Povestea cifrei 1

A fost odată ce-a fost, de

când Hâncu şi Pământul, să
ne ţină tot cuvântul, că
acesta-i începutul …
Când Dumnezeu a făcut
Pământul, a făcut şi Soarele
şi Luna …
Când Soarele era pe cer,
Luna era în partea opusă a
Pământului şi niciodată nu
se întâlneau. Şi tare ar fi
vrut să se apropie de
frăţiorul ei, Soarele!
Dar, iată că într-o zi, ce
se gândi Luna? Pe când era
iarăşi Soarele pe cer, în
mijlocul zilei, Luna trimise un cârlig lung, lung împletit din fir
de mătase, ca să tragă Soarele spre ea, să-i fie mai aproape.
Dumnezeu văzu cârligul trimis de Lună şi îi plăcu felul în
care aceasta îl lucrase. Cu toate acestea îl topi repede şi apoi o
certă:
- Tu eşti numai una! Soarele e numai unul! Nu puteţi să vă
apropiaţi! Despărţiţi veţi fi pe veci!
De atunci, când cineva a dorit să arate semnul unui singur
lucru a desenat acel cârlig trimis de Lună către Soare.
Şi aşa a apărut cifra 1 …
 Povestea cifrei 2

A fost odată, pe când

oamenii nu ştiau să scrie sau
să citească, un copil pe nume
Petrişor. El era un mare
iubitor de păsări şi animale.
Dimineaţa, cum se trezea, se
ducea în curte, dădea de
mâncare animalelor, le
mângâia, vorbea cu ele, iar
acestea îl răsplăteau cum
puteau: cu lapte, ouă, iar
altele, mai mândre, îi dădeau
câte o pană colorată din
coada lor.
Într-o zi mohorâtă, când
norii negri acopereau cerul, un vultur mare trecu pe deasupra
casei lui Petrişor şi, din greşeală, scăpă din cioc două ouă în
căpiţa de fân. Petrişor nu recunoscu ce fel de ouă sunt şi se
gândi că trebuie să afle. Luă ouăle, le duse la căldură şi aşeză
pe ele o găină care tocmai vroia să clocească. După câteva zile
ieşiră din ouă două răţuşte gălăgioase, care parcă nu-şi găseau
locul prin curte. Cu timpul, răţuştele ciudate au părăsit curtea,
iar, peste o vreme, Petrişor le găsi pe iazul de la marginea
satului. Erau tare frumoase! Chemă tot satul să le vadă! Toţi
au rămas uimiţi privind aceste păsări minunate cu gâtul lung şi
unduit şi cu penele curate.
Şi, pentru că erau două astfel de păsări, oamenii au
hotărât că de câte ori trebuiau să scrie cifra doi să reprezinte
cele două păsări graţioase.
Şi aşa a apărut cifra 2 …
 Povestea cifrei 3

Se povesteşte că în
momentul naşterii
Domnului Iisus Hristos
cei trei magi erau pe
drum, îndreptându-se
către locul spre care îi
călăuzea steaua.
Cel de-al doilea mag
se afla aproape la
aceeaşi distanţă atât de
primul, cât şi de al
treilea mag. Toţi priveau
spre cer şi urmăreau
steaua care vestea
naşterea Fiului
Domnului. Şi, iată că un
curcubeu îi uni printr-un
arc pe primul şi pe al
doilea mag,
iar un alt curcubeu îl uni pe al doilea mag de cel de al treilea.
Curcubeele s-au lăsat la pământ, iar magii au intrat la pruncul
Iisus, punându-i la picioare trei daruri: aur smirnă şi tămâie.
Pe urmele curcubeelor au răsărit şi înflorit cele mai
înmiresmate flori din lume: florile de busuioc.
Oamenii au privit urma lăsată de cele două curcubee şi au
spus că dacă vor să scrie numărul magilor, vor desena cele
două semicercuri pline de flori de busuioc.
Aşa a apărut cifra 3 …
 Povestea cifrei 4

Trăia odată o măicuţă

bătrână, care avea un fiu, ce îşi
luă femeie rea, căci îi venise
vremea de însurătoare.
Femeia aceasta o jignea
adesea pe bătrână şi din răutate
i-a spus soţului să taie
picioarele scaunului pe care
şedea bătrâna când lua masa.
Soţul tăie trei picioare de la
scaun, lăsându-i totuşi acestuia
un picior.
Printr-o minune dumnezeiască,
scăunelul rămase aşa, fără să se
răstoarne, căci bătrâna se aşeza
cu credinţă la masă, pe scăunelul cu un picior.
Văzând ce se întâmplă, femeia îi spuse soţului său că dacă
mai doreşte să rămână cu ea, să-i aducă pe o tavă inima
mamei sale.
Fiul, cu lacrimi în ochi, îi povesti bătrânei ce-i ceruse soţia,
iar aceasta, din dragoste pentru copil, acceptă acest lucru
dureros. Băiatul luă inima bătrânei, o puse pe tavă şi alergă
spre soţia lui. Pe scări însă se împiedică şi căzu, iar inima îl
întrebă:
-Te doare, puiul mamei?
Atunci, cuprins de remuşcări, fiul luă inima, o puse din nou
în trupul mamei şi plânse mult, până ce lacrimile lui au spălat
şi au vindecat rănile, iar măicuţa lui dragă se făcuse bine.
Băiatul o alungă pe femeia rea de la casă şi de atunci pentru a
reprezenta numărul patru se reprezenta scăunelul misterios.
Şi aşa a apărut cifra 4 …
 Povestea cifrei 5

A fost odată, demult, două familii

care se certau mereu pentru o bucată
de pământ.
Una locuia spre Răsărit, iar cealaltă
spre Apus.
Familia care locuia spre Răsărit
avea o fată, iar familia care locuia
spre Apus avea un băiat. Cei doi copii
însă erau prieteni, chiar dacă familiile
lor nu se îndrăgeau, şi de aceea se
ascundeau de ochii răutăcioşi ai
părinţilor lor.
Venise vara, iar copiii au hotărât să secere împreună grâul.
Nici nu se lumina bine de ziuă când ei plecau cu secera în
spate să strângă roadele pământului, spicele de grâu. Din
păcate, părinţii au aflat despre prietenia aceasta şi s-au supărat
foarte tare, interzicându-le să se mai întâlnească. Mai mult
chiar, i-au închis pe fiecare în casele lor!
De supărare, copiii au plâns mult, până când fata s-a
transformat într-o stea cu cinci colţuri, care lucea puternic în
nopţile senine, cu lună plină, iar băiatul într-un măr plin cu
flori ale – roz, cu cinci petale, copiind imaginea steluţei care
le privea.
Toată lumea a aflat despre această întâmplare!
Din toată povestea, doar secera a rămas pe câmp,
singuratică, până când au găsit-o nişte săteni miloşi. Aceştia
au luat-o şi, privind steluţa cu cinci colţuri şi mărul ale cărui
flori aveau cinci petale, au spus că dacă va dori cineva să
reprezinte numărul petalelor de măr sau colturile steluţei, vor
desena acea seceră singuratică.
Şi aşa a apărut cifra 5 …
 Povestea cifrei 6

A fost odată, demult, pe

când oamenii nu ştiau să
scrie sau să citească, un
împărat care avea şase
fiice, care mai de care mai
frumoasă!
Şi a dat împăratul sfoară-n
ţară că celui care se va
dovedi mai vrednic şi mai
isteţ îi va dărui o parte din
împărăţie şi pe o fiică de
soţie.
Auzi de acestea şi Codrin,
un băiat
chipeş si isteţ, căruia îi
plăcea să păzească oile şi
să cânte din fluierul său
fermecat. Aşa că hotărî să-şi încerce norocul. Ajungând la
palat, împăratul îl supuse pe Codrin la tot felul de probe grele,
pe care acesta le trecu. Dar împăratul nu mai vroia să-şi ţină
promisiunea, de teamă că una din fiicele sale se va căsători cu
acest ciobănaş.
Supărat pe împărat, Codrin cântă din fluierul său fermecat
până ce fetele s-au transformat în lalele, iar împăratul într-un
şarpe. Văzându-se în oglindă, ruşinat, şarpele îşi ascunse
capul în mijlocul trupului şi încremeni.
 Oamenii, minunându-se de acest lucru, au spus că de câte ori
vor să reprezinte numărul fetelor de împărat, adică şase, vor
desena semnul şarpelui ruşinat. De atunci, lalelele au şase
petale.
Şi aşa a apărut cifra 6 …
 Povestea cifrei 7

Dumnezeu a făcut
lumea în şapte zile. Într-
una din zile, nu se ştie
când, în lume au fost
trimise şi poveştile.
Alba – ca – Zăpada a
ajuns în pădure la cei
şapte pitici şi a trăit
fericită în căsuţa aceea
micuţă, până când a vrut
să-i vină de hac
vrăjitoarea. Din păcate
piticii nu erau acasă în
acele momente, fiind
plecaţi la pădure ca să
culeagă vreascuri şi să
cosească
iarba dintre copaci. La un moment dat, coasa nu mai tăia iarba
şi nici nu mai vroia să fie ascuţită. Piticii parcă simţeau că
trebuie să se ducă repede acasă şi că prietena lor este în
pericol! Şi chiar aşa şi era.....
Când a venit prinţul şi a dorit să o ia pe Albă – ca – Zăpada
la palat, numai un miracol a făcut ca aceasta să se trezească
din nou la viaţă.
Văzându-şi din nou prietena sănătoasă, cei şapte pitici i-au
adus ca dar de nuntă coasa misterioasă, care i-a avertizat de
pericol la timp. Toţi nuntaşii au râs şi au spus că de acum
încolo, ori de câte ori vor să scrie semnul care simboliza
numărul celor şapte pitici, vor desena coasa misterioasă.
Şi aşa a apărut cifra 7 …
 Povestea cifrei 8

A fost odată, demult, pe când

oamenii nu ştiau să scrie sau să
citească, într-un sat îndepărtat, o
familie care avea doi copii, un băieţel
şi o fetiţă. Pe băiat îl chema Octavian,
iar pe fetiţă Olivia.
Tatăl lor lucra la pădure, iar copiii se
duceau adesea să-i ducă de mâncare
bietului om, care pleca dimineaţa, de
îndată ce se arătau zorile, şi se mai
întorcea seara, după ce apunea soarele.
Mama le-a făcut copiilor doi colăcei,
le-a pregătit apoi coşul cu merinde
pentru tatăl lor şi i-a trimis, ca de
obicei, să-l ducă acestuia. Copiii i-au
lăsat tatălui bucatele pregătite de mama lor, apoi, la
întoarcerea spre casă, ei s-au gândit să vadă cum arată cele
două turtiţe lipite. Zis şi făcut! Au lipit cei doi colăcei şi s-au
minunat de noua formă, s-au luat cu joaca şi s-au rătăcit.
În drumul său spre casă, tatăl copiilor văzu pe o piatră o
formă ciudată, ca şi cum ar fi fost doi colaci lipiţi. „Copiii
mei!”, se gândi omul. Dacă s-au rătăcit?
Nu plecă spre casă, ci îi strigă pe copii prin pădure. Într-
adevăr, ei erau sub un copac, adăpostiţi de frig şi tremurând de
frică. Tatăl îi luă, îi duse acasă, iar mama le făcu un ceai ca să
se încălzească..
 Auzind cele întâmplate, au venit în căsuţa aceea şi bunicii
celor doi copii. Numărând aceştia câţi oameni erau în casă, au
constatat că sunt opt şi au spus că dacă va dori cineva să scrie
semnul acelui număr, să deseneze cei doi colăcei salvatori.
Şi aşa a apărut cifra 8 …
 Povestea cifrei 9

A fost odată ca niciodată, într-o lume-

ndepărtată, o împărăţie mare şi
frumoasă, de i s-a dus vestea peste nouă
ţări şi nouă mări. Doar că împăratul şi
împărăteasa erau trişti din cauză că nu
aveau urmaşi.
Într-o noapte împărăteasa dormi şi avu
un vis. Se făcea că a apărut o zână cu o
baghetă fermecată şi i-a zis împărătesei aşa:
- Dacă doreşti să ai un fiu, va trebui să treci nouă văi, să
numeri nouă izvoare şi din al nouălea izvor să bei apă vie. Dar
nu uita, să nu scoţi nici un cuvânt pe drum!
Împărăteasa o ascultă pe zână şi, cum se lumină de ziuă,
porni la drum. Trecu peste nouă văi, numără nouă izvoare şi,
din al nouălea izvor bău apă vie. La întoarcere, multe animale
îi ieşiră în cale şi o provocau să vorbească cu ele, dar
împărăteasa ascultă de sfatul zânei şi nu scoase nici un cuvânt.
Aşa că, peste puţin timp iată că împărăteasa află că este
însărcinată, iar după nouă luni născu un băiat de toată
frumuseţea!
Era multă veselie la palat! Toată lumea era fericită, iar
împăratul şi împărăteasa se simţeau ca în al nouălea cer. Luna,
de acolo de sus de unde era, văzu bucuria lor şi le trimise
binecuvântarea pe o rază argintie, care ajunse până la pătuţul
unde dormea prinţişorul mult – dorit, înconjurându-l.
 Oamenii, văzând această minune, au hotărât ca de atunci
încolo, ori de câte ori doreau să scrie cifra care desemna cele
nouă văi sau nouă izvoare pe care le trecuse împărăteasa la
îndemnul zânei, să deseneze luna cu a ei rază de mătase, care
cobora lin şi înconjura pătuţul băieţelului.
Şi aşa a apărut cifra 9 …
 Povestea cifrei 0

Se spune că demult, tare

demult, pe când oamenii nu
ştiau să scrie sau să citească,
era într-un sat un băiat foarte
isteţ, dar sărac, pe nume
Gheorghiţă.
Şi i-a spus odată mai–
marele satului lui
Gheorghiţă:
- Dacă reuşeşti să – mi
găteşti o mâncare cum nu s-a
mai gătit până acum,
astfel încât toţi oamenii să se
minuneze, îţi voi da tot ceea
ce-ţi doreşti!
Stătu Gheorghiţă, se gândi,
apoi făcu din apă şi făină un covrig mare, mare, de-au fost
nevoiţi zece oameni să transporte acel covrig şi tot l-au turtit.
Ajuns la mai – marele satului, îi spuse aşa:
- Ţi-am adus o plăcintă gustoasă, dar n-ai voie să-i
mănânci marginile! Mănâncă mijlocul, te rog!
Oamenii stăteau de jur împrejurul covrigului şi se uitau la
cel care dădea ocol şi nu avea ce să mănânce. Într-un târziu,
acesta se lăsă păgubaş, se recunoscu învins de isteţul
Gheorghiţă şi-i dădu acestuia tot ce şi-a dorit.
 De atunci, când oamenii vroiau să scrie semnul care să
însemne „nimic”, desenau acel covrig oval.
Şi aşa s-a născut cifra 0 …