneşte de la
o istorie generalǎ a fenomenului de emigraţie italianǎ, în cadrul cǎreia s-au urmǎrit modul de
formare şi de desfǎşurare în timp, principalele caracteristici dezvoltate şi structuri pe care
principalii istorici ai emigraţiei italiene, Giovanni Pizzorusso, Emilio Franzina, Paola Corti,
Andreina De Clementi, Matteo Sanfilippo ş.a. le-au surprins în cercetǎrile lor, pentru a
ajunge la o încadrare a fenomenului specific teritoriilor române, care deşi au reprezentat o
destinaţie secundarǎ în cadrul general al emigraţiei spre Europa central-orientalǎ, a fost o
continuare fireascǎ a traseului direct Italia – Austro-Ungaria – România sau cel ocolit Italia –
Austro-Ungaria – Germania – România, când a fost suficient ca pentru câţiva ani oferta de
lucru din Germania şi Austro-Ungaria sǎ nu mai fie suficientǎ şi satisfǎcǎtoare încât unii
emigranţi sǎ se îndrepte spre Principatele Române şi sǎ îi atragǎ ulterior pe alţi conaţionali.
Avem de-a face cu un fenomen cumulativ în primele decenii, urmate de unele diminuǎri în
anii de crizǎ şi o modificare a structurii de la o emigraţie colectivǎ la o emigraţie individualǎ
cel puţin la fel de importantǎ sau depǎşind-o numeric pe cea dintâi dupǎ 1900. Prin
tipologiile emigraţiei italiene, temporarǎ, sezonierǎ şi permanentǎ am dorit sǎ urmǎrim
îndeaproape aceastǎ evoluţie şi modificare a modului de desfǎşurare, a densitǎţii numerice, a
regiunilor care au furnizat emigranţi fie anual, fie într-un interval de un deceniu, pentru a
surprinde alǎturi de principalele bazine de emigrare, Friuli şi Veneto, ce alte zone s-au
alǎturat de la un an la altul sau un deceniu la altul şi pe cât posibil, care a fost cauza
determinantǎ. S-a urmǎrit o evoluţie la nivel general a emigraţiei permanente, fǎrǎ a se mai
insista pe formarea şi istoricul fiecǎrei colonii permanente, aspect care a fost pe larg tratat în
lucrǎrile de licenţǎ şi master.
Cel de-al doilea capitol a urmǎrit îndeaproape Asistenţa emigraţiei italiene din spaţiul
românesc, prin cele douǎ categorii principale de asistenţǎ acordatǎ unui emigrant, cele din
partea Statului italian, atât la plecare, cât şi la sosire, şi a asistenţei religioase, din partea
Bisericii Romano-Catolice, manifestatǎ în localitǎţile de rezidenţǎ. Statul italian a fost martor
al formǎrii unui fenomen nou în rândul populaţiei sale prin modul de manifestare pe care l-a
prezentat emigraţia de dupǎ 1861, a încercat sǎ îl asiste şi sǎ îl tuteleze dupǎ primii ani de la
declanşare prin oferirea de informaţii înainte de plecare, pentru a încerca eventual stoparea
sau diminuarea fenomenului, dar nu a beneficiat în primele decenii de nişte instituţii speciale
care sǎ dirijeze şi sǎ ofere o asistenţǎ mai punctualǎ deselor necesitǎţi apǎrute pe parcurs în

10
viaţa unui emigrant. Emigraţia fiind prin natura sa spontanǎ şi incontrolabilǎ, era dificil sau
imposibil de stabilit un tipar al asistenţei şi tutelei adaptat cerinţelor fiecǎrei destinaţii. În
situaţii limitǎ, Statul italian se implica în problemele supuşilor sǎi, unele dintre cele mai
rǎsunǎtoare în epocǎ fiind revolta lucrǎtorilor italieni la cǎile ferate de la Ploieşti şi Brǎila din
1869, care a condus la introducerea unor reglementǎri privind intrarea grupurilor de
muncitori strǎini în România, sau litigiul dintre colonia italianǎ din Corneşti, judeţul Iaşi, şi
noul proprietar al unui teren destinat acestora care nu mai recunoştea termenii unui contract
care nu îi aparţinea, episod pe care l-am tratat pe larg în cadrul unui studiu de caz.
Însǎ o asistenţǎ importantǎ pe care Statul italian a reuşit sǎ o manifeste a fost crearea
sau organizarea de şcoli guvernamentale care au oferit posibilitatea de educaţie şi şcolarizare
şi în afara Italiei, într-o epocǎ în care rata de alfabetizare era încǎ scǎzutǎ. Pânǎ la crearea
acestor instituţii din România de cǎtre Statul italian, la 1888-1889, de asistenţa emigranţilor
din punct de vedere al şcolarizǎrii şi educǎrii s-au ocupat în bunǎ mǎsurǎ misionarii catolici
trimişi pentru catolicizarea sau menţinerea populaţiei catolice din România, fapt ce a
determinat în multe cazuri o cooperare între Statul italian şi Sfântul Scaun pentru educarea
fiilor emigranţilor, prin stipendiile anuale acordate de Guvernul italian şcolilor fondate de
misionarii catolici fie pe lângǎ o bisericǎ, fie de sine stǎtǎtoare, dar cu cerinţa ca predarea sǎ
se realizeze în limba românǎ. Pentru a pǎstra compactǎ problema şcolarizǎrii atât în rândul
italienilor din România, cât şi în rândul copiilor români care au beneficiat atât de şcoli
particulare deschise de italieni, cât şi de profesori italieni în şcolile publice, am ales ca în
cadrul acestui capitol sǎ integrǎm implicarea şi contribuţia lor din învǎţǎmântul românesc,
atât inferior, cât şi superior. Pentru o ilustrare în plus, am dedicat un studiu de caz
profesorului Gian Luigi Frollo, şi a statutului limbii italiene în învǎţǎmântul românesc, prin
studiul de caz al şcolilor din Brǎila, unde a fost prima datǎ introdusǎ studierea limbii italiene
într-o şcoalǎ publicǎ, graţie efortului profesorului român, Ion Penescu. Începând cu 1888, am
urmǎrit situaţia şi evoluţia şcolilor italiene deschise la Bucureşti şi Brǎila, ulterior şi în alte
centre din ţarǎ, a profesorilor italieni care au fost trimişi de Ministerul Afacerilor Externe şi
de Ministerul Instrucţiunii Publice italiane pentru a le preda copiilor emigranţilor, devenind
la rândul lor emigranţi temporari. Fondarea şcolilor coloniale italiene în urma Legii Crispi a
fost o mǎsurǎ cu implicaţii politice, menitǎ sǎ stabileascǎ o legǎturǎ între supuşii emigranţi şi
patrie.

11
 Acest prim subcapitol a mai inclus asistenţa venitǎ din interiorul comunitǎţilor, prin
fondarea Societǎţilor de ajutor reciproc şi a Cluburilor Italiene, dar şi din exterior, de la
centru spre periferie, cum a fost cazul filialelor Societǎţii “Dante Alighieri”, care au
contribuit la întǎrirea coloniilor fixe şi la pǎstrarea legǎturilor culturale cu Italia.
Cel de-al doilea subcapitol, s-a oprit asupra asistenţei religioase a italienilor din
spaţiul românesc, surprinzându-se astfel şi principalele comunitǎţi permanente din România,
colonia italianǎ din Bucureşti şi cele din Dobrogea. Graţie existenţei unor preoţi, comunitǎţile
permanente s-au organizat mai uşor în primii ani de existenţa în cele mai multe cazuri.
Ultimul capitol a fost dedicat Contribuţiilor emigraţiei italiene în procesul de
modernizare al României, unde am pornit de la subcapitolul dedicat Implicǎrii italienilor în
viaţa economicǎ, datoritǎ prezenţei şi importanţei comercianţilor italieni dupǎ 1815 la Brǎila
şi Galaţi. Aportul acestora manifestat prin exportul de cereale al caselor comerciale deschise
de ei, prin înfiinţarea unor instituţii financiare sau juridice dedicate comerţului în care alǎturi
de ceilalţi comercianţi strǎini au fost implicaţi şi cei italieni, prin fondarea unor publicaţii de
specialitate dedicate activitǎţii economice, ca urmare a recunoaşterii generale cǎ limba
italianǎ era limba comerţului la Brǎila şi Galaţi, vorbitǎ şi de mulţi greci levantini,
italienizaţi, a cǎror pondere era de asemenea importantǎ în viaţa comercialǎ a celor douǎ
oraşe, toate acestea au condus implicit la dezvoltarea economicǎ şi socialǎ a celor douǎ
porturi la Dunǎre. S-a continuat apoi cu principalele domenii în care italienii s-au implicat
direct sau indirect, de la industria alimentarǎ, domeniul bancar şi micul comerţ pânǎ la
importanta contribuţie în dezvoltarea presei româneşti realizatǎ de Luigi Cazzavillan, aspect
asupra cǎruia ne-am oprit într-un studiu de caz. Am avut în vedere implicarea italienilor în
viaţa culturalǎ din epocǎ a României, reflectatǎ prin prezenţele din lumea teatrului, a muzicii,
a artei plastice, a literaturii şi publicisticii, iar ultimul subcapitol a fost dedicat mai amplului
domeniu al emigraţiei de lucru, manifestat în sectorul construcţiilor publice şi private, în
exploatarea forestierǎ, minierǎ, salinǎ sau de piatrǎ prin prezenţa atât a specialiştilor din
construcţii, ingineri şi arhitecţi italieni, cât şi prin cei care au vizat mai ales o emigraţie
cantitativǎ, prin diversele profesii şi meserii îndeplinite: pietrari (fie decoratorii foarte
solicitaţi în epocǎ, fie cei angajaţi în munca brutǎ din carierele de piatrǎ, granit şi marmurǎ),
tǎietori de lemne, zidari, mineri, constructori etc.

12
 În completarea celor trei capitole, s-a realizat o serie de anexe, privind lista
personalului diplomatic din perioada 1861-1916, ca o completare a capitolului de asistenţǎ
din partea Statului italian; identificarea unor membrii din colonia agricolǎ din Cataloi; a
identificǎrii şi redǎrii unor italieni în cadrul arhivelor, care nu apar menţionaţi pe parcursul
lucrǎrii; a unor liste ale angajaţilor italieni în construirea portului de la Constanţa şi evoluţia
plǎţii lor lunare sau a celor angajaţi în diferite fabrici din Cernavodǎ. În cazul acestora din
urmǎ, prin redarea informaţiilor mai generoase privind fiecare lucrǎtor anchetat, se doreşte şi
o exemplificare a localitǎţilor şi regiunilor din care au emigrat aceştia (Puglia, Piemonte,
Emilia-Romagna, Veneto).

Metodologia cercetǎrii

În realizarea documentǎrii necesare redactǎrii acestei lucrǎri, o importanţǎ deosebitǎ

am încercat sǎ o acordǎm unor arhive naţionale centrale sau locale din Italia şi din România,
respectiv Archivio Centrale di Stato di Roma, Archivio di Stato di Rovigo, Archivio di Stato
di Padova, Archivio di Stato di Vicenza, Archivio di Stato di Venezia, Archivio di Stato di
Belluno, Archivio di Stato di Udine, Arhivele Naţionale Istorice Centrale ale României din
Bucureşti şi sucursalele locale ale acesteia, respectiv Serviciul Municipiului Bucureşti al
Arhivelor Naţionale, Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Prahova, SJAN Brǎila, SJAN
Galaţi, SJAN Buzǎu. Acestora li s-au adǎugat Arhivele Istorico-Diplomatice ale Ministerului
Afacerilor Externe din Bucureşti şi Archivio Storico-Diplomatico degli Affari Esteri din
Roma, Archivio Storico della Società “Dante Alighieri” din Roma, Archivio Storico di
Belluno, Archivio Segreto Vaticano, Archivio Storico di Propaganda Fide, Arhiva
Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, Biblioteca Academiei Române din Bucureşti,
secţia Manuscrise, precum şi surselor edite, respectiv publicaţiile deţinute în mare parte de
bibliotecile arhivelor menţionate, precum “Bollettino della Prefetura di Provincia di Udine”,
“Foglio periodico della Prefetura di Udine (Bollettino)”, “Bollettino del Ministero degli
Affari Esteri”, “Bollettino dell’emigrazione” etc. Alǎturi de aceste instrumente de lucru, am
mai folosit dicţionarele geografice pe judeţe şi Marele dicţionar geografic al României, o
serie de anuare şi buletine din epocǎ, “Monitorul Oficial” şi “Gazzetta Ufficiale”, iar pentru
urmǎrirea statisticii a Recensǎmântului general al României editat de Leonida Colescu şi a

13
altor publicaţii şi volume ale acestuia, ale anuarelor şi buletinelor de statisticǎ italiene şi
române, redate în bibliografia generalǎ.
Pentru completarea sau verificarea unor informaţii s-au confruntat sursele edite din
arhivele celor douǎ ţǎri, acolo unde am dispus de informaţii comune, sau cu unele publicaţii
edite. Volumul de informaţie ineditǎ a fost completat şi confruntat cu o serie de studii şi
volume dedicate emigraţiei italiene în România, dar şi de volume de memorii, monografii ale
diferitelor oraşe sau judeţe (Câmpulung Muscel, Brǎila, Galaţi, Ploieşti, Buzǎu, Constanţa,
jud. Putna etc.), a istoriei Bucureştiului, a istoriei şcolilor din Românie şi alte volume de
specialitate care au fost necesare într-un subcapitol sau altul. Am încercat de altfel alcǎtuirea
unor statistici pe baza unor anchete conservate în fondul Direcţiei şi Statisticii Generale ale
Arhivei Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, acolo unde publicaţiile oficiale lipseau sau
erau prea puţine, pentru a putea urmǎri principalele localitǎţi din România în care s-au stabilit
italienii, redate în tabelele 18, 19, 20 şi 21 ale primului capitol.

Istoriografia emigraţiei italiene

Printre primele scrieri asupra emigraţiei italiene în România se înscriu articolul

studentului român Romulus Scriban, L’emigrazione italiana in Romania (1863) şi studiul lui
Gugliemo Cugnoni, Sull’emigrazione degli italiani per la Rumania (1878), însǎ nu avem de-
a face cu o scriere de caracter istoric, cât de promovare şi încurajare a unei emigraţii italiene
din epocǎ în cazul primului autor, şi de informare asupra condiţiilor şi situaţiei din
agriculturǎ care i-ar fi aşteptat pe doritorii de stabilire în satele româneşti, în cazul studiului
lui Cugnoni. O sursǎ bogatǎ de relatǎri asupra situaţiei contemporane este constituitǎ de
rapoartele consulare ale reprezentanţilor diplomatici italieni din Galaţi, Brǎila şi Bucureşti,
uneori a celor din Sulina şi Constanţa, alǎturi de care se înscrie amplul studiu publicat în
urma anchetei întreprinse în mai 1912 de inspectorul trimis de Commissariato
dell’emigrazione, Giovanni E. Di Palma Di Castiglione şi publicat în urmǎtorul an în
Bollettino dell’emigrazione, an 1912, pp. 1163-1229. Studiul a fost de curând preluat şi
republicat pentru o masǎ mai largǎ de cititori de Corina Tucu, sub titlul Un document
diplomatic italian despre români – inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în
„Buletinul Emigraţiei”, Roma, 1912, o lucrare de popularizare a acestui document.

14
 Cel dintâi studiu dedicat unei colonii italiene din România era realizat în 1906 de B.
Fiocchetti, La colonia italiana di Braila, Tip. P.M. Pestemalcioglu, Brǎila, 1906, 57 p., iar o
istorie a coloniei italiene din Bucureşti era cuprinsǎ de volumul Cesare Fantoli, Romania,
Russia e Italia, Milano, 1918.
Primul studiu dedicat emigraţiei italiene din România, publicat în 1923 de Valerio de
Sanctis, L’emigrazione italiana in Romania, era realizat dupǎ o cǎlǎtorie a autorului din
acelaşi an în majoritatea regiunilor istorice ale României interbelice, moment în care
întâlneşte principalele grupuri de italieni rezidenţi permanenţi. Studiul sǎu era cel dintâi care
menţiona cǎ majoritatea coloniilor italiene de italieni se formaserǎ în 1880-1890, însǎ dupǎ
cum vom vedea pe parcursul lucrǎrii cele mai multe sunt anterioare acestui deceniu, şi care
face distincţia între emigraţia permanentǎ şi cea temporarǎ. Articolul lui De Sanctis era în
acelaşi an preluat de Pompilio Schiarini şi informaţia republicatǎ sub acealşi titlu în
“Bollettino della Società Geografica Italiana”, fasc. IX-XI, 1923, pp. 1-8.
Un studiu dedicat emigraţiei friulane din România, în special identificǎrii celor din
Muntenia şi Oltenia din perioada antebelicǎ, era publicat în volumul lui Alessandro Vigevani,
Friulani fuori di casa in Croazia e Slovenia, Tip. D. del Bianco & Figlio, Udine, 1950, pp.
77-146.
Menţiuni pasagere asupra emigraţiei italiene din România s-au mai fǎcut în diferite
volume de-a lungul anilor, dintre care amintim Vittorio Briani, Il lavoro italiano in Europa
ieri e oggi, Roma, 1972, în care se aminteşte de existenţa unei comunitǎţi italiene încǎ din
anii 1869-1871; Idem, Dalle valli trentine per le vie del mondo, Trento, 1980, pp. 52-53
(subcapitolul Dalla valle di Fiemme in Transilvania), una dintre primele menţionǎri ale unui
istoric al acestui episod a emigraţiei din Fiemme în Transilvania, dupǎ relatarea realizatǎ în
epocǎ, de cǎtre don Lorenzo Felicetti.
Cel dintâi studiu al emigraţiei italiene din Polesine, regiunea Veneto, îl publica Oscar
Gaspari, Una comunità veneta tra Romania ed Italia (1879-1940), în “Studi
Emigrazione/Etudes Migrations”, an XXV, martie 1988, nr. 89, pp. 2-26, care trata pe larg
cazul formǎrii coloniei agricole italiene de la Corneşti, judeţul Iaşi, strǎmutatea lor în Cataloi,
judeţul Tulcea şi revenirea în Italia în 1947 şi stabilirea în Agro Romano şi Pontino, regiunea
Lazio. Episodul acestei emigraţii este parţial reluat de autor în volumul “Storia

15
dell’emigrazione italiana. Vol. 1 Partenze”, Donzelli Editore, Roma, 2000, în cadrul
capitolului Bonifiche, migrazioni interne, colonizzazioni (1920-1945), pp. 332-333.
Importante menţiuni ale prezenţei şi contribuţiei imigraţiei italiene în exploatarea
pǎdurilor româneşti le realiza Constantin C. Giurescu, Istoria pǎdurii româneşti din cele mai
vechi timpuri pânǎ astǎzi, Editura Ceres, Bucureşti, 1975, într-un volum care deşi general,
poate fi reţinut pentru o istorie a emigraţiei italiene.
Un prim studiu dedicat emigraţiei temporare şi periodice a lucrǎtorilor italieni îl
realiza Ecaterina Negruţi, Travailleurs Italiens en Roumanie avant la Première Guerre
Mondiale, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XXV, nr. 3, 1986, pp. 225-239, fiind cel dintâi
studiu bazat pe o bogatǎ documentare în arhivele din România şi care a scos la luminǎ
principalele ocupaţii şi locurile în care s-a manifestat prezenţa acestor italieni. S-au adǎugat
apoi unele informaţii noi în volumul Idem, Migraţii sezoniere la lucru în România (1859 -
1918), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991.
În cuprinsul volumului L’Italie et la Méditerranée (1896-1911). Les fondements
d’une politique étrangère, vol. I, École Française de Rome, 1994, pp. 459-466, Daniel J.
Grange a dedicat câteva pagini emigraţiei italiene temporare (Travaux publics et immigration
temporaire) şi permanente (La colonie fixe) din România, fiind unul din primele studii care s-
a oprit asupra celor douǎ tipuri de emigraţie.
Începând cu anii 2000, aceastǎ temǎ de cercetare începe sǎ confere mai mult interes
cercetǎrilor, astfel cǎ o serie de studii generale sau punctuale încep tot mai des sǎ fie
publicate. Tot acum încep sǎ fie publicate primele lucrǎri asupra emigraţiei italiene din
România. Acestea au urmǎrit în general fie regiunea principalǎ de emigrare a italienilor, fie
locurile de stabilire din România.
Astfel, în 2002 era publicat unul din primele volume dedicate unui episod punctual al
migraţiei italiene în teritoriile române, mai precis al italienilor din provincia Trento,
localitatea Predazzo ajunşi în Transilvania, al celor doi autori Marco Felicetti, Renzo
Francescotti, Sulle Ali di una Rondine. Storie di Migrazione, Cromopress di Trento, Trento,
2002, pornit de la mǎrturia din epocǎ a lui don Lorenzo Felicetti, Memoria Storica della
Colonia di lavoratori di Predazzino e di altri paesi di Fiemme. Emigranti in Transilvania
nell’anno 1851, Cavalese, 1908, pp. 1-12. Aceste memorii au fost apoi preluate de Viorica

16
Burcicǎ în volumul Contribuţii la studiul emigraţiei trentine în România, Editura
Transilvania Expres, Braşov, 2004.
Emigraţiei italiene din Veneto cǎtre România i-au fost dedicate studiul lui Rudolf
Dinu, Appunti per una storia dell’emigrazione italiana in Romania nel periodo 1879-1914: il
Veneto come principale serbataio di piccole comunità in movimento, în „Dall’Adriatico al
Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie comuni” Roma, 2003, pp. 245-261, un
studiu care deschide calea cercetǎrii contemporane printre istoricii români asupra emigraţiei
din regiunea Veneto în România, urmat de prima lucrare amplǎ, Veneti in Romania, (a cura
di R. Scagno), Longo Editore Ravenna e Regione del Veneto, Ravenna, 2008, care reuneşte
studiile a trei autori Roberto Scagno, PaoloTomasella, Corina Tucu, referitoare la istoria
aceastei emigraţii între 1870-1948, respectiv de la studiul general I veneti in Romania al lui
Roberto Scagno, la cele mai punctuale ale lui Paolo Tomasella, privitor la arhitecţii şi
constructorii din provinciile venete, şi la cel al Corinei Tucu asupra prezenţei artiştilor din
Veneto de-a lungul secolului XIX în Principatele Române, studii completate de o serie de
anexe de documente şi interviuri realizate de Corina Tucu.
Alte volume au fost dedicate italienilor din Friuli de Nicolae Luca, L’emigrazione
storica dei Friulani in Romania, Ed. Ibellinum, [s.l.], 2006, un volum însǎ greu de utilizat din
cauza absenţei unui aparat critic; Ion Pǎtraşcu, Elena Pârvu, I friulani di Craiova, rapporti
socio-culturali/Friulani la Craiova, interferenţe socio-culturale italo-romene, Pordenone,
Efasce, f.a.; Elena Pârvu, Pentru o istorie a friulanilor din România. Comuni-tatea din
Craiova, în “Orizonturi culturale italo-române”, an III, nr. 3, martie 2013.
Studiile generale ale emigraţiei italiene în România sunt mai puţin numeroase.
Principalele studii apǎrute îi aparţin lui Antonio Ricci, Emigranti italiani in Romania.
Documenti e testimonianze di una comunità dimenticata, în “Studi Emigrazione/ Migration
Studies”, XLII, nr. 159, 2005, pp. 661-679; Idem, L’emigrazione italiana in Romania e
l’immigrazione romena in Italia, în “Affari sociali internazionali”, an XXXVI, nr. 1-2,
2008, pp. 115-121; Idem, Quando a partire eravamo noi: l’emigrazione italiana in Romania
tra il XIX e il XX secolo, în “Romania, imigrazione e lavoro in Italia. Statistiche, problemi e
prospettive”, a cura di Franco Pittau, Antonio Ricci, Alessandro Silj, Edizioni IDOS, Roma,
2008, pp. 59-70; Claudio Mutti, Migranti italiani in Romania, în “Eurasia. Rivista di Studi
Geopolitici”, nr. 4, an 2006, pp. 115-117; Alina Dorojan, Prezenţe şi contribuţii ale

17
lucrǎtorilor italieni în epoca modernizǎrii României (1850 - 1918), în “Ipostaze ale
modernizǎrii în Vechiul Regat”, vol. 5/2008, pp. 215-230; Idem, Il contributo
dell’emigrazione italiana alla modernizzazione della Romania (1850-1881), în “Annuario
dell’Istituto di Studi Italo-Romeno”, nr. VI (2009), pp. 143-153; Raluca Tomi,
L’emigrazione italiana nei Principati romeni e il suo ruolo nella modernizzazione delle
comunità urbane (1826-1866), în Unità nazionale e modernità nel Risorgimento italiano e
romeno. Atti del convegno internazionale in occasione dei 150 anni dell’Unità d’Italia,
Bistriţa, 10-12 dicembre 2010, a cura di Ion Cârja, Presa Universitarǎ Clujeanǎ, Cluj-Napoca,
2011, pp. 33-52; Alina Dorojan, L’importanza dell’immigrazione italiana nel processo della
modernizzazione della Romania (1859-1918), în Ibidem, pp. 81-96; Idem, L’evoluzione
dell’emigrazione italiana nelle provincie storiche romene nell’epoca tra le due guerre
mondiale, în “Ephemeris dacoromana”, nr. 13/2010, pp. 205-242; Sabin Drǎgulin,
Fenomenul migrator din România. studiu de caz: italienii (1868-2010), în “Sfera Politicǎ”,
nr. 158, 2011, pp. 9-22.
Cele mai multe studii din ultimii ani au fost dedicate italienilor din anumite zone
geografice, judeţe sau oraşe. Astfel, emigraţia italienilor din Dobrogea a fost tratatǎ de
urmǎtoarele studii: Marian-Liviu Petre, Prezenţa italienilor în Dobrogea (1878-1947), în
“Revista Istoricǎ”, serie nouǎ, nr. 3-4, 2003, t. XIV, Bucureşti, pp. 109-113; Idem, Elemente
privind evoluţia minoritǎţilor italiene din Dobrogea (1878-1947), în Revista “Tomis”, nr. 11,
nov. 2004, pp. 83-85; Marian Moise, 150 de ani de istorie comunǎ. Italienii din Dobrogea –
mica Italie a unor meşteri mari, în “Aldine”, pp. II-III, (supliment al “României Libere”, nr.
4517, 21 ian. 2005); Raluca Tomi, Italians in Dobrudja in the Nineteenth and Twentieth
Centuries, în “Dobrudja: A Cross Cultural Pool. A Multi-Ethnic Space”, coord. Iolanda
Tighiliu, Marian Cojoc, Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007, pp. 95-135; Andreea Raluca
Torre, Gli italiani in Romania. Etnografia di un villaggio della Dobrugia, în “Studi
Emigrazione/ Migration Studies”, an XLIV, nr. 166, apr.-iun. 2007, pp. 461-476; Constantin
Cheramidoglu, Italieni la Constanţa, în Dobrogea – Model de convieţuire multietnicǎ şi
multiculturalǎ, coord. Virgil Coman, Editura Muntenia, Constanţa, 2008, pp.148-153;
Laurenţiu Mǎnǎstireanu, O micǎ Italie dobrogeanǎ. Momente din viaţa pietrarilor de la
Greci (judeţul Tulcea) între 1882-1902, în vol. Ana Macavei, Roxana Dorina Pop (coord.), O
filǎ de istorie: om, societate, culturǎ (secolele XVII-XXI), Presa Universitara Clujeana, Cluj-

18
Napoca, 2012, pp. 307-320 (în curs de apariţie); Florin Dobrei, Presenze italiene nel Sud-
Ovest della Transilvania – prima metà del XX secolo. Contributi documentari (manuscris).
Seria studiilor punctuale pe oraşe poate continua cu istoria italienilor din porturile
Brǎila şi Galaţi: Maria Elena Teodorescu, Comunitatea italianǎ din Brǎila (I), în “Florile
Dunǎrii”, s.n., an II, nr. 5, 2002, pp. 57-59; Ibidem (II), s.n., an III, nr. 6, 2003, pp. 34-35;
Ibidem (III), s.n., an III, nr. 7-8, 2003, pp. 37-39; Raluca Tomi, Historie de la maison de
commerce Pedemonte et fils, în “Historical Yearbook”, Bucureşti, t. III, 2006, pp. 111-134;
Idem, Imigraţia italianǎ din spaţiul românesc. Italienii din Brǎila (1834 – 1876), „Revista
Istoricǎ”, serie nouǎ, Bucureşti, t. XVIII, 2007, nr. 5-6, pp. 429-440; Idem, Italienii din
oraşele porturi dunǎrene ale principatelor şi rolul lor în modernizarea societǎţii româneşti
(1834 - 1871), în “Schimbare şi devenire în istoria României”, edit. Ioan Bolovan, Sorina
Paula Bolovan, Cluj-Napoca, 2008, pp. 141-159; Idem, Imigraţia italianǎ în spaţiul
românesc: italienii din Galaţi şi Ismail (1834 - 1876), în “Revista Istoricǎ”, serie nouǎ, t.
XIX, 2008, nr. 3-4, pp. 215-238; Constantin Ardeleanu, Alcune notizie riguardanti la
navigazione e il commercio degli stati italiani preunitari alla foce del Danubio (1829 -
1856), în “L’italia e l’Europa centro-orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di
storia politica-diplomatica, economica e dei rapporti culturali”, a cura di Cristian Luca,
Gianluca Masi e Andrea Piccardi, Brǎila-Venezia, Museo di Brǎila-Istros Editrice, 2004, pp.
393-404; Idem, La comunità italiana nella città portuale di Galaţi nel periodo del
Risorgimento (1830-1856), în Unità italiana e mondo adriatico-danubiano, a cura di Gizella
Nemeth, Adriano Papo, Luglio Editore, s.l., 2012, pp. 65-78. Italienilor din Târgovişte le-a
fost dedicat volumul publicat de Gloria Gabriela Radu, Constructori italieni la Târgovişte,
Editura Ararat, Bucureşti, 2001.
Câteva studii au fost dedicate italienilor din Bucureşti: Raluca Tomi, A Chapter of the
Italian Immigration in the Romanian Principalities: the Italians of Bucharest (1831 – 1878),
în “Revista Arhivelor”, nr. 3-4, 2007, pp. 179-202; Alina Dorojan, Colonia italianǎ din
Bucureşti (1850 -1918) I, în “Revista Arhivelor”, LXXXVI, nr. 1, 2009, pp. 133-144; Ibidem
II, LXXXVII, nr. 1, 2010, pp. 153-179; Ion-Aurel Pop, Ion Cârja, Luigi Cazzavillan şi
comunitatea italianǎ din Bucureşti, în “Orizonturi culturale italo-române”, an II, nr. 2,
februarie 2012. O altǎ lucrare care trateazǎ implicit colonia italianǎ din Bucureşti este Dǎnuţ

19
Doboş, Tereza Sinigalia, Biserica italianǎ “Preasfântul Mântuitor” din Bucureşti, Editura
Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2006.
Mai puţin studiatǎ rǎmâne în continuare emigraţia italienilor din Moldova şi
Transilvania, unde pânǎ acum semnalǎm Raluca Tomi, Italienii din oraşele Moldovei şi rolul
lor în modernizarea comunitǎţilor locale 1825-1866, în Cǎtǎlin Turliuc, Dumitru Ivǎnescu
coord., Confluenţe identitare şi realitǎţi demografice la Est de Carpaţi în sec. XIX – XX,
Editura Junimea, Iaşi, 2010, pp. 339-365.
Asupra emigraţiei catolicilor italieni din România pe parcursul secolelor XIX şi XX,
au scris Antonio Ricci, Gli Italiani in Romania: migranti catolici tra Ottocento e Novecento,
în „Anuarul Institutului Italo-Român”, nr. 1, an 2004, pp. 206-225; Alina Dorojan, Aspecte
religioase ale comunitǎţii italiene din spaţiul românesc parcursul secolului al XIX-lea pânǎ
la intrarea Românie în primul rǎzboi mondial, în “Pro Memoria”, nr. 5/2006, pp. 55-76;
Idem, Însemnǎri privind asistenţa spiritualǎ a catolicilor italieni din România în perioada
interbelicǎ, în “Pro Memoria”, 9/2010, pp. 111-154.
Preocupǎrile mai accentuate din ultimii ani asupra emigranţilor italieni a determinat
apariţia unor studii sau lucrǎri dedicate unor personalitǎţi italiene reprezentative pentru acest
fenomen: Dǎnuţ Doboş, Profesorul Gian Luigi Frollo (1832-1899). Un apologet al Bisericii
Catolice din România, în “Pro Memoria”, nr. 4/2005, pp. 179-195; Alina Dorojan, Un
veneţian la Universitatea Bucureşti – Gian Luigi Frollo/ Un veneziano all’Università di
Bucarest – Gian Luigi Frollo (trad. în ital. de Paul Voicu), în “Siamo di nuovo insieme”, nr.
9, Settembre-Novembre 2008, pp. 12-13; Ion-Aurel Pop, Ion Cârja, Un italian la Bucureşti:
Luigi Cazzavillan (1852-1903), Academia Românǎ. Centrul de Studii Transilvane, 2011,
respectiv ediţia în italianǎ, Idem, Un italiano a Bucarest: Luigi Cazzavillan (1852-1903),
Edizione Viella, Roma, 2012; sau unor personaje mai puţin cunoscute: Giovanna Munteanu,
Gheorghe Munteanu, Vincenzo Puschiasis, sculptor în piatrǎ, Ed. Nona, Piatra Neamţ, f.a.;
Vicenzo Fontana, Domenico Rupolo architetto alla corte di Mogoşoaia (1913-1930), în
„Dall’Adriatico al Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie comuni”, Consiglio
Nazionale delle Ricerche, Roma, 2003, pp. 230-235. Istoricilor li s-au alǎturat în ultimii ani o
serie de studii realizate de arhitecţi: Ileana Maria Kisilewicz, Contribuţia italianǎ în
arhitectura româneascǎ, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010; Paolo
Tomasella, Angelo Viecelli (1897-1948) e l’architettura sanitaria in Romania tra le due

20
guerre mondiale, în „Dall’Adriatico al Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie
comuni” Consiglio Nazionale delle Ricerche, Roma, 2003, pp. 236-242; Idem, Un
protagonista dello stile neoromânesc: Geniale Fabro, mastro costruttore friulano, în
“L’Italia e l’Europa centro-orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politica-
diplomatica, economica e dei rapporti culturali”, a cura di Cristian Luca, Gianluca Masi e
Andrea Piccardi, Museo di Brǎila-Istros Editrice, Brǎila-Venezia, 2004, pp. 429-433; Renzo
Francesconi, Paolo Tomasella, Emigranti friulani in Romania da 1860 ad oggi. Un
protagonista ritrovato: Geniale Fabro, maestro costruttore, Pordenone, Edizioni L’Omino
Rosso, 2007; Paolo Tomasella, La nostalgia della casta bellezza. Victor Asquini architetto e
la famiglie di majano in Romania, Gaspari editori, Udine, 2010; La via del marmo artificiale
da Rima a Bucarest e in Romania tra Otto e Novecento, a cura di Enrico Ballarè, Editore
Zeisciu, Magenta, 2010, care aduce o deosebitǎ contribuţie în descoperirea construcţiilor şi
lucrǎrilor unor meşteri italieni, printre care s-a remarcat Pietro Axerio, graţie cǎruia
Bucureştiul se poate încadra printre centrele importante de marmurǎ artificialǎ.
Ca o completare la studiile istorice se mai pot adǎuga o serie de cǎrţi realizate de
descendenţi ai emigranţilor italieni din România: Eugenio di Gaspero, Vademecum
sentimental, aduceri aminte, Editura Ararat, Bucureşti, [f.a.]; Modesto Ferrarini, Istorioare
din viaţa etnicilor italieni din România, Ed. Ararat, Bucureşti, 2005; Ioana Grosaru, Gabriela
Tarabega, Italienii din România. O istorie în imagini/Italiani in Romania. Una storia in
immmagini, Bucureşti, 2012.
Observǎm cǎ în ultimii ani, aceastǎ preocupare a fost în general pasagerǎ pentru cei
mai mulţi autori, dintre care se distinge printr-o continuitate a preocupǎrilor legate de
emigraţia italianǎ doar Raluca Tomi.

Importanţa cercetǎrii

Teza a fost conceputǎ pentru a oferi o analizǎ punctualǎ a unui subiect insuficient
studiat pânǎ acum. Subiectul a fost doar parţial tratat de unele studii mai vechi sau de cele
mai recente şi mai numeroase din ultimii ani, dar lipseşte în continuare o lucrare de ansamblu
care sǎ analizeze politica emigraţiei italiene în spaţiul românesc, între 1861-1916, şi ale
repercursiunii sale în diferite domenii de activitate sau la nivel mental şi cultural.

21
 Teza nu şi-a propus o abordare exhaustivǎ, ci alǎturi de direcţiile mai vechi de
abordare al acestui fenomen în spaţiul românesc (al analizei bazinelor de emigrare şi/sau a
zonele de imigrare, al unor specialitǎţi ale emigranţilor, a unor personalitǎţi care s-au
remarcat din rândul italienilor stabiliţi în România), propune noi direcţii de cercetare ale
acestui fenomen complex. Dincolo de motivele determinate ale declanşǎrii sale, emigraţia
atrage dupǎ sine alte forme secundare de manifestare, dar implicit importante pentru
înţelegerea şi analiza sa. Emigrantul nu doar a venit, s-a stabilit sau nu, a lucrat sau profesat
într-un domeniul şi a plecat, el a dezvoltat la rândul sǎu anumite necesitǎţi: a unei asistenţe şi
tutele internaţionale, a unei legislaţii care sǎ îl protejeze sau sǎ îi fixeze nişte cadre de
desfǎşurare, a unei asistenţe religioase pentru sine şi familia sa, a unei instrucţiuni pentru
copiii sǎi.
Astfel, alte direcţii de cercetare, care s-au impus pe parcursul lucrǎrii în analiza
manifestǎrii emigraţiei, au fost abordarea emigraţiei din perspectiva asistenţei primitǎ din
partea Statului italian, prin implicarea reprezentanţilor diplomatici în informarea asupra
evoluţiei emigraţiei temporare de la an la an, sporadicǎ între 1871-1890, dar tot mai
punctualǎ în ultimul deceniu al secolului XIX, prin care se fǎcea cunoscutǎ emigranţilor
situaţia locurilor de lucru din acel an, existenţa unei legislaţii de primire a lucrǎtorilor strǎini
dupǎ 1869, a documentelor de cǎlǎtorie şi rezidenţǎ necesare, asupra modalitǎţilor mai
econome de transport şi alte informaţii necesare din momentul plecǎrii şi pânǎ la cel al
întoarcerii. Deşi au informat, consulii nu au încurajat aceastǎ emigraţie, discursul lor a fost
mai degrabǎ de a convinge la reticenţǎ şi mare atenţie, în caz de plecare, în alegerea unei
destinaţii de lucru. Ce nu a putut determina aceastǎ asistenţǎ mai ales în primele decenii, a
fost convingerea lucrǎtorilor italieni de a-şi încheia un contract de lucru înainte de a emigra,
de a se asigura de respectarea lui, deşi cele mai multe mesaje ale lor trimise prefecţilor,
primarilor şi asociaţiilor pentru emigranţi insistau asupra acestui aspect.
Apariţia comunitǎţilor de italieni datorate unei emigraţii pe termen lung sau
permanent, a creat premizele unor tipuri mai imperioase şi mai indispensabile de asistenţǎ:
cea religioasǎ şi cea a instrucţiei copiilor de emigranţi. Dacǎ în primul caz, de pǎstorirea
comunitǎţilor de italieni s-au ocupat fie misionari italieni trimişi de Sfântul Scaun în spaţiul
românesc, fie, mai rar, preoţi care au însoţit grupurile mai consistente numeric de familii de
italieni, de instrucţia copiilor italieni s-au ocupat în egalǎ mǎsurǎ Biserica Romano-Catolicǎ

22
şi Statul italian. Pânǎ la deschiderea şcolilor guvernamentale italiene din spaţiul românesc,
dupǎ 1888, reduse ca numǎr, implicarea preoţilor catolici, mai ales a celor italieni, în
şcolarizarea copiilor a fost principala asistenţǎ de educaţie şi instrucţie pe care aceştia le-au
avut la dispoziţie. Anul 1866, a marcat începutul unei colaborǎri între Statul italian şi
reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice din spaţiul românesc în asigurarea lecţiilor în limba
italianǎ, prin subvenţiile anuale acordate şcolii catolice din Galaţi, dupǎ ce autoritǎţile
italiene au înţeles cǎ şcolarizarea tinerilor italieni era indispensabilǎ şi cǎ trebuia sǎ profite de
prezenţa preoţilor catolici pânǎ la gǎsirea unei soluţii. Aceasta a venit prin Legea instrucţiei
din 1889 elaboratǎ de Francesco Crispi, când primele şcoli guvernamentale italiene din
Bucureşti şi Brǎila au deschis calea elevilor italieni de a primi o instrucţie naţionalǎ şi în
afara ţǎrii şi le-a creat şansa unei integrǎri mai facile dupǎ revenirea în patrie.
Istoria asistenţei primitǎ de emigranţii italieni pune în evidenţǎ atât o istorie a
evoluţiei unor reglementǎri şi a unei legislaţii în materie de emigraţie, a apariţiei primelor
instituţii dedicate acesteia (i Segretariati dell’Emigrazione locale, Commisariato Generale
dell’Emigrazione etc.). Era dificil ca în secolul XIX sǎ se poatǎ rezolva toate aspectele legate
de reglementarea acestui fenomen. Pasul cel mai important pe care îl fǎcuse, dupǎ secole de
stopare, a fost recunoaşterea libertǎţii emigraţiei prin Legea emigraţiei din 1889. Emisǎ târziu
la finele unui secol de importante modificǎri ale premizelor, structurii şi desfǎşurǎrii unui
fenomen care cǎpǎta noi valenţe, noi proporţii şi care îşi fixa tot mai clar unicitatea,
autoritǎţile italiene au fost depǎşite de situaţie şi s-au aflat în imposibilitatea gǎsirii unei
soluţii imediate, într-un moment în care problema emigraţiei avea o dublǎ solicitare: la nivel
naţional şi internaţional 7 . Emigraţia era un rǎspuns la crizele interne, însǎ ea se manifesta
extern şi asistenţa ei, pe care Statul se vedea nevoit sǎ şi-o asume, presupunea un cumul de
cheltuieli, de personal, de instituţii, dificil de gestionat de cǎtre un Stat tânǎr, care încǎ îşi
clǎdea bazele.
Istoria asistenţei italiene din România s-a înscris în acest cadru general. Deşi era o
direcţie secundarǎ de emigrare în economia generalǎ, pentru provincia Udine s-a dovedit a fi
una din cele trei direcţii principale din Europa la începutul secolului, alǎturi de Germania şi

7
De altfel, primele normative asupra emigraţiei la nivel internaţional apar de abia dupǎ cel de-al Doilea Rǎzboi
Mondial prin Convenţia 143/1945 asupra migraţiei abuzive şi asupra egalitǎţii de şanse şi tratament al
lucrǎtorilor migranţi, urmatǎ de Convenţia 97/1949 (OIL – Organizaţia Internaţionalǎ pentru Lucru) asupra
lucrǎtorilor migranţi.

23
Ungaria, dupǎ cum dovedeşte activitatea desfǎşuratǎ dupǎ 1901 de Segretariato
dell’emigrazione din Udine.
În istoria asistenţei şcolare a elevilor italieni s-au împletit alte trei istorii, uneori dificil
de separat, ale instrucţiei şcolilor catolice, ale profesorilor italieni din pensioanele private şi
şcolile publice româneşti, ale şcolilor guvernamentale italiene. Teza oferǎ primele rezultate
ale acestei cercetǎri privind istoria acestor şcoli.
Asistenţa religioasǎ a catolicilor italieni s-a suprapus în mare parte unei istorii a
catolicilor din România, însǎ aspecte particulare ale istoriei comunitǎţilor catolice italiene au
scos în evidenţǎ în fapt evoluţia unor comunitǎţi permanente, a organizǎrii lor iniţiale (cazul
coloniei din Bucureşti menţionatǎ la 1848 prin organizarea sa în jurul Capelei “Sfânta Ana”)
sau permanente în jurul bisericii (cazul comunitǎţilor rurale, unde de figura preotului se legau
nu doar asistenţa spiritualǎ şi instrucţia copiilor, ci uneori şi cea medicalǎ, materialǎ sau
organizarea timpului liber).
Prezenţa emigranţilor italieni în spaţiul românesc nu putea rǎmâne fǎrǎ urmǎri.
Implicarea lor în diverse domenii, în viaţa oraşului în care au locuit, a condus inevitabil la o
dezvoltare şi o diversitate de idei. Printre primii italieni care s-au impus în domeniile de
activitate, au fost fabricanţii de paste Ernesto Gerbollini şi Antonio Borghetti, ale cǎror
investiţii în instalaţiile tehnice i-au situat în fruntea industriei naţionale de panificaţie între
1860-1880, aşa cum investiţiile realizate de Luigi Cazzavillan în tipografia ziarului Universul
i-au asigurat o dezvoltare şi un tiraj greu de egalat. Contribuţia lui Gian Luigi Frollo în
învǎţǎmântul inferior şi superior al limbii sau literaturii italiene, au condus atât la o
îmbunǎtǎţire a lecţiilor de limbǎ italianǎ în multe din şcolile din Brǎila şi Bucureşti, unde a
fost profesor, dar mai ales a asigurat un instrument de lucru indispensabil învǎţǎrii limbii
italiene prin realizarea unui Vocabularŭ italiano-românŭ, Pesta, 1869, salutat de filoromânul
Giovenale Vegezzi Ruscalla. Implicarea şi contribuţiile sale nu s-au oprit aici, fiind cel care a
pus bazele unei catedre a istoriei literaturilor limbilor neo-latine în cadrul Universitǎţii din
Bucureşti, care a cules primele documente privitoare la relaţiile dintre Ţǎrile Române şi
Veneţia din Archivio di Stato di Venezia şi Biblioteca Marciana, care a realizat primul
pelerinaj al catolicilor din România la Lourdes. Teatrul şi opera românǎ s-au dezvoltat în
unele oraşe graţie contribuţiilor unor italieni precum Luigi Ademollo şi Fani Tardini la
Galaţi, Lucio Vecchi la Focşani, Benedetto Franchetti la Bucureşti ş.a. Bazele Şcolii de

24
declamaţiune din Iaşi erau puse sub directoratul lui Eduardo Caudella, de origine italianǎ, iar
catedra de picturǎ a Şcolii Mihǎilene avea cea mai bunǎ evoluţie sub îndrumarea lui Giovanni
Schiavoni. Un jurnalist care s-a remarcat în epocǎ pentru contribuţia sa adusǎ în istoria
Bucureştiului a fost Domenico Caselli.
Exemplele pot continua, însǎ nu doar contribuţiile singulare furnizate de emigraţia
italianǎ au contribuit în procesul de modernizare al societǎţii româneşti, cât şi aportul adus de
grupurile de specialişti, de pietrari a cǎror dexteritate în prelucrarea materiei brute era
continuatǎ de mǎiestria mozaicarilor, a tǎietorilor de pǎduri care au venit însoţiţi de
instrumente proprii indispensabile unei exploatǎri mai rapide şi mai eficace, a constructorilor
şi specialiştilor ingineri şi arhitecţi care au format cel mai adesea echipele care au condus şi
finalizat lucrǎrile multor arhitecţi români sau strǎini din epocǎ sau pe cele proprii.
Emigraţia italianǎ din spaţiul românesc prin dubla ei implicare atât în istoria locurilor
de plecare, cât şi a celor de sosire, oferǎ cercetǎrii şansa de a rǎspunde la problematici
ridicate atât de istoriografia italianǎ (istoria şcolilor italiene din strǎinǎtate, istoria
emigranţilor, istoria lucrǎtorilor italieni, istoria catolicilor italieni ş.a.), cât şi de istoriografia
româneascǎ (istoria strǎinilor din România cu multiplele sale consecinţe şi contribuţii).

25
 CAPITOLUL I
TIPOLOGIILE EMIGRAŢIEI ITALIENE
ÎN TERITORIILE ROMÂNE
Motto: “L’Italia fu sempre un Paese emigrante” 1.

Migraţiile ca fenomen demografic au avut un rol fundamental în istoria umanitǎţii.

Graţie acestora, oamenii au supravieţuit în timp şi s-au rǎspândit pe Terra. Încǎ din preistorie,
migraţiile au fost parte din viaţa indivizilor. Atunci ca şi acum, principalele cauze ale
deplasǎrilor umane de pe un teritoriu pe altul au fost lupta pentru supravieţuire sau
necesitatea unei vieţi mai bune. Mobilitatea terirorialǎ constituie, alǎturi de naştere şi
mortalitate, unul din procesele de bazǎ ale variaţiilor numerice şi structurale ale populaţiei
umane 2.
Dezvoltarea societǎţilor umane prin apariţia comunitǎţilor şi diferitelor formaţiuni
politice au condus la definirea a douǎ tipuri de migraţie: emigraţie şi imigraţie, vǎzute în
general ca fenomene sociale. Unii specialişti au identificat migrarea de la o regiune la alta
sau de la un Stat la altul ca emigraţii, alţii acceptǎ acest termen doar pentru deplasǎrile de pe
un continent pe altul, în timp ce migraţiile din interiorul unui continent sunt numite imigraţii.
Emigraţia ca un fenomen demografic şi economic este caracterizatǎ prin duplicitatea
factorilor sǎi componenţi: existenţa unei zone de plecare şi a unei zone de destinaţie 3.
Deşi dezbaterile asupra emigraţiilor se desfǎşoarǎ de mai bine de un secol şi jumǎtate,
e dificil de ajuns la o concluzie asupra a ceea ce reprezintǎ acest fenomen în fapt. Specialiştii
nu sunt de acord în ceea ce priveşte definirea conceptelor de mobilitate şi emigraţie şi nici în
a stabili limitele dintre numeroasele tipuri ale emigraţie: de crizǎ, de calitate, de economie,
temporarǎ, permanentǎ, itinerantǎ etc 4. Autoritǎţile italiene au mai denumit emigraţia italianǎ
din spaţiul european emigraţie internǎ, iar emigraţia peste Ocean, emigraţie externǎ 5.

1
Stefano Passigli, Emigrazione e comportamento politico, Il Mulino, Bologna, 1969, p. 11.
2
Massimo Livi-Bacci, Gian Carlo Blangiardo, Antonio Golini (a cura di), Demografia. Guida agli studi di
scienze sociale in Italia, Edizione della Fondazione Giovanni Agnelli, Torino, 1994, p. 379.
3
Emilio Franzina, La grande emigrazione. L’esodo dei rurali dal Veneto durante il secolo XIX, Marsilio
Editore, Veneţia, 1976, p. 17.
4
Amoreno Martelli, Cinque domande sulla storiografia dell’emigrazione a Emilio Franzina e a Ercole Sori, în
“Storia e problemi contemporanei”, XXXVI, 2003, pp. 15-29; Paola Corti, L’emigrazione italiana e la sua
storiografia: quale prospettive, în “Passato e presente”, an XXIII, nr. 64/2005, pp. 89-95; Marco Porcella,
Premesse dell’emigrazione di massa in età prestatistica (1800-1850), în Storia dell’emigrazione italiana, vol.

26
 Dezvoltarea economicǎ din secolul al XIX-lea a stimulat îmbunǎtǎţirea condiţiilor de
viaţǎ şi a determinat o continuǎ diminuare a ratei mortalitǎţii. Cum natalitatea a înregistrat în
general proporţii ridicate, rezultatul a fost o creştere a populaţiei pe întreg continentul
european. Factorul demografic a avut un important impact asupra redimensionǎrii Europei.
Astfel cǎ în anumite zone au apǎrut dezechilibre puternice între resursele existente şi cererea
populaţiei, fapt ce a condus la apariţia unor procese de migrare accentuate. Neaşteptata
presiune demograficǎ, creşterea şi persistenţa în tot mai multe sate din Europa au determinat
o mare migraţie atât în interiorul continentului, cât şi spre America de Sud şi de Nord,
ulterior spre Australia. Atrase de “visul Noii Lumi”, 40 milioane de persoane au pornit spre
Statele Unite ale Americii între 1859 şi 1914 6. Aceastǎ emigraţie inegalabilǎ pânǎ atunci din
punct de vedere numeric a fost posibilǎ graţie mijloacelor de transport care au apǎrut şi s-au
dezvoltat pe fondul revoluţiei industriale, ceea ce a permis o mobilitate pe distanţe lungi şi
foarte lungi mult mai uşor de realizat.
Emigraţia fie ea continentalǎ sau oceanicǎ a fost consideratǎ de istoricul Frank
Caestecker ca o reacţie la transformǎrile ce aveau loc în epocǎ în sectorul agricol. Dacǎ în a
doua jumǎtate a secolului al XVIII-lea, zona ruralǎ reprezentase epicentrul creşterii
demografice, susţinutǎ prin sporirea productivitǎţii agricole, prin introducerea de noi culturi,
cea a cartofului fiind cea mai reprezentativǎ, şi dezvoltarea industriei agricole, în secolul al
XIX-lea aceastǎ economie agrarǎ a fost implicatǎ în industrializarea capitalistǎ, devenind un
mixtum compositium între agriculturǎ, industrie şi munca ocazionalǎ. Agricultura nu mai era
doar o formǎ de subzistenţǎ, ci premisa economicǎ se deplaseazǎ spre realizarea de profituri.
Nu s-a renunţat însǎ în totalitate la agricultura tradiţionalǎ, ci aceasta a funcţionat în paralel
asiguratǎ fiind de creşterea demograficǎ din secolul al XIX-lea, care nu ar fi putut fi susţinutǎ
doar de noul tip de economie agrarǎ.
În paralel cu munca sezonierǎ din sectorul agricol, unde se constatase o creştere a
acestui tip de activitate, un alt tip de emigraţie sezonierǎ era determinatǎ de procesul de
urbanizare intrat la rândul sǎu în plinǎ expansiune. Iniţierea unui numǎr important de lucrǎri

1 Partenze, coord. de Piero Bevilacqua, Andreina De Clementi, Emilio Franzina, Donzelli Editore, Roma, 2000,
p. 17; Migrazioni, a cura di Paola Corti, Matteo Sanfilippo, Einaudi, Torino, 2009, pp. XVII-XXIII; Paola Corti,
Matteo Sanfilippo, L’Italia e le migrazioni, Editori Laterza, Roma-Bari, 2012, pp. 78-85, 116.
5
L’emigrazione italiana nel biennio 1877-78, în “Bollettino consolare del Ministero per gli Affari Esteri” [în
cont. “Bollettino consolare”], vol. XV, parte I, Roma, 1879, p. 3
6
Enciclopedia de Istorie Universalǎ, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, pp. 568-569.

27
edilitare atrǎgea dupǎ sine o creştere a cererii de materiale, moment în care cǎrǎmida a
devenit unul din principalele materiale de construcţie. Cum fabricarea lor a rǎmas pânǎ în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea o muncǎ manualǎ care putea fi efectutatǎ doar de cei
cu experienţǎ în domeniul construcţiilor, cererea pentru lucrǎtorii specializaţi a favorizat
grupurile de cǎrǎmidari italieni, care au pus stǎpânire pe aceastǎ ocupaţie în primele decenii
ale secolului al XIX-lea 7.
Dincolo de modificǎrile politice, ideologice şi culturale de pe parcursul secolului al
XIX-lea, revoluţia industrialǎ a determinat o schimbare a polilor de interes dinspre societǎţile
rurale spre cele urbane. Urbanizarea şi industrializarea societǎţilor europene şi americane au
creat cele mai importante premize pentru declanşarea, desfǎşurarea şi dezvoltarea emigraţiei
economice italiene, care a prins contur la început în jurul unor specializǎri de lucru, pentru ca
apoi sǎ se manifeste tot mai liberǎ, mai confuzǎ şi de cele mai multe ori dezorganizatǎ.

I.1. Generalitǎţi asupra emigraţiei italiene în lume

Emigraţia italienilor în lume a reprezentat unul din fenomenele cele mai particulare
ale istoriei contemporane italiene. Deşi multe State au cunoscut şi cunosc fluxuri migratoare,
e dificil de gǎsit un alt exemplu ca cel italian, atât de intens, atât de extins în timp, atât de
variat ca zone de provenienţǎ teritorialǎ şi socialǎ şi atât de divers în locurile de destinaţie.
Fenomenul emigraţiei s-a desfǎşurat de-a lungul a mai multor secole, devenind una din
problematicele cele mai importante ale istoriei italiene.
O privire în trecut ne aratǎ cǎ emigraţia nu a fost o noutate a secolului al XIX-lea:
cauzele fenomenului se pot cǎuta pânǎ la finele evului mediu, când au fost înregistrate
mişcǎri individuale sau în grup din zonele alpine, subalpine şi apeninice. Cu mult înainte de
1861, emigraţia era deja o constantǎ şi o rezervǎ a economiei şi a societǎţii unei ţǎri aflatǎ în
continuare în plin proces de desǎvârşire a unificǎrii politice şi administrative.
O delimitare precisǎ a fazelor de emigraţie fie europeanǎ, fie italianǎ e dificil de
realizat. Însǎ dacǎ ţinem cont de diferitele scheme propuse de specialişti, o concluzie ar fi cǎ
diversele forme ale mobilitǎţii umane s-au suprapus deseori. Menţionǎm în acest sens,

7
Frank Caestecker, Emigrantul, în Omul secolului al XIX-lea, vol. coord. de Ute Frevert, Heinz-Gerhard Haupt,
Polirom, Iaşi, 2002, pp. 200-201, 203.

28
schema propusǎ de Dirk Hoerder asupra migraţiilor din evul mediu şi pânǎ în secolul al XX-
lea în Europa. Istoricul german a identificat patru valuri principale ale migraţiei:
1. din secolul al XIII-lea pânǎ la încheierea Rǎzboiului de Treizeci de ani (1648),
când s-a înregistrat desfǎşurarea mobilitǎţii din interiorul continentului european;
2. din 1650 pânǎ în 1800, când deşi era posibilǎ emigraţia spre America, fluxurile au
fost prependerent “rurale şi protoindustriale”, determinate de crizele economice, politice şi
religioase; astfel încât mişcǎrile de populaţie au urmat trei tipuri de itinerare: din zona ruralǎ
în zona urbanǎ, dintr-o zonǎ ruralǎ într-alta, dintr-o zonǎ urbanǎ într-alta;
3. 1815-1914, când dupǎ rǎzboaiele napoleonice, pe parcursul cǎrora s-a înregistrat o
încetinire a unor tipuri de emigraţie, se deschide un nou val caracterizat de creşterea
deplasǎrilor transatlantice;
4. 1918-1939, când jumǎtate din proporţia oricǎrui tip de migraţie s-a îndreptat spre
America de Nord.
Astfel, primele douǎ perioade, în mod particular cea de-a doua, au precedat a treia şi a
patra perioadǎ: fluxurile emigraţiei italiene din secolulul al XIX-lea au fost un rezultat atât al
conjuncturii istorice, cât şi al lungii tradiţii migratorii deja amintitǎ 8.
În secolul al XIX-lea se vorbea de o emigraţie politicǎ, în special în cazul italienilor şi
polonezilor, ca efect al evoluţiei luptelor pentru independenţa naţionalǎ. Dupǎ încheierea
rǎzboaielor napoleonice, deplasǎrile migratoare îndreptate spre strǎinǎtate se realizau, între
1820 şi 1860, în concomitenţǎ cu procesul risorgimental aflat în plinǎ desfǎşurare, astfel încât
mazzinienii şi patrioţii liberali ajungeau deseori sǎ se confunde cu emigranţii economici. De
la un exil politic al acestora se ajunge la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea la exilul socialiştilor şi anarhiştilor.
În Italia, fenomenul denumit la grande migrazione a fost într-o continuǎ creştere între
1861-1914. Amplificarea fluxurilor migratorii au fost un efect al marii crize agrare care s-a
desfǎşurat în paralel cu procesul de contrucţie al Statului unitar italian. În perioada 1875-
1900 au emigrat în medie 210.000 persoane anual, apoi în intervalul 1901-1913 media anualǎ
a depǎşit cifra de 600.000 emigranţi, cu o maximǎ de 872.000 persoane emigrate în 1913 9.
E important sǎ vedem ce a determinat aceste fluxuri de emigraţie.

8
Dirk Hoerder, Metropolitan Migration in the Past: Labour Markets, Commerce, and Cultural Interaction in
Europe, 1600-1914, în “Journal of International Migration and Integration”, vol. I, 1/2000, pp. 39-58.
9
Denis Mack Smith, Storia d’Italia (1861-1969), vol. 2, Editori Laterza, Bari, 1981, p. 851.

29
 I.1.a. Câteva premize ale emigraţiei italiene. Studiile mai recente asupra emigraţiei
italiene contrazic istoriografia tradiţionalǎ, care în general considera cǎ fluxurile migratorii
din perioada 1870-1970 au fost exclusiv legate de problemele acelei epoci şi a celor
conjucturale 10. În schimb, cercetǎrile mai recente au evidenţiat cǎ începutul acestui fenomen
are o duratǎ mult mai amplǎ pornind din evul mediu, atunci când mecanisme colective sau
individuale identificate în cadrul celei numite la grande emigrazione se regǎseau în etape
care încep de la sfârşitul evului mediu şi ajung pânǎ la începutul secolului al XIX-lea 11.
O analizǎ mai punctualǎ a fenomenului de-a lungul acestor secole aduce la luminǎ
faptul cǎ emigraţia nu a fost, aşa cum s-a considerat iniţial, o mǎsurǎ extremǎ determinatǎ de
o pauperitate accentuatǎ, cât mai ales o componentǎ a economiei şi societǎţii italiene pre-
unitare, transferate apoi Italiei unite. Se considerǎ, aşadar, cǎ tradiţia migratorie din Peninsulǎ
era mai ales o deplasare a activitǎţilor calificate sau profesionale, care s-a modificat în
funcţie de ofertele regǎsite pe piaţa de lucru, la început internǎ, apoi, începând cu secolulul al
XIX-lea pe piaţa internaţionalǎ. Nu era o reacţie pasivǎ a unei populaţii pauperǎ şi ignorantǎ,
nici exclusiv rǎspunsul la o crizǎ economicǎ sau demograficǎ, cât mai ales o strategie de a
obţine un venit garantat. Acesta a fost unul din motivele principale pentru care încǎ din Evul
Mediu s-au fondat coloniile comerciale genoveze, veneţiene, mantovane, anconitane, parte
dintre acestea pe ţǎrmul Mǎrii Negre din secolul al XIV-lea 12.
Între 1500-1900 se poate vorbi de o constantǎ culturalǎ şi profesionalǎ exprimatǎ prin
intermediul unei arte de a a construi, care parcurge cu o continuitate în timp toate sectoarele

10
Amintim câteva lucrǎri generale ale istoriografiei generale: Zeffiro Ciuffoletti, Maurizio Degli’Innocenti,
L’emigrazione nella storia d’Italia 1868-1975. Storia e documenti, vol. 1-2, Ed. Vallecchi, Firenze, 1978;
Giuliano Procacci, Istoria italienilor, Editura Politicǎ, Bucureşti, 1975; Gioacchino Volpe, Italia moderna,
vol. I-II, 1898-1910, Ed. G.C. Sansoni, Firenze, 1973; L’emigrazione italiana in Francia prima del 1914, a
cura di J. B. Duroselle ed E. Serra, Ed. Franco Angeli, Milano, 1978; Alessandro Coletti, La questione
meridionale, Società Editrice Internazionale, Torino, 1979.
11
În ceea ce priveşte studiile mai recente amintim: Giovanni Pizzorusso, I movimenti migratori in Italia in
antico regime, în Storia dell’emigrazione italiana, vol. 1 Partenze, pp. 3-16; Marco Porcella, Dal
vagabondaggio all’emigrazione. Dall’Appennino all’East Coast, în “Studi emigrazione”, nr. 138, 2000, pp.
295-328; Ercole Sori, L’emigrazione italiana in Europa tra Ottocento e Novecento. Note e riflessioni, în
Ibidem, nr. 142, 2001, pp. 259-295; L’Italia in movimento: due secoli di migrazioni (XIX-XX), a cura di Ercole
Sori e Anna Treves, Forum, Udine, 2008; Emigrazione e storia d’Italia, a cura di Matteo Sanfilippo, (I
Quaderni del Giornale di Storia Contemporanea), Luigi Pellegrini editore, Cosenza, 2003; Storia
dell’emigrazione italiana, vol. 1 Partenze; vol. 2 Arrivi, a cura di Piero Bevilacqua, Andreina De Clementi,
Emilio Franzina, Donzelli editore, Roma, 2009; Paola Corti, Matteo Sanfilippo, L’Italia e le migrazioni, Laterza
editore, Roma-Bari, 2012, pp. 88, 116.
12
Gheorghe Brǎtianu, Recherchés sur Vicina et Cetatea Alba: contributions à l’histoire de la domination
byzantine et tatare et du commerce génois sur le litoral roumain de la Mer Noire, Bucureşti, 1935, doc. XL.

30
mişcǎrilor migratorii italiene. Istoricul Ercole Sori menţiona cǎ avem de-a face cu o
experienţǎ care pornea de la maeştrii din zona lacului Como, magistri comacini, o corporaţie
itinerantǎ ce reunea constructori, zidari, executorii de stucaturi şi artişti din Evul Mediu, care
s-a transferat arhitecţilor şi micilor echipe mobile de antreprenori de lucrǎri publice şi private
care plecau periodic din Belluno-Udine şi Biella pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-
lea, pânǎ la micile sau marile societǎţi de construcţii care de la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi pânǎ în zilele noastre se aflǎ rǎspândite în întreaga lume 13. Acestora li se poate alǎtura
deplasǎrile unor grupuri profesionale: ale militarilor, în special cei din Corsica, ale sticlarilor
liguri din localitatea Altare, emigraţia “muzicalǎ” a compozitorilor, cântǎreţilor vocal sau
instrumental, maeştrilor de muzicǎ şi de canto, coriştilor şi pânǎ la cântǎreţii ambulanţi, şi
emigraţia “teatralǎ” a trupelor de actori ai genului “commedia dell’arte”. Acestor categorii de
emigranţi în cǎutarea unui profit material sigur, li se pot adǎuga alte tipuri ale circulaţiei în
teritoriile strǎine: a studenţilor şi a credincioşilor, a exilaţilor politici sau în urma
persecuţiilor religioase.
Ceea ce se poate observa este caracterul preponderent al unei migraţii temporare. În
ceea ce priveşte coloniile, deşi acestea sunt rezultatul unei emigraţii temporare, erau
menţinute prin înlocuirea continua a agenţilor de migrare. Caracterul temporar, pǎstrarea
legǎturii cu patria şi continuarea profesiilor s-a menţinut şi în perioada modernǎ sau
contemporanǎ, deşi asistǎm la schimbǎri profunde ale contextului istoric 14.

I.1.b. Evoluţia emigraţiei italiene din secolul al XIX-lea înainte de 1861. “L’Italia
fu sempre un Paese emigrante”, afirma istoricul Stefano Passigli 15. Pe parcursul secolului al
XIX-lea, în peninsula italicǎ se produseserǎ modificǎri economice, demografice şi mai ales
politice, însǎ vechile modele de emigrare fie s-au menţinut neschimbate, fie s-au adaptat
noilor tendinţe, cǎrora li s-au alǎturat noile posibilitaţi de deplasare a populaţiei. Avântul
demografic, mai ales din spaţiul rural, a condus la unele situaţii de abandon definitiv al unui
teritoriu, urmare şi a situaţiei terenurilor cultivabile, care începuserǎ sǎ se epuizeze din cauza
îndelungei exploatǎri de-a lungul secolelor. Astfel cǎ ţǎranii erau constrânşi sǎ întreprindǎ
alte activitǎţi, ceea ce a avut ca rezultat o extinderea a gamei de profesiuni.

13
Ercole Sori, op. cit., p. 267.
14
G. Pizzorusso, op. cit., pp. 3-16; E. Sori, op. cit., pp. 267-268.
15
S. Passigli, op. cit., p. 11.

31
 Amplificarea mişcǎrilor de populaţie într-un teritoriu limitat au produs un efect
complex de redistribuire a locuitorilor. Deja de la finele secolului al XVIII-lea, unele State au
început sǎ controleze cu multǎ atenţie mişcǎrile de populaţie, însǎ în cazul italian anchetele
sistematice au început sǎ fie aplicate de-abia în a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, în
special în regiunile Lombardia şiVeneto în timpul administraţiei austriece.
În perioada revoluţionarǎ a începutului de secol XIX s-a observat o mişcare evidentǎ a
masei politice migrante, în special cǎtre Franţa, dar şi spre Anglia sau ţǎrile transatlantice. În
cele din urmǎ, acest fenomen s-a unit cu cel al emigraţiei economice, prefigurând emigraţia
politicǎ risorgimentalǎ şi mecanismele dezvoltǎrii migraţiei, care au condus la ceea ce
istoriografia italianǎ a numit la grande emigrazione. În acest fel au fost abandonate
structurile migraţiei care rezistaserǎ în timp, prin adaptarea la schimbǎrile noii realitǎţi din
peninsulǎ.
Astfel, se poate constata cǎ în momentul apariţiei marii emigraţii, în societatea italianǎ
era deja rǎspândit un modus vivendi al deplasǎrilor de populaţie ca resursǎ economicǎ, cǎ
anumite moşteniri imateriale s-au perpetuat la nivel mental, manifestându-se în perioade şi
prin modalitaţi diferite. De aceea, ar fi imposibil sǎ reducem toate aceste tipuri de emigraţie
la un singur model, însǎ pot fi comparabile în pluralitatea lor fie şi într-un context restrâns de
tip regional.

I.1.c. Etapele emigraţiei italiene postunitare. Emigraţia italianǎ postunitarǎ a fost cea
mai considerabilǎ din Europa datoritǎ cantitǎţii semnificative a deplasǎrilor, a locurilor foarte
diverse de destinaţie şi a perioadei îndelungate de rezidenţǎ în afara ţǎrii de origine. În istoria
emigraţiei italiene contemporane se pot identifica patru etape principale: 1. 1861/1876-1900;
2. 1901-1914/1915/1918; 3. 1918-1939; 4. 1939-finalul anilor ’60 16. Dificultatea în stabilirea
originii exacte a fenomenului e determinatǎ de lipsa statisticilor oficiale suficient de complete
şi de precise a fluxurilor migratoare înainte de 1876. De aceea, unii istorici italieni au stabilit
ca debut della grande emigrazione anul 1876, cel al primei statistici oficiale a emigraţiei
italiene, însǎ fie şi în lipsa unor date exacte înregistrate începând cu 1861, fenomenul nu a

16
Giuseppe Lucrezio Monticelli, Italian Emigration: Basic Characteristic and Trends With Special Reference
to the Last Twenty Years, în “International Migration Review”, vol. 1, nr. 3, p. 10; Antonio Golini, Flavia
Amato, Uno sguardo a un secolo e mezzo di emigrazione italiana, în Storia dell’emigrazione italiana, vol. 1
Partenze, p. 48; E. Franzina, op. cit., pp. 17-27.

32
fost împiedicat sǎ se manifeste. Pentru finele celei de-a doua etape a emigraţiei s-au luat în
considerare trei ani diferiţi: 1914 – anul de început al Primului Rǎzboi Mondial, 1915 – anul
intrǎrii Italiei în rǎzboi, 1918 – anul de final al conflagratiei mondiale.
Dupǎ 1861, emigraţiei stagionale a locuitorilor din zonele alpine şi prealpine, apoi şi a
celor din zona de câmpie, în cǎutarea unei pieţe de lucru în alte ţǎri europene, i s-a alǎturat un
nou tip de emigraţie, care la început a atins doar populaţia din Liguria, emigraţia
transatlanticǎ. În vreme ce statisticile oficiale – de exemplu, recensǎmântul populaţiei din 31
decembrie 1861 şi Annuario Statistico din 1864, editat de Cesare Correnti şi Pietro Maestri –
nu fǎceau nici o referire la acest fenomen, publicaţiile cotidiene, în schimb, începuserǎ sǎ
manifeste un anumit interes şi preocupare pentru rapida dezvoltare a acestui tip de emigraţie.
Una din publicaţiile cele mai atente la emigraţia transcoceanicǎ, Il corriere mercantile din
Genova, realiza o trimitere foarte punctualǎ la dimensiunea cantitativǎ şi calitativǎ a exodului
italian, în care erau implicate atât regiuni mai puţin dezvoltate (Liguria şi Campania), cât şi
cele mai avute (Lombardia şi Emilia) 17.
Cauzele emigraţiei în perioada 1861-1900 au fost determinate de un factor dublu:
socio-economic, pe de o parte, şi politic, pe de altǎ parte. Problema socio-economicǎ a fost
cauzatǎ de marea crizǎ agrarǎ (1873-1879), care s-a manifestat printr-o prǎbuşire a preţurilor
şi o politicǎ protecţionistǎ decisǎ de Guvern, incorect gestionatǎ. Criza cuprinsese deja alte
state, dar odatǎ ajunsǎ în Italia a fost cu atât mai gravǎ cu cât structurile unei agriculturi
reduse în capitaluri erau slabe şi nepregǎtite pentru o astfel de provocare. Cele 18 volume ale
anchetei întreprinse de Parlamentul italian în timpul crizei agrare asupra condiţiilor de viaţǎ
din zonele rurale, sub îngrijirea lui Stefano Jacini (1877), au fǎcut cunoscute condiţiile de
degradare în care mare parte a populaţiei rurale era nevoitǎ sǎ trǎiascǎ. Astfel cǎ, asemenea
altor populaţii din zone subdezvoltate ale Europei, şi italienii, la început timid, apoi într-un
ritm tot mai susţinut, fiind incapabile sǎ mai suporte condiţiile de victime ale crizelor
economice şi politice, au dat naştere fenomenului de exod a populaţiei din ultimele decenii
ale secolului al XIX-lea, care au ajuns la apogeu în primele decenii ale secolului XX. Astfel,
criza agrarǎ a agravat în zonele rurale presiunea socialǎ şi a încurajat reluarea emigraţiei 18. O

17
Apud, Il Corriere mercantile, 2 gennaio 1868.
18
A. Golini, F. Amato, op. cit., pp. 48-49; Z. Ciuffoletti, M. Degli’Innocenti, op. cit., vol. 1, pp. 2-3, 14, 17-19,
89, 154; Maria Rosaria Osturi, Leggi e politiche di governo, în Storia dell’emigrazione italiana, vol. 1 Partenze,
p. 310; G. Procacci, op. cit., pp. 369-371.

33
altǎ cauzǎ care produsese acest fenomen în masǎ fusese solidaritatea membrilor familiilor şi a
consǎtenilor, care solicitau plecarea persoanelor rǎmase acasǎ, fapt înregistrat imediat dupǎ
primele plecǎri, ceea ce a condus la crearea unui val de emigraţie în continuǎ creştere. Nu
întotdeauna emigrarea a fost determinatǎ de pauperitate 19. În 1881, o anchetǎ realizatǎ de
Direzione Generale della Statistica a scos în evidenţǎ faptul cǎ numǎrul celor care pǎrǎseau
Italia în cǎutarea norocului depǎşeau jumǎtate din total 20.
Din punct de vedere structural, majoritatea emigranţilor era formatǎ din bǎrbaţi (81%),
o caracteristicǎ proprie atât migraţiei continentale, cât şi celei transatlantice. Se mai constata
cǎ populaţia migrantǎ era foarte tânǎrǎ, circa 16% dintre tineri aveau vârste sub 14 ani 21.
În ceea ce priveşte zonele de destinaţia, emigranţii s-au încadrat între curentele care s-
au îndreptat spre ţǎrile europene, în special Franţa şi Germania, şi curentul emigraţiei
extraeuropene, cu precǎdere spre Argentina şi Brazilia, apoi în Statele Unite. Dacǎ la început
la grande emigrazione înregistra mai cu seamǎ destinaţii europene, în perioada succesivǎ
acesteia a devenit preponderent transatlanticǎ. Din punct de vedere al zonelor de plecare, s-a
observat cǎ din regiunile centro-septentrional proveneau doi din trei emigranţi, urmare a
faptului cǎ pentru aceştia au existat condiţiile necesare care au favorizat o emigraţie mai
rapidǎ, mai uşoarǎ şi mai convenabilǎ. Astfel încât pentru Italia septentrionalǎ alegerea
dominantǎ a fost cea continentalǎ, în special Franţa, o destinaţia care atrǎgea multe persoane
ca urmare a lucrǎrilor existente în sectorul public aflat în epocǎ în deplin proces de
dezvoltare. În schimb, pentru emigranţii din Italia meridionalǎ, alegerea principalǎ a fost cea
transatlanticǎ 22.
Politica de emigraţie adoptatǎ de Guvernele italiene a fost caracterizatǎ de lipsa unei
legislaţii organice vigilente şi de tutelǎ, ceea ce a permis desfǎşurarea unei emigraţii spontane
şi adeseori clandestinǎ. Francesco Crispi a decretat la 30 decembrie 1888, prin intermediul

19
Încǎ de la începutul secolului al XIX-lea, emigraţia nu a fost un rezultat al pauperizǎrii unor regiuni şi
inclusive a populaţiei, cât preluarea imediatǎ şi difuzarea în masǎ a unui sentiment şi a unei dorinţe de plecare.
Marco Porcella aratǎ cum în octombrie 1816, ţǎranii şi muntenii din zona Lombardo-Veneto, dupǎ spusele
autoritǎţilor, cuprinşi de un “fanatism” migrator, acelaşi ca şi în cazul famiilor de agricultori sau de artişti din
Ducatele de Parma, Piacenza şi Guastalla, şi-au eliberat paşapoarte pentru “a se stabili în altǎ emisferǎ”; timp în
care cei din provincia Acqui şi din Alessandria erau deja îmbarcaţi la Savoia pentru Spania şi mai departe
pentru America. (M. Porcella, op. cit., pp. 23-24, 31.)
20
G. Volpe, op. cit., vol. II, pp. 196-272.
21
Cf. A. Golini, F. Amato, op. cit., p. 49.
22
Ibidem; vezi şi L’emigrazione italiana in Francia prima del 1914, a cura di J. B. Duroselle, E. E. Serra,
Franco Angeli, Milano, 1978.

34
unei normative speciale, libertatea totalǎ de emigraţie, încercând sǎ adopte în acest mod o
mǎsurǎ împotriva presupuselor agenţii de emigraţie şi recunoscând valabilitatea unor teze
susţinute în prealabil de unii proprietari de pǎmânt. În acelaşi timp, Crispi a oferit agenţiilor
de transport maritim posibilitatea de a obţine permisele necesare pentru a funcţiona legal.
Aceastǎ mǎsurǎ luatǎ de Crispi venea sǎ întâmpine încercǎrile din deceniile anteriore de
impunere a unor regulamente împotriva emigraţiei. O politicǎ restrictivǎ fusese, de exemplu,
propusǎ la 23 ianuarie 1868 în Parlamentul italian, care dorea sǎ interzicǎ nu doar emigraţia
spre America de Nord, dar şi pe cea îndreptatǎ spre America de Sud. Deputatul ligur, Stefano
Castagnola, viitorul ministru al Agriculturii în Guvernul Lanza, atrǎgea atenţia cǎ în realitate
o politicǎ limitativǎ nu fǎcea decât sǎ încurajeze emigraţia clandestinǎ sau sǎ creeze avantaje
pentru agenţiile strǎine de transport maritim 23.
La finalul secolului al XIX-lea, Francesco Coletti a publicat Teoria psicologica
dell’emigrazione, în care era redatǎ teoria sa interpretativǎ asupra emigraţiei de dupǎ 1861.
Dincolo de statistica economicǎ, prezentatǎ oficial în 1876, care realiza o analizǎ pentru la
grande emigrazione, a fost luatǎ în considerare şi psihologia grupurilor sociale. Primul
recensǎmânt al italienilor din afara Italiei a fost realizat în 1871. Acesta a surprins cum trei
din patru emigranţi proveneau din nordul peninsulei. Studiul mai recent al lui Marco
Porcella a scos în evidenţǎ cǎ aceste categorii de emigranţi nu fǎceau parte din populaţia
urbanǎ din Torino, Milano, Genova şi Veneţia, aşa cum Coletti a încercat sǎ demonstreze, ci
primele grupuri de emigranţi erau cele din comunitǎţile alpine, prealpine şi apeninice 24.
O altǎ tezǎ privitoare la provenienţa emigranţilor se baza pe o ecuaţie mult mai rigidǎ,
potrivit cǎreia emigraţia era echivalemtǎ cu Italia meridionalǎ, ca urmare a originilor
procesului de unificare naţionalǎ, care a încercat sǎ adapteze dintr-o datǎ un Sud cu o
economie tradiţionalǎ agricolǎ unui Nord mai dezvoltat, adecvat unei scheme de revoluţie
industrialǎ, ceea ce a condus la o supraîncǎrcare progresivǎ a regiunilor meridionale, ca
urmare a unei politici economice protecţioniste indispensabile naşterii şi dezvoltǎrii industriei
nordice 25. Aceastǎ tezǎ a fost însǎ doar parţial corectǎ, când susţine cǎ în anii care au
precedat începerea Primului Rǎzboi Mondial, emigraţia din Mezzogiorno s-a îndreptat în mod

23
A. Golini, F. Amato, op. cit., p. 48-49; Z. Ciuffoletti, M. Degli’Innocenti, op. cit., vol. 1, pp. 17-19, 89, 154;
Maria Rosaria Osturi, Leggi e politiche di governo, în Storia dell’emigrazione italiana, vol. 1 Partenze, p. 310.
24
Vezi, M. Porcella, op. cit., pp. 17-44.
25
SVIMEZ, Statistiche sul mezzogiorno d’Italia:1861-1953, 1954, pp. 116-118.

35
constant spre continentele americane, însǎ totodatǎ uita cǎ emigraţia transatlanticǎ a început
din regiunile din nordul Italiei. Emigraţia spre America de Sud a fost anterioarǎ celei
îndreptatǎ spre America de Nord. De abia la începutul secolului al XX-lea, emigraţia italianǎ
spre Statele Unite a provenit în special din regiunile meridionale (79,7%).
De asemenea, trebuie menţionat cǎ în perioada 1876-1930, s-a înregistrat mereu o cotǎ
ridicatǎ a emigraţiei europene şi mediteraneene: 47% din totalul general al perioadei indicate,
cu un procent aproape majoritar provenind din centrul şi nordul Italiei (90,8%). Astfel se
poate constata cǎ între 50-55% din procentul emigraţiei italiene din aceastǎ perioadǎ şi-a avut
originea în regiunile nordice ale peninsulei, ţinând însǎ seama cǎ densitatea populaţiei era
mai accentuatǎ decât cea din sud 26.
În ceea ce priveşte emigraţia temporarǎ, în perioada, 1876-1900, s-a menţinut un
echilibru între direcţiile europene şi cele extraeuropene: 48,5% dintre emigranţii regǎsiţi în
Europa şi 51,5% pe celelalte continente, incluzând aici şi Australia. În cazul emigraţiei
europene, peste 25% dintre italieni au ales Franţa, alţii Austro-Ungaria (23,5%), Germania şi
Luxemburg (14%), Elveţia (13 %) etc. În perioada 1901-1915, asistǎm la o modificare în
alegerea destinaţiilor: 41% pe continent, restul peste ocean. Procentele s-au schimbat şi în
interiorul Europei: Elveţia (28%), Franţa (25%), Germania (24%), Austro-Ungaria (20%),
Anglia (1,5%), restul cu precǎdere în Belgia şi Olanda 27.
Ceea ce ne intereseazǎ în mod special a fost evoluţia emigraţiei italiene din cadrul
continentului european în perioada 1861-1916. Încǎ de la început s-a constatat cǎ pentru o
perioadǎ lungǎ de timp emigraţia europeanǎ a fost exclusiv temporarǎ, ca urmare a unui
comportament tradiţional mai particular regiunilor nordice, unde acest fenomen era de multǎ
vreme rǎspândit. În general, numǎrul repatriaţilor din Europa a fost superior repatriaţilor de
pe celelalte continente, din cauza unei integrǎri mai dificile în societǎţile europene. În ceea ce
priveşte distribuţia pe sex şi vârstǎ, nici în perioada de maximǎ emigrare, de la finele anului
1914, numǎrul femeilor nu a depǎşit 25% din totalul general, iar procentul emigranţilor cu
vârste sub 14 ani a fost între 10-15% începând cu 1913 28.

26
S. Passigli, op. cit., pp. 11-13, 28; Francesco Saverio Nitti, L’emigrazione italiana ed i suoi avversari. La
nuova fase dell’emigrazione in Italia, în Scritti sulla questione meridionale, Editori Laterza, Bari, 1958, p. 368.
27
Cf. Paolo Corti, L’emigrazione temporanea in Europa, Africa e nel Levante, în Storia dell’emigrazione
italiana, vol. 1 Partenze, p. 215.
28
S. Passigli, op. cit., pp. 23, 28; Emilio Sereni, Il capitalismo nelle campagne (1860-1900), Giulio Einaudi
Editore, Torino, 1968, pp. 353, 355; Fr. S. Nitti, op. cit., pp. 216, 368.

36
 O privire de ansamblu asupra statisticilor generale ale emigraţiei italiene pune în
evidenţǎ urmǎtoarele cifre: între 1876-1913 s-au expatriat circa 14.027.000 persoane, dintre
care 7.622.650 au ales continentele americane, 6.137.250 Europa şi 266.000 alte continente.
În perioada 1876-1913, principalele regiuni de emigrare au fost în cifre aproximative: Veneto
(1.822.000), Piemonte (1.540.000), Campania (1.475.000), Venezia-Giulia (1.407.000),
Sicilia (1.352.000) şi Lombardia (1.342.000) 29. Dacǎ pentru nord, marea majoritate a
înregistrat-o regiunea Veneto, unde anual între 1887-1900 au fost, în medie, 110 emigranţi la
10.000 de locuitori ai regiunii, în paralel, în sud s-au înregistrat 102 emigranţi din 10.000
locuitori din Abruzzo, 115 în Calabria şi 184 în Basilicata – toate aceste cifre fǎcând referire
la o emigraţie permanentǎ. Între 1900-1909, lucrurile s-au agravat determinând o dublare sau
triplare a plecǎrilor din regiunile meridionale, respectiv 337, 308 şi 305 emigranţi la o ratǎ de
10.000 locuitori 30.

I.1.d. Repere ale dimensiunii fenomenului emigraţiei italiene. Emigraţia italianǎ în

întreaga lume dupǎ unirea din 1861 a fost un fenomen incomparabil cu cel precedent, deşi
acesta se desfǎşurase pe o perioadǎ mai amplǎ, începând din Evul Mediul târziu. Emigraţia
pre-unitarǎ a fost în special temporarǎ sau stagionalǎ. Cea mai numeroasǎ colonie italianǎ din
strǎinǎtate în 1861 era cea din Franţa, alcǎtuitǎ din 76.000 persoane. Totodatǎ dupǎ
proclamarea Reagtului Italiei, fenomenul a cǎpǎtat un impuls considerabil, dupǎ cum
demonstreazǎ mediile anuale ale emigraţiei temporare şi permanente (tabel 1).

TABEL 1. Media anualǎ a emigraţiei (temporarǎ sau permanentǎ)

ANII MEDIA ANUALǍ ANII MEDIA ANUALǍ
1870 119.000 1891-1895 275.000
1871-1875 126.000 1896-1900 310.000
1876-1880 109.000 1901-1905 554.000
1881-1885 154.000 1906-1910 651.000
1886-1890 222.000 1913 873.000
Sursǎ: E. Sereni, op. cit., p. 352.

Încurajatǎ de situaţia economicǎ şi politicǎ precarǎ, emigraţia, vǎzutǎ în special ca o

resursǎ economicǎ, a reprezentat o constantǎ a Italiei postunitare. Emigraţia cǎtre Europa sau
29
Cf. Matteo Sanfilippo, Tipologie dell’emigrazione di massa, în Storia dell’emigrazione italiana, vol. 1
Partenze, p. 79.
30
E. Sereni, op. cit., pp. 355-356.

37
America a menţinut, în general, o repartiţie destul de echilibratǎ. Cum s-a spus deja, migraţia
din interiorul continentului european şi-a avut rǎdǎcinile în Evul Mediu, dezvoltânt de-a
lungul secolelor o tradiţie de emigraţie stagionalǎ sau temporarǎ, dar care a devenit
considerabilǎ de abia în perioada postunitarǎ.
Cei care au iniţiat emigraţia transatlanticǎ au fost locuitorii de pe coasta Mǎrii
Mediterane, în special navigatorii liguri. Acest tip de emigraţie s-a îndreptat mai întâi spre
America de Sud şi apoi spre America de Nord. Prima destinaţie a fost o alegere preponderent
a italienilor din nordul Italiei, în timp ce italienii din sud au plecat mai ales spre Statele
Unite. Unde emigraţia nu a devenit permanentǎ, aceasta a pǎstrat caracterul unor deplasǎri
periodice sau sezoniere.
Întreaga lume a fost martora marelui exod al italienilor în tentativa lor de a gǎsi un loc
de lucru sau în aflarea norocului, un fenomen care deşi a fost propriu şi altor ţǎri europene,
nu a atins aceleaşi cote însemnate ca cele din Peninsulǎ. Se poate considera cǎ devenise un
fapt obişnuit în epocǎ ca lucrǎtorilor italieni sǎ fie prezenţi în sectorul agricol sau în cel al
construcţiilor de diferite tipuri din nişte societǎţi urbane recent industrializate şi aflate într-un
grad diferit de dezvoltare, în plin proces de modernizare din orice colţ al lumii, din Franţa şi
pânǎ în Rusia, din Brazilia şi Argentina pânǎ în Statele Unite şi uneori pânǎ în Australia şi
Noua Zeelandǎ.
În acest context, prezenţa lucrǎtorilor italieni în Principatele Unite Române, mai cu
seamǎ dupǎ urcarea princepelui Carol I pe tron, în 1866, nu a fost un caz special, ci o parte
din mai marele fenomen al emigraţiei italiene. Din aceastǎ grande Italia fuori d’Italia au
fǎcut parte şi micile comunitǎţi italiene din teritoriile româneşti, constituite dupǎ jumǎtatea
secolului al XIX-lea, mare parte în ultimele decenii.

I. 2. Fenomenul emigraţiei italiene cǎtre teritoriile române

L’Italia fuori d’Italia a fǎcut ca diaspora italianǎ sǎ se extindǎ pe întreg mapamondul,

nici spaţiul românesc nefiind ocolit. Pânǎ la 1850, când prezenţa italienilor la Bucureşti
începea sǎ constituie o micǎ comunitate relativ stabilǎ organizatǎ în jurul Capelei catolice
“Sfânta Ana”, emigraţia italianǎ în spaţiul românesc a fost marcatǎ de prezenţe sporadice de-
a lungul secolelor, menţionate de numeroase izvoare scrise.

38
 Istoriografia referitoare la secolul al XIX-lea vorbeşte despre redescoperirea
Americilor, dar şi despre migraţii intra-europene, iar în privinţa celor din urmǎ se afirmǎ cǎ
cele mai frecvente erau migraţiile din zonele rurale spre cele urbane, cǎtre cele
protoindustriale fie rurale sau urbane, apoi cǎtre zonele industriale ale Statelor vecine dar şi
în cele mai îndepǎrtate 31.
În spaţiul românesc se remarcǎ o prezenţǎ a italienilor cu mult înainte de secolul al
XIX-lea, începând cu secolul al XIV-lea datoratǎ comercianţilor genovezi şi veneţieni, care
fondau unele colonii comerciale la Marea Neagrǎ, apoi în Transilvania, unde de la jumǎtatea
secolului al XVI-lea erau menţionaţi italieni din regiunile nord-estice ale peninsulei când
deplasǎrilor cauzate de motive economice li s-au alǎturat reprezentanţii unei emigraţii
religionis causa, determinatǎ de expulzarea sau de fuga unor grupuri de protestanţi italieni,
formate din lucrǎtori de origine modestǎ, precum zidari, cioplitori şi servitori 32. Fenomenul
emigraţiei italiene economice, determinat de cǎutarea unui loc de lucru, a sporit dupǎ
jumǎtatea secolului al XVII-lea şi mai ales în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, când
difuzarea artei baroce în Europa central-orientalǎ iniţiatǎ de Contrareformǎ a condus la o
cerere de arhitecţi şi meşteşugari italieni pe şantierele transilvǎnene. Totul a coincis cu
începutul campaniei de recuperare a influenţei religioase a Bisericii Romano-Catolice în zona
nord danubianǎ 33. Se pare cǎ aceşti meşteri şi-au adus cu ei familiile, ceea ce a deteminat
formarea unor mici colonii itinerante pe parcursul desfǎşurǎrii lucrǎrilor capilor de familie 34.
La începutul secolului al XIX-lea se constatǎ un fenomen al emigraţiei determinat de o
ofertǎ de lucru din partea autoritǎţilor sau a unor privaţi austrieci, care în baza unui contract
de lucru au îndemnat deplasarea unor grupuri de muncitori italieni în interiorul Imperiului
Habsburgic, din regiunea italianǎ Tirolul de Sud în regiunea româneascǎ a Transilvaniei,
unde unii au fondat comunitǎţi permanente, iar alţii au trecut graniţa în Valahia. Era astfel

31
Michele Colucci, Matteo Sanfilippo, Le migrazioni. Un’introduzione storica, Carocci ed., Roma, 2009, p. 17.
32
G. Pizzorusso, op. cit., p. 13.
33
Pentru mai multe amǎnunte vezi amplul capitol Italiani in Rumania, din Ramiro Ortiz, Per la storia di cultura
italiana in Rumania, Ed. Sfetea, Bucureşti, 1916, pp. 29-149; Gheorghe Cǎlinescu, Alcuni missionai cattolici
italiani nella Moldavia nei secoli XVI e XVII, în “Diplomatarium Italicum”, I, 1925, pp. 1-233; volumele Ana
Sima, Vizitele nunţiilor apostolici vienezi în Transilvania (1855-1868), vol. I-II, Presa Universitarǎ Clujeanǎ,
Cluj-Napoca, 2003; Giuseppe Motta, Viaggiando nelle terre romene. Italiani ed europei nei principati (Secc.
XVI - XIX), Sette Città, Viterbo, 2004; Nicolae Sabǎu, Maeştrii italieni în arhitectura barocǎ din Transilvania,
Ed. Ararat, Bucureşti, 2001.
34
Antonio Ricci, Emigranti italiani in Romania. Documenti e testimonianze di una comunità dimenticata, în
“Studi Emigrazione/Migration Studies”, nr. 159, 2005, p. 662.

39
anunţat fenomenul migraţiilor temporare sau stagionale cǎtre teritoriile româneşti, care s-a
unit în unele momente cu emigraţia permanentǎ. Aşadar, unul din primele grupuri amintite de
documente a fost cel al italienilor tirolezi. În 1821, şapte familii soseau, la iniţiativa unui
antreprenor austriac şi comerciant de lemne, din Tirolul italian în Munţii Apuseni, pe o vale
ce coboarǎ în satul numit azi Someşul Rece, din care o zonǎ numitǎ Stavila, era şi este
cunoscutǎ printre locuitori drept “Talieni”, în amintirea originii italiene a satului 35. Termenul
de “talieni” era folosit în veacul al XIX-lea în limbajul popular pentru denumirea italienilor,
regǎsindu-se şi în literaturǎ. O amintim aici pe scriitoarea Sarmiza Cretzianu, care în romanul
Cronica Stǎicului îi menţiona pe “talieni” într-o acţiune plasatǎ geografic pe Valea
Motrului 36, zonǎ menţionatǎ pe tot parcursul secolului XIX şi pânǎ în zilele noastre pentru
prezenţa şi stabilirea italienilor, ai cǎror urmaşi se mai întâlnesc şi astǎzi în zonǎ.
Mobilitatea temporarǎ în aceastǎ zonǎ a Europei nu a fost singularǎ în epocǎ: în 1851,
întâlnim episodul expediţiei predazzanilor, din regiunea Trentino în Transilvania, o altǎ
deplasare a italienilor în interiorul Imperiului Habsburgic 37. Fenomenul a continuat sǎ se
manifeste pe parcursul secolului al XIX-lea ori câte ori ofertele de lucru bine renumerate nu
întârziau sǎ aparǎ.
Pe de altǎ parte, prezenţa italienilor în Principatele Române a fost legatǎ în ultimul sfert
al secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea de interesele economice. Case de
comerţ ale italienilor din Regatul Sardiniei încep sǎ fie menţionate dupǎ primele decenii ale
secolului al XIX-lea. Existenţa firmelor genoveze în spaţiul românesc nu era o noutate a
acestei epoci. Alǎturi de veneţieni, mai târziu anconitani şi mantovezi, italienii desfǎşuraserǎ
activitǎţi de comerţ la gurile Dunǎrii şi Marea Neagrǎ încǎ din Evul mediu 38. Activitatea
comercialǎ genovezǎ se relua în aceastǎ zonǎ de la finele secolului al XVIII-lea şi se relansa

35
Marco Felicetti, Renzo Francescotti, Sulle Ali di una Rondine. Storie di Migrazioni, Cromopress di Trento,
Trento, 2002, p. 84.
36
Vezi, Sarmiza Cretzianu, Cronica Stǎicului, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 191, sau ediţia mai recentǎ,
apǎrutǎ la Humanitas, Bucureşti, 2012.
37
Episodului expediţiei trentine în Transilvania i-au fost dedicate câteva pagini memorialistice, Don Lorenzo
Felicetti, Memoria Storica della Colonia di lavoratori di Predazzino e di altri paesi di Fiemme. Emigranti in
Transilvania nell’anno 1851, Cavalese, 1908, pp. 1-12; urmate de un volum cu ocazia celebrǎrii a 150 ani de la
începutul emigraţiei de lucru din Transilvania, Marco Felicetti, Renzo Francescotti, Sulle Ali di una Rondine.
Storie di Migrazioni, Cromopress di Trento, Trento, 2002; urmat de Viorica Burcicǎ, Contribuţii la studiul
emigraţiei trentine în România, Ed. Transilvania Expres, Braşov, 2004. Unele menţiuni ale acestui episod se
mai fǎcuserǎ de Vittorio Briani, Dalle valli trentine per le vie del mondo, Trento, 1980, pp. 52-53 (subcapitolul
Dalla valle di Fiemme in Transilvania).
38
Pentru mai multe detalii bibliografice privind comerţul genovez şi veneţian la gurile Dunǎrii şi Marea Neagrǎ
în Evul Mediu, vezi cap. III, p. 279.

40
în 1815 concomitent anexǎrii portului Genova la Regatul Piemontului. Se dezvolta ulterior
adoptǎrii libertǎţilor de navigaţie pe Dunǎre instituite prin Tratatul de la Adrianopol, 1829, şi
fondǎrii consulatului sard de la Galaţi (1833) şi a viceconsulatului din Brǎila (1838) 39. Dupǎ
ce s-au pus bazele unui regim porto-franco– la Brǎila în 1836 şi la Galaţi în 1837 – câteva
societǎţi comerciale, în special genoveze, dintre care amintim Casa Pedemonte 40, Casa
Fanciotti şi Casa Biga e Lamberti, cu sediul la Galaţi şi filiale la Brǎila, au ocupat o poziţie
importantǎ în activitatea de export şi import ale celor douǎ porturi dunǎrene cu principalele
porturi italiene şi altele europene. Deseori vasele italiene au vizat transportul de cereale, care
reprezenta de altfel componenta principalǎ a exportului Moldovei realizat prin intermediul
unicului port, cel de la Galaţi, unde alǎturi de Sardinia, principalele exponente ale comerţului
de cereale au fost Anglia, Franţa, Turcia şi Austria.
Pâna la debutul rǎzboiului Crimeii (1853), în balanţa generalǎ a activitǎţilor comerciale
din oraşele port la Dunǎre, vasele sarde erau depǎşite numeric şi din punct de vedere al
tonajului doar de vasele otomanilor şi ale grecilor, dar se aflau în directǎ concurenţǎ cu
vasele englezilor şi austriecilor 41. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, la menţinerea
societǎţilor italiene în Principatele Române a contribuit apropierea de naturǎ politicǎ, prin
internediul recunoaşterii independenţei României din partea Italiei în 1879 şi a semnǎrii
acordului de alianţǎ din 9 mai 1888, urmatǎ de o colaborare economicǎ manifestatǎ prin
dezvoltarea relaţiilor bilaterale graţie unei serii de acorduri economice încheiate între cele
douǎ State, cât şi prin prezenţa industriei italiene în spaţiul românesc.
Deşi sunt de mai micǎ intensitate comparativ cu fluxurile migratoare îndreptate spre
alte ţǎri, direcţiile de emigrare italianǎ au vizat şi Europa orientalǎ, inclusiv Principatele
Române. Primele statistici post-unitare au înregistrat ca principale destinaţii Franţa, Elveţia,

39
Dimitrie Bodin, Politica economicǎ a Regatului Sardiniei în Marea Neagrǎ şi pe Dunǎre în legǎturǎ cu
Principatele Române [în continuare Politica economicǎ], extras din “Revista Istoricǎ Românǎ”, vol. IX, an
1939, Imprimeria Naţionalǎ, Bucureşti, 1940, pp. 3-30; Constantin Ardeleanu, Alcune notizie riguardanti la
navigazione e il commercio degli Stati italiani preunitari alla foce del Danubio (1829 - 1856), în L’Italia e
l’Europa centro-orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politica-diplomatica, economica e
dei rapporti culturali, a cura di Cristian Luca, Gianluca Masi e Andrea Piccardi, Brǎila-Venezia, Museo di
Brǎila-Istros Editrice, 2004, pp. 393-404; Idem, La comunità italiana nella città portuale di Galaţi nel periodo
del Risorgimento (1830-1856) [în cont. La comunità italiana di Galaţi], în Unità italiana e mondo adriatico-
danubiano, a cura di Gizella Nemeth, Adriano Papo, Luglio Editore, s.l., 2012, pp. 65-78; Roberto Scagno,
Paolo Tomasella, Corina Tucu, Veneti in Romania, (a cura di R. Scagno), Longo Editore Ravenna e Regione del
Veneto, Ravenna, 2008, p. 10.
40
Vezi Raluca Tomi, Historie de la Maison de commerce Pedemonte et fils, în “Historical Yearbook”,
Bucureşti, vol. III, 2006, pp. 111-134.
41
R. Scagno, op. cit., p. 11.

41
Germania şi Austro-Ungaria 42. Din aceastǎ aceastǎ ultimǎ destinaţie s-a dezvoltat o direcţie
secundarǎ de migraţie, a celor din interiorul imperiului care fiind în cǎutarea unor oferte mai
bune de lucru plecau din provinciile italiene spre cele române, trecând apoi din Transilvania
în Muntenia, de obicei prin graniţa cu judeţul Muscel, alţii preferau punctele de frontierǎ de
la Vârciorova, judeţul Mehedinţi şi Predeal, judeţul Prahova. Cea mai mare partea a
emigraţiei italiene în spaţiul românesc de la jumǎtatea secolului al XIX-lea pânǎ la Primul
Rǎzboi Mondial a fost caracterizatǎ de deplasǎrile temporare şi/sau sezoniere.
Considerând cǎ la momentul unirii Principatelor Române (1859) începuse sǎ se
contureze o micǎ tradiţie a emigraţiei temporare, reprezentatǎ în special de comercianţii din
porturile dunǎrene, prezentǎm pe scurt manifestarea acesteia în perioada Regulamentelor
Organice (1831-1858), pentru o mai bunǎ înţelegere a fenomenului dezvoltat ulterior. Noile
interese comerciale, dezvoltate prin aplicarea Regulamentelor Organice în Muntenia (1831)
şi Moldova (1832) în cadrul administraţiei interne prin eliminarea vǎmilor interne şi
introducerea unui nou tip de fiscalitate, exprimat prin fixarea unui mercurial şi a unei paritǎţi
a valutei, au atras numeroşi comercianţi strǎini. Mǎsurile administrative introduse de
Regulamentele Organice au fost considerate de Alexandru Dimitrie Xenopol şi ulterior de alţi
istorici mai utile decât mǎsurile politice, care nu consacrau în fapt decât influenţa şi
dependenţa continue ale Principatelor faţǎ de Rusia 43.
Prezenţa italienilor la începutul secolului al XIX-lea a fost legatǎ fie de comerţ, aşa
cum am vǎzut, în special în porturile la Dunǎre şi Marea Neagrǎ, din Galaţi, Brǎila şi
Constanţa 44, fie au fost invitaţi de domnii români ca medici, secretari, profesori de scrimǎ sau

42
E. Sori, op. cit., p. 269.
43
Alexandru Dimitrie Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traianǎ, vol. XI Istoria politicǎ a Ţǎrilor Române
de la 1822-1848, Editura Cartea Româneascǎ, Bucureşti, 1930, pp. 85-89; Anastasie Iordache, Principatele
Române în epoca modernǎ, vol. II Administraţia regulamentarǎ şi tranziţia la statul de drept (1831-1859),
Editura Albatros, Bucureşti, 1998, pp. 8-22; Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române
(1774 - 1856). Între dominaţie absolutǎ şi anexiune, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999, pp. 144-145.
44
Vezi, Raluca Tomi, Historie de la Maison de commerce Pedemonte et Fils, în “Historical Yearbook”, vol.
III, 2006, pp. 111-134; Idem, A Chapter of the Italian Immigration in the Romanian Principalities: the Italians
of Bucharest (1831-1878) [în cont. The Italians of Bucharest], în “Revista Arhivelor”, nr. 3-4, 2007, pp. 179-
202; Idem, Italians in Dobrudgea in the Nineteenth Centuries, în Dobrudja a cross cultural pool a multi-ethnic
space, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007, pp. 95-135; Idem, Imigraţia italianǎ din spaţiul românesc.
Italienii din Brǎila (1834 – 1876), în “Revista Istoricǎ”, serie nouǎ, Bucureşti, vol. XVIII, 2007, nr. 5-6, pp.
429-440; Idem, Imigraţia italianǎ în spaţiul românesc: italienii din Galaţi şi Ismail (1834-1876), în “Revista
Istoricǎ”, s.n., vol. XIX, 2008, nr. 3-4, pp. 215-238; Idem, Italienii din oraşele porturi dunǎrene ale
Principatelor şi rolul lor în modernizarea societǎţii româneşti (1834-1871), în Schimbare şi devenire în istoria
României, coord. de Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Academia Românǎ, Centrul de Studii Transilvane,
Cluj-Napoca, 2008, pp. 141-159; Idem, Italienii din oraşele Moldovei şi rolul lor în modernizarea comunitǎţilor

42
de muzicǎ, continuând un obicei iniţiat cu câteva secole mai devreme 45. Lor li s-au alǎturat
specialiştii în construcţii, pictori murali, decoratori, sculptori, pietrari şi zidari chemaţi la
curţile domneşti sau de marile familii boiereşti. În pofida acestei prezenţe, nici în secolul
XVIII, nici în prima jumǎtate a secolului al XIX-lea nu se poate vorbi de un numǎr
considerabil de italieni, care sǎ fi condus la crearea unei comunitǎţi stabile: în realitate avem
de-a face cu migraţii sporadice şi cel mai adesea aleatorii, dar care au prefigurat emigraţiile
temporare şi permanente din a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX. Primele prezenţe mai însemnate cantitativ au coincis cu iniţierea activitǎţilor de
modernizare a infrastructurii din cadrul Statului român.
S-a mai constatat, din ultimii ani ai secolului al XVIII-lea şi pe parcursul secolului al
XIX-lea, o serie activitǎţi ale misionarilor catolici, mulţi provenind din Italia, în special din
ordinul Pasioniştilor 46, în calitatea lor de preoţi misionari, episcopi de Nicopolis ad Istrum şi
vicari apostolici ai Valahiei 47. Cǎlugǎrii pasionişti au fost instrumentul misionar al
Congregaţiei de Propaganda Fide, fiind principalii reprezentanţi ai Sfântului Scaun în
misiunea de catolicizare a spaţiului danubiano-pontic. În calitate de cǎlugǎri sau de episcopi,

locale 1825-1866, în Cǎtǎlin Turliuc, D. Ivǎnescu (coord.), Confluenţe identitare şi realitǎţi demografice la Est
de Carpaţi în sec. XIX – XX, Editura Junimea, Iaşi, 2010, pp. 339-365; Constantin Cheramidoglu, Italieni la
Constanţa, în Dobrogea – Model de convieţuire multietnicǎ şi multiculturalǎ, coord. Virgil Coman, Editura
Muntenia, Constanţa, 2008, pp.148-153; Laurenţiu Mǎnǎstireanu, O micǎ Italie dobrogeanǎ. Momente din viaţa
pietrarilor de la Greci (judeţul Tulcea) între 1882-1902, în vol. Ana Macavei, Roxana Dorina Pop (coord.), O
filǎ de istorie: om, societate, culturǎ (secolele XVII-XXI), Presa Universitarǎ Clujeanǎ, Cluj-Napoca, 2012, pp.
307-320 ş.a.
45
Prezenţa italienilor în spaţiul românesc era cunoscutǎ din secolul al XIV-lea, graţie coloniilor comerciale
veneţiene şi genoveze, apoi ale celor din Mantova şi Ancona, în cetǎţile de la gurile Dunǎrii şi Marea Neagrǎ şi
în cele vecine de la Chilia, Balta Albǎ şi Vicina. Italienii au pǎstrat legǎtura cu societǎţile româneşti atât la
finele Evului mediu, cât şi în timpurile premoderne şi moderne, prin comercianţi, meşteşugari, uneori sticlari
sau prin soldaţi mercenari, doctori, misionari catolici şi secretari ai domnilor români. Printre aceştia din urmǎ,
cazurile cele mai cunoscute au fost cele ale lui Franco Sivori şi Francesco Pugiella, secretari ai domnului valah
Petru Cercel; Giovanni Mascellini di Pesaro, secretar al domnului valah Matei Basarab; Antonio Maria Del
Chiaro, secretarul fiorentin al domnilor valahi Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino şi contemporanul
sǎu Niccolò de Porta, secretar şi bibliotecar al lui Constantin Cantacuzino, demnitar la curtea valahǎ la începutul
secolului al XVIII-lea. (Nicolae Iorga, Ce ne leagǎ de Italia, Bucureşti, 1936, p. 28; Gheorghe Brǎtianu,
Recherchés sur Vicina et Cetatea Alba: contributions à l’histoire de la domination byzantine et tatare et du
commerce génois sur le litoral roumain de la Mer Noire, Bucureşti, 1935, doc. XL; Stelian Brezeanu, O istorie
a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, pp. 195-196; Constantin Andreescu, Aşezǎri
franciscane la Dunǎre şi Marea Neagrǎ în secolele XIII-XIV, p. 152; Cǎlǎtori strǎini în Ţǎrile Române, vol. I,
Editura Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1968, p. 50; Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor:
1376-1650, vol. VIII, Tip. Socec, Bucureşti, 1894, p. 35; Idem, Documente privitoare la istoria românilor, vol.
XII, Tip. Socec, Bucureşti, 1903, pp. 79-91; Eugen Denize, Italia şi italienii în cultura românǎ pânǎ la
începutul secolului al XIX-lea, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 41.)
46
Congregaţia Pasioniştilor a fost fondatǎ în secolul al XVII-lea, avându-l ca patron spiritual pe Sfântul Paul.
47
Începând cu 1795, episcopilor de Nicopolis ad Istrum, în administrarea religioasǎ a cǎrora intrau Valahia şi
Bulgaria, li s-a adǎugat din 1795 titlul de vicari apostolici ai Valahiei.

43
misionarii italieni au avut o contribuţie deosebitǎ atât la rǎspândirea şi dezvoltarea
catolicismului în Valahia şi Moldova, dar şi la crearea unor comunitǎţi de italieni, reunite în
jurul bisericii, una dintre acestea fiind cea din Bucureşti 48. Pe lângǎ acţiunile şi misiunile
religioase, misionarii catolici italieni sau de altǎ naţionalitate prezenţi în Valahia şi Moldova
au contribuit în mod deosebit la instruirea şi educaţia copiilor emigranţilor italieni şi uneori a
adulţilor ce se aflau în spaţiul românesc. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea,
misionarii catolici au primit indemnizaţii din partea Guvernului italian pentru rolul de
învǎţǎtori în şcolile deschise în unele oraşe şi sate din România: Brǎila, Galaţi, Sulina,
Craiova, Turnu Severin, Greci, Iacobdeal, Corneşti, mai târziu Cataloi etc 49.

I.3. Tipologiile emigraţiei italiene

Motivelor de caracter general li s-au alǎturat cele personale în alegerea unei destinaţii
de migrare: fie cǎ erau legate de locul de sosire sau de legǎturi de familie, de interese de
lungǎ sau scurtǎ duratǎ, de formarea unei clienteli, de noi obiceiuri de viaţǎ dobândite în noul
teritoriu, acestea au determinat într-o oarecare mǎsurǎ desfǎşurarea fenomenului de
emigraţie. Însǎ determinante în formarea unei structurii a fluxurilor migratoare au fost cele
douǎ componente care depindeau una de cealaltǎ: durata temporarǎ şi distanţa dintre locul de
plecare şi cel de sosire. Astfel, din punct de vedere temporar, aceste modele de emigraţie pot
fi distinse între o emigraţie temporarǎ sau sezonierǎ şi una permanentǎ. De obicei, cea dintâi
a fost propriei migraţiei europene, datoritǎ distanţelor reduse între locul de emigrare şi cel de
imigrare, iar cea permanentǎ a absorbit mare parte din valurile de emigraţie transoceanicǎ,
urmare a duratei mari a cǎlǎtoriei şi a distanţei îndepǎrtate dintre locul de plecare şi cel de
sosire.
În Italia, Leone Carpi iniţia în 1869 publicarea sistematicǎ de date şi ştiri statistice,
continuatǎ din 1875 de Luigi Bodio, care au condus la formarea unui serviciu statistic italian
bine pus la punct în secolele XIX şi XX. A fost momentul în care s-a realizat prima

48
Vezi, Alina Dorojan, Aspecte religioase ale comunitǎţii italiene din spaţiul românesc pe parcursul secolului
al XIX-lea pânǎ la intrarea Românie în Primul Rǎzboi Mondial, în “Pro Memoria”, nr. 5, 2006, pp. 55-76;
Idem, Însemnǎri privind asistenţa spiritualǎ a catolicilor italieni România în perioada interbelicǎ, în Ibidem,
nr. 9, 2010, pp. 111-156.
49
Archivio Storico-Diplomatico del Ministero degli Affari Esteri [Roma] [în cont. ASDMAE], Fondo Scuole,
b. 219, vari docc.

44
clasificare a emigraţiei italiene în cele douǎ tipuri principale: proprie sau permanentǎ şi
periodicǎ sau temporarǎ. Alǎturi de rapoartele numerice, au fost periodic adunate relatǎrile
prefecţilor 50, chestionarele realizate de primari sau dezbaterile asupra emigraţiei susţinute de
Societá Geografica Italiana 51.
Clasificarea tipului de emigraţie, temporarǎ sau permanentǎ, e determinatǎ de durata de
timp în care se desfǎşoarǎ 52. Noţiunea extinsǎ de migraţie include toate formele de mişcare în
teritoriu a unei populaţii în interiorul şi exteriorul unui Stat, al unui continent sau de pe un
continent pe altul. Deplasarea umanǎ care nu are un caracter permanent, determinat de
stabilirea definitivǎ într-un terioriu, e inclusǎ în categoria migraţiilor temporare. În cadrul
acestui din urmǎ tip de migraţie se distinge categoria migraţiilor sezoniere, care are ca
particularitate desfǎşurarea unei activitǎţi profesionale într-o perioadǎ determinatǎ de un
anumit sezon al anului, care în general începe primǎvara şi se terminǎ toamna sau la
începutul iernii, şi care are un caracter repetitiv de la un an la altul, de un anotimp la altul.
Acest tip de migraţie este dependent de condiţiile climaterice ale unei regiuni geografice
pentru buna desfǎşurare a activitǎţilor în aer liber. Caracterul sezonier poate fi stabilit de
scopul deplasǎrii şi de amplitudinea ei. Criteriile de clasificare ale migraţiilor sezoniere pot
sǎ difere în funcţie de scopul deplasǎrii, al distanţei şi perioada de şedere a migranţilor, de
intervalul absenţei, de ocupaţia migranţilor etc. Acest tip de migraţie s-a manifestat atât în
interiorul României, cât şi prin sosirile din afara ei. Ca tip al deplasǎrilor umane, emigraţia
temporarǎ sau sezonierǎ a fost în principal legatǎ de dezvoltarea socio-economicǎ a României
înainte şi dupǎ unirea din 1859.
Emigraţia temporarǎ de distinge de cea sezonierǎ, care se repetǎ în mod periodic, prin
perioadele de timp mai lungi sau mai scurte în care se desfǎşoarǎ, fixate de obicei de un
contract de lucru, care nu presupun obligativitatea revenirii în România a emigranţilor 53.

50
În cazul emigraţiei italiene din România, în special pentru cea friulanǎ, o sursǎ importantǎ în analiza evoluţiei
sale o constituie rapoartele prefecţilor din Udine între 1873-1880.
51
Valerio Castronovo, Patrizia Audenino, Paola Corti, Ada Lonni, L’emigrazione biellese fra Ottocento e
Novecento, vol. I, Ed. Electa, Milano, 1986, p. 10.
52
Rudolf Dinu, Appunti per la storia dell’emigrazione italiana in Romania, 1879-1914, în Studi italo-romene.
Diplomazia e società 1879-1914, Editura Militarǎ, Bucureşti, 2007, pp. 325-326, 338-339.
53
Amintim aici o altǎ clasificare a tipurilor de emigraţie, utilizatǎ în epocǎ de Ministerul Agriculturii,
Comerţului şi Industriei Italian, care începând cu 1877 fǎcea urmǎtoarea distincţie: emigraţie proprie (era
numitǎ astfel migraţia unui cetǎţean care se îndrepta spre o altǎ ţarǎ pentru a se stabili acolo sau pentru a rǎmâne
mai mult de un an) sau temporarǎ (cea care se presupunea cǎ dura mai puţin de un an). Aceastǎ deosebire era
menitǎ sǎ aducǎ un plus de claritate în cercetarea statisticǎ din epocǎ. Nu vom utiliza însǎ aceastǎ clasificare pe

45
Acest tip de emigraţie era specific celor care optau pentru un contract de lucru pentru o
anumitǎ perioadǎ, fǎrǎ obligativitatea prelungirii. Un astfel de caz era cel al învǎţǎtorilor şi
profesorilor italieni din şcolile guvernamentale deschise în România dupǎ 1888, care în
funcţie de decizia Ministerului de Externe sau a propriei opţiuni, primeau dupǎ un an şcolar
prelungirea contractului în România sau transferul într-o altǎ şcoalǎ italianǎ din strǎinǎtate.
Odatǎ ce pǎrǎseau postul de aici, foarte rar mai reveneau.
Fenomenul emigraţiei italiene sezoniere sau temporare în spaţiul românesc a fost
cunoscut italienilor de-a lungul secolelor, dar cauzele au fost diferite. Cǎutarea unui loc de
lucru în afara graniţelor dupǎ 1861 era determinatǎ de situaţia economico-politicǎ precarǎ,
care a condus la criza agrarǎ din 1873-1879, aliniatǎ celei mondiale, dar şi crizei economice
din 1881-1894. Sosirea italienilor în România a fǎcut parte din amplul fenomen al emigraţiei
italiene şi a fost atrasǎ cǎtre zona Europei central-orientalǎ de apariţia unor noi pieţe de lucru.
Cerinţa mare de mânǎ de lucru se datora procesului de modernizare al infrastructurilor
Statului român, ca şi al celor vecine, Bulgaria, Serbia şi Ungaria, care a pus la dispoziţia
lucrǎtorilor italieni posibilitatea de a-şi oferi serviciile în extinsul câmp al construcţiilor,
considerat de mulţi istorici ca specialitate naţionalǎ pentru forţa de lucru provenitǎ din
Peninsulǎ.
Emigraţiei temporare i se alǎturǎ fenomenul stabilirii unor italieni, alǎturi de întreaga
familie adusǎ din Italia în zone urbane sau rurale ale României, care a dat naştere unor mici
colonii italiene. Acest tip de emigraţie din spaţiul românesc cu un caracter definitiv poartǎ
numele de emigraţie permanentǎ.
În esenţǎ, emigraţia permanentǎ a fost rezultatul alegerii unor familii de italieni, de
regulǎ proveniţi din aceeaşi localitate sau provincie (situaţie întâlnitǎ cel mai adesea în rândul
emigranţilor din Veneto), de a se stabili şi de a fonda comunitǎţi mai mult sau mai puţin
compacte. Uneori erau caracterizate de prezenţa unui preot, care îndeplinea pe lângǎ serviciul
religios, rolul de educare şi instruire al copiilor, prin fondarea unei mici şcoli, şi pe cel de
organizator al comunitǎţii.
Informaţiile puse la dispoziţia noastrǎ în ceea ce priveşte coloniile fixe din România
sunt destul de reduse şi de confuze. Deşi unele surse, situeazǎ începutul existenţei unor

parcursul lucrǎrii, considerând-o desuetǎ. [Foglio periodico della Prefettura di Udine (Bollettino), an XI -
1877, Tipografia di G. Seitz, Udine, 1877, pp. 327-328.]

46
comunitǎţi permanente începând cu deceniul 1880-1890, cum este cazul studiului lui Valerio
de Santis 54, existǎ unele atestǎri ale unor colonii italiene mai devreme de acest deceniu.
Faptul cǎ în 1871, Consulatul italian la Bucureşti solicita Ministerului de Interne român
realizarea unei statistici a italienilor stabiliţi deja în România, alǎturi de cei prezenţi temporar
la lucru sau în simplǎ trecere, indicǎ faptul cǎ unele colonii fixe erau anterioare deceniului
amintit, în care emigraţia temporarǎ în plinǎ desfǎşurare a furnizat şi exponenţi pentru cea
permanentǎ. S-au fondat astfel noi comunitǎţi, iar cele existente anterior au sporit numeric 55.
Emigraţia permanentǎ italianǎ a fost precedatǎ de cea temporarǎ, cum s-a întâmplat în
cazul lucrǎtorilor sosiţi în 1821 în Munţii Apuseni, dintre care o parte s-au stabilit acolo dupǎ
acea datǎ, şi al lucrǎtorilor originari din Predazzo în zona judeţelor actuale ale Braşovului şi
Sibiului, care au sosit aici în 1851 cu un contract de lucru pe doi ani, la finalul cǎruia unii s-
au întors în Italia, alţii au trecut graniţa în Muntenia, alţii au revenit din Italia dupǎ câţiva ani.
Aceştia s-au stabilit la Câmpulung Muscel sau în satul Albeşti, formându-se treptat treptat
prin sosirea altor conaţionali, unii din Belluno, câte o micǎ comunitate italianǎ.
În ceea ce priveşte modul de stabilire într-un teritoriu, se poate vorbi mai des de
comunitǎţi permanente compacte şi mai rar de grupuri de indivizi rǎspândite în cadrul
populaţiei locale. Din punct de vedere al distribuirii teritorial-administrative, italienii au
format comunitǎţi urbane sau rurale. Din punctul de vedere al cantitǎţii şi structurii grupurilor
emigrante, se poate observa fie o emigraţie individualǎ, a unor persoane sosite pe cont
propriu în România, fie o emigraţie colectivǎ, a acelor grupuri de lucrǎtori care veneau cu un
contract mai mult sau mai puţin clar sau a acelor exponenţi ai unei emigraţii sezoniere care
reveneau an de an pentru a continua o lucrare deja stabilitǎ, precum cele existente în sectorul
de exploatare al pǎdurilor, fie pentru a cǎuta unele noi.
Emigraţia temporarǎ sau sezonierǎ a fost în principal economicǎ, determinatǎ de
posibilitatea gǎsirii unei ocupaţii pe o piaţǎ de muncǎ în unele momente foarte generoasǎ în
epocǎ, în altele aflatǎ în proces de stagnare. Se poate vorbi şi de o emigraţie culturalǎ, dar nu
ca fenomen singular, ci ca o ramurǎ secundarǎ a emigraţiei economice întrucât situaţia

54
Valerio de Sanctis, L’emigrazione italiana in Romania, în “L’Europa Orientale”, an III, nr. IX-X-XI, Roma,
1923, pp. 688-697; R. Dinu, op. cit., pp. 338-339.
55
Arhivele Naţionale Istorice Centrale [în cont. ANIC] Bucureşti, Fond Ministerul de Interne. Direcţia Generalǎ
a Statistici [în cont. DGS], dosare 1172/1871, ff. 1-66; 1396/1881, ff. 1-187; 1405/1882, ff. 1-8; 1407/1882, ff.
1-21; Arhiva Istorico-Diplomaticǎ a Ministerului Afacerilor de Externe [în cont. AIDMAE], Fond Roma, vol.
263 (1880 - 1892), file nenum.

47
generalǎ a celor care au reprezentat acest tip de emigraţie a fost determinatǎ de asemenea de
necesitatea cǎutǎrii unui loc de lucru – cazul profesorilor, artiştilor plastici etc. În ceea ce
priveşte prezenţa companiilor de teatru, de operǎ, circ sau din alte sectoare privitoare la
spectacol avem de-a face cu o emigraţie temporarǎ sau sezonierǎ itinerantǎ, un fenomen în
general dificil de controlat şi analizat datoritǎ caracterului cel mai adesea episodic.
Se poate menţiona şi fenomenul emigraţiei politice, mai slab reprezentate, dar care nu
face obiectul cercetǎrii acestei teze.
Din punct de vedere al scopului şi principalului interes al emigrantului, se poate
constata cǎ emigraţia de lucru a fǎcut parte din istoria muncitorilor din secolul al XIX-lea, a
cǎror istorie nu a fost doar una a mişcǎrilor sociale şi a grevelor, dar şi a emigraţiilor. Din
punct de vedere socio-economic şi politic, emigraţia muncitorilor era un aspect nou în epocǎ,
o alternativǎ la grevǎ şi şomaj.
Care a fost importanţa unor obiceiuri moştenite, a tradiţiei şi experienţei istorice în
spaţiul italian şi cum au condus ele la consistenţa fenomenului de emigraţie italianǎ de dupǎ
Unità şi în primele decenii ale secolului XX se încearcǎ a se rǎspunde de peste un secol prin
studiile tot mai punctuale ale istoricilor, sociologilor, economiştilor, specialiştilor în ştiinţe
politice, staticienilor, demografilor şi chiar ale antropologilor.
Din punct de vedere istoric, procesul de formare a unei noi instituţii, idei, teorii,
fenomen a fost rar un fapt pornit ca o operǎ deliberatǎ a unui corp social. De aceea, realitatea
istorico-umanǎ trebuie sǎ ţinǎ cont de multiplele experienţa acumulate de-a lungul timpului.
Importanţa unei tradiţii istorice poate rǎmâne relativǎ, nefiind decisivǎ în procesul
fundamental al mobilitǎţii umane precum migraţia, putând sǎ îi influenţeze doar într-o
oarecare mǎsurǎ tipul de activitate şi modul de mişcare, dar nu natura fenomenului în sine.
Acolo unde nu a existat un factor de conştientizare, manifestat prin publicaţii care sǎ ofere
informaţii asupra densitǎţii mişcǎrilor pe piaţa de lucru, efectul tradiţiei a fost mai puternic
decât modul în care ar fi trebuit sǎ se desfǎşoare. Astfel încât se poate constata cǎ
nemulţumiţi de condiţia lor economicǎ, muncitorii au decis sǎ acţioneze şi au ales alǎturi de
mişcǎrile sociale şi greve, aceastǎ soluţie deja menţionatǎ a emigraţiei forţei de lucru. Un caz
similar de emigraţie a fost cel al muncitorilor englezi, care s-a realizat la început în interiorul

48
unor grupuri bine organizate, care depǎşiserǎ de obicei perioada de calificare profesionalǎ 56.

I.3.a. Evoluţia emigraţiei italiene temporare şi sezoniere din România potrivit

principalelor statistici ale populaţiei. Evoluţia emigraţiei italiene din România a fost
influenţatǎ atât de situaţia internǎ din Italia sau din provinciile italiene iredente, cât şi de
situaţia internǎ din România. Emigraţia temporarǎ şi sezonierǎ sporea în anii cu o economie
prosperǎ şi se diminua în anii de secetǎ, care bloca întreaga economie româneascǎ
dependentǎ de veniturile rezultate din exportul de cereale.
Prima menţiune a unei emigraţii de lucru spre Principate şi Transilvania se realiza în
jurul anului 1850 din provincia Belluno, potrivit relatǎrii lui don Ernesto Ampezzan,
publicatǎ de Bollettino di Fusine di Zoldo: “circa l’anno 1850 (...) prima in Cadore e poi in
parte anche in Zaldo, [si è verificata] una forte emigrazione in Transilvania, Austria,
Romania, Serbia, ecc., per lavorare nei boschi, nelle cave, tornando dopo qualche anno con
qualche gruzzolo di denaro” 57. Avem de-a face cu o emigraţie temporarǎ a primului val de
emigranţi bellunesi, care contrar obiceiului celor din Trentino, nu s-au îndreptat doar spre
Transilvania şi mai târziu spre Principate, ci au trecut graniţa de la început şi în ţǎrile române,
cel mai probabil, doar în Valahia. Emigraţia bellunezǎ din deceniul 1851-1860, e confirmatǎ
şi de alte lucrǎri 58. Se observǎ cǎ încǎ de la debutul sǎu, emigraţia temporarǎ a vizat lucrul în
exploatarea pǎdurilor şi a carierelor de piatrǎ, care atrǎgea în urmǎtoarele decenii şi mai ales
la final de secol XIX şi început de secol XX, cei mai mulţi exponenţi ai emigraţiei atât
tempoare, cât şi permanentǎ, alǎturi de cei implicaţi în construcţii.
Emigraţia unui grup de lucrǎtori italieni cu un contract de lucru era pentru prima oarǎ
menţionatǎ în secolul XIX, în Transilvania, mai precis în 1821 când cele şapte familii, cum
aminteam mai devreme, sosite din Tirolul italian din iniţiativa unui antreprenor austriac şi
comerciant de lemne din Munţii Apuseni. Era primul episod de emigraţie temporarǎ
transformat apoi într-o emigraţie definitivǎ, prin stabilirea acestor italieni în satul Stavila. În

56
Eric Hobsbawm, Gli artigiani migranti, în vol. Studii di storia del movimento operaio, Giulio Einaudi
Editore, Torino, 1972, pp. 42-64; Idem, Tradizioni nel movimenti operaio, în Ibidem, pp. 431-448.
57
Pietro Vecellio, Il fenomeno migratorio nel bellunese alla fine del secolo scorso, Belluno, 1984, p. 54.
58
Ferruccio Vendramini, Tutela e autotutela degli emigranti tra Otto e Novecento, Comunità montana
bellunese, Associazione Bellunesi nel Mondo, Belluno-Ponte nelle Alpi, 2002, p. 211; Agostino Amantia,
Diego Cason, Cinquant’anni di emigrazione bellunese all’estero: considerazioni su una serie storica, în
“Protagonisti. Quadrimestrale di ricerca e attualità culturale dell’Istituto Storico Bellunese della Resistenza e
dell’Età contemporanea”, an XX, nr. 74/1999, p. 33.

49
martie 1851, era amintit un al doilea episod de emigraţie temporarǎ din Transilvania, urmat
câteva luni mai târziu de un al doilea val de migraţii şi în octombrie 1853 de cel de-al treilea.
Un prim grup de 60 de muncitori italieni, conduşi de fraţii Bosin, au sosit, la 24
martie 1851, la Sibiu. Majoritatea de 56 lucrǎtori semnaserǎ, la 23 februarie 1851, contractul
pentru Colonia Fiemmesa di lavoratori stradali Cavalese-Hermannstadt, pe o perioadǎ de 2
ani, cu inginerul Menace di Tassulla din Val di Non, care fǎcuse propunerea Direcţiei
Generale a Construcţiilor Publice din Viena de a aduce lucrǎtori din regiunea Trentino în
Transilvania. Acestui prim grup – 46 de lucrǎtori proveneau din Predazzo, restul din alte
zone din Val di Fiemme – li s-au mai alǎturat alţi 4 muncitori, din Ziano şi din Masi di
Cavalese. Contractul prevedea ca cei 60 de muncitori sǎ lucreze timp de doi ani la
construcţiile publice stradale ale Ministerului de Comerţ de la Viena, fiindu-le interzis în
aceastǎ perioadǎ sǎ se angajeze în alte companii private sau corporaţii. Cei care doreau sǎ
abandoneze angajamentul şi sǎ se reîntoarcǎ în Trentino, trebuia sǎ restituie o parte din suma
primitǎ în raport cu munca depusǎ. Cei mai mulţi dintre aceşti lucrǎtori aveau vârste cuprinse
între 17 şi 18 ani, printre ei aflându-se cioplitori în piatrǎ, mineri, sculptori în piatrǎ, zidari,
ţapinari, dulgheri, gaterişti sau cǎrbunari. De la Sibiu, grupul a fost împǎrţit şi trimis spre
destinaţii diferite: 34 la Timiş, în apropiere de Braşov, 20 la Grossau (Cristianul de astǎzi),
iar 6 s-au îndreptat spre Valahia 59. De împǎrţirea grupului amintea şi un cântec al
emigranţilor trentini, compus de doi dintre ei, Tomaso Bosin şi Antonio Facchini: “A
Hermannstatd che siamo stati, […] A Kronstadt i ne ha menà […] A Ober Temes ci han
mandati” 60. La finalul perioadei contractuale, o parte s-a întors la Predazzino, dar cei mai
mulţi au rǎmas în spaţiul vest-carpatic, iar alţii au revenit pe cont propriu în Transilvania,
unde fie s-au stabilit definitiv, fie au trecut în oraşele valahe, cu acelaşi scop. Ei au lucrat la
construcţia de drumuri, poduri, tunele, cǎi ferate, ca tǎietori de lemne în pǎduri, au ridicat
biserici, monumente sau case în aceastǎ zonǎ 61.
În iulie 1851, un alt grup de predazzini s-a îndreptat spre Transilvania; deşi lista a
înregistrat numele a doar 16 dintre ei, bǎrbaţi sau femei, în realitate numǎrul lor era mai
mare, unii fiind însoţiţi şi de familii. Emigraţia trentinilor în Transilvania era continuatǎ, la

59
Don Lorenzo Felicetti, Memoria Storica della Colonia di lavoratori di Predazzino e di altri paesi di Fiemme.
Emigranti in Transilvania nell’anno 1851, Cavalese, 1908, pp. 1-12.
60
L. Felicetti, op. cit., p. 16; M. Felicetti, R. Francescotti, op. cit., pp. 60-61, 76-80; Viorica Burcicǎ, op. cit., p.
21.
61
Viorica Burcicǎ, op. cit., p. 19 sqq; M. Felicetti, R. Francescotti, op. cit., p. 81.

50
16 octombrie 1853, de un grup de 22 de tineri de muncitori – 18 din Predazzino, 3 din Ziano
şi unul din Faver 62.
Din acest episod al emigraţiei predazzine cazul fraţilor Bosin, din grupul de lucrǎtori
trentini, reflectǎ un caz în care emigraţia temporarǎ şi cea permanentǎ s-au suprapus. Dupǎ
trei ani, Tomaso şi Gregorio Bosin, fiii lui Giacomo Bosin, unul din cei trei fraţi pioneri ai
expediţiei din Transilvania s-au întors. Câţiva ani mai târziu li s-au alǎturat Antonio şi
Andrea, alţi doi fraţi de-ai lor. Stabiliţi la Braşov unde au dezvolat o afacere proprie în
sectorul edilitar, au devenit unii din cei mai apreciaţi antreprenori de construcţii, nu doar în
diverse localitǎţi transilvǎnene (Braşov, Sighişoara ş.a.), dar şi peste graniţǎ, în Valahia, în
zona Muscelului, unde alţi conaţionali din acest grup de predazzini de la 1851 au hotǎrât sǎ
se stabileascǎ. Alte familii din Trentino Aldo-Adige care s-au stabilit în România au fost:
Tomaselli, Fontanella, Gabrielli, Giacomelli şi Bosin di Andrea, lor li s-a alǎturat ulterior
familia lui Giacomo Morandini din Predazzono, antreprenor de drumuri. Descendenţi ai
acestor familii se aflǎ şi în prezent în România. Unele lucrǎri la care au participat mai
pǎstreazǎ şi azi dovada prezenţei lor la Albeşti (monumentul eroilor din Albeşti, construit de
Victor Mezeroba) sau Sighişoara (bustul poetului Sándor Petőfi ridicat de fraţii Bosin şi
monumentul Revoluţiei de la 1848 din Albeşti, azi dispǎrut) 63. Nu întâmplǎtor la Albeşti,
judeţul Muscel erau menţionaţi în 1872 6 lucrǎtori în piatrǎ italieni: Andrea Mezero sau
Mezeroba, Raimondo Angelotti, Leonardo Moro, Luigi Vidoni, Antonio Dusu, Maria
Mezero 64.
Formarea unei mici comunitǎţi a italienilor din Fiemme la Câmpulung Muscel era
confirmatǎ prin vizita principelui Carol I a oraşului din 24 iulie1868, moment în care se
aminteşte cǎ locuitorii oraşului printre care mulţi erau italieni, i-au cerut construirea unui
drum care sǎ porneascǎ din oraş spre frontiera Giuvala, pentru a face legǎtura cu
Transilvania. În 1869, Carol a dispus începerea lucrǎrilor pentru drumul naţional
Câmpulung-Muscel – Giuvala, la care au participat italieni originari din Predazzano, care s-
au ocupat de ridicarea podurilor din piatrǎ. De finalizarea lucrǎrilor la drumul ce leagǎ

62
M. Felicetti, R. Francescotti, op. cit., pp. 59, 81; Viorica Burcicǎ, op. cit., p. 18.
63
Viorica Burcicǎ, op. cit., p. 38 sgg.; Ioana Grosaru, Gabriela Tarabega, Italienii din România. O istorie în
imagini, s.e., Bucureşti, 2012, p. 49; Dumitru Baciu, Lumini muscelene, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1980,
p. 91; M. Felicetti, R. Francescotti, op. cit., p. 104.
64
ANIC, DGS, ds. 1172/1871, ff. 18, 19v.

51
Câmpulung de Braşov la 1 august 1891 aminteşte un monument dedicat acestei realizǎri,
unde e trecut numele lui Tomaso Bosin printre participanţi 65.

TABEL 2. Intrǎrile şi ieşirile italienilor din Valahia pe parcursul anului 1861

JUDEŢE CU PUNCTE DE INTRAŢI IEŞIŢI
FRONTIERǍ Naţionalitate Protecţie Naţionalitate Protecţie italianǎ
italianǎ italianǎ italianǎ
Bucureşti 66 224 - 208 -
Ilfov 67 12 10 - -
Vlaşca 68 244 198 209 173
Prahova 69 4 2 2 2
Brǎila 70 57 44 26 10
Râmnicu Sǎrat 71 2 - 3 3
Teleorman 72 0 1 9 3
Vâlcea 73 79 16 46 34
Mehedinţi 74 42 14 41 16
TOTAL GENERAL 664 255 544 231
Sursǎ: ANIC, DGS, ds. 631/1862, ff. 81-135.

Începând cu 1860, mişcarea intrǎrilor şi ieşirilor italienilor în/din România

înregistrate de autoritǎţile române demonstreazǎ o creştere gradualǎ la nivelul aceloraşi
judeţe. În Bucureşti, se înregistra în 1860 intrǎrile a 107 italieni şi ieşirile a 108 persoane, în
timp ce în 1861 75 emigraţia temporarǎ se dubla: 224 intrǎri şi 208 ieşiri. Marea majoritate a
intrǎrilor din 1861 s-a efectuat în lunile mai (46) şi iunie (112), în timp ce ieşirele cele mai
numeroase s-au realizat în iunie (41) şi iulie (119) 76. Situaţia generalǎ din câteva judeţe din
Muntenia şi Oltenia se poate observa în tabelul 2. Din nou în lunile de final de primǎvarǎ-
început de varǎ se observǎ cele mai ridicate cifre privind intrǎrile din judeţele Vlaşca (69

65
Ioan Rǎuţescu, Câmpulung-Muscel, monografie istoricǎ, Tip. Gh. Vlǎdescu, Câmpulung-Muscel, 1943, pp.
55-56; M. Felicetti, R. Francescotti, op. cit., pp. 94-95.
66
ANIC, DGS, ds. 631/1862, ff. 81, 82.
67
Ibidem, ff. 99, 100.
68
Ibidem, ff. 134, 135.
69
Ibidem, ff. 72v., 74, 75.
70
Ibidem, ff. 143, 144.
71
Ibidem, ff. 146, 147.
72
Ibidem, ff. 60, 61.
73
Ibidem, ff. 27, 28.
74
Ibidem, ff. 68, 69.
75
Începând cu 1861, se publica în Italia “Bollettino consolare del Ministero per gli Affari Esteri”, în care
apǎreau rapoarte ale consulului din Bucureşti (pp. 8-11), Brǎila (pp. 17-21) şi ale viceconsulului din Galaţi (pp.
298-314), cu referire la situaţia economicǎ generalǎ a porturilor Brǎila, Galaţi şi Sulina sau a creşterii viermilor
de mǎtase din Valahia, însǎ fǎrǎ nici o precizare asupra emigraţiei italiene sau a caselor comerciale.
76
ANIC, DGS, ds. 631/1862, ff. 81-84.

52
persoane – mai, 91 – iunie, 30 – septembrie), în timp ce ieşirele au fost mai numeroase în
Vlaşca în iunie (29) şi iulie (128), şi în Vâlcea, 79 persoane – în mai (numai 13 aveau protec-
ţie italianǎ) şi 54 în iunie (dintre care doar 16 cu protecţie italianǎ) 77.
Ceilalţi italieni a cǎror protecţie nu e menţionatǎ, erau cel mai probabil sub protecţie
austriacǎ, fiind vorbǎ de acei italieni emigraţi din regiunile iredente. Aceste cifre
demonstreazǎ caracterul preponderent sezonier al migraţiei italiene din aceşti primi ani ai
deceniului al VII-lea al secolului XIX, însǎ se constatǎ cǎ dupǎ venirea la început a unui
numǎr mai mic de italieni, care a rǎspuns cererii de lucrǎtori strǎini specializaţi în anumite
domenii, s-a produs o creştere a numǎrului acestora determinatǎ de reîntoarcerea celei mai
mari pǎrţi a lor şi a atragerii altor conaţionali.
Din Moldova era amintit doar judeţul Dorohoi, de unde în 1861 au ieşit doar 2
italieni, fǎrǎ sǎ fie notatǎ vreo intrare 78. În anul urmǎtor, deşi datele culese din arhivele
româneşti au conservat doar prima jumǎtate a anului, totalul de 661 persoane intrate în 1862
e aproape similar celui din 1861 de 664 persoane, care a vizat însǎ întregul an (vezi Tabelul
3). În luna iulie 1862 se cunosc datele doar pentru judeţele Vlaşca, Mehedinţi, Vâlcea, Gorj
şi Teleorman, în schimb datele privind celelalte judeţe s-au oprit în iunie 1862. Din nou,
grupurile cele mai numeroase s-au înregistrat în luna mai (162 persoane în judeţul Vlaşca şi
151 în Bucureşti) şi iunie (74 persoane în Vlaşca şi 83 în Bucureşti), în timp ce în cazul
ieşirilor cifrele mai semnificative se observǎ în Vlaşca în lunile februarie (23), iunie (63) şi
iulie (171), iar în Bucureşti în martie (35) şi în iunie (68). Aceste date marcheazǎ începutul
unei emigraţii sezoniere care s-a menţinut în urmǎtorii ani şi care demonstreazǎ cǎ în aceastǎ
perioadǎ finalul primǎverii atrǎgea cei mai mulţi lucrǎtori. Pentru Moldova datele pǎstrate
erau în continuare incomplete, doar judeţul Dorohoi apare redat prin cei 12 italieni intraţi (2
persoane în februarie, 8 în mai, 1 în august şi 1 în octombrie) şi 4 italieni ieşiţi (1 persoana în
august, 2 în septembrie şi 1 în octombrie) 79.

77
Ibidem.
78
Idem, ds. 667/1863, ff. 154-155.
79
Ibidem, ff. 156-157.

53
 TABEL 3. Intrǎrile şi ieşirile italienilor din Valahia din perioada ianuarie-iunie/iulie 1862
JUDEŢE CU PUNCTE DE INTRAŢI IEŞIŢI
FRONTIERǍ Naţionalitate Protecţie italianǎ Naţionalitate Protecţie
italianǎ italianǎ italianǎ
Bucureşti 80 269 236 127 115
Ilfov 81 1 1 3 3
Vlaşca 82 287 262 273 262
Prahova 83 13 9 4 3
Brǎila 84 34 20 21 12
Râmnicu Sǎrat 85 1 - - -
Teleorman 86 2 - 6 -
Vâlcea 87 14 3 9 -
Mehedinţi 88 36 9 17 9
Gorj 89 3 - 3 -
Dolj 90 1 - - -
TOTAL GENERAL 661 540 463 404
Sursǎ: ANIC, DSG, ds. 631/1862; ds. 646/1862.

Începând cu 1863, mişcarea populaţiei strǎine era menţionatǎ la nivelul întregii ţǎri,
însǎ fǎrǎ o creştere semnificativǎ a numǎrului de persoane înregistrate (vezi Tabelul 4),
dovadǎ a faptului cǎ serviciul român de statisticǎ era în continuare într-o etapǎ de organizare
şi nu reuşea sǎ controleze pe deplin fluctuaţia intrǎrilor şi ieşirilor pentru a putea beneficia de
date complete şi precise.

TABEL 4. Intrǎrile şi ieşirile din România în lunile ianuarie-mai 1863

JUDEŢECU PUNCTE DE INTRAŢI IEŞIŢI
FRONTIERǍ Naţionalitate Protecţie Naţionalitate Protecţie
italianǎ italianǎ italianǎ italianǎ
Bucureşti 91 181 165 49 50
Ialomiţa 92 - 1 1 1
Vlaşca 93 207 174 43 34
Prahova 94 4 1 6 2

80
Idem, ds. 631/1862, ff. 16, 17, 183, 184, 190, 191, 248, 249, 327, 328, 397, 398.
81
Ibidem, ff.139, 140, 311, 312, 356, 357.
82
Ibidem, ff. 137, 138, 180, 181, 251, 252, 305, 306, 365, 366; ds. 646/1862, f. 36, 37.
83
Idem, 631/1862, ff. 106, 107, 163, 164, 261, 262, 287, 288, 349, 350, 394, 395.
84
Ibidem, ff. 76, 169, 245, 290, 315, 392.
85
Ibidem, f. 31.
86
Ibidem, ff. 346; ds. 646/1862, f. 15, 16.
87
Idem, ds. 631/1862, ff. 27, 28, 123, 124, 275, 276, 374, 375; ds. 646/1862, f. 36, 37.
88
Idem, ds. 631/1862, ff. 47, 48, 150, 229, 230, 281, 282, 330, 331; ds. 646/1862, f. 10, 24, 25.
89
Idem, ds. 646/1862, ff. 21, 22.
90
Idem, ds. 631/1862, f. 343.
91
Idem, ds. 667/1863, ff. 162, 210, 211, 267, 392v., 392v.
92
Ibidem, ff. 149, 394.
93
Ibidem, ff. 172, 220, 224, 286, 377.

54
 Brǎila 95 13 16 3 6
Ismail 96 4 3 12 3
Teleorman 97 4 4 - -
98
Vâlcea - - 4 -
Mehedinţi 99 27 14 12 1
Dolj 100 4 5 2 2
Iaşi 101 13 10 21 5
Covurlui 102 42 35 24 38
Bacǎu 103 - - 1 0
Dorohoi 104 - - 5 3
TOTAL GENERAL 499 427 183 145
Sursǎ: ANIC, DSG, ds. 667/1863, ff. 5-418.

În domeniul lucrǎrilor publice un sector foarte important care a utilizat mânǎ de lucru
strǎinǎ a fost cel al construirii de drumuri, poduri şi mai ales cǎi ferate. Pentru o recuperare a
decalajului tehnologic produs de cele douǎ revoluţii industriale desfǎşurate în unele state
occidentate (Anglia, Franţa, Belgia, Elveţia) dezvoltarea economiei trebuia susţinutǎ printr-o
expansiune a mijloacelor de transport. Din acest motiv, construirea cǎilor ferate era cea mai
urgentǎ, astfel încât lucrǎrile se executau într-o manierǎ foarte rapidǎ ceea ce solicita o
numeroasǎ prezenţǎ de muncitori, cantitatea fiind de cele mai multe ori preferatǎ calitǎţii, atât
în privinţa experienţei profesionale a acestor lucrǎtori, cât şi a calitǎţii lucrului efectuat. Cei
mai mulţi muncitori angajaţi în aceste construcţii de cǎi ferate au fost românii din
Transilvania şi Bucovina, dar lor li s-au alǎturat un numǎr impresionant de lucrǎtori italieni,
urmaţi de cei din sudul Dunǎrii: români, bulgari, macedoneni şi sârbi. Printre specialiştii
angajaţi cei mai mulţi au fost francezii, nemţii şi austriecii. În perioada 1864-1880 s-au
efectuat 1.400 km de drum de fier de cǎtre societǎţile strǎine Stroussberg, Lemberg
Oppenheim şi a englezului Barkley 105. Începând cu 1869, societǎţile Stroussberg şi

94
Ibidem, ff. 5, 139, 195, 276, 340.
95
Ibidem, ff. 28, 82, 188, 226, 239, 316.
96
Ibidem, ff. 44, 205, 265, 398.
97
Ibidem, f. 383v.
98
Ibidem, ff. 49, 179, 255.
99
Ibidem, ff. 133, 181, 182, 253, 325, 389.
100
Ibidem, ff. 184, 412.
101
Ibidem, ff. 41, 79, 207, 208, 257, 258, 330, 365.
102
Ibidem, ff. 337, 338, 368, 417, 418.
103
Ibidem, f. 406.
104
Ibidem, ff. 201, 269, 333.
105
Anastasie Iordache, Sub zodia Strousberg. Viaţa politicǎ din România între 1871-1878, Editura Globus,
Bucureşti, 1991, passim; Dan Berindei, Societatea româneascǎ în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura

55
Oppenheim au adus grupuri de muncitori din Italia, Austro-Ungaria, Prusia şi Turcia, deşi
prezenţa unui italian la construirea liniei Bucureşti-Giurgiu era menţionatǎ un an mai
devreme, în 1868, ca angajat în calitate de contabil, la punctul Comana 106. Italienii au fost
aduşi la început pentru efectuarea lucrǎrilor de terasament, dupǎ care au fost solicitaţi şi în
alte domeniu de lucru, mai ales în cel al exploatǎrii pǎdurilor. Un prim grup numeros a fost
adus de antreprenorul maghiar Joseph Labo pentru firma nemţeascǎ Stroussberg. Deşi
fuseserǎ angajaţi pentru executarea teraselor, aceştia aveau diverse profesii: pietrari, zidari,
fierari, dulgheri.
Din lipsa unor locuri de lucru în Italia, cei mai mulţi au început sǎ se lase atraşi de
simpla veste a unei oferte de lucru, fǎrǎ a se mai preocupa de semnarea unui contract
preliminar angajǎrii sau fiind încrezǎtori într-o înţelegere verbalǎ sau promisiunea vreunui
antreprenor care cel mai adesea nu îşi mai respecta angajamentele. Una dintre aceste situaţii a
fost cea a grupului de 600 lucrǎtori aduşi antreprenorul Jean Marie la Ploieşti pentru lucrǎrile
din zonǎ la calea feratǎ şi a unui alt grup de 478 de lucrǎtori sosiţi la Predeal în martie 1869,
abandonaţi de presupusul angajator. Cele douǎ cazuri de rǎsunet în epocǎ au determinat
autoritǎţile române sǎ ia mǎsuri imediate de reglementare a legislaţiei privind aducerea de
muncitori strǎini de cǎtre antreprenorii din diferite domenii 107.
Dacǎ la jumǎtatea secolului al XIX-lea cunoşteam provenienţa celor emigraţi ca fiind
Trento şi Belluno, despre provenienţa celor din deceniul urmǎtor nu avem ştiri. Primele
informaţii mai evidente reapar de-abia în spre finele deceniului al şaptelea-începutul
deceniului al VIII-lea odatǎ cu începutul emigraţiei sezoniere sau temporare friulane din
România.
Emigraţia temporarǎ a lucrǎtorilor a fost unul din fenomenele cele mai caracteristice
ale vieţii sociale din Friuli. Emigraţia friulanǎ cǎtre spaţiul românesc a fǎcut parte din
fenomenul mai extins al emigraţiei friulane în Germania, Austro-Ungaria şi alte state
danubiene. Itinierarul parcurs de friulani a fost de obicei acelaşi: din Austria se trecea în
Germania, de aici începând cu 1875, în Ungaria, iar din 1876, s-au îndreptat spre Bosnia,
România şi Bulgaria, în anii urmǎtori s-au oprit şi în Serbia iar de la începutul secolului XX

Militarǎ, Bucureşti, 1992, pp. 32, 66, 167-169, 171; Ion Bulei, O istorie a românilor, Editura Meronia,
Bucureşti, 2004, pp. 104-105.
106
ANIC, fond Ministerul de Interne. Divizia Administrativǎ [în cont. MIDA], ds. 128/1869, ff. 1-153; 80/1868,
ff. 35-36, 38-41, 44-47v.
107
Idem, ds. 128/1869, ff. 1-149.

56
s-a ajuns pânǎ în Rusia în regiunea Siberia şi în Turcia, în Asia Micǎ. Din 1878, acestei
direcţii din Europa i se alǎtura prima etapǎ a emigraţiei friulane transoceanicǎ, care s-ar fi
datorat tocmai unei diminuǎri a importanţei emigraţiei friulanilor în Germania şi Austro-
Ungaria. A fost suficient ca într-un sezon profiturile emigraţiei din cele douǎ ţǎri sǎ scadǎ
pentru ca unii sǎ se îndrepte spre continentele americane, iar alţii sǎ se orienteze spre noi
destinaţii din Europa centralǎ şi de est, unii dintre aceştia ajungând astfel în România şi
atrǎgând dupǎ ei în anii urmǎtori conaţionali în numǎr progresiv 108.
Reglementǎrile din 1869 privind emigraţia temporarǎ a muncitorilor sosiţi în
România erau semnalate prefecţilor din întreaga Italie, pentru a evita repetarea unor episoade
similare celor menţionate la Ploieşti şi Brǎila, dar şi a celor din anii succesivi, când în
primele luni ale anului 1873 mulţi italieni, proveniţi cu precǎdere din provinciile venete, s-au
îndreptat spre România la simpla veste a iniţierii unor noi lucrǎri de construire a cǎilor ferate
înainte ca acestea sǎ înceapǎ propriu-zis, mulţi rǎmând fǎrǎ ocupaţie sau fiind respinşi la
frontierǎ de autoritǎţile române fǎrǎ prezentarea unui contract de lucru şi fǎrǎ existenţa unui
antreprenor care sǎ îi însoţeascǎ: “la notizia della prossima costruzione di nuove ferrovie in
Rumenia ha datto luogo nei mesi scorsi a notevoli arrivi di operai italiani, provenienti
particolarmente dalle provincie venete, i quali si sono mossi senza neppure attendere che
fossero cominciati i lavori” 109. Cei mai expuşi au fost cei porniţi pe cont propriu, fǎrǎ nici un
acord cu vreun antreprenor. Însǎ reţinem din aceastǎ corespondenţǎ cǎ cel mai probabil
muncitorii implicaţi în evenimentele din 1869 proveneau din regiunea Veneto şi cǎ în pofida
implementǎrii unui regulament care le îngreuna intrarea în România, din aceeaşi regiune au
continuat emigraţiile în cǎutarea unui loc de lucru şi în anii urmǎtori: “In vista di questi fatti
il Ministero crede suo dovere di invitare i signori Prefetti delle provincie venete e
marchigiane a raccomandare ai signori Sindaci di distogliere per quanto possono gli operai
dal recarsi a Fiume o in Rumenia, facendo loro conoscere la dura sorte a cui andrebbero
incontro” 110. Situaţia era similarǎ la finele acestui deceniu1871-1880, când nici rǎzboiul
ruso-turc, nici avertismentele primite nu i-au împiedicat sǎ menţinǎ o emigraţie sezonierǎ.

108
Giovanni Cosattini, L’emigrazione temporanea di Friuli, în “Bollettino dell’emigrazione” [în cont. “Boll.
Emigrazione”], Tipografia nazionale di G. Bertero, Roma, 1904, pp. 3, 16-17, 78.
109
Ministero dell’Interno. Segretariato generale, Operai italiani diretti a Fiume e in Rumenia per ragione di
lavoro. Ai signori Prefetti del Regno (Roma, 22 aprile 1873), în “Bollettino della Prefettura della Provincia di
Udine”, an VII, nr. 6, Udine, 1873, p. 220.
110
Ibidem, p. 221.

57
 În 1876, viceconsulul din Brǎila, Giulio Tesi, raporta prezenţa unei emigraţii
sezoniere la Brǎila provenitǎ din proviciile venete, în special din provincia Udine, ai cǎrei
exponenţi se alǎturau în numǎr mereu variabil celor stabiliţi în portul dunǎrean: “La colonia
italiana di Braila consta di alcune famiglie di negozianti e sensali, di due o tre maestri di
lingue e di musica, e di un certo numero sempre variabile di operai, quasi tutti delle provincie
venete, e specialmente quella di Udine” 111. Raportul marca una din primele menţiuni ale
originii emigranţilor în acest deceniu realizatǎ de un reprezentant diplomatic şi confirma
aceeaşi prezenţǎ venetǎ din raportul Ministerului de Interne din 1873, mai devreme amintit,
dovedindu-se cǎ valul emigraţiei temporare în România era continuat de la an la an, în pofida
unei mai slabe atenţii acordate acestui fenomen în acest deceniu şi chiar cel urmǎtor de cǎtre
rapoartele consulare.
În 1877, erau menţionaţi ca exponenţi ai unei emigraţii sezoniere lucrǎtori lombarzi,
care în drumul lor spre România se adresau autoritǎţilor din Udine probabil pentru întocmirea
actelor 112. Atrage atenţia un alt aspect, primirea solicitǎrilor de eliberare a unor documente
din partea italienilor proveniţi din diferite regiuni ale Italiei de cǎtre birourile din Udine, fac
posibilǎ identificarea eronatǎ a unora dintre ei drept friulani, atunci când nu se fac precizǎri
exacte asupra originii lor, ceea ce îngreuneazǎ în fapt stabilirea adevǎratelor proporţii pe care
emigraţia italianǎ le-a avut dintr-o regiune sau alta. Cel mai adesea studiile dedicate
emigraţiei italiene cǎtre teritoriile române indicǎ ca locuri de plecare actuala regiunea Friuli
Venezia-Giulia, provincia Udine, regiunea Veneto, provinciile Belluno, Rovigo, însǎ
regiunile Liguria, Piemonte, Marche şi Lombardia trebuie luate la rândul lor în considerare
pentru furnizarea de emigranţi în România, deşi în cazul acestor regiuni ei sunt mai greu de
identificat.
În 1877-1878, emigraţia temporarǎ italianǎ se îndreptase ma ales spre Elveţia,
Germania, Ungaria, cu un mai mare impact spre Algeria, dar şi spre Bosnia şi Tunisia, şi mai
puţin, dar fǎrǎ a se întrerupe spre România şi Bulgaria. Cele douǎ ţǎri din urmǎ pǎreau mai
degrabǎ un capǎt de drum pentru cei care, dupǎ ce treceau graniţele italiene în primele Statele
supraîncǎrcate de mânǎ de lucru, îşi continuau cǎutarea pânǎ în cele douǎ state est europene,

111
Rapporto del Cav. Avv. C. Durando, R. Console a Galatz (giugno 1876), în “Bollettino consolare”, vol. XII,
parte II, 1876, p. 369.
112
Operai italiani in Romania (Udine, 2 agosto 1878), în “Foglio periodico della Prefettura di Udine
(Bollettino)”, an XII, Tipografia di Giuseppe Seitz, Udine, 1878, p. 1155.

58
de unde, în cei doi ani, majoritatea grupurilor au fǎcut cale întoarsǎ din cauza stǎrii
beligerante care întrerupse cele mai multe lucrǎri, iar cei foarte puţini emigranţi rǎmaşi au
acceptat sarcina de gropari 113.
În 1878, deşi atât în România, cât şi în Bulgaria lucrǎrile de construcţii erau în mare
parte oprite din cauza stǎrii de beligeranţǎ, a crizei economice şi a unor epidemii, mulţi
italeni se aflau în cele douǎ ţǎri în cele mai critice condiţii, probabil unii dintre ei sosiserǎ în
anii anteriori începerii rǎzboiului. La începutul toamnei se aştepta reluarea construcţiei cǎii
ferate Ploieşti-Predeal pentru care erau prezenţi lucrǎtori lombarzi şi friulani 114. Deşi de la
Bucureşti se primeau avertismente cǎ în 1879 nu existau oferte reale de lucru pentru
emigranţi, ci doar invenţii ale speculanţilor, totuşi numeroşi italieni se prezentaserǎ
autoritǎţilor locale pentru procurarea paşaportelor necesare cǎlǎtoriei în România. Numǎrul
sporit al celor în cǎutare de lucru în Statele europene sau africane mai sus amintite, care nu
gǎseau nimic satisfǎcǎtor aici, i-a determinat pe o parte dintre ei sǎ ia calea emigraţiei
permanente peste ocean în Brazilia, Argentina, Venezuela, SUA, Australia ş.a. 115. Dar aceste
plecǎri nu au diminuat valurile de emigrare spre Europa, balanţa a rǎmas favorabilǎ în acest
deceniu Europei şi apoi s-a menţinut un echilibru, dupǎ cum am vǎzut la începutul
capitolului. Însǎ sporirea fluxurilor migratoare spre toate destinaţiile, au determinat mai
multe plecǎri şi spre România, când pe lângǎ Veneto, Liguria, Piemonte, Lombardia şi
Toscana se alǎtura noi regiuni de emigrare: Puglia, Marche, Abruzzi, Lazio, Emilia-
Romagna.
În urmǎtorul deceniu, evoluţia emigraţiei temporare a fost supusǎ începând din 1880,
unor mǎsuri mai severe luate împotriva emigraţiei sezoniere clandestine de cǎtre autoritǎţile
române, cei gǎsiţi fǎrǎ documente fiind expulzaţi 116. Întâmplǎtor sau nu, în deceniul urmǎtor
publicǎrii acestei ştiri, Bollettino della Prefettura di Udine nu mai publica nici o veste
privitoare la emigraţia friulanilor în România, ci începând cu 1881 se menţiona cǎ mare parte

113
L’emigrazione italiana nel biennio 1877-78, în “Bollettino consolare”, vol. XV, parte I, 1879, pp. 3-27.
114
Lavoratori italiani che si recano in Bulgaria e Romania (Udine, 23 aprile 1878), în “Foglio periodico della
Prefettura di Udine (Bollettino)”, an XII, Tipografia di Giuseppe Seitz, Udine, 1878, p. 562.
115
G. Mussi, Emigrazione per l’Algeria e la Rumenia (Udine, 12 ottobre 1879), în “Bollettino della Provincia di
Udine”, an XIII, Tipografia di Giuseppe Seitz, Udine, 1879, pp. 973-974.
116
Idem, Misure adottate dal Governo Rumeno circa il soggiorno e il transito degli stranieri (Udine, aprile
1880), în “Foglio periodico della Prefettura di Udine (Bollettino)”, an XIV, Tip. di Giuseppe Seitz, Udine,
1880, p. 390.

59
dintre emigranţii din Udine s-au îndreptat în acel an spre Budapesta, iar în 1882 era prevǎzutǎ
o statisticǎ a emigraţiei în Ungaria, inclusiv Transilvania 117.
În ce priveşte, judeţele sau localitǎţile spre care se îndreptau, numeroase ştiri privind
prezenţa lucrǎtorilor italieni apar în 1868 în corespondenţa dintre autoritǎţile italiene din
România şi cele autohtone, din care reiese cǎ italienii erau rǎspândiţi în judeţele Prahova,
Neamţ, Vlaşca, Dolj şi în Bucureşti. Însǎ erau semnalate cel mai adesea prezenţe individuale
în urma solicitǎrilor autoritǎţilor italiene asupra unor ştiri privind anumiţi supuşi italieni. În
august 1868, consulatul general al Italiei apela la Minsiterul de Externe român pentru ajutor
în gǎsirea supusei italience Filomena Palamideni sau Palamidessi, care se aflase ultima datǎ
la Calafat, în serviciul unui anume domn Vincea sau Cǎncea, despre care autoritǎţile române
înştiinţau cǎ de trei luni se înapoiase în Italia împreunǎ cu cel care o angajase; a supusului
italian Jean Antoine de Mejo, pe care autoritǎţile române îl surprindeau în judeţul Neamţ, ca
lucrǎtor la fabrica de praf de puşcǎ de pe moşia Pângǎruţei a lui Moriţi Caţi 118. În decembrie
1868, erau cerute ştiri privind supusul italian Giovanni de Bonni, lucrǎtor la construirea
drumului de fier de la Giurgiu, despre care autoritǎţile judeţului Vlaşca anunţau cǎ numitul
fusese angajat în calitate de contabil al cǎi ferate, punctul Comana, dar cǎ de câteva luni
plecase la Bucureşti, unde era angajat al hotelierului Iosef Draipitler (?) din strada Lipscani.
În urma unor noi verificǎri, acesta nu era însǎ gǎsit la adresa indicatǎ din Bucureşti. Dupǎ
mai multe luni de cǎutari de Bonni nu a putut fi gǎsit 119. La spitalul Brâncovenesc din
Bucureşti erau înregistrate decesele lui Bertoni Settimo, în 18/30 aprilie 1868 şi Pietro Ledra
în 1868, iar la spitalul Mavrogheni al lui Pietro Gennari, în august 1868 120. Aceste prezenţe
individuale, deşi departe de a indica o evoluţie a emigraţie temporare generale, surprind un
aspect al desfǎşurǎrii emigraţiilor individuale, care dovedea un vǎdit caracter itinerant al
celor în cǎutare de lucru.
Din deceniul 1870-1880, declanşarea celei de-a doua revoluţii industriale s-a
suprapus eforturilor de adaptare la cea dintâi ale societǎţii româneşti, astfel încât decalajul
tehnico-ştiinţific a început sǎ se adânceascǎ. Acestei probleme, i s-a alǎturat la finele

117
Emigrazione in Ungheria (Roma, 19 luglio 1881), în “Foglio periodico della Prefettura di Udine
(Bollettino)”, an XV, Tip. di Giuseppe Seitz, Udine, 1881, pp. 378-379; Statistica dell’emigrazione1882
(Udine, 6 gennaio 1882), în Ibidem, an XVI, Udine, 1882, p. 6.
118
ANIC, MIDA, ds. 80/1868, ff. 22-24, 29-30, 33-34.
119
Ibidem, ff. 35-36, 38-41, 44 (în aceastǎ filǎ era numit Giovanni de Bossi), 45-47v.
120
Ibidem, ff. 25-28, 31

60
deceniului lipsa unui mâini suficiente de lucru, cauzatǎ într-o oarecare mǎsurǎ de participarea
României la rǎzboiul de independenţǎ, reducerea temporarǎ a populaţiei masculine
resimţindu-se în sectorul agricol, cel mai important în epocǎ, dar şi în alte sectoare unde
exista o slabǎ distribuire a profesiunilor din diferite domenii de lucru. Acest fapt nu
împiedicase Statul român sǎ iniţieze amplul proces de modernizare a infrastructurilor sale,
pentru susţinerea intereselor economice, motiv pentru care au fost executate o serie largǎ de
construcţii de cǎi ferate, de drumuri şi poduri care sǎ lege principalele centre de populaţie.
Lor li s-au adǎugat construcţii de amploare de docuri şi antrepozite de mǎrfuri din
principalele porturi la Dunǎre şi Marea Neagrǎ, din Brǎila, Galaţi, Constanţa, parţial Calafat,
Sulina, Giurgiu ş.a. De extremǎ importanţǎ pentru comerţul şi transportul ţǎrii a fost
construirea podului peste braţul Borcea al Dunǎrii de la Cernavodǎ, construcţia de cea mai
mare anvergurǎ din Europa în acea epocǎ, şi care a fost destinat realizǎrii legǎturii dintre
Dobrogea şi restul ţǎrii, între Bucureşti şi Constanţa, ce urma sǎ devinǎ portul cel mai
important al ţǎrii la Marea Neagrǎ şi unul din principalele escale comerciale din bazinul
pontic. Intereselor economice li s-a alǎturat un amplu proces de modernizare socialǎ,
determinat de noua legislaţie a guvernanţilor români pentru educaţia popularǎ, care prevedea
pentru fiecare regiune a ţǎrii construirea de localuri şcolare; de reorganizarea serviciilor
administrative, de exigenţele impuse de serviciul igienico-sanitar al oraşelor, de
înfrumuseţarea oraşelor prin noi construcţii şi monumente, toate acestea au determinat o
amplǎ campanie naţionalǎ de modernizare, mai mult sau mai puţin finalizatǎ.
Condiţiilor demografice, sociale şi economice li s-a contrapus o soluţie gǎsitǎ de
autoritǎţile române şi uneori adoptatǎ de unii particulari, de a solicita muncitori strǎini
calificaţi cu scopul de a acoperi lipsa mâinii de lucru calificate din sectoarele specializate
care erau indispensabile procesului de modernizare al societǎţii 121. Atfel încât, mare parte
dintre lucrǎrile enumerate au fost încredinţate firmelor germane, franceze, austriece, engleze
şi italiene. Specialiştii sosiţi din Italia au acoperit cel mai bine cererile pentru lucrǎrile
feroviare, ale construcţiilor publice ale marilor firme edilitare, dar şi ale celor din sectorul
exploatǎrilor forestiere şi al carierelor de piatrǎ. Mulţi antreprenori, ingineri şi unii arhitecţi

121
ASDMAE, Serie Politica (1861-1887), vol. VI, Romania, busta 1.396, varie docc.; Idem, Serie Politica A
1881-1891, Romania, b. 107; Idem, Archivio del Commercio (1924 - 1926), Romania, classe 48, fasc. Colonia
italiana di Cataloi.

61
au sosit în România mai ales în ultimul deceniu din secolul al XIX-lea cu speranţa cǎ aveau
sǎ întrebuinţeze cu uşurinţǎ inteligenţa şi cunoştiinţele avute.
Graţie cunoştiinţelor lor tehnice, ordinii şi economiei introduse în realizarea
serviciilor, avantajului de a gǎsi buni lucrǎtori calificaţi în Italia, antreprenorii italieni au ştiut
cum sǎ obţinǎ o parte din lucrǎrile iniţiate de Statul român. Astfel cǎ în perioada 1890-1895
în urma lucrǎrilor realizate de firmele italiene, s-a acumulat o sumǎ de circa 21,5 milioane de
franci, o sumǎ importantǎ în epocǎ, dupǎ cum indica în raportul sǎu, ministrul italian la
Bucureşti, Emanuele Beccaria Incisa. De precizat cǎ din aceastǎ sumǎ erau excluse lucrǎrile
iniţiate de Ministerul de Rǎzboi pentru divizia de fortificǎri 122. În 1893-1894, o serie de
ingineri italieni, proaspǎt absolvenţi ai Politehnicii Valentino din Torino erau angajaţi de
Cǎile Ferate Române şi de alte instituţii publice, printre aceştia s-au aflat Cesare Fantoli şi
Iginio Vignali, care deveneau la începutul secolului XX doi dintre cei mai importanţi
antreprenori de construcţii din Bucureşti 123.
Prezenţa italienilor în teritoriul român era justificatǎ şi de faptul cǎ erau cǎutaţi,
apreciaţi şi bine plǎtiţi: “l’opera del lavoratore italiano è altamente apprezzata in Romania.
Sempre s’intendono vantare la sua sobrità esemplare, l’attività, la bontà di carattere,
l’intelligente abilità (...) E aggiungerò – completa ministrul Curtopassi – che i rapporti fra i
nostri lavoratori e le popolazioni locali sono generalmente ottime e che assai di rado si
producono incidenti tali da turbare la buona armonia esistente” 124.
Un alt avantaj pentru emigraţia de lucru era plata bunǎ a salariilor, superioarǎ celei
din Italia, dupǎ cum reiese atât din raportul din 1892 al ministrului Curtopassi, cât şi din
ancheta inspectorului Comisariatului General al Emigraţiei, G.E. di Palma di Castiglione din
1912. Astfel în 1892, plata zilnicǎ a unui zidar din Bucureşti era de 6-7 lire, iar pentru un bun
ucenic de 4 lire. Lucrǎtorii din carierele de piatrǎ primeau 4,5-5,5 lire/zi, iar pietrarii şi
cioplitorii cu 8-10 lire/zi 125. Lucrǎtorii din Moldova şi Dobrogea puteau câştiga între 2-8

122
Rapporto di Emanuele Beccaria Incisa. Lavori pubblici in Romania, în “Bollettino del Ministero degli Affari
Esteri” [în cont. “Boll. MAE”], 1896, p. 125; Daniel J. Grange, L’Italie et la Méditerranée (1896-1911). Les
fondements d’une politique étrangère, vol. I, École Française de Rome, Rome, 1994, p. 460.
123
Cesare Fantoli, Romania, Russia e Italia. Osservazioni ed esperienze dell’Ing. Cesare Fantoli a beneficio
della Croce Rossa Romena, Casa Editrice Risorgimento, Milano, 1918, p. 4.
124
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ott. 1892), în Emigrazione e colonie, Tipografia Nazionale
di G. Bertero, Roma, 1893, p. 404; Nicolae N. Constantinescu, Paul Tudor, Olga Constantinescu (coord.), Din
istoricul formǎrii şi dezvoltǎrii clasei muncitoare din România pânǎ la Primul Rǎzboi Mondial, Editura
Politicǎ, Bucureşti, 1959, p. 208.
125
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ottobre 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p. 404.

62
franci/zi, suficient pentru ca din suma obţinuta din martie pânǎ în noiembrie o bunǎ parte sǎ
fie economisitǎ 126.
Odatǎ ajunşi în România, cei care erau nemulţumiţi de învoielile aranjate sau care nu
cǎdeau de acord pentru continuarea lucrului cu antreprenorul unei lucrǎri, se vedeau nevoiţi
sǎ îşi caute de lucru în altǎ parte, adesea în alt oraş. Alţii, informaţi de compatrioţii lor asupra
unor locuri de muncǎ mai bine plǎtite, pǎrǎseau oraşul în care se aflau, în favoarea unei noi
oferte de lucru. Mulţi însǎ ajungeau sǎ se mulţumeascǎ cu orice ofertǎ în lipsa vreuneia mai
bune, cum era cea de salohari. Nu ştim cu certitudine care erau tarifele practicate de obicei
pentru o astfel de muncǎ, dar în august 1900, cazul fraţilor Francisco şi Pedro Angelino din
Sinaia arǎta cǎ aceştia erau plǎtiţi ca salahori cu câte 3,20 lei/zi. Ei erau angajaţi de inginerul
Girely pentru lucrǎri la Palatul Peleş 127.
Asistǎm în ultimul deceniu al secolului la o modificare a calitǎţii şi cantitǎţii
emigraţiei temporare şi sezoniere. Alǎturi de muncitorii calificaţi, sosesc o serie de specialişti
în construcţii şi de firme italiene care în mare mǎsurǎ îşi aduc proprii lucrǎtori din Italia.
Dupǎ deceniul 1881-1890 în care ştirile despre prezenţa lucrǎtorilor italieni au fost minime,
în ultimul deceniu se reiau şi devin tot mai punctuale. Într-o notǎ verbalǎ a consulului român
la Veneţia cǎtre ministrul plenipotenţiar român la Roma, din 17 martie 1892, erau semnalaţi
o serie de friulani care doreau vizarea paşapoartelor pentru plecarea în România: 10 persoane
din Pinzano, oraş din actuala provincie Pordenone, 20 persoane din Ragogna 128 şi 22
persoane din Venzone, ambele localitǎţi din provincia Udine 129.
Principalele zone de emigrare s-au menţinut şi în acest deceniu Friuli şi Veneto:
„Alcuni comuni (per esempio Mel, Castellavazzo, Ospitale, Vas nella provincia di Belluno;
Frisano, Forgaria, Castelnuovo del Friuli, Forni di Sotto in quella di Udine) danno
all’emigrazione un contingente così considerevole, che è a credersi siano rimasti quasi
spopolati”, afirma în 1892 ministrul italian la Bucureşti, Francesco Curtopassi 130. În

126
Rapporto del console generale, Giulio Tesi (21 aprile 1892), în Ibidem, p. 406.
127
Cf. ANIC, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguraţei Generale, [în cont. DPSG], ds. 17/1900, f. 5.
128
Din localitatea Ragogna apare menţiontǎ în 1896, la Ploieşti, familia Mollinaro, cu ocazia cǎsǎtoriei fiului
Pietro Mollinari. (Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale [în cont. SJAN] Prahova, Fond Primǎria oraşului
Ploieşti (1890-1899), ds. 304/1896, ff. 2-12.). Vezi Anexa IV, p. 496.
129
AIDMAE, Fond Roma, vol. 240, Nota verbalǎ a consulului român la Veneţia cǎtre ministrul plenipotenţiar
român la Roma (17 martie 1892, Veneţia).
130
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ott. 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p. 404; R. Dinu,
op. cit., p. 332.

63
continuare, acesta oferea o extimare a italienilor sosiţi în spaţiul românesc pentru lucru:
„dopo l’impulso dei loro connazionali prima stabiliti in Romania, (…) migliaia arriva ogni
anno (…). Così ne furono contati quasi seicento nel distretto di Gorju, occupati alla
costruzione della strada internazionale verso la frontiera transilvana; circa trecento in quello
di Râmnicu Vâlcea, impiegati ad una grande impresa di foresta; più di centinaio alla
costruzione del gran ponte sul Danubio a Cernavoda, per conto della Società Fives-Lilles” 131.
Aceastǎ din urmǎ cifrǎ de 100 de italieni ce se regǎseau la Cernavodǎ era confirmatǎ în epocǎ
într-un raport din 1893 al consulului general la Galaţi, Giulio Tesi. Aceştia proveneau mai
ales din provinciile venete, dupǎ cum reiese din raportul menţionat:

“L’emigrazione italiana in questo distretto consolare, al solito temporanea ed in generale delle

provincie venete, non presentò, a quanto mi risulta, nel 1893, variazioni di molta importanza, ma accenò a
qualche aumento.
Circa 220 operai italiani si trovavano nell’estate scorsa ai lavori della ferrovia e del ponte in ferro sul
Danubio fra Feteşti e Cernavodǎ, quella ferrovia esssendo costrutta dalla societá veneta e gli altri lavoravano,
come d’ordinario, da muratori, manovali, tagliapietra, alle fabbriche di mattoni, alle strade ferrate, alle opere
pubbliche, ed alle fortificazioni della Moldova. Una piccola parte si trovava in fabbriche di panne, e nelle saline
dello Stato 132.”

Se constata, în 1892, o creştere a numǎrului de emigranţi temporar sau periodic,

confirmatǎ de raportul ministrului Curtopassi: “Attrata da sì favorevoli condizioni, la nostra
emigrazione in Romania accenna a prendere un sempre crescente sviluppo”133. Numai la
Bucureşti fuseserǎ solicitate în acel an peste 400 de eliberǎri de paşapoarte comparativ cu
cele 250 din anul anterior. Se aprecia cǎ emigraţia italianǎ din Muntenia şi Oltenia înregistra
aproximativ 4.500 de persoane, a cǎror distribuţie, ocupaţie şi origine se poate urmǎri mai jos
în tabelul 5.

131
Rapp. del min. Fr. Curtopassi, în Emigrazione e colonie, 1893, pp. 403-404; N. N. Constantinescu, P. Tudor,
Olga Constantinescu (coord.), op. cit., pp. 207-208.
132
Giulio Tesi, Emigrazione nel distretto consolare din Galatz nel 1893, în “Boll. MAE”, 1894, pp. 96-97.
133
Rapp. del min. Fr. Curtopassi, în Emigrazione e colonie, 1893, p. 404.

64
 TABEL 5. Emigranţii italieni din Muntenia şi Oltenia din 1892 134
SEXUL VÂRSTA LOCUL DE ORIGINE INSTRUCŢIE
LOCALITA- Peste Sub Prov. Prov. Prov. Alte Ştiu sǎ Nu ştiu TOTAL
TEA M F 14 14 Udine Treviso Belluno prov. citeascǎ sǎ
ani ani citeascǎ
Alexandria,
jud. Teleorman 7 - 7 - 6 - - 1 6 1 7
Câmpulung, 106 4 105 5 103 5 2 93 17 110
jud. Muscel
Cârligu Capri,
jud. Gorj 585 7 586 6 8 146 437 1 431 161 592
Cernavodǎ,
jud. Constanţa 68 1 69 - 16 13 6 34 52 17 69
Corbeni, jud. 41 23 47 17 7 - 51 6 50 14 64
Argeş
Brezoi, jud. 270 10 278 2 216 8 56 - 214 66 280
Vâlcea
Giurgiu, jud. 3 2 5 - 5 - - - 4 1 5
Vlaşca
Gura-Vǎii, jud.
Mehedinţi 103 - 102 1 55 12 29 7 - - 103
Râmnicu-
Vâlcea, jud. 8 8 10 6 9 - - 7 11 5 16
Vâlcea
Sinaia, jud. 179 54 191 42 69 60 63 41 165 68 233
Prahova
Teşila, idem 72 28 78 22 58 4 29 9 - - 100
Târgovişte,
jud. 30 2 32 - 20 3 4 5 13 19 32
Dâmboviţa
Bucureşti
(Soc. Ital. di - 93 - 19 4 - 70 86 7 93
mutuo socc) 93
Bucureşti, 47 - 47 - 38 - - 9 45 2 47
angaj. ai fabr.
stucat.
Total 1.612 139 1.650 101 629 250 680 192 - - 1.751

Alţi italieni din Muntenia şi Oltenia

Localitatea Ocupaţia Numǎr
Bucureşti Diverse ocupaţii Circa 800
Împrejurimile Bucureştiului Angajaţi în construirea fortificaţiilor 500
Ploieşti şi Câmpina, jud. - 200
Prahova
Agricultori şi unii din - 150
Craiova
Azuga şi Predeal, jud. Zidari şi cǎrǎmidari 150
Prahova
Judeţul Vâlcea Angajaţi în constr. unei strǎzi 200
Caracal, jud. Romanaţi Zidari şi ucenici 50

134
Ibidem, p. 405.

65
 Judeţul Teleorman Idem 50
Târgu-Jiu, jud, Gorj - 100
Brǎila - 150
Alţii rǎspândiţi prin Valahii - 200
Total aproximativ 2.750
Total aproximativ general 4.500

Deşi Brǎila era menţionatǎ întotdeauna de rapoartele consulare de la Galaţi, în

districtul cǎreia o inclusese administraţia diplomaticǎ italianǎ, oraşul a fost luat în calcul şi în
raportul ministrului de la Bucureşti, însǎ numǎrul se referea doar la colonia stabilǎ. Alǎturi de
aceastǎ, alţi 300-400 de muncitori italieni, în mare parte zidari şi ajutoarele lor, erau implicaţi
în 1892 în lucrǎrile alimentǎrii cu apǎ a oraşului şi a bazinelor de depozitare, care câştigau
între 4-6 franci/zi 135.
Emigranţii temporari din judeţul Tulcea se aflau la lucru în 1892 la exploatarea
carierei de granit de la Turcoaia, aflatǎ în antrepriza unui francez, unde cei 115 italieni erau
plǎtiţi în medie cu 5 franci zilnic. Unii dintre ei erau însoţiţi de familii 136.
Consulul Tesi mai susţinea cǎ circa 1.200 de italieni “si trovavano durante i mesi di
giugno, luglio, ed agosto (...) nei soli distretti di Brǎila, Bacǎu, Focşani, e della Dobrogea” 137.
Trebuie precizat cǎ teritoriul districtului consular de la Galaţi avea în cuprinsul sǎu alǎturi de
Moldova şi Dobrogea şi judeţul Brǎila, din Muntenia, datoritǎ proximitǎţii sale de celelalte
douǎ provincii istorice menţionate, care determina o pendulare continuǎ a populaţiei italiene
din Brǎila spre zonele rurale din vecinǎtatea carierelor de granit şi de piatrǎ din Mǎcin, şi
viceversa, dar şi a mişcǎrii populaţiei italiene între cele douǎ porturi dunǎrene, Brǎila şi
Galaţi 138. În 1892, raportul agentului consular din Constanţa indica o prezenţǎ de 315 italieni
de pe întreg teritoriul judeţului, dintre care doar 33 aveau rezidenţǎ fixǎ. Erau lucrǎtori în
carierele de piatrǎ, zidari, terasieri, dulgheri, fierari şi tǎbǎcari. Lor li se alǎturau cei 1.200-
1.300 de lucrǎtori la podul de la Cernavodǎ, care pe timpul iernii se întorseserǎ în Italia 139.
Numǎrul mic al italienilor stabiliţi în judeţul Constanţa, raportat de Tesi era confirmat şi de

135
Rapporto del console generale Giulio Tesi (21 apr. 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, pp. 406-407.
136
Ibidem.
137
Giulio Tesi, Emigrazione nel distretto consolare din Galatz nel 1893, în “Boll. MAE”, 1894, p. 97.
138
Judeţele componente ale districtului consular Galaţi erau Bacǎu, Botoşani, Covurlui, Dorohoi, Fǎlciu, Iaşi,
Neamţ, Putna, Roman, Suceava, Tecuci, Tutova, Vaslui, care alcǎtuiau regiunea istoricǎ a Moldovei; Brǎila,
judeţ din Muntenia; Tulcea şi Constanţa, care constituiau Dobrogea.
139
Emigrazione e colonie, 1893, p. 407.

66
recensǎmântul din mai 1890, când se înregistraserǎ doar 45 de italieni stabiliţi la nivel
judeţean, dintre care 25 în oraşul Constanţa 140. În privinţa, afirmaţiei lui Tesi cǎ la Galaţi
foarte puţini italieni mai locuiau în 1892 în oraş, cifrele recensǎmintelor din 1890 şi 1899 îl
contrazic, numǎrul locuitorilor italieni fiind de 385, respectiv 346 persoane, ceea ce situa
comunitatea din Galaţi în 1899, pe a treia poziţia dupǎ Bucureşti (2.013) şi Constanţa
(349) 141. Mulţi italieni din Moldova erau angajaţi de Società Veneta, care obţinuse mai multe
lucrǎri în România, în 1892, în special în judeţul Bacǎu. Un grup de 150 de lucrǎtori, care
aştepta sǎ i se mai alǎture şi alţii, erau angajaţi în construcţii în apropierea oraşului Bacǎu.
În anul urmǎtor se ştie cǎ o parte dintre ei se aflau la Constanţa, ca lucrǎtori ai unui
conaţional: “Un tal signor Costamagna vi acquistò una vasta fabbrica per la concia delle pelli
– se scria în acelaşi raport consular – impiegandovi un buon numero d’operai quasi tutti
italiani; ed il signor Pietro Monti di Voghera, in società con altri italiani, vi fece importanti
affari in commissione ed anche per proprio conto, tanto d’importazione che d’esportazione.
Esportarono specialmente grande quantità di fieno per l’Italia, ed anche per conto del
governo francese” 142. Graţie activitǎţilor acestor doi italieni, “si notò nel 1893 un qualche
progresso in quella piccola (...) colonia” italianǎ, a cǎrei creştere numericǎ era aşteptatǎ în
anul urmǎtor odatǎ cu iniţierea “dei lavori del porto di Constanţa, da cominciarsi, pare, nella
prossima primavera, potranno richiamare nel 1894 un maggior numero di nostri operai in
quella città” 143.
În 1893, alǎturi de provinciile Belluno şi Udine, din regiunea Veneto, au mai furnizat
emigranţi provinciile Treviso, Vicenza şi Padova, dupǎ cum relata consulul român din
Veneţia: “la grande maggioranza degli operai Italiani, che ogni anno partono per la Romania,
proviene dalle Provincie di Udine, Belluno, Treviso, Vicenza e Padova” 144. Într-un raport al
autoritǎţilor române se înainta cifra de circa 1.200 de italieni, care în vara anului 1893 se
aflau la lucru în oraşele Brǎila, Bacǎu, Focşani, Tulcea, Constanţa şi împrejurimile
acestora 145.

140
ANIC, DGS, ds. 1564/1890, ff. 6, 11, 18, 51, 55.
141
Idem, 1563/1890, ff. 21-22; Leonida Colescu, Recensǎmântul general al populaţiei României [în cont.
Recensǎmântul general], Institutul de Arte Grafice “Eminescu”, Bucureşti, 1905, pp. 382, 384, 406-410.
142
“Boll. MAE”, 1894, p. 97.
143
Ibidem.
144
AIDMAE, Fond Roma, vol. 240, Nota verbalǎ din 13 decembrie 1893, Veneţia.
145
ANIC, DPSG, ds. 120/1912.

67
 Situaţia emigraţiei temporare din regiunile istorice ale României, Moldova şi
Dobrogea raportatǎ de consulul Giulio Tesi în 1894 indica existenţa unei tradiţii deja
conturate a deplasǎrii muncitorilor din Veneto şi Friuli, care an de an soseau pentru a lucra în
timpul verii în fabrici, lucrǎri publice şi de cǎi ferate. Cifrele şi tipurile de meserii în care
erau angajaţi italienii le prezentǎm în Tabelul 6.

TABEL 6. Emigraţia temporarǎ italianǎ în Moldova, Dobrogea şi judeţul Brǎila în 1894

TIPUL DE LUCRU ŞI /SAU LOCUL UNDE ERAU NUMǍRUL
ANGAJAŢI LUCRǍTORII ITALIENI
Linia feroviarǎ în construcţie Galaţi-Bârlad (Moldova) 522
Brǎila şi lucrǎrile la podul Barboşi de pe linia feratǎ Brǎila-Galaţi (Muntenia şi 300
Moldova)
Constanţa şi restul judeţului, în carierele de piatrǎ, la podul de fier în construcţie 1.500
peste Dunǎre între Feteşti şi Cernavodǎ (Dobrogea)
Sulina 14
Bacǎu, la cazǎrmi, la noul canal, la calea feratǎ şi noul pod 100
Iaşi şi restul judeţului, în construcţii publice, calea feratǎ, tunelul Cucuteni şi 1.200
fabrica de cǎrǎmizi
Focşani, la cazǎrmi şi construcţiile publice şi private 200
Târgu-Ocna şi restul judeţului Bacǎu, la fabricarea cǎrǎmizilor, cǎi ferate, 875
cariere de piatrǎ etc.
Lucrǎtorii de la Società veneta în construcţii în judeţul Galaţi 145
TOTAL 4.856
Sursa: “Bollettino del Ministero degli Affari Esteri”, 1894, p. 96.

Totalul redat de consulul Tesi erau unul realtiv, acestuia putându-i-se adǎuga numǎrul
celor aflaţi în localitǎţile mai îndepǎrtate sau mai puţin frecventate, care era mai dificil de
verificat. Cu toate acestea se poate observa o sporire considerabilǎ a emigranţilor italieni din
1894 comparativ cu cei 1.420 italieni câţi fuseserǎ menţionaţi în 1893 de consulul Tesi 146.
Aceastǎ diferenţǎ se datora sosirii la lucrarea de construire a podului peste Dunǎre a peste
1.000 de lucrǎtori, dar atrage atenţia şi numǎrul crescut al celor prezenţi pentru lucrǎrile de
construcţii din judeţul Iaşi.
Emigraţia temporarǎ din districtul consular Galaţi ajungea în 1895 la circa 7.000
indivizi. Majoritǎţii venete i se alǎturau piemontezi, napoletani, abruzzezi şi unii toscani. Un
grup consistent de italieni din localitatea Rocche şi din împrejurimi, provincia Aquila era
angajat la construirea cǎii ferate Focşani-Odobeşti şi a gǎrilor 147. Depǎşeau cu peste 2.000 de

146
Giulio Tesi, Emigrazione nel distretto consolare din Galatz nel 1893, în “Boll. MAE”, 1894, pp. 96-97.
147
Mario Arpea, Alle origini dell’emigrazione abruzzesi. La vicenda dell’altipiano delle Rocche, “Quaderni di
Affari sociali internazionali, vol. 16, Franco Angelli Editore, Milano, 1987, p. 28.

68
persoane emigraţia din anul anterior şi cu peste 5.500 pe cea din 1893. Numǎrul celor
angajaţi în construirea podului peste Dunǎre, sub direcţia lui Anghel Saligny, ajunseserǎ la
peste 2.000 persoane, o cifrǎ care sporea cu peste 500 de persoane faţǎ de anul anterior.
Dintre aceştia mulţi ar fi provenit din Puglia, potrivit datelor culese din arhivele naţionale din
Constanţa de cǎtre Marian Moise 148. Ceilalţi italieni erau de obicei angajaţi în lucrǎri de
construire a cǎilor ferate, tunelurilor, podurilor, canalelor, construcţiilor publice şi private, în
saline, cariere de piatrǎ, fabrici de cǎrǎmizi etc 149.
Între 1894-1895, societǎţile italiene de contractat şi administrat lucrǎri publice în
România au ocupat prima poziţie printre firmele concurente, însǎ adjudecarea realizatǎ în
primǎvara anului 1896 de cǎtre firma francezǎ Hallier din Paris a lucrǎrilor la portul
Constanţa, a fǎcut ca balanţa sǎ se încline din acel moment în favoarea francezilor, dupǎ cum
arǎta raportul ministrului Beccaria Incisa 150. În acel final de veac, în România se aflau
angajaţi în diferite lucrǎri de construcţii un numǎr important de ingineri strǎini. În 1896,
numai pentru construirea cǎilor ferate române fuseserǎ angajaţi 116 ingineri, dintre care 23
italieni (4 ingineri şefi şi 19 asistenţi). Alţi specialişti italieni se aflau la Bucureşti: 2 ingineri,
un topograf, 2 desenatori, plus 2 ingineri italieni naturalizaţi români; şi la Iaşi, 3 ingineri
italieni. În acest fel, creşterea continua a prezenţei antreprenorilor italieni atrǎgea dupǎ sine
creşterea lucrǎtorilor italieni din România. Seriozitatea lucrǎtorilor italieni a determinat şi
firmele de alte naţionalitǎţi decât cele italiene sǎ îi prefere ca angajaţi. Astfel încât o bunǎ
parte din executarea operelor publice din România a fost asiguratǎ în bunǎ mǎsurǎ de
concursul lucrǎtorilor italieni 151.
În 1896, emigraţia italianǎ din Moldova şi Dobrogea s-a mai diminuat comparativ cu
anii precedenţi, în care am vǎzut cǎ se înregistraserǎ prezenţa a circa 7.000 de persoane în
1895 şi 5.000 în 1894. O explicaţie datǎ de reprezentanţii diplomatici italieni a fost
concurenţa acerbǎ fǎcutǎ în acel an de lucrǎtorii bulgari, care se îndreptau pe Dunǎrea spre
porturile româneşti, iar de aici se rǎspândeau în întreg teritoriul, dar şi faptul cǎ din aprilie
1896 numǎrul lucrǎrilor a fost mai scǎzut decât în anii precedenţi. În acel an, pe lângǎ
148
Potrivit unor date culese din arhivele naţionale din Constanţa de cǎtre Marian Moise, numǎrul italienilor
participanţi la construirea podului de la Cernavodǎ ar fi fost de aproximativ 1.300 persoane (Marian Moise,
Constanţa veche. Restituiri necesare, Editura Menora, Constanţa, 2001, p. 252).
149
Giulio Tesi, Immigrazione italiana nel distretto di Galatz nell’anno 1895, în “Bollettino M.A.E.”, nr. gen.
76, marzo 1896, p. 160.
150
Rapporto di Emanuele Beccaria Incisa, Lavori pubblici in Romania, în “Bollettino M.A.E.”, 1896, p. 125.
151
Ibidem, p. 126.

69
lucrǎrile mai importante din portul Constanţa şi liniile ferate în construcţie pe rutele Bârlad –
Galaţi, Râmnicu Vâlcea – Cǎlimǎneşti, Piteşti – Curtea de Argeş, Dorohoi – Iaşi (aproape
finalizatǎ), puţine au fost lucrǎrile publice şi private de o mai mare anvergurǎ. La începutul
primǎverii, societǎţile de construcţii, în special cele ale antreprenorilor şi inginerilor italieni,
au preferat pǎstrarea angajaţilor deja aflaţi în serviciul lor, de a cǎror prestaţie erau mulţumiţi,
fǎrǎ a mai face noi angajǎri importante. În plus, lucrǎrile feroviare în curs din 1896-1897 au
fost mai puţin extinse decât cele anterioare, iar pentru acestea italienii care se gǎseau deja în
România erau suficienţi pentru eventuale noi angajǎri. Acest fapt a fǎcut dificilǎ gǎsirea unui
loc de muncǎ pentru cei care soseau pe cont propriu fǎrǎ un angajament prestabilit. Pentru a
se putea asigura de existenţa unui loc de lucru odatǎ sosiţi în România, unii italieni s-au
adresat Legaţiei italiene din Bucureşti pentru a afla dacǎ era convenabil sǎ mai cǎlǎtoreascǎ
pânǎ aici sau nu 152.

TABEL 7. Emigraţia temporarǎ italianǎ din districtul consular Galaţi

(judeţul Brǎila, Moldova şi Dobrogea) în 1896
LOCUL ÎN CARE SE AFLAU LA LUCRU ITALIENI NUMǍRUL
LUCRǍTORILOR
Galaţi 116
Cariera de pietriş de pe râul Peret în apropiere de satul Iveşti, jud. Galaţi 50
Brǎila 150
Barboşi (între Galaţi şi Brǎila) 104
Tecuci 35
Constanţa 220
Sulina 30
Iaşi 1.000
Bacǎu 65
Linea feroviarǎ în construcţie Galaţi-Bârlad 165
Bereşti (Bârlad) 50
Bârlad 214
Târgu-Ocna (jud. Bacǎu) 530
Vaslui 11
Fǎlticeni 13
Mǎlini 100
Angajaţi la Società Veneta din Dorohoi, Stânişoara (Fǎlticeni) şi Cernavodǎ 160
Roman şi rǎspândiţi prin Moldova Circa 200
Carierele de piatrǎ de la Turcoaia şi Iacobdeal (Muntele Mǎcin, Dobrogea) Circa 100
Total Circa 3.314
Sursǎ: “Bollettino del Ministero degli Affari Esteri”, 1897, p. 151.

152
Rapporto di Emanuele Beccaria Incisa, Emigrazione in Romania, în “Boll. M.A.E.”, 1897, pp. 219-220.

70
 O atenţie particularǎ a fost acordatǎ emigraţiei italiene din România în 1897, când în
fiecare lunǎ a fost publicat de Bollettino del Ministero degli Affari Esteri câte un raport
consular sau o ştire privitoare la acest fenomen. În februarie 1897, raportul publicat de
consulul general la Galaţi, Giului Tesi, oferea datele care confirmau diminuarea numǎrului de
emigranţi din 1896, dupǎ cum se poate observa din tabelul 7.
Se menţineau printre exponenţii emigraţiei sezoniere cei din Veneto, care de câţiva
ani alegeau sǎ rǎmânǎ în România din martie pânǎ în noiembrie, în perioada anului în care
temperatura le putea permite sǎ lucreze în aer liber. În 1897, a fost semnalat un mic procent
de piemontezi, dar noutatea o reprezentau un numǎr de meridionali, în special din provinciile
adriatice. Locurile de muncǎ disponibile în acel an se gǎseau în Galaţi la cheiurile de pe
Dunǎre, sub antrepriza societǎţii Fratelli Camiz d’Ancona, la canalizare, la diverşi
producǎtori, la construcţiile de drumuri şi cale feratǎ; în Brǎila, la firma Fratelli Camiz, la
uzina de apǎ (filtre şi rezervoare), la firma Ferrero antreprenoare a docurilor şi în unele
fabrici; la Barboşi se continuau lucrǎrile la calea feratǎ sub antrepriza firmei Giachetti e
Bertolero, unde erau angajaţi ca zidari, pietrari şi lucrǎtori la terasamente; la Tecuci la
construcţia noii cazǎrmi aflatǎ în antrepriza italianului Soldan.
La Constanţa erau angajaţi de firma Hallier care primise în antreprizǎ lucrǎrile la port,
alţi 139 de lucrǎtori se aflau în carierele de piatrǎ din apropiere şi circa 10 lucrǎtori la
tǎbǎcǎria italianului Costamagna; la Sulina la noua cazarmǎ; în Iaşi la construcţiile
abatorului, ale universitǎţii, ale şcolii tehnice şi ale teatrului naţional, în fabricile de cǎrǎmidǎ
şi la cǎile ferate; la Bacǎu la canalizare şi la noul teatru; la linia feratǎ Galaţi-Bârlad din
antrepriza firmei Curti, Mattioli e Co. din Roma, la podurile în lemn, la extracţia de pietriş şi
sǎpǎturi de pǎmânt; la Târgu Ocna în salinele de sare, la carierele de piatrǎ, la cǎile ferate şi
în exploatarea forestierǎ; angajaţi de Società veneta la ridicarea podurilor metalice, la
construirea docurilor. Cei care lucrau la construirea porturilor, ca zidari, mineri, pietrari sau
şefi de echipe câştigau de regulǎ între 2 şi 12 franci zilnic 153. Alte 200-300 de muncitori, care
figureazǎ în finalul tabelului 7, erau angajaţi în construirea cazǎrmii de artilerie din Roman
sub antrepriza inginerilor Fantoli şi Villa, dar şi în diferite cariere de piatrǎ de pe cuprinsul
Moldovei sau în cele din Dobrogea, de la Iacobdeal şi Turcoaia.

153
Rapporto di Giulio Tesi, Immigrazione temporanea italiana nel distretto consolare di Galatz nel 1896, în
“Boll. MAE”, 1897, pp. 151-153; Raporto di Beccaria Incisa, Emigrazione in Romania, în “Boll. MAE”, aprile
1897, p. 219, Raporto di Beccaria Incisa, Emigrazione in Romania, în “Boll. MAE”, maggio 1897, p. 249.

71
 TABEL 8. Italieni intraţi în Romania între 1 ianuarie 1896 şi 1 ianuarie 1897
STAŢII VAMALE NUMǍRUL STAŢII VAMALE NUMǍRUL
INTRǍRILOR INTRǍRILOR
Brǎila 24 Mihǎileni 9
Burdujeni 217 Oituz 98
Calafat 87 Olteniţa 7
Cǎlǎraşi 2 Pǎiuş 142
Caraomer (Negru Vodǎ) 1 Predeal 5.357
Cernavodǎ 72 Prisǎcani 9
Constanţa 373 Râul Vadului 589
Corabia 1 Silistra-Nove 13
Cornu Lungu 14 Sulina 3
Dorna 4 Tulcea 3
Galaţi 79 Turnu Mǎgurele 8
Giurgiu 7 Turnu Severin 89
Giuvala 29 Vârciorova 680
Iaşi 12 Zimnicea 2
Total general 7.931
Sursǎ: “Bollettino del Ministero degli Affari Esteri”, 1897, pp. 629-630.

Exponenţi ai unei emigraţii temporare, dar mai ales sezoniere, italienii soseau de
obicei primǎvara când se relua sau erau iniţiate cele mai multe lucrǎri. Puţini erau cei care
dupǎ ce gǎseau un loc de lucru stabil rǎmâneau în timpul iernii. Cu o rezidenţǎ de doar câteva
luni pe an în România, cei mai mulţi nu considerau necesar sǎ se prezinte vreunui birou
consular, ceea ce a condus la imposibilitatea de a se putea controla numǎrul lor real şi
perioada de şedere. Pentru realizarea unei statistici a italienilor din România din perioada 1
ianuarie 1896 – 1 ianuarie 1897, Legaţia italianǎ din Bucureşti a utilizat datele primite de la
Ministerul de Interne român, care înregistrase intrǎrile prin punctele vamale, redate în tabelul
8, obţinute prin prezentarea paşapoartelor pentru validare în diferite birouri vamele din
România. În cazul ieşirile, formalitatea de prezentare a paşaportului nu mai era cerutǎ, fiind
imposibil de apreciat câţi şi dupǎ cât timp din cei intraţi pe parcursul anului 1896 pǎrǎsiserǎ
ţara. Celor 3.314 italieni înregistraţi în districtul consular Galaţi, li se alǎturau cei din
districtul Legaţiei italiene din Bucureşti, din Muntenia şi Oltenia, regiunile din sudul şi sud-
estul României 154. Se ajungea la o cifrǎ de 7.931 indivizi, care indica cu aproximaţie numǎrul
italienilor intraţi în 1896 în România. Însǎ cifra nu reflecta o numǎrare riguroasǎ, întrucât

154
Judeţele care intrau în administraţia districtului Legaţiei din Bucureşti erau cele ale Munteniei (fǎrǎ Brǎila) şi
Olteniei: Argeş, Buzǎu, Dâmboviţa, Dolj, Gorj, Ialomiţa, Ilfov, Mehedinţi, Muscel, Olt, Prahova, Râmnicu
Sǎrat, Romanaţi, Teleorman, Vâlcea, Vlaşca.

72
foarte mulţi lucrǎtori italieni, în special cei care veneau din Bulgaria, treceau neobservaţi
graniţele, fǎrǎ sǎ le fie solicitatǎ prezentarea vreunui document.
Examinarea tabelului 8, indicǎ o majoritate a intrǎrilor realizatǎ prin vǎmile de la
Predeal (5.357) şi Vârciorova (680), cele douǎ puncte de frontierǎ românǎ care erau capǎt de
linie pentru douǎ trasee feroviare care traversând Austro-Ungaria, puneau în legǎturǎ directǎ
Italia şi România. Marea majoritatea a acestor 6.037 de indivizi, care treceau graniţa
româneascǎ prin cele douǎ puncte menţionate era alcǎtuitǎ din lucrǎtori care proveneau direct
din Italia. Lor li se mai alǎturau cei care dupǎ ce terminau o lucrare într-o altǎ ţarǎ, nu
gǎseau nimic de lucru acolo sau erau nevoiţi sǎ o abandoneze din cauza tulburǎrilor social-
politice şi a lipsei de siguranţǎ socialǎ (cum s-a întâmplat în Imperiul Otoman în 1896),
îndreptându-se spre România cel mai adesea din Turcia, Bulgaria şi Ungaria pentru a-şi
încerca norocul. Din totalul celor 7.931 muncitori italieni aflaţi în România, dacǎ lǎsǎm de-o
parte grupul celor 3.314 italieni amintiţi mai devreme în districtul consular al Galaţiului, se
ajunge la un alt grup de 4.623 lucrǎtori rǎspândiţi în districtul Legaţiei italiene din Bucureşti.
În raportul ministrului italian la Bucureşti, Emanuele Beccaria Incisa, se menţiona cǎ puţini
dintre aceşti emigranţi erau însoţiţi de familiile lor, din cauza ocupaţiilor lor foarte instabile.
Cei mai mulţi erau zidari, pietrari, mineri sau muncitori nespecializaţi, care îşi cǎutau de
lucru în construcţiile de edificii, poduri, linii ferate, drumuri, cariere de marmurǎ şi de piatrǎ
sau în puţinele mine în funcţiune care se gǎseau în România la acea vreme 155.
Situaţia se modifica din nou în 1897, când viceconsulul la Budapesta, Vittore
Agostino Tattara, menţiona în raportul sǎu cǎ un numǎr de 5.000 de emigranţi, în special din
Abruzzo, s-au îndreptat spre România şi alţi 3.000 spre Bulgaria în încercarea de a gǎsi de
lucru, însǎ cererea lor era superioarǎ ofertei de lucru. Deşi numǎrul imigranţilor din România
a crescut în acel an, posibilitatea de a se angaja a fost scǎzutǎ, ceea ce i-a obligat pe mulţi sǎ
revinǎ în Italia, via Budapesta, ceea ce a condus la prezentarea a circa 1.000 de italieni
consulatului din Budapesta întorşi din România şi Bulgaria, care doreau sprijin pentru
continuarea drumului pânǎ acasǎ 156. Asupra aceleiaşi chestiuni atrǎgea atenţia consulul Tesi,

155
Rapporto di Emanuele Beccaria Incisa, Emigrazione italiana in Romania, în “Boll. MAE”, 1897, pp. 629-
630; R. Dinu, op. cit., p. 329.
156
Rapporto di Vittore Agosto Tattara, Emigrazione in Ungheria, Bulgaria e Romania, în “Boll. MAE”, 1897,
pp. 312-313.

73
potrivit cǎruia numeroşi muncitori, în special din Abruzzo şi Puglia, soseau în România fǎrǎ
a fi însoţiţi de un contract de muncǎ cu antreprenorii de lucrǎri publice 157.
De menţionat cǎ uneori aceşti emigranţi erau greşit informaţi de cǎtre primarii din
comunele de rezidenţǎ sau de unii particulari din cauza încrederii acestora în ziarele care
publicau ştiri preluate parţial din rapoartele agenţilor diplomatici, din care reţineau doar cǎ
era foarte uşor pentru un muncitor sǎ îşi gǎseascǎ o ocupaţie bine plǎtitǎ în România. De
aceea, autoritǎţile diplomatice şi interne încercau mereu sǎ îi sfǎtuiascǎ pe muncitori sǎ nu
pǎrǎseascǎ Italia înainte de a fi siguri cǎ urmau sǎ fie angajaţi. Din acest motiv, ministrul
Beccaria Incisa a publicat în februarie 1898 Bollettino del Ministero degli Affari Esteri o listǎ
a principalelor firme de construcţii din România, care aveau luate în antreprizǎ construcţii de
clǎdiri, poduri şi cǎi ferate, şi cǎrora cei interesaţi sǎ vinǎ la lucru aici li se puteau adresa
direct pentru a şti de câţi muncitori aveau nevoie pentru viitoarele lucrǎri.
Principalele firme italiene, române sau strǎine care utilizau serviciile lucrǎtorilor
italieni şi care îşi aveau sedii în 1898 la Bucureşti erau Societatea românǎ de construcţii şi
lucrǎri publice, cu sediul administrativ în Palatul Nifon, Società veneta per imprese e
costruzioni pubbliche, aflatǎ în Strada Vamei, nr. 5, firma Pellerin cu sediul în Strada Piaţa
Amzei, nr. 3, şi Società Five-Lille. Alte firme specializate în sectorul construcţiilor din
România erau firma francezǎ din Constanţa A. Hallier, care dupǎ ce îşi adjudecase în
primǎvara anului 1896 lucrǎrile la port, a oferit unui inginer italian lucrǎrile de extracţie şi
prelucrare a pietrei în blocuri artificiale, pentru o sumǎ de circa 500.000 lire italiene; în
Moldova se aflau firma italianǎ Locatelli e Bouvier la Comǎneşti, firma Frattelli Camiz din
Palanca, firma Rizzardo e Durando din Târgu-Ocna şi firma Curti e Mattioli din Galaţi; în
Muntenia firma lui Ferruccio Ferrero din Brǎila, cel care era preşedintele Camera Italiana di
Arti, Commercio&Industria in Romania, iar în Oltenia, firmele care angajau italieni erau
Silberberg din Râmnicu Vâlcea şi cea a inginerului Cantacuzino din Cǎlimǎneşti. Pentru a
beneficia de itinerarul ale cǎrui costuri erau minime, Beccaria Incisa recomanda italienilor sǎ
opteze pentru ruta Cormons-Pest-Predeal, dacǎ plecau din Italia centralǎ şi de nord, sau pe
mare pentru cei care plecau din sudul Italiei, inclusiv Sicilia, îmbarcându-se pe vasele de la
Navigazione generale care soseau în portul Constanţa 158.

157
Giulio Tesi, Emigrazione in Romania, în “Boll. MAE” 1897, p. 581.

74
 TABEL 9. Emigraţia temporarǎ italianǎ din districtul consular Galaţi în 1897
SOCIETǍŢILE SAU TIPUL DE LUCRǍRII NUMǍRUL
LOCALITǍŢILE UNDE ERAU
ANGAJAŢI MUNCITORI ITALIE
Firma italianǎ Curti e Mattioli Construcţia liniei ferate Galaţi-Bârlad şi
staţia de pietriş de la Iveşti, jud. Galaţi 160
Firma Hirsch Linia feratǎ Galaţi-Bârlad 120
Firma Grünbaum Drumuri din Galaţi 98
Firma italianǎ Vincenzo Lapenna Drumuri din Galaţi 22
Societatea inginerului Ştefǎnescu Canalizare în Galaţi 12
Societatea Isvoreanu şi Joanescu Cazǎrmi în Galaţi 26
Ditta italiana dei Fratelli Giachetti Lucrǎri la podul feroviar de la Barboşi, pe ruta
Brǎila-Galaţi 300
Firma italianǎ Fratelli Camiz Lucrǎri în Brǎila, Galaţi şi Palanca –
purificarea apei, în fabrici, construcţii de
drumuri, docuri şi cǎi ferate 700
Firma italianǎ Ferruccio Ferrero Lucrǎri în Brǎila, Galaţi, Greci, Blasova –
lucrǎri publice, lucrǎri de terasament, prelucare
blocuri de piatrǎ, cariere de piatrǎ, mine 118
Società veneta Lucrǎri în Cernavodǎ, Stânişoara, Bacǎu,
Târgu-Ocna, Moineşti, Glod lângǎ Pucioasa –
lucrǎri de terasament, construcţia podului de 130
fier
Firma italianǎ G. Trolli e C. Scolari Lucrǎri în Slǎnic (Bacǎu) şi Iaşi – fabrici,
lucrǎri de terasament, prelucrare pietre, lucrǎri
pentru fierari şi tâmplari 215
Firma italianǎ Locatelli e Bouvier Construcţia cǎii ferate – linia Comǎneşti-Palanca 300
Firma italianǎ Rizzardi e Durando Lucrǎri în Comǎneşti – construcţii feroviare,
fundaţii pneumatice 89
Firma italianǎ Carotta Cazǎrmi Tecuci – fortificaţii la Roman 100
Întreprinderea inginerului italian Cariere de piatrǎ la Piatra Roşie (Cerna), 75
D’Amelio jud. Tulcea
Întreprinderea inginerului Daniel Cariere de piatrǎ la Piatra Roşie (Cerna), 50
jud. Tulcea
Întreprinderea inginerului italian Fanto Cazǎrmi din Roman – cuptoare
Villa e Co. 20
Greci, Mǎcin, Turcoaia, Iacobdeal şi Cariere de granit 1.000
împrejurimile
Constanţa Cariere de piatrǎ, lucrǎri în port, instalaţii de
electricitate, construcţii de case (includeau un 405
antreprenor principal şi 8 antreprenori secundari )
Brǎila Lucrǎri publice şi private 120
Iaşi Cuptoare, construcţii de case, drumuri şi cǎi ferate 650
Bârlad Lucrǎri publice şi private 92
Târgu-Ocna Cǎi ferate, prelucrare plǎci, exploatare forestierǎ,
salinǎ, cariere de piatrǎ 1.850
Bacǎu Lucrǎri publice 20
Vaslui Construcţii diverse 7
Sulina Lucrǎri diverse 10
TOTAL GENERAL 6.689
Sursǎ: “Bollettino del Ministero degli Affari Esteri”, 1898, pp. 199-200.

158
Rapporto di Emanuele Beccaria Incisa, Emigrazione in Romania, în “Boll. MAE”, 1898, pp. 172-174; Idem,
Lavori pubblici in Romania, în “Boll. M.A.E.”, febbraio 1896, p. 125.

75
 În pofida avertismentelor şi riscurilor prezentate de reprezentanţilor diplomatici
italieni din România şi Ungaria, raportul consulului Giulio Tesi la Galaţi demonstreazǎ o
creştere a numǎrului de muncitori angajaţi temporar la diversele firme şi societǎţi din
Moldova, Dobrogea şi Brǎila, dupǎ cum se poate observa din tabelul 9. Mulţi italieni se
aflau temporar sau stabiliţi în judeţul Constanţa, fapt demonstrat de prezenţa unui numǎr
relativ ridicat pentru a fi doar simpli cǎlǎtori, a celor 25 de bolnavi înregistraţi în decursul
anului 1898 în spitalul rural din Babadag, care nu se poate explica decât prin prezenţa unui
grup de lucrǎtori italieni în acea zonǎ 159.
Emigraţia temporarǎ italianǎ şi-a reluat vigoarea în 1897, deşi a întâlnit o concurenţǎ
crescutǎ din partea lucrǎtorilor bulgari şi în acel an. Avantajul muncitorilor italieni, însǎ, era
lucrarea de calitate recunoscutǎ de angajatori şi de autoritǎţile române, ceea ce a condus
implicit la recomandarea pe piaţa construcţiilor a noi firme italiene, care la începutul acelui
an şi-au adjudecat o serie de lucrǎri iniţiate în România. În ianuarie 1897, firmei Fratelli
Giachetti i se alocau 750.000 franci pentru lucrǎrile de terasament şi amplasarea marcajelor
pe linia feratǎ Galaţi-Bârlad, pe porţiunea Bârlad – tunelul Bereşti; în februarie 1897, pe
aceeaşi linie feratǎ, porţiunii Galaţi-Bujor îi era alocatǎ suma de 700.000 franci pentru
construirea gǎrilor şi a altor stabilimente de cǎtre firma Curti e Mattioli 160.
Cei 6.689 de muncitori italieni angajaţi în Moldova, Dobrogea şi judeţul Brǎila,
proveneau ca şi în anii precedenţi din provinciile venete şi meridionale, în special de pe
coasta napoletanǎ, dar se gǎseau şi italieni din regiunile Toscana, Emilia-Romagna (mulţi din
Modena), Umbria. Fiind în continuarea dificil de realizat o statisticǎ precisǎ a numǎrului lor
real, celor aproape 7.000 de lucrǎtori li se mai puteau adǎuga alţi 1.000 aflaţi în zone mai
îndepǎrtate, cum era cazul celor care lucrau în exploatǎrile forestiere din judeţele Bacǎu,
Neamţ, Putna, Fǎlciu sau Suceava, sau aflaţi la lucru în judeţele de graniţǎ cele mai
îndepǎrtate de Galaţi, Botoşani şi Dorohoi. Dacǎ luǎm în considerare cǎ din totalul sugerat
de aproximativ 8.000 de persoane din teritoriile districtului consular Galaţi, majoritari erau
cei din Veneto, şi confruntǎm aceastǎ cifrǎ totalului general de 84.860 emigranţi temporar

159
M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea. Geografia matematicǎ, fizicǎ, politicǎ, economicǎ şi
militarǎ, Tip. Socec, Bucureşti, 1904, p. 68.
160
Giulio Tesi, Immigrazione italiana nel distretto consolare di Galatz, în “Boll. MAE”, 1898, pp. 199-201.

76
sau periodic din Veneto în 1897, reiese cǎ aproximativ 10% dintre aceştia s-au îndreptat în
acel an spre Moldova, Dobrogea şi judeţul Brǎila 161.
Dacǎ în 1897, emigranţi din Abruzzo nu au mai fost menţionaţi, cel mai probabil şi
aceştia s-au aflat printre italienii mai sus menţionaţi, dovadǎ o ştire din 1898, care îi îndemna
mai ales pe cei din Abruzzo şi pe cei din zonele meridionale adriatice sǎ nu se mai îndrepte în
numǎr prea mare în România, dupǎ ce aceştia se interesaserǎ pe lângǎ consulul Tesi dacǎ la
lucrǎrile de la îndiguirea oraşului Galaţi pentru apǎrarea împotriva inundaţiilor cauzate de
lacul Brateş sau în orice alte lucrǎri din teritoriul acelui district consular se mai gǎseau locuri
disponibile pentru noi angajǎri. Tesi îi anunţa cǎ atât pentru aceste lucrǎri, cât şi pentru cele
hidrotehnice fluviale, nu mai erau locuri de muncǎ şi cǎ în plus numǎrul muncitorilor aflaţi în
acel oraş era deja prea mare încât erau prevǎzute unele concedieri 162. Însǎ emigraţia celor din
Abruzzo a continuat, dovadǎ o ştire din februarie 1899 a consulului general din Budapesta,
Bollatti, care menţiona cǎ majoritatea celor care traversau Ungaria pentru a se îndreptau spre
Serbia, Bulgaria şi România proveneau din provincia Aquila 163.
La finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, graţie activitǎţilor
societǎţilor fondate de Giaccomo Mosca şi fraţii Marco şi Paolo Rosazza (Rosazza-Pella),
apoi de Norza şi Rosazza, în România erau angajaţi grupuri însemnate de biellunesi pentru
exploatarea carierelor de piatrǎ sau construcţia de edificii private. În 1908, emigranţii
proveninţi din Biella, provincia Novara, regiunea Piemonte 164, lucrau fie la firma lui Atillio
Rosazza Pella, sosit în România din 1902, la ridicarea unor case din Predeal, fie la cuptoarele
de var ale firmei Rosazza-Pella de la Piatra Arsǎ 165. Provenind din localitatea omonimǎ, alţi
Rosazza care s-au mai gǎsit în România au fost Crespino Rosazza Bondibene, Guido Rosazza
Pella şi Igino Rosazza Vercellin. Alte localitǎţile din care s-a înregistrat emigraţia italienilor
biellunesi se pot identifica graţie numelor unor exponenţi ai acestei deplasǎri, oferite de

161
Emigrazione italiana all’estero avvenuta nell’anno 1897, confrontata con quella del 1896, în “Boll. MAE”,
1898, p. 571.
162
“Boll. MAE”, 1898, p. 391.
163
Rapporto del console generale in Budapest, R. Bollatti, Emigrazione italiana in Serbia, Bulgaria e Romania,
în “Boll. MAE”, 1899, p. 56.
164
Din 1859, provinciile actuate Biella, Vercelli şi Verbano-Cusio-Ossola au format provincia administrativǎ
Novara pânǎ în 1926.
165
V. Castronovo, P. Audenino, P. Corti, A. Lenni, op. cit., I, p. 100, 152; Gli italiani all’estero. 140 anni di
fotografie delle comunità italiane 1860-2000, a cura di Michele Rak, Consorzio in Lucina, Fototeca di Roma,
Roma, 2001, pp. 68-69.

77
Dizionario dei biellinesi: Campiglia Cervo, de unde emigra Natale Jacazio; localitatea
Quittengo – Giorgio Magnani în 1898; localitatea Sagliano Micca – Celestino Zorio 166.
La începutul anului 1900, mulţi italieni care nu reveniserǎ acasǎ pe timpul iernii,
sperau sǎ obţinǎ mai uşor angajarea în cazul începerii unor noi lucrǎri. De altfel, aceastǎ
situaţie era surprinsǎ nu doar de rapoartele consulare, cât şi de anchetele Ministerului de
Interne român în fabricile din Cernavodǎ, unde majoritatea italienilor angajaţi la fabricile de
ciment sau de petrol, sosiserǎ în România de mai mulţi ani 167. Însǎ din cauza unei crize
finaciaro-economice, multe lucrǎri au fost suspendate, iar unele noi erau foarte rar iniţiate.
Dificultǎţile cele mai mari s-au întâlnit la Constanţa, unde s-a dispus suspendarea majoritǎţii
lucrǎrilor la modernizarea portului, inclusiv a celor de la cariera de piatrǎ Canara, fapt ce
afectase un numǎr considerabil de lucrǎtori italieni, care solicitau tot mai des ajutor agenţiei
consulare italiene din Constanţa 168.
Statisticile emigraţiei italiene din 1900, nu au înregistrat separat reprezentanţii
emigraţiei italiene spre România, ci în cadrul grupului mai extins al Serbiei, României,
Greciei şi Turciei, unde dintr-un total de 5.018 persoane, 4.561 au fost exponenţii unei
emigraţii temporare şi restul de 457 persoane al unei emigraţii permanente 169. E dificil astfel
de stabilit câţi dintre aceştia s-au îndreptat spre România.
La începutul anului 1901, agravarea crizei financiare şi economice ce s-a abǎtut
asupra României, a avut efecte şi asupra imigraţiei italiene. Pentru a economisi Guvernul a
dispus printre altele suspendarea anumitor lucrǎri publice. S-a încercat însǎ continuarea
amenajǎrii portului Constanţa, limitat însǎ la strictul necesar. Dupǎ falimentul firmei Hallier,
lucrǎrile au fost luate în antreprizǎ de un grup de ingineri români, conduşi de Anghel Saligny,
care încheiase în 1895 lucrǎrile de la Cernavodǎ al celui mai lung pod din Europa la acea
vreme 170.

166
Guido Barberis, Maria Pia Casassa, Mariella Pautasso, Biellesi nel mondo. Dizionario biografico, II, Electa,
Milano, 1993, pp. 200, 217, 221-222.
167
ANIC, DPSG, 40/1909, ff. 69-70, 80, 98-101, 111. Vezi anexa III.A., pp. 474-479.
168
Rapporto del cav. Pappalepore Nicolai, console generale in Galatz, Emigrazione in Romania, în “Boll.
MAE”, 1900, pp. 210-211.
169
“Boll. MAE”, 1901, p. 620.
170
Ion Bulei, O istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2004, p. 106; Ventisei anni della emigrazione
italiana attraverso i provvedimenti dell’amministrazione (1901-1926). Raccolta di circolari riservata per uso
dell’amministrazione [în cont. Ventisei anni della emigrazione italiana], vol. I 1901-1919, Edizioni del
Commissariato Generale dell’Emigrazione, Roma, 1927, p. 45.

78
 Cererea de 300 sau 400 de lucrǎtori pentru construcţiile de amploare din Bucureşti
din vara anului 1900, a scǎzut considerabil în urmǎtorul sezon la doar 120 lucrǎtori implicaţi
în 30 de noi construcţii, dar majoritatea erau ridicǎri de case obişnuite, care necesitau doar 3-
4 zidari. Din cauza crizei, autoritǎţile române au încercat pe cât posibil angajarea
autohtonilor, astfel încât în contractele dintre Statul român şi antreprenorii publici era mereu
prevǎzutǎ clauza potrivit cǎreia aceştia din urmǎ trebuia sǎ apeleze la serviciile muncitorilor
români.
O altǎ mǎsurǎ luatǎ de Guvernul român a fost împiedicarea intrǎrii în ţarǎ a acelor
lucrǎtori care nu dispuneau de un contract care sǎ le asigure un loc de muncǎ. Deplasarea
italienilor era, astfel, nerecomandatǎ, excepţie fǎcând doar existenţa unor contracte semnate
în prealabil cu angajatorii sau proprietarii care îi solicitau pentru executarea unei anumite
lucrǎri. Situaţia care îi defavoriza pe emigranţii italieni în gǎsirea unor lucrǎri începuse din
1896 prin concurenţa altor lucrǎtori strǎini, în special bulgari, dar criza din 1901 o adâncise.
Nici Statul român, nici particularii nu au întreprins vreo nouǎ lucrare mai importantǎ în acel
an 171. În anul urmǎtor, circulara din 28 februarie transmisǎ de la Bucureşti prefecţilor şi
subprefrecţilor din Italia recomanda sfǎtuirea emigranţor de a nu se îndrepta spre o Românie
în crizǎ şi fǎrǎ ofertǎ de lucru, unde cei aflaţi deja erau suficienţi, iar plata lor scǎzuse pânǎ la
50 bani pe zi. Atenţionarea era menţinutǎ şi de circulara din 24 noiembrie 1902, atât pentru
România, cât şi pentru Bulgaria şi Serbia 172.
Printr-o situaţie similarǎ trecea Bulgaria, unde criza financiarǎ oprise executarea
construcţiilor mai importante, rǎmânând doar posibilitatea unur lucrǎri mǎrunte. În plus,
agentul diplomatic la Sofia, Silvestrelli avertiza asupra neseriozitǎţii firmelor angajatoare
bulgare, care suspendau foarte des plata salariilor 173. Imediat avertismentele trimise de
personalul diplomatic din România, Serbia, Bulgaria şi Ungaria cǎtre primari, prefecţi şi
comitatele comunale au anunţat emigranţilor imposibilitatea de a fi angajaţi în Bulgaria 174.
Lipsa ofertei de lucru din aceste ţǎri din anii 1901-1903 a determinat o continuǎ orientare a

171
Rapporto del marchese E. Di Beccaria Incisa, regio ministro in Bucureşti, Emigrazione in Romania, în “Boll.
MAE” 1901, pp. 264-265.
172
Ventisei anni della emigrazione italiana, vol. I, pp. 45, 79.
173
Rapporto del comm. G. Solvestrelli, regio agente diplomatico in Sofia, Emigrazione in Bulgaria, în “Boll.
MAE”, 1901, p. 621.
174
“Boll. Emigrazione”, 1902, pp. 73-74, 78.
175
Ibidem, 1903, pp. 58, 112-113.

79
muncitorilor nespecializaţi, în special a celor din Abruzzi, cǎtre lucrǎrile de la linia feratǎ din
Sarajevo cǎtre graniţa orientalǎ din Bosnia-Herţegovina 175.
Problema introducerii muncitorilor strǎini în ţarǎ a atras atenţia autoritǎţilor române
datoritǎ dificultaţilor apǎrute între angajaţi şi angajatori, a lipsei unei legislaţii bine
reglementate în ceea ce privea condiţiile de muncǎ ale muncitorilor strǎini. Petre S. Aurelian,
prim-ministru al României în perioada 2 decembrie 1896 - 12 aprilie 1897, s-a interesat de
problema muncitorilor strǎini, cǎutând sǎ stabileascǎ dacǎ aceştia erau într-adevǎr de
neînlocuit, erau consecinţa unei reale lipse a braţelor de muncǎ sau proprietarii îi aduceau
pentru a face concurenţǎ lucrǎtorilor autohtoni, uneori printr-o platǎ mai micǎ a muncii şi o
suplimentare a orelor de lucru. În acest scop, în 1902, P. S. Aurelian a înfiinţat un birou de
statisticǎ pentru urmǎrirea numǎrului total de muncitori din ţarǎ şi pentru studierea soluţiilor
care sǎ ducǎ la înlocuirea treptatǎ a numeroşilor lucrǎtori veniţi de peste hotare 176.
Datele statistice culese de Serviciul de Statisticǎ al Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor, în perioada 1904-1908, au evidenţat o schimbare în modalitatea de desfǎşurare a
emigraţiei temporare prin diferenţa importantǎ care s-a produs între proporţia lucrǎtorilor
individuali şi cei care soseau în grupuri (vezi tabel 10); an de an cei sosiţi pe cont propriu au
început sǎ depǎşeascǎ sosirile colective.
Treptat s-a modificat atât mentalitatea muncitorului temporar care spre deosebire de
cel de la jumǎtatea secolului al XIX-lea, acum era mult mai dispus sǎ îşi asume riscuri
individuale, dovadǎ a maturitǎţii sale, dar şi a modificǎrii pieţei de lucru, unde ofertele
colective s-au rǎrit, iar cele individuale s-au diversificat ca urmare a dezvoltǎrii sectorului
industrial, unde creşterea numǎrului de fabrici mici şi mijlocii a creat un nou segment în
oferta pieţii de lucru pentru emigranţii italieni îndreptaţi spre România. Astfel, între 1904-
1907, numǎrul persoanelor înregistrate s-a mǎrit ca urmare a sporirii cererii muncitorilor
calificaţi în domenii în care muncitorii români erau în continuare slab reprezentaţi. Cele mai
multe anchete întreprinse de Ministerul de Interne privind ocuparea forţei de muncǎ din
fabricile mici şi mijlocii din primul deceniu al secolului XX au evidenţiat o preponderenţǎ a
muncitorilor strǎini, mulţi dintre ei italieni.

176
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere la lucru în România (1859-1918) [în cont. Migraţii sezoniere], Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1991, pp. 112, 116.

80
 TABEL 10. Intrǎri ale italienilor în România între 1904-1908
TIPUL EMI- 1904 1905 1906 1907 1908 TOTAL MEDIA
GRANŢILOR ANUALǍ
Cǎlǎtori (excluşi 992 1.086 1.547 3.330 1.573 8.528 1.705,6
lucrǎtorii)
Lucrǎtori 992 1.248 1.479 3.487 2.973 10.179 2.035,8
individuali
Grupuri de 438 285 471 732 748 2.674 5.34,8
lucrǎtori
TOTAL ANUAL 2.422 2.619 3.497 7.549 5.297 21.384
Sursǎ: “Bulletin statistique de la Roumanie”, nr. 1, 1909, p. 161.

TABEL 11. Ieşiri ale italienilor din România între 1905-1908

TIPUL 1905 1906 1907 1908 TOTAL MEDIA
EMIGRANŢILOR ANUALǍ
Cǎlǎtori 1.254 1.451 1.888 1.673 6.266 1.566
(excluşi lucrǎtorii)
Lucrǎtori 1.135 1.640 2.590 2.612 7.977 1.994
individuali
Grupuri 208 205 138 243 794 198
de lucrǎtori
TOTAL ANUAL 2.597 3.296 4.616 4.528 15.037
Sursǎ: “Bulletin statistique de la Roumanie”, nr. 1, 1909, p. 163.

În cazul ieşirilor înregistrate în rândul lucrǎtorilor italieni, lipsesc datele privitoare la

anul 1904, datele publicate începând cu 1905. De remarcat însǎ, în cazul intrǎrilor
individuale, cǎ exceptând anul 1906 în care numǎrul ieşirilor (1.640) l-a depǎşit pe cel al
intrǎrilor (1.479), numǎrul celor intraţi a fost superior, ceea ce indicǎ o emigraţie temporarǎ
prelungitǎ de lucru, probabil reflectatǎ tocmai prin angajǎrile în sectorul industriei mici şi
mijlocii. Atrage atenţia, în rândul emigraţiilor colective, diferenţele mari dintre numǎrul celor
intraţi (732) şi celor ieşiţi (138) în 1907, respectiv 748 intrǎri şi 243 ieşiri în 1908, într-o
perioadǎ în care tulburǎrile sociale din România au culminat cu Rǎscoala din 1907, precum şi
creşterea numǎrului de italieni într-o perioadǎ în care cel al altor strǎini s-a mai diminuat
dupǎ 1907, datoritǎ modificǎrilor legislaţiei româneşti, de protecţie a muncitorilor indigeni.
Astfel, din datele publicate în “Anuarul statistic al României”, se constatǎ cǎ în 1907
cifra muncitorilor intraţi se ridica la 167.921, din care doar 20% (33.331) reprezentau intrǎri
ale grupurilor de muncitori, iar restul de 80% (134.590) intrǎri individuale. Majoritatea celor
intraţi în grup la acea datǎ proveneau din Serbia (58,95 %), Rusia (30,95 %), Austro-Ungaria
(24,88 %), Italia (17,35 %) şi Bulgaria (11,94 %). Lucrǎtorii italieni înregistraţi ca venind la
lucru în 1907 au fost în numǎr de 4.219, marea majoritate de 3.487 fiind italieni intraţi

81
individual în ţarǎ şi doar 732 în grup. Din procentajul total al strǎinilor prezenţi la lucru în
România, în 1907, italienii au reprezentat doar 2,51 % 177.
Aceleaşi date erau indicate de raportul din 1912 al inspectorului emigraţiei, G. E. di
Palma di Castiglione, care reţinea cǎ din totalul de 167.902 lucrǎtori imigranţi procentul
italienilor a fost de 2,5% iar din totalul celor 141.548 lucrǎtori emigraţi, 1,9 % a fost
procentul reprezentat de cei italieni, mai numeroşi decât cei greci, nemţi, francezi, belgieni,
ruşi, elveţieni, dar inferiori majoritǎţii austro-ungare, urmatǎ de bulgari şi turci 178. Din 1908,
statisticile privind lucrǎtorii strǎini nu mai indicǎ naţionalitatea acestora, fiind imposibil sǎ
stabilim cifra italienilor, reţinem însǎ cǎ din totalul celor 127.841 muncitori din România,
22,63% erau muncitori strǎini 179.
Dupǎ Rǎscoala din 1907, prezenţa muncitorilor strǎini s-a mai diminuat, Statul român
fiind determinat sǎ adopte o politicǎ de protecţie a muncii naţionale. În plus, Legea din 1912
pentru încurajarea industriei a stabilit cǎ fabricile subvenţionate de Stat nu puteau angaja
pentru primii 5 ani un numǎr de strǎini care sǎ fie superior proporţiei de 25% din numǎrul
total de muncitori, iar plata strǎinilor nu putea depǎşi un sfert din plata totalǎ a salariaţiilor.
Aceastǎ lege s-a impus în urma acutelor mişcǎri sociale din 1907 şi creşterii mişcǎrilor
muncitoreşti din anii urmǎtori, dar şi dupǎ sporirea numǎrului de muncitori români prin
migrarea agricultorilor spre industrie, susţinuţi şi încurajaţi de apariţia şi dezvoltarea şcolilor
de meserii. În pofida acestor modificǎri, în perioada 1908-1910, datele furnizate de
autoritǎţile române celor italiene indicǎ în continuare o prezenţǎ a emigranţilor italieni destul
de linearǎ.
TABEL 12. Mişcarea italienilor din România între 1908-1910
ANII INTRǍRI IEŞIRI
Bǎrbaţi Femei Total Bǎrbaţi Femei Total
1908 5.108 418 5.526 4.797 618 5.415
1909 4.839 579 5.413 4.728 567 5.295
1910 5.193 703 5.896 4.751 625 5.379
Sursǎ: “Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1218.

Ce procent a reprezentat imigraţia italianǎ din România se poate calcula doar pentru
anul 1908, când avem date statistice mai complete. Cifrele publicate de Bulletin statistique de

177
“Anuarul statistic al României/Annuaire statistique de la Romanie, Bucureşti”, 1909, p. 541.
178
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1194.
179
Ibidem.

82
la Roumanie din 1909, reprezentând 5.297 intrǎri şi 4.528 ieşiri corespund unui procent de
1,6 % din totalul de 325.621 persoane intrate în România şi de 1,4 % din totalul celor
312.256 persoane ieşite, un total care include atât mişcarea strǎinilor, cât şi pe cea a
românilor. Dacǎ luǎm în consideare, doar cifrele referitoare la strǎini, intrǎrile italienilor au
reprezentat 1,9 % din totalul celor 264.977 persoane şi 1,8% din totalul celor 254.190
persoane ieşite din România. Procentul cel mai ridicat înregistrat de strǎini în acel an a fost
cel al austriecilor 57% dintre intrǎri şi 58% dintre ieşiri 180. Numǎrul mai scǎzut al italienilor
din 1909, poate fi datorat circularelor de atenţionare a supraaglomerǎrii forţei de muncǎ din
acel din România 181.
În industria româneascǎ exista un nucleu puternic de muncitori strǎini, în special
austrieci şi nemţi, aduşi ca mânǎ de lucru concomitent importǎrii maşinilor industriale din
Austria şi Germania. Conform unei anchete din 1907, referitoare la angajaţii din marea
industrie, dintr-un total de 35.708 lucrǎtori angajaţi în 268 fabrici, 82,40 % erau români, 2,69
% evrei nenaturalizaţi şi 14,91 % strǎini. Ministerul Industriei şi Comerţului publica în 1907
o distribuţie a muncitorilor dupǎ naţionalitǎţi. Aceasta arǎta cǎ din cei 167.902 lucrǎtori
intraţi în România, 4.219 erau italieni, adicǎ echivalentul a 2,51 % din total, în timp ce dintre
cei 141.548 lucrǎtori ieşiţi din România, 2.728 erau italieni, adicǎ 1,93% din total. Nu se
cunoaşte însǎ care erau meseriile acestor imigranţi. În 1908, o altǎ statisticǎ prezenta numǎrul
muncitorilor strǎini, dar fǎrǎ a le mai indica naţionalitatea. Din cei 127.841 lucrǎtori, 54,67 %
erau români, 19,70 % evrei români nenaturalizaţi şi restul de 22,63 % diverşi strǎini 182. Din
punct de vedere numeric, printre lucrǎtorii strǎini sosiţi în România, italienii ocupau des a
treia poziţie dupǎ bulgari şi sârbi 183. O dovadǎ a numǎrului important de lucrǎtori strǎini din
România, printre care şi italieni, o reprezenta editarea în cinci limbi diferite, românǎ, italianǎ,
germanǎ, englezǎ şi francezǎ, a suplimentului Curierul Financiar, Monitorul Protestelor din
România între 3 ianuarie-15 august 1910 184.
Toţi aceşti lucrǎtori exponenţi ai unei emigraţii temporare îşi trimiteau cea mai mare
parte a salariilor primite familiilor rǎmase în Italia. Unii muncitori, în special tǎietorii de
180
“Bulletin statistique de la Roumanie”, seria III, nr. 1, Albert Naur, Bucureşti, 1909, pp. 160-163.
181
Ventisei anni della emigrazione italiana, vol. I, p. 331.
182
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1194.
183
Cf. Ecaterina Negruţi, Travailleurs italiens en Roumanie avant la première guerre mondiale [în cont.
Travailleurs italiens], în “Revue Roumaine d’Histoire”, tom XXV, nr. 3, 1986, p. 227.
184
George Bǎiculescu, Georgeta Rǎduicǎ, Neonila Onofrei, Publicaţiile periodice româneşti (ziare, gazete,
reviste), tom II Catalog alfabetic 1907-1918. Supliment 1790-1906, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 427

83
lemne, aduceau cu ei la revenirea în ţarǎ, suma economisitǎ de-a lungul unei stagiuni de
lucru, alţii preferau sǎ trimitǎ unele sume cu ajutorul serviciului poştal. Plǎtind o taxǎ de 0,25
lire pentru fiecare 50 de lire sau între 1,50-2 lire pentru o sutǎ de lire 185, sumele totale
expediate în anii 1908-1909, 1909-1910 şi 1910-1911 au fost:

TABEL 13. Sumele expediate de muncitorii itaieni în patrie

Anii Numǎrul manadatelor poştale Valoarea totalǎ, în lire aur, a
mandatelor expediate
1908-1909 15.353 1.554.633,64
1909-1910 26.286 1.667.313,92
1910-1911 18.202 1.596.679,62
Sursǎ: Boll. Emigrazione, 1912, p. 1222.

Emigraţia italianǎ temporarǎ sau sezonierǎ cǎtre România a cunoscut un declin în

1914 din cauza izbucnirii Primului Rǎzboi Mondial. La 27 septembrie 1914, un angajat al
Poliţiei Generale din Bucureştiera informat cum Guvernul Italian a oprit plecarea din ţarǎ a
tuturor bǎrbaţilor cu vârste cuprinse între 18 şi 45 ani. O circularǎ a Ministerului Afacerilor
Externe italian din 6 iunie 1915 era trimisǎ reprezentanţelor sale, inclusiv celor din România,
în care era anunţat transportul gratuit cu trenul şi rambursarea cheltuielilor pentru transportul
marin efectuat cu Società Italiana di Navigazione 186. La începutul lunii decembrie, italieni
din afara Italiei, printre care şi cei din România, au început sǎ rǎspundǎ ordinelor de
recrutare, astfel o parte dintre ei s-au întors în Italia. În ianuarie 1915, italieni din Bucureşti
erau înştiinţaţi de cei de acasǎ cǎ emigraţie sezonierǎ nu se mai putea desfǎşura în acel an,
deşi unii încercaserǎ sǎ plece, pentru cǎ începând cu luna ianuarie erau opriţi la graniţǎ
bǎrbaţii cu vârste de pânǎ la 42 ani şi ajungând în martie la cei cu vârste de pânǎ la 44 ani 187.
Odatǎ cu intrarea României în rǎzboi, în august 1916, numǎrul italienilor s-a diminuat
considerabil din lipsa locurilor de muncǎ, ei solicitând vizele pentru întoarcerea în Italia,
printre care s-au aflat Ponta Tiziano, zidar din Bucureşti, domiciliat în str. Laptelui, nr. 17,
Agata Ponta şi Domenico Caligaro, angajaţi ai fabricii de cǎrǎmidǎ Bischoff din Ploieşti 188.

185
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1221.
186
Ventisei anni della emigrazione italiana, vol. I, pp. 511-512.
187
ANIC, DPSG, ds. 120/1912, f. 93.
188
Idem, ds. 984/1916, f. 17.

84
 I.3.b. Geografia emigraţiei permanente italiene din teritoriile româneşti: între
locuri de plecare şi cele de stabilire. Alǎturi de emigraţia sezonierǎ şi temporarǎ, s-a
manifestat în aceastǎ perioadǎ fenomenul emigraţiei permanente, determinat de stabilirea
unor familii de italieni fie deliberatǎ, fie hotǎrâtǎ ulterior sosirii. Aşa cum am vǎzut deja, în
unele situaţii cele douǎ tipuri de emigraţii s-au suprapus şi s-au completat reciproc, prin
revenirea unor exponenţi ai emigraţiei temporare şi stabilirea lor în cadrul unor localitǎţi
române, fǎrǎ a exista acolo în prealabil o comunitate italianǎ, ci cel mai adesea aceasta a luat
naştere treptat prin alǎturarea rudelor şi a altor familii din zonele de origine, chemate de
aceştia sau atrase de reuşita celor mai devreme veniţi. În cazul emigraţiilor permanente
deliberate, prin strǎmutarea unui grup mai important de familii dintr-o provincie italianǎ într-
o localitate românǎ, fenomenul s-a datorat iniţiativelor unor privaţi, însǎ doar un caz a
cunoscut proporţii considerabile şi a rǎmas unic prin desfǎşurarea lui, cel al italienilor din
Rovigo emigraţi în satul Corneşti, judeţul Iaşi şi transferaţi în satul Cataloi, judeţul Tulcea 189.
În rândurile ce urmeazǎ vom încerca sǎ surprindem care au fost locurile de stabilire ale
italienilor în Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea.
Aşa cum am mai menţionat, primele episoade ale stabilirii unor italieni în România s-
au petrecut în urma emigraţiei trentine din Transilvania, când un grup de 6 pietrari s-a stabilit
în satul Albeşti, judeţul Muscel, iar alţii în Câmpulung.
În lipsa unor statistici generale oficiale concludente privind emigraţia italianǎ
temporarǎ sau permanentǎ, puţinele instrumente statistice care ne pot servi unei analize a
evoluţiei fenomenului emigraţiei permanente rǎmân anchetele întreprinse de autoritǎţile
române la nivel naţional unite celor italiene, în anii 1871, 1881 şi 1891, şi mai ales
recensǎmântul general din 1899, singurul instrument statistic oficial complet privitor la
numǎrul rezidenţilor italieni din perioada studiatǎ, cǎruia îi vom alǎtura statisticile generale
din anii 1893, 1894, 1895, 1896, 1897, 1899 şi 1907-1910. De cele mai multe ori, datele
culese privind emigraţia italianǎ a înregistrat numǎrul persoanelor, fǎrǎ a face distincţia între
exponenţii emigraţiei temporare şi cei stabiliţi în România.

189
Acest caz este tratat pe larg în cadrul cap. II al prezentei lucrǎri. Vezi studiu de caz, pp. 138-149.

85
 Pentru perioada 1861-1868, lipseşte o statisticǎ privitoare la numǎrul rezidenţilor,
însǎ pentru anii 1869-1871, Vittorio Briani într-o lucrare apǎrutǎ în 1972, menţiona o cifrǎ de
2.000 de persoane care formau comunitatea italienilor din România 190.
În decembrie 1871, consulatul italian din Bucureşti se adresa autoritǎţilor române
pentru realizarea unui recensǎmânt al italienilor din România, fie cǎ erau emigranţi temporari
sau permanenţi. Astfel, în “Monitorul Oficial” au fost publicate de trei ori consecutiv un apel
în italianǎ şi unul în românǎ. Declaraţiile rezidenţilor italieni în România era înregistrate de
birourile prefecturilor de judeţ pe parcursul lunii ianuarie 1872. Informaţiile care se regǎseau
într-o declaraţie erau numele şi prenumele cetǎţeanului italian, sexul, vârsta, statutul civil
(cǎsǎtorit, necǎsǎtorit sau vǎduv), locul naşterii (comuna sau provincia), profesiunea sau
meseria în locul de origine, locul de rezidenţǎ, ocupaţia sau profesia din România, instrucţia
(dacǎ ştia sau nu sǎ citeascǎ), religia, limba maternǎ şi limba pe care o vorbea în strǎinǎtate,
perioada de rezidenţǎ în România. În plus era solicitat un recensǎmânt al italienilor aflaţi în
România în noaptea de 31 decembrie 1871 spre 1 ianuarie 1872. Acesta din urmǎ era aprobat
de Parlamentul italian, iar regele Vittorio Emanuele II ratifica legea care stipula obligaţia de
elaborare a unui recensǎmând în noaptea dintre ani. Pentru italienii care nu urmau sǎ depunǎ
declaraţia solicitatǎ era prevǎzutǎ o amendǎ de 50 franci. Aceste declaraţii se ofereau verbal
sau în scris Consulatului General Italian din Bucureşti, Consulatului Italian din Galaţi,
Viceconsulatului Italian din Brǎila, Consulatului Francez din Iaşi, Viceconsulatului Olandez
din Botoşani, iar în restul oraşelor din România prefecturilor şi subprefecturilor de judeţ 191.
Rezultatele anchetei din noaptea de Revelion scot în evidenţǎ un numǎr mic de
italieni care s-au prezentat pentru a fi înregistraţi, circa 32 italieni, distribuiţi în 7 judeţe:
Muscel (7), Mehedinţi (5), Neamţ (1), Vaslui (1), Bolgrad (1), Buzǎu (10) şi Argeş (7) – o
cifrǎ mult redusǎ sub numǎrul real al italienilor care se aflau în România. Cunoaştem însǎ
cifra prezentatǎ oficial de autoritǎţile italiene de 830 italieni 192.
În urma anchetei întreprinse, judeţele Ismail, Tutova, Gorj, Olt, Romanaţi, Putna,
Roman, Prahova, Ialomiţa, Bacǎu, Cahul, Dolj, Dorohoi, Râmnicu Sǎrat, Fǎlciu, Suceava,
Teleorman, Dâmboviţa, Tecuci declarau cǎ nu se prezentase în noaptea dintre ani nici un

190
Vittorio Briani, Il lavoro italiano in Europa ieri e oggi, Roma, 1972, p. 21.
191
ANIC, DGS, ds. 1172/1871, ff. 1-7
192
Censimento degli italiani all’estero alla metà dell’anno 1927 [în cont. Censimento degli italiani all’estero],
MAE, Roma, 1928, p. LX.

86
italian, în timp ce autoritǎţile judeţului Vlaşca afirmau cǎ pe cuprinsul teritoriului lor se aflau
nişte italieni, dar erau supuşi austro-ungari, posibil emigranţi trentini. Din judeţul Muscel era
trimis Consulatului General Italian din Bucureşti o listǎ de 7 persoane: Anton Tassotti,
arhitect care locuia în oraşul Câmpulung, şi 6 pietrari care locuiau în satul Albeşti, Andrea
Mezero, Maria Mezero, Raimondo Angenoluti, Leonardo Moro, Luigi Vidoni, Antonio Duse.
Într-o altǎ corespondenţǎ a autoritǎţilor din Muscel se menţiona un numǎr de 10 declaraţii,
fǎrǎ a cunoaşte însǎ daca erau unele noi, sau le cuprindea şi pe cele 7 deja amintite. În judeţul
Mehedinţi, în oraşul Severin s-au prezentat 5 italieni: Antonio di Cristofollo, Giacomo
Schiavo, Giuseppe Clinati, Giovanni Vambrelatu (?), Pietro Caccici. Alţi 11 italieni erau
menţionaţi de prefectura Neamţ, printre care un anume Giovanni Battista Antonio di San
Paolo. Din judeţul Vaslui se primise doar declaraţia lui Giovanni Schiavone. În judeţul
Buzǎu se aflau 10 muncitori angajaţi temporar la puţul de petrol din comuna Beciu. Alte 7
declaraţii se primiserǎ din judeţul Argeş: Vincenzo Franzoni, Angelo Varniro, Angelo Toma
Dinca, Benedetto Mariotto şi Natale Ceschia, toţi 5 din oraşul Argeş (sic!), Cavernago Svalti
(?) şi Antonio Cardiala din oraşul Piteşti 193. Deşi aceste rezultate nu sunt concludente din
punct de vedere numeric, ele sunt importante pentru numele pe care le menţioneazǎ,
confirmându-se şi de cǎtre autoritǎţile române prezenţa celor 6 pietrari din Albeşti, exponenţi
ai emigraţiei trentine din 1851, şi mai ales pentru distribuirea surprinsǎ în cadrul judeţelor a
unor grupuri de italieni.
În 1874, dintre cei 51.427 strǎini care erau stabiliţi în România, italienii numǎrau 267
persoane, conform raportului realizat de George G. Cantacuzino, prim secretar al Agenţiei
diplomatice române la Roma, cifrǎ care era însǎ cu mult sub cea raportatǎ în 1871 de
autoritǎţile italiene 194.
În 1879, încep sǎ se manifeste primele intenţii ale unei emigrǎri permanente din
regiunea Friuli. Un grup de circa 20 de familii originare din Gemona, provincia Udine, se
pregǎtea în luna martie 1879 sǎ emigreze în România. Pietro Cragnolini se adresa agentului
diplomatic din Bucureşti pentru a primi sprijin şi asistenţǎ, în vederea acestei deplasǎri, dupǎ
ce aceste familii îşi vânduserǎ deja bunurile şi îşi abandonaserǎ casele şi pǎmânturile în
aşteptatea unui transport imediat şi gratuit. Agentul italian de la Bucureşti însǎ a încercat sǎ

193
ANIC, DGS, ds. 1172/1871, ff. 16-70.
194
George G. Cantacuzino, Cenni sulla Romania, în “Bollettino della Società Geografica Italiana”, an IX, vol.
XII, pp. 24-25.

87
împiedice acest mic exod, rǎspunzându-le cǎ România nu era în acel moment o ţarǎ cu vreo
perspectivǎ pentru emigraţia permanentǎ, nici pentru cea temporarǎ şi cǎ s-ar fi supus unui
risc inutil. Nu se cunoştea persoana care îi atrǎsese pe aceşti friulani sǎ facǎ acest pas, dar
criza prin care trecea provincia şi care se adâncise în acel an, îi împinseserǎ la gesturi
disperate pe mulţi dintre locuitorii ei 195. Acestora li se alǎtura cazul celor aproximativ 100 de
familii din Rovigo, care au emigrat în Corneşti, judeţul Iaşi, dupǎ un contract încheiat între
Dimitrie Anghel şi Angelo Grecchi, care era plǎtit pentru supravegherea şi îndeplinirea
înţelegerii. Acest contract alarma autoritǎţile italiene pentru neregulile şi încǎlcarea
drepturilor acestor familii, cǎrora le era interzis sǎ se angajeze pentru alte persoane din
România (art 16) şi care erau obligate sǎ rǎspundǎ colectiv pentru o neregulǎ sǎvârşitǎ de
unul dintre ei (art. 18). Cu toate acestea acest contract a fost acceptat şi asistǎm la un caz unic
prin proporţiile pe care le-a avut emigraţia unor agricultori din Italia în România 196. Câteva
luni mai târziu, într-o corespondenţǎ din 5 iulie 1879, prefectul Ramognini din Rovigo
menţiona alte grupuri de locuitori din spaţiul rural al Provinciei Venete şi din Mantova,
provincia Lombardia care se prezentaserǎ pentru primirea paşapoartelor în intenţia de a se
deplasa în România 197.
Aceste situaţii menţionate într-un singur an, alǎturate familiilor din Rovigo emigrate
în Corneşti, judeţul Iaşi, surprind o intenţie de emigraţie permanentǎ manifestatǎ pe fondul
unor iniţiative private ale unor latifundiari din România de a folosi mânǎ de lucru italianǎ
pentru a lucrǎrile agricole. Angajarea acestor familii era însoţitǎ de arendarea unor terenuri şi
uneori de construirea din partea proprietarului a caselor pentru aceştia (cazul lui Mihail
Obedenaru 198). Cele mai multe astfel de cazuri s-au înregistrat în judeţul Dolj, unde dupǎ
aducerea mai multor familii din provinciile Udine şi Belluno, la finalul contractului aceştia
au format mai multe colonii agricole în satele din apropierea oraşului Craiova, la Atârnaţi,
Albeşti, Breasta, Italieni (Lazu) şi Lunca. Formarea coloniilor agricole italiene din spaţiul
românesc au reprezentat singurul caz de emigrare permanentǎ în masǎ reflectat de o intenţie
deliberatǎ de pǎrǎsire a localitǎţilor de origine şi de stabilire în unele sate din România. Erau
195
Prefettura della Provincia di Udine, Emigrazione in Romania (Udine, lì 15 aprile 1879), în “Bollettino della
Prefettura di Udine”, an XIII, 1879, pp. 396-397.
196
Prefettura della Provincia di Udine, Emigrazione italiana in Romania (Udine, lì 11 luglio 1879 ), în
“Bollettino della Prefettura di Udine”, an XIII, 1879, pp. 639-640; Corespondeţa Prefectului Ramognini cǎtre
Ministerul de Interne (5 iulie 1879), în Ibidem, pp. 640-641.
197
“Bollettino di Provincia di Udine”, an XIII, 1879, pp. 641-642.
198
Vezi cap. III, pp. 277-278.

88
familii de agricultori, care s-au lǎsat atrase de oferta de a-şi continua ocupaţia principalǎ dupǎ
ce satelor lor au fost supuse unor crize de subzistenţǎ severe.
Un alt recensǎmânt al italienilor din România a fost solicitat la 17/29 august 1881 de
Legaţia Italianǎ din Bucureşti, care dorea sǎ afle numǎrul supuşilor italieni, fie rezidenţi, fie
în trecere sau aflaţi temporar la lucru. Din nou formularele de completat au fost distribuite
prin personalul administrativ al prefecturilor de judeţe. Deşi nici de aceastǎ datǎ nu se cunosc
cifre precise ale distribuirii pe judeţe, deoarece s-au pǎstrat mai ales numǎrul listelor
efectuate şi unele locuri în care unii italieni au fost surprinşi în momentul anchetei, decât
numǎrul efectiv al celor rezidenţi, totuşi aceste liste ne permit sǎ identificǎm principalele
centre din România spre care se îndreptau de obicei italienii 199. Cifra acestora prezentatǎ
oficial de autoritǎţile italiene pentru anul 1881 a fost de 1.872 italieni 200. De altfel, în raportul
viceconsului din Brǎila, Pasquale Corte, se aprecia cǎ numǎrul italienilor rezidenţi în
România era de circa 1.000, însǎ cel mai probabil se referea fie doar la cei din Muntenia, fie
la cei din Moldova, de al cǎrui district consulat aparţinea viceconsulatul din Brǎila 201.
În regiunea istoricǎ a Munteniei s-au înregistrat cele mai multe declaraţii şi liste de
italieni care se aflau temporar sau permanent în diferite localitǎţi. Din judeţul Râmnicu-Sǎrat
erau trimise Legaţiei Italiene din Bucureşti, 33 liste realizate în comunele rurale şi una din
oraşul Râmnicu-Sǎrat, împreunǎ cu 19 declaraţii ale italienilor din acest oraş. În octombrie
1881, alte nouǎ liste indicau noi comune rurale ale judeţului Râmnicu-Sǎrat în care se aflau
italieni: Goleşti, plasa 202 Râmnicu-Sǎrat, Grǎdiştea de Sus, plasa Grǎdiştea-Râmnicu-de-Jos,
Plǎgineşti şi Sihlele, plasa Marginea-de-Sus. Într-un raport al italienilor din comuna
Slobozia, plasa Râmnicu de Sus, se menţiona cǎ printre italienii rezidenţi în judeţ, Antonio
Dino se afla temporar angajat în construirea liniei ferate Mǎrǎşeşti-Buzǎu 203. În judeţul
Buzǎu se aflau 40 italieni rǎspândiţi în oraşul Buzǎu şi comunele rurale Saringa, Sǎrata şi
Similesca, din plasa Sǎraţi 204. În judeţul Muscel, supuşii italieni se gǎseau în comunele rurale

199
Idem, ds. 1396/1881, ff. 1-187; 1405/1882, ff. 1-7; ds. 1407/1882, ff. 1-12.
200
Censimento degli italiani all’estero, p. LX.
201
Pasquale Corte, vice console a Braila, Sulla Romania. Cenni storici, statistici e commerciali, în “Bollettino
consolare”, vol. XVII, parte II, Roma, 1881, p. 8.
202
Termenii de plasǎ, plaşǎ sau plai indicǎ o veche denumire a unei subunitǎţi teritorial administrative
româneşti din perioada antebelicǎ. Aceste subunitǎţi alcǎtuiau un judeţ şi în componenţa lor intrau comunele
urbane şi comunele rurale. Potrivit art. 4 din Constituţia României din 1866, “teritoriul este împǎrţit în judeţe,
judeţele în plǎşi, plǎşile în comune”.
203
ANIC, DGS, ds. 1396/1881, ff. 86, 87, 96, 111, 131.
204
Ibidem, f. 102.

89
Goleşti şi Goleşti Badi, din plasa Podgoria şi Dragoslavele din Plaiul Dâmboviţei, dar şi în
oraşul Câmpulung, dintre care Anton Fortunato Buffa, Anton Morandini, Carlo Savoi, Luigi
Defrancesco, Grigore Bozzini, deşi de naţionalitate italianǎ, nu fuseserǎ înregistraţi din cauza
protecţiei lor austro-ungare 205.
Din judeţul Argeş erau menţionat un grup de 31 supuşi italieni, din judeţul Ialomiţa
doar 3 aflaţi în comuna ruralǎ Armǎşeşti 206. În judeţul Brǎila oferiserǎ declaraţii doar 24
persoane din oraşul Brǎila şi 3 persoane aflate temporar în comuna Islazu, plasa Vǎdeni, însǎ
numǎrul lor era cu siguranţǎ mai ridicat, dacǎ ţinem cont cǎ Serviciul de constatare a
populaţiei din Brǎila, înregistra la 3 septembrie 1882, un numǎr de 70 de familii italiene, din
totalul de 7.200 familii ale oraşului 207. Alţi italieni se aflau în comuna Adunaţii Copǎceni,
plasa Calnicea, şi oraşul Giurgiu, din judeţul Vlaşca; sau în judeţul Prahova, la Sinaia sau în
comunele Talea şi Valea Lungǎ etc. 208. Un numǎr de 17 declaraţii fuseserǎ oferite din judeţul
Ilfov, unde câţiva italieni locuiau în comunele rurale Belciugatele-Cojeşti, plasa Mostiştea, şi
Vǎrǎşti-Obedeni, plasa Sabaru 209. Fǎrǎ a fi indicat numǎrul italienilor rezidenţi în Bucureşti,
10 liste cu numele acestora fuseserǎ trimise în martie 1882 Legaţiei italiene 210.
Din Moldova, declaraţiile trimise Legaţiei Italiene din Bucureşti proveneau din
majoritatea judeţelor, cu excepţia judeţelor Dorohoi, Botoşani, Vaslui şi Fǎlciu 211. În judeţul
Iaşi, italienii se aflau în comunele rurale Miroslava, plasa Staviricu, Bucium şi Galata, plasa
Codru, Hemediu, plasa Turia, şi alţi 15 supuşi italieni din oraşul Iaşi; în timp ce în judeţul
Suceava, puţinii italieni gǎsiţi în comuna Broşteni, plasa Muntele s-au declarat supuşii unui
alt Stat decât Italia, iar în comuna Liitenii era înregistrat doar un italian212. În judeţul Roman,
12 italieni se aflau rǎspândiţi în comunele Tǎmǎşeni, Sǎbǎini, Hǎlǎuceşti, Agiudeni, Ghereşti,

205
Ibidem, ff. 89-89v.
206
Ibidem, ff. 98, 108, 110, 184.
207
SJAN Brǎila, Fond Primǎria municipiului Brǎila, ds. 1/1882, vol. II, ff. 394-396v. Se admitea cǎ din cei
7.500 de contribuabili capi de familie, doar 7.200 familii alcǎtuiau populaţia stabilǎ a oraşului, care
corespundeau unei cifre aproximative de 36.000 persoane, cǎrora li se alǎturau între 10.000-15.000 persoane,
populaţie flotantǎ. Dupǎ naţionalitate, cele 7.200 familii erau repartizate astfel: 2.500 familii române, 1.800
bulgare, 1.400 greceşti, 600 evreieşti, 150 ruseşti şi lipovene, 150 maghiare, 120 sârbeşti, 120 armeneşti, 100
germane, 100 ţigǎneşti, 70 italiene, 60 turceşti, 20 franceze şi 10 engleze.
208
ANIC, DGS, ds. 1396/1881, ff. 107, 109, 120, 133, 185.
209
Ibidem, f. 127.
210
Idem, ds. 1405/1882, ff. 6, 7.
211
Idem, ds. 1396/1881, ff. 91, 92, 101, 104.
212
Ibidem, ff. 90, 103, ds. 1405/1882, f. 4.

90
plasa Moldova şi Oţǎleni, Criveşti, Miclǎuşeni, plasa Siretul de Sus 213. În judeţul Covurlui,
deşi numǎrul italienilor era ridicat la Galaţi, aceştia au refuzat sǎ ofere declaraţii, excepţie
fǎcând doar 2 persoane 214. Fǎrǎ a fi indicatǎ localitatea de rezidenţǎ, 5 liste ale supuşilor
italieni proveneau din judeţul Tecuci şi alte 10 liste din judeţul Putna 215. În judeţul Bacǎu au
fost înregistraţi peste 90 de italieni, în schimb despre supuşii italieni din judeţul Tutova,
aflǎm fie unde se aflau: în oraşul Bârlad şi în comunele rurale Ghidigeni, plasa Corod şi
Coroeşti, plasa Pereschivu, fie cǎ 5 lucrau temporar la construcţia drumului comunei rurale
Gura Simila 216. Alţi italieni se aflau în judeţul Neamţ, în comunele rurale Rǎuceşti, plasa
Plasa de Sus, şi Pângǎraţi, plasa Muntele 217.
Italienii din Dobrogea au fost înregistraţi în judeţul Tulcea, doar în oraşele Tulcea,
Mǎcin şi Sulina, fiind lǎsate deoparte zonele rurale. Din Constanţa se menţiona doar cǎ
italienii erau distribuiţi în tot judeţul, atât în zonele urbane, cât şi cele rurale 218.
În Oltenia au fost surprinşi mai ales emigranţii temporari, aflaţi la lucru în diverse
localitǎţi. Astfel, în judeţul Mehedinţi, italienii se gǎseau în oraşele Turnu-Severin şi Baia de
Aramǎ, cât şi în satele Balta Ordesci, Legaia, Dedoviţa, Isvoru Bǎrdi, Breşniţa şi Vârciorova;
în timp ce în judeţul Dolj, aceştia se aflau la Craiova şi Calafat şi în comunele Carpanu,
Afumaţi, Filiaşi 219. În judeţul vecin Gorj, un grup de 60 muncitori italieni erau angajaţi
pentru construirea drumului de graniţǎ Calea Bumbeşti din comuna Bumbeşti de Jiu, plasa
Novaci, iar un alt grup de 61 italieni se aflau temporar rǎspândiţi în teritoriul judeţului
Vâlcea, în comunele Câineni, Cǎlineşti, Brezoiu, Cǎlimǎneşti şi Pauşeşti-Mǎglaşi, plasa
Plaiul Cozia şi în comuna Genuneşti, plasa Ocolu 220. Din judeţul Romanaţi erau expediate la
Bucureşti 4 declaraţii ale unor italieni din comuna ruralǎ Daşova şi alte 3 din Caracal.
Italieni se mai aflau în judeţul Olt în comunele rurale Frundaru, Poteova şi Slatina, în timp ce
în judeţul Teleorman 10 italieni erau localizaţi în oraşul Turnu Mǎgurele 221.

213
Ibidem, f. 97.
214
Ibidem, f. 105.
215
Ibidem, ff. 88, 105, 183.
216
Ibidem, ff. 122, 128, 129.
217
Ibidem, f. 117.
218
Ibidem, ff. 93-94, 113, 114, 119.
219
Ibidem, ff. 95, 100-100v., 186.
220
Ibidem, ff. 116, 118, 121, 124.
221
Ibidem, ff. 99, 126, 130, 134, 187.

91
 Între1890-1892, Italia şi România fǎceau un alt schimb de date statistice pentru un alt
recensǎmânt al populaţiei. În acest interval, anchetele întreprinse scot la ivealǎ un numǎr de
12.975 persoane care alcǎtuiau populaţia urbanǎ, dintre care 11.222 persoane se aflau numai
la Bucureşti, şi alte 1.398 persoane care alcǎtuiau populaţia ruralǎ, în total fiind înregistraţi
14.373 italieni 222. Însǎ aceste date nu erau prea concludente, fapt confirmat de o simplǎ
confruntare cu alte date statistice contemporane. De asemenea, Serviciul Statistic Român a
realizat în 1890 o statisticǎ pentru fiecare judeţ al României, care a inclus populaţia italianǎ.
Publicarea oficialǎ a rezultatelor acestui recensǎmânt din mai 1890 nu a fǎcut însǎ distincţia
pe naţionalitǎţi, deşi anchetele pǎstrate în arhive indicǎ aceastǎ diferenţǎ. Vom confrunta
aceste date informale cu cele ale recensǎmântului din 1899, pentru a vedea distribuirea şi
proporţiile italienilor care s-au aflat în România în deceniul 1890-1899 în cadrul tabelelor 18,
19, 20, 21.
Statisticile privitoare la mişcarea populaţie în intervalul 1893-1897, publicate de
Leonida Colescu, i-au inclus şi pe italieni, ale cǎror cifre înregistrate în ceea ce priveşte
natalitate şi moralitate le redǎm în tabele 12 şi 13.

TABEL 13. Italieni nǎscuţi în România între 1893-1897 223

ANUL ÎN ŢARǍ ÎN ORAŞE ÎN SATE
1893 193 82 111
1894 193 84 109
1895 259 133 126
1896 273 145 128
1897 260 152 108

TABEL 14. Decese ale italienilor din România între 1893-1897 224
ANUL ÎN ŢARǍ ÎN ORAŞE ÎN SATE
1893 174 95 79
1894 167 98 69
1895 177 76 101
1896 205 138 67
1897 190 103 87

222
AIDMAE, Fond Roma, vol. 263 (1880 - 1892), nepag.
223
L. Colescu, Mişcarea populaţiunei României în 1894, Serviciul Statisticii Generale, Bucureşti, 1900, p.
XVIII; Idem, Mişcarea populaţiunei României în 1895, Serviciul Statisticii Generale, Bucureşti, 1900, p. XVI;
Idem, Mişcarea populaţiunei României pe anii 1896 şi 1897, Serviciul Statisticii Generale, Bucureşti, 1903, pp.
XXII, 23-34, 95-96.
224
Idem, Mişcarea populaţiunei României în 1894, p. XXXIII; Idem, Mişcarea populaţiunei României în 1895,
p. XXIX; Idem, Mişcarea populaţiunei României pe anii1896 şi 1897, pp. XXXV, 47-48, 108-109.

92
 Pentru anii 1896 şi 1897, dispunem de situaţia cǎsǎtoriilor înregistrate în rândul
italiene, dupǎ publicarea lor de cǎtre Serviciul de Statisticǎ General român, dupǎ cum rezultǎ
în tabelul 14.

TABEL 15. Cǎsǎtorii ale italienilor în 1896 şi 1897 225

ANI ÎN ŢARǍ ÎN ORAŞ ÎN SATE
Bǎrbaţi Femei Total Bǎrbaţi Femei Total Bǎrbaţi Femei Total
1896 32 23 55 16 11 27 16 12 17
1896 33 20 53 24 15 39 9 5 14

În1896, judeţele în care au fost înregistrate cele mai multe cǎsǎtorii au fost: Tulcea –
7 cǎsǎtorii în rândul bǎrbaţilor, cât şi al femeilor, toate în spaţiul rural; Dolj câte 4 pentru
ambele sexe, din nou în spaţiul rural; în Prahova 4 cǎsǎtorii în rândul bǎrbaţilor şi 3 în rândul
femeilor; iar alte 4 cǎsǎtorii în rândul italienilor din Bucureşti 226. În1897, datele înregistrate
au indicat un numǎr mai ridicat la Bucureşti - 6 cǎsǎtorii în rândul bǎrbaţilor şi 3 printre
femei; în judeţele Covurlui (4/3), Prahova (4/2) şi Iaşi (3/2) 227. Nu ştim câte dintre aceste
uniuni au fost exclusiv italiene şi câte mixte, între un bǎrbat şi o femeie italieni sau un
partener de altǎ naţionalitate.
În “Annuaire statistique de la Romanie” s-a publicat în 1909 o statisticǎ relativǎ la
numǎrul nou-nǎscuţilor înregistraţi între 1898-1899 dupǎ protecţia avutǎ de tatǎ, în rândurile
cǎrora s-au înregistrat proporţii echilibrate între cei doi ani la nivel general şi o uşoarǎ
superioritate a cifrelor corespunzǎtoare zonelor rurale faţǎ de cele urbane, cum se poate
observa în tabelul 16.

TABEL 16. Nou-nǎscuţii italieni din 1898 şi 1898 din Romania 228
AN COMUNE URBANE COMUNE RURALE TOTAL
1898 155 185 340
1899 161 203 364

Pânǎ la realizarea “Recensǎmântului general al populaţiei din România la 1899”, se

mai cunosc cifrele publicate în privinţa italienilor rezidenţi în România de autoritǎţile

225
L. Colescu, Mişcarea populaţiunei României pe anii 1896 şi 1897, pp. 16-18.
226
Vezi, L. Colescu, Mişcarea populaţiunei României pe anii 1896 şi 1897, pp. 16-18.
227
Ibidem.
228
“Annuaire statistique de la Romanie”, 1909, p. 44.

93
italiene: 1871 – 830 italieni; 1881 – 1.762; 1891 – 5.300 italieni, 1901 – 8.841 229. Primele
trei cifre prezentate sunt similare celor culese de Ecaterina Negruţi din presa românǎ 230.
Numǎrul italienilor redat în 1891 era aproximativ, ei împǎrţindu-se între cei 2.500 aparţinând
districtului consular Galaţi şi 2.800 ai districtului Legaţiei italiene din Bucureşti. Însǎ
numǎrul italienilor din capitalǎ care privea atât emigraţie permanentǎ, cât şi pe cea temporarǎ
ajungea la circa 3.500 persoane 231.
Datele cele mai numeroase şi mai precise ne sunt oferite de “Recensǎmântul general”
din 1899, atât la nivel naţional, cât şi regional. Populaţia italianǎ era de 8.841 persoane,
împǎrţite astfel: Moldova – 1.818 persoane, Muntenia – 4.024, Dobrogea – 1.603, Oltenia –
1.396 232. Dacǎ celor 8.841 italieni li se alǎturǎ şi cei câţiva italieni evrei, cu protecţie italianǎ,
cifra absolutǎ a populaţiei care aparţinea Statului italian era de 8.863 persoane, care
reprezentau 1,5‰ din totalul populaţiei României de 5.956.690 locuitori, un procent care
situa populaţia italianǎ pe cea de-a patra poziţia a populaţiilor strǎine, dupǎ cea a austro-
ungarilor (18, 2‰), a turcilor (4‰) şi a grecilor (3,4‰), dar superioarǎ celei a bulgarilor
(1,3‰) şi germanilor (1,3‰) 233. La nivelul regiunilor istorice, cifrele absolute ale italienilor
era urmǎtoarele: 1.818 italieni în Moldova, 4.036 în Muntenia, 1.396 în Oltenia şi 1.613 în
Dobrogea. Italienii reprezentau 1‰ din populaţia Moldovei, fiind aici cea de-a cincea
populaţie minoritarǎ, dupǎ austro-ungari (14,4‰), greci (2,6 ‰), turci (4,2 ‰ ) şi ruşi
(1,1 ‰), dar superioarǎ turcilor (0,7‰) şi bulgarilor (0,5‰). În Muntenia, proporţia de
1,5‰, deşi superioarǎ celei din Moldova, era inferioarǎ celei a austro-ungarilor (24,1‰),
turcilor (4,2‰), grecilor (3,7‰), nemţilor (1,9 ‰) şi a bulgarilor (1,8‰), fiind cea de şasea
populaţie strǎinǎ din Muntenia. Italienii din Oltenia reprezentau 1,2 ‰ din populaţia totalǎ, o
proporţie care o situa pe locul al patrulea între populaţiile strǎine, dupǎ austro-ungari
(12,3‰), turci (3,2‰), sârbi (2,2‰), dar înaintea bulgarilor (1,1‰) şi a grecilor (1 ‰). Cea
de-a patra minoritate erau italienii şi în Dobrogea, dar proporţia înregistratǎ aici era cea mai

229
Censimento degli italiani all’estero alla metà dell’anno 1927, p. LX.
230
Ecaterina Negruţi, Travailleurs italiens, p. 232.
231
Emigrazione e Colonie, 1893, pp. 621, 624.
232
Leonida Colescu, Analiza rezultatelor recensǎmântului general al populaţiei României de la 1899 [în cont.
Analiza rezultatelor recensǎmântului general], Institutul Central de Statisticǎ, Bucureşti, 1944, p. 93.
233
Ibidem, p. 94; Idem, Recensǎmântul general, p. LII.

94
ridicatǎ din cadrul regiunilor istorice, de 6‰, ceea ce o situa dupǎ turci (22,9‰), greci
(15,8‰) şi austro-ungari (11,8‰), dar înaintea ruşilor (5,2‰) şi a bulgarilor (4,1‰) 234.

Harta 1. Judeţele României (1856-1916) 235

Populaţia italianǎ se stabilise mai ales în spaţiul urban, unde numǎra 5.235 persoane,
comparativ celor 3.628 persoane din teritoriile rurale 236. În oraşele din Moldova, se
instalaserǎ 920 italieni, cei mai mulţi la Galaţi (346 persoane), Iaşi (228), Târgu-Ocna (99) şi
Focşani (72), în schimb dintre cei 898 italieni aşezaţi în satele moldovene, cei mai mulţi se
aflau în judeţele Bacǎu (242 persoane), Neamţ (146), Covurlui (104), Suceava (69) şi Putna
(48) 237. În Muntenia, italienii locuiau preponderent în oraşe, dintre cele 3.151 persoane,
2.013 persoane alcǎtuiau comunitatea cea mai numeroasǎ din România, stabilitǎ în Bucureşti.
Alte oraşe muntene cu o populaţie italianǎ relevantǎ erau Brǎila (274 italieni), Ploieşti (197),

234
Idem, Recensǎmântul general, p. LII.
235
Origine: [http://surupaceanu.ro/2011/06/evolutia-administrativ-teritoriala-a-romaniei-de-la-cuza-pana-azi/].
Pânǎ în la reforma administrativǎ din 1862, judeţele din Moldova au purtat numele de “ţinuturi”.
236
L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 89-91.
237
Ibidem.

95
Sinaia (130), Piteşti (124), Buzǎu (82), Târgovişte (65), Câmpina (40) şi Giurgiu (32). Cei
885 italieni din satele din Muntenia locuiau mai ales în judeţele Prahova (409 italieni),
Dâmboviţa (137), Ilfov (94), Argeş (86), Muscel (79), Târgovişte (65), şi Buzǎu (25) 238. În
Oltenia, italienii din spaţiul urban numǎrau 638 persoane, comunitǎţile cele mai însemnate
erau cele din Craiova (148), Târgu-Jiu (143), Turnu-Severin (111), Râmnicu Vâlcea (104),
Calafat (57), Caracal (42), şi Slatina (36). Cei 758 italieni din satele din Oltenia formau o
populaţie mai numeroasǎ decât cea urbanǎ, cei mai mulţi fiind stabiliţi în judeţele Dolj (219),
Mehedinţi (96), Gorj (50) şi Romanaţi (46) 239. Dobrogea se distingea prin numǎrul
preponderent de italieni din spaţiul rural, care au format în nordul Dobrogei şi cele mai
compacte colonii rurale italiene din România. Astfel, cei 1.087 de italieni din comunele
rurale se împart între cele 761 de persoane din judeţul Tulcea şi cele 326 din Constanţa; în
timp ce în spaţiul urban, italienii numǎrǎ 526 de persoane, cei mai mulţi fiind localizaţi la
Constanţa (349), Sulina (76), Cernavodǎ (60) şi Medgidia (11) 240.

TABEL 17. Distribuirea italienilor din România în 1899 dupǎ vârstǎ şi sex
Vârsta România Moldova Muntenia Oltenia Dobrogea
M F M F M F M F M F
0-10 ani 1.089 1.087 215 232 479 468 174 174 221 213
10-20 ani 615 609 102 136 287 298 124 87 102 88
20-30 ani 948 714 176 149 420 341 134 107 218 117
30-40 ani 1.211 661 290 127 499 330 189 96 233 108
40-50 ani 791 337 169 63 362 171 138 63 122 40
50-60 ani 402 149 97 22 179 73 53 21 73 33
60-70 ani 137 63 26 7 70 34 20 6 21 16
70-80 ani 24 20 3 3 10 11 6 4 5 2
80-90 ani 3 – – 3 – – – – – –
Oltre 90 ani 1 – 1 – – – – – – –
Vârste necunoscu 2 – – – 1 – – – 1 –
Total 5.223 3.640 1.079 739 2.310 1.726 838 558 996 617
Sursǎ: L. Colescu, Recensǎmântul general al populaţiei României la 1899, pp. 236-237.

Distribuţia dupǎ vârstǎ a populaţiei italiene scoate în evidenţǎ o populaţie tânǎrǎ,

unde doar segmentul de vârste cuprinse între 30-40 ani al celor 1211 bǎrbaţi era superior
celui al copiilor sub 10 ani (1.089 bǎieţi şi 1087 fete). Cele mai numeroase grupuri de copii
se aflau în judeţele Ilfov (229 bǎieţi şi 219 fete), Tulcea (153/153), Prahova (117/113),

238
Ibidem.
239
Ibidem.
240
Ibidem.

96
Constanţa (68/60), Dolj (60/57), Covurlui (57/51) şi Iaşi (51/70). Din punct de vedere al
distribuirii populaţiei dupǎ regiunile istorice, cei mai mulţi copii se aflau în Muntenia (479
bǎieţi şi 468 fete), urmatǎ de Moldova (215/232), Dobrogea (221/213) şi Oltenia
(174/174) 241. Cei mai mulţi tineri cu vârste între 10-20 ani erau amintiţi în judeţele Ilfov
(137/142), Prahova (57/58), Tulcea (58/56), Constanţa (44/32), Dolj (45/36), Covurlui
(24/45), Vâlcea (27/15) şi Mehedinţi (26/14) 242 .
Dintre italienii cu vârste cuprinse între 20 şi 30 ani, cei mai mulţi se regǎseau în
judeţele Ilfov (283 bǎrbaţi şi 186 femei), Constanţa (126/59), Tulcea (92/58), Prahova
(60/64), Vâlcea (52/40), Dolj (44/31), Covurlui (41/42), Bacǎu (37/31), Iaşi (35/36).
Categoria de vârstǎ 30-40 ani a avut o pondere mai ridicatǎ dupǎ cum urmeazǎ: Ilfov (273
bǎrbaţi şi 196 femei), Constanţa (157/50), Prahova (87/54), Tulcea (76/58), Vâlcea (86/25),
Covurlui (65/27), Iaşi (50/43), Bacǎu (53/21), Dolj (41/30) 243 .
Din punct de vedere al religiei, italienii erau majoritari catolici, dar lor li se alǎtura şi
o comunitate de evrei sau una protestantǎ dupǎ cum reiese din Recensǎmânt. Mai mult,
rapoartele Poliţiei Generale au menţionat deseori printre italieni şi numele unor italieni evrei.
Dintre aceştia îl menţionǎm deocamdatǎ pe Alberto della Pergolo, originar din Florenţa prim
oficiant cantor al sinagogii spaniole din Bucureşti în 1911, în vârstǎ de 32 ani, cǎsǎtorit cu
Alice şi fiind pǎrinţii a patru copiii 244.
“Recensǎmântul general al populaţiei României la 1899” a scos în evidenţǎ faptul cǎ
italienii erau rǎspândiţi pe întreg teritoriul României, însǎ comunitǎţile cele mai compacte se
distingeau în Bucureşti şi judeţul Tulcea, dar şi în judeţele Constanţa, Covurlui şi Prahova 245.
Pentru a urmǎri evoluţia din punct de vedere numeric al italienilor din România în deceniul
1890-1899, pe baza datelor culese de Direcţia Generalǎ a Statisticii în 1890 şi ale
recensǎmântului din 1899 vom prezenta în continuare numǎrul italienilor şi localitǎţile în
care s-au stabilit în judeţele din România, repartizate în tabelele 18, 19, 20 şi 21 dupǎ
regiunile istorice: Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova.

241
Ibidem, pp. 236-237.
242
Ibidem.
243
Ibidem, pp. 89-91; 236-237.
244
ANIC, DPSG, ds. 589/1915, ff. 2-5.
245
L. Colescu, Analiza rezultatelor recensǎmântului general, p. 99.

97
 TABEL 18. Populaţia italianǎ din judeţele din Muntenia în 1890 şi 1899
JUDEŢ POPULAŢIA POPULAŢIA RURALǍ TOTALUL
Plasa / Plaiul URBANǍ POPULAŢIEI
DINTR-UN JUDEŢ
JUDEŢUL ARGEŞ 246 Comunele urbane Comunele rurale JUD. ARGEŞ
Plasa Piteşti Piteşti 1890 – 135 ital.
1890 – 120 ital. - populaţia urbanǎ:
1899 – 124 ital. 122 pers.;
- populaţia ruralǎ:
Plasa Argeş Curtea de Argeş Mǎlureni-Bǎdiceni 13 pers.
1890 – 2 ital. 1890 – 0 ital.
1899 – 21 ital. 1899 – 1 ital. 1899 – 231 ital.
- populaţia urbanǎ:
Plasa Loviştea Brǎtieni Galeşiu 145 pers.
1890 – 4 ital. - populaţia ruralǎ:
1899 – 0 ital. 86 pers.

Bǎbueşti - 1890 – 0 ital.

- 1899 – 3 ital.
Boişoara - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 6 ital.
Corbeni - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 46 ital.
Câineni - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 0 ital.
Jiblea - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 21 ital.
Racoviţǎ - 1890 –0 ital.
- 1899 – 8 ital.
Sǎlǎtrucul - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 0 ital.

Plasa Cotmeana Ioneşti Tomşeanca

Gǎlǎşeşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 italian
Stolnici-Isbǎşeşti
- 1890 – 1 italian
- 1899 – 0 ital.

Plasa Olt Topologu Fedeleşoiu - 1890 – 1 ital.

-1899 – 0 ital.
Tigveni - 1890 – 5 ital.
- 1899 –0 ital.

JUD. MUSCEL 247: Comuna urbanǎ Comunele rurale JUD. MUSCEL

Plaiul 1890 – 78 italieni
Nucşoara-Dâmboviţa Câmpulung Albeşti - 1890 – 4 ital. - populaţia urbanǎ:
- 1890 – 23 ital. - 1899 – 22 ital. 23 persoane
- 1899 – 43 ital. Poenǎrei - 1890 – 0 ital. -populaţia ruralǎ:
- 1899 – 7 ital. 55 persoane

246
ANIC, DGS, ds. 1588/1890, ff. 5, 11, 25, 33, 72, 100, 130, 144; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp.
368-370.
247
ANIC, DGS, ds. 1588/1890, ff. 40, 51, 59, 66, 115, 160, 161; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 416-
418.

98
 Rucǎr - 1890 – 40 ital.
- 1899 – 20 italieni 1899 – 122 italieni
Stǎneşti - 1890 – 0 ital. - populaţia urbanǎ:
- 1899 – 11 ital. 43 pers.
Valea Mare - populaţia ruralǎ:
- 1890 – 0 ital. 79 pers.
- 1899 – 1 italian

Plaiul Dâmboviţa Dragoslavele

- 1890 – 4 ital.
- 1899 – 0 ital.

Plaiul Râurile Mǎrǎcineni

Argeşel - 1890 – 3 ital.
- 1899 – 1 italian

Plaiul Podgoria Goleşti-Badi

- 1890 – 3 ital.
- 1899 – 3 ital.
Goleşti - 1890 – 1 italian
- 1899 – 0 ital.
Gorganu
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 5 ital.
Ştefǎneşti
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 9 ital.

JUDEŢUL Comuna urbanǎ Comunele rurale JUD. DÂMBOVIŢA

DÂMBOVIŢA 248
Plasa 1890 –
Ialomiţa-Dâmboviţa Bela - 1890 – nespecificat populaţie nemenţionatǎ
- 1899 – 1 italian
Gemenea - 1890 – nesp. 1899 – 208 italieni
- 1899 – 1 ital. - populaţia urbanǎ:
Isvoarele - 1890 – nesp. 65 persoane
- 1899 – 1 ital. - populaţia ruralǎ:
Moroeni - 1890 – nesp. 143 pers.
- 1899 – 6 ital.
Moţǎeni - 1890 – nespecif.
- 1899 – 3 ital.
Petroşiţa - 1890 – nesp.
- 1899 – 6 ital.
Şerbǎneşti-Poduri
- 1890 – nespecif.
- 1899 – 14 ital.
Plasa
Dealu-Dâmboviţa Târgovişte Colanu - 1890 – nesp.
- 1890 – nespecif. - 1899 – 5 ital.
- 1899 – 65 ital. Mǎneşti - 1890 – nesp.
- 1899 – 70 ital.
Şotânga - 1890 – nesp.
1899 – 5 ital.

248
L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 386-388.

99
 Viforâta - 1890 – nespecif.
- 1899 – 2 ital.

Plasa Cobia Gǎeşti - 1890 – nespecif.

- 1899 – 6 ital.
Morteni - 1890 – nespecif.
- 1899 – 2 ital.

Plasa Bolintinu Braniştea - 1890 – nesp.

- 1899 – 13 ital.
Titu - 1890 – nespecif.
- 1899 – 8 ital.

JUDEŢUL VLAŞCA 249 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUD. VLAŞCA

Plasa Câlniştea Bǎlǎria - 1890 – 0 ital.
. - 1899 – 1 ital.
Mihǎileşti
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 italian
Plasa
Glavacioc-Neajlov Corbi-Ciungi
- 1890 – 0 ital.
1899 – 1 italian
Vişina - 1890 – 3 ital.
- 1899 – 0 ital.
1890- 16 italieni
- populaţia urbanǎ:
12 pers.
- populaţia ruralǎ:
4 pers.
1899 – 36 italieni
- populaţia urbanǎ:
32 pers.
- populaţia ruralǎ:
4 italieni

Plasa Marginea Giurgiu Bǎneasa - 1890 – 0 ital.

- 1890 – 12 ital. - 1899 – 1 ital.
- 1899 – 32 ital. Dǎiţa - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 0 ital.

JUDEŢUL Comunele urbane Comunele rurale JUD. PRAHOVA

PRAHOVA 250 1890 – 454 italieni
Plasa - populaţia urbanǎ:
Câmpu-Târgşor Ploieşti Puchenii Mici 415 pers.
- 1890 – 150 ital. - 1890 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 197 ital. - 1899 – 2 ital. 39 pers.
Tinosul - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 25 ital. 1899 – 776 italieni
- populaţia urbanǎ:
Plasa Filipeşti Câmpina Filipeştii de Pǎdure 663 pers.
- 1890 – 6 ital. - 1890 – 2 italieni - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 40 ital. - 1899 – 0 ital. 113 pers.
Predeal Floreşti - 1890 – 0 ital.
- 1890 – 244 ital. - 1899 – 1 italian
- 1899 – 296 ital. Nedelea - 1890 – 0 ital.
Sinaia - 1899 – 1 ital.
- 1890 – 15 ital. Breaza de Jos
- 1899 – 130 ital. - 1890 – 1 italian
- 1899 – 12 ital.

249
ANIC, DGS, ds. 1558/1890, ff. 30, 92, 96; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 456-460.
250
ANIC, DGS, ds. 1554/1890, ff. 18, 22, 50, 65, 67, 68, 74, 75, 78, 104, 105, 108, 136; L. Colescu,
Recensǎmântul general, pp. 424-426

100
 Comarnic - 1890 – 4 ital.
- 1899 – 22 ital.
Telega - 1890 – 2 ital.
- 1899 – 18 ital.
Teşila - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 12 ital.
Plasa
Podgoria-Cricov Bucovu - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 7 ital.
Hârsa - 1890 – 21 ital.
- 1899 – 6 ital.
Mǎlǎeşti - 1890 – 2 ital.
- 1899 – 1 ital.
Pleaşa - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 6 ital.

Plaiul Teleajǎnului Slǎnic - 1890 – 5 ital.

- 1899 – 0 ital.
Stefǎneşti - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 0 ital.
Star-Chiojdu
- 1890 – 1 italian
- 1899 – 0 ital.

JUDEŢUL ILFOV 251 Comunele urbane Comunele rurale JUD. ILFOV

1890 – 39 italieni
Plasa - populaţia urbanǎ:
Dâmboviţa-Mostiştea Bucureşti Bǎneasa-Herǎstrǎu 1 pers.
- 1890 – nespecif. -1890 – 11 ital. - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 2.013 ital. -1899 – 19 ital. 38 pers.
Colentina - 1890 – 18 ital.
- 1899 – 0 ital. 1899 - 2.105 ital.
Fierbinţi - 1890 – 5 ital. - populaţia urbanǎ:
- 1899 – 0 ital. 2.013 pers.
- populaţia ruralǎ:
Plasa Olteniţa Olteniţa Frǎsinetu -1890 – 1 ital. 92 pers.
- 1890 – 1 ital. - 1899 – 1 ital.
- 1899 – niciunul

Plasa Sabaru Ciorogârla-Dârvari

- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 5 ital.
Mǎgurele - 1890 – niciunul
- 1899 – 3 ital.
Slobozia-Clinceni
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 18 italieni

Plasa Snagov Bucoveni - 1890 – 0 ital.

- 1899 – 13 ital.
Chiajna - 1890 – 2 ital.
- 1899 – 2 ital.

251
ANIC, DGS, ds. 1568/1890, ff. 1, 2, 4, 10, 18, 57, 63, 70, 111, 117, 125; L. Colescu, Recensǎmântul
general, pp. 406-410.

101
 Militari - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 31 ital.

JUDEŢUL Comuna urbanǎ Comunele rurale JUD. IALOMIŢA

IALOMIŢA 252
Cǎlǎraşi Tonea - 1890 – 2 italieni
Plasa Borcea - 1890 – 13 ital. - 1899 – 0 ital.
- 1899 – 23 ital.
Plasa Balta Ialomiţa Slobozia - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 ital.
Ţǎndǎrei - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 2 ital.
Plasa Câmpu Lehliu - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 italian
1890 - 15 italieni
- populaţia urbanǎ:
13 pers.
- populaţia ruralǎ:
2 pers.
1899 – 27 italieni
- populaţia urbanǎ:
23 pers.
- populaţia ruralǎ:
4 pers.

JUDEŢUL BUZǍU 253 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUD. BUZǍU

Plaiul Buzǎu Rusavǎţu - 1890 – 9 ital. 1890 – 68 italieni
- 1899 – 0 ital. - populaţia urbanǎ:
Nehoiaşu - 1890 – 0 ital. 25 pers.
- 1899 – 1 ital. - populaţia ruralǎ:
43 pers.
Plasa Sǎrata Tohani Buzǎu Gura-Sǎrǎţei
- 1890 – 25 ital. - 1890 – 4 ital. 1899 – 107 italieni
- 1899 – 82 ital. - 1899 – 0 ital. - populaţia urbanǎ:
Mizil - 1890 – 1 ital. 82 pers.
- 1899 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
Monteoru - 1890 – 3 ital. 25 pers.
- 1899 – 17 ital.
Simileasca
- 1890 – 14 italieni
- 1899 – 0 ital.
Şarânga - 1890 – 1 italian
- 1899 – 0 ital.
Valea Teancului
- 1890 – 3 italieni
- 1899 – 0 ital.

Plaiul Pârscov-Slǎnic Fundeni - 1890 – 1 italian

- 1899 – 0 ital.
Mǎgura - 1890 – 7 ital.
- 1899 – 3 ital.
Mânzǎleşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 4 ital.

JUDEŢUL RÂMNICU- Comuna urbanǎ Comunele rurale JUD. RÂMNICU-

SǍRAT 254 SǍRAT
Plasa Grǎdiştea- Râmnicu-Sǎrat Grǎdiştea de Sus 1890 – 29 italieni
Râmnicu de Jos - 1890 – 12 ital. - 1890 – 1 italian - populaţia urbanǎ:

252
ANIC, DGS, ds. 1567/1890, ff. 22, 38; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 402-404.
253
ANIC, DGS, ds. 1565/1890, ff. 25, 135, 141, 190, 193, 195, 199, 200, 206, 218; L. Colescu, Recensǎmântul
general, pp. 378-380.
254
Idem, ds. 1557/1890, ff. 32, 40, 43, 74, 106, 114, 150, 158; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 430-432.

102
 - 1899 – 47 ital. - 1899 – 0 ital. 12 pers.
- populaţia ruralǎ:
Plasa Marginea Goleşti - 1890 – 1 italian 17 pers.
-de-Jos-Oraşul - 1899 – 1 italian
Malurile - 1890 – 0 ital. 1899 – 65 italieni
- 1899 – 1 italian - populaţia urbanǎ:
Obileşti - 1890 – 2 italieni 47 pers.
- 1899 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
18 pers.
Plasa Marginea de Sus Bogza - 1890 – 3 italieni
- 1899 – 1 italian
Plǎgineşti
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 15 ital.
Sihlele - 1890 – 6 ital.
- 1899 – 0 ital.

Plasa Râmnicu de Sus- Slobozia - 1890 – 4 italieni

Plaiul Râmnic - 1899 – 0 ital.

JUDEŢUL BRǍILA 255 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUD. BRǍILA

Plasa Balta
Cioara-Doiceşti
- 1891 – 0 ital.
- 1899 – 1 italian
Viziru - 1891 - 4 ital.
- 1899 – 1 italian
Plasa Cǎlmǎţuiu Doiceşti - 1891 – 2 ital.
- 1899 – 0 ital.
Ruşeţu - 1891 – 2 ital.
- 1899 – 0 ital.
1891 – 200 italieni
- populaţia urbanǎ:
187 pers.
- populaţia ruralǎ:
13 pers.
1899 – 281 italieni
- populaţia urbanǎ:
274 pers.
- populaţia ruralǎ:
7 pers.

Plasa Ianca Surdila-Gǎisenca

- 1891 – 1 italian
- 1899 - 0 ital.

Plasa Vǎdeni Brǎila Chiscani - 1891 – 1 italian

- 1891 – 187 ital. - 1899 – 0 ital.
(dupǎ naţionalit. 256) Filipeşti - 1891 – 0 ital.
/ 191 italieni (dupǎ - 1899 – 1 ital.
protecţie) Islaz - 1891 – 3 italieni
- 1899 – 274 ital. - 1899 – 4 italieni

POPULAŢIA POPULAŢIA RURALǍ POPULAŢIA ITALIA-

TOTAL GENERAL URBANǍ NǍ DIN MUNTENIA
1890 – 857 italieni 1890 – 224 italieni 1890 – 1.081 italieni
(fǎrǎ Bucureşti) 1899 – 885 italieni 1899 – 4.024
1899 – 3.151 ital.

255
Iulian Delescu, B. Demetrescu-Oprea, N. Th. Vâlcu, Dicţionar geografic al judeţului Brǎila, Tipografia
Thoma Bǎsilescu, Bucureşti, 1894, anexe; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 376-378.
256
Pentru calculul total al popolaţiei judeţului Brǎila în 1890 s-a luat în considerare cifra populaţiei din oraşul
Brǎila dupǎ naţionalitate.

103
 Repartiţia pe judeţe a italienilor din Muntenia scoate la ivealǎ o populaţie italianǎ mai
compactǎ şi superioarǎ numeric în zonele urbane şi mai risiptǎ, de obicei, în zonele rurale.
Excepţie fac doar judeţele Muscel şi Dâmboviţa, unde populaţia totalǎ din comunele rurale a
depǎşit-o pe cea din comunele urbane în ambele decenii, situaţie similiarǎ în judeţele Buzǎu
şi Râmnicu-Sǎrat în anul 1890. De asemenea, în toate judeţele s-a înregistrat o creştere a
populaţiei fixe în acest interval de numai un deceniu.

TABEL 19. Populaţia italianǎ din judeţele din Oltenia în 1890 şi 1899
JUDEŢ POPULAŢIA URBANǍ POPULAŢIA RURALǍ TOTALUL POPULAŢIEI
Plasa / Plaiul DINTR-UN JUDEŢ
JUDEŢUL JUDEŢUL
MEHEDINŢI 257 Comunele urbane Comunele rurale MEHEDINŢI
1890 – 148 italieni
Plasa Ocolu Turnu Severin Bistriţa - populaţia urbanǎ:
- 1890 – 114 italieni - 1890 – 2 italieni 116 pers.
- 1899 – 111 italieni - 1899 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
Bresniţa 32 pers.
- 1890 - 0 it. 1899 – 212 italieni
- 1899 – 2 italieni - populaţia urbanǎ:
Isvorul-Bârzi 116 pers.
- 1890 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 2 italieni 96 pers.
Jidoştiţa - 1890 – 0 it.
- 1899 – 4 ital.
Schela Cladovei
- 1890 – 23 italieni
- 1899 – 47 italieni
Vârciorova
- 1890 – 5 italieni
- 1899 – 7 italieni

Plasa Blahniţa-Câmpu Obârşia - 1890 – 0 it.

- 1899 – 2 ital.
Ţigǎnaşu - 1890 – 0 it.
- 1899 - 2 ital.
Vânǎtori - 1890 – 0 it.
- 1899 – 7 ital.

Plasa Dumbrava- Corǎbiile

Motru de sus - 1890 – 0 ital.
-1899 – 2 ital.
Glogota - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 3 ital.

Plasa Dumbrava- Strehaia - 1890 – 0 ital.

Motru de Jos 1899 – 2 ital.

257
ANIC, DGS, ds. 1547/1890; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 406-410.

104
Plasa Cloşani Baia de Aramǎ Balta - 1890 - 2 italieni
- 1890 – 2 italieni - 1899 - 5 italieni
- 1899 – 5 italieni Cerna Vârfu
- 1890 – 0 italieni
- 1899 - 11 italieni

JUDEŢUL GORJ 258 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUDEŢUL GORJ

Plasa Amaradia-Novaci Bengeşti - 1890 – 0 ital. 1890 – 35 italieni
- 1899 – 3 ital. - populaţia urbanǎ:
Câineni - 1890 – 0 ital. 20 pers.
- 1899 – 2 ital. - populaţia ruralǎ:
Negoeşti - 1890 – 3 ital. 15 pers.
- 1899 – 0 ital. 1899 – 193 italieni
Petreşti-de Sus - populaţia urbanǎ:
- 1890 – 0 ital. 143 pers.
- 1899 – 5 italieni - populaţia ruralǎ:
Pojogeni - 1890 – 1 it. 50 pers.
- 1899 – 0 ital.
Sǎcelu - 1890 – 3 ital.
- 1899 - 0 ital.

Plasa Ocolu-Vulcan Târgu-Jiu Bǎleşti - 1890 – 0 ital.

- 1890 – 20 italieni - 1899 – 1 italian
- 1899 – 143 italieni Cǎrbeşti - 1890 – 4 it.
- 1899 – 0 ital.
Frânceşti - 1890 – 1 it.
- 1899 – 0 it.
Runcu - 1890 – 3 ital.
- 1899 – 7 ital.
Schela - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 24 ital.

Plasa Jiu Bǎlteni - 1890 – 0 ital.

- 1899 – 3 ital.

Plasa Gilortu Andreeşti

- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 4 italieni
Sǎuleşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 ital.

JUDEŢUL DOLJ 259 Comunele urbane Balta-Verde JUDEŢUL DOLJ

Plasa Amaradia-Ocol Craiova - 1890 – 0 ital. 1890 – 327 italieni
- 1890 – 80 italieni - 1899 – 50 italieni - populaţia urbanǎ:
- 1899 – 148 italieni Breasta - 1890 – 0 ital. 94 pers.
- 1899 – 70 ital. - populaţia ruralǎ:
Bucǎvǎţu 233 pers.
- 1890 – 190 italieni 1899 – 424 italieni
- 1899 – 0 ital. - populaţia urbanǎ:
Cernele 205 pers.
- 1890 – 28 italieni - populaţia ruralǎ:

258
Idem, ds. 1569/1890, ff. 55, 59, 69, 153, 162, 175, 183; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 396-400.
259
ANIC, DGS, ds. 1572/1890, ff. 63, 70-72, 75, 79, 186, 213, 221, 232; L. Colescu, Recensǎmântul general,
pp. 388-392.

105
 - 1899 – 47 italieni 219 pers.
Isalniţa
- 1890 – 11 ital.
- 1899 – 29 italieni
Şimnicu - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 18 ital.

Plasa Balta Bistreţu - 1890 – 0 ital.

- 1899 – 2 ital.
Nedeia - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 ital.

Plasa Câmpu Calafat Cetatea - 1890 – 0 ital.

- 1890 – 14 italieni - 1899 – 1 ital.
- 1899 – 57 italieni

Plasa Jiu-de-Jos Bechetu - 1890 – 1 ital.

- 1899 – 0 ital.
Grideni - 1890 – 2 ital.
- 1899 – 0 ital.
Sadova - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 1 ital.

JUDEŢUL VÂLCEA 260 Comunele urbane Comunele rurale JUD. VÂLCEA

Plasa Ocolu-Otǎsǎu Râmnicu Vâlcea
- 1890 – 300 italieni
- 1899 – 104 italieni
Bujoreni - 1890 – 0 it. 1890 – 336 italieni
- 1899 – 1 ital. - populaţia urbanǎ:
Genuneni 311 pers.
- 1890 – 1 italian - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 0 ital. 25 pers.
Govora - 1890 – 3 ital.
- 1899 – nespecif. 1899 – 436 italieni
Ocna - 1890 – 0 ital. - populaţia urbanǎ:
-1899 – 5 italieni 116 pers.
Scundu - 1890 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 1 ital. 320 pers.

Plaiul Horezu Alunu - 1890 – 0 ital.

- 1899 – 4 ital.
Horezu - 1890 – 0 it.
- 1899 – 17 ital.
Romani - 1890 – 0 it.
- 1899 – 1 ital.

Plaiul Cozia Brezoi - 1890 – 4 ital.

- 1899 – 115 ital.
Cǎlimǎneşti
- 1890 – 5 italieni
- 1899 – 27 italieni
Cǎlineşti
- 1890 – 4 italieni
- 1899 – 71 italieni

260
ANIC, DGS, 1552/1890, ff. 45, 56, 161-163, 166, 281, 318; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 452-
456.

106
 Mǎlaia - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 49 ital.
Olǎneşti
- 1890 – 7 italieni
- 1899 – 1 italian
Robeşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 25 ital.
Veaca - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 2 italieni

Plasa Oltu-Olteţu- Drǎgǎşani Guşoeni - 1890 – 0 it.

de-Jos - 1890 – 11 italieni - 1899 – 1 ital.
- 1899 – 12 italieni Zevideni
- 1890 – 1 italian
- 1899 - 0 ital.

JUDEŢUL Comunele urbane Comunele rurale JUDEŢUL ROMANAŢI

ROMANAŢI 261 1890 – 64 italieni
Plasa Oltu-de-Jos – Corabia Dobroteşti - populaţia urbanǎ:
Balta - 1890 – 17 italieni - 1890 – 1 italian 33 pers.
- 1899 – 11 italieni - 1899 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
Studina - 1890 – 0 ital. 31 pers.
- 1899 – 1 ital.
1899 – 99 italieni
Plasa Ocolu Caracal Fǎrcaşele - populaţia urbanǎ: 46 pers.
- 1890 – 16 italieni - 1890 – 25 italieni - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 42 italieni - 1899 – 0 ital. 53 pers.
Redea - 1890 – 3 ital.
- 1899 – 2 ital.
Stoeneşti - 1890 – 0 it.
- 1899 – 27 ital.

Plasa Olteţu-Oltu- Balşiu - 1890 – 0 ital.

de-Sus - 1899 – 14 ital.
Enoşeşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 2 italieni
Leoteşti - 1890 – 2 ital.
- 1899 – 0 ital.

JUDEŢUL OLT 262 Comunele urbane Comunele rurale JUDEŢUL OLT

Plasa Mijloc Slatina Bǎrcǎneşti 1890 – 24 italieni
- 1890 – 19 italieni - 1890 – 0 ital. - populaţia urbanǎ:
- 1899 – 36 italieni - 1899 – 4 italieni 19 pers.
Mierleşti - 1890 – 0 it. - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 2 ital. 5 pers.
Perieţi - 1890 – 1 ital.
- 1899 - 0 ital. 1899 – 42 italieni
Potcoava - populaţia urbanǎ:
- 1890 – 4 italieni 36 pers.
- 1899 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
6 pers.

261
ANIC, DSG, 1545/1890, ff. 71, 74, 119, 126, 135, 201, 205; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 436-
438.
262
ANIC, DGS, ds. 1560/1890, f. 136, 139, 140; L. Colescu, Recensǎmântul general, p. 422.

107
JUDEŢUL Comunele urbane Comunele rurale JUDEŢUL TELEORMAN
TELEORMAN 263 1890 – 43 italieni
Plasa Cǎlmǎţuiu Turnu Mǎgurele - populaţia urbanǎ:
- 1890 – 42 italieni 43 pers.
- 1899 – 7 italieni - populaţia ruralǎ:
0 pers.
Plasa Marginea Alexandria 1899 – 35 italieni
- 1890 – 1 italian - populaţia urbanǎ:
- 1899 – 9 italieni 18 pers.
- populaţia ruralǎ:
17 pers.
Plasa Cǎlmǎţuiu- Poroschia
Marginea - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 8 italieni
Spǎtarei
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 9 italieni
Plasa Târgu Roşiori de Vede
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 2 italieni

POPULAŢIA URBANǍ POPULAŢIA RURALǍ POPULAŢIA ITALIANǍ

TOTAL GENERAL 1890 – 636 1890 – 341 DIN OLTENIA
1899 – 638 1899 – 758 1890 – 977
1899 – 1.396

Populaţia italianǎ stabilitǎ în Oltenia şi-a modificat structura cel mai vizibil într-un
deceniu, prin dublarea populaţiei rurale. În schimb populaţia urbanǎ a rǎmas aproape aceeaşi.
Spre finele secolului odatǎ cu stabilirea unor familii de tǎietori de lemne în judeul Vâlcea, la
Brezoi, şi a familiilor de agricultori din judeţul Dolj, se constatǎ o creştere a populaţiei rurale
din aceste judeţe. În spaţiul urban, o sporire mai însemnatǎ se înregistra la Târgu-Jiu dupǎ ce
exponenţi ai unei emigraţii temporare de lucru la cǎile ferate şi drumuri din judeţul Gorj, au
început sǎ formeze o colonie stabilǎ în acest oraş.

TABEL 20. Populaţia italianǎ din judeţele din Dobrogea în 1890 şi 1899
JUDEŢ POPULAŢIA URBANǍ POPULAŢIA RURALǍ TOTALUL POPULAŢIEI
Plasa / Plaiul DINTR-UN JUDEŢ
JUDEŢUL TULCEA 264 Comunele urbane Comunele rurale JUDEŢUL TULCEA
Plasa Tulcea Tulcea Cataloi 1890 – 382 italieni
- 1890 – 19 italieni - 1890 – 287 italieni - populaţia urbanǎ:
- 1899 – 6 italieni - 1899 – 426 italieni 61 pers.
Mahmudia - populaţia ruralǎ:
- 1890 – 0 ital. 321 pers.
- 1899 – 1 italian

263
Idem, ds. 1559/1890, ff. 187, 267; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 442-446.
264
Idem, ds. 1543/1890, ff. 1-2, 6-8, 39, 52; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 446-448.

108
Plasa Mǎcin Cerna - 1890 – 0 ital. 1899 - 844 italieni
-1899 – 60 ital. - populaţia urbanǎ:
Greci - 1890 – 33 ital. 82 pers.
- 1899 – 117 ital. - populaţia ruralǎ:
Turcoaia 762 pers.
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 158 italieni
Plasa Sulina Sulina
- 1890 – 42 italieni
- 1899 – 76 italieni

Plasa Babadag Babadag

- 1890 – 1 italian
- 1899 - 0 ital.

JUD. CONSTANŢA 265 Comunele urbane Comunele rurale JUDEŢUL CONSTANŢA

Plasa Constanţa Constanţa Caramurat 1890 – 45 italieni
- 1890 – 22 italieni - 1890 – 0 ital. - populaţia urbanǎ:
- 1899 – 349 italieni - 1899 – 1 italian 27 pers.
Carol I - 1890 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 14 ital. 18 pers.
Cicracci
- 1890 – 0 ital. 1899 – 769 italieni
- 1899 – 14 ital. - populaţia urbanǎ:
Murfatlar 420 pers.
- 1890 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 19 italieni 349 pers.
Palas - 1890 – 2 ital.
- 1899 – 234 ital.

Plasa Hârşova Ghisdǎreşti

- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 10 italieni
Hârşova
- 1890 – 5 italieni
- 1899 – 23 italieni
Topalu
- 1890 – 11 italieni
- 1899 – 22 ital.

Tuzla - 1890 – 0 ital.

Plasa Mangalia - 1899 – 3 italieni

Plasa Medgidia Cernavodǎ Alapaca - 1890 – 0 ital.

- 1890 – 5 italieni - 1899 – 3 ital.
- 1899 – 60 italieni Mamut-Cuiuş
Medgidia - 1890 – 0 ital.
- 1890 – 0 ital. - 1899 – 6 italieni
- 1899 – 11 italieni
POPULAŢIA URBANǍ POPULAŢIA RURALǍ POPULAŢIA ITALIANǍ
TOTAL GENERAL 1890 – 88 1890 – 339 DIN DOBROGEA
1899 – 526 1899 – 1.087 1890 – 427
1899 – 1.603

265
Idem, ds. 1564/1890, ff. 6, 11, 18, 51, 55; L. Colescu, Recensǎmântul general, p. 382.

109
 Populaţia italianǎ a Dobrogei, care era prepoderent ruralǎ în judeţul Tulcea şi în
proporţii echilibrate în judeţul Constanţa, s-a sporit considerabil într-un singur deceniu. În
judeţul Constanţa, prezenţa numeroasǎ a italienilor, care recomanda comunitatea ca fiind cea
mai numeroasǎ dupǎ cea din Bucureşti în 1899, se explicǎ prin lucrǎrile începute în 1896 la
portul Constanţa care s-au extins peste un deceniu, când firma antreprenoare Hallier angaja
un numǎr important de italieni, mai ales pentru lucrǎrile de exploatare din cariera Canara.
Deşi lucrǎrile au fost în mare parte suspendate, iar unele au continuat cu mare dificultate în
anii de crizǎ 1901-1903, când cariera de piatrǎ a fost temporar închisǎ, italienii au rǎmas în
continuare, dovadǎ prezenţa lor considerabilǎ înregistratǎ şi în anii urmǎtori 266. Prezenţa
relativ ridicatǎ a numǎrului de italieni din Cernavodǎ era explicatǎ de stabilirea unor italieni
majoritari din Puglia, dar şi din Veneto, Piemonte, Emilia-Romagna, Sicilia, Marche,
Lombardia, Sardinia, care se angajaserǎ la fabricile de petrol şi de ciment din localitate 267. De
altfel, la Cernavodǎ în intervalul 1891-1909, s-au stabilit 28 italalieni, majoritatea din
localitatea Trani, regiunea Puglia. În Tulcea, populaţia urbanǎ din reşedinţa de judeţ era
alcǎtuitǎ doar din parohul oraşului şi de douǎ familii, a unui medic şi a unui angajat la
poştǎ 268. În schimb, în spaţiul rural coloniile de la Cataloi şi Turcoaia, ulterior şi prin sporirea
populaţiei satelor Greci şi Iacobdeal, alcǎtuiau coloniile cele mai compacte din spaţiul rural.

TABEL 21. Populaţia italianǎ din judeţele din Moldova în 1890 şi 1899
JUDEŢ POPULAŢIA POPULAŢIA RURALǍ TOTALUL POPULAŢIEI
Plasa / Plaiul URBANǍ DINTR-UN JUDEŢ

JUDEŢUL COVURLUI 269 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUDEŢUL COVURLUI

Plasa Siret Galaţi Fileşti - 1890 – 22 ital.
- 1890 – 385 italieni - 1899 – 0 ital.
- 1899 – 346 italieni Filipeşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 94 ital.
Mǎcişeni - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 2 ital.
1890 – 407 italieni
- populaţia urbanǎ:
385 pers.
- populaţia ruralǎ:
22 pers.

Slobozia-Conachi 1899 – 443 italieni

-1890 – 0 ital. - populaţia urbanǎ:
-1899 – 1 italian 346 pers.
- populaţia ruralǎ:
97 pers.

266
Vezi anexa III.C., pp. 483-489.
267
ANIC, DPSG, ds. 40/1909, f. 94. Vezi anexa III.A-B, pp. 474-482.
268
Rapporto del console generale Giulio Tesi (21 aprile 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p. 408.
269
Idem, 1563/1890, f.f 21-22; L. Colescu, Recensǎmântul general, p. 384.

110
JUDEŢUL TECUCI 270
Plasa Bârlad-Nicoreşti
Plasa Zeletin
JUDEŢUL PUTNA 271
Plasa Bilieşti-Gârlele
Comuna urbanǎ Comunele rurale
Tecuci Cosmeşti - 1890 – 0 ital.
- 1890 – 18 italieni - 1899 – 1 it.
- 1899 – 6 italieni Iveşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 5 ital.
Ţepu - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 1 ital.
Ţigǎneşti -1890 – 0 ital.
- 1899 – 3 ital.
Coloneşti - 1890 – 1 it.
- 1899 – 0 ital.
Gohoru - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 8 ital.
Comunele urbane Comunele rurale
Focşani Cǎlieni - 1890 – 0 ital.
- 1890 – 27 italieni - 1899 – 6 ital.
- 1899 – 72 italieni Gǎgeşti - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 0 ital.
Mǎrǎşeşti
- 1890 – 23 italieni
- 1899 – 26 italieni
Ţifeşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 2 italieni
JUDEŢUL TECUCI
1890 – 20 italieni
- populaţia urbanǎ:
18 pers.
- populaţia ruralǎ:
2 pers.
1899 – 24 italieni
- populaţia urbanǎ:
6 ital.
- populaţia ruralǎ: 18 pers.
JUDEŢUL PUTNA
1890 – 55 italieni
- populaţia urbanǎ:
29 pers.
- populaţia ruralǎ: 26 pers.
1899 – 120 italieni
- populaţia urbanǎ: 76 pers.
- populaţia ruralǎ: 44 pers.

Plasa Rǎcǎciuni Adjudu-Nou Coţofeneşti

- 1890 – 2 italieni - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 4 italieni - 1899 – 3 italieni
Domneşti - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 0 ital.
Sǎscut - 1890 – 1 ital.
- 1899 - 0 ital.

Plasa Zǎbrǎuţu Câmpurile - 1890 – 0 it.

- 1899 – 5 it.
Monastioara
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 2 italieni

JUDEŢUL TUTOVA 272 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUDEŢUL TUTOVA

Plasa Târgu-Simila
Plasa Corodu-Pereschivu
Bârlad Obârşani - 1890 – 1 ital.
- 1890 – 11 italieni - 1899 – 13 ital.
- 1899 – 34 italieni Slobozia-Zorleni
- 1890 – 2 italieni
(protecţie austro-ungarǎ)
- 1899 – 4 italieni
Priponeşti-de-Jos
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 2 italieni
1890 – 18 italieni
- populaţia urbanǎ:
11 pers.
- populaţia ruralǎ:
7 pers.
1899 – 53 italieni
- populaţia urbanǎ: 34 pers.
- populaţia ruralǎ: 19 pers.

270
Idem, ds. 1551/1890, ff. 29-30, 92; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 440-442.
271
Idem, ds. 1562/1890, ff. 39, 43-44, 53, 82, 91, 102-103; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 428-430.
272
Idem, ds. 1548/1890, ff. 3, 20, 29, 67, 70; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 448-450.

111
Plasa Tutova
JUDEŢUL BACǍU 273
Plasa Bistriţa de Sus
Plasa Tazlǎu de Sus
(în 1899, Plasa Muntele)
Plasa Tazlǎu de Jos-
Trotuşu
JUDEŢUL FǍLCIU 274
Plasa Prut
273
Idem, ds. 1553/1890, ff. 16, 19, 27, 37, 38, 48, 63; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 372-374.
274
Idem, ds. 1573/1890, ff. 2, 143-144, 149-151; L. Colescu, Recensǎmântul general, p. 396.
Bogeşti - 1890 – 3 ital.
- 1899 – 0 ital.
Plopana - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 0 ital.
Comuna urbanǎ Comunele rurale JUDEŢUL BACǍU
Bacǎu Luzi-Cǎlugǎra 1890 – 103 italieni
- 1890 – 20 italieni - 1890 – 0 ital. - populaţia urbanǎ:
- 1899 – 16 italieni - 1899 – 1 italian 63 pers.
- populaţia ruralǎ: 40 pers.
Mǎrgineni-Munteni
- 1890 – 0 ital. 1899 – 357 italieni
- 1899 – 8 italieni - populaţia urbanǎ:
Prǎjeşti - 1890 – 0 ital. 115 pers.
- 1899 – 2 ital. - populaţia ruralǎ:
Faraoani - 1890 – 1 ital. 242 pers.
- 1899 – 0 ital.
Letea - 1890 – 3 italieni
-1899 – 17 italieni
Agǎsu - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 52 ital.
Brusturoasa
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 italian
Comǎneşti
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 70 italieni
Dǎrmǎneşti
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 4 italieni
Moineşti - 1890 – 22 ital.
- 1899 – 12 ital.
Solonţu - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 italian
Valea Arinilor
- 1890 – 0 ital. -
1899 – 13 italieni
Târgu-Ocna Cǎiuţu - 1890 – 0 ital.
- 1890 – 35 italieni - 1899 – 12 ital.
1899 – 99 italieni Grozeşti - 1890 – 14 ital.
Târg Trotuşu - 1899 – 2 italieni
- 1890 – 8 italieni Slǎnic - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 0 ital. - 1899 – 47 ital.
Comuna urbanǎ Comunele rurale JUDEŢUL FǍLCIU
Huşi Berezeni 1890 – 33 italieni
- 1890 – 5 italieni - 1890 – 1 italian - populaţia urbanǎ: 5 pers.
- 1899 – 17 italieni - 1899 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
28 pers.
112
Plasa Crasna Olteneşti - 1890 – 0 ital. 1899 – 25 italieni
- 1899 – 1 ital. - populaţia urbanǎ:
17 pers.
Plasa Podoleni Bogza - 1890 – 9 ital. - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 0 ital. 8 pers.
Bohotin - 1890 – 4 ital.
- 1899 – 0 ital.
Cozmeşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 7 ital.
Duda - 1890 – 13 ital.
(protecţie ital: 9 pers. )
- 1899 – 0 ital.
Ghermǎneşti
- 1890 – 1 italian
- 1899 – 0 ital.

JUDEŢUL VASLUI 275 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUDEŢUL VASLUI

Plasa Crasna-Mijlocu Bodeşti - 1890 – 2 ital.
- 1899 – 0 ital.
Ciorteşti - 1890 – 5 ital.
- 1899 – 6 it.
Deleni - 1890 – 3 italieni
- 1899 – 0 ital.
Dobrovǎţu
- 1890 – 0 ital.
- 1899- 1 italian
Tǎcuta
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 2 italieni
1890 – 39 italieni
- populaţia urbanǎ:
29 pers.
- populaţia ruralǎ: 10 pers.
1899 – 35 italieni
- populaţia urbanǎ:
19 pers.
- populaţia ruralǎ: 16 pers.

Plasa Fundurile-Stemnic Vaslui Buda-Rafaila

- 1890 – 29 italieni - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 19 italieni - 1899 – 6 italieni

Plasa Racova Laza - 1890 – 0 ital.

- 1899 – 1 italian

JUDEŢUL ROMAN 276 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUDEŢUL ROMAN

Plasa Moldova-Siretu
de Jos
Plasa Siret de Sus
Roman Adgiudeni
- 1890 – 4 italieni - 1890 – 1 italian
- 1899 – 22 italieni - 1899 – 1 italian
Hǎlǎuceşti
- 1890 – 1 italian
- 1899 – 3 italieni
Sǎbǎoani - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 1 italian
Bâra - 1890 – 3 italieni
- 1899 – 0 ital.
Doljeşti - 1890 – 1 ital.
- 1899 – 0 ital.
Miclǎuşeni
- 1890 – 2 italieni
1890 – 12 italieni
- populaţia urbanǎ:
4 pers.
- populaţia ruralǎ:
8 pers.
1899 – 26 italieni
- populaţia urbanǎ: 22 pers.
- populaţia ruralǎ:
4 pers.

275
Idem, ds. 1550/1890, ff. 41, 44-45, 70; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 450-452.

113
 - 1899 – 0 ital.

JUDEŢUL NEAMŢ 277 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUDEŢUL NEAMŢ

Plasa Piatra-Muntele
Piatra Bicaz - 1890 – 19 italieni
- 1890 – 0 ital. (protecţie austro-ungarǎ)
- 1899 – 29 italieni - 1899 – 11 italieni
Bistricioara
- 1890 – 0 ital.
- 1899 – 34 italieni
Buhalniţa
- 1890 – 1 italian
- 1899 – 4 italieni
Doamna - 1890 – 2 ital.
- 1899 – 0 ital.
Pângǎraţi - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 57 it.
1890 – 38 italieni
- populaţia urbanǎ: 0 pers.
- populaţia ruralǎ:
38 pers.
1899 – 160 italieni
- populaţia urbanǎ:
29 pers.
- populaţia ruralǎ:
131 pers.

Plasa de Sus – Mijlocu Petricani - 1890 – 0 ital.

- 1899 – 1 ital.
Pipirig - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 6 italieni

Plasa Bistriţa Buhuş - 1890 – 0 ital.

- 1899 – 1 italian
Rosvonu - 1890 – 5 ital.
- 1899 – 0 ital.
Şiliştea
- 1890 – 11 italieni evrei
- 1899 – 0 ital.
Tazlǎu - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 18 ital.

JUDEŢUL IAŞI 278 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUDEŢUL IAŞI

Plasa Bahlui-Cârligǎtura
Plasa Copou-Turia
Plasa Braniştea
Cepleniţa
- 1890- 1 italian
- 1899- 1 italian
Iaşi Copou - 1890 – 17 ital.
- 1890 – 68 italieni - 1899 – 40 ital.
- 1899 – 228 italieni Tǎuteşti - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 3 italieni
Stânca - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 3 italieni
1890 – 122 italieni
- populaţia urbanǎ:
68 pers.
- populaţia ruralǎ:
54 pers.
1899 – 419 italieni
- populaţia urbanǎ:
228 pers.
- populaţia ruralǎ: 191 pers.

Plasa Codru Bucium

- 1890 – 20 italieni
- 1899 – 40 italieni
Ciurea - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 ital.

276
Idem, ds. 1556/1890, ff. 71-72, 80, 96-97, 117, 119, 123; L. Colescu, Recensǎmântul general, p. 434.
277
Idem, ds. 1561/1890, ff. 31, 41-42, 95-96; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 418-420.
278
Idem, ds. 1566/1890, ff. 3, 7-9; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 404-406.

114
 Galata - 1890 – 6 ital.
- 1899 – 102 ital.

Plasa Stavnicu Cucuteni - 1890 – 1 ital.

- 1899 – 1 ital.
Miroslava
- 1890 – 8 italian
- 1899 – 0 ital.
Mogoşeşti
- 1890 – 1 italian
- 1899 – 0 ital.

JUDEŢUL SUCEAVA 279 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUD. SUCEAVA

Plasa Moldova-Somuz Fǎlticeni Liteni - 1890 – 1 italian 1890 – 11 italieni
- 1890 –0 ital. - 1899 – 0 ital. - populaţia urbanǎ: 0 pers.
- 1899 – 4 italieni Preuteşti - 1890 – 0 ital. - populaţia ruralǎ:
- 1899 – 2 ital. 11 pers.
Valea Glodului
- 1890 – 1 italian 1899 – 138 italieni
- 1899 – 0 ital. - populaţia urbanǎ: 69 pers.
- populaţia ruralǎ: 69 pers.
Plasa Muntele Broşteni - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 1 ital.
Mǎlini - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 41 ital.
Sabasa - 1890 – 0 ital.
- 1899 – 25 ital.

Plasa Siret Lespezi - 1890 – 9 ital.

- 1899 - 0 ital.

JUDEŢUL BOTOŞANI 280 Comuna urbanǎ Comuna ruralǎ JUD. BOTOŞANI

Plasa Meletin-Târgul Botoşani 1890 – 34 italieni
- 1890 – 29 italieni - populaţia urbanǎ: 29 pers.
- 1899 – 16 italieni - populaţia ruralǎ: 5 pers.
1899 – 16 italieni
Plasa Siret Cǎlineşti - populaţia urbanǎ:
- 1890 – 5 italieni 16 pers.
- 1899 – 0 ital. - populaţia ruralǎ: 0 pers.
JUDEŢUL DOROHOI 281 Comuna urbanǎ Comunele rurale JUD. DOROHOI
Plasa Berhometele-Coşula Dorohoi Broscǎuţi - 1890 – 0 ital. 1890 – 3 italieni
- 1890 – 1 italian - 1899 – 2 ital. - populaţia urbanǎ: 1 pers.
- 1899 –0 ital. - populaţia ruralǎ: 2 pers.
Plasa Movila - 1890 – 0 ital. 1899 – 3 italieni
Herţa - Prutu-de-Sus - 1899 – 3 ital. - populaţia urbanǎ: 0 pers.
- populaţia ruralǎ: 3 pers.

TOTAL GENERAL POPULAŢIA POPULAŢIA RURALǍ POPULAŢIA ITALIANǍ

URBANǍ 1890 – 137 DIN MOLDOVA
1890 – 642 1899 – 898 1890 – 779
1899 – 920 1899 – 1.818

279
ANIC, DGS, ds. 1544/1890, ff. 24, 34, 58; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 438-440.
280
Idem, ds. 1555/1890, ff. 49, 70; L. Colescu, Recensǎmântul general, p. 374.
281
Idem, ds. 1549/1890, f. 94; L. Colescu, Recensǎmântul general, p. 394.

115
 Populaţia italianǎ din Moldova constituise comunitǎţi medii sau mici atât în oraşe, cât
şi în sate, în funcţie de ocupaţia principalǎ a capilor de familie. Atrag atenţia comunitǎţile
urbane din Focşani şi Târgu-Ocna. În Focşani, mica comunitate de 27 persoane în 1890, 41 în
1892 şi 72 în 1899, se formase în urma prezenţei unei emigraţii sezoniere de lucru la cǎile
ferate şi fortificaţiile din judeţ. Emigraţia periodicǎ continua sǎ se manifeste în zonǎ în
paralel cu cea permanentǎ. Comunitatea beneficia de un preot propriu, misionarul Parlati, dar
şi de un maestru de muzicǎ, Lucio Vecchio, care stabilit în oraş împreunǎ cu fraţii sǎi în cǎ
din 1873, s-a implicat în educaţia muzicalǎ a întregii populaţii a Focşanului 282. În judeţul
Bacǎu, populaţia urbanǎ s-a aşezat mai ales la Târgu-Ocna, din nou ca urmare a unei
emigraţii temporare de lucru care a precedat formarea unei comunitǎţi. Erau originari din
Italia Superioarǎ, în special din Veneto. Principalele ocupaţii erau cele de pietrari, zidari şi
lucrǎtori în exploatarea pǎdurilor şi a salinelor. De asistenţa lor religioasǎ se îngrijea pǎrintele
Della Posta 283.
Sunt şi alte localitǎţi, neregǎsite în cadrul anchetelor Direcţiei Statisticii Generale din
1890 şi 1899, în care anchetele întreprinse pentru realizarea dicţionarelor geografice şi
reunirea lor sub forma Marele dicţionar geografic al României, au înregistrat o prezenţǎ a
italienilor în perioada 1892-1899: 2 italieni, în 1892, în comuna ruralǎ Dara, judeţul Buzǎu,
care avea în componenţa sa doua sate, Ulmeni şi Vâlcelele; 5 italieni, în 1895, în comuna
ruralǎ Drǎgǎneşti, judeţul Olt 284; în 1893, 10 lucrǎtori italieni se aflau în comuna ruralǎ
Cǎlineşti, din judeţul Vâlcea şi în 1895, în judeţul Bacǎu mai gǎsim 3 italieni în satul Leca,
plasa Siretul de Jos şi unul în satul Faraoani, plasa Bistriţa de Sus; în 1896, unul în comuna
ruralǎ Filiaşi, judeţul Dolj. Cel mai adesea italienii se sustrǎgeau evidenţei populaţie şi atunci
când erau exponenţi ai unei emigraţii permanente, datoritǎ faptului cǎ dupǎ ce îşi stabileau
rezidenţa într-o localitate din România, deseori urma o migraţie temporarǎ în interiorul
judeţelor, în cǎutarea unor locuri de muncǎ mai sigure sau mai bine plǎtite, autoritǎţile
române neidentificându-i întotdeauna pe cei care se aflau într-o altǎ localitate în momentul
recenzǎrii. Un exemplul poate fi diferenţa redatǎ în tabelul 20, când în satul Galata din
282
Rapporto del console generale Giulio Tesi (21 aprile 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, pp. 408-409;
Monografia judeţului Putna, Tipografia şi legǎtoria de cǎrţi “Cartea Putnei” – Alex. P. Alexandrescu, Focşani,
1943, p. 52.
283
Emigrazione e colonie, 1893, p. 408.
284
Marele dicţionar geografic al României: alcǎtuit şi prelucrat dupǎ dicţionarele parţiale pe judeţe, coord. de
George Ioan Lahovari, C.I. Brǎtianu, Grigore C. Tocilescu, vol. II, Tip. Socec, Bucureşti, 1899, p. 265, vol. III,
Tip. Socec, Bucureşti, 1900, pp. 56, 234; 325, 357, vol. IV, Tip. Socec, Bucureşti, 1901, p. 149.

116
judeţul Iaşi recensǎmântul din 1890 înregistra 6 italieni, iar cel din 1899, 102 persoane.
Potrivit arhivelor ieşene, încǎ din 1887 aici se stabiliserǎ 18 familii, al cǎror numǎr ajungea
în 1898 la 86 persoane (13 cǎsǎtoriţi cu familii, 2 vǎduvi cu familii, o vǎduvǎ cu familie, 2
necǎsǎtoriţi) 285. Potrivit celor patru tabele se poate stabili care au fost principalele colonii
italiene din spaţiul urban sau rural în deceniul 1890-1899, pe care le redǎm în tabelul 22, dar
şi al principalelor judeţe cu rezidenţi italieni, redate în cadrul hǎrţii 2.

Judeţele cu populaţie italianǎ mai numeroasǎ în 1890-1899 286

● Judeţe cu o populaţie italianǎ superioarǎ cifrei de 300 locuitori, în 1890.

● Judeţe cu o populaţie italianǎ superioarǎ cifrei de 300 locuitori, în 1899.

285
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, (SJAN Iaşi, Fond Prefectura Iaşi, ds. 71/1898, ff. 203-204).
286
S-au luat în considerare doar judeţele a cǎror populaţie a fost superioarǎ cifrei de 300 de locuitori atât în
1890, cât şi în 1899.

117
 TABEL 22. Principalele comunitǎţi italiene din 1890 şi 1899 din România 287
ANUL 1890 ANUL 1899 ANUL 1899
Localitatea Rezidenţi Localitatea Rezidenţi Localitatea Rezidenţi
Bucureşti 288 1.000 Bucureşti 2.013 Craiova 148
Galaţi 385 Cataloi 426 Târgu-Jiu 143
Râmnicu Vâlcea 300 Constanţa 349 Sinaia 130
Predeal 244 ital. Galaţi 346 Piteşti 124
Cataloi (jud. Tulcea) 287 Predeal 296 Greci 117
Brǎila 187 ital. Brǎila 274 Brezoi 115
Ploieşti 150 ital. Iaşi 228 Turnu Severin 111
Piteşti 120 ital. Ploieşti 197 Râmnicu Vâlcea 104
Turnu Severin 114 Turcoaia 158 Galata (jud. Iaşi) 102

În acest deceniu, mişcarea populaţiei de la 1898 înregistra un numǎr de 34 cǎsǎtorii

ale italienilor la nivelul întregii ţǎri, dintre care 20 se realizau în oraşe şi 14 în sate, ceea ce
reprezenta 0,04% din totalul celor 87.522 cǎsǎtorii înregistrate în România, respectiv 0,14 %
din totalul celor 14.266 cǎsǎtoriilor la nivel urban şi 0,02% din totalul celor 73.178 cǎsǎtorii
la nivel rural; în timp ce în 1899 numǎrul cǎsǎtoriilor consemnate din rândul italienilor se
dubla la 77 în întreaga ţarǎ, repartizate în judeţele prezentate în tabelul 21, ceea ce echivala
cu un procent de 0,08% din totalul celor 100.280 cǎsǎtorii înregistrate la nivel naţional,
respectiv 0,28 % din totalul celor 14.178 cǎsǎtorii din mediul urban şi de 0,08 % din totalul
celor 86.102 cǎsǎtorii din mediul rural 289.
TABEL 23. CǍSǍTORIILE ITALIENILOR DIN 1899
JUDEŢ ÎN ŢARǍ ÎN ORAŞE ÎN SATE
Bǎrbaţi Femei Bǎrbaţi Femei Bǎrbaţi Femei
Argeş 3 - 1 - 2 -
Brǎila 3 3 3 3 - -
Constanţa 2 - 2 - - -
Covurlui 4 3 4 3 - -
Dâmboviţa 1 - 1 - - -
Dolj 5 3 1 - 4 3
Gorj 2 1 1 1 1 -
Ialomiţa 2 - 1 - 1 -
Iaşi 2 1 1 - 1 1
Ilfov 7 - 7 - - -
Prahova 4 3 2 1 2 2
Râmnicu-Sǎrat 1 - 1 - - -
Tecuci 1 - 1 - - -
Tulcea 10 9 1 - 9 9
Vâlcea 4 2 2 2 2 -

287
S-au luat în considerare doar localitǎţile a cǎror populaţie italianǎ rezidentǎ era de minim 100 persoane.
288
Nu se cunoaşte o cifrǎ oficialǎ a populaţiei italiene din Bucureşti în 1890, dar se apreciazǎ cǎ se situa în jurul
cifrei 1.000
289
Anuarul statistic al României/Annuaire statistique de la Romanie, Bucureşti, 1909, p. 68.

118
 Vlaşca 1 - 1 - - -
Totale 52 25 29 10 23 15
TOTAL 77 39 38
GENERAL
Sursǎ: “Anuarul statistic al României/Annuaire statistique de la Romanie”, Bucureşti, 1909, pp. 56, 60.
În ceea ce priveşte, divorţurile înregistrate în cei doi ani statisticile publicate nu au
reţinut cifrele destinate fiecǎrei naţionalitǎţi, precum în cazul cǎsǎtoriilor, ci doar un total
general al strǎinilor, astfel încât nu putem stabili cifrele înregistrate în rândul italienilor.
Dupǎ 1899, datele oficiale de care dispunem privitoare la italieni nu sunt foarte
generoase. În august 1900, ministrul italian la Bucureşti, Emanuele Beccaria d’Incisa, aprecia
cǎ numǎrul italienilor din România era de 5.709 individzi, o cifrǎ care se referea atât la cei
stabiliţi deja aici, cât şi la cei aflaţi temporar 290. În 1902, potrivit datelor culese de Ministerul
de Interne român, în România erau rezidenţi 3. 943 italieni, respectiv 2.873 bǎrbaţi şi 1070
femei, care erau repartizaţi pe judeţe potrivit tabelului 23. În cuprinsul acestor cifre era redatǎ
atât populaţia adultǎ, cât şi cea minorǎ 291.
TABEL 24. Italieni rezidenţi în România în 1902
JUDEŢE BǍRBAŢI FEMEI TOTAL JUDEŢE BǍRBAŢI FEMEI TOTAL
Argeş 51 24 75 Olt 23 12 35
Bacǎu 176 41 217 Prahova 218 48 266
Botoşani 58 29 87 Putna 51 18 69
Brǎila 44 9 53 R. Sǎrat 58 2 40
Buzǎu 74 - 74 Roman 5 1 6
Constanţa 284 124 408 Romanaţi 24 9 33
Covurlui 13 - 13 Suceava 14 - 14
Dâmboviţa 83 12 95 Tecuci 23 8 31
Dolj 23 17 40 Teleorman 20 7 27
Dorohoi 6 2 8 Tulcea 381 285 666
Fǎlciu 8 - 8 Tutova 19 7 26
Gorj 64 26 90 Vaslui 16 - 16
Ialomiţa 18 6 24 Vâlcea 258 25 283
Iaşi 55 44 99 Vlaşca 7 - 7
Ilfov 15 9 24 Pref. Bucu- 347 164 511
reşti
Mehedinţi 61 14 75 Pref. Iaşi 78 33 111
Muscel 35 1 36 Pref. Galaţi 124 43 167
Neamţ 91 11 102 Pref. Cra- 68 39 107
iova
TOTAL 2.873 1.070 3.943
Sursǎ: “Emigrazione e Colonie”, I, Roma, 1905, p. 190.

290
Emanuele Beccaria Incisa, Carlo Baroli, La Romania e la immigrazione italiana, în Emigrazione e Colonie, I
(Europa), parte III, Roma, 1905, p. 189.
291
Ibidem, p. 190.

119
 Ancheta realizatǎ de ministrul Emanuele Beccaria Incisa a fost printre puţinele care
ofereau o listǎ detaliatǎ a profesiilor exercitate de italieni. Dintre cei 2.873 de italieni,
aproximativ 2.300 erau adulţi, repartizaţi unui grup de 24 de profesii: 578 erau muncitori în
diverse fabrici, 527 zidari şi ucenici, 418 pietrari, 139 agricultori, 75 tâmplari de mobilǎ, 68
antreprenori, 51 mecanici, 47 angaţi privaţi, 39 jugǎnari, 37 cǎrǎmidari, 35 comercianţi, 34
tâmplari, 32 tocilari şi cuţitari, 32 ingineri şi arhitecţi, 29 zugravi, 28 dulgheri, 23 fierari, 19
tǎietori de lemne, 17 strungari şi sculptori în lemn, 17 servitori, 13 muzicieni, 12 tǎbǎcari, 7
preoţi, 6 grǎdinari şi viticultori 292.
La începutul secolului XX, actele de stare civilǎ înregistrate în rândul italienilor
stabiliţi în România au fost preluate şi publicate de G. E. di Palma di Castiglione în raportul
sǎu din “Bollettino dell’emigrazione” din 1912, pe care le redǎm în tabelul 25.

TABEL 25. Raportul numeric al actelor de stare civilǎ

al italienilor din România între 1904-1909
ANII ACTE DE ACTE DE ACTE DE
NAŞTERE DECES CǍSǍTORIE
1904 68 36 7
1905 79 44 9
1906 72 39 15
1907 115 73 18
1908 129 47 24
1909 62 49 7
Total 525 288 80
Media anualǎ 87,5 48 13,3
Sursǎ: “Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1.207.

În conformitate cu aceste date, se poate aprecia cǎ populaţia permanentǎ italianǎ din

România a oscilat între 2.300 şi 2.700 persoane în timpul primului deceniu al secolului
XX 293. Însǎ, aceste cifre trebuie cel puţin dublate dacǎ luǎm în seamǎ colonia din Bucureşti,
unde populaţia fixǎ depǎşea în continuare 2.000 persoane. Ţinând cont de numǎrul
paşapoartelor vizate sau reînnoite de Legaţia Italianǎ din Bucureşti sau de Consulatul general
din Galaţi, în baza unei legi române pentru strǎini din 15 august 1900, populaţia stabilǎ în
acel an în România era formatǎ din aproximativ 7.720 persoane, dintre care 2.720 aparţineau
de districtul consular din Galaţi, adicǎ italienii din Moldova, Dobrogea şi judeţul Brǎila, iar

292
Ibidem, p.192.
293
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1208.

120
restul de 5.000 se aflau în Muntenia, fǎrǎ judeţul deja menţionat, şi în Oltenia 294. Deşi am
expus situaţia emigraţiei temporare care se mai diminuase la începutul secolului XX din
cauza crizei financiare şi economice din România, prezenţa italienilor rǎmânea în continuare
importantǎ. România era o ţarǎ preponderent agricolǎ, în care douǎ treimi din populaţie erau
dedicate lucrǎrilor agricole, ceea ce a determinat angajatorii din sectorul construcţiilor sau
industriei sǎ apeleze în continuare la un important numǎr de strǎini, dintre care mulţi au fost
italieni. Astfel încât, deşi mulţi dintre italieni emigraserǎ în alte ţǎri europene în care au gǎsit
o ofertǎ sigurǎ de lucru, o bunǎ parte dintre ei au rǎmas în continuare în România cu
rezidenţǎ permanentǎ.
Pânǎ la 1901, anchetele asupra populaţiei italiene în strǎinǎtate au fost realizate sub
îngrijirea Ministerului Afacerilor Strǎine italian, iar din 1901 şi pânǎ în 1927 evidenţa
acestora a intrat în responsabilitatea instituţiei dedicate emigraţiei, Commissariato Generale
dell’Emigrazione. Datele publicate de CGE privind italienii rezidenţi în România confirma
pentru 1871 prezenţa celor 830 de persoane; pentru 1911 reda o cifrǎ de 6.000 italieni; iar în
1924 de 13.246 persoane, raportându-se o creştere de 1.496 % în intervalul 1871-1924 şi de
121% între 1911 – 1924 295. Rezultatele erau însǎ relative, deoarece statisticile nu i-au
cuprins, din cauza unei legi locale, şi pe acei italieni care dupǎ o perioadǎ de rezidenţǎ, prin
naştere sau prin primirea cetǎţeniei române, erau consideraţi supuşi români şi nu ai Statului
italian, cei cu origini italiene nefiind luaţi astfel în calcul. Între aceştia se aflau prima şi a
doua generaţie a copiilor nǎscuţi în România ai italienilor stabiliţi aici dupǎ 1850. Nu
cunoaştem care a fost situaţia italienilor nǎscuţi în satul Cataloi, judeţul Tulcea, a cǎror
înregistrare pǎrinţii au realizat-o pe lângǎ comunele lor de origine, unde copiii de sex
masculin erau luaţi în evidenţǎ pentru sǎvârşirea serviciului militar 296. Mai treceau
neobservaţi de calculul statisticii uneori acei italieni, care deşi stabiliţi în România, nu aveau
un domiciliu fix, ci îl schimbau destul de des în funcţie de locul de lucru, astfel încât aceştia
nu erau înregistraţi de nici o statisticǎ, nici ca emigranţi temporari, nici permanenţi.

294
Censimento degli italiani all’estero, pp. 178-179.
295
Annuario statistico della emigrazione italiana dal 1876 al 1925. Con notizie sull’emigrazione negli anni
1869-1875, a cura del Commissariato Generale dell’Emigrazione, Edizione del Commissariato Generale
dell’Emigrazione, Roma, 1926, p. 1533-1534.
296
Vezi Anexa II.A, pp. 467-472.

121
 “Recensǎmântul general” publicat de Leonida Colescu în 1905 raporta pentru 1901
un numǎr de 8.841 italieni 297, deşi acest numǎr era de fapt înregistrat pentru anul 1899, însǎ
datele au fost preluate şi de Censimento degli italiani all’estero, cum se poate vedea în
tabelul 26.
TABEL 26. Italieni stabiliţi în România 298
ANUL 1871 1881 1891 1901 1911 1921
Nr. persoanelor 830 1.762 5.300 8.841 6.000 12.246

În 1906, o anchetǎ realizatǎ pe lângǎ autoritǎţile spitalelor civile din Bucureşti a

înregistrat numǎrul bolnavilor care au primit consultaţii gratuite. Dintre cei 32.370 bǎrbaţi şi
25.100 femei consultaţi, 730 bǎrbaţi şi 466 femei erau italieni, în timp ce dintre cei 25.275
bǎrbaţi şi 17.917 femei care au suportat consultaţiile gratuite ale unui serviciu medical
alternativ, 521 bǎrbaţi şi 232 femei au fost italieni. Alţi 24 bǎrbaţi şi 40 femei au necesitat de
îngrijiri medicale specializate, iar 15 bǎrbaţi şi 4 femei au suferit intervenţii chirurgicale. În
privinţa secţiei de maternitate, aici erau înregistrate consultaţiile a 4 femei însǎrcinate şi
naşterile a unui bǎiat şi 5 fete 299.
În 1912, ancheta întreprinsǎ de comisarul emigraţiei G. E. di Palma di Castigline,
raporta un numǎr de circa 8.000 persoane rezidente în România. Principalele nuclee de
italieni stabiliţi în Muntenia şi Oltenia se aflau la Bucureşti (200 familii), Ploieşti (circa 100
familii), Craiova (circa 100), Turnu Severin (circa 75), Câmpulung, Piteşti, Slatina, Cǎlǎraşi,
Alexandria (între 7-10 familii, în fiecare oraş). În Moldova şi Dobrogea, italienii rezidenţi
mai numeroşi se regǎseau la Galaţi (circa 30 familii), Sulina (22 familii), Tulcea (4 familii),
Cataloi (111 familii), Iacob Deal (circa 50 familii), Constanţa (circa 100 familii), Iaşi (circa
300 familii), Bacǎu (circa 100 familii) 300.
Alessandro Vigevani, ataşat al Institutului Cultural Italian din Bucureşti în perioada
interbelicǎ, a realizat o listǎ a friulanilor din România antebelicǎ, care cuprindea teritoriul
Valahiei, în cadrul cǎruia s-a ocupat mai mult de locuitorii din Muntenia decât de cei din
Oltenia, dupǎ cum precizeazǎ autorul, şi de cel al Moldovei. În urma acestei cercetǎri, se

297
L. Colescu, Recensǎmântul general, p. LII.
298
Censimento degli italiani all’estero, p. IX.
299
“Anuarul statistic al României/Annuaire statistique de la Romanie”, Bucureşti, 1909, pp. 118-119, 120- 121.
300
“Bollettino dell’Emigrazione”, 1912, pp. 1209-1215.

122
constata cǎ principalele centre în care se regǎseau friulani erau Bucureştiul şi satul Greci din
judeţul dobrogean Tulcea 301. Prezenţa unei majoritǎţi de friulani era la Bucureşti confirmatǎ
de rapoartul din 1892 al ministrului Curtopassi 302. În Bucureşti, friulani locuiau de obicei în
zona denumita Bucureştii Noi, dar şi în cartierele Griviţa şi Filantropia, potrivit preotului
comunitǎţii italiene din Bucureşti, Antonio Mantica 303. Friulani erau urmaţi numeric de
italienii din celelalte provincii din Veneto; colonia era completatǎ de cei originari din
Lombardia, Piemonte, Basilicata şi foarte puţini din alte regiuni, precum Marche, Lazio,
Emilia-Romagna, Calabria şi Puglia 304.
Izbucnirea conflagraţiei mondiale a fost determinantǎ în desfǎşurarea vieţii
comunitǎţilor fixe din România. Deja din februarie 1915, dupǎ întrarea Italiei în rǎzboi, o
parte însemnatǎ a populaţiei masculine stabilitǎ în România a primit ordin de mobilizare şi a
pǎrǎsit Romania 305. În august 1916, dupǎ intrarea României în rǎzboi, populaţia a scǎzut şi
mai mult. În decembrie 1916, când s-a anunţat ocuparea Bucureştiului de cǎtre nemţi cea mai
parte dintre italieni conduşi de ministrul Carlo Fasciotti şi de preotul Antonio Mantica s-au
refugiat la Iaşi, în timp ce un mic grup a rǎmas sub îndrumarea lui Alfredo Brianni,
conducǎtorul corului bisericii italiane din Capitalǎ, care i-a reunit în jurul serviciului religios
purtat acolo. Alţii s-au îndreptat spre Crimeea şi de acolo spre Italia, în fuga lor de iminentul
pericol. Alţi italieni au ales sǎ nu îşi pǎrǎseascǎ casele, cum a fost cazul celor din satele din
Dobrogea, care trǎit alǎturi de ocupanţii bulgari, dar şi a celor din Craiova, Turnu Severin şi
Ploieşti, dupǎ cum o demonstreazǎ registrele şcolare din aceste oraşe timpul rǎzboiului, unde
în rândul elevilor s-au aflat şi unii italieni 306.

301
Alessandro Vigevani, Friulani fuori di casa in Croazia e Slovenia, Tip. D. del Bianco & Figlio, Udine, 1950,
pp. 77-79.
302
Emigrazione e Colonie, 1893, p. 404.
303
Archiovio Segreto Vaticano [în cont. ASV], Fondo Archivio Nunziatura Romania [Arch. Nunz. Romania], b.
9, fasc. 28, ff. 22-23; b. 44, fasc. 230, ff. 93-95.
304
Idem, b. 9, fasc, 28, ff. 24, 120-121; b. 21, fasc. 71, ff. 36-49.; b. 24, fasc. 89, ff. 196-203; b. 25, fasc. 99, ff.
17, 68-69; b. 25, fasc. 100, ff. 55-56; b. 44, fasc. 230, ff. 93-98.
305
ANIC, DPSG, ds. 120/1912, ff. 93, 105, 111, 157, 170, 175, 183, 210.
306
ASV, Arch. Nunz. Romania, b. 4, fasc. 10, ff. 28-31; Cesare Fantoli, op. cit., pp. 56, 64; Raymund
Netzhammer, Episcop în România într-o epocǎ a conflictelor naţionale şi religioase, vol. II, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2005, pp. 825-826, 876, 1058, 1424; Carl Starke, Germanii în Arhidieceza de Bucureşti, de
la începuturi pânǎ în prezent, în “Pro Memoria”, nr. 9/2010 , pp. 48, 50, 53.

123
 I.Concluzii
Emigraţia temporarǎ şi sezonierǎ a precedat emigraţia permanentǎ şi formarea
comunitǎţilor italiene din România, moment din care cele trei tipuri de emigraţie s-au
desfǎşurat în paralel sau una în completarea celeilalte. Statisticile şi rapoartele
reprezentanţilor diplomatici italieni au demonstrat cǎ emigraţia temporarǎ a depǎşit-o pe cea
permanentǎ şi cǎ a prezentat unele fluctuaţii determinate de ofertele de lucru dintr-un an, de
creşterea concurenţei bulgare din 1896, de criza financiar-economicǎ din 1901-1903. De
asemenea, structura ai a cunoscut o modificare în primul deceniu al secolului XX, când
emigraţia temporarǎ individualǎ a depǎşit-o pe cea colectivǎ, ca urmare a unei modificǎri a
pieţei de lucru prin dezvoltarea sectorului industrial, unde contractele individuale erau mai
uşor de obţinut decât unele colective.
Cei mai mulţi emigranţi au fost cei din Veneto, în special provinciile Rovigo, Treviso,
Belluno, şi Friuli, provincia Udine, dar am constatat cǎ primii emigranţi s-au desprins din
cele dintâi grupuri sosite cu un contract de lucru în Transilvania, din provincia Trento,
regiunea actualǎ Trento-Alto Adige.
Colonia fixǎ care a înregistrat evoluţia numericǎ cea mai spectaculoasǎ în decursul
secolului al XIX-lea a fost cea din Bucureşti, care de la câţiva italieni menţionaţi de cǎlǎtorul
strǎin Benjamin Barker în 1834 (“Populaţia Bucureştilor are în mare vreo 80.000 suflete,
fiind alcǎtuitǎ din munteni, moldoveni, bulgari, greci, armeni, evrei, germani, unguri, ruşi,
români, transilvǎneni, câţiva francezi şi italieni” 307), respectiv circa 9 familii italiene în
1838 308, a ajuns la finele secolului la o populaţie stabilǎ de peste 2.000 locuitori şi tendinţa a
fost de creştere progresivǎ întreuptǎ de izbucnirea Primului Rǎzboi Mondial, dar realuatǎ
dupǎ 1918 în proporţii care au atins pânǎ la 5.000 de locuitori stabili şi alţi 1.000 locuitori
temporari 309.
În lipsa statisticilor oficiale pentru prima parte a secolului al XIX-lea şi a celor
parţiale din intervalul 1876-1921 (când cel mai adesea statisticile italiene au înregistrat
numǎrul italienilor din România, alǎturi de cei din Serbia, Grecia şi Turcia) e dificil de
307
Benjamin Barker în Cǎlǎtori strǎini despre Ţǎrile Române în secolul al XIX-lea, serie nouǎ, vol. III 1831-
1840, coord. Paul Cernovodeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 205.
308
Raluca Tomi, The Italians of Bucharest, p. 181; Elena Siupiur, Emigraţia, Editura Academiei, Bucureşti,
2009, pp. 77-78.
309
Cifrele erau înaintate de preotul catolic al comunitǎţii din Bucureşti, Antonio Mantica, în 1933. (Scrisoarea
preotului Antonio Mantica cǎtre nunţiul apostolic din Bucureşti, Mons. Angelo Maria Dolci (Bucureşti, 19 ian.
1933), ASV, Arch. Nunz. Romania, b. 44, fasc. 230, f. 93v.)

124
reconstituit datele precise ale migraţiilor italiene spre teritoriile româneşti. Totuşi apreciind
primele menţiuni, deşi lacunare, etapele emigraţiei italiene în teritoriile româneşti pot fi
împǎrţite astfel:
- 1821-1865 – migraţii sporadice ale italienilor spre Transilvania (în special din
regiunea Tirolului (1821) şi Trentino (1851-1853), spre Principate şi Transilvania din
Belluno (1850); prezenţe sporadice în Bucureşti şi înfiriparea unei mici comunitǎţi cǎtre
1848, crearea unor colonii comerciale dupǎ 1830 în Brǎila şi Galaţi;
- 1861-1865 – începutul migraţiilor periodice spre Muntenia, de la o prezenţǎ
sporadicǎ spre una sistematicǎ (conform intrǎrilor şi ieşirilor înregistrate de Ministerul de
Interne român şi Direcţia Statisticii Generale);
- 1865-1870 – s-a conturat valul migraţiilor regulate de lucru spre spaţiul românesc şi
începutul unei emigraţiei temporare şi sezoniere venete graduale;
- 1871-1880 – fluxul emigraţiei sporea treptat pânǎ la debutul rǎzboiului ruso-turc
(1877-1878), când silit de împrejurǎri se diminua brusc şi se relua din 1879;
- 1879 – începutul unei emigraţii permanente în România (conform primelor menţiuni
mai clare pentru acest fenomen, asupra cǎrora vom reveni pe parcursul capitolelor
urmǎtoare);
- 1881-1886 – începutul sporirii valurilor migratoare de lucru (temporare şi
sezoniere), care au coincis cu debutul crizei agricole începutǎ în 1881 şi cu exodul italienilor
din Veneto din 1886 310;
- 1890-1900 – sporirea numericǎ a coloniilor fixe deja fondate şi apariţia de noi
colonii în spaţiul rural sau urban, care a coincis cu mǎrirea valurilor de emigraţie temporarǎ,
care a înregistrat cifrele cele mai ridicate în acest deceniu (conform datelor deţinute pânǎ în
prezent, raportate în special de consulii italieni);
- 1901-1903 – noi diminuǎri ale valurilor de emigraţie cauzatǎ de criza economicǎ şi
financiarǎ din România;
- 1903-1916 – modificarea structurii emigraţiei temporare prin depǎşirea caracterului
colectiv de cǎtre cel individual;
- 1914 – diminuarea forţatǎ a emigraţiei datorate Primului Rǎzboi Mondial;

310
E. Franzina, op. cit., p. 17

125
 - 1915 - 1916 – întreruperea emigraţiei de lucru, dupǎ intrarea Italiei, respectiv a
României în rǎzboi.
Lǎsându-şi patria în speranţa unui trai mai bun, italienii ajunşi în România nu au avut
o viaţǎ uşoarǎ. Puţini se deciseserǎ de la început sǎ se stabileascǎ aici, mulţi soseau cu
intenţia unei migrǎri temporare. Însǎ aducându-şi cu ei familiile sau înfiripându-şi una aici,
mulţi au hotǎrât sǎ rǎmânǎ, formându-se treptat mici colonii italiene şi devenind exponenţi ai
unei emigraţii permanente şi una din componentele rǎspândite prin întreaga lume a celei
numite Italia fuori d’Italia.
Emigranţii permanenţi nu au întrerupt niciodatǎ legǎtura cu patria, iar cerinţele lor de
asistenţǎ şi tutelǎ, apǎrute pe parcursul perioadelor de absenţǎ, au întǎrit şi mai mult
dependenţǎ de Italia, aşa cum vom vedea pe parcursul capitolului al II-lea.

126
 CAPITOLUL AL II-LEA
ASISTENŢA EMIGRAŢIEI ITALIENE DIN SPAŢIUL ROMÂNESC
Motto: “L’opera dei consoli non può bastare” 1 .

Se emigreazǎ, în secolul al XIX-lea, atât din motive economice şi politice, cât şi

religioase, rasiale sau ideologice. Fie în grupuri sau individual, populaţia din Europa
Occidentalǎ şi Centralǎ se deplasa cǎtre Orient, dar şi viceversa. Un câştig al acestui secol
era dreptul la emigrare al unei persoane, care nu mai este îngrǎditǎ prin lege sau cutumǎ de
legarea de glie sau de vasal precum în Evul Mediu 2 . Dar evoluţia şi dezvoltarea
fenomenului de emigrare atrǎgea dupǎ sine necesitatea unei asistenţe a subiectului de
migrare, atât la plecare şi sosire, cât şi pe parcursul rezidenţei în strǎinǎtate.
Nevoia de asistenţǎ a unui emigrant din partea statului a fost relativ târziu
conştientizatǎ pe deplin, asociaţii, instituţii sau comisariate dedicate exclusiv acestui aspect
fiind fondate de abia din primul deceniu al secolului XX. Societǎţile de binefacere şi ajutor
reciproc, înfiinţate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, rǎspundeau doar într-o
anumitǎ mǎsurǎ cerinţelor şi exigenţelor existente. Un prim pas al procesului de asistenţǎ şi
tutelǎ din partea Statutului italian acordat emigranţilor l-a reprezentat Legea asupra
emigraţiei din 1888, completatǎ la finele anului urmǎtor de Legea asupra şcolilor italiene
din strǎinǎtate. Mǎsurile discutate decenii la rând în Camerǎ de guvernanţii italieni, privind
situaţia şi statutul emigraţiei italiene, erau dificil de pus în aplicare într-o perioadǎ în care ne
aflǎm în plin proces de consolidare a unui Stat italian recent unificat.
De-a lungul secolului al XIX-lea, dezvoltarea concertului european şi a sistemului
diplomatic a atras dupǎ sine înfiinţarea de noi consulate, mai târziu legaţii ale statelor
europene atât în interiorul continentului european, cât şi în afara acestuia. Dupǎ congresul
de la Viena, noua ordine instituitǎ în Europa a condus la o extindere a relaţiilor diplomatice
între statele europene. Europa de Sud-Est, deşi rǎmânea în continuare sub dominaţia
Imperiului Otoman, începe treptat-treptat procesul de emanciparea şi cucerire a autonomiei,
ulterior a independenţei. Extinderea relaţiilor diplomatice în acest spaţiu a fost deseori
strâns legatǎ de evoluţia politicǎ şi economicǎ. În cazul Principatelor Române, tratatele
semnate între Rusia şi Turcia, la Akkerman, în 1827, respectiv la Adrianopol în 1829, au
avut un deosebit impact economic. Convenţia din 1827 asigura pentru prima data libertatea

1
Consiglio d’emigrazione, în “Bollettino dell’emigrazione” [în continuare “Boll. Emigrazione”], nr. 10, an
1904, Tipografia nazioanle di G. Bertero, Roma, 1905, p. 3.
2
Vincenzo Grossi, Politica dell’emigrazione e delle colonie, Unione Cooperativa editrice, Roma, 1902, p. 35.

127
comerţului pentru Principatele Române, deşi sub restricţia aprovizionǎrii cu grâu a
Imperiului Otoman. Tratatul de la Adrianopol a mers mai departe, desfiinţând monopolul
turcesc şi acordând dreptul de navigaţie pe Dunǎre cu nave proprii. Intrarea produselor
româneşti pe piaţa europeanǎ, nu numai cǎ a oferit un impuls însemnat economiei locale,
dar a atras atenţia şi altor economii europene asupra potenţialului acordat de navigaţia pe
Dunǎre. Prezent în aceastǎ zona încǎ din 1815, odatǎ cu anexarea portului Genova de cǎtre
Regatul Piemontez, comerţul genovez cunoaştea o oarecare dezvoltare dupǎ 1829, în oraşele
de la gurile Dunǎrii, Galaţi şi Brǎila. Potenţialul economic al acestor porturi bine speculat
de navele italiene şi dorinţa Sardiniei de a fi liberǎ sǎ facǎ comerţ pe cont propriu atrag dupǎ
sine fondarea consulatului sard de la Galaţi, la 11 mai 1833, şi a viceconsulatului de la
Brǎila, la 7 mai 1838 3 .
Deşi înfiinţarea celor douǎ reprezentaţii diplomatice sarde nu prevedea în epocǎ
asistenţa emigranţilor, le oferea însǎ protecţie în teritoriile circumscrise comercianţilor
italieni. Dubla alegere a domnitorului Ioan Alexandru Cuza a fost imediat recunoscutǎ de
Guvernul sard, care în mai 1859 îl trimitea pe cav. Annibale Strambio drept consul general
la Bucureşti şi pe Luigi Leardi, consul la Galaţi 4 . În oraşele în care reprezentanţele
diplomatice italiene nu existau, emigranţi sau simplii cǎlǎtori, se puteau adresa la nevoie
(vice)consulului olandez sau britanic, cum se întâmpla adesea la Constanţa, uneori la
Botoşani, pentru cei prea depǎrtaţi de un centru diplomatic italian, consulilor francezi din
Iaşi şi Craiova şi dupǎ 1878, viceconsulului francez de la Tulcea 5 . La Bucureşti, consulatul
era transformat în legaţie la finele anului 1879 concomitent cu recunoaşterea independenţei
României de cǎtre Italia şi acreditarea la Bucureşti în calitate de trimis extraordinar şi
ministru plenipotenţiar a contelui Giuseppe Tornielli Brusati di Vergano 6 .

3
Dimitrie Bodin, Politica economicǎ a Regatului Sardiniei în Marea Neagrǎ şi pe Dunǎre în legǎturǎ cu
Principatele Române [în cont. Politica economicǎ], extras din “Revista Istoricǎ Românǎ”, vol. IX, an 1939,
Imprimeria Naţionalǎ, Bucureşti, 1940, p. 9; Idem, Contribuţii la istoricul consulatelor Regatului celor douǎ
Sicilii în Principatele Române [în cont. Contribuţii...], extras din “Revista Istoricǎ Românǎ”, vol. VIII, 1938,
Imprimeria Naţionalǎ, Bucureşti, 1939, p. 4; Roberto Scagno, Paolo Tomasella, Corina Tucu, Veneti in
Romania, (a cura di R. Scagno), Longo Editore Ravenna e Regione del Veneto, Ravenna, 2008, p. 10.
4
Archivio Storico Diplomatico del Ministero degli Affari Esteri [în cont. ASDMAE], Fondo Regno di
Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, busta 255, Declaraţia lui Luigi Leardi de preluare a postului din
15 febr. 1860; Ionuţ Şerban, Un reprezentant de seamǎ în Principatele Române: Cavelerul Annibale Strambio,
în “Analele Universitǎţii Craiova. Seria Istorie”, an XV, nr. 2 (18), 2010, pp. 99-109.
5
Agenti diplomatici e consolari di S. M. Re d’Italia negli Stati esteri al 1° luglio 1864, Roma, 1865, p. 21.
6
Rudolf Dinu, Note e documenti riguardanti la storia della Legazione italiana a Bucarest (1879-1914), în
“Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanista di Venezia”, an III, Bucureşti, 2001, p. 223;
Domenico Caccamo, L’Italia, la questione d’Oriente e l’indipendenza romena nel carteggio del Consolato
italiano a Bucarest (1870-1879), în “Storia e Politica”, an XVIII, fasc. 1, 1979, p. 66. Cel dintâi raport al
ministrului Tornielli Brusati de la Bucureşti la Roma era consemnat la 19 decembrie 1879 şi adresat lui
Benedetto Cairoli, ministrul Afacerilor Externe, privind sosirea la Bucureşti, la 15 dec., şi prima vizitǎ la
Palatul princiar pentru o întrevedere cu Principele Carol I, desfǎşuratǎ pe 18 dec. (ASDMAE, Serie politica

128
 II.1.Asistenţa emigraţiei italiene în România din partea Statului italian

II.1.a. Asistenţǎ şi tutelǎ, între informare şi intervenţie. În lipsa unor organizaţii

aparţinând Statutului italian care sǎ se ocupe exclusiv de asistenţa şi tutela emigraţiei,
italienii se adresau înainte de a pǎrǎsi ţara autoritǎţilor locale – primari sau prefecţi – în
vederea obţinerii permiselor de liberǎ (pe)trecere sau a paşapoartelor, a unor informaţii
necesare despre cǎlǎtoria de lucru şi mai ales despre ofertele de lucru din ţara de destinaţie.
Cel mai adesea autoritǎţile locale se informau la rândul lor prin intermediul reprezentanţilor
diplomatici italieni, fie indirect din rapoartele prezentate de aceştia în publicaţiile
Ministerului de Interne Italian şi ale Ministerului Afacerilor Externe Italian, fie prin
adresarea prin corespondenţǎ cǎtre ministerele menţionate. Odatǎ ajunşi la destinaţie şi
aflându-se în situaţia a avea nevoie de asistenţǎ şi tutelǎ din partea autoritǎţilor italiene,
emigranţii se adresau funcţionarilor diplomatici din teritoriu. Nici în cazul asistenţei
emigranţilor care doreau sǎ se îndrepte spre România, situaţia nu era altfel. Fǎrǎ existenţa
unei legislaţie sau cel puţin a unui regulament care sǎ stabileascǎ modul de intervenţie
pentru supuşii italieni, fǎrǎ un acord internaţional între Italia şi România, autoritǎţile italiene
puteau interveni doar informal pe lângǎ autoritǎţile române, fǎrǎ prea mari reuşite în
favoarea supuşilor sǎi. Cel mai acut s-a resimţit absenţa unei legislaţii sau reglementǎri
internaţionale privind lucrǎtorii strǎini.
Birourile diplomatice sarde începând cu 1859, apoi italiene dupǎ 1861 din România,
care se ocupau de protecţia şi, pe cât posibil, de asistenţa supuşilor sǎi au fost consulatul
general de la Bucureşti care avea în jurisdicţia sa Valahia şi Oltenia, consulatul de la Galaţi,
în al cǎrui district consular intrau Moldova şi judeţul Brǎila, din 1878, alǎturându-li-se
Dobrogea, şi viceconsulatele de la Brǎila, Sulina, Tulcea 7 . În lipsa unui delegat consular
permanent la Constanţa şi pânǎ la deschiderea viceconsulatului din 1879, supuşii italieni se
puteau adresa (vice)consulatelor francez, olandez şi englez. De asemenea, italienii din Iaşi
se puteau adresa consulatului francez, iar cei Botoşani viceconsulatul olandez 8 . Supuşilor

(1861 - 1887), vol. VI, Romania, busta 1396, fasc. 1879, semestre II); George Potra, Din Bucureştii de ieri,
vol. I, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1990, p. 470.
7
Lista personalul diplomatic italian şi evoluţia institutelor diplomatice italiene din Principatele Române
începând cu 1859, data recunoaşterii din partea Regatului sard a unirii Principatelor Modovei şi Munteniei şi
trimiterea celor dintâi reprezentanţi, şi pânǎ în 1916, data intrǎrii în Primul Rǎzboi Mondial a Regatului
României, poate fi consultatǎ în anexa I, pp. 455-466. Evoluţia cea mai importantǎ a cunoscut-o consulatul
general italian din Bucureşti, ridicat la gradul de legaţie în 1879, dupǎ recunoaşterea independenţei României
de cǎtre Italia, şi apoi de ambasadǎ în 1918.
8
Arhivele Naţionale Istorice Centrale [în cont. ANIC], Fond Direcţia Generalǎ a Statisticii [în cont. DGS], ds.
1172/1871, f. 5v.

129
italieni li se alǎturau conaţionalii din teritoriile iredente ce aveau protecţie austriacǎ, iar
dupǎ 1867 protecţie austro-ungarǎ, care se adresau reprezentanţelor diplomatice austrice.
Fie cǎ era vorba de cazuri singulare sau colective, se apela la autoritatea consulatelor
în cele mai diverse situaţii, de la boalǎ, deces, dispariţie, lipsuri materiale, cereri pentru
plata drumurilor de întoarcere în Italia pânǎ la situaţii mai complicate apǎrute între angajaţi
şi angajatori, între autoritǎţi juridice şi un supus italian, între supuşii italieni şi Statul român
etc 9 .
Emigraţia economicǎ era cea care necesita cel mai adesea nevoia de asistenţǎ şi
tutelǎ. Absenţa, cel mai adesea cu desǎvârşire, a unor contracte de lucru încheiate în
prealabil, sau semnarea unora necorespunzǎtoare, ridica cele mai multe probleme între
angajaţi şi angajatori, între lucrǎtorii italieni şi angajatorii români sau de altǎ naţionalitate.
Cel mai adesea se recurgea la o simplǎ învoialǎ verbalǎ între cele douǎ pǎrţi privind locul,
natura lucrǎrii efectuate şi a plǎţii finale. Pe parcurs se constata încǎlcarea aranjamentului
iniţial prin nerespectarea specializǎrii angajatului şi însǎrcinarea acestuia cu o activitate
diferitǎ sau inferioarǎ profesiei deţinute, prin întârzierea plǎţii sau prin refuzul de a o mai
achita. Astfel de situaţii erau des întâlnite, unul din cazurile cele mai vehiculate în epocǎ
fiind revolta lucrǎtorilor italieni de la Ploieşti, din martie 1869. Câteva sute de muncitori
italieni aduşi de Compania de cǎi ferate Stroussberg pentru lucrul la terasamente, au recurs
la o formǎ de protest colectivǎ, incident generat la numai douǎ zile dupǎ intrarea lor în ţarǎ.
Umblând în grupuri pe poduri, italienii reclamau autoritǎţilor române pe un subantreprenor
al companiei, un anume Jean Marie, care nu mai dorea sǎ respecte învoiala privind salariile,
iar pe unii îi silea la lucru în afara meseriei lor. Reprezentantul subantreprenorului, un
anume Melville, înainta o petiţiune ministrului român de Interne, Mihail Kogǎlniceanu, la
19 martie 1869, în care-i acuza pe muncitorii italieni de revoltǎ, cerând arestarea mai
multora dintre ei. În urma cercetǎrilor fǎcute la Hotel Europa din Ploieşti, unde erau adunate
câteva sute de italieni, s-a constatat cǎ aceştia nu tulburaserǎ în vreun fel liniştea publicǎ.
Profitând de prezenţa unui procuror român, mai mulţi italieni au solicitat eliberarea

9
Legaţia italianǎ a intervenit în favoarea supuşilor italieni la începutul secolului XX, în vederea apǎrǎrii
intereselor acestora. Câteva exemple pot fi oferite prin cazul lui Luigi Caprari care în 1911 reclama
recuperarea unui credit, pe care i-l restituia Ministerul de Interne român în urma intervenţiei ministrului
Emanuele di Beccaria Incisa; dar mai ales prin reclamaţiile datorate daunelor morale şi materiale produse de
trupele române din Bulgaria în timpul Rǎzboiului Balcanic unor supuşi italieni rezidenţi în statul vecin:
Angelo Della Valentina, Lorenzo Cantarelli, Giovanni Crozzoli di Pietri ş.a. Crozzoli, originar din Tramonti di
Sopra, provincia Pordenone, cerea Guvernului român plata pagubelor materiale şi morale pentru invadarea
casei deţinute la Vraţa, incident în urma cǎruia soţia sa rǎmasese traumatizatǎ psihic şi invalidǎ. Ministrul
Carlo Fasciotti intervenea pentru Crozzoli pe lângǎ ministrul Titu Maiorescu, care îl asigura de achitarea acelei
probleme prin despǎgubire. (ASDMAE, Fondo Seria Z, b. 27.)

130
paşapoartelor confiscate de cǎtre Melville şi respectarea contractului încheiat cu Jean Marie
la Pesta, dar pentru care nu aveau nici o dovadǎ formalǎ. La astfel de situaţii de abuz se
ajungea şi datoritǎ practicii angajatorilor de a reţine paşapoartele lucrǎtorilor strǎini pe
întreaga perioadǎ de activitate, pentru a-i sili sǎ nu abandoneze o lucrare în urma
neînţelegerilor, a întârzierii plǎţii salariilor sau a aflǎrii unor oferte mai bine plǎtite de lucru.
Aceeaşi situaţie au întâmpinat-o şi italienii aflaţi la Brǎila, angajaţi în 1869 de
aceeaşi companie germanǎ pentru construcţia gǎrii din localitate şi a cǎii ferate Bucureşti-
Brǎila 10 . Nemaivând hranǎ şi locuinţe, unii italieni au dorit sǎ ia legǎtura cu viceconsulul
italian din Brǎila pentru solicitarea unei intervenţii, alţii au încercat sǎ pǎrǎseascǎ România,
dar autoritǎţile austriece nu le-au permis trecerea la frontierǎ, temându-se de vagabondaj,
deoarece rezidenţa lor în teritoriul românesc era mai micǎ de 15 zile, perioadǎ minimǎ
pentru înlǎturarea acestei suspiciunii. Autoritǎţile române de la Predeal constatau cǎ “acei
nenorociţi oameni n-au ce mânca şi au ajuns sǎ zbiere” 11 . Pentru aplanarea conflictului,
viceconsulul italian s-a prezentat la Prefectura Prahovei pentru a putea obţine eliberarea
paşapoartelor muncitorilor, aşezaţi la lucru la punturile Muftiu şi Iancului, şi revenirea lor în
Italia. Autoritǎţile române din Predeal au facilitat grupului de 478 de muncitori italieni,
rǎmaşi fǎrǎ nici un venit, intrarea în Braşov, dupǎ negocieri cu autoritǎţile Timişului.
Dupǎ recuperarea actelor, numerosul grup de italieni revine acasǎ, cheltuielile
cǎlǎtoriei de întoarcere fiind suportate de Statul italian. Pentru a se evita repetarea unor
astfel de episoade, Ministerele de Externe şi de Interne italiene începeau sǎ trimitǎ
advertismente foarte punctuale în localitǎţile friulane, de unde se sesizase migrarea celor
mai numeroase grupuri de lucrǎtori spre România şi Bulgaria, unde exista în continuare
riscul ca aceştia sǎ fie înşelaţi de angajatori în lipsa unui contract semnat în prealabil,
advertismente care îi înştiinţa pe emigranţi cǎ nu vor mai fi fost asistaţi financiar pentru o
cǎlǎtorie de revenire în patrie, cât timp se dovedesc a fi vinovaţi de a nu-şi fi asigurat
plecarea potrivit ştirilor primite de autoritǎţile locale din partea consulilor. În plus,
incidentul italienilor din România din 1869, a determinat autoritǎţile italiene sǎ dea circulara
ministerialǎ din 12 iunie 1870, nr. 12.850 b 12 , potrivit cǎreia cei care porneau în afara ţǎrii
în cǎutare de lucru, nu aveau sǎ primeascǎ din partea consulilor nici subsidii, nici mijloace
de repatriere.

10
Ecaterina Negruţi, Travailleurs italiens en Roumanie avant la première guerre mondiale [în cont.
Travailleurs italiens], în “Revue Roumaine d’Histoire”, tom XXV, nr. 3, 1986, p. 228.
11
ANIC, Fond Ministerul de Interne. Direcţia Administrativǎ [în cont. MIDA], ds. 128/1869, f. 9.
12
Lavoratori italiani che si recano in Bulgaria e Romania (Udine, 23 aprile 1878), în “Foglio periodico della
Prefettura di Udine”, an XII, Tipografia di Giuseppe Seitz, Udine, 1878, p. 562; Operai italiani in Romania
(Udine, 2 agosto 1878), în Ibidem, p. 1155.

131
 Conflictele declanşate între antreprenorii cǎilor ferate şi grupul de aproximativ 600
de italieni din Ploieşti şi Brǎila pentru nerespectarea contractelor sau a înţelegerilor
încheiate verbal, întrucât o parte din italienii din Brǎila nu dispuneau de formulare legale,
atrag atenţia autoritǎţilor române, îngrijorate pentru compromiterea imaginii României
printre muncitorii strǎini. Pentru prevenirea unor astfel de situaţii şi inconveniente, se
prevedea ca pe viitor sǎ nu mai fie admise grupuri numeroase de muncitori strǎini în ţarǎ
pânǎ nu se prezentau la punctele de frontierǎ copii legalizate dupǎ contractele încheiate între
angajaţi şi angajatori, iar Ministerului de Interne numǎrul, naţionalitatea şi timpul pentru
care erau aduşi muncitorii strǎini 13 . Revolta lucrǎtorilor italieni din 1869 a avut aşadar un
impact important pe piaţa de lucru româneascǎ, în urma acesteia fiind introduse primele
reglementǎri privind introducerea echipelor de muncitori strǎini în România.
De aceste dispoziţii emanate în 1869 de Statul român erau înştiinţate şi autoritǎţile
italiene, dupǎ cum reiese dintr-o circularǎ a Ministerului de Interne italian, din 22 aprilie
1873, adresatǎ prefecţilor din Regatul italian. Pentru evitarea posibilitǎţii de a fi respinşi la
frontierǎ în lipsa unui antreprenor care sǎ îndeplineascǎ formalitǎţile prevǎzute de legea
românǎ, grupurile de muncitori italieni erau atenţionate sǎ nu îndrepte spre România. Nu le
era recomandat lucrǎtorilor italieni nici sǎ plece individual şi pe cont propriu, fǎrǎ un
angajament obţinut în prealabil, pentru cǎ primirea unui loc de lucru era tot mai dificilǎ fǎrǎ
un intermediar. Cum am vǎzut în capitolul anterior, la începutul anului 1873, un grup de
lucrǎtori, în special din Veneto, se deplasase în România înainte ca lucrǎrile sǎ fi debutat.
Fǎrǎ a putea face dovada gǎsirii unei ocupaţii, o parte dintre aceşti lucrǎtori au fost
împiedicaţi de cǎtre autoritǎţile române prin aplicarea dispoziţiilor din 1869 sǎ intre în ţarǎ.
Pentru a li se aduce la cunoştiinţǎ aceste mǎsuri ce vizau lucrǎtorii strǎini şi pentru a se evita
repetarea unor astfel de împrejurǎri, dar şi pentru aflarea posibilitǎţilor reale de lucru ce se
gǎseau în România în 1873, se recomanda prefecţilor din Veneto şi Marche sǎ publice
circulara Ministerului de Interne italian în buletinele provinciale 14 .
Avem prin urmare de-a face cu o formǎ de asistenţa a emigraţiei italiene manifestatǎ
de Ministerul de Interne prin intermediul unor publicaţii oficiale ce vizau specificul
emigraţiei dintr-o anumitǎ zonǎ, Veneto şi Marche în acest caz, menite sǎ informeze
populaţia localǎ asupra dispoziţiilor privind intrarea lucrǎtorilor strǎini în România şi a
lucrǎrilor disponibile în acel an. Lipsa unei legislaţii clare în vigoare privind imigraţia
temporarǎ a muncitorilor strǎini, a lǎsat locul şi altor incidente. Indicaţiile inexate pentru

13
ANIC, MIDA, ds. 128/1869, ff. 1-149.
14
“Bollettino della Prefettura della Provincia di Udine”, an VII, 1873, Udine, 1873, pp. 220-221.

132
autoritǎţile vamale au creat ocazia unor interpretǎri a regulamentelor. Astfel, s-a acţionat
uneori greşit, cum s-a întâmplat în cazul autoritǎţilor de frontierǎ din Turnu Severin, din
septembrie 1873, care au reţinut paşapoartele lucrǎtorilor italieni sosiţi în ţarǎ prin acel
punct, fǎrǎ a le elibera vreo copie sau vreun bilet de liberǎ petrecere. Parcurgând distanţa
dintre Vârciorova şi Piteşti în cǎutare de lucru la executarea liniei ferate de pe acea distanţǎ,
supuşii italieni gǎsiţi fǎrǎ documente erau arestaţi de autoritǎţile române. Aflând despre
incident, consulul italian la Bucureşti, baronul Saverio Fava, a solicitat paşapoartele
supuşilor sǎi reţinute de autoritǎţile din Turnu Severin 15 . La 17/23 octombrie 1873 Prefectul
de Mehedinţi înainta Ministerului de Interne cele 43 de paşapoarte reţinute ale numiţilor
supuşi italieni, redaţi în tabelul 1.

TABEL 1. Lista paşapoartelor italienilor reţinute de autoritǎţile române
1.Giuseppe Antonio, numǎr paşaport 80;
2. Domenico Giuseppe, n.p. 17.833;
3. Gassa Maria, n. p. 7189;
4. Pozza Pietro, n. p. 671;
5. Righele Giuseppe, n. p. 964;
6. Giovanni Battista, n. p. 905;
7. Burico Arcangelo, n. p. 2081;
8. Burigo Eustachio, n. p. 2091;
9. Bortot Giovanni, n. p. 6244;
10. Casagrande Giovanni, n. p. 2086;
11. Beninco Giuseppe, n. p. 2073;
12. Ferdinando Giuseppe, n. p. 5283;
13. Bealon Antonio, n. p. 2084;
14. Dogliani Giuseppe, n. p. 746;
15. Prest. Antonio, n. p. 6746;
16. Balbinoto Giovanni, n. p. 2250;
17. Pajer Giovanni, n. p. 1325; (sic!)
18. Berton Fante, n. p. 535;
19. Rossa Gaetano, n. p. 3391;
20. Balbinato Francesco, n. p. 6101;
21. Balbinato Celeste, n.p. 4284;
22. Pajer Giovanni, n. p. 1890; (sic!)
16
23. Pajer Giovanni, n. p. 3071;
24. Balbinato Osvaldo, n. p. 1079;
25. Pio Luogo, nu are paşaport;
26. Biasi Apolonio, n. p. 34;
27. Salvador Giovanni, n. p. 1752;
28. Riva Mirino, n. p. 3942;
29. Taston (?) Angelo, n. p. 3379;
30. Bianco Girolamo, n. p. 458;
31. Brida Giacinto, n. p. 3431;
32. Tofola (?) Persini, n. p. 1207;
33. Carlo Giovanni, n. p. 7;
34. Pizzighello Antonio, nu are paşaport;
35. Lesero Giovanni, n. p. 5268;
36. Bolton Giovanni, nu are paşaport;
37. Martin Bartolomeo, n. p. 535;
38. Faglio Giovanni, n. p. 365;
39. Obert Antonio, n. p. 1888;
40. Pietanin (?) Antonio, n. p. 135;
41. Zirangeti (?) Pietro, n. p. 2878;
42. De Carli Lorenzo, nu are paşaport;
43. Belfi Angelo, n. p. 4778.

15
ANIC, MIDA, ds. 168/1873, ff. 44-47, 52-53.
16
Ibidem, ff. 73-74.

133
 Pentru prevenirea unor astfel de incidente, s-a prevǎzut ca în urma reţinerii
paşapoartele unor strǎini de cǎtre autoritǎţile române de la frontierǎ, sǎ li se elibereze în
schimb o adeverinţa de liber sejur sau foaie de liberǎ (pe)trecere 17 .
Amploarea pe care a luat-o dupǎ 1875 emigraţia italienilor din provinciile nord-
estice, ce ameninţa sǎ pericliteze viaţa economicǎ din acea zonǎ, i-a determinat pe prefecţi
sǎ se adreseze Ministerului de Interne pentru a primi indicaţiile necesare gestionǎrii unei
astfel de situaţii. Numeroşi muncitori şi agricultori italieni aleg sǎ emigreze nu doar peste
ocean, în special în Brazilia, sau în statele europene Franţa, Elveţia şi Germania, cum se
obişnuia deja de câţiva ani, ci printre noile destinaţii se înscriau Ungaria, Serbia, Bulgaria
sau România. Dacǎ emigraţia muncitorilor, de obicei temporarǎ sau sezonierǎ, devenise un
fenomen obişnuit în epocǎ, migraţia în masǎ a famiilor de agricultori, atraşi de mirajul unor
contracte colective de lucru, a ofertei de pǎmânt bun de cultivat şi a posibilitǎţii de a-şi pune
în valoare experienţa de agricultori în teritorii noi, care le dǎdea speranţa unei vieţi mai
bune, dǎdea naştere unui fenomen nou de emigraţie italianǎ pentru Europa de Est şi
Centralǎ. Deşi aceastǎ situaţie începe sǎ îngrijoreze autoritǎţile locale, ministrul de Interne
Giovanni Nicotera anunţǎ cǎ nu poate interveni direct în desfǎşurarea acestui fenomen,
rǎmânând fidel principiilor de libertate adoptate de Guvernul sǎu şi considerând migraţia
populaţiei fie naturalǎ, fie determinatǎ de nevoile economice personale fiecǎrui individ.
Puţine indicaţii erau primite de prefecţi, dar fǎrǎ o abordare realǎ a problemei. Se
recomanda, pe cât posibil, împiedicarea nu a unei emigraţii spontane, ci a uneia artificiale,
consecinţǎ a unor speculanţi care în urma unor false promisiuni îi determinau pe
meşteşugarii şi agricultorii încrezǎtori într-o viaţǎ mai bunǎ sǎ îşi pǎrǎseascǎ ţara. Aceşti
falşi agenţi ai emigraţiei odatǎ descoperiţi pe baza unor probe contrarii puteau fi înaintaţi
autoritǎţilor judiciare. Singura indicaţie pentru prefecţi, ce poate fi consideratǎ drept o
intervenţie directǎ asupra desfǎşurǎrii emigraţiei, era informarea prealabilǎ a celui care
întocmea un document de cǎlǎtorie asupra mijloacelor financiare necesare drumului şi
traiului pânǎ la primirea celui dintâi salariu aflate la dispoziţia celor care solicitau eliberarea
unui paşaport 18 . În realitate, tânǎrul Stat italian era depǎşit de situaţia determinatǎ de
emigraţie, de ilegalitǎţile şi abuzurile care se formaserǎ în jurul acesteia. Crearea unor
instituţii capabile sǎ gestioneze un astfel de fenomen depindea de un personal pregǎtit, dar
cadrul disponibil formǎrii sale era dificil de obţinut într-un moment în care etapele de

17
Ibidem, f. 53.
18
“Foglio periodico della Prefettura di Udine (Bollettino)”, an 1876, Tipografia di Giuseppe Seitz, Udine,
1876, pp. 1135-1136.

134
construcţie ale noului stat nu erau încheiate şi orice alt aspect, aparent secundar, apǎrut pe
parcurs sau existent deja necesita o finanţare pe care într-o perioadǎ de crizǎ Guvernul nu şi-
o mai permitea.
Lipsa acestui personal acreditat atât de necesar pentru asistenţa şi tutela emigranţilor,
i-a condus pe italienii din Friuli, şi nu numai, sǎ apeleze mai departe la autoritatea localǎ,
care le pǎrea cea mai la îndemânǎ prin proximitatea ei şi cea mai în mǎsurǎ sǎ poatǎ
rǎspunde nevoilor lor, când alte organizaţii formale nu existau. Numeroase întrebǎri erau
trimise şi cǎtre reprezentanţele diplomatice din România. Consulul din Galaţi înştiinţa, în
vara anului 1877, Ministerul de Interne italian, cǎ zilnic i se cereau informaţii privind oferta
de lucru la linia Bârlad-Galaţi, aflatǎ sub concesiunea unor capitalişti din Odessa, pentru
construcţia cǎreia varii companii de lucru italiene erau deja prezente cu lucrǎtorii proprii,
fǎrǎ a fi dispuse sǎ facǎ alte angajǎri prea numeroase. Publicarea unor informaţii venite din
partea autoritǎţilor italiene în buletinele provinciale sau în alte foi acreditate încercau sǎ
previnǎ înşelarea populaţiei de cǎtre diverşi speculanţi sau a falselor ştiri publicate de
ziarele locale. În acest sens, Bollettino della Prefettura di Udine din 1877, înştiinţau
populaţia localǎ asupra stadiului construcţiei la calea feratǎ de 160 km, Bârlad-Galaţi, unde
puţinele locuri de muncǎ disponibile urmau a fi ocupate de lucrǎtorii agricoli aflaţi în pauza
sezonului agrar. Cei care doreau sǎ rişte în cǎutarea unui loc de muncǎ, era sfǎtuiţi sǎ fie
însoţiţi de toate actele necesare cǎlǎtoriei, pentru cǎ actuala stare de rǎzboi din acea zonǎ
avea sǎ îi supunǎ unor controale foarte stricte din partea autoritǎţilor vamale 19 .
În încercarea de a-i face conştienţi asupra discrepanţei dintre mirajul emigraţiei şi
realitatea aflatǎ la destinaţie, Ministerul de Interne a dispus publicarea, în foile autorizate
mai populare din fiecare provincie supusǎ fenomenului de emigraţie, a câtorva memorii ale
celor deja emigraţi, menite sǎ contrabalanseze influenţa avutǎ asupra populaţiei italiene de
angajaţii agenţiilor de emigraţie, mai ales a celor clandestine, şi sǎ înţeleagǎ pericolele la
care se expuneau. Dificultatea de a controla şi împiedica fraudele şi manifestarea ilicitǎ a
acestor agenţii, care încercau sǎ îşi atragǎ clienţi prin orice mijloace, de la publicarea
programelor şi pânǎ la vânzarea unor iluzii celor încrezǎtori, determina Ministerul de
Interne italian sǎ încerce în interesul populaţiei tutelarea doritorilor de a emigra şi sǎ
împiedice pe cât posibil pe aceşti fǎuritori de vise şi iluzii amare sǎ ademeneascǎ noi
victime. În aceastǎ luptǎ împotriva fraudei comise de agenţiile de emigraţie, acestora le era
ridicat permisul de funcţionare, dar acest fapt complica cel mai adesea şi mai mult lucrurile,

19
“Foglio periodico della Prefettura di Udine (Bollettino)”, an XI - 1877, Tipografia di G. Seitz, Udine, 1877,
pp. 1494-1495.

135
aceste agenţii continuând sǎ funcţioneze clandestin şi fiind cu atât mai periculoase cu cât se
sustrǎgeau pe cât posibil unei supravegheri atente ale autoritǎţilor, aşa cum se proceda în
cazul firmelor autorizate. Rezultatele eforturilor depuse de autoritǎţile italiene de avertiza şi
înştiinţa populaţia nu au avut însǎ efectul scontat, puţini indivizi au luat în seamǎ cele
anunţate, cei mai mulţi au rǎmas neîncrezǎtori în aceste atenţionǎri şi au preferat drumul
migraţiei. Cel mai adesea, multe persoane erau abandonate dupǎ sosirea la destinaţie, iar
oferta de lucru se dovedea fie doar o iluzie, fie total diferitǎ de înţelegerea verbalǎ iniţialǎ.
Aflaţi în imposibilitatea de a-şi mai plǎti cǎlǎtoria de întoarcere, aceşti nefericiţi apelau la
autoritǎţile italiene pentru achitarea acestui cost din finanţele publice 20 . Acesta a fost şi
cazul numerosului grup de italieni din România abandonaţi în 1869 în punctul vamal din
Predeal, ale cǎror costuri de cǎlǎtorie au fost în final achitate de Statul italian. Putem astfel
afirma, cǎ alǎturi de informare, în cazuri de extremǎ urgenţǎ, autoritǎţile italiene au oferit o
asistenţǎ financiarǎ populaţiei emigrate, în încercarea de a evita ca asemenea situaţii sǎ
degenereze de la o disputǎ între lucrǎtorii italieni şi antreprenorii lor la o neînţelegere între
Statul italian şi cel român.
Pentru a-i împiedica pe emigranţi nevoiaşi sǎ transforme solicitarea unei asistenţe
financiare într-o obişnuinţǎ, Ministerul de Interne italian adresa la 1 august 1877, scrisoarea
oficialǎ nr. 11.900 cǎtre prefecţi şi primari pentru a înştiinţa populaţia cǎ subvenţiile putea fi
acordate de cǎtre consulii italieni doar orfanilor sǎraci şi bolnavilor fǎrǎ nici un mijloc de
subzistenţǎ 21 . Pentru întǎrirea avertismentului, primarii erau sfǎtuiţi sǎ afişeze în birourile
lor pentru informarea celor care veneau sǎ solicite eliberarea de paşapoarte, un aviz potrivit
cǎruia aceştia nu puteau spera la un ajutor financiar din partea consulilor din strǎinǎtate
odatǎ ce s-au decis sǎ emigreze într-un anumit loc, motiv pentru care erau datori sǎ se
asigure dinainte cǎ se puteau întreţine pânǎ la reîntoarcerea în ţarǎ 22 . Se evidenţia astfel cǎ
emigraţia deşi acceptatǎ de Stat ca ultimǎ soluţie pentru îmbunǎtǎţirea veniturilor unei
familii, nu era susţinutǎ şi încurajatǎ prin crearea şi acordarea unor fonduri speciale pentru
emigranţii nevoiaşi fǎrǎ un loc de muncǎ. În schimb, Statul nu era împotriva înfiinţǎrii unor

20
Ibidem, pp. 700-704; Ibidem, an XII - 1878, Tipografia di G. Seitz, Udine, 1878, pp. 12, 846.
21
În 1862, la Brǎila, consulul Carutti solicita autoritǎţilor de Roma asigurarea gratuitǎ a transportului lui
Giuseppe Patruti din Brescia, grav bolnav, iar Prefecturii din Brescia gǎsirea pǎrinţilor lui Patruti, pentru
preluarea fiului. Era un exemplu de asistenţǎ şi tutelǎ într-un caz de boalǎ, pe care consulul din Brǎila, deşi nu
intra în atribuţiile sale, a acordat-o conaţionalului sǎu, pentru a-l scoate din starea de mizerie în care ajunsese.
Acesta era însǎ un caz pasager, care reflecta mai degrabǎ compasiunea umanǎ a consului Carutti, şi nu
exercitarea unei asistenţe oficiale. Însǎ înmulţirea emigranţilor suferinzi a condus la stabilirea unor fonduri de
ajutorare puse la dispoziţie prin reprezentanţii diplomatici. [ASDMAE, Archivio di Gabinetto 1861-1887, b.
512 Consolato di Braila. Minutario nr. 6 (6 marzo 1862)].
22
“Foglio periodico della Prefettura di Udine.”, an XI, 1877, p. 1278.

136
societǎţi de ajutor reciproc între emigranţi. Coloniile de italieni au gǎsit aceastǎ soluţie de
întrajutorare pentru cei stabiliţi sau nǎscuţi în afara Italiei, prin crearea unor asociaţii sau
societǎţi care aveau drept scop atât asistenţa finaciarǎ, sanitarǎ şi socialǎ a membrilor ei, cât
şi instruirea copiilor lor pentru conservarea tradiţiilor şi limbii italiene, aspecte peste care
vom reveni pe parcursul acestui capitol.
Acordarea unei atenţii mai deosebite desfǎşurǎrii emigraţiei temporare sau
permanente a lucrǎtorilor a condus la întǎrirea comunicǎrii dintre autoritǎţile italiene interne
şi externe în vederea îmbunǎtǎţirii condiţiilor de informare corectǎ aflate la dispoziţia
populaţiei în detrimentul ştirilor numeroaselor publicaţii locale, care plǎtite de diverse
agenţii de emigraţie, dezinformau prin exagerare asupra disponibilitǎţii unor locuri de lucru
din România. Astfel, italienii din Udine care doreau sǎ emigreze în România sau în
Bulgaria, erau avertizaţi în dese rânduri, pe parcursul anului 1877, asupra stǎrii beligerante
în care se aflau cele douǎ state, datoritǎ rǎzboiului ruso-turc desfǎşurat pe teritoriul bulgar şi
în care România era implicatǎ pentru câştigarea propriei independenţe. Deşi supuse unei
situaţii de crizǎ economicǎ şi unor epidemii declanşate de rǎzboi, mulţi italieni se
îndreptaserǎ spre aceste douǎ ţǎri în cǎutare de lucru. Pentru a-i împiedica pe alţi italieni
doritori sǎ emigreze în aceste zone, Ministerul de Interne a dispus în aprilie 1878, sǎ se
opreascǎ eliberarea paşapoartelor. Problemele create autoritǎţilor consulare de lucrǎtorii
lombarzi emigraţi în România în 1877, a determinat autoritǎţile interne sǎ ia mǎsuri pentru
evitarea repetǎrii unei situaţii similare în urmǎtorul an. Vestea iniţierii unei noi lucrǎri de
construcţie din august 1878, cea a liniei ferate Predeal-Ploieşti, îi privea nu doar pe
lucrǎtorii, ci şi pe comisarii districtuali şi pe primari, nevoiţi sǎ atenţioneze pe cât posibil
populaţia asupra riscurilor la care se supuneau. Contrar indicaţiilor de pânǎ atunci din partea
autoritǎţilor, lucrǎtorii erau sfǎtuiţi sǎ se îndrepte spre România liberi de orice angajament
sau de încheierea vreunui contract cu angajatori, care mult prea des în ultima perioadǎ se
dovedediserǎ a fi nişte impostori. Cât timp se considerau apţi de lucru, cel mai bine era sǎ
aleagǎ la faţa locului contractul care li se pǎrea cel mai convenabil. De asemenea, li se
aducea la conştiinţǎ cǎ era în continuare valabilǎ circulara ministerialǎ din 12 iunie 1870, nr.
12.850 b 23 . Avem aşadar de-a face nu atât cu o formǎ de asistenţǎ a emigraţiei, cât de
supraveghere a ei în încercarea de a o influenţa pozitiv în luarea deciziilor, îndreptatǎ exact
spre anumiţi subiecţi, pentru împiedicarea reluǎrii unor evenimente care puseserǎ în trecutul
foarte apropiat în situaţii incomode atât lucrǎtorii, cât şi autoritǎţile consulare.

23
Conţinutul circularei a fost menţionat la p. 130. a acestui capitol. “Foglio periodico della Prefettura di
Udine (Bollettino)”, an XII (1878), Tip. Di Giuseppe Seitz, Udine, 1878, pp. 562, 1155.

137
 Pentru evitarea sosirii grupurilor de lucrǎtori care apoi nu reuşeau sǎ îşi gǎseascǎ de
lucru în România, autoritǎţile române adoptau în 1880 mǎsuri mai aspre de la obligativitatea
deţinerii paşaportului pentru cei aflaţi în tranzit sau pentru rezidenţǎ, pânǎ la sancţionarea
din partea poliţiei şi expulzarea celor descoperiţi fǎrǎ acte. Aceste noi reglementǎri erau
imediat anunţate prefecturilor italiene 24 .
Un alt caz care a necesitat asistenţa autoritǎţilor italiene a fost plângerea primitǎ din
partea unui grup de 20 lucrǎtori din Vaslui, angajaţi în construirea unor cazǎrmi, care de 4
luni nu primiserǎ nici o platǎ din partea angajatorilor lor. În numele lor şi a altor 17
lucrǎtori, Serafino Zamolo, Antonio Zamolo şi Giovanni d’Orlando se adresau Ministerului
Afacerilor Externe italian şi Legaţiei italiene din Bucureşti, la 8 august 1893, pentru a
interveni într-un caz de nerespectare a termenilor contractului din partea angajatorilor,
Antonio Bussi şi Bernard Eidingher. Mai mult aceştia din urmǎ solicitaserǎ poliţiei române
arestarea lui Valle Santo, Pietro Zamolo şi Giacomo Zamolo, care au fost trimişi pentru
câteva ore în închisoare. Ministerul de la Roma a dispus consulatului general din Galaţi sǎ
intervinǎ pe lângǎ autoritǎţile române de la Vaslui pentru verificarea reclamaţiei. Deoarece
rǎspunsul prefectului de la Vaslui a întârziat sǎ aparǎ, autoritǎţile italiene s-au adresat prim-
ministrului României, Lascǎr Catargiu. Cum faptele s-au dovedit mai grave decât în
aparenţǎ, cei trei au reclamat în justiţie tratamentul violent la care fuseserǎ supuşi în timpul
arestului, însǎ cercetǎrile prea greoaie şi îndelungate au fǎcut imposibilǎ rezolvarea cazului,
cei trei revenind în Italia şi fiind dificil sǎ mai fie interogaţi sau sǎ reînnoiascǎ reclamaţia
comunǎ 25 . Dificultatea şi termenii prea îndelungaţi de desfǎşurare a unei anchete în cazul
abuzurilor angajatorilor faţǎ de lucrǎtorii lor, împiedicau de cele mai multe ori rezolvarea
reclamaţiilor primite de autoritǎţile române sau italiene prin imposibilitatea lucrǎtorilor, fǎrǎ
un loc de muncǎ asigurat în România, de a rǎmâne la dispoziţia anchetatorilor pânǎ la
finalizarea procedurilor, ceea ce conducea adesea la surclasarea sau retragerea plângerilor.

II.1.b. Studiu de caz – Intervenţia Statului italian în litigiul de la Corneşti şi

transferul coloniei italiene la Cataloi. Deşi Statul italian nu prevǎzuse o asistenţǎ oficialǎ
a populaţiei emigrate permanent, diferitele situaţii care necesitau intervenţia autoritǎţii sale
şi tutela cetǎţenilor sǎi dincolo de graniţele sale, îl determinau sǎ se implice pentru supuşii
sǎi. Una dintre aceste situaţii limitǎ, care a necesitat intervenţia autoritǎţilor italiene pe lângǎ

24
G. Mussi, Misure adottate dal Governo Rumeno circa il soggiorno e il transito degli stranieri (Udine, aprile
1880), în “Foglio periodico della Prefettura di Udine (Bollettino)”, an XIV, Tip. Di Giuseppe Seitz, Udine,
1880, p. 390.
25
ASDMAE, Fondo Serie Politica P (1908-1916), b. 519, fasc. Operai italiani – incidente a Vaslui.

138
cele româneşti a fost litigiul dintre familiile italiene din Corneşti, judeţul Iaşi şi noul posesor
al proprietǎţii asupra cǎrora numai recunoştea termenii unui contract încheiat cu vechiul
proprietar, motivând cǎ înţelegerea anterioarǎ nu îi aparţinea.
La scurt timp dupǎ obţinerea independenţei, necesitatea unui avânt economic se
lovea în agriculturǎ, ca şi în celelalte sectoare, de lipsa capitalului şi a mâinii de lucru
specializate. Una din soluţiile gǎsite de un proprietar din Moldova a fost aducerea unor
familii de strǎini, care sǎ suplineascǎ acest inconvenient. O sutǎ de familii de italieni din
zone rurale ale provinciei Rovigo, din Veneto, au fost preferate de proprietarul moldovean
al unui teren din Corneşti, un mic sat din apropierea Iaşiului, în detrimentul populaţiei
locale. Hotǎrât sǎ cultive orez, Dimitrie Anghel nu a gǎsit specialiştii necesari în Moldova,
fapt ce îl determinǎ sǎ apeleze la aceste familii italiene deprinse în locul de origine cu acestǎ
îndeletnicire. Anghel a încheiat în 1879 un contract pentru aducerea acestor familii cu
Angelo Grecchi, fiul lui Vincezno di Cerenelli, care a venit alǎturi de câţiva localnici sǎ
inspecteze dinainte locul destinat acestei emigraţii, iar apoi a revenit la Rovigo pentru a
face cunoscut proiectul populaţiei, în care au fost atrase acest numǎr impresionant de familii
de agricultori. O copie a contractului a fost depusǎ prefectului din Rovigo, care a înştiinţat
imediat autoritǎţile de la Roma de acest fenomen nou întâlnit în epocǎ 26 .
Ce i-a determinat însǎ pe aceşti italieni sǎ îşi pǎrǎseascǎ locurile de origine pentru o
ţarǎ despre care probabil ştiau puţine lucruri sau nimic? Un rǎspuns l-am putea da aruncând
o privire mai atentǎ asupra situaţiei economice a zonelor rurale din provincia Rovigo. Aşa
cum am vǎzut în capitolul anterior, la începutul anului 1879 în regiunea Veneto au existat
cel puţin alte douǎ proiecte de emigraţie permanentǎ ale unor grupuri de familii din zonele
rurale, însǎ în proporţii mai reduse şi despre care nu apar ştiri ulterioare cǎ şi-au îndeplinit
planul de stabilire în România. Însǎ atrage atenţia cǎ deşi cazul agricultorilor din Rovigo a
fost superior numeric, nu a fost singular în acel an ca intenţie, ci doar singurul care a ajuns
sǎ se concretizeze dintre cele menţionate.
Într-un studiu realizat de Emilio Zanella, în 1931, se vorbeşte despre nişte condiţii
de viaţǎ foarte dure pentru locuitorii din zonele rurale ale provincie Rovigo, asemǎnate unor
perioade de “barbarie” pentru locuitorii din Polesine, una din localitǎţile venete care au
devenit o sursǎ de emigrare 27 . Starea de pauperitate accentuatǎ a acestor zone era subliniatǎ

26
R. Prefettura della Provincia di Udine, Emigrazione italiana in Romania (Udine, lì 11 luglio 1879 ), în
“Bollettino della Prefettura di Udine”, an XIII, 1879, pp. 639-640; Corespondeţa Prefectului Romagnini cǎtre
Ministerul de Interne (5 iulie 1879), în Ibidem, pp. 640-641.
27
Emilio Zanella, Dalla “barbarie” alla civiltà nel Polesine: l’opera di Nicola Badaloni, Milano, ANS -
Problemi del lavoro , 1931, pp. 1-47.

139
şi de medicul socialist Nicola Badaloni, care susţinea cum în 1878 “comuna Trecenta
[provincia Rovigo n.a.] vede în câteva luni 700 dintre fiii sǎi abandonându-şi ţara natalǎ
pentru Valahia, nu în cǎutare de noroc, ci în cǎutare de pâine” 28 .
Oscar Gaspari vede în aceastǎ coincidenţǎ a datei şi a zonei de plecare, Polesine,
posibilitatea ca aceste familii sǎ fie în realitate aceleaşi cu cele care s-au îndreptat spre
Moldova, dupǎ cum pare cǎ aratǎ şi urmǎtoarele date propuse de Antonio Lazzarini, potrivit
cǎrora în 1879 s-au expatriat definitiv 361 de locuitori, numǎr mult superior celor doar 5
expatrieri din anul precedent şi a celor doar 7 expatrieri din anul urmǎtor. Pentru a se ajunge
la un nivel numeric apropiat celui din 1879, trebuie sǎ ajungem la nivelul anilor 1885 şi
1887, când numǎrul emigranţilor definitiv a atins cota de 116 expatriaţi, respectiv 1.853.
Deşi mult mai redusǎ cantitativ, emigraţia cǎtre Corneşti anticipa cu aproape un deceniu
emigraţia în masǎ ce avea sǎ se producǎ din Polesine cǎtre Brazilia 29 .
Emigraţia familiilor din Rovigo în Moldova vine sǎ surprindǎ cu atât mai mult cu cât
regiunea de plecare a acestor italieni, în perioada 1876-1886, era încǎ strǎinǎ de fenomenul
de emigrare în masǎ la mari distanţe, deşi pe plan intern era martora unor mişcǎri în
teritoriul naţional accentuate, indiciu al unei situaţii generalizate de lipsuri cauzate în rândul
agricultorilor de criza agrarǎ din anii ’80 ai secolului XIX.
Cazul a fost unic prin proporţiile sale în istoria emigraţiei italiene în România şi ca
efect al modificǎrii din 1879 a unor articole ale Constituţiei din 1866, care anula strǎinilor
dreptul de a poseda imobile şi proprietǎţi în spaţiul rural, negând astfel familiilor de italieni
sosiţi în Moldova dreptul de a fi proprietari, speranţǎ cu care italieni din Polesine îşi
pǎrǎsiserǎ cel mai probabil ţara. În plus, declaraţia din 5/17 august 1880 ataşatǎ convenţiei
consulare italo-române preciza la rândul sǎu cǎ strǎinilor din România nu le era permisǎ
posesia de proprietǎţi în zonele rurale30 . Motivul pentru care au ales tocmai spaţiul
românesc, se pare cǎ a fost determinat de prezenţa în 1878 între satele dintre râurile Pad şi
Tanaro a unui anume profesor Demitru (Dimitrie) Anghel, laureat în medicinǎ în cadrul
Universitǎţii din Padova şi viitor medic primar la spitalul civil din Iaşi, care se afla în
cǎutarea a 20-25 de familii experte în cultivarea orezului, cultura pe care dorea sǎ o dezvolte

28
A. Gherardini, Il pensiero e l’opera di Nicola Badaloni, Badia Polesine, 1912, p. 18.
29
Oscar Gaspari, Una comunità veneta tra Romania ed Italia (1879 - 1940), în “Studi Emigrazione/Etudes
Migrations”, an XXV, marzo 1988, nr. 89, p. 4; Antonio Lazzarini, Campagne venete ed emigrazione di massa
1866-1900, Vicenza, 1981, p. 335.
30
Rapporto del R. Console cav. Avv. Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e Colonie. Rapporti
di RR. Agenti Diplomatici e Consolari pubblicati dal R. Ministero degli Affari Esteri [în cont. Emigrazione e
Colonie], Tipografia Nazionale di G. Bertero, Roma, 1893, p. 409.

140
pe suprafaţa proprietǎţii de la Corneşti 31 .
Prima menţiune a coloniei italiene din Corneşti din documentele diplomatice,
potrivit lui Oscar Gaspari, s-a fǎcut în scrisoarea din 14 august 1888 din Galaţi, a consulului
general Pasquale Corte cǎtre ministrul Afacerilor Externe italian, vizând un raport anterior
asupra coloniei realizat de diplomatul italian 32 . Colonia era menţionatǎ ulterior în raportul
din 21 aprilie 1892 a consulului din Galaţi, Giulio Tesi, când era prezentatǎ situaţia coloniei
strǎmutatǎ deja în Dobrogea 33 . Însǎ o semnalare şi mai înaintatǎ se fǎcea de cǎtre ministrul
italian la Bucureşti, Giuseppe Tornielli Brusati, la 23 decembrie 1885, când acesta îi aducea
la cunoştiinţǎ ministrului Afacerilor Externe, Carlo di Robilant, prezenţa unei colonii de
agricultori din Corneşti, judeţul Iaşi, ai cǎror circa 60 de copii erau privaţi de o şcoalǎ 34 .
Una dintre primele menţiuni fǎcute de publicaţiile româneşti a numǎrului de familii
ce compuneau colonia italianǎ aflatǎ în partea de sud a satului situat pe moşia Corneşti, era
fǎcutǎ în 1888 de Constantin Chiriţǎ în Dicţionarul geografic al judeţului Iaşi, a cǎrui
relatare despre italieni era preluatǎ în 1899 de Marele dicţionar geografic al României,
potrivit cǎrora din cele 100 de familii ce alcǎtuiau populaţia satului, vreo 50 erau italiene şi
locuiau pe coasta esticǎ a dealului Popii, din satul Corneşti, comuna Miroslava, plaiul
Stavnicul, judeţul Iaşi, unde fuseserǎ aduse în 1879 de proprietarul pǎmântului pentru
cultura pǎmântului 35 .
Numǎrul familiilor de agricultori ce au ales sǎ îşi continue activitatea pe o
proprietate privatǎ dintr-o ţarǎ strǎinǎ rǎmâne însǎ discutabil, dat fiind faptul cǎ sursele nu
sunt unanime în indicarea numǎrului de familii emigrate în satul moldovean. Altfel, vastul
articol din “Bollettino dell’emigrazione” din anul 1912, dedicat italienilor din România de
comisarul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione, în urma cǎlǎtoriei din mai 1912 în
aceastǎ ţarǎ, menţiona un numǎr de circa 100 de familii fǎrǎ a indica provenienţa lor
exactǎ 36 , cifrǎ preluatǎ într-un rezumat al paginilor dedicate coloniei italiene din Cataloi de

31
Alexandru Obreja, Dicţionar geografic al judeţului Iaşi, Iaşi, Ed. Junimea, 1979, p. 55.
32
Oscar Gaspari, Una comunità veneta, p. 8; ASDMAE, Serie Politica A 1881-1891, Romania, b. 107, fasc. 1
Rapporti politici 1888, Lettera del 14 agosto 1888 del console di Galaţi, Pasquale Corte.
33
Rapp. del Console. Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e Colonie, 1893, pp. 407-408.
34
ASDMAE, Fondo Archivio Scuole (1868-1888), b. 219, Scrisoarea ministrului italian la Bucureşti,
Giuseppe Tornielli Brusati, adresatǎ ministrului Afacerilor Externe italian, Carlo di Robilant (Bucureşti, 23
dec. 1885).
35
Constantin Chiriţǎ, Dicţionar geografic al judeţului Iaşi, Tip. Socec & Teclu, Bucureşti, 1888, p. 46; Ioan
George Lahovari, C. I. Brǎtianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicţionar geografic al României: alcǎtuit şi
prelucrat dupǎ dicţionarele parţiale pe judeţe [în cont. Marele dicţionar geografic al României], vol. II, Tip.
Socec, Bucureşti, 1899, p. 653.
36
G. E. di Palma di Castiglione, L’Oriente d’Europa quale mercato per la mano d’opera italiana (Rumania –
Bulgaria – Serbia). Relazione di un’ispezione compiuta ni mesi di Maggio, Giugno e Luglio del 1912,
dall’ispettore viagiante dell’emigrazione, dott. G.E. Di Palma Di Castiglione, în Ministero degli Affari Esteri.

141
o altǎ publicaţie oficialǎ a Ministerului de Afaceri Externe Italian, Censimento degli italiani
all’estero (1927) 37 . În timp ce, Valerio de Sanctis în studiul sǎu referitor, de asemenea, la
L’emigrazione italiana in Romania preciza un numǎr de “72 famiglie di agricoltori italiani
della provincia di Rovigo”, cifrǎ preluatǎ în 1924 de studiul lui Pompilio Schiarini 38 . Sosiţi
la Corneşti, familiile de italieni primeau în arendǎ câte un teren pe care şi-au putut construi
locuinţe 39 . Aşa cum aratǎ Oscar Gaspari, în cele douǎ studii dedicate acestei istorii locale,
din intervievarea mai multor localnici din provinciile Latina şi Roma, într-o zonǎ cuprinsǎ
între comunele Aprilia, Ardea şi Pomezia, realizatǎ de Bernardino Tofani în 1981, un
cercetǎtor local, reiese cǎ în primii ani de la sosirea în Corneşti, “lucrurile nu au mers chiar
atât de bine”, din motiv cǎ recolta de orez nu a fost bunǎ de vânzare ca urmare a frigului
care afectase bobul de orez, care astfel avea coaja prea durǎ 40 . Zona Agro Romano şi
Pontino a fost aleasǎ ca sursǎ de cercetare pentru cazul emigranţilor din Rovigo datoritǎ
faptului cǎ aici au sosit descendenţii acestor dupǎ 1940 41 .
Situaţia s-a agravat pentru mica comunitate de italieni în 1888, odatǎ cu moartea
boierului Anghel, când noul proprietar nu mai recunoştea termenii contractului semnat între
familiile de italieni şi fostul contractant şi dorea sǎ vândǎ terenul, astfel încât agricultorii din
Rovigo se vedeau nevoiţi sǎ-şi pǎrǎseascǎ casele şi pǎmânturile avute în lucru, dupǎ ce, se
pare, au renunţat la drepturile avute prin contract. Faptul vine sǎ fie confirmat şi de Martino
Rosina, un italian descendent al unuia dintre italienii emigraţi în Corneşti, intervievat de
Tofani, care susţinea cǎ italienii au semnat renunţarea la drepturile contractuale, convinşi de
unul dintre ei, pentru a putea pleca în Dobrogea42 . La intervenţia consulului italian la Galaţi,
Guvernul român acorda începând cu anul 1889 în arendǎ 1080 ha de teren împǎdurit în satul
Cataloi din apropierea oraşului Tulcea 43 .

Commissariato dell’emigrazione, “Bollettino dell’emigrazione” [ în cont. “Boll. Emigrazione”], an 1912, nr.

11, Roma, 1913, p. 1209.
37
M.A.E., Censimento degli italiani all’estero alla metà dell’anno 1927, Roma, 1928, p. 184.
38
Valerio De Sanctis, L’Emigrazione italiana in Romania, în “L’Europa orientale”, an III, nr. IX-XI, Roma,
1923, p. 691; Pompilio Schiarini, L’emigrazione italiana in Romania, La Società Geografica italiana, Roma,
1924, extras din “Bollettino della Società Geografica Italiana”, fasc. IX-XI, 1923, p. 3.
39
În privinţa sosirii familiilor italiene pe moşia de la Corneşti, sursele redau ani diferiţi: V. De Santis, op. cit.,
p. 691, menţiona anul 1877, A. Gherardini, op. cit., p. 18, anul 1878, în timp ce “Boll. Emigrazione”, 1912, p.
1209, Marele dicţionar geografic al României, vol. II, p. 652, anul 1879, datǎ acceptatǎ şi de studiul mai
apropiat zilelor noastre, al lui O. Gaspari, Una comunità veneta, p. 4.
40
O. Gaspari, Una comunità veneta, pp. 6-7.
41
Idem, Bonifiche, migrazioni interne, colonizzazioni (1920-1945), în Storia dell’emigrazione italiana, vol. 1
Partenze, Donzelli Editore, Roma, 2000, pp. 332-333.
42
O. Gaspari, Una comunità veneta, pp. 6-7.
43
Arhiva Istorico-Diplomaticǎ a Ministerului Afacerilor Externe [în cont. AIDMAE], Fond Probleme, nr.
11/1930, vol. 78, Scrisoarea nr. 3197 (Bucureşti, 30 noiembrie 1930).

142
 Motivul acestui transfer din Moldova în Dobrogea trebuie legat de evenimentele ce
au vizat aceastǎ regiune. Revenitǎ la teritoriul României, în urma deciziilor de la Congresul
de la Berlin, ţinut între 1 iunie – 1 iulie 1878, regiunea Dobrogei de Nord trebuia colonizatǎ
pentru a suplini numǎrul scǎzut al populaţiei. Guvernul român a folosit acest teritoriu pentru
a oferi pǎmânt celor neîmproprietǎriţi în urma reformei agrare din 1864 şi tinerilor
cǎsǎtoriţi, dar totodatǎ au existat şi proiecte de colonizare a teritoriului dobrogean cu
elemente strǎine 44 . Astfel, mutarea italienilor din Corneşti în Dobrogea poate fi legatǎ atât
de încercarea de colonizare a spaţiului dobrogean cu element strǎin latin, dar ar putea avea
legǎturǎ şi cu modificarea în 1879 a Constituţiei potrivit cǎreia strǎinii nu aveau dreptul sǎ
deţinǎ funcţii publice şi sǎ devinǎ proprietari de imobile şi teren. Acest fapt venea sǎ îi
afecteze pe italienii din Rovigo care prin renunţarea la drepturile stipulate de contractul
încheiat cu Dimitrie Anghel, se vedeau în imposibilitatea de a lucra un teren şi de a-şi
construi o casǎ.
Noua locaţie a coloniei italiene din Rovigo era un sat dobrogean de agricultori din
judeţul Tulcea deosebit atât pentru ocupaţia locuitorilor sǎi într-o zonǎ în care cei mai mulţi
se îndeletniceau cu exploatatul carierelor de granit din munţii Mǎcinului, cât şi pentru
amestecul de populaţii creştine, care formau diferite comunitǎţi naţionale: cea a românilor,
care la 1899 numǎra 64 familii cu 351 suflete, cea a nemţilor, care avea 58 familii cu 299
membrii, cea a bulgarilor cu 28 familii şi 153 suflete, şi cea a italienilor cu 64 45 familii cu o
populaţie totalǎ de 332 persoane 46 . Comunitatea italianǎ se alǎturase în 1889 printr-un

44
Asupra colonizǎrii Dobrogei cu elemente latine vezi cap. III, pp. 274-278.
45
Numǎrul de 64 de familii italiene redat de Marele dicţionar geografic al României, vol. II, pp. 228-229, era
inferior celui real, întrucât toate celelalte surse sunt unanime în a menţiona sporirea coloniei dupǎ stabilirea la
Cataloi a celor 72 de familii sosite din Moldova în 1889 (deşi la scurt timp dupǎ sosirea în Dobrogra, 11
familii s-ar fi întors în Italia nesuportând noile dificultǎţi întâlnite aici, iar alte douǎ s-au reîntors în patrie între
anii 1899-1912, mulţumite de economiile realizate în perioada de şedere în România pentru asigurarea un trai
decent acasa): în 1892, raportul consulului italian la Galaţi, Giulio Tesi, reda un numǎr de 74 familii care
ajungea la 298 de persoane, dintre care mai puţin de jumǎtate formau populaţia femininǎ (Rapp. del console
Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e Colonie, 1893, p. 407.); în 1904, agentul consular la
Sulina, Lorenzo Matteucci, menţiona într-un raport înaintat consulului din Galaţi, o cifrǎ de 84 familii cu 480
de suflete (370 adulţi şi 110 copii) (AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 68, Raportul nr. 73/34, Sulina, 12
iunie 1904); 111 familii cu 653 persoane (221 adulţi şi 432 tineri şi copii) în 1912 (“Boll. emigrazione”, 1912,
p. 1209-1210); 89 familii cu un numǎr de 825 persoane (ASDMAE, Archivio del commercio (1924-1926),
classe 48, Colonia italiana di Cataloi, scrisoarea din 25 aug. 1921, Galaţi, a consulului general din Galaţi, cǎtre
ministrul de Externe al Italiei); 825 persoane în 1927 (Censimento degli italiani, p. 183), o diminuare a
coloniei fiind menţionatǎ de abia în 1935, când aceasta numǎra, potrivit Ministerului de Interne român, 651
persoane. (AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 79, Scrisoarea nr. 9898 din 21 febr. 1935, Bucureşti.)
46
Odatǎ cu sporirea numǎrului de membrii ai unei familii pe o proprietate care rǎmânea mereu constantǎ, 15
ha, şi unde tinerele familii nu puteau avea altǎ ocupaţie decât agricultura, unii au preferat sǎ se transfere în
oraşele Tulcea sau Iaşi, în cǎutarea unei ocupaţii diferite (cei mai mulţi optau pentru ocupaţiile deja
tradiţionale pentru italieni din sectorul construcţiilor), alţii au cǎutat slujbe temporare în portul din Tulcea
(foarte probabil şi la Sulina, Galaţi şi Brǎila), unde erau mai bine plǎtiţi decât angajaţii autohtoni, uneori un
muncitor italian câştigând şi de 3 ori mai mult. Migraţia temporarǎ în oraşele din vecinǎtate era motivatǎ de

143
numǎr de aproximativ 72 de familii 47 . Venitul anual al satului era sporit de prezenţa unui
birou telegrafo-telefonico-poştal de ale cǎrui servicii beneficiau toţi locuitori din
împrejurimi. Satul Cataloi din comuna cu acelaşi nume, aflatǎ la 12 km de oraşul Tulcea, se
afla la jumǎtatea distanţei pe drumul dintre Galaţi şi Sulina, fiind aşezat de o parte şi de alta
a pârâului Teliţa, la poalele nordice ale dealului Cataloi; avea o întindere de 2.410 ha, dintre
care la 1899, 1240 ha aparţineau Statului român. Dintre acestea, 1.080 ha fuseserǎ acordate
în arendǎ celor 72 de familii italiene pentru o sumǎ modicǎ, cuprinsǎ între 5 şi 7 lei sau
franci/ha/an 48 , fiecǎrei familii revenindu-i un teren de 15 ha.
Cel dintâi contract de închiriere colectivǎ dintre cele 72 familii italiene şi Guvernul
român, încheiat la 1 octombrie 1890, a fost asistat de Legaţia italianǎ din Bucureşti şi
Consulatul italian din Galaţi. Contractul de închiriere a fost supus unei acţiuni de reînnoire a
termenului de valabilitate, odatǎ la 15 ani, trative ce începeau sǎ se desfǎşuare cu un an
înainte de expirare. În primul an fiecare familie a primit un împrumut de 150 lire din partea
Guvernului Italian 49 . Stabilându-se aceastǎ întinderea fixǎ de 1.080 ha, ea nu a putut fi
lǎrgitǎ ulterior odatǎ cu solicitǎrile coloniei pentru noi loturi ca urmare a sporului
demografic, fapt ce a atras în timp unele nereguli în privinţa hectarelor ocupate de colonia
italianǎ, fiind nevoie de intervenţia autoritǎţilor diplomatice italiene din România pe lângǎ
cele române pentru soluţionarea disputei privind suprafaţa legalǎ ce revenea italienilor din
Cataloi.
Evoluţia ulterioarǎ a acestei comunitǎţi transferate astfel din Moldova în Dobrogea,
din satul Corneşti, din judeţul Iaşi, în satul Cataloi din judeţul Tulcea, a fost evoluţia celei
mai compacte comunitǎţi rurale italiene de la noi, mai unitǎ poate şi de greutǎţile prin care

posibilitatea sporirii câştigurilor anuale sau de completarea lor, atunci când pe timpul verii din cauza secetei
excesive multe recolte erau compromise, urmând ca pe timpul iernii vremea asprǎ din Cataloi sǎ îi ţinǎ blocaţi
la casele lor cel puţin 2-3 luni, perioadǎ în care veniturile şi recolta din timpul anului erau în mod natural doar
supuse consumului. În 1899, când seceta le-a distrus toatǎ recolta primeau o subvenţie în cereale din partea
regelui Italiei. O altǎ secetǎ le-a afectat culturile în 1904, când preotul comunitǎţii a solicitat ajutorul
episcopului catolic din Bucureşti, von Hornstein. La rândul sǎu, agentul consulat de la Sulina, Lorenzo
Matteucci înştiinţa autoritǎţile italiene de la Bucureşti de situaţia dificilǎ în care se afla comunitatea de
agricultori. (O. Gaspari, Una comunità veneta, pp. 8-15; Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor
Naţionale [SM Bucureşti AN], Fond Arhiepiscopia Romano-Catolicǎ Bucureşti [ARCB], ds. 312/1888, ff. 1-2;
ds. 448/1904, f. 1; AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 68, Raportul nr. 73/34 (Sulina, 12 iunie 1904);
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1210.)
47
V. De Sanctis, op. cit., p. 691.
48
Prima sumǎ menţionatǎ dupǎ încheierea celui dintâi contract de închiriere (1890) datoratǎ Statutului român
era de 5 lei/ha/an, preţul ulterior precizat de documente fiind de 7 lei/ha/an. [Rapp. del console Giulio Tesi
(Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e Colonie, 1893, p. 408.]
49
Marele dicţionar geografic al României, pp. 228-229; ASDMAE, Archivio del Commercio, classe 48,
Colonia italiana di Cataloi, Scrisoarea din 25 aug. 1921, Galaţi, a consulului general din Galaţi, cǎtre ministrul
de Externe al Italiei; Rapp. del console Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e Colonie, 1893,
pp. 407-408; “Boll. emigrazione”, 1912, p. 1210; Censimento degli italiani, p. 184.

144
trecuserǎ împreunǎ. Numǎrul familiilor cǎrora le-au fost concesionate terenuri în satul
Cataloi, printr-un contract încheiat cu Guvernul Român, diferǎ de o sursǎ la alta. Dintre
cele 100 de familii venite în 1879, vehiculate de Bollettino dell’emigrazione, zece ani mai
târziu doar 72 ar fi decis sǎ îşi continue destinul în România, celelalte alegând sǎ se întoarcǎ
în Italia. Douǎ treimi din suprafaţa alocatǎ era de puţin timp despǎduritǎ, dar nu era încǎ
dezţelenitǎ 50 . Însǎ Legaţia Italianǎ din Bucureşti, într-o scrisoare adresatǎ Ministerului de
Externe român la 29 noiembrie 1930, menţiona un numǎr de 100 de familii italiene, care în
1889 au primit o suprafaţǎ totalǎ de 1.080 ha 51 . Ambele cifre pot fi însǎ reale în condiţiile în
care celor 72 familii transferate din satul Corneşti, li s-au alǎturat pânǎ la circa 100 familii,
altele din Moldova, dupǎ ce ştirea concesionǎrii din partea Guvernului Român a unor
terenuri agricole din Dobrogea, a ajuns şi printre alţi italieni. Acest fapt este confirmat în
1904, de agentul consular la Sulina, Lorenzo Matteucci, care menţiona într-un raport
înaintat consulului din Galaţi, cǎ în contractul încheiat pe termen de 15 ani şi care urma sǎ
expire în toamna anului 1905, doar 72 familii aveau câte un teren de 15 ha fiecare, în timp
ce alte 12 familii alǎturate grupului iniţial nu deţineau nici un hectar 52 .
Pentru organizarea internǎ, colonia italianǎ din Cataloi îşi alegea anual 4 consilieri
din rândurile proprii, cǎrora li se adǎuga, atunci când era prezent, preotul comunitǎţii, don
Luigi di Benedetto, care avea cel mai adesea o mai mare autoritate printre conaţionali pe
care nu doar îi pǎstorea spiritual, ci le era deseori şi medic, farmacist, organizator al
timpului liber şi mai ales învǎţǎtor al copiilor din Cataloi şi uneori pentru adulţii doritori sǎ
înveţe sǎ scrie şi sǎ citeascǎ. În ceea ce priveşte, asistenţa externǎ a coloniei, de relaţiile lor
cu autoritǎţile române sau italiene se ocupa consulul general de la Galaţi. Uneori se apela la
autoritatea sa şi în cazul unor chestiuni interne, deciziile sale fiind incontestabile de cǎtre
conaţionalii, evitându-se astfel ca vreo divergenţǎ sǎ ajungǎ la vreun tribunal 53 .
Necesitatea confirmǎrii închirierii acestor terenuri prin contracte succesive între
Guvernul Român şi colonia de italieni, presupunea volens-nolens intervenţia Legaţiei
Italiene din Bucureşti pe lângǎ autoritǎţile române odatǎ la 15 ani. În iunie 1904,
proximitatea expirǎrii celui dintâi contract în toamna anului 1905, îl determina pe consulul
italian din Galaţi sǎ îl trimitǎ la Cataloi pe agentul consular din Sulina, Matteucci, pentru
întocmirea unui raport detaliat privind condiţiile în care se afla comunitatea italienilor.

50
“Boll. Emigrazione”, 1912, pp. 1209-1210.
51
AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 78, Scrisoarea nr. 3197 (Bucureşti, 30 noiembrie 1930).
52
Idem, vol. 68, Raportul nr. 73/34 (Sulina, 12 iunie 1904).
53
ASDMAE, Archivio del commercio, classe 48, Colonia italiana di Cataloi, Scrisoarea din 25 aug. 1921,
Galaţi, a consulului general din Galaţi, cǎtre ministrul de Externe al Italiei.

145
Pentru a se evita riscul ca între timp Prefectura din Tulcea sǎ rǎspundǎ unor altor solicitǎri
privind închirierea sau cedarea de terenuri, deşi Matteucci fusese asigurat de autoritǎţile
tulcene cǎ nu primiserǎ nici o cerere în privinţa terenurilor concesionate din Cataloi,
reînnoirea contractelor a fost luatǎ în vedere de autoritǎţile italiene din Galaţi cu un an mai
devreme, pentru a da posibilitatea Legaţiei Italiene din Bucureşti sǎ intervinǎ cât mai curând
pentru rezolvarea acestui aspect. Cum numǎrul familiilor crescuse nu doar prin alǎturarea
altora, cât şi prin spor demografic, s-a creat o situaţie în care cererea de noi terenuri pentru
tinerele familii, care nici nu puteau cumpǎra altele datoritǎ cetaţeniei strǎine şi nici închiria
fǎrǎ acordul autoritǎţilor române, sǎ parǎ fǎrǎ rezolvare. Se dorea ca prin noul contract
autoritǎţile diplomatice italiene sǎ încerce obţinerea a 500 ha în plus faţǎ de cele stipulate în
contractul iniţial, pentru rezolvarea acestui inconvenient neprevǎzut iniţial.
La 16 iulie 1904, Consiliul de Miniştrii autoriza Administraţia Domeniilor Statului
din Dobrogea prin Ordinul nr. 47.252 sǎ reînnoiascǎ pe nou termen de 15 ani, contractele de
închiriere cu colonii italieni din Comuna Cataloi, judeţul Tulcea, precum şi contractele cu
germanii stabiliţi prin diverse comune din Dobrogea. În scrisoarea înaintatǎ ministrului de
Afacerilor Strǎine român, Iacob Lahovari, de cǎtre Direcţiunea Domeniilor a Ministerului
Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, se mai preciza cǎ se puteau încheia noi
contracte pe termen de 15 ani pentru alte terenuri de care mai aveau nevoie pentru
desfǎşurarea agriculturii, neprecizându-se însǎ dacǎ acest fapt era valabil pentru colonia
italianǎ din Cataloi sau pentru cele ale germanilor rǎspândiţi prin judeţ, o puternicǎ colonie
aflându-se în acelaşi sat cu numiţii italieni 54 . Evenimentele ulterioare au dovedit însǎ ca
suprafaţa totalǎ concesionatǎ italienilor nu a fost extinsǎ. Chiria era mǎritǎ de la 7 franci la
10 franci/ha/an, rǎmânând în continuare sub cea prevǎzutǎ de lege în astfel de situaţii, ca
cǎrei valoare se ridica pentru loturile din Cataloi la 24 franci 55 .
Contractul reînnoit în 1905 a fost valabil pânǎ la 15 iulie 1921, acestuia urmându-i
un al treilea contract valabil pânǎ la 1 martie 1936, încheiat între şeful Ocolului Domenial
Babadag şi colonia italianǎ, iar preţul unui ha devenea de 26 lei anual, suma totalǎ ajungând
la 28.080 lei, care se plǎteau într-o singurǎ ratǎ la 1 august al fiecǎrui an, conform art. 4. Cel
de-al treilea contract era semnat de 81 coloni italieni, între care amintim urmǎtoarele nume:
Angelo Prini, Domenico Savioli, Luca Ravagnani, Luigi Savioli, Roberto Savioli, Emilio
Zanchi, Riccardo Gazzi, Ipolito Barotti, Pietro Sofiatti, Fioravante Soffiati, Sigismundo

54
AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 68, Scrisoarea nr. 85.214 din 16 dec. 1914 a directorului C.
Niculescu-Telega cǎtre ministrul Afacerilor Strǎine, Iacob Lahovari.
55
Idem, vol. 68, Scrisoarea nr. 18.880 din 19 oct. 1905 a Ministerului Afacerilor Strǎine cǎtre Legaţia Italianǎ
din Bucureşti.

146
Savioli, Angelo Cavicchioli, Vittorio Cavariani, Antonio Fioratti 56 . La semnarea
contractului, colonia italianǎ din Cataloi a fost asistatǎ de consulul general de la Galaţi 57 .
Actul prevedea 19 articole, art. 18 fiind considerat cel mai dur de cǎtre autoritǎţile italiene
de la Bucureşti, întrucât acesta prevedea cǎ “în caz cǎ în virtutea unei legi actuale sau
viitoare pentru înstrǎinatrea bunurilor Statului, s-ar vinde în veci moşia în total sau în parte,
arendaşul se va mai bucura de folosinţa întregii moşii în anul agricol în care s-a fǎcut
vânzarea, precum şi încǎ patru ani agricoli urmǎtori (în total 5 ani)” 58 .
Însǎ în scrisoarea înaintatǎ la 18 iulie 1921 de ministrul român pentru Agriculturǎ,
Constantin Garoflid, ministrului de italian la Bucureşti, menţiona o perioadǎ de 10 ani în
care un supus italian mai putea beneficia de drepturile sale asupra terenului arendat în caz
de vânzare totalǎ sau parţialǎ a acestuia 59 . În plus, arendaşul italian care şi-ar fi vândut în
totalitate terenul nu ar fi primit nici o despǎgubire. De altfel, art. 15 stipula cum “coloniştii
sunt datori de a cultiva personal împreunǎ cu familiile lor respective, pǎmânturile închiriate
lor cu prezentul contract, nu vor putea în consecinţǎ în nici un caz a le subînchiria sau ceda
altora”. Singura modalitate, ca terenul unei familii sǎ fie cedat unei alteia, era prevǎzutǎ de
art. 16 pentru situaţia în care o familie ar fi pǎrǎsit satul Cataloi, lotul ei ar fi putut fi preluat
de o familie fǎrǎ pǎmânt sau care avea mai puţin de 15 ha 60 . În perioada valabilitǎţii acestui
contract apar neconcordanţe între suprafaţa arendatǎ şi cea deţinutǎ de colonie, superioarǎ
cu 32 ha, fapt constatat în urma unei mǎsurǎtori realizate în 1930 de Consilieratul Agricol
de Tulcea, ceea ce determinǎ autoritǎţile române sǎ preia suprafaţa depǎşitǎ de contract şi sǎ
dea ordin ca pânǎ la noi dispoziţii terenul sǎ nu fie cultivat. Însǎ autoritǎţile italiene
susţineau cǎ terenul confiscat fusese de 40 ha, limitând şi mai mult loturile oricum
insuficiente de ani buni coloniei agricole italiene. În aceste condiţii, Legaţia Italianǎ
intervenea pe lângǎ Ministerul Afacerilor Strǎine român pentru soluţionarea problemei,
adǎugând cǎ în conformitate cu art. 1.328, 1.329 şi 1.454 ale Codului Civil român,

56
Idem, vol. 79, Copia contractului de arendare din 15 iulie 1921, Tulcea, dintre Constantin Cǎciulescu, şeful
Ocolului Dominial Babadag şi membrii coloniei italiene stabiliţi în comuna Cataloi, judeţul Tulcea.
57
ASDMAE, Archivio del Commercio, classe 48, Colonia italiana di Cataloi, Scrisoarea din 6 sept.1921,
Bucureşti, a ministrului plenipotenţiar Martin Franklin cǎtre ministrul de Externe al Italiei, Marchese della
Torretta.
58
Anul agricol era socotit începând cu 23 aprilie al unui an şi terminându-se la 22 aprilie al anului urmǎtor.
59
ASDMAE, Archivio del Commercio, classe 48, Scrisoarea din 18 iulie 1921 a ministrului român pentru
Agriculturǎ, Constantin Garoflid, cǎtre ministrul italian la Bucureşti, Martin Franklin.
60
AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 79, Copia contractului de arendare din 15 iulie 1921, Tulcea, dintre
Constantin Cǎciulescu, şeful Ocolului Dominial Babadag şi membrii coloniei italiene stabiliţi în comuna
Cataloi, judeţul Tulcea; ASDMAE, Archivio del Commercio, classe 48, Scrisoarea din 22 august 1921, Sinaia-
Bucureşti a Legaţiei italiene cǎtre ministrul de Externe italian, Marchese della Torretta.

147
Consilieratul din Tulcea nu avea dreptul sǎ reducǎ o suprafaţǎ arendatǎ 61 . O notǎ a
Consilieratului Agricol Judeţul Tulcea anunţa la 10 februarie 1931 cǎ terenul arendat de
1.080 ha putea fi folosit în continuare de colonia italianǎ în baza contractului aflat în
desfǎşurare, transcris sub nr. 2.026 din 15.07.1921 la Tribunalul Tulcea, pânǎ la expirarea sa
din 01.03.1936. Decizia de preluare a suprafeţei de 40 ha venea în urma Legii Agrare din
1921, ale cǎrei dispoziţii se doreau a fi puse în aplicare începând cu primǎvara anului 1931,
ceea ce a determinat reparcelarea suprafeţelor agricole din judeţul Tulcea în vederea
împroprietǎririi noilor îndreptǎţiţi de lege 62 . Neînţelegerea a venit pe fondul unei mǎsuri
administrative înţelese greşit drept una juridicǎ care ar fi încǎlcat drepturile coloniei italiene
stipulate în contractul de arendare.
Cum partea italianǎ, în 1921, nu vedea vreo posibilitate ca acest numǎr de persoane
care compuneau colonia agricolǎ din Cataloi sǎ se mai poatǎ gândi pe viitor la o revenire în
Italia, ministrul plenipotenţiar al Italiei la Bucureşti, Martin Franklin, vedea drept o soluţie,
pe care de altfel o înainteazǎ spre luare în considerare ministrului de Externe italian,
Marchese della Torretta, posibilitatea admiterii unei duble cetǎţenii care astfel ar fi dat
dreptul achiziţionǎrii din partea capului familiei a lotului pe care era nevoit sǎ îl negocieze
la data fiecǎrui termen de expirare a contractului de arendare 63 . Propunerea sa nu a fost
luatǎ însǎ în calcul, aşa cum au dovedit evenimentele ulterioare, iar ceea ce nu pǎrea posibil
la acea vreme, s-a realizat la douǎ decenii dupǎ, prin reîntoarcerea marii majoritǎţi a
colonilor din Cataloi în Italia.
Încǎ de la începutul anului 1935, autoritǎţile italiene au luat mǎsurile cuvenite pentru
reînnoirea contractului de arendǎ. La 8 februarie, ministrul Ugo Sala se adresa în acest sens
ministrului de Externe român, Nicolae Titulescu 64 . Chestiunea a fost rezolvatǎ în decembrie
când cel de-al patrulea contract a fost încheiat pe o perioadǎ de 5 ani, datǎ fiind situaţia
politicǎ internǎ mai dificilǎ care presupunea rezolvarea împroprietǎririlor vizate de Legea
Agricolǎ din 1921 încǎ nesoluţionatǎ pentru mulţi cetǎţeni români. Contractul continua cu
aceleaşi condiţii pentru cele douǎ pǎrţi, excepţie fǎcând arenda care creştea la suma de 67

61
AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 78, Scrisoarea nr. 3197 din 29 nov. 1930, Bucureşti a Legaţiei
Italiene cǎtre Ministerul Afacerilor Strǎine; Scrisoarea nr. 78.392/930 din 3 ian. 1931 a Ministerului de
Externe român cǎtre Ministerul Agriculturii şi Domeniilor; Copie a raportului Prefecturii jud. Tulcea cu nr.
1927/934 cǎtre Ministerul de Interne.
62
AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 78, Scrisoarea nr. 696 din 10 febr. 1931, Tulcea.
63
ASDMAE, Archivio del Commercio, classe 48, Scrisoarea din 22 august 1921, Sinaia-Bucureşti a Legaţiei
italiene cǎtre ministrul de Externe italian, Marchese della Torretta.
64
AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 79, Scrisoarea nr. 345 din 8 febr. 1935, Bucureşti, a ministrului
Italian, Ugo Sala cǎtre ministrul de Externe român, Nicolae Titulescu.

148
lei/ha, atât cât erau datori sǎ plǎteascǎ şi ţǎranii români îndreptǎţiţi la împroprietǎrire 65 .
A fost cel din urmǎ contract încheiat între cele douǎ pǎrţi, dupǎ ce în urma unei
decizii a Statului italian fascist din 1939, s-a dat un ultimatuum coloniei italiene din Cataloi,
ce prevedea fie rǎmânerea în România şi renunţarea la cetǎţenia italianǎ, fie pǎstrarea
acesteia prin întoarcerea în patrie 66 . Fiindu-le promise loturi de pǎmânt în Aprilia, Agro
Romano şi Pontino din Lazio, mulţi italieni s-au lǎsat furaţi de aceşti miraj în 1941, însǎ
planul pregǎtit pentru ei de noua administraţie fascistǎ a fost diferit de aşteptǎrile lor, o parte
dintre ei solicitând Ministerului de Externe italian reîntoarcerea în România 67 . Deşi colonia
italianǎ din Cataloi a fost desfiinţatǎ în urma repatrierii italienilor, câţiva dintre ei au rǎmas
totuşi în România, unii dintre ei plecând în satul din vecinǎtate, Greci, unde o altǎ colonie
italianǎ îşi ducea existenţa, singura din România ai cǎrei descendenţi mai trǎiesc şi astǎzi
acolo, deşi colonia a fost obligatǎ sǎ renunţe la cetǎţenia italianǎ în perioada comunistǎ, iar
numele multora dintre ei au fost românizate. În urma repatrierii din 1941, bunurile imobile
ale comunitǎţii au fost vândute de Guvernul român contra sumei totale de 2.353.000 Lei,
Legaţia italianǎ din Bucureşti fiind însǎrcinatǎ de Ministerul Afacerilor Externe italian sǎ
efectueze încasarea 68 .
În toatǎ aceastǎ perioadǎ toţi membrii coloniei agricole din Cataloi au rǎmas supuşi
italieni, calitatea de care au beneficiat inclusiv cei nǎscuţi în toatǎ aceastǎ perioadǎ în
România. Tinerii italieni s-au prezentat pentru serviciul militar, cel mai adesea, în
localitatea de origine a pǎrinţilor, pânǎ în 1912, peste 30 de tineri efectuaserǎ stagiul militar
şi participaserǎ la luptele din Eritreea, între care s-au prezentat doi italieni în vârstǎ de 37
ani, alţii se prezentaserǎ pentru luptele din Libia sau pentru intrarea în rândurile flotei
aeriene militare italiene 69 .
Majoritatea familiilor implicate în aceastǎ istorie de câteva decenii din Corneşti şi
Cataloi au putut fi indentificate în arhivele locale din Rovigo şi Padova, numele celor
nǎscuţi în România, putând fi consultate în anexa III. O parte din populaţia masculinǎ a fost

65
Idem, vol. 68, Scrisoarea nr. 2.780 din 10 ian. 1936 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Direcţiunea
Aplicǎrii Reformei Agrare. Serviciul Bunurilor cǎtre Minsiterul de Externe român; Scrisoarea nr. 1.923 din 18
ian. 1936 a ministrului de Externe, Nicolae Titulescu, cǎtre însǎrcinatul cu afaceri ale Italiei, Luigi Ottaviani.
66
Alessandro Vigevani, Friulani fuori di casa in Croazia e Slovenia, Tip. D. del Bianco & Figlio, Udine,
1950, pp. 80-81.
67
Pentru mai multe detalii privind sosirea italienilor în Agro Romania vezi Oscar Gaspari, Una comunità
veneta, pp. 21-25; Idem, Bonifiche, migrazioni interne, colonizzazioni, pp. 332-333; Idem, L’emigrazione
veneta nell’Agro Pontino durante il periodo fascista, Brescia, 1985.
68
AIDMAE, Probleme, nr. 11/1930, vol. 68, Scrisoarea nr. 3221 din 23 iulie 1943, Bucureşti a Legaţiei
Italiene cǎtre ministrul d Externe român, Mihai Antonescu.
69
Idem, vol. 78, Copie a raportului Prefecturii jud. Tulcea cu nr. 1927/934 cǎtre Ministerul de Interne; “Boll.
emigrazione”, 1912, p. 1210; Archivio di Stato di Padova, Liste di leva militare (1880-1901).

149
identificatǎ cu ajutorul registrelor militare din cele douǎ provincii şi într-o mai micǎ mǎsurǎ
populaţia femininǎ, prin menţionarea numelor mamelor celor care urmau sǎ efectueze
serviciul militar sau cu ajutorul dosarelor de repatriere, al celor care au ales sǎ revinǎ în
localitǎţile de origine ale pǎrinţilor din regiunea Veneto, spre deosebire de cei majoritari
care s-au îndreptat spre regiunea Lazio 70 . Familia lui Lorenzo Savioli, compusǎ din cinci
membrii, soţia, fiul şi pǎrinţii acestuia s-au întors în aprilie 1940 în comuna Trecenta, iar
Ernesto Savioli şi soţia, Nazzarena s-au repatriat la Rovigo, alǎturi de alţi 28 de conaţionali,
repatriaţi la Scabbia, comuna Rovigo 71 . Aceste dosare demonstreazǎ cǎ nu toatǎ
comunitatea din Cataloi s-a îndreptat spre pǎmânturile promise din Agro Romano şi
Pontino. În plus, alţi membrii ai familiei Savioli, Salvatore, Maria, Caneva şi Giacinto s-au
transferat în satul vecin de Cataloi, Greci, în locul revenirii în Italia.

II.1.c. De la o legislaţie incompletǎ la apariţia instituţiilor dedicate emigraţiei

II.1.c.1. Legislaţia românǎ privind strǎinii. Condiţia juridicǎ a strǎinilor era

determinatǎ de Constituţie, care le recunoştea egalitatea în drepturi, indiferent de ţara cǎrora
aparţineau sau de cultul religios pe care îl practicau 72 . Constituţia din 1866 avea 4 articole
referitoare la drepturile strǎinilor. Art. 7 preciza cǎ “numai strǎinii de rit creştin pot dobândi
împǎmântenirea” 73 , care era necesarǎ pentru “a asemǎna pe strǎin cu Românul pentru
exercitarea drepturilor politice” (art. 8). Legea mai prevedea cǎ “strǎinii, nu pot fi admisi în
funcţiuni publice, decât în cazuri excepţionale şi anume statornicite de legi” (art. 10) şi cǎ
“toţi strǎinii aflǎtori pe pǎmântul României, se bucurǎ de protecţiunea datǎ de legi
personelor şi averilor în genere” (art. 11). Dupǎ modificarea din 1879 a Constituţiei se mai
stabilea cǎ strǎinii rezidenţi pe teritoriul României erau scutiţi de serviciul militar şi cǎ nu
puteau însǎ sǎ intre în posesia bunurilor imobile rurale.
Într-o epoca în care societǎţile şi economiile europene erau dominate de libertatea de
circulaţie a mâinii de lucru, legislaţia româneascǎ privind lucrul strǎinilor era neclarǎ,
incompletǎ sau lipsea cu desǎvârşire. Guvernul român nu împiedica imigraţia de lucru

70
Archivio di Stato di Padova, Liste di leva militare (1880-1901). Vezi anexa II.A, pp. 467-472.
71
Archivio di Stato di Rovigo, Fondo Prefettura Amministrativa, b. 296 Rimpatri dalla Romania (1942-1943);
b. 298 Assistenza rimpatriati dall’estero (1941-1948). Vezi anexa II.B, p. 473.
72
La Rumania e la immigrazione italiana. Dai rapporti del march. Emanuele Incisa di Beccaria, R, ministro a
Bucarest e del cav. Carlo Baroli, segretario di Legazione, în Emigrazione e Colonie, 1905, p. 188.
73
Art. 7 al Constituţiei din 1866 a fost modificat în 1879, fiind o condiţie impusǎ de marile puteri la Congresul
de la Berlin pentru recunoaşterea independenţei Românei, noul articol prevǎzând cǎ strǎinii puteau primi
cetǎţenia românǎ dupǎ 10 ani de şedere în Regat şi în urma unui vot al Parlamentului.

150
strǎinǎ şi nici nu o descuraja, date fiind densitatea populaţia redusǎ şi a mâinii de lucru
autohtone restrânse. Însǎ aşa cum am arǎtat deja, dupǎ incidentele petrecute în urma unor
nereguli privind condiţiile de lucru, a nerespectǎrii contractelor sau a absenţei acestora, care
conduseserǎ la revolte ale lucrǎtorilor, autoritǎţile române au devenit preocupate de câteva
aspecte ale imigraţiei economice, însǎ fǎrǎ a reglementa anumite reguli printr-o lege
specificǎ şi clarǎ. Pentru evitarea inconvenientelor determinate de creşterea numǎrului
lucrǎtorilor fǎrǎ un loc de muncǎ şi în interesul imigrantului, Ministerul de Interne stabilea
cǎ admiterea echipelor de muncitori nu putea fi acceptatǎ în ţarǎ fǎrǎ un contract care sǎ le
asigure un post de lucru, fǎrǎ un permis obţinut în prealabil de angajator şi mai ales fǎrǎ un
paşaport valabil vizat de un consul român înainte de pǎrǎsirea ţǎrii de origine 74 .
Sancţionarea în România a Legii asupra strǎinilor din 7/19 aprilie 1881 şi a Legii asupra
strǎinilor din 1898 nu au rezolvat dificultǎţile în care erau implicaţi emigranţii italieni,
întrucât acestea nu au fǎceau vreo referire cu privire la lucrul temporar al strǎinilor din
România 75 , iar despre o legislaţie internaţionalǎ privitoarele la normele de lucru este
prematur sǎ vorbim. Legea din 1881, care cuprindea 7 articole, reglementa doar motivele
care determinau expulzarea strǎinilor sau fixarea unui domiciliu stabilit de autoritǎţile
române şi modalitǎţile de executare ale acestor ordine. Singura obligaţie, care îi viza atât pe
lucrǎtorii italieni, cât şi diferitele categorii de cǎlǎtori sosiţi pentru o perioadǎ limitatǎ, era,
conform art. 6, ca în termen de 10 zile de la promulgarea acestei legi sau de la sosirea
ulterioarǎ în România, strǎinul fǎrǎ un domiciliu sau reşedinţǎ cunoscute sǎ obţinǎ de la
autoritǎţile administrative sau poliţieneşti, un permis de liberǎ petrecere pentru perioadǎ
rǎmânerii în aceastǎ ţarǎ, fapt necesar pentru o mai bunǎ evidenţǎ a persoanelor rezidente pe
teritoriul României pentru asigurarea siguranţei interne şi externe a ţǎrii şi evitarea
tulburǎrilor publice 76 .
Pentru aplicarea acestei dispoziţii, legea a prevǎzut întocmirea unui Regulament
pentru liberǎ petrecere în România, care a fost publicat în Monitorul Oficial, nr. 170 din 31
octombrie 1881, însǎ din adresa nr. 21.249 din 26 noiembrie a aceleiaşi an, a Minsiterului
de Interne român cǎtre cel al Afacerilor Strǎine, se constatǎ cǎ în urma obiecţiilor fǎcute de
diferite Legaţii strǎine din România contra unor dispoziţii ale acestui regulament s-a dat
ordin pentru suspendarea acestuia pânǎ la stabilirea unei înţelegeri depline. În 1894, s-a
încercat o revizuire a Regulamentui, dar fǎrǎ vreun rezultat, nici o autoritate românǎ

74
La Rumania e la immigrazione italiana, în Emigrazione e Colonie, 1905, p. 194.
75
ANIC, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale [în cont. DPSG], ds. 3/1898, f. 3.
76
“Monitorul Oficial” [în cont. “M.O.”], nr. 6, 7 apr. 1881, pp. 1-2.

151
nepretinzând strǎinilor intraţi în România sǎ îşi elibereze un permis de şedere 77 . Un alt
decret regal, publicat la 28 octombrie/9 noiembrie 1899 acorda strǎinilor care aveau intenţia
de a fonda o industrie în România, posibilitatea de a intra în posesie pentru 90 de ani, fie şi
în spaţiul rural, a unei suprafeţe cuprinsǎ între 1-5 km² 78 .
O mǎsurǎ de care se folosea însǎ Minsiterul de Interne pentru pǎstrarea ordinii era
expulzarea strǎinilor pe cale administrativǎ, în condiţiile în care ei nu se conformau regulilor
stabilite între diferite state, de a fi posesorul unui paşaport sau un alt act valabil de cǎlǎtorie
eliberat de ţara de origine. Astfel de câte ori un strǎin era surprins de autoritǎţile
administrative şi de poliţie cǎ a intrat în ţarǎ pe cǎi ascunse sau în mod fraudulos şi nu se
afla în posesia vreunui document de cǎlǎtorie vizat de autoritǎţile consulare române, strǎinul
era imediat expulzat din ţarǎ printr-un punct de frontierǎ pe care era liber sǎ şi-l aleagǎ,
mǎsurǎ conformǎ cu art. 3 din Legea asupra strǎinilor din 1881 79 . Strǎinii mai puteau fi
expulzaţi în urma unor mǎsuri judecǎtoreşti, care recunoşteau vagabondajul, sau dupǎ o
anchetǎ judiciarǎ şi o decizie a Consiliului de Miniştri, care stabileau “extrǎdarea
criminalilor şi delicvenţilor ordinari”, îndatorire derivatǎ din cele trei convenţii semnate de
Statul român cu Italia (1880), Belgia (1880) şi Ţǎrile de Jos (1881). De remarcat cǎ nici una
din cele trei convenţii nu amintea vreo mǎsurǎ privitoare la “crimele şi delictele politice” şi
“a dezertorilor militari”, caz în care “extrǎdarea nu are loc” 80 .
Circularele din 30 aprilie 1906 şi 30 martie 1908 adresate prefecţilor, subprefecţilor
şi comitatelor locale pentru emigraţie aminteau cǎ reglementǎrile impuse pentru intrarea
strǎinilor în România erau în continuare în vigoare: 1. paşaportul valabil şi vizat de un
consul român înainte de plecare; 2. echipele sau grupurile de muncitori sǎ fie însoţite de un
contract de lucru sau autorizaţie specialǎ obţinutǎ de la Ministerul de Interne român.
Mǎsurile vizau în continuare stoparea aventurǎrii acelor grupuri de lucrǎtori care riscau sǎ
nu îşi gǎseascǎ nici un angajament 81 . În acest sens, echipe de lucrǎtori italieni fuseserǎ
oprite la graniţǎ în 1908 din cauza neregulilor asupra documentelor. Pentru evitarea repetǎrii
acestei situaţii tot mai multe publicaţii locale sau naţionale dedicate emigraţiei anunţau noile
reglementǎri pentru cei care doreau sǎ cǎlǎtoreascǎ sau sǎ lucreze în România, între acestea

77
ANIC, DPSG, ds. 3/1898, f. 3.
78
La Rumania e la immigrazione italiana, în Emigrazione e Colonie, 1905, p. 188.
79
“M.O.”, nr. 6, 7 apr. 1881, p. 2, ANIC, DPSG, ds. 3/1898, f. 3.
80
ANIC, DPSG, ds. 3/1898, ff. 4-6.
81
Ventisei anni della emigrazione italiana attraverso i provvedimenti dell’amministrazione (1901-1926).
Raccolta di circolari riservata per uso dell’amministrazione [în cont. Ventisei anni della emigrazione
italiana], vol. I 1901-1919, Edizioni del Commissariato Generale dell’Emigrazione, Roma, 1927, pp. 224-225,
303-304.

152
încadrându-se revista L’Italia all’estero 82 .

II.1.c.2. Mǎsuri administrative privind strǎinii bǎnuiţi de anarhism. În 1879

erau semnalaţi de Ministerul de Interne câţiva membrii ai Internaţionalei I printre lucrǎtorii
din Bucureşti şi Brǎila. În mai 1879, consulul italian susţinea cǎ în România se aflau trei
“comitete nihiliste” în legǎturǎ cu Internaţionala nihilistǎ şi cu “nihiliştii ruşi” la Brǎila,
Bucureşti, Iaşi, conduşi de Ralli, de naţionalitate necunoscutǎ, de Napoleone Pepini şi Henri
Malaltesta din Elveţia. Malaltesta fusese închis în Italia pentru delicte de presǎ şi conspiraţii
împotriva Guvernului. În România fusese atras de Pepini, care se angajase mai întâi ca
profesor, apoi în diverse activitǎţi comerciale 83 .
În virtutea legii din 1881, au fost expulzaţi din România în decembrie 1898 câţiva
italieni bǎnuiţi de a fi sau de a simpatiza mişcarea anarhistǎ care cuprinsese Europa 84 . Cei
mai mulţi extrǎdaţi ca fiind suspecţi anarhişti, între 1898-1900, pǎreau a fi cei italieni 85 .
Între aceştia s-au aflat Angelo Romanelli 86 , nǎscut în comuna Basaldella, provincia Udine,
de profesie zidar, şi Luigi Pietro Piretto (Pireta) 87 , supus italian, nǎscut în Valdagno,
provincia Vicenza, de profesie pietrar, sculptor, care au fost expulzaţi la 10 octombrie 1898,
prin punctul de frontierǎ Verciorova, în baza deciziei nr. 2 din 2 septembrie 1898 a
Consiliului de Miniştri; precum şi Ermidio Quanino, supus italian, nǎscut la Udine, fiul lui
Matteo şi Teresa Quanino, de meserie pietrar, expulzat ca anarhist la 17 octombrie 1898,
prin punctul vamal Verciorova, în baza deciziei nr. 2 din 13 octombrie 1898. Cei trei italieni
se alǎturau altor 17 persoane expulzate în decurs de 4 luni din România, începând cu 1
septembrie 1898 (5 unguri, 2 bulgar, 1 grec, 1 sârb, 7 cu cetǎţenie necunoscutǎ), mǎsurǎ
luatǎ ca efect al unui episod petrecut la Fiume.

82
“L’Italia all’estero. Rivista quindicinale di politica estera e coloniale”, an II, nr. 8, 16 aprilie 1908, p. 128.
83
ANIC, MIDA, ds. 54/1879, ff. 59, 74; 55/1879, ff. 29, 99; Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere la lucru în
România (1859-1918) [în cont. Migraţii sezoniere], Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 196.
84
Mǎsurile de expulzarea a presupuşilor sau adevǎraţilor anarhişti s-au înǎsprit la finele anului 1898, dupǎ
asasinarea împǎrǎtesei Elisabeta a Austro-Ungariei din septembrie 1898.
85
Gabriel Constantinescu, Crime înfiorǎtoare şi tâlhǎrii îndrǎzneţe din a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea
în România, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, p. 341; Elena Siupiur, Emigraţia, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2009, p. 78.
86
Romanelli era expulzat dupǎ ce adresase mai multe scrisori regelui Carol I, în care îi cerea plata datoriilor pe
care le avea la un cârciumar. (ANIC, DPSG, 1/1898, ff. 90, 91.)
87
Legaţia italianǎ atrǎgea atenţia cǎ numele real era Pireta, nu Pieretto sau Piretto. (ANIC, DPSG, ds. 1/1898,
f. 118v.). La scurt timp dupǎ expulzare, Legaţia constata întoarcerea acestuia la Bucureşti, care se fǎcuse în
mod legal, în prezenţa unui paşaport. Autoritǎţile române clarificǎ situaţia, adevǎratul motiv al expulzǎrii
fusese lipsa paşaportului, pe care Pireta şi l-a eliberat odatǎ ajuns în Italia, şi nu pentru cǎ ar fi fost anarhist,
confuzie care se fǎcuse pe parcurs (ANIC, DPSG, ds. 1/1898. ff. 117, 132) În realitate, mulţi dintre italienii
despre care s-a crezut cǎ erau anarhişti, fuseserǎ expulzaţi din lipsa documentelor, alţii fuseserǎ expulzaţi
pentru o confuzie creatǎ de coincidenţa numelor lor cu cele ale unor anarhişti cǎutaţi de autoritǎţile italiene,
elveţiene sau austriece.

153
 Legaţia Austro-Ungariei la Bucureşti îl înştiinţa pe ministrul Afacerilor Strǎine,
Dimitrie A. Sturdza, cǎ în urma arestǎrii a trei anarhişti italieni la Fiume, asupra unuia
dintre ei (Cesare Agostinelli) s-a gǎsit o listǎ de anarhişti, între care figurau numele şi
adresa unor persoane domiciliate în România: Ioan Ştefǎnescu din Ploieşti, Francesco
Carbari, angajat sau proprietar al restaurantului “Bella Italia” din Calea Griviţei, Bucureşti
şi Erminio Quanino 88 , domiciliat în str. Olar 84, Ploieşti, mai sus amintit 89 . La 4 decembrie
1898, autoritǎţile române erau înştiinţate de cele austro-ungare de expulzarea din Fiume a
anarhistului italian Vito Braccilarghi, originar din Macerata, regiunea Marche, fiul lui
Salvatore, însǎ în februarie 1899, subprefectul de Ialomiţa înştiinţa Ministerul de Interne cǎ
acesta fusese vǎzut în diverse localuri ale italienilor din Bucureşti, de pe strǎzile Griviţa şi
Dorobanţi 90 . În februarie 1899 erau expulzaţi alţi indivizi, printre care italianul Luigi
Brunetti, de meserie mecanic, expulzat prin punctul vamal Predeal, în baza deciziei nr. 3 din
1 februarie 1899 a Consiliului Miniştrilor, dovedindu-se a fi unul din instigatorii unor
populaţii sǎteşti şi un pericol pentru siguranţa internǎ a Statului român 91 .
Ca urmare a pericolului prezentat de mişcarea anarhistǎ, dupǎ ce evenimentele
internaţionale determinate de asasinatele anarhiste au alarmat autoritǎţile române, iar
întrunirea unor Consilii europene care sǎ stabileascǎ nişte înţelegeri practice pentru
combaterea asociaţilor anarhiste şi pe adepţii lor au impus o astfel de mǎsurǎ, cerinţa
permiselor de liberǎ petrecere cǎzutǎ între timp în desuetudine, a fost reluatǎ prin decret
regal la 2/15 august 1900 92 . În virtutea acestui decret fiecare strǎin trebuia sǎ aibǎ un
paşaport valabil, iar cei care doreau sǎ rǎmânǎ mai mult de 8 zile în România, trebuia ca în
decurs de 4 zile de la sosirea lor sǎ se prezinte pentru vizarea paşaportului fie autoritǎţilor
diplomatice sau consulare ale ţǎrii lor 93 , fie prefecturilor de poliţie din Bucureşti, Iaşi,
Craiova şi Galaţi sau subprefecturilor de judeţ, pentru cei care se stabilieau într-o zonǎ
depǎrtatǎ de reşedinţa de judeţ.

88
O serie de documente din dosarul fondului DPSG insistǎ asupra italianului Erminio Quanino, care ar fi
gǎzduit la domiciliul sǎu din România pe anarhistulAriovisto Pezzotti, zis Puledrini, din Ancona, dupǎ
elinerarea acestuia din penitenciarul anconez. Cei doi erau în legǎturǎ cu anarhiştii Malatesta, Venturiani
Ercole, Adelino Smorti, toţi era cǎutaţi de Guvernul italian (ANIC, DPSG, ds. 1/1898, ff. 56-58, 90-91v., 110,
111, 117-117v., 132-133).
89
Idem, ds. 1/1898. ff. 55, 58; 3/1898, ff. 16, 23.
90
Idem, ds. 1/1898, ff. 99-101; 2/1898, f. 15.
91
Idem, ds. 3/1898, f. 23.
92
Mǎsura luatǎ de Carol I venea imediat dupǎ asasinarea lui Umberto I, la 27 iulie 1900.
93
Birourile diplomatice şi circumscriipţiile consulare ale Italiei din România la care se puteau adresa cetǎţenii
italieni pentru vizarea documentelor erau în acel an: Legaţia italianǎ din Bucureşti, Consulatul de I categorie
de la Galaţi, viceconsulatul de I categorie de la Constanţa şi agenţiile consulare din Brǎila şi Sulina. (La
Rumania e la immigrazione italiana, în Emigrazione e Colonie, 1905, p. 376.)

154
 Astfel, italienii aflaţi pe teritoriul Regatului României, dupǎ publicarea noului
regulament, s-au prezentat Legaţiei italiene din Bucureşti sau Consulatului din Galaţi pentru
efectuarea unui paşaport, pentru înnoirea celor expirate sau pentru vizarea celor valabile. În
total s-au reînnoit sau vizat 5.709 paşapoarte, dintre care 3.940 la Bucureşti şi 1.769 la
Galaţi, toţi aceşti italieni fiind agenţi ai unei emigraţii temporare în România. Nu aveau
obligaţia de a se prezenta italienii care posedau bunuri asupra cǎrora nu era aplicatǎ aceastǎ
lege, ei fiind consideraţi cetǎţeni locali sau cei care reuşiserǎ sǎ se dispenseze de obligaţia
unui permis de şedere, fiind invalizi sau locuind într-o zonǎ mai izolatǎ care scǎpa vigilenţei
poliţiei. Ţinând cont de cei fǎrǎ obligaţia de a-şi viza vreun act şi de paşapoartele celor care
aveau înscrişi mai mulţi membrii ai familiei acolo, autoritǎţile italiene înaintau pentru 1900
o populaţie italianǎ rezidentǎ în România de 7.720 persoane, dintre care 2.720 aparţineau
administrativ districtului consular din Galaţi (Moldova, Dobrogea şi judeţul Brǎila) 94 .
Nu doar autoritǎţile române au luat în aceastǎ perioadǎ mǎsuri împotriva
anarhiştilor, Legaţia italianǎ la Bucureşti fiind solicitatǎ la rândul sǎu de Ministerul de
Externe italian pentru investigarea privind existenţa unor anarhişti în România, în special
supuşi italieni sau austro-ungari, de naţionalitatea italianǎ. În acest sens, la 16 decembrie
1900, Legaţia italianǎ primea de la Roma un jurnal care publicase o listǎ de anarhişti,
primitǎ recent de la jandarmii din Ungaria, care ar fi locuit în România şi care treceau
uneori sǎ facǎ propagandǎ pe teritoriul maghiar, între aceştia aflându-se Ettore De Angelis,
originar din Perugia sau un individ cu acelaşi nume, Ettore de Angelis, fiul lui Giuseppe,
supranumit Picchiella sau Pinchiella, originar din Terni 95 . Autoritǎţile române pǎstrau
permanent legǎtura cu celelalte autoritǎţi europene, în special austro-ungare, italiene şi
eleveţiene, pentru schimbul de ştiri privind mişcarea anarhistǎ. Printre comisarii de urmǎrire
ai Poliţiei din Bucureşti, era angajat Constantino Burelli, cǎruia îi revenea sectorul galben al
oraşului 96 . În aprilie 1899, Ministerului de Interne român îi erau trimise de la Roma patru
publicaţii asupra anarhiştilor semnate de Ettore Sernicole, Prefectul Poliţiei din Roma 97 .
Situaţia muncitorilor italieni din România a cunoscut şi momente mai tensionate. În
urma asasinǎrii la Monza, la 29 iulie 1900, a regelui italian, Umbero I, de cǎtre anarhistul
Gaetano Bresci, autoritǎţile din statele europene au devenit foarte precaute în ceea ce-i
privea pe emigranţii italieni, foarte mulţi dintre ei începând sǎ fie suspectaţi de anarhism.

94
La Rumania e la immigrazione italiana, în Emigrazione e Colonie, 1905, pp. 188-189, 200; Censimento
degli italiani all’estero, pp. 178-179.
95
ANIC, DPSG, ds. 1/1900, f. 44; 2/1900. ff. 70-72.
96
Carte de adrese a Bucurescilor, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1883, p. 17.
97
ANIC, DPSG, ds. 2/1898, f. 31.

155
Nici autoritǎţile române nu au fǎcut excepţie, astfel cǎ muncitorii italieni au început sǎ fie
ţinuţi sub supraveghere atentǎ, fiind foarte adesea supuşi percheziţiilor la domiciliu sau la
locul de muncǎ, cum reieşea dintr-o scrisoare trimisǎ din Sinaia, de Francesco Angelini, în
lui Vincenzo Angelini din Rimini Pennabilli-Rascio, în august 1900: “Acum dupǎ ce au
omorât pe regele nostru, nu mai vreau sǎ ne mai vadǎ. […] Chiar în lucru suntem
întotdeauna cǎutaţi şi sondaţi de gǎrzi. Au îndrǎzneala de a rǎscoli chiar şi casele, unde
dorm italienii, şi dacǎ acolo gǎsesc vreo armǎ îi apucǎ [pe italieni] şi-i pun în dubǎ; chiar
ieri au cǎlcat o casǎ şi au gǎsit o cutie de cartuşe şi un revolver, l-au luat pe cel care dormea
în acea camerǎ şi l-au pus în închisoare” 98 .
Cu toate acestea, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale nu a descoperit nici un
anarhist în rândul muncitorilor italieni, deşi cea mai micǎ coincidenţǎ de nume sau de altǎ
naturǎ între un supus italian şi un anarhist urmǎrit pe plan european sau internaţional îi
determina sǎ recurgǎ la percheziţii amǎnunţite 99 .

II.1.c.3. Legislaţia româneascǎ privitoare la organizarea meseriilor şi asistenţa

sanitarǎ a angajaţilor. O convenţie consularǎ între România şi Italia, încheiatǎ în 1880,
stabilea egalitatea în drepturi între lucrǎtorii italieni şi cei indigeni, prin art. 1 100 . Însǎ acest
fapt, crea dificultǎţi lucrǎtorilor italieni odatǎ cu intrarea în vigoare a Legii asupra
organizǎrii meseriilor din 5/18 martie 1902, cunoscutǎ ca “Legea Missirr,” care reglementa
pentru prima oarǎ o “jurisdicţie profesionalǎ”, în cadrul fiecǎrei corporaţii fiind instituitǎ o
comisie de arbitri, competentǎ în soluţionarea neînţelegerilor apǎrute între meseriaşi sau
între aceştia şi patroni. Aceastǎ comisie era formatǎ din 5 membrii: câte doi aleşi de patroni,
respectiv de cǎtre muncitori şi un reprezentant al Guvernului 101 . Legea mai impunea
meseriaşilor obligaţia de a-şi procura un permis eliberat de autoritatea localǎ din zona lor de
lucru, eventual a firmei care îi angajase, care sǎ îi redea numele, capacitatea de lucru şi o
apreciere asupra conduitei. Acest permis se adresa lucrǎtorilor italieni în virtutea convenţiei
care le oferea nu doar drepturi egale cu muncitorii români, ci şi obligaţii. Dificultatea consta
însǎ în prezentarea unor certificatelor de capacitate sau de obţinere a lor în urma unui
examen, dupǎ sosirea în România, când puţini dintre ei cunoşteau limba românǎ. Printre
puţinele meserii care nu necesitau existenţa acestui document era cea de tagliapietre –

98
Idem, ds. 17/1900, f. 3.
99
Idem, dosare 1-3/1898; 1-7, 9-11, 16, 17/1900; 31/1905; 22/1906; 30, 40, 43, 53/1907; 1/1909; 62/1909;
117/1911, 1009/1915.
100
D. Caccamo, op. cit., pp. 108-109.
101
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Legislaţie, [origine:
http://www.mmuncii.ro/old/ro/articole0000-00-001864---1918-361-articol.html, accesat la 28.11.2012].

156
tǎietorii de piatrǎ. Însǎ îngrijorarea lucrǎtorilor era puţin fondatǎ, întrucât atât certificatele
de ucenic sau cele de specialist se obţineau fǎrǎ nici o dificultate, autoritǎţile române
dovedindu-se foarte indulgente cu cei care le solicitase numitul act 102 .
Dupǎ participarea României la Congresul Internaţional al Muncii de la Berna din
1905, era adoptatǎ Legea şi regulamentul asupra muncii minorilor şi femeilor în aşezǎminte
industriale şi exploatǎri miniere la 22 februarie 1905, care presupunea întrebuinţarea la
lucru a acestora de pânǎ la 10 ore şi 30 minute zilnic 103 . Aceastǎ lege le viza pe femeile
italience 104 , dar şi pe minorii italieni, care fie se nǎscuserǎ pe teritoriul României, dupǎ
sosirea sau stabilirea pǎrinţilor aici, fie sosiserǎ alǎturi de familii şi în urma situaţiei
financiare precare, cel puţin la început, fuseserǎ nevoiţi sǎ munceascǎ pentru sprijinul
familiei sau pentru a se întreţine 105 .
În 1909, era adoptatǎ Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale,
funcţionarilor statului, judeţului, comunelor şi stabilimentelor publice cunoscutǎ ca „Legea
Orleanu”. Cu ocazia prezentǎrii în Parlament a proiectului de lege, s-a menţionat pentru
prima datǎ la nivelul Forului legislativ necesitatea reglementǎrii contractului colectiv de
muncǎ în România. Amendamentul prin care se urmǎrea consacrarea legalǎ a acestui tip de
convenţie a fost însǎ respins. Dreptul la grevǎ şi libertatea de asociere au fost recunoscute de
legiuitor, dar într-o formǎ indirectǎ, prin reglementarea expresǎ a interdicţiei de a face grevǎ
a urmǎtoarelor categorii profesionale: funcţionarii, meseriaşii, muncitorii din întreprinderile
statului şi, în general, orice salariaţi ai statului, judeţului sau comunei. În acelaşi an au fost
adoptate şi Legea asociaţiilor şi Legea privind cooperativele de muncitori şi meseriaşi 106 .

102
La Rumania e la immigrazione italiana, în Emigrazione e Colonie, 1905, pp. 194-196.
103
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Legislaţie...cit. ; “M.O.”, nr. 240, 30 ian./12 febr. 1908, p.
8902; nr. 241, 1 febr./13 febr. 1908, p. 8942.
104
În 1916, la fabrica de cǎrǎmizi Bischoff din Ploieşti era menţionatǎ printre angajaţi Agata Ponta. (ANIC,
DPSG, 984/1916, f. 17.) Deşi mai rar, unele femei italience erau întâlnite ca angajate ale unor fabrici de
cǎrǎmidǎ, la fabrica de var a fraţilor Rosazza-Pela de la Piatra Arsǎ, alǎturi de soţii lor, sau în cele de ţesǎturi
din Bucureşti.
105
Unul din cazurile minorilor nevoiţi sǎ lucreze pentru a se întreţine a fost cel al lui Antonio Bonitti, nǎscut în
Bucureşti la 25 sau 28 aprilie 1900, fiul lui Giuseppe şi Rosa Bierti. Dupǎ ce a frecventat 3 clase elementare la
o şcoalǎ din Bucureşti, probabil cea a coloniei italiene, a abandonat studiul la 12 ani pentru a practica meseria
de tâmplar, dupǎ ce pǎrinţii sǎi s-au întors în Italia, lǎsându-l sǎ se descurce singur în Bucureşti, unde a locuit
permanent pânǎ la vârsta de 21 ani, când s-a transferat definitiv în Italia, achizionând cetǎţenia italianǎ în
1921. Într-o declaraţie datǎ Poliţiei din Roma, în urma unui interogatoriu din 23 iunie 1934, Bonitti declara:
“Sono nato a Bucarest, però sono cittadino italiano dal 1921. Sino a 21 anni, ho dimorato in Bucarest. Quando
io avevo 12 anni di età, i miei genitori si transferirono in Italia, mentre io rimasi a Bucarest a convivere ed a
lavorare da falegname con il mio principale di nazionalità italiana certo Daniatti Vincenzo e ciò sino ai 21
anni, epoca in cui mi transferì in Italia, andando a convivere con mio padre che dimorava a Gemona (Udine).
Mia madre era già morta nel 1917. Dopo pochi mesi che mi trovavo in Italia è deceduto anche mio padre, così
dopo una serie di peregrinazione per diversi paesi d’Italia nel 1924 mi stabilì a Roma”. (Archivio Centrale
dello Stato, Fondo Casellario Politico Centrale, b. 737, fasc. Bonitti Antonio, fu Giuseppe).
106
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Legislaţie...cit.

157
 În ceea ce priveşte legislaţia socialǎ privitoare la desfǎşurarea lucrului, aceastǎ încǎ
nu fusese pusǎ la punct în materie de accidente de muncǎ şi asistenţǎ medicalǎ pânǎ în 1902,
când aceeaşi Lege a meseriilor din 5 martie introducea “asigurǎrile sociale de boalǎ” 107 .
Pânǎ atunci, în cazul unui accident, în ajutorul victimei puteau veni art. 998 şi 999 ale
Codului Civil român, în vigoare din 1864, în baza cǎruia angajatorul putea fi considerat
vinovat de neasigurarea condiţiilor de lucru necesare pentru prevenirea accidentelor, fiind
obligat sǎ rǎspundǎ în consecinţǎ 108 . Puţine societǎţi eliberau la angajare o asigurare contra
accidentelor de muncǎ. Asigurarea medicalǎ era realizatǎ printr-un procent reţinut din
salariile acelor lucrǎtori angajaţi ai Statului care lucrau în echipe mari, ce erau considerate a
fi mai dispuse riscului de accidentare sau boalǎ. Multe societǎţi private adoptaserǎ la rândul
lor acest sistem, cu banii reţinuţi de la tot grupul de lucrǎtori se plǎteau cheltuielile
infirmilor ce necesitau recuperarea în spitalele din apropierea locului de muncǎ 109 . În
Bucureşti şi în pricipalele oraşe ale României existau o serie de spitale care acordau servicii
gratuite indigenilor, dar şi strǎinilor, mai ales asistenţa la naştere acordatǎ femeilor
însǎrcinate, indiferent de naţionalitate 110 . La 10 februarie 1910 era adoptatǎ Legea privind
mǎsurile de siguranţǎ pentru cazane, maşini, instalaţii mecanice şi electrice 111 .
În 1912 era adoptat primul Cod al muncii din România, Legea pentru organizarea
meseriilor, creditului şi asigurǎrilor muncitoreşti, cunoscutǎ ca “Legea Neniţescu”, prin
Decretul regal nr. 375/25 ianuarie 1912 la propunerea Ministerului Industriei şi Comerţului
şi publicatǎ în Monitorul Oficial la 27 ianuarie 1912. Prin art. 113 al acestei legi se abroga
Legea pentru organizarea meseriilor din 1902 112 . Asigurǎrile erau prevǎzute în caz de
boalǎ, accident, invaliditate şi bǎtrâneţe. Contribuţiile pentru pensie erau suportate în mod
egal de cǎtre angajat, patron şi stat. Limita de vârstǎ era de 65 ani, iar perioada maximǎ de
cotizare de 23 ani.
Acesta era cadrul general al legislaţiei privind organizarea muncii din România la
care puteau apela şi lucrǎtorii italieni, mai ales în urma convenţiei consulare din 1880 dintre
Italia şi România care le asigura drepturi şi obligaţii egale celor ale indigenilor. Încheierea

107
Ibidem.
108
Codul Civil român, Cap. V, Art. 998. Orice faptǎ a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obligǎ pe acela
din a cǎrui greşealǎ s-a ocazionat, a-l repara. Art. 999. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a
cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
109
La Rumania e la immigrazione italiana, în Emigrazione e Colonie, 1905, p. 197.
110
Ibidem. În 1897, în Bucureşti se nǎscuserǎ 29 de copii italieni, dintre care 15 la Maternitatea din oraş
(“Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe anul 1897”, an. III, Tipografia G. A. Lǎzǎreanu, Bucureşti, 1899,
pp. 89,127, 340).
111
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Legislaţie...cit.
112
“M.O”, nr. 236, 27 ianuarie 1912, p. 184.

158
acestei convenţii în lipsa unei legislaţii internaţionale privind drepturile lucrǎtorilor strǎini,
le asigura lucrǎtorilor italieni un minim de protecţie juridicǎ.

II.1.c.4. Legislaţia italianǎ în materie de emigraţie. În Italia, pânǎ la sancţionarea

unei legi pentru emigraţie, au existat o serie de proiecte şi mǎsuri administrative puse sau nu
în aplicaţie. Între acestea atrag atenţia Progetto Del Giudice şi Progetto Minghetti e
Luzzatti, ambele din 22 ianuarie 1878. Proiectul de lege prezentat de deputatul Del Giudice
fǎcea referire la nişte dispoziţii relative la agenţii de emigraţie, art. 1 fixa condiţia lor
juridicǎ: “sono considerati agenti di emigrazione coloro i quali promuovono l’arruolamento
o provvedono al transporto degli emigranti all’estero” şi care “devono essere muniti di una
licenza rilasciata dal Ministero dell’interno” (art. 2), necesarǎ pentru o evidenţǎ a Statului
italian. Mai mult, Del Giudice propunea ca agenţii de emigrare sǎ fie responsabili pentru
contractele încheiate din ziua îmbarcǎrii şi pânǎ la sosirea la destinaţie (art. 3). Pentru a se
împiedica abuzurile şi pentru posibilitatea înaintǎrii unei plângeri din partea emigranţilor,
agenţii trebuia sǎ lase clienţilor datele lor personale (art. 6), care se puteau adresa
autoritǎţilor consulare din locul de rezidenţǎ (art. 7) 113 . De cealaltǎ parte, proiectul
deputaţilor Minghetti şi Luzzatti prevedea instituirea unui birou pentru emigraţie pe lângǎ
Ministerul Agriculturii, Industriei şi Comerţului: “art. 1 presso il M.A.I.C. vi sarà un
Ispettore ed un ufficio di emigrazione”, care “accorda la licenza agli agenti di
emigrazione” 114 . În continuare celalalte 10 articole ale acestui proiect de lege fǎceau referire
la figura agentului de emigraţie şi la relaţia sa cu emigranţii, însǎ legislaţia propusǎ nu
prevedea o asistenţa concretǎ a emigrantului prin informare, protecţie, nici a definirii şi
stabilirii condiţiei sale juridice, a drepturilor şi obligaţiilor în faţa unei legii dedicatǎ
fenomenului emigraţie şi nu doar a persoanei agentului de emigraţie, o lipsǎ de conţinut ce a
fost preluatǎ mai târziu de Legea din 1888 asupra emigraţiei.
La 15 decembrie 1887, o serie de mǎsuri privind emigraţia erau prezentate în
Camerǎ: libertatea de emigrare, excepţie fǎcând doar cazurile în care cetǎţenilor le erau
impuse de lege anumite obligaţii (în special serviciul militar, obligativitate introdusǎ dupǎ
Unità), posibilitatea Ministerului de Interne de a limita mişcarea populaţiei atât în ce
priveşte provinciile de origine, cât şi a ţǎrilor spre care se îndreaptǎ, obligaţia de a obţine o
licenţǎ guvernamentalǎ de funcţionare de cǎtre agenţii de emigraţie, pedepsirea

113
Vittorio Briani, La legislazione emigratoria italiana nelle successive fasi [în cont. La legislazione italiana],
Istituto Poligrafico dello Stato, Roma, 1978, pp. 31, 35-36
114
Ibidem, p. 36.

159
operaţiunilor clandestine de expatriere, de cei care nu au obţinut licenţa sau pentru alte
abuzuri, instituirea unei comisii de arbitri pentru recunoşterea şi lichidarea abuzurilor faţǎ
de emigranţi 115 . O parte dintre aceste mǎsuri reluau nenumǎratele şi contrastantele discuţii
din Camerǎ din ultimele douǎ decenii privind emigraţia. Un an mai târziu, Guvernul Crispi
reunea o serie dintre aceste discuţii. Legea din 30 decembrie 1888, nr. 5866 decreta dreptul
la emigrare (“art. 1 l’emigrazione è libera”) şi se limita în practicǎ la reglementarea
activitǎţii desfaşurate de agenţiile de emigraţie. Ceea ce urmǎrea acestǎ lege poate fi
rezumat chiar prin expunerea unui fragment din relatarea ministrului Crispi:
“Ora il Governo non può starsene spettatore indifferente o passivo dei destini cui gli emigranti vanno
incontro. Esso deve conoscere esattamente i luoghi cui sono indirizzati e le condizioni che li aspettano; deve
accompagnarli con occhi vigile ed amoroso dal comune di origine, lungo la traversata e sino al Paese di
destinazione; non deve mai perderli di vista nella nuova patria, così per tutelarli efficacemente al bisogni e per
mantenere insoluti i vincoli che li legano all’antica” 116 .
Cea dintâi lege organicǎ asupra emigraţiei era însǎ mai interesatǎ de figura agentului
de emigraţie, cǎruia îi erau dedicate majoritatea articolelor legii prin care i se fixau anumite
norme, posibilitatea de a vinde bilete şi de a organiza cǎlǎtoria (art. 2-12), dar nu trata în
fond adevǎratele probleme ale emigranţilor întâlnite la locul de destinaţie de la sosire şi
pânǎ la revenirea în ţarǎ, în cazul rezidenţelor temporare, sau dupǎ transferul într-o altǎ ţarǎ
pentru rezidenţii permanenţi din afara Italiei. În opinia lui Vittorio Briani, douǎ greşeli ale
acestei legi au fost fǎcute prin neaplicarea dispoziţiilor ei celor care se îmbarcau din porturi
strǎine şi jurisdicţia tribunalelor ordinare lǎsatǎ intactǎ sub multe aspecte. Legea din 30
decembrie 1888, deşi a avut o eficienţǎ redusǎ, a însemnat în fapt un prim pas spre un drept
special şi începutul unei legislaţii speciale privind emigraţia 117 .
În fapt, figura emigrantului nu era clar definitǎ de aceastǎ lege, însǎ în virtutea unor
legi existente l’emigrante era colui che, trovandosi nel proprio Paese in imbarazzi o
strettezze economiche e nella lusinga di migliorare il suo statuto si reca all’estero per
trovarsi un lavoro meglio retributo, o un campo più vasto di speculazioni (Cassazione di
Roma, 15 giugno 1887, Giustizia Penale, col. 952) 118 .
Pânǎ la finele secolului al XIX-lea, Guvernul italian nu a fost preocupat de o tutelǎ
internaţionalǎ a emigraţiei. Activitatea sa s-a redus doar la stipularea unor acorduri
bilaterale pentru tutelarea emigranţilor. În continuare, problema emigraţiei era legatǎ de

115
Giorgio Floriani, Scuole italiane all’estero. Cento anni di storia, Armando Armandi Editore, Roma, 1974,
p. 6.
116
Ibidem, pp. 5-6.
117
V. Briani, La legislazione emigratoria italiana, p. 30.
118
Ibidem, pp. 29-30.

160
expansiunea comercialǎ italianǎ. Tratatelor comerciale sau de navigaţie dintre Italia şi
diverse state europene le era anexatǎ o clauzǎ privind acordurile asupra emigraţiei forţei de
muncǎ. O anumitǎ atenţie au acordat emigraţiei primul şi al doilea Guvern Crispi, dar fǎrǎ a
fi preocupat de tutelarea condiţiilor de viaţǎ şi de lucru ale emigrantului, ci de salvarea
prestigiului italian în afara Italiei si al italienitǎţii emigranţilor. Astfel, în timpul guvernǎrii
Crispi, era reorganizat Ministerul de Externe, Divisione Affari Politici fiind împǎrţitǎ în trei
secţiuni, cea de-a treia, Colonie italiane, fiind dedicatǎ emigraţiei şi coloniilor şi având
competenţe în ceea ce privea şcolile şi instituţiile din afara Italiei. Ministrul Di Rudinì a
dispus în 1891 ca problematica legatǎ de colonii şi şcoli sǎ îi revinǎ celei de-a doua divizii,
Divisione Affari commerciali.
Legea din 1888 oferise premisele pentru o lege fundamentalǎ a emigraţiei italiene,
care dupǎ o ulterioarǎ propunere de lege din 8 decembrie 1896, aparţinând unui grup
numeros de deputaţi italieni 119 , a putut fi concretizatǎ în Legea din 31 ianuarie 1901,
completatǎ în 1910 şi 1913 120 . Aceasta se preocupa de tutelarea emigranţilor în patrie şi în
timpul cǎlǎtoriei lor. Concomitent era înfiinţat un Comisariat general al emigraţiei. Noua
instituţie şi o acţiune politicǎ internaţionalǎ mai adecvatǎ au marcat debutul tutelei
emigranţilor în strǎinǎtate. Astfel, reţelele consulare erau reformate prin introducerea unor
noi angajaţi, ataşaţii pentru emigraţie, institutele de asistenţa privatǎ încep sǎ fie sprijinite de
Statul italian, societǎţile de transport deveneau mai atente în activitatea lor de atragere a
clienţilor, iar o serie de acte administrative veneau în sprijinul emigranţilor 121 .
Legea nr. 23 asupra emigraţiei din 1901 a fost cea mai complexǎ lege a emigraţiei,
ce consta în 38 articole dispuse în 5 capitole, publicate în Gazzeta Ufficiale din 4 februarie
1901, nr. 29:
I. L’emigrazione in generale;
II. L’emigrazione in Paesi transoceanici;
III. Disposizioni generali. (...)
IV. Disposizioni generali sul servizio militare e sulla cittadinanza;
V. Disposizioni transitorie 122 .

119
Pantano, Calajanni, Valle, Zavattari, Pipitone, Sani, Raccuini, Sanguinetti, Celli, Cerutti, Garlanda,
Morandi, Del Balzo, Lazzaro, Socci, Guerci, Tecchio, Stelluti-Scala, Giamietro, Tassi, Garavetti, Carotti, Fazi,
Diligenti, Imbriani-Poerio, Barzilai (V. Briani, La legislazione italiana, p. 30.)
120
Ibidem.
121
Luciano Tosi, La tutela internazionale dell’emigrazione, în “Storia dell’emigrazione italiana. Vol. II
Arrivi”, pp. 439-440.
122
Legge nr. 23 sull’emigrazione, în M.A.E., “Bollettino del Ministero degli Affari Esteri” [ în cont.“Boll.
M.A.E.”], Roma, feb. 1901, pp. 5-25.

161
 La 1 februarie 1901 era completatǎ de Legge n. 24 sulla tutela delle rimese e dei
risparmi degli emigranti italiani 123 .
Pentru italienii care emigrau în România, importante erau mai ales capitolele I şi IV.
Cel dintâi capitol relua dreptul la libera emigraţie (art. 1), însǎ reglementa condiţiile pentru
cei care nu satisfǎcuserǎ încǎ serviciul militar sau care fǎceau parte din vreunul din corpurile
militare. Art. 2-4 fixau regulile de emigrare pentru minori; în timp ce art. 5 fixa pentru cei
care emigrau cu scopul de a lucra, cât şi pentru familiile lor, scutirea de orice taxǎ pentru
eliberarea documentelor de cǎlǎtorie 124 . Art. 7-11 fǎceau parte din secţiunea dedicatǎ
Comisariatului şi birourilor subordonate acestuia pentru serviciile destinate emigraţiei. Prin
aceastǎ lege era instituit un comisariat (art. 7), compus dintr-un comisar general, numit
dintre funcţionarii superiori ai Statului, propus de Ministerul Afacerilor Externe, trei
comisari, numiţi dupǎ normele ce urmau a fi fixate de un Regulament, şi din funcţionari de
ordine necesari serviciului. Comisariatului i se mai adǎuga un Consiliu al emigraţiei, format
din comisariatul general, ca delegat al Ministerului Afacerilor Externe, cinci delegaţi ai
Ministerelor de Interne, al Finanţelor, al Marinei, al Instrucţiei Publice şi al Agriculturii, din
3 membrii aleşi prin decret regal, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe, specialişti
în disciplinele geografice, statistice şi economice, şi din doi membrii aleşi, printr-o
modalitate indicatǎ de Regulament, dintre cetǎţenii italieni rezidenţi în Roma, unul de la
Lega nazionale delle Società cooperative italiene, şi celǎlalt dintre membrii principali de la
Società di mutuo soccorso ale celor mai importante oraşe maritime din Italia. Acest Consiliu
urma sǎ fie consulat şi ascultat în chestiunile cele mai relevante relative la emigraţie şi în
rezolvarea afacerilor care urmau sǎ implice competenţa mai multor Ministere 125 . Acest
Commissariato Generale dell’Emigrazione nu era o direcţie generalǎ a Ministerului
Afacerilor Externe, dar depindea direct de ministru 126 .
Necesitatea unei instituţii de tutelǎ şi autotutelǎ laicǎ condusese la apariţia în 1901 a
unui Segretariato dell’emigrazione la Udine, fondat de exponenţii emigraţiei de lucru,
exemplu care a fost urmat pe plan naţional în anii urmǎtori, astfel cǎ pentru Belluno se
fonda unul în 1904. Sediul de la Udine avea trei angajaţi, dintre care unul se ocupa exclusiv

123
Legge nr. 24 sulla tutela delle rimese e dei risparmi degli emigranti, în Ibidem, pp. 26-27.
124
“Boll. M.A.E.”, 1901, pp. 5-7.
125
Ibidem.
126
Maria Rosaria Ostuni, De Michelis, Giuseppe, în Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 38, 1990, pp.
639-644; La struttura e il funzionamento degli organi preposti all’emigrazione (1901-1919), M.A.E.,
Direzione generale dell’emigrazione e degli affari sociali, a cura di Francesca Grispo, Istituto Poligrafico e
Zecca dello Stato, Roma, 1985, pp. 5-157.

162
de corespondenţa în limba germanǎ 127 . Activitatatea de tutelǎ şi asistenţǎ era organizatǎ în
cinci secţiuni: legalǎ, accidente de muncǎ, organizare, plasare şi administrare. Pentru o mai
bunǎ eficacitate, dupǎ centrul din Udine, în ianuarie 1904, erau create secţiuni sau grupuri în
localitǎţile Prato Carnico, Arta, Resiutta, Maniago, Segnacco, Forgaria, Dogna, Maiano.
Alte organizaţii locale de un real folos erau societǎţiile muncitoreşti dintre care cele mai
active erau cele din Paluzza, Ampezzo, San Daniele, Ovaro şi Prato Carnico. Rolul acestui
secretariat era de a lua direct legǎtura cu autoritǎţile locale (municipalitatea, legislaţia,
instituţiile de asigurǎri) şi doar dacǎ acest lucru nu era posibil se apela la reprezentanţele
diplomatice din teritoriu sau, acolo unde era posibil, la organizaţiile de lucrǎtori din
localitatea de emigrare. Consulii care au rǎspuns cel mai des apelurilor acestor secretariate
de emigraţie erau cei München, Köln, Budapesta şi Bucureşti, oraşele în care emigraţia
friulanǎ era cea mai ridicatǎ. Segretariato din Udine îşi explica existenţa prin asistenţa în
caz de accidente de lucru, reclamarea salariilor sau a drepturilor, se ocupa de plasarea
muncitorilor prin cooperarea cu antreprenorii şi angajatorii din strǎinǎtate. Segretariato din
Belluno conta încǎ din anul fondǎrii pe 1.500 de membrii organizaţi în 65 de secţiuni.
Acesta se ocupa în special de suportul moral şi material al emigranţilor din Belluno,
încurajând înscrierea în asociaţiile sau organizaţiile de meserii fie în Italia, fie în strǎinǎtate,
promova informarea şi plasa lucrǎtorii, cǎrora le tutela interesele şi drepturile în caz de
abuzuri, plǎtea indemnizaţii pentru cei accidentaţi la lucru 128 .
În 1908, când se organiza la Roma primul congres al italienilor din strǎinǎtate,
delegaţiile din România reprezentând diferite societǎţi italiene au fost compuse din inginerii
Villa şi Gambara pentru Bucureşti, doctorul Sibilia pentru Sulina, Brǎila şi Galaţi, profesorii
B. De Luca şi G. Casaban pentru Iaşi. Scopul întâlnirii era stabilirea unei modalitǎţi de
organizare, de protecţie şi de sfǎtuire a coloniilor pentru o mai bunǎ dezvoltare, progres şi
întǎrire a acestora. Dintre concluzii, cea care îi includea şi pe emigranţii din Europa era
privitoare la necesitatea unei legi organice pentru stabilirea cetǎţeniei, care sǎ nu îi mai
dezavantajeze pe cei nǎscuţi în afara Italiei 129 . Aceasta însǎ nu putea fi valabilǎ fǎrǎ a fi
însoţitǎ de o convenţie internaţionalǎ. Însǎ important în cadrul acestui prim congres a fost

127
Corespondentul pentru limba germanǎ se ocupa şi de lucrǎtorii italieni din România angajaţi ai unor firme
sau societǎţi austriece sau germane. Cel mai adesea se intervenea pentru lucrǎtorii din industria exploatǎrii
forestiere ai Societǎţii austriece Göetz. Un caz de asistenţǎ într-un caz grav de accident de lucru, l-am suprins
în rândul angajaţilor Societǎţii Göetz din Nehoiu, asupra cǎruia vom reveni în urmǎtorul capitol, pp. 412-413.
(Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale [în cont. SJAN] Buzǎu, Fond Societatea Forestierǎ Italo-Românǎ
Nehoiu, ds. 24/1909, f. 102.)
128
“Boll. Emigrazione”, 1904, pp. 45-54; Ibidem, 1906, p. 78.
129
“L’Italia all’estero. Rivista quindicinale di politica estera e coloniale”, an II, nr. 18, 20 oct. 1908, pp. 79-84,
89; nr. 19, 5 nov. 1908, pp. 181-183.

163
reperarea uneia dintre cele mai mari lipsuri ale asistenţei emigraţiei, cea a unei legislaţii
privind tutela şi asistenţa internaţionale.

II.1.c.5. CGE şi asistenţa emigranţilor italieni din România. Pentru România, de

abia în iunie 1910, fusese numit un comisar pentru emigraţie, în persoana lui Vincenzo
Giuffredo, dar acesta nu a avut o prezenţǎ îndelungatǎ. În aprilie 1912, Ministerul de
Externe italian îşi trimitea un reprezentant, pe doctorul în drept G.E. di Palma di
Castiglione, pentru stabilirea unei anchete în urma plângerilor primite din partea
muncitorilor italieni privind problemele pe care le aveau la frontierele române, dar mai ales
privind nemulţimirile determinate de sumele pe care erau nevoiţi sǎ le cotizeze dupǎ noua
Lege a meseriilor şi Legea Serviciliului Sanitar din România. Împreunǎ cu preşedintele
Societǎţii italiene, Cesare Fantoli, Di Palma a încercat sǎ afle nu doar problemele
muncitorilor în construcţie din Bucureşti, ci şi pe ale celor din Câmpina, de la Fabrica de
cǎrǎmidǎ a Prinţului Ştirbey, a celor de la instalaţiile şi fabricile petroliere, precum şi
situaţia lucrǎtorilor din Buşteni. Ancheta lui Di Palma a continuat cu oraşele Galaţi, Brǎila,
Piatra Neamţ, Comǎneşti şi a cuprins, de-a lungul lunilor mai-iulie 1912, majoritatea
zonelor în care se aflau comunitǎţi temporare sau permanente de italieni. Din cercetǎrile
întreprinse privind dificultǎţile întâmpinate la frontiere, Di Palma a aflat cǎ vamele
româneşti preferau favorizarea trecerii grupurilor de muncitori. În ceea ce priveşte reacţiile
italienilor la aplicarea noilor legi şi corectitudinea în practicǎ a acestora, Di Palma constata
cǎ legea îi dezavantaja pe muncitorii ambulanţi, care deşi lucrau doar 3-4 luni în România,
apoi reveneau în Italia, erau nevoiţi, conform noii legi, sǎ plǎteascǎ taxa de timbru pentru
pensii. Pentru aceştia se recomanda o taxǎ fixǎ lunarǎ 130 . Rezultatele anchetei
întreprinse
printre italienii din România erau publicate în Bollettino dell’emigrazione din 1913 131 .
Lipsa în continuare a unui comisar pentru emigraţie, dupǎ plecarea lui Vincenzo
Giuffredo, îl determina, în martie 1913, pe Carlo Fasciotti, ministrul plenipotenţiar italian,
sǎ îl numeascǎ pe inginerul Cesare Fantoli, reprezentant al coloniei italiene din Bucureşti,
expert pe lângǎ Legaţia Italianǎ în stabilirea unui arbitraj între supuşii italieni în probleme
privind contractele de muncǎ, pentru a se evita înaintarea diferitelor probleme cǎtre
autoritǎţilor române. Însǎ, în cazul neînţelegerilor între un italian şi un român sau o

130
ANIC, DPSG, ds. 120/1911-1916, ff. 6-15.
131
“Boll. Emigrazione”, 1912, pp. 1155-1231.

164
persoana de orice altǎ naţionalitate decât italianǎ, Legaţia Italianǎ nu se amesteca 132 . Pânǎ sǎ
primeascǎ aceastǎ sarcinǎ, Fantoli fusese dinainte implicat în viaţa emigranţilor din
România, în special din Bucureşti. El participa în calitate de consilier la cel de-al doilea
Congresso degli italiani all’estero, ţinut la Roma în 1911, alǎturi de Donato Sibilia, ataşatul
comercial al Legaţiei, care a îndeplinit rolul de preşedinte al comisie italienilor din
Bucureşti, şi de ceilalţi consilieri Paolo Cazzaniga, arhitectul Carlo Cora, inginerii Vittorio
Durando, Giovanni Perlasca şi E. Rovelli. La acest congres, mai participaserǎ comerciantul
Edoardo Fanciotti, reprezentând Brǎila, bancherul Augusto dall’Orso pentru Galaţi,
inginerul Ettore Panizzi pentru Iaşi , profesorul Lorenzo Matteucci pentru Sulina 133 .
Ce mai însemna asistenţa acordatǎ unui emigrant italian ce se îndrepta spre România
la începutul secolului al XX-lea, putem observa analizând volumul publicat sub patronajul
Commissariato dell’Emigrazione şi realizat de Giuseppe De Michelis 134 , Avvertenze per
l’emigrante italiano nei paesi balcanici (Bulgaria, Grecia, Montenegro, Serbia, Turchia
d’Europa) e in Romania, publicat la Roma, în 1910. Grupate în 10 capitole, instrucţiunile
care îl vizau pe emigrantul italian ce se îndrepta spre România erau menite nu doar sǎ îl
ajute în a se orienta pe piaţa de muncǎ românǎ, cât mai ales sǎ îi reaminteascǎ înainte de
toate riscul pe care şi-l asuma fǎrǎ sǎ se asigure dinainte cǎ avea sǎ gǎseascǎ ceva de lucru,
fǎrǎ un contract încheiat în prealabil şi validat de autoritǎţile italiene consulare rezidente în
localitatea de destinaţie 135 . De asemenea, emigrantul italian era sfǎtuit sǎ se informeze
asupra locului spre care se îndrepta, adresându-se prefecturii italiene din localitatea de
origine sau cǎtre CGE la Roma. Erau indispensabile eliberarea sau reînnoirea paşaportului,
care se efectuau gratis pentru o perioadǎ de 3 ani, fiind apoi necesarǎ pentru intrarea în
România validarea documentului, înaintea plecǎrii din Italia, de cǎtre un consul român 136 .

132
ANIC, DPSG, ds. 120/1911-1916, ff. 40, 53.
133
“Annuario dell’Italia all’estero e delle sue colonie”, Istituto Coloniale Italiano, Tipografia dell’Unione
Editrice, Roma, 1911, pp. 786-787.
134
Giusepe De Michelis fusese numit în 1904 ataşat al emigraţiei italiene la Geneva, ca urmare a mai vastei
sale experienţe în materie prin implicarea sa în viaţa coloniei italiene din acest oraş încǎ din 1894 prin funcţia
de director al publicaţiei dedicate emigranţilor, Il Pensiero Italiano, prin organizarea instituţiei de asistenţa a
emigraţiei italiene, “Colonia italiana”, alǎturi de Antonio Vergnanini, între 1895-1898, dar şi prin numirea sa
ca delegat al CGE în 1902 pentru studierea situaţiei lucrǎtorilor italieni din Elveţia, valorificatǎ printr-un
studiu publicat în “Boll. Emigrazione”, nr. 12 din 1903 ce reda rezultatele minuţioase ale anchetei sale.
Publicase în Elveţia diferite ghiduri şi buletine de informare pentru emigraţia de lucru, printre care Bollettino
per lavoro, care din 1910 a depǎşit graniţele elveţiene devenind Bollettino del lavoro per l’emigrante italiano
all’estero. (Maria Rosaria Ostuni, op.cit., p. 640) Avea aceastǎ experienţǎ când în 1910 a publicat Avvertenze
per l’emigrante italiano nei paesi balcanici e in Rumania, alǎturi de Avvertenze per l’ emigrante italiano in
Austria-Ungheria, Avvertenze per l’emigrante italiano nel Belgio e nell’Olanda.
135
Giuseppe De Michelis, Avvertenze per l’emigrante italiano nei paesi balcanici (Bulgaria, Grecia,
Montenegro, Serbia, Turchia d’Europa) e in Romania, Cooperativa Tipografica Manuzio, Roma, 1910, pp. 7-
157.
136
Ibidem, pp. 7-9, 19.

165
 Emigranţii sezonieri, pe o perioadǎ de maxim un an, care cǎlǎtoreau cu trenul,
puteau beneficia de o reducere din partea Statului italian la biletul pentru clasa a III-a în
urma unui permis eliberat de primarul din localitatea de origine, aplicatǎ parcursului
feroviar de pe teritoriul italian. Cele trei rute pentru care puteau opta în drumul lor spre
România erau Veneţia-Budapest, Ancona-Fiume-Budapest (cǎlǎtorindu-se pânǎ la Fiume pe
cale maritimǎ) şi Udine-Cormons-Budapesta, din capitala maghiarǎ putându-se intra în
România prin punctele de frontierǎ Verciorova sau Predeal. Li se atrǎgea atenţia asupra
costului unui bilet, care pe ruta Budapesta-Predeal era mai ieftin. Cei care doreau sǎ
cǎlǎtoreascǎ pe cale maritimǎ pânǎ în România puteau folosi ambarcaţiunile italiene ale
societǎţii Navigazione generale, care efectuau rute între Italia şi Constantinopol, ce
includeau opriri în porturile române de la Constanţa, Galaţi şi Brǎila 137 .
Odatǎ ajuns la destinaţie, italianul din România trebuia sǎ îşi ştampileze în decurs de
patru zile paşaportul pentru intrarea în ţarǎ la autoritǎţile diplomatice sau consulare italiene,
fie prezentându-se personal, fie trimiţându-şi documentul prin poştǎ, iar în baza paşaportului
vizat trebuia sǎ se adreseze apoi prefectului judeţului în care se oprise pentru a i se elibera
un permis de şedere valabil pe o perioadǎ egalǎ cu cea a paşaportului. Reînnoirea
paşaportului nu trebuia sǎ depǎşeascǎ trei luni de la expirarea acestuia. Odatǎ implinite
aceste cerinţe, italianul din România putea sǎ se bucure de rezidenţǎ şi de drepturi egale
cetǎţenilor autohtoni. Astfel, în cazul unei cǎsǎtorii cetǎţeanul italian se putea prezenta atât
autoritǎţilor italiene, cât şi celor române de la oficiul stǎrii civile 138 . În cazul naşterilor,
italienii rezidenţi în Bucureşti sau Galaţi putea, în decurs de 5 zile, sǎ facǎ declaraţia de
naştere pe lângǎ Legaţia Italianǎ din Bucureşti sau Consulatul general din Galaţi. Italienii
din celelalte oraşe româneşti trebuia sǎ se adreseze oficiilor de stare civilǎ române în decurs
de 3 zile de la naştere. Decesul unei persoane trebuia însǎ anunţat în decurs de 24 de ore
autoritǎţilor locale de la starea civila, care elibera şi autorizaţia de înmormântare 139 .
Exista un interes al centrului faţǎ de periferie, aici intrând şi emigraţia italianǎ în
România. S-a acordat o atenţie mai sporitǎ în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, prin
întocmirea unor rapoarte consuale punctuale, pentru informarea, prevenirea şi ajutorarea
lucrǎtorilor în aflarea celor mai bune oferte de lucru, însǎ dincolo de acestea şi de
intervenţiile din situaţiile limitǎ expuse, emigranţilor temporari prezenţi mai ales la lucru, le

137
Ibidem, pp. 10-13.
138
Pentru cǎsǎtorii ale italienilor încheiate de Primǎriile române din Ploieşti, Câmpina şi Brǎila, vezi anexa IV,
pp. 495-496.
139
G. De Michelis, op. cit., pp. 9, 19-20, 25-26, 28.

166
lipsea un comisar al CGE activ, implicat în prevenirea sau asistenţa deselor probleme
apǎrute pe parcurs mai ales între angajaţi şi angajatori.

II.1.d. Şcolile şi profesorii italieni din România

Şcolile emigraţiei din România au fost confesionale, particulare sau publice 140 .
Primele şcoli italiene din afara Peninsulei erau înfiinţate cu sprijinul Guvernului începând
cu deceniul VI al secolului XIX, în Argentina la Buenos Aires (1858), în zona bazinului
mediteranean şi zona balcanicǎ, în Alexandria egipteana (1861), la Tunis şi Constantinopol
(1863), Smirne şi Samo (1864), Atena (1865), Sarajevo (1866), Salonic (1868). Şcoli
parohiale existau de la finele anului 1860 în Beirut, Alep, Alexandria, Larnaca şi Tir, din
1864 în Smirne şi Samo. În spaţiul românesc, deşi Marco Antonio Canini adunase suma
necesarǎ deschiderii unei şcoli italiene la Bucureşti încǎ din 1858, prima şcoalǎ italianǎ se
deschidea la Galaţi, în 1866, fiind o şcoalǎ parohialǎ pentru bǎieţi. Pentru mai buna
organizare a institutelor şcolare din strǎinǎtate, în 1869 era numitǎ o Comisie ministerialǎ,
prezidatǎ de senatorul Terenzio Mamiani, subordonatǎ Ministerului Instrucţiunii Publice.
Sarcina acestei comisii era studierea posibilitǎţilor de mǎrire a subsidiilor cǎtre acele şcoli
ce se aflau într-o zonǎ în care vechea dominare a veneţienilor sau prezenţa genovezilor
impuseserǎ limba italianǎ. În rǎspunsul elaborat de comisie la cererea ministrului
Instrucţiunii Publice, Angelo Bargoni, se sugera subvenţionarea acelor instituţii şcolare
fondate de colonii care erau suficient de puternice pentru a susţine o continuitatea a
învǎţǎmântului şi care acceptau o supraveghere din partea consulilor sau a altor persoane
alese de Guvernul italian, cât şi a şcolilor fondate de franciscani, misionari italieni, între
acestea încadrându-se astfel şcoala de la Galaţi. Dupǎ 1870, acest minister ceda din
competenţa sa şcolile italiene din strǎinǎtate Ministerului Afacerilor Externe, însǎ pentru
bunul mers al administrǎrii instrucţiei didactice conducerea direcţiei şcolare rǎmânea în
continuare în competenţa unui înalt funcţionar al MIP, un inspector general care îndeplinea
dubla sarcinǎ de “capo di divisione di 1° classe al Ministero della Istruzione Pubblica e
comandanto al Ministero defli Affari Esteri” 141 .

140
Elena Siupiur, op. cit., p. 157.
141
“Gazzetta Ufficiale del Regno d’Italia” [în cont. “G.U.”], nr. 274, 7 ottobre 1869, pp. 3-4; Ministero degli
Affari Esteri, “Annuario delle scuole coloniale per l’anno finanziario e scolastico 1888-1889”, Roma, 1889,
pp. 3-4, 19; G. Floriani, op. cit., p. 7; Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, pp. 130-131; Rita
Tolomeo, Politica italiana e scuole in Oriente nella seconda metà dell’Ottocento [în cont. Politica italiana e
scuole in Oriente], în “Europa Orientalis”, II, 1983, pp. 137-138.

167
 Şcolile italiene din strǎinǎtate erau fie şcoli guvernamentale, finanţate în întregime
de Guvernul italian, fie şcoli particulare, laice sau confesionale, unele subsidiate parţial.
Şcolile înfiinţate la iniţiativa asociaţiile italienilor din strǎinǎtate – cum era şi cazul şcolii
italiene de la Bucureşti – urmau programa şi metodele didactice ale şcolii italiene, fiind
supuse unui control din partea consulilor şi, periodic, unei inspecţii ministeriale.
O primǎ remarcǎ care se impune este cǎ deşi, de regulǎ, apariţia unei societǎţi de
ajutor reciproc atrǎgea dupǎ sine înfiinţarea unei şcoli finanţate de cǎtre aceasta şi uneori
subsidiatǎ parţial de cǎtre Statul italian, în spaţiul românesc fondarea unei şcoli italiene
(1866) a fost cu mult anterioarǎ la Galaţi apariţiei din 1897 a unei Società italiana di
beneficenza e mutuo soccorso. Acest fapt s-a datorat celor douǎ etape, pe care le putem
identifica în apariţia şi evoluţia şcolilor italiene din spaţiul românesc, cea a şcolilor
confesionale şi cea a şcolilor coloniale laice.

II.1.d.1. Şcolile parohiale catolice şi/sau italiene din spaţiul românesc: între
asistenţǎ misionarǎ catolicǎ şi contribuţia laicǎ a Statului italian. Pânǎ la înfiinţarea
şcolilor guvernamentale, şcolile urmate de cǎtre copiii italienilor din România erau cele
parohiale catolice sau institutele şi pensioanele catolice. Aceste douǎ tipuri de şcoli erau
susţinute în general prin efortul misiunilor catolice sau ale masoneriei italiene, considerate
adevǎrate “forza d’italienità” 142 , dar mai existau şi unele, puţine la numǎr, deschise de
particulari italieni, de obicei profesori sau instructori. Deseori istoria şcolilor italiene
deschise pe lângǎ o parohie catolicǎ se confundǎ cu istoria şcolilor catolice din spaţiul
românesc, unde copiii italieni se alǎturau celorlalţi elevi catolici, însǎ dificultǎţile rezultate
din necunoaşterea limbii pe care preotul-învǎţǎtor o alegea în predarea lecţiilor, cel mai
adesea fiind vorba despre limba germanǎ, îi determina sǎ renunţe la scurt timp sǎ mai
urmeze cursurile şcolare. Uneori pǎrinţii italieni au solicitat preoţi italieni sau vorbitori de
limbǎ italianǎ, atât pentru serviciul religios, cât şi pentru şcolarizarea fiilor lor, dar rareori în
primele VIII decenii ale secolului al XIX aceste cerinţe au fost soluţionate de Sfântul Scaun.
Pentru a deosebi însǎ cele douǎ tipuri de şcoli, vom lua în calcul şcolile parohiale catolice
deschise prin eforturile coloniilor italiene sau acele şcoli catolice care au reuşit sǎ atragǎ o
anumitǎ pondere din finanţarea anualǎ din partea Statului italian. Cele deschise la cerinţa
comunitǎţilor italiene pe lângǎ o bisericǎ catolicǎ, în special în zonele rurale, exclusiv sau
parţial dedicate italienilor, erau conduse de preoţii misionari catolici ale acelor biserici, fie

142
G. Floriani, op. cit., p. 7.

168
italieni, fie cunoscǎtori de limbǎ italianǎ, şi urmau o programǎ aleasǎ de aceştia. Pentru a se
putea întreţine, aceste şcoli erau cel mai adesea susţinute prin eforturile financiare ale
pǎrinţilor, alteori preoţii reuşeau sǎ obţinǎ câte o subvenţie modestǎ din partea Sfântului
Scaun sau una anualǎ din partea Statului italian. Acestora li se adǎugau institutele
particulare catolice (Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Brǎila) sau laice (Craiova, Brǎila,
Bucureşti) care fǎrǎ a se adresa exclusiv italienilor, le ofereau posibilitatea de a se alǎtura
celorlalţi elevi înscrişi la cursurile lor. O parte dintre aceste institute particulare laice au fost
deschise de italieni sau având contribuţia lor: pensionul Gianelloni din Bucureşti deschis în
1833 143 , pensionul de fete din Craiova deschis de Maria Massenza dupǎ 1848 144 , şcoala
primarǎ de fete din Brǎila deschisǎ în 1865 de Irina Frollo şi condusǎ de Gian Luigi
Frollo 145 ş.a.
În ce priveşte şcolile deschise prin efortul misionarilor catolici, în august 1845,
episcopul de Nicopole ad Istrum şi administrator al Valahiei, Giuseppe Molajoni, a fondat la
Bucureşti, într-o casǎ cumparatǎ în centrul oraşului, o şcoalǎ de fete, pentru separarea
acestora din rândul bǎieţilor, unde acestea învǎţaserǎ pânǎ atunci în lipsa unui institut şcolar
dedicat lor. În anul urmǎtor, “si contano 140 individui, le quali sono istruite nella lingua
tedesca, ungara, francese, e vallaca, quindi giografia, istoria, arimetica, ma soprattutto nella
religione cattolica” 146 . Sub acoperişul institutului catolic învǎţau eleve calvine, luterane,
catolice şi ortodoxe. Cererea era mult mai mare, alte 40 de eleve aşteptând sǎ fie înscrise,
însǎ spaţiul localului nu era suficient de încǎpǎtor pentru primirea altor copile. Deşi în
primul an nu regǎsim limba italianǎ printre cele predate, directoarea institutului era o
italiancǎ din Piemonte, probabil aceeaşi menţionatǎ trei ani mai târziu într-o lucrare a
arhiepiscopului catolic, Raymund Netzhammer, drept Maria Massenza 147 . Aceastǎ
directoare, împreuna cu fiica sa, de 26 ani şi o altǎ profesoarǎ, se ocupau în a doua parte a
zilei de educaţia tinerelor eleve, pe care le învǎţau cusutul, tricotatul şi croşetatul. Foarte
apreciatǎ pentru calitǎţile sale educative şi fidelitatea sa pentru credinţa catolicǎ, directoare
îşi surprindea contemporanii prin stǎpânirea artei de a modela sticla, fapt ce atrǎgea şi mai
mult atenţia asupra noii şcoli de fete deschise în oraş, unde solicitǎrile din partea localnicilor

143
N. Iorga, Istoria învǎţǎmântului românesc, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1971, p. 126.
144
Raymund Netzhammer, Reşedinţa episcopalǎ din Bucureşti. O contribuţie la istoria archidiocezei [în cont.
Reşedinţa episcopalǎ], Atelierele grafice SOCEC & Comp., Bucureşti, 1923, p. 42.
145
Biblioteca Academiei Române [B.A.R.], secţia Manuscrise, A 1830 (f) Frollo, G.L.
146
“Relazione della visita canonica di Vallachia, Bulgaria, come altressi di Serbia, seguita nei mesi di
settembre, sino al febbraio 1846 da me Giuseppe M. Molajoni, vescovo di Nicopoli ed amministratore di
Vallachia, e Serbia”, în Archivio di Propaganda Fide [în cont. APF], Fondo S.C. Bulgaria e Vallachia (1638-
1892), voll. 12 (1846-1858), f. 15.
147
R.Netzhammer, Reşedinţa epicopalǎ, p. 38-42; APF, Bulgaria e Vallachia, vol. 12, f. 15.

169
creşteau mereu 148 . La 1850, în statutul instituţiei se preciza cǎ predarea limbii italiene era
prevǎzutǎ dacǎ aveau sǎ se gǎseascǎ suficiente eleve, care sǎ doreascǎ acest lucru. Maria
Massenza, profesoara italiancǎ angajatǎ de episcopul Molajoni, a pǎrǎsit şcoala odatǎ cu
hotǎrârea episcopului Angelo Parsi de a le aduce pe Cǎlugǎriţele Engleze. Massenza se
muta la Craiova, unde fonda un pension de fete propriu 149 .
Dupǎ aducerea cǎlugǎriţelor “Damele Engleze”, English Fräulen de la mǎnǎstirea
principalǎ Nymphenburg, de lângǎ München, în toamna anului 1852, de cǎtre episcopul
catolic Angelo Parsi, şcoala devenea faimoasǎ, fiind vizitatǎ şi de soţia domnitorului român,
Barbu Ştirbey, Elisa. Printre cǎlugǎrii pedagogi din curtea episcopalǎ se aflau şi pasionişti
italieni, printre care Giovanni Battista, revenit în 1863 la Roma, şi Agostino Bernardoni,
originar din Lepignano, numit paroh la Cioplea la 30 octombrie 1849. La 13 noiembrie
1863, noul episcop catolic, Joseph Pluym, aduce cu el doi italieni, fiind urmaţi mai târziu şi
de alţii 150 . Începând cu 1845, Monseniorul Angelo Parsi a înfiinţat, rând pe rând, şcoala
catolicǎ de bǎieţi, pe care a gǎzduit-o la reşedinţa episcopalǎ de la Bucureşti, pe cea de fete
din curte de la Bǎrǎţia, mai sus amintite, dar a fost preocupat şi de şcolile din restul
Valahiei, de la Tulcea, Turnu Mǎgurele, Malcoci, Turnu Severin, Craiova, Piteşti, Calafat,
Câmpulung, Târgovişte, Ploieşti, Giurgiu, Râmnicu Vâlcea, Cioplea, Sulina şi Brǎila. A
adus la Bucureşti, pentru conducerea şcolii de bǎieţi pe „Fraţii Şcolilor Creştine” (Frères
des Ècoles Chretiennes) 151 . Dupǎ construirea catedralei catolice “Sfântul Iosif” (1884), o
nouǎ şcoalǎ catolicǎ era fondatǎ la Bucureşti, fiind gǎzduitǎ în curtea Catedralei. Cursurile
acesteia erau preferate de mulţi pǎrinţi italieni cu venituri ridicate pentru instruirea fiilor şi
fiicelor lor 152 . Printre aceştia s-a aflat inginerul Cesare Fantoli, care motiva, la începutul
secolului XX, alegerea institutului surorilor germane pentru cele douǎ fiice ale sale astfel:
“perché la scuola è ottima, perché voglio che le mie figlie ricevano una migliore educazione
religiosa e imparino le lingue straniere” 153 .
În ce priveşte şcoala catolicǎ destinatǎ fetelor a “Damelor Engleze”, Institutul
“Sfânta Maria”, fondat în 1847 în Bucureşti, acesta şi-a deschis ulterior filiale la Craiova,

148
APF, Bulgaria e Vallachia, voll. 12, ff. 15-16.
149
R. Netzhammer, Reşedinţa episcopalǎ, pp. 38-42.
150
Ibidem, p. 51-74.
151
Violeta Barbu, Dicţionar prosopografic al ierarhilor, misionarilor şi preoţilor care au activat în Vicariatul
Apostolic al Valahiei ori pe teritoriul Arhiepiscopiei catolice de Bucureşti în secolul XIX, în “Verbum”, anul
III-IV/1992-1993, p. 285; R.Netzhammer, Reşedinţa episcopalǎ, p. 33; Dǎnuţ Doboş, Şcolile catolice din
Valahia în perioada episcopatului lui Ignazio Paoli (1870-1885) [Şcolile catolice din Valahia], în “Pro
Memoria”, nr. 2/2003, pp. 47-57.
152
ANIC, DPSG, ds. 120/1911-1916, f. 174.
153
Archivio Segreto Vatican [ în cont. ASV], Fondo Archivio Nunziatura Romania [Arch. Nunz. Romania],
busta 6, fasc. 15, f. 164.

170
Turnu Severin şi Brǎila (în 1885) 154 . Printre elevele cu origini italiene care au urmat
cursurile acestui institut le menţionǎm pe Eugenia Giulia Francesca Giovanna Pederzoli 155
şi Margareta Nicoli Gavala 156 , eleve în anul şcolar 1908-1909 ale Institutului “Sancta
Maria” din Brǎila. În 1912, la Institutul “Sancta Maria” di Bucureşti, limba italianǎ,
desenul, pictura şi pianul erau predate la ciclul secundar de Marietta Immaculata Frollo 157 .
În anul şcolar 1914-1915, printre elevii Şcolii romano-catolice din Brǎila dedicatǎ bǎieţilor
erau înscrişi italienii Alfredo Genre în clasa I, Emiliano Leonardi, Vittorio Pasquali şi Louis
Rom. Genre în clasa a II-a, Italo D’Orlando în clasa a III-a, Giuseppe şi Erminio Leonardi
în clasa a IV-a 158 . Şcoala de fete şi pensionul “Sfânta Maria” din Craiova a beneficiat de un
numǎr crescut de eleve şi în timpul Primului Rǎzboi Mondial, când în anul şcolar 1917-
1918, era înscrise 18 eleve italiene: în ciclul primar, 6 eleve în clasa I, 4 în clasa a II-a, 6 în
clasa a III, iar în ciclul gimnazial câte o elevǎ în clasele I şi a II-a. Şcoala primarǎ
arhiepiscopalǎ primarǎ de bǎieţi şi şcoala realǎ, avea în acelaşi an şcolar un numǎr de 11
elevi: în ciclul primar, 4 în clasa I, câte 2 în clasele a III-a şi a IV-a, şi câte 1 elev în clasa a
IV-a şi în clasele I şi a II-a ale ciclului gimnazial. Prezenţa celor 29 de elevi italieni era o
dovadǎ a faptului cǎ în timpul rǎzboiului nu toţi italienii au pǎrǎsit România, câteva familii
din Craiova menţinând colonia italianǎ activǎ şi în anii de beligeranţǎ. Câţiva italieni se mai
întâlneau în Turnu-Severin, dovadǎ cei 3 elevii italieni înscrişi în anul şcolar 1917-1918 la
Şcoala de fete şi pensionul “Sfânta Maria” (1 elevǎ) şi şcoala de bǎieţi (2 elevi). Ploieştiul a
fost un alt oraş unde o parte din comunitatea italianǎ a rǎmas în timpul rǎzboiului, la şcoala

154
Maria Stoica, Brǎila. Memoria oraşului. Imaginea unui oraş românesc din secolul al XIX-lea, Muzeul
Brǎilei/ Editura Istros, Brǎila, 2009, p. 265.
155
Despre Eugenia Giulia Francesca Giovanna Pederzoli regǎsim unele informaţii graţie unui document
eliberat la 5 decembrie 1909 de preotul Attilio Zambotti de la Biserica Pieve del Tho’, din actuala comunǎ
Brisighella, provincia Ravenna, regiunea Romagna, al cǎrui conţinut îl redǎm în continuare: “Pieve del Tho’, 5
Dicembre 1909. Dai Registri Battesimali risulta la seguente fede di nascita: Eugenia, Giulia, Francesca,
Giovanna nata li 29 Maggio 1901 da Giacomo Pederzoli e Caterina Onofri. Fu battezzata da me sottoscritto li
10 Giugno anno detto alle ore 16, e tenuta dalla Signora Giovanna Stein, fu Carlo di Baviera. In fede ecc.,
Attilio Zambotti, Pieve del Tho’, Brisighella. Si rilascia la presente in carta libera per uso ecclesiastico.”
(SJAN Brǎila, Fond “Institutul Sancta Maria”, ds. 4/1909, f. 21).
156
Margareta Nicoli Gavala apare menţionatǎ în Registrele actelor de nǎscuţi pe anul 1901 al Oficiului Stǎrii
Civile Brǎila, România, ca fiind nǎscuta la 7 februarie 1901, ora 12 ziua, “în Brǎila, la locuinţa pǎrinţilor sǎi
din Bulevardul Carol nr. 163, secţia a 3°, fiica a lui Nicoli Gavala, de ani 41, ortodox, profesia tǎbǎcar, de
naţiune şi protecţie grec şi a doamnei Carolina, de ani 30 de religie catolica”. Deşi naţionalitatea mamei nu
apare menţionatǎ în extractul din 17 august 1909, aceasta se pare cǎ era italiancǎ, cunoscute fiind legǎturile
dintre comunitatea greacǎ şi cea italianǎ din Brǎila. (SJAN Brǎila, Fond “Institutul Sancta Maria”, ds. 4/1909,
f. 37).
157
Idem, ds. 8/1912, ff. 46v.-47.
158
Idem, Fond Şcoala romano-catolicǎ Brǎila, ds. 1/1914, ff. 28, 29.

171
parohialǎ mixtǎ, ciclul primar fiind înscrişi în acelaşi an şcolar, 24 elevi (19 clasa I, câte 2
elevi în clasele a II-a şi a III-a, 1 elev în clasa a IV-a) 159 .
Apariţia şcolilor confesionale catolice, care se adresau şi copiilor italieni, a fost
anterioarǎ fondǎrii şcolilor laice de cǎtre coloniile de italieni, însǎ istoria celor douǎ tipuri
de şcoli se confundǎ şi se întrepǎtrunde.
Deşi în 1848 apare menţionat primul pension de fete deschis de cǎtre italianca Maria
Massenza la Craiova, apoi şcoala primarǎ de fete deschisǎ de familia Frollo la Brǎila, nici
una nu s-a adresat exclusiv italienilor. Obiceiul se remarca adeseori şi în rândul şcolilor
confesionale. Şcoala Bisericii Romano-Catolice din Piteşti apare în evidenţa Ministerului
Culturii şi Intrucţiunii Publice în 1887, menţionându-se cǎ autorizaţia şcolii se realiza
regulat prin intermediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, în întreţinerea
cǎreia se afla. Învǎţǎmântul se fǎcea în limba germanǎ, deşi directorul şcolii era preotul
bisericii, Antonino Ciardella160 .
Cea dintâi şcoalǎ dedicatǎ unei comunitǎţi italiene, recunoscutǎ de autoritǎţile
italiene a fost şcoala elementarǎ de bǎieţi a misionarilor catolici din Galaţi, fondatǎ în 1866,
cǎreia i s-au acordat cele dintâi stipendii. Şcoala era deschisǎ pe lângǎ biserica romano-
catolicǎ din oraş, construitǎ pe un teren donat în 1842 Regatului Sardiniei de principele
Mihail Sturdza. O inscripţie amintea de contribuţia regelui Carlo Alberto la înǎlţarea
sfântului lǎcaş, însǎ aceasta a fost ştearsǎ în 1849 de ocupaţia austriacǎ 161 . S-a dovedit una
dintre cele mai timpurii şi mai longevive şcoli dedicate studiului în limba italianǎ. În
raportul întocmit la 16 ianuarie 1874, de consulul italian la Galaţi, Cesare Durando, se
realiza o prezentare succintǎ a acestei şcoli, care condusǎ de misionarii catolici conventuali,
era singura din oraş în care şcolarizarea se fǎcea exclusiv în limba italianǎ de cǎtre parohul
Daniele Pietrobuono, originar din Alatri, provincia Frosinone, Lazio, de vice parohul Luigi
Persico din Napoli şi de cǎtre laicul Clemente Zerbato, originar din vechea localitate Isola di
Malo, provincia Vicenza, Veneto 162 . Cei trei aparţineau Ordinului Francescanilor
Conventuali 163 . Primeau o subvenţie de 400 lire anual (200 lire din partea Ministerului
Afacerilor Externe şi 200 lire din partea Ministerului Instrucţiunii Publice), sumǎ stipulatǎ

159
Carl Starke, Germanii în Arhidieceza de Bucureşti, de la începuturi pânǎ în prezent, în “Pro Memoria”, nr.
9/2010 , pp. 48, 50, 53.
160
ANIC, Fond Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice [în cont. MCIP], ds. 424/1887, f. 79.
161
Rapporto del Cav. Avv. Cesare Durando, R. Console a Galatz (giugno 1876), în “Bollettino consolare del
Ministero per gli Affari Esteri” [în cont. “Bollettino consolare”], vol. XII, parte II, Roma, 1876, p. 36.
162
ASDMAE, Arch. Scuole (1868-1888), b. 219, “Relazione sulla Scuola Italiana di Galatz” realizatǎ de
consulul general la Galaţi, Durando (Galaţi, 16 ian. 1874).
163
Rapp. del Cav. Avv. C. Durando (giugno 1876), în “Bollettino consolare”, vol. XII, parte II, 1876, p. 36.

172
de altfel de Luigi Frollo, într-un raport întocmit în 1870 164 . Învǎţǎmântul distribuit în trei
clase era gratuit, era urmat de 52 de elevi în mod normal şi de numai 46 în timpul iernii,
când distanţele prea mari îi determina pe unii sǎ neglijeze şcoala. Deşi toţi erau catolici,
aveau naţionalitǎţi diferite, 30 fiind austro-ungari, 10 italieni, 5 români şi un francez. Anul
şcolar se desfǎsura între 1 septembrie – 1 iulie 165 . Aceastǎ şcoala din Galaţi apare deseori
menţionatǎ în rapoartele diplomatice începând cu 1866, datoritǎ consecvenţei sale de a
studia în limba italianǎ, care îi asigura acordarea subvenţiei anuale din partea Statului
italian. În 1897, Pietrobuono era în continuare cel care conducea şi menţinea aceastǎ şcoalǎ,
ale cǎrei cursuri erau urmate de majoritatea copiilor familiilor italiene din Galaţi 166 . În
1898, Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice aproba noi profesori ai şcolii catolice de
bǎieţi, printre care Francesco Rollo urma sǎ predea italiana, religia şi matematica 167 .
Începând cu 1885, Statul italian a fost preocupat mai îndeaproape de subvenţionarea
şcolilor catolice din România, în vederea şcolarizǎrii gratuite a copiilor italieni rezidenţi în
aceastǎ ţarǎ, cât şi de rǎspândirii limbii şi culturii italiene printre copiii de alte naţionalitǎţi,
realizându-se astfel o creştere a influenţei Statului italian prin crearea de legǎturi care creau
posibilitatea unei dezvoltǎri materiale şi morale. Se mai avea în vedere, faptul cǎ în aceastǎ
zonǎ a Europei era un lucru obişnuit pentru comercianţi şi meseriaşi sǎ cunoascǎ trei-patru
limbi strǎine, astfel încât studiul limbii italiene de cǎtre copiii de alte naţiolitǎţi din şcolile
catolice ar fi fost extrem de utilǎ pentru ambele pǎrţi. De remarcat cǎ în anul şcolar 1885-
1886, şcolile catolice din Bucureşti erau frecventate de 871 elevi, dintre care 309 erau
români, 320 austrieci, 133 unguri, 28 germani, 13 polonezi, 7 bulgari, 23 francezi, 16
italieni, 4 ruşi şi 18 greci. Cei 16 elevi italieni din Bucureşti erau împǎrţiţi între cele douǎ
din trei şcoli de bǎieţi (primarǎ şi generalǎ) şi în cinci din cele şase şcoli destinate fetelor
(şcoala, orfelinatul şi pensionul din str. Pitar Moş, şcoala şi pensionul din Str. Fântânei) 168 .
De altfel, din cele 27 de şcoli de fete sau de bǎieţi deschise în 15 oraşe din jurisdicţia
Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti, în 14 dintre acestea erau înscrişi elevi italieni 169 .
Multinaţionalismul acestor şcoli, determina Statul italian sǎ ia în serios purtarea unor

164
ASDMAE, Arch. Scuole (1868-1888), b. 219, Scrisoarea Ministerului Instrucţiunii Publice adresatǎ
Ministerului Afacerilor Externe (Florenţa, 19 nov. 1870).
165
Idem, “Relazione sulla Scuola Italiana di Galatz” realizatǎ de consulul general la Galaţi, Cesare Durando
(Galaţi, 16 ian. 1874).
166
Rapp. del console Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e Colonie, 1893, p. 406; SJAN
Galaţi, Fond Şcoala romano-catolicǎ Galaţi, ds. 1/1905, f. 4.
167
Ibidem, f. 7.
168
ASDMAE, Arch. Scuole (1868-1888), b. 219, Scrisoarea arhiepiscopului catolic din Bucureşti, Paolo di
Palma cǎtre ministrul Afacerilor Externe italian, Carlo di Robilant (Bucureşti, 20 dec. 1885).
169
Ibidem, Lista şcolilor catolice ale Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti.

173
tratative cu arhiepiscopul Palma în vederea introducerii studiului, pe lângǎ limbile românǎ,
germanǎ, maghiarǎ şi francezǎ, a limbii italiane.
Crearea unui învǎţǎmânt gratuit pentru copiii italienilor suportatǎ de Statul italian
era absolut necesarǎ întrucât cei mai mulţi dintre italieni nu aveau suficient suport material
pentru a susţine educaţia fiilor lor, iar rǎspândirea lor pe întreg teritoriul României nu oferea
şansa creǎrii unui nucleu puternic care sǎ îşi fi putut asigura cu mijloace proprii o şcoalǎ
elementarǎ. Aşa cum observau atât monseniorul Di Palma, cât şi ministrul Tornielli Brusati,
neacordarea unei şcolarizǎri copiilor emigranţilor din România, ca şi celor din alte state, ar
fi condus la transformarea lor într-un grup de persoane ignorante, fǎrǎ prea mari posibilitǎţi
în a-şi asigura viitorul 170 . Eforturile reunite ale Statului italian şi ale Bisericii Romano-
Catolice de a crea şcoli gratuite pentru fiii emigranţilor italieni veneau în încercarea de a-i
determina pe pǎrinţi sǎ nu mai neglijeze educaţia copiilor, care de cele mai multe ori nu erau
înscrişi la o şcoalǎ în localitatea de rezidenţǎ. În acest sens, Mons. Di Palma dorea sǎ
asigure italienilor din şcoala primarǎ de fete şi cea de bǎieţi din Bucureşti, în cele douǎ din
Sulina şi în cele din Brǎila, Turnu-Severin şi Craiova studiul în limba maternǎ prin
trimiterea unor sacerdoţi italieni sau cunoscǎtori ai limbii în aceste oraşe. Aceastǎ iniţiativǎ
a lui Di Palma a fost sprijinitǎ şi continuatǎ de succesorii sǎi, arhiepiscopul Raymund
Netzhammer fiind unul dintre cei mai dedicaţi misiunii de a asigura pe cât posibil preoţi
cunoscǎtori a cât mai multor limbi strǎine, pentru ca fiecare comunitate de catolici sǎ poatǎ
beneficia de asistenţǎ spiritualǎ şi şcolarǎ în propria-i limbǎ.
Dupǎ îndelungi discuţii şi trative între ministrul Tornielli Brusati şi arhiepiscopul Di
Palma, se prevedea ca programa şcolarǎ din anul 1886-1887 sǎ aibǎ alocate studiului limbii
italiene între 5 şi 7 ore pe sǎptǎmânǎ, unde elevii, care optau pentru italianǎ, sǎ primeascǎ pe
lângǎ noţiuni de limbǎ şi cunoştiinţe de istorie şi geografie ale Italiei. Însǎ principalul scop
era ca alǎturi de studiul limbii italiene, copiii italieni sǎ fie primiţi gratuit în şcolile catolice
din Valahia şi Dobrogea, pentru aceasta Ordinariatul catolic din Bucureşti urmând sǎ
primeascǎ o indemnizaţie anualǎ în valoare de 4.000 lire din partea Statului italian, care se
realiza prima oarǎ la 1 iulie 1887 171 . Astfel, cea dintâi menţiune oficialǎ 172 asupra
subvenţionǎrii efectuate de Statul italian a şcolilor catolice Valahia era realizatǎ în anul

170
Idem, Scrisoarea ministrului Italian la Bucureşti, Giuseppe Tornielli Brusati, adresatǎ ministrului Afacerilor
Externe italian, Carlo di Robilant (Bucureşti, 23 dec. 1885).
171
Ibidem, Scrisoarea ministrului Italian la Bucureşti, Giuseppe Tornielli Brusati, adresatǎ ministrului
Afacerilor Externe italian, Carlo di Robilant (Bucureşti, 29 ian. 1886).
172
În corespondenţa diplomaticǎ privind şcolile din România sunt menţionate unele stipendii acordate de
Statul italian unor şcoli cu învǎţǎmânt în limba italianǎ, în urma solicitǎrilor primite din partea unor preoţi
italieni, cum a fost cazul preotului din Sulina în 1883 sau a celui din Tulcea în 1886.

174
şcolar 1887-1888. În acelaşi timp s-a continuat finaţarea şcolii catolice din Galaţi, care a
primit 400 franci 173 . În urmǎtorul an şcolar, finanţarea acestei şcoli era întreruptǎ, moment
care a coincis cu o decizie a Guvernului italian de încetare a subvenţionǎrii acelor şcoli care
nu vor sǎ se supunǎ unei serii de mǎsuri guvernamentale privind organizarea şcolilor ce
doreau în continuare pǎstrarea regimului de finanţare, asupra cǎrora vom reveni pe parcursul
acestui capitol. Este posibil ca aceastǎ şcoalǎ, fondatǎ pe lângǎ parohia catolicǎ din oraş, sǎ
fi refuzat iniţial anumite condiţii impuse de Guvernul italian pentru continuarea
subvenţionǎrii, decizie peste care s-a revenit în urmǎtorul an şcolar. Astfel, în 1889-1890,
despre şcoala elementarǎ masculinǎ din Galaţi – care beneficia de douǎ tipuri de clase: una
de curs inferior, unde erau înscrişi 64 elevi, şi una de curs superior, unde învǎţau 37 elevi,
fiind supravizate de parohul catolic Daniele Pietrobuono – aflǎm cǎ primea anual o
subvenţie de 1.200 lire, o sumǎ de trei ori mai mare în comparaţie cu cea din anul şcolar
1887-1888 174 . La Iaşi, limba italiana era învǎţatǎ la seminarul catolic fondat de episcopul
Camilli, originar din Marche. De copiii comunitǎţii italiene din Târgu-Ocna, judeţul Bacǎu,
formatǎ din pietrari, zidari şi lucrǎtori angajaţi în exploatarea pǎdurilor sau a salinei,
originari din Italia Superioarǎ şi Veneto, se ocupa pǎrintele Della Posta, care le preda
gratuit. Acesta dorea sǎ deschidǎ şi un mic spital, unde sǎ îi îngrijeascǎ pe cei accidentaţi
din cauza lucrului. Cei 17 copii şi tineri italieni din Focşani era cǎtre finele secolului XIX
instruit de pǎrintele Parlati 175 .
Un grup nou de şcoli confesionale catolice din România subvenţionat de Statul
italian, care apare menţionat începând cu anul şcolar 1889-1890, a fost cel al şcolilor mixte
din judeţul Tulcea: şcoala din Sulina, unde erau înscrişi 65 elevi de ambele sexe, întreţinutǎ
de parohul bisericii catolice din oraş, Angelo Appetiti; şcoala din satul Colaschia, unde cei
174 elevi erau instruiţi de pǎrintele Samuele da Prato; şcoala din satul Duanlia, unde un
grup numeros de 100 de elevi era îndrumat de pǎrintele Girolamo da Cadore. Toţi aceşti
preoţi misionari au fost de acord cu îndeplinirea cerinţelor Guvernului italian, primind o
subvenţie anualǎ de 800 lire 176 . Aceste subvenţii erau acordate dupǎ ce mai mulţi preoţi
catolici din aceste oraşe se adresaserǎ în ultimii ani autoritǎţilor italiene în vederea realuǎrii
unor subsidii mai vechi sau primirea unora noi. Printre aceştia s-au numǎrat preotul Ippolito

173
M.A.E., “Riparto dei sussidi alle scuole italane all’estero per l’anno finanziario 1887-1888” în “Annuario
delle scuole coloniali per l’anno finanziario e scolastico 1888-1889”, Roma, 1889, pp. 195-196.
174
“Annuario delle scuole coloniali per l’anno finanziario e scolastico 1889-1890”, Roma, 1890, pp. 37-38,
40, 42.
175
Rapp. del console Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p. 408.
176
“Annuario delle scuole coloniali per l’anno finanziario e scolastico 1889-1890”, Roma, 1890, pp. 37-38,
40, 42.

175
Margarita din Tulcea, care de 18 ani se ocupase în şcoala de bǎieţi pe care o conducea de
predatul limbii italiene şi dorea deschiderea unei şcoli pentru fete. În favoarea acestei cereri
era amintitǎ cea îndeplinitǎ printr-o subvenţie de 200 lire acordatǎ şcolii din Sulina în
1883 177 . Parohul din Tulcea continua sǎ ţinǎ deschisǎ şcoala de pe lângǎ bisericǎ, unde
preda italiana copiiilor de diferite naţionalitǎţi şi îi primea gratuit pe cei fǎrǎ posibilitǎţi,
deşi nu a primit vreo subvenţie de la Statul italian, deoarece în oraş locuiau doar câteva
familii italiene – erau menţionate douǎ în 1892 şi doar 6 italieni în 1899 178 .
La Sulina copiii italieni au putut învǎţa o perioadǎ în şcoala deschisǎ şi întreţinutǎ de
Comisia Europeanǎ a Dunǎrii, însǎ aceasta a funcţionat doar o scurtǎ perioadǎ. O altǎ
şcoalǎ, dar modestǎ, era fondatǎ din iniţiativa parohului catolic, Angelo Appetiti, originar
din Roma, la ale cǎrui cursuri era primiţi copii de ambele sexe, de orice religie sau
naţionalitate, ceea ce-i unea pe aceştia erau lecţiile ţinute în limba italianǎ, fapt ce a atras
atenţia autoritǎţilor consulare italiene ale vremii de la Galaţi. În 1874, şcoala devenise cea
mai bunǎ din oraş, numǎrul elevilor ajungând pânǎ la 50 şi printre ei aflându-se cei ai
impiegaţilor Comisiei Dunǎrii şi al viceconsulului englez. În urma unei vizite întreprinse la
Sulina de consulul Durando se constata cǎ instrucţia oferitǎ de pǎrintele Appetiti era de
bunǎ calitate şi cǎ elevii fǎceau progrese, dorindu-se de altfel unele cǎrţi noi pentru şcoalǎ,
pe care le solicita autoritǎţilor italiene 179 . La 13 februarie 1875, Ministerul Instrucţiunii
Publice italian anunţa îndeplinirea cererii de cǎrţi din Sulina, cât şi a şcolii din Galaţi,
ambele importante reprezentante ale limbii italiene în zona Dunǎrii de Jos 180 . În 1892, de
şcolarizarea celor 70 de copiii de diferite naţionalitǎţi din Sulina, se ocupa preotul neamţ
Wirwoll, care preda în limba italianǎ, fǎrǎ vreun subvenţie din partea Statului italian 181 .

II.1.d.2. Profesori italieni şi limba italianǎ în şcoli româneşti. Pânǎ la înfiinţarea

şcolilor guvernamentale italiene din spaţiul românesc, începând cu deceniul al IX-lea al
secolului XIX, unde prezenţa profesorilor italieni trimişi prin concurs era obligatorie,

177
ASDMAE, Arch. Scuole (1868-1888), b. 219, Scrisoarea preotului Ippolito Margarita din Tulcea cǎtre
ministrul Afacerlor Externe (Tulcea, 19 oct. 1886); Scrisoarea ministrului Italian la Bucureşti, Giuseppe
Tornielli Brusati, adresatǎ ministrului Afacerilor Externe italian, Carlo di Robilant (Bucureşti, 13 nov. 1886).
178
Rapporto del R. console cav. avv. Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p.
408; Leonida Colescu, Recensǎmântul general al populaţiei României [în cont. Recensǎmântul general],
Institutul de Arte Grafice “Eminescu”, Bucureşti, 1905, pp. 446-448.
179
ASDMAE, Arch. Scuole (1868-1888), b. 219, Scrisoarea consulului general la Galaţi, Cesare Durando,
cǎtre ministrul Afacerilor Externe, Cav. Emilio Visconti-Venosta (Galaţi, 30 nov. 1874).
180
Ibidem, Scrisoarea Ministerului Instrucţiunii Publice adresatǎ Ministerului Afacerilor Externe (Roma, 13
febr. 1875).
181
Rapporto del R. console cav. avv. Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p.
408.

176
observǎm încǎ din deceniul al IV-lea al aceluiaşi secol, o prezenţǎ a profesorilor italieni în
şcolile sau institutele particulare, unele fiind înfiinţate de italieni, şi în şcolile publice
româneşti. Pe parcursul secolului al XIX-lea, majoritatea şcolilor particulare erau conduse
de strǎini, fapt ilustrat de cele mai multe ori de titulatura instituţiilor: Pensionatul de baieţi
Tulie, Pensionul de bǎieţi al lui Cervatti şi Colocotidis, Pensionatul Gianelloni, Institutul de
baieţi Sacchetti, Institutul de fete Charlotte Sacchetti din Iaşi, Institutul de fete Emilia
Luzzato din Bucureşti, Şcoala de fete condusǎ de Iulia Malanotti 182 .

II.1.d.2.a. Institute particulare de învǎţǎmânt de-ale italienilor. În timpul

guvernǎrii lui Pavel Kiseleff, un anume S. Sacchetti din Dijon, fost director al Colegiului
din Smirne, calitate pentru care garanta consulatul francez din Bucureşti, îi scria generalului
rus, în aprilie 1833, pentru a-i face cunoscutǎ deschiderea unui institut de bǎieţi în oraşul
moldav, Galaţi. Nu ştim dacǎ Sacchetti era italian sau francez, recomandându-se a fi din
oraşul francez Dijon, însǎ atrage atenţia obiceiul strǎinilor de a fonda şcoli private în oraşele
româneşti, cǎrora li se alǎturǎ deseori profesori italieni. Institutul Sacchetti, cu o capacitate
redusǎ a numǎrului de locuri disponibil, ce nu putea depǎşi 25 de elevi, oferea acestora spre
învǎţare ore de francezǎ, germanǎ, greacǎ, românǎ, istorie, geografie, aritmeticǎ, caligrafie
şi desen, precum şi o bibliotecǎ de 500 de volume. Cursurile urmate durau patru ani, contra
unui cost anual de 80 de ducaţi olandezi 183 . Un alt institut Sacchetti este menţionat de Iorga
la Iaşi, la 1846, se pare de fete, care funcţiona în casele Meri-Acre, ale doamnei
Sacchetti 184 .
La Bucureşti, în 1833, italianul Ludovic Gianelloni deschidea un pension, care s-a
bucurat de o lungǎ duratǎ de viaţǎ, “fiindcǎ directorul era un om priceput şi energic, iar
profesorii pregǎtiţi şi destoinici” 185 . Amplasat în centrul oraşului, în apropierea Colegiului
Naţional de la Sfântul Sava, a fost unul dintre cela mai bune şi serioase pensioane ale
vremii, primind aprecierea personalitǎţilor epocii care nu întârziau sǎ participe la serbǎrile
de sfârşit de an. Între acestea s-au aflat în 1843, Ilarion, mitropolitul episcopul Argeşului,
Petrache Poenaru, director al Eforiei Şcoalelor, Simeon Marcovici; un an mai târziu,

182
Radu I. Perianu, Istoria şcoalelor din oraşul Brǎila (1832-1864), Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1941,
pp. 113-114; “Românulu: diariu politicu, comercial, literar” [în cont. “Românulu”], , nr. 42, 21 aug. 1868, p.
714; ANIC, M.C.I.P., ds. 13/1864, f. 59; ds. 159/1864, ff. 1-147; B.A.R., secţia Manuscrise, A 1338
Documente (d), copie din ds. 348, pp. 3-4; Cristina Gudin, Evoluţia învǎţǎmântului primar în oraşul Bucureşti
(1864-1899), Editura Universitǎţii din Bucureşti, 2007, pp. 274; 281; George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol.
II, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1991, p. 46.
183
B.A.R., secţia Manuscrise, A 1338 Documente (d), copie din ds. 348, p. 3-4.
184
N. Iorga, Istoria învǎţǎmântului românesc, p. 125.
185
G. Potra, op. cit., vol. II, p. 41.

177
Daşcov, consulul general al Rusiei, Ioan Filipescu, ministrul de Finanţe, şi Grigorie
Grǎdişteanu. Între premianţii din 1843 s-a aflat şi un Jeaques Gianelloni. În 1846 Barbu
Ştirbei, viitorul domn al Munteniei, i-a premiat personal pe elevii merituoşi, iar pe
directorul Gianelloni, l-a felicitat drept mulţumire pentru pregǎtirea exemplarǎ a acestora.
Conducerea pensionului era preluatǎ de fiul lui Ludovic Gianelloni, Roberto
Gianelloni, nǎscut în România, care dupǎ ce l-a secondat mai mulţi ani pe pǎrintele sǎu încǎ
de la fondarea pensionului, i-a îmbrǎţişat profesia şi a redeschis acest pension, dedicându-se
toatǎ viaţa organizǎrii şi conducerii sale. La împlinirea celor 35 de ani de existenţǎ îi era
dedicat un amplu articol elogios în paginile ziarului Românulu, din 21 august 1868. În 1853,
pensionul se muta în Casa General Lakeman, din strada Eni, nr. 4, unde fusese gǎzduit o
perioadǎ telegraful oraşului. Pensionatul se redeschisese în 1859 dupǎ o scurtǎ întrerupere a
activitǎţii, bucurându-se de spaţii generoase pentru lecţii, locuit şi recreere, punând la
dispoziţie locuri pentru internat şi altor şcoli sau licee din Bucureşti fǎrǎ spaţii suficiente de
cazare, cum era cazul şcolii comerciale aflate în vecinǎtatea clǎdirii sale. Institutul mai
dispunea, în 1868, de cursuri preparatorii pentru Şcoala Militarǎ. De pregǎtirea şi
supravegherea elevilor se ocupau 12 profesori, un preot, un cenzor, un procuror, repetitori şi
pedagogi, care formau personalul institutului, precum şi un medic. Doamna Gianelloni se
dedica, alǎturi de soţul sǎu, copiilor din institut. Programa şcolarǎ era respectatǎ dupǎ cea a
învǎţǎmântului public român, însǎ se punea accent pe studiul limbii franceze, pentru care
erau angajaţi instructori nativi. Nu se fǎcea nici o remarcǎ în privinţa studiului limbii
italiene, semn cǎ aceastǎ familie de pedagogi italieni era interesatǎ sǎ îşi atragǎ elevii
respectând moda şcolarǎ a vremii, când limba franceza era la mare cǎutare în Principate, şi
nu sǎ îşi promoveze limba şi cultura natalǎ. Pentru recreere elevii se bucurau de o grǎdinǎ
spaţioasǎ, unde uneori fǎceau ore de gimnasticǎ. Pentru anul şcolar 1868-1869, elevii erau
aşteptaţi contra unor taxe de 60 galbeni/an pentru interni, 36 pentru semi-interni şi 24
galbeni/an pentru externi. Erau prevǎzute unele reduceri pentru pǎrinţii care îşi înscriau doi
sau trei copii, cât şi pentru cei cu venituri modeste 186 .
La 18 iunie 1835, Comitetul Academiei Mihǎileanǎ din Iaşi decidea studierea contra
platǎ din partea pǎrinţilor a lecţiilor de muzicǎ instrumentalǎ şi coralǎ; un prim profesor care
s-a stabilit în capitala moldavǎ pentru a da aceste lecţii fiind Paolo Cervatti 187 .

186
“Românulu”, nr. 42, 21 aug. 1868, p. 714; G. Potra, op. cit., vol. I, Bucureşti, 1990, pp. 369-373; vol. II, pp.
41-47.
187
Vasile A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, vol. I, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1892, p. 305.

178
 În 1842, Vincenzio Tulie (Tullier), de naţionalitate italianǎ, cerea învoialǎ de la
Eforia Şcoalelor 188 pentru deschiderea unui pension de bǎieţi la Brǎila, dar fǎrǎ a mai
aştepta aprobarea, începe cursurile cu un prim grup restrâns de bǎieţi 189 , cǎrora le erau
destinate ore de religie, greacǎ, latinǎ, francezǎ, italianǎ, românǎ, germanǎ, istorie
universalǎ, geografie, beletristicǎ, retoricǎ, logicǎ, istorie politicǎ, matematicǎ, desen,
caligrafie, englezǎ, socoteli de negoţ şi muzicǎ – materii prevǎzute pentru 5 ani de studii.
Tulie îşi exprima intenţia ca prin aceastǎ şcoalǎ “tinerimea sǎ primeascǎ o bunǎ educaţie,
corespunzǎtoare cu nevoile şi mersul repede al lucrurilor în întreaga lume” 190 . Eforia îi
acorda autorizaţia de funcţionare, punându-i condiţiile de a pune mai mult accent, decât era
prevǎzut iniţial, pe predarea limbii române, de a include şi ore de catehism şi de a respecta
regulamentul şcolar prevǎzut pentru şcolile particulare. Respectând indicaţiile Eforiei, mai
târziu ale Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Institutul lui Tulie a continuat sǎ
funcţioneze pentru mai multe decenii, în 1864 având înscrişi printre cei 62 de elevi, interni
şi externi, 5 italieni. Din programa prezentatǎ Ministerului reiese cǎ nu se mai studia limba
italianǎ 191 .
În 1843, alǎturi de pensionul privat al lui Tulie, mai funcţiona doar un institut privat
grecesc, în oraş 192 . Câţiva ani mai târziu, vedem cum un italian şi un grec se decid sǎ punǎ
bazele unui nou institut particular de bǎieţi la Brǎila. Astfel, la 10 noiembrie 1847, italianul
Rafael Cervanti, maestru de italianǎ, caligrafie şi picturǎ, şi grecul I. Colocotidis, profesor
de limba greacǎ, cer şi primesc aprobarea de la Eforia Şcolilor, pentru deschiderea
propriului institut. Colaborarea dintre cei doi a fost însǎ de scurtǎ duratǎ, în ianuarie 1848,
Colocotidis preferând sǎ îşi deschidǎ un pension propriu de bǎieţi, deşi nu primise
autorizaţia necesarǎ 193 .
Benedetto Franchetti da Mantova, fost garibaldin, a fost unul din italienii care s-a
dedicat pasiunii sale pentru muzicǎ şi educarea tinerilor. Potrivit contemporanului sǎu
Dimitrie Rosetti, dupǎ ce mai mulţi ani s-a ocupat de impresariatul artiştilor şi şi-a pierdut
în condiţii necunoscute tot avutul, alege o carierǎ didacticǎ, fiind numit profesor de muzicǎ

188
În 1833, în Ţara Româneascǎ era înfiinţatǎ Eforia Şcoalelor, ca urmare a unei prevederi a Regulamentelor
Organice, aceasta fiind destinatǎ administrǎrii învǎţǎmântului din Principatul muntean. De cealaltǎ parte, în
Moldova, era fondatǎ în 1835, Epitropia Învǎţǎturilor Publice, având tot un scop administrativ şcolar.
189
Dupǎ numele elevilor oferite de istoricul Perianu, aceştia se dovedesc a fi majoritari greci: Zula, Maresco,
Ioanidi, Gheorghiadi, Catacatisla, Sautova, A. Hagi Costa, P. Hagi Costa, Sideri, Gh. Pertcerio, L. Panaiotti
Paul, P. Panaiotti Paul, Ghimba. (R.I. Perianu, op. cit., p. 113.)
190
Ibidem.
191
ANIC, MCIP, ds. 13/1864, f. 35.
192
Ibidem.
193
R.I. Perianu, op. cit., p. 116, 119.

179
la diferite şcoli particulare şi de stat din Bucureşti. Însǎ din alte surse, constatǎm cǎ
activitatea de impresar al Operei din Bucureşti şi pe cea de profesor de muzicǎ le-a
desfǎşurat în paralel cel puţin un deceniu 194 . În 1859, pe când era profesor de muzicǎ coralǎ
la Gimnaziul naţional din Capitalǎ, compunea un marş militar, pe care îl dedica contelui
Cavour 195 . Pasiunea pentru muzicǎ îl determinǎ sǎ încerce deschiderea unei şcoli gratuite de
muzicǎ pentru fete, însǎ nu ştim dacǎ intenţiile sale au putut fi duse la bun sfârşit, însǎ cert
este cǎ a predat lecţii de italianǎ în mai multe pensioane de fete, care erau foarte apreciate de
elevele sale 196 . Prin ordinul nr. 3.688, Franchetti era numit profesor de muzicǎ la 10
decembrie 1860 al gimnaziului “Sf. Sava”, devenit ulterior liceu, unde rǎmâne pentru mai
multe decenii, fiind numit cu timpul de cǎtre elevii sǎi “papa Franchetti” 197 . A mai fost
profesor de muzicǎ coralǎ al Institutului Siaicariu, dar şi profesor al Şcolii de Muzicǎ şi
Declamaţiune din Bucureşti, din aceastǎ din urmǎ calitate se adresa în 1864 Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice pentru procurarea unui pian necesar instituţii, cerere
soluţionatǎ prin oferirea sumei de galbeni necesarǎ 198 . Îngǎduitor, vesel, nobil şi impunǎtor
erau doar câteva dintre trǎsǎturile caracterului sǎu amintite în succintul portret realizat
profesorului Franchetti de Alexandru Tzigara-Samurcaş în cadrul volumului sǎu de
199
Memorii .
În aceeaşi perioadǎ, un alt italian se fǎcea cunoscut în capitala valahǎ ca om de
vastǎ culturǎ, veneţianul Marco Antonio Canini 200 . Sosirea la Bucureşti îi era anunţatǎ la
16/28 noiembrie 1857 201 în ziarul Românul 202 şi la 6 ianuarie 1858 în Naţionalul 203 , prin

194
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altǎ datǎ (1871-1884), vol. I, Bucureşti, Editura Ziarului “Universul”,
1927, p. 47. Asupra activitǎţii lui Franchetti în lumea spectacolului, vezi cap. III, pp. 355-356.
195
ASDMAE, fond Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, busta 252, vari docc.
196
R.I. Perianu, op. cit., p. 80; ASDMAE, fond Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, busta
252, vari docc.; Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, p. 120; Alexandru Tzigara-Samurcaş,
Memorii, vol. I (1872-1910), Editura “Grai şi Suflet – Cultura Naţionalǎ”, Bucureşti, 1991, p. 56.
197
Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureştenii de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Universul, 1945, p. 301.
198
ANIC, MCIP, ds. 13/1864, f. 330; 418/1864, f. 75; 76/1890, ff. 33-34; “Românulu”, nr. 11, 2 februarie
1867, p. 92.
199
Al. Tzigara-Samurcaş, op. cit., vol. I, p. 57.
200
Personalitǎţii şi activitǎţii sale culturale, politice şi sociale le-au fost dedicate unele studii: Nicolae Iorga,
Un pensatore politico italiano all’epoca del Risorgimento: Marco Antonio Canini, extract din “Bulletin de la
section historique de l’Académie Roumaine”, tom XX, 1938, Bucureşti, 1938, pp. 3-28; Angelo Tombarra,
Marco Antonio Canini nei Balcani, în “Revue des études sud-est européennes”, tom XIV, nr. 2, 1976, pp. 299-
309, şi intervenţia din Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 18, 1975, (Angelo Tamborra, Marco Antonio
Canini, pp. 108-116), dar şi volumul Francesco Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico. Marco Antonio
Canini, Edizioni dell’Ateneo, Roma, 1984, 470 p. Pentru o bibliografie a cercetǎrilor despre acest personaj
istoric, a se vedea Idem, Marco Antonio Canini e la Romania (1859-1879), în Risorgimento. Italia e Romania
(1859-1879): esperienze a confronto, a cura di Giulia Lami, Centro di Studi sull’Europa Orientale, Milano,
1992, pp. 139-153.
201
Deseori pe parcursul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, datele redate în istoria românǎ preiau
atât ziua calendarului iulian utilizat în spaţiul românesc, numit “pe stil vechi”, cât şi ziua calendarului

180
acelaşi articol “Profesor de limba italianǎ”, semnat de I.G. Bolentineanu, care îi lǎuda
meritele patriotice şi literare, dar mai ales informa publicul bucureştean cǎ pe parcursul
rezidenţei în România, Canini dorea sǎ înveţe limba românǎ şi, concomitent, sǎ ofere lecţii
de italianǎ, francezǎ, greacǎ şi latinǎ locuitorilor din Capitala valahǎ. Deşi nu cunoaştem şi
alte detalii privitoare la activitatea sa didacticǎ, aceastǎ trebuie sǎ îi fi adus satisfacţie, fapt
sugerat de încercarea sa, în 1859, de a fonda un institut şcolar privat, având cursuri
complete pânǎ la nivel secundar. Se pare, însǎ, cǎ ideea nu a putut fi materializatǎ, deşi
Canini îşi crease o bunǎ relaţie cu Vasile Boerescu, director al Eforiei Şcoalelor, dupǎ
Unirea Principatelor 204 .
Profesorii de muzicǎ italieni au fost o prezenţǎ constantǎ în spaţiul românesc pe
parcursul secolului al XIX-lea, fie cǎ erau profesori particulari sau angajaţi ai unor şcoli de
profil. Nu fǎcea excepţie nici Şcoala de Muzicǎ Instrumentalǎ din Bucureşti, care s-a
bucurat de serviciile profesorului de violoncel şi contrabas, Salvatore Carolli de la 27 iunie
1863, prin ordinul de numire nr. 19.328, cǎruia i se alǎtura la 3 noiembrie 1864, prin
decretul nr. 1.586, profesorul de canto Casimiro Biscottini 205 . Din personalul
Conservatorului din Bucureşti din 1887 îl amintim pe L. De Santis, profesor de flaut, alǎturi
de care în 1891, se mai aflau Enrico Carini, profesor de contrabas, R. Gaudiano, profesor de
trombon, în timp ce Conservatorul din Iaşi îi avea pe Eduardo Caudella, profesor de violinǎ,
Pietro Mezzetti de canto, Pietro Benatti, iar din 1891 pe Carlo Cirillo, Alfonso Cirillo şi în
continuare pe Mezzetti, Caudella 206 . Dintre elevii italieni se remarca bursiera Maria
Caudella 207 .
Printre pensioanele private deschise de italieni s-a aflat Institutul de fete Emilia
Luzzato, deschis în Bucureşti la 1864. Ministrul Instrucţiei Publice, Dimitrie Bolintineanu, a
avut în vedere ca pensionul sǎ primeascǎ printre elevele sale 9 bursiere dintre elevele altor
pensioane particulare. În scurt timp, numeroase cereri de-ale acestora solicitau acceptarea
lor în grupul celor nouǎ bursiere. Cererile care au fost acceptate au aparţinut elevelor Csida-

gregorian, “pe stil nou”, motiv pentru care vom utilza deseori pe parcursul lucrǎrii cele douǎ datǎri în paralel.
România adopta oficial calendarul gregorian în 1919, când 1 aprilie devenea 14 aprilie.
202
“Românulu”, nr. 29, 16/28 noiembrie 1857, p. 4.
203
“Naţionalulu”, nr. 7, 6 ianuarie 1858, p. 36.
204
Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, pp. 119-120.
205
ANIC, MCIP, ds. 418/1864, ff. 5v., 7v., 10v., 15v., 23, 39, 41,43, 77v.
206
Mai multe asupra activitǎţii cultural-muzicale a acestor profesori în cap. III, pp. 365-368.
207
Idem, ds. 524/1887, ff. 2v., 4v., 6v., 8v., 15, 17 19, 21, 30v., 32v., 34v., 36v., 38v., 43, 45, 47, 49, 51, 58v.,
60v., 62v.-63, 65, 67, 69v., 71v., 73v., 75v.-76, 78, 80, 82, 85v., 87v., 89v.-90, 92, 94, 97v., 99v., 101v.,
103v., 105v.-106, 108, 110, 112, 114; ds. 721/1891, f. 5v., 17v., 20v., 157, 26v., 52v., 54, 55v., 63v., 64v.,
83v., 102, 113, 114, 143, 160, 168, 223v., 234, 251v., 264, ds. 722/1891, f. 4v., 5v.,9v., 18, 19, 21v., 28v., 40,
42, 66, 68, 70v., 83v., 84v.-84, 89, 100v., 113, 120v., 146, 151v., 159, 161v., 187.

181
Herizescu şi Elena Abramovici de la Pensionul Blarenberg, cea din urmǎ fiicǎ a unui
subchirurg de la temniţa din Bucureşti, Hrisia Rudeanu de la un pension de stat, Ecaterina
Manolescu eleva a Internatului de fete nr. 7, Vasilichi Ianulescu de la Internatul din
Câmpulung. Lista bursierelor a mai fost completatǎ de Corina Luca, Ana Ţufranu, Aglaia
Bolescu, Maria Csida şi Alexandrina Simion 208 . În acelaşi an, la Iaşi, pe lista profesorilor de
la Pensionul privat al Doamnei Grandjean, era înscris profesorul de limba italianǎ, Luigi
Ademollo 209 .
Aşa cum am vǎzut, cele mai multe dintre pensioanele private deschise de italieni nu
aveau inclus în programa şcolarǎ studiul limbii italiene, fapt ce îi determina pe pǎrinţii
italieni sǎ nu opteze neapǎrat pentru institutul unui conaţional, ci sǎ aleagǎ dupǎ alte criterii.
La Galaţi, în 1864, Pensionul francez de demoazele fondat încǎ din 1849, de Celestina
Scotti numǎra în rândul elevelor sale de diferite naţionalitǎţi şi douǎ italience, unde studiau
franceza şi germana 210 , în timp ce la Institutul de bǎieţi Schwitz din Bucureşti, printre elevi
era înscris în anul şcolar 1872-1873, italianul Arbizzani Ottavio în clasa a III-a 211 . Deşi mai
foarte rar întâlnitǎ, o prezenţǎ a unor elevi italieni s-a înregistrat în rândurile şcolilor publice
româneşti. Printre acestea se numǎrǎ gimnaziul din Piatra (astǎzi Piatra Neamţ), unde în
anul şcolar 1872-1873 în rândul elevilor din clasa a II-a se afla un anume Mazzarini 212 .
În 1851, se deschidea la Buzǎu, Pensionul de fete al doamnei Amelie Martin, care a
funcţionat pânǎ în 1879. Programa sa şcolarǎ prevedea studierea a trei limbi strǎine:
francezǎ, germanǎ şi italianǎ, iar în cazul în care se primeau cereri şi limba greacǎ.
Conversaţia în institut avea sǎ se poarte doar în cele trei limbi strǎine. La 16 august 1871,
Amelie Martin deschidea un al doilea pension de fete, la Brǎila 213 . În urmǎtorul deceniu,
menţionǎm dintre institutele şi pensioanele private ale unor italieni din Bucuresti: Institutul
Sacchetti şi Institutul Luzzatto 214 .
La finele anului şcolar 1872-1873, se susţinea examenul pentru limba italianǎ,
alǎturi de celelalte materii studiate în urmǎtoarele şcoli private: Institutul Luzzatto din
Bucureşti, situat în strada Neguţǎtorilor nr. 4 şi al cǎrui internat se afla în Strada Italianǎ nr.

208
ANIC, MCIP, ds. 159/1854, ff. 1-38.
209
Idem, ds. 13/1866, f. 57. Pentru activitatea culturalǎ desfǎşuratǎ de Luigi Ademollo în România, vezi cap.
III, pp. 331-332, 358-360.
210
Idem, ds. 13/1864, f. 38.
211
Idem, ds. 98/1873, f. 120v.
212
Ibidem, ff. 212, 214v.
213
SJAN Brǎila, Fond Primǎria municipiului Brǎila, ds. 8/1871, f. 137; Dimitrie Ionescu, Istoria oraşului
Buzǎu din cele mai vechi timpuri pânǎ astǎzi, Editura Litera, Bucureşti, 1979, p. 158.
214
ANIC, MCIP, ds. 98/1873,ff. 101, 102v., 105.

182
16-18, Institutul Santa Maria, situat în Pitar Moş nr. 11 215 ; Instututul de fete Lucaşievici,
unde comisia de examen fusese surprinsǎ de “un progres neaşteptat” al elevelor la limba
italianǎ 216 .
În 1886, se înfiinţa la Brǎila, şcoala primarǎ, secundarǎ şi comercialǎ “Institutul
Lumina” prin contribuţia profesorilor asociaţilor P. Spiteri., doctor în matematicǎ, şi M.
Sporide, licenţiat în teologie; instituţie autorizatǎ de Minister la 11 iulie. Din numerosul
personal didactic fǎceau parte şi italienii I. Guliotti, G. Moliati, L. Romeo şi grecul G.
Tomaides, absolvent al şcolii de picturǎ din Roma 217 . În 1896, la Galaţi era menţionatǎ
şcoala de fete a Marie Marassi 218 .
Aceastei serii de şcoli private aparţinând fie unor italieni sau beneficiind de
serviciile unor profesori italieni pentru predarea limbii materne, a muzicii şi mai rar a altor
materii, i s-au alǎturat şcolile şi liceele publice din România unde limba italianǎ era adeseori
studiatǎ împreunǎ cu un profesor nativ, din rândurile cǎrora s-a remarcat mai ales Gian
Luigi Frollo.

II.1.d.2.c. Studiu de caz. Gian Luigi Frollo şi învǎţǎmântul românesc: “maestro

eccellente… fatto per insegnare” 219 . Gian Luigi Frollo (Giovanni Luigi, Gianluigi, Ion
Ludvig Frollo) 220 s-a nǎscut la Veneţia, la 8 iunie 1832, ca fiu al lui Luigi şi Caterina
Foscari. Tatǎl sǎu, descendent al unor vechi familii din Pisa, era consilier imperial şi
funcţionar al tribunalului comercial din Veneţia şi fost interpret de limba germanǎ al
tribunalului de apel general. Gian Luigi Frollo a urmat şcoala elementarǎ “San Raffaelo
Arcangelo” (1837-1840), apoi gimnaziul-liceu “Santa Caterina” (1841-1849) şi
concomitent, în perioada 1847-1849, cursurile inferioare de la Accademia Belle Arti. La 17
ani, Guvernul austriac îi oferea o bursǎ de 100 florini lunar pentru a studia filologia la
Viena, însǎ la acea vreme tânǎrul Frollo nu era interesat de astfel de studii şi refuza oferta,

215
Ibidem, ff. 105, 130, 134.
216
Idem, 99/1873, f. 66.
217
Idem, ds. 424/1887, ff. 131v.-132.
218
SJAN Galaţi, Fond Primǎria oraşului Galaţi, ds. 81/1896, f. 4.
219
“Scrisoarea lui Arturo Graf cǎtre Gian Luigi Frollo”, circa 1864-1865, în Ovid Densuşianu, Scrisori ale lui
Graf, în “Vieaţǎ nouǎ”, an XX (1924-1925), nr. 3-5, Tip. Socec, Bucureşti, p. 57. Scrisorii, din care am citat, îi
lipseşte textul final, totodatǎ data şi locul expedierii, dar în urma comparǎrii de cǎtre Densuşianu a caligrafiei
acesteia cu alte scrisori şi texte scrise de Arturo Graf, s-a stabilit o datare între 1864-1865, când tânǎrul Graf
era elev al lui Gian Luigi Frollo la Brǎila.
220
Prenumele oficiale ale lui Frollo au fost Giovanni Luigi, însǎ odatǎ cu începutul activitǎţii sale de filolog
alege pentru publicare pseudonimul de Gian Luigi Frollo, pe care îl preiau majoritatea contemporanilor sǎi în
menţiunile lor fǎcute la adresa lui Frollo în epoca. Uneori numele sǎu a fost citat şi sub forma de “Gianluigi
Frollo”, iar în actele eliberate de autoritǎţile române (în special, cel de acordarea a cetǎţeniei române), numele
îi apare sub forma parţial românizatǎ, parţial germanizatǎ “Ion Ludvig” (B.A.R. secţia Manuscrise, A 1830 (f)
Frollo, G.L.)

183
preferând cursurile de ştiinţe matematice de la Universitatea din Padova, între 1849-1850,
urmate de cursurile Facultǎţii de Drept, din anii 1850-1854. Îşi susţinea licenţa în Drept la 9
februarie 1856. Activeazǎ o scurtǎ perioadǎ pe lângǎ Tribunalul Provincial din Veneţia, dar
ocuparea Republicii Veneţiene de cǎtre austrieci, încǎ din 1849, îl determinǎ sǎ se refugieze
în România, unde şi-a petrecut tot restul vieţii 221 . Tocmai aceastǎ întorsǎturǎ pe care o luase
viaţa lui Frollo, avea sǎ îl apropie de studiul filologiei, cǎreia i s-a dedicat apoi cu un
devotament ieşit din comun.
Ajuns la Brǎila la 11 iunie 1856, la invitaţia rudelor lui Arturo Graf, copil la acea
vreme, de-abia transferat în oraşul de la Dunǎre, Frollo rǎmânea aici pânǎ în 1869 222 .
Foarte posibil, Frollo primise şi acceptase invitaţia de la unchiul lui Arturo Graf, care dorea
sǎ le ofere nepotului şi copiilor sǎi un profesor privat italian. Arturo Graf sosise la Brǎila de
la Atena, la începutul lunii mai 1856, alǎturi de mama sa Serafina Bini şi fratele sǎu mai
mare, Ottone, la invitaţia fratelui din partea mamei, dupǎ neaşteptatul deces al tatǎlui, din
1855. Despre aducerea lui Frollo, Arturo Graf nota în scrierile autobiografice: “acele rude
de aproape ale noastre (marchizul Stefano Palma şi marchizul Beccadelli) aduserǎ din
Veneţia un tânǎr profesor cu numele de Luigi Frollo (...) Era un om de o variatǎ şi profundǎ
culturǎ literarǎ şi juridicǎ, cunoştea câteva limbi, versifica foarte limpede, desena, picta în
miniaturǎ” 223 . Frollo a fost în primii ani preceptor privat al micuţului Graf şi al unora dintre
verişorii sǎi, dar şi pentru copiii comerciantului Domenico Zermani 224 , timp de trei ani, apoi
pânǎ în 1863, doar al lui Arturo Graf, pe care l-a învǎţat latinǎ, greacǎ, francezǎ, germanǎ,
istorie, geografie, desen şi arta de a scrie versuri 225 . Deşi în 1863, cei doi se despart dupǎ

221
Guido Alfani, Giovanni Luigi Frollo, în Dizionario Biografico degli Italiani, Vol. 50, Roma, 1998, pp.
593-596; C.H. Niculescu, Gian Luigi Frollo (1832-1899), în “Studii Italiene”, nr. IV, an 1937, p. 94; Pompiliu
Eliade, Viaţa şi scrierile lui G.L. Frollo, în “Noua Revistǎ Românǎ”, vol. II, nr. 15, 1 aug. 1900, p. 83.
222
Din 1859, potrivit mai tânǎrului sǎu contemporan, Pompiliu Eliade, lui Frollo i se alǎtura la Brǎila familia
lǎsatǎ la Veneţia, dupǎ ce tatǎl sǎu, care intrase în faliment în Italia, primea funcţia de director la fabrica
alimentarǎ a compatrioţilor sǎi, Gerbolini şi Borghetti (asupra activitǎţii acestora, vezi cap. III, pp. 309-313).
(P. Eliade, op. cit., p. 85). În 1862, Gian Luigi Frollo se cǎsǎtorea cu Emilia Bonomelli, fiica arhitectului
Francesco Bonomelli, stabilit la Bucureşti (SJAN Brǎila, Fond Starea civilǎ parohialǎ – Biserica Catolicǎ,
registru 60/1862, tom III, f. 20). Uniunea dintre familiile Frollo şi Bonomelli continua peste generaţii prin
cǎsǎtoria dintre Emil Frollo şi Leonora Bonomelli, care solicitau la 31 octombrie 1903 dispensǎ de cǎsǎtorie,
cei doi fiind verişori primari (George D. Nedelcu, Prerogativa Capului Statului de a acorda Dispense pentru
cǎsǎtorii şi Exerciţiul acestei prerogative în curs de 40 ani de domnie (1866-1906) a Regelui Carol I, Tip.
Socec, Bucureşti, 1906, p. 111).
223
Angela Voinescu, Legǎturile poetului italian Arturo Graf cu Brǎila, în “Analele Brǎilei”, anul X, nr. 2,
1938, p. 24.
224
C.H. Niculescu vorbeşte de o origine greacǎ a comerciantului din Brǎila (C.H. Niculescu, op. cit., p. 94), în
vreme ce, Pompiliu Eliade îi menţiona o origine italianǎ, fiind şi motivul pentru care Frollo a rǎspuns afirmativ
propunerii compatriotului sǎu de a veni în România (P. Eliade, op. cit., p. 84). Totuşi, nu este foarte clar dacǎ
Frollo a fost chemat la Brǎila de Zermani sau de unchiul lui Arturo Graf.
225
Dimitrie Bodin, Precizǎri privitoare la legǎturile lui Arturo Graf cu românii, extras din “Revista Istoricǎ
Românǎ”, an 1935-1936, nr. V-VI, M.O., Imprimeria Naţionalǎ, Bucureşti, 1936, pp. 5-7; Giuseppe Izzi,

184
plecarea lui Graf la studii, la Napoli, au pǎstrat o lungǎ şi fidelǎ legǎtura prin corespondenţǎ.
Rǎmânându-i profund recunoscǎtor profesorului sǎu, cǎruia continuǎ sǎ îi cearǎ sfaturi
despre învǎţǎturǎ în perioada studiilor, Graf îl caracteriza pe Frollo în una din scrisorile sale
drept un “dizionario universale, un uomo che si logorò la vita e forse anche lo spirito
studiando quante lingue mai sono uscite dalle impazzate mura della torre di Babele. Maestro
226
eccellente (...) fatto per insegnare” . Singurul reproş adus mai târziu în memorii (1904)
profesorului sǎu a fost indulgenţa prea mare faţǎ de elevii sǎi: “gli mancava un po’ l’arte di
farsi obbedire” 227 .
Potrivit principalului sǎu biograf român, C.H. Niculescu, anul 1859 a avut o dublǎ
semnificaţie în biografia lui Frollo: debutul ca profesor în şcolile publice şi debutul literar
din patria de adopţie 228 . Deşi alte surse nu fac referire la debutul lui Frollo în învǎţǎmântul
public românesc încǎ de la acea datǎ, cert este cǎ în 1863, când se puneau bazele şcolii
reale din oraş, Frollo participǎ la concursul organizat la 5 septembrie 1863, pentru postul de
profesor de italianǎ, alǎturi de alţi trei aspiranţi ai acestui post: grecul Harilau Dimopulo,
românul Ioan Dimitriu şi italianul Cristoforo Turassy, proprietar din oraşul Brǎila 229 . Pentru
a-şi face cunoscutǎ dorinţa de a participa la concurs, Frollo trimitea Ministerului
Instrucţiunii Publice, la 18 august 1863, o “cerere spre a fi trecut în lista aspiranţilor la clasa
de limbǎ italianǎ [pe] lângǎ noua şcoalǎ realǎ din oraşul Brǎila”, în care menţiona printre
altele prezenţa “de 7 ani cu toatǎ familia sa în Principate” şi alǎtura 17 documente ce
dovedeau atât naţionalitatea sa, cât mai ales studiile sale din şcolile şi universitǎţile
italiene 230 . Calitǎţile pedagogice deosebite şi seriozitatea pregǎtirii profesionale ale lui
Frollo au fost observate încǎ din timpul acestui concurs, de cǎtre preşedintele comisiei de

Arturo Graf, în Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 58, Roma, 2002, pp. 366-373; C.H. Niculescu,
op.cit., pp. 94-95; Ramiro Ortiz, Arturo Graf. Poetul misterului şi al morţii (II), în “Noua Revistǎ Românǎ”,
vol. XIV, nr. 9, 16 iun. 1913, p. 113.
226
O. Densuşianu, op. cit., pp. 56-57. Corespondenţa din anii 1864-1874 dintre Frollo şi Graf a fost publicatǎ
parţial de Ovid Densuşianu, în revista literarǎ “Vieaţa nouǎ”, pp. 56-64. Scrisorile fǎceau parte din fondul
familiei Frollo, pus parţial la dispoziţie lui Densuşianu de cǎtre unul din fiii lui Frollo, Giovanni Frollo, şi le
cuprinde doar pe cele expediate de Graf lui Frollo.
227
Ibidem, p. 57.
228
C.H. Niculescu, op.cit., pp. 94-95. Deşi Niculescu, menţiona perioada 1859-1867, drept perioada în care
Frollo a predat la gimnaziul real din Brǎila, arhivele Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice
demonstreazǎ, cǎ gimnaziul era fondat de-abia în 1867, când primeşte şi numele de “Carol I”, pânǎ atunci
funcţionând ca şcoalǎ realǎ, cu regim de şcoalǎ comercialǎ, şi aceasta înfiinţatǎ în 1863 şi nu 1859. Cel mai
probabil Niculescu a confundat aceastǎ perioadǎ cu cea dedicatǎ de Frollo educaţiei pedagogice a lui Arturo
Graf.
229
Turassy avea sǎ fie numit profesor de italianǎ în 1878 la nou înfiinţata şcoalǎ comercialǎ din Craiova, prin
neprezentarea la post a lui Luigi Cazzavillan. (ANIC, MCIP, ds. 66/1863, ff. 37, 41, 47; Nicolae Idieru, Istoria
învǎţǎmântului nostru comercial, Partea a II-a Istoricul monografic al şcoalelor comerciale, vol. VIII-IX
Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din Craiova, Tip. G.A. Lǎzǎreanu, Bucureşti, 1909, p. 11.)
230
ANIC, MCIP, ds. 66/1863, ff. 35-35v, 41.

185
evaluare, Ion Strat, care îi sugera într-o scrisoare înaintatǎ ministrului Cultelor şi
Instrucţiunilor publice, Alexandru Odobescu, capacitatea lui Frollo de a fi înaintat într-un
post superior de predare a limbii italiene 231 . I se preconiza aşadar încǎ de la debutul sǎu în
învǎţǎmântul preuniversitar, capacitatea de a urma o carierǎ universitarǎ, la care avea sǎ
ajungǎ de abia în 1878. Primea postul de profesor de italianǎ la şcoala realǎ din Brǎila în
1863, dupǎ ce în timpul concursului “a excelat foarte în cunoştiinţa limbii şi literaturii
italiene şi a dat probǎ cǎ posedǎ cunoştiinţe mai întinse, atestând cǎ a fǎcut studii regulate”,
care îl recomandau a fi înaintat la un gimnaziu superior 232 . Cum în Brǎila, la acea datǎ încǎ
nu se gǎsea un astfel de gimnaziu, Frollo a mai avut de aşteptat promovarea pânǎ în 1867,
când se înfiinţa gimnaziul real “Carol I”. Salariul lui Frollo era stabilit pentru 6.000
lei/an 233 .
Şcoala realǎ s-a deschis de abia în septembrie 1864, nefiind finalizate la timp toate
aspectele privitoare la înfiinţarea unei astfel de instituţii şcolare prevǎzute de autoritatea
superioarǎ şcolarǎ. Cum numǎrul profesorilor nu se ocupase în întregime, se organiza un
nou concurs pentru posturile vacante. La unul dintre concursuri, pentru postul de istorie s-a
prezentat Jeane Frollo, pe care o identificǎm cu Irina Frollo, dar nu obţine postul 234 . Gian
Luigi Frollo nu s-a putut prezenta la cel de-al doilea concurs, permiţându-i-se prezentatea la
un alt concurs. Deşi Niculescu susţinea în studiul biografic dedicat lui Frollo cǎ acesta a
predat şi ore de limba latinǎ şi ştiinţe naturale, în realitatea istoricul şcolii semnaleazǎ alţi
profesori pentru aceste materii 235 . Pânǎ la deschiderea în întregime a şcolii în 1864,
municipalitatea intervine prin profesorul şcolii naţionale publice, Ştefan Sona, pe lângǎ
minister pentru începerea parţialǎ a unor ore de curs, pentru a se evita pierderea unui an
şcolar de cǎtre elevii care terminaserǎ şcoala primarǎ în vara anului 1863. Astfel, Ministerul
aproba începerea şcolii în octombrie 1863, doar cu orele de italianǎ şi greacǎ ţinute de
profesorii numiţi pânǎ atunci prin concurs, iar orele de limba românǎ şi matematicǎ sǎ fie
ţinute, pânǎ la clarificarea situaţiei printr-un alt concurs, de profesorul Sona. Deschiderea
oficialǎ a şcolii comerciale s-a fǎcut pe 6 decembrie 1863, de Sfântul Nicolae, patronul

231
Scrisoarea preşedintelui comisiei de evaluare (…), Ion Strat, cǎtre ministrul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, Al. Odobescu, Bucureşti, 8 septembrie 1863: “cu aceastǎ ocaziune mǎ simt dator a releva şi eu
dimpreuna cu onor. Comisiune talentul în totul emininte şi condiţiunea D. Luigi Frollo care prin cunoştiinţele
profunde de care ni-au dat probǎ ar fi demn a ocupa şi o catedrǎ superioarǎ a limbii italiene”. (R.I. Perianu, op.
cit., anexa 20, pp. 196-197.)
232
ANIC, MCIP, ds. 66/1863, ff. 47, 56, 58.
233
Ibidem, f. 76.
234
Ibidem, ff. 78, 86v.
235
Primirea catedrei de ştiinţe naturale în 1864 apare menţionatǎ şi de Pompiliu Eliade (P. Eliade, op.cit., p.
85), însǎ arhivele şcolii nu au reţinut numele lui Frollo pentru aceaste discipline. (ANIC, MCIP, ds. 66/1863,
ff. 78, 86v.)

186
corǎbierilor din Brǎila. Frollo preda pentru început doar limba italianǎ, pentru un salariu de
6.000 lei anual, dupǎ o programǎ analiticǎ inspiratǎ, la început, de cea realizatǎ de Eforia
şcoalelor în 1859 pentru şcoala realǎ din Ploieşti 236 . Niculescu menţiona cum în timpul
petrecut în aceastǎ şcoalǎ, Frollo îşi impresionase colegii prin “spirit entuziast şi înzestrat de
o rarǎ putere de muncǎ” 237 . Transformarea şcolii reale din Brǎila în Gimnaziul “Regele
Carol I”, la cererea primǎriei din oraş, îi aducea la 29 iulie 1867, în urma unui concurs
pentru postul de limba italianǎ, numirea de profesor definitiv. La fiecare din cele patru clase
ale gimnaziului, Frollo preda câte trei ore de italianǎ pe sǎptǎmânǎ, totalizând 12 ore 238 .
Rǎmânea în aceastǎ funcţie pânǎ în 1869.
Activitatea sa de pedagog a fost permanent dublatǎ de una filolog, lipsa sau
insuficienţa unor materiale didactice indispensabile activitǎţii de profesor, dar mai ales
calitǎţile sale profesionale l-au recomandat pentru realizarea unor lucrǎri dedicate limbii
italiene şi române. Astfel, dupǎ numirea sa ca profesor în 1863, absenţa unei gramatici a
limbii italiene pentru uz şcolar, destinatǎ şcolilor secundare, îl determina începerea
redactǎrii celei dintâi lucrǎri dedicatǎ studiului limbii italiene în România. Prima ediţie o
publica sub titlul Lecţiuni de Limba şi Literatura italianǎ. Cursul I. Elemente de Gramaticǎ.

236
ANIC, MCIP, ds. 66/1863, ff. 54, 73. În 1863, programa analiticǎ era aprobatǎ pentru clasele I şi a II-a, de
Consiliul superior de instrucţie publicǎ, alcǎtuit din Aron Florian, August Treboniu Laurian şi Ion Zalomit,
pentru clasa a III-a începând cu septembrie 1865 şi pentru clasa a IV în anul urmǎtor. Programa analiticǎ
pentru limba italianǎ ce trebuia urmatǎ de Frollo prevedea pentru fiecare clasǎ urmatoarele:
Clasa I
Elemente de gramaticǎ ale limbii italiene, care se vor explica în limba românǎ. Traduceri de fraze simple din
limba italianǎ în cea românǎ şi viceversa.
Clasa a II-a
Elemente de gramatica limbii italiene, mai pe larg. Deprinderi în formele gramaticale italiene alǎturea cu cele
române. Traduceri din limba italianǎ în cea românǎ şi viceversa. Citire şi traduceri orale şi în scris, din
crestomaţia italianǎ.
Clasa a III-a
Gramatica limbii italiene dupǎ un manual scris în limba românǎ. Exerciţii în traduceri din limba românǎ în cea
italianǎ şi viceversa. Citire şi traduceri orale din crestomaţia limbii italiene. Exerciţii în compuneri italiene şi
în vorbire.
Clasa a IV-a
Gramatica limbii italiene în toatǎ întinderea ei. Exerciţii în traduceri mai mari dintr-o limbǎ într-alta. Citire din
autorii italieni cei mai însemnaţi şi mai vârtoşi din cǎrţile scrise asupra comerţului. Compuneri în limba
italianǎ, corespondenţǎ în limba italianǎ. Exerciţii de vorbire. Deprinderi cu formele de comerţ în limba
italianǎ. (ANIC, MCIP, ds. 66/1863, ff. 145v.-146; R.I. Perianu, op. cit., p. 99.).
Aceastǎ programǎ dedicatǎ atât elevilor de şcoalǎ secundarǎ, cât şi de şcoalǎ comercialǎ prevedea pregǎtirea
unor specialişti în citirea, scrierea şi conversaţia în limba italianǎ, nu doar de uz curent, ci şi comercial. Şcoala
comercialǎ din Brǎila urmǎrea prin aceastǎ programǎ pregǎtirea elevilor pentru ridicarea instituţiei la rang de
gimnaziu comercial, pentru obţinerea unor viitori experţi în sectorul mai larg al comerţului, atât de necesari în
oraşul port la Dunǎre, capabili sǎ îşi exercite cu abilitate meseria în operaţiunile de export şi import.
237
C.H. Niculescu, op. cit., p. 96.
238
ANIC, MCIP, ds. 223/1867, ff. 2, 4v., 18, 42-45v.; R.I. Perianu, op. cit., pp. 90-93, 103, 106.

187
Lecturi şi traducţiuni, Tip. “Unirea”, Brǎila, 1868 239 , iar ediţia a II-a cu titlul mai concis
Lecţiuni elementare de gramaticǎ italianǎ, Tip. Librǎriei Socec & Comp., Bucureşti, 1879,
pe care periodic a îmbunǎtǎţit-o şi adus-o la zi, ajungând la a IV-a ediţie, în 1895 240 . Încǎ de
la prima ediţie, lucrarea nu a întârziat sǎ fie semnalatǎ în presa vremii imediat ce a ieşit de
sub tipar 241 . De asemenea, în 1869, Frollo publica studiul Limba românǎ şi dialectele
italiene. Schiţǎ filologicǎ, Tip. Boerescu & Comp., Brǎila, februarie 1869 242 , precum şi
Vocabularŭ italiano-românŭ, franceso-românŭ şi româno-italiano-francesŭ, Partea I.
Vocabularŭ italiano-românŭ, Pesta, 1869 243 . Contribuţia lui Frollo a fost primitǎ cu
entuziasm de filologi, între ei filoromânul Giovenale Vegezzi Ruscalla, care lauda eforturile
de acoperire a acestei lacune din studiul limbilor romanice. Fondurile necesare acestei
lucrǎri de amploare au fost obţinute de primarul oraşului Brǎila, Trandafir Djuvara.
Lucrarea era aşteptatǎ şi în Italia, unde urma sǎ fie distribuitǎ prin Casa Editrice Blasio
Moretti din Torino. Cei mai interesaţi de studierea limbii române sau a originii limbii
italiene pǎreau a fi cei 10 studenţi români ai Universitǎţii din Torino, dar şi cei implicaţi
direct în relaţiile dintre cele douǎ ţǎri prin intermediul comerţului dintre Genova cu Brǎila şi
Galaţi. Articolul dedicat de Ruscalla acestei reuşite, apǎrut în ziarul ştiinţific şi literar din
Torino, Vocea junilor italieni, era preluat în România de publicaţia lui Eugeniu Carada,
Românulu 244 .
În 1869, s-a transferat, prin concurs, la Liceul “Matei Basarab” din Bucureşti, unde
a predat pânǎ în 1878 245 , perioadǎ în care publicǎ lucrarea Limba naţionalǎ şi limbile
strǎine în şcoalele României (1871), studiul filologico-critic O nouǎ încercare de
soluţionare a problemuluĭ ortograficŭ (1875), Consideraţiuni asupra istoriei literaturii
neolatine, în “Columna lui Traian”, 1877 şi Utilitatea studiilor neolatine în România
(1878), studii care pledau pentru necesitatea fondǎrii unei astfel catedre în cadrul

239
Lucrarea era prevǎzutǎ ca o primǎ parte a unui curs complet de limba şi literatura italianǎ. Fusese aprobatǎ
de Ministerul Instrucţiunii Publice, prin adresa nr. 10.934, de la 28 iunie 1868. (Bibliografia româneascǎ
modernǎ, 1831-1918, vol. II D-K, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, 1986, p. 359.)
240
Ibidem.
241
“Românulu”, nr. 42, 21 aug. 1868, p. 713.
242
Studiul se vindea în profitul Societǎţii pentru învǎţǎtura poporului român. (Ibidem.)
243
Titlul integral al volumului era: Vocabularŭ italiano-românŭ, franceso-românŭ şi româno-italiano-
francesŭ. Cu trei tractate (sic!) gramaticale şi cu agǎugerea numenilorŭ proprie celorŭ maĭ principale.
Prelucratŭ de I.L. Frollo, profesorulŭ la Gimnasiulŭ Carolŭ I, în Brǎila, ed. stereotipǎ, Partea I Vocabularŭ
italiano-românŭ/ Vocabulario italiano-romanesco, francese-romanesco e romanesco-italiano-francese. Con
tre trattati grammaticali e con l’aggiunta dei principali nomi propri. Compilato da G.L. Frollo, professore nel
Gimnasio di Carol I, in Braila, ed. steoretipa, Parte Prima Vocabulario italiano-romanesco, Stab. Tipograficŭ
alŭ Societǎţiĭ Deutsch, Pesta, 1869, 672 p.
244
Vezi, “Românulu”, nr. 42, 3 oct. 1868, pp. 852-853.
245
Era numit professor al liceului “Matei Basarab” din Bucureşti, la 8 oct. 1869 prin decretul nr. 11.375.
(ANIC, MCIP, ds. 433/1871, ff. 7v., 22v.)

188
învǎţǎmântului universitar, fapt realizat un an mai târziu prin numirea lui Frollo în fruntea
nou înfiinţatei catedre 246 . Lǎsarea Brǎilei pentru Bucureşti, poate fi motivatǎ nu doar din
raţiuni profesionale, ci şi de sǎnǎtate. Într-o scrisoare a lui Arturo Graf, adresatǎ lui Frollo în
1868, se menţionau proble-
mele pe care clima Brǎilei începuse sǎ i le cauzeze profesorului italian 247 .
Odatǎ cu transferul la Bucureşti, Frollo primea un post de membru în cadrul
Consiliului Permanent al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, calitate pe care a
pǎstrat-o tot restul vieţii şi care i-a adus prezenţa în nenumǎrate comisii de examene ale
elevilor sau concursuri pentru posturi din învǎţǎmântul universitar şi preuniversitar 248 .
Numirea sa într-o funcţie guvernamentalǎ româneascǎ fǎrǎ acordul autoritǎţilor italiene a
intrat însǎ în contradicţie cu legea italianǎ, motiv pentru care consulul general al Italiei la
Bucureşti, baronul Saverio Fava îi elibera lui Frollo la 15 mai 1878 un act de emigrare prin
care îi era ridicatǎ calitatea de cetǎţean italian în puterea art. 11 al Codului Civil Italian 249 .
Prin decretul regal nr. 2.414 din 21 februarie 1878 250 , Frollo primise cetǎţenia românǎ 251 .
Bucureştiul i-a dat şansa lui Frollo de a se implica mai mult în relaţiile culturale
româno-italiene. În 1870, dupǎ o circularǎ primitǎ de la Roma privind necesitatea întocmirii
unei prezentǎri a şcolilor italiene din strǎinǎtate, Fava l-a delegat pe Frollo sǎ se ocupe de
acest aspect, considerându-l un fin şi îndeaproape cunoscǎtor al situaţiei şcolare. La
recomandarea baronului Fava, Frollo publica în limba românǎ opusculul Limba naţionalǎ şi
limbile strǎine în şcolile din România (1871). Discursul persuasiv în favoarea acordǎrii
unei atenţii mai sporite studierii limbii italiene, care fusese subclasatǎ de cea francezǎ, ce
pǎrea cǎ a monopolizat cultura românǎ, a fost bine primit de presǎ şi a atras atenţia unui fost
ministru al Instrucţiunii Publice, Vasile A. Urechia. La solicitarea Guvernului italian
adresatǎ baronului Fava de a trimite publicaţii literare sau filologice care fac referire la
legǎturile româno-italiene, Frollo era consultat pentru indicarea unor astfel de scrieri. Între

246
“M.O.”, nr. 60, 16/28 mart. 1877, p. 1929; Idem, nr. 65, 22 mart./3 apr. 1877, p. 2.089; Idem, nr. 120, 1/13
iun. 1878, p. 3.306; C.H. Niculescu, op. cit., p. 96; Bibliografia româneascǎ modernǎ, vol. II, p. 359; Marin
Popescu-Spineni, Contribuţiuni la istoria învǎţǎmântului superior. Facultatea de Filosofie şi Litere din
Bucureşti de la început pânǎ în prezent, Cultura Naţionalǎ, Bucureşti, 1928, pp. 87-88.
247
“A dire il vero non avrei mai creduto che il clima di Brǎila le potesse tornar nocivo”, afirma Arturo Graf în
scrisoarea adresatǎ lui Gian Luigi Frollo, Napoli, 23 aprilie, 1868 (O. Densuşianu, op. cit., p. 59).
248
În ianuarie 1897, Frollo (limbi romanice) fǎcea parte, alǎturi de Al. Xenopol (istorie), Teohari Antonescu
(arheologie), A. Philipide (filologie românǎ), I. Crǎciunescu (pedagogie şi esteticǎ) etc., din comisia de
examen pentru catedra de istoria limbii şi literaturii române de la Universitatea din Iaşi (“Epoca”, 28 ianuarie
1897, seria a II-a, an III, nr. 362, p. 2).
249
“M.O.”, nr. 40, 19 febr.1878, p. 1.080.
250
B.A.R., A 1830 (f) Frollo, G.L., doc. 2.414.
251
La 20 februarie 1878, dupǎ o şedinţǎ a Adunǎrea deputaţilor acorda în virtutea art. 16 al Codului civil
român naturalizarea de cetǎţean român, cu 60 de voturi contra 8. Preşedinte al Adunǎrii fusese C.A. Rosetti
(“M.O.”, nr. 107, 16/28 mai 1878, p. 2.900; Idem, nr. 118, 30 mai/11 iunie 1878, p. 2.244).

189
acestea au fost alese opusculul din 1871, cât şi articole publicate de Urechia în ziarul pe
care-l conducea, Informaţiunile. Pentru meritele sale în difuzarea şi promovarea culturii
italiene, primea în 1870 o medalie de argint şi un inel cu briliante din partea regelui Vittorio
Emanuele. Fava sugera autoritǎţilor de la Florenţa, în iunie 1871, acordarea unor
recompense pecuniare, care i-ar fi îngǎduit tipǎrirea mai multor studii ce stagnau în
manuscris, printre care dicţionarul italo-româno-francez 252 .
Frollo se alǎtura vieţii cultural-literare din Bucureşti, unde îi cunoaşte sau întreţine
unele prietenii cu personalitǎţile culturale şi politice ale vremii. Când întâlnirile societǎţii
literare Junimea din Iaşi s-au transferat în capitalǎ, unde se gǎseau începând cu 1880 cei mai
mulţi dintre vechii participanţi la seratelor literare ale societǎţii ieşene, Frollo nu a întârziat
sǎ participe ori de câte ori a avut ocazia. Prima oarǎ menţionat, îl întâlnim pe Frollo printre
cei 26 de participanţii la serata literarǎ din 5/17 martie 1882, ţinutǎ acasa la Titu Maiorescu,
alǎturi de Vasile Alecsandri, Prinţul Ştirbey, Bogdan P. Haşdeu, Al. Macedonski, Petru
Carp, Iacob Negruzzi, Th. Rosetti, Zizin Cantacuzino, Ioan Slavici, Mihai Eminrescu ş.a. Îi
reîntâlnea la 24 aprilie/6 mai 1882, alǎturi de Titu Maiorescu, pe Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Prinţul Ştirbey, Petru Carp, şi Bogdan P. Haşdeu, dar şi pe Nicolae Densuşianu şi
alţii, unde s-a disutat, printre altele, despre noua poezie a lui Eminescu, Luceafǎrul. O
sǎptamânǎ mai târziu, la 1/13 mai 1882, Frollo asista la o nouǎ şedinţǎ de sâmbǎtǎ seara a
Junimii în capitala bucureşteanǎ, alǎturi de Eminescu, Haşdeu, Carp, Slavici, Densuşianu,
dar şi de Theodor Rosetti ş.a. Frollo a fost martor al evoluţiei formei pe care avea sǎ o
capete Luceafǎrul lui Eminescu, şi în şedinţa din 29 septembrie/11 octombrie 1882 253 .
Activitatea sa filologicǎ şi cea din cadrul Consiliului Permanent al Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunilor Publice l-au fǎcut remarcat printre savanţii vremii, Bogdan
Petriceicu Haşdeu, Titu Maiorescu şi Alexandru Odobescu. Astfel, dupǎ ce a obţinut
naturalizarea, avea sǎ devinǎ profesor de francezǎ al nou înfiinţatei Catedre de Istoria
Literaturilor Neolatine, mai întâi ca suplinitor, la 2 mai 1878, cu titlu provizoriu numit prin
adresa nr. 9.889 din 7 octombrie 1878, apoi cu titlul definitiv, confirmat prin înaltul decret
regal, nr. 14 din 8 ianuarie 1882 254 . Catedra a purtat acest nume cât timp a fost ocupatǎ de

252
ASDMAE, Arch. Scuole (1868-1888), b. 219, Scrisoarea baronului Fava cǎtre ministrul Afacerilor
Externe, Cav. Emilio Visconti-Venosta, (Bucureşti, 30 aug. 1870); Ibidem, (Bucureşti, 10 iunie 1871).
253
Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, pp. 241, 244-248; Titu Maiorescu,
Însemnǎri zilnice, vol. 2 (1881-1886), Tip. Socec, Bucureşti, [f.a.], pp. 46, 61-62; Mihai Eminescu, Opere,
vol. II, ediţie criticǎ îngrij. de Perpessicius, Fundaţia Regalǎ pentru Literaturǎ şi Artǎ, Bucureşti, 1943, pp.
415-416.
254
“M.O.”, nr. 227, 13/25 ian. 1882, p. 7674.

190
Frollo (1878-1899) 255 . Un merit deosebit în numirea sa l-a avut Haşdeu, care a prezentat
Comisiei universitare de la Iaşi un referat favorabil privind lucrǎrile de specialitate ale
profesorului Frollo 256 . Pentru necesitatea întemeierii catedrei de limbi neolatine, Frollo
militase încǎ din perioada 1869-1871 257 , vǎzându-şi visul împlinit la 7 mai 1878, când a
susţinut cursul de deschidere pentru studierea limbilor neolatine în faţa “a numeroşi auditori
care au aplaudat în mai multe rânduri ştiinţa adâncǎ şi observǎrile drepte ale
profesorului” 258 . Cursul a fost primit cu entuziasm atât de publicul auditor, cât şi de presǎ şi
lumea ştiinţificǎ. În prelegearea ţinutǎ la deschiderea cursului mult aşteptat, Frollo
recunoştea cǎ încercǎrile sale începute încǎ din 1869 pentru înfiinţarea acestei catedre au
fost destul de timpurii, într-o perioadǎ în care demersul sǎu era o noutate absolutǎ nu doar în
România, ci şi în Franţa şi Italia 259 .
În 1895, profesorul Frollo publica a IV-a ediţie a lucrǎrii Lecţiuni elementare de
gramaticǎ, însǎ dupǎ 1878 nu a mai publicat nici un studiu sau lucrare noi, dedicându-se
exclusiv învǎţǎmântului, atât celui preuniversitar, unde era profesor de italianǎ al şcolii
comerciale din Bucureşti şi al liceului “Sf.Sava”, pentru a reveni apoi la “Matei Basarab”,
cât mai ales studenţilor sǎi înscrişi la cursul istoriei literaturii limbilor neolatine, curs pe
care a cǎutat sǎ îl îmbunǎtǎţeascǎ de la an la an 260 . În 1879, Gian Luigi Frollo fusese chemat
sǎ suplineascǎ catedra de italianǎ a Liceului “Sfântul Sava”, iar în 1881 pe cea a Şcolii
Comerciale din Bucureşti, unde era numit definitiv profesor, în 1889 261 . Ioan Bogdan

255
Catedra devenea vacantǎ dupǎ decesul lui Frollo, pânǎ în 1901, când totodatǎ i s-a schimbat numele în
Catedra de Limba şi Literaturǎ Francezǎ, aflatǎ în stare de proiect la Camera Deputaţilor încǎ din timpul vieţii
lui Frollo. Pentru menţinerea ei pânǎ realizarea proiectului, catedra de istorie a literaturilor neolatine primeşte
pentru scurtǎ vreme numele de “filologie romanicǎ”, fiind suplinitǎ de Pompiliu Eliade. Era nevoie ca din
aceastǎ catedrǎ deţinutǎ de Frollo literatura sǎ fie despǎrţitǎ de filologie în catedre distincte [Noua Revistǎ
Românǎ publica în 1900 în rândurile sale discursul ţinut de Pompiliu Eliade la preluarea catedrei ce îi
aparţinuse lui Frollo, din 19/31 mai 1899, de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Odatǎ cu moartea
neaşteptatǎ a profesorului Frollo, Eliade era chemat din Franţa, pentru a suplini catedra pânǎ la finele anului
universitar aflat în plinǎ desfǎşurare, însǎ a rǎmas pâna la finele vieţii (1915) profesor al catedrei transformatǎ
ulterior în “Limba şi literatura francezǎ” (M. Popescu-Spineni, op. cit., pp. 24, 37-38; Constantin Velichi,
Dezvoltarea Universitǎţii din Bucureşti de la înfiinţarea ei şi pânǎ la Primul Rǎzboi Mondial (1864-1918), în
“Studii. Revistǎ de Istorie”, tom 17, nr. 6, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1964, p. 1283; P. Eliade, op. cit.,
pp. 82-83, 91)].
256
C.H. Niculescu, op. cit., pp. 96-99.
257
Vezi studiile G.L. Frollo, Limba românǎ şi dialectele italiene, Brǎila, 1869; Idem, Limba naţionalǎ şi
limbile strǎine în şcolile României, Bucureşti, 1871.
258
Dare de seamǎ, în “Românulu”, nr. 3, 20 mai 1878, p. XXIII.
259
În Franţa se înfiinţa o astfel de catedra de abia dupǎ încheierea rǎzboiului franco-prusac (1870-1871), iar în
Italia în 1875, vizionarismul şi eforturile lui Frollo alǎturând România în 1878 studiului filologiei şi istoriei
limbilor neolatine (G.L. Frollo, Utilitatea studiilor neolatine în românia. Prelegere ţinutǎ la Facultatea de
Litere din Bucureşti, duminicǎ, 7 mai 1878, spre inaugurarea cursului de “Istoria Literaturilor Neolatine”,
Bucureşti, 1878, pp. 1-2).
260
P. Eliade, op. cit., p. 91; C.H. Niculescu, op. cit., p. 99.
261
“Anuarul SOCEC. România şi capitala Bucureşti” [în cont. “Anuarul SOCEC”], an 2, 1911, pp. 115, 123;
C.H. Niculescu, op. cit., pp. 95-98.

191
afirma într-un articol din “Convorbiri Literare” cǎ profesorul Frollo “se identificase de mult
cu a doua sa patrie şi, înǎlţat pe catedra Universitǎţii din Bucureşti, profesa de la început
elevilor un adevǎrat sentiment de iubire pentru trecutul nostru, un înflǎcǎrat devotament
pentru studiul acestui trecut şi o mare încredere în viitorul poporului român” 262 .
O boalǎ de ochi, agravatǎ dupǎ 1883, l-a împiedicat sǎ îşi continue activitatea
filologicǎ în bune condiţii, fiind un alt motiv pentru care încǎ de la finele anului 1878 nu a
mai publicat lucrǎri de specialitate. Principalul sǎu biograf, C.H. Niculescu aprecia cǎ boala
a contribuit l-a apariţia unei crize religioase care l-a traversat spre sfârşitul vieţii; pe lângǎ
scrierile religioase, profesorul Frollo fiind şi primul organizator al unui pelerinaj românesc
la Lourdes, în august 1885 263 .
Mai puţin cunoscute au fost cercetǎrile istorice întreprinse de profesorul Frollo, în
1883, în Arhivele Statului şi în Biblioteca Marciana din Veneţia, când i-a fost încredinţatǎ
din partea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunilor Publice misiunea oficialǎ de a cerceta
documentele privitoare la istoria românilor. Raportul profesorului Frollo a fost publicat în
“Analele Academiei Române” şi reprodus mai târziu în “Convorbiri Literare” sub titlul O
exploraţie la Arhiva de stat şi Biblioteca Naţionalǎ din Veneţia. Documentele au fost
publicate în colecţia Hurmuzaki 264 .
Gian Luigi Frollo se stingea din viaţǎ la 19 aprilie 1899 şi odatǎ cu el Universitatea
Bucureşti pierdea “unul dintre acei modeşti pioneri ai ştiinţei […]. Activitatea şi-a
consacrat-o întreagǎ şcolii şi ştiinţei; în amândouǎ, el n-a trecut fǎrǎ sǎ lase urme” 265 . Un
panegeric deosebit era expus în faţa studenţilor, ce îl avuserǎ ca profesor în ultimii sǎi ani de
viaţǎ, de cǎtre Pompiliu Eliade, succesorul lui Frollo la catedra ce urma sǎ fie reorganizatǎ.
Deşi nu îi fusese elev, îl cunoştea pe Frollo din copilǎrie ca vecin şi avusese şansa de a-l
avea prezent în comisia care îl trimisese la învǎţǎturǎ în Franţa 266 . Cu toate cǎ în tinereţe nu

262
Ioan Bogdan, G.L. Frollo (notǎ biograficǎ), în “Convorbiri literare”, vol. XXXIV, fasc. 1, 15 ian. 1900, p. 68.
263
Vezi studiul dedicat contribuţiei lui Gian Luigi Frollo în realizarea primului pelerinaj românesc la Lourdes,
Dǎnuţ Doboş, Profesorul Gian Luigi Frollo (1832-1899). Un apologet al Bisericii Catolice din România, în
“Pro Memoria”, nr. 4/2005, pp. 179-195.
264
Bruto Amante, La Romania illustrata. Ricordi di viaggio, Bruto Amante Editore, Roma, 1888, p. 101;
C.H. Niculescu, op. cit., pp. 99-100; Dan Simionescu, Publicarea izvoarelor istorice naţionale în preocupǎrile
Academiei Române, în “Studii. Revistǎ de istorie”, tom. 19, nr. 6/1966, p. 1123; Dumitru Cârstocea, Un dascǎl
uitat: Gian Luigi Frollo, în “România literarǎ”, nr. 19, 12-18 mai 1999, [origine:
http://www.romlit.ro/un_dascl_uitat_gian_luigi_frollo]; D. Doboş, Profesorul Gian Luigi Frollo, pp. 183-184.
În privinţa documentelor culese de Frollo din arhiva de la Veneţia, vezi Gian Luigi Frollo, O exploraţie la
Arhiva de Stat şi la Biblioteca Naţionalǎ din Veneţia, în “Convorbiri literare”, an XVII, 1 apr. 1883-1 mart.
1884, Iaşi, 1884, pp. 405-415; N. Iorga, Despre adunarea şi tipǎrirea izvoarelor relative la istoria românilor.
Rolul şi misiunea Academiei Române, în Prinos lui D. A. Sturdza la împlinirea celor şaptezeci de ani,
Bucureşti, 1903, pp. 114-115.
265
I. Bogdan, op. cit., p. 79.
266
P. Eliade, op. cit., p. 82-92.

192
îşi propusese sǎ devinǎ un filolog, decizia pe care Frollo a luat-o de abia dupǎ sosirea la
Brǎila nu l-a împiedicat sǎ se dedice cu foarte multǎ seriozitate studiilor erudite necesare
unui specialist. Astfel, între 1859-1869 învǎţa singur spaniola, ajunsese sǎ realizeze un
vocabular italian-român menit sǎ îi înveţe pe români italianǎ, dar şi sǎ ofere primele noţiuni
de limbǎ românǎ italienilor, militase pentru fondarea unei catedre dedicate studiilor limbilor
neolatine şi reuşise sǎ obţinǎ realizarea acestui fapt, dedicându-se în ultimii 20 de ani din
viaţǎ elevilor şi mai ales studenţilor sǎi.
Din familia Frollo s-au mai remarcat cei doi fii, Hildebrand şi Iosif Frollo şi Mia
(Maria) Frollo, soţia celui din urmǎ asupra cǎrora vom reveni în capitolul urmǎtor 267 .

II.1.d.2.d. Studiu de caz. Statutul limbii italiene în şcolile publice şi particulare

din Brǎila (1839-1881) 268 . Cunoaşterea limbii italiene printre învǎţaţii societǎţii româneşti
era anterioarǎ secolului al XIX-lea, fie cǎ acest fapt a fost motivat de prezenţa grecilor, care
aveau strânse legǎturi cu italienii, sau de simpatia fireascǎ datǎ de asemǎnarea dintre cele
douǎ limbi şi popoare 269 . Limba italianǎ, alǎturi de francezǎ, germanǎ, latinǎ şi greacǎ, a
fost studiatǎ încǎ din primele decenii ale secolului al XIX-lea, atât în şcolile particulare, cât
şi în cele de stat, obicei continuat pânǎ la instalarea comunismului în România şi reluat dupǎ
1989. Italiana nu a fost predatǎ numai de nativi, ci şi de greci, francezi, fiind una dintre cele
trei limbi moderne, alǎturi de francezǎ şi germanǎ, cele mai studiate în şcolile din România.
Numeroase publicaţii ale vremii privind statistici sau istorii ale şcolilor româneşti, dovedesc
acest lucru. De altfel, mǎrturii ale cǎlǎtorilor strǎini din secolul al XIX-lea întǎrǎsc aceastǎ
afirmaţie. Prieur de Sombreuil, cǎlǎtor în Valahia la mijlocul secolului menţionat, afirma
despre valahi cǎ “cei care aparţin claselor înalte au o predilecţie pentru limba italianǎ. Unii
dintre ei îşi trimit copiii sǎ studieze la Padova, dar cei mai mulţi se mulţumesc cu liceul din
Bucureşti, unde dobândesc cunoştiinţe despre religia lor (...) şi despre limba italianǎ” 270 , în

267
Vezi, Cap. III, pp. 351-353.
268
În acest studiu de caz, ne-am oprit asupra şcolilor din Brǎila pentru a marca debutul învǎţǎmântului italian
în Ţǎrile Române: în decembrie 1839, apare prima menţiune oficialǎ a introducerii limbii italiene ca materie
de studiu într-o şcoalǎ naţionalǎ româneascǎ, graţie intervenţiei profesorului Ioan Penescu. Studiul se opreşte
în 1881, când era înfiinţatǎ prima şcoalǎ guvernamentalǎ italianǎ din Brǎila. Mai mult, gimnaziul din Brǎila,
fondat în 1867, era unul dintre cele douǎ din ţarǎ unde limba italianǎ a figurat de la început ca materie
obligatorie în programa de studiu a elevilor începând cu clasa a clasa a III-a.
269
Gian Luigi Frollo, Limba naţionalǎ şi limbile strǎine în şcolile României. Observaţii şi propuneri,
Tipografia Laboratorilor Români, Bucureşti, 1871, p. 12.
270
Fragmentul redat în Cǎlǎtori strǎini despre Ţǎrile Române în secolul al XIX-lea, serie nouǎ, vol. V (1847-
1851), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 119, a fost preluat şi tradus din Prier de Sombreuil, Les
jeunes voyageurs en Turcia, ou détails intéressants sur les productions naturelles et industrielles, les
monuments, les curiosités, les mœurs et usages des habitans de cette contrées, Librairie des Bons Livres,

193
vreme ce Paul Körnbach, oprindu-se în studiul sǎu şi asupra şcolilor publice, menţiona
prevederea studierii limbii italiene propusǎ în programa şcolarǎ a Epitropiei Învǎţǎmântului
Public şcolilor secundare, dar şi cǎ în societatea moldoveneascǎ poliglotǎ a vremii italiana
era a cincea limbǎ vorbitǎ dupǎ neogreacǎ, francezǎ, germanǎ şi rusǎ 271 .
Scopul studierii limbilor strǎine în şcolile româneşti avea un dublu rol educativ. Aşa
cum demonstra în 1835 profesorul Ion Penescu din Brǎila Eforiei Şcoalelor, limba românǎ
era vorbitǎ în Principat doar de români, deşi în teritoriul valah numǎrul strǎinilor cu o
rezidenţǎ temporarǎ îndelungatǎ sau una permanentǎ era foarte însemnat, aceştia preferau sǎ
îşi deschidǎ şcoli private în limba proprie, refuzând sǎ îşi trimitǎ copiii la şcolile publice
româneşti. Preocupat de contracararea acestui fenomen, Penescu solicita Eforiei autorizaţia
pentru deschiderea unui pension cu predare în limbile francezǎ, greacǎ şi românǎ, pentru a-i
atrage în felul acesta pe strǎini sǎ înveţe şi limba românǎ. Însǎ, pensionul autorizat pentru
predarea în limba greacǎ şi românǎ a funcţionat un timp foarte scurt. Întrucât s-a constatat
cǎ profesorul Penescu nu cunoştea limba greacǎ i s-a permis funcţionarea pensionului numai
în limba românǎ. Totuşi, demersul lui Penescu a dat roade mai târziu, pensioanele
particulare primind instrucţiuni de funcţionare, iar şcolilor de stat fiindu-le adǎugate orele
de limbi strǎine, care au determinat o migraţie a elevilor de la şcolile particulare spre cele
publice, unde, în 1842, se înregistra un numǎr de 102 elevi care urmau cursurile de limbi
strǎine 272 .
Studiul limbii italiene, introdus în decembrie 1839 273 în şcoala normalǎ din Brǎila, i
s-a datorat de asemenea profesorului Penescu, director al şcolii, ca o continuare a mǎsurii pe
care o îniţiase în 1835, de adaptare a învǎţǎmântului local la cerinţele populaţiei locale.
Aceastǎ mǎsurǎ pare sǎ marcheze debutul învǎţǎmântului de limbǎ italianǎ într-o şcoalǎ
naţionalǎ de nivel inferior 274 . Într-un un oraş dedicat comerţului, probabilitatea ca cei mai

Paris, 1851, pp. 18-27. Deşi nu se cunoaşte cu certitudine data cǎlǎtoriei, cel mai probabil se realizase înainte
de 1848.
271
Paul Körnbach în Cǎlǎtori strǎini, vol. V, pp. 554, 560.
272
R.I. Perianu, op. cit., pp. 109-112.
273
Istoricul Radu I. Perianu a dedicat un spaţiu generos în Istoria şcoalelor din oraşul Brǎila (1832-1864),
istoriei studiului limbii italiene în oraş, motiv pentru care vom încerca sǎ vedem în ce mǎsurǎ a evoluat în
aceastǎ perioadǎ importanţa cunoaşterii acestei limbi pentru buna desfǎşurare a activitǎţii comerciale.
274
Introducerea limbii italiene în învǎţǎmântul românesc s-a realizat mai întâi în Academia domneascǎ din
Bucureşti, încǎ din secolul al XVIII-lea. Academia era un institut de învǎţǎmânt superior şi culturǎ, înfiinţat în
1689. Astfel, dupǎ introducerea reformelor domnitorul Alexandru Ipsilanti, din 1776, în Academia Domneascǎ
de la Sf. Sava din Bucureşti, învǎţǎmântul a fost organizat pe V cicluri, din cel de-al III-lea fiind prevǎzutǎ
studierea limbilor italianǎ şi francezǎ. În plus, se preciza cǎ profesorii de matematicǎ care nu stǎpânesc limba
greacǎ puteau preda în limba latinǎ, francezǎ sau italianǎ. Deşi studierea limbii italiene, ca şi a celei franceze,
era amintitǎ pentru prima oarǎ în hrisovul lui Ipsilanti din 1776, istoricul Ariadna Camariano-Cioran considerǎ
începutul învǎţǎrii acestei limbi de datǎ anterioarǎ, altfel nu s-ar fi explicat predarea unei materii ca
matematica în italianǎ sau francezǎ. Acelaşi hrisov stabilea ca profesorii de italianǎ, francezǎ sau latinǎ sǎ

194
mulţi copii sǎ se dedice meseriei negoţului era foarte ridicatǎ, drept “pentru care este nevoie
sǎ cunoascǎ şi alte limbi”, fiind aleasǎ limba italianǎ datoritǎ faptului cǎ era la Brǎila “cea
mai vârtos comercialǎ”, servind ca mijloc de comunicare în schimburile economice realizate
atât la Brǎila, cât şi la Galaţi 275 . Cel dintâi profesor angajat sǎ predea limba italianǎ a fost
Zarovici, la cursul cǎruia s-au înscris din primul an 12 şcolari, contra unei taxe de 12
lei/lunǎ.
Nevoia cunoaşterii limbii italiene era legatǎ de necesitatea dezvoltǎrii învǎţǎ-
mântului public al oraşului port-dunǎrean, motiv pentru care s-a acordat o atenţie deosebitǎ
predǎrii acestei discipline în şcoala publicǎ din Brǎila pânǎ în 1848 şi a fost reluatǎ în 1863,
odatǎ cu angajarea profesorului italian Gian Luigi Frollo. În acest scop, la 1840, cu ocazia
construirii unui nou local pentru şcoala naţionalǎ publicǎ, dedicat claselor primare,
profesorul Penescu dispunea ca din cele trei camere sǎ fie destinate “una pentru limba
italianǎ şi una pentru limba greacǎ” 276 . Materialele didactice au fost comandate de
profesorul Zarovici din Trieste, care întrerupe în februarie 1840 studiul limbii italiene pânǎ
la sosirea cǎrţilor. Temându-se cǎ aceastǎ mǎsurǎ ar fi putut atrage suspendarea definitivǎ a
cursului de italianǎ, Comitetul mercantil al oraşului Brǎila cerea Eforiei sǎ îi accepte
implicarea financiarǎ pentru susţinerea învǎţǎturii publice. Totuşi, Deputaţiunea din Brǎila,
lǎsa în continuare cheltuialǎ privitoare la cursuri pe seamǎ pǎrinţilor, instituţia
administrativǎ publicǎ luându-şi doar sarcina printr-un comitet privat de a supraveghea
modul în care avea sǎ decurgǎ desfǎşurarea învǎţǎturii limbilor strǎine prin inspecţia
cursurilor şi de realizare a bugetului anual. Cursurile erau aprobate de Eforie, care
recomanda şi manualele, iar de moralul elevilor în afara şcolii trebuia sǎ se ocupe directorul
şcolii 277 .
Astfel, în 1842, în şcoala normalǎ româneascǎ din Brǎila, alǎturi de cele trei clase de
românǎ cu 182 şcolari, şi câte douǎ de greacǎ (62 şcolari), elinǎ (13 şcolari) şi slavonǎ (16
şcolari), exista o clasǎ de italianǎ cu 11 elevi, cǎrora le preda acelaşi profesor de la clasele
de slavonǎ, Vasile Milinovici, pentru o leafǎ de 120 galbeni/an. Situaţia limbilor strǎine din
aceastǎ şcoalǎ se pǎstra şi în anul urmǎtor, aşa cum constata inspectorul Jianu din Buzǎu,
într-o vizitǎ din mai 1843: dintre cei patru profesori ai şcolii, în frunte cu Ion Penescu, care

predea şi istoria fie în limba greacǎ, fie în limba strǎinǎ pe care o predau. (V.A. Urechia, op. cit., vol. 1,
Imprimeria Statului, Bucureşti, 1892, pp. 38-39; vol. 4, Bucureşti, 1901, pp. 56-57, 67-68; Ariadna
Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, pp. 39-41,
177, 189; N. Iorga, Istoria învǎţǎmântului românesc, p. 52).
275
R.I. Perianu, op. cit., pp. 69-70; G.L. Frollo, Limba naţionalǎ şi limbile strǎine, p.14.
276
Ibidem, pp. 69-70.
277
Ibidem, p. 71.

195
contribuise de la sosirea sa în decembrie 1832 la dezvoltarea micului local de învǎţǎmânt,
profesorul de slavonǎ preda şi limba italianǎ, aşa cum cel de elinǎ preda şi limba francezǎ.
Se constatau eforturile depuse pentru îmbunǎtǎţirea învǎţǎturii în ultimii ani prin
organizarea claselor şi bunele rezultate ale elevilor. În 1845, şcolii normale cǎreia i se
spunea de acum şcoala centralǎ 278 din Brǎila, avea un numǎr de 191 de şcolari, dintre care
14 erau repartizaţi la clasa de italianǎ şi slavonǎ, semn cǎ cele douǎ limbi se studiau în
continuare împreunǎ.
Un an mai târziu, numǎrul elevilor creştea la 237 de elevi, repartizaţi în 11 clase,
cǎrora li se adǎugaserǎ o a doua clasǎ de italianǎ. Închisǎ în timpul revoluţiei din 1848,
şcoala centralǎ îşi relua cursurile de abia în iunie 1850, dupǎ prezentarea unei jalbe de cǎtre
profesorii Gheorghe Iconomu şi Vasile Milinovici domnitorului Barbu Ştirbei cu ocazia
trecerii prin Brǎila, dupǎ întoarcerea de la Constantinopol. În ianuarie 1851, postul pentru
limba italianǎ era scos la concurs, unde cǎpitanul Zarovici, fost profesor de italianǎ, cerea sǎ
fie socotit printre candidaţi, cunoscând de asemenea limbile francezǎ, rusǎ şi sirianǎ şi
înţelegând greaca. Cert este cǎ pânǎ la numirea oficialǎ în funcţie a unor profesori de limbi
strǎine, Deputaţiunea mercantilǎ şi Comitetul de inspecţie au hotǎrât angajarea unor
profesori particulari. La 19 ianuarie 1851, era numit pentru un salariu de 3.780 lei, Vasile
Milinovici pentru limba italianǎ şi slavǎ. Însǎ starea şcolii s-a înrǎutǎţit în urmǎtoarea
perioadǎ din lipsa profesorilor şi fondurilor, fiind implicit afectat studiul limbilor strǎine. În
nenumǎrate rânduri, Comitetul de inspecţie a încercat sǎ intervinǎ pe lângǎ Eforie pentru
grǎbirea reluǎrii cursurilor de italianǎ şi greacǎ, în intervalul 1855-1862.
Preocuparea pentru redresarea situaţiei şcolii publice era datǎ mai ales de atenţia pe
care strǎinii din oraş, printre ei şi italienii, o dǎdeau în acea vreme studiului limbilor strǎine
din învǎţǎmântul public, fǎrǎ de care viaţa comercialǎ a oraşului nu putea avea un curs
normal. În 1862, se cerea cu şi mai multǎ insisitenţǎ reluarea orelor de italianǎ şi greacǎ,
insistându-se asupra faptului cǎ oraşul Ploieşti care deşi nu era port, beneficia de aceste
cursuri şi chiar de o şcoalǎ comercialǎ din 1859 279 . Aceastǎ problemǎ a fost rezolvatǎ
începând cu 1863, odatǎ cu deschiderea primelor cursuri de limbi strǎine ale nou înfiinţatei
şcoli reale având şi clase comerciale atât de necesare oraşului. Pânǎ atunci, limba italianǎ
putea fi studiatǎ în şcolile particulare, programa şcolarǎ din 1861 a institutului grecesc din
Brǎila condus de I.C. Cambury trimisǎ Ministerului Instrucţiunii Publice fiind una dintre

278
Şcoala naţionalǎ publicǎ din Brǎila devenea din iunie 1838 şcoala normalǎ, iar din 1842 apare prima
menţiune a lui Penescu în care era numitǎ “şcoala centralǎ”. (R.I. Perianu, op. cit., pp. 26, 65.)
279
R.I. Perianu, op. cit., pp. 26-28, 31-35, 71, 73-75; V.A. Urechia, op. cit., vol. 2, Bucureşti, 1892, p. 230.

196
dovezi, unde limbile strǎine studiate erau româna, franceza şi italiana, greaca fiind
consideratǎ limba materna a şcolii 280 . Cei înstǎriţi studiau limba italianǎ în particular.
Listele prea rǎzleţe ale elevilor care s-au mai pǎstrat în fondul Ministerului
Instrucţiunii Publice din Arhivele Naţionale din Bucureşti, realizate între 1833-1862, ne
împiedicǎ sǎ identificǎm atât evoluţia etnicǎ a elevilor din şcoala publicǎ din Brǎila, precum
şi numǎrul real al elevilor italieni care au învǎţat în clasele de italianǎ. Atrage însǎ atenţia cǎ
pentru metoda de învǎţare a scrierii, la jumǎtatea secolului al XIX-lea, se folosea pentru
toate materiile, inclusiv limba italianǎ, atât metoda scrierii pe nisip, dupǎ metoda folositǎ de
Lancaster la finele secolului al XVIII-lea, cât şi cea a scrierii cu cretǎ, unde elevii realizau
mai repede progrese 281 . În ceea ce priveşte, volumele dedicate studierii limbii şi culturii
italiene din biblioteca şcolii publice centrale brǎilene menţionǎm: Francesca della Rimini,
tragedie de Ulivo Buchi, tradusǎ de Simion Marcovici, 1840, ed. II 1848; L’itinerario
d’Italia sau Geografia italianǎ; Istoria românǎ în italieneşte; Poezii italiene, vol. VII,
Dicţionarul greco-italian-francez; Napoleon III şi Italia 282 .
Necesitatea studierii limbii italiene în Brǎila într-o şcoalǎ româneascǎ, alǎturi de
limbile greacǎ şi francezǎ vine sǎ confirme importanţa pe care prezenţa italienilor o
manifesta în viaţa economicǎ a oraşului, în special în sectorul comercial. Astfel, la 13
decembrie 1862, consiliul municipal al oraşului plecând de la constatarea cǎ în Brǎila “se
simte foarte mult” nevoia “ca pe lângǎ clasele ce sunt în şcoala publicǎ de aci sǎ se mai
înfiinţeze încǎ douǎ clase reale, în care sǎ fie şi limba greacǎ, italianǎ şi francezǎ”, pentru ca
şi copiii “familiilor fǎrǎ mijloace de a-i pune în şcoale private, sǎ poatǎ dobândi o instrucţie
cu care sǎ se serve în lucrǎrile comerciale”, lua hotǎrârea de a cere aprobarea ministerului
pentru înfiinţarea acestei clase, iar plata profesorilor de greacǎ, francezǎ şi italianǎ sǎ fie
realizatǎ din fondurile Deputǎţiunei Mercuriale brǎilene 283 . Dupǎ aprobarea din partea
ministrului şi ţinerea concursului pentru numirea profesorilor în noile posturi, şcoala începe
sǎ funcţioneze la 20 octombrie 1863. Din comisia examinatoare a fǎcut parte profesorul
italian Orazio Spinazzola, profesor la Academia Mihǎileanǎ din Iaşi şi mai târziu al Liceului
“Sf. Sava” din Bucureşti, care era plǎcut surprins de calitǎţile pedagogice şi pregǎtirea

280
ANIC, MCIP, ds. 66/1863, f. 4.
281
R.I. Perianu, op. cit., pp. 40-47.
282
Ibidem, pp. 53-56.
283
Dintre membrii Deputǎţiei Mercuriale, care se desfiinţeazǎ la 31 decembrie 1863, fǎcea partea pânǎ la acea
datǎ italianul Nicoletto Armelino, sudit austriac, domiciliat în Brǎila. La 25 septembrie 1865, Primǎria localǎ
intenta proces lui Armelino şi altor foşti membrii ai Deputǎţiei, pentru nerestituirea bunurilor (acte, finaţe),
care aparţinuse acelei comisii de comercianţi. (SJAN Brǎila, Fond Tribunalul Brǎila (1861-1880), ds.
180/1866, ff. 1, 48.)

197
conaţionalului sǎu, Gian Luigi Frollo 284 . Aceastǎ şcoalǎ realǎ, pe lângǎ care se aprobase la
15 octombrie 1864 ridicarea unui internat, a fost transformatǎ în iulie 1867 în gimnaziu 285 .
Numǎrul elevilor brǎileni care studiau printre altele şi limba italianǎ sporea de la an
la an în urma intervenţiei profesorului Penescu: 200 elevi în 1843, 228 în 1844, 256 în 1845.
Constant în aceastǎ perioadǎ printre aceste şcoli s-a încadrat pensionul de bǎieţi al
italianului Tulie. În 1846, italiana era studiatǎ la Brǎila, în şcoala grecului Ioan Camburi
alǎturi de greacǎ şi francezǎ, în şcoala grecului Atanasie Bargu, fiind singura limbǎ strǎinǎ
studiatǎ, greaca fiind consideratǎ în acest caz limba maternǎ, şi în continuare la pensionul
lui Tulie. Doar în aceastǎ ultimǎ şcoala menţionatǎ era studiatǎ limba românǎ, însǎ se
constatǎ o preferinţǎ a şcolilor greceşti pentru studierea limbii italiene. Alte şcoli, deschise
în 1847, se alǎturau celor unde se preda italiana: pensionul de fete al Caterinei Soray,
pensionul de bǎieţi al lui Cervatti şi Colocotidis. Numǎrul şcolilor cu predare în limba
italianǎ este incert pentru urmǎtorul an. Dintr-o listǎ de şase şcoli particulare din Brǎila, din
ianuarie 1848, realizatǎ de Comitetul de inspecţie din oraşul dunǎrean, putem observa cum
limba italianǎ era studiatǎ în mod cert în jumǎtate dintre acestea 286 : la pensionul de bǎieţi al
lui Tulie, unde profesorul Beauchamps preda limba italianǎ şi istoria sfântǎ; la pensionul de
fete, Ecaterina Core (Corey) 287 , unde orele de limbǎ italianǎ şi românǎ erau ţinute de
profesorul C. Lupoff şi pensionul de bǎieţi al lui Nicolae Ştefan 288 , de naţionalitate bulgarǎ,
care îl avea ca profesor de limba italianǎ şi matematicǎ pe grecul în vârstǎ de 30 ani, Ion
Caravia, nǎscut în Italia 289 .
Învǎţǎmântul particular se dezvoltase şi numǎrul şcolilor creştea de la an la an. Deşi
dupǎ izbucnirea Rǎzboiului din Crimeea unele şcoli sau institute îşi închid porţile, un grup
considerabil îşi desfǎşura în continuare activitatea şcolarǎ: trei pensioane de bǎieţi (al lui
Tulie, Camburi şi Stravidis), nouǎ şcoli particulare de bǎieţi şi douǎ şcoli de fete. Survenind
creşterea numǎrului de institute private, controlul Eforiei asupra lor se diminua,

284
ANIC, MCIP, ds. 66/1863, f. 12.
285
R.I. Perianu, op. cit., pp. 77-93, 190-191; Constantin C. Giurescu, Istoria oraşului Brǎila. Din cele mai
vechi timpuri pânǎ astǎzi, Ed. Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1968, pp. 176-179, 203-204.
286
Lista realizatǎ de Inspectoratul din Brǎila, la 1848, oferea informaţii privind limbile strǎine studiate doar
din trei din cele şase şcoli particulare inventariate, dar foarte posibil ca limba italianǎ sǎ fi fost studiatǎ şi în
celelalte trei institute, dacǎ ne gândim cǎ la 1843 în toate cele nouǎ şcoli particulare din Brǎila italiana era
studiatǎ alǎturi de germanǎ, greaca apla, elina şi franceza. Numǎrul crescut de şcoli particulare din acel an
(1843), se datora alǎturǎrii celor şapte clase destinate studierii limbilor strǎine în şcoala naţionalǎ publicǎ unui
numǎr de doar douǎ pensioane private. (R.I. Perianu, op. cit., pp. 113-114.)
287
Dintr-o listǎ a elevelor înscrise la acest pension, le citǎm pe internistele Elisa Rosa, Ester Rosa şi Iulia
Danelli, posibil de naţionalitate italianǎ. (Ibidem, p. 117)
288
Elevii înscrişi la acest pension erau fie greci, fie bulgari (Ibidem, pp. 118-119). De menţionat cǎ la acea
vreme, comunitatea greacǎ şi cea bulgarǎ erau printre cele mai puternice şi mai numeroase din Brǎila.
289
Ibidem., pp. 114-120.

198
constatându-se în urma unui control din 12 decembrie 1855, cǎ limba românǎ devenise tot
mai mult facultativǎ, reforma lui Penescu fiind treptat datǎ uitǎrii, rǎmânea doar câştigul
studierii limbilor strǎine alǎturi de cea maternǎ a fiecarei colonii (greacǎ, bulgarǎ sau
evreiascǎ). În urma unei noi inspecţii, la 16 noiembrie 1847, revizorul şcolar A. Pretorian
constata unele nereguli: în pensionul de bǎieţi al lui Tulie se renunţase între timp la
programa impusǎ de Eforia Şcoalelor, inclusiv la studiul limbii române. Deşi neregulile se
menţin, şcoala lui Tulie era menţionatǎ în continuare pânǎ în 1861. În schimb, pensionul de
fete, Francesca Arsenti era gǎsit în ordine şi progres. Situaţia şcolilor particulare din iunie
1858 din Brǎila, afişa o continuare a predǎrii limbii italiene în pensionul de bǎieţi al lui
Stravidis, unde cei 121 de elevi, repartizaţi în 4 clase succesive, îl aveau ca profesor de
italianǎ pe C. Rodoteanu, dar şi o renunţare la acest curs în pensionul de bǎieţi al grecului
Camburi. În 1863, numǎrul şcolilor particulare îl depǎşise pe cel de şcoli naţionale publice,
limba românǎ se studia doar în câteva dintre ele, în regim de limbǎ strǎinǎ facultativǎ, iar
despre limba italianǎ nu mai avem menţiuni deosebite de grupul celorlalte limbi strǎine.
Decisǎ sǎ ia mǎsuri, Eforia Şcoalelor îi chema pe toţi directorii şcolilor particulare la
Bucureşti, în vacanţa Paştilor, dar niciunul nu s-a prezentat 290 .
Între 1863-1869, de predarea limbii italiene s-a ocupat cu mare devotament şi
iscusinţǎ, profesorul italian Gian Luigi Frollo, la şcoala realǎ cu statut comercial din Brǎila,
fondatǎ în 1863 şi ridicatǎ la statut de gimnaziu real în 1867. Dupǎ transferul lui Frollo la
Bucureşti, limba italianǎ a fost predatǎ de Vincenzio Trinca, numit suplinitor la 29
noiembrie 1869, iar din 1871 numit profesor al catedrei dupǎ susţinerea examenelor,
nemaiavând nici un contracandidat 291 . Alţi profesori care s-au mai succedat în predarea
limbii italienii au fost Emil Ganazzini, Brutto Bellafonte, Maria-Anna Falli, Carlo Carli,
Mario Frosti şi Auditore Concetta 292 . Situaţia în oraş s-a schimbat însǎ dupǎ plecarea
merituosului profesor, iar pǎrinţii care nu mai erau mulţumiţi de serviciile şcolilor publice,
dar nici de cele ale pensioanelor private, şi-au îndreptat uneori atenţia spre şcoli catolice din
afara Brǎilei, trimiţându-şi copiii uneori la Bucureşti, unde dupǎ 1872 era fondat un liceu
catolic de episcopul romano-catolic din România, Ignazio Felice Paoli 293 . Prima şcoalǎ

290
Ibidem, pp. 120-126.
291
ANIC, MCIP, ds. 193/1869, ff. 23-25; 186/1871, ff. 5v.-138.
292
Maria Elena Teodorescu, Comunitatea italianǎ din Brǎila I, în “Florile Dunǎrii”, serie nouǎ, an I, nr. 4,
2002, p. 58.
293
O situaţie asemǎnǎtoare se petrecea în familia unchiului lui Arturo Graf, dupǎ cum menţiona poetul într-o
scurtǎ scrisoare adresatǎ lui Gian Luigi Frollo, din Brǎila, la 12 februarie 1872, cǎruia îi cerea sfatul pentru
rezolvarea problemei privind educaţia fiului rudei sale. (O. Densuşianu, op. cit., p. 63.)

199
italianǎ destinatǎ copiilor din comunitatea italianǎ din oraş, dar şi celor care doreau sǎ se
dedice studiului limbii şi culturii italiene, era fondatǎ în oraş în 1881.

II.1.d.2.e. Statutul limbii italiene în şcolile publice şi particulare din alte oraşe
româneşti. Predarea limbii italiene în cadrul şcolilor din Brǎila nu a fost un caz singular în
epocǎ, aceastǎ materie de studiu regǎsindu-se în programa şcolarǎ a mai multor şcoli
gimnaziale şi comerciale din Principatele Unite Române, dar şi în unele licee sau şcoli
secundare de fete sau de bǎieţi şi beneficiind în multe cazuri de prezenţa unui profesor nativ
de limba italianǎ. Regulamentul şcolar din Moldova, publicat în 1851, prevedea pentru
şcolile reale ce urmau a se înfiinţa la Iaşi, Botoşani şi Galaţi, studiul limbii italiene pe
parcursul celor 5 ani de şcoalǎ, în timp ce şcolile gimnaziale, cu câte 7 clase, îşi puteau
alege în funcţie de cererea elevilor şi pǎrinţilor una dintre limbile francezǎ, italianǎ,
germanǎ, rusǎ sau turcǎ. În 1858, la şcoala realǎ şi gimnaziul din Iaşi era publicat un
concurs pentru ocuparea catedrei de limbǎ italianǎ 294 . În programele liceelor din Bucureşti,
limba italianǎ era o materie de studiu facultativǎ, prevǎzutǎ pentru cursul superior, în clasele
V-VII, la final fiind inclusǎ între materiile de bacalaureat, pentru care exista o probǎ scrisǎ
şi una oralǎ 295 . În 1855, s-a discutat mult înfiinţarea unei şcoli comerciale în Muntenia, din
programa de studii a cǎreia nu lipsea studiul limbii italiene 296 .
Într-un studiu din 1871, în care Gian Luigi Frollo, în acel moment profesor al
Liceului “Matei Basarab” din Bucureşti, trata, printre altele, statutul limbii italiene în
şcolile române, se afirma cǎ numai zece catedre de italianǎ se gǎseau în acea vreme, stabilite
în cursurile superioare ale gimnaziilor şi a douǎ şcoli comerciale. Doar la şcolile comerciale
din Brǎila şi Bârlad, limba italianǎ figura ca materie de studiu obligatorie, în timp ce în alte
şcoli era facultativǎ. Prezenţa limbii italiene ca materie obligatorie la Bârlad se poate
explica prin existenţa unui fond financiar Codreanu, lǎsat prin testament de N. Codreanu din
30 ianuarie 1854, care stabilea acordarea unei sume de 2.000 galbeni pentru şcoala de bǎieţi
în vederea plǎtirii unui profesor de italianǎ şi unul de francezǎ, şi alţi 6.000 galbeni pentru
înfiinţarea unei şcoli de fete, care se deschisese în 1855 297 .
Frollo remarca un fapt real privitor la situaţia nivelului de predare şi al rezultatelor
învǎţǎturii limbii italiene: cei mai mulţi profesori de italianǎ proveneau în realitate din
diferite profesii sau meserii, care neavând o pregǎtire pedagogicǎ necesarǎ, nici suficiente

294
V. A. Urechia, op. cit., vol. 3, Bucureşti, 1894, pp. 32, 136.
295
V. Bilciurescu, op. cit., p. 112.
296
V. A. Urechia, op. cit., vol. 3, p. 91.
297
Ibidem, p. 109.

200
noţiuni de limba românǎ şi latinǎ, se fǎceau greu înţeleşi de cǎtre elevi, care nu aveau
rezultate satisfǎcǎtoare la învǎţǎturǎ, motiv pentru care ministrul Instrucţiunii Publice,
Alexandru Creţescu, propunea, în 1869, desfiinţarea orelor de italianǎ din şcolile publice 298 .
Tocmai pentru evitatea unei astfel de posibilitǎţi, Frollo aducea în studiul sǎu din 1871,
numeroase argumente privind necesitatea studierii limbii italiene în şcolile româneşti: de
ordin filologic (originea comunǎ latinǎ) şi estetic (literatura italianǎ), utilizarea ei în
comerţul din oraşele port-dunǎrene, limba artelor frumoase şi a universitǎţilor din Torino,
Padova, Pisa, Bologna, Napoli, frecventate de cei mai mulţi studenţi români din Italia,
pentru care era necesarǎ o cunoaştere în prealabil a limbii de studiu. Mai mult, Frollo pleda
pentru reintroducerea limbii italiene ca materie obligatorie în toate şcolile unde fǎcea parte
din programa de studiu, pentru introducerea ei la clasa a IV-a şi posibilitatea de a fi studiatǎ
literatura italianǎ în clasa a VII-a, pentru înfiinţarea unei catedre universitare de italianǎ
utilǎ şi pentru o mai bunǎ cunoaştere a limbii franceze datǎ de comparaţia ce se putea face
între vocabularele celor douǎ şi mai ales, pentru renunţarea la obiceiul de a numi profesori
de italianǎ sau francezǎ care nu cunosc destul limba românǎ şi latinǎ 299 .
Limba italianǎ a fost o limbǎ obligatorie de studiat în cadrul şcolilor comerciale şi
facultativǎ în restul şcolilor şi liceelor 300 . Însǎ se poate considera cǎ, mai ales din deceniul
VII al secolului al XIX-lea, limba italianǎ era una din opţiunile pentru studiul limbilor
strǎine, dupǎ sau alǎturi de francezǎ şi germanǎ, din cadrul şcolilor de stat şi private din
oraşele româneşti, studierea ei continund şi în primele decenii ale secolului XX.

II.1.d.2.f. Profesorii italieni din şcolile gimnaziale, comerciale şi liceele publice

româneşti. Douǎ dintre gimnaziile din Bucureşti, devenite mai târziu licee, unde s-a studiat
ani la rând limba italianǎ, cel mai adesea cu profesori italieni, au fost “Matei Basarab”,
înfiinţat în septembrie 1860, şi “Sfântul Sava”, gimnaziu fondat în 1864, dupǎ divizarea
Academiei Domneşti de Sf. Sava în Universitatea din Bucureşti şi institutul de învǎţǎmânt
secundar, devenit mai târziu liceu. Studiul limbii italiene de la gimnaziul “Sf. Sava”
continua tradiţia începutǎ de Academia Domneascǎ, prin folosirea Gramaticii italiane a lui
Orazio Spinazzola pentru clasele II-IV 301 . Dintre profesorii cei mai remarcaţi ai claselor V-

298
Gian Luigi Frollo, Limba naţionalǎ şi limbile strǎine, pp. 13-14.
299
Vezi, Ibidem, pp. 14-20, 25.
300
Carlo Tagliavi, In Rumania, Società Nazionale Dante Alighieri, Roma, 1940, p. 89.
301
V. A. Urechia, op. cit., vol. 3, pp. 242, 273.

201
VI de la “Sf. Sava” îi menţionǎm pe Orazio Spinazzola 302 şi G. Bonifacio (1878) 303 , iar
dintre profesorii cei mai reputaţi ai claselor V-VII de la “Matei Basarab” pe Gian Luigi
Frollo (1869-1878) 304 , urmat de compatriotul sǎu, Luigi Cazzavillan şi în 1909 de cel care
avea sǎ fondeze catedra de limbǎ italianǎ a Universitǎţii din Bucureşti, Ramiro Ortiz 305 .
Orazio Spinazzola a fost unul dintre profesorii de italianǎ care şi-a pus amprenta
asupra desfǎşurǎrii lecţiilor de italianǎ, prin manualele al cǎror autor a fost: Abecedarul
italiano-român (1862), Gramatica limbei italiane (1862), Floarea literaturei italiane
(1862), Gramatica elementarǎ a limbei italiane (1863), Noua metodǎ pentru a învǎţa limba
italianǎ (1870), Lezzioni di litteratura italiana (1871), dupǎ care s-au predat ani la rând
lecţiile de limba italianǎ în şcolile primare şi gimnaziale 306 . Cunoscut mai ales pentru
contribuţiile sale la modernizarea presei româneşti, Luigi Cazzavillan 307 , a fost timp de zece
ani, potrivit contemporanului sǎu, Dimitrie R. Rosetti, profesor de italianǎ la douǎ licee
bucureştene “Sf. Sava”, apoi “Matei Basarab” 308 . Ceea ce atrage însǎ atenţia, este
menţiunea fǎcutǎ de Nicolae Idieru conform cǎreia în 1877, pe când se înfiinţa şcoala
comercialǎ din Craiova, profesor de limba italianǎ fusese numit Cazzavillan, care însǎ
acesta nu s-a prezentat la post 309 . Deşi nu cunoaştem cu exactitate anii între care a fost
profesor al celor douǎ licee, cert este cǎ în iunie 1885, Cazzavillan era profesor de limba
italianǎ al Liceului “Matei Basarab” la clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a, unde îl gǎsim şi în
anul şcolar 1887-1888, în timp ce Liceul “Sf. Sava” îl avea ca profesor de italianǎ pe
Benedetto Franchetti la aceleaşi ultime trei clase de liceu, V-VII 310 . De numele lui

302
Unul din elevii sǎi din cursul superior de la liceul “Sf. Sava”, Victor Bilciurescu, amintea în memoriile sale
despre profesorul Spinazzola, cum “fǎcea un curs care te silea sǎ-l asculţi cu plǎcere pânǎ la sfârşit, cu citate şi
exemple pline de interes”. (V. Bilciurescu, op. cit., p. 113.)
303
ANIC, MCIP, ds. 98/1873, f. 42; “M.O.”, nr. 120, 1/13 iunie 1878, pp. 3305-3306.
304
Ibidem, f. 59.
305
În 1911, îl gǎseam la catedra liceului bucureştean, dar şi Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie a
Universitǎţii Bucureşti (“Anuarul SOCEC”, pp. 115, 123).
306
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 16/1869, f. 93v.; Bibliografia româneascǎ modernǎ (1831-
1918), vol. IV R-Z, coord. Lucreţia Angheluţǎ, Gabriel Ştrempel coord., Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1996, p. 325. În 1865, Spinazzola îi dedica domnitorului Alexandru Ioan Cuza cu o cazia
onomasticii publicaţia bilingvǎ A sua Altezza Alessandro Giovanni Primo Principe di Romania. Inno
composto da Orazio Spinazzola. In occasione della festivita di santo Alessandro, celebrata nel di 30 Agosto
I.V. Înǎlţimei Selle Allessandru Ioan Primu Principe al României. Imnu compusu de Orazio Spinazzola cu
ocasiunea serbarei sântului Alessandru, celebratǎ la 30 august, Bucureşti, 1865, 16 p.
307
Acest aspect este tratat pe larg în capitolul al III-lea. Vezi studiul de caz, pp. 336-345.
308
Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul Contimporanilor (1800-1898), Ed. Lito-Tipografiei “Popularǎ”, Bucureşti,
1897, p. 52. A se vedea şi Ion-Aurel Pop, Ion Cârja, Un italian la Bucureşti: Luigi Cazzavillan (1852-1903),
Academia Românǎ. Centrul de Studii Transilvane, 2011, p. 56.
309
Nicolae Idieru, Istoria învǎţǎmântului nostru comercial, Partea a II-a Istoricul monografic al şcoalelor
comerciale, vol. VIII-IX Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din Craiova, Tipografia G.A. Lǎzǎreanu,
Bucureşti, 1909, p. 11.
310
“M.O.”, nr. 49, 4/16 iunie 1885, pp. 1027-1029; ANIC, MCIP, ds. 357/1888, ff. 1, 3, 58, 79, 92, 109-112,
119.

202
Cazzavillan se leagǎ şi evoluţia învǎţǎmântului pentru copiii din colonia italianǎ a
Bucureştiului prin construirea şcolii “Regina Margherita” 311 . Liceul “Sf. Sava” a avut
profesori de limba italianǎ nu doar nativi, ci şi români, printre care îl menţionǎm pe Teodor
P. Rǎdulescu 312 , care la 27 noiembrie 1887 îşi începea cursul de limbǎ şi literaturǎ
italianǎ 313 .
Alǎturi de cele douǎ licee de bǎieţi, Şcoala Centralǎ de Fete era o altǎ instituţie de
prestigiu din Bucureşti, având şi caracter de institut pedagogic, care alesese sǎ studieze pe
lângǎ francezǎ şi germanǎ şi limba italianǎ, care a fost predatǎ de Clelia Bruzzesi 314 , între
1872-1895, la clasele a III-a, a IV-a şi a V-a 315 . În rândurile personalului didactic de la
Şcoala Centralǎ se mai afla o altǎ profesoarǎ de naţionalitate italianǎ: Eliodor Bianchi, care
se ocupa de muzica vocalǎ şi instrumentalǎ alǎturi de Sofia Condeescu, la clasa a V-a 316 .
Alţi profesori sau profesoare de limbǎ italianǎ sau de muzicǎ, pe care îi regǎsim în şcolile
sau liceele din Bucureşti au fost: Zoe Peretz, profesoarǎ de italianǎ, la Externatul secundar
de fete din str. Italianǎ, Casele Balasidi, unde îl avea coleg pe D. B. Franchetti, profesor de
muzicǎ al claselor I-IV; Maria Baronzi, profesoarǎ de italianǎ la Externatul secundar de fete
nr. 2, din str. Sǎgeţii (ulterior Fortunei), Casele Balasidi 317 . Liceul din Craiova, unde limba
italianǎ era disciplinǎ facultativǎ pentru clasele V-VII, îl avea ca profesor în anul şcolar
1872-1873 pe G. Cantorichi 318 . Institutul de fete Paulina C. Diel din Craiova a avut-o ca
profesoarǎ de canto în anul şcolar 1884-1885 pe Caterina Caselli, absolventǎ a
Conservatorului din Milano. Pe Clelia Bruzzesi o mai regǎsim în anul 1889 şi ca profesoarǎ
de limba italianǎ a Externatului secundar de fete nr. 2 şi a şcolii secundare de pe lângǎ
Liceul Sf. Gheorghe. Profesor de muzicǎ al Institutului de fete “Maria Gackstätter” era în
anul şcolar 1888-1889, Alfieri. În acelaşi an şcolar, în Bucureşti, italiana se studia la clasa a
319
III-a la Institutul pentru domnişoare şi Pensionul de bǎieţi “Educaţiunea” . Un anunţ
publicitar din 1894 semnala cǎ la Liceul real şi clasic de fete din Calea Griviţei se urmau

311
Asupra acestei şcoli vom reveni pe parcursul acestui capitol.
312
Teodor Rǎdulescu a fost foarte implicat în viaţa comunitǎţii italiene din Bucureşti, fiind vicepreşdinte al
Comitetul Central Bucureşti al Societǎţii “Dante Alighieri”.
313
ANIC, MCIP, ds. 129/1887, ff. 271-272.
314
Asupra activitǎţii de traducǎtoare a Cleliei Bruzzesi vezi capitolul III, pp. 347-348.
315
În anul şcolar 1877-1878, limba italianǎ se studia doar la clasa a V-a (“M.O.”, nr. 120, 1/13 iunie 1878, p.
3309); “Anuarul Bucurescilor pe anul 1895” [în cont. “Anuarul Bucurescilor 1895”], ediţia XII, Tip. Carol
Göbl, Bucureşti, 1895, p. 123.
316
ANIC, MCIP, ds. 98/1873, f. 44.
317
“M.O.”, nr. 49, 4/16 iunie 1885, pp. 1028, 1032-1033; “M.O.”, nr. 120, 1/13 iunie 1878, p. 3309.
318
ANIC, MCIP, ds. 98/1873, f. 220.
319
Idem, ds. 114/1889, ff. 17-17v., 33, 34, 41v., 58, 62.

203
cursuri speciale de limba italianǎ 320 . În 1895, italiana se mai studia la Institutul de
Domnişoare “Şcoala Nouǎ”, din str. Armeanǎ, nr. 1, cu profesoara Parametisti 321 .
Limba italianǎ era consideratǎ una din limbile vieţii comerciale din România, motiv
pentru care era studiatǎ cu deosebit interes în şcolile comerciale, multe dintre ele beneficiind
de serviciul unor profesori de italianǎ nativi. La 28 noiembrie 1861, se decreta înfiinţarea
celei dintâi şcoli comerciale din România, la Bucureşti, dar care îşi iniţia cursurile de abia în
1864 cu 4 clase şi 47 elevi, cǎrora le predau un numǎr de 8 profesori, printre care îl amintim
pe Iosef Curatolo, profesor la clasele I-IV, în vârstǎ de 58 ani, absolvent al liceului din
Palermo. Din 1880, Gian Luigi Frollo a fost recomandat sǎ îl ajute pe Curatolo, în predarea
cursului la clasa a V-a, cǎruia slǎbit de bǎtrâneţe îi râmâneau clasele a III-a şi a IV-a pânǎ în
1884, când se retrǎgea definitiv. Frollo rǎmânea profesor al claselor III-V pânǎ în 1899,
când înceta din viaţǎ. Cursul de italianǎ era continuat prin transferul profesorului de la
şcoala similarǎ din Iaşi, Corneliu T. Codrescu, care preda ore suplimentare şi la Liceul
“Matei Basarab” 322 .
Cea dintâi şcoalǎ comercialǎ din Moldova şi a doua la nivel naţional, dupǎ cea din
Bucureşti, se deschidea la Galaţi, în 1864, continuând tradiţia studierii limbii italiene
începutǎ de şcolile primarǎ şi realǎ din oraş, alǎturi de greacǎ, italiana fiind consideratǎ una
din limbile comerciale ale portului Galaţi. Odatǎ cu înfiinţarea şcolii reale, cursul de italianǎ
al şcolii primare era preluat de aceasta, dupǎ cum prevedea un regulament şcolar al anului
1858. Un deceniu mai târziu, într-un colectiv didactic de numai 5 profesori, şcoala
comercialǎ gǎlǎţeanǎ l-a avut ca prim profesor de italianǎ pe Domenico Croscelli (din 28
octombrie 1864 pânǎ în mai 1865), recomandat Ministerului Instrucţiunii Publice şi pentru
funcţia de director a şcolii. Fusese profesor de italianǎ şi al şcolii primare nr. 1 din Galaţi.
Acesta era însǎ suplinit, în urma unei cereri pentru un concediu în strǎinǎtate, la 20 mai
1865, de Giacinto Andissio, profesor de italianǎ pânǎ atunci al şcolii reale din oraş.
Andissio devenea titular prin ordinul nr. 12.099 din 9 noiembrie 1867, rǎmânând profesor al
şcolii din Galaţi pânǎ la finele anului şcolar 1885-1886 323 . I-a urmat G. Valeri din 1886

320
“Anuarul Bucurescilor pe anul 1894” [în cont. “Anuarul Bucurescilor 1894”], ediţia XI, Tip. Carol Göbl,
Bucureşti, 1894, anexa 16.
321
“Anuarul Bucurescilor 1895”, pp. 132-133.
322
V.A. Urechia, op. cit., vol. 3, p. 254; Nicolae Idieru, Istoria învǎţǎmântului nostru comercial, Partea a II-a
Istoricul monografic al şcoalelor comerciale: VI-VII Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din
Bucureşti, Tipografia G.A. Lǎzǎreanu, Bucureşti, 1907, pp. 95, 109, 228-229, tab. nr. 34, 42; ANIC, MCIP, ds.
98/1873, f. 46; “M.O.”, nr. 120, 1/13 iunie 1878, p. 3308; “M.O.”, nr. 48, 3/15 iunie 1883, p. 938; “M.O.”, nr.
48, 2/14 iunie 1885, p. 1013.
323
ANIC, MCIP, ds. 157/1864, ff. 2-3, 50, 129; ds. 773/1864, ff. 33, 117-118; V.A. Urechia, op. cit., vol. 3, p.
136, 143; “M.O.”, nr. 48, 2/14 iunie 1885, p. 1015; Ioan Brezeanu, Gheorghe S. Ştefǎnescu, Şcoala gǎlǎţeanǎ
1765-1948, Galaţi, 1996, p. 29.

204
pânǎ în 1892, când i-a succedat G. Fumagalli, doctor în ştiinţe matematice la Napoli, care a
predat limba italianǎ la şcoala comercialǎ superioarǎ din Galaţi pânǎ dupǎ 1907 şi cǎruia i se
alǎturase ca suplinitor din 8 mai 1899, Tiberiu Circa 324 .
În 1877 îşi deschidea cursurile şcoala publicǎ comercialǎ din Craiova. Se pare cǎ cel
dintâi profesor de italianǎ numit aici a fost Luigi Cazzavillan, însǎ acesta nu s-a prezentat la
post. Dupǎ o perioadǎ în care postul i-a fost suplinit de un avocat român cunoscǎtor al limbii
italiene, Grigore Grǎmǎticescu, doctor în drept la Facultatea din Napoli, s-a apelat la un alt
italian, astfel încât la data de 31 iulie 1878 era numit ca profesor de limba italianǎ cu titlu
provizoriu prin ordinul Ministerului Instrucţiunii Publice nr. 7.173, Cristoforo Turassy, cu
studii liceale la Roma, pe care îl gǎsim în aceast post de la clasele III-V pânǎ în iunie 1885,
când a fost transferat ca titular la şcoala comercialǎ din Iaşi, unde în februarie 1886 se
stingea din viaţǎ la vârsta de 68 ani. Turassy devenise cunoscut Ministerului de Instrucţie
Publicǎ încǎ din 1863, când se prezentase pentru concursul postului de profesor de limba
italianǎ ţinut de şcoala realǎ din Brǎila, alǎturi de Gian Luigi Frollo 325 . Un alt profesor de
origine italianǎ, dar care ţinea cursurile de limba germanǎ încǎ din primul an al fondǎrii
acesteia, a fost Fernando Setelin 326 . La 23 iulie 1885, prin ordinul nr. 35.555 la şcola
comercialǎ din Craiova era numit ca suplinitor al bǎtrânului profesor de italianǎ, Cristoforo
Turassy, Luigi Eustachio Sinigalia, doctor în litere şi filosofie în Italia, unde a funcţionat
neîntrerupt pânǎ la 31 august 1894, când prin transformarea vechii şcolii comerciale cu 5
clase în şcoalǎ comercialǎ de gradul I cu 3 clase, numeroase catedre au fost desfiinţate,
printre care şi cea de limba italianǎ. Astfel, prin ordinul nr. 42.879 din 18 iunie 1894,
Sinigalia era transferat la Iaşi, la şcoala de gradul I, la catedra de limba francezǎ, şi de abia
prin ordinul nr. 41.648 din 28 iulie 1899, era numit suplinitor pentru limbile italianǎ şi
englezǎ, gradul al II-lea, pânǎ la 1 octombrie 1900. Din 1904, profesorul Sinigalia se
tranferǎ la o altǎ şcoalǎ din Iaşi, şcoala superioarǎ, ca titular cu titlu definitiv, unde a predat
italiana şi franceza gradul I 327 .

324
Nicolae Idieru, Istoria învǎţǎmântului nostru comercial, Partea a II-a Istoricul monografic al şcoalelor
comerciale: vol. IV-V Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din Galaţi, Tipografia G.A. Lǎzǎreanu,
Bucureşti, 1907, pp. 11, 16-22, tabel nr. 23; N. Iorga, Istoria învǎţǎmântului românesc, p. 151.
325
Ibidem, vol. VIII-IX Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din Craiova; vol. X-XII Învǎţǎmântul
comercial inferior din Turnu-Severin, Piteşti şi Giurgiu, Tipografia Lǎzǎreanu, Bucureşti, 1909, pp. 11-12, 15;
ANIC, MCIP, ds. 66/1863, ff. 37, 41, 47; “M.O.”, nr. 48, 3/15 iunie 1883, p. 939.
326
N. Idieru, op. cit., vol. VIII-IX, pp. 10-11.
327
Informaţia privind data transferului de la Craiova la Iaşi a fost culeasǎ de Idieru direct de la profesorul
Sinigalia, datǎ eronat redatǎ de unele documente din epocǎ, care reţin anul 1886 pentru tranferul lui Sinigalia
la Iaşi, imediat dupǎ decesul profesorului Turassy. În realitate, în 1886 prin ordinul nr. 5003 din 5 februarie,
Sinigalia era numit profesor titular al catedrei de limba italianǎ de la şcoala comercialǎ din Craiova şi definitiv
în 1892, la Iaşi transferându-se de abia în 1894. (N. Idieru, op. cit., vol. VIII-IX, pp. 15-16, tabel nr. 45.)

205
 La Iaşi, în anul şcolar 1882-1883, şcoala comercialǎ îşi reîncepea cursurile cu 3
clase, avându-l ca profesor suplinitor al catedrei de italianǎ pe Corneliu T. Codrescu, doctor
în Litere la Torino, urmat din 9 august 1883 de suplinitorul Am. Weitzcker, doctor în Litere
în Italia 328 . În anul şcolar 1883-1884, începeau şi cursurile clasei a IV-a, iar în cel urmǎtor
ale clasei a V-a, când îl regǎsim pe Weitzcker profesor de italianǎ al claselor III-V 329 . Din
septembrie 1885 pânǎ în februarie 1886, catedra de italianǎ a fost ocupatǎ de profesorul
Cristoforo Turassy, prin transfer de la şcoala similarǎ din Craiova, rǎmânând vacantǎ pânǎ
în noiembrie 1885, când prin concurs era renumit Codrescu pânǎ la 1 septembrie 1899. De
la aceastǎ datǎ Codrescu era transferat la şcoala comercialǎ superioarǎ din Bucureşti, la
Craiova urmându-i pentru un an ca profesor suplinitor de italianǎ, Luigi Eustachio Sinigalia,
pânǎ la numirea prin concurs din 1 octombrie 1900 a lui Sever Mureşianu, doctor în Litere
la Praga 330 . Însǎ studierea limbii italiene la Iaşi nu se fǎcea doar la şcoala comercialǎ,
gimnaziul naţional şi şcoala centralǎ de fete aveau de asemenea incluse ore de italianǎ în
programǎ, predate de profesorul Luigi Ademollo, din 1861, respectiv 1863, ani în care
publica douǎ manuale şcolare Gramatica italiano-românǎ (1861), o compilaţie din alte cǎrţi
de gramaticǎ italianǎ, pe care o dedica domnitorului Alexandru Ioan Cuza, şi Lecturi
italiene (1863) 331 . În 10 decembrie 1869, Ademollo depunea o cerere pentru a fi profesor la
gimnaziul din Brǎila 332 , dar nu a fost soluţionatǎ existând deja un suplinitor angajat din
noiembrie, în persoana lui Vincenzio Trinca 333 . Observǎm un fenomen de mişcare al
profesorilor de limba italianǎ pe ruta Craiova-Iaşi-Bucureşti sau Brǎila-Bucureşti, cert fiind
cǎ atunci când numǎrul profesorilor din Bucureşti rǎmânea insuficient se apela la serviciile
unui profesor din ţarǎ, rar fiind recrutaţi profesori din afara ţǎrii. În celelalte oraşe, în lipsa
unor profesori avizaţi se apela la specialişti în diferite domenii (avocaţi, doctori) care
dobândiserǎ cunoştiinţe ale limbii italiene în urma studiilor realizate în Italia, însǎ, aşa cum
observa Gian Luigi Frollo, aceştia nu era întotdeauna înzestraţi de har pedagogic, fǎcându-
se greu înţeleşi şi neobţinând rezultate foarte bune în rândul elevilor.

328
Nicolae Idieru, Istoria învǎţǎmântului nostru comercial, Partea a II-a Istoricul monografic al şcoalelor
comerciale, vol. II-III Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din Iaşi, Tipografia G.A. Lǎzǎreanu,
Bucureşti, 1907, pp. 17-20, tabel nr. 10, 18.
329
“M.O.”, nr. 48, 2/14 iunie 1885, pp. 1014-1015.
330
N. Idieru, op. cit., vol. II, pp. 21, 52, tabel nr. 10, 18.
331
Bibliografia româneascǎ modernǎ (1831-1918), vol. I A-C, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti,
1984, p. 28; Raluca Tomi, Italienii din oraşele Moldovei şi rolul lor în modernizarea comunitǎţilor locale, în
Cǎtǎlin Turliuc, Dumitru Ivǎnescu coord., Confluenţe identitare şi realitǎţi demografice la Est de Carpaţi în
sec. XIX-XX, Editura Junimea, Iaşi, 2010, p. 353.
332
Maria Elena Teodorescu, op. cit., I, p. 58.
333
ANIC, MCIP, ds. 193/1869, ff. 23-25.

206
 Dupǎ cum am observat, unii dintre profesorii, precum Orazio Spinazzola, Gian Luigi
Frollo, Luigi Ademollo, care au predat italianǎ s-au ocupat şi de realizarea unor manuale sau
instrumente de lucru pentru lecţiile şcolare. Cum suportul didactic era incomplet, uneori
inexistent, mulţi dintre învǎţǎtori şi profesori au încercat sǎ acopere aceastǎ lacunǎ, prin
realizarea şi publicarea volumelor necesare. La Galaţi, Ieronim Abbeatici edita în 1848 o
gramaticǎ italo-românǎ în tipografia conaţionalului Francesco Monferatto 334 . La Buzǎu,
învǎţǎtorul cu origini italiene, C. Canella-Ciorogârleanu publica Vocabular de quâte-va
vorbe synonime, traducere, Bucureşti, 1867 335 .
În cadrul învǎţǎmântului comercial o prezenţǎ italianǎ se mai realiza în timpul
sesiunilor de examene, când în comisie puteau fi delegaţi alǎturi de profesori şi
reprezentanţi de seamǎ ai comerţului. În sesiunea de examene a anului şcolar 1884-1885,
printre delegaţii numiţi de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor se
afla marele proprietar M. Cornetti 336 .
Studierea limbii italiene în şcolile din România intrase în atenţia Statului italian, care
menţioneazǎ o parte dintre acestea în Annurio delle scuole italiane all’estero. Astfel în
1907, limba italianǎ era o disciplinǎ de studiu obligatorie la şcoala comercialǎ de gradul 2
din Galaţi pentru cei 114 elevi din clasele III-V şi pentru cei 15 elevi ai liceului din Galaţi,
pentru cele 50 de eleve ale şcolii feminine secundare din Brǎila, pentru cei 175 elevi ai
şcolii comerciale din Iaşi şi cei 86 elevi ai şcolii militare din Iaşi. Pentru cei 103 elevi ai
şcolii elementare masculine catolice din Galaţi, cei 101 elevi ai şcolii mixte elementare
catolice din Sulina, cei 48 elevi ai şcolii marine din Constanţa şi pentru o elevǎ a Liceului
de fete E. Humpel din Iaşi, orele de italinǎ erau facultative, dupǎ cum se poate observa din
tabelele 2 şi 3.

TABEL 2. Limba italianǎ ca materie obligatorie

ANUL ORAŞUL ŞCOALA NR. NR.
ŞCOLAR ELEVILOR CURSURILOR
1906-1907 337 Galaţi Şcoala comercialǎ de gradul 2 114 3
Galaţi Liceu 15 4
Brǎila Şcoala femininǎ secundarǎ 50 3
Iaşi Şcoala superioarǎ comercialǎ 175 3
Iaşi Şcoala normalǎ femininǎ 29 3

334
Paul Pǎltǎnea, Istoria oraşului Galaţi. De la origini pânǎ la 1918, vol. I, Editura Porto-Franco, Galaţi,
1994, p. 415; Constantin Ardeleanu, La comunità italiana nella città portuale di Galaţi nel periodo del
Risorgimento (1830-1856), în Unità italiana e mondo adriatico-danubiano, a cura di Gizella Nemeth, Adriano
Papo, Luglio Editore, s.l., 2012, p. 72.
335
D. Ionescu, op. cit., p. 160; Bibliografia modernǎ româneascǎ, vol. I, p. 547.
336
“M.O.”, nr. 48, 2/14 iunie 1885, p. 1012.
337
“Annuario delle scuole italiane all’estero 1907”, pp. 102-103.

207
 Iaşi Şcoala militarǎ 86 4
1907-1908 338 Galaţi Şcoala comercialǎ de gradul 2 114 3
Galaţi Liceu 15 4
Brǎila Şcoala femininǎ secundarǎ 50 3
Iaşi Şcoala superioarǎ comercialǎ 175 3
Iaşi Şcoala normalǎ femininǎ 29 3
Iaşi Şcoala militarǎ 86 4
Bârlad Liceu 45 4
1909-1910 339 Galaţi Şcoala comercialǎ de gradul 2 100 3
Galaţi Liceu 15 4
Brǎila Şcoala femininǎ secundarǎ 50 3
Iaşi Şcoala superioarǎ comercialǎ 175 3
Iaşi Şcoala normalǎ femininǎ 29 3
Iaşi Şcoala militarǎ 150 4
Bârlad Liceu 50 4
1910-1911 340 Galaţi Şcoala comercialǎ de gradul 2 100 3
Galaţi Liceu 15 4
Brǎila Şcoala femininǎ secundarǎ 50 3
Iaşi Şcoala superioarǎ comercialǎ 175 3
Iaşi Şcoala normalǎ femininǎ 29 3
Iaşi Şcoala militarǎ 150 4
Bârlad Liceu 50 4
1913-1914 341 Galaţi Şcoala comercialǎ de gradul 2 100 3
Galaţi Liceu 15 4
Brǎila Şcoala femininǎ secundarǎ 50 3
Iaşi Şcoala superioarǎ comercialǎ 175 3
Iaşi Şcoala normalǎ femininǎ 29 3
Iaşi Şcoala militarǎ 150 4
Bârlad Liceu 50 4

TABEL 3. Limba italianǎ ca materie facultativǎ

ANUL ORAŞUL ŞCOALA NR. NR.
ŞCOLAR ELEVILOR CURSURILOR
1906-1907 342 Galaţi Şcoala elementarǎ masculinǎ catolicǎ 103 4
Sulina Şcoala masculinǎ şi femininǎ 101 4
elementarǎ catolicǎ
Constanţa Şcoala marinǎ 48 2
Iaşi Liceul de fete E. Humpel 1 3
1907-1908 343 Galaţi Şcoala elementarǎ masculinǎ catolicǎ 103 4
Constanţa Şcoala marinǎ 48 2
Iaşi Liceul de fete E. Humpel 1 3
1909-1910 344 Constanţa Şcoala marinǎ 30 2
Iaşi Liceul de fete E. Humpel 1 3
1910-1911 345 Constanţa Şcoala marinǎ 30 2
Iaşi Liceul de fete E. Humpel 1 3

338
Idem, 1908, p.103.
339
Idem, 1910, p. 107.
340
Idem, 1911, p. 110.
341
Idem, 1913-1914, p. 118.
342
Idem, 1907, pp. 102-103.
343
Idem, 1908, p.103.
344
Idem, 1910, p. 107.
345
Idem, 1911, p. 110.

208
1913-1914 346 Constanţa Şcoala marinǎ 30 2
Iaşi Liceul de fete E. Humpel 1 3

II.1.d.2.g. Studierea limbii italiene în învǎţǎmântul superior românesc. Aşa cum

am arǎtat, introducerea limbii italiene într-o instituţie de învǎţǎmânt superior se fǎcea oficial
în 1776 prin reforma lui Ipsilanti la Academia domneascǎ din Bucureşti, cunoscând faptul
cǎ la 1848, limba italianǎ era predatǎ de profesorul Croscelli, venit de la Iaşi, cǎruia i-a
urmat Orazio Spinazzola. În cazul Moldovei, dupǎ reorganizarea acesteia şi numirea ei din
1834, drept Academia Mihǎileanǎ, limba italianǎ era amintitǎ ca materie de studiu a claselor
filologice, cel dintâi profesor de italianǎ menţionat pe lista personalului fiind D.G. Crassa,
iar din 1840, disciplina era predatǎ de profesorul Croscelli, recomandat se pare de cǎtre
Gheorghe Asachi 347 .
Predarea limbii italiene era motivatǎ la 20 octombrie 1840 domnitorului Moldovei,
Mihail Sturdza, de cǎtre Epitropii şcolilor “atât pentru interesele comerciale, ce din zi în zi
se întind cu statele Italiei, cât şi pentru a ei afinitate cu aceea româneascǎ, poate aduce
unduit folos, precum aceastǎ limbǎ se aflǎ trecutǎ şi în programa studiilor de la
Bucureşti” 348 . Un alt italian care devenea din 1840, colaborator al Academiei Mihǎilene, a
fost Nicola Picolo, doctor în medicinǎ la Pisa din 1829. Acesta se remarcase în anii anteriori
la Bucureşti, unde fusese printre altele cenzor al domnitorului valah, Grigore Bibescu,
profesor şi inspector al Colegiului “Sf. Sava” din Bucureşti, pânǎ la plecarea la Paris, de
unde din iunie 1840 şi pânǎ 1 octombrie 1848, a fost plǎtit de Eforia din Bucureşti pentru
funcţia sa de corespondent al Eforiei şi supraveghetor al conduitei studenţilor români de la
Paris. În aceastǎ perioadǎ, Picolo s-a ocupat în dese rânduri de achiziţia de carte pentru
bibliotecile din Valahia, dar şi pentru cea din Iaşi, încǎ de la sosirea sa la Paris, la 8 iunie
1840, fiindu-i solicitate procurarea de cǎrţi şi obiecte de studiu pentru orele fizicǎ, necesare
bibliotecii şi Academiei Mihǎilene din Iaşi. Însǎ o altǎ sarcinǎ importantǎ a lui Picolo la
Paris a fost aceia de recrutare a unor profesori din liceele pariziene, dispuşi sǎ vinǎ la
Bucureşti ca profesori ai Academiei Domneşti de la Sf. Sava 349 .

346
Idem, 1913-1914, p. 118.
347
V. A. Urechia, op. cit., vol. 1, pp. 293, 295; vol. 2, p. 161; Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., pp. 177,
189-190; Doina Condrea Derer, Nouǎ decenii de existenţǎ, în “România literarǎ”, nr. 4, 2-8 febr. 2000,
[origine: <http://www.romlit.ro/nou_decenii_de_existen>]; V. Bilciurescu, op. cit., p. 113.
348
V. A. Urechia, op. cit., vol. 2, p. 161.
349
Cǎlǎtori strǎini, p. 44; V.A. Urechia, op. cit., vol. 1, p. 255; vol. 2, pp. 34, 81, 101, 137, 179, 230, 325-
326, 333, 359.

209
 Un alt nume care atrage atenţia era legat de Şcoala Naţionalǎ de Medicinǎ şi
Farmacie din Bucureşti, unde din comisiile de examen din 23 noiembrie 1857, 25 mai 1860
şi 7 martie 1864, care semnau diplomele absolvenţilor, se remarcǎ italianul Bernatti,
profesor de mineralogie şi geologie 350 .
În 1864, prin fondarea Universitǎţii din Bucureşti, se prevea în programa Facultǎţii
de Litere, care avea sǎ funcţioneze şi ca o şcoalǎ normalǎ pentru formarea profesorilor de
gimnaziu în ramurile limbilor clasice şi moderne, existenţa unei catedre de gramaticǎ
comparativǎ a limbilor elenǎ, latinǎ, românǎ, italianǎ, francezǎ, spaniolǎ şi portughezǎ 351 .
Studiul limbii şi literaturii italiene a atras mulţi români, care dupǎ încheierea
studiilor în Italia, fie filologice, fie de Drept, cel mai adesea la Torino 352 , Padova, Florenţa,
Napoli, Roma sau Pisa, rǎmâneau fideli limbii italiene, iar unii alegeau sǎ o transmitǎ
conaţionalilor odatǎ reveniţi în ţarǎ. Dacǎ unii dintre ei au ales calea profesoratului, aşa cum
am vǎzut în unele cazuri printre profesorii de limba italianǎ din Craiova şi Iaşi, un alt
absolvent de studii filologice urmate la Pisa, Florenţa, Roma şi Napoli şi devenit doctor în
Litere la Universitatea din Pisa în 1869, Remus N. Opreanu venea cu o altǎ propunere în
cadrul universitar bucureştean prin solicitarea cǎtre Ministerul Instrucţiunilor Publice de a i
se permite ţinerea unui curs gratuit de literaturǎ italianǎ şi istoria acesteia în zilele de
duminicǎ, pentru care rectorul Universitǎţii îşi dǎdea acordul începând cu 16 februarie
1870 353 . Ataşamentul lui Opreanu pentru cultura italianǎ nu s-a oprit aici. Revenit în oraşul
natal, Constanţa, la 1878, pentru funcţia de prefect, a avut iniţiativa ridicǎrii monumentului
lui Ovidiu, care priveşte neclintit şi azi spre valurile Mǎrii Negre, graţie lucrǎrii executate de
sculptorul Ettore Ferrari 354 .
Despre un învǎţǎmânt universitar italian se poate vorbi de-abia în 1909, dupǎ
înfiinţarea catedrei de limbǎ italianǎ de cǎtre filologul Ramiro Ortiz 355 . De origine spaniolǎ,

350
ANIC, MCIP, ds. 129/1864, ff. 38, 47, 48, 50, 84, 85, 134.
351
V. A. Urechia, op. cit., vol. 3, p. 257.
352
În 1900, era adusǎ la cunoştiinţǎ italienilor şi românilor din Bucureşti oferta Institutului Internaţional Regal
din Torino. Fondat în 1867 din iniţiativa Ministerului Afacerilor Externe şi prin concursul mai multor
binefǎcǎtori, avea ca scop acordarea unei instrucţii tehnice, comerciale şi clasice adresatǎ fiilor italienilor din
Regat sau rezidenţi în strǎinǎtate, cât şi tinerilor strǎini, în general. Direcţia Institutului era încredinţatǎ unui
consiliu format din cinci delegaţi, numiţi de Ministerele Afacerilor Externe, Instrucţii Publice, Agriculturii şi
Comerţului, de Primǎrie şi de Camera de Comerţ şi de Artǎ din Torino, care se adresa Legaţiei italiene la
Bucureşti şi Ministrului de Interne, Titu Maiorescu, pentru a se face cunoscut celor interesaţi. (ANIC, MCIP,
ds. 391/1900, ff. 2-41.)
353
ANIC, MCIP, ds. 204/1870, ff. 1-3.
354
Asupra acestui aspect vom reveni în cap. III, pp. 373-374.
355
Filologului Ramiro Ortiz, contribuţiei şi activitǎţii sale din învǎţǎmântul universitar românesc i-au fost
dedicate o serie de studii şi un volum între care amintim: Carmen Burcea, Ramiro Ortiz, Editura Noua
Alternativǎ, Bucureşti, 2004, 140 p.; Idem, Ramiro Ortiz, în “Annuario. Istituto Romeno di cultura e ricerca
umanistica”, vol. 5/2003, Bucureşti, 2004, pp. 455-473; Idem, Un carteggio inedito di Ramiro Ortiz. Missive

210
nǎscut în Chieti, un orǎşel din Abruzzi, în 1879, primea la terminarea studiilor de la
Facultatea de Litere şi Filosofie din Napoli şi Florenţa, în 1909, o scrisoare din partea lui
Pio Rajna cu propunerea de a accepta numirea sa ca professor de limba italianǎ în România,
“ce urma sǎ-mi schimbe cursul vieţii”, cum afirma însuşi Ortiz. La 1 octombrie 1909,
devenea sub ministeriatul lui Spiru Haret, conferenţiar la Facultatea de Litere din Bucureşti
al primei catedre de italianǎ din ţarǎ şi profesor de limba italianǎ la liceul “Matei
Basarab” 356 , iar în 1913, prin decret regal, era numit definitiv profesor al Universitǎţii
Bucureşti. Se afla printre cei care în 1924 au pus bazele Institutului Italian de Culturǎ din
Capitalǎ. În paralel cu învǎţǎmântul universitar, Ortiz pǎstreazǎ legatura avutǎ cu şcoala
preuniversitarǎ, fiind în continuare profesor de italianǎ al Liceului “Matei Basarab”, dupǎ
uzanţele epocii când universitarii nu întârziau sǎ îşi aducǎ serviciile în licee, şcoli
comerciale sau gimnazii.
Alǎturi de profesori, comunitatea italianǎ din România era reprezentatǎ în cadrul
Universitǎţii prin intermediul studenţilor. Potrivit Anuarului statistic, între cei 1.775 de
studenţii de la Universitatea Bucureşti, în anul universitar 1897-1898 se aflau şi 2 italieni,
unul la Facultatea de Litere, celǎlalt la Facultatea de Ştiinţe, datele fiind similare cu cele
indicate de Marele dicţionar geografic al României, precum şi un student în anul I sau II de
studii al Şcolii de Farmacie, al cǎrui nume însǎ nu a fost specificat 357 .

II.1.d.3. Asistenţa în materie de instrucţie şi educaţie a emigranţilor italieni:

Şcolile coloniale italiene din România. În 1881, era datǎ o nouǎ împǎrţire a şcolilor
coloniale italiene din spaţiul mediteranean, unde erau repartizate şi instituţiile şcolare din
spaţiul românesc, acestea intrând în subdiviziunea Constantinopol – alte trei subdiviziuni îşi
avea direcţia centralǎ la Tunis, Alexandria şi Smirne – toate subordonate unui Ispettorato
Generale delle Scuole Coloniali. Succesiv acestei mǎsuri au fost fondate 33 de şcoli noi, 20
de grǎdiniţe de copii şi 2 şcoli secundare 358 . De aceste mǎsuri luate dupǎ 1881, se leagǎ
fondarea în 1888 a şcolilor elementare masculine şi a celor feminine cu clasǎ unicǎ, precum

a Nicolae Iorga, în Un secol de italienisticǎ la Bucureşti. II O catedrǎ centenarǎ, Editura Universitǎţii

Bucureşti, Bucureşti, 2011, pp. 51-78; Corina Anton, I corsi di Ramiro Ortiz, în Ibidem, pp. 41-50; Norbero
Cacciaglia, Ramiro Ortiz e i suoi rapporti con la Regia Università per Stranieri di Perugia, în Ibidem, pp. 83-
92.
356
“Anuarul SOCEC”, pp. 115, 123.
357
“Anuarului statistic al oraşului Bucureşti pe anul 1897”, an III, Direcţia Orǎşeneascǎ de Statisticǎ
Bucureşti, Tipografia G. A. Lǎzǎreanu, Bucureşti, 1899, p. 735.
358
Lorenzo Medici, Dalla propaganda alla cooperazione. La diplomazia italiana nel secondo dopo guerra
(1944-1950), [Assago], CEDAM, 2009, p. 3.

211
şi a grǎdiniţelor de copii din Bucureşti şi din Brǎila 359 . Subvenţiile fixe sau extraordinare
acordate de Guvernul italian, despre care avem unele menţiuni începând cu 1880, în vederea
difuzǎrii limbii şi culturii italiene, cât şi a instruirii coloniilor, prevedeau trei tipuri de
instituţii şcolare: 1. şcoli italiene fondate în strǎinǎtate de particulari, de colonie sau de
misiunile religioase naţionale; 2. institutele non-italiene care îşi asumau, sub anumite
condiţii, angajamentul de a preda limba italianǎ; 3. şcolile de diferite tipuri şi grad,
dependente în totalitate de autoritǎţile italiene. Cum aceste aspecte erau greu de controlat pe
mǎsurǎ ce distanţa faţǎ de Italia creştea, era necesarǎ o reformǎ şcolarǎ raportatǎ la
investigaţiile realizate de personalul diplomatic privind situaţia acestor. S-a renunţat astfel
la serviciul multor şcoli ale misiunilor religioase care nu mai rǎspundeau cerinţelor
Guvernului italian, s-a încercat fondarea unor şcoli laice noi sau convertirea unora
subsidiate în şcoli guvernamentele şi s-a dispus realizarea unei programe şcolare care sǎ
rǎspundǎ intereselor naţionale, cât şi cerinţelor comunitǎţilor de italieni, în permanentǎ
schimbare.
Laicizarea şcolilor italiene din strǎinǎtate, în special din Balcani, a fost determinatǎ
de altfel de dorinţa Guvernului de la Roma de a-şi exercita influenţa fǎrǎ a întâlni opoziţia
Vienei, care îşi rezervase prin Tratatul de la Karlowitz (1699) protectoratul religios al
catolicilor. În acest sens, Abele Damiani, subsecretar al Ministerului Afacerilor Externe,
exprima dorinţa autoritǎţilor italiene de a-şi impune un controlul asupra şcolilor religioase,
pe care le subvenţiona, prin circulara ministerialǎ, nr. 377 din 8 august 1888, Sussidi alle
scuole delle Corporazioni religiose all’estero. Aceasta prevedea, printre altele, cǎ pentru a
primi un subsidiu, o şcoalǎ trebuia sǎ fie pusǎ sub patronajul regelui Italiei şi sǎ îşi asume
numele de şcoalǎ italianǎ, sǎ adopte programele şi manualele didactice propuse de Guvernul
italian şi sǎ fie recunoscutǎ autoritatea consulilor şi a directorilor centrali de cǎtre corpul
docent şi directiv al şcolii 360 . Aceste mǎsuri contrastau însǎ unei directive datǎ de Sacra
Congregazione Propaganda Fide, la 22 mai 1888, vicarilor apostolici şi misionarilor privind
comportamentul lor faţǎ de consulii italieni în care se preciza în mod expres cǎ “i missionari
non dovevano rendere alcun onore ai consuli italiani, né richiedere la loro protezione” 361 . În
urma acestor mǎsuri contradictorii impuse şcolilor congregaţiilor catolice de Guvernul
italian şi de Propaganda Fide, în anul şcolar 1888-1889, era întreruptǎ subvenţionarea mai

359
“Annuario delle scuole coloniali per l’anno finanziario e scolastico 1888-1889”, M.A.E. Div. I – Sez. III,
Tipografia del Gabinetto del Ministero degli Affari Esteri, Roma, 1889, p. 34.
360
ASDMAE, “Circolare nr. 377, 8 agosto 1888, Sussidi alle scuole delle Corporazioni religiose all’estero”, în
Raccolta delle circolari e istruzioni ministeriali, vol. II (1888-1904), Roma, 1905, pp. 44-46; Rita Tolomeo,
Politica italiane e scuole in Oriente, pp. 140-141.
361
Rita Tolomeo, Politica italiane e scuole in Oriente, p. 141.

212
multor institute şcolare, printre acestea aflându-se şi cele din România, cel de la Galaţi sau
cele din jurisdicţia Ordinariatului catolic de la Bucureşti, cuprinse în Muntenia, Oltenia şi
Dobrogea 362 . Începând cu 1889-1890, era reluat subsidiul acordat şcolii din Galaţi, cǎreia i
se adǎugau şcolile din Dobrogea, de la Tulcea, Sulina, Colaschia şi Duanlia, reţinându-se cǎ
pentru anul şcolar 1890-1891, subvenţia acordatǎ şcolii din Galaţi sporea considerabil ca
urmare a angajǎrii unui profesor în plus, de la 400 la 1.200 lire anual, alte 800 lire revenind
şcolilor ţinute de misionari italieni sau care asigurau predarea lecţiilor în limba italianǎ 363 .
Una dintre primele intervenţii directe ale Statului italian în favoarea unui grup
numeros de copii ai emigranţilor italieni s-a realizat în 1886 pentru colonia agricolǎ din
Corneşti, judeţul Iaşi. Îngrijoraţi de situaţia celor 60 de copii care ar fi fost privaţi în
totalitate de educaţie dacǎ un conaţional, un anume Serrazanetti din Bologna nu ar fi dispus
deschiderea unei mici şcoli elementare, unde învǎţǎtor era unul dintre sǎteni, ştiutor de
carte, iar clǎdirea pentru şcoalǎ fusese improvizatǎ prin închirierea casei unor localnici. De
achiziţionarea manualelor şcolare pentru prima clasǎ se ocupase acelaşi italian. Aflându-se
de aceastǎ situaţie, ministrul Tornielli a încercat sǎ obţinǎ de la Roma, manualele necesare
pentru clasa a II-a, precum şi alocarea a 100-150 lire pentru sprijinirea efortului acestei
colonii de a-şi instrui copiii. La 30 ianuarie 1886, ministrul de Externe, Contele di Robilant,
îl autoriza pe Tornielli pentru alocarea a 200 lire, în timp ce manualele au întârziat mult
timp sǎ fie trimise 364 .
În timpul primului Guvern Crispi (1887-1891), se dǎdea primul decret privind
organizarea şcolilor italiene din strǎinǎtate, Regio Decreto [R.D.] 8 dicembre 1889, nr.
6.566 (seria 3) – Portante l’ordinamento organico delle scuole italiane all’estero, care
fǎcea parte dintr-un proiect de lege naţionalist şi expansionist de realizare a unui stat şi a
unei politici externe puternice. Acest decret, cunoscut sub numele de Legge Crispi, venea în
completarea legii pentru emigraţie din 1888 365 . În acest scop, Francesco Crispi inaugurase o
politica dell’emigrazione, în cadrul cǎreia funcţionarea şcolilor italiene din afarǎ, “focare de

362
“Annuario delle scuole coloniale 1888-1889”, pp. 27-29. Şcolile subsidiate din România, indicate în anul
şcolar 1887-1888, dispǎrea din lista redatǎ pentru anul urmǎtor, semn al deciziilor menţionate.
363
“Annuario delle scuole coloniale 1889-1890”, pp. 38, 42; “Annuario delle scuole coloniale 1890-1891”, pp.
21, 40.
364
ASDMAE, Archivio Scuole (1868-1888), b. 219, Scrisoarea ministrului Italian la Bucureşti, Giuseppe
Tornielli Brusati, adresatǎ ministrului Afacerilor Externe italian, Carlo di Robilant (Bucureşti, 23 dec. 1885);
Ibidem (Bucureşti, 11 martie 1886); Ibidem (Bucureşti, 17 ianuarie 1886).
365
Legge Crispi “Regio Decreto [în cont. R.D.] 8 dicembre 1889, nr. 6.566”, în Raccolta ufficiale delle Leggi
e dei Decretti del Regno d’Italia, Regia Tipografica, Roma, 1889, pp. 4941-4991.

213
educaţie naţionalǎ şi de sentiment patriotic”366 , puse sub direcţia şi controlul Statului italian,
trecea peste obiectivul primar al unei simple instrucţiuni pentru emigranţi şi fiii lor, prin
asumarea unei însemnǎtǎţi politice: pǎstrarea limbii italiene ca mijloc de menţinere a
legǎturii între supuşii emigranţi şi patria-mamǎ şi instruirea emigranţilor italieni ca
instrument al influenţei culturale şi politice şi a pǎtrunderii comerciale 367 . Printre puţinii
istorici italieni care s-au ocupat de istoria şcolilor italiene din strǎinǎtate, Patrizia Salvetti a
considerat investiţia, din fondurile statului, pentru instrucţia italienilor emigranţi, drept o
alegere în totalitate politicǎ. Aceastǎ pǎrere fusese exprimatǎ şi în epocǎ de socialistul Luigi
Mariani 368 . Acest tip de şcoalǎ naţionalǎ colonialǎ, ce purta titulatura de regia scuola
italiana, beneficia de cadre didactice laice şi de o programǎ şi un regulament şcolare
conforme pe cât posibil celei din Regat. Mǎsura luatǎ de Crispi pentru italienii din afarǎ
ţǎrii, se alǎtura mai amplului proces intern de şcolarizare a populaţiei italiene şi reducere a
ratei de analfabetism, început din 1861. Istoricul Giorgio Floriani considerǎ legea din 1889,
o extindere a Legii organice asupra învǎţǎmântului public din 13 decembrie 1859, nr. 37.25,
cunoscutǎ drept “Legge Casati”, asupra instituţiilor şcolare italiene din strǎinǎtate, care
trebuia “modellarsi su quelli congeneri dell’interno, adottandone i programmi con le
modificazioni necessarie all’indole delle scuole coloniali e dei paesi”, unde îşi aveau fiecare
sediul 369 .
Regulamentul şi programa şcolare comune pentru şcolile din interiorul şi exteriorul
Italiei denotǎ faptul cǎ emigraţia italienilor era vǎzutǎ de cǎtre autoritǎţile naţionale drept un
episod temporar pânǎ la o redresare economicǎ suficientǎ revenirii în ţarǎ. Astfel educaţia
copiilor italieni din şcolile coloniale trebuia fie sǎ o continue pe cea începutǎ acasǎ, fie sǎ îi
pregǎteascǎ şi sǎ le faciliteze pe cât posibil integrarea în societatea italianǎ celor care
începeau şcoala în afara Italiei şi reveneau la un moment dat pentru a o finaliza în Italia.
Pentru realizarea acestui fapt, era necesar ca profesorii din aceste şcoli sǎ fie aceeaşi de care
se bucurau şi elevii din Italia, astfel încât în fiecare an, în august sau în septembrie se
organiza un concurs pentru ocuparea posturilor de profesori, învǎţǎtori şi educatori din
şcolile şi grǎdiniţele coloniale italiene de cǎtre profesori calificaţi, care se ocupaserǎ deja de
instrucţia elevilor în Italia şi care doreau sǎ obţinǎ un contract de lucru pentru o perioadǎ

366
Le scuole italiane nelle colonie d’America. Circolare del sottosegretario agli Affari Esteri, Abele Damiani,
în Ministero degli Affari Esteri, “Annuario delle scuole coloniali per l’anno finanziario e scolastico 1889-
1890”, Roma, 1890, p. 207.
367
G. Floriani, op. cit., pp. 19-20.
368
Patrizia Salvetti, Le scuole italiane all’estero, în “Storia dell’emigrazione italiana. Vol. 2 Arrivi”, Roma,
2002, pp. 535-536.
369
G. Floriani, op. cit., p. 15.

214
determinatǎ de timp ca angajat al Ministerului Afacerilor Externe Italian. Cum aceste
contracte reprezentau o sursǎ de venit mai ridicatǎ atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung
– începând cu 1901, stagiul în strǎinǎtate avea sǎ reprezinte o pondere în plus adǎugatǎ
pensiei – un numǎr considerabil de profesori alegeau sǎ predea pentru câţiva ani în
strǎinǎtate sau chiar sǎ îşi facǎ o carierǎ din cumularea stagiilor de predare în şcolile
coloniale.
Primul volum din Annuario delle scuole coloniale publicat de Ministerul Afacerilor
Externe Italian, între 1888-1889, ce preceda cu puţin reforma lui Francesco Crispi, raporta
un total de 13.000 elevi italieni din 67 de şcoli, distribuite în diferite oraşe ale ţǎrilor de
emigraţie italianǎ, între care era inclusǎ şi România 370 . Reţinem cǎ, pentru anul şcolar 1887-
1888 371 , din spaţiul românesc erau amintite ca primind subvenţii din partea Statului italian,
Ordinariatului catolic din Bucureşti (4.000 lire anual), care oferea astfel şcolarizare gratuitǎ
copiilor italieni în clasele elementare din şcolile din Valahia subordonate acestui institut, şi
şcoala elementarǎ de bǎieţi din Galaţi (400 lire/an) 372 .
Motivul subvenţionǎrii parţiale se datora unei decizii a Ministerului Afacerilor
Externe, potrivit cǎreia şcolile care nu acceptau programa şi manualele şcolare italiene,
precum şi inspecţiile guvernamentale, nu mai puteau primi subvenţii. Aceastǎ mǎsurǎ era
luatǎ ca urmare a specializǎrilor şi rezultatelor diferite de cele dorite de autoritǎţile italiene
realizate de cǎtre anumite şcoli şi viza, mai ales, şcolile catolice cu o programǎ şcolarǎ
preponderent religioasǎ, care nu urmǎreau în vreun fel interesele naţionale italiene de
predare a materiilor prevǎzute de programele laice şi nici de promovare a limbii şi culturii
italiene printre elevii non-italieni373 . De altfel, cele douǎ institute au fost subvenţionate doar
dupǎ ce ministrul italian la Bucureşti, Giuseppe Tornielli Brusati s-a asigurat cǎ Mons.
Palma avea sǎ asigure difuzarea limbii italiene în Valahia şi Dobrogea, în şcolile care intrau
în jurisdicţia Ordinariatului catolic din Bucureşti: şcolile primare masculine şi feminine din
Bucureşti, Brǎila şi Sulina, şcolile primare masculine din Tulcea, Malcoci, Turnu Mǎgurele,
Turnu Severin, Craiova, Piteşti, Calafat, Câmpulung (Muscel), Târgovişte, Ploieşti, Giurgiu,
Râmnicu Vâlcea, Cioplea. Alǎturi de suma acordatǎ, Tornielli atrǎgea atenţia asupra
necesitǎţii trimiterii din partea Statului italian de manuale şcolare pentru lecturǎ, istorie,

370
“Annuario delle scuole coloniale 1888-1889”, p. 9.
371
Deşi primul volum al anuarului era dedicat anului şcolar 1888-1889, unele menţiuni erau fǎcute şi asupra
anului şcolar 1887-1888.
372
ASDMAE, Archivio Scuole (1868-1888), b. 219, Scrisoarea ministrului Giuseppe Tornielli Brusati cǎtre
ministrul Afacerilor Externe, Francesco Crispi (Bucureşti, 14 mai 1887); Scrisoarea ministrului Giuseppe
Tornielli Brusati cǎtre ministrul Afacerilor Externe, Francesco Crispi (Bucureşti, 17 oct. 1887).
373
“Annuario delle scuole coloniale 1888-1889”, pp. 196, 201; G. Floriani, op. cit., pp. 8-9.

215
geografie, luându-şi angajamentul de a verifica apoi buna lor utilizare în procesul de
învǎţare al copiilor italieni.
Pentru difuzarea limbii italiene în Moldova şi înscrierea gratuitǎ a copiilor italieni în
şcolile catolice subordonate Episcopiei din Iaşi, Tornielli a trebuit sǎ trateze cu episcopul
franciscan Camilli 374 , însǎ dioceza din Iaşi era prea puţin dedicatǎ învǎţǎmântului, astfel
încât şcolile deschise în Moldova erau insuficiente şi preferau sǎ se supunǎ regulilor de
învǎţǎmânt româneşti, fǎrǎ vreo altǎ implicare din partea unui alt stat 375 . S-a pus astfel sub
semnul întrebǎrii continuarea subvenţionǎrii şcolii catolice din Galaţi, care ar fi putut sǎ se
implice mai mult în învǎţǎmântul din Moldova, însǎ s-a realizat cǎ nu de acest aspect
depindea organizarea şcolilor din teritoriul circumscris consulatului general italian din
acelaşi oraş. Cele mai multe şcoli ale misiunilor catolice nu s-au supus acestei cereri de
predare a unor ore de limba italianǎ şi de asigurare a unui învǎţǎmânt elementar gratuit
pentru copiii emigranţilor italieni, astfel cǎ începând cu anul şcolar 1888-1889 nu au mai
primit subvenţia anualǎ din partea ministerului, printre acestea numǎrându-se Ordinariatul
catolic din Bucureşti 376 . În spaţiul românesc, Statul italian a cooperat de multe ori cu
reprezentanţi ai Bisericii Catolice pentru asigurarea şcolarizǎrii în cât mai multe localitǎţi de
rezidenţǎ ale italienilor atât pânǎ la deschiderea unor şcoli coloniale, cât şi dupǎ, atât în
localitǎţile în care existau şcoli coloniale, cum era Bucureştiul, cât mai ales în cele în care
nu s-au fondat şcoli guvernamentale.

TABEL 4. Numǎrul elevilor din şcolile guvernamentale din România

TIPUL DE ŞCOALǍ GUVERNAMENTALǍ
ORAŞUL ANUL Elementarǎ Elementarǎ Grǎdiniţǎ de Total
ŞCOLAR Masculinǎ Femininǎ copii
Brǎila 1888-1889 377 44 48 35 127
1889-1890 378 104 101 76 281
1890-1891 379 82 165 150 397
Bucureşti 1888-1889 380 52 28 95 175
1889-1890 381 65 142 96 303
1890-1891 382 112 102 150 364

374
Nicola Giuseppe Camilli fusese numit vicar apostolic al Moldovei în septembrie 1881, iar din 27 iunie
1884 prin fondarea Episcopiei de la Iaşi, devenea primul episcop al acesteia. (Rita Tolomeo, La Santa Sede e il
mondo danubiano-balcanico. Problemi nazionali e religiosi (1875-1921), La Fenice Edizione, Roma, 1992,
pp. 38, 40.)
375
ASDMAE, Archivio Scuole (1888-1920), b. 219, Scrisoarea ministrului Giuseppe Tornielli cǎtre ministrul
Afacerilor Externe, Fr. Crispi (Bucureşti, 14 mai 1887).
376
“Annuario delle scuole coloniale1888-1889”, pp. 27-28.
377
Ibidem, pp. 33, 36.
378
Idem, 1889-1890, pp. 31-33,
379
Idem, 1890-1891, pp. 33-35.
380
Idem, 1888-1889, pp. 33, 36.
381
Idem, 1889-1890, pp. 31-33.

216
 Fonte: M.A.E., “Annuario delle scuole coloniale 1888-1891”, p. 31 sqq.
O altǎ noutate a acestui an şcolar, a fost atribuirea unei importanţe crescute
învǎţǎmântului elementar, dispunându-se astfel ca şcolile primare şi grǎdiniţele sǎ fie, de
obicei, gratuite, iar fondarea şi îngrijirea acestor instituţii sǎ revinǎ Guvernului, ca alǎturi de
elevii italieni sǎ fie admişi elevi de orice naţionalitate şi religie, iar instrucţia religioasǎ
diferitǎ sǎ fie oferitǎ doar în urma unei cereri fǎcute de cǎtre pǎrinţi, ca cea mai mare
importanţǎ sǎ fie datǎ studiului limbilor locale. În urma acestor decizii, începând cu anul
şcolar 1889-1890, observǎm în şcolile italiene din spaţiul românesc o dublare sau triplare a
numǎrului de elevi (vezi tabel 4), dar şi angajarea unor profesori de limbǎ românǎ 383 .
Numǎrul total de 584 elevi înscrişi în şcolile guvernamentale pe parcursul anului şcolar
1889-1890, raportat la totalul de 12.109 elevi înscrişi în afara Italiei, a reprezentat
4,82 % 384 .
Şcolile secundare rǎmâneau în continuare sub autoritatea Guvernului italian, în ceea
ce priveşte disciplinele şi materia predatǎ, însǎ de finanţarea lor trebuia sǎ se ocupe fiecare
colonie de italieni în parte, acestea devenind cel mai adesea şcoli supuse taxelor. În
administrarea acestor şcoli, în special a celor elementare şi a grǎdiniţelor, era admisǎ
participarea membrilor comunitǎţii italiene locale şi a delegaţiilor şcolare.
Efectul aplicǎrii Legii Crispi s-a fǎcut simţit şi în ceea ce priveşte şcolile coloniale
elementare din România. Potrivit art. 1 al decretului regal din 27 ianuarie 1890, nr. 6.615
(serie 3°) din Raccolta Ufficiale delle leggi e dei decretti del Regno, se prevedea cǎ “sono
dichiarate governative le Scuole italiane elementari maschili, con classe unica, istituite in
[...] Braila, Bucarest”, art. 1 al R.D. 27 gennaio 1890, nr. 6.616 (serie 3°) declara drept
şcoli guvernamentale “le Scuole italiane elementari femminili, col solo corso di grado
inferiore 385 , istituite in [...] Braila [...] e le Scuole elementari femminili, con classe unica,
istituite in [...] Bucarest”, iar art. 1 al R.D. 27 gennaio 1890, nr. 6.617 (serie 3°) declara
drept guvernamentale grǎdiniţele şi creşele fondate la Brǎila şi Bucureşti 386 . Cu toate
acestea, încǎ din primul volum din Annuario delle scuole italiane, aceste şcoli erau citate

382
Idem, 1890-1891, pp. 33-35.
383
“Annuario delle scuole coloniale 1889-1890”, p. 137: În şcoala elementarǎ masculinǎ, cu o clasǎ unicǎ, din
Brǎila, în anul şcolar 1889-1890, era menţionat ca profesor de limba românǎ Ştefan Bucur, care primea o
retribuţie anualǎ pentru sarcina depusǎ de 1.100 lire.
384
“Annuario delle scuole coloniale 1889-1890”, p. 17.
385
Şcolile elementare fuseserǎ organizate, potrivit Legii Casati, în douǎ grade, inferior şi superior, fiecare de
doi ani, dar odatǎ cu aplicarea Legii Crispi (1889), care prealua unele elemente din Legea Coppino (1877),
gradul inferior se compunea din trei clase, iar cel superior rǎmânea la douǎ (art. 142, art. 143). (G. Floriani, op.
cit., pp. 16, 18.)
386
“G.U.”, nr. 39, 15 febbraio 1890, Roma, pp. 494-495.

217
drept guvernamentale 387 . Aceleaşi decrete prevedeau cǎ pentru şcolile cu clasǎ unicǎ era
destinat un singur profesor titular, iar pentru cele ce aveau doar cursuri inferioare, trei
profoseri titulari (art. 2), în ce priveşte funcţia de director în cazul şcolilor elementare
inferioare, acesta se dǎdea acelui profesor care preda la clasa superioarǎ în grad (art. 3).
Profesori titulari puteau fi numiţi doar cei italieni, în urma unui concurs organizat de
Ministerul Afacerilor Externe, dar alǎturi de aceştia, fiecare şcoalǎ trebuia sǎ angajaze doi
sau trei profesori vorbitori ai limbii locale. În cazul grǎdiniţelor, educatoarele întruneau şi
funcţia de director (art. 2) 388 .
În urma concursului organizat la 26 septembrie 1888 pentru posturile de profesori
titulari, în şcolile guvernamentale din România erau numiţi la Bucureşti, Alfonso Basilone
la şcoala elementarǎ masculinǎ, Felicetta Gabutti, profesoarǎ la şcoala elementarǎ femininǎ
şi Casabianca Vincenzo-Felipe, profesor suplinitor pentru ambele şcoli menţionate, care se
ocupa de predarea limbii române; Carlota Paroni-Brasi, directoare şi educatoare a grǎdiniţei
de copii; iar la Brǎila, Ulisse Gatti, profesor titular, şi George Demetrescu, profesor de
limba românǎ, ai şcolii elementare masculine; Ernesta Tomaschù, profesor titular şi
Giacomina Thavonati-Mazzetti, profesor-asistent, care preda limba românǎ, ale şcolii
elementare feminine; Caterina Nodari, directoare şi educatoare a grǎdiniţei de copii. Alǎturi
de personalul didactic, şcoala femininǎ şi grǎdiniţa din Brǎila dispuneau de serviciile unei
bucǎtarese, Ana Brateş, în timp ce la Bucureşti, Filomena Pucci se ocupa de gǎtit şi
curǎţenie pentru copii şi eleve 389 . Pentru toate aceste instituţii şcolare era introdusǎ prin
R.D. 25 settembre 1888, programa şcolarǎ pe care cadrele didactice trebuia sǎ o urmeze 390 .
În cel de-al doilea numǎr al Annuario delle scuole coloniali italiane, dedicat anului
şcolar 1889-1890, este menţionatǎ o nouǎ şcoalǎ înfiinţatǎ în oraşul bulgar Filippopoli
(Plovdiv) la cererea comunitǎţii italiene de acolo, care a fost trecutǎ în rândul şcolilor din
România. Considerând acest fapt o eroare, ce a fost preluatǎ şi de unele documente
privitoare la şcolile coloniale italiene din România, nu vom lua în calcul şcolile coloniale
din acest oraş pe parcursul lucrǎrii. Singura şcoala nou fondatǎ în acest an şcolar, 1889-
1890, din România a fost cea elementarǎ femininǎ din Brǎila 391 .
Deşi observǎm o diferenţa numericǎ deosebitǎ între elevii înscrişi în anul şcolar
1888-1889 şi urmǎtoarele douǎ, aceasta nu se datora în totaliatate unei creşteri a populaţiei

387
Vezi “Annuario delle scuole coloniale 1888-1889”, pp. 135-142.
388
“G.U.”, nr. 39, 15 febbraio 1890, pp. 494-495.
389
“Annuario delle scuole coloniale 1888-1889”, pp. 39, 43-46, 48-50, 137-140.
390
Idem, 1889-1890”, p. 6.
391
Ibidem, p. 26.

218
italiene. Erau în realitate elevi de alte naţionalitǎţi decât cea italianǎ, dupǎ cum se poate
observa în tabelul 5.

TABEL 5. Numǎrul elevilor înscrişi în şcolile guvernamentale italiene dupǎ naţionalitate şi religie
ORAŞ ANUL TIPUL NR. NAŢIONA- RELIGIE
ŞCO- ŞCOLII ELE- LITATEA
LAR VI Italianǎ Non- Catolicǎ Prote- Ebraicǎ Ortodoxǎ
italianǎ stantǎ
1889- Elem.masc. 104 16 88 19 - 51 34
1890 392 Elem. fem. 101 7 94 21 41 39 -
Brǎila Grǎd. copii 76 6 70 6 2 28 40
1890- Elem.masc. 82 9 73 13 2 38 29
1891 393 Elem. Fem. 165 9 156 21 - 82 62
Grǎd.copii 150 36 114 57 - 61 74
1889- Elem.masc. 65 40 25 43 - 18 4
1890 394 Elem. fem. 42 20 22 22 20 - -
Bucure- Grǎd. copii 96 62 34 67 - 29 -
şti 1890- Elem.masc. 112 43 69 46 5 26 35
1891 395 Elem. fem. 102 21 81 44 2 20 36
Grǎd. copii 150 36 114 57 - 19 74
Sursǎ: M.A.E. “Annuario scuole coloniale 1888-1891”, p. 31 sqq.

Deschiderea tuturor acestor şcoli şi grǎdiniţe, sau asumarea finanţǎrii unora deja
existente, a reprezentantat un pas important în pǎstrarea limbii italiene printre emigranţi, dar
şi un mijloc de promovare şi rǎspândire a limbii şi culturii italiene în România printre
majoritari şi celelalte minoritǎţi. Numǎrul mare de elevi strǎini care au ales sǎ urmeze
cursurile şcolilor italiene din Brǎila se poate explica prin ponderea ridicatǎ a strǎinilor din
acest oraş cu deosebitǎ importanţǎ economicǎ, unde orice limbǎ strǎinǎ cunoscutǎ era un
câştig pentru familiile marilor şi micilor comercianţi. Nu doar majoritatea ortodoxǎ a
românilor, grecilor şi albanezilor înţeleseserǎ ocazia pe care copiii lor o puteau avea
învǎţând într-o şcoalǎ italianǎ, ci observǎm o prezenţǎ crescutǎ alǎturi de catolici, protestanţi
şi ortodocşi, a elevilor coloniei ebraice, una dintre cele mai numeroasǎ în Brǎila şi bine
reprezentatǎ în orice domeniu economic din portul danubian: comerţ, navigaţie, micǎ
industrie (alimentarǎ), meşteşugari (bogasierese, croitori, tâmplari, tinichigii, boiangii
ş.a.) 396 . De menţionat însǎ, cǎ italienii din Brǎila aparţineau în fapt fie coloniei catolice (cei
mai mulţi), fie comunitǎţii evreieşti, diferenţǎ de care în epocǎ au ţinut cont recensǎmântul

392
“Annuario delle scuole coloniale 1888-1889”, pp. 31-33.
393
Idem, 1890-1891, pp. 33-35.
394
Idem, 1889-1890, pp. 31-33.
395
Idem, 1890-1891, pp. 33-35.
396
Maria Stoica, op. cit., pp. 65-66.

219
populaţiei din 1899, cum am vǎzut în capitolul anterior, când s-a evaluat numǎrul italienilor
din România.
Conştiente de faptul cǎ populaţia din colonii se afla într-o perpetuǎ mişcare, cele mai
multe şcoli şi-au adaptat regulamentul unei cerinţe fireşti, lǎsând deschise înscrierile
elevilor pe tot parcursul anului şcolar şi admiţând noii elevi pânǎ în ultima lunǎ de şcoalǎ 397 .
Dintre profesorii trimişi în şcolile italiene din România, începând cu anul şcolar
1888-1889, îi menţionǎm pe Alfonso Basilone 398 , Benvenuta Brasi 399 , Felicetta Gabutti400 ,
Emilio Marchione 401 , Maria Monti 402 , Ubaldo Ruggiantoni 403 (Bucureşti), Alice Badalotti,
Milda Badalotti 404 , Sofia Borgetti-Scalesse 405 , Timoteo Desiderio 406 , Alfredo Mariani 407 ,
Luigi Emmanuelli 408 , Carlotta Paroni-Brasi 409 , Ulisse Gatti 410 , Ernesta Tomaschù 411 ,
Giacomina Thavonati-Mazzetti 412 şi Caterina Nodari 413 , la Brǎila. De figurile acestor
instructori, asupra cǎrora ne vom opri în rândurile ce urmeazǎ, s-a legat destinul şcolilor
coloniilor italiene din oraşele româneşti. Pentru deplasarea educatorilor, învǎţǎtorilor şi a
profesorilor din Italia spre localitatea de destinaţie din strǎinǎtate, Ministero degli Affari
Esteri pusese la dispoziţie o linie specialǎ de vapoare cu plecare din Brindisi 414 .

II.1.d.3.a. Şcolile coloniei italiene din Bucureşti. Începând cu anul şcolar 1888-
1889, colonia italianǎ din Bucureşti beneficia de pe urma reformei Crispi de o şcoalǎ
elementarǎ masculinǎ cu clasǎ unicǎ, de una femininǎ similarǎ, precum şi de o grǎdiniţǎ de
copii, toate gǎzduite în aceeaşi clǎdire pânǎ în 1891, când grǎdiniţei i se aloca un alt

397
“Annuario delle scuole coloniale 1889-1891”, p. 13.
398
ASDMAE, Fondo Scuole (1888-1920), busta 14, fasc. Basilone Alfonso.
399
Idem, b. 31, fasc. Brasi Benvenuta.
400
Idem, b. 95, fasc. Gabutti Felicetta.
401
Idem, b. 119, fasc. Marchione Emilio.
402
Idem, b. 133, fasc. Maria Monti.
403
Idem, b. 177, fasc. Ruggiantoni Ubaldo.
404
Idem, b. 9, fasc. Badalotti Alice, Badalotti Milda.
405
Idem, b. 28, fasc. Borgetti-Scalesse Sofia.
406
Idem, b. 66, fasc. Desiderio Timoteo.
407
Idem, b. 120, fasc. Mariani Alfredo.
408
Idem, b. 76, fasc. Emmanuelli Luigi.
409
Idem, b. 149, fasc. Paroni-Brasi Carlotta.
410
“Annuario delle scuole coloniale 1888-1889”, p. 46.
411
Ibidem, p. 50.
412
Ibidem.
413
Ibidem, p. 48.
414
ASDMAE, Scuole, b.9, fasc. Alice e Milda Badalotti, Scrisoarea adresatǎ de Alice Badalotti ministrului
Afacerilor Externe, Rivaroli Fuori, 10 agosto 1890.

220
local 415 . Printre primii profesori care au primit post aici s-au numǎrat Alfonso Basilone,
Felicetta Gabutti, Vincenzo-Felipe Casabianca şi Carlotta Parano-Brasi 416 .

TABEL 6. Personalul didactic al şcolilor guvernative

ANUL ŞCOALA ŞCOALA GRǍDINIŢA DE
ŞCOLAR ELEMENTARǍ ELEMENTARǍ COPII
MASCULINǍ FEMININǍ (CLASǍ
(CLASǍ UNICǍ) UNICǍ)
1888-1889 417 Alfonso Basilone Felicetta Gabutti
(director şi profesor) (directoare şi profesor) Carlotta Paroni-Brasi
Vincenzo Felice Casa- Vincenzo Felice Casa- (directoare şi
bianca (prof. lb. bianca (prof. lb. românǎ) educatoare)
românǎ)

1889-1890 418 Alfonso Basilone Felicetta Gabutti Carlotta Paroni-Brasi

(director şi profesor) (directoare şi profesor) (directoare şi
Vincenzo Felice Casa- Vincenzo Felice Casa- educatoare)
bianca (prof. lb. bianca (prof. lb. românǎ) Benvenuta Brasi
românǎ) (educatoare)
1890-1891 419 Alfonso Basilone Felicetta Gabutti Carlotta Paroni-Brasi
(director şi profesor) (directoare şi profesor) (directoare şi
Demetrio (Dumitru) Berta Margulius (prof. educatoare)
Marga (prof. lb. lb. românǎ) Benvenuta Brasi
românǎ) (educatoare)

Portretul profesional al lui Alfonso Basilone, care la 15 februarie 1889 era numit
cadru didactic al şcolii masculine din Bucureşti, se mai pǎstreazǎ şi astǎzi în arhivele
italiene. Nǎscut la Napoli, la 29 mai 1859, obţinea o diplomǎ de cǎpitan de cabotaj în 1876
şi una de cǎpitan de cursǎ lungǎ în 1877. Treptat însǎ a fost atras de o carierǎ în învǎţǎmânt,
unde în 1880 obţinea o diplomǎ de învǎţǎtor de şcoalǎ elementarǎ de grad superior,
înregistratǎ la 28 septembrie 1880 la Avellino, dupǎ ce începând cu 1877 predase
matematica în diverse şcoli gimnaziale sau tehnice, dar şi navigaţia, trigonometria,
astronomia nautica şi mecanica vapoarelor la Institutul Nautic din Napoli. Dupǎ ce la 15
septembrie 1888, participase la un concurs pentru un post de profesor de matematicǎ într-o
şcoalǎ italianǎ din strǎinǎtate şi nu putuse primi vreun post în lipsa unui titlu legal necesar
pentru aceastǎ disciplinǎ, în anul urmǎtor era trimis la Bucureşti, unde a fost însoţit de
familie – soţie, doi copii minori şi o cumnatǎ. Cum pentru şcolile guvernamentale, fie ele
elementare sau secundare, funcţia de director titular era ocupatǎ de unul dintre profesorii
titulari, la scurt timp de la sosirea în Bucureşti, era numit director al acestei şcoli, primind

415
“Annuario delle scuole coloniale 1888-1889”, pp. 33-34.
416
Ibidem, pp. 43, 44, 46, 49.
417
Ibidem, pp. 140-142.
418
“Annuario delle scuole coloniale 1889-1890”, pp. 140-142.
419
Idem, 1890-1891, pp. 173-175.

221
un salariu de 1.400 lire anual şi o indemnizaţie de şedere de 800 lire. Cumnata sa,
Concettina Morra, în vârstǎ de 20 ani, primea postul de director adjunct al grǎdiniţei
coloniei italiene din Bucureşti, însǎ la scurt timp aceasta murea pe neaşteptate. Profesorul
Basilone rǎmânea la Bucureşti din februarie 1889 pânǎ în aprilie 1891, unde i se nǎştea în
1889 cel de-al treilea copil. În perioada rezidenţei, directorul Basilone i-a avut drept colegi
pe Vincenzo Felice Casabianca şi Demetrio Marga, ambii ocupând postul de profesor de
limba românǎ între 1888-1890, respectiv 1890-1891 420 . Pe lângǎ activitatea de profesor al
şcolii de bǎieţi, a predat matematica şi celor 80 de cursanţi ai unei şcoli serale, gǎzduitǎ de
şcoala italianǎ, care aparţinea Universitǎţii din Bucureşti şi administraţiei Cǎilor Ferate
Române, a ţinut conferinţe de istorie duminicale conaţionalilor sǎi în încercarea, mǎrturisitǎ
de Basilone, de a-i apropia de Casa de Savoia şi de patria italianǎ, dar mai ales de a-i
apropia pe aceşti italieni unii de alţii, când opiniile politice atât de diferite pe care le aveau
mai mult îi dezbinau, decât îi uneau 421 . În urma unei decizii a ministrului de Externe, Di
Rudinì, motivatǎ de raţiuni de economie, peste 50 de şcoli coloniale au fost închise, între ele
numǎrându-se şi şcoala din Bucureşti. Lui Basilone i se oferea din partea pǎrintelui
Armellini, un post de profesor de matematicǎ la Liceul Arhiepiscopal din Bucureşti, pentru
a-i compensa desfiinţarea postului de la şcoala de bǎieţi italianǎ, dar îl refuza întorcându-se
la Napoli 422 . Se dovedise un bun profesor pentru elevii sǎi, însǎ relaţiile sale cu ceilalţi
colegi şi Legaţia italianǎ fuseserǎ dificile, având o viziune diferitǎ asupra funcţiei pe care o
deţinea decât conaţionalii sǎi. Fusese însǎ apreciat de colonia italianǎ şi de ministrul
Curtopassi pentru abilitatea şi zelul didactic, pentru sentimentele patriotice pe care ştia sǎ le
insufle elevilor şi celorlaţi italieni din Bucureşti şi pentru contribuţia de a difuza printre
elevii români ai şcolii serale dragostea pentru Italia.
În acelaşi an, pentru şcoala de fete era numitǎ în postul de director Felicetta Gabutti,
care intrase în serviciul Ministerului de Externe italian în noiembrie 1888. Nǎscutǎ în
Torino, la 27 februarie 1846, era posesoarea unor certificate de studii – “certificato di
lodevole esercizio scolastico” şi “certificato di ginnastica” – eliberate de Inspectoratul
şcolar din Torino, la 11 noiembrie1868, şi de la cel din Salerno, la 27 octombrie 1883, care
îi atestau calitatea de profesoarǎ de şcoalǎ normalǎ superioarǎ. Sositǎ la Bucureşti,
deschidea şcoala de fete în martie 1889, unde rǎmânea pânǎ la închiderea acesteia din
aprilie 1891. Primea un salariu anual de 1.300 lire. Dând dovadǎ de o disciplinǎ rigidǎ şi

420
“Annuario delle scuole coloniale1888-1889”, p. 140; Idem, 1889-1890”, p. 140; Idem, 1890-1891, p. 173.
421
ASDMAE, Scuole, b. 14, fasc. Alfonso Basilone, Scrisorea lui Alfonso Basilone adresatǎ subsecretarului
Ministerului Afacerilor Externe, Alfredo Baccelli (Napoli, 20 mai 1902).
422
Ibidem, varri docc; “Annuario delle scuole coloniale1888-1889”, p. 32; G. Floriani, op. cit., pp. 20-21.

222
severǎ faţǎ de elevele sale, care au atras atenţia Legaţiei italiane din Bucureşti, şi dificilǎ în
relaţia cu ceilalţi profesori, alǎturi de care nu doar lucra, dar şi locuia în spaţiile rezervate
anume din clǎdirea şcolii, au condus la numeroase animozitǎţi care au determinat Ministerul
sǎ renunţe la serviile sale 423 . Observǎm cum buna funcţionare a unei şcoli din strǎinǎtate
depindea şi mai mult de caracterul şi devotamentul profesorilor, altfel rezultatele la
învǎţǎtura era anevoioase şi cum înlocuirea unui profesor era dificilǎ se putea ajunge, ca şi
în acest caz, nu doar la concedierea acestuia, dar, mai grav, la închiderea şcolii, cu
repercusiuni asupra menţinerii unei instrucţii continue a elevilor.
Din colectivul pedagogilor sosiţi la finele anului 1888 sau începutul urmǎtorului an
la Bucureşti, fǎcea parte Carlotta Paroni-Brasi, numitǎ directoare a grǎdiniţei de copii la 1
octombrie 1888. Nǎscutǎ la 28 iulie 1852, în Villafranca, provincia Torino, obţinuse
diploma de profesor normal superior de la Inspectoratul şcolar din Ravenna la 31 august
1878 şi diploma de gimnaziu eliberatǎ de Ispectoratul şcolar din Bologna la 26 octombrie
1880 424 . Rǎmânea în Capitalǎ din ianuarie 1889 pânǎ în aprilie 1891 când Ministerul realiza
o rotaţie între Carlotta Brasi şi Maria Monti, prima fiind transferatǎ pentru postul similar din
Brǎila, şi viceversa. Brasi a fǎcut o impresie foarte bunǎ încǎ de la început, “la sua cultura le
procurarono subito stima e simpatie generali. Era amabile e amichevole con tutti. Dotata
d’un carattere sensibilissimo e affettuoso essa amava con vero trasporto i bambini a lei
affidati” 425 . Din 16 noiembrie 1889 i se alǎtura nepoata Benvenuta Brasi, pentru un post de
educatoare, care venea la Bucureşti însoţitǎ de pǎrinţi, şi rǎmânea pânǎ la 30 august 1891,
fiind câteva luni subordonatǎ a noii directoare Monti. Celor dintâi profesori sosiţi la
Bucureşti li s-a pǎstrat în arhivǎ o succintǎ prezentare a activitǎţii lor din aceast oraş, în
urma celor douǎ Brasi rǎmânând multe cuvinte de laudǎ şi apreciere pentru comportamentul
şi efortul de care au dat dovadǎ în exercitarea profesiunilor lor. Benvenuta Brasi, nǎscutǎ la
Cento, provincia Ferrara, avea un “caracter liniştit, ascultǎtor, supus, politicos şi amabil”,
dând mereu dovadǎ de un “comportament moral şi civilizat (...) exemplar” 426 .
La 1 octombrie 1891, Carlotta Brasi revenea la Bucureşti, unde era numitǎ
directoare a şcolii de fete “Regina Margherita” din strada Sculpturii nr. 35, cât şi a grǎdiniţei
de copii, dupǎ o iniţiativǎ personalǎ de-a lui Brasi de a redeschide şi grǎdiniţa, pentru care
obţinuse autorizaţia guvernamentalǎ din 22 septembrie. Rǎmânea la Bucureşti pentru alţi

423
ASDMAE, Scuole, b. 95, fasc. Gabutti Felicetta, varri docc.
424
Dupǎ stagiul din România, avea sǎ primeascǎ de la Inspectoratul şcolar din Roma diploma de educatoare în
grǎdiniţele de copii la 5 iulie 1897. (Idem, b. 149, fasc. Carlora Parone-Brasi, varri docc.)
425
Idem, varri docc.
426
Idem, b. 31, fasc. Benvenuta Brasi, f. VII.

223
patru ani, din 1895 primind postul de directoare al şcolii feminine “Margherita di Savoia”
din Tunis, oraş în care avea sǎ rǎmânǎ pânǎ a finalul vieţii, în aprilie 1914. Odatǎ redeschisǎ
grǎdiniţa din Bucureşti, la 11 octombrie 1891, 18 copii italieni şi 12 strǎini fuseserǎ deja
înscrişi, numǎrul lor crescând panǎ la aproape 50 la începutul lunii decembrie, dupǎ cum
constata ministrul Curtopassi în urma unei vizite. La deschidere mai fusese invitat
preşedintele Societǎţii italiene de ajutor reciproc. Încurajatǎ de reuşita directoarei italiene
Tomaschù de a obţine un venit în plus pentru şcoala de fete din Brǎila, la 1/13 decembrie,
directoarea Brasi îşi propusese sǎ mai deschidǎ o şcoalǎ primarǎ femininǎ, pentru care avea
deja peste 20 de eleve înscrise şi sǎ înceapǎ cursuri serale şi duminicale de limbǎ italianǎ 427 .
În urma intervenţiei pe lângǎ Ministerul de Externe a lui Curtopassi din 8 decembrie 1891,
care o recomanda pe Brasi pentru obţinerea unui venit sporit pentru şcoala pe care o
conducea, Guvernul italian îi acorda la 16 decembrie 1891 o sumǎ de 2.500 lire, plǎtiţi
semestrial începând cu 1 aprilie 1892 428 . Dupǎ ce asistase la examenele şcolilor italiene, la
finele anului şcolar 1892-1893, ministrul Curtopassi constata cǎ “nulla si omette sia
nell’insegnamento, sia nella educazione, per risvegliare e mantener saldo l’amor di patria tra
i giovani alunii” 429 . Şcoala de fete avusese în acel an circa 20 de eleve, dintre care douǎ
treimi erau italience, în timp ce elevii şcolii de bǎieţi erau aproape toţi italieni, numǎrând tot
circa 20 de persoane. Când în 1894, activitatea unor şcoli şi grǎdiniţe guvernative a fost
suspendatǎ, printre care şi cea a şcolii feminine “Regina Margherita” din Bucureşti, Brasi se
adresa Ministerului de Externe, în urma desfiinţǎrii postului sǎu de la Bucureşti, pentru
primirea unuia nou. Avea sǎ primeascǎ un rǎspuns pozitiv de abia în primǎvara anului 1895,
în iulie 1894 fiind înştiinţatǎ prin intermediul ministrului italian la Bucureşti Curtopassi cǎ
în acel an nici un post de directoare al şcolilor din strǎinǎtate nu era vacant.
Vǎzându-se nevoitǎ sǎ rǎmânǎ în Bucureşti, Brasi nu a renunţat la posibilitatea de a
exista o şcoalǎ pentru acele copile ale coloniei italiene, pe care le instruise pânǎ atunci,
astfel cǎ adresându-se Ministerului de Externe obţinea de la Guvernul italian o sumǎ de
2.750 lire pe care i-a folosit pentru a deschide o şcoalǎ privatǎ, de la care pleca pentru a lua
în primire postul din Tunis cu douǎ luni înainte de încheierea anului şcolar 1894-1895. Prin
eforturile sale, Brasi reuşea sǎ redeschidǎ, deşi sub formǎ privatǎ, nu doar şcoala de fete, ci
şi pe cea de bǎieţi. La plecare primea din partea Legaţiei italiene din Bucureşti o Scrisoare

427
Idem, Scrisoarea directoarei grǎdiniţei de copii, Carlotta Brasi (Bucureşti, 26 oct. 1891); Scrisoarea
ministrului plenipotenţiar la Bucureşti, Curtopassi cǎtre ministrul de Externe italian, Antonio Di Rudini
(Bucureşti, 8 Decembrie 1891).
428
Idem, Pro-memoria din 16 dec. 1891.
429
Idem, Scrisoarea ministrului plenipotenţiar la Bucureşti, Curtopassi cǎtre ministrul de Externe italian,
Benedetto Brin (Bucureşti, 12 iulie 1893).

224
de merit pentu difuzarea limbii italiene în Bucureşti printre tinerii români şi pentru toate
strǎduinţele depuse pentru bunul mers al activitǎţii şcolare 430 . Deşi cǎsǎtoritǎ, Brasi a locuit
o perioadǎ la Bucureşti separatǎ de soţ, care emigrase în Argentina, lǎsându-i în grijǎ douǎ
copile cu vârste fragede, de 9 şi 4 ani, apoi Enrico Brasi s-a alǎturat familiei. La plecarea în
Tunis, acesta rǎmânea în Bucureşti pentru a-şi încheia angajamentele de lucru şi pentru a
rezolva unele chestiuni privind bunurile familiei rǎmase aici. Observǎm practic o fluctuaţie
continuǎ a emigrǎrii temporare din cadrul unei familii, care era nevoitǎ sǎ se separǎ şi sǎ se
reuneascǎ ori de câte ori unul dintre soţi îşi gǎsea un loc de muncǎ mai bine plǎtit într-un alt
loc decât cel al unei şederi provizorii iniţiale. A fost şi cazul familie Brasi, care a fost
supusǎ unei alte emigraţii dupǎ numai cinci ani de rezidenţǎ în România, datoratǎ
instabilitǎţii institutelor şcolare pe care Carlotta Brasi le-a condus la Bucureşti şi Brǎila,
care inevitabil au atras o nesiguranţǎ financiarǎ, pe care familia Brasi a decis sǎ încerce sǎ o
depǎşeascǎ prin prezentarea la un nou concurs pentru un post care s-a dovedit în sfârşit
stabil, cel din Tunis.
În anul şcolar 1890-1891, era transferatǎ de la Brǎila pentru a se ocupa de direcţia
grǎdiniţei de copii din Bucureşti, Maria Monti, nǎscutǎ la Milano, la 18 aprilie 1854. Intratǎ
de puţin timp în serviciul Ministerului de Externe, la 2 noiembrie 1888, fusese deja
directoare la Tripoli şi Trebisonda (actualul Trabzon), înainte de a fi trimisǎ în România.
Dupǎ numai douǎ luni de directorat în Bucureşti a fost concediatǎ, fǎrǎ a se mai apela la
serviciile sale, din raţiuni de conduitǎ. Pentru a prelua postul vacant era adusǎ tânǎra
directoarea Brasi, dupǎ cum am vǎzut deja 431 .
În 1897, ministrul italian la Bucureşti solicita membrilor coloniei italiene creşterea
fondului şcolar prin intermediul unei subscripţii anuale din partea acestora, care sǎ asigure o
îmbunǎtǎţire a şcolii italiene. Deşi fondul a fost acordat, nu s-a constatat în urmǎtorii ani o
creştere a influenţei şcolii italiene nici în interiorul coloniei, nici printre celelalte şcoli
strǎine din oraş, numǎrul elevilor diminuându-se din lipsa unor clase superioare 432 .
De remarcat cum asistenţa şcolarǎ a emigranţilor italieni a atras dupǎ sine nu doar o
emigraţie temporarǎ a cadrelor didactice ce primeau un post în afara Italiei, ci şi a familiilor
acestora, fapt ce contribuia la o uşoarǎ modificare a fizionomiei unei colonii italiene, unde
430
Ibidem, Scrisoarea ministrului plenipotenţiar la Bucureşti, Beccaria cǎtre Ministerul de Externe italian,
Alberto Blanc (Bucureşti, 26 aprilie 1895).
431
ASDMAE, Arch. Scuole, b. 133, fasc. Maria Monti, varri docc.
432
Archivio storico della Società “Dante Alighieri”[ASSDA], Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A
Bucarest (1896-1960), Scrisoarea lui Giulio Magni, preşedintele Comitatului “Dante Alighieri” din Bucureşti
cǎtre preşedintele Societǎţii “Dante Alighieri” din Roma (Roma, 14 febr. 1903); Ion Bulei, Il Comitato della
Società Dante Alighieri a Bucarest. Alcuni momenti della sua storia, în “Annuario. Istituto Romeno di cultura
e ricerca umanistica”, nr. 5/ 2003, Bucureşti, 2004, p. 448.

225
de figura profesorilor sau a preotului se lega cel mai adesea calitatea educaţiei didactice sau
religioase pe care o primeau nu doar copiii emigranţilor italieni, ci şi tinerii şi unii adulţi,
care beneficiau de unele cursuri serale puse la dispoziţie de unele şcoli sau biserici catolice.
Şcolarizarea emigranţilor italieni, dincolo de orice alt interes politic sau naţional, era o realǎ
şansǎ datǎ acestora de a-şi îmbunǎtǎţi calitatea vieţii prin posibilitatea de a învǎţa şi alte
meserii decât cele tradiţionale. Colonia italianǎ din Bucureşti a avut în vedere acest fapt
când a decis sǎ meargǎ mai departe cu şcolarizarea tinerilor italieni prin crearea unei clase
pregǎtitoare a unei posibile profesii, unde predarea desenului tehnic le crea posibilitatea
tinerilor de a fi primiţi mai întâi ca ucenici în atelierele de graficǎ şi desen ale arhitecţilor şi
inginerilor, iar mai departe puteau fi trimişi spre o specializare exactǎ în şcolile de profil din
Italia. Existenţa celor douǎ şcoli italiene din Bucureşti, şcoala masculinǎ şi şcoala femininǎ
era amintitǎ în 1898 de Marele dicţionar geografic al României, despre care menţiona cǎ
erau întreţinute de comunitatea italianǎ, cât şi în Annuario delle scuole 433 .
În 1901, graţie fondurilor puse la dispoziţie de Luigi Cazzavillan, al contribuţiilor
elevilor înscrişi, al subscribţiilor publice şi al unor mici subsidii din partea Guvernului
Italian, se construia pe strada Luigi Cazzavillan, nr. 28, şcoala italianǎ “Regina
Margherita”, o şcoalǎ particularǎ mixtǎ, unde se urmau cursurile claselor primare, deschise
copiilor de orice naţionalitate. Pe frontispiciul clǎdirii se putea citi:
“A Luigi Cazzavillan che nell’amore vivissimo per il suo paese attinse sempre ispirazione a ben
fare... Questa scuola si edificava per promuovere l’educazione di fanciulli italiani e la diffusione della favella
di Dante in questa latina terra sorella. La colonia italiana benedicendone la memoria” 434 .
Localul şi terenul şcolii au fost donate de Cazzavillan Statului italian, în scopul
desfǎşurǎrii în acest spaţiu a acţiunilor culturale necesare comunitǎţii italiene din oraş. Pe
lângǎ cursurile şcolare, aici se afla şi o grǎdiniţǎ pentru copii, se ţinea şi un curs seral de
desen, condus de un membru al comunitǎţii italiene, care era frecventat de 20 de tineri şi
care oferea multor fii de muncitori posibilitatea de a obţine un loc de muncǎ în birourile
arhitecţilor sau inginerilor 435 . Toate aceste forme de învǎţǎmânt erau însǎ incomplete şi
insuficiente pentru finalizarea şcolarizǎrii unui elev. În 1903, arhitectul Giulio Magni,
preşedintele Clubului italian atrǎgea atenţia asupra necesitǎţii unor clase superioare, care sǎ
nu mai constrângǎ copiii cu vârste de peste 10 ani sǎ abandoneze studiul sau sǎ îl continue
în altǎ parte. Fin observator al situaţiei şcolii italiene, Magni nu întârzia sǎ afirme cǎ tocmai

433
Marele dicţionar geografic al României, vol. I, p. 732; “Annuario delle scuole italiane all’estero
governative e sussidiate 1907”, Tipografia del Ministero degli Affari Esteri, Roma, 1907, p. 16.
434
Momenti e luoghi italiani nella memoria di Bucarest, origine:
<http://www.rri.ro/art.shtml?lang=8&sec=135&art=97>, [accesat 17.03.2013].
435
“Anuarul SOCEC”, p. 135; “Boll. Emigrazione”, 1913, p. 57.

226
aceasta era cauza pentru care cele mai multe familii italiene îşi înscriau copiii la alte şcoli
decât cea italianǎ, care ajunsese sǎ fie puţin frecventatǎ. Se impunea o reorganizare pe baze
solide, mai largi şi mai practice, care sǎ redea orgoliul şcolii şi sǎ o facǎ mai profitabilǎ. În
acel an, numai 70 de elevi, de ambele sexe, mai frecventau şcoala, dintre care jumǎtate
beneficiau de gratuitate. Şcoala dispunea de un fond de circa 8.800 lire (4.800 lire
subvenţionate de Guvernul italian, circa 3.000 din organizarea unei loterii de cǎtre colonia
italianǎ şi 1.000 lire din subscripţia coloniei), la care s-ar mai fi putut adǎuga alte 1.200 lire
din partea Comitetului Societǎţii Dante Alighieri din Bucureşti. Scǎzând 2.000 lire pentru
plata taxelor, 8.000 ar fi fost suficiente pentru menţinerea şcolii, focar al italienitǎţii, ce ar fi
putut sǎ fie frecventatǎ de mai mulţi elevi români. Pentru a se reuşi o reorganizarea a şcolii,
Magni se adresa Comietului central al Societǎţii Dante Alighieri din Roma 436 .
Director al şcolii masculine italiene era în 1904, Luigi Enrico, iar al şcolii feminine
Ernesta Tomaschù, o prezenţǎ mai veche în şcolile italiene din România. Salonul şcolii
italiene gǎzduia deseori evenimente ale coloniei. În 3 decembrie 1904, la iniţiativa Societǎţii
“Dante Alighieri”, aici s-a desfǎşurat sǎrbǎtorirea aniversǎrii Regelui Italiei, Vittorio
Emanuele III, participând numeroase persoane din colonia italianǎ sau din rândul
autohtonilor, între care demnitari români şi personalitǎţi ale vremii 437 .
În anul şcolar 1906-1907, şcoala mixtǎ Cazzavillan era frecventatǎ de 143 elevi, iar
grǎdiniţa de 38 copii, pe când la şcoala Regina Margherita erau clase de fete cu un total de
108 eleve şi clase mixte cu un total de 105 elevi, în timp ce grǎdiniţa numǎra 64 de copii 438 .
În septembrie 1906 se anunţa de la Roma cǎ 50 de diplome şi 12 cǎrţi de premii puteau fi
trimise la Bucureşti pentru elevii şcolii italiene graţie contelui Arrivabene 439 . În anul şcolar
1907-1908, la şcoala Regina Margherita erau înscrise 100 eleve, iar pentru clasele mixte
alte 34 de fete, dar şi 30 de bǎieţi 440 . Pentru promovarea educaţiei copiilor italieni şi a
culturii italiene sau în scopul unor acţiuni caritabile, şcoala italianǎ susţinea deseori

436
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea lui Giulio Magni,
preşedintele Comitatului “Dante Alighieri” din Bucureşti cǎtre preşedintele Societǎţii “Dante Alighieri” din
Roma (Roma, 14 febr. 1903).
437
Idem, L’elenco dei soci della Società Dante Alighieri. Comitato locale Bucarest, 9 marzo 1904; Scrisoarea
lui Benedetto de Luca cǎtre preşedintele Comitetului Central al Societǎţii Dante Alighieri din Roma
(Bucureşti, 17 dec. 1904).
438
“Annuario delle scuole italiane all’estero 1907”, p. 87.
439
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea lui Giuseppe
Marcoti, secretar general al Societǎţii Dante cǎtre Benedetto de Luca, preşedintele Comitatului local Bucureşti
(Roma, 28 sept. 1906).
440
“Annuario delle scuole italiane all’estero 1908”, p. 34.

227
numeroase reprezentaţii culturale. În vinerea de 6 iunie 1908, în beneficiul elevilor sǎraci ai
şcolii italiene era prezentatǎ la Grǎdina Roşca o comedie 441 .
În anul şcolar 1909-1910, şcoala de bǎieţi era frecventatǎ de 95 elevi, iar cea de fete
de 86 eleve, în timp ce la grǎdiniţǎ erau înscrişi 39 de bǎieţi şi 20 de fete 442 . Nici o
schimbare a numǎrului de elevi nu a fost înregistratǎ în urmǎtorul an şcolar 443 .
În anul şcolar 1909-1910, director al şcolii italiene era Cesare Fantoli 444 , nǎscut în
1868, la Palazzo, în provincia piemontezǎ Novara, sosit în România în 1893 şi ajuns un
înstǎrit antreprenor de lucrǎri publice. Şcoala primea anual din partea Guvernului italian o
subvenţie de 4.000 lei, iar din partea Societǎţii Italiene, 3.000 lei, bani proveniţi din serate
teatrale, baluri, concerte, sume pe care directorul şcolii le folosea în special pentru
ajutorarea elevilor sǎraci. Cum numǎrul elevilor s-a mǎrit, era nevoie de încǎ doi sau trei
profesori, precum şi de o subvenţie mai mare, pe care sperau sǎ o obţinǎ de la Guvernul
italian. Într-acest scop, Societatea Italianǎ alcǎtuieşte o comisie de trei persoane, condusǎ de
directorul şcolii Fantoli, care sǎ plece la Roma pentru a înmâna un memoriu Guvernului
italian, pentru sporirea subvenţiei la 10.000 sau 12.000 lei anual, necesarǎ dezvoltǎrii
învǎţǎmântului italian din România 445 .
Manifestǎrile culturale sau serbǎrile naţionale ale comunitǎţii italiene se dǎdeau în
sala de festivitǎţi a Şcolii italiene, cum a fost şi cazul marelui festival şcolar, din 23 mai
1910, susţinut cu ocazia serbǎrii naţionale a proclamǎrii Constituţiei Statului Italian. La
finalul banchetului, s-a discutat despre expoziţia de la Roma, ce urma sǎ aibǎ loc în anul
urmǎtor, o parte a membrilor Societǎţii Italiene începând sǎ depunǎ mici sume de 5 sau 10
lei lunar pentru excursia la Roma 446 .
În anul şcolar 1911-1912, director al şcolii era Luigi Enrico, personalul didactic era
alcǎtuit din opt profesori, iar numǎrul elevilor înscrişi vehiculat de Anuarul Statistical
oraşului Bucureşti pe 1910 şi 1911, era de 136 de bǎieţi, numǎrul elevelor nefiind precizat.
Şcoala italianǎ era cunoscutǎ în epocǎ şi pentru sala de festivitǎţi în cadrul cǎreia se dǎdeau
numeroase serbǎri. În intervalul 1 aprilie – 31 decembrie 1910 s-au susţinut multiple
festivitǎţi contra costului unui bilet de 10 lei 447 . Pe lângǎ şcoala primarǎ “Regina
Margherita” se afla şi o grǎdiniţǎ de copii condusǎ de Natalina Enrico, soţia directorului

441
ANIC, DPSG, 100/1908, f. 12.
442
Idem, 1910, p. 35.
443
Idem, 1911, p. 34.
444
Asupra activitǎţii lui Cesare Fantoli din domeniul construcţiilor, vezi cap. III, pp. 381-382.
445
ANIC, DPSG, 100/1908, f. 16.
446
Ibidem, ff. 18-19.
447
“Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe 1910 şi 1911”, an XVI-XVII, pp. 497-498, 518.

228
şcolii italiene 448 . Luigi Enrico, “care de la înfiinţarea acestei instituţii din str. Luigi
Cazzavillan, a condus cu zel şi activitate aceastǎ instituţie culturalǎ, şi care prin munca-i
rodnicǎ a fost mult iubit de întreaga colonie italianǎ” era foarte apreciat în colonia italianǎ
pentru eforturile sale de a-şi ajuta elevii, “dând sprijinul a sute de copii orfani” 449 şi pentru
devotamentul cu care-şi îndeplinea nu doar rolul de director al şcolii italiene, ci şi de
filantrop în rândul semenilor fǎrǎ venituri, cǎrora le împǎrţea din sumele obţinute în cursul
anului din serbǎri şcolare, teatrale, muzicale sau din serate de dans.
De o largǎ apreciere şi de un public numeros se bucurau serbǎrile sau spectacolele
organizate de elevii şcolii italiene cu diferite ocazii, cum era cazul serbǎrilor de sfârşit de an
sau al sǎrbǎtorilor naţionale italiene. Un astfel de prilej îl oferea la 20 mai 1912, sǎrbǎtorirea
zilei naţionala a Statului Italian, unde ministrul plenipotenţiar, baronul Carlo Fasciotti, a
ţinut o cuvântare, sau la 18 iunie 1912, odatǎ cu sfârşitul anului şcolar, când serbarea
deschisǎ cu imnurile regale italian şi român, a fost urmatǎ de cântece şi jocuri date de copii
şi de o comedie teatralǎ jucatǎ de elevii claselor a III-a şi a IV-a. Acţiunile de binefacere ale
Societǎţii şi şcolii italiene erau, de asemenea, un lucru foarte apreciat de colonia italianǎ din
capitalǎ. Un festival şcolar de binefacere era dat de membrii Societǎţii Italiene, la 12
ianuarie 1913, în beneficiul copiilor sǎraci şi pentru ajutorarea vǎduvelor de rǎzboi, din
urma conflictului turco-italian din Africa, unde era invitat şi personalul Legaţiei Italiene, iar
un bal cu tombolǎ dat cu acelaşi scop se ţinea la 2 februarie 1913 450 .
În anul şcolar 1912-1913 director al şcolii italiene “Regina Margherita” era
menţionat în paginile ziarului “Universul”, un anume Piantini 451 . La 11 februarie 1913,
elevii şcolii italiene primeau vizita ziaristului şi scriitorului italian Luigi Barzini senior
(1874-1947), care a asistat la unele cursuri. Barzini sosise în România la 7 februarie 1913,
cazându-se la hotel Continental, pentru a afla situaţia tratativelor româno-bulgare din cadrul
Rǎzboiului Balcanic, în calitate de corespondent al celebrei publicaţii milaneze “Corriere
della Sera”, în acest scop pǎstrând zilnic, pe perioada şederii la Bucureşti, legatura cu
Legaţia Italianǎ. La 10 februarie, viziteazǎ redacţia ziarului “Universul”, unde se
reîntâlneşte cu unul din ziariştii români cunoscuţi la Belgrad, în 1903, în timpul asasinatului
regelui Alexandru şi reginei Draga. Un articol despre vizita lui Barzini la redacţie, apǎrea în
numǎrul “Universului” din 14 februarie 1913 452 . Primit în vizitǎ de Ion I.C. Brǎtianu, la 13

448
“Anuarul SOCEC”, p. 135.
449
ANIC, DPSG, ds. 100/1908, f. 29.
450
Idem, ds. 120/1912, ff. 16, 19, 28, 31.
451
Ibidem, f. 48.
452
“Universul”, an XXXI, nr. 43, 14 febr. 1913, p. 2.

229
februarie, Barzini îi lua un interviu, care avea sǎ aparǎ în “Corriere della Sera”. Dupǎ o
ultimǎ vizitǎ la ministrul Nicolae Filipescu, Barzini pǎrǎsea Bucureştiul la 23 februarie
1913, îndreptându-se spre Sofia 453 .
O lunǎ mai târziu, la 15 martie 1913, şcoala şi Societatea Italianǎ primeau vizita unei
alte personalitǎţi italiene a vremii, scriitorul politic şi filoromânul, Vico Mantegazza. Era un
bun cunoscǎtor al situaţiei balcanice, dupǎ ce încǎ din 1886 fusese trimis în Rumelia cu
sarcina de corespondent al unor ziare din Roma, şi desfǎsurând o activitate de cronicar
politic recunoscutǎ în epocǎ. Acesta sosise în România din Sofia, la 12 martie 1913 şi
descinsese la hotel Bulevard. Vizita sa în ţara noastrǎ fusese anunţatǎ de presa româneascǎ
înca din ianuarie 1913. Cunoscutul publicist italian a fost asaltat de ziariştii români imediat
dupǎ sosire, dar nu au fost primiţi decât la sfârşitul zilei. A doua zi a fost invitatul de onoare
al Legaţiei Italiene, de unde s-a interesat de adresele principalilor politicieni români,
vizitându-l în aceeaşi zi pe prim-ministrul şi ministru de Externe, Titu Maiorescu, iar în
urmǎtoarele zile pe Take Ionescu, Ion I.C. Brǎtianu, Alexandru Marghiloman; a fost primit
în audienţǎ şi de Majestatea Sa, Carol I, care s-a arǎtat interesat de reluarea proiectului unei
cǎi ferate de la Marea Adriaticǎ pânǎ la Dunǎre. I-a vizitat pe membrii marcanţi ai coloniei
italiene, în special pe marii antreprenori Vignali şi Gambara. Prezenţa distinsului filoromân
a fost sǎrbǎtoritǎ de sindicatul ziariştilor români printr-un banchet în saloanele Casei Capşa,
unde alǎturi de membrii sindicatului au participat şi câteva personalitǎţi politice. A pǎrǎsit
România dupǎ o sǎptǎmânǎ, cu o deosebitǎ impresie lǎsatǎ de banchetul dat în cinstea sa şi
de primirea cǎlduroasǎ ce i-a fost fǎcutǎ de cǎtre români. La finalul cǎlǎtoriei din Bulgaria,
publica volumul La grande Bulgaria , Roma, 1913 454 .
Regresul şcolilor italiene pe care îl observase Giulio Magni a continuat însǎ în anii
urmǎtori, numǎrul elevilor diminuându-se şi în anul şcolar 1913-1914, când doar 77 elevi şi
72 eleve mai urmau cursurile şcolilor italiene, iar grǎdiniţa avea înscrişi doar 33 de bǎieţi şi
19 fete 455 . Ar fi putut sǎ relanseze aceastǎ şcoala noul sǎu director, dar acesta a petrecut la
Bucureşti o perioadǎ mult prea scurtǎ. Deşi director al şcolii italiene doar pentru un an, de la
10 septembrie 1913 la 30 septembrie 1914, Emilio Marchione s-a fǎcut remarcat în colonia
italianǎ din Bucureşti. Originar din Sparanise, provincia Caserta, Campania, sosea în
capitala româneascǎ dupǎ un an de directorat al şcolii coloniale “Dante Alighieri” din

453
ANIC, DPSG, 93/1910, ff. 250-251, 257, 259-261, 263, 271, 273, 278.
454
Ibidem, ff. 288, 290-291, 295, 299-303; Fr. Guida, Vico Mantegazza, în Dizionario Biografico degli
Italiani, vol. 69, 2007, pp. 177-181; Idem, Vico Mantegazza, l’Italie et la crise bosniaque, în 1908, l’annexion
de la Bosnie-Herzégovine, cent ans après, Catherine Horel (dir.), série “Enjeux internationaux”, Peter Lang,
2011, pp. 91-99.
455
“Annuario delle scuole italiane all’estero 1913-1914”, p. 41.

230
Constantinopol, între 23 noiembrie 1910 – 31 octombrie 1911, a trecut apoi în comitetul
Societǎţii Alighieri din oraşul de pe malul Bosforului, unde a avut o contribuţie importantǎ
în organizarea, susţinerea şi rǎspândirea culturii italiene printre tinerii turci. Venea la
Bucureşti cu o experienţǎ suficientǎ cât sǎ dea rapid un nou impuls vieţii culturale din sânul
coloniei italiene şi sǎ o integreze rapid vieţii culturale bucureştene. Adresându-se
principalelor case editoriale şi librǎrii din România, precum şi Comitetului Central al
Societǎţii “Dante Alighieri” din Roma, a pus bazele unei biblioteci de împrumut.
Impresionaţi de aceastǎ iniţiativǎ, ministrul Fasciotti şi ceilalţi membrii importanţi ai
coloniei i-au propus sǎ facǎ parte din comitetul local “Dante Alighieri”, cu funcţia de vice-
preşedinte, fiind cel mai în mǎsurǎ sǎ dea un curs nou activitǎţilor întreprinse de aceastǎ
instituţie. Aducând un suflu nou Societǎţii, a atras atenţia şi laudele atât ale conaţionalilor,
cât şi ale românilor. În 24 septembrie 1013 când sosise la Bucureşti pentru a prelua şcoala
“Regina Margherita”, o gǎsea închisǎ din cauza holerei. Era surprins cum o colonie bogatǎ
şi harnicǎ ca cea din Bucureşti era atât de dezbinatǎ, fǎrǎ dorinţa de a interveni pentru o
îmbunǎtǎţire a situaţie şcolii italiene, preferau sǎ îşi înscrie copiii la şcolile româneşti sau
nemţeşti. Pentru a reda viaţa şcolii, a reorganizat-o imediat, a completat orarul general al
lecţiilor, a pregǎtit un regulament pentru instituirea patronajului şcolar şi a dispus crearea
unei biblioteci populare de împrumut. Pe parcursului scurtului mandat de director al şcolii
italiene primea vizita a şase inspecţii şcolare române, în urma cǎrora nu a primit nici o
observaţie. Pǎrǎsea Bucureştiul în septembrie 1914 pentru a-şi oferi serviciile în Beirut şi
dupǎ încǎ un an în Port Said, unde a rǎmas pânǎ în 1923. Rǎmas în inimile celor din
Bucureşti primea numeroase invitaţii de a-i vizita, printre care Sabina Cantacuzino, sora
ministrului I.C. Brǎtianu, şi Ramiro Ortiz 456 .
Şcoala îşi suspenda cursurile dupǎ intrarea României în Primului Rǎzboi Mondial,
când clǎdirea şcolii a fost transformatǎ în spital italian, potrivit unuia dintre foştii sǎi
directorii sǎi, Cesare Fantoli 457 .

II.1.d.3.b. Şcolile italiene din Brǎila. Începând cu 1888, la Brǎila erau deschise de
cǎtre Guvernul italian o şcoalǎ elementarǎ masculinǎ având o clasǎ unicǎ, o şcoalǎ similarǎ
femininǎ şi o grǎdiniţǎ de copii. Cei dintâi profesori sosiţi în oraşul de pe malul Dunǎrii au

456
ASDMAE, Archivio Scuole, b. 119, fasc. Emilio Marchioni, Scrisoarea lui Marchioni cǎtre Angelo
Scalabrini, director generalal şcolilor italiene din strǎinǎtate (Bucureşti, 31 oct. 1913); Scrisoarea lui
Marchioni cǎtre Angelo Scalabrini, director generalal şcolilor italiene din strǎinǎtate (Sparanise, 15 sept.
1914).
457
Cesare Fantoli, Romania, Russia e Italia. Osservazioni ed esperienze dell’Ing. Cesare Fantoli a beneficio
della Croce Rossa Romena, Casa Editrice Risorgimento, Milano, 1918, pp. 48-49.

231
fost Ulisse Gatti, Ernesta Tomaschù, Giacomina Mazzetti-Thavanoti, Caterina Nodari
distribuiţi dupǎ cum se poate observa în tabelul 7. Cu toate acestea, raportul viceconsulului
italian Pasquale Corte menţiona deja din 1881 prezenţa şcolilor pentru italieni din Galaţi şi
Brǎila. Deşi prezenţa şcolii din Galaţi era anterioarǎ dupǎ cum am vǎzut anului 1881, anul
fondǎrii şcolii comunitǎţii italiene din Brǎila nu era prea clar, dar era anterioarǎ la rândul
sǎu anului 1881, dupǎ cum reiese din menţiunea lui Corte potrivit cǎruia “quest’ultima che
conta 65 allievi è in grado quest’anno di ingradire i suoi locali grazie ad un ballo-concerto
che, per l’iniziativa di questo ufficio, testè diede la colonia italiana, e fruttò oltre 8.000
franchi” 458 . Cert este din acest raport cǎ aceastǎ şcoalǎ nu a primit nici o subvenţie în acel
an, şi cum între şcolile subvenţionate din România în 1887, mai devreme menţionate, nu era
inclusǎ nici o şcoalǎ laica, şcoala din Brǎila era luatǎ în vedere de Guvernul italian de abia
din 1888, alǎturi de cea din Bucureşti.

TABEL 7. Personalul didactic al şcolilor şi grǎdiniţei italiene din Brǎila

Anul şcolar Şcoala elementarǎ Şcoala elementarǎ
masculinǎ (clasǎ unicǎ) femininǎ (clasǎ unicǎ)
1888-1889 459 Ulisse Gatti Ernesta Tomaschù
(profesor) (profesoarǎ)
George Demetrescu Giacomina Thovanati-
(prof. lb. românǎ) Mazzetti
(prof. lb. românǎ)
1889-1890 460 Ulisse Gatti Sofia Borgetti (directoare
(profesor) şi profesoarǎ a cls. a II-a
Ştefan Bucur şi a III-a)
(prof. lb. românǎ) Ernesta Tomaschù
(învǎţǎtoare cls. I)
Giacomina Thovanati-
Mazzetti
(prof. lb. românǎ)
1890-1891 461 Timoteo Desideri Ernesta Tomaschù
(profesor) (directoare şi profesoarǎ
Alfredo Mariani a cls. a II-a şi a III-a)
(profesor asistent) Alice Badalotti
Ştefan Bucur (învǎţǎtoare cls. I)
(prof. lb. românǎ) Elena Panatazopulo
(prof. lb. românǎ)
Grǎdiniţa de copii
Caterina Nodari
(directoare şi educatoare)
Caterina Nodari
(directoare şi educatoare)
Bernardino Fiochetti
(educator)
Maria Lucacevic
(interpretǎ şi ajutor de
educatoare)
Maria Monti
(directoare şi profesoarǎ)
Milda Badalotti
(educatoare)
Benvenutta Paroni-Brasi
(apr.-aug. 1891)
Maria Lucacevic
(interpretǎ şi ajutor de
educatoare)

În anul şcolar 1889-1890, şcolii feminine de grad inferior din Brǎila îi era adǎugatǎ
clasa a-III-a, motiv pentru care micului colectiv de profesoare i se alǎtura tânǎra Sofia

458
“Bollettino consolare”, vol. XVII, parte II, Roma, 1881, p. 9.
459
“Annuario delle scuole coloniale 1888-1889”, pp. 137-139.
460
Idem, 1889-1890, pp. 137-139.
461
Idem, 1890-1891, pp. 170-172.

232
Borgetti, în vârstǎ de 24 ani, numitǎ pe o perioadǎ temporarǎ de doar un an şcolar, de la 1
septembrie 1889 şi pânǎ la 31 august 1890, pentru a prelua clasele a II-a şi a III-a şi totodatǎ
funcţia de director, pentru un salariu total de 2.300 lire anual 462 . Sofia Borgetti, nǎscutǎ la
Vervelli, provincia Novara, la 22 octombrie 1865, obţinea certificatul de profesoarǎ de
şcoalǎ elementarǎ de grad superior de la Inspectoratul şcolar din Vercelli în 1883. Ajungea,
însoţitǎ de mama sa, la 26 septembrie 1889, întârziere cauzatǎ de lipsa unei curse navale
mai devreme de 13 septembrie din Alexandretta (Iskenderun) spre Constantinopol şi de
acolo spre Brǎila 463 . Dupǎ un timp li s-a alǎturat şi tatǎl Sofiei, ambii pǎrinţi însoţind-o mai
târziu la urmǎtorul post de directoare. Pe parcursul scurtei rezidenţe în oraşul dunǎrean se
confruntase la finele anului 1889, cu o epidemie de rubeolǎ printre copiii grǎdiniţei pe care
o conducea, care fǎcuse douǎ victime, fiind nevoitǎ sǎ o închidǎ pentru o perioadǎ de douǎ
sǎptǎmâni, din 12 în 27 decembrie, din ordinul Comisiei Sanitare 464 . Cu puţin înainte de a
pǎrǎsi România, Borgetti se cǎsǎtorea la Brǎila cu Erasmo Scalesse, nǎscut în localitatea
Elena din provincia Caserta, Campania, pe care se pare cǎ îl cunoscuse la şcoala din Alep,
unde amândoi fuseserǎ profesori 465 . Transferul la Trebisonda dupǎ numai un an, era
determinat de cererea directorului şcolii italiene din Constantinopol, Mario Mondalari, în
vreme ce lui Erasmo Scalesse i se pǎstra postul de la Alep 466 . De altfel, Ministerul stabilise
de la început cǎ dupǎ un an avea sǎ fie transferatǎ de la Brǎila şi deşi Sofia Borgetti şi
Erasmo Scalesse au încercat sǎ obţinǎ prelungirea, respectiv transferul la Brǎila, cererea lor
era prea întârziatǎ şi între timp se decisese un nou director pentru şcoala de bǎieţi din Brǎila,
în persoana lui Timoteo Desideri, cât şi transferul de la Trebisonda la Brǎila a directoarei
Alice Badalotti, în locul Sofiei Borgetti şi viceversa 467 . La plecarea din Brǎila, îi era oferit
dupǎ numai un an de directorat al şcolii de fete şi grǎdiniţei, din partea consulului general
din Galaţi, un “certificato di lodevole insegnamento e condotta privata inappuntabile nel
disimpegnare l’ufficio di Direttrice nella R. Scuola Femminile di Brǎila”.

462
ASDMAE, Scuole, b. 28, fasc. Sofia Borgetti-Scalesse, Telegrama nr. 1864 de la Roma cǎtre Consulatul
general din Galaţi (30 aug. 1889); Scrisoarea agentului consular Matteucci cǎtre ministru Afacerilor Externe,
Fr. Crispi (31 aug. 1889); Telegrama nr. 1863 de la Roma cǎtre Consulatul italian din Alep (30 aug. 1889).
463
Idem, Scrisoarea consulului general din Galaţi, Pasquale Corte cǎtre Ministerul de Externe (Galaţi, 27
septembrie 1889).
464
Idem, Scrisoarea Caterinei Nodari cǎtre consulul italian din Galaţi (Brǎila, 31 dec. 1890).
465
Idem, Scrisoarea consulului italian din Alep cǎtre consulul italian din Galaţi, Conte. (24 ian. 1890).
466
Idem, Scrisoarea directorului şcolii italiene din Constantinopol, Mario Montalari, cǎtre ministrul de
Externe, Fr. Crispi (23 mai 1890); Telegrama nr. 1444 de la Roma a lui Damiani cǎtre consulul italian din
Galaţi (17.08.1890), Scrisoarea Sofiei Borgetti cǎtre ministrul de Externe, Fr. Crispi (Brǎila, 25 iulie 1890).
467
Idem, Scrisoarea Ministerului de Externe cǎtre consulul general din Galaţi (Roma, 13 aug. 1890);
Scrisoarea consulului general, Giulio Tesi cǎtre ministrul de Externe, (Galaţi, 26 iulie 1890); Ministerul de
Externe cǎtre consulul italian din Trebisonda (Roma, 19 iulie 1890).

233
 Numǎrul crescut de copii înscrişi la grǎdiniţǎ a condus la angajarea lui Bernadino
Fiochetti, ca educator, şi a Mariei Lucacevic, ca interpretǎ şi ajutor de educator. La
Bucureşti, doar grǎdiniţei i se alǎtura în acel an o a doua educatoare, Benvenuta Brasi,
personalul didactic al celor douǎ şcoli rǎmânând neschimbat. Caterina Nodari, cea care a
preluat postul de educatoare era însoţitǎ la post de soţul şi sora ei 468 .
La 2 februarie 1890 era transferat din Albania la Brǎila, Timoteo Desideri. Nǎscut la
26 iunie 1852, la Chiesina Uzzanese, pe atunci în provincia Lucca, obţinuse diploma de
profesor normal de grad superior dupǎ absolvirea Şcolii Normale din Pisa şi eliberatǎ de
Consiliul Provincial Şcolar din Pisa la 1 octombrie 1874. Sosit la Brǎila era înştiinţat de
agentul consular cǎ şcoala fusese închisǎ din cauza holerei. Se înscriseserǎ deja 80 de copii,
mult peste limita de spaţiu disponibilǎ, astfel cǎ într-o banca de 7 persoane erau înghesuiţi
câte 10-13 elevi, iar alţii rǎmâneau în picioare. Cei 80 de copii erau împǎrţiţi în douǎ sǎli,
într-una acei 39 dintre ei analfabeţi şi necunoscǎtori ai limbii italiene, în cealaltǎ cei 41 de
elevi ai claselor a II-a şi a III-a. Comunicarea profesorului Desideri cu cei din clasa I era
aproape imposibilǎ, fǎrǎ cunoaşterea limbii române. Pe elevii claselor mai mari îi gǎsea la
fel de nepregǎtiţi, aceştia având serioase probleme de calcul, de lecturǎ şi nefiind iniţiaţi în
compuneri. Fǎrǎ un spaţiu mai mare, Desideri considera imposibilǎ reorganizarea şi
îmbunǎtǎţirea acestei şcoli, de aceia solicita imediat dupǎ sosirea la destinaţie un alt local.
Rǎmânea la şcoala din Brǎila pânǎ 12 august 1893, când activitatea şcolii era suspendatǎ
prin decizie ministerialǎ.
La 1 septembrie 1890, la şcoala italianǎ femininǎ din Brǎila era transferatǎ de la
Trebisonda (Imperiul Otoman), Alice Badalotti, unde rǎmânea pentru un an şcolar, pânǎ la
31 august 1891 469 . Ea sosea alǎturi de sora sa, Milda Badalotti, care primea postul de
educatoare la grǎdiniţa de copii subordonatǎ acelei şcoli. Deseori cei care primeau post în
strǎinǎtate, veneau însoţiţi de unele rude sau de întreaga familie, ceea ce sporea numǎrul
celor emigraţi temporar sau permanent. Alice Badalotti primea în iunie 1890 un permis
feroviar valabil pentru ea şi mama sa, care le-a însoţit pe cele douǎ surori pe perioada
şederii lor în România. Rotaţiile personalului didactic între şcolile italiene din strǎinǎtate
erau fǎcute de cǎtre Ministero degli Affari Esteri la cererea angajaţilor sǎi, cel mai adesea
datoritǎ unor interese sau probleme de familie. În cazul surorilor Badalotti, ambele prezente
la Trebisonda, transferul la Brǎila era un efect al cererii lor al unor posturi în strǎinǎtate mai

468
Idem, Scrisoarea consulului general din Galaţi, P. Conte cǎtre ministrul de Externe, Fr. Crispi (Galaţi, 7
ianuarie 1890).
469
Idem, b. 9, fasc. Alice e Milda Badalotti, varri docc.

234
apropiate de Italia, în vederea îngrijirii pǎrinţilor vârstnici şi bolnavi 470 . Alǎturi de Alice
Badalotti, profesoarǎ a şcolii de fete din Brǎila, se mai aflau directoarea Ernesta Tomaschù
şi profesoara de limbǎ românǎ, Elena Pantazopulo 471 . În urma unei rotaţii între personalul
din Bucureşti şi cel din Brǎila, Carlotta Paroni-Brasi petrecea la grǎdiniţa din Brǎila o
perioadǎ relativ scurtǎ, aprilie-august 1891, dar a reorganizat mica instituţia dupǎ noile
dispoziţii ministeriale 472 .
Şcoala de fete îşi continua cursurile în anul şcolar 1891-1892 cu un grup de 36 eleve
de diverse naţionalitǎţi, iar în cel din 1913-1914 cu 50 de eleve repartizate în 3 clase 473 .
Instabilitatea personalului didactic şi localul şcolar neîndestulǎtor cererii elevilor nu au
oferit şcolii şi grǎdiniţei din Brǎila o activitatea uşor de realizat, însǎ a reuşit sǎ menţinǎ o
instrucţie minimǎ şi sǎ îşi continue existenţa dupǎ 1918, când starea ei s-a mai îmbunǎtǎţit.

II.1.e. Societǎţile italiene din România

II.1.e.1. Societatea “Dante Alighieri” şi România. Alǎturi de şcoala italianǎ, un alt

instrument de rǎspândire a limbii şi culturii italiene în strǎinǎtate era Societatea “Dante
Alighieri”, principala instituţie colateralǎ Guvernului italian în susţinerea instrucţiei
italienilor din afara Italiei. Prima Societate Dante era înfiinţatǎ în 1889, iar scopul ei era,
dupǎ cum se afirma în statutul sǎu, “de a tutela şi a difuza limba şi cultura italianǎ în afara
Regatului (art. 1). Pentru a-şi atinge scopul, Societatea instituie şi subvenţioneazǎ şcoli […],
biblioteci […] (art. 2)” 474 . În realitate, însǎ, Societatea “Dante Alighieri” nu putea participa
direct la fondarea unei şcoli italiene în strǎinǎtate, iniţiativǎ ce doar la nivel guvernamental
era posibilǎ, dar putea interveni în gestionarea oricǎrei şcoli guvernamentale sau particulare,
în special prin amenajarea bibliotecilor, spaţiilor de clase şi asigurarea de manuale, în acord
cu Ministerul Afacerolor Externe şi cu cel al Instrucţiei Publice 475 .
Prima reprezentanţǎ din România a fost deschisǎ în 1896 la Bucureşti 476 . O notǎ din
2 iunie 1901 a Direcţiei Siguranţei şi Poliţiei Generale menţiona existenţa în oraş a unei

470
Ibidem.
471
“Annuario delle scuole coloniale1890-1891”, p. 171.
472
ASDMAE, Scuole, b. 149, fasc. Paroni-Brasi Carlotta.
473
Rapp. del console Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), în Emigrazione e Colonie, 1893, p. 406; “Annuario
delle scuole coloniale 1913-1914”, p. 128.
474
“Statuto della Società Dante Aligheri”, în Patrizia Salvetti, Immagine nazione ed emigrazione nella Società
Dante Alighieri, Ed. Bonacci, Roma, 1995, p. 13.
475
Patrizia Salvetti, Le scuole italiane all’estero, pp. 542-545; Stefano Sartoro, L’Italia e l’Europa Orientale.
Diplomazia culturale e propaganda 1918-1943, Franco Angelli editore, Roma, 2005, pp. 53-54.
476
Filippo Caparelli, La “Dante Aligheri”, Bonacci Editore, Roma, 1987, p. 238.

235
astfel de societǎţi culturale italiene, iar o altǎ notǎ a aceleiaşi instituţii prezenţa unei
Societǎţi Dante în Sulina 477 . În 1912, Societatea Dante din Bucureşti beneficia de un numǎr
de 180 de membri, iar reprezentanţa Societǎţii în Cataloi, judeţul Tulcea, era constituitǎ din
66 de membri 478 . În 1915, director al societǎţii la Roma era contele Fabio Sanminiatelli 479 .
Società Dante Alighieri. Comitato locale Bucarest. În octombrie 1902, urmând
exemplul coloniei italiene din Paris, Clubul italian din Bucureşti a fondat un Comitet al
Societǎţii “Dante Alighieri”, numit fie Società Dante Alighieri. Comitato locale Bucarest
sau Società Dante Alighieri. Comitato Bucarest. Înfiinţarea sa era o dorinţǎ mai veche a
coloniei italiene din Bucureşti, exprimatǎ atât prin preşedintele Clubului italian, Giulio
Magni, în decembrie 1901, cât şi printr-unul dintre membrii sǎi, Benedetto de Luca, în
timpul participǎrii la Congresului de la Verona al Societǎţii Dante Alighieri din 1902 şi
reluatǎ în timpul Congresului de la Siena şi în corespondenţa din 14 septembrie 1902 cǎtre
Roma, când se anunţa cǎ arhitectul Magni dispusese o comisie care sǎ studieze modul în
care se putea ajunge la realizarea acestui fapt. În Consiliu directiv, alcǎtuit din 9 membri
fuseserǎ aleşi: Clelia Bruzzesi, fostǎ profesoarǎ de limba italianǎ, Luigi Cazzavillan,
directorul ziarului Universul, Benedetto De Luca, profesor colaborator al Universitǎţii din
Bucureşti, inginerul Attillio Gallucci, inginerul Cav. Benigno Giulini, arhitectul Cav. Giulio
Magni, inginerul Giuseppe Mattioli, Tudor Rǎdulescu, consilier al Curţii de Conturi,
pictorul Cav. Girolamo Romeo. Dintre aceştia, Magni fusese numit preşedinte, Rǎdulescu,
vicepreşedinte, De Luca, secretar, iar Gallucci, casier. Pentru buna desfǎşurare a activitǎţii
acestui comitet, erau solicitate de la Roma toate acele publicaţii de propaganda a
italienitǎţii. Una dintre primele iniţiative ale Comitetului a fost instituirea unei biblioteci 480 .
O listǎ a membrilor înscrişi în 1903 adresatǎ preşedintelui Societǎţii “Dante
Alighieri” ne oferǎ pe de altǎ parte posibilitatea de a vedea o parte din numele italienilor
care alcǎtuiau la începutul secolului XX colonia italianǎ din Bucureşti, mulţi dintre ei fiind
foarte bine integraţi în societatea româneascǎ a vremii:

477
ANIC, DPSG, ds. 100/1908, ff. 3-11; 120/1912, f. 184.
478
“Boll. Emigrazione”, 1912, pp. 1209-1210.
479
Rudolf Dinu, Appunti per la storia dell’emigrazione italiana in Romania, 1879-1914 [în cont. Appunti per
la storia dell’emigrazione italiana in Romania], în Studi italo-romene. Diplomazia e società 1879-1914,
Editura Militarǎ, Bucureşti, 2007, p. 343.
480
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea nr. 1 adresatǎ de
Consiliul directiv al Comitetului Societǎţii “Dante Alighieri” din Bucureşti preşedintelui Societǎţii “Dante
Alighieri” din Roma (Bucureşti, 2 decembrie 1902).

236
 TABEL 8. Membrii Societǎţii Dante Alighieri. Comitetul Central Bucureşti la 1 august 1903
1. Clelia Bruzzesi 27. Girolamo Romeo
2. Zanise Donati 28. Lemny Giulini
3. Ida Magni 29. G. Mattioli
4. Gheorghiu Imara 30. Joan Bianu
5. Giuseffina Ghinelli 31. Şt. Lihlesnu
6. Maria Marice 32. Alex. C. Florescu
7. Benigno Giulini 33.Giani Gǎnescu
8. Ugo Ascoli 34. Barbu Delavrancea
9. S. Donati 35. Cesare Fantoli
10. Valerian Urseanu 36. Giorgio Lahovary
11. G Pandele 37. Scarlati
12. Corneliu Fl. Codrescu 38. Jean Carabǎtescu
13. Arturo Verona 39. Emilio Frollo
14. Benedetto De Luca 40. Ştefan Şoimescu
15. Luigi Cazzavillan 41. Constantin G. Kihaia
16. Tudor D. Rǎdulescu 42. Elena Carp
17. Ernesto Narice 43. D. Drugescu
18. Celestino Casta 44. Anna Sergi Cutoff
19. Edgardo Leevy 45. C. Starestescu
20. Edoardo Ravelli 46. Obreja
21. Arturo Perlitz 47. Perla... (ilizibil)
22. Attilio Gallucci 48. G. Selia
23. Giuseppe Catalani 49. Luigi Bruno
24. C. Fiorina 50. Beccaria d’Incisa
25. Giulio Magni 51. Eugenio Porn
26. C. Feriani 52. Antonio Altani (?)

Dacǎ pe aceastǎ listǎ figureazǎ numele celor mai cunoscuţi italieni ai epocii la
Bucureşti – Clelia Bruzzesi, cunoscutǎ şi apreciatǎ printre contemporani mai ales pentru
traducerea lui “Cuore” de Edmondo de Amicis, Luigi Cazzavillan, fondatorul şi directorul
ziarului “Universul”, unul din cele mai populare cotidiane ale vremii, Giulio Magni,
important arhitect, unul dintre cei mai activi din Bucureşti în deceniul 1895-1903, şi Cesare
Fantoli, un inginer cu numeroase proiecte şi construcţii în Bucureşti şi foarte implicat în
viaţa coloniei italiene – ne mai atrag atenţia alte nume ale unor familii cunoscute, al lui
Emilio Frollo, rudǎ a profesorului Gian Luigi Frollo, Ida Magni, soţia arhitectului Magni,
precum şi prezenţa în aceastǎ listǎ a unor personalitǎţi culturale române, precum Barbu

237
Delavrancea, cunoscut scriitor al vremii, a lui George Lahovary, inginer, scriitor, membru al
Academiei Române, unul dintre autorii Marelui Dicţionar Geografic al României, Joan
Bianu, în realitate, Ion Bianu, poet, filolog, viitor preşedinte al Academiei Române, în 1929,
Elena Carp, posibil fiica politicianului conservator Petre P. Carp. Prezenţa acestor români
era realizarea unei dorinţe exprimate încǎ din 1902, de a se atrage prin înfiinţarea unui
comitet al Societǎţii Dante, cât mai mulţi literaţi şi oameni de culturǎ din România,
“simbolo di fratellanza” 481 .
În vara anului 1903, Magni era constrâns de interese profesionale sǎ pǎrǎseascǎ
Bucureştiul pentru a se muta la Roma, fiind nevoit sǎ demisioneze de la conducerea
Comitetului “Dante Alighieri”, despre a cǎrui activitate nu se arǎta satisfǎcut, dar era
optimist cǎ succesorul sǎu “con maggior zelo potrà continuare l’opera con tanto amore
iniziata” 482 . Îl înlocuia Benedetto de Luca, care a reuşit sǎ continue cu mai mult succes
acţiunile începute de Magni. În martie 1904 dintre membrii Comitetului din Bucureşti erau
menţionaţi: Emanuele di Beccaria d’Incisa, ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar al
M.S. Regele Italiei, contele Arrivabene Valenti-Gonzaga, secretar de Legaţie, Isidoro
Zampolli, adept militar al Italiei, scriitorul Barbu Ştefǎnescu Delavrancea, Luigi
Cazzavillan, directorul ziarului Universul, doamna Zoe Sturdza, profesorul Eugenio Porn şi
Luigi Enrico, directorul şcolii italiene din Bucureşti.
La finele anului 1904, la Roma era transmisǎ una din primele realizǎri ale
Comitetului de la Bucureşti condus de Benedetto de Luca: deschiderea unui curs seral
gratuit de limba italianǎ pentru români şi strǎini, pentru care au fost primite peste 400 de
cereri, dintre care au fost alese 300. Inaugurarea se fǎcea la 12 decembrie 1904 în marele
salon al şcolii italiene, însoţitǎ de un discurs al lui De Luca. Cursul era împǎrţit în douǎ
niveluri, inferior şi superior, unde se învǎţau noţiuni elementare de limbǎ şi gramaticǎ,
respectiv traduceri, conversaţie şi noţiuni de filologie. Primei secţiuni îi erau destinate douǎ
clase încredinţate profesorului Nicolae Ţinc, profesor român cunoscut pentru traducerile
sale din clasici italieni şi profesoarei Ernesta Tomaschù, directoarea şcolii italiene de fete,
iar o a treia clasǎ, superioarǎ, revenea profesorului Benedetto de Luca. Printre cei înscrişi
figurau persoane foarte diverse profesional de la lucrǎtori la specialişti în diverse domenii,
de la elevi de liceu la studenţi, profesori, agenţi comerciali şi comercianţi. Cursul se

481
Idem, Scrisoarea lui Benedetto de Luca (Bucureşti, 14 sept. 1902); Scrisoarea lui Giulio Magni,
preşedintele Comitatului “Dante Alighieri” din Bucureşti cǎtre preşedintele Societǎţii “Dante Alighieri” din
Roma (Roma, 14 febr. 1903).
482
Idem, Scrisoarea lui Giulio Magni adresatǎ preşedintelui Societǎţii “Dante Alighieri” din Roma (Bucureşti,
16 aug. 1903).

238
desfǎşura pânǎ la 30 iunie. Iniţierea cursului de italianǎ era anunţatǎ în presa românǎ.
Comitetul îşi mai propunea crearea unei biblioteci pentru şcoala italianǎ, dar puţinele
volume avute la dispoziţie din diverse donaţii de-ale membrilor sǎi era încǎ insuficiente. În
plus, începând cu ianuarie 1905 erau prevǎzute iniţierea unui curs de lecturǎ şi a unor
conferinţe de culturǎ italianǎ prin concursul unor talentaţi literaţi şi oratori români. 483
Delegaţii decişi pentru participarea la Congresul de la Palermo, anunţaţi la Roma la 5
octombrie 1905 erau preşedintele Benedetto de Luca, vicepreşedintele Tudor Rǎdulescu,
doamna Imara Gheorghiu, membru fondator, Domenico Petitti şi ing. Roveli, aderenţi 484 .
La 1 ianuarie 1906, consiliul directiv al Comitetului “Dante Alighieri” era
reorganizat astfel: preşedinte prof. Benedetto de Luca, vicepreşedinte Conte C. Arrivabene-
Gonzaga, secretar al Legaţiei Italiei; secretar Luigi Enrico, directorul şcolii italiene, casierǎ
M. Narice, consilieri Tudor Rǎdulescu, director general al Regiei Monopolurilor de Stat,
inginer Rovelli, inginer Giulini, cǎpitanul O. Zampolli, adept militar al Italiei, doctorul
Ferrero. Consiliului directiv şi vechilor membrii, li se alǎturau alţi 53 de membrii, un succes
al Societǎţii Dante din Bucureşti ce se poate explica prin atât activitǎţile iniţiate de noul sǎu
director, Benedetto de Luca, cursul de italianǎ, biblioteca deschisǎ între timp şi conferinţele
susţinute în 1905, cât şi prin prezenţa sa ca profesor al Universitǎţii din Bucureşti în mediul
universitar şi cultural român, fapt ce îi facilita stabilirea unor relaţii între italienii şi românii
din Capitalǎ. Numǎrul cursanţilor a sporit, în special al celor care optau pentru cel destinat
lecţiilor de conversaţie. Examenul de sfârşit de an fuseserǎ condus de ilustrul Grigore
Ştefǎnescu, un român italienizat, geolog, senator şi profesor universitar. Pânǎ sǎ înceapǎ
examinarea, Benedetto de Luca i-a înmânat profesoarei Ernesta Tomaschù o diplomǎ de
merit pentru activitatea de propagandǎ a italienitǎţii desfǎsuratǎ în strǎinǎtate, conferitǎ de
preşedintele Comitetului central din Roma. Alǎturi de curs, ciclul conferinţelor asigurase un
mediu favorabil relaţiilor culturale româno-italiene. Fusese deschis de directorul de Luca cu
o relatare despre Francesca di Dante şi încheiat, la sugestia membrilor de la Società di
Benenficenza, de Cav. O. Zampolli, cu un discurs despre Savoia nella storia cu ocazia
aniversǎrii Statului italian.
În acelaşi an, Benedetto de Luca în calitate de delegat al Comitetului Expoziţiei
Italienilor în Strǎinǎtate pentru Expoziţia de la Milano s-a ocupat de promovarea şi

483
Idem, Scrisoarea lui Benedetto de Luca adresatǎ preşedintelui Societǎţii “Dante Alighieri” din Roma
(Bucureşti, 17 dec. 1904).
484
Idem, Scrisoarea Scrisoarea lui Benedetto de Luca adresatǎ preşedintelui “Societǎţii Dante Alighieri” din
Roma (Foggia, 5 oct. 1905).

239
participarea conaţionalilor din România, unde sectorul român figura printre cele mai
importante şi mai bogate din expoziţie.
Dincolo de toate aceste reuşite, de Luca era îngrijorat de bilanţul nesatisfǎcǎtor al
şcolilor italiene, care ar fi trebuit sǎ fie principalul motor al propagandei culturii italiene, dar
care nu reuşeau sǎ atragǎ suficienţi elevi şi de insuccesul bibliotecii, care fǎrǎ a fi luatǎ în
considerare de Comitetul cǎrţilor de la Roma, nu putea sǎ îşi procure suficient material, în
continuare donaţiile de carte din partea membrilor coloniei sau ai simpatizanţilor Italiei
nefiind singura soluţie. Pentru ca acţiunile Comitetului Dante din Bucureşti sǎ fie complete
se dorea deschiderea în 1906 a unui comitet feminin, iar în ce priveşte comitetele existente
în celelalte oraşe, se dorea deschiderea unuia la Craiova 485 . Mai mult de activitatea prestatǎ
de Comitetul de la Bucureşti în 1906 nu era satisfǎcutǎ nici Comitetul central de la Roma,
care reproşa directorului ei cǎ în pofida creşterii numǎrului de membrii, Comitetul nu
atingea numǎrul de 100 de membrii contribuabili, a câte 6 lire, minimul prevǎzut de art. 4 al
Statutului social, condiţie fǎrǎ de care nu putea fi validatǎ existenţa unui comitet local.
Giuseppe Marcotti 486 , secretarul general al Societǎţii Dante Alighieri pentru difuzarea
limbii italiene în afara Regatului italian, atrǎgea atenţia astfel, cǎ slabele rezultate financiare
ale Comitetului din Bucureşti nu îi mai permitea participarea la congresul anual al Societǎţii
Dante 487 .
La 9 ianuarie 1907, secretarului general al Comitetului Central din Roma, avocatul
Zaccagnini, îi era anunţatǎ noua componenţǎ a consiliului directiv al Comitetului Dante din
Bucureşti: Vittorino Vespasiani – preşedinte, Contele Carlo Arrivabene – vicepreşedinte,
Giuseppe Maioni – casier, Luigi Enrico – secretar, cǎpitanul Isidoro Zampolli, com.
Edoardo Ravelli, Tudor Rǎdulescu, Micca Ferrero, arhitectul Carlo Cora 488 .
Desele schimbǎri ale conducerii Comitetului Dante din Bucureşti au continuat şi în
urmǎtorii ani, la 5 noiembrie 1909, un nou colectiv director era anunţat la Roma: preşedinte
– inginerul Gambara, vicepreşedinte profesorul Ramiro Ortiz, secretar – inginerul Barberis,

485
Idem, Scrisoarea lui Benedetto de Luca adresatǎ preşedintelui Societǎţii “Dante Alighieri” din Roma
(Bucureşti, 17 dec. 1904), Ibidem, (Serracapriola, 30 sept. 1906).
486
Giuseppe Marcotti era un cunoscǎtor al spaţiului românesc, în tinereţe participând la rǎzboiul ruso-turco-
român din România şi Bulgaria. (Vezi, Francesco Guida, La Bulgaria dalla guerra di liberazione sino al
trattato di Neuilly (1877-1919). Testimonianze italiane, Roma, Bulzoni, 1984, ad indicem).
487
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea lui Giuseppe
Marcoti, secretar general al Societǎţii Dante cǎtre Benedetto de Luca, preşedintele Comitatului local Bucureşti
(Roma, 28 sept. 1906).
488
Idem, Scrisoarea adresatǎ secretarului general al Societǎţii Dante, avocatul Zaccagnini (Bucureşti, 9 ian,
1907).

240
casier – Battaglia, alţi membrii ai consiliului directiv fiind doamna Averescu489 , inginerul
Fantoli, Narice, Ceneri, Vespasiani 490 . Ştirile despre Comitet se rǎresc în ultimii ani, dar
aflǎm cǎ în 1910, profesorul Eugenio Porn era însǎrcinat cu reorganizarea şi administrarea
bibliotecii sociale a Comitetului. De altfel, biblioteca era menţionatǎ şi de Annuario delle
scuole italiane all’estero 491 . Doi ani mai târziu, consiliul se prezenta astfel: Gambara –
preşedinte, doamna Averescu – vicepreşedinte, doamna Ghinelli – secretar, inginerul Parri –
casier, inginerul Barbieri – revizor contabil, inginerii Montighi şi Fantoli – consilieri 492 .
În 1912, Societatea “Dante” din Bucureşti beneficia de un numǎr de 180 de
membri 493 .
Alte sucursale ale Societǎţii Dante din România se aflau la Iaşi, Cataloi, Sulina. O
notǎ din 1901 a Direcţiei Siguranţei şi Poliţiei Generale menţiona existenţa unei astfel de
societǎţi culturale italiene în Sulina 494 , unde printre activitǎţile culturale, sursele
menţioneazǎ o cuvântare, din 18 martie 1915, a lui Lorenzo Matteuci, agentul consular al
oraşului, intitulatǎ “Drepturile istorice şi etnice ale Italiei asupra ţǎrilor subjugate”, un
rezumat al celor expuse de Arturo Galanti într-o conferinţǎ susţinutǎ la Roma, la 30
octombrie 1914 495 . Reprezentanţa Societǎţii Dante din Cataloi, judeţul Tulcea, era
constituitǎ în 1912 din 66 de membri 496 .
Societatea “Dante Alighieri” din România din perioada antebelicǎ fiind una de
început în care s-au pus bazele principalelor sale activitǎţi a avut unele succese parţiale prin
atragerea cursanţilor români la lecţiile gratuite de italianǎ, dar nu a reuşit sǎ atingǎ o
implicare mai susţinutǎ a membrilor efectivi şi creşterea numǎrului contribuabilor, care sǎ îi
asigure pǎstrarea sau acordarea statului de comitet local în mai multe oraşe din ţarǎ, însǎ
reluarea activitǎţii dupǎ 1919, întreruptǎ de rǎzboi, cu rezultate mult mai satisfǎcǎtoare, a
demonstrat cǎ totuşi acest început mai anevoios a putut oferi un punct de relansare mai
simplu, susţinut de micile biblioteci antebelice şi de minimul de popularitate creat în
aproximativ un deceniu.

489
Generalul Alexandru Averescu, în urma studiilor realizate la Torino, se cǎsǎtorise cu Clotilde Caligaris
(Vezi, Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura Militarǎ,
2005.)
490
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea Comitetului local
din Bucureşti cǎtre preşedintele Comitetului Central din Roma (Bucureşti, 5 nov. 1909).
491
“Annuario delle scuole italiane all’estero governative e sussidiate 1910”, Roma, 1910, p. 87.
492
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea d-nei Ghinelli cǎtre
preşedintele Comitetului Central din Roma (Bucureşti, 6/19 oct. 1912).
493
“Boll. Emigrazione”, pp. 1209-1210.
494
ANIC, DPSG, ds. 100/1908, ff. 3-11; 120/1912, f. 184.
495
Idem, 120/1912, f. 184.
496
“Boll. Emigrazione”, pp. 1209-1210.

241
 II.1.e.2. Înfiinţarea şi funcţionarea societǎţilor de ajutor reciproc pentru italieni
din România. Cea dintâi societate pentru ajutorul italienilor din România era fondatǎ în
1875 la Bucureşti: Società di mutuo soccorso fra gli italiani nati in Romania. Aceasta
oferea membrilor sǎi posibilitatea de a face economii, iar în urma unei contribuţii lunare
achitate casei sociale le era asigurat, în caz de boalǎ, o subvenţie zilnicǎ, asistenţǎ medicalǎ
şi medicamente gratuite. De asemenea, societatea avea prevǎzutǎ şi instrucţia, acordându-le
celor înscrişi dreptul de a-şi trimite fiii la şcolile întreţinute de cǎtre asociaţie, unde
învǎţǎtori sau profesori italieni ofereau instrucţie în limba maternǎ. Evoluţia coloniei din
Bucureşti şi necesitǎţile crescute de asistenţǎ ale italienilor din oraş sau din împrejurimi,
i-au determinat pe membrii coloniei sǎ fondeze în 1893 o altǎ societate în beneficiul
conaţionalilor, Società di beneficenza Umberto-Margherita.
Societǎţile de binefacere erau de un real ajutor italienilor stabiliţi în strǎinǎtate, aflaţi
în situaţii grave ce necesitau asistenţa şi caritatea coloniei, caz în care ajutorul se manifesta
prin acordarea unei subvenţii, asistenţǎ, repatrierea celui cǎzut în nevoie. În 1892, Società
italiana di mutuo soccorso beneficia de 93 membrii, toţi bǎrbaţi, dintre care 19 erau
originari din provincia Udine, 4 din provincia Trento, iar restul din diferite regiuni ale
Italiei 497 . În 1898, cele douǎ societǎţi din capitala României, dispuneau de câte 120 de
membrii fiecare, de un capital de 22.796,70 lire italiene (17.585,85 lire italiene deţinute de
Società di mutuo soccorso şi 5.208,85 lire italiene de Società di beneficenza) 498 . În districtul
consular al Galaţiului, erau fondate în 1897 alte douǎ societǎţi, Società di previdenza din
Brǎila pentru ajutor reciproc, care numǎra 80 de membrii, şi Società italiana di beneficenza
e mutuo soccorso din Galaţi, ce avea 60 de membrii. Cele douǎ societǎţi aveau ca principal
scop venirea în ajutorul italienilor stabiliţi în cele douǎ oraşe şi ajutorarea muncitorilor
inapţi de lucru 499 .
Società italiana di mutuo soccorso din Bucureşti a împǎrţit locaţia cu cea a şcolii
italiene, deschisǎ în 1901 de Luigi Cazzavillan, el fiind unul din preşedinţii care a condus o
perioadǎ destinul societǎţii. A fost una din sarcinile care i s-au potrivit cel mai bine,

497
Rapporto del R. ministro nob. comm. Francesco dei marchesi Curtopassi (Bucarest, 25 ott. 1892), în
Emigrazione e colonie, 1893, p. 405.
498
“Boll. MAE”, Roma, 1898, pp. 260, 314-315.
499
Ibidem, p. 201, 255, 260, 314-315.

242
cunoscut fiind în epocǎ pentru acţiunile sale filantropice, atât printre italienii din România,
cât şi compatrioţilor din oraşul natal, Arzignano, unde a dispus construirea unui spital 500 .
În ianuarie 1910, în cadrul coloniei italiane era mare agitaţie din cauza alegerilor
pentru un nou preşedinte şi un nou vicepreşedinte, întrucât între vechiul Comitet şi
preşedintele Ferrero apǎruserǎ anumite neînţelegeri şi o nesusţinere reciprocǎ. Cum pe 17
ianuarie 1910, aveau loc alegerile, timp de cinci zile douǎ partide fǎcuserǎ propagandǎ
printre membrii coloniei pentru propriul candidat, vechiul preşedintete Ferrero şi noul
preşedinte Gambara, arhitect şi antreprenor de bienale, care îşi avea biroul în strada
Smârdan, nr. 11. Câştigând alegerile, preşedintele Gambara a susţinut un discurs de
mulţumire şi a promis “cǎ va munci cu zel şi cinste pentru îndeplinirea datoriei şi înaltei
misiuni” 501 . Dupǎ doar douǎ sǎptǎmâni, “din cauza multor afaceri”, Gambara îşi dǎdea
demisia. Au loc noi alegeri, între trei candidaţi, fiind ales cu 259 de voturi un alt arhitect şi
antreprenor de lucrǎri publice, Giuseppe Tiraboschi 502 . În cazul celor doi vicepreşedinţi, pe
20 februarie 1910, s-a decis în unanimitate menţinerea celor de pânǎ atunci, Flamino
Ratazza şi Luigi Boza 503 . În 1911, sursele îl menţioneazǎ ca director al Societǎţii pe Cesare
Fantoli 504 .
Societǎtea Italianǎ susţinea financiar prin unele activitǎţi de-ale sale, şcoala italianǎ,
principalǎ instituţie a coloniei italiene de asigurare a unei instrucţii necesare copiilor
familiilor italiene. În folosul şcolii, se dǎdeau baluri, cum a fost cazul celui din 9 ianuarie
1911, pus sub patronajul marchizului Beccaria d’Incisa, bal care s-a bucurat de un real
succes nu doar în rândul comunitǎţii italiene, ci şi printre persoane din înalta societate
româneascǎ 505 .
Societatea italianǎ avea un rol important în cadrul comunitǎţii din Bucureşti, la
autoritatea sa apelându-se în cazul judecǎrii unor diferende între soţ şi soţie 506 .
Legǎtura coloniei cu patria de origine se menţinea prin diverse forme, fie cǎ
participau la evenimente organizate de Italia, cum a fost cazul expoziţiei de la Roma din
1911, pentru care membrii coloniei italiene nu au întârziat sǎ-şi manifeste dorinţa de
participare, fie cǎ solicitau sau îşi ofereau sprijinul financiar ţǎrii de origine. În octombrie

500
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea lui Benedetto de
Luca cǎtre preşedintele Societǎţii Dante Alighieri din Roma (Bucureşti, 4 dec. 1911); I.A. Pop, I. Cârja, op.
cit., p. 48.
501
ANIC, DPSG, ds. 100/1908, f. 14.
502
Ibidem, f. 15.
503
Ibidem, f. 17.
504
Ibidem, f. 32.
505
Ibidem, f. 31.
506
Ibidem, ff. 32-33.

243
1911, Liga Poporului din Roma fǎcea un apel cǎtre toate societǎţile italiene din lume pentru
a veni în ajutorul vǎduvelor celor cǎzuţi în luptele din Tripolitania. Anunţul i-a mobilizat pe
principalii membrii ai Societǎţii Italiene din Bucureşti, pe preşedintele Fantoli şi
antreprenorii Vignali, Gambara, Piantini, Gratino, Tomagini ş.a., cǎrora li s-au încredinţat
liste de subscripţie pentru venirea în ajutorul rǎniţilor şi familiilor acestora din Tripolitania.
Aceştia s-au prezentat la Legaţia italianǎ pentru a aduce la cunoştiinţǎ iniţiativa luatǎ de
Societate, unde ministrul plenipotenţiar Carlo Fasciotti, spre lauda celor participanţi, i-a
anunţat cǎ numele tuturor donatorilor urmau a fi publicate în ziarele “Universul” din
Bucureşti şi “Corriere della Serra” din Milano, din 15 noiembrie 1911 – se pare însǎ ca s-a
renunţat la aceastǎ intenţie 507 . În câteva zile suma adunatǎ se ridica la 50-60.000 lei. De
asemenea, numeroşi tineri italieni, nǎscuţi în România, anunţaserǎ autoritǎţile italiene din
comunele de origine ale pǎrinţilor dorinţa de a fi recrutaţi şi încorporaţi, însǎ Ministerul de
Externe al Italiei înştiinţa Legaţia italianǎ la Bucureşti cǎ deocamdatǎ aceştia erau dispensaţi
de obligaţia încorporǎrii pânǎ la noi ordine 508 . Pentru strângerea de noi fonduri destinate
Ligii Poporului, Societatea Italianǎ şi şcoala italianǎ decid sǎ dea douǎ serbǎri câmpeneşti
la începutul lui aprilie 1912, când mii de italieni se aflau în Capitalǎ 509 .
Politica colonizatoare a Italiei îi aducea în urma rǎzboiului turco-italian (1911-
1912), regiunile Tripolitania şi Cirenaica din nordul Africii. În octombrie 1912, Ministerul
de Externe Italian lansa o circularǎ prin care îi anunţa “cǎ supuşii italieni fǎrǎ deosebire de
naţionalitate care doresc sǎ emigreze în Tripolitania şi Cirenaica, sunt liberi” 510 . Pentru
popularea cu familii de italieni a noilor teritorii, Guvernul italian oferea condiţii foarte
avantajoase. Angajaţi ai Legaţiei italiene au fǎcut cunoscut conţinutul circularei prin
intermediul Societǎţii Italiene, dar se pare cǎ italienii din Bucureşti nu au fost atraşi de
ofertǎ, considerând-o mai potrivitǎ pentru familiile de italieni din America, care solicitaserǎ
pǎmânt Guvernului Italian în urmǎ cu peste un deceniu 511 .
În vederea stabilirii unor relaţii cât mai cordiale între Italia şi România, în special
dupǎ vizita fǎcuta de Majestatea sa Regalǎ, Carol I, la Roma, membrii Guvernului român şi
diferite persoane marcante ale societǎţii româneşti ale vremii erau invitate alǎturi de corpul
diplomatic italian la Bucureşti la banchetul dat, la 19 mai 1913, de colonia italianǎ cu ocazia
sǎrbǎtorii naţionale a “Eliberǎrii Romei” şi proclamǎrii Constituţiei de cǎtre regele Carol

507
Idem, ds. 120/1911, f. 1.
508
Idem, ds. 100/1908, ff. 34-37.
509
Idem, ds. 120/1911, f. 5.
510
Ibidem, f. 25.
511
Ibidem, ff. 25, 45, 47,

244
Albert. Evenimentul nu era trecut cu vederea nici de ziarul “Universul”, care în numǎrul din
20 mai 1913, publica un articol în acest sens. Printre cei douǎ sute de participanţi la
tradiţionalul banchet din salonul şcolii clǎdite de Luigi Cazzavillan, s-au numǎrat baronul
Carlo Fasciotti, preşedintele societǎţii de binefacere şi ajutor reciproc, Bosero, ataşatul
comercial al Italiei, Donato Sibilia, colonelul Zampolli, ataşatul militar, Bormiolli,
directorul şcolii italiene, Piantini, inginerul Carini din Ministerul Lucrǎrilor Publice,
inginerul Fantoli, fost director al şcolii italiene, inginerii Rosio, Montiglio, Villa şi membrii
fruntaşi ai coloniei italiene, Narice, Tiraboschi, Crespi, Businelli, Locatelli, Rossi,
Santalena, Mora, Tomaschù Ettore ş.a. Nu întâmplǎtor, “toate dialectele italieneşti se
încrucişau în timpul ospǎţului, dar mai ales se auzeau glumele în meneghin al unui stol
exuberant de milanezi” 512 .
Acţiunile filantropice ale Societǎţii Italiene vizau pe lângǎ şcoala italianǎ sau
solicitǎrile de ajutor venite din Italia, şi pe membrii coloniei italiene, împovǎraţi de
greutǎţile familiare. În acest scop, la 18 ianuarie 1914, Societatea dǎdea un bal de
binefacere, la care personalul Legaţiei italiene, în frunte cu noul consilier, Ugo Cafiero, au
oferit cadouri pentru organizarea unei tombole. Sub patronajul baroneasei E.S. Fasciotti, se
susţinea de cǎtre Societatea Cooperativǎ de Operǎ Italianǎ un concert din muzica lui
Giuseppe Verdi, la Ateneul Român, la 8 martie 1914, în folosul instituţiilor de binefacere
din Capitalǎ. Societatea Italianǎ venea încǎ odatǎ în ajutorul semenilor din Italia, unde la
începutul anului 1915, un devastator cutremur de pǎmânt lǎsase pe drum o mulţime de
oameni. Pentru strângerea de fonduri se hotǎrǎşte organizarea mai multor reprezentaţii
muzicale şi festivaluri şcolare, iar suma de bani sǎ fie trimisǎ de Comitetul de ajutor celor
suferinzi şi sinistraţi 513 .
Odatǎ cu intrarea Italiei în Primul Rǎzboi Mondial, principalele acţiuni de binefacere
ale Societǎţii vizau strângerea de fonduri pentru ajutorarea familiilor celor participanţi la
lupte, dar şi pentru Crucea Roşie Italianǎ din Roma. Astfel, în octombrie 1915, într-o
şedinţǎ a Societǎţii se hotǎra susţinerea a zece festivaluri artistice pe parcursul lunilor
noiembrie-decembrie 1915-ianuarie 1916. Din fondurile adunate la sfârşitul acestei
perioade, o sumǎ de 10.000 lei era înmânatǎ Casei Vignali&Gambara, spre a fi trimisǎ
Crucii Roşii Italiene 514 .

512
Idem, ds. 120/1912, f. 48.
513
Ibidem, ff. 62, 64, 152.
514
Ibidem, ff. 266, 274.

245
 Legaţia italianǎ oferea ca ajutor soţiilor, indiferent de naţionalitate, ale celor aflaţi pe
câmpul de luptǎ, câte 70 de bani zilnic, iar copiilor de pânǎ la 14 ani, câte 40 de bani/zi. De
altfel, în timpul rǎzboiului, ministrul Carlo Fasciotti a fost principalul coordonator al
activitǎţilor de binefacere ale coloniei italiene din Bucureşti. Din iniţiativa sa în clǎdirea
şcolii italiene se înfiinţa un spital, cu 60 pânǎ la 70 de paturi, a cǎrui cheltuialǎ era suportatǎ
de colonia italianǎ. Enrico Gambara, delegatul din Bucureşti al Crucii Roşii Italiene,
doctorul Belzoni 515 , farmacistul Giovanni Locatelli şi numeroase infirmiere italiene, printre
care baroneasa Fanciotti şi contesa Maria Lazzarini, s-au dedicat peste 3 luni îngrijirii
rǎniţilor. La 25 decembrie 1916, când Bucureştiul a fost evacuat, nu toate spitalele au reuşit
sǎ îşi tranfere la Iaşi bolnavii, cei ai spitalului italian rǎmânând în Bucureşti 516 .
Pentru ştirile de pe câmpurile de luptǎ sau din Italia şi aflarea numelor celor cǎzuţi
pe front, se înfiinţase un birou al Casei Vignali&Gambara, din str. Bursei, nr. 2, care se afla
în legǎturǎ directǎ cu Centrala Crucii Roşi din Roma, biroul servind atât italienilor din
Bucureşti, cât şi celor din restul ţǎrii. Aceeaşi societate lansa şi primele liste de subscripţie
pentru Crucea Roşie Italianǎ. În prima sǎptâmânǎ, s-au adunat 50.000 lei, care au fost
expediaţi imediat la Roma. Listele de subscripţie erau deschise oricui dorea sǎ vinǎ în
ajutorul italienilor. Pentru noi fonduri urma o altǎ serie de festivaluri şcolare şi artistice cu
tombolǎ, la care erau invitaţi şi membrii corpurilor diplomatice ale aliaţilor Italiei. În august
1915, lista de subscripţie lansatǎ de antreprenorii şi constructorii de binale Vignali şi
Gambara ajunsese la o sumǎ de peste 200.000 de lei, dintre care 150.000 au fost înmânaţi

515
Încǎ din perioada medievalǎ, s-a vorbit adeseori de prezenţa medicilor italieni pe lângǎ domnitorii români.
Prezenţa lor a continuat şi pe parcursul secolelor XIX şi XX. La Spitalul Epitropiei Generale “Sf. Spiridon”
din Galaţi o inspecţie era realizatǎ la 12 noiembrie 1853, de medicul Bendella şi de Costachi Negri, an în care
în oraş mai era prezent chirurgul Frigi. G. Caramelli, unul dintre cei mai importanţi medici ai Moldovei,
stabilit la Huşi, îi scria lui Al. I. Cuza în 1863 pentru a-i face cunoscutǎ situaţia medicalǎ precarǎ a locuitorilor
din Galaţi, pentru remediul cǎreia îşi oferea serviciile. Spre finele secolului însǎ numele lor apareau tot mai
rar, în Bucureştiul anului 1883, doar doctorul L. Fialla era menţionat într-o listǎ de 100 medici ce activau în
Capitalǎ şi cu o posibilǎ origine italianǎ, mai erau Mihail Petrini-Galaţi (1847-1926) şi Paul Petrini (1847-
1924). Petrini-Galaţi era medic primar, care oferea consultaţii gratuite la Spitalul Filantropia, avea
specializarea de dermatolog şi era profesor al Facultǎţii de Medicinǎ din Bucureşti, unde ţinea cursul de
histologie. Tot un italian era secretarul Facultaţii de Medicinǎ, L. Paganini. Paul Petrini era medic al spitalului
Aşezǎmintelor Brâncoveneşti, pe care îl întâlnim şi ca profesor de igienǎ al Şcolii comerciale din Bucureşti,
unde coleg îi era Gian Luigi Frollo. Un alt medic, Ion Petrini-Paul (1877-1905), profesor de patologie
descriptivǎ, a rǎmas în memoria oraşului prin activitatea desǎvârşitǎ pe care a susţinut-o, în semn de
recunoştiinţǎ în 1906 îi era dedicat un bust, executat de sculptorul italian Rascaldani din Milano. (P. Pǎltǎnea,
op. cit., vol. II, p. 344; Raluca Tomi, Imigraţia italianǎ în spaţiul românesc: italienii din Galaţi şi Ismail
(1834-1876), în “Revista Istoricǎ”, s.n., t. XIX, 2008, nr. 3-4, p. 223; Carte de adrese a Bucurescilor,
Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1883, pp. 63, 69, 87-88, 95-97; Gheorghe Bezviconi, Necropola Capitalei,
Institutul de Istorie “Nicole Iorga”, Bucureşti, 1972, pp. 30, 219; Aşezǎmintele Brâncoveneşti. O sutǎ de ani de
la înfiinţare (1838-1938), vol. I Documente pentru istoria bisericii, şcolii şi azilului Domniţa Bǎlaşa, precum
şi a Spitalului Brǎncovenesc, volum documentar comemorativ coord. de Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu, Bucureşti,
1938, doc. 463, pp. 421-422.)
516
C. Fantoli, op. cit., pp. 52-56, 64.

246
Legaţiei italiene pentru a fi expediaţi Crucii Roşii din Roma. Coleta continua cu sume mai
mici atât printre membrii societǎţilor italiene din Capitalǎ, cât şi printre cele din provincie,
pentru ca în decembrie o nouǎ listǎ sǎ fie deschisǎ pentru familiile celor cǎzuţi pe câmpul de
luptǎ din Austria.
La 2 octombrie 1915, colonia italianǎ sǎrbǎtorea mai mult ca niciodatǎ aniversarea
regelui Vittorio Emanuele, cǎci acesta se afla pe câmpul de luptǎ. De asemenea se
sǎrbǎtoreau victoriile armatei italiene pe câmpul de luptǎ, iar Capela Italianǎ oficia în
cinstea trupelor italiene câte un Te-Deum. Elita italianǎ din Bucureşti încerca sǎ vinǎ în
ajutorul patriei lor în urma împrumutului naţional realizat de Italia, în ianuarie 1916 517 .
Alte societǎţi italiene din Bucureşti menţionate în epocǎ au fost Liga Italo-Românǎ,
înfiinţatǎ în decembrie 1914. 518 În 1915, având sediul în strada Lipscani şi Calea Victoriei
113, era menţionatǎ o Lojǎ masonicǎ italianǎ 519 .
Societǎţile sau asociaţiile de ajutor reciproc cunoscuserǎ o rǎspândire importantǎ
printre coloniile italienilor din România. În satul dobrogean Iacobdeal din judeţul Tulcea,
majoritatea lucrǎtorilor italieni erau membri ai unei Associazione di Mutuo Soccorso şi ai
unui Circolo sociale utilizat cu o masǎ de biliard şi o salǎ de lecturǎ 520 .

II.1.e.3. Circolo Italiano di Bucarest. Cu timpul, asociaţiile dintre italienii din afara
Italiei începeau sǎ rǎspundǎ şi altor exigenţe şi pretenţii, printre care organizarea timpului
liber, realizarea diferitelor manifestǎri culturale, toate acestea urmǎrind în fapt rǎspândirea
şi promovarea culturii italiene în interiorul şi exteriorul coloniei italiene, a pǎstrǎrii legǎturii
cu Italia. Apar astfel cluburile italiene, obicei preluat şi de italienii din România, în special
de cei din Bucureşti, unde numǎrul italienilor era în continuare cel mai numeros din ţarǎ.
Fondat în 1901, Circolo italiano conta pe 100 de membrii şi îşi avea sediul în Calea
Victoriei, nr. 54, deşi unele surse îl plaseazǎ în strada Brezoianu, nr. 11, unde se mai afla
amplasat sediul ziarului şi tipografiei “Universul” ale lui Luigi Cazzavillan. În statutul
societǎţii se preciza cǎ scopurile constituirii sale erau promovarea şi facilitarea reunirii şi
solidaritǎţii între membrii coloniei italiene din România, oferind în acest scop un spaţiu de
întâlnire, de petrecere, pentru diferite serate, dar şi contribuirea la un bun renume al
coloniei, participarea la difuzarea limbii italiene, menţinerea vie a legǎturilor între colonie şi

517
ANIC, DPSG, ds. 120/1912, ff. 86-88, 105, 111, 121, 123, 124, 126, 143, 179, 180, 190, 211, 216–220,
230, 231, 233, 235, 240-242, 248, 251-252, 267-271, 273, 275.
518
ANIC, DPSG, ds. 100/1908, f. 122.
519
Idem, ds. 111/1915.
520
“Boll. Emigrazione”, p. 1213.

247
patrie, mediind în acest sens concerte, conferinţe, expoziţii, recepţii şi alte manifestǎri
culturale menite sǎ creascǎ prestigiul italienilor în România. Pentru ca societatea sǎ-şi
pǎstreze caracterul cultural era nevoie ca ea sǎ rǎmânǎ în afara politicii.
Publicaţia dedicatǎ emigranţilor italieni, L’Italia all’estero, saluta din primul numǎr
aceastǎ iniţiativǎ: “La nostra colonia a Bucarest, numerosissima, sentiva il bisogno di tale
istituzione per avvicinare fra loro i molti italiani qui risidenti. La nobile iniziativa ha
ottenuto grande successo” 521 .
Circolo Italiano se compunea din trei categorii de membri: cei efectivi, în rândul
cǎrora puteau intra toţi italienii şi cei de origine italianǎ, membrii aderenţi, formaţi din non-
italieni, simpatizanţi ai Italiei, membri merituoşi, cei care contribuiau cu daruri sau donaţii.
Se mai preciza cǎ numǎrul membrilor aderenţi nu trebuia sǎ îl depǎşeascǎ niciodatǎ pe cel al
membrilor efectivi. Toţi membrii aveau dreptul sǎ frecventeze localele sociale între orele
stabilite de regulamentul intern, iar doamnele la serate din zilele fixate de preşedenţie. De
asemenea, se punea la dispoziţia membrilor ziare, reviste, piane, biliard etc. Fiecare membru
avea dreptul sǎ aibǎ invitaţi pentru un timp de maxim 15 zile, în cazul celor aflaţi în trecere
prin Bucureşti. Eliminarea unui membru pentru cazuri grave, neprecizate de regulament, se
fǎcea pe baza majoritǎţii voturilor. Administrarea Clubului se realiza de câte un consiliu
alcǎtuit dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, trei consilieri, un secretar, un vicesecretar şi
un casier. În sarcinile Preşedinţiei intrau administrarea finanţelor, elaborarea regulamentului
interior şi supravegherea respectǎrii lui, al bunului mers al activitǎţilor sociale, convocarea
şedinţelor de vot anual. Colectivului general ordinar îi reveneau realizarea bugetului de
cheltuieli şi al încasǎrilor efectuate. Deciziile şedinţelor de consiliu se luau prin vot
majoritar, în caz de egalitate, votul decisiv revenind preşedintelui. Pentru ca aceste decizii
sǎ fie valide trebuia ca cel puţin patru membri componenţi ai fiecǎrei categorii sǎ participe
la vot. Componenţa Consiliului era aleasǎ de Colectivul General. Orice act al Clubului
trebuia sǎ conţinǎ semnǎturile preşedintelui, vicepreşedintelui şi secretarului. Actele
judiciare trebuia sǎ conţinǎ în plus şi semnǎtura casierului. Plǎţile de pânǎ în 100 de lei
puteau fi aprobate doar de contabil, cele superioare sumei de o sutǎ de lei trebuia autorizate
de Consiliu prin majoritate de voturi. În cazul lipsei temporare a preşedintelui şi a
vicepreşedintelui, locul lor putea fi ţinut de cel mai în vârstǎ dintre consilieri. Secretarul
ţinea corespondenţa Clubului şi semna scrisorile în acest sens. Acestea erau principalele

521
“L’Italia all’estero. Giornale illustrato delle colonie”, an II, nr. 4, 24 martie 1901, p. 15

248
reglementǎri ale statului Clubului Italian, ce fuseserǎ aprobate şi votate la 20 aprilie 1901,
anulându-le pe cele în vigoare din 1 februarie 1901.
La 2 iunie 1901 Comitetul Clubului Italian era compus din preşedintele Sergio
Donati, vicepreşedinte ataşatul militar Maior Zampoli, al doilea vicepreşedinte, inginerul
Benigno Giulini, casierul Celeste Certor şi ajutorul de casier Maria Crespi, cenzorii Morrice
Ernesto Locatelli, consilierii Carlo Penof şi Vespasian Vittorini, Gambara, preşedinte de
onoare ministrul Italian la Bucureşti, Emanuele Beccaria Incisa, care era şi pǎstrǎtorul
fondului Clubului Italian, în valoare de 87,345 lei. La 13 august, în corespondenţa primitǎ
de Società “Dante Alighieri” din partea Clubului Italian figurau un alt preşedinte şi secretar
al Clubului Italian, dovadǎ a unei schimbǎri survenite în doar câteva luni de la înfiinţarea
Clubului era şi alegerea primului comitet. În cel de-al doilea comitet, preşedinte ales era
Giulio Magni. Pentru iniţierea activitǎţii şi apropierii reale de Italia, Magni anunţa existenţa
noului club, preşedintelui Societǎţii “Dante Alighieri” din Roma, cǎruia îi cerea pentru
validare un certificat destinat asociaţiilor sociale 522
La 14 februarie 1902, Assamblea Generale, colectivul general al Clubului Italian,
vota modificǎri ale organizǎrii societǎţii, incluzând o nouǎ categorie de membrii alǎturi de
cele trei de pânǎ atunci, cea a membrilor de onoare, calitate pe care o îndeplineau filantropii
sau patrioţii ce contribuiau la prestigiul Coloniei italiene. Cei care doreau sǎ intre în rândul
membrilor efectivi sau aderenţi trebuia sǎ fie propuşi de doi membri efectivi sau aderenţi ai
Clubului. Fiecare membru efectiv sau aderent trebuia sǎ aducǎ o contribuţie lunarǎ de 3 lei,
dacǎ era înscris singur, sau 5 lei dacǎ era înscrisǎ întreaga familie. Taxa de înscriere în Club
era de 10 lei, pe care erau nevoiţi sǎ o achite şi cei care retraşi din societate, doreau sǎ
revinǎ 523 .
La 1 ianuarie 1911, în Clubul Italian erau înscrişi 144 de membri, dintre care 138
aveau domiciliul în Bucureşti şi doar şase dintre ei în alte localitǎţi din ţarǎ dupǎ cum se
poate observa în lista de mai jos.

TABEL 9. Listǎ a membrilor Clubului Italian Bucureşti 524

(Circolo Italiano di Bucarest)
(1 ianuarie 1911)
NUME ŞI PRENUME ADRESA
Adamaoli Francesco Str. Nifon, n. 29, Bucureşti
Aita Maria Calea Griviţei, n° 141, Bucureşti
Argentin Angelo Calea Plevnei, n. 128, Bucureşti

522
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea lui Giulio Magni
cǎtre preşedintele Societǎţii Dante din Roma (Bucureşti, 13 aug. 1901).
523
ANIC, DPSG, ds. 100/1908, ff. 3-11, 32.
524
Ibidem, f. 32.

249
Asquini Italico Str. Inginerilor, n. 23, Bucureşti
Asquini Silvio Str. Inginerilor, n. 23, Bucureşti
Badaloni Celesto Şoş. Ştefan cel Mare, n. 25, Bucureşti
Baldini Angelo Str. Spitalului, n. 55, Bucureşti
Battaglia Giuseppe Str. Smârdan, n. 9, Bucureşti
Benfenati Luigi Şoş. Ştefan cel Mare, n. 22, Bucureşti
Benzoni Giuseppe Com. Tiţa, jud. Dâmboviţa
Bertola Carlo Hotel Bulevard, Bucureşti
Bianchi Giovanni Calea Griviţei, n. 154, Bucureşti
Bianchi Stefano Calea Griviţei, n. 154, Bucureşti
Bianchi Oliveiro Str. Fântânei, n. 11, Bucureşti
Bondi Giuseppe Str. Francmasson, n. 5, Bucureşti
Borghi Abelardo Str. Berzei, n. 131, Bucureşti
Borghi Antonietta Str. Berzei, n. 131, Bucureşti
Bosero Luigi Str. Gramond, n. 2, Bucureşti 1
Bosso Giacinto Calea Griviţei, n. 211, Bucureşti
Bottinelli Raimondo Str. Şincai, n. 23, Bucureşti
Bozzolo Pietro Str. Clopotari-Vechi, n. 63, Bucureşti
Brandolini Celeste Str. Şincai, n. 45, Bucureşti
Brida Francesco Calea Victoriei, n. 126, Bucureşti
Brida Luigi Calea Victoriei n.126, Bucureşti
Brigadoi Giovanni Str. Mihail Kogǎliceanu, n. 26, Bucureşti
Brunetti Gaetano Str. Spitalului, n. 6, Bucureşti
Bulfon Ferdinando Str. Bucovǎţ, n. 16, Bucureşti
Bulfon Guglielmo Calea Griviţei, n. 141, Bucureşti
Bulfon Vittorio Calea Griviţei, n. 168, Bucureşti
Businelli Olimpio Str. Pǎunilor, n. 46, Bucureşti
Cacchi Valentino Bul. Dreptului, n. 6, Bucureşti
Caliz Gio. Batta Şoş. Basarab, n. 67, Bucureşti
Campagna Angelo Str. Rudului, n. 32, Ploieşti
Caprari Antonio Calea Griviţei, n 179, Bucureşti
Caprari Luigi Str. Dulgheri, n. 17, Bucureşti
Catella Pietro Calea Şerban-Vodǎ, n. 47, Bucureşti
Cecconi Andrea Piaţa Floreasca, n. 1, Bucureşti
Cecconi Gaetano Str. Romanǎ, n. 232 , Bucureşti
Ceneri Dante Fund. Francmasson, n. 3, Bucureşti
Ceneri Giacomo Fund. Francmasson, n. 3, Bucureşti
Ceneri Guglielmo Fund. Francmasson, n. 3, Bucureşti
Centazzo Antonio Str. Sculpturei, n. 46, Bucureşti
Collabufalo Antonio Str. Popa-Tatu, n. 63, Bucureşti
Condolo Giuseppe Str. C. Marinescu, n. 23, Bucureşti
Comici Giuseppe Str. Pandele Dinu, n. 39, Bucureşti
Comin Eustacchio Fund. Oraţiu, n. 7, Bucureşti
Corazzato Giuseppe Str. Lipscani, n. 50, Bucureşti
Culotti Luigi Str. Dreptului, n. 31, Bucureşti
Culotti Romano Str. Dreptului, n. 31, Bucureşti
Curli Luigi Str. Dulgheri, n. 26, Bucureşti
Dalbono Giovanni Str. Eleft. Nou, n. 9, Bucureşti
Dall’Orto Giacomo Str. Ţǎrani, n. 102, Bucureşti
David Luigi Str. Dreptului, n. 18, Bucureşti
De Berenger Riccardo Str. Şincai, n.1, Bucureşti
De Cecco Luigi Str. Kiseleff, rondul II, Bucureşti
Degli Uomini Eugenio Câmpulung
Della Mea Pietro Calea Griviţei, n. 148, Bucureşti
Della Mea Rinaldo Str. Ţǎranilor, n. 65, Bucureşti
De Lorenzi Guglielmo Şos. Basarab, n. 77, Bucureşti

250
Delmastro Alessandro Fund. Ghica-V., n. 14, Bucureşti
Donati Augusto Str. Grozǎveşti, n. 61, Bucureşti
Duca Carlo Str. Luigi Cazzavillan, n. 40, Bucureşti
Fabris Luigi Str. Anadalchioi, n. 17, Constanţa
Fanella Constantino Str. Nisipari, n. 31, Bucureşti
Fantini Pietro Calea Victoriei, n. 76, Bucureşti
Fantoli Cesare Str. Occident, n. 11bis, Bucureşti
Fedeli Augusto Str. Ceair, n. 10, Bucureşti
Ferigo Gio. Batta Str. Piaţa Amzei, n. 22, Bucureşti
Ferrero Micca Şoş. Bonaparte, n. 14, Bucureşti
Ferretti Giovanno Str. Pandele Dinu, n. 4, Bucureşti
Foraboschi Giuseppe Str. Şincai, n. 4, Bucureşti
Fratta Antonio Str. Labirint, n. 145, Bucureşti
Friedman Leone Str. Franklin, n. 14, Bucureşti
Gabbiani Silvio Str. Calea 13 Septembrie, n. 23, Bucureşti
Gambara Enrico Str. Silvestru, n. 2, Bucureşti
Giacomini Arduina Şoş. Kiseleff, rond. II, Bucureşti
Giordani Albino Str. Spitalului, n. 89 bis, Bucureşti
Giordani Eugenio Str. Buzeşti, n. 53, Bucureşti
Giordani Giovanni Str. Dorobanţ., n. 103, Bucureşti
Grattini Pasquale Str. Cometa, n. 48, Bucureşti
Gregorini Bernardo Bulev. Ferdinand, n. 80, Bucureşti
Gregorio Lodovico Str. Mǎtǎsari, n. 19, Bucureşti
Grifoni Giuseppe Str. Eminescu, n. 5, Bucureşti
Gronda Ernesto Str. Şelari, n. 24, Bucureşti
Gronda Oreste Str. Şelari, n. 34, Bucureşti
Guarnieri Angelo Str. Berzei, n. 91, Bucureşti
Guarnieri Pietro Str. Berzei, n. 88, Bucureşti
Lenzo Ildo Calea Griviţei, n. 130, Bucureşti
Lorenzetti Romolo Str. Gr. Andreescu, n. 92, Bucureşti
Malattia Marco Str. Lipscani, n. 69, Bucureşti
Manucci Carlo Str. Eliseu, n. 8, Bucureşti
Magnani Gio. Batta Str. Popa-Tatu, n. 71, Bucureşti
Matassi Antonio Str. Bonaparte, n. 18, Bucureşti
Miscetti Annibale Str. Mǎtǎsari, n. 19, Bucureşti
Missana Giovanni Calea Plevnei, n. 228, Bucureşti
Montaldini Gioacchino Str. Rea Silva, n. 15, Bucureşti
Mora Giuseppe Str. Bonaparte, n. 64, Bucureşti
Moro Giacomo Str. Vǎcǎrescu I, n. 15, Bucureşti
Pallagi Gio. Batta Şoş. Ştefan cel Mare, n. 25, Bucureşti
Parini Giovanni Str. Cometa, n. 50, Bucureşti
Pascoli Alesandro Str. Cǎruţaşi, n. 6, Bucureşti
Pascolo Giovanni Str. Virgiliu, n. 16, Bucureşti
Pascutti Andrea Hotel de France, Bucureşti
Pennati Eugenio Str. Sculpturei, n. 27, Bucureşti
Perisciutti Andrea Calea Plevnei, n. 202, Bucureşti
Piantini Giuseppe Str. Cǎtunul Nou, n. 14, Bucureşti
Piccinini Agostino Str. Popa-Tatu, n. 76, Bucureşti
Pinet Rosa Str. Atelierului, n. 28, Bucureşti
Piussi Fiorenzo Str. Barierei, n. 7 bis, Bucureşti
Poggioli Ernesto Str. Sculpturei, n. 47, Bucureşti
Polli Vittorio Stab. Baer, str. Cazzavillan, Bucureşti
Ponti Giovanni Str. Icoanei, n. 57, Bucureşti
Pozzana Vincenzo Str. Cǎruţaşilor, n. 6, Bucureşti
Pozzi Camillo Str. Cǎtunul Nou, n. 12, Bucureşti
Pugliese Pasquale Str. Popa-Tatu, n. 63, Bucureşti

251
Raffo Angelo Fund. Vlǎdoianu, n. 8, Bucureşti
Ranoni Domenico Str. Francmason, n. 12, Bucureşti
Rosazza Flaminio Str. Aurora, n. 30, Bucureşti
Romano Domenico Calea Rahovei, n. 209, Bucureşti
Rossi Albino Şoş. Vitan, n. 73, Bucureşti
Rossi Davide Str. Banu Manta, n. 24, Bucureşti
Rossi Giuseppe Str. Belizar, n. 13, Bucureşti
Santalena Alfonso Calea Griviţei, n. 168, Bucureşti
Santalena Celeste Bulev. Dreptului, n. 29, Bucureşti
Santalena Clemente Calea Griviţei, n. 168, Bucureşti
Santalena Emilio Bulev. Dreptului, n. 29, Bucureşti
Santalena Gemme Bulev. Dreptului, n. 29, Bucureşti
Sarti Luigi Str. Brǎtianu. N. 26, Calafat
Sartorelli Giovanni Str. Vodǎ Caragea, n. 4, Bucureşti
Segatti Luigi Str. Lucaci, n. 63, Bucureşti
Silvestri Constantino Str. Popa-Tatu, n. 68, Bucureşti
Scoccio Angelo Str. Frumoasǎ, n. 11, Bucureşti
Taverna Emilio Str. Occident, n. 11 bis., Bucureşti
Tomaschù Ettore Str. Osiris, n. 1 bis., Bucureşti
Tomasini Bernardo Str. Sculpturei, n. 32, Bucureşti
Tomasini Giovanni Str. Dorobanţi, n. 133, Bucureşti
Tomasini Giuseppe Str. Popa-Tatu, n. 71, Bucureşti
Tomasini Umberto Str. Popa-Tatu, n. 71, Bucureşti
Tomat Giuseppe Calea Griviţei, n. 154, Bucureşti
Tramontin Domenico Buşteni
Trombetta Antonio Prelungirea Dorobanţilor, dosul Compt., Bucureşti
Turconi Clivio Str. Berzei, n. 19, Bucureşti
Turconi Loreto Fund. Berzei, n. 5, Bucureşti
Vatri Romolo Str. Sculpturei, n. 46, Bucureşti
Vegezzi Stefano Str. Meteor, n. 43, Bucureşti
Vescovi Giuseppe Str. Gr. Alexandrescu, n. 3, Bucureşti
Villa Umberto Str. Dulgheri, n. 2, Bucureşti
Vizin Guido Str. Gr. Alexandrescu, n. 54, Bucureşti
Zearo Giacomo Prelung. Lucaci, n. 105, Bucureşti
Zongaro Domenico Piaţa Floreasca, n. 4, Bucureşti
Zongaro Giacomo Piaţa Floreasca, n. 4, Bucureşti

O altǎ modificare a regulamentului era votatǎ la 10 decembrie 1915. Astfel

contribuţiile lunare deveneau egale, de 4 lei, pentru membrii fie cǎ erau înscrişi singuri sau
împreunǎ cu familia, iar taxa de înscriere se ridica la 15 lei.
O altǎ formǎ de a pǎstra legǎtura culturalǎ cu Italia era abonarea la publicaţii italiene
sau înscrierea ca membru în rândul unor societǎţi de specialitate din patrie. Primele numere
din Bollettino della Società Geografica Italiana surprindeau printre numele membrilor sǎi şi
o serie de italieni din Brǎila şi Galaţi. Astfel în august 1869, dintre cei 801 de membrii, 9
erau rezidenţi în cele douǎ oraşe: cav. Antonio De Sgardelli, consul al Olandei la Brǎila,
membru pe viaţǎ, iar ca membrii continui înscrişi în 1869 figurau Giuseppe Agnese,
Antonio Borghetti, Stefano Cordiglia, Luigi Gattorno, Geminiano Malavasi, Francesco
Zerboni, consul la Brǎila (membru continuu din 1868) – toţi din Brǎila; membrii din Galaţi

252
erau Bernardo Berio, consul la Galaţi (înscris din 1867) şi Augusto Dell’Orso (1869) 525 . În
anii urmǎtori s-au mai înscris Gerolamo Bini şi Domenico Petriccione (ambii în 1870) din
Brǎila, Gustavo Gerbolini din Galaţi şi baronul Saverio Fava, consul al Legaţie din
Bucureşti 526 . Toţi aceştia se menţineau şi în 1872, cu excepţia lui Stefano Cordiglia care
renunţa la calitatea sa de membru al Societǎţii Geografice 527 .

II.2.Asistenţa religioasǎ a italienilor 528

Deşi o prezenţǎ mai consistentǎ coincide cu începutul activitǎţilor de modernizare a

infrastructurii statului modern din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, se constatǎ pe
tot parcursul acestui veac activitǎţi ale misionarilor catolici, foarte mulţi provenind din Italia
şi fiind în special reprezentanţi ai Congregaţiei pasioniştilor 529 , în calitate fie de cǎlugǎri, fie
de episcopi de Nicopolis ad Istrum şi vicari apostolici de Valahia 530 . Pasioniştii au fost
principalii reprezentanţi ai Vaticanului în misiunea de catolicizare şi susţinere a
catolicismului în spaţiul pont-danubian 531 .

II.2.a. Ierarhi, misionari şi preoţi italieni care au activat în Vicariatul Apostolic

al Valahiei sau pe teritoriul Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti în secolul al XIX-lea.
Episcopia catolicǎ de Nicopolis ad Istrum, care cuprindea sub administraţia sa Bulgaria de
Nord şi Valahia, şi-a fixat reşedinţa în Bucureşti în anul 1795, sub pǎstorirea lui Paul
Dovanlia. Un secol mai târziu, Papa Leon XIII, prin breva apostolicǎ Praecipuum munus, a
transformat Vicariatul Apostolic al Valahiei, la 27 aprilie 1883, în Arhiepiscopia Romano-
Catolicǎ Bucureşti, luându-şi numele de la oraşul în care-şi avea sediu. Pentru acest interval
de timp, statistica alcǎtuitǎ de Iosif Gabor, în 1981, aratǎ o compoziţie etnicǎ preponderent

525
“Bollettino della Società Geografica Italiana”, fasc. 3°, sett. 1869, Firenze, Stabilimento di Giuseppe
Civelli, 1869, pp. 529-530, 532-533, 538, 540, 543, 547, 558.
526
Ibidem, vol. VI, 1 maggio 1871, Firenze, 1871, pp. 145, 156, 158, 171.
527
Ibidem, vol. VII, gennaio 1872, Firenze, 1872, p. 234.
528
Acest subcapitol are la bazǎ studiul Alina Dorojan, Aspecte religioase ale comunitǎţii italiene din spaţiul
românesc pe parcursul secolului al XIX-lea pânǎ la intrarea Românie în Primul Rǎzboi Mondial, în “Pro
Memoria”, nr. 5/2006, pp. 55-76.
529
Congregaţie fondatǎ în secolul XVIII şi avându-l ca patron spiritual pe Sfântul Paul.
530
Din 1795, episcopii de Nicopolis Ad Istrum purtau şi titlul de Administrator apostolic al Valahiei.
531
Rita Tolomeo, La santa Sede, p. 28.

253
italianǎ – 12 italieni, dintre care 7 episcopi , faţǎ de 11 maghiari, 8 austrieci, 4 bulgari, 1
sârb, 1 polonez, 1 francez, 1 supus otoman, 1 elveţian, 1 olandez şi 1 german 532 .
Preotul Francisc Ferreri – originar din Valdigi, Piemonte, dioceza Fossano – îi succeda
episcopului Paul Dovanlia la 21 septembrie 1805. Ferreri a fost primul episcop pasionist de
Nicopole ad Istrum şi Administrator apostolic al Valahiei, fiind alǎturi de pǎrintele Iacobus
Sperendio, primul cǎlugǎr din ordinul Pasionist trimis ca misionar în Bulgaria de Nord şi
Muntenia; cei doi sosiserǎ la Bucureşti încǎ din 1772 533 . În ultimul an din viaţǎ, a locuit
alǎturi de bulgarii catolici paulicani (pavlicheni) 534 , în satul Cioplea, întemeiat la porţile
Bucureştiului de cei din urmǎ sub protectorat rusesc. Episcopul catolic a murit la Cioplea de
ciumǎ, la 4 noiembrie 1813, ca „victimǎ a caritǎţii” în vremea lui Caragea Vodǎ. 535
Înainte de moartea lui Ferreri, era numit vicar general pentru administrarea Munteniei,
un alt pasionist italian, preotul Fortunatus Ercolani, numit episcop în 1815, la Viena 536 . A
fost cel care s-a îngrijit de formarea clerului, care a înfiinţat Seminarul Mic de la Cioplea şi
a reconstruit bisericile distruse de rǎzboiul ruso-otoman din 1806-1812 537 . Fondarea satului
Cioplea i s-a datorat, de asemenea, episcopului Ercolani, care fusese misionar timp de 18
ani în Bulgaria. Pǎstorirea Mons. Ercolani a fost confruntatǎ cu o serie de opoziţii, cea mai
importantǎ venind din partea Divanului Domnesc, care nu-i îngǎduia şederea în Bucureşti,
deoarece, aşa cum era tradiţia locului, nu puteau sǎ locuiascǎ doi episcopi într-un singur
oraş 538 .
Biserica din Cioplea a pavlicheienilor bulgari nu s-a bucurat doar de prezenţa a
numeroşi episcopi de origine italianǎ, ci şi o parte din parohi au provenit din spaţiul italian.
Preotul Raimund Mornia, nǎscut la Roma, un misionar pasionist pentru Bulgaria şi Valahia,
a fost cel care a lucrat cu dǎruire la ridicarea bisericii Cioplea alǎturi de pǎrintele Ercolani.
A îngrijit bolnavii de ciumǎ din Bucureşti, ca în final sǎ fie rǎpus de aceeaşi boalǎ 539 .

532
Cf. Violeta Barbu, Dicţionar prosopografic al ierarhilor, misionarilor şi preoţilor care au activat în
Vicariatul Apostolic al Valahiei ori pe teritoriul Arhiepiscopiei catolice de Bucureşti în secolul XIX, în Revista
Catolicǎ “Verbum” Catehismul Bisericii Catolice, Bucureşti, anul III-IV/1992-1993, pp. 273-285.
533
Ibidem, p. 279; Leonard Ciobanu, Arhiepiscopia Romano-Catolicǎ de Bucureşti, în Revista de istorie
ecleziasticǎ “Pro Memoria”, nr. 2/2003, pp.15-18; Raymund Netzhammer, Reşedinţa Episcopalǎ din
Bucureşti. O contribuţie la istoria archidiocezei, Atelierele grafice SOCEC&Comp., Bucureşti, 1923, pp. 6-8;
Parohia „Sfânta Fecioarǎ Maria Reginǎ” – Cioplea,
[ origine: http://www.arcb.ro/parohii/bucureşti/cioplea/htm, accesat la 12/29/2005].
534
Vezi, Cioplea. Douǎ secole de istorie, coord. Dǎnuţ Doboş, Editura Arhiepiescopiei Romano-Catolice din
Bucureşti, Bucureşti, 2007.
535
Parohia „Sfânta Fecioarǎ Maria Reginǎ” – Cioplea...cit.
536
Ibidem.
537
L. Ciobanu, op. cit., p. 17.
538
Violeta Barbu, op. cit., p. 279, 284.
539
Ibidem, p. 282 sqq.

254
 Hirotonisit episcop de Nicopole ad Istrum la Roma, la 19 septembrie 1847, Angelo
Parsi – nǎscut la Centum Cella – sosea în Bucureşti, la 15 noiembrie 1847. Aici a fost nevoit
sǎ refacǎ reşedinţa episcopalǎ de pe Calea Cǎlǎraşilor, ridicatǎ pe un teren obţinut cu mari
eforturi de predecesorul sǎu, episcopul Molajoni. Clǎdirea fusese afectatǎ de marele incediu
din 1847, ca şi biserica Bǎrǎţia care îi servea de Catedralǎ. Monseniorul Parsi a dus, dupǎ
cum am vǎzut deja, o intensǎ activitate de deschidere de şcoli catolice pe teritoriul
Valahiei 540 .
În timpul epicopatului Msg. Parsi, ajungea la Bucureşti clericul Bernard Fontanel,
francez din Avignon, care a fost hirotonisit cu permisiunea Congregaţiei Propaganda Fide 541
ca preot. Fusese preot al catolicilor din Brǎila, unde în 1839 s-a ocupat de construirea unei
capele şi a unei case parohiale. Devenea în capitalǎ duhovnicul francezilor şi al italienilor,
întrebuinţând pentru serviciul divin capela episcopalǎ „Sfânta Ana” şi ţinând sub titlul de
„Parohia Sfânta Ana” registre parohiale, de un deosebit interes pentru începuturile aşezǎrii
coloniei fixe italiene 542 . Dintre acestea s-au pǎstrat documente începând cu 1848 şi
continuând pânǎ în 1889. Cele mai numeroase au fost cele care înregistreazǎ eliberarea
certificatelor sau buletinelor de botez, mai târziu a certificatelor sau buletinelor de naştere,
precum şi a cerificatelor de cǎsǎtorie, a dispersiilor de cǎsǎtorie, a cererilor pentru dispersii
de cǎsǎtorii mixte şi aprobarea lor, certificate de stare liberǎ şi certificate de deces sau
autorizaţii de înmormântare. Astfel pentru anul 1850 erau înregistrate 4 acte de cǎsǎtorie,
dintre care una este mixtǎ, şi numai douǎ în 1852, unul dintre ele fiind redactat în limba
românǎ cu caractere slave 543 . Unul dintre ele este eliberat pentru F. Picoli şi Maria
Marussig 544 . În 1853, pretura urbanǎ Veneţia solicitǎ eliberarea unui certificat de cǎsǎtorie
pentru Poffano Angelo 545 . Un an mai târziu, iniţiatorul acestor registre, abatele Fontanel
explicǎ Ordinului ce greutǎţi a întâmpinat la înmormântarea unui copil 546 . Chiar dacǎ, în
1855, avem un document care demonstreazǎ cǎ El. Cucaciano şi I. Caroli declarǎ în faţa a
doi martori cǎ aveau sǎ boteze un copil, primul certificat de botez înregistrat apare de-abia
în 1856, când parohul Neagoi Popic îl elibereazǎ pentru Cumco Paraschiva 547 . Atrage

540
Violeta Barbu, op. cit., p. 285; R. Netzhammer, Reşedinţa Episcopalǎ din Bucureşti, p. 33; D. Doboş,
Şcolile catolice din Valahia, pp. 47-57; Maria Stoica, op. cit., p. 219.
541
Congregaţie a Sfântului Scaun, fondatǎ în 1622 de Papa Gregorio XV, şi cǎreia îi era rezervat dreptul de a
organiza întreaga activitate misionarǎ a Bisericii Catolice.
542
R. Netzhammer, Reşedinţa Episcopalǎ din Bucureşti, p. 41.
543
Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti [în cont. AARCB], Fond Auner, cutia XXVI, ds. 22,
23/1852.
544
Idem, ds. 21/1850.
545
Idem, ds. 25/1853.
546
Idem, ds. 29/1854.
547
Idem, ds. 35/1855, 40/1856.

255
atenţia în 1854, o declaraţie a unor martori, al cǎror nume nu îl cunoaştem, cǎ numiţii
Philibert Labouret şi Josephine Condemine au fost cununaţi tocmai de Msg. Parsi 548 .
În timp ce la Capela “Sfânta Ana”, un preot francez se ocupǎ de pǎstorirea
italienilor, la Biseria Cioplea, un preot italian, Augustin Bernardoni, îi asista spiritual pe
bulgarii catolici. Bernardoni era un pasionist italian, nǎscut la Alpignano, Piemonte, numit
paroh la Cioplea, la 31 octombrie 1849 şi pânǎ la moartea sa, la 8 noiembrie 1884. A fost de
asemenea, vicar general pentru Valahia al episcopului de Nicopolis ad Istrum. El a refǎcut
biserica şi casa parohialǎ din Cioplea dupǎ incendiul din 1 noiembrie 1853, ajutat de
credincioşi şi prin contribuţia bǎneascǎ a familiei de comercianţi Cardini, „dupǎ planul cel
vechi” cum însuşi afirma într-o prememoria 549 .
Un alt misionar pasionist, Ippolito Agosto, nǎscut în localitatea italianǎ San
Bartolemeo, din actuala regiune Emilia Romagna, era trimis în Bulgaria şi Valahia în
septembrie 1867. A funcţionat la mai multe parohii: Râmnicu Vâlcea, Brǎila, Bucureşti,
apoi la Rusciuk, unde în 1883 a fost numit episcop 550 .
Originar din localitatea Santa Maria di Vezzano, Firenze, Ignatus Felice Paoli intra
în 1843 la cǎlugǎrii pasionişti, unde a fost sfinţit şi preot. În 1870, dupǎ misiuni în Anglia şi
SUA, e numit episcop de Nicopolis ad Istrum. La Bucureşti, îşi fǎcea intrarea oficialǎ la
parohia catolicǎ în prezenţa credincioşilor catolici şi a unor ortodocşi. Aici a reînnoit
structura şcolilor catolice, a mǎrit seminarul şi a consolidat tratativele începute de
predecesorul sǎu, Monseniorul Pluym, în vederea unui Concordat al Principatelor Române
cu Sfântul Scaun 551 . La 2 august 1879, Guvernul român şi Sfântul Scaun erau înştiinţaţi cǎ
noul Guvern bulgar cerea episcopului de Nicopole sǎ se transfere în teritoriul bulgar şi sǎ
abandoneze Bucureştiul. Intrigaţi de aceastǎ posibilitate şi de urmǎrile politice, Guvernul
român decidea, iar prin decret regal se hotǎra, ca episcopul catolic sǎ îşi asume titlul de
„Episcop catolic al Diecezei de Bucureşti” şi cǎ avea drept deplin de a-şi pǎstra reşedinţǎ
din acest oraş. Astfel, la 27 aprilie 1883, prin breva apostolica a Papei Leon XIII, se
constituia Arhidioceza de Bucureşti, iar Episcopul Paoli era transferat arhiepiscop de
Bucureşti, prin separarea Episcopiei de Nicopolis ad Istrum de Vicariatul apostolic al

548
Idem, ds. 27/1854.
549
Violeta Barbu, op. cit., p. 277; R.Netzhammer, Reşedinţa Episcopalǎ din Bucureşti, p. 69.
550
Violeta Barbu, op. cit., p. 275
551
Ibidem, p. 284, L. Ciobanu, op. cit., p. 17; Fabriano Giorgini, I passionisti nella Chiesa di Bulgaria e di
Valachia (Romania), seria “Ricerche di storia e spiritualità passionista”, Curia Generale Passionisti, Roma
1998, pp. 61, 67; Ieronim Iacob, Mons. Ignazio Felice Paoli (1818-1885), în “Pro Memoria”, nr. 2/2003, pp.
25- 45.

256
Valahiei 552 . Ca arhiepiscop, Monseniorului Paoli îi revenea marea cinste de a se fi ocupat de
construirea Catedralei „Sfântul Iosif” – inauguratǎ cu mare pompǎ la 15 februarie 1884 – ,
pentru care a mers personal în diverse locuri din Europa pentru a strânge fonduri 553 . În iarna
anului 1885, pleca la Viena pentru a coleta noi ajutoare, dar în urma unei crize de apoplexie
se stingea din viatǎ, la 27 februarie. Au fost celebrate funerarii atât la Viena, cât şi la
Bucureşti, unde i-a fost apoi transportat corpul primului arhiepiscop latin de Bucureşti şi
depus la Cimitirul Bellu catolic 554 .
În acelaşi an, la 19 mai, era ales noul arhiepiscop, Paolo Giuseppe Palma. Nǎscut
la Roma, intra la cǎlugǎrii pasionişti în 1853, unde dupǎ mai mulţi ani de activitate
preoţeascǎ i s-au acordat posturi de înaltǎ rǎspundere în conducerea Congregaţiei: consilier
al superiorului parohial, apoi secretar al superiorului general. Din aceastǎ ultimǎ funcţie era
chemat la Bucureşti de Ignazio Paoli, cǎruia i-a fost secretar şi vicar general. I-a urmat
Monseniorului Paoli graţie cunoaşterii locurilor şi persoanelor din Valahia, dar şi pentru
încrederea pe care i-a acordat-o mereu predecesorului sǎu şi pentru „reflectarea cǎ
naţionalitatea italianǎ ar fi contribuit la eliminarea a multor şi serioase dificultǎţi” 555 . A
continuat de finisat şi dotat Catedrala „Sfântul Iosif” şi la 13 ianuarie 1887, a înfiinţat
Capitulul catedral, dar a pǎrǎsit Bucureştiul la 30 septembrie 1889, pentru a se trata de o
boala incurabilǎ la Viena, unde se stingea din viaţǎ în 1882 556 .
La plecarea Mons. Palma, în 1889, a fost numit episcop titular de Segni şi
Administrator Apostolic de Bucureşti, italianul Constantino Costa, originar din Viterbo. În
1892, renunţa la conducerea interimarǎ a Arhiepiscopiei din Bucureşti şi se retrǎgea în
Italia 557 .
Aşa cum am vǎzut marea majoritate a episcopilor din Valahia au fost pasionişti de
origine italianǎ. Misiunea din aceastǎ regiune le revenea oficial la 4 octombrie 1867, când
Secretarul Propagandei Fide îi comunica Secretarului general al pasioniştilor cǎ misionarii
franciscani au renunţat la provincia Sfântului Giovanni da Capestrano şi „a fost încredinţatǎ
Congregaţiei sale” 558 . În acelaşi an, dupǎ o întrevedere cu episcopul Pluym, le era permis
pasionoştilor sǎ facǎ câte o fundaţie la Râmnic şi Bucureşti. De asemenea, ei solicitǎ pentru
capitalǎ trei predicatori capabili sǎ ţinǎ slujba în germanǎ, francezǎ şi italianǎ, semn cǎ

552
F. Giorgini op. cit., pp. 67-68; I. Iacob, op. cit., p.31.
553
Violeta Barbu, op. cit., p. 284; I. Iacob op. cit., p 33.
554
F. Giorgini, op. cit., p. 68; Violeta Barbu, op. cit., p. 284.
555
F. Giorgini, op. cit., p. 68.
556
Ibidem; Violeta Barbu, op. cit., p. 284.
557
F. Giorgini op. cit., p. 69; Violeta Barbu, op. cit., p. 278.
558
F. Giorgini, op. cit., p. 55.

257
prezenţa credincioşilor italieni era tratatǎ cu importanţa cuvenitǎ. Ei primeau din partea
Guvernului italian 400 franci anual şi o donaţie de veşminte religioase din partea regelui
Carlo Alberto 559 . În 1876, alţi trei misionari pasionişti italieni se îngrijeau de biserica
romano-catolicǎ din Brǎila, fondatǎ prin efortul francezului Fernard Bernardel, înainte de a
fi transferat la Bucureşti 560 . Prin eforturile misiunii lor spirituale, cǎlugǎrii pasionişti au
susţinut sau au contribuit la dezvoltarea din punct de vedere religios a comunitǎţilor
naţionale de catolici din Valahia, inclusiv a comunitǎţilor de italieni din Bucureşti, Craiova,
Brǎila, Buzǎu, Nehoiu, Râmnicu Sǎrat, Râmnicu Vâlcea, Brezoi, Galaţi sau a celor din
satele din Dobrogea, Cataloi, Greci, Iacobdeal.

II.2.b. Comunitǎţile de italieni din Dobrogea şi asistenţa lor spiritualǎ.

Dobrogea de-a lungul secolului XIX şi începutul secolului XX se caracteriza, ca şi veche
Scythia, de un amestec foarte mare de populaţii: turci şi tǎtari, lipoveni şi ţigani, bulgari şi
români, italieni şi şvabi. Comunitatea de italieni din acest „Turn Babel al raselor” 561 era cea
mai numeroasǎ din ţara noastrǎ, dupǎ cea din Bucureşti, iar venirea italienilor aici e plasatǎ
de cele mai multe surse dupǎ unirea Dobrogei cu Principatele Române în urma Rǎzboiului
de Independenţǎ din 1877-1878. Integrarea acestei regiuni în cadrul statului român a
presupus şi nevoia de a se construi şosele, poduri, porturi, cǎi ferate şi diverse clǎdiri, pentru
care era nevoie de un numǎr mare de muncitori calificaţi. Astfel italienii din nordul
peninsulei, din Friuli, Veneto şi Trentino, venind în România în cǎutarea unui loc de muncǎ
ca tǎietori de lemne, constructori, mozaicari, zidari, lucrǎtori în fier forjat, dar şi pentru
exploatarea carierelor de granit, s-au stabilit în bunǎ mǎsurǎ în nordul Dobrogei, în
apropiere de Munţii Mǎcinului, unde se gǎseau aceste cariere 562 .
În actualul judeţ Tulcea, colonii italieni s-au stabilit în special în zona ruralǎ, la
Cataloi, Iacobdeal, Turcoaia, Greci, în ultimul sat colonia italianǎ supravieţuind pânǎ în
prezent. Ultimele trei colonii, amplasate în apropierea carierelor de granit, s-au constituit ca
urmare a emigraţiei, la început, sezoniere a grupurilor de muncitori italieni, apoi a emigraţie
permanentǎ. La Cataloi, conform lucrǎrii lui Franco Dalla Rupe, era fondatǎ, în 1896, prima

559
Ibidem, p. 58.
560
Rapporto del Avv. Giulio Tesi, R. vice console a Braila (luglio 1876), în “Bollettino consolare ”, vol. XII,
parte II, 1876, p. 369.
561
J.J.Nacian, op. cit., p.55.
562
Raymund Netzhammer, Episcop în România, într-o epocǎ a conflictelor naţionale şi religioase [în cont.
Episcop în România], vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, p. 314; Marian-Liviu Petre,
Elemente privind evoluţia minoritǎţilor italiene din Dobrogea (1878-1947), în Revista “Tomis”, nr. 11, nov.
2004, pp. 83-85; Marian Moise, 150 de ani de istorie comunǎ. Italienii din Dobrogea – mica Italie a unor
meşteri mari, în “Aldine”, 21 ian. 2005, p. II-III, (supliment al “României Libere”, nr. 4517).

258
parohie italianǎ din România, care l-a avut ca prim paroh pe David Baccanelli, şi din 1926
pe Paolo Perschini 563 . Familiile de coloni italieni erau organizaţi cu bisericǎ, şcoalǎ şi casǎ
parohialǎ. Şcoala era subsidiatǎ de Guvernul italian şi funcţiona dimineaţa pentru copii şi
seara pentru adulţi. De educaţia lor se ocupa, la începutul deceniului doi din secolul XX,
preotul comunitǎţii, Luigi di Benedetto564 . În mai 1912, cu ocazia vizitei arhiepiscopului
Raymund Netzhammer la Tulcea, Benedetto îi prezintǎ Monseniorului 160 de copii din
Cataloi pentru confirmare. Apoi Mons. Netzhammer alǎturi de însoţitorii sǎi s-a „bucurat de
muzica veselǎ ce rǎsuna în sat şi de interpretarea puternicului cor de fete atât in interiorul
cât şi în afara bisericii” 565 . Predica principalǎ a fost ţinutǎ în limba italianǎ de secretarul lui
Netzhammer, pǎrintele Lucius. Dupǎ festivitatea de confirmare de la Cataloi, epitropii 566 au
ţinut în mod deosebit sǎ-i mulţumeascǎ Mons. Netzhammer pentru cǎ le oferise „celor din
parohie prin pǎrintele Luigi di Benedetto un îngrijitor de suflete al propriei lor limbi
materne, italiana” 567 .
În apropiere de Cataloi se afla satul Iacobdeal, unde în mai 1912, trǎiau 50 de
familii italiene, însumând peste 200 de persoane. Aveau, de asemenea, o bisericǎ proprie, în
care slujba era oficiatǎ de un preot catolic german, vorbitor de limbǎ italianǎ. El se ocupa şi
de educaţia copiilor, timp de o ora pe zi, în limba românǎ, într-o şcoalǎ finanţatǎ de firma
exploatatoare a carierei din vecinǎtate. Într-o scrisoare adresatǎ de preotul bisericii italiene
din Bucureşti, Antonio Mantica, preşedintelui Societǎţii „Dante Aligheri”, contele Fabio
Sanminiatelli, la 15 septembrie 1915, se preciza cǎ la Iacobdeal sunt circa 45 de familii, ai
cǎror membrii însumau aproximativ 400 de italieni. Aceeaşi sursǎ menţioneazǎ cǎ în
biserica satului se oficia foarte rar, de un bǎtrân preot polonez şi cǎ nu este nici o şcoalǎ
italianǎ, semn cǎ cea existentǎ în 1912 îşi închisese porţile 568 .
În celǎlalt sat cu o comunitate mai consistentǎ, Greci, prezenţa italienilor se
explicǎ prin sosirea, pe la 1885, a unor meşteri italieni specialişti în prelucrarea granitului.
Şi aici emigraţia grupurilor de muncitori a fost la început sezonierǎ, ei locuind în casele
puse la dispoziţie de administraţia carierelor, dar cu timpul şi-au adus aici şi familiile,
constituind o comunitate ai cǎrei descendenţi trǎiesc şi în prezent la Greci. Construcţia
bisericii romano-catolice „Sfânta Lucia” a început în 1904, fiind finalizatǎ în 1912. Iniţial

563
Cf. Franco Dalla Rupe, Un limbo d’Italia in Romania (La Chiesa del S.S. Redentore), Edizione “La
Salette”, Torino, (f. a.), p. 9.
564
Ibidem; R. Dinu, Appunti per la storia dell’emigrazione italiana in Romania, p. 349.
565
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 378 sqq.
566
Membrii ai consiliului parohial.
567
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 378.
568
R.Dinu, Appunti per la storia dell’emigrazione italiana in Romania, p. 343.

259
italienii s-ar fi botezat şi cǎsǎtorit în bisericile ortodocşilor. Primul paroh al bisericii „Sfânta
Lucia” a fost Gustav Müller. Cu ajutorul Statului italian a fost construitǎ şcoala, unde
veneau în mod periodic învǎţǎtori din Italia pentru a preda în limba maternǎ. Situaţia
italienilor din localitatea Greci era îngreunatǎ de faptul cǎ ei nu erau organizaţi într-o
comunitate propriu-zisǎ ca a celorlalte minoritǎţi din zonǎ, ceea ce face ca la sfârşitul
secolului al XIX-lea reprezentantul neoficial sǎ fi fost considerat preotul Constantino
Bibiella, parohul oraşului Constanţa. Aceeaşi scrisoare a preotului Mantica stabilea pentru
anul 1915, un numǎr de circa 300 de persoane, care formau circa 40 de familii. Se pare cǎ
acelaşi preot polonez de la Iacobdeal oficia şi la Greci ceremoniile religioase. Mobilizaţi de
vizita preotului Mantica, italienii din Greci au adresat o scrisoare, la 10 octombrie 1915,
Ministrului plenipotenţiar Carlo Fasciotti, solicitând Legaţiei numirea unui preot italian care
sǎ rezide permanent în comunitate, precum şi subsidii necesare construirii unei şcoli
proprii 569 .
Timp de 20 de ani, muncitorii italieni au lucrat la îndiguirea braţului Sulina. În oraşul
omonim se afla, la 1868, o parohie catolicǎ, al cǎrei preot avea sub ascultare duhovniceascǎ
430 de enoriaşi; comunitatea italianǎ era însemnatǎ dacǎ ne raportǎm la populaţia totalǎ ce
nu depǎşea 2.000 de locuitori ai oraşului port. În aceeaşi vizitǎ la Tulcea, din 23 mai 1912,
Monseniorului Netzhammer îi erau prezentaţi pentru confirmare 40 de copii din Sulina, de
cǎtre preotul Paskó. Şi în oraşul portuar, slujba a fost ţinutǎ de preotul Lucius în italianǎ 570 .
În sudul Dobrogei, italienii s-au stabilit cu precǎdere în zona urbanǎ, în special la
Constanţa. Ei se ocupau cu comerţul sau erau salariaţi. Prima parohie romano-catolicǎ, care
atestǎ o comunitate de italieni, a fost construitǎ în 1912 de „bǎtrânii noştri”, dupǎ spuselor
celor din partea locului. Biserica romano-catolicǎ „Sfântul Anton” situatǎ în zona
peninsularǎ a oraşului, a fost construitǎ între 1935-1937, de colonii italieni. „Înscrisul din
holul acestei bazilici […] atestǎ cǎ pe acelaşi loc a fost o Capelǎ înǎlţatǎ în 1885” 571 . La 22
mai 1911, Netzhammer menţioneazǎ ca dirijor al corului din timpul liturghiei principale de
duminicǎ pe Alfred Brianti, italian, care în 1915 s-a transferat la Bucureşti. Tot italian era şi
parohul oraşului, Bibiella 572 .
În Dobrogea italieni se mai gǎsesc şi în alte localitǎţi, dar prezenţa lor este, de
obicei, temporarǎ – cum este cazul celor de la Cernavodǎ în timpul construirii podului peste

569
Parohia “Sfânta Lucia” – Greci, [origine: http://www.arcb.ro/parohii/braila/greci.html, accesat la
12/29/2005]; M.L. Petre, op. cit., p. 84; M. Moise, op. cit., p. II; R. Dinu, op. cit, p. 349.
570
M. Moise, op. cit., p. II; R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 378 sqq.
571
M. Moise, op. cit., p. II.
572
M.L. Petre, op. cit., p. 84; Parohia “Sfântul Anton de Padova” – Constanţa, [origine:
http://www.arcb.ro/parohii/constanta/constanta/html, accesat la 01/04/2006]; R. Netzhammer, op. cit., p. 315.

260
Dunǎre – neputându-se vorbi pentru perioada studiatǎ de existenţa unor biserici italiene sau
cu preot italian. Italienii „dobrogeni” reprezintau cam 1/5 din totalul celor din România, o
statisticǎ întocmitǎ pentru anii 1896/97 reţine 865 de italieni în judeţul Tulcea, faţǎ de
numai 310 în judeţul Constanţa. Cifrele evolueazǎ între 1914-1928 cǎtre 1.313 în nord şi
680 în sud 573 .

II.2.c.1. Asistenţa religioasǎ a italienilor din Bucureşti. Emigraţia italianǎ în

capitalǎ cunoaşte un avânt, ca şi în restul ţǎrii, în urma îndemnului fǎcut de Carol I
meşterilor de tot felul din ţǎrile apusene, dar şi ca urmare a apelului fǎcut de Marco Antonio
Canini, stabilit câţiva ani în Ţara Româneascǎ 574 . Cu toate acestea, aşa cum am arǎtat deja,
o primǎ comunitate italianǎ în Bucureşti era menţionatǎ prima datǎ la 1850, în registrele
Capelei „Sfânta Ana”, frecventatǎ de credincioşii catolici italieni. Pe primii membrii ai
coloniei italiene îi gǎsim mai întâi reuniţi în jurul unei biserici catolice, fie cǎ ei erau
exponenţi ai unei emigraţii temporare sau ai uneia permanente. Faptul cǎ la 1867, misionarii
pasionişti solicitau, dupǎ cum am vǎzut, un predicator capabil sǎ ţinǎ slujbe în limba
italianǎ, dovedeşte încǎ o datǎ prezenţa unei comunitǎţi italiene la Bucureşti mai devreme de
sfârşitul secolului XIX.
În septembrie 1872, Mons. Paoli afirma cǎ la Bucureşti erau circa 40.000 de
locuitori, supuşi ai Imperiului Austro-Ungar, dintre care mai mult de jumǎtate erau catolici,
printre care se gǎseau şi o micǎ comunitate francezǎ şi una italianǎ. Douǎ decenii mai târziu,
Mons. Costa afirma într-o scrisoare adresatǎ Propagandei Fide, care-i solicitase informaţii
cu privire la orice sacerdot catolic din Bucureşti, cǎ aici existau 3 „parohii”, „adicǎ cea
germanǎ, cea ungureascǎ şi cea italianǎ” 575 .
Cum am arǎtat deja locul de cult cel mai frecventat de italieni era Capela „Sfânta
Ana”, unde registrele pǎstrate a înregistrat prezenţa unor italieni în capitalǎ. Astfel, la 1
februarie 1861, lui Ludovico Chietti îi era înaintatǎ o plângere din partea consulului austriac
care protesta cǎ preoţii ortodocşi elibereazǎ certificate supuşilor italieni fǎrǎ a fi
legalizate 576 . În acelaşi an, doctorul Bacalogu elibereazǎ un certificat de deces pentru

573
Marian Moise, op. cit., p. II; M.L. Petre, op. cit., p. 83.
574
Marco Antonio Canini, Vingt ans d’exil, Dramard-Baudry et C.ie, Paris, 1868. Parohia “Prea Sfântul
Mântuitor”(Biserica Italianǎ), [ origine: http://www.arcb.ro/parohii/bucuresti/bis_ital.html, accesat la
12/29/2005], Biserica Italianǎ, [origine:
http://www.biserici.org/index.php?menu=CU&code=814&criteria=biserica%20italiana&quick=, accesat la
12/29/2005 ].
575
F. Giorgini, op. cit., pp. 62, 69-70.
576
AARCB, Auner, cutia XXVI, ds. 91/1861.

261
Ludmila Mellini, moartǎ de pojar 577 . Acest certificat se numǎrǎ printre celelate cinci
pǎstrate pentru acest an, cum se poate observa din tabelul 4. Patru categorii de certificate
erau eliberate de Capela Sfânta Ana pe parcursul anilor 1858 – 1872: de botez, de cǎsǎtorie,
de deces şi de stare liberǎ.
TABEL 10. Principalele acte eliberate de Capela “Sfânta Ana” în perioada 1858-1872 578
ANII CERTIFICATE CERTIFICATE CERTIFICATE CERTIFICATE
DE BOTEZ DE CǍSǍTORIE DE DECES DE DECES
1858 2 1 – –
1861 6* 4 5 3
1862 10 5 4 2
1863 8 2 3 1
1864 4 2 – 1
1865 3 3 – –
1870 3 1 – –
1871 5** – – –
1872 – 1 – –
* Dintre cele 6 certificate de botez, 2 sunt dovezi ale botezului eliberate de Capelǎ.
** Dintre cele 5 certificate de botez din anul 1871, unul este un buletin de naştere eliberat de primǎrie.

Pentru anul 1863 era eliberat şi un certificat pentru prima împǎrtǎşanie. Încep sǎ fie
solicitate dispersiile pentru cǎsǎtoriile mixte; astfel pentru anul 1863 s-au pǎstrat douǎ astfel
de cereri, pentru pǎstrându-se dovada cǎ a fost acceptatǎ. În anul urmǎtor o singurǎ cerere
de dispensǎ s-a pǎstrat, împreunǎ cu dovada acordului pentru ea şi 3 cereri, toate acceptate
pentru anul 1865, numǎrul cel mai ridicat observat şi pentru perioada urmǎtoare, 3 dispersii
existând şi pentru anul 1878. Încep sǎ fie înregistrate şi autorizaţiile de înmormântare, dar
totodatǎ se constatǎ cǎ certificatele de deces nu mai erau eliberate de Capelǎ, ci probabil de
o instituţie de stat civilǎ. Existǎ o singurǎ excepţie înregistratǎ în anul 1878. De altfel,
certificatele de botez erau fi înlocuite cu certificatele sau buletinele de naştere, excepţie
fǎcând anii 1876, 1878, 1881, 1885 când se mai pǎstreazǎ şi câte un certificat sau buletin de
botez şi anul 1887, cu 2 certificate de botez 579 .
TABEL 11. Principalele acte eliberate de Capela „Sfânta Ana” în perioada 1873-1889 580
ANII CERTI- CERTIFI- CERERI ACCEPTA AUTORI- CERTIFI- CERTIFI-
FICATE CATE DE DE REA ZAŢII DE CATE DE CATE DE
DE CǍSǍTO- DISPEN- CERERI- ÎNMOR- DECES STARE
BOTEZ RIE SǍ PT. LOR DE MÂNTA- LIBERǍ
CǍSǍTO DISPENSǍ RE
-RII
MIXTE
1873 2 1 – – 22 – –

577
Idem, ds. 99/1861.
578
Idem, ds. 1858-1872.
579
Idem, ds. 1863-1887.
580
Idem, ds. 1873-1889.

262
 1874 3 1 – – 20 – –
1875 6 – 1 1 10 – –
1876 6 2 1 1 20 – –
1877 6 – – – 20 – –
1878 8 – 2 3 25 – 1
1879 10 – – – 13 – –
1880 6 – – – 26 – –
1881 8 2 – – 12 – –
1882 8 – – – 9 – –
1883 6 1 – – 8 – –
1884 8* – – – 12 – –
1885 30 – – – 5 – –
1886 17 – – – 4 – –
1887 6 2 – – 7 1 –
1888 1 – – – – – –
1889 – – 1 1 2 – –
*Unul din cele 8 buletine de naştere era numit extras de naştere.

Introducerea cererilor de dispensǎ în tabel s-a fǎcut pentru a arǎta cǎ şi în anii pentru
care nu s-au pǎstrat nici un certificat de cǎsǎtorie, au fost celebrate astfel de ceremonii, cum
e cazul anilor 1875, 1878, 1889. Între 1873 – 1876 terminologia folositǎ pentru actele de
naştere era cu precǎdere „certificat” iar începând cu 1877 „buletin de naştere”. Pentru anul
1878 s-au gǎsit doar 2 cereri de dispensǎ, dar 3 care au fost acceptate. Nici eliberarea actelor
de stare liberǎ se pare cǎ nu mai face obiectul Capelei catolice. Numǎrul total de acte
eliberate de Capela “Sfânta Ana” nu se adresa în exclusivitate persoanelor de naţionalitate
italianǎ, ci şi francezilor, maghiarilor, românilor şi uneori germanilor. De altfel, actele de
cǎsǎtorie dovedesc faptul cǎ în mare parte cununiile au fost sǎvârşite între persoane de
naţionalitate diferitǎ, fie cǎ au fost catolice sau de altǎ religie.
Recensǎmântul populaţiei din 1899 scotea la ivealǎ o comunitate catolicǎ italianǎ de
1.922 de persoane (1.129 de bǎrbaţi şi 793 de femei), cǎreia i se alǎtura o minoritate
ortodoxǎ de 27 de italieni şi 47 de italience şi una de protestanţi, de 6 italieni şi 11
italience 581 .
Aceastǎ comunitate catolicǎ de italieni, ca şi celelalte naţionalitǎţi catolice, erau
pǎstorite la 1899 de arhiepiscopul Francis Xavius von Hornstein (1896-1905), cǎruia i-a
urmat arhiepiscopul Raymund Netzhammer (1905-1924), în timpul cǎruia a fost adus un
preot italian stabil la Bucureşti, iar comunitatea de italieni şi-a ridicat o bisericǎ naţionalǎ.

II.2.c.2. Arhiepiscopul Raymund Netzhammer şi comunitatea italianǎ din

Bucureşti pânǎ la intrarea României în Primul Rǎzboi Mondial. La 16 septembrie 1905,

581
L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 242-243.

263
papa Pius al X-lea l-a numit pe scaunul arhiepiscopal de Bucureşti pe benedictul Raymund
Netzhammer, nǎscut în satul Erzingen, în marele ducat Naden de la graniţa cu Elveţia. O
datǎ cu intrarea ca novice la vestita mǎnǎstire benedictinǎ Maria Einsieldeln, din Elveţia, era
nevoit sǎ renunţe la cetǎţenia germanǎ în favoarea celei elveţiene. Consacrarea era sǎvârşitǎ
la 5 noiembrie 1905 în biserica mǎnǎstirii San Anselmo din Roma de cǎtre cardinalul Gotti,
prefect al Congregaţiei De Propaganda Fide, cǎreia Dieceza de Bucureşti îi era subordonatǎ.
La 17 decembrie1905, Raymund Netzhammer urca pe scaunul arhiepiscopal din
Bucureşti 582 .
Arhidiecezei de Bucureşti îi revenea sarcina de a pǎstori numeroase grupuri catolice
naţionale: armeni, bulgari, belgieni, boemieni, germani, francezi, italieni, austrieci,
polonezi, români, ruteni, elveţieni şi unguri. Încǎ de la prima venire în România, între 1900-
1902, la solicitarea arhiepiscopului de la acea datǎ, von Hornstein, pentru conducerea
catedrei de ştiinţe exacte a Seminarului de preoţi ai Diecezei bucureştene, Netzhammer
nota în lucrarea sa Skizzen aus der römisch-katholischen Mission – Schiţe din misunea
romano-catolicǎ – cǎ cel mai puternic liant al unei anumite naţionalitǎţi cu bisericǎ catolicǎ
îl constituie ţinerea slujbei religioase în limba maternǎ. De aceea a insistat ca viitorii preoţi
sǎ exercite asistenţa spiritualǎ în mai multe limbi 583 .
Netzhammer a cǎutat, în mǎsura în care erau justificate, sǎ împace cererile fǎcute de
fiecare grupare naţionalǎ, deşi într-o primǎ fazǎ se opunea tendinţei de naţionalizare a
Bisericii Catolice. Astfel s-a confruntat cu cererea maghiarilor şi italienilor de a îşi înfiinţa
biserici naţionale. Cum nu a putut face faţǎ presiunilor venite din partea Vaticanului în cazul
constituirii şi construcţiei bisericii italiene, deşi era clarǎ instrumentalizarea în scop politic a
acesteia, i-a sprijini pe italieni la construirea capelei Mântuitorului şi apoi, inevitabil, şi pe
maghiari la construirea bisericii Sfânta Elena 584 .
Încǎ din 1902, Netzhammer s-a gândit la înfiinţarea unei organizaţii, care „sǎ
cuprindǎ toate uniunile şi elementele noastre catolice de diferite limbi şi naţionalitǎţi” 585 .
Ideea s-a materializat în timpul arhiepiscopatului sǎu, la 2 martie 1913, când avea loc
inaugurarea festiva a Casei asociaţiei “Saloanele Tomis”, unde fiecǎrui grup etnic i se dǎdea
posibilitatea de a-şi cultiva tradiţiile culturale, precum şi festivitǎţile comune ale catolicilor.

582
Nikolaus Netzhammer, In verbo tuo. Raymund Netzhammer O.S.B. Arhiepiscop de Bucureşti, 1905-1924,
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, <Bucureşti>, 2003, p. 10; Idem, Un pǎstor şi o turmǎ.
Raymund Netzhammer O.S.B. Arhiepiscop de Bucureşti, 1905-1924 [în cont. Raymund Netzhammer], în “Pro
Memoria”, nr. 2/2003, pp. 205-224.
583
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 20.
584
Ibidem; N. Netzhammer, Raymund Netzhammer, p. 206.
585
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 476.

264
Cum nu se dorea crearea unei insule culturale catolice în inima Bucureştiului, românilor li
se permite sǎ desfǎşuare aici sǎrbǎtorile naţionale. Eforturile lui Netzhammer de a integra
diferitele grupuri naţionale ale comunitǎţii catolice sub acelaşi acoperiş, se loveşte de
împotrivirea Ministrului plenipotenţiar, italianul Carlo Fasciotti, care nu privea favorabil
acţiunea arhiepiscopului. Cum am vǎzut, acesta a dispus ca pentru comunitatea italianǎ sǎ
se construiasǎ o bisericǎ proprie, deşi era mai puţin numeroasǎ decât altele. În aceastǎ
bisericǎ slujbele urmau sǎ fie ţinute de un preot italian doar pentru italieni, în pofida faptului
cǎ aproape toţi preoţii Diecezei de Bucureşti vorbeau italiana şi cǎ în fiecare lunǎ se celebra
o slujbǎ la catedralǎ în limba italianǎ, dupǎ cum îşi exprima nemulţumirea Netzhammer în
memoriile sale 586 .
La începutul lunii mai 1910, arhiepiscopul Netzhammer oficia personal la catedralǎ
serbarea primei cuminecǎturi a copiilor aparţinând şcolii italiene, cu o alocuţiune în limba
italianǎ. Când la sfârşitul anului 1913, Netzhammer îi propunea ministrului Fasciotti ca un
preot al Diecezei sǎ le predea religia copiilor italieni, a fost refuzat într-un mod foarte
tranşant de cǎtre baronul italian: „Nu admitem din principiu la şcoala italianǎ nici un preot
587
care nu este de naţionalitate italianǎ!” . În spatele acestei afirmaţii stǎtea naţionalismul
exacerbat specific periodei antebelice. Nezhammer semnala în memoriile sale dedicate
episodului construirii bisericii italiene şi al aducerii unui preot italian, cǎ în mod paradoxal
Dieceza nu dispunea de preoţi italieni, deşi clerul provenea din Seminarul diecezan, ai cǎror
fondatori au fost episcopii italieni. Însǎ nici sub aceştia nu intraserǎ bǎieţi italieni la
seminar 588 .
Pânǎ la venirea preotului italian Antonio Mantica, de pǎstorirea italienilor din
Bucureşti s-au ocupat preoţi ai Arhidiecezei de Bucureşti. În august 1899, pentru asistenţa
spiritualǎ a italienilor din Capitalǎ era reconfirmat preotul Pius Armellini, canonic al
Catedralei “Sfântul Iosif”. Pentru întreţinerea preoţilor ce se dedicau asistenţei spirituale a
italienilor din Bucureşti şi a celor din Parohia Râmnici Vâlcea, arhiepiscopul catolic
Hornstein solicita anual Legaţiei Italiene la Bucureşti sprijin financiar. O cerere în acest
sens, a fost înaintatǎ la 9 septembrie 1897, de arhiepiscopul von Hornstein marchizului
Beccaria Incisa, cǎruia i-a solicitat intervenţia pe lângǎ Guvernul Italian pentru acordarea

586
Ibidem, pp. 30-31, 212, 476; N. Netzhammer, In verbo tuo, pp. 44-50.
587
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 476.
588
Ibidem.

265
unui subsidiu anual preoţilor ce se îngrijau de asistenţa spiritualǎ a italienilor din Bucureşti
şi a celor din Brezoi 589 .
Deşi majoritatea preoţilor catolici din Bucureşti cunoşteau limba italianǎ, niciunul
nu era de naţionalitate italianǎ, acesta fiind unul din motivele formale ale solicitǎrii
preotului Antonio Mantica de cǎtre comunitatea italianǎ din 1914.
Aducerea unui preot italian la Bucureşti fusese prevǎzutǎ de arhiepiscopul von
Hornstein încǎ de la 1897, dar eforturile sale s-au valorificat de abia la 8 septembrie 1901,
când preotul italian Alessandro Marcheze era trimis la Bucureşti. Sosit la mijlocul lunii
octombrie, acelaşi an, era confirmat oficial “vicarul italienilor” la Catedrala “Sfântul Iosif”,
urmând sǎ deserveascǎ spiritual comunitatea italienilor din Bucureşti. În acest scop, el urma
sǎ ţinǎ în fiecare duminicǎ la ora 8 dimineaţa sfânta Liturghie pentru italienii aflaţi în
Capitalǎ, iar în fiecare duminicǎ şi zi de sǎrbǎtoare, la ora 14.00, instrucţiunea religioasǎ
pentru tinerii italieni. Dupǎ cum menţioneazǎ Dǎnuţ Doboş, în lucrarea dedicatǎ Bisericii
Italiene din Bucureşti, organizarea serviciilor religioase pentru italieni era subordonatǎ
autoritǎţii arhiepiscopului Hornstein şi a parohului Catedralei “Sfântul Iosif”. Dupǎ un an,
în condiţii mai puţin clare, dupǎ cum se afirmǎ în aceeaşi lucrare, Marcheze pǎrǎseşte
definitiv România. I-a urmat un preot din Dieceza Cività Castellana din Italia, dar nici
prezenţa acestuia nu a fost îndelungatǎ. Problema unui preot italian stabil la Bucureşti s-a
pus din nou în timpul arhiepiscopului Raymund Netzhammer, fiind soluţionatǎ în 1914 590 .

II.2.c.3. Începutul tratativelor pentru construirea bisericii italiene şi aducerea

unui preot italian la Bucureşti. De asemenea, posibilitatea construirii unei capele proprii
pentru italieni a fost prima datǎ pusǎ într-o discuţie purtatǎ de Fasciotti cu preşedintele
Consiliului de miniştri, Titu Maiorescu. La sugestia Guvernului Italian şi rugǎmintea
ministrului plenipotenţiar, Maiorescu a intervenit personal pe lângǎ arhiepiscopul catolic,
Raymund Netzhammer, la 6 decembrie 1913. Arhiepiscopul s-a arǎtat frapat de aceastǎ
intervenţie, dupǎ cum mǎrturisea în memoriile sale, întrucât în cei 9 ani de episcopat, nici
Legaţia Italianǎ, nici Consulatul Italian nu îşi exprimaserǎ intenţia de a avea o capelǎ şi un
preot proprii. Hotǎrât sǎ vadǎ „ce vânt bate în tabǎra italienilor” 591 , arhiepiscopul a avut o
întrevedere cu ministrul italian,Carlo Fasciotti, la 13 decembrie 1913. În aceeaşi zi, a avut
loc şi discuţia privind necesitatea aducerii unui preot de naţionalitate italianǎ, un principiu

589
Dǎnuţ Doboş (coord.), Tereza Sinigalia, Biserica Italianǎ “Preasfântul Mântuitor” din Bucureşti, Ed.
Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2006, p. 15.
590
Ibidem, pp. 14-20.
591
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 476.

266
sine qua non nu ar fi fost admis la biserica italianǎ. Arhiepiscopul Netzhammer îi comunica
lui Fasciotti cǎ nu avea nimic împotriva aducerii unui preot italian şi a construirii unei
capele italiene, dar punea condiţia, ca preotul italian sǎ fie un preot mirean şi nu vreun
franciscan conventual 592 , pentru a nu transfera la Bucureşti litigiul dintre preoţii mireni şi
conventuali, existent în Moldova. Astfel, cea mai în mǎsurǎ sǎ solicite un preot italian era
comunitatea italianǎ din Bucureşti. Însǎ era nevoie de închirierea unei case, în care sǎ
funcţioneze o capelǎ într-una din încǎperi, iar într-alta preotul italian sǎ se poatǎ ocupa de
italieni „în plan bisericesc şi patriotic” 593 , dupǎ cum îşi expusese Fasciotti dorinţa. Acţiunea
ar fi fost mai uşor de realizat dacǎ ar fi fost pusǎ în legǎturǎ cu şcoala, dar şcoala italianǎ
“acatolicǎ”, cum o numeşte Netzhammer, nu putea fi luatǎ în considerare 594 .
La 16 iulie 1914, soseşte la Bucureşti preotul Antonio Mantica, pentru asistenţǎ
spiritualǎ a italienilor din oraş – recomandat de episcopul de Vicenza şi trimis de cardinalul
De Lai, dar aprobat şi plǎtit de Guvernul italian. Antonio Mantica se nǎscuse la 18 ianuarie
1871, la Bevardo, Vicenza, urmase clasele primare l (1877-1881) şi pe cele gimnaziale la
Seminarul diecezan (1881-1886) din oraşul natal, unde îşi continuase studiile cu filosofia şi
teologia, pânǎ în 1893. La acelaşi seminar a fost hirotonisit preot la 25 iulie 1893. Ulterior,
a activat în Parohiile Maraostica (1893-1897), Vigardolo (1897-1898), “San Stefano” din
Vicenza (1899-1900). Începând cu 1900, a activat în beneficiul Misiunilor Strǎine din
Verona, ce aparţineau de Asociaţia Misionarilor Combaniani “Figli del Sacro Cuore”, la
Sidecup (Anglia, 1902-1903) şi în Sudan (1904-1911). În 1912 a revenit la Parohia “San
Stafano”, de unde în vara anului 1914 era trimis la Bucureşti. Episcopul de Vicenza,
Ferdinando Rudolfi, îl recomanda cǎlduros pe Mantica arhiepiscopului Netzhammer şi îl
caracteriza ca fiind “cu multǎ experienţǎ, zelos ascultǎtor faţǎ de superiorii sǎi, cu o dorinţǎ
mare de a-i ajuta pe emigranţii italieni” 595 . Primit ca oaspete de Netzhammer, i-a prezentat
personal a doua zi bisericile, instituţiile şi mǎnǎstirile catolice din Bucureşti, al cǎror numǎr
l-au impresionat pe preotul italian. Dorind sǎ-l prezinte consulului Cavaliere Olivotto, au
fost însǎ întâmpinaţi doar de un simplu funcţionar public. În aceeaşi zi, inginerul italian
Cesare Fantoli încercase în zadar sǎ gǎseascǎ un teren disponibil pentru ridicarea capelei
italiene. Cu siguranţǎ Vaticanul era convins cǎ în urma insistenţei vehemente exprimate de
comunitatea italianǎ, capela rerspectivǎ era deja construitǎ şi locuinţa preotului asiguratǎ.
Dezamǎgit de primirea fǎcutǎ, Mantica se destǎinuie pǎrintelui Lucius cǎ nu mai credea nici

592
Conventualii – franciscanii negri, denumiţi astfel dupǎ culoarea hainelor lor.
593
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 477.
594
Ibidem, pp. 474, 476-477, 549.
595
D. Doboş, Tereza Sinigalia, op. cit., p. 21.

267
în venitul anul de 5.000 de franci, care îi fuseserǎ puşi în vedere la Roma – sumǎ vehiculatǎ
de altfel de Fasciotti în discuţia cu Netzhammer de la sfǎrşitul anului 1913. Fǎrǎ sǎ
beneficieze de o locuinţǎ din partea Legaţiei Italiene, Raymund Netzhammer i-a pus la
dispoziţie preotului Mantica o camerǎ din palatul arhiepiscopal 596 .
Potrivit aceleiaşi surse, pǎrintele Mantica era primit de baronul Fasciotti, dupǎ douǎ
sǎptǎmâni de la sosirea în România, la Sinaia, la 23 iulie 1914. Acesta i-a reproşat cǎ a
venit prea devreme la Bucureşti şi cǎ urma a-l considera cu adevǎrat sosit în capitalǎ din
momentul în care nu mai locuia la arhiepiscopul “neamţ”, pânǎ atunci fiindu-i imposibil sǎ
se adreseze Guvernului italian cu privire la indemnizaţia cuvenitǎ 597 .
Tensiunile acumulate şi amplificate de izbucnirea rǎzboiului mondial între tabǎra
italianǎ şi cea germanǎ, al cǎrei reprezentant era considerat arhiepiscopul Netzhammer de
cǎtre italienii din Bucureşti, i-a determinat pe aceştia din urmǎ sǎ nu mai participe la
slujbele religioase ţinute la Catedrala “Sfântul Iosif” odatǎ cu începerea conflagraţiei
mondiale. Prin Societatea şi Legaţia Italianǎ, comunitatea de italieni a solicitat Primǎriei
Capitalei un teren viran, unde sǎ poatǎ construi o bisericǎ pentru colonia lor. Primǎria le-a
cedat gratuit, în ianuarie 1915, un teren viran pe Bulevardul. I.C. Brǎtianu, actualul
Magheru, construcţia anunţându-se dupǎ terminarea rǎzboiului. Pânǎ atunci, s-au format
unele liste de subscripţie, iar o capelǎ italianǎ era instalatǎ provizoriu în fosta halǎ a unei
fabrici de vatǎ, a fostului pǎrinte Baud, expulzat între timp 598 .
La 9 noiembrie 1914, arhiepiscopul Netzhammer îi comunica ministrului de Externe
român, Emanoil Mihǎescu Porumbaru, faptul cǎ o casǎ de rugǎciuni urma sǎ fie deschisǎ în
strada Cazzavillan, aceasta fiind, totodatǎ, predecesoarea unei capele italiene 599 .
La 13 decembrie 1914 a fost sfinţitǎ, în prezenţa a cinci preoţi şi a câtorva laici,
capela provizorie a italienilor din strada Cazzavilan, în fosta halǎ de fabricǎ. Preotul
Mantica a ţinut în acea zi primul serviciu duminical. “Se spune cǎ au luat parte 140 de
persoane, printre care se aflase şi ministru plenipotenţiar cu soţia” 600 . Deşi îi mulţumea
Mons. Netzhammer pentru aprobarea capelei italiene, baronul Fasciotti contrazicea în
continuare uzanţele diecezei catolice prin separarea deplinǎ a italienilor de ceilalţi catolici în
bisericǎ, şcoalǎ şi asociaţii. Mai mult, preotul Mantica trebuia sǎ locuiascǎ singur, izolat de

596
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 516; Cristian Vasile, The Apostolic Nunciature in Romania
at the beginning of the Communist Regime (1945-1950), în “Annuario. Instituto Romeno di Cultura e Ricerca
Umanistica” 4/2002, pp. 255-261; D. Doboş, Tereza Sinigalia, op. cit., p. 23.
597
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, pp. 516, 550.
598
ANIC, DPSG, ds. 100/1912, ff. 161, 164, 169.
599
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 550.
600
Ibidem, p. 556; ANIC, DPSG, ds. 100/1911-1916, f. 169.

268
ceilalţi preoţi. Tot acum, arhiepiscopul îşi exprimǎ dorinţa ca şi bǎieţii italieni sǎ intre în
Seminarul de preoţi, pentru ca mai târziu Dieceza sǎ aibǎ proprii preoţi italieni, dar Fasciotti
refuza vehement înfǎptuirea unei astfel de iniţiative 601 .
Cu toatǎ împotrivirea ministrului Fasciotti, în dupǎ amiaza de Crǎciun a anului 1914,
în sǎlile Casei asociaţiei Tomis unde s-a ţinut serbarea pomului de Crǎciun, programul
variat a cuprins şi colinde în limba italianǎ 602 .
La 27 februarie 1915, Mons. Netzhammer a binecuvântat la altarul principal al
catedralei încheierea cununiei dintre contele Gino Quaranta de Zullino, ataşat al Legaţiei
italiene din Bucureşti, şi Magdalena Lahovari, fiica ministrului român, Jean Lahovari.
Ceremonia a fost sǎvârşitǎ în totalitate dupǎ ritul catolic, mirii fiind ambii catolici 603 .
La 5 martie 1915, s-a votat în Camerǎ „legea conform cǎreia administraţia
municipalǎ a Bucureştiului îi preda gratuit „Şcolii Italiene Regina Margareta din Bucureşti”
un teren de construcţie. Era vorba de un teren de construcţie pentru biserica naţionalǎ
italianǎ şi casa parohialǎ care, dupǎ aceea, nu va fi propritatea legaţiei, ci a şcolii
italiene” 604 .
O lunǎ mai târziu, chiar în ziua de Paşti al catolicilor, Carlo Fasciotti se înfǎţişa lui
Netzhammer pentru a-i relata personal despre terenul de construcţie primit în dar şi despre
suma de 70.000 de franci, pusǎ la dispoziţie de regele Italiei, Ministerul Cultelor din Italia,
Ministerul de Externe, o parte personal de cǎtre Fasciotti şi restul de comunitǎtea italienilor
„bucureşteni”. Se dorea sǎ se înceapǎ imediat construcţia. Preşedintele comitetului de
construire a bisericii era numit inginerul Gambara. Fasciotti nu uitǎ însǎ sǎ îşi exprime
nemulţumirea asupra faptului cǎ Mantica îşi permisese sǎ slujeascǎ o datǎ pe lunǎ la
catedralǎ şi cǎ participase în Joia Mare la o slujbǎ ţinutǎ în acelaşi loc, neglijându-i astfel pe
credincioşii italieni, semn cǎ misiunea preotului italian la Bucureşti a fost una dificilǎ,
acesta fiind nevoit sǎ penduleze între dorinţele Sfântului Scaun şi pretenţiile naţionale şi
interesele politice italiene, care doreau desprinderea bisericii naţionale de Vatican 605 .
La 18 mai 1915, familia Coandǎ preferǎ capela italianǎ catedralei catolice pentru o
slujbǎ de pomenire a ginerelui lor francez cǎzut în rǎzboi, Alexandre Estrade de Conti 606 .
Mult aşteptatul moment al începerii construcţiei capelei italiene, se consuma la
începutul lunii septembrie 1915, când era binecuvântatǎ piatra de temelie a bisericii italiene

601
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, pp. 556-557.
602
Ibidem, p. 557.
603
Ibidem, p. 565.
604
Ibidem.
605
Ibidem, pp. 569, 621.
606
Ibidem, p. 576.

269
a Preasfântului Mântuitor de cǎtre parintele Lucius Fetz, secretarul Mons. Netzhammer,
întrucât acesta din urmǎ era plecat la Timişoara 607 . Succesul subscripţiilor şi al donaţiilor
primite pentru ridicarea bisericii italiene, a permis începerea imediatǎ a lucrǎrilor, în baza
unui proiect ce aparţinea arhitecţilor Mario Stoppa şi Giuseppe Tiraboschi, dupǎ modelul
bisericii “Santa Maria delle Grazie” din Milano, executatǎ în stilul roman. Firma inginerilor
Gambara şi Vignali a preluat lucrarea în mod gratuit, Gambara fiind numit preşedintele
comitetului de construcţii. În luna septembrie 1915, lucrǎrile erau deja ajunse la acoperiş 608 .
La 12 noiembrie 1915, pǎrintele Mantica cerea dispensǎ de la strigarea publicǎ
pentru a oficia cǎsǎtoria lui Julian Biagio şi Luigia Arnado. Ambii tineri erau originari din
Italia, Julian, fiul lui Giovanni şi a Caterinei Colino, nǎscut la Forgaria, 29 iulie 1893, şi
Luigia, nǎscutǎ la Angarano, provincia Tevamo, la 15 august 1891 609 .

II.2.c.4. Sfinţirea Bisericii Italiene „Preasfântul Mântuitor” din Bucureşti – 2

iulie 1916. Sfintele ceremonii de sfinţire a bisericii şi a altarului principal aveau sǎ
marcheze finalizarea construirii Capelei italiene, deşi terminat era doar exteriorul, interiorul
fiind mascat cu mǎiestrie pentru sfântul eveniment. Arhiepiscopul Netzhammer era solicitat
pentru sǎvârşirea ceremoniilor. Cântecele liturghice şi psalmodierea au fost susţinute de
seminariştii Diecezei catolice. La finalul lungilor ceremonii ale sfinţirii, pǎrintele italian,
Antonio Mantica, a ţinut prima liturghie solemnǎ, apoi Mons. Netzhammer a rostit omilia în
limba italianǎ. În cursul zilei baronul Carlo Fasciotti s-a prezentat la bisericǎ pentru a-şi
exprima satisfacţia prilejuitǎ de sfinţirea bisericii italiene 610 . Astfel eforturile comunitǎţii
italiene din Bucureşti de a avea o bisericǎ proprie se concretizau, într-un timp în care dorinţa
lor punea în pericol politica Bisericii Romano-Catolice din România. La 25 noiembrie 1916,
lucrǎrile la bisericǎ au fost sistate, ca urmare a ordinului de evacuare a oraşului şi începutul
ocupaţiei germane. În aceeaşi zi, preotul Mantica îi transmitea arhiepiscopului Netzhammer
rugǎmintea ministrului Fasciotti, ca arhiepiscopul sǎ ia sub protecţia sa biserica italianǎ cât
timp aceştia aveau sǎ se refugieze la Iaşi 611 .
Odatǎ cu evacuarea Bucureştiului, ştirile despre comunitatea italienilor din Bucureşti
au fost foarte reduse. Despre preotul Mantica se ştie cǎ a lipsit din Capitalǎ între noiembrie

607
Ibidem, p. 583; Neculai Ionescu-Ghinea, Lucia Stoica, Enciclopedia lǎcaşurilor de cult din Bucureşti, vol.
2 Lǎcaşuri ale cultelor reprezentate în Bucureşti şi ale unor asociaţii religioase, Editura Universalia,
Bucureşti, 2005, pp. 37-39.
608
D. Doboş, Tereza Sinigalia, op. cit., pp. 27, 31.
609
AARCB, Auner, cutia 77, ds. 1/1915.
610
R. Netzhammer op. cit, pp. 621 sqq.
611
Ibidem; D. Doboş, Tereza Sinigalia, op. cit., p. 37.

270
1916-decembrie 1918, refugiindu-se în Moldova şi odatǎ cu el şi o bunǎ parte din
credincioşii italieni, printre care ministrul plenipotenţiar, baronul Carlo Fasciotti sau maica
Pozzi. Puţinii italieni rǎmaşi în Bucureşti, s-au reunit în jurul corului bisericii italiene,
condus de Alfred Brianti 612 , care în timpul ocupaţiei germane a fost nucleul care a ţinut vie
practica religioasǎ în lipsa preotului Mantica şi a fǎcut ca fie frecventatǎ biserica de mulţi
dintre italienii rǎmaşi în capitalǎ. Cei mai mulţi dintre ei s-au reîntors în Bucureşti dupǎ
încheierea rǎzboiului, cum a fost cazul familiei inginerului Giuseppe Tomassini, care din
Moldova s-a refugiat la Odessa, apoi în oraşul natal, Udine, de acolo la Roma, pentru ca în
1919 sǎ revinǎ la Bucureşti 613 . Cei rǎmâşi în Capitalǎ primiserǎ adesea sprijinul, ajutorul şi
încurajǎrile arhiepiscopului Netzhammer 614 .
Aşa cum s-a putut observa, pe parcursul secolului al XIX-lea, 6 episcopi de
Nicopole ad Istrum au fost de origine italianǎ, dintr-un total de 7 episcopi din perioada
1804-1883 şi cǎ odatǎ cu înfiinţarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, primul
arhiepiscop a fost de asemanea italian, ceea ce înseamnǎ cǎ politica Vaticanului în Valahia
s-a sprijinit mai ales pe eforturile unor slujitori ai bisericii latini ca şi românii. De asemenea
în Dobrogea, am vǎzut eforturile colonilor italieni de a avea o bisericǎ proprie şi/sau un
preot de origine italianǎ sau vorbitor al limbii lor materne în localitatea în care se stabiliserǎ.
În calitate de cǎlugǎri sau de episcopi, misionarii italieni au avut o contribuţie deosebitǎ atât
la rǎspândirea şi dezvoltarea catolicismului în Valahia şi Moldova, dar şi la crearea sau
organizarea unor comunitǎţi de italieni, reunite în jurul bisericii.
În ceea ce priveşte, o organizaţie de tip religios adresatǎ exclusiv italienilor, aceasta
apare relativ târziu, în Bucureşti de abia dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, odatǎ cu
înfiinţarea nunţiaturii apostolice şi a iniţiativei reprezentantului acesteia de a fonda o
asociaţie catolicǎ menitǎ sǎ le reuneascǎ pe doamnele din comunitatea italianǎ 615 . Însǎ
catolicii italieni puteau sǎ beneficieze de asociaţiile catolice care se adresau credincioşilor

612
Alfred Brianti era unul din membrii de seamǎ ai coloniei italiene din Bucureşti. Nǎscut la Roma, la 25
aprilie 1875, urmase studii de muzicǎ la Accademia di Santa Cecilia. Dupǎ ce servise la diferite biserici din
Italia, venea în România, unde s-a stabilit mai întâi la Constanţa. Aici organizeazǎ corul parohiei şi fondeazǎ o
societate catolicǎ al cǎrei preşedinte a fost pânǎ la plecarea din oraşul de la Marea Neagrǎ, destinatǎ tuturor
catolicilor, indiferent de naţionalitate. La Bucureşti, încǎ din 1915, institui trupa de canto de la Biserica
Italianǎ. Era, în 1922, preşedinte al Societǎţii Corale “Giuseppe Verdi”. Primea de la Vatican, la 17 mai 1922,
titlul de “Il Cavalierato dell’Ordine S. Silvestro il Breve”. (ASV, Arch. Nunz. Romania, b. 4, fasc. 10, ff. 28-
31).
613
R. Netzhammer, Episcop în România, vol. II, pp. 826, 876, 1424.
614
Ibidem, pp. 825, 1058.
615
În martie 1922, nunţiul apostolic la Bucureşti, Francesco Marmaggi, organiza o Società delle Donne
Cattoliche Italiane pentru asistenţa lor spiritualǎ, operǎ apostolicǎ continuatǎ de succesorul sǎu, monsignor
Angelo Maria Dolci. (Alina Dorojan, L’evoluzione dell’emigrazione italiana nelle provincie storiche romene
nell’epoca tra le due guerre mondiale, în “Ephemeris Dacoromana”, nr. 13/2010, p. 215.)

271
indiferent de naţionalitate, aşa cum a fost “Saloanele Tomis” din Bucureşti, înfiinţatǎ de
arhiepiscopul Nezhammer sau Asociaţiei tinerilor catolici din Brǎila.

II. Concluzii
Asistenţa italienilor din spaţiul românesc a fost acordatǎ de Statul italian în ceea ce a
privit tutela lor ca cetǎţeni într-un Stat strǎin în limita legislaţiei existente în epocǎ. Alǎturi
de Consulatul general din Bucureşti, dupǎ 1830 (vice)consulate sarde s-au deschis în oraşele
în care cetǎţenii italieni şi-au exprimat un vǎdit interes economic, aşa cum vom vedea în
capitolul urmǎtor, cǎrora le-au acordat protecţie, dar şi informaţii punctuale asupra situaţiei
economice. Dupǎ unirea din 1871, reprezentanţii diplomatici ai Statului italian au continuat
protecţia cetǎţenilor sǎi şi informarea asupra situaţiei comerciale din porturile dunǎrene, dar
odatǎ cu emigraţia temporarǎ a grupurilor de lucrǎtori a apǎrut o altǎ necesitate de asistenţǎ:
acordarea de tutelǎ şi protecţie în sprijinul cetǎţenilor în situaţii limitǎ pentru apǎrarea
intereselor acestora (cele mai importante intervenţii au fost incidentele lucrǎtorilor la cǎile
ferate din 1869; intervenţia Statului italian pe lângǎ Guvernul român în cazul transferului
coloniei din Corneşti la Cataloi şi asistenţa din partea unui reprezentant diplomatic în
încheierea contractului de închiriere a proprietǎţii colective din Cataloi dintre Statul român
şi familiile italiene, precum şi în cazul ulterioarelor înnoiri ale acestei concesiuni), acordarea
de sprijin pecuniar sau material a celor aflaţi în nevoie ş.a.
Însǎ una din implicǎrile cele mai importante în viaţa coloniilor italiene a fost
organizarea unui învǎţǎmânt dedicat copiilor şi tinerilor familiilor emigrante. Cum acest
fapt s-a petrecut târziu, începând cu 1888, Statul italian a colaborat cu reprezentanţi ai
Bisericii Romano-Catolice pentru asigurarea unor şcoli ale emigraţiei, prin acordarea unor
subsidii anuale unor şcoli catolice. Din colaborarea dintre Stat şi Bisericǎ în scopul
educaţiei şi instruirii copiilor, dar şi a asistenţei religioase a acestora şi a întregii colonii s-a
desprins istoria şcolilor catolice pe care copii italieni le-au urmat dupǎ 1860. S-ai alǎturat
prezenţa profesorilor italieni din pensioanele private catolice sau din cele laice şi din şcolile
publice, care au contribuit la o dezvoltare a învǎţǎmântului primar şi secundar românesc şi
ale implicǎrii acelor dintre ei care s-au dedicat predǎrii limbii italiene.
Comunitǎţile italiene din România au adoptat şi obiceiul altor colonii italiene din
strǎinǎtate de a îşi asigura o asistenţǎ din interior prin crearea societǎţilor de ajutor reciproc.
Conturarea tot mai clarǎ a intereselor comune dintr-o colonie şi dorinţa de a pǎstra vie
legǎtura cu ţara natalǎ au condus la apariţia unor asociaţii culturale, precum Circo Italiano,
sǎli de lecturǎ, unele mici biblioteci şi a diferitelor activitǎţi cu caracter festiv organizate în

272
comun. Toate acestea au fost continuate de apariţia Societǎţilor „Dante Alighierii” locale,
prin care cultura şi limba italianǎ erau valorificate atât în sânul coloniei, cât şi printre
filoitalienii români şi simpatizanţii ţǎrii şi culturii italiene. Asociaţii italiene cu caracter
religios au apǎrut târziu printre coloniile italiene din România, pânǎ atunci avându-le la
dispoziţie pe cele catolice, precum asociaţia „Tomis” din Bucureşti. O primǎ intenţie a
creǎrii unei astfel de asociaţii apare înainte de rǎzboi mai întâi la Brǎila, dar care se
concretiza dupǎ 1918.
Asistenţa şcolarǎ, religioasǎ şi culturalǎ au contribuit la întǎrirea coloniilor
permanente, dar şi a legǎturii dintre cei stabiliţi şi cei aflaţi temporar într-o localitate sau
alta. Pe de altǎ parte, se poate afirma, în mod special în cazul coloniei din Bucureşti, cǎ
şcoala şi biserica italiane deschise în sânul acestei comunitǎţi au fost principalele
instrumente ale politicii emigraţiei italiene din perioada de ministeriat a lui Carlo Fasciotti
de susţinere a unui naţionalism propriu perioadei anterioare izbucnirii Primului Rǎzboi
Mondial. Şi la nivel general, şcolile guvernamentale deschise de Crispi au reprezentat o
mǎsurǎ cu implicaţii politice care a vizat asigurarea unei legǎturi între supuşii emigranţi şi
patrie, menitǎ pe de altǎ parte sǎ întǎreascǎ forţa şi imaginea Italiei în afara graniţelor sale
dublate de o politicǎ culturalǎ asiguratǎ prin societǎţile culturale şi mai ales prin comitatele
locale ale Societǎţii „Dante Alighieri”. Se dorea astfel o pǎtrundere a influenţei politice şi
culturale, care sǎ atragǎ pe cât posibil şi manifestarea intereselor comerciale.
Dacǎ în acest capitol am vǎzut contribuţiile pe care le-au avut profesorii italieni în
organizarea învǎţǎmântului limbii italieni, în capitolul urmǎtor ne vom opri asupra
principalelor contribuţii ale emigraţiei italiene în procesul de modernizare al Statului român.

273
 CAPITOLUL AL III-LEA
CONTRIBUŢIILE EMIGRAŢIEI ITALIENE
ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE AL ROMÂNEI
Motto: Venind la noi, (...) Italia va câştiga bogǎţii,
iar România forţǎ comercialǎ şi industrialǎ 1 .

Fenomenul emigraţiei italiene în spaţiul românesc a fost legat în principal de migrarea

forţei de muncǎ, mai mult decât de o migrare politicǎ, culturalǎ sau de altǎ naturǎ, fenomen
care a avut în decursul secolului XIX o tradiţie de mai mare întindere în spaţiul european.
Principalele categorii sociale ale emigranţilor sezonieri italieni erau menţionate de
cele mai multe surse ale vremii ca fiind muncitori italieni din zone urbane slab dezvoltate,
unde oferta de muncǎ era insuficientǎ, sau agricultori din zone rurale paupere.
Datoritǎ caracteristicii de deplasare sezonierǎ între Italia şi România, aceşti emigranţi
au fost adesea numiţi de cǎtre compatrioţii lor “le rondini” – rândunicile, in friulanǎ “las
golandrinas”, cǎci asemenea pǎsǎrilor migratoare unii dintre ei au ales sǎ facǎ naveta între
cele douǎ ţǎri în timpul mort dintre sezoanele agricole, nerenunţând astfel nici la pǎmânturile
de acasǎ 2 .
Îndemnaţi de posibilitǎţile de câştig şi de speranţa unei vieţi mai bune, unii italieni s-
au îndreptat spre Principatele Române încǎ din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Nu
întâmplǎtor Gazzetta Piemontese încǎ din 1835 dedica un amplu articol Valahiei, care
atrǎgea atenţia asupra bogǎţiilor acestei ţǎri, iar în 1841 un altul asupra Moldovei, care
înfǎţişa condiţiile politice, economice, sociale şi culturale, continându-se cu alte studii în anii
urmǎtori 3 . În 1852, Il Diritto publica o serie de studii ale Dorei d’Istria, pseudonimul literar

1
Era îndemnul pe care Romulus Scriban îl adresa italienilor în publicaţia apǎrutǎ în 1863, L’emigrazione
italiana in Romania (Dimitrie Bodin, Politica economicǎ a regatului Sardiniei în Marea Neagrǎ şi pe Dunǎre
în legǎturǎ cu Principatele Române [în continuare Politica economicǎ], extras din “Revista Istoricǎ Românǎ”,
vol. IX, an 1939, Imprimeria Naţionalǎ, Bucureşti, 1940, p. 13; Claudio Isopescu, La stampa periodica romeno-
italiana in Romania e in Italia [în cont. La stampa periodica], Roma, Istituto per L’Europa Orientale, Roma,
1937, p. 307.)
2
Marco Felicetti, Renzo Francescotti, Sulle Ali di una Rondine. Storie di Migrazione, Cromopress di Trento,
Trento, 2002, pp. 5 sqq; Antonio Ricci, Quando a partire eravamo noi: l’emigrazione italiana in Romania tra il
XIX e il XX secolo [în cont. L’emigrazione italiana in Romania], în Romania, immigrazione e lavoro in Italia.
Statistiche, problemi e prospettive, a cura di Franco Pittau, Antonio Ricci, Alessandro Silj, Ed. IDOS, Roma,
2008, pp. 60-61.
3
La Valacchia, în “Gazzetta Piemontese”, Torino, 8 aprilie 1835, nr. 78, pp. 1-2 (foileton), extras din Dimitrie
Bodin, Documente privitoare la legǎturile economice dintre Principatele Române şi Regatul Sardiniei [în cont.

274
al Elenei Ghica 4 . Rezultatul acestei propagande a avut repercursiuni imediate, mulţi
comercianţi, industriaşi, marinari, profesori, preoţi, mulţi dintre ei compromişi în mişcǎrile
revoluţionare din Piemont s-au îndreptat spre Principatele Române, dovadǎ fiind publicarea
în 1863 a unui articol semnat de Romulus Scriban intitulat L’emigrazione italiana in
Romania. Totuşi în aceste decenii de început ale emigraţiei italiene din secolul XIX în
România, sosirile au avut un caracter sporadic şi lǎsat la voia întâmplǎrii 5 . Din acest motiv,
au existat în epocǎ unele încercǎri de încadrare a emigraţiei italiene în nişte proiecte de
colonizare masivǎ a unor teritorii slab locuite, cum era cazul Dobrogei dupǎ revenirea la
România.
Una dintre cele mai cunoscute tentative a fost cea a mazzinianului Marco Antonio
Canini, care a alcǎtuit un comitet, Comitato Promotore per una colonizzazione italiana in
questo paese e particolarmente nelle parti salubri della Dobrogia, che ben presto sarà
annessa alla Rumania, în care pentru un mai mare succes a atras patru conaţionali care se
remarcaserǎ sau erau pe cale sǎ se impunǎ în epocǎ în diferite domenii: comerciantul liberal
Francesco Bruzzesi, doctorul liberal V. Marini 6 , filologul Gian Luigi Frollo, publicistul
filoromân Enrico Croce 7 . Ideea colonizarii unor teritorii româneşti cu elemente italiene
fusese exprimatǎ de Canini încǎ din 1858 în Studii istorice asupra originii naţiunii române,
deşi era prematur pentru a specifica numele de Dobrogea 8 . De altfel, Canini lansa o invitaţie
directǎ şi persuasivǎ conaţionalilor sǎi: „Cetǎţeni italieni, în loc sǎ traversaţi oceanul spre
America şi sǎ vǎ confruntaţi cu surpriza ca magnaţii sǎ nu vǎ integreze şi sǎ muriţi de foame,
mai bine veniţi în România, care este o ţarǎ bogatǎ şi are un popor foarte primitor, de origine

Documente...], Bucureşti, 1941, pp. 15-18; La Moldovia, în “Gazzetta Piemontese”, Torino, 27 iulie 1841, nr.
194, pp. 1-2 (foileton), extras din Ibidem, pp. 79-82;
4
D. Bodin, Politica economicǎ, pp. 11-12. Mai multe despre Doria d’Istria, vezi Antonio D’Alessandri, Il
pensiero e l’opera di Dora d’Istria fra Oriente europeo e Italia, Gangemi, Roma, 2007; respectiv ediţia
româneascǎ Idem, Gândirea şi opera Dorei d’Istria: între Orientul European şi Italia, Editura Pavesiana,
Bucureşti, 2011.
5
D. Bodin, Politica economicǎ, pp. 12-13.
6
Marini, cu orientǎri politice liberale, apǎrea menţionat în presa vremii ca preşedinte de la Società dei
lavoratori italiani a Bucarest. (Francesco Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico. Marco Antonio Canini
[în cont. L’Italia e il Risorgimento balcanico ], Roma, 1984, p. 325.)
7
Archivio Storico-Diplomatico del Minsitero degli Affari Esteri [ASDMAE], vol. VI, Serie politica (1861-
1887), Romania, busta 1396, Scrisoarea nr. 904 lui G. Pirrone cǎtre ministrul Afacerilor Externe, contele Luigi
Corti (Bucureşti, 27 sept. 1878), anexǎ “Colonizzazione della Dobrugia” fragment din articolul publicat de
“Pressa”, 16 sept. 1878; Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, p. 325.
8
Ibidem, p. 319.

275
latinǎ, ca şi noi” 9 . Comitetul a lansat un manifest în douǎ dintre jurnalele vremii, Pressa, din
4/16 septembrie 1878, şi Steaua României, din 13/26 ale aceleiaşi luni, în care îşi prezentau
programul de colonizare a Dobrogei cu elemente italiene 10 . Era o iniţiativa privatǎ şi datoritǎ
acestui scop Canini s-a întors la Bucureşti la finele anului 1877, “afin de proposer une
colonisation italienne de la Dobrudja”, dupǎ ce la începutul aceluiaşi an trimisese ideea de
proiect ministrului Brǎtianu 11 . Spera sǎ aducǎ aproximativ 50.000 de italieni, care în loc sǎ
emigreze peste ocean în America de Sud, “venisse a stabilirsi in Rumania”, întrucât “questo
paese è abitato da una razza che ha molta affinità con la nostra ed è unita con questa da
antichi legami”, iar depǎrtarea de casǎ era mult mai avantajoasǎ, “in due giorni si può venire
dai confini d’Italia in Bukarest, capitale della Rumania” 12 . Canini pleca la Roma la începutul
anului 1879 pentru a face cunoscut proiectul sǎu şi în Italia, unde formeazǎ un nou comitet
promotoriu al acestei idei de colonizare, care avea printre simpatizanţii sǎi senatori şi
guvernanţi italieni. Opinia publicǎ din cele douǎ ţǎri se declarase favorabilǎ acestei
iniţiative 13 . Deşi aceasta avea la bazǎ dorinţa de a asigura o economie mai bunǎ pentru
România, fapt pentru care militaserǎ Enrico Croce prin publicarea manifestului La Romania
davanti l’Europa, în ajunul Congresului de la Berlin, A. Giandana prin ziarul sǎu Il
progresso rumeno, care pe lângǎ informaţiile cu vǎdit caracter economic, a publicat articole
intutulate La colonizzazione della Dobrogia (în nr. 3 al ziarului), La colonizzazione della
Dobrogia con elemento italiano (nr. 4-7, 9-11), proiectul nu s-a putut concretiza fǎrǎ un
suport politic şi financiar real 14 .

9
Marco Antonio Canini, Vingt ans d’exil, Dramard-Baudry et C.ie, Paris, 1868.
10
Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, pp. 319-335; D. Bodin, Politica economicǎ, pp. 12-13;
Raluca Tomi, Italians in Dobrudja in the Nineteenth and Twentieth Centuries [în cont. Italians in Dobrudja], în
Dobrudja: A Cross Cultural Pool. A Multi-Ethnic Space, coord. Iolanda Tighiliu, Marian Cojoc, Cetatea de
Scaun, Târgovişte, 2007, pp. 95-135; ASDMAE, Serie politica (1861 - 1887), vol. VI, Romania, b. 1396,
Scrisoarea nr. 904 lui G. Pirrone cǎtre ministrul Afacerilor Externe, contele Luigi Corti (Bucureşti, 27 sept.
1878), anexǎ; Scrisoarea ministrului italian la Bucureşti, Saverio Fava cǎtre ministrul Afacerilor Externe,
Agostino Depretis (Bucureşti, 12 iunie 1879).
11
Biblioteca Academiei Române [în cont. B.A.R.], Fond Corespondenţǎ Mihail Kogǎlniceanu, Scrisoarea lui
Canini cǎtre Vasile Alecsandri, 5 sept. 1878; Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, p. 319.
12
ASDMAE, Serie politica (1861 - 1887), vol. VI, Romania, b. 1396, Scrisoarea nr. 904 lui G. Pirrone cǎtre
ministrul Afacerilor Externe, contele Luigi Corti (Bucureşti, 27 sept. 1878): “Colonizzazione della Dobrugia”
fragment din articolul publicat de “Pressa”.
13
B.A.R., Fond Corespondenţǎ Mihail Kogǎlniceanu, Scrisoarea lui Canini cǎtre Kogǎlniceanu, Roma, 18 febr.
1879.
14
Domenico Caccamo, L’Italia, la questione d’Oriente e l’indipendenza romena nel carteggio del Consolato
italiano a Bucarest (1870-1879), în “Storia e Politica”, an XVIII, fasc. 1, 1979, pp. 112-114; Fr. Guida, L’Italia
e il Risorgimento balcanico, pp. 319-329; Claudio Isopescu, La stampa periodica romeno-italiana in Romania e
in Italia, Roma, Istituto per L’Europa Orientale, Roma, 1937, pp. 47-49.

276
 Dezbǎtutǎ în cercurile politice româneşti, începând cu a doua jumǎtate a secolului
XIX, problema colonizǎrii spaţiului românesc cu elemente strǎine a întâlnit atât adepţi, cât şi
împotriviţi vehemenţi. Cea din urmǎ opinie s-a impus, mai ales prin Ion Brǎtianu, astfel
încât colonizarea cu elemente strǎine a fost interzisǎ de Constituţiile române 15 . Printre adepţii
colonizǎrii Dobrogei cu elemente latine s-au aflat J.J. Nacian şi M.D. Ionescu-Dobrogeanu 16 .
“Colonizarea este un factor puternic în accelerarea progresului. Dar care este cea mai
favorabilǎ? […] Dintre toate rasele latine, italienii sunt singurii care emigreazǎ de bunǎvoie
în România. Printre numeroasele calitǎţi pe care italienii le posedǎ, […] au avantajul de a se
adapta cu uşurinţǎ. Astfel, Italianul […] se devoteazǎ în totalitate ţǎrii în care emigreazǎ şi
lucreazǎ stǎruitor pentru prosperitatea sa. De aceea, colonizarea italianǎ este singura care
prezintǎ cele mai mari garanţii şi este singura ce poate fi recomandatǎ” 17 , susţinea J.J.
Nacian, în 1886; în vreme ce Ionescu încǎ mai susţinea în 1904 aceastǎ idee: “Rǎmâne
mijlocul prin colonizare (...) cu Români din Macedonia, sau cu elemente de gintǎ latinǎ, cum
bunǎoarǎ [sunt] italienii, popor muncitor, industrios şi care s-ar asimila mai repede cu
Românii” 18 .
Un proiect de colonizare a unei proprietǎţi private cu familii italiene parţial reuşit a
fost cel al lui Mihail Obedenaru, secretar al Agenţiei Diplomatice române la Roma, care a
apelat pentru aplicarea acestuia la clerul catolic, cǎruia i-a motivat intenţia sa drept un interes
comun pentru România şi Sfântul Scaun: “Così voi avrete acquisto di un buon numero di
cattolici, ed il mio governo (...) potrebbe senza grandi difficoltà ridurlo sotto la sua
dipendenza” 19 . La 25 aprilie 1879 se adresa episcopului catolic din Bucureşti, Angelo Parsi:
“Votre Eminence sait que des millieurs de paysans de la Haute Italie s’en vont périr de
misère, de privations et d’épidémie meurtrières en Amerique. J’ai pensé qu’ils seraient mieux
chez nous. (...) J’espère que l’année prochaine un grand nombre de proprietaires roumains de

15
Art. 3 al Constituţiei din 1866 prevedea cǎ “teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populaţiuni de gintǎ
strǎinǎ”.
16
Pentru mai multe detalii privind proiectele de colonizare a Dobrogei cu elemente strǎine italiene vezi
Francesco Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico. Marco Antonio Canini [în cont. L’Italia e il
Risorgimento balcanico], Roma, 1984, pp. 319-335; Raluca Tomi, Italians in Dobrudja, pp. 95-98.
17
J. J. Nacian, La Dobroudja économique et sociale. Son passé, son present et son avenir, Libraire Guillaunum
et C, Paris, 1886, pp. 106-107.
18
M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea. Geografia matematicǎ, fizicǎ, politicǎ, economicǎ şi
militarǎ, Tip. Socec, Bucureşti, 1904, p. 350.
19
Ion Dumitriu-Snagov, Le Saint-Siège et la Roumanie moderne (1866-1914), Editrice Pontificia Universitaria
Gregoriana, Roma, 1989, anexe documente: 21. 1870, Bucarest: Le P. Basile Laureri à la Propagande, relation
sur l’état de l’Église catholique en Roumanie, pp. 205, 269-270.

277
mes amis, consentiront à recevoir sur leurs terres des familles de paysans cultivateurs
italiens” 20 . Obedenaru dorea aducerea a patruzeci de familii italiene pe moşia familei sale,
însǎ a început cu un grup de 32 persoane, pentru care se construiserǎ case, iar alte patru erau
în proces de construire pentru primirea a altor patru familii. În scrisoarea adresatǎ lui Parsi,
Obedenaru îşi exprima intenţia de a construi o bisericǎ pentru aceşti italieni catolici, când
aveau sǎ li se alǎture şi celelalte familii, dar pânǎ atunci solicita un preot vorbitor de italianǎ
care sǎ îi poatǎ vizita o datǎ pe sǎptǎmânǎ pe cei aflaţi deja pe moşia familiei aflatǎ în
apropiere de Bucureşti. Provenienţa acestor familii de agricultori era localitatea San Daniele,
provincia Friuli 21 .
Însǎ dincolo de încercǎrile de organizare a emigraţiei italiene, acest fenomen de
deplasare temporarǎ sau permanentǎ a condus la prezenţa italienilor în cele mai diverse şi
mai complexe domenii sociale, economice, politice şi culturale, ceea ce a determinat un
amplu proces de implicare şi contribuţie în modernizarea societǎţii româneşti prin feluritele
activitǎţi legate de comerţ, industrie, agriculturǎ, de amplul sector al construcţiilor publice şi
private, presǎ, artǎ dramaticǎ şi plasticǎ, muzicǎ, învǎţǎmânt şi educaţie etc. desfǎşurate în
oraşele de rezidenţǎ temporarǎ sau permanentǎ, ceea ce a condus implicit la îmbunǎtǎţirea
relaţiei reciproce de cunoaştere dintre poporul român şi italian.

III.1. Implicarea italienilor în viaţa economicǎ – între comerţ şi industrie

III.1.a. Casele comerciale italiene din porturile dunǎrene (1815-1850).

Prosperitatea şi bunǎstarea vieţii economice din oraşele porturi la Dunǎrea de Jos, Brǎila şi
Galaţi, au atras prin profiturile determinate de comerţ un grup de italieni încǎ din ultimul
sfert al secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Într-un cadrul al fenomenului
migrator care a populat oraşele porturi de la Dunǎre şi Marea Neagrǎ, printre comercianţii
care realizau schimburile economice dintre state din Orient şi cele ale Europei Occidentale,

20
ASDMAE, Serie politica (1861 - 1887), vol. VI, Romania, b. 1396, Scrisoarea ministrului italian la Bucureşti,
Saverio Fava cǎtre ministrul Afacerilor Externe, Agostino Depretis (Bucureşti, 12 iunie 1879), anexǎ, Copie a
scrisorii lui Obedenaru adresatǎ episcopului Parsi, Roma, 25 aprilie 1879.
21
Ibidem.

278
italienii au jucat unul din rolurile principale 22 . Cei dintâi care au reluat prezenţa în aceste
porturi au fost genovezii, dupǎ anexarea portului italian de cǎtre Regatul Sardiniei (1815).
Acest fapt a reprezentat o reluare a unei mai vechi prezenţe desfǎşurate pe parcursul Evului
mediu în cetǎţile din nordul Dobrogei şi de la gurile Dunǎrii, la Vicina, Cetatea Albǎ, Chilia
(Licostomo), nu doar a genovezilor, ci şi a veneţienilor, cǎrora li s-au alǎturat mai târziu
anconitani şi mantovani 23 . Istoricul Dimitrie Bodin considera alipirea fostei capitale ligure la
Piemont drept începutul celei de-a doua epoci de glorie maritimǎ dupǎ cea atinsǎ în Evul
mediu. În 1823, se semna un tratat comercial sardo-otoman, care aducea egalitate între
navigaţia sardǎ în apele turceşti şi viceversa, în 1825 se obţineau de la Poartǎ noi concesii,
tratatul era reînnoit în 1839, devenind mai avantajos 24 . Activitatea comercialǎ a italienilor a
cunoscut o primǎ dezvoltare în urma noilor libertǎţi comerciale impuse prin Tratatul de la
Adrianopol din 1829 şi a restituirii cǎtre Valahia a raialelor Brǎila, Giurgiu şi Turnu
Mǎgurele, cele trei fiind oraşe dunǎrene 25 .
Noile interese economice au evoluat odatǎ cu aplicarea Regulamentelor Organice din
Valahia (1831) şi Moldova (1832) în administraţia internǎ prin eliminarea vǎmilor interne, a

22
Constantin Ardeleanu, La comunità italiana nella città portuale di Galaţi nel periodo del Risorgimento
(1830-1856) [în cont. La comunità italiana di Galaţi], în Unità italiana e mondo adriatico-danubiano, a cura di
Gizella Nemeth, Adriano Papo, Luglio Editore, s.l., 2012, p. 65.
23
Pentru mai multe detalii asupra comerţului genovez la gurile Dunǎrii în perioada medievalǎ vezi Gh. I.
Brǎtianu, Recherches sur la commerce génoise dans la Mer Noire au XVI-ème siècles, Paris, 1929, 359 p.;
Idem, Recherchés sur Vicina et Cetatea Alba: contributions à l’histoire de la domination byzantine et tatare et
du commerce génois sur le litoral roumain de la Mer Noire, Bucureşti, 1935, 197 p.; Idem, La Mer Noire: des
origines à la conquête ottomane, vol. I-II, München, 1969, 394 p. (sau ediţia româneascǎ Idem, Marea Neagrǎ:
de la orifini pânǎ la cucerirea otomanǎ, Polirom, Iaşi, 1999, 463 p.); Nicolae Iorga, Pentru Italia şi Ce ne leagǎ
de Italia, Editura Ziarului “Neamul Românesc”, Bucureşti, 1936, 30 p.; Barbu T. Câmpina, Despre rolul
genovezilor la gurile Dunǎrii în secolele XIII-XV, în „Studii. Revistǎ de istorie”, Bucureşti, nr. 1, 1953, pp. 191-
237; Şerban Papacostea, Quod non iretur ad Tanam. Un aspecte fundamentale de la politique génois dans la
Mer Noire au XIV siècles, în „Revue des Etudes Sud-est Européene”, Bucureşti, 17, 1974, pp. 201-217; Idem,
Gênes, Venise et la Mer Noire à la fin du XIII siècles, în „Revue Roumaine d’Historie”, Bucureşti, nr. 29, 1990,
pp. 211-236; Ştefan Andreescu, Din istoria Mǎrii Negre. Genovezi, români şi tǎtari în spaţiul pontic în secolele
XIV-XVII, Editura enciclopedicǎ, Bucureşti, 2001, 330 p. În ce priveşte manifestarea comerţului veneţian, vezi
Eugen Denize, Veneţia, Ţǎrile Române şi ofensiva otomanǎ dupǎ cǎderea Constantinopolului (1453-1479), în
“Revista Istoricǎ”, s.n., t. V, 1994, nr. 11-12, pp. 1157-1181; Ovidiu Cristea, Veneţia şi Marea Neagrǎ în
secolele XIII-XIV. Contribuţii la studiul politicii orientale veneţiene, Brǎila, 2004, 223 p.; Cristian Luca, Țǎrile
Române și Veneția în secolul al XVII-lea. Din relațiile politico-diplomatice, comerciale și culturale ale Țǎrii
Românești și ale Moldovei cu Serenissima, Editura Enciclopedicǎ, București, 2007, 488 p. ş.a.
24
D. Bodin, Politica economicǎ, pp. 3, 7-8; Constantin Ardeleanu, Alcune notizie riguardanti la navigazione e
il commercio degli Stati italiani preunitari alla foce del Danubio (1829 - 1856) [în cont. Alcune notizie], în
L’Italia e l’Europa centro-orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politica-diplomatica,
economica e dei rapporti culturali, a cura di Cristian Luca, Gianluca Masi e Andrea Piccardi, Brǎila-Venezia,
Museo di Brǎila-Istros Editrice, 2004, p. 393.
25
Roberto Scagno (a cura di), Veneti in Romania, Longo Editore Ravenna e Regione del Veneto, Ravenna,
2008, p. 9.

279
introducerii unui nou tip de fiscalitate, manifestatǎ prin fixarea unui mercurial şi a unei
egalitǎţi a valutei. Acestea au determinat o prezenţǎ a mai multor negustori strǎini în cele
douǎ ţǎri române. Prezenţa italienilor în teritoriile române la începutul secolului al XIX-lea a
fost aşadar legatǎ de aceste interese economice, în special în oraşele port la Dunǎrea de Jos:
Brǎila şi Galaţi. Potenţialul economic al oraşelor port dunǎrene, bine speculat de vasele
italiene, a atras dupǎ sine fondarea consulatului sard la Galaţi la 11 mai 1833 şi a
viceconsulatului de la Brǎila la 7 mai 1838. Emigraţia italianǎ în porturile Dunǎrii de Jos era
o direcţie secundarǎ, bine speculatǎ, a comerţului italian din Mediterana orientalǎ. Graţie
veniturilor acumulate, unii comercianţi italieni au putut deschide case comerciale sau au
dezvoltat afaceri personale mai mult sau mai puţin extinse în sectorul comercial român sau
internaţional, comunitatea italianǎ din Galaţi din deceniul 1835-1845, contând pe circa 30 de
negustori din cei 44 italieni rezidenţi, majoritatea ocupându-se îndeosebi de comerţul cu
cereale 26 .
În rândurile ce urmeazǎ ne vom opri asupra casei comerciale Pedemonte, de care ne
vom folosi pentru a ilustra unul din cazurile implicǎrii în desfǎşurarea comerţului moldovean
a unei firme italiene de comerţ. Potrivit scrierii lui D. Bodin, primul Pedemonte, un anume
Filippo, ar fi venit în Galaţi la sfârşitul anului 1831, urmat apoi de fraţii sǎi, Antonio şi
Francesco 27 . Unele surse menţioneazǎ cǎ în 1832, era deschisǎ casa comercialǎ a fraţilor
Peretti, Pedemonte şi Dodero. Acest fapt se explicǎ prin ajutorul pe care Antonio Dodero şi
genovezul Vacarazza l-au oferit pentru menţinerea firmei atât în primii 5 ani de activitate, cât
şi câţiva ani dupǎ dizolvare şi reînfiinţarea sub numele de Casa Pedemonte, deşi era
menţinutǎ şi asociaţia cu fraţii Peretti. Înfiinţatǎ pe o perioadǎ de cinci ani, în martie 1837,
casa se autodizolva odatǎ cu împlinirea termenului, “iar în locul ei s-au închegat alte douǎ,
sub numele de Fraţii Pedemonte, din care una la Galaţi, iar alta la Brǎila, şi al cǎror scop va
fi comisioane de tot felul” 28 . Filialǎ din Brǎila era condusǎ o perioadǎ de Gerolamo Peretti.
În 1838, consulul sard din Galaţi, Bartolomeo Geymet, îl recomanda pentru postul de

26
Raluca Tomi, Imigraţia italianǎ în spaţiul românesc: italienii din Galaţi şi Ismail (1834-1876) [în cont.
Italienii din Galaţi şi Ismail], în “Revista Istoricǎ”, s.n., t. XIX, 2008, nr. 3-4, p. 216; Idem, Italienii din oraşele
Moldovei şi rolul lor în modernizarea comunitǎţilor locale 1825-1866 [în cont. Italienii din oraşele Moldovei],
în Cǎtǎlin Turliuc, D. Ivǎnescu coord., Confluenţe identitare şi realitǎţi demografice la Est de Carpaţi în sec.
XIX-XX, Editura Junimea, Iaşi, 2010, pp. 342-344.
27
Vezi, D. Bodin, Politica economicǎ, pp. 13-15; Raluca Tomi, Histoire de la maison de commerce Pedemonte
et fils, în “Historical Yearbook”, vol. III, 2006, pp. 111-134.
28
“Albina româneascǎ”, 25 martie/9 aprilie1837, nr. 25, p. 113.

280
viceconsul al Brǎilei, pe Giovanni Battista Pedemonte, nepotul lui Filippo Pedemonte, în
vârstǎ de 26 ani, funţie pe care o ocupa pânǎ în 1843. Activitatea consularǎ nu l-a împiedicat
sǎ navigheze, fiind menţionat în septembrie 1840 la cârma vasului Veloce, care transporta
grâne din Genova spre Brǎila 29 . În acel moment, casa Pedemonte era potrivit
corespondenţelor comerciale franceze din epocǎ “cea mai puternicǎ casǎ comercialǎ din
Galaţi”, aflatǎ în concurenţǎ directǎ cu “cea a fraţilor Pandi Argenti, care erau francezi” 30 ,
însǎ mult mai probabil Pandi Argenti erau greci sub protecţie francezǎ.
Forţa comercialǎ a casei Pedemonte e menţionatǎ de Dimitrie Bodin, potrivit cǎruia
în 1838, casa Fraţii Pedemonte dispunea şi de o sucursalǎ la Calafat, iar din 1847 de o
agenţie la Botoşani, încercând sǎ deschidǎ alta la Craiova şi una în portul Giurgiu 31 . În plus,
între 1839 – 1840 avea în proprietate trei vase comerciale şi întreţinea legǎturi de afaceri
foarte strânse atât cu alte porturi româneşti, Calafat şi Mǎcin, cât şi unele foarte importante
din Europa: Genova, Napoli, Livorno, Trieste, Messina, Marsilia, Nissa, Toulon, Alger,
Calais, Malta, Londra şi Constantinopol 32 . Cifra de afaceri a casei comerciale Pedemonte se
ridica, în 1841, la 14.000.000 piaştri, iar în 1842, capitalul ce-i servea la aceste afaceri
atingea suma de 800.000 franci, echivalent a 2.400.000 lei 33 . Prezenţa casei Pedemonte
contribuise la impunerea portului Galaţi în exportul european, fapt confirmat în 1842 de
avocatul Castellinard, ulterior consul italian la Galaţi: “il commercio prese quello slancio
[co]sì rapido che in poco tempo rese i due Principati in grado di rivalizzare coi primi porti
della bassa Russia” 34 . Acest fapt se datora veniturilor impresionante obţinute anual, consulul

29
D. Bodin, I consolati del Regno di Sardegna nei Principati Romeni all’epoca del Risorgimento [în cont. I
consolati del Regno di Sardegna], în “Rassegna storica del Risorgimento”, XXIII (1936-XIV), fasc. II, tabel;
“Mercur, jurnal comerţial - Mercurio, giornale di commercio” [în cont. “Mercur”], nr. 49, 26 sept. 1840, p. 102;
Raluca Tomi, Imigraţia italianǎ din spaţiul românesc: italienii din Brǎila (1834-1876) [în cont. Italienii din
Brǎila], în “Revista Istoricǎ”, s.n., t. XVIII, an 2007, nr. 5-6, p. 500.
30
Constantin Buşe, Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de port franc (1837-1883), Ed. Academiei,
Bucureşti, 1976, p. 72.
31
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 15. Prezenţa genovezilor în portul dunǎrean Calafat era anterioarǎ secolului
al XIX-lea, ci potrivit lui Dicţionarului topograficu şi statisticu alu României,Tipografia Statului, Bucureşti,
1872, întocmit de Dimitrie Frunzescu, în secolul XIV în acest oraş era o colonie genovezǎ al cǎrei nume se
trǎgea de la meşterii ce reparau şi dǎdeau cu smoalǎ vasele acestor colonişti care îşi întinseserǎ comerţul pe o
mare parte din cursul fluviului Dunǎrii şi care se numeau calfatori sau calafatori. (Cf. Dimitrie Frunzescu,
Dicţionarul topograficu şi statisticu alu României, Tipografia Statului, Bucureşti, 1872, p. 67.)
32
D. Bodin, Politica economicǎ, pp. 15-16.
33
Idem, Documente..., p. 77, 86; C. Buşe, op. cit., p. 71; Paul Pǎltǎnea, Istoria oraşului Galaţi. De la origini
pânǎ la 1918, vol. I, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 279.
34
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 15.

281
de la Galaţi afirmând cǎ “fanno in ogni anno operazioni per oltre 14 milioni di piastre” numai
cu exportul realizat din Moldova şi Valahia 35 .
Încǎ de la apariţia sa, firma fusese susţinutǎ de ministrul de Interne, marele logofǎt
Ştefan Catargi, care “fece quanto stette in suo potere per agevolare quella nuova casa, la fornì
di comendatizie per tutti i percalabi dell’interno ed ordinò a tutte le altre autorità moldave di
facilitare in tutto e pertutto i raccomandati stranieri” 36 . Era o mǎsurǎ luatǎ de autoritǎţile
române, pentru a asigura dezvoltarea portului printr-o concurenţǎ loialǎ şi necesarǎ şi pentru
a contracara mǎsurile luate de greci împotriva comercianţilor italieni, pe care doreau sǎ îi
înlǎture. În 1850, firma se despǎrţea în trei: Fratelli Pedemonte, Pedemonte e Bottaro,
Francesco Pedemonte. Întemeietorii casei, mai cu seamǎ Francesco Pedemonte, care se
remarcase ca unul dintre cei mai buni comercianţi ai vremii din Galaţi şi Brǎila, au condus
destinele firmei cu o pricepere pe care urmaşii nu au preluat-o, ci mǎcinatǎ de certurile şi
litigiile interne, ramurile fostei case Pedemonte au decǎzut pânǎ la faliment, cu tot sprijinul
acordat de consulatul sard. În 1856, ultimei ramuri îi erau iertate datoriile de cǎtre Grigore
Sturdza, în acest fel încheindu-se activitatea fraţilor Pedemonte la Dunǎrea de Jos. Urmaşii
familiei Pedemonte au rǎmas în România, în 1882-1883 la Bucureşti fiind menţionatǎ Felisie
Pedemonte, proprietarǎ a unui imobil din Calea Victoriei, nr. 12 37 . Însǎ casa Pedemonte a
rǎmas prin activitatea desfǎşuratǎ una dintre cele mai importante case comerciale ale portului
Galaţi din prima jumǎtate a secolului al XIX-lea.
Alǎturi de Pedemonte, din anul 1834, existau la Galaţi, firmele Alessandro di Basilio
e Co. şi I. Sachetti e Co., iar în scriptele autoritǎţilor gǎlǎţene din mai 1838 era înscrisǎ casa
sardǎ a unui piemontez din Borghetto, Pasquale Lamberti, asociatǎ cu firma Krauss a
viceconsulului Prusiei la Galaţi. Dând faliment din cauza asociatului prusac, era nevoit sǎ îşi
schimbe titulatura. Îl reîntâlnim în 1842 asociat sub numele Fanciotti&Lamberti&ca., iar din
1843 o sucursalǎ se gǎsea la Brǎila, în 1847 Lamberti&Ca, mai târziu Casa Biga e
Lamberti 38 . Dupǎ ce la 15 mai 1840, Camera consultativǎ de Comerţ din Napoli şi Ministerul
de Externe decid înfiinţarea unui viceconsulat napoletan în Principatele Române, aprobatǎ la

35
Idem, I consolati del Regno di Sardegna, p. 152.
36
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 16.
37
“Monitorul Oficial” [în cont. “M.O.”], nr. 277, 10/22 martie 1883, p. 4492; “M.O.”, nr. 290, 25 martie/6
aprilie 1883, p. 4802.
38
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 18; P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. I, pp. 278-279; Raluca Tomi, Italienii din
Galaţi şi Ismail, pp. 216, 218-219.

282
13 iulie, Pasquale Lamberti era numit viceconsul al Regatului celor Douǎ Sicilii în Galaţi,
dupǎ aprobarea din partea guvernului sard, al cǎrui cetǎţean era, funcţie pe care o ocupa între
1840-1851 şi din 1843 aceeaşi funcţie o îndeplinea şi pentru Valahia, pânǎ în 1851, când se
stingea din viaţǎ 39 .
O altǎ firmǎ genovezǎ, Rocca&Chichizzole, dispunea de agenţi speciali în portul
franc pentru contractarea cerealelor, printre care s-au aflat în 1838 cǎpitanul Napoleon Rossi,
iar în 1840 Biga şi Porcella, care împreunǎ cu celelate case comerciale sarde existente la
Galaţi în 1840, reprezentau o treime din comerţul extern gǎlǎţean 40 . Rapida ascensiune a
caselor de comerţ sarde, Pedemonte&Perreti, Francesco Biga, Fanciotti, Rocca, le impun în
scurtǎ vreme ca cele mai importante firme exportatoare, fapt ce a atras continua nemulţumire
a grecilor 41 . O altǎ casǎ comercialǎ deosebit de activǎ s-a dovedit a fi cea condusǎ de
piemontezul Giovanni Fanciotti, care din 1842 era reorganizatǎ, luând numele de Fanciotti-
Lamberti e Co., fiind probabil vorba de o unire a casei sarde Lamberti cu cea a lui Fanciotti.
Din 1846, alǎturi de Giovanni Fanciotti, mai figura un frate Vincenzo. Tribunalul consular
sard din Galaţi o declara la 25 septembrie 1847 în faliment, însǎ mai era menţinutǎ printr-un
acord cu creditorii sǎi pânǎ în 1848. Din 1851, firma reapare sub numele de Vincenzo
Fanciotti&Ca., asociatul fiind Gerolamo Peretti. Criza economicǎ din 1847 determinase
intrarea în faliment a mai multor case comerciale sarde, altele şi-au încheiat activitatea la
începutul anului 1855, ca urmare a dificultǎţii de expediere a cerealelor pentru comerţ dupǎ
îngheţarea Dunǎrii şi a conflictului beligerant din zonǎ 42 .
Francesco Biga, un alt negustor genovez, amintit din 1840, cǎruia i se alǎtura din
1842, un frate, Rafaelle, fost angajat al marinei comerciale sarde. La început, Francesco a
fost angajat al firmei Rocco e Chichizzole, apoi al lui Lorenzo Ferraro alǎturi de care în 1842
deschide Casa Biga-Ferraro e Ca., iar mai târziu îşi înfiinţeazǎ o firmǎ proprie, care se
uneşte la început cu Casa Lamberti, iar din 1851 era amintitǎ sub numele Biga&Sola. Fraţii

39
Dimitrie Bodin, Contribuţiuni la istoricul consulatelor Regatului celor douǎ Sicilii în Principatele Române
[în cont. Contribuţiuni...], în “Revista Istoricǎ Românǎ”, vol. VIII, 1938, pp. 4-5; Idem, Politica economicǎ, p.
18.
40
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. I, p. 279.
41
Încǎ din 1837, grecii din Galaţi au organizat o luptǎ împotriva vaselor sarde, cu scopul de a scufunda unele
dintre ele. (P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. I, p. 275.)
42
D. Bodin, Politica economicǎ, pp. 18-19; C. Buşe, op. cit., pp. 71-72; Raluca Tomi, Italienii din Galaţi şi
Ismail, p. 216; Paul Pǎltǎnea, Istoria oraşului Galaţi. De la origini pânǎ la 1918, vol. II, Editura Porto-Franco,
Galaţi, 1995, p. 23.

283
Biga erau respectaţi printre ceilalţi negustori gǎlǎţeni, în 1843, Francesco fiind ales în
Comitetul pentru înfrumuseţarea oraşului în locul unui alt conaţional, Pedemonte 43 . În 1849,
alǎturi de alţi negustori din oraş, solicita domnitorului Grigore Al. Ghica înfiinţarea unui
Comitet pregǎtitoriu de comerţ, a cǎrui constituire era dispusǎ la 1 august 1849 44 . De
menţionat şi cazul mai special al unei alte case comerciale sub protecţie sardǎ, constituitǎ la
Galaţi în 1841, de negustori francezi stabiliţi în oraş, care îşi desfǎşura activitatea în portul
franc “sub auspiciile unei bune case din Marsilla” cǎreia îi trimitea, ca de altfel şi unui
negustor din Nantes, lânǎ, seu, grâu şi importa în schimb, “însǎ în slabe cantitǎţi”, zahǎr,
cafea şi “câteva alte articole din Franţa” 45 . În urma crizei comerciale generalizatǎ în 1847,
multe dintre aceste case sau firme comerciale au dat faliment, printre care şi aceastǎ casǎ
sardo-francezǎ.
Posibilitatea de câştig şi interesul pentru comerţul cu cereale devenise o adevǎratǎ
atracţie pentru cei implicaţi în comerţ, de la simplii negustori la mai micile sau marile case şi
firme de comerţ al cǎror numǎr creştea continuu. O statisticǎ contemporanǎ indica pentru
anul 1837 un numǎr de 21 de case comerciale, 34 în 1838 şi 41 în 1841. Alǎturi de aceste
case de comerţ îşi desfǎşurau activitatea 67 de negustori angrosişti în anul 1839, iar un an
mai târziu se menţioneazǎ existenţa a 58 de exportatori de cereale, dintre care se distingeau în
mod special fraţii Pedemonte cu un export de 84.383 hl de grâu şi 42.380 hl de porumb 46 . O
altǎ explicaţie pentru prezenţa numeroasǎ a caselor de comerţ din Galaţi şi Brǎila era
înaintatǎ în 1938 de istoricul Dimitrie Bodin, care sublinia contribuţia consulilor sarzi din
cele douǎ oraşe de a-i determina pe aceşti comercianţi sǎ descindǎ în Valahia sau Moldova
pentru a da amploare vieţii economice româneşti, cǎreia i se alǎtura propaganda din presa
italianǎ, în special piemontezǎ 47 .
Alǎturi de italienii stabiliţi în portul franc moldovean se aflau italienii reprezentanţi ai
unei emigraţii itinerantǎ, de scurtǎ duratǎ, reprezentanţi ai Regatului Sardiniei, care trimiteau
numeroase vase pentru efectuarea comerţului în interesul Statului italian. Astfel între 1840-
1847, mişcarea vaselor în Galaţi înregistra în cazul vaselor sarde o fluctuaţie de la 118 vase

43
Raluca Tomi, Italienii din Galaţi şi Ismail, pp. 216-217.
44
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. II, p. 14.
45
C. Buşe, op. cit., p. 72.
46
Arhivele Naţionale Istoriice Centrale [ANIC], Fond Ministerul de Interne. Direcţia Administrativǎ [MIDA],
Ţara Româneascǎ. Comitetul carantinelor, ds. 375/1840, f. 3.
47
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 10.

284
în 1840 la 88 de vase în 1844, respectiv 108 vase în 1847; în cazul vaselor napoletane câte 5
în anii 1840 şi 1844, pentru ca numǎrul lor sǎ se dubleze în 1847. De asemenea, în port au
mai intrat 2 vase romane în 1840 48 , unul toscan în 1844 şi douǎ sarde în 1847 49 . Totalul de
125 de vase comerciale italiene intrate în portul gǎlǎţean în 1840 era depǎşit numeric doar de
cele 353 de vase greceşti aflate sub protectorat britanic şi de cele 146 otomane, dar era
superior ambarcaţiunilor comerciale aparţinând ruşilor (113), austriecilor (97) şi englezilor
(10) 50 . În perioada 1847-1856, conform cercetǎrilor întreprinse de istoricul Constantin
Ardeleanu în arhiva Comisiei Europeanǎ a Dunǎrii de la Galaţi, s-a ajuns la concluzia cǎ cele
mai multe vase au fost sarde, urmate de cele toscane şi cele napoletane 51 . Pe lângǎ cereale,
prin portul gǎlǎţean se exporta lemnul de construcţie din Moldova, cerut în multe zone din
Europa 52 .
În portul valah Brǎila, aflat la mai puţin de 20 km de cel gǎlǎţean din Moldova,
prezenţa şi contribuţia italienilor în dezvoltarea comerţului s-a fǎcut de asemnea remarcatǎ în
epocǎ. Dupǎ restituirea raialelor principatului muntean, ca prevedere a articolului V al
Tratatului de la Adrianopol şi al actului dezvoltǎtor al acestui articol V privitor la Ţara
Româneascǎ şi Moldova, atât la Giurgiu cât şi la Brǎila s-au pornit în 1830 lucrǎri de
transformare a celor douǎ oraşe dunǎrene în porturi moderne. Francezul Bois le Comte
observa în 1834 cǎ deşi Galaţiul era mai mare ca întindere, Brǎila avea progrese mai rapide 53 .
Dupǎ inspectarea, în 1835, a Brǎilei şi a Cǎlǎraşilor de cǎtre Alexandru Ghica, la 16 februarie
1836 domnitorul anunţa statutul de port-franc al Brǎilei. În Anuarul principatului muntean se
scria cum “Brǎila a ajuns debuşeul de cǎpetenie al negoţului muntean cu strǎinǎtatea. În
timpul cel bun al anului, portul e plin de corǎbii turceşti, greceşti, austriece, sârbeşti,
franceze, engleze şi ruseşti, care vin sǎ încarce tot felul de produse muntene, pe care le
transportǎ la Constantinopol, Genova, Marsilia şi alte porturi din Mediterana” 54 . Primii

48
Cf. Nicolae Şuţu, Noţiuni statistice asupra Moldovei, în Idem, Opere complete, Bucureşti, 1957, p. 212.
49
N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca mai nouǎ, Bucureşti, 1925, p. 150; C. Ardeleanu, Alcune
notizie, p. 399.
50
Cf. N. Şuţu, op. cit., p. 212. Pentru mai multe detalii privind fluctuaţia numericǎ a vaselor italiene în portul-
franc gǎlǎţean vezi C. Buşe, op. cit., pp. 71-72; C. Ardeleanu, Alcune notizie, p. 400, Raluca Tomi, Italienii din
Galaţi şi Ismail, pp. 215-231.
51
C. Ardeleanu, Alcune notizie, p. 400.
52
Raluca Tomi, Italienii din Brǎila, p. 499.
53
Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila din cele mai vechi timpuri pânǎ astǎzi [în cont. Istoricul
oraşului Brǎila], Ed. Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1968, p. 148.
54
N. Iorga, Istoria comerţului românesc, pp. 146-147.

285
strǎini care s-au stabilit în numǎr mai însemnat în Brǎila în aceastǎ perioadǎ au fost italienii
din Trento şi Veneţia 55 . Negustorii strǎini erau atraşi la Brǎila mai ales de preţul cerealelor
mult mai mic aici decât în alte centre 56 . La 1840, în portul muntean se gǎseau 321 vase
turceşti, 197 greceşti, 48 sarde, 39 ruseşti, 32 austriece, 7 ionice, 7 româneşti, 5 napoletane, 3
engleze, câte unul din Franţa şi Samos 57 .
Prezenţa italienilor în comerţul din portul brǎilean dupǎ revenirea teritoriului la
Muntenia s-a manifestat prin existenţa vaselor sarde, napoletane sau genoveze: la 1836, Iorga
aminteşte în Istoria comerţului românesc de un singur vas sard alǎturi de 5 vase austriece, 10
ruseşti, 7 engleze, 9 turceşti, 1 ionian, 2 muntene şi 18 ale unui concurent nou în port, Grecia,
care îşi organizase şi consulatele. La 1838, Sardinia trimitea pe Dunǎre 30 de vase 58 , pentru
ca un an mai târziu istoricul Dimitrie Bodin sǎ menţioneze prezenţa a 48 de vase sarde,
cǎrora li se alǎturau şi 5 vase trimise de Regatul celor Douǎ Sicilii 59 .
Parte dintre aceste vase erau în proprietatea sau gestiunea caselor comerciale deschise
la Brǎila sau care aveau sediul central la Galaţi şi filiale în portul muntean, cum era cazul
deja menţionatei Casa Pedemonte. Un altul era cazul comerciantului Fattuta, care era prezent
la Galaţi, unde pentru export, cumpǎra vite şi produse agricole din judeţul Vlaşca, iar la
Brǎila, pe lângǎ activitatea comercialǎ, îşi închiria una dintre proprietǎţi în 1854, pentru a
servi de local şcolii din oraş 60 . În 1834, la Brǎila era amintitǎ prezenţa firmei comerciale
Pietro Rubini, înfiinţatǎ anterior acestui an. Proprietarul acesteia era învinuit într-o plângere
adresatǎ consulului austriac din Bucureşti de negustorul Antonio Fattuta, cǎ falsfica greutǎţile
înşelându-i astfel pe comercianţii din Brǎila. În 1835, Rubini era cea mai de seamǎ firmǎ
comercialǎ din oraş. Originea sa italianǎ nu este însǎ întru totul sigurǎ, în catagrafia din 1837,
fiind semnalat un Pavel Rubin, grec sub protecţie rusǎ, în timp ce Const. C. Giurescu scria cǎ
ar fi vorba despre Panait Rubin 61 . La 1 mai 1838, era menţionatǎ Casa Debardieri&Pezzola
din Genova 62 .

55
Carl Starke, Germanii în Arhidieceza de Bucureşti, de la începuturi pânǎ în prezent, în “Pro Memoria”, nr.
9/2010, p. 61.
56
C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, p. 171.
57
N. Iorga, Istoria comerţului românesc, p. 147.
58
Cf. Ibidem, p. 150.
59
D. Bodin, Contribuţii..., p. 70.
60
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. I, p. 263; Radu I. Perianu, Istoria şcoalelor din oraşul Brǎila (1832-1864), Editura
Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1941, p. 32.
61
Raluca Tomi, Italienii din Brǎila, p. 500-501; C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, pp. 156, 169.
62
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 19.

286
 La 15 august 1839, Ocârmuirea judeţului Brǎila anunţa Vornicia din Lǎuntru cǎ în
ajun, mai precis la 14 august, fusese lansatǎ pe Dunǎre corabia “neguţǎtorului Gîlvici, supus
sardinez, ce se lucra în acest port de 2 ani” 63 . Rezultatul acestor vii mişcǎri comerciale a fost
o dezvoltare tot mai accentuatǎ a portului şi a oraşului Brǎila. Aceastǎ dezvoltare deteminase
o sporire a exportului şi importului din deceniul urmǎtor, care în paralel sporise şi numǎrul de
negustori şi meseriaşi din oraş. Mulţi dintre marii negustori sau angrosişti erau strǎini: greci,
italieni sau sud-slavi 64 .
Dintre italienii prezenţi în Brǎila cei mai mulţi erau negustori, ca şi grecii, dupǎ cum
aflǎm dintr-un raport al consulului francez din Iaşi, datat la 18 ianuarie 1839. Acesta îi
îndemna pe francezii provensali sǎ vinǎ pentru afaceri la Brǎila şi Galaţi, unde “sarzii
abundǎ” 65 .
Ca şi celelalte mari porturi Brǎila a avut, dupǎ cum am observat, o populaţie
multinaţionalǎ, alǎturi de români trǎiau strǎini de tot felul, ceea ce-l fǎcea sǎ parǎ “un oraş
strǎin, o colonie în Principate”, cum îl descria adimistratorul judeţului, Dimitrie Golescu, la
1848 66 . Pentru apǎrarea intereselor conaţionalilor stabiliţi în oraş sau pentru cei aflaţi în
trecere, precum şi a echipajelor şi a mǎrfurilor sosite cu navele respective, multe state
europene au înfiinţat aici posturi de viceconsuli, care depindeau de consulii generali din
Bucureşti. Obiceiul fusese iniţiat de Anglia în 1835, al cǎrei exemplu a fost urmat rând pe
rând de Austria, Rusia, Grecia şi Piemonte 67 .
Un alt negustor italian din Brǎila a fost Antonio Sarao din Messina, sosit în 1834 din
Constantinopol cu paşaport britanic, unde fusese funcţionar al Casei Antonio Berzolese. În
1846, era amintit ca deţinând o casǎ comercialǎ alǎturi de Carlo Berzolese, a cǎrei lichidare
fusese anunţatǎ, deşi firma Sarao&Berzolese era amintitǎ în documente şi în 1848. Carlo
Berzolese ocupase între 21 ianuarie 1844 şi 17 aprilie 1846, funcţia de viceconsul al
Regatului Sardiniei la Brǎila, în timp ce Sarao, deşi din Messina, obţinuse cetǎţenia sardǎ,
ocupând aceeaşi funcţie diplomaticǎ de la finele lui noiembrie 1846 şi pânǎ la 27 aprilie
1847. Un alt demnitar al viceconsulatului care deţinea o casǎ de comerţ menţionatǎ în 1848

63
C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, p. 47.
64
Ibidem, pp. 148-156.
65
Ibidem, p. 164.
66
Anul 1848 în Principatele Române, vol. II, pp. 147-148, extras publicat în “Analele Brǎilei”, II, nr. 2/1930,
pp. 38-39; Maria Stoica, op. cit., p. 45.
67
C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, pp. 164-165.

287
în portul brǎilean a fost interpretul Giorgio Papadopulo (1848, aprilie 1850-1852, 1853-9
octombrie 1854), probabil supus italian de naţionalitate greacǎ 68 .
Ceea ce constatǎm e cǎ italienii au început sǎ îşi impunǎ prezenţa în aceste porturi
dupǎ 1830, când vasele lor nu au servit doar transportului necesar Regatului Sard sau al
Neapolelui, ci contra cost, au efectuat şi servicii comerciale pentru alte state, fapt ce le-a
asigurat rapida ascensiune între 1835-1850. Deşi dupǎ aceasta datǎ a fost mai dificil sǎ
domine, concurenţa celorlalte case comerciale crescând, fie cǎ prin diferite parteneriate şi-au
continuat activitatea de export, fie cǎ unii dintre ei s-au orientat şi spre sectorul industriei
alimentare sau a materialelor de construcţie, au continuat sǎ participe la dezvoltarea oraşelor
de rezidenţǎ, unii dintre ei implicându-se direct în procesul de modernizare şi înfrumuseţare
al acestora.
În acest contextul favorabil creǎrii unor mici comunitǎţi de italieni în oraşele port la
Dunǎrea de Jos, îndeletnicirea lor principalǎ s-a concentrat în jurul comerţului. Situaţia celor
douǎ oraşe la mijlocul secolului al XIX-lea se poate rezuma prin câteva însemnǎri de
cǎlǎtorie din epocǎ. Giuseppe M. Molajoni, episcopul romano-catolic de la Nicopole ad
Hystrum şi administrator apostolic al Valahiei, într-una din descrierile vizitei canonice
întreprinse la începutul anului 1846, scria despre Brǎila cum “questa città è molto rispettabile
per il commercio, che ivi si esercita, ed ogni giorno più si aumenta tanto di nazionali
Valacchi, che di esteri, segnatamente Italiani, che sorpassa il numero di 200, e tutti mercanti
forti, capaci di far crescere con gran profitto la negoziazione. La Città conta circa 15 mila
anime ivi stabiliti, senza numerare quella quantità di gente, che viene alla primavera con i
bastimenti a caricare i prodotti, tanto di Turchia, Valacchia, e Moldavia” 69 . Se observǎ cum
comunitatea italienilor era compusǎ graţie a douǎ tipuri de emigraţie: cea permanentǎ,
reprezentatǎ de cei care s-au stabilit în oraş, şi cea sezonierǎ, determinatǎ de acele persoane
care începeau sǎ soseascǎ la începutul primǎverii sau imediat ce cǎile de navigaţie erau
reluate în urma dezgheţului, şi rǎmâneau pânǎ toamna târziu sau la începutul iernii cât
navigaţia pe fluviu mai era deschisǎ. Acestor douǎ tipuri de emigraţie li se mai poate adǎuga
un al treilea tip, cea temporarǎ, a italienilor care puteau conduce o afacere în acest loc doar
pentru câţiva ani şi care lǎsau apoi oraşul pentru a-şi relua activitatea într-un alt loc.

68
D. Bodin, Politica economicǎ, pp. 19-20; Idem, Documente..., p. 15; Raluca Tomi, Italienii din Brǎila, p.
501.
69
Archivio della Propaganda Fide [APF], Fondo Bulgaria e Vallachia, voll. 12, f. 14.

288
 Pe parcursul secolului al XIX-lea, prezenţa şi contribuţia italienilor în viaţa
economicǎ a cunoscut o dezvoltare determinatǎ de procesul modernizǎrii la toate nivelurile în
oraşe portuare. Implicare lor directǎ în sectorul economic era adaptatǎ noilor oportunitǎţi ale
comerţului dar şi ale industriei alimentare, lucrǎrilor edilitare şi sectorului bancar.

III.1.b. Comerţul italian în porturile de la gurile Dunǎrii şi Marea Neagrǎ în a

doua jumǎtate a secolului XIX şi începutul secolului XX. Tradiţia caselor şi societǎţilor
economice începutǎ în primele decenii ale secolului al XIX-lea a continuat pe tot parcursul
acestui veac şi în primele decenii ale secolului XX. Pentru stimularea şi protecţia comerţului,
negustorii din Valahia au contribuit prin iniţiativele lor la înfiinţarea primelor instituţii de
supraveghere şi susţinere a comerţului. Ei au putut beneficia începând cu 1836 de un
Tribunal comercial, la care erau arondate toate judeţele valahe, iar între 1838-1863, cei din
Brǎila, beneficiau de o Deputaţiune mercurialǎ, care din 1864 a fost înlocuitǎ de Casa de
Comerţ şi Industrie. La 12/24 noiembrie 1845, zece mari negustori hotǎrau întemeierea unei
bǎnci, pânǎ atunci negustorii lucrau cu un capital propriu sau împrumuturi la diverşi
particulari locali sau la Bǎncile din Bucureşti şi/sau Constantinopol.
Banca “Filamborica”, adicǎ “banca pentru comerţ”, a fost prima bancǎ din Brǎila, cu
un capital de 10.000 galbeni olandezi, împǎrţiţi în 200 acţiuni a 50 de galbeni bucata, care îşi
începea activitatea la 1 aprilie 1846, pe o perioadǎ de patru ani, care putea fi ulterior
prelungitǎ. La 10 aprilie 1846 erau aleşi cinci efori, dintre care trei erau activi şi doi
supleanţi, prim efor fiind Nicolo Armelino 70 . Un italian care a fost ales în aceastǎ
Deputaţiune a fost Antonio Sarao. El era angajat al Tribunalului comercial, când anunţa cǎ
dona salariul din timpul mandatului sǎu de judecǎtor, nou înfiinţatei şcoli din oraş 71 . În 1856,

70
Asupra originii lui Nicolo (Nicoleto) Armelin(o) documentele nu sunt unanime. Din cele trei cartagrafii din
1837 una îl înregistra ca fiind supus italian, o alta ca fiind grec, supus austriac, raportul comercial din 1851 al
consulului sard la Galaţi, Giacomo Carpeneti îl indica drept supus austriac, ca şi documentele pǎstrate în arhiva
Tribunalului Judeţului Brǎila. Aceastǎ confuzie se fǎcea adeseori în documente pentru italieni sau greci, fiind
dificil de stabilit întotdeauna care era originea realǎ a unor comercianţi. Motivul era italienizarea unora dintre
greci, parte din grecii din Levant stabiliţi în Brǎila fiind vorbitori ai limbii italiene. (Ion Vârtosu, Trei catagrafii
pentru Brǎila anului 1837, în “Analele Brǎilei”, nr. 2-3, 1939, pp. 41-42; Raluca Tomi, Italienii din Brǎila, p.
503; D. Bodin, Documente..., p. 254; Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale [SJAN] Brǎila, Fond Tribunalul
Judeţului Brǎila, ds. 180/1866, ff. 1-2, 8v.; N. Iorga, Brǎila vǎzutǎ de oamenii noştrii de culturǎ, în “Analele
Brǎilei”, an II, nr. 4, 1930, p. 42).
71
N. Iorga, Cei dintâi ani în noua Brǎilǎ româneascǎ (1832-1866), Bucureşti, 1929, pp. 25-25; Raluca Tomi,
Italienii din Brǎila, p. 501; George Cǎlinescu, Istoria şcoalelor din oraşul şi judeţul Brǎila (1832-1861), în
“Analele Brǎilei”, an VIII, nr. 1, 1936, p. 45.

289
pentru educaţia viitorilor comercianţi, Deputaţiunea prevedea din veniturile sale plata a doi
profesori, unul de limba italianǎ şi unul de limba greacǎ 72 . În plus, între 1858 şi 1868,
comercianţii au beneficiat de serviciile a zece societǎţi de asigurari, care au evidenţiat o etapǎ
superioarǎ a schimbului de mǎrfuri, în special a exportului de grâu realizat prin intermediul
portului Brǎila. Pânǎ la înfiinţarea unei bǎnci, poliţele se negociau la Bucureşti şi Galaţi 73 .
De cealaltǎ parte, în oraşul învecinat Galaţi, câţiva comercianţi, între care s-a aflat
italianul Francesco Biga, au cerut princepelui Grigore Al. Ghica instituirea unui Comitet
pregǎtitoriu de comerţ, care a fost fondat la 1 august 1849. Graţie acestuia s-au luat unele
mǎsuri edilitare de modernizare a portului, care au influenţat dezvoltarea relaţiilor comerciale
cu exteriorul. Operaţiunile de credit erau realizate de bancherii din Iaşi, dar şi de unii
negustori gǎlǎţeni, dintre care se remarcase o bursǎ de comerţ a lui Marc Thal, numitǎ Cazin
negociant. Dupǎ îndelungi încercǎri de înfiinţare a unei bǎnci la Galaţi, în 1856 era deschisǎ
Banca Otomanǎ, prima sucursalǎ a unei bǎnci strǎine din oraş, urmatǎ de Banca Prusianǎ şi
în anul urmǎtor de prima instituţie financiarǎ naţionalǎ, prin fondarea unei filiale a Bǎncii
Naţionale Române. În iunie 1853, Giovanni Inglesi solicita construirea unei noi clǎdiri pentru
bursǎ. În 1859, o Bursǎ se gǎsea într-una din proprietǎţile lui Delvecchio, unde obişnuiau sǎ
îşi ţinǎ şedinţele Comisia de Înfrumuseţare a oraşului 74 .
La 1851, în Gazzetta Piemontese şi în unele rapoarte consulare precedente se explica
de ce portul Brǎila era mai prosper decât cel gǎlǎţean: Ţara Româneascǎ avea mai multe
porturi dunǎrene de unde venea o cantitate mai mare de cereale spre Brǎila; mai sus de acest
oraş, nivelul apei fiind prea scǎzut nu se putea face navigaţie cu vase de mare tonaj, astfel
încât transportul mǎrfurilor din Valahia Superioarǎ se fǎcea cu ajutorul unor bǎrci plate,
numite kirlaşi, în timp ce Moldova avea doar portul de la Galaţi 75 . Doar în 1852 la Genova
fuseserǎ trimise cereale în valoare de 2.547.637 Lei, o sumǎ dublǎ faţǎ de cea înregistratǎ în
1851. Cererea de grâu, porumb şi secarǎ din partea statelor italiene, în special a Regatului
Sardiniei, a oferit în cea mai mare parte a cazurilor valoarea unicǎ a exportului liber a

72
SJAN Brǎila, Fond Primǎria municipiului Brǎila, ds. 60/1862, f. 1; Athanasie Popescu, Istoricul Liceului “N.
Bǎlcescu” din Brǎila de la întemeiere (1863) pânǎ la 1906, în “Analele Brǎilei”, an III, nr. 1, 1931, p. 4.
73
C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, pp. 154-157, 200-201; Maria Stoica, Brǎila. Memoria oraşului, Ed.
Istros, Brǎila, 2009, pp. 44-46.
74
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. II, pp. 14-15, 35-38; C. Ardeleanu, La comunità italiana di Galaţi, p. 70.
75
D. Bodin, Documente..., pp. 41, 223; Raluca Tomi, Italienii din Brǎila, pp. 497-499.

290
Galaţiului cǎtre regiunile italienele 76 . Dupǎ 1853, exportul de cereale ajunsese la valoarea de
4.576.900 Lei, apoi în 1859 comerţul cu cereale fǎcut de italieni îl surprindea pe consulul
francez la Galaţi, care atribuia “activitatea excepţionalǎ” faptului cǎ “o mare parte a grânelor
exportate în ultima lunǎ (octombrie, n.n.) a fost destinatǎ Regatului de Neapole, unde
recoltele au fost foarte slabe”, arǎtând în continuare cum “guvernul Celor douǎ Sicilii a dat
uneia din primele case comerciale din Galaţi ordine de a cumpǎra aproape fǎrǎ limitǎ” 77 .
Filoromânul Giovenale Vegezzi-Ruscalla, bun cunoscǎtor al realitǎţilor române ale vremii,
scria despre Galaţi cǎ era un “grande mercato commerciale e la principale città porto dei
Principati” 78 .
Un rol semnificativ în dezvoltarea vieţii comerciale din oraşele port la Dunǎre, Brǎila,
Galaţi şi Sulina l-a avut Comisia Europeanǎ a Dunǎrii, instituitǎ în 1856, la Sulina, la finele
rǎzboiului din Crimeea şi semnarea Tratatului de pace de la Paris din 30 martie 1856. Dupǎ
aceastǎ datǎ, se constatǎ o prezenţǎ a italienilor şi în portul Sulina, în strânsǎ legǎturǎ cu
interesele comerciale europene decise în portul dunǎrean, cǎreia i s-a alǎturat o emigraţie de
câteva decenii a acelor muncitori implicaţi în construirea digului de pe braţul Sulina al
Dunǎrii, de ale cǎrui condiţii de navigare depindeau interesele multor state europene care
doreau sǎ transforme aceastǎ rutǎ fluvialǎ ce se vǎrsa în Marea Neagrǎ într-una din
pricipalele rute comerciale 79 . Nu toţi funcţionarii italieni angajaţi ai Comisiei Europene
locuiau în Sulina, unii se stabiliserǎ la Galaţi, dintre care îi amintim pe Emanuele Castelli din
Genova, Francesco Costa Bottaro, Stefano Berzolese, care a fost şi consul în perioada 1850-
1853 80 . Amenajǎrile imediate ale braţului Sulina s-au resimţit prin îmbunǎtǎţirea navigaţiei
încǎ din 1860, un numǎr de vase superior anilor anteriori navigând pe noul canal 81 .
O parte dintre casele sau societǎţile comerciale deschise în primele decenii ale
secolului al XIX-lea îşi continuau activitatea şi în a doua jumǎtate a aceluiaşi secol. În 1856,
la Galaţi, alǎturi de casele comerciale ale grecilor, importantǎ fiind Gh. Zamfiropol şi

76
C. Buşe, op. cit., 1976, pp. 107-108.
77
Ibidem, p. 108.
78
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. II, p. 17.
79
ANIC, Fond Direcţia Generalǎ a Statisticii [DGS], ds. 1543/1890, ff. 1-2; Constantin Ardeleanu, Gurile
Dunǎrii – o problemǎ europeanǎ. Comerţ şi navigaţie în surse contemporane (1829-1853), Muzeul Brǎilei-
Editura Istros, Brǎila, 2012, p. 99.
80
Raluca Tomi, Italienii din Galaţi şi Ismail, p. 223.
81
ASDMAE, Fondo Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, b. 255, Scrisoarea consulului
Sardiniei în Galaţi cǎtre ministrul Afacerilor Strǎine, Conte Camillo di Cavour (Galaţi, 7 aprilie 1860).

291
compania, funcţionau o serie de firme comerciale italiene printre care Francesco Biga-
Sola&Co., Casa Fanciotti, Casa Giovanni Battista Caravego, ultima deschisǎ în 1851 82 .
Casele comerciale din Brǎila, Vincenzo Rosa şi El. Dandoria, semnalate din 1848, erau
menţionate şi dupǎ jumǎtatea secolului al XIX-lea. În 1854 era menţionatǎ Ditta Giacomo
Gattorno, care a fost şi viceconsulul Italiei pânǎ la 17 martie 1857, continuând astfel tradiţia
începutǎ din deceniile trecute ale diplomaţilor italieni de a se implica direct în viaţa
economicǎ a oraşului, prin deschiderea unor firme comerciale. În 1855, era menţionat un
negustor genovez, Giovanni Gattorno. În 1864, Gerolamo Bini din Brǎila se îndeletnicea cu
negustoria cerealelor. De afaceri comerciale s-a ocupat o perioadǎ şi sora acestuia, Serafina
Bini, cea care era mama viitorului poet Arturo Graf 83 .
Prosperitatea şi bunǎstarea vieţii economice din portul gǎlǎţean determina, în jurul
anului 1848, numeroase case comerciale din Veneţia, Trieste, dar şi din Anglia sǎ îşi creeze
filiale sau sǎ îşi trimitǎ reprezentanţi în portul gǎlǎţean, “atrase de beneficii considerabile”,
potrivit consulului francez din Iaşi. Din relatǎrile aceluiaşi consul reiese cǎ cea mai mare
parte dintre casele şi firmele comerciale existente în Galaţi în 1846 erau “sucursale ale
caselor existente la Londra, Marsilla, Genova, Livorno, Trieste, Veneţia…” 84 .
Succesul şi influenţa comercianţilor sarzi în portul gǎlǎţean atrǎgeau nemulţumirile
negustorilor greci sau turci, care potrivit consulului francez Huber, abundau în portul din
Galaţi ca şi austriecii. În deceniile ce au urmat italienii aveau sǎ intre în concurenţǎ directǎ cu
negustorii şi casele de comerţ engleze sau sub protecţie englezǎ, care deveneau din ce în ce
mai active, dar care pentru o perioadǎ au lovit cu precǎdere în interesele comercianţilor
austrieci 85 . Pentru îmbunǎtǎţirea mijloacelor de schimb cu celelalte pieţe europene, din
iniţiativa comercianţilor locali s-a ajuns ca încǎ din 1837 lipsa unei burse comerciale sǎ fie
suplinitǎ de creerea unui Cerc sau Cazino destinat sǎ asigure comerţului “o mai bunǎ
creştere” prin întreţinerea unei legǎturi permanente cu diferite pieţe de pe continent, urmând
ca sǎptamânal sǎ fie afişat cursul schimbului şi preţurilor mǎrfurilor. Acest fapt aducea un
plus pentru comerţul gǎlǎţean aflat în concurenţǎ cu cel din Brǎila, unde în acei ani era

82
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 19; P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. II, p. 18.
83
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 20; Idem, Precizǎri privitoare la legǎturile lui Arturo Graf cu românii,
extras din “Revista Istoricǎ Românǎ”, an 1935-1936, nr. V-VI, M.O., Imprimeria Naţionalǎ, Bucureşti, 1936,
pp. 6-7; Raluca Tomi, Italienii din Brǎila, pp. 502-503.
84
C. Buşe, op. cit., pp. 72-73.
85
Ibidem, p. 74; D. Bodin, Politica economicǎ p. 21; N. Iorga, op. cit., p. 156.

292
imposibil de negociat o scrisoare de schimb, spre deosebire de Galaţi unde faptul se petrecea
în mod curent datoritǎ prezenţei active a zarafilor, dar mai ales a acestui Cazino. Astfel, pe
piaţa comercialǎ a Galaţilor se negociau cu succes titluri trase pentru Viena, dar şi pentru
Trieste, Genova, Marsilla, Odessa şi uneori chiar pentru Constantinopol 86 .
În timpul Rǎzboiului Crimeei ocupaţia austriacǎ a portului brǎilean reglementase
comerţul în funcţie strict de nevoile trupelor aliate, fapt ce se transformase mai degrabǎ într-o
încurajare a noului comerţ potrivit numǎrului de vase ce au intrat în port pe perioada
rǎzboiului: 514 vase turceşti, 328 vase austriece, 239 engleze, 31 sarde, 9 franceze şi alte 442
de vase aparţinând unor naţii diferite 87 .
Adeziunea la alianţa franco-anglo-turcǎ din ultima fazǎ a Rǎzboiului Crimeei şi
expedierea unui corp de expediţie de 18.000 oameni, în aprilie 1855, care au participat la
bǎtǎlia de la Cernaia din timpul asediului fortǎreţei ruseşti Sevastopol, au creat Regatului
Sardiniei ocazia de a se aşeza la masa tratativelor de pace de la finalul conflictului.
Admiterea Statului sard printre cele şapte mari puteri a avut consecinţe pozitive în diferitele
faze de aplicarea ale Tratatului de pace de la Paris din 1856 şi mai ales pe parcursului
Congresului de la Paris din 1858. Dubla alegere a domnitorului Ioan Alexandru Cuza a fost
imediat recunoscutǎ de guvernul sard, care în martie 1859 îl trimitea pe cav. Annibale
Strambio drept consul general la Bucureşti, care a reprezentat interesele Italiei în Principate
pânǎ la 23 octombrie 1865 88 .
Odatǎ cu terminarea rǎzboiului Crimeii în 1856, viaţa comercialǎ şi nu numai, din
cele douǎ oraşe avea sǎ fie şi mai mult animatǎ de înfiinţarea Comisiei Europene a Dunǎrii,
un organism internaţional înfiinţat dupǎ terminarea conflictului şi semnarea tratatului de pace
de la Paris (1856), menit sǎ asigure garantarea libertǎţii navigaţiei pe Dunǎre sub atenta
supraveghere a unei comisii internaţionale. Comisia îşi deschidea lucrǎrile la Galaţi la 4

86
C. Buşe, op. cit., pp. 74-75.
87
N. Iorga, op. cit., p. 170. În privinţa prezenţei austriece în Principate în timpul rǎzboiului Crimeii, vezi Leonid
Boicu, Austria şi Principatele Române în vremea rǎzboiului Crimeii, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
88
Piero Pieri, Storia militare del Risorgimento, Einaudi, Torino, 1962, pp. 15, 352-374; Franco Valsecchi,
L’unificazione italiana e la politica europea. Dalla Guerra di Crimea alla Guerra di Lombardia (1854-1869),
I.S.P.I, Milano, 1939, passim; Idem, L’alleanza di Crimea. Il risorgimento e l’Europa, Vallecchi Ed., Firenze,
1968, passim; Ennio di Nolfo, Europa e Italia nel 1855-1856, Istituto per la Storia del Risorgimento Italiano,
Roma, 1967, passim; Carlo Santoncito, Il contributo della diplomazia e del governo piemontese alla causa
dell’unità rumena, Conte Editore, Napoli, 1964, pp. 158-167; Ettore Bertolè Viale, Lettere dalla Crimea 1855-
1856, Carocci editore, Torino, 2006, passim; Ionuţ Şerban, Un reprezentant de seamǎ în Principatele Române:
Cavelerul Annibale Strambio, în “Analele Universitǎţii Craiova. Seria Istorie”, an XV, nr. 2 (18)/2010, pp. 99-
109; R. Scagno, op. cit., p. 12.

293
noiembrie 1856 fiind formatǎ din reprezentanţi ai celor şapte mari puteri: Imperiul Austro-
Ungar, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei şi
Imperiul Otoman.
Alǎturi de toţi aceşti reprezentanţi ai firmelor comerciale, se întâlneau o serie de
negustori, dintre care amintim pe familia napoletanǎ Cordiglia, stabilitǎ la Galaţi din 1844,
Giovanni Inglesi, supus britanic, de unde şi supranumele sǎu, Cesare dell’Orso, Giovanni
Garibaldi, la început crescǎtor de viermi de mǎtase, apoi se dedicǎ negustoriei, Gustavo
Gerbolini, care se ocupa de negoţ la Galaţi şi Brǎila, în 1860 fǎcând parte din Comisia de
comerţ a portului moldovean, iar în 1861 fiind preocupat de construitea unui antrepozit la
Galaţi, Lorenzo Ferraro, care cerea protecţie francezǎ, Francesco Delvecchio, care devenea
din deceniul VI al veacului al XIX-lea unul dintre cei mai de seamǎ negustori din Galaţi,
fiind ca şi conaţionalul sǎu Vincenzo Fanciotti, un apropiat al lui Al. I. Cuza 89 . Alţi negustori
din portul moldovean erau Antonio Tesio, cafegiu din 1859, care avea şi pǎmânt în arendǎ la
Iaşi, hangiul Francesco Simond şi comerciantul de limonadǎ Jacobo Simond, proprietarul
unor magazii Lorenzo Preve, bijutierul Constantino Tabanelli, modista Luigia Tabanelli,
veneţianul Sior Antonio proprietar al unui han ş.a. 90 .
Domeniul comercial era completat de o altǎ categorie profesionalǎ în strânsǎ legǎturǎ
cu cea a negustoriei, cea a intermediarilor, samsari sau misitii cum erau numit în epocǎ.
Documentele îi menţioneazǎ pe veneţianul Vivanti, care în 1848 intra în conflict cu romanul
Antonio Macaferi, de cetǎţenie sardǎ, pe Stefano Parma, Bartolomeo Calgano, Luigi
Alessandro, Gerolamo Chitti, care în 1860 punea sechestru pe bunurilor unor sarzi datornici
ai sǎi 91 .
Schimbǎrile politice prin care au trecut cele douǎ state româneşti au condus implicit
la o modificare a vieţii comunitǎţilor italiene din cele douǎ oraşe portuare danubiene dupǎ
1859 şi mai ales dupǎ 1866. Dupǎ dubla recunoaştere a principelui Cuza, la Galaţi, era trimis
consulul Luigi Leardi 92 , iar câţiva ani mai târziu, la Brǎila era numit viceconsul, Riccardo

89
Raluca Tomi, Italienii din Galaţi şi Ismail, pp. 218-219; SJAN Galaţi, Fond Primǎria oraşului Galaţi, ds.
47/1860, f. 7; P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. II, p. 19.
90
D. Bodin, Contribuţiuni..., p. 30; Raluca Tomi, Italienii din Galaţi şi Ismail, p. 222.
91
Raluca Tomi, Italienii din Galaţi şi Ismail, p. 221.
92
ASDMAE, Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, b. 255, Declaraţia lui Luigi Leardi de
preluare a postului din 15 febr. 1860.

294
Colucci 93 . Scopul lor era de a asigura navigaţie italiene pe Dunǎre o tutelǎ şi protecţie mai
eficace 94 . Multe din casele comerciale deschise la Galaţi sau la Brǎila în intervalul deceniilor
’30-’60 ale secolului XIX, îşi continuau activitatea în deceniile de final ale secolului şi
începutul secolului urmǎtor, descendenţii celor care le-au deschis preluând afacerea familiei
fie în oraşul în care pornise, fie mutându-se dupǎ caz la Galaţi sau la Brǎila, sau deschizând
filiale în cel de-al doilea oraş, uneori şi la Calafat sau Giurgiu.
Dupǎ 1856, prin retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail şi
Bolgrad, şi pânǎ în 1878, când erau cedate din nou Rusiei, putem menţiona alte porturi
româneşti la Dunǎre în care s-a înregistrat prezenţa comercianţilor italieni, Ismail şi Reni,
deşi prezenţa acestora era anterioarǎ. Regatul Sardiniei încǎ din 1823 numise în portul din
Odessa un prim consul sard, în persoana lui Giovanni Gagliardo. Familia Gagliardo era
originarǎ din Liguria şi dupǎ ce a locuit o bunǎ perioadǎ la Ismail, în 1856 se muta la
Galaţi 95 . Motivul era diminuarea comerţului din Ismail, dupǎ ce comercianţi care soseau
pânǎ atunci în portul rus, au continuat sǎ îşi transporte marfa în restul Basarabiei ruse, fǎrǎ a
mai trece prin portul moldovean. Cu toate acestea, în 1860, se avea în vedere trimiterea unor
delegaţi italieni la Ismail şi Reni, cât şi la Brǎila şi Tulcea, sau numirea unora strǎini sau
indigeni, dar consulul din Galaţi nu a putut recomanda pe nimeni, astfel cǎ pentru Tulcea s-a
apelat la serviciile viceconsulului Franţei 96 .
În aprilie 1860, erau deja prezente în portul din Galaţi 50 de vase italiene, ceea ce
reprezenta o intensificare a activitǎţii navale faţǎ de anii precedenţi, în 1859, doar 20 vase
italiene se încǎrcaserǎ în portul gǎlǎţean şi alte 20 în cel brǎilean, dupǎ cum aprecia consulul
sard la Galaţi, Luigi Leardi. În plus, alte 80 de vase sarde din totalul celor circa 400 de
ambarcaţiuni se aflau pe canalul Sulina, multe din ele îndreptându-se spre Brǎila, unde
depozitele de cereale erau mai abundente decât în Galaţi 97 . Aprecierea din 1859, era însǎ
contrazisǎ de o nouǎ scrisoare expediatǎ ministrului Cavour, în care era prezentatǎ statistica

93
M.A.E., Agenti diplomatici e consolari di S. M. Re d’Italia negli Stati esteri al 1° luglio 1864, <loc. ?>, <an
?>, p. 21.
94
ASDMAE, Archivio di Gabinetto 1861-1887, b. 512 Consolato di Braila. Minutario nr. 1 (16 marzo 1862).
95
Asupra prezenţei italiene în cele douǎ porturu, Reni şi Ismail, vezi D. Bodin, I consolati del Regno di
Sardegna, p. 145; Idem, Contribuţii..., pp. 11-12, 14, 18, 24; Raluca Tomi, Italienii din Galaţi şi Ismail, pp.
229-231.
96
ASDMAE, Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, b. 255, Scrisoarea consulului Sardiniei în
Galaţi, Luigi Leardi, cǎtre ministrul Afacerilor Strǎine, Conte Camillo di Cavour (Galaţi, 12 aprilie 1860).
97
Ibidem, (Galaţi, 7 aprilie 1860).

295
realizatǎ de Comisia Europeanǎ a Dunǎrii privind intrarea şi ieşirea vaselor prin portul
Sulina, când din totalul celor 2.222 vase intrare se înregistrau 117 sarde, 4 napoletane şi 12
toscane, în timp ce din totalul celor 2.511 ieşiri, 113 fuseserǎ sarde, 5 napoletane şi 13
toscane 98 .
Dupǎ 1860, cele mai multe case de comerţ italiene din Galaţi continuau tradiţia
exportului de cereale, dar altele au început sǎ se orienteze şi spre importul produselor
italiene, atât alimentare, orez, paste, vinuri, cât şi produse mai speciale din depozitele de la
Genova, atât locale, cât şi din colonii. Comercianţii italieni, a cǎror activitate navalǎ îi situa
dupǎ grecii din Galaţi, erau din punct de vedere al tonajului cei dintâi 99 . Vasele italiene se
mai ocupau şi de exportul lemnului, în 1861, din cele 571 exporturi de lemne efectuate din
portul Brǎila, 105 au fost efectuate de nave italiene, ocupând a cincea poziţie în statistica
mişcǎrilor din port şi a treia din punct de vedere al tonelor transportate 100 . În schimb cei din
Galaţi s-au ocupat exclusiv de exportul de cereale 101 . Un deceniu mai târziu, singura casa de
comerţ orientatǎ spre import rǎmǎsese cea a lui Eugenio Pennazzi. Dificultǎţile întâlnite în
rândul producǎtorilor italieni în a-şi ambala produsele pentru import şi preţurile mari
practicate, erau unele din motivele care îi determinaserǎ pe ceilalţi comercianţi italieni sǎ
abandoneze importul produselor naţionale, mari dificultǎţi întâmpinând şi Pennazzi. În
privinţa importului produselor coloniale, acestea se realizau direct de marile case de comerţ
din Bucureşti, fǎrǎ a se mai apela la alţi intermediari. Astfel cǎ valoarea importurilor se
diminuase între 1870-1876 de la peste 2 milioane de franci la doar un sfert din aceastǎ sumǎ.
Concurenţa celorlalte naţiuni, mai ales din partea englezilor care aveau numeroase
ambarcaţiuni cu motoare pe aburi, situa comerţul italian pe locul şapte, datoritǎ
ambarcaţiunilor exclusiv velierǎ 102 .
În schimb casele de comerţ încep treptat sǎ îşi încheie activitatea la Galaţi în special
din cauza concurenţei grecilor, unele îşi transformau filiale din Brǎila în centre sau se
transferau în portul vecin. Una din casele comerciale italiene din Brǎila, ţinea agenţi şi la
Galaţi. Începând din deceniul al VII-lea, prezenţa caselor comerciale italiene din Galaţi

98
Ibidem, (Galaţi, 12 aprilie 1860).
99
Rapporto del Cav. Avv. C. Durando, R. console a Galatz (giugno 1876), în “Bollettino consolare del
Ministero per gli Affari Esteri” [în cont. “Bollettino consolare”], vol. XII, parte II, Roma, 1876, p. 51.
100
Rapporto del R. console a Braila, C. Cattaneo, (17 luglio 1861), în Ibidem, vol. I, 1861, p. 19.
101
Rapporto del vice console a Galatz, Brunenghi (24 dicembre 1861), în Ibidem, 1861, pp. 298-304 bis.
102
Rapporto del Cav. Avv. C. Durando, în Ibidem, 1876, pp. 51-53.

296
începe sǎ se diminueze, la Brǎila se menţineau în schimb o bunǎ parte dintre ele, care îşi
deschiseserǎ filiale la Galaţi. Din 1867 şi pânǎ în 1874, valoarea exportului din România în
Italia realizat de casele comerciale italiene din Brǎila pornea de la o medie de 6 milioane
franci care a sporit cu câte 2 sau 3 milioane pânǎ în 1874, când aprovizionarea cu cereale
fǎcutǎ de firmele italiene a fost mai scǎzutǎ. Raportul lui Durando, consulul de la Galaţi,
privind situaţia comercianţilor din Brǎila, era însǎ contrazis de cel al viceconsului din Brǎila,
Giulio Tesi, care aprecia în acelaşi an, 1876, cǎ declinul caselor de comerţ italiene le atinsese
şi pe cele din portul brǎilean, dupǎ ce Compania comercialǎ din Genova, cel mai important
stabiliment italian intrase în faliment. Îşi continuau însǎ activitatea alte patru case comerciale,
deşi nemenţionate de Tesi, putem aprecia cǎ între acestea se aflaut Casa Fanciotti şi Casa
Zerman, care asigurau exportul de cereale pentru Napoli, Livorno şi Genova, alǎturi de alte
destinaţii europene. Navigaţia italianǎ la Brǎila cunoscuse o perioadǎ înfloritoare între 1866-
1870, dar imediat dupǎ a intrat în declin, datoritǎ concurenţei vaselor cu aburi ale englezilor.
În plus, marile companii de vapoare comerciale preferau sǎ încarce cantitǎţi însemnate de
grâu direct din Sulina, pentru a economisi timp. Spre deosebire de Galaţi, la Brǎila încep sǎ
îşi facǎ apariţia treptat şi vapoarele alǎturi de vasele cu pânze, în 1876 fiind semnalatǎ
prezenţa vaporului italian Aurelia care realiza cǎlǎtorii între Brǎila şi Marsillia 103 , alǎturi de
alte 36 vapoare italiene 104 . Pentru a se adapta noii situaţii casele comerciale italiene au
început sǎ îşi procure şlepuri pentru transportarea grânelor de la Brǎila la Sulina.
O modificare care influenţa situaţia comerţului internaţional din Galaţi şi Brǎila a fost
abolirea statutului porto-franco din ianuarie 1878, mǎrfurilor fiindu-le dupǎ aplicatǎ la
intrarea în port taxa pentru depozitare, care se reflecta mai departe în preţul produselor.
Pentru a preveni aplicarea unor taxe prea mari, încǎ din 1876, Italia a luat mǎsuri pentru
încheierea unui tratat comercial cu România, imediat dupǎ schimbarea statutului portuar fiind
aplicatǎ o astfel de înţelegere între cele douǎ State, intratǎ în vigoare la 3 aprilie 1878 105 .
Astfel cǎ din 1880, foarte mulţi producǎtori din Italia încep sǎ îşi exporte produsele în
România, dintre care amintim: N. Candiani din Veneţia pentru sticlǎ, Cesare Narducci din
Bari şi Francesco Ferrari din Porto Maurizio pentru ulei, Emilio Hirsch din Napoli pentru

103
Rapporto del Avv. Giulio Tesi, R. vice console a Braila (luglio 1876), în Ibidem, 1876, pp. 369-372.
104
Rapporto del Avv. Giulio Tesi, R. vice console a Braila sul movimento commerciale e sulla navigazione nel
porto di Brǎila nel 1876 (ottobre 1877), în Ibidem, vol. XIV, parte I, Roma, 1877, p. 96.
105
Rapporto del Avv. Giulio Tesi, în Ibidem, 1876, pp. 373-374; Rapporto del Conte Giuseppe Tornielli-
Brusati di Vergano, ministro a Bucarest (giugno 1881), în Ibidem, 1881, p. 438.

297
paste, F. Fumia din Messina pentru citrice, G. Anymonimo e Roesler din Torino pentru piane,
Cora, Audifredi, Ballor din Torino şi Monti din Fabriano pentru vermoth şi lichioruri, Fiorio
şi Pasquale Scala din Napoli şi Palermo pentru vinuri, F. Cirio şi L. Curry&Co. din Livorno
pentru conserve alimentare, Ditta Pollenghi din Codogno pentru brânzeturi, Ditta Anselmo
Incerti pentru obiecte la modǎ, firmele Pastorino, Cattaneo, Poggi e Dellepiani şi
Rodacanachi din Genova pentru orez, paste şi gaz, Natali Salvo din Trapani pentru sare,
Rosazza Agostinetti e Verrua din Biella pentru pâine, Bianchelli din Roma pentru seminţe de
flori ş.a 106 . Avântul pe care îl lua exportul produselor din Italia se datora şi unei bune
informaţii venite din partea consulilor sau viceconsulilor din Galaţi, Brǎila şi Constanţa şi a
ministrului din Bucureşti, care prin rapoarte comerciale amǎnunţite ofereau detalii privind
mǎrfurile produse în România, pentru a putea completa lipsurile de pe piaţǎ cu cele italiene,
cât şi ce anume şi în ce cantitate importa România 107 . Astfel rapoartele economice publicate
în Bollettino consolare şi continuare din 1888 de Bollettino M.A.E. ofereau informaţii tot mai
punctuale pentru producǎtorii italieni.
Din menţionǎrile din anii urmǎtori reiese cǎ prezenţa caselor italiene era încǎ
importantǎ, iar activitatea de export desfǎşuratǎ le situa printre cele dintâi din port. În 1879,
exportul de grâne din România în Italia a depǎşit o valoare de 18 milioane franci, dar în 1881
de abia atingea valoarea de 7 milioane franci. În 1880, 19 vapoare şi 30 vase cu pânzǎ din
Brǎila s-au îndreptat spre Italia pentru export. În 1881, exportul din România era exercitat în
primul rând de greci, austrieci şi italieni. Exportul de grâne era în acel an realizat de casele
comerciale italiene Fortunato Marchiani, Enrico Peirano, P. Carnavelli, D. Petriccione,
Giuseppe Verona, G. Agnese, alǎturi de cele ale grecilor şi austriecilor. Singura casǎ italianǎ
care se ocupa de export de animale era Fratelli Veron e Grossu 108 . În 1882, dintre cele 28
vapoare care au realizat operaţiuni comerciale în porturile dunǎrene, 13 s-au îndreptat cu
marfǎ spre Galaţi, doar douǎ au plecat încǎrcate cu lemn şi unul cu orz, restul 10 s-au
îndreptat spre Brǎila pentru a încǎrca grâne pentru export. Portul Galaţi era supus unei
decǎderi datoratǎ noilor cǎi ferate din România, a retrocedǎrii celor trei judeţe din Basarabia
Rusiei din 1878, când porturilor Reni şi Ismail le-a fost acordat statutul de porto-franco, a

106
Pasquale Corte, vice console a Braila, Sulla Romania. Cenni storici, statistici e commerciali, în “Bollettino
consolare”, vol. XVII, parte II, Roma, 1881, p. 23.
107
Rapporto del Conte Giuseppe Tornielli-Brusati di Vergano, ministro a Bucarest (giugno 1881), în Ibidem, p.
357.
108
P. Corte, op. cit., în Ibidem, 1881, pp. 21-22, 32-33.

298
emancipǎrii Serbiei şi Bulgariei, dar mai ales suprimarea statutului de porto franco al
Galaţiului şi Brǎilei şi mutarea polului de interes a celor care realizau operaţiuni de import în
Galaţi spre exportul din Brǎila 109 .
Spre finele secolului al XIX-lea, în porturile din Brǎila şi Galaţi exista în continuare
câte o agenţie a societǎţilor de vapoare Florio-Rubattino 110 . Intrarea vaselor de mare tonaj pe
braţul Sulina a fost posibilǎ începând cu 1861, când se încheiau primele lucrǎri de
amenajare 111 . Navele comerciale italiene care au intrat în Marea Neagrǎ prin braţul Sulina în
1882, 25 de vase cu pânzǎ şi 3 vapoare, în 1883, 15 vase cu pânzǎ şi un vapor, în 1884, 17
vase cu pânzǎ şi 2 vapoare, majoritatea exportând mai ales cereale, dar şi unele materii prime
şi mǎrfuri din România 112 . În 1889, firma G. Garelli et Co. exportatoare de cereale era
înscrisǎ în registrul Tribunalului Brǎila. Localul firmei era închiriat de la un alt italian, G.
Matza (Mazza), în strada Belvedere 113 .
În evoluţia şi dezvoltatea comunitǎţii italiene din Galaţi în anul 1893 nu se realizau
mari modificǎri faţǎ de anii precedenţi, potrivit consulului italian şi delegat al Comisiei
Europene a Dunǎrii, Giulio Tesi. În continuare, emigraţia temporarǎ o depǎşea pe cea
permanentǎ, iar principalul bazin de emigrare rǎmânea regiunea Veneto 114 .
Cǎtre sfârşitul secolului XIX, sursele menţioneazǎ în continuare prezenţa în Brǎila şi
în Galaţi a caselor sau societǎţilor comerciale italiene. Casa Fanciotti, fondatǎ la Galaţi şi
având o filialǎ la Brǎila deja din deceniul al patrulea, a avut una dintre cele mai îndelungate
activitǎţi ale unei case comerciale din Brǎila, în 1879 având magazii care se gǎseau în portul
Brǎila, iar în 1896 era semnalatǎ sub direcţia lui Edoardo Tozzi 115 . În 1892, ministrul
Curtopassi menţiona la Brǎila existenţa a 15 case italiene, unele ocupându-se de închirierea
de nave pentru comerţ, altele reprezentative în continuare pentru comerţul de cereale, unele

109
Augusto Matteucci, regente provvisorio del console a Galatz, Cenni sul commercio di Galatz, în Ibidem, vol.
XIX, parte II, Roma, 1883, pp. 269-274.
110
Marele dicţionar geografic al României: alcǎtuit şi prelucrat dupǎ dicţionarele parţiale pe judeţe [în cont.
Marele dicţionar geografic al României], coord. de George Ioan Lahovari, C.I. Brǎtianu, Grigore C. Tocilescu,
vol. I, Tip. Socec, Bucureşti, 1898, p. 619; vol. III, Tip. Socec, Bucureşti, 1900, p. 463.
111
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. II, p. 29.
112
Mihail Kogǎlniceanu, Raportul privitor la proiectul de lege al reînfinnţǎrii porturilor france Galaţi şi
Brǎila, prezentat în numele Comsiunii delegaţilor, Tip. Al. A. Grecescu, Bucureşti, 1885, p. 12.
113
SJAN, Tribunalul judeţului Brǎila, ds. 236/1889, f. 3.
114
Rapporto del console generale Giulio Tesi (21 aprile 1892), în Emigrazione e colonie, Tipografia Nazionale
di G. Bertero, Roma, 1893, p. 407.
115
Archivio Storico della Società Dante Alighieri [ASSDA], Fondo Serie Comitati Esteri, b. 87 A, Bucarest
1896-1960, la lettera nr. 1160/232, da Galaţi, 6 Ottobre 1896 del console Giulio Tesi; Maria Stoica, op. cit., p.
53.

299
fiind printre primele în economia generalǎ a mişcǎrilor din portul brǎilean 116 . Cei mai mulţi
proveneau din Liguria şi Toscana, fiind descendenţii caselor de genovezi şi toscani deschise
la Brǎila în prima jumǎtatea a secolului 117 . Familia Fanciotti şi-a continuat existenţa pentru
mai multe generaţii la Brǎila; se gǎseşte şi azi în oraş Casa Fanciotti, a unui descendent
medic în perioada interbelicǎ. În acelaşi an mai erau semnalate la Brǎila de consulul Giulio
Tesi din Galaţi, Ditta Carnevali, specializatǎ în exportul cerealelor, Ditta Peirano, Ditta
Cesare Zerman 118 . În martie 1892, o firma socialǎ cu scop comercial a lui Aravandino,
Degiacomo & Pietro Passalacqua cu duratǎ pe 5 ani era înscrisǎ la Brǎila, având ca scop
transportul şi transbordarea cu şlepuri sau remorchiere pe Dunǎre, în numǎr de 15, respectiv
3. De administrarea internǎ şi de contabilitate se ocupa Passalacqua, iar de cea externǎ
Aravandino 119 . Rǎmân ca şi în prima parte a secolului al XIX-lea majoritari genovezi. Ditta
Alfredo Peirano se menţinea printre cele mai importante firme de export şi la începutul
secolului XX, prin legǎturile comerciale realizate între portul brǎilean şi Genova sau Anglia,
unde se afla firma fratelui sǎu, Riccardo, şi prin remorcherele deţinute pe Dunǎre şi pontoane
particulare. Alţi exportatori de grâu sau de lemn erau Mario Valaperta din Milano, Bracco
din Torino, Colombo&Carli, reprezentanţi de la Società italiana per l’esportazione all’estero
din Genova.
Alǎturi de aceste case şi societǎţi comerciale, erau menţionate prǎvǎliile italienilor
foarte apreciate în cele douǎ oraşe, care alǎturi de cele ale grecilor, evreilor, armenilor şi
românilor animau micului comerţ. Printre acestea, la finele secolului al XIX-lea, la Galaţi se
afla magazinul de arme şi cuţite al lui Camillo Gabrielli 120 . Alţi italieni lucrau în port ca
angajaţi ai diferitelor depozite.

116
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ott. 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p. 403.
117
Rapporto del console generale Giulio Tesi (21 aprile 1892), în Ibidem, p. 407.
118
Familia Zerman era menţionatǎ la Brǎila încǎ din 1856, când Cesare Zermani îl angaja pe Gian Luigi Frollo
ca profesor particular al copiilor sǎi. Un alt Cesare de Zerman apare menţionat în registrul dispenselor de
rudenie al judeţului Brǎila în 1899, când la 23 decembrie 1899, cerea dispensǎ pentru a se cǎsǎtori cu verişoara
primarǎ, Rosmunda Bini (George D. Nedelcu, Prerogativa Capului Statului de a acorda Dispense pentru
cǎsǎtorii şi Exerciţiul acestei prerogative în curs de 40 ani de domnie (1866-1906) a Regelui Carol I, Socec,
Bucureşti, 1906, p. 99.)
119
Idem, ds. 92/1892, ff. 1-1v.
120
Archivio Storico della Società Dante Aligheri [ASSDA], serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87A.
“Bucarest 1896-1960” – Scrisoarea nr. 1160/232 din 6 octombrie 1896, semnatǎ de consulul general, G. Tesi.

300
 Deşi cele douǎ comunitǎţi italiene nu au fost niciodatǎ foarte numeroase – în Brǎila se
aflau în 1891, 187 italieni dupǎ naţionalitate şi 191 italieni dupǎ protecţie 121 , iar în 1899, 274
italieni 122 ; în Galaţi în 1890 – 385 italieni 123 şi în 1899 – 346 italieni 124 – s-au impus printre
celelalte comunitǎţi de strǎini mai ales în sectorul economic. De remarcat cǎ cel mai adesea
provenienţa comercianţilor italieni de pe parcursul secolului al XIX-lea a fost genovezǎ sau
piemontezǎ (Raffaele Biga, negustor genovez, Vincenzo Fanciotti, piemontez din Novi
Liguri, ambii cu câte o activitate desfǎşuratǎ atât la Brǎila, cât şi la Galaţi 125 ), napoletanǎ sau
sicilianǎ (îi amintim pe Maddalena Biga şi Domenico Cordiglia la Galaţi, Stefano Cordiglia
şi Antonio Sarao la Brǎila), toscanǎ sau romanǎ 126 . Deşi de origine italianǎ, mulţi erau
înregistraţi de documentele din epocǎ ca fiind supuşi austrieci, englezi, ruşi, eleni: Antonio
Fattuta, supus austriac, Mosc Anagnosti, supus elen, Antonio Sarao, supus britanic 127 . Se
pare cǎ Fattuta era nǎscut în Dalmatia, însǎ Anagnosti, deşi trecut ca italian în Condica
locuitorilor Brǎilei din 1837, era în realitate grec, dupǎ cum dovedesc rapoartele consulare
ale lui Adolfo Catellinard 128 .
Faptul cǎ mulţi italieni aveau o altǎ protecţie decât cea italianǎ, îi exclude din
rapoartele consulilor şi viceconsulilor sarzi, numǎrul lor fiind însǎ superior celor înregistrat
de aceştia, dupǎ cum o dovedeşte un raport realizat la Bucureşti, dupǎ ce în aprilie 1850,
domnitorul Barbu Ştirbei dispunea urmǎrirea strǎinilor din capitalǎ şi alte oraşe valahe.
Astfel se constatǎ cǎ dintre cei 47 de italieni surprinşi de ancheta valahǎ, 18 erau supuşi
britanici, 16 sarzi, 5 supuşi austrieci, 2 de protecţie francezǎ, 1 protecţie rusǎ şi 1 protecţie
napoletanǎ, altor 4 nu li se cunoştea protecţia 129 . Alǎturi de aceştia, în perioada 1834-1875, în
urma cercetǎrilor întreprinse de istoricul Raluca Tomi, s-au identificat alte 60 de persoane
având naţionalitate italianǎ, însǎ numǎrul lor real este încǎ greu de stabilit în lipsa unor

121
Iulian Delescu, B. Demetrescu-Oprea, N. Th. Vâlcu, Dicţionar geografic al judeţului Brǎila, Tipografia
Thoma Bǎsilescu, Bucureşti, 1894, anexe.
122
Leonida Colescu, Recensǎmântul general al populaţiei României, Institutul de Arte Grafice “Eminescu”,
Bucureşti, 1905, pp. 376-378.
123
ANIC, DGS, ds. 1563/1890, ff. 21-22.
124
L. Colescu, op. cit., p. 384.
125
SJAN, Tribunalul judeţului Brǎila, ds. 92/1859, f. 369v.
126
D. Bodin, Contribuţiuni..., p. 30.
127
I. Vârtosu, Trei catagrafii pentru Brǎila anului 1837, pp. 42-43,
128
D. Bodin, Documente..., p. 81 tabel.
129
Raluca Tomi, Italienii din Brǎila, pp. 504, 513-515.

301
statistici exacte din aceastǎ perioadǎ 130 . Apreciem cǎ numǎrul lor a fost însǎ mai mare, dacǎ
ţinem cont cǎ în grupul celor 60 de persoane nu au fost incluşi toţi italienii menţionaţi în
arhiva Tribunalului din Brǎila, unde cele mai multe nume reies cu uşurinţǎ din actele de
vânzare-cumpǎrare, testamente şi din diferitele procese de judecatǎ înregistrate de aceastǎ
instituţie, dar şi din registrele de stare civilǎ. În august 1863, Antonio Bolognesi, originar din
Faenza, sosit de 3 luni în Brǎila cu paşaport italian, practica meseria de locandier, era acuzat
de deţinere ilegalǎ de marfǎ, însǎ pentru a dovedi contrariul îl aduce ca martor pe Domenico
Marcello Brescenino 131 .
Viaţa comunitǎţilor de italieni din Galaţi şi Brǎila, ca şi a celorlalte comunitǎţi
permanente din România din zonele urbane, avea sǎ se schimbe odatǎ cu izbucnirea Primului
Rǎzboi Mondial, când intrarea Italiei în luptǎ în 1915 a însemnat şi chemarea sub arme a
italienilor din afara ţǎrii. Dupǎ încheierea rǎzboiului şi Unirea din 1918, cele mai multe
comunitǎţi italiene şi-au realuat existenţa în România.
Totuşi în 1916, prezenţa unor mici comercianţi italieni în portul gǎlǎţean era în
continuare înregistratǎ de autoritǎţile oraşului, printre care se aflau G. G. Sfaello, care declara
pe propria rǎspundere cǎ la domiciliul din str. Dogariei nr. 5, deţinea 61 butoaie cu un total
de 12.500 litri de ulei de floarea soarelui, 22 lǎzi cu 725 kg seminţe de floarea soarelui, 10
butoaie cu un total de 1.800 litri de untdelemn, 510.000 kg fasole, 4.000 kg grâu şi alte 87
butoaie cu 27.500 litri de ulei de floarea soarelui în antrepozitul personal din docuri; Theodor
Boteli, comerciant, A. Liberi, mǎcelar italian sau grec, Marcu S. Carusi, mic comerciant de
legume, fǎinǎ, mǎlai, sare, brânzǎ, gaz, macaroane etc., Marcu Nicola, bragagiu din strada
Traian, Maria S. Caliga, comersantǎ de paste fǎinoase, grâu pǎsǎresc, fǎinǎ de grâu şi de
porumb, gaz, brânzǎ şi sare, A. Bobelli, comerciant de alimente 132
Un alt efect important al implicǎrii italiene în comerţul oraşelor Brǎila şi Galaţi a fost
impunerea limbii italiene ca instrument universal de comunicare între agenţii de diverse
naţionalitǎţi implicaţi în schimburile comerciale. Încǎ din 1839, profesorul brǎilean Ion
Penescu a reuşit dupǎ îndelungi eforturi, sǎ introducǎ în programa de studii a şcolii normale

130
Ibidem, p. 509.
131
SJAN Brǎila, Tribunalul Judeţului Brǎila, ds. 201/1863, ff. 6, 22, 30-31.
132
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 184/1916, vol I, ff. 355, 413, 562; vol. II, f. 52; vol. III, ff. 689,
728, 742, 744, 746, 909, 991.

302
din oraş învǎţarea limbii italiene care era “cea mai vârtos comercialǎ” 133 . Acest fapt era
dovedit de apariţia primului ziar comercial Mercurio, publicat în italianǎ şi românǎ, în
paginile cǎruia se specifica “cât de preţioasǎ este aceastǎ limbǎ comerţului, cunoscând cǎ
toate neamurile Europei se slujesc de ea” 134 . Dupǎ alte decenii, italiana continua sǎ fie limba
comerţului din oraşele port, fapt amintit de Gian Luigi Frollo în studiul sǎu din 1871 135 .
Impunerea limbii italiene se realizase atât prin prezenţa şi succesul comercianţilor italieni,
dar şi prin prezenţa grecilor levantini care erau vorbitori de limbǎ italianǎ 136 .
Galaţiul, Brǎila şi uneori Constanţa erau şi oraşe de tranzit pentru revoluţionarii
italieni spre ţinuturile poloneze sau maghiare. Îi amintim pe Antonio Dodero, genovez, care
dupǎ mişcǎrile din Savoia din 1831, s-a retras cu familia în Moldova, unde a sprijinit
activitatea de început a Casei Pedemonte, Davide Vaccarezza, care dupǎ ce a fost îngrijit de
cǎlugǎrii catolici din Iaşi, unde sosise bolnav, a venit la Galaţi unde a fost angajat şi uneori
colaborator al casei Pedemonte 137 . Nu ştim însǎ dacǎ era acelaşi Davide Vaccarezza din
anturajul lui Giuseppe Garibaldi din America de sud, despre care aminteşte istoricul Ştefan
Delureanu 138 .
Care a fost grosso modo evoluţia negustorilor italieni în portul dunǎrean Brǎila se
poate surprinde pe scurt din relatarea cǎlǎtorului francez André Bellessort de la începutul
secolului XX, care aprecia cǎ dupǎ plecarea turcilor, “italienii au acaparat comerţul de
cereale, apoi grecii venirǎ peste italieni şi îi înlocuirǎ; mai târziu evreii gonirǎ pe grecii; şi
astǎzi, evreii ei înşişi au de luptat contra românilor transilvǎneni. (...) Italienii sunt încǎ
reprezentaţi prin curtierii vechi şi foarte abili” 139 .
La începtul secolului XX, o zi din viaţa negustorilor brǎileni era surprinsǎ de cǎlǎtorul
francez André Bellessort, a cǎror activitate era în continuare dominatǎ de comerţul cu
cereale. La ora 6 dimineaţa când se deschideau primele cafenele, negustorii italieni, evrei,
greci şi armeni, îmbrǎcaţi elegant, cu geanta sub braţ şi bastonul în mânǎ, mulţi însoţiţi de

133
R.I. Perianu, op. cit., pp. 69-70.
134
“Mercur”, nr. 35/1840, p. 1.
135
Gian Luigi Frollo, Limba naţionalǎ şi limbile strǎine în şcolile României. Observaţii şi propuneri, Tipografia
Laboratorilor Români, Bucureşti, 1871, p. 14.
136
N. Iorga, Brǎila vǎzutǎ de oamenii noştrii de culturǎ, p. 42.
137
D. Bodin, Documente, p. 84.
138
Raluca Tomi, Italienii din Galaţi şi Ismail, p. 227.
139
André Bellesort, La Roumanie contemporaine, Paris, 1904, fragment reprodus de G.T. Marinescu în Brǎila
dinainte de rǎzboi, centrul exportului de cereale, în “Analele Brǎilei”, an XI, nr. 1, 1939, p. 35.

303
copiii lor adolescenţi, aşteptau sosirea primelor telegrame cu informaţii asupra cursului
grâului la bursele din strǎinǎtate. Se strângeau mai ales la cafeneaua Hotelului Francez, cea
mai renunmitǎ din oraş, proprietate a italianului Pietro Carrivelli şi a românului Matei Bucur.
La ora 8, dupǎ ce primeau avizele sosirii mǎrfurilor, plecau la garǎ, primeau actele de
transport, desigilau vagoanele, controlau sacii, iar cu probele de grâu se îndreptau spre Strada
Misitiilor, strada curierilor de bursǎ. Aici erau aşteptaţi de grecul Cottis şi veneţianul
Zerman, misitii oficiali, numiţi de Guvernul român, care inspectau calitatea mǎrfurilor. În
câteva ore, tonele de grâu erau dirijate cu ajutorul cǎruţaşilor cǎtre magaziile sau vapoarele
marilor comisionari de cereale, dupǎ ce în prealabil fuseserǎ negociate preţurile 140 .
În portul Brǎila la începutul secolului XX, douǎ din danele de la Dunǎre cu magaziile
respective erau rezervate vapoarelor a unor mari companii de navigaţie italiane, respectiv
austriacǎ, Compagnia genovese di navigazione a vapore di Genova şi Lloyd triestino 141 . Deşi
numǎrul comercianţilor înstǎriţi se mai diminuase în aceastǎ perioadǎ, colonia italianǎ era în
continuare una dintre cele mai puternice dintre comunitǎţile italiene din România. Unul din
cǎlǎtorii italieni în acest oraş de la finele ultimului deceniu, Luigi Goretti observa cum la
Brǎila “c’è una colonia italiana assai importante ed un tempo contava ricchi ed attivi
negozianti di grano. (…) la lingua italiana si capisce da molti, ma si parla da pochi, essendo il
nostro commercio in mano degli Ebrei che parlano tedesco, come tutti gli ebrei della
Romania, non per simpatia ma per origine etnografica. Vi è un servizio settimanale di vapori
italiani e austriachi, fatto dalla Navigazione Generale Italiana e dal Lloyd austriaco. Esse
mantengono vive le comunicazioni dei porti del Danubio coi porti dell’Adriatico, con linee
che toccano Costantinopoli e fanno capo a Venezia e a Trieste” 142 .
Un alt port dunǎrean, aflat în curs de dezvoltare la începutul secolului XX, era
Isaccea, concentrat pe exportul lemnului din întinsele pǎduri dominate de tei din judeţul
Tulcea pentru care era singurul debuşeu. Se mai exportau cereale, lânǎ, vin de Sarica, tutun şi
se importa coloniale, zahǎr, ţesǎturi. Fǎrǎ a avea o populaţie italianǎ, menţionǎm doar
prezenţa vaselor italiene în activitatea comercialǎ înregistratǎ de acest port în 1894, când din
cele 894 de vase intrate, douǎ au fost italiene 143 .

140
André Bellesort, op. cit., pp. 34-35; Maria Stoica, op. cit., pp. 61-63, 245-246.
141
Paul Demetriad, Schiţǎ monograficǎ a portului Brǎila, în “Analele Brǎilei”, an II, nr. 3, 1930, p. 28.
142
Luigi Goretti, Viaggi in Arabia, in Romania, in Russia, Roma, 1910, p. 106.
143
Marele dicţionar geografic al României, vol. IV, Tip. Socec, Bucureşti, 1901, p. 619; vol. III, p. 65.

304
 Graţiei navigaţie înfloritoare de pe Dunǎre, alte porturi dunǎrene în care s-au format
mici comunitǎţi de italieni au fost Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Mǎgurele, Giurgiu,
Cǎlǎraşi. Dintre acestea cele mai prospere au fost cele din Turnu Severin şi Giurgiu, care au
cunoscut o dezvoltare mai ales în perioada interbelicǎ.
Componenta italianǎ a istorie Dobrogei de sud, care avea ieşire la Marea Neagrǎ,
poate fi înaintatǎ pânǎ în Antichitate prin prezenţa poetului latin Publius Ovidius Naso în
strǎvechiul Tomis, în secolul I d. Hr.. În Evul Mediu, oraşul fusese inclus în salba de colonii
genoveze din Marea Neagrǎ, ei construind aici depozite, un dig ce înainta spre mare şi un zid
de apǎrare. La 1850, Ion Ionescu de la Brad scria cum Constanţa fusese un vechi oraş
comercial clǎdit de genovezi, iar martorii la debutul construcţiilor unui nou port, în 1896,
afirmau cǎ ruinele magaziilor genoveze şi o parte din dig erau încǎ vizibile. Prezenţa
negustorilor genovezilor îşi punea amprenta şi asupra farului ce a funcţionat pânǎ în 1913,
care deşi fusese ridicat între 1858-1860 de o companie englezǎ, era cunoscut drept “Farul
genovez” 144 .
În secolul al XIX-lea, italienii s-au stabilit, în sudul Dobrogei, cu precǎdere în zona
urbanǎ, în special la Constanţa. Prezenţa italienilor în oraşul de la Marea Neagrǎ era
anterioarǎ anului 1878, fiind legatǎ de interesul comercial sporit dovedit de diferite menţiuni
pasagere. Deja la 1860, consulul Durando din Pera subliniind importanţa portului Constanţa
şi dezvoltarea sa pe care unii italieni au speculat-o imediat stabilându-se în oraş, solicita
consulului de la Bucureşti, cav. Annibale Strambio, deschiderea unei reprezentanţe
diplomatice în numele comercianţilor italieni care necesitau o astfel de asistenţǎ:
“L’importanza del nostro commercio nel Danubio, ed il gran numero di bastimenti nazionali
che vi si recano per l’esportazione dei cereali, mette in prima evidenza il vivo interesse che
dobbiamo porre a facilitare le translazione dei R. Sudditi a Kustendjé (Constanţa), punto
estremo della ferrovia che unisce il Danubio a Mar Nero. Ella saprà (...) che fra non lungo
tempo il porto sarà ampliato ed adattato ai bisogni del commercio (...) e che questa via sarà
generalmente prescelta. (...) Queste circonstanze e l’istanza che mi fu indirizzata da varii
italiani già colà stabiliti e che mi pregio (...) a proporLe lo stabilimento di una Delegazione

144
Marian Moise, 150 de ani de istorie comunǎ. Italienii din Dobrogea – mica Italie a unor meşteri mari [în
cont. Italienii din Dobrogea], în “Aldine”, 21 ian. 2005 (supliment al României Libere, nr. 4517), p. II.

305
Consolare a Kustendjé” 145 . Propunerea a fost imediat luatǎ în discuţie, dar primul agent
consular italian era trimis la Constanţa de abia în 1869 146 .
În 1865, Constanţa era animatǎ de negustori greci, armeni şi evrei, dar şi de negustori
şi cǎpitani de vase italieni, francezi şi englezi, printre care şi un mare negustor Cosini. În
perioada 1865-1871, era menţionat medicul Lorenzoni, refugiat politic, revoluţionar, apropiat
al lui Lajos Kossuth. O dovadǎ în plus, era numele dupǎ care era cunoscutǎ de pe vremea
turcilor piaţa publicǎ a oraşului, drept Piaţa Italianǎ 147 . Odatǎ cu inaugurarea statuii lui
Ovidiu 148 , piaţa i-a purtat numele.
În 1876, existau la Constanţa consulate sau viceconsulate ale Marii Britanii, Franţei,
Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei, Spaniei, Suediei, Norvegiei, Greciei. În 1878, dupǎ alipirea
Dobrogei la Principate, reprezentantul Consulatului Italian la Constanţa era în continuare
diplomatul italian, Agostino Dogliotti 149 . Prezenţa numeroaselor reprezentanţe diplomatice în
oraşul-port la Marea Neagrǎ dovedea interesul comercial sporit al zonei. Printre companiile
navale, considerabil numeric, se aflau şi Compania navalǎ din Trieste şi Compania italianǎ
Florio&Rubattino, care îşi aveau sediile în Piaţa Italianǎ (Ovidiu) 150 .
Din 1879 pânǎ în 1896, populaţia Constanţei se dublase de la 5.204 locuitori la
10.419. Între aceştia se aflau şi 109 italieni, probabil stabiliţi în oraş, cǎrora li se adǎugau,
potrivit surselor italiene, 200 de muncitori italieni 151 . Pentru anul 1894, Grigore Dǎnescu
înainta o cifrǎ de 201 italieni, dupǎ naţionalitate, dintre care doar 187 aveau protecţie
italianǎ 152 . Totuşi, între anii 1880-1897, sporirea populaţiei italiene din judeţul Constanţa a
fost una extrem de redusǎ, cu doar 13 locuitori, toţi vehiculaţi pentru anii ’90, unii cercetǎtori
fiind de pǎrere cǎ emigraţia italienilor a avut loc într-o perioadǎ anterioarǎ anului 1880, însǎ

145
ASDMAE, Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, b. 252, Scrisoarea lui diplomatului
Durando cǎtre consulul la Bucureşti, Annibale Strambio (Pera, 17 sept. 1860).
146
M.A.E., Personale del ministero, delle legazioni e dei consulate (15 ottobre 1869), Regia Tipografia,
Firenze, 1869, p. 30.
147
Marian Moise, Constanţa veche. Restituiri necesare [în cont. Constanţa veche], Ed. Menora, Constanţa,
2001, pp. 57, 204; Raluca Tomi, Italians in Dobrudja, p. 98.
148
Lucrarea aparţinea sculptorului italian şi mare maestru al Masoneriei Italiene di 1904, Ettore Ferrarri, asupra
cǎruia vom reveni pe parcursul acestui capitol.
149
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia Bencini, Roma-
Firenze, 1879, pp. 33-34.
150
M. Moise, Constanţa veche, pp. 60, 91.
151
Ibidem, p. 250.
152
Grigore Dǎnescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Constanţa, Tipografia
Thoma Basilescu, Bucureşti, 1897, p. 258.

306
nu foarte îndepǎrtatǎ 153 . În 1900, populaţia Constanţei era de 12.725, potrivit lui M.D.
Ionescu-Dobrogeanu, iar la finele lui 1905 de 15.777, dintre care 217 italieni – 1,37% din
populaţia oraşului 154 . În 1908, numǎrul italienilor era de 495 de persoane în întreg judeţul 155 .
Italienii stabiliţi în Constanţa se ocupau cu precǎdere de comerţ sau erau salariaţi. În 1911, la
Constanţa erau prezenţi fraţii Geacomato, care comercializau bǎuturi spirtoase şi cereale, en
gros şi en detail, în sediul firmei din strada Tomis, nr. 15 156 .
Deşi am insistat în aceste rânduri asupra prezenţei italienilor în viaţa comercialǎ din
porturile româneşti, unde negustorii italieni au contribuit la dezvoltarea acestora, ei erau
menţionaţi şi în celelalte oraşe din România ca importanţi comercianţi. La Iaşi, firma
comercialǎ a lui Giuseppe Barberis din Alessandria, înfiinţatǎ în 1821, era ulterior semnalatǎ
în 1838 şi 1842, iar o alta era cea a lui Felice Barla. La Bucureşti, în 1842, era amintitǎ
prǎvǎlia lui Giuseppe Canevaro, “negoziante di ottima condotta e reputazione” 157 . Un
Giovanni Battista Canevaro era menţionat în 1863, când prǎvǎlia moştenitǎ de la Iosif
Canevaro, era cedatǎ lui Ruggero Pozzi, care o vindea lui Francisco Verona contra sumei de
800 galbeni 158 . Verona mai moştea în 1885 un teren viran pe strada Albastrǎ, nr. 5, în zona
de culoare albastrǎ a oraşului 159
Alǎturi de marii comercianţi, micii comerciaţi au completat participarea italienilor în
acest sector economic. În Moldova, principele Emanuele Ruspoli şi contele Pietro Roma se
ocupau de exportul de lânǎ şi piele de cal, deţinând mari ferme de animale, unde au încercat
îmbunǎtǎţirea unor rase de oi, ei contribuind astfel la îmbunǎtǎţirea şi sporirea produselor
pentru export 160 . În judeţul Prahova, la Ploieşti, în 1898 Giuseppe Fantini, în vârstǎ de 28
ani, se ocupa de vânzarea cuţitelor. Era cǎsǎtorit cu Giovanna, nǎscutǎ Malattia, în vârstǎ de
24 ani, locuiau într-o casǎ din strada Plǎieşilor, suburbia Sf. Gheorghe Vechi, în care pe 6

153
Marian-Liviu Petre, Prezenţa italienilor în Dobrogea (1878-1947) [în cont. Prezenţa italienilor în
Dobrogea], în “Revista Istoricǎ”, serie nouǎ, nr. 3-4, 2003, t. XIV, Bucureşti, p. 110.
154
M. Moise, Constanţa veche, p. 250.
155
M.L. Petre, Prezenţa italienilor în Dobrogea, p. 110.
156
“Anuarul SOCEC. România şi capitala Bucureşti”, anul 2/1911, Tip. Socec, Bucureşti, 1911, p. 168.
157
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 20.
158
SJAN Brǎila, Tribunalul Judeţului Brǎila, ds. 97/1863, ff. 1-2.
159
Idem, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 69/1885, f. 14v. Împǎrţirea teritorial-administrativǎ a celor mai multe
oraşe din Muntenia în secolul al XIX-lea se fǎcea pe culori (roşie, albastrǎ, galbenǎ, verde, negrǎ), mahalale sau
suburbii. La Brǎila, erau semanalte începând cu 1833, patru astfel de unitǎţi, respectiv albastrǎ, galbenǎ, verde şi
roşie.
160
Rapporto del Conte Giuseppe Tornielli-Brusati di Vergano, ministro a Bucarest (giugno 1881), în
“Bollettino consolare”, 1881, p. 401.

307
mai 1898 li se nǎştea fiul Carol Giuseppe, care avea sǎ fie fabricant de cuţite cu atelier
propriu în strada Goleşti, nr. 1, pentru comercializarea cǎrora era autorizatǎ mama acestuia,
Giovanna Malattia. Pe aceeaşi stradǎ era domiciliat, în 1898, Giuseppe Gorosato, fierar, de
43 ani. Un cunoscut al acestora era comerciantul Luigi Cilighiu (sic!) din suburbia Sf.
Împǎraţi, de 60 ani 161 .
Magazinul Fontini Giovanni&Comp. comercializa la finalul secolului XIX bricege în
str. Carol I din Bucureşti 162 . Un anunţ publicitar din 1906 fǎcea cunoscutǎ publicului
existenţa ceasornicǎriei italiene Adriano Zuliano din Calea Griviţei, nr. 23, un atelier special
pentru reparaţii 163 . Alţi italieni erau proprietari de tocilǎrii, unii erau fabricanţi de umbrele,
alţii pǎlǎrieri (Fraţii Pugi din Lipscani 23), fotograful Peschi din Calea Victoriei 23 164 .
Implicarea în comerţ a italienilor a fost una din activitǎţile principale ale acestora din
oraşele port dunǎrene, unde putem vorbi de colonii comerciale 165 , şi o activitate secundarǎ în
comunitǎţile mixte din celelalte oraşe, unde sfera de activitǎţi era mult mai largǎ.

III.1.c. Italienii şi industria alimentarǎ. În sectorul industrial, italienii s-au afirmat

cu precǎdere în sectorul alimentar. Încǎ din 1815, la Galaţi exista o fabricǎ de fidea, iar în
1842 din cele şapte fabrici de paste deţinute de italieni, trei erau de macaroane166 . La 14 iunie
1838, într-unul din rapoartele consulatului din Galaţi era amintit fabricantul de macaroane,
genovezul Giovanni Garibaldi, care din 1842 începe sǎ se ocupe şi de comerţ 167 . Sebastiano
Barabino sosise cu familia la Brǎila din Constantinopol, unde fusese acuzat de falsificare de
monede, în 1844, fiind amintit în rapoartul viceconsulului la Brǎila, Francesco Prodi, din 24
februarie 1848, ca având 55 ani, ocupaţia de crescǎtor de viermi de mǎtase. Undeva între
1846-1850, Barabino deschidea o fabricǎ de fidea şi paste fǎinoase la Brǎila, care în 1863

161
SJAN Prahova, Fond Camera de Comerţ şi Industrie Prahova [în cont. CCI], ds. 104/1940, ff. 3, 6.
162
“Anuarul Bucurescilor 1891-1892”, p. 147.
163
“Anuarul Bucurescilor pe anul 1906 (Carol Göbl)” [în cont. “Anuarul Bucurescilor 1906”], ed. XVI,
Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1906, p. 252.
164
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri pânǎ în zilele noastre [în cont.
Istoria Bucureştilor], Editura pentru Literaturǎ, Bucureşti, 1966, p. 273; Carte de adrese a Bucurescilor,
Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1883, pp. 104, 108.
165
Carlo Tagliavi, In Rumania, Società Nazionale Dante Alighieri, Roma, 1940, p. 89.
166
Raluca Tomi, L’emigrazione italiana nei Principati romeni e il suo ruolo nella modernizzazione delle
comunità urbane (1826-1866), în Unità nazionale e modernità nel Risorgimento italiano e romeno. Atti del
convegno internazionale in occasione dei 150 anni dell’Unità d’Italia, Bistriţa, 10-12 dicembre 2010, a cura di
Ion Cârja, Presa Universitarǎ Clujeanǎ, Cluj-Napoca, 2011, p. 39.
167
D. Bodin, Politica economicǎ, p. 18.

308
avea angajaţi patru lucrǎtori şi producea macaroane 168 . În 1856, sardul G. Pertica se adresa
consiliului administrativ din Galaţi pentru aprobarea construirii unei mori cu aburi, însǎ
cererea a fost respinsǎ 169 . O altǎ fabricǎ de paste era deschisǎ în 1887, de italianul Porteli
Passalacqua. Stabilit de puţin timp în Brǎila înainta primarului la 5 septembrie 1887, o cerere
privind autorizaţia de instalare a unei fabrici în Calea Cǎlǎraşilor 49, în care demonstra
experienţa avutǎ în acest domeniu, prin fabricile de macaroane pe care le deţinuse la Genova
şi Napoli. Consiliul primǎriei îi dǎdea permisiunea de instalare a fabricii în locul indicat la 8
octombrie 170 . Alǎturi de el, la Brǎila şi-a desfǎşurat activitatea Pietro Passalacqua, inginer din
Genova, proprietar de şlepuri şi remorchere 171 . Alţi industriaşi care s-au impus la Brǎila au
fost A.F. Verona, Feltroinelli (sic!), R. Sonino şi Apozzoni 172 .
Însǎ dintre toate fabricile alimentare deţinute de italieni, cea care s-a impus în acest
sector a fost fabrica lui Ernesto Gerbolini&Antonio Borghetti 173 . Borghetti era originar din
Brescia 174 . Începând din 1857 formalitǎţile pentru achiziţionarea terenului de la Primǎria din
Brǎila, construirea şi deschiderea unei mori, cei doi îşi începeau activitatea de producţie în
1859. La începutul anului 1859 le sosea o maşinǎ cu aburi din Londra, care avea ataşatǎ o
pompǎ hidraulicǎ “îndestul de tare pentru a scoate din Danubiu oricâtǎ apǎ poate necesita
urbei întregi” 175 , pentru care doreau obţinerea autorizaţiei pânǎ în luna martie pentru a o pune
în funcţiune. Deşi iniţial au dorit sǎ facǎ speculaţie cu apǎ potabilǎ pe care sǎ o vândǎ la
particulari, au renunţat la aceastǎ idee în favoarea ajutorǎrii aprovizonǎrii cu apǎ a oraşului,
“în dorinţa noastrǎ de a fi folositori urbei, pe cât ne vor permite mijloacele, voim a ne putea
înţelege cu onor. consiliu în aceastǎ privinţǎ de a furni oraşului o profundǎ cantitate de apǎ în
locuri comode – fiind dispuşi subscrişii a renunţa la orice profit pentru aceastǎ
întreprindere” 176 . De asemenea cei doi se angajau sǎ furnizeze gratuit apǎ curatǎ oraşului

168
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 2043/1863, ff. 175-179; D. Bodin, Documente..., p. 194, tabel
Stato dei sudditi e protteti sardi residenti in Ibraila al 1 gennaio 1848; C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila,
p. 195; Raluca Tomi, Italienii din Brǎila, p. 501.
169
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. II, p. 10.
170
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 48/1887, ff. 1-3.
171
D.J. Grange, op. cit., p. 464 (Apud B. Fiocchetti, La colonia italiana di Braila, Brǎila, 1906, 57 p.)
172
Elena Maria Teodorescu, Comunitatea italianǎ din Brǎila I, în “Florile Dunǎrii”, serie nouǎ, an III, nr. 5,
2002, p. 58.
173
Date biografice ale celor doi italieni nu se cunosc, când au sosit în Brǎila şi de unde erau originari, dar prima
menţiune a lor în arhivele din Brǎila se fǎcea în 1857.
174
P. Corte, op. cit., în “Bollettino consolare”, vol. XVII, parte II, Roma, 1881, p. 20.
175
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 28/1857, f. 68.
176
Ibidem.

309
dacǎ consiliul oraşului construia un depozit de apǎ, doar combustibilul, cǎrbune englezesc
sau lemn necesar pompei, sǎ fie furnizat de autoritǎţi. Propunerea era luatǎ în calcul, dar
arhitectul oraşului propunea sǎ se urmeze exemplul Bucureştiului şi în locul depozitului,
oraşul sǎ fie aprovizionat cu apa scoasǎ de pompa hidraulicǎ a celor doi italieni direct prin
conducte şi ţevi, ce urmau sǎ fie instalate, care sǎ direcţioneze apa la cişmele. În privinţa
combustibului erau propuşi cǎrbuni de pǎmânt sau lemne de brad. Alegându-se a doua
variantǎ, s-a creat nemulţumirea vecinilor pentru tǎciuni care ajungea pe proprietǎţile lor şi
care nu au rezultat în cantitate la fel de mare când era folosit cǎrbunele. Aceste plângeri au
determinat de fapt o îmbunǎtǎţire ulterioarǎ a instalaţiilor fabricii.
În primele luni se menţiona fabricarea pâinii de cǎtre moara Gerbollini şi Borghetti,
care era supusǎ controlul de calitate din partea inspectorului general al serviciului sanitar.
Aceasta avea o calitate bunǎ, datoritǎ fǎinii curate obţinutǎ la moara fabricii, a cuptoarelor
Rolland folosite pentru coacere, unde focul era distribuit pe lateral şi dǎdea o temperaturǎ de
160°C. Fabrica celor doi se deschidea într-un moment în care lipsa unei astfel de industrii se
resimţea nu doar la Brǎila, ci la nivel naţional, calitatea fǎinii şi a pâinii fiind puţin
satisfǎcǎtoare. Cu o pâine bunǎ şi ieftinǎ devin concurenţi celorlalţi brutari, pe care îi
determinǎ sǎ îmbunǎtǎţeascǎ calitatea produselor lor şi sǎ le scadǎ preţul, cel mai simplu
fiind prin achiziţionarea fǎinii de la fabrica Gerbollini&Borghetti, uneori şi a pâinii. Cererea
crescutǎ îi determinǎ sǎ mai achiziţioneze şi alte mori 177 . Dupǎ numai câţiva ani deţineau
cinci mori pentru fǎinǎ şi anexele necesare panificaţiei. Aveau cel mai mare numǎr de
angajaţi dintre fabricile din Brǎila, 63 din totalul general de 225 de lucrǎtori. Treptat fabrica
şi-a lǎrgit oferta şi producea macaroane, fidea şi pesmeţi, un tip de biscuiţi foarte cǎutaţi în
epocǎ de cǎtre marinari, numai în 1860 furnizându-se marinei 20.000 kg pesmeţi.
Conducerea fabricii a fost oferitǎ tatǎlui lui Gian Luigi Frollo, care soseşte în 1859 la Brǎila
pentru a lua în primire postul propus de cei doi conaţionali, dupǎ ce la Veneţia ajunsese în
pragul falimentului 178 .
Fabrica nu îşi putea desfǎşura activitatea în bune condiţii din cauza ploilor, care
îngreuna accesul pânǎ la ea şi încǎrcarea sacilor cu fǎinǎ trebuia amânatǎ din cauza noroiului
în care cai se afundau, motiv pentru care cei doi proprietari se adresau prefectului de Brǎila

177
Ibidem, ff. 28-29, 32-33, 51, 61-64, 70, 72, 77, 78, 82-85, 87; ds. 58/1865, f. 36.
178
C.C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, p. 198; Pompiliu Eliade, Viaţa şi scrierile lui G.L. Frollo, în “Noua
Revistǎ Românǎ”, vol. II, nr. 15, 1 aug. 1900, p. 85.

310
pentru soluţionarea problemei. Cum importanţa fabricii s-a conştientizat din primii ani de
funcţionare, iar aprovizionarea oraşului cu fǎinǎ şi pâine depindea în bunǎ mǎsurǎ de
calitatea drumurilor din jurul stabilimentului, municipalitatea a avut în vedere pavarea strǎzii
care pleca din faţa stabilimentului Borghetti şi pânǎ la strada Bucureşti, pentru a se evita
blocarea accesului din cauza bǎlţilor formate dupǎ ploile abundente sau creşterea nivelului
Dunǎrii 179 .
Din primii ani de activitate, Gerbollini şi Borghetti au fǎcut acte de caritate. Deschid
o moarǎ cu aburi pentru ţǎrani în alt loc din oraş, fiindu-le de mare folos pe timpul iernii când
cele de apǎ nu puteau fi folosite din cauza gerului, iar cele de vânt nu aveau suficientǎ putere,
reuşind astfel sǎ pǎstreze pe timpul iernii un preţ mic la pâine pentru locuitorii Brǎilei. În
iarna 1860-1861, trimiteau sǎracilor din Galaţi într-o singurǎ sǎptâmânǎ 40.000 pâini şi 1.000
saci cu fǎinǎ 180 .
La numai un an dupǎ ce deschisese fabrica, Antonio Borghetti era solicitat de
autoritǎţile administrative ale Bucureştiului pentru construirea unei mori cu aburi şi douǎ
instalaţii mecanice de frǎmântat 181 . La 31 iulie 1865, solicitau municipalitǎţii o parte din
terenul care se întindea spre malul Dunǎrii, necesar extinderii fabricii de pâine. La 2
septembrie li se acordǎ acea limbǎ de pâmânt de la Dunǎre la strada Silistrei, trecând prin
cimitirul Sf. Spiridon din apropierea fabricii, cu obligaţia de a construi un canal solid.
Lucrurile însǎ degenereazǎ din cauza schimbǎrii terenului şi a mai multor plângeri,
considerându-se cǎ cei doi uzurpeazǎ un teren public, ajungându-se la un proces îndelungat
de peste un deceniu 182 . Din cauza concurenţei morilor austro-ungare, întreprinderea şi-ar fi
întrerupt temporar activitatea 183 . Însǎ dificultatea fabricii de a-şi desfǎşura activitatea se
poate sǎ fi decurs, alǎturi de concurenţǎ, şi din acest proces civil, încheiat prin decizia ca cele
douǎ locuri sǎ fie concedate prin plata anualǎ a locaţiei, act înregistrat şi legalizat la 1
februarie 1877 de Consulatul francez din Galaţi 184 .

179
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds, 28/1857, ff. 87v.-88; ds. 59/1862, ff. 1-1v., 60/1862, f. 3;
8/1871, ff. 22, 29.
180
Idem, ds. 28/1857, f. 87.
181
Idem, ds. 6/1860, ff. 5-5v.
182
Idem, ds. 58/1865, ff. 1-2, 4v., 23, 36-37.
183
Dan Berindei, Societatea româneascǎ în vremea lui Carol I (1866-1876), Ed. Militarǎ, Bucureşti, 1992, pp.
55-56.
184
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 58/1865, ff. 1-66.

311
 Petre S. Aurelian susţinea cǎ “morile cu vapori se înmulţesc în tot anul” şi “cǎ
stabilimentul din Brǎila al d. Gerbolini şi Borghetti” în 1866 ajungea sǎ fie considerat “cel
mai important din toatǎ România”, lucrând şi pentru export. Încǎ de la începutul activitǎţii a
avut în dotare prima moarǎ mecanicǎ din Brǎila, “moara cu vapor”, numitǎ astfel datoritǎ
forţei aburului pe care o utiliza. În oraş erau doar mori de vânt vechi şi aproape
nefuncţionale 185 . Crescându-i productivitatea, în 1866, avea în funcţiune cinci mori de fǎinǎ
cu instalaţii complete de cernut fǎina, douǎ cu perii dupǎ sistem englez şi trei cu site dupǎ
sistem francez, o curǎţǎtorie, o spǎlǎtorie şi o uscǎtorie pentru grâu, o brutǎrie mecanicǎ
pentru fabricarea biscuiţilor consumaţi pe vase (pesmeţii), cu cinci cuptoare Rolland,
capistere de frǎmântat ce funcţionau cu cilindri comprensori, dar şi anexele necesare, un
atelier de tâmplǎrie şi unul de lǎcǎtuşerie, douǎ maşini Watt verticale cu condensare,
acuplate, de 100 cai putere, deservind stabilimentele, şi o pompǎ cu vapori de 12 cai putere,
care conducea apa spre instalaţii. Spǎlǎtoria cu apǎ caldǎ de la condensare era datǎ în folosul
sǎracilor. În 1867 participa la Expoziţia universalǎ de la Paris cu produsele care o
consacraserǎ – fǎina şi biscuiţi – dar şi cu un proiect pentru construcţia unei noi fabrici.
Primea o menţiune onorabilǎ pentru calitatea fǎinii. Alexandru Odobescu, comisarul
României la expoziţie fusese cel care insistase asupra prezenţei fabricii lui
Gerbollini&Borghetti din Brǎila, “pentru a dovedi cǎ România a intrat şi va înainta de acum
mereu pe calea progresului”. Aveau o producţie anualǎ de pesmeţi de 700 tone.
În 1872 cei doi proprietari erau daţi în judecatǎ de grecul Panaiote Spiliotopolu, care
cerea despǎgubiri, în urma unui litigiu comercial, dar dupǎ un proces care a durat mai multe
luni, Tribunalul din Brǎila a hotǎrât la 28 martie 1873 respingerea plângerii şi pretenţiilor
reclamantului grec, gǎsindu-se nefondate 186 . În 1873, murea Ernesto Borghetti, partea sa
deţinutǎ din fabrica mecanicǎ fiind supusǎ unei expertize, pentru a intra în posesia
moştenitorilor stabiliţi prin testament. Dupǎ aceastǎ datǎ, documentele l-au menţionat numai
pe Antonio Borghetti, semn cǎ acesta despǎgubise rudele partenerului sǎu de afaceri, fǎrǎ ca
acestea sǎ doreascǎ implicarea în conducerea fabricii187 . La 9 noiembrie 1876 în fabricǎ
izbucnea un incendiu 188 . Fǎrǎ a-i menţiona numele, fabrica lui Borghetti apǎrea menţionatǎ

185
Ibidem, f. 36.
186
SJAN, Tribunalul Judeţului Brǎila, ds. 162/1872, ff. 1-75.
187
Idem, ds. 106/1873, f. 23.
188
Idem, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 8/1876, ff. 304, 306.

312
în acelaşi an în raportul viceconsulului Tesi, de unde constatǎm cǎ Borghetti îşi luase între
timp cetǎţenia românǎ: “Un facoltoso nostro compatriotta concessionario di alcune private
del Governo del Principe, e proprietario di mulini e fabbriche di paste, ha preso, non è molto,
la nazionalità rumena, ed i suoi stabilimenti sfuggono così alla statistica della Colonia;
ultimamente ha fatto vistosi contratti per forniture di biscotto al Governo ottomano”. În
continuare se mai preciza cǎ “un’altra fabbrica di pasta italiana esistente in Braila, ma non è
di molta importanza” 189 , cu referire cel mai probabil la stabilimentul lui Barabino. În 1881,
moara cu aburi a lui Borghetti era în continuarea în fruntea grupului de aproximativ 50 de
astfel de mori din România pentru producţia şi investiţia în noutǎţile tehnice. Cu ea rivalizau
moara lui Alexandru Ştirbei de la Buftea, a lui Lambridini de la Galaţi, a lui Radeglia şi
Caravia din Tulcea şi cu cea a unui alt italian, Giuseppe Ferrari din Constanţa 190 .
O altǎ afacere pe care ar fi dezvoltat-o Borghetti era o rafinǎrie pentru sfecla de zahǎr
pe care o deschisese în satul Sǎscut, judeţul Bacǎu, fiind una dintre primele douǎ din
România, dupǎ cum se menţiona în raportul viceconsulului Pasquale Corte 191 . Însǎ în acelaşi
an, 1881, raportul ministrului Giuseppe Tornielli-Brusati, prelua o informaţie publicatǎ din
1876 de ministrul român la Roma, Mihail Obedenaru în lucrarea La Roumanie économique
potrivit cǎruia fabrica de la Sǎscut deschisǎ prin privilegiile acordate de Stat aparţinea unui
grup de capitalişti forestieri, iar în 1876 deja îşi suspendase lucrǎrile. Cu toate acestea,
Obedenaru afirma cǎ în România nu se fabrica zahǎr, ci cǎ existaserǎ doar nişte tentative la
Herestrǎu, Chitila şi Sǎscut 192 . Informaţiile de care dispunem sunt însǎ prea puţine pentru a
şti dacǎ între timp fabrica de la Sǎscut îşi reluase lucrǎrile sub comanda lui Borghetti sau era
doar o eroare strecuratǎ în raportul lui Corte. Fabrica a funcţionat sub conducerea italienilor
pânǎ în 1891, când moara lui Borghetti a fost achiziţionatǎ de grecii Millos şi Viollatus. Însǎ
apariţia acestei mori mecanice Borghetti&Gerbollini, urmatǎ apoi de altele, a fost cel dintâi
semnal al declanşǎrii procesului de dezvoltare al industriei alimentare româneşti 193 .

189
Rapporto del Avv. Giulio Tesi, vice console a Braila, în “Bollettino consolare”, vol. XII, parte II, 1876, p.
370.
190
P. Corte, op. cit., în “Bollettino consolare”, 1881, p. 19; Rapporto del Conte Giuseppe Tornielli-Brusati di
Vergano, ministro a Bucarest (giugno 1881), în Ibidem, p. 443.
191
P. Corte, op. cit., în Ibidem, 1881, p. 20.
192
Rapporto di G.Tornielli-Brusati di Vergano, (giugno 1881), în Ibidem, 1881, p. 371.
193
C.C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, p. 198; P. Eliade, op. cit., p. 85; I. M. Mihǎilescu, Brǎila la
Expoziţia universalǎ de la Paris la 1867, în “Analele Brǎilei”, an II, nr. 1, 1930, pp. 29-30; M. Stoica, op. cit.,
pp. 72-73, 75, 77.

313
 Pe lângǎ dezvoltarea industriei locale şi naţionale pe care a marcat-o activitatea
fabricii Borghetti&Gerbollini, cei doi proprietari au susţinut dezvoltarea oraşului Brǎila prin
implicarea lor în proiecte care au vizat modernizarea şi înfrumuseţarea oraşului. În 1862, au
finanţat construirea unei fântâni monumentale, în compoziţia cǎreia a fost integrat bustul
împǎratului Traian. Amplasatǎ în capǎtul Aleii Cuza, în faţa stabilimentului lor, Gerbollini şi
Borghetti s-au angajat sǎ asigure apǎ din abundenţǎ, necesarǎ funcţionǎrii fântânii, şi
întreţinerea conductelor 194 . Câţiva ani mai târziu, când s-a decis înǎlţarea unui teatru,
preşedinte al comisiei de construire era numit Antonio Borghetti 195 . La 28 august 1865,
propuneau Primǎriei un amplu proiect pentru alimentarea cu apǎ a Brǎilei, “un proiect menit
a procura pe de o parte la locuitori o distribuţiune bunǎ şi economicǎ a apei şi pe de altǎ parte
la magistratu un venitu care cu curgerea timpului s-ar putea face foarte însemnat” 196 . În locul
alimentǎrii pe baza abonamentelor, care întârziase pânǎ atunci realizarea altor proiecte,
Gerbollini şi Borghetti propuneau douǎ modalitǎţi de distribuire a apei cǎtre populaţie, fie de
cǎtre municipalitate, care îşi asume cheltuielile pentru o maşinile disponibile, canalizare şi
funcţionarea acestora, fie de cǎtre un antreprenor cǎruia sǎ i se plǎteascǎ anual o sumǎ care sǎ
acopere cheltuielile distribuţiei, care sǎ îşi asigure un venit fie prin vânzarea directǎ a apei,
fie prin darea în arendǎ. Se socotea cǎ la o populaţie de 30.000 locuitori erau nevoie de o
cantitate de 100.000 litri/orǎ, care din Dunǎre sǎ fie condusǎ în pricipalele pieţe ale oraşului,
Sf. Spiridon, Sf. Constantin, Sf. Gheorghe, Bucureşti, Mare, Galaţi etc., de unde sacagii sǎ o
distribuie populaţiei. Gerbollini şi Borghetti se angajau ca pe cheltuialǎ proprie sǎ
achiziţioneze una sau mai multe maşini cu aburi, care sǎ asigure depozitarea a 25.000 l în
Piaţa Spiridon, care sǎ fie cunoscut drept fântânǎ Sf. Spiridon, o alta identicǎ în Piaţa
Municipalitǎţii, sǎ instaleze 10 cişmele închise cu cheie predatǎ proprietarilor. Proiectul a
fost dezbǎtut în diferite şedinţe ale primǎriei, pentru a putea fi pus în aplicare 197 .
Dacǎ mulţi italieni s-au remarcat dupǎ cum am vǎzut în sectorul de panificaţie şi paste
fǎinoase, alţii au intrat în sectorul industriei alimentare prin fabricarea de mezeluri. La Sinaia,
Filippo Dozzi îl anunţa pe primarul oraşului cǎ în urma primirii autorizaţiei nr. 1.108/900

194
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 60/1862, f. 104; M. Stoica, op. cit., p. 72.
195
Idem, ds. 99/1869, f. 1.
196
Idem, ds. 63/1865, f. 1.
197
Ibidem, ff. 1-8.

314
începea la 20 noiembrie 1900 fabricarea de mezeluri 198 . Fabrica s-a dezvoltat şi a funcţionat
decenii la rând, devenind una dintre cele mai apreciate producǎtoare de mezeluri la nivel
naţional din epocǎ 199 . În 1942, Fabrica de salam Dozzi era încadratǎ ca industrie mare pe
cont proprie, iar principalii asociaţi ai lui Filippo Dozzi erau fiii, Antonio şi Giuseppe. Sediul
se afla în Bulevardul Regele Mihai 20 din Sinaia şi nu avea nici o sucursalǎ deschisǎ în ţarǎ.
“Societatea în numele colectiv” funcţiona în aceastǎ formulǎ din martie 1941, iar la 7 august
1942 solicita Camerei de Comerţ şi Industrie din Ploieşti înmatriculǎrii firmei ca societate în
nume colectiv în locul firmei individuale, deţinǎtoare a unui capital de 3.600.000 lei, din care
2.800.000 lei în numerar şi 800.000 lei aport în naturǎ. Modificarea era solicitatǎ de Filippo
Dozzi în vârstǎ de 83 ani, care dorea asocierea cu fiii sǎi, Antonio şi Giuseppe, ambii
bacalaureaţi ai Şcolii Superioare de Comerţ a Academiei Comerciale din Budapesta şi cu o
practicǎ de peste 30 de ani în domeniu, semn cǎ cei doi fii şi-au secondat tatǎl încǎ de la
deschiderea fabricii din 1910.
Filippo Dozzi se nǎscuse la 15 februarie 1859, în comuna Frisanco, provincia Udine,
şi fusese botezat la 16 februarie 1859. Era fiul lui Antonio di Mora şi al Luigiei Beltrame
General, cǎsǎtoriţi în aceeaşi comunǎ, la 18 mai 1856; întreaga familie era de rit romano-
catolic. Antonio Dozzi era nǎscut la 29 ianuarie/10 februarie 1889 la Buşteni sau Poiana
Ţapului şi fusese botezat la 2 martie 1889 de preotul Alexe Szabό domiciliat în Poiana
Ţapului, fiind supus italian ca şi restul familiei. I-a avut ca naşi pe Ana şi Luis Dozzi, ceea ce
înseamnǎ cǎ Filippo Dozzi, cǎsǎtorit cu Aloysia Fersch, se stabilise în judeţul Prahova
împreunǎ cu alte rude. Filippo Dozzi lucrase la început la cariera Piatra Arsǎ, dupǎ cum
reiese dintr-o copie a certificatului de naştere al fiului Antonio. În livretul de exercitare a
profesiei pe cont propriu, figura ca membru al familiei lui Antonio Dozzi, doar o anume
Alice, probabil în calitate de soţie, care se afla în România din 15 noiembrie 1914. Giuseppe-
Daniele Dozzi era nǎscut la 17 august 1893 în Budapesta, actul de botez fiindu-i înregistrat la
20 august 1908 de Ufficio dello Stato Civile del Comune di Frisanco, iar în România sosea la
1 iulie 1911, conform livretului de exercitare a profesiei pe cont propriu eliberat de Direcţia
198
SJAN Prahova, Fond Primǎria oraşului Sinaia, ds. 18/1910, f. 272.
199
O fabrica de salam Dozzi deţinutǎ de friulani la Budapesta era menţionatǎ în studiul din 1904 al lui Giovanni
Cosattini, L’emigrazione temporanea di Friuli, în “Bollettino dell’emigrazione” [în cont. “Boll. Emigrazione”],
Tipografia nazionale di G. Bertero, Roma, 1904, p. 61. Probabil nu întâmplǎtor fiii lui Filippo Dozzi fuseserǎ
trimişi la studii comerciale la Budapesta, unde era prezentǎ o familie Dozzi antrenatǎ în acelaşi tip de afacere,
fapt care denotǎ o posibilǎ tradiţie prezentǎ în mai larga familie Dozzi care s-a extins în Europa centralǎ pentru
a-şi dezvolta afaceri pe plan local.

315
Muncii. Serviciul Plasǎrii, Şomajului şi Migraţiunilor al Ministerului Muncii, Sǎnǎtǎţii şi
Ocrotirii Sociale.
Fabrica Dozzi înfiinţatǎ în 1910 funcţionase neîntrerupt, excepţie fǎcând doar
perioada anilor 1916-1918, Filippo Dozzi fiind în permanenţǎ secondat de fiii Antonio şi
Giuseppe. Instalaţiile necesare îi fuseserǎ modernizate pe parcursul anilor, iar produsele
Dozzi îşi câştigaserǎ atât o faimǎ naţionalǎ, cât şi una internaţionalǎ. Filippo Dozzi primise în
1938 certificatul de meşter mezelar. La vârsta de 83 ani, Filippo s-a hotǎrât sǎ legalizeze
asociaţia cu cei doi fii, Antonio de 53 ani şi Giuseppe de 47 ani, pentru ca activitatea fabricii
sǎ poatǎ continua mai departe. Pentru înscrierea firmei colective, cei trei au avut nevoie de
dispensǎ de studii, dovadǎ pe care fiii nu o mai puteau prezenta din cauza stǎrii de rǎzboi din
1942. Fabrica avea între 40 şi 50 de angajaţi şi o producţie de circa 10-13 vagoane de salam
anual. La 31 decembrie 1942, în Tabloul personalului întrebuinţat de Fabrica Dozzi figurau
37 de angajaţi, adicǎ 2 italieni, Ferdinando Beltramo, nǎscut în 1914 şi primind un salariu
anual de 112.040 lei şi Carlo Sacchetti, nǎscut în 1911, plǎtit în 1942 cu 41.840 lei; 20 de
români şi 15 germani. Dupǎ încetarea din viaţǎ a tatǎlui, fabrica îşi continua activitatea
conform înmatriculǎrii nr. 899/1942, sub emblema Filippo Dozzi S.I.N.C. şi era înregistratǎ la
15 martie 1944 pe o duratǎ nelimitatǎ, iar reprezentarea în justiţie îi revenea lui Antonio
Dozzi. Fabrica ajunsese la un capital de 12.000.000 lei. Modificarea legii Ministerului
Economiei Naţionale îi obliga din 1944 pe cei doi fraţi de a desface cu amǎnuntul articole
raţionalizate produse de fabrica lor, pentru care aveau nevoie de obţinerea unei autorizaţii de
exercitare a formei de comerţ en-detail 200 .
Originarǎ din comuna Frisanco, provincia Udine, ca şi Filippo Dozzi, Filippi Cecilia
Sabadini, fostǎ Beltrame, nǎscuta la 4 aprilie 1887, deschidea o fabricǎ de salam pe cont
propriu la Ploieşti la 1 martie 1914. Fabrica era înscrisǎ la Tribunalul Prahova sub nr.
12/1916 şi avea sediul în Ploieşti, strada Obor, nr. 187, fǎrǎ sucursalǎ sau asociat 201 .

III.1.d. Alte sectoare industriale. Alǎturi de fabricile alimentare, italienii s-au mai
fǎcut remarcaţi în industria privitoare la sectorul construcţiilor. În 1864, a existat tentativa lui

200
SJAN Prahova, CCI, ds. 33/1942, ff. 1-62.
201
Idem, ds. 4482/1931, ff. 1-8.

316
Antonio Armeo din Galaţi de a deschide o fabricǎ de turnat fier 202 . La 10 noiembrie 1897,
inginerii italieni G. Curti şi G. Mattioli cereau Primǎriei sǎ le acorde la Ţiglina, o suprafaţǎ
de 12 ha pentru a construi o fabricǎ de cǎrǎmidǎ, unde puteau lucra pesta 70 de angajaţi.
Producţia anualǎ era de 10.000.000 cǎrǎmizi. La 15 februarie 1907, fabrica era cedatǎ lui
Gennaro d’Armelio 203 . În 1902, inginerii Vignali şi Gambara, cunoscuţi în epocǎ pentru
societatea de construcţii deţinutǎ la Bucureşti, aveau o fabricǎ de coardǎ şi frânghii la
Galaţi 204 , în timp ce Giuseppe Verona era în 1909 furnizor de dale și borduri 205 . Verona
domiciliat în Galaţi îşi desfǎşura o parte din afaceri la Brǎila, unde soţia sa, Giulietta Verona
deţinea o serie de proprietǎţi 206 . Alţi italieni mai puţin norocoşi în încercarea de a-şi deschide
propria afacere au fost P. Marchetto şi G. S. Gardelli din Brǎila, care în 1891 au dorit
obţinerea unui teren pentru a deschide o fabricǎ de cherestea 207 . Un fabricant de cǎrǎmidǎ,
Maximilian Tonolla era întâlnit la Bucureşti, în Câmpul Colentinei, în 1883, acesta fiind şi
un antreprenor de construcţii, care îşi avea firma în str. Dionisie 61 208 . Ajungea unul din
marii fabricanţi de cǎrǎmidǎ din ţarǎ, in 1906, Tonolla figura cu o fabricǎ sistematicǎ de
cǎrǎmizi, carierǎ de piatrǎ şi nisip în Şos. Ştefan cel Mare, unde fabrica cǎrǎmizi refractare,
dopuri de ciment şi alte materiale de zidǎrie, comerciala bazalt 209 .
Pentru a se crea o industrie micǎ în Vechiul Regat, care era lipsitǎ de muncitori şi
unelte tehnice specializate, au fost aduşi numeroşi strǎini, cei mai mulţi austrieci, nemţi şi
italieni. Însoţiţi de familii, unii dintre ei şi-au deschis propriile ateliere, unde mulţi dintre

202
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. II, p. 100.
203
Ibidem, p. 164; SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 248/1897, ff. 1, 40, 70, 81.
204
Idem, ds. 119/1902, ff. 1-13v.
205
Idem, ds 82/1909, ff. 2.-36v.
206
În 1892, surorile Giulietta G. Verona şi Carolina F. Pleyer, fiicele lui Vincenzo Fanciotti, dǎdeau în judecatǎ
Ministerul Lucrǎrilor Publice pentru îngroparea magaziilor lor din piaţa Portului şi str. Samsarilor cu ocazia
pavǎrii portului, iar Giuseppe Verona, în numele celor douǎ surori intenta proces Primǎriei comunei urbane
Brǎila. Procesul era câştigat împotriva primǎriei care era obligatǎ sǎ plǎteascǎ 10.000 lei despǎgubire şi 2.000
cheltuieli de judecatǎ celor douǎ surori. În schimb acţiunea împotriva Ministerului era respinsǎ şi cele douǎ
obligate sǎ plǎteascǎ 150 lei cheltuieli de judecatǎ. (SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 6/1892, ff. 5,
79, 86v.). Din acelaşi motiv, Alexandru Verona care se constituia în parte civilǎ separatǎ de cei menţionaţi pânǎ
acum, intenta la rândul sǎu proces Primǎriei Brǎila, pe care îl câştiga, fiindu-i plǎtiţi 7.500 lei daune şi 300 lei
cheltuieli de judecatǎ (Idem, ds. 7/1892, ff. 1-36). Procesele intentante Primǎriei din Brǎila pentru încǎlcarea
dreptului de proprietate al cetǎţenilor erau dese în epocǎ, printre cei vǎtǎmaţi s-a aflat şi profesorul Gian Luigi
Frollo, care la rândul sǎu primea câştig de cauzǎ pentru daunele cauzate proprietǎţii sale din str. Dobrogei,
pentru care Curtea de Apel din Focşani condamna Primǎria la plata daunelor (Idem, ds. 27/1880, ff. 1-20).
207
Idem, ds. 1/1891, ff. 1-111.
208
Carte de adrese a Bucurescilor, 1883, pp. 100, 103-104.
209
“Anuarul Bucurescilor pe 1906”, pp. 234, 245, 273, 276, 458; George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat,
Editura “Universul”, Bucureşti, 1944, p. 157.

317
bucureştenii şi-au trimis copiii pentru a le fi ucenici şi a învǎţa direct de la aceşti meşteri
diferite meserii 210 . Unii dintre italienii întâlniţi în industria textilǎ au fost fabricantul de
ţesǎturi metalice din Calea Griviţei, nr. 267, Stefano Bianchi, maistru la Fabrica de ţesǎturi
din Şos. Colentina, ambii din Bucureşti (1915) 211 . Antonio Fosatti era proprietarul unei
fabrici de pǎlǎrii din Bucureşti din str. Lânǎriei 77 212 .
Reuşita şi prosperitatea în afaceri a italienilor era demonstratǎ de tentativele unora
dintre ei de a se implica în viaţa socialǎ sau culturalǎ a oraşului lor de rezidenţǎ: în 1886,
contele Ercole Grazia Dei dorea sǎ construiascǎ la Galaţi o linie de tramvai, în timp ce la
Brǎila, Antonio Borghetti a fost preşedintele comisiei pentru construirea unui teatru în oraş,
cum menţioneam mai devreme 213 . Pentru iluminarea cu gaz şi alimentarea cu apǎ printr-o
maşinǎ hidraulicǎ, Roberto Scotti înainta o propunere primǎriei din Galaţi, la 26 mai 1867 214 .
La finele secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, o serie de fabrici
producǎtoare de materiale de construcţii deţinute de italieni se gǎseau în judeţul Prahova:
fabrica de ipsos din Slǎnic a fraţilor Axerio, fabrica de ipsos a lui Giovanni din Ploieşti,
Ermenegilde Favini, fabricant de frânghii din Ploieşti, fabrica de ipsos a lui Pietro Mezerio
care funcţiona din 1899 în localitatea Poiana, judeţul Prahova, fabrica de var hidraulic şi
ciment şi moara de cherestea a lui Basilio Aldasaro din Comarnic, deţinute din 1871, fabrica
de var a lui Carol Galindangelo din Predeal, care avea angajaţi 10 lucrǎtori, un capital de
exploatare de numai 1.000 lei şi producea 8.000 tone de var anual comercializate doar pe
plan naţional 215 . Fǎrǎ a cunoaşte tipul fabricii lui Antonio di Cesare, din provincia L’Aquila,
Abruzzo, aflǎm cǎ acesta o deschidea la Bucureşti în jurul anului 1900. Fiul sǎu, Ion, nǎscut
pe 18 august 1916 la Bucureşti, devenea unul dintre cei mai buni piloţi ai aviaţiei române 216 .
În vederea participǎrii la Expoziţia universalǎ de la Paris, o serie de fabricanţi din
judeţul Prahova depuneau obiectele la Camera de Comerţ şi Industrie pentru a fi trimise
juriului de la Bucureşti pentru selectare. Între aceştia s-au înscris, Basilio Aldasoro din
Comarnic, Iosif Ferrari din Câmpina, însǎ nu se menţioneazǎ care au fost obiectelor

210
G. Costescu, op. cit., pp. 151-152.
211
ANIC, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale [în cont. DPSG], ds. 120/1912, f. 175.
212
“Anuarul Bucurescilor pe 1906”, p. 329.
213
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 96/1886, ff. 1-16.
214
Idem, ds. 37/1865, f. 28.
215
SJAN Prahova, CCI, ds. 1/1900, f. 286; 7/1901, f. 78; 7/1903, ff. 56v., 217.
216
Ioana Grosaru, Gabriela Tarabega, Italienii din România. O istorie în imagini/Italiani in Romania. Una
storia in immmagini, f.e., Bucureşti, 2012, p. 34.

318
depuse 217 . Basilio Aldasoro era menţionat din nou în 1904 ca proprietar de moarǎ, cherestea
şi fabricǎ de var hidraulic şi ciment, pe care le deţinea din 1876, iar în ianuarie 1909 doar
deţinǎtor al fabricii de var, unde erau angajaţi 25 lucrǎtori 218 . Fabrica Ilrich Weidmann din
Comarnic vindea în perioada 1900-1903 diferite obiecte cǎtre mai mulţi italieni din ţarǎ: lui
Aldasaro din Comarnic îi era vândut un cuptor, lui M. Fratelli din Brǎila un vapor, lui
Prozzalendi Luca din Olteniţa o moarǎ, lui Rasazza M.&P. din Sinaia un cuptor 219 . Lor li se
alǎtura fabrica Branski&Rosazza de ceramicǎ şi ţiglǎ din comuna Simileascǎ 220 , fondatǎ în
1896, la numai 2 km de reşedinţa de judeţ Buzǎu. La 10 ianuarie 1909, avea 80 de lucrǎtori,
iar producţia se comercializa exclusiv în România 221 .
Un alt industriaş italian din judeţul Prahova a fost Pascali Strazzaboschi care deţinea
în Sinaia o fabricǎ de cutii şi vǎcǎlii de lemn, ce funcţiona din 1900. Avea angajaţi 60 de
lucrǎtori şi 2 funcţionari. Îşi procura materialele necesare producţiei atât din ţarǎ, cât şi din
strǎinǎtate, iar comercializarea produselor era atât interioarǎ, cât şi exterioarǎ 222 .
Pentru protecţia mǎrcilor de marfǎ şi de comerţ era semnatǎ o convenţie comercialǎ
între Italia şi România, prin reprezentanţii sǎi, ministrul plenipotenţiar Emanuele Incisa di
Beccaria şi ministrul de Externe, Ion C. Brǎtianu, la 24 mai/6 iuni 1903, prin care “supuşii
români din Italia şi italienii din România se vor bucura de aceeaşi protecţiune ca şi naţionalii
în ceea ce priveşte mǎrcile de fabricǎ sau de comerţ” 223 . Tot pentru protecţia comercianţilor
şi industriaşilor italieni din România, fusese înfiinţatǎ Camera Italiana di Arti,
Commercio&Industria in Romania, care îşi avea sediul în incinta clǎdirii şcolii italiene din
Bucureşti. Membrii sǎi erau Ferruccio Ferrero, preşedinte, Eduard Rovelli, vicepreşedinte,
Fantini, Daniele Zaninetti şi Oreste Gronda, consilieri, Gaetano Mafini, revizor, Germano
Pessi, secretar 224 . Acesteia i se adresau italienii implicaţi în afaceri comerciale sau industriale
din întreaga ţarǎ, cum a fost, spre exemple, cazul lui Ermenegilde Favini din 1905, fabricant
de frânghii din Ploieşti, care în calitatea sa de creditor pentru Daniel Schneider cu suma de

217
SJAN Prahova, CCI, ds. 1/1900, ff. 252-253.
218
Idem, 7/1903, f. 241v; 4/1908, f. 92.
219
Idem, ds. 3/1904, ff. 20-21.
220
În 1968, comuna Simileasca a fost integratǎ în oraşul Buzǎu, reşedinţǎ de judeţ.
221
SJAN Prahova, CCI, 4/1908, f. 79; Marele dicţionar geografic al Românei, vol. V, Tip. Socec, Bucureşti,
1902, p. 389.
222
SJAN Prahova, CCI, 4/1908, f. 27.
223
Idem, ds. 3/1904, ff. 89-91.
224
“Anuarul Bucurescilor pe 1906”, p. 185.

319
1.175 lei, s-a gǎsit în impas în momentul falimentului datornicului sǎu. Se adresa instituţie
condusǎ de Ferrero pentru a afla ce demersuri îi erau necesare pentru recuperarea parţialǎ sau
totalǎ a creditului 225 .
În 1904, în urma unui raport efectuat de Camera de Comerţ şi Industrie din Prahova,
asupra comercianţilor din judeţele Dâmboviţa, Prahova şi Buzǎu aflǎm şi numele unor
italieni: A. Batisti din Gǎeşti, judeţul Dâmboviţa, se ocupa de comerţul cu cereale din 1870,
Franciu Albani din Ploieşti, suburbia Gheorghe Vechi, comercializa pâine, iar C.N. Albani
din suburbia Sf. Vineri din Ploieşti vindea fǎinǎ, Pepe Bartolini din suburbia Sf. Ioan era
antreprenor, Carol Vidalli 226 , comerciant din strada Câmpeni Ploieşti, M. Niccoletti,
227
comerciant din Buzǎu .
Implicarea italienilor în industria româneascǎ se mai reflecta la începutul secolului
XX prin investiţiile realizate de aceştia, începând cu 1905 în industria petrolierǎ, dar şi în
industria lemnului şi cea textilǎ, unde îi gǎsim inclusiv în 1915 228 .
Aşa cum am observat în capitolul I, emigraţia individualǎ o depǎşise pe cea colectivǎ
graţie angajǎrii unor italieni în fabricile din România. În urma unei ample anchete realizate
de Ministerul de Interne în 1909-1910 la Cernavodǎ privind numǎrul muncitorilor strǎini din
acel oraş, prezenţe individuale sau mici grupuri de italieni au fost identificate în diferite
fabrici din localitate 229 . La Fabrica de ciment din Cernavodǎ era angajat în 1909 un grup de
15 italieni, cǎruia i se adǎuga un italian-tirolez, alǎturi de un austriac, 3 unguri, 8 turci, 1
transilvǎnean, un bulgar-otoman şi un macedonean-otoman, 12 bulgari şi 15 sârbi, iar la 1
ianuarie 1910, din cei 53 de angajaţi strǎini, treisprezece erau italieni 230 . La Societatea
anonimǎ de ciment şi var hidraulic din cei 151 de angajaţi ai fabricii, 9 erau italieni 231 .

225
SJAN Prahova, CCI, ds. 7/1901, ff. 74-74v.
226
Un T. Vidali (sic!) pietrar din Ploieşti, autor al unui medalion funerar din 1902 din cimitirul Bellu, este
menţionat de Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 34; Ioan Th. Vidali mai apare menţionat în 1932 în SJAN
Prahova, CCI, ds. 277/1932, f. 1, unde se specificǎ cǎ era de naţionalitate român, nu avem aşadar de-a face cu o
relaţie de rudenie între acesta şi Carol Vidalli. În 1942, Vidali apare ca proprietar al unui atelier de cioplit piatra
la Ploieşti (Idem, ds. 326/1942.)
227
Idem, ds. 7/1903, ff. 1v., 3v., 30-30v., 44v., 52v.
228
Victor Axenciuc, Evoluţia economicǎ a României. Cercetǎri statistico-istorice 1859-1947, vol. I Industria,
Editura Academiei, Bucureşti, 1992, pp. 285, 455.
229
Vezi anexa III.A., pp. 474-479.
230
ANIC, DPSG, ds. 40/1909, f. 70. Pentru lista celor 15 angajaţi vezi anexa III.1-2, pp. 474-465.
231
Ibidem, ff. 98-101. Vezi Anexa III.A.3, p. 477.

320
 III.1.e. Italienii şi implicarea lor în viaţa bancarǎ. La Galaţi, Giovanni Inglesi, un
italian amintit prima datǎ de documente în 1835, a avut multiple preocupǎri, fiind implicat în
diverse activitǎţi comerciale, în angajarea lucrǎtorilor pentru şantierul naval din oraş, în 1850
a fost cǎminar, iar în casa sa exista un “casin” unde se puteau citi gazete europene, însǎ în
1846 atrǎgea atenţia pentru cererea sa de înfiinţare a unei “case de banc” şi în 1848 şi 1853,
solicita construirea unei clǎdiri pentru bursa oraşului 232 .
Însǎ italianul care s-a impus în peisajul bancar gǎlǎţean a fost Augusto Dall’Orso 233 ,
fiu al negustorului Cesare Giovanni Battista Dall’Orso, originar din Livorno şi stabilit la
Galaţi în 1843 când solicita şi cetǎţenia sardǎ. În 1876, Augusto era deja menţionat de
consulul Durando ca director al filialei din Galaţi a Bǎncii Naţionale, care se ocupa de
majoritatea operaţiilor bancare de pe piaţa comercialǎ gǎlǎţeanǎ, unde a lucrat pânǎ şi-a
deschis o filialǎ personalǎ, Banca Augusto Dall’Orso, pe care la începutul secolului XX,
documentele o menţionau drept una dintre cele mai importante bǎnci din România 234 . Ca
instituţie italianǎ importantǎ existenţa Bǎncii era menţionatǎ în 1912 şi de Bollettino
dell’Emigrazione, ca fiind cea mai puternicǎ bancǎ din oraş 235 .
În aceeaşi perioadǎ, la Brǎila italienii erau în continuare “reprezentanţi printre vechii
şi abilii mediatori (broker)”236 . În 1904, bancherii greci şi italieni erau printre cele mai avute
persoane ale societǎţii italiene, fiind deseori vǎzuţi în sǎlile luxoase ale Hotelurilor “Francez”
şi “Splendid”, de unde îşi gestionau multe dintre afaceri 237 .

232
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. I, p. 282; vol. II, pp. 7, 14, 137. Din familia Dall’Orso se mai remarcau Alfons şi
Olga Dall’Orso, în timpul Primului Rǎzboi Mondial, când cea din urmǎ a fǎcut parte dintr-un comitetul al
Crucii Roşii (Dumitru Faur, Galaţiul nostru, Galaţi, 1924, pp. 82, 85). În plus, unul dintre cei doi secretari ai
reginei Elisabeta de la începutul secolului XX a fost tot un membru al familiei Dall’Orso. (L. Goretti, op. cit., p.
95.)
233
Un portret succint al lui Dall’Orso era realizat de unul din contemporanii sǎi, Luigi Goretti: “Augusto
dall’Orso, banchiere a Galaţi. Partito da Livorno solo, senz’altro conforto che la sua ferma volontà di riuscire,
giunse in Romania quasi sconosciuto. Venne impiegato nella Banca romena, dove subito si segnalò per
assiduità e intelligenza non comuni. E dopo qualche tempo si diede agli affari, mettendo da parte colla
economia e colla buona amministrazione un certo capitale. Oggi la sua Banca gode in Romania un credito
illimitato. Console di Danimarca, insignito di altri ordini equestri, ha voluto rimanere sempre italiano,
nonostante i vantaggi che avrebbe potuto godere divenendo cittadino romeno”. (Ibidem, p. 114.)
234
Rapporto del Cav. Avv. C. Durando, R. Console a Galatz (giugno 1876), în “Bollettino consolare ”, vol. XII,
parte II, 1876, pp. 47, 53-54; SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 39/1908, ff. 1-64v.; L. Goretti, op. cit.,
p. 114; D.J. Grange, op. cit., p. 464.
235
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1208.
236
André Bellesort, op. cit., p. 35.
237
N. Iorga, Brǎila vǎzutǎ de oamenii noştrii de culturǎ, p. 44.

321
 Unul din bacherii Bucureştiului la 1883 era I.M. Fermo, care îşi avea sediul pe strada
Lipscani 27, strada care îşi pǎstra caracterul financiar şi comercial dobândit de cîteva secole,
şi unde se aflau 20 din cei 21 de bancheri menţionaţi în “Cartea de adrese ale
Bucureştiului” 238 . Agenţia Universalǎ Italianǎ din strada Regalǎ, nr. 11, o agenţie pentru
vânzǎri, închirieri şi plasǎri de bani, completa peisajul financiar bucureştean din 1906 239 .
Pentru susţinerea comercianţilor italieni care realizau operaţii de import şi de export
între Italia şi România, se înfiinţase pe lângǎ Legaţia italianǎ postul de adept comercial, însǎ
mai util ar fi fost un Institut de credit italian, aşa cum deţineau germanii, francezii, austriecii,
sârbii şi bulgarii. Activitatea adepţilor comerciali nu îi mulţumea pe contemporanii lor, unul
dintre aceştia, Luigi Goretti afirma cǎ “gli addetti commerciali sono cose da parata nei giorni
festivi e nulla più” 240 .

III.1.f. Micii comercianţi şi micile afaceri italiene. Cei care fǎceau deliciul
societǎţilor româneşti erau cu siguranţǎ vânzǎtorii de îngheţatǎ, cafea, patiserii şi cofetarii
italieni, de care se bucurau oraşe ca Bucureştiul, Brǎila, Constanţa, Galaţiul. În 1839,
italianul Geronimo Momolo ţinea în casele lui Radu Slǎtineanu, pe care le închiriase sau
cumpǎrase, un birt, cofetǎrie şi bǎuturi de tot felul, dar localul era frecventat mai ales pentru
mâncǎrurile italo-orientale pe care le servea 241 . În capitala munteanǎ în 1841, exista o
cafenea a italianului Zanelli, iar pe la 1850, cea mai reputatǎ dintre cofetǎrii era cea a lui
“Giovanni”, care se gǎsea pe Podul Mogoşoaiei, în faţa clǎdirii, pe atunci în construcţie, a
Teatrului Naţional. Specialitatea lui Flore Giovanni era îngheţata în formǎ, prima datǎ adusǎ
la Bucureşti, fiind multǎ vreme un concurent direct pentru fraţii Capşa, care de abia dupǎ
aproape douǎ decenii de concurenţǎ reuşesc sǎ afle reţeta îngheţatei napoletane. Îngheţata lui
Giovanni a dat naştere unei noi mode în rândul protipendadei bucureştene, care dupǎ
plimbare de la Şosea, se întorcea pe Podul Mogoşoaiei pentru a fi servitǎ cu îngheţatǎ chiar
în trǎsurile care se înşirau în faţa gelateriei. Într-unul din anunţurile publicitare publicate de
Giovanni în “Românul”, se putea citi: “Ne-a sosit un bogat asortiment de cartonaje,
238
Carte de adrese a Bucurescilor, 1883, p. 100.
239
“Anuarul Bucurescilor 1906”, p. 220.
240
L. Goretti, op. cit., p. 95.
241
George D. Florescu, Din vechiul Bucureşti. Biserici, curţi boiereşti şi hanuri dupǎ douǎ planuri inedite de la
sfârşitul veacului al XVIII-lea [în cont. Din vechiul Bucureşti], Bucureşti, 1935, 115-116; Ramiro Ortiz, Per la
storia di cultura italiana in Rumania, Tip. C. Sfetea, Bucureşti, 1916, p. 301; Dimitrie C. Ollǎnescu, Teatrul la
români, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 43.

322
bomboane franceze de primǎ calitate de la casele cele mai renumite” 242 . Un alt italian,
Comorelli, deschisese o cofetǎrie mai modestǎ în Pasajul Român 243 . În 1858, se deschidea pe
strada Şelari, odatǎ cu hotelul italianului Giovanni Fieschi, un restaurant unde se serveau
mâncǎruri italieneşti, ambele purtându-i numele, pe un loc cumpǎrat cu trei ani mai devreme
cu 5.500 de “galbeni chesǎriceşti, negǎuriţi” 244 . La începutul deceniului al VIII-lea,
cafeneaua Fieschi 245 din Şelari era foarte cǎutatǎ de tineret, frecventatǎ de liceenii, studenţi şi
funcţionari, unde aveau la dispoziţie o mare salǎ de biliard, iar liceeni îşi puteau exprima
talentele actoriceşti. Primul posesor de masǎ de biliard pe care l-a cunoscut Bucureştiul, pe la
jumǎtatea secolului XIX fusese un anume bǎrbier “Michel sau Michali”, nǎscut la Veneţia.
La 1883, frizeria lui Michel se gǎsea în continuare în Calea Victoriei 39 246 . Deseori
menţionat spre finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Hotel Frascatti,
nu a fost proprietatea unui italian, ci a francezului Gillet247 . Un alt proprietar de hoteluri din
Bucureşti a fost Carlo Bertola (1859-1911), deţinǎtor al Hotelului Bulevard 248 .
În Bucureştiul Vechiului Regat, unul dintre comercianţii cunoscuţi ai oraşului a fost
Francesco Bruzzesi (1822-1894), soţul profesoarei şi traducǎtoarei Clelia Bruzzesi.
Comerciant de seamǎ din Bucureşti, fusese luptǎtor pentru Roma şi un apropiat al lui Marco
Antonio Canini, se fǎcuse remarcat şi pentru implicarea sa în comitetul pentru colonizarea
Dobrogei cu elemente italiene iniţiat de Canini. Proprietar al unor case de pe strada Umbrei,
deschidea aici un birt şi un magazin de vinuri şi lichioruri strǎine, denumit “Hercule”.
Magazinul comercializa produsele atât en-gros, cât şi en detail. Locul devine celebru în timp
prin clientela avutǎ, alǎturi de marii gazetari ai timpului care-l frecventau aflându-se Mihai
Eminescu, dar şi pentru gǎzduirea unui cenaclu literar şi artistic. Magazinul a intrat rând pe

242
George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1990, p. 400.
243
C. C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, p. 273; Mircea Constantinescu, Dupǎ Bucureşti potopul..., Editura
Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2001, pp. 32-33.
244
C. C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, p. 273.
245
Prezenţa unei familii Fieschi e atestatǎ la Bucureşti încǎ din 1710. Un Giovanni Fieschi (1824-1906),
restaurator este menţionat de Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 127, înmormântat în Bellu Catolic, însǎ
foarte probabil era acelaşi Fieschi, proprietar de hotel.
246
Carte de adrese a Bucurescilor, 1883, p. 103.
247
C. C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, pp. 314, 326, 328-329; Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altǎ datǎ
(1871-1884), vol. I, Bucureşti, Editura “Universul”, 1927, pp. 53, 59-60; Potrivit lui G. Costescu, op. cit., p. 77,
fostul Hotel Oteteleşeanu primeşte denumirea Frascatti dupǎ numele directorului italian, însǎ cele mai multe
surse care citeazǎ acest hotel menţioneazǎ un proprietar francez.
248
Gh. Bezviconi, Necropola Capitaliei, p. 67.

323
rând în proprietatea inginerului Van Zaanen şi a ministrului Constantin C. Arion 249 , care au
fost cǎsǎtoriţi cu unica fiicǎ a lui Bruzzesi, Louisa (1864-1938) 250 .
În 1853, la Galaţi, era menţionatǎ “madame Nicolini chirigiţa [h]otelului [Moldavia]
şi locului” cu vii, de la care Luigi Ademollo cumpǎra un teren pentru construirea unui teatru,
pe care îl vindea dupǎ numai câteva luni Sfatului Oraşului 251 . În 1858, un hotelel şi un
restaurant din Giurgiu erau proprietatea unui italian 252 . La Brǎila, Restaurantul şi Hotelul
Francez erau deţinute de calabrezul Pietro Carrivelli, asociat mai târziu cu Matei Bucur.
Nǎscut la Crotone, pe la jumǎtatea secolului XIX, Carrivelli, participant la rǎzboiul de
independenţǎ al României, fusese rǎnit în luptǎ, apoi decorat pentru meritele sale. Dupǎ ce s-
a stabilit la Brǎila, a deschis cǎtre 1885 acest hotel. Era respectat de toţi din oraş 253 .
În 1886, la Turnu Severin, cele douǎ hanuri de pe Calea Traian, “Bella Italia”, colţ cu
Cicerone, şi “Italia Unità”, colţ cu Nerva, frecventate de numeroşii lucrǎtorii italieni la
construirea cǎilor ferate, erau cel mai probabil proprietate a unor italieni stabiliţi în oraş 254 . În
Iaşii finelui de veac XIX, un bǎtrân negustor italian şi soţia sa, Rosina, erau la mare cǎutare
pentru castanele prǎjite, alunele americane şi zaharicalele comercializate în grǎdina
Traian 255 .
La Sinaia, Giuseppe Atillio Facinocani, originar din Verona, nǎscut la 25 februarie
1878, comercializa coloniale şi bǎuturi spirtoase, începând cu 16 aprilie 1915, când era
înscris în registrul de firme individuale al Tribunalului Prahova, având sediul comercial şi un
restaurant în strada Oratiilor, nr. 40, iar în 1932 era amintit şi pentru comercializarea pietrei,
pietrişului, varului, apoi al cherestelei, alǎturi de prima ocupaţie 256 . I se alǎtura în 1920,
Angelo Facinocani, nǎscut l a1 februarie 1882, la Verona, care comercializa lemn de foc şi

249
Luiza (Louisa) Bruzzesi a fost cea de-a treia soţie a ministrului C.C. Arion.
250
Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, pp. 319-335; G. Costescu, op. cit., pp. 95-96; Gh. Bezviconi,
Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972, pp. 54, 76; “Anuarul Bucurescilor pe 1890-1891”, Tipografia Carol
Göbl, Bucureşti, 1890, p. 163.
251
P. Pǎltǎnea, op. cit., vol. II, p. 313.
252
Însemnǎri despre Brǎila în cartea cǎlǎtorului francez Thibault-Lefebve: “La Valachie au point de vue
economique et diplomatique (1858), în “Analele Brǎilei”, an III, nr. 1, 1931, p. 53.
253
D.J. Grange, op. cit., p. 464. (Apud B. Fiocchetti, La colonia italiana di Braila, Brǎila, 1906, p. 48); André
Bellesort, op. cit., p. 34-35; Maria Stoica, op. cit., pp. 61-63, 245-246.
254
C. Pajurǎ, D.T. Giurescu, Istoricul oraşului Turnu-Severin (1833-1933), Tip. Tiparul Românesc, Bucureşti,
1933, p. 74.
255
Rudolf Şuţu, Iaşii de odinioarǎ, Tipografia Lumina Moldovei, Iaşi, 1923, p. 232.
256
SJAN Prahova, CCI, ds. 382/1932, ff. 1-12.

324
materiale de construcţii en-detail pe cont propriu 257 . Alberto Marco Zontillini, zis Gentilini,
nǎscut la 2 iunie 1880, la Posada, judeţul Prahova, fiul lui Iacob Zontillini, croitor, şi al
Bernardinei Cecato, naşi de botez îi fuseserǎ Matteo Purini şi Anna Calaiere, absolvise
Seminarul Catolic din Bucureşti. Alberto ajungea proprietarul Villei Robinson din Predeal.
Pânǎ la deschiderea propriei afaceri, lucrase la Bucureşti ca şef de recepţie la Capşa şi la
Hotel Palace, unde a avut sub ordinele sale 100 de subordonaţi. Primea la 1 iunie 1915 un
certificat de merit de la Grigore Capşa 258 . Din peisajul prahovean al afacerilor comerciale
mai fǎcea parte Giacomo Gentili din Sinaia, proprietar de birje, care “e persoanǎ cunoscutǎ în
localitate fiind de peste douǎzeci de ani aici, are şi proprietate numitul, de câţiva ani
întreprinde meseria de birjar, atât aici cât şi la Bucureşti” 259 . Aflat la Sinaia la 9 noiembrie
1900, îşi anunţa revenirea în Capitalǎ, dupǎ plecarea familiei regale, lui Dimitrie C. Steflea
de la care împrumutase o sumǎ de bani, giratǎ cu 2 trǎsuri şi 11 cai, pentru ca debitorul sǎ nu
îi punǎ sechestru pe bunuri 260 .
În Bucureşti, la 1898 pe Calea Griviţei 23 se afla un restaurant, “Bella Italia”, unde
era angajat un anume Francesco 261 , probabil acelaşi cu “birtul italian din strada Griviţei”,
numit într-un raport al subprefectului plasei Balta Ialomiţa, în februarie 1899. În acelaşi
raport se vorbeşte şi despre o cafenea italianǎ din strada Dorobanţi 262 . În 1909, pe Calea
Griviţei, strada Sculpturei, se gǎsea cârciuma italianului Cesaro, unde se adunau mulţi dintre
muncitorii italieni 263 . În urma unei revizii fǎcute de Poliţia şi Siguranţa Generalǎ asupra
hotelurilor din Bucureşti, în iunie 1908, erau menţionaţi printre portarii de zi şi de noapte
italienii Adelio P. Astigi, angajat al Hotelului Athénée Palace, care mai fusese şi în serviciul
hotelurilor Catargi şi Bulevard în cei 10 ani petrecuţi în România; Umbero Zentillini, angajat
al Hotelului Capşa, care era nǎscut în România, fǎcând, probabil, parte dintr-o a doua
generaţie de italieni stabiliţi în România 264 .

257
Idem, ds. 470/1946, ff. 1-9.
258
SJAN Prahova, CCI, ds. 406/1947, ff. 1-13.
259
Cf. ANIC, DPSG, ds. 11/1900, f. 3.
260
Ibidem, ff. 1-3.
261
Idem, ds. 1/1898, f. 56.
262
Idem, ds. 2/1898, f. 15.
263
Idem, ds. 100/1909, f. 9.
264
Idem, ds. 107/1908, ff. 37, 44-46v.

325
 III.2. Contribuţiile italienilor în dezvoltarea presei româneşti

III.2.a. Publicaţiile comerciale, politice, culturale italo-române. Pornind de la

sectorul comercial se poate remarca contribuţia italienilor în apariţia primelor publicaţii de
specialitate din Valahia şi Moldova. Însemnǎtatea pe care a avut-o instalarea societǎţilor
comerciale, în general, şi a celor italiene, în special, şi mai ales utilizarea limbii italiene ca
instrument de comunicare între ţǎrile implicate în activitatea comercialǎ din portul de la
Brǎila era doveditǎ şi de faptul cǎ pentru prima oarǎ în oraş era publicat un periodic
comercial, mai întâi în românǎ şi dupǎ o lunǎ şi în italianǎ, Mercur, jurnal comerţial al
portului Brǎila – Mercurio, giornale di commercio. Subtitlul al portului Brǎila apare doar în
primele numere, din 23 ianuarie 1840 numindu-se apoi doar Mercur, jurnal comerţial, titlu
preluat şi de coloana şi apoi ediţia italianǎ 265 . Purtând numele zeului Mercur, patron al
comerţului, acest ziar românesc, cel dintâi din Brǎila, fusese fondat de profesorul Ion
Penescu şi era cea dintâi publicaţie de profil comercial 266 . Ziarul ar fi apǎrut la îndemnul
banului Mihail Ghica, ministru de Interne. Primul numǎr apǎrea la 18 decembrie 1839 de sub
tiparul propriei tipografii, care avea litere româneşti, franceze şi italiene, pe care o
achiziţionase cu micul sǎu capital şi cu o sumǎ de 100 de galbeni împrumutaţi de la
“maghistrat” sau conducerea oraşului. Ziarul exclusiv de naturǎ economicǎ, primul de acest
gen din Principate, a apǎrut de douǎ ori pe sǎptǎmânǎ între decembrie 1839 şi 1841, la
început doar în româneşte, pentru ca din 15 august 1840 sǎ fie publicat pe douǎ coloane
alǎturate, una în românǎ, cealaltǎ în italianǎ, iar din 1841 se hotǎra publicarea jurnalului în
douǎ ediţii separate şi simultane. Ediţia în italianǎ revenea în responsabilitatea italianului F.
Gussio. Acesta ar fi încercat sǎ mai scoatǎ o gazetǎ cu un cuprins mult mai variant.

265
Nerva Hodoş, Alexandru Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice româneşti, tom I Catalog alfabetic 1820-
1906, Bucureşti, 1913, p. 406; Claudio Isopescu, op. cit., p. 13; R. Scagno, op. cit., p. 11.
266
Deşi “Curierul românesc” al lui Heliade Rǎdulescu a publicat mai devreme şi o parte economicǎ, caracterul
eclectic al acestei publicaţii, cât şi calitatea ştirilor economice comparativ cu cele editate de “Mercur”, nu îl
recomandǎ ca o publicaţie comercialǎ. (Gheorghe T. Marinescu, Mercur – jurnal comerţial al portului Brǎila –
1839, în “Analele Brǎilei”, an I, nr. 4-6, iul.-dec. 1929, pp. 110-112.)

326
 În cel dintâi numǎr fusese anunţatǎ ca a doua limbǎ de publicare, cea greacǎ, ce urma
sǎ se alǎture românei dupǎ câteva luni, când Penescu ar fi procurat literele greceşti necesare
pentru tipar 267 . Cum acest lucru nu a mai fost posibil, s-a hotǎrât ca publicaţia sǎ devinǎ
bilingvǎ prin utilizarea limbii italiene. Jurnalul trata subiecte având un caracter comercial de
interes naţional şi internaţional, reproducând listele de produse ce se importau şi exportau în
diferite porturi, preţurile curente, corǎbiile intrate şi ieşite, cursul monedelor, legislaţia
comercialǎ şi diferite “sfǎtuiri asupra negoţului”. Primul numǎr anunţa cǎ abonamentele la
aceastǎ publicaţie se puteau face în afara Bucureştiului la redacţia Albinei Româneşti, ceea ce
denotǎ o legǎturǎ între aceastǎ publicaţie comercialǎ şi cea a lui Gheorghe Asachi, sub
influenţa cǎruia Ion Vârtosu explica demersul lui Ion Penescu de a susţine la Brǎila studierea
limbii italiene, pe care a reuşit sǎ o introducǎ în cea dintâi şcoala publicǎ din oraş. Gazeta lui
Penescu primea sprijin şi din partea lui Heliade Rǎdulescu, director al Curierului românesc.
Mercur a avut în Muntenia pentru viaţa comercialǎ acelaşi rol pe care le-au avut în viaţa
literarǎ cele douǎ publicaţii ale lui Asachi şi Rǎdulescu. Alǎturi de ştirile comerciale, în
primii doi ani au mai apǎrut şi unele ştiri literare interne sau îndrumǎri privind mersul
agriculturii. Cu fiecare numǎr nou apǎrut, Mercur devenea mai amplu şi mai variat în
conţinut, Penescu mǎrturisind la câteva luni dupǎ apariţie cǎ scopul gazetei nu era “numai a
arǎta preţul curent al mǎrfurilor, ci şi dezvoltarea meşteşugului, negoţului şi aplecarea
locuitorilor noştri la dânsul” 268 . De aceea, recomanda colaboratorilor sǎi trimiterea de
articole “cu idei atingǎtoare de industrie şi folositoare statului” 269 . Mercur îşi înceta
activitatea la 6 noiembrie 1841 din lipsǎ de fonduri şi datorii acumulate dupǎ împrumutul
fǎcut la “maghistratul” oraşului. Apreciindu-se efortul fǎcut de Penescu, Gheorghe Bibescu
decidea ştergerea datoriei cǎtre magistrat şi înapoierea zapisului de împrumutare.
Penescu şi Gussio, încǎ din 19 iunie 1841, solicitau aprobarea pentru publicare unei
alte gazete, mai de actualitate, care sǎ trateze deopotrivǎ politica, literatura, ştiinţa şi

267
Din februarie pânǎ în august 1880, Ion C. Lerescu şi grecul S.L. Sarassoglu scoteau la Brǎila o gazetǎ
comercialǎ, “Mercuriul”, în limbile românǎ şi greacǎ, de unde s-a creat mai târziu o confuzie între aceastǎ
publicaţie şi “Mercur” a lui Penescu şi Gussio, datoratǎ nu doar titlului foarte asemǎnǎtor, ci şi de precizarea
fǎcutǎ în primul numǎr al lui “Mercur” mai sus menţionatǎ. (“Mercur”, an I, nr. 1/1839, p. 1; S. Semilian, Ion C.
Lerescu, un îndrumǎtor al Brǎilei economice din a doua jumǎtate a veacului al XIX-lea, în “Analele Brǎilei”,
an III, nr. 2, apr-iun. 1931, p. 80; Gheorghe T. Marinescu, Ion Penescu. Alte note privitoare la activitatea lui
culturalǎ, închinatǎ Brǎilei în primii ani de dupǎ eliberarea de la 1829, în Ibidem, pp. 98-99.)
268
“Mercurio”, nr. 25/1840, p. 1.
269
Ibidem.

327
filologia, intitulatǎ L’Eclaireur, limba de publicaţie urmând a fi franceza, pentru a putea fi
cititǎ de toţi strǎinii stabiliţi în principat şi care nu cunoşteau limba românǎ. Se pare cǎ
aceastǎ publicaţie nu a mai apǎrut, dupǎ greutǎţile şi datoriile acumulate de tipǎrirea ziarului
Mercurul, astfel cǎ în 1844 Penescu doneazǎ tipografia şcolii din Brǎila, iar el se retrage ca
profesor la seminarul Mitropoliei din Bucureşti. Mercur nu a fost doar un deschizǎtor de
drumuri, dar rǎmânea cea mai prestigioasǎ, serioasǎ şi mai bine scrisǎ foaie comercialǎ a
timpului sǎu, iar publicarea în limba italianǎ îi sporise şi mai mult însemnǎtatea 270 . Aceastǎ
publicaţie a lui Penescu a fǎcut parte dintr-un demers mai larg al sǎu de trezire la culturǎ a
tuturor locuitorilor Brǎilei, indiferent de naţionalitate, alǎturi de înfiinţarea primelor şcoli
publice româneşti cu ore de limbi strǎine în programǎ, ambele agenţi de promovare a limbii
italiene 271 .
La Galaţi, apǎrea o altǎ publicaţie economicǎ Dunǎrea. Jurnal de comerciu,
agriculturǎ şi navigaţie (Danubio. Giornale di commercio, agricoltura e navigazione),
fondatǎ de piemontezul Mario Pietro Cugino 272 în decembrie 1846 şi publicatǎ pânǎ 1871 273 .
Între decembrie 1846 şi august 1850, a apǎrut sǎptamânal. Mario Pietro Cugino, stabilit în
oraşul danubian la început ca agent comercial, pentru ca în urma obţinerii cetǎţeniei române
sǎ devinǎ la 1 noiembrie 1848 inspector şcolar şi judecǎtor al Secţiei comerciale a
Tribunalului local, dorise încǎ din 1843 sǎ publice o Gazzetta commerciale, dupǎ ce obţinuse
de la consulul sard, Castellinard, autorizaţia de publicare, însǎ acesta nu a vǎzut niciodatǎ
lumina tiparului. Jurnalul sǎptǎmânal Dunǎrea era scos în tipografia cu teasc de lemn a unui
alt italian, negustorul Francesco Monferrato, care fusese deschisǎ încǎ din 1845 şi care şi-a
continuat activitatea pânǎ în 1871 274 . Treptat Cugino îşi fonda propria tipografie, în care
publica ziarul sǎu. Ca şi Mercur la Brǎila, publicaţia lui Cugino era prima de naturǎ
comercialǎ din Galaţi. În primii patru ani de la apariţie a trecut prin modificǎri importante.
Cel dintâi numǎr, de probǎ, apǎrea în mai 1846, în românǎ cu caractere semi-chirilice, titlu

270
Ion Vârtosu, Ion Penescu. Animator cultural al Brǎilei, în primii ani dupǎ 1829, în “Analele Brǎilei”, an II,
nr. 3, 1930, pp. 13-14, 19-21.
271
C.C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, pp. 179-180; C. Ardeleanu, Alcune notizie, p. 396; R. Scagno, op.
cit., p. 11; I. Vârtosu, Ion Penescu, pp. 6-12, 16-17; R.I. Perianu, op. cit., p. 25.
272
Studiul fundamental dedicat activitǎţii sale rǎmâne: D. Bodin, Din viaţa şi faptele cǎminarului Mario Pietro
Cugino, în “Revista istoricǎ românǎ”, VII, fasc. I-II, 1937, pp. 38-73.
273
C.C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, pp. 179-180; C. Ardeleanu, Alcune notizie, pp. 13-15.
274
C. Isopescu, op. cit., pp. 13-15; D. Bodin, Contribuţii..., p. 10; C. Ardeleanu, Alcune notizie, p. 396; Idem,
La comunità italiana di Galaţi, p. 72; R. Scagno, op. cit., p. 11.

328
fiind redat cu litere latine, iar conţinutul în chirilicǎ, din 29 decembrie 1846 pânǎ la 31
decembrie 1849 ziarul era publicat în românǎ şi italianǎ, iar dupǎ aceastǎ ultimǎ datǎ şi pânǎ
la 27 august 1850, erau publicate doar câteva articole în limba italianǎ. O schimbare de
conţinut avusese loc la 9 ianuarie 1849, când şi titlul devenea Jurnalul Dunǎrea, ştiinţificu,
literaru şi comercialu, iar între 16 iulie-27 august 1850 ordinea cuvintelor din titlu era
inversatǎ: Jurnalul Danubio, comersial, ştienţific şi literar. Primul redactor al ziarului a fost
G. Jerenich 275 , iar din 9 ianuarie 1849, funcţia era preluatǎ de Cugino, proprietar şi
administrator responsabil pânǎ atunci, moment în care a intervenit şi modificarea de conţinut.
În ultimele douǎ luni de publicare, redactor a fost V. Vrabie 276 . Interesul pentru comerţ al
italienilor din Galaţi s-a manifestat şi în domeniul publicaţiilor comerciale, motiv pentru care
Cugino şi-a extins activitatea publicisticǎ prin apariţia unui volum intitulat Desluşire aupra
negoţului şi a legilor lui/ Delucidazione sul commercio e sulle sue leggi, urmare a experienţei
consumate ca judecǎtor al Tribunalului comercial 277 .
Tot la Galaţi, era menţionatǎ în 1856 apariţia ziarului Corriere italiano, însǎ
nepǎstrându-se nici un exemplar, nu se ştie dacǎ a avut un conţinut comercial sau de altǎ
naturǎ 278 . Un alt ziar ce conţinea unele informaţii comerciale a fost Le Courrier de Galatz.
Journal hebdomadaire, comercial, industriel, agricole et littéraire, pentru publicarea cǎruia
redactorul italian Roberto Scotti alesese limba francezǎ. A apǎrut din 1/13 iulie 1861 şi pânǎ
23 februarie/7 martie 1863, fiind tipǎrit mai întâi la Frédéric Thiel, iar din 5 aprilie 1862 de
Monferrato 279 . În septembrie 1868, era menţionat Il commercio dal Basso Danubio, despre
care însǎ nu ştim cu precizie dacǎ primul numǎr a apǎrut sau nu în 1864, dupǎ cum indicǎ
Claudio Isopescu 280 .
Între primele publicaţii italo-române cu un conţinut politic se înscrie Buletinulu
resbelului din Italia, redactat de Marco Antonio Canini, un ziar publicat la Bucureşti între 27
mai-7 iulie 1859, de cinci sau şase ori pe sǎptâmânǎ, fiind editate 24 de numere. Încǎ din

275
Jerenich ajungea secretar al viceconsulatului napoletan din Galaţi, în 1855, ţinând loc girant al lui Mathieu,
aflat la Londra, sarcinǎ pe care Jerenich o îndeplinea şi în 1860. [D. Bodin, Contribuţii..., p. 10; ASDMAE,
Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, b. 255, Scrisoarea consulului sard la Galaţi, Luigi
Leardi, cǎtre ministrul Afacerilor Externe, Contele Cavour (Galaţi, 25 dec. 1860)]
276
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 218; C. Isopescu, op. cit., p. 14.
277
C. Ardeleanu, La comunità italiana di Galaţi..., p. 72.
278
C. Isopescu, op. cit., p. 15, Hodoş, op. cit., p. 153.
279
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 154, C. Ispoescu, op. cit., p. 21.
280
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 137; C. Isopescu, op. cit., p. 22.

329
primul articol erau exprimate intenţiile acestei publicaţii, care vizau atenţia românilor asupra
rǎzboiului în curs de desfǎşurare, cele douǎ naţiuni având în comun starea de suprimare din
partea altor State 281 . Buletinul a avut o largǎ rǎspândire şi a fost înlocuit din 9 iulie, de
Libertatea şi înfrǎţirea populilorŭ (sic!), care urma sǎ aparǎ de 6 ori pe sǎptâmânǎ, pauzǎ
fǎcând fie vinerea, fie duminica. Era tipǎrit cu un alfabet majoritar latin cu unele inseraţii
chirilice. În primul numǎr s-a publicat un amplu articol, intitulat Omulŭ de la 2 Decembrie,
care fǎcea referire la încoronarea lui Napoleon III, vǎzutǎ ca o ruşine şi ca o trǎdare a Italiei,
dupǎ încheierea pǎcii de la Villafranca, pe care Canini o detalia în cuprinsul a peste trei
sferturi din ziar 282 . Publicarea acestui articol violent şi ofensator împotriva împǎratului
Napoleon III, a condus la interzicere ziarului la 16 iulie, iar Canini a fost expulzat 283 .
Consulul Italiei la Bucureşti, Strambio a vǎzut în expulzarea lui Canini o ocazie pentru Cuza
“per sbarazzarsi di un uomo che gli cagionava inquietudine e timore, specialmente per
riguardo ai delicati suoi rapporti con altre Potenze” 284 .
Între timp la Roma, avea sǎ fie publicat de Alexandru Bujoru, jurnalul lunar Dacia
traianǎ. Consideraţiuni politice, între aprilie-mai 1873, care apǎrea în locul ziarului
Propaganda, apǎrut la Veneţia în 1872. Efemera publicaţie româneascǎ de la Roma, avea
unele articole în italianǎ, dar cele mai multe erau în românǎ şi francezǎ 285 .
Enrico Croce, publicist filoromân, director între 1876-1877 al ziarului La Lombardia
din Milano, care devenise sub conducerea sa de orientare politicǎ de stânga, s-a transferat la
Bucureşti, unde a fǎcut parte din Comitetul fondat de Marco Antonio Canini pentru
colonizarea Dobrogei cu italieni, dar în paralel îşi continua activitatea de jurnalist. Dupǎ
încheierea rǎzboiului ruso-turc din 1877-1878, la care participase, Croce se stabilea la
Bucureşti, unde fonda publicaţia italo-românǎ, ce apǎrea de douǎ ori pe sǎptǎmân, La Voce
d’Italia, primo giornale italo-romeno di Romania, care a apǎrut doar din 31 octombrie 1878
pânǎ la 30 ianuarie 1879. Din paginile sale erau trimise colaborǎri pentru ziarul crispian

281
Pentru detalii privind conţinutul Buletinului, vezi Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, pp. 131,
136-144.
282
“Libertatea şi înfrǎţirea populilorŭ”, 9 iulie 1859, nr. 1, pp. 1-4.
283
Ibidem; Angelo Tamborra, Marco Antonio Canini, în Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 18, 1975, pp.
108-116; Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, p. 144; N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, pp. 107,
371; C. Isopescu, op. cit., pp. 15-21; Nicolae Iorga, Un pensatore politico italiano all’epoca del Risorgimento:
Marco Antonio Canini, extract din “Bulletin de la section historique de l’Académie Roumaine”, tom XX, 1938,
Bucureşti, 1938, p. 16.
284
Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, p. 144.
285
C. Isopescu, op. cit., p. 27.

330
Riforma şi pentru Movimento din Genova. Editorialele erau publicate bilingv, în vreme ce
ştirile din Italia erau publicate în românǎ, iar cele din România în italianǎ 286 . Scopul sǎu era
sǎ popularizeze în Italia situaţia insuficient cunoscutǎ a României: “l’opinione pubblica non
sarà più fuorviata in Italia, e con essa non verrà più ingannato il governo italiano come troppe
volte è intervenuto finora (…) Il nostro dunque sarà un apostolato – e tutti gli apostolati sono
duri e difficili” 287 .
Un alt ziar care milita pentru independenţa României, apǎrea la Buzǎu în mai 1870,
Independenţa românǎ. Foaie politicǎ, comercialǎ şi militarǎ, pe care îl menţionǎm datoritǎ
creatorului sǎu cu origini italiene, C. Candella-Ciorogârleanu. Dupǎ câteva numere apǎrute în
1870, publicaţia sǎptâmânalǎ era reluatǎ în ianuarie 1875 şi continua pânǎ în ianuarie
1886 288 .
Unul din primele ziare ale Iaşiului a fost Il Fulmine o foaie italo-românǎ ce apǎrea o
datǎ pe sǎptâmânǎ, menţionat între 9 octombrie-21 decembrie 1860 şi aflat în proprietatea lui
Luigi Ademollo. Ziarul viza informarea artisticǎ a publicului, cel dintâi numǎr conţinând o
cronicǎ a celei dintâi reprezentaţii a operei Evreul a lui Giuseppe Apolloni, susţinutǎ la Iaşi
de tenorul Angelo Zennari şi baritonul Segri Sarra. Din 18 ianuarie 1864 şi pânǎ la 16 aprilie
1864 reapǎrea sub titlul Fulgerul. Diaru teatralu, umoristicu şi literaru, tipǎrit de Tip.
Buciumului românu din Iaşi, iar din 16 aprilie i se modifica subtitlul în Foie italo-romana
ilustrata (sic!) 289 . În 1877 îl gǎsim pe Ademollo la Bucureşti, unde la 13/25 aprilie a scos
primul numǎr din Mercuriul romanu, foaia intereselor economice şi anunciurilor comerciale,
industriale, agricole, judeciare, financiare, sciinţifice etc. etc., ziar ce apǎrea de douǎ ori pe
sǎptǎmânǎ, miercurea şi sâmbǎta, şi era îngrijit de Tipografia C.P. Conduratu. Nu se cunoaşte
durata aceste foi, care a fost tipǎritǎ la început în 3.000 de copii din care 2.500 erau
distribuite gratuit în toate stabilimetele publice, cafenele, cluburi, restaurante, ministere,
tribunale, consulate, agenţii şi societǎţi de asigurare şi credit, prefecturilor şi municipalitǎţii,
tututor adiministraţiilor publice şi private, marilor magazine din Bucureşti şi celor care

286
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 183; Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, p. 325.
287
C. Isopescu, op. cit., pp. 25-28; D. Caccamo, op. cit., p. 112; N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., p. 778.
288
Dimitrie Ionescu, Istoria oraşului Buzǎu din cele mai vechi timpuri pânǎ astǎzi, Editura Litera, Bucureşti,
1979, pp. 159-160; N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, pp. 331-332.
289
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, pp. 274-275; C. Isopoescu, op. cit., pp. 21-22.

331
solicitau primirea unui exemplar la birou, iar celelalte 500 de copii erau expediate gratuit în
oraşele mai importante din ţarǎ, dupǎ cum se anunţa în primul numǎr al jurnalului 290 .
Un alt periodic sǎptǎmânal adresat domeniului artistic apǎrea la Bucureşti între 4
octombrie 1869 şi aprilie 1871, Eco musicale di Romania, diar de musicǎ, bele arte, teatruri
şi varietǎţi – Giornale di musica, belle arti, teatri e varietà, al cǎrui proprietar şi director a
fost între 24 septembrie 1870-21 februarie 1871, italianul Gennaro Gargiulo, profesor al
Conservatorului, iar vicepreşedinte poetul N. Ţinc, ziar îngrijit de Tipografia C.A. Rosetti.
Câteva modificǎri ale titlului se succed astfel: din 24 septembrie 1870, di era înlocuit cu din,
iar din 10 ianuarie 1871, era numit Eco de Romania, Diaru de notiţe politice, musicǎ, bele-
arte, teatru şi varietǎţi – Giornale di notizie politiche, musica, belle-arti, teatri e varietà.
Încǎ din primul numǎr, îşi fixa într-un articol program intitulat Introduzione orientarea pe
piaţa jurnalisticǎ a vremii: “Un elemento però di vita, un potente elemento di civilizzazione
non era ancor rappresentato nella nostra stampa, e non aveva il suo organo di pubblicità:
intendiamo di parlare delle belle arti in genere e delle musica in particolare. (…) È dunque un
gran vuoto quello che ci siamo proposti di riempere. Nel foglio nostro parleremo di
quest’arte ed i nostri lettori in ogni numero avranno una leale critica di tutte le produzioni e
esecuzioni musicali. (…) Esso aparirà nelle due lingue sorelle: rumena e italiana” 291 . Din
aceastǎ publicaţie muzicalǎ, cititorii vremii au putut afla de primul concert simfonic din
România, al lui Vincenzo Bellini, de muzica lui Rossini, de evoluţia operei italiene din
Bucureşti 292 .
Publicaţiile cu vǎdit caracter politic ale lui Canini şi Croce au fost urmate câţiva ani
mai târziu de Corispondenza politica della Romania, scos la Roma din august 1882 pânǎ în
septembrie 1883 de Vincenzo Martellotti. Nu se cunoaşte data precisǎ la care a încetat sǎ mai
aparǎ, dar din aprilie 1884, în locul sǎu era menţionat ziarul Romania 293 .
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, publicaţiile cu un cuprins cât mai variat şi mai
cuprinzǎtor din domeniile politicii, literaturii, comerţului şi industriei erau dintre cele mai
editate şi mai cǎutate de cititorii din România. Între acestea s-au încadrat şi unele publicaţii
bilingve româno-italiene, dintre care amintim L’Eco di Romania, giornale Democratico,

290
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 407; C. Isopescu, op. cit., pp. 24-25.
291
C. Isopescu, op. cit., pp. 22-23.
292
Ibidem, p. 22-24; N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, pp. 223-224.
293
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 153.

332
Politico, Letterario, Commerciale ed Industriale, scos la 2/23 august 1890 la Brǎila, al cǎrui
director era Dr. Pierre, probabil francez, ziarul conţinând şi articole în limba francezǎ 294 .
Scopul acestei publicaţii prezentat în programul sǎu era “simplicissimo. Conciliare la
fratellanza dei popoli. Propagare e sostenere la propria nazionalità all’estero. Ecco tutto” 295 .
A fost un ziar care pe lângǎ ştirile asupra mişcǎrii vaselor în portul Brǎila, oferea informaţii
preţioase asupra activitǎţii italiene din port: “È in quella moltitudini di commercianti, agenti,
consoli, o sensali che trovasi l’intera colonia italiana. (…) Alcune di quelle agenzie
appartengono ai bravi patrioti italiani, altre alle colonia greca che (sia detto senza tema di
errare) procedono in perfetto accordo nelle operazioni commerciali. (…) Gli italiani a Brǎila
costituiscono una colonia indipendente, liberale e sono animati dalla miglior volontà, di
preparare col lavoro un avvenire per sé e la famiglia, e non sono restii a soccorrere il
lavoratore in bisogno. (…) Questa colonia meriterebbe di attirare l’attenzione del governo
d’Italia” 296 .
Un alt ziaris italian, Roberto Fava, originar din Parma, care a trǎit în România între
1894-1897, a fost între 16/28 septembrie 1895-11/23 februarie 1896, redactor, director şi
proprietar al Mesagerului Naţional, ziar sǎptǎmânal popular naţionalist din Bucureşti, care a
continuat sǎ aparǎ pânǎ la 10 octombrie 1896; cât timp ziarul a fost condus de Fava,
articolele publicate în limba românǎ au alternat cu cele în italianǎ. Publicaţia a urmǎrit prin
articolele sale sǎ ajute şi sǎ îi susţinǎ aspiraţiile legitime ale românilor din Basarabia,
Bucovina, Macedonia etc 297 . Dupǎ apariţia primelor numere, îi era interzis debitul poştal în
Ungaria. A fost în acest timp corespondent pentru diverse publicaţii italiene, printre care La
Sera din Milano. Roberto Fava fonda în scurtul timp petrecut la Bucureşti, o tipografie, unde
a publicat Correspondance Rose, din ianuarie pânǎ la 15 aprilie 1897, apǎrut de douǎ ori pe
sǎptǎmânǎ, cu articole în francezǎ şi unele în italianǎ, prin care îşi dorea sǎ ofere celor din
strǎinǎtate informaţii asupra situaţiei economice a României, dar continua şi intenţia
exprimatǎ prin Mesagerul Naţional privind situaţia românilor din afara Regatului. Dupǎ
plecarea din România, i-a fost dedicatǎ publicaţia omagialǎ intitulatǎ Roberto Fava din 21

294
Ibidem, pp. 223-224; C. Isopescu, op. cit., p. 37.
295
C. Isopescu, op. cit., p. 38.
296
Ibidem, pp. 37-38.
297
Ibidem, p. 40.

333
iunie 1897, ca recunoştiinţǎ pentru acţiunea întreprinsǎ în favoarea românilor iredenţi de a le
face cunoscutǎ trista situaţie în Italia şi în Franţa 298 .
A. Giandana publica pentru câteva luni în Bucureşti Il Progresso rumeno. Unico
giornale italiano in Romania. Economia politica. Industria. Commercio e Agricoltura.
Monitore dei lavori in Oriente, un ziar adresat emigranţilor italieni şi nu numai, numit astfel
între 13/21 martie-14/21 iunie 1897, datǎ dupǎ care suprimǎ cuvintele Economia politica.
Scopul acestui sǎptǎmânal era de a prezenta situaţia economicǎ a României pentru a-i
determina pe exportatorii, importatorii şi industriaşii italieni sǎ stabileascǎ noi schimburi
economice cu aceastǎ ţarǎ 299 .
La începutul secolului XX, un vicentin care a dorit sǎ se implice în peisajul
publicistic italo-român a fost F. Franceschini, care îşi dorea fondarea unui jurnal politic,
literar şi comercial, de 8 pagini în formatul avut de Domenica del Corriere, în care sǎ fie
publicate articole în limba italianǎ şi românǎ, însoţite de un mic dicţionar în subsolul paginii
pentru facilitarea lecturii. Partea de literaturǎ viza noile apariţii din cele douǎ ţǎri, prin care sǎ
se realizeze o popularizare reciprocǎ a scriitorilor vremii. Publicaţia mai prevedea ştiri din
comerţ şi industrie şi despre situaţia politicǎ şi economicǎ. Ultima paginǎ dorea sǎ ofere
cititorilor elemente de gramaticǎ italianǎ, liste de declinǎri ale verbelor iregulate şi o jumǎtate
de coloanǎ de dialog român-italian. Pentru editarea acestui ziar, Franceschini luase deja
legǎtura cu scriitori şi poeţi români ai vremii, printre care Alexandru Vlahuţǎ, Alexandru
Macedonski, Theodor Şerbǎnescu, sau mai puţin cunoscuţii de azi, poeţii Ion şi Zincu, care
erau invitaţi sǎ îşi aducǎ prin articolele lor contribuţia pentru stabilirea unei legǎturi latine.
Sprijin moral a primit din partea lui Carmen Sylva, a profesorului Urechia şi a ministrului
Sturdza. Detaliile pǎreau stabilite, finanţarea publicaţiei se spera a se obţine prin abonarea
cititorilor români. Tot acest proiect al publicaţiei era prezentat directorului Societǎţii Dante
Alighieri din Roma, în speranţa unui sprijin moral şi a asigurǎrii distribuirii a 200-300 de
exemplare cǎtre sediile Societǎţii din întreaga lume, şcolilor şi bibliotecilor din Italia şi
sǎlilor de lecturǎ din strǎinǎtate care depindeau de Societatea Dante. Într-o vizitǎ la Trieste,
Franceschini primea pentru acest proiect o ofertǎ avantajoasǎ din partea unei edituri din

298
Ibidem, pp. 39-47; C. D. Fort, recenzie Claudio Isopesco, La stampa periodica romena-italiana, Roma,
1937, în “Arhivele Olteniei”, anul XVI, iul.-dec. 1937, nr. 92-94, p. 460; N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I,
p. 408.
299
D. Caccamo, op. cit., pp. 112-114; N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 519; C. Isopescu, op. cit., pp. 47-
49.

334
localitate, rǎmând doar sǎ punǎ la punct ultimele detalii pentru apariţia primului numǎr 300 .
Însǎ din repertoriul publicaţiilor din Trieste, din anul 1901 sau urmǎtorii nu reiese publicarea
nici unei publicaţii româno-italiene, care sǎ îl aibǎ ca director pe vicentinul Franceschini
stabilit în Bucureşti 301 . Publicaţia nu a fost menţionatǎ nici în spaţiul român.
C.M. Mingarelli, un româno-italian stabilit la Turnu-Severin îşi propusese publicarea
unui sǎptǎmânal românesc, intitulat Poarta de fier, ziar politic indipendent, al cǎrui
proprietar şi director era, din care însǎ apǎrea doar primul numǎr, la 1 iulie 1901 302 . C.M.
Mingarelli era urmaşul lui Michele Mingarelli, medic, absolvent al Universitǎţii din Bologna
în 1845, care sosise în Moldova în 1855 şi îşi exercitase profesia în diferite oraşe ale
României, pânǎ în 1882 când a fost numit medic al judeţului Mehedinţi, unde a rǎmas pânǎ la
încetarea din viaţǎ, în septembrie 1898. Între 1878-1882, fusese medic la Brǎila, unde a
realizat un studiu balnear asupra staţiunii balneare Lacul Sǎrat, publicat în Jurnalul Societǎţii
Ştiinţelor Medicale din Bucureşti, studiu în care demonstra similitudinile existente între apele
acesteia şi cele de la Vichy, Franţa 303 . Distins medic, Michele Mingarelli a publicat trei
lucrǎri de specialitate şi numeroase articole de profil medical, a fost membru al Societǎţii de
medicinǎ legalǎ din Paris. Urmaşii sǎi au rǎmas în România, devenind cetǎţeni români 304 .
În 1904, F. Genazzini şi Anton Vulturescu au fondat sǎptâmânalul Reporterul
financiar-comercial-industrial-politic, al cǎrui redactor şef Genazzini a fost din 27 iunie
pânǎ 26 decembrie 1904, când între cei doi au apǎrut neînţelegeri finalizate prin separare.
Astfel, Genazzini publica începând cu 9 ianuarie 1905, Reporterul petrolului, ziar financiar,
industrial, comercial, politic care a apǎrut pânǎ în 1916 305 .
Alǎturi de aceste publicaţii periodice, au apǎrut şi unele cu un caracter omagial. La 26
ianuarie 1901, la Iaşi Asociaţia generalǎ a artiştilor pentru comemorarea marelui muzician

300
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea lui F. Franceschini,
adresatǎ secretarului Societǎţii Dante Alighieri, Marcotti (Vicenza, 7 iunie 1901); Ion Bulei, Il Comitato della
Società Dante Alighieri a Bucarest. Alcuni momenti della sua storia, în “Annuario. Istituto Romeno di cultura e
ricerca umanistica”, vol. 5/2003, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2004, p. 450.
301
Silvana Monti Orel, I giornali triestini dal 1863 al 1902. Società e cultura di Trieste attraverso 576
quotidiani e periodici analizzati e descritti nel loro contesto storico, Edizione Lint Trieste, Trieste, 1976, pp.
485, 491, 505.
302
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 498; C. Isopescu, op. cit., p. 50.
303
Maria Elena Teodorescu, Comunitatea italianǎ din Brǎila III, în “Florile Dunǎrii”, serie nouǎ, an III, nr. 7-8,
2003, pp. 37-39.
304
G. Gomoiu, Viaţa medicalǎ a Olteniei, în Oltenia, vol. colectiv, Ed. Ramuri, [Craiova], 1943, p. 167.
305
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 550; C. Isopescu, op. cit., p. 51.

335
italian alcǎtuitǎ în aceeaşi zi la Teatrul Naţional, publica Verdi, din cuprinsul cǎruia
amintim un studiu al lui Luigi Eustachio Sinigalia, Giuseppe Verdi 306 .
În onoarea vizitei studenţilor italieni, la 25 septembrie 1902, studenţii români
publicau o ediţie festivǎ în numǎr unic, Italia, ziar artistic festiv 307 .
Fondarea Camerei de Comerţ Italianǎ din Bucureşti atrǎgea dupǎ sine publicarea unui
buletin lunar, Bollettino mensile della Camera italiana di arti, commercio&industria in
Romania, apǎrut la Bucureşti doar din 30 septembrie pânǎ în decembrie 1904. La 19
octombrie/1 noiembrie 1904 a apǎrut o ediţie româneascǎ Buletinul lunar al Camerei italiene
de artǎ, comerţ şi industrie din România, care cuprindea în traducere o parte din articolele
editate în ediţia italianǎ 308 .
Asistǎm la o epocǎ plinǎ de iniţiative în care publicaţiile româno-italiene numeroase
ca numǎr, deşi cel mai adesea fǎrǎ o duratǎ prea lungǎ de apariţie, au contribuit într-o bunǎ
mǎsurǎ la lǎrgirea spectrului publicistic, prin domeniile abordate, fiind în unele cazuri
deschizǎtoare de drum în unele domenii, dacǎ ne gândim la Mercur din Brǎila editat de
Penescu şi Gussio şi la Il Danubio... din Galaţi al lui Mario Pietro Cugino. Prin aceste
publicaţii, s-a realizat o legǎturǎ între cele douǎ naţiuni prezente fiecare în proporţii diferite
în cele douǎ ţǎri, fie şi dacǎ luam exemplul publicaţiilor efemere ale lui Canini, Enrico Croce
şi Martellotti, care au încercat sǎ facǎ posibilǎ o mai bunǎ cunoaştere reciprocǎ a situaţiilor
politice, economice şi culturale. Prin apariţia lor în diverse oraşe ale României în ani relativ
succesivi au stabilit o oarecare continuitate în toatǎ aceastǎ perioadǎ. Spre finalul secolului se
poate vorbi deja de o tradiţie a publicaţiilor româno-italiane, pe care într-o oarecare mǎsurǎ
au preluat-o, au continuat-o sau au dezvoltat-o unele publicaţii care au apǎrut sub semnǎtura
celui mai reprezentativ ziarist italian din România, Luigi Cazzavillan, a cǎrui activitate
desfǎşuratǎ la puntea dintre veacuri a pornit de la o publicaţie dedicatǎ celor douǎ ţǎri pentru
a ajunge sǎ se impunǎ ca cel mai de succes ziarist din presa româneascǎ a vremii, prin
inovaţiile, flerul şi curajul pe care le-a deţinut, prin riscul pe care şi l-a asumat în unele
momente, dar mai ales prin modul originar atunci de a trata presa scrisǎ, deşi nu a fost
întotdeauna pe placul celorlalţi jurnalişti din epocǎ.

306
C. Isopescu, op. cit., pp. 49-50.
307
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 347; C. Isopescu, op. cit., pp. 50-51.
308
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 72; C. Isopescu, op. cit., p. 51.

336
 III.2.b. Studiu de caz. Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului “Universul”. Luigi
Cazzavillan 309 s-a nǎscut la 14 ianuarie 1852, la Arzignano, provincia Vicenza. Era fiul lui
Bortolo şi al Elisabettei Rancan. La 7 ianuarie 1873, pe când era recrutat în armata italianǎ,
avea profesia de angajat al cǎilor ferate italiene şi era celibatar, potrivit fişei din registrul
militar, clasa 1852 310 . Personalitatea sa europeanǎ s-a exprimat din tinereţe, fusese deja
voluntar în armata lui Garibaldi şi în armata francezǎ, combatant în Trentino şi apoi în
Franţa, între 1870-1871. La 1 septembrie 1873 devenea caporal, la 1 ianuarie 1874 caporal
major, iar la 1 octombrie 1874, era numit sergent cu obligaţia de a încheia serviciul
permanent. Însǎ, la 21 octombrie era condamnat în contumacie de Tribunalul din Napoli la 3
ani de închisoare militarǎ sub acuzaţia de dezertare, ca urmare a neprezentǎrii pentru
continuarea serviciului militar în armata naţionalǎ, care în acea perioadǎ dura cinci ani 311 .
Trupele lui Garibaldi, alǎturi de care luptase şi cǎrora probabil li se realǎturase, nu erau
recunoscute de Statul italian. În 1876, se înroleazǎ, în Legiunea italianǎ, constituitǎ cu scopul
de a-i ajuta pe sârbi în lupta contra otomanilor 312 .
Când în aprilie 1877, conflictul armat se extinde în toatǎ peninsula Balcanicǎ, prin
intervenţia Rusiei şi a României, Cazzavillan soseşte în Principatele Române în calitate de
corespondent de rǎzboi pentru diferite ziare italiene, printre care Il Secolo din Milano. Dupǎ
ce fusese decorat de sârbi pentru lupta din 1876, în anul urmǎtor venea în România pentru a
lupta din nou împotriva turcilor, însǎ armata românǎ nu permitea înrolarea strǎinilor 313 . Cum
în Italia, unde era pasibil de închisoare, nu se putea întoarce, devine iniţial corespondent de
presǎ, dar intenţia de a rǎmâne aici începe sǎ prindǎ contur dacǎ ţinem seama de primele sale
ocupaţii. Pare cǎ în primele luni a locuit la Craiova, unde în 1877 era numit profesor de limba

309
Personalitǎţii şi activitǎţii lui Cazzavillan i-a fost dedicat volumul Ion-Aurel Pop, Ion Cârja, Un italian la
Bucureşti: Luigi Cazzavillan (1852-1903), Academia Românǎ. Centrul de Studii Transilvane, 2011; respectiv
ediţia italianǎ Idem, Un italiano a Bucarest: Luigi Cazzavillan (1852-1903), Edizione Viella, Roma, 2012.
310
Archivio di Stato di Vicenza, Registro Distretto Militare, Ruolo matricolari, Leva 1873, Classe 1852; Idem,
Sezione fotografica e microfilmata, ruolo nr. 13, 5. Luigi Cazzavillan.
311
Idem, ruolo nr. 14, 765. Cazzavillan Luigi; “Universul”, an L, nr. 150, 5 iunie 1933, p. 5.
312
Giovanni Montese, Storia di Arzignano con nota geografica e geopolitica, vol. II, Edizione del Comune di
Arzignano, pp. 615-616; Daniel J. Grange, L’Italie et la Méditerranée (1896-1911). Les fondements d’une
politique étrangère, I, École Française de Rome, Rome, 1994, p. 463; Ion Bulei, Românii în secolele XIX-XX.
Europenizarea, Editura Litera, Bucureşti, 2011, pp. 118-119.
313
“Universul”, an L, nr. 150, 5 iunie 1933, p. 5; Gabriel Constantinescu, Crime înfiorǎtoare şi tâlhǎrii
îndrǎzneţe din a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea în România, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012,
p. 227.

337
italianǎ la recent înfiinţata şcoalǎ comercialǎ, însǎ nu s-a prezentat la post 314 . Dupǎ
terminarea conflictului, s-a stabilit la Bucureşti, unde s-a cǎsǎtorit cu o românca Teodora
Dumitrescu, se angajeazǎ în activitatea de construcţie a cǎilor ferate, apoi se orienteazǎ spre
învǎţǎmânt, unde obţine postul de profesor de limbǎ italianǎ la douǎ şcoli gimnaziale, ulterior
devenite licee importante din Capitalǎ, “Matei Basarab” şi “Sf. Sava”, unde ar fi predat timp
de 10 ani, dupǎ aprecierea contemporanului sǎu Dimitrie Rosseti 315 .
Începând cu 1881, se reîntoarce la activitatea care-l purtase în România şi se lanseazǎ
la 25 septembrie în presa româneascǎ cu ziarul bilingv Fraternitatea italo-românǎ, diar
politic-literar sǎptǎmânal, intitulat din mai 1882 Frǎţia româno-italianǎ 316 (Fratellanza
italo-romena), iar din 16 ianuarie 1884, când devenea bilunar primea subtitlul de ziar politic-

314
Nicolae Idieru, Istoria învǎţǎmântului nostru comercial, Partea a II-a Istoricul monografic al şcoalelor
comerciale, vol. VIII-IX Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din Craiova, Tipografia G.A. Lǎzǎreanu,
Bucureşti, 1909, p. 11. Despre stabilirea sa în România ca profesor de italianǎ se menţioneazǎ şi într-o
publicaţie cotidianǎ clujeanǎ, însǎ într-un articol-necrolog, nu contemporan acestei intenţii. (“Rĕvaşul”, Cluj, an
II, nr. 1, 2 ianuarie 1904, p. 2.)
315
Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul Contimporanilor (1800-1898), Ed. Lito-Tipografiei “Popularǎ”, Bucureşti,
1897, p. 52; I.-A. Pop, I. Cârja, op. cit., p. 56. Dovadǎ a activitǎţii de profesor în cele douǎ licee mai stau
Monitorul Oficial şi dosarele Ministerului Culturii şi Intrucţiunii Publice, dupǎ cum am vǎzut în capitolul
anterior.
316
Ideea fraternitǎţii italo-române, bazatǎ pe rǎdǎcinile latine comune, se nǎştea cǎtre mijlocul secolului al XIX-
lea din dorinţa de susţinerea reciprocǎ a intereselor politice în lupta celor douǎ popoare pentru unire şi
independenţǎ naţionalǎ. Unul din primii promotori a fost Giovenalle Vegezzi Ruscala. Ideea a fost susţinutǎ de
ambele pǎrţi, atât de numeroşi filoromâni, precum Marco Antonio Canini, Enrico Croce, Bruto Amante, Cesare
Correnti, Tullo Massarani, Vico Mantegazza, cât şi de filoitalieni precum Ion Heliade Rǎdulescu, Vasile
Alecsandri, Nicolae Bǎlcescu, Remus Opreanu ş.a. (Pentru mai multe asupra acestei teme vezi, Giovenale
Vegezzi-Ruscalla, Lettres sur les Principautés, Imprimérie Duchamp&Comp., Genève, 1858, 173 p.; Alexandru
Marcu, Vasile Alecsandri e l’Italia. Contributo alla storia dei rapporti culturali tra l’Italia e la Rumenia
nell’Ottocento, Anonima Romana Editoriale, 1929; Teodor Onciulescu, Giovenale Vegezzi Ruscalla e i Romeni,
în “Ephemeris Dacoromana. Annuario della Scuola Romena in Roma”, vol. IX, 1940, pp. 351-445; Petre
Ciureanu, Rapporti culturali e giornalistici tra l’Italia e la Romania dal 1850 al 1880: Cesare Correnti e Tullio
Massarani filoromeni, în “Rassegna Storica del Risorgimento”, fasc. II-III, an XLI, 1954, pp. 312-324; Carlo
Santoncito, Il contributo della diplomazia e del governo piemontese alla causa dell’unità rumena, Conte
editore, Napoli, 1964; Ştefan Delureanu, Friuli e Romania nel Risorgimento. Testo della conferenza tenuta
nell’Università di Udine l’11 novembre 1985, a cura di Arturo Toso, Comitato di Udine, [Udine], 1986; Idem,
L’Italia e la Restaurazione e i principati romeni, în “Atti del 47 Congresso di storia di Risorgimento italiano.
Cosenza, 15-19 settembre 1974, Istituto per la storia del Risorgimento italiano, [s.l.], [1974?], pp. 475-491;
Domenico Caccamo, L’Italia e la questione del Veneto e i principati danubiani (1861-1866), în “Storia e
Politica”, nr. 3, 1980, pp. 435-456 (studiu republicat în Risorgimento. Italia e Romania (1859-1879): esperienze
a confronto, a cura di Giulia Lami, Centro di Studi sull’Europa Orientale, Milano, 1992, pp. 69-84); Michele
Frisio, L’opinione pubblica italiana e la formazione dello stato unitario romeno attraverso le principali riviste
(1856-1879), în Ibidem, pp. 199-234; Francesco Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico. Marco Antonio
Canini, Roma, 1984; Alin Ciupalǎ, Giovenale Vegezzi Ruscalla between two motherlands – Italy and Romania,
în “Annuario. Istituto Romeno di cultura e ricerca umanistica”, coord. de Şerban Marin, Rudolf Dinu, Cristian
Luca, vol. 5, 2003, Editura Enciclipoedicǎ, Bucureşti, 2004, pp. 392-397; Italia e Romania verso l’Unità
nazionale: convegno di studi in occasione del 150. Anniversario dell’Unità d’Italia, 16-17 giugno 2011,
Università di Bucarest, a cura di Francesco Guida, Humanitas, Bucureşti, 2011 ş.a.)

338
literar bilunar. A apǎrut pânǎ la 11 ianuarie 1883, în format mic, de opt sau patru pagini, cu
numeroase ilustraţii şi fǎcea o uşoarǎ propagandǎ în folosul relaţiilor dintre Italia şi
România 317 . În paginile sale au fost publicate texte semnate de Ida Melisurgo Vegezzi-
Ruscalla, sporadic ale lui Bruto Amante şi ale lui Enrico Amante, Francesca Zambusi Dal
Lago, inginerul Ernesto Mancini, autorul rubricii Revista Ştiinţificǎ, Felicita Pozzoli despre
Risorgimento ş.a 318 . Din ianuarie 1883, i se alǎtura Trebuinciosul (La ori-ce fel de persòne).
Diar ilustrat bilunar, intitulat pe scurt, din 1 ianuarie 1884 pânǎ la 21 aprilie 1885,
Necesarul. Acesta a dovedit un real succes la public, ajungând sǎ fie tipǎrit în 5.000 de copii,
în condiţiile în care majoritatea publicaţiilor contemporane româneşti nu depǎşeau un tiraj de
3.000 de exemplare. Dupǎ publicarea primelor douǎ ziare şi pânǎ la succesul înregistrat cu
Necesarul, în paralel cu activitatea de profesor, a avut diverse preocupǎri comerciale în
constanta încercare de a reuşi sǎ îşi îmbunǎtǎţeascǎ veniturile, care i-au susţinut noile
achiziţii tipografice 319 .
Astfel, Cazzavillan şi-a permis procurarea unei tipografii proprii, “poiché non era
uomo da dormire sugli allori e moltiplicava col successo le sue energie”, moment care a
marcat începutul unei ascensiuni inegalate în epocǎ în domeniul publicisticii periodice şi
cotidiene 320 . Îşi intitula la început Tipografia Românǎ-Italianǎ, care devenea la 23 noiembrie
1885 Tipografia Universul, intratǎ în proprietatea sa din 9 septembrie, moment în care ieşeau
de sub tipar primele publicaţii cu noua titulaturǎ a tipografiei 321 .
A fondat numeroase ziare, unul dupǎ altul, încurajat de succesul primelor publicaţii
şi în dorinţa de a testa categorii diferite de cititori şi de a diversifica tot mai mult conţinutul
publicaţiile adresate preferinţelor lor diferite. În 1884 era scos sǎptǎmânalul Romancierul
popular ilustrat. Din iunie pânǎ în septembrie 1884 apǎrea Diarul ilustrat al cǎlǎtoriilor şi al
întâmplǎrilor pe uscat şi pe mare, Tezaurul familiei (1 mai - 15 noiembrie 1885), Crainicul,
ziar independent cotidian, scos la 15 august 1886 şi modificându-i-se titlul la 17 august prin
înlocuirea cuvântului independent din subtitlu cu cel de democratic, îşi continua apariţia

317
N. Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi pânǎ în 1916, Atelierele Societǎţii Anonime
“Adeverul”, Bucureşti, 1922, p. 143.
318
I.A. Pop, I. Cârja, op. cit., p. 80.
319
C. Bacalbaşa, op. cit., vol. III (1901-1910), Editura Universul, Bucureşti, 1936, p. 65.
320
C. Isopescu, op. cit., p. 33.
321
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., I, p. 738; Ion Antonovici, Grigore Creţu, Tipografiile, xilografiile,
librǎriile şi legǎtoriile de cǎrţi din Bârlad, cu o privire asupra tipografiilor din România de la 1801 pânǎ
astǎzi, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1909, p. 26.

339
pânǎ 4 octombrie 1886. Un cotidian francez, Le Matin, era scos pentru o scurtǎ duratǎ, între
30 noiembrie - 11 decembrie 1891, într-un format de 8 pagini 322 .
S-a impus însǎ în peisajul presei româneşti prin fondarea ziarului Universul, al cǎrui
prim numǎr apǎrea la 20 august 1884, în frontispiciul cǎruia stǎtea scris “Dreptate pentru toţi
– Toţi pentru dreptate” 323 . Sub titlul Ce anume dorim, Cazzavillan exprima de la început
intenţia noului ziar: “Ne dorim ca Universul sǎ fie un ziar popular, dar popular în adevǎratul
şi cel mai larg sens al cuvântului, într-un mod în care sǎ merite titlul de instrument al opiniei
publice. Pentru a atinge acest scop, ştim cǎ de la un cotidian se cer anumite calitǎţi, dintre
care principala e cu siguranţǎ aceea de a fi imparţial (…) aceasta va fi completǎ, constantǎ,
absolutǎ” 324 . Se dorea, deci, sǎ fie o foaie imparţialǎ şi independentǎ politic, care sǎ ofere
informaţii din întreaga lume şi sǎ fie “universal” folositoare, o “gazetǎ pentru toţi” 325 . Din 3
noiembrie 1885, primea subtitlul foaia politica ilustratǎ, suprimat la 2 ianuarie 1887, iar la
23 septembrie 1897, un alt subtitlu îi era adǎugat, Curierul dimineţei, suprimat la 2 ianuarie
1898, iar din 3 noiembrie 1898 adǎuga subtitlul cele din urmǎ ştiri din lumea întreagǎ 326 . Un
ziar denumit asemenea celebrului cotidian milanez Il Corriere della Sera, Curierul Serei a
fost publicat din 21 septembrie pânǎ la 28 noiembrie 1897, fiind în fapt un supliment de searǎ
al Universului, dupǎ cum reiese din titlul dat celui dintâi din 23 septembrie: Universul.
Curierul Serei 327 .
Tipǎrit într-un format occidental, atrǎgea publicul cititor prin preţul de doar 5 bani
exemplarul, posibil prin introducerea publicitǎţii comerciale, prin tratarea în articole a
faptului divers şi a “scandalurilor” din epocǎ, cu “cele din urmǎ ştiri din lumea întreagǎ,
telegrafice şi telefonice”, fapt determinant în depǎşirea unui tiraj de 5.000 de foi şi ajungerea
într-un singur an la 8.000 de exemplare 328 . Din 1885, apǎrea zilnic şi îşi mǎrea formatul 329 .
În plus, “Universul” mai aducea o noutate prin momentul ales pentru apariţie şi distribuire.

322
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., pp. 155, 202, 403; C. Isopescu, pp. 33, 36.
323
Ion Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1990), Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1996, pp. 496-499.
324
Apud “Universul”, an I, nr. 1, 20 aug. 1884, p. 1.
325
“Universul”, an L, nr. 150, 5 iunie 1933, p. 5.
326
Ibidem, an XVII, nr. 49, 20 febr. 1899, p. 1.
327
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., p. 177, C. Isopescu, op. cit., p. 34.
328
Despre situaţia de început a ziarului “Universul”, opiniile sunt diferite, Bacalbaşa, op. cit., vol. III, pp. 65-66;
N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., p. 177; C. Isopescu, op. cit, p. 34 menţioneazǎ succesul înregistrat încǎ din
primul an, în timp ce I.A. Pop, I. Cârja, op.cit., pp. 83-85, susţin cǎ începutul a fost modest, dar succesul rapid.
329
Constantin Bacalbaşa, Ziaristica românǎ din zilele noastre, Tipǎrit de Sindicatul Ziariştilor din România,
Bucureşti, 1922, p. 177; Ion Bulei, Românii în secolele XIX şi XX, p. 118.

340
Era cel dintâi ziar din România care se vindea dimineaţa, celelalte apǎreau dupǎ amiaza, o
strategie care înlǎtura în acea parte a zilei orice concurenţǎ pentru ştirile de ultim moment
prelucrate în timpul nopţii 330 . Succesul înregistrat de “Universul” într-un timp atât de scurt,
i-a surprins pe contemporanii sǎi. Constantin Bacalbaşa, preşedinte al Sindicatului Ziariştilor
de mai târziu, amintea cum o foaie micǎ în formatul nr. 6 “plinǎ numai cu fapte diverse, un
foileton senzaţional, diferite crime, plus preparate medicamentoase ale farmacistului Bertelli
din Italia, care a fost primul furnizor de anunţuri pentru ziarul Universul”, a putut sǎ fie atât
de bine primitǎ de cititorii români. Însǎ tocmai ideea acestor anunţuri a fost cheia reuşitei lui
Cazzavillan, al cǎrui portret de comerciant de succes, Bacalbaşa îl creiona foarte concis:
“Cazzavillan a fost un muncitor şi un stǎruitor. Negreşit nu era un intelectual şi nu a înţeles
sǎ facǎ din ziarul sǎu un instrument cultural, el era numai un comerciant şi un om cu
priceperea afacerilor, de aceea de la început a pus ziarul pe o bazǎ comercialǎ” 331 . Aşadar, la
început Universul apǎrea ca o foaie de publicitate comercialǎ, fiind primul de acest gen de pe
piaţa jurnalisticǎ româneascǎ, dar treptat se orienteazǎ spre subiectele specifice unui cotidian,
devenind “il vero portavoce della opinione pubblica romena” 332 . Evoluţia a fost
impresionantǎ, de la o camerǎ din Calea Dorobanţi de unde ieşea cel dintâi numǎr, fǎrǎ a
avea vreun alt angajat, Cazzavillan, a ajuns la sediul din strada Brezoianu, pe frontispiciul
clǎdirii pe care şi astǎzi este vizibil numele redacţiei Universul, unde angajaţii erau în numǎr
de 20. De la o singurǎ maşinǎ de tipǎrit, ajungea la vreo 10, ceea ce i-a permis ca în paralel
cu activitatea jurnalisticǎ, sǎ desfǎşoare o intensǎ activitate de publicarea de cǎrţi, manuale
ş.a în Tipografia Universului, din aceeaşi clǎdire. În 1899, ziarul era reorganizat şi formarul
sǎu mǎrit. Sediul din Brezoianu devenise o adevǎratǎ industrie cu peste 100 de funcţionari:
redactori, administratori, tipografi, expeditori. Ajungea la începutul secolului, ziarul cel mai

330
“Universul”, an L, nr. 150, 5 iunie 1933, p. 8.
331
C. Bacalbaşa, op. cit., vol. III, p. 65. Cazzavillan a continuat în permanenţǎ o activitate de comercializare a
celor mai diverse produse, de la apǎ de scos petele de pe stofe la unele preparate medicamentoase (“hapurile de
catraminǎ ale farmacistului Bertelli”, pentru care angajase personal un medic care sǎ consulte pacienţii înainte
de a fi prescrise, dupǎ ce vânzǎrile foarte ridicate alarmaserǎ Direcţia sanitarǎ), de curǎţat sau parfumuri ş.a.,
care i-au susţinut pe alocuri atât modernizarea tehnologiei folosite pentru tipǎrit, cât şi acţiunile filantropice.
Unele bunuri le oferea ca tombolǎ abonaţilor de la unele publicaţii de-ale sale, “sticla de apǎ de Genova, cel mai
plǎcut şi mai durabil parfum, premiat cu 18 medalii” fiind unul din cadourile primite de abonaţii “Universului”.
(Ibidem, p. 96; I. Bulei, Românii în secolele XIX şi XX, pp. 118-119.) În 1895, Cazzavillan încheia un contract
cu Dimitrie Braescu de asociere şi de cumpǎrare a patentului pentru inventarea candelei în forma crucii pentru
creştini şi semi-lunǎ pentru mahomedani, prin care Cazzavillan se angaja sǎ asigure fondurile necesare
producţiei şi punerii în vânzare a candelelor. (“M.O.”, nr. 19, 25 apr./7 mai 1895, p. 614.)
332
C. Isopescu, op. cit., p. 34.

341
cuprinzǎtor al ştirilor de strǎinǎtate, având corespondenţi la Roma şi Paris, care îi trimiteau
ştirile cele mai importante, fapt pe care îl recunoşteau ceilalţi jurnalişti din epocǎ, mulţi
susţinând cǎ ajunsese la impresionabilul tiraj de 97.000 în 1899 333 şi la cel de 100.000
exemplare zilnice în anul urmǎtor 334 . Raportat doar la populaţia Bucureştiului prima cifrǎ
reprezenta un ziar la trei persoane 335 , însǎ distribuţia nu se rezuma doar la Capitalǎ, ci se
fǎcea la nivel naţional, atât direct, cât şi prin abonamente. Cifrele erau uşor exagerate, mai
aproape de realitate sunt cele redate de Ion Bulei: 20.000 exemplare în 1892, în 1900 a
crescut de la 40.000 la 80.000 şi de abia în 1909 la 100.000. În timpul Primului Rǎzboi
Mondial cunoştea cea mai mare fluctuaţie, de la restrângerea tiparului la 40.000 exemplare în
1915, ajungea în anul urmǎtor la 170.000. Singurele ziare din epocǎ care ţineau pasul cu
Universul, erau Adevǎrul şi Dimineaţa 336 . Într-o altǎ publicaţie a vremii, Foaia popularǎ, se
afirma la 1900, cǎ Universul a contribuit “la înǎlţarea nivelului intelectual al poporului
român” , scotând din ignoranţa pǎtura de jos a societǎţii, care pânǎ la apariţia ziarului era mai
puţin informatǎ despre ce se întâmpla în lume 337 .
Dezvoltarea publicaţiei a condus la apariţia a numeroase suplimente, primul la câteva
luni dupǎ apariţia ziarului pe piaţǎ: Calendarul Universului pe 1885, urmat de Universul
copiilor, Universul ilustrat (18 septembrie 1892-19 septembrie 1897), urmat de Universul
amuzant (între 2-5 decembrie 1897 supliment gratuit al Universului, între 6 decembrie 1897-
28 mai 1898, publicaţie de sine stǎtǎtoare, care apǎrea de trei ori pe sǎptǎmânǎ), Universul
Literar, Ziarul ştiinţelor populare şi al cǎlǎtoriilor, în care se publica tot ce era bun “pentru
înǎlţarea sufletului nostru”, Duminica Universului sau ocazionalele Universul de Crǎciun
(prima ediţia în 1889, urmatǎ de cele din 1893, 1897-1906), Universul de Anul Nou,
Universul de Paşte 338 . Universul a fost cel dintâi cotidian din epocǎ dotat cu o maşinǎ
rotativǎ, o investiţie mai puţin obişnuitǎ la nivelul financiar al vremii, însǎ se datora spiritului
întreprinzǎtor al lui Cazzavillan, dispus sǎ rişte şi care a înţeles necesitatea şi beneficiile pe

333
Ioana Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 28.
334
“Foaia popularǎ”, an III, nr. 27 (109), 5 sept. 1900, p. 4.
335
Ioana Pârvulescu, op. cit., p. 28.
336
Ion Bulei, Viaţa în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pp. 101, 131; Idem, Românii în
secolele XIX-XX, 2011, p. 117.
337
“Foaia popularǎ”, an III, nr. 27 (109), 5 sept. 1900, p. 4.
338
I. Hangiu, op. cit., pp. 496-499, 530-531; Georgeta Rǎduicǎ, Nicolin Rǎduicǎ, Dicţionarul presei româneşti
(1731-1918), Ed. Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1995, p. 318; N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., p. 759; C. Isopescu,
op. cit., pp. 36-37.

342
care le aducea o tehnologie nouǎ în creşterea tirajului. Contribuţia sa la dezvoltarea presei
româneşti este recunoscutǎ şi astǎzi, fiind un deschizǎtor de drumuri al presei sportive,
printre primii fondatori ai foilor de publicitate plǎtitǎ şi reuşind sǎ facǎ din Universul, ziarul
cel mai important al vremii.
Felul în care a abordat activitatea de jurnalist, deşi între timp publicase şi o serie de
suplimente cu un caracter cultural, a fǎcut ca multǎ vreme sǎ fie privit fǎrǎ prea multǎ
consideraţie în cercurile gazetǎreşti, Universul fiind considerat un organ inferior, “gazeta
crimelor şi a foiletoanelor pentru birjari” 339 . Nu întâmplǎtor, Cazzavillan devenise un
personaj constant al revistei umoristice Furnica. Însǎ, contemporanii sǎi uitau cǎ nefiind
cetǎţean român 340 , i-a fost poate mai simplu sǎ îşi pǎstreze imparţialitatea şi sǎ nu îşi
transforme ziarul sǎu în instrumentul unui partid politic, amintindu-le deseori acestora “niţi
cu alǎ, niţi cu alǎ: ǎsta e Universul” 341 .
Popularitatea de lungǎ duratǎ a ziarului Universul s-a datorat înmulţirii rubricilor
conţinute, a dezvoltǎrii reportajului, cât şi a preţului accesibil tuturor care i-a asigurat o
rǎspândire uimitoare. În fiecare numǎr publica corespondenţa dintr-una din capitalele
europene şi nelipsite erau ştirile despre românii de peste Carpaţi, asumându-şi în acest mod o
activitate de susţinere moralǎ a românilor din Transilvania şi de influenţǎ a opiniei publice
din Vechiul Regat faţǎ de chestiunea confraţilor. În timpul celebrului proces Dreyfus, ziarul
îşi instaleazǎ o legǎturǎ directǎ cu Parisul care îi aduceau în aceaiaşi zi ştirile despre procesul
care atrǎsese şi interesa nespus de mult publicul cititor. Era o altǎ investiţie pe care
Cazzavillan o realiza printr-un sacrificiu financiar însemnat, dar care i-a crescut imediat
tirajul la 30.000 exemplare zilnic, spor care s-a pǎstrat şi dupǎ încheierea procesului 342 .
Instituise premii pentru abonaţi, la început mici obiecte, precum cercei, brǎţǎri, ceasuri, ca
ulterior sǎ se ajungǎ la câte o vilǎ nouǎ la Sinaia, saloane sau camere mobilate complet etc.,
ceea ce îi asigurase un numǎr record de abonaţi, numai în orǎşelul Mizil avea peste 1.000 343 .
Apariţia temporarǎ a unor publicaţii de sine stǎtǎtoare sau a unor suplimente şi
schimbarea deseori întâlnitǎ a subtitlurilor erau o formǎ de adaptare continuǎ la cerinţa pieţei,
339
C. Bacalbaşa, op. cit., vol. III, p. 65.
340
Potrivit lui Bacalbaşa, Cazzavillan nu a renunţat niciodatǎ la supuşenia italianǎ pentru cetǎţenia românǎ.
(Idem, Ziaristica românǎ din zilele noastre, p. 177.)
341
C. Bacalbaşa, op. cit., vol. III, p. 65.
342
Idem, Ziaristica românǎ din zilele noastre, p. 177.
343
“Vestitorul”, an XIII, nr. 21, 1 nov. 1937, pp. 190-191; “Universul Literar”, an XXVII, nr. 51, 20 dec. 1910,
p. 8.

343
un dinamism care l-a situat în fruntea presei româneşti în lupta cu o concurenţǎ care se
dezvolta la rândul sǎu. O astfel de modificare se poate urmǎri în cazul apariţiei suplimentului
Universul literar-sǎptâmânal, apǎrut mai întâi sub acest titlu la 19 septembrie 1888, încetând
pentru scurt timp începând cu 28 ianuarie 1891 şi reapǎrând între 11 martie-30 decembrie
1891 integrat în corpul ziarului Universul, sub titlul Universul. Supliment literar pânǎ la 1
aprilie, când era intitulat Universul literar sǎptǎmânal şi rǎmând la titlul concis sub care era
şi este de obicei recunoscut, Universul literar, de abia din 9 decembrie 1891. În tot acest
timp, formatul, numǎrul paginilor şi preţul au fost deseori modificate. Ediţiile de Paşte,
Crǎciun şi Anul Nou erau de fapt modificǎri ale titlului Universului literar din timpul acestor
sǎrbǎtori 344 .
Diversitatea domeniilor pe care o publicaţie periodicǎ o putea trata l-a determinat pe
Cazzavillan sǎ încerce cât mai multe tipuri de conţinut. La 5 noiembrie 1897 reintroducea în
ofertǎ Ziarul cǎlǎtoriilor şi al întemplǎrilor pe mare şi uscat de douǎ ori pe sǎptǎmânǎ pânǎ
la 3 iunie 1898 şi sǎptǎmânal din aceastǎ datǎ 345 . Alte publicaţii care i-au aparţinut lui
Cazzavillan, editate de tipografia Universul, au fost: Pisica. Monitorul oficial al Mǎrcuţei,
Goliei, etc., un sǎptǎmânal umoristic apǎrut între 13 martie-26 aprilie 1887; urmat de Veselia,
apǎrut la 17 noiembrie 1891 şi continuând decenii la rând; Hoţul, între 15 martie-1ugust
1897. O altǎ încercare o reprezenta abordarea mondenului, prin publicarea Teatru. Muzicǎ.
Modǎ, din 24 octombrie 1897 în 13 martie 1898; urmatǎ de Moda parizianǎ. Teatru şi
muzicǎ, din 20 martie 1898 pânǎ la 29 ianuarie 1899, care era transformatǎ între 12
346
februarie-2 iulie 1899 în Moda “Universului”, ce a avut o duratǎ de 10 numere .
Cazzavillan a mai fost recunoscut printre contemporanii sǎi pentru calitatea sa de
filantrop, el a fost autor a numeroase opere de binefacere. Graţie donaţiilor sale generoase, în
1901 se construia la Bucureşti, şcoala italianǎ “Regina Margherita”, dar şi “Palatul
Invalizilor”. A sprijinit “Sindicatul ziariştilor” în cele mai grele momente ale existenţei
acestei instituţii, prin sume însemnate de bani acordate vǎduvelor şi copiilor orfani ai
ziariştilor 347 . Era preşedintele de onoare al societǎţii Deşteptarea a vânzǎtorilor de ziare din
Bucureşti, cǎrora nu întârzia sǎ le facǎ anumite donaţii financiare. În ianuarie 1896, membrii

344
Vezi N. Hodoş, A. Sadi Ionescu, op. cit., vol. I, pp. 758-760.
345
Ibidem, p. 807.
346
Ibidem, pp. 758-760; C. Isopescu, op. cit., pp. 36-37.
347
Şapte ani de la moartea lui Luigi Cazzavillan, în “Universul Literar”, an XXVII, nr. 51, 20 dec. 1910, p. 2.

344
societǎţii îi mulţumeau public pentru donaţia generoasǎ de 200 lei 348 . În oraşul sǎu natal,
Arzignano, era inaugurat în 1909 un spital care i-a purtat numele, în urma donaţiei de
160.000 lire fǎcutǎ de Teodora Dumitrescu-Câmpina, vǎduva lui Luigi Cazzavillan. La
intrare era aşezat un bust al fondatorului. Dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial acesta era
demolat şi înlocuit de clǎdirea şcolii medii, Ettore Motterle. Datoritǎ unei triplǎri a populaţiei
din Arzignano, spitalul devenise neîncǎpǎtor 349 . De fondurile sale se leagǎ şi fondarea
Societatea de ajutor “Umberto şi Margherita” şi a Societǎţii “Dante Aligheri”, în 1902.
Pentru bucureşteni, construise un velodrom în partea dreaptǎ a Şoselei Kiseleff. S-a stins din
viaţǎ înainte de a împlini 52 de ani, la 11 decembrie 1903, la Bucureşti, fiind înmormântat în
cimitirul Bellu catolic 350 . În perioada interbelicǎ o grǎdinǎ publicǎ i-a purtat numele, la
întretǎierea strǎzii omonime cu str. Popa Tatu 351 . Astǎzi, pe strada care-i poartǎ numele încǎ
din epoca, se gǎseşte un mic parc care gǎzduieşte bustul dedicat celui care a fost Luigi
Cazzavilan.

III.3. Contribuţii culturale ale italienilor stabiliţi în România

III.3.a. Scriitori, poeţi, publicişti şi traducǎtori italieni din România. Unii dintre
profesorii italieni menţionaţi în capitolul anterior s-au fǎcut remarcaţi şi pentru activitatea lor
de traducǎtori sau publicisticǎ, printre care îl reamintim aici pe Gian Luigi Frollo, pentru
studiile filologice şi spre finalul vieţii a celor religioase, dar ne vom opri în continuare asupra
fiilor acestuia Hildebrand şi Iosef Frollo, a profesoarei Clelia Bruzzesi, a poetului Arturo
Graf, elev al lui Gian Luigi Frollo, care scria primele versuri sub auspiciile educaţiei primite
la Brǎila, a lui Bruto Amante. Acestor preocupǎri din domeniul mai extins al scrisului, li s-a
alǎturat spre finalul secolului un român de origine italianǎ, Domenico Caselli, care s-a impus
ca publicist şi istoric amator al Bucureştiului.

348
“Epoca”, ediţia de searǎ, seria II, anul II, nr. 55, 13 ian. 1896, p. 2.
349
G. Montese, op. cit., pp. 658, 660-661, 980, anexa foto 95.
350
George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat, Editura Capitel, Bucureşti, 2004, pp. 238-239; Camil
Mureşan, Periodici e personalità illustrativi per le relazioni italo-romene nel XIX secolo, în “Annuario. Istituto
Romeno di cultura e ricerca umanistica”, nr. 2/2000, pp. 455-462; C. Bacalbaşa, op. cit., vol. III, p. 74.
351
G. Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, p. 198; Municiupiul Bucureşti şi împrejurimile, ediţia XII, Editura
Institutului cartografic “Unirea”, Braşov, 1939, pp. 13, 34.

345
 Poetul şi filologul Arturo Graf 352 a locuit la Brǎila în douǎ perioade distinse din anii
tinereţii sale. Nǎscut la Atena, la 29 ianuarie 1848, Arturo Graf primea “în primele zile ale lui
mai 1856” invitaţia unui unchi, Gerolamo Bini, comerciant în Brǎila, unde, alǎturi de mama,
Serafina Bini şi fratele sǎu, Otto (Ottone), a rǎmas pânǎ în 1863, când a plecat la Napoli
pentru a urma liceul (1863-1867) şi Universitatea (1867-1870). Pentru educaţia sa, unchiul
sǎu a apelat la scurtǎ vreme la Gian Luigi Frollo, aflat la Veneţia, care a acceptat postul de
profesor particular al Arturo Graf, pe care l-a învǎţat latinǎ, greacǎ, francezǎ, germanǎ,
istorie, geografie, desen şi arta de a scrie versuri 353 . În oraşul în care a deprins arta versurilor
de la Frollo, publica primele poezii în 1861 sub pseudonim, Poesii de Filarete Franche, cel
de 14 ani. Încurajat de Frollo, publica al doilea volum sub numele real: Arturo Graf, Poesii,
Tip. P. Pestemalgioglu, Brǎila, 1863. Un al treilea volum, îi era publicat dupǎ plecarea de la
Brǎila: Cinque Poesie (1867).
În tot acest interval, a pǎrǎsit Brǎila o singurǎ datǎ, când pǎşea pe ţǎrmurile Mǎrii
Negre. Mǎrturie a acestei vizite stǎ însemnarea autobiograficǎ, Dal libri dei riccordi: “în toţi
cei şapte ani nu am ieşit din Brǎila decât o singurǎ datǎ şi aceea iarna la Constanţa, pe
ţǎrmurile Mǎrii Negre, dacǎ nu chiar pe locul unde a fost surghinuit Ovidiu, foarte aproape
de acesta” 354 – cândva în intervalul 1856-1863. Avea sǎ mai revinǎ peste ani, în aprilie 1872,
dupǎ ce în mai 1871 “pe la 20 ale lunii” revenea cu mama sa la Brǎila, în casa fratelui
Ottone rǎmas pentru desfǎşurarea activitǎţii de negustor, unde Arturo rǎmânea pânǎ la 4
noiembrie 1874 355 . Dedica celei de-a doua cǎlǎtorii la Constanţa, poezia Ad un cipresse 356 . În
1872, Graf mergea la Bucureşti şi de aici la Viena pentru a se vindeca de boala apǎrutǎ la un
ochi în timpul şederii la Napoli. Revenea la Brǎila în noiembrie, vindecat. A continuat sǎ
scrie în toţi aceşti ani, iar în 1874, îi apǎrea al patrulea volum Versi, care i-a adus
recunoaşterea lui Graf ca poet, dupǎ ce tipograful care avusese încredere în el de la primul

352
Numeroase studii i-au fost dedicate lui Arturo Graf şi prezenţei sale în România, dintre care amintim:
Ramiro Ortiz, Arturo Graf. Poetul misterului şi al morţii (II), în “Noua Revistǎ Românǎ”, vol. XIV, nr. 9, 16
iun. 1913, pp. 133-134; Dimitrie Bodin, Precizǎri privitoare la legǎturile lui Arturo Graf cu românii, cit.,
Angela Voinescu, Legǎturile poetului italian Arturo Graf cu Brǎila, în “Analele Brǎilei”, anul X, nr. 2/1938,
pp. 22-34.
353
D. Bodin, Precizǎri privitoare la legǎturile lui Arturo Graf cu românii, pp. 5-7; Giuseppe Izzi, Arturo Graf,
în Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 58, Roma, 2002, pp. 366-373; C.H. Niculescu, op.cit., pp. 94-95;
Ramiro Ortiz, Arturo Graf, p. 133.
354
D. Bodin, Precizǎri privitoare la legǎturile lui Arturo Graf cu românii, , pp. 6-7.
355
D. Bodin, op. cit., pp. 5-7; Angela Voinescu, Legǎturile poetului italian Arturo Graf cu Brǎila, p. 22.
356
Nicolae Iorga, România cum era pânǎ la 1918, vol. I România “Munteanǎ” [în cont. România cum era pânǎ
la 1918], Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 407; Angela Voinescu, op. cit., p. 23.

346
volum, Pericle Pestemalgioglu i-a oferit 100 de exemplare, din care Graf a expediat o copie
ministrului Instrucţiunii Publice din Italia, Ruggero Bonghi, şi unul lui Fanfani, bibliotecar la
Florenţa. Era astfel recenzat de o serie de critici. Pânǎ la apariţia acestui succes, Victor
Mendel, un tânǎr din Brǎila, se oferea sǎ îi fie editor lui Graf, într-o perioadǎ în care acest
fapt era o raritate în oraşul dunǎrean. În plus, Mendel îi oferea o sumǎ de 6-7.000 lire pentru
a fonda un jurnal, dupǎ cum aflǎm din corespondenţa dintre Graf şi Labriola, însǎ planurile
nu au fost concretizate. În acelaşi an 1874, Pestemalgioglu îi mai tipǎrea lui Graf Despre
calitǎţile şi pǎrţile tragediei, studiu pe care îl dedica prietenului Labriola şi criticului De
Sanctis. La 13 decembrie 1876, ţinea lecţia de deschidere a cursului sǎu de istorie comparatǎ
a literaturilor neolatine de la Universitatea din Torino, curs pe care profesorul Gian Luigi
Frollo avea sǎ-l ţinǎ la Bucureşti doi ani mai târziu. Legǎtura sa cu Brǎila a fost uneori
exprimatǎ în versuri, Vorrei partire (1872), A sera (1874), dar vizitele la Constanţa par sǎ îl
fi marcat deopotrivǎ, oraşului dedicându-i douǎ sonete, Ricordi da Tomis. Mai mult decât
poeziile, de şederea sa în România amintea studiul Despre poezia popularǎ românǎ 357 .
Astfel începuturile carierei lui Graf s-au legat de oraşul Brǎila şi de profesorul sǎu Frollo.
În 1884, Constanţa primea vizita istoricului şi publicistului napolitan, Bruto Amante,
“un prieten italian al ţǎrii noastre”, membru al unei familii reputate de filoromâni, îndemnat
de iniţiativa ridicǎrii unui monument în cinstea lui Ovidiu, dar şi de interesul de a localiza
cetatea anticǎ Tomis şi de a afla locul mormântului poetului latin. La întoarcerea în Italia, în
1885, îşi publica primele impresii într-o carte, tradusǎ în româneşte de Clelia Bruzzesi, cu
titlul Ovidiu în exil, Bucureşti, 1885, iar trei ani mai târziu consemnǎrile cǎlǎtoriei din
România au fost adunate într-un volum intitulat La Romania, între paginile cǎruia se
întâlneşte un opuscul despre vizita la Constanţa. Printre altele, Bruto Amante constata
existenţa unei strǎzi Ovidiu şi a unui hotel “Ovidiu”, iar de la localnici auzea cǎ Piaţa
Independenţei, denumitǎ astfel din 1879, era încǎ cunoscutǎ drept “Piaţa Italianǎ” sau “Piaţa
Italiei” 358 . Dincolo de activitatea sa publicisticǎ care a inclus şi scrieri asupra României,
figura lui Bruto Amante, cât şi a tatǎlui sǎu Errico Amante, protagoniştii ai mişcǎrii

357
Angela Voinescu, op. cit., pp. 22-34; G. Izzi, op. cit., pp. 366-373.
358
Bruto Amante, La Romania illustrata. Riccordi di viaggio, Bruto Amante Editore, Roma, 1888, pp. 233-272
(reeditatǎ în ediţie anastaticǎ, 2012); M. Moise, Constanţa veche, pp. 108, 185-186; Raluca Tomi, Italians in
Dobrudja, pp. 119-122.

347
risorgimentale, se leagǎ în spaţiul românesc de susţinerea ideii fraternitǎţii italo-române, a
posibilitǎţii unei Uniuni latine 359 , care pornea din Portugalia şi se oprea în România 360 .
Soţii Bruzzesi s-au remarcat prin implicarea lor în unele activitǎţi literare. Profesoarǎ
de limba italianǎ din Bucureşti, Clelia Bruzzesi (1836-1903), de care aminteam în capitolul
trecut, realiza la finele secolului al XIX-lea în spaţiul cultural românesc unele traduceri ale
unor conaţionali în limba românǎ, dintre care amintim Ovidiu în exil, Bucureşti, 1885,
traducere a cǎrţii lui Bruto Amante; Cesare Mattei, Noul Vademecum, Bucureşti, 1885; Silvio
Pellico, Închisorile melle (sic!), Bucureşti, 1878; Edmund de Amicis, Cuore: ce simte o
inimǎ de copil, 1893, fiind prima traducere a poveştii lui Cuore de la noi; dar şi traduceri din
românǎ în italianǎ dintre care s-a pǎstrat Vasile Alexandrescu Urechia, Ode a Elisa,
Commedia in un atto tradotta dal romeno da Clelia Bruzzesi, Bucureşti, 1874 361 . Soţul sǎu,
Francesco Bruzzesi, aşa cum am vǎzut a gǎzduit în interiorul magazinului “Hercule” un
cenaclu literar şi artistic, unde s-a bucurat uneori de prezenţa lui Mihai Eminescu, contribuid
fie şi parţial la susţinerea mişcǎrii literare din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.
Înmormântatǎ în cimitirul Bellu catolic alǎturi de soţul sǎu, Cleliei îi era realizat în 1904 un
bust de cǎtre sculptorul Frederick Stork al III-lea, care se mai semna Fritz Stork 362 .
Un ziarist şi publicist român mai puţin cunoscut în zilele noastre, de origine italianǎ a
fost Domenico Caselli, nǎscut la 31 octombrie 1875 în Bucureşti şi botezat în religia
ortodoxǎ, fiul unei familii de italieni din Toscana stabiliţi aici pentru a lucra în construcţii.
Un portret al lui Domenico Caselli a fost lǎsat de George Potra, în volumul emorialistic
Bucureştii de ieri, II, care l-a cunoscut personal încǎ din tinereţe, pasionat fiind de articolele
istorice ale lui Caselli. S-a fǎcut cunoscut în epocǎ prin articolele despre vechiul Bucureşti pe
359
“Pan-latinismul”, termenul care apare deseori în proza celor doi Amante, era de altfel o reacţie la
dimensiunea pe care o cǎpǎtaserǎ curentele pan-slavismului şi pan-germanismului.
360
Francesco Guida, Rapporti tra romeni e italieni nel Risorgimento, în Errico Amante e il figlio Bruto in
rapporto al Risorgimento italiano e romeno. Atti del convegno nazionale di studi, Fondi, Castello Caetani, 30
marzo 2102, pp. 85-100.
361
Marin Popescu-Spineni, Contribuţii la istoria învǎţǎmântului superior. Facultatea de Filosofie şi Litere din
Bucureşti, Cultura Naţionalǎ, Bucureşti, 1928, p. 113; Dicţionarul encliclopedic ilustrat “Cartea Româneascǎ”,
Partea a II-a Dicţionarul istoric şi geografic universal A-J, de Gheorghe Adamescu, Editura Cartea
Româneascǎ, Bucureşti, [1931], p. 4491; Bibliografia româneascǎ modernǎ (1831-1918) vol. I A-C, Editura
Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1984, p. 482; Ibidem, vol. II D-K, Bucureşti, 1986, p. 68; Carlo Tagliavi,
op. cit., pp. 91-92.
362
B. Amante, op. cit., pp. 70-71; Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, p. 326; Raluca Tomi, A
Chapter of the Italian Immigration in the Romanian Principalities: the Italians of Bucharest (1831-1878) [în
cont. The Italians of Bucharest], în “Revista Arhivelor”, nr. 3-4, 2007, p.193; Gh. Bezviconi, Necropola
Capitalei, p. 28; Florin Rotaru, Bibliografia cǎrţii bucureştene de la origini pânǎ în prezent (1494-2006), partea
I 1494-1918, vol. I A-C, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2006, p. 1108.

348
care le publica în Gazeta municipalǎ, “organ sǎptǎmânal de informaţie şi criticǎ literarǎ” al
lui Mihail Dragomirescu.
Dupǎ terminarea cursului primar şi gimnazial, Caselli se îndreptase spre meşteşugul
tipografiei, intrând încǎ din adolescenţǎ în serviciul ziarului Universul condus de Luigi
Cazzavillan. La început culegǎtor de litere, apoi corector, a dovedit anumite calitǎţi
profesionale care l-au recomandat ca secretar de redacţie, astfel cǎ “lǎsǎ vingalacul şi apucǎ
condeiul” 363 . Pentru cele douǎ din urmǎ îndeletniciri lucra mai ales noaptea, pentru ca ziua sǎ
poatǎ cerceta manuscrisele şi documentele din Arhivele Statului şi Biblioteca Academiei, dar
şi pentru a-şi desǎvârşi cunoştiinţele istorice, pe care nu avusese posibilitatea materialǎ sǎ le
urmeze în cadrul Universitǎţii din Bucureşti, cum şi-ar fi dorit.
În 1896, la 20 de ani, Caselli îşi începea colaborarea publicisticǎ, ca redactor la Liga
Ortodoxǎ şi la suplimentul acesteia literar. Din aceastǎ posturǎ, Istoria literaturii române îl
menţiona pe Caselli pentru contribuţia la debutul unui tânǎr poet de 16 ani, care semna sub
pesudonimul Ion Theo, nimeni altul decât Tudor Arghezi, pe care îl publica atât în revista
amintitǎ, cât şi în Viaţa nouǎ, unde de asemenea ajunsese redactor 364 . Ulterior a mai avut
numeroase colaborǎri sau a fost redactor al publicaţiilor Reporterul, Orientul, Mǎrgǎritarul,
România nouǎ, Vestea, Revista de istorie, arheologie şi filologie, Seara, Scena, Secolul,
Vocea dreptǎţii, Actualitatea, Lumea copiilor ş.a. Articolele şi studiile privitoare la vechiul
Bucureşti au fost publicate de Gazeta municipalǎ, Universul, Expres, Gazeta liberalǎ,
Românul, Independentul, Minerva 365 .
Între timp, spre finalul anilor ’80 ai veacului XIX, Caselli participase la şedinţele
simboliştilor conduşi de Alexandru Macedonski. Mai târziu, printre colaboratorii
simboliştilor, care semnau articolul program al primului numǎr al revistei “Forţa Moralǎ” din
28 octombrie 1901, s-a aflat şi Caselli. Deşi, el nu a urmat calea poeziei, încurajarǎrile lui
Macedonski şi o influenţǎ a cercurilor literare simboliste şi-au lǎsat amprenta asupra
preocupǎrilor sale viitoare. Caselli îşi fǎcea cunoscutǎ înclinaţia spre scrierea istoricǎ, fie
literarǎ, fie ştiinţificǎ. Într-un supliment al ziarului Liga Ortodoxǎ, Macedonski scria despre
363
Apud, Constantin Mille, Tipografi, literaţi, ziarişti, în “Almanahul Graficei Române”, Bucureşti, 1927, p.
61.
364
George Cǎlinescu, Istoria literaturii române de la orogini pânǎ în present [în cont. Istoria literaturii
române], Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 808.
365
G. Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. II, Bucureşti, 1991, pp. 323-325; Oliver Velescu, Domenico Caselli sau
istoria Bucureştilor între nostalgie şi pragmatism, în Domenico Caselli, Cum au fost Bucureştii odinioarǎ,
Silex – Casǎ de Editurǎ, Bucureşti, 1994, pp. 5-14.

349
Caselli, în 1896 cǎ “dezvoltǎ zadarnic o activitate neîntrecutǎ, atât în domeniul romanelor
populare de care, în parantezǎ, aveam aşa nevoie, dar mai ales în domeniul literaturii
ştiinţifice, istorice, monografice şi uneori etnografie, studii deopotrivǎ de valoare însǎ ce,
pânǎ în prezent, nu sunt decât pietre preţioase pe care soarele n-a cǎzut încǎ sǎ le facǎ a
strǎluci dupǎ adevǎrata lor chemare” 366 . Încǎ din debut, Caselli a abordat teme delicate şi
complexe, scriind Despre catolicismul în Ţara Româneascǎ şi Moldova, Istoria oraşului
Constantinopol, America descoperitǎ de scandinavi, studii asupra Talmudului sau a Sionului.
Cum subiectele sale au fost apreciate de public, redacţiile unor ziare importante, precum
Românul, Independentul sau Gazeta Liberalǎ, decideau sǎ îi ofere spaţiu pentru publicarea
articolelor cu subiect istoric, uneori zilnic. Treptat aria intereselor sale s-a restrâns la istoria
naţionalǎ şi ulterior la cea a Bucureştiului, pentru cea din urmǎ primind încurajǎri sǎ o
aprofundeze din partea directorului Arhivelor Statului, Grigore Manu.
Caselli debuta în literatura istoricǎ prin publicarea volumului Fecioara de la Argeş,
povestire istoricǎ din vremea celor dintâi Basarabi, Bucureşti, 1901. Alǎturi de aceastǎ
preocupare pentru romanele istorice, publicate în foleiton în ziarul Secolul, continua
cercetarea pentru istoria Bucureştiului, care a devenit principala ocupaţie începând cu 1905.
Modelul sǎu pare a fi Ionescu-Gion, judecând dupǎ organizarea textelor: prezintǎ conştiincios
documentele pentru ca apoi, în funcţie de subiect, sǎ polemizeze cu autorii secolului XIX sau
sǎ compunǎ o descriere a unei biserici sau mahala. Meritul sǎu a fost de a populariza
documentele istorice, multe folosite din colecţiile Hurmuzaki, Acte şi fragmente cu privire la
istoria românilor, Studii şi documente cu privire la istoria românilor şi de a furniza
publicului larg date altfel inaccesibile din Arhivele Statului şi Biblioteca Academiei.
Scrierilor sale le-au lipsit însǎ rigoarea erudiţilor, datoritǎ stilului lor alert, însǎ era amprenta
pe care şi-o lǎsase activitatea din gazetǎrie şi lipsa unor studii de specialitate, el fiind mai ales
un autotdidact 367 . Însǎ din “respectul pentru trecut”, Caselli nu a reinventat sau idealizat
istoria, ci doar a redat-o într-un mod accesibil publicului larg. Articolele sale au avut mare
succes în epocǎ, mulţi cititori pǎstrând ziarele care-l publicau doar pentru scrierile sale,
“pentru slova sa împǎtimitǎ de parfumul trecutului”, cum afirma Mihail Dragomirescu,

366
Oliver Velescu, op. cit., p. 7.
367
Pentru o listǎ a scrierilor lui Caselli (articole cu caracter istoric şi povestiri istorice), vezi George Potra, Din
Bucureştii de ieri, vol. II, pp. 323-326 (subcapitolul Domenico Caselli, un pasionat publicist al vechiului
Bucureşti).

350
directorul Gazetei Municipale. “Citind un articol de-al sǎu ardeai de nerǎbdare de a citi şi pe
cele urmǎtoare”, mai completa Otilia Ghibu-Silviu, în ziarul Lupta 368 . Dincolo de aspiraţiile
de a deveni un bun romancier, Caselli a rǎmas şi pentru urmǎtoarele trei decenii un bun
gazetar. A continuat sǎ fie un secretar de noapte la Universul, “un soldat devotat şi
disciplinat”, cum era caracterizat la moartea sa 369 .
În 1933, Mihail Dragomirescu, directorul de la Gazeta Municipalǎ, inaugurase o
rubricǎ specialǎ Cum au fost Bucureştii de odinioarǎ, pe care o încredinţase lui Domenico
Caselli, care adunǎ o parte din aceste articole într-un volum, publicat cu acelaşi nume în
1935. Caselli se stingea din viaţa la 17 octombrie 1937, lǎsând neterminat volumul ce îl
pregǎtea Minunate povestiri despre Bucureştii de odinioarǎ. Neuitând ajutorul pe care i-l
dǎduse la debut, Arghezi evoca într-o tabletǎ necrolog meritele lui Caselli, a cǎrui
“intelectualitate n-a râvnit strǎlucirea şi cartea pe care a ştiut-o el, învǎţatǎ între corvezi şi
necazuri şi cu o linişte de temperament neîntrerupt egalǎ, admirabilǎ”, dar care l-au
recomandat ca pe un “remarcabil înzestrat pentru destoiniciile istoriografului”370 .
Familia Frollo s-a remarcat şi prin fii lui Gian Luigi Frollo, Hildebrand şi Iosif Frollo
şi prin poeta Mia Frollo (Mia Buzoianu), soţia celui din urmǎ. Nǎscut în România, în 1878,
Hildebrand Frollo a fǎcut parte în anii studenţiei dintre cei dintâi bursieri trimişi la Roma de
Seminarul din Iaşi, în toamna anului 1899. Mai târziu a activat la Liceul “Gheorghe Lazǎr”,
ca profesor de latinǎ şi francezǎ unde i-a avut printre elevi pe George Cǎlinescu (1914-
1919). A fost poet şi traducǎtor, remarcându-se mai ales prin traducerile din poeziile lui
Gaius Valerius Catulus publicate în revista Convorbiri literare (1907) 371 . Din activitatea sa
de traducǎtor face parte şi adaptarea pentru o ediţie şcolarǎ a primelor patru cânturi ale
Eneidei lui Virgiliu 372 . Între 1 iunie 1907-15 mai 1908, a fǎcut parte din comitetul de redacţie
al revistei literare “Convorbiri”, condusǎ de M. Dragomirescu. Printre colaborǎrile sale
literare s-au aflat cele cu revista condusǎ de Nicolae Iorga, “Neamul românesc literar”, cu

368
O. Velescu, op. cit., p. 9.
369
C.C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, p. 9
370
Oliver Velescu, op. cit., p. 14.
371
Dicţionar enciclopedic ilustrat “Cartea Româneascǎ”, Ed. Cartea Româneascǎ, Bucureşti, p. 1565; George
Cǎlinescu, Ion Creangǎ. Viaţa şi opera, Editura pentru Literaturǎ, Bucureşti, 1966, p. XXIX.
372
Vezi, P. Vergilius Maronis, Aenaeidos: libri I-VI, ediţie şcolarǎ întocmitǎ de Hildebrand Frollo, ed. a 3-a rev.
şi republ. de E. Lovinescu, Tipografia “România Noua”, Bucureşti, 1926.

351
publicaţia semǎnǎtoristǎ bilunarǎ, “Revista noastrǎ”, dar şi cele cu publicaţiile “Calendarul
literar şi artistic” şi “Noi pagini literare” 373 .
Iosif Frollo, nǎscut în România în 1886, a fost publicist catolic şi profesor de francezǎ
la liceul “Spiru Haret”, unde i-a avut printre elevi pe Mircea Eliade şi Barbu Brezianu.
Acesta din urmǎ afirma cǎ era “un profesor exceptional de limba franceza […]. Era un
catolic fervent, un om de o distincţie şi de o pondere ieşite din comun. […] Facea cu noi
lectii fascinante” 374 . Nici Mircea Eliade nu l-a trecut cu vederea pe profesorul Frollo, despre
care scria în Memoriile sale cǎ “avea o mare slǎbiciune pentru gramaticǎ, şi pe atunci
gramatica mi se pǎrea o disciplinǎ absurdǎ şi ineficace, inventatǎ parcǎ anume pentru a-l
împiedica pe elev de a savura textul pe care îl traduce. Frollo era mulţumit cu cele ce ştiam,
dar mǎ avertizase cǎ nu voi putea trece clasa dacǎ nu voi şti pe dinafarǎ toate conjugǎrile. Mi
se pǎrea cǎ mǎ ameninţǎ în glumǎ pentru cǎ, dupǎ cum îi era obiceiul, spunea lucrurile
acestea cu o mare dulceaţǎ, privindu-te în ochi şi zîmbind.[…] Iosif Frollo a încercat de mai
multe ori sǎ mǎ sfǎtuiascǎ şi sǎ mǎ îndrumeze” 375 . A avut o colaborare cu ziarul de scurtǎ
duratǎ, “Înǎlţarea”, apǎrut între 18 septembrie-20 noiembrie 1919, şi fost directorul
publicaţiei religioase “Farul Nou” 376 . Una din funcţiile care l-au onorat pe Iosif Frollo afost
cea primitǎ în 1921 de a-i fi profesor de italianǎ principesei Ileana, dupǎ indicaţia directǎ a
Sfântului Scaun 377 . Era propus sǎ îl înlocuiascǎ pe sacerdotul neamţ Fischer, datoritǎ
devotamentului şi credinţei sale în religia catalicǎ, fiind în acel moment un publicist catolic
dedicat. În absenţa unor cǎrţi de pietate care sǎ hrǎneascǎ sufletul catolicilor din România, a
tradus cartea lui San Francesco di Sales, Introduction à la vie dévote, donând în 1923
manuscrisul Sfântului Scaun şi renunţând la orice drept de autor, cu ocazia centenarului de la
373
Georgeta Rǎduicǎ, N. Rǎduicǎ, op. cit., pp. 134, 296; I. Hangiu, op. cit., pp. 81, 106, 304-306, 383-384.
374
Silvia Kerim, Seniori ai culturii româneşti, în “Formula As”, nr. 619/2004, pp. 17-18.
375
Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 45.
376
I. Hangiu, op. cit., p. 241.
377
Dupǎ botezul ortodox al copiilor sǎi, regele Ferdinand a fost excomunicat de cǎtre Sfântul Scaun. Pentru ca
aceastǎ sǎ fie revocatǎ, Ferdinand trebuia sǎ respecte anumite angajamente, printre care pe acela de a oferi
principesei Ileana un profesor catolic. Printre cei care au purtat o intensǎ activitate menitǎ sǎ favorizeze
revocarea excomunicǎrii suveranului României, au fost şi câţiva reprezentanţi ai coloniei italiene, printre care
ministrul plenipotenţiar, Carlo Fasciotti, sora Elisabetta Pucci, maica superioarǎ a surorilor ordinului San
Vincenzo, şi administratorul apostolic, pǎrintele Ulderico Cipolloni. Iniţiativa se nǎscuse încǎ din timpul
primului rǎzboi mondial, înainte de sǎrbǎtorile pascale din 1917, astfel încât o primǎ petiţie adresatǎ Vaticanului
se pierduse în Rusia, dupǎ ce curierul italian însǎrcinat cu transmiterea scrisorii fusese ucis de bolşevici.
(Archivio di Stato di Vaticano [ASV], Fondo Archivio Nunzaitura di Romania [în cont. Arch. Nunz. Romania],
b. 5, fasc. 12, ff. 53-62; b. 13, fasc. 37, f. 298; R. Netzhammer, Episcop în România, într-o epocǎ a conflictelor
naţionale şi religioase [în cont. Episcop în România], vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, p.
826).

352
moartea sfântului 378 . Colaborase cu jurnalul catolic cu apariţie temporarǎ Înǎlţarea, între 18
septembrie şi 20 noiembrie 1920 şi fusese director al ziarului catolic Farul Nou 379 . Prin
instrucţia de gramaticǎ italianǎ oferitǎ de Frollo principesei Ileana, Sfântul Scaun încerca în
realitate sǎ îi transmitǎ în secret o educaţie religioasǎ catolicǎ. Obiectivul nu a fost însǎ atins,
deşi lecţiile s-au desfǎşurat pe parcursul a mai multor ani, întrucât acestea erau atent
monitorizate de regina Maria. Principesa primea lecţii sǎptǎmânale de religie ortodoxǎ de la
preotul bisericii Cotroceni, Popescu-Mǎlǎieşti. Dupǎ întreruperea lecţiilor de italianǎ, Sfântul
Scaun intervine prin prinţul Ştirbey pentru reluarea acestora, printr-o scrisoare menitǎ sǎ îi
aminteascǎ regelui Ferdinand obligaţiile prevǎzute în vederea ridicǎrii excomunicǎrii. Astfel
profesorul Frollo îşi relua la 23 ianuarie 1924 misiunea 380 .
Poeta şi scriitoarea Mia Frollo (1885-1962), pesudonim litera pentru Maria Frollo, a
participat la şedinţe ale cercului literar “Sburǎtorul”, prezidat de Eugen Lovinescu, şi a
publicat în revista omonimǎ. În 1923, îi apǎrea volumul de poezii Flori de flǎcǎri 381 .
Activitatea s-a literarǎ a cuprins şi numeroasele colaborǎri cu diferite publicaţii, între care
cele cu revista literarǎ de scurtǎ apariţie, condusǎ de Camil Petrescu, “Cetatea literarǎ” (dec.
1925-iul. 1926), cu revista femininǎ “Flori de crin”, cu publicaţia “Îndreptar”, unde publicǎ
în numǎrul de debut file de prozǎ, cu magazinul ilustrat, condus de Eugen Lovinescu,
“Lectura pentru toţi”, precum şi cu publicaţiile “Lumina nouǎ”, “Poezia. Religie socialǎ”,
ziarul “Popularul”, “Preocupǎri literare” – revista Societǎţii “Prietenii Istoriei Literare”,
“Revista scriitoarei”, “Viaţa nouǎ”, condusǎ de Ovid Densuşianu, unde scrie despre Poezia
nouǎ fantasticǎ (1922), şi despre romanul contemporan francez (1923) 382 . Semneazǎ mai
multe studii privind viaţa monseniorului Vladimir Ghica, printre care Însemnǎri despre
monseniorul Vladimir Ghica.

III.3.b. Câteva dintre contribuţiile italienilor în arta dramaticǎ şi muzicalǎ.

Prezenţa şi contribuţia italienilor în teatru şi mai ales în muzicǎ s-a fǎcut remarcatǎ în
secolele anterioare secolului al XIX-lea, însǎ ne vom referi aici doar la cele menţionate în
378
ASV, Arch. Nunz. Romania, b. 13, fasc.37, ff. 297-302.
379
I. Hangiu, op. cit., p. 241.
380
ASV, Arch. Nunz. Romania, b. 13, fasc.37, f. 298; R. Netzhammer, Episcop în România., vol. II, pp. 1002,
1209, 1246-47, 1256.
381
G. Cǎlinescu, Istoria literaturii române, pp. 803, 1031; I. Hangiu op. cit., pp. 428-429.
382
Georgeta Rǎduicǎ, N. Rǎduicǎ, op. cit., pp. 254, 267, 318; I. Hangiu, op. cit., pp. 256, 278-279, 336, 338,
340-341, 392-393, 428-429, 513-514.

353
aceastǎ din urmǎ perioadǎ. Emigraţia culturalǎ a italienilor s-a încadrat în mai largul fenomen
al emigraţiei economice, şi aceasta fiind determinatǎ de dorinţa unor câştiguri sigure. Acest
tip de emigraţie culturalǎ a avut însǎ douǎ subtipuri, fiind atât o emigraţie itinerantǎ
periodicǎ, caracteristicǎ trupelor de teatru, care urmǎreau traseul unui turneu, pe care îl
puteau repeta de la un sezon la altul, cât şi una temporarǎ, când o trupǎ de teatru se stabilea
într-un oraş pentru mai mulţi ani în urma unui contract încheiat cu un teatru sau prin fondarea
unuia (cazurile lui Luigi Ademmolo sau trupei lui Fanni Tardini, ambele la Galaţi).
Reprezentanţi ai emigraţiei culturale, analizaţi în acest subcapitol, au fost şi profesorii de
muzicǎ, compozitorii, dirijorii, muzicienii care s-au înscris atât într-o emigraţie itinerantǎ, dar
au putut sǎ se alǎture şi emigraţiei permanente prin stabilirea într-un oraş, cel mai adesea la
Bucureşti şi Iaşi. Emigraţia itinerantǎ a trupelor de teatru, operetǎ şi operǎ este însǎ dificil de
urmǎrit şi de stabilit care au fost proporţiile ei, de accea ne vom opri mai ales asupra
contribuţiilor pe care unele dintre ele le-au avut în dezvoltarea domeniilor de activitate.
În vederea încurajǎrii artei dramatice naţionale, în 1833, la Bucureşti se înfiinţa
Societatea Filarmonicǎ de cǎtre Ion Heliade Rǎdulescu şi Ion Câmpineanu, iar în anul
urmǎtor acesta din urmǎ fonda o şcoalǎ pentru învǎţarea muzicii şi a artei dramatice, deschisǎ
la 15 ianuarie 1834 în casele pitarului Dincǎ Boerescu, lângǎ Sf. Sava, unde profesor de
muzicǎ vocalǎ era numit italianul Bongianini, urmat de Conti. În programul de activitate al
Societǎţii, publicat la 7 ianuarie 1834 în Curierul Românesc se preciza cǎ “D-l Bongianini va
fi profesorul de musicǎ, a cǎruia destoinicie şi talent s-au recunoscut şi în cele mai înaintate
întru civilisaţiune locuri. D-lui va cerceta la început dispoziţiunile tinerilor ce vor dori a se da
spre învǎţǎtura acestei frumoase arte şi va alege un numǎr pânǎ la 12, cu care va urma
învǎţǎturile sale” 383 . Dupǎ numai câteva luni una dintre elevele lui Bongianini, anume
madam Caliope putea interpreta cavatina din opera lui Bellini, Piratul. Cea dintâi
reprezentaţie teatralǎ în limba românǎ din Bucureşti, aflatǎ sub patronajul Societǎţii, avea loc
în seara de 29 august 1834, Mahomed sau Fanatismul de Voltaire, pe scena Teatrului
italianului Geronimo Momolo, jucatǎ de elevii societǎţii sub conducerea lui Aristia 384 .

383
George Bǎiculescu, Ioan Massoff, Teatrul românesc acum o sutǎ de ani, Ed. Vremea, Bucureşti, 1935, p. 31.
384
D.R. Rosetti, op. cit., p. 34; Vasile A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, vol. 1, Imprimeria Statului,
Bucureşti, 1892, p. 278; N.E. Idieru, Istoria artelor-frumoase (arhitecturǎ, sculpturǎ, picturǎ, musicǎ – din
toate timpurile şi din toate ţǎrile, inclusiv România) [în cont. Istoria artelor-frumoase], Tip. Gutenberg, Joseph
Göbl, Bucureşti, 1898, p. 454. G. Bǎiculescu, I. Massoff, op. cit., pp. 5-6, 26, 36, 40, 42.

354
 Începuturile teatrului românesc şi a construirii primelor sǎli de teatru se leagǎ de
iniţiativele şi acţiunile italienilor. Printre primele propuneri se înscria petiţia din 1833 a
profesorului Filarmonicii Claude Bongianini şi Honore Costa, consultant al Eforiei capitalei
în examinarea aristilor strǎini, înaintatǎ lui Pavel Kiseleff, pentru fondarea unui teatru italian,
pe care era pregǎtit sǎ îl construiascǎ şi sǎ îl conducǎ Mihail Cornescu, funcţionar al
Departamentul Vorniciei din Lǎuntru. Teatrului îi era rezervatǎ o trupǎ de 14 actori şi 24
muzicanţi. Petiţia însǎ nu a fost aprobatǎ 385 .
În toamna anului 1842, stagiunea era deschisǎ la Teatrul Momolo cu opera Norma de
Bellini, a unei trupe italiene condusǎ de Basilio Sansoni, care a repurtat numeroase succese în
faţa publicului bucureştean 386 . Teatrul Momolo, cunoscut şi ca “teatrul cel vechi” sau “teatrul
mic” era principalul teatru din Bucureşti pânǎ la construirea şi inaugurarea Teatrul Naţional,
şi îşi încheia activitatea în 1853. Geronimo Momolo cumpǎrase sau închiriase casele lui Radu
Slǎtinanu, aflate pe locul actualului hotel Capşa, unde în 1839, înalţase peste una din case o
salǎ, care servea de club şi teatru, devenind faimoasǎ în epocǎ pentru petrecerile susţinute
încǎ de la inaugurarea sa 387 .
Încǎ de la deschiderea Teatrului Mare Naţional trupele italiene de operǎ au fǎcut parte
dintre spectacolele susţinute de noua instituţie. La 31 decembrie 1852, trupa lui Nicola a
executat diferite opere în cadrul spectacolului de inaugurare a teatrului 388 .
O iniţiativǎ de popularizare a libretelor de operǎ au avut-o în 1857-1858, Marco
Antonio Canini şi Ion G. Vǎlentineanu, prin traducerea în limba românǎ pentru spectatori a
operelor care se cântau în teatrul românesc. Acestea putea fi gǎsite la intrarea în teatru sau în
librǎrii, una dintre acestea fiind cea a lui Constantin A. Rosetti de pe Podul Mogoşoaiei 18.
Gestul celor doi era salutat în ediţia din 6 ianuarie 1858 a Naţionalului, ziar al lui Vasile
Boerescu, cât şi de Nicolae Filimon, în 7 aprilie 1858, cu ocazia reprezentǎrii Normei de
Bellini, când libretul tradus l-a impresionat pe acesta din urmǎ în mod deosebit pentru
serviciul adus publicului român. Însǎ aceastǎ traducere era ultima a lui Canini şi
Vǎlentineanu din lipsa unui sprijin financiar care sǎ le susţinǎ activitea. În total, cei doi
publicaserǎ 10 traduceri ale libretelor de operǎ italianǎ, 9 în variantǎ scurtǎ – Beatrice di

385
Ion Horea Rǎdulescu, Contribuţii la istoria operei italiene din Bucureşti, în „Studii italiene. Roma”,
Bucureşti, an IV, 1937, pp. 38-40; Raluca Tomi, The Italians of Bucharest], p. 198.
386
G. Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, p. 528.
387
George D. Florescu, Din vechiul Bucureşti, pp. 115-116.
388
G. Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, pp. 533-534.

355
Tenda, a lui Bellini şi Romani, trei opere ale lui Donizetti, Il don Pasquale, Lucia di
Lammermoor, Maria di Roan şi alte cinci ale lui Verdi, Il Trovatore (Lǎutarulu), Ernani,
Machbeth (Macbetu), Rigoletto, La Traviata (Rǎtǎcita) – doar ultima, remarcatǎ de presa
vremii, Norma, fiind în variantǎ integralǎ şi singura pentru care se aleseserǎ caracterele latine
şi nu chirilice, ca în cazul celorlate ediţii. Toatǎ aceastǎ activitate se desfǎşurase din toamna
anului 1857 pânǎ în vara anului 1858. În primul an apǎruserǎ Ernani şi Rigoletto, iar restul
adaptǎrilor în anul urmǎtor 389 .
Un alt italian care s-a dedicat domeniului muzical a fost Benedetto Franchetti da
Mantua, dupǎ încheierea unei cariere militarǎ alǎturi de legiunea lui Garibaldi, datorate unei
rǎni grave. Prin deschiderea Teatrului Mare din Bucureşti, devenea cunoscut publicului
bucureştean ca şef al corurilor, la finele anului 1852, odatǎ cu reprezentaţiile susţinute de
artiştii de operǎ italianǎ. Ani îndelungaţi opera i-a fost concesionatǎ, între 1867-1872 fiindu-i
impresar. A desfǎşurat în paralel o lungǎ activitate didacticǎ, fiind profesor de muzicǎ, uneori
de limba italianǎ, al gimnaziului “Sf. Sava”, devenit ulterior liceul, al Conservatorului din
Bucureşti, al unor şcoli private de fete ş.a. 390 . În 1859, pe când era profesor de muzicǎ coralǎ
la Gimnaziul naţional din Capitalǎ, compunea un marş militar, pe care îl dedica contelui
Cavour 391 . Unul din elevii sǎi afirmau cǎ “bǎtrânul profesor şi compozitor Franchetti (...)
avea o splendidǎ voce de bas” 392 .
Activitatea de impresar al Operei gǎzduitǎ de Teatrul Mare, ale cǎror spectacole erau
considerate “teatrul aristocraţiei”, îi era foarte apreciatǎ de publicul vremii, devenind cu
timpul o garanţie a calitǎţii spectacolelor şi artiştilor pe care îi prezenta. În 1871, când
publicul obişnuit al spectacolelor de teatru nu mai era mulţumit de reprezentaţiile vremii, s-a
alǎturat celui amator de operǎ, promovarea realizatǎ de Franchetti atrǎgând nu doar înalta
societate, ci spectatori de diferite categorii sociale, mai ales tineri, o dovadǎ în plus cǎ
îmbinarea ocupaţiei de impresar şi profesor a avut ca rezultat educarea unui public mai larg
din cadrul societǎţii româneşti a vremii. Unul dintre tenorii aduşi de Franchetti, în 1871, a
fost reputatul Patierno, cunoscut publicului bucureştean care l-a întâmpinat cu un ropot de
aplauze. Martor al insuccesului şi crizei actorilor Teatrului Mare, Franchetti organiza la 2

389
Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, pp. 121-124.
390
Asupra carierei didactice, vezi cap II, pp. 179-180.
391
ASDMAE, Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, b. 252, vari docc.; Fr. Guida, L’Italia e il
Risorgimento balcanico, p. 120; C. Isopescu, op. cit., pp. 23-24.
392
Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureştenii de ieri şi de azi, Editura Universul, Bucureşti, 1945, p. 325.

356
decembrie 1874, unul din spectacolele din seria reprezentaţiilor de caracter filantropic,
susţinut de trupa italianǎ de operǎ pe care o conducea, Lupta pentru credinţǎ, “dramǎ cu
mare spectacol în 5 acte”, “o reprezentaţie extraordinarǎ în beneficiul fondului teatral”.
Afişul anunţa cǎ prima dona, d-na Virginia Bianchi urma sǎ cânte din complezenţǎ rolul
Adalgisei” 393 . Italianul Ghelli era unul din casierii care se ocupau de vânzarea biletelor. Dupǎ
ce impresariatul operei a fost preluat de Serghiade, opera italianǎ a intrat într-un oarecare
regres, nemaiavând acelaşi succes din timpul lui “papa Franchetti”, cum îl numeau
contemporanii sǎi.
Opera italianǎ devenise atracţia principalǎ a aristocraţiei bucureştene, în serile sale de
reprezentaţie, sala Teatrului Mare devenea locul de întâlnire a elitei sociale: familiile
Florescu, Filipescu, Oteteleşeanu, Cantacuzino, Şuţu, Kretzulescu, Manu, Vǎcǎrescu şi
Creţeanu 394 . Pasiunea comunǎ pentru opera italianǎ devenise un pretext pentru etalarea
puterii în societate, rar cei din clasa de mijloc se puteau afişa la banchetul celor mari. Şi
totuşi, în urma crizei actorilor din 1871, Franchetti reuşise sǎ îndepǎrteze fie şi ocazional,
aceastǎ tradiţie şi reprezentanţi ai burgheziei, precum Boerescu, sǎ ia partea la spectacolele
de operǎ. Alţi spectatori care s-au bucurat de trupele aduse de profesorul lor, au fost elevii
liceului “Sf. Sava”, dintre care unul îşi amintea cǎ “am auzit noi pe vremea aceea
Sonnambula, Martha, Norma, Oberon, Trovatore, Ebrea, Africana, Traviata şi alte din
repertoriul italian (...) una din ele a fost cu deosebire apreciatǎ având sopranǎ pe vestita Gabi,
contraltǎ pe Prezzioni, (...) înspre primǎvarǎ, când uşile de la teatru erau deschise, vocea de
bas profund a lui Marcassa rǎzbea peste Calea Victoriei”395 .
Opera italianǎ era apreciatǎ în epocǎ, iar reprezentaţiile sale, dincolo de spectacolul în
sine, oferea posibilitatea în orice oraş din ţarǎ celor din înalta societate sǎ se afişeze în public.
În 1873, îşi deschidea porţile teatrul din Focşani 396 , reşedinţa judeţului Putna în acea vreme,
unde în numai câteva luni, artistul şi impresarul Ioan Lupescu aducea o trupǎ de operǎ din
Milano, în frunte cu un tânǎr de numai 19 ani, proaspǎt absolvent al Conservatorului din
cetatea muzicii, Lucio Vecchi. Deşi trupa de teatru s-a împrǎştiat dupǎ o lunǎ, Lucio Vecchi
393
C. Bacalbaşa, op. cit., vol. I, p. 127.
394
Ibidem, pp. 47, 64, 75, 81.
395
V. Bilciurescu, op. cit., pp. 325-326.
396
Oraşul Focşani a jucat un rol important în unirea şi consolidarea Principatelor Române, gǎzduind între 1859-
1862 instituţiile comune celor douǎ Principate, Înalta Curte de Justiţie şi Comisia Centralǎ însǎrcinatǎ cu
elaborarea legilor comune, Curtea de Casație pentru douǎ Prefecturi (Putna și Râmnicul Sǎrat), douǎ tribunale,
douǎ poliții, douǎ secții ale municipalitǎții.

357
s-a stabilit împreunǎ cu fraţii sǎi la Focşani. Împreunǎ cu Lupescu, pe lângǎ comedii, au
organizat şi reprezentaţii de operetǎ, care s-au înscris printre cele ale începutului de operetǎ
româneascǎ. Timp de 60 ani, Lucio Vecchi, “Luciu” cum îl botezaserǎ localnicii, şi-a dedicat
viaţa educaţiei muzicale a populaţiei focşǎnene, fiind înmormântat în acest oraş 397 .
În 1885, una dintre cele mai mari primadonne ale epocii, Adelina Patti cânta la
Bucureşti Traviata şi Lucia di Lammermoor cu o trupǎ româneascǎ, iar la începutul lui
octombrie 1888, Opera italianǎ era prezentǎ prin alte douǎ celebre primedone, Bellincioni şi
Brambilla, cea din urmǎ o mare simpatie a generalului Florescu. Aflatǎ la Bucureşti, când se
stingea din viaţǎ Giuseppe Verdi, Bellincioni, în doliu, a interpretat Traviata alǎturi de Opera
Românǎ 398 .
În 1853, sosea la Galaţi profesorul de muzicǎ vocalǎ, Luigi Ademollo, fost tenor la
opera italianǎ din Iaşi, artist în trupa lui Victor Delmary, cǎruia i se datoreazǎ prima stagiune
de operǎ italianǎ de la Galaţi. Dupǎ ce Delmary, principalul impresar de spectacole teatrale şi
de operǎ la acea vreme, adusese în 1852 trupa de teatru a lui Millo, bine primitǎ de public, se
pare cǎ i se solicitase din partea coloniei italiene spectacole de operǎ şi la Galaţi. Spectacole
ocazionale de operǎ mai fuseserǎ organizate şi în anii precedenţi, însǎ publicul gǎlǎţean îşi
dorea o prezenţǎ constantǎ a acestora. Cǎlǎtorul Francesco Nardi îşi amintea în scrierile sale
de Il Furioso de Donizetti, l-a care asistase în trecerea sa prin Galaţi din septembrie 1852 399 .
Cum Delmary nu a onorat cererea gǎlǎţenilor, cel care a profitat de aceastǎ dorinţǎ a
publicului a fost Ademollo, care se ocupa în anul urmǎtor de deschiderea unei stagiuni de
operǎ. El a angajat o bunǎ parte din trupa lui Delmary şi începea construirea unei clǎdiri din
lemn, lângǎ Hotelul Moldavia, pe locul cu vii închiriat de la “madame Nicolini chirigiţa
[h]otelului şi locului”, însǎ îi lipsesc banii necesari pentru finalizarea lucrǎrii de amenajare,
astfel încât vindea clǎdirea cu 500 de galbeni Sfatului Orǎşǎnesc. La 1 iunie 1853, Ademollo
semna un înscris prin care se obliga ca la finalul stagiunii de spectacole sǎ predea clǎdirea
autoritǎţilor orǎşeneşti. În septembrie, îşi exprima dorinţa de a închiria clǎdirea pe o perioadǎ
de trei ani cu o chirie anualǎ de 45 galbeni, acceptatǎ de Sfat. Au urmat trei ani de spectacole
de operǎ italianǎ aici, pe care nu le-a mai putut continua mai mulţi ani dupǎ protestele lui

397
Monografia judeţului Putna, Tipografia şi legǎtoria de cǎrţi “Cartea Putnei” – Alex. P. Alexandrescu,
Focşani, 1943, p. 52.
398
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altǎ datǎ (1885-1900), vol. II, Editura “Universul”, Bucureşti, 1928, pp.
20, 112, 139, 309.
399
Francesco Nardi, Riccordi di un viaggio in Oriente, Roma, 1866, p. 33.

358
Delmary. Despre repertoriul trupei nu se cunosc prea multe, în 1853 era amintitǎ
Sonnambula lui Bellini, iar la 19 martie 1855, stagiunea se deschidea cu Ernani de Verdi,
dupǎ ce îşi reorganisase trupa “con permesso del governo locale (...) un corso di
rappresentazione d’opera italiana” 400 . Trupa lui Ademollo a oferit spectacole de operǎ şi în
oraşul învecinat, Brǎila 401 .
Dupǎ încheierea celor trei stagiuni de operǎ italianǎ, Ademollo încerca în 1856
organizarea unor spectacole de teatru în limba românǎ pentru care a rǎspândit afişe prin oraş,
însǎ s-a vǎzut nevoit sǎ renunţe la acest proiect pentru cǎ privilegiul de a organiza asemenea
spectacole era apanajul directorului Teatrului Naţional din Iaşi, care a luat imediat mǎsuri
pentru a nu şi-l pierde. La 28 octombrie 1857, solicita caimacamului Nicolae Vogoride sǎ îi
ofere privilegiul organizǎrii balurilor mascate ce se desfǎşurau în timpul carnavalului de iarnǎ
din Galaţi.
Fiindu-le recunoscǎtor italienilor pentru dorinţa lor de a avea aceste spectacole la
Galaţi şi pentru care intrase în aceastǎ afacere, Ademollo a înfiinţat pentru ei un mic teatru pe
locul hanului lui Ventura, unde se jucau comedii şi operete cu o orchestrǎ compusǎ din
italienii care lucrau în magaziile de la schelele din port 402 .
Activitatea lui Ademollo a stimulat interesul pentru înfiinţarea unui teatru local şi
Sfatul Orǎşenesc cumpǎra la 22 decembrie 1859, un loc de la banul Iancu Adamide. Printre
proiectele de construcţie ale unei clǎdiri de teatru s-a aflat cea a arhitectului veneţian Ennio
Travasinato, acceptat iniţial şi care ar fi urmat sǎ primeascǎ 35.000 galbeni austrieci pentru
construcţie 403 , dar nu trece de arhitectul oraşului care a considerat cǎ nu “satisface cu
deplinǎtate exigenţele de artǎ indispensabile la un edificiu de atât de mare însemnǎtate” 404 ,
dupǎ ce planul îi fusese de câteva ori trimis pentru a fi modificat405 . Din Comitetul alcǎtuit
pentru construirea teatrului fǎceau parte italienii S.G. Foscolo, pricinpele Emanuele Ruspoli,
care acordau câte o subvenţie de 5.000 lei 406 . Pânǎ la urmǎ un proiect pentru un edificiu al

400
P. Pǎltǎnea, op. cit., p. 328.
401
Maria Elena Teodorescu, Comunitatea italianǎ din Brǎila II, în “Florile Dunǎrii”, serie nouǎ, an III, nr. 6,
2003, p. 35.
402
T.T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. 311; Ioana Grosaru, Gabriela
Tarabega, op. cit., p. 116.
403
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 88/1864-1869, f. 5.
404
Idem, ds. 109/1864, f. 27.
405
Idem, ds. 88/1864-1869, ff. 1, 9, 14.
406
Ibidem, ff. 29-31, 52, 56-62.

359
teatrului era înaintat lui Cuza, care îl aproba fǎrǎ a oferi vreo subvenţie. Provizoriu era
construit un teatru, pânǎ la materializarea acestui demers pe care l-a reuşit dupǎ 1866, Fani
Tardini. Ademollo a revenit o perioadǎ la Iaşi unde, dupǎ cum am vǎzut, a înfiinţat în 1860
ziarul Il Fulmine. În 1867, revenea la Galaţi, unde timp de doi ani organizat noi spectacole de
operǎ italianǎ, graţie subvenţiilor primite de la Primǎria din oraş. Din 1877 se afla la
Bucureşti, unde a scos publicaţia Mercuriul romanu 407 .
Dupǎ jumǎtatea secolului al XIX-lea mai erau amintiţi la Galaţi, prezenţa în vara
anului 1860 a Companiei de teatru Pelizza, al cǎrei prim actor era Gaspare Minghetti din
Florenţa 408 ; a trupei de teatru condusǎ de Antonio Vernice, un impresar de spectacole de
operǎ care solicita primǎriei la 23 august 1866, autorizaţia pentru susţinerea a 15 reprezentaţii
de operǎ la Teatrul Bogdan, însǎ a fost refuzat din “cauza împrejurǎrilor” 409 . Donato Boldini,
coregraf, director al Teatrului Italian din Bucureşti, venea în oraşul moldovean pentru a da
lecţii de dans tinerelor, cǎrora le garanta învǎţarea dansurilor moderne în 30 de lecţii 410 .
Şi asupra vieţii culturale brǎilene din a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea prezenţa
sau contribuţia unor italieni şi-a pus amprenta. În cadrul reprezentǎrilor teatrale din oraş ale
trupelor strǎine erau menţionate şi prezenţa unor italieni: Iacopo Billi, celebra Fanny (Fani)
Tardini, Bianca Bianchini. Cel dintâi conducea o trupǎ de vodeviluri care a susţinut
spectacole în Brǎila pe parcursul anului 1858, pentru ca mai târziu italianul sǎ solicite un
împrumut magistratului oraşului pentru a alcǎtui “o trupǎ românǎ de teatru naţional, vodevil
şi balet”. Iacopo Billi primeşte o sumǎ de 100 de galbeni, fǎrǎ dobândǎ, alǎturi de
411
“recunoştiinţa din partea oraşului cǎ dobândeşte o asemenea divertire” . În 1860, anul în
care în oraşul de pe malul Dunǎrii se nǎştea Hariclea Haricli, cea care mai târziu a fost
cunoscutǎ drept Hariclea Darclée, se mai amintea de existenţa unui teatru de varieteu în sala
“Palatul de flori”, unde a jucat, pe lângǎ comical Hugo, actriţa italianǎ Bianca Bianchini,
“despre care gura târgului spunea cǎ a agonisit, în acea singurǎ iarnǎ, 10 kilograme de aur

407
Apud, Paul Pǎltǎnea, Un teatru de operǎ italianǎ la Galaţi între anii 1853-1857, în “Studii şi cercetǎri de
istoria artei, seria Teatru, muzicǎ, cinematografie”, vol. XXII, nr. 2, 1966, p. 159; Idem, Istoria oraşului Galaţi,
vol. II, pp. 313-314, 316, 328.
408
ASDMAE, Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, b. 255, Consolato di Bucarest, busta
255, Scrisoarea consulului Sardiniei în Galaţi, Luigi Leardi, cǎtre ministrul Afacerilor Strǎine, Conte Camillo di
Cavour (Galaţi, 20 iulie 1860).
409
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 58/1866, nepag.
410
Raluca Tomi, Italienii din Galaţi şi Ismail, p. 228.
411
Nae A. Vasilescu, Schiţe-documente şi însemnǎri din oraşul şi judeţul Brǎila, Brǎila, Atelierele Tipografice
ale Ziarului “Curierul”, [1929?], p. 13.

360
galbeni, lire turceşti şi napoleoni” 412 . Spre finele secolului, devenea renumitǎ în Brǎila sala
teatrului italian, gǎzduitǎ pentru mai multe decenii în localul “Hotelului lui Rally”, care era
consolidat şi modernizat în 1886, fiind dotat şi cu un teatru de varǎ 413 .
Fani Tardini (1833?-1908) o actriţǎ cu origini italiene, probabil din Trieste 414 , îşi
întemeia propria trupǎ la 6 octombrie 1859, dupǎ ce pânǎ atunci fǎcuse parte din trupa lui
Mihail Pascally 415 . Asupra debutului în teatru al lui Tardini existǎ mai multe menţiuni.
Massoff susţine cǎ şi-a început activitatea în trupa de amatori a coloniei italiene din Galaţi,
probabil referindu-se la cea fondatǎ de Luigi Ademollo, însǎ aceastǎ trupǎ apare menţionatǎ
de-abia în 1853, în timp ce debutul lui Tardini era deja înregistrat în anii anteriori la
Bucureşti. Şi în aceastǎ privinţǎ existǎ mai multe variante. Ollǎnescu scrie de un debut al lui
Tardini în trupa lui Costache Caragiali în toamna lui 1851, deşi în 1845 o menţiona ca fǎcând
parte din trupa lui Millo însǎ mai probabil avusese loc în 1844, cum menţioneazǎ Nicolae
Sǎvulescu, în trupa lui Caragiali, în care se aflau şi alţi tineri dornici sǎ facǎ teatru 416 . În
1846, revenea în trupa lui Caragiali, joacǎ apoi în cea a lui Pascally, în 1857 era iar în trupa
lui Millo, dar în luna iunie în urma unui conflict între acesta şi Caragiali, se alǎtura celui din
urmǎ şi juca la Bucureşti în vodevilul Stan Pǎţitul 417 . Dupǎ întemeierea propriei trupe, din
care fǎceau parte Alexandru Vlǎdicescu, Lache Chirimescu, Stavru Sachelarie, Ion Lupescu,
Elena Albescu, Irina Poenaru, Catinca Dumitrescu, începea stagiunea la 15 octombrie 1859
la Ploieşti şi o încheia la 26 iunie 1860 la Galaţi 418 . Alǎturi de Teatrul cel Mare din Bucureşti

412
G. Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, p. 308; C.C. Giurescu, Istoricul oraşului Brǎila, p. 207.
413
SJAN Brǎila, Prefectura Judeţului Brǎila, ds. 83/1886, ff. 1, 30.
414
Anul naşterii actriţei Fani Tardini nu se cunoaşte cu precize, însǎ în actul de deces din 1908, înregistrat la
Galaţi era trecutǎ vârsta de 75 ani (SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi. Starea civilǎ – morţi, 1908, f. 528).
Ioan Massoff menţioneazǎ ca an al naşterii 1823 în I. Massoff, Eminescu şi teatrul, Editura pentru Literaturǎ,
Bucureşti, 1964, pp. 35-36; şi anul 1825 în Idem, Teatrul românesc vol. II (1860-1880), Editura pentru
Literaturǎ, Bucureşti, 1966, p. 650, unde sunt menţionaţi pǎrinţii lui Fani Tradini: Piedro Tardini şi actriţa
Emma Louis Lacratello. Nici în privinţa locului naşterii nu se ştie cu precizie dacǎ a fost sau nu Trieste, aşa cum
figureazǎ în George Franga, Contribuţii la istoria teatrului românesc (din cele mai vechi timpuri pânǎ la
independenţa noastrǎ de Stat), Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti, 2001, p. 256; I. Massoff, Eminescu şi teatrul,
pp. 35-36; Apud, Anca Costa-Foru, Fani Tardini, p. 194. Paul Pǎltǎnea precizeazǎ în Istoria oraşului Galaţi,
partea a II-a, pp. 316-317, cǎ în urma sesizǎrii Direcţiei Arhivelor de Stat din Trieste, nu s-a putut afla nici un
fond care sǎ cuprindǎ informaţii asupra familiei Tardini.
415
I. Massoff, Teatrul românesc, II, p. 166.
416
Idem, Eminescu şi teatrul, pp. 35-36; D.C. Ollǎnescu, op. cit., pp. 179, 186, 196; Nicolae Sǎvulescu,
Costache Caragiali, în “Revista Fundaţiilor Regale”, VI, nr. 2/1939, p. 376.
417
P. Pǎltǎnea, Istoria oraşului Galaţi, II, p. 317; Ioan Massoff, Teatrul românesc, vol. I De la obârşie la 1860,
Editura pentru Literaturǎ, Bucureşti, 1961, p. 435; Mihail Apostol, Iorgu Caragiali (1826-1894), Editura
Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 39, 156, 170-171.
418
M. Apostol, op. cit., p. 108.

361
era greu sǎ se dezvolte un al doilea teatru din lipsǎ de spectatori. Trupa fraţilor Vlǎdicescu şi
Fani Tardini au avut succes o perioadǎ la sala Dacia, dar nu au reuşit sǎ-şi formeze un public
fidel, nefiind suficienţi de cunoscuţi publicului bucureştean, deşi în provincie înregistraserǎ
deja anumite succese. Au pǎrǎsit scena bucureşteanǎ în urma protestului evreilor datorat unei
piese antisemite pusǎ în scenǎ de trupa lui Tardini 419 .
Trupa condusǎ de Tardini devenea cea mai bine organizatǎ şi cea mai mare trupǎ de
provincie, prin unirea cu trupa fraţilor Vlǎdicescu, Ion şi Alexandru. Pânǎ sǎ se stabileascǎ la
Galaţi, trupa lui Tardini a cǎlǎtorit mult prin ţarǎ, reuşind sǎ anime viaţa teatralǎ şi sǎ
contribuie la organizarea ei. În 1860, brǎilenii s-au bucurat şi de prezenţa lui Fani Tardini,
care îşi întemeiase de curând propria trupǎ. Tardini solicita la rândul sǎu magistratului sǎ îi
acorde o sumǎ, numai puţin de 800 de galbeni, dar ca subvenţie, nu ca împrumut, cerere care
nu i-a fost aprobatǎ. La 17 mai 1863, solicita prefectului din Galaţi permisiunea pentru
construirea unei barǎci provizorie din lemn “pentru Teatru Românu”, “pe locul liberu din
piaţa vis-a-vis de Consulat”, care trimitea cerea mai departe “ca sǎ învoiascǎ d-nei Tardini
facerea unei încǎperi de scânduri provizorii pentru teatru sub povǎţuirea şi privegherea D.
Arhitect” 420 . Câţiva ani mai târziu cǎlǎtorea la Cernǎuţi, în anii în care Mihai Eminescu se
apropia de încheierea anilor de şcoalǎ din oraşul bucovinean; reprezentaţiile teatrale sub
direcţiunea lui Fani Tardini, apoi sub Pascali şi Millo, au fost cele care au schimbat mediul
cultural al oraşului şi care au condus la dezvoltarea sa teatralǎ ulterioarǎ. Trupa lui Tardini a
fost cea dintâi trupǎ româneascǎ prezentǎ la Cernǎuţi, unde a ajuns dupǎ ce acceptase
invitaţia unor mari proprietari, fraţii Costin, de a da un şir de reprezentaţii cu piese patriotice
şi cântece româneşti, pe care au venit sǎ o vadǎ români din toatǎ Bucovina şi unde elevii şi
studenţii erau nelipsiţi spectatori 421 . Spectacolelor din stagiunea anului 1864, desfǎşurate
între 1/13 martie şi 15/27 mai, Eminescu le-a fost un spectator fidel. Trupa lui Tardini
revenea în a doua sa stagiune în sala Hotelului de Moldavie, între 2/14 noiembrie 1864-9/21
martie 1865, în ultimele zile de spectacol revenea la Cernǎuţi şi Eminescu, care tocmai îşi
dǎduse demisia de la Tribunalul din Botoşani la 5 martie şi dispare din oraş odatǎ cu trupa lui

419
C. Bacalbaşa, op. cit., vol. I, p. 283; Victor Anestin, Amintiri din teatru, Editura I. Brǎnişteanu, Bucureşti,
1918, p. 4.
420
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 1/1863, ff. 61-62.
421
Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu, viaţǎ, creaţie, culturǎ, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, p. 37;
Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, Bucureşti, 1914, p. 40.

362
Tardini 422 . Acesta a fost momentul care a adus în discuţie influenţa pe care trupa lui Tardini a
avut-o asupra poetului Eminescu, dezbǎtutǎ ani la rând de eminescologii români 423 .
Dupǎ un turneu prin Transilvania, în care trupa pare sǎ fi fost însoţitǎ de Eminescu,
Fani Tardini ajungea la Galaţi, unde reprezentaţiile trupei din stagiunea 1865-1866 au fost
gǎzduite într-o construcţie provizorie din iniţiativa lui Bogdan Ciacîr cu fonduri luate de la
primǎria oraşului, pe locul negustorului Sacamano. Vǎzând cǎ oraşului, deşi iubitor de
spectacol, îi lipsea un teatru, Tardini repeta gestul din Brǎila şi solicita municipalitǎţilor
oraşului la 8 august 1866 o subvenţie de 400 de galbeni “ca sǎ pot concepe un teatru demn de
înalta şi frumoasa misie”, solicitare încununatǎ de succes 424 . Pânǎ la construirea teatrului,
trupa lui Tardini şi-a continuat seria de turnee, revenind anual la Galaţi, excepţie poate
fǎcând stagiunea 1869-1870, când s-a aflat la Bacǎu, Bârlad, Dorohoi şi Botoşani 425 . În 1873,
Tardini revenea la Galaţi, unde s-a implicat în viaţa oraşului. La 3 ianuarie 1875, aflatǎ în
plinǎ stagiune, susţinea o reprezentaţie în folosul sǎracilor. Dupǎ un turneu prin Moldova pe
parcursul verii, la 28 septembrie anunţa deschiderea stagiunii 1875-1876, “cu un repertoar
nou de 50 de piese (...) de la drama clasicǎ pânǎ la comedia de salon” 426 . În 1877 o cunoştea
la Galaţi pe Aristizza Romanescu, care o numea pe Tardini “întemeietoarea teatrului”427 .
A determinat şi animat prin reprezentaţiile sale o bunǎ parte din numeroase
manifestǎri publice care s-au desfǎşurat în oraş în timpul Rǎzboiului de independenţǎ, o serie
din piesele sale din stagiunea 1877-1878 glorificând eroismul ostaşului român, prin care era
pusǎ în valoare dorinţa artistei şi a colaboratorilor sǎi de a susţine lupta pentru libertatea
neamului românesc. Mai mult, ea oferea Comitetului ad-hoc suma de 1.234 franci şi tot în
folosul acestuia, prezenta la 18 septembrie 1877, un spectacol dupǎ piesa lui Vasile
Alecsandri, O partidǎ de concinǎ, urmatǎ de interpretarea canţonetei Plugarul român de
cǎtre Alexandru Vlǎdicescu, care au entuziasmat publicul. Stagiunea se încheia la 26 martie

422
T.V. Ştefanelli, op. cit., pp. 11, 30-31, 40-42.
423
Vezi, D.R. Rosetti, op. cit., p. 70; Zoe-Dumitrescu Buşulenga, op. cit., p. 37; T.V. Ştefanelli, op. cit., pp. 30-
31, 40-41; George Cǎlinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1977, pp. 45-48; Ilie E.
Toronţiu, Studii şi documente literare, vol. III, 1932, Bucureşti, Bucovina, pp. 116-117; Ştefan Oprea,
Eminescu, omul de teatru, Editura Timpul, Iaşi, 2000, passim.
424
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 129/1865, f. 80.
425
P. Pǎltǎnea, Istoria oraşului Galaţi, II, p. 319.
426
Ibidem, p. 321.
427
I. Massoff, Eminescu şi teatrul, pp. 200-201.

363
1878 cu piesele Curcanii şi La Plevna 428 . A întreprins în continuarea turneuri în oraşele
româneşti. Dupǎ un turneu în Dobrogea unde “a ridicat cortina teatrului român”, revenea la
Galaţi la începutul anului 1880, unde organiza o serie de spectacole care s-au bucurat de
“concursul emeritului artist” Mihail Pascally. Au ales ca primǎ reprezentaţie, piesa Idiotul în
care artista jucase prima datǎ alǎturi de Pascally în 1851, pe când fǎceau parte din trupa lui
Costache Caragiali 429 . În 1883, din cauza greutǎţilor pe care le-a întâmpinat în întreţinerea
trupei, Fani Tardini s-a gândit sǎ pǎrǎseascǎ Galaţiul, fapt ce a îngrijorat opinia publicǎ,
conştientǎ de importanţa Teatrului Naţional, condus de Tardini, în educaţia tineretului şi s-a
propus primǎriei acordarea unei subvenţii de 5.000-6.000 lei din bugetul local pentru trupa
lui Tardini şi a fraţilor Vlǎdicescu “statorniciţi în Galaţi cu proprietǎţi”. I s-au acordat însǎ
doar 1.500 lei insuficienţi pentru deschiderea teatrului, ceea ce a obligat trupa sǎ porneascǎ
în turnee tot mai lungi. În 1887, era prezentǎ la Chişinǎu, alǎturi de fraţii Vlǎdicescu,
Aristizza Romanescu şi Grigore Manolescu, dar revenea la Galaţi, unde s-a jucat O
scrisoarea pierdutǎ a lui Ion Luca Caragiale, iar între actele piesei, Tardini a recitat din
versurile lui Alecsandri 430 .
Când în mai 1888, la Galaţi sosea asociaţia artisticǎ dintre Grigore Manolescu,
Aristizza Romanescu şi Ana Grigore Manolescu, Fani Tardini decide întreruperea
spectacolelor susţinute de trupa sa, pentru a nu face concurenţǎ neloialǎ celorlaţi artişti.
Trupa lui Tardini şi-a continuat acţiunile de binefacere pentru oraşul care îi oferise un teatru,
deşi între timp întâmpina tot mai des greutǎţi în a-l menţine. În iunie 1891, oferea încasǎrile
unui spectacol pentru înfiinţarea unui orfelinat, iar în 1892 a fǎcut o donaţie Bibliotecii
fondate în 1888 prin stǎruinţa lui V.A. Urechia, pentru a se putea mǎri fondul de carte. În anii
ce au urmat a jucat tot mai rar la Galaţi, ultimul spectacol al artistei susţinut pe scena
Teatrului Papadopol a fost O partidǎ de concinǎ, în 1900 431 . Dupǎ moartea în 1903 a soţului
sǎu, Alexandru Vlǎdicescu, Fani Tardini rǎmânea singurǎ, trǎind doar din sprijinul colegilor
care şi-o mai aminteau, Aristizza Romanescu, M. Segalescu, Alexandru P. Marinescu şi
Direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti. A murit la 23 aprilie 1908. “Junimea literarǎ”
428
Idem, Teatrul românesc, III Teatrul din Bucureşti în perioada 1877-1901, Editura pentru Literaturǎ,
Bucureşti, 1969, p. 37.
429
P. Pǎltǎnea, Istoria oraşului Galaţi, vol. II, p. 322; D.C. Ollǎnescu, op. cit., p. 171.
430
George Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi. Articole (Muzica în Basarabia), Editura Librǎriei Universitare
I. Cǎrǎbaş, Bucureşti, 1943, p. 146; P. Pǎltǎnea, Istoria oraşului Galaţi, vol. II, pp. 322-323.
431
P. Pǎltǎnea, Istoria oraşului Galaţi, vol. II, pp. 143, 305, 314, 316-325; Petre I. Sturdza, Amintiri: patruzeci
de ani de teatru, Editura casei Şcoalelor, Bucureşti, 1940, p. 163.

364
titra : “Pe vremuri, Fani Tardini fusese zeificatǎ. Se zicea cǎ era o splendoare de frumuseţe şi
artistǎ de mare temperament. Şi aşa a fost, între întemeietorii teatrului român. Cu fraţii
Vlǎdicescu a cutreierat Ţara Româneascǎ şi toate ţǎrile româneşti, dând alarma
deşteptǎrii” 432 . Contribuţia pe care a avut-o la dezvoltarea teatrului din oraş i-a fost
recunoscutǎ, astǎzi Teatrul Dramatic din Galaţi purtându-i numele.
Înflorirea oraşului de pe ţǎrmul Mǎrii Negre, Constanţa, dupǎ construirea podului de
la Cernavodǎ a fǎcut ca turiştii români sau strǎini sǎ se îndrepte spre acest “Livorno al
României”, loc animat şi de prezenţa artiştilor voiajori. Printre aceştia s-a aflat şi o trupǎ de
operetǎ italianǎ, condusǎ de Vincenzo Bellobono, care solicita printr-o cerere adresatǎ
Primǎriei, la 3 iulie 1897, autorizaţia de a susţine spectacole în Grǎdina de varǎ din
vecinǎtatea Hotelului “Belvedere”, “proprietate a Direcţiunii CFR”. Primarul îşi dǎdea
acordul contra unei sume de 150 lei, cu obligaţia de a se plǎti taxa comunalǎ pentru fiecare
reprezentaţie 433 .
La începutul secolului XX, Enrico Marini susţinea câteva spectacole alǎturi de trupa
de operǎ Italianǎ la Galaţi, în noiembrie-decembrie 1904 434 , iar artiştii Ida Grüla di Carlo şi
Prospero Revelo profesau în 1911 la Bucureşti 435 . Odatǎ cu apariţia filmului, în Bucureşti era
menţionat un director de cinematograf – Serafino Heisenberg, director al cinematografelor
Select şi Regal 436 .
Eduardo Caudella a fost unul dintre cei mai reprezentativi membrii ai coloniei italiene
din Iaşi. Nǎscut în capitala Moldovei, la 22 mai 1841, s-a dedicat vieţii muzicale din Iaşi.
Dupǎ studii la Berlin (1855-1857) şi Paris (1857-1858) s-a întors în România, unde între
1861-1864 a fost violonist al curţii lui Alexandru Ioan Cuza. Însǎ principalele sale activitǎţi
le-a desfǎşurat în oraşul natal ca profesor de vioarǎ al Şcolii de declamaţiune din Iaşi între
1861-1864 şi apoi al Conservatorului din Iaşi, între 1864-1901, profesor de orchestrǎ şi
director al Conservatorului, între 1883-1901, dirijor al Teatrului Naţional din Iaşi, între 1861-
1875. În Anuarul Instrucţiunii publice pe anii şcolari 1863-1864, Caudella figureazǎ ca
director al Conservatorului. Printre colegii pe care i-a avut la Conservator s-au aflat alţi
profesori italieni Pietro Mezzetti (profesor de canto), Enrico Mezzetti (profesor de canto),

432
“Junimea literarǎ: revistǎ de literaturǎ, artǎ şi ştiinţǎ”, nr. 1-12, an 1908, p. 133.
433
M. Moise, Constanţa veche, p. 109.
434
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 26/1904, ff. 189-190, 193, 196, 199.
435
ANIC, DPSG, ds. 117/1911, f. 15v., 22v.
436
Idem, ds. 287/1915, ff. 1-7.

365
S.V. Pasquale (canto), Pietro Benatti, G. Buzzi, M. Gallino (mimicǎ), iar din 1891 pe Carlo
Cirillo şi Alfonso Cirillo 437 .
Caudella a fost de asemenea un compozitor foarte activ, printre lucrǎrile sale
înscriindu-se muzica de operǎ, dintre care amintim Olteanca (1880), Hatmanul Baltag (1882)
cu un libret semnat de Iacob Negruzzi şi Ion Luca Caragiale, care primise câteva aprecieri în
1884 din partea revistei muzicale Doina: “o lucrare mai serioasǎ, cu o muzicǎ care se
adapteazǎ mai bine situaţiunilor dramatice – totuşi nu e nici ea originalǎ” 438 , Dorman sau
Romanii şi Dacii (1886), Petru Rareş (1889), Traian şi Dochia (1917), muzica de operetǎ şi
vodevil, printre care Harţa Razeşul (1872), un vodevil cu libret semnat de Vasile Alecsandri,
muzicǎ simfonicǎ – Fantezie româneascǎ (1878), op. 1 pentru orchestrǎ, Concert pentru
vioarǎ şi orchestrǎ (1913) ş.a. – muzicǎ de camerǎ, instrumentalǎ şi vocalǎ, numeroase piese
pentru muzica coralǎ şi piese instrumentale şi vocale 439 . Caudella nu a uitat nici de
valorificarea ariilor populare, publicând o parte dintre ele sub titlul Potpuri Române. Se
stingea din viaţǎ la 11 aprilie 1924, la Iaşi 440 .
Opera româneascǎ include şi alte compoziţii care aparţin unor muzicieni italieni,
printre care amintim Haiducul, compusǎ de Oreste Bimboni, şef de orchestrǎ 441 .
Pietro Mezzetti, nǎscut în 1822 în comuna Medicina, provincia Bologna, a urmat
studiile muzicale la Liceul şi Academia Filarmonicǎ din Bologna, de unde primea în 1846
diploma de maestru compozitor şi o scrisoare de recomandare din partea lui Gioacchino
Rossini. În 1863, soseşte în România, unde era numit profesor al nou înfiinţatulului
Conservator din Iaşi. Desfiinţându-se o perioadǎ Conservatorul, începând cu 1876 devenea
maestru de teorie, solfegiu şi muzicǎ vocalǎ la Academia Mihǎileanǎ, iar odatǎ cu
437
Idem, MCIP, ds. 524/1887, ff. 2v., 4v., 6v., 8v., 15, 17 19, 21, 30v., 32v., 34v., 36v., 38v., 43, 45, 47, 49,
51, 58v., 60v., 62v.-63, 65, 67, 69v., 71v., 73v., 75v.-76, 78, 80, 82, 85v., 87v., 89v.-90, 92, 94, 97v., 99v.,
101v., 103v., 105v.-106, 108, 110, 112, 114; ds. 721/1891, ff. 5v., 17v., 20v., 157, 26v., 52v., 54, 55v., 63v.,
64v., 83v., 102, 113, 114, 143, 160, 168, 223v., 234, 251v., 264, ds. 722/1891, ff. 4v., 5v.,9v., 18, 19, 21v.,
28v., 40, 42, 66, 68, 70v., 83v., 84v.-84, 89, 100v., 113, 120v., 146, 151v., 159, 161v., 187; Viorel Cosma,
Compozitori şi muzicologi români. Mic lexicon [în cont. Compozitori şi muzicologi români], Editura Muzicalǎ,
Bucureşti, 1965, pp. 63-65; Anuarul Instrucţiunii publice pe anii şcolari 1863-1864, Bucureşti, 1865, pp. 62-64;
N.E. Idieru, Istoria artelor-frumoase, pp. 462-463.
438
N.E. Idieru, Istoria artelor-frumoase, p. 445.
439
Pentru o listǎ completǎ a compoziţiilor lui Eduardo Caudella vezi Viorel Cosma, Rǎsfoind manuscrisele lui
Caudella. 30 de ani de la moartea compozitorului, în “Muzica”, Bucureşti, nr. 11-12, 1954; Idem, Compozitori
şi muzicologi, pp. 63-65.
440
N. Georgescu-Theologu, Eduard Caudella, 60 de ani de activitate artisticǎ, Tipografia Institutului Minerva,
Bucureşti, 1916; Apud, Andrei Tudor, Eduard Caudella şi teatrul liric românesc, în “Studii şi cercetǎri de
istoria artei”, Bucureşti, nr. 1-2, 1955, passim; N.E. Idieru, Istoria artelor-frumoase, pp. 445, 463, 468.
441
N.E. Idieru, Istoria artelor-frumoase, p. 445.

366
reînfiinţarea Conservatorului îşi relua catedra de canto. A fost timp de 30 ani profesor,
aducând o însemnatǎ contribuţie în domeniul învǎţǎmântului muzical, atât prin pregǎtirea
elevilor, cât şi prin lucrǎrile teoretice didactice realizate. A fost şi un compozitor strǎlucit şi
un distins executant de violǎ şi vioarǎ, fiind decorat de regele Italiei pentru imnul scris pe
versurile lui Vasile Alecsandri, Latina Gintǎ, pentru şase voci şi pian, şi de regele Carol I
pentru recunoaşterea meritelor artistice. O parte dintre ariile compuse de Mezzetti au fost
foarte bine apreciate şi primite de public, devenind foarte populare în epocǎ. Se stingea din
viaţǎ la Iaşi, în 1893 442 .
Enrico Mezzetti, director al Conservatorului, organiza o orchestrǎ simfonicǎ, pe care
o conduce pentru douǎ luni în vara anului 1906 în timpul concertelor susţinute la Casinoul
din Constanţa. În 1903, Direcţia Teatrului Naţional din Iaşi era în cǎutarea unui regizor, dupǎ
ce pânǎ atunci acest post fusese mulţi ani ocupat de maestrul Borelli. Lydia şi Ada Borelli,
fiicele regizorului italian de la Iaşi ajungea douǎ dintre actriţele renumite ale teatrului şi
filmului mut italian dinainte de rǎzboi 443 .
Ernesto Narice (1870-1940) nǎscut la Bucureşti, a fost un pianist şi violonist român
de origine italianǎ, profesor al Conservatorului din Bucureşti. Originea italianǎ l-a determinat
sǎ fie un membru activ al coloniei italiene din Capitalǎ, fiind membru fondator al
Comitetului Central al Societǎţii Dante Alighieri din Bucureşti 444 . Bunicul sǎu, Antonio
Narice (1808-1889) era cel care emigrase în România, unde avea sǎ devinǎ ascendentul unei
familii de muzicieni, din care au mai fǎcut parte Estere Narice (1815-1891), Oreste Narice
(1837-1909), profesor de pian, Camilla Narice (1845-1911) 445 . În vara anului 1898,
interpreta alǎturi de violonistul Dimitrie Dinicu, compoziţia scrisǎ în 1894 de George Enescu
pentru piano trio în G minor, în cadrul festivalului organizat în cinstea dezvelirii statuii lui
Nicolae Bǎlcescu.

442
Mihail Gr. Posluşnicu, Istoria muzicii la români de la Renaştere pânǎ în epoca de consolidare a culturii
artistice, Cartea Româneascǎ, Bucureşti, 1928, p. 367; N.E. Idieru, Istoria artelor-frumoase, p. 468.
443
M.-Faust Mohr, Amintirile unui spectator. Marea mişcare teatralǎ în capitalǎ între anii 1899-1910,
Tipografia de Artǎ şi Editura Leopold Geller, Bucureşti, 1937, pp. 63-64; R. Şuţu, op. cit., p. 60.
444
ASSDA, Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960), Scrisoarea lui Giulio Magni
adresatǎ preşedintelui Societǎţii “Dante Alighieri” din Roma (Bucureşti, 16 aug. 1903); M.Gr. Posluşnicu, op.
cit., p. 280.
445
“Anuarul Bucurescilor pe 1888-1889”, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1888, p. 127; Gh. Bezviconi,
Necropola Capitalei, p. 196.

367
 Alţi profesori italieni ai Conservatorului din Bucureşti au fost Ercole Carini,
contrabas, Luigi De Santis, flaut, Rafael Gaudiano, trombon, Giovanni Figaro, profesor
trompetǎ, Salvatore Caroli, profesor de vioara a II-a şi contrabas, precum şi Gennaro
Gargiulo, C. Biscottini, Giuseppe Mezzadri, fǎrǎ vreo indicaţiei asupra specialitǎţii lor 446 .
Cum lecţiile de pian erau parte dintr-o educaţie desǎvârşitǎ a tinerilor din înalta
societate, în special a fetelor, profesorii de pian atât în şcoli, cât şi particulari erau cǎutaţi în
oraşele din România. În Bucureşti, printre profesorii de pian ai sfârşitului de secol XIX s-au
aflat alǎturi de cei deja menţionaţi, Emilia Melissiano Saegiu, profesoara de pian a
Conservatorului de muzicǎ şi declamaţii 447 . De prezenţa maeştrilor de muzicǎ care se
bucurau de un bun renume în capitalǎ, amintea şi ministrul Curtopassi, în 1892 448 .
Alfonso Castaldi (1874-1946) se nǎştea la Maddaloni, provincia Caserta, regiunea
Campania. Absolvent al Conservatorului din Napoli, a emigrat în România, unde se stabilea
la Galaţi, în 1896. În 1904 se transferǎ la Bucureşti, unde pânǎ în 1940 a fost profesor de
armonie şi orchestrǎ la Conservatorul din Bucureşti. A fost dirijor al Filarmonicii din
Bucureşti, al orchestrei Asociaţiei generale Tinerimea Sinfonicǎ, al cǎrei întemeiator fusese
ş.a., dar şi compozitor de muzicǎ simfonicǎ şi pentru teatru, printre lucrǎrile sale numǎrându-
se “Panglicarii” (1904), “Il giorno”, “Poema delle ora” (1904), “Thalassa” (1906), “Marsyas”
(1907), “Lupii în vatrǎ” (1916), “Simfonia în La minor” (1920), “L’Eroe senza gloria”
(1925) etc. Castaldi a fost de asemenea membru fondator al Societǎţii Compozitorilor
Români şi membru al consiliului de administraţie al Societǎţii filarmonice, reînfiinţatǎ dupǎ
Primul Rǎzboi Mondial 449 .
Egizio Massini (1894-1966), devenit român de origine italianǎ, dupǎ stabilirea la
Bucureşti, a fost un dirijor important, unul dintre fondatorii Operei Române din Capitalǎ. A
condus nenumǎrate concerte ale Filarmonicii 450 .

446
“Anuarul Bucurescilor pe 1890-1891”, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1890, pp. 25-26; Carte de adrese a
Bucurescilor, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1883, p. 70; Anuarul Instrucţiunii publice pe anii şcolari 1863-
1864, Bucureşti, 1865, pp. 62-64.
447
“Anuarul Bucurescilor pe 1888-1889”, p. 54; “Anuarul Bucurescilor pe 1890-1891”, pp. 25, 40.
448
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ott. 1892), în Emigrazione e Colonie, 1893, p. 403.
449
Vasile Tomescu, Alfonso Castaldi, Editura Muzicalǎ, Bucureşti, 1958, p. M.Gr. Posluşnicu, op. cit., pp. 198,
201, 408, 575; Ecaterina Ţarǎlungǎ, Enciclopedia identitǎţii româneşti. Personalitǎţi, Editura Litera, Bucureşti,
2011, p. 158; V.Cosma, Compozitori şi muzicologi români, pp. 5, 9, 61.
450
Eduard Rǎdeanu, Orchestre, compozitori şi solişti noi, în “Revista Fundaţiei Regale”, an XII, apr. 1945, nr.
4, pp. 210-214; V. Cosma, Compozitori şi muzicologi români, p. 5; Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 183.

368
 Toţi aceşti muzicieni, muzicanţi sau muzicologi au lucrat pentru crearea muzicii culte
naţionale. Dupǎ un avânt în deceniile III şi IV ale secolului al XIX-lea, a urmat o perioadǎ de
stagnare, în care cele mai multe compoziţiile au fost considerate ca lipsite de originalitate.
Pentru revenirea la entuziasmul iniţial, Caudella şi Pietro Mezzetti, ca sǎ amintim doar o
parte dintre cei care s-au impus în peisajul muzicii culte din a doua jumǎtate de secol XIX,
alǎturi de alţi muzicieni valoroşi, precum Alexandru Flechtenmacher, Ludovic Wiest, Teodor
Burada, Gavriil Muzicescu, Dumitru Vulpian ş.a. au fost cei care au pus bazele muzicii culte
româneşti, atât în plan universitar, cât şi artistic.
Alǎturi de reprezentaţii teatrale sau de operǎ, italienii mai erau cunoscuţi publicului
român prin spectacolele de circ. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, “Grǎdina cu cai” de pe
malul stâng al Dâmboviţei gǎzduia circul italianului Carol Serie, unde bucureştenii erau
atraşi de numerele de dresaj al cailor unui polonez, Dunski, de unde ar fi rǎmas şi denumirea
acestei grǎdini publice, pǎstratǎ şi azi de numele unei strǎzi din apropierea Pieţei
Kogǎlniceanu care strǎbatea zona fostului circ italian451 . Printre cei care se ocupau cu
gimnastica în Bucureşti, se afla şi un italian, Spinzi, “care se rǎtǎcise prin Bucureşti cu ocazia
trecerii unui circ” 452 . Rǎmas în capitalǎ, fǎcea diferite figuri de acrobaţie prin pieţe şi localuri
publice, fiind, mai târziu, numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, profesor de scrimǎ la
şcoala militarǎ din Iaşi 453 . Artişti de circ ambulanţi, Pietro Caramatti şi Giovanni Ferrari
cereau autorizaţie pentru spectacole publice la Brǎila şi Galaţi în august 1885 454 . Lumea
circului a mai fost reprezentatǎ de familia Sidoli: Teodor Sidoli (1830-1891), director de circ
la Bucureşti, Cesare Vittorio Sidoli (1868-1919), prelua funţia de director, şi actriţele Serena
(1859-1890) Medeea (1866-1899), Clotilda (1877-1941) 455 . Din 17 aprilie 1905, circul Sidoli
îşi începea reprezentaţiile în circul construit pe strada Domneascǎ din Galaţi 456 .
Fie cǎ avem de-a face cu trupe de teatru sau grupuri de muzicanţi ambulante,
emigraţia lor itinerantǎ şi de obicei fǎrǎ a reveni în oraşele prin care treceau face dificilǎ o
analizǎ a dimensiunii acestui tip de migraţie economico-culturalǎ, pe care sursele au
înregistrat-o destul de rar, dar se poate observa tipul de spectacole pe care le susţineau cei
451
George Potra, Grǎdinile Capitalei, în Idem, Din Bucureştii de altǎdatǎ, extras din “Gazeta Municipalǎ”,
Imprimeriile “Curentul”, Bucureşti, 1942, p. 5; Idem, Din Bucureştii de ieri, vol. I, p. 308.
452
Marele dicţionar geografic al României, vol. I, p. 765.
453
Ibidem.
454
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 14/1885, ff. 248, 249.
455
Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei, pp. 249-250.
456
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 90/1905, ff. 39, 53.

369
mai mulţi dintre ei. Un grup de italieni, condus de Iaconelli Pascali, sosiţi la finele lunii mai
1882 la Brǎila de la Galaţi cereau o autorizaţie pentru 25 zile de a-şi exercita profesia în oraş,
dupǎ ce o autorizaţie identicǎ primiserǎ mai devreme de la primarul din oraşul învecinat 457 .
Battista Di Moscio solicita la rândul sǎu, la 26 februarie 1908, o autorizaţie pentru a cânta
prin Galaţi la diverse instrumente muzicale, beneficiind deja de o astfel de autorizaţie din
partea primǎriei din Brǎila, pentru a putea cânta când într-un loc când într-altul. Ionel
Cigallia, absolvent al Conservatorului de Muzicǎ şi Artǎ Dramaticǎ din Bucureşti,
conducǎtor al unei trupe de comedie, solicita la 19 iunie 1908 autorizaţia pentru douǎ
reprezentaţii teatrale, în 19 şi 20 iulie, în Grǎdina High-Life din Galaţi. La 24 septembrie
1908, Gerardo Vettese cerea permisiunea de a delecta publicul cu o pianinǎ, în vreme ce
Giuseppe Giuntini solicita la 2 octombrie autorizaţia pentru 60 de reprezentaţii de circ şi
gimnasticǎ în circul ce se afla instalat în Piaţa Negri, str. Traian, începând cu 20 octombrie
1908. Cum sosirea circului a întârziat mai multe luni, la 5 decembrie, Giuntini solicita
micşorarea taxei pentru spectacolul de varietǎţi pe care îl ţinuse între timp la Sala Alcazar, la
un preţ adecvat acestui timp de spectacol şi nu la cel al unui de circ, de 25 lei, cum i se ceruse
pânǎ atunci, pentru a putea sǎ îşi întreţinǎ trupa pânǎ la începerea spectacolelor de circ 458 .
Trupele de teatru sau de operǎ italiene, foarte apreciate de publicul român al vremii,
mare amator de vodeviluri, soseau de obicei pe filiera transilvanǎ sau de la Budapesta şi
Viena şi aşa cum am observat au fost prezente mai ales în oraşe dunǎrene în drumul lor spre
Odessa şi mai departe în Rusia. Au avut o contribuţie în a forma sau întreţine gustul
publicului. Însǎ pentru implicarea lor în dezvoltarea teatrelor şi muzicii locale sau naţionale
determinantǎ a fost stabilirea sau naşterea unor italieni la Bucureşti (Benedetto Franchetti),
Iaşi (Eduardo Caudella, Pietro Mezzeti), Galaţi (Luigi Ademollo, Fani Tardini), Focşani
(Lucio Vecchi) ş.a.

III.3.c. Câteva dintre contribuţiile italienilor în arta plasticǎ din România.

Prezenţa artiştilor plastici italieni în spaţiul românesc a fost cunoscutǎ de-a lungul secolelor.
Fie cǎ au fost aduşi de domnitorii români la curţile lor, fie de marii boieri, pentru
înfrumuseţarea palatelor domneşti sau a conacelor şi a palatelor boiereşti, uneori pentru

457
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 1/1882, vol. II, f. 281.
458
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 143/1908, ff. 57, 160, 188, 191, 205.

370
realizarea de portrete, dar mai ales pentru decorul bisericilor, aceastǎ prezenţǎ s-a remarcat
prin contribuţia avutǎ de pictori de-a lungul Evului Mediu. Amintim de pictorii veneţieni
solicitaţi de domnitorul Alexandru Lǎpuşneanu pentru ctitoria de la Slatina, judeţul Suceava,
dar mai ales de Giorgio Venier, numit şeful pictorilor murali de la curtea lui Alexandru
Ipsilanti 459 .
Începând cu secolul al XIX-lea începea sǎ pǎtrundǎ în Ţǎrile Române pictura de
şevalet, genul preferat de marii boieri ai vremii fiind portretul, prin care s-au remarcat pictorii
italieni Giovanni Schiavoni şi Niccolò Livaditti, aflaţi în primele decenii în Moldova. Dupǎ
1835, când la Academia Mihǎileanǎ din Iaşi se înfiinţa “clasul de zugrǎvie” era invitat ca
profesor marele pictorul Giovanni Schiavoni (1804-1848?). Era nǎscut la Trieste, descendent
al unei ilustre familii de pictori veneţieni, fiind unul dintre fiii reputatului pictor Natale
Schiavoni (1776-1858). Mai puţin înclinat decât tatǎl sǎu spre tema mitologicǎ şi biblicǎ,
Giovanni a fost atras de portret, executând unele lucrǎri remarcabile. Sosit la Iaşi în 1837, i
s-a încredinţat conducerea catedrei de picturǎ la 1 noiembrie, în fruntea cǎreia s-a dovedit un
excelent pedagog prin deosebita influenţǎ asupra formǎrii şi încurajǎrii tinerelor talente, prin
seriozitatea şi implicarea în obţinerea materialelor necesare elevilor pentru deprinderea
meşteşugului artistic. A fost considerat de specialişti cel mai valoros şi mai bine pregǎtit din
punct de vedere artistic dintre artiştii invitaţi în Moldova şi cel mai bun profesor al catedrei
pe care a ocupat-o la Iaşi doar pentru un scurt timp, pânǎ în septembrie 1838, când
demisioneazǎ pentru a reveni în Rusia. Revenea în primǎvara anului urmǎtor, când i s-a
încredinţat pictarea catapetesmei Mitropoliei din capitala Moldovei 460 . Cele şase icoane ale
Sfinţilor Apostoli, reprezentându-i pe Toma şi Iacob, Andrei şi Marcu, Ioan şi Petru, Pavel şi
Matei, Luca şi Bartolemeu, Simion şi Filip, au fost dupǎ ani transferate la Muzeul naţional
din Iaşi de unul dintre foştii elevi ai lui Schiavone, Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, director
al Şcolii de Belle-Arte. În vara anului 1840 se cǎsǎtorea cu fiica unui legǎtor de cǎrţi austriac
din Iaşi. La 30 septembrie 1841, era rechemat sǎ preia catedra de picturǎ a Academie
Mihǎilene, când din nou solicita achiziţionarea de mulaje dupǎ sculpturi antice şi ornamente
arhitectonice indispensabile formǎrii tinerilor elevi. Se fǎceau investiţii importante, iar

459
Eugen Denize, Italia şi italienii în cultura românǎ pânǎ la începutul secolului al XIX-lea, Ed. Mica Valahie,
Bucureşti, 2002, p. 41; N. Iorga, Istoria industriilor româneşti, Bucureşti, 1927, p. 186.
460
Pentru detaliile contractului semnat între Giovanni Schiavoni şi mitropolitul Veniamin Costachi pentru
realizarea catapetesmei Mitropiliei din Iaşi, vezi Adrian-Silvan Ionescu, Mişcarea artisticǎ oficialǎ din
România secolului al XIX-lea [în cont. Mişcarea artisticǎ oficialǎ], Noi Media Print, Bucureşti, 2008, p. 55.

371
rezultatele elevilor nu au întârziat sǎ aparǎ, cu toate acestea, în iulie 1843, catedra era
desfiinţatǎ, iar profesorul Schiavoni disponibilizat, astfel încât fǎrǎ sǎ obţinǎ noi angajamente
în capitala moldavǎ se întorcea la Veneţia în decembrie 1843.
Dintre elevii sǎi, s-au remarcat Gheorghe Lemeni, Gheorghe Nǎstǎseanu, Gheorghe
Şiller şi Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, care dupǎ ce au beneficiat de burse de specializare
în strǎinǎtate, au format cea dintâi generaţie de artişti locali, a cǎror activitate s-a concretizat
în domeniul artistic prin fondarea pinacotecii ieşene şi a învǎţǎmântului superior artistic. În
acest rǎstimp petrecut în Moldova, alǎturi de activitatea pedagogicǎ, Schiavoni şi-a continuat
principala preocupare de portretist executând câteva lucrǎri importante: portretul vornicului
Teodor Burada şi portretul soţiei acestuia, lucrarea Gheorghe Asachi în cabinetul sǎu, o
compoziţie în care tehnica portretului era completatǎ de cea a naturii statice, prin care sugera
multiplele preocupǎri şi activitǎţi ale celui surprins în pozǎ completǎ. Gheorghe Asachi a fost
cel care i-a sugerat lui Schiavoni tratarea unor subiecte istorice şi mitologice româneşti.
Astfel s-au nǎscut lucrǎri precum Traian şi Dochia 461 .
Un alt pictor nǎscut la Trieste, care s-a regǎsit la Iaşi, a fost Niccolò Livaditti. Acesta
provenea dintr-o familie de negustori de origine greceascǎ, de religie ortodoxǎ. Intrat în
mişcarea carbonarǎ, Livaditti se refugia politic în Moldova, fiind adoptat imediat de înalta
societate ieşeanǎ, pentru calitǎţile sale artistice – nu doar picta, ci şi cânta, recita poezii, era
scenograf şi actor amator. A lucrat ca scenograf al unui teatru de varietǎţi, inaugurat în 1832.
Însǎ principala sa ocupaţie a fost cea de portretist, marile familii ale Iaşiului solicitându-i
portrete. A fost autorul lucrǎrilor Logofǎtul Alexandru Ghica, Grigore Ghica, Constantin
Mavrocordat, Bǎtrânul Lochmann. A fost printre primii artişti de la noi care a tratat portretul
colectiv, de familie: soţii Anica şi Iancu Manu, Portret de familie, Familia Lascǎr Rosetti,
Familia vornicului Alecsandri, fiind doar o parte dintre lucrǎrile sale. În alte portrete şi-a
surprins membrii propriei familii în câte un cadru separat: soţia Carlota, fiul Achile şi fiica
Eufrosina. Nu a lipsit nici Autoportretul lui Livaditti. Succesul repurtat de Livaditti la Iaşi l-a

461
Henri B. Blazian, Giovanni Schiavoni, [s.e.], Bucureşti, 1939, pp. 3-57; A.S. Ionescu, Mişcarea artisticǎ
oficialǎ, pp. 7, 55-57, 63; Idem, Învǎţǎmântul artistic românesc 1830-1892 [în cont. Învǎţǎmântul artistic
românesc], Editura Minerva, Bucureşti, 1999, pp. 12, 47-48, 70; V.A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-
1864, vol. I, pp. 278, 397; vol. II, pp. 65, 226; N.E. Idieru, Istoria artelor-frumoase, p. 299; Corina Tucu,
Presenza e influsso degli artisti veneti dell’Ottocento nei Principati Romeni, în vol. Veneti in Romania, a cura
di Roberto Scagno, pp. 113-129.

372
îndemnat pe tânǎrul pictor Ion Negulici sǎ vinǎ în capitala moldavǎ pentru a lua lecţii de la
pictorul italian. Negulici devenea astfel un reputat miniaturist 462 .
Artiştilor stabiliţi mai mulţi ani într-un oraş li se alǎturau ocazional pictorii sau
sculptorii itineranţi. Sculptorul Francis Vernetta, care activa la Odessa, a lucrat în 1842 un
monument funerar în manierǎ neoclasicǎ destinat logofǎtului Grigore Sturdza, tatǎl
domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, aflat în curtea Mǎnǎstirii “Frumoasa” din Iaşi. În
aceeaşi perioadǎ lucra un alt monument funerar de la Biserica Bǎrboi. Ambele lucrǎri au fost
salutate, în aprilie 1843, de Gheorghe Asachi în Albina Româneascǎ, dar şi prin publicarea
unei broşuri şi a unei litografii a monumentului lui Sturdza. În 1846, pentru o lunǎ, Iaşiul
primea vizita pictorului Zobeli, care se ocupa şi de picturǎ muralǎ şi decorarea locuinţelor
particulare 463 .
Însǎ, tradiţia pictorilor de biserici s-a dovedit mai puternicǎ, pe aceştia regǎsindu-i în
spaţiul românesc pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, maniera lor
realistǎ deosebindu-se de cea tradiţionalǎ bizantinǎ. Colonia greacǎ din Brǎila apela la
serviciul unui pictor italian, Fernando Iacevoli, pentru realizarea decorului interior al
Bisericii greceşti cu hramul “Bunei Vestiri”, construitǎ între 1863-1872. Iacevoli, a realizat
capitelurile, frizele şi arhitravele, iar ucenicul sǎu Gioachino Brolca a placat coloanele cu
marmurǎ 464 . Dupǎ decesul lui Iacevoli, Brolca a propus îmbrǎcarea în marmurǎ a coloanelor
bisericii şi a fost cel care a dus lucrarea la bun sfârşit pe baza desenelor pentru capiteluri
realizate de Iacevoli 465 .
La Constanţa, Remus Opreanu 466 , prefectul oraşului, un distins filolog şi un apreciat
filoitalian al vremii a fost iniţatorul şi susţinǎtorul monumentului lui Ovidiu. Statuia poetului
latin a fost realizatǎ de sculptorul italian de notorietate internaţionalǎ, originar din Sulmona,
Ettore Ferrari – autor, printre altele, al statuii Ion Heliade Rǎdulescu din Bucureşti şi al

462
A.S. Ionescu, Mişcarea artisticǎ oficialǎ, pp. 49, 57-58
463
Ibidem, pp. 58, 62-63.
464
Maria Stoica, op. cit., p. 213. La 9 martie 1871, pictorul Fernando Iacevolli adresa o scrisoare Bisericii
“Buna Vestire” prin care îşi exprima disponibilitatea de a se îngriji de capitelurule pe care le realizase pentru
interiorul bisericii (SJAN Brǎila, Fond Comunitatea Elenǎ Brǎila, ds. 1/1871, f.1).
465
SJAN Brǎila, Comunitatea Elenǎ Brǎila, ds. 36/1872, ff. 1-1v.
466
Tot lui Remus Opreanu îi revenea meritul de a fi denumit principalele strǎzi ale oraşului: Traian, Marc
Aureliu, Ovidiu sau Strada Italianǎ. În definirea unor strǎzi, Opreanu dǎdea, în ordonanţa sa de la începutul
anului 1879, drept repere casele unor diplomaţi. Astfel aflǎm cǎ “strada ce pleacǎ din Piaţa Independenţei, trece
pe dinaintea Hotelului Danubiu, continuǎ pe linia actualǎ a drumului de fer, dinaintea caselor d-lor viceconsuli
austro-ungar şi elen, se va numi Strada lui Ovidiu”. (M. Moise, Constanţa veche, p. 91.)

373
statuii lui Giordano Bruno din Campo de’ Fiori (1889), din Roma şi al statuii lui Giuseppe
Garibaldi din Pisa (1892) 467 . Pentru realizarea piedestalului a fost adusǎ o echipǎ de
cioplitori italieni 468 . Inaugurarea avea loc, potrivit gazetei Farul Constanţa, la 18/30 august
1887. Momentul fusese întârziat câţiva ani, statuia expediatǎ din 1884, rǎmânând în nişte
magazii din Cernavodǎ şi Constanţa-port. Însǎ, Ferrari avusese primul contact cu România
încǎ din 1875 în urma câştigǎrii concursului pentru realizarea statuii lui Ion Heliade
Rǎdulescu, care a reprezentat debutul sǎu în arta monumentalǎ. Acordarea acestei lucrǎri a
pus capǎtul unui moment dificil din activitatea de sculptor a lui Ferrari. Dupǎ ce fusese
respins de douǎ ori de primǎria din Roma în urma unor concursuri pentru amplasarea a patru
statui la intrarea în cimitirul Verano, Ferrari se gândise sǎ renunţe la sculpturǎ. Finalizatǎ în
1877, statuia lui Rǎdulescu a fost amplasatǎ în Piaţa Universitǎţii din Bucureşti, iar ei i-a
urmat lucrarea de la Tomis din 1879 a lui Ovidiu, cǎruia îi realiza în 1925 o replicǎ amplasatǎ
la Sulmona, oraşul natal al poetului latin şi al scuptorului Ferrari. Spre finalul vieţii a mai
realizat pentru Cluj, statuile lui Decebal şi Traian (1929). Se stingea la Roma în 1929, la
capǎtul unei vieţi în care s-au împletit viaţa de artist şi cea dedicatǎ Masoneriei, din rândurile
cǎruia a fǎcut parte dupǎ iniţierea din 1881 469 .
Raffaello Romanèlli (1856-1928), sculptor originar din Florenţa, a fost unul din
artiştii oficiali ai Casei Regale române, dar a executat şi o serie de lucrǎri pentru persoane
private şi monumente publice; se apreciazǎ cǎ 4 portrete picturale realizate pentru familia
regalǎ şi 40 din cele 300 de lucrǎri plastice ale artistului se aflǎ în ţara noastrǎ. Dintre acestea
amintim: numeroase statui, basoreliefuri şi grupuri statuare de la Castelul Peleş – grupul
statuar “Zeul Peleșului”, statuile zeului Dansului și al zeului Neptun, grupul Apollo cu cele
doua Minerve, Venus intrând în baie, Venus și Cupidon, zeul Marte cu coroanǎ și o creangǎ

467
Pentru mai multe informaţii privind activitatea lui Ettore Ferrari în România, vezi volumele La Romania per
Ettore Ferrari (a cura di E.P. Ferrari ), Roma, 1994; Ettore Passalalpi Ferrari, Ettore Ferrari. La facile simbiosi
dell’arte con ideale, Ed. Tra8&9, Velletri, 1995; Anna Maria Isastia, Ettore Ferrari, în Dizionario Biografico
degli Italiani, vol. 46, 1996, pp. 550-555. Alte volume dedicate sculptorului sunt: Ettore Ferrari, 1845-1929, a
cura di Bruno Mantura, Patrizia Rosazza Ferraris, Mondadori, Milano/ De Luca, Roma, 1988; Paola Alberi,
Ettore Passalalpi Ferrari, Le sculture romane di Ettore Ferrari, Firenze libri, Florenţa, 1992; Ettore Passalalpi
Ferrari, Ettore Ferrari: tra le muse e la politica, Edimond, Città di Castello, [2004]; Ettore Ferrari: un artista
tra Mazzini e Garibaldi, a cura di Ettore Passalalpi e Marco Pizzo, Istituto per la storia del Risorgimento
italiano, Roma, 2007; Archivio Centrale dello Stato (Carla Nardi), Le carte di Ettore Ferrari nell’Archivio
Centrale dello Stato: inventario, Maria Pacini Fazzi editore, [Lucca], [2007]; E. Passalalpi, Il monumento a
Giordano Bruno in Campo de’ Fiori di Ettore Ferrari, A.C.E.F., Roma, 2009.
468
Aurelia Lǎpuşan, Mihail Colciu (Koiciu), în “Studii istorice dobrogene”, vol. coord. de Valentin Ciorbea,
Editura “Ovidius” University Press, Constanţa, 2003, p. 139.
469
Anna Maria Isastia, Ettore Ferrari, pp. 552-555.

374
de lauri în mânǎ, zeița Fortuna, zeul Cupidon, amorași, basoreliefuri cu decoruri de vițǎ și
struguri, zeița vânǎtorii Diana cu tolba și câinele, Neptun plutind pe valuri printre delfini sunt
doar o parte dintre lucrǎrile aflate în curtea castelului de la Sinaia. Romanèlli a mai fost autor
al bustului regelui Carol I de la Castelul Pelişor, al statuii Dorobanţului de la Turnu Mǎgurele
(1907), al statuilor lui Mihail Kogǎlniceanu (1911) şi Alexandru Ioan Cuza (1912) din Iaşi, al
monumentului Unirii din Galaţi şi cel al Eroilor Sanitari din Bucureşti (1916-1920), al
busturilor avocatului Cornea din incinta Palatului de Justiţie şi al ministrului Industriei şi
Comerţului, Dimitrie S. Neniţescu 470 . A realizat o serie de monumente funerare din Cimitirul
Bellu, dintre care menţionǎm “Doamna cu umbrela” şi “Doamna în alb”, grupul statuar
funerar al cuplului Poroineanu, Cavoul familiei Stǎncescu, bustul lui Constantin I. Stoicescu,
portretele savantului Constantin Istrati şi Luiza Şerban Jianu 471 . Alţi sculptori importanţi care
au realizat lucrǎri pentru Castelul Peleş au fost Guido Minerbi şi Piccoli din Veneţia.
Vincenzo Cadorin (1854-1925) se nǎştea la Veneţia într-o familie originarǎ din
Cadore cu o veche tradiţie de arhitecţi şi sculptori. Deprins cu arta sculpturii în atelierul
sculptorului Benvenuti şi la Accademia di Belle Arti di Venezia, Cadorin s-a înscris printre
artiştii Bucureştiului prin lucrarea executatǎ în 1897 pentru Ateneul Român, reprezentând un
tron 472 . Fiul sǎu, Ettore Cadorin (1876-1952), un sculptor originar din Veneţia, a avut o
primǎ comandǎ privatǎ la Bucureşti pentru un bust al lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, apoi a
executat o coroanǎ din bronz pentru celebrarea cuceririi Daciei, care a fost ataşatǎ la baza
Columnei lui Traian la Roma. A mai fost autorul unor monumente funerare din Cimitirul
Bellu, printre care medalioanele funerare pentru Pia Cosmovici (1897), doctorul Dumitru
Brândzǎ (1899)

470
Uniunea generalǎ a Industriaşilor din România a comandat sculptorului Romanelli realizarea portretului
ministrului Neniţescu. (SJAN Buzǎu, Fond Societatea Forestierǎ Italo-Românǎ Nehoiu, ds. 12/1912, f. 23.)
471
Ion Sava Nanu, Raffaello Romanelli, sculptor de faimǎ universalǎ (1852-1928) şi operele sale în România,
extras din “Omagiu lui Iosif C. Drǎgan, II, s.l., 1978, pp. 213-220; Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei, pp. 29-
30; Idem, Cimitirul Bellu din Bucureşti. Muzeu de sculpturǎ şi arhitecturǎ, extras din “Monumente şi Muzee.
Buletinul Comisiei Ştiinţifice a Muzeelor şi Monumentelor Istorice şi Artistice”, I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1958, p. 199; Cesare Fantoli, Romania, Russia e Italia. Osservazioni ed esperienze dell’Ing. Cesare
Fantoli a beneficio della Croce Rossa Romena, Casa Editrice Risorgimento, Milano, 1918, p. 3; Fortunato
Bellonzi, Romanelli. Monografie d’arte contemporanea, Editura Editalia, Roma, 1975, pp. 3-16; Constantin C.
Giurescu, Viaţa şi opera lui Alexandru Cuza Vodǎ, Editura Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1970, p. 466; Nicolae Iorga,
Oameni care au fost, Editura Militarǎ, Bucureşti, 1975, p. 255; Elena Rǎdulescu-Pogoneanu, Şcoala Centralǎ
de Fete din Bucureşti, extras din revista “Boabe de grâu”, V, nr. 12, dec. 1935, Imprimeria Statului, Bucureşti,
1935, p. 42.
472
Luisa Giodano, Vincenzo Cadorin, în Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 16, 1973, pp. 96-97.

375
şi Petre Orleanu (1901) 473 .
Cu ocazia expoziţiei universale de la Bucureşti din 1906, delegaţia italianǎ condusǎ
de primarul Romei, contele San Martino, a dǎruit Regatului Român o copie în bronz cu soclu
de marmurǎ al Lupoaicei de pe Capitoliu. Dupǎ închiderea oficialǎ a expoziţiei, statuia a fost
iniţial amplasatǎ, la 23 noiembrie 1906, în Piaţa Sfântul Gheorghe 474 .
Printre acţiunile de înfrumuseţarea ale spaţiului urban s-au încadrat ridicarea
monumenelor publice. La Brǎila, spre finalul secolului al XIX-lea se realiza un monument
amplu în Grǎdina publicǎ, care cuprindea o fântânǎ artezianǎ, realizatǎ în 1892, completatǎ
de amplasarea unei grote artificiale în 1892 şi a unui grup statuar realizat de A. Carrera 475 .
La 10 mai 1906, la Brǎila se inaugura monumentul împǎratului roman Traian. Aceastǎ
iniţiativǎ anunţatǎ de profesorii liceului “Nicolae Bǎlcescu” încǎ din 1902, a prilejuit sosirea
în oraş a unui grup de studenţi italieni, la 29 septembrie 1902 476 .
Aceastǎ emigraţie culturalǎ şi intelectualǎ a fost în cele mai multe cazuri o altǎ formǎ
a emigraţiei de lucru italiene, artişti plastici sau dramatici fiind atraşi de posibilitatea de a
completa nişte goluri sau a dezvolta nişte domenii pentru o perioadǎ temporarǎ sau
permanentǎ de timp. Unii deşi au activat doar câţiva ani, şi-au lǎsat amprenta asupra picturii,
muzicii sau sculpturii, alţii prin activitatea lor permanentǎ desfǎşuratǎ în oraşele româneşti au
pus bazele unui învǎţǎmânt al artelor frumoase, al şcolii de declamaţiune, al teatrului sau
operei din oraşe precum Galaţi, Focşani, Iaşi, Bucureşti ş.a.

III.4. Între cerinţa pieţei de lucru şi manifestarea unor specialitǎţi de

lucru tradiţionale naţionale

III.4.a. Ingineri, arhitecţi şi constructori italieni din România. În secolul al XIX-

lea, stilul arhitectonic naţional a primit cele mai multe influenţe din Occident, multe oraşe
româneşti cǎpǎtând un aspect modern european. Începând cu secolul al XIX-lea se luau
primele mǎsuri edilitare şi urbanistice moderne, încadrate curentului european. Factorii
naturali, desele incendii şi cutremurele din prima jumǎtate a secolui au impus o schimbare a
473
Idem, Ettore Cadorin, în “Dizionario Biografico degli Italiani”, vol. 16, 1973, pp. 94-95; Gh. Bezviconi,
Necropola Capitalei, p. 31; Idem, Cimitirul Bellu, p. 200.
474
G. Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, p. 360.
475
Maria Stoica, op. cit., p. 156.
476
A. Popescu, op. cit., p. 34.

376
modalitǎţii de construire. Dupǎ marele incendiu din 1847 din Bucureşti, se impunea un nou
regulament de construcţii al locuinţelor şi prǎvǎliilor, care trebuia sǎ fie mai sigure şi mai
salubre, evitându-se pe cât posibil folosirea lemnului, în favoarea pietrei şi a cǎrǎmizilor.
Rând pe rând, s-au impus variate stiluri în arhitectura caselor, de la stilul neoclasic care se
înscria în curentul european occidental, apǎrut la noi la începutul secolului al XIX-lea în
construcţia caselor boiereşti şi a unor palate, şi pânǎ la stilul eclectic, venit pe filiera
arhitecţilor strǎini, care s-a afirmat dupǎ primele decenii şi care a dominat a doua parte a
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX 477 .
Într-o mai micǎ sau mai mare mǎsurǎ o contribuţie la aceste prime schimbǎri le-au
avut arhitecţii, inginerii şi constructorii italieni. Încǎ din 1800, la Bucureşti casele marilor
boieri au purtat semnǎtura unor arhitecţi italieni, dintre care cel mai des amintit a fost
arhitectul Giulini, viitor profesor al lui Burelli, un alt arhitect italian din peisajul
construcţiilor bucureştene. În 1824, Alexandru Şuţu încheia un contract cu arhitecţii
Freywald, Hartel şi Giulini pentru lucrǎrile de pavaj ale marilor drumuri, un proiect care era
prevǎzut pentru 12 ani şi care includea construirea unui nou bulevard de la Podul Mogoşoaiei
pânǎ în Colentina, pe drumul Cǎlǎraşilor 478 . Mai numeroşi decât inginerii sau constructorii,
în prima jumǎtate de secol au fost pictorii murali. Împreunǎ cu Giulini, era menţionatǎ
sosirea unei echipe de pictori italieni, care a predat unei serii de elevi români arta picturii
murale, pe care aceştia au valorificat-o în 1819 cu ocazia restaurǎrii Bisericii Sfântului
Dumitru din Bucureşti, realizatǎ sub domnia lui Caragea şi din iniţiativa episcopului
Constandie al Buzǎului 479 . Pictorul Giacometti a executat decoraţiile murale ale Palatului
Ghica-Tei, construit într-un stil neo-clasic, şi ale Palatului Caragea construit în Calea Podul
Mogoşoaiei, viitoarea Calea Victoriei, în fapt fosta casǎ a banului Dumitrache Ghica, a cǎrei
restaurare o poruncea, în 1822, domnitorul Grigore Ghica al IV-lea 480 . În 1847, era amintit

477
Cezara Mucenic, Strǎzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2004, pp. 28-29.
478
Olga N. Greceanu, Bucureştii, cu planul general al Bucureştiului, Tipografia Cartea Medicalǎ, Bucureşti,
1929, p. 103; Marele dicţionar geografic al României, vol. II, Tip. Socec, Bucureşti, 1899, p. 30; N. Iorga,
Istoria Bucureştilor, f.e., Bucureşti, 1939, p. 233; Vasile A. Urechia, Istoria Românilor, X, p. 421.
479
G. I. Ionescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Tip. Socec, Bucureşti, 1899, pp. 186, 513.
480
Cǎlǎtori strǎini despre Ţǎrile Române în secolul al XIX-lea, serie nouǎ, vol. II 1822-1830, coord. Paul
Cernovodeanu, Editura Academiei, Bucureşti, 2005, p. 156; G. Costescu, op. cit., pp. 58-60.

377
un anume Bolzano ca director general de drumuri şi poduri 481 . În 1853, arhitectul A. Croce,
aflat la Iaşi, se oferea sǎ acorde lecţii particulare de desen tehnic şi ornamental 482 .
Însǎ în prima jumǎtate de secol XIX, prezenţa specialiştilor italieni în sectorul
arhitecturii şi ingineriei a fost sporadicǎ, de-abia dupǎ 1850 şi mai ales 1880 arhitecţii şi
inginerii italieni începeau sǎ se îndrepte într-un numǎr mai mare spre spaţiul românesc, cei
mai mulţi dezvoltând afaceri de antreprenoriat de construcţii prin care o bunǎ parte din
proiectele arhitecţilor şi inginerilor români, italieni sau de altǎ naţionalitate erau finalizate de
constructorii italieni.
Dupǎ 1850, arhitecţii şi inginerii italieni apǎreau citaţi printre autorii locuinţele
private din Bucureşti şi în cazul unor edificii publice. Printre primii ingineri strǎini dupǎ
aceastǎ datǎ din capitalǎ s-au aflat Hartel şi Burelli 483 . Arhitectul Burelli era menţionat
alǎturi de Galleron, Gotreau, Louis Blank, Lipizer ş.a. printre autorii proiectelor de case ale
familiilor înstǎrite din Bucureşti şi a unor edificii publice 484 . Era vorba de Gaetano Antonio
Burelli (1813-1896), întâlnit şi sub formularea “Burelly” sau cea autohtonǎ “Gǎetan” sau
“Gǎitan”. Sosit în Bucureşti la jumǎtatea secolului al XIX-lea, a fost arhitect şi inginer al
oraşului în 1853, 1856 şi 1858, perioadǎ în care a dispus reparaţiile necesare ale clǎdirii
gimnaziului “Sfântul Sava” 485 . Când Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti îşi deschideau
cursurile, în decembrie 1865, la propunerea pictorului Theodor Aman, Burelli era numit
profesor de arhitecturǎ. În momentul numirii, Burelli era arhitectul Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice. Prin decretul domnesc nr. 111 din 20 ianuarie 1865, era confirmatǎ
numirea lui Burelli la Şcoala de Belle-Arte 486 . Primea un salariu lunar de 800 lei, potrivit
statelor de platǎ din dosarele Ministerului menţionat 487 . Şcoala era condusǎ de Aman, unde
mai erau profesori Gheorghe Tǎttǎrescu, picturǎ, şi Karl Stork, sculpturǎ. Împreunǎ cu Stork,
Burelli participa la Expoziţia universalǎ de la Paris din 1867, unde cei doi au expus o
machetǎ din lemn a Bisericii Curtea de Argeş, realizatǎ de Stork dupǎ desenele lui Burelli. Se

481
Raluca Tomi, The Italians of Bucharest, p. 198.
482
A.S. Ionescu, Mişcarea artisticǎ oficialǎ, p. 58.
483
G. Costescu, op. cit., p. 223.
484
Ibidem, p. 157.
485
Cezara Mucenic, op. cit., p. 199.
486
ANIC, MCIP, ds. 732/1865, f. 82.
487
Idem, ds. 624/1866, ff. 2, 6, 17.

378
mai prezenta şi un proiect de restaurare al sfântului lǎcaş realizat de Burelli 488 . Asemenea
obiceiului celor mai mulţi italieni, Burelli a fost însoţit de unele rude dupǎ sosirea sa în
Principate 489 . În 1858, în catastiful Mǎnǎstirii Mǎrgineni apǎrea semnǎtura lui Petre Burelli,
inginer hotarnic, unde secretar era Luca Caragiale, tatǎl viitorului dramaturg, una dintre
primele întâlniri menţionate dintre cele douǎ familii. Casa pe care a proiectat-o şi în care a
locuit, Gaetano Burelli cunoscutǎ astǎzi drept Casa “Ion Mincu” din Bucureşti, a fost locuitǎ
şi de Ion Luca Caragiale, cǎsǎtorit cu Alexandrina Burelly, una dintre cele trei fiice ale
arhitectului 490 . Ulterior casa a intrat în proprietatea arhitectului Ion Mincu, creator al stilului
arhitectonic naţional “neoromânesc”.
Un alt arhitect de la jumǎtatea secolului, Francisco Bonomelli se ocupa în 1854 de
extinderea şcolii catolice de fete a “Damelor Engleze” din Pitar Moş 491 . Lui Bonomelli i-au
fost atribuite casele Iosif Iostich (1855), Ion Sin Stroe (1856), Elisabeta Ioan (1858),
Zamfirache (1860) şi casele Brezoianu din Calea Moşilor. Între 1855-1874, a fǎcut parte din
serviciul tehnic al Primǎriei Bucureştiului 492 . O altǎ lucrare a arhitectului Francisco
Bonomelli a fost Biserica bulgǎreascǎ cu hramul Înǎlţarea Domnului din Brǎila, construitǎ
între 1868-1882. Era deseori prezent la Brǎila, unde locuia fiica sa, Emilia Frollo, cǎsǎtoritǎ
cu profesorul Gian Luigi Frollo493 . În ultimele douǎ decenii ale secolului al XIX-lea, unul din
arhitecţii caselor particulare bucureştene a fost Cesare del Debbio, autor al caselor
Dimitrescu (1880), Constantin (1883), Tǎtǎrescu (1896), şi a mai multor case din strada Popa
Tatu (1883) 494 .
Uneori România a beneficiat de ingineri constructori de a cǎror specializare s-a
ocupat administraţia Imperiului Habsburgic. Un astfel de caz a fost reprezentat de emigranţii
pedrazzini aparţinând familiilor Bosin şi Gabrielli, care au avut ocazia sǎ obţinǎ diploma de

488
A.S. Ionescu, Mişcarea artisticǎ oficialǎ, pp. 84, 88, 94; Idem, Învǎţǎmântul artistic românesc, pp. 125, 133-
134; Vezi şi Vasile A. Urechia, Localuri de şcoli sǎteşti în România, Bucureşti, 1868.
489
La începutul secolului XX, un alt membru al familiei Burelly, Albeanu Burelly avea o tipografie împreunǎ
cu Florin Dumitrescu. (George Bǎiculescu, Georgeta Rǎduicǎ, Neonila Onofrei, Publicaţiile periodice
româneşti (ziare, gazete, reviste), tom II Catalog alfabetic 1907-1918, Supliment 1790-1906, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1969, p. 737.)
490
C. Popescu-Cadem, Document în replicǎ, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2007, p. 117.
491
Raymund Netzhammer, Reşedinţa Episcopalǎ din Bucureşti. O contribuţie la istoria archidiocezei,
Atelierele grafice Socec& Comp., Bucureşti, 1923, p. 33.
492
Cezara Mucenic, Bucureştii un veac de arhitecturǎ civilǎ. Secolul XIX, Silex Publishing House, Bucureşti,
1997, p. 56; Raluca Tomi, The Italians of Bucharest, p. 198.
493
Maria Stoica, op. cit., pp. 215-216.
494
Momenti e luoghi italiani nella memoria di Bucarest. Film documentar din 27.02.2007
< http://www.rri.ro/art.shtml?lang=8&sec=135&art=97>, [accesat: 17.03.2013].

379
ingineri-constructori dupǎ ce administraţia austriacǎ, dupǎ model german, a favorizat apariţia
în regiunea Tirolului meridional, implicit în Trentino, a şcolilor profesionale ce se foloseau
cu precǎdere de cursurile serale, dând astfel posibilitatea şi celor ce lucrau sǎ se perfecţioneze
în meseria aleasǎ. La sfârşitul cursurilor, pentru obţinerea diplomei, un meşter dǎltuitor
trebuia sǎ prezinte o lucrare prin care sǎ demonstreze capacitǎţile de stǎpânire a meseriei 495 .
În septembrie 1863, inginerul italian B. Masciotti, stabilit la Galaţi, era propus sǎ
conducǎ lucrǎrile de reparare a drumului ce cobora spre Dunǎre, Vadul Sacalelor 496 . În
aprilie-septembrie 1865, Masciotti, în calitate de inginer şef a circumscripţiei a VII-a din
Galaţi, a lucrat la proiectul de aliniere al strǎzilor Armeneascǎ şi Bulgarǎ 497 .
Luigi Edoardo Gioia, un inginer important în epocǎ, colaborator al companiei lui
Ferdinand de Lesseps în construirea canalului Suez, era trimis la Bucureşti în 1874 pentru a
proiecta un sistem de irigaţii asemǎnǎtor celui din Italia septentrionalǎ. Contribuţia sa pentru
România nu s-a limitat doar la domeniul construcţiei, ci a intrat şi în sfera politicului, când în
ajunul congresului de la Berlin din 1878 publica La questione dell’Oriente, l’Italia e il
congresso. Lettera a Benedetto Cairoli, în care îşi exprima totala adeziune pentru
independenţa României 498 .
În 1883, unii antreprenori italieni din România s-au adresat Legaţiei italiene din
Bucureşti pentru a primi informaţii privind licitaţiile pentru luarea în antrepizǎ a lucrǎrilor
din construcţii din acel an 499 . Dupǎ rapoartele din 1876 şi 1881 în care s-au fǎcut unele
remarci şi la adresa emigraţiei temporare, în continuarea rapoartele consulare nu au acordat o
atenţie deosebitǎ acesteia, deşi ea se manifesta deja de circa douǎ decenii, însǎ creşterea unor
astfel de cereri aveau sǎ-i îndemne pe consuli, de-abia începând cu 1892, la realizarea unor
rapoarte punctuale utile informǎrii lucrǎtorilor şi antreprenorilor italieni din construcţii,
explorǎrii forestiere, miniere şi a carierelor de piatrǎ asupra ofertelor din România.

495
M.Felicetti, R. Francescotti, op. cit., pp. 76-77; Viorica Burcicǎ, Contribuţii la studiul emigraţiei trentine în
România, Ed. Transilvania Express, Braşov, 2004, p. 38 sqq.
496
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 13/1863, ff. 1-17.
497
Idem, 28/1865, ff. 1-4.
498
Fr. Guida, L’Italia e il Risorgimento balcanico, p. 329.
499
Rapporto del Conte Giuseppe Tornielli-Brusati di Vergano, ministro a Bucarest, Produzioni, industrie e
commercio della Rumania (settembre 1883), în “Bollettino consolare”, vol. XIX, parte II, Roma, 1883, p. 518.

380
 În 1893-1894, o serie de ingineri italieni, proaspǎt absolvenţi ai Politehnicii Valentino
din Torino erau angajaţi de Cǎile Ferate Române şi de alte instituţii publice 500 . Unii dintre ei
s-au stabilit în România, printre care Iginio Vignale şi Cesare Fantoli, alţii au revenit în Italia.
Cesare Fantoli s-a numǎrat printre cei care şi-au legat destinul de ţara adoptivǎ: “altri pur
abbandonando i servizi pubblici, rimasero in quella terra ospitale – ed io sono di questi –
cooperando alla sua sistemazioni in tanti rami dell’edilizia, dei lavori pubblici, delle
industrie, dei commerci” 501 . Nǎscut la 20 iunie 1868, la Pallanza, comuna Verbania,
provincia Novara, regiunea Piemonte, Fantoli urmase studiile liceale la Genova, apoi pe cele
universitare la Politehnica din Torino, unde a fost elev al lui Galileo Ferraris. Încurajat de
sfatul profesorului sǎu dupǎ primirea de la Bucureşti a contractului din partea direcţiunii
Cǎilor Ferate Române, Fantoli ajungea în România: “Accetti senz’altro (...), l’essenziale si è
che loro giovani vadano in giro pel mondo a vedere, a studiare, produrre e fare onore alla
nostra scuola ed all’Italia nostra” 502 .
Se stabilea la Bucureşti, în 1893, dar a revenit anual cu familia în Italia pentru câteva
luni. Îşi deschidea o firmǎ de antreprenoriat de construcţii care a proiectat şi/sau executat
multe lucrǎri în epocǎ, dar dintre care puţine se mai cunosc cu certitudine: construirea
Palatului Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, proiectat de arhitecţii Felice Nori şi
Ferdinand Hoeflich 503 , a participat la construirea Gǎrii de Nord, la unele lucrǎri de
reamenajare ale Palatului Regal din Calea Victoriei, ale Universitǎţii din Bucureşti, a
reclǎdirii din 1904 a Spitalului Brâncovenesc, a proiectat unele grǎdini publice 504 . În 1897,
participa alǎturi de firma Villa Lorenzo la o licitaţie pentru construirea cazǎrmii vânǎtorilor

500
Alǎturi de inginerii italieni, la Valentiniano mai studiaserǎ şi unii ingineri români, dar dificultǎţile birocratice
italiene, care soliciatu diplome speciale obţinute în şcolile secundare italiene au împiedicat ca numǎrul acestora
sǎ fie mai mare. (L. Goretti, op. cit., p. 91.)
501
C. Fantoli, op. cit., p. 4.
502
Ibidem, p. 428.
503
Palatul Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti l-a construit împreunǎ cu Hoeflich; ambii constructori fiind
medaliaţi de Sfântul Scaun cu diplome pontificale pentru aportul lor la susţinerea Biserici Romano-Catolice din
România (Dǎnuţ Doboş (coord.), Tereza Sinigalia, Biserica Italianǎ “Preasfântul Mântuitor” din Bucureşti,
Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2006, p. 38.)
504
Neculai Ionescu-Ghinea, Lucia Stoica, Enciclopedia lǎcaşurilor de cult din Bucureşti, vol. 2 Lǎcaşuri ale
cultelor reprezentate în Bucureşti şi ale unor asociaţii religioase, Editura Universalia, Bucureşti, 2005, pp. 37-
39; Aşezǎmintele Brâncoveneşti. O sutǎ de ani de la înfiinţare (1838-1938), vol. I Documente pentru istoria
bisericii, şcolii şi azilului Domniţa Bǎlaşa, precum şi a Spitalului Brǎncovenesc, volum documentar
comemorativ coord. de Emil Vârtosu, Ion Vârtosu, Bucureşti, 1938, doc. 463, pp. 421-422; Fabio Coppiati,
Singoli personagi “F”. Fantoli, Cesare, în “Magazzeno storico verbanese”, [origine:
http://www.verbanensia.org/biografie_details.asp?bID=13427&tipo=1, accesat 13.12.2012].

381
din Galaţi, dar nu primea lucrarea 505 . Pe lângǎ construcţii, şi-a dezvoltat şi alte afaceri,
printre care cea de vânzare de maşini de la fabrica “Italia” din Torino – F.I.A.T 506 . În 1908,
era membru fondator al “Societǎţii Anonime Române pentru Industria oxigenului, acitilinei şi
altor gaze”, alǎturi de Leon Stark, Pierre Domette, Jean Lucien Edward Hublin, Paolo
Cazzanica, Alexandru Otulescu, Charles Haussmann 507 . A fost de asemeanea, foarte implicat
în viaţa comunitǎţii italiene din Bucureşti, ocupând de-a lungul timpului funcţia de director al
şcolii italiene “Regina Margherita”, de preşedinte al “Societǎţii Italiene”, de expert pe lângǎ
Legaţia italianǎ în problemele emigraţiei italiene, în lipsa unui comisar al emigraţiei, sau
implicându-se în construirea Bisericii Italiene din Bucureşti 508 . S-a dovedit şi un bun
filantrop pentru conaţionalii sǎi, dar şi pentru ţara de adopţie. În 1912, dǎruia 100 lei Ligii
Culturale din Bucureşti 509 . Pentru meritele sale în construcţii primea medalia de Cavaler al
Coroanei României. Murea la finele celui de-Al Doilea Rǎzoi Mondial, în urma persecuţiilor
ruseşti, cǎrora se pare cǎ le-a cǎzut prizonier 510 .
Alţi arhitecţi italieni care s-au remarcat în România, poate dintre cei mai vehiculaţi în
scrierile vremii, au fost Vignali&Gambara. Se pare cǎ Iginio Vignali a fost unul dintre
arhitecţii generaţiei 1893-1894, absolvent al Politehnicii din Torino, despre care vorbeşte
inginerul Fantoli, sosiţi în România cu un contract cu Statul român. Rǎmas în Bucureşti, îşi
dezvolta una dintre cele mai prospere afaceri de antreprenoriat alǎturi de inginerul Gambara,
dar aveau şi unele afaceri secundare în alte oraşe ale ţǎrii. În 1902, cei doi erau menţionaţi ca
proprietari ai unei fabrici de frânghii la Galaţi, fapt ce îi obliga la participarea cheltuielilor de
pavare a unei porţiuni de 110 m din strada Berheci, care urca spre fabricǎ. Dupǎ o schimbare
a proiectului iniţial, la 6 octombrie 1903, cei doi se angajau la plata a 500 de lei din suma
totalǎ de 1.080 lei pentru pavarea strǎzii Etna, care urca pânǎ la intrarea în mica fabricǎ de
frânghii 511 . Vignali şi Gambara au fost, printre altele, şi autorii palatului administrativ şi al
bǎncii comerciale (în prezent sediul primǎriei) din Craiova 512 . În 1915, cei doi au preluat în

505
“Epoca”, seria II, an III, nr. 496, 2 iulie 1897, p. 2.
506
“M.O”, nr. 232, 20 ian./2 febr. 1908, p. 8632.
507
Ibidem, nr. 82, 12/25 iul. 1908, pp. 3862-3863.
508
ANIC, DPSG, ds. 100/1908, f. 32; ds. 120/1912, f. 1; R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 516.
509
Congresul din Constanţa al Ligii Culturale. Rapoarte şi informaţii, publicat de Comitetul Central, Tip.
Societǎţii “Neamul Românesc”, Vǎlenii de Munte, 1912, p. 16.
510
C. Fantoli, op. cit., pp. 439-479; F. Coppiati, op. cit., [origine, vezi mai sus].
511
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 119/1902, ff. 1-13v.
512
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere la lucru în România (1859-1918), Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1991, pp. 202-203.

382
mod gratuit lucrarea de construire a Bisericii Italiene “Presfântul Mântuitor” din
Bucureşti 513 . Activitatea lor s-a desfǎşurat mai ales în Bucureşti, unde locuiau, unde au fost
doi dintre cei mai implicaţi membrii în viaţa coloniei italiene, Gamabara ocupând o perioadǎ
funcţia de preşedinte al Clubului italian, ambii erau membrii ai Societǎţii italiene de
binefacere. Veniturile importante obţinute din construcţii le-a dat şansa sǎ înfiinţeze unele
societǎţi de ajutor, sǎ se ocupe de strângerea de fonduri pentru Crucea Roşie şi sǎ îi sprijine
pe cei din Italia în urma pierderilor suferite în urma rǎzboaielor sau a cataclismelor
naturale 514 .
În a doua jumǎtate a secolului XIX şi început de secol XX, alţi doi Giulini erau
amintiţi la Bucureşti: Benigno Giulini (1861-1917), inginerul hidrolog al Oficiului de Stat al
Apelor de la Bucureşti la începutul secolului XX, dar şi unul din cei doi ingineri electricieni
ce figurau în paginile “Anuarului Bucurescilor pe 1906”, şi Luigi Giulini, inginer şi repetitor
de cursuri la Şcoala de poduri şi şosele din Bucureşti, în 1885, domiciliat în str. Visarion
15 515 . Nu ştim însǎ dacǎ au fost descendenţii arhitectului Giulini menţionat la începutul
secolului XIX. Alţi ingineri sau constructori italieni angajaţi ai Direcţiei Generale a Podurilor
şi Cǎilor de Comunicaţiepe Apǎ erau menţionaţi în 1913: Giovani Parri, Ettore Bassi, Pietro
Ottone, Pietro Axerio, Carini şi Luigi Costa 516 .
În 1899, lucrǎrile de construcţie a uzinei centrale de electricitate şi ecleraj public din
Iaşi au fost efectuate sub conducerea inginerilor Pedrazzoli, Panizzi şi inginerul-arhitect
Vignali 517 . Posibil ca în urmǎtorii ani sǎ li se fi alǎturat inginerul Gambara, a cǎrui prezenţǎ
era menţionatǎ sporadic în Iaşi între 1897-1907. În 1900, inginerul şef al oraşului Brǎila era
italianul Pieragostini, care la 12/25 iunie 1900 a asistat la cursa de inaugurare a liniilor de
tramvai de pe traseul Bariera Cǎlǎraşi-Lacu Sǎrat 518 .

513
D. Doboş, Tereza Sinigalia, op. cit., p. 27.
514
ANIC, DPSG, 120/1912, ff. 275-277.
515
Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 144; Raymund Netzhammer, Din România. Incursiuni prin aceastǎ
ţarǎ şi istoria ei [în cont. Din România], vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 348; “Anuarul
Bucurescilor pe 1885”, Tip. “Românul”, Carol Göbl, Bucureşti, 1885, p. 66; “Anuarul Bucurescilor pe 1906”, p.
207.
516
Ileana Maria Kisilewitz, Contribuţia italianǎ în arhitectura româneascǎ, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2010, p.123.
517
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, p. 166 (SJAN Iaşi, Fond Primǎria municipiului Iaşi, ds. 23/1899, f.
127.)
518
Maria Stoica, op. cit., p. 171.

383
 Febra construirii edificiilor şi caselor din oraşele române, în special din Bucureşti, a
favorizat dezvoltarea unei industrii de accesorii, a fabricǎrii podoabelor din teracotǎ,
marmurǎ, granit etc. A fost ramura unde fǎrǎ o statisticǎ oficialǎ, prezenţa italienilor a fost
cea mai întâlnitǎ dintre meseriile practicate de aceştia în sectorul construcţiilor edilitare. S-au
pǎstrat relativ puţine nume ale acestor meşteri italieni: sculptorii în marmurǎ Oliva şi
Michelli din Bucureşti, autori a numeroase podoabe din marmurǎ, fraţii Axerio care au
executat lucrǎrile în marmurǎ odatǎ cu renovarea Bisericii “Domniţa Bǎlaşa”, Elia şi
Giacomo din Udine (1894) meşteri participanţi la construirea Palatului de artǎ din Ploieşti,
fiind printre puţinele cunoscute, dar dovadǎ a prezenţei lor sunt tocmai lucrǎrile executate de
sculptorii, pietrari şi alţi meşteri ai decorurilor şi ornamentelor caselor private sau clǎdirilor
publice, care au reţinut cel mai adesea naţionalitatea executantului, în defavoarea numelui
sǎu 519 .
Contribuţia italienilor s-a remarcat şi în lucrǎrile de reconstrucţie sau consolidare,
alǎturi de realizare a unor decoruri interioare sau exterioare. Unul dintre aceste cazuri a fost,
reconstrucţia spitalului Colţea, în 1888, de un anume Dreina di Pinzano, dupǎ ce edificiul
fusese distrus de un incendiu şi de un cutremur. În aceeaşi perioadǎ, compatriotul sǎu,
Giandomenico Facchina da Sequals, celebru în epocǎ dupǎ ce în Franţa îi fusese conferitǎ
medalia Legiunea de onoare în cinstea mozaicurilor realizate la Opera din Paris, realiza în
Bucureşti numeroase decoruri, printre care cele de la Ateneul Român (1888), ale clǎdirilor
CEC-ului şi Cercului Militar. Acest din urmǎ edificiu, a beneficiat între 1912 -1920 de
contribuţia antreprenorilor şi meşterilor italieni 520 . Participarea mâinii de lucru italiene a mai
fost menţionatǎ la construirea Teatrului Naţional din Iaşi, a Palatului Prefecturii şi Palatul
Tribunalului din Brǎila, a liceului “Unirea” din Focşani, fostul sediu al Camerei Deputaţilor,
Palatul de Arte Frumoase şi Camera de Comerţ din Bucureşti, ultimele douǎ fiind opera celor
din Gruppo Ansaldo 521 şi Castelul Voila al Prinţului Barbu Ştirbey 522 . La Câmpulung-
Muscel, constructorii italieni ridicaserǎ Liceul “D. Golescu” (1894-1917), Vila Drǎghicescu,
unde a funcţionat un gimnaziu industrial de fete, şcoala primarǎ nr. 2, şcolile de fete nr. 1
519
G. Potra, Biserica Domniţa Bǎlaşa, în Idem, Din Bucureştii de altǎdatǎ, p. 31; G. Costescu, op. cit., p. 158.
Asupra fraţilor Axerio vom reveni.
520
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1208; Nicolae Luca, L’emigrazione storica dei Friulani in Romania, Ed.
Sempre, Bucureşti/Ed. Imbellinum, Invillino (Udine), 2006, p. 89; D.J. Grange, op. cit., p. 463; Ecaterina
Negruţi, Migraţii sezoniere, pp. 229-230; R. Dinu, op. cit., p.334.
521
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, pp. 229-230; R. Dinu, op. cit., p.334.
522
ANIC, DPSG, ds. 120/1912.

384
(1861) şi nr. 2 (1896), precum şi Biserica “Flǎmânda”; la Târgovişte ridicau Vila Zoia
(1908) 523 , iar la Buzǎu, Biserica ortodoxǎ “Sfântul Gheorghe” ş.a. 524 .
Domenico Locatelli (1853-1925) a fost unul dintre constructorilor italieni care s-au
stabilit la Bucureşti. Nǎscut la Corna Imagna, provincia Bergamo, Lombardia, la 5 mai 1853,
fiul lui Giovanni Locatelli şi Agostina, emigra în România la finele secolului al XIX-lea,
pentru a-şi desfǎşura profesia de constructor de înaltǎ calificare şi cea de antreprenor. A
primit o serie de comenzi importante din domeniul lucrǎrilor publice, pentru care Ministerul
în cauzǎ i-a eliberat la 26 martie 1923 un certificat care sǎ ateste executarea urmǎtoarelor
lucrǎri din perioada 1890-1898: clǎdirile din gara Pucioasa; podul peste Ialomiţa la Pucioasa;
construcţia şoselei naţionale Moroieni-Sinaia; construcţia clǎdirilor pe linia Craiova-Calafat
port; lucrǎrile de terasament, artǎ, balastiere, baza de piese metalice de la Calafat port;
executarea terasamentelor, lucrǎrilor de artǎ şi rezistenţǎ pe linia Comǎneşti-Palanca. În
certificat se mai preciza cǎ “Domnul Domenico Locatelli a adus reale servicii Statului
executând bine şi conştiincios toate aceste lucrǎri” 525 . Un alt certificat deţinut de familia
acestuia, eliberat de Comandamentul Cetǎţii Bucureşti – Serviciul Geniu, dovedea cǎ “între
anii 1889-1894 a lucrat la fortificaţiile de la Forturile nr. 5 Ştefǎneşti şi la Bateriile nr. 9-10 şi
11-12, achitându-se conştiincios de toate lucrǎrile” 526 .
Unii dintre constructorii italieni care s-au stabilit la Bucureşti au fost fraţii Peternelli,
Guido (1879-1936) fiind constructor, iar Stefano (1883-1948), arhitect 527 . În 1904, printre
marii antreprenorii italieni din capitalǎ se aflau un grup originar din Veneto: Dreina din
Udine, Costa din Forgaria (del Friuli) şi Tiraboschi din Moggio Udinese şi Sartorelli din
Treviso; un grup mai numeros de piemontezi: Feruccio Ferrero, Iginio Vignali şi Cesare

523
Viorica Burcicǎ, op. cit., pp. 38-42.
524
Mons. Luigi Vittorio Blasutti, Amintiri despre Buzǎu, în Catolicii din Buzǎu. Istorie şi credinţǎ, coord.
Dǎnuţ Doboş, Editura ARCB, Bucureşti, 2010, p. 147. (La construcţia bisericii menţionate, a Cercului Militar
din Bucureşti, precum şi a altor clǎdiri din Buzǎu: depozite, o şcoalǎ şi un spital din centrul oraşului reconstruite
în urma unui incendiu devastator, participase tatǎl Mons. Blasutti, Constantino Blasutti, constructor originar din
Friuli. Acesta sosise în România la începutul secolului XX împreunǎ cu alte familii din localitǎţile Udine şi San
Daniele, parte din ele stabilindu-se la Buzǎu, unde li s-au mai alǎturat italieni din Cremona. Prezenţa acestora
din urmǎ este amintitǎ astǎzi de o piatrǎ comemorativǎ de la intrarea în Biserica “Sfântul Anton” din Buzǎu, la
construcţia cǎreia aceştia au contribuit.)
525
Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 174; Ioana Grosaru, Gabriela Tarabega, op. cit., p. 41.
526
Ioana Grosaru, Gabriela Tarabega, op. cit., p. 41.
527
Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 217.

385
Fantoli din Torino, Piantini din Gattinara, provincia Vercelli 528 şi Cora din Monesiglio,
provincia Cuneo; Montesi din Osimo, provincia Ancona, regiunea Marche; lombarzii Gratini,
Adamoli şi Perlasca din provincia Como şi Bottinelli din Varese. Un alt antreprenor lombard
din Varese, Adolfo Vasconi se afla la Brǎila 529 . În restul ţǎrii, alţi antreprenori de construcţii,
arhitecţi sau ingineri se gǎseau la Târgovişte: antreprenorii Giovanni Baldassar Vignosa,
Francesco Venchiarutti, Ermenegildo Zaccarelli şi Eraclio Zinelli, arhitecţii Ion Magrini şi
Romano de Simon 530 .
Specialiştii italieni erau aduşi sǎ analizeze cu o atenţie deosebitǎ chestiunea identitǎţii
arhitectonice locale, cum a fost cazul arhitectului şi inginerului Giulio Magni în România,
unul dintre cei mai valoroşi arhitecţi din epocǎ. Printre principalele sale realizǎri din
Bucureşti se numǎrǎ Hala Traian (1894), aflatǎ la intersecţia cu Calea Cǎlǎraşilor, clǎdirea
bǎilor publice din centrul comercial al oraşului (1894), depozitele comunale Filaret din Calea
Rahovei (1894-1895), şcoala elementarǎ din şoşeaua Kiseleff, vila Elie Radu (1898), Palatul
Nunţiaturii Apostolice (1900-1902) 531 . Dintre edificiile realizate în restul ţǎrii cele mai
cunoscute sunt Gǎrile de la Curtea de Argeş, Comǎneşti şi Brusturoasa 532 . Pentru proiectul de
construire al Gǎrii de Nord s-au înscris 38 arhitecţi, între care şi Magni, care a primit la final
premiul al III-lea 533 . În timpul petrecut în România, Magni s-a implicat în viaţa coloniei
italiene din Bucureşti, unde a fost preşedinte al Clubului italian şi al Comitetului “Dante
Aligheri”. În 1903, constrâns de interese profesionale pǎrǎsea Bucureştiul, pentru a se muta
la Roma 534 , dar colaborarea şi implicarea sa pentru România au continuat, în perioada
interbelicǎ fiind consul al României la Roma, calitate din care a purtat tratative pentru
concesionarea terenului din Valle Giulia pentru construcţia clǎdirii destinate Şcolii Române
528
Vercelli a fost între 1859-1926 parte componentǎ din provincia administrativǎ Novara, alǎturi de Biella şi
Verbano-Cusio-Ossola.
529
D. J. Grange, op. cit., p. 463.
530
Ileana Maria Kisilewitz, Contribuţia italianǎ în arhitectura româneascǎ, p. 42.
531
Arhitectul Mario Stoppa şi inginerul Guido Canella realizau unele modificǎri şi restaurǎri la palat în perioada
interbelicǎ. (ASV, Arch. Nunz. Romania, b. 42, fasc. 215, ff. 25-52, 137-153; b. 43, fasc. 217, f. 437.)
532
Architetti e ingegneri italiani dal Levante al Magreb (1848 - 1945). Repertorio biografico, bibliografico e
archivistico, a cura di Ezio Godoli e Milva Giacomelli, Maschietto Ed., Firenze, 2005, pp. 5-7; Mauro Artibani,
Giulio Magni (1859-1930). Opere e progetti, Edizioni Kappa, Roma, 1999, pp. 5-140; Ileana Zbîrnea, Guilio
Magni. I suoi progetti di architettura in Romania, în “Annuario. Istituto Romeno di cultura e ricerca
umanistica”, vol. 3/2013, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2004, pp. 163-172; Ileana Maria Kisilewitz,
Contribuţia italianǎ în arhitectura româneascǎ, pp. 11, 50-51, 54-55. Pentru o listǎ detaliatǎ a proiectelor şi
lucrǎrilor executate, vezi Ileana Zbîrnea, Giulio Magni, pp. 176-177.
533
C. Bacalbaşa, op. cit., vol. II, p. 154.
534
ASSDA, Serie Comitati Esteri, b. 87 A, Bucarest 1896-1960, Scrisoarea lui Giulio Magni adresatǎ
preşedintelui Societǎţii “Dante Alighieri” din Roma (Bucureşti, 16 aug. 1903).

386
din Roma şi realizând primele proiecte pentru aceasta, ulterior a colaborat cu Petre
Antonescu pentru proiectul edificiului, azi cunoscut sub titulatura de Accademia di Romania
di Roma. Magni a fost cel numit sǎ supravegheze lucrǎrile de construcţie 535 .
Dintre arhitecţii italieni prezenţi pânǎ la debutul Primului Rǎzboi Mondial şi care în
mare parte şi-au desfǎşurat activitatea dupǎ 1918, mai pot fi menţionaţi Giovanni Battista
Peressutti (1880-1953), Angelo Viecelli (1884-1948). Peressutti sosea în România la finele
primului deceniu al secolului XX, iar între 1911-1914 a fost implicat alǎturi de firma de
antreprenoriat de construcţii a lui Carlo Della Barba în lucrǎri de extindere a sediului Bǎncii
comericiale române. Peressutti se stabilea la Craiova pentru tot restul vieţii, unde a fost
declarat cetǎţean de onoare pentru contribuţiile aduse arhitecturii din România. Tatǎl lui
Viecelli, Alessandro Vittorio emigrase alǎturi de fraţii Giovanni şi Giacomo din comuna
Arsiè, provincia Belluno, între finalul anului 1883 şi începutul anului 1884, stabilindu-se în
satul Breasta, în apropiere de Craiova. Angelo Viecelli se nǎscuse în România, la Breasta şi
reveneai aici şi dupǎ studiile de inginerie la Politehnica din Bruxelles, finalizate în 1912.
Dupǎ ce în timpul rǎzboiului s-a înrolat pentru România, şi-a desfǎşurat activitatea de inginer
câţiva ani la Iaşi şi Basarabia, apoi s-a stabilit la Bucureşti 536 .
Antreprenorului italian, inginerul Lucio Cora, îi era încredinţatǎ construirea primei
biserici a greco-catolicilor din Bucureşti dupǎ planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budeşti,
prin semnarea contractului din 28 mai 1909 cu Arhiepiscopia Romano-Catolicǎ din capitalǎ,
reprezentatǎ de arhiepiscopul Raymund Netzhammer, cel care luase iniţiativa construirii
acestui sfânt lǎcaş şi care la 21 mai/3 iunie sǎvârşea slujba de sfinţire a temeliei 537 .
La construirea Castelului Peleş, cele mai multe firme antreprenoare au fost din Italia,
unele cu sediul la Florenţa: Pietro Axerio, Alberto Menegatti, David Solazzini şi Domenico
Angelini, Antonio Frilli, Grandi Magazzini di Scultura in Marmo Bianchini. Giuseppe Turi,
nǎscut la Alberobello, provincia Bari, regiunea Puglia, în 25 decembrie 1871 a fost un
antreprenor de lucrǎri publice din Ploieşti 538 . În 1900, era menţionatǎ prezenţa inginerului
Girelly (sau Ginelli) pentru lucrǎri la Palat, care adusese echipe de italieni, din care fǎceau

535
Mihai Bǎrbulescu, Veronica Turcuş, Iulia M. Damian, Accademia di Romania din Roma, 1922-2012,
Accademia di Romania, Roma, 2012, p. 53.
536
Paolo Tomasella, Architetti e costruttori in Romania dalle provincie venete (1878-1948), în R. Scagno, op.
cit., pp. 105-108.
537
R. Netzhammer, Din România, vol. II, 2010, p. 140.
538
SJAN Prahova, CCI, ds. 212/1933, ff. 1-15.

387
parte şi fraţii Angelino şi Francesco Pedro. Girelly era deja, la 1900, antreprenor de câţiva
ani, al grajdurilor Princepelui Ferdinand din Sinaia, unde îl angaja ca salahor pe un
compatriot de-al sǎu Giorgio Barocci, care locuia împreunǎ cu soţia sa în apropierea
grajdurilor, în casa lui Constantin Drǎgoi dulgher 539 .
Francesco Brielli, originar din Parma, nǎscut în 16 februarie 1890, venea în România
în 1914, unde se stabilea la Câmpina, ca antreprenor de binale; îşi lua cetǎţenia românǎ în
1934, iar afacerile le-a desfǎşurat în principal în judeţul Prahova şi Bucureşti 540 . Giacomo
Patat, nǎscut la Bucureşti, în 3 decembrie 1893, devenea antreprenor de construcţii la
Ploieşti 541 .
Numeroase alte firme italiene de construcţii au fost autoarele executǎrii unor lucrǎri
de edificii publice sau private din ţarǎ, apreciindu-se cǎ toţi aceşti antreprenori şi sub-
contractanţi din diferite domenii, dar mai ales cel al construcţiilor edilitare, de drumuri şi cǎi
ferate au format un grup numeros, ei reprezentând 20-25 % din totalul contractanţilor de
lucrǎri şi 40% dintre antreprenorii şi impresarii strǎini din România 542 .
În ultimul deceniu al secolului XIX şi pânǎ în vara anului 1916, îşi fac simţitǎ
prezenţa unii antreprenori de construcţii edilitare din Biella, care deschideau firme de
construcţii în judeţul Prahova, unde au adus grupuri însemnate de lucrǎtori din Piemonte.
Natale Jacazio (1874-1939) din Campiglia Cervo, specialist în construcţii al şcoalii tehnicǎ
profesionale din Campiglia a lucrat în România ca asistent edil. Giorgio Magnani (1865-
1931) din localitatea Quittengo a fost timp de un deceniu antreprenor de construcţii edilitare
din România, între 1898-1908. Crespino Rosazza Bondibene, nǎscut în 1863, în Rosazza, a
lucrat în România la diferite construcţii de cǎi ferate, pânǎ în 1900 când s-a transferat în
acelaşi scop în Congo belgian.
Dintre aceştia, biellesi care s-au fǎcut remarcaţi au fost fraţii Rosazza Pela, prin
activitatea intensǎ desfǎşuratǎ în sectorul construcţiilor în diverse localitǎţi din judeţul
Prahova, îndeosebi Predeal, Sinaia, Piatra Arsǎ, de la finele secolului al XIX-lea şi pânǎ în
1916. Primii au sosit Marco şi Paolo, care şi-au deschis o firmǎ de construcţii, şi o fabricǎ de
var la Piatra Arsǎ, la care au adus lucrǎtori din Biella. În 1902, li se alǎtura fratele Attilio,

539
ANIC, DPSG, ds. 17/1900, f. 5, 1v.
540
SJAN Prahova, CCI, ds. 240/1932, ff. 1-15.
541
Idem, ds. 392/1935, ff. 1-18.
542
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1208; D.J. Grange, op. cit., p. 463. În privinţa principalelor firme angajatoare
ale lucrǎrorilor italieni, vezi cap. I al acestei lucrǎri, pp. 74-75.

388
care a activat ca antreprenor de construcţii edile între 1905-1916 la Sinaia, însǎ lucrǎrile sale
s-au desfǎşurat şi în oraşele din apropiere, în 1908, firma sa fiind implicatǎ în construcţia de
case private din Predeal. Printre angajaţii lui Atillio, de asemenea prepodenderenţi din Biella,
se afla şi fratele sǎu Guido (1875-1952), angajat ca zidar, însoţit în timpul permanenţei din
România de soţia Caterina Rosazza, originarǎ din Campiglia Cervo. Foarte desele cǎlǎtorii
între Italia şi România ale lui Atillio, mai ales în primii ani de rezidenţǎ, l-au recomandat mai
degrabǎ ca un emigrant periodic decât unul permanent. În tot acest pelegrinaj a fost însoţit de
familie, soţia Rosina, fiul nǎscut la Sinaia, Renzo, apoi de fiii Gea şi Ivo. Pǎrǎsea România în
vara anului 1916, alǎturi de fratele Guido, când intrarea României în Primul Rǎzboi Mondial
a supus familia lui Atillio Rosazza Pela la o dificilǎ şi aventuroasǎ cǎlǎtorie de întoarcere, de
la Sinaia la Petrograd şi traversând Finlanda, Suedia şi Norvegia pânǎ în Anglia. Alţi biellezi
au fost Igino Rosazza Vercellin, din Rosazza – care a exercitat activitatea de constructor
edilitar la Bucureşti, unde a rǎmas aici pânǎ la sfârşitul vieţii în 1914 – şi Celestino Zorio
(1876-1960), care urmase cursuri profesionale la Torino şi care a lucrat o scurtǎ perioadǎ la
sfârşitul secolului XIX în România de unde a plecat direct în Egipt 543 .
Aportul italienilor din construcţii s-a fǎcut remarcat în epocǎ mai ales prin meşterii
care erau aduşi special pentru executarea sau finisarea lucrǎrilor de decor al clǎdirilor. Cele
mai multe edificii construite spre sfârşitul secolului XIX şi în primele decenii ale urmǎtorului
secol poartǎ semnǎtura meşterilor italieni. Vom menţiona doar o parte dintre acestea. Palatul
de artǎ din Ploieşti a fost decorat în interior de meşteri italieni în stil neobaroc, doi dintre
aceştia lǎsându-şi semnǎtura şi datarea, vizibilǎ şi astǎzi, pe tamburul candelabrului din casa
scǎrii: “1894, Elia e Giacomo di Udine”. Pentru Palatul comunal din Buzǎu, construit între
1899-1903, au fost aduşi special, în 1901, patru meşteri italieni pentru fasonarea coloanelor
logiilor de la etaj şi fusul coloanelor din piatrǎ adusǎ din cariele din Dobrogea. Pentru
frontispiciul faţadei principale s-a folosit marmurǎ de Carrara 544 . Olivero Albertazzi a
angajat zidari, pietrari şi tâmplari italieni la construirea şcolii normale din Craiova, a
cazǎrmii din Turnu-Severin şi a celei din Târgu-Jiu, alţi italieni au participat la construcţiile

543
V. Castronovo, P. Audenino, P. Corti, A. Lenni, op. cit., I, pp. 100, 152; Gli italiani all’estero. 140 anni di
fotografie delle comunità italiane 1860-2000, a cura di Michele Rak, Consorzio in Lucina, Fototeca di Roma,
Roma, 2001, pp. 68-69; Guido Barberis, Maria Pia Casassa, Mariella Pautasso, Biellesi nel mondo. Dizionario
biografico, II, Electa, Milano, 1993, pp. 104, 110, 151-153, 185, 200, 217, 221-222.
544
SJAN Buzǎu, Fond Primǎria oraşului Buzǎu, ds. 1/1900, ff. 21, 71, 75-76v., 169, 181; 2/1902, ff. 12,
3/1902, f. 1; D. Ionescu, op. cit., p. 178.

389
din staţiunile balneo-climaterice din judeţul Vâlcea, angajaţi pe şantierul şi cǎrǎmidǎria lui A.
Puklisky şi I. Brǎtescu din Govora, iar alţii erau angajaţi ca meşterilor zidari şi pietrari la
Govora şi Cǎlimǎneşti 545 .
Se ştiu încǎ puţine lucruri despre cei mai mulţi meşteri italieni al cǎror aport a
susţinut realizarea diferitelor lucrǎri de construcţie sau a decorurilor acestora. Însǎ unul dintre
volumele apǎrute în ultimii ani, La via del marmo artificiale da Rima a Bucarest e in
Romania tra Otto e Novecento scoate la luminǎ o sumǎ importantǎ dintre aceste contribuţii
ale meşterilor italieni, dintre care s-a remarcat Pietro Axerio Cilies, care s-a nǎscut la 3
august 1855 la Rima, un sǎtuc alpin din provincia Vercelli, regiunea Piemonte. Dupǎ ce la 12
ani se muta la rudele din Viena, ajungea în România în 1882, unde într-un timp scurt îşi
punea bazele firmei de antreprizǎ de construcţii. Pentru realizarea unei lucrǎri complete, de la
zidǎrie la stuco-marmurǎ, Axerio procura la Slǎnic-Prahova o carierǎ de ghips pentru a-şi
asigura materia primǎ. Firma lui Axerio s-a dezvoltat rapid, la 1900 având un numǎr de 3.000
angajaţi. Prima lucrarea obţinutǎ de Axerio a fost restaurarea lucrǎrilor în marmurǎ ale
Bisericii “Domniţa Bǎlaşa” 546 , imediat dupǎ sosirea la Bucureşti, în decembrie 1882. Pe 12
ianuarie 1883, i se alǎtura fratele Giovanni, împreunǎ finalizând lucrǎrile şi ducând împreunǎ
mai departe afacerea Axerio pentru 13 ani 547 .
A urmat o serie de execuţii deosebite în cadrul construcţiilor din peisajul arhitectonic
bucureştean, cu implicarea meşterului din Rima: stuco-marmura de la Ateneul Român, pentru
care Axerio primea Crucea de Cavaler al Coroanei României, Catedrala Catolicǎ “Sfântul
Iosif” (1889) – respectiv coloanele centrale, balustrada din faţa altarului principal şi
îmbrǎcarea pereţilor; Palatul de Justiţie – coloanele în stuco-marmurǎ roz închis; casele
private Monteoru (1889), Vernescu (1889-1890), Turnescu (1895) – pentru aceasta din urmǎ
doar lucrǎrile în marmurǎ artificialǎ. Una dintre cele mai importante construcţii la care
antrepriza Axerio era implicatǎ pe termen foarte lung a fost cea a construirii, reamenajǎrii sau

545
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, pp. 202-203.
546
Actualul lǎcaş a fost reconstruit în 1881, înfrumuseţarea bisericii realizându-se prin contribuţiile a numeroşi
artisti şi meşteri strǎini. Din rândul italienilor s-au remarcat fraţii Axerio, dar şi artistul veneţian Salviatti, autor
al icoanelor de mozaic reprezentând hramurile bisericii, aşezate pe frontispiciul sfântului lǎcaş (G. Potra,
Biserica Domniţa Bǎlaşa, în Idem, Bucureştii de altǎdatǎ, p. 31.)
547
La via del marmo artificiale da Rima a Bucarest e in Romania tra Otto e Novecento [La via del marmo
artificiale], a cura di Enrico Ballarè, Editore Zeisciu, Magenta, 2010, pp. 33, 51; G. Potra, Biserica Domniţa
Bǎlaşa, în Idem, Bucureştii de altǎdatǎ, p. 31; G. Costescu, op. cit., p. 158; Ileana Maria Kisilewitz, Contribuţia
italianǎ în arhitectura româneascǎ, p. 37.

390
restaurǎrii Palatului Regal din Bucureşti, în arhivele cǎruia Antrepriza de construcţii Axerio,
figura din 1890 pânǎ în 1936 548 . În 1896, fratele Giovanni se retrǎgea din firma Axerio şi din
România, stabilindu-se la Rima, unde murea dupǎ doi ani. În acelaşi an, Pietro începea o
îndelungatǎ colaborare cu unul din arhitecţii responsabili de restaurarea şi amenajarea
Castelului Peleş, Karel Liman, atât pentru decoruri şi restructurarea unor clǎdiri anexe –
dependenţe, grajduri, poşta, telegraful, grǎdinile şi terasele cu fântâni ş.a. – cât şi pentru
achiziţii din Italia de sculpturi, tablouri, tapiserii şi diferite obiecte de decor interior. În 1897,
firma Axerio îşi începea colaborarea de la Palatul Cotroceni, prin acelaşi Pietro. În 1900,
firma primea titlul de “Furnizor al Casei Regale”. În 1910, Pietro Axerio se mutǎ la Hotelul
Athénée Palace din Bucureşti, unde a locuit mai mulţi ani. În 1915, sosea în România pentru
a i se alǎtura, fiul Giovanni, care avea sǎ preia ulterior conducerea firmei şi sǎ continue
colaborǎrile tatǎlui sǎu, printre care pe cea cu Palatul Regal, pânǎ în 1946, pe cea cu Palatul
Cotroceni, pânǎ în 1929 şi pe cea de la Castelul Peleş. În afara Bucureştiului, firma Axerio a
participat la Iaşi la unele lucrǎri interne ale Bisericii Trei Ierarhi şi la unele restructurǎri ale
Palatului Mitropolitan (1886-1887) şi ale Universitǎţii din Iaşi; la Curtea de Argeş, fraţii
Axerio executau începând cu 1886 lucrǎri de refacere a apartamentelor regale şi locuinţei
episcopale; la Craiova au avut intervenţii la Clǎdirea Episcopalǎ “Sfântul Dumitru” şi la
Biserica Prinţului Alexandru Ştirbei. Pietro Axerio se stingea din viaţǎ în 1921, la San
Remo 549 .
Dacǎ acestea au fost cele mai importante lucrǎri executate de antrepriza Axerio, care
s-au distins în mod deosebit din rândul meşterilor din Rima care au emigrat în România
pentru diferite perioade, alţi meşteri pe care îi putem menţiona au fost: membrii familiei De
Paulis sau De Paoly (sic!), prin fraţii Silvestro şi Bartolomeo, primul sosit în 1904 la
Bucureşti, apoi transferat la Sinaia, cel de-al doilea prezent doar la Bucureşti. Între 1902-
1910, De Paulis, Agostino şi Ernesto Giavina au colaborat la Sinaia cu firma Axerio. Ernesto
Giavina a lucrat şi la Buşteni, la Palatul Zamora, în timp ce Agostino a locuit cel puţin cinci
ani la Bucureşti 550 . Nu toate numele meşterilor din Rima aflaţi în România se cunosc
deocamdatǎ, cum însǎ lucrǎrile de stucatura şi marmurǎ artificialǎ solicitau munca în echipǎ,

548
Cf. La via del marmo artificiale, pp. 32, 50.
549
Ibidem, pp. 28-59.
550
Ibidem, pp. 92-93.

391
alte grupuri de meşteri implicaţi în diverse lucrǎri au fost prezente, cel mai adesea la Sinaia şi
Bucureşti.
Dacǎ numele antreprenorilor, al inginerilor şi al arhitecţilor au fost de regulǎ mai uşor
de reţinut de istorie, pentru singularitatea lor, o privire mai atentǎ prin dosarele Poliţiei şi
Siguranţei Generale, poate oferi o serie întreagǎ de nume, provenienţǎ şi perioadǎ de lucru a
celor care îndeplineau diverse lucrǎri prin efortul lor colectiv. Construcţiile publice sau cu
scop turistic din judeţul Prahova au beneficiat de contribuţia forţei de muncǎ calificatǎ a
constructorilor italieni, parte dintre aceştia fiind menţionaţi de cǎtre Biroul de control al
strǎinilor. În 1900, numeroşi muncitori italieni erau angajaţi pe şantierele Hotelului
Caraiman şi Hotelului Naţional din Sinaia, Hotelului Buşteni din localitatea omonimǎ. Deşi
nu cunoaştem cifra exactǎ a muncitorilor italieni angajaţi pe şantierele prahovene, numele şi
domiciliul unora dintre ei era înregistrat de cǎtre Prefectura judeţeanǎ. În noiembrie 1900, pe
şantierul Hotelului Caraiman, aflat în antrepriza lui Focşeneanu, erau angrenaţi în construcţii
lucrǎtorii Cesare Fabris, Domenico Bretto, Domenico Stefano, Giovanni Mulinari, Mario
Milanesi, Giuseppe Rossi, Antonio Donatti, Rastalo Piccin, Luigio Sachet[ti], lucrǎtorii
zidari Corrado Filippini şi Rodolfo Filippini şi lucrǎtorul tâmplar Andrea Perisciutti 551 . Alte
şantiere din Sinaia, unde se gǎseau muncitori italieni, erau cel al Hotelului Naţional, unde îl
aflǎm pe Nic Cosma (sic!); cel al Hotelului Belvedere, din str. Poştei, unde se gǎsea
Giambattista Restassi; la cariera lui Costinescu, unde era angajat Marino Levis, la fabrica
Costinescu – Pater noster Giovanni (sic!) şi Giuseppe Canedera la Costinescu, baza
552
Furnica . Unii lucrǎtori italieni se aflau în subordinea diverşilor antreprenori din Sinaia:
firma P. Rosazza îi avea pe Antonio Cucco, Giuseppe Clemente, Belia Lisoti, Giovanni
Amorini şi antreprenorul Mosca; Petre Constantinescu pe Antonio Mondini(?); Vittorio
Scaliatti din Azuga îl avea în subordine pe Giacomo Merlo; G. Mateescu pe Nicola
Mircevone, Marco Stanco, Giovanni Baldini; G. Manu pe Lorenzo Cullino şi Costa Giuseppe
Garlati ; G. Pasara pe Giovanni Cleva, iar la Strassman din Sinaia era angajat F. Raffaeli 553 .
Cu unele excepţii, la Sinaia se aflau domiciliaţi lucrǎtorii italieni, unii dintre ei deja
menţionaţi: Marco Giuseppe, str. Isvor, nr. 30; Antonio Cesarato, str. Isvor 4; Paolo Ferrari şi
Luigi Sant, Piaţa Nouǎ 2; Giuseppe Fulghiano, Corrado Filipini, Giambattista Facchini,

551
Cf. ANIC, DPSG, ds 9/1900, ff. 6-7; 10/1900, ff. 1-4.
552
Idem, ds. 9/1900, ff. 6-7.
553
Idem, ds. 9/1900, ff. 6-7; 120/1912, f. 8.

392
Paolo Reali, Erico Desanti, Constantino Salvator, Giuseppe Serulli, Antonio Tomio, Antonio
Merangoni toţi post restante Sinaia; Giuseppe di Lenna, str. Furnica 22, Carlo Manucci, str.
Furnica 62; Giambattista Venchiarutti, Vârfu cu Dor 11, F. Raffaeli, str. Furnica 33,
Giambattista Chiarutti, str. Cantacuzino 1; Antonio Alescio, Calea Cǎlǎraşi, Bucureşti;
Giuseppe Bostalin, Lazaro Briu, Luigi Bizochi şi Antonio Cedini(?), Piaţa Nouǎ 2; Gregorio
Pasolini şi Mario Milanesi, Sinaia. În Buşteni, la Hotelul Buşteni era angajat un anume
Capiz, iar Luvigio Sachet[tti] la Gara Buşteni; în vreme ce la Azuga se mai aflau Galileo
Zepilli şi Cesare Bratti; Fiesole Rosa şi Pietro Casagrande la Ester Azuga 554 , Andrea
Perisciutti în casa lui Luigi Zomino din str. Vârful cu Dor 555 .
Numeroasele şantiere în lucru din judeţul Prahova îi determinau şi pe italienii din alte
zone ale României, sǎ vinǎ aici pentru a se angaja, cum erau cazurile, vǎzute mai sus, ale lui
Antonio Alescio şi Andrea Perisciutti sau cel al lui Rodolfo Filippini, venit din Bucureşti,
pentru a lucra alǎturi de fiul sǎu, Corrado Filippini, ca zidari la Hotel Caraiman, angajaţi de
antreprenorul Focşeneanu 556 . Corrado Filippini şi pǎrinţii sǎi se aflau de opt ani în România,
şi în primii cinci ani lucrase la Târgu Ocna, unde fǎcuse cǎrǎmida unui anume domn Burişof,
apoi venise la Bucureşti, unde a prestat aceeaşi muncǎ pentru Iorgu Cociceanu din str.
Dorobanţilor, dupǎ care a lucrat ca zidar cu ziua la diferite întreprinderi. Tatǎl sǎu s-a aflat şi
la Petroşani 557 . La Hotelul Vârful cu Dor se gǎseau italienii G. Bortolo şi P. Bortolo, care îl
chemaserǎ la lucru în Sinaia pe Andrea Perisciutti 558 .
Şi în Bucureşti, meseriile celor mai mulţi italieni erau legate de domeniul
construcţiilor, unele informaţii despre aceştia pǎstrându-se de asemenea în rapoartele Poliţiei
Generale: Corrado Zilli, zidar, a lucrat între aprilie 1911 – martie 1916 la diferite construcţii
din ţarǎ, primii doi petrecându-i în Bucureşti la ridicarea Cazǎrmilor Regale 559 ; în august
1909, Mauricio Riva, zidar din comuna Cassacco, Udine, lucra la construţia Camerei de
Comerţ; constructorul Silvio Asquini avea o lucrare pe strada Inginerilor, nr. 14 560 ; Tomaso
Monsellato, antreprenor de lucrǎri, avea avea o construcţie în Calea Victoriei, nr. 222 şi în

554
Idem, ds. 9/1900, ff. 6-7;
555
Idem, 10/1900, f. 4.
556
Idem, ds. 5/1900, ff. 1-8; 10/1900, ff. 1-4.
557
Ibidem.
558
Idem, ds. 10/1900, f. 3.
559
Idem, ds. 22/1906, ff. 1-3, 6-7, 12v., 13-15.
560
Idem, ds. 100/1909, ff. 1-2, 4-5, 7-9.

393
strada Olteni, nr. 4 561 ; Agostini Nicola era maistru zidar, domiciliat în strada Nisipuri, nr.
12 562 ; în 1914, se mai aflau în Capitalǎ constructorul Giuseppe Amici, inginerul şi
antreprenorul de lucrǎri publice Giovanni Amici, arhitectul Iordani Albinni şi costructorul A.
Giovanelli 563 . Observǎm cǎ provenienţǎ celor mai mulţi dintre italienii din Bucureşti era
Udine, lor putându-li-se adǎuga cei controlaţi ca presupuşi anarhişti: Cesare Agostinelli din
Udine, zidarul Angelo Romanelli din Udine, comuna Basaldella, şi Luigi Pietro Piretta,
sculptor şi pietrar din Udine, comuna Valgano, expulzat de Guvernul Italian, care s-a aflat în
decembrie 1898 – ianuarie 1899 la Bucureşti, având paşaport eliberat de Legaţia italianǎ –
toţi au fost expulzaţi din România prin punctul Verciorova, la 1 octombrie 1899; Ermidio
Quanin, pietrar din Udine, provincia Udine, expulzat la 17 octombrie 1899 prin acelaşi punct
vamal; Giovani Terzi, cǎrǎmidar din Bologna, care se afla de doi ani în România, gǎsit fǎrǎ
paşaport în iulie 1907 564 . Antreprenorul de lucrǎri Tomaso Monsellato, originar din Giuliano
della Capo, comuna Castrignano, provincia Lecce, se afla de 13 ani neîntrerupţi în România,
având domiciliul în strada Mecet, nr. 19 565 . Alǎturi de italienii din Friuli-Venezia Giulia,
indicaţi ca majoritari de cele mai multe surse, se întâlneau în Capitalǎ şi mulţi lombarzi,
potrivit unui numǎr al ziarului “Universul” din 20 mai 1913, care menţiona cǎ la una din
sǎrbǎtorile naţionale ale Italiei între cei douǎ sute de participanţi, din toate colţurile
peninsulei, cei mai mulţi pǎreau milanezii 566 .
Câteva familii de zidari locuiau în Ploieşti: Bartolini, Carucci. Lui Iosif Bartolini,
zidar, de 35 ani, domiciliat în strada Olilor, suburbia Sf. Ioan, cǎsǎtorit cu Victoria Franţ
Bernard, de 27 ani, i se nǎştea fiul Paolo, la 8 iunie 1902, cǎruia îi preda meseria. Dupǎ
câţiva ani fiul s-a îndreptat spre antreprenoriatul de zidǎrie, în 1921 având o firmǎ cu sediul
în strada Tudor Vladimirescu, nr. 50, Ploieşti, dupǎ o încercare nereuşitǎ de a-şi deschide
afacerea la Bucureşti. Stefano Carucci, zidar, cǎsǎtorit cu Maria, nǎscutǎ Vito Antonio,
domiciliat în strada Plǎeşi, nr.18, avea o fiicǎ Ana, nǎscutǎ la Ploieşti în 1905. Ana Carucci şi

561
Antreprenorul de lucrǎri Tomaso Monsellato, originar din Giuliano della Capo, comuna Castrignano,
provincia Lecce, se afla de 13 ani neîntrerupţi în România, având domiciliul în strada Mecet, nr. 19. (Ibidem, ff.
3, 6.)
562
Idem, ds. 39/1909, f. 1.
563
Idem, ds. 120/1911-1916, ff. 72, 87, 121, 254.
564
Idem, ds. 1/1898, ff. 117, 132; 3/1898, f. 16; 30/1907, ff. 1-5.
565
Idem, ds. 100/1909, f. 3.
566
Idem, ds. 120/1912, f. 48.

394
Paolo Bartolini se cǎsǎtoreau în 1929 567 . Un alt Carucci cunoscut în Ploieşti era Francesco
Carucci, nǎscut la 20 mai 1910, care alegea sǎ practice meseria de frizer 568 .
Alte nume, atât de ingineri şi arhitecţi, cât şi de zidari, ipsosari sau zugravi s-au putut
identifica cu ajutorul publicaţiilor dedicate Bucureştiului. Inginerii italieni care figurau pe
lista Anuarului Bucurescilor pe 1906 erau Luigi Bossi din str. Poetului 54, I. Bottoneli din
str. Şincai 23, Cesare Fantoli din str. Griviţei 143, Emil Frollo din str. Nisipari 13, G.
Mattioli din str. Teilor 67, Giovanni Pertasca din str. Sf. Ionicǎ 17, Carlo Petrozzoli din str.
Romulus 17, iar arhitecţi erau Domenico Costa din str. G.D. Palade, Giovanni Parini din str.
Cometa 31, E. Piantini din str. Viitorului 76, Benedict Pisone din str. Ermitului 2, Giovanni
Sartorelli din str. Armaş 14, Costa Selestina din str. Salcâmii 20 şi Luigi Turcano din str.
Cameliei 5, unii dintre ei fiind şi desenatori: Emil Frollo, Francisco Fr. din str. Griviţei 127,
Cezar Rogghi din str. Valeriei 8 569 . Antreprenorii italieni menţionaţi în 1906 erau Silvio
Asquini, antreprenor de binale, domiciliat în str. Ingineri 26 din Bucureşti, unde îşi avea
sediul firmei, care plǎtea pentru un spaţiu publicitar din cuprinsul Anuarului Bucurescilor din
1906, diverşi antreprenorii Giuseppe Tomasini din strada Popa Tatu 71, Luigi Zanolini din
str. Mihnea 2, Pietro Axerio din strada Plevnei 121, Domenico Costa din str. G. D. Palade 33,
Cesare Fantoli din str. Griviţei 134; Bucarest Ferrero (sic!) din str. Bonaparte 14, care era
antreprenor de automobile; Giuseppe Piantini din str. Viitorului 11, Pietro Sonta din str.
Dragoş Vodǎ 20 570 .
Alǎturi de aceştia se mai gǎseau ipsosarii Luigi Brida din Calea Victoriei 126, A.
Agostini din str. Griviţei şi B. Luigi din str. Primǎverii 28; tâmplarii Giovanni Luigi din str.
Crivineni 8, Vincenzo Damotti din str. Occidentului 22; zugravii de case Bernard Albini din
Calea Moşilor 312, Olimpio Businelli din str. Buzeşti 82, Bernard G. Butti din str. Trinitǎţii
17, Dimitrio Garulli din Bd-ul Elisabeta 112, Ermengildo Moretti din str. Inginerilor 33,
Carol Feldovari din str. Inginerilor 3; tocilarii R. Corradini din str. Popa Tatu 112, Anton
Fantini din str. Lipscani 69 şi Pietro Fantini din Calea Victoriei 110, Giovanni Ferigo din
Piaţa Amzei 22, L. Malattia din Lipscani 69, Augusto Manco din str. Berzei 152 şi G.

567
SJAN Prahova, CCI, ds. 128/1940, ff. 2-23.
568
Idem, ds. 32/1936, f. 2; 392/1935, f. 2.
569
“Anuarul Bucurescilor 1906”, pp. 203-206, 214-216.
570
Ibidem, pp. 221-222.

395
Passquato din str. Griviţei 110 – 7 tocilǎrii din 11 ale Bucureştiului amintite de anuar erau
ale italienilor 571 .
Preponderenţi erau meseriaşii zidari: Eduard Anselino, Pietro Battista, Francesco
Carabiaghia, Carlo Clo, Ricardo G. (sic!) toţi din str. Cloporarii Vechi 63, C. Brandolini din
str. Şincai 45, Domenico Santo din str. Panduri 21, Eugenio Reato, A. Francisco, ambii din
Fundǎtura Berzei 30, Fortunato Collino din str. Justiţiei 3, Clivio Furconi din str. Sevastopol
22, Soleto Furconi din str. Telegraf 12, Giacomo Z. (sic!) din str. Plantelor 22, Giovanni
Brigadoi din str. Ciclopi 18, Giovanni Gallo din str. Berzei 38, Giovanni Nizzalti din str.
Sculpturei 46, Giovani Pascal şi Pietro C. (sic!) din str. Dorobanţi 133, Giovanni Pascale din
str. Telegrafului 10, Giovanni Picco din str. Berzei 153, Giovanni Sartorelli din str. Armaş
14, Giuliani Vicenzio din Fundǎtura Vaselor 37, Giuseppe Majaron din Şos. Basarab 143,
Pietro Di Guista din str. Viitorului 33, Luigi Culliotti din str. Dreptului 31, M.S. Luigi din str.
Cǎlǎraşilor 167, Luigi Sigati din str. Romanǎ 146, Luigi Pallieri din str. Mântuleasa 25,
Giovanni Parini din str. Cometa 31, Vittorio Parini din str. Atelierului 26, Pietro D. (sic!) din
B-dul Elisabeta 110, Pietro Modesto din str. Viitorului 35, L. Romalo din str. Spitalului 55,
Raimondo R. (sic!) din str. Francmasoni 50 bis, Luigi Rosero din str. Gramont 21, Pietro
Rosetti din Şos. Basarab 129, M. Severine din B-dul Elisabeta 85, Gheorghe Tomasini din
str. Popa Tatu 71, Paul Tomasini din str. Sculpturei 35, Valentino C. (sic!) din str. Şincai 43,
Vittorio T. (sic!) din Şos. Basarab 128, Luigi Zamboni din str. Pǎunilor 27, Zongoro D. (sic!)
din str. Ştefan cel Mare 28. Dintre aceştia, Pietro Axerio, E. Giordani din str. Griviţei 110 şi
Paul Tomasini se ocupau şi de asfaltat 572 .
Dincolo de aceste nume enumerate pentru meseriaşii din construcţii din Bucureşti, în
general angajamentul acestora e mai dificil de reperat, mai ales în cazul cǎrǎmidarilor. În
1882, un mare stabiliment industrial adusese peste 100 de lucrǎtori la cuptoarele de cǎrǎmidǎ,
dar în urma neînţelegerii privind salarizarea lor, nu au mai fost angajaţi, nici nu li s-a mai
decontat cǎlǎtoria de sosire, astfel încât aceştia s-au rǎspândit prin diverse oraşe în cǎutarea
altor lucrǎri 573 . Deşi deocamdatǎ nu putem asocia mare parte din aceste nume cu lucrǎrile
realizate, avem dovada unei prezenţe însemnate de la începutul secolului din Bucureşti, care

571
Ibidem, pp. 288, 313-314, 317.
572
Ibidem, pp. 319-320.
573
G. Tornielli-Brusati, op. cit., în “Bollettino consolare”, vol. XIX, parte II, 1883, p. 518.

396
s-a pǎstrat şi dupǎ rǎzboi, când preotul Antonio Mantica susţinea cǎ dintre cei 5.000 locuitori
stabili şi 1.000 temporari, “l’80% sono operai edili o piccoli costruttori” 574 .

III.4.b. Contribuţii ale italienilor în construcţiile publice de cǎi ferate, drumuri şi

poduri, porturi. Pentru o recuperare a decalajului produs de cele douǎ revoluţii industriale
din unele ţǎri vestice (Anglia, Franţa, Belgia, Elveţia) era nevoie ca dezvoltarea economiei,
industriei şi chiar a agriculturii sǎ fie susţinute de o dezvoltare a transportului pe uscat şi pe
apǎ. Din acest motiv, necesitatea construirii cǎilor ferate şi a porturilor era urgentǎ, lucrǎrile
care s-au realizat într-un ritm rapid, solicitau o mânǎ sporitǎ de lucru, cantitatea fiind de
multe ori preferatǎ calitǎţii atât în ceea ce priveşte experienţa lucrǎtorilor, cât şi a calitǎţii
muncii lor. Lucrǎtorii folosiţi la aceste construcţii au fost în majoritate covârşitoare români
din Transilvania şi Bucovina, lor alǎturându-se din punct de vedere cantitativ italienii, apoi
sud-dunǎrenii: români, bulgari, macedoneni, sârbi. Printre specialiştii utilizaţi s-au numǎrat
mai ales francezi, germani şi austrieci. În intervalul 1864-1880 s-au realizat peste 1.400 km
de cale feratǎ, dar numai 18,90 % aparţinea Statului român, restul era proprietatea firmelor
strǎine care le construiserǎ: Stroussberg şi societatea moştenitoare a acesteia, compania
Lemberg-Cernǎuţi-Iaşi a lui Oppenheim, linia Bucureşti-Giurgiu a englezului Barkley. În
1880 Statul român rǎscumpǎra reţeau de cale feratǎ existentǎ. Liniile construite şi
administrate de consortul german Stroussberg erau rǎscumpǎrate sub presiunea Germaniei
care condiţiona astfel recunoaşterea independenţei Statutului român 575 .
Lucrǎtorii italieni au fost strǎinii pe care cele mai multe surse îi citeazǎ ca fiind
prezenţi în numǎrul cel mai mare în executarea lucrǎrilor privind calea feratǎ. Începând cu
1869 576 , companiile de construcţie a cǎilor ferate, Stroussberg şi Oppenheim, aduc grupuri de
muncitori din Italia, Austro-Ungaria, Prusia şi Turcia 577 . Italienii au fost aduşi iniţial de cǎtre
compania Stroussberg ca terasieri, apoi au fost solicitaţi tot mai mult şi în alte domenii, cum

574
ASV, Arch. Nunz. Romania, b. 44, fasc. 230, f. 93v. [Scrisoarea preotului Antonio Mantica cǎtre nunţiul
apostolic din Bucureşti, Angelo Maria Dolci (Bucureşti, 19 ian. 1933)].
575
Anastasie Iordache, Sub zodia Strousberg. Viaţa politicǎ din România între 1871-1878, Editura Globus,
Bucureşti, 1991, p. 138; D. Berindei, op. cit., pp. 32, 66, 167-169, 171; Ion Bulei, O istorie a românilor, Editura
Meronia, Bucureşti, 2004, pp. 104-105.
576
O prezenţǎ singularǎ, cea a lui Giovanni de Bonni, angajat în construirea liniei Bucureşti-Giurgiu era
menţionatǎ din 1868, în calitate de contabil la punctul Comana. [ANIC, MIDA, 80/1868, ff. 35-36, 38-41, 44,
45-47v.]
577
Idem, ds. 128/1869, ff. 1-153.

397
a fost cel forestier, dupǎ cum vom vedea mai jos. Un numǎr important de italieni erau aduşi
de antreprenorul maghiar Iosif Labo şi puşi la dispoziţia societǎţii germane. Deşi au fost
angajaţi doar pentru executarea terasamentelor, ei aveau specializǎri diverse: pietrari, fierari,
tâmplari, zidari. Lipsiţi de locuri de muncǎ în Italia, muncitorii italieni se lǎsau atraşi fie şi de
zvonul unui posibil loc de muncǎ, fǎrǎ sǎ mai semneze în prealabil un contract de muncǎ sau
mulţumindu-se doar cu angajamente verbale şi promisiuni care cel mai adesea nu erau
respectate de angajator.
Fie şi dupǎ incidentul din 1869 de la Ploieşti, lucrǎtorii italieni au continuat sǎ vinǎ
în numǎr important la construirea de cǎi ferate. În primele luni ale anului 1873 mulţi italieni,
în special din regiunea Veneto, porneau spre România fǎrǎ sǎ mai aştepte o confirmare a
iniţierii lucrǎrilor feroviare 578 . Doi ani mai târziu, muncitorii italieni lucrau la construirea cǎii
ferate Bucureşti-Roman.
Dupǎ 1880, când cǎile ferate au trecut în proprietatea Statului român, ritmul de
executare al lucrǎrilor creştea şi mai mult faţǎ de perioada anterioarǎ, din nou numǎrul sporit
de locuri de muncǎ din acest sector dǎdea posibilitatea italienilor sǎ rǎspundǎ solicitǎrilor de
lucru. În 1886, la Turnu Severin s-au aflat numeroşi italieni angajaţi în sǎparea
terasamentului pentru calea feratǎ care lega acest oraş de Craiova şi de satele din centrul
judeţului, cât şi de regiunea Banatului 579 .
Cum atenţia acordatǎ dupǎ 1892 emigraţiei temporare de cǎtre rapoartele consulare a
sporit considerabil şi menţiunile lucrǎrilor la care au fost angajaţi specialişti şi/sau mânǎ de
lucru italianǎ sunt mai uşor de reperat. Ceea ce nu înseamnǎ cǎ prezenţa acestora în urmǎ cu
douǎ decenii nu a fost consistentǎ (dupǎ cum a dovedit-o prezenţa de circa 1.000 lucrǎtori din
1869 de la cǎile ferate Ploieşti-Predeal şi Brǎila-Bucureşti), însǎ în continuare e mai greu de
identificat numeric în perioada 1870-1890. Un alt tronson de cale feratǎ la care îi gǎsim
angajaţi pe lucrǎtorii italieni, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost Feteşti – Constanţa, în
1893, unde participarea a 220 italieni la construirea cǎii ferate, dar şi a podului de fier peste
Dunǎre dintre Feteşti şi Cernavodǎ era menţionatǎ de Giulio Tesi, consulul italian la
Galaţi. 580 . Referindu-se la recensǎmântul din decembrie 1899, Grigore Dǎnescu înainta cifra

578
“Bollettino della Provincia di Udine”, anno VII, 1873, p. 220.
579
În timpul lor liber, erau întâlniţi de localnici în douǎ hanuri de pe Calea Traian, Bella Italia, colţ cu Cicerone,
şi Italia Unità, colţ cu Nerva. (C. Pajurǎ, D.T. Giurescu, op. cit., p. 74. )
580
“Bollettino MAE”, Roma, 1894, pp. 96-97.

398
de 1.391, privind italienii din Dobrogea, “fiind mai numeroşi în zonele rurale, unde lucreazǎ
la carierele de piatrǎ, la construcţii de cǎi ferate etc., decât la oraş unde sunt comercianţi sau
angajaţi” 581 . Cum am vǎzut deja în primul capitol, lucrǎtorii italieni mai participaserǎ la
construirea liniilor Galaţi-Bârlad şi Bacǎu – Târgu-Ocna (inclusiv la ridicarea podului de la
Bacǎu) 582 , a cǎii ferate Odobeşti-Focşani şi a gǎrilor de pe aceastǎ rutǎ (1895) 583 , a celor de
pe rutele Bârlad – Galaţi, Râmnicu Vâlcea – Cǎlimǎneşti, Piteşti – Curtea de Argeş, Dorohoi-
Iaşi, aproape finalizatǎ (1896-1897) 584 . Alǎturi de grupurile de lucrǎtori se afla şi un
important numǎr de ingineri. În 1896, pentru construirea cǎilor ferate române fuseserǎ
angajaţi 116 ingineri, dintre care 23 italiani (4 ingineri şefi şi 19 asistenţi) 585 .
Cei 300 de lucrǎtori italieni ce participau în 1898 la construcţia şoselei naţionale
Câineni – Boişoara, au fost implicaţi şi în executarea lucrǎrii drumului de fier Câineni –
Râmnicu Vâlcea – Cǎlimǎneşti – Râul Vadului. Inginerul Silberberg, care era responsabil
pentru construirea tronsonului Câineni – Râmnicu Vâlcea, se înţelegea în acelaşi an cu unul
dintre lucrǎtorii la terasament, pe nume Pasquale Miscetti, sǎ îi aducǎ 25 de zidari. Miscetti i-
a adus însǎ 134 de zidari italieni, cǎrora a fost imposibil sǎ li gǎseascǎ de lucru, parte din ei
fiind nevoiţi sǎ se repatrieze, ajutaţi şi de Legaţia italianǎ. De multe ori italienii care nu erau
primiţi la lucru sau care erau nemulţumiţi de condiţiile de muncǎ porneau spre alte oraşe în
cǎutarea unui alt loc de muncǎ. Astfel, în 1899, o parte din italienii care lucrau la calea feratǎ
Râmnicu Vâlcea – Cǎlimǎneşti, fiind “prea timpuriu pentru lucrǎrile de zidǎrie”, s-au înţeles
cu primǎria din Râmnicu Vâlcea “pentru lucrarea podului peste Olt” 586 . În primii ani ai
secolului XX, inginerul Stefano şi familia acestuia se aflau pe Valea Bistriţei, în localitatea
Crucea, judeţul Suceava, pentru executarea lucrǎrii de cale feratǎ, unde acesta era responsabil
de transportarea lemnului din acea zonǎ forestierǎ bogatǎ 587 .
Alǎturi de participarea la construcţia propriu-zisǎ a drumurilor de fier, italienii erau
angajaţi şi în construcţiile ferate auxiliare, precum poduri, tuneluri, gǎri sau decorarea

581
Grégoire Danesco, Dobrogea (La Dobroudja). Étude de géographie physique et etnographique, Imprimerie
de l’Indépandance Roumaine, Bucarest, 1903, p. 143.
582
“Bollettino MAE”, 1894, p. 96.
583
Mario Arpea, Alle origini dell’emigrazione abruzzesi. La vicenda dell’altipiano delle Rocche, “Quaderni di
Affari sociali internazionali, vol. 16, Franco Angelli Editore, Milano, 1987, p. 28.
584
Rapporto di Emanuele Beccaria Incisa, Emigrazione in Romania, în “Boll. M.A.E.”, 1897, pp. 219-220
585
Rapporto di Emanuele Beccaria Incisa, Lavori pubblici in Romania, în “Bollettino M.A.E.”, 1896, p. 126.
586
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, p. 205.
587
R. Netzhammer, Din România, vol. II, p. 70.

399
acestora din urmǎ. Între 1869 – 1871, italienii erau angajaţi la construirea gǎrii din Brǎila şi a
cǎii ferate Bucureşti – Brǎila. Pentru perforarea tunelului pe linia Curtea de Argeş – Cǎpǎţâni
s-au folosit, în 1904, circa 50 “mineri” italieni 588 . Clǎdirea gǎrii de la Curtea de Argeş a fost
de asemenea opera unui italian, arhitectul Giulio Magni.
La 19 ianuarie1909, era întocmit un raport de cǎtre Ministerul de Interne privind
lucrǎtorii strǎini angajaţi la lucrarea noii gǎri, staţia Cernavodǎ-Pod Saligny, unde lucra un
singur italian, alǎturi de 23 de turci şi 3 sârbi. Datele preluate de la muncitorul italian arǎtau
cǎ acesta se numea Giovanni Foschini, era nǎscut la 14 octombrie 1896, la Milano, de
meserie miner, sosise în ţarǎ, la Cernavodǎ, la 10 august 1907, avea bilet de liberǎ petrecere
eliberat de prefectul de Brǎila, mai fusese în Brǎila şi Medgidia 589 . La 15 februarie 1910 se
realiza un raport privind “lucrǎtorii strǎini aflaţi în antrepriza lucrǎtorilor liniei noi C.F.R. a
D-lor Bertoloro&Florio”, unde din cei 29 de angajaţi, unul era italian (Giovanni Toschini,
nǎscut în 1852, Italia, avea paşaport eliberat la Constanţa, la 7 mai 1907, revenise în
România la 7 martie 1909, în Cernavodǎ la 9 martie 1909 ) 590 .
Când vorbim de participarea italienilor la construirea podurilor, cea mai importantǎ
contribuţie rǎmâne cea de la construcţia de amploare a podului peste Dunǎre şi braţul Borcea,
între 1890-1895. “Podul lui Carol I” era cel mai mare ca lungime, mai complex ca lucrare şi
originalitate a soluţiilor tehnice din Europa la acel moment, la ridicarea cǎruia se pare cǎ au
fost implicaţi circa 1.300 – 2.000 de italieni 591 . Dintre aceştia, peste 100 de italieni fuseserǎ
angajaţi în 1892 de Societǎtea Fives-Lille 592 . Pentru construcţia podului a fost folositǎ şi
piatrǎ din cariera de la Iacob Deal, din munţii Mǎcinului, exploatatǎ de italieni. Mai mult se
pare cǎ principalul meşter al lui Anghel Saligny ar fi fost un “oarecare Giovanni Bellotto” 593 .
La inaugurarea podului, la 26 septembrie 1895, au participat Regele Carol I împreunǎ cu
familia regalǎ, peste patru sute de personalitǎţi din ţarǎ şi strǎinǎtate, precum şi lucrǎtorii care
paricipaserǎ la construcţia podului, în total peste 20.000 de persoane. În semn de apreciere,

588
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, p. 205.
589
ANIC, DPSG, 40/1909, f. 72.
590
Ibidem, ff. 87-91, 115.
591
M. Moise, Constanţa veche, 2001, p. 252; Raluca Tomi, Italians in Dobrudja, pp. 95-135. Asupra evoluţiei
numerice a angajaţilor italieni în construcţia podului peste Dunǎre, vezi cap. I, p. 69.
592
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ott. 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p. 404.
593
Marian-Liviu Petre, Elemente privind evoluţia minoritǎţilor italiene din Dobrogea (1878-1947), în Revista
“Tomis”, nr. 11, nov. 2004, p. 83; Idem, Prezenţa italienilor în Dobrogea, pp. 109-113.

400
Regele a înmânat muncitorilor, deci şi celor italieni, câte un ceas de buzunar având capace
aurite, pe unul din ele fiind gravatǎ silueta podului 594 .
În epoca de modernizare a statelor din Europa central-orientalǎ, participarea
italienilor în sectorul construcţiilor publice de mare amploare din România nu a fost un
fenomen particular ţǎrii noastre, ci îl putem integra mai largii zone de emigrare din aceastǎ
zona balcanicǎ a Europei. De altfel, în întreaga Europǎ apelul la o mânǎ strǎinǎ de lucru
pentru construirea cǎilor ferate era un fenomen obişnuit în epocǎ. Un exemplu în acest sens
poate fi cazul Serbiei, unde în epoca de construcţie a cǎilor ferate din Europa rǎsǎriteanǎ au
sosit mii de italieni în cǎutare de lucru, emigraţie care s-a sfârşit se pare în 1888. Dintre
aceşti italieni, potrivit raportului publicat în Bollettino dell’Emigrazione de G E. Di Palma di
Castiglione, reprezentant al Ministerului de Externe Italian trimis în aprilie 1912 pentru o
anchetǎ privind emigranţii italieni şi în România, cei proveniţi din regiunea Veneto au
participat la construirea liniilor pentru spitalului militar de la Gornia Milanovac. În Bulgaria,
40 de italieni se aflau în lucru în 1865 pentru finalizarea lucrǎrii de pe ruta Rusciuk-Varna.
Antreprenori şi ajutoare de antreprenor, dar mai ales lucrǎtori erau adesea italieni şi în statul
de la sud de Dunǎre. În intervalul 1896-1897 se pare cǎ s-a atins cota cea mai înaltǎ a
prezenţei muncitorilor italieni în spaţiul bulgar în acest sector de lucru, dupǎ care interesul
lor, datorat şi situaţiei politice din Balcani, s-a îndreptat spre Macedonia 595 .
Dacǎ cei mai mulţi italieni au construit cǎi ferate, alţii s-au aflat printre primii
angajaţi ai CFR-ului. Pier Garelli, originar din Forlì, regiunea Emilia-Romagna, a sosit în
România în 1868, ca mecanic de locomotivǎ, unde a lucrat pe primul tren care a circulat în
Vechiul Regat, pe ruta Bucureşti Filaret – Giurgiu, inauguratǎ de regele Carol I la 19
octombrie 1869. S-a stabilit în Bucureşti, în cartierul Griviţa, unde locuiau cei mai mulţi
colegi din CFR, în apropierea viitoarei Gǎri de Nord 596 . Cǎsǎtorit cu o româncǎ, Garelli a
avut mai mulţi fii şi o fiicǎ, toţi fiii urmând meseria tatǎlui, unul dintre ei, Ercole Garelli
alegând o profesie rarǎ, de modelator de piese de locomotivǎ. Un fiu dintr-o a doua cǎsǎtorie,

594
M. Moise, Italienii din Dobrogea, p. II.
595
Robert F. Foerster, The Italian Emigration of Our Times, Arno Press and New York Times, New York,
1969, pp. 208-209; Rita Tolomeo, Nascita di uno Stato balcanico. Il problema delle infrastrutture: la
costruzione delle ferrovie, în Francesco Guida, Armando Pitassio, Rita Tolomeo, Nascita di uno Stato
balcanico: la Bulgaria di Alessandro di Battenberg nella corrispondenza diplomatica italiana, 1879-1886,
Edizioni scientifiche italiene, Napoli, 1988, pp. 175-212.
596
Cartierul Griviţa a fost însǎ şi cartierul italienilor, mulţi avându-şi acolo domiciliul sau deschisǎ câte o micǎ
afacere, cafenea, birt, frizerie, caracteristicǎ care s-a menţinut pânǎ la instalarea comunismului.

401
cu italianca Teodora Mattei, Gheorghe Garelli-Mattei ajungea şef de garǎ în comuna
Chitila 597 . Cazul lui Garelli nu a fost singular în epocǎ. Felice Costa era în 1883, şeful secţiei
I de întreţinere al Cǎilor Ferate 598 .
O altǎ categorie de lucrǎri care au depins într-o oarecare mǎsurǎ de participarea
echipelor de muncitori şi de specialişti (ingineri) a fost cea a construirii sau refacerii
drumurilor naţionale sau internaţionale din epocǎ. Atât în cazul drumurilor de fier sau a celor
de piatrǎ, lucrǎrile au fost uneori precedate de o defrişare de pǎdure de care în unele cazuri s-
au ocupat tot echipe italiene de tǎietori, cum a fost cazul cǎii ferate Ploieşti-Predeal 599 , unde
dupǎ defrişare, unele echipe de italieni s-au ocupat de construcţia cǎii ferate, a podurilor şi a
tunelurilor.
Emigranţii trentini sau descendenţii celor stabiliţi în România au participat la lucrarea
şoselei Braşov-Predeal şi a tuturor podurilor de pe acest traseu, unde construcţia a început la
1851, apoi la unele lucrǎri de modernizare a drumului Bucureşti-Piteşti, între 1859-1867,
conduse de inginerul Spiridon Yorceanu, pe şoseaua Braşov-Câmpulung, mǎrturie stând o
piatrǎ de hotar din vârful dealului Mateiaş: “Aceastǎ stradǎ a fost construitǎ de inginer şef R.
I. Condescu şi inginer N. N. Furcǎ şi executate de antreprenorii Gregorio şi Tomaso Bodin.
Lucrǎrile au fost terminate pe 1 august 1891 sub ministrul Lucrǎrilor Publice, C. Olǎnescu şi
inspectorul general C. Zeuceanu”600 . În 1870, au început lucrǎrile la şoseaua Câmpulung-
Giuvala, ca urmare a primei vizite a domnitorului Carol I la Câmpulung, în aprilie 1869, când
primarul oraşului şi-a exprimat dorinţa de a se construi o şosea pânǎ la frontiera Vama
Giuvala, fiind asigurat de domnitor cǎ “acest drum atât de dorit şi de folositor pentru ţarǎ”
urma sǎ fie realizat 601 . Lucrarea a durat mai mulţi ani şi s-au întrebuinţat trupe de geniu şi
specialişti italieni 602 . Tot lucrǎtorii italieni şi-au adus serviciile şi la numeroasele lucrǎri de
drumuri şi şosele de pe cuprinsul ţǎrii noastre. În octombrie 1881, un grup de 60 de italieni se
afla la lucru la şoseaua de frontierǎ Calea Bumbesci, din comuna Bumbeşti de Jiu, judeţul

597
Ioana Grosaru, Gabriela Tarabega, op. cit., p. 32.
598
Carte de adrese a Bucurescilor, 1883, p. 61.
599
În plus trenul care circula pe ruta Predeal-Bucureşti beneficia de vagoane construite la Milano, dupǎ cum
amintea în scrierile sale de cǎlǎtorie, Luigi Goretti: “il treno Predeal-Bucarest ebbe le carrozze di prima e di
seconda classe più comode e più eleganti delle carrozze ungheresi e delle nostre, furono costrutte a Milano dalla
officina Grondona e Miani. Questa Casa concorse e vinse l’asta che fu a Bucarest”. (L. Goretti, op. cit., p. 86.)
600
Viorica Burcicǎ, op. cit., p. 31.
601
Ibidem, pp. 31-32.
602
Dumitru Baciu, Lumini muscelene, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1980, p. 96.

402
Gorj, iar în noiembrie1881, un grup de 5 italieni se afla la lucrarea şoselei din comuna Gura
Simila, judeţul Tutova 603 . La 1891, se încheiau lucrǎrile din judeţul Argeş ale şoselei care
legau Piteştiul de Transilvania, numitǎ “Strada Frontierei”, aflate sub conducerea a doi
ingineri români şi executate de antreprenori italieni 604 . În anul urmǎtor, 600 de muncitori
italieni erau angajaţi în judeţul Gorj pentru continuarea construirii acestei şoselei
internaţionale 605 .
De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi pânǎ la începutul Primului Rǎzboi Mondial, pe
Valea Prahovei au fost angajaţi mai mulţi ingineri italieni pentru executarea unor lucrǎri
civile sau industriale în zonǎ. Antreprenorii construcţiei cǎii ferate Galaţi-Bârlad au fost
inginerii G. Mattioli şi G. Curti, pe care în 1897 îi gǎseam la Galaţi ca proprietari ai unei
fabrici de cǎrǎmidǎ, iar din 1906, Mattioli apare menţionat şi la Bucureşti 606 . Şoseau de pe
Valea Jiului, afectatǎ de alunecǎri de teren, era la începutul secolului XX, reparatǎ de italieni
alǎturi de lucrǎtori români şi nemţi 607 .
O altǎ categorie importantǎ de construcţii publice de mare anvergurǎ l-au reprezentat
porturile şi induguirile. La Sulina, o datǎ cu stabilirea aici a sediului Comisiei Europene a
Dunǎrii, care a inclus portul în traficul fluvial european, dintr-un sat de pescari, localitatea
aşezatǎ pe malul braţului principal al Dunǎrii care se vǎrsa în Marea Neagrǎ, de la care îşi
primise numele, era transfomatǎ într-un important oraş-port începând cu 1856. Numeroase
state europene îşi trimit aici reprezentanţii, fie ca diplomaţi, fie ca angajaţi ai Comisiei. Italia
îşi deschidea aici un viceconsulat, subordonat consulului din Galaţi, iar societǎţile comerciale
din Brǎila şi Galaţi nu au întârziat sǎ îşi deschidǎ propriile agenţii şi în Sulina.
Pentru o bunǎ navigaţie era nevoie însǎ de îndiguirea canalului Sulina, pentru care au
lucrat timp de 22 de ani, lucrǎtori italieni. În perioada 1865-1871, printre aceştia era
menţionat şi “un doctor napoletan” 608 . În 1868, în localitate se afla, o parohie catolicǎ, al
cǎrei preot avea sub ascultare duhovniceascǎ 430 de enoriaşi; între care o comunitatea
italianǎ însemnatǎ, a cǎrei densitate se explica nu doar prin prezenţa angajaţilor la Comisia
Europeanǎ a Dunǎrii, cât mai ales a acelor exponenţi ai unei emigraţii de lucru, mai sus

603
ANIC, DGS, ds. 1396/1881, ff. 116, 129.
604
Nicolae Iorga, România cum era pânǎ la 1918, vol. I, p. 170.
605
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ott. 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, pp. 403-404.
606
SJAN Galaţi, Primǎria oraşului Galaţi, ds. 248/1897, ff. 1, 40, 70, 81; Anuarul Bucurescilor pe 1906, p. 206.
607
N. Iorga, România cum era pânǎ la 1918, vol. I, p. 45.
608
Raluca Tomi, Italians in Dobrudja, p. 98.

403
amintiţi 609 . Statistica din 1890, indicǎ un numǎr de 42 de italieni stabiliţi în portul dunǎrean,
care urca în 1899, la 76 italieni 610 . Raportul din 1892 al consulului general la Galaţi, Giulio
Tesi, menţiona o comunitate de 18 familii italiene, care alǎturi de alţi italieni numǎrau 55
persoane, proveniţi din întreaga Italie. Era o colonie permanentǎ, cǎreia i se alǎturau mai rar
în ultimii ani emigranţi temporari. Angajaţi ai Comisiei Europene a Dunǎrii erau în numǎr de
14, fie în birouri, fie în corpul de piloţi, cǎrora li se alǎturau un medic şi un maestru de
muzicǎ 611 . În 1912, aceeaşi anchetǎ a inspectorului G. E. di Palma, indica un numǎr de 22 de
familli, majoritatea având cel puţin câte un angajat în Comisia Dunǎreanǎ 612 . Într-o vizitǎ la
Tulcea, din 23 mai 1912, Monseniorului Netzhammer îi erau prezentaţi pentru confirmare 40
de copii din Sulina, de cǎtre preotul Paskói, iar slujba a fost ţinutǎ în italianǎ de preotul
Lucius, cel care îl însoţea şi seconda pe arhiepiscop în misiunile sale 613 .
Italienii au participat şi la construirea canalizǎrilor din Bucureşti, Ploieşti, Brǎila,
Râmnicu Vâlcea, Calafat, Slatina, Drǎgǎşani 614 .
Echipe de lucrǎtori italieni au participat la construcţiile de modernizare ale portului
Constanţa în 1908, la staţia de petrol, în atelierele de lǎcǎtuşerie, dulgherie, turnǎtorii, pe
şantierul silozurilor, în carierǎ ca mineri, spǎrgǎtori şi cioplitori 615 . O amplǎ listǎ a numelor şi
contribuţiilor acestora o redǎm în anexa III.C.
Pânǎ la izbucnirea Primului Rǎzboi Mondial, italienii sunt adesea citaţi în sursele
vremii ca participanţi la lucrǎrile de cǎi ferate, şosele sau drumuri. Parte dintre ei au rǎmas
aici ani de zile, aducându-şi cu ei şi familiile, multora nǎscându-li-se aici alţi copii. Unii au
hotǎrât sǎ râmânǎ definitiv aici, alţii au revenit în Italia fie şi dupǎ unele decenii de locuire în
România, putem vorbi în aceste cazuri de reprezentanţi ai unei emigraţii viagere, manifestatǎ
pe durata activitǎţii prin prezenţa la lucru într-o localitate sau alta din România, acolo unde
gǎseau oferte de muncǎ, pentru o perioadǎ mai lungǎ sau mai scurtǎ de timp.

609
M. Moise, Italienii din Dobrogea, p. II.
610
ANIC, DGS, ds. 1543/1890, ff. 1-2; L. Colescu, op. cit., p. 448.
611
Rapporto del console generale Giulio Tesi (21 aprile 1892), în Emigrazione e Colonie, 1893, pp. 408-409.
612
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1215.
613
R. Netzhammer, op. cit., pp. 378 sqq.
614
Ecaterina Negruţi, Travailleurs Italiens en Roumanie, pp. 229 -230.
615
ANIC, Fond Ministerul Lucrǎrilor Publice [în cont. MLP], ds. 38/1908, ff. 1, 2, 5, 10, 13, 37-187; 40/1908,
ff. 2-142; 41/1908, ff. 1-15.

404
 III.4.c. Prezenţa şi contribuţiile italienilor în industria forestierǎ. Pǎdurile din
România ocupau în a doua jumǎtate a secolului circa 1/6 din teritoriu. Dupǎ secularizarea
proprietǎţilor mǎnǎstireşti, peste 1/4 din suprafeţele forestiere a intrat în proprietatea Statului.
Exploatarea lemnului asigura României atât aprovizionarea internǎ, o mare cantitate
consumatǎ pentru lemnele de foc, necesarǎ încǎlzirii sau activǎrii motoarelor cu aburi, cât şi
venituri importante rezultate din export. Lemnul din Moldova era exportat prin intermediul
portului Galaţi. Tot de aici şi din Brǎila se exporta şi lemn din Ungaria. Lemnul din
Dobrogea se exporta prin Sulina, Isaccea şi Constanţa, iar cel din Muntenia şi Oltenia mai
ales prin portul Brǎila. Cele mai multe pǎduri se aflau în Carpaţi şi în Dobrogea, ele variind
de la conifere la foioase. Pentru exploatarea acestora era nevoie de o forţǎ de muncǎ
calificatǎ, care nu a putut fi asiguratǎ doar dintre lucrǎtorii indigeni, astfel cǎ s-a apelat atât la
românii din Transilvania şi Bucovina, dar şi la strǎini, italienii, fiind preferaţi de multe ori de
firmele exploatatoare pentru garanţia pe care o asigurau prin calificare, dexteritate şi uneori a
uneltelor folosite la lucru de aceştia.
Prima menţiune din Principate a unor italieni angajaţi în exploatarea pǎdurilor şi a
carierelor de piatrǎ, aşa cum am vǎzut în capitolul I, s-a realizat în 1850 din localitǎţile
Cadore şi Zaldo, provincia Belluno 616 . În Transilvania, o primǎ emigraţie a unor italieni, din
Tirolul de Sud, angajaţi de un comerciant austriac de lemne în Munţii Apuseni, s-a realizat,
cum de asemenea s-a mai menţionat, în 1821. Totodatǎ parte dintre predazzini emigraţi în
Transilvania între 1851-1853 au fost angajaţi şi în exploatarea forestierǎ 617 .
Ritmul rapid al construcţiilor atrǎgea dupǎ sine şi o creştere pe plan intern a cererii
de lemn sau de piatrǎ, condiţie în care oferta de lucru devenea la rândul sǎu mai generoasǎ.
Pe lângǎ construirea edificiilor publice, a şantierelor navale sau pentru traversele cǎilor
ferate, cerere de lemn sporise şi în cazul fabricilor de hârtie, de mobilǎ etc. Lucrǎtorii de la
întreprinderile forestiere erau aduşi de unii proprietari interesaţi de exploatarea pǎdurilor

616
Pietro Vecellio, Il fenomeno migratorio nel bellunese alla fine del secolo scorso, Belluno, 1984, p. 54;
Ferruccio Vendramini, Tutela e autotutela degli emigranti tra Otto e Novecento, Comunità montana bellunese,
Associazione Bellunesi nel Mondo, Belluno-Ponte nelle Alpi, 2002, p. 211; Agostino Amantia, Diego Cason,
Cinquant’anni di emigrazione bellunese all’estero: considerazioni su una serie storica, în “Protagonisti.
Quadrimestrale di ricerca e attualità culturale dell’Istituto Storico Bellunese della Resistenza e dell’Età
contemporanea”, an XX, nr. 74/1999, p. 33.
617
M. Felicetti, R. Francescotti, op. cit., pp. 60-61, 76-80, 84; Viorica Burcicǎ, op. cit., p. 19; Vittorio Briani,
Dalle valli trentine per le vie del mondo, Trento, 1980, pp. 52-53.

405
private, dar mai ales de marile companii care luaserǎ fiinţǎ şi se dezvoltaserǎ îndeosebi ca
urmare a cererii tot mai mari de lemn, arendând dreptul de exploatare a pǎdurilor Statutului
sau ale diferiţilor particulari cel mai adesea pentru sume derizorii.
Aducerea de muncitori de peste graniţǎ a fost legatǎ de apariţia societǎţilor strǎine sau
cu participare strǎinǎ în exploatarea pǎdurilor din munţii din judeţele Putna, Argeş, Buzǎu,
Râmnicu-Sǎrat, Bistriţa, Vâlcea, Bacǎu care au început sǎ aducǎ muncitori strǎini, alǎturi de
majoritatea covârşitoare a românilor din Transilvania şi Bucovina. Ca numǎr aceşti strǎini
din sectorul forestier reprezentau locul al doilea dupǎ muncitorii români de peste graniţǎ şi
unii strǎini veniţi la muncile agricole, sectorul forestier fiind în fapt cel care a absorbit în
epocǎ cea mai mare forţǎ de muncǎ strǎinǎ 618 . O evaluare exactǎ este dificil de realizat
deoarece mulţi intrau în ţarǎ clandestin, mai ales cei ce locuiau în satele de munte din
apropierea graniţelor. Bucovinenilor, maramureşenilor şi transilvǎnenilor din zona Carpaţilor
Orientali şi Meridionali, li se adǎugau într-un numǎr foarte mare italienii, nemţi şi
austrieci 619 .
Un aport însemnat al muncitorilor italieni a fost întâlnit în defrişatul pǎdurilor.
Tǎietorii de lemne erau, de obicei, cei din urmǎ care intrau în ţarǎ în timpul unui sezon de
lucru, de-abia în luna iunie, şi rǎmâneau pânǎ în noiembrie, când reveneau în Italia. Însǎ
dorinţa tot mai mare de câştig a societǎţilor exploatatoare, prelungise perioadele de lucru,
uneori pânǎ la parcursul unui an întreg, cea mai lungǎ fiind din decembrie pânǎ la sfârşitul lui
martie, deseori lucrǎtorii erau ţinuţi şi mai mult, pânǎ în iunie. Deşi în acestǎ perioadǎ
numǎrul italienilor era mai redus ca în timpul verii, ei nu lipseau cu desǎvârşire. Cei prezenţi
pe timpul iernii lucrau la doborâtul copacilor, iar primǎvara la plutǎritul şi ulucǎritul
lemnelor, expuşi la numeroase accidente. Erau apreciaţi pentru munca fǎcutǎ cu rapiditate şi
pricepere, pentru calitatea lucrului şi a uneltelor, în special pentru dexteritatea cu care
mânuiau joagǎrele, ei aducându-şi uneltele proprii de lucru din Italia sau din Germania 620 . În

618
Cf. Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, pp. 190-199.
619
Constantin C. Giurescu, Istoria pǎdurii româneşti din cele mai vechi timpuri pânǎ astǎzi, Editura Ceres,
Bucureşti, 1975, pp. 149-150; Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, pp. 190-199; Idem, Travailleurs Italiens en
Roumanie avant la Première Guerre Mondiale, în “Revue Roumaine d’Histoire”, tom XXV, nr. 3, 1986, pp.
231-233.
620
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1120; Rudolf Dinu, Appunti per una storia dell’emigrazione italiana in
Romania nel periodo 1879-1914: il Veneto come principale serbataio di piccole comunità in movimento, în
„Dall’Adriatico al Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie comuni” (a cura di Grigore Arbore
Popescu), Consiglio Nazzionale delle Ricerche, Roma, 2003, p. 250.

406
Carpaţii Orientali, pe Valea Bistriţei, italienii au fost primii care au construit funiculare,
“derdeluşuri” şi uluci de descǎrcat pentru coborârea arborilor din munţi în vale 621 . Italienii
friulani şi bellunesi sosiţi în Carpaţii Meridionali şi Orientali dupǎ 1880 aduceau cu ei şi
primele ferǎstraie mecanice 622 . Cei mai mulţi italieni prezenţi în sectorul exploatǎrilor
forestiere erau originari din regiunea Friulli (dintre cei aflaţi la 1910 în judeţul Vâlcea, cei
mai mulţi proveneau din comuna udinezǎ Pontebba), şi din satele de la poalele Alpilor
Dolomiţi sau din zone aflate sub ocupaţie austriacǎ, precum Tirol 623 .
Angajarea lucrǎtori italieni a fost fǎcutǎ mai ales de marile societǎţi forestiere, care
spre deosebire de particulari aducea grupuri numeroase de la câteva sute pânǎ la 1.000-2.000
lucrǎtori. Ele aduceau în principal fierǎstrǎoari şi jugǎnari, dar mulţi dintre lucrǎtori erau
folosiţi şi la prelucrarea, fasonarea şi transportarea lemnului, cei mai mulţi erau aduşi de
societǎţile din judeţele Vâlcea şi Buzǎu.
În 1892, în judeţul Vâlcea erau angajaţi circa 300 italieni de cǎtre o mare firmǎ de
exploatare forestierǎ 624 . În martie 1902, pe Valea Lotrului, judeţul Vâlcea, se gǎsea un mare
numǎr de lucrǎtori strǎini, în special italieni, pentru tǎierea şi exploatarea pǎdurilor din
zonǎ 625 . În 1907, Societatea “Lotru” primise aprobarea pentru aducerea a 2.000 de lucrǎtori
italieni, “austro-ungari”, macedoneni şi “mahomedani” pentru exploatarea pǎdurilor vâlcene.
În 1911, aceeaşi societate solicita autorizaţie de la Ministerului de Interne pentru 3.000 de
lucrǎtori, dar primea aprobare doar pentru 1.500 de muncitori din Italia şi Austro-Ungaria,
restul trebuia sǎ îl completeze cu localnici. Unul din motivele acestei menţiuni a Ministerului
trebuie sǎ fie legatǎ de agitaţiile sociale din ultimii ani, culminând cu rǎscoala ţǎranilor din
1907, care a fǎcut sǎ sporeascǎ în anii urmǎtori şi numǎrul revoltelor muncitoreşti, tot mai
nemulţumiţi de condiţiile de muncǎ şi de prezenţa masivǎ a strǎinilor în numeroasele sectoare
industriale, care îi lǎsau fǎrǎ locuri de muncǎ. În martie 1913, Societatea “Lotru” cerea
aprobarea doar pentru 800 de muncitori, dintre care unii proveneau din nordul Italiei, mai
ales din munţii Alpi 626 .

621
Ecaterina Negruţi, Travailleurs italiens en Roumanie, p. 232.
622
A. Ricci, L’emigranza italiana in Romania, p. 63.
623
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1120; R. Dinu, op. cit., p. 250.
624
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ott. 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p. 404.
625
ANIC, DPSG, ds. 1/1902, f. 1.
626
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, pp. 196-198; C.C. Giurescu, Istoria pǎdurii româneşti, pp. 80, 86-87,
98, 149-150.

407
 Alǎturi de marile industrii sau societǎţi forestiere, în sectorul prelucrǎrii lemnului s-au
înscris şi fabricile de cherestea sau gatere moderne deţinute uneori de italieni în diverse oraşe
din ţarǎ. În Brǎila, unde alǎturi de cereale se exporta şi o importantǎ cantitate de lemn, o
instalaţie modernǎ de gater era deţinutǎ de fraţii Franzini din Brescia, care aveau 150 de
angajaţi 627 . La Comarnic, Basilio Aldasaro deţinea o moara de cherestea 628 . Prezenţa
italienilor în domeniul forestier nu s-a rezumat astfel doar la tǎietorii de lemne, contribuţia
lor remarcându-se şi în sectorul prelucrǎrii lemnului. Aflaţi la Brezoi ca tǎietori de lemne,
trecerea la sectorul de prelucrare a lemnului s-a fǎcut firesc. În 1873, cehul Karl Novak
punea bazele unei fabrici de cherestea, care în 1881, dupǎ moartea sa, avea sǎ treacǎ
succesiv, prin cumpǎrare la alţi doi patroni: italianul G. Stagni din Trieste şi mai târziu Iacob
Guttman din Budapesta, fiecare contribuind la mǎrirea fabricii, cel din urmǎ patron
transformând-o în 1911 în “Societatea anonimǎ pentru exploatarea de pǎduri Lotru”. În
judeţul Neamţ, plasa Piatra, pǎdurea din satul Broşteni aflatǎ în proprietatea regelui, era
administratǎ de italianul Jacomuzzi. Lemnul de aici era transportat cu ajutorul plutelor pe
cursul râului Bistriţa, apoi pe al Siretului pânǎ la Dunǎre, de unde prin porturile Galaţi şi
Brǎila se realiza un însemnat export de lemn 629 .
Între 1908-1910, austriecii de la Societatea Göetz construiau la Nehoiu, judeţul
Buzǎu, o fabricǎ de cherestea, care avea sǎ se dezvolte în anii urmǎtori şi mai ales dupǎ
Primul Rǎzboi Mondial, când îşi schimba titulatura în Societatea Forestierǎ “Italo-Românǎ”
Nehoiu 630 . Pentru încurajarea industriei forestiere, Societatea era scutitǎ de plata taxelor de
vamǎ cu ocazia importǎrii unor maşini şi accesorii de funcţionare, dar se prevedea obţinerea
unui aviz de la Casa Centralǎ a Meseriilor pentru prevenirea accidentelor de muncǎ ale
lucrǎtorilor 631 . Societatea “Göetz – Nehoiu” aducea în 1908 pentru exploatarea pǎdurilor din
judeţele Buzǎu şi Râmnicu Sǎrat, 520 de lucrǎtori, dintre care 103 erau italieni, iar restul
bucovineni şi transilvǎneni 632 . În 1909, erau semnalaţi printre administratorii de pǎdure din
judeţul Buzǎu de pe proprietatea Maican, Rossi şi Emilio Buzzi, al doilea al sectoarelor

627
D.J. Grange, op. cit., p. 464. (Apud B. Fiocchetti, La colonia italiana di Braila, Brǎila, 1906, 57 p.)
628
SJAN Prahova, CCI, ds. 7/1901, f. 78.
629
P. Corte, op. cit., în “Bollettino consolare”, vol. XVII, parte II, Roma, 1881, p. 14.
630
Schimbarea titulaturii a fost o formǎ de transferare a capitalului Societǎţii Göetz unei firme fictive, pentru a
se evita blocarea acestuia ca despǎgubire de rǎzboi pentru Austria.
631
SJAN Buzǎu, Societatea Forestierǎ Italo-Românǎ Nehoiu, ds. 15/1910, ff. 5-6.
632
Idem, Fond Primǎria comunei Gura Teghii, ds. 208/1908, ff. 7-30; Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, p.
198.

408
Cernatu şi Viforâtǎ, pe Valea Bâsca Mare, alţii întâlniţi erau Leonardo Martino, F.
Giacomuzzi şi Gildo Gasparino. Colaboratori ai Societǎţii Göetz pentru unele lucrǎri au fost
antreprenorii Giacomo Mosca, pentru o clǎdire destinatǎ ferǎstrǎului de la Varlaam şi a altor
anexe, Ettore Bernardo pentru construirea iazului Lunca Frumoasǎ şi inginerul Grangetti
pentru alte lucrǎri 633 . Pentru realizarea transportului de lemne, Ministerul Lucrǎrilor Publice
concesiona Societǎţii Göetz linia feratǎ Nehoiaş-Varlaam, pe care aceştia trebuia sǎ o
întreţinǎ. În acest sens, inginerii Domenico Vigne şi Angelo Folli au fost însǎrcinaţi cu
executarea unor lucrǎri pe o porţiune de la Bâsca Roziliei, în apropiere de localitatea Nehoiu,
pe care o finalizau în 1910 634 . Rǎspândiţi pe teritoriul celor douǎ judeţe, Buzǎu şi Râmnicu-
Sǎrat, în diversele puncte de lucru, italieni se gǎseau în 1912 la Nehoiaş, judeţul Buzǎu, unde
Basilio Tasotti era angajat ca funcţionar, la Gura Teghii – Giovanni Stamboschi, Maria
Longhi în satul Varlaam, la punctul de lucru Cǎpcuţa, Giorgio Bortorotti, aflat la punctul de
la Gura-Mili 635 .
O amplǎ descriere contemporanǎ a “Tǎietorilor de lemne din România” era realizatǎ
în paginile ziarului udinez L’Emigrante, din ianuarie 1910, care surprindea condiţiile grele de
muncǎ ale unui lucrǎtor emigrant: “Tǎietorul de lemne se duce şi se întoarce din strǎinǎtate
indiferent (trebuie sǎ câştige bani). […] În timpul iernii antreprenorii cutreierǎ satele, cu
pantaloni scurţi pânǎ la genunchi, cu ciorapi de culoarea curcubeului, vin cu geamantanul şi
trag în cele mai bune localuri. Au veşnic câte un servitor cu ei pe care-l trimit dupǎ Tizio şi
Sempronio. Tizio sau Sempronio e acela, care, de obicei, face pe capul bandei; i se oferǎ un
scaun şi un pahar de vin şi încep apoi afacerile. Antreprenorul spune cǎ condiţiile sunt
obişnuite şi aproape de toatǎ lumea cunoscute: Societatea garanteazǎ lucrǎtorilor 7 lei pe zi şi
tu vei avea 0,10 lei pe metru – în afarǎ de contract. Tizio sau Sempronio primeşte şi totul se
sfârşeşte bine. Când vine timpul de plecare, bande de câte 50 de lucrǎtori se duc în România.
La graniţa României stǎ medicul Societǎţii sau vreun alt funcţionar, care le ia paşapoartele şi
sunt siliţi astfel sǎ stea acolo toatǎ stagiunea. Şi începe viaţa grea a exilului, pe care trebuie sǎ
o îndurǎm cu rǎbdare, pentru cǎ acasǎ n-avem suficiente pǎduri.

633
Idem, Societatea Forestierǎ Italo-Românǎ Nehoiu, ds. 16/1909, f. 46; 17/1909, ff. 18, 31, 45, 60, 77, 81, 85,
86, 114, 125, 127, 158, 171; 24/1909, ff. 7, 29.
634
Idem, ds. 3/1910, ff. 80, 90; 25/1910, f. 36; 26/1910, ff. 13, 36, 69.
635
Idem, Primǎria comunei Gura Teghii, ds. 4/1912, ff. 5, 6v., 146, 149, 324.

409
 Ajunşi la Brezoi, plecǎm la Voineasa – Brezoi este centrul lucrǎrilor. La Voineasa ne
oprim 2 sau 3 zile la han. Cumpǎrǎm de 0,60 lei carne, 0,20 [lei] ceapǎ, 0,10 [lei] pâine, vin
de 1,20 [lei] litrul sau ţuicǎ tot de 1,20 litrul – iatǎ din ce se compune banchetul tǎietorilor de
lemne, care dupǎ ce au cheltuit 1,20 [lei] cu masa, se scoalǎ de la prânz fǎrǎ sǎ-şi dea seama
dacǎ au mâncat sau nu. Apoi se face distribuirea definitivǎ – ne facem bagajele şi plecǎm
cale de 6 ore pe jos, care la Vidra, care la Rodnǎreasa, Molineasa, Barosana, Vionǎşiţa,
Repedea etc. Ajunşi la locul unde trebuie sǎ lucrǎm, facem contractul cu antreprenorul –
contract care are 20 şi mai bine de articole, toate în favoarea Societǎţii. Pentru lucrǎtori este
unul singur: acela de a lucra zi şi noapte pe preţul de nimic pe care ţi-l dǎ Societatea. Capul
bandei gǎseşte, desigur, contractul foarte bun – ziua îi este asiguratǎ, n-are habar. Se înţelege,
el, care are 10 bani pe metru cub, îşi are asiguratǎ existenţa şi are tot interesul ca lucrul sǎ
continue neîncetat pentru ca sǎ câştige cei 10 bani de metru şi sǎ mai fie angajat şi în viitor sǎ
formeze asemenea bande. Îndatǎ ce se terminǎ cu construirea barǎcii se începe lucrul. Şeful
bandei supravegheazǎ de la 4 dimineaţa pânǎ la 8 sau 9 seara în mijlocul verii.
Câte ore lucreazǎ lucrǎtorul? Cine le numǎrǎ? E destul cǎ-i ziua asiguratǎ şi lucrǎtorul
nu se ocupǎ de altceva cǎci dacǎ ar socoti orele de muncǎ ar observa cǎ câştigǎ 0,40 lei pe
orǎ… Un vizitiu care mânǎ cǎruţa câştigǎ mai mult şi se bucurǎ de toate îngrijirile din partea
stǎpânului, pe când tǎietorului de lemne îi trebuie cel puţin un capital de 100 lei pentru
manta, cizme, instrumente etc. Dacǎ am face socoteala lemnului şi a cheltuielilor, nu ştiu […]
ce ar rǎmâne din cei 7 lei pe zi. Dacǎ tǎietorul munceşte mult, dacǎ are multe cheltuieli şi
câştigǎ puţin, trebuie însǎ sǎ fie foarte mulţumit de soarta sa şi sǎ se poarte bine cu şeful sǎu
ca sǎ mai fie angajat şi pe viitor. Şi toate astea pentru cǎ lipseşte o organizaţie. Pentru a
primii la timp salariul, lucrǎtorii trebuie sǎ reclame pe antreprenori la primǎriile române, de
unde abia scapǎ de bǎtaie. Apoi societǎţile obligǎ bandele sǎ se aprovizioneze numai din
magazinele lor unde plǎtesc cel puţin cu jumǎtate mai mult decât e în alte pǎrţi!” 636 .
Situaţia dificilǎ a tǎietorilor de lemne expusǎ în acest articol surprinde dincolo de
abuzurile angajatorilor, alte probleme importante ale lucrǎtorului emigrant din acea epocǎ:
lipsa unei asistenţe în materie de lucru, lipsa unei organizaţii şi a unor reglementǎri
internaţionale care sǎ îi protejeze pe muncitori în faţa acestor abuzuri, lipsa unor norme
internaţionale de lucru privind calitatea muncii, a numǎrului de ore efectuat, dar acestea cum

636
ANIC, DPSG, ds. 100/1908, ff. 26-27.

410
am vǎzut în introducere au fost în mare parte fixate de-abia dupǎ cel de-Al Doilea Rǎzboi
Mondial. Se constatǎ însǎ cǎ nici asociaţiile lucrǎtorilor în oraşul de origine sau a acelui
Segretariato dell’Emigrazione pe plan local nu a putut interveni în fapt în ajutorul acestor
muncitori în cazul nerespectǎrii orelor de muncǎ stipulate în contract şi a exploatǎrii lor
excesive, dar unele intervenţii ale acelui Segretariato din Udine s-au înregistrat în caz de
accidente la locul de muncǎ 637 . În plus, abuzurile în privinţa orelor de lucru la care erau
supuşi tǎietorii de lemne, se datorau şi izolǎrii locului lor de muncǎ, care nu erau supuse nici
unui control. Dacǎ se realiza vreunul, muncitorii nu aveau nici o garanţie cǎ îşi pot face
cunoscutǎ situaţia sau cǎ regimul de lucru li s-ar fi putut îmbunǎtǎţi. Inspectorii de lucru ai
Casei Centrale a Muncii puteau cu greu într-o singurǎ vizitǎ sǎ observe toate neregulile.
Starea aceasta pǎrea fǎrǎ ieşire pentru toţi muncitorii, nu doar cei strǎini, ci şi pentru cei
autohtoni, motiv pentru care dupǎ 1907, revoltele şi grevele muncitoreşti, înregistrate mai
ales în sectorul exploatǎrii lemnului, de la cei prezenţi la tǎierea pǎdurilor pânǎ la cei angajaţi
în fabricile de cherestea din diferite oraşe au sporit faţa de deceniile anteriore. Mai mult,
tratamentul abuziv nu era propriu doar primului deceniu din secolul XX, ci era înregistrat cel
puţin din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.
La Galaţi, în 1891, la fabrica de cherestea “Göetz” situaţia nu era mai diferitǎ:
schimbul de 11 ore, ziua şi noaptea, salariile modice. Nu întâmplǎtor la aceastǎ fabricǎ au
izbucnit greve, una la 24 august 1892, alta la 13 ianuarie 1914, care au fost “încununate de
succes”, prin unele modificǎri ale programului de lucru însǎ pentru perioade scurte. Situaţia
muncitorilor din aceste societǎţi forestiere de pe Valea Lotrului era foarte grea; schimbul era
de 12 ore, salariile foarte mici, singurul scop al patronului fiind beneficiul maxim, fǎrǎ vreo
preocupare de îmbunǎtǎţire a condiţiilor de muncǎ. “Fabricile acestea sunt ocnele moderne
ale munţilor noştri”, citim în publicaţia Poporul Muncitor din 29 mai 1911 638 .
Tǎietorii de lemne lucrau în grup, fiecare fiind format din doi sau mai mulţi tǎietori şi
cinci sau saşe manipulanţi pentru fiecare tǎietor. Se lucra 11-12 ore pe zi, între 20 şi 22 de
zile pe lunǎ. Se locuia numai la locul de muncǎ, în barǎci din lemn, între 15 şi 20 de
muncitori în fiecare baracǎ, iar în satul sau localitatea cea mai apropiatǎ se mergea o datǎ pe
lunǎ. Cheltuielile pe o lunǎ variau între 30 şi 40 de lire. În medie, un tǎietor reuşea sǎ

637
SJAN Buzǎu, Societatea Forestierǎ Italo-Românǎ Nehoiu, ds. 24/1909, f. 102.
638
P. Pǎltǎnea, Istoria oraşului Galaţi, vol. I, p. 163.

411
economiseascǎ circa 1000 de lire pe sezon. Acest câmp de activitate a început sǎ se restrângǎ
odatǎ cu concurenţa tot mai mare fǎcutǎ de muncitorii români 639 .
În 1897, lucrǎtorii din Italia şi Austro-Ungaria angajaţi de un anume I. Guttman,
comerciant de lemne, originar din Budapesta, care exploata pǎdurile de pe valea Lotrului, se
plângeau de “restricţii nedrepte din salariul lor, sub pretextul de lipsǎ de bani în casǎ”, la care
s-a adǎugat şi obligaţia de a cumpǎra alimente “de la cantina antreprizei”, care nu era altceva
decât “un mijloc de speculǎ pentru Guttman, care nu le vinde decât consumaţiune în cea mai
rea stare şi totuşi cu preţuri exorbitante. Aceste fapte au provocat mai multe revolte care nu s-
au încheiat decât cu intervenţia administraţiei locale” 640 . În 1904, antreprenorul Carl
Schlesinger a angajat pe lângǎ lucrǎtorii necesari pentru exploatarea pǎdurii Brezoi şi 40 de
italieni şi secui pentru “plutirea lemnelor” pe Lotru. Deşi italienii şi nemţii erau mai bine
plǎtiţi, nu au fost nici ei scutiţi de neînţelegeri cu antreprenorii. Reclamaţiile muncitorilor
s-au dovedit a fi întemeiate, lor reducându-li-se din salarii 6%. Cazul nu era singular în
epocǎ, numeroase revolte fiind menţionate de presa vremii. Deseori reprezentanţele
diplomatice trebuia sǎ intervinǎ pentru lucrǎtorii forestieri, care mult prea des erau supuşi
abuzurilor angajatorilor. În mai 1908, consulatul Italiei insista pe lângǎ Ministerul de Externe
sǎ se restituie paşapoartele a şase lucrǎtori italieni din pǎdurea Brezoi şi sǎ li se plǎteascǎ
pentru cât au muncit 641 . Practica reţinerii paşapoartelor dupǎ sosirea la punctul de lucru era
practicatǎ şi de Societatea “Göetz”, însǎ erai înapoiate la cerere fie coletiv, fie individual
(exemplu, cazul lui Leonardo Martino în iulie 1909) 642 .
Implicarea celor de la Segretariato dell’Emigrante din Udine în 1909 în cazul unor
accidente de muncǎ a scos la ivealǎ lipsa unor asigurǎri ale muncitorilor încheiate la timp.
Una dintre aceste situaţii fusese accidentul lui Antonio Cescutti din antrepriza lui Emilio
Buzzi, angajaţi ai Societǎţii “Göetz”, în timpul cǎreia nu avusese o asigurare valabilǎ, aceasta
era încheiatǎ de angajator pentru a intra în vigoare din luna martie, dar accidentul se
petrecuse în februarie. Cei din Udine intervin pe lângǎ angator în acest caz, iar situaţia a fost
expusǎ ulterior ministrului Muncii. Cheltuielile de spitalizare şi îngrijire ale bolnavului la
spitalul din Pǎtârlagele şi Nehoiaşu din februarie-aprilie 1909, au fost însǎ suportate de

639
“Boll. Emigrazione”, 1912, pp. 1120-1221.
640
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, p. 199.
641
Ibidem; C.C. Giurescu, Istoria pǎdurii româneşti, pp. 149-150.
642
SJAN Buzǎu, Societatea Forestierǎ Italo-Românǎ Nehoiu, ds. 25/1909, ff. 88, 95; 24/1909, f. 7.

412
angajator, dupǎ care la cererea lui Cescutti acesta a fost trimis în Italia alǎturi de un însoţitor,
Pietro Pascolini. Societatea “Göetz” a mai plǎtit “benevol” o sumǎ de 100 lei lui Cescutti şi
transportul celor doi în Italia 643 . Acesta este doar un caz ilustrat din seria întreagǎ de
accidente de muncǎ menţionate în arhiva Societǎţii, parte dintre ele soldate cu decesul
lucrǎtorilor (Marcello Francesco, la 24 noiembrie 1909) 644 . Condiţiile grele de muncǎ şi
oboseala acumulatǎ în urma orelor prelungite de program erau principalele cauze ale acestor
nenorociri.
O altǎ problemǎ, pe care o ridicau lucrǎtorii însoţiţi de familii, era suportarea unor
cheltuieli din partea angajatorului în cazul transferului dintr-un sector forestier într-altul,
dupǎ ce familia investise în ridicarea unei case în apropiere de primul loc de muncǎ. Într-una
dintre aceste situaţii se aflase Battista Ioriatti, care se adresa la 26 noiembrie 1909 şefului sǎu
direct Giacomuzzi pentru primirea de despǎgubiri de 30 lire pentru el şi lucrǎtorul Giorgio
Iovancio, dupǎ ce au rǎmas fǎrǎ locuinţǎ şi nici una nu se gǎsea în noul loc de lucru 645 .
Pentru evitarea unor astfel de probleme, în cazul celor însoţiţi de familii a fost mai simplu sǎ
se stabileascǎ într-unul din satele sau localitǎţile învecinate locului de muncǎ. Cum în judeţul
Buzǎu, lucrǎtorii erau deseori transferat dintr-un loc într-altul, cei mai mulţi dintre cei care
s-au stabilit aici au ales localitǎţile Nehoiuşi Nehoiaş 646 şi mai rar alte localitǎţi din judeţ.
Treptat Societatea “Göetz” a început sǎ fie mai preocupatǎ de situaţia lucrǎtorilor sǎi.
În 1909, ei au construit o cantinǎ proprie pentru lucrǎtorii de la Nehoiu şi Nehoiaş “care sunt
exploataţi în mod neomenos de bǎcanii de acolo”, care prin aprovizionare directǎ de cǎtre
Societate oferea alimente la un preţ mai apropiat de cel al pieţei 647 .
Emigraţia temporarǎ de lucru a tǎietorilor de lemne s-a unit cu cea permanentǎ, când
unii dintre ei şi-au adus familiile şi s-au stabilit în sate din apropierea zonelor de exploatare
forestierǎ. Din aceastǎ perioadǎ dateazǎ şi aşezarea de transilvǎneni, italieni şi germani din
Brezoi. Astfel lua naştere comunitatea italienilor de la Brezoi, ai cǎror descendenţi se mai
aflǎ şi astǎzi în aceastǎ localitate. Italieni şi germani s-au mai stabilit şi în satele Voineasa şi

643
Idem, ds. 24/1909, ff. 102, 194.
644
Idem, ds. 25/1909, f. 31.
645
Idem, ds. 17/1909, f. 196.
646
La Nehoiaş, mica comunitate de italieni se dezvolta mai ales dupǎ 1918, când îşi construiesc o bisericǎ,
Josef Lazzarini îşi deschidea o micǎ industrie forestierǎ colocatǎ celei generale, Societatea Forestierǎ Italo-
Româna, iar alţii se deprindeau cu viticultura. (ASV, fondo Arch. Nunz. Romania, b. 6, fasc. 15, ff. 211-
217).
647
SJAN Buzǎu, Societatea Forestierǎ Italo-Românǎ Nehoiu, ds. 26/1909, f. 29.

413
Ciunget 648 . Potrivit recensǎmântului din 1899, la Brezoi se gǎseau 805 cetǎţeni români, 285
de austro-ungari, 115 italieni şi 4 germani 649 . Alte 10 familii de italieni se stabiliserǎ în
comuna ruralǎ Cǎlineşti, din vecinǎtatea satului Brezoi 650 . În judeţul învecinat, Argeş, familii
italiene de tǎietori s-au stabilit în comuna Corbeni pentru exploatarea pǎdurilor din judeţ. Ele
proveneau din Cadore, provincia Belluno şi formau o comunitate de circa 46 persoane 651 ,
ceea ce indicǎ o continuare peste decenii a emigraţiei italiene din aceastǎ localitate, iniţiatǎ în
jurul anului 1850 în jurul aceleiaşi ocupaţii. O altǎ comunitate de italieni din judeţul Argeş,
care lucra în pǎdurile din apropierea Piteştiului, era menţionatǎ la 1871 652 . Deseori este citat
şi cazul italienilor care lucrau la exploatarea pǎdurii transilvǎnene din Haţeg, unde au
întemeiat şi o micǎ comunitate, ai cǎror urmaşi se mai gǎsesc şi astǎzi în acea zonǎ 653 .

III.4.d. Prezenţa şi contribuţiile italienilor în industria extractivǎ. Coloniile “dei

scalpellini” sau expresia unor specialişti ai lucrului în piatrǎ. Deşi mai rar, italienii erau
întâlniţi şi în industria de extracţie a pǎcurii. Erau în special angajaţi temporar de unele
societǎţi strǎine, una dintre acestea fiind Societatea Petrolierǎ Italo-Românǎ 654 . Întâlnim
lucrǎtori italieni şi în sectorul extracţiilor de petrol, cum era cazul a 10 muncitori italieni
angajaţi, în martie 1872, la puţurile de pǎcurǎ de pe proprietatea lui Grigore Constantinescu
din comuna Beciu, judeţul Buzǎu 655 , a celor 4 italieni angajaţi la Fabrica de petrol “Traian”
din Cernavodǎ (1909), alǎturi de un austriac, 4 austro-ungari, 4 maghiari (sic!), 2 germani, 2
români-israeliţi, 3 otomani, 4 bulgari, 2 macedoneni, un transilvǎnean şi un sârb 656 , a celor de
la instalaţiile şi fabricile petroliere din Câmpina (1912) 657 . Din cei patru italieni de la Fabrica
de petrol, Ciacio Martinelli, Andrea Zgara şi Nicola Zgara erau originari din localitatea
Trana, regiunea Piemonte, Domenico Martinelli era nǎscut în România, la Hârşova 658 .

648
C. C. Giurescu, Istoria pǎdurii româneşti, pp. 149-150.
649
L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 436-438.
650
Marele dicţionar al României, vol. II, p. 34.
651
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ott. 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p. 403; L.
Colescu, Recensǎmântul general, pp. 368-370.
652
Iosif Gabor, Biserica Romano-Catolicǎ Piteşti, în “Pro Memoria”, nr. 5/2006, p. 86.
653
A. Ricci, L’emigranza italiana in Romania, p. 63; Florin Dobrei, Presenze italiene nel Sud-Ovest della
Transilvania – prima metà del XX secolo. Contributi documentari (manuscris)
654
Ecaterina Negruţi, Travailleurs Italiens en Roumanie, p. 226.
655
ANIC, DGS, ds. 1172/1871, f. 47.
656
Idem, DPSG, ds. 40/1909, ff. 69, 80, 84-87, 98.
657
Idem, ds. 120/1912, f. 8.
658
Idem, 40/1909, ff. 69, 80, 84-87, 98. Vezi Anexa III.A.6, p. 479.

414
 Italienii începeau sǎ investeascǎ în industria petrolierǎ din România începând cu
1905, contribuind alǎturi de investiţiile germane, franceze şi americane la diminuarea
influenţei deţinutǎ de capitalurile austro-ungare. Astfel investiţiile de capital ale italienilor
echivalau cu o pondere de 5,6% în 1905, 7,7% în 1906, 6,9 în 1907 şi de 6,1 în 1908,
diminuându-se în 1915 la doar 1,8 % 659 .
În 1908, se constituia la Bucureşti Societatea anonimǎ “Concordia” – industria
petrolului, cu un capital de 25 milioane franci, furnizat în mare parte de Societatea Petrolierǎ
Italo-Românǎ. Concordia prelua şantierele petroliere de la Telega şi Buşteni 660 . Era o
încercare de lǎrgire a spectrului de activitate al unei colaborǎri italo-române din judeţul
Prahova, atrasǎ de zona cea mai prosperǎ a epocii, unde se aflau cele mai multe şi mai
dezvoltate companii petroliere din România şi din Europa.
În industria mineritului, mici nuclee de italieni se întâlneau, în 1912, în minele de
lignit din vecinǎtatea Comǎneştiului, din judeţul Bacǎu, unde se stabilise o comunitate
italianǎ de 50 de familii, provenite din regiunea Veneto661 În plasa Muntele a judeţului Bacǎu
se observǎ cǎ prezenţa italienilor a fost înregistratǎ de statisticile de populaţie ale vremii
tocmai în acele localitǎţi în care se aflau numeroase mine de pǎcurǎ (peste 200), Comǎneşti,
Brusturoasa, Moineşti, Mǎgireşti. De la 24 italieni rǎspândiţi în aceste comune în anul 1895,
cifra lor a crescut rapid, pentru ca în 1899, sǎ ajungǎ la 153, dintre care cei mai numeroşi
erau repartizaţi astfel: 52 italieni în comuna Agǎşul, 70 în Comǎneşti, 13 în Valea Arinilor,
12 în Moineşti 662 . De altfel, în urma vizitei din judeţ a inspectorului Comisariatului pentru
emigraţie, Giuseppe Palma, se raporta cǎ minerii italieni din Comǎneşti primeau între 3,50-5
lire/zi 663 .
În sectorul exploatǎrii de sare, lucrǎtori italieni erau prezenţi în salina de la Târgu
Ocna, judeţul Bacǎu, în 1897 664 . Salina era una dintre cele mai productive din ţarǎ, în 1881
producţia anualǎ asigura Guvernului român un venit de 5 milioane de franci numai din
exportul de sare realizat în Serbia, Bulgaria şi Turcia 665 .

659
“Anuarul statistic al României”, 1912, p. 165; V. Axenciuc, op. cit., vol. I, p. 285.
660
“L’Italia all’estero. Rivista quindicinale di politica estera e coloniale”, an II, nr. 4, 16 febr. 1908, p. 63.
661
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1215.
662
Marele dicţionar geografic al României, vol. IV, pp. 416-417; L. Colescu, Recensǎmântul general, pp. 372-
374.
663
“Boll. Emigrazione”, 1912, pp. 1213-1215.
664
“Boll. MAE”, 1897, p. 152.
665
P. Corte, op. cit., în “Bollettino consolare”, vol. XVII, parte II, Roma, 1881, p. 11.

415
 Începând cu a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, sporirea numǎrului de construcţii
şi accelerarea ritmului de lucru a fǎcut sǎ creascǎ cererea de piatrǎ, alǎturi de cea a lemnului
şi cǎrǎmizilor. Italienii angajaţi în sectorul întreprinderilor miniere s-au remarcat în special în
exploatarea carierelor de piatrǎ. De obicei, se apela la muncitori care aveau experienţǎ în
acest domeniu şi cunoştiinţe speciale. Astfel, meşterii italieni au devenit cei mai solicitaţi din
Europa atât pentru cǎrǎmidǎ, cât şi pentru piatrǎ. Modul de prelucrare a pietrei brute a
recomandat echipele de pietrari italieni, care au reprezentat şi trecerea de la o emigraţie
sezonierǎ la una de lungǎ duratǎ sau permanentǎ, prin fondarea unor comunitǎţi ale pietrarilor
în jurul carierelor de piatrǎ din România. Pentru reducere costurilor de transport se apela de
obicei la cariera cea mai apropiatǎ de un şantier în lucru. Astfel, în vecinǎtatea oraşului
Brǎila, port la Dunǎre, pe celǎlalt mal al fluviului, în satele cele mai învecinate de carierele
de piatrǎ sau de granit din Munţii Mǎcinului s-au format spre finele secolului comunitǎţi
importante de pietrari italieni, la Greci, Iacobdeal şi Turcoaia. Dintre acestea cea de la Greci
devenea cea mai stabilǎ şi mai numeroasǎ, câţiva descendenţi ai acestor italieni se mai gǎsesc
şi azi în aceastǎ localitate. Majoritatea erau friulani din provincia Udine, alǎturi de pietrari,
alţii se ocupau cu agricultura şi viticultura. În 1892, dintre cei stabiliţi la Greci unii erau
lucrǎtori la terasamente 666 .
Însǎ primele prezenţe ale pietrarilor italieni din cele douǎ Principate erau semnalate în
judeţele Prahova şi Muscel. Numeroşi pietrari italieni s-au aflat în judeţul Prahova, unii
pentru perioade temporare de lucru, alţii s-au stabilit în oraşe sau sate fǎrǎ a forma o colonie
compactǎ ca în cazul celor din judeţul Tulcea. În a doua jumǎtate a secolului XIX se gǎseau
şi în carierele de piatrǎ de la Teşila 667 şi Comarnic, în aceastǎ din urmǎ localitate în 1897
fiind menţionatǎ o familie de pietrari stabilitǎ acolo 668 . Începând cu deceniul al şaptelea, erau
angajaţi tot mai des italieni: în 1868 erau prezenţi în carierele de piatrǎ de la Lunca Mare, în
apropiere de Câmpina 669 . În decursul anului 1868, Ministerul de Interne înştiinţa autoritǎţile
italiene de decesul a trei italieni, Gaudenzio Corti, Guglielmo Carla, lucrǎtori la Lunca Mare,
şi Angelo Fiocco II, care era domiciliat în comuna Şotrile, plaiul Câmpina. Fiocco lucra

666
Rapporto del console generale Giulio Tesi (21 aprile 1892), în Emigrazione e Colonie, 1893, p. 407.
667
Dupǎ cum am vǎzut în capitolul I (tabel 5, p. 65), în 1892 la Teşila era o comunitate de 100 de italieni.
668
Andreea Raluca Torre, Gli italiani in Romania. Etnografia di un villaggio della Dobrugia, în “Studi
Emigrazione/ Migration Studies”, anno XLIV, nr. 166, apr.-iun. 2007, p. 463; Marele dicţionar geografic al
României, vol. II, p. 574.
669
ANIC, MIDA, ds. 80/1868, ff. 27-60.

416
alǎturi de fratele sǎu, Angelo Fiocco I 670 . Dat fiind cǎ satul Lunca Mare era parte
componentǎ a comunei Şotrile, fraţii Fiocco erau cel mai probabil lucrǎtori ai carierelor de
piatrǎ alǎturi de ceilalţi italieni aflaţi la lucru în zonǎ. Unii pietrari s-au stabilit în judeţul
Prahova dupǎ ce şi-au adus cu ei familiile, alǎturându-se comunitǎţilor din Teşila, Sinaia,
Buşteni. În 1883, într-o carierǎ de piatrǎ din apropiere de Predeal erau angajaţi 160 de
lucrǎtori, majoritatea italieni, care câştigau în medie 3,5 franci zilnic 671 . Alte grupuri de
pietrari se întâlneau, în 1912, în Sinaia şi Buşteni, primul fiind format din 5 muncitori, al
doilea din 25 de lucrǎtori italieni 672 .
O micǎ comunitate de pietrari italieni se formase în satul Albeşti, din judeţul Muscel,
stabilirea lor aici fiind legatǎ de episodul emigranţilor trentini din Transilvania de dupǎ 1853.
În 1872, erau menţionaţi 6 lucrǎtori în piatrǎ italieni din acest sat: Andrea Mezero sau
Mezeroba, Raimondo Angelotti, Leonardo Moro, Luigi Vidoni, Antonio Dusu, Maria
Mezero 673 . Alǎturi de cei stabiliţi în judeţul Muscel, o serie de emigranţi temporari era
prezentǎ în cele 14 cariere de calcar din comuna Albeşti, când în 1889 dintre cei peste 100 de
lucrǎtori, în cea mai mare parte erau italieni 674 . Prezenţa italienilor la Albeşti continua şi la
începutul secolului XX, când în cariera de piatrǎ a lui Matieş lucrau atât la extragerea, cât şi
la fasonarea pietrei, conduşi de antreprenorul Clemente Santelena 675 . În 1911, la cariera de
piatrǎ din comuna Nǎmǎeşti, în apropiere de Câmpulung, 28% dintre lucrǎtori veniserǎ
însoţiţi de familii 676 .
În Dobrogea, italienii erau prezenţi în numǎr tot mai mare în carierele de piatrǎ sau de
granit de la Turcoaia, Iacob Deal, Greci, din judeţul Tulcea. La Iacob Deal, în 1892 era
angrenaţi la cariera de granit, 500 de muncitori italieni 677 . În 1897, în carierele din Greci,
Iacob Deal, Mǎcin şi Turcoaia, erau angajaţi 1.000 de muncitori. În acelaşi an, la carierele de
piatrǎ de la Piatra Roşie, aflate în antrepriza inginerului D’Amelio, se aflau 75 de lucrǎtori
italieni; iar în salinele, carierele de piatrǎ, pǎdurile şi lucrǎrile feroviare din Târgu Ocna,

670
Ibidem, ff. 9-12, 15-16, 19-20, 37, 42-42v., 43.
671
G. Tornielli-Brusati, op. cit., în “Bollettino consolare”, vol. XIX, parte II, 1883, p. 516.
672
“Boll. Emigrazione”, 1912, pp. 1214-1215.
673
ANIC, DGS, ds. 1172/1871, ff. 18, 19v.
674
Constantin Alessandrescu, Dicţionar geografic al Judeţului Muscel, Tip. Socec, Bucureşti, 1893, p. 8.
675
Ecaterina Negruţi, Migraţii sezoniere, p. 200; Idem, Travailleurs Italien en Roumanie, pp. 228 -231.
676
Idem, Migraţii sezoniere, p. 201.
677
“Boll. Emigrazione”, 1912, p. 1214.

417
judeţul Bacǎu, se aflau 1.850 de muncitori italieni 678 . În 1912, în carierele de granit
dobrogene lucrau circa 50 de muncitori italieni, la Turcoaia, circa 100 de lucrǎtori la Greci, şi
20 de italieni la Piatra Roşie. Erau organizaţi pe echipe, alǎturi de muncitori români, bulgari,
sârbi, muntenegreni sau ruşi, meşterii italieni fiind de obicei capul grupului. În judeţul
Constanţa, italienii lucrau în cariere particulare din Cernavodǎ sau cea de la Canara 679 pentru
construirea portului Constanţa 680 . La 2 februarie 1910, cei 31 de lucrǎtorilor strǎini aflaţi la
cariera Chirulescu din Cernavodǎ, erau 4 italieni, 2 sârbi şi 25 de turci. În aceeaşi localitate,
toţi cei 6 angajaţi strǎini de la cariera de piatrǎ a italianului Paulo Novac, originar din
Monopoli, provincia Bari, erau italieni 681 .
Cioplitorii în piatrǎ din Dobrogea erau plǎtiţi, în 1892, când cererea era foarte
ridicatǎ, de regulǎ, cu 0,24 lire de lespede, preţul diminuându-se în urmǎtorii ani pânǎ la 0,12
lire şi rǎmânând acelaşi între 1899-1912 – ajungând ca într-o echipǎ de pietrari, capul
grupului sǎ primeascǎ între 4-10 lire/zi, cel care desprindea bucǎţi mari de piatrǎ din carierǎ
prin minare, il minatore, între 4-5 lire/zi, cel care tǎia bucǎţile de piatrǎ, il tagliatore, între 5-
7 lire/zi, iar cel care fasona piatra, lo squadratore, între 4-7 lire/zi. Acestea erai cifrele
înaintate de ancheta lui de Palma 682 . Pentru acelaşi an, 1892, consulul general Tesi raporta
cǎ în carierele de piatrǎ unde lucrǎtorii erau plǎtiţi la zi se câştiga între 2,5-10 franci zilnic, în
funcţie de vârstǎ, capacitate de lucru, profunzimea carierelor, a dificultǎţii extragerii şi a
calitǎţii produsului. Alţii erau plǎtiţi la metru cub 683 . Pietrarii din Sinaia şi Buşteni, care
lucrau ca cioplitori, tagliapietre, sau dǎltuitori, scalpellini, obţineau, în medie, 6 franci
zilnic 684 . Italienii erau mai bine plǎtiţi decât pietrarii autohtoni 685 .
Câţiva italieni din satul Mânzǎleşti, judeţul Buzǎu, se fǎcuserǎ remarcaţi printre
localnici pentru strângerea unui mineral moale local, siga, de pe albia râului Slǎnic pe care îl
foloseau pentru sculptura unor statuete 686 .

678
R. Dinu, op. cit., p. 248.
679
Localitatea Canara (nume de origine turcǎ tradus prin “loc de unde se coate piatra”) a fost redenumitǎ Ovidiu
din 1930.
680
ANIC, MLP, ds. 38/1908, ff. 1-196; 39/1908, ff. 2-187; 40/1908, ff. 2-138; 41/1908, ff. 1-15. vezi anexa
III.C, pp. 483-489.
681
Idem, DPSG, 40/1909, ff. 94, 113, 128. Vezi anexa III.A.4-5 şi B, pp. 478, 480-482.
682
“Boll. Emigrazione”, 1912, pp. 1213-1215.
683
Emigrazione e Colonie, 1893, p. 407.
684
“Boll. Emigrazione”, 1912, pp. 1213-1215.
685
M.D. Ionescu, op. cit., p. 823.
686
Marele dicţionar geografic al României, vol. IV, p. 365.

418
 Pietrarii italieni erau întâlniţi ca lucrǎtori şi la carierele de piatrǎ din apropiere de
Constanţa, Hârşova, Târgu-Jiu, Craiova, Turnu-Severin, Argeş, Iaşi, Târgu-Ocna. Cei mai
mulţi pietrari italieni nu erau simplii tǎietori în piatrǎ, ci meşteri în cioplit şi fasonat, fiind
foarte cǎutaţi şi apreciaţi în construcţiile mari, publice sau private, şi în executarea anumitor
decoruri, aşa cum am vǎzut în cazul mozaicarilor şi decoratorilor din Rima, regiunea
Piemonte. Pietrarii italieni nu erau, aşadar, implicaţi doar în extragerea pietrei din cariere, ci
şi în construcţii. La ridicarea portului Constanţa, italienii au fost folosiţi “pentru cioplitul
pietrelor în talie, pentru coronamentul de la cheiuri” 687 . Priceperea, dexteritatea şi mǎiestria
pietrarilor şi cioplitorilor italieni deveniserǎ deja tradiţie în epoca, meşteri italieni fiind
utilizaţi la realizarea multor decoruri arhitectonice, precum înfrumuseţarea palatului comunal
din Buzǎu din primii ani ai secolului XX, a liceului “Unirea” din Focşani şi a numeroase
clǎdiri din Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Calafat, Slatina, Drǎgǎşani, Râmnicu Vâlcea, Sinaia,
Constanţa etc. 688 .

III.4.e. Comunitǎţile agricole italiene sau expresia colonizǎrii teritoriilor române

cu elemene latine. Aşa cum am vǎzut în capitolul anterior, colonia italienilor de la Corneşti,
judeţul Iaşi, transferatǎ ulterior în Cataloi, judeţul Tulcea, a constituit cel mai important caz,
prin proporţiile sale, de colonizare a unei proprietǎţi private, apoi a unui teritoriu al Statului
român cu elemente latine, deşi intenţia moşierului Dimitrie Anghel a fost în primul rând de
gǎsire a unor specialişti în cultivarea orezului sau de practicare a agriculturii pe vasta sa
proprietate, decât de realizare a proiectului lui Canini.
În linia colonizǎrii cu elemente latine s-a înscris mai degrabǎ Mihail Obedenaru,
secretar al Agenţiei diplomatice române la Roma, care îşi exprima aceste intenţii pe lângǎ
Sfântul Scaun la 1870 şi pe care le-a concretizat, dupǎ cum am vǎzut la începutul acestui
capitol, prin aducerea celor 32 de italieni pe o proprietate din apropierea Bucureştiului.
Însǎ primele menţiuni ale formǎrii unor comunitǎţi agricole în spaţiul românesc se fac
în legǎturǎ cu Oltenia şi marele moşier Petre sau Pera Opran, pe a cǎrui moşie din Işalniţa, în
apropiere de Craiova, judeţul Dolj, dupǎ câteva episoade de emigraţie temporarǎ de lucru
înregistrate dupǎ 1850 de italieni din Friuli ca muncitori sezonieri pe moşiile din Oltenia,

687
Ibidem, p. 203.
688
Ibidem, pp. 202-203.

419
câteva familii italiene au fost aduse de Opran undeva între 1860-1880 689 , care s-au stabilit pe
proprietarea acestuia şi a cǎror comunitate s-a dezvoltat în urmǎtoarele decenii, fiind
menţionatǎ în continuare şi în perioada interbelicǎ 690 . Aducerea acestor familii de cǎtre
moşierul Opran pare a fi o mǎsurǎ adoptatǎ împotriva nemulţumirii clǎcaşilor români de pe
propritǎţile sale, pe care de altfel, Opran încearcǎ sǎ îi alunge dupǎ reforma agrarǎ din
1864 691 . Cum la 6 octombrie 1881, proprietatea lui Petre Opran, Işalniţa-Romanesci era
scoasǎ la licitaţie, ca urmare a datoriilor neplǎtite în urma unui împrumut acordat de
Societatea de credit funciar din Bucureşti 692 , aducerea familiilor italiene trebuie sǎ se fi
anterioarǎ acestui an, realizându-se mai degrabǎ în deceniile VI-VII. Aceşti italieni
proveneau din Udine, Cividale, Gorizia şi Cormons 693 .
Circa 20 de familii din Belluno au fost aduse de un anume Stoicescu în apropiere de
Craiova, dupǎ 1883, unde au format o altǎ colonie agricolǎ, a cǎrei situaţie dupǎ un deceniu
era consideratǎ prosperǎ de ministrul italian la Bucureşti, Francesco Curtopassi 694 . În aceeaşi
perioadǎ, familii de italieni din Belluno au fost aduse şi de Constantin Argetoianu, pe moşia
din Oltenia 695 .
Italienii aduşi de Opran, Stoicescu şi Argetoianu au format mai multe colonii
agricole, în satele Atârnaţi, Albeşti, Breasta, Italieni (Lazu) şi Lunca. Satele se aflau la o
depǎrtare cuprinsǎ între 3 şi 8 km de Craiova, doar satul Italieni era mai îndepǎrtat, la 19 km.
Veniturile scǎzute din agriculturǎ i-a îndreptat pe unii dintre ei la lucru spre Craiova. Tot aici
ei şi-au înscris copiii la şcoalǎ şi mergeau la biserica catolicǎ 696 .

III.Concluzii
Dupǎ ce am vǎzut care au fost ocupaţiile prin care şi-au adus contribuţiile cei mai
mulţi italieni imigraţi în România, se impun câteva consideraţii finale. Emigraţia temporarǎ

689
Cfr. Ion Pǎtraşcu, Elena Pârvu, I Friulani di Craiova. Rapporti socio-culturali italo-romeni/ Friulanii din
Craiova. Interferenţe socio-culturale italo-române, AIUS, Craiova, 1999, p. 118; Elena Pârvu, Pentru o istorie
a friulanilor din România. Comunitatea din Craiova, în “Orizonturi culturale italo-române”, an III, nr. 3, martie
2013.
690
Rodica Mixitc, Vlad Mixitc, Comunitǎţile catolice din Oltenia, în “Pro Memoria”, nr. 5/2005, pp. 120-121.
691
N. Adǎniloaie, Atitudinea moşierilor şi arendaşilor faţǎ de reforma agrarǎ din 1864, în “Studii. Revistǎ de
Istorie”, tom 17, nr. 3, 1964, pp. 553, 555.
692
“M.O.”, nr. 55, 11/23 iunie 1881, p. 1801; “M.O.”, nr. 130, 12/24 sept. 1881, p. 3872.
693
A. Ricci, L’emigranza italiana in Romania, p. 63.
694
Rapporto del ministro Francesco Curtopassi (25 ott. 1892), în Emigrazione e colonie, 1893, p. 403.
695
A. Ricci, L’emigranza italiana in Romania, p. 63.
696
ASV, Arch. Nunz. Romania, b. 25, fasc. 99, f. 67.

420
sau permanentǎ a furnizat diferiţi specialişti care de cele mai multe ori au alcǎtuit echipe
mixte ca naţionalitate, alǎturi de italieni fiind angajaţi de obicei români, bulgari, sârbi, turci,
austrieci şi nemţi, ceea ce a contribuit la un schimb de experienţe şi idei pentru fiecare grup
naţional. De experienţa şi cultura italiene au beneficiat mulţi specialişti români, colaborǎrile
sau concurenţa conducând în fond la dezvoltarea a unor domenii (presǎ, construcţii,
învǎţǎmânt, industrie alimentarǎ, industrie forestierǎ ş.a.) cumulate în procesul de
modernizare al societǎţii şi economiei între 1859-1916 din spaţiul românesc.
Primele comunitǎţi italiene care au luat naştere în Principatele Române s-au datorat
implicǎrii comercianţilor în exportul şi importul din porturile dunǎrene din Galaţi şi Brǎila,
unde treptat li s-au alǎturat conaţionali cu alte ocupaţii, de la cei care s-au regǎsit în domeniul
panificaţiei, pânǎ la profesori, hotelieri, artişti, medici, ingineri, arhitecţi, constructori. Astfel
aceste colonii s-au deosebit ca mod de formare de celalte, printr-o prezenţǎ a comercianţilor
încǎ de la începutul secolului, anterioarǎ aşadar valurilor de emigraţie temporarǎ de lucru de
dupǎ 1865. Însǎ şi aceste colonii au sporit numeric odatǎ cu debutul acestei emigraţii, dupǎ
cum am constatat din datele înregistrate de recensǎmintele din 1890 şi 1899, când colonia din
Galaţi, reiese ca fiind cea mai numeroasǎ dupǎ Bucureşti şi Constanţa, deşi prezenţa
comercianţilor se mai diminuase, locul lor a fost completat de cei care şi-au dezvoltat afaceri
în domeniul forestier, al construcţiilor sau bancar (Agosto Dall’Orso). Alţii au rǎmas în
sectorul comercial, dar nu mai s-au ocupat ca marea majoritate de exportul de cereale sau de
importul produselor naţionale, ci şi-au creat ferme de animale (oi, cai) a cǎror lânǎ sau pǎr şi
piele de cal o exportau în Italia (contele Roma, principele Ruspoli). Când afacerile nu mai
mergeau într-unul din oraşe, italienii îşi transferau sediul sau deschideau o filialǎ în celǎlalt
port dunǎrean, Brǎila sau Galaţi. Unul din aceste cazuri, era cel unor membrii ai familiilor
Verona sau Fanciotii care deşi erau rezidenţi în Galaţi, îşi desfǎşurat activitǎţile comerciale în
Brǎila 697 .
O altǎ colonie anterioarǎ valului de emigraţie din 1865 a fost cea din Bucureşti, care a
beneficiat de cei mai mulţi membrii, singura colonie unde începând cu ultimul deceniu
membrii ei permanenţi au depǎşit constant cifra de 1.000. A fost colonia care a furnizat cei
mai mulţi specialişti în cele mai diverse domenii (construcţii, presǎ, învǎţǎmânt, culturǎ,
comerţ, religios ş.a.) şi care a fost alcǎtuitǎ din italieni din toate categoriile sociale, de la cei

697
SJAN Brǎila, Primǎria municipiului Brǎila, ds. 6/1892, ff. 5, 79.

421
foarte bogaţi, în mare parte masoni, pânǎ la constructorii cu familii numeroase mai puţin
avuţi.
Cele mai multe colonii italiene permanente din România au fost colonii mixte din
punct de vedere al meseriilor şi profesiilor pe care le-au practicat capii de familie. În spaţiul
rural, putem vorbi de colonii de agricultori (cea din Dobrogea de la Cataloi sau cele din
apropiere de Craiova, însǎ în aceste din urmǎ sate munca la câmp era completatǎ de o
migraţie de lucru la oraş în construcţii sau fabrici, pentru completarea veniturilor), de tǎietori
de lemne (Nehoiu şi Nehoiaş, judeţul Buzǎu, Brezoi, judeţul Vâlcea, Corbeni, judeţul Argeş)
de pietrari (Greci, Iacobdeal şi Turcoaia, în judeţul Tulcea, Palas în judeţul Constanţa, Teşila
în judeţul Prahova, Albeşti în judeţul Muscel ş.a.). Colonia din Comarnic deşi dispunea de o
prezenţǎ numeroasǎ de pietrari, dispunea şi de zidari, cǎrǎmidari, antreprenori de construcţii,
astfel cǎ o vom considera o colonie mixtǎ profesional.
Foarte rǎspândiţi pe teritoriul României, italienii au format în puţine zone ceea ce am
putea numi “centre”: în jurul Bucureştiului, în jurul munţilor Mǎcin, Dobrogea şi în jurul
Craiovei s-au remarcat centre mai puternice, printr-o activitate de lucru susţinutǎ de una de
şcolarizare, asistenţǎ religioasǎ şi unele activitǎţi culturale ale acestor italieni (comunitatea
din Iacobdeal a beneficiat de un club italian şi de o salǎ de lecturǎ).
Contribuţiile aduse de italieni în modernizarea societǎţii şi economiei româneşti din
perioada 1861-1916 a fost rezultatul echilibrat al prezenţei emigranţilor temporari sau
permanenţi, aduse prin participare sau implicare în toate domeniile culturale, intelectuale şi
profesionale expuse.

422
 CONCLUZII

Nici o lucrare nu este pe deplin încheiatǎ. Întotdeauna rǎmân locuri necercetate care
aşteaptǎ sǎ fie descoperite, sǎ fie scoase la luminǎ din colbul arhivelor şi al bibliotecilor.
Totuşi, anumite concluzii se impun la capǎtul prezentei cercetǎri.
Orice abordare a fenomenului de emigraţie trebuie sǎ se refere, într-o oarecare
mǎsurǎ, şi la problema migraţiei în general. Migraţia italianǎ în spaţiul românesc a fost un
fenomen social şi economic, mai rar politic, care a presupus o deplasarea dintr-un teritoriu
într-altul în spaţiul continentului european, şi care a implicat ambele forme ale migraţiei, de
emigraţie pentru Italia şi de imigraţie pentru România.
Emigraţia italianǎ din România a fost importantǎ pentru caracteristicile, dimensiunile
şi consecinţele sale. Spre deosebire de alte state, Italia a furnizat alǎturi de intelectuali şi
specialişti în meserii şi profesii necunoscute sau insuficient dezvoltate pânǎ atunci în
România şi mânǎ lucru pentru diferite meserii.
Stimulatǎ de apelul pentru forţǎ de lucru strǎinǎ în domeniul construcţiilor edilitare
publice sau private, pentru instalaţii electrice sau de canalizare, pentru construirea drumurilor
şi cǎilor ferate, a podurilor şi tunelurilor, a gǎrilor, a modernizǎrii porturilor, a şantierelor
navale şi a docurilor, de cererea de muncitori calificaţi în exploatarea pǎdurilor şi a carirelor
de piatrǎ, de granit, de marmurǎ, emigraţia de lucru italianǎ s-a alǎturat emigraţiei strǎine din
epocǎ, deseori lucrǎtorii italieni depǎşindu-i pe cei austrieci sau nemţi şi situându-se dupǎ
bulgari şi sârbi. Aceastǎ emigraţie a contribuit la dezvoltarea socio-economicǎ a României,
dar şi la un schimb de idei, experienţe şi cunoştiinţe între lucrǎtorii italieni şi cei indigeni,
parte integrantǎ a procesului de modernizare al unei ţǎri.
Imigraţiile temporare, în special cele sezoniere, au constituit pentru unele zone, în
special pentru cele muntoase – exemplul cel mai potrivit l-a constituit localitatea Brezoi,
judeţul Vâlcea – un fenomen cu repercursiuni demografice – golurile lǎsate de populaţia
localǎ migrantǎ pe timpul verii, erau acoperite de migraţia italienilor implicaţi la lucru în
industria forestierǎ. Treptat aceste imigraţii periodice s-au transformat în emigraţii
permanente, prin formarea comunitǎţii de italieni de la Brezoi. Printr-o situaţie similarǎ sau
asemǎnǎtoare s-au constituit majoritatea coloniile rurale sau din oraşele mici.

423
 Lipsa reglementǎrilor din România în privinţa imigraţiei foţei de muncǎ au condus la
incidentele din 1869 de la Ploieşti şi Brǎila legate de nerespectarea înţelegerilor de lucru
dintre douǎ grupuri numeroase de italieni şi angajatorii lor. Dupǎ aceastǎ datǎ, autoritǎţile
române au luat mǎsuri imediate de prevenire şi de fixare a unui regulament de introducere a
grupurilor masive de muncitori, putându-se afirma cǎ reglementarea intrǎrii muncitorilor
strǎini în România dupǎ 1869 a fost determinatǎ de vocile muncitorilor italieni care au ştiut
sǎ facǎ auzite neregulile dintre angajaţi şi angajatori, dintre contractanţi şi contractaţi.
La finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, emigraţia temporarǎ nu mai
era determinatǎ de semnarea unor contracte de lucru pe o perioada precisǎ de timp, aşa cum
întâlnisem în situaţiile de la jumǎtatea secolului XIX, ci de încercarea lucrǎtorilor italieni de
a surprinde ofertele de lucru de pe tot parcursul unui an, atunci când lucrǎrile periodice s-au
diminuat, sau de opţiunea de a se angaja mai mulţi ani în cadrul unor fabrici. S-a mai
remarcat cǎ deşi cererea de specialişti era importantǎ, atunci când numǎrul acestora depǎşea
oferta locurilor de muncǎ, mulţi renunţau la profesia iniţialǎ şi se adaptau altor cereri. În
aceste situaţii, primirea unui loc de lucru era determinantǎ în defavoarea specializǎrii avute.
Emigraţia italienilor a reprezentat o resursǎ complementarǎ, în sectorul industrial,
alǎturi de alte grupuri de strǎini, unde prezenţa indigenilor era insuficientǎ sau incorect
distribuitǎ. De asemenea, oferta de lucru din acest sector a marcat o schimbare în structura
emigraţiei de lucru italiene, ponderea deplasǎrilor individuale începând din primul deceniu al
secolului al XX-lea sǎ o depǎşeascǎ pe cea a intrǎrilor înregistrate anual pentru grupurile de
lucrǎtori, astfel emigraţia individualǎ o surclasa pe cea colectivǎ. Se producea totodatǎ
trecere de la o migraţie periodicǎ scurtǎ la una temporarǎ mai îndelungatǎ, contractele de
angajare dintr-o fabricǎ asigurându-le emigranţilor un loc muncǎ pentru mai mulţi ani.
Deşi România era o ţarǎ preponderent agricolǎ, de acest sector s-a legat emigraţia
permanentǎ directǎ a unor grupuri de familii, care au oferit o alternativǎ pentru marii moşieri
de a realiza culturi noi, mai puţin cunoscute de agricultorii indigeni, precum cultura orezului.
Cel mai vehiculat caz rǎmâne cel al celor circa 100 de familii aduse în 1879 de marele
proprietar de pǎmânt, Dimitrie Anghel în satul Corneşti, judeţul Iaşi, cu un contract de lucru
prin care le erau oferite case şi teren cultivabil ce le-a oferit posibilitatea abandonǎrii
localitǎţilor de origine din provincia Rovigo, aflatǎ într-o acutǎ crizǎ de subzistenţǎ de câţiva
ani, şi stabilirea într-un sat românesc pentru manifestarea ocupaţiei lor principale, de

424
agricultori. Ulterioarele complicaţii, au condus la strǎmutarea acestei comunitǎţi în satul
Cataloi, judeţul Tulcea, unde din 1889 şi pânǎ la repatrierea din 1941, a locuit şi şi-a
desfǎşurat existenţa cea mai numeroasǎ şi compactǎ colonie agricolǎ de italieni din România.
Situaţia nu era singularǎ, alţi proprietari români, în special cei care se aflaserǎ o perioadǎ în
Italia, au ales sǎ îşi lucreze pǎmânturile cu familii de italieni: Pera sau Petre Opran, care
aducea familii de friulani pe proprietate Işalniţa din apropiere de Craiova, undeva între 1860-
1880, Mihail Obedenaru, reprezentantul diplomatic al României la Roma, care aducea 32 de
italieni pe proprietatea sa din apropierea Bucureştiului, a celor 20 familii din Belluno aduse
de Stoicescu în apropiere de Craiova, sunt doar alte cazuri care au ieşit pânǎ acum la luminǎ.
Exceptând coloniile agricole ale italienilor care s-au format, dupǎ cum am vǎzut prin
transferul unor familii din Italia în România, coloniile fixe de italieni din România au
manifestat de obicei acelaşi mod de formare. Exponenţi ai unei emigraţii temporare sau
sezoniere s-au desprins din grupurile de deplasare periodicǎ şi prin stabilirea lor, care era
urmatǎ cel mai adesea de sosirea nu doar a familiei primului venit, ci şi de familiile rudelor şi
a altor concetǎţeni, au luat naştere primele comunitǎţi italiene. Astfel, coloniile permanente
s-au format de obicei treptat, printr-un proces cumulativ. În cazul comunitǎţilor urbane, s-a
constatat cǎ numǎrul membrilor ei era mai oscilant, alǎturi de cei stabili, existând o furnizare
perpetuǎ de noi membrii, asiguraţi de emigraţia periodicǎ şi temporarǎ.
Zonele în care s-au aşezat comunitǎţile mai mici sau mai mari de italieni au depins în
principal de motivul sosirii în România: posibilitatea capului de familie de a-şi exercita
ocupaţia. În acest mod au luat naştere comunitǎţile de agricultori mai sus menţionate, cele ale
tǎietorilor de lemne, precum cea de la Brezoi, ale pietrarilor, în special în Dobrogea, la Greci,
Turcoaia şi Iacobdeal, dar şi în alte sate din ţarǎ, precum Albeşti, judeţul Muscel, Teşila,
Sinaia, Buşteni, judeţul Prahova, Târgu Ocna, judeţul Bacǎu ş.a. Este mai dificil de vorbit de
comunitǎţi permanente formate exclusiv din lucrǎtori în construcţii, din cauza naturii
itinerante a meseriei lor, stabilirea acestora realizându-se individual şi marcând completarea
unor comunitǎţi mixte din punct de vedere al ocupaţiilor membrilor sǎi, precum cele din
Bucureşti şi din principalele oraşe din Prahova, Ploieşti, Sinaia şi Predeal. Amintim doar
câteva nume ale unor italieni care s-au remarcat în sectorul construcţiilor în amintitele oraşe:
inginerii Gambara, Vignali, Fantoli la Bucureşti, antreprenorii de construcţii edilitare, fraţii
Rosazza-Pela din Sinaia şi Predeal ş.a.

425
 Stabilirea italienilor în România s-a realizat într-un mod difuz în toate judeţele ţǎrii,
însǎ principalele comunitǎţi rǎmân în spaţiul rural cele din Dobrogea, cea agricolǎ de la
Cataloi şi cele de pietrari din vecinǎtatea Munţilor Mǎcin, iar în spaţiul urban cea din
Bucureşti, cu cel puţin 2.000 de persoane spre finele secolului al XIX-lea. Alte comunitǎţi
urbane importante de italieni au fost cele medii în aceastǎ ordine descrescǎtoare de la circa
350-105 persoane, înregistratǎ în 1899: Constanţa, Galaţi, Predeal, Brǎila, Iaşi, Ploieşti,
Craiova, Târgu-Jiu, Sinaia, Piteşti, Turnu-Severin şi Râmnicu Vâlcea, şi micile comunitǎţi
urbane italiene (între 99-11 membrii): Târgu-Ocna, Buzǎu, Sulina, Focşani, Târgovişte,
Cernavodǎ, Calafat, Râmnicu-Sǎrat, Câmpulung-Muscel, Caracal, Câmpina, Slatina, Giurgiu,
Bârlad, Piatra, Cǎlǎraşi, Roman, Vaslui, Huşi, Bacǎu, Botoşani, Drǎgǎşani, Medgidia,
Corabia.
Aceste comunitǎţi, au început sǎ se fondeze dupǎ 1850 (Câmpulung, Craiova, Sulina),
altele erau anterioare acestei date (Bucureşti, Brǎila, Galaţi), iar altele se formeazǎ de abia în
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Prezenţa italienilor a contribuit la modernizarea
socio-economicǎ şi culturalǎ a acestor oraşe. Toate aceste comunitǎţi urbane italiene erau
foarte diverse din punct de vedere al profesiilor şi ocupaţiilor, acoperind cea mai mare parte a
sferei de activitate umanǎ. Structura lor socio-profesionalǎ era pornea de la marii
antreprenori de construcţii şi bancheri la angajaţi publici şi privaţi, de la ingineri şi arhitecţi
la constructori, zidari şi cǎrǎmidari, de la marii şi micii comercianţi la cei ambulanţi, de la
industriaşi şi fabricanţi mici şi mijlocii la muncitori calificaţi, de la profesori, muzicieni şi
artişti plastici la pietrari decoratori, pictori murali şi maeştrii de muzicǎ ş.a. În schimb,
comunitǎţile rurale erau caracterizate mai ales de ocupaţia principalǎ a membrilor ei,
agricultori sau exploatatori de pǎduri sau de cariere de piatrǎ sau de granit.
În ceea ce priveşte bazinele de emigrare, italienii au pornit în prima jumǎtate a
secolului XIX din Tirolul de Sud, Trento şi Belluno, urmaţi în a doua jumǎtate de cei ai marii
majoritǎţi din Veneto, în special din provinciile Udine, Rovigo şi în continuare Belluno,
cǎrora li s-au alǎturat de la un an la altul italieni din regiunile Piemonte, Lombardia, Marche,
Abruzzo, Puglia, Sicilia, Campania, Toscana, Liguria, Emilia-Romagna.
Abordarea fenomenului de emigraţie italian din spaţiul românesc din punctul de
vedere al asistenţei primitǎ din partea Statului italian şi al Bisericii Romano-Catolice, urmare
a unei necesitǎţi pe care au dezvoltat-o sporirea emigraţiei temporare şi fondarea tuturor

426
acestor colonii fixe, a scos la ivealǎ câteva aspecte importante. O coloborare între Stat şi
Bisericǎ în vederea asistenţei şcolare a copiilor emigranţilor a fost indispensabilǎ asigurǎrii
unor şcoli ale emigraţiei pânǎ la fondarea şcolilor coloniale din 1888. Aceastǎ din urmǎ
mǎsurǎ a avut implicaţii politice la nivelul general al şcolilor italiene din strǎinǎtate în
vederea pǎstrǎrii legǎturii dintre supuşii emigranţi şi patrie, dar menitǎ sǎ asigure o influenţǎ
politicǎ şi culturalǎ utilǎ susţinerii intereselor comerciale. În mod particular, şcoala italianǎ
din Bucureşti, mai ales dupǎ finele primului deceniu din secolul XX, s-a dovedit un
instrument politic utilizat de ministrul Carlo Fasciotti pentru susţinerea unei politici
naţionaliste, proprie perioadei antebelice, dublatǎ de deschiderea unei biserici italiene şi de
aducerea preotului Antonio Mantica. În plus, în perioada de ministeriat a lui Fasciotti
colaborarea cu Biserica Romano-Catolicǎ, reprezentatǎ în acel moment de un arhiepiscop cu
origini germane, Raymund Netzhammer, a fost redusǎ la minim din aceleaşi considerente
politice.
Rolul jucat de emigraţia temporarǎ sau sezonierǎ în procesul de dezvoltare şi
modernizare a societǎţilor române a avut o mai mare greutate decât cea permanentǎ în
ponderea generalǎ a emigraţiei italiene din România, prin proporţiile sale mai consistente
numeric. Cauzele care au determinat emigraţia de lucru italianǎ şi efectele ei la destinaţie
reflectǎ cel mai bine evoluţia istoricǎ a acestui fenomen manifestat în spaţiul românesc; se
constatǎ formarea unei emigraţii tradiţionale de lucru, determinatǎ şi menţinutǎ de raţiuni
proprii.
În completarea acesteia, unii exponenţi ai emigraţiei permanente şi-au lǎsat amprenta
prin modificarea, evoluţia şi dezvoltarea domeniilor în care s-au implicat şi şi-au desfǎşurat
activitatea. Pentru a oferi doar câteva exemple, Gerbollini şi Borghetti au condus la
dezvoltarea industriei morǎritului şi panificaţiei nu doar din Brǎila, ci din întreaga ţarǎ; Gian
Luigi Frollo a contribuit la îmbunǎtǎţirea calitǎţii şi a suportului didactic învǎţǎmântului
limbii italiene din şcolile din Brǎila şi Bucureşti, la culegerea de noi documente privind
istoria relaţiilor Ţǎrilor Române şi a Veneţiei; Lucio Vecchi, Luigi Ademollo şi Eduardo
Caudella sunt doar câteva nume ale celor care au contribuit la ridicarea învǎţǎmântului
muzical şi a muzicii culte; Luigi Cazzavillan, un întreprinzǎtor în lumea gazetǎriei a condus
la schimbarea modului de a trata jurnalismul la acea vreme.

427
 Italienii au fost prezenţi în toate domeniile de activitate intelectualǎ, artisticǎ şi
culturalǎ, contribuind astfel la dezvoltarea şi modernizarea societǎţii româneşti. Mulţi dintre
emigranţii intelectuali erau refugiaţi politici, ca urmare a dominaţiei austriece din nordul
Italiei. Printre aceştia s-au încadrat Benedetto Franchetti di Mantua, posibil Gian Luigi
Frollo, Luigi Cazzavillan.
Toţi aceşti intelectuali, specialişti sau lucrǎtori şi-au lǎsat amprenta asupra domeniilor
lor de activitate. Prin satisfacerea unor necesitǎţi personale de lucru, acestor emigranţi şi
implicit imigranţi li s-au schimbat temporar sau permanent vieţile, prin contactul cu o ţarǎ
strǎinǎ, dar apropiatǎ lor prin rǎdǎcinile latine comune. Unii şi-au menţinut activitatea şi
perspectivele, alţi şi-au modificat parţial sau total domeniul de activitate. Gian Luigi Frollo,
de la o specializare şi o activitate începute în domeniul Dreptului, a desfǎşurat dupǎ stabilirea
la Brǎila o activitate pedagogicǎ şi ştiinţificǎ consacratǎ studiului limbii materne pe care
puţin probabil cǎ o plǎnuise de la început, dar care nu l-a împiedicat sǎ devinǎ un erudit,
Luigi Cazzavillan îşi suprinde şi azi conaţionalii pentru reuşita sa dintr-o ţarǎ strǎinǎ, graţie
afacerii pe care a condus-o prin ziarul “Universul” şi numeroase alte publicaţii temporare din
presa vremii.
Prezenţa italienilor s-a impus şi în toponomia urbanisticǎ, numele de strada Italianǎ se
întâlneşte în multe din oraşele României, precum Bucureşti, Ploieşti, Constanţa, Brǎila, sau
Piaţa Italianǎ din Constanţa, denumitǎ astfel pânǎ la inaugurarea statui lui Ovidiu, al cǎrui
nume îl poartǎ de atunci, dar şi în toponimia ruralǎ, unde în apropiere de Craiova se întâlnea
satul Italieni.
Cercetarea s-a oprit grosso modo în 1916, dupǎ intrarea României în Primul Rǎzboi
Mondial, moment al întreruperii acestui fenomen de emigraţie italianǎ. Deşi s-a reluat dupǎ
1918 şi s-a desfǎşurat pe tot parcursul perioadei interbelice, noua situaţia politicǎ şi
economicǎ a României a modificat structura acestei emigraţii, care a devenit preponderent
fixǎ sau temporarǎ pe termen lung. Sporirea populaţiei României, prin alipirea Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei, oferea suficientǎ mânǎ de lucru localǎ, astfel cǎ o emigraţie
sezonierǎ a italienilor nu mai era rentabilǎ dupǎ ce veniturile acumulate în câteva luni nu mai
erau la fel de valoroase ca în perioada antebelicǎ 1 . Astfel, considerǎm cǎ prezenta cercetare a

1
Vezi, Alina Dorojan, L’evoluzione dell’emigrazione italiana nelle provincie storiche romene nell’epoca tra le
due guerre mondiale, în “Ephemeris dacoromana”, nr. 13/2010, pp. 205-242.

428
atins o limitǎ de aprofundare pentru aceastǎ perioadǎ, fiind necesar ca în epoca succesivǎ sǎ
se utilizeze o abordare parţial diferitǎ a fenomenului de emigraţie italianǎ din România
interbelicǎ.

429
 BIBLIOGRAFIE

A. SURSE PRIMARE

I. SURSE INEDITE

1) ARHIVE ITALIA
Archivio Storico-Diplomatico del Ministero degli Affari Esteri [ASDMAE]:
Fondo Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, buste 252, 255, 259.
Fondo Serie Politica A 1881-1891, Romania, b. 107.
Fondo Archivio del Commercio (1924 - 1926), Romania, classe 48, fasc. Colonia italiana di Cataloi.
Fondo Archivio di Gabinetto 1861-1887, busta 512 Consolato di Braila.
Fondo Scuole (1868-1888), busta 219.
Fondo Scuole (1889-1920), b. 9, fasc. Badalotti Alice, Badalotti Milda; busta 14, fasc. Basilone Alfonso; b. 28,
fasc. Borgetti-Scalesse Sofia; b. 31, fasc. Brasi Benvenuta, b. 66, fasc. Desiderio Timoteo; b. 76, fasc.
Emmanuelli Luigi; b. 95, fasc. Gabutti Feliceta; b. 119, fasc. Marchione Emilio; b. 120, fasc. Mariani
Alfredo; b. 133, fasc. Maria Monti; b. 149, fasc. Paroni-Brasi Carlotta; b. 177, fasc. Ruggiantoni
Ubaldo.
Fondo Serie politica (1861 - 1887), vol. VI-VII, Romania, busta 1396.
Fondo Serie Politica P (1908-1916), b. 519, fasc. Operai italiani – incidente a Vaslui.
Fondo Seria Z, b. 27.

Archivio Centrale dello Stato [Roma]:

Fondo Casellario Politico Centrale, b. 22; 293; 737; 1099; 1374; 1612; 1914; 1963; 1969; 1978; 2316; 2380;
2632; 3001; 3096; 3316; 3394; 3694; 3702; 4231; 4351; 4387; 4480; 4641; 4930;

Archivio di Stato di Padova

Archivio di Stato di Padova, Liste di leva militare (1880-1901).

Archivio di Stato di Vicenza

Registro Distretto Militare, Ruolo matricolari, Leva 1873, Classe 1852.
Idem, Sezione fotografica e microfilmata, ruolo nr. 13, 5. Luigi Cazzavillan.
Idem, ruolo nr. 14, 765. Cazzavillan Luigi.

Archivio di Stato di Rovigo

Fondo Prefettura Amministrativa, b. 296 Rimpatri dalla Romania (1942-1943); b. 298 Assistenza rimpatriati
dall’estero (1941-1948).

430
Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol. I, cat. XIII Emigranti, fasc. II Supplemento al nr. 17 del Bollettino
Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti, Elenco XI di Italiani nati in paese straniero dei
quali non si conosce il comune di origine. Atti di nascità; Italiani morti in paese straniero dei quali non
si conosce il comune di origine; cat. XIII Emigranti, fasc. I Supplemento al nr. 40 del Bollettino
Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti, Elenco XIII di Italiani nati in paese straniero...
cit. Atti di nascità; cat. XIII Emigranti, fasc. I Supplemento al nr. 40 del Bollettino Ufficiale... cit.,
Elenco XIII di Italiani nati... cit. Atti di nascità; fasc. II Supplemento al nr. 8 del Bollettino
Ufficiale...cit., Elenco VIII di Italiani nati...cit.; Supplemento al nr. 18 del Bollettino Ufficiale cit.,
Elenco IX di Italiani morti...cit.

Archivio storico della Società “Dante Alighieri”[ASSDA]:

Serie “Comitati esteri”, busta 71, fasc. 87 A Bucarest (1896-1960).

2) ARHIVE ROMÂNIA
Arhiva Istorico-Diplomaticǎ a Ministerului Afacerilor de Externe [AIDMAE]:
Fond Roma (1880 - 1892), vol. 240, vol. 263.
Fond Probleme, nr. 11/1930, vol. 68, 78, 79.

Arhivele Naţionale Istorice Centrale [ANIC] Bucureşti:

Fond Ministerul de Interne. Direcţia Generalǎ a Statistici [DGS], dosare 631, 646/1862; 667/1863; 1172/1871;
1396/1881; 1405, 1407/1882; 1543, 1544, 1545, 1547, 1548, 1549, 1550, 1551, 1553, 1554, 1555,
1556, 1557, 1559, 1560, 1561, 1562, 1563, 1564, 1565, 1566, 1568, 1569, 1572, 1573, 1588/1890.
Fond Ministerul Lucrǎrilor Publice [MLP], ds. 38, 39, 40, 41/1908.
Fond Ministerul de Interne. Divizia Administrativǎ. Ţara Româneascǎ. Comitetul carantinelor, ds. 375/1840.
Fond Ministerul de Interne. Divizia Administrativǎ [MIDA], ds. 80/1868, 128/1869, 168/1873, ds. 54/1879;
55/1879.
Fond Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice [MCIP], ds. 159/1854; 66/1863; 13, 129, 157, 159, 418,
773/1864; 732/1865; 424; 13, 66, 624/1866; 223/1a867; 193/1869; 204/1870; 186, 433/1871; 98,
99/1873; 129, 424, 524/1887; 357/1888; 114/1889; 76/1890; 721, 722/1891; 391/1900.
Fond Direcţia Poliţiei şi Siguraţei Generale, [DPSG], ds. 1, 2, 3/1898, 1-7, 9-11, 16, 17/1900; 1/1902; 31/1905;
22/1906; 30, 40, 43, 53/1907; 100, 107/1908; 1, 39, 40, 62, 100/1909; 93/1910; 117/1911, 120/1912;
1009/1915; 984/1916.

Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale [SM Bucureşti AN]

Fond Arhiepiscopia Romano-Catolicǎ Bucureşti [ARCB], ds. 312/1888; 448/1904.

431
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale [SJAN] Brǎila
Colecţia Stare Civilǎ. Opis Cǎsǎtorii 1/1865-1891.
Fond “Institutul Sancta Maria”, ds. 4/1909, 8/1912.
Fond Comunitatea Elenǎ Brǎila, ds. 1/1871; 36/1872.
Fond Prefectura Judeţului Brǎila, ds. 83/1886.
Fond Primǎria municipiului Brǎila, ds. 28/1857; 6/1860; 59, 60/1862; 2043/1863; 58, 63/1865; 16, 99/1869;
8/1871; 8/1876; 27/1880; 1/1882, vol. II; 14, 69/1885; 48/1887; 1/1891; 6, 7/1892; 248/1897.
Fond Şcoala romano-catolicǎ Brǎila, ds. 1/1914.
Fond Starea civilǎ parohialǎ – Biserica Catolicǎ, registru 60/1862, tom III.
Fond Tribunalul Brǎila (1861-1880), ds. 92/1859; 97; 201/1863; 180/1866; 162/1872; 106/1873.

SJAN Buzǎu
Fond Primǎria oraşului Buzǎu, ds. 1/1900; 2, 3/1902.
Fond Societatea Forestierǎ Italo-Românǎ Nehoiu, ds. 6/1907; 16, 17, 24, 26/1909; 3, 15, 25/1910; 12/1912.
Fond Primǎria comunei Gura Teghii, ds. 208/1908; 4/1912.

SJAN Galaţi
Fond Primǎria oraşului Galaţi, ds. 1, 13/1863; 88/1864-1869; 109/1864; 28, 37, 129/1865; 58/1866; 96/1886;
248/1897; 81/1896; 119/1902; 26/1904; 90/1905; 39/1908; 82/1909; 84/1916, vol. I-III.
Fond Primǎria oraşului Galaţi. Starea civilǎ – morţi, 1908.
Fond Şcoala romano-catolicǎ Galaţi, ds. 1/1905.

SJAN Prahova
Fond Camera de Comerţ şi Industrie Prahova [CCI], ds. 1/1900; 7/1901; 7/1903; 3/1904; 4/1908; 4482/1931;
240, 277, 382/1932; 212/1933; 392/1935; 32/1936; 104, 128/1940; 33, 326/1942; 470/1946; 406/1947.
Fond Primǎria oraşului Câmpina (1888-1900), ds. 1/1900.
Fond Primǎria oraşului Ploieşti (1890-1899), ds. 213/1890; 105/1892; 13; 235/1893; 13/1894; 254; 289,
304/1896; 37/1897.
Fond Primǎria oraşului Sinaia, ds. 18/1910.

Biblioteca Academiei Române [B.A.R.]. Secţia Manuscrise

Fond Arhiva Mare A 1338 Documente (d); A 1830 (f) Frollo, G.L.
Fond Corespondenţǎ Mihail Kogǎlniceanu.

Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti [AARCB]:

Fondul “Auner”, cutia XXVI, dosare: 21/1850; 22, 23/1852; 25/1853; 27, 29/1854; 35/1855; 40/1856; 99,
91/1861; 1858-1872; 1863-1887, 1873-1889; cutia LXXVII, ds. 1/1915.

432
3) ARHIVE VATICAN
Archiovio Segreto Vaticano [ASV]:
Fondo Archivio Nunziatura Romania, busta 4, fasc. 10, b. 5, fasc. 12; b. 6, fasc. 15; b. 9, fasc. 28; b. 13, fasc.
37; b. 21, fasc. 71; b. 24, fasc. 89; b. 25, fasc. 99-100; b. 42, fasc. 215; b. 43, fasc. 217; b. 44, fasc.
230.

Archivio di Propaganda Fide [APF]:

Fondo S.C. Bulgaria e Vallachia (1638-1892), voll. 12 (1846-1858).

II. SURSE EDITE – PERIODICE

“Annuario dell’Italia all’estero e delle sue colonie”, Istituto Coloniale Italiano, Tipografia dell’Unione Editrice,
Roma, 1911.
“Annuario delle scuole coloniali per l’anno finanziario e scolastico 1888-1889”, M.A.E. Div. I – Sez. III,
Tipografia del Gabinetto del Ministero degli Affari Esteri, Roma, 1889.
“Annuario delle scuole coloniali per l’anno finanziario e scolastico 1889-1890”, M.A.E. Div. I – Sez. III,
Tipografia delle Mantellate, Roma, 1890.
“Annuario delle scuole italiane all’estero governative e suusidiate”, 1907-1911, 1913-1914, Tipografia del
Ministero degli Affari Esteri, Roma, 1907-1914.
Annuario statistico della emigrazione italiana dal 1876 al 1925. Con notizie sull’emigrazione negli anni 1869-
1875, a cura del Commissariato Generale dell’Emigrazione, Edizione del Commissariato Generale
dell’Emigrazione, Roma, 1926.
“Anuarul Bucurescilor pe 1891-1892”, ediţia IX, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1891.
“Anuarul Bucurescilor pe 1885”, Carol Göbl, vol. IV, Tip. “Românul”, Bucureşti, 1885.
“Anuarul Bucurescilor pe 1888-1889”, vol. VII, Tip. Carol Göbl, Bucureşti, 1888.
“Anuarul Bucurescilor pe 1890-1891”, vol. VIII, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1890.
“Anuarul Bucurescilor pe anul 1894”, vol. XI, Tip. Carol Göbl, Bucureşti, 1894.
“Anuarul Bucurescilor pe anul 1895”, vol. XII, Tip. Carol Göbl, Bucureşti, 1895
“Anuarul Bucurescilor pe anul 1906”, vol. XVI, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1906.
“Anuarul SOCEC. România şi capitala Bucureşti”, an II, Tip. Socec, Bucureşti, 1911.
“Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe anul 1897”, Direcţia Orǎşeneascǎ de Statisticǎ Bucureşti, an III,
Tipografia G. A. Lǎzǎreanu, Bucureşti, 1899.
“Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe 1910 şi 1911”, Direcţia Orǎşeneascǎ de Statisticǎ Bucureşti, an XVI-
XVII, Tip.F.Göbl&fii, Bucureşti, 1912.
“Anuarul statistic al României/Annuaire statistique de la Romanie, Bucureşti”, Ministerul Industriei şi
Comerţului, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1909.

433
“Anuarul Instrucţiunii publice pe anii şcolari 1863-1864”, f.e., Bucureşti, 1865.
“Bollettino consolare del Ministero per gli Affari Esteri”, vol. I, Tip. G. B. Paravia, Torino, 1861.
“Bollettino consolare del Ministero per gli Affari Esteri”, vol. XII, parte II, Libreria dei Fratelli Bocca, Roma,
1876; vol. XIV, parte I, Roma, 1877; vol. XV, parte I, Roma, 1879; vol. XVII, parte II, Roma, 1881;
vol. XVIII, parte II, Roma, 1882; vol. XIX, parte II, Roma, 1883.
“Bollettino del Ministero degli Affari Esteri” [“Boll. MAE”], Libreria Bocca in Roma, Roma, 1894-1901.
“Bollettino dell’emigrazione” [“Boll. Emigrazione”], Ministero degli Affari Esteri. Commissariato
dell’emigrazione, Tipografia nazionale di G. Bertero, Roma, 1902-1916.
Idem, an 1912, nr. 11, Roma, 1913 [G. E. di Palma di Castiglione, L’Oriente d’Europa quale mercato per la
mano d’opera italiana (Rumania – Bulgaria – Serbia). Relazione di un’ispezione compiuta ni mesi di
Maggio, Giugno e Luglio del 1912, dall’ispettore viagiante dell’emigrazione, dott. G.E. Di Palma Di
Castiglione, pp. 80-116/1163-1231.]
“Bollettino della Società Geografica Italiana”, fasc. 3°, sett. 1869, Firenze, Stabilimento di Giuseppe Civelli,
1869.
“Bollettino della Società Geografica Italiana”, vol. VI, 1 maggio 1871, Firenze, 1871.
“Bollettino della Società Geografica Italiana”, vol. VII, gennaio 1872, Firenze, 1872.
“Bulletin statistique de la Roumanie”, Serviciul Statisticei Generale din Ministerul Agriculturii şi al
Domeniilor, seria III, nr. 1, Albert Baur, Bucureşti, 1909.
“Bollettino della Prefettura della Provincia di Udine”, an VII, nr. 6, Udine, 1873.
“Foglio periodico della Prefettura di Udine (Bollettino)”, an XI, Tipografia di Giuseppe Seitz, Udine, 1877; an
XII, 1878; an XIII, 1879; an XIV, 1880; an XV, 1881; an XVI, 1882; an XVII, 1883; an XVIII, 1884;
an XX, 1886; an XXII, 1888; an XXIII, 1889; an XXIV, 1890.
Censimento degli italiani all’estero alla metà dell’anno 1927, MAE, Roma, 1928.
COLESCU, Leonida, Analiza rezultatelor recensǎmântului general al populaţiei României de la 1899,
Institutul Central de Statisticǎ, Bucureşti, 1944.
Idem, Mişcarea populaţiunei României în 1894, Serviciul Statisticii Generale, Bucureşti, 1900.
Idem, Mişcarea populaţiunei României în 1895, Serviciul Statisticii Generale, Bucureşti, 1900.
Idem, Mişcarea populaţiunei României pe anii 1896 şi 1897, Serviciul Statisticii Generale, Bucureşti, 1903.
Idem, Recensǎmântul general al populaţiei României, Institutul de Arte Grafice “Eminescu”, Bucureşti, 1905.
Emigrazione e colonie. Rapporti di RR. Agenti Diplomatici e Consolari pubblicati da Ministero degli Affari
Esteri, Tipografia Nazionale di G. Bertero, Roma, 1893 [Rapporto del R. ministro nob. comm.
Francesco dei marchesi Curtopassi (Bucarest, 25 ott. 1892), pp. 403-405; Rapporto del R. Console
cav. Avv. Giulio Tesi (Galatz, 21 aprile 1892), pp. 406-409.]
Emigrazione e Colonie, vol. I (Europa), parte III, Tipografia dell’Unione Cooperativa Editrice, Roma, 1905 [La
Rumania e la immigrazione italiana. A. Dai rapporti del march. Emanuele Incisa di Beccaria, R,

434
 ministro a Bucarest e del cav. Carlo Baroli, segretario di Legazione, pp. 187-200; B. Dai rapporti del
marchese F. Pappalepore, R. console in Galatz, pp. 200-205.]
M.A.E., Agenti diplomatici e consolari di S. M. Re d’Italia negli Stati esteri al 1° luglio 1864, s.e., Torino,
1865.
M.A.E., Agenti diplomatici e consolari di S. M. Re d’Italia negli Stati esteri al 25 aprile 1866, s.e., Firenze,
1867.
M.A.E., Agenti diplomatici e consolari di S. M. Re d’Italia negli Stati esteri al 15 maggio 1867, s.e., Firenze,
1868.
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia di E. Sinimberghi,
Roma, 1873.
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia di E. Sinimberghi,
Roma, 1875.
M.A.E., Personale del ministero, delle legazioni e dei consulate (15 aprile 1868), Stamperia Reale, Firenze,
1868.
M.A.E., Personale del ministero, delle legazioni e dei consulate (15 ottobre 1869), Regia Tipografia, Firenze,
1869.
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia Bencini, Roma-
Firenze, 1879.
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia del Ministero degli
Affari Esteri, Roma, 1882, 1883, 1885, 1887, 1889, 1890, 1893, 1895, 1897-1902, 1904-1907, 1909,
1911, 1912, 1916.
Raccolta delle circolari e istruzioni ministeriali, vol. II (1888-1904), Roma, 1905.
Raccolta ufficiale delle Leggi e dei Decretti del Regno d’Italia, Regia Tipografica, Roma, 1889.
SVIMEZ, Statistiche sul mezzogiorno d’Italia:1861-1953, 1954.
Ventisei anni della emigrazione italiana attraverso i provvedimenti dell’amministrazione (1901-1926). Raccolta
di circolari riservata per uso dell’amministrazione, vol. I 1901-1919, Edizioni del Commissariato
Generale dell’Emigrazione, Roma, 1927.

III. PRESǍ

“Albina româneascǎ”, 25 martie/9 aprilie1837, nr. 25.

“Epoca”, ediţia de searǎ, seria a II-a, anul II, nr. 55, 13 ian. 1896; seria a II-a, an III, nr. 362, 28 ianuarie 1897;
nr. 496, 2 iulie 1897.
“Foaia popularǎ”, an III, nr. 27 (109), 5 sept. 1900.
“Gazzetta Ufficiale del Regno d’Italia” [“G.U.”], nr. 274, 7 ottobre 1869, nr. 39, 15 febbraio 1890.
“Junimea literarǎ: revistǎ de literaturǎ, artǎ şi ştiinţǎ:, nr. 1-12, an 1908.

435
“Libertatea şi înfrǎţirea populilorŭ”, 9 iulie 1859, nr. 1, pp. 1-4.
“L’Italia all’estero. Giornale illustrato delle colonie”, an II, nr. 4, 24 martie 1901.
“L’Italia all’estero. Rivista quindicinale di politica estera e coloniale”, an II, nr. 4, 8, 18, 19, 1908.
“Mercur, jurnal comerţial al portului Brǎila – Mercurio, giornale di commercio”, an I, nr. 1/1839; “Mercur,
jurnal comerţial - Mercurio, giornale di commercio”, an II, nr. 25, 35, 49/1840.
“Monitorul Oficial” [“M.O.”], 1881; nr. 60, 16/28 mart. 1877; nr. 65, 22 mart./3 apr. 1877; nr. 40, 19 februarie
1878; nr. 120, 1/13 iun. 1878; nr. 55, 11/23 iunie 1881; nr. 130, 12/24 sept. 1881; nr. 227, 13/25 ian.
1882; nr. 277, 10/22 martie; nr. 290, 25 martie/6 aprilie 1883; nr. 48, 3/15 iunie 1883; nr. 48, 2/14
iunie 1885; nr. 49, 4/16 iunie 1885; nr. 19, 25 apr./7 mai 1895; nr. 232, 20 ian./2 febr. 1908; nr. 240, 30
ian./12 febr. 1908; nr. 241, 1 febr./13 febr. 1908; nr. 82, 12/25 iul. 1908.
“Naţionalulu”, nr. 7, 6 ianuarie 1858.
“Rĕvaşul”, Cluj, an II, nr. 1, 2 ianuarie 1904.
“Românulu: diariu politicu, comercial, literar”, nr. 29, 16/28 noiembrie 1857; nr. 11, 2 februarie 1867; nr. 42,
21 aug. 1868; nr. 60, 16/28 mart. 1877; nr. 65, 22 mart./3 apr. 1877; nr. 120, 1/13 iun. 1878; nr. 3, 20
mai 1878.
“Universul Literar”, an XXVII, nr. 51, 20 dec. 1910.
“Universul”, an XVII, nr. 49, 20 febr. 1899; nr. 43, an XXXI, 14 febr. 1913; an L, nr. 150, 5 iunie 1933.
“Vestitorul”, an XIII, nr. 21, 1 nov. 1937.

B. SURSE SECUNDARE

I. INSTRUMENTE DE LUCRU

ALESSANDRESCU, Constantin, Dicţionar geografic al Judeţului Muscel, Tip. Socec, Bucureşti, 1893.
Architetti e ingegneri italiani dal Levante al Magreb (1848 - 1945). Repertorio biografico, bibliografico e
archivistico, a cura di Ezio Godoli e Milva Giacomelli, Maschietto Ed., Firenze, 2005.
Aşezǎmintele Brâncoveneşti. O sutǎ de ani de la înfiinţare (1838-1938), vol. I Documente pentru istoria
bisericii, şcolii şi azilului Domniţa Bǎlaşa, precum şi a Spitalului Brǎncovenesc, volum documentar
comemorativ coord. de Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu, Bucureşti, 1938.
BǍICULESCU, George, RǍDUICǍ, Georgeta, ONOFREI, Neonila, Publicaţiile periodice româneşti (ziare,
gazete, revsite), tom II Catalog alfabrtic 1907-1918. Supliment 1790-1906, Editura Academiei,
Bucureşti, 1969.
BARBERIS, Guido, CASASSA, Maria Pia, PAUTASSO, Mariella, Biellesi nel mondo. Dizionario biografico,
II, Electa, Milano, 1993.
BEZVICONI, Gheorghe, Necropola Capitalei, Institutul de Istorie “Nicole Iorga”, Bucureşti, 1972.

436
Bibliografia româneascǎ modernǎ, 1831-1918, vol. I A-C, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1984;
vol. II D-K, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, 1986; vol. IV R-Z, (coord.) Lucreţia Angheluţǎ,
Gabriel Ştrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996.
BODIN, Dimitrie, Documente privitoare la legǎturile economice dintre Principatele Române şi Regatul
Sardiniei, Uniunea Fundaţiilor Culturale Regale, Bucureşti, 1941.
Cǎlǎtori strǎini în Ţǎrile Române, vol. I, coord. de Maria Holban, Editura Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1968.
Cǎlǎtori strǎini despre Ţǎrile Române în secolul al XIX-lea, seria nouǎ, vol. II 1822-1830, coord. Paul
Cernovodeanu, Editura Academiei, Bucureşti, 2005.
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III 1831-1840, coord. Paul
Cernovodeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006.
Cǎlǎtori strǎini despre Ţǎrile Române în secolul al XIX-lea, serie nouǎ, vol. V (1847-1851), coord. Daniela
Buşă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.
Carte de adrese a Bucurescilor, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1883.
CHIRIŢǍ, Constantin, Dicţionar geografic al judeţului Iaşi, Tip. Socec & Teclu, Bucureşti, 1888.
COSMA, Viorel, Compozitori şi muzicologi români. Mic lexicon, Editura Muzicalǎ, Bucureşti, 1965.
DǍNESCU, Grigore, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Constanţa, Tipografia
Thoma Basilescu, Bucureşti, 1897.
DE MICHELIS, Giuseppe, Avvertenze per l’emigrante italiano nei paesi balcanici (Bulgaria, Grecia,
Montenegro, Serbia, Turchia d’Europa) e in Romania, Cooperativa Tipografica Manuzio, Roma,
1910.
DELESCU, Iulian, DEMETRESCU-OPREA, B., VÂLCU, N. Th., Dicţionar geografic al judeţului Brǎila,
Tipografia Thoma Bǎsilescu, Bucureşti, 1894.
DEX – Dicţionar explicative al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
Dicţionarul encliclopedic ilustrat “Cartea Româneascǎ”, Partea a II-a Dicţionarul istoric şi geografic universal
A-J, de Gheorghe Adamescu, Editura Cartea Româneascǎ, Bucureşti, [1931].
Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 16, Istituto della Enciclopedia italiana, Roma, 1973.
Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 18, Istituto della Enciclopedia italiana, Roma, 1975.
Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 38, Istituto della Enciclopedia italiana, Roma, 1990.
Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 46, Istituto della Enciclopedia italiana, Roma, 1996.
Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 50, Istituto della Enciclopedia italiana, Roma, 1998.
Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 58, Istituto della Enciclopedia italiana, Roma, 2002.
Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 69, Istituto della Enciclopedia italiana, Roma, 2007.
Enciclopedia de Istorie Universalǎ, Editura All Educational, Bucureşti, 2003.
FRUNZESCU, Dimitrie, Dicţionarului topograficu şi statisticu alu României,Tipografia Statului, Bucureşti,
1872.
HANGIU, Ion, Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1990), Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1996.

437
HODOŞ, Nerva, SADI IONESCU, Alexandru, Publicaţiunile periodice româneşti, tom I Catalog alfabetic
1820-1906, Bucureşti, 1913.
HURMUZAKI, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XII, Tip. Socec, Bucureşti, 1903.
HURMUZAKI, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor: 1376-1650, vol. VIII, Tip. Socec,
Bucureşti, 1894.
Il Vocabulario Treccani, Istituto della Enciclopedia Italiana, Milano-Vicenza, 2003.
IONESCU-GHINEA, Neculai, STOICA, Lucia, Enciclopedia lǎcaşurilor de cult din Bucureşti, vol. 2 Lǎcaşuri
ale cultelor reprezentate în Bucureşti şi ale unor asociaţii religioase, Editura Universalia, Bucureşti,
2005.
La struttura e il funzionamento degli organi preposti all’emigrazione (1901-1919), M.A.E., Direzione generale
dell’emigrazione e degli affari sociali, a cura di Francesca Grispo, Istituto Poligrafico e Zecca dello
Stato, Roma, 1985.
Marele dicţionar geografic al României: alcǎtuit şi prelucrat dupǎ dicţionarele parţiale pe judeţe, coord. de
George Ioan Lahovari, C.I. Brǎtianu, Grigore C. Tocilescu, vol. I, Stab. Grafic, Bucureşti,1898, vol. II,
Stab. Graf. Socec, Bucureşti, 1899; vol. III, Stab. Graf. Socec, Bucureşti, 1900; vol. IV, Stab. Grafic
Socec, Bucureşti, 1901; vol. V, Stab. Grafic Socec, Bucureşti, 1902.
MONTI OREL, Silvana, I giornali triestini dal 1863 al 1902. Società e cultura di Trieste attraverso 576
quotidiani e periodici analizzati e descritti nel loro contesto storico, Edizione Lint Trieste, Trieste,
1976.
NEDELCU, George D., Prerogativa Capului Statului de a acorda Dispense pentru cǎsǎtorii şi Exerciţiul
acestei prerogative în curs de 40 ani de domnie (1866-1906) a Regelui Carol I, Tip. Socec, Bucureşti,
1906.
OBREJA, Alexandru, Dicţionar geografic al judeţului Iaşi, Iaşi, Ed. Junimea, 1979.
POPESCU-CADEM, C., Document în replicǎ, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2007.
RǍDUICǍ, Georgeta, RǍDUICǍ, Nicolin, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţificǎ,
Bucureşti, 1995.
ROSETTI, Dimitrie R., Dicţionarul Contimporanilor (1800-1898), Ed. Lito-Tipografiei “Popularǎ”, Bucureşti,
1897.
ROTARU, Florin, Bibliografia cǎrţii bucureştene de la origini pânǎ în prezent (1494-2006), partea I 1494-
1918, vol. I A-C, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2006.
Treccani Storia A-F, Istituto dell’Enciclopedia Italiana, Roma, 2010.
ŢARǍLUNGǍ, Ecaterina, Enciclopedia identitǎţii româneşti. Personalitǎţi, Editura Litera, Bucureşti, 2011.

438
II. MEMORII, JURNALE

BACALBAŞA, Constantin, Bucureştii de altǎ datǎ (1871-1884), vol. I-II, Bucureşti, Editura Ziarului
“Universul”, 1927-1928; vol. III (1901-1910), Editura Universul, Bucureşti, 1936; vol. IV (1910-
1914), Eitura Universul, Bucureşti, 1936.
BILCIURESCU, Victor, Bucureşti şi bucureştenii de ieri şi de azi, Editura Universul, Bucureşti, 1945.
CONSTANTINESCU, Mircea, Dupǎ Bucureşti potopul..., Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2001.
COSTESCU, George, Bucureştii Vechiului Regat, Editura “Universul”, Bucureşti, 1944; Editura Capitel,
Bucureşti, 2004.
ELIADE, Mircea, Memorii (1907-1960), Humanitas, Bucureşti, 1997.
MAIORESCU, Titu, Însemnǎri zilnice, vol. 2 (1881-1886), Tip. Socec, Bucureşti, [f.a.].
NEGRUZZI, Iacob, Amintiri din Junimea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011.
POTRA, George, Din Bucureştii de altǎdatǎ, extras din “Gazeta Municipalǎ”, Imprimeriile “Curentul”,
Bucureşti, 1942.
Idem, Din Bucureştii de ieri, vol. I-II, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1990-1991.
STURDZA, Petre I., Amintiri: patruzeci de ani de teatru, Editura casei Şcoalelor, Bucureşti, 1940.
ŞUŢU, Rudolf, Iaşii de odinioarǎ, Tipografia Lumina Moldovei, Iaşi, 1923.
TZIGARA-SAMURCAŞ, Alexandru, Memorii, vol. I (1872-1910), Editura “Grai şi Suflet – Cultura
Naţionalǎ”, Bucureşti, 1991.

III. LUCRǍRI GENERALE ŞI SPECIALE

AMANTE, Bruto, La Romania illustrata. Ricordi di viaggio, Bruto Amante Editore, Roma, 1888; ediţia 2012.
ANESTIN, Victor, Amintiri din teatru, Editura I. Brǎnişteanu, Bucureşti, 1918.
ANTONOVICI, Ion, CREŢU, Grigore, Tipografiile, xilografiile, librǎriile şi legǎtoriile de cǎrţi din Bârlad, cu
o privire asupra tipografiilor din România de la 1801 pânǎ astǎzi, Imprimeria Statului, Bucureşti,
1909.
APOSTOL, Mihail, Iorgu Caragiali (1826-1894), Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.
ARDELEANU, Constantin, Gurile Dunǎrii – o problemǎ europeanǎ. Comerţ şi navigaţie în surse
contemporane (1829-1853), Muzeul Brǎilei-Editura Istros, Brǎila, 2012.
ARPEA, Mario, Alle origini dell’emigrazione abruzzesi. La vicenda dell’altipiano delle Rocche, “Quaderni di
Affari sociali internazionali, vol. 16, Franco Angelli Editore, Milano, 1987.
ARTIBANI, Mauro, Giulio Magni (1859-1930). Opere e progetti, Edizioni Kappa, Roma, 1999.
AXENCIUC, Victor, Evoluţia economicǎ a României. Cercetǎri statistico-istorice 1859-1947, vol. I Industria,
Editura Academiei, Bucureşti, 1992.
BACIU, Dumitru, Lumini muscelene, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1980.

439
BǍICULESCU, George, MASSOFF, Ioan, Teatrul românesc acum o sutǎ de ani, Editura Vremea, Bucureşti,
1935.
BARBERIS, Guido, CASASSA, Maria Pia, PAUTASSO, Mariella, Biellesi nel mondo. Dizionario biografico,
II, Electa, Milano, 1993.
BǍRBULESCU, Mihai, TURCUŞ, Veronica, DAMIAN, Iulia M., Accademia di Romania din Roma, 1922-
2012, Accademia di Romania, Roma, 2012.
Idem, Accademia di Romania in Roma, 1922-2012, Accademia di Romania, Roma, 2013.
BELLONZI, Fortunato, Romanelli. Monografie d’arte contemporanea, Editura Editalia, Roma, 1975.
BERINDEI, Dan, Societatea româneascǎ în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura Militarǎ, Bucureşti, 1992.
BEZVICONI, Gheorghe, Profiluri de ieri şi de azi. Articole (Muzica în Basarabia), Editura Librǎriei
Universitare I. Cǎrǎbaş, Bucureşti, 1943.
BLAZIAN, Henri B., Giovanni Schiavoni, [f.e.], Bucureşti, 1939.
BRǍTIANU, Gheorghe, Recherchés sur Vicina et Cetatea Alba: contributions à l’histoire de la domination
byzantine et tatare et du commerce génois sur le litoral roumain de la Mer Noire, Bucureşti, 1935.
BREZEANU, Ioan, ŞTEFǍNESCU, Gheorghe S., Şcoala gǎlǎţeanǎ 1765-1948, Galaţi, 1996.
BREZEANU, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
BRIANI, Vittorio, Il lavoro italiano in Europa ieri e oggi, Roma, 1972.
Idem, Dalle valli trentine per le vie del mondo, Trento, 1980.
Idem, La legislazione emigratoria italiana nelle successive fasi, Istituto Poligrafico dello Stato, Roma, 1978.
BULEI, Ion, O istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2004.
Idem, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, Bucureşti, 2011.
Idem, Viaţa în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
BURADA, T.T., Istoria teatrului în Moldova, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975.
BURCEA, Carmen, Ramiro Ortiz, Editura Noua Alternativǎ, Bucureşti, 2004.
BURCICǍ, Viorica, Contribuţii la studiul emigraţiei trentine în România, Editura Transilvania Express,
Braşov, 2004.
BUŞE, Constantin, Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de port franc (1837-1883), Ed. Academiei,
Bucureşti, 1976.
CǍLINESCU, George, Ion Creangǎ. Viaţa şi opera, Editura pentru Literaturǎ, Bucureşti, 1966.
Idem, Istoria literaturii române de la orogini pânǎ în present, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
Idem, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1977.
CAMARIANO-CIORAN, Ariadna, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Editura Academiei, Bucureşti,
1971.
CANINI, Marco Antonio, Vingt ans d’exil, Dramard-Baudry et C.ie, Paris, 1868.
CAPARELLI, Filippo, La “Dante Aligheri”, Bonacci Editore, Roma, 1987.
CASTRONOVO, Valerio, AUDENINO, Patrizia, CORTI, Paola, LONNI, Ada L’emigrazione biellese fra
Ottocento e Novecento, vol. I, Editura Electa, Milano, 1986.

440
CIUFFOLETTI, Zeffiro, DEGLI’INNOCENTI, Maurizio, L’emigrazione nella storia d’Italia 1868-1975.
Storia e documenti, voll. 1-2, Ed. Vallecchi, Firenze, 1978.
COLETTI, Alessandro, La questione meridionale, Società Editrice Internazionale, Torino, 1979.
COLUCCI, Michele, SANFILIPPO, Matteo, Le migrazioni. Un’introduzione storica, Carocci editore, Roma,
2009.
CONSTANTINESCU, Gabriel, Crime înfiorǎtoare şi tâlhǎrii îndrǎzneţe din a doua jumǎtate a secolului al
XIX-lea în România, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012.
CONSTANTINESCU, Nicolae N., TUDOR, Paul, CONSTANTINESCU, Olga (coord.), Din istoricul formǎrii
şi dezvoltǎrii clasei muncitoare din România pânǎ la primul rǎzboi mondial, Editura Politicǎ,
Bucureşti, 1959.
CORTI, Paola, SANFILIPPO, Matteo, L’Italia e le migrazioni, Laterza editore, Roma-Bari, 2012.
DALLA RUPE, Franco, Un limbo d’Italia in Romania (La Chiesa del S.S. Redentore), Edizione “La Salette”,
Torino, f.a.
DANESCO, Grégoire, Dobrogea (La Dobroudja). Étude de géographie physique et etnographique, Imprimerie
de l’Indépandance Roumaine, Bucarest, 1903.
DENIZE, Eugen, Italia şi italienii în cultura românǎ pânǎ la începutul secolului al XIX-lea, Ed. Mica Valahie,
Bucureşti, 2002.
DOBOŞ, Dǎnuţ (coord.), Catolicii din Buzǎu. Istorie şi credinţǎ, Editura ARCB, Bucureşti, 2010.
DOBOŞ, Dǎnuţ (coord.), SINIGALIA, Tereza, Biserica Italianǎ “Preasfântul Mântuitor” din Bucureşti,
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2006.
DUMITRESCU BUŞULENGA, Zoe, Eminescu, viaţǎ, creaţie, culturǎ, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989.
DUMITRIU-SNAGOV, Ion, Le Saint-Siège et la Roumanie moderne (1866-1914), Editrice Pontificia
Universitaria Gregoriana, Roma, 1989.
Emigrazione e storia d’Italia, a cura di Matteo Sanfilippo, (I Quaderni del Giornale di Storia Contemporanea),
Luigi Pellegrini editore, Cosenza, 2003.
EMINESCU, Mihai, Opere, vol. II, ediţie criticǎ îngrij. de Perpessicius, Fundaţia Regalǎ pentru Literaturǎ şi
Artǎ, Bucureşti, 1943.
FANTOLI, Cesare, Romania, Russia e Italia. Osservazioni ed esperienze dell’Ing. Cesare Fantoli a beneficio
della Croce Rossa Romena, Casa Editrice Risorgimento, Milano, 1918.
FAUR, Dumitru, Galaţiul nostru, f.e., Galaţi, 1924.
FELICETTI, Don Lorenzo, Memoria Storica della Colonia di lavoratori di Predazzino e di altri paesi di
Fiemme. Emigranti in Transilvania nell’anno 1851, Cavalese, 1908.
FELICETTI, Marco, FRANCESCOTTI, Renzo, Sulle Ali di una Rondine. Storie di Migrazioni, Cromopress di
Trento, Trento, 2002.
FERRARI, Ettore Passalalpi, Ettore Ferrari. La facile simbiosi dell’arte con ideale, Ed. Tra8&9, Velletri, 1995.
FLORESCU, George D., Din vechiul Bucureşti. Biserici, curţi boiereşti şi hanuri dupǎ douǎ planuri inedite de
la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Bucureşti, 1935.

441
FLORIANI, Giorgio, Scuole italiane all’estero. Cento anni di storia, Armando Armandi Editore, Roma, 1974.
FOERSTER, Robert F., The Italian Emigration of Our Times, Arno Press and New York Times, New York,
1969.
FRANGA, George, Contribuţii la istoria teatrului românesc (din cele mai vechi timpuri pânǎ la independenţa
noastrǎ de Stat), Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti, 2001.
FRANZINA, Emilio, La grande emigrazione. L’esodo dei rurali dal Veneto durante il secolo XIX, Marsilio
Editore, Veneţia, 1976.
GEORGESCU-THEOLOGU, N., Eduard Caudella, 60 de ani de activitate artisticǎ, Tipografia Institutului
Minerva, Bucureşti, 1916.
GHERARDINI, A., Il pensiero e l’opera di Nicola Badaloni, Badia Polesine, 1912.
GIORGINI, Fabriano, I passionisti nella Chiesa di Bulgaria e di Valachia (Romania), seria “Ricerche di storia
e spiritualità passionista”, Curia Generale Passionisti, Roma 1998.
GIURESCU, Constantin C., Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri pânǎ în zilele noastre, Editura
pentru Literaturǎ, Bucureşti, 1966.
Idem, Istoria oraşului Brǎila. Din cele mai vechi timpuri pânǎ astǎzi, Editura Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1968.
Idem, Istoria pǎdurii româneşti din cele mai vechi timpuri pânǎ astǎzi, Editura Ceres, Bucureşti, 1975.
Idem, Viaţa şi opera lui Alexandru Cuza Vodǎ, Editura Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1970.
Gli italiani all’estero. 140 anni di fotografie delle comunità italiane 1860-2000, a cura di Michele Rak,
Consorzio in Lucina, Fototeca di Roma, Roma, 2001.
GORETTI, Luigi, Viaggi in Arabia, in Romania, in Russia, s.l., Roma, 1910.
GRANGE, Daniel J., L’Italie et la Méditerranée (1896-1911). Les fondements d’une politique étrangère, vol. I-
II, École Française de Rome, Rome, 1994.
GRECEANU, Olga N., Bucureştii, cu planul general al Bucureştiului, Tipografia Cartea Medicalǎ, Bucureşti,
1929.
GROSARU, Ioana, TARABEGA, Gabriela, Italienii din România. O istorie în imagini/Italiani in Romania.
Una storia in immmagini, f.e., Bucureşti, 2012.
GROSSI, Vincenzo, Politica dell’emigrazione e delle colonie, Unione Cooperativa editrice, Roma, 1902.
GUDIN, Cristina, Evoluţia învǎţǎmântului primar în oraşul Bucureşti (1864-1899), Editura Universitǎţii din
Bucureşti, 2007.
GUIDA, Francesco, L’Italia e il Risorgimento balcanico. Marco Antonio Canini, Roma, 1984.
IDIERU, Nicolae, Istoria artelor-frumoase (arhitecturǎ, sculpturǎ, picturǎ, musicǎ – din toate timpurile şi din
toate ţǎrile, inclusiv România), Tip. Gutenberg, Joseph Göbl, Bucureşti, 1898.
Idem, Istoria învǎţǎmântului nostru comercial, Partea a II-a Istoricul monografic al şcoalelor comerciale, vol.
II-III Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din Iaşi, Tipografia G.A. Lǎzǎreanu, Bucureşti,
1907; vol. IV-V Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din Galaţi, Tipografia G.A. Lǎzǎreanu,
Bucureşti, 1907; vol. VI-VII Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din Bucureşti, Tipografia
G.A. Lǎzǎreanu, Bucureşti, 1907; vol. VIII-IX Învǎţǎmântul comercial inferior şi superior din

442
 Craiova; X-XII Învǎţǎmântul comercial inferior din Turnu-Severin, Piteşti şi Giurgiu, Tipografia
Lǎzǎreanu, Bucureşti, 1909.
IONESCU, Adrian-Silvan, Mişcarea artisticǎ oficialǎ din România secolului al XIX-lea, Noi Media Print,
Bucureşti, 2008.
IONESCU, Dimitrie, Istoria oraşului Buzǎu din cele mai vechi timpuri pânǎ astǎzi, Editura Litera, Bucureşti,
1979.
IONESCU, M.D., Dobrogea în pragul veacului al XX-lea. Geografia matematicǎ, fizicǎ, politicǎ, economicǎ şi
militarǎ, Tip. Socec, Bucureşti, 1904.
IONESCU-GION, G. I., Istoria Bucurescilor, Tip. Socec, Bucureşti, 1899.
IORDACHE, Anastasie, Principatele Române în epoca modernǎ, vol. II Administraţia regulamentarǎ şi
tranziţia la statul de drept (1831-1859), Editura Albatros, Bucureşti, 1998
Idem, Sub zodia Strousberg. Viaţa politicǎ din România între 1871-1878, Editura Globus, Bucureşti, 1991.
IORGA, Nicolae, Cei dintâi ani în noua Brǎilǎ româneascǎ (1832-1866), Bucureşti, 1929.
Idem, Istoria Bucureştilor, f.e., Bucureşti, 1939.
Idem., Istoria comerţului românesc. Epoca mai nouǎ, Bucureşti, 1925.
Idem, Istoria învǎţǎmântului românesc, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1971.
Idem, Istoria presei româneşti de la primele începuturi pânǎ în 1916, Atelierele Societǎţii Anonime
“Adevărul”, Bucureşti, 1922.
Idem, Ce ne leagǎ de Italia, Bucureşti, 1936.
Idem, România cum era pânǎ la 1918, vol. I România “Munteanǎ”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
Idem, Oameni care au fost, Editura Militarǎ, Bucureşti, 1975.
ISOPESCU, Claudio, La stampa periodica romeno-italiana in Romania e in Italia, Roma, Istituto per L’Europa
Orientale, Roma, 1937.
Italia e Romania verso l’Unità nazionale: convegno di studi in occasione del 150. Anniversario dell’Unità
d’Italia, 16-17 giugno 2011, Università di Bucarest, a cura di Francesco Guida, Humanitas, Bucureşti,
2011.
KISILEWITZ, Ileana Maria, Contribuţia italianǎ în arhitectura româneascǎ, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2010.
KOGǍLNICEANU, Mihail, Raportul privitor la proiectul de lege al reînfinnţǎrii porturilor france Galaţi şi
Brǎila, prezentat în numele Comsiunii delegaţilor, Tip. Al. A. Grecescu, Bucureşti, 1885.
L’emigrazione italiana in Francia prima del 1914, a cura di J. B. Duroselle ed E. Serra, Ed. Franco Angeli,
Milano, 1978.
La Romania per Ettore Ferrari, a cura di E.P. Ferrari , s.e., Roma, 1994.
La via del marmo artificiale da Rima a Bucarest e in Romania tra Otto e Novecento, a cura di Enrico Ballarè,
Editore Zeisciu, Magenta, 2010.
LAZZARINI, Antonio, Campagne venete ed emigrazione di massa 1866-1900, Vicenza, 1981.

443
LIVI-BACCI, Massimo, BLANGIARDO,Gian Carlo, GOLINI, Antonio (a cura di), Demografia. Guida agli
studi di scienze sociale in Italia, Edizione della Fondazione Giovanni Agnelli, Torino, 1994.
LUCA, Nicolae, L’emigrazione storica dei Friulani in Romania, Ed. Sempre, Bucureşti/Ed. Imbellinum,
Invillino (Udine), 2006.
MACK SMITH, Denis, Storia d’Italia (1861-1969), vol. 2, Editori Laterza, Bari, 1981.
MASSOFF, Ioan, Eminescu şi teatrul, Editura pentru Literaturǎ, Bucureşti, 1964.
Idem, Teatrul românesc, vol. I De la obârşie la 1860, Editura pentru Literaturǎ, Bucureşti, 1961; vol. II (1860-
1880), Editura pentru Literaturǎ, Bucureşti, 1966; vol. III Teatrul din Bucureşti în perioada 1877-
1901, Editura pentru Literaturǎ, Bucureşti, 1969.
MEDICI, Lorenzo, Dalla propaganda alla cooperazione. La diplomazia italiana nel secondo dopo guerra
(1944-1950), [Assago], CEDAM, 2009.
Migrazioni, a cura di Paola Corti, Matteo Sanfilippo, Einaudi, Torino, 2009.
MOHR, M.-Faust, Amintirile unui spectator. Marea mişcare teatralǎ în capitalǎ între anii 1899-1910,
Tipografia de Artǎ şi Editura Leopold Geller, Bucureşti, 1937.
MOISE, Marian, Constanţa veche. Restituiri necesare, Editura Menora, Constanţa, 2001.
Monografia judeţului Putna, Tipografia şi legǎtoria de cǎrţi “Cartea Putnei” – Alex. P. Alexandrescu, Focşani,
1943.
MONTESE, Giovanni, Storia di Arzignano con nota geografica e geopolitica, vol. II, Edizione del Comune di
Arzignano.
MUCENIC, Cezara, Bucureştii un veac de arhitecturǎ civilǎ. Secolul XIX, Silex Publishing House, Bucureşti,
1997.
Idem, Strǎzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2004.
Municiupiul Bucureşti şi împrejurimile, ediţia XII, Editura Institutului cartografic “Unirea”, Braşov, 1939.
NACIAN, J.J., La Dobroudja économique et sociale. Son passé, son present et son avenir, Libraire Guillaunum
et C, Paris, 1886.
NARDI, Francesco, Riccordi di un viaggio in Oriente, Roma, 1866.
NEGRUŢI, Ecaterina, Migraţii sezoniere la lucru în România (1859 - 1918), Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1991.
NETZHAMMER, Nikolaus, In verbo tuo. Raymund Netzhammer O.S.B. Arhiepiscop de Bucureşti, 1905-1924,
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, <Bucureşti>, 2003.
NETZHAMMER, Raymund, Episcop în România într-o epocǎ a conflictelor naţionale şi religioase, vol. I-II,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
Idem, Din România. Incursiuni prin aceastǎ ţarǎ şi istoria ei, vol. I-II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
Idem, Reşedinţa episcopalǎ din Bucureşti. O contribuţie la istoria archidiocezei, Atelierele grafice SOCEC &
Comp., Bucureşti, 1923.
NOLFO, Ennio di, Europa e Italia nel 1855-1856, Istituto per la Storia del Risorgimento Italiano, Roma, 1967.
OLLǍNESCU, Dimitrie C., Teatrul la români, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981.

444
Omul secolului al XIX-lea, vol. coord. de Ute Frevert, Heinz-Gerhard Haupt, Polirom, Iaşi, 2002.
OPREA, Ştefan, Eminescu, omul de teatru, Editura Timpul, Iaşi, 2000.
ORTIZ, Ramiro, Per la storia di cultura italiana in Rumania, Ed. Sfetea, Bucureşti, 1916.
PAJURǍ, C., GIURESCU, D.T., Istoricul oraşului Turnu-Severin (1833-1933), Tip. Tiparul Românesc,
Bucureşti, 1933.
PǍLTǍNEA, Paul, Istoria oraşului Galaţi. De la origini pânǎ la 1918, vol. I-II, Editura Porto-Franco, Galaţi,
1994-1995.
PÂRVULESCU, Ioana, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Humanitas, Bucureşti, 2011.
PASSIGLI, Stefano, Emigrazione e comportamento politico, Il Mulino, Bologna, 1969.
PǍTRAŞCU, Ion, PÂRVU, Elena, I Friulani di Craiova. Rapporti socio-culturali italo-romeni/ Friulanii din
Craiova. Interferenţe socio-culturale italo-române, AIUS, Craiova, 1999.
PERIANU, Radu I., Istoria şcoalelor din oraşul Brǎila (1832-1864), Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1941.
PIERI, Piero, Storia militare del Risorgimento, Einaudi, Torino, 1962.
POP, Ion-Aurel, CÂRJA, Ion, Un italian la Bucureşti: Luigi Cazzavillan (1852-1903), Academia Românǎ.
Centrul de Studii Transilvane, 2011.
POPESCU-SPINENI, Marin, Contribuţiuni la istoria învǎţǎmântului superior. Facultatea de Filosofie şi Litere
din Bucureşti de la început pânǎ în prezent, Cultura Naţionalǎ, Bucureşti, 1928.
POSLUŞNICU, Mihail Gr., Istoria muzicii la români de la Renaştere pânǎ în epoca de consolidare a culturii
artistice, Cartea Româneascǎ, Bucureşti, 1928.
PROCACCI, Giuliano, Istoria italienilor, Editura Politicǎ, Bucureşti, 1975.
RǍUŢESCU, Ioan, Câmpulung-Muscel, monografie istoricǎ, Tip. Gh. Gh. Vlǎdescu, Câmpulung-Muscel,
1943.
Risorgimento. Italia e Romania (1859-1879): esperienze a confronto, a cura di Giulia Lami, Centro di Studi
sull’Europa Orientale, Milano, 1992.
SABǍU, Nicolae, Maeştrii italieni în arhitectura barocǎ din Transilvania, Ed. Ararat, Bucureşti, 2001.
SALVETTI, Patrizia, Immagine nazione ed emigrazione nella Società Dante Alighieri, Ed. Bonacci, Roma,
1995.
SANTONCITO, Carlo, Il contributo della diplomazia e del governo piemontese alla causa dell’unità rumena,
Conte Editore, Napoli, 1964.
SARTORO, Stefano L’Italia e l’Europa Orientale. Diplomazia culturale e propaganda 1918-1943, Franco
Angelli editore, Roma, 2005.
SCAGNO, Roberto, TOMASELLA, Paolo, TUCU, Corina, Veneti in Romania, (a cura di R. Scagno), Longo
Editore Ravenna e Regione del Veneto, Ravenna, 2008.
Scritti sulla questione meridionale, Ed. Laterza, Bari, 1958.
SERENI, Emilio, Il capitalismo nelle campagne (1860-1900), Giulio Einaudi Editore, Torino, 1968.
SIMA, Ana, Vizitele nunţiilor apostolici vienezi în Transilvania (1855-1868), vol. I-II, Presa Universitarǎ
Clujeanǎ, Cluj-Napoca, 2003.

445
SIUPIUR, Elena, Emigraţia, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.
SOMBREUIL, Prier de, Les jeunes voyageurs en Turcia, ou détails intéressants sur les productions naturelles
et industrielles, les monuments, les curiosités, les mœurs et usages des habitans de cette contrées,
Librairie des Bons Livres, Paris, 1851.
STAN, Apostol, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române (1774 - 1856). Între dominaţie absolutǎ şi
anexiune, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999.
ŞTEFANELLI, Teodor V., Amintiri despre Eminescu, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, Bucureşti, 1914.
STOICA, Maria, Brǎila. Memoria oraşului. Imaginea unui oraş românesc din secolul al XIX-lea, Muzeul
Brǎilei/ Editura Istros, Brǎila, 2009.
Storia dell’emigrazione italiana, vol. 1 Partenze, vol. 2 Arrivi, coord. de Piero Bevilacqua, Andreina De
Clementi, Emilio Franzina, Donzelli Editore, Roma, 2000.
TAGLIAVI, Carlo, In Rumania, Società Nazionale Dante Alighieri, Roma, 1940.
TOLOMEO, Rita; La Santa Sede e il mondo danubiano-balcanico. Problemi nazionali e religiosi (1875-1921),
La Fenice Edizione, Roma, 1992.
TOMESCU, Vasile, Alfonso Castaldi, Editura Muzicalǎ, Bucureşti, 1958.
TORONŢIU, Ilie E., Studii şi documente literare, vol. III, Bucureşti, Bucovina, 1932.
URECHIA, Vasile A., Istoria şcoalelor de la 1800-1864, vol. 1-4, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1892 (vol. 1-
2); 1894 (vol. 3); vol. 4 (1901).
VALSECCHI, Franco, L’alleanza di Crimea. Il risorgimento e l’Europa, Vallecchi Ed., Firenze, 1968.
Idem, L’unificazione italiana e la politica europea. Dalla Guerra di Crimea alla Guerra di Lombardia (1854-
1869), I.S.P.I, Milano, 1939.
VASILESCU, Nae A., Schiţe-documente şi însemnǎri din oraşul şi judeţul Brǎila, Brǎila, Atelierele Tipografice
ale Ziarului “Curierul”, [1929?].
VECELLIO, Pietro, Il fenomeno migratorio nel bellunese alla fine del secolo scorso, Belluno, 1984.
VENDRAMINI, Ferruccio, Tutela e autotutela degli emigranti tra Otto e Novecento, Comunità montana
bellunese, Associazione Bellunesi nel Mondo, Belluno-Ponte nelle Alpi, 2002.
VIALE, Ettore Bertolè, Lettere dalla Crimea 1855-1856, Carocci editore, Torino, 2006.
VIGEVANI, Alessandro, Friulani fuori di casa in Croazia e Slovenia, Tip. D. del Bianco & Figlio, Udine,
1950.
VOLPE, Gioacchino, Italia moderna, vol. I-II, 1898-1910, Ed. G.C. Sansoni, Firenze, 1973.
XENOPOL, Alexandru Dimitrie, Istoria românilor din Dacia Traianǎ, vol. XI Istoria politicǎ a Ţǎrilor
Române de la 1822-1848, Editura Cartea Româneascǎ, Bucureşti, 1930.
ZANELLA, Emilio, Dalla “barbarie” alla civiltà nel Polesine: l’opera di Nicola Badaloni, Milano, ANS -
Problemi del lavoro , 1931.

446
IV. STUDII ŞI ARTICOLE

ADǍNILOAIE, N., Atitudinea moşierilor şi arendaşilor faţǎ de reforma agrarǎ din 1864, în “Studii. Revistǎ de
Istorie”, tom 17, nr. 3, 1964, pp. 547-566.
AMANTIA, Agostino, CASON, Diego, Cinquant’anni di emigrazione bellunese all’estero: considerazioni su
una serie storica, în “Protagonisti. Quadrimestrale di ricerca e attualità culturale dell’Istituto Storico
Bellunese della Resistenza e dell’Età contemporanea”, an XX, nr. 74/1999, pp. 31-76.
ANTON, Corina, I corsi di Ramiro Ortiz, în Un secol de italienisticǎ la Bucureşti. II O catedrǎ centenarǎ,
Editura Universitǎţii Bucureşti, Bucureşti, 2011, pp. 41-50.
Anul 1848 în Principatele Române, vol. II, pp. 147-148, extras publicat în “Analele Brǎilei”, an II, nr. 2, 1930,
pp. 38-39.
ARDELEANU, Constantin, Alcune notizie riguardanti la navigazione e il commercio degli Stati italiani
preunitari alla foce del Danubio (1829 - 1856), în L’Italia e l’Europa centro-orientale attraverso i
secoli. Miscellanea di studi di storia politica-diplomatica, economica e dei rapporti culturali, a cura di
Cristian Luca, Gianluca Masi e Andrea Piccardi, Brǎila-Venezia, Museo di Brǎila-Istros Editrice,
2004, pp. 393-404.
Idem, La comunità italiana nella città portuale di Galaţi nel periodo del Risorgimento (1830-1856), în Unità
italiana e mondo adriatico-danubiano, a cura di Gizella Nemeth, Adriano Papo, Luglio Editore, s.l.,
2012, pp. 65-78.
BACALBAŞA, Constantin, Ziaristica românǎ din zilele noastre, Tipǎrit de Sindicatul Ziariştilor din România,
Bucureşti, 1922, pp. 170-192.
BARBU, Violeta, Dicţionar prosopografic al ierarhilor, misionarilor şi preoţilor care au activat în Vicariatul
Apostolic al Valahiei ori pe teritoriul Arhiepiscopiei catolice de Bucureşti în secolul XIX, în
“Verbum”, anul III-IV, 1992-1993, pp. 273-285.
BELLESORT, André, Brǎila dinainte de rǎzboi, centrul exportului de cereale, în “Analele Brǎilei”, an XI, nr.
1, 1939, pp. 33-42.
BEZVICONI, Gheorghe, Cimitirul Bellu din Bucureşti. Muzeu de sculpturǎ şi arhitecturǎ, extras din
“Monumente şi Muzee. Buletinul Comisiei Ştiinţifice a Muzeelor şi Monumentelor Istorice şi
Artistice”, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, pp. 185-204.
BODIN, Dimitrie, I consolati del Regno di Sardegna nei Principati Romeni all’epoca del Risorgimento, în
“Rassegna storica del Risorgimento”, XXIII, fasc. IV, 1936, pp. 139-166.
Idem, Politica economicǎ a regatului Sardiniei în Marea Neagrǎ şi pe Dunǎre în legǎturǎ cu Principatele
Române, extras din “Revista Istoricǎ Românǎ”, vol. IX, an 1939, Imprimeria Naţionalǎ, Bucureşti,
1940, pp. 3-30.
Idem, Precizǎri privitoare la legǎturile lui Arturo Graf cu românii, extras din “Revista Istoricǎ Românǎ”, an
1935-1936, nr. V-VI, M.O., Imprimeria Naţionalǎ, Bucureşti, 1936, pp. 3-30.

447
BOGDAN, Ioan, G.L. Frollo (notǎ biograficǎ), în “Convorbiri literare”, vol. XXXIV, fasc. 1, 15 ian. 1900, p.
68.
BULEI, Ion, Il Comitato della Società Dante Alighieri a Bucarest. Alcuni momenti della sua storia, în
“Annuario. Istituto Romeno di cultura e ricerca umanistica”, nr. 5/ 2003, Bucureşti, 2004, pp. 447-453.
BURCEA, Carmen, Ramiro Ortiz, în “Annuario. Istituto Romeno di cultura e ricerca umanistica”, vol. 5/2003,
Bucureşti, 2004, pp. 455-473.
Idem, Un carteggio inedito di Ramiro Ortiz. Missive a Nicolae Iorga, în Un secol de italienisticǎ la Bucureşti.
II O catedrǎ centenarǎ, Editura Universitǎţii Bucureşti, Bucureşti, 2011, pp. 51-78.
CACCAMO, Domenico, L’Italia, la questione d’Oriente e l’indipendenza romena nel carteggio del Consolato
italiano a Bucarest (1870-1879), în “Storia e Politica”, an XVIII, fasc. 1, 1979, pp. 65-124.
CACCIAGLIA, Norbero, Ramiro Ortiz e i suoi rapporti con la Regia Università per Stranieri di Perugia, în Un
secol de italienisticǎ la Bucureşti. II O catedrǎ centenarǎ, Editura Universitǎţii Bucureşti, Bucureşti,
2011, pp. 83-92.
CǍLINESCU, George, Istoria şcoalelor din oraşul şi judeţul Brǎila (1832-1861), în “Analele Brǎilei”, VIII, nr.
1/1936, pp. 38-47.
CANTACUZINO, George G., Cenni sulla Romania, în “Bollettino della Società Geografica Italiana”, an IX,
vol. XII, pp. 21-30.
CIOBANU, Leonard, Arhiepiscopia Romano-Catolicǎ de Bucureşti, în Revista de istorie ecleziasticǎ “Pro
Memoria”, nr. 2/2003, pp.15-18.
CIUPALǍ, Alin, Giovenale Vegezzi Ruscalla between two motherlands – Italy and Romania, în “Annuario.
Istituto Romeno di cultura e ricerca umanistica”, coord. de Şerban Marin, Rudolf Dinu, Cristian Luca,
vol. 5, 2003, Editura Enciclipoedicǎ, Bucureşti, 2004, pp. 392-397.
Contribuţii la istoricul consulatelor Regatului celor două Sicilii în Principatele Române, extras din “Revista
Istoricǎ Românǎ”, vol. VIII, 1938, Imprimeria Naţionalǎ, Bucureşti, 1939, pp. 3-30.
CORTI, Paola, L’emigrazione italiana e la sua storiografia: quale prospettive, în “Passato e presente”, an
XXIII, nr. 64/2005, pp. 89-95.
COSATTINI, Giovanni, L’emigrazione temporanea di Friuli, în “Bollettino dell’emigrazione”, Tipografia
nazionale di G. Bertero, Roma, 1904, pp. 3-110.
DEMETRIAD, Paul, Schiţǎ monograficǎ a portului Brǎila, în “Analele Brǎilei”, an II, nr. 3, 1930, pp. 27-31.
DENSUŞIANU, Ovid, Scrisori ale lui Graf, în “Vieaţǎ nouǎ”, an XX (1924-1925), nr. 3-5, Tip. Socec,
Bucureşti, pp. 56-64.
DINU, Rudolf, Appunti per una storia dell’emigrazione italiana in Romania nel periodo 1879-1914: il Veneto
come principale serbataio di piccole comunità in movimento, în „Dall’Adriatico al Mar Nero:
veneziani e romeni, tracciati di storie comuni” (a cura di Grigore Arbore Popescu), Consiglio
Nazzionale delle Ricerche, Roma, 2003, pp. 245-261.
Idem, Appunti per la storia dell’emigrazione italiana in Romania, 1879-1914, în Studi italo-romene.
Diplomazia e società 1879-1914, Editura Militarǎ, Bucureşti, 2007, pp. 325-350.

448
Idem, I missi del Re. Note e documenti riguardanti la storia della Legazione italiana a Bucarest (1879-1914) în
Studi italo-romeni. Diplomazia e sicietà (1879-1914), Editura Militarǎ, Bucureşti, 2007, pp. 129-215.
Idem, Note e documenti riguardanti la storia della Legazione italiana a Bucarest (1879-1914), în “Annuario
dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanista di Venezia”, an III, Bucarest, 2001, pp. 222-295.
DOBOŞ, Dǎnuţ, Profesorul Gian Luigi Frollo (1832-1899). Un apologet al Bisericii Catolice din România, în
“Pro Memoria”, nr. 4/2005, pp. 179-195.
Idem, Şcolile catolice din Valahia în perioada episcopatului lui Ignazio Paoli (1870-1885), în “Pro Memoria”,
nr. 2/2003, pp. 47-57.
DOBREI, Florin, Presenze italiene nel Sud-Ovest della Transilvania – prima metà del XX secolo. Contributi
documentari (manuscris).
DOROJAN, Alina, Aspecte religioase ale comunitǎţii italiene din spaţiul românesc pe parcursul secolului al
XIX-lea pânǎ la intrarea Românie în primul rǎzboi mondial, în “Pro Memoria”, nr. 5, 2006, pp. 55-76.
Idem, Însemnǎri privind asistenţa spiritualǎ a catolicilor italieni România în perioada interbelicǎ, în “Pro
Memoria”, nr. 9, 2010, pp. 111-156.
ELIADE, Pompiliu, Viaţa şi scrierile lui G.L. Frollo, în “Noua Revistǎ Românǎ”, vol. II, nr. 15, 1 aug. 1900,
pp. 82-92.
FORT, C. D., recenzie Claudio Isopesco, La stampa periodica romena-italiana, Roma, 1937, în “Arhivele
Olteniei”, anul XVI, iul.-dec. 1937, nr. 92-94, pp. 460-461.
FROLLO, Gian Luigi, Limba naţionalǎ şi limbile strǎine în şcolile României. Observaţii şi propuneri,
Tipografia Laboratorilor Români, Bucureşti, 1871, pp. 3-30.
FROLLO, Gian Luigi, O exploraţie la Arhiva de Stat şi la Biblioteca Naţionalǎ din Veneţia, în “Convorbiri
literare”, an XVII, 1 apr. 1883 – 1 mart. 1884, Iaşi, 1884, pp. 405-415.
GABOR, Iosif, Biserica Romano-Catolicǎ Piteşti, în “Pro Memoria”, nr. 5/2006, pp. 79-101.
GASPARI, Oscar, Una comunità veneta tra Romania ed Italia (1879 - 1940), în “Studi Emigrazione/Etudes
Migrations”, an XXV, marzo 1988, nr. 89, pp. 2-26.
GOMOIU, G., Viaţa medicalǎ a Olteniei, în Oltenia, vol. colectiv, Ed. Ramuri, [Craiova], 1943, pp. 153-188.
GUIDA, Francesco, Marc Antonio Canini e la Romania (1859-1879), în Risorgimento. Italia e Romania (1859-
1879): esperienze a confronto, a cura di Giulia Lami, Centro di Studi sull’Europa Orientale, Milano,
1992, pp. 139-153.
Idem, Rapporti tra romeni e italieni nel Risorgimento, în Errico Amante e il figlio Bruto in rapporto al
Risorgimento italiano e romeno. Atti del convegno nazionale di studi, Fondi, Castello Caetani, 30
marzo 2102, pp. 85-100.
Idem, Vico Mantegazza, l’Italie et la crise bosniaque, în 1908, l’annexion de la Bosnie-Herzégovine, cent ans
après, Catherine Horel (dir.), série “Enjeux internationaux”, Peter Lang, 2011, pp. 91-99.
HOBSBAWM, Eric, Gli artigiani migranti, în vol. Studii di storia del movimento operaio, Giulio Einaudi
Editore, Torino, 1972, pp. 42-64.
Idem, Tradizioni nel movimenti operaio, în Ibidem, pp. 431-448

449
HOERDER, Dirk, Metropolitan Migration in the Past: Labour Markets, Commerce, and Cultural Interaction in
Europe, 1600-1914, în “Journal of International Migration and Integration”, vol. I, 1/2000, pp. 39-58.
IACOB, Ieronim, Mons. Ignazio Felice Paoli (1818-1885), în Revista de istorie ecleziasticǎ “Pro Memoria”, nr.
2/2003, pp. 25- 45.
Însemnǎri despre Brǎila în cartea cǎlǎtorului francez Thibault-Lefebve: “La Valachie au point de vue
economique et diplomatique (1858), în “Analele Brǎilei”, an III, nr. 1, 1931, pp. 53-58.
IORGA, N., Brǎila vǎzutǎ de oamenii noştrii de culturǎ, în “Analele Brǎilei”, an II, nr. 4, 1930, pp. 39-45.
Idem, Despre adunarea şi tipǎrirea izvoarelor relative la istoria românilor. Rolul şi misiunea Academiei
Române, în Prinos lui D. A. Sturdza la împlinirea celor şaptezeci de ani, Bucureşti, 1903, pp. 1-127.
Idem, Un pensatore politico italiano all’epoca del Risorgimento: Marco Antonio Canini, extract din “Bulletin
de la section historique de l’Académie Roumaine”, tom XX, 1938, Bucureşti, 1938, pp. 3-28.
KERIM, Silvia, Seniori ai culturii româneşti, în “Formula As”, nr. 619/2004, pp. 17-18.
LǍPUŞAN, Aurelia, Mihail Colciu (Koiciu), în “Studii istorice dobrogene”, vol. coord. de Valentin Ciorbea,
Editura “Ovidius” University Press, Constanţa, 2003, pp. 135-155.
MARINESCU, Gheorghe T., Mercur – jurnal comerţial al portului Brǎila – 1839, în “Analele Brǎilei”, an I, nr.
4-6, iul.-dec. 1929, pp. 110-112.
MARTELLI, Amoreno, Cinque domande sulla storiografia dell’emigrazione a Emilio Franzina e a Ercole Sori,
în “Storia e problemi contemporanei”, XXXVI, 2003, pp. 15-29.
MIHǍILESCU, I. M., Brǎila la Expoziţia universalǎ de la Paris la 1867, în “Analele Brǎilei”, an II, nr. 1,
1930, pp. 25-30.
MIXITC, Rodica, MIXITC, Vlad, Comunitǎţile catolice din Oltenia, în “Pro Memoria”, nr. 5/2005, pp. 113-
127.
MOISE, Marian, 150 de ani de istorie comunǎ. Italienii din Dobrogea – mica Italie a unor meşteri mari, în
“Aldine”, 21 ian. 2005, pp. II-III, (supliment al “României Libere”, nr. 4517).
MONTICELLI, Giuseppe Lucrezio, Italian Emigration: Basic Characteristic and Trends With Special
Reference to the Last Twenty Years, în “International Migration Review”, vol. 1, nr. 3, pp. 10-17.
MUREŞAN, Camil, Periodici e personalità illustrativi per le relazioni italo-romene nel XIX secolo, în
“Annuario. Istituto Romeno di cultura e ricerca umanistica”, nr. 2, 2000, pp. 455-462.
NEGRUŢI, Ecaterina, Travailleurs italiens en Roumanie avant la première guerre mondiale, în “Revue
Roumaine d’Histoire”, tom XXV, nr. 3, 1986, pp. 225-239
NETZHAMMER, Nikolaus, Un pǎstor şi o turmǎ. Raymund Netzhammer O.S.B. Arhiepiscop de Bucureşti,
1905-1924, în “Pro Memoria”, nr. 2/2003, pp. 205-224.
NICULESCU, C.H., Gian Luigi Frollo (1832-1899), în “Studii Italiene”, nr. IV, an 1937, pp. 94- 120.
ORTIZ, Ramiro, Arturo Graf. Poetul misterului şi al morţii (II), în “Noua Revistǎ Românǎ”, vol. XIV, nr. 9, 16
iun. 1913, pp. 133-134.
Pentru Congresul din Constanţa al Ligii Culturale. Rapoarte şi informaţii, publicat de Comitetul Central, Tip.
Societǎţii “Neamul Românesc”, Vǎlenii de Munte, 1912, pp. 3-112.

450
PETRE, Marian-Liviu, Elemente privind evoluţia minoritǎţilor italiene din Dobrogea (1878-1947), în Revista
“Tomis”, nr. 11, nov. 2004, pp. 83-85.
Idem, Prezenţa italienilor în Dobrogea (1878-1947), în “Revista Istoricǎ”, s.n., nr. 3-4, 2003, t. XIV,
Bucureşti, pp. 109-113.
POPESCU, Athanasie, Istoricul Liceului “N. Bǎlcescu” din Brǎila de la întemeiere (1863) pânǎ la 1906, în
“Analele Brǎilei”, an III, nr. 1, 1931, pp. 4-36.
PORCELLA, Marco, Dal vagabondaggio all’emigrazione. Dall’Appennino all’East Coast, în “Studi
emigrazione/Migration Studies”, nr. 138, 2000, pp. 295-328
RǍDEANU, Eduard, Orchestre, compozitori şi solişti noi, în “Revista Fundaţiei Regale”, an XII, apr. 1945, nr.
4, pp. 210-214.
RǍDULESCU, Ion Horea, Contribuţii la istoria operei italiene din Bucureşti, în „Studii italiene. Roma”,
Bucureşti, an IV, 1937, pp. 38-40.
RǍDULESCU-POGONEANU, Elena, Şcoala Centralǎ de Fete din Bucureşti, extras din revista “Boabe de
grâu”, V, nr. 12, dec. 1935, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1935, pp. 3-51.
RICCI, Antonio, Emigranti italiani in Romania. Documenti e testimonianze di una comunità dimenticata, în
“Studi Emigrazione/Migration Studies”, nr. 159, 2005, pp. 661-680.
Idem, Quando a partire eravamo noi: l’emigrazione italiana in Romania tra il XIX e il XX secolo, în Romania,
immigrazione e lavoro in Italia. Statistiche, problemi e prospettive, a cura di Franco Pittau, Antonio
Ricci, Alessandro Silj, Ed. IDOS, Roma, 2008, pp. 59-70.
SANCTIS, Valerio de, L’emigrazione italiana in Romania, în “L’Europa Orientale”, an III, nr. IX-X-XI, Roma,
1923, pp. 688-697.
SAVA NANU, Ion, Raffaello Romanelli, sculptor de faimǎ universalǎ (1852-1928) şi operele sale în România,
extras din “Omagiu lui Iosif C. Drǎgan, II, s.l., 1978, pp. 213-220.
SCHIARINI, Pompilio, L’emigrazione italiana in Romania, La Società Geografica italiana, Roma, 1924,
estratto dal “Bollettino della Società Geografica Italiana”, fasc. IX-XI, 1923, pp. 1-8.
SEMILIAN, S.. Ion C. Lerescu, un îndrumǎtor al Brǎilei economice din a doua jumǎtate a veacului al XIX-lea,
în “Analele Brǎilei”, an III, nr. 2, apr-iun. 1931, pp. 70-90.
ŞERBAN, Ionuţ, Un reprezentant de seamǎ în Principatele Române: Cavelerul Annibale Strambio, în “Analele
Universitǎţii Craiova. Seria Istorie”, an XV, nr. 2 (18)/2010, pp. 99-109.
SIMIONESCU, Dan, Publicarea izvoarelor istorice naţionale în preocupǎrile Academiei Române, în “Studii.
Revistǎ de istorie”, tom. 19, nr. 6/1966, pp. 1121-1129.
SORI, Ercole, L’emigrazione italiana in Europa tra Ottocento e Novecento. Note e riflessioni, în “Studi
emigrazione/Migration Studies”, XXXVIII, nr. 142, 2001, pp. 259-95.
STARKE, Carl, Germanii în Arhidieceza de Bucureşti, de la începuturi pânǎ în prezent, în “Pro Memoria”, nr.
9/2010 , pp. 18-82
ŞUŢU, Nicolae, Noţiuni statistice asupra Moldovei, în Idem, Opere complete, Bucureşti, 1957, pp. 205-212.

451
TEODORESCU, Maria Elena, Comunitatea italiană din Brăila I, în “Florile Dunării”, serie nouă, an III, nr. 5,
2002, pp. 57-59.
Idem, Comunitatea italiană din Brăila II, în Ibidem, nr. 6, 2003, pp. 34-35.
Idem, Comunitatea italiană din Brăila III, în Ibidem, nr. 7-8, 2003, pp. 37-39.
TOLOMEO, Rita, Nascita di uno Stato balcanico. Il problema delle infrastrutture: la costruzione delle ferrovie,
în Francesco Guida, Armando Pitassio, Rita Tolomeo, Nascita di uno Stato balcanico: la Bulgaria di
Alessandro di Battenberg nella corrispondenza diplomatica italiana, 1879-1886, Edizioni scientifiche
italiene, Napoli, 1988, pp. 175-212.
Idem, Politica italiana e scuole in Oriente nella seconda metà dell’Ottocento, în “Europa Orientalis”, II, 1983,
pp. 137-144.
TOMBARRA, Angelo, Marco Antonio Canini nei Balcani, în “Revue des études sud-est européennes”, tom
XIV, nr. 2, 1976, pp. 299-309.
TOMI, Raluca, A Chapter of the Italian Immigration in the Romanian Principalities: the Italians of Bucharest
(1831-1878), în “Revista Arhivelor”, nr. 3-4, 2007, pp. 179-202
Idem, Imigraţia italianǎ din spaţiul românesc. Italienii din Brǎila (1834-1876), în “Revista Istoricǎ”, serie
nouǎ, Bucureşti, vol. XVIII, 2007, nr. 5-6, pp. 429-440;
Idem, Imigraţia italianǎ în spaţiul românesc: italienii din Galaţi şi Ismail (1834 - 1876), în “Revista Istoricǎ”,
s.n., vol. XIX, 2008, nr. 3-4, pp. 215-238.
Idem, Italians in Dobrudgea in the Nineteenth Centuries, în Dobrudja a cross cultural pool a multi-ethnic
space, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007, pp. 95-135.
Idem, Italienii din oraşele Moldovei şi rolul lor în modernizarea comunitǎţilor locale 1825-1866, în Cǎtǎlin
Turliuc, Dumitru Ivǎnescu (coord.), Confluenţe identitare şi realitǎţi demografice la Est de Carpaţi în
sec. XIX – XX, Editura Junimea, Iaşi, 2010, pp. 339-365.
Idem, Italienii din oraşele porturi dunǎrene ale principatelor şi rolul lor în modernizarea societǎţii româneşti
(1834-1871), în Schimbare şi devenire în istoria României, coord. de Ioan Bolovan, Sorina Paula
Bolovan, Academia Românǎ, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, pp. 141-159.
Idem, L’emigrazione italiana nei Principati romeni e il suo ruolo nella modernizzazione delle comunità urbane
(1826-1866), în Unità nazionale e modernità nel Risorgimento italiano e romeno. Atti del convegno
internazionale in occasione dei 150 anni dell’Unità d’Italia, Bistriţa, 10-12 dicembre 2010, a cura di
Ion Cârja, Presa Universitarǎ Clujeanǎ, Cluj-Napoca, 2011, pp. 33-54.
Idem, Historie de la Maison de commerce Pedemonte et fils, în “Historical Yearbook”, Bucureşti, vol. III, 2006,
pp. 111-134.
TORRE, Andreea Raluca, Gli italiani in Romania. Etnografia di un villaggio della Dobrugia, în “Studi
Emigrazione/ Migration Studies”, anno XLIV, nr. 166, apr.-iun. 2007, pp. 461-476.
VÂRTOSU, Ion, Trei catagrafii pentru Brǎila anului 1837, în “Analele Brǎilei”, nr. 2-3, 1939, pp. 17-56.
VASILE, Cristian, The Apostolic Nunciature in Romania at the beginning of the Communist Regime (1945-
1950), în “Annuario. Instituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica” 4/2002, pp. 255-261.

452
VELESCU, Oliver, Domenico Caselli sau istoria Bucureştilor între nostalgie şi pragmatism, în Domenico
Caselli, Cum au fost Bucureştii odinioarǎ, Silex – Casǎ de Editurǎ, Bucureşti, 1994, pp. 5-14.
VELICHI, Constantin, Dezvoltarea Universitǎţii din Bucureşti de la înfiinţarea ei şi pânǎ la primul rǎzboi
mondial (1864-1918), în “Studii. Revistǎ de Istorie”, tom 17, nr. 6, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1964, pp. 1273-1298.
VOINESCU, Angela, Legǎturile poetului italian Arturo Graf cu Brǎila, în “Analele Brǎilei”, anul X, nr. 2,
1938, pp. 22-34.
ZBÎRNEA, Ileana, Guilio Magni. I suoi progetti di architettura in Romania, în “Annuario. Istituto Romeno di
cultura e ricerca umanistica”, vol. 3/2013, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2004, pp. 163-172.

V. SURSE ELECTRONICE

Biserica Italianǎ, [origine:

http://www.biserici.org/index.php?menu=CU&code=814&criteria=biserica%20italiana&quick=,
accesat la 29.12.2005 ].
CÂRSTOCEA, Dumitru, Un dascǎl uitat: Gian Luigi Frollo, în “România literarǎ”, nr. 19, 12-18 mai 1999,
[origine: http://www.romlit.ro/un_dascl_uitat_gian_luigi_frollo].
CONDREA DERER, Doina, Nouǎ decenii de existenţǎ, în “România literarǎ”, nr. 4, 2-8 febr. 2000, [origine:
http://www.romlit.ro/nou_decenii_de_existen, accesat 20.11.2012].
COPPIATI, Fabio, Singoli personagi “F”. Fantoli, Cesare, în “Magazzeno storico verbanese”, [origine:
http://www.verbanensia.org/biografie_details.asp?bID=13427&tipo=1, accesat 13.12.2012].
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Legislaţie, [origine:
http://www.mmuncii.ro/old/ro/articole0000-00-001864---1918-361-articol.html, accesat 28.11.2012].
Momenti e luoghi italiani nella memoria di Bucarest, [origine:
http://www.rri.ro/art.shtml?lang=8&sec=135&art=97, accesat 17.03.2013]
Parohia “Prea Sfântul Mântuitor”(Biserica Italianǎ), [origine:
http://www.arcb.ro/parohii/bucuresti/bis_ital.html, accesat la 29.12.2005].
Parohia “Sfânta Lucia” – Greci, [origine: http://www.arcb.ro/parohii/braila/greci.html, accesat la 29.12.2005]
Parohia “Sfântul Anton de Padova” – Constanţa, [origine:
http://www.arcb.ro/parohii/constanta/constanta/html, accesat la 04.01.2006];
Parohia „Sfânta Fecioarǎ Maria Reginǎ” – Cioplea, [ origine:
http://www.arcb.ro/parohii/bucureşti/cioplea/htm, accesat la 29.12.2005].
PÂRVU, Elena, Pentru o istorie a friulanilor din România. Comunitatea din Craiova, în “Orizonturi culturale
italo-române”, an III, nr. 3, martie 2013, [origine: http://www.orizonturiculturale.ro/it_studi_Elena-
Pirvu.html, accesat, 30 martie 2013].

453
ANEXE
 ANEXA I
LISTA PERSONALULUI DIPLOMATIC ITALIAN DIN ROMÂNIA
1859-1916
ŞI EVOLUŢIA REPREZENTANŢELOR DIPLOMATICE

Personalul diplomatic sard în 1859 din Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei:

Bucureşti - cav. Annibale STRAMBIO, agent şi consul general (în funcţie din 20 martie
1859- 23 oct. 1865)
Galaţi - av. Luigi LEARDI 1 (numit consul la 10 noiembrie 1859, ajuns la post la 13
februarie 1860) 2
Brǎila – consul CARUTTI
- Giorgio PAPADOPULO, dragoman
Sulina – viceconsul BRUNENGHI (numit în aprilie 1862)3

Personalul diplomatic italian la 1 iulie 1864 din Principatele Unite ale Moldovei şi
Valahiei 4 :

Bucureşti - cav. Annibale STRAMBIO, agent şi consul general

- cav. av. Alessandro DE REGE DI DONATO, viceconsul
- Alberto SPICQ, dragoman
Galaţi - av. Lorenzo VIGNALE, consul
- nob. av. Oddone DE CRESTI, asistent voluntar
- nob. Giuseppe NOZZOLINI, asistent voluntar
- Alessandro MELENCOVICH, dragoman
5
Brǎila – C. Cattaneo, viceconsul (1861- martie 1862) 6
1
Postul de consul rǎmânea vacant în aprilie 1862, prin decesul lui Luigi Leardi. [ASDMAE, Archivio di
Gabinetto 1861-1887, busta 512 Consolato di Braila. Minutario nr. 7 (17 aprile 1862)]
2
ASDMAE, fond Regno di Sardegna (1857-1861). Consolato di Bucarest, busta 255, Declaraţia lui Luigi
Leardi de preluare a postului din 15 febr. 1860.
3
ASDMAE, Archivio di Gabinetto 1861-1887, busta 512 Consolato di Braila. Minutario nr. 7 (17 aprile
1862).
4
M.A.E., Agenti diplomatici e consolari di S. M. Re d’Italia negli Stati esteri al 1° luglio 1864, Torino,
1865, p. 21.

455
- Riccardo COLUCCI, viceconsul (numit în aprilie 1862)
- Giuseppe ROSA, dragoman
Sulina – Pietro CASTELLI, viceconsul
Tulcea – funcţie deţinutǎ de viceconsulul Franţei

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 25 aprilie 1866 din

Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei 7 :

Bucureşti – conte cav. Francesco TECCIO DI BAYO, agent şi consul general (în funcţie
din 23 oct. 1865)
- Roberto ANGLEY, viceconsul
- Alberto SPICQ, interpret
Galaţi – Ferdinando SCAGLIA, consul
- av. Angelo ALBERICI, viceconsul
- Alessandro MELENCOVICH, interpret
Brǎila – Riccardo COLUCCI, viceconsul
- Giuseppe ROSA, interpret
Sulina – av. Francesco ZERBONI, viceconsul
Tulcea – funcţie regentǎ deţinutǎ de viceconsulul Franţei

5
Prin decretul regal din 16 aprilie 1862, consulatul de la Brǎila era suspendat, atribuţiile sale fiind preluate
de un al doilea vice-consulul de categoria I de la Galaţi, cu obligaţia de a-şi stabili rezidenţa la Brǎila.
Astfel, vice-consulul de Brǎila, devenea subordonat al consulului general de la Galaţi. Funcţia i-a fost
destinatǎ lui Riccardo Colucci, fost vice-consul al Regatului Celor Douǎ Sicilii la Cairo, care era ridicat în
grad pentru postul de la Brǎila. Pâna la preliarea funcţiei girant era dragomanul Giorgio Papadapulo.
[ASDMAE, Archivio di Gabinetto 1861-1887, busta 512 Consolato di Braila. Minutario nr. 7 (17 aprile
1862)].
6
“Bollettino consolare del Ministero per gli Affari Esteri”, vol. I, 1861, p. 19.
7
M.A.E., Agenti diplomatici e consolari di S. M. Re d’Italia negli Stati esteri al 25 aprile 1866, Firenze,
1867, p. 31.

456
Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 mai 1867 din
Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei 8 :

Bucureşti – com. Romano SUSINNO, agent şi consul general 9

- conte Gaspare Michele GLORIA, viceconsul 10
- Luigi PAGANINI, interpret
Galaţi - av. Stefano CASTELLI, consul 11
- av. Francesco ZERBONI, viceconsul 12
- Alessandro MELENCOVICH, interpret
Brǎila - Riccardo COLUCCI, viceconsul 13
- Giuseppe ROSA, interpret
Sulina - av. Angelo ALBERICI, viceconsul 14
- Alfredo BARGIGLI, interpret
Tulcea – funcţie regentǎ deţinutǎ de viceconsulul Franţei

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 iulie 1867 din

Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei:

Galaţi – Angelo MATTEUCCI, interpret

8
M.A.E., Agenti diplomatici e consolari di S. M. Re d’Italia negli Stati esteri al 15 maggio 1867, Firenze,
1868, p. 33.
9
Comandantul Romano Susinno de la Bucureşti primea gradul de consulul general clasa I, la 30 dec. 1866.
(Ibidem, p. 46.)
10
Contele Gaspare Michele Gloria era numit în funcţia de viceconsul clasa a III-a la 24 febr. 1867 (Ibidem,
p. 51) şi la rangul de viceconsul de clasa a II-a la 23 iunie 1874. (M.A.E., Ministero, legazioni e consolati.
Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia di E. Sinimberghi, Roma, 1875, p. 67.)
11
Consulul de la Galaţi, Stefano Castelli era numit în gradul de consul clasa a II-a la 24 febr. 1867 (M.A.E.,
Agenti diplomatici e consolari di S. M. Re d’Italia negli Stati esteri al 15 maggio 1867, p. 48.)
12
Avocatul Francesco Zerboni era numit în gradul de viceconsul clasa a II-a la 26 febr. 1865. (Ibidem, p.
49.)
13
Viceconsulul Riccardo Colucci din Brǎila era numit de gradul I la 16 apr. 1862. (Ibidem, p. 48.)
14
Avocatul Angelo Alberici din Sulina era numit în gradul de viceconsul clasa a III-a la 26 febr. 1865.
(Ibidem, p. 50.)

457
Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 aprilie 1868 din
Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei 15 :

Bucureşti – baronul Saverio FAVA, agent şi consul general

Galaţi – av. Bernardo BERIO, consul 16
- nob. av. Bernardo LAMBERTENGHI, viceconsul 17
Brǎila - Av. Francesco ZERBONI, viceconsul 18

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 octombrie 1869 din

Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei 19 :

Bucureşti - N. Auro – interpret

Galaţi - av. Paolo BAJNOTTI, viceconsul
Sulina - nob. av. Silvio CARCANO, viceconsul 20
- Lodovico SANTAGATA, interpret

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate în iulie 1873 din Principatele
Unite ale Moldovei şi Valahiei 21 :

Bucureşti – Orazio SPINAZZOLLA, interpret

Galaţi – av. Cesare DURANDO, consul 22
- nu mai apare funcţia de viceconsul
Brǎila - nob. av. Giovanni Paolo RIVA, viceconsul 23

15
M.A.E., Personale del ministero, delle legazioni e dei consulate (15 aprile 1868), Stamperia Reale,
Firenze, 1868, p. 37.
16
Era ridicat la gradul de consul de clasa I, la 11 aprilie 1868. (Ibidem, p. 45.)
17
Nob. Avocat Bernardo Lambertenghi era numit în funcţia de viceconsul clasa a III-a la 25 ian. 1866
(Ibidem, p. 59).
18
Era ridicat la gradul de viceconsul de clasa a II-a, la 26 febr. 1865 (Ibidem, p. 47.)
19
M.A.E., Personale del ministero, delle legazioni e dei consulate (15 ottobre 1869), Regia Tipografia,
Firenze, 1869, p. 33.
20
Era ridicat la gradul de viceconsul de clasa a II-a, la 24 sept. 1868 (Ibidem, p. 48.)
21
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia di E.
Sinimberghi, Roma, 1873, p. 45.
22
Era ridicat la gradul de viceconsul de clasa I, la 24 febr. 1867. (Ibidem, p. 60.) şi la cel de consul de clasa
a II-a, la 24 febr. 1874 (M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri,
Tipografia di E. Sinimberghi, Roma, 1875, p. 65.)

458
Sulina – dott. Gaetano SOLANELLI, viceconsul
- Giovanni VASSILLO, interpret

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate în aprilie 1875 din Principatele
Unite ale Moldovei şi Valahiei 24 :

Brǎila – Giorgio LEVIDÉS, interpret

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 1 iunie 1879 din

Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei 25 :

Bucureşti – bar. Saverio FAVA, consilier de Legaţie, agent şi consul general

- Alberto PANSA, secretar de Legaţie (aprilie-noiembrie 1879)
- Virginio FELICI, interpret
Galaţi - Cav. C.A. Seysell d’Aix di Sommariva, consul (1877-1878) 26
- Melchiore SIMONDETTI, consul
- Angelo Matteucci, interpret
Brǎila – av. Pasquale CORTE, viceconsul
- Gaspare ROSA, interpret (între 1874-1885)
Sulina – avv. Cesare ROMANO, viceconsul
- Antonio BURGER, interpret
Constanţa – Agostino Dogliotti, agent consular
Tulcea – viceconsulul Franţei

23
Era ridicat la gradul de viceconsul de clasa a II-a, la 24 febr. 1867. (Ibidem, p. 66.)
24
Ibidem, p. 44.
25
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia Bencini,
Roma-Firenze, 1879, pp. 33-34.
26
“Bollettino consolare del Ministero per gli Affari Esteri”, vol. XIV, parte I, p. 185, parte II, p. 379.

459
Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 aprilie 1882 din Regatul
României 27 :

Bucureşti – Giuseppe TORNIELLI BRUSATI DI VERGANO, trimis extraordinar şi

ministru plenipotenţiar (1879-1888)
- Carlo TERZAGHI, secretar de Legaţie (noiembrie 1879-mai 1880)
- Oscarre Hierschel de MINERBI, secretar de Legaţie (iunie 1880- ianuarie
1881)
- Carlo TERZAGHI, secretar de Legaţie (ianuarie-septembrie 1881)
- Alberto PANSA, secretar de Legaţie (septembrie 1881-iunie 1883) 28
- Teodoro OLIVOTTO, interpret, arhivar (numit la 1 ianuarie 1881)
Galaţi – av. Nicola REVEST, consul
- Angelo MATTEUCCI, interpret
Brǎila - av. Pasquale CORTE, viceconsul

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 1 noiembrie 1883 din

Regatul României 29 :

Bucureşti – march. Alessandro GUASCO DI BISIO, secretar de Legaţie (mai 1883-

decembrie 1885)
Brǎila – post vacant

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 februarie 1885 din

Regatul României 30 :

Bucureşti - Alberto CERRUTI, ataşat militar (rezident la Viena)

27
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia del Ministero
degli Affari Esteri, Roma, 1882, p. 36.
28
Rudolf Dinu, I missi del Re. Note e documenti riguardanti la storia della Legazione italiana a Bucarest
(1879-1914) în Studi italo-romeni. Diplomazia e sicietà (1879-1914), Editura Militarǎ, Bucureşti, 2007, p.
180 [Segretari di Legazione accreditati a Bucarest (1879-1914)].
29
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia del Ministero
degli Affari Esteri, Roma, 1883, p. 34.
30
Ibidem, Roma, 1885, p. 36.

460
Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate în ianuarie 1887 din Regatul
României 31 :

Bucureşti - nob. Giorgio VIGONI, secretar de Legaţie (mai 1886-ianuarie 1888)

Brǎila – Gaspare ROSA, viceconsul (numit la 16 septembrie 1885)

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 1 mai 1889 din Regatul
României 32 :

Bucureşti – nob. Francesco CURTOPASSI, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar

(1888-1895)
- Emanuele BERTI, secretar de Legaţie (ianuarie 1888-noiembrie 1889)
- Ugo BRUSATI – ataşat militar (rezident la Viena)
Constanţa – Agostino DIGLIOTTI

Modificǎri ale personalului diplomatic italian în martie 1890 din Regatul României 33 :

Bucureşti – Enrico de NITTO, secretar (numit la 9 noiembrie 1889, pânǎ la 24

decembrie 1891)
Galaţi – cav. Giulio TESI, consul general din 9 martie 1890

Modificǎri ale personalului diplomatic italian la 1 martie 1893 din Regatul

României 34 :

Bucureşti – Riccardo BOLLATTI, secretar de Legaţie (august 1891-mai 1894)

- Pietro MARINI, ataşat militar

31
Ibidem, Roma, 1887, p. 4.
32
Ibidem, Roma, 1889, p. 32.
33
Ibidem, Roma, 1890, pp. 5, 11.
34
Ibidem, Roma, 1893, p. 31.

461
Modificǎri ale personalului diplomatic italian la 30 septembrie 1895 din Regatul
României 35 :

Bucureşti – march. Emanuele BECCARIA INCISA, trimis extraordinar şi ministru

plenipotenţiar (numit în 3 februarie 1895 pânǎ în iunie 1911)
- Giulio MELEGARI, secretar de Legaţie (iunie 1894-mai 1894)
- Mario RUSPOLI, ataşat al Legaţiei
- Conte Vittorio TROMBI, ataşat militar (rezident la Constantinopol)
Galaţi – Lorenzo Matteucci, interpret (numit la 13 septembrie 1895)
Constanţa – Antonio NEUMANN, înlocuitor agent consular

Modificǎri ale personalului diplomatic italian la 15 iunie 1897 din Regatul

României 36 :

Bucureşti – Carlo BAROLI, secretar (din 26 febr. 1897 pânǎ la 19 apr. 1901)
- Enrico CAPRARA, ataşat ( 31 mai 1897-1 iunie 1898)
Constanţa – Giuseppe ASLAN, agent consular (numit la 16 decembrie 1896)

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 20 mai 1898 din Regatul
României 37 :

Bucureşti - Luigi Giulio MEDICI DI MARIGNANO, ataşat

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 1 aprilie 1899 din Regatul
României 38 :

Bucureşti - Vittorio SIGNORILE, ataşat miltar (rezident la Constantinopol)

35
Ibidem, Roma, 1895, p. 24.
36
Ibidem, Roma, 1897, p. 36.
37
Ibidem, Roma, 1898, p. 36.
38
Ibidem, Roma, 1899, p. 36.

462
Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate în iulie 1900 din Regatul
României 39 :

Bucureşti – Silvio CAMBIAGIO, ataşat (numit la 24 februarie 1900)

Galaţi – Domenico PAPPALEPORE NICOLAI (marchiz de Canneto) – consul general
(numit la 16 noiembrie 1899)

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 iulie 1901 din Regatul
României 40 :

Bucureşti – Fausto CUCCHI BOASSO, secretar (19 aprilie 1901-5 iunie 1902)

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 20 decembrie 1901 din

Regatul României 41 :

Bucureşti - Giuseppe CATALANI, ataşat

Sulina şi Constanţa – Giuseppe ROSET, agent consular

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 martie 1904 din Regatul
României 42 :

Bucureşti – Teofilo RODOLFO, secretar de Legaţie (iulie-noiembrie 1902)

- Luigi BRUNO, secretar de Legaţie (ianuarie-sept. 1903)
- Mario RUSPOLI (principe di Poggio Suasa), secretar de Legaţie (numit la
30 septembrie 1903)
- Giuseppe GRONDA, interpret (numit la 1 martie 1904)
- Gustavo RUBIN DE CERVIN, ataşat militar (rezident la Sofia)
Galaţi – Domenico PIANTINI, interpret (numit la 1 februarie 1904)

39
Ibidem, Roma, 1900, p.36.
40
Ibidem, Roma, 1901, p. 41.
41
Ibidem, Roma, 1902, p. 33.
42
Ibidem, Roma, 1904, p. 35.

463
Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 iunie 1905 din Regatul
României 43 :

Bucureşti – nob. Carlo SFORZA, secretar de Legaţie(numit la 16 aprilie 1905, sosit la

Bucureşti la 16 mai 1905, pânǎ la 14 dec. 1905)
- Isidoro ZAMPOLI, ataşat militar
Constanţa – nob. Lodovico CENTURIONE, agent consular (numit la 2 iunie 1904, ajuns
la post la 14 iulie 1904)
Sulina – Lorenzo MATTEUCCI, agent consular (numit la 28 septembrie 1903)

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate în aprilie 1906 din Regatul
României 44 :

Bucureşti – conte Giuseppe ANCILOTTO, secretar de Legaţie (numit la 1 februarie

1906)
- conte Carlo ARRIVABENE-VALENTI-GONGAZA, ataşat cu titlu de
secretar de Legaţie (numit la 19 februarie 1906, sosit la post 15 martie
1906, pânǎ în noiembroe 1907)
Galaţi – Paolo GRANDE, consul general

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate în aprilie 1907 din Regatul
României 45 :

Galaţi – nob. Enrico ACTON, consul general (numit la 14 octombrie 1906, ajuns la post
la 28 noiembrie 1906)

43
Ibidem, Roma, 1905, pp. 35, 67, 100.
44
Ibidem, Roma, 1906, p. 37.
45
Ibidem, Roma, 1907, p. 78.

464
Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 15 iunie 1905 din Regatul
României 46 :

Bucureşti – duca Gaetano CARACCIOLO DI CASTAGNETA, secretar de Legaţie

(ianuarie – octombrie 1909)
- Agostino DEPRETIS, secretar de Legaţie (octombrie 1909 – februarie
1911) 47
- Filibert FRESCOT, ataşat
- conte Carlo PAPA Di COSTIGLIONE, cǎpitan de stat major, ataşat militar
- dott. Donato SIBILIA, delegat comercial
Galaţi – conte Giuliano De VISART, consul general (numit la 28 ianuarie 1909, sosit la
post la 31 martie 1909)
Constanţa – Edoardo TOZZI, agent consular

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate la 1 mai 1911 din Regatul
României 48 :

Bucureşti – conte Carlo CAMERANA, ataşat

Brǎila – Giovanni PASCALE, viceconsul (numit la 20 octombrie 1909, sosit la 25
decembrie 1909)
Constanţa – Alfredo TORRÉS, înlocuitor de agent consular

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate în ianuarie 1912 din Regatul
României 49 :

Bucureşti – baron Carlo FASCIOTTI, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar

(numit la 18 iunie 1911, sosit la post la 16 iulie 1911, pânǎ în martie 1918)
- Silvio CAMBIAGIO, secretar de Legaţie (numit la 17 ianuarie 1911, sosit la 28

46
Ibidem, Roma, 1909, p. 48.
47
R. Dinu, op. cit., p. 182.
48
M.A.E., Ministero, legazioni e consolati. Agenti diplomatici e consolari esteri, Tipografia del Ministero
degli Affari Esteri, Roma, 1911, p. 48.
49
Ibidem, Roma, 1912, pp. 6, 8.

465
 martie 1911, pânǎ la 15 noiembrie 1912)

Modificǎri ale personalului diplomatic italian publicate în ianuarie 1916 din Regatul
României 50 :

Bucureşti – Giacinto AURITI, secretar (numit la 23 mai 1913, sosit la 1 iunie 1913)
- Ugo CAFIERI, secretar (numit la 10 decembrie 1913, la post din 13
decembrie 1913)
Galaţi - Alessandro LEONI, consul general (numit la10 septembrie 1914, sosit la post la
8 februarie 1915)
Brǎila – cav. nob. don Giuseppe SERPI, viceconsul (numit la 20 aprilie 1914, sosit la 14
mai 1914)

50
Ibidem, Roma, 1916, pp. 9, 10, 14, 21.

466
 ANEXA II
A. ITALIENI NĂSCUŢI ÎN ROMÂNIA POTRIVIT REGISTRELOR
SERVICIULUI MILITAR DIN PADOVA ŞI ROVIGO 1

DATA NUME TATĂL MAMA LOCUL COMUNĂ ÎNRO-

NAŞTE- PRENUME NAŞTERII DE LARE
RII ÎNREGIS-
TRARE
31.05.1880 COLOGNE- Antonio Turchetti România Ceneselli Massa
SI Placido Maria Superiore
15. 11.1880 MANZINI Angelo Trambaioli România Trecenta Badia
Luigi Carolina Polesine
31.10.1880 STEFANI Antonio Zanchetta România Giacciano Badia
Romano con Polesine
Baruchella
14.03.1881 BAROTTI Ippolito Malosti România Trecenta Badia
Filippo Pasqua Polesine
18.03.1881 DANESI Antonio Ghirardelli Com. Trecenta Badia
Giovanni Nazzare Miroslav, Polesine
România
26.07.1881 SEGANTINI Francesco Danesi România Ceneselli Massa
Oreste Elisabetta Superiore
03.02.1882 CAMPO Sante Cavretti Cataloi, Badia Badia
Angelo Barbara România Polesine Polesine
06.06.1882 SAVIOLI Enrico Vecchi Cataloi, jud. Badia Badia
Luigi Gesualda Tulcea Polesine Polesine
01.01.1884 DANESI Antonio Ghirardelli Com. Badia Badia
Angelo Nazzare Miroslav, Polesine Polesine
jud. Iaşi
07.02.1885 SAVIOLI Carlo Montagnini România Badia Badia
Luigi Maria Polesine Polesine
29.03.1886 SAVIOLI Giuseppe Furini Maria Corneşti, Badia Badia
Enrico jud. Iaşi Polesine Polesine
10.05.1886 BATTAIO- Secondo Stella Corneşti, Badia Badia
LA Graziano Petrina jud. Iaşi Polesine Polesine
13.02.1887 ZANCHI Domenico Necunoscutǎ Vaslui, Massa Massa
Galiani România Superiore Superiore
10.04.1887 MARCHIO- Angelo Corsini Ida Cataloi, jud. Badia Badia
RI Antonio Tulcea Polesine Polesine
14.08.1887 GAZZI Ulisse Necunoscutǎ România Occhiobello Occhiobello
Riccardo
08.03.1888 BRANCA- Pietro Pasqualini România România Badia
LEONI Letizia Polesine
Giacomo
27.08.1888 FINATTI Roberto Finatti România Badia Badia
Giovanni Luigia Polesine Polesine
18.03.1889 ZAMBONI- Giovanni Negri România Lendinara Lendinara
NI Francesco Battista Carolina
12.05.1889 FANTINATI Antonio Finatti România Badia Badia
Luigi Lodovica Polesine Polesine

1
Archivio di Stato di Padova, Liste di leva militare (1880-1901).

467
03.07.1889 GAZZI Ulisse Bassi Maria Cataloi, jud. Badia Badia
Pietro Tulcea Polesine Polesine
24.07.1889 ZANCHI Florindo Maragna Cataloi, jud. Badia Badia
Emilio Florina Tulcea Polesine Polesine
06.08.1891 SAVIOLI Carlo Montagnini Cataloi, jud. Badia Badia
Roberto Maria Tulcea Polesine Polesine
20.02.1891 BRANCA- Giuseppe Cavicchioni Cataloi, jud. Trecenta Badia
LEONI Rossina Tulcea Polesine
Salvatore
22.03.1891 ZANCHI Angelo Ranzi Luigia România Massa Massa
Cesare Superiore Superiore
28.03.1891 FURINI Ferdinando Maragna Cataloi, jud. Badia Badia
Agostino Maria Tulcea Polesine Polesine
12.04.1891 COLOGNE- Florindo Lavioli Cataloi, jud. Badia Badia
SI Enrico Teresa Tulcea Polesine Polesine
13.04.1891 NEGRI Carlo Geminiano Finardi Rosa Cataloi, jud. Badia Badia
Tulcea Polesine Polesine
09.05.1891 ZAMBONI- Giovanni Negri Cataloi, jud. Lendinara Lendinara
NI Angelo Battista Carolina Tulcea
05.07.1891 DACCORDI Luigi Battaiola Cataloi, jud. Badia Badia
Angelo Teresa Tulcea Polesine Polesine
14.08.1891 TEDESCHI Amadio Montagnini Cataloi, jud. Badia Badia
Cristoforo Rita Tulcea Polesine Polesine
15.08.1891 FIORASSI Antonio Colognesi C. Cataloi, jud. Badia Badia
Guglielmo Tulcea Polesine Polesine
15.08.1891 BRANCA- Pietro Pasqualini Cataloi, jud. Trecenta Badia
LEONI Letizia Tulcea Polesine
Stefano
31.03.1892 ZANCHI Umberto Segantini Cataloi, jud. Giaccino Badia
Francesco Seconda Tulcea con Polesine
Baruchelli
29.04.1892 MANZINI Francesco Cavicchioli Cataloi, jud. Giaccino Badia
Mario Adela Tulcea con Polesine
Baruchelli
12.05.1892 ANDREASI Eugenio Ghirardelli România Trecenta Badia
Carlo Maria Polesina
18.05.1892 CAVARIANI Ferdinando Savioli Rita Cataloi, jud. Trecenta Badia
Ulivo Tulcea Polesina
10.06.1892 BATTAIO- Secondo Spetri Stella Cataloi, jud. Trecenta Badia
LA Tulcea Polesina
(BATTARO-
LA)
Erculiano
13.06.1892 BATTAIO- Secondo Spetri Stella Cataloi, jud. Bagnolo di Badia
LO (sic!) Tulcea Po Polesina
Cogliano
28.06.1892 FINARDI Eutichiano Campo Cataloi, jud. Trecenta Badia
Giuseppe Celeste Tulcea Polesine
Maria
01.08.1892 MARCO- Pietro Necunoscutǎ Orşova, jud. Orşova, Montagnana
LONGO Mehedinţi România
Rodolfo
18.09.1892 CAVARIANI Vittorio Battaiola Cataloi, jud. Trecenta Badia
Celio Ermelina Tulcea Polesine

468
29.10.1892 DE Giorgio Necunoscutǎ Sulina, jud. Padova Padova
GIACOMO Tulcea
Giorgio
10.12.1892 MANZINI Lorenzo Soffiati Cataloi, jud. Giaccino Badia
Antonio Florina Tulcea con Polesine
Baruchelli
17.12.1892 FURINI Francesco Cremonini Cataloi, jud. Trecenta Badia
Davide Luigia Tulcea Polesine
01.01.1893 MAZZINI Francesco Cavicchioli Cataloi, jud. Giaccino Badia
sau Giovanni Giuseppe Adela Tulcea con Polesine
23.03.1893 Baruchelli
06.01.1893 BAROTTI Tomaso Colognesi România Trecenta Badia
sau Luigi Teresa Polesine
06.06.1893
19.01.1893 FURINI Ferdinaldo Maragni Cataloi, jud. Trecenta Badia
Silvio Maria Tulcea Polesine
19.01.1893 COVIZZI Guglielmo Manzini Cataloi, jud. Trecenta Badia
Giuseppe Libera Tulcea Polesine
01.02.1893 RAVAGNA- Lucio Zanettini Cataloi, jud. Trecenta Badia
NI Archippo Elena Tulcea Polesine
21.04.1893 CHIARIONI Vittorio Soffiati România Trecenta Badia
Pietro Marietta Polesine
22.04.1893 SAVIOLI Luigi Segantini Cataloi, jud. Trecenta Badia
Cesare Rosa Tulcea Polesine
11.05.1893 ZANCHI Umberto Zanchi Cataloi, jud. Ceneselli Massa
Etilici Delmira Tulcea Superiore
01.06.1893 MANZINI Guglielmo Brancaleoni Cataloi, jud. Giaccino Badia
Pietro Ida Tulcea con Polesine
Baruchelli
11.06.1893 FIORATTI Antonio Fioratti România Trecenta Badia
Pietro China Polesine
24.06.1893 FIORATTI Antonio Colognesi C. Cataloi, jud. Trecenta Badia
Pietro Tulcea Polesine
18.07.1893 BRANCA- Pietro Pasqualini Cataloi, jud. Trecenta Badia
LEONI Letizia Tulcea Polesine
Pietro
01.08.1893 SAVIOLI Antonio Cremonini România Trecenta Badia
Nicolò Maria Polesine
15.08.1893 GHIRAR- Amedeo Baulli România Canaro Occhiobello
DELLI Ottavia
Ferogimo
18.08.1893 FINATTI Cesare Montagnini Cataloi, jud. Trecenta Badia
Antonio Maria Tulcea Polesine
26.09.1893 TEDESCHI Matteo Tedeschi România România Badia
sau Vico Rita /Trecenta Polesine
28.09.1893 Lodovico
27.09.1893 MARAGNA Angelo Marchiori Cataloi, jud. Giacciano Badia
sau Vittorio Olivier Luigia Tulcea con Polesine
01.10.1893 Baruchello
21.11.1893 BRIGHENTI Sebastiano Cavicchioli Cataloi, jud. Ceneselli Massa
Giuseppe Elvira Tulcea Superiore
05.01.1894 BRANCA- Giuseppe Cavicchioli Cataloi, jud. Trecenta Badia
LEONI Rosina Tulcea Polesine
Salvatore

469
05.02.1894 FINATTI Cesare Montagnini Cataloi, jud. Trecenta Badia
Achile Maria Tulcea Polesine
19.08.1894 TEDESCHI Antonio Trombini Cataloi, jud. Trecenta Badia
Costantino Anna Tulcea Polesine
24.09.1894 COVIZZI Guglielmo Manzini Cataloi, jud. Trecenta Badia
Orlando Libera Tulcea Polesine
16.10.1894 RAVAGNA- Lucio Zanettini Cataloi, jud. Trecenta Badia
NI Antonio Elena Tulcea Polesine
20.10.1894 BERTOCCO Andrea Necunoscutǎ Bucureşti Padova Padova
Carlo
03.01.1895 FURINI Francesco Cremonini Cataloi, jud. Trecenta Badia
Umberto Luigia Tulcea Polesine
26.01.1895 ZANCHE Angelo Ranzi Luigia Cataloi, jud. Ceneselli Massa
Clemente Tulcea Superiore
02.02.1895 FINARDI Eutichiano Campo România România Badia
Santo Celeste Polesine
Maria
03.02.1895 ZANCHI Angelo Ranzi Luigia România Trecenta Badia
Clemente Polesine
03.02.1895 FINATTI Artichiano Finatti Cataloi, jud. Ceneselli Massa
Santo Celeste Tulcea Superiore
03.02.1895 MANZINI Guglielmo Brancaleoni Cataloi, jud. România Badia
Martino Ida Tulcea Polesine
12.03.1895 MANZINI Francesco Cavicchioli România România Badia
Umberto Adela Polesine
14.04.1895 PRINI Angelo Colognesi România România Badia
Giovanni Adela Polesine
30.05.1895 FANTINATI Antonio Finatti România România Badia
Attilio Ludovica Polesine
05.06.1895 BAROTTI Tomaso Colognesi Cataloi, jud. Salara Badia
Costantino Teresa Tulcea Polesine
08.09.1895 SAVIOLI Sigismondo Cavicchioli România România Badia
Eugenio Giulia Polesine
26.09.1895 BRIGHENTI Sebastiano Cavacchioli Cataloi, jud. Ceneselli Massa
Algerio Elvira Tulcea superiore
Onorato
18.10.1895 RAVAGNA- Lucio Zanettini România Trecenta Badia
NI Elena Polesine
Massimiliano
19.11.1895 ANDREASI Eugenio Necunoscutǎ România România Badia
Riccardo Polesine
23.12.1895 SAVIOLI Antonio Savioli România România Badia
Sante Maria Polesine
27.12.1895 FURINI Ferdinaldo Maragni Cataloi, jud. România Badia
Emilio Maria Tulcea Polesine
11.01.1896 COLOGNE- Luigi Rosina Cataloi, jud. Ceneselli Massa
sau SI Giuseppe Carolina Tulcea Superiore
27.01.1896
16.03.1896 ZANCHI Florindo Maragna Cataloi, jud. Ceneselli Massa
Innocenzo Florina Tulcea Superiore
22.03.1896 MANZINI Fiorindo Savioli România Giacciano Badia
Giuseppe Nazzare con Polesine
Baruchella
07.05.1896 BRIGHENTI Pietro Necunoscutǎ Cataloi, jud. Ceneselli Massa

470
 Giovanni Tulcea Superiore
16.07.1896 ZANETTINI Luigi Vigliari România Trecenta Badia
Vittorio Maria Polesine
19.07.1896 SOFFIATTI Fioravante Savioli România Trecenta Badia
Giovanni Elisabetta Polesine
05.08.1896 COLOGNE- Pietro Negri România Trecenta Badia
SI Giovanni Carolina Polesine
21,08.1896 COLOGNE- Florindo Savioli România Trecenta Badia
SI Cirillo Teresa Polesine
04.09.1896 TROMBEL- Antonio Baulli România Trecenta Badia
LA Giovanni Natalina Polesine
10.11.1896 GRECHI Gaetano Pulga Emma România Trecenta Badia
Arturo Polesine
14.11.1896 FURINI Francesco Cremonini România Trecenta Badia
Antonio Luigia Polesine
02.02.1897 TEDESCHI Antonio Trombini România Trecenta Lendinara
Constantino Anna
21.06.1897 ZANETTI Antonio Cavariani Cataloi, jud. Ceneselli Massa
Cirillo Teresa Tulcea Superiore
25.06.1897 BAROTTI Tomaso Colognesi România Trecenta Lendinara
Giovanni Adele
29.06.1897 FURINI Luigi Brancaleoni România Trecenta Lendinara
Giuseppe Maria
15.01.1897 SAVIOLI Antonio Cremonini Cataloi, jud. Trecenta Lendinara
Enrico Maria Tulcea
20.12.1897 ROSSI Carlo Gaetano Rossi Rosa România Bergantino Massa
Vincenzo Superiore
15.01.1898 MANZINI Francesco Cavicchioli România Trecenta Lendinara
Nicola Adela
27.01.1898 SOFFIATTI Pietro Migliaria România Trecenta Lendinara
Angelo Argia
29.01.1898 CAVARIANI Modesto Savioli Rita România Trecenta Lendinara
Cirillo
16.02.1898 CAVAC- Angelo Savioli România Trecenta Lendinara
CHIOLI Leonica
Culiano
10.03.1898 BRIGHENTI Pietro Manzini România Ceneselli Massa
sau Antonio Maria Superiore
22.03.1898
28.03.1898 FURINI Felice Brancaleoni România Trecenta Lendinara
Giovanni Virginia
29.07.1898 BRANCA- Giovanni Bastini România Trecenta Lendinara
LEONI Teresa
Pietro
22.12.1898 RAVAGNA- Lucio Zanettini Cataloi, jud. Trecenta Lendinaria
NI Lodovico Elena Tulcea
30.12.1898 TEDESCHI Antonio Trombini România Trecenta Lendinara
Giovanni Anna
23.01.1899 TROMBEL- Antonio Baulli Cataloi, jud. Cataloi, jud. Badia
LA Antonio Natalina Tulcea Tulcea Polesine
Giuseppe
30.06.1899 BRIGHENTI Pietro Necunoscutǎ România România Ficarolo
Vittorio
06.12.1899 ROSINI Angelo Necunoscutǎ România România Ficarolo

471
 Andrea
20.01.1900 FIORATTI Antonio Colognesi România Trecenta Badia
Anselmo Clori. Polesine
06.05.1900 ROSINA Antonio Cremo România Trecenta Badia
Amideo Adelaide Polesine
23.06.1900 BRIGHENTI Francesco Battaiola România Trecenta Badia
Luigi Lisa Polesine
10.09.1900 BRIGHENTI Sebastiano Cavicchioli România Trecenta Badia
Nicola Elvira Polesine
27.09.1900 MANZINI Giovanni Primi Maria România Trecenta Badia
Lorenzo Fioravante Polesine
10.10.1900 SAVIOLI Giovanni Brighenti România Trecenta Badia
Evanghelista Maria Polesine
30.01.1901 COLOGNE- Luigi Rosina Cataloi, jud. Trecenta Badia
SI Francesco Carolina Tulcea Polesine
05.02.1901 GHIRAR- Angelo Baulli Maria Cataloi, jud. Trecenta Badia
DELLI Tulcea Polesine
Edoardo
06.04.1901 FINARDI Artichiano Finardi Cataloi, jud. Ceneselli Massa
Angelo Celesta Tulcea Superiore
21.04.1901 MANZINI Florindo Saviolli Cataloi, jud. Trecenta Badia
Luigi Nazzare Tulcea Polesine
29.07.1901 ZANETTINI Luigi Migliari Cataloi, jud. Trecenta Badia
Giovanni Maria Tulcea Polesine
18.08.1901 BETTINI Florindo Brancaleoni Cataloi, jud. Trecenta Badia
Anselmo Arg. Tulcea Polesine

B. ITALIENII REPATRIAŢI DIN CATALOI

ÎN ROVIGO ŞI TRECENTA ÎN 1940 2

Nume Prenume Grad Paternitate Maternitate Locul Data Statut Ocupaţie

familie de naŞterii naşterii civil
(datǎ rudenie
repatri-
ere)
SAVIO- Lorenzo Cap de Constan- Cremonini Cataloi 24.10. Cǎsǎt. Agricul-
LI 3 fam. tino Emilia 1913 tor
Lorenzo Giuseppa soţie Achille Elisa Cataloi 23.09. Cǎsǎt. Agric.
(repatria- (ex. Finatti Manzini 1917
tǎ la 2 Finatti)
apr. 1940 Gabriele fiu Lorenzo Giuseppa Cataloi 27.03. Necǎ- -----
în Finatti 1937 sǎt.
Trecenta) Constan- Tatǎl Lorenzo Luigia Trecenta 19.09. Cǎsǎt. Agric.
tino lui Castarolli 1874
Lorenzo
Emilia Mama Antonio Generosa Cento 18.04. Cǎsǎt. Casnicǎ
ex. lui Furini 1875
Cremo- Lorenzo

2
Archivi di Stato di Rovigo, Fondo Prefettura Amministrativa, b. 296 Rimpatri dalla Romania (1942-
1943).
3
Ibidem, Situazione della familia Lorenzo Savioli di Constantino (28 iulie; 6 agosto 1940).

472
 nini
SAVIO- Ernesto cap Antonio - Cataloi 19.05. Cǎsǎt. Agric.
LI 4 1905
Ernesto Nazzare- soţie - - Cataloi 13.09. Cǎsǎt. ---
(repatr. în na 1910
iul. 1940
la
Rovigo)
TEDES- Amabile Soţ ---- ---- ---- --- Cǎsǎt. ----
CHI 5 --- soţie --- --- --- --- Cǎsǎt. ---
(com. di
San
Bellino)
SAVIO- Gennaro ---- ---- ---- ---- --- --- ---
LI 6
Gennaro
(Arqua
Polesine)

4
Ibidem, Situazione della familia Ernesto Savioli.
5
Idem, b. 298 Assistenza rimpatriati dall’estero (1941-1948).
6
Ibidem.

473
 ANEXA III
LUCRĂTORI ITALIENI DIN JUDEŢUL CONSTANŢA

A. LUCRĂTORII ITALIENI DIN CERNAVODĂ 1909-1910

1) Muncitorii italieni angajaţi ai Fabricii de ciment din Cernavodǎ în 1909

(din 43 lucrǎtori strǎini, 15 erau italieni) 1 :

• Giuseppe Buce, nǎscut la 15 octombrie 1873, în localitatea Trana, [reg. Piemonte ]

Italia, zidar, sosit în România, la Cernavodǎ, la 18 mai 1904;
• Giuseppe Resio, nǎscut la 28 octombrie 1861, zidar, sosit în România, la Costanţa, la
28 octombrie 1893, iar în Cernavodǎ, la 1 februarie 1900;
• Giuseppe Falco, nǎscut la 11 sau 23 septembrie 1874, în localitatea Siracusa
[Sicilia], zidar, sosit în România, la Constanţa, la 15 iulie 1908, iar în Cernavodǎ, la
15 septembrie 1908;
• Andrea Gagiali, nǎscut la 15 aprilie 1875, la Bologna, zidar, sosit în România, la
Constanţa, la 10 aprilie 1902, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de prefectul de
Constanţa, care expira la 16 august 1909, sosit în Cernavodǎ la 6 aprilie 1904;
• Giuseppe Fasati, nǎscut la 12 mai 1876, la Bologna, zidar, sosit în România, la
Cernavodǎ, la 12 mai 1905;
• Domenico Fabretto, nǎscut la 10 mai 1863, la Veneţia, zidar, sosit în România, la
Cernavodǎ, la 6 aprilie 1908;
• Rafael Benno, nǎscut la 17 ianuarie 1851, la Pezzolo [Piemonte], muncitor, sosit în
România, la 10 martie 1877, la Cernavodǎ la 10 iulie 1885, pânǎ atunci a mai fost la
Giurgiu, Galaţi;
• Luigi Fabrizio, italian-tirolez, nǎscut la 16 iunie 1848, la Primiero, [Trentino],
miner, sosit în ţarǎ, la Cernavodǎ, la 6 februarie 1890, avea bilet de liberǎ petrecere
eliberat de prefectul de Constanţa, care expira la 9 mai 1909;

1
ANIC, DPSG, ds. 40/1909, f. 70.

474
• Marinelli Fortunato, nǎscut la 6 octombrie 1862, miner, sosit în ţarǎ la 13 octombrie
1891, în Cernavodǎ, la 13 martie 1892, pânǎ atunci la Craiova, Iaşi;
• Domenico Barzone, nǎscut la 4 august 1872, în localitatea Cerveno [provincia
Brescia, regiunea Lombardia], zidar, sosit în ţarǎ, la Cernavodǎ, la 6 nov. 1890, avea
bilet de liberǎ petrecere eliberat de prefectul de Constanţa, care expira 28 fev. 1908;
• Giuseppe Vasilavi, nǎscut la 16 iulie 1862, la Galata, miner, sosit în ţarǎ, la
Cernavodǎ, la 10 fev. 1900;
• Luigi Malotti, nǎscut la 23 aprilie 1864, în localitatea Barcis [regiunea Friuli-
Venezia-Giulia], miner, sosit în ţarǎ la 8 martie 1885, în Cernavodǎ la 18 august
1897, pânǎ atunci în Ploieşti;
• Francisco Rampone, nǎscut la 3 martie 1887, lucrǎtor, sosit în ţarǎ, la Cernavodǎ, la
6 fev. 1900, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de prefectul de Constanţa, care
expira la 16 aprilie 1909;
• Celesti Vesta, nǎscut la 15 august 1862, miner, sosit în ţarǎ la 16 aprilie 1892, în
Cernavodǎ la 16 octombrie 1908, pânǎ atunci la Constanţa, Mangalia;
• Giuseppe Rubin, nǎscut la 18 iulie 1873, la Bologna, miner, sosit în ţarǎ la 15 apr.
1908, în Cernavodǎ la 17 oct. 1908, pânǎ atunci la Constanţa , avea bilet de liberǎ
petrecere eliberat de prefectul de Constanţa, care expira la 7 octombrie 1909;
• Valter Giacomo, nǎscut la 25 iulie 1855, la Trento, miner, sosit în ţarǎ, la Cernavodǎ,
la 8 mai 1903.
.

2) Lucrǎtorii italieni aflaţi în Fabrica de ciment din Cernavodǎ, la 1 ianuarie

1910, (din cei 53 de angajaţi strǎini, treisprezece erau italieni) 2 :

• Giuseppe Falco, nǎscut la 11 sau 23 sept. 1874, la Siracusa [Sicilia], zidar, venit în
România la 6 mai 1909, în Cernavodǎ la 15 martie 1909, avea bilet de liberǎ şedere
eliberat de prefectura Constanţa, care expira la 20 apr. 1910;
• Mariano Sarini, nǎscut în 1847, la Ancona [Marche], muncitor, se gǎsea în România
din 1848, la Cernavodǎ din oct. 1909, avea bilet de liberǎ şedere eliberat de prefectura
Constanţa, care expira la 24 fev. 1910;
2
Ibidem, f. 111.

475
• Filippo Spacanase, nǎscut în 1847, la Cupra Marittima, [Marche] muncitor, se gǎsea
în România din 1848, la Cernavodǎ din oct. 1909, avea bilet de liberǎ şedere eliberat
de prefectura Constanţa, care expira la 24 fev. 1910 (sic!);
• Luigi Sterlaccio, nǎscut în iulie 1876, la Trani [Puglia], miner, sosit în ţarǎ la 2 iunie
1905, în Cernavodǎ în iunie 1905;
• Luigi Malatia, nǎscut la 21 apr. 1864, la Barcis [Veneto], miner, sosit în România
din 1885, în Cernavodǎ în iunie 1904, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de
prefectura Constanţa, care expira la 10 oct. 1910;
• Giacomo Caragavi, nǎscut la 25 iul. 1844, în Montonio, miner, sosit în România în
1893, în Cernavodǎ în iulie 1909, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de prefectura
Constanţa, care expira la 11 fev. 1911;
• Francisco Rampone, nǎscut în 1876, la Nazati (?), miner, sosit în România în 1899,
în Cernavodǎ la 2 apr. 1902;
• Giuseppe Vasilovi, nǎscut la 16 iul. 1862, la Chiasso [Lombardia], miner, sosit în
România în aug. 1899, în Cernavodǎ din apr. 1904, avea bilet de liberǎ petrecere
eliberat de prefectura Constanţa, care expira la 16 dec. 1910;
• Domenico Bardoni, nǎscut la 24 aug. 1874, la Cerveno [Lombardia], miner, sosit în
România în nov. 1891, la Cernavodǎ la 18 martie 1901, avea bilet de liberǎ petrecere
eliberat de prefectura Constanţa, care expira la 28 fev. 1911;
• Rafael Banuci, nǎscut la 17 ian. 1851, la Resera [Veneto], miner, sosit în România în
mai 1894, la Cernavodǎ în 1903, avea bilet de liberǎ şedere eliberat de prefectura
Constanţa, care expira la 5 nov. 1910;
• Luigi Damlam, nǎscut în aug. 1864, la San Vito [Sardinia], miner, sosit în România
la 18 iul. 1908, în Cernavodǎ în fev. 1909;
• Luigi Pecini, nǎscut în fev. 1872, la Ortegna [Piemonte], sosit în România în 1885, în
Cernavodǎ în 1907 ;
• Giuseppe Bucio, nǎscut la 17 dec. 1874, la Trani [Puglia], sosit în România, la
Cernavodǎ, la 9 apr. 1904.

476
 3)Angajaţii italieni ai Societatea anonimǎ de ciment şi var hidraulic din
Cernavodǎ (9 italieni din cei 151 angajaţi strǎini) 3 :

• Lie Malatie, nǎscut la 25 apr. 1869, nu se specificǎ locul naşterii, miner, sosise în
ţarǎ la 15 martie 1900, în Cernavodǎ la 12 iunie 1904, pânǎ atunci fusese “prin toatǎ
ţara”, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de prefectul de Constanţa, care expira la
17 oct. 1910.
• Domenico Buzoine, nǎscut la 10 fev. 1880, la Cerveno [regiunea Lombardia],
lucrǎtor, sosit în ţarǎ la 11 fev. 1907, în Cernavodǎ la 3 martie 1907, avea bilet de
liberǎ petrecere eliberat de prefectul de Constanţa, care expira la 5 fev. 1911;
• Rafael Brimci, nǎscut la 10 ian. 1851, la Pesaro, miner, sosit în ţarǎ la 7 sept. 1902,
în Cernavodǎ la 8 oct. 1902, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de prefectul de
Constanţa, care expira la 5 nov. 1910;
• Giuseppe Pasilarie, nǎscut la 10 dec. 1864, nu este specificat locul naşterii, miner,
sosit în România la 15 martie 1897, în Cernavodǎ la 5 fev. 1905, nu avea bilet de
liberǎ petrecere;
• Luigi Fabrici, nǎscut la 2 dec. 1848, la Tirol, lucrǎtor, sosise în ţarǎ, la Cernavodǎ,
la 15 martie 1900, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de prefectul de Constanţa,
care expira la 9/27 mai 1911;
• Francesco Rapone, nǎscut la 10 nov. 1871, nu se indicǎ locul naşterii, sosit în ţarǎ la
20 apr. 1900, în Cernavodǎ la 25 nov. 1904, gǎsit fǎrǎ bilet de liberǎ petrecere;
• Valter Graca, nǎscut în 1854, la Tirol, sosit în ţarǎ la 5 mai 1906, la Cernavodǎ la 10
mai 1906;
• Gilberto Vesta, nǎscut la 15 aug. 1862, în Italia, sosit în ţarǎ la 16 oct. 1889, în
Cernavodǎ la 25 oct. 1909, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de prefectul de
Constanţa, care expira la 18 sept. 1910..

3
Ibidem, ff. 98-101.

477
 4) Lucrǎtorii italieni aflaţi la cariera Chirulescu la 2 februarie 1910 (31 de
lucrǎtorilor strǎini, dintre care 4 italieni, 2 sârbi şi 25 de turci):

• Luigi Franceschini, nǎscut la 30 mai 1854, la [Val di] Belnio [Friuli], lucrǎtor,
posesor al paşaportului nr. 938, din 29 apr. 1908, eliberat la Galaţi, bilet roşu nr.
7.395, care expira la 16 iun. 191, eliberat la Constanţa, sosit în România la 23 aug.
1904, la Cernavodǎ la 29 aug. 1904;
• Giovanni Basi, nǎscut în 1872, la Barleta (?), lucrǎtor, paşaport nr. 1.210, eliberat la
27 apr. 1909, la Galaţi, nu avea bilet roşu, nu se precizeazǎ data sosirii în ţarǎ sau în
Cernavodǎ;
• Giuseppe Grimaldi, nǎscut în 1872, la Barleta, paşaport nr. 823, eliberat la 7 mart.
1907 la Barleta, nu avea bilet roşu, nu se precizeazǎ data sosirii în ţarǎ sau în
Cernavodǎ;
• Ivano Costa, nu se precizeazǎ data naşterii, doar locul, la Barleta, nu avea bilet
roşu, nu se precizeazǎ data sosirii în ţarǎ sau în Cernavodǎ.

5) Lucrǎtorii strǎini aflaţi în cariera de piatrǎ a lui Paulo Novac (toţi cei 6
angajaţi strǎini erau italieni) 4 :
• Gennaro Mazzi, nǎscut la 5 apr. 1869, nu se precizeazǎ locul naşterii, muncitor, avea
paşaport eliberat la 3 fev. 1910, în Italia, sosit în România, la Constanţa, la 21fev.
1910, în Cernavodǎ la 22 fev. 1910;
• Filippo De Girolamo, nǎscut la 7 oct. 1856, la Trani, [Puglia], muncitor, avea
paşaport eliberat la 24 mart. 1908, la Galaţi, sosit în ţarǎ la 21 mart. 1908, la Galaţi, în
Cernavodǎ din 25 mart. 1908;
• Giuseppe Alfonso Vacca, nǎscut la 3 dec. 1859, la Giovinazzo [provincia Bari,
regiunea Puglia], zidar, paşaport eliberat la Galaţi, al 13 mart. 1908, bilet de liberǎ
petrecere eliberat de autoritǎţile din Constanţa, care expira la 5 mart. 1911, sosit în
ţarǎ, la Galaţi, în mart. 1908, în Cernavodǎ din 18 mart. 1908;

4
Ibidem, f. 128.

478
• Luigi Sterlaccio, nǎscut în 1871, la Trani [Puglia], muncitot, avea paşaport eliberat la
Galaţi, la 18 dec. 1908, sosit în România la 18 dec. 1908, în Cernavodǎ la 19 dec.
1908;
• Michele Fabiano, nǎscut la 25 sept. 1880, la Trani, zidar, avea paşaport eliberat în
Constanţa la 22 mai 1907 şi bilet de liberǎ petrecere eliberat la Constanţa, care expira
la 1 mart. 1910, sosit în România la 2 oct. 1907, în Cernavodǎ la 4 oct. 1907;
• Girolamo Curri, nǎscut la 26 mai 1859, la Trani, zidar, avea paşaport eliberat la
Constanţa la 13 aug. 1909, gǎsit fǎrǎ bilet de liberǎ petrecere, intrat în România la 13
aug. 1909, în cernavodǎ la 20 aug. 1909.

6) Italienii angajaţi la Fabrica de petrol “Traian” 5 :

• Ciacio Martinelli, nǎscut la 2 iulie 1872, la Trana, [Piemonte], sosit în România, la

Cernavodǎ la 19 mai 1905, nu a mai fusese în nici o altǎ localitate româneascǎ, era de
meserie zidar;
• Andrea Zgara, nǎscut la 12 martie 1881, la Trana, Italia, sosise în România, la
Cernavodǎ, la 10 aprilie 1904, nu mai fusese în alt oraş românesc;
• Domenico Martinelli, nǎscut la 16 mai 1886, la Hârşova, România, muncitor, data
sosirii la Cernavodǎ – 23 septembrie 1898;
• Nicola Zgara, nǎscut la 19 august 1896, în localitatea Trana, Italia, lucrǎtor, sosit în
România, la Cernavodǎ, la 10 aprilie 1904.

5
Ibidem, ff. 69, 80.

479
 B. ITALIENII STABILIŢI ÎN CERNAVODǍ 6
(1909)
1. Giovanni Calpina, nǎscut în nov. 1854, de meserie zidar, avea paşaport nr. 294/23,
eliberat la Constantinopol în 1908, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de prefectura
Constanţa, care expira în iunie 1908; a venit în România, la Cernavodǎ, în 1908;
2. Filipo A. Gerobino, nǎscut la 12 mart. 1851, la Giovinazzo [Bari, reg. Puglia], de
meserie pietrar, gǎsit fǎrǎ paşaport şi bilet de liberǎ petrecere, venit în România, la
Cernavodǎ, în 1908;
3. Giuseppe Bocci, n. în ian. 1873, la Trani, în prov. Bari, de meserie lucrǎtor, avea
paşaport numǎrul 4427/38 eliberat la Galaţi în 1907, gǎsit fǎrǎ bilet de liberǎ petrecere,
venit în România, la Cernavodǎ, în apr. 1905;
4. Nicola Burro, n. în mai 1890, la Trani, în prov. Bari, de meserie cioplitor, avea
paşaport nr. 1796/1 eliberat la Barleta, în aug. 1905, gǎsit fǎrǎ bilet de liberǎ petrecere,
venit în România, la Cernavodǎ, la 5 fev. 1909;
5. Michele Elia, n. în 1862, la Terlizzi, prov. Bari, de meserie cioplitor, avea paşaport nr.
790/22 eliberat la Constantinopol în apr. 1905, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de
prefectura Constanţa, în apr. 1908, venit în România, la Medgidia, în martie 1905, în
cernavodǎ în martie 1905;
6. Domenico Faviet, n. la 7 iulie 1861, la Venezia; de meserie zidar; avea paşaportul nr.
268/63 eliberat la Constantinopol în oct. 1908; avea bilet de liberǎ petrecere eliberat de
prefectura Constanţa, care expira în apr. 1908; venit în România, la Cernavodǎ, în mart.
1908;
7. Pietro Porcelli, n. la 19 nov. 1859, la Trani, prov. Bari [reg. Puglia], de meserie
sǎpǎtor, avea paşaport nr. 447/138 eliberat la Galaţi în apr. 1901; avea bilet de liberǎ
petrecere eliberat de prefectura Constanţa în mart. 1908; venit în România, la Galaţi, în
febr. 1894, în Cernavodǎ în 1895;
8. Luigi Sterlaccio, n. la 11 aug. 1871, la Trani, prov. Bari [reg. Puglia], de meserie
sǎpǎtor, avea paşaport nr. 914 eliberat la Barleta, în apr. 1905, avea bilet de liberǎ de
liberǎ petrecere eliberat la Constanţa, care expira în mart. 1907, venit în România, la

6
Ibidem, f. 94.

480
Cernavodǎ în ian. 1896;
9. Alfonso Anavar, n. în iunie 1850, la Giovinazzo, [prov. Bari, reg. Puglia], de mesrie
pietrar, nu avea paşaport şi nici bilet de liberǎ petrecere; venit în România în mart. 1897;
10. Saverio Cedeschi, n. în 18 mai 1864, la Trani, prov. Bari [reg. Puglia], de meserie
cioplitor; avea paşaportul nr. 448/138, eliberat la Galaţi în apr. 1901; avea bilet de liberǎ
petrecere eliberat la Constanţa, care expira în ian. 1908; venise în România, la
Cernavodǎ, la 6 oct. 1897;
11. Cristoforo Cedeschi, n. la 3 dec. 1866, la Trani, prov. Bari [reg. Puglia], de meserie
cioplitor; paşaportul sǎu se afla la prefectura Constanţa, nu avea bilet de liberǎ petrecere;
venit în România, la Cernavodǎ, la 1 apr. 1909;
12. Carlo Curci, n. 8 mart. 1882, la Trani, prov. Bari [reg. Puglia], de meserie cioplitor;
avea paşaport nr. 119/1, nu avea bilet de liberǎ petrecere; venit în România, la
Cernavodǎ, la 1 apr. 1909;
13. Paulo Novac, n. în aug. 1871, la Monopoli, prov. Bari; de meserie antreprenor;
paşaportul se afla la poliţia oraşului Cernavodǎ; nu avea bilet de liberǎ petrecere; venit în
România, la Cernavodǎ, în iun. 1894;
14. Giovanni Cindento, n. la 14 iul. 1869, la Castelano, prov. Bari; de meserie
agricultor; paşaportul se afla la poliţia oraşului Cernavodǎ; nu avea bilet de liberǎ
petrecere; venit în România, la Cernavodǎ, în mai 1897;
15. Cosimo Di Marco, n. în 1886, la Alberobello, prov. Bari; de meserie pǎdurar,
paşaportul se afla la poliţia oraşului Cernavodǎ; nu avea bilet de liberǎ petrecere; venit în
România, la Cernavodǎ, în mai 1908;
16. Angelo Longo, n. la 17 oct. 1857, la Castelano, prov. Bari; de meserie ; avea paşaport
dus la Constanţa; nu avea bilet de liberǎ petrecere; venit în România, la Cernavodǎ, în
ian. 1891;
17. Francisco Condeto, n. 8 aug. 1875, la Castelano, prov. Bari; de meserie agricultor;
nu avea paşaport; nu avea bilet de liberǎ petrecere, venit în România, la Cernavodǎ în mai
1901;
18. Valentino Costa, n. în 1879, la Stregna, prov. Udine [Friuli-Venezia Giulia]; de
meserie miner; nu avea paşaport; nu avea bilet de liberǎ petrecere; venit în România, la
Cernavodǎ, în 1903;

481
19. Michele Porcelli, n. la 18 iun. 1886, la Trani, prov. Bari; de meserie pietrar; avea
paşaportul nr. 2861/138 eliberal la Galaţi, avea bilet de liberǎ petrecere eliberat la
Constanţa, care expira în mai 1908; venit în România, la Cernavodǎ în 1897;
20. Giovani Bassi, n. în mart. 1857; la Trani, prov. Bari; de meserie cioplitor; avea
paşaportul la Legaţia Italianǎ din Galaţi; avea bilet de liberǎ petrecere eliberat la Galaţi;
venit în România, la Cernavodǎ, la 12 mart. 1906;
21. Natali Bassi, n. în iul. 1889; la Trani, prov. Bari; de meserie cioplitor; avea paşaport ,
nu avea bilet de liberǎ petrecere; venit în România, la Cernavodǎ, la 12 mart. 1906;
22. Antonio Marcel, n. la 11 aug. 1890; la Trani, prov. Bari; de meserie cioplitor; avea
paşaportul reţinut la locul de muncǎ; nu avea bilet de liberǎ petrecere; venit în România,
la Cernavodǎ, la 6 oct. 1908;
23. Giovanni Pasco, n. la 13 sept. 1866, la Trani, prov. Bari; de meserie cioplitor; avea
paşaportul oprit la Poliţia din Constanţa; nu avea bilet de liberǎ petrecere; venit în
România, la Cernavodǎ, la 20 apr. 1909;
24. Nicola Leonardo, n. în ian. 1897, la Trani, prov. Bari; de meserie numcitor; avea
paşaportul la Legaţiunea Italianǎ din Constanţa pentru a fi reînnoit; nu avea bilet de liberǎ
petrecere, venit în România, la Cernavodǎ, la 15 mart. 1905;
25. Andrea Leonardo, n. la 17 iunie 1890, la Trani, prov. Bari; de meserie muncitor;
avea paşaportul la Consulatul Italian la Constanţa pentru a fi reînnoit; nu avea bilet de
liberǎ petrecere, venit în România, la Cernavodǎ, în apr. 1909;
26. Giacinto Michele Martinelli, n. la 4 dec. 1871; la Trani, prov. Bari; de meserie
pietrar; avea paşaportul la Legaţiunea Italianǎ din Constanţa pentru a fi reînnoit; nu avea
bilet de liberǎ petrecere, venit în România, la Cernavodǎ, la apr. 1903;
27. Georgio Fiorentini, n. la 25 ian. 1869, la [San] Pietro [in] Casale, prov. Bologna; de
meserie zidar; avea paşaportul nr. 4287/138 eliberat la Galaţi în iun. 1908; avea bilet de
liberǎ petrecere eliberat la Constanţa în 1908; venit în România, la Cernavodǎ, la 18 mai
1908.

482
 C. LUCRĂTORII ITALIENI IMPLICAŢI ÎN CONSTRUIREA PORTULUI
CONSTANŢA ÎN 1908 POTRIVIT LISTELOR PENTRU PLATA SALARIILOR
A DIRECŢIEI CONSTRUCŢIEI PORTULUI CONSTANŢA

PLATA LUCRĂTORILOR 1-15 IUNIE 1908, STAŢIA DE PETROL 7

Nr. curent Numele Profesia Nr. zilelor si Preţul zilei productul
orelor
2418 Antonio Soneli zidar 84 072 6045
2419 Francesco zidar 73 050 3650
Longo
2420 Vito Longo zidar 73 055 4015
2421 Luigi zidar 80 055 4400
Gelsomini
2422 Dalbo zidar 81 050 4050
Geachinio
2423 Laforge Nicola zidar 80 050 4000
2425 Nicola Franici zidar 80 058 4640
2430 Degenaru zidar 73 050 3650
Mauro
2431 Degenaru lucrǎtor 73 020 1460
Luigi
2432 Leonardo zidar 66 050 3300
Balaco
2821 Terani Giusepe şef echipǎ 45 050 2250

LUCRĂRI ÎN REGIE. STAT RECAPITULATIV AL ZILELOR LUCRĂTORILOR

ÎNTREBUINŢATI LA CONSTRUCŢIA PORTULUI CONSTANŢA, 1-15 IUNIE 1908 8

Francesco cǎpitan 15 5,50 8250

Porleli

STAT RECAPITULATIV DE LUCRĂTORI ÎNTREBUINŢAŢI LA ATELIER CPC 9 16-30 IUNIE

1908 10
Nr. curent Numele Profesia Nr. zilelor si Preţul zilei Productul
orelor
32 Pietro Borsatti lǎcǎtuş 154 075 11550

65 Giuseppe ajustor 107 058 6205

Petronelli
72 Giovanni ajustor 11/11 047 1030
Calligaro
119 Rico arǎmar 107 065 6955
Delangelo
121 Vito Uvo dulgher 121 058 7015
245 Primo Fuschini dulgher 143 059 8435
348 Domenico ajutor turnǎtor 138 028 3860
Gatto
387 Giovanni - 154 075 11550

7
ANIC, Fond Ministerul Lucrǎrilor Publice [MLP], ds. 38/1908, ff. 2-5v.
8
Ibidem, ff. 10, 13v.
9
CPC – construirea portului Constanţa
10
ANIC, MLP, ds. 38/1908, ff. 37-49v.

483
 Morandi
400 Pepini Gatto dulgher 137 030 4110
445 Giovanni Goso lǎcǎtuş 11 050 550
(eliminat din
listǎ ulterior)
1258 Angelo De mecanic 210 055 11550
Georgio
1337 Giuseppe şef echipǎ 168 045 7560
Sepolane

STAT RECAPITULATIV AL ZILELOR LUCRĂTORILOR ÎNTREBUINŢATI CPC 16-30 IUNIE

1908 11
1769 Ettore Mutti mecanic 180 055 9900
1773 Vincenzo lucrǎtor 179 041 7335
Grandi
1774 Gilberto şef echipǎ 165 038 6270
Pavani
1775 Simoni şef echipǎ 165 043 7095
Mariani
1787 Andrea lucrǎtor 66/86 095/045 10140
Gangale
1788 Luigi Vido scafandru 47/87 074/029 5995
1810 Vittorio ghid 135 2,00 27.000
Begotti
1818 Umberto Gulli lucr. marinar 192 0,28 5375
1820 Andrea lucrǎtor 183 0,27 5180
Michelato
1993 Antonio zidar 169 0,75 12675
Vidoni
1996 Vincenzo zidar 169 0,65 10985
Millilo
2000 Fortunato zidar 163 060 9780
Bigoni
2009 Mauro Pascoli zidar 143 0,50 7150
2010 Angelo Longo zidar 169 0,55 9295
2011 Giovanni zidar 156 0,48 7485
Vidoni
2012 Angelo zidar 143 0,57 8150
Buccheri
2013 Giuseppe zidar 169 0,52 8785
Giovannetti
2014 Francesco zidar 139 0,57 7920
Cartiginese
2015 Francesco zidar 143 0,28 4000
Sicolli
2016 Visagio zidar 143 0,57 8150
Giuseppe
2614 Giovanni Salvi miner 205 0,40 8200
2615 Delangelo miner 165 0,32 5280
Giovanni

11
Ibidem, ff. 59-69.

484
 LUCRĂTORI CPC – SILOZURI: 16-30 IUNIE 1908 12

Nr. curent Numele Profesia Nr. zilelor si Preţul zilei productul

orelor
4401 Giacomo zidar 202 110 20220
Spandri
4402 Biagio Bellini zidar 176 65 11440
4403 Romano Pozzo zidar 172 65 12480
4404 Andrea Fiore zidar 145 65 9425
4405 Delamea? zidar 156 65 10140
Giacomo
4406 Pietro zidar 180 65 11700
Trombetti
4407 eliminat Luigi Rabasi zidar 156 65 10140
ulterior din listǎ
4408 Pietro Dazza zidar 157 65 10205
4409 Giacomo zidar 176 62 10910
Haramia
4418 Salvatore zidar 178 63 11210
Gatto
4424 Antonio Gatto zidar 140 48 6720
4441 Lorenzo zidar 176 45 7920
Culino
4444 Marino Spini zidar 188 50 9400
4445 Gotha zidar 189 50 9450
Alphonso
4446 Giuseppe zidar 169 25 4225
Riggi
4447 Luigi Papani zidar 188 45 8460
4454 Luigi Delgati zidar 156 27 4210
4455 Francesco ucenic 176 25 4400
Gatto
4457 Damian zidar 15 52 780
Saracino
4460 Giacomo zidar 163 52 8475
Culino
4461 Giacomo zidar 176 58 10205
Culino (sic)
4463 Antonio zidar 176 58 10205
Giulino
4464 Fiorente zidar 176 48 8445
Giuliani
4484 Giuseppe zidar 171 055 9405
Jovino
4485 Leonardo zidar 171 050 8550
Preciosa
4486 Giovanni Zidar 156 048 7485
Talpino
4487 Isaco zidar 104 048 4990
Primavera

12
Ibidem, ff. 81-104v.; ds. 40/1908, ff. 2-7v.: liste ale acestor lucrǎtori pentru luna august 1908.

485
4490 Giacomo zidar 189 048 9070
Debasi
4491 Niazza Caputto zidar 169 045 7605
4492 Giuseppe zidar 169 040 6760
Azzalino
4494 Jean Domenico zidar 156 050 7860
4495 Lorenzo Primo zidar 176 065 11440
4496 Antonio Capit zidar 169 042 7095
4519 Vincenzo zidar 189 050 9450
Valenti
4520 Carlo Papagni zidar 176 047 8270
4522 Carlo Bovino zidar 174 050 8700
4523 Sergio Bovino zidar 176 050 8800
4526 Francesco zidar 189 048 9070
Ferigi
4527 Rachele zidar 169 048 8110
Manga
4528 Giacomo Rami zidar 189 052 9825
4530 Vitto Mezina zidar 169 048 8110
4531 Niazza zidar 164 045 7380
Balacco
4537 Giuseppe zidar 169 050 8450
Manole
4547 Michele lucrǎtor 169 048 8110
Spadanechio
4548 Vitto Saracino lucrǎtor 169 048 8110
4549 Giuseppe Sase lucrǎtor 169 048 8110
4553 Giuseppe Lucrǎtor 176 050 8800
Bacinari
4554 Nicola Tole lucrǎtor 169 038 6420
4555 Defarico lucrǎtor 176 050 8800
Giuseppe
4560 Antonio cioplitor 176 060 10560
Bevilaqua
4561 Giovanni cioplitor 95 045 4275
Susana
4562 Giuseppe cioplitor 149 040 5960
Canace
4566 Mauro zidar 26 042 1090
Pasqualli
4567 Angelo zidar 26 052 1350
Bucolieri
4568 Francesco zidar 26 028 725
Sicolli
4569 Giuseppe zidar 26 052 1050
Visagio
4570 Angelo zidar 26 054 1400
Abbrizzo
4617 Josef Rosenini lemnar 163 50 8650
4774 Maur Antonio lemnar 172 040 6880
Desantis
4776 Marino Tatoli lemnar 176 040 7040
4777 Francesco lemnar 176 040 7040

486
 Ferigi
4778 Cesare lemnar 176 050 8800
Conzuito
4779 Vicenzio Baso lemnar 171 045 7695
4780 Domenico lemnar 176 42 7390
Pellegrini
4781 Pascali lemnar 169 37 6250
Campaniole
4782 Tomaso lemnar 150 35 5250
Misino
4783 Nicola di lemnar 176 35 6160
Simone
4784 Sergio lemnar 174 55 9570
Piniarteli
4785 Niazza lemnar 176 45 7920
Altanesi
4786 Mauro Suldano lemnar 174 45 7830
4787 Angelo Dudio lemnar 149 45 6705
4788 Giacomo lemnar 176 45 7920
Berardino
4827 Moldugino sacagiu 176 15 2640
Vicenzo
4829 Nicola Callo lemnar 176 42 7390
4891 Carlo lemnar 176 45 7920
Malvcarli
4913 Marino Marini cioplitor 26 56 1455
4916 Francesco zidar 13 52 675
Cartagenesco
4965 Rico Bufa lucrǎtor fierar 144 22 3165

STAT PENTRU DIFERENŢA DE PLATĂ A LUCRULUI ÎN ACORD EFECTUAT PE

ŞANTIERUL SILOZURILOR ÎN PERIOADA 16-30 IUNIE 1908 13

Nr. Numele Natura Costul Suma Sumǎ totalǎ ce

Lucratorului lucrǎtorului lucrǎrei parţiala pe are de primit
efectuate lucrare fiecare lucǎtor
4941 Antonio m.2 1500 1770
Demassario 1.18 ciopliturǎ
simplǎ
m.1 4965
2.39 comişǎ 250 595
m.2
1.30 moline de 2000 2600
ferestre
4943 Marino Marini m.2
1.59 ciopliturǎ 1500 2385
simplǎ
m.1 4350
2.67 cornişǎ 250 350
m.2
0,65 moline de
ferestre 2000 1300

13
Ibidem, f. 126.

487
 LUCRĂRI ÎN REGIE. STAT DE PLATĂ RECAPITULATIVE DE ZILELE LUCRĂTORILOR
ÎNTREBUINŢAŢI LA CARIERA “CANARA” DE LA 1 IULIE LA 15 IULIE 1908 14

Nr. curent Numele Profesia Nr. zilelor şi Preţul zilei Productul

orelor
3. Domenico şef coloanǎ 176 038 6685
Ponstanschi
4. Luigi Cavallini lucrǎtor 175 025 4375
9. Giuseppe fierar 65 035 2275
Pasconi
13 Giusepe fierar 168 030 5040
Levorte
22 Giovanni Cedri şef echipǎ 168 050 8400
23 Silvestro şef echipǎ 168 060 10080
Zamponi
34 Carlo Pozzi miner 169 030 5705
58 Giovanni miner 13/130 034 4860
Foschini
59 Luigi Gans miner 13/148 035 5635
69 (eliminat Giovanni miner 117 030 3510
ulterior din listǎ) Giovetti
83 Domenico miner 168 029 4665
Albrini
97 Giovanni miner 168 032 4735
Bronzeti
152 Debitole miner 123 032 5540
Angelo
165 Giuseppe spǎrgǎtor 161 035 5635
Candice
428 Angelo Biduli ucenic 168 016 2685
437 Luigi Pasconi ucenic 78 012 935
441 Corrado cioplitor 162 054 8745
Mastropiero
442 Girolamo di cioplitor 168 054 9070
Candia
443 Luca di Candia cioplitor 168 054 9070
444 Donato cioplitor 168 054 9070
Tedesco
445 Mauro Lecce cioplitor 168 054 9070
446 Saverio di cioplitor 168 054 9070
Candia
447 Carole di cioplitor 168 040 6720
Robertis

14
Idem, ds. 39/1909, f. 2-9v.; ds. 41/1908, ff. 2-5.

488
 LUCRĂRI ÎN REGIE. STAT DE PLATĂ RECAPITULATIVE DE ZILELE LUCRĂTORILOR
ÎNTREBUINŢAŢI LA CARIERA “CANARA” DE LA 1-15 SEPT 1908 15

Nr. curent Numele Profesia Nr. zilelor si Preţul zilei Productul

orelor
2. Domenico şef coloanǎ 131 038 4975
Ponstoruschi
3. Luigi Cavalini lucrǎtor 131 025 3274
12 Giuseppe lucrator 131 030 3930
Leonte
13 Petre Borela ucenic 120 017 2040
22 Giovanni şef echipǎ 131 050 6550
Cordon
33 Luigi Gans miner 22 035 4235
99
34 Carlo Pozzi miner 22 030 3930
109
37 Moli Bosco miner 22 027 3395
104
41 Mariani Savini miner 115 032 3680
83 Domenico miner 131 029 3795
Albini
97 Giovanni miner 110 032 3520
Bronzeti
132 Nicola Spase miner 131 026 3405
149 Marco Giuro miner 126 032 4030
152 Angelo miner 120 032 3840
Debitole
166 Giuseppe spǎrgator 120 035 4200
Candice
186 Costa Loli lucrator 7/119 025 3150
249 Angelo Biduli ucenic 109 016 1740
359 Corado cioplitor 121 054 6530
Mastropiero
360 Donato cioplitor 131 054 7070
Tedesco
361 Mauro Leone cioplitor 126 054 6800
362 Girolamo di cioplitor 131 054 7070
Candia
363 Luca di Candia cioplitor 131 054 7070
364 Saverio di cioplitor 131 054 7070
Candia
365 Carole di cioplitor 120 040 4800
Robertis

15
Idem, ds. 41/1908, ff. 6-11v.

489
 ANEXA IV
ITALIENI DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1861-1916, IDENTIFICAŢI ÎN
ARHIVELE ITALIENE ŞI ROMÂNE

A. ITALIENI NĂSCUŢI ÎN ROMÂNIA

Bonitti Antonio, nǎscut în 1900, Bucureşti, rezident în 1930 la Roma, tâmplar 1 ;

Borghi Paolo, n. 1889, Bucureşti, rezident în 1928 la Milano, avocat 2 ;
Boriali Beniamina, n. 28 mai 1884, Sinaia, mama Boriali Caterina3 ;
Brondelli Maria, n. 25 febr. 1884, Ploieşti, pǎrinţi Francesco şi Anna Ronchiard 4 ;
Carnevale Olivo, n. 1899, România, rezidenţǎ la Torino, zidar 5 ;
Cividini Romolo, n. 1904, România, rezidenţǎ în 1926 la Trieste sau Friuli 6 ;
Concino Leonardo, vârstǎ 40, rezidenţǎ Bacǎu, deces 24 febr. 1884 7 ;
Daniel Jacques Jean, n. 1894, Bucureşti, rezidenţǎ în America Meridionale, dentist 8 ;
Farné Romolo, n. 1904, România 9 ;
Favero Giuseppe, n. 1897, Turnu Severin 10 ;
11
Gaus De Hanberg Vittorio, n. 1857, România, rezidenţǎ în 1927 la Fiume ;
Giacomo Elena, n. 1 febr. 1886, Sulina, pǎrinţi Vasington şi Irene Hantirian 12 ;

1
Archivio Centrale dello Stato [ACS], fond Casellario Politico Centrale [CPC], b. 737, fasc. Bonitti
Antonio.
2
ACS, CPC, b. 737, fasc. Borghi Paolo.
3
Archivio di Stato di Rovigo [AS Rovigo], Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol. I, cat. XIII Emigranti,
fasc. II Supplemento al nr. 17 del Bollettino Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti,
Elenco XI di Italiani nati in paese straniero dei quali non si conosce il comune di origine. Atti di nascità, p.
182, poziţia 430.
4
Ibidem, p. 183, poz. 435.
5
ACS, CPC, b. 1099, fasc. Carnevale Olivo.
6
Idem, b. 1374, fasc. Cividini Romolo.
7
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol. I, cat. XIII Emigranti, fasc. II Supplemento al nr. 17
del Bollettino Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti, Elenco XI di Italiani morti in paese
straniero dei quali non si conosce il comune di origine, p. 172, poziţia 105.
8
ACS, CPC, b. 1612, fasc. Daniel Jacques Jean.
9
Idem, b. 1963, fasc. Farné Romolo.
10
Idem, b. 1978, fasc. Favero Giuseppe.
11
Idem, b. 2316, fasc. Gaus De Hanberg Vittorio.
12
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1888-1889, 1891-1895, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. I
Supplemento al nr. 40 del Bollettino Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti, Elenco XIII di
Italiani nati in paese straniero dei quali non si conosce il comune di origine. Atti di nascità, p. 38, poziţia
1299.

490
Gialdini Francesco, n. 1893, România, rezidenţǎ din 1917 în Franţa, mecanic 13 ;
Incontrera Giovanni, n. 1889, Bucureşti, rezidenţǎ în România 14 ;
Mantovani Emilio, n. 1892, România, rezidenţǎ în Elveţia, zidar 15 ;
Martinoto Umberto, n. 1898, România 16 ;
Missana Vincenzo, n. 1900, Bucureşti, rezidenţǎ în Franţa din 1937, zidar 17 ;
Moratti Pietro, n. 1908, Bucureşti, rezidenţǎ posibilǎ în Pontedera, Pisa, Toscana,
turnǎtor mecanic 18 ;
Ortese Alessandro, n. 1 dec. 1877, Bucureşti, fiul Antoniettei Ortese 19 ;
Pangher Giuseppe, n. 1899, România, rezidenţǎ posibilǎ Monfalcone, Gorizia, Friuli,
dulgher în fier 20 ;
Pantea Giovanni, n. 1890, Arad, rezidenţǎ posibilǎ în Monfalcone, Gorizia, Friuli,
muncitor 21 ;
Peitra Giovanni, n. 10 dec. 1886, Brǎila, fiul lui Giovanni şi al Giuseppinei 22 ;
Rasera Antonio, n. 1894, Predeal, rezidenţǎ posibilǎ în Vittorio Veneto, Treviso,
Veneto, lǎcǎtuş 23 ;
Rizzi Fioravante, n. 1894, Brǎila, rezidenţǎ în Udine, Friuli, zidar 24 ;
Rubini Romano, n. 1902, Craiova, rezidenţǎ în Franţa, antreprenor 25 ;
Rubini Roberto, n. 1906, Botoşani, rezidenţǎ în Franţa, şofer, mecanic 26 ;
Sande Giovanni, n. 27 ian. 1887, Mǎrǎşeşti, fiul lui Alessandro şi al Mariei Sande 27 ;

13
ACS, CPC, b. 2380, fasc. Gialdini Francesco.
14
Idem, b. 2632, fasc. Incontrera Giovanni.
15
Idem, b. 3001, fasc. Mantovani Emilio.
16
Idem, b. 3096, fasc. Martinoto Umberto.
17
Idem, b. 3316, fasc. Missana Vincenzo.
18
Idem, b. 3394, fasc. Moratti Pietro.
19
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. II Supplemento al nr. 8 del
Bollettino Ufficiale...cit., Elenco VIII di Italiani nati...cit., p. 142, poz. 701.
20
ACS, CPC, b. 3694, fasc. Pangher Giuseppe.
21
Idem, b. 3702, fasc. Pantea Giovanni.
22
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. II, Supplemento al nr. 40
del Bollettino Ufficiale..., Elenco XIV di Italiani morti..., p. 45, poz. 1526.
23
ACS, CPC, b. 4231, fasc. Rasera Antonio.
24
Idem, b. 4351, fasc. Rizzi Fioravante.
25
Idem, b. 4480, fasc. Rubini Romano.
26
Idem, b. 4480, fasc. Rubini Roberto.
27
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. II, Supplemento al nr. 40
del Bollettino Ufficiale..., Elenco XIV di Italiani morti..., p. 47, poz. 1600.

491
Sbracci Giuseppe, n. 1901, Galaţi, rezidenţǎ posibilǎ în Pianella, Pescara, Abruzzo,
muncitor reparator contoare de gaz 28 ;
Staffaroni Virgilio, n. 1900, România, rezidenţǎ în Roma, muncitor 29 ;
Zunino Luigi, n. 19 iun. 1884, Sinaia, pǎrinţi Luigi şi Maria Luigia 30 ;

B. ITALIENI REZIDENŢI ÎN BRĂILA DIN 1863-1873 MENŢIONAŢI DE

ARHIVA TRIBUNALULUI 31

Antonio Bolognesi, originar din Faenza

Domenico Marcello Brescenino
Francesco S. Verona
Giovanni Battista Canevaro
Iosif Canevaro
Ruggero Pozzi

C. ITALIENI REZIDENŢI LA GALAŢI (1863-1873)

Vincenzo Fanciotti
Giulietta G. Verona, nǎscutǎ Fanciotti, fiica lui Vincenzo Fanciotti, soţia lui Giuseppe
Verona
Giuseppe G. Verona
Carolina F. Pleyer, nǎscutǎ Fanciotti, fiica lui Vincenzo Fanciotti, soţia lui F. Pleyer 32 ,
domiciliu în Trieste

28
ACS, CPC, b. 4641, fasc. Sbracci Giuseppe.
29
Idem, b. 4930, fasc. Staffaroni Virgilio.
30
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. II Supplemento al n. 17 del
Bollettino Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti, Elenco XI di Italiani nati in paese
straniero dei quali non si conosce il comune di origine. Atti di nascità, p. 189, poziţia 618.
31
SJAN Brăila, fond Tribunalul Judeţului Brăila, ds. 97/1863, f. 3; ds. 201/1863, ff. 6, 22, 30-31.
32
Idem, fond Primăria municipiului Brăila, ds. 6/1892, ff. 5, 79.

492
 D. ITALIENI REZIDENŢI ÎN ROMÂNIA

Agazzi Gregorio, nǎscut în 1895, Albona (Pola), Italia, rezident în România şi

Argentina 33
Anino Edoardo, 56 ani, rezidenţǎ Bucureşti, deces 7 mai 1883 34
Balli Marcello, n. 1891, Roma, rezidenţǎ în România 35
Boiame sau Boeam P., 40 ani, fiul lui Janosu şi Marianna, rezidenţǎ la Craiova, deces la
15 oct. 1883 36
Botinelli Francesco, 53 ani, fiul lui Giovanni şi Teresa, rezidenţǎ la Bucureşti, deces la
23 nov. 1881 37
Dionigo Luisa, 1 an, fiica lui Luigi şi a Mariei, rezidenţǎ sat Greci, jud. Tulcea, deces la
6 apr. 1887 38
Fabiani Paolo, n. 1915, Trani, Bari, Puglia, rezidenţǎ în România 39
Fassio Albina, n. 1915, Torino, rezidenţǎ în 1939 în România 40
Grevi Bartolomeo, vârstǎ 50 ani, rezidenţǎ com. Miroslava, jud. Iaşi, deces la 18 dec.
1880 41
Locatello Lorenzo, 43 ani, fiul lui Cesare şi Maria Locarello, rezidenţǎ la Bucureşti,
deces la 12 sept. 1883 42
Luci o Lucci Giovanni, 40 ani, loc de rezidenţǎ la Bucureşti, deces 13 aug. 1886 43

33
ACS, CPC, b. 22, fasc. Agazzi Gregorio.
34
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. II Supplemento al nr. 18
del Bollettino Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti, Elenco IX di Italiani morti in paese
straniero dei quali non si conosce il comune di origine, p. 157.
35
ACS, CPC, b. 293, fasc. Balli Marcello.
36
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. II Supplemento al n. 17 del
Bollettino Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti, Elenco IX di Italiani morti in paese
straniero dei quali non si conosce il comune di origine, p. 159, poziţia 87.
37
Ibidem, p. 160, poz. 101.
38
Idem, Supplemento al n. 40 del Bollettino Ufficiale..., Elenco XIV di Italiani morti..., p. 11, poz. 369.
39
ACS, CPC, b. 1914, fasc. Fabiani Paolo.
40
Idem, b. 1969, fasc. Fassio Albina.
41
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. II Supplemento al nr. 8 del
Bollettino Ufficiale..., Elenco VIII di Italiani morti..., p. 126, poz. 178.
42
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. II Supplemento al nr. 17
del Bollettino Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti, Elenco IX di Italiani morti in paese
straniero dei quali non si conosce il comune di origine, p. 167, poz. 349.
43
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1888-1889, 1891-1895, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. I
Supplemento al nr. 40 del Bollettino Ufficiale del ministero di Grazia e Giustizia e dei Culti, Elenco XIII di

493
Mamami Giuseppe, 2 ani, fiul lui Nicola şi al Rosei, rezidenţǎ Predeal, deces la 12 apr.
1886 44
Mantuani Carlo, 67 ani, loc de rezidenţǎ Bucureşti, deces 1 iul. 1886 45
Maragna Anna, 65 ani, fiica lui Angelo şi Angela Nardi, rezidenţǎ în com. Miroslava,
jud. Iaşi, deces la 25 dec. 1880 46
Mintale Osvaldo, 20 ani, fiul lui Giovanni şi Maria, rezidenţǎ la Bucureşti, deces la 15
iul 1882 47
Nale Pietro, fiul lui Giuseppe şi Rosa, rezidenţǎ la Bucureşti, deces la 21 mai 1881 48
Pereson Leonardo, 65 ani, rezidenţǎ la Bucureşti, deces la 16 oct. 1884 49
Peroc Ferdinando, 45 ani, fiul lui Giovanni şi al Caterinei, rezidenţǎ la Bucureşti, deces
la 15 ian. 1887 50
Perotti Giacomo, vârstǎ 63 ani, rezidenţǎ Bucureşti, deces la 31 mai 1882 51
Romano Arturo, n. 1897, Versa, Gorizia, Friuli, rezidenţǎ în România 52
Rosini Giovanni, 48 ani, deces Bucureşti, 22 febr. 1886 53
Zentilin Alberta, 9 ani, fiica lui Giacomo şi al Bernardinei, rezidenţǎ la Sinaia, deces la
24 mai 1886 54

Italiani morti in paese straniero dei quali non si conosce il luogo di nascità o dell’ultimo domicilio, p. 16,
poziţia 534.
44
Idem, fasc. II Supplemento al nr. 40 del Bollettino Ufficiale..., Elenco XIV di Italiani morti..., p. 18, poz.
601.
45
Idem, fasc. I Supplemento al nr. 40 del Bollettino..., Elenco XIII di Italiani morti ..., p. 16, poz. 550.
46
Idem, fasc. II Supplemento al n. 8 del Bollettino Ufficiale..., Elenco VIII di Italiani morti..., p. 128, poz.
227.
47
Idem, Supplemento al nr. 17 del Bollettino Ufficiale ..., Elenco IX di Italiani morti ..., p. 169, poz. 393.
48
Idem, Supplemento al nr. 8 del Bollettino Ufficiale..., Elenco VIII di Italiani morti..., p. 129, poz. 258.
49
Idem, Supplemento al nr. 40 del Bollettino Ufficiale..., Elenco XIV di Italiani morti..., p. 22, poz. 706.
50
Idem, Supplemento al nr. 40 del Bollettino Ufficiale..., Elenco XIV di Italiani morti..., p. 23, poz. 772.
51
Idem, Supplemento al nr. 17 del Bollettino Ufficiale ..., Elenco IX di Italiani morti ..., p. 170, poz. 456.
52
ACS, CPC, b. 4387, fasc. Romano Arturo.
53
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. I Supplemento al nr. 40 del
Bollettino Ufficiale..., Elenco XIII di Italiani morti ..., p. 23, poz. 774.
54
Idem, fasc. II, Supplemento al nr. 40 del Bollettino Ufficiale..., Elenco XIV di Italiani morti..., p. 32,
poz. 1096.

494
 E. ACTE DE CĂSĂTORIE ALE ITALIENILOR DIN ROMÂNIA

Andrea M. Petrochino şi Fiarula A. Xifando, 6 febr. 1888, Brǎila; 55

Antonio Borghetti şi Francisca Veber, 21 aprilie 1871, Brǎila; 56
Antonio Pelegrini şi Iuliana Andreaş Chicler, 19 sept. 1890, Brǎila; 57
Augusto Cesare Ugolini, nǎscut în nov. 1860, la Bologna, fiul lui Luigi şi Giuseppina
Ugolini, supus italian, domiciliat la Galaţi, profesie magaziner, şi Paolina Emilia
Paolo Amadia, nǎscutǎ la 11 ianuarie 1875 la Ploieşti, fiica lui Paolo Amadia,
antreprenor, şi al Carolinei Amadia, supusǎ italiancǎ, domciliatǎ în Ploeşti, se
cǎsǎtoreau la 26 decembrie 1893 58 ;
Constantin Ghibaldan, nǎscut la 24 aprilie 1867 la Cǎlǎraşi, fiul lui Radu şi Maria
Ghibaldan, protecţie românǎ, funcţionar, şi Elena C. Pilanto, nǎscutǎ la 9 ianuarie
1878, la Ploieşti, fiica lui Carol şi Antonia Pilanto, naţionalitate italianǎ, protecţie
românǎ, domiciliatǎ în Ploieşti, se cǎsǎtoreau la 24 noiembrie 1896 59 ;
Francesco Barrotti, nǎscut la 25 sept. 1865 în Transilvania, fiul lui Joannes Barrotti şi
Magdalena Erlinger, austriac, supus român, profesie tâmplar, şi Maria Girolamo,
nǎscutǎ în aprilie 1864, la Nimis, provincia Udine, fiica lui Girolamo Valle şi Ana
Stefanutti, protecţie italianǎ, profesie menajerǎ, se cǎsǎtoreau la 16 februarie
1890 60 ;
George I. Vaglis şi Ecaterina G. Cardeli, 25 apr. 1887, Brǎila 61 ;
Gheorghe L.A. Constantin şi Iulia T. Grimaldi, 22 ian. 1889, Brǎila 62 ;
Giorgio Vasington G., 31 ani, fiul lui Giacomo, şi Irina Hantirian,17 ani, fiica lui
Gaspare şi a Mariei Hantirian, loc al cǎsǎtoriei Sulina, jud. Tulcea, 10 nov.
1884 63 ;

55
Ibidem, f. 8.
56
SJAN Brăila, Colecţia Stare Civilă. Opis Căsătorii 1/18651891, f. 4v.
57
Ibidem, f. 9.
58
SJAN Prahova, Fond Primăria oraşului Ploieşti (1890-1899), ds. 13/1893, ff. 1-12v.
59
Idem, ds. 304/1896, ff. 2-6v.
60
Idem, ds. 213/1890, ff. 2-7.
61
Ibidem, f. 60.
62
Ibidem, f. 60v.
63
AS Rovigo, Fondo Comune di Rovigo, 1889, vol I, cat. XIII Emigranti, fasc. II , Supplemento al n. 40
del Bollettino Ufficiale..., Elenco XIV Atti di matrimonio. Italiani che hanno contratto matrimonio in paese
straniero e dei quali non si conosce il luogo della nascità o di domicilio nel Regno, p. 48, poz. 1712,

495
Giovani-Antonio Bevelacqua şi Rebecca R. Caroli, 17 apr. 1888, Brǎila 64 ;
Giuseppe G. Verona şi Iuliana V. Fanciotti, 9 mai 1882, Brǎila 65 ;
Giuseppe Miniero şi Caliope Melisarato, 28 dec. 1889, Brǎila 66 ;
Iosif Bartolini, de profesie zidar, protecţie românǎ, fiul lui Desiderio Bartolini, de
profesie pietrar, şi al Anei Bartolini, menajerǎ, şi Victoria Frantz Bernard, fiica
lui Frantz Bernard, zugrav, şi a Iulianei Bernard, mejanerǎ, se cǎsǎtoreau la 26
septembrie 1893, Ploieşti 67 ;
Massimo Madussi, nǎscut în august 1868, la Artegna, provincia Udine, fiul lui Pietro şi
Luisa Madussi, protecţie şi naţionalitate italianǎ, profesie zidar, şi Elena Valle,
nǎscutǎ în 13 august 1874, la Nimis, provincia Udine, fiica lui Gerolamo Valle şi
Ana Stefanutti, domiciliatǎ împreunǎ cu mama sa la Ploieşti, se cǎsǎtoreau la 17
noiembrie 1896 68 ;
Pietro Gava, n. în sept. 1862, la Bibano, prov. Treviso, Veneto, fiul lui Giacomo şi
Maria Gava, muncitor, domiciliat în Câmpina, şi MariaUrmosi, n. în august
1867, la Ploieşti, jud. Prahova, fiica lui Daniel şi Rachele Urmosi, domiciliatǎ în
Ploieşti, se cǎsǎtoreau la 16 ianuarie 1900, la Câmpina, jud. Prahova 69 ;
Pietro Mollinaro, nǎscut la 15 noiembrie 1863 la Ragogna, provincia Udine, fiul lui
Pietro şi Maria Mollinaro, protecţie şi naţionalitate italianǎ, profesie zidar,
domiciliat în Ploieşti, şi Lucia Camelli, nǎscutǎ la 7 iulie 1873, la Magnano in
Riviera, provincia Udine, fiica lui Francesco şi Teresa Camelli, întreaga familie
domiciliatǎ la Ploieşti, se cǎsǎtoreau la 15 mai 1896 70 ;
Pietro Totolo, nǎscut în decembrie 1861 la Artegna, provincia Udine, fiul lui Pietro şi
Angela Totolo, italian, profesie zidar, întreaga familie domiciliatǎ în Ploieşti, şi
Rosalia Gegő, nǎscutǎ în mai 1860, în Ungaria, fiica lui Franciscus şi Barabara
Gegő, protecţia ungarǎ, se cǎsǎtoreau la 12 ianuarie 1897 71 .

64
Ibidem.
65
SJAN Brăila, Colecţia Stare Civilă. Opis Căsătorii 1/18651891, f. 57v.
66
Ibidem, f. 61.
67
SJAN Prahova, Fond Primăria oraşului Ploieşti (1890-1899), ds. 235/1893, ff. 3-10.
68
Idem, ds. 289/1896, ff. 2-14.
69
Idem, Fond Primăria oraşului Câmpina (1888-1900), ds. 1/1900, ff. 179-180.
70
Idem, Fond Primăria oraşului Ploieşti (1890-1899), ds. 304/1896, ff. 2-12.
71
Idem, ds. 37/1897, ff. 2-7.

496