Fizica cuantica

CE ESTE FIZICA CUANTICA?

Fizica cuantica s-a nascut din imposibilitatea fizicii clasice de a explica anumite
fenomene descoperite si studiate la sfarsitul secolului al XIX-lea. Aceasta incearca sa
explice comportamentul electronilor si al
celorlalte componente ale materiei,
constituind diverse teorii.
Fizica cuantica a reusit sa demonteze
principiile fizicii clasice la nivel atomic si
a tulburat intelegerea profunda a
comportamentului materiei in Univers.
Totul a luat nastere cand un grup de de
cercetatori a studiat bucati de materie
foarte mici si a observat ca legile
cunoscute de fizicieni pana atunci nu
mai puteau fi aplicate. O bucata foarte mica de materie (cuant) nu se comporta deloc ca
materia solida, comportamentul acesteia putandu-se schimba dupa anumite conditii.
Descrierea data de mecanica cuantica realitatii la scara atomica este de natura
statistica: ea nu se refera la un exemplar izolat al sistemului studiat, ci la un colectiv
statistic alcatuit dintr-un numar mare de exemplare, aranjate in ansamblul statistic dupa
anumite modele. Rezultatele ei nu sunt exprimate prin valori bine determinate ale
marimilor fizice, ci prin probabilitati, valori medii si imprastieri statice.
Fizica cuantica studiaza atomul, care este unitatea de
baza a materiei si structura definitorie a materiei. Termenul
provine din limba greaca si inseamna ”invizibil”, deoarece
se credea ca atomii sunt cele mai mici lucruri din Univers.
Acum stim ca atomii sunt compusi din protoni, neutroni si
electroni care, la randul lor, sunt compusi din particule mai
mici numite cuarcuri.
​PRINCIPII :
1. Principiul incertitudinii
In 1926, Heisenberg a venit cu o idee noua ce avea sa
duca la o noua disciplina : mecanica cuantica. In centru se
afla Principiul incertitudinii a lui Heinsenberg care afirma ca
electronul este o particula ce poate fi descrisa in termeni de
unda. Incertitudinea in jurul careia este construita teoria
spune ca putem sti calea pe care o urmeaza un electron atunci
cand se misca intr-un spatiu sau putem sti unde se afla intr-un
anumit moment. Atomul s-a dovedit a fi destul de diferit de imaginea pe care si-o
formasera cei mai multi oameni. Electronul nu zboara in jurul nucleului asemenea unei
planete in jurul stelei ei, ci ia mai mult aspectul amorf al unui nor. Iar ciudatenia nu se
termina aici – pe masura ce cercetau mai adanc, fizicienii isi dadeau seama ca au
Fizica cuantica
descoperit o lume in care nu numai ca electronii puteau sari de la o orbita la alta fara sa
treaca printr-un spatiu intermediar, dar materia putea lua nastere subit, din nimic, cu
conditia sa dispara din nou suficient de repede.

2. Principiul de excluziune

Poate cea mai naucitoare dintre improbabilitatile cuanticii este ideea ce rezulta din
Principiul de excluziune al lui Wolfgang Pauli din 1925, care spune ca, in anumite
perechi de particule subatomice, chiar daca sunt despartite una de alta prin distante
considerabile, una va “sti” in fiecare clipa ce face cealalta. Particulele au o calitate
denumita spin, iar potrivit teoriei cuantice, in momentul in care determini sensul
rotirii unei particule, geamana sa va incepe imediat sa
se roteasca in directie opusa, in acelasi ritm, indiferent
de cat de departe s-ar afla. Acest fenomen a fost
dovedit in 1997, cand fizicienii de la Geneva au trimis
fotoni in directii diferite la o distanta de zece kilometri si
au demonstrat ca perturbarea unuia a provocat un
raspuns instantaneu in celalalt. Einstein nu credea ca o
particula poate influenta o alta particula la o asa distanta
si credea ca asta ar incalca teoria speciala a relativitatii.
In 1924, Louis de Broglie a avansat ipoteza ca toate
particulele se comporta pana la un punct ca niste unde.
In 1926, Erwin Schrodinger a folosit aceasta idee pentru
a dezvolta un model matematic al atomului, care descria
electronii ca forme de unda trimimensionale. O
consecinta a folosirii formelor de unda pentru a descrie particule a
fost ca este matematic imposibil sa se obtina valori precise atat
pentru pozitia cat si pentru impulsul unei particule la un moment dat in timp.

3. Formula lui Planck

Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, fizicienii au

acceptat dualismul unda-particula. Cu toate acestea,
desi fizica clasica explica fenomenele de interferenta
si difractie legate de propagarea luminii, ele nu
reflecta absorbtia si emisia de lumina. Toate
corpurile radiaza energia electromagnetica ca si
caldura; de fapt, un corp emite radiatii la toate
lungimile de unda. Cu cat corpul este mai fierbinte,
cu atat este mai mica lungimea de unda.

In 1900, Max Planck a venit cu o sugestie indrazneata.

El a presupus ca energia radiatiei este emisa nu
incontinuu, ci mai degraba in pachete denumite
cuante. Energia E a cuantei este legata de frecventa
Fizica cuantica
v de E = hv. Cantitatea h, cunoscuta acum ca si constanta lui Planck, este o
constanta universala cu valoarea aproximativa de 6,62607 x 10 la puterea 34 joule
* secunde.

In ciuda dificultatilor sale, teoria cuantica ramane o parte esentiala a fizicii moderne.
Este, fara indoiala, una dintre cele mai de succes teorii ale stiintei si, in ciuda naturii
aparent ezoterice, este in primul rand o ramura practica a fizicii, deschizand calea
catre noi aplicatii si noi descoperiri.

Istoria fizicii cuantice

Fizica, în accepțiunea actuală a termenului, a fost fondată la mijlocul al XIX-lea, ca sinteză

a unor științe mai vechi: mecanica, optica, acustica, electricitatea și magnetismul,
termodinamica și proprietățile fizice ale materiei. Sinteza a fost posibilă după ce s-a
constatat că diferitele forțe ale naturii sunt legate între ele și că se pot transforma din una
în alta din cauza faptului că toate sunt forme de energie.
Ludwig Eduard Boltzmann a sugerat în ​1877 că nivelele de
energie ale unui sistem fizic, cum ar fi o moleculă, ar putea fi
discrete. El a fost unul dintre fondatorii Austrian Mathematical
Society, împreună cu matematicienii Gustav von Escherich și Emil
Müller. Raționamentul lui Boltzmann asupra prezenței unor nivele
de energie discrete în molecule, cum ar fi cele de iod în stare
gazoasă, având originea în termodinamica lor statică și în teoriile
statisticei mecanice, a fost susținută cu argumente matematice,
douăzeci de ani mai târziu, de Max Planck, cu prima teorie cuantică
completă.
Evoluția ideilor în fizica cuantică
La sfârșitul secolului al XIX-lea, fizica clasică oferea imaginea unitară a unui Univers
alcătuit din materie și radiație. Existau o teorie corpusculară a materiei și o teorie
ondulatorie a radiației, capabile să descrie în mod coerent, pe baza unor principii generale,
cele două categorii de fenomene. Dificultățile pe care le-au întâmpinat aceste teorii în
interpretarea interacțiunii dintre materie și radiație au stimulat dezvoltarea ideilor care,
treptat, au dus la formularea mecanicii cuantice și apoi a electrodinamicii cuantice
Teoria cuantică veche
În teoria radiației electromagnetice în
echilibru termodinamic cu materia, distribuția
spectrală a intensității radiației emise de un corp
negru se afla în violent dezacord cu experiența.
Planck ​(1900​) a arătat că dificultatea putea fi
ocolită pe baza ipotezei că schimbul de energie
între materie și radiație nu se face în mod
continuu, ci în cantități discrete și indivizibile, pe
Fizica cuantica
care le-a numit cuante de energie (în latină quantum = câtime, cantitate). ​Einstein ​(​1905 )
a dus ideea un pas mai departe, postulând că un fascicul luminos constă dintr-un jet de
particule (numite apoi fotoni), care reprezintă cuante de energie; pe această bază el a
elaborat o teorie cantitativă a efectului fotoelectric, pe care teoria ondulatorie fusese
incapabilă să-l explice. O confirmare ulterioară a teoriei fotonului în detrimentul teoriei
ondulatorii a venit de la efectul ​Compton ​(​1924)​. Analiza experimentelor de interferență și
difracție arată că lumina se propagă sub formă de unde; aspectul corpuscular se
manifestă însă în procesul emisiei sau absorbției luminii de către materie. Acest caracter
dual — corpuscular și ondulatoriu — al radiației este incompatibil cu fizica clasică.

În teoria corpusculară a materiei,

descoperirea electronului în razele catodice
de către ​J.J. Thomson (​1897​) și cercetările
asupra împrăștierii razelor alfa efectuate de
Rutherford l-au condus pe acesta din urmă la
elaborarea unui model al atomului (​1911​),
constituit dintr-un nucleu de mici dimensiuni
cu sarcină electrică pozitivă, în jurul căruia gravitează un număr de electroni. Însă atomul
lui Rutherford nu putea explica stabilitatea atomilor: electronii în mișcare accelerată,
potrivit legilor electrodinamicii a lui Maxwell, trebuia să piardă energie prin radiație și să
sfârșească prin a cădea pe nucleu. Preluând ipoteza existenței cuantelor de lumină,
completată cu un postulat potrivit căruia energia atomului este distribuită pe nivele discrete
descrise de un număr cuantic, ​Bohr (​1913​) a elaborat un model atomic care elimina aceste
dificultăți;
Realizările în teoria structurii atomului din perioada 1900–1924 au primit numele de ​„​teorie
cuantică veche​”​. Este vorba de fapt de un ansamblu de reguli de cuantificare arbitrare,
aplicabile sistemelor multiperiodice din mecanica clasică și ghidate de principiul de
corespondență. Formulat explicit de Bohr abia în 1920, acesta din urmă cerea ca, la limita
numerelor cuantice mari, teoria cuantică să reproducă rezultatele teoriei clasice. Modelul
atomic Bohr-Sommerfeld (1916–1919) rezultat din teoria cuantică veche a permis
evaluarea corectă a termenilor spectrali pentru un număr mare de atomi și molecule; teoria
conținea însă lacune și contradicții.
O analiză critică a teoriei cuantice vechi l-a condus pe ​Heisenberg la concluzia că
noțiunea de traiectorie a unui electron în atom este lipsită de sens, și că o teorie atomică
trebuie construită numai pe baza unor mărimi observabile, cum sunt frecvențele și
intensitățile liniilor spectrale. Noua teorie propusă de Heisenberg (​1925​) și dezvoltată de el
împreună cu Born și Jordan a fost numită ​mecanică matricială​. Interpretarea statistică a
teoriei a fost dată de ​Born (​1926​); o consecință importantă a teoriei a fost prezentată de
Heisenberg ca principiul incertitudinii. Implicațiile ei privitor la limitele cunoașterii realității
fizice, dezbătute în anii următori de Bohr și Heisenberg, au rămas cunoscute sub numele
de interpretarea de la Copenhaga.
Fizica cuantica
Mecanica cuantica
Mecanica cuantică este teoria mișcării particulelor materiale la scară atomică. Ea a apărut,
în primele decenii ale secolului XX, ca rezultat al unui efort colectiv de a înțelege
fenomene care în fizica clasică nu-și găseau explicația: structura atomilor și interacția
acestora cu radiația electromagnetică. Mecanica cuantică nerelativistă a rezolvat problema
structurii atomice; extinsă apoi pentru a ține seama de principiile teoriei relativității, ea a
deschis drumul către teoria cuantică relativistă a radiației, numită electrodinamică
cuantică. Denumirea de mecanică cuantică a fost păstrată pentru a indica teoria
fenomenelor atomice din domeniul energiilor nerelativiste, în care numărul de particule
rămâne constant; dezvoltările ulterioare, care studiază procese de creare și anihilare de
particule, se încadrează în teoria cuantică a câmpurilor și are legătură cu ramuri
experimentale precum cea a fizicii nucleare și a particulelor elementare.
Descrierea dată de mecanica cuantică realității la scară atomică este de natură statistică:
ea nu se referă la un exemplar izolat al sistemului studiat, ci la un colectiv statistic alcătuit
dintr-un număr mare de exemplare, aranjate în ansamblul statistic după anumite modele.
Rezultatele ei nu sunt exprimate prin valori bine determinate ale mărimilor fizice, ci prin
probabilități, valori medii și împrăștieri statistice. Două aspecte ale acestei descrieri, de o
relevanță care le-a conferit rang de principiu, sunt noțiunile de incertitudine și
complementaritate. Relațiile de incertitudine pun în evidență existența unor perechi de
mărimi fizice (cum sunt poziția și impulsul, sau componente diferite ale momentului cinetic)
care nu pot fi determinate simultan oricât de precis, limita de precizie fiind impusă de
existența unei mărimi fizice fundamentale: ​constanta Planck ​și fundamentat teoretic de
principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Descrierea fenomenelor la scară atomică are un
caracter complementar, în sensul că ea constă din elemente care se completează reciproc
într-o imagine unitară, din punctul de vedere macroscopic al fizicii clasice, numai dacă ele
rezultă din situații experimentale care se exclud reciproc.
Interpretarea statistică a mecanicii cuantice este în acord cu datele experimentale, însă
persistă opinii divergente asupra caracterului fundamental al acestei descrieri. Pe când în
interpretarea de la Copenhaga descrierea statistică este postulată ca fiind completă,
reflectând o caracteristică fundamentală a fenomenelor la scară atomică, teorii alternative
susțin că statistica rezultă dintr-o cunoaștere incompletă a realității, provenind din
ignorarea unor variabile ascunse.

Personalitati

Max Planck

Max Karl Ernst Ludwig Planck (n. 23 aprilie 1858, Kiel – d. 4 octombrie 1947, Göttingen)
a fost un fizician german, fondator al mecanicii cuantice. A primit Premiul Nobel pentru
Fizică în 1918, „ca apreciere a serviciilor pe care le-a adus la progresul fizicii prin
descoperirea cuantelor de energie.”
Fizica cuantica
A studiat la München și Berlin, avându-i ca profesori pe Helmholtz, Clausius și Kirchhoff,
iar ulterior a devenit el însuși profesor de fizică (1889-1926). Activitatea sa în domeniul
principiilor termodinamicii și a distribuției energetice a radiației unui corp perfect absorbant,
pe care a descris-o exact printr-o formulă celebră, l-a condus la abandonarea unor principii
clasice newtoniene și la introducerea teoriei
cuantice (1900). Pentru aceasta el a primit Premiul
Nobel pentru Fizică în 1918.

În cadrul teoriei cuantice, se afirmă că energia nu

e divizibilă la infinit, ci în ultimă instanță există sub
formă de cantități mici pe care Planck le-a denumit
„Lichtquante” (cuante de lumină, termenul quanta
provine din latină, însemnând „cât de mult”, cuante).
Mai mult, energia transportată de o cuantă are o
dependență liniară de frecvența radiației sursei
emisive.

Ipoteza lui Planck era atit de revolutionara, incit

fara indoiala ar fi fost respinsa ca o neghiobie daca
Planck nu s-ar fi bucurat de reputatia unui fizician
serios, conservator. Desi ipoteza parea stranie, in
acest caz particular ea a dus la formula corecta.
La inceput, majoritatea fizicienilor, inclusiv Planck
insusi, au privit ipoteza doar ca pe un artificiu
matematic convenabil. Dar dupa citiva ani s-a
inteles ca se poate extinde conceptul de cuanta la diverse fenomene fizice diferite de
radiatia corpului negru. Einstein a folosit conceptul in 1905 pentru explicarea efectului
fotoelectric, iar Niels Bohr 1-a utilizat in 1913 pentru fundamentarea teoriei sale asupra
structurii atomice, in 1918, cind Planck a primit Premiul Nobel, nu mai incapea nici o
indoiala ca ipoteza lui era esentialmente corecta si ca prezenta o importanta fundamen​tala
in fizica teoretica.

Din cauza vederilor sale antinaziste, viata lui Planck a fost serios pusa in pericol in timpul
lui Hitler. Fiul sau mai mic avea sa fie executat la inceputul anului 1945 pentru rolul jucat in
complotul ofiterilor implicati in atentatul asupra vietii lui Hitler. Planck a murit in 1947, in
virsta de optzeci si noua de ani.

În cinstea lui Max Planck valorile lungimii, timpului, masei, energiei si a temperaturii, care
pot fi compuse din constantele universale c, G, h/2π,κ - se numesc Planckiene.

Paul Dirac

Paul Adrien Maurice Dirac​ (n.8 august 1902 – d. 20 octombrie 1984 ) a fost un fizician
britanic și unul din fondatorii domeniilor mecanicii cuantice si a teoriei cuantice a
câmpurilor.
A fost Profesor Lucasian de Matematică la Universitatea Cambridge și și-a petrecut ultimii
zece ani din viață la Universitatea de Stat Florida. Printre alte descoperiri, a formulat
așa-numita „​Ecuatie Dirac​”, care descrie dinamica fermionilor de spin 1/2 în conformitate
Fizica cuantica
cu principiile relativității restrânse și care a condus la anticiparea existenței antimateriei.
Dirac a primit Premiul Nobel pentru Fizica în 1933 împreună cu Erwin Schodinger, „pentru
descoperirea de noi forme productive ale teoriei atomice”.

Dirac este unul din

întemeietorii mecanicii cuantice și
electrodinamicii cuantice (teoria
cuantelor). În 1928 a elaborat și
apoi a dezvoltat teoria relativistă a
dinamicii electronilor.
A lansat concepția conform căreia
în Univers există un număr uriaș de
electroni cu energie negativă,
inaccesibili observației. Conform
teoriilor sale, vidul ar consta
dintr-un număr mare de electroni
de energie negativă.
A introdus funcția care îi poartă numele pentru distribuții punctuale și care are un rol
important în teoria relativitatii.
A furnizat câteva teorii privind descompunerea simultană a mai multor operatori liniari ai
unui spațiu nuclear.
A studiat sistemele de ecuatii cu derivate partiale de ordinul I, cu coeficienți de o anumită
formă, folosite în fizica cuantica.
În 1925 a pus bazele statisticii cuantice moderne a fermionilor. În 1928 a prezis
existența pozitronului, înainte de primele experimente ale lui Carl David Anderson.
Cea mai importantă lucrare a sa este ​The Principles of Quantum Mechanics,​ apărută
la Oxford în 1930 în primă ediție, în care sunt expuse pentru prima dată într-o manieră
unitară principiile mecanicii cuantice.
Werner Heisenberg

Werner Karl Heisenberg​ (n. ​5 decembrie​ ​1901​, ​Würzburg​, ​Regatul Bavariei​, ​Imperiul
German​ – d. ​1 februarie​ ​1976​, ​[10]​ ​München​, ​Bavaria​, ​RFG​) a fost un celebru
fizician ​german​, laureat al ​Premiului Nobel pentru
Fizică​ în anul ​1932​ și unul dintre fondatorii ​fizicii cuantice​.
Heisenberg s-a aflat mai apoi în fruntea programului
pentru energie nucleară al Germaniei Naziste.
În timpul studenției l-a întâlnit pe ​Niels Bohr​,
la ​Göttingen​, în ​1922​. O colaborare rodnică a avut loc
între ei.
A propus formularea matricială a mecanicii cuantice,
prima formulare a mecanicii cuantice, în ​1925​. ​Principiul
incertitudinii​, descoperit în 1927, precizează că
determinarea poziției și vitezei unei particule conține erori,
produsul acestora fiind o constantă știută. Împreună cu
Fizica cuantica
Bohr, formulează Interpretarea Mecanicii Cuantice de la ​Copenhaga​. A formulat modelul
structurii protono-neutronice a nucleului atomic.
În ​1932​ a primit Premiul Nobel de Fizică "pentru crearea mecanicii cuantice, a cărei
aplicație, inter alia, a dus la descoperirea formelor izotopice ale hidrogenului".
La începutul regimului nazist, Heisenberg a fost hărțuit ca fiind un "Evreu alb" pentru că
învăța teoriile lui ​Albert Einstein​, în contradicție cu mișcarea Deutsche Physik susținută de
naziști. După o anchetă instigată de Heisenberg însuși, șeful SS, ​Heinrich Himmler​, a
interzis atacurile politice asupra fizicianului.
Fisiunea nucleară a fost descoperită în ​Germania​ în 1938. Heisenberg a rămas în
Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, lucrând pentru regimul nazist. A
condus programul german pentru arme și energie nucleară, dar gradul cooperării sale la
dezvoltarea armelor a fost subiectul anumitor controverse istorice.
În septembrie 1941, la o conferință în ​Copenhaga​, Heisenberg dezvăluie existența
programului lui Bohr. După întâlnire, prietenia lor se oprește brusc; Bohr s-a alăturat
Proiectului Manhattan. Germania nu a reușit să producă bomba atomică.
În februarie 2002 o scrisoare de la Bohr pentru Heisenberg, scrisă în 1957, a apărut. În
aceasta, Bohr relatează ca Heisenberg, în cadrul discuției din 1941, nu a expus probleme
morale în legătură cu proiectul
de a crea bomba, că
Heisenberg a petrecut 2 ani
lucrând aproapre exclusiv la
aceasta, și că era convins că
până la urmă bomba atomică
avea să decidă soarta
războiului. Contextul acestei
scrisori a fost publicația
jurnalistului Robert Jungk
"Brighter than a thousand
Suns" (Mai strălucitor decât o
mie de sori), care-l arăta pe
Heisenberg ca deturnătorul proiectului german. Jungk a tipărit un pasaj dintr-o scrisoare
personală de la Heisenberg - scoasă din context - pentru a-și justifica spusele. Bohr a fost
agitat de această revendicare pentru că nu se potrivea cu percepția sa proprie despre
lucrările lui Heisenberg.
Fizica cuantica ramane inca un domeniu cu multe posibile descoperiri despre care,
conform unui chestionar facut de echipa noastra, majoritatea este interesata de subiect,
dar nu are cunostintele necesare.