Educaţie 9

plastica
- CURS-

Prof. Daniela Stoicescu

 Importanţa disciplinei Educaţie plastică în educarea personalităţii copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară mică

Educaţia plastică este una dintre disciplinele care, prin specificul şi particularităţile sale, favorizează dezvoltarea unei
personalităţi creative.
Educaţia plastică are un loc bine conturat în planul de învăţământ, având ca scopuri: -iniţierea copiilor în cunoaşterea şi
utilizarea principalelor elemente de limbaj plastic; -redarea anumitor idei, sentimente cu ajutorul acestor elemente;
-descifrarea mesajului operelor de artă prin înţelegerea folosirii elementelor de limbaj plastic; -
aplicarea cunoştinţelor de limbaj plastic dobândite, în mod creativ, în toate domeniile vieţii.

Educaţia plastică furnizează experienţe senzoriale, vizuale, tactile şi poate fi premiza unui mod aparte de a comunica şi de a
înţelege lumea.
Educaţia artistico-plastică şi, implicit, elementele de limbaj plastic, au rolul de a echilibra şi de a armoniza relaţia copilului cu
sine şi cu mediul înconjurător.
Prin această disciplină sunt înlăturate kitschul şi nonvalorile, implementându-se simţul artistic, valorile autentice. Astfel,
copilul este educat să se înconjoare doar de lucruri estetice şi să vadă frumosul din jurul său.

2
Materialele si instrumentele de lucru necesare în cadrul orelor
de educaţie plastică:
Creioane, creioane colorate, cerate, gumă, ascuţitoare

Acuarele, tempera, guaşe, pensule, paletă culori

Album cu reproduceri de artă

Primul pas: exerciţii de familiarizare cu instrumentele de lucru

• „Linii"
Pe un suport alb, elevii vor trasa linii verticale,
folosind diferite instrumente. Se va începe cu creionul,
apoi cu vârful pensulei, cu un beţişor, cu degetul
înmuiat în vopsea, cu o bucată de cauciuc, cu o hârtie muchiată etc.
După ce au obţinut liniile, elevii le vor observa, analiza şi compara.

• „Flori de toamnă"
Se marchează punctul central al florii. Se încarcă pensula cu vopsea şi se
colorează miezul printr-o mişcare circulară. Se spală pensula şi se încarcă
cu altă culoare. Se desenează petalele din linii drepte, dispuse radial în
jurul miezului. În trasarea liniilor, pensula se ţine cu vârful înainte. Codiţa
se desenează printr-o linie oblică. Pensula va fi spălată şi ştearsă după ce
se va termina execuţia.

4
 1. Linia, element de limbaj plastic

Se ştie că linia, punctul, forma şi culoarea nu sunt numai elemente de limbaj plastic, ci reprezintă şi învelişul material al gândirii
artistice a copiilor.
Linia, punctul, forma şi culoarea reprezintă elementele unui limbaj metaforic, induc asociaţii, provoacă ecouri şi atitudini
estetice. Forţa expresiei unui semn plastic depinde de relaţiile acestuia cu alte elemente din cadrul compoziţiei plastice. Aceste relaţii
dintre semnele plastice prin limbajul lor specific definesc expresia compoziţiei. Familiarizarea treptată a copiilor cu elementele de
limbaj plastic este principalul mijloc de formare a viitoarei lor culturi artistice, şi prin aceasta, de realizare a educaţiei lor estetice.

Ştiaţi că ... dacă aşezăm vârful creionului pe o hârtie şi apoi mişcăm creionul fără să-l ridicăm, în urma sa va rămâne o linie?
Linia este definită ca "urma unui punct în mişcare pe o suprafaţă ".

Exerciţii-joc de observare a elementelor din natură care pot fi redate cu ajutorul liniilor
Cerinţe pentru copii:
• Daţi exemple de elemente din natură pe care le putem reda prin desen
cu ajutorul liniilor. Spuneţi ce fel de linii sunt.
b. linii verticale (cumpăna fântânii, stâlpul de telegraf,
macaraua)

c. linii groase (tulpinile copacilor, stâlpii, coloanele

clădirilor)

9J
Hvi
R1 1 1
1 „Flori şi albine"
Coala de desen va fi împărţită în jumătate. Se va începe prin aşezarea punctelor cu vârful pensulei pe o
jumătate a hârtiei. Se încarcă pensula, apoi se atinge vârful pe suport, fără a apăsa. Pe cealaltă jumătate
a suportului se vor înşira puncte realizate cu degetele înmuiate în culoare.
Elevii vor observa că punctele mici realizate cu pensula pot fi asemănate cu insectele. Punctele obţinute 5
folosind amprenta sunt mai mari şi pot fi asemănate cu florile.
a. linii orizontale (şoseaua, calea ferată, firele de telegraf)

d. linii subţiri (ramurile copacilor, firele electrice)

6
 Linia este un principal element de limbaj plastic pentru că este la îndemâna oricui şi nu necesită condiţii speciale de folosire, ca
în cazul culorii. Se poate realiza având la îndemână o foaie de hârtie şi un creion sau pix.
Linia ca element de limbaj plastic are în vedere numai linia care se foloseşte în desenul artistic şi nu linia utilizată în desenul
geometric, sau care defineşte o schemă, o diagramă, ori croiala unei vestimentaţii etc.
Linia ca element de limbaj plastic nu există în natură, ci este o creaţie prin care „se pot exprima anumite idei şi sentimente prin
potenţialul ei impresiv sau senzorial-sugestiV'.

În artele plastice, linia este folosită în trei scopuri fundamentale şi anume: S

pentru construcţia formei, S cu scop ornamental, S cu scop în sine.

Scop ornamental al liniei

Ornamentul nu trebuie identificat cu decorativul. Arta decorativă poate exista şi fără caracter ornamental. Ea este "un gen de
sine stătător al artelor vizuale"2, având norme precise în alcătuirea motivelor plastice, a compoziţiei şi a coloritului. Ornamentul este
modul prin care se îmbogăţeşte imaginea grafică sau picturală ori a diferitelor obiecte (artizanatul).

2
- Ion Pirnog, Ghid metodic de educaţie plastică, Editura Compania - Bucureşti, 2007, pag. 18;

7
Desenul decorativ pentru copiii de ciclu primar este destul de pretenţios de abordat prin rigoarea lui
(figura 1), pe când cel ornamental le este mult mai accesibil rezumându-se la linii lungi, frânte sau
segmentate, drepte sau curbe, puncte având şi câteva principii decorative precum: repetiţia,
regularitatea, simetria.

Fig.1

Scopul în sine al liniei

Linia este eliberată de figurarea obiectelor şi, prin autonomia astfel câştigată, poate comunica ea
însăşi anumite stări de spirit, idei, aluzii etc. Abia în această situaţie linia are cu adevărat statutul de semnificant, pentru că semnificaţia
depăşeşte simpla percepţie/ identificare a obiectelor, declanşând procesul imaginativ al căutărilor, al extrapolărilor si al asocierilor. Ce
ar fi de înţeles la un desen în manieră fotografică reprezentând, de exemplu, un măr, o farfurie sau o fiinţă ? S-ar face, cel mult, o
identificare. Semnul este ceva în care trebuie să vedem altceva; semnifi- cantul este semn al nevăzutului. Funcţia liniei (ca s i a culorii,
de altfel) de a comunica prin sine însăşi este cea mai potrivită în activităţile cu şcolarii mici nu doar pentru realizarea unor simple
exerciţii-joc dar şi pentru realizarea unor lucrări artistice.

Expresivităţi şi semnificaţii ale liniei

După forma lor, liniile pot fi: subţiri -
■
groase continue - întrerupte;
■

Ca sens sau direcţie, liniile pot fi: curbe, frânte, drepte.

8
 În funcţie de poziţia lor, sunt linii:
• orizontale;
• verticale;
• oblice.

În funcţie de formă, de sens, poziţie sau culoare, liniile pot avea expresivităţi şi
semnificaţii diferite:
linia subţire - gingăşie, feminitate, lumină;
linia groasă - forţă, vigoare, muncă;
linia continuă - siguranţă, precizie, fermitate;
linia întreruptă - indecizie, căutare, nesiguranţă;
linia dreaptă - rigoare, logică, raţiune;
linia frântă - asprime, vitalitate, ritm puterni ;
linia curbă - emotivitate, sensibilitate, delicateţe;
linia orizontală - calm, repaus, stabilitate, linişte;
linia verticală - aspiraţie, înălţare, echilibru, măreţie;
linia oblică - echilibru instabil, dezorientare,instabilitate,nesiguranţă, neliniste, agresiune; linia sinuoasă -
mişcare continuă, fluiditate;
liniile paralele - armonie, ordine, intensificarea semnificatiei iniţiale;
liniile dispuse în cercuri concentrice ori în spirale- ritm evolutiv, de dezvoltare, expansiv;
liniile difuze - moliciune, transparenţă, plutire.

Expresivităţile şi semnificaţiile liniilor depind şi de modul în care sunt grupate :

■ linii verticale grupate în intervale egale - echilibru, sensibilitate;
■ linii orizontale - stabilitate, linişte;
■ linii curbe, uşor ondulate - graţie, mişcare lină;
■ linii curbe în spirale, pe direcţii contrare - viteză, frământare;
■ linii de aceeaşi grosime - simplitate;

9
■ linii de grosimi diferite - complexitate;

10
 linii paralele (orizontale, verticale, oblice) - ordine, armonie;

Prin exerciţii si compoziţii pot fi ilustrate unele din expresivităţi ale liniei:
• Linii verticale şi orizontale compuse ritmic;
• Linii oblice organizate structural;
• Linii drepte şi serpuite;
• Linii orizontale cu obstacole;
• Linii ondulate ce se repetă ritmic, în sens orizontal;
• Linie în duct continuu, rectangular;
• Linie simplă, şerpuită în duct continuu;
• Linia gros-subţire, modulată cromatic;
• Linie întreruptă prin care se poate reprezenta o formă;
• Linii lungi, scurte şi în duct continuu;
• Linii modulate (gros-subţire), în mişcare ondulatorie; prin repetare creşte efectul de expresivitate plastică;
• Linii în duct continuu, ondulate, ce se repetă prin juxtapunere;
• Linii de diferite tipuri, reprezentând un copac;
• Linia care transmite idei, linia schiţă;
• Linii clare si difuze ce exprimă depărtare, ceaţă, spaţialitate;

In funcţie de expresivitatea sa, linia apare în două forme: ■ Linia nemodulată în duct constant sau continuu este o linie sigură,
cu "trasee precise şi pretenţioasă în precizia ef 3. Eleganţa ei glacială şi artificială se menţine în caracterul formei şi al compozitiei.
Este folosită în arta decorativă, în lucrările unor artişti experimentaţi când se lucrează cu acul de gravat sau pixul şi în pictura cubistă
sau constructivistă. Desenul poate fi deosebit de cald şi de viu atunci când linia este folosită cu nerv şi din linii suprapuse cu cele
aerate.
■ Linia modulată este deosebită prin intensitate, grosime şi prin culoare când se lucrează cu pensula. Pe traseul ei "îşi modifică grosimea,
valoarea, culoarea "4 ori "îşi pierde continuitatea"5. Este senzuală, adresându-se mai întâi simţurilor apoi gândirii, prin valorile ei

3
- Ion Pirnog, Ghid metodic de educaţie plastiăc, Editura Compania - Bucureşti, 2007, pag.22;
4
- Ion Pirnog, op.cit., pag. 22;
5
- Ibidem, pag. 23;
11
"muzical-picturale" care provoacă efecte spaţiale, dinamice, şi chiar jovialitate, prin aspectul tranzitoriu de la vigoare la delicateţe, prin
catifelare, prin moliciune, libertate şi densitate (fig. 2).

Fig. 2

Linia modulată poate fi înţeleasă ca plantă, obiect, fiinţă, fenomen, cu impresii şi idei variate. Interesul celui care foloseşte linia
modulată tinde spre potenţialul senzorial şi voluptatea spaţială şi dinamică a scriiturii.

În funcţie de caracterul fizic al liniei modulate aceasta prezintă două aspecte: -caligrafic în care linia variază mai mult prin
grosime decât prin intensitate, având trasee lungi, asemănătoare caligrafiei monumentale şi graţioase, artei japoneze, chineze în special la
Matisse şi Dufy. În comparaţie cu lungimea liniei, grosimea ei este mai redusă. Poate fi realizată cu ajutorul unor pensule moi, specifice
acuarelei, cu o anumită dexteritate şi cu dăltiţe în formă de <<V>> pentru tehnica linogravurii.
-pictural în care modulaţiile de grosime şi intensitate sunt foarte mari şi dau spect de tuşă şi pată valorică pe anumite zone.

Linia picturală poate fi abordată cu succes la vârstele mici, fiind mai puţin pretenţioasă datorită ariilor larg i de expresivităţi tehnice
de joc. Se pot folosi exerciţii-joc de linii realizate cu batonaşe de cretă colorată ori cu aşchia de lemn înmuiată în tuş sau cerneală, prin
asocierea cu diferite puncte şi pete realizate variat.
În funcţie de aspectul ei fizic, de mărime, poziţie şi culoare, linia are semnificaţii numeroase: -
echilibru/dezechilibru;

12
- stabilitate/instabilitate;
- dinamism/stamism;
- rigoare/lejeritate;
- hotărâre/ezitare;
- zbor/plutire;
- spaţialitate/planeitate;
- greutate/imponderabilitate;
- naştere/dispariţie;
- înălţare/cădere;
- ostentaţie/discreţie;
- exuberanţă/inhibiţie;
- apropiere/îndepărtare;
- opulenţă/uscăciune;
- forţă/vlăguire;
- pulsaţie/încremenire;
- materialitate/imaterialitate;
- rapiditate/încetineală;
- fluenţă/poticnire;
- robusteţe/fragilitate;
- siguranţă/nesiguranţă.

Discuţiile din sala de clasă despre unele aspecte şi configuraţii ale liniei trebuie conduse în aşa fel încât semnificaţiile să fie
descoperite de către elevi, pentru că descoperite prin senzaţie sunt însuşite mai bine şi nici nu se mai uită.

Linia poate avea mai multe semnificaţii în funcţie de conjuctură şi de aceea este bine ca în activitatea didactică să se evit e întrebările
care nu au o adresă precisă. Un exemplu de întrebare ar fi: Ce semnifică linia aceasta? întrebare la care nici elevii de liceu nu ar şti să
răspundă. Indicat ar fi să întrebăm care dintre linii semnifică neliniştea, căutarea sau căderea, în felul acesta răspunsul nu are nevoie de
întrebări ajutătoare din partea interlocutorului.

13
 Linia în desenele copiilor

G.H. Luquet (1927) consideră că desenul copilului este, până la vârsta de 8-9 ani, "esenţialmente realist ca intenţie"6, el începe prin
a desena ceea ce ştie despre un personaj sau despre un obiect înainte să exprime grafic ceea ce vede. Astfel, "realismul desenului"7 are mai
multe faze. In acest timp copilul dă o formă experienţelor sale, "îşi cristalizează ideile despre lumea în care trăieşte" 8şi numai după 9-10
ani este preocupat să o redea.

Prima fază este cea a mâzgălelilor. Ea apare după vârsta de un an - un an şi jumătate, fără să fi însoţit de vreo intenţionalitate.
Denumirea de mâzgăleală este dată de cei care înţeleg prin pictură doar figuri obiectuale, corecte din punct de vedere ştiinţific şi care nu
găsesc nimic în această mâzgăleală ca să-i mulţumescă <<estetic>>.
Unii părinţi şi educatori privesc această etapă de dezvoltarea a muşchilor mici ai mâinii lipsită de importanţă şi vor să treacă cât
mai repede de ea, în timp ce un pictor autentic sau profesor de desen este impresionat de o <<mâzgăleală>> şi de aceea este privit cu
suspiciune.
Pictorul şi criticul Ardengo Soffici încă din primul sfert al veacului XX afirma în legătură cu desenul copiilor: "O axiomă pentru
mine e aceasta: cel care nu este sensibil la emoţia produsă de mâzgăleala făcută de un băieţaş cu cărbunele pe un perete, la unduirea
catifelată a grafitului pe tencuiala aspră, la ritmul mlădierilor, al unghiurilor sale, la stângăciile sale etc. nu va simţi niciodată plăcerea
izvorâtă din frumuseţea plastică".

Pentru cineva care nu cunoaşte pictura abstractă desenul copiilor pare o mâzgăleală, aşa cum pentru un neiniţiat în muzica cultă,
muzica simfonică pare o scârţâială.
Este de precizat faptul că nu orice desen la această vârstă este un produs artistic şi de aceea copilul trebuie îndrumat pentru ca
măzgălelile lui să fie doar în aparenţă. Pot exista însă şi <<măzgăleli>> artistice, des întâlnite la mari artişti cum sunt schiţele realizate de
Rembrandt, Leonardo şi schiţa din cărbune a lui Nicolae Grigorescu - Atacul de la Smârdan.
Stadiul mâzgălelilor joacă un rol important în evoluţia desenului infantil, copilul învaţând tot ce are nevoie despre linie şi despre
posibilităţile ei de expresie, reuşind mai târziu să creeze imagini. Redă mai întâi cu pete de culoare şi linii, punctul fiind descoperit ultimul
dintre cele trei elemente de limbaj plastic, toate acestea învăţându-le singur, fără dirijarea adultului sau influenţa unor factori din mediu.

6
- Radu Adrian, Educaţia plastica la orice vârstă, Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti, 2008,pag. 14;
7
- Radu Adrian, op.cit., pag. 14
8
- Ibidem, pag. 14;
14
 Între doi şi trei ani având deja cunoştinte despre linie, intuind ceva şi despre pată, apare intenţia de a acorda mâzgălelilor sale
semnificaţii prin asemănarea cu obiecte reale pe care le priveşte. În literatura de specialitate acest moment
8 9*
este cunoscut sub numele de "realism fortuit' sau "a doua fază a mâzgălelii" . În această perioadă linia reprezentată de copil este bine
stăpânită, corectă, în duct continuu. Copilul reuşeşte să ţină mai bine creionul în mână, imitând adultului, devine mai atent cu modelarea
liniei având intenţia de a da o "semnificaţie imaginii pe care o creează"9.
În jurul vârstei de doi ani şi jumătate apare "funcţia semiotică" care este considerată fundamentală pentru evoluţia psihică de către
Piaget. Ea apare în urma întrebărilor sâcâitoare pe care adulţii le adresează copiilor: Ce ai desenat? E o pisică? Un căţel? dar care limitează
direcţia copilului numai la prezenţa obiectelor, îi limitează orizontul.

Datorită insistenţei de a da un răspuns, copilul acceptă de multe ori presupunerea adultului ca fiind o pisică, deşi el nu se gândise
nicidecum la acest lucru. Apoi copilul crede că în acel mod se reprezintă o pisică şi cu altă ocazie va răspunde că este o pisică. Pentru
apropierea mai mare de adevăr a desenelor copiilor se pot urmări discuţii de comparaţie a realităţii abstracte: oboseală, voiciune, tăcere,
gălăgie, zgomot, tristeţe, frică, odihnă, plimbare, somn, indispoziţie etc.

Asocierea «mâzgălelilor» copiilor cu aceste tipuri de realitate va dezvolta gândirea plastică autentică pentru că se pleacă de la ce se
cunoaşte, gândeşte şi face copilul, iar asocierile cu unele obiecte aspiră spre relaţia cu sensibilul.
Spre exemplu: „Ia uitaţi-vă la desenul lui Fănel! Aici parcă e furtuna de ieri care mi-a răvăşit toate lucrurile din balcon sau, mai
degrabă e necuminţenia lui, starea lui de neastâmpăr şi de neatenţie, pentru că răstoarnă toate obiectele pe lângă care trece.
Desenul făcut de Steluţa e ca o grădină ordonată şi îngrijită, numai că pata aceea gălbuie e prea palidă, parcă e o floare ofilită.
Fiind aşezată către centrul hârtiei, ea ar trebui să fie mai puternică, mai vie, să le poată susţine pe cele din jurul ei, aşa cum vă adunaţi
voi în jurul meu în curte atunci când vă chem să vă spun ceva sau cum v-aţi strâns în jurul colegului nou-venit. Totodată, aşa stinsă cum
e acum, pare cam nepotrivită cu celelalte. Ce zici, Steluţa, vrei s-o vindecăm ? Vrei s-o înviorăm ? Mai pune nişte galben peste ea, dar să
fii atentă să n-o faci prea tare (să ţipe la celelalte) şi nici mai mare, ca şi cum ar dori să ne uităm numai la ea ".10
Aceeaşi lucrare poate fi analizată şi cu aspecte ale realităţii abstracte:
"Lucrarea Steluţei parcă e o linişte colorată, numai că pata aceea galbuie e prea slabă, e ca o şoaptă rătăcită printre niste voci
murmurate care, oricum, sunt mai puternice decât şoapta şi o acoperă. Dacă am accentua-o, atunci ar fi ca o
voce care le spune ceva celorlalte. De aceea sunt adunate în jurul ei. Dar nu trebuie întărită nici prea mult pentru că
12

9
- ibidem., pag. 19;
10
Ion Pirnog, op.cit., pag. 31;
15
atunci ar fi un strigăt supărător şi fără rost. Ar strica totul" .

Astfel, diverse noţiuni abstracte pot fi explicate prin diferiţi termeni care definesc aspectul unor elemente de limbaj plastic precum:
ordine-dezordine, voioşie-letargie, optimism-tristeţe, măsură-lipsă de măsură, eleganţă, plutire-prăbuşire, înălţare- cădere, împietrire-
înviorare, vitalitate etc.
13
Asocierea acestor obiecte presupune atât o cunoaştere obiectivă cât şi un grad de "cunoaştere convenţională" , care direcţioneză şi limitează
capacitatea de asociere.

Exerciţii-joc pecare le putem iniţia cu copiii pentru obţinerea liniei •

„Gărduţul"
Se diluează culoarea şi se înmoaie în ea pensula cu latul, astfel încât tot părul să fie plin. Se execută liniile, fără să se ridice mâna de pe
suport.

12
- Ibidem, pag. 31;

16
 • „Ghemul"
Se înmoaie pensula în culoare şi se începe din centru, ca şi cum am înfăşura aţa pe ghem.

• „Bradul"
Conturul bradului se desenează cu vârful pensulei,
începând din vârf spre bază. În interior se vor aşeza puncte
de culoare fluidizată. Printr-un tub se va sufla aer peste
aceste puncte, dirijându-le spre linia trasată.

17
• „Ne jucăm cu lumânarea"

Cu ajutorul lumânării se desenează pe coala albă un copac, o

floare, un fruct etc. Peste acest desen se aştern culori de apă.
Pe conturul desenat cu lumânarea, culoarea nu se prinde şi
astfel desenul apare alb.

2. Forma plastică

Forma este conturul unui corp, silueta, chipul unei

făpturi; în general, ea reprezintă aspectul exterior, înfăţişarea
sub care se prezintă orice lucru din natură.
Formele create de natură sunt denumite forme naturale sau forme materiale. Majoritatea au o structură internă care influenţează
forma exterioară.

Forma plastică se prezintă din mai multe perspective: ♦♦♦ al istoriei, teoriei şi analizei operei de artă; ea reprezintă ansamblul
elementelor şi mijloacelor gramaticale şi tehnice care, într-o colaborare voită de creator, se constituie în învelişul, în "coajă", în
exteriorul perceptibil al unei opere de artă, cu intenţia nemărturisită de a transmite un mesaj; ♦♦♦ al procesului de creaţie; forma
reprezintă rezultatul final al elaborării, inclusiv al desăvârşirii ideii de formă gândită,
imaginată, interioară, în confruntare cu diferitele forme naturale;
♦♦♦ în scop analitic reprezintă elemente de limbaj în două variante:
- forma = semn, forma = culoare
- forma totală = compoziţie
♦♦♦ sens general: imagine concretizată grafic, pictural etc. prin elemente şi mijloace specifice pentru a deveni funcţională.

18
 Clasificări şi criterii:

După cele două proprietăţi, calitate şi caracter:

1. după calitate:
- proprietate a materiei de a fi lemn, marmură etc., rezultă forme naturale, spontane, accidentale (bicontinue)
- aceeaşi proprietate, prelucrată rezultă forma artistică, elaborată, inventată (tridimensională)
2. după caracterul:
- structurii: - forme deschise (statice, dinamice)
- forme închise (statice, dinamice)
- vectorului ultim, al relaţiei semnelor între ele şi ale acestora cu suprafaţa suport (topologice şi tensionale)
- conturului: forme rotunde, colturoase, dantelate, lanceolate.
- tratării suprafeţei suport: - forme picturale
- forme plastice
- forme decorative, plate.

După origine:
- formă spontană = forma naturală (întâmplătoare) sau produsă accidental, în al cărui proces de apariţie şi selecţie este implicată, fie
voinţa de a căuta şi descoperi, fie de a provoca cu o anumită intenţie de a prelucra, elabora ceea ce se obţine prin procedee precum:
monotipie, suprapunere prin îndoirea suportului, dirijarea culorii printr-un jet de aer - prin suflare liberă sau printr-un tub, picurare sau
stropire cu pensula a suportului umezit sau uscat, prin "imprimare" cu diferite structuri naturale , textile etc., prin scurgere aderentă
s.a.
- forma elaborată = forma creată, fie pe baza a numeroase sugestii naturale, abstrasă prin observarea atentă a naturii şi confruntată cu
alte forme: fie prin prelucrarea unei forme spontane, în ambele variante transfigurarea făcându-se pentru un anumit context spaţial,
compoziţional. Prin investigarea specifică omului, orice formă este înţeleasă mai mult decât permite exteriorul, aparenţele ei,
intervenind intuiţia, sinteza, viziunea.

După diferitele ei ipostaze funcţionale:

❖ forma -culoare: percepţie vizuală concomitentă a formei şi culorii unui obiect sau a unei suprafeţe rezultată din suprapunerea lor
simultană (perceptiv).
❖ forma deschisă = forma care rezultă din ductul (trăsătura) care nu se mai întoarce la punctul iniţial, sensul ei general fiind
centrifugal (excentrică);

19
❖ forma închisă = forma alcătuită din detalii liniare a căror dispunere spaţială tinde spre centru, spre interiorul ei (centrică)
❖ forma semnificativă = forma care se poate lipsi de semnificaţia ce i-o poate oferi elementul reprezentativ sau abstract în sine,
devenind ea singură întruparea unui alt sens decât cel iniţial, local, propriu
❖ forma simbolică, forma în care poate fi cuprinsă o idee picturală, sculpturală etc., generalizatoare sau evocatoare, prin transfer de
semnificaţie de la mai multe forme similare la una mai potrivită, şi de regulă, similară structural.
❖ forma totală, forma rezultată din părţi organice, unitar şi echilibrat articulate, care au cedat ceva din autonomia lor de semne
potenţiale pentru a se putea asocia, accepta reciproc, sau din contră, pentru a se respinge expresiv, în ambele variante, ca detalii
ale aceleiaşi configuraţii..

Forma plastică plană poate fi denumită formă spontană şi se poate realiza prin: fuzionare, curgere liberă, stropire forţată, scurgere
aderentă, dirijarea jetului de aer, sfoară colorată, monotipie etc.
Fuzionarea este un amestec care se relizează între pete sau linii umede relativ spontane, fără a folosi pensula. Când se alătură
pete sau linii umede care se întrepătrund, fuzionarea are loc la margini. Dacă petele sau liniile umede se suprapun prin atingere cu
pensula, fără a le freca, se relizează fuzionarea în masă. Termenul de fuzionare este greu pentru preşcolarii mici şi de aceea se va
înlocui cu cel de împrăştiere, risipire, întrepătrundere a culorilor, fie la limita dintre ele, fie în toată masa lor. Prin acest procedeu,
delimitarea între culori este topită şi se obţine un aspect catifelat.

Curgerea liberă se realizează prin depunerea culorii bine fluidizate pe suportul umed sau uscat, prin curgere dintr-un
recipient; la clasele mici se realizează tot sub formă de joc.

20
 HANS HOFFMANN "PRIMAVARA"

Stropirea forţată se poate face pe suport umed sau uscat, cu orice fel de instrument: pensula, tocul, periuţa de dinţi
etc.
Scurgerea aderentă se realizează prin dirijarea culorii fluidizate, depusă pe suport, schimbând poziţia acestuia, în diferite
sensuri. Operaţia se poate repeta de mai multe ori, cu diverse culori, urmărindu-se chiar suprapunerea urmelor de culoare.

"PERSONAJ ROŞU"
Dirijarea jetului de aer constă în suflarea culorii fluidizate depusă pe suport în diferite sensuri, liber sau folosind unele obiecte
aflate la îndemână: un pai, un tub de plastic sau cauciuc etc.

21
 "COMPOZIŢIE"

Sfoara colorată este un procedeu în care se foloseşte o bucată de sfoară, îmbibată în culoare care se aşază pe o hârtie, ce se va
plia, având grijă să se lase afară un capăt al sforii. In timp ce se presează hârtia cu o mână, cu cealaltă se trage de capătul sforii rămas
liber, până când acesta va ieşi dintre filele hârtiei. Desfăcând foaia se va observa forma obţinută.

Monotipia se realizează pe hârtie albă sau colorată de preferinţă lucioasă, pe care se aşază una sau mai multe pete de culoare,
cât mai grupate. Se pliază hârtia peste ele şi se presează. După desfacerea foii va rezulta o imagine a cărei formă şi întindere depind de
cantitatea de culoare folosită şi de sensul de apăsare.

22
 Forma spaţială spre deosebire de cea plană, este forma care se încadrează în spaţiu pentru că posedă volum şi are trei
dimensiuni: lungime, lăţime şi înălţime. Ea este folosită mai ales în artele spaţiale: sculptură, ceramică, sticlărie etc. Formele spaţiale
se pot obţine şi prin plierea hârtiei sau cartonului rezultând diverse forme. Una dintre cele mai vechi şi des folosite este tehnica
"origami", cuvânt de origine japoneză care înseamnă "arta plierii hârtiei". Acest procedeu evidenţiază forma spaţială şi pune accentul
pe volum. Dintre cele mai simple forme de bază sunt:"cartea", "batista", "barca", "scara " etc.

CORPURI SPAŢIALE

Exerciţii-joc pe care le putem face cu copiii pentru a obţine forme prin diferite procedee:

• stropirea cu pensula pe foaia umedă sau uscată, cu stiloul, cu periuţa de dinţi,

cu pulverizatorul etc.;

• tamponarea suprafeţei colorate cu o bucată de hârtie mototolită, înmuiată în

culoare sau cu o ştampilă realizată din fructe, legume, flori etc.;

23
 • dirijarea culorii cu un jet de aer, prin suflarea liberă sau
printr-un tub a unor pete de culoare fluidizată, în diferite sensuri;
• imprimarea cu ajutorul unor materiale textile îmbibate cu
culoare etc.;
• plierea hârtiei;
• scurgerea culorii;
• suprapunerea foliei de plastic;
• decolorarea cu pic;
• tehnica Batik (introducerea unei coli îndoite în culoare)
• aplicarea culorii cu ajutorul degetelor etc.

Cerinţe pentru elevi:

• Recunoaşteţi procedeele de obţinere a formelor spontane din figurile prezentate.
• Obţineţi forme spontane prin cât mai multe din procedeele
exemplificate.

24
25
Ştiaţi că ... un pictor francez, pe nume Nicolas Poussin, aducea acasă pietre, muşchi, flori etc.,
pentru a le studia?
Mulţi artişti observă cu atenţie elementele din natură şi se inspiră de la acestea. Încep cu o
schiţă şi abia după multe încercări ajung la forma finală a lucrării.

Formele elaborate sunt create pornind de la exemple din natură. Ele pot să comunice idei
sau pot avea înfăţişare de motiv decorativ. În imaginile alăturate puteţi observa drumul
parcurs de la imaginea naturală, la imaginea artistică.

Exerciţii-joc:

• Adunaţi frunze de diferite forme, mărimi şi culori din curtea şcolii. Priviţi-le cu atenţie şi
spuneţi ce observaţi la fiecare. Desenaţi conturul acestora pe foaia de desen, folosind diverse
instrumente. Desenaţi apoi frunze fără să utilizaţi materialul din natură.

• Desenaţi elemente din natură, respectând următorii paşi:

26
- încadraţi desenul în pagină (desenul să nu fie prea mare sau prea mic faţă de foaie; părţile mai
interesante, care trebuie să atragă atenţia se aşază aproape de centrul foii şi nu către margine;
elementele mai mari se desenează în planul apropiat iar cele mai mici în planul depărtat); -trasaţi
conturul general al desenului; -completaţi conturul cu detalii.

3. Punctul, element de limbaj plastic

Noţiunea de "punct" poate căpăta multiple înţelesuri datorită diversităţii domeniilor în care el este utilizat:
• în accepţie geometrică, punctul este figură geometrică care nu are nicio dimensiune; paradoxal însă
are toate dimensiunile numai în acest ultim rol este mijloc de expresie vizuală, element de limbaj;
• în pictură, în grafică, în sculptură etc., punctul este pată, amprentă sau tuşă minusculă, exact cât poate fi
urma cea mai mică a instrumentului cu care se lucrează (pensulă, pix,pană);
• punctul se poate constitui prin repetare în forme abstracte sau figurale, poate căpăta aspect structural sau numai ornamental, decorativ;
• în asociere cu linia şi pata (el însuşi devenind uneori pată), punctul capătă noi valenţe expresive printre care şi una spaţială, adică
sugerarea apropieri şi depărtării, a plinului sau a golului etc.

Efectul spaţial al punctului se realizează prin diferenţieri de:

❖ mărime -se împarte în cinci categorii: foarte mică, mică, medie, mare şi foarte mare;
❖ distanţă - mai aglomerate sau mai dispersate;
❖ strălucire - viu colorate sau grizate;
❖ luminozitate - luminoase sau degradate;
❖ sens - dispuse drept sau curb, orizontal sau oblic etc.

27
 Metode de obţinere a diferitelor puncte

În artele plastice punctul se obţine prin procedee tehnice diverse:

Pulverizarea constă în împrăştierea pe suport a culorii în stare lichidă, cu ajutorul pulverizatorului, stropii rezultaţi se prezintă sub formă
de puncte fine, de dimensiuni apropiate.
Stropirea poate fi efectuată cu diverse instrumente: stilou, pensula, periuţa de dinţi etc. Punctele efectuate pot fi diferite ca formă şi
mărime. În ambele cazuri, suportul poate fi umed sau uscat.

Stropire pe suport uscat Stropire pe suport umed

Colajul oferă posibilitatea obţinerii unor puncte diverse, ca formă şi mărime - prin ruperea în mod spontan a hârtiei în mici bucăţele - sau
egale - prin tăierea cu preduceaua ori cu perforatorul.

28
 Colaj

Cu şablonul putem desena puncte având aceeaşi formă şi aceeaşi dimensiune.

Amprenta reprezintă urma lăsată de un obiect prin apăsare pe o suprafaţă. Apăsând cu vârful creionului, al peniţei ori al pixului, vom obţine
puncte fine, aproximativ egale ca mărime. Dacă folosim vârful pensulei, capătul neascuţit al creionului sau chiar vârful degetelor - după ce au
fost impregnate în culoare - punctele rezultate pe suprafaţa hârtiei vor fi mai mari şi diferite ca formă şi dimensiune.

Amprente
Expresivităţi şi semnificaţii ale punctului

Punctul poate avea semnificaţii diverse: început, sfârşit, limită, germinaţie, concentrare etc. Ca element independent, în lucrările de
artă plastică punctul are o prezenţă diversă:

29
■ element singular, formă a unor obiecte mici: gâze, fluturi, frunze, flori etc., sau obiecte care par mici datorită depărtării, element
ornamental al unor obiecte folosite în compoziţie sau al unor forme create de artist, de autor.

Punctul - element singular "Flori" element de construcţie rezultat din

tehnica folosită de autor: pointilism, mozaic, colaj tip mozaic etc.;

Mozaic Bizantin

30
■ element constructiv care, prin modul în care este dispus, sugerează mişcarea sau volumul;

Geoges Seurat - "Circul" Frunze

Mărind sau micşorând dimensiunile punctelor, în cadrul aceluiaşi suport se poate sugera apropierea
sau depărtarea.

Franco Bocchi - „Floarea Soarelui"

31
 Dacă se corelează culoarea cu mărimea, efectul de spaţialitate se amplifică. În acest mod se pot sugera efectele greu- uşor, sus-
jos: puncte mari, închise, grele în partea de jos a suportului, iar în cea de sus puncte mici, uşoare, deschise la culoare.

După modul în care sunt dispuse pe suport, punctele pot să exprime: -

ordine - dezordine;

Dezordine

- aglomerat - aerat;

Carl Holty - "Caliopi"

De la punctul plastic aşezat pe o suprafaţă (hârtie) poate să radieze în toate direcţiile ordinea cu care începe viaţa (mişcarea)
compoziţiei. Aceasta face ca suprafaţa hârtiei să devină spaţiu plastic. In acest caz el are valoare de centru de interes şi poate reprezenta

32
de pildă: o explozie, o mişcare pirotehnică, mişcare de rotaţie etc. Atunci când punctul plastic este aşezat în centrul de simetrie al
hârtiei el apare ferm cu mişcarea zero. Aşezat însă uşor depărtat de centrul de simetrie al hârtiei el este neutru. Devine activ când este
aşezat pe diagonalele hârtiei în sus sau în jos, iar prin multiplicare capătă forţă expresivă.

Exerciţii-joc pe care le putem realiza cu copiii combinând linia si punctul

Cerinţe pentru copii:
• Priviţi cu atenţie fiecare imagine de mai jos. Spuneţi ce observaţi.
• Compuneţi un spaţiu plastic folosind fie numai linia, fie numai punctul. Folosiţi, pe rând, diferite instrumente: creionul, creioanele
colorate, creioanele cerate, acurelele, tempera etc.

33
 4. Conceptul de culoare

Noţiunea de culoare se referă simultan la două fenomene: senzaţia subiectivă de culoare şi posibilitatea unui corp de a părea
colorat.
Culoarea aparţine experienţei uzuale, ea nu este o caracteristică intrinsecă a unui obiect. Culoarea reprezintă realitatea subiectivă
generată de interacţiunea a trei factori: ochi, lumină şi suprafaţa obiectului. În lipsa unuia dintre cei trei factori, senzaţia de culoare nu se
mai produce.

Din punct de vedere fizic, culoarea reprezintă o anumită bandă a spectrului electromagnetic cu o lungime de undă care este
susceptibilă de a stimula conurile retiniene.
Culoarea este o caracteristică a luminii, măsurabilă în funcţie de intensitatea energiei radiane şi de lungimea de undă. Obiectul
simplu emite, transmite sau reflectă lumina, având o distribuţie spectrală oarecare care apoi este tradusă de ochi, nervi şi creier ca un
răspuns de culoare.
Din punct de vedere psiho - fizic, culoarea este o caracteristică a luminii care permite distingerea a două câmpuri de aceeaşi formă,
mărime şi structură din spectrul vizibil.
Din punct de vedere psiho - senzorial, culoarea poate fi caracterizată prin tonalitate, luminozitate şi saturaţie.

Culoarea este termenul care defineşte aceea senzaţie ce este determinată de lumină, potrivit lui Ion Pirnog: bombardarea
cornurilor retiniene de către radiaţiile electromagnetice care au lungimi de undă, si implicit, frecvenţe la care ochiul nostru este sensibil,
căci aceste variabile se află în raport invers proporţional una faţă de cealaltă.11
Culoarea poate fi percepută în prezenţa unei lumini naturale, provenită de la soare sau în prezenţa celei artificiale.
Generalizând, noţiunea de culoare este folosită şi pentru pigmenţi.
Cu excepţia culorii formelor şi obiectelor din natură, există două tipuri de culoare: culori lumină şi culori pigment. Culorile lumină
sunt cunoscute şi sub denumirea de culori spectrale, iar culorile pigment drept vopsele.
Pigmenţii sunt compuşi din pulberi colorate combinate cu diferiţi lianţi. În funcţie de liantul folosit, vopselele pot fi: pe bază de
apă, cum ar fi acuarelele, tempera şi guaşele şi vopsele pe bază de ulei.

11
Ion Pirnog, op. citate

34
 Ion Pirnog menţionează că percepţia vizuală este constituită din trei componente diferite, dar simultane totodată:
Senzaţia luminoasă, după spusele acestuia, este determinată de intensitatea si densitatea fluxului radiant de unde
electromagnetice la care ochiul este sensibil.12 Senzaţia luminoasă, în totalitate, este dată de celule bastonaşe localizate pe retină în zona
exterioară petei galbene.
Senzaţia tonală este dată de lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice. Aceste radiaţii, odată pătrunse în ochi, oferă fotoni
celulelor bastonaşe şi conurilor, astfel apărând senzaţia de culoare.
O a treia componentă reprezintă percepţia formei.
Diferiţi fizicieni şi pictori au realizat diagrame cu scopul de a clarifica aceste probleme: Isaac Newton, Otto Runge, Johann
Wolfgang von Goethe, Munsell, Arthur Schopenhauer şi Johannes Itten.
Primul studiu asupra culorilor l-a făcut Isaac Newton, în secolul XVIII, studiu pe care l-a consemnat în lucrarea sa numită Tratat
despre reflexiile, refracţiile, inflexiile si culorile luminii, foarte cunoscută sub
denumirea titlului prescurtat
Optica.

Newton a aşezat în dreptul unui fascicul de lumină solară o prismă de cristal,

apărându-i pe ecranul din dreptul fasciculului un dreptunghi în culorile
curcubeului, denumit de el spectru solar. Acesta a ordonat culorile într-un cerc
pe care l-a împărţit în 7 sectoare care corespund culorilor spectrului (roşu, oranj,
galben, verde, albastru, indigo şi violet), acest spectru fiind şi primul cerc
cromatic din istorie (vezi figura nr.1).

Fig. nr. 2
12
Ion Pirnog, op. citate 35
 În lucrarea sa Sfera culorilor, Otto Runge afirmă că, pentru a ajunge la descoperirea raportului dintre idee şi formă, artistul trebuie
să ajungă la o cunoaştere ştiinţifică a relaţiei dintre lumină şi materie, prin intermediul culorii şi, astfel, să se poată produce efectele dorite.
În 1806, el alcătuieşte cercul cromatic cu 6 culori cromatice (vezi figura nr. 2).

___ '/U, (7 ■ X -t/U.

Fig. nr. 2
36
 Celebrul scriitor german, Johann Wolfgang von Goethe a studiat fenomenul culorii timp de 20 de ani înainte de a publica lucrarea
sa în 1810. El a identificat cele 3 culori primare: roşu, galben şi albastru, fiind şi primul care a descris efectele psihologice ale culorii
(figura nr. 3). Acesta a definit pentru prima oară raportul dintre culorile complementare ca raport armonic.

Profesorul Albert Henry Munsell a reprezentat ansamblul culorii (fig. nr. 4), unde fiecare culoare este reprezentată de 3 dimensiuni:
Valoarea - se referă la luminozitatea culorii reprezentată pe axul vertical central care este divizat în 10 nivele, notată cu cifre de
la 0 la 10, unde 0 reprezintă negru, iar albul este reprezentat de numărul 10 (fig. nr. 4.1).
Fig. nr. 3
37
 Nuanţa - se referă la tonalităţile culorii; acestea sunt divizate în 10 grupe notate cu litere, fiecare grupă, la rândul ei, fiind divizată
în 10 trepte notate cu cifre (fig.nr. 4.2).
Croma - se referă la puritatea culorii; aceasta este reprezentată liniar (fig. nr.4.3). Numărul de nivele de saturaţie este variabil în
funcţie de fiecare tonalitate.
5

Fig. nr. 4 -

38
Fig. nr. 4.1; 4.2

36
 Fig. nr.4.3

Teoria lui Arthur Schopenhauer a făcut referinţă la luminozitatea culorilor complementare.

37
 Pictor, pedagog, teoretician şi profesor de origine elveţiană, Johannes Itten a sintetizat în secolul XX toate experienţele celor mai
sus menţionaţi, în lucrarea sa Arta culorilor, carte care stă la baza teoriei moderne a culorii.
Cercul cromatic al lui Johannes Itten este alcătuit din: culori primare, binare, nuanţe, culori calde şi reci şi culori complementare
(fig. nr. 5). Cercul cromatic se exprimă în grade, de la 0 la 360 de grade, corespunzând poziţiei culorilor pe roată.

Proprietăţile culorilor

Valoarea se referă la poziţia pe care o ocupă o culoare sau o nonculoare pe o scală de la alb la negru. Valoarea cea mai mare o
posedă negrul, iar cea mai mică albul. Între aceste două extreme, sunt incluse toate culorile pure, derivate şi griurile.
Fig. nr. 2
38
 Luminozitatea reprezintă aceea senzaţie optică determinată de celulele retiniene ale ochiului şi anume, bastonaşele.
Luminozitatea este o calitate foarte importantă a culorii şi este dependentă de valoare. De aceea, luminozitatea este, deseori, confundată
cu valoarea.

Tonul reprezintă particularitatea coloristică a unei culori. Tonul mai poate fi definit şi ca aceea senzaţie optică care este
determinată de lungimea de undă electromagnetică dată de conurile retiniene. Tonul reprezintă particularitatea care diferenţiază culorile
între ele.

Tenta este de două feluri: tentă ruptă şi demitentă. Tenta ruptă este obţinută din degradarea unei culori. Demintenta este
reprezentată de trecerea pe circumferinţa cercului cromatic către un alt ton pur. Acesta este un prim sens al noţiunii d e tentă.
Un al doilea sens al tentei este cel de culoare pigment aplicată pe suport. După aspectul fizic al culorii pigment, ea poate fi:
decorativă (plată sau nemodulată) şi picturală (vibrată sau modulată).

Nuanţa, în sens general, înseamnă orice varietate cromatică. În accepţiune cromatologică, nuanţa desemnează derivarea unei
culori către vecina ei din spectru sau către circumferinţa cercului cromatic.

Saturaţia se identifică cu puritatea în cazul culorilor spectrale. În cazul culorilor pigment, atunci când se vorbeşte despre
saturaţie, trebuie să se facă referire la gradul de saturaţie.

Vivacitatea este reprezentată de forţa de excitaţie a celulelor retiniene. Această noţiune este sinonimă cu conceptul de strălucire,
intensitate. Vivacitatea este determinată de interacţiunea a două variabile, intensitatea cromatică şi intensitatea
7 9 7 5

luminoasă, variabile aflate într-un raport de invers proporţionalitate.

Transparenţa este o calitate esenţială a culorilor de pictură, artiştii folosind diverse procedee tehnice pentru a o
păstra.

Puritatea este reprezentată de poziţia standard pe care o ocupă culoarea în cercul cromatic.
Referindu-ne strict la culorile pigment, mai putem enumera câteva particularităţi variabile: luciul, fluiditatea, asperitatea,
tactilitatea etc. Aceste calităţi pot deveni calităţi artistice în funcţie de caracterul pigmentului, de priceperea pictorului, de intensitatea
luminii etc.

Culorile primare - roşu, galben si albastru - sunt cunoscute şi sub denumirea de culori fundamentale sau de bază, deoarece
ele nu pot fi obţinute din combinarea altor culori pigment. Din amestecul fizic al acestor trei culori primare rezultă griul perfect,
39
conţinând toate culorile spectrului luminii: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Pigmentul de culoare pură, care nu
conţine deloc gri, este denumit 100% saturat. Culorile pure pot fi modificate sau degradate astfel:
• colateral, prin amestecul fizic al culorilor vecine (roşu - orange, orange - galben, galben - verde, alb - violet),
• în înălţime prin amestecul fizic al unei culori cu alb şi
• în profunzime, prin ruperea culorii pure cu complementara acesteia sau cu o altă culoare pură, până la negru (roşu + verde,
galben + violet, albastru + oranj).

Culorile binare pot fi de gradul I, de gradul II şi de gradul III.

Culorile binare de gradul I - oranj, verde şi violet - sunt acele culori care se obţin din amestecul fizic a două culori primare
în cantităţi aproximativ egale, astfel: R + G = O, A + G = Ve, A + R = Vi.

Culorile binare de gradul II sunt acele culori care se obţin din amestecul unei culori primare cu o culoare binară de gradul I:
R + O, G + Ve, A + Vi. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de terţiare.

Culorile binare de gradul III sunt cunoscute şi sub denumirea de culori ternare, se obţin din amestecul fizic în anumite cantităţi
a două culori binare de gradul I: O + Vi = maro, Vi+ Ve = gri albăstrui, Ve + O = ocru închis.
Pentru a vorbi despre culori luminoase şi culori întunecate trebuie să ne raportăm la nuanţe. Nuanţa poate fi variată prin amestecul
unei culori pure cu alb şi negru.

Culorile calde precum galben, oranj si roşu sunt acele culori care oferă o senzaţie de căldură atunci când sunt privite, care te
duc cu gândul la soare, foc, plajă etc.
Culorile reci: albastru, verde, violet lasă impresia de rece, frig, distanţă etc.
Cea mai caldă culoare este oranjul, deoarece este obţinută din amestecul a două culori calde: roşu cu galben.
Cea mai rece culoare este considerată albastrul, deoarece celelalte culorile reci au în amestecul lor şi culori calde: verdele se
obţine din galben şi albastru, iar violetul din roşu şi albastru.

Culorile complementare sunt culorile care sunt aşezate diametral opuse pe cercul cromatic faţă de culorile primare şi care nu
au în compoziţie culoarea primară respectivă.
Pe cercul cromatic al lui Johannes Itten, complementarele sunt diametral opuse: roşu - verde, galben - violet, albastru - oranj sau
galben + oranj - albastru + violet, roşu + oranj - albastru + verde, roşu + violet - oranj + verde. Dacă aceste perechi sunt alăturate, ele se
resping, se pun în valoare una pe cealaltă, însă, aşezate departe una de cealaltă, ele se atrag reciproc.

40
 Fiecare pereche de complementare are caracteristicile ei. Perechea culorilor galben - violet, prin natura ei, conţine nu numai
contrastul complementar, ci şi contrastul clar - obscur, cunoscut fiind faptul că galbenul este cea mai luminoasă culoare, iar violetul,
cea mai întunecată.
Din amestecul fizic a două culori complementare rezultă griul neutru. Acesta, fără nicio culoare, se consideră 0%
saturat.

Din amestecul fizic a două culori complementare, dozate diferit, plus alb sau negru se obţin griuri colorate. Fenomenul se
numeşte grizare.
Este remarcabil faptul că griul rezultat din toate cele trei cazuri este de aceeaşi nuanţă.
Cele mai frumoase griuri rezultă din amestecul culorilor complementare şi alb. Poate fi folosit şi negru, însă în cantităţi extrem
de mici. În schimb, expresivitatea va diferi în funcţie de cantitatea folosită în dozarea albului şi negrului.
Într-o compoziţie plastică pot fi folosite şi două sau trei perechi de complementare.
Albul si negrul sunt nonculori, cunoscute ca fiind şi poli acromatici.
Prin amestecul fizic cu alb, culorile se deschid, îşi pierd strălucirea şi intensitatea şi se luminează. Prin amestecul unei culori cu
alb, tonul se luminează.
Aşadar, amestecul gradat al culorilor cu alb şi negru determină şiruri de valori şi nuanţe tonale. În acest caz, se foloseşte termenul
de ton pentru a denumi treapta mai închisă sau mai deschisă a unei culori.

Prin amestecul fizic al culorilor cu negru acestea îşi pierd strălucirea şi luminozitatea, întunecându-se. Când o culoare se
amestecă cu negru, tonul ei se stinge. A se remarca faptul că unele culori în amestec cu negru îşi schimbă caracterul. Un exemplu pentru
această afirmaţie este amestecul galbenului cu negru din care rezultă un verde kaky.
Contrastul dintre aceste două nonculori este unul maxim de închis-deschis, denumit şi contrast extrapolar. Legătura dintre alb şi
negru este făcută de griuri, numite şi griuri intermediare.

Amestecul celor două nonculori dă naştere la diferite griuri, numite şi griuri neutre. Aşezând aceste griuri, unul după altul în
ordinea gradului de luminozitate se obţine o succesiune de trepte valorice ale griului numită scara valorică.
Ca pigmenţi, albul şi negrul sunt extrem de importanţi în arta plastică, ei fiind folosiţi ca adjuvanţi pentru închiderea şi
deschiderea culorilor, pentru redarea de umbre şi lumini, pentru a evidenţia volumul unui obiect, pentru crearea senzaţiei de spaţialitate
etc.
Amestecul culorilor cu alb şi negru conferă expresivitate plastică şi compoziţiilor figurative unde contrastele puternice dintre
închis şi deschis oferă dinamism.

41
 Gama cromatică este o succesiune de culori dispuse într-o gradaţie armonioasă. Ea este condiţionată de existenţa unei anumite
dominante cromatice şi realizează unitatea coloristică a compoziţiei plastice.
Gama cromatică poate fi: simplă şi compusă. Gama simplă se formează prin amestecul fizic a două culori complementare sau a
unei culori calde cu o culoare rece. Gama compusă se realizează din dezvoltarea paralelă a două sau trei perechi de complementare.

42
 Contrastele cromatice si contrastele nonculorilor

Contrastele au un rol foarte important în artele plastice.

Contrastul reprezintă acel efect de diminuare sau de exaltare prin alăturarea echilibrată a unor culori opuse.
Se poate vorbi despre contrast doar atunci când în comparaţia a două culori se constată deosebiri sau sunt clare anumite intervale.
Când aceste diferenţe cresc la maximum, se realizează un constrast de opoziţie sau de polarităţi. Contrastele se percep numai prin
comparaţii, oferind efecte excepţionale.Atunci când aceste diferenţe ating un punct maxim, vorbim despre contrastul de opoziţie sau
contrast polar.

Johannes Itten a scris un important studiu despre culori, în care sunt identificate 7 tipuri de contraste:
Contrastul culorii în sine se realizează între mai multe culori, pentru obţinerea acestui tip de contrast fiind nevoie de cel puţin
3 culori (fig. nr. 7). Acest contrast este cel mai simplu contrast cromatic. Contrastele culorilor în sine sunt nenumărate, aşadar
posibilităţile de varietate a expresiei coloristice sunt nesfârşite.

Efectul obţinut prin juxtapunerea culorilor primare este cel mai puternic. Cu cât culorile sunt mai pure şi mai apropiate de culorile
principale, cu atât contrastul este mai evident. Forţa contrastului în sine se reduce pe măsură ce culorile utilizate se îndepărtează de
culorile primare. Folosirea nonculorilor amplifică expresivitatea contrastului deoarece acestea măresc efectul de luminozitate şi de
strălucire al culorilor.
O culoare primară sau binară căreia i se alătură negru, devine mai palidă ca intensitate cromatică, dar mai luminoasă.
Acest contrast este foarte evident în tabloul lui Matisse numit Le colier d"ambre (fig. nr. 6).

Fig. nr. 2
43
 Fig. nr.7
Contrastul deschis - închis cunoscut şi sub denumirea de clar - obscur reprezintă opoziţia dintre lumină şi umbră, dintre părţile
deschise şi părţile închise ale unei imagini. Acest contrast lasă şi unele efecte impresive: aproape - departe, uşor - greu. Culorile
întunecate dau impresia de greu - aproape, iar culorile deschise de uşor - depărtate (fig. 8).
Contrastul clar - obscur apare între o culoare luminoasă şi una întunecată.
Pentru a obţine acest contrast este necesară alăturarea culorilor şi nonculorilor cu luminozităţi egale sau apropiate, de culori şi
nonculori de întunecime egală sau apropiată, repectând cerinţele acordului cromatic.
Contrastul clar - obscur este, de asemenea, unul simplu, putând fi observat chiar dacă mai sunt folosite şi alte tipuri de contraste.
Acest contrast este unul valoric.
În general, acest contrast se stabileşte între oricare două culori, însă putem vorbi despre contrastul închis-deschis şi în lipsa
culorilor, în prezenţa nonculorilor. Folosind nonculorile, cu toată gama valorică rezultată din amestecul acestora, precum şi culorile
luminoase cu toată gama de griuri colorate, se poate realiza acest tip de contrast.
Dintre culorile pure, cea mai deschisă este galben, iar cea mai închisă este violet.

44
 Contrastul cald - rece este cunoscut şi sub denumirea de contrast caloric. Acest tip de contrast se realizează prin asocierea unei
culori calde cu o culoare rece (fig.nr. 10). Culorile calde sunt: galben, oranj, roşu, iar culorile reci: verde, albastru, violet.
Într-o compoziţie culorile calde dau impresia de aproape, iar culorile reci, de depărtare.
După Itten, raportului caloric îi pot corespunde şi alte efecte expresive, dintre ele amintim: rar - des, liniştitor - agitat, umed -
uscat, vaporos - de pământ etc.
Pentru a obţine efectul maxim al acestui contrast se juxtapune culoarea ce mai rece, albastrul, cu culoarea cea mai caldă, oranjul.
Fiecare pereche de complementare prezintă un contrast caloric: oranj - albastru, galben - violet, roşu - verde.
Un contrast pur se poate obţine înlăturând efectele celorlalte contraste, în special, efectele contrastului clar - obscur, aducând
culorile calde şi reci pe aceeaşi treaptă de luminozitate sau întunecime.
O singură culoare, în funcţie de saturaţia culorii şi de valorile ei cromatice, poate fi mai caldă sau mai rece. Astfel, între două
nuanţe ale aceleiaşi culori poate apărea acest tip de contrast. O culoare rece poate părea mai caldă în apropierea unei alte culori reci. De
asemenea, un ton rece va lăsa impresia că este mai rece pe un ton cald, decât pe un ton rece, cu atât mai rece cu cât fondul va fi mai
cald.
Contrastul caloric prezintă o deosebită importanţă pentru efectele plastice şi perspectivale. Un tablou relevant pentru acest tip
de contrast aparţinând lui Paul Klee se numeşte Mere si portocale (fig.nr. 9).

Fig. nr.9

45
 Fig. nr.10

Contrastul complementarelor implică contrastul din cadrul unei perechi complementare. Două culori care, amestecate, dau
griul neutru, sunt complementare. Acestea sunt: oranj - albastru, galben - violet, roşu - verde. Fiecare pereche de complementare conţine
o culoare principală şi una secundară, o culoare caldă şi o alta rece, o culoare deschisă şi una închisă, cu excepţia ultimei perechi care
au valori egale. Legea complementarelor este baza creaţiei armonice deoarece prin îndeplinirea ei, în ochiul nostru, se crează echilibru.
În contrastul complementar se cere ca una din cele două culori să fie dominantă ca întindere, strălucire şi ca suită de tente rupte ale
acesteia.

Contrastul simultan este foarte subtil şi complex. Acest contrast are loc numai în ochii celui ce priveşte o imagine conţinând
acest contrast. Acest efect optic se referă la faptul că, prin alăturarea culorilor, se influenţează reciproc. Influenţa nu se simte doar asupra
tonurilor neutre, ci şi asupra culorilor mai puţin pure, făcându-le să apară mai reci sau mai calde în funcţie de complementarele lor.
Contrastul simultan reprezintă fenomenul prin care ochiul nostru cere culorii pure prezente, în mod simultan, culoare ei
complementară, producând-o de la sine, dacă aceasta lipseşte.
Contrastul simultan este proprietatea unei culori de a vira tonurile neutre cu care vine în contact spre complementara ei. Acest
contrast se află în strânsă legătură cu contrastul complementarelor.
Suprapunerea griului neutru, de întindere redusă, pe o suprafaţă de dimensiune mare, pe care sunt prezente culori intense, va
duce la nuanţarea optică a griului neutru spre culoarea complementară a culorii pure pe care acest gri a fost suprapus. Atunci când o
culoare este pură, efectul este mai puternic.
Contrastul de calitate se referă la gradul de puritate al culorii. Acest contrast face referinţă la opoziţia dintre culorile saturate,
strălucitoare şi culorile tulburate, amestecate. Culorile pure se tulbură cu alb, gri sau negru şi se amestecă cu complementara culorii pure
respective.

46
 Cu cât o culoare virează mai mult spre alb sau spre negru, cu atât este mai desaturată. Cu cât o culoare este mai intensă, cu atât
mai saturată.
Contrastul de calitate este în strânsă legătură cu cel de cantitate, funcţionând concomitent, deoarece pentru acest contrast este
nevoie de cantitatea potrivită pentru a se realiza armonizarea culorilor.
Culorile desaturate sunt mult mai uşor tolerate de ochi pe suprafeţe mai întinse, pe când culorile intense obosesc ochiul în cantităţi
mari.
Culorile intense au rol de a capta atenţia şi sunt folosite pentru accentuări şi sublinieri.
Acordurile armonice se obţin uşor, în cazul acestui contrast, folosind culori pure, saturate, în cantităţi mici, iar culorile desaturate,
pastelate, pe suprafeţe întinse.
Relevant în acest caz este tabloul lui Paul Klee (fig.nr.11).

47
 Contrastul de cantitate este reprezentat de diferenţa de întindere, cât şi de luminozitatea dintre două sau mai multe
culori.
Există doi factori care determină forţa unei culori pure: strălucirea sau luminozitatea şi cantitatea sa. Pentru a evalua puterea de
strălucire sau de lumină a unei culori pure, trebuie să folosim ca bază de comparaţie un fond gri - negru. Astfel, se concluzionează că
valorile de lumină ale fiecărei culori nu sunt egale.
Goethe a stabilit raporturi numerice de luminozitate a culorilor spectrale astfel: galben = 9, oranj = 8, roşu = 6, violet = 3, albastru
= 4, verde = 6. Însă, aceste raporturi sunt valabile doar în cazul în care culorile sunt folosite la puterea lor maximă de strălucire.
În cantităţi potrivite oricare două culori pot fi armonizate.
Tablourile folosite drept exemplu pentru contrastul cantitativ
aparţin celebrului pictor Mondrian (fig. 12 şi fig. 13).

Fig. nr. 13

Fig. nr.12

48
 Încă din timpurile străvechi, obiectele au primit asocieri cromatice din partea oamenilor, iar culorile au primit asocieri ale
universului uman. Momentele zilei, punctele cardinale sau zilele săptămânii sunt elemente care au o culoare bine stabilită. Cele 7 culori
ale curcubeului au drept corespondent cele 7 note muzicale, cele 7 ceruri, cele 7 zile ale săptămânii etc.
Pentru fiecare om, culoarea înseamnă ceva. Fiecare om simte ceva prin culoare, oricine se poate exprima prin culoare,
cu toţii trăim printre culori.

Simbolismul culorilor împreună cu influenţa acestora asupra psihicului uman a avut repercusiuni şi în domeniu psihologiei,
astfel încât să se determine apariţia unui domeniu care tratează aceste aspecte foarte intens - psihologia culorilor.
Există şi un test al culorilor, testul lui Max Luscher care îi poartă numele, un test ce are la bază o teorie care mizează pe faptul
că semnificaţiile culorilor sunt adânc înrădăcinate în psihicul uman. Testul Luscher al culorilor are două versiuni: versiunea extinsă ce
conţine 73 de culori şi 25 de nuanţe şi varianta scurtă a testului care foloseşte doar 8 culori. Testul
5 5 5 5 5

interpretat corect are rezultate destul de precise despre starea de moment a subiectului şi identifică aspecte ale personalităţii individului.
Albastru reprezintă adâncimea sentimentelor şi are drept corespondenţă emoţională starea de calm, linişte, mulţumire, tandreţe,
dragoste şi afecţiune. Denotă, în principal, grija pentru sine.
Verde reprezintă elasticitatea voinţei şi corespunde persistenţei, rezistenţei la schimbare, posesivitate şi egoism pozitiv. Denotă
grija pentru sine.
Roşu reprezintă forţa voinţei şi corespunde dorinţei, exprimând excitabilitate, dominare, interese sexuale, agresiune, pasiune şi
autonomie. Denotă superioritatea grijei pentru alţii faţă de interesele proprii.

Violet reprezintă înţelegerea intuitivă şi senzitivă a irealului, dorinţa pentru intimitate mistică sau înţelegere.
Maro reprezintă senzaţia. Asocierea ei cu culoarea pământului denotă nevoia de a avea rădăcini, de a aparţine cuiva.
Gri semnifică lipsa de implicare.
Negru, dacă nu se află printre ultimele culori alese, sugerează că subiectul testului renunţă la orice, se revoltă împotriva vieţii,
se răzvrăteşte împotriva sorţii.
De-a lungul secolelor, în procesul de simbolizare cromatică s-au statornicit următoarele:
Galben este o culoare plină de tonacitate care, pe de o parte, simbolizează soare, lumină, exprimă inteligenţa şi stimulează
gândirea creatoare, iar, pe de altă parte, simbolizează gelozia, invidia, neîncrederea.
Oranj simbolizează văpaia soarelui, energie, bucurie, căldură.
Roşu este o culoare vie şi excitantă care simbolizează, pe de o parte, focul, pasiunea, iubirea, lupta, puterea, dinamism, iar pe
de altă parte, simbolizează furie, agresivitate, luptă.

49
 Albastrul semnifică infinitul, atmosfera, apa, cercul, iar uneori sugerează nostalgie, răceală, credinţă. Această culoare
predispune la reflecţie.
Verdele semnifică natura, tinereţea, refugiul, speranţa.. Această culoare predispune la activitate spirituală interioară.
Violetul denotă spiritualism, secret, mistic. Violetul exprimă singurătate şi frig, iar uneori poate exprima iubire platonică sau
sinceritate.
Albul semnifică lumină, puritate, iar negrul sugerează doliu, moarte, întuneric, dar şi o oarecare demnitate.
Aceste semnificaţii ale culorilor sunt influenţate de tonurile şi nuanţele lor.
5 5 5 5

Acţiunea culorilor asupra unor funcţii ale organismului este un fapt dovedit, însă mecanismul prin care acesta acţionează nu este
bine cunoscut, ci doar intuit, considerându-se a avea legătură cu emoţiile şi cu instinctele primare. Culorile acţionează asupra centrilor
nervoşi care controlează diverse funcţii ale organismului, influenţe care determină modificări subtile: culorile calde activizează
circulaţia sangvină, iar culorile reci slăbesc impulsurile circulaţiei.
Culorile calde evocă senzaţii precum căldură, confort, senzaţii care uneori se pot transforma în furie sau ostilitate. Culorile reci
sunt descrise drept calme, dar pot sugera şi sentimente de tristeţe, nostalgie sau chiar indiferenţă.

În trecut, egiptenii şi chinezii, practicau cromoterapia. Cromoterapia reprezintă tratarea unor boli prin utilizarea luminii colorate.
Această terapie a culorilor este folosită şi astăzi drept tratament alternativ sau holistic. Majoritatea psihologilor, însă, privesc
cromoterapia cu scepticism, afirmând că efectele presupuse sunt exagerate.
BIBLIOGRAFIE

Cei mai influenţi pictori din lume, Ed. Rao, 2008

Curriculum pentru învăţământul preşcolar, Ministrul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, 2008
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2009
Achiţei, Gh. - Frumosul dincolo de artă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973
Argintescu - Amza, N. - Expresivitate, valoare şi mesaj plastic, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973
Avermaeta, R. - Despre gust şi culoare, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971
Bădulescu, S. M. - Formarea formatorilor ca educatori ai creativităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998 Bărbulescu,
O., Şuşală, I. - Dicţionar de artă. Termeni de atelier, Ed. Sigma, Bucureşti, 1993 Bârlogeanu, L. - Psihopedagogia artei, Ed.
Polirom, Iaşi, 2001
Colectiv, Didactica activităţilor instructiv-educative pentru învăţământul preprimar, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2005
Constantin, P. - Să vorbim despre culori, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1982

50
Davido, R. - Descoperiţi-vă copilul prin desen, Ed. Image, Bucureşti, 2000
Demetrescu, C. - Culoare, suflet şi retină, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1966
Gavrilescu, G., Muşat, C., ş.a. - Ecopictura. Ghid metodic, Ed. Arves, Craiova, 2008
Hartman, T. - Codul culorilor, scribd.com
Lăzărescu, L. - Culoarea în artă, Ed. Polirom, Bucureşti, 2009
Mihăilescu, D. - Limbajul culorilor şi al formelor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
Mureşan, P. - Culoarea în viata noastră, Ed. Ceres, Bucureşti, 1988
Palade, D. - Educaţia prin artă şi literatură, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
Pirnog, I. - Ghid metodic de educaţie plastică. Ed. Compania, Bucureşti, 2007
Şuşală, I. - Culoarea cea de toate zilele, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982
Starmer A. - Ghidul culorilor, Ed. Litera Internaţional, 2009
8
Radu Adrian, Educaţia plastică la orice vârstă, Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti, 2008, pag. 18;
9
Radu Adrian, op.cit, pag 18;

51