ARGUMENT

Afecţiunile canidelor reprezintă un factor din ce în ce mai important al

patologiei veterinare generale, în contextul în care câinele devine din ce în ce mai
„urbanizat". Drumul parcurs de la Canis lupus, un animal puternic şi feroce, la
Canis familiaris, prima specie domesticită, supus şi prietenos, a fost incredibil de
lung. Prietenia şi tovărăşia omului nu a reprezentat întotdeauna un avantaj.
Interesele acestuia, selecţia pentru accentuarea anumitor caracteristici folositoare
lui, au dus treptat la diminuarea rezistenţei naturale ale speciei canine.
Specia este supusă celor mai diverse îmbolnăviri, în care un important rol
îl ocupă virozele ce afectează mai ales tineretul. Dintre acestea, parvoviroza este
considerată ca fiind cea mai periculoasă boală virală, răspândită pe tot globul, cu
o incidenţă variabilă de la tropice până în ţinuturile polare. Această entitate
determină pierderi însemnate în canisele de câini utilitari, dar şi în rândul
animalelor de companie, ceea ce impune necesitatea unui diagnostic precoce, dar
şi a aplicării măsurilor de imunoprofilaxie.
Iniţial, datorită imperfecţiunii metodelor de diagnostic şi de prevenire, dar
şi a faptului că infecţiile cu parvovirus la câine erau relativ de dată recentă,
parvoviroza nu a putut fi stăvilită, din contră a căpătat o mare extindere şi cu
pierderi importante.
Aceasta ne-a îndreptăţit să întreprindem un studiu asupra prevalenţei bolii
în funcţie de mai mulţi factori, ca şi asupra manifestărilor clinice, a leziunilor
macro-, microscopice şi electronomicroscopice şi a valorii de diagnostic a unor
metode utilizate curent în practică.
Parvoviroza este considerată o boală relativ recentă, fiind descrisă pentru
prima dată abia în anii ´70, dar progresele privind studiile acestei boli au evoluap

1
înpreună cu evolutia tehnicii și probabil cu evoluția bolii în sine. Cu toate acestea
nu putem considera satisfăcătoare cunoștințele actuale deoarece, au rămas o serie
de întrebări fără răspuns cu privire la mai multe aspecte din această boală și
referitoare la virus, dintre care cea mai actuală este cea legată de gradul de înrudire
cu virusul panleucopeniei feline. De aceea considerăm că boala trebuie studiată în
continuare, iar cei care se ocupă cu specia afectată de această boală trebuie să stea
în permanență în alertă pentru a face față solicitărilor uneori epuizante în lupta
împotriva acestei boli. Gravitatea acestei boli este amplificată și prin faptul că de
obicei afectează tineretul în primele luni de viață, iar tratatrea acestora, este și mai
dificilă ca a animalelor adulte.
Totusi prin respectarea protocoalelor vaccinale se poate preveni și această
boală iar în cazul apariției bolii aceasta se poate trata cu succea prin resoecterea
protocoalelor terapeutice , care de multe ori trebuie adaptate fiecărui individ în
parte.

2
 PARVOVIROZA CANINĂ

Definiţie

Este o boală infecto-contagioasă, cu caracter enzootico-epizootic, ce

afectează câinele, caracterizată clinic prin gastroenterita, tulburări generale mai
mult sau mai puţin exprimate, leucopenie, iar morfopatologic prin inflamaţii şi
necroze la nivelul intestinului subţire şi prin miocardită la animalele tinere.

Istoric, răspândire şi importanţă

Boala a fost semnalată pentru prima dată, în SUA, în 1976, apoi s-a extins
aproape concomitent în Australia, în numeroase ţări din Europa, (inclusiv în ţara
noastră), în Noua Zeelandă, în Asia şi Africa de Sud etc.
Importanţa economică a bolii este mare datorită contagiozităţii şi a
procentului ridicat de morbiditate şi mortalitate, înregistrat mai ales la tineret.

Etiologie

Agentul etiologic este Canine parvovirus - 2 (CPV - 2) şi variantele CPV -

2 a şi CPV - 2 , încadrate în familia Parvoviridae, conţin ARN având o simetrie
icosaedrică, fără înveliş pericapsidal, cu dimensiuni de 20 - 25 nm.
Virusul CPV - 2, în contrast cu alte parvovirusuri, se replică în culturi
celulare primare şi linii celulare de o gamă foarte variată: de origine canină, felină,
bovină, de nurcă, de raton etc., cu afinitate pentru celulele aflate în plină activitate

3
metabolică legată de mitoză. Virusul prezintă însuşiri hemaglutinante faţă de
hematiile de porc, pisică şi maimuţă. Suşele de virus izolate din diferite focare
diferă din punct de vedere al patogenităţii, ceea ce explică caracterul

Fig. 1. Canine parvovirus imagine la electromicroscop.

benign sau grav al diverselor enzootii. In privinţa interrelaţiilor cu virusul

panleucopeniei infecţioase a felinelor, se crede că este o mutantă a acestuia
adaptată la câine , omologia genomului lor fiind de peste 98 % (Horzinek, 1993).
între virusul CPV - 2 şi parvovirusul porcin a fost semnalată o reactivitate
serologică încrucişată minoră (Mengling şi col., 1983). Studiile folosind anticorpii
monoclonali, fie faţă de CPV - 2, fie faţă de virusul panleucopeniei feline (FPV),
au relevat prezenţa situnlor antigenice CPV - 2, FPV şi MEV (virusul enteritei
nurcilor), specifice fiecărui virus (Parrish şi col., 1982; Parrish şi Carmichael,
1983). Mai recent, folosind anticorpii monoclonali, au fost evidenţiate variaţii
antigenice slabe între diversele suşe de CPV - 2

Rezistenţa virusului în mediu este foarte mare, mai ales când este înglobat
în materiile fecale, în care supravieţuieşte ani. El este extrem de rezistent la pH şi
schimbarea temperaturii, supravieţuind 15 minute la 80°C, o oră la 60°C, 24 ore

4
la 56°C, 2 săptămâni la 37°C, 3 luni la 20°C şi peste 6 luni la 4°C. Substanţele
dezinfectante (soda caustică, formolul, hipocloritul de sodiu), în concentraţii
uzuale, îl distrug cu uşurinţă.

Epizootologie

În mod natural sunt receptive numai animalele din familia Canidae, cei mai
sensibili fiind căţeii între 2 - 4 luni, după această vârstă boala este mai rar
întâlnită. Se crede că ratonii pot fi infectaţi cu CPV - 2 (Nettles şi col., 1980), dar
se pare că virusul izolat de la aceştia ar fi mai apropiat de FPV Pisicile, dihorii şi
nurcile pot fj infectate în urma inoculării parenterale a CPV-2, dar expunerea orală
nu duce nici la replicare virală şi nici la seroconversie. Nu există semnalări ale
infecţiei umane cu CPV - 2.

Sursele de infecţie sunt reprezentate în principal de animalele bolnave, care

elimină virusul prin salivă, alimente vomitate, fecale (1 g de fecale conţine IO 9
particule virale), urină precum şi de toate elementele mediului înconjurător dată
fiind rezistenţa mare a virusului. Căile de pătrundem a virusului în organism par
să fie mucoasa bucală şi pituitară.

5
 Patogeneză

intestin

Multiplicarea virusuluiîn
celulele epiteliale intestinale
Distrugerea celulelor epiteliale cu dispersarea virusului

Fig. 3. Reprezentare schematică a modului de acțiune a virusului

parvovirozei.

Aceasta este încă insuficient cunoscută. Se consideră că virusul pătruns în

organism se multiplică mai ales la nivelul ţesuturilor cu diviziune celulară intensă,
cum sunt cel intestinal din cripte, limfoid, măduva osoasă, miocard etc. (Meunier
şi col., 1985; Carman şi Povey, 1985), urmată de distrucţia lor, care are drept
urmare sindromul digestiv şi prezenţa leucopeniei, în unele cazuri. Procesele
inflamatorii locale se pot complica prin intervenţia germenilor de infecţie
secundară agravându-se.

6
 Fig. 4. Parvoviroză – organele afectate.

Fig. 4. Parvoviroză forma intestinală, diaree hemoragică.

7
 Tabloul clinic
Perioada de incubaţie este de 4 - 7 zile, în forma enterica şi mai lungă în
forma miocardică.
Forma enterica debutează cu vomitare, asociată cu abatere şi anorexie. La
început vomitatul este alimentar, apoi devine alb-sticlos, după care animalele
prezintă vomituriţie. Numărul vomitărilor variază de la câteva, la peste 10 în
decurs de 24 de ore. Diareea survine după 6 - 2 4 ore de la debutul bolii sau mai
târziu, uneori ea poate lipsi, fecalele sunt lichide, de culoare galben - cenuşie, cu
striafiuni sangvinolente sau complet hemoragice. Temperatura corporală de
regulă, se ridică uşor (39 - 39,5°C), uneori putând atinge 40 - 41ttC, în special la
căţei. Examenul sângelui relevă leucopenie, mai moderată comparativ decât cea
întâlnită în panleucopenia felinelor (Kelly, 1978; Parrish şi Carmichael, 1983;
Macartney şi col., 1984), limfopenie şi prezenţa limfocitelor anormal "reactive"
în sângele periferic. Datorită vomitărilor şi diareei, mucoasele se anemiază,
animalele se deshidratează, rămân în decubit lateral, epuizate, iar moartea survine
la 48 - 72 ore de la debut, după^~scurtă perioadă de agonie. în unele cazuri, la 24
- 48 ore de ia apariţia primelor semne, se constată o stare comatoasă, sfârşind prin
exitus.
La animalele adulte, boala evoluează benign, semnele de gastroenterită sunt
mai puţin brutale, uneori acestea pot trece neobservate urmate de vindecare.
La căţei, mai ales la cei de 4 - 8 săptămâni, a fost citată forma miocardică,
exprimată printr-o stare de slăbiciune ce apare brusc, prin dispnee, încercări de
vomă. Examenul cordului relevă extrasistole ventriculare, tahicardie, fibrilaţie
ventriculară. Moartea survine subit datorită insuficienţei cardiace. Tulburări
asemănătoare pot apare şi după 3 - 7 săptămâni de evoluţie a formei de
gastroenterită (Carpenter şi col., 1980) sau chiar după dispariţia semnelor
respective.

8
 Tabloul morfopatologic.

Leziunile cele mai importante se întâlnesc la intestinul subţire şi nodurile

limfatice. Seroasa intestinală, mai ales la nivelul jejunului şi ileonului, este de
culoare roşie - închisă până la purpuriu sau prezintă peteşii şi echimoze, mai mult
sau mai puţin numeroase. La deschiderea intestinului se evidenţiază un conţinut
lichid, de culoare roşie - brună, mucoasa prezintă hemoragii punctiforme sau
difuze, mai ales sub formă de benzi, uneori eroziuni.

Fig. 5. – Parvoviroză – enterită hemoragică.

Criptele glandulare apar dezepitelizate. Limfonodurile mezenterice sunt

hipertrofiate şi hemoragice. în forma miocardică, cordul este mărit în volum, iar
miocardul cu striaţiuni palide (Hayes şi col., 1979; Jezyk şi col., 1979, Carpenter
şi col., 1980; Ilgen şi Conroy, 1982; Sos, 1983). Pot apare leziuni secundare

9
afectării cardiace cum ar fi edemul pulmonar, ascită, hidrotorax, hidrppericard şi
congestia hepatică şi splenică. Timusul poate fi atrofic.

Fig. 6. – Parvoviroză – Enterită congestie și hemoragii lineare în

mucoasa intestinului subțire.

10
 Fig. 7. - Parvoviroză – conținut apos în intestinul subțire.

Histopatologic se evidenţiază necroze la nivelul epiteliului glandular al

intestinului subţire. Prezenţa de incluzii intranucleare în enterocite (Baba şi
Rotaru, 1980) şi infiltraţia hemoragică puternică a laminei propria şi a
submucoasei. Matsui şi col. (1993), au evidenţiat incluzii specifice în epiteliul
mucoasei dorsale a limbii. în limfonodurile mezenterice proporţia limfocitelor
este diminuată, ele fiind înlocuite cu celule reticulare a căror citoplasmă este
puternic eozinofilă. în miocard se constată necroză cu localizare subepicardic şi
subendocardic, mai ales în auriculul drept şi infiltraţie difuză cu limfocite.
plasmocite, macrofage şi fibroblaşti.

Fig. 8. – Parvoviroză – miocardită, forma cardiacă.

11
 Diagnosticul

Se are în vedere caracterul contagios al bolii, afectarea mai ales a

animalelor sub vârsta de 4 luni, apariţia brutală a vomismentelor, diareei,
deshidratarea rapidă şi leucopenia. în caz de dubiu se recurge la
evidenţiereajvjrusului în materiile fecale cu ajutorul microscopiei electronice,
prin testul de HjC(Carmichael şi col., 1980; Mathys, 1983) şi ELISA (Mildbrand
şi col., 1984). Rezultate concludente oferă IF directă şi examenul histopatologic.
Testele serologice au o valoare limitată de diagnostic în formele enterice,
deoarece câinii cu semne clinice sau care au murit datorită infecţiei nu posedă un
nivel ridicat de anticorpi şi o creştere ulterioară a titrului nu poate fi observată.
Singurul test de diagnostic folosit în momentul de faţă este determinarea nivelului
IgM antiviral (pretratarea serului cu 2 - mercaptoetanol sau ELISA). IgM, virus -
specific, sunt crescute în faza acută a infecţiei, după care scad în decurs de 2 - 3
săptămâni. Pentru detennmarea statusului imun la câini se pot utiliza IHA
(Azetaka, 1981; Mathys şi col., 1983), SN (BliFtonboy, 1982; Tratschin şi col.,
1982), hemoliza radială (Fastier, 1981; Parrish şi col., 1982),
contraimunoelectroforeza (Schwers şi col., 1979) şi ID (Flower şi col., 1980).
Diagnosticul diferenţial, se face faţă de: gastroenterita alimentară -este
sporadică, apiretică, obişnuit benignă; gastroenterita parazitară - starea generală
nu este afectată de la început, are o evoluţie de lungă durată, examenul
coproscopic este edificator; toxiinfecţiile cu Clostridium perfringens -sunt de
obicei sporadice, evoluţia este gravă, coprocultura permite precizarea etiologiei;
leptospiroză - hipertermiei îi urmează icter pronunţat şi în faze mai avansate, în
urină se evidenţiază ţeptospirele, iar RMAL este pozitivă; piroplasmoză - în
formele tipice se constată hemoglobinurie şi hipertermie, în frotiul de sânge se

12
evidenţiază piroplasmele; jigodie (forma intestinală) - este precedată de catar
oculonazal, evoluţia este mai lungă, apar şi alte tulburări; enteritele cu coronavirus
şi rotavirus - sunt mai puţin grave, lipseşte leucopenia, examenul virusologie este
concludent.

Prognosticul

Este grav în formele supraacute şi la animalele tinere, şi, de regulă,

favorabil, în formele benigne.
Tratamentul

Întrucât până la ora actuală nu se dispune de un mijloc terapeutic specific,

se recurge la un tratament simptomatic, care vizează combaterea vomei, folosind
apă cloroformată 5%o, metoclopramid (0,2 - 0,4 mg/kg, s.c, în cazuri excepţionale
1 - 2 mg/kg în 24 ore, i.v.), lizadon, scobutil; a diareei, cu ajutorul preparatului
antidiareic, cărbunelui medicinal, carbonatului (subnitratului) de bismut; a
deshidratării cu seruri cu electroliţi. Pentru stimularea mijloacelor de apărare a
organismului se face uz de vitaminele C(l g la câini până la 10 kg, 2 g la cei peste
10 kg, i.v.), A şi B, polidin, fosfotonic, glucoza. Pentru prevenirea infecţiilor
secundare se poate recurge la sulfamide (ftalilsulfatiazol), antibiotice
(cloramfenicol, asocierea ampicilinei - 0,005 - 0,010 g/kg cu gentamicina - 0,0022
g/kg), administrate per os. Pe toată perioada tratamentului, animalele vor
beneficia de un regim alimentar dietetic, recomandându-se ceaiuri, supe de
zarzavat, zeamă de orez, şi vor fi menţinute în încăperi călduroase.
Pop şi col. (1985) au obţinut rezultate bune folosind următorul protocol de
tratament: apă cloroformată 5 %o, 10 ml sau lizadon 1/2 tabletă, per os, cu 20 -
30 minute înainte de administrarea medicaţiei; cloramfenicol 0,05 g/kilocorp şi
zi, per os, divizat în 4 reprize, asociat cu vitamina B (drajeuri); antidiareic 1 - 2 g,
o dată pe zi (în caz de enterită hemoragică vitamina K soluţie, 1 ml, 2 - 3

13
administrări la interval de 24 ore), vitamina A, 50.000 -100.000 U I . o singură
administrare, vitamina C, 1 - 2 g (intravenos), vitamina Bi, 100 mg, vitamina B6,
50 - 250 mg, administrate zilnic; polidin, o fiolă pe zi timp de 3 zile; electroser 50
- 100 ml de 1 - 2 ori pe zi. Durata tratamentului este de 3 - 5 zile în funcţie de
gravitatea bolii. Cu cât se intervine mai precoce, cu atât şansele de vindecare sunt
mai mari.

14
 Fig. 9. – Parvoviroză – medicație pentru rehidratare.

Fig. 10. – Parvoviroză – antibiotice folosite pentru prevenirea

surainfecției.

15
 Fig. 11. – Parvoviroză – medicație protectoatre tulburărilor intestinale.

Profilaxie si combatere

Procurarea de animale se va face numai din unităţi indemne şi imunizate

contra părvovirozei şi se va evita contactul dintre animalele indemne şi cele
bolnave sau suspecte. în caz de apariţie a bolii se instituie măsuri de carantină, cu
restricţii în circulaţia animalelor receptive, a persoanelor etc., animalele bolnave
se izolează şi se tratează, iar cele clinic sănătoase vor fi imunizate de necesitate,
se execută dezinfecţia curentă.
In imunoprofilaxia bolii se pot folosi vaccinuri inactivate, sau atenuate,
preparate special pentru câine sau cele preparate cu virusul panleucopeniei feline,
mono- sau polivalente. Cele mai bune rezultate le oferă vaccinurile vii atenuate.
La noi se prepară vaccinurile inactivat cu formol şi adsorbit pe hidroxid de
aluminiu şi viu (liofilizat), monovalente (suspensie de parvovirus canin, tulpina
CPV - N - 88, multiplicat pe culturi celulare, care se inoculează s.c. sau i.m.,
începând cu vârsta de 45 zile, cu rapel la 2 - 3 săptămâni de la prima vaccinare şi
apoi anual în doză de 1 ml) sau vii, liofilizate tri- şi tetravalente, prezentate la
boala lui Carre.

16
 Necesitatea imunizarii active faţă de bolile infectioase derivă din aceea ca
sunt produse de entităţi virale specifice, cu o mare afinitate pentru organismele
tinere, şi in marea majoritate produc afectiuni clinice mortale pentru această
perioada de varsta.

De regulă, organismul este protejat de aceste afecţiuni virale pâna la varsta

de 5 saptamani de către anticorpii preluaţi din colostrul ingerat (o forma speciala
de lapte maternal, cu un conţinut ridicat de grăsimi si proteine), beneficiind de o
imunizare pasiva, care protejează organismul de agresiunile virale.
Permeabilitatea tubului digestiv pentru aceste particule proteice scade o data cu
înaintarea in varsta, astfel ca devine necesară o imunizare activa a organismului.

Fig. 12. – Parvoviroză – vaccin pentru prevenirea bolii.

Prima vaccinare incepe la 6 saptamani, numai la organismele clinic

sănatoase (in caz contrar tulpina vaccinală inoculată poate produce boala, pe
fondul imunosupresiei), de obicei cu vaccinarea împotriva Parvovirozei, boala
care este frecventă la această varstă şi care se manifestă prin sindrom de
gastroenterită hemoragică (voma incoergibilă, fecale apoase sangvinolente
eliminate cu o frecvenţă crescută - chiar şi de 20 ori /zi), lucru care duce la
deshidratarea accentuată a organismului, la un sindrom de malabsorbţie,
deperditie de electroliţi cu acidoza metabolică consecutiva. Virusul are o mare
17
afinitate pentru celulele cu grad ridicat de multiplicare, de aceea se poate întalni
la aceasta vârstă şi o formă cardiacă mortala (moarte prin afectarea miocardului
şi deci a funcţiei cardiace).

In continuare voi prezenta câteva din produsele utilizate in cadrul programului de

vaccinare.

Fig. 13. – Parvoviroză – administrarea medicamentelor.

PARVODOG
Vaccin viu nemodificat liofilizat contra parvovirozei
Indicaţii : Vaccinarea contra parvovirozei canine.
Administare si dozare :
A se folosi imediat dupa reconstituire.
Se administreaza subcutanat sau intramuscular (intravenos în caz de
urgenţă)
Dozare : o doza de 1 ml, urmarind indicaţiile urmatoare :
Prima vaccinare : la caţeii mai mici de 3 luni se administrează 2 injecţii
astfel :

18
 Prima injecţie la vârsta de 6 – 8 săptamâni
A doua injecţie dupa vârsta de 12 săptamâni.
Dupa vârsta de 3 luni : se administrează o singură injectie.
Rapeluri:- o injectie cu vaccinul Pravodog la un an de la prima vaccinare.
Apoi rapel la fiecare doi ani.
- se recomandă rapel anual pentru animalele care traiesc în canise
contaminate.
Precauţii :
Se vor vaccina doar animalele perfect sănătoase, corect deparazitate intern
cu cel puţin 10 zile înainte de vaccinare.
Se vor aplica măsurile aseptice obişnuite.
Se vor folosi materiale sterilizate pentru injectare.
Se recomandă sa nu fie supuşi câinii la eforturi fizice suţinute pâna nu se
obţine imunitatea completă.
Se vor lua măsurile de manipulare obişnuite pentru căţelele gestante.
Efecte secundare :
Vaccinarea poate duce uneori la o stare de hipersensibilitate. In acest caz,
trebuie asigurat un tratament simptomatic.
Timpul de aşteptare : nu se aplica.
Depozitarea : Ferit de luminã, la o temperaturã între 2 si 8ºC. Nu se
congeleazã.
Mod de prezentare:
- cutie cu 10 fiole vaccin liofilizat + 10 fiole cu solvent
- cutie cu 100 fiole vaccin liofilizat + 100 fiole cu solvent

19
 NOBIVAC

Nobivac® Parvo–C se prezintă sub forma unui flacon ce contine o pastilă

liofilizată de culoare albă

Compozitie: Nobivac® Parvo–C este un vaccin liofilizat omolog din tulpină CPV
154 Intervet de parvovirus canin, cultivata pe linie celulara de cultură tisulară.
Fiecare doză reconstituită conţine cel puţin 107 TCID50 (doză infectantă 50
pentru culturi de ţesuturi).

Indicaţii: Pentru imunizarea câinilor contra parvovirozei canine.

Mod de acţiune: Tulpina CPV 154 este o tulpina imunogena care asigură protecţia
chiar si în prezenţa unui nivel ridicat de anticorpi maternali.

Doze şi mod de administrare: Fiecare animal se vaccinează subcutanat cu 1 ml

(1doza). Vaccinul se poate reconstitui Nobivac®Diluant sau Nobivac® L.

Program de vaccinare: Prima vaccinare: între 4-6 saptamâni. A doua vaccinare:

2-4 saptamâni de la prima. treia vaccinare: la vârsta de 12 saptamâni. Se
recomandă revaccinarea anuală. Contraindicatii: Nu se vaccinează câinii bolnavi.

Efecte adverse: După vaccinare, uneori, poate apare o reacţie uşoară de

hipersensibilitate. În acest caz se administrează adrenalină, subcutanat.
20
Perioada de aşteptare: Nu este cazul.

Incompatibilitaţi şi interacţiuni: Nu se amestecă cu alte vaccinuri sau substanţe în

afara de vaccinurile din gama Nobivac®.

Precauţii: Înainte de utilizare vaccinul va fi lăsat să ajungă la temperatura camerei.

Dupa vaccinarea initială, timp de cel puţin 14 zile, câinii nu vor fi expuşi surselor
potenţiale de infecţie. Se va folosi instrumentar steril pentru vaccinare. Se va evita
supradozarea.

Păstrare: La temperatură de 2-8°C, la întuneric si ferit de îngheţ.

Prezentare: Cutie cu l0 flacoane x 1 doza.

21
 CONCLUZII

1. Este o boală infecto-contagioasă, cu caracter enzootico-epizootic, ce

afectează câinele, caracterizată clinic prin gastroenterita.

2. Importanţa economică a bolii este mare datorită contagiozităţii şi a

procentului ridicat de morbiditate şi mortalitate, înregistrat mai ales la
tineret.

3. Rezistenţa virusului în mediu este foarte mare, mai ales când este înglobat
în materiile fecale, în care supravieţuieşte ani. Substanţele dezinfectante
(soda caustică, formolul, hipocloritul de sodiu), în concentraţii uzuale, îl
distrug cu uşurinţă.

4. În mod natural sunt receptive numai animalele din familia Canidae, cei mai
sensibili fiind căţeii între 2 - 4 luni.

5. Sursele de infecţie sunt reprezentate în principal de animalele bolnave.

Căile de pătrundem a virusului în organism par să fie mucoasa bucală şi
pituitară.

6. Patogeneza este încă insuficient cunoscută.

22
7. Perioada de incubaţie este de 4 - 7 zile, în forma enterica şi mai lungă în
forma miocardică.

8. Leziunile cele mai importante se întâlnesc la intestinul subţire şi nodurile

limfatice.

9. Histopatologic se evidenţiază necroze la nivelul epiteliului glandular al

intestinului subţire.

10.În ceea ce privește diagnosticul se are în vedere caracterul contagios al

bolii, afectarea mai ales a animalelor sub vârsta de 4 luni, apariţia brutală a
vomismentelor, diareei, deshidratarea rapidă şi leucopenia.

11.Prognosticul este grav în formele supraacute şi la animalele tinere, şi, de

regulă, favorabil, în formele benigne.

12.Întrucât până la ora actuală nu se dispune de un mijloc terapeutic specific,

se recurge la un tratament simptomatic, care vizează combaterea vomei, a
diareei, deshidratării.

13.Pentru stimularea mijloacelor de apărare a organismului se face uz de

vitaminele A şi B, polidin, fosfotonic, glucoza. Pentru prevenirea infecţiilor
secundare se poate recurge la sulfamide, antibiotice.

14.Durata tratamentului este de 3 - 5 zile în funcţie de gravitatea bolii. Cu cât

se intervine mai precoce, cu atât şansele de vindecare sunt mai mari.
15.Profilaxia și combaterea vizează măsurile generale.

16.In imunoprofilaxia bolii se pot folosi vaccinuri inactivate, sau atenuate,

preparate special pentru câine sau cele preparate cu virusul panleucopeniei
feline, mono- sau polivalente.

17.Necesitatea imunizarii active faţă de bolile infectioase derivă din aceea ca

sunt produse de entităţi virale specifice, cu o mare afinitate pentru

23
 organismele tinere, şi in marea majoritate produc afectiuni clinice mortale
pentru această perioada de varsta.

BIBLOGRAFIE:
1. Bercea. I., Mardari. Al., Moga Mânzat. R., Pop. M., Popoviciu. A.,- Boli
infecțioase ale animalelor – Ed. Didactică și pedagogică, București, 1981

2.Cătoi. C., - Diagnostic necropsic veterinar – Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca,

2003.

3. Filea. I.I., Enache.T., - Epizootologia animalelor mici – Ed. Ceres, București,

1987.

4. Filea. I.I., - Zoonoze de la animale mici – Ed. Medicală , București, 1988.

5.Spînu. M., - Legislație veterinară –Ed. Tedesco, Cluj-Napoca, 2000.

6. Vasiu. C., - Viroze la animale – Casa de Ed. Dokia, Cluj-Napoca, 1998.

24
 WEBOGRAFIE:
 http://www.3tres3.com/caso/images/0906-02.jpg

 http://dearmypuppy.com/zboard/data/Image_Link/cpvsmall.jpg

 http://www.virology.wisc.edu/virusworld/ICTV8/cpv-canine-parvovirus-
ictv8.jpg

 http://www.intervet.ro/binaries/Parvo_300x225_tcm94-84607.jpg

 http://www.infomedik.ro/images/articole/edem.jpg

 http://ro-rott.ablog.ro/2007-04-28/programul-de-vaccinare-si-
deparazitare-la-caini.html

25
 CUPRINS

Argument ........................................................................................................

Definiție ..........................................................................................................

Istoric, răspândire și ămportanță.....................................................................

Etiologie..........................................................................................................

Epizootologie..................................................................................................

Patogeneza......................................................................................................

Tablou clinic..................................................................................................

Tablou morfopatologic..................................................................................

26
Diagnostic......................................................................................................

Prognostic......................................................................................................

Tratament.......................................................................................................

Profilaxie și combatere..................................................................................

Concluzii........................................................................................................

Bibliografie ...................................................................................................

27