Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Design,Anul III
,,În artă, cu cât mai distinctă, mai precisă şi mai viguroasă va fi linia de
limită, cu atât mai perfectă va fi opera de artă, şi cu cât va fi mai puţin tranşantă şi
precisă, cu atât mai convingătoare va fi dovedită slăbiciunea imaginaţiei, plagiatul
şi cârpăceala”, spunea Herbert Read. Linia nu dispare în mod obligatoriu atunci
când se trece de la desen la pictură. Linia este unul din mijloacele de a picta.
Trebuie însă menţionată capacitatea liniei de a sugera şi altceva mai mult decât un
simplu contur şi anume că, ea poate exprima atât mişcare cât şi masă. Mişcarea
este exprimată în sensul evident de a picta obiecte în mişcare (o adaptare a liniei la
senzaţiile selective ale ochiului) şi are o mare valoare estetică prin obţinerea unei
mişcări autonome, a ei proprii – prin dansul pe foaia de hârtie cu o exuberanţă pe
deplin independentă de orice intenţie de a reproduce. Această însuşire a liniei e în
modul cel mai strălucit ilustrată de arta orientală – în picturile chineze şi japoneze,
în desenele şi gravurile lor în lemn, iar atunci când este fericit organizată se obţine
ritm.
Cea mai de seamă însuşire a liniei este capacitatea sa de a sugera masa ori
corpuri solide. Este însă o însuşire ce nu apare decât la mari maeştrii, exprimată
fiind prin diverse îndepărtări subtile de la conturul continuu – linia însăşi devine
nervoasă şi sensibilă la limitele obiectelor, alertă şi instinctivă, iar în loc să rămână
continuă, se frânge exact în punctul potrivit şi reintră în corpul desenului pentru a
sugera planuri convergente. Devine mai presus de toate selectivă şi sugerează mai
mult decât arată.
EXPRESIVITĂŢI ŞI SEMNIFICAŢII
Paul Klee spunea că liniile sunt în şine active şi pasive”, iar dacă aruncăm o
privire în dicţionarul explicativ al limbii române vom găsi următoarea definiţie ,,Linia
este o trăsătură simplă şi continuă făcută pe o suprafataa¦cu un
instrumenta¦,trăsătură caracteristică ce da formă, aspectul, caracterul unui obiect.
În matematică este o traiectorie deschisă de un punc material într-o mişcare
continuă sau de intersecţie a două suprafeţe (geometrie, sculptură, arhitectură).
Sugerarea volumului prin linie se poate realiză şi prin linii imaginare, trasate
pe formă. Dimensiunea spaţiului, direcţiile liniare şi mişcările de direcţie diferă
datorită faptului că obiectele şi formele sunt diferite.
Liniile subţiri pot reda zonele luminate, culorile deschise şi materialele fine,
uşoare (voal, mătase, insecte, ramuri etc.), iar liniile groase sunt folosite pentru
redarea umbrei, culorilor întunecate şi materialelor grele (catifea, stâlpi, trunchiuri
de copac etc.)
După formă lor, liniile pot fi subţiri ori groase şi continue sau întrerupte. Că
sens, că direcţie, liniile sunt drepte, frânte sau curbe. Atât liniile curbe cât şi cele
frânte pot fi închise sau deschise. În funcţie de poziţia lor pe suport, distingem linii
orizontale, linii verticale şi linii oblice(înclinate).
Aşa cum am văzut până acum se pot spune foarte multe despre
expresivităţile şi semnificaţiile liniei că element de limbaj plastic având în vedere
consideraţiunile de ordin optic. Acestea sugerează: stări staţionare; de mişcare
accentuată; de mişcare atenuată; de mişcare liberă (negravitationala) etc. În
concluzie, există o autoritate a expresivităţii liniei care nu poate fi contestată. Linia
în diferitele ei ipostaze şi de diferite tipuri poarte fi dreaptă, unghiulară, curbată
(geometrică cu toate combinaţiile ei etc ). Ea poate fi element de şine stătător sau
linie de contur a unor forme. Poate să conducă spre, să separe, să lege, să
conchidă, să facă legătură între ele pe direcţii convergenţe, divergente, paralele,
întretăiate cu efecte impresive (de greu, uşor etc.). Ea poate fi redata cu diferite
tehnici şi procedee de lucru, acestea ducând la noi expresivităţi plastice care poartă
amprenta temperamentului fiecărui elev. Un ansamblu de linii poate să exprime o
viziune cu un anumit conţinut de idei.
Linia poate creă spaţialitate când este mai groasă în prim plan; monotonie,
când orizontalele se succed într-un ritm lent, dezordine, când sunt folosite linii
oblice întretăiate; entuziasm şi expuberanta prin spirale; mişcare şi dinamism prin
oblice şi curbe forme, moliciune prin curbe line; echilibru şi măreţie prin verticale.
Că mijloc de expresie plastică, linia poate fi modulată, întreruptă, fermă sau abia
sesizabilă în aşa fel încât să se poată încadra în demersul plastic şi ideatic al operei
respective.
Linia constituie unul dintre cele mai importante elemente de limbaj plastic,
fiind un transformator expresiv al datelor simţurilor noastre; prin ea se pot exprimă
cele mai imprevizibile, stări de spirit.
Că element de construcţie linia poate sugera formă, volumul şi chiar
culoarea. Cel mai des liniile sunt folosite în ansamblu şi nu că element singular. În
aceste situaţii, linia se prezintă sub formă unor mulţimi de linii paralele (haşuri) că
rezultat al tehnicii de lucru folosite. Linia poate fi un element de construcţie atunci
când mărgineşte formă, dar şi element de expresie atunci când prin însăşi puterea
ei de evocare creează un spaţiu plastic sugestiv, încărcat de adânci semnificaţii.
Între linii se pot stabilii diferite relaţii: mare-mic, aproape-departe, greu-uşor etc.
După modul de organizare al liniilor se pot creă impresiile de ordonat-dezordonat,
static-dinamic etc. În compoziţiile decorative liniile pot uni, despărţii sau susţine
două elemente decorative, iar prin modul în care se grupează pot creă diverse
armonii liniare. De asemenea liniile pot fi folosite în diferite procedee specifice
compoziţiei decorative: repetiţia, alternantă, simetria, asimetria etc.
Repetiţia este cel mai folosit procedeu, cel mai simplu şi constă în
repetarea unui element, prin succesiune, la distante egale în poziţii identice, într-o
direcţie anumită. Se pot repetă elemente că: punctul, linia, pătratul, cercul, frunză
sau floarea stilizată, motive de floră sau faună etc. Repetiţia se poate desfăşura
orizontal, vertical, oblic, radial.
Alternantă este o succesiune de două forme, două poziţii care se repetă.
Alternantă poate fi de motiv, de culoare sau de poziţie. Prin acest procedeu se pot
repetă două sau trei motive decorative.
Simetria înseamnă un echilibru perfect între o parte şi cealaltă; simetria
este prin definiţie o structură bilaterală. Suprapuse imaginar sau real, ele
corespund. Este o repetiţie inversată în funcţie de o dreaptă numită axă de simetrie,
o formă perfectă de echilibrare a părţilor. În natură se întâlneşte în organizarea
plantelor, a vertebratelor, a insectelor în oglindiri. Este o formă de ordine
matematică rigidă, care da expresia de încremenire. În artă universală, lucrarea
,,Soţii Arnolfini”, de Van Eyck, este un exemplu de compoziţie simetrică.
Asimetria este structură opusă simetriei. În cadrul asimetriei se pune
problemă echivalentei cantităţilor şi calităţilor şi nu a identităţii inversate. Asimetria
se obţine prin folosirea unor creşteri şi a unor descreşteri ale cantităţilor şi
calităţilor. Cezanne, în compoziţia ,,Lăsată secului”, reuşeşte să elimine total
simetria prin recuperarea figurii umane, dar prin schimbarea fiecărui gest, creând
senzaţia mişcării şi eliminând monotonia.
Linia a fost folosită cu mult succes în gravură sub formă de haşuri, de către
Albrecht Dürer, în litografie de către Honore Daumier, iar în pictură de către Vincent
van Gogh, Henri Matisse, Fernand Leger, Pablo Picasso, Theodor Pallady s.a.