Viziunea cromatica in opera bacoviana

“În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictură a cuvintelor sau
audiţiecolorată(…). Pictorul întrebuinţează în meşteşugul sau culorile: alb, roşu, violet. Le
vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţa prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi
corespunde o culoare.”
George Bacovia

Cromatica lui Bacovia este una limitata centrata pe cateva motive tipic simboliste:
uratul,plictisul,tristetea si monotonia.Culoarea,esential sugestiva,in loc sa reliefeze
obiectul,dimpotriva estompeaza conturul,il dizolva intr-un fluid unic capabil sa impuna o
anumita stare de spirit.Culorile ca si instrumentele muzica au rolul de a induce o anumita stare
sufleteasca.
Bacovia imbratisaza griurile culorile palide si chiar si putinele pete mai vii ce apar in
poeziile acestuia au o nuanta total diferita de simbolistica la baza.
Galbenul spre exemplu este corespondentul maladivului si al deznadejdii.(poezia Scantei
galbene).
Rozul, verdele, albastrul evocă tristeţea şi creează nevroze.(poezia Note de primavara)
Violetul aduce uneori sugestia crepusculului, alteori dă o senzaţie de halucinaţie, de
alienare, prin prezenţa obsedantă.(poezia Amurg Violet). Grigore Grigurcu spune ,, La nici un
poet român n-a repurtat vreodată o culoare biruinţa pe care o înscrie violetul bacovian.”
Rosul este culoarea amurgului şi ţâşneşte dintr-o hemoragie universală.(poezia Amurg)
Albul conturează reveria şi infinitul ei, dar şi starea de nevroză. (poezia Alb)
Negrul declanşează o invazie distrugătoare, sugerând carbonizarea, trecerea în lumea
anorganică… (poezia Negru)
Griul ce abunda in poezia Plumb sugereaza o stare de apasare, greutate sufleteasca,
angoasa, plictiseala şi lipsa de orizont a existenţei cotidiene. Multe sunt cenuşii: fumul din gări,
cerul înnorat de toamnă, amurgul, ceaţa, pieţele pustii.(poezia Gri)

Bacovia nu realizează sugestia printr-o tehnică impresionistă; nu există nuanţe în culorile

bacoviene; culorile sale sunt concentrate, ele devin strigăte ale sufletului, ale trăirii.
Trăirea existenţială a durerii, sentimentul de pustietate şi singurătate sunt elemente
impresioniste realizate însă de poet prin corespondenţe între sentiment şi culoare.
Nu întâmplător Mihail Petroveanu îl numea pe Bacovia „compozitor în vorbe şi pictor în
cuvinte”. Cu observaţia că la Bacovia picturalul, culoarea nu au nimic decorativ, sau, dacă, într-
o primă instanţă, ele au rolul de a reda o ambianţă, de a configura un decor, într-o a doua etapă a
structurării viziunii lirice, culorile sunt transpuse dintr-un regim al senzorialităţii pure într-un
domeniu al afectivităţii. Senzaţia se preschimbă în sentiment, culorile conotează stări sufleteşti
de o mare diversitate. Gama de culori prelucrate liric de Bacovia e restrânsă, în corespondenţă
cu numărul restrâns de sentimente ce sunt sugerate de poet (plictisul, tristeţea, angoasa,
singurătatea, monotonia etc.). Melancolia, de pildă, e sugerată de sunetul viorii şi al clavirului,
în timp ce starea de nevroză e redată de culoarea verde crud, de albastru şi roz, în timp ce din
unghi muzical aceste sentimente sunt reprezentate liric de violină şi flaut. Nicolae Manolescu
subliniază, de altfel, predilecţia – împinsă până la obsesie – a lui Bacovia pentru culori
sugestive: „Violetul, negrul, albul, rozul invadează lucrurile ca nişte prezenţe fizice, erodează
personajele sau le pătează. Poetul pare a aplica vopselele pe pânză direct din tub sau cu latul
cuţitului. Şi aceste vopsele sunt câteodată halucinante prin intensitate”. O poezie reprezentativă
pentru o astfel de tehnică a sinesteziei e Amurg violet. Gama cromatică a poeziei e una
monotonă, iar intensificarea senzaţiei se realizează prin repetarea obsesivă a culorii violet.
Cadrul poetic e desenat sumar, din câteva linii, spaţiul e alcătuit din trăsături şi repere minime,
astfel încât decorul e de maximă austeritate şi simplitate.
Culoarea violet e însă cea care favorizează un anume echivoc, o anumită ambiguitate semantică,
ea conferind reprezentării poetice un accent aproape fantastic. E ca şi cum dincolo de realitatea
prezentă poetul ar presimţi o alta, halucinant de aproape, dar, în acelaşi timp, de o ţinută
fantastă, iluzorie, aproape sacrală („Amurg de toamnă violet... / Doi plopi, în fund, apar în
siluete: / Apostoli în odăjdii violete – / Oraşul tot e violet. // Amurg de toamnă violet... / Pe
drum e-o lume leneşă, cochetă; / Mulţimea toată pare violetă, / Oraşul tot e violet”). În strofa
ultimă senzaţia de fantastic, de retragere într-un trecut iluzoriu e şi mai evidentă. Poetul
părăseşte cadrul şi timpul prezent, pentru a se refugia în spaţiul unui trecut imemorial, favorizat
de invadarea lumii de culoarea violet. Poetul, aflat într-o poziţie privilegiată („din turn”), ce-i
permite panoramarea peisajului, asistă la un recul în istorie, ori la o descindere a istoriei, a
mitului în realitatea diurnă: „Amurg de toamnă violet... / Din turn, pe câmp, văd voievozi cu
plete; / Străbunii trec în pâlcuri violete, / Oraşul tot e violet”. Amurgul, moment al zilei ce
favorizează inserţia fiorului fabulos, ca şi culoarea violet, conduc la o viziune halucinantă, în
cadrul căreia realitatea prozaică îşi părăseşte pregnanţa, ponderea, transfigurându-se în mit şi
iluzie aproape mistică.

Decor

Titlul poeziei Decor nu e deloc întâmplător. Poetul dă contur unui decor citadin, în ambianţă
hibernală, decor marcat de imaginea parcului şi a copacilor albi şi negri. Din punct de vedere al
structurării viziunii, am putea constata o alternanţă de static şi dinamic, de mişcare şi de repaos.
Astfel, catrenele dau, în cel mai mare grad, senzaţia de încremenire, de inerţie şi neclintire, în
timp ce versurile izolate produc o anume impresie de mişcare. Alternanţa de alb şi de negru
aduce cu sine stridenţa şi contrastul între două culori cu o anume simbolistică: albul ar sugera
viaţa, o viaţă mineralizată, în hibernare, în timp ce negrul poate aduce conotaţii ale neantului,
ale morţii. Poezia lui Bacovia nu e, în ciuda caracterului reprezentativ al imaginilor, propriu-zis
un pastel. Decorul, descripţia, figurarea peisajului nu constituie un scop în sine, ci sunt un
pretext pentru sugerarea unor stări sufleteşti, pentru redarea unor afecte. Lucrul a fost observat
şi de Nicolae Manolescu: „Chiar de la prima lectură remarcăm că nişte sintagme se repetă, într-
o ordine anumită, şi că reprezentarea peisajului de iarnă este puternic stilizată. Tabloul
«descărnării» naturii este realizat prin alternanţa de alb şi negru. Mimesisul este, la început,
perceptibil. Primul vers poate fi citit referenţial: copacii albi şi copacii negri sunt copacii
desfrunziţi, ca şi carbonizaţi, acoperiţi de zăpadă. Reluarea schemei (în versurile 6 şi 11) atacă
însă impresia de descriere fidelă, fie şi numai prin faptul că extinderea opoziţiei alb – negru la
alte aspecte ale realităţii (penele păsării, frunzele) introduce un criteriu de similaritate artificială:
intuiţia e contrariată de codul coloristic foarte simplu întrebuinţat de poet. Ne dăm seama că
poetul nu descrie peisajul, ci îl organizează în funcţie de două trăsături opuse, albul şi negrul,
care nu au numaidecât corespondenţe stricte la realitate”. Atmosfera pe care autorul o
construieşte în poezia Decor e una de maximă austeritate. Elementele de natură sunt de o
simplitate extremă, lor asociindu-li-se stări de spirit de asemenea monocorde: tristeţe,
melancolie, solitudine. Repetiţia unor cuvinte sau a unor sintagme are rolul de a intensifica
emoţia, de a accentua şi mai mult trăirile ori de a apăsa accentele distribuite asupra unuia sau
altuia dintre elementele ambianţei lirice.
Simetriile şi corespondenţele poetice sau de structură sunt, de altfel, foarte elocvente: primul şi
al treilea catren sunt aproape identice, fapt ce are darul de a amplifica impresia de monotonie,
de nediferenţiere pe care autorul ne-o comunică („Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul
solitar: / Decor de doliu, funerar... / Copacii albi, copacii negri (...) Şi frunze albe, frunze negre;
/ Copacii albi, copacii negri; / Şi pene albe, pene negre, / Decor de doliu, funerar...”). Catrenul
median aduce, în atmosfera de încremenire a decorului de iarnă, un anumit dinamism, o senzaţie
de mişcare mai apăsat notată („Cu pene albe, pene negre / O pasăre cu glas amar / Străbate
parcul secular... / Cu pene albe, pene negre”). Poezie a antinomiilor unei naturi ce exprimă
contraste sufleteşti, Decorpune în lumină mai toată gama de procedee şi tehnici bacoviene
caracteristice. Simbolismul trece, prin stilizarea afectelor şi austeritatea peisajului, înspre
expresionism, relevând disponibilităţile artistice ale unuia dintre cei mai originali poeţi români.

Sugestia culorii în poezia lui George Bacovia.

În creaţiile multor poeţi culoarea are o importanţă sporită. Aceasta ajută la accentuarea unor
sentimente, trăiri ş.a. Însă în universul Bacovian culorile au alte înţelesuri, sugerează cu totul
altfel de emoţii şi gînduri ale eului liric.
1.Una din culorile lui Bacovia este culoarea violetă,pe care o putem regăsi în poezia
“Amurg violet”:
Este o culoare dominantă, proiectată asupra peisajului şi mulţimii. Ea semnifică
amurgul, care este văzut ca sfîrşitul lumii, făcîndu-se aluzie şi la Apostoli. Este vazut
oraşul care merge spre un declin, omenirea intrînd într-un amurg, comparabil cu cel al
zeilor din mitologiile germanice. O altă semnificaţie a culorii este monotonia oraşului,
datorită utilizării unei singure nuanţe, violetul. Lumea la fel este una monotonă, una în
declin, în stingere: “Mulţimea toată pare violet,/Oraşul tot e violet”
2. O altă culoare caracteristică lui Bacovia este culoarea albă. În poezia “Decembre”,
această culoarea este intuită prin veşnica ninsoare, acel peisaj monoton care îl
îndreaptă pe eul liric în adîncul universului său apocaliptic. Culoarea ninsorii este un
semn al deznădejdii, culoarea care acoperă totul, inclusiv speranţele acestuia, şi le
îngheaţă. Acestă culoare îl face să se simtă captivat în casa iubitei, el nu mai doreşte
să plece, caută un refugiu în sînul iubitei şi îi cere căldura. Cloarea albă mai semnifică
pentru eul liric şi resemnare. El este conştient că nu va fi salvat chiar şi de dragostea
sa: “Şi ningă… zăpada ne-ngroape.” Culoarea albă îi învăluie universul şi îl consumă.
3.Una din culorile cele mai valorificate de “Alchimistul plumbului”, este culoarea
neagra. În poezia “Negru”, prin nenumărate repetări şi accentuari totul devine negru
şi sumbru, florile sunt carbonizate, sicriele sunt “negre, arse”, spaţiul întreg fiind
cuprins de un “noian negru”. Această persistenţă a negrului pare să învăluie universul,
lumea spirituală şi cea materială, să o introducă în haos şi întuneric. Eul poetic este
obsedat de amor, care la rîndul său şi el(amorul) este acoperit de această culoare:
“amorul fumega-“, amorul său era unul în stingere, unul care nu găseşte scînteia
pentru a se reaprinde, el este inchis şi sufocat de negrul cel înconjoară. Acest negru
metalic îl ţine căptuşat ca într-un sicriu, “Sicrie negre, arse, de metal”.
4.În poezia bacoviană culorile au un caracter plastic monoton, dar destul de accentuat.
Această accentuare, probabil cel mai bine se observă în poezia “Decor”. Albul şi
negrul în plasticul modern sunt considerate nonculori, sugerînd momentul în care încă
nimic nu a luat formă. De aceea dezolarea în universul eului liric este absolută, lumea
fiind într-o continuă pendulare între aceste culori, între bine şi rău. Albul de la
începuturi era considerat culoarea morţii. Ea predomină în spitale, simbolizînd boala.
Totuşi ea relevă şi sfîntul, binele. Negrul însă este contrariul, o pasivitate totală. În
unul din limbajurile istorice negru însemna “sabie”. Negru este simbol al deznădejdii,
întunericului, al răului. Ambele culori parca ar desparţi lumea în două, cea luminoasă
şi sfîntă, şi cea întunecată şi disperată, aşa cum a creat Dumnezeu lumea, universul şi
spiritul.
Pasiunea muzicală a lui George Bacovia este dovedită şi de existenţa, în opera sa
poetică, a diverselor instrumente muzicale care ar putea alcătui o orchestră în
adevăratul sens al cuvântului. Poate ar mai trebui subliniat şi faptul că poezia sa are o
muzică interioară care asimilează muzica, în sensul că ea sugerează stări de spirit.
Într-o enumerare fără pretenţie de exhaustivitate, elementele muzicale care apar
frecvent în poezia bacoviană sunt instrumentele muzicale, muzica propriu-zisă şi
sunetele sub diferite forme, muzicale sau nu. Toate însă există într-o gamă restrânsă,
la fel ca şi culorile preferate de poet. Astfel, întâlnim, instrumente precum vioara,
clavirul, armonica, fanfara, orchestra, violina, flautul, piculina, acordeonul, lira, harfa,
buciumul, chitara, fluierul şi naiul, muzica (instrumentală şi/sau vocală), serenada,
doina, balada şi diverse sunete cum ar fi: struna, talanga, plânsul, râsul, zgomotul.
Sinestezic vorbind, transpunerea coloristică a senzaţiilor auditive reprezintă un motiv
permanent în poezia bacoviană. Conţinutul verbal al creaţiei este perfect adaptat unui
instinct auditiv.
Biografia lui George Bacovia îl prezintă de mic copil ca pe un pasionat de muzică şi
desen, lucru certificat de altfel şi în versurile sale. În “Deznădejdi provinciale”
Bacovia nota: ”Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-
mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii,
stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi, când găsesc ceva interesant, iau
note pentru a mi le reciti mai târziu”.
De altfel, soţia sa, Agatha Grigorescu-Bacovia, recunoaşte şi ea această identitate a
poetului într-un interviu luat de V. Netea, în 1943: “soţul meu fiind şi o fire muzicală.
Unele din poeziile sale mai înainte de a fi scrise cu litere au fost ţesute pe caiete de
muzică, pe portative, melodia sufletului precedând apariţia poeziei”.