Elemente de limbaj plastic

Prin elementele principale ale limbajului plastic înţelegem nu uneltele cu care lucrăm, ci
semnele cele mai importante lăsate pe o suprafaţă plană cu acestea. Aşa cum muzica foloseşte
drept principale elemente de limbaj muzical cele 7 note ale gamei, arta plastică foloseşte linia,
punctul, forma şi culoarea ca principale elemente de limbaj plastic.

4.1 Punctul

4.1.1 Definiție
- în pictură, punctul rezultat din simplul contact al unui instrument cu suportul devine
material, cu o anumită marime.
- noțiunea de "punct“ poate căpăta multiple înțelesuri datorită diversității domeniilor în
care el este utilizat:
 geometric, punctul este figura geometrică care nu are nicio
dimensiune;
 grafic-pictural, punctul este pata, amprenta, tușa minusculă, urma
cea mai mică a instrumentului cu care se lucrează (pensulă, pix,
pană, etc.)

4.1.2 Dimensiuni ale punctului

Punctul este forma grafică cu cea mai mică dimensiune. Teoretic nu putem vorbi de
puncte mici, mari sau mijlocii. Dacă una din dimensiuni crește punctul devine linie.1

1
Țurcanu-Caruțiu, Daniela, Didactica specializării, Pedagogia artelor plastice și decorative, Curs.Linia, punctul,
forma și culoarea – Elemente principale de limbaj plastic.
 Un punct mai mare poate fi uşor identificat cu o pată mică şi asta implică o suprafaţă
bidimensională.

4.1.3 Expresia punctului

Expresia punctului constă în2: unicitate (atunci când apare singur), repetări, ritmări, înşiruiri,
grupări, aglomerări, rarefieri, pulverizări, etc. Punctele pot fi de o anumită culoare pe un suport
alb, negru sau colorat şi el. Pot avea chiar mai multe culori şi uneori, modelate de ficţiunea
artistică, subtile diferenţieri de mărime. Toate acestea pot fi înţelese foarte bine studiind bolta
cerească.

2
Adrian, Radu, Educația plastic la orice vârstă, Manual pentr studenții facultății de științe ale educației, educatoare,
învățători și profesori de desen, București, Ars Docendi – Universitatea din București, 2008, p. 37.
Fig. Cerul înstelat – elev clasa a VIII-a.

4.2 Linia

4.2.1 Definiție
Linia este urma lăsată de un corp ascuţit aflat în mişcare, pe o suprafaţă plană. Este urma
unui punct în mişcare, cu alte cuvinte sau, mai pe înţelesul copilului, un punct care a plecat la
plimbare.
În artele plastice şi decorative, linia constituie una dintre cele mai importante elemente
ale limbajului plastic. Structura, aspectul şi grosimea liniilor sunt determinate de natura
instrumentului care o creează.
Dimensiunea liniei poate fi dată doar de lungimea ei. Există linii drepte, curbe şi frânte.
Linia dreaptă poate fi la rândul ei orizontală, verticală sau oblică.
Linia curbă poate fi închisă sau deschisă. Prin linie curbă-închisă putem înţelege cercul,
elipsa, simbolul grafic al cifrei opt, al cifrei zero sau alte forme grafice rezultate din linii care îşi
închid circuitul în punctul de unde aceasta a plecat. Linia curbă deschisă este cea care nu se
întoarse în punctul de unde a plecat, cum sunt semnele grafice prin care reprezentăm hiperbola,
spirala, curbura, virgula, paranteza, litera C, S sau U, cifra doi, semnul întrebării etc. Această
linie poate avea un aspect singular, ca în cazul exemplelor anterioare sau poate fi repetitivă, cum
este sugerat valul mării pe ceramica grecească.
Linia frântă poate fi şi ea închisă sau deschisă.Linia frântă închisă este cea care, deşi
dreaptă, revine la punctul de unde a plecat, prin frângerea ei în părţi egale sau chiar inegale.
Această linie este limpede sugerată de figurile geometrice plane, cum sunt: triunghiul, pătratul,
pentagonul, hexagonul, octogonul, steaua, etc. Linia frântă deschisă nu-şi închide circuitul în
punctul de unde a plecat. Ea poate fi sugerată de litera L, de V, de Z etc. Poate fi şi ea singulară
sau repetitivă. Aceasta din urmă poate fi reprezentată chiar de dinţii fierăstrăului.

4.2.2 Expresii și semnificații ale liniilor:3

- spaţialitate, când sunt mai groase în primul plan;

3
Țurcanu-Caruțiu, Daniela, Didactica specializării, Pedagogia artelor plastice și decorative, Curs.Linia, punctul,
forma și culoarea – Elemente principale de limbaj plastic.
 - monotonie, când orizontalele se succed într-un ritm lent, odihnitor;
- dezordine când sunt utilizate liniile oblice întretăiate şi grupate diferit;
- entuziasm şi exuberanță prin linii spiralate;
- mişcare şi dinamism prin oblice şi curbe ferme;
- moliciune prin curbe line;
- echilibru, măreţie, monumentalitate prin verticale.
Expresiile liniilor sunt mult mai multe decât cele oferite de punct. În primul rând sesizăm
că linia poate fi subţire sau groasă, în duct continuu sau frământată. Linia groasă reprezintă
duritate, fermitate sau putere de decizie, în timp ce linia subţire redă sensibilitate, fineţe,
rafinament, subtilitate etc. Expresivitatea nu se obţine desenând doar cu una sau alta din linii, tot
timpul ele conlucrează una în favoarea celeilalte, funcţie de ce vrem să sugerăm.
E bine să cunoaştem că orice linie verticală sau orizontală sugerează staticul. Dar
nemişcarea liniei verticale reprezintă monumentalitate, năzuinţa de neclintit sau fermitatea
eroului, în timp ce orizontala redă liniştea, calmul desăvârşit sau pacea eternă. În restul lor,
liniile oblice, curbe sau frânte, oricare ar fi ele, sugerează mişcare.
În artă se foloseşte cel mai mult linia curbă deschisă. Referindu-se la ea, Ingres declară:
„Pentru a reuşi să creezi o formă frumoasă e bine să modelezi rotund şi fără un aparent detaliu
interior şi să foloseşti mai puţine forme colţuroase”4. Dacă punctul nu este întâlnit permanent,
putem spune că fără linie nu se pot crea imagini artistice. Prin linie controlăm structura
compoziţiei, de la întreg până la amănunţime. Prin ea organizăm compunerea în imagini
cromatice, definim forma şi sensul de mişcare al petei de culoare. Utilizând toate posibilităţile
dimensiunii, al formei şi al modelării, linia participă într-o mare măsură la alcătuirea artistică a
operei de artă.

4.3 Culoarea
Posibilitățile de expresie ale culorii sunt mult mai multe decât expresivităţile liniei.
Plecând de la modul în care culorile sunt aplicate pe suport, în afara formei plate sau vibrate
deosebim:

4
Adrian, Radu, Educația plastic la orice vârstă, Manual pentr studenții facultății de științe ale educației, educatoare,
învățători și profesori de desen, București, Ars Docendi – Universitatea din București, 2008, p. 37.
Pata spontană – realizată prin cădere, stropire sau presare. Forma ei oferă surprize şi nu poate fi
dirijată cu certitudine în crearea unei imagini preexistente mintal.

Fig. Explozie de artificii –elev, clasa a II-a. Observăm asocierea petei spontane cu
linii spontane şi dirijate, dar şi cu pete mici elaborate.

Fig. Lucrare în care s-a urmărit asocierea mai multor pete spontane.

Pata dirijată – este cea aşezată pe suport cu ajutorul pensulei sau a altui instrument care,
prin mânuire, dă o sensibilitate ori un sens de mişcare culorii.
Pata elaborată – se face tot prin intermediul instrumentelor de lucru, dar urmărind redarea
unei idei clare concepute anterior.
 În cazul culorilor solubile în apă, expresivitatea diferă dacă folosim un suport uscat sau
unul umed. Pe cel uscat suprafaţa şi conturul petei de culoare sunt precise, iar pe suportul umed
acestea fuzionează.