Coordonatori N. I.

BARBU -ADELINA PIATKOWSKI

Autori
I. BANU I.B.
N. I. BARBU N.I.B.
N. CARANDINO N.C.
E. CIZEK E.C.
D. CRĂCIUN D.C.
P. CREŢIA P.C.
C. DRĂGULESCU CD.
C. FRANŢESCU C.F.
C. GEORGESCU C.G.
Măria MARINESCU-HIMU M.M.-H.
Marina MARINESCU M.M.
Florica MATEESCU F.M.
Gh. MORARU G.M.
11. NASTA M.Na.
M. NICHITA M.N.
Adelina PIATKOWSKI A.P.
E. STERE E.S.
Janina UNGURU J.U.
Felicia VANŢ ŞTEF F.V.şt.
Lucia WALD L.W.
Revizie ştiinţifică
Acad. Al. GRAUR
Coordonare lexicografică
N. GHERAN

SCRIITORI GRECI SI LATINI

<D
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ
Bucureşti, 1978
Coperta şi supracoperta: SERGIU GEORGESCU

6G368*
«*
oi; **-o9 * Jf"?* 9*; f?*0S (oi) « r?o
CUVÎNT ÎNAINTE
Prezentăm cititorilor acest dicţionar care, prin conţinut şi realizare, constituie un « novum » in
literatura românească de specialitate.
Prin modul cum a fost conceput şi structurat, dicţionarul Scriitori greci şi latini se adresează
specialiştilor şi intelectualilor dornici să-şi îmbogăţească informaţia, dar, prin maniera de prezentare
a informaţiei, el este util 'şi marelui public iubitor al literaturilor clasice greacă şi latină.
în elaborarea dicţionarului s-a procedat mai întîi la o selectare cit mai judicioasă a scriitorilor clasici
înfăţişaţi, în funcţie de însemnătatea şi ecoul operei. Lista autorilor aleşi cuprinde nu numai oameni
de litere — scriitori în obişnuitul înţeles al cuvîntului — ci şi renumiţi oameni de cultură, cărturari,
filosofi, istorici etc. care au avut un rol important în culturile antichităţii clasice şi ale căror opere (ne
gîndim la un Tucidide, de pildă, sau la un Platon) stau cu cinste în rîndul marilor realizări din
literatura universală.
Este bine cunoscut faptul că acolo unde sînt întruniţi mulţi colaboratori există şi varietate în
expunere, care, oricît s-ar încerca, este aproape imposibil de evitat. Eforturile au fost deci concentrate
pentru asigurarea unei concepţii unitare în tratarea unor structuri simetrice.
Fiecare articol este precedat de o scurtă expunere referitoare la biografia autorului, insistîndu-se
asupra datelor care au influenţat opera. Se trece apoi la analiza operei, care, atît cit îngăduie spaţiul,
este analizată din punctul de vedere al fondului şi al formei literar artistice. In cazul unor mari perso-
nalităţi precum Democrit, Epicur, Aristotel, Lucreţiu sau Lucian, referirile §i aprecierile critice ale
clasicilor marxism-leninismului au constituit un preţios îndrumar teoretic în interpretarea conţinutului
ideologic al operelor. *n prezentarea diverselor creaţii literare s-a urmărit aplicarea principiului
istorist, al integrării acestora în realitatea social economică şi spirituală a vremii, al ecoului lor în
posteritate. Cînd s-a discutat opera lui Lucreţiu, de pudă, s-a insistat asupra importanţei covîrşitoare
a gîndirii atomiste nu nur>iai pentru antichitatea clasică, dar şi pentru vremurile noastre. Nu s-au recut
cu vederea, desigur, nici calităţile artistice ale operelor luate în discuţie
CuTÎnt înainte
6
în analiza lucrărilor atit de variate ale lui Cicero, s-a pus accentul pe contri. buţia marelui orator
latin la perfecţionarea artei discursului la romani şi, afară de aceasta, la creşterea amplitudinii frazei
latine, care, aşa cum se ş£ie, odată cu Cicero şi cu Caesar, a atins punctul culminant. Varietatea
stilului ciceronian a fost pusă în contrast cu eleganţa statornică a stilului lui Caesar. Concomitent s-a
subliniat şi importanţa operei lui Cicero pentru elaborarea şi adîncirea termenului de « humanitas »,
care înmănunchează o pluralităţi de sensuri, în convergenţă cu cele ale termenului modern de «
umanism >. Oricît de judicioasă ar fi fost alegerea scriitorilor trataţi în cadrul articolelor, s-ar
putea oricind ridica obiecţii cu privire la criteriile de selectare, diferite în funcţie de preferinţele
cititorului faţă de un autor sau altul din literaturile greacă şi latină. Pentru a preîntîmpina aceste
obiecţii şi pentru a satisface într-o măsură cît mai mare exigenţele publicului cititor s-a alcătuit un
Supplementum cu scriitori greci şi altul cu scriitori latini, conturîndu-se astfel o imagine
cuprinzătoare a culturilor spirituale din lumea greco-latinâ. O problemă dificilă a constituit-o
transcrierea numelor. Aşa cum se constata şi în alte literaturi moderne, puse în situaţia de a transcrie
nume de autori greci şi latini, s-a pornit de la realitatea că acestea, datorită cunoaşterii lor mai ample
şi citării lor mai frecvente, s-au modificat potrivit foneticii şi
uzului limbii respective.
Nedorind a face «tabula rasa » din această stare de lucruri care-şi an importanţa ei pentru istoria
culturii româneşti, la începutul fiecărui articol s-au notat ambele forme, adică forma exactă a numelui
propriu în transcrierea prevăzută de normele îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie,
publicat de Institutul de lingvistică din Bucureşti, cît şi, de la caz la ca:, forma încetăţenită în scrierea
românească. Autorii articolelor au întîmpinai însă alte greutăţi în privinţa citării numelor proprii (de
persoane şi localităţi) care, în limbile greacă şi latină, comportă foneme inexistente în limbi noastră:
k, eh, ph, th, rh, rrh, y. în această privinţă tradiţia noastră esii foarte ezitantă: cînd Calimah, cînd
Callimah, cînd Callimach. Procedeel uzuale de adaptare grafică şi fonetică recomandate de îndreptar
pentru numel şi titlurile mai puţin cunoscute au fost, în general, aplicate, cu excepţia uno situaţii care,
după opinia autorilor, se cuvin reconsiderate. Astfel, recoman darea de a se scrie Edip pentru numele
grec Oidipus sau cea de a se seri Saîo pentru numele poetei Sappho, nu a fost acceptată din motive
diferite cînd forma Oedip s-a încetăţenit, datorită titlului operei cu acest nume compus de George
Enescu, forma Edip nu-şi mai are rost; forma Saîo, transcriere românească a formei franceze Sapho,
este mult prea îndepărtată de origina Sappho. Cît despre numele latin Sylla, dacă s-ar fi păstrat
această grafi recomandată de îndreptar, în limba română s-ar fi citit Silla. RespectU întocmai normele
care prevăd simplificarea geminatelor şi înlocuirea lui prin i, ar fi trebuit, de fapt, să se scrie Sila. A
fost preferată forma Sull^ cu păstrarea geminatei, ca şi la Sallustiu, deoarece redă exact pronunţare
Cuvînt înainte
f neonului y în limba latină. Numele uzuale ca Horaţiu, Suetoniu, Tacit, ' g\ in franceză apar Horace,
Suetone, Tacite sau în italiană Orazio, Sneionio, Tacito au fost citate după uz. Numele mai puţin
răspîndite au fost citate şi folosite în forma originală, cu transliterarea alfabetului grec, conform
normelor publicate în îndreptar.
O altă problemă, nu mai puţin dificilă, a elaborării unui dicţionar de literatură, este pericolul
desprinderii scriitorului din contextul istoric. Cînd este vorba despre Cicero, ca să ne întoarcem la
exemplul dat, nefăcîndu-se în prealabil un istoric al elocinţii romane, s-ar putea obiecta că meritele
lui nu pot fi puse cum trebuie în lumină dacă nu se are în vedere întreaga dezvoltare a oratoriei
romane. în consecinţă, în descrierea activităţii şi în caracterizarea marelui orator s-au făcut referiri
utile la principalele momente ale dezvoltării istorice a genului. Un alt exemplu. în articolul Homer, la
discutarea aşa-zisei « probleme homerice » s-au evocat creaţiile anterioare ale aezi-}or _ primii
purtători ai tradiţiei literare despre războiul troian şi primii versificatori greci în hexametri dactilici
— creatori ai acelor cînturi epice pe care, într-o epocă posterioară, unul sau mai mulţi poeţi de geniu
le-au unificat, dîndu-le forma epopeilor Iliada şi Odiseea. în fapt, fiecare operă este creaţia unei
personalităţi din lumea literelor, prozator sau poet, dar această personalitate se inspiră din ideile şi
din încrucişarea antagonică a concepţiilor vremii, rezultate, la rîndul lor, dintr-o lungă evoluţie pe
făgaş ideologic. Fără Leucip şi Democrit nu ar fi fost posibilă apariţia filosofiei lui Epicur, aşa cum
fără opera lui Epicur nu este de conceput apariţia poemului lui Lucreţiu, De Natura Rerum. Eneida
lui Vergiliu este o capodoperă a literaturii universale. Dar realizarea epopeei latine nu este de
conceput fără Iliada, Odiseea şi poezia mitologică alexandrină.
Evocînd izvoare şi motive de inspiraţie în considerarea diferitelor sectoare ale unei opere s-a evocat,
prin urmare, existenţa acelor curente de idei cărora nu li s-a acordat articole speciale. în schimb,
Indicele de nume de la sfîrşitul dicţionarului va fi de cel mai mare folos celui ce doreşte să afle şi să
urmărească firul continuităţii istorice literare.
Lipsa unui dicţionar de opere antice şi, în general, a unor instrumente de factură asemănătoare, ne-a
determinat să conferim diverselor articole şi un caracter didactic, încereînd astfel să răspundem într-
o măsură mulţumitoare cerinţelor şcolii. De aici «preferinţa » unor autori de articole pentru
prezentarea analitică a unor opere (compoziţie, subiect, personaje etc.), apre- cJ-eri de valoare în
epocă şi posterioare, citate din studii de specialitate. Unul dintre principalele obiective urmărite de
autori a fost, în consecinţă, selectarea, 'înfruntarea şi organizarea datelor absolute. Inevitabil,
penuria de informaţii Privitoare la viaţa unor scriitori (unii cunoscuţi exclusiv prin intermediul reaţiei
lor) sau la opere, pierdute pe parcursul timpului, a influenţat struc- lra cîtorva articole, concepută
simetric în pofida varietăţii finale.
Cuyînt înainte
Desigur, confruntarea cu publicul cititor, lectura dicţionarului de {către specialişti in domeniul istoriografiei
literare vor corecta lacune pe care informaţia strinsă de autorii articolelor nu a putut să le lichideze. Din acest
punct de vedere, orice sugestie, corectare sau completare va fi bine venită, autorii mulţumind anticipat tuturor
acelora care vor avea bunăvoinţa să le semnaleze. O atare reconsiderare fixează dicţionarului de faţă rolul de
treaptă In pregătirea Marii enciclopedii române, operă de interes naţional la care vor colabora cele mai bune
cadre de specialitate din întreaga ţară.
Mulţumim călduros pentru sugestiile preţioase şi munca neprecupeţita depusă în elaborarea dicţionarului de
către redacţia editurii, a cărei contribuţie a dus la îmbunătăţirea substanţială a întregii lucrări. Nu putem
încheia aceste rînduri fără a aminti contribuţia preţioasă adusă de acad. Al. Graur, pentru înlăturarea multor
inadvertenţe, fireşti într-o lucrare de asemenea proporţii, li aducem mulţumirile noastre călduroase. Mulţumirile
se adresează deopotrivă tuturor acelora care prin colaborarea lor au ajutat la realizarea formei finale în care se
înfăţişează dicţionarul.
N. I. BARBTJ
ABREVIERI ŞI SIGLE
A, Abrevieri
Asoc. Assoc.

'
c.
cf.
col.
coli.
coment.
ed.
e.n.
engl.
franc.
fragm.
germ.
gr-
griech.
ibid.
î.e.n.
ital.
lb.
ms.
nr.
op. cit.
P-
phil.
retip.
sec.
sqq.
SN
suppl.
trad.
■v.

Asociaţia
Association
circa
confer
colecţia
collection
comentariu, comentarii
ediţie
era noastră
engleză
franceză
fragment, fragmente
germană
grec, greacă
griechisch
ibidem
înaintea erei noastre
italiană
limba
manuscris, manuscrise
număr
opera citată
pagina, pagini
philologie, philology
retipărire, retipărită secolul, secolele et in sequentibus Serie nouă supplementum traducere, traduceri vers,
versuri
Abrevieri şi sigle
18
voi. volum, volume
Univ. Universitatea, Universite, University, Universităt
B. Sigle
AGr Adelina Piatkowski, Antologie greacă (culegere de traduceri literare din
scriitorii greci), anexă la Jean Defradas, Literatura elină, Bucureşti, Edi-tura Tineretului, col. Lyceum, 1968. ALG
Ştefan Bezdechi, Antologie lirică greacă, Cluj, 1927.
ALGr Simina Noica, Antologia liricilor greci, Bucureşti, Univers, 1970.
ALU Al. Dima şi colectiv, Antologie de literatură universală, Bucureşti, Edi-
tura Didactică şi Pedagogică, 1970. APL D. Crăciun, Antologia poeziei latine, Bucureşti, Albatros, 1973.
CIVM N. Lascu şi H. Daicoviciu, Crestomaţie pentru istoria universală medie,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970. CIUV N. Lascu şi H. Daicoviciu, Crestomaţie pentru istoria
universală veche,
voi. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1960; voi. II, ibid.,
1962. CTIA E. Condurachi, VI. Iliescu şi Radu Hâncu, Crestomaţie de texte privitoare
la istoria antică, ed. II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963. DaCl G. Popa-Lisseanu, Dacia in autorii
clasici, Bucureşti, Imprimeria Naţio-
nală, 1943. ESPLA Editura de Stat pentru Literatură şi Artă
ILL N. I. Barbu şi colectiv, Istoria literaturii latine, voi. I, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1972. IIR Gh. Ştefan, H. Mihăescu, VI. Iliescu, Virgil Popescu şi colectiv, Izvoare
privind Istoria României, voi. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1964; voi. II, ibid., 1970. JHS Journal of Hellenic
Studies.
LE Al. Andriţoiu şi Dimos Rendis, Din lirica elină, Bucureşti, Editura
Tineretului, 1968. EL Al. Andriţoiu, Din lirica latină, Bucureşti, Editura Tineretului, 1964.
Oxyrh. Pap. Oxyrhinchus Papyri.
PAOGr Andrei Marin, Pagini alese din oratorii greci, 2 voi., Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1969. Pap. Papyrus, Papyri.
PIG D.M. Pippidi şi colectiv, Proză istorică greacă, Bucureşti, Editura Uni
vers, 1970. PIL Radu Aîbala, Proză istorică latină, Bucureşti, Editura pentru Literaturi
Universală, 1962.
Abrevieri şi sigle
Petre Stati, Poeţi latini, 2 voi., Bucureşti, Minerva, Biblioteca pentru
toţi, 1974.
D. Crăciun şi R. Albala, Proză latină, Bucureşti, Editura Tineretului,
1964.
I. Teodorescu, Proză narativă latină, Bucureşti, Editura Univers, 1972.
Real-Encyklopădie.
Petre Stati, Satirici şi epigramişti latini, Bucureşti, Editura pentru
Literatură universală, 1967.
Serie 2\:ouă.
fcH U

o
3o
■
A
AlCEU [Alkaios]; {sec. VI i.e.n., Myti-îene, Lesbos). Poet liric. Poezia sa, de mare diversitate tematică, este scrisă în dialect
eolic. Preferă cîntecul monodie, în strofe scurte cu structură fixă. Strofa cel mai des întîlnită în poemele sale îi poartă numele:
«alcaică». A cultivat însă şi lirismul coral. Participînd intens la viaţa politică a cetăţii, era firesc ca multe din poemele sale să
abordeze o tematică de actualitate. Alte poeme îl înfăţişează ca un iubitor de viaţă, de petrecere, înclinat uneori spre speculaţii
filosofice. Horaţiu i-a preţuit opera adop-tînd strofa alcaică şi prelucrînd unele din poemele cunoscute.

°
Familia poetului aparţinea ^ aristocraţiei conservatoare din Lesbos. împreună cu fraţii săi, A. s-a aflat mereu în fruntea
mişcărilor de opoziţie al căror ţel era răsturnarea tiranilor locali. Lupta s-a dat făţiş, cu armele în mînă, împotriva familiei
Cleanactizilor şi apoi împotriva lui Pittacos, tiranul care a guvernat Lesbosul timp de peste 10 ani (604-591 î.e.n.). Para-* cu
P^iciparea sa la mişcarea de opoziţie A. a început să scrie de timpuriu poeme «u caracter polemic. înainte de a deveni tiranul
(conducătorul) Lesbosului, deşi nu 'acea parte din cercul lui A., Pittacos tusese prieten cu fraţii poetului, sprijinind 'upta
împotriva Cleanactizilor. Ulterior nsa, şi-a croit drum spre putere cu sprijinul partidei democratice din insulă. La Jţceputul
guvernării lui Pittacos, mulţi ntre foştii săi prieteni, printre care se mara şi familia lui A., au fost nevoiţi
să părăsească Lesbosul. Unul dintre fraţii poetului, Antimenidas, ajuns la Babilon, a intrat în slujba regelui Nabucodonosor.
A. şi-a încercat la rîndul său norocul în Egipt, unde faraonii angajau de asemenea mercenari greci. Din exil, A. n-a încetat să-
1 atace pe tiranul din Lesbos, cerînd ajutor lui Alyattes, regele Lydiei, pentru răsturnarea duşmanului său. Spre sfîrşi-tul
guvernării sale, Pittacos a îngăduit tuturor exilaţilor să se întoarcă în patrie, bunăvoinţă de care au profitat atît A. cît şi fraţii
săi. în cinstea vitejiei fratelui său, Antimenidas, A. a scris un poem avîntat şi, după cum reiese dintr-un alt poem, a încercat să
se dezvinovăţească de acuzaţia de trădare. Poet fecund, a compus numeroase versuri puse pe muzică, « cîntece», care circulau
în antichitate sub diferite titluri: Polemika (Cîntece războinice), Stasiotika (Cîntece de îndemn la răscoală), Skolia (Cîntece
de banchet), Erotika (Cîntece^ de dragoste), Hymnoi (Imnuri) etc. în perioada alexandrină, grupajul de poeme alcaice realizat
de filologii timpului întrunea nu mai puţin de 10 cărţi. După o mărturie a lui Athe-naios (Banchetul sofiştilor, XIV, 627 A^,
poetul era şi un excelent muzician. A transpus în versuri cîntate descrierea unei zile toride de vară, după Hesiod (Munci şi
zile, v. 582—589). O altă ordine a cuvintelor, epitete originale, muzicalitatea frazei, imprimă creaţiei lui A. o notă cu totul
aparte faţă de model: «Stinge-ţi gîtlejul cu vin! Vezi doar, cum urcă-n tării/Sirius. Ora e grea; seceta creşte văpăi/ Dulce dă
zvon din frunziş greierul. Aripa lui/Pîlpîie des, picurînd limpede
Alcman
16
17
Anacreon
viersul. Din nou/Vara se-ncheagă din jar, arşiţa scînteie-n glii...» (trad. Simina Noica)! Dar cel mai important grup al
poemelor lui A. îl constituie cele politice, Cîntece de îndemn la răscoală, repartizate de alexandrini în cărţile III—VI ale ope-
rei. Poemele sale politice se împart în două categorii: a) cîntece satirice la adresa duşmanilor politici şi personali; b) cîntece
închinate patriei (personificate) şi concetăţenilor săi. Majoritatea fragmentelor care s-au păstrat din prima categorie ţinteşte
îndeosebi în Pittacos. Tonalitatea' poemelor politice devine însă cu adevărat lirică în cazul versurilor cu caracter patriotic.
Celebru între toate rămîne acel poem, imitat de Horaţiu, în care A. înfăţişează tulburările pricinuite de tiranie printr-o imagine
alegorică (corabia bătută de vînturi, pradă valurilor uriaşe): «Mă-nfioară vîntul. Volbura n-o-nţeleg/ Din larg îşi urcă valul
freamătul cerc/ în jurul nostru. Prinsă-n spulber/ întunecata corabie aprig/ Ne poartă. Hula frînge tăria-n noi./Atinge unda
poala catargului/Şi pînza-ntreagă se despică,/ Larg clătinîndu-şi în vînt fîşia./ Slăbesc odgoanele», (trad. Simina Noîca).
Comentatorii antici îl considerau pe A. drept întemeietorul acelei specii a cîntecului liric denumit «skolion» — cîntec intonat
la banchete — în care se întretaie îndemnul la voioşie, bună dispoziţie, cu reflecţii despre viaţă şi moarte, despre rostul
omului pe p'ămînt. Strîns legate de aceste cîntece sînt şi cele erotice, mai întotdeauna inspirate de prezenţa unor efebi la
marile banchete. Arta lui A. presupune ştiinţă poetică, dar şi sensibilitate, minte ageră şi ordonată. în locul miturilor, poetul a
preferat să introducă în Cîntecele sale maxime şi sentinţe, să folosească un stil metaforic' sau alegoric. Limba sa literară
constituie un excelent exemplu de felul în care un meşter talentat al scrisului poate folosi cuvintele şi expresiile curente,
imaginea dovedindu-se despovărată de clişeele tradiţionale. Realitatea înconjurătoare este percepută cu toate simţurile.
Poetul, de pildă,« aude » venirea primăverii: « am auzit-o ... Venea încărcată cu flori». Folclorul local i-a servit drept izvor de
inspiraţie pentru inovaţii ritmice şi metrice. Strofa alcaică, cu schemă metrică
fixă, folosită şi de Horaţiu, este uşoară, graţioasă, lesne de memorat. Alături de poemele cu structură fixă, A. a scris şi versuri
cu structuri metrice mai complicate, devenind astfel un precursor al marii ode corale. îndeosebi cîntecele de petrecere s-au
bucurat de o largă popularitate, fiind intonate pînă în sec. IV î.e.n. (sfîrşitul perioadei clasice). La Roma, poetul a fost
popularizat prin imitaţiile libere ale lui Horaţiu care, într-o Odă din cartea I (32), a înfăţişat succint cititorilor săi tematica
liricului din Lesbos: războiul, poezia patriotică, cîntecul de banchet şi cîntecul erotic.
O
OPERA. Ediţii: E. Dielil, Anthotogia Lyrica Graeca, ed. II, I, Leipzig, Teubner, 1936; Th. Reinach-A. Puech, Alde, Sappho, Paris, Le» Belles
Lettres, Coli. Bude, 1937; ed. II, 1960; E. Lobel-D. L. Page, Poetarum Lesbiorum Frag-menta, Oxford, Clarendon, 1955; D. L. Page,
Sappho and Alcaeus, Oxford, Clarendon, 1959, Lyrica Graeca Selecta, Oxford, Clarendon, 1968; M. Treu, Alkaios, Lieder, ed. II, Hunchen,
Hei-meran, 1963; II. Martin Jr., Alcaeus, New York, Twaine, 1972. Traduceri: Alceu, \ fragmente in ALG, p. 38 — 39; Alceu, fragmente 1n
ALGr, p. 60-65.
REFERINŢE CRITICE. C. K. Bowra, Greek Lyric Poetry, ed. II, Oxford, Clarendon, 1961, p. 130-175.
A.P-
ALCMAN [Alkman], fiu al lui Damoutos; (sec. VII î.e.n., Sardes, Lydia — Sparta, Laconia). Poet liric. Contemporan cu
Hcsiod, şi-a desfăşurat activitatea ca instructor de coruri, poet şi compozitor la Sparta, pe vremea înfloririi celei de a doua
scoli muzicale din Laconia, condusă de Taîetas din Gortyna. A compus cîntece corale în dialect doric — majoritatea sub
formă de imnuri, închinate divinităţilor cinstite la Sparta, printre care Afro-dita, Apollo şi Artemis ocupau un loc de frunte.
Din compoziţiile poetului muzician s-au păstrat fragmente disparate. Influenţa lui A. asupra dezvoltării lirismului coral în
Grecia arhaică şi clasică a fos^ considerabilă. Poetul a promovat cîntecul intonat de coruri a cărui structură se
ha7ează pe triada: strofă, antistrofă si epodă (A, A', B).
O
gpecia lirică cultivată cu predilecţie de X, era « partheneionul», imn coral compus pentru voci de femei, acompaniate de
instrumente ca coarde. Fragmentul cel jnai lung şi mai complet dintr-un parthe-neion compus de A. a fost descoperit pe un
papirus în Egipt de arheologul francez A. Mariette, în 1866. De o deosebită importanţă pentru marea sa vechime, acest
partheneion (păstrat în biblioteca de la Louvre), dovedeşte că structura tipică a unui mare imn coral — părţi de expunere a
unui mit alternate cu pasaje gnomice — era deja constituită în sec. VII î.e.n. Intonat de două coruri (sau de jumătăţi de cor)
— ale căror conducătoare (Agido şi Hagesichora) schimbă între ele replici cu un substrat uşor ironic, dar şi laude exprimate
prin imagini pline de strălucire şi prospeţime — imnul are o mare libertate stilistică şi compoziţională, întreruperi ale
expunerii, excursuri, aluzii: « ... cît despre mine, eu/ cînt lumina care este Agido; văd bine/ că este tot atît de orbitoare/ ca şi
soarele pe care acum îl invocă să răsară pentru noi...». începînd din 1958, filologia clasică şi-a îmbogăţit patrimoniul cu un
nou partheneion alcmanic, care începe cu o invocaţie către Muze: «Muze din Olimp — cîntă conducătoarea de cor, numită
Asţymeloisa (cea iubită de poporul cetăţii) — în inimă mi se deşteaptă dorul să ascult un cîntec armonios, ale cărui sunete să-
mi alunge de pe pleoape somnul dulce ...». Frumuseţea fetei cu păr bălai, dansînd cu graţie printre prietenele ei, este
comparată cu sclipirea unui astru ce străbate cerul. Ea ţine în mînă o ghir-jandă de flori, pe care se pregăteşte s-o "ichine la
altarul unei divinităţi. Alte o' •?. !ragmente rămase de la A. atestă erisibilitatea poetului pentru aspecte din atură: «o, dac-aş fi,
dac-aş fi, pescă-?.> să mă spulber în zboruri/ Doar cu- v c,1?m-i"Hipreună vîslind peste floarea de t'ar'.9' de-aş purta ne-nfricat o
inimă tn ej/ De-ar fi ca marea să fiu de albas-Sun t freamăt; O pasăre-n cer...», netul voios al citharelor poate acoperi
— după A. — zăngănitul armelor (Diehl, fragm. nr. 100). Un comentariu aparţi-nînd unui exeget alexandrin (sec. II î.e.n.)
— descoperit printre fragmentele papirusurilor de la Oxyrhynchus (Egipt) — merţionează existenţa unui poem cosmogonic
scris de A., în care apariţia şi formarea lumii materiale erau expuse într-o manieră mitologizantă, diferită de cea hesiodică. în
antichitate, opera lui A. circula împărţită de gramaticii alexandrini în 6 cărţi, grupate după conţinutul poemelor. Cele mai
renumite erau primele trei, care conţineau imnuri denumite, după caracterul lor, « paiane », « hypor-cheme » şi « parthenee ».
Cîntecele lui A., scrise în dialect doric, s-au cîntat vreme îndelungată la Sparta, constituind temelia pe care s-a dezvoltat
lirismul coral în sec. VI î.e.n.
O
OPERA. Ediţii: E. Diehl, Anthologia Lyrica-Graeca, ed. II, voi. II, I.eipzig, Teubner, 1942? A. Garzya, Alcmane, I frammenti, Napoli, 1968;
D. L. Page, Poetae Melici Graeci, Oxford, Clarendon, 1962, Lyrica Graeca Selecta, Oxford, Clarendon, 1968. Traduceri: Alcman, fragmente
în ALGr, p. 95-99.
REFERINŢE CRITICE. C. M. Bowra, Gre.ek Lyric Poetry, ed. II, Oxford, Clarendon, 1961,. p. 16-73.
A.P.
ANACREON [Anakreon]; (sec. VI î.e.n.,, Teos, Ionia — începutul sec. V î.e.n., Atena). Poet liric. în anul 545 î.e.n. părăseşte
îonia, invadată de perşi, şi se stabileşte, împreună cu familia sa, la Abdera, în sudul Traciei. A fost, pe rînd, oaspetele-unor
personalităţi marcante ale timpului: Policrate din Samos, Hipparchos dini Atena, Echekratides din Tesalia. Sfîrşitul vieţii şi 1-
a petrecut la Atena. îi> versuri scurte, acompaniate de o muzică vioaie, a cîntat desfătările vieţii, iubirea, puternica sa
dragoste de viaţă care-1 făcea să urască profund războiul. Melancolia bă-trîneţii şi frica de moarte relevă substratul tragic al
freneziei cu care poetul a încercat să uite de sfîrşitul vieţii. Opera sa, compusă în metri diferiţi, a fost A mult apreciată pentru
forma de'săvirşită. în secolele urmă-
Anacreon
18
19
Anaxagora
toare, nenumărate cîntece grupate într-o culegere, convenţional intitulată Anakre-ontika (Anacreontice) au imitat creaţia
originală a lui A. în literatura universală Anacreonticele au influenţat poezia lui Pierre Ronsard (sec. XVI) şi literatura
preromantică (Rousseau, în Franţa, Hage-dorn în Germania, începuturile poeziei lirice în Ţările Române).
O Poetul este contemporan cu marile evenimente politice care au zguduit profund orînduirea sclavagistă greacă dezvoltată
în cetăţile de pe coasta Asiei Mici. Expansiunea persană spre răsărit, condusă de Girus, după ce trecuse ca un val necruţător
peste regatul Lydiei (Sardesul cade în 546 î.e.n.), a afectat profund viaţa cetăţilor ionice. în afară de Milet şi insula Samos
— unde tiranul Policrate s-a opus pentru o vreme cuceririi persane — toate celelalte cetăţi greceşti, inclusiv Teosul, au
căzut sub dominaţie străină. Numeroşi locuitori ai cetăţii părăsesc însă aşezarea înainte de sosirea perşilor, îndreptîndu-se
spre Traeia, unde Teosul cucerise, nu cu mult înainte, colonia Abdera, înfiinţată de oraşul Clazomene (Herodot, Istorii, I,
168). A. se află printre emigranţi. O bună parte din creaţia lirică de tinereţe este rodul experienţelor de viaţă pe care poetul le
trăieşte în sudul Traciei, în condiţii aspre, datorite relaţiilor cu băştinaşii, nu totdeauna prieteneşti. Aşa învaţă A. să urască
războiul, « aducător de lacrimi», şi să preţuiască încîntarea clipelor de răgaz, bucuria de a trăi. El nu rămîne vreme
îndelungată la Abdera. Spre 537 î.e.n. este invitat de Policrate, tiranul din Samos, să participe la activitatea cultu-
rală pe care acesta o încuraja, cu scopul ca insula să dobîndească un plus de strălucire, în calitatea ei de conducătoare a unei
mari confedereţii ionice (Herodot, Istorii, III, 39). Ca poet de curte, A. nu arată interes faţă de tematica izvorîtă din
gravele probleme politice ale vremii. Subiectele preferate sînt aproape întotdeauna erotice, folosind deseori convenţii
mitologice. După moartea tiranului, A. se îndreaptă spre Atena, de astădată ca oaspete al lui Hipparchos, fiul lui Pisis-
trate. De aici înainte începe a treia şi
ultima etapă a creaţiei sale poetice, poate cea mai fecundă. Timpul petrecut în Tesalia la curtea unui şef politic din nor-
dul Greciei, un anume Echekratides, nu este concludent în ansamblul operei. în schimb, la Atena, unde se bucură de
multă preţuire, este primit cu bunăvoinţă de cercurile intelectuale ale cetăţii. Printre oamenii de seamă pe care îi
cunoaşte aici şi cu care se împrieteneşte se numărau Xantippos, tatăl lui Pericle, precum şi tînărul Eschil. Opera lui A,
reflectă preocupări şi sentimente diferite după vîrsta şi împrejurările trăite de poet. Creionarea unor figuri de adolescenţi şi de
tinere fete, evocarea unor divinităţi şăgalnice, de pildă Eros, care se joacă cu o minge de aur sau cu arşice (« Eros cu părul de
aur/ Minge de purpură-mi zvîrle/ Joc ispitind către fata/ Cea cu saadale-ncrustate/ Tocmai din Lesbos, cetatea/ Bine
zidită. Dar ea îşi/ Rîde de părul meu alb/ Dorul spre alta şi-1 creşte» — trad. Simina Noica) preferinţă vădită spre
mărturisiri de ordin intim (« Iarăşi sînt îndrăgostit, dar nu tocmai îndrăgostit/Sînt nebun, dar nu chiar nebun» sau: « O,
de-ar veni şi pentru mine moartea, căci/ Altă scăpare nu văd din aceste chinuri» — trad. Ştefan Bezdechi) — iată doar cîteva
din preocupările poeziei anacreontice. Compoziţiile elegiace, specifice perioadei petrecute în Teos şi în Abdera, în care se
întrezăresc unele consideraţii filosofice asupra destinului omenesc, sînt abandonate în favoarea cîntecului de pahar
«skolion», cultivat la banchetele ce reuneau bărbaţii fruntaşi din cetăţile Greciei, în jurul unor mese îmbelşugate: «Adu apa,
adu vinul/Şi cununile în floare să le-aduci. Vreau azi, copile,/ Luptă grea să dau cu Eros» (trad. Ştefan Bezdechi).
Cînd pline de voie bună, cînd satirice sau umoristice, aceste cîntece sînt caracteristice pentru faza de dominaţie a
influenţelor ionice în Atica, amintită dealtfel şi de Tucidide (Războiul Peloponesiac I, 6). Imnurile religioase
compuse de A. — cum ar fi, d« exemplu, cel scris în cinstea zeiţei Artemis din Magnesia — nu sînt reprezentative
pentru creaţia sa. Principalul merit al versului anacreontic constă în simplitatea expresiei. Adeseori el îmbracă un veşmîn'
metaforic. Compararea unei tinere fete cu un P u' de căprioară este sugestivă: « Gingaş, răsare: fraged pui de cerb/ Pe care o
mania cu corniţe 1-a lăsat/ în miez de codru. Şi răzleţ, îl prinde spaima...» (trad. Simina Noica). în stilul său dăi-nuiesc încă
reminiscenţe homerice, dar cele mai puternice rezonanţe sînt cele preluate din poezia safică. A. a fost şi un inovator în muzică,
folosind un acompaniament amplu, obţinut din combinarea sunetelor unor instrumente diferite. Preferinţa sa se opreşte, de
obicei, la strofa scurta, alcătuită din versuri cu structură fixă. Influenţa sa literară s-a făcut simţită îndeosebi în Atica.
Cîntecele de banchet s-au cîntat pînă pe vremea războiului peloponesiac. Ecouri anacreontice se regăsesc în părţile lirice ale
tragediei atice, sau ale dramei satirice, ca de pildă în Cintecul ciclopului din Ciclopul lui Euripid© (versul 164 şi urm.).
Alexandrinii i-au apreciat mult opera. Filologii din Alexandria au împărţit opera lui A. în 5 cărţi, distribuind poemele după
criterii de formă: cîntece, iambi şi elegii. Succesul de care s-au bucurat versurile poetului în epoca elenistică a contribuit la
deformarea adevăratei înfăţişări a creaţiei anacreontice. O stufoasă producţie lirică din epoca imperială romană, asemănătoare
cu lirismul poetului din Teos, a început să înăbuşe treptat poemele autentice ale lui A. Punctul culminant al acestei producţii
coincide cu sec. IV—Ve.n. Cele mai valoroase poeme erotice (c. 60) din această perioadă tîrzie se găsesc în Antologia
Palatina (Codex Palatinus nr. 23), care la bază are o culegere alcătuită de Constantin Kephalas la începutul sec. X. Colecţie
de epigrame, cuprinzînd cîntece de pahar şi poeme erotice în manieră anacreotică, Anakreontea (sau Ana-kreonţika) s-a
rotunjit în pragul sec. VI. •e disting trei straturi deosebite, dintre care cel mai vechi datează din epoca elenistică iar cel mai
recent din epoca "nperială tîrzie şi bizantină. Ecourile acestei direcţii poetice — care cultivă o Versificaţie uşoară, graţioasă
— s-au pre-Ungit peste veacuri. Pierre Ronsard a cunoscut culegerea anacreontică editată la veacul XVI (1554). Lirica
europeană Preromantică (sec. XVIII) şi începuturile
liricii româneşti nu sînt nici ele străine de influenţele anacreontice; Iancu Văcă-rescu şi Costachi Conachi au publicat poezii
în această manieră.
O
OPESA. Ediţii: E. Diehl, Anthologia Lyrica Graeca, ed. II, voi. I, Leipzig, Teubner, 1936; D. L. Page, Poetae Melici Graeci, Oxford, Cla-
rendon, 1962; D. L. Page, Lyrica Graeca Selecta, Oxford, Clarendon, 1968; J. M. Edmonds, Lyra Graeca, voi. II, Londra, Harvard, Loeb
Classi-cal Library, 1962. Traduceri: Anacreon, fragmente în ALG, p. 68 — 70; Anacreon, fragmente in ALGr., p. 77-82.
REFERINŢE CRITICE. C. M. Bowra, Greeh Lyric Poetry, ed. II, Oxford, Clarendon, 1961, p. 268 — 307; B. Gentile, Anacreonte, Roma,
Ateneo, 1958; Istoria literaturii române, II, De la Şcoala Ardeleană la Junimea, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 193 şi 366; M.
Brioso Sânchez, A no.creontea, un ensayo para SIL datacion, disertaţie, Salamanca, 1970.
A.P.
ANAXAGORA [Anaxagoras], fiul lui Hege-sibulos sau al lui Eubulos; (c. 500 î.e.n., Clazomene, Ionia — c. 428 î.e.n.,
Lamp-sacos, Troada). Filosof. Supranumit « Nous », « Raţiunea », « Inteligenţa». A studiat la Atena unde s-a stabilit şi a
profesat timp de 30 de ani, printre iluştrii săi elevi numărîndu-se Pericle şi Euripide. Vederile sale, cu orientare filosofică
materialistă, au stîrnit indignare. Acuzat de impietate faţă de zei, a fost condamnat la exil şi la o amendă de 5 talanţi. S-a
refugiat în Troada, unde şi-a sfîrşit zilele. Se pare totuşi că procesul intentat lui A. a avut şi un substrat politic, în care au
acţionat duşmanii lui Pericle. Opera lui A. reuneşte lucrări din diferite domenii. I se atribuie şi un tratat de perspectivă în arta
decoraţiei scenice, menţionat de Vitruviu (VII, 11). Principala sa lucrare este însă Peri physeos (Despre natură).
O
Pe linia orientării sale materialiste, A. examinează cu atenţie fenomenele naturii. Astfel, după cercetarea unui meteor gigant
căzut la Aigospotamoi (în Cherso-
Anaxagcra
20
nesul tracic), lansează teoria potrivit căreia corpurile cereşti şi pămîntul au aceeaşi natură. A înţeles şi răspîndit, în
•ciuda opoziţiei întîmpinate, teoriile filosofilor ionieni privitoare la eclipse prin interpunerea unor corpuri opace. Concepţia
sa despre structura universului este mecanicistă. Elementele din care este alcătuită lumea sînt infinite, nenăscute,
imuabile şi nepieritoare. A. le numeşte «spermata» (seminţe). Aceste elemente primordiale au la A. un specific nemai-
întîlnit încă în gîndirea greacă: cea mai mică părticică de materie conţine în sine toate elementele, dar în dozaje diferite;
elementul dominant împrumută aspectul şi numele lucrului respectiv. Izolarea unui element de celălalt nu este cu putinţă.
Doxograîii au denumit, cu un termen aristotelic nu tocmai potrivit, părticelele de materie care conţin toate elementele
în cantităţi diferite, « homoiomerii». Devenirea, transformarea cantitativă şi calitativă era explicată prin faptul că « toate
lucrurile au particule din toate lucrurile», în domeniul cosmogoniei, A. susţine că, la început, elementele primordiale se
aflau îngrămădite la un loc, în neorîn-duială; aerul era dominant şi el dădea caracteristica întregului. « Nous » (Raţiunea),
tot un element material, care se deosebeşte de celelalte elemente prin faptul că este pur, neamestecat cu celelalte, se
află în centrul amestecului primordial al lucrurilor şi în el rezidă şi începutul mişcării. La un moment dat, «Raţiunea» ar
fi produs o mişcare de rotaţie într-un anumit punct, care s-a propagat apoi treptat în masele imediat, învecinate, pînă ce
întreaga masă haotică a fost antrenată într-o mişcare de rotaţie numită «dine» (vîrtej). Aceasta ar fi cauza formării
lumii. Mişcarea de rotaţie provoacă rînduirea lucrurilor în univers potrivit legilor vîrtejului: lucrurile grele se adună în
centrul vîrtejului, formînd pămîntul, în vreme ce lucrurile uşoare, ca aerul şi focul, sînt împinse la periferia lumii. Viteza
de rotire, accelerîndu-se mereu, a provocat ruperea unor părţi din pămînt, pe care le-a azvîrlit în spaţiu. Acestea, din cauza
învîrtirii rapide, devin incandescente şi formează Soarele şi celelalte corpuri cereşti. Considerîndu-le rupte
din pămînt, A. nu putea să le conceapă decît sub dimensiunile pămîntului. Despre Soare afirmă că este cu ceva mai mare decît
Peloponesul. Interesantă este însă părerea că Luna are munţi, văi şi că este locuită. Lucrarea Despre natură a fost
redactată în dialectul ionic. Renun-ţînd să mai scrie în versuri, A. n-a renunţat la ideea de a-şi prezenta doctrina într-o
formă literară. Fragmentele de întindere mai mare rămase de la el îngăduie să ne dăm seama de calităţile sale literare.
Biogene Laerţiu (II, 6) caracterizează stilul lui A. drept « plăcut şi înălţător ». Filosoful se exprima într-o manieră clară, fără
înflorituri de prisos, folosind numeroase aforisme. Atunci cînd descrie aspecte grandioase ale cosmosului, expunerea devine
solemnă, nobilă în expresie: «Toate lucrurile se aflau de-a valma, nesfîrşite ca număr şi ca micime. Căci şi micimea era
nesfîrşită. Şi cum toate erau învălmăşite, nimic nu apărea la vedere, din cauza micimii. Căci aerul şi eterul îmbrăţişau
totul, şi unul şi celălalt întinzîndu-se la infinit. într-adevăr, aceste elemente, care se află pretutindeni, sînt predominante
şi ca număr şi ca mărime» (Diels-Kranz, fragm. 1). Interesul arătat de filosof reprezentaţiilor tragice atestă şi gustul ce-1
avea pentru dramaturgie. Un biograf din perioada elenistică, Satyros, care a scris Vieţile lui Eschil, Soîocle şi Euripide
insistă asupra strînsei prietenii dintre A. şi Euripide. El a imaginat, sub formă de dialog, conversaţii fictive purtate între
maestru şi discipol. Fragmente din dramele lui Euripide, în care se găsesc citate din scrierile lui A., sînt grăitoare asupra
punctului de plecare al acestor conversaţii (Diels-Kranz, A. Viaţa, 20 c). Alte mărturii antice îl indică pe A. drept
inspirator al lui Euripide prin cuvintele memorabile ce le rostea (Diels-Kranz, A. Viaţa, 33), prilej pentru poetul tragic de
a compune tirade celebre. întrebat de cineva dacă viaţa merită a fi trăită, se zice că A. ar fi răspuns simplu: « Da,
pentru a contempla cerul şi întreaga rînduire a cosmosului» (Aristotel, Etica către Eudemos, A 4, 1213 b 6 = Diels-Kranz, A.
Viaţa, 30).
O
21
Andocide
nPEflA. Ediţii. H. Diels-W. Kranz, ed. XII, l II Die Fragmente der Vorsokratiker, Berlin, „-'« p. 1 — 44; D. Lanza, Tesiimonianze e fram-enti, Biblioteca di Studi
Superiori, LII, Florenţa, La Nuova Italia, 1966. REFERINŢE CRITICE. Th. Gomperz, Les Penseurs de la Grece, (trad. franci, Paris, 1928, 245 — 263; Ion
Banu, Materialismul naiv al lui Anaxagoras in Primii materialişti greci, Bucureşti, Editura de Stat, 1950, p. 74-97; V I. Lenin, Filosofia lui Anaxagora, în Caiete
filosofice, Opere complete, voi. 29, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 233-235; M. Naddei Carbonara, Spermata, nous, chremata nella dot-trina di Anassagoro,
Napoli, 1969; C. J. Classen, Anaxagoras in Pauly-Wissowa RE, Suppl. XII, 4 970, Serie Nouă, p. 28-30; F. Krafft, Anaxagoras und Empedokles in Die Grossen
der Weltgeschichte, voi. colectiv, Zurich, Kindler, Artemis, 1971, p. 466-482.
F.V.Şt.
ANDOCIDE [Andokides], fiul lui Leogo-ras; (c. 440 î.e.n., Atena—?). Orator. Coborîtor dintr-o familie care îndeplinise
importante sarcini politice şi sacerdotale. Cariera lui a fost influenţată de două evenimente de excepţională gravitate:
mutilarea statuilor zeului Hermes, în ajunul plecării flotei ateniene spre Sicilia (415 î.e.n.) — proces în care era implicat
însuşi Alcibiade — şi profanarea misterelor de la Eleusis (399 î.e.n.). Sub povara acuzării că ar fi participat la aceste mani-
festări, nu a putut timp îndelungat desfăşura o activitate politică la Atena. A plecat în exil şi a revenit în oraşul natal spre 403
î.e.n. Un alt eşec în viaţa oratorului este rezultatul negativ al tratativelor duse cu Sparta pentru încetarea războiului din Corint
(391), A. deţinînd calitatea de şef al ambasadei ateniene, j^upă această dată nu se mai ştie nimic «espre soarta lui. Opera
oratorului, de mare valoare documentară, este restrînsă ?* .dimensiuni. Au rămas doar 4 cuvîn-■**: Peri ion misterion
(Asupra miste-r)> Peri tes heautou kathodou (Asupra stoarcerii în patrie), Peri tes eirenes ivespre pace) si Kata Alkibiadou
(împo-ln"a lui Alcibiade).
O
A. a fost nevoit să-şi părăsească patria după prima sa punere sub acuzare, în 415 î.e.n. La Atena s-a întors după 12 ani, la
sfîrşitul războiului peloponesiac, în urma unei amnistii acordată de Trasibul — conducătorul partidei democratice care
izbutise să răstoarne oligarhia sprijinită de Sparta — cînd îşi redobîndeşte drepturile cetăţeneşti, îşi reface averea şi obţine
diverse însărcinări publice. O nouă acuzare, în legătură cu profanarea misterelor eleusine (ceremonii pentru iniţiaţi),.
celebrate în cinstea zeiţelor Demeter şt Persefona, este un simplu pretext pentru a fi atacat de duşmanii săi cu şi mai multă
vehemenţă. A. se apără, răspun-zînd printr-un discurs plin de coerenţă,, fără artificii. Păstrat integral, discursul datează din
399 î.e.n. si reprezintă o> pledoarie de apărare faţă de acuzaţiile-publice aduse de un anume Cefisios, ia instigaţia lui Kallias,
mare preot şi personaj important, dar om cu moravuri uşoare, care dorea ca fiul său să ia în căsătorie pe cumnata oratorului,
soţia lui Leogoras. Răspunzînd acuzaţiilor duşmănoase ce i se aduceau, A. caută să ia propria sa apărare, a rudelor sale şi, în
general, a tuturor celor care, deşi nevinovaţi, se găseau încă în închisoare după reinstaurarea democraţiei ateniene. Discursul
cuprinde pasaje impresionante, refe^ ritoare la comportarea desăvîrşită a strămoşilor săi şi la propriul lui zbucium sufletesc,
faţă de primejdia ce-1 ameninţa, cum nu întîlnim decît la marii oratori atenieni. Iată un pasaj: «Cetăţeni ai Atenei, gîndiţi-vă
că, dacă îmi veţi cruţa viaţa, veţi avea în mine un cetăţean cu totul altul decît cel de pînă acum. Aşa, cum bine ştiţi, am fost
cîndva putred de-bogat, dar am ajuns într-o neagră sărăcie' şi lipsă. Mi-am cîştigat apoi existenţa pe-căi cinstite, datorită
inteligenţei dar şi iscusinţei miinilor melc, cu atît mai mult cu cît eram conştient de ce înseamnă să fii cetăţeanul unei astfel
de cetăţi şi nu un străin oarecare, ori un metec dintr-o-cetate învecinată. Distrugîndu-mă pe mine, nu va mai rămîne nici o
mlădiţă din neamul meu, ci el va pieri cu totul, pînă la rădăcina lui. Gîndiţi-vă, existenţa casei lui Andocide şi Leogoras n-a
fost pentru voi o pată ruşinoasă. Căci, într-a-
Apian
22
devăr, n-a fost nimeni dintre voi care să fi trecut prin faţa casei noastre şi să-şi fi adus aminte că a avut ceva de pătimit din
partea alor mei, fie în calitate de cetăţeni, fie în calitate de particulari. Avînd de multe ori atribuţii multiple, ai mei au repurtat
în numele vostru izbînzi, pe mare, pe uscat, şi, cu toate că au avut multe însărcinări publice şi au mînuit banii voştri, n-
au atras nicicînd asupra lor nici cea mai mică dojana; n ;au săvîrşit nici cea mai mică greşeală. în acelaşi timp, casa noastră
fiind una din cele mai vechi, a fost totdeauna deschisă oricărui om aflat la strîmtoare. Chiar dacă înaintaşii mei au
murit, nu uitaţi faptele lor, ci amintindu-vă de ele, închipuiţi-vă că-i aveţi în faţa ochilor voştri şi că vă roagă să mă
absolviţi de orice pedeapsă». Prin discursul intitulat Asupra întoarcerii in patrie (408 î.e.n.) A. cerea poporului res-
pectarea amnistiei ce-i fusese acordată după plecarea sa în exil în 415, de a cărei binefacere nu se bucurase din pricina
unui decret votat la instigarea oligarhilor, care preluaseră puterea la Atena în anul 411 î.e.n. Pe acea vreme A. se bucura
de protecţia regelui Archelaos al Macedoniei, cu sprijinul căruia furniza grîne flotei ateniene din preajma Samosului.
Discursul Asupra întoarcerii în patrie, ţinut şi scris cu mult timp înainte, faţă de discursul Asupra misterelor, mult
mai valoros ca elaborare retorică, prezintă deosebiri esenţiale, ca fond şi formă, determinînd pe unii cercetători să-
i pună la îndoială autenticitatea. Dacă discursul Asupra misterelor, reprezintă un model de elocinţă atică, elegantă şi clară,
discursul Asupra întoarcerii în patrie, construit pe bază de teză şi antiteză, aminteşte tehnica oratorică a lui Antifon.
Discursul Împotriva luiAlcibiade, ar fi, după opinia unora, apocrif. Discursul Asupra păcii se referă la coaliţia democratică
ridicată împotriva Spartei' (războiul pentru Corint) şi la manevrele diplomatice ale navarhului spartan Antalcidas
pentru încheierea păcii, prin dobîndirea unei alianţe cu perşii. Aflat în fruntea unei solii în anul 391 î.e.n., A. are sarcina
de a negocia o pace cu Sparta. După eşecul tratativelor, membrii ambasadei au fost condamnaţi la exil: * pentru că au dus
negocieri contra in-
strucţiunilor » (după versiunea unui biograf). Cuprins în canonul celor 10 oratori atici, alături de Lisias, Isaios, Iso-crate,
Alcidamas, Demostene, Esehine, Licurg, Hiperide şi Dinarh, discursurile lui A., reprezentant de seamă al elocinţii judiciare
atice, se citesc cu interes şi plăcere, datorită unei argumentări riguros construite, stilului curgător şi firesc.
OPERA. Ediţii: F. Elass, Andocides, Orationes, Teubner, Leipzis 1880; F. Blass-C. Fuhrm ed. IV, 1913 (definitivă); J. H. Lipsius, Andocides. Orationes,
Tauclinitz, Leipzig, 1888: Or. Dai-meyda, Andocide, Discours, Les Belles Lettres, Coli. Bude\ Paris, 1930.
Traduceri: Andocide, fragmente în PAOGr, l: p. 23-50.
REFERINŢE CRITICE. U. Albini, Per un profilo di Andocide, Maia, SN, 8, 1956, p. 163 — 180; Noterelle Andocidee, Studia Florentina A. Ronconi Oblata,
Ateneo, Roma, 1970, p. 17 — 19; A. S. Mc. Devitt, Andocides I, 78 and the Decree of Patrocleides, Hermes, 98, 1970, p. 503 — 505; S. Feraboli, Lingua e siile
della orazione contro Alcibiade, Studi IMiani di Filologia Classica, 44, 1972, p. 5-37.
M.M.-H.
APIAN [Appianos], (c. 105 e.n., Alexandria, Egipt — 195 e.n., ?) Istoric. A deţinut funcţii administrative la Alexandria, apoi,
pe vremea lui Hadrian, a dobîndit cetăţenia romană şi rangul de cavaler. A pledat la Roma, în calitate de avocat al fiscului;
ulterior a fost numit « procurator Augusti», probabil in Egipt. în jurul anului 160 e.n. începe să scrie Ro-mailiii Historiai
(Istoria romană). Nu tratează evenimentele cronologic, rînduind materia după criterii etnografice. Evenimentele istorice sînt
expuse în ordinea cuceririlor romane: samniţii, celţii (gallii). Sicilia, războaiele cu Cartagina, cu Libia, cu Macedonia şi Iliria,
cu Siria, războaiele cu Mitridate, războaiele civile etc. Cartea a XXIII-a, din păcate pierdută, cuprindea războaiele cu dacii.
Opera este importantă prin materialul documenta'' ce-1 conţine, întrucît istoricul a folosi' cele mai bune izvoare pe care îe-a
avut la îndemînă.
23
Apian
O
r)esi nu a izbutit să pătrundă în sensul adînc al desfăşurării evenimentelor şi fără a face generalizări ample, A. trece drept
unul din cei mai însemnaţi istorici ai republicii şi ai imperiului roman. Scopul pentru care a scris Istoria romană este
expus în prefaţă: sentimentul de admiraţie faţă de calităţile romanilor, care au putut întemeia cel mai vast şi mai
durabil imperiu din vremea sa. Deşi A., nu a relevat importanţa conceptului de cauzalitate în desfăşurarea evenimentelor
istorice şi nu a evidenţiat rolul factorilor sociali şi economici, atunci cînd este pus în situaţia de a relata cu exactitate
evenimentele, aminteşte implicit şi aceşti factori. Astfel, în cartea I a lucrării Romaika Emphylia (Războaiele
cinle, cap. 7) el face o largă expunere asupra împrejurărilor care au provocat războaiele civile din sec. I î.e.n. menţio-
nînd că la sfîrşitul perioadei republicane, pămînturile cucerite de romani de la populaţiile italice, pămînturi care nu erau
împărţite coloniştilor, erau ocupate de localnici, cu obligaţia să dea în natură o dijmă statului. Prin această măsură,
precizează A. se urmărea încurajarea natalităţii în rîndul populaţiilor italice. Apoi istoricul continuă: «în realitate,
lucrurile se petreceau tocmai invers, căci cei bogaţi puneau stăpînire pe o mare parte a acestui pămînt, neîmpărţit încă,
încredinţaţi fiind că, prin trecerea timpului, nimeni nu le va mai lua proprietăţile. In ce priveşte terenurile învecinate
şi terenurile mici ale celor săraci, pe unele le cumpărau prin tocmeală, pe altele le acaparau cu sila ... în acest fel, cei puternici
se îmbogăţeau peste măsură, în timp ce tagma sclavilor creştea în toată ţara; italicii, în schimb, scădeau la număr, lar lipsa
de bărbaţi se simţea tot mai mnlt, ca la unii care erau secătuiţi de sărăcie, de impozite şi de serviciul militar. » Nici nu se
poate o mai bună caracterizare a fenomenului economic şi social °are a determinat pe Tiberius şi, apoi, ' Caius Gracchus
să propună legile grare cunoscute. Aceste împrejurări au ls la constituirea marilor latifundii, iar P plan politic au
determinat apariţia
grupărilor adverse, « optimates », cei care apărau interesele aristocraţiei şi «popu-lares», sprijinitorii micilor proprietari de
pămînt, cetăţeni săraci. în fond, războaiele civile au fost declanşate de reprezentanţii acestor grupări, fiecare urmărind
cucerirea puterii. în ceea ce priveşte expunerea faptului istoric în sine, A. se mărgineşte să rezume izvoarele conspec-
tate. De cele mai multe ori el trecea însă sub tăcere amănunte foarte importante. De pildă, cînd este vorba despre faptele
săvîrşite de Caesar în anul 59 î.e.n. (pe atunci consul) nu pomeneşte nimic despre publicarea proceselor verbale ale şedin-
ţelor Senatului şi Adunării poporului, nici despre sprijinul acordat lui Ptolemeu Auletul, regele Egiptului, fapte care îşi
au, desigur, însemnătatea lor. Face, uneori, şi anumite confuzii. Descriind scenele de violenţă provocate de propunerea
legilor agrare de către Caesar, în aceleaşi an, scene care ar fi putut degenera într-un război civil, istoricul afirmă că de îndată
ce au intrat în funcţie consulii, între Caesar şi colegul său de consulat Marcus Bibulus au izbucnit certuri atît de
violente, încît fiecare se înarma împotriva celuilalt. Adevărul este că neînţelegerile şi apoi discuţiile între Caesar şi
Bibulus au izbucnit mai tîrziu, numai atunci cînd primul aduce în faţa Senatului şi apoi în faţa Adunării poporului proiectul
de lege agrară. Mai mult încă, A. aminteşte de o cuvîntare în Senat pe care ar fi ţinut-o Caesar, îndemnîndu-1 pe Bibulus la
concordie şi arătîndu-i ce grave consecinţe ar avea dezbinarea lor. în urma acestei cuvîntări, continuă A. istorisirea, Bibulus
s-a lăsat « convins». Nu era însă nevoie ca Caesar să vorbească tocmai în Senat despre «concordie» şi, presupunînd că
ar fi făcut-o, Bibulus n« era atît de lipsit de perspicacitate ca să nu-şi dea seama de tîlcul cuvîntării acestuia. O altă eroare
face A. atunci cînd afirmă că Pompei 1-a exilat pe Cicero şi că tot Pompei 1-a rechemat din exil. Se pot cita şi multe alte
inadvertenţe. Opera lui A. este însă preţioasă prin consemnarea unor amănunte cu privire la diferite evenimente-social-
politice. O expunere atît de clară asupra împrejurărilor care au dus la războaiele civile nu întîlnim în nici o altă.
Apollonios din Rodos
operă veche. Cît priveşte perioada contemporană, istoricul are o neţărmurită admiraţie pentru împăraţi şi pentru imperiul
roman, fapt explicabil dacă ţinem seama de cariera lui politică. Pentru a explica arta literară a lui A. trebuie arătat că el a trăit
pe vremea cînd înflorea cea de a doua sofistică, ale cărei mijloace de expresie erau prin excelenţă retorice. Deja Titus Livius
concepuse istoria ca pe lin «opus oratorium» (operă retorică). Totuşi, stilul lui A. este, în genere, sobru, pe alocuri chiar
obscur. Discursurile, dialogurile şi alte procedee care sporesc patetismul şi retorismul naraţiunii istorice sînt folosite cu
moderaţie. Unul dintre procedeele la care A. recurge adesea, spre a conferi relief portretului unui personaj politic, este citatul
celebru. De pildă, pentru a ilustra afirmaţia că Sulla era cumplit la mînie, povesteşte cum dictatorul a poruncit ca Lucretius
Ofella, unul din partizanii săi, să fie ucis. Apoi relatează cuvintele lui Sulla: « Să ştiţi, oameni buni, şi aflaţi de la mine că eu
l-am ucis pe Quintus Lucretius Ofella, fiindcă n-a voit să asculte de mine » (Războaiele civile, I, 101J. A. citează, de
asemenea, faimoasele cuvinte ale lui Caesar, rostite după expediţia împotriva lui Pharnakes: «Am venit, am văzut, am
învins» precum şi pe cele rostite cînd s-a hotărît să treacă Rubiconul şi a început războiul civil împotriva lui Pompei: «
Zarurile sînt aruncate.» Prin elementele noi pe care le oferă, opera istorică a lui A. constituie pentru acea perioadă un izvor de
primă mînă. Deşi a săvîrşit erori şi confuzii, deşi n-a ştiut întotdeauna să releve semnificaţia faptelor şi să le încadreze într-o
concepţie unitară, el a izbutit, în majoritatea cazurilor, să transmită expuneri corecte şi uneori de mare valoare informativă^
îndeosebi în Istoria războaielor civile. în aceeaşi lucrare se află particularităţi care ţin de specia literară a biografiei şi
amănunte semnificative peste care alţi autori au trecut în grabă.
O
OPERA. Manuscrise: Vaticanus nr. 14, sec. XI—XII; Laurentianus nr. 70, sec. XV; Vene-tus Marcianus nr. 387, sec. XV; Leidensis Vossia-
nus nr. 7, sec. XV; Parisinus Regius nr. 1672,
sec. XIV. Editio princeps: C. Stephanus, Paris 1551. Ediţii: J. Schweighâuser, Romanorum His-toriarum quae supersunt, Leipzig, Tauchnitz
1785; L. Mendelsohn, Romanarum Historiarurn quae supersunt, 4 voi., Leipzig, Teubner, 1875-, 1881; E. Gabba, Appiani Historia Romana
Leipzig, Teubner, 1939; P. Viereck-A. G. Roos-E. Gabba, Appiani Historia Romana, ed. iv Leipzig, Teubner, 1962. Traduceri: N. I. Barbu şi
colectiv, Appian, Istoria Romei. Războaiele civile, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1957; E. Gabba, Bellorum civilium Liber V, Florenţa La
Nuova Italia, 1970, trad. şi comentarii. REFERINŢE CRITICE. E. Hannak, Appiamu und seine Quellen, Viena, 1869; N. I. Barbu, Les
sources el l'originalite d'Appien dans le deuxierne livre des guerres civiles, Paris, 1933; E. Gabba, Appiano e la storia delle Guerre Chiu,
Florenţa, La Nuova Italia, 1956.
N.I.B.
APOLLONIOS DIN RODOS (c. 295 î.e.n, Alexandria, Egipt — 215 î.e.n., ?). Poet epic. Poartă epitetul « din Rodos » dato-
rită unei şederi prelungite în insulă. Discipol al lui Calimah, şeful şcolii poetice alexandrine, a renegat de tînăr opiniile
maestrului şi a reînviat formula eposului homeric prin opera intitulată Argonau-tika epe (Argonauticele), poem în 4 cărţi,
5835 de hexametri. Folosind datele unei vechi legende a argonauţilor, plecaţi în căutarea lînii de aur, îl conduce pe Iason,
eroul principal al epopeei, în Golhida, unde un dragon păzeşte vestita «lînă de aur». Lucrarea, care cuprinde şi un fantastic
itinerar al întoarcerii argonauţilor, rămîne valoroasă prin conţinutul cărţii a IlI-a, consacrat episodului iubirii dintre Medeea,
fiica regelui Colhidei, şi Iason. A inspirat lui Vergiliu poemul de dragoste al Didonei din cîntul IV al Eneidei, iar lui Andre
Chenier un poem plin de graţie, intitulat Hylas, după numele unui tînăr argonaut. Prin cartea a IlI-a, Argonauticele prevestesc
romanul erotic, ilustrat ulterior de Heliodor şi de Longos.
O
Poetul este una dintre cele mai reprezentative figuri ale Museionului din Alexandria, unde se impune ca un adept convins
;25
Apollonios din Rodos
al perpetuării poemului epic de mare întindere. Calimah, un Boileau al epocii, a emis o judecată negativă asupra
poetului si a operei sale, pecetluind-o prin cuvintele rămase celebre: « O operă întinsă este un mare flagel». într-adevăr,
epopeea este cea mai întinsă operă creată în perioada .elenistică. Subiectul: plecarea argonauţilor în căutarea «lînei de aur»,
în frunte cu Iason, din ordinul regelui Pelias. Prin .această poruncă nesăbuită, Pelias avea convingerea că punea capăt
pretenţiilor la tron ale lui Iason, dealtfel îndreptăţite, pe al cărui tată îl înlăturase de la domnie. Cu concursul lui Argos, fiul
lui Frixos, care-i construieşte corabia, «Argo», şi însoţit de 53 de coechipieri, « argonauţii», corabia ajunge, după
nenumărate peripeţii, în ţara Colhidei (Estul Mării Negre), unde stăpîneşte Aietes. Acesta le făgăduieşte că le va da lîna de
aur după ce Iason va fi săvîrşit o serie de isprăvi, dintre cele mai periculoase. EI va trebui să are un cîmp înjugînd la plug
doi tauri cu copite de aramă, care scoteau flăcări pe nări, iar după aceea să semene pe ogor colţii unui balaur. Din această
sămînţă neobişnuită avea să răsară un neam de războinici, pe care trebuia să-i biruie în luptă. Cu ajutorul Medeei, fiica lui
Aietes, magiciană vestită, nepoată a Circei, Iason iese biruitor din toate încercările la care a fost supus. Cum Iason îi
făgăduise s-o ia în căsătorie, Medeea n-a pregetat să fugă cu el pe mare. Primul cînt al Argo-nauticelor începe cu o invocaţie
către zeul Apollo (v. 1 — 55) şi redă ordinul de plecare dat lui Iason de Pelias. Apoi poetul, mergînd pe urmele lui Homer,
introduce un Catalog al celor 53 de argonauţi şi a drumului parcurs de corabie pînă în Colhida. Cîntul I nu se impune ca
realizare artistică în totalitatea lui, ci numai Prin cîteva episoade viu şi plastic conturate ca, de pildă, acela al şederii argo-
nauţilor în insula Lemnos, unde regina tfypsipyle, replică a vrăjitoarei Circe, P rinde în mreje pe Iason, căutînd să-1
reţină în preajma ei, sau episodul răpirii jtfgonautului Hylas de către o fermecă-j are nimfă, care-1 atrage în adîncul ape- or-
Dacă în cuprinsul cîntului II poetul e străduieşte să capteze interesul citito- lor prin bogate excursuri de natură
etnografică privind unele populaţii pontice — cum ar fi chalybii, vestiţi prin iscusinţa lor în prelucrarea fierului, tiba-
renii şi mosynecii — în cîntul III slArgo-nauticelor el dă un exemplu de aleasă poezie alexandrină, care-1 promovează ca
pe un creator talentat. Cîntul III este închinat în întregime dragostei Medeei pentru Iason, sentiment pe care A. îl
prezintă în întreaga lui evoluţie, pornind de la primele manifestări şi pînă la transformarea lui într-o patimă mistuitoare,
făcînd din Medeea primul personaj romantic din literatura universală. Cîntul debutează printr-o scenă mitologică, prin
vizita zeiţelor Hera şi Atena la Afrodita, pentru ca aceasta să-şi determine fiul [Eros] să-şi îndrepte una din săgeţile sale
spre Medeea. Copilul se lasă înduplecat, intră în palatul lui Aietes şi, aşezîndu-se la picioarele lui Iason, descarcă săgeata
iubirii. Apoi părăseşte palatul în hohote de rîs. Rănită de Eros, Medeea simte că trebuie să intervină în favoarea lui Iason cu
atît mai mult cu cît Aietes, neînduplecat, nu-i va da lîna de aur decît după ce Iason va fi biruit o serie de greutăţi. în situaţia
intervenită, ce pune în grea primejdie viaţa eroului, acţionează Hal-kiope, sora Medeei, care solicită ajutorul tinerei fete în
calitate de magiciană şi de preoteasă a zeiţei Hecate. După îndelungi frămîntări şi ezitări, Medeea se hotărăşte să-i vină lui
Iason în ajutor: « Doar prin puterile Herei schimbată, nici şovăiala/ nu-i mai clinti hotărîrea; dorea să-i apară de-ndat' /
Aurora, la răsărit să dea fermecatele leacuri/ Făgăduite lui Iason şi astfel să-1 vadă la faţă».../ (trad. Ion Acsan). în
preajma reptilei cu capul hidos, Medeea « cu-o creangă de ienupăr proaspăt tăiată şi-nmuiată bine/ în magică licoare, cîntînd,
a presărat pe ochii/ balaurului limpezi leacuri, şi-n somn adînc 1-a cufundat/ Mireasma lor ameţitoare» (trad. Ion Acsan).
Poemul, prin analiza profundă a unui sentiment dominant, are şi meritul de a-1 fi inspirat pe Vergiliu în redarea tragicei
iubiri a Didonei pentru Enea (Eneida, IV). Drumul de întoarcere al argonauţilor, mult mai lung decît cel spre Colhida,
presărat cu victime omeneşti, este întîrziat prin voinţa lui Zeus, căci Medeea 1-a ucis pe Apsvrtos, fratele
Arătos
26
ei, care-i urmărea pe fugari. Multe din locurile pe unde rătăcesc argonauţii sînt aceleaşi cu locurile pe unde trecuse odinioară
şi Ulise. Partea finală a epopeei (cîntul IV), încărcată cu episoade fără legătură între ele, e mai puţin valoroasă. Cu toate că
Argonauticele includ o uriaşă cantitate de material epic, pe care A. n-a putut-o pe deplin stăpîni şi ordona, epopeea rămîne un
monument al literaturii elenistice prin analizele psihologice de mare fineţe, prin tratarea originală a unor episoade secundare,
cît şi prin faptul că poetul încearcă să depăşească stilul arhaic, creînd un nou stil epic, nu uşor de citit, dar interesant în felul
său prin inovaţiile stilistice şi lingvistice. în ciuda părerilor defavorabile ale lui Calimah, care s-a bucurat de credit la Roma,
opera lui A. a stîrnit multă admiraţie. Varro a tradus-o în lb. latină, Vergiliu şi Vale-rius Flaccus s-au inspirat din cîntul III,
iar în perioada imperiului au apărut aşa numitele Argonautika (Argonauticele or-fice) a căror datare este nesigură. în acest
poem tîrziu, care cuprinde 1376 de hexametri, Orfeu era inclus în ceata argonauţilor şi juca rol de propagator al culturii
apollinice în rîndul populaţiilor pontice.
O
OPERA. Ediţii: R. Merkel, Apollonios, Argonau-tiha, Leipzig, Teubner, 1854; ed. II, 1905; J. Schau, The Argonautica, Oxford, Clarendon, 1878; Marshall M.
Gillies, Apollonios, The Argonautica Booh III, Cambridge, 1928, ed. coment.; H. Frănkel, Apollonios, Argonautica, Oxford, Clarendon, 1961. Traduceri: Radu
Hâncu şi V. Popescu, Apollonios, Argonauticele, fragmente, In IIR, voi. I, p. 139 — 141; A. Ardiz-zoni, Apollonio Rodio. Le Argonautiche, Roma, Ateneo, 1987;
Ion Acsan, Apollonios din Rhodos, Argonauticele trad., prefaţă şi note, Bucureşti, Univers, 1976.
REFERINŢE CRITICE. Ch. A. Sainte-Beuve, De la Midee d'Apollonios in Portraits contem-porains, voi. V, Paris, 1889, p. 359 — 406; H. de la Viile de
Mirmont, La myihologie et Ies dieux dans Ies Argonautiques et dans l'Ene'ide, Paris, 1894; F. Stoessl, Apollonios Rhodios, Inter-pretationen, Bern-Leipzig, 1941;
Q. Cautadella, iVofe critiche al testo delle Argonautiche di Apollo-
nio Rodio, Miscellanea di Studi Alessandrini in memoria di A. Rostagni, Torino, Bottega, 1963 p. 356 — 362; Andre Hurst, Apollonios de Rho-des. Maniere et
coherence. Contribution ă l'etude de l'esth&ique alexandrine, Berna, Francke, 1967.
M.M-H.
ARĂTOS, fiul lui Athenodoros din Soloi şi al Letophilei; (c. 315 î.e.n., Soloi. Cilicia — 239 î.e.n.,?). Poet. Discipol al
filosofilor peripatetici şi stoici din Atena. Şi-a desăvîrşit pregătirea în cadrul Muse-ionului din Alexandria şi al cenaclului
literar din insula Cos. S-a bucurat de ospitalitatea regelui macedonean Anti-gonos Gonatas, la Pella, devenind poetul de curte
al acestuia. A compus imnuri, elegii, epigrame. Poemul Phainomena (Fenomenele) i-a adus faimă peste veacuri asigurîndu-i
un loc aparte în literatura epocii. Poemul are o predominantă ţinută filosofică, de nuanţă stoică. Fenomenele reflectă
deopotrivă interesul lui de a poetiza datele ştiinţei, dar şi preocupările membrilor cenaclului macedonean pentru speculaţiile
stoice. De mare faimă s-a bucurat «prooimionuU (introducerea) acestui poem. Posteritatea a preţuit în mod deosebit opera lui
A. închinîndu-i comentarii, exegeze, numeroase traduceri. Poemul său, tradus în latineşte, a slujit în evul mediu drept
manual.
O
A. este un reprezentant de seamă al alexandrinismului. Talentul său literar s-a format în ambianţa cenaclului din Cos unde a
venit în contact cu Teocrit şi Calimah. Opera lui, aproape în întregime pierdută, conţinea imnuri, elegii, epigrame, o ediţie a
Odiseei şi poemul didactic Phainomena, singura lucrare care s-a păstrat. Compus la îndemnul regelui Antigonos — fapt
atestat de tradiţie: « vei glorifica mai mult încă pe Eudoxos, punînd în versuri problemele înfăţişate în opera lui» —, poemul a
fost scris şi difuzat între 260 — 250 î.e.n. Era redactat în 1154 de hexametri, dispuşi în două părţi distincte. în prima parte,
732 de hexametri, intitulată Phainomena, A. versifica cunoştinţele astronomice ale timpului său. Partea a doua,
Diosemeia'
■21
Arliiloh
/Semnele lui Zeus sau Semne cereşti), cuprindea un curs de astronomie populară, care-şi avea originea în lucrările lui Eudoxos
din Cnidos, matematician, astronom şi geograf. Cei vechi dispuneau <le o împărţire tripartită a operei pe care o mai
cunoaştem. Poemul conţine
şi sfaturi adresate
^H_______________
îndemnuri şi siatun adresate navigatorilor din Grecia şi Asia Mică pentru construirea corăbiilor rezistente în faţa
furtunilor şi a primejdiilor, imaginea unor naufragii etc. Originalitatea sa este vizibilă mai ales în prima parte, în care A.
înfăţişează cunoştinţele astronomice ale vremii, înveşmintîndu-le în haina poeziei. Totuşi, se vede clar că poetul a avut
de întîmpinat unele greutăţi în munca de transpunere în versuri a unui tratat astronomic, cu caracter eminamente prozaic,
probabil un compendiu de astronomie babiloniană, tradus in limba greacă. Opera prezintă interes şi prin coloratura ei
stoică, reflectînd preocupările cenaclului de la Pella (Macedonia) axat pe principiile filosofiei stoice, susţinute de însuşi
Antigonos. Deşi poetul a realizat unele tablouri din natură izbutite, el nu atinge măestria artistică a lui Vergiliu de pildă, şi nu
are darul de a transmite emoţia ce-1 încearcă în momentele de contemplare a bolţii cereşti. Prooimionul (Introducerea)
poemului, o invocaţie către Zeus, deosebit de apreciat, trecea drept un model literar în domeniul acestui gen: « începutul să-
1 facem cu Zeus, căci muritorilor nu li se_ cade să uite nicicind să-i aducă laude. Cărările toate, aşezările omeneşti sînt
toate pline de Zeus. Şi marea şi porturile^ şi oriunde ne-am 'afla, Zeus este de faţă. Din el ne-am născut, iar în marea-i
bunătate, celor zămisliţi de el le arată semne prielnice şi-i îndeamnă spre muncă, amintindu-le că au obligaţia de a trăi».
fenomenele lui A. s-au bucurat de aprecieri elogioase din partea lui Calimah, a Jui Leonidas din Tarent, din partea poe-l!or
romani Vergiliu şi Ovidiu; Pliniu ce» Tînăr vorbeşte de popularitatea poemului, considerîndu-1 pe scara valorilor |.t,?rar?
după operele lui Homer şi Ver-sUiu. In Renaştere Fenomenele erau apre-la*e ca o operă plină de interes, iar
Remy de Belleau, unul dintre poeţii Pleiadei, le traduce în limba franceză.
O OPERA. Manuscrise: Harcianus, nr. 476, sec. XI; Parisini, nr. 2403 A şi nr. 7400 A, sec. XIII —XIV; Parisinus nr. 2728 C, sec. XV; Vaticanus, nr. 191, sec.
XIV; Sangallensis, nr. 250 (S.) sec. X —XI; 2 Dresdenses, sec. IX; Montepessulanus, H. 334. Ediţii: H. Grotius, Syntagma Arateorum, Lugdunum Bataviae,
1600; I. Bekker, Araţi Phaenomena, Berlin, 1828; E. Maas, Araţi Phaenomena, Berlin, Weidmann, ed. critică, 1893; ed. II, 1955; Jean Martin, Araţi
Phaenomena, Florenţa, La Nuova Italia, 1956, cu trad. şi coment.; A Schott şi R. Bocker, Araţi Phaenomena, luneta, Heimeran, 1958; Traduceri: Fenomenele au
fost traduse în lb. latină de Cicero, de G-ermani-cus, de Ovidiu şi de Avienus; G.ŞZannoni, Arato, Fenomeni e pronostici, Florenţa, Sansoni, 1948. REFERINŢE
CRITICE. Jean Martin, Histoire du texte des Phenomenes a"Arate, Paris, Klinck-sieck, 1956; W. Ludwig, Die Phainomena Arats als Hellenistische Dichtung,
Hermes, Einzel-schriţten, XCI, Wiesbadcn, Steiner, 1963, p. 425 — 448; M. Erren, Die Phainomena des Arătos von Soloi, Untersuchungen zum Sach-und
Sinnver-stăndniss, Hermes, Einzelschriften, XIX, Wies-baden, Steiner, 1967.
M.M.-H.
ARHILOH [Archilochos], fiu al lui Tele-sicles şi a lui Enipo; (sec. VII î.e.n., Păros). Poet liric. Mama poetului, după o ştire
provenită de la Critias (Diels-Kranz, fragm. 44), pare să fi fost sclavă. A participat la diferite campanii, îndeosebi în insula
Tasos, unde parienii aveau o colonie hăituită de triburile trace de pe continent. Şi-a găsit sfîrşitul într-o luptă pentru apărarea
patriei, atacată de locuitorii din insula Naxos. Opera sa lirică, alcătuită din poeme elegiace şi iambice (îndeosebi Epode),
marchează triumful subiectivismului, spargerea tiparelor obişnuite şi o violentă negare a valorilor tradiţionale. A scris poezie
erotică şi poezie satirică, ode patriotice şi imnuri religioase. Influenţa lui asupra liricii latine, îndeosebi asupra lui Catul şi
Horaţiu, a fost considerabilă, poeţii menţionaţi introducînd la Roma versurile iambice folosite de A.
Arhiloh
28
O
Biografia lui A. este destul de bine cunoscută datorită propriilor sale mărturii, cît şi descoperirii, în insula Păros, a unor
inscripţii comemorative. Datele pe care le posedăm despre familia lui sînt strîns legate de istoria insulei, bogată în cariere de
marmoră, dar săracă în pămînturi roditoare. înainte ca marmora să fie pretutindeni cerută pentru prelucrare (sec.
VI î.e.n.) — locuitorii din Păros au căutat să emigreze spre alte meleaguri, unde încercau să înceapă o viaţă nouă. Bunicul lui
A., Tellis, cît şi tatăl poetului, Telesicles, se numără printre colonizatorii insulei Tasos, din nordul bazinului egeic. Gu
privire la viaţa particulară a poetului, romanul nefericitei iubiri pentru Neobule fiica lui Lyeambes, este mult comentat, însă
prea puţin cunoscut. Nu se ştie din ce motiv, Lyeambes a rupt legămîntul făcut lui A. în vederea unei viitoare căsătorii, fapt
care 1-a durut pe cel care a iubit-o cu gingăşie şi încredere pe Neobule; nu se cunosc nici împrejurările în care
Neobule a decăzut; imaginea femeii bătrîne, fără căpătîi, insultată de poet în versuri amare, se opune celeilalte
imagini, a logodnicei pure, cu o floare de mirt în păr, a cărei mînă îndrăgostitul nici nu îndrăznea s-o atingă. (Diehl,
fragm. 71). Opera poetului este expresia sentimentelor încercate în cursul unei vieţi zbuciumate. Elegeiai (Elegiile)
rămase de la A. sub formă de fragmente sînt puţine. Cea mai cunoscută este aceea scrisă cu prilejul unui naufragiu. Printre
mulţi cetăţeni de seamă ai oraşului, a pierit şi Pericles, bun prieten al poetului. Elegia conţine un îndemn la curaj în faţa
loviturilor grele ale soartei care, rînd pe rînd, într-un chip sau altul, îi loveşte pe toţi oamenii. « Răul pe rînd ne
cuprinde pe unii, pe alţii ... O vreme / S-a răsucit către noi. Sîngeră rana. Dă glas / jalnic durerea. Da mîine şi-o-ntoarce
cărarea spre alţii / Prindeţi şi voi dar curaj. Numai femeile plîng» (trad. Simina Noica). în elegiile sale A. a
inclus şi cîn-tece de banchet precum şi unele cîntece destinate să fie intonate de marinari sau de soldaţi, imitate
mai tîrziu de
Alceu, cum ar fi, de pildă, acest distih: «Lancea-mi dă pîinea, tot lancea-mi îmbie şi vinul de Ismar/Pe care-1 sorb
răzimat iarăşi de suliţa mea», (trad. Simina Noica). Cele mai izbutite cîntece ale lui A. sînt însă cele compuse în ritm
iambic sau trohaic. Satira violentă, crudă, alternează, aici, cu pasaje în care poetul se adresează propriilor lui sim-
ţăminte, răscolite de adîncă tulburare: « Suflet, suflete, de-atîtea griji, necazuri, frămîntat / Ai curaj şi stai de veghe!
Luptă-te neînfricat / Şi dă pieptul băr-băteşte cu duşmanul cel viclean / Şi nu te făli prea tare, dacă-n luptă l-ai
înfrînt». (Diehl, fragm. 67, trad. Ştefan Bezdechi). Uimitoare prin puterea de observaţie sînt unele alegorii, cum ar fi, de
pildă, imaginea mării frămîntată de valuri: «Glaukos, vezi cum cresc în larguri din adînc zvîcniri de val? / Norii urc-în
jurul Gyrei printre creste drept în slăvi: / Aprig semn de hulă ... Spaima, nici nu ştii cînd te-a cuprins ...» (fragm. 56 D, trad.
S. Noica). Principala ţintă a versurilor batjocoritoare ale poetului, mergînd uneori pînă la folosirea unor expresii obscene
şi triviale, este Lyeambes şi fiicele sale, dintre care Neobule, era fosta lui logodnică. Un fragment de papirus publicat în
1974 (Zeitschrift fiir Papyrologie und Epigraphik, 14, 2) aduce noi lumini asupra relaţiilor lui A. cu tinerele fete,
dezvăluind aspecte îndrăzneţe în arta liricii erotice. Dar, nici alţi fruntaşi de seamă ai insulei, printre care se număra însuşi
Glaukos, prietenul şi fostul său comandant din Tasos, n-au fost cruţaţi de poetul pornit să demaşte prostia,
vanitatea şi laşitatea omenească. Ca şi alţi poeţi lirici ai timpului, A. a căutat să dărîme idealul pentru care luptau şi mureau
eroii lui Homer; în locul unei glorii deşarte, aducătoare de moarte şi doliu, el propune cinste şi omenie în relaţiile dintre
oameni; în locul « văicărelilor muiereşti», a cîn-tărilor de jale, luciditate şi bărbăţie în comportare (Diehl, fragm. 7); în sfîrşit,
într-un fragment celebru (Diehl, fragm-6) poetul preaslăveşte bucuria de a trăi, de a fi scăpat viu şi nevătămat dintr-o luptă cu
tracii în care îşi pierduse scutul, atitudine de neconceput în cînturile
29
Aristofan
.DiCe eroice. A. este totodată şi primul ooet introspectiv din literatura universală- Nimeni înaintea lui n-a ştiut să-şi analizeze,
să dea glas cu mai multă exactitate sentimentelor de iubire (Diehl, fragm. 104, 112, 118) sau celor je ură. Prin
aceasta, A. a devenit un orecursor al poeziei lesbice din sec. VI îe.n. poemele safice fiind considerate urmaşele unui
gen de poezie «nouă», descoperită cu aproape 60—70 de ani mai înainte. Pentru a găsi alte mijloace de expresie,
poetul s-a apropiat cu interes şi dragoste de producţia folclorică. El cel dintîi, alături de Hesiod, a introdus fabula în poezia
greacă pentru a putea astfel să facă cît mai pregnante adevărurile ce le reda şi tot el a fost acela care, rupînd cu tradiţia
homerică, a căutat în fondul de cuvinte şi în ritmica poeziei populare cărări nebătătorite încă. Influenţa lui A. asupra poste-
rităţii literare greceşti a fost considerabilă! Totuşi, poetul a avut şi numeroşi detractori. Indiferenţa sa totală faţă de
criteriile valorice respectate de aristocraţia timpului, critica aspră pe care a adresat-o acelor cercuri din care se
desprinsese, nu puteau fi uşor trecute cu vederea. Dintre poeţii latini Catul, dar mai cu seamă Horaţiu, au încercat să
transpună unele motive arhilohice în opera lor. Cu mare respect a fost păstrată memoria poetului în insula
Păros unde mărturiile de cinstire merg pînă în sec. III e.n. Dealtfel, numeroasele fragmente din poezia arhilohică ieşite la
iveală în urma descifrării unor papirusuri, sînt o dovadă elocventă a măsurii m care această poezie circula încă în
perioadele elenistică şi romană.
O
OPERA. Ediţii: E. Diehl, Anthologia Lyrica Graeca, ed. III, voi. I, fasc. 3, Leipzig, Teub-"er, 1954,- P. Lasserre — A. Bonnard, Archilo-«"«•
Fragmente, Paris, Les Belles Lettres, Coli. f*ud<5, 1958; M. Treu, Arckilochos, Miinchen, Heimeran, 1959 (cu trad. şi coment.); I. 11^f(iiti'
Archilochus, Fragmenta, Roma, Ateneo,
968. Traduceri: Arhiloh, fragmente in ALG, RPW~27' Arkiloh< fragmente in ALGr, p. 51 -55. «ţFERlNŢE CRITICE. Archiloque. 7 exposes,
0um c
°lectiv, Entreiiens Hardt, Vandoeuvres-
Geneve, 1964; A. Bonnard, Arhiloh, poet şi cetăţean în Civilizaţia greacă, trad. română, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 88 —113;
F. Will, Archilochus, New York, Twaine's World Authors, XIX, 1969.
A.P.
AKISTOFAN [Aristophanes], fiul lui Philippos şi al Zenodorei; (c. 445 î.e.n., Atena — c. 386 î.e.n., Atena). Poet. Re-
prezentant de seamă al comediei vechi greceşti. Creaţiile sale de valoare artistică perenă îi asigură un loc de frunte în
panteonul literaturii universale. Părinţii, atenieni de obîrşie, au primit în 431 î.e.n. un lot de pămînt în insula Egina, în
calitate de cleruhi, coloni care nu-şi pierdeau prin strămutare calitatea de cetăţeni ai metropolei. Avînd posibilităţi
materiale, A..s-a bucurat de o educaţie aleasă, studiind gramatica, literatura, muzica, retorica şi filosofia. De timpuriu s-a
simţit atras de lirica populară, iar studiul i-a lărgit orizontul şi i-a maturizat gîndirea. Poetul a avut doi fii, pe Araros şi pe
Philippos, care au îmbrăţişat cariera tatălui, fără să fi lăsat ceva de seamă. Creaţia poetică a lui A. este prodigioasă. A
compus 44 de piese dintre care integral se păstrează doar 11: Acharnes (Acharnienii), Hippes (Cavalerii), Nephclai
(Norii), Sphekes (Viespile), Eirene (Pacea), Ornithes (Păsările), Lysistrate (Lysistrata), Thes-mophoriazousai
(Femeile la sărbătoarea zeiţei Demeter), Batrachoi (Broaştele), Ekklesiazousai (Adunarea femeilor) şi Plutos.
Din celelalte se păstrează fragmente şi titluri: Babylonioi (Babilonienii), Georgoi (Agricultorii), Olkades (Vasele de
transport), Amphiaraos ş.a. Comediile păstrate constituie o izbutită frescă a vieţii politice şi sociale din vremea
războiului peloponesiac. întreaga operă a lui A. militează pentru pace, democraţie, o politică echitabilă faţă de aliaţi,
împotriva demagogiei şi abuzurilor de orice fel. Alături de scrierile lui Tucidide, ea constituie cel mai preţios document literar
din timpul războiului peloponesiac (431 — 404 î.e.n.)
O
A. şi-a închinat viaţa creaţiei poetice, fără să participe direct la viaţa politică
ofan
30
taţii. A început să scrie foarte de •. Prima sa piesă, azi pierdută, ales (Comesenii lui Heracles), s-a t în 427 î.e.n., cînd autorul
era încă eseent. Cu toate acestea, piesa a fost ată cu premiul II la un concurs latic. în anul următor, reprezintă lonienii, în care
atacă politica ate-ă faţă de aliaţi Şi pe demagogul n. Pi'esa Acharnienii (425 î.e.n.) este ă la cîţiva ani de la izbucnirea răz-lui
pel'oponesiac. Datorită superio-ii forţelor spartane, Atena este silită dăpostească între zidurile ei popu-, rurală din Atica.
Ogoarele, lăsate apărare, sînt prădate şi arse de spar-. Incinta oraşului devine neîncăpă-e pentru populaţia unei regiuni igi;
condiţiile de 'trai se dovedesc ud neîndestulătoare şi neigienice, ce favorizează izbucnirea unei mo-necruţătoare, ciuma, căreia
îi cade imă însuşi Pericle. Inspirat din aceste liţii tragice prin care trecea patria K. creează în Acharnienii un personaj lian,
Dicaiopolis ( « cel ce aduce drep-in oraş»), care, disperat că puter-zilei, în frunte cu Cleon, continuă >oiul aducător de moarte
şi nenoro-se hotăreşte să încheie o pace pe propriu. Acharnienii, locuitori din arnai, demă atică, reprezintă corul, sînt cei mai
înverşunaţi duşmani ai i, a cărei încheiere caută să o împie-cu orice preţ. După multe peripeţii, nopolis izbuteşte să-şi atingă
scopul i se_ bucure, el singur, de binefacerile i. In comedia următoare, Cavalerii î.e.n.), distinsă cu premiul I la eene, ţinta
atacurilor poetului este şi Cleon, înfăţişat ca un sclav intri-t, paflagonian de obîrşie, care prin uşiri josnice reuşeşte să cîştige
încre->a stăpînului său, un bătrîn senil, ■ de înşelat, întruchipînd «Demo-> atenian (Adunarea poporului). Prin ista, A. ia în
derîdere poporul ate-î, care, stăpîn absolut în Adunarea orului, se lasă înşelat de primul it. Alţi doi sclavi ai bătrînului Demos,
liţi deschis Nikias şi Demostene (nu-e unor cunoscuţi generali atenieni) şiră paflagonianului secretul reuşitei pe care i-1
destăinuise un oracol:
steaua sa va apune cînd se va găsi un şi mai neruşinat linguşitor al Demosului. Şi, într-o zi, acest concurent apare în persoana
cîrnăţarului Agoracritos, de la periferia Atenei; susţinut de cavaleria Atenei (corul), comandată de Nikias, cîr-năţarul izbuteşte
să ia locul paflagonianului. A. înfierează slăbiciunea democraţiei sclavagiste din vremea sa care aducea la conducerea statului
aventurieri ambiţioşi. Piesa prezintă interes şi prin parabază, în care poetul aminteşte pe înaintaşii săi, Magnes, Cratinos şi
Crates, precum şi printr-un imn (liric), închinat gloriei trecute a Atenei. Comedia Norii (423 î.e.n.) demască aspecte negative
din activitatea sofiştilor. Personajul principal al piesei este Socrate. în ultimele decenii ale sec. V î.e.n., raţionalismul şi
scepticismul, ce-şi fac tot mai mult simţită influenţa în gîndirea greacă, zdruncină vechile concepţii de viaţă ale cetăţenilor
Aticii, deprinşi să-şi subordoneze interesele proprii intereselor cetăţii şi să-şi găsească în statul-cetate ocrotitorul firesc. Norii
îl prezintă pe Socrate ca pe un sofist, la şcoala căruia tineretul învaţă să atingă scopuri meschine sau necinstite printr-o
mînuire dibace a raţionamentelor. Strepsiade, un ţăran de treabă, ajuns la Atena prin căsătorie cu o orăşancă cu pretenţii de
nobleţe, este ruinat de fiul său Fidippide, mare amator de cai. Strîmtorat, Strepsiade se prezintă la şcoala lui Socrate pentru a
învăţa arta vorbirii, care face « aintr-o cauză strîmbă una dreaptă», ca astfel să scape de datorii. Dar cum ţăranul, prea naiv în
sinceritatea şi simplitatea lui, nu este în stare să înveţe subtilităţile sofisticii, îşi trimite fiiil în locul său. Roadele se arată
curînd. Cu ajutorul vorbei meşteşugite a fiului, ţăranul scapă de creditori, dar o păţeşte el însuşi. Fiul îşi bate zdravăn tatăl şi,
printr-o pledoarie iscusită, îi dovedeşte acestuia iusteţea purtării sale. Edificat în privinţa roadelor educaţiei sofistice, Strep-
siade dă foc şcolii lui Socrate care arde cu maestru cu tot. Comentatorii moderni apreciază că această piesă, cu toate că nu a
avut succes la prezentare, a pregătit, indirect, opinia publică ateniaoă pentru condamnarea lui Socrate. Cu piesa
31
Aristoî'aa
\orii, A. a obţinut numai premiul III (la marile Dionysii). Comedia Viespile (422 îe.n-), clasată pe primul loc la concursul de
la serbările Leneene, este o piesă cu subiect politic, în care poetul dezvă-juie concetăţenilor săi autoritatea iluzorie a
tribunalului poporului, Heliaia, care devenise un instrument în mîinile demagogilor. A. demonstrează că, în vreme ce heliaştii
primesc 10% din venitul statului, 90% intră în vistieria demagogilor. Personajele piesei sînt un tată, Philocleon (partizanul lui
Cleon) care întruchipează pasiunea pentru procese a atenienilor, exploatată în interese personale de sicofanţi şi de demagogi,
uneltitori politici lipsiţi de scrupule. Fiul, Bdelycleon (adversarul lui Cleon), îşi închide tatăl în casă pentru a-1 împiedica să
ajungă la tribunal. Heliaştii (corul), reprezentaţi sub formă de viespi gata să înţepe, îşi scapă prietenul. Tînă-rul încearcă să-i
convingă pe aceşti bărbaţi, mulţi cu fond cinstit, care au luptat la Maraton, că sînt nişte instrumente oarbe în mîinile
demagogilor. în acelaşi timp, tînărul demască şi politica inechitabilă dusă de Atena faţă de aliaţi. Tatăl, care se opune la
început, se lasă în cele din urmă convins de fiu. Piesa Pacea, jucată în preajma încheierii păcii lui Nikias (421 î.e.n.), după ani
de nenorociri şi suferinţe, prezintă un tablou armonios al binefacerilor păcii. Trygaios (adunător de roade), este un onest
viticultor; amărît de suferinţele războiului, urcă pe un cărăbuş şi zboară spre cer pentru a discuta cu Zeus despre nenorocirile
abătute asupra Greciei. Intenţia lui este să readucă zeiţa Pacea pe pămînt. Dar, ajuns în Olimp, el constată că zeii părăsiseră
vechiul lor lăcaş, urcînd în sfere mai înalte, iar pe muntele sacru rămăsese Ştăpîn doar Polemos (Războiul) care a închis
Pacea într-o peşteră. Trygaios, ajutat de ţărani, negustori, meseriaşi, muncitori manuali, meteci şi insulari, Meniţi cu lopeţi şi
tîrnăcoape, reuşeşte * elibereze Pacea si s-o ia pe pămînt. *ja este însoţită de Opora (Recolta) şi theoria (sărbătoarea rustică a
recoltei). lrygaios se căsătoreşte cu Opora şi Piesa se încheie cu un frumos cîntec
de nuntă. Comedia Pacea, de o deosebită însemnătate politică în vremea în care a fost reprezentată, rămîne peste veacuri
purtătoarea de cuvint a oamenilor iubitori de pace, libertate şi progres. O altă piesă păstrată, care ia în derîdere mania
atenienilor pentru procese, se intitulează Păsările (414 î.e.n.). Doi cetăţeni atenieni, Pisthetairos şi Euelpides, nemulţumiţi de
procesele fără sfîrşit şi de delaţiunile care bîntuie Atena, cer sfatul pupezei, deoarece această pasăre, în care s-a incarnat după
moarte regele Atenei, Teseu, reprezintă înţelepciunea. Pupăza Ie propune să se aşeze în diferite oraşe ale Greciei, dar ei
refuză, scoţînd in lumină scăderile politice şi sociale de care suferea fiecare din aceste cetăţi. Unuia dintre cei doi atenieni îi
vine o idee originală: să-şi construiască o cetate-stat între cer şi pămînt, unde să trăiască împreună cu păsările. Acolo se vor
bucura de prosperitate, deoarece statul păsărilor va percepe taxe pe toate jertfele aflate în drum spre zei. Păsările, care
alcătuiesc corul, doresc un astfel de stat, dar fără oameni. Pînă la urmă însă, ele îi acceptă şi pe cei doi atenieni care denumesc
noul stat « Nephelokokkygia» (Cucăria din nori), o vădită ironie la numeroasele utopii politice ale vremii. Bunăstarea noului
stat atrage pe mulţi pămînteni. înşişi zeii trimit aici o solie de protest pentru că la nasul lor nu mai ajunge fumul sacrificiilor.
Pisthetairos le promite satisfacerea dorinţelor dacă acordă păsărilor dominaţia de odinioară şi lui personal puterea regală.
Piesa se încheie cu victoria atenianului. Lysistrata (411 î.e.n.) i-a fost inspirată poetului de războiul purtat de atenieni
împotriva Sici-liei, sub conducerea lui Alcibiade. Lysistrata, o ateniană isteaţă, a găsit soluţia de a pune capăt ostilităţilor. Ea
invită la o adunare femeile din toate colţurile Greciei, sfătuindu-le să refuze orice legătură cu bărbaţii lor, pînă nu vor pune
capăt războiului. De asemenea, le dezvăluie planul de a lua în mîinile lor treburile statului. Planul se pune în aplicare,
Lysistrata izbuteşte, împreună cu prietena ei spartană, Lampito, să încheie pacea mult dorită. Viaţa reintră în nor-
Aristofaii
32'
mal, şi roadele binefăcătoare ale păcii nu întîrzie să se arate. Comedia Lysis-trata cheamă la pace şi înţelegere între oameni.
Piesele ce urmează, Femeile la sărbătoarea, zeiţei Demeter (411 î.e.n.) şi Broaştele (405 î.e.n.), au subiect din viaţa literară.
Prima vizează două personaje masculine, pe Euripide şi pe socrul său, Mnesilochos. Poetul tragic, îngrijorat de zvonul
despre un complot al femeilor împotriva sa, datorită luminii nefavorabile în care le prezintă, roagă pe confratele său de
breaslă, Agaton, înzestrat cu o frumuseţe efeminată, să se travestească în femeie şi să asiste la o serbare religioasă, unde
participau numai atenienele, pentru a afla ce se pune la cale împotriva sa. Agaton refuză, iar în locul lui, Euripide îşi trimite
socrul, travestit în femeie. Cum acesta, la discuţiile iscate, încearcă să-1 apere pe poet, femeile descoperă că este bărbat.
Bietul om abia scapă de furia lor, refugiindu-se lingă un altar. Efecte comice deosebite oferă în această piesă parodiile lui A.
care reproduc scene întregi din piesele lui Euripide, Elena şi Andromeda. Cea de-a doua comedie, Broaştele, discută arta
inovatoare a lui Euripide în comparaţie cu producţia celorlalţi doi mari tragici greci, Eschil şi Sofoele. Partea centrală a
piesei, polemică, enunţă judecăţi de valoare asupra operelor celor trei tragici greci. Dionysos, zeul în cinstea căruia se dădeau
reprezentaţiile teatrale, nemulţumit de producţiile dramatice slabe de după moartea celor trei tragici, se hotărăşte să coboare
în Infern şi să-1 readucă pe pămînt pe Euripide, de a cărui piesă, Andromeda, rămăsese în-cîntat. Ajuns în Infern, nimereşte
tocmai la începerea unei dispute între Eschil şi Euripide, pentru deţinerea tronului tragediei. Dionysos, ales de Hades arbitru,
după ce ascultă părţile împricinate, deşi era un mare admirator al lui Euripide, dă cîştig de cauză lui Eschil. Parabaza piesei
atinge din nou problemele politice curente la Atena, demascarea demagogilor, necesitatea păcii, drepturi egale între cetăţeni
etc. în discuţia contradictorie dintre cei doi corifei ai tragediei, numită « agon », A. îşi exprimă propriile păreri despre
valoarea
educativă a artei. După opinia sa, arta are nobila menire de a creşte cetăţeni buni, folositori cetăţii. Valoarea progresistă a
acestor afirmaţii este vădită. Comedia a înregistrat un succes strălucit; publicul a cerut să se repete prezentarea ei, fapt
neobişnuit în analele teatrului grec. Adunarea femeilor (392 î.e.n.), piesă scrisă după înfrîngerea Atenei de către spartani (404
î.e.n.), în împrejurări care explică dezinteresul de moment al ate-nienilor pentru viaţa politică internă, abordează o temă care
ţine de utopia socială. Praxagora, împreună cu alte femei ce o susţin, pune la cale un complot. Travestite, ele se prezintă la
Adunarea poporului în zori, înaintea bărbaţilor, şi pun mîna pe conducerea statului. Votează comunitatea tuturor bunurilor,
împărţirea lor egală între cetăţeni, cît şi comunitatea femeilor. Aplicarea acestor legi creează un şir de situaţii hazlii. Ecouri
din substratul ideologic al Adunării femeilor, au ajuns un secol mai tirziu pînă în opera lui Platon, Statul. Plutos (388 î.e.n.),
ultima piesă prezentată de A., reflectă dezorientarea politică şi socială a Atenei din jurul anului 399 î.e.n. Un ţăran,
Chremylos, pus să aleagă între situaţia de a rămînea ţăran sau de a se face orăşan, consultă un oracol. Acesta îl sfătuieşte să
urmeze pe primul om ce-i va ieşi în cale şi să-1 ducă acasă. Prima persoană întîlnitâ este un bătrîn orb, care era tocmai zeul
bogăţiei, Plutos. Ţăranii, din dema lui Chremylos, îi poartă de grijă, şi, ca să-1 tămăduiască de orbire, îl duc în templul lui
Asclepios. Apare însă şi Penia (Sărăcia), care pledează împotriva lui Plutos, deoarece, după părerea ei, averea atrage după
sine trîndăvie, moleşeală trupească şi spirituală. în schimb, sărăcia este un stimulent spre muncă, aducătoare de bunăstare pe
calc cinstită. Plutos îl îmbogăţeşte pe Chremylos şi pe vecinii săi, fără să-i scutească de neajunsurile averii. Aceste comedii
reflectă dezorganizarea tot mai accentuată a vieţii sociale ateniene şi adîncirea contradicţiilor dintre bogaţi şi săraci la
începutul sec. IV î.e.n-Alte două piese, pierdute, Kokalos şi Aiolosicon, au fost prezentate de A. sub numele fiului său Araros.
Ultimele conie-
33
Aristofan
,-j aie lui A., prin inovaţiile aduse, cum
fi lipsa invectivei politice, reducerea
forului şi introducerea monologurilor cu
i„73 fac trecerea spre comedia medie. teza, i t__. A j„i„.:/i „„ujkj „:_____x-:
Opera
lui A., datorită solidei ei ancorări
în'realitate, reprezintă, alături de cea a lui Tucidide, cel mai valoros document pentru cunoaşterea democraţiei sclavagiste
ateniene din a doua jumătate a sec. V şi începutului sec. IV î.e.n., ca toate evenimentele nefaste ale războiului, care au
dus la slăbirea ei. Ţărănimea atică liberă, căreia A. îi acordă o deosebită atenţie, deţinea la sfîrşitul sec. V î. e. n. un rol
economic şi social important. Producătoare a bunurilor materiale de primă necesitate, alături de sclavi, ţărănimea
urăşte războiul care îi aduce numai nenorociri. Interesele ei apar în contradicţie cu năzuinţele păturilor de la oraş, pentru care
perpetuarea războiului înseamnă mărirea veniturilor şi cucerirea de noi pieţe comerciale. A., ca fiu de ţăran, nu şi-a
dezminţit niciodată obîrşia. în întreaga sa creaţie, el apără interesele clasei sale, luptînd cu o neobosită stăruinţă pentru pace.
A creat figuri de ţărani cinstiţi, sinceri, iubitori de pace, duşmani înverşunaţi ai războiului, oameni naivi uneori în simplita-
tea lor, dar întreprinzători şi inventivi, cum sînt Dicaiopolis (Acharnienii), Try-gaios (Pacea), Strepsiade (Norii), Chremylos
(Plutos) etc. Toţi aceştia iubesc ogorul strămoşesc, se jertfesc pentru el la nevoie, înfierează războaiele fratricide puse la cale
de demagogi pentru propria lor îmbogăţire. Ei sînt totodată, în viziunea lui A., şi păstrătorii bunelor moravuri. In opoziţie cu
ţărănimea, A. înfăţişează in opera sa şi pături sociale de la oraş. Compoziţia eterogenă a Demosului de a Atena explică
lipsa unei conduite poli-l'ce unitare, hotărîte şi demne. Demo-su< atenian era alcătuit din mici meseriaşi • ' negustori, în
mare parte cetăţeni, foşti combatanţi în războaiele cu perşii (Vies-seh concurenţă cu cei bogaţi, îndeo-
sea CU ProPrietarii atelierelor ce folo-^. au muncă sclavagistă, păturile sărace ocn„ v.oc" se ruinează şi, din lipsă de nar ' umPlu
pieţele Atenei. Adu-0r |a Poporului şi Tribunalul poporului, sane ale democraţiei sclavagiste, de-
vin simple unelte în mîinile celor ajunşi la conducerea statului. Ruina care ameninţa poporul de jos al Atenei acelor
vremuri se vădeşte şi în sporul de un obol acordat participanţilor la şedinţele publice. Pentru Philocleon din Viespile şi
semenii săi numeroşi, această plată constituia singurul mijloc de întreţinere a familiei. Prin întreaga sa operă, A. a dus o
luptă necruţătoare în sprijinul ţărănimii, prima victimă a invaziilor spartane, împotriva proprietarilor de ateliere, a
marilor negustori şi a armatorilor, care trăgeau uriaşe profituri din starea de război. în alegerea subiectelor, a preferat
totdeauna temele legate de viaţa contemporană, cu predilecţie cele politice. Acţiunea este simplă, gradată ca inventivitate.
în piesele scrise în perioada de maturitate a poetului, conflictul este înfăţişat cu deosebită măestrie. Acţiunile pieselor lui A.
sînt, în bună parte, fantezii alegorice de o mare varietate scenică. Ele plimbă pe spectator prin regiuni fermecătoare
ale Greciei, prin Agora, într-o şcoală de sofişti, pe Olirnp, în nori etc. Fantezie alegorică tipică este comedia Păsările, care
transpune acţiunea din lumea reală într-o lume de basm, între cer şi pămînt. Cu toate acestea, poetul nu lasă pe spectator
nici o clipă să uite că tot ce se petrece îl priveşte direct. Fantezie alegorică izbutită, de acelaşi gen, este şi piesa
Cavalerii, în care poetul mînuieşte cu atîta dibăcie acest procedeu artistic, încît spectatorul aproape că nu mai distinge
graniţa dintre ficţiune şi realitate. Un alt procedeu utilizat de comedia veche, utopia, a fost folosit de A. cu precădere
spre sfîrşitul activităţii sale poetice, în Lysistrata şi Adunarea femeilor, în care ridiculizează teoriile sociale cu neputinţă de
pus în practică în acea vreme. Limba folosită de A. are la bază dialectul atic din sec. V î.e.n., colorat cu numeroase
expresii populare. Bogăţia termenilor şi varietatea expresiilor sînt caracteristici de bază ale acestei limbi. O altă particu-
laritate o formează folosirea unui limbaj adecvat personajului şi sferei lui de preocupări. De aceea, piesele lui A. sînt,
în multe privinţe, un adevărat tezaur lingvistic. Prin pastişele izbutite
Aristofan
54
pe care le realizează, i mi tind mai ales stilul lui Euripide, dar şi pe cel al lui (Jratinos, Eupolis, Ferecrate, Eschil,
el oferă date despre particularităţile lexicale ale fiecărui autor. în afară de acestea, A. este primul autor grec
care a introdus în literatura cultă ateniană particularităţi dialectale şi vorbirea stîlcită a străinilor. în această ordine de
idei, el a consemnat şi cîteva cuvinte din limbile tracă şi scită, necunoscute astăzi, cu excepţia citorva sumare glose. Stilul lui
A., variat după natura celor scrise, a suferit influenţa sofisticii, între felul lui de a scrie şi cel al lui Euripide, împotriva
căruia îşi îndreaptă atacurile, se constată multe trăsături comune. în dialoguri replicile sînt scurte şi tăioase, ca, de pildă, în
Cavalerii (v. 1168 şi urm.); cînd se redă o ceartă, schimbul de cuvinte devine scurt şi versul săltăreţ, ca în injuriile ce şi le
aruncă cele două Raţionamente în Norii (v. 890 şi urm.); în schimb, dacă dialogul urmăreşte să redea un schimb de idei,
fraza devine simplă, expresiile plastice, versul mai lung, ca în disputa dintre tată şi fiu din piesa Viespile (v. 650 şi urm.).
în părţile lirice, A. dovedeşte o mare supleţe stilistică, trecînd de la o exprimare plină de graţie şi naturaleţe, pînă la tonul grav
şi solemn al unui imn religios. Poetul întruchipează în persoana sa calităţi dintre cele mai remarcabile: o imaginaţie
bogată, un spirit viu şi inventiv şi un simţ admirabil al ridicolului. Talentul său a adumbrit toate creaţiile
contemporanilor, astfel încît astăzi comedia veche atică se confundă în conştiinţa noastră cu numele lui A.
O
OPERA. Manuscrise: Ravennus, sec. XI; Vene-tus nr. 474, Biblioteca San Marco. Scholiiie la aceste ms. au fost publicate de G. Dindorf în
voi. IV al ed. sale Aristophanes, Opera, Oxford, 1882 şi de Fr. Diibner, Scholia Graeca in Aristophanem, Paris, Didot, 1843; o alta ed. a
Scholiilor se datorează lui A. Ruther-ford, Sc/ioKa Aristophanica, Londra, Macmil-lan, 1896. Editio princeps: Aldus Manutius,
Veneţia, 1498. Ediţii: G. Dindorf, Oxford 1830-1839; Th. Bergk, Leipzig, Teubner' 1861 — 1881; J. van Leeuwen, Aristophanis Co-
moediae, Haga-Leiden, Sijthoff, 1896 — 1905. retipărire la aceeaşi editură In ed. parţiale începlnd din 1968; V. Coulon, H. Van Daele'
Aristophanis Comoediae, 3 voi. Paris, Les Bellts Lettres, Coli. Bude, 1923, 1924, 1928. Traduceri: Ion Bileţchi-Albescu, Aristofan, Norii,
bucureşti Casa Şcoalelor, 1923; Aristofan, Broaştele, ibid. 1925; Ştefan Bezdecni, Aristofan, Norii, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924; idem,
Aristofan, Păsările, Arad, 1926; idem, Aristofan, Pluhis Cluj-Sibiu, 1944; Aristofan, Teatru, Bucureşti, ESPLA, 1956, voi. euprinzlnd trad.
de E. Camilar, H. Mihăescu, D. Botez şi Ştefan Bezdecni; Al. Miran, Aristofan, Adunarea femeilor, Bucureşti, Univers, 1974; A. Piatkowski,
Aristofan, Broaştele, Bucureşti, Albatros, 1974; iu lb. germ.: L. Seeger, Aristophanes. Sămtliche Komodien, ed. II, Zurich, Artemis, 1968; in
lb. italiană: B. Marzullo, Aristofane, Le Comme-die, Bari, Laterza, 1968.
REFERINŢE CRITICE. Ştefan Bezdecni, Aristofan şi contemporanii săi, Bucureşti, Cultura Naţională, 1922; Q. Cautadella, La poesia ăi
Aristofane, Bari, Laterza, 1934; Jean Coman. Les Grenouilles, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1941; V. Ehrenberg, The people of Aristophanes: a
sociology of old Attic Comedy, ed. II, Oxford, Clarendon, 1951; I. Trencs^nyi-Waldaplel, Phi-lasophie der Geschichte und Geschichte der
Philo-sophie bei Aristophanes, Stuttgart, Studien zur Geschichte der Philosophie, 1961, p. 51 — 66; K. J. Dover, Aristophanic Comedy,
Londra, Batsford, 1972; E. Fraenkel, Beobachtungen :u Aristophanes, Roma, Edizioni di Storia e Lette-ratura, 1962; C. Whitman,
Aristophanes and tta Comic Hero, Cambridge-Massachussets, Har-vard Univ. Press, 1964; 3. Taillardat, Les imor ges d'Aristophane. fiAude
de langue et de style-Paris. Les Belles Lettres, 1965; N. N. Dracou-lides, Psychanalyse d'Aristophane, de sa vie «' de ses ceuvres, Paris,
Presses Universitaires de France, 1967; H. Weber, Aristophanes and ihe Sense of the Comic. Univ. of Texas, Austin. 1968; W. Kraus, Ragioni
strutturali e ragi°nl storiche nella commedia di Aristofane, Atent Roma, XIII, 1968, p. 109-124; Gerhard HeŢ tel, Die Allegorie von Reichtum
und Artf>u' Ein Aristophanisches Motiv, Nurnberg, H- Ca '
1968
F.V.51'
35
Aristotel
iRlS'JOTEL [Aristoteles], fiul lui Nico-^jj- (384 î.e.n., Stagira, colonie ionică, Macedonia - 322 î.e.n., Chalkis, Eu-Cgga).
Filosof. Cel mai de seamă repre-entant al enciclopedismului antic. A nrornovat ştiinţele ca domeniu de sine stătător. La virsta
de 18 ani, venind ', jUena, este primit în şcoala lui Platon, unde timp de 20 de ani studiază filosofia si scrie dialoguri de tip
platonician, pe teme de retorică, morală şi filosofie. Dizidenta manifestată încă din acest moment faţă de doctrina Academiei
n-a micşorat'respectul şi veneraţia sa faţă He Platon. Părăsind Academia, ajunge la curtea tiranului Hermias din Atar-neus
(Asia Mică), cu a cărui soră se căsătoreşte după uciderea protectorului său de către perşi. Devine apoi preceptorul tînărului
Alexandru, rămînînd la curtea regelui Macedoniei pînă în 335 î.e.n. cînd se reîntoarce la Atena şi întemeiază o şcoală proprie,
Lyceul. Şcoala lui A. este cunoscută şi sub numele de «peripatetică». După moartea lui Alexandru, de care s-a simţit legat
pînă în momentului execuţiei lui Calistene, nepotul său, filosoful se vede obligat să se refugieze la Chalkis, în Eubeea. Moare
după puţină vreme. Vasta operă aristotelică se identifică cu activitatea Lyceu-lui, alcătuită din prelegeri şi din scrieri destinate
unui public mai larg (lucrări pierdute), cît şi din investigaţii şi sinteze întreprinse în colaborare cu discipolii. Mărturii ale
acestei activităţi de şcoală sînt cele aproape 47 de lucrări de mare valoare care s-au păstrat şi cele aproape 400 de titluri
menţionate de biografi. Meta ta physika (Metafizica) scrierile incluse în Organon definesc, m opoziţie cu doctrina
platoniciană, imanenţa ideilor, stabilesc noţiunile şi ternari de bază ai investigaţiei filosofice, cadrul formal şi metodologic
propriu oemersuhjj raţionării, iniţiind teoria silozului. Peri ouranou (Despre cer) de-5Şte cadrul cosmologiei; Peri zoon ge-'s
(Generaţia animalelor), Peri zoon tr\lon (Părţile animalelor), Peri psyches <. Jspre suflet) marchează geneza biolo-o/cr Ş1 *
Psihologiei; Physika sau Physike cet;fiaSls (Fizica) descrie mecanica pro-Cbelor naturii; Politika (Politica), Ethi-
ka Nikomacheia (Etica Nicomahică), Peri rhetorikes (Retorica) şi Peri poetikes (Poetica) conţin fundamentele unei cercetări
umaniste bazate în mod succesiv pe observaţia fenomenelor, pe clasificare şi, în final, pe demersul conceptualizării şi sintezei
teoretice; Poetica şi Retorica reprezintă prima formulare a unei estetici şi teorii a literaturii de factură clasicistă.
O
Există un adevărat roman plin de peripeţii relativ la soarta scrierilor lui A., în versiuni colportate de Strabon şi de Plutarh,
după care tratatele filosofului ar fi rămas îngropate în loc necunoscut şi ar fi fost aduse la lumină abia în timpul lui Sulla (sec.
I î.e.n., prima jumătate). Este vorba, desigur, de o legendă care semnifică dificultatea scrierilor sale filosofice, în raport cu
cele de retorică sau de popularizare. Se impune, aşadar, o expli-citare a caracterului operei aristotelice care se deosebeşte
fundamental de scrierile precedecesorilor săi. Chiar din propriile declaraţii ale lui A. rezultă existenţa a două serii de scrieri,
cu caracter deosebit. Mai întîi, scrierile «exoterice», cuprin-zînd dialogurile şi compilaţiile erudite, redactate pentru publicare
într-o formă literară îngrijită. Cealaltă parte a operei, cu caracter « esoteric » sau «acroamatic», destinată învăţămîntului oral,
formată din tratate de analiză ştiinţifică, este rodul învăţămîntului desfăşurat în incinta Ly-ceului, fără participarea publicului.
Lucrările păstrate aparţin ultimei categorii; stilul folosit este sobru, precis, fără ornamente, asemănător stilului unor note de
curs. După mărturia lui Diogene Laerţiu opera aristotelică includea 147 scrieri însumînd 445.270 de rînduri. Cuprinsul ei
dovedeşte caracterul enciclopedic şi exhaustiv al cercetării peripatetice. într-adevăr, nimic din sfera cunoaşterii timpului nu
este desconsiderat şi nevalorificat ştiinţific, astfel că întîlnim, alături de titluri speciale de istorie naturală, mineralogie şi
meteorologie, subiecte de înaltă metafizică. Catalogul operelor include compilaţii savante, dialoguri filosofice-literare de'
model platonician, expuneri doctrinare, poeme şi discursuri de aparat,
Aristotel
nu toate aparţinînd filosofului. Diversitatea preocupărilor lui A. şi a discipolilor săi, în contrast cu opera platoni-ciană, se
explică prin perspectiva unei concepţii filosofice şi metodologice complet diferite. Astfel «Stagiritul» (după oraşul natal al lui
A., Stagira), ca şi maestrul său, grupează prin inducţie particularul în sfera generalului şi a necesarului, dar «ideea » înseamnă
pentru el cu totul altceva decît pentru Platon. Ideea este inseparabilă de lucruri, este indusă prin participarea operaţiilor
senzoriale. Realitate şi esenţialitate au atît fenomenul cît şi obiectul natural. Ca urmare, filosofia trebuie să studieze, să
înceapă cu studiul specimenelor reale, pentru a degaja din ele esenţa, « ousia». Dialectica se dovedeşte insuficientă dacă este
folosită ca singură metodă de investigare a adevărului, deoarece prin ea nu se ajunge decît la «opinii» (doxai). Or, scopul
cercetării inductive este degajarea principiilor simple şi ireductibile ale fenomenelor, descoperirea « categoriilor ». Pe baza
acestor categorii se poate exprima esenţa lucrurilor, se ajunge la cunoaşterea cu adevărat ştiinţifică, la « episteme ». Aşadar,
dialectica, asimilabilă cu eristica, în ciuda protestelor platonicienilor, avînd o metodă comună şi diferind numai ca principiali-
tate morală, serveşte ca o bună propedeutică şi gimnastică intelectuală în vederea investigaţiei ştiinţifice propriu-zise, bazate
pe logică. De aici provine şi ideea dihotomiei între scrierile dialectice şi cele filosofice, odată ce dialectica este despărţită prin
metodă şi obiect de filosofie. în cuprinsul operei aristotelice, scrierile exoterice se divid în două serii bine distincte, în prima
categorie se citează dialogurile de manieră platoniciană, unanim apreciate în antichitate pentru calităţile lor intelectuale şi
estetice, considerate parte esenţială a operei lui A. Printr-un hazard, se păstrează din creaţia lui A. exact ceea ce ne lipseşte
din Platon, anume scrierile de şcoală, şi ne lipsesc, în schimb, dialogurile. Sînt citate, cu precădere, pentru valoarea lor
literară, dialogurile: Peri Philosophias (Despre filosofie), corespun-zînd tratatului platonician Timaios, apoi Eudemos —
purtînd numele unui filosof, prieten cu A. şi elev al şcolii platoniciene
26
— axat pe investigaţia metafizică şi pSj_ hologică, întocmai ca şi Fedon-ul plato! nician; Peri dikaiosynes (Despre Justiţie)
este un corespondent al primei cărţi a Statului platonician; Peri rhetorikes (Despre retorică), sau Gryllos are ca obiect arta
retorică, de pe cu totul alte poziţii decît cele platoniciene. în sfîrşit, se m' aj citează Peri poieton (Despre poeţi), dialog ale
cărui idei par să fie reluate în scrierea acroamatică despre poetică, ce ni s-a păstrat. A. trecea deci în revistă ideile metafizice,
estetice, retorice şi morale propagate în şcoala sa, într-o formă accesibilă publicului larg. Dialogurilor aristotelice le lipseşte
totuşi forţa dramatică atît de apreciată în scrierile lui Platon. Cealaltă categorie de scrieri exoterice o formează lucrările de
compilaţie erudită, elaborări ştiinţifice ale colectivului Ly-ceului, sub îngrijirea colaboratorilor săi, sau chiar a lui A., cum
este cazul celor 158 de Politeiai (Constituţii ale statelor greceşti), vastă lucrare pregătitoare pentru tratatul Politica. Printr-o
şansă, comparabilă numai cu descoperirea Poeticii, îa sfîrşitul secolului trecut (1891) pe un papirus s-a descoperit Athenaion
Politeia (Constituţia atenienilor), scriere de mare seriozitate ştiinţifică şi de izbutită realizare literară, comparabilă întrucîtva
cu Istoria războiului peloponesiac a lui Tuci-rtide. Tot din această serie fac parte Didas-kalia (Didascaliile dramatice),
adevărate anale ale teatrului atic, din care posedăm mici fragmente. Acelaşi lucru se poate spune despre Technon Synagoge
(Culegerea de tratate retorice) şi despre Aport-mata homerika (Probleme homerice), opere de erudiţie şi sistematică critică,
antici-pînd marile scrieri exegetice ale filologilor alexandrini ai Museionului elenistic. într-o categorie aparte ar merita
menţionate operele literare ale lui A., considerate î» antichitate ca piese valoroase. Alături de Platonos enkomion (Elogiul lui
Platon) cităm Elegia pentru Eudemos. Este de> amintit şi skolionul (poem liric) comp* pentru Hermias din Atarneus, care
atesta îndelunga rafinare şi sensibilitatea poetic* a filosofului, familiarizat cu creaţia ma^ 1' lor lirici. Se mai fac referiri la încă
50 " epitafuri scrise pentru eroii troieni, p!î cum şi numeroase scrisori către Fi' 1"1
37
Alexandru, Antipatros, către atenieni etc. nîn fragmentele păstrate se poate aprecia nzitiv stilul său, de cea mai bună tra-fhtie
atică. Cealaltă mare secţiune a operei ristotelice, scrierile esoterice, sînt tratate a căror compoziţie se axează pe cele două
tipuri de ştiinţă recunoscute de clasificarea peripatetică, şi anume: ştiinţe teoretice şi practice; ştiinţe poetice. Din categoria
«teoretică » fac parte: Metafi--ica Fizica, Despre cer, Meteorologika "(Meteorologicele), Peri ton zoon historiai
(Istoria animalelor), Despre suflet, Parva naturalia şi, în afară de acestea, mai multe fragmente din scrieri ce nu s-au
păstrat. Speculaţia metafizică originală interpretează datele filosofiei tradiţionale, propunînd soluţii pentru o istorie a filo-
sofiei, cea dintîi a lumii antice. Scrierile despre natura animalelor se întemeiază pe un vast material şi pe o îndelungă şi
atentă observare a caracterelor evidenţiate. Scrierile ce ţin de activitatea teoretică şi practica relaţiilor sociale sînt:
Politika (Politica), Etica nicomahică şi Logica, intitulată Organon, adică instrumentul metodologic al demersului cerce-
tării ştiinţifice, incluzînd diviziunile: Peri hermeneias (Hermeneutica = interpretarea), Kategoriai (Categoriile), Analytika
(Analiticele) şi Topika (Topicele). în afara Organonului, dar cu trimiteri inerente la acesta, sînt scrierile de retorică şi
poetică: Diaireseis sophistikai ( Refutaţia sofiştilor), Retorica, Poetica. Lui A. îi sînt atribuite multe alte scrieri păstrate
integral sau fragmentar. Cercetarea aristotelică se bazează pe o analiză ce reduce treptat multitudinea fenomenală la principii
prime şi ireductibile, denumite, pentru prima dată oe[A*, «categorii». Categoriile semnifică, timologic vorbind, ceea ce
se poate denunţa» despre obiect (« kategorein » denunţa), mai exact, particularităţile Rotative ale existentului,
predicamen-p. acestuia, după expresia lui Boethius. ara să încerce să le deducă, A. edifică, „J* un principiu empiric, o listă a
cate-ŞWlilor, abordată de TCant ln™«: —
abordată de Kant tocmai pensei JPr.ocedeul intuitiv şi nereflexiv al ces - ei' Sînt 10 la numâr, definind, suc-cal'V' t * sukstanţa » sau «
esenţa » (om, cotii ")' «cantitatea» (mare de trei ■''' «calitatea» (alb, sofist), «relaţia»
tru
Aristotel
(dublu, mai mare decît), «locul» (în Lyceu), «timpul» (ieri, altădată), «atitudinea» (aşezat, ridicat), «posesiunea» (cu
hlamidă), «activitatea» sau «pasivitatea» (a tăia, a fi tăiat). Faţă de un subiect real ele reprezintă, în concepţia lui A., toate
formele posibile de cunoaştere, sînt ideile simple şi imediate despre lucruri şi fiinţe. Veritabila cunoaştere, ce se în-
dreaptă către esenţe, trebuie să aibă în vedere cele patru cauze, determinări ale modalităţii de existenţă ale lucrului, obiectului
: cauza materială (« hyle»), cauza formală ( « to eidos»), cauza eficientă ( « to kinoun») şi cauza finală («to telos»).
Cauza materială semnifică virtualitatea, potenţialitatea, iar celelalte trei cauze conturează convertirea în act a poten -
ţialităţii, în genere, în doctrina aristotelică noţiunile ştiinţifice, operante în cîm-pul cercetării aplicate, sînt confundate şi
amestecate cu noţiunile metafizice, ceea ce ulterior a îngăduit apariţia unor deformări de natură scolastică. Hotărîtoare
pentru destinul metafizicii a fost şi teoria aristotelică despre «psyhe» (suflet), care distinge « sufletul nutritiv » de cel « sen-
sitiv» şi «raţional» şi concede o zonă indefinită — dar propice multelor speculaţii spiritualiste de mai tîrziu — a sufletului
nemuritor, care participă la raţiunea universală, deci la raţiunea divină, constituind « entelehia » entităţii umane. Mult
controversată a fost noţiunea aristotelică de motor prim («to proton kinoun»), conceput ca principiu necesar de origine
pur spirituală, aşezat la originea procesului energetic al naturii, al cosmosului. Finalismul, observat de asemenea de spe-
culaţia idealistă din evul mediu, a dus la conceptul unei entităţi divine ca limită de atins în demersul către perfecţiune al
lucrurilor, al existentului. în ce priveşte ştiinţele practice, Etica nicomahică edifică un sistem consecvent principiului medio-
crităţii, drept cale ideală şi nedezminţită a scopului urmărit. Virtutea este media între cele două extremităţi considerate
vicii. Astfel, de pildă, curajul este media de aur între temeritate şi laşitate, generozitatea, între prodigalitate şi avariţie
ş.a.m.d. Politica aristotelică, sinteză a vastelor compilaţii relative la constituţiile Greciei antice, este o altă operă de
Aristotel
38
mare valoare teoretică, în care se încearcă o investigare a temeiurilor sociale şi chiar economice ale cetăţii, o analiză a
formelor de guvernămint care nu mai datorează nimic utopicului şi miticului, fiind, dimpotrivă, o obiectivă şi lucidă
cîntărire a ponderabilelor politice şi sociale specifice statului antic de tip sclavagist. Retorica aristotelică fundamentează
teoretic, ca disciplină întemeiată pe principii logice şi îormale, ceea ce pînă atunci fusese o practică, o empirie, atacabilă din
punct de vedere etic şi metafizic. Pe baza unui vast material oratoric, de certă valoare literară, A. face o distincţie a genurilor
retoricii şi a nivelurilor acesteia, respectiv: «inventio », « dispositio », « elocutio », « memoria», « actus », definind
momentele esenţiale ale demersului retoric. Ajunge la teoretizări care depăşesc interesul imediat al genurilor şi materiei
oratorice, tre-cînd în domeniul teoriei literaturii. Acesta este primul pas spre constituirea retoricii ca teorie generală a
literaturii, ca logică a literaturii. Este vorba de o disciplină schiţată de însuşi A. şi colaboratorii săi, adusă la un
impresionant grad de perfecţiune de către erudiţii şi retorii epocii elenistice şi romane, printre care se numără Dionysios din
Halicarnas, Demetrios etc. Poetica aristotelică, total necunoscută Apusului pînă în sec. XVI, dezvoltă o doctrină literară şi
estetică în stare să fructifice teoretic, reprezentîndu-le ca modele eterne, marile opere literare ale Greciei arhaice şi
clasice, Iliada, Odiseea, tragediile atice. Esenţială este teoria « mimesis »-ului ca reprezentare a realului, ca reflectare
a atitudinilor şi acţiunilor umane. Din această congruenţă a artei cu realitatea, statutul poeziei este aureolat de marca
distincţiei şi esenţiali taţii: poezia este mai filosofică decît istoria în reprezentările ei specifice. în Poetica, A. edifică o
doctrină, denumită mai tîrziu a clasicismului, conţinînd, cu titlu de generalizări teoretice, principiile, devenite cu timpul
normative, ale unei arte caracterizate prin echilibrul elementelor compoziţionale, prin armonia nivelurilor de
reprezentare şi interpretare a realităţii în forme de construcţie durabilă, de pertinenţă universală şi atemporală. Poetica este
contrapartea Logicii, Retoricii, Poli-
ticii şi Eticii, tot atîtea domenii care circumscriu şi ordonează realizările valorice ale culturii antice. A. este, desigur, p rj. mul
exemplu de stil ştiinţific, vizind informarea cititorului ca atare, economic în ce priveşte redundanţele şi conotaţiiie de ordin
emotiv şi sentimental. E drept că şi destinaţia esoterică a scrierilor păstrate contribuie foarte mult la această impresie, din
moment ce antichitatea aprecia în unanimitate stilul literar al scrierilor exoterice, în întregime pierdute. Multe din capitolele
tratatelor păstrate au caracterul unor schiţe sau fişe, conţinînd materialul ştiinţific strict necesar şi, în consecinţă, comportînd
neglijenţe şi inadvertenţe stilistice. Dar A. este creatorul recunoscut a! limbajului filosofic, cele mai multe din vocabulele
filosofiei europene fiind de origine aristotelică. Sistemul filosofic aristotelic a fost comentat şi adnotat la sfîrşitul antichităţii
de către Porfirios, Alexandros din Afrodi-sias ş.a., devenind o bază pentru dezvoltări şi speculaţii originale cum au fost, în
cursul evului mediu, averroismul în Orientul islamic şi tomismul în Occidentul european. Aristotelismul a fost reluat în
Renaştere (şcoala din Padova) şi apoi combătut de către autorii de sisteme raţionaliste ai sec. XVII, mai cu seamă de Fr.
Bacon şi R. Descartes.
O OPERA. Manuscrise (nu există nici un ms. care să cuprindă totalitatea operei aristotelice conservate): Se păstrează 125 ms. care conţin
parţial opera Stagiritului. Mai importante slnt: Parisinus nr. 1741, sec. X sau XI, sursă unica pentru Poetica, ineiuzînd şi Retorica; Parisinus
nr. 1853 E, sec. XII, principala sursă pentru Fizica, Metafizica; Laurentianus LXXXvH, sec' XII, important pentru Metafizica. Constituite
Atenienilor se păstrează 1 n întregime pe un papi' rus descoperit în 1891, aflat astăzi la Britisl Museum. Editio princeps: Aldina, 1495 —14"
Ediţii: o ed. fundamentală este cea publica*3 de Academia din Berlin, Aristotelis Opera, u* anii 1831 — 1870, elaborată de I. Bekter, *
Brandis, A. Bonitz ş.a. Ed. a fost reimPrI" mată la Berlin, De Gruyter, 1960 — 1961. E* cuprinde versiunea latină, scholiile, come»' critic şi
aparat critic. F. Dubner, BusseJ»3' ker, Heitz, Aristotelis opera omnia, 5 voi..
.. •*• *^
S'J
Aristote
dici 1848 — 1874; retipărită la Leiden, Brill, 1<)74- E. Grumach, Aristoteles, Werhe Berlin, Fdltura Academiei In colaborare cu Darmstadt
«rissen. Buchgesell., opera completă, Inceplnd din 1970; De mare importanţă] slnt ed. lui T, Spengler, Ars Rhetorica, Leipzig, 1867 şi a lui
rjp L, Newman, The Politics of Aristotle, Oxford, 1901. Fragmenta au fost editate de Valentin Rose, Stuttgart, 1886, ed. reimprimată la Leip-
z;<r, Teubner, 1967. H. Oppermann, Athenaion politeia, Stuttgart, 1928; retipărire, Leipzig, Teubner, 1968; D. Ross, Analytica priora et
posteriora, Oxford, Clarendon, 1964; D. H. Ham-lyn, De Anima, 2 voi., Oxford, Clarendon, 1964; A. V. Groningen şi A. Wartelle, Economi-
que, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1968; Pierre Louis, Histoire des animaux, 3 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1969; J.
Brun-schwig, les Topiques, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1967; F. E. Peters, Aristoteles Ara-bus, Leiden, Brill, 1968. Traduceri: Tr.
Brăi-leanu, Aristotel, Etica Nicomachică, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1941; C. Balmuş, Aristotel, Poetica, Editura Ştiinţifică, 1957; M.
Florian, Organon, 4 voi., Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957; 1958; 1961; 1963; D. M. Pippidi, Aristotel, Poetica, ed. II, Bucureşti, Editura
Academiei, 1965; N. I. Ştefănescu, Aristotel, Despre Suflet, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969; N. I. Barbu, Aristotel, Fizica, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1966; Dan Bădărău, Aristotel, Metafizica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965; Ştefan Bezde-cbi, Aristotel, Metafizica,
Bucureşti, Editura
Academiei, 1965; S. Mironescu şi C. Noiea Aristotel, Parva Naturalia, Bucureşti, Editurţ1 Ştiinţifică, 1972.
REFERINŢE CRITICE. K. Marx, Deosebire^ dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofi^ naturii la Epicur, In Karl Marx şi Friedrich En^
gels, Scrieri din tinereţe, Editura politică, Bucu^ reşti, 1968, p. 30, 33, 36-37, 43-44, 49, 53 56, 60 şi urm.; Caiete de istorie a filosofiei ep\
curiene, stoice şi sceptice, itidem, p, 109, 119 123, 125, 129. 132 şi urm. 197, 202, 211; KarJ Marx, Friedrich Engels, Ideologia germană, Ir,
Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, voi. III Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 128 — 129 132—133; Friedrich Engels, Anti-Duhrina, In
Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, voi. II Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 21, 225^ Dialectica Naturii, ibidem. p. 350, 484 şi urm. ţ U.
Wilamowitz Moellendorf, Aristoteles unâ\ Athen, Berlin, 1893; W. Jaeger, Aristoteles^ Berlin, 1923; O. Hamelin, Le Systeme d'Aristotey
Paris, 19 20 ; K. Svoboda, L'Esthetique d'Aristote^ B'no, 1927; E. Paratore, L'Aristotele perdutţ e la formazione filosofica di Epicuro, 2 vol.s
Florenţa, 1936; La iPolitique» d'Aristote, voi, colectiv, Entretiens Hardt, Yandoeuvres-Geneve, 1965; D. M. Pippidi, Aristotel şi Aristofan*
Aristotel şi Tucidide In Aristotel, Poetica, Bucu-, reşti, Editura Academiei, 1972, p. 198-209; 210 — 217; W. Kullmann, Wissenschaft und
Me-thode. Interpretationen zur aristotelischen Theorie der NaturwisSenschaft, W. de Gruyter, Berlin — New York, 1974.
E.G.
c
CALIMAH [Kallimachos], fiul lui Battos şi al Megatimei; (c. 315 i.e.n. Cirene, Africa de Nord — c. 240 î.e.n. Alexandria,
Egipt). Poet elenistic. Părinţii erau cetăţeni influenţi din Cirene. Datorită lor ajunge în cercul intim al monarhului egiptean
Ptolemeu II Filadelful. A locuit o perioadă de timp la Atena, iar către 290—285 î.e.n. s-a stabilit la Alexandria, unde deschide
o şcoală. Prin favoarea regală devine bibliotecar la Museionul din Alexandria (către 280 î.e.n.), vestit aşe-zămînt cultural
slujind drept bibliotecă, universitate şi centru de studii. Opera lui cuprinde Hymnoi (Imnurile), Aitia (Cauzele), legende
versificate, poemele Hecale, Plokamos Berenikes (Cosiţa Be-renicei), Iamboi (Iambi) şi Mele (Cln-tece). A compus şi un
poem satiric intitulat Ibis, îndreptat împotriva poetului Apollonios, precum şi 63 de epigrame. Are meritul de a fi promovat
poezia lirică inspirată din viaţa intimă. Este iniţiatorul unui nou curent literar, cunoscut sub numele de « alexandrinism».
O Integrindu-se în seria oamenilor de întinsă cultură, al căror nume rămîne strîns legat de valorificarea tezaurului literaturii
greceşti prin clasificarea operelor literare, întocmirea de cataloage şi tabele cronologice, C. a lăsat un celebru repertoriu al
autorilor greci şi al operelor lor, care însă nu ne-a parvenit, ca de altfel nenumărate alte opere create în perioada elenistică.
Crezul lui poetic, concretizat în dictonul «o operă întinsă este o mare calamitate », prin care lansa formula unei
poezii lirice concise, dar prelucrată pînă în cele mai mici arr ânunte, a suscitat interes şi reacţii diverse, trasînd, pentru
mult timp o jtouă traiectorie în poezia alexandrină, întreaga sa operă a rezultat din năzuinţa de a promova poezia lirică. C.
era convins că poemul de factură epică devenise o formă perimată, că miraculosul era un element desuet într-o perioadă cu
accentuate tendinţe raţionaliste; de asemenea, era profund încredinţat că se impunea cu necesitate o nouă formă de poezie, de
dimensiuni reduse, cizelată pînă la desăvîrşire. Apelul lansat de poet, polemist înzestrat, cum o dovedesc epigramele
rămase şi papirusurile descoperite, a stîrnit discuţii şi animozităţi, a provocat rezistenţe şi a declanşat chiar un proces
literar, rămas în amintirea posterităţii. Acuzatul în acest proces a fost propriul lui discipol, Apollonios, care, angajîndu-
se pe linia perpetuării epopeii şi împins poate, şi de entuziasmul tinereţii, făurise un poem epic intitulat Argo-nautika de peste
5000 de versuri. Procesul a degenerat în patimi personale, care au dus la exilarea lui Apollonios, la Rodos. Ideile
preconizate de doctrinarul noii orientări nu au fost expuse în cadrul unei lucrări sistematice ci prezentate în diverse locuri
din operă, ca de pildă în epigrama XVII: « Iată poezia, iată felul de a scrie al lui Hesiod. Poetul din Soloi, Arătos, n-a luat
drept model un aed neînsemnat. Dimpotrivă, îndrăznesc să spun că şi' a modelat poezia după cel mai fermecător dintre poeţii
epici. Vă salut, versuri g'n' gaşe, rod al orelor de veghe şi al strada; niei lui Arătos». O concepţie estetica
41
Calimah
asemănătoare se găseşte şi in epigrama XXVIII, al cărei prim vers începe cu ^ivintele «urăsc poemul ciclic», prin care poetul
condamna mania imitării la infinit a stilului homeric. Asemenea indicii revin şi în imnul II, închinat lui Apollo, în care C.
declară că refuză să meargă pe drumul bătătorit şi că este dornic să deschidă un alt orizont poeziei. O aplicare a principiilor
profesate, referitoare la integrarea unor elemente luate din realitatea înconjurătoare, a realizat-o numai în poemul Hecale, în
care miraculosul este exclus. După o ordine consacrată de o lungă tradiţie, în fruntea operei lui C. se situează Imnurile, care
nu se disting prin intensitatea sentimentului religios. Scrise in hexametri, versul preferat de alexandrini, cu excepţia imnului
închinat Eis loutra tes Pallados (Scaldei zeiţei Pallas-Athena), conceput în distih elegiac, imnurile sînt caracterizate prin-tr-
un exces de erudiţie mitologică de care C. nu s-a putut emancipa complet. Omagierea divinităţilor este pentru poet un prilej
de a aduce laude monarhului, sub a cărui oblăduire se aflau poeţii alexandrini. Cu privire la scopul urmărit de poet în
redactarea imnurilor au fost emise două ipoteze: după cea dinţii, ar fi fost alcătuite pentru delectarea unui număr restrîns de
literaţi, exegeţi rafinaţi, capabili să aprecieze versificaţia desăvîrşită şi bogăţia elementelor de limbă; după cea de-a doua, erau
destinate să fie recitate cu prilejul unei serbări religioase, constituind un fel de «uvertură» («prooimion»). Fiecare dintre cele
şase imnuri prezintă o notă distinctă, iar toate laolaltă dezvăluie dificultăţile intîmpinate de poet, care, pe de-o parte, era încă
tributar formulelor lasice, iar pe de alta, urmărea o angajare a poeziei elenistice pe un alt făgaş, ^aracteristic pentru imnul I,
Eis Dia {Vatre Zeus), este glorificarea lui Ptole-'neu, stapînitor la Alexandria. închinat panntelui Olimpului, imnul etalează
legen-Dirt na,şteni Iui Zeus. « Si Melienele din tp î' Corybanţi nedespărţite/ Pe tine AdraUtCeaU/ ?" bra*e> ° Zeus> iar nimfa din rtf'- Te le§ăna în
cos de aur; sugeai theia -lul uSer/ întins de capra Amal-într ,; mTai din fagurele dulce/ Umplut una de albina Panacris cu gustoasa
miere/ Făcută sus, pe piscul Ida, în plaiu' denumit Panacra/ Prin preajma ta dansau cureţii în iureş dansul lor războinic/
Izbindu-şi armele anume, ca la urechile lui Cronos/Să urce zăngănit de scuturi, nu scîncete de nou-născut! » (trad. Ion Acsan).
Este de remarcat că deşi C. urmăreşte crearea unei atmosfere dezbărate de formule mitologice, el recurge — datorită unei
puternice tradiţii — tot la datele tradiţionale. Eis Apollona (Imnul către Apollo), este caracteristic pentru profesiunea de
credinţă a poetului, care, în partea finală, condamnă perpetuarea epopeii şi a formulelor consacrate, recoman-dînd primatul
poeziei lirice (v. 105—113). Imnul III, închinat zeiţei Artemis şi cultului ei, a avut darul de a reţine atenţia poetului Vergiliu,
prin tabloul ciclopilor făurari, care, incepînd din epoca elenistică, sînt înfăţişaţi ca însoţitori ai zeului Hefaistos. Faţă de
imnurile amintite, încărcate cu erudiţie, în imnul IV, consacrat insulei Delos, se resimte fiorul unei emoţii autentice. Durerea
zeiţei Leto, ameninţată pas cu pas de Hera, este redată de C. cu multă căldură. Ultimele două imnuri, V şi VI, închinate
scaldei zeiţei Pallas şi zeiţei Demeter, evocă ceremonii sacre; prima ceremonie era aceea a scăldării rituale a statuii zeiţei
Pallas în apele riului Inachos din Argos, iar a doua consta dintr-o procesiune în cinstea Demetrei, zeiţa roadelor pămîntului.
Dar, opera capitală a lui C, considerată astfel în evul mediu, a fost Aitia, titlu tradus în latineşte prin Origines, deşi adevărata
accepţiune a cuvîntului este «Cauzele». S-a renunţat totuşi la titlul cauzele, considerat nepotrivit în fruntea unei culegeri de
istorioare de dragoste. Povestirile din Aitia se referă la zei şi eroi de al căror cult erau legate anumite obiceiuri, tradiţii,
genealogii, fundări de cetăţi, viaţa eroilor. Interesant este faptul că aceste naraţiuni nu erau dintre cele care se bucurau de o
circulaţie prea mare. Lucrarea pare să fi fost scrisă sub influenţa poemului didactic al lui Hesiod, al cărui nume este invocat
atît la începutul cît şi la sfîrşitul lucrării şi a cărui operă se preta la o amplă exegeză, mult apreciată de literaţii alexandrini,
dispuşi să facă comentarii asupra cuvintelor, expresiilor
Cal iman
rare şi abaterilor gramaticale. Povestirile nu erau complet separate, ci existau puncte de legătură de la o elegie la alta,
tranziţii, uneori sub forma de reflecţii ale poetului, toate menite să contribuie la desfătarea cititorilor. Menţionăm dintre
legende povestea lui Acontios şi a Kydip-pei, povestea lui Linos şi întoarcerea argonauţilor. Hecale rămîne însă cea mai
reprezentativă compoziţie poetică pentru noua orientare a poeziei alexandrine, în-trucit în cuprinsul poemului C. înfăţişează
un personaj mitologic acţionînd nu numai în ipostaza de erou, ci şi în condiţii obişnuite de viaţă. Teseu, eroul atic, vestit prin
faptele sale de vitejie, plecat să vîneze taurul distrugător de pe cîmpia Maratonului, este surprins de furtună şi se adăposteşte
în coliba bătrinei Hecale, care-i dă ospitalitate şi cu care întreţine un dialog obişnuit. Opera, din care, pînă în 1813, nu se
cunoşteau decît 50 de versuri, în urma descoperirii şi studierii unor noi fragmente papiriacee pare să fi avut trei tablouri din
care primul îl înfăţişa pe Teseu surprins de furtună şi cerînd ajutor Hecalei, care-1 invită, să se odihnească; în cel de-al doilea
era reprezentată Hecale retrăgîndu-se în fundul colibei; ultimul tablou era acela al plecării lui Teseu la vînătoare, pentru
uciderea taurului dăunător. Judecînd după numărul important de citate extrase din poem, aflate la diverşi gramatici şi
lexicografi, se pare că, în specia! episodul zorilor care se revarsă peste oraşul adormit era deosebit de gustat şi apreciat:
«Vreme de noapte s-a scurs, dinspre zori se aprinde lumina/ Trece pe drum sacagiul şi-ngîn-o frîntură de cîntec/ Lung geme
osia căruţei şi-n clipă alungă somnul/ Celui cu casa spre stradă. Din umbre se-alege un ropot/Aprig zvîcneşte-n urechi... şi
bate fierarul/ ». Plokamos Berenikes, poem mitologic descoperit în 1929 într-un papirus provenit din Egipt, cuprinde
povestirea peripeţiilor prin care trece o buclă tăiată de însăşi regina Egiptului, Berenice, din propria ei cosiţă şi adusă ca
ofrandă pentru victoria soţului aflat intr-o expediţie războinică. Subiectul Cosiţei Berenicei a suscitat interesul poetului latin
Catul, care 1-a tradus şi adaptat poemul, dovedind o ;ară minuţiozitate. Iamboi sînt o dovadă
în plus a strădaniei poetului de a-si reînnoi mijloacele artistice. Fondul lor \\ constituie o suită de povestiri populare precum şi
dispute cu caracter literar s' moral, inveşmîntate în forma veche 'a iambului «scazon» (şchiop), folosit de Hipponax. Dintre
poemele lirice (Mele) cunoaştem doar scurte fragmente care aii darul de a dovedi bogăţia tematicii folosite de poet, regăsită.
în parte, şi ]a Horaţiu. Epigramele, în număr de 63, dintre care 61 autentice, ni-1 arată pe c! stăpin deplin al artei de a reda,
într-o formă foarte concisă, cele mai variate sentimente. Majoritatea sînt scrise în dialect ionic şi in distih elegiac, cizelat cu
migală, ceea ce-i conferă dreptul de a fi numit «princeps epigrammatum». în cadrul lor prezintă o importanţă deosebită
epigramele cu tematică literară. Meritul lui C, apreciat în special de elegiacii latini, constă în încercarea de a promova poezia
lirică în locul poemului mitologic sau mitologizant, consacrat de o îndelungată tradiţie,de a fi proclamat cu insistenţa
cizelarea formei şi de a ne fi dat el însuşi exemplul unei minuţioase analize psihologice.
O OPERA. Manuscrise: Yaticanus nr. 1691; Vati-canus nr. 36; Uarcianus nr. 480; Parisinus suppl. gr. 1095; Parisinus nr. 2763; Matri-tensis nr. 24;
Ambrosianus B 98. Toate sec. XV. Edilio princeps: Angelo Poliziano, 1489. Ediţii: Jean Lascaris, 1494; A. Meinecke, Hymnoi, Berlin, 1861; O. Sclineider,
Callima-chea, 2 voi., Leipzig, Teubner, 1870; U. Wila-mowitz, Hymni et Epigrammata, Berlin, Weid-mann, 1907; Emile Cahen, Callimaque, Paris, Les Belles
Lettres, Coli. Bude, 1922; M. Norsa-G. Vitteli Diegesis di poemi di Callimaco in un papiro di Tetubnis, Florenţa, Ariani, 1934; R. Pfeiffer, Callimachus.
Fragmenta. Oxford, Cla-rendon, 1919, Hymni el Epigrammata, Oxford, Clarendon, 1953 — 1959. Traduceri: Calimah, fragmente in ALGr, p. 226 — 233.
REFERINŢE CRITICE. G. Pasquali, Quaes-tiones Callimacheae, Gottingen, 1913; R. Pfeiffer, Kaliimachosstudien, Munchen, 1922; Jean Coman> l.'Arl de
Callimaque el de Catulle dans le poef>e la Boucle de Berenice, Bucureşti, 1938; E. H0' wald, Der Dichter Kallimachos von KyrW*' Ztirieli. 1913; Carlo Corbato,
Riprese callimacW
43
Cassius Dio
. ^pollonio Rodio, Trieste, Istituto di filologia classica, 1955; Walter Wimmel, Kallimachos iin Eom, Wiesbaden, Steiner, 1966; C. Capo-villa> Callimaco, 2 voi.,
Studia philologica, X, Roma, l'Erma, 1967.
M.M.-H. CASSIUS DIO [Dio Cassius Cocceianus], fiu al senatorului Cassius Apronianus; (c. 164 e.n., Niceea, Bitinia, [Asia
Mică] — c. 235 e.n., Niceea). Om de stat şi istoric. Aparţinea unei familii elene sau eleni-zate, care se bucura de protecţia
Romei. A parcurs treptele carierei senatoriale şi, în primele decenii ale sec. III e.n., a fost onorat cu posturi de încredere în
provinciile imperiale (Africa, Dalmaţia, Panno-nia Superioară). în anul 229 deţine chiar funcţia de consul, alături de
împăratul Alexander Severus, care-1 preţuia în mod deosebit. Opera de căpetenie, Historiai Romaikai sau Bomaika (Istoria
romană), este o istorie-fluviu (80 de cărţi) compusă în spiritul retoricii timpului său. A scris o istorie a Romei de la înfiinţarea
cetăţii pînă în vremurile sale. A consultat o bibliografie imensă, principalele sale surse fiind, în primul rînd, operele istorice
latine (Titus Livius, Caesar, Sallustiu, Valerius Maximus, Tacit etc), deşi metodele în cercetare şi expunere sînt împrumutate
cu precădere de la greci. Informaţia pe care a strîns-o este preţioasă şi, pe alocuri, unică, cum este cazul războaielor dacice
purtate de Traian. Afară de numeroase fragmente, transmise în Excerpte, opera lui C. D. a fost rezumată de doi bizantini,
Ioannes Xiphilinus (sec. XI) şi Ioannes Zonaras (sec. XII). Integral s-au păstrat cărţile XXXVII-LIV, care cuprind perioada
anilor 68—69 î.e.n. Mult apreciat în evul mediu bizantin, C. D- e «redescoperit» în zilele noastre cmd i se consacră din ce în
ce mai multe studii.
Antichitatea nu ne-a lăsat o biografie a lui C. D. Majoritatea datelor biografice duPă care s-au reconstituit principalele etape ale
activităţii sale ca om de stat 51 scriitor au fost culese din însăşi opera |a> păstrată parţial. Descendent al unei amilii care
aparţinea aristocraţiei gre--eşti din provinciile asiatice ale împeriu- Ul roman, istoricul era rudă cu vestitul
retor Dioii din Prusa, poreclit «Chry-sostomos» (gură de aur). Perioada formaţiei sale intelectuale, a doua jumătate
a sec. II e.n., coincide cu o etapă istorică deosebit de propice pentru însuşirea unor solide cunoştinţe de istorie şi retorică.
Multe din centrele elenistice de odinioară, aflate cîndva sub dominaţia attalizilor sau a seleucizilor, deveniseră datorită
protecţiei de care se bucurau acum din partea autorităţilor romane, renumite focare de cultură. In Asia romanizată
apăreau continuu personalităţi marcante, atrase în majoritatea cazurilor de strălucirea capitalei, Roma. De atmosfera
intelectuală din această parte a Imperiului roman, pătrunsă de interes pentru trecutul istoric al lumii romanizate, a beneficiat
din plin şi tînărul C. D., student în Italia pe la 180 e.n., dată după care a fost promovat în diferite funcţii de răspundere în
aparatul administrativ din patria sa. Sub împăraţii Caracalla, Ma-crinus şi Heliogabal, deţine funcţii în administraţia
provincială a imperiului, dintre care cele mai de seamă au fost preconsulatul african şi misiunile ce i s-au încredinţat în
Dalmaţia şi Pannonia. Spre sfîrşitul vieţii, pe timpul domniei lui Alexander Severus, C. D. se reîntoarce în Bitinia
unde, probabil, şi-a sfîrşit zilele, îndelungata sa activitate politică şi militară i-a înlesnit un contact direct cu realităţile
timpului, fapt care conferă un spor de autoritate multora din relatările sale. C. D. este autorul Istoriei romane, uriaşă ca
întindere (80 de cărţi). Din lucrare s-au păstrat integral doar cărţile XXXVI —LIV, naraţiunea asupra evenimentelor
dintre anii 68 — 69 î.e.n. S-au mai păstrat părţi întinse din cărţile LV— LX (anii 9 î.e.n.—45 e.n.) si din cărţile LXXIX-
LXXX. Pentru ' completarea textului pierdut se recurge la amplele rezumate făcute în perioada bizantină: a. excerptele
realizate din dorinţa împăratului Constantin Porphyrogenetul (sec. X); b. rezumatul călugărului Ioannes Xiphilinus (sec.
XI) şi c. rezumatul lui Ioannes Zonaras (sec. XII), poate cel mai fidel din toate. Chiar la începutul lucrării (fragm. 2
Boissevain), C. D. mărturiseşte că are intenţia de a scrie o istorie completă a Romei şi a limita expunerea
Cassius Dio
44
istorică asupra altor popoare numai la acele evenimente care au contingenţă directă cu istoria romanilor. Perioada repu-
blicană, redactată în mare măsură după opera istorică a lui Titus Livius, ocupă nu mai puţin de 50 de cărţi din totalul de 80;
întărirea dictaturii, echivalentă cu întemeierea Principatului şi consolidarea acestei forme de guvernămînt, este expusă în
partea a doua a lucrării, care se întinde de la bătălia de la Actium, (31 î.e.n.), eveniment hotărîtor pentru instaurarea monarhiei
lui August şi pînă la moartea lui Marcus Aurelius (180 e.n.); partea a treia, din care ni s-au păstrat cele mai puţine fragmente,
relatează lucruri văzute şi ştiute de autor. în cîteva rînduri, în locuri osebite ale naraţiunii sale, C. D. certifică folosirea
izvoarelor istorice, greceşti şi latineşti, fără însă a cita vreun nume. După moda timpului, el a scris o istorie patetică, cu
accente dramatice, o istorie literaturizată, în care retorica se găseşte la loc de mare cinste. Unele dintre cuvîntările rostite de
personajele istorice care se perindă în Istoria romană sînt ficţiune pură, adică simplu mijloc de a îngădui autorului
desfăşurarea unor teze şi antiteze. Altele însă se grefează pe un fond de adevăr, cum sînt, pe cît se pare, îndemnurile către
partizanii lor rostite de August şi de Marcus Antonius, în ajunul bătăliei de la Actium. Preocupat peste măsură de
problematica celei mai bune forme de guvernămînt, C. D. a adus adesea în prim plan o astfel de dezbatere, după modelul
oferit cîndva de Herodot în cartea III a Istoriilor sale. Cele mai cunoscute şi mai comentate discursuri din Istoria romană sînt
cele ale lui Agrippa şi Mecena, înserate în cartea LII, prin care C. D. îşi expune propria sa părere asupra formei optime de
guvernămînt, monarhia liberală sprijinită de hotâririle unui senat. Pentru istoria veche a românilor, naraţiunea lui C. D. are o
importanţă capitală, Istoria- romană fiind unica sursă literară de amploare care povesteşte cucerirea Daciei de către romani.
întîmplarea a făcut ca memoriile militare ale lui Tra-ian, De Bello Dacico să rămină pierdute, ca şi cărţile despre acelaşi
război ale lui Apţiian, sau operele istorice intitulate
Getica, de tipul aceleia scrise chiar de ruda lui C. D., Dion din Prusa. înfringerej suferită de C. Antonius Hybrida în regiu-
nile Pontice, pe teritoriul dobrogean, tratativele purtate de traco-geţi cu Pompei împotriva lui Caesar, care ulterior hotărăşte o
expediţie de represalii, cucerirea teritoriului dobrogean de către Marcus Licinius Grassus ('28 î.e.n.), luptele dintre romani şi
daci de pe vremea domniei lui Domiţian (sfirşitul sec. I e.n.), în si'ir-şit, cucerirea Daciei de către Traian după cele două
războaie purtate la nord de Dunăre, sînt relatări de valoare incalculabilă pentru istoria veche a patriei noastre, deşi, din păcate,
în locul unor porţiuni întinse din această parte a naraţiunii, trebuie să ne mulţumim cu rezumatele lui Zonaras sau Xiphilinus.
Originale, în schimb, sînt vestitele portrete literare ale lui Decebal (LXVII, 6) şi Traian (LXVIII, 3), descrierea podului de la
Drobeta-Turnu Severin, ale cărui ruine, după distrugerea hotărîtă de Hadrian, istoricul pare să le fi văzut pe timpul cînd a fost
guvernator în Pannonia (XVIII, 13), menţionarea columnei din Forul lui Traian (LXVIII, 16). De un real folos pentru
comentarea scenelor de pe columnă, textul lui C. D. a înlesnit multe localizări ale figuraţiilor săpate în piatră, deşi în acest
domeniu controversele râmîn deschise. în mod curios, C. D. nu a fost apreciat şi imitat de urmaşi. Herodian, precum şi alţi
istorici minori care sînt integraţi )n Historia Augusta, îl trec cu vederea. în schimb, istoricul s-a bucurat de aprecierea
oamenilor de cultură bizantini. Admirator al operei lui Tueidide, C. D. rămîne totuşi departe de miezul concepţiei celui mai de
seamă istoriograf din Grecia antică asupra cauzalităţii în procesul istoric; înclinaţia sa spre înşirarea miracolelor şi a semnelor
prevestitoare este în opoziţie cu interpretările obiective pe care s-a silit să le facă. în ultima parte a Istoriei romane nu se află
nici cea mai mică aluzie la răspîndirea creştinismului şi la măsurile luate de împăraţi împotriva noii religii c are contravenea
religiei strămoşeşti şi cultului imperial. Asemenea scăderi însă nu întunecă meritele incontestabile ale expunerii care se
desfăşoară uneori în
45
Cassius Dio
lungi pasaje romaneşti impregnate de un anume farmec, deşi opera cuprinde şi numeroase capitole lipsite de interes literar.
O
OPERA. Manuscrise: Laurentianus sau Medi-ceus (A), sec. XI —XII; Marcianus sau Venetus (A) nr. 395, sec. XII; Valicanus nr. 1288; Pari-sinus nr. 1690;
Escurialensis Y-l-4, sec. XIV — XV. Ediţii: J. Jlelber, Dionis Cassii Cocceiani Historia Romana, Leipzig, Teubner, 1895; rj. Ph. Boissevain, Cassii Dionis
Cocceiani His-toriarum Romanorum quae supersunt, 3 voi. Berlin, Weidmaim, 1898 — 1931; E. Cary —
B. Foster, Dio's Roman Ilishry, 9 voi. Londra, Loeb Classical Library, 1911 — 1926. Traduceri: Anghel Demetrescu, Cassius Dio Istoria Romană deta Xe.rone
pină la Alexandru Secera, cărţile LXI-LXXX, Bucureşti, Typo-grafia Societăţii Academice Romane, 1878; A. Piatkowski, Cassius Dio Istoria Romană, voi. I.
Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1972; voi. II, ibidem, 1977.
REFERINŢE CRITICE. E. Schwartz, articolul Cassius din Pauly-Wissowa, RE, III, 1897, p. 1684 — 1722; Idem, articolul Cassius publicat în Griechische
Gesehichtschreiber, Leipzig, Koeh-lei-Amelang, 1959, p. 394-453; F. Miliar, A Study of Dio Cassius, Londra, 1964.
AP.
D
DEMOCRIT [Demokritos] (c. 460-45; î.e.n., Abdera, sudul Traciei — c. 351 — 348 î.e.n., Abdera). Filosof. Reprezentant al materialismului,
supranumit «filosoful care rîde»în opoziţie cu Heraelit, «filosoful care plînge». ' Numele lui apare mereu asociat cu cel al lui Leucip, fonda-
torul atomisticii, care trece drept dascălul lui. Contemporan cu Socrate, D. 1-a cunoscut pe acesta la Atena, fără să se facă însă remarcat. A
întreţinut relaţii de prietenie cu Hippocrate. Era vlăstarul unei familii bogate, dar la împărţirea moştenirii cu cei doi fraţi ai lui, D. şi-a ales
partea cea mai mică pe care a cheltuit-o în călătorii. A vizitat Egiptul, Babilonul, Persia şi India, Arabia şi Etiopia. întors în ţară fără nici un
mijloc de trai şi cunos-cînd legea care interzicea să fie înmormîn-tat în patrie cel ce şi-a risipit averea părintească, D. a citit în public cea mai
bună dintre lucrările sale, Mikros diakos-mos Micul diacosmos, fiind răsplătit cu 500 de talanţi, iar la moarte i s-au rînduit funeralii publice. A
trăit peste 100 de ani, în mare cinste şi admiraţie. Lui D. i s-au atribuit multe anecdote şi vorbe de spirit, printre acestea maxima « vorba-i
umbra faptei».
O
D. a fost un bărbat învăţat, instruit în toate ramurile filosofiei, fizică, etică, matematică; era de asemenea un mare cunoscător al artelor, ceea
ce 1-a făcut pe K. Marx să-1 numească: « prima minte enciclopedică printre greci» (Marx-Engels, Ideologia Germană în Marx-Engels,
Opere, voi. III, Editura Politică, 195S, p. 131).
Se presupune că a fost admirator al pitagoreicilor. Opera lui vastă s-a pierdut aproape în întregime încă din antichitate. S-au păstrat c.
100 de fragmente, în mare majoritate din domeniul eticii. Diogwiy Laerţiu, în lucrarea sa Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, înfăţişează
catalogul lucrărilor lui D. orînduite în tetralogii, după cum urmează: opt tratate de etică, alcătuind două tetralogii; 16 tratate de fizică în
patru tetralogii; patru tratate amestecate, formînd o tetralogie; 12 tratate de matematică în trei tetralogii; opt tratate de muzică în două
tetralogii; opt tratate tehnice in două tetralogii, în total sînt 56 de tratate, la care unit adaugă nouă tratate de note şi comentarii. Iată
cîteva titluri mai semnificative: de etică: Pythagores (Pitagora), Peri andra-gaihias e Peri aretes (Despre bărbăţie sau Despre virtute), Peri
euthymies (Despre bu-curie) ; de fizică: Micul diacosmos, Cosmo-graphie (Cosmografia), Peri ton plancton (Despreplanete), Periphyseos
(Despre natură), Peri nou (Despre raţiune). Peri aisthe-seon (Despre simţuri), Peri ideon (Despre imagini) ; amestecate, neorinduite pe ma-
terii: Aitiai ouraniai (Cauzele fenomenelor cereşti), Aitiai aerioi (Cauzele fenomenelor aeriene), Aitiai epipedoi (Cauzele fenomenelor de
pe pămtnt), Aitiai symmeik-toi (Cauze variate), Peri tes lithou (Despre magnet); de matematică: Peri psausios kyklou kai sphaires
(Despre tangenţe la cerc şi la sferă), Geometrika (Geometrice), Arithmoi (Numere), Peri alogon gramma-ton kai naston (Despre liniile
şi solidele iraţionale), Megas eniautos (Anul co£-
47
Democrit
;c) Arnilla klepsydrai (Discuţie cu timpul limitat), Oeographie (Geografia), Pologra-
hie (Descrierea polului), Arktinographie yDescrierea razelor de lumină) ; de muzică
; de literatură: Peri rhythmon kai iannonies (Despre ritmuri şi armo-nie); Peri euphonon kai dysphonen gram-maion (Despre proprietatea
cuvintelor şi despre cuvinte dialectale); de ştiinţă şi artă: Peri diaites e diaitetikon (Despre dietă sau dietetică), letrike gnome (Cunoaşterea
medicală), Peri georgias sau Geor-aika (Despre agricultură), Peri zogra-phias (Despre pictură) etc. După titlurile păstrate, se poate deduce
marea varietate a preocupărilor filosofului abderitan şi, în acelaşi timp, se poate imagina imensitatea pagubei suferite de istoria ştiinţelor, în
general, prin pierderea acestor lucrări. Concepţia filosofică a lui D. se poate azi reconstitui completînd ideile din fragmentele păstrate cu
informaţiile oferite de Metafizica lui Aristotel (A, 4, p. 985, 14 şi urm.) şi de Diogene Laerţiu (IX, 44—45). Ea se prezintă ca un materialism
filosofic constituit şi dezvoltat pe pămîntul vechii Elade, motiv pentru care Lenin a denumit linia materialistă în istoria filosofiei, linia lui
Democrit (V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, în Lenin, Opere complete, voi. 18, Editura Politică, Bucureşti, 1963, p. 129, 371,
372). Potrivit concepţiei lui D., principiile lucrurilor sînt atomii şi vidul. Atomii coincid cu «realul» (« to on»), iar vidul cu « neantul» { «
to me on »); neantul
Inu este mai puţin existent decît realul. Realul reprezintă plinul, iar vidul este golul. Atomii, infima părticică de mate-ie şi ultima limită
la care se opreşte diviziunea, sînt particule nenăscute, neschimbătoare şi nepieritoare. Din combinarea acestor atomi, diferiţi ca formă
(«sche-nţa»), poziţie ( « thesis ») şi aşezare ( « ta-X's»), se nasc toate lucrurile din univers, ki se deosebesc prin formă, aşa cum se deosebeşte
A de N, prin poziţie, aşa cum «eră N de Z, prin aşezare, aşa cum AN "iieră de NA. O idee nouă şi originală aduce D. şi în concepţia vidului.
Spre «osebire de ceilalţi filosofi ai naturii, 'otriyit cărora totul era conceput plin u părticele de materie (în acest spaţiu "n are loc
mişcarea materiei), D. sus-
ţine existenţa vidului sau a spaţiului gol, ca o condiţie a mişcării dezordonate a atomilor. Cît priveşte teoria cosmogonică, atomii, în virtutea
identităţii, se atrag între ei şi formează lanţuri^ de atomi sau îngrămădiri de corpuscule. în felul acesta, în diferite puncte ale spaţiului se
găsesc mase enorme de atomi ce se mişcă într-o anumită direcţie, cu o mişcare nenăscută şi nepieritoare, imanentă materiei în ansamblu. De
aceea, mişcarea nu are nevoie de explicaţie. Această idee anticipează cu 2000 de ani principiul inerţiei formulat de Galileo Gabiei, care susţi-
nea că mişcarea nu are nevoie de motivare şi nu are un principiu motor. Dacă două conglomerate de atomi aflaţi în mişcare din direcţii opuse,
puţin piezişe, (« clinamen »), ajung să se ciocnească, ele se penetrează parţial şi produc un vîrtej (« dine») care este începutul unei lumi. în
acest vîrtej sînt atraşi, prin propagarea mişcării, o puzderie de alţi atomi vecini. Urmează o triere şi o regrupare a atomilor antrenaţi în vîrtej,
după asemănarea lor: particulele de apă se unesc cu particule de apă, cele de aer cu aer etc. Masele de atomi mai mari şi mai grele, potrivit
legilor vîrtejului, se adună la mijloc, iar atomii mai mici, netezi şi rotunzi, sînt aruncaţi la periferie. în acest fel se naşte o lume cu un pămînt
în centru, urmat, în cercuri concentrice, de apă, de aer şi de foc; ultimul element, fiind mai uşor, ajunge la periferie, unde dă naştere
corpurilor cereşti. O însemnătate deosebită în concepţia cosmogonică a lui D. prezintă ideea universului infinit. Spre deosebire de alţi
filosofi, ca Empedocle şi Anaxagora, care vorbesc despre o singură lume în centrul căreia se află pămîntul, el a formulat ideea grandioasă a
lumilor infinite. Unele lumi sînt mai mari, altele mai mici, unele conţin mai multe corpuri cereşti, altora acestea le lipsesc cu desăvîrşire.
Unele lumi sînt abia în formaţie, altele au atins apogeul dezvoltării lor, ca de pildă lumea noastră, în sfîrşit, altele sînt pe cale de dispariţie.
Teoria cunoaşterii formulată de D. este cu totul originală şi ingenioasă. Naivă în aparenţă, ea conţine puncte pozitive care au contribuit la
dezvoltarea ştiinţei. După D. cunoaştem lumea înconjură'
Dcmocrit
48
toare cu ajutorul simţurilor. Senzaţiile sînt produse de anumite corpuscule' infime, invizibile, ce se desprind de pe suprafaţa
lucrurilor, păstrînd imaginea acestora. Peliculele poartă de aceea numele de «eidola» sau, cu un termen latin «simulacra
rerum» (imagini ale lucrurilor). Ele pătrund în ochii noştri şi produc astfel senzaţia de vedere. Această teorie pune pentru
prima oară corect problema. înainte de D. şi încă o mie de ani după el, se credea că ochiul omenesc emană un fel de foc sau o
luminozitate care se îndreaptă spre lucruri, asemenea unui pipăit la distanţă, şi aşa ajungem să le cunoaştem. D. consideră
însă procesul în siins invers. Văzul şi senzaţiile, în general, sînt provocate de efluvii care vin de la obiect spre organele
noastre de simţ, aşa cum admite şi astăzi ştiinţa, prin teoria undelor (magnetice, luminoase, sonore etc.) sau prin alte teorii
similare. Percepţiile senzoriale nu au toate, după D., existenţă reală. Există calităţi primare, atomii şi vidul, care sînt reale, şi
calităţi secundare, ca dulcele şi acrul, caldul şi recele, culorile şi mirosurile, care sînt concepţionale. Această teorie, în ciuda
limitelor ei, a fost adoptată şi dezvoltată de savanţi şi filosofi ai sec. xVl — XIX ca Galileo Galilei, R. Descartes, Th. Hobbes,
J. Locke. Pe temeiul ei s-a dezvoltat ulterior cunoaşterea matematică a lumii, prin măsurarea unor elemente spaţiale ce înso-
ţesc senzaţiile specifice dintr-un domeniu senzorial. Aşa s-au născut, de pildă, acustica şi optica matematică. Perceperea rea-
lităţii este însă insuficient de precisă, cauzele' deformării « imaginilor» fiind atît de ordin obiectiv, cît şi subiectiv. Senzaţiile
oferă, aşadar, cunoştinţe obscure, neprecizate, în schimb, raţiunea accede şi la ceea ce îi este inaccesibil cunoaşterii
senzoriale. Senzaţiile formează în acelaşi timp temelia apropierii raţionale de realitate. Menirea cunoaşterii raţionale este,
aşadar, de a explica ceea ce este dat în percepţia senzorială, de a găsi cauza, temeiul existenţei sau apariţiei fenomenelor,
cauză pe care D. o numea « adevăr». El sublinia astfel, în primul rînd, capacitatea gîndirii de a « afla ceea ce este ascuns»
simţurilor. D. a consacrat o lucrare specială studiului proceselor de
gîndire, Kanon (Canonul), alcătuit din trei cărţi, prima lucrare de logică în Grecia antică. Din mărturiile existente, se poate
trage concluzia că opera lui D. era îndreptată, înainte de toate, împotriva, relativismului şi scepticismului sofiştilor. In
opoziţie cu Platon. D. nu rupe gîridirea de materie, ci dimpotrivă caută s-o cerceteze ca pe un proces natural. Privind-o însă
drept un proces fizic, el nu a reuşit să înţeleagă specificul fenomenelor pj;. hice. Prin concepţiile sale social-politice D. se
defineşte ca reprezentant de frunte al democraţiei sclavagiste, a cărei putere a susţinut-o ideologic. în mod activ în con-
fruntările dintre clase şi partide din perioada războiului peloponesiac. El a formulat, pentru întîia oară în filosofia greacă,
ideea pe care a aplicat-o însă numai la trecut, că forţa motrice a istoriei omenirii o formează «chreia» (nevoia), adică
trebuinţele materiale ale oamenilor. Legendei despre vîrsta de aur a copilăriei omenirii, de factură pesimistă, D. i-a opus ideea
dezvoltării ascendente a societăţii de la comuna primitivă la forma de viaţă civilizată. Concepţiile filosofice ale lui D. au
exercitat o influenţă considerabilă asupra gîndirii umane încă din antichitate. Pe temeiul lor s-a dezvoltat un nou curent
filosofic materialist, epicureismul, care a preluat şi a răspindit în masele largi ideile materialiste ale filosofului din Abdera.
Aceste idei şi-au găsit apoi numeroşi adepţi în lumea romană, unde poetul Lucreţiu le-a închinat poemul De rerum natura..
Prin intermediul latinităţii, materialismul atomicist al lui D. s-a făcut cunoscut în Europa occidentală. Un merit nepieritor al
ideilor lui D. constă în imboldul dat ştiinţei moderne în momentele de naştere şi de consolidare a ei.
O
OPERA. Ediţii. I. Mullach, Democriti Abderitae operum fragmenta, Berlin, 1843, reeditare In Fragmenta Philosophorum graecorum, voi. I> Paris, Uidot, 1880,
p. 330 — 382; V. Alfieri, Gli atomisti, Frammenti e teslimonianze, Bari, 1936; K. Preeman, The pre-Socratic phito&ophers, Oxford, 1946; J. D. Garcia Bacca,
Fragmenta* filosoficos de los presocraticos, Caracas, 195a. H. Diels-W. Kranz, Die Fragmente der ^or~ sokratiker, ed. XII, voi. II, Berlin, 1967, p. 81-
49
«30
Traduceri. C. I. Gulian, Leucip-Democrit.
"ftosofi"- Fragmente, Bucureşti, Editura de Stat, ,n. Kritz Jurss, Reimar Muller, Ernst Giin-r gchmidt, Griechische Atomisten. Texte und irnmmentăre zum
materialistischen Denhen der intihe, Leipzig, Reclam, 1973, p. 124-227. REFERINŢE CRITICE. Th. Gomperz, Les penseurs de la Grece, trad. franc., Paris,
1928, 354_407; V. F. Asmus, Democrit, Moscova, (1160; Th. Papadopoulos, La Logique de Demo-rjte In Revue roumaine des sciences sociales, philosophie-
Logique, XI, I, 1967, p. 39 — 51; Octav Onicescu, Figuri ilustre ale antichităţii, Democrit, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967; p. 1. Bicknell, The seat of mind
in Democritus, Eranos, LXVI, 1968, p. 10-23; K. Marx, Deosebirea dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofia naturii la Epicur în Marx-Engels, Scrieri din
tinerele, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 17 — 59, Caiete de istorie a filosofiei emcv.ri.ene, stoice şi sceptice, Caietele I—VII, ibidem, p. 101-207; K. Marx
—F. Engels, Ideologia germană In Marx-Engels, Opere Voi. II, Bucureşti, Editura Politică, 1958, p. 131; F. Engels, Dialectica Naturii In Marx-Engels, Opere,
Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 32; 167 — 168; V. I. Lenin, Materialism şi empirio-criiicism In Lenin, Opere complete, voi. 18, Bucureşti, Editura Politică,
1963, p. 129: 371 — 372, Caiete filosofice In Opere complete, ed. II, voi. 29, Bucureşti, Editura Politică, p. 222 —223.
F.V. Şt.
DEMOSTENE [Demosthenes], fiul lui Demostene din Paiania şi al Cleobulei; (384 î.e.n., Atena — 322 î.e.n., insula
Ca-lauria). Orator şi om politic atenian. A ost şeful partidului antimacedonean, eminent luptător din vremea sa pentru liber-
itea şi prestigiul Atenei. Şi-a început ictivitatea politică în 354 'î.e.n., cînd iterea Atenei se afla în declin. A urmă-t
însănătoşirea situaţiei financiare a ce-av" şi, mai ales, crearea unei puternice mate, alcătuită din cetăţeni, în locul gupelor de
mercenari. Surprinde din priit M momen*e ridicarea aproape bruscă Macedoniei şi, mai ales, intenţiile ei îrn ' Ve Ş' începe o
luptă fără cruţare ^npotriva acestui stat, demascînd tot-aten" a s^biciunile democraţiei sclavagiste (0 j1 e?e- I se atribuie 63'
de discursuri treime neautentice), pledoarii politice
şi civile. D. a fost un mare orator al vremii, apărător al libertăţii Greciei şi al democraţiei, în general. Adevăraţii duşmani ai
grecilor nu erau, în opinia lui D., macedonenii, ci propria inerţie şi slăbiciunile Atenei, care constau în reaua organizare
financiară, corupţia^ politicienilor şi prezenţa mercenarilor. împotriva acestor « duşmani dinlăuntru» sînt îndreptate, în primul
rînd, discursurile lui D., iar demonstrarea sistematică a perfidiei şi a adevăratelor ţeluri ale lui Filip constituie o acţiune de
lămurire şi educare a opiniei publice, nu mai puţin importantă. D. era încredinţat că înfrîngerea Atenei însemna înfrîngerea
întregii Grecii şi că libertatea Atenei nu e numai un imperativ politic, ci şi un imperativ moral, pentru că ea contravine
istoriei, condiţiei şi dreptului natural al poporului atenian. în esenţă, politica lui D. s-a bazat pe principiul intercondiţionării cu
o înaltă concepţie etică.
O Oratorul s-a născut într-o familie înstărită. Tatăl său era proprietar al unor ateliere de arme şi mobilă. în 377 î.e.n. părintele
său moare, iar averea de 15 talanţi pe care o lasă e risipită de tutori, D. fiind crescut de mama sa pînă la majorat. Se pregăteşte
special pentru procesul pe care avea de gînd să-1 intenteze tutorilor şi pe care îl cîştigă în 364—363 î.e.n., dar ceea ce
recuperează din avere e prea puţin. Nevoia îl sileşte să devină logograf. în cei 10 ani, cît a practicat această meserie, şi-a
refăcut averea şi şi-a pregătitA viitoarea carieră oratorică şi politică. în 354 î.e.n., la 30 de ani, cînd păşea în arena vieţii
publice, D. era un orator format. D. îşi face adevăratul debut politic cu prilejul frămîntării produse la Atena de vestea că
Persia ar pregăti o expediţie împotriva Greciei (354 î.e.n.). Cu o judecată rece şi un profund simţ al realităţilor, cere crearea
unei armate şi a unei flote puternice, singurele garante ale succesului, libertăţii comune şi alianţei întregii Grecii: Peri ton
symmorion, (Despre clasele de armatori). Un an mai tîrziu, cînd Sparta, pro-fitînd de concentrarea statelor mari ale Greciei în
jurul « războiului sacru » (355 —
Demostene
"352 î.e.n.), încearcă să-şi reeiştige dominaţia asupra Peloponesului, atacînd Me-galopolisul, D. pledează cauza cetăţenilor
■din Megalopolis: Hyper Megalopoliton (Pentru megolopolitani) nu numai pentru •că interesul Atenei era ca Sparta să
nu devină prea puternică, ci şi pentru că ■datoria morală a Atenei era de a-i apăra pe cei nedreptăţiţi. Discursul marchează
■o dată importantă in viaţa lui D., atestind maturitatea politică a oratorului, apt acum ■să-şi asume responsabilităţile pe care
istoria urma să i le ofere. Dealtfel, ele şi sosiseră. Lipsită de grandoare, odată cu prăbuşirea marilor ligi, umilită de revenirea
perşilor în miezul treburilor greceşti, afundată în rivalităţi sterile care îi adîn-■ceau dezagregarea, lumea elină nu observase,
în nordul peninsulei, ascensiunea bruscă a regatului semibarbar al Macedoniei. Ea se datora energiei unui singur ■om,
Filip 11, care-şi petrecuse adolescenţa ca ostatic la Teba. El creează falanga macedoneană după modelul lui Epa-
minonda, măreşte armata la 30 000 de •oameni şi porneşte din pădurile Macedoniei să cucerească Grecia. în 358 i.e.n.
î- or.-! ton
mei Sa cucerească uiw,i«. ,
■cad Amfipolis şi Pidna, în 357 î.e.n. Potideea şi Grenides. în 353 î.e.n. el ocupă Methone, pătrunde în Tesalia, îl
învinge pe Licofron şi cucereşte portul Pagasai, înaintea atenienilor. Se amestecă în «războiul sacru», zdrobeşte o armată
foci-diană şi înaintează spre Termopile, dar aici atenienii ajunseseră, în sfîrşit, la timp, şi Filip e nevoit să dea
înapoi ■(353 î.e.n.). Se întoarce însă ca să lichideze ultima enclavă ateniană în Macedonia, peninsula calcidică (351
î.e.n.). O asemenea incursiune nepedepsită scotea la iveală profunda slăbiciune a Greciei, a Atenei mai ales. Mîndria rănită
a cetăţii, dacă nu conştiinţa unei primejdii imediate, reclamau o acţiune energică. Şi cind, în primele luni ale anului 351
î.e.n., in adunarea poporului se dezbate viitorul războiului, t). îşi prezintă propria soluţie de redresare a cetăţii:
(Philippikos Logos — prima Filipică). Filip — spune el rr îşi datorează forţa mai puţin lui însuşi, cit inerţiei (« ameleia»)
atenienilor. Pentru cauza Atenei trebuie &ă lupte propriii ei cetăţeni, nu mercenarii. Atena nu va fi ascultată şi urmată
de aliaţi, dacă nu va fi ea însăşi puternică. Pornind de la ideea că răul trebuie curmat din rădăcină, D. cere să se întemeieze
două armate: prima să-1 atace pe Filip chiar în Macedonia, a doua să ră-mînă la Atena pentru a face faţă împrejurărilor.
Simţind primejdia, printr-o abilitate politică pe care avea s-o utilizeze şi altă dată, Filip s-a prefăcut bolnav şi a dispărut doi
ani în adîncul Macedoniei. Atenienii au comis eroarea de a crede că pericolul s-a îndepărtat de la sine şi pro-iectul lui D. a
fost abandonat. Filip revine însă, mai decis ca oricînd, să ocupe Olin-tul, aliat al Atenei, ca să deschidă Macedoniei ieşirea la
mare. Importanţa strategică excepţională a cetăţii, a cărei cădere i-ar fi peţmis lui Filip să coboare nestingherit în Grecia, nu-i
scapă lui D. şi el pronunţă acum trei discursuri celebre în apărarea Olintului (Olynthiakoi Logoi, 349 î.e.n.). Ideea politică
generală a Olin-ticelor e că timpurile cind Atena trebuia să lupte pentru onoarea şi renumele ei («doxa») au trecut, acum e
vorba de salvarea ( « soteria») Greciei întregi. Elenii — susţine D. — nu trebuie să aibă încredere în cuvîntul lui Filip,
care şi-a încălcat toate promisiunile. Datoria lor e de a-1 lovi pe Filip în inima regatului său şi, în orice caz, de a veni în
ajutorul olintienilor. Mijloacele financiare necesare puteau fi găsite în «theoricon», fondul de bani public destinat
spectacolelor. Atenienii n-au aplicat planul lui D. şi s-au hotărît la acest lucru cind era prea tîrziu, iar victoria avea să fie de
partea adversarului. Ajutorul trimis Olintului a fost cu totul insuficient, iar cetatea, vîndută şi de doi dintre propriii ei
generali, a căzut în 348 î.e.n. După o încercare infructuoasă de a coaliza lumea greacă Şi după o inutilă debarcare în cîteva
puncte din Macedonia, atenienilor nu le-a rămas altceva decît să încheie, în apr. 346 î.e.n., pacea, care sancţiona toate
cuceririle macedonenilor. Atena pierdea Amfipolisul-Profitînd de pace, Filip pune capăt « războiului sacru», distrugînd pur
şi simp'1! Focida (346 î.e.n.), spre indignarea întregi' Grecii. în sfîrşit, lumea elină era nevoita să accepte realitatea, să
înţeleagă că Fi'ip nu şi-a respectat niciodată cuvîntul ţ; că promisiunile lui nu erau, de fapt, deci
51
tot atîtea diversiuni menite să faciliteze pali zarea ac^e^or ^ri ^e agresiune. D., Ltors din Pelopones — unde pusese canat uneia
din multele intrigi ale macedonenilor — avertiza că în Filip trebuie văzut duşmanul tuturor cetăţilor cu constituţii
democratice (a doua Filipică, 344 îe'n.). O acţiune energică era zădărnicită însa ?i °^e existenţa unui puternic partid
promacedonean la Atena, în frunte cu Eschine şi Demade. Pentru a-i slăbi influenţa, D. intentează un proces lui Eschine sub
acuzaţia de a se fi vîndut inamicului. între timp, Filip cucerise o parte din Tracia, ameninţînd oraşele Propontidei,
puncte vitale pentru Atena, căci pe aici îsi transporta grîul adus tocmai din Cri-meea. D. cere vehement o intervenţie
militară (Peri ton en Cherroneso — Asupra situaţiei din Chersones, martie 341 î.e.n.) şi, totodată, îi îndeamnă pe
atenieni să învingă duşmanul dinăuntrul cetăţii, anume propriul lor imobilism. Cum Filip şi ocupase, în Chersones, cetatea
Cardia, înainta în Tracia şi ameninţa Byzantion, iar în Eubeea răsturna regimurile demo-;ratice şi instala în loc tirani, D.
pronunţă a treia Filipică în care constată că Filip duce un război nedeclarat contra Atenei şi că singura soluţie e riposta
armată. Se pare, în sfîrşit, că Atena s-a trezit şi o expediţie condusă de Cefisofon restabileşte democraţia în Oreos. Cum
succesul dă curaj, soli atenieni sînt trimişi la Ghios şi la Rodos, D. în Byzantion, cu misiunea e a începe tratative chiar cu
Persia. Cind Filip atacă Perintul, o armată ateniană condusă de Focion e trimisă la faţa ocu'ui jşi Filip e nevoit să se retragă,
atorită gravităţii momentului, D. ca-ată puteri excepţionale pentru echiparea notei. Părea că sorţii se întorceau acum în
ţayoarea Greciei. Dar Filip, printr-o intuiţie care ne dă măsura geniului său '"tic şi militar, se întoarce brusc chiar e regiunile
centrale ale Greciei. Pă-,Up e.'n Locrida şi apoi ocupă Elateea *°cida, ameninţînd Beotia. Era oare-rnT P 0Itile Atenei (339
î.e.n.). în spai-nim Ca?*e a însoţit sosirea veştii la Atena, de nM na mdrăznit să vorbească, afară a u- care, îmbărbătîndu-i pe
atenieni, a raVU^ ^miterea unei ambasade pentru i!la Teba şi punerea întregii economista:
a cetăţii în folosul războiului, ceea ce s-a aprobat imediat. Atena a obţinut adeziunea tebanilor, dar restul Greciei a
rămas pasiv. Singuri atenienii şi tebanir au dat bătălia la Cheronea şi au pier-dut-o. D. a luptat în corpul de hopliţi. Prin-tr-
un gest de nobleţe care evita, poate, obligaţia unui asalt direct şi deloc sigur asupra zidurilor Atenei, Filip a oferit
acesteia o pace convenabilă, care consfin^ ţea, în realitate, înrobirea Greciei. Doi ani mai tîrziu însă, Filip este asasinat şi spe-
ranţele elenilor reînvie. D., în fruntea revoltei grecilor, convinge să se trimită ambasade în toate părţile, îl atrage de
partea sa pe Attalos, comandantul armatei macedonene din Asia, iar Sparta, Argeşul, Arcadia, Elida, Teba, Etolia şi
Ambracia se scutură de jugul macedonean. Alexandru, fiul lui Filip, apare însă pe neaşteptate sub zidurile Tebei şi pune
friu mişcării răsculaţilor surprinşi şi înspăimîntaţi, iar un an mai tîrziu, cind vestea falsă a morţii lui provoacă o noua revoltă,
ajunge în 13 zile din Tracia în faţa Tebei, o ia cu asalt şi o rade de pe* faţa pămîntului. Spaima curmă orice veleitate de
rezistenţă şi Alexandru pleacă în marea aventură a Asiei, liniştit în privinţa Greciei, care nu se va mai mişca pînă la
moartea sa. Viaţa lui D. fusese în primejdie după distrugerea Tebei pentru că Alexandru ceruse extrădarea a nouă oameni
politici atenieni de vază din partida antimacedoneană. Numele lui D. era în capul listei. Abilitatea oratorului Demade i-a
salvat pe toţi, dar cariera lor politică era terminată pentru mult timp. Rămasă fără obiect, activitatea politică s-a rezumat, în
acest timp, la consumarea vechilor rivalităţi interne şi a fost dominată de celebrul proces Peri stephanou (Asupra coroanei),
dintre D. şi Eschine. în timp ce Alexandru îşi continua înaintarea în Orient, la Atena viaţa politică era aproape stinsă şi despre
D. nu se ştia nimic. In 324 î.e.n. izbucneşte afacerea Harpalos. Fost trezorier al tezaurului macedonean din Babilon,
Harpalos se refugiase la Atena, unde banii ce-i adusese cu sine sînt puşi sub supravegherea unei comisii din care făcea parte
şi B. Harpalos evadează, iar verificările băneşti dovedesc ~wgri lip'iiri Tras la răspundere. D. e
BIBLIOTECA - CENTRALA _ fNlVERS'TAR/
;. CLUJ-NAPOCA
Demostene
o2
aruncat in închisoare, dar izbuteşte să fugă şi se refugiază la Egina, apoi la Tre-zena de unde «îşi întorcea ochii înlăcrimaţi spre Atica»
(Plutarh, Viaţa lui Demostene, 26). în 323 î.e.n. moare Alexandru. Imediat, Grecia se răscoală, iar Anti-patros, regentul Macedoniei, e
asediat în Lamia. D. colindă Peloponesul îndemnind Ia luptă şi se întoarce la Atena unde este primit în triumf. Era însă prea tirziu. Generalul
atenian Leosthenes, care-1 închisese pe Antipatros în Lamia, moare într-o ambuscadă şi înlocuitorul lui pierde bătălia de la Cranon.
Macedonenii mărşă-luiesc spre Atena. D. şi partizanii lui fug în pripă, iar atenienii, la propunerea lui Demade, ii condamnă la moarte. Un
detaşament macedonean porneşte pe urmele lui D. şi-1 ajunge la templul lui Poseidon din insula Calauria, unde acest mare luptător pentru
libertatea Atenei e nevoit să se sinucidă (322 î.e.n.). Sub numele lui D. antichitatea ne-a transmis 63 de discursuri, o colecţie de exordii şi
scrisori. Autenticitatea unei treimi din discursuri e pusă la îndoială. După destinaţia lor, cuvîntările lui D. se împart în trei mari categorii:
discursuri politice, pledoarii politice şi pledoarii civile, lată lista lor, cu data probabilă trecută în paranteze: 1. Discursuri politice: Despre
clasele de armatori (354 î.e.n.); Pentru megalopoli-tani (353—352 î.e.n.), Prima Filipică (351 î.e.n.), Peri tes Rhodion eleutherias [Pentru
libertatea rodienilor, 351 — 350 î.e.n.), Peri syntaxeos (Despre organizarea financiară, 349 î.e.n.), Prima Olintică (349 î.e.n.), A doua
Olintică (349 î.e.n.), A treia Olintică (349 î.e.n.) Peri eirenes (Asupra păcii toamna 346 î.e.n.), A doua Filipică (345 — 343 î.c.n.), Asupra
situaţiei din Chersones (primăvara 341 î.e.n.), A treia Filipică (mai 341 î.e.n.), A patra Filipică (discurs probabil nepronunţat). 2. Pledoarii
politice : Kata An-drotionos (împotriva ilegalităţilor lui Andro-tion, 355—354 î.e.n.), Pros Leptinen (Contra legii lui Leptines, 355—354
î.e.n.), Kala Timokratous (Contra lui Timocra-tes, 353—352 î.e.n.), Kata Meidiou (Contra lui Midias, 348 î.e.n., nepronunţat), Kata
Aristokralous (Contra lui Aristo-
crates, 352 î.e.n.), Peri tes parapresbei(lsi (Asupra prevaricaţiunilor ambasadei, 349 î.e.n.), Asupra coroanei (iulie-aug. 33,^ î.e.n.), Kata
Aristogeitonos (Contra luţ Aristogeiton, 325—324). 3. Pledoariile c;_ vile (aproximativ 40) care ne-au rămas sub numele lui D. prezintă un
interes mult mai restrîns, ele dîndu-ne informaţii in domeniul dreptului civil şi, uneori, in cel public. Intitulate după numele celui împotriva
căruia era îndreptată pledoaria enumerarea acestor discursuri e lipsită de interes. Spre deosebire de alţi oratori ai vremii D. nu improviza. îşi
pre. gătea cu cea mai mare conştiinciozitate profesională discursurile şi pledoariile pe care le rostea cu o incomparabilă forţă de convingere,
manieră contrastantă cu cea adoptată de majoritatea oratorilor atici, adepţi ai stilului lui Pericle, supranumit « olimpianul» pentru seninătatea
şi liniştea adoptată în faţa publicului. Se ştie totuşi că discursurile scrise ale lui D. nu sînt replica fidelă a celor vorbite. Trăsătura dominantă a
scriiturii lui D. este viaţa pe care a insuflat-o ordinii sintactice a frazelor şi a perioadelor prin exclamaţii, apostrofe, expresii familiare, cît şi
printr-o armonie unică, care ţine de meşteşugul eufoniei. Limba folosită, dialectul atic contemporan, lipsit de neologisme sau de arhaisme,
este supusă ritmului interior al expunerii, cînd riguros dialectică, cînd gravă şi patetică, cînd vehementă în atacurile dezlănţuite. Dialogul
imaginar şi paradoxurile întrerup adesea naraţiunea, imprimînd un plus de autenticitate zugrăvirii unei situaţii date sau imaginilor proiectate
în viitor. Scopul acţiunii politice a lui D. e salvarea independenţei naţionale şi a democraţiei. Dar cine ameninţa Atena, cine sînt duşmanii:
perşii, macedonenii? Nu. Adevăratul duşman al atenienilor era propria lor slăbiciune (Olintică, I, 9; Olintică, II, 4), inerţie (Filipica I, II) sau
moliciune (Filipica III, 5). Aceasta este ideea politică fundamentală de la care pleacă D.: « Atenienii dorm — spune el -- $ par a fi băut
mandragora» (Fdip'0" IV, 6). «Somnul» atenienilor îl dovedea lipsa unei armate cetăţeneşti înlocuită c
53
Demostene
p6 de mercenari, care luptau pentru hani neînsufleţiţi de sentimente patrio-»ve sau de o idee. Mercenarii făceau de fapt slăbiciunea, nu
puterea Atenei (Olin-tca m> 30)- Somnul cetăţii mai era dove-IA de reaua organizare financiară, care nU_i permitea stringerea resurselor nece-
sare războiului, fără a nemulţumi anumite araturi ale populaţiei (Olintică III, 35). j a toate acestea se adăuga cumplita pla^ă a corupţiei,
extrem de răspindită, «ubfflinînd puterea de acţiune a cetăţii (Despre prevaricaţiunile ambasadei, 264 — •i(j7 • Despre coroană, 45 — 46,
etc). Aproape întreg partidul promacedonean era întreţinut de Filip. Acestea erau bolile lăuntrice ale Atenei, « duşmanii din interiorul cetăţii».
Pentru a-i învinge pe duşmanii din afară trebuiau, aşadar, învinşi cei dinăuntru. E ceea ce încearcă zadarnic D. Venalitatea politicienilor era
atît de înrădăcinată încît părea că nu poate fi stîrpitâ. D. nu încearcă, aşadar, să lupte direct împotriva ei, ci aruncă numai un blam moral. în
schimb, oratorul îşi concentrează forţele în direcţia făuririi unei armate ateniene şi a organizării unei reforme a sistemului financiar. Acestea
vor fi obiectivele lui politice practice. Dificultatea principală in realizarea primului obiectiv era, alături de inerţia cetăţenilor, lipsa
mijloacelor de finanţare. Crearea expresă a unor impozite în acest scop ar fi fost nepopulară. D. găseşte, însă, soluţia care evită orice
nemulţumire, propunînd transferarea « theoriconului» pentru bugetul armatei. Theoriconul era un fond financiar din care se plăteau cîte doi
oboli fiecărui cetăţean atenian pen-
1 a se duce la teatru. D. propune ca icest fond să fie utilizat pentru plata oldelor şi construirea flotei (Olintică 111,
I- Deşi proiectul va eşua, un cîştig tot
Mine de pe urma acestui eşec, deoarece 3|nia publică va înregistra un imperativ
momentului. Un merit de ordin politic
deşt Fiii
mai puţin însemnat al lui D. este şi rămarea sistematică a urzelilor lui . '.P. explicarea rostului fiecărei manevre J'rtice a regelui macedonean,
deci acţiu-1 de lămurire a opiniei publice şi de *ţie cetăţenească. Una dintre ideile
c
onst
ante ale lui D., pe care istoria urma confirme, era că infrîngerea Atenei
însemna înfrîngerea întregii Grecii şi că problema care se punea era cea a apărării drepturilor comune (Despre clasele de armatori, 3, 5). Dar
sclavia Atenei este pentru D. nu numai un fapt politic, ci şi unul moral. Ea contravine atît istoriei, condiţiei şi dreptului natural al poporului
atenian (Despre coroană, 203), cît şi onoa-rei şi gloriei străbunilor. O sclavie, chiar şi fericită (ibid. 203), nu e mai puţin o dezonoare.
Libertatea Atenei este,' aşadar, nu numai un imperativ politic, ci şi unul moral. Politica nu poate fi în afara moralei, iată adevăratul principiu
al acţiunii civice a MD. Oratorul constată, dealtfel, că Atena însăşi şi-a făcut în toată istoria ei un punct de onoare din a nu pune interesul la
baza politicii sale, ci de a urmări peste tot, unde era necesar, apărarea libertăţii. încă din discursul Pentru megalopolitani (15) el arată că
principiul care a ghidat întotdeauna politica Atenei a fost de « a-i salva pe cei nedreptăţiţi». Poate că ideea nu poate fi verificată întotdeauna
în istoria Atenei; în politica lui D. ea este însă o constantă. El spune în încheiere: «Vă îndemn să nu-i abandonaţi pe megalopolitani şi, într-un
cuvînt, să nu-i abandonaţi pe cei mai slabi celor mai puternici» (ibid., 32). A respinge forţa în politică şi a crede că politica nu trebuie să fie în
afara moralei, iată principiul care face măreţia lui D.
O
OPERA. Manuscrise: Parisini nr. 2934 şi 2935 sec. X; Augustanus, sec. X; Oxyrh. Pap., XV 1811, sec. III e.n. Editio princeps: Aldina, Veneţia, 150'.; 1513;
1553. Ediţii; Henri Es-tienne, Paris, 1575; G. Dindorf, Opera, 3 voi. Oxford, 1859 — 1861; ert. III, 1871-1874; H. Weil, Les Harangues de Demostheae, Paris,
Hachette, 1873-1886; ed. 2, 1896; reimprimare-Leiden, Brill, 1974; M. Croiset, De'mosthene. Harangues, 2 rol.. Paris, Les Belles Lettres, Coli. des Lniversiles
de France, 1924 — 1925; L. Gernet, Plaidoyers civils, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, 1954; 1957; O. Navarre, P. Ori-sini, J. Humbert, L. Gernet, G. Jlathieu,
Plaidoyers politiqves, 4 voi., Paris, Les Belles Lettres, 1954 — 1959; S. H. Butscher, W. Rennie, Demos-thenes, 4 voi., Oxford, Clarendon, 1966 — 1967.
©iod or
Traduceri: Demostene, fragmente din discursuri în PAOGr, voi. II, p. 9-234. PREFERINŢE CRITICE. Aime Puecn, Ies Philippiques de
Demosthine. Etude et analyse, Paris, Mellotee, 1926; G. Clemenceau, Demosthine, Paris, 1926; Paul Cloche, Demosthine et la fin de la
democraţie ath&nienne, Paris, 1937; Gilberte Ronnet, Etude sur le style de Demosthine dans Ies discours politiques, Paris, Boccard,
1951.
* # *
DIODOR [Diodoros; numit Diodorus Sicu-lus] (c. 80 î.e.n., Agyrion, Sicilia — 29 î.e.n., Sicilia) Istoric. A întreprins nume-
roase călătorii de documentare în vederea redactării unei istorii universale. Opera realizată, Historion Bibliotheke (Biblioteca
istorică) în 40 de cărţi şi inspirată de concepţia dominantă a epocii asupra utilităţii istoriei în formarea şi educarea
caracterelor, cuprinde istoria tuturor popoarelor Orientului, Greciei şi a Romei, incepînd din cele mai îndepărtate timpuri şi
ajungînd pină la cucerirea Galliei de către Caesar (59 î.e.n.). Datorită caracterului ei de «compendiu», Biblioteca a iost mult
îolosită în şcoli ca material didactic.
O
Titlul operei, Historion Bibliotheke, trădează ambiţia lui D. de a creea o sinteză sub forma unui compendiu, în care să
figureze istoria tuturor popoarelor, cu rolul de a dispensa pe cercetător să recurgă la mai multe izvoare. In economia
operei un loc aparte îl ocupă « prooimio-nul» (Introducerea, I, 1 — 5) şi o «arheologie », adică o expunere a istoriei peri-
oadei mitice, pînă la războiul troian, redactată în şase cărţi, dintre care primele trei sînt consacrate popoarelor
neelenice, iar celelalte elenilor. Cărţile VII —XVII cuprind evenimentele petrecute de la căderea Troiei pînă la
Alexandru cel Mare. Cărţile XVIII —XL expun istoria greco-romană pînă la războiul lui Caesar cu gallii. Din această
operă — pentru elaborarea căreia D. a cheltuit după propria sa mărturisire 30 de ani din viaţă — s-au păstrat în întregime
numai cărţile I—V. Din celelalte, au rămas fragmente izolate ori inserate în operele unor excerptatori
(Constantin Porfirogenetul, Ioannes Tzet. zes, Eustathios). Deşi Biblioteca este rezuj] tatul unei munci perseverente, ea
rin îndeplineşte în totul cerinţele unei sinteze istorice. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor scăderi, lucrarea rămîne un
izvor preţios de documentare pentru istoria Greciei şi a Siciliei de la sfîrşitul sec. V î.e.n., în special pentru istoria
revoltelor de sclavi din Sicilia (sec. II î.e.n.). Concepţia călăuzitoare a lui D. constă în recunoaşterea virtuţilor educative ale
istoriei experienţa dobîndită fiind un puternic stimulent pentru întemeietorii de cetăţi pentru legiuitori, pentru cei ce se
îndeletnicesc cu ştiinţele şi artele spre binele omenirii. După propriile sale cuvinte istoria este o « moştenire sacră a
generaţiilor trecute lăsată noilor generaţii, păzi-toarea virtuţii celor vrednici de laudă, martora necinstei celor ticăloşi,
binefăcătoarea întregului neam omenesc.» Scrisă în genul operelor elenistice, Biblioteca cuprinde o bogată anecdotică,
naraţiuni legendare şi portrete biografice ale unor personaje ilustre. Valoarea literară a operei variază în funcţie de
izvoarele compilate. Unele pagini, de un cutremurător realism, ca acelea despre marea răscoală a sclavilor din Sicilia
(cartea XXXIV, 2 şi urm.) rămîn pagini de antologie prin umanismul şi compasiunea pe care le emană. Didacticismul,
constant urmărit de autor, diminuează, din păcate, meritele altor expuneri similare, altfel nu lipsite de farmec. Deşi planul
urmărit de D. — alcătuirea unei istorii universale — se arăta grandios, punerea lui în aplicare n-a fost încununată de
succes deplin, istoricul atribuind adesea divinităţii anumite întîmplări, fără a cerceta mobilurile adînci, declanşatoare ale
evenimentelor. Opera, completare necesară la HelleniceU lui Xenoîon, rămîne o sursă unică u> felul ei pentru
cunoaşterea războaielor care au pustiit Sicilia'după distrugerea Cartaginii (146 î.e.n.). D. s-a bucurat «« buna apreciere a lui
Mommsen şi a altor învăţaţi interesaţi în istoria ultimei p erl" oade a Romei republicane.
O OPERA. Manuscrise: Vindobonensis, nr- '' conţine cărţile I-IV, sec. XI; Coislinta""™ nr. 149, sec. XV; Vaticanus, sec. XIII;
Venem»
55
Dioaene Laerţiis
37;, sec. XV. Editio princeps: Bologna, if'72 Ediţii: H. Estienne, Paris, 1459; L. Din-Lrf, Paris' F-Didot' 2 vol-> 1842-1844;
Dindorf—C. Miiller, Diodorus. Bibliotheca Historica, Leipzig, Teubner, 5 voi. 1866 — 1868 f H. Oldfather — R. M. Geer şi alţii, Diodorus.
Bibliotheca Historica, 4 voi., Londra, Loeb, 1933 ; F vogel şi C. T. Fischer, Diodorus. Bibliotheca Historica (post I. Bekker et L. Dindorf),
Leipzig, Teubner, 1964; Marta Sordi, Bibliothecae liber XVI, Florenţa, La Nuova Italia, 1969; M. Case-vitz, Diodore. Bibliotheque
historique, livre XII, Paris, Les Belles Lettres, 1972. Traduceri. îf Lascu, Diodor, fragmente din Biblioteca Istorică in CJUV, voi. II, p. 16-22;
141; 188-190; 202; 206 — 208; 289 — 290; Radu Hâncu, Diodor, fragmente din Biblioteca Istorică in IIR, voi. I, P- 189-199.
REFERINŢE CRITICE. J. Palm, Ober Sprache und Stil des Diodorus von Sizilien, Lund, 1955; G. Perl, Kritische Untersuchungen zu
Diodors romischer Jahrzăhlung, Berlin, 1957; K. Meister, Die Sizilische Geschichte bei Diodor von den An-făngen bis zum Tod des
Agathohles. Quellenun-tersuchungen zu Biicher IV—XXI, disertaţie, Miinchen, 1970; A. Burton, Diodorus Siculus Book 1. A
Commentary. Leiden, Brill, 1972.
M.M.-H.
DIOGEXE LAERŢIU [Diogenes Laertios] (sec. III e.n., Laerte, Cilicia). Istoric al filosofiei greceşti. După unii cercetători a
făcut parte din cenaclul literar condus de Iulia Domna, soţia lui Septimius Seve-rus. Opera sa, Peri bion, dogmaton kai
apophthegmaton ton en philosophia eudo-kimesanton (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor) prezintă în 10 cărţi şcolile
filosofice şi biografiile filosofilor greci, începînd cu cei şapte înţelepţi şi pînă la Epicur. Cartea include fragmente din operele
pierdute ale gînditorilor greci, 'zvoare originale şi directe de mare însemnătate. Deşi supusă de-a-lungul tim-
ului unor critici severe, fiind considerată "psită de originalitate, lucrarea continuă
1
constituie cel mai preţios document Pentru istoria filosofiei greceşti.
O
| lui D.L. îmbrăţişează istoria tutu-f Şcolilor filosofice greceşti din antichi- lte. inclusiv biografiile filosofilor, pe
care autorul le întreţese cu anecdote şi cuvinte de spirit, enumera lucrările publicate şi trece în revistă doctrinele la care au
aderat. Ea este împărţită in 10 cărţi: primele două sînt consacrate celor dinţii filosofi: Tales, Anaxiniandru, Anaxaşora,. lui
Socrate şi discipolilor săi, cu excepţia lui Platou. Dintre aceştia, unii au fost trecuţi în Kanon ton hepta sophon (Canonul
celor şapte înţelepţi). Cartea a IlI-a este în întregime consacrată lui Platou, iar Academiei, fundată de el, cartea IV-a; în cartea
V-a D.L. ne introduce în filo-sofia lui Aristotel. Cartea Vi-a se referă la filosofii cinici, a VII-a, la stoici, a VUI-a, la
pitagorici, iar a IX-a înfăţişează filosofia lui Heraclit, Leueip, Demo-crit, doctrina eleaţilor şi a scepticilor. Cartea a X-a
expune pe larg viaţa şi doctrina lui Epicur. Atenţia specială acordată epi-cureismului a făcut să se nască în mod firesc
întrebarea, dacă nu cumva D.L. a fost un admirator al lui Epicur, ba chiar mai mult, un adept zelos al acestui filosof. Interesul
pe care-1 prezintă lucrarea lui D.L. este deosebit, întrucît în ea sînt incluse toate izvoarele filosofiei eline, atît izvoarele
directe, constind din citarea unor fragmente din opere care s-au pierdut, cît şi izvoare indirecte, ca biografii, succesiuni,
cronologii, liste de omonimi. Păstrarea de către D.L. a izvoarelor directe este de importanţă deosebită pentru noi, cu atît mai
mult cu cît, în mare parte, aceste izvoare nu ne-au parvenit. Deşi posedăm întreaga operă a lui Platou şi cea mai mare parte
din opera filosofică a lui Aristotel, sînt, în schimb, pierdute toate scrierile dinainte de sofişti, operele acestora, operele
socraticilor, ale filosofilor aparţinînd Academiei vechi, medii şi noi, ale vechilor peripateticieni, cu cîteva mici excepţii. In
această situaţie, fragmentele din Operele pierdute, citate de autorii vechi, oricît de neînsemnate şi reduse ca întindere, sînt
considerate izvoare originale şi directe de mare preţ. Aceleaşi servicii aduc şi izvoarele indirecte, ca lucrările intitulate «
doxografii», în care sînt fixate opiniile filosofilor, sînt citate maxime şi sentinţe (în special cele ale lui Diogene din Sinope),
«hronografii», cum ar fi cele ale lui Aristotel, lucrări intitulate Peri homonymon poeton te kai syngrapheon
Dionysios din Halioarnas
(Despre poeţi şi scriitori omonimi, cum a fost aceea alcătuită de Demetrios din Magnesia, sau Diathekai (Testamentele
filosofilor), care respiră un aer de umanitate. Dintre Testamente, menţionăm pe cel al lui Aristotel — inserat de D.L. în cartea
V, II, 16 (magistral comentat de Werner Jaeger), care conţine dispoziţii testamentare privind pe soţia, fiica şi fiul scriitorului,
eliberarea şi recompensarea unor sclavi. Tot lui D.L. îi datorăm şi păstrarea testamentului lui Epieur (X, 16—21). Cu toate
acestea, cartea lui D.L. a fost supusă, de-a lungul timpului, celor mai severe critici. Hermann Usener îl învinuieşte că ar fi
copiat pe Diocles din Magnesia şi pe Favorinus. Critica adusă Vieţilor lui D.L. o continuă Ernst Maas. Dar un examen atent al
operei făcut de Eduard Schwartz duce la concluzia că nu poate îi vorba de folosirea unui singur izvor. învăţatul german
subliniază faptul că bogata literatură privitoare ia filosofii în circulaţie pe acea vreme era considerată un bun comun, a cărui
întrebuinţare nu putea, în fapt, constitui un furt sau un plagiat.
O
OPERA. Manuscrise: Burbonicus nr. 253, sec. XIII, Neapole; Laurentianus nr. 13, sec. XIII; Parisinus nr. 1759, sec. XIII; Vaticanus, nr. 1303, sec.
XIII.EditioPrinceps: H. Frobenius şi N. Episcopus, De vitis, decretis el responsis celebrium philosophorum libri X, Basel, 1533. Ediţii. H. Stephanus,
Apophthegmatum opus, Paris, 1547; C. G. Cobet, De clarorum philosophorum vitis, dogmatibus, apophthegmatibus libri decern, Paris, F. Didot, 1872; R. D.
Hicks, Lives of Eminent Philosophers, Londra, New York, 1925; O. Appelt, Diogenes Laertius, Vitae philosophorum, Leipzig—Berlin, 1921, retipărire, Berlin,
Editura Academiei, 1955; H. S. Long, Diogenes Laertius. Vitae philosophorum, 2 voi., Oxford, Clarendon, 1966. Traduceri. O. Appelt, Leben und Meinungen
beriihmter Philosophen, Buch 1 — 10, 2 voi. ed. II, Hamburg, Meiner, 1967; C. I. Balmuş, Diogenes Laertios, Despre vieţile ţi doctrinele filosofilor, Bucureşti,
Editura Academiei, 1963.
REFERINŢE CRITICE. K. Marx, Contribuţii la critica economiei-politice, în K. Marx şi F. En-gels, Opere, voi. 13, Editura Politică, 1962,
p. 7 — 11; Aram M. Frenkian, Studiul Introductiv p. 9 —111, Note şt Comentarii, p. 509 —811 u trad. C. I. Balmuş.
M.M.-H.
DIOXYSIOS DIN HALICARNAS (sec I
î.e.n., Asia Mică—c. 10 e.n., Roma). Teore-' tician literar şi istoric. Prezenţa omului in epocă o aflăm consemnată numai de o
succintă menţiune a lui Strabon (Geografia XIV, 656) şi de cîteva mărturisiri autobiografice. Perioada sa de creaţie nu trece
de anul 8 î.e.n. Cu toate că se'aratfi un admirator entuziast al «înfloririi artelor », din perioada romană, acest asiduu
teoretician al clasicismului a scris numai in greceşte, fără să citeze niciodată exemple de perfecţiune literară împrumutate de
la clasicii latini. Pe tărîm istoric şi-a propus întreprinderea unei lucrări enciclopedice despre începuturile Romei şi
ascensiunea statului roman pînă la mijlocul sec. III î.e.n. Lucrarea a intitulat-o Romaike archaiologia (Antichităţi romane).
Deşi la capătul unor erudite osteneli priveşte cu mîndrie opera publicată, meritele istoriei sale nu susţin comparaţie cu roadele
activităţii de teoretician al retoricii literare. îşi agonisea de fapt, existenţa ocupîndu-se cu instrucţia unor tineri avuţi din
societatea romană. Unuia dintre aceştia, Metilius Rufus, îi dedică solemn şi afectuos tratatul Peri sytheseos onomaton
(Despre potrivirea cuvintelor). A redactat şi «epistole» literare, de fapt tratate referitoare la probleme speciale de stil şi
autenticitate literară, îndrumări pentru aşa-numitele « exerciţii». Dintre destinatarii lucrărilor sale, cel mai cunoscut este
Quintus Aelius Tubero, istoric şi jurist de mare notorietate, pentru care a compus tratatul Peri Thukydidou (Despre Tuci-
dide). Mai puţin dogmatic decît puristul aticizant Caecilius din Kale Acte, autorul se încadra în acelaşi curent estetic: preco-
niza revenirea la etaloanele perioadei de aur a literaturii, la modelele greceşti dinaintea manierismului alexandrin, ca o
premisă pentru noul clasicism, restaurat la Roma în vremea lui August.
O Cele două laturi ale activităţii lui D. l" aU determinat să dea la iveală serii de opere
57_________________________________
cU totul diferite. Cu orice prilej, el caută gj fie la înălţimea unei vocaţii de retor-erudit, dar aceeaşi orientare primordială
dăunează în mod evident operei sale istorice, bazată pe compilaţii, in timp ce o anume maturitate in problematica texturii
diferitelor tipuri de monumente literare îi permite să rostească cele mai nuanţate judecăţi despre stiluri, despre particularităţile
operei şi, in general, despre tehnica scriitoricească. Creaţia istorică, ceva mai voluminoasă decit cea de teorie literară, nu se
ridică, în general, deasupra nivelului unor disertaţii grandilocvente sau pedant-descriptive despre istoricul Romei. Cuprindea
douăzeci de cărţi şi lua evenimentele de la obîrşia legendară a întemeietorilor, pentru a se opri la anul 264 î.e.n. (primul
război punic). Primele nouă cărţi s-au păstrat integral, X şi XI în cea mai mare parte, iar celelalte numai fragmentar Se
cunoaşte pretutindeni că expunerea trebuie să slujească o teză preconcepută: ilustra cetate, întemeiată, potrivit autorului, de
pribegi din lumea grecească, devine treptat urmaşa demnă a civilizaţiei elenice, iar înţelepciunea conducătorilor ei asigură de-
a lungul secolelor dezvoltarea tot mai impetuoasă a unui stat universal, chemat să preia moştenirea monarhiilor fărâmiţate
după moartea lui Alexandru. Idei similare a ilustrat cu mai multă inteligenţă Polibiu. Deşi n-o spune răspicat, autorul se vede
obligat să-şi justifice situaţia de reprezentant al unui popor învins, pe care îl consideră acum orudă mai mare a celui
stăpînitor, omolo-gînd supunerea cu un proces relativ paşnic de asimilare. Tendinţa noii opere falsifică de bună seamă însăşi
premisele cercetării. Titlul, Arheologia romană sau Antichităţi romane, propriu-zis Disertaţie despre trecutul Romei, se
inspiră dintr-o lucrare similară a lui Varro, dar printre sursele dionisiene mai figurează în primul rind > seamă de analişti din
perioada republicană de apogeu (de ex. Lieinius Macer şi *abius Pictor), pentru a nu mai vorbi ^ e faptul că documentarea pare
să fi recurs atît la diferite arhive ale statului °nian, cît şi la izvoare istoriografice gre--eşti. Multe asemănări substanţiale ne fac
fol n.e gîndim la Titus Livius, adeseori 'osit pentru transpuneri mult mai pa-
Dionysios din Halicarnas
lide. D. inventează la tot pasul discursuri, pe care le pune în gura personajelor istorice idealizate, fără să obţină un relief
oratoric autentic. Evoluţia magistraturilor şi a instituţiilor este prezentată deosebit de laborios, folosindu-se o terminologie
aproximativă, adeseori chiar eronată. Contradicţiile sociale şi dinamica expansiunii romane, descrierea războaielor şi a
luptelor interne sînt tratate monoton, cu o frazeologie banală, deşi profesorul de retorică normativă încearcă deobicei să imite
pe cei mai viguroşi clasici (Herodot, Platon, Demostene). Tocmai fiindcă nu apreciază cum se cuvine savoarea povestirilor
din bătrîni şi rusticitatea romanilor din vechime, D. se arată uneori mai reţinut decît Titus Livius, cînd e vorba să modifice
relatările din « analiştii» republicani. Există deci pe alocuri la el o preocupare modernă de a integra cu sobrietate informaţia
istorică, de a restitui originea unor nume şi obiceiuri, de a căuta o explicaţie raţionalistă pentru datini sau structuri
antropologice, in ansamblu însă domină tendinţa panegirico-apologetică, istoricul neizbutind să ne convingă de motivaţiile
atribuite unor personaje pe care le judecă dintr-un punct de vedere inconsecvent pragmatic. Atunci cînd nu rîvnesc la gloria
personală, aceşti făuritori ai măreţiei romane par să reia experienţe din trecutul Greciei sau se călăuzesc după o înţelepciune
universală, pe care trebuie s-o tezaurizeze ulterior cititorii relatărilor istorice. Recunoaştem aici înrîurirea decisivă pe care a
exercitat-o asupra lui D. ideologia primului retor cu pretenţii enciclopedice, Isocrate. De acolo vine insistenţa de a transforma
interpretarea trecutului într-o carte de învăţătură, utilă nu numai pentru a delimita binele de rău, ci şi pentru a întemeia un nou
stil de elocinţă, savantă sub raportul expresiei verbale şi înţesată cu «pilde» sub raportul prezentării faptelor. Lucrările
dionisiene de teorie literară sînt mult mai semnificative, unele deosebit de pătrunzătoare, asigurîndu-i un loc de cinste printre
autorii care au pus bazele doctrinei clasice în estetica europeană, mareînd totodată şi tranziţia de la sistemele retorice bipartite
— unde « invenţia» de natură practicistă este la fel de însemnată
Dionysios din Halicarnas
ns
ca şi « elocuţia» — spre o retorică literară, numită de el şi « filosofică » (în sens etimologic: «adepta înţelepciunii»). De
fapt, avem de a face cu analiza expresiei formale, pornind de la o reţea de precepte, aplicate la început cu pedanterie şi
dogmatism, transformate ulterior in concepte determinative, susceptibile de nuanţări tot mai fine, pînă la constatarea
unor elemente inalienabile din factura literară, alcătuind specificul textelor, — «idioma-tele », stilurile, « armoniile »
potrivirii cuvintelor. Pe baza indicaţiilor oferite chiar de autor, se poate deduce că întreaga sa operă teoretică ar fi cuprins
circa douăzeci şi trei de titluri, dintre care unsprezece corespund lucrărilor păstrate integral (v. mai jos tradiţia manuscrisă),
iar două ne-au parvenit fragmentar (pentru celelalte nu reiese de fiecare dată dacă redactarea lor a fost încheiată sau dacă
anunţarea unor titluri proiectate corespunde efectiv unor înfăptuiri ulterioare). Operele transmise în manuscris (inclusiv cele
fragmentare) au fost editate sub titlul generic de Opuscule retorice; din punct de vedere organic se împart în trei categorii: a)
epistole literare — două din ele cu caracter tehnic — ; b) tratate referitoare la probleme teoretice majore de retorică şi
estetică literară; c) monografii consacrate unor autori (în special caracterizării lor stilistice). Vom începe cu acestea din urmă,
întrucît din seria lor ne-au parvenit elementele unei opere mai întinse (în parte pierdută): Peri ton archaion rethoron hypo-
mnematismoi (Despre oratorii din vechime) cunoscută şi sub titlul Oratorii atici. Tratatul, reluat în cîteva elaborări succesive
la intervale destul de mari, teoretizează în mod personal canonul valorilor. Se aleg mai întîi trei oratori dintre cei mai
vechi: Lisias, model de claritate şi naturaleţe, reprezentativ pentru «vorbirea etică», adică pentru firescul psihologic
surprins cu graţie («haris», în sens etimologic), Isocrate, creator al stilului periodic, mlădios dar aproape plictisitor prin
eternele simetrii şi antiteze balansate. Urmează un orator de tranziţie, Isaios, mai zbuciumat, promotorul unor efecte
paradoxale, în tradiţia sofistului Gorgias şi a emulului său Ântifon. După studiile despre aceşti înaintaşi, tratatul îşi propune
să mai prezinte pe ceilalţi trei oratori mai noi Demostene, Hiperide şi Eschine
Autorul n-a încheiat ultimele două studii' astfel încît ne-a parvenit numai cercetarea Peri tes Demosthenous lexeos
(Despre măiestria expresiei verbale a lui Demostene în abreviere latină De Demosthene), însul mînd 58 de capitole,
majoritatea izbutite. Foarte pătrunzătoare sînt experimentele critice dionisiene de rescriere sau «transpunere» dintr-un stil
în altul (Despre Isaios, cap. 7 şi 11). Adevărata împlinire a canoanelor—însuşiri ale stilului (dintre care puritatea limbii,
claritatea şi adecvarea expresiei cu fondul sînt virtuţi « necesare », iar celelalte « podoabe» — «orna-tus» —, pentru o
transpoziţie a limbajului comun ce tinde spre metaforism) o realizează pe multiple planuri Demostene, prozatorul complet
şi mînuitorul surprinzător al celor trei armonii. Una dintre cele mai dense lucrări, reprezentativă pentru tendinţa de a
cuprinde în clasificări aproape toată moştenirea literară clasică, nu ne-a fost transmisă decît prin cîteva fragmente,
rămase din primele două cărţi ale tratatului Peri mimeseos (Despre imitaţie). Pe alocuri, enunţurile dau numai
conţinutul programatic al unei cărţi sau citate polemice, aşa cum se întîmplă în Eis Gnaion Pompaion epistole
(Epistula către Pompei), coroborate cu un rezumat al cărţii a doua Despre imitaţie, cunoscut sub titlul De censura veterum
(Despre judecarea clasicilor din vechime). Se pot reconstitui astfel postulatele unui celebru text cu judecăţi de valoare
despre clasicism. Anumiţi autori — cum ar fi tragicii — sînt caracterizaţi pe scurt, alţii, condamnaţi pe nedrept. Suavitatea
şi mlădierea sfătoasă a lui Herodot sînt preferate profunzimii obscure a lui Tucidide, manierismul şi neglijenţele stilului
bombastic al retorilor (Ş1 istoricilor) asianici merită întrucîtva stigmatizarea lor nemiloasă. Din asemenea ierarhizări,
uneori pedante, ne dăm seama că D. este un critic normativ. Pe de o parte, se luptă cu spiritul canoanelor Ş 1 cu preceptele
aticiste, pe de alta rîvneşte să aprofundeze un concept clasic al frumuseţii, deasupra criteriilor înguste si imitaţiei retorice,
căutînd să releve secretele unor măiestre « potriviri de cuvinte »>

59
Dionysios din Halicarnas
armonii înrudite cu mimetica muzicii. \bia în tratatul Despre potrivirea cuvintelor — cea mai valoroasă operă a sa — gîndirea
estetică ajunge să definească pregnant noile concepte de sinteză, aşa numitele stiluri-armonii sau moduri de îmbinare a
cuvintelor. Majoritatea scriitorilor de seamă se disting în funcţie de aceste particularităţi ale facturii verbale: modul «aspru-
auster» (în greceşte «austera harmonia») corespunde întrucîtva stilului sublim al unui Pindar sau al unui Tucidide (cap. 33).
Modul « mlădios-înflo-rit» se potriveşte stilului periodic, insinuant, cu sonorităţi topite sau nuanţat-vocalice, aşa cum le
găsim la Isocrate şi la Sappho (din această poetă se reproduce pentru prima dată un poem întreg — Diehl, fragm. 1 — în cap.
23). Armoniile «bine dozate» sau al treilea mod, cel «intermediar», caracterizează factura unor autori echilibraţi şi polifonici,
cum sînt Homer, Platon, Demostene, Ste-sihor, Sofocle. Tratatul se încheie cu o discuţie de factură foarte modernă despre
raporturile dintre poezie şi proză (citîn-du-se aproape integral un nou poem, necunoscut din alte izvoare: fragmentul Danae
din Simonides). Scrierile de retorică literară au avut o influenţă covîrşi-toare asupra teoreticienilor din perioada care a dus la
o nouă codificare a clasicismului (mai aproape de aticism, ca o reacţie împotriva tendinţelor asianice). Ample transpuneri şi
prelucrări ale doctrinei dionisiene se găsesc în Quintilian, Instituţia oratorică, mai ales în cartea a X-a, unde sînt parafrazate
zeci de capitole. Asemenea înrîuriri se mai recunosc ulterior la Dion din Prusa şi de-a lungul întregii perioade bizantine. De
aceea, în manuscrisele noastre mai apar o Artă retorică pseudodionisiană în 11 capitole Şi un rezumat (Epitome) al tratatului
lespre Potrivirea cuvintelor, folosite probabil ca manuale scolastice în şcolile din Bizanţ. Din asemenea prelucrări provine 5*
vestita De censura veterum (v. supra), ţ^trem de apreciată în secolele XVII — •XVIII, ca un îndreptar al neoclasicismului.
O
WERA. Manuscrise: pentru Antichităţi romane, '"teonus 58 şi Urbinas 105; pentru Opuscula
rhetorica, Florentinus Laurentiamts LI X — 15; Parisinus nr. 1741; Venetus Marcianus nr. 508. Editio princeps: Epistola a Ii-a către
Ammaios, In ed. Istoriei lui Tucidide, Florenţa, 1503; alte opuscule oratorice, In Rhetores Graeci, voi. editat de Aldus Manutius, Veneţia,
1508. Ediţii: Robertus Stephanus, Dionysii Halicarnassei Antiquitatum Romanarum libri X ... De compo-sitione... etc, Paris, 1546 — 1547;
Gelenius şi Fr. Sylburg, Dionysii... scripta quae extant omnia, 2 voi., Hanovra, 1615, ed. integrală, cu versiune latină şi adnotări filologice;
J.J.Reis-ke, Dionysii... omnia quae extant, 6 voi., cu indici, Leipzig, 1774 — 1777; C. Jacoby, Dionysii Haiicamassensis Antiquitatum
Romanarum quae supersunt, 4 voi., Leipzig, Teubner, 1885 — 1905, reeditare cu indici şi bibliografie, In 1925; H. Use-ner şi L.
Radermacber, Dionysii Halicarnassei quae extant, 7 voi., Leipzig, Teubner, 1899 — 1924, retipărire în serie completă, Stuttgart, 1965.
Traduceri: Ch. Batteux, Trăită de l'arran-gement des mots de Denys d'Halicarnasse, Paris, 1788; W. Rhys Roberts, Dionysius of Halicar-
nassus, On Literary Composition, Londra, 1910; M. Nasta, Dionis, Despre potrivirea cuvintelor, în'volumul Arie poetice, Antichitatea,
Bucureşti, Univers, 1970, p. 229 —303; W. Rhys Roberts, Dionysius ... Three Literary Letters, Cambridge, 1901; E. Cary, Dionysius ...
Roman Antiquities, 7 voi., Londra — Cambridge, Loeb, 1937 — 1950; G. Pavano, Dionisio d'Alicarnasso, Saggio su Tucidide, Palermo,
1925; 1958; G. Marenghi, Dionisio ... Dinarco, Milano, 1970. REFERINŢE CRITIC^. Max Egger, Denys D'Halicarnasse, Essai sur la
critique littiraire et la rhitorique chez Ies Grecs, Paris, 1902; E. Schwartz şi L. Radermacber, Dionysios. Die rămische Archăologie şi
Opuscul rhetorica în RE, V, p. 934 —991; K. Pobl, Dionysios, Die Lehre vorCden drei Worifugungsarten, Ttlbingen, 1968; S. F. BOmer, The
Literary Treatises of Dionysius of Halicarnassus, A Study in the Develop-inent of Criticai Method; D. M. Pippidi, capitolul Dionys din
Halicarnas, în Formarea ideilor literare în antichitate, ed. II, Bucureşti, 1972, p. 170 — 181; M. Nasta, Mimesis ca tensiune spirituală la
Dionis din Halicarnas, în Studii de literatură universală, voi. XVIII, 1974, p. 49 — 60; idem, Intre Dionis şi Longin, Studii clasice, voi. XV,
1974, p. 219-228; idem, II trattato poetico-letterario net Rinascimento Italiano, (studiu însoţit de editarea primului comentariu rinascimental
asupra Iui Dionysios) în Notizie culturali italiane, Bucureşti, nr. 1, 1976, p. 32 — 54.
M.Na.
E
EMPEDOCLE [Empedocles], fiu al lui Meton; (492 î.e.n., Agrigentum, Sicilia — c. 430 î.e.n., Pelopones). Filosof şi poet.
Tatăl său era şeful partidei democraţilor din Agrigentum; bunicul, proprietar de cai de curse, fusese învingător la Olimpiada
din 496 î.e.n. Se spune că ar fi fost elevul lui Pitagora şi admirator al lui Parmenide. După unele ştiri biografice ar fi practicat
oratoria şi medicina (despre care există aluzii în opera sa), precum şi «magia», probabil încercări de parapsihologic,
echivalente cu o înaltă tehnică în obţinerea catalepsiei. Deşi membru al unei familii aristocrate, a militat ca apărător al
intereselor democraţiei şi a poporului. Sprijinul politic acordat de concetăţeni formei de guvernămînt a tiraniei 1-a' determinat
să părăsească Sicilia. A vizitat Olimpia, iar spre sfîrşitul vieţii refuzîndu-i-se întoarcerea în patrie, s-a stabilit în Pelopones.
Moartea i-a fost descrisă ca o apoteoză: o lumină orbitoare i-a însoţit dispariţia: după o altă variantă a legendei, s-a scufundat
în craterul de foc al Etnei. Din opera lui se cunosc cîteva titluri: Xerxou anabasis (Expediţia lui Xerxe); Eis Apollona, (Imn
către Apollo) ; latrike (Tratat de medicină); Persika (Istoria Persiei) etc. Din aceste opere nu s-a păstrat nimic. Au rămas în
schimb c. 500 de versuri din două poeme filosofice, Katharmoi (Purificări) şi Peri physeos (Despre natură). Purificările erau
adresate agrigentinilor şi se spune că versurile poetului au fost recitate de rapsodul Cleomene la jocurile olimpice.
O
Concepţia filosofică a lui E. se cuvine raportată la titlul principalei sale opere, Despre natură. Puţine sînt dealtfel operele
filosofilor presocratici care să poarte alt nume. « Physis», în cazul operei lui E., din care s-au păstrat şi cele mai numeroase
fragmente, nu înseamnă «natură» ci «substanţa primordială din care s-au născut toate' lucrurile » (J. Burnet, Greek
Philosophy from Thales to Plato. Londra, 1960, p. 27). Dacă «natura» e o chestiune de ordin enciclopedic, «substanţa
primordială a lucrurilor» era în schimb pentru ionieni o strictă problemă de filosofic. Avem deci de a face cu o # « Fizică » în
sensul antic al cuvîntului. Intre termenii « iubire » şi « ură » din această filo-sofie, « forţă centripetă» şi « forţă centrifugă»
din'mecanica contemporană, diferenţa e numai de cuvinte. Că această « Fizică» înglobează, în acelaşi timp, o Chimie, o
Biologie, o Antropologie, o Fiziologie, o Geologie, o Astronomie etc, faptul nu indică altceva decît că pentru antici toate
compartimentele universului se conduceau după aceleaşi unice legi-Unitatea de structură şi de substanţă a lumii era
axiomatică. Tratatul Despre natură al lui E. este, aşadar, o istorie a materiei, de la formele ei cele mai simple pînă la
fiziologia trupului omenesc. Dar esenţială pentru E., ca şi pentru toţi vechii filosofi naturalişti ai Greciei, este ideea că
întregul univers nu reprezintă altceva decît formele pe care le ia «pW" sis» (substanţa primordială) în transformările ei
neîncetate. Deosebirile dmtrt filosofi se referă, mai ales, la aspectul substanţei primordiale şi la cauzele trans-
61
Emnedocle
formărilor ei. Unii (Tales, Heraelit) considerau drept materie primordială un anume element natural, alţii (atomiştii) o regă-
seau în compoziţia intimă a materiei perceptibile; alţii porneau de la o pluralitate de elemente iniţiale («stoicheia»), care
constituiau, în măsură egală, substanţa originală. Astfel, dacă Parmenide postulează pentru această substanţă doi constituenţi,
E. ajunge la patru, şi anume: focul («pyr»), apa («hydor»), pămîntul («gaia») şi eterul («aither»), cărora le dă si nume de
divinităţi: Zeus «strălucitorul », Nestis «cel care face să curgă izvorul lacrimilor muritorilor» (probabil o veche divinitate
siciliana), Hera «cea dătătoare de viaţă» şi Aidoneus (Hades). La unii doxografi eterul e înlocuit cu aerul («aer»), iar la alţii
(Aetius, 1.3.20), Hera reprezintă aerul şi Aidoneus, pămîntul. în aceste nume mitologice nu trebuie să vedem un artificiu
poetic (P. Tannery, Pour Vhistoire de la science hellene 1930, p. 315), ci mai degrabă o formă de a preciza rolul fiecărui
element în structura universului, o încercare de a schiţa o interpretare simbolică. Cele patru elemente alcătuiesc universul ( «
kosmos »), dar universul nu reprezintă tot ceea ce există, ci numai o parte a întregului («meros tou panlos»), restul fiind ocu-
pat de o materie inertă, corespunzătoare naosului mitologic. în viziunea lui E., universul este, aşadar, doar o parte a materiei
structurată după anumite legi. Acestea sînt Iubirea («Philia», «Philo-tes ») şi Discordia sau Ura (« Neikos »), forţe care au
putere asupra elementelor şi le modulează continuu, fiind considerate nemuritoare şi numite « puteri dominante» («archikai
dynameis»), «principii» («archai»), «cauze» («aitiai»). Discordia şi Iubirea sînt cele care pun in mişcare şi determină
schimbarea elementelor, dindu-le multiple foi 'me, de unde şi numele de « forme » (ale materiei) («eide»). Amalgamul
elementelor este fie contractat prin Iubire, fie dispersat prin Ură. Legea după care se succed principiile > face însă un alt
principiu superior, pe care E. nu-1 explică nicăieri, anume Necesitatea («Ananke»). Necesitatea este eul unic şi suprem al
materiei desprinse ain inerţie, ea este esenţa existenţei. Cînd
sînt reunite sub imperiul Iubirii, elementele îşi pierd proprietăţile specifice şi se contopesc, într-un tot foarte coerent, lipsit de
atribute ( « apoion »), numit « Sferă » (« Sphairos») şi în care, desigur, trebuie să vedem un concept pitagoreic fundamental,
în « Sphairos » nu există mişcare. E. îl consideră întocmai ca pe un zeu («theos»). Cînd forţa Urii sau a Discordiei începe să
se răsfringă asupra « Sferei », aceasta intră într-o mişcare de diviziune şi dispersare care a dat naştere lumilor actuale. Lumea
cunoscută nouă se află deci sub imperiul Discordiei, iar « Sphairos »-ul ne este necunoscut. « Sphairos »-ul, guvernat de
Iubire, reprezintă lumea inteligibilă («kosmos noetos»), iar cealaltă parte a universului, controlată de Discordie, reprezintă
lumea sensibilă ( « kosmos aisthetos»). Modul de acţiune al Iubirii şi al Urii (Discordiei) reclamă anumite explicaţii. Pentru
E. Iubirea, căreia el îi mai dă şi numele de Armonie, realizează unirea numai a lucrurilor asemănătoare sau, cum spune el, «
cele asemănătoare tind unele către altele». Aristotel a observat în Etica nicomahică (1155 a 92) că la Heraelit, de pildă,
armonia e realizată nu de similaritate, ci de opoziţie, de contrarii. Tot Aristotel (Metafizica, A 4, 985 a 21) a crezut că
descoperă o contradicţie în sistemul lui E. constatind că Iubirea desparte, iar Ura reuneşte, pentru că, argumentează el,
fuziunea « Sphairos »-ului presupune un amestec al părţilor, iar diviziunea produsă de Ură implică o revenire a fiecărui
element în masa lui iniţială. Totul provine însă din confuzia similarităţii cu identitatea. Similaritatea priveşte lucrurile sub un
anumit raport, care, în cazul nostru e Iubirea, pe cînd identitatea reprezintă o echivalenţă globală. Despre natură, (s-au păstrat
c. 400 de versuri) dezvoltă aşadar o cosmogonie ale cărei date le vom prezenta în cele ce urmează. Universul, întregul ( « to
hen »), guvernat de Iubire; « Sphairos »-ul, deci, era bucuros de singurătatea care-1 înconjura. Cînd puterea Urii (Discordiei)
a început să acţioneze, din întreg a început să se desfacă mai întîi eterul (sau aerul) şi deoarece el se răspîndea în jurul Sferei,
aceasta diminua şi se consuma. Apoi, s-a degajat focul care, nemaigăsind loc, s-a
Empctiocle
62
concentrat sub calota eterului. Sub calotă, în continuare, s-a concentrat pămîntul şi din pămînt « a ţişnit apa, sub presiunea
enormă a vîrtejului; prin vaporizare apa a produs aerul. Cerul e format de eter». Soarele nu e făcut din foc ci e o reflectare a
focului, asemănătoare unei oglindiri în apă, iar ruta circulară a soarelui descrie limita lumii. Luna e o formă de aer condensat,
pătruns de foc, primind lumina de la soare. Printr-o retragere a aerului sub presiunea puterii solare, polul arctic s-a deplasat,
nordul s-a ridicat, iar sudul a coborît şi astfel lumea a căpătat o anumită înclinaţie. Universul are o stingă şi o dreaptă, nu este
deci uniform şi indiferent răspîndit în toate direcţiile, dreapta fiind la tropicul de vară (tropicul Cancerului), iar stînga la cel
de iarnă (tropicul Capricornului) (Cf. Jean Bollack, Empe-docle, voi. 3, Les Origines. Commentaire 1, Paris, 1969, p. 276—
277). Ideea nu se limita aici. E. stabilise o echivalenţă între dreapta, căldură şi mascul, şi, după el, primii oameni s-au născut
în sud şi în dreapta pămîntului. Concepţiile filosofului se află pe linia mentalităţii indo-europene care asimilează dreapta cu
sudul şi stînga cu nordul. Filosofia mai nouă, Platon şi Aristotel, identifică dreapta cu originea mişcării rotaţiei universului şi
o plasează la Est (J. Bollack, ibid.) Stadiul fragmentar în care ne-a parvenit opera lui E., ca dealtfel filosofia presocratică în
general, ne împiedică să ne formăm o idee mai exactă despre concepţiile lui. Cosmologia lui E. urmează, în mare, tradiţia
ionică. Ca şi Anaximene, el credea că stelele sînt fixe, prinse de o boltă de cristal (cerul, aerul solidificat) şi că planetele, în
schimb, se mişcă liber. Cosmosul e format din două emisfere: prima e plină de foc şi în vîrful ei focul se reflectă sub forma
soarelui. în cealaltă emisferă, compusă din aer amestecat cu foc, soarele e reflectat a doua oară şi înconjură pămîntul. Pentru
că distanţa de la pămînt la cer e mai mică decît lărgimea cerului, cosmosul are aspectul unui ou culcat. Aici el urmează iarăşi
o tradiţie greacă foarte veche (oul orfic), pe care o regăsim în mitologia şi filosofia indiană (oul universului). Tot aerul şi
focul dau naştere anotimpurilor: aerul
dilatat şi urcind produce frigul iernii focul, tinzînd spre părţile inferioare, da' naştere verii. Iar marea e «ca o sudoare a
pămîntului; încălzit de soare, pămîntul a produs această umiditate care e sărată ca şi sudoarea». Biologia lui E.se sprijină pe
două principii, căldura şi frigul, al căror sens filosofic este destul de incert. Căldura e caracteristică genului masculin, iar
frigul celui femenin. Sensul « căldurii» într-o asemenea embriologie ne scapă complet. Dar sînt şi unele informaţii uluitoare;
E. ştia că embrionul uman trăieşte dar nu respiră şi că primul lucru care se formează în foetus este inima. Datorită lui E. aflăm
că anumite credinţe populare dăinuie de peste două milenii: «Conformaţia foetusului e supusă în timpul sarcinii imaginaţiei
femeilor, adesea ele îndrăgesc statui sau tablouri şi au copii care seamănă cu aceste obiecte» (Aetius, 5.11). O idee probabil
originală a lui E. o constituie considerarea sîngelui ca centru conducător al fiinţei omeneşti. Afluenţa sîngelui într-o parte a
trupului îi conferă acestuia superioritate asupra celorlalte părţi. Inteligenţa se hrăneşte din valurile sîngelui şi de acolo ar
proveni gîndul mobil al omului, pentru că ceea ce gîndeşte este de fapt fluxul sîngelui care înconjură inima. Inima e incorup-
tibilă şi compusă dintr-un amestec de substanţă eterică şi aer. în concepţia lui E. nu există naştere şi nu există moarte. Există
numai amestec şi dezagregare, compunere şi descompunere. Pe prima oamenii o numesc naştere, iar pe a doua moarte.
Amestecul e produs de Iubire, iar Iubirea e dorinţa care uneşte lucrurile asemănătoare, pe cînd Ura izolează ş 1 dezmembrează.
Dintr-un fragment (Diels, fragm. 37; Tannery, op. cit. p. 343^ reiese însă că unirea se produce în interiorul elementelor, nu
între ele. Poemul « Despre natură» era împărţit în trei cărţi (alţii vorbesc numai de două). Cele expuse mai sus constituie
subiectul primelor două cărţi. A treia, din care s-au păstrat foarte puţine fragmente, era dedicată zeilor. Elementele
primordiale ale lumii erau considerate zeităţi, ca şi întregul, universul sau cauza primară a tuturor, Necesitatea («ananke»). O
puternică influenţă pitagoreică e sensibilă în Prologul

63
cestui poem. E prezentă aici credinţa ţi transniigraţia sufletelor, în pedeapsa ne care o capătă ele de a rătăci 10.000 de ani prin
corpuri de plante şi animale, departe de zei, pentru păcatele comise în existenţa anterioară. Locul ispăşirii e însăşi viaţa plină
de dureri, mărginită şi neştiutoare de imensitatea cosmosului. Calea pentru eliberare este descrisă in celălalt poem, rămas
fragmentar, Kathar-moi- Filosoful se descrie aici pe sine însuşi, ca pe un zeu venit să-i elibereze pe oameni de suferinţă,
pentru că această lume. aflată sub imperiul Urii (Discordiei), e răscolită de boli, crime, nenorociri şi, păcat fundamental, îşi
sprijină existenta pe autofagie, căci ucigînd ca să se hrănească, oamenii îşi mănincă în animalele sacrificate propriii lor fii sau
părinţi, cărora metempsihoză le-a dat această formă. Concepţiile filosofice ale lui E. se adapă din imaginaţia poetului, din
plăsmuirile acestuia. Deşi puţine, fragmentele din Katharmoi atestă aceleaşi însuşiri de poet autentic ca şi versurile păstrate
din Peri physeos, claritate, o imagistică bogată, epitete noi. opuse celor tradiţionale. Printre filosofii poeţi, E. este unul dintre
cei mai mari, dacă BU chiar cel mai mare. Aristotel, în capitolul I al Poeticii, îl exclude însă din rîndul poeţilor, ţinînd seama
de subiectele tratate, care n-aveau nimic de-a face cu ficţiunea poetică. Nimic mai greşit. E. era un poet în adevăratul înţeles
al cuvîn-tului, un maestru al hexametrului care, prin cadenţa sa, izbuteşte să sugereze ceva din avîntul celui dornic să redea
oamenilor echilibrul sufletesc sau să-i lămurească asupra tainelor naturii. Ştirile culese de Diogene Laerţiu (73) despre
înfăţişarea şi activitatea lui E. concordă cu impresia de netăgăduit talent literar care se desprinde la lectura versurilor sale,
pline de strălucire şi graţie.
O
0p
ERA. Ediţii. H. Diels — W. Kranz, Die
Wlernente der Yorsokratiker, ed. XII, voi. I,
«MUn, 1966, p. 276-375; J. Bollack, Empi-
"ck, 3 voi. Paris, 1969. Traduceri. A. Frenkian,
"tpedocle, fragmente, în Primii materialişti
greci, Bucureşti, Editura de Stat, 1950, p. 57 — 73; C. Balnmş, Diogenes Laertios, Vieţile şi doctrinele filosofilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 409
— 416.
REFERINŢE CRITICE. G. W. F. Hesel, Prelegeri de istorie a filozofiei, voi. I, trad. rom., Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 280 — 286; P. Tannery, Pour
l'hisloire de la science hellene, ed. II, Paris, 1930, p. 313 — 347; A. Frenkian, Etudes de philosophie presocratique, voi. II, Paris, 1937, p. 46 — 61; K. Marx,
Caiete de istoria filosofiei epicuriene, stmce şi sceptice în Scrieri din Tinereţe, Bucureşti, Editura Politică, 1968, p. 169; W. K. Guthrie, A History ofGreek Philo-
sophy, voi. II, Cambridge, 1969, p. 122 —265; J. Bollak, comentarii la ed. citată; I). O'Brien, Empedocles'Cosmic Cycle, Cambridge, 1969; F. M. Cleve, The
Giants of Pre-Sophistic Greek Philosophy, Tbe Hague, 1969, p. 329—396; F. Krafft, Anaxagoras und Empedocles In Die Grossen der Weltgeschichte, volum
colectiv, Ziiricn, Artemis, 1971, p. 466 — 482: The Pre-Socratics, A Collection of Criticai Essays, volum colectiv, editat de P. D. Mourelatos, New York, Anchor
Books, 1974.
***
EPICUR [Epikuros], fiul lui Neokles şi al Chairestratei; (342 î.e.n., Samos — 271 î.e.n., Atena). Filosof. A predat filosofia la
Colofon, Lampsaeos şi Mytilene iar din 307 î.e.n. la Atena, unde s-a stabilit pentru tot restul vieţii. Este promotorul uneia
dintre cele mai importante şcoli de filo-sofie ale antichităţii. Doctrina sa nu are un caracter contemplativ, ci unul activ şi
practic. Din cele 300 de lucrări scrise, nu ne-au parvenit decît trei scrisori, 40 de sentinţe extrase din opera sa principală Peri
physeos (Despre natură) şi o culegere de 80 de maxime. în antichitate filosofia sa a fost împărţită în Kanon (Canonica —
criteriul distingerii adevărului de fals, principiul prim şi elementele esenţiale), Physika (Fizica — geneza, disoluţia şi
substanţa universului) şi Ethika (Etica — modalităţile şi idealurile existenţei). Dar originalitatea şi răsunetul acestei doctrine
vin din acceptarea «plăcerii» ca ideal filosofic. Termenul era însă departe de a avea sensul Iui obişnuit. E. înţelegea prin «
hedone » plăcere absenţa suferinţei. în aceste condiţii fericirea devenea o stare
Epieur
64
de plăcere netulburată de suferinţă şi eternă, «ataraxia» (netulburare). Cenzurii raţiunii îi revenea datoria de a opera selecţia şi
de a stabili plăcerile lipsite de suferinţă şi eterne. Idealul epicureic al «ataraxiei» poate fi comparat cu cel budist al «nirvanei»
(stingere). Epicureis-mul, care nu este însă o religie, rezolvă problema fericirii dincolo de moarte prin concepţia materialităţii
sufletului. Materia, fiind indestructibilă, fericirea, care e o stare sufletească, este şi ea nepieritoare. Din această idee decurge
necesitatea studiului materiei, deci a ştiinţei şi a cunoaşterii. Pe acest argument se baza E. pentru a înlătura frica de moarte,
unul din obiectivele oricărei filosofii. Tot de aici derivă diferenţa esenţială dintre epicureism şi hedonism, care concepe
plăcerea numai în limitele vieţii umane. în sec. I î.e.n. poetul latin Lucreţiu a reluat sistemul lui E. în poemul De rerum
natura,
O Caracterul cu totul nou al filosofiei lui E., despre care K. Marx a spus că a fost un « adevărat iluminist radical» al
antichităţii (Ideologia germană în Opere, voi. 3, p! 131), era destul de neobişnuit pentru mentalitatea grecilor. Scopul prin-
cipal al doctrinei sale era realizarea « plăcerii ». Pentru un popor obişnuit ca filo-sofia să-i recomande austeritătile vieţii, un
curent, avînd ca ideal «plăcerea», nu putea să aibă decît soarta cultului lui Dionysos sau al hedonismului cirenaic, care, din
modalităţi pozitive de a atinge tensiunea spirituală, degeneraseră într-o vulgară senzualitate. Discreditarea lui E. se datoreşte
acestor neînţelegeri. Realitatea este că, aşa cum certifică sursele de încredere, gînditorul ducea o viaţă cumpătată, poate chiar
austeră. Calitatea lui umană ne-o dovedeşte pietatea faţă de părinţi, « mărinimia faţă de fraţi, bunătatea faţă de slujitori»
(Diogene Laerţiu 10.9), iar opinia contemporanilor despre el este atestată de statuile de bronz pe care patria i le-a ridicat în
semn de omagiu. Alături de lucrarea fundamentală Peri physeos (Despre natură), care cuprinde 37 de cărţi, pentru o ilustrare
a subiectelor dezvoltate de filosof, putem cita şi alte titluri: Peri atomon kai kenou
(Despre atomi şi vid) ; Peri haireseon kai phygon (Despre alegere şi respingere) ■ Peri eidolon (Despre simulacre) ; Peri
ero'. tos (Despre iubire); Peri hosiotetos (Despre conduita, dreaptă); Peri bion (Despre modalităţile de a trăi) ; Peri telous
(Despre scopul vieţii); Peri dikaiosynes kai ton allon areton (Despre dreptate şi celelalte virtuţi); Peri mousikes (Despre
muzică) • Peri pathon doxai (Teorii despre pasiuni); Kyriai doxai (Maxime fundamentale sau Aforisme) ; Peri kriteriou e
kanon (Despre criteriu sau Canonul). Ca scriitor, el avea remarcabile calităţi: sobrietate stilistică, claritate în expresie şi, în
epistole, cînd se adresează la persoana a Ii-a, chiar oarecare căldură, plină de persuasiune. O simplă lectură a titlurilor
justifică împărţirea tripartită făcută încă din antichitate a filosofiei sale şi anume: Canonica, al cărei obiect este criteriul
distingerii adevărului de fals « kriterion », principiul prim « arche» şi elementele esenţiale « stoicheiotikon » ale universului;
Fizica — tratînd despre geneza « genesis », disoluţia « phthora» şi substanţa « phy-sis» universului; Etica, îndreptată spre
lucrurile care trebuiau căutate «hai-reta » sau evitate « pheukta », despre felurile de viaţă posibile «bioi» şi despre scopul
vieţii «telos tou biou». Prin urmare, ţelurile filosofiei lui E. erau nu numai explicative, ci şi formative, de aici importanţa pe
care au căpătat-o în lumea greacă. Dar originalitatea şi succesul acestei doctrine vin din cu totul altă parte. Ea a produs în
cîmpul filosofiei o ruptură. Se credea, în general, că filosof ia trebuie să-1 înalţe pe om deasupra condiţiei curente, iar
instinctele şi pasiunile erau blamate ca vulgare. Calea spre desăvîrşire sau spre fericire o constituia reprimarea plăcerilor
efemere, cu alte cuvinte practicarea austerităţii. O asemenea cale nu putea fi populară şi filosofia rămînea ocupaţia unei elite.
E. a riscat, în aceste condiţii, un mare pariu: a acceptat plăcerea («hedone») în filosofie şi chiar mai mult decît atît, a pus-o ca
deviză şi ideal. Era o sfidare nu numai pentru filosofie-Pentru omul obişnuit, rebarbativ la asceza, această ridicare în rang a
dorinţelor fireşti, de toate zilele, crea, fără voie, un imperativ care îi cerea tocmai ce-i refu-
65
Epieur
*aseră celelalte doctrine. Artificiul era aproape genial, dar riscurile nu erau mai nutin primejdioase. Desigur că E. înţelegea
prin *plăcere» cu totul altceva decît ceea ce se înţelege în sens vulgar, plăcere, da, însă nu în sensul obişnuit, ci într-un sens
superior, plăcere care trebuia atinsă prin strădanie, nu trecătoare, ci una eternă. E uşor de văzut că pericolul principal era
vulgarizarea noţiunii, ceea ce dealtfel s-a şi întîmplat. Aceasta priveşte însă istoria ulterioară a epicureis-nuîlui. Filosoful şi-a
dat seama de acest pericol şi a ţinut să precizeze lucrurile de la început: «Atunci cînd spuneam că plăcerea este scopul vieţii
(«telos»), nu înţelegeam plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau din desfătări senzuale, cum socotesc unii, sau din
neştiinţă, nepricepere sau din înţelegere greşită, ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţii din corp şi a tulburării din suflet»
(Diogene Laer{ra 10.131, trad. C. Balmuş). E ciudată identitatea dintre teoria epicureică a absenţei tulburării din suflet şi cea
stoică, care blama pasiunile, tot pentru că dau o « perturbatio animi». Şi aici extremele se ating. Plăcerea devine în filosofia
lui E. un scop în sine. Omul trebuie să tindă la starea de plăcere permanentă, netulburată de nici o suferinţă. Aceasta
înseamnă, de fapt, fericirea, «eudai-rnonia». Prin urmare, problema este de a găsi plăceri dujabile care nu sînt urmate de
suferinţă. în privinţa plăcerilor trupeşti, ele trebuie să asigure sănătatea şi să evite boala, suferinţa trupului, printr-un judicios
control al dorinţelor trupului. Dorinţele ( « epithymiai») sînt de mai multe feluri. Unele sînt fireşti (« physikai») şi necesare
( « anankaiai»), ele suprimă durerea, ca, de pildă, băutura care astîmpără setea. Altele, cum ar fi de pildă, rafinamentul
culinar, sînt la rîndul lor fireşti,
. .nu ?i necesare (« ouk anankaiai») urmărind numai să diversifice plăcerea, nu
1
satisfacă o cerinţă naturală. Pe cît ;.u putinţă, ele trebuie înlăturate. în sfîr-»ţt, există şi dorinţi nefireşti ( « oute phy-
kai
») şi nenecesa're («oute anankaiai»), trehPre care e inutil să mai precizăm că
«uie să fie complet eliminate şi pe ~e E. le consideră rezultatul unor păreri ^«e. în privinţa plăcerilor spirituale,
valoarea lor o dă cenzura raţiunii. E. enumera: «judecata sobră», «căutarea motivelor ( « aitiai ») fiecărei alegeri şi respingeri
» şi «alungarea acelor păreri ( « doxai») prin care cele mai mari tulburări pun stăpînire pe suflet» (Diogene Laerţiu, 10.132,).
Aceste principii sînt foarte importante pentru că ele afirmă baza raţională a moralei epicuriene. Sursa comportamentului etic
— pretinde E. — se află în raţiune. Orice încălcare a codului moral vine dintr-o greşită înţelegere a lucrurilor, deci dintr-o
eroare a raţiunii. De aceea, înţelepciunea («phrone-sis ») este un lucru mai de preţ chiar decît filosofia; din ea izvorăsc toate
celelalte virtuţi («aretai»), căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută dacă aceasta nu e şi o viaţă înţeleaptă, cum-
secade şi dreaptă. Originalitatea lui E. apare în conceperea fericirii ca o stare de «netulburare» sufletească, celebra «ataraxie»,
o stare de beatitudine, în care durerea, suferinţa nu mai ating sufletul, în esenţă, doctrinele opuse, de pildă stoicismul, nu
spuneau altceva; diferenţele apar Jnsă în elementele luate în consideraţie, în stoicism, pasiunile erau condamnate tocmai
pentru că reprezentau exacerbarea plăcerilor individuale. Adevăratul obiect al blamului stoic îl constituia plăcerea în sine.
înfruntarea durerii reprezintă calea spre eliberarea de durere. Medical vorbind, stoicismul era o metodă homeopatică. încă o
diferenţă esenţială între E. şi stoicism o constituie modul de a considera suferinţa trupească. Stoicismul o priveşte oarecum cu
interes, durerea fiind într-un fel un prilej dat spiritului de a-şi dovedi tăria, înfruntînd-o. E., dimpotrivă, caută căile prin care
durerea poate fi evitată, molcomită. Se poate deci spune că epicureismul a cîştigat în sfidarea pe care o lansase filosofiei. El a
demonstrat că sistemul de valori comun poate sta la baza unei doctrine întru nimic inferioară sistemelor de elită. Mai mult
încă, descrierea psihică a «ataraxiei » reprezintă un nivel pe care psihologia stoică nu 1-a atins niciodată. E. a ieşit însă învins,
în domeniul propriei sale doctrine sociale. Folosind aceeaşi terminologie el cerea o schimbare de conţinut, un efort de
înţelegere şi, în final, o
Scriitori greci şi latini — c. 1874
Epicur
transformare în conştiinţa socială. Ambiguitatea termenilor a servit comodităţii populare şi oamenii au preferat să-şi ridice
slăbiciunile la rangul de filosofie, în loc să se înalţe ei înşişi la preceptele filosofice. Istoric vorbind, se constată o imediată
denaturare a doctrinei, iar în sec. I î.e.n. Cicero, care se număra printre editorii poemului epicureic De rerum natura al
lui Lucreţiu, nu găseşte cuvinte, cînd e vorba de epicureism, să-şi exprime repulsia, nefă-cînd altceva decît să împărtăşească
un sentiment general. Epicureismul tîrziu devenise un paravan cu care oamenii îşi justificau cele mai sordide patimi.
Revenind la soluţia preconizată de E. privind ataraxia putem face unele analogii cu idealul budist al « nirvanei». în
sanscrită « nirvana» înseamnă « stingere » şi conceptul budist se referă la stingerea completă a pasiunilor prin renunţare,
urmată de o stare de beatitudine care rezultă pentru suflet. Nu altceva este «ataraxia »: « Cel ce e fericit» ( «
makarios ») şi « nepieritor » («aphthartos ) nu are nici supărări, nici nu supără pe altul; întrucît nu e stăpînit nici de mînie,
nici de simpatie, căci fiecare din acestea presupune slăbiciune» (Maxime fundamentale, 1). Veşnicia la care se referă E.
ridică însă o problemă fundamentală pentru filosofie. Dacă fericirea e o stare psihică şi dacă omul e muritor, cum poate fi
fericirea veşnică? Nu dispare ea odată cu moartea? Răspunsul la această întrebare ne arată distanţa reală dintre budism şi
epicureism. Budismul e o religie şi una din concepţiile pe care se bazează e credinţa în metempsihoză, deci în nemurirea
sufletului. Or, metempsihoză nu e demonstrată prin nici un fapt controlabil. Eternitatea sufletului trebuie căutată în
altă parte. Şi E. o găseşte în însăşi materialitatea lui: «sufletul («psyche») e tot un corp (« soma ») compus din
particule fine ( «lep-tomeres») diseminate în întreg trupul omenesc, foarte asemănător unui amestec de suflu şi de
căldură». (Diogene Laerţiu 10.63). Materialitatea sufletului duce aşadar la eternitatea lui dar pe altă cale, şi anume prin
faptul că materia este nepieritoare. De aici decurge mai întîi necesi-
66
tatea ştiinţei, în calitatea ei de drum spre cunoaştere, idee subliniată de Lenin, care o considera drept o «ipoteză genială, des-
tinată să indice ştiinţei, iar nu clericalismului, calea pe care trebuie s-o urmeze» (Caiete filozofice în Opere complete, voi. 29
p. 248). Lenin relevă că procesul cunoaşterii e descris de E. ca un fenomen puP material, şi, polemizînd cu Hegel, a arătat că
elementul esenţial aici este « fiin-tarea lucrurilor în afara conştiinţei omului şi independent de ea». (Ibid.,' p. 247). Pe
argumentul cunoaşterii se bazează filosoful pentru a înlătura frica de moarte unul din ţelurile principale ale oricărei
filosofii. « Ar fi cu neputinţă să alungăm teama cu privire la lucrurile de cea mai mare importanţă, dacă omul n-ar cunoaşte
natura întregului univers, ci ar trăi in frica a ceea ce semnifică miturile. De aceea, fără studiul naturii nu există o
desfătare a plăcerilor curate». {Maxime fundamentale, la Diogene Laerţiu, 12). Tot ei au observat că la E. «întîlnim
pentru prima dată ideea că statul se întemeiază pe un acord reciproc între oameni, pe un contract social» (ibid.). Ca şi Demo-
crit, E. este autorul unei teorii asupra dezvoltării civilizaţiei şi culturii omeneşti, cu anumite implicaţii de filosofie a drep-
tului. Această teorie, în linii mari, o cunoaştem din cartea V a poemului lui Luereţiu, De Rerum Natura. In rest, fizica
lui E. reia destul de fidel atomismul demo-critic (vezi Democrit), etica propagă aceleaşi precepte ca pretutindeni. Despre par-
tea originală a eticii lui E. ne-am ocupat mai sus. S-a demonstrat (E. Bignone L'Aristotele perduto e la formazione filo-
sofica di Epicuro. voi. 2, p. 3 — 333) că etica lui E. s-a format prin polemica împotriva doctrinei de tinereţe a lui Arisţotel
şi a şcolii platonico-arist'otelice. Ar fi de menţionat, în plus, Despre criteriu sau Canonul lui E., unde filosoful afirmă ca
senzaţia reprezintă criteriul adevărului, dar unde rolul critic al raţiunii este w> parte subestimat. în sfîrşit, E. atacă unul din
conceptele fundamentale ale filosofie1 eline şi anume conceptul de «necesitate» («ananke»), aplicat oriunde lipsea o
motivare inteligibilă. Printre altele, acesta este cazul originii lucrurilor, al mobuU" lui intim al transformării haosului în un -
67
Epicur
rs par E. priveşte mai departe încă de ^raniţele universului nostru; el acceptă, probabil, şi alte moduri de existenţă, motiv
pentru care legile lumii sub puterea cărora se află nu i se par obligatorii:
«Necesitatea este un rău, dar nu există nici o necesitate de a trăi sub imperiul necesităţii » (Gnomologium Vaticanum Epi-
cureum,'9, 40). Această maximă este una dintre cele mai îndrăzneţe idei din filo- s0fia greacă. Două secole mai tîrziu, Titus
Lucretius Carus avea să reia sistemul lui E. în poemul De Rerum Natura. Tot în sec. I î.e.n., pe pămîntul Italiei, şi anume la
Neapole, înfloreşte o şcoală epicureică a cărei activitate a avut o rodnică influenţă asupra unor renumiţi oameni de litere
latini, printre care se numărau Vergiliu şi Horaţiu. Unul din promotorii acestui cerc era Syron, prietenul de tinereţe al lui
Vergiliu. La acelaşi cerc era afiliat şi Filodem din Gadara (c. 110 — 35 î.e.n.) poet şi estetician. O altă perioadă de înflorire a
epicureis-mului, considerată drept un simptom al reacţiunii împotriva iraţionalismului şi misticismului neoplatonizant, se
desfăşoară aproape pe toată durata sec. II e.n., de astă dată începînd din ţinuturile orientale ale imperiului roman. Mărturie în
acest sens stă marea inscripţie din Oinoanda (SV Asiei Mici), ridicată pe cheltuiala unui anume Diogenes. Pe o lungime de c.
40 de m inscripţia a păstrat, săpată în piatră, doctrina epicureică în toate aspectele ei. Dacă evul mediu scolastic preţuieşte
mai puţin pe E., în schimb, începînd din sec. XVI (Montaigne, Gassendi) şi mai ales în epoca luminilor, în care gîndesc şi
scriu un David Hume, un Helvetius sau un Holbach,
urnea modernă începe să devină pregătită pentru înţelegerea superioară a ope-
ei
unuia dintre cei mai de seamă gîndi-tQri ai Greciei vechi.
O
PERA. Ediţii: H. Ilsener, Epicurea, Leipzig,
iu
»ner, 1887; retipărire, Stuttgart, Teubner,
"! P. von der Mtihll, Epicuri epistulae tres
ratae sententiae, Leipzig, Teubner, 1922; reti-
"re> Stuttgart, Teubner 1966; Graziano
Arrighetti, Epicuro. Opere. Introduzione, Testo critico, traduzione e note. Torino, 1960. Traduceri: H. Mihăescu şi B. Papu, Epicur, Lucreţiu,
Fragmente, Bucureşti, Editura de Stat, 1950; C. Bal-muş, Diogenes Laertios. Vieţite şi doctrinele filosofilor, Bucureşti, Editura Academiei,
1963, p. 463-506.
REFERINŢE CRITICE. K. Marx şi F. Engels, Ideologia germană în Opere, voi. III, Bucureşti, Editura Politică, 1958, p. 129-132; G. W. F.
Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, trad. rom., voi. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 45 — 77; V. I. Lenin, Caiete filosofice în
Opere complete, ed. II, voi. 29, Bucureşti, 1966, p. 244 — 253; E. Zeller, Die Philosophie der Griechen, voi. III, partea I, Leipzig, 1909, p.
373 —494; .T. M. Guyau, La Morale d'Epicure el ses rapports avec Ies doctrines contemporaines, ed. II, Paris, 1910; E. Bignone,
L'Aristotele perduto e la formazione filosofica di Epicuro, 2 voi. Firenze, 1936; A. J. Festugiere, Epicure et ses dieux, Paris, 1946; E.
Paratore, L'epicureismo e la sua diffusione net mondo latino, Roma, 1960; P. Bo-yance, Lucrece et l'epicurisme, Paris, 1963; Gh. Vlăduţescu,
Etica lui Epicur, Bucureşti, 1972.
***
ERATOSTENE [Eratosthenes], fiul lui Aglaos; (c. 284 î.e.n., Cirene, Libia — 204 î.e.n.?, Alexandria, Egipt). Celebru savant
grec din Alexandria, fondatorul geografiei ştiinţifice. Erudit, cu preocupări multiple. A studiat mai întîi la Alexandria, ca
discipol al lui Calimah, apoi la Atena, unde se găseau pe atunci profesori iluştri, printre care însuşi Zenon din Kition,
fondatorul stoicismului. Se presupune că E. a audiat prelegerile acestuia, fără să accepte însă în întregime stoicismul. El are
aceleaşi cuvinte d"e laudă pentru stoicul Ariston din Chios ca şi pentru filosoful academic Arcesilau, pe care, de asemenea,
se presupune că 1-a audiat. După o lungă şedere la Atena, pe la vîrsta de 40 de ani, E. a fost chemat de către Ptolemeu
Evergetul (246—221 î.e.n.) la conducerea vestitei biblioteci din Alexandria, post rămas vacant după moartea lui Apollonios
din Rodos. Timp de aproape patru decenii (230 — 193 î.e.n.),
Eratostene
68
E. a îndeplinit această funcţie de prestigiu, concomitent cu cea de profesor, bucu-rîndu-se de înalta stimă a Ptolemeilor. A trăit
circa 80 de ani. Se spune că, din disperare pentru că şi-a pierdut vederea, s-a lăsat să moară de foame. Opera lui E. a fost
vastă şi variată. A elaborat opere literare, critică literară, tratate filosofice şi lucrări din domeniul ştiinţelor exacte. Numele lui
a devenit celebru prin lucrarea Geographika (Geografia), care a pus bazele geografiei ştiinţifice în antichitate. Din întreaga sa
operă, azi nu se păstrează decît puţine fragmente şi referiri la diferiţi autori.
O
E. a fost geometru, matematician, geograf, cronograf, filosof, filolog şi poet. Vasta lui erudiţie a uimit pe contem-
porani, care au văzut în el un al doilea Platou deşi această apropiere nu a fost unanim acceptată. Printre creaţiile sale poetice
se numără două mici epopei, Her-mes şi Anterinnys, ultima avînd ca subiect uciderea lui Hesiod şi pedepsirea ucigaşilor lui,
şi un poem elegiac intitulat Eri-gone, referitoare la cultura viţei de vie introdusă în Grecia de tatăl Erigonei, la îndemnul şi
sfatul lui Dionysos. Dialogurile filosofice (Meletail), tratatul său Peri agathon kai kakon (Asupra binelui şi a răului), şi
alte opere polemice sînt modeste ca realizare. în schimb, tratatul său de critică literară, intitulat Peri archa-ias komodias
(Asupra comediei vechi) (12 cărţi), a fost o lucrare de mare prestigiu, prin erudiţia şi spiritul critic profund de care a dat
dovadă scriitorul. Este şi autorul unei lucrări de istorie, intitulată Peri chronographion (Despre cronograf ie). Dar, mai
presus de toate, E. a fost un savant de prim rang în domeniul ştiinţelor, şi mai cu seamă al geografiei matematice.
Geographika, în 3 cărţi, a devenit pentru multe secole după apariţia ei opera fundamentală în cunoaşterea lumii locuite. Din
păcate, nici această valoroasă producţie a antichităţii eline nu s-a păstrat. Dispunem totuşi de informaţii detaliate asupra ei,
graţie Geografiei lui Strabon care îi^ face o prezentare critică amănunţită, în privinţa conţinutului, cartea I schiţează în
linii mari istoricul geografiei,
cu care prilej E. critică, pe temeiuri ştiinţifice, pe toţi acei care acordă valoare reală ficţiunilor poetice, în special poemelor
homerice. El consideră pe Homer un plăsmuitor de miracole acordînd mai mare credit lui Hesiod decît lui Homer. îi
menţionează, apoi, printre primii geo! grafi, pe Anaximandru şi pe Heeatcu din Milet. După ce arată, în continuare, pro.
gresele realizate de generaţia de după Alexandru cel Mare în cunoaşterea « pj. mîntului populat», E. discută forma sfe-
rică a pămîntului şi modificările continentelor de-a lungul veacurilor, cînd uscatul actual a fost fund de mare. Cu acest prilej,
el tratează diverse teme de geografie fizică privind retragerea mărilor, eru-perea unui bazin maritim într-altul, formarea
strîmtorilor şi a curenţilor din strîmtori, depunerea aluviunilor, ridicarea fundului mărilor şi altele. Cartea a Ii-a a
Geografiei, după revizuirea şi rectificarea ce-o aduce vechilor lucrări, reia problemele de geografie generală privind
sfericitatea pămîntului cu marea dimpreună, ca şi a cerului. Determină apoi circumferinţa terestră şi lăţimea « pămîntului
populat», ale cărui limite se încadrau, după cunoştinţele de atunci, între Meroe, insulă şi oraş al Etiopiei, în sud, şi Thule,
probabil insulele Shetland sau Islanda de azi, în nord, lungimea insulei terestre echivalînd cu dublul lăţimii. Tot în cartea a Ii-
a se consemnează o serie de calcule latitudinale, de valoare pentru o muncă de pionierat, calcule bine apreciate de marele
matematician al vremii care a fost Hipparchos, valabile şi astăzi sau foarte apropiate de adevăr. în sfîrşiţ, E. consideră
inutilă împărţirea lumii noastre în continente şi unilaterală diviziunea ei în « greci» şi « barbari». în cartea a IlI-a,
revizuieşte vechea harta a pămîntului făurită prima oară, se pare, de Anaximandru şi-i aduce unele modificări, prelungind
pînă la Imaus, cei mai nordici munţi ai Indiei, paralela trasa de Diceaih de-a* lungul Mediteranei, de la Coloanele lui
Heracles (Gibraltar). DŞ asemenea, aduce şi alte îmbunătăţiri ve' chilor hărţi, prin coborîrea Indiei mai sprŞ sud, astfel încît
limitele sudice ale PeD' insulei să atingă paralela oraşu'.ui Mer0. (pe cursul superior al Nilului), iar iinU'
69
Eratostene
*ple nordice să ajungă pînă la latitudinea coifului Issos (Cilicia). De asemenea, lui £ j se datorează trasarea primului meridian
' este vorba de meridianul ce trece Drin ' Rodos, devenit, la fel ca paralela Atenei, un important punct de reper în determinarea
distanţelor diverselor puncte de Pe glob- El divide, apoi, cele două jumătăţi ale lumii populate, despărţite de paralela Atenei,
în mai multe secţiuni, numite «sfragide» (semne pentru marcarea măsurătorilor geografice), în cadrul cărora delimitează
regiunile pămîntului aparţinînd diferitelor neamuri. Un mare spaţiu al acestei cărţi este ocupat de calculele numeroase şi
dificile de determinare a distanţelor şi de fixare a diverselor puncte de pe glob. Nu lipsesc nici descrierile regionale în care se
subliniază particularităţile locului privind produsele solului, populaţia şi alte caracteristici ale regiunii. E. admite, prin
calcule, necesitatea unei zone temperate şi locuite, sub ecuator, părere adoptată de Polibiu şi, parţial, de Poseidonios. Două
teme abordate de savantul din Alexandria scot îndeosebi în lumină personalitatea lui: problema homerică şi geografia mate-
matică. Homer, în concepţia grecilor din antichitate, este începutul tuturor ştiinţelor. E., gramatic şi poet la rîndul său, este
sensibil la farmecul epopeilor homerice, dar, în acelaşi timp, ca om de ştiinţă şi matematician cu renume, face distincţie între
poezie şi adevăr ştiinţific. în concepţia lui, ştiinţa furnizează date exacte şi verosimile, în vreme ce poezia, expri-mîndu-se în
imagini, conţine şi elemente fantastice; exploatînd miturile, ea transpune întîmplările de pe planul real pe unul ireal. Poezia
face uz de alegorii şi simboluri, nu de termeni precişi şi lipsiţi le ambiguitate. De aceea, este zadarnică 'rice încercare de a
verifica în practică «tele furnizate de poezie. Vană şi absurdă te deci şi tentativa unor exegeţi care ^„tă să descopere locurile
prin care a ăcit Odiseu. încercarea de a localiza ^begia eroului homeric înseamnă a in-'Preta «ad litteram» ceea ce însuşi
iOBiij. a conceput ca ireal şi fabulos.
«Ak
Atunci se va găsi locul pribegiilor lui
.cuseu — spune E., spre mîhnirea şi in-
Snarea adepţilor atotştiinţei homerice
— numai cînd se va descoperi şelarul care a cusut burduful vînturilor lui Eol». O astfel de afirmaţie, pe atunci cu totul ieşită
din comun, face cinste învăţatului din Alexandria. în consecinţă, în concepţia lui E., poezia şi ştiinţa ţin de domenii diferite.
Temele şi demonstraţiile ştiinţifice necesită o exprimare clară şi riguros obiectivă. Poezia poate porni de la datele ştiinţei, dar
limbajul figurat şi procedeele poetice denaturează faptele. E. apare astfel ca un apărător al ştiinţei exacte, nu împotriva lui
Homer a cărui valoare literară nu o tăgăduieşte, ci împotriva interpreţilor lui Homer, care căutau cu tot dinadinsul informaţii
ştiinţifice acolo unde nici Homer n-a încercat să le dea. Poezia, după E., are o valoare artistică intrinsecă, suficientă pentru a-i
justifica existenţa prin satisfacţiile morale şi estetice pe care le procură. Este fără rost, deci, ca ea să-şi uite menirea şi să
aspire la ţeluri ce nu i se potrivesc. Prin aceste opinii, E. este un apărător al poeziei, împotriva acelora care răstălmăcesc
rosturile ei şi se străduiesc să pună în versuri probleme aride din domeniul ştiinţelor. A doua temă care dezvăluie remarcabila
personalitate a lui E. priveşte introducerea matematicii în studiul geografiei. Savantul din Alexandria a conceput şi a izbutit să
realizeze o geografie generală, în care problemele de geografie matematică alcătuiesc temelia întregii construcţii. Aceste
probleme sînt: forma generală a pămîntului, relieful uscatului şi fenomenele mărilor, diviziunea pămîntului populat în zone şi
în « sfragide », determinarea diverselor distanţe şi elaborarea unei hărţi a pămîntului, care să ilustreze exact situaţia reală a
regiunilor, astfel încît cel interesat să se poată dispensa de multe amănunte ale geografiei descriptive. El a creat o geografie
matematică în care limbajul cifrelor, al figurilor şi al simbolurilor suplineşte relatările prea lungi, punînd pe plan secundar
descrierea regională, economică şi umană. în felul acesta, E. apare preocupat, cu precădere, de problemele teoretice.
Cercetările şi calculele sale l-au condus la formularea unor principii. Cu mintea şi cu imaginaţia sa matematică, el s-a ridicat
la ideea existenţei mai multor lumi populate, sub ecuator
Es cliil
70
şi la antipodul lumii noastre, deci la antipodul lumii cunoscute pe atunci, care avea în centrul său Marea Mediterană.
Avantajat de situaţia de a avea la dispoziţia sa cea mai mare bibliotecă din lume, E. a pus studiul geografiei pe temeliile
ştiinţei. Bl a rezolvat multe probleme de geografie matematică, rămase pînă la el în suspensie şi a confirmat prin calcule
unele ipoteze. Are meritul de a fi oferit prima evaluare ştiinţifică a circumferinţei terestre şi de a fi calculat, pentru prima
oară, distanţa dintre Rodos şi Alexandria, pe linia meridianului din Rodos. Ptolemeu, geograful, informează că E. a măsurat
arcul meridianului cuprins între cele două tropice, socotindu-1 egal cu 11 din cele 83 de părţi ale meridianului, ceea ce
înseamnă o oblicitate a eclipticei de 23°50'20". Calculul, uimitor pentru acel timp, este aproape exact. E. s-a bucurat de o
largă şi binemeritată apreciere încă din timpul vieţii. Pentru meritele sale deosebite, puternicii regi ai Egiptului din dinastia
Ptolemeilor l-au ridicat în fruntea celei mai înalte instituţii de ştiinţă din vremea lor, ca director al celebrei biblioteci din
Alexandria. Pentru oamenii de ştiinţă în general, pentru cercetătorii din domeniul geografiei în special, Geografia lui E. a
devenit o lucrare indispensabilă, deoarece ea a atins punctul culminant în ştiinţele vremii. Polibiu, Po-seidonios, Hipparchos,
Strabon şi alţi învăţaţi ai antichităţii o utilizează pe larg în operele lor, adoptîndu-i ipotezele ştiin-ţffice. Polibiu şi Strabon,
care îi fac o examinare critică foarte favorabilă, sînt astăzi autorii prin care putem cunoaşte această operă de prestigiu epocal,
pierdută, poate, pentru totdeauna.
O OPERA. Ediţii: O. Seidel, Eratosthenis geogra-phicqrum fragmenta, Gottingen, 1789; G. Bern-fiardy, Eratosthenica, Berlin, 1822; E. Hiller, Eratosthenis
carminurn reliquiae, Leipzig, Teub-her, 1872; A. Thalamas, La Geographie d'Era-tosthene, Paris, Riviere, 1921. îŞ^ERINŢE CRITICE. F. Solmsen, Eratos-
iHeţieş as platonist and poet, Transactions and Pr/iceedings of tae american philolog. Associa-tipp, ÎŞ42, p. 192 —213; R. Merkelbach, Die Sphaerenharmonie
auf einern ravennatischen Mys-
tensarhophag, Zeitschrift fiir Papyrologie unâ Epigraphik, VI, Bonn, 1970, p. 277 —270, L. "V. Firov, Calculul lui Eratostene asupra cirl cumferinţei terestre şi
lungimea stadiului elenic în lb. rusă, Vestnik Drevnei Istorii, 1972, nr. 121' p. 154-174. F. V. Şt'
ESCHIL [Aischylos], fiul lui Euîorion-(525 î.e.n. Eleusis, Atica—456 î.e.n., Gela— Sicilia). Poet tragic. Originar dintr-o
familie aristocrată, el cîştigă la Atena titlul de părinte al tragediei. A scris — folosind temele creaţiei epice — aproximativ 90
de piese, dintre care numai 7 au ajuns pînă la noi în întregime: Hike-tides (Suplicantele), Persai (Perşii), Hep-ta epi Thebas
(Cei şapte împotriva Tebei), Promelheus desmotes (Prometeu înlănţuit), Agamemnon (Agamemnon), Choe-phoroi
(Choeforele) şi Eumenides (Eume-nidele). Inventînd al doilea personaj şi dialogul, E. subordonează lirismul coral acţiunii
tragice. Luptător în războaiele medice, după o viaţă închinată teatrului la Atena, el moare la curtea lui Hieron, tiran al
Siracusei. înaintea lui, corul era considerat drept o componentă esenţială a tragediei. El aduce eroul tragic pe primul plan al
acţiunii. Eteocle, din tragedia Cei şapte împotriva Tebei, este primul caracter' din istoria dramei. Ultimele trei drame tragice
alcătuiesc o trilogie legată: Oresteia (Orestia), singura completă care ne-a rămas din antichitate. Ea marchează o etapă în
evoluţia morală a umanităţii: eliberarea de povara spaimelor ancestrale. Rolul lui în evoluţia spectacolului nu este mai puţin
important, fiindcă, în afară de implicaţiile scenice ale degajării dramei din fluxul liric, el a dat măştii culoare şi formă tragică,
a făcut apel la cothurn, la costume pompoase, la figuraţie, la maşinăriile de scena.
O Polemica istoricilor şi a filologilor cu privire la presupusa iniţiere a poetului tragic în misterele eleusine, orfice sau pita-
gorice, nu s-a terminat încă. E. rămîne în orice caz un emul al lui Dionysos, dacă ar fi să-i credem pe Athenaios şi.P* Plutarh.
Făcea parte din generaţia eroica a veteranilor războaielor medice, dinehta « maratonomahilor». înrudit cu Pindar ca
temperament, ca morală şi ca orien-
tare estetică, el a participat nu numai ca martor, ci şi ca element activ la grandioasa înălţare a Greciei victorioase în
razboaiele cu perşii. E. datorează, pe de aită parte, «fărîmiturilor de la marile oSpeţe ale lui Homer» (Plutarh), operei lui
Hesiod şi tradiţiilor folclorice majoritatea temelor pe care le-a tratat. Trei mari perioade se pot fixa în viaţa lui E. Cea
dintîi, în care s-a ilustrat ca luptător în războaiele medice, a doua, de afirmare ca poet tragic pe scenele Atenei, şi, a treia,
ultima, petrecută ca invitat la curtea lui Hieron, tiran al Siracuzei. în tot acest timp, E. a scris c. 90 de tragedii, din care numai
şapte (selecţionate după criterii pedagogice, în vremea împăratului Hadrian — sec. II e.n.) ne-au rămas în întregime.
Cifra generală, comunicată în notiţa biografică din lexiconul bizantin Suda, pare să cuprindă doar 70 de tragedii propriu-
zise, restul fiind drame satirice. înainte ca E. să-i definitiveze structura, tragedia fusese ilustrată de Tespis, de
Prinihos, de Pratinas din Phlius. Pe acesta din urmă, tînăr încă, E. 1-aîn-vins într-un concurs de tragedie. Principala
preocupare a lui E. a fost teatrul. Dacă Sofocle a avut şi însărcinări de alt ordin, politice şi militare, dacă Euripide s-a pre-
ocupat de filosofie, de morală şi de «ale cărţii», în general, E. a trăit numai prin scenă şi pentru scenă. Dealtfel, drama
tragică îi poartă — ca tehnică şi ca substanţă, pînă în vremea noastră — sigiliul. E., cel dintîi, a trasat cadrul textului şi al
spectacolului, deşi înaintea lui s-au afirmat şi alţi tragediografi. Un fragment, deseori citat, din Broaştele lui Aristofan
precizează rolul jucat de E. în reforma tragediei: «Tu, primul dintre greci care 11 înălţat faldurii unui cuvînt magnific ji care
ai împodobit graiul tragicilor». Dacă la acest testimoniu de calitate adău-îam tradiţia, care atribuie lui E. modificarea măştii
şi introducerea cothurnului >c scenă, nu putem încheia decît cu fraza * Aristotel: «Pe cînd înaintea lui par-
a
v principală a tragediei era încredinţată corului, odată cu E. ea a revenit zălogului dintre actori» (Poetica, IV,
i9
a, 15). într-adevăr, introducînd în ^plexul tragic un al doilea actor, E. ,ul)ordonează lirismul coral dramatis-
Esehil
mului scenic. Evoluţia nu a fost, fireşte, nici bruscă, nici brutală. Numai trei din cele şapte tragedii păstrate de la E. sînt precis
datate; se cunoaşte însă, cu oarecare aproximaţie, succesiunea lor. în Suplicantele, corul celor 50 de fete ale lui Danaos,
regele Egiptului, joacă, în calitate de personaj colectiv, rolul principal; piesa, bogată în cîntece şi imnuri de o rară frumuseţe,
cu o structură dramatică destul de simplă, pare să fi făcut parte dintr-o trilogie. Se ştie astăzi, după o importantă
descoperire papirologică, publicată în 1952 (Oxyrh. Pap., voi. XX, 1952, nr. 2256, fragm. 3) că drama nu aparţine, aşa
cum se credea, primei perioade din creaţia poetului. E posibil ca celelalte două piese ale trilogiei din care fac parte Aigyptioi
(Egiptenii) şi Danai-des (Danaidele) să fi fost mai înaintate ca tehnică dramatică. Perşii în schimb, datată din 472 î.e.n. este
singura tragedie « de actualitate » din cîte ne-au rămas. în mod obişnuit temele tragicilor erau preluate din fondul
poemelor eroice. Ele aparţineau ciclului troian sau « reîntoarcerii » eroilor de la asediul Troiei, ciclului teban sau celui
argian. De astă dată, E. vorbeşte din perspectiva elenică despre fapte de istorie contemporană, la care a participat. Va
mai repeta acest lucru scriind Aitnaiai (Etneenele), cu prilejul călătoriei în Sicilia şi stabilirii sale la curtea lui
Hieron. Dar Perşii ocupă un loc aparte în opera lui E., în istoria dramei şi, mai ales, în istoria Atenei. « Pentru întîia oară
de la Troia, neamurile Eladei s-au adunat pe acelaşi cîmp de luptă; pentru întîia oară tradiţiile lor risipite s-au
adunat în unitatea aceleiaşi arte. A fost, de aici înainte, un tezaur comun, în care Muza tragică a găsit aurul şi fildeşul,
bronzul şi marmura creaţiilor sale. N-au mai fost legende strict locale, mituri înrădăcinate într-un punct al solului, eroi
poliazi, mărginiţi de zidurile unei cetăţi sau de orizontul unui trib. Toate tainele răspîndite în lumea elenică vin, din Argos
sau din Teba, din Delfi sau din Corint, să se transfigureze sub cerul Atenei, să capete viaţa artei. Teatrul devine răscrucea
sublimă a celor o mie de cărări ale Greciei... Avîndu-i pe Miltiade, pe Temistocle, pe Xantippos, Atena merita să-i
Eschiî
aibă pe Eschil, pe Sofocle, pe Buripide. Aceşti mari poeţi sînt, în felul lor, fiii Salaminei. Eschil s-a bătut acolo.
Sofocle a dansat în jurul trofeelor. Euri-pide s-a născut în ziua bătăliei» (Paul de Saint-Victor). Gustul modern nu este pe
deplin satisfăcut de cîntecele doliului persan, de lungile cantate travestite în tragedie. Dar pe atunci cîntecul de jale auzit din
tabăra învinşilor trezea un ecou în care « mila şi groaza » nu aveau nevoie, pentru a zgudui sufletele, de mijloacele subtile ale
tehnicii. Astăzi chiar, incantaţia liturgică a corului persan cerînd puterilor infernale revenirea lui Darius la viaţă continuă
să fie unul din cele mai înalte piscuri ale emoţiei tragice, depăşită doar de apariţia spectrală a Marelui Rege care dezvăluie
viitorul, anunţă prezentul îndepărtat şi readuce pe oameni la măsura ce le-a fost hărăzită. Cei şapte împotriva Tebei, ultima
piesă dintr-o trilogie care mai includea un Laios şi un Oedip, nu este mai puţin interesantă pentru evoluţia teatrului
antic. Acţiunea, deşi în mare parte povestită, este de o puternică intensitate tragică. Personajele sînt cinci la număr, iar
peripeţiile scenice de un efect rafinat. Cît despre Eteocle, el este «primul caracter» din istoria dramei, adică « primul rege »
şi « erou »> individualizat aşa cum sînt « regii» şi « eroii» din teatrul modern. Prometheus desmotes (Prometeu
înlănţuit), a doua piesă dintr-o trilogie care începe cu Prometheus pyrplioros (Prometeu purtător de foc) şi se încheie
cu Prometheus lyomenos (Prometeu liberat), aduce pe scenă vechiul mit arian al «Vedelor». Prometeul grec, absent din
Jliada şi din Odiseea, apare, pentru întîia oară, în Teogonia şi în Muncile şi zilele lui Hesiod. Legenda titanului, rudimentară
şi contradictorie, se transformă la flacăra geniului eschiiean. Prometeu se ridică împotriva lui Zeus, într-o încordare mai
dramatică decît orice agitaţie scenică. Eroul are măreţie şi mister. Anunţînd amurgul zeilor, poetul are intuiţii care au
aflat peste secole neaşteptate împliniri. Prometeu este, în primul rînd, simbol etern al omului care luptă pentru a se depăşi,
pentru a se libera, pentru a muta graniţele conştiinţei şi ale dragostei, împotrivirile nu îl descurajează, fiindcă
le înţelege: «Mi-a fost milă de oameni de aceea nu s-a aflat milă pentru mine»' Apogeul artei eschileene este atins îrj
Orestia, singura trilogie completă pe care ne-a lăsat-o antichitatea. Cele trei piese Agamemnon, Choeforele, Eumenidele,
constituie ceea ce se numeşte o trilogie legată ele desfăşurîndu-se în timp, cu teme si personaje în dezvoltare. Se ştie că tri-
logiile erau în realitate tetralogii, o dramă satirică împlinind succesiunea tragică. La început, tetralogiile au fost «legate
% (prin subiect sau tematică), pentru ca mai tîrziu ele să fie «libere », adică, alcătuite din piese independente. Comentatorii
moderni se deosebesc între ei în ceea ce priveşte interpretarea politică a Orestiei. Unii văd în E. exponentul
concepţiei tradiţionale, susţinînd că E., după Hom'er, după Stesihor, după Pinilar ar acorda puterii statale girul religios.
Alţii, dimpotrivă, deduc din temele Orestiei opţiunea eschileană pentru democraţie, pentru reforma Areopagului, pentru
lumină împotriva întunericului. Dar Orestia înfăţişează, în primul rînd, întreruperea lanţului de crime consumate prin
ascultare faţă de poruncile vechilor zei, prin apariţia binefăcătoare şi civilizată a zeilor noi, Apollo şi Atena, zei ai iertării şi
ai dreptăţii. Absolvirea lui Creste, paricidul, este în fond absolvirea umanităţii care pînă atunci zăcea sub povara spaimelor
moştenite. Sentinţa care îl achită abrogă obiceiurile ce încovoiau lumea sub blestem ; omorul nu va mai naşte în mod fatal o
posteritate de noi omoruri. Această revoluţie morală este simultană cu revoluţia religioasă. Victoria zeilor raţionali
asupra unor divinităţi feroce corespunde progresului moral înfăptuit de individ în forul său interior, ca şi de colectivităţi în
manifestarea cultului public. Dar povestea atrizilor de la Pelopsla Atreu,la Tieste, la Agamemnon şi pînă la Oreste exprimă şi
lupta grecilor împotriva grelelor moşteniri chtonice. Acest vălmăşag de orori, de crime, de răzbunări unde fiecare iŞJ face în
orice fel dreptatea lui, Orestia i> încheie cu o apoteoză a Eriniilor, divinităţi răzbunătoare ale matricidului, tranŞ' formate în
Eumenide (divinităţi binevoitoare). Secolul lui Pericle cu tot ceea ce aduce el drept nepreţuită contribuţie
73
Eschil
0^, în filosofie, în ştiinţă, în teatru, se anunţă în finalul Orestiei. Tragedia greacă, termen final dintr-o evoluţie care cuprinde
cele mai variate genuri de artă şi cele mai deosebite cunoştinţe, apare ca expresie a democraţiei ateniene, a libertăţii şi măreţiei
individului în lupta cu forţele de constrîngere ale religiei şi ale statului. Menţionăm, pentru lămurirea ideii generale,definiţia
tragediei datorată lui Ulrich Wilamowitz-Mollendorf, definiţie demnă să stea alături de cea aristotelică: « Tragedia antică este
o parte completă prin ea însăşi din legenda eroică tratată poetic în stil sublim, pentru a fi înfăţişată ca parte integrantă a
cultului public, în sanctuarul lui Dionysos de către un cor de cetăţeni ai Atenei şi de doi sau trei actori». Contribuţia lui E. la
evoluţia tragediei şi a teatrului în general s-a maniîestat cu vigoare atît în ceea ce priveşte textul, cît şi în spectacol. Legendele
pe care el le-a prezentat pe scenă par fragmentare revelaţii ale unor adevăruri ce le depăşesc. E. cel obscur nu revelă decît o
parte din ceea ce ştie şi prea puţin din forţele spirituale care îl străbat şi îl însufleţesc. El nu explică drama, aşa cum o vor face
urmaşii săi, Sofocle şi, mai ales, Euripide. El se mulţumeşte să o prezinte în momentul ei culminant şi într-o concentrare în
care unitatea acţiunii, mono-litismul personajelor, iureşul neiertător al destinului îi accentuează măreţia. Re-strîngînd rolul
corului şi introducînd al doilea personaj, E. a degajat sîmburele dramatic din fluxul liric şi a deschis teatrului un drum pînă
astăzi urmat de toţi cîţi au întrebuinţat scena ca mijloc de manifestare artistică. Dar grandoarea nu a obţinut-o prin singurul
intermediu al textului. A dat măştii culoare şi formă tragică, a făcut apel la coturn, ia somptuozitatea costumelor, la figuraţie,
la maşinăriile de scenă în aşa măsură, încît Pompa exterioară să susţină tensiunea >atetică a temei, a unei teme simple,
puternice şi izbitoare. Personajele lui nu sînt prea nuanţate, nu prezintă conflicte interioare, nu au o psihologie complicată,
r^1" eJe poartă cu inflexibilă vigoare un esaj care este pentru eternitate al lor, 11 angajament ce transformă o poziţie ""amatică
într-o statuie şi care, prin gra-
vitatea problemelor ridicate, proclamă dreptul omului la libertate. în ciuda interpretărilor tradiţionale care insistau asupra
caracterului conservator şi religios al teatrului eschiiean, astăzi majoritatea eleniştilor insistă asupra caracterului său
revoluţionar. Conform acestor ultime concepţii, eroul eschiiean nu mai este văzut ca un instrument al fatalităţii, ca o simplă
jucărie în mîinile zeilor, ci înăuntrul acestor forţe necesare, stăpîn pe decizia personală printr-o alegere liberă care dezlănţuie
drama (B. Snell, Aeschylos und das Handeln im Drama). Din tragediile lui E. şi mai ales din Orestia se desprinde într-adevăr
o linie revoluţionară. El este partizan al reformei Areopagului (săvîr-şită în 462 î.e.n. de Efialte) şi, ca atare, promotor al
acelei democraţii ateniene care, dincolo de crudele tradiţii religioase şi de neiertătoarele constrîngeri politice, îşi afirmă
caracterul uman şi umanist, caracter dominant al civilizaţiei greceşti. Dealtfel, în dorinţa de a sublinia valoarea moralistului, a
filosofului, a presupusului iniţiat, s-a trecut cu vederea faptul esenţial că, om de teatru în primul rînd, E. a reflectat, odată cu
fidelitatea faţă de tradiţie, şi ideile deseori contradictorii ale timpului său. Ideile lui religioase şi îndeosebi concepţia despre
divinitate, poziţia lui Zeus în faţa Destinului, gelozia faţă de fericirea muritorilor, scepticismul prometeic faţă de eternitatea
zeilor, toate acestea se pot anevoie subsuma unei concepţii ferme. E. ştia însă că nu se poate conta pe îndurarea zeilor şi că
singurul sprijin al omului este « to pathei mathos » (învăţătura durerii). Dar în ciuda acestor perspective diverse, pe care
gîndirea şi îndeosebi presimţirea sa le deschide, el rămîne credincios ideii de dreptate, acelei « dike » pe care o aşază alături
de destin. Ar fi prezumţios să cuprindem în acest cadru tot ceea ce este caracteristic în teatrul lui E. Dramaturgul este mai
presus de gusturi şi de reguli, diformităţile sînt inerente proporţiilor sale. Tragediile lui E. lasă totuşi cititorului şi
spectatorului o impresie tonică. Acolo unde Schopenhauer văzuse «drumul resemnării », un ochi mai puţin înclinat spre
pesimism desprinde uşor un glas care se înalţă ferm împotriva tuturor tiraniilor.
Eschil
74
Eroii lui E., supraoameni sau semizei, fie că îşi etalează suferinţa, fie că o stăpînesc, au o structură sufletească liniară, simplă.
Pasiunea lor este puternică, iar curajul cu care înfruntă destinul, nebiruit. Excesul, acel « hybris • al personalităţilor de înaltă
răspundere, sau invidia zeilor izbutesc uneori să-i ucidă, niciodată să-i doboare. Acţiunea, simplă şi teribilă, lipsită de
peripeţii, duce la rezultate deopotrivă de înfricoşătoare, previzibile şi chiar anunţate. Emoţia — religioasă sau laică — atinge
culmi în care spaima capătă cele mai felurite expresii. Dar, oricît ar ocupa teroarea un loc de frunte în opera lui E., oricît s-ar
înfăţişa ea sub aspecte sacre, nu este, ca să spunem aşa, firească. Lumea lui E. nu este lumea lui Kierke-gaard. El tinde,
înainte de orice şi adînc, să descopere o ordine în existenţa căreia să creadă ... Opera dramaturgului atenian reprezintă deci, în
elaborarea sentimentului care domina un personaj, un moment privilegiat şi chiar unic. La el se poate cel mai uşor surprinde
efortul de unificare, de conciliere, de identificare între o lume supusă arbitrarului divin şi lumea conştiinţei în care omul nu
este numai responsabil, dar şi judecător al propriilor sale fapte (cf. Jacqueline de Romilly, La Crainte et Vangoisse dans le
theâtre d'Eschyle). în afară de acest aspect al spaimei, împinse uneori pînă la paroxism, atît de caracteristic eschilean, multe
alte aspecte au fost studiate şi au deschis posibilităţi noi în exegeza generală. Ar fi de ajuns să cităm, în această optică, rolul şi
sensul repetiţiei ca procedeu care, la o lectură grăbită, ar părea inutil. Atît în Perşii cît şi în Orestia, de exemplu, sînt expuneri
de idei şi « threnosuri» (cîntece de jale), care se reiau uneori în alt metru, dar totdeauna cu scopul de a întări în spectator
sentimentul de anxietate sau de durere. De asemenea, introducerea visului ca element declanşant al acţiunii este un procedeu
care, de la visul Atossei din Perşii, la visul Glitemnestrei din Orestia, face parte din mijloacele obişnuite ale lui E. în vederea
stabilirii unei punţi între ceea ce se vede pe scenă şi ceea ce se petrece în ţesătura viitorului, presimţit din trecut. Cititorul
traducerilor îşi poate anevoie da seama de rolul
lui E. în crearea limbajului tragic. El cel dintîi, a utilizat moştenirea lirică' ducînd pînă la desăvîrşire compoziţiile corale,
compoziţii în care combinaţiile' de ritmuri, de simetrii şi de muzicalităţi au o strălucire şi o maiestate care n-au' mai fost
atinse. « Cîntate de cor şi susţinute de melodie, aceste strofe de o superbă alură în care totul este măreţ, dureros sau teribil, în
care gînduri adinei apar în mod vag sub metafore splendide şi comprimate, în care entuziasmul creează o mulţime de expresii
noi şi minunate; aceste strofe ardente şi grandioase au dezlănţuit în suflete un fel de beţie şi au înmărmurit desigur mulţimea»
(M. Croi-set, Manuel d'histoire de la litterature grecque, voi. III, Paris, 1935, p. 213). E. nu s-a mulţumit însă să-şi înalţe şi
să-şi îneînte contemporanii. Marile motive ale tragediei din totdeauna de la el provin: ineluctabilul legilor destinului,
moştenirea păcatului, contrastul între glasul naturii şi acel al unei ordini superioare, împlinirea unei legi de justiţie în
succesiunea evenimentelor omeneşti. S-a spus căAE. nu a adus pe scenă oameni, ci zei. în fond, el nu s-a mulţumit să evoce
realitatea; el s-a străduit să o sublinieze. Nici experienţa lui artistică, nici experienţa lui morală nu s-au mai putut repeta.
Teatrul universal, atingînd una din cele mai înalte culmi, începe odată cu creaţia lui E.
O OPERA. Manuscrise: Archetipul ms. se află la Florenţa: Codex Mediceus, nr. 32, 9, sec. X sau XI. Acest codex conţine toate cele 7 tragedii păstrate, cu unele
lacune; un alt ms. important, Florentinus, nr. 31, 8 se află tot la Florenţa, in Biblioteca Laurentiana. Aproape toate ms. din sec. XIII şi XIV au la bază aceste două
codexuri. Editio princeps: Aldina, Aeschyli tragoediae sex, Veneţia, 1518; această primă ed. datorită lacunelor din Mediceus contopea tragedia Agamemnon cu
tragedia Chceforele; greşeala a fost îndreptată în ed. următoare, publicată la Paris, în 1557, de P. Vettori şi H. Es-tienne. Ediţii: ameliorarea textului continuă cu
ed.lui Canter, Anvers, 1580, Stanley, Londra, 1663, Schtitz, Halle, 1782-1794 (reeditări W 1809 şi 1822), Abrens, Paris, F. Didot, 1842; o ed. fundamentală este
cea a lui &. Dindorf,
75
Esop
Aeschyli tragoediae superstites et deperditarum fragmenta cum annotationibus et scholiis graecis, Oxford, 1841 — 1851; H. Weil, Aeschylus, Tragoediae
Leipzig, Teubner, 1884; ed. definitivă, 1903; Wecklein-Vitelli, Aeschylus, Tragoediae Berlin, Weidmann, 1885 — 1893; ed. îmbunătăţită ulterior de &. Hermann,
1895 şi de U. Wila-mowitz, 1914; cuprinde şi Scholiile la Escbil; paul Mazon, Aeschylus, Tragoediae, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, ed. I, 1920;
ed-IV, 1946; &. Murray, Septem quae supersunt tragoediae, Oxford, Clarendon Press, 1937; jî. J. Mette, Supplementum Aeschyleum, Berlin, W. de Gruyter, 1939;
Der verlorene Aeschylus, Berlin, Akademie Verlag, 1963; H.Weir Smyth, Aeschylus. Tragoediae et Fragmenta, 2 voi., Londra, Loeb, Heinemann, Cambridge
Mass., Harvard University Press, 1963. Scholiile la Escbil au fost editate de Aldus Manutius la Veneţia, odată cu prima ed. a tragediilor, în 1518; a doua ed. a
Scholiilor se datorează lui Robortelli, Veneţia, 1552. Traduceri: Leconte de Lisle, Eschyle, Theâtre, Paris, Lemerre, f.d.; U. Wilamowitz-Moellendorf, Aeschylus.
Griechi-sche Tragodien, Berlin, Weidmann, 1908; Ion Foţi, Eschil, Prometeu, Perşii, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924; &. Murau, Eschil, Orestia, Bucureşti,
Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1942; retipărire în Tragicii greci, Antologie, Bucureşti, ESPLA, 1958, p. 53 —206; E. Cami-lar, Eschil, Perşii, Cei şapte
contra Tebei, Bucureşti, ESPLA, 1960; Eschil, Perşii, retipărire In Aeschylos, Sophocles şi Euripiăes Teatru, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968, p. 37 —97;
Eschil, fragmente din Perşii, Eumenidele, Prometeu înlănţuit, Cei şapte împotriva Tebei in LE, p. 197 —221; Eschil, fragmente din: Agamemnon, Perşii, Cei
şapte împotriva Tebei, Prometeu, Eumenidele în ALGr, p. 155-166. REFERINŢE CRITICE. F. Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului în
Opere, voi. 21, p. 101-106; Prefaţa la ed. IV a Originii Familiei în Opere, voi. 22, p. 206 — 207; |aul de Saint-Victor, Les Deux Masques, voi. I, Eschyle, Paris,
1881; U. Wilamowitz-Moellendorf,
e
schylos. Interpretationen, Berlin, Weidmann, 1914; N. Porzig, Die attische Tragodie des Aischy-H Leipzig, 1926; B. Snell Aischylos und das
a
ndeln im Drama, Leipzig, Dietricb, 1928;
• Loman, L'Idee de la Nemesis chez Eschyle, ^aris. IQP<. »«■„_:„ T^_,--------^ - - ■ _ .
Ried
ls
> 1931; Mărie Delcourt, Eschyle, Paris.
■.Aer. tn„. ~.....
«leder, 1934; G. Meautis, Eschyle et la Trilogie Uls< 1936; A. Ardizzoni, Studi eschilei, Catania
1946; F. Solmsen, Hesiod and Aeschylus, New York, Ithaka, 1949; A. Maddalena, Interpreta-zioni eschilee, Torino, 1953; &. Thomson, Aischylos und Athen,
trad. germ. de H. G. Hei-denreicb, Berlin, Henschel, 1957 (ed. revizuită); I. Trencsenyi-Waldapfel, Aischylos, Budapesta, 1964; H. Lloyd-Jones, The Supplices of
Aeschylus : ihe new date and old problems, Paris, L'Anti-quite Classique, Paris, 1964; Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968;
A. Frenkian, înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, Bucureşti, Univers, 1969; Robert Lennig, Traum und Sinnestăuschung bei Aischylos,
Sophohles und Euripides, Berlin, 1969 (dizertaţie): G. Gros-smann, Promethie und Orestie. Attischer Geist in der attischen Tragodie, Heidelberg, Winter, 1970;
A. Lebeck, The Orestia. A Study in Language and Structure, Washington, Center for Hellenic Studies, 1971; A. Wartelle, Histoire du texte d'Eschyle dans
l'antlquiti, Paris, Les Belles Let« tres, 1971; M. H. Mc. Caii, Aeschylus. A Collec-tion of Criticai Essays, Englewood Cliffs, Pren-tice-Hal), Spectrum Books,
1972.
N. C.
ESOP [Aisopos] (sec. VI î.e.n. ?). Fabulist. Lipsa de izvoare autentice şi marele număr de legende create în jurul perso-
nalităţii sale duc spre concluzia că ar fi fost un personaj fictiv, simbolizînd înţelepciunea populară. Biografia sa cuprinde
anumite trăsături care amintesc de « înţeleptul» Ahiqar, vizirul unui rege din Babilon. Potrivit tradiţiei, ar fi fost trac sau
frigian de origine. Devenit sclav (Herodot, II, 134), a trăit în Samos, unde şi-a redobîndit libertatea. A călătorit mult, prin
ţările Orientului şi prin Egipt; a izbutit, prin ascuţimea inteligenţei sale, să împiedice un conflict armat între Egipt şi Assiria.
Moartea şi-a găsit-o la Delfi, în urma unor intrigi. Venise în Grecia ca trimis al regelui Cresus, pentru a consulta oracolul
delfic. Toate aceste amănunte s-au concentrat în aşa numitul « roman al lui Esop », carte populară de mare răspîndire în
primele secole ale erei noastre, în care sînt consemnate şi fabulele ce-i sînt atribuite.
O E. este considerat drept cel mai de seamă povestitor de fabule şi apologuri din
>p
76
tichitatea greacă. «Romanul» esopic, istituit pe date biografice fictive, îl ăţişează în trei etape distincte: sclav unui anume
Xanthos, în Samos, timp care se dovedeşte mai dibaci în vorbe
duh decît stăpînul său; etapa babilonia, incluzînd misiunea în Egipt şi ntrecerea » în dezlegarea cimiliturilor cu ■aonul
Egiptului, pe care-1 convinge să lunţe la război; călătoria în Grecia,
sol al regelui lidian Cresus. Portretul ic al lui E. era îngroşat cu trăsături 'orme, amintind de personajele corneei atice din sec.
V î.e.n.; cel moral, schimb, îl înfăţişează plin de bun simţ, ibzuit, dar şi în ipostaza de critic care e, la nevoie, să devină subtil
ironic. ;ena 1-a adoptat pe legendarul E. ca pe i reprezentant al propriei ei culturi, ociindu-1 la creaţia autorilor de comedii
înfăţişîndu-1 adesea pe ceramica vremii tdeosebi în sec. V î.e.n.) sub chipul mi bătrîn grotesc, însoţit deobicei de ;ura unui
animal, de preferinţă vulpea, rsonaj desprins din povestirile sale. •istoîan, în Păsările (v. 651 şi urm.), ;ează fabula Vulturul şi
Vulpea, iar în iespile (v. 1448 şi urm.), pe cea a Vul-rului şi Melcului. Opera esopică este vătuită din mici naraţiuni în proză,
care nţin o învăţătură morală. Animalele-irsonaje, leul, vulpea, lupul, vulturul i., înfăţişează mai mult sau mai puţin leî
caractere umane. în această apro-ere există, neîndoielnic, un oarecare ad de convenţie, preluat de la modelele nilare din
literaturile orientale: leul regele» animalelor, plin de falsă sau i reală măreţie, se lasă deobicei înşelat i vulpea cea vicleană;
lupul, crud, este iertător, iar vulturul se dovedeşte a fi ia dintre cele mai de temut păsări de udă. Fabulele cu animale
constituie, altfel, procentul cel mai ridicat din ilegerea atribuită lui E. Asemenea nara-ini cu personaje din lumea animalelor
iar în literatura greacă încă din sec. al [I-lea î.e.n., prezente fiind, de pildă,
opera lui Hesiod sau în cea a lui Arhi-h. Este mai mult decît probabil că ele i circulat în Grecia arhaică anterior iocii cînd este
plasată în timp biografia i E., dovadă a strînselor legături cultu-le dintre Grecia, ţinuturile mesopota-
miene şi cele din Orientul apropiat, unde literatura fabulistică şi reprezentarea ei plastică se bucurau de o deosebită preţuire.
Unele povestiri esopice sînt populate cu personaje umane, cum ar fi Mincinosul (nr. 55 Chambry), Bătrînaşi doctorul (nr. 87
Chambry), mitice, Zeus şi Apollo (nr. 121 Chambry), sau alegorice, ca Stomacul şi picioarele (nr. 159 Chambry). După
modelul unor vechi fabule din Persia, în culegere au pătruns şi istorioare morale în care personajele sînt arbori, plante, forţe
ale naturii ş.a.m.d. Pentru varietate, găsim cîteva fabule scrise sub formă de dialog, avînd chiar şi un sîmbure dramatic;
majoritatea însă se înfăţişează ca naraţiuni de 10—12 rînduri, ultimele două conţinînd o concluzie moralizatoare. Culegerea'
mai include ghicitori, proverbe, cimilituri, basme cu substrat moral. Succesul de care s-a bucurat acest gen de proză gnomică
în secolele VI şi V î.e.n. trebuie luat în considerare cu multă atenţie. Lui i se datoreşte apariţia, ca persoană fizică, a
«înţeleptului» Esop, într-un timp cînd şi alţi «înţelepţi» ca Tales, Solon, Licurg sînt priviţi cu respect şi veneraţie, iar în al
doilea rînd, răspîndirea scrierilor în proză scurtă, care tind să înlocuiască poemele gnomice. Povestirile şi maximele esopice,
aparţi-nînd producţiei literare populare, reflectă ceea ce este general uman, calităţi şi cusururi, deprinderi bune şi rele,
manifestări specifice unor categorii sociale. Valoa^ rea lor, ca expresie filosofico-etică, cît şi cea literară este inegală. Ţinînd
seama de faptul că fabula de factură populară urmăreşte, în primul rînd, să dea sfaturi practice de comportare în viaţă, satira
este aproape absentă în creaţia esopică. In schimb, sînt elogiate prin exemple concrete o serie de virtuţi, precum fidelitatea,
dragostea de muncă, sinceritatea, cumpătarea. Numeroase fabule şi apologuri, cum ar fi Păstorul şi marea (nr. 311 Chambry)
sau Păstorul şi puii de lu% (nr. 313 Chambry), ilustrează, pe de alta parte, învăţămintele pe care viaţa însăşi le oferă
oamenilor. Stilul acestor povestiri se caracterizează prin simplitate, naturaleţe, prin concizie uneori chiar exagerata-"Lipsesc
înfloriturile retorice cît şi figuri'® de stil şi vorbire. în sec. IV î.e.n., odată
77
Euripide
cu preocupările peripatetice despre natura caracterului uman, promovate de Teo-frast, un discipol al acestuia, Demetrios jin
Paleron, publică sub titlul Logon Aiso-veion Synagoge (Culegere de fabule esopice) prima antologie de povestiri « esopice »,
colecţie care s-a bucurat de o bună primire din partea publicului şi a fost folosită ca material didactic. Fabula face acum parte
din arsenalul de exemple care stau la îndemîna retorilor şi oratorilor pentru indiferent ce teză susţin. Comedio-grafii epocii,
cum ar fi Alexis sau Platon, poetul comic, îl aduc pe E. pe scenă în scopuri didactic-moralizatoare, iar comentatorii literari,
Heraelide din Pont, bunăoară, studiază influenţa şi interferenţele fabulei asupra şi în literatura cultă. Adevărata glorie a
culegerilor de fabule este însă atinsă în sec. I î.e.n. şi I e.n. cînd, datorită lui Babrios şi Fedru, conţinutul străvechilor
istorioare, înfrumuseţate prin ritmul versului şi îmbogăţite p'rintr-un substrat satiric care ţintea actualitatea politică şi socială,
devin o specie a poeziei culte, părăsind anonimatul. La rîndul ei, «biografia» lui E. a cunoscut o mare răspîndire. începînd din
sec. IV e.n., aceasta a circulat în două variante: una, cuprinzînd cele trei etape ale vieţii sale, iar cealaltă, incluzînd fabulele,
maximele, cimiliturile etc. Călugărului bizantin Maximos Planudes (sec. XIV) i se atribuie redactarea îngrijită a ultimei
variante care, în sec. XVIII, pătrunde şi în literatura populară românească, sub numele de Esopia. La rîndul său, nici E. nu a
fost dat uitării. Ca erou de «roman» popular, reapare în literatura orală sau scrisă a diferitelor popoare, sub alte întruchipări:
Eulenspiegel, Ber-toldo, Nastratin Hogea ş.a.
O
OPERA. Manuscrisele se Împart în cinci clase cuprinzînd următoarele codice mai importante: U Parisinus 690, sec. XII;
Augustanus (Mona-ceniss) 564, sec. XIII; Parisinus 365, sec. XIV; H: Casiniensis 94, sec. XIII; Palatinus 269, sec. XV; III:
două Laurentiani, sec. XV; IV: Pala-nnus 367, sec. XIII; Parisinus 1277 sec. XIII; Bodleianus, sec. XV; V:
Vaticamus777,sec. XIV; Ambrosianus 481, sec. XV. Ediţii: Editio prin-cePs, Milano, 1479; J. N. Nevelet, Mythologia
Aesopica ex Bibliotheca Palatina, Frankfurt am Main, 1610; R. Halm, Fabulae Aesopicae Col-lectae, Leipzig, 1852; E.
Chambry, Esope. Fables, Paris, Les Belles Lettres, ed. critică, 1925; 1926; ed. restrînsă, 1927; text şi trad.; A. Hausrath,
Aesopica. Corpus fabularum, Leipzig, Teubner, ed. III, 1970. Traduceri: I. Teo-dorescu — S. Biaconescu, Esop, Fabule,
Lucian, Dialogul morţilor, Bucureşti, 1935. Tr. Diaco-nescu, Esop, Fabule, Ştrad. prefaţă şl note, Bucureşti, Univers, 1972.
REFERINŢE CRITICE. A. Ribezzo, Nuovi studi sulla origine e la propagazione delle favole indo-elleniche communemente
ditte Esopiche, Na-poli, 1901; N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească veche, voi. II, Bucureşti, 1938; I.
Chiţimia, Cărţile populare în literatura română, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963; Idem, Studiul Introductiv, note şi
glosar la Esopia, Bucureşti, ESPLA, 1958; B.E. Perry, Aesopica, Illinois, 1952; M. NOjgaard, La fable antique. La fable
grecque avânt Phădre, voi. I-Copenhaga, 1964. Romanul esopic: M. Sado-veanu, Esopia sau viata şi pildele prea înfelep,
tului Esop, ed. revăzută şi Îngrijită de, Folti-ceni, Saidman, 1909; Esop. Romanul lui Esop, retradus de către Arnold Bronnen.
In româneşte de Elena Davidescu, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1962.
J.U.
EURIPIDE [Euripides], fiul lui Mnesar-chos şi al lui Cleito; (480 î.e.n., Sala-mina — 404 î.e.n. Pella, Macedonia). Poet
tragic. Cel mai modern dintre tragicii greci, E. a fost, prin contradicţiile pe care teatrul său le-a inclus, o personalitate de
răscruce în evoluţia genului tragic. Raţionalismul său demitizant, dar, mai ales, fascinaţia lumii sale pasionale, îl califică drept
precursorul artei noi din toate timpurile. Misogin, mizantrop, acuzat de ateism, E. a fost totuşi cel mai uman dintre tragici.
Pasiunea lecturii, înclinaţia dovedită pentru societatea filosofilor, absenţa oricăror ambiţii politice îl singularizau în «agora».
Cele 18 tragedii care ne-au rămas în întregime din cele aproximativ 90 pe care se presupune că le-ar îi scris, dintre care cităm:
Alkestis (Al-cesta), Ion, Hippolytos (Hippolit), Iphi-geneia en Aulidi (Ifigenia în Aulis), Troiades (Troienele), Bacchai
(Baccan-
Euripide
78
lele), Iphigeneia en Taurois (Ifigenia în Taurida) şi drama satirică Kyklops (Ciclopul), dovedesc o mare varietate de teme şi
preocupări. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, E. nu a adus nici o inovaţie însemnată în spectacol şi nimic nou în
economia dramei. Totuşi, Alcesta, Medeea, Hecăbe (Hecuba) Troienele, Ifigenia, Baccantele au determinat în istoria teatrului
o adîncă modificare de substanţă.
O
E. poate fi considerat ca fâcînd parte din aceeaşi generaţie cu Soîocle fiindcă, deşi cu 15 ani mai tînăr, a murit cu un an
înainte de autorul Antigonei. Totuşi, deosebirile de concepţii dintre el şi predecesorul său imediat sînt adînci. Nici eupa-trid ca
Eschil, nici dintr-o familie cu bună stare ca Soîocle, autorul Alcestei s-a format în mediile intelectuale obişnuite ale Atenei,
desăvîrşind prin mijloace personale tot ceea ce educaţia cetăţii izbutise să-i creeze ca temelie de cultură, ca posibilităţi de
gîndire personală. Nici preocupări religioase, nici veleităţi politice n-au influenţat modul de viaţă al lui E. Caracterul
posomorit, viaţa retrasă pe care a dus-o, preferinţa pentru tovărăşia filosofilor şi a oamenilor de calitate, pasiunea lecturii
definesc personalitatea acestui scriitor. Spre sfîrşitul vieţii s-a retras la regele Macedoniei, Archelaos, unde a şi murit dealtfel.
Departe de Atena, de care îl înstrăinaseră neplăceri familiale, E. nu s-a bucurat nici în timpul vieţii de o deosebită
recunoaştere din partea concetăţenilor săi. E drept însă că după moarte renumele lui E. a depăşit pe al tuturor celorlalţi tragici
atenieni, iar influenţa pe care a exercitat-o asupra confraţilor săi a durat, prin calităţi şi prin defecte, atît cît a durat în Grecia
şi, apoi, la Roma, tragedia. Fără să fie ateu propriu-zis, E. s-a deosebit prin viziunea sa cu privire la divinitate. Textele sale
abundă în maxime filosofice, în reflexiuni morale, în observaţii sceptice, în aşa fel încît, filosof al scenei, a putut fi cu
uşurinţă învinuit de ostilitate faţă de religia dominantă. De fapt E. îşi menaja contemporanii, mulţumindu-se să exprime din
cînd în cînd, prin gura personajelor sale, ceea
ce gindea. în linii mari, accepta credinţele curente, mai ales pentru a extrage din înfruntarea lor un maximum de interes
dramatic. Inovaţiile de gîndire, un anumit curaj de a duce ideile pînă la capăt nu au avut nevoie de susţinerea vreunei inovaţii
tehnice. Spre deosebire de Eschil (şi chiar de Soîocle), E. nu a adus nimic nou în economia dramei. Dimpotrivă, se poate
spune că fantezia lui şi-a tăiat singură aripile: pregătirea în prealabil a spectatorului prin prologul povestit, rezolvarea acţiunii
prin « deus ex machina» au aflat compensaţie în sporirea pateticului şi în complicarea intrigii. Nu există acţiune unitară la E.:
episoadele şi ramificările intrigii parvin adesea să risipească interesul, pentru ca, la un moment dat, aspectele succesiv
dezvăluite ale unei idei sau ale unui eveniment, să redea întregului o înfăţişare neaşteptată. într-un anume sens cel mai uman
dintre tragici, E. a exprimat pe scenă sentimente şi pasiuni, preocupîndu-se mai puţin de frî-nele impuse de voinţa omului, cît
de realista desfăşurare a efectelor scenice. Pentru întîia oară, poetul acordă femeii şi îndeosebi feminităţii un rol deosebit în
dramă, dragostea şi gelozia, sentimentele familiale ca şi naivităţile, tot ceea ce instinctiv colcăie sub învelişul convenţiilor şi
al intereselor irumpe în acţiune pentru a mişca sufletul spectatorilor, aşa cum se va întîmpla mai tîrziu la Racine. Stilul lui E.
a contribuit în mod decisiv la gloria scriitorului. Graţia şi calitatea expresiei, subtilitatea gîndului şi a emoţiei, facilitatea de a
fixa în maxime adevărurile înţelepciunii curente, dar şi arta consumată a vorbirii, ştiinţa discursului şi a duelului oratoric au
dat scrisului său o autenticitate şi o seducţie deosebite. într-un mod paradoxal, misoginul E.? tăcutul şi întunecatul prieten al
sofiştilor, a ştiut cel mai bine să exprime ingenui-tăţile tineretului, naivitatea instinctivă a personajelor, a copiilor, a bătrînilor.
Misoginia lui E. pare dealtfel discutabilă. Este deajuns să constatăm că opt din piesele sale poartă nume feminine şi alte patru
numele corului, compus din femei, că eroinele sale se disting prin feminitate, care se exprimă prin nevinovăţie, p riD pasiune,
prin sentiment matern. « Toate
79
Euripide
măreţiile, toate slăbiciunile, toate mizeriile, toate actele eroice şi toate laşităţile se găsesc în caracterele lui Euripide, în gare
bărbatul şi femeia au o egală importantă şi în care se întîlnesc mai curînd pentru a se înfrunta, decît pentru a se uni» (Guy
Rachet, La Tragedie grecque). •jj. rămîne însă, în primul rînd, un raţionalist reprezentant autentic al acelei « Aufklărung »
greceşti, după cum îl definesc eleniştii. E. nu se mulţumeşte să pună în discuţie pe zei, să privească sceptic mitologiile. El
aruncă discreditul asupra oracolelor, asupra profeţiilor şi asupra divinităţii care le protejează. Amestecul mitului cu realitatea,
amestec înlocuit uneori prin antinomie, constituie dealtfel una din caracteristicile scrisului dramatic al lui E. Poetul nu ezită
să facă apel la rezervele mitologice legendare, alternîndu-le cu elemente de un incontestabil realism, adevărate tablouri «de
gen», aluzii la contextul politic al epocii, uneori actualul şi realul depăşind imaginaţia mitică, pentru a-şi afla loc în inovaţia
pur teatrală. Gîndirea lui E. a evoluat însă în aşa fel, încît în ultimele sale opere (în Helena, în Ifigenia In Taurida şi mai ales
în Baccante) poate fi remarcată preponderenţa iraţionalului, care formează, în ultima vreme, obiectivul predilect de cercetare
al multor comentatori contemporani. Se pare că E. ar fi scris 70 pînă la 90 de piese. Dintre ele ne-au parvenit numai 18. I se
mai atribuie şi tragedia Rhesos, a cărei autenticitate este însă contestată. în afară de acestea, ne-au rămas fragmente din com-
poziţiile sale elegiace, din poemele funebre în onoarea celor căzuţi în expediţia din Sicilia şi dintr-o Odă îh onoarea lui Alci-
biade, precum şi numeroase alte versuri disparate din tragediile pierdute. Piesele care ne-au rămas au fost clasificate după
teme şi, pentru uşurinţa studiului, în mai multe categorii. Este neîndoielnic că n.oi descoperiri ar putea schimba ierarhii Ş1
orientări generale, prin forţa lucrurilor, imperfecte. Iată clasificarea tematică: *• legendele războiului troian si Reîntoarcerea
eroilor: Troienele, Hecuba, An-"■ornaca, Elena, Ciclopul; 2. Nenorocirile Atrizilor; Ifigenia în Aulis, Elektra (Elec-aJ,
Orestes (Oreste), Ifigenia in Taurida;
3. Ciclul teban: Baccantele, Phoinissai, (Fenicienele), Heracles mainomenos (Hera-cles furios); 4. Ciclul atic: Herakleidai
(Heraclizii), Hiketides (Suplicantele), Hi-polit; 5. Piese unicate: Alcesta, Medeea. Troienele, cea mai importantă piesă din
primul ciclu, are ca personaj principal pe soţia lui Priam. Acţiunea — dezlînată — comportă patru episoade fără legătură
aparentă între ele: plecarea Cassandrei cu Agamemnon, sosirea Andromacăi, vestitoare a morţii Polyxenei, înfruntarea Elena
—Hecuba, moartea lui Astyanax şi prăbuşirea Pergamonului. Tot Hecuba este personajul principal din piesa cu acelaşi nume.
Este vorba de răzbunarea reginei pentru moartea copiilor ei, Poly-xena şi Polydor. Două acţiuni lipite oferă şi Andromaca.
întîi, interesul se concentrează asupra relaţiilor dintre fosta soţie a lui Hector şi Neoptolem, tatăl copilului ei, Molossos.
Urmează fuga Hermionei, fiica Elenei, cu Oreste, şi moartea lui Neoptolem, ucis într-o cursă organizată de fiul lui
Agamemnon. S-a explicat incoerenţa dramei prin ura atenienilor împotriva Spartei, ură care îi îndemna să asiste bucuros la
umilirea Hermionei, a lui Menelau, a lui Oreste. în Helena e vorba de regina Spartei care se află în Egipt, unde, conform unei
vechi tradiţii, ar fi fost dusă de Hermes. Paris nu ar fi luat cu el la Troia decît fantoma adevăratei regine. După sfîrşitul
războiului troian, Menelau o va regăsi şi o va lua cu el acasă, la Sparta. Ciclopul, dramă satirică, este inspirat din cîntul IX al
Odiseei şi are drept temă victoria inteligenţei abile împotriva brutalităţii. Din ciclul Atrizilor şi al Reîntoarcerilor (Nostoi) fac
parte cîteva din cele mai izbutite piese ale lui E. Aşa, de exemplu, Ifigenia In Aulis, una dintre ultimele piese scrise de E., este
considerată de mulţi drept lucrarea sa cea mai de seamă. Fiica lui Agamemnon este evocată ca o fiinţă ingenuă şi eroică;
mergînd la moarte cu demnitate, deşi cu regretul vieţii pierdute, Ifigenia îşi mărturiseşte simţămintele în scena cu
Agamemnon, cît şi în celebra sa monodie. Cuvintele pe care le adresează lui Ahile nu pot fi repetate fără emoţie: « Străine, nu
vreau să mori pentru mine, nici să ucizi pe nimeni.
luripide 80
81________________________________________________________________Euripide
numeros şi exigent. Premiul III echivala, în asemenea condiţii, cu un eşec. Alcătuirea juriului dovedea o preocupare
constantă, aceea a reprezentativităţii. Nu era vorba de a se urmări părerea cunoscătorilor, ci, în primul rînd, gustul mulţimii, a
unei mulţimi formate la spectacolele tragice. S-a născut oare tragedia din cultul eroilor şi din ritualurile funerare sau,
dimpotrivă, teoriile raţionaliste ale lui Euhemer «sînt mai străine de adevăr, decît acelea care consideră pe eroi ca pe nişte zei
umanizaţi?» Fapt este că, odată cu E. şi cu dezvoltarea tragediei, cultul eroilor s-a generalizat, s-a moralizat şi s-a
spiritualizat. Eroul îşi pierde caracterul de talisman, pentru a căpăta pe acela de model. O anume virtute, acea « arete », trece
pe primul plan în preocuparea cetăţii, ca şi în idealul individual. Aşa, de exemplu, cine ar putea contesta impudoarea eroinelor
lui E. — acele Medei, acele Fedre, acele Sthe-neboie care nu ezită să-şi arate cu sinceritate dorinţele sensuale. Dar, pe de altă
parte, aceleaşi piese sînt pline de precepte şi sentinţe morale, iar toate respiră o înaltă concepţie despre om, despre puterea lui
spirituală, despre posibilitatea de a-şi considera viaţa şi destinul cu eroică detaşare. în acest sens, tragedia greacă nu a avut
doar rolul cathartic pe care i 1-a menţionat Aristotel. Ea a contribuit esenţial la formarea unui tip ideal de umanitate, comun
grecilor şi «barbarilor» elenizaţi ai Orientului apropiat. în orice caz, E. rămîne, prin varietatea influenţelor pe care le-a suferit,
a contradicţiilor pe care le-a inclus, a nuanţelor pe care s-a străduit să le exprime, o personalitate de răscruce în evoluţia
poeziei tragice şi, în general, în evoluţia ideilor Şi a moravurilor elenice. E. nu este numai modern, în toate sensurile pe care
le Putem da acestui cuvînt. El a făurit modernitatea, orientînd arta scriitori-iască, arta scenei şi gîndirea morală pe «rumuri de
la care nu s-au mai abătut, wteva trăsături îl definesc în calitatea lui "i.Pia de artist, de scriitor, de om: în ynmul rînd,
predilecţia pentru idei; apoi, în TT Pentru viata individuală; iar, DrPQ, jeilea rînd, umanismul său. Mai * «'Us de toate însă, îl
defineşte ponderea
<asă-mă să salvez Grecia, dacă sînt în tare». Electra, în schimb, « democrati-aază» mitul care la Esehil şi la Sofocle 3
deosebea tocmai prin măreţie. Subli-iind cruzimea şi, în oarecare măsură, ulgaritatea fiicei lui Agamemnon, E. re totuşi grijă
să mulţumească în final e toată lumea demitizînd pe zei, pe eroi . pe poeţi. Acelaşi sens critic şi protes-itar îl are tragedia
Oreste, o prelucrare Eumenidelor eschileene. Din ciclul teban, iaccantele au provocat şi continuă să rovoace aprige discuţii.
Totul este ne-şteptat în această tragedie, de la tehnică ■olul corului se afirmă primordial în cţiune) şi pînă la concepţia în care
raţiu-ea omenească se înfruntă cu exaltarea redinţei religioase. Nu este vorba, fi-;şte, de o convertire a lui E. la misticism, ar
nu e mai puţin adevărat, că dincolo e unele manifestări de simţ critic, trage-ia face multe concesii substratului le-endar şi
sugestiilor mitice ale cultului ionisiac. Hippolit este, desigur, cea mai nportantă piesă a ciclului atic. Din per-unajul relativ
secundar al Fedrei, Seneca - şi mai ales Racine — vor face eroina rincipală. Dar, Hippolit-ul lui E. are o raţie şi o mîndrie
puţin sălbatică, evi-en'tă mai ales în scena finală a dialogului a Teseu. Acest tînăr erou dispreţuieşte irmecele Afroditei şi o
slujeşte pe Arte-îis. E. a scris două tragedii în jurul lui [ippolit, dintre care una s-a pierdut; îalaltă care ne-a rămas, Hippolytos
ste-hanophoros (Hippolit, purtător de eu-una), a servit drept motiv de inspiraţie -agicilor moderni. Dintre piesele lui E.
llcesta şi Medeea — inclasificabile — me-tă menţiunea pe care arta lui excepţio-ală o reclamă. Alcesta este mai curînd dramă
satirică decît o tragedie, o dramă î care elementele patetice se îmbină cu 3le comice. Este vorba de moartea Alces-i\, soţia
regelui tesalian Admet, moarte e care E. o înfăţişează pe scenă. Apollo bţinuse de la Parce viaţa lui Admet î schimbul altei
vieţi, sacrificiu la care }ţia iubitoare consimte. Heracles, prieten l lui Admet, va readuce din infern pe Jcesta. Piesa are
excepţionale calităţi de til şi conţine scene emoţionante. Rareori eniul scriitorului grec a reuşit un amestec îai potrivit de
elemente aparent contra-
dictorii pentru a crea situaţii şi personaje de-a dreptul fermecătoare. Medeea face parte dintr-o trilogie, din care celelalte două
piese, Philoktetes (Filoctet) şi Diktys (Dictis), s-au pierdut. Vrăjitoare şi magi-ciană, eroina tragediei seamănă în jurul ei
crima şi nenorocirea în clipa în care Iason o părăseşte. Adevărat monstru moral, ea îşi ucide propriii copii pentru a se răzbuna
pe tatăl lor. Finalul este un adevărat triumf al fărădelegii. După co apare într-un car purtat de dragoni înaripaţi, ea nu coboară
din văzduh decît pentru a pleca spre Atena, unde o aşteaptă regele Egeu. Medeea are adîncime, vigoare tragică şi conştiinţă în
fărădelege. Şi totuşi rămîne feminină în ciuda personalităţii ei voluntare. Mai mult încă, Medeea este cea dintîi feministă din
istoria culturii. Femeile din Corint, care alcătuiesc corul, nu o părăsesc o singură clipă. Ele îi dau sfaturi de moderaţie, dar se
simt solidare cu aceea care îndrăzneşte să privească societatea din perspectiva femeii conştiente de valoarea ei. Rolul
tragediei ca factor educativ s-a precizat mai ales în timpul lui E., cînd transformarea ştiinţei secrete într-un corp de adevăruri
divulgate s-a definitivat. Gîndirea greacă se formează pe plan politic. Omul nu mai poate fi despărţit de cetăţean. «Alte
naţiuni au creat zei, regi, spirite înalte. Numai grecii au format oameni. Ei n-au descoperit Subiectivul, ci Universalul»
(Werner Jăger, Paideia). « Graţie educaţiei, idealurile aristocratice nu sînt uitate, ci devin proprietatea unui număr din ce în ce
mai sporit de oameni liberi pentru a sfîrşi în întregul demos» (J. P. Vernant, Les Origines de la pensie grecque). Poate că este
interesant, pentru a înţelege influenţa spectacolelor tragice, să observăm că teatrul atenian nu este subordonat iniţiativei
private. El este o instituţie oficială, controlată de stat. Reprezentaţiile — aşa cum observă Victor Martin — au loc exclusiv cu
ocazia unor sărbători religioase. Pentru a participa la un concurs tragic, poetul trebuie să prezinte o tetralogie şi să ceară un
cor. Dintre postu-lanţi, trei erau aleşi să-şi prezinte opera, iar competiţia — atît de apropiată sufletelor greceşti — hotăra
clasificarea prin intermediul juriului, un juriu destul de
Scriitori greci şi latini — c. 1874
acordată pasiunii în stabilirea răspunderilor morale.
O
OPEEA. Manuscrise: ms. euripideice se Împart In două clase distincte: A. cuprinde: Marcianus nr. 471, Veneţia, sec. XII; Vaticanus nr. 909,
sec. XII sau XIII; ms. de la Copenhaga, nr. 417, sec. XIII; Parisinus nr. 2712, sec. XIII. Aceste patru ms. stau la baza tradiţiei bune a textului
tragediilor lui E.; B. cuprinde ms. care, deşi mai puţin valoroase decît cele de mai sus, au păstrat In schimb tragedii In plus: Palatinus nr. 287,
Vatican, sec. XIV; Laurentianus nr. 172, Florenţa, sec. XIV; Laurentianus, XXXII, 2, Florenţa, sec. XIV. Editio princeps: Aldina, Veneţia,
1503, îngrijită de Marcus Musurus. Ediţii: J. Barnes, Cambridge, 1694, ed. critică cu comentarii; Musgrave, Oxford, 1778; A. Beck, Leipzig,
1778 — 1788; Vvr. Dindorf, Oxford, 1832— 1840; A. Kirchhoff, Berlin, 1855; ed. II, 1867 — 1868; A. Nauck, Leipzig, Teubner, 1854; ed.
III, 1909; R. Prinz şi N. Wecklein, Leipzig, Teubner, 3 voi., 1898 — 1902; Louis Meridier şi Lfion Parmentier, Euripides, Tragoediae, Les
Trag4-dies, 4 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1923 — 1927; G. A. Seek, Euripides, Sâmtliche Tragddien und Fragmente, 2 voi.,
Milnchen, Heimeran (cu trad. germ.). Ediţii parţiale: U. Wilamowitz-Moellendorf, Herahles, Berlin, Weidmann, 1899, ed. Însoţită de un
studiu asupra dramei şi ample comentarii; A. Nauck, Euripides Tragddien, ed. parţiale în Teubner, Leipzig, incepînd din 1909; în aceeaşi
editură: K. Alt, Helena, 1964, W. Biehl, Troades, 1970, A. Garzya, Heraclidae, 1972, S. G. Daitz, He-cuba, 1973; A. Elliot, Medea, Oxford,
iUniv. Press, 1969; B. E. Donovan, Euripides Papyri, I, Texts from Oxyrhynchus AS Pap. V, Toronto, Hakkert, 1970. Editarea Scholiilor:
editio princeps: Aldina, Veneţia, 1534; W. Dindorf, Scho-lia graeca in Euripidis tragoedias, 3 voi., Oxford, 1863; E. Schwarz, Scholia
graeca in Euripidis tragoedias, 2 voi., Berlin, 1887 — 1891. Traduceri: E. Pessoneaux, Euripide, Theătre, Paris, Char-pentier, f.d. cu note de
J. Racine; Leconte de Lisle, Euripide, Thiătre, 3 voi., Paris, A. Le-merre, f.d.; Hans von Arnim, Zwolf Tragddien des Euripides, Viena—
Leipzig, Holder-Pichler-Tempsky, 1931. N. Bănescu, Euripide, Hecuba şi Ifigenia în Aulida; Ifigenia în Taurida, Cra-iova, 1905; P. Dulfu,
Euripide, Ifigenia in Aulida; Ifigenia in Taurida, Bucureşti, Socec,
Euripide
82
1902; reeditare, Alcalay, 1909; Şt. Bezdecbi, Euripide, Bacantele, Alcesta, Ciclopul, Bucureşti, Cultura Naţională, 1925; Hipolit, Sibiu,
Cartea Românească din Cluj, 1944; Alexandru Pop, Euripide, Alcesta, Medeea, Baccantele, Ciclopul, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1965; Euripide, fragmente din: Medeea, Andromaca, Alcesta In LE p. 245 — 261; Euripide, fragmente din: Medeea, Hipolit, Hecuba,
Rugătoarele, Ion, Ifigenia in Taurida, Ifigenia în Aulida, în ALGr, p. 179-190.
REFERINŢE CRITICE. P. Decharme, Euripide et l'esprit de son theâtre, Paris, 1893; Paul Mas-•queray, Euripide et ses idees, Paris, 1908;
Mărie Delcourt, La Vie d'Euripide, Paris, 1930 ; Gr. Per-rotta, / tragici greci, Bari, Laterza, 1931; G. M. A. Grube, The Drama of Euripides,
Londra, 1941; E. Delebecque, Euripide et la guerre de Peloponnese, Paris, 1951; A. Garzya, Pen-siero e tecnica dramatica in Euripide,
Napoli, 1962; Jose' Alsina, Tradicion y aportacion personal en el teatro de Euripide, Barcelona, 1963; E. Goosens, Euripide et Athenes,
Bruxelles, 1962; K. Reinbardt, Die Sinneshrise bei Euripides. Tradiiion und Geist, Gottingen, 1960; voi. colectiv Euripide, Entretiens Hardt,
Vandoeu-
vres-Geneve, 1960, cuprinde studii de Kanier-beeck, H. Diller, A. Lesky, etc.; Nicolaos c. Hourmouzoades, Production and Imaginatiov, in
Euripides. Form and Function of the Scenic Place, Atena, 1965; T. B. L. Webster, The Tragedies of Euripides, Londra, Methuen, 1967;
Heinz Neitzel, Die dramatische Funhtion des Chorlieder in den Tragodien des Euripides, Teză, Hamburg, 1967; Llviu Rusu, Eschil, Sofocle,
Euripide, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1968; E.W. Segal, Euripide, A collection of criticai essays, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, Spec-trum
Books 1968; H. Rondich, Die Euripi-deische Tragedie. Untersuchungen zu ihrer Tra-gih, Bibliothek der klass. Altertumswissenschatt 2 R.,
XXIV, Heidelberg, Winter, 1968. A. Fren-kian, înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, Bucureşti, Univers, 1969; W. Rer-
scher, Handlungsmotive Euripideischer Dramen-gestalten. Ein Beitrag zum Menschenbild bei Euripides, Dizertaţie, Milnehen, 1969; Oswald
Panagl, Die dithyrambischen Stasima des Euripides. Untersuchungen zur Komposition und Erzăhltechnih, Viena, 1971.
N.C.

H
HEWODOR [Heliodoros] (sec. III e.n., Emesa, Fenicia) Prozator. Autorul romanului Aithiopika (Etiopicele) în 12 cărţi. A
trăit pe vremea împăratului Aurelian (270—275). Conceput după schema obişnuită a romanului grec antic, care înfăţişează
iubirea a doi tineri împiedicaţi de soartă (Moira) să atingă fericirea visată, Aithiopika reuneşte elemente homerice cu procedee
caracteristice registrului comic şi cu unele reminiscenţe din poezia lirică. în secvenţe palpitante' H. deapănă peripeţiile prin
care trec eroii, Theagenes şi Haricleea, pînă la regăsirea lor, făcîn-du-1 pe cititor martor al unei tulburătoare iubiri. Mult
apreciat şi gustat în epoca modernă, Aithiopika s-a bucurat, chiar din sec. XYI, de o largă răspîndire în Occident, fiind tradus
în mai multe limbi. Sub numele Iliodor, romanul a cunoscut un deosebit succes în Moldova sec. XVIII, fiind tradus în
româneşte din iniţiativa episcopului Leon Gheuca, ulterior mitropolit al Moldovei.
O
Aithiopika constituie apogeul unei specii literare tîrziu apărute în cadrul literaturii greceşti, dar sortită unei cariere deosebite,
clementul romanesc, firav încă în Ciro-pedia lui Xenoîon, s-a cristalizat treptat Hi Minunăţiile de dincolo de Thule, în
romanul Babyloniaka al lui Iamblichos, în yafnis şi Chloe al lui Longos şi, îndeosebi, '" Aithiopika, al lui H. Ultimul, a
generat nouă serie de romane cu caracter ero-J-% ca Efesiacele lui Xenoîon din Efes, *ntpnplările Leucipei şi ale lui
Clitofon, scrise de Aehilleus Tatids şi suita de roma-
ne bizantine aparţinînd lui Eustathîos Macrembolitul, Constantin Manasses şi Theodoros Prodromos. Ce se întîmplă în
Aithiopika? Regina Persina, soţia regelui etiopian Hydaspes, îndepărtează din palat pe propria-i fiică, Haricleea, născută albă,
de teamă să nu se trezească suspiciuni, încredinţînd-o unui slujitor credincios, care expune copilul împreună cu cîteva semne
de recunoaştere. Copila ajunge preoteasă la Delfi unde îl cunoaşte, cu prilejul jocurilor pythiee, pe Theagenes, venit în fruntea
unei solii greceşti care aducea cinstire lui Neoptolem, fiul lui Abile. Călăuziţi şi ajutaţi de preotul egiptean Calasiris, tinerii
părăsesc localitatea Delfi, pornind pe mare spre Egipt. Datorită furtunilor năprasnice, corabia pe care se află se abate spre una
din gurile Nilului unde este jefuită de piraţi. Theagenes este grav rănit, iar Haricleea răpită. După nesfîrşite peripeţii, punctate
de despărţiri şi regăsiri, tinerii ajung, în cele din urmă, în Etiopia, unde Haricleea, sortită morţii, este recunoscută, în ultimul
moment, de mama ei. Romanul se încheie prin căsătoria lor. O calitate remarcabilă a acestui roman constă în faptul că autorul
nu deapănă întîmplările de la începutul lor, ci îşi începe naraţiunea spectaculos, cu naufragiul corăbiei greceşti pe malurile
Nilului. Este un debut «in mediaş res I, cu o viziune de coşmar: « ţărmul era acoperit cu oameni care fuseseră omorîţi de
curînd; unii îşi dăduseră sufletul, alţii trăgeau să moară, abia miş-cînd, semn că măcelul tocmai se sfîrşise. Fusese o luptă
stranie, după urmele pe care le lăsase, căci se vedeau laolaltă ramă-
Heraclit
84
şiţe vrednice de milă ale unei petreceri nefaste, încheiată în chip tragic. Se vedeau acolo o mulţime de mese încă încărcate cu
bunătăţi; unele, trîntite la pămînt, erau ţinute şi acum de mîinile celor care le folosiseră ca să se apere cînd începuse prin
surprindere măcelul. Sub altele zăceau oameni care crezuseră că îşi pot găsi astfel un adăpost...». Compoziţia Etiopicelor,
considerată în ansamblul ei, dovedeşte un remarcabil progres în comparaţie cu romanele anterioare. în ciuda digresiunilor
prea largi, a descrierilor amănunţite, a pasajelor retorice, H. cunoştea arta invenţiei unor acţiuni paralele, pe care se pricepe să
le apropie, să le conexeze, ca apoi iarăşi să le urmărească independent una de alta. Segmentele narative, la o analiză atentă,
indică grija autorului pentru proporţii şi distribuţia corespondenţelor interne, cu funcţie de puncte nodale în desfăşurarea
acţiunii. Un rol de primă importanţă în desfăşurarea şi împletirea firelor narative este atribuit «soartei», « întîmplării» ( «
Tyche»), deşi reacţiile psihologice ale eroilor au şi ele un anumit rost funcţional. Arta prin care H. îi înfăţişează pe tinerii
protagonişti, o serie de evocări retrospective, pline de surprize, ca şi descrierile de peisaje, obiecte, procesiuni, cum ar fi pre-
zentarea procesiunii sacre condusă de un urmaş al lui Ahile (II, 34), descrierea pietrei de ametist (V, 16), a capitalei etiopiene,
Meroe, a insulei din mijlocul Nilului, acoperită cu lanuri de grîu şi umbrită de palmieri înalţi (X, 5) şi, în sfîrşit, scena finală a
recunoaşterii Haricleei de către părinţi (X, 15) au făcut ca romanul să fie tradus chiar din sec. XVI în mai multe limbi
europene şi să constituie chiar şi azi o lectură agreabilă. S-a bucurat de aprecierea lui Jacques Amyot, a servit ca izvor de
inspiraţie lui Torquato Tasso în Ierusalimul eliberat, lui Cervantes şi lui Racine, a cărui pasiune pentru H. o aminteşte fiul
său, Louis. Romanul lui H. a constituit o lectură şi o alinare sufletească pentru fiica lui Ieremia Movilă; marele cărturar
Dimitrie Gantemir 1-a folosit ca model de compoziţie în Istoria Ieroglifică, iar Leon Gheuca iniţiază traducerea Etiopicelor
în Moldova cu subtitlul Amorul lui Theagen şi Haricleea.
O
OPERA. Manuscrise: Ms. Etiopicelor sînt foarte numeroase. Numai la noi in ţară Biblioteca Academiei RSR adăposteşte 14
ms. Editio princeps: Vincentius Obsopeus (Heidnecke), Basel, 1526, după un ms. care a aparţinut lui Matei Corvin. Ediţii. R.
M. Rattenburg şj T. W. Lumb, Hiliodore, Les Bthiopiques, cu trad. franc, de Jean Maillon, Les Belles Lettres, Coli. des
Universites de France, Paris, 1935. Traduceri: Romanul a fost tradus in româneşte In sec. XII de grămăticul Toma. O copie a
acestei trad., datată 25 febr. 1786, este publicată de I. Cbiţimia şl D. Simonescu, în Cărţile popu-lareîn literatura română,
Bucureşti, 1963; Marina Marinescu, în voi. Longos, Dafnis şi Cloe; Heliodor, Teagene şi Haricleea, Bucureşti, Minerva,
1970, p. 113-443.
REFERINŢE CRITICE. Măria Marinescu-Himu, Romanul grecesc, Etiopica lui Heliodor, In traducere românească, Hrisovu'
1945, V, p. 6 şi urm.; E. Feuillatre, &ude sur les fithiopiques d'Hiliodore, Les Belles Lettres, Presses Uni-versitaires de
France, Paris, 1966: Măria Marinescu-Himu, Introducere la voi. citat, Longos, Dafnis şi Cloe, p.V-XX; E. Cizek, Evoluţia
romanului antic, Bucureşti, Univers, 1970, p. 36 — 38.
M.M.-H.
HERACLIT (c. 540, Efes, Ionia - c. 470, Efes). Filosof. Cercetător al naturii, « phy-siologos», de orientare materialistă. Des-
cendent al unei familii înrudite cu familia ateniană a Codrizilor, ai cărei membri s-au bucurat de o deosebită vază în Ionia,
îndeplinind funcţii politice şi sacerdotale. Timpul cînd trăieşte este marcat de puternica mişcare pentru eliberarea oraşelor
greceşti din Ionia de sub dominaţia persană.'în 498 î.e.n., revolta Ionia împotriva perşilor este înăbuşită în sînge, dar în 479
î.e.n. perşii se retrag şi Efesul, printre alte oraşe, îşi recapătă libertatea. Filosoful a rămas în afara oricărei activităţi politice.
Retras în singurătate, şi-a dobîndit porecla de «tînguitorul», datorită sumbrei sale viziuni asupra vieţu-. Opera sa poartă titlul
convenţional Pfl physeos (Despre natură). A fost scrisa şi încheiată în plină maturitate de crea; ţie, probabil înainte ca
filosoful sa împlinit 50 de ani. Tradiţia leagă de ««'
85
Heraclit
piele său şi cîteva scrisori, în care nu este exclus să se găsească şi unele idei hera-clitice.
O
Ca în toate cetăţile greceşti de pe continentul Asiei, din insule saii din Peninsula Balcanică, şi la Efes, în sec. VI î.e.n. se
observă puternice lupte sociale, înteţite de ocupaţia străină a perşilor. Partidul aristocrat, care cultiva propriile-i interese chiar
cu preţul pierderii libertăţii, era, în majoritatea Iui, filopersan. Nu este deci de mirare că după instaurarea dominaţiei persane
asupra Ioniei, aristocraţia cîştigă teren şi capătă cuvînt hotărîtor în' conducerea cetăţii Efes. Cu prilejul marii revolte ionice
din 498 î.e.n., Efesul se ţine în rezervă. Reacţia împotriva celor ce aparţineau familiilor aristocrate, printre care se numără şi
H., este deci de înţeles. După eliberarea cetăţii de sub dominaţia persană, democraţia efesiană exilează mulţi fruntaşi
filopersani, printre care şi pe Hermodoros, om cu însuşiri superioare, bine apreciat de H. Filosoful protestează cu vehemenţă
împotriva exilării acestuia, deşi el personal era un adversar făţiş al dominaţiei persane. Mai mult decît'atît, se ştie că atunci
cînd H. a trebuit să preia o funcţie sacerdotală legată de cultul Demetrei din Eleusis, funcţie moştenită în familia sa timp de
generaţii, el a renunţat la ea (Diogene Laerţiu, IX, 6). Coroborat cu opera sa scrisă, faptul capătă o deosebită însemnătate pe
plan ideologic. De asemenea, solicitat de efesieni să participe la întocmirea unei legislaţii, el le-a respins propunerea, avînd o
foarte proastă părere despre cei aflaţi atunci la conducerea cetăţii. Cu profundă antipatie pri-a H. şi partida democratică, pe
care izgonirea perşilor o readuce în fruntea oraşului, acuzînd-o de abuzuri şi demagogie. Această neaderenţă la viata politică a
timpuiui său 1-a determinat să se abţină f ia ,once fel de activitate publică şi să ?e dedice cercetării ştiinţifice şi literare, in opera pe
care a întocmit-o au rămas aproximativ 130 de fragmente. După păţea lui Hermann Diels, unul dintre cei ttt ?ut.°nzaţi editori
ai fragmentelor vorba A '0S von EPhes°s, p. VIII), nu era a desPre o lucrare sistematică, ci mai
degrabă de un fel de jurnal, în care filosoful nota maxime şi observaţii curente. Modul de redactare al textelor justifică pînă la
un anume punct această părere, împotriva ei pledează argumentul că fragmentele heraclitice acoperă o tematică bogată, ce
cuprinde aproape toate marile probleme tratate de gînditorii greci de la finele sec. VI î.e.n. Principalele domenii ale acestei
tematici sînt: ontologia; gno-seologia; probleme ţinînd de cugetarea asupra societăţii. Meritul lui H. în domeniul dezvoltării
gîndirii filosofice în antichitate constă în aportul la formarea acelui spirit de investigare care e întemeiat pe afirmarea
capacităţii cognitive de a pătrunde nelimitat în esenţa reală, logică, a fenomenelor naturii şi a societăţii şi a-i da o expresie
teoretică adecvată. Lumea, constată H., este unitară şi materială. într-un vestit fragment (Diels, fragm. 1) el spune: «Lumea
aceasta unitară n-a făurit-o vreun om ori vreun zeu, ci a fost din eternitate, este şi va fi un foc veşnic ». Focul, materie
primordială în concepţia lui H., se transformă, dînd naştere aerului, care la rîndul lui devine apă (Diels, fragm. 76). Aceasta,
în continuare, se transformă în pămînt. Există, crede H., şi calea inversă, în care lucrurile redevin pămînt, apă, aer, reajungînd
la foc; sînt cicluri care se întrepătrund, la infinit (Diels, fragm. 31). Focul îndeplineşte astfel o triplă funcţiune: a. este
substanţa materială din care provin lucrurile; b. este esenţa actuală, comună tuturor lucrurilor; c. este principiul activ care
determină lumea materială să fie în necontenită mişcare, aidoma unui uriaş mănunchi de flăcări. Una dintre cele mai
interesante noţiuni elaborate de H. este aceea de « logos ». Literal, « logos » înseamnă în greceşte « cuvînt», « vorbire », dar
termenul a căpătat încă din antichitate înţelesuri mai complexe. Pămîntul, susţine H., «se împrăştie devenind mare şi conform
aceluiaşi logos, îşi menţine măsura pe care o avea mai înainte de a deveni pămînt» (Diels, fragm. 31). Aşadar, în actul prin
care pămîntul devine la rîndul său apă (mare) există o măsură constantă, o anume ordine. Toate marile transformări aflate la
baza diversificării materiei-foc în multiplicitatea caii-
Heraclit
81;
tativă a lumii nu se desfăşoară haotic, ci în conformitate cu ordinea proprie materiei-foc. « Logosul» este, în accep-
ţiunea sa primordială, tocmai această ordine proprie materiei, lumii materiale, naturii. Ordinea-logos are caracter uni-
versal, făcînd ca schimbările din natură să posede un caracter necesar. Bl este intrinsec materiei. Ca ordine materială
a lucrurilor « logosul» este opus ideii pitagorice de ordine divină desprinsă din latura mitică a numerelor. Dar cea mai
de seamă creaţie a lui H. în domeniul gîndirii filosofice este dialectica. Punctul de plecare al viziunii dialectice a lui H.
constă în recunoaşterea caracterului obiectual şi universal al mişcării, dar principalul este dat de ideea unităţii şi opoziţiei
contrariilor. H. afirmă caracterul universal al opoziţiei contrariilor: « Trebuie .să se ştie că războiul este comun tuturor
lucrurilor, că dreptatea este luptă şi că toate se nasc din luptă şi nevoie (Diels, fragm. 80). Meritul cel mai de seamă al lui H.
este legat de ideea dedublării unitarului. El îşi dă seama de caracterul concomitent al laturilor contradictorii proprii
lucrului (Diels, fragm. 52). Referin-du-se la o indicaţie a lui Philon asupra lui H., Lenin scria: « Dedublarea unitarului şi
cunoaşterea părţilor lui contradictorii este fondul [...] (una dintre particularităţile sau trăsăturile fundamentale, dacă nu' chiar
singura fundamentală) dialecticii» (V. I. Lenin, Caiete filosofice, în Opere, voi. 38, p. 363). Astfel de enunţuri, ca cel
cuprins în citatul de mai sus, exprimă dialectica în mod global şi sumar ; ele nu sînt, ca în dialectica modernă,
generalizări teoretice, redînd însuşiri determinate ale diferitelor forme de mişcare ale materiei. Critica religiei este, la H.,
asociată în mod firesc ideilor expuse. Dat fiindcă lumea materială nu a fost creată, că mişcarea se desfăşoară în virtutea for-
ţelor vii ale materiei-foc, că ordinea lumii este ordinea materiei ca «logos », urmează «ă în sistemul lui H. zeilor nu le este
rezervată nici o atribuţie. Problema •cunoaşterii începe să apară în Grecia ca problemă de sine stătătoare odată cu H.
(şi cu Parmenid« din Elea). Plină de ■originalitate este teza Efesianului asupra .existenţei a două feluri de
«logos».
Puţini oameni — crede H. — pot depăşi în modul lor de a gîndi limitele unei râ-ţiuni superficiale, capricioase, schimbă-
toare de la om la om, pentru a se ridica pînă la o raţiune superioară, universală, pe care filosoful o numeşte «logos»!
Comun în sistemul filosofic al lui H., « logos »-ul are, aşadar, şi o funcţie subiectivă, ca ordine superioară a conştiinţei
umane. O asemenea funcţie există în stare latentă la toţi oamenii, puţini sînt însă acei ce o valorifică. « Logos »-ul, în
calitate de raţiune superioară, continuare a «logos »-ului obiectiv, este unul şi acelaşi cu «logos »-ul unic al lumii. Se înţelege
atunci de ce raţiunea are un caracter comun pentru toţi oamenii. Dacă la nivelul raţiunii personale cunoaşterea umană rămîne
la suprafaţă, la nivelul superior al raţiunii comune oamenii pătrund în esenţa lucrurilor, pătrund în domeniul « logos »-
ului întregii realităţi. « După Heraclit — scrie V. I. Lenin — criteriul adevărului nu este consensus o m-n i u m,
acordul unanim... Pentru el, criteriul adevărului, indiferent de părerea subiectivă a tuturor oamenilor, este acordul cu legea
ideală a identităţii dintre fiinţare şi nefiinţare». (Conspectul cărţii lui Lasalle. Filosofia lui Heraclit, în Opere, voi.
29, p. 292). Această concepţie posedă o puternică notă raţionalista prin încrederea manifestată în valorile raţiunii umane. în
fragmentele rămase, nu vom întîlni, în schimb, o concepţie clar delimitată despre societate. Desprindem totuşi din unele
pasaje faptul că el privea societatea într-un mod din care reiese trăsătura de unitate ce leagă societatea de natură. Cea mai
interesantă idee a lui H. referitoare la societate este aceea în conformitate cu care aceasta, ca şi natura, este întemeiată tot pe
«logos», ca principiu de ordine dinamică, fundată pe contradicţii. Ca scriitor H. şi-a atras renumeje de a fi «skoteinos»
(obscur). El a folosit adesea un stil metaforic datorat, în mare parte, imperfecţiunii mijloacelor teoretice de a exprima
raţionalul. Una dintre cele mai celebre metafore ale sale este aceea a curgerii apei unui rîu (Djfv' fragm. 91) «în
care nu ne putem scălda de două ori». Printre mijloacele literare folosite de filosof nu lipseşte nici comp a'
87
Herodot
raţia amplă, ca în fragm. 67 (Diels), nici imaginea poetică (Diels, fragm. 80). Multe cugetări şi maxime sînt axate pe morala
curentă: « Pe cei căzuţi în luptă îi cinstesc zeii şi oamenii» (Diels, fragm. 103), întîlnită şi în fragmentele poeţilor lirici
jonieni; altele, în schimb, cum ar fi: «E greu să lupţi împotriva inimii, căci tot ce doreşte cumpără cu preţul sufletului» (Diels,
fragm. 127) sînt' expresia unui mod de a gîndi critic, fie şi asupra propriei personalităţi. « întotdeauna l-am iubit pe acest
filosof», scrie K. Marx. «Dintre filosofii vechi numai Aristotel întruneşte în mai mare măsură preferinţele mele» (Scrisoarea
către F. Lassalle, 21 decembrie 1857, Opere).
O
OPERA. Ediţii: H. Diels-W. Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, voi. II, ed. XII, 1967; G. S. Kirk, Heraclitus. Criticai Edition of .59
fragments, Cambridge, 1954; M. Marcovich, Heraclitus, greek Text vtith a short Commentary, editio maior, Merida, Los Angeles University
Press, 1967. Traduceri: H. Mihăescu, Heraclitus Ephesius, Prefaţă de C. Balmuş, Iaşi, Tipografia Terek, 1943; A. Piatkowski-I. Banu, Trad.
fragmentelor heraclitice, în I. Banu Heraclit din Efes, Editura Ştiinţifică, p. 303 — 340. REFERINŢE CRITICE. F. Engels, Anti-Diih-ring,
ed. IV, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 26; Hermann Diels, Herakleitos von Ephesos, Berlin, Weidmann, 1901; Aram M. Frenkian,
Etudes de philosophie presocratique. Heraclite d'Ephise, Editura Glasul Bucovinei, 1933; Shri Aurobindo, Heraclite, Lyon, P. Derain, 1951;
I. Banu, Heraclit din Efes, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963; M. Marcovich, Heraclitus, Stuttgart, A. Druckenmtiller, 1967.
I.B.
HERODOT [Herodotos], fiul lui Lyxes
al lui Dryo; (c. 490 î.e.n. Halicarnas,
Uria - c. 429 î.e.n. Thurioi, sudul lta-
"«). Istoriograf. Familia lui H., aparţi-
nind înaltei aristocraţii ionice, se înrudea,
Pe linie paternă, cu casa domnitoare din
Halicarnas. Unchiul său, Panyasis, a fost
1
renumit om politic şi poet epic de
Prestigiu. H. a primit o educaţie aleasă,
°^Pletată cu studii superioare'la Atena,
^ue, afară de literatură şi istorie, a
udiat filosofia, interesul său îndrep-
tîndu-se îndeosebi către doctrina orfico-pitagorică. Adînc angajat în viitoarea vieţii publice din cetatea natală, H. a luptat,
alături de membrii familiei sale şi de alţi cetăţeni, pentru răsturnarea tiranului din Halicarnas, Lygdamis II, care, alături de
mama sa, Artemisia, ducea o politică filopersană. Regina Artemisia îl însoţise pe Xerxes în expediţia împotriva Greciei din
480 î.e.n. şi' luptase, alături de regele persan, în bătălia navală de la Salamina, fapt consemnat ulterior de H. în cartea a VUI-a
a Istoriilor sale. în toiul acestor mişcări, Panyasis a fost ucis iar H. silit să părăsească Hali-carnasul. Primul popas din exil 1-a
făcut în insula Samos. Au urmat numeroase călătorii, a căror datare este nesigură. A fost în Egipt, în orice caz după bătălia de
la Papremis dintre perşi şi egipteni (449 î.e.n.), a vizitat nordul Africii (Libia), poposind mai mult la Cirene, a trecut prin Siria
şi a ajuns, probabil, şi în Persia; în urma înfrîngerii suferite de partida democratică din Halicarnas s-a retras din viaţa politică.
Nu este sigur dacă a vizitat şi regiunile pontice, pînă pe la Olbia. în 446 î.e.n. izvoarele consemnează prezenţa lui H. la Atena,
unde a citit, în public, fragmente din opera sa, fapt pentru care atenienii i-au decernat un premiu de 10 talanţi, sumă consi-
derabilă pentru acea vreme. în metropolă H. a frecventat cele mai înalte cercuri, s-a împrietenit cu Sofocle, care i-a închinat o
elegie. De la Atena, unde a locuit vreme îndelungată, a vizitat mai multe localităţi celebre, printre care Delfi. între anii 444 şi
441 î.e.n., în urma unor certuri, oraşul Sybaris din sudul Italiei a fost distrus din temelii de colonia rivală, Crotona. Cu acest
prilej Atena, printr-un apel adresat tuturor elenilor, adună un nou lot de colonişti, care s-a aşezat nu departe de ruinele
Sybarisului, întemeind un alt oraş, Thurioi. Printre colonişti se găsea şi H. Aici şi-a aflat sfîrşitul, nu mult după izbucnirea
războiului pelo-ponesiac. Contactul cu Atena, ca şi călătoriile întreprinse au fost factori hotă-rîtori care l-au ajutat pe H. să
depăşească stadiul istoriografiei contemporane reprezentată de logografi. Opera sa, intitulată Logoi sau Historiai
(Istorii),
Herodot
constituie, în cultura elină, prima lucrare care are un subiect unic, războaiele medice, păstrat, cu toate digresiunile inerente, ca
un fir călăuzitor neîntrerupt în întreaga lucrare. împărţită de învăţaţii alexandrini în nouă cărţi, fiecare purtînd ca titlu numele
unei muze, opera lui H. tratează, în prima parte (cărţile I —IV), cuceririle persane anterioare confruntării cu Elada, iar în
partea a Ii-a (cărţile V—IX) războaiele greco-persane. Pentru datele cuprinse, ca şi pentru bogatele informaţii despre viaţa
unor neamuri şi popoare dispărute, opera lui H. este de o nepreţuită valoare; ea oferă totodată primele ştiri certe şi ample
despre strămoşii noştri geto-daci (cartea a IV-a).
O
Primele evenimente consemnate în Istorii, în contextul raporturilor greco-persane, datează din sec. VI î.e.n. Lidyenii sînt cei
dintîi asiatici care au pus stăpî-nire pe cetăţile greceşti din Asia Mică, pe vremea domniei lui Cresus. Perşii, care se socoteau
singurii stăpîni de drept ai Asiei, aflaţi în această vreme în plină expansiune', cuceresc Mysia şi Lydia. Căderea Lidyei sub
Cirus, unificatorul triburilor de mezi şi de perşi, a însemnat extinderea suveranităţii persane şi asupra cetăţilor greceşti ale
Asiei Mici, a căror întemeiere este înfăţişată de H. pe larg. Babi-lonul ajunge, la rîndul său, sub stăpî-nirea perşilor, dar în
războiul purtat cu massageţii, o populaţie asiatică, Cirus este răpus (cartea I). Fiul său, Cambise, cucereşte Egiptul (cartea
III), unde săvîr-şeşte acte de crunte samavolnicii faţă de populaţia paşnică, făuritoare a unei admirabile culturi (cartea II).
Printre următoarele acţiuni ale expansiunii persane se numără' expediţia lui Darius, fiul lui Histaspe, împotriva sciţilor. Cu
acest prilej, H. descrie întregul traseu parcurs pînă în Sciţia, zăbovind cu admiraţie asupra geţilor' « nemuritori». O trecere în
revistă a neamurilor libiene, aşezate dincolo de colonia greacă Cirene, încheie prima secţiune a Istoriilor. A doua (cărţile V—
IX) înfăţişează conflictul greco-persan (499— 478 Ye.n.), care începe cu preliminariile războaielor dintre greci şi populaţiile
Asiei. Un loc însemnat îl ocupă revolta Ioniei
(499 î.e.n.) împotriva jugului persan (cartea V). Faptele ce urmează se grupează în jurul a trei evenimente mai de seamă:
operaţiunile lui Mardonios în Tracia ş| în Macedonia (anii 492—491 î.e.n.), cori-flictul dintre Atena şi Egina (491—490
î.e.n.) şi lupta de la Maraton (anul 49o î.e.n.), încheiată cu o strălucită biruinţă a atenienilor, în frunte cu Miltiade, asupra
perşilor (cartea VI). A doua expediţie persană contra Eladei, condusă de Xer-xes, fiul lui Darius, pătrunde în Peninsula
balcanică prin Sudul Traciei şi este ţi-nută în frîu de jertfa celor 300 de spartani care şi-au dat viaţa în bătălia de la Termopile'
(480 î.e.n.) (cartea VII). Concomitent cu bătălia de la Termopile au loc luptele navale de la Artemision şi Salamina (480
î.e.n.), în care biruinţa statelor greceşti coalizate sub conducerea atenianului Temistocle, este hotărî-toare. Xerxes se întoarce
pe mare în Asia, lăsînd în Tesalia oastea de uscat în frunte cu Mardonios (cartea VIII). în drumul său de înapoiere, flota face
un popas mai întîi la Kyme, apoi în apele insulei Samos. Bătăliile ce-au urmat la Plateea, în Beoţia, şi pe mare, la Mykale şi
Ses-tos, lîngă coasta Asiei Mici (479 î.e.n.), consfinţesc biruinţa definitivă a grecilor asupra perşilor. Bătălia de la Sestos (478
î.e.n.) este ultimul eveniment consemnat în Istorii, constituind, după majoritatea opiniilor moderne, o încheiere logică a
acestei opere. Fiind deschizătoare de drumuri, Istoriile lui H. ridică numeroase probleme, începînd cu modul în care au fost
redactate. în general critica modernă este de părere că această operă, înainte de a fi căpătat structura unei singure lucrări
unitare, cum ne-a parvenit, a circulat în fascicule separate, denumite Logoi (Povestiri). Acesta este termenul întrebuinţat de
H. ori de cîte ori face vreo referire la una din părţile Istoriilor sale, menţionînd Logoi Persikoi, Lydiakoi, Skythikoi',
Aigyptiakoi, Libykoi etc. Ani} petrecuţi la Atena, centrul democraţie 1 sclavagiste, unde lumea grecilor era pr1' vită în opoziţie
cu restul lumii populate de « barbari», l-au determinat pe istoriograf să schimbe integral planul operei-Formîndu-şi o viziune
de ansamblu asupra lumii populate, el amplifică în niod
89
Herodot
considerabil conflictul dintre greci şi perşi şi îi subordonează toate celelalte evenimente povestite în diferite «istorioare»
separate. Firul de legătură care uneşte istoriile parţiale cu ideea principală a relaţiilor greco-persane îl constituie vrăjmăşia
dintre neamurile asuprite şi perşii asupritori. La coloratura acestei compoziţii de mari proporţii contribuie si discursurile,
aforismele, raţionamentele, unele judecăţi ateiste. Partea a doua a operei, naraţiunea propriu-zisă a conflictelor dintre greci şi
perşi, are o structură compoziţională mai unitară, acţiunea se desfăşoară într-un ritm rapid, fără răgaz pentru digresiuni. Un alt
aspect al lucrării, care a provocat discuţii încă din antichitate, este veracitatea informaţiilor oferite de Istorii. Printre numeroa-
sele' învinuiri ce i se aduc istoriografului din Halicarnas mai stăruitor revin cele despre ignoranţă, naivitate, preferinţa pentru
mituri, legende şi plăsmuiri tendenţioase. Cercurile tebane, în frunte cu Plutarh, l-au acuzat pe H. de rea credinţă, deoarece îi
prezintă în lumină defavorabilă pe unii greci, printre care şi pe beoţieni. Indiferent de aceste învinuiri, trebuie să se ţină seama
că H. este primul istoriograf european care s-a desprins din rîndurile logografilor. Reprezen-tînd prima încercare de a depăşi
stadiul logografilor, e firesc ca el să fi rămas încă legat prin multe fire de aceştia. în consecinţă, digresiunile largi şi miturile
sînt reminiscenţe ale vechiului mod de a scrie istoria. în afară de aceasta, în condiţiile mijloacelor de informare rudimentare
ale vremii, omisiunile şi inadvertenţele erau inerente. în ultimii ani din secolul trecut şi în secolul nostru s-a trecut la un
examen critic al acestor învinuiri. Ştiinţa modernă, în special arheologia, ţinînd seama de indicaţiile lui H., a descoperit
vestigii de civilizaţie şi aşezări străvechi, a căror poziţie, înfăţişare Şţ cultură dovedesc în chip strălucit exactitatea multor
informaţii oferite de Isto-™«. De la primele săpături arheologice începute în Orient de Robert Koldewey (1_899—1914),
încheiate cu un succes răsunător prin descoperirea ruinelor Babilo-^ului, a cărui restaurare a început în a974, întreaga opinie
publică din lumea
ştiinţei s-a schimbat în favoarea părintelui istoriei. Pretutindeni s-au iniţiat lucrări de mare amploare pentru descoperirea
civilizaţiilor străvechi, semnalate de Istorii. în acest curent se înscriu vastele şantiere arheologice din URSS, deschise îa
gorodiştile din nordul Mării Negre, unde se îngrămădesc curganele scite, mărturie palpabilă a veracităţii afirmaţiilor isto-
ricului, precum şi săpăturile din Urartu (Armenia Sovietică, Turcia). Descoperirea bărcilor « soarelui » de către inginerul El
Malakh (1954) în marea piramidă egipteană Khufu confirmă ştirea oferită de H. despre existenţa unui ^canal în jurul acestei
piramide (II, 124). în noianul de fapte relatate de Istorii, exegeţii operei caută să descopere concepţia lui H. asupra procesului
istoric. Situ'îndu-se la răs-pîntia dintre logografi şi Tucidide, H., în mod firesc, nu putea să aibă o viziune coerentă asupra
evoluţiei societăţilor sclavagiste antice. Tributar ideologiei aristocratice ioniene din sec. VI—V î.e.n., H. tot mai crede, cu
profundă convingere, în existenţa divinităţii, independentă de voinţa şi ştiinţa noastră. Conform convingerii sale, destinul
determină întreaga desfăşurare a vieţii persoanelor şi a cetăţilor. Hotărîrea lui nu poate fi ocolită. Âşa de pildă, fiul lui Cresus
moare ucis de un vîrf de lance cum i s-a prezis, cu toate măsurile de ocrotire cu care 1-a înconjurat tatăl său (I, 38—45), iar
cetatea Atenei cade temporar sub perşi, împlinind voia destinului (VIII, 41, 50). Providenţa veghează cu ochiu-i sever şi ade-
sea pizmaş asupra omenirii, aplicînd fără întîrziere răsplata sau pedeapsa pe măsura faptelor. Păcatele grave, cum sînt cele
săvîrşite din semeţie, îmbuibare şi orbire a minţii, atrag după sine pedepse grele, pînă la distrugerea vinovatului, a neamului
său, ba uneori şi a cetăţii. Greşelile făcute din ignoranţă, afirmă istoricul, sînt şi ele pedepsite pe măsură de dreptatea divină,
care nu întîrzie să lovească. Astfel, Cambise, succesorul lui Cirus şi cuceritorul Egiptului, a săvîrşit în seme-ţia sa mai multe
acte de impietate: a deschis morminte la Memfis (III 37), a pătruns în templul lui Hefaistos, rîzînd în hohote de naivitatea
egiptenilor superstiţioşi şi în templul cabirilor, unde nu-i
Herodot
90
era îngăduit să intre (III, 27), a lovit cu sabia în coapsă pe zeul Apis (III, 29). Pedeapsa n-a întîrziat: el si-a ucis fratele, pe
Smerdis (III, 30) şi sbţia (III, 31), avînd el însuşi parte de o moarte cumplită (III, 64—65). în general, H. se mişcă nestingherit
pe tărîmul explicaţiilor morale închise în cercul păcatului şi al pedepsei, dar este departe de a întrezări evoluţia în timp a
societăţii umane şi cauzele ei. Nu-i mai puţin adevărat că istoricul se arată în mod permanent preocupat de descoperirea
acestor cauze. A. Hauvette (Herodote historien des guerres mediques, p. 211) arăta că, în expunerea expediţiei generalului
persan Datis, H. distinge trei motive: cuvintele sclavului, care-i amintea zilnic lui Darius să nu uite de Atena (V, 105) pentru
că atenienii i-au încălcat teritoriul, prezenţa Pisistratizilor, care-i aţîţau mereu pe perşi contra Atenei, şi dorinţa arzătoare a lui
Darius de a supune toate cetăţile greceşti (VI, 94). Primul motiv — conchide Hauvette — este o poveste, al doilea un pretext,
abia al treilea constituie cauza reală. Deşi îngrădit de limitele epocii, H. a deosebit adesea, prin intuiţie şi bun simţ, cauza
reală de cea aparentă. în legătură cu versiunea elenă ce pretindea că zeul get Zamolxis a fost sclavul lui Pitagora, H. scrie: «
Cît despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin cîte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pămînt; dealtfel,
socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme înaintea lui Pitagora» (IV, 96). Potrivit credinţei în determinismul providenţial,
H. admite în desfăşurarea evenimentelor sociale legea morală a talionului. în această viziune, învrăjbirea dintre greci şi perşi
nu este altceva decît rezultatul unui şir neîntrerupt de răzbunări pentru jignirile aduse reciproc de eleni şi de asiatici (I, 1 —
5). Amestecul zeilor în viaţa oamenilor şi a cetăţilor îngrădeşte liberul arbitru şi favorizează credinţa pesimistă în neputinţa
omului în faţa sorţii, în şubrezenia oricărei situaţii înfloritoare. Cresus, regele li-dian, se socotea cel mai fericit om de pe
pămînt datorită averilor sale fabuloase. Solon atenianul nu-i satisface însă dorinţa de a-1 considera cel mai fericit, deoarece,
după părerea lui, numai la capătul zilelor unui om se poate face bilanţul întregii
sale vieţi. Şi, într-adevăr — conchide H.. — Cresus a sfîrşit în robie persană, iar unicu-i fiu valid a murit ucis (I, 45, 85). Cu
toată această convingere în nestatornicia lucrurilor omeneşti, H. nu este totuşi un pesimist. Bl crede în fericirea umană pe care
o vede într-o bunăstare mijlocie, în condiţiile unei vieţi cumpătate şi modeste. Fericirea trebuie cîştigată prin asigurarea acelei
condiţii mijlocii, « de aur»,. cum o califică mai tîrziu Horaţiu, prin evitarea loviturilor soartei Aşi prin cunoaşterea voinţei
divinităţii. în concepţia lui H., divinitatea îşi face cunoscută voinţa prin oracole, mantică, prevestiri, diferite semne, prin vise
şi alte mijloace asemănătoare, pe care autorul Istoriilor le consemnează cu grijă. Cutremurul insulei Delos ar fi fost un semn
prevestitor pentru nenorocirile ce s-au abătut asupra delienilor cu prilejul celor trei expediţii persane (VI, 98). Regele Mediei,
Astya-ges, a prevăzut prin vise căderea regatului său sub perşi (I, 107—108). Oracolele, pe vremea lui H. adevărate instituţii
de informare, se bucură în Istorii de toată consideraţia, mai cu seamă oracolele din Delfi şi Dodona, ca şi oracolul lui Ammon
din Egipt, ale căror preziceri istoricul le notează conştiincios. Cu toate acestea, Istoriile nu sînt lipsite de unele explicaţii
raţionaliste, logice şi chiar materialiste. Oamenii lui Psametichos, regele Egiptului, refugiat în mlaştinile Nilului, îi aduc
acestuia vestea că nişte făpturi «de bronz» pradă ţinutul; erau ionieni şi carieni în armuri de bronz necunoscute încă
egiptenilor, lămureşte H. (II, 152). Se spune că oracolul din Dodona ar fi fost întemeiat de doi « porumbei» negri, sosiţi din
Teba Egiptului (II, 44—46). Explicaţia raţionalistă pe care o dă H. nu necesită comentarii: «Părerea mea este că dodonienii
le-au zis unor femei « porumbei» pentru că, fiind străine, lor li se părea că ciripesc ca păsările» (Hi 47). Din cele de mai sus
reiese că H. nu a ajuns la o concepţie istorică unitară. Rămîne însă un mare artist al cuvîntulu'i considerat un adevărat poet al
prozei-Format la şcoala epicii şi a nuvelisticii ioniene, el foloseşte o vastă gamă de procedee literare potrivit conţinutului de
ide'
91
exprimat. Pe prim plan se situează, în această privinţă, episoadele autonome de o rară frumuseţe. Menite să justifice şi să
exemplifice ideile autorului, episoadele capătă o extindere variată, de la anecdota de mici dimensiuni pînă la un excursus ce
poate cuprinde spaţiul unei cărţi întregi. Spirituale şi amuzante sînt îndeosebi anecdotele, ca de pildă: Mykeri-nos,
faraonul Egiptului, păcăleşte oracolul ce-i prevestise că mai avea numai şase ani de trăit, făcînd din zi noapte; el
încerca astfel să trăiască de fapt doisprezece ani în loc de şase (II, 133); vestitul dar al sciţilor — o pasăre, un şoarece, o
broască şi cinci săgeţi — trimis regelui Darius care le cerea pămînt şi apă (IV, 131 — 132) păstrează un tîlc oricînd actual.
Episoadele de mai mari dimensiuni iau adesea forma unor nuvele captivante, care, prin autonomia lor, pot fi intitulate: Cresus
şi Solon (I, 30 — 32); Copilăria lui Cirus (I, 108—122); Rhampsinitos şi hoţul iscusit (II, 121); Alexandros, fiul lui Âmyntas
si solii perşi (V, 18 — 20); Nunta Agaristei '(VI, 126—131) etc, etc. în sfîrşit, episodul poate să devină la H., după cum
s-a amintit, un adevărat excursus, cum este cel despre Egipt, ţara minunăţiilor, dăruită oamenilor de fluviul Nil,
cuprinzînd întreg spaţiul cărţii a Il-a. H. stăpîneşte cu măiestrie scenele şi portretele din naraţiunile sale din care unele
amintesc de forţa epică a lui Homer, altele de tensiunea dramatică a tragediei atice. Tomyris, regina massagetă, răz-
bunîndu-se pe Cirus mort (I, 214), ospăţul oferit de Astyages lui Harpagos, din mădularele propriului fiu (I, 108—110,
119), citaredul Arion salvat de un delfin (I, 24), încercarea neizbutită a Bacchia-zilor de a-1 ucide pe pruncul Kypselos,
viitorul tiran al Corintului (V, 92), sînt episoade de o mare putere de evocare. Portretele unor personaje istorice ca Cirus,
Cresus, Nitocris, Xerxes, Amasis, uemaratos etc. capătă la H. conturul unor adevărate personaje de dramă. Por- nind
de^ la un sîmbure de adevăr, istoricul le întregeşte chipul din propria sa paginaţie, alimentată de tradiţiile popu-
^e Şi de credinţele curente despre desenul acestor personaje. Măiestrie dove-
e
Şte H. şi în folosirea dialogurilor, care
Herodot
conferă adesea povestirii aspectul unei nuvele moderne. Cresus şi Solon (I, 30— 32), Candaules şi Gyges (I, 7 — 12), Aris-
tagoras şi Cleomenes (V, 49—50), Xerxes şi Artabanos (VII, 10—12; 15—18) amintesc de dialogurile dramatice ale tragediei
atice. Folosirea dialogului înseamnă, totodată, introducerea in istorie a unui procedeu nou, acela al personajelor care se
exprimă în stil direct şi indirect, procedeu iniţiat de H. sub influenţa raţionalismului ionic. Dezvoltat ulterior, acest procedeu
capătă valoare documentară la Tucidide şi Polibiu. Descrierile periege-tice, cum sînt, de pildă, descrierea Babi-lonului (I, 180
— 184), bogăţiile lui cam-pestre (I, 193), felul de trai al egiptenilor (II, 77-97), rînduielile lor (II, 35-48; 59—70), descrierea
piramidelor (II, 124— 125) au o notă de originalitate, de inedit. Mînuind cu măiestrie mijloacele artei literare, H. şi-a creat un
stil propriu, plin de farmec şi putere de evocare. Construcţia frazei capătă la el o mare varietate: perioadele lungi ritmice şi
melodioase, încărcate adesea de sentinţe, alternează cu frazele simple, scurte, viguroase, cu mare forţă de convingere. Uşor
influenţat de retorică, mai cu seamă în dialogurile sofistice, H. se fereşte totuşi de orice manierism de şcoală, menţinîndu-se
în limitele naturaleţii şi bunului simţ. Creînd o proză poetică, Istoriile abundă în figuri de stil, pe care autorul le mînu-ieşte cu
pricepere şi măsură. Expresiile şi cuvintele sînt alese fără efort, înşiruin-du-se firesc într-un limbaj curgător, plin de farmec.
H. scrie în dialectul ionic literar, ale cărui valenţe artistice le pune pe deplin în lumină. Istoriile sînt un monument literar cu
valori perene, iar autorul lor se situează printre marii prozatori ai literaturii universale. Aşa se explică faptul că el a fost tradus
în nenumărate limbi şi că s-a scris atît de mult despre opera sa.
O
OPERA. Manuscrise: Mediceus sau Laurentianus A, sec. X; Angelicanus sau Passioneus B, sec. XI; Parisinus, sec. XIII; Vaticanus sau
Romanus, sec. XIV; Ediţie- princeps: Aldus Manutius, Herodoti Historiae, Veneţia, 1502; Ediţii: H. Stein, Herodoti Historiae, 5 voi., Berlin,
1881 —
Herondas
92
1908; K. Hude, Herodoti Historiae, Oxford, Clarendon, ed. III, 1926; Ph.-E. Legrand, Hiro-dote. Histoires, 10 voi., Paris, Les Belles Lettres,
Coli. Buii, 1923 — 1946. Traduceri: Istorie ce veche şi de multe feliuri a marelui învăţătoriu Irodot dela cetatea Alicarnasiei, ms. de la
Coşula, sec. XVII, publicat de N. Iorga, Vălenii de Munte, Neamul Românesc, 1909; Dimitrie I. Ghica, Istoriile iui Herodot, voi. I, Berlin,
Scaade, 1894; voi. II, Bucuresci, Leipzig—Viena, 1912; voi. III, ibidem, 1915, voi. IV, Bucuresci, Socec, 1922, text grec şi trad. cu ample
comentarii; N. Lascu, Herodot. Istorii, fragmente din..., In CIUV, voi. II, p. 85; 110-135; 213; 278-279; 281; A. Piatkowski şi F. Vanţ Ştef,
Herodot, Istorii, voi. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, voi. II, ibidem, 1964, trad. cu ample comentarii şi note introductive; Radu Hâncu
şi V. Popescu, Herodot. Istorii, fragmente din ... în I1R, voi. I, p. 25 — 71; M. Nasta, Herodot. Istorii, fragmente din... în PIG, p. 35 —162;
W. Marg, Herodot, Geschichten und Geschichte, voi. I, cărţile I—IV, Zilrich, Artemis, 1973.
REFERINŢE CRITICE. A. Hauvette, Hero-dote historien des guerres midiques, Paris, Ha-chette, 1894; F. Jacoby, Herodotus, RE Pauly-
Wissowa, Suppl. 2, 1913, p. 205 —570; Max Pohlenz, Herodot, Der erste Geschichtsschreiber des Abendlandes, Neue Wege zur Antike,
Seria 2, Leipzig—Berlin, 1937; J. L. Myres, Herodotus. Father of History, Oxford, Clarendon, 1953; J. A. S. Evans, Father of History or
Father of Lies. The Reputation of Herodotus, The Classical Journal, Atnens-Ohio, LXIV, 1968, p. 11-17; N. F. Bornitz, Herodot. Studien.
Beitrăge zur Verstăndnis der Einheit des Geschichtswerkes, Berlin, W. de Gruyter, 1968; D. Fehling, Die Quellenangaben bei Herodot,
Studien zur Erzăhl-hunst Herodots, Berlin, W. de Gruyter, 1971; J. Cobet, Herodots Exkurse und die Frage der Einheit seines Werkes,
Historia Einzelschriften XVII, Wiesbaden, Steiner, 1971; K. v. Fritz, Herodot In Die Grossen der Weltgeschichte, Ziirich, Kindler, Artemis,
1971, p. 512 — 524; H. Drexler, Herodot-Studien, Hildesheim, Olms, 1972.
F.V.Şt.
HERONDAS [sau Herodas] (sec. III î.e.n., insula Cos? — sec. III î.e.n. Sicilia?). Mimograf. Inspirîndu-se din viaţa coti-
diană, a surprins atitudini şi tipuri specifice: sclavul şiret şi mîndru, profesorul
ataşat unor metode de predare învechite, femeia geloasă, cizmarul fanfaron, figuri de adolescenţi recalcitranţi ca şi scene din
viaţa mondenă a societăţii elenistice, remarcabile prin realismul lor. Format, pe cît se crede, în cadrul Cenaclului din insula
Cos, ale cărui principii estetice le adoptase, cu orientare predilectă spre poezia inspirată din viaţa intimă, a activat în Sicilia,
reînviind mimul, domeniu literar în care s-au ilustrat Sofron şi Xenarh — poeţi îndrăgiţi de Pla-ton pentru graţia spirituală a
dialogului imaginat —, dîndu-i o nouă aureolă sub influenţa mediului siciliot.
O
H. este reprezentantul tipic al mimului, specie literară distractivă, dezvoltată în epoca elenistică, în care muzica şi dansul
intrau ca părţi componente. Mimul se preta fie la o recitare simplă, fie la o reprezentare. Poetul activează într-un moment în
care tragedia se apropia de crepusculul ei, cu toate încercările făcute pe vremea lui Filip şi a lui Alexandru cel Mare de a fi
menţinută la loc de cinste. în condiţiile cînd tragedia epocii elenistice consta îndeosebi din reluări ale subiectelor euripideice,
amalgamînd elemente comice cu elemente tragice, mimul revine în actualitate. Bl înfăţişa scene din viaţa cotidiană, fie cu
prilejul unor ocazii solemne, la teatru de pildă, fie cu prilejul unor reuniuni familiale. Actorii, care interpretau tipuri
caracteristice, alese din mediul înconjurător, nu aveau obligaţia să fie costumaţi, nici să poarte măştile de rigoare pe care le
purtau interpreţii rolurilor de comedie. Dimpotrivă, tipurile erau înfăţişate cu fantezie şi multe detalii, care contribuiau la
dezvăluirea caracterului. Din punct de vedere al conţinutului, mimii erau de două feluri: « paignia» (farse) şi mimi cu un
subiect dat. Primii puteau fi improvizaţi, în timp ce mimii cu subiect elaborat în toate detaliile trebuiau în mod obligator să se
sprijine pe un text. H. a devenit cunoscut ca mimograf datorită unei descoperiri papirologice senzaţionale, făcută în anul
1889, cînd British Museum a intrat în posesia unui preţios papirus cupnn-zînd Constituţia Ateniană a lui Aristote'
93
Herondas
gi o parte din opera lui H. Papirusul, de provenienţă egipteană, cuprindea 46 de coloane, cu o scriere măruntă, datînd, după cît
se pare, din primul secol al erei noastre. Descifrarea textului se datorează învăţatului P. G. Kenyon, care 1-a publicat în 1891
în seria Classical Texts frotn Papyri in the British Museum. Această primă descoperire a unui text a lui H. a fost urmată de a
doua, în 1891, şi, în fine, de o a treia, în anul 1900. Toate aceste descoperiri au facilitat recunoaşterea în textul papirusurilor a
unor fragmente din H., citate de diverşi autori tîrzii. Mimii poartă titlurile Mastropos (Mijlocitoarea); Pornoboscos (Negusto-
rul de fete); Didaskalos (Profesorul); Asklepiazousai (Femeile ce aduc ofrandă lui Asklepios) ; Zelotypos (Geloasa) ; Phi-
liazusai e idiazusai (Prietenele sau intimele); Skyteus (Cizmarul); Enypnion (Visul); Aponestizomenai (Femeile la ospăţ);
Synergazomenai (Torcătoarele); Fără titlu Adelon mimiambon (Mimiambi anonimi). în general, mimii lui H. se inspiră din
întîmplări obişnuite ca: necazurile părinţilor, pricinuite de copiii recalcitranţi, o vizită, un prilej de discuţii vesele, intrigi
ţesute de « binevoitori» pentru a destrăma o familie, o închinare pioasă la templul zeului tămăduitor Asclepios din insula Cos
şi chiar unele manifestări triviale din viaţa societăţii de atunci, în mimul I acţiunea se petrece într-unui din oraşele maritime
ale Greciei, în casa unei tinere, Metriche, rămasă singură (soţul este plecat în Egipt, într-o călătorie de afaceri sau de
agrement) şi căreia bătrîna Gyllis, mama lui Philainios, îi propune o aventură. Metriche, fidelă soţului, respinge propunerea,
adresîndu-se astfel bătrînei: « Auzit-ai/ Gyllis vorba: «părul alb prosteşte mintea»?/Jur pe întoarcerea lui Mandris şi pe
Demetra wbita, / Aşa vorbe eu din gura alteia, c<i-aşa răbdare/ Nici n-aş fi-ascultat, zău, crede. Aş fi deşelat-o şi-apoi/ O
învăţam cu să-mi cînte aşa snoave/ ... Eu pe Man-oris nu vreau să îl fac de rîs/ Nimănuia! » Urad.de ştefan Bezdechi). Tonul
familiar al discuţiei şi atitudinea fermă a personajelor le' individualizează, făcîndu-le MPice. Mimul II îl prezintă pe Bataros
din "Sila Cos, care, jignit fiind, nu se poate
apăra cu mijloace suficiente, deoarece nu este cetăţean de drept, ci numai un « metec» (străin domiciliat). în acest mim
întîlnim o atitudine de mare elevaţie morală, întrucît Bataros nu pune în discuţie cazul lui, ci situaţia metecilor în general.
Mimul Profesorul are ca personaj principal pe Metrotima, care caută prin pedepse corporale să-1 aducă pe fiul ei pe calea cea
bună; băiatul, incapabil de a recita pînă şi o poezie, îşi petrece timpul jucînd arşice cu hamalii din port. Profesorul, după cŞ
ascultă păsul mamei, administrează copilului o bătaie bună, satisfăcut că pune în practică idealul lui pedagogic. Mimul IV o
înfăţişează pe Kokale aducînd un sacrificiu lui Asclepios drept mulţumire pentru însănătoşirea unui membru al familiei sale.
Ea recurge la ajutorul şi priceperea prietenei ei Kynno, care vine însoţită de sclava Kydilla. Acţiunea pare că se petrece în
insula Cos, unde zeul tămăduitor Asclepios era venerat într-un templu vestit. Ceea ce trebuie observat în acest mim este
admiraţia vie a celor două femei pentru obiectele de artă, aflate în templu. Dar elemente noi, cu adevărat inedite pentru
conturarea unei imagini despre viaţa din societatea alexandrină oferă în special mimii V—VII. Cel dinţii înfăţişează o femeie
geloasă pe tînărul ei sclav, Gastron, căruia vrea să-i aplice o pedeapsă, în cele din urmă, revine asupra hotă-rîrii luate,
rechemîndu-1 acasă. Mimul VI redă o scenă din viaţa mondenă a femeilor alexandrine, dornice de petreceri, pur-tînd discuţii
uşoare, pline de echivoc. Mimul VII, completîndu-1 pe cel precedent, înfăţişează o vizită la cizmarul Kerdon a două
alexandrine, interesate să-şi procure încălţăminte de calitate superioară de la cizmarul reputat în oraş, care dispune de un
bogat sortiment: «pantofi de Ambracia, pantofi de Si-cyon, galbeni; pantofi într-o culoare, şi verzi, ca papagalii, papuci,
sandale simple ca-n Ionia, pe gleznă... şi roşii cum a racul, deschişi tare în faţă, după moda din Argos, ca purpura; pantofi de
stradă şi băieţeşti...» Dar mimul în jurul căruia s-au născut cele mai numeroase comentarii şi interpretări este al VUI-lea scris
sub forma unei alegorii. Aici este vorba
Hesiod
despre disputa poetului cu adversarii lui de breaslă de care-1 despărţeau vederi teoretice diferite despre arta poeziei.
Ceilalţi mimi se prezintă în stare fragmentară. Prin subiectele tratate, inspirate din viaţa cotidiană, H. se dovedeşte un poet
realist prin excelenţă, urmînd pe plan literar traiectoria trasată în artă de pictorul Apelles. H. este inovator şi în
privinţa formei. Versurilor sale le-a adaptat iambul numit «skazon» (şchiop), avînd unele particularităţi — cum ar fi
continuarea unei fraze în două versuri succesive, întrebuinţarea frecventă a spon-deului, monosilaba finală, numeroase
crase şi eliziuni, specifice limbii vorbite. La baza limbii lui H. stă dialectul doric, presărat cu multe ionisme, datorită in-
fluenţei iambografului Hipponax din Efes, din a doua jumătate a sec. VI. Realismul lui H. a preocupat mult pe criticii literari.
Georges Dalmeyda care, în 1893, a închinat poetului un studiu însoţit de o traducere, constată o apropiere izbitoare
între H. şi arta modernă realistă. Criticul francez stabileşte cîteva paralele interesante cu pictura olandeză. Astfel,
un tablou al lui Frans van Mieris intitulat La Diseuse de bonne aventure, aflat în galeria de la Dresda, ar repre-
zenta un subiect asemănător cu subiectul mimului I al lui H., Mijlocitoarea. Tabloul care înfăţişează o tînără ascultînd visă-
toare îndemnurile unei bătrîne, redă un mesaj de dragoste asemănător aceluia pe care îl aduce bătrîna Gyllis tinerei Me-triche.
Bătrîna numără pe degete avantajele ce-ar decurge din acceptarea propunerii. Pe fundal este o inscripţie latină «Amor», care
nu lasă nici o îndoială asupra subiectului. O inspiraţie identică cu cea din mimul Cizmarul al lui H. s-ar putea recunoaşte
într-o gravură celebră a lui Corneille Dusart, elevul lui Isaak Van Ostade. Gravura se intitulează Cizmarul vestit şi-1 arată
gata să încerce o pereche de pantofi unei ţărănci. S-ar mai putea stabili apropieri între mimul Profesorul şi un tablou
renumit, aflat la Louvre, intitulat Le Maltre d'ecole, ce aparţine tot lui Isaak Van Ostade. H. şi alături de el Bhinton
şi Sotades din Maroneea sînt reprezentanţii de seamă ai poeziei scoptice alexandrine.
O
OPERA. Ediţii. Opera poetului a fost editată in 1891 de F. Kenyon după papirusul de la British Museum; ulterior au fost descoperite
noi fragmente papiriacee care au contribuit la îmbogăţirea operei şi la reconstituirea mimului VIII. F. Kenyon, Classical texts pom
papyri in the British Museum including the newly dis-covered poems of Herodas, Londra, 1891; Otto Crusius, Herondas, novis fragmentis
adiectis, ed. V, Leipzig, Teubner, 1914; O. Crusius-R. Her-zog, Herondas, Die Mimiamben, Leipzig, Die-trich, 1926, (cu trad. în germ.);
A. D. Knox, Herodas. The Mimes and Fragments, Cambridge, University Press 1966, comentariul de W. Head-leam; C. Miralles,
Herondas, Mimiambs, Barcelona, 1970 (cu indici); I. C. Cunningham, Herodas. Mimiambi, Oxford, Clarendon, 1971. Traduceri. G.
Dalmeyda, Herondas, Les mimes, Paris, Hachette, 1893; Al. Odobescu, Mimul I şi Mimul II în voi. C. Litzica, Herondas, studiu
literar, voi. I, Bucureşti, F. Gobl, 1901, p. 112 — 118; Ştefan Bezdechi, Herondas, Gyllis (I), Dascălul (II) Sclava (V) în AEG, p. 132-
143; Ion Marin Sadoveanu, Visul, în Revista Clasică, 1931, p. 55 — 57; Viorica Golinescu, Herondas, Mimiambi, Bucureşti,
Univers, 1976. REFERINŢE CRITICE: S. Luria, Herondas Kampf fur die vorchristliche Kunst, în Miscella-nea Rostagni, Torino,
1963, p. 394 — 415: V. Sehmidt, Sprachliche Untersuchungen zu Herondas, Berlin, W. de Gruyter, 1968; O. Masson, En raarge du
Mime II d" Herondas în Revue des Etudes grecques 1970, p. 356 — 361; B. Vene-roni, Divagazioni sul quinto mimiambo di Eroda,
Revue des Etudes grecques, 1972, p. 319 — 330.
M.M.-H.
HESIOD [Hesiodos] (sec. VII î.e.n., Askra, Beoţia). Poet epic, specializat în poezie genealogică şi didactică. Spre deosebire
de Homer, a lăsat în opera sa indicii asupra familiei şi a regiunii unde a locuit. Aceste date s-au îmbogăţit cu ştiri fictive,
acumulate în biografii anonime. Tatăl poetului era originar din Kyme, în Eolida asiatică. împrejurările în care familia lui H. a
hotărît să se întoarcă în Beoţia, locul ei de baştină, nu sînt prea clare Dacă ţinem seama de mărturisirea din Erga kai Hemerai
(Munci şi zile, v. D^' , 634) motivul care 1-a îndemnat pe tatai
■95
Hesiod
lui H. să revină în Grecia balcanică a f0St sărăcia. Locul unde s-a stabilit, în apropierea muntelui Helicon, era de mare
frumuseţe, dar neroditor. După moartea părintelui său H. a avut mari neînţelegeri pentru o moştenire de familie cu fratele său
mai mic, Perses, pricină judecata de fruntaşii ţinutului, pe care H. îi acuză de reacredinţă şi luare de mită. Principalele opere
hesiodice sînt Theogo-nia (Teogonia), poem genealogic de factură filosofică, al cărui scop era acela <le a preamări domnia lui
Zeus, stăpînul Olimpului, şi Munci şi zile, poem didactic alcătuit din două părţi distincte: poezie sentenţioasă şi calendare
agricole. Poet mult apreciat în Grecia arhaică, H. este rapsodul spre care s-a îndreptat, secole de-a rîndul, interesul iubitorilor
de poezie didactică şi morală, în rîndul cărora, la loc de cinste, se cuvine menţionat numele lui Solon.
O
Tradiţia, similar cu ceea ce s-a petrecut în domeniul poeziei eroice, a atribuit în bloc aproape toată creaţia genealogică şi
didactică din Grecia veche lui H. Critica modernă recunoaşte ca autentic hesiodice unele părţi din Ehoiai sau Gynaikon
Katalogos (Catalogul femeilor), grupaj de genealogii mitice ale femeilor iubite de nemuritori, înglobate cu timpul într-un
corpus genealogic de mari proporţii, Pseu-dohesiodea (Corpusul pseudohesiodic) — ale cărui ediţii s-au mărit simţitor în
ultima vreme datorită descoperirilor şi publicării de noi papirusuri — a fost studiat cu migală şi competenţă de papirologul
francez J. Schwartz. Istoria literară a Catargului implică studiul interdependenţei dintre Homer şi H., în sensul stabilirii
firelor comune care leagă Iliada, Odiseea Ş.1 unele poeme genealogice din Catalog. într-adevăr, ambele epopei homerice
conţin liste genealogice asemenea celor hesiodice. Iată cîteva exemple: catalogul femeilor iubite de Zeus (Iliada, XIV,
315-»30j, catalogul Nereidelor (Iliada, XVIII, °~50J), catalogul mamelor de eroi (Odi-**>", XI, 245-327J. Conform
informaţiei
din
notiţa aflată în lexiconul bizantin
Suda despre H., Catalogul, la care s-au aaugat şi alte poeme apocrife în decur-
sul sec. V î.e.n., număra cinci cărţi. Există mari controverse cu privire la titlurile operelor genealogice incluse în acest Cor-
pus. După cît se poate judeca din fragmentele rămase, Catalogul femeilor nu conţinea un punct de vedere istoric asupra
evoluţiei generaţiilor omeneşti, aşa cum se petrec lucrurile cu succesiunea generaţiilor divine din Teogonia. Poetul şi, ulterior,
colaboratorii sau urmaşii săi de şcoală s-au mulţumit să strîngă şi să prelucreze artistic tradiţii mitice din diferite părţi ale
Greciei despre originea unor neamuri bine cunoscute, fără să urmărească ilustrarea unei concepţii asupra destinului omenesc
sau a valorii acestor neamuri. Teogonia (poem-catalog despre naşterea zeilor) posedă calităţi de ordin superior faţă de
Catalog. în primul rînd, ordinea şi clasificarea generaţiilor de zei în Teogonia presupune un sistem de gîn-dire care se sprijină
pe succedenţă în expunere. în locul prezentării unui conglomerat amorf de genealogii, asistăm la încercarea de a se urmări
devenirea lumii zeilor în ascensiunea ei spre formele raţionale şi evoluate ale domniei lui Zeus, fiul lui Cronos. Frecventele
incursiuni făcute de poet în domeniul cosmogoniei atestă contingenţele gîndirii hesiodice cu poemele şi, eventual, cu primele
scrieri filosofice ale gînditorilor din şcoala io-niană, despre formarea lumii. Astăzi, în urma descifrării tăbliţelor de lut din
«bibliotecile» Asiei Mici şi ale Siriei aparţinînd mii. II î.e.n., s-au stabilit nenumărate concordanţe între schemele orientale
despre conflictele între zei pentru cucerirea puterii şi materia epică a Teo-goniei. Cu toate acestea, nimeni nu poate nega
originalitatea concepţiei hesiodice cînd este vorba despre motivarea acestor conflicte şi necesitatea ontologică a triumfului
domniei lui Zeus. Una din cele mai frumoase părţi din Teogonia este descrierea bătăliei dintre zei şi giganţi, aruncaţi în
străfundurile Tartarului de către Zeus. Iată un fragment în care poetul înfăţişează intervenţia directă a lui Zeus în iupta cu
giganţii: « Nici Zeus nu zăbovi o clipă să-şi ţină-n frîu înflăcărarea/ Ce-i năpădi deodată pieptul şi-şi arătă puterea-ntreagă./El
însuşi coborî din slava şi vîrful piscului 01imp,/Trăs-
Hesiod
96
nind în stînga şi în dreapta necontenit; la orice trăsnet/ Zbura cu fulgeru-mpre-ună şi tunetul zvîrlit de braţu-i/ Vînjos, iar
flacăra zeiască se prăvălea în nesfîr-şite/Vîrtejuri. Roditoarea glie jur-mpre-jur ardea vuind/Şi, pradă focului puternic,
trosneau nemărginiţii codri/Pămîntu-n-treg era în clocot, Oceanul cu şuvoiul lui/ Şi stearpa mare. Se treziră învăluiţi în aburi
calzi/ Titanii zămisliţi de glie în timp ce spre divina boltă/ Urca stîrnita vîlvătaie; chiar năzdrăvana lor privire/ Orbea-n
lumina scăpărată de trăsnete şi fulgerări» (Teogonia, v. 687 — 699 — trad. Ion Acsan^. Munci şi zile, opera de căpetenie a
poetului din Askra, de a cărei autenticitate nu s-a îndoit nimeni, este primul mare poem didactic din literatura europeană.
Apropierile care s-au făcut între Munci şi zile şi Odiseea sînt justificate de faptul că aceste producţii literare reflectă fidel
procesul diferenţierii sociale şi pe cel al diviziunii muncii specifice sec. VII î.e.n. Prima parte a poemului cuprinde o tematică
variată, axată pe principii de morală, dreptate şi justiţie. Pentru H., care intuieşte substratul luptei de clasă, singurul remediu
împotriva primejdiei ce ameninţă buna stare a micului agricultor este munca. Partea a doua, de fapt o culegere de cataloage
redactată după modele orientale, conţine sfaturi asupra muncilor cîmpului şi' a modului cum trebuie făcut negoţul pe mare.
Spiritul în care H. a scris acest poem, mentalitatea sa, chiar modalităţile de adresare, se deosebesc fundamental de trăsăturile
distinctive ale poeziei epice eroice. Anumite puncte de contact pot fi totuşi găsite între poezia hesiodică şi cea homerică, dacă
n-ar fi să ne gîndim decît la miturile zeilor olimpici din Teogonia, sau la mitul vîrstei eroilor din Munci şi zile. Cu totul altul
este însă ţelul pentru care scrie H., un ţel educativ, care implică în primul rînd o apologie a muncii productive, după cum
rezultă din acest pasaj: « Munca ţi-aduce avere şi multe mioare ţi-aduce/ Tuturor zeilor este mai drag acel ce munceşte / Nu e
ruşine — a lucra, ci lenea e doar de ocară/ Dacă eşti harnic, cel leneş îndată, bogat de te vede/Te-o pizmui; bogăţiei,
virtutea şi
faima-s tovarăşi!»/ (Munci şi zile, v. 301 — 305 — trad. Şt. Bezdechi). Pentru a-şi susţine tezele, H. a recurs la un stil figurat,
în care alegoria se află pe primul loc: «Ci-i o fecioară, Dreptatea, fiica vestit'a lui Zeus/ Care cinstită e chiar şi de zei ce-n
Olimp' şi-au lăcaşul/ Cînd cineva, ponegrind-o viclean, vătămare-i aduce/Numaidecît, aşezîndu-se alături de Zeus Cronidul/
De-al muritorilor cuget nedrept ea se plînge, ca gloata/ Să ispăşească păcatele regilor, care cu gînduri/ Rele, pricina sucesc şi
dau hotărîri necinstite» (Muncişi zile, v. 249 — 255 — trad. Şt. Bezdechi). Poemul conţine şi unele mituri, neîntîlnite încă la
Homer, cum ar fi cel al vîrstelor şi mitul Pandorei, proverbe şi sentinţe de mare* circulaţie în Grecia arhaică, culese din
tezaurul de înţelepciune populară, de tipul următor: « Omul, vrînd altuia rău să facă, îşi face lui însuşi / Sfatul cel rău e mai
rău pentru-acela ce-1 pune la cale» (Munci si zile, v. 258-259; trad. Şt. Bezdechi). 'îndeosebi în acele pasaje din Munci şi zile
ce-1 privesc personal, a scris cu un patos admirabil, introducînd în stilul epic exprimarea la persoana întîi şi adresarea directă.
După cum Homer era adorat în chip de «erou» în insula Ghios, şi H. a avut parte de discipoli credincioşi întruniţi într-o
corporaţie al cărei sediu se afla la Thespiai, în Beoţia. Aşa se explică transmiterea în bune condiţiuni a operelor poetice ale
maestrului, cu toate că unii exegeţi (printre care Fausanias) pretindeau că Teogonia nu este o operă autentică. Moştenirea
hesiodică a fost deosebit de bogată. Pe primul loc al operelor de şcoală hesiodică merită să fie menţionat poemul intitulat
Aspis (Scutul, 480 versuri hexametrice), al cărui punct de plecare îl constituie genealogia Alcme-nei din Catalogul femeilor.
începutul poemului este de factură pur genealogică, povestind naşterea lui Heracles, dar a doua parte se inspiră din descrierea
scutului lui Ahile din cîntul XVIII al IU*-dei. în acest poem Heracles răpune un monstru, pe Cycnos, care jefuia pelerin» în
drum spre Delfi, prăvălindu-i apoi de pe înălţimile stîncoase. Scris la sfîrşitu» sec. VII, poemul reprezintă în mod vădit
'fi
Homer
un material de propagandă al cercurilor de rapsozi apolinici de la Delfi, care invocau protecţia lui Heracles în sprijinul acelora
care' se îndreptau cu prinoase spre Delfi- La Roma H. a fost mai puţin gustat decît Homer. Influenţa hesiodică asupra
literaturii didactice latine este minimă, jar asupra celei pastorale, indirectă, trecută prin filiera poemelor alexandrine.
Quintilian, comparîndu-1 pe H. cu Homer, îi acordă un loc secund în ierarhia măiestriei stilistice. în perioada Renaşterii
bizantine, corifeii acestei mişcări culturale l-au apreciat mult pe H., scriind lucrări de exegeză despre opera sa.
O
OPERA. Manuscrise: Laurentianus (Mediceus) nr. 32, sec. XV; Laurentianus (Mediceus) nr. 31, sec. XII, cuprinzlnd numai Muncile şi zilele;
Parisinus nr. 2772 şi Parisinus nr. 2773, sec. XIV; Venetus 1 şi Venetus 2, sec. XIV. Editio princeps: Milano, 1493. Ediţii: C. F. Losner
Konigsberg, 1778; J. Flach, Leipzig, Teubner, 1878; G. F. Schomann, Hesiodi Carmina Berlin, Weidmann 1869; A. Rzach, Hesiodus-Car-
mina, Leipzig Teubner, 1902 (ed. integrală a Corpusului hesiodic); P. Waltz, Bruxelles, 1909; P. Mazon, Hesiode, Paris, Les Belles Lettres,
1928; R. Merkclbach şi M. L. West, Fragmenta Hesiodea, Oxford, Clarendon, 1967; ed. II, 1970; F. Solmsen, Theogonia, Opera et Dies,
Scutum. Oxford, Clarendon, 1970. Traduceri: La Thio-ffonie, Le Bouclier d'Hârakles, Les Travaux et Ies Jours, Traduction nouvelle par
Leconte de Lisle, Paris, Lemerre, 1869; Thassilo von Scheffer, Hesiodus, Sămtliche Werhe, Leipzig, Dietrich, 1938; Ştefan Bezdechi, Hesiod,
Munci 5i zile, Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1957; Ion Acsan, Hesiod, fragmente din Teogonia In Legende Mitologice, Bucureşti, Albatros,
1972; D. T. Burtea, Hesiod, Opere, Bucureşti, Univers 1973. REFERINŢE CRITICE : Hesiode et son infhience, Entretiens Hardt,
Vandoeuvres, Geneve, 1962;
' "a'cot, Hesiod and the Near East, Univer-«ty of Wales, Cardiff, 1966; J. Schwartz,
«eudo-Hesiodea, Leyden, BrilI, 1960; Thor-m?-Breitenstein' Hisiode et Arckiloque, Odense
(Dan
borare
emarca), Univ. Press, 1971; M~ Hofinger,
"con Hesiodeum, Index inversus, In cola-
Charm °U: M' Mun<J-Dopchie, D. Pinte, Y. M. ne- Leiden, Brill, 1973.
A.P.
HOMER [Homeros] (sec. VIII î.e.n. ?, Ionia sau insula Chios?). Poet epic. Biografiile fictive, dintre care s-au păstrat un
număr de şapte, reprezintă simple încercări de punere în relaţie a personalităţii rapsodului ionian cu nume nu mai
puţin celebre, aparţinînd începuturilor literaturii poetice ' greceşti: Mu-saios, Melampus, Orfeu. în epoca modernă, o
parte din critica homerică a negat existenţa lui fizică, deşi vechii greci n-au pus niciodată la îndoială acest fapt.
Marile creaţii ce i se atribuiau, Ilias (Iliada) şi Odysseia (Odiseea), au fost considerate de unii homerologi
drept o abilă redactare, într-o formă unitară, a unor cîntece epice aparţinînd Ciclului troian. Sec. XIX a cunoscut
pasionante dezbateri pe tema existenţei lui H., stinse, în majoritatea cazurilor, în propria neputinţă a filologilor clasici de a
stabili adevărul. « Problema » homerică, iniţiată de fapt în sec. XVII în Franţa şi în Italia, a fost repusă în circulaţie de F. A.
Wolf în ale sale Prolegomena, ad Homerum (1795) şi reluată pe o bază cu totul nouă (cercetarea sistematică a
poeziei epice contemporane) de americanul Milman Parry la începutul veacului nostru. M. Parry şi colaboratorii
săi au izbutit să dovedească faptul că modul de creaţie şi transmitere a unui întins poem epic (tradiţia orală) diferă
fundamental de cel al creaţiei poemelor scrise, că nu există nici un impediment în acceptarea ştirilor despre prodigioasa
activitate a unui poet de geniu desprins din cercurile rapsodice ale Ioniei. Aşa cum s-a spus de către numeroşi cercetători
de prestigiu, H. este « o culme şi nu un început». Antichitatea îi atribuia, în admiraţia ce-o avea pentru opera lui,
întreaga moştenire a poeziei epice eroice (Micile epopei şi Imnurile «homerice»). Discernămîntul critic al oamenilor de
cultură greci, printre alţii Herodot, a mărginit însă creaţia homerică la Iliada, epopee eroică al cărei subiect este desprins din
cîntecele epice despre căderea Troiei, şi la Odiseea, epopee
Homer
S8
inspirată din fapte de viaţă specifice epocii marii colonizări de la începutul mileniului I i.e.n. Aristotel îi atribuia şi o mică
epopee comică, de provenienţă ionică, Margites. începînd cu a doua jumătate a secolului nostru, este recunoscut ca autor
neîndoielnic al Iliadei, compoziţie de mari proporţii, apropiată în privinţa facturii sale epice de cîntecele rapsodice (stilul epic
formular). Gu privire la paternitatea homerică a Odiseei, părerile sint împărţite.
O
Iliada şi Odiseea — recitate în toate regiunile mediteraneene ocupate de greci — au fost transcrise în zeci de variante.
Divergenţa între versiuni a impus, încă din sec. VI î.e.n., necesitatea unei ediţii critice, realizată la Atena din îndemnul lui
Pisistrate. Tot acum, probabil, s-au plăsmuit şi diferite genealogii fictive în vederea alcătuirii unei biografii a lui H. Orfeu,
Musaios, Melampus, poeţi ale căror nume erau legate de diferite centre culturale şi religioase ale Greciei arhaice, au fost
trecuţi în rîndul strămoşilor sau rudelor lui H. Această biografie populară a devenit baza multor biografii anonime (Vitae) de
dată mult mai recentă (sec. I
II şi III e.n.), din care posedăm un număr de şapte: 1. Pseudo-Herodot; 2.Pseudo-Plutarh; 3. Proclos (Crestomaţia), sec. V
e.n.; 4 şi 5, biografii anonime, păstrate într-un Codex de la Escurial (sec. II —
III e.n.); 6. o biografie anonimă, păstrată la biblioteca Vittorio-Emmanuele din Roma; 7. notiţă biografică din lexiconul
bizantin Suda' (sec. IX). La aceste biografii se adavigă Agon Homerou hai Hesio-dou (întrecerea intre Homer şi Hesiod, sec.
III e.n.), al cărei filon comun cu Pseudo-Herodot a fost găsit într-un fragment de papirus aparţinînd scrierii retorului
Alcidamas, Peri Homerou (Despre Homer, sec. IV î.e.n.). Întrecerea este compusă din trei părţi distincte: a. biografia lui H.;
b. Întrecerea (Concursul) propriu-zis; c. biografiile comparate ale lui H. şi Hesiod. Menţiunea numelui împăratului Hadrian
(sec. II e.n.) oferă un indiciu cu privire la data acestei scrieri, mai mult decît preţios pentru ilustrarea
metodelor de cercetare literară din peri. oada romană tîrzie. Este de presupus că Întrecerea reflecta rivalitatea şcolilor de
poezie epică şi poezie didactică, studiată şi comentată apoi de retorul Alcidamas. Studiul filologic al acestor Vieţi a demon-
strat că ele posedă elemente comune care duc spre surse comune, dar au si diferenţe notabile. Cea mai reprezentativă
din toate este nr. 6, care conţine şi cea mai consistentă listă a poeţilor, gramaticilor şi istoricilor preocupaţi de biografia lui H.
Dintre toţi, cel mai vechi este filosoful Anaxiniene (Vita 6j şi cel mai recent, gramaticul Dionysios Thrax (sec. I e.n.) (citat în
Vita 5). Iată acum elementele comune din Biografii şi schema care se poate reconstitui, în pofida divergenţelor: l.H. era fiul
lui Meles, divinitate fluvială şi al nimfei Kretheis (sau Kri-theis). De aici numele de Melesigenes pe care tradiţia greacă
înclină să-1 recunoască drept adevăratul nume al poetului. Cu privire la acest nume s-au făcut diferite conjecturi:
Melesigenes poate să însemne: «cel ce poartă de grijă neamului său» sau, după o altă propunere, « cel născut în ziua
Melesiilor», adică odată cu serbările în cinstea divinităţii fluviale Meles. Şi numele mamei lui H. îmbracă diferite înfăţişări:
în lista variantelor, alături de numele Kretheis, figurează numele Kal-liope şi Hyrnetho. Ca autoritate în materie, pentru
numele Kretheis este citat Eîoros din Kyme, în Vita 2 (Pseudo-Plutarh). 2. în ce priveşte locul naşterii lui H., şapte
oraşe şi insule se considerau locul de obîrşie al celui care a fost cel mai de seamă rapsod al antichităţii; pe primul loc se
situează Smirna, urmată de Kyme, Colofon, Chios, Ios, Argos şi Atena. Alte pretenţii la această obîrşie, ridicate de
Salamina, Teba Egiptului, Ithaka Ş-f-nu sînt de luat în seamă. De luat » considerare rămîn doar pretenţiile Chio-sului
(menţionate de Pindar, SimonMe> Teocrit, bucurîndu-se şi de sprijinul atestării lui Aristotel, Vita 6), insulă de care sînt
legate nenumărate legende despre « cintăreţul orb » şi unde a existat vrem îndelungată o familie de rapsozi care s
denumeau «homerizi». 3. Data cînd_ trăit H. a fost fixată după criteriul P rl°'
99
Homer
rit&ţii războiului troian, sau după acela al unor presupuşi contemporani: Licurg /regele legendar al Spartei), Midas (regele
Lsendar al Frigiei), Hesiod etc. Alţi erudiţi, printre care se numărau Aristotel, ■firatostene (sec. III î.e.n.) şi mitograful
Apollodor din Atena (sec. II î.e.n.) preferau să fixeze timpul cînd a trăit H. în raport cu migraţia ionică (Vita 6). Cum e şi
firesc, variaţiile sînt considerabile. Mai apropiată de adevăr este soluţia care se orientează în raport cu migraţia ionică.
Părerile cercetătorilor moderni bazate pe studiul Iliadei converg spre propunerea că H. a fost un rapsod ionic care a trăit în a
doua jumătate a sec. VIII.
4. Dintre biografiile anonime Pseudo-Herodot şi Întrecerea conţin liste despre locurile vizitate de H.: întrecerea îl scoate pe
H. din aria ionică mînîndu-i paşii spre Chalkis (unde a avut Ioc un concurs de poezie la care a participat Hesiod (v. Munci şi
zile, 645 şi urm.), Atena, Corint, Argos şi Delos. Este de presupus că această pătrundere a lui H. spre Vest prefigurează însăşi
răspîndirea operelor sale în marile centre ale lumii antice unde s-au organizat recitări de poezie epică.
5. Cu excepţia Biografiilor 6 şi 7, toate celelalte dau lista operelor lui H. Iliada şi Odiseea îi sînt unanim atribuite, deşi
Proclos menţionează părerea lui Xenon şi Helianikos (filologi alexandrini din sec. II î.e.n., denumiţi «separatişti»), după care
numai Iliada aparţine lui H. Această propunere a fost însă condamnată de Aristarh din Samothrace, directorul Bibliotecii din
Alexandria (sec. II î.e.n.). Prudenţă dovedeşte îndeosebi Pseudo-Plutarh, cînd se mărgineşte la consemnarea
itenticităţii Iliadei şi a Odiseei. La polul 5Pus se află notiţa biografică din lexiconul bizantin Suda, care îi atribuie întreaga aţie
din Ciclul epic, toate micile compoziţii cunoscute sub numele de «paig-1 (farse, glume), imnurile «home-'e»>, precum
şi parodiile epice. 6. Sensul umelui «Homer» a fost în unanimitate Merpretat drept «orbul», cu excepţia «iţei biografice
din lexiconul Suda. O tic °U1^.!nterPretare este aceea de « osta-
Prov;
Etimologia care dă sensul de « orb >: lne de la istoricul Eforos din Kyme
(sec. IV î.e.n.). Dacă lui H. i s-a creat o ascendenţă fabuloasă în cursul sec. VI şi V î.e.n., nu mai puţin importantă ră-mîne şi
problema descendenţei sale legată îndeosebi de cei ce se denumeau «homerizi», (« Homeridae», fiii lui Homer). Logografii
Acusilau din Argos şi Helianikos din Mytilene (sec. V î.e.n.) atestă existenţa unei asociaţii religioase în Chios, « homerizii»
care, după propria lor mărturie, erau o «familie» (genos). Filologul Crates din Pergam (sec. II e.n.) îi consideră drept
descendenţi de sînge ai lui H. în literatura greacă acest neam este pomenit din sec. V (Pindar) ca avînd funcţii religioase şi
sarcina de a întreţine mereu vie flacăra interesului pentru recitarea homerică. Nu este exclus ca din acest cerc de recitatori să
fi provenit acel Hieros Logos despre H., o culegere de anecdote biografice cu privire la marele poet, dispreţuită de Platon şi
de Calimah. 7. Strădania de a desluşi o linie de veracitate în datele despre H. s-a dovedit zadarnică. Biografiile anonime
încărcate cu elemente mitice şi legendare nu oferă nici un element lămuritor pentru istoricul textului homeric. Cu toate
acestea, tradiţia populară despre H. permite să întrevedem activitatea şcolilor rapsodice din aria ionică unde a trăit poetul şi,
în acest fel, să reconstituim preocupările literare din acele vremuri atît de îndepărtate. H., mai bine zis numele lui, este legat
de totalitatea producţiei epice din antichitate, care include Iliada şi Odiseea, precum şi de o serie de imnuri narative, destinate
să deschidă festivităţile sau recitările rapsodice (imnuri cunoscute sub numele de «prooimia»). Principala sursă despre
epopeile Ciclului epic grec, alcătuit dintr-un ciclu mitologic, ciclul teban, ciclul troian, precum şi cicluri referitoare la
isprăvile eroilor greci, este Chrestoma-theia (Crestomaţia) neoplatonicianului Proclos (sec. V e.n.). Iată însă că, începînd cu
un faimos pasaj din Herodot, Istorii (II, 117, sec. V), pentru micile epopei ale Ciclului sînt citate şi numele altor autori de
poeme epice. Epigonoi (Epigonii), mică epopee aparţinînd ciclului teban, era atribuită de poetul Aristo-fan (Scholiile la
Pacea, V. 1270) lui Anti-machos din Colofon, Kypria (Cypriile),
Homcr
100
epopeea care deschidea ciclul troian, a fost atribuită pe rînd lui Hegesias, lui Stasinos, lui Arctinos din Milet pentru a
nu mai vorbi de alte nume, dintre care merită, eventual, să fie reţinut cel al lui Kynaithon din Sparta, reputat poet epic
lacedemonian şi recitator homeric din sec. VI î.e.n.; Aithîopis (Etiopida), care reprezenta în ciclul troian urmarea
Iliadei, a fost atribuită lui Arctinos, Mikra Ilias (Mica Iliadă), lui Lesches, tot din Milet, iar Distrugerea llionului iarăşi lui
Arctinos. Ciclul troian se încheia cu Tele-gonia, mică epopee care poartă numele fiului lui Ulise şi ai Gircei, Telegonos.
Drept autor al Telegoniei este citat poetul Eugamon din Girene. Această creaţie se întinde pe un interval de două secole,
VII şi VI î.e.n. dar nu este exclus să aibă la bază nuclee epice contemporane sau chiar mai vechi decît Iliada. Dacă în
antichitate paternitatea homerică a micilor epopei a fost contestată, în schimb, Hymnoi (Imnurile) sînt recunoscute, în mod
eronat, drept creaţie autentică, atît de Aristoîan cît şi de Tucidide. Aristotel, în Poetica, îl recunoaşte pe H. ca autor al
poemului Margites, poem comic burlesc din sec. VI î.e.n., în vreme ce Batracho-myomachia (Bătălia broaşlelor cu şoarecii),
care circula tot sub numele lui H., mică epopee parodistică după Iliada (sfîrşitul sec. VI î.e.n.), este citată fără ezitare de
autorul unei notiţe biografice din lexiconul bizantin Suda ca aparţinînd poetului Pigres din Halicarnas, fratele vestitei
Artemisia, soţia regelui Lygdamis (sfîrşitul sec. VI — începutul sec. V î.e.n.). ILIADA: Capodoperă a literaturii uni-
versale, epopeea preia şi prelucrează teme din fondul eroic tradiţional. Deşi desă-vîrşit concepută arhitectonic, ea nu s-a
putut sustrage regulilor de compoziţie specifice recitării rapsodice. Acţiunea desfăşurată în cimpia Troiei
(Ilionul), cetatea asediată de ahei, durează aproximativ 53 de zile. Cîntul I al epopeii, intitulat de exegeţii alexandrini
«Mînia lui Ahile», expune un conflict între şefii aheeni, izbucnit în cel de al noulea an de la începutul războiului troian. Ahile
este profund jignit de Agamemnon care îi retrage principala «cinstire» a unui şef războinic, frumoasa sclavă, Briseis.
De aici încolo acţiunea se va desfăşura pe două planuri, cel uman şi cel divin zeii intervenind cu vehementă ardoare fie în
favoarea troienilor, susţinuţi de Zeus care astfel caută să-1 răzbune pe Ahile' fie de partea aheilor, susţinuţi de Hera şi de
Atena. Firele acţiunii duc, în prima parte a epopeii, spre moartea tragică a lui Patrocle, prietenul iubit al lui Ahile. Această
răvăşire sufletească a tînămluî erou din Ftia reprezintă principalul punct de plecare al celei de-a doua părţi a epopeii:
răzbunarea tovarăşului ucis de troieni, răpus de mîna marelui Hector, fiul regelui Priam. Astfel, tema « mîniei» lui Ahile,
integrată în tema conflictului cu Agamemnon, ia un curs cu totul nou: eroul din Ftia, fiu al divinităţii marine Thetis şi al lui
Zeus, măsoară cu alţi ochi dimensiunile neînţelegerii sale cu Agamemnon şi, după ce ajunge la o împăcare cu regele din
Micene, revine pe cîmpul de luptă unde începe să ucidă cu sete de fiară pe toţi troienii care-i ies în cale. De un
dramatism neobişnuit este secvenţa în care eroul înfruntă divinitatea fluviului Scamandru (Cîntul XXI). Elementele fan-
tastice, învăluite într-o viziune aspră asupra luptei omului cu forţele dezlănţuite ale naturii, introduc în această parte a
epopeii un divertisment de mare artă în naraţia epică. Nu mai puţin preţios în comparaţie cu acest extraordinar Cînt
XXI se'arată sfîrşitul epopeii, marcat prin întoarcerea la omenie a personalităţii dezumanizate a eroului ce-şi amestecă acum
lacrimile cu cele ale bătrînului rege Priam, venit să răscumpere cadavrul fiului său Hector, ucis în cele din urmă de Ahile. în
felul acesta, H. ajunge la încheierea rotundă a povestirii sale din Iliada, brodată pe grelele încercări sufleteşti prin care a
trecut Ahile: « întreaga arhitectură a poemului e astfel întemeiata pe un motiv central care e însăşi starea de suflet a lui Ahile
şi acest motiv creează unitatea de interes a Iliadei nu atît in înţelesul unei legături exterioare mW întîmplările ce o
compun, cît, mai ales. în concepţia unei subordonări a even-mentelor faţă de zbuciumul protagon» tului» (D. M. Pippidi,
Studiu Introduci* la Homer, Iliada, p. XXL). Impresionam» în cel mai înalt grad este şi drama V
101
Hcmer
„re o trăieşte principalul adversar al lui Ahile, Hector, fiul lui Priam, căruia Destinul ' i-a hărăzit pieirea. Acest bărbat
emplar din toate punctele de vedere — "titelege că este pierdut abia atunci cînd îsi dă seama că a fost părăsit de zei şi înşelat de
Atena. Cu toate acestea, nu renunţă la înfruntare, căci pentru Hector, întocmai ca şi pentru Ahile, bunul suprem nu este viaţa
şi bucuriile ei, ci gloria culeasă în bătălii. Epopee a luptelor crîn-cene, sîngeroase, a ciocnirilor neîntrerupte între « eroii»
aparţinînd ambelor tabere, Iliada a înglobat, totodată, numeroase procedee literare ale naraţiunii epice arhaice: cataloage (cf.
cîntul II unde se află faimosul «catalog al corăbiilor»), episoade de divertisment (cîntul XIV, înşelarea lui Zeus de către
Hera), numeroase descrieri de obiecte (dintre care, descrierea scutului făurit de Hefaistos pentru Ahile din Cîntul XVIII
rămîne, pe drept cuvînt, o mostră din cele mai grăitoare pentru arta rapsodică). Acţiunea întregii epopei este proiectată într-o
lume de mult dispărută, într-o lume «eroică» în care oamenii capătă cu totul alte dimensiuni decît semenii lor obişnuiţi,
dimensiuni care-i apropie de zeii din preajma lor. Eroii lui H. sînt totuşi diferenţiaţi prin caracterele şi comportarea lor, prin
felul în care preţuiesc valorile materiale şi spirituale (cf. N.I.Bar-bu, Valori umane în literatura greacă, p. 27 —81), deşi
pentru toţi fără excepţie valoarea supremă rămîne gloria dobîn-dită pe cîmpul de luptă. Desfăşurîndu-se lent, liniar,
naraţiunea epică în Iliada nu cunoaşte alt mij'loc de a ţine încordată itenţia decît acela al amînărilor («retar-dationes») şi,
destul de rar, acela al alunilor la evenimente viitoare, hotărîte de "estin (moartea lui Ahile, de pildă), Pentru sporirea
potenţialului tragic al unor scene şi asa supraîncărcate de tensiune tragică. ODISEEA: Epopeea se
eosebeşte de Iliada prin varietatea plăcii °r ^e ac|iune> iscusinţa în articularea «lor trei mari unităţi aie epopeii, « Tele-'"fî 11,*»
(cînturile I-IV), unitate epică *"el denumită după fiul lui Ulise, Tele-afl» Caî"e 'a porunca Atenei pleacă să cit T6^îf despre
soarta tatălui său, rătă-Pe drumul întoarcerii de la Troia);
«Rătăcirile lui Ulise» (cînturile V— XIII), naraţiunea popasului lui Ulise în insula feacilor şi lungile sale povestiri despre
mult zbuciumata sa călătorie pe mare, după părăsirea Troiei; « Uciderea peţitorilor» (cînturile XIV—XXIII). încă din
prologul epopeii, aflăm că pe primul plan se află păţaniile lui Ulise, dar lectura cînturilor, prin mulţimea personajelor ce o
introduce şi pluralitatea de interese antagonice ce o pune în joc, dezvăluie curînd o complexitate de situaţii puţin obişnuite,
total diferită de conflictele aspre şi brutale din Iliada. Patetismul acestei a doua capodopere atribuite lui H. este însă diminuat
tocmai de alternanţa situaţiilor care aduc, pe rînd, destindere şi încordare, zîmbet şi înduioşare, deşi, incontestabil, Odiseea nu
este lipsită de momente dramatice. Şi planul povestirilor este diferit de cel din Iliada, unde fantasticul jşi miraculosul se
limitau la lumea zeilor. în Odiseea sînt introduse cele mai neaşteptate plăsmuiri, de la zînele mării, fiinţe jumătate oameni,
jumătate peşti, pînă la uriaşii laistrigoni, mîncători de oameni sau Ciclopul păstor. în afară de rolul activ al Atenei, prezenţa
celorlalţi zei este destul de ştearsă, inclusiv a stăpînului din Olimp, marele Zeus. Aşa cum motivul « mîniei» lui Ahile stră-
bătea întreaga Iliada, motivul nestrămutatei voinţi a lui Ulise de a se întoarce la căminul strămoşesc străbate Odiseea.
Epopeea, care ilustrează aspecte din viaţa cotidiană contemporană cu epoca premergătoare apariţiei oraşelor-state, — epocă a
democraţiei militare în care atotputernică este comunitatea bărbaţilor liberi, purtători de arme — e populată de personaje
aparţinînd celor mai diferite ranguri şi straturi sociale, personaje pozitive şi negative, a căror concepţie despre
« virtute » şi « faimă» nu mai este legată de victoria obţinută pe cîmpul de luptă, ci de o anumită atitudine în viaţă. Elogiul
Penelopei, făcut de propriul ei soţ, rămîne grăitor în acest sens {Odiseea, 136 — 145). Pînă şi izbînda finală a « mult
încercatului Ulise» asupra gloatei «peţitorilor » care-i ameninţau familia nu reprezintă altceva decît triumful unei îndelungi
răbdări, întretăiată de suferinţe, pentru atingerea unui nobil scop. Strîns legată
Homer
10|
de epopeile ciclului troian, Odiseea formează o unitate indisolubilă cu Iliada. Călătoria lui Telemah pe continent, la Pylos şi
la Sparta pentru a culege ştiri despre părintele său, oferă lui H. cel mai nimerit prilej să readucă în cîmpul naraţiunii sale
figuri bine cunoscute din Iliade: pe Nestor, pe Menelau şi pe Elena, pe unii dintre fiii acestora. De fapt, întreaga Odisee nu
este altceva decît un «Nostos» («întoarcerea») unuia dintre aheii care au luptat sub zidurile Troiei, şi care, într-un fel sau în
altul, au provocat mînia zeilor. Zeul care-1 prigoneşte pe Ulise este Poseidon, stăpînul mărilor, al cărui fiu, ciclopul Polifem,
fusese orbit de erou. De o factură stilistică mai rafinată, mai bogată în nuanţe decît Iliada, Odiseea a devenit de timpuriu
materialul preferat pentru nevoile învăţămîntului. Tradusă în sec. III î.e.n. în limba latină de Livius Andronicus epopeea nu a
încetat să desfete timp de secole imaginaţia cititorilor tineri şi virstnici. Admirat de unii şi hulit de alţii în antichitate, H. a fost
în evul mediu şi în Renaştere constant opus lui Vergiliu care reprezenta epopeea latină. Odată cu răspîndirea tiparului, la
începutul sec. XVI, apar şi primele traduceri din H. în limbile naţionale (germană, italiană, engleză, franceză, greacă etc). La
cunoaşterea lui H. în Germania sec. XVIII au contribuit în mod hotărîtor traducerile de bună calitate ale Odiseei (1781) şi ale
Iliadei (1793) făcute în hexametri de J. Fr. Voss, citite cu nesaţ în tinereţea lor de Goethe şi de Schiller. Dar secolul care a
reînviat interesul ardent al publicului iubitor de literatură şi al oamenilor de ştiinţă pentru opera lui H. este sec. XIX.
Descoperirile arheologice ale lui H. Schliemann de la sfîrşitul aceluiaşi secol, continuate în sec. XX de G. Blegen, precum şi
senzaţionala descifrare a tăbliţelor cu scrierea «mi-ceneană» (Liniarul B) datorită lui M. Ventris şi J. Chadwick (mijlocul sec.
XX) au dat noi impulsuri acestui interes.
O OPERA. Manuscrise: Iliada şi Odiseea au fost copiate în evul mediu In nenumărate ms. (c. 190 pentru Iliada şi c. 100 pentru
Odiseea); unele din aceste ms. conţin scholiile elenistice
şi romane; cele mai vechi şi mai valoroase sînt-Laurentianus nr. 32, 15, sec. X; Laurentianul nr. 32, 13, sec. XI, ambele conţinînd Iliada-
două Laurentiani nr. 32, 24 (6) şi Abbatianu's nr. 52 (P), sec. X, conţinind Odiseea. Demne de menţionat pentru vechimea şi frumuseţea lor
sînt codexul Mediolanensis (cu miniaturi) precum şi codexul Lipsiensis nr. 1275 (L), copiat spre 1300. Editio princeps: Iliada şi Odiseea,
Florenţa 1488, ed. îngrijită de Demetrios Chalkondyles! Ediţii: Aldina, Veneţia, 1504, ed. îngrijită de Aldus Manutius; Aldina, Lyon, 1538;
Ştefan Bergler, Homeri Odyseea, Batrachomyomachia, Hymni & Epigrammata, graece et latine, Padova, 1777; ed. II, 1792; W. Dindorf,
Homerus, Car-mina et Cycli epici reliquiae, Leipzig, Teubner, 5 voi., 1855-1856; 1857-1863; 1872-1874; 1961, ed. definitivă; aceeaşi,
reprodusă de P. Didot, Paris, 1877: A. Baumeister, Homeri Car-mina, Leipzig, Teubner, 1888; ed. III, 1915; Hymni. Epigrammata, 1901, ed.
definitivă; A. Pierron, L'Iliade, Paris, Hachette, 1875; ed. III, 1882, ed. definitivă; L'Odyssee, Paris, Hachette, 1890, ed. II, 1922, ed.
definitivă. K. F. Ameis — C. Hentze, Iliada, Leipzig, Teubner, 1910; ed. VII, 1930; ed. definitivă, cu largi comentarii; Paul Mazon si P.
Chantraine, L'Iliade, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1937-1938; David B. Monro şi Thomas W. Allen, Homeri Opera, Oxford,
Clarendon, 5 voi., 1920; 1931; 1963 — 1964 ed. definitivă; bogat aparat critic; Th. W. Allen, Odyssea, Oxford, Clarendon, 1917-1919; 1963-
1964, ed. definitivă; bogat aparat critic. Traduceri renumite in lb. străine: Anne Dacier, L'Iliade d'IIornere, Paris, 1711; VOdyssie, Paris,
1741; J. H. Voss, Iliada, Viena-Praga, 1800; ed. VI, 1876; ed. definitivă, P. von der Muhll, 1972; Alexander Pope, The Iliad, Edinburg, 1778;
Londra, 1809; ed. IV, 1903; The Odyssey, Edinburg, 17™! Londra, 1845; Ch. M. Leconte de Lisle, Vlliate, Paris, 1882; Victor Berard,
VOdyssie (cu text grec), Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude 1924; ed. III, 1957; V. Veresaeva, ««"»' Moscova-Leningrad, 1949; N.
Kazantzakis 9 J. Th. Kakridis, Iliada, Atena, 1955. Traducra în lb. română: K. Aristia, Omer, Iliada, Raps dia I, Bucureşti, 1885; Chr. I.
Sulliotis, Hiaa__ cartea I, Brăila, 1876 (cu text grec); Ioan L. giani, Odyssea şi Batrachomyomachia, în proză, Iaşi, 1876; G. Murnu, Iliada,
Bucur«9 Casa Şcoalelor, 1916; ed. VIII, definitivă, iws^ jită de D. M. Pippidi, Bucureşti, Univers,
103
Odissea:
Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1924; ed. III,
finitivă, îngrijită de D. M. Pippidi, Bucureşti, Sfnlvers, 1971; E. Lovinescu, Odissea, trad. în
proză tura
Bucureşti, 1935; ed. V, Bucureşti, Edi-Tineretului, 1966; G. Coşbuc, Odiseea,
itima ed. îngrijită de I. Sfetcu şi Şt. Cazimir, Bucureşti, Editura pentru Literatură 1966. REFERINŢE CRITICE. F. Engels, despre Homer în
Marx-Engels, Opere, voi. 18, 548 — 549; U. Wilamowitz-Moellendorf, Uomerische Untersuchungen, Berlin, Weid-tnann, 1884; Die llias und
Homer, Berlin, Weidmann, 1916; ed. II, 1920; Erich Bethe, Homer, Dichtung und Sage, Leipzig-Berlin, 3 voi., 1914; 1922; 1927; Georg
Finsler, Homer. Der Dichter und seine Welt, Leipzig-Berlin, 1934 Wolfgang Schadewaldt, Iliasstudien, Leip' g, 1938; Von Homers Welt und
Werk, Stuttgart-Leipzig. 1945; ed. II, 1959; Denis L. Page, History and the Homeric Iliad, Berkeley, 1959; A. F. Losev, Homer, Moscova-
Leningrad, 1960; Al. Graur, «etre » et «avoir » chez Homere in
Minoica und Homer, voi. colectiv, Berlin, Editura Academiei, 1961, p. 20 —24; G. S. Kirk, The Songs of Homer, Cambridge, 1962; Homer
and the epic, Cambridge, 1965; M. I. Finley, The World of Odysseus, New-York, 1965; trad. rom. de L. Pippidi, Lumea lui Odisseu Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1968; Albin Lesky, Homeros, Real Enzyklopădie, Pauly-Wissowa-Kroll, Suppl. IX, 1968, p. 687 — 846. A Companion to
Homer, culegere de studii homerice editate de A. J. B. Wace şi F. H. Stubbings, Londra, 1963; Arcftaeo-logia Homerica, Die Denkmăler und
das fruh-griechischen Epos, serie de voi. publicate de Deutsches Archeologisches Institut, sub conducerea lui F. Matz şi H. G. Bucholz,
Gottingen, incepînd din 1969; J. B. Hainsworth, The flexi-bility of the Homeric Formula, Oxford, Clarendon, 1968; Adam Parry, The Making
of Homeric Verse, Collected Papers of Milman Parry, Oxford, Clarendon, 1971.
A.P.
I
ISOCRATE [Isokrates], fiul lui Theodo-ros; (436 î.e.n., dema Erchia, Atica — 338 î.e.n., Atena). Orator şi profesor de
retorică. Preocupat să formeze prin arta cuvîntului ideea unei conştiinţe elenice, I. urmărea să ofere discipolilor săi o pregătire
temeinică, depăşind ca orizont nivelul şcolilor de oratorie ale vremii. A cîstigat o mare faimă. A fost apreciat de regii
Ciprului, Evagoras şi Nicocles, de Archidamos, regele Spartei, şi de Filip, regele Macedoniei, în care a întrevăzut
întruchiparea idealului său politic. Antichitatea a cunoscut sub numele lui I. 60 de discursuri, dintre care unele de o
autenticitate discutabilă. Pînă la noi au ajuns 21 de discursuri, cîteva incomplete, şi opt scrisori. Genul în care I. s-a manifes-
tat cu deosebită strălucire este genul demonstrativ sau epideictic, destinat să susţină o cauză sau să combată o teză. Forma
folosită este plină de ostentaţie şi fast. Panegyrikos (Panegiricul), Pana-thenaikos (Panathenaicul) şi Areopagiti-kos
(Areopagiticul) sînt discursuri legate de momente politice decisive, din care reiese idealul său pedagogic, de înaltă ţinută
patriotică, acela de a contribui la formarea unor cetăţeni desăvîrşiţi, animaţi de o puternică conştiinţă elenică. î. era considerat
unul din cei mai renumiţi teoreticieni în materie de compoziţie şi stil, fiind creatorul aşa numitei «fraze isocratice ». Printre
elevii săi s-au numărat retori şi istorici de valoare, cum ar fi, de pildă, Eforos.
O
Educat şi format sub îndrumarea lui Prodicos, Gorgias şi Socrate, I. s-a văzut ruinat materialiceşte în timpul războiului
peloponesiac. Avînd o voce puţin potrivită pentru un orator, a renunţat la cariera politică atît de rîvnită, îmbrăţişînd profesia
de logograf, pe care a practicat-o 12 ani. Cum această profesie era departe de a-1 satisface, în 393 î.e.n. deschide o şcoală de
retori destinată să cunoască celebritatea, care a contribuit la formarea a numeroase personalităţi, printre care oratorii Lieurg,
Isaios şi Hiperide, istoricii Eforos şi Teopomp. Activitatea sa bogată îi conferă trei titluri, egal de importante: retor, educator
şi întemeietor de şcoală, om politic. Şcoala lui I., întemeiată cu mult înaintea Academiei lui Platon, a atras un număr din ce în
ce mai sporit de discipoli, iar după afirmaţia unui adversar, un număr mai mare de discipoli decît al tuturor filosofilor laolaltă.
A adus o contribuţie substanţială la educarea diriguitorilor clasei conducătoare ateniene şi a exercitat o vădită influenţă asupra
sistemelor ulterioare de educaţie. Poziţia adoptată de I., aceea de a se opune verbozităţii sofiştilor, reiese pregnant din Kata
ton sophiston (Discursul împotriva sofiştilor), care poate fi considerat programatic, din Helenes encomion (Elogiul Elenei) şi
din Busiris, ultimul constituind o replică dată sofistului Policrate, pe care-1 acuza că tratase subiecte nedemne de un orator.
Protestul împotriva sofiştilor a dus la conturarea şi dezvoltarea unei teorii personale asupra «Cuvîntului», a «Verbului»
(«Logos»), care urmăreşte ° anume finalitate morală, « căci nimic din
105
Isocrate
pea ce a zămislit gîndul omului, n-ar nutea exista dacă n-ar fi Cuvintul. Cuvîn-tul este călăuza tuturor faptelor şi gîndu-ilor
noastre », Peri antidoseos (Discursul igupra schimbului (1 — 3). Astfel conce-îut « Cuvîntul», adică elocinţa, nu este o
vorbărie zadarnică, ci forma cea mai înaltă a culturii intelectuale, avînd un substrat filosofic care-1 învaţă pe om să se
conducă în viaţă şi-1 pregăteşte pentru activitatea politică. Aceste idei erau, la rîndul lor, în strînsă conexiune cu concepţia sa
despre unitatea culturii greceşti. par pentru a susţine ideea de unitate panelenică, I. a socotit absolut necesar s-o facă pendinte
de un iminent pericol exterior. Discursurile în care s-a reflectat această atitudine sînt cele elaborate după anul 380 î.e.n. Dintre
ele se distinge Panegiricul, datat la începutul perioadei celei mai fertile a activităţii sale. Oratorul susţine tema unirii tuturor
grecilor, dez-bătînd două probleme capitale: dreptul Atenei la hegemonie şi oportunitatea războiului împotriva perşilor. Citit
în public în 380 î.e.n., cu prilejul Jocurilor Olimpice, Panegiricul elogiază cetatea Atenei. Argumentarea se sprijină pe
numeroase date de natură istorică şi legendară: «nu există nimeni care să poată numi o a doua cetate atît de puternică pe
mare», scrie I. Sau: «cetatea noastră nu numai că a fost iubită de zei, dar la rîndu-i s-a arătat şi ea iubitoare de oameni şi,
dispunînd de atîtea daruri, nu şi le-a păstrat cu pizmă numai pentru sine, ci a împărţit din ele şi celorlalţi greci, iar în ceea ce
priveşte filosofia şi elocinţa, s-a situat de multă vreme în fruntea celorlalte cetăţi, aşa încît discipolii ei au devenit profesorii
altora şi Atena a făcut ca numele de eleni să fie roai curînd un simbol al unei civilizaţii . cît să reprezinte un neam». Legat orga-
j de Panegiric este Panathenaicul — *Orat între anii 342 şi 339 î.e.n., pentru " citit la serbarea Panatheneelor — reia temele
expuse în 380 î.e.n. Aces-
care tui
de
ras ^?P discursuri aparţine şi Evago-
dinte glul lui Evagoras), cu vădite ten-
gttic moralizatoare şi educative. Areopa-
-"'. redactat în 354 î.e.n., dezvoltă
cîteva teorii de ordin politic în legătură cu situaţia critică din interiorul cetăţii; salvarea este întrevăzută în revenirea' la o
democraţie conservatoare, care ar conferi Areopagului, instituţia juridică supremă, dreptul de a supraveghea educaţia şi
moralitatea publică şi de a dirija viaţa cetăţii. în discursul intitulat Filip, I. îndeamnă pe Filip, regele Macedoniei, să devină
şef suprem al expediţiei împotriva «barbarilor» (perşilor); dealtfel aceasta era teza lui principală, susţinută cu un optimism
adesea himeric.' Deşi ideile pentru care a militat I. n-au avut o urmare practică, situaţia grecilor nea-meliorîndu-se de fel,
întreaga antichitate a manifestat un viu entuziasm pentru opera sa. Panegiricul, abia publicat, a devenit un discurs clasic,
fiind socotit pînă astăzi un model de oratorie. întocmai ca şi Gorgias, I. a nutrit ambiţia de a ridica stilul oratoric pe trepte cît
mai înalte, folosind însă alte mijloace decît predecesorul său. Construcţiile argumen-tative sînt riguros construite prin cuvinte
alese cu cea mai mare grijă, figurile de vorbire şi imaginile sînt în general rare, cu excepţia unor metafore îndrăzneţe, hiatul
evitat. I. trece drept oratorul care a practicat cu deosebit succes arta perioadei în proza atică, o artă care presupune ştiinţa
echilibrului între membrele perioadei, a clarităţii desăvîrşite şi a unui ritm interior, destinat să susţină desfăşurarea gîndirii.
Elocinţa lui I. s-a perpetuat pînă tîrziu în Grecia, ultimul ei rod fiind aşa numită « elocinţa academică».
O
OPERA. Manuscrise: Ms. se împart în două familii: a. Urbinas, CXI, Vatican; b. Vaiica-nus, nr. 65; Laurcntianus, nr. 87, 14 (Florenţa).
Tradiţia manuscrisă este completată prin publicarea unor fragm. papiriacee. P. J. Sijpesteijn, Tv>o papyrus texts of Isocrates, Zeitschrift fur
Papyrologie und Epigraphih VI, 1970, p. 117 — 120, referitor la două papirusuri păstrate la Amsterdam. Ediţii: &. E. Benseler-F. Blass,
Isocratis Orationes, 2 voi. Leipzig, Teubner, ed. II, 1907-1910; R. Rauchenstein-Karl Mun-scher, Berlin, Weidmann, 1908, cu comentarii; G.
Matineu şi E. Bremond, Isocrate, 3 voi.,
Isocrate
106
Paris, Les Belles Lettres, 1928 — 1942; F. Firpo, Orazioni di Isocrate, trad. de A. Levi, Torino, 1965. Traduceri: Clermont-Tonnerre,
Isocrate, Paris, F. Didot, 1862—1864; Dinicu Golescu, Povătuirea a lui Isocrat către Demonic, In Adu-nare de pilde bisericeşti şi
filosoficeşti, Buda, Crăiască Tipografie a Universităţii Ungureşti, 1826, p. 314-342; Radu Hâncu, Isocrate, fragmente din: Despre pace şi din
Elogiul Atenei, în CTIA, p. 110 şi 112; N. Lascu, fragmente din: Isocrate, Panegiric şi Arcfcidamas, ta CIVV, voi. II, p. 191-192; 208-
209; 221-222;
Isocrate, fragmente din: Panegiric, Elogiul lui Evagoras, Asupra schimburilor de bunuri, Buşi-ris, in PAOGr., voi. I, P- 127-233. . A
REFERINŢE CRITICE. E. Norden, Die Antike Kunstprosa, voi. I, Leipzig, 1898, P. 113-,21. Cxeorges Matnieu, Les Idies pohtigues d
Isocrate, Paris Les Belles Lettres, 1925; G. Schmitz-KaMmann, Das Beispiel der Geschichte im poli-Uschen Denken des Isokrates Leipzig
1939; G. Murray, Greefe Studies, ed. III, Oxford, Claren-don 1949, diferite studii despre Isocrate. ao '
M.M-H.
LISIAS [Lysias], fiul lui Kephalos; (c. 440 î.e.n., Atena — 360 î.e.n., Atena). Retor şi orator. A scris 230 discursuri (dintre
care ne-au parvenit 35) pentru clienţii care urmau să apară în faţa justiţiei' şi care, potrivit legii ateniene, trebuiau' să-şi
pledeze singuri cauza. în discursurile sale juridice, fie că este vorba de un eveniment de seamă din viaţa cetăţii Atena
(discursul Kata Eratos-thenous — Împotriva lui Eratostene), fie că dezvăluie atitudini şi moravuri ale acestei societăţi (Kata
Diogeitonos, — Împotriva lui Diogeiton) sau înfăţişează aspecte ale crizei economice ce bîntuia cetatea Atena (Kata ton
sitopolon — Împotriva negustorilor de griu), L. izbuteşte să închege portrete literare de mare naturaleţe şi verosimilitate. La
aceste calităţi se adaugă o limbă atică desăvîrşită, canon al aticismului, perpetuîndu-i faima de-a lungul timpului.
O
După dobîndirea primei instrucţii adecvată fiilor de atenieni bogaţi, L.', alături «e fratele său, Polemarchos, îşi completează
pregătirea retorică la Thurioi, în wecia Mare, consacrîndu-se studiului retoricii. Eşecul expediţiei ateniene în Sici-
lia
in anul 415 î.e.n., îl obligă să se în-
carcă în patrie, unde găseşte o situaţie pntică: regimul democratic se prăbuşise, 'ar puterea încăpuse pe mîinile celor trei-, 6.ci
de tirani. Prigoniţi pentru sentimente lor democratice, 'Polemarchos piere i *yit, iar L. izbuteşte să se refugieze alSt ^ U' Revenind
la
Atena, în 403 î.e n., aturi de ceilalţi refugiaţi democraţi, i
se acordă cetăţenia, de care beneficiază, însă, numai pentru scurt timp. îl atacă pe Eratostene, unul dintre tirani, făcîn-du-1
vinovat de moartea fratelui său. Anularea cetăţeniei îl obligă să se mulţumească cu situaţia de metec, bucurîndu-se totuşi de
un statut privilegiat. Lipsit de posibilitatea de a activa pe teren politic, îmbrăţişează meseria de logograf, pe care a practicat-o
cu deosebit succes, dobîndind reputaţia de cel mai mare logograf al Atenei. Este cel mai autentic reprezentant al elocinţei
judiciare atice din sec. IV î.e.n. Singurul discurs rostit de el este împotriva lui Eratostene (403 î.e.n.). După relatarea
împrejurărilor morţii lui Polemarchos şi după argumentarea responsabilităţii acuzatului, în partea a doua a discursului, L.
transformă procesul său particular într-unui politic, dovedind că Eratostene a fost părtaş la crimele făptuite de cei treizeci de
tirani. în numele celor ucişi, care cer să fie răzbunaţi, arată că se impune o sentinţă dreaptă. Detaliile furnizate în acest discurs
în legătură cu funeraliile lui Polemarchos sînt edificatoare asupra terorii exercitată de cei treizeci de tirani şi asupra rapacităţii
lor. Prin mijlocirea unor interpuşi, tiranii au săvîrşit cele mai înjositoare acte, zmul-gînd pînă şi cerceii din urechile soţiei lui
Polemarchos. Un grup de alte 4 discursuri Kata Philonos dokimasias (Împotriva lui Philon), Peri tes Euandrou dokimasias
(împotriva, lui Evandros), Mantitheo doki-mazomeno apologia (Pentru apărarea lui Mantitheos), Demou katalyseos
apologia (Pentru un personaj anonim acuzat de sentimente oligarchice) se referă la exa-
Longos
'108
menul retoric numit « dokimasia », la care era supus orice funcţionar public înainte de a intra în slujbă. Cel mai interesant dintre aceste
discursuri este cel în apărarea lui Mantitheos, deoarece furnizează amănunte asupra instituţiei cavalerilor atenieni pe timpul stăpînirii celor
treizeci de tirani. Discursurile lui L. conţin date unice în privinţa vieţii şi a moravurilor ateniene. Cităm, ca exemplu, discursul pentru
apărarea unor minori spoliaţi de tutorele lor, remarcabil prin fineţea lui psihologică şi prin patetismul plin de sobrietate. Tot un aspect al vieţii
din societatea ateniană ne înfăţişează discursul intitulat Hyper tou Eratosthenous phonou (Uciderea lui Eratostene), în care Euphi-
letos, soţul unei tinere femei, este învinuit în faţa justiţiei că 1-a ucis cu intenţie pe Eratostene, cel ce i-a destrămat căminul.
Naraţiunea privitoare la acest omor este o capodoperă, reprezentînd o dramă veridică, în care totul se încheagă într-o
compoziţie pe cit de fin alcătuită, pe atît de convingătoare, încît este greu să ne închipuim că juriul n-a fost de la început
impresionat. Mai mult încă, discursul scoate din plin în evidenţă talentul de portretist al lui L. Un alt discurs important pentru
datele despre greutăţile pe care le întîmpina economia ateniană este împotriva vinzătorilor de grîu, compus în perioada
războiului corintic (395—386 î.e.n.), cînd Atena nu mai putea face faţă aprovizionării cu mărfuri, în special cu grîu, şi cînd
negustorii profitau din plin de această situaţie. L. este şi autorul unor Technai rhetorikai (Retorici), menţionate de Pseudo-
Plutarh, în articolul Ly-sias din lexiconul Suda, ca şi al unor Paraskeuai (Eseuri), în care studia deosebirile de caracter, eihe,
pe care le creează vîrsta, starea materială şi profesia. Din epoca maturităţii lui L. datează un discurs demonstrativ,
Olympiakos (Olimpicul), îndreptat împotriva siracusanilor, din care posedăm doar exordiul; de asemenea, a rămas un
Epitaphios (Discurs funebru) a cărui autenticitate este îndoielnică, în aprecierea oratorului L. s-au observat două tendinţe: a)
de a-1 considera deasupra tuturor oratorilor, chiar şi a lui Demostene (Cicero în Brutus IX, îi decerna titlul de orator
desăvîrşit);
b) de a i se reproşa că nu este înălţător magnific şi că nu posedă vehemenţa luj Demostene. Lui I. nu-i lipseşte totuşi energia
în discuţii şi nu se poate afirrn'a că n-ar fi găsit tonul potrivit pentru a-si manifesta indignarea împotriva celor c' e s-au alăturat
Spartei, cu intenţia de a distruge regimul democratic. O calitate de prim ordin a oratorului este şi aceea de a împrumuta
personajelor tonul'cel mai adecvat şi de a susţine o cauză cu argumentele cele mai trainice. La aceste însuşiri se adaugă o
naturaleţe deosebită, foarte potrivită în limbajul unor oameni simpli, a căror cauză o slujea oratorul. Firescul, o deosebită
uşurinţă în expunere sînt calităţile dominante' ale stilului său, destinat să devină model al elocinţii atice. Caecilius din Kale
Akte şi Dionysios din Halicarnas i-au apreciat eleganţa sobră pe care au denumit-o « apheleia» (simplitate), opusă
eflorescentei de imagini a stilului asianic, însufleţit de «pa-thos».
O
OPERA. Manuscrise: Palatinus X (88) Heidel-berg; toate celelalte ms. derivă din Palatinus. Ediţii: Th. Thelheim, Lysias, Orationes Leipzig,
Teubner, 1913; ed. II, 1928; L. Gernet şi M. Bizos, Lysias, Discours, 2 voi. Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1924 — 1926; C. Hude, Ly
siae Orationes, Oxford, Clarendon, 1966; Traduceri: Radu Hâncu, Împotriva negustorilor de grine, I, 12—16 în Agr, p. 360 — 361; Lisias,
fragmente alese din: împotriva lui Eratostene; Împotriva lui Diogeiton; Pentru apărarea lui Mantitheos; Împotriva negustorilor de grine, în
PAOGr voi. I, p. 52-99.
REFERINŢE CRITICE. K. J. Dover, Lysias and the Corpus Lysiacum, Sather Classical Lec-tures, Berkeley, Univ. of California, 1968. M.
Marinescu-Hirau, Elocinţa greacă. Studiu introductiv la PAOGr., voi. I, p. V—LV.
M.M.-H.
LONGOS (Sfîrşitul sec. II e.n. - începutul sec. III e.n.). Nu se cunoaşte nici un fel de dată biografică despre autorul roma-
nului Dafnis şi Cloe.
O Dafnis şi Cloe este o povestire de iubire, şi întregul ei interes e concentrat exclusiv
109
Longos
iurul iubirii. Schema acţiunii e conformă schemei tradiţionale: cei doi aspiră îndelung unul la altul, întîlnesc piedici, j trec, se
dobîndesc pînă la urină. întreaga carte vădeşte inspiraţia livrescă. însăşi originalitatea cea mai izbitoare a romanului lui L.,
situarea acţiunii în mediu pastoral, nu este decît reluarea, în proză, la distanţă de cîteva sute de ani, a idilei pastorale' în
versuri, aşa cum căpătase, în sec. III î.e.n., formă clasică în opera lui Teocrit şi cum fusese imitată de Bion, de Moschos, de
Vergiliu. Iar chipul cum e legată şi dezlegată acţiunea, care începe cu găsirea unor copii părăsiţi şi se rezolvă prin regăsirea
lor de către părinţi, este împrumutat din comedia nouă, de unde provin dealtfel şi cîteva personaje episodice: Lycainion,
Astylos, Gnathon. Şi în detaliu, Dafnis şi Cloe e o fină textură de reminiscenţe, de parafrazare, de imitaţii, de ecouri din
epopeea homerică, din Anacreon, din Sappho, din Teocrit şi alţi alexandrini, din Menandru şi, de bună seamă, din alte locuri,
pierdute pentru noi. întreaga organizare a materiei artistice, în structură şi stil, este dictată de precepte literare. Veac de veac,
începînd încă din sec. V î.e.n., sofiştii şi retorii elaboraseră tipare, din ce în ce mai detaliate, mai riguroase şi mai
constrîngătoare, după care se putea vorbi şi scrie frumos despre orice. Iar sec. II al erei noastre a fost o epocă de dominaţie
aproape exclusivă a acestui tip de formalism. în cazul lui L., problema de rezolvat era următoarea: ce mijloace trebuie folosite
pentru a obţine drept efect asupra cititorului farmecul,
«glykytes » (ceea ce, în limba greacă, înseamnă, exact, dulceaţă). Răspunsul este, pentru noi, însăşi opera lui L., care, jude-
cată la acest nivel, este o compoziţie literară izbutită, cuprinzînd: cuvîntări în formă de monologuri, lamentaţii şi pledoarii,
vise, legende, proverbe, descrieri de anotimpuri, de grădini, de opere plas-«ce, animale cu purtare omenească şi multe altele.
Şi arhitectura scrierii este guvernată de legi stricte, de simetrii, opo-"ţu, paralelisme şi reluări savante. Car- tea se împarte în 12
părţi construite fiere după aceeaşi schemă trinară, ale cărei componente, cu mici abateri, revin perio-
iic: l — o introducere prezentînd locul
sau timpul acţiunii; 2 — a) despre Dafnis, b) despre Cloe (uneori cu foarte marcate paralelisme; Cartea a patra, XXVI şi
XXXII); 3 — despre Dafnis şi Cloe împreună (de obicei un tablou idilic, o scenă de dragoste). Astfel, de pildă, Cartea întîi
începe cu descrierea moşiei de lîngă Mytilene, locul unde se petrece întreaga pastorală (cap. I), narează apoi găsirea lui
Dafnis (cap. II —III) şi găsirea Cloei (cap. IV-VI) şi trece, în încheierea primei părţi, la înfăţişarea celor doi copii păstorind
împreună. Cu cap. IX, închinat primăverii, începe partea a doua. Şi aşa mai departe. Primele două cărţi au fiecare cîte patru
părţi, Cartea a treia numai trei, iar a patra constituie în întregimea ei a douăsprezecea şi ultima diviziune structurală a
romanului, alcătuită şi ea după formula celorlalte: o introducere care conţine pregătirile pentru venirea stăpînului şi descrierea
livezii (cap. I—IV), o lungă secţiune care culminează cu recunoaşterea lui Dafnis (cap. V— XXVI), alta, simetrică,
terminîndu-se cu recunoaşterea Cloei (cap. XXVII — XXXVI) şi, în sfîrşit, încheierea acestei părţi şi totodată a cărţii:
căsătoria celor doi'tineri (cap. XXXVII-XL). Cu alte cuvinte, ritmul de succesiune a acestor diviziuni cu structură
asemănătoare se încetineşte spre sfîrşit, diviziunile devin tot mai ample şi mai bogate, pînă la ultima, cea mai întinsă, care
cuprinde criza şi soluţia şi se încheie cu încununarea iubirii celor doi eroi, pregătită gradat de toate scenele de dragoste
anterioare. Această tendinţă se regăseşte din plin şi în structura frazelor însele, construite (după recomandări datînd de la
Gorgias, marele sofist din sec. V î.e.n.) din grupe egale de două sau trei membre, a căror simetrie este adesea subliniată de
ritm şi chiar de rimă. E uşor de văzut ce efecte artistice dăunătoare putea avea elaborarea după astfel de canoane, combinate
la rece, a unei materii preluate şi aşa în mare măsură din tradiţia literară. Mai ales că nici un retor nu s-a gîndit vreodată să
scrie manualul perfectului romancier, pentru că nici unul n-a bănuit că romanul, cît de rudimentar ar fi, are tehnica lui
specifică. Nu arareori vedem pe romancierii greci suspendaţi între tehnica
i
,ns aş g w ■
o—h S3
JCB 05 fi
-a 6c a o,"
)c3 - ci o ,oî
CUcfl. fi
cS ^T3 05
— A p >*
*E r3 3 ai
"3 2 O - 05 05
g —" 05 05
3 " a >fi
- fi^g
*>*£!?
-u> — 03

a> fi 03
05
.. .ci
60
*'S- «"o!-
o-fi _2 «
fi ■= g> «* 05
■g g ««-i i.
•3-a" £ w* P„3«<3
a

pil
iii!
CU3 fi
6/3 co
c-Q'2
05 05 .S

« 05 o.-a g g
§ |>g » £ g>.a fi svs.2 g6
o 05 Q.3- — fi .
^ td ° 2 ° "ti
«.- S 83 So°-a
9? 3 _. îs ■
o S o^ ce CD 0
08 * cO »g
, _0 0) <H 0J
5
p. â
§4
._ ,oj ■ ffl 05 ai
— fi bo _, * o Cu fi >fi co-oş
B — oi —. a
. CO 05 U B 0.5
" , h !)«'---ti ftU Q, "gj SS g-og fe
05 O M .3 - 'g O IE 05^.2 g 05 05 ° ° gS3
03 _0 ,,_ 05 05 05 ţî O > — fi . OT3H S
05S2 sf a
aŞo Mia .* B ai - 2T3 fi
•J3.U <g — ci o

11
fi—
fi
-O fi u
+* 503

<a M *a 503
o -2 «f'2"
05"w a '3 J 5 J c a.
2 '05 503 o
5 .-•&£.■« •
So3
tla
a .5 a S
03 CU 03 .,
fi .-< .5 o
<3 03 a x« a +^-fi
OJ a o» ţfi CI 'fi
« c H a T3 <5 03 a

■JH*
°-2fto3
3<a u
.« 05

*i :S- S .1
^S §.-o» S .a .2 0 «■■£
rt fi p
0J3E.H
Q S 5 os
"fi <» ,2 "a
-^05 fi
fi a c a
fi 3 '43. fi
05 « O"* w O °5 03
05 S-S £ Purt^ 83

J-9 a.
fi "S" O 03
05 g °-«
ie -9 °
.2 a -^^
^uas-
a"« —!
03 03 i

a sb
fi io? a s
03

8.1
os "& 3
303
a
PH O o +^ 03 fi o3 fi
05 05 05
O ctf 3
03 O
-» as O
05
B-c'o5
05 »J 05
05 w *3 p-,
03 îfi

ăl
■fi w
fi a
1o
a^
2 s.»
fi
1^03

ii is
fi 'oi
fi S
5o

ai
os .a.
fi "O

° -'
05 «j P*_fi
fi aS 05 Q
a-a
r- S * S £
03

aa
•s<a
p, ai
a «?-s a a * -a
a os •a .^ 3 ^
«1 c_, 0>
™ ifi oS)a5 2 05 05 O

o o -3 I «&
a > 05
^ 8 "~ ^ 3. -M ,^
C +i 3

8 J-a
o <! fi
.2 ^ :s o fc i
fi .—■ ^ OH73 ^ 5 "3 o3 ^'C
C o3 oS o —
.a ^3.— -o g..„
+J 05 «^ -S

|rSa.S
Srtas*|-3
■a g "C g 3 o
03 >o3" fi:
05 -
s ■ ■ s §<a -
t- J Ci -H ^3
t>cM±5 p<5 fi
•fii 2^ >g- a^'gg
2-S o o.2
S 05 03 ^ bo 05
o 2 «a 03 o
tn CuT3*-* *j oi

âj'fils'â
ţf^-3-a.Q
05 j- 05 aS^ _

flS^aăa
-U^ s4i g
fig-fi-a.a
Cu o bD a3 os _
05 O fi ->f"iS fi 05 |3 ttf.fi to ^
S""3 t> 03 _, „ >03 a . g
a +j* 05 fi 2
fi fi 05 O O S
3-3 S..SP 2
05 M o t< J2
*a fi 03 ^ TS *a .%âB
a^|^-Sfi
TS fi a ffi- 03O-1
£ T3 03 03 03 fi

.Sg
eu fi ° o
a3 ,_< 05" 05 fi "-
& a S •■3 a 3
* a
"S 2
ti <*._
tfi-
§S2
£2 «V ^3 *fi 'fi
M
O CC CD t.
as s rţj ^» cn a fi 05 -^ 'fi
•c <a .£ fi w
^3 O .PH
_ .3 Qj —i 05
05
3 • ■ 3 O cr n b rt
a
&!,

mi
U )03'
05

" 2,6 a 5
' CUQ fi w
"■ 03 05 ."dT3

» a a fivi _
Sg fi<a aeâi
3 fi— -.5.03.
b f 03 ir; o -S S cug 2
.„ 03 oS w O
Si3 p*
E^ţţjej 05
05'co- fi
« ffl
503
S 05
ai^.

îî!
O)
P
Kd
CD ":

*2
!>*>._
m
05
. w i-i s bo —
fi-a B " B
05 05
~ '03 fi «'fi

■a.ga
o.fi 0
5
os
«a
05 3
Sb o
 M
0
2 5
fi

sa -:3 0-g g-3-s.a w

2 05 >ai fi £ -T1 —i JS
: S 05 o, M JOJ c0•'-,
•H U
— Cfl .__.
m
"^-. ai "° -fi fi ,. fi
•!*_S
ă -B § 2-
2:s a i».2 a-o.3*;
a o *3 «

îi
g c « g-&5 45-0-iS gW So .'?jS — -2 05 '* '3 g 3 a pu.2 fi ^ a
05 A 0 <g
"S 2 "ol'2 o a ° °-3 SS^
Ja— a fi a
- •& & a TS
as'g'oi'g #|
a N u o *J og-g ..„ fi
_ m 05 ri -a <rt
.fi o xi g. oj
CQ 05 «^ O
— 3 o aj 4^ n-, 3fi i—i jr;

•3,2 g fi -§ 2
fi w a ^ o 3
„ CU CU— rB
i 2 3 05 03 O
b4 CU 05 fc. 03 05
° i fi ai — 2 w> a
S'g M 03
11 s .a
-,t 3
g S <* a
m
3 ^ rt -ai
M ţj; C6 >fi oi P-. Ci
• ort H
05 ta. ^
fi b— 3
°l2^ fi
8
6« S afloo
S ® ft i2
2 a. 15
n fi CA ^
05 <^ 05 B
•^ ^ 05 g 'C CU
a
i. CU M
fi 3
*.!
22s
ftO io
a
>ct!
CQ
fi a
05
o o cn rn

;iîî
1 *a
3
3 ,2 x
O 13 )fi
03 tn
^ Q. " >fi
— 05 «*-•
S 05 "M
fi Jj 03 -j
'—' ^ c/5 fi
O fi ^
«y -a — o
303 — +J

2 a"&«i
— B 'g
_ 05 ° 05

■sili
&C cfi _,
u u -n
05 05 ° *• > .
Ş5
ga fi —
^3 03 ^
. 05
3 -ti
,3
'bo S 03 ai X) . O fi -fi 3
-S I a
oS fi
iS o «
i >fi 2
03 >03 B

.a gQ
■3 «-a
03 U3 fi
fi fi '3
'as B
pt( O S-t

^:
u sa
03 — -g
2 a g-
ft u o
o .
a -a
a *?
BG3 os 3
"g ă
a B fi 03
a9
QJ 05
w
eu
«
B
— CU
,03 •
fi +J
03 3
03 CU fi ® — 05
w fi
CD

sa
>« 3
" ~a o fi
hn'S
.SPa
>fi -a o 3

ii"
ă0-
p. a
3
2

1.1
P
ol" 3 a 8
fi 2 is 8 a. a
o j'Ş
!'
o,
,3asa3 o
t fi CC
i O. ■*"
1
1a S'2
' B 05 fi

Ui 8
I- 05 Jă
= a,°
oo.ga 33 M a
1
o. 2 3-
a"al -g-a-a
CC © E

4F&I.
<H U O
O) S m O -i,4*«i-« C 1—1 J: Sh-^S-H «-n
O
CD îCC S
+-» o. CD

fi a-J-^as-aa „=E a""3"*--

ai 05 co
K -^ o — £ ^ o
9
i- fi
a a
co B
3
fi'
-'«

iîii«lHi
S05 05 .; s- CL,OJ
fi fi "™
'fi •— ^
--a gpW «J3 is><i>fi S ■a 05' ° fi txi 3
3 — O fi l*N ifi o Cfifio«v' J*H'T!
as-,— S wbd «
434J _Sr " .."ci

■*w
fi fi 3 ai a^5
B .-05
_ fi '2 'se "5 a a o 55.2 = o -g '2
Ou.
2" a
*.^ mX s
S 'Ctf „fi-
â - -a 03 fi <5
ai o 3 — Cu co fi P 05 fi O '
a '«* 2 &
Sg-05-|§>'a.a3go5"0 °'a^'° fiu2S^fiCB:g^8'3.fi^-« ^as
â;— o «fl » o »s „a.a,— u s-3

BflifciiSfJlji:?
, *^ toi_,_; T2
-3" a
fi O
JJ 3.2"
m
•^•fi.= O3fi0»S|
„, C fi 05 J03 — Sc
' >fi
05
,- a --ou
a :; —
03 fi 52. rt
a-Z "S -2 fi —
05 -a as
, « o ~"«- fi "S cu"
Gopo
•ăliSaG-So
0 S CU CD «*—*
05 »—- a
S .^T S ai
a r- ce ,crs a — a g fi 2 PUŢJ
o >Q"a-3.2
w:;
CTS <-< H? 'rt

oft2.5»° . a .2 îă 2 "a
g 3 ci fi g 2,2 " fi-g g „ » a a ig?e«2s* ^UfiS.2^"-
^ 05^ s,«4î2i3 «-a 05 &<» — *-o3 g cu a* .a 3.5 o «s >g«»2î
oojopco'* 05_CDO3.3 E-art^SS

05 T3 O r> ^S CU C3 T3T3 ftSfl» CU 05

■ _ 0 0
)fi c
i 'i 0 0
O
>
3 0 3
a
0
1 5
fi
a 30
a
emei

C 0
:« . C!
'c/ 5
p* — 5-
-
O
4
^
^3
1 fi ■
>fi M 3
0
c 3 B
" >
din

0 fi
3 . C
'
0
2 3

'
 S
g c ' 2
5 - 3 ai
0
^ 0 5
w 5
) l
fi >
-
0 ft
J" 3 T
3
>fi fi tâ 3 —
"
*J
0 0 ie
s 5 5 ri
"e dinafa
şemi în lum

adus L. a ă la sat d
deos ebit meri
izbutit s;

as
05

c 0
^
T 'fi
3
fi
<
s
" Q
o
-^.fi ci-S .2?'fi'
03 co >fi ^ -P id.
=a d cu— b^ a o 03 6oa

B ss*: ii
a a p a -p-3 ^ 05 a a -
B=w O <D 05
&
-£.2-2' «I ^|aurt»a
2— 03 _o a
2l"a^'5 — ^^ fi ,a CD

" °'g 05 3 "S.

fi —H ^a -^ -« 05
m
"5 03 'H B
ai B „M 05 fi » 3,fi K- 05
Sg fi -3 ,2 >fi
E 05 ;a» 2 ^ C
2 3"b0._,>a>ai
3 a co^»" "2»55»
fi.ag.'gis"
S g fi * '2 a o P 05 ^ a H

05 >?*i o 2 >fi
• .3
05 O
fil-1
C/5
ai to
'S "05
"<2
m
B 05 ii O—
+j 05
,2— a A «s
^ S* I 3 £ $ a Pu~=
g ^ 03— fi
bo>fi ^'S 05
3 ^3 crC fi -*^
tn CD 'S --s î(^
.as a S M ts •ă =2 3. 2"£
g CC O ^
o gaGa
g3 2,g'°
^ rt"Su2a p 3 * "* 2
a B 05 2 2
B +J -a a
-2<SQ'2'#
•3>g .as'g
H CD O
o .5 £ -a 60
A a fi 2 fi B — — a -»-J
L
o ■ 05 as. co a a
05 05 ■
ai as
_ - ^ a 05 cu.â § a-a £-5-a S a.^
.2 05Cu>fi8g$
>ai
fi
05 fi Oi
Ăpâî
3 60.5 *j 3 aj.a-a-fi „.
a co — -n. g 05 a -, fi
P—
CH
05 ■
05 Ci
05 05
"P
.J.o 3 S g 3
* ai
S c
3Q 1 _ ci
' JÎ H 05'
1
13 _ S
gll'il"
05 O
O
5 pt.fi o o,S3 *-" o3g^32
B— -3 — J3
«■a.g »5.o
I5«*
CC !
05 O P
05
O
au „ — a 3 05 3
3 "'
><-g a*
rt
2
O 05
Cufi fi I
ci
—'J3-P
5
-3
3 05 3 —

l!=,
3— - c-
O Ci 05 CU 6D.,
05
.2 —r a A >fi -3 a .^ „■a 3 03.2 B3"3
5U C/5 *^ O 05
g 2 g3 fi"a ci g-a
g-srs «5^ ii g i'M-zZ g
3-2,2 S.g 2 ajă-a 03 cugT3 a x 3 fi "5 fi °r*= '.c £ .2 •£ g '£
03O. _05.2 0— î»*'^.-^1'
g+2 O S"3 05 2 05
ă^eu^-E-os.S0-
B o cii fi cfi. .
pa
O 03.
Cu Cu!

mm
'~iSî
.3 3
- fi
>fi co
ce •
3.a *-2 1 !•§
•3 a a 05 3 cu a « a B.
"Să:-
âoHl1*
SI 3fi
-
a
to. ** Cu3_
05
a ,03 3 £ ♦'■o
31 fi co ■"'?fi
CO 03
05 05
fi"3
"S-a.fi gg^cu •a ^ - fi g .2 £
ci o o
a as .2 05
^-- a"-_
3" a as TS" « a
a 2 «,S . a
— — m P S >fi a
c| gja ori a
o-^^s to— 0505-a-•as. B S — *= s «-•a B £ '2 MiSţc ., _ a fi'S.2
S -° 'S S 'fi '3 3 f-1
Po5^cDM^-^^a-o
BHo5)fiw — T3e"MP ai 05 3 o o-« 05 :-
-S S a «-— >2,2 o> B a g w -o 3 » a-m ^ <~
; ^âoE»5 Zî-Soaf-t^J^tfS-Sa'-
I 3*î 1-1 03 O.
O
cua'
« 3'

-sl:|iîs;ă
L!Mi-
3
>a
fl 3 goTl
■CS«coa,2 Cup 2
£ gfl

S^l^^llsiil
_, «s>fi M -s cu a
a « «o cT^ a fi 5^ a 05 ga -a
fi 05
*%'
ci -3
05 —
p-1 *a ■
05*
. 05 w _. .^1
Saw<H
«1 2 a£
a
"2
3 a CU § '-5,0 -
.fi ai"" B 2 § 05 boa 03— g.B.
05— o e's
'~ CL5 O. «
« 05-a ° 8-o a
,g co m 05 C <3
a'
•-ă ~„<° ci.
a '^^g-a
S

m
■= 2 o bo-12 S '-^-^ aaSaojuaj,
sil-° li ga gog--fi cu|3g
^

fi fi.

fi 05

B<2 fi S"cu-; ™ 2 a rt
05 i-u— « a
aa — Tio'fi ^.^'^'^
ui .fi ^^ ai — .^ co-
—_ 05 ,/ fin .fi B .fi

cu3.2.2ie a a
o a "* . a
P — laaJo5_fi-"
•gQ§&ggo s gG'fiS'g a
o. CO CO^B 05

P
CO 05

5^,-S.M"
i;|.2^.fi|H|||
3 o

IIe'^a
a2
CO O
3 60—
.2 cV~ 2
m
fi Cu D
<>■<».
2<Slg i § 03 fi0
3 -w — -^ 05
to-' ' a -£
— 05.2 o
s '<< — a p
3 " w SU
3 3 „_ —
■—T "CD
«2--Î3&
^05 05
OÎ5 rt,_q 3 "fi .2 °
i«f?S« A2 .-^13
Lucian
112
recomanda lectura romanului o dată pe an, preţuindu-1 pe L. mai mult decît pe Vergiliu. Un alt cititor ilustru al lui L. a fost
pictorul Corot (1796—1875), care, sub puternica influenţă a acestei opere, a pictat şase tablouri cu subiecte bucolice. Maurice
Ravel (1875—1937) a compus sub aceeaşi inspiraţie două suite fremătătoare de viaţă. Influenţa lui L. se regăseşte şi în
creaţia literară. Poetul italian Iacopo Sannazzaro (1456—1530) scrie romanul Arcadia, care aminteşte îndeaproape de L. iar
Ferdinand Fabre (1827 — 1898), în prefaţa romanului său Căprarul, mărturiseşte că opera a rezultat în urma unei călătorii în
munţii Ceveni şi a lecturii lui L. în literatura germană, pictorul şi poetul elveţian Salomoni Ges-sner (1730—1788) a tradus
pe L. şi a abordat genul idilei pastorale, nu în stilul rococoului de curte care elimină tot ceea ce reflectă viaţa rustică autentică,
ci în spiritul modelelor antice, cu o notă de realism. Idilele sale, (Idyîlen, 1756) scrise în proză, au devenit prototipul european
al genului.
O
OPERA. Ediţii: G. Dalmeyda, Daphnis et Chiot, In Pastorales, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1934, cu trad. In lb. franc; O.
SchOnberger, Longos, Hirtengeschichte von Daphnis und Chloe, Berlin, Editura Academiei, 1960. Traduceri: C. Balmuş, Longos, Daphnis şi
Chloe, Bucureşti, Cultura Naţională, Clasicii antici, 1922, ed. II, Bucureşti, ESPLA, 1956; Petru Creţia, Longos, Dafnis şi Cloe, Bucureşti,
1964, cu prefaţă şi note, reeditare, în Longos, Dafnis şi Cloe, Heliodor, Teagene şi Haricleea, Bucureşti, Minerva, 1970, p. 3 — 106.
REFERINŢE CRITICE. A. Chassang, Histoire du roman et de ses rapports avec l'histoire dans l'antiquiU grecque et latine, Paris, Didier,
1862; Erwin Rhode, Der griechische Roman und seine Vorlăuţer, Leipzig, 1914; ed. IV, Berlin, 1960; Bruno Lavagnini, Studi sul romanzo
greco, Florenţa, Messina, 1950; P. Grimal, Romans grecs et latins, Paris, La Pleiade, 1959; M. C. Mittel-stadt, Longus and the Greeh Love
Românce, Stanford, 1964; B. E. Perry, The Ancient Ro-
mances. A Literary-Historical Account of their Origins, Berkeley, 1967; Eugen Cizek, Evoluţia romanului antic, Bucureşti, Univers,
1970.
P.C.
LUCIAN [Lukianos] (c. 125 e.n., Samo-sata, Siria de Nord — 182 e.n. Egipt?). Prozator. Educat în şcolile din Siria. Şi-a
desăvîrşit pregătirea oratorică în celebrele instituţii de învăţămînt ale Ioniei. Cu prilejul unei călătorii întreprinse în Grecia, se
manifestă nu numai ca un abil şi profund cunoscător al limbii greceşti, ci şi ca om de cultură. Către 145 vizitează din nou
Grecia, iar la mijlocul sec. II practică cu succes avocatura în Antio-chia. Ulterior călătoreşte pe drumurile Palestinei, Siriei şi
Egiptului, în Rodos, în Italia şi chiar în Gallia, în calitate de orator vagant (sofist), pentru a ţine prelegeri şi lecţii. în Gallia
obţine o catedră de oratorie subvenţionată de un municipiu. Aici se încheie prima etapă a activităţii sale, denumită în general
«sofistică». Revine pentru un timp la Antio-hia. Timpul de 20 de ani petrecut în continuare la Atena, cetatea-lumină a
timpului, contribuie la eliberarea de sub influenţa retoricii, la angajarea sofistului pe calea unui sever raţionalism. Aceasta
este a doua etapă din activitatea sa de creaţie, cea mai valoroasă. După noi peregrinări sofistice se stabileşte, în cele din urmă,
în Egipt, unde îndeplineşte o funcţie juridică pe lîngă guvernatorul roman. Opera sa include 82 de lucrări, dintre care critica
modernă respinge 12 ca neautentice. Dintre «diatribe» sau conferinţe, cităm: Pos dei historian syngraphein, (Cum trebuie
scrisă istoria), Nigrinos, Tyrannoktonos, (Omorttorul de tirani), Enypnion, (Visul) şi Dialogoi (Dialoguri). Dintre dialoguri
cele mai faimoase sînt: Nekrikoi Dialogoi, (Dialogurile morţilor) şi Theon Dialogoi (Dialogurile zeilor). Acestea din urmă i-
au dus faima peste veacuri, impunîndu-1 în istoria literaturii universale. Este şi autorul unor «romane» satirice, dintre care
Alethes historia (Istoria adevărată) şi Parazitul au fost răspîndite şi bine apreciate în lumea romană.
113
Lucian
O
L. se numără printre scriitorii deveniţi populari, opera lui constituind pentru toate timpurile o lectură dintre cele mai
agreabile. Această largă audienţă de care se bucură şi în vremea noastră se datorează mai ales stilului de rară supleţe în care
se exprimă. Dar succesul se datorează fără îndoială şi conţinutului de idei, ironiei şi tonului de pamflet pe care îl adoptă
'adesea. Sortit de familie, împotriva voinţei lui, să devină modelator de figurine, după o tradiţie respectată în casă, L. se
îndreaptă spre oratorie, visul de aur al tineretului din acea vreme, atras de faima şcolilor de retorică din Ionia.
Frecventarea acestor şcoli i-a dat posibilitatea să-şi însuşească limba greacă în cea mai pură formă atică şi s-o folosească cu
deosebit succes cu prilejul şedinţelor sofistice, pe care avea să le prezideze în cursul peregrinărilor sale. O problemă de
primă importanţă, legată de opera lui L. este orientarea lui, unii cercetători emiţînd ideea că sofistul ar fi aderat la creştinism,
pentru ca, ulterior, să devină apostat şi să manifeste simpatie pentru doctrina epicureică, în realitate nu există în cuprinsul
operei sale nici o confesiune, nici o aluzie la creştinism, ci numai mărturisirea că este în căutarea unei formule spirituale care
să-1 ducă la împlinirea unui ideal etic de viaţă. Atotputernicia lui Zeus şi a celorlalţi olim-pieni Zeus elenchomenos (Zeus pus
In încurcătură), credinţa că sănătatea putea fi cumpărată cu un juncan Peri thysion (Despre sacrificii), averea cu patru boi,
domnia cu o hecatombă, credinţa în puterea taumaturgilor (Alexandros) i se par deşertăciuni; avea convingerea că cel ce se
îngrijea să cumpere cărţi multe nu putea fi considerat întotdeauna şi om de cultură, că nu trebuie toleraţi şi încurajaţi
pseudo-istoricii sau pseudo-literaţii. Iată, doar schiţat, un întreg program de principii pentru realizarea căruia L. a militat,
pregătit să pună la contribuţie orice doctrină filosofică. Opera lui L. constă, în general, din lucrări de proporţii reduse:
dialog, pamflet, diatribă. în categoria operelor neautentice se situează Macrobioi (Cazuri de longevitate), alcă-
tuită, poate, pe vremea împăratului Ti-beriu, Demosthenous enkomion (Elogiu lui Demostene) şi Peri tes astrologies
(Despre astrologie). I s-a atribuit şi un număr de 50 de epigrame. Cu privire la opera lui L. nu dispunem de o clasificare cro-
nologică şi aceasta se datorează faptului că în ea nu găsim aluzii la fapte şi evenimente contemporane, iar o clasificare pe
genuri sau, mai precis, pe specii literare nu este posibilă, deoarece un conţinut asemănător de idei se găseşte în opere diferite
ca formă. Totuşi, în cadrul creaţiei lui L. se poate face o diferenţă între lucrările elaborate în prima parte a activităţii sale
literare, care se concretizează prin ataşament faţă de procedeele retorice dobîndite prin audierea unor retori vestiţi din Ionia
şi operele din a doua perioadă a activităţii, cînd scriitorul abandonează procedeele impuse de retorică, confesiune făcută în
cuprinsul lucrării Her-motimos, în care retorica este arătată ca «o artă a minciunii». Se încadrează în prima categorie
lucrările: Cum trebuie scrisă istoria, Peri tou oikou (Despre casă), Peri tou elektrou (Despre chihlimbar), Myias
encomion (Elogiul muştei), Fiul dezmoştenit, Dike phoneenton (Judecata vocalelor), Nigrinos, Omoritorul de tirani,
Portretele, Visul. Sînt incluse în categoria a Il-a: Alexandros, Cinicul, Oneiros e Alektryon (Cocoşul), Peri orche-
seos (Despre pantomimă), Dis kategorou-menos (Dubla învinuire) sau Dikasterio. (Tribunalele), Dialogurile zeilor,
Dialogu^ rile morţilor, Filosofii la mezat, Haron, Hermotimos, Istoria adevărată, Lexifanes, Loukios e onos (Măgarul),
Peri parasitou, (Parazitul), Peri tes Peregrinou teleuter (Moartea lui Peregrinos), Epistolai Kroni-kai (Scrisorile
Saturnale). Din primi, categorie de lucrări, în care se străvede* dorinţa autorului de a fi gustat de public,, de a deveni
plăcut, se detaşează Nigrinos^ relatare a vizitei făcute la Roma filoso^ fului Nigrinos. Visul este povestea adoles^ cenţei lui
L., a incertitudinilor prin care 9 trecut, pînă la afirmarea lui pe plan literar, Lucrarea, cu caracter autobiografic, sfÎN şeşte
prin îndemnul adresat tinerilor a> a persevera pe drumul învăţăturii, făi& să se lase impresionaţi de eventuale pie<-dici. Un
interes deosebit prezintă opus'
Lucian
114
cuiul Cum trebuie scrisă istoria, în care autorul conturează un tablou sugestiv al istoriografiei elenistice, evidenţiind scă-
derile şi condamnîndu-i pe pretinşii istorici ai epocii, majoritatea imitatori stîn-gaci ai lui Tucidlde. L. stabileşte ca o
obligaţie primordială pentru un istoric aprofundarea situaţiei politice dintr-o •epocă dată şi însuşirea artei de a
expune frumos, subliniind că stilul oratoric este incompatibil cu istoria. în final, dă o serie de indicaţii, pe care le-am putea
numi tehnice, ca meşteşugul de a alcătui un preambul (cap. LVI), arta de a face ca personajele să întrebuinţeze un voca-
bular adecvat rolului lor (cap. LVII1). Din categoria lucrărilor elaborate în cea de-a doua perioadă — pe care am putea-o
•denumi filosofică — un loc privilegiat îl au dialogurile consacrate lumii zeilor şi morţilor iluştri. Dialogurile zeilor (Eros
şi Zeus, Zeus şi Hermes, Zeus şi Hera, Zeus, Hefaistos şi Apollo, Hefaistos şi Zeus, Poseidon şi Hermes etc.) îi
înfăţişează în decădere, umili, falşi şi vicleni. Această degradare a lumii zeilor a fost cu putinţă într-o epocă în care vechile
«redinţe în zeii Olimpului şi ai Romei se jiăruiseră în toate centrele urbane din bazinul Mediteraneean. Cultul zeilor
Olimpului, ai Romei, ai Persiei şi ai Egiptului nu numai că nu satisfăcea păturile culte, dar nu satisfăcea nici straturile largi
care pierduseră încrederea în miracolele divine. Format în această ambianţă de contradicţii specifice societăţilor în declin,
ambianţă dominată din punct de vedere religios de superstiţiile şi misticismul sirian, L. n-a putut să privească cu
indiferenţă spectacolul penibil al tuturor deformărilor raţiunii omeneşti; dimpotrivă, alimentat de ideologia şcolilor
ateiste ■contemporane, el a lovit fără cruţare în toate superstiţiile şi miturile care mişunau în diversele straturi ale
societăţii xomane din sec. II. Aceste atacuri sînt un ecou prelungit al direcţiei de gîndire •care, trăgîndu-şi seva din filosofia
cinică a lui Antistene, pătrunde pînă în ţinuturile Bazinului Mediteranean. Iată cum apreciază Fr. Engels această direcţie
de gîndire: « Unul din cele mai bune izvoare de care dispunem cu privire la primii ■creştini sînt lucrările lui Lucian din
Samo-
sata, Voltaire al antichităţii clasice, care avea o atitudine deopotrivă de sceptică faţă de tot felul de superstiţii religioase şi care
tocmai de aceea nu avea nici motive religioase păgîne, nici motive politice să-i trateze pe creştini altfel decît pe adepţii
oricărei alte comunităţi religioase. Dimpotrivă, el îşi bate joc de toţi, diri pricina superstiţiilor lor, de cei ' care-1 venerau
pe Iupiter nu mai puţin decit cei care-1 venerau pe Hristos; din punctul său de vedere plat raţionalist, ambele feluri de
superstiţii sînt la fel de absurde ». (Fr. Engels, Cu privire la istoria creştinismului primitiv, în Marx-Engels, Opere, voi.
XXII, p. 445). Dintre dialogurile lui L. rămîne caracteristic Timon e misan-thropos (Timon sau Misantropul). Iată pe
scurt conţinutul: Ruinat din cauza răutăţii oamenilor, filosoful Timon cade într-o stare de profundă deprimare,
rupînd orice contact cu lumea exterioară. înduplecat în faţa nenorocirii celui ce şi-a pierdut încrederea în oameni, Zeus
trimite pe Hermes, mesagerul zeilor, la Timon ca să-1 elibereze de sărăcie, ofe-rindu-i cu prisosinţă bogăţii. Buna stare îl
determină să alunge din preajma lui prietenii de circumstanţă, ingraţi, care, altădată, înainte de a-şi pierde averea, îl
copleşiseră cu atenţii. Dialogurile morţilor trădează aceeaşi atitudine critică, cu singura deosebire că acum avem de-a
face cu alt decor şi alte personaje. Dialogul Charon sau Privitorii îl prezintă pe luntraşul Infernului părăsind lumea umbrelor
şi făcînd o vizită pe meleagurile pămîntenilor. De la înălţimea muntelui Pelion, aşezat în imaginaţia autorului peste
muntele Ossa din Tesalia, contemplă viaţa oamenilor, mizeră şi deşartă, asemănătoare cu «băşicuţele pe care le face apa
cînd ţîşneşte puternic din izvor... unele mici, ce plesnesc îndată, altele care umflîndu-se se fac mari de tot. Dar şi
acestea mai tîrziu tot plesnesc. La fel este şi cu viaţa oamenilor. Soarta îi umflă P e toţi; pe unii mai mult, pe alţii mai puţin-Pe
unii doar vremelnic, ca apoi să dispară-Alţii pier de îndată ce-au venit pe lume. Da în cele din urmă tuturor le este dat s
Hispară». Filosofii la mezat este o satiră sub formă dialogată, la adresa tuturor şcolilor filosofice pe careL. le respinge în
bloc, deşi lasă să se întrevadă o oarecare simpatie pentru şcoala cinică. Satira lui Xj. s-a exercitat şi în domeniul creaţiei
literare, fără însă să ne ofere posibilitatea să desprindem principii călăuzitoare, ci scotînd doar la iveală ridicolul. L. a sem-
nalat şi lipsurile unor scriitori contemporani, decurgînd din abuzul imitaţiei şi din înclinarea spre falsa virtuozitate. El a
combătut retorismul, a ridiculizat pe pretinşii istorici şi pe literaţii fără talent. Stilul său este un amestec curios de imitaţii şi
originalitate, căci prozatorul nu se inspiră direct din limba vorbită în jurul său. încă din tinereţe el cunoscuse autorii clasici
greci, pe care n-a încetat să-i citească de-a lungul întregii sale vieţi. Datorită unei forţe puţin obişnuite de asimilare L. a
devenit un veritabil scriitor atic, dar nu un atic exclusivist şi intolerant. Maniera lui de a scrie aminteşte limba comediei
medii, care nu se slujeşte de un limbaj poetic, ci de o vorbire obişnuită, lipsită de ostentaţie stilistică. Fraza este simplă,
concisă, vivace, descrierile libere, dialogurile pitoreşti, pline de vioiciune şi de naturaleţe. Dăm ca exemplu începutul
dialogului Timon sau Misantropul: «O, Zeus, tu ocrotitor al prietenilor, al oaspeţilor, al celor ce se întovărăşesc, tu care
priveghezi asupra căminelor, care azvîrli fulgerul; tu care respecţi jurămintele, faci norii să se adune, dezlănţui tunetele,
tu care porţi atîtea nume, după cum te vor fi botezat trăsniţii aceia de poeţi, mai ales cînd ritmul versurilor i-o fi pus în
încurcătură — căci te poreclesc cum nici c<i gîndul nu gîndeşti — numai ca să-şi Proptească vreun vers care nu se ţine pe
Picioare sau ca să-şi îndrepte vreun ritm Şchioapătă — unde s-o mai fi aflînd acum fulgerul tău, cel ce izbucneşte cu ^îet,
tunetul tău cu bubuitu-i surd, âsnetu-ţi arzător, stăruitor şi înfioră-f'y O, fiul lui Gronos şi al Rheii, alun-P somnul
acesta, în care te-ai adîncit le care cu greu mai poţi scăpa... Stîr-He-ţi trăsnetul sau aprinde-ţi-1 în focul
Lucian
Oetei. Fă să ţîşnească o flacără mare şi arată cum arăta mînia lui Zeus, cînd era tînăr şi plin de slavă». Preţuirea şi valo-
rificarea operei lui L. se datoreşte Renaşterii, antichitatea şi evul mediu ignorîn-du-1 sau menţionîndu-1 în treacăt, fără să
insiste asupra valorii lui moral-educative. Reuchlin, Hutten şi Erasmus l-au avut ca model, ultimul dobîndind chiar porecla
«cel de-al doilea Lucian». Scriitorul francez A. Fontenelle (1657 — 1757) imita Dialogurile morţilor, iar Voltaire face con-
fesiunea că încearcă să scrie în maniera lui L. Thomas Morus (1478-1535), autorul Utopiei, îl traduce în latineşte; Lomo-
nosov (1711 — 1765) îl menţionează frecvent în scrierile sale. Situaţiile dramatice din Dialogurile zeilor şi Dialogurile mor-
ţilor au inspirat pe Rabelais Fontenelle, Boileau şi Fenelon, pe Wieland şi pe Goethe, iar în artă pe Boticelli, Signo-relli şi
Rafael.
O
OPERA. Manuscrise: Deoarece arhetipurile ms. Iui Lucian s-au pierdut, clasarea ms. este dificila. Editio princeps: Florenţa, 1496. Ediţii: T.
Hemsterhuys şi A. Reitz, Luciani opera, 4 voi., Amsterdam-Trier, 1743 — 1746, cu trad. latină; Lehmann, Luciani opera, 9 voi., Leipzig,
1822 — 1829; C. Iacobitz, Luciani opera, 4 voi., Leipzig, Koehler, 1836 —1841; ed. reprodusă de Editura Teubner, 1871 — 1874; retipărită
de'Editura Hildesheim, Olms, In 1966 ; G. Dindorf, Lucianus, Opera, 3 voi., Paris, 1840; ed. II, 1858; Fr. Fritzsche, RostocK, 1886 — 1899;
J.Sommerbrodt, Lucianus, 4 voi., Berlin, Weidmann, 1886 — 1899; Giophyllis, Louhianos, Erga, 3 voi., Atena, Zacha-ropulos, 1939; E.
Steiner, Scytharitm Colloquia, Leipzig, Teubner, 1970; M. D. MacLeod, Lucianus. Opera, voi. L, Oxford, Clarendon, 1972. Traduceri: E.
Chambry, Lucien, Oeuvres com-plcles, Paris, Garnier, 1933 — 1934; K. Mras, Lukian. Hauptwerke, Munchen, Tusculum, 1954; A. M.
Harmon-K. Kilburn, Lucian, Londra,. Loeb, 1959 — 1962; Ch. Martin Wieland, Lucian von Samosata, Sămtlische Werke, 6 voi., Darm-stadt,
Wissenschaftlicbe Buchgesellschaft, 1971; Erwin Steindl, Luciani Colloquia Scytharum, cum scholiis, Leipzig, Teubner, 1970. In 1b.
română::
Lucian
116
Şt. Bezdechi, Lucian din Samosata, Dialogurile morţilor şi dialogurile zeilor, cuvînt introductiv, noteşitrad. Bucureşti, Eminescu, 1926;
Samuel Micu, Istoria adevărată, traducere manuscrisă, publicată de N. Lascu In Cultura creştină, XXII, 1942, p. 39 — 52; R. Hâncu,
Lucian, Scrieri alese, Bucureşti, ESPLA, 1959. REFERINŢE CRITICE. M. Croiset. Essai sur la vie et l'oeuvre de Lucien, Paris, 1882; H.
Prot, Les procedis littiraires de la seconde sophistique chez.Lucien, Paris, 1914; C. Gallavoti, Luciano, nella sita evoluzione artistica e
spirituale, Lan-ciano, 1932; A. Peretti, Luciano, un intellettuale
greco contro Roma, Florenţa, La Nuova Italia, 1946; H. D. Betz, Lukianjoon Samosata und dos neue Testament, Berlin, Editura Academiei,
1961; F. G. Allison, Lucian, Satirist and Artist, ed. III, New York, 1963; J. Schwartz , Biographie de Lucien de Samosate, Bruxelles, Coli.
Latomus LXXXIII, 1965; P. Creţia, Introducere la Lucian, Scrieri alese, ed. cit. p. 5 — 21; K. Marx, Contribuţii la critica filosofiei
hegeliene a ^dreptului (Introducere) In Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, voi. I, Editura de stat pentru literatura politică, Bucureşti, 1957,
p. 417.
M.M.-H.

M
MELEAGRU [Meleagros], fiul lui Eukra-tes; (c. 140 î.e.n., Gadara, Siria — c. 60 î.e.n., Gadara). Poet elenistic. După o
perioadă de formare petrecută la Tyr (Fenicia), s-a stabilit în insula Cos, unde a activat în cadrul cenaclului literar al insulei.
Sub influenţa învăţăturii stoice se considera cetăţean al lumii întregi. Are meritul de a fi compus prima antologie de epigrame
pe care a intitulat-o Stepha-nos (Cununa). Epigramele mai multor poeţi incluse in antologie (gr. « anthos» «floare») sînt
închipuite în introducerea scrisă în versuri sub forma unui buchet de flori. Această culegere constituie fondul tuturor
antologiilor ulterioare ţcf. Antholo-gia Palatina). Propriile epigrame ale poetului, în număr de 130, sînt aproape toate erotice,
închinate mai întîi Heliodorei şi apoi Zenofilei.
O
Epigramele din Cununa sînt grupate în două categorii: a) epigramele lui Arhiloh, Simonide, Sappho şi Platon; b) propria sa
creaţie şi epigramele a 37 de poeţi alexandrini, unii aparţinînd generaţiei poetului, iar alţii generaţiei precedente. Datorită
acestei culegeri, cunoaştem temeinic tematica epigramei alexandrine, închinată mai ales dragostei şi suferinţelor ei, precari-
tăţii vieţii omeneşti şi adversităţilor pe care le înfruntă cei lipsiţi de avere. Epigrama alexandrină celebrează, de asemenea,
evenimente de excepţie, ca luptele legendare de la Salamina şi Termopile, precum şi gloria trecută a unor măreţe aşezări
(Ruinele Corintului de Antipatros şi' Ruinele Micenei de Alpheios din Myti-
lene). Datorită antologiei lui M. a ajuns pînă la noi epigrama lui Asclepiade din Samos conţinînd îndemnul pentru trăirea
intensă a clipei, « căci în Aheron sîntem doar oase şi cenuşă», ca şi propria lui epigramă, atît de des citată, închinată femeii
iubite, Heliodora: «Eros, chiar el te zidise în inima mea, Heliodora/, Suflet din sufletul meu! Şi atît de dulce la glas». Din
antologia Cununa se conturează profilul literar al cîtorva epigramişti de frunte cum este Leonidas din Tarent, cel care a
cîntat o gamă bogată de simţiri omeneşti: năzuinţa unei tinere de a ajunge la căsătorie la o vîrstă încă tînără, greul vieţii a trei
lucrătoare, regretul unei bătrîne muncitoare care nu mai putea mînui uneltele ei de lucru, mulţumirea femeii care a adus pe
lume o făptură nouă. Tot prin intermediul Cununii cunoaştem bogata eflorescentă a epigramei funerare din care cităm
epigrama lui Calimah, închinată unei tinere samiene, Kretheis « care astăzi doarme aici somnul ce-i prinde pe toţi», de
asemenea epigramele votive care prezintă aspecte ale vieţii private şi domestice ale claselor mijlocii şi ale straturilor
populare. Un loc deosebit ocupă în Cununa epigramele ocazionale come-morînd sfîrşitul unor animale strîns legate de viaţa
omului. O menţiune aparte merită însă epigramele literare, care atacă problema creaţiei, a perfecţionării formei poetice.
Caracteristic pentru epigrame rămîne înclinarea spre reflecţii şi meditaţii filosofice, ca în cele ale lui Palladas (Visele noastre
sînt viaţă"!) sau în Ruinele Micenei a lui Alpheios din Mytilene. Antologia lui M. a stat la baza tuturor anto-
£r .-/ —_ ;M « *>
3Ienandru
158
logiilor greceşti ulterioare, ca aceea a lui Filip din Tesalonic (sec. I e.n.) sau a lui Agathias din Myrina (sec. VI e.n.). Compi-
lînd antologiile amintite, clericul Constantin Kephalâs a alcătuit în sec. X, o antologie cu 3700 de epigrame, numărînd în total
25 000 versuri. Strădania lui Constantin Kephalăs a servit ca exemplu monahului constantinopolitan Maximos Planudes
(1260—1310), care a fost nu numai un scriitor original, ci şi un traducător talentat. Antologia lui a devenit cunoscută
Occidentului datorită lui Ioan-nes Lascaris, care a publicat-o la Veneţia în 1454. în fine, o altă antologie apreciată a fost cea
descoperită de învăţatul francez Saumaise, în 1606 în biblioteca conţi-lor palatini din Heidelberg, denumită Palatină. La
cunoaşterea operei lui M. a servit în timpurile mai noi traducerea realizată în 1895 de Pierre Louys, reeditată în 1930. Prin
lapidaritatea, intensitatea lirică şi desăvîrşita lor formă, epigramele din Cununa constituie şi astăzi încă o lectură aleasă.
O
OPERA. Ediţii: The Oxford Booh of Greeh Verse, Oxford, Clarendon, 1946, p. 555-559; H. I. Beckby, Anthologia Graeca, Miinchen,
Heimeran, 1965-1967, voi. IV, XII-XVI; F. Buffi&re, Anthologie grecque, Livres XIII—XV, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1970.
REFERINŢE CRITICE. Ch. A. Sainte-Beuve, Portraits conternporains, V, Paris, L6vy, 1889, p. 407 — 444; H. Ouvre, Meliagre de Gadara,
Paris, 1897; E. Bignone, L'Epigramma greca, Bologna, 1922.
M.M.-H.
MENANDRU [Menandros], fiul lui Dio-peithes; (342 î.e.n., Atena — 291 î.e.n., Pireu). Poet dramatic. Aristocrat de obîr-şie,
şi-a făcut ucenicia literară pe lîngă unchiul său Alexis, renumit comediograf. A fost prieten cu Teoîrast, succesorul lui
Aristotel la direcţia Lyceului, cu Epicur şi Demeti'ios din Faleron. Acesta din urmă i-a fost şi protector pînă în anul 307 î.e.n.,
cînd, schimbîndu-se regimul politic M. abia scapă de o condamnare. Mai tîrziu a fost invitat la curtea monarhilor elenistici
din Egipt şi Macedonia, dar nu a dat curs acestor solicitări. Debutul şi
1-a făcut în 321 î.e.n. cu piesa Orge (Mînia) care a ocupat locul I la jocurile Leneene' în 30 de ani de teatru a compus peste
100 (sursele antice indică între 105 şi 109) comedii. încă din piesele de tinereţe ca-Samia (Fata din Samos), Dyskolos, (Ur-
suzul), Perikeiromene (Fata cu cosita tăiată), în care menţine totuşi o seamă de elemente moştenite din comedia veche dar
mai ales în piesele de maturitate ca! Misumenos (Îndrăgostitul detestat), Sikyo-nios (Omul din Sicyon), Epitrepontes
(Împricinaţii), Aspis (Scutul), M. ge detaşează net atît de comedia veche cît şi de cea medie, aducînd inovaţii fundamentale în
structura şi esenţa comediei (5 acte, corul redus la interludiul cîntat, caracterologia, intriga de dragoste, mono-metria),
furnizînd astfel, prin intermediul adaptatorilor săi latini Plaut şi Terenţiu un model cu destin milenar. Dramă recitată,
continuînd, ca tehnică, tragedia lui Euripide, scrisă într-o Atena acum provincială, comedia lui M. înfăţişează, cu melancolică
umanitate, cu o artă plină de fineţe şi cu virtuţi scenice eminente, caractere vii şi variate, puse să reacţioneze în situaţii
comice exemplare. încununat la concursurile dramatice de opt ori, M. s-a bucurat de şi mai multă preţuire din partea
urmaşilor, dintre care cităm pe Aristoîan din Bizanţ, Caesar, Plutarh, Aulus Gellius, Quintilia'n. Graţie descoperirii unei serii
de papirusuri, astăzi cunoaştem aproape de cinci ori mai multe versuri din M. decît la sfîrşitul secolului trecut. M. a fost
comparat încă din antichitate cu Aristoîan şi Terenţiu. în fapt, asemănările, dar mai ales deosebirile dintre aceşti celebri
comediografi ai antichităţii relevă distanţa dintre comedia politică şi comedia de caracter. Astăzi M. este considerat
reprezentantul prin exce^ lentă al comediei noi. Influenţa sa literară se face adeseori simţită în epoca modernă de la Moliere
pînă la Hugo von Hofmann-stahl.
O
Dacă la sfîrşitul secolului trecut M. era doar un nume ilustru, căci textele sale comediografice de tradiţie indirectă însumau
fragmente, 877 sentenţe deun vers («gnomai monostichoi»), începînd cu anul
119_______________________________
1897 steaua sa urcă iar, prin importante descoperiri papirologice. (1905, 1958 etc). Astăzi, peste 30 de papirusuri ne-au redat,
în încă c. 4000 versuri, un M. necunoscut, complex şi fermecător. Cele mai importante surse moderne ale textului menan-
dreic pot fi considerate: papirusul Gena-vensis 155, descoperit de J. Nicole în 1897 şi publicat în 1898 (cuprinde un fragm.
din Georgos — Ţăranul); papirusurile de la Oxyrhynchus, Egipt, editate de B. Grenfell şi A. Hunt, începînd din 1899
(fragmente din Perikeiromene, Kolax (Linguşitorul), Epitrepontes etcj; Codex Cairensis 43224 (50 p., din care 34 păstrate
aproape în întregime, restul cu lacune) descoperit de G. Lefebvre în 1905 şi publicat în 1911 de acelaşi, în colaborare cu G.
Maspero (cuprinde două comedii necunoscute, apoi Heros, Epitrepontes, Perikeiromene şi Samia); papirusul de la Hibeh şi,
în fine Codex Bodmerianus (58 p., cuprinde: Samia, p. 1 — 18, Dyskolos, p. 19 — 39, Aspis, p. 40—58). O asemenea
resurecţie permite acum o apreciere mai realistă a operei poetului în toate conexiunile. M. trăieşte într-o epocă fră-mîntată.
Fundalul istoric concret este dominat de două evenimente cu consecinţe uriaşe: cuceririle lui Pilip II, regele Macedoniei,
încununate de victoria de la Cheroneea (338 î.e.n.) şi aventura extraordinară a lui Alexandru, cuceritorul Asiei. Asistăm, în
acelaşi timp, la dubla dezamăgire a grecilor, cauzată de eşecul insurecţiilor naţionale la moartea lui Filip II şi la moartea lui
Alexandru. Luptele înverşunate între diadohi, au drept urmare la Atena perindarea unor regimuri politice instabile,
democraţie, oligarhie, tiranie. Foarte importante 'sînt şi mutaţiile operate în structurile sociale. Atotputernicia banului este, de
asemenea, un fenomen contemporan, relevat de M. însuşi: « Unii filosofi pretind că vîntul, apa, pămîntul, soarele, focul şi
stelele sînt zei. Cît despre mine, eu cred că zeii care ne sînt cu adevărat folositori sînt argintul Şi aurul. [...] Un mic dar în
bani, şi zeii toşişi vor fi în slujba voastră! » (Koerte — Thierfelder, fragm. 614). Tradiţia şi inovaţia se împletesc strîns în
opera sa, dar elementele tradiţionale cedează curînd Pasul. Lipsită de climatul libertăţii poli-
Menandru
tice, apusă odată cu vechiul «polis» clasic, comedia îşi încetează atacurile sau aluziile la personaje şi evenimente contem-
porane. M. renunţă, încă la începutul activităţii sale, la elementele tehnice tradiţionale ale comediei vechi şi medii. Aluzia la
viaţa contemporană ateniană se va limita, treptat, la figuri de hetaire şi de paraziţi. Parodia mitologică, atît de îndrăgită de
comedia medie, este redusă la minimum. Costumul actorilor se apropie de cel de fiecare zi, se renunţă la busturi
(«prosternidia») şi burţi false (« progastridia»). De prin anul 359 î.e.n. figurile comediei devin mai decente şi mai puţin
ridicole. Bătaia este transferată în culise, ameninţarea cu suferinţa fizică fiind suficientă pentru a da sensul dramatic. Corul
dispare ca personaj, avînd exclusiv sarcina de a scanda episoade. Comedia adoptă definitiv împărţirea în 5 acte. Pe scenă pot
apărea simultan numai trei actori. De inspiraţie euripi-deică este folosirea unui prolog informativ, iniţial rostit de divinităţi
sau de personificări ale unor concepte abstracte (Pan, Tyche, Agnoia, Dike). Prin toate aceste elemente, M. apare ca cel mai
de seamă inovator în dramaturgia comică. Comedia sa ajunge să semene mai degrabă cu dramele euripideice cu deznodămînt
fericit decît cu fanteziile lui Aristoîan. în fine, mai multe şcoli filosofice greceşti, înfloritoare în timpul vieţii lui M., şi-au pus
pecetea asupra gîndirii poetului: de la filosofia platonică, şcoala cinică (Antis-tene), cea epicureică şi stoică (vechiul
stoicism), filosofia sceptică cu Pyrrhon, pînă la universalismul lui Aristotel şi Teoîrast. Dar, de o apartenenţă declarată a lui
M. la vreuna din şcolile filosofice — ale căror idei larg difuzate în epocă pătrund şi în opera sa — nu poate fi vorba. De altfel,
motive, influenţe, inovaţii vor reieşi mai bine din examinarea principalelor opere, aşa cum sînt ele păstrate azi. în 1957,
Victor Martin anunţa, stîrnind senzaţie, descoperirea unei comedii de M., păstrată, cu neînsemnate lacune, în întregime.
Descifrată şi publicată în ediţie princeps în anul următor, piesa, intitulată Dyskolos (Ursuzul), este însoţită de un argument
datorat gramaticului Aristoîan, precum şi de o didascalie potrivit
Menandru
120
căreia premiera a avut loc în 317 î.e.n., la 3 ani, deci, după apariţia Caracterelor lui Teofrast. Diviziunea în 5 acte, separate
între ele prin sigla « choru » (parte rezervată corului), este abia acum definitiv confirmată. Zeul Pan rosteşte prologul care
informează pe scurt asupra antecedentelor acţiunii. Bătrînul Knemon, bă-trîn ursuz, inadaptabil, locuieşte împreună cu fiica
sa pe o mică proprietate aflată pe un teren stîncos în apropiere de Atena. Tînărul Sostratos, fiul unui om avut, abătîndu-se pe
aceste meleaguri zăreşte pe fiica lui Knemon, se îndrăgosteşte de ea şi, cinstit în intenţii, doreşte s-o peţească. Dar
Knemon^se dovedeşte grosolan şi inabordabil. In aceste condiţii Sostratos găseşte un aliat în fratele fetei, Gorgias, care-şi
întreţinea mama, fugită de la casa soţului ei. O nouă încercare de apropiere de Knemon eşuează. Dar tocmai în aceste
împrejurări Knemon cade într-o fîntînă fiind salvat de Gorgias ajutat de Sostratos. Solicitudinea tinerilor îl fac pe Knemon să
se întoarcă la sentimente mai bune şi să îngăduie dubla căsătorie a lui Sostratos cu fiica sa şi a lui Gorgias cu sora lui
Sostratos. Dar cu prilejul căsătoriilor, firea lui recalcitrantă are ultimul cuvînt şi bătrînul refuză să asiste la ceremonii. Istoria
de dragoste — mai întîi contracarată, apoi victorioasă — serveşte ca fundal reliefării unor caractere, dominate de figura lui
Knemon. Acesta se reclamă, ca personaj, şi de la tradiţia comică anterioară (tipul literar « monotropos », solitarul, sau Timon
din Atena, tipul real al mizantropului), dar totodată este şi un polivalent cap de serie (la Lucian, Âlcifron, Elian, Libanios).
Exagerarea hiperbolică a trăsăturilor lui Knemon aduce dovada caracterului tranzitoriu şi de tinereţe al comediei Dys-kolos.
El face legătura cu unele personaje fantastice ale comediei vechi, fiind, în acelaşi timp, prin latura sa omenească, şi un
autentic produs al comediei noi. Trăsătura excepţională a comediei poate fi considerată revenirea lui Knemon la sentimentul
de solidaritate umană. Odată cu Dyskolos, SI. se apropie de marea comedie, în măsura în care bătrînul Knemon devine un
adevărat erou comic. Mijloacele de caracterizare ale acestui
personaj sînt foarte subtile, în special mijloacele indirecte (atmosfera creată în jurul său, aprecierile celorlalte personaje la
adresa sa, încă de la începutul piesei) dar şi cele directe (opoziţia încăpăţînată' la tot ce vine din partea oamenilor). Figura sa
surprinde unele din trăsăturile Caracterelor lui Teofrast, nr. X (Zgîrcenia) şi nr. XV (Impoliteţea). SI. îl depăşeşte însă pe
Teofrast prin aceea că personajul Knemon, pe lîngă tonul dominant (trăsătura dominantă) a împrumutat şi unele tonuri
secundare. De aceea, Knemon nu se acoperă perfect cu nici unul din cele 30 de caractere ale lui Teofrast. Celelalte personaje
sînt mai şterse, cu excepţia, poate, a bucătarului Sikon, dar sînt confruntate pe perechi opozitive: Gorgias-Sostratos, Knemon-
Kallipides. Această comedie-farsă, comedie cu deznodămînt fericit, social-morală în fond, ascunde contaminări şi analogii
multiple, condensate cu măiestrie. Ea continuă inovaţiile tehnice introduse de Aristofan, în ultimele sale piese, întrecîndu-1
însă prin adîncimea contemplării şi prin umanitate. Dacă elementele preluate de la predecesorul său sînt reduse la cîteva
motive tradiţionale, în schimb elementele euripideice abundă (prologul; motivarea intrării în scenă a personajelor, folosirea
tetrametrului în scenele de mişcare: sentenţe; sfîrşit neaşteptat, «ex aprosdoketu»', peripeţii etc. în Dyskolos se rîde mai mult
decît în comediile de maturitate ale poetului. Dintre procedeele comico-umoristice, cele mai frecvente sînt: ironia fină,
parodia, umorul, mai degrabă implicit, metafora comică. Interesant este că, din numărul mare de sentenţe («gnomai»),
majoritatea apar în gura personajelor tinere, în speţă Gorgias şi Sostratos, ca o prelungire, poate, a motivului «lumea răs-
turnată ». Din Samia e Kedeia (Fata din Samos sau Alianţa matrimonială) s-au păstrat 738 versuri, adică 82% din întreaga
comedie. Se descrie aici, într-o intrigă mai complicată, regăsirea (« ana-gnorismos») unor părinţi. Figura lui De-meas şi a
curtezanei Chrysis, în special, sînt admirabil surprinse. Motivul rivalităţii dintre tată (Demeas) şi fiu (Mos-chion) pentru o
femeie se transformă aici într-o problemă de umanitate şi urbani-
Slenandru
121
tate D'n Perikeiromene (Fata cu cosiţa tăiată) se păstrează aproape jumătate (449 versuri + 2 fragm. izolate). în Peri-
heiromene, măiestria artistică a lui M. pste în vădit progres. Caracterele sînt mai diferenţiate, mai iscusit tratate. Din Misu-
menos e Thrasonides (Îndrăgostitul detestat sau Thrasonides), socotită de critica antică printre capodoperele epocii de
maturitate, cunoaştem 466 versuri, dintre care unele grav mutilate. Separată într-un trecut recent de tatăl ei, Krateia, fiica
pierdută a lui Demeas, a căzut în sclavie. Cumpărată de soldatul Thrasonides, acesta se îndrăgosteşte de fată. Demeas îşi
regăseşte însă fiica, pe care doreşte s-o căsătorească cu tînărul Klei-nias, spre desperarea lui Thrasonides (v. 210 şi urm.). în
realitate, Kleinias este un fiu al lui Demeas, rătăcit de familie în copilărie. Pînă la urmă lucrurile se lămuresc spre mulţumirea
tuturor. Admirabile sînt scena patetică a regăsirii dintre Krateia şi tatăl ei, ca şi prima convorbire dintre Thrasonides şi
Demeas. în Epitrepontes, comedie de asemenea de maturitate, păstrată pe trei sferturi şi considerată o capodoperă, M. atinge
culmile artei sale. Supărat că soţia sa Pam-phila născuse un copil la numai cîteva luni de la căsătorie, Charisios pleacă de
acasă şi chefuieşte cu hetaira Habrotonon. Pamphiia dă copilul sclavului Onesimos să-1 expună. Doi sclavi găsindu-1, intră în
conflict pentru lucrurile aflate asupra lui şi se adresează unui arbitru (de unde şi titlul piesei). Acesta este chiar Smikrines,
tatăl Pamphilei, care tranşează în favoarea unuia din sclavi. în final se află, graţie hetairei, că seducătorul necunoscut este
Charisios însuşi, care se întoarce la Pamphiia şi recunoaşte copilul. Un penel fin dar bine stăpînit dă personajelor principale,
Smikrines, Habrotonon, Charisios, Pamphiia, un relief extraordinar. Figurile de sclavi (Onesimos, Daos, Syriskos) sînt mai
puţin burleşti decît în comediile anterioare. Dialogul e viu, atrăgător, iar morala reiese în mod firesc din felul de a acţiona al
personajelor. Din Sikyonios (Omul din Sikyon) ne-au fost redate 450 de versuri, aproape jumătate din totalul *™ peste 1000
cît cuprindea comedia în ediţie pririceps (A. Blanchard - A. Ba-
taille, 1964). Acţiunea se petrece la Eleu-sis. Philumena, fiica bătrînului Kichesias, e răpită de piraţi împreună cu cinci sclavi,
printre care şi Dromon, care a ocrotit-o în captivitate. Sclavii sînt cumpăraţi la tîrgul de sclavi din Mylasa, în Caria, de un om
din Sikyon, foarte bogat şi bun la suflet. De Philumena s-au îndrăgostit: un tînăr, numit Moschion, şi Sikyonianul însuşi.
Amîndoi aşteaptă ca fata să aleagă. După peripeţiile de rigoare, Kichesias îşi regăseşte fiica şi pe fidelul Dromon. în ultimul
timp, diferiţi cercetători au publicat texte şi fragmente complet noi în tradiţie directă (întregite sau atribuite lui M.) din
comediile: Dyskolos, Kekry-phalos, Koneiazomenai (Otrăvitele), Misu-menos, Perinthia (Fata din Perint), Sikyonios,
Kitharistes (Citharistul), Phasma (Arătarea) . Rezultatele studierii mozaicurilor din « Casa lui Menandru » de la My ti-lene,
care reprezintă cîte o scenă din 11 comedii (ed. S. Charitonidis + colectiv, 1970), au adus de asemenea contribuţii importante
la opera şi iconografia pieselor lui SI., la arheologia teatrală şi istoria artei mozaicului. Fundamentală pentru comediile lui SI.
este diviziunea acţiunii în 5 acte (reprezentate, integral sau fragmentar, în numai trei comedii: Dyskolos, Samia,
Epitrepontes). Schematic, intriga, «thesis» acoperă primele trei acte, iar deznodămîntui, « lysis », în care situaţia eroilor
suferă un reviriment, ultimele două. în fiecare piesă, 31. urmăreşte demonstrarea unei realităţi morale date, nu teoretic, ci prin
« pragmata » (pilde, reguli de viaţă). Aşadar, structura, tema morală a unei comedii de 51. este de formă logică şi de conţinut
etic. Dar pe tiparele comediei « noi» (clişee tematice, subiecte standard) variaţiunile materiei sînt practic infinite, aşa cum ne-
o dovedeşte fiecare descoperire menandreică. Prologul are trei funcţii fundamentale: informează asupra antecedentelor
acţiunii (premise sau evenimente îndepărtate); prezintă pe protagonişti cu date anagrafice sau trăsături psihologice;
anticipează concluzia întîm-plărilor, poate cu scopul de a concentra atenţia asupra tratării caracterelor («ethe».) El elimină
orice element de « suspense », cerinţă necunoscută spectatorului antic. Intriga prezintă o desfăşu-
Menandru
122
rare a unor fapte perfect coerente între ele. Tipică pieselor sale este contopirea originală între fantezie şi realism. în
ceea ce priveşte personajele, noutatea principală pe care o aduce M. este aceea de a fi creat personaje neconfundabiie în
locul tipurilor înfăţişate de predecesori. Cele cîteva tipuri, care apar la poeţii Comediei noi (13 la număr) sînt diversi-
ficate de 31. într-o paletă uimitoare (pînă la 42 de tipuri!). Personajele lui M. nu sînt statice, ci evoluează, sînt oameni
adevăraţi. Fuziunea dintre unitatea de :ondiţie umană a caracterelor şi varietatea infinită de forme pe care le îmbracă icestea,
dintre serios şi ridicol, interpre-;area optimistă şi pesimistă a vieţii, iată :omponentele revoluţiei săvîrşite de tea-rul
menandreic şi, în acelaşi timp, sem-lele unei capacităţi de sinteză neobiş-luite. Ideea de umanitate, exprimată de i'erenfiu în
celebrul « Homo sum, humani ihil a me alienum puto» (Om mi-s şi imic din ce-i omenesc nu-1 socotesc trăin de
mine — Heautontimoroumenos, 7), îşi are originea tot la M.: « Anthropon tita dei phronein tanthropina » (De vreme ; eşti
om, trebuie să cugeti ca omul), iu: «hos harien est'anthropos, an an-îropos e » (Ce lucru de har e omul, numai ică e om!).
Comicul menandreic ridică, i asemenea, probleme interesante. Mai iriat decît pare, el distinge: efecte pur imice (pe linia
tradiţională): bufonerie, irlesc, farsă etc.; ironice; parodice; iratragodice (parodierea stilului «suim » cu
subîmpărţirile: parodie tragică, ;atul ridicol, parodie verbală explicită, rodie verbală pură etc); patetice; dra-itice. S-a observat
la M. o pondere mai ire acordată comicului personajelor din mediile de tinereţe. Despre comicul de *acter, esenţial la M., s-a
scris mult. ti puţin studiat a fost comicul verbal racterizarea explicită şi implicită a •sonajelor), a cărui importanţă este
mai re decît se crede îndeobşte şi de care face uz cu o nesfîrşită delicateţe şi tezie. Expresivitatea umorului menan-ic se
realizează prin aducerea din iunile mai puţin frecventate ale lexi-ui autorului a unor cuvinte păstrate permanentă rezervă,
a căror prospe-e şi disponibilitate produce efectul
scontat. Dar umorul lui M. nu e numai — şi nu în primul rînd — de limbaj. Tehnica dramatică, măiestria scenică îs; spun
la rîndul lor, substanţial cuvîntuj. La lectura textului ar trebui să se reconstituie în minte detaliile de regie, decorurile,
costumaţia, măştile şi gestica, într-un cuvînt ambianţa teatrală, pentru care M. are virtuţi eminente. Lăudat de toţi anticii şi de
mulţi moderni, stilul său spune azi cu mult mai mult unui regizor decît unui cititor, fiindcă el este perfecţiunea scenică
întruchipată. Cît priveşte limba, 31. este considerat drept un precursor atic al limbii « comune » vorbită în perioada
elenistică. Spre deosebire de varietatea metrelor din comedia veche, comediile sale cunosc un număr limitat: tri-metrul
iambic este tipul de vers prevalent; mai apar: tetrametrul trohaic cata-lectic; tetrametrul iambic catalectic; ana-peştii; un
canticum în Theophorumene (Posedata). în schimb, metre lirice nu s-au păstrat în tradiţie directă. Problema influenţei Iui
31. asupra comicilor latini se confunda în trecut cu însăşi supravieţuirea sa. Nu se ştia însă cît şi cum l-au imitat latinii.
Astăzi, prin descoperirea fragmentelor din comedia Dis exapaton (Dubla înşelăciune), se conturează pentru prima dată
originalul grec al unei comedii «palliata» (vezi articolul Plaut). Chestiunea « fidelităţii» comicilor latini trebuie reformulată
în funcţie de noile date. Numeroşi savanţi au studiat problema raporturilor dintre 31. şi Plaut, 31. şi Terenţiu,
separat sau în cadrul mai larg al problemei originalităţii comicilor latini. Astfel, spre deosebire de 31., Terenţiu a atenuat sau
a suprimat vechiul prolog teatral, scenele de « anagnorismos » (recunoaştere) şi, în genere, orice irealitate scenică; în'
celebrul său mesaj de umanitate, omul este conceput plecîndu-se de la o evaluare pozitivă, iar nu negativă a sensului;
oamenii la Terenţiu apar adesea mai puţin tipici; sînt surprinşi într-un singur moment al existenţei lor, nu w esenţa lor
complexă, durabilă; la el, comportamentul omului contează mai mu decît natura sa stabilă. Cert este » nsa r. începînd cu
Terenţiu, termenul «huni nitas», difuzat îndeosebi de Cicero, inu în circuitul european. Dar nu numai r
■123
3Ienandru
si Terenţiu au suferit înrîurirea lui 31. Cîaeeilius Statius 1-a imitat în comedia piokion. Multe pasaje din Properţiu cuprind
situaţii şi motive pe care poetul elegiac le-a împrumutat din comedia nouă. O cunoaştere deloc superficială a teatrului lui 31.
dovedeşte şi Ovidiu (spre ex., în aluzia din Ars Amatoria 3,332 sau Amores I, 15, 17 şi urm.). Totuşi, comicii latini au fost cei
care au avut marele merit de a fi menţinut pînă în evul mediu contactul cu sursa grecească a teatrului comic. Mult mai tîrziu,
prin intermediul comediei plautine Bacchid.es şi a comediei teren-ţiene Phormio, comedia Dis exapaton retrăieşte în
Vicleniile lui Scapin a lui Moliere. Graţie lui Plaut şi Terenţiu, BL a influenţat profund pe dramaturgii Restauraţiei, apoi pe
Sheridan, pe Shake-speare in Timon of Athens, pe Lessing în comediile burgheze şi, mai aproape de noi, pe Hofmannstahl în
Der Schwierige (Cîrcotaşul).
O
OPERA. Manuscrise şi papirusuri: pentru fragm. comediilor: Folium Florentinum nr. 126; pentru Sententiae: Vindobonensis, nr. 277, sec. XIII; Parisinus nr. 396,
sec. XIII; Vaticani nr. 915 şi nr. 50, sec. XIII—XIV; Atheniensis, nr. 1070, sec. XIII; papyrus Didotiana, 1825; papyrus Genavensis nr. 1955, 1898; Oxyrhynchus
Pa-Pyri, 1899; Codex Cairensis nr. 43.227, 1915; Papyrus Hibeh; Codex Bodmerianus IV, 1958. Ediţii: A. Koerte - A. Thierfelder, Menander. Reliquiae, Leipzig,
pars I, 1957, pars II, 1959; D. del Corno, Menandro. Le commedie, voi. I, Milano, 1966; F. H. Sandbach, Menandri reliquiae selectae, Oxford, Clarendon, 1972;
C. Aus-tin, Comicorum Graecorum Fragmenta in papyris >JPerta, 1. A, Berlin, 1973; S. Jaekel, Menandri Sententiae, Leipzig, 1964; E. W. Handley,
Menander. The Dyscolos, Londra, 1965; R. Kas-sel, Menandri Sicyonius, Berlin, 1965; E. G. Turner, New Fragments of the Misoumenos of Menander, Londra,
1965; E. W. Handley, Menander [Dis Exapaton] and Plautus [Bacchides]. A Study in Comparison, Londra, 1968; The Oxyrhynchus Papyri XXXIII, 1968; C.
Austin, Menandri Aspis et Samia I; Textus cum apparatu critico et indices, Berlin, 1969. Traduceri: N. I. Ştefănescu, Menandru, Bucureşti, 1939, Ursuzul,
Bucureşti, Univers, 1971.
REFERINŢE CRITICE. A. Koerte, Menandros, în R E, Pauly Wissowa, XV, 1, 1931, col. 707 — 761, completat de H. J. Mette, Supplementband XII, 1970, coi.
854-862; L. A. Post, The 'Vis' of Menander, Trans. Am. Philol. Association 62, 1931, p. 203-234; N. I. Ştefănescu, Studiu etimologic şi semantic asupra limbii lui
Menandru, Bucureşti, 1937 (teză); U. V. Wilamowitz-Moel-lendorff, Menander, Das Schidsgericht (Epitre-pontesj, Berlin, 1925; S. Zini, II linguaggio dei
personaggi nelle commedie di Menandro, Florenţa, 1938; T. B. L. Webster, Studies in Menander, ed. III, Manchester, 1960; Menandrea. Miscel-lanea
philologica, Genova, 1960; A Dain, La survie de Menandre, Maia, XV, 3,1963, p. 278 — 309; C. Corbato, II Dysholos di Menandro: un saggio e una
bibliografia, Dioniso, XXXVII 1963, p. 157 — 221, Supplementum Menandreum, XXXVIII, 1964, p. 182-202: H. J. Mette, Der heutige Menander (insbesondere
fur die Jahre 1955-1965 (1968), Lustrum, 10, 1965, p. 5-211; 11, 1966, p. 139-143; 13, 1968, p. 535-568; 570; H. Rosenstrauch, Studia nad jezyhiem Menandra,
Wroclaw, 1967; C. Georgeseu, Probleme de stil ale umorului menandreic, Bucureşti, 1973 (dizertaţie); A. W. Gomme şi J. H. Sandbach, Menander. A.
Commentary, Oxford, University Press, 1973; W. Kraus, Menander, Anzeiger fiir die Altertumswissenschaft, 26, 1976, col. 31-56.
C.G.
p
PARMENIDE [Parmenides], fiul lui Pyres; (540? sau 513? î.e.n., Eleea, Lucania, — 480? sau 450? î.e.n., Elea). Filosof.
Reprezentant al şcolii eleate, discipol al lui Xenoîan şi maestru al lui Zenon, cu toţii originari din Eleea. Nu avem date asupra
vieţii lui P. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Platon, P. a venit la Atena în plină maturitate, unde 1-a cunoscut pe Socrate, poate
şi pe Heraclit. Diogene Laerţiu dă însă o dată mult mai timpurie pentru timpul cînd s-a născut P., susţi-nînd că numai
legăturile cu Xenoîan şi pitagoreicii sînt certe. La Elea a desfăşurat o bogată activitate politică şi culturală. Opera sa de
căpetenie este un poem alegoric şi didactic, Peri physeos (Despre natură). învăţătura filosofică a lui P., care nega existenţa
realităţii sensibile, a avut o adincă influenţă asupra alcătuirii sistemului platonician, întîlnind o puternică opoziţie din partea
discipolilor lui Heraclit.
O
în epoca presocratică, orientarea eleată, reprezentată de P., s-a caracterizat prin diferenţierea între gîndire şi percepţie
senzorială, respectiv între lumea inteligibilă şi cea cognoscibilă prin simţuri. In dialogul Parmenide, Platon îl imaginează pe
filosof ca interlocutor al lui Socrate, căruia îi expune tezele eleate asupra unităţii universului. El pare să fi avut doi dascăli
celebri în epocă, Aminias şi Diochaites, originari din Magna Grae-cia, patria pitagoreismului. Conform doctrinei eleate pe
care a ilustrat-o, reală este numai existenţa unei Fiinţe imua-
bile, imobile şi continui, în contrast cu manifestările fenomenale discontinui şi lipsite de substanţă ale lumii empirice. Ga
urmare, există două ordini ale cunoaşterii : « Fiinţa » reală, unic obiect al adevăratei ştiinţe, şi « Aparenţa »>, lipsită de
realitate substanţială, aflată în afara ştiinţei propriu zise, obiect exclusiv al opiniei. Sistemul de gîndire al lui P. este
expus, întocmai ca cel al maestrului său Xenoîan, în poemul intitulat în mod convenţional de tradiţia savantă antică, Peri
physeos. Lucrarea, păstrată fragmentar, e o expunere asupra esenţei naturii, prin exaltarea imaginaţiei poetice stăpînită de
«Aletheia» (zeiţa Adevărului). Este descrierea unui extaz poetic de certă influenţă hesiodică (a se vedea prologul Theo-
goniei), numai că în cazul de faţă autorul este răpit în înalt şi condus printre ierarhii de simboluri alegorice-filosofice.
Călăuzii de fiicele luminii (surorile Heliade), trece prin domeniul zeiţelor Justiţiei şi Legii («Dike» şi «Th'emis»),
cunoscute şl poetului beoţian ca chezaşe ale bunei cîr-muiri a societăţii omeneşti. în cele din urmă, ajunge la'tronul
patroanei sale spirituale, zeiţa %Uetheia, a cărei revelaţi» o ascultă cu evlavie. De la bun început, prologul instituie un
climat de reală tensiune poetică, în care metafizica abstracta este transfigurată. în prima parte a discursului Aletheei, ni se
dezvăluie făptura « Fiinţei», obiect al cunoaşterii revelat»» deductibilă în acelaşi timp pe cale raţia" nală şi discursivă. P.
poate fi, pe drep» cuvînt, comparat cu Luercţhi, tatructt, ca şi acesta, aliază rigoarea dialectică, ţu' terea de abstracţie şi
deducţie cu un auteB"
125
tic suflu poetic, cu o bogată imaginaţie mitopoetică. în special în această primă parte a poemului, din care posedăm cele mai
multe fragmente, se dezvăluie marea artă a filosofului eleat. El creează antiteze de profundă forţă sugestivă: Lumina şi
întunericul, Fiinţa şi Nefiinţa, Esenţa şi Aparenţa dau adevărate lupte epice, natura este concepută ca o matrice a dramei
cosmice. Verbul Aletheei es,te infailibil şi magistral, esenţa lucrurilor este pusă în lumină, în timp ce vanele opinii ale
oamenilor sînt inexorabil desfiinţate. Ritmul poetic, ca şi în De rerum natura, este pe măsura puterii de percepţie şi
imaginaţie. Ascensiunea • spiritului către culmile absolutului ştiinţei este sigură şi radioasă, intuiţia intrînd pe nesimţite în
fruntariile revelaţiei. în ciuda judecăţilor negative formulate de către cei vechi, începînd cu Aristotel, continuînd cu Cicero şi
Plutarh, care îl consideră un poet mediocru, modernii au văzut în poezia lui P. o realizare literară de autentică inspiraţie şi
valoare estetică. Originalitatea poemului său Despre natură constă în îmbinarea unei dialectici a gîndirii de neobişnuită forţă
cu o expresie imagistică nouă, desprinsă de clişeele tradiţionale. Windelband 1-a apreciat în mod deosebit pe P. susţinînd că
valoarea operei sale, comparabilă cu cea a operei lui Heraclit, justifică preţuirea de care s-a bucurat din partea lui Platon.
O
OPERA. Ediţii: H. Diels, Parmenides Lehrge-dicht, Berlin, 1897; H. Diels - W. Kranz, Die fragmente der Vorsohratiher, ed. XII, voi. I,
Berlin, 1966; L. Taran, Parmenides, Princeton, University Press, 1966, cu trad. şi coment. REFERINŢE CRITICE. A. Sanders, Der Idea-
lismus des Parmenides, Teză, Miinchen, 1910; K. Reinhardt, Parmenides und die Geschichte der griechischen Philosophie, Bonn, 1916; W.
"erdenius, Parmenides, Some comments in its Poem, Groningen, 1942; Karl Bormann, Par-nenides. Untersuchungen zu den Fragmenta, Ham-
b
urg, Meiner, 1971; The Pre-Socratics. A Collec hon of Criticai Essays, voi. editat de P. D. Mourelatos, New York, Anchor Books, 1974,
secţia V: Parmenides.
E.C.
PauFanias
PATJSAXIAS (sec. II e.n., Sipylos, Asia Mică). Prozator din epoca romană a literaturii greceşti. Are reputaţia unui călător
neobosit pe meleagurile' Greciei, Italiei, Sardiniei şi Siriei şi, poate, chiar pe ale Africii. Reprezentantul speciei literare
numită « periegeză » (impresii de călătorie). Opera sa în 10 cărţi, intitulată Periegesis tes Hellados (Călătorie tn Ela-da), este
un repertoriu istoric şi în acelaşi timp o trecere în revistă a numeroase aşezăminte, serbări şi tradiţii greceşti şi a principalelor
monumente de artă. Opera are valoare documentară, etnografică şi folclorică fiind de asemenea o bogată sursă de informaţii,
inclusiv despre pămîn-tul patriei noastre. Valoarea cărţii a fost evidenţiată în urma săpăturilor arheologice întreprinse în
secolul trecut şi, mai ales, în urma apariţiei cărţii lui J. G. Fra-zer Sur Ies traces de Pausanias. Opera e un elogiu adus culturii
greceşti şi un docu-ment-ghid pentru cercetătorii trecutului pămîntului elin.
O
Periegeză sau Călătorie în Elada este împărţită în 10 cărţi, fiecare purtînd numele ţinutului descris: Attika (Atica) ; Korinthi-
aka (Corintul) ; Lakonika (Laconia) ; Mes-seniaka (Messenia) ; Eliaka I şi II (Elida); Achaika (Ahaia); Arkadika (Arcadia);
Beotika (Beotia) şi Fokika (Focida). Datorită datelor cuprinse în opera lui P., putem urmări călătoria scriitorului în centre
greceşti vestite prin fapte de arme şi tezaure de cultură, ca Atena, Plateea, Tanagra, Delfi, Corint, Argos, Micene, Epidaur etc.
Din operă lipseşte o prezentare a Greciei occidentale, septentrionale şi a regiunii Tesaliei. Lucrarea nu are introducere şi
încheiere. Cercetarea întreprinsă de P. este metodică, ordonată, insistînd asupra monumentelor de vază, omiţîndu-le pe cele pe
care nu le considera vrednice de a fi contemplate. Criticilor aduse privitor la omisiunile făcute le-a dat el însuşi un^răspuns,
amintind, în repetate rînduri, metoda de lucru adoptată. Prezentarea Greciei se întemeiază pe un vast material de natură
literară, isto-
Pausanias
126
rico-geografică, mitologică şi anecdotică, cît şi pe tradiţia populară, căreia îi acordă o atenţie specială. Autoritatea supremă în
axiologia lui P. rămîne Homer, dar el a folosit şi operele realizate de predecesori în domeniul periegezei, şi anume Pole-mon,
Diodor, Artemidor ca, dealtfel, întreaga producţie literară a Greciei, mai puţin tragicii şi comicii. Din dorinţa de a preamări
trecutul Greciei, autorul exaltă faptele glorioase de arme săvîrşite de greci, cum sînt îndelungile războaie din sec. VII—VI
î.e.n. duse de messenieni împotriva spartanilor (Messeniaka). Este interesant de menţionat că spiritul lui critic se manifestă,
nu o dată în confruntarea tradiţiilor şi legendelor. Sînt cazuri cînd în faţă unor explicaţii naive, în care credulitatea i se pare de
neiertat, sfîr-şeşte prin a spune: «...creadă alţii că aşa stau lucrurile ». P. are convingerea că la temelia tradiţiilor stă totdeauna
un sîmbure de adevăr, denaturat uneori de orgolii locale şi răspîndit de exegeţii sau ghizii acelor vremuri. în asemenea situa-
ţii, el lasă pe seama cititorului grija de a distinge acest adevăr, aşa cum procedează în cartea II (34, 4). Sprijinul pe care
Periegeza îl oferă pînă astăzi cercetătorilor trecutului Greciei este inestimabil. Afirmaţiile autorului se dovedesc totdeauna
temeinic gîndite. Astfel, de pildă, cu prilejul săpăturilor întreprinse pe Acropole, s-a dovedit că artistul cu numele Onatâs nu
este inventat de P. — cum s-a crezut — ci a existat în realitate, aşa cum se confirmă prin obiectele lucrate de el şi purtînd
inscripţia « este opera lui Onatâs ». Un alt exemplu: s-a dovedit în urma săpăturilor efectuate că fîntîna numită « Enneacrunos
» (Nouă izvoare), amintită de P. (I, 14), făcea parte dintr-un grup de fîntîni aparţinînd sistemului hidraulic al Aticii realizat
sub Pisistratizi. Cît priveşte talentul literar al lui P., trebuie să recunoaştem că scriitorul nu are posibilitatea să trezească în
cititor un interes captivant. El notează conştiincios faptele fără un comentariu personal filtrat prin raţiune sau sensibilitate,
fără mărturisirea vreunei emoţii lăuntrice. Are în schimb meritul de a nu fi căutat să împodobească faptele cu artificiile reto-
ricii la modă pe vremea lui. Stilul este adecvat relatării ştiinţifice, folosind cuvinte şi termeni de specialitate, precum şi unele
imagini preluate din sfera diferitelor activităţi artistice. Privită sub aspectul valorii documentare, opera conţine o mare bogăţie
de date. De sub pana lui P. reînvie Panatheneele (VIII, 2), somptuoasa serbare închinată zeiţei Atena, cu care prilej statuia
zeiţei era înveşt-mîntată cu un « peplos » ţesut cu migală. De la el avem şi informaţia că sărbătoarea se numea «Athenaia»,
iar numele de « Panathenaia » 1-a luat pe vremea lui Teseu, de vreme ce era o sărbătoare cinstită de toţi atenienii. O altă
manifestare evocată de P. este «Museia» (X, 31, 3), sărbătoare organizată din cinci în cinci ani la Thespiai într-o pădure
închinată Muzelor, unde aveau loc concursuri de poezie, de cîntece şi exerciţii gimnastice. Asemenea festivităţi se bucurau de
o faimă care depăşea hotarele Greciei, mai ales că în epoca romană serbările constituiau un prilej de cinstire a împăraţilor,
susţinători ai organizării concursului. O altă serbare evocată este cea pentru cinstirea zeului Eros (IX, 31, 3), celebrată din
cinci în cinci ani, cu care prilej perechi de tineri căsătoriţi făceau făgăduiala de a merge la Thespiai, pentru a aduce prinos de
mulţumiri lui Eros. Sînt evocate, de asemenea, serbările Nemeene, ale căror întemeietori erau consideraţi uneori Adras-tos şi
însoţitorii lui în războiul împotriva Tebei, alteori Heracles, după uciderea leului din Nemeea. Istoria artei greceşti şi^a adunat,
în bună parte, materialul din opera lui P. care trece în revistă numeroase capodopere ale artei greceşti, mar-cînd elementele lor
dominante. în cap. 5 al cărţii V se află faimoasa descriere a statuii'lui Zeus de la Olimpia, depăşind în frumuseţe, după părerea
lui P., statuia zeiţei Atena din Parthenon. Amintim, în acest sens, datele pe care ni le dă asupra «ergasterionului» (atelierul) lui
Fidias: «în afara păduricii Altis se află un edificiu, numit Ergasterionul lui Fidias, unde sculptorul aducea ultimele modificări
fiecăruia din elementele componente ale statuilor sale. în acest ergasterion se afla Şi un altar închinat tuturor zeilor». P- are
meritul de a fi descris şi două opere valo-
127
Pausonias
roase ale lui Polignot, mai tîrziu pierdute: celebrele fresce din vestita Lesche (sală de conferinţe) a cnidienilor de la Delfi,
înfăţişînd Distrugerea Troiei şi Co-borirea lui Odiseu in Infern. Fiecare compoziţie cuprindea aproximativ 80 de figuri în
mărime naturală. Distrugerea froiei înfăţişa Troia în dimineaţa cuceririi ei de către ahei. P. n-a manifestat un interes deosebit
pentru urbanistica cetăţilor descrise, în care menţionează doar pieţele, porticele, tribunalele, sediile administrative, «leschele»
(sălile publice) fîntînile, statuile oamenilor de vază. Numărul acestora este însă depăşit de cel al sanctuarelor şi al incintelor
sacre. Dintre construcţiile civile putem cita «Poikile Stoâ» (Porticul împodobit) de la Atena şi Porticul persan din Sparta.
Dacă descrierile edificiilor civile sînt sumare, în schimb descrierea monumentelor şi obiectelor legate de cult se face cu mare
lux de amănunte. Această înclinare nu 1-a făcut însă pe P. să fie lipsit de interes faţă de trecutul istoric al pămîntului pe care-1
vizita. A fost pe cîmpia de la Maraton şi la Plateea, a evocat glorioasele fapte de arme de la Salamina şi Manti-neea, a
contemplat ruinele casei lui Pindar de la Teba, statuile poeţilor şi cîntăreţi-lor celebri de pe Helicon, mormîntul de la Tanagra
al poetesei Corinna, rivala lui Pindar, statuile ridicate în Arcadia pentru cinstirea istoricului Polibiu. De asemenea, scriitorul
a cercetat trofeele şi ofrandele aduse la Olimpia şi Delfi de grecii de pretutindeni. Opera lui P. cuprinde şi date privitoare la
ţara noastră. Cel dintîi pasaj din această serie se referă la Lisimah şi la legenda închiderii acestuia într-o încăpere împreună cu
un leu. Cum Lisimah a izbutit să răpună leul, s-a impus atenţiei şi admiraţiei lui Alexandru cel Mare, care 1-a apreciat ca pe
unul dintre cei mai de seamă bărbaţi din Macedonia. P- relatează, apoi, instalarea lui Lisimah ca rege în Tracia, luptele duse
împotriva odrisilor, a lui Dromihete şi a geţilor. In cursul acestor lupte, Lisimah însuşi — spune P. — s-a aflat în primejdie de
njoarţe, înfruntîndu-se cu oameni căliţi în a'e războiului şi scăpînd prin fugă. Fiul Şau Agatocle, care-1 sprijinea atunci în luptă
pentru prima oară, a fost luat pri-
zonier de către geţi. în cartea III (19, II), autorul descrie insula Leuke (Insula Şerpilor de la gurile Dunării) care, de timpuriu,
a fost folosită ca loc de escală pentru corăbierii din Milet. Comparînd-o cu un ostrov de la gura rîului Borysthenes (Nipru), P.
insistă asupra faptului că ar fi fost acoperită de păduri dese în care se aflau atît animale domestice cît si animale sălbatice. De
asemenea, vorbeşte despre un sanctuar închinat lui Ahile şi despre o statuie a eroului. în cartea V (12, 6), P. menţionează că
Traian i-a supus pe geţii din Tracia, prin acest nume înţelegînd Dacia. începînd cu ultimul pătrar al secolului trecut, opera lui
P. a cîştigat în importanţă datorită săpăturilor întreprinse la Dipylon, în 1871, la Micene, în 1874, la Olimpia, în 1875, la
Epidaur, în 1881, la Eleusis, în 1882, pe acropolele Atenei şi a Tirintului, în 1884, la Delfi şi în Heraionul Argosului, în 1892.
Cu acest prilej s-au descoperit în Periegeza puncte de plecare nu numai pentru cercetarea etnologică, ci şi pentru istoria
religiei grecilor şi a vieţii spirituale a popoarelor semite. Astfel,'în 1871 a apărut lucrarea Primitive Culture, a lui F. B. Taylor,
în 1889 cartea Lectures on the religion of the Semites, a lui W. Robert-son Smith, în 1893, Psyche a lui E. Rhode, iar în 1906
Griechische Feste, a lui M. P. Nilsson. Valoarea excepţională a lucrării în orientarea cercetărilor mai sus amintite a determinat
şi apariţia a două ediţii importante, cea a lui Herman Hitzig şi cea a lui F. Spiro. Opera lui P. continuă şi astăzi să fie un izvor
de primă mînă pentru toţi aceia care se dedică cercetării istoriei antice.
O
OPERA. Manuscrise: Leidensis nr. 16; Vindo-bonensis nr. 51. Editio princeps: M. Musurus, Veneţia, 1516. Ediţii: E. Bekker, 2 voi. Berlin,
1826; 1827; Schubart-Walz, 3 voi., Leipzig, Teubner, 1838-1839; ed. II, 1873-1874; ed. III, 1896 — 1910; F. Spiro, 5 voi., Londra, 1918—
1935, ed. însoţită de trad. In engl. a lui W. H. S. Jones şi H. O. Ormerod; M. Papa-hagis, 5 voi., Atena, 1963; 1965, 1967 şi anii urm., cu trad.
în neogreacă şi coment. M. H. Rocha-Pereira, Pausanias, Graeciae Descriptio,
Pindar
128
rariile 1—4, Leipzig, Teubner, 1973. Traduceri: J. Gr. Frazer, Pausanias. Description of Grcece, 6 voi., Londra, 1898 şi anii urm.; C.D. Hitzig
şi H. Blumner, Die Pausanias Beschreibung von Griechenland, 6 voi. Leipzig 1896 — 1910; E. Meyer, Beschreibung Griechenlands,
Ztiricli, Artemis, 1967; ed. II, Mtinchen, 1972; P. Levi, A Guide io Greece, 3 voi., Baltiraore, Penguin, 1971; M. Marinescu-Himu, Călătorie
în Grecia, voi. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974 (cu coment.); M. Yon, Description de l'Attique Livre I, 1 — 39, 3, Paris, Maspero, 1972.
REFERINŢE CRITICE. C. Robert, Pausanias als Schriftsteller, Berlin, 1909; J._G. Frazer, Sur Ies traces de Pausanias. A travers la Grece
ancienne, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1927; O. Regenbogen, Pauly-Wissowa, RE, SN, voi. VIII, 1956, articolul Pausanias p. 1008
şi urm.; Jean Pouilloux, Studiul introductiv la M. Yon, op. cit.
M.M.-H.
PINDAR [Pindaros], fiul lui Daiphantes şi al Cleodikei; (c. 520 î.e.n., Kinoske-phalai, Beoţia — c. 442 î.e.n., Beoţia). Poet
liric. Familia aparţinea unui neam doric strămutat în Beoţia. Educaţia literară şi-a început-o sub îndrumarea poetei Corinna şi
a desăvîrşit-o la Atena, unde a intrat în legătură cu personalităţi remarcabile ale timpului, Eschil, Simonide din Ceos, ]Lasos
din Hermione. Invaziile persane (490; 481 î.e.n.) îl găsesc în Beoţia. Deoarece poemele sale din primele decenii ale sec. V nu
conţin accente patriotice, a fost învinuit de neutralitate. După 480 î.e.n., vizitează Sicilia şi Cirenaica. Cu acest prilej, a
compus unele din cele mai frumoase poeme ale sale în care se află şi o luare de poziţie împotriva detractorilor săi. Ga omagiu
adus personalităţii poetului, P. a fost aşezat în fruntea canonului alexandrin, care reunea nouă poeţi lirici ai antichităţii. Din
opera sa, alcătuită din ode corale, s-au păstrat integral doar Olympionika (Olimpicele), Pythionika (Pythicele), Nemeonika
(Nemeenele) şi Isthmionika (Istmicele). Creaţia poetică a lui P. a fost mult apreciată în Renaşterea bizantină; în Franţa poetul
s-a bucurat de interesul lui Ronsard. în Germania Holderlin a tradus unele din cele mai frumoase poeme pindarice.
O
Opera lirică a lui P. a fost împărţită de gramaticii alexandrini în 17 cărţi, g ru. pate pe specii de poezie lirică: imnuri parthenee,
paiani, ditirambi, encomiâ (cîntece de laudă), threnoi (cîntece de jale) şi epinicii. Din această imensă creaţie s-au păstrat
integral patru cărţi de epinicii, primele două însumînd 14 ode Olimpice şi 12 ode Pythice, compuse în cinstea învingătorilor
de la Olimpia şi de la Delfi. Celelalte două cărţi cuprind Nemeene şi Istmice, după numele festivităţilor panelenice ţinute la
Nemeea si la Corint. Olimpicele şi Pythicele, cărora li se alătură fragmente din parthenee si paiani, reprezintă cea mai
importantă moştenire literară care s-a păstrat din patrimoniul liricii vechi greceşti. Perioada de mare fecunditate din cariera
literară a lui P. coincide cu anii petrecuţi în Sicilia cînd a fost oaspetele tiranilor din Agrigentum, Himera şi Camarina. Din
Sicilia a trecut în nordul Africii, în Cirenaica, unde a fost invitat de regele Arce-silau din Cirene, în cinstea căruia a compus
două din Pythicele sale (a IV-a şi a V-a). Cronologia odelor pindarice constituie obiectul unor numeroase controverse
filologice. în mod sigur este datată numai Pythica V (501 î.e.n.). Pythica X, închinată tesalianului Hippocleas, pare să dateze
din 498 î.e.n.; primele trei Olimpice, care inaugurează şederea în Sicilia, sînt posterioare anului 476 î.e.n. Cea din urmă odă
este Pythica VIII (446 î.e.n.). Structura formală a unei mari ode pindarice se bazează pe înlănţuirea cîtorva « triade» (care pot
depăşi uneori numărul de 10), alcătuite din strofă, antistrofă şi epodă, fiecare din aceste trei unităţi avînd un caracter metric şi
melic deosebit, deşi în unele cazuri antistrofa era scrisă pe aceeaşi textură metrică ca şi strofa. Structura compoziţională
respecta, în linii mari, tradiţia genului: a) parte introductivă, conţinînd un elogiu adresat învingătorului, familiei sau oraşului
din care provenea; b) o naraţiune mitică, cu un pronunţat caracter epic; c) consideraţii de ordin filosofic, etic îndeosebi. Ca
exemplificare, vom prezenta planul compoziţional al Olimpicii I. Oda începe prin a sublinia importanţa deosebită a întrece-
rilor de la Olimpia, manifestare sportiva
129________________________________
si culturală legată de cultul lui Zeus. Jn partea a doua a Introducerii poetul laudă personalitatea lui Hieron, stăpînul calului
Pherenikos, care a ieşit învingător (476 î.e.n.); partea centrală dezvoltă mitul lui Tantal, pedepsit de zei pentru neţărmurita sa
trufie. Ultima parte conţine un îndemn spre moderaţie şi autocontrol, în spiritul binecunoscutei maxime delfice « nimic prea
mult». Nici Hieron, care este muritor, nu se cuvine să dispreţuiască măsura. Oda se încheia prin urări de sănătate şi mulţumire
sufletească adresate tiranului. Conţinutul de idei al epiniciilor pindarice dezvăluie o personalitate artistică puţin preocupată de
problemele de actualitate. Educaţia dorică pe care poetul o primise în tinereţe, pregătirea sa intelectuală l-au îndemnat să
prefere explorarea lumii miturilor şi exegeza lor filosofică. Nucleul celor mai multe ode pindarice este alcătuit din incursiuni
în fondul mitologic grec, uneori conexate, alteori nu cu consideraţii despre personalitatea celui proslăvit. Astfel Olimpica VII,
închinată lui Diagoras din Rodos, conţine o suită de trei mituri în legătură cu întemeierea principalelor aşezări din Rodos,
desprinse din ciclul despre hera-clizi; Pythica IV, dedicată regelui Arce-silau din Cirene, este inspirată din legendele despre
argonauţi, căci Arcesilau trecea drept urmaş al lui Iason şi al Medeei; Olimpica IX, care preamăreşte victoria lui Epharmostos
din Locroi, conţine mitul universal al potopului şi apariţia primilor oameni după catastrofă, iviţi din pietrele aruncate de
Deucalion şi de Pyrrha. Acest mit punea în discuţie o teză mult apreciată în cercurile intelectuale ale timpului, despre
superioritatea calităţilor înnăscute faţa de cele dobîndite. P. 'nu s-a folosit însă totdeauna de substanţa miturilor străvechi
pentru a-şi ilustra demonstraţia. Urmărind introducerea unei anumite varietăţi în schemele sale compoziţionale, uneori a
preferat să recurgă la expuneri >e altă natură, cum ar fi, de pildă, pasionanta relatare despre principiile de bază ale religiei
orfico-pitagorice în Olimpica *£, sau magnifica descriere a forţei de erupţie a vulcanului Etna. Din cercetarea atentă a odelor
reiese că P. era tributar "iui adevărat sistem de norme etice pe
Pindar
care le recomanda cu căldură, cu anumit curaj chiar, celor pe care-i elogia. Acest sistem se sprijinea în întregime pe morala
care promova concepţia despre pedepsirea păcatelor omeneşti de către zei, pe care o regăsim, aproape identică, în operele lui
Eschil şi Sofocle, precum şi în Istoriile lui Herodot. Ca majoritatea poeţilor din categoria acelora care au ocolit lirismul
subiectiv, şi P. preţuia rolul educativ al poetului, considerîndu-se un exponent al învăţăturilor apolinice despre auto-
cunoaştere şi înţelepciune în comportare. Dintre toate maximele care predicau cumpătarea şi măsura, «nimic prea mult»
cuprinde chintesenţa acestei direcţii spirituale: «Dacă în vorbă, cu rost îţi păstrezi o măsură / Şi-n puţine cuvinte închegi
gînduri multe / Vei fi mai puţin urmărit de-a lumii bîrfeală ...» (Pythica
I, strofa C, v. 1 — 3; odăjnchinată lui Hieron, tiranul Siracusei). în jurul acestei norme P. îşi ţese aproape întreaga sa
concepţie etică amintind adesea mai marilor zilei că nu sînt decît nişte muritori (Nemeeana VII, 45) a căror fericire depinde
de comportarea lor faţă de zei şi faţă de oameni. Această idee este dezvoltată cu pregnanţă îndeosebi în Pythica VIII, în
versuri care l-au impresionat profund pe Mihail Eminescu: « Făpturi de-o zi! Ce ne e fiinţa?/ Şi ce nu e? Doar umbra unui
vis / E omul / Cînd scapără-n spre el vreo rază cerul / Atun-cea doar / — Sub licărul luminii — / Se bucură el de răstimpuri
dulci...» (v. 94— 100, trad. Simina Noica). Anumite ecouri orfico-pitagorice în opera sa, afară de expunerea mai sus amintită
din Olimpica
II, echivalează cu o deschidere spre înnoirile intelectuale ale timpului său. Divinitatea în viziunea pindarică este perfectă,
atotştiutoare, concepută pe plan pur spiritual : « Cînd vrea, un zeu dă împlinire la orice / îi stă-n putere s-ajungă vulturul în
zbor; / Să-ntreacă sprintenul delfin în mare...» (Pythica II, v. 35—37; trad. Simina Noica). Faţă de măreţia şi puterea care se
concentrează în lumea fără de prihană a zeilor lui P. spiritul uman este supus celor mai felurite greşeli (Olimpica VII, 43):
erori de cunoaştere, de apreciere a valorilor, de apreciere a propriilor puteri. La P. întîlnim, astfel, pre-
Pindar
130
figurarea importantei probleme a raportului dintre cunoaştere şi greşeală, dezbătută ulterior în opera lui Platon, care considera
greşeala drept un act al necunoaşterii, al unei optici deformate şi nu drept un act voliţional. înrudirea dintre gîndirea lui P. şi
anumite concepţii platonice se regăseşte şi în acele ode, Pythica I, de exemplu, sau Olimpica XIII, în care poetul se
înfăţişează ca un partizan deschis al unei forme de guvernămînt încredinţate unor aleşi. într-adevăr, în secolul următor, Platon
avea să susţină teze întemeiate pe aceleaşi principii. Izvorul primar al inspiraţiei ambilor scriitori trebuie căutat în ideologia
cercurilor aristocrate din Grecia arhaică, promotoare ale doctrinei imutabilităţii însuşirilor naturale (printre altele, vezi
Olimpica XI, 19). Judecata vechilor scriitori, şi teoreticieni asupra măiestriei artistice a lui P., cum ar fi cea a lui Dionysios
din Halicarnas, sau cea a lui Horaţiu, se bizuia pe cunoaşterea întregii sale creaţii. Totuşi, faptul că posedăm ode integrale de
la P. ne îngăduie să ne facem o idee destul de bine conturată asupra modului cum lucra poetul. Unitatea unei ode trebuia
asigurată prin înmănuncherea, cît mai armonioasă, a unui fascicul de idei, exprimate în forme variate, atrăgătoare din punct
de vedere stilistic, pentru a se putea ajunge la un ansamblu unic în felul lui. De nenumărate ori P. se referă la această cerinţă,
găsind cele mai sugestive imagini pentru a o formula: smalţul unei cununi de flori, zborul frînt al albinei pornite la cules de
miere etc. Modalitatea pe care o foloseşte cel mai des este brusca părăsire a unui fir narativ, pentru a se adinei, dintr-odată, în
miezul altei povestiri. La aceasta se adaugă intercalări, aluzii la familia şi persoana învingătorului, notaţii pline de pitoresc
asupra desfăşurării jocurilor atletice sau asupra locului de baştină al învingătorului, care înlocuiesc prin forţa lor imaginativă
descrierea, absentă în arta lui P. Astfel, rădăcinile neamului regelui Arcesilau din Girene au fost «împlîntate» în pămîntul
african chiar de mîna zeilor (Pythica IV, v. 452). Dacă comparaţiile, îndeosebi cele descriptive, lipsesc în general, metaforele
şi epitetele sînt extraordinare prin ineditul lor,
dînd stilului pindaric un colorit aparte considerat de unii critici literari drept o manifestare a «barocului» antic. Fraza este cînd
supraîncărcată cu imagini, cînd gravă, enunţînd adevăruri etern umane cînd amplă, desfăşurîndu-se pe o întindere de cîteva
versuri, împinsă parcă de un elan nestăvilit. De aceea, odele sînt, în general, greu de interpretat. Nu trebuie uitat însă că odele
pindarice erau cîntate şi relieful căpătat de fiecare cuvînt, în contextul în care se afla, nu mai este perceptibil în totalitate.
Dialectul în care a scris P. este o limbă poetică convenţională, cu o puternică nuanţă dorică, imprimată liricii corale încă de
Âlcman (sec. VII î.e.n.), dar cu un vocabular de bază homeric, presărat cu forme eolice. Ca şi marele său contemporan,
Eschil, P. arăta o preferinţă vădită pentru arhaisme şi pentru cuvinte compuse, cu sonorităţi eufonice. Dionysios din
Halicarnas i-a apreciat în mod deosebit îndemînarea de a valorifica sonorităţile prin opoziţia meşteşugită între vocale
deschise şi secvenţe consonantice, precum şi mlădierea ritmului în conformitate cu alternanţa secvenţelor fonice (Despre
alăturarea cuvintelor, cap. 22). Arta lui P. marchează ultima etapă în dezvoltarea unei specii literare sortită a fi eclipsată de
reprezentaţiile dramatice. Deşi admirată de artiştii Renaşterii, arta lui P. nu a avut imitatori. Mult prea legată de ideologia
Greciei arhaice, folosind o imagistică extrem de variată, obositoare chiar prin densitatea ei, poezia lui P. nu a îneîntat pe
admiratorii lui Homer şi Vergiliu din sec. XVII şi XVIII. Abia în sec. XIX se remarcă o creştere considerabilă a ediţiilor cri-
tice şi a studiilor consacrate lui P. Dintre acestea, un loc deosebit îl ocupă cartea lui Alfred Croiset, La Poesie de Pindare, ed.
I, 1880.
O
OPERA. Manuscrise: Ambrosianus (Milano), C. 122, sec. XII; Vaticanus, nr. 1312, sec. XII; Parisinus, nr. 2774; Laurentianus (Florenţa) nr.
32 şi nr. 52, sec. XIII şi XIV; papirusuri care cuprind fragmente din Peane şi Parthenee, publicate' In voi. 5 din seria Oxyrhynchus Papyri.
Editio princeps; Aldus Manutius, Veneţia 1513. Ediţii: Calliergi, Roma, 1515; Henri
131
Pitagora
Estienne, Paris, 1560; ed. II, 1566, Însoţită He trad. latină; Erasmus Schmid, Wittem-herg, 1616; Benolt de Saumur, Saumur, 1620; G.
Heyne, GOttingen, 1783; ed. II 1799, ed. revăzută şi mărită; A. Bock, Pindari Carmina, Berlin, Weidmann, 1811; ed. II, 1812; Th. Bergk, in
Poetae Lyrici Graeci, voi. I, Berlin, 1878; Aim6 Puesch, Pindare, Carmina, Paris, Les Belles Lettres. Coli. Bud6, 4 voi., 1922—1923; ed. II.
193*; ed- nl> 1958; L- R- Farvell, The Works of Pindar, 2 voi., Londra, 1932, ed. comentată; Bruno Snell, Pindarus. Carmina cum Fragmente,
Leipzig, Teubner, I, 1959; II, 1964. j. Duchemin, Les Pythigues, III, IX, IV, V, Paris, Presses Univ. de France 1967, ed. comentată E. I.
Thummer, Die isthmische Gedichte, 2 voi., ed. critică, trad. şi note, coment., Heidelberg, Winter, 1968—1969; Bruno Snell — H. Maehler,
Pindarus. Carmina cum Fragmentis, Leipzig, Teubner, 1971, partea all-a, ibid., 1976: Traduceri: Pindar, Ode, fragm. In ALGr.,p. 129 — 143;
Ioan Alexandru, Pindar, Ode (Olimpicile), Bucureşti, Univers, 1974, ed. revizuită şi adnotată de M. Nasta.
REFERINŢE CRITICE. J. Irigoin, Histoire du texte de Pindare, Paris 1952; U. Wilamowitz-Moellendorf, Pindaros, Berlin, 1922; G. Nor-
wood, Pindar, Berkeley, California Press, 1945, ed. II, 1956; G. Perrotta, Pindaro, Roma, 1959; C. M. Bowra, Pindar, Oxford, 1964;
Pindarus. Die isthmischen Gedichte, critică de text, coment. şi analiză de E. Thummer, voi. I Heidelberg, Winter, 1968; William de Calder,
Pindaros und Bakchilides, Darmstadt, Wissenschaft. Buchgesellschaft, 1970.
A.P.
PITAGORA [Pythagoras], fiul lui Mne-şarehos; (c. 580 î.e.n., Samos - c. 500 î.e.n., Metapont, Sudul Italiei). Filosof şi
matematician. A studiat matematica la Milet, cu Anaximandru. A făcut diferite Popasuri în Creta, la Sparta, în insula Pelos,
precum şi lungi călătorii de studii "* ludeea, Persia, Fenicia şi Egipt. în w6 î.e.n., se expatriază la Crotona, pe malul golfului
Tarent, unde se bucură j™ multă influentă şi înfiinţează o şcoală "losofică. Frămîn'tări politice locale îl devină să plece la
Metapont, unde a sîrrl ipînă la sfîrşitul vieţii. Majoritatea se? o antice susţin °ă nu a lăsat nimic °s. Se citează, totuşi, o serie de titluri
ale unor opere care i-ar fi aparţinut. Un mic poem rezumativ al doctrinei, Chrysa Epe (Versurile de aur), datează din sec. III-
lV e.n. Autorii vechi menţionează trei lucrări din perioada pitagoreismului timpuriu, presupuse a fi autentice: una despre
educaţie («paideia»), a doua despre politică («politeia»), şi a treia despre natură («physis»). Lui P, i se mai atribuiau poemele
intitulate: Peri tou olou (Despre univers), Hieros logos (Poem sacru), Peri eusebeias (Despre pietate), Mystikos logos
(Despre mistere) şi altele. El este acela care a introdus în istoria culturii europene termenul de filosof (gr. «philosophos»),
adică «iubitor de înţelepciune » (« philos + sophia»), intitulîn-du-se astfel într-o convorbire cu tiranul Leon din Sicyon. Pînă
la P. această ocupaţie intelectuală era desemnată prin termenul «sophia», iar cel care o practica se numea «sophos», înţelept.
Partea cea mai cunoscută a gîndirii lui P. se află în domeniul geometriei, ilustrată prin faimoasa teoremă ce-i poartă numele.
Pentru el numerele aveau o valoare filosofică, constituind principiile ultime ale lucrurilor. Spre deosebire de «chaos»,
numerele reprezentau partea raţională a universului, concepută sub forma unei sfere în centrul căreia se află focul originar,
considerat a fi lăcaşul lui Zeus. Alături de ştiinţă, doctrina lui P. cuprindea şi o parte esoterică, privind metempsihoză, sensul
existenţei şi calea spre mîn-tuirea sufletului. Deosebit de interesante sînt preceptele lui simbolice, cu totul originale pentru
gîndirea greacă veche, care s-au dovedit a avea puncte comune cu o serie de tabu-uri indo-europene.
O Filosoful făcea parte dintr-o familie de origine tyrrheniană, stabilită la Lemnos, în urma ocupării Samosului de către ate-
nieni. Tatăl său era un om înstărit şi a dat fiului său o instrucţie îngrijită. în Samos 1-a avut profesor pe Hermodamas, şi tot
aici, sau la Syros, 1-a audiat pe Ferecide. A plecat la Milet ca să-1 asculte pe Anaximandru, iar de aici, mai departe, în Creta,
unde a fost iniţiat în mistere de Epimenide. A călătorit ia Sparta, pentru a studia legislaţia lui Licurg, în insula
Pitagora
132
Delos şi la Delfi. Se afirmă că ar fi vizitat Iudeea, Persia, Fenicia şi Egiptul. După toate aceste călătorii s-a întors la
Samos, unde a deschis o şcoală de filo-sofie. Dar indiferenţa concetăţenilor şi tirania lui Policrate l-au făcut să se expa-
trieze şi să se stabilească la Crotona. Sosirea lui nu a rămas fără consecinţe politice. Crotona era o cetate oligarhică,
condusă de un senat compus din 1000 de cetăţeni. Şcoala filosofică creată aici de P. va avea o puternică influenţă asupra
situaţiei politice a cetăţii şi determină, în cele din urmă, instaurarea unui regim aristocratic. P. urmărea să realizeze o
reformă morală, religioasă şi politică. Pare să fi înlăturat nu numai aici, dar şi în toate oraşele Siciliei şi Italiei spiritul de
discordie, insuflînd un elan de independenţă şi libertate, restabilind peste tot autoritatea legilor. Succesul iniţial avea să facă
loc, treptat, unor adversităţi profunde. Ordinul filosofic pe care îl crease, caracterizat de un spirit de corp, şi o doctrină
misterioasă, era în afara instituţiilor oficiale şi dădea impresia unei puteri oculte, care se substituia celei a statului. Uşile
închise ale ordinului răneau mîndria poporului. Un război cu cetatea Sybaris, cîştigat de Crotona mai mult datorită lui P.,
sporeşte întrucîtva creditul filosofului, nu însă fără a trezi noi invidii. Scînteia pare să se fi aprins de la refuzul lui P. de a
primi în Ordin pe un oarecare Kylon. Rănit sufleteşte, acesta creează o societate concurentă şi agită spiritele. P. se exilează
la Metapont şi, fapt semnificativ, imediat după plecare, şefii partidului democrat îl acuză de conspiraţie politică. Discipolii
rămaşi în Crotona sînt masacraţi, cu excepţia lui Archip-pos şi Lysis. Odată cu moartea lui P. începe lunga istorie a
pitagoreismului. Dificultatea principală în cercetarea filo-sofiei lui P. o constituie absenţa unor fragmente autentice.
Majoritatea textelor ne-au parvenit fără referire la un autor precis, ci sub formula vagă « pitagoreicii spun» etc. Aristotel,
de pildă, îl citează în Metafizica o singură dată pe P., în rest vorbeşte de « pitagoreici». în aceste condiţii e foarte greu a
discerne nucleul originar de aportul discipolilor. Geometria şi, îndeosebi, teorema care-i
poartă numele indică adîncimea de gîn-dire a filosofului, dar nu de aici îi vine faima. Matematica lui ţinteşte să fie în
realitate, o metafizică. El utiliza numel rele pentru a exprima relaţii imanente materiei, mergînd pînă la originea şi structura
ei intimă. Astfel, numărul este principiul (« arche») lucrurilor. Cu aceasta se ajunge iarăşi la tema fundamentală a
filosof iei presocratice a esenţei lucru-rilor. Ionienii considerau drept'« esenţă» una sau alta dintre « materiile » din care e
alcătuit universul, eleaţii luau în considerare existenţa însăşi, iar P. socoteşte că acest rol îl joacă numărul. Originalitatea ideii
nu ne împiedică însă să remarcăm că, întrucît numărul reprezintă un raport cantitativ, în gîndirea lui P. calitatea lucrurilor
exprima de fapt o relaţie cantitativă. Fr. Engels a subliniat acest caracter al sistemului lui P., scriind că P. « concepea numărul,
determinarea cantitativă (s.n.), ca esenţă a lucrurilor» (Dialectica naturii, în Opere, voi. 20, Bucureşti, Editura Politică,
1964, p. 551). Aritmetica lui P. utilizează un fel de numere-figuri şi se concentrează în special asupra numărului 10
(decada), ale cărui proprietăţi sînt analizate în detaliu. Numărul 10 era figurat astfel:
Avea deci aspectul unui triunghi cu fiecare latură formată din 4 unităţi. Tot numărul 4 e cel care stă la baza numărului 10,
pentru că suma numerelor componente este 10 : 1 + 2 + 3 + 4 = 10. Acesta pare a fi motivul pentru care a fost numit «
tetraktys ». Decada mai avea proprietatea de a fi cel dintîi număr care conţine un număr egal de numere prime şi numere
compuse. Orice număr susceptibil a fi redat sub o formă grafică analogă acestui «tetraktys» purta numele de «număr
triunghiular». La fel, sumele seriilor de numere pare şi impare succesive purtau numele de «numere pătrate » şi «numere
oblongi». Dar aceasta aritmetică era dublată de o alta, simbolică, şi ea limitîndu-se la numerele care se
133
sfîrşeau cu numărul perfect 10. Astfel, 1 reprezintă punctul, 2 linia, 3 planul, 4 volumul. Mai departe numerele căpătau
semnificaţii abstracte sau figurate: 5 reprezenta culoarea şi calitatea, 6 viaţa însufleţită, 7 raţiunea, sănătatea şi lumina, sau
fiinţa umană, 8 iubirea, prietenia şi înţelepciunea, 9 dreptatea. E greu de ştiut dacă aceste date transmise de Aristotel
(Metafizica, 14.3) şi de Philolaos Diels— Kranz fragm. 12) sînt autentice sau reprezintă inovaţii ale pitagoreismului. în orice
caz, ele sînt în spiritul filosofiei lui P. Teoria numerelor ne introduce în cosmologia lui P. Numărul constituia partea raţională
a universului, partea organizată după anumite legi, viaţa, în opoziţie cu materia amorfă, haosul. Numărul este deci o graniţă («
peras») care desparte un sistem structurat de infinit («apeiron»). Această regiune a haosului, delimitată şi supusă unor
anumite legi, are forma unei sfere în centrul căreia se află focul originar ( « hestia »), numit şi « casa lui Zeus » («Dios
oikos»). în jurul focului originar — ne spune Philolaos — se învîrtesc 10 corpuri cereşti: bolta cerească, cele 5 planete,
soarele, luna, pămîntul şi antipă-mîntul ( « antichthon »). Sfera e înconjurată de o centură (« to periechon ») indestructibilă,
Olimpul. Dincolo de sferă se află vidul infinit, pe care universul îl «respiră». (Aristotel, Fizica 4.6, 213 b). învîrtirea
corpurilor cereşti în interiorul sferei şi vibraţiile produse de mişcarea lor constituiau « armonia sferelor o. Această concepţie
pare însă mult posterioară lui P. (J. Burnet, L'Aurore de la philo-sophie grecque, p. 125). Armonia sferelor este însă, expresia
cosmologică a constantei preocupări a pitagoreicilor pentru relaţiile şi proporţiile numerice care, pe de altă parte, erau legate
în mod practic de muzică şi instrumentele muzicale. Chiar celebra teoremă a sumei pătratului catetelor egal cu pătratul
ipotenuzei îşi împrumută la pitagoreici terminologia din mu-z'că, ipotenuza («hypoteinusa») desem-nind propriu-zis « coarda
întinsă în partea opusă >> a harpei (J. Burnet, op. cit., p. 118). iot lui P. i se datorează, se pare, descoperirea intervalelor
muzicale de cvartă, cvintă şi octavă, precum şi expresia lor numerică. Descoperirea suportului mate-
Pitagora
matic al muzicii avea să aibă o consecinţă neaşteptată. Constituind, într-un fel, o materializare a proporţiilor numerice, mu-
zica însemna că reprezintă unul din cele mai înalte fenomene ale universului, dat fiind că numărul era principiul universului.
De aici, utilizarea muzicii de către pitagoreici ca formă de purificare (« katharsis») a sufletului. Katharsis-ul aristotelic reia,
se pare, o idee pitagoreică (J. Burnet, op. cit., p. 109). Omul de ştiinţă P. era dublat de un gînditor — poet, preocupat şi de alte
discipline, unde însă, uneltele considerate ca aparţinînd ştiinţei nu mai erau utilizabile. Este vorba, în primul rînd, de ideea
metempsihozei sau a transmigraţiei sufletelor. Termenul exact era «palingenesia», palingeneza însem-nînd «reîncarnare»,
alături de care se mai folosea şi «metempsychosis» sau « metensomatosis», cu acelaşi sens. P. credea în transmigraţia
sufletului şi, mai mult decît atît, îşi povestea chiar reîncarnările anterioare. Această idee, pe care o avansează fără nici un fel
de argumente de ordin raţional, reprezintă în gîndirea lui o credinţă dogmatică şi trebuie alăturată mitologiei sau religiei.
Lenin a caracterizat această dualitate a gîndirii lui P. drept o «combinaţie între germenii de gîndire ştiinţifică şi fanteziile â la
religie, mitologie» (Caiete filosofice, în Opere complete, voi. 29, ed. II, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 209). în aceeaşi
ordine intră interdicţiile alimentare şi de cult, pe care P. le recomanda în spiritul unor tabu-uri general umane. Oprea, astfel, să
se mănînce peştii cu coada neagră, boii, berbecii, cocoşii albi, în general carnea animalelor moarte, ouăle, iar ca plante
interzicea consumarea bobului. Aceste interdicţii completau, de fapt, ,un canon ale cărui prescripţii le putem regăsi în mai
toate şcolile filosofice asemănătoare. Dar, interesul tabu-urilor culinare ale lui P. vine mai ales din insolitul lor. Practicarea lor
era străină şcolilor filosofice greceşti şi reprezenta, dimpotrivă, un apanaj al cultului. Partea cea mai interesantă a acestui
capitol din opera lui P. o constituie preceptele simbolice, formă filosofică aproape necunoscută gîndirii greceşti. Sub aparenţa
unor prohibiţii paradoxale se ascundeau, de fapt, precepte
Pitagora
134
de ordin moral sau norme de viaţă. Sînt citate 71 de asemenea tabu-uri pitagoreice, din care vom nota cîteva: Să nu te aşezi pe
o baniţă de grîu; să nu treci peste cumpăna unei balanţe; să nu întinzi mina dreaptă multor oameni; să nu mănînci inima unui
animal jertfit; să nu ţii rîn-dunele în casă; să nu aţîţi focul cu un cuţit; să nu îndeplineşti rituri sacre încălţat; să nu mergi pe
drumul mare, ci să urmezi numai potecile; să nu gravezi chipul unui zeu pe inel; să nu dormi în miezul zilei; să nu-ţi părăseşti
postul fără ordinul comandantului; să nu ridici bucatele căzute de pe masă; să nu mănînci cînd mergi cu căruţa (Diogene
Laerţiu, 8.17 — 18, trad. G. Balmuş). Contestarea sensului simbolic al acestor tabu-uri e contrazisă de interpretarea curentă
pe care religiile o dau unora din ele. A căuta poteca însemna a păşi pe drumul îngust, inaccesibil, al virtuţii. Interdicţia gra-
vării chipului unui zeu pe un inel simboliza condamnarea idolatriei de orice fel. Descălţarea în templu e obligatorie şi acum în
islamism, ea figurează dezbrăcarea de profan în momentul sacrului. Părăsirea postului fără ordinul comandantului are un sens
foarte general, dar vizează totodată opreliştea sinuciderii. Metaforele explică la fel de bine celelalte enigme. Balanţa era
simbolul justiţiei, trecerea peste ea nota încălcarea dreptăţii, în majoritatea lor, aceste simboluri sînt vechi şi generale, P.
continuînd aici, alături de tradiţia greacă, recomandarea unor reguli de viaţă aparţinînd unor civilizaţii înrudite. Astfel,
interdicţia de a mînca inima unei jertfe e anticipată în poemele homerice. In sfîrşit, Platon relatează {Phaidon, 62 b) despre
doctrina unui pitagoreic tîrziu, Philolaos, care considera viaţa o închisoare din care oamenii nu trebuie să evadeze —
condamnarea sinuciderii — atitudinea înţeleptului în viaţă trebuind să fie aceea a unui spectator («theorein»), nu a unui
participant la întrecerile vieţii şi, cu atît mai puţin, a unui negustor care vine să cumpere sau să vîndă. Ideea pare a proveni
direct din doctrina lui P. Ea ne dezvăluie o faţă mai ascunsă a filosofiei lui P., înrudită cu învăţăturile esoterice ale misterelor.
Se pare, dealtfel, că P existat într-adevăr o parte
tainică în doctrina lui P. din care n-au ajuns pînă la noi decît aluzii sau fragmente tîrzii, ca cel precedent. Ea explică însă
veneraţia aproape religioasă pe care o aveau, se pare, discipolii pentru maestru. El nu expunea, aşadar, concluziile contro-
versabile ale unei investigaţii raţionale ci revela lumii şi anumite aspecte accesibile numai prin credinţă. De aici caracterul
infailibil pentru adepţi al ideilor lui P, şi raportarea la ele ca la o autoritate indubitabilă. Pentru pitagoreici era adevărat numai
ce spunea P. De aici s-a născut formula «el a spus » (« autos epha») ca formă de a valida o opinie. Formula avea să facă o
lungă carieră în evul mediu, fiindu-i atribuită lui Aristotel. S-a consacrat în forma latină «magister dixit».
O
OPERA. Ediţii. E. Diels — W. Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, ed. XII, voi. I, Berlin, 1966, p. 96 —113 şi 398 — 480 (şcoala
pitagoreică). Traduceri: C. Balmuş, Diogenes Laertios, Vieţile şi doctrinele filozofilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 395 — 408,
REFERINŢE CRITICE. G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie o filozofiei, trad. română, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 177 — 222; F.
En-gels, Dialectica Naturii în Marx-Engels, Opere, voi 20, Bucureşti, Editura Politică, 1964, p. 551; V. I. Lenin, Caiete filozofice, In Opere
complete, voi. 29, ed. II, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 207 — 209; A. Chaignet, Pythagore el la philosophie pythagoricienne, 2 voi.,
Paris, 1873; E. Zeller, Die Philosophie der Griechen, voi. I, ed. VII, Leipzig, 1919, p. 361-616; A. Delatte, iStudes sur la litlirature
pythagoricienne. Paris, 1915; J. Burnet, VAurore de la philoso-phiegrecque, trad. franc, Paris, 1919, p. 93 — 126; p. 317—354; I. Levi,
Recherches sur Ies sources de la Ugende de Pythagore, Paris, 1926; G. Mil-haud, Les Philosophes giometres de la Grece, Paris, 1934, p. 79-
122; W. K. C. Guthrie, A History of Greek Philosophy, voi. I, Cambridge, 1962, p. 146—340; G. S. Kirk and J. E. Raven The Presocratic
Philosophers, Cambridge, 1964, p. 217 — 231; K. M. Cleve The Giants of Pre-Sophistic Greek Philosophy, The Hague, 1969» p. 449 —
512; R. Tatou, Ştiinţa antică şi medievală, trad. română, Bucureşti, 1970, p. 217; 230-234; 248-249.
*"* *
PJJATON [«Cel lat în spate»; pe numele adevărat, Aristokles], fiul lui Ariston şi al Periktionei; (7 noiem. 427 î.e.n., Atena __
347 î.e.n., Atena). Descindea din vechea familie a Codrizilor şi din Solon, tnrudindu-se cu Charmides şi Critias, personalităţi
ale epocii şi discipoli ai lui Socrate, deveniţi personaje ale Dialogurilor sale. A avut parte de o educaţie completă şi
armonioasă, rezervată aristocraţilor atenieni, dovedind multiple talente şi înzestrări fizice şi spirituale, ilustrate atît de
creaţiile sale poetice, dramatice şi plastice, cît şi de performanţele gimnice. Frecventarea lui Socrate 1-a orientat în mod
definitiv şi exclusiv către reflecţia filosofică şi etică. După moartea acestuia, începe să-şi scrie opera, concepută iniţial ca o
apologie şi totodată modalitate de' a păstra mereu vie şi a valorifica învăţătura şi pilda umană a maestrului. Călătoriile
întreprinse la Megara, în Egipt, la Cirene, în sudul Italiei, la Tarent şi Siracusa au marcat contactul fructuos al filosofului cu
reprezentanţii eleatismu-lui şi pitagoreismului. Totodată i-au oferit prilejul de a exercita asupra tiranilor din Siracusa o
pedagogie filosofică şi politică, în ale cărei roade a crezut, dar care i-a adus neajunsuri şi eşecuri. La întoarcerea din prima
călătorie în Italia, către anul 387 î.e.n. a întemeiat în grădina lui Academos celebra sa şcoală Academia, în atmosfera de studiu
şi reculegere a Academiei, distanţîndu-se tot mai mult de viaţa publică, şi-a realizat opera de maturitate şi bătrîneţe. în
cuprinsul operei, alcătuită din Dialoguri şi Scrisori filosofice, scrierile socratice de tinereţe pe teme morale, sociale şi politice
Hippias meizon (Hippias maior) Hippias elatton (Hippias minor), Charmides, Laches, Eu-ţhyphron, Alkibiades (Alcibiade),
Menon, jniţiază dezbaterea dialectică şi demersul inductiv. în dialogurile de maturitate, Symposion (Banchetul), Phaidros (Fe-
tru), Phaidon (Fedon), Politeia (Repunea), formulează doctrina ideilor cu aplicabilitate în domeniile metafizicii, poli-Wai,
eticii şi esteticii. Opera tîrzie, reprezentată de dialogurile Parmenides (Par-"xnide), Philebos (Filebos), Sophistes <?°nstul),
Politikos (Politicul), aduce mo-«uicări însemnate doctrinei ideilor, în-
Platon
serînd ierarhiile constituenţilor matematici. Nomoi (Legile) — opera de bătrîneţe a lui P. rămasă neterminată — reajustează
modelul statului din Republica, potrivit unor reelaborări de esenţă pitagoreică, încercînd, în acelaşi timp, o re-apropiere de
domeniul politicii reale.
O
Printr-o fericită întîmplare ni s-au păstrat toate scrierile lui P. Este vorba despre 42 de Dialoguri, dintre care numai 12 sînt
suspectate ca apocrife, unele mai plauzibil, altele mai discutabil, despre cele 13 Scrisori, considerate însă de critica modernă
ca neautentice, mai puţin cele cu caracter autobiografic, Scrisorile VII şi VIII. Ceea ce unifică toate aceste lucrări, cu excepţia
Scrisorilor, este faptul că nu sînt concepute ca elaborări legate de practica scolastică a Academiei, ci sînt concepute ca
redactări, ca reconstituiri ale unor discuţii purtate de către Socrate în diverse împrejurări, cu diverse personaje ale epocii
anilor 420—400 î.e.n. Cele mai multe personaje sînt autentice, doar cîteva au o identitate nesigură, dacă nu cumva fictivă.
Năzuind, aşadar, să reconstituie un ciclu de reprezentări ale doctrinei şi personalităţii lui Socrate, P. izbuteşte să creeze un
edificiu original al propriei sale doctrine multiforme, inspirate de un spirit vast şi preocupat de cele mai generoase sinteze cu
putinţă, în care speculaţia filosofică este la tot pasul complinită şi reverberată de imaginaţia poetică, de inspiraţie şi finalitate
estetică. Aceasta face ca opera platoniciană să-şi găsească un loc de frunte în literatura universală, creînd tiparele stabile ale
dialogului literar-filosofic. în acelaşi timp, calităţile literare, perpetua pendulare între real şi ficţiune, între rigoare apodictică
şi ambiguitate poetică, fac să se ridice cele mai dificile probleme în interpretarea sistemului filosofic, în stabilirea parame-
trilor materiali şi ideologici ai dialogurilor, în ce priveşte momentul discuţiei, personajele ori situaţia dată. Exegeza modernă
a delimitat patru perioade în creaţia lui P.: a) perioada dialogurilor socratice, opere de tinereţe, în care memoria învăţăturii
socratice este încă foarte vie: Apologia Sokratous (Apologia), Criton, Ion, Hip~
Platon
136
pias minor, Hippias maior, Alcibiade, Lahes, Charmides, Statul, cartea I, Euthy-phron, Lysis); b) dialogurile de tranziţie — a
căror valoare filosofică şi literară este dintre cele mai mari (Protagoras, Cratylos, Gorgias, Eutydemos, Menexenos) ;
c) dialogurile de maturitate — în care doctrina platoniciană tinde către sistem şi reprezentare consecventă a universului uman
şi metafizic (Menon, Banchetul, Fedon, Fedru, Statul, cărţile II—X^;
d) în sfîrşit, o ultimă perioadă a creaţiei platoniciene, în care P. încearcă neliniştile imperfecţiunii sistemului «ideilor »,
căutînd noi temeiuri în adevărurile matematice: Theaitetos (Teetet), Parmenides (Parmenide), Sofistul, Politicul, Timaios,
Legile, Epinomis. într-o atare clasificare s-a avut în vedere faptul demonstrabil că P. n-a putut cuprinde de la bun început într-
o ordine didactică ideile sistemului său. Atît din tehnica sa filosofică cît şi din cea literară rezultă cu evidenţă faptul unei
continue evoluţii şi mutaţii a conceptelor şi metodologiei sale. In cele din urmă, critica stilistică, în absenţa unor criterii
riguroase oferite de studiul doctrinei sau de istoricitate, a încercat să stabilească, la rîndul ei, ordinea aproximativă în care
am enumerat operele platoniciene. Complexitatea sistemului se poate descifra dacă ţinem seama, în primul rînd, de
multiplele interese speculative manifestate de P. încă din anii de formaţie. Astfel, ca discipol iniţial al lui Cratylos, aderent la
doctrina lui Heraclit, înainte de a fi discipolul lui Socrate, P. s-a arătat interesat de aspectele metafizice ale speculaţiei
filosofice, trecute cu vederea de marele său maestru. Pe de altă parte, ca şi alţi elevi ai lui Socrate, a învăţat să aprecieze şi să
asimileze idei născute în afara solului Aticii. A fost foarte preocupat, de pildă, de dogmele pitagoreice, în aceeaşi
măsură ca şi de matematica acestora. A fost interesat şi de doctrina eleaţilor (v. Parmenide). Numai aşa se explică caracterul
sintetic şi novator al filosofiei platoniciene, deschisă către soluţii neaşteptate şi originale, depăşind cu mult graniţele atît ale
eticismului cît şi ale dialecticii socratice. în primele dialoguri, preocuparea esenţială este legată de examinarea unor opinii
curente
despre noţiunile cele mai importante ale eticismului în concurenţă cu doctrinele sofiştilor. Astfel, Laches este o investigare
a noţiunii de curaj prin metoda inductivă ■ Eutyphron, a pietăţii; Hippias maior a frumosului în accepţia cea mai
generală a termenului; Charmides, a înţelepciunii • cartea I a Statului este o cercetare a noţiunii de justiţie. Dar dialogurile de
tinereţe reprezintă doar un exerciţiu, o propedeutică în stare să demonstreze neajunsurile opiniilor comune care nu se pot
desprinde de lumea fenomenală şi, ca urmare, cad în aporii sau în aproximări, în acest sens, Hippias minor are un carac-
ter vădit eleat, înrudindu-se cu paradoxurile sofistice exprimate de Zenon din Elea. Adevărata măsură a sistemului său o dă P.
în dialogurile maturităţii, în care edifică doctrina ideilor. Această construcţie grandioasă este precedată de respingerea
sistematică, în numele unor temeiuri metafizice, a doctrinelor la modă, în primul rînd a retoricii lui Gorgias, a dialecticii lui
Protagoras şi Hippias. în opoziţie cu permanenta fluctuaţie a obiectelor fenomenale, «ideea» este singura care are realitate,
esenţialitate. Fenomenele şi obiectele naturale sînt copii («ei-dola») ale ideilor, avînd realitate numai în măsura participării la
arhetipul ideal, aflat într-o lume transcendentă. Există o ierarhie a ideilor, destul de nesigură, întrucît abstracţiile
platoniciene sînt mereu îmbrăcate în vălurile mitului şi alegoriei. Obiectele sensibile sînt subordonate unor idei specifice, de
pildă, omul, «anthro-pos», participă la «ideea de om» sau «autanthropos», la fel masa participă la «ideea de masă»
sau « autotrapeza »• Deci, lumea fenomenală mimează pe cea ideală, iar artele sînt o mimetică inferioară, întrucît imită
obiectele naturale, fiind copii de gradul al doilea. Acesta este temeiul metafizic pentru care P. reduce esenţialitatea
artelor la o condiţie de inferioritate, la acest temei adăugîndu-se şi temeiurile etice, întrucît artele ignora imperativele
Binelui. Deasupra ordinului «ideilor » specifice se află supraordonate «ideile» superioare: Binele, Frumosul, Adevărul,
Mişcarea, Repausul etc. AceŞj tea ar corespunde numai ca generalităţi categoriilor distinse pe baze logice de
137
Platon
doctrina aristotelică. Pentru P., clasificarea «ideilor» nu poate avea nici o rigoare din moment ce se bazează pe criterii
compozite, de natură raţională unele, altele de natură poetică sau etică. Sigură si esenţială pentru teoria ideilor este doar dubla
perspectivă, consecvent observată, asupra lumii fenomenale, structurată de heraclitismul devenirii în cele trei faze: creştere,
apogeu şi declin, caracteristice tuturor stărilor. Astfel, P. concepe evoluţia sufletului ( « psyche ») şi a ethosului uman
deopotrivă cu cea a statului, observaţiile empirice fiind cu totul neglijate în investigarea lumii fenomenale. în schimb, lumea
transcendentă este structurată de eleatismul imuabilităţii şi a eternei perfecţiuni. Puntea de legătură dintre cele două lumi a
fost domeniul în care gîndirea platoniciană a încercat să ofere cele mai variate soluţii, predominînd tipul de reprezentare
mitico-poetică. Ascensiunea sufletului pur către tăriile lumii ideilor este reprezentată într-unui din cele mai frumoase mituri
filosofice din cultura universală, mitul atelajului lui Fedru. într-adevăr, dialectica nu este unica metodă de investigaţie şi
speculaţie platoniciană. Pentru a putea explica intuiţiile superioare ale sufletului uman el recurge la noţiunea de «anamneză»,
adaptînd în mod ingenios şi uzînd de aceeaşi tehnică a reprezentării mitico-poetice, dogme pitagoreice asupra nemuririi
sufletului şi a reîncarnărilor lui succesive. Aceasta este soluţia transcendentă care-i inspiră cele mai imaginative excursuri
asupra condiţiei sufletului, odată desprins din ciclul devenirii fenomenale. ?• aplică în mod consecvent doctrina ideilor,
uneori numai embrionul acesteia, 'n cele mai variate domenii. Astfel, cea roai spectaculară edificare este statul deal, din
dialogul Statul, redactat în mai roulte faze, corespunzînd evoluţiei de la aza socratică la cea de maturizare a ,I-opriilor sale
concepte. în cursul celor
ă călătorii în Sicilia a încercat să ren^ ta practică visul la care nu voia să eonn"^ 6' tatemeierea unui stat în care să edif
f losoi
J ii. după prototipul ce-1
eserCase' încercările însă s-au soldat cu nici - dFeroase- Teoria estetică plato-
ana din Ion, dar mai cu seamă din
Statul, corespunde în egală măsură exigenţelor sistemului ideilor. Psihologia şi etica platoniciană, conţinute în dialoguri ca
Gorgias, Menon, Statul sînt alte faţete ale sistemului, structurate de aceeaşi doctrină a ideilor. în cuprinsul dialogurilor
platoniciene, în afara discuţiei dialectice strînse, de mare rigoare, axate pe un demers inductiv, denumit de Socrate, datorită
concentrării, « brachylogie », P. foloseşte cu multă abilitate, dovedind perfecta stăpînire a tehnicii retorice a discreditaţilor săi
adversari, expunerile de tip epideictic (demonstrativ) şi naraţiunile continui de mituri sau de situaţii epice. Se pot cita mitul
Hadesului din Gorgias, mitul atelajului din Fedru, mitul lui Er din Statul, mitul cavernei din acelaşi dialog ori faimosul mit al
Atlantidei din Timaios şi Critias care de milenii alimentează literatura utopică. Forma dialogului a fost aleasă şi perfecţionată
de P., desigur, în primul rînd din raţiuni filosofice. Cu toate acestea, dezbaterea dialectică nu are nicidecum prioritate, cu atît
mai puţin exclusivitate. în cursul lecturii dăinuie impresia că excursurile mitice sau retorice de felul celor amintite sînt piese
esenţiale din structura compoziţională a dialogurilor. îndemnat de exemplul lui Socrate şi desigur al sofiştilor, care practicau
de fapt o metodă de expunere similară în multe privinţe celei socratice, P. se foloseşte de mituri şi de naraţiuni continue, în
scopul sprijinirii argumentaţiei speculative pe o paradigmatică de o mare concreteţe şi valoare estetică. La aceasta era ajutat şi
de geniul său poetic, care fertiliza cele mai importante elemente mitico-poetice ca ingrediente în scrierile filosofice. Şi acest
lucru este de observat în cele mai multe din dialogurile sale. Protagoras aproape că ignoră dialectica brachylogică, fiind în
schimb animat de tablouri şi naraţiuni de mare plasticitate. Cadrul, personajele, partitura de dialog care le revine acestora sînt
gîndite anume să creeze atmosfera unei scene dramatice. Acelaşi lucru se poate spune şi despre realizarea de cadru din Fedru,
scenă de natură de mare prospeţime în care se desfăşoară una din cele mai elevate discuţii metafizice. Există o mare artă a
combinării, în doze variabile, a diverselor
Platon
138
componente în cadrul dialogului. în multe cazuri, citatele şi variaţiunile pe teme poetice consacrate sînt un punct de plecare
pentru serii narative de mare frumuseţe. Deşi preconizează ca poetul să fie alungat din cetate şi bătut cu vergi, P. posedă o
distinsă cultură literară la care se întoarce tot timpul pentru a extrage şi adapta paradigme de tot felul. Honier, Pindar, Soîocle,
Euripide, sînt abundent citaţi. Uneori, dintr-un punct de plecare polemic se dezvoltă o demonstraţie de proporţii cu totul
nebănuite la început, aşa cum se întîmplă cu presupusul discurs al lui Lisias din Fedru. Dialectica devine dramă şi
reprezentaţie, plină de mişcare şi suspensie spirituală, ca, de pildă, în Banchetul. Diferenţa dintre felul cum şi-a reprezentat
Xenofon momentul, probabil autentic, al banchetului şi al discuţiei despre Bros, faţă de reprezentarea platoniciană, ne revelă
din plin calităţile de genial artist al ficţiunii, caracteristice lui P. Toate dialogurile platoniciene sînt axate pe reprezentarea
personalităţii lui Socrate, protagonist nedezminţit al tuturor scenelor de discuţie filosofică. Se poate reconstitui intenţia
construcţiei unui ciclu dramatic de momente succesive din existenţa maestrului. Bineînţeles că nu se poate cere nici o rigoare
cronologică şi istorică, dimpotrivă, este vorba de o reconstituire exemplară şi epideictică, de vădită intenţionalitate artistică.
Socrate tînăr apare în Parmenide, Socrate matur, dar încă necunoscut pe plan panelenic, se impune în faţa celor mai iluştri
sofişti ai Eladei, în Protagoras, apoi în Gorgias, după ce în Ion şi în Char-mides îşi cîştigase reputaţie printre ate-nieni.
Geniul filosofic al lui P. se exprimă în cadrul uman dat de un Socrate purtător al aureolei cvasi-divine, demonice, în
Banchetul, în Fedru, în primele cărţi ale Statului. Mai departe, există o serie de dialoguri în care presentimentul distrugerii lui
Socrate, ca victimă a inimiciţiei civice, reiese din plin, dimpreună cu tendinţele apologetice, aşa cum se întîmplă în
Eutyphron, Gorgias culminînd cu Apologia. Apoteoza lui Socrate, anunţată în Gorgias, se dezvăluia cu toată plenitudinea
dramatică în Fedon. Desigur, rămîn afară o serie de dialoguri care se
leagă numai pretextual de personalitatea de protagonist a lui Socrate, cum sînt Timaios, Legile, Sofistul, Politicul etc. Sînt în
acelaşi timp şi dialogurile care beneficiază în cea mai mică măsură de o reuşită literară, unele avînd un caracter esoteric şi
încifrat în simboluri logice şi matematice. Se poate vorbi de o infinită varietate a stilului platonician, care ar corespunde marii
variaţiuni de intenţii şi finalităţi a dialogurilor. P. trece de la gravitatea epică la sensibilitate lirică în cuprinsul Banchetului şi
al lui Fedon, atinge performanţele stihomitiei dramatice în Gorgias sau în Lysis. Alteori, se dovedeşte un maestru uluitor al
pastişei, imitînd cu evidente scopuri polemice pe Lisias în Fedru, pe Gorgias retorul în discursul lui Agaton din Banchetul.
Mene-xenos este o parodie realizată cu cea mai mare precizie tehnică a discursului de aparat, ca elogiu funebru, iar Hippias
minor este un dialog eristic de cea mai pură calitate sofistică. Dialectica devine arareori obositoare şi mecanică în dialogul
platonician, întrucît întotdeauna este prezent un simţ al reprezentării şi concre-teţei ce ţine de o desăvîrşită fire artistică. Aşa
se explică şi arabescurile imaginaţiei sale poetice din episoadele de naraţiune continuă. Mitul agrementează în mod firesc şi
necesar exerciţiul intelectual al demonstraţiei dialectice. Alfred Croiset vorbeşte despre «minunea aticismului care este arta
lui Platon», arătînd că însuşi sistemul său filosofic este prin eleganţa, graţia şi elevaţia sa o operă de artă atică, comparabilă
cu monumentele literare ale tragediei atice, cu monumentele plastice ale Partenonului şi Erechteio-nului. P. a consacrat
structura şi stilul specific dialogului filosofic-literar, inspi-rînd direct Tusculanele lui Cicero, Civitas Bei a lui Augustinus,
precum şi dialogurile Renaşterii italiene platonizante. îi sînt tributari, nu numai în materie de idei. ci şi ca modelaj
compoziţional şi stilistic, Thomas Morus, Campanella, Erasmus. Importanţa lui P. în gîndirea şi literele, în genere,'ale culturii
greceşti este comparabilă numai cu cea a lui Homer. Amîndoi au binemeritat apelativul consecvent atribuit de «theioi»
(divini). După moartea lui P. doctrina acestuia a fost îmbogăţită
139
cu elemente pitagoreice şi orfice care au deformat sensibil învăţăturile Academiei medii şi noi. Neoplatonismul (v. Plotin)
este o doctrină eclectică şi cu implicaţii mistice, fără tangenţă propriu-zisă cu teoria «ideilor » concepută de P. Influenţa lui P.
asupra scolasticii medievale a fost imensă. Conflictul în jurul teoriei «universalelor» îşi are rădăcina în platonism. în gîndirea
filosofică europeană filonul platonizant se poate urmări în opera multor gînditori de mare prestigiu, îndeosebi de nuanţă
fideistă, cum ar fi Descartes şi Bossuet, Leibniz, Berkeley şi Fenelon, Kant, Fichte, Schopenhauer şi, mai tîr-ziu, Husserl.
Dintre esteticieni se cuvin citaţi în primul rînd Shaftesbury, Sche-lling şi Windelband. Materialismul dialectic a combătut de
pe poziţii ştiinţifice doctrina lui P. luptînd în acelaşi timp împotriva acelora care considerau concepţiile lui P. drept fundament
pentru argumentări în favoarea idealismului.
O OPERA. Manuscrise: s-au păstrat numeroase ms. inegale ca valoare. Cităm: Bodleianus, datlnd din anul 896, păstrat la Oxford; Pari-sinus
A, nr. 1807; Venetus T (184), sec. XV. Editio princeps, Aldina, Veneţia 1513. Ediţii: H. Estienne, Paris, 1578; I. Bekker, 11 voi., Londra, 1816
— 1823, cu trad. latină, coment., scholii şi aparat critic. Dintre ed. moderne cităm: Astius, Plato. Opera. Leipzig, 1819; J. Burnet, Plato.
Opera Oxford, 1899 — 1906; M. Croiset, Platon, Oeumes completes, Les Belles Lettres, Coli. Bude, Paris, 1921 — 1935; E. Hamilton şi H.
Cairns, Plato. Tke CoUected Dialogues Including the Letters, New York, Bollin-gen Foundation, 71, 1966. Traduceri. Dintre trad. celebre
cităm pe cea a lui Marsilio Ficino, sec. XV, şi pe cea a lui Schleimacher, din 1810; In lb. română: Şt. Bezdechi, Platon, Dialoguri, Bucureşti,
Cultura Naţională, 1922; C. Papa-costea, Platon, Opere, voi. I şi II, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1930; 1935; reeditare şi revizuire cu două trad.
noi ta plus, de C. Noica, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Şt. Bezdechi, Protagora şi Lysis, Sibiu, 1941; Platon. Opere, voi. I, trad.
ale unui colectiv sub conducerea lui P. Creţia şi C. Noica, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1974; voi. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1976; voi. in, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978; in lb.
Plotin
germană R. Rufener, Gesamtausgabe der Dialoge, 3 voi., Zttrich, Artemis, 1960; 1965; 1969, cu o prefaţă de O. Gigon.
REFERINŢE CRITICE. U. Wilamowitz-Moel-lendorf, Platon, sein Leben und seine Werke, Berlin, 1919; ed. revizuită, Berlin, 1959; J.
Burnet, Platonism, Berkeley, 1928; P. Fried-lănder, Platon, 2 voi. Berlin, 1928 — 1930; ed. III, revizuită, Berlin, 1964; A. Dies, Autour de
Platon, Paris, 1927; Platon, Paris, 1930; Leon Robin, Platon, Paris, 1935; Al. Claudian, Colectivismul în filozofia lui Platon, Iaşi, 1936; R.
Schaerer, La Question platonicienne, Neuchâ-tel — Paris, 1938; E. Turolla, Vita di Platon, Milano, 1938; M. Heidegger, Plato's Lehre Uber
die Wahrheit, mit einem Brief uber den Huma-nismus, Berna, 1947; P.-M. Schuhl, Platon et l'art de son temps, ed. II, Paris, 1952. Harald
Patzer, Die philosophische Bedeutung der Sokra-tesgestalt in den platonischen Dialogen, Parusia (fur J. Hirschberger), 1965; N. Hartmann,
Platos Logik des Seins, ed. II, Berlin, W. de Gruyter, 1965; Al. Posescu, Platon. Filosofia dialogurilor, Ed. Ştiinţifică,' 1971; Ion Banu,
Platon Heracliticul, Bucureşti, Editura Academiei, 1972.
E.C.
PLOTIN [Plotinos], (205 e.n. Lykopolis, Egipt — 270 e.n. Roma). Filosof. Fondatorul neoplatonismului. A studiat şi s-a
format la Alexandria. La vîrsta de 18 ani, audiindu-1 pe Ammonios Sakkas, are revelaţia filosofiei platoniciene. După o
călătorie în Orient şi o scurtă şedere la Antiohia, se stabileşte la Roma, unde activează ca scolarh al unei noi direcţii
filosofice, neoplatonismul. Ideile sale sînt expuse sistematic în Enneade. Cele mai importante date ale filosofiei platonice,
aristotelice, pitagoreice şi stoice, alături de elemente provenind din soteriologia orientală, apar convertite într-un sistem
sincretist în cadrul căruia se urmăreşte gradaţia de la târîmul empiricului, raţionalului, apoi al inteligibilului, către sfera
transcedentului pur. Acesta se atinge prin extaz sufletesc. Doctrina lui P. a avut un mare răsunet mai întîi în filosofia şi lirica
Orientului islamic (sufismul), apoi în cadrul culturii de tip platonician a Renaşterii europene.
O
Plotin
140
în genere, viaţa lui P. este înconjurată de un mister voit, intenţionîndu-se, din partea discipolilor şi admiratorilor săi,
acreditarea ideii de supranaturalitate a maestrului lor, după modelul venerat în vechime al lui Pitagora sau Empedocle. Ni s-a
păstrat împreună cu scrierile sale, biografia redactată în acest spirit de către discipolul său, filosoful Porfirios din Tyr, editor
al operei. înclinat către o viaţă meditativă iluminată de stări extatice imprecise, P. găseşte la Alexandria în contact cu
Ammonios Sakkas climatul cel mai potrivit pentru dispoziţiile sale reflexive. Este discipol al acestuia, iniţiindu-se în
practicile ascetice de ostentativ esoterism alături de faimosul Origene gnosticul şi de Herennius. Dorind să dobîndească o
cunoaştere adîncită a zoroastrismului şi brahmanismului, faţă de care manifesta afinitate şi interes, speculaţia şcolii lui
Sakkas, însoţeşte expediţia împăratului Gordian în Parthia (anul 242 e.n.), soldată însă cu un dezastru total. După un scurt
interval de staţionare în Antiohia, se stabileşte definitiv la Roma, devenind scolarh şi afirmînd intenţia restaurării autenticului
platonism. Se bucură de un mare prestigiu atît printre filosofi cît şi în anturajul imperial, fiind tratat cu deferentă de împăratul
Gallienus. în auditorul său se numărau discipoli sosiţi din Orient şi din Occident, bărbaţi şi femei, care îi audiau cursurile cu
veneraţie. Treptat însă, filosoful se îndepărtează de lume şi, chinuit de o boală necruţătoare şi degradantă fizic, moare în cea
mai mare solitudine, în anul 270. Aşa cum se poate remarca, P. a dus existenţa unui filosof speculativ, combinată cu cea a
unui rector spiritual al societăţii, după obiceiul celor mai reprezentativi înţelepţi ai epocii, care se înconjurau de o atmosferă
de providenţia-litate ce friza impostura, atît de sarcastic denunţată cu un secol înainte de către scepticul şi raţionalistul
Lucian. Numai că, sub rezerva misticismului şi intuiţionismului extatic profesat, P. este un filosof cu formaţie solidă, cu
preocupări de înaltă intelectualitate, în ciuda deselor concesii pe care le face sau mai degrabă le inspiră, încrezîndu-se în
incantaţii, în practici magice, atribuind realitate demo-
nilor de tot felul, de tradiţie clasică şi orientală. Acesta era un fapt al epocii, întrucît P. şi, în genere, discipolii săi
neoplatonicieni se erijau în restauratori ai tradiţiei raţionaliste şi ai speculaţiei intelectuale de tip elenic, ameninţate cu
degradarea şi desuetudinea în faţa ofensivei religiilor şi practicilor mistice la modă, care făgăduiau eliberarea sufletului într-o
existenţă transcedentă pentru iniţiaţii fervenţi. Este vorba, în primul rînd, de creştinism, de gnosticism, de religiile zeiţei Isis
şi a zeului Mithra etc. Delimitarea faţă de religiile orientale este însă destul de relativă, întrucît P. concepe filosofia ca o
religie întemeindu-se pe o interpretare tendenţioasă, cel mai adesea, a textului platonician, pe elementele de orfism şi
pitagoreism din sistemul clasic platonician. în acelaşi timp el suferă contaminările inevitabile pentru temperamentul său
înclinat către extatism. Opera lui P., aşa cum a fost ordonată de Porfirios, cuprinde 54 de tratate pe subiecte destul de variate,
dispuse sistematic în 6 grupe de cîte 9 tratate, faimoasele Enneade, conform ritului pitagoreic al aritmologiei. Tratatele sînt o
continuă suită de comentarii pe o temă clasică dată, aristotelică, platoniciană, stoică etc, de la care plecînd, filosoful edifică o
dogmă originală, detaşîndu-se progresiv de eclectism, deşi niciodată în mod definitiv, din moment ce se întemeiază tot timpul
pe un text de care nu doreşte să se îndepărteze în variaţiunile sale, oricît de digresive şi aberante ar fi ele. în afară de aceasta,
deprinderile speculative, bazate pe o dialectică severă şi pe o intensă conceptualizare, conferă argumentaţiei şi dogmaticii sale
un caracter cu totul inedit şi dificil de urmărit. în ce priveşte conţinutul Enneadelor, cea dintîi din serie este consacrată
individului, cea de-a doua şi a treia lumii sensibile, cea de a patra sufletului. înălţîndu-se treptat pe scara cunoaşterii, în
cuprinsul celei de a cincea Enneade P. speculează asupra intelectului, iar în cea de-a şasea aspiră la cunoaşterea unicului şi
transce-dentului infinit care este divinitatea, în concepţia mistică cu care culminează speculaţia începută sub auspiciile doctri-
nei platoniciene şi peripatetice clasice.

1
141
Plotin
într-adevăr, plecînd de la sensurile umanismului elenic, raţionalist şi dialectic, P. se îndepărtează de raţiune şi în genere de
spiritul clasic, absolutizînd elementele de iraţionalism cu totul nerelevante pentru doctrina clasică. Pentru el, corpul este în
mod absolut mormîntul sufletului («soma-sema»), din care trebuie să se elibereze^cu orice preţ, detaşîndu-se progresiv, în
ordinea Enneadelor, arătată mai sus, lumea sensibilă, socială şi naturală, trebuie depăşită, în primul rînd, in calitatea ei de
domeniu al maximei pluralităţi, deei al imperfecţiunii. Ridi-cîndu-se la nivelul sufletului, se constată şi acolo imperfecţiunile
inerente pluralităţii şi devenirii, astfel că următoarea treaptă este inteligenţa şi oglinda acesteia, inteligibilul, ca ipostaze
supraordonate ipostazelor trupului şi sufletului. Or, acestea erau în concepţia platoniciană ipostazele supreme din care se
detaşau ideile, în ierarhia lor culminînd cu ideea Binelui, care reprezintă unicitatea, limitatul şi finitul în acelaşi timp. în toate
sistemele, inclusiv în cel eleat, exista ideea limitei şi a organizării închise, inteligibile ca finitudine, reprezentată ca unitate
cosmică perfectă, inteligibilă şi ca atare mensurabilă, interpretabilă. P. inovează, în sensul depăşirii acestui climax de către o
treaptă supremă, dată de infinit şi inefabil, reprezentată ca divinitate, ca Unul infinit şi incomprehensibil, ca ipostază de
valoare mistică, spre care omul trebuie să tindă, după ce a depăşit ipostaza inteligibilului, intrînd în extaz, în-străinîndu-se
fundamental de orice categorie sesizabilă şi inteligibilă. Această stare se atinge în urma unui exerciţiu spiritual consecvent şi
îndelung, susţinut de o intensă viaţă spirituală. Astfel se ajunge la stare extatică, la intuirea trans-cedentului şi a
supranaturalului, de neexprimat altminteri decît prin predica-mentul negativului calităţilor inteligibile. în urma lui P.
neoplatonismul, deşi şi-a asumat misiunea de a apăra entitatea tradiţiei umaniste elenice contra creştinismului, a alunecat tot
mai mult către ■ocultism şi magie albă. în schimb, doctrina creştină a avut mult de împrumutat din spiritualismul
neoplatonician. O revalorificare excepţională a neoplatonismului s-a
petrecut în sec. XV european, după ce cultura poetică şi filosofică a lumii arabe se hrănise îndelung cu substanţa sa spirituală,
inspirînd acea poezie de înaltă tensiune lirică a sufismului, care a ajuns să influenţeze indirect şi poezia unor mari artişti
spanioli din sec. XVI, prin intermediul focarului de cultură maur din peninsula iberică. în Renaşterea italiană, sub impulsul
bizantinului Gemis-tios Plethon are loc o reabilitare a neoplatonismului sub egida studiilor ce urmăreau reactualizarea lui
Platon. Marsilio Ficino, Michelangelo, mai tîrziu Spenser şi Fray Luis se numără printre platonizanţii Renaşterii. Doctrina
estetică plo-tiniană a Frumosului nedespărţit de Bine, obiect al mai multor digresiuni speculative, a avut o mare influenţă
asupra esteticii şi poeticii renascentiste.
O
OPERA. Editio princeps: M. Ficino, Florenţa, 1492. Ediţii: Creuzer, Plotinus, Enneades, Oxford, 1835; E. Brehier, Plotin, Enneades, Paris,
Les BellesLettres, Coli. Bude, 1924 — 1938; P. Henry, H. R. Schwyzer, Porphyrii Vita Plotini. Enneades I—III, voi. I, Oxford, Clarendon,
1964; aceiaşi, Plotin, Schriften, 5 voi., cu trad. In lb. germ. de R. Harder, Hamburg, Meiner, 1956 — 1967; A. H. Armstrong, Plotinus, 6 voi.,
Londra, Loeb, Cambridge, Harvard Univ. Press, Heinemann, 1966 — 1967, cu trad. în lb. engl.; S. Mac Kenna, The Enneads, ed. IV
revizuită de D. S. Page, Londra, Faber & Faber, 1969. REFERINŢE CRITICE. G. Kircnner, Die Phi-losophie des Plotins, 1874; W. R. Inge,
The Philosophy of Plotin, Londra, 1918; E. Brehier, La Philosophie de Plotin, Paris, 1922; Gr. Tău-şan, Filosofia lui Plotin, Bucureşti, Casa
Şcoa-lelor, 1924; P. P. Matter, Zum Einfluss des pla-tonischen Timaios auf das Denken Plotins, Winterthur, Keller, 1964; J. M. Rist, Plotinus.
The road to reality. Cambridge Univ. Press, 1967; K. Marx, Caiete de istoria filosofiei epicuriene, stoice şi sceptice, în Scrieri din tinereţe,
Bucureşti, Editura Politica, 1968; p. 204. N. Baladi, La Pensie de Plotin, Paris, Presses Univ. de France, 1970; Dietrich Roloff, Plotin, Die
Grossschrift (coment. la ~, Berlin, de Gruyter, 1970; H. Doerrie, Plotin, în Die Grossen der Weltgeschichte, Ztiricb, Kindler, Artemis 1971, p.
531—543; A. Graeser, Plotin and the Stoics. A Preliminary Studyt
Plutarh
142
Coli. Philos. Ant., Leiden, Brill, 1972; V. Schu-bert, Plotin, Einfuhrung in sein Philosophieren, Freiburg-Mîlncheii, Alber, 1973; F.
Heinemann, Forschungen iiber die plotinische Frage. Plotinus Entwicklung und sein System, ed. revizuită, Aalm, Scientia, 1973;
B.G.
PLUTARH [Plutarchos], fiul lui Auto-bulos; (46 e.n., Cheroneea, Beoţia — 127 e.n., Cheroneea). Prozator, moralist şi
biograf. A studiat filosofia, cu Ammo-nios, a acordat mare atenţie muzicii şi matematicii. Pe vremea împăratului Ves-pasian, a
fost trimis de oraşul său natal într-o solie a guvernatorului Ahaiei. A călătorit de mai multe ori la Roma, unde a ţinut
conferinţe, şi-a făcut prieteni, printre care se pot cita: Iunius Arulenus Rusticus şi Q. Sossius Senecio. Acestuia din urmă,
consul în anii 99 şi 107, i-a dedicat Bioi paralleloi (Vieţile paralele). împăratul Traian i-a conferit rangul de consular şi a
recomandat guvernatorului Ahaiei să ţină seama de sfaturile lui în guvernarea provinciei. S-a bucurat de aceeaşi atenţie şi din
partea împăratului Hadrian. La Cheroneea a înfiinţat un celebru cenaclu literar. Un catalog, zis al lui Lamprias, nepotul
scriitorului, îi atribuie 227 de scrieri, dar multe din titluri aparţin altor autori. Operele lui se împart în două mari categorii:
scrieri cu caracter moral, cunoscute sub numele de Ethika (Moralia) şi Vieţile paralele. în Moralia, tratează probleme de
religie, de filosofie pitagoreică, de exegeză platoni-ciană, de ştiinţele naturii. Adept al religiei lui Apollo, cu anumite tendinţe
mistice, P. susţine că divinitatea conduce lumea cu dreptate şi înţelepciune. Greşelile sînt pedepsite de divinitate, chiar dacă
pedeapsa întîrzie, iar pedeapsa este dată spre îndreptarea celui care o primeşte. Raţiunea şi gîndul de a servi pe concetăţeni
trebuie să conducă activitatea oricărui om şi, mai ales, pe a conducătorului de stat. Gloria i-au asigurat-o însă cele 50 de Vieţi
paralele. El a expus cronologic faptele, a caracterizat personajul, a făcut analize psihologice pătrunzătoare, a încercat să
explice şi să descrie stări de lucruri, iar la sfîrşitul fiecărei perechi de vieţi paralele, a făcut o comparaţie
(« synkrisis») între vieţile personalităţilor prezentate. Aceste comparaţii finale constituie încercarea de sistematizare a faptelor
expuse şi de judecare a lor din punct de vedere axiomatic. Sentimentul d e umanitate cu care zugrăveşte caracterele a fost unul
dintre factorii de atracţie ai acestei opere de-a lungul secolelor.'
O
Preocupările lui P. în materie de etică şi pedagogie sînt predominante în activitatea sa practică de conferenţiar şi profesor. în
multe scrieri integrate în Moralia, sistemul filosofic se bazează pe ideea că între divinitate şi omul muritor se interpun
«daimonii», divinităţi intermediare, bine intenţionate. Providenţa se manifestă prin oracole. Superstiţia însă este mai
dăunătoare decît ateismul. Păstrarea tradiţionalei religii a lui Apollo reprezintă pentru P. cea mai bună cale de a nu cădea în
superstiţie. Raţiunea omenească nu este infailibilă, dar divinitatea o călăuzeşte cu ajutorul oracolelor şi a « daimonilor». între
concepţia mate-rialist-atomistă a lui Leucip şi Democrit — reluată apoi de ceilalţi materialişti antici — şi între superstiţiile
unui teism vulgar, P. alege, aşadar, un teism curăţat de superstiţii. în Politika parangelmata (Sfaturi despre conducerea de
stat), P. atacă ideea epicureică potrivit căreia cetăţeanul trebuie să se abţină de la viaţa politică, spre a duce o viaţă cît mai
liniştită. El se ridică, de asemenea, şi împotriva « ataraxiei» (lipsa oricărei emoţii), pe care o preconizează stoicismul. In
problemele moralei, P. cere ca educaţia tinerilor să înceapă prin stabilirea unei căsnicii sănătoase şi trainice, bazată pe
sănătatea fizică şi morală a acelora care se decid să se unească pe viaţă (Gamika parangelmata — Sfaturi despre căsătorie).
Se declară împotriva bătăii şi împotriva supraîncărcării copiilor (P&} paidon agoges — Despre educaţia copi1' lor). în viaţa
publică cere primatul raţiunii, care se manifestă atunci cînd onn» politic ajunge la putere fără a supăra pe nimeni. Acesta
trebuie să îndemn^ poporul spre ceea ce este bine, căutîpd să fie el însuşi un model, aşa cum, pr in' tre alţii, a făcut Temistocle,
renunţîna
143
Plutarh
la ospeţe şi petreceri, sau cum a făcut pericle, schimbîndu-şi felul de viaţă, căci greşelile mici şi nebăgate în seamă la un
particular par uriaşe la o personalitate cu mare vază. Oamenii politici nu trebuie gă se opună ascensiunii politice a celor tineri,
să nu dispreţuiască pe inferiorii lor (Ei presbytero politeuteon — Dacă un om in vtrstă trebuie să ia parte la conducerea
statului), ci să respecte pe orice om —căci fiecare, în felul său, este util societăţii — să cultive pacea şi prietenia, să fugă de
ceartă şi dezbinare. P. însă nu concepea abolirea sclavagismului, iar soarta sclavilor nu-1 interesa prea mult. Vieţile paralele,
opera capitală a lui P. sînt biografii paralele, două cîte două: biografia unui grec, însoţită de biografia unui roman. Iată
perechile de «vieţi paralele» păstrate: Teseu şi Romulus; Licurg şi Numa; Temistocle şi Camillus; Solon şi Poplicola; Pericle
şi Fabius Maximus; Alcibiade şi Coriolanus; Timo-leon şi Aemilius Paulus; Pelopida şi Marcellus; Aristide şi Cato cel
bătrîn; Philopoimen şi Titus Quinctius Flami-ninus; Pyrrhus şi Marius; Lysandros şi Sulla; Kimon şi Lucullus; Nicias şi
Cras-sus; Eumene şi Sertorius; Agesilau şi Pompei; Alexandru şi Caesar; Focion şi Cato cel ttnăr; Agis — Cleomene şi
Tibe-rius - Caius Gracchus; Demostene şi Cicero; Demetrios Poliorcetul şi Antonius; Dion şi Brutus. Vieţi izolate:
Artarxerxe II; Arătos, Galba,' Otho. «Vieţi» pierdute: Epaminonda, Leonida, Scipio cel ttnăr, Daiphantos. Avem, deci, 23 de
perechi, la care se adaugă patru biografii izolate. P. a scris Vieţile paralele nu pentru a face istorie, ci pentru a descoperi în
fiecare personalitate politică, a cărei biografie o reconstituie, omul, cu însuşirile lui bune Şi rele, dar mai ales pentru a oferi
cititorului modele de virtute. Scopul pentru care compune aceste vieţi este deci psiho-logjc-moral, nu ştiinţific-istoric. Ideea
de ? înfăţişa în paralel mari personalităţi istorice fusese pusă în practică încă de Varro şi de Cornelius Nepos. însuşi Quin-
Mian, contemporan cu P., confirmă că ^ceasta punere în paralelă era practicată ln şcolile de retorică. Biograful lasă să s^
înţeleagă că sentimentul de profundă admiraţie pentru romani 1-a determinat
să compare un om politic grec cu un om politic roman. Dacă cercetăm cu atenţie comparaţiile care însoţesc anumite perechi
de vieţi,' observăm că scopul nemărturisit a fost acela de a dovedi opiniei publice, greceşti şi romane, că şi grecii, nu numai
romanii, au avut oameni politici de mare însemnătate. După toate probabilităţile, biograful a început să redacteze Vieţile
paralele după anul 105 e.n., deci cînd avea o vîrstă destul de înaintată. Nu se cunoaşte ordinea în care au fost publicate. în
ceea ce priveşte concepţiile despre legile de dezvoltare ale societăţii omeneşti, trebuie remarcat mai întîi faptul că biograful
nu avea înţelegere pentru importanţa factorului economic şi pentru rolul maselor în desfăşurarea evenimentelor istorice.
Scriind Vieţile mai mult din dorinţa de a descoperi şi evidenţia profiluri psihologice şi exemple morale, P. nu s-a preocupat să
redea cu fidelitate evenimentele istorice sau să le descopere sensul. Cît priveşte documentarea, biograful n-a găsit redactate
de înaintaşii săi biografii ale oamenilor politici. Desigur, existau lucrări cu caracter filosofic, psihologic şi moral despre
oamenii de seamă, dar nimeni nu scrisese încă o biografie propriu-zisă a unui om politic cu intenţia de a-i menţiona,
cronologic, întreaga sa activitate, aşa cum o face P. Scriitorul s-a găsit deci permanent în situaţia de a îmbina două elemente:
versiunea' istorică şi versiunea psihologic-morală (lucrări de psihologie şi morală publicate mai ales de elevii lui Aristotel),
văzîndu-se silit să distingă adevărul de ficţiunea legendelor şi de anecdotică. Prin urmare, a încercat să stabilească anumite
criterii de lucru şi unele obiective majore, pe care le-a luat în considerare în toate Vieţile. Aceste criterii sînt: a) criteriul
documentar: în biografia lui Caesar de pildă, P. afirmă că nu crede adevărată versiunea potrivit căreia la ieşirea din senat,
după ce se ridicase împotriva pedepsei cu moartea pentru cei acuzaţi de a fi participat la complotul lui Cati-lina, Caesar era să
fie linşat de o ceată de tineri din preajma lui Cicero. P. respinge această versiune pentru că — argumentează el — dacă ar fi
fost adevărată, Cicero ar fi menţionat-o în lucrarea sa
Plutarh 144 I -45
Polibiu-
De consulatu suo; b) criteriul valorii izvoarelor: biograful respinge o afirmaţie a lui Duris din Samos, pe care-1 socoteşte fan-
tezist şi înclinat spre exagerări; c) criteriul majorităţii izvoarelor: cînd izvoarele se contrazic şi dau două versiuni contra-
dictorii — ambele avînd şanse de a fi adevărate — biograful alege versiunea susţinută de majoritatea izvoarelor; d) cri-
teriul psihologic: P. nu crede că ar fi justă afirmaţia potrivit căreia Pericle ar fi dat poruncă să fie ucis Efialte, pentru că
— pretinde biograful — Pericle nu era capabil de o asemenea faptă; e) criteriul arheologic: P. crede că Solon a consultat mai
întîi oracolul de la Delfi şi apoi a atacat Salamina, pentru că la îndemnul acestuia a fost ridicat un templu pe locul unde a
debarcat primul atenian; f) criteriul verosimilităţii: cînd nu are nici un alt criteriu de a distinge legenda de adevăr, P. se
conduce după verosimil. Numeroase sînt, evident, şi şovăielile în interpretări, pe care singur le mărturiseşte. După ce a
cercetat izvoarele, după ce a ales faptele, potrivit unuia sau altuia dintre criteriile amintite, P. trebuia să se hotărască
asupra unui mod de expunere unitar. Dar există o mulţime de amănunte ale unui fapt pe care un istoric le poate
menţiona sau le poate trece sub tăcere. Cercetînd Vieţile paralele din acest punct de vedere, se constată că adesea, contrar
promisiunilor făcute (că nu va da amănunte cu privire la bătălii celebre, dacă nu sînt semnificative pentru definirea
personajului a cărui biografie o scrie), P. stăruie totuşi asupra unor amănunte care nu spun nimic despre caracterul
personajului în discuţie. De pildă, faptul că în lupta de la Salamina şi-a găsit moartea Ariamenes, amiralul Iui
Xerxes, nu aduce nici o lumină asupra comportării lui Temistocle în cursul bătăliei, pentru că acel amiral n-a fost ucis de
Temistocle, ci de un oarecare Amei-nias din Deceleea. Prin aceasta însă biograful dovedeşte cît de mult se lăsa angrenat
uneori în cercetarea faptului istoric, pînă în cele mai mici amănunte. Dacă P. se străduieşte — şi de cele mai multe ori
izbuteşte — să stabilească în mod precis un fapt istoric şi să-1 redea cu lux 4e amănunte, nu tot aşa stau lucrurile
cînd este vorba de exegeze. Biograful prezintă corect luptele sociale care s-au desfăşurat în diferite cetăţi antice, îndeo-
sebi la Atena şi la Roma, fără însă a le pătrunde în profunzime sensul. în ceea ce priveşte concepţia lui P. faţă de formele de
guvernămînt, trebuie' remarcat că dintre cele trei forme pe care le cunoscuse foarte bine (oligarhia spartană, democraţia
sclavagistă ateniană şi dictatura militară romană), P. manifestă admiraţia pentru forma de guvernămînt spartană, care, în
cele din urmă, s-a dovedit a fi cea mai puţin aptă să faciliteze progresul social, iar măsurile luate de Pericle pentru a stăvili
oarecum libertatea poporului atenian sînt mai bine apreciate de biograf decît atitudinea, după expresia sa, «de a da frîu
liber poporului». Problema centrală în aprecierea Vieţilor paralele o constituie modalitatea aleasă în schimbarea
profilului caracterologic. în general, el procedează cronologic, iar faptul că la începutul unei Vieţi nu se găsesc
întotdeauna ideile generale destinate să alcătuiască o introducere în temă îngăduie cititorului să facă singur generalizările de
rigoare. Dar chiar acolo undo există cîteva idei generale la începutul biografiei, desfăşurarea cronologică nu ajută
întotdeauna generalizarea. Citind o biografie, rămînem cu impresia că cele cîteva note dominante ale caracterului, pe
care biograful doreşte să le pună în îumină, se pierd oarecum în mulţimea de alte detalii expuse în ordine cronologică.
Paralelele pe care biograful le face la perechile de Vieţi sînt mai mult prilejuri de caracterizări politice decît psiholo-
gice şi, în general, caracterologice. P. pune în lumină discret, dar desluşit pentru cititorul atent mai ales calităţile perso-
najului grec. Paralela este un fel de recapitulare a calităţilor şi defectelor personajelor în discuţie. Vieţile paralele sînt, în
primul rînd, o' sursă extrem de bogată de informaţii asupra vieţii publice şi particulare a personajului descris, pe care nu le
găsim reunite nici în operele istorio-grafice, nici în alte opere cu caracter filosofic, fie de morală, fie de psihologie-
Darul de povestitor al lui P. face pe cititor să uite contradicţiile, întrebările cu privire la problemele nelămurite, sau lip'
gurile unor informaţii suplimentare. Fermecat de expunerea caldă, învăluită de larga umanitate a biografului, cititorul se lasă
dus de firul povestirii şi numai după ce cortina a căzut peste drama al cărui martor a fost, începe să-şi pună tot felul de
probleme, dintre care am evocat doar cîteva, spre a ilustra anumite caracteristici ale Vieţilor paralele. Calităţile semnalate au
făcut ca Vieţile paralele să fie cartea de căpătîi a multor oameni celebri. Citit cu interes şi studiat în şcolile de retorică, P>
rămîne în umbră în evul mediu în Apus, deşi bizantinii îl cunosc şi-1 studiază. în sec XV, cînd se fac traduceri în latineşte,
opera lui P. este din nou citită şi comentată. Gustată de Erasmus, ea a găsit o bună primire la curtea regilor Franţei. Datorită
Vieţilor Paralele, P. a fost socotit, în sec. XVII, un predicator al naturii morale, al libertăţii şi eroismului. O profundă
influenţă a exercitat asupra lui Shakespeare în dramele Iulius Caesar, Coriolanus, Antonius şi Cleopatra. Dar lista
personalităţilor celebre care au studiat cu pasiune pe P. se măreşte cu Rous-seau, Montesquieu, Frederic ce Al Mare, Napoleon
I, Schiller, Beethoven. încă din secolul trecut, Costache Aristia a tradus în româneşte cîteva Vieţi paralele. A urmat, apoi,
traducerea lui M. Georgescu: Plu-tarchu, Vieţile paralele, care cuprinde, de asemenea, numai cîteva vieţi. în anul 1941, M.
Jacotă a publicat traducerea primelor opt cărţi. în 1943 şi în 1957 apare traducerea Vieţilor lui Alexandru şi Caesar făcută de
N. I. Barbu, pentru ca acelaşi autor să publice, între 1960 şi 1970, traducerea tuturor Vieţilor paralele, în 5 volume.
O
OPERA. Manuscrise: Moralia: Laurentianus nr. 56, 5 sec. XIV; Vindobonensis nr. 46, sec. XV; Vindobonensis nr. 36, sec. XV; Ambrosianus
W. 859, sec. XIII; Parisinus nr. 1672 sec. XIV; Vaticanus gr. nr. 1012, sec. XIV; Vitae Paralle-fce: Parisinus nr. 1676 sec. XV; Marcianus nr.
385 sec. XIV—XV; Vaticanus nr. 1007, sec. XII; Ambrosianus A nr. 151 sec. XV; Vatica-nus Palatinus nr. 286 sec. XV. Ediţii: Ioannes
ftigatius de Monteferrato, Plutarchus, Vi-*"*> Veneţia, 1491; Plutarchus, Moralia sive Ethica, Bale, 1554; H. Estienne, Plutarchus,
Opuscula Varia, 3 voi., Paris, 1572; K. Ziegler şi W. Wuhrmann, Plutarchus, Grosse Griechen und Romer, 6 voi., Zurich, Artemis, 1954 —
1965; CI. Linsdkog şi K. Ziegler, Plutarchus, Vitaey 4 voi., Leipzig, Teubner, 1964-1973; II. Fla-celiere şi E. Chambry, Plutarque, Vies
Paralleles, 12 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, voi. I, 1964, voi. XII, 1976 ; C. Hubert, M. Poh-lenz, H. Drexler, J. Mau, F. H.
Sandbach şl alţii, Moralia, 6 voi., reeditare, Leipzig, Teubner, 1959 — 1971. Plutarque, Oeuvres morales, VII, 1 text şi trad. Jean Dumortier,
Paris, Les Belles Lettres, 1975; VII, 2, text şi trad. R. Klaerer-Y. Verniere, ibid., 1976. Traduceri: N. I. Barbu, Plutarh, Vieţi Paralele, 5 voi.,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960-1970. REFERINŢE CRITICE. R. Volkmann, Leben und Schriften des Plutarchs von Cheronea, Berlin,
1869; J. Favre, La morale de Plutarque, Paris, 1909; R. Hirzel, Plutarch, Leipzig, 1912; W. Uxkull-Gyllenband, Plutarch und die grie-
chische Biographie, Stuttgart, 1927; N. I. Barbu, Les Procidis de la peinture des carac-tires et la virili historique dans les biographies de
Plutarque, Paris, 1933; K. Ziegler, Plutar-chos von Chaironeia, Stuttgart 1949; P. A. Stader, Plutarch's historical methods, Cambridge, 1965;
M. Marinescu-Himu, Plutarque dans la litterature roumaine, Balhan Studies (102), Tesa-lonic, 1969, p. 251 — 262; Daniel Babut, Plutarque
et le stoicisme, Paris, Presses Univ. de-France, 1969 (dizertaţie)
N.I.B.
POLIBIU [Polybios], fiul lui Lycortas; (c. 201 î.e.n., Megalopolis, Arcadia, Pelo-pones — 118 î.e.n., Pelopones?). Istoric.
Tatăl său a fost strategul ligii aheiene. P. a primit o educaţie aleasă, studiind muzica, literatura, istoria, geografia şi istoria
artelor. între 181 şi 180 î.e.n. 1-a însoţit pe tatăl său în Egipt, la curtea lui Ptol'emeu V Epiphanes. La împlinirea vîrstei legale
(c. 169 î.e.n.), a fost ales hipparh (comandant alA cavaleriei), funcţie militară şi politică. în 168 î.e.n. legiunile romane, sub
comanda lui L. Aemilius Paulus, înfrîng falanga macedoneană a regelui Perseu în bătălia de la Pidna. Partidul filoroman din
Ahaia se grăbeşte să-1 felicite pe consulul învingător căruia i se înmînează o listă cu peste 1000 de aheeni filomacedoneni,
printre care fi-
gura şi P. Aceşti greci, deportaţi în Italia ca ostatici, au fost internaţi în diferite municipii, mai cu seamă ale Etruriei. Singur P.
obţine îngăduinţa de a rămîne la Roma. Casa Scipionilor, în care P. ■devine un personaj familiar, îi dă posibilitatea să observe
desfăşurarea vieţii politice şi sociale romane. Abia în 150 î.e.n., Senatul roman a decretat amnistierea ostaticilor greci
deportaţi cu 17 ani în urmă. La această dată, Roma se afla în ajunul celui de al III-lea război punic. •Cînd armatele romane au
trecut în Africa, P. a fost invitat, în calitate de expert militar, să participe la expediţie. în Africa -vizitează pe regele Masinissa
şi asistă la operaţiile militare încheiate prin distrugerea Cartaginei (147 î.e.n.). Ulterior, va asista şi la înăbuşirea în sînge a
răscoalei Corintului, precum şi la campaniile lui Scipio în Spania. A' întreprins apoi ■călătorii de studii. Vestit între toate este
itinerarul parcurs pe urmele lui Hannibal, invadatorul Italiei. în timpul lui Ptolemeu III Evergetul e din nou în Egipt, la
Alexandria. A călătorit adesea şi prin ■centrele mari ale Eladei. Opera literară -a lui P. este vastă. Viaţa lui Philopoi-men, o
apologie, este prima lucrare a istoriografului din Megalopolis. A scris, apoi, Techne taktike (Tratat de tactică), menţionat în
lucrarea sa de istorie (IX, 20). Cicero într-o scrisoare către L. Lucceius (Ad familiares, V, 12, 2), menţionează o altă lucrare a
lui P. cu titlul Războiul nu-mantin. Opera sa de căpetenie, singura care a străbătut veacurile pînă la noi, şi ea mutilată, o
formează Historiai (Istoriile) în 40 de cărţi. Ea reprezintă un tratat de istorie universală, cu profund caracter pragmatic, o
ştiinţă orientată spre cunoaşterea precisă a faptelor, a politicii şi a războiului, avînd un scop utilitar. Istoriile marchează
totodată o cotitură în istoriografia greacă, datorită principiilor noi, ştiinţifice, care stau la baza elaborării lor.
O
Trei evenimente constituie punctul de plecare al relatărilor cuprinse în Istorii: războiul lui Hannibal, războiul «aliaţilor» şi
războiul pentru Coelesiria. Primele două eărţi servesc ca introducere la întreaga
lucrare; în ele se recapitulează pe scurt evenimentele primului război punic (264— 221 î.e.n.). în felul acesta opera lui p.
continuă, într-un anume sens, lucrarea lui Timaios, încheiată cu evenimentele anului 264 î.e.n., iar în partea principală, con-
tinuă opera lui Arătos din Sicyon, care se sfîrşea cu evenimentele anului 221 î.e.n. Iată sumarul Istoriilor: creşterea treptată a
puterii romane, pînă la izbucnirea primului război punic şi primul pas făcut de romani în Sicilia (cartea I); primul război iliric,
războiul cu gallii şi istoria ligii aheiene (cartea II); al doilea război punic, pînă la lupta de la Cannae (216 î.e.n.), cuprinzînd
asedierea Saguntului, marşul triumfător al lui Hannibal din Spania, peste Alpi, în Italia, bătăliile de la Ticinus, Trebia şi
Trasimenus (cartea III); evenimentele din Grecia, Asia şi Egipt, dintre care mai însemnate sînt războiul «aliaţilor», purtat de
Filip V al Macedoniei împotriva etolienilor, încheiat cu pacea de la Naupactos (217 î.e.n.), războiul dintre Rodos şi
Byzantion, evenimentele din Creta şi din Sinope, războiul dintre Ptolemeu IV Philopator, regele Egiptului, şi Antioh III,
regele Siriei pentru Coelesiria, încheiat cu victoria egiptenilor la Raphia, 217 î.e.n. (cărţile IV şi V); digresiune asupra
constituţiei romane şi a organizaţiei militare romane (cartea VI). Fragmentele cărţilor VII — XVI reiau evenimentele de lâ
anul 215 î.e.n. înfăţişînd: al doilea război punic, expediţiile lui Antioh III împotriva lui Ahaios (încheiate cu victoria celui din
urmă, 213 î.e.n.); războiul purtat de romani în alianţă cu etolienii împotriva lui Filip V, care încerca să-şi întindă stăpînirea
asupra posesiunilor egiptene de la Marea Egee (încheiat în 206 î.e.n.); moartea lui Arătos din Sicyon (213 î.e.n.) şi slăbirea
ligii aheiene, pînă ce în fruntea ei ajunge Philopoimen; intervenţia romanilor în Peninsula Balcanică, al doilea război
macedonean şi începutul conflictului cu Antioh. Din cartea XVII (199-198 î.e.n.) nu s-a păstrat nimic. în cartea XVIII,
rămasă pe jumătate, sînt povestite evenimentele anilor 197 — 196 î.e.n. Cartea XIX (195—194 î.e.n.) este aproape
«n întregime pierdută. Cărţile XX—XXII nrezintă războiul împotriva etolienilor şi a lui Antioh, înfrînt la Magnesia, după
care se stabileşte dominaţia romană în Asia. Fragmentele păstrate din cărţile următoare, pînă la a XXVI-a inclusiv, narează
evenimentele legate de războiul lui Eumenes II şi Ariarathes împotriva lui Pharnakes din Pont; expediţia lui Antioh IV
Epiphanes în Egipt şi războiul dintre romani şi regele Macedoniei, Per- seu. Cărţile XXVII şi XXVIII înfăţişează al treilea
război macedonean, înfrîn-gerea lui Perseu în bătălia de la Pidna (168 î.e.n.). Fragmentele din restul cărţilor pînă la XXXVIII
inclusiv tratează expediţia romanilor împotriva celtiberi-lor, a 'cartaginezilor împotriva lui Masinissa şi distrugerea
Cartaginei; războiul lui Antioh împotriva lui Prusias şi războiul lui Ariarathes împotriva fratelui său vitreg, Orophernes;
moartea lui Seleucos, regele Siriei. în cartea XXXIX, P. revine la războiul dintre romani şi greci, încheiat cu distrugerea
Corintului (146 î.e.n.). Cartea XL este pierdută. O operă atît de "vastă ii'i. Istoriile a necesitat mulţi ani de" elaborare. Se
presupune că partea în care sînt narate evenimentele pînă la bătălia de la Pidna a fost compusă înainte de anul 146 î.e.n.
întîmplările anului 146 şi ale anilor următori par să fie obiectul unei redactări ulterioare. Completări la date diferite s-au făcut
la toate cărţile. Ultimul adaos pare să fie notiţa care menţionează construirea Căii Domitia din anul 120 î.e.n. O parte a
Istoriilor a fost publicată de autor; lucrarea întreagă a fost însă editată după moartea lui, dovadă notiţa editorului care adaugă
unele aprecieri asupra istoriografului. Şederea îndelungată a lui P. la Roma, în timpul marii expansiuni romane, i-a sugerat
ideea de a îmbrăţişa în povestirea sa istoria tuturor Popoarelor lumii. Acesta a fost punctul de plecare în conceperea unei
istorii universale. Au încercat şi alţi istoriografi să făurească o istorie asemănătoare. Dar în vreme ce lucrările înaintaşilor
erau o aglomerare şi o juxtapunere de istorii particulare, fără legătură între ele, P. a izbu-Wsă elaboreze prima istorie
universală !tt înţelesul modern al cuvîntului. El concepe o operă de sinteză, în care eveni-
Polibiu
mentele, desfăşurate în diferite puncte ale lumii, sînt organic integrate în întreg, în care diversele fapte sînt examinate şi
înfăţişate prin prisma politicii romane, firul călăuzitor şi legătura intrinsecă dintre faptele narate. In ciuda unor lipsuri
inerente, se poate vorbi de o coeziune a părţilor şi de o viziune de ansamblu realizată cu măestrie. Sub acest aspect,. Istoriile
lui P. sînt operă unică în toată antichitatea, judecind după scrierile istorice greco-romane care au supravieţuit veacurilor. S-a
presupus că ideea de universalitate i-a fost inspirată istoriografului din Megalopolis de concepţiile stoice, care se bucurau la
Roma de foarte mulţi adepţi. Dar opera lui P. nu justifică această supoziţie. Istoricul nu are viziunea unui stat «universal» în
care neamurile şi popoarele să trăiască înfrăţite, supunîn-du-se din convingere unui singur stăpîn, aşa cum prevede filosofia
stoică. Dimpotrivă, în această lume unită silnic între aceleaşi fruntarii, el vede raporturile antagonice dintre învingători şi
învinşi. Istoria universală a lui P. are un caracter pragmatic. Spre deosebire de precursorii şi contemporanii săi, erudiţi şi
elocvenţi, dar care au elaborat o ştiinţă de cabinet, de bibliotecă, fără să cunoască efervescenţa vieţii, P. a făurit o istorie
orientată în întregime spre cunoaşterea precisă a faptelor, a politicii şi a războiului. Ur-mînd preceptele aristotelice, P. susţine
că istoriograful trebuie să aibă o viaţă activă, petrecută în lupta politică, în armată, în magistratură, în călătorii, nu numai în
studiul de bibliotecă. în această ordine de idei, parafrazînd pe Platon, care spusese că societatea omenească va merge bine
cînd filosofii vor fi regi şi regii vor fi filosofi, P. susţine că istoria va fi bine întocmită cînd oamenii politici vor începe să scrie
istorie şi cînd cei care se apucă să scrie se vor gîndi că experienţa politică este absolut necesară pentru istorie. Prin aceste
idei, puse în aplicare de el însuşi, P. aduce în istoriografia greacă, pe vremea lui redusă la erudiţie şi la retorică, un suflu nou,
izvorît din experienţa sa cîştigată pe cîmpul de bătălie, în diplomaţie, în magistratură, în lungile-i călătorii. P. doreşte ca, prin
opera sa istorică, să fie util oamenilor de stat, comandan-
Polibiu
ţilor de oşti, oferindu-le un tratat ( « prag-mateia») întemeiat nu pe teorii, ci pe o analiză riguroasă a faptelor, un tratat al
actelor politice, pe care le examinează competent, cu riscul de a părea sever şi monoton. Numai istoriograful înarmat cu
experienţă practică va putea degaja adevărul din cărţi, afirmă autorul Istoriilor. Prin această teorie originală, P. dovedeşte
filiaţia de idei cu Tucidide. Cunoaşterea cărţilor înseamnă, în schimb, examinarea operelor înaintaşilor, confruntarea lor cu
alte lucrări similare, filtrarea informaţiilor furnizate prin propria judecată. în această privinţă, P. a fost neîntrecut. Istoricii,
geografii, filosofii, literaţii citaţi pe tot parcursul Istoriilor sînt mărturii clare ale erudiţiei sale. Dar P. nu a reprodus niciodată
fără discernămînt informaţiile găsite. Critica făcută izvoarelor este foarte severă. El scuză de obicei erorile datorate unei
ignorante inevitabile, nu iartă însă pe istoricii care suplinesc lacunele din informaţia lor prin retorică. Mai mult decît atît,
erudiţia lui nu se mărgineşte la conspectarea cărţilor; el a studiat toate documentele avute la dispoziţie, inclusiv arhive şi
inscripţii. Primele cinci cărţi ale Istoriilor se sprijină, în mare parte, pe izvoare scrise, fiind vorba de evenimente mai vechi.
Dar pe lingă cunoaşterea ce i-o oferea documentarea livrescă, P. a întreprins o amplă informaţie pe teren, con-siderînd
cunoaşterea locurilor indispensabilă într-o cercetare ştiinţifică. Călătoriile făcute de P. sînt foarte vaste. El a vizitat cea mai
mare parte a Eladei, Italia, Spania, Gallia pînă la Ocean, Sici-lia, Libia şi Egiptul. Rodul călătoriilor sale se concretizează în
descrierea locurilor; trei cărţi (VI, XII şi XXXIV) sînt aproape în întregime expuneri geografice. Spre deosebire însă de
geografii savanţi ca Pytheas şi Eratostene, P. este preocupat în primul rînd de război şi de politică; descrierile geografice,
oricît de ample şi de precise, formează doar cadrul în care se desfăşoară evenimentele politice. Un istoric, după părerea lui P.,
trebuie să fie întotdeauna călăuzit de o concepţie filosofică. El nu se pronunţă pentru'o anumită şcoală, deşi s-a crezut că a
îmbrăţişat filosofia stoică, ci pentru un ansamblu de vederi generale asupra legilor care
148
conduc înlănţuirea faptelor istorice. Principiul cauzalităţii, care stă la baza acestei înlănţuiri, constă, după părerea lui din trei
momente: cauza («aitia»), pretextul ( « prophasis ») şi începutul (« ar-che»). Cauza este mobilul esenţial, primordial, în
desfăşurarea evenimentelor. Pretextul este cauza imediată, aparentă, invocată, iar începutul este, de fapt, ultimul dintre cele
trei momente. Principiul cauzalităţii ne apare astfel extrem de instructiv, deoarece ne asigură că aceeaşi cauză va genera
mereu acelaşi efect. De aceea, examinînd trecutul, se poate prevedea viitorul. Cauzele necesare şi permanente nu rezidă în
voinţa zeilor, nici în soartă sau destin, ci în « ideile» şi « dispoziţiile», nu ale unui om la un moment dat, ci ale unui neam
întreg, în decursul unei perioade de timp. Ideile tradiţionale, moravurile şi, mai presus de toate, instituţiile politice şi militare,
constituie după P. cea mai puternică dintre cauzele istorice. De aici rezultă că obiectul final al istoriei este studierea
minuţioasă a vieţii complexe a neamurilor şi popoarelor. Deoarece, după expresia lui Isoerate, «inima» cetăţilor este
constituţia politică ( « politeia»), P. a întreprins studii excepţionale asupra constituţiilor Spartei, Cartaginei, Romei, asupra
organizaţiei militare romane etc, care constituie adevărate monumente ale ştiinţei istorice. O altă teză a filosofiei sale istorice
constă în îmbrăţişarea într-o singură viziune de ansamblu a evoluţiei neamurilor şi a popoarelor. Diversele instituţii, formele
de guvernămînt, constituţiile nu sînt, după părerea lui P., mecanisme fixe, ci organisme supuse schimbării. Ele se succed şi se
înlocuiesc unele pe altele într-o ordine bine determinată. Fiecare formă politică înregistrează perioada de dezvoltare şi de
declin, potrivit legii inflexibile a evoluţiei («anakyklosis»)-Roma însăşi, în plină înflorire pe vremea războaielor punice, nu se
va putea sustrage acestei legi. Desigur, i se poate reproşa lui P., adept al teoriei ciclice în ştiinţa istoriei, rigurozitatea «
mecanică» atribuită acestor legi, fără a mai ţine seamă de varietatea circumstanţelor care modifică adesea efectele.
Procedeele de
149
expunere în operele de istorie erau aproape identice pe vremea lui P. la toţi scriitorii; prefeţe lungi la începutul operei şi a
marilor secţiuni erau urmate de relatări retorice cu' indicaţii cronologice amănunţite, întrerupte fie de digresiuni erudite, eti-
mologice, mitice, de anecdote, fie de discursuri fictive, mostre de elocinţă. P. este un inovator şi în acest domeniu, elimi-nînd
toate aceste procedee, cu excepţia relatării exacte, cronologice, a faptelor. Inovaţia cea mai de seamă în acest sens, care îi
deosebeşte nu numai de istoriografii secundari, ci chiar şi de Tucidide, este abandonarea discursurilor. Era o reformă atît de
îndrăzneaţă pentru acele vremuri, încît nu şi-a găsit mulţi imitatori între urmaşi în toată antichitatea. P. nu dispreţuieşte totuşi
discursurile pro-priu-zise. Dimpotrivă, el acordă cuvintelor rostite cu adevărat valoarea unui document. De aceea, condamnă
cu asprime discursurile ticluite. Dacă sub aspectul fondului valoarea Istoriilor este inegalabilă, redactarea prezintă numeroase
scăderi, îi lipseşte compoziţia armonioasă, vie, viguroasă, a operelor clasice. Termenii compuşi, frazele ample şi asimetrice,
stilul monoton, fără relief şi fără graţie au făcut pe învăţaţii moderni să compare compoziţia Istoriilor cu o construcţie solidă,
dar rece şi severă, în care în nici un caz nu sălăşluiesc muzele. Limba folosită de P. este « dialectul comun» (« koi-ne») al
epocii sale. Prin abundenţa cuvintelor abstracte şi a epitetelor vagi, inexpresive, prin participiile numeroase, prin peri-frazele
cu prepoziţii în locul cazurilor simple, limba lui P. capătă aspectul oficial al limbii de cancelarie. Dar aceste stîngăcii ale
formei sînt compensate de forţa sfredelitoare a inteligenţei autorului, de sinceritatea şi convingerea cu care îşi exprimă ideile,
de ardoarea cu care urmăreşte să instruiască pe cititor. Ele sînt depăşite, în orice caz, de valoarea incontestabilă a conţinutului.
Prin caracterul lor de istorie universală şi pragmatică, Istoriile reprezintă o cotitură în evoluţia istoriografiei greceşti. Opera
lui P. a suscitat un viu interes încă de la apariţia ei. Scriitori şi oameni de ştiinţă valoroşi, ca "oseidonios şi Strabon, o
preţuiesc şi o utilizează. Istoriografii romani, ca Sem-
Polibiu
pronius Asellio şi Coelius Antipater, o urmează cu fidelitate. Titus Livius o traduce parţial, ca, de pildă, în pasajele referitoare
la războiul Macedoniei şi la cel al Siriei, sau la relaţiile dintre greci şi romani, dar mai cu seamă la evenimentele din Sicilia şi
cel de-al doilea război punic. Diodor din Sicilia transcrie pasaje întregi din Istorii, iar Marcus Brutus a făcut un extras din
această operă. însuşi Cicero o consultă la scrierea lucrării sale De republica, pentru analiza diverselor constituţii ale statelor
antice. Istoricii moderni pun mare temei pe informaţiile oferite de P., utilizîndu-1 ca sursă documentară de primă însemnătate.
O
OPERA. Manuscrise: Vaticanus nr. 124, sec. XI sau XII; Monacensis nr. 157, sec. XIV; Monacensis nr. 388, sec. XIV; Parisinus nr. 1648 A;
ms. care cuprind excerpte: Urbinas nr. 102, sec. XI sau XII; Vaticanus nr. 73 (palimpsest) sec. X —XI; Scoriatensis I, 11 sec. XVI. Despre
tradiţia manuscrisâ a operei lui Polibiu: J. M. Moore, The Manuscript Tradition of Polybius, Class. Studies, Londra-Cambridge» Univ. Press,
1965. Editio princeps: Hervagius, Polybii Historiae, Bale, 1549. Ediţii: F. Diibner, Polybii Historiae, Paris, F. Didot, 1839; L. Dindorf,
Polybii Historiae, Leipzig, Teubner, 1866 — 1868, ed. revizuita de Th. Buttner Wobst, 1905, retipărire, ibid., 1964-1967; Fr. Hultsch, Polybii
Historiae, Berlin. Weidmann, 1867 — 1871, ed. definitivă; H. Drexler, Polybius. Geschichte, 2 voi. Zurich, Artemis, 1961 — 1963; Paul
Pedech, Polybe, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1969 — 1970. Traduceri: Vir-gil Popescu, Polybios, Istorii, voi. I, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1966.
REFERINŢE CRITICE. E. Mioni, Polibio, Padova, 1949; K. von Fritz, The Theory of the mixed Constitution in Antiquity. A criticat Analysis
of Polibius political Ideas, New York, 1954; P. P6dech, La Geographie de Polybe. £tu-des classiques 24, Paris, 1956, p. 3 — 24; F. W.
Walbank, A historical Commentary on Polybios, voi. I, Oxford, Clarendon, 1957; voi. II, ibid., 1967; P. Pedech. La mithode historique-de
Polybe, Paris, Les Belles Lettres, 1964; V. Popescu, Studiul Introductiv la ed. citată, p. 5 — 54; Polybios-Lexihon, sub redacţia lui A.
Mauersberger, Academia de Ştiinţe din Berlin,.
Poseidonios
150
ed.1,1956; retipărire, 1968; K.B. Petzold,Studien zur Methode des Polybios und zu ihrer historischen Auswertung, Mtinchen. Beck, 1969; J. A. Fou-cault,
Recherche sur la langue ei le style de Polybe, Paris, Les Belles Lettres, 1972; F. W. Walbank, Polybius, Sather classical Lectures, Univ. of California Press,
Berkeley-Londra, 1972.
F.V.Şt.
POSEIDONIOS [Poseidonios] (c. 135 î.e.n. Apameea, Siria — c. 50 î.e.n. Rodos). Filosof stoic şi om de ştiinţă. Unul din cei
mai iluştri profesori din antichitatea elenistică. Discipol al lui Panaitios, pe care 1-a audiat la Atena, a preluat de la magistrul
său conducerea şcolii stoice. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Rodos, a doua sa patrie, unde a deschis •o şcoală de
filosofie devenită celebră. Printre cei care au studiat aici se numără şi Cicero. A întreţinut strînse legături de prietenie cu
Pompeius, al cărui istoriograf a şi devenit. în Rodos, a exercitat funcţia de pritan şi, în jurul anilor 80 î.e.n., concetăţenii săi l-
au trimis la Roma într-o solie. Rezultatul vastelor sale cercetări pe tărîm ştiinţific s-au concretizat în studii ştiinţifice, ca de
pildă lucrarea Peri okeanou (Despre ocean) şi tratate filosofice, din nefericire pierdute pentru noi.
O
P. a avut preocupări foarte variate, dedi-cîndu-se, cu egală ardoare, atît vieţii publice, cît şi studiilor. încă înainte de a se
stabili la Rodos, prin 105 î.e.n., a întreprins numeroase călătorii, majoritatea în interes de studii. A vizitat Spania, Oallia
meridională, Italia şi Sicilia. S-a oprit la Gades, nu departe de coloanele lui Heracles (Gibraltar), pentru a studia mareele şi,
probabil, pentru a verifica aserţiunile astronomice ale înaintaşilor eăi, Eudoxos din Cnidos şi Pytheas. Unul dintre rezultatele
acestui popas a fost fixarea stelei Canopos pe harta cerului, semnalată anterior prin calcule de Eudoxos. în cursul călătoriei
prin peninsula Iberică, s-a interesat de produsele acestei regiuni căutînd să explice provenienţa marilor bogăţii ale subsolului.
Trave'r-eînd Mediterana, a asistat la un cataclism în preajma insulelor Lip ari: marea s-a
înălţat tulburată din străfunduri, apoi la suprafaţă s-a ivit o insulă. în toate drumeţiile sale, s-a dovedit un observator
perspicace şi un asiduu căutător al cauzelor fenomenelor. Dintre multiplele domenii de cercetare care l-au preocupat, el a
manifestat o preferinţă netă pentru studiul naturii. Diogene Laerţiu semnalează faptul că P., ca şi profesorul său Panaitios,
pune pe primul plan «ta physika» (ştiinţele naturii), nu logica. în concepţia lui P. omul, cerul şi pămîntul se află într-o strînsă
legătură prin legea armoniei universale. Descoperirea adevărului despre legităţile naturii serveşte la desluşirea adevărului
despre legităţile din societate. Pentru el fericirea îşi are temeiul într-o viaţă de cunoaştere a ordinii lucrurilor, într-o
conformare cu această ordine. în consecinţă, interesul său s-a îndreptat cu precădere spre fenomenele naturii, în care le
include şi pe cele cosmice. După părerea lui, lumea este unică, mărginită, de formă sferică, deoarece sfera este forma cea mai
potrivită pentru mişcare. în jurul ei se află vidul incorporai, adică spaţiul capabil de a fi ocupat de un corp, fără a fi totuşi
ocupat. Universul este alcătuit din cer şi din pă-mînt. Raţiunea pătrunde în fiecare parte a lumii, cerul fiind raţiunea conducă-
toare. P. numeşte lumea' «zoon» (fiinţă vie), considerînd că este înzestrată cu raţiune şi putere vitală. Soarele şi luna au', ca şi
pămîntul, formă sferică, cu deosebirea că soarele este o sursă de foc pur, mai mare decît pămîntul. El ştia ce înseamnă o
eclipsă de lună, provocată de conul umbrei aruncată de pămîntul luminat de soare. Considera luna, în mod corect, un corp
ceresc, avînd o compoziţie apropiată de cea a pămîntului. în domeniul geografiei matematice, P. aduce, de asemenea, o
contribuţie apreciabilă. Una dintre problemele controversate ale vremii era împărţirea globului pămîntesc în zone. El a izbutit
să sistematizeze diferitele păreri exprimate pe această temă şi să limpezească lucrurile: sub aspect astronomic, zonele se
disting în funcţie de jocul umbrelor; sub aspect climateric, globul se împarte în zone latitudi-nale; din punct de vedere etnic,
se deosebeşte o zonă etiopică, alta scito-celtică şi
151
Poseidonios;
alta intermediară; în funcţie de fenomenele umane, se impune existenţa unei zone ecuatoriale locuite, în apropierea zonelor
subtropicale deşerte. în general, P. este un transmiţător al descoperirilor geografice şi al ipotezelor matematice formulate
anterior de Pytheas, de Eratostene, de jjipparchos şi de Seleucos. Dar, cu inteligenţa sa sclipitoare şi cu erudiţia sa, la care se
adaugă un remarcabil talent al expunerii, a adus un serviciu imens istoriografiei: examinează fiecare temă în toată amploarea
ei, încearcă să limpezească confuziile şi îşi exprimă propria-i părere. Bineînţeles, în activitatea sa nu lipsesc unele contribuţii
originale, cum este, de pildă, determinarea circumferinţei terestre prin observarea stelei Canopos din diverse puncte de pe
pămînt. în domeniul geografiei regionale şi umane, P. se dovedeşte un visător, dacă nu chiar un poet. Contemplarea naturii şi
observarea vieţii umane sînt pentru el adevărate surse de încântare şi de poezie. Spre deosebire de Eratostene, care neagă poe-
melor homerice orice valoare de ordin ştiinţific, el încearcă să concilieze datele homerice cu realităţile geografice, semna-
lînd, de pildă, urmele lui Odiseu în Iberia sau comparînd pe mysienii din Tracia cu hippemolgii şi galactofagii lui Homer.
încîntarea sa în faţa minunăţiilor firii debordează uneori în efluvii lirice şi într-un limbaj metaforic. Cu siguranţă, discipolii
săi din Rodos vor fi ştiut să aprecieze farmecul prelegerilor sale care, sub o haină poetică, expuneau teme savante, uneori
aride. Firea de poet nu 1-a împiedicat însă pe ilustrul învăţat să se preocupe concomitent de cele mai concrete Şi mai acute
realităţi ale vieţii cotidiene. Fericirea supremă, ce constă din contemplarea armoniei şi a ordinii universale, se cîşţigă —
susţinea P. — prin contribuţia activă a omului la realizarea acestei armonii. O astfel de concepţie, uimitoare pentru acele
vremuri, ne dezvăluie o personalitate complexă, care întruchipează echilibrul dintre spiritul înclinat spre speculare ştiinţifică
şi simţul realităţii, între contemplare şi acţiune. Potrivit părerilor ? a'e, legile lumii materiale, dacă sînt bine Wţelese, se află în
deplină armonie cu etica, cu poezia, cu arta, cu religia şi, în
general, cu destinul uman, deoarece toate-se supun unei singure şi măreţe legi: armonia universală. Teoria despre progresul
societăţilor umane se bazează pe cuceririle datorate muncii creatoare, «invenţiile» fiind îmboldite de necesitate («chrei-â») şi
de instinctul de a imita (« mime-sis»). P. s-a bucurat de o mare admiraţie-în rîndurile contemporanilor săi. Cea mai amplă
prezentare a operei lui P., care a avut o înrîurire hotărîtoare asupra direcţiilor de gîndire din viaţa culturală a Romei
republicane, se găseşte la Diogene-Laerţiu, potrivit căruia, P. a scris un tratat de istorie intitulat Historiai (Istorii), a compus
Istoria lui Pompei, a elaborat o-lucrare Meteorologika (Meteorologie) şi un Physikos Logos (Tratat de fizică). Lucrarea
Despre Ocean a cunoscut un răsunător succes datorită teoriilor despre maree-provocate de ciclul lunar şi concepţiei relative la
cosmos, a cărui funcţionalitate era comparată cu aceea a unui organism viu. Operele lui, scrise într-un stil atrăgător, au fost
amplu utilizate de personalităţi ale vremii, graţie cărora ideile lui P. au reuşit să străbată veacurile pînă la noi. Cicero, în De
officiis, împrumută unele teze din lucrarea lui P. Peri tou kathekon-tos (Despre datorie). Nicolaos din Damasc,-Trogus
Pompeius, Titus Livius şi Strabon găsesc în scrierile lui o valoroasă sursă de informaţie. Datorită lor, dar mai cu seamă lui
Strabon, putem astăzi reconstitui imaginea marii personalităţi pe care a întrupat-o acest învăţat şi literat al lumii antice-
O
OPERA. Ediţii: T. Bake, Posidonii Rhodii reli-quiae doctrinae, Haak, 1810; F. Jakoby, Fragmente der Griechischen Historiker, Berlin, Leiden, 1923, p. 87 şi
urm.
REFERINŢE CRITICE. F. Schiilein, Unter-suchungen uber des Posedonios Schrift « Peri Okeanou; Erlangen, 1901; K. Reinhardt, Poseidonios, Milnchen,
1921; Idem, Kosmos und Sympathie, Munchen, 1926; Idem, Poseidonios von Apameia. Der Rhodier genannt, Stuttgart, Druckenmuller, 1954; H. J. Mette,
Poseidonios, Pauly-Wissowa, RE, XLIII, 1953, p. 558-827; Mărie Laffranque, Poseidonios, essai de mise au point, Paris, 1964; G. Aujac, Strabon et lascience de
son temps în Les Sciences du monde, Paris, 1966, p. 74 — 80; K. Marx, Deosebirea dintre filosofia naturii si filosofia naturii la Epicur, în Scrieri din tinereţe,
Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 31.
F.V.Şt.
s
SAPPHO [Psappha], fiica lui Scamandro-nymos şi a Kleidei; (sec. VI î.e.n., Myti-lene, Lesbos). Cea mai de seamă poetă
lirică a antichităţii greceşti. A condus o şcoală-cenaclu la Mytilene, ce purta numele de «casa Muzelor», în care erau primite
tinere fete aparţinînd aristocraţiei locale din Lesbos. Deşi a avut de suferit în urma vicisitudinelor politice prin care a trecut
insula în sec. VI î.e.n. — fiind nevoită să ia calea exilului — în versurile ei, cu excepţia a două, trei fragmente, nu se găsesc
aluzii la evenimentele care au dus la instaurarea tiraniei în Lesbos. Tematica poeziilor sale este pur feminină, axată pe
învăţătura muzicii şi a dansului. Cintecele compuse de poetă şi de elevele ei erau monodii, acompaniate la liră. S. a compus
însăşi imnuri corale precum şi poeme de largă respiraţie, după cîte rezultă dintr-un fragment de epitha-lam în care cînta nunta
lui Hector cu Andromaca. Valoroase sînt prelucrările ei din lirica populară lesbiană, adevărate bijuterii ale genului, cîntecele
de nuntă îndeosebi. Iubirea, strălucirea frumuseţii tinere, farmecul personal, luxul, vraja nopţii luminată de lună se desprind
din fiecare rînd scris de poetă, în puternic contrast cu oroarea de aspectele degradante ale vieţii. S. a fost o artistă desăvîrşită a
■cuvîntului scris. Dialectul eolic ce-1 întrebuinţează nu a împiedicat răspîndirea poemelor ei, grupate de exegeţii elenistici în
9 cărţi. în jurul morţii poetei antichitatea a' brodat legenda iubirii pentru Phaon (Ovidiu, Heroides, XV). Catul şi TIoraţiu i-au
adaptat şi imitat unele poeme, încetăţenind strofa safică la Roma. în
lirica universală, poeţii au încercat să scrie versuri în metrul safic. (la noi, Erni-nescu).
O
Contemporană cu Alceu, poeta aparţinea unei familii aristocrate din insula Lesbos. în primele decenii ale sec. VI î.e.n. a fost
nevoită să plece în exil (se pare, în Sicilia). Tatăl poetei făcea parte dintre latifundiarii insulei (Diehl, fragm. 31); cei trei fraţi,
Larichos, Charaxos şi Eurygios — menţionaţi uneori de S. — au deţinut diferite funcţii onorifice în insulă. Herodot (Istorii,
II, 135^ povesteşte pe larg despre o aventură sentimentală a lui Charaxos în Egipt, la Naucratis, unde, sosî't cu o încărcătură
de mărfuri din Lesbos, era gata să se ruineze pentru o prea frumoasă curtezană, Doricha. într-un lung poem, plin de
admonestări, din care s-au păstrat cîteva rînduri (Diehl, fragm. 26), S. îşi îndeamnă fratele să revină pe calea cea bună. Cu
privire la viaţa intimă a poetei, părerile sînt împărţite.' Notiţa biografică din lexiconul bizantin Suda susţine că a fost
căsătorită cu un cetăţean bogat din Lesbos, Kerkylas, cu care a avut o fetiţă, numită Kle'is, după mama poetei. Faptul este
confirmat de Ovidiu {Heroides, XV, v. 70), precum şi într-o biografie anonimă, descifrată pe un papirus (Oxyrhynchus
Papyri, voi. XV, nr. 1800). Un alt fragment papiriaceu, descoperit în deceniul IV al secolului nostru, cuprinde o mărturie
directă despre existenţa copilului: « fetiţa mea frumoasa, Kle'is, ca o floare de aur ». Mult mai numeroase ştiri avem despre
activitatea Pu"
153
Sappho
blică a lui S. A fost conducătoare a unui cerc de tinere fete. Este vorba, de fapt, despre o asociaţie, care nu era altceva decit o
şcoală de muzică şi poezie afiliată cultului' marii divinităţi de origine asiatică, Afrodita. în astfel de « şcoli» educaţia poetică
şi morală nu era cîtuşi de puţin neglijată. Instituţii asemănătoare par să fi fost numeroase în Lesbos, de vreme ce S. însăşi
pomeneşte de existenţa a încă două cercuri, conduse de Gorgo şi, respectiv, Andromeda. Poate uneia din aceste două rivale se
adresează următoarele rînduri închinate «unei femei needucate»: « cînd vei fi murit, vei zăcea pe veci, fără ca cineva să-şi
amintească vreodată de tine; tu n-ai avut parte de trandafirii Pieriei; fără renume aici, tot aşa vei rămîne şi în Hades, rătăcind
încoace şi încolo printre morţii necunoscuţi» (Diehl, fragm. 58). Mele (Cîntecele), compuse de S., grupate de filologii
alexandrini după criterii metrice, erau in majoritatea lor monodii. Cele mai izbutite poeme rămîn acelea în care găsim notate
propriile ei trăiri. Evident, S. avea un model ilustru în poemele lui Arhiloh din Păros, dar puterea de expresie în creaţia ei, o
îmbinare unică de simplitate şi forţă, este remarcabilă. Ca şi Arhiloh, urmînd tradiţia poetică inaugurată de Terpandru, S.
acordă o deosebită grijă înfăţişării stilistice şi metrice a poemelor ce le compunea cu diferite ocazii: serbări religioase,
căsătorii, ocazii festive. Ordinea cuvintelor, de un firesc rar întîl-nit, lipsa epitetelor pompoase, sonore, de rigoare în poezia
epică, conferă versurilor safice o deosebită naturaleţe. Abia la repetate lecturi cititorul îşi dă seama că impresia neasemuită
care se degajă din fragmentele lizibile este, în fond, efectul unei arte poetice rafinate, în care legile simetriei şi ale opoziţiei
sînt aplicate fără pWŞ. Cel mai cunoscut poem safic, cîn-tecui I din cartea I, a fost considerat încă din antichitate drept o
capodoperă. Poemul este un imn închinat Afroditei. Dacă tăcem o apropiere între Iliada, XIX, v. '8—199 şi imnul safic, ne
dăm seama « asemenea invocaţii adresate divinităţi protectoare a iubirii şi fecundităţii erau Practică curentă în creaţiile
poetice vechii Grecii. Iată prima strofă:
« Afrodita, fiica lui Zeus, vicleană / Tu, din tronul tău scăpărînd lumină, / Nu mă frînge-n chinuri, te rog, stăpînă, / Nici în
aleanuri» (trad. Simina Noica). Zeiţa, — care auzindu-i chemarea soseşte într-un car tras de vrăbii iuţi ce zboară lin peste
pămîntul negru — îi adresează poetei următoarele cuvinte: «Cine te supără? Persuasiunea (« Peitho ») pe cine vrei să
convingă? în curînd, cea care fuge acum de tine te va urmări şi, dacă nu te iubeşte, te va iubi». Oda se încheie cu o nouă
invocaţie către zeiţă, poeta cerindu-i să fie dezlegată de neastîmpărul ce o roade, să i se îndeplinească dorinţele inimii. într-o
altă odă — adaptată într-o limbă latină desăvîrşită de către Catul, mare admirator al poetei — revărsarea de pasiune descrisă
sub aspectul fizic, cu elemente puternic contrastante, impresionează şi astăzi, aşa cum a impresionat şi pe autorul Tratatului
despre Sublim. S. asistă, stînd deoparte, la şoaptele a doi îndrăgostiţi. Iată începutul poemului: «Mi se pare-ntocmai la fel cu
zeii / Omul care chiar dinainte-ţi sade / Şi de aproape dulcile şoapte-ţi soarbe / Capul plecîndu-1 / Şi surîsul fermecător ţi-
admiră /». Emoţia ce o încearcă pe S. face ca limba să i se usuce în gură, capul să-i vîjîie, iar faţa îi este « mai galbenă decît
firul uscat de iarbă» (trad. C. Balmuş). Concluzia vine firesc: « Parcaşi fi moartă». în acest poem nu este vorba despre o
contemplare a fiinţei iubite şi pierdute, nici despre un sentiment de meschină gelozie, ci de o stare psihologică complexă,
determinată de izolarea celor doi faţă de tumultul pasional al poetei, ignorat cu desăvîrşire de tînăra pereche. Sentimentul de
iubire faţă de frumuseţea gingaşă a uneia sau a alteia dintre elevele sale revine în poezia safică sub multiple înfăţişări. Este
mai mult ca sigur, judecind ansamblul creaţiei sale artistice, că S. nu iubea atît personalitatea tinerelor sale discipole, ale căror
nume le cunoaştem destul de bine (Atthis, Anac-toria, Gyrinna, Gongyla, « cea ca un boboc de trandafir»), cît şi aspectul fizic
al frumuseţii lor, în plină înflorire. Căci S., mai presus de orice, iubea frumosul, ori-cînd şi pretutindeni. Această femeie, care
nu tolera grosolănia sub nici o formă,
Sappho
154
iubea florile, în primul rînd trandafirul, pomii înverziţi, imensitatea boitei cereşti, luna, obiectele de aur, podoabele şi rochiile.
Tot ce o înconjură se cuvine să fie frumos: « Blînd Zefirul mîngîie unda rece / Printre crengi de măr coborîndu-şi zvonul /Iar
din vîrf ce-şi tremură frunza, molcom,/ Picură somnul» sau: «Iarăşi hora stelelor îşi ascunde / Strălucirea frunţii cînd luna
creşte / Risipindu-şi, plină, lumina peste / Negura lumii» (trad. Si-mina Noica). Dar conform concepţiei curente, S. nu
desparte noţiunea frumosului de cea a binelui: «cine este frumos, este frumos pe dinafară; / cine este bun, nu va întîrzia să
devină şi frumos » (Bergk, fragm. 49). Aluziile mitologice, atîtea cîte există la S., sînt desprinse, în majoritatea lor, din ciclul
troian, însă raportate exclusiv la stări subiective. într-un splendid poem, S. aminteşte de Elena, soţia lui Menelau, care şi-a
părăsit tot ce avea mai de preţ, căminul conjugal, învinsă de puterea dragostei. Pentru ea însă lucrul «cel mai preţios» ar fi să
revadă « mersul graţios şi ' faţa de lumină» a Anactoriei, care acum se află departe. Divinităţile proslăvite în imnurile pe care
le compunea la diferite ocazii, fac aproape toate parte din cortegiul Afroditei. In afară de Graţii, Muze, Nereide şi Nimfe un
loc aparte îl ocupă în poezia safică Adonis, o divinitate asiatică minoră, legată, ca şi Afrodită, de cultul vegetaţiei. într-un
cîntec meşteşugit pe bază antifonică, după modelul cîntecului popular, se deplînge moartea demonului în accente care
amintesc de «threnosul» (cîntec de jale) homeric. Adonis, sau o altă divinitate asemănătoare, a fost cîntat şi sub numele de
Phaon. Suprapunerea Adonis-Phaon stă la baza legendei care pretinde că poeta s-ar fi sinucis, în urma unei iubiri nefericite,
aruncîndu-se de pe stînca Leucade (Ovidiu, Heroid.es, XV). Prin vădita preferinţă faţă de divinităţi venite din Orient, alegorii
ale frumuseţii, graţiei şi fecundităţii, S. depăşeşte lumea zeilor iui Homer. Influenţa Asiei, cu care Les-bosul întreţinea
legături intense, se făcuse, dealtfel, simţită de mult în creaţia literară a insulei Lesbos şi anume încă din sec. VII î.e.n. Un
papirus a dezvăluit totuşi (Edmonds, fragm. 41), că poeta a
cîntat, uneori, şi teme comune cu cele ale lui Alceu, cum ar fi, de pildă, alegoria corăbiei surprinse de furtună în largul mării.
S. restrînge însă tematica odei la cercul propriilor ei vicisitudini, dovedind o dată în plus, că şi în domeniul poeziei politice
predomină interesul ei personal. A încercat să scrie şi poezie epico-nara-tivă. Principala ei compoziţie, în acest domeniu, este
închinată nunţii lui Hec-tor cu Andromaca, dar autenticitatea poemului a fost contestată. în poemele lip. site de destăinuiri
asupra simţămintelor personale, majoritatea grupate de comentatori în cartea VII, S. se dovedeşte aceeaşi mare poetă.
Principala sursă de inspiraţie ce o foloseşte este cîntecul popular de nuntă, prelucrat cu măiestrie. Demetrios, în Tratatul
despre stil (167), a remarcat că în seria cîntecelor de nuntă arta poetei variază simţitor faţă de maniera ei obişnuită, străbătută
de un intens lirism. S. se apropie acum de vorbirea populară şi devine cînd ironică, cînd iubitoare de hiperbole glumeţe
(Diehl, fragm. 123); altădată tonul devine laudativ, ca în Diehl, fragm. 128: «fericit mire, căsătoria s-a împlinit aşa cum ţi-a
fost pe plac, ai fecioara pe care ai dorit-o; înfăţişarea ta, mireasă, este numai graţie, privirea ţi-e nespus de dulce, iubirea e
răspîndită pe faţa ta frumoasă. Afrodita te-a cinstit în mod deosebit». Ritmurile în care se exprimă sînt graţioase şi variate.
Strofa preferată a primit numele de strofă «safică»; în cîntecele de nuntă, caracterizate prin refrene scurte, săltăreţe, apar
vădite influenţe de ritmică populară sub forma unor strigături. Amintirea ei şi impresia pe care a produs-o asupra posterităţii
au lăsat urme neşterse în literatura gr'eco-latină. Admirînd-o, din dife; rite puncte de vedere, fiecare din criticii literari ai
antichităţii au relevat laturi diferite ale talentului ei. Dionysios di» Halicarnas i-a lăudat melodia versului» eufonia stilului.
Autorul anonim al Tratatului despre Sublim a fost impresionat de exactitatea nuanţelor emotive găsiw de poetă. în sec. II,
alături de Mimnern» şi Arhiloh, poeziile create de S. e ra foarte citite de publicul iubitor^ de p°5 zie; în acea vreme, retorii
Maxhnos <u* Tyr, Himerios, Synesios continuau
155
Sinionide
dmire şi să comenteze creaţia poetei. Influenţa poeziei safice s-a resimţit în lirica latină. Catul a tradus liber unele ooeme,
imitînd-o în expresia pasională a versurilor de iubire pe care le-a compus nentru Lesbia. El a fost primul poet latin care a
folosit strofa safică. Horaţiu
scris, la rîndul lui, ode în metrul safic, dar era prea departe de temperamentul liric al poetei pentru a se putea apropia de tonul
vibrant al poemelor ei, aşa cum a făcut Catul. în lirica românească Mihail Eminescu a compus bine cunoscuta sa Odă in
metru safic, căreia i-a conferit un conţinut filosofic fără legătură cu opera poetei din Lesbos.
O
OPERA. Ediţii: J. M. Edmonds, Lyra Graeca, voi. I, Londra, Loeb Classical Library, 1952, p. 140 —307; E. Lobel — D.L. Page, Poetarum
Lesbiorum Fragmenta, Oxford, 1955, p. 2 —HO; D. L. Page, Lyrica graeca selecta, Oxford, Cla-rendon, 1968, p. 97 —130; E. M. Voigt,
Sappho und Alcaeus, Fragmenta, Amsterdam, Athe-naeum, 1971. Traduceri: Sappho, fragmente Jn ALG, p. 35 —37; Sappho, fragmente In
ALGr, p. 66-76.
BEFERINŢE CRITICE. U. Wilamowitz-Moel-lendorf, Sappho und Simonides, Berlin, 1903; W. Schadewaldt, Sappho, Welt und Dichtung,
Potsdam, 1950; M.F. Galiano, Safo, Madrid, 1958; B. Marzullo, Studi di poesia eolica, Florenţa, 1958; M. Treu, Sappho, Mttnchen, 1958;
Edith Mora, Sappho, Histoire d'un poete et tra-duction integrale de l'oeuvre, Paris, Flammarion, 965; H. Saake, Zur Kunst Sapphos.
Motivana-lytische und kompositionstechnische Interpreta-*«on«n, Padeborn, SchOningh, 1971; Sappho-ţudien, Forschungsgeschitliche,
biographische und "terarâsthetische Untersuchungen, aceeaşi editură, 1972.
A.P.
SIMONIDE [Simonides], fiul lui Leopre-
: (556 î.e.n., Iulis, insula Geos - 467
:«-n-. Siracusa, Sicilia). Poet liric. Om de
*e.,S. a scris, deopotrivă, lirică mono-
« Şi corală. în lunga sa carieră, întinsă
la ?ProaPe un secol, S. a poposit pe rînd
oas t 'la Cranon> în nordul Tesaliei, ca
în a-?,-a* Scopazilor, dinaşti locali, apoi
"'cilia, la curtea tiranilor Siracusei.
Rival al lui Pindar, spre deosebire de acesta S. a cîntat victoriile grecilor asupra perşilor (Maraton, 490 î.e.n.; Salamina, 480
î.e.n.), devenind un poet panelenic. Alături de epigrame funerare şi poeme elegiace de mare întindere, opera sa cuprinde
aproape toate speciile creaţiei lirice corale: ditirambi, epinicii, paiane, encomia etc. Ditirambii săi au avut o mare influenţă
asupra dezvoltării tragediei greceşti. Din poemele lui S. s-au păstrat peste' 200 de fragmente.
O Opera lui S. a fost împărţită, în epoca elenistică, în 14 cărţi. Multe dintre fragmentele ce s-au păstrat sînt epigrame
funerare scrise în cinstea eroilor căzuţi pentru apărarea patriei. Poetul a compus ode melice (epinicii, threnosuri, encomia,
paiane etc.) ditirambi şi epigrame. La începutul carierei sale s-a distins prin ample compoziţii corale cu acompania-
ment mixt (cithare şi flaute) în care preamărea victoriile atleţilor şi învingătorilor la alergări de care. Aceste ode purtau
numele de epinicii (cîntece după victorie). Gloria atletului preamărit se răs-frîngea şi asupra cetăţii căreia îi aparţinea. Oda
cea mai veche este închinată învingătorului olimpic Glaukos din Karys-tos, participant la o întrecere pugilistică din anul 520
î.e.n. Tot de la sfîrşitul sec. VI este datată şi oda scrisă în cinstea luptătorului Crios, din Egina, învingător la luptele libere din
Nemeea şi erou naţional în bătălia de la Salamina. S. a scris epinicii pînă la o vîrstă înaintată. într-o asemenea odă
encomiastică, mitul ales pentru ilustrarea calităţilor învingătorului, pentru lauda familiei şi a cetăţii de unde venea,
prezintă o deosebită însemnătate. Arta poetului este pusă în lumină de abilitatea cu care actualizează datele esenţiale ale
mitului, sugerînd ascultătorilor propriile sale principii de viaţă. Comparate cu epiniciile lui Pindar, cele ale lui S. par mai
luminoase, mai plastice în prezentarea înfăţişării fizice a atletului, datorită în primul rînd unor hiperbole şi metafore inedite.
Dar cele mai frumoase şi mai emoţionante poeme — variate ca factură stilistică şi respirînd un patriotism pilduitor — le-a
scris în lunga peri-
Socrate
oadă petrecută la Atena, pe vremea invaziilor persane. Versurile sale nemuritoare proslăvesc deopotrivă eroii care şi-au jertfit
viaţa pentru libertatea patriei, fie ei atenieni, laconieni, etolieni sau corintieni, toţi înfrăţiţi în moarte printr-un ideal comun.
într-una din cele mai cunoscute epigrame funerare scrisă în cinstea celor 300 de spartani căzuţi la Termopile stă scris: «
Glorioasă a fost soarta celor morţi la Termopile / şi frumos le-a fost sfîrşitul; e-un altar mormîntul lor / căci al nostru plîns li-e
slava şi-n loc de lacrimi parte / -avură de-amintirea veşnică a urmaşilor» (trad. Şt. Bezdechi). Odele şi epigramele funerare
ale lui S. au fost cîntate pretutindeni în Grecia, atît la Atena cît şi la Sparta, amintind celor învrăjbiţi că sînt de acelaşi neam,
însufleţiţi de aceeaşi iubire pentru pămîn-tul strămoşesc. Ele au fost păstrate, de-a lungul veacurilor, în antologii de poezie
patriotică, dar statuile eroilor greci, dezgropate prin sîrguinţa arheologilor, aduc mereu la cunoştinţa' lumii moderne noi
versuri de S. săpate pe soclul lor. Din perioada tesaliană a lui S. provin cîteva encomia (cîntece laudative) şi threnosuri
(cîntece de jale), închinate unor membri ai familiei Scopazilor, poeme care promovează concepţii îndrăzneţe, sfidînd fata-
litatea. Sînt adevărate imnuri în care se cîntă tăria morală a omului, neînfrînta sa voinţă de a-şi alege singur calea, asu-mîndu-
şi responsabilitatea faptelor. Ultimii ani din viaţă, petrecuţi la Siracusa, au fost consacraţi unei vaste şi laborioase compoziţii
corale, majoritatea închinate proteguitorului său Hieron. La Siracusa, a avut de suferit unele neplăceri în urma rivalităţii cu
Pindar, marele său emul, în opera căruia răzbat ecouri potrivnice lui S. Scriitor fertil, S. a abordat aproape toate speciile
poeziei lirice monodice şi corale. Nu se cunosc compoziţiile sale clasificate de scholiaşti drept « tragedii», dar e posibil să fi
scris «drame», sub formă de ditirambi, în genul celor cunoscute de la Bachilide, nepotul său. Ocu-pînd o poziţie de avangardă
în gîndirea greacă a sec. V î.e.n., S. se detaşează de contemporanii săi prin îndrăzneala unor cugetări de tipul: «Opinia şi
adevărul obiectiv se află în luptă crîncenă», sau:
________________________________156
«tNimic nu rămîne nesfărîmat de dinţii timpului». întocmai ca şi Herodot, Pâ care 1-a cunoscut îndeaproape, poetul se află
sub influenţa raţionalismului ionic Deşi panelenică, opera lui S. rămîne î n' primul rînd ateniană, revendicată oarecum de
patrimoniul cultural al Cetăţii, unde poetul şi-a petrecut cei mai fecunzi ani ai săi.
O
OPERA. Ediţii: F. G. Schneidewin, Simonidi» Cei Reliquiae, Braunschweig, 1835; E. Diehl Anthologia Lyrica Graeca, ed. II, voi. II,
Leipzig, Teubner, 1942, p. 76 —143; D. L. Page, Poetae Melici Graeci, Oxford, Clarendon, 1962; O. Wer-ner, Simonides, Bakchylides.
Gedichte, Tusculum-Bucherei, Mtinchen, Heimeran, 1969. Traduceri: Simonide, fragmente In ALG, p. 81 —84; Simonide, fragmente In
ALGr, p. 110 — 117. REFERINŢE CRITICE. U.Wilamowitz, Sappho und Simonides, Berlin, 1913; C. M. Bowra, Greek Lyric Poetry, ed. II,
Oxford, Clarendon, 1961, p. 308 —372; Bruno Gentili, Simonide, Roma, 1959; Studi su Simonide, Simonide e Pli'.me Maia, XVI, 1964 p.
278 — 303 M. Detienne, Simonide ou la secularisation de la po4sie, Revue des Etudes Grecques, 1964, p. 405—419; M. Treu, Sizilische
Mythologie bei Simonides, Kokalos, XIV-XV, 1968-1969, p. 429-438.
A.P.
SOCRATE [Sokrates], fiul lui Sophro-niskos şi al Phainaretei; (470 sau 469 î.e.n. — 399 î.e.n., Atena). Filosof. Educaţia şi-a
făcut-o la Atena, unde, printre disciplinele de învăţămînt impuse, a studiat muzica, gramatica, probleme ale limbii-Trăind într-
o epocă de puternică înflorire a culturii, a cunoscut opera marilor creatori de artă şi literatură ai vremii (Eschu> Soîocle,
Euripide), precum şi realizările gîndirii filosofice: ideile eleaţilor, ale Iu 1 Parmenide şi Zenon din Elea, doctrina pitagoricilor,
foarte probabil, materialismul şi dialectica lui Heraclit şi, prohab», concepţiile lui Anaxagoras şi Democr». Cît priveşte
raporturile cu sofiştii, ele sîn complexe: gîndirea socratică se opune subiectivismului lor gnoseologic şi etl '
157
deosebindu-se esenţial de acesta; în acelaşi timp însă, o apropiere de ei (tendinţa antropocentrică a învăţăturii socratice, o
oosibilă influenţă a dialecticii primilor cofisti, a nietodei lor de discuţie) rămîne, totuşi.' posibilă. Renunţînd de tînăr la
meseria de sculptor, practicată şi de părintele său, şi-a închinat întreaga viaţă operei He educaţie a contemporanilor, îndeosebi
pregătirii' tineretului pentru activitatea socială, folosind calea orală, a dialogului. A conceput filosofia în spirit raţionalist si
laic, ca cercetare a sensului existenţei umane, ca studiu al omului asupra lui însuşi, pentru a-şi cunoaşte natura sa intelectuală
şi morală. Considerînd că ştiinţa are ca obiect universalul, a acordat un rol fundamental în cunoaştere inducţiei, căutînd s-o
aşeze la temelia unui întreg sistem metodologic. Posibilitatea unei ştiinţe morale era întemeiată — în concepţia sa — pe
convingerea că sufletul uman e «Raţiune». Pentru filosof, întreaga viaţă morală se sprijină pe indicaţiile înţelepciunii
reflexive. Independenţa sa morală, curajul de a fi rostit adevăruri care nu erau pe placul unor reprezentanţi ai celor două
partide din Atena, precum şi lipsa de înţelegere a unor spirite mărginite, a dus la sfîrşitul cunoscut: acuzat de a nu fi venerat
zeii cetăţii — în fond pentru ateism — şi de coruperea tineretului, a fost condamnat la moarte prin otrăvire; s-a stins, sorbind
dintr-o cupă cu suc de cucută. Tradiţia învăţămîntului socratic a fost continuată de Platon şi de fondatorii « şcolilor socra-
tice», Euclide din Megara, Antistene, Aristip, Fedon din Elis. Sursele principale privind personalitatea şi învăţătura sa — pînă
astăzi subiecte ale unor interpretări şi aprecieri foarte deosebite, adesea chiar contradictorii — sînt: Apologia şi Dialogurile
lui Platon, Amintirile lui Xenofon, precum şi numeroase pasa-gii din opera lui Aristotel.
O
Y admirabilă "stăoînire de sine care se aduce în temperanţâ şi simplitate a com-ortării caracterizează intelectualismul
Personalităţii socratice. A îndeplinit în
două rînduri funcţia de magistrat, dar nu a rîvnit la onoruri, nici la bogăţii. A iubit dreptatea mai mult decît viaţa şi nu a
înţeles că în această materie pot fi făcute concesii de dragul popularităţii. Lucid observator al slăbiciunilor omeneşti, detesta
exhibiţionismul, înfumurarea pretenţioasă, ca şi falsa modestie. Trăsăturile personalităţii lui S. apar şi din modul în care şi-a
propagat învăţătura. A folosit calea orală a dialogului, angajîndu-se în discuţii cu oameni de toate condiţiile sociale şi vîrstele,
cu tineri îndeosebi, atraşi de puternica sa personalitate. Din cercul celor care îl urmau, prieteni şi admiratori, au făcut parte şi
nume ilustre cat Euripide — spirit avid de cunoaştere care-i frecventase o vreme pe sofişti —, Platon, Antistene, Aristip,
Critias, Alcibiade, Menexenos şi mulţi alţii, ale căror nume figurează în dialogurile platoniciene. Gimnaziul, destinat
exerciţiilor fizice, era locul preferat al convorbirilor socratice; dar ele se puteau desfăşura oriunde: în agora, la un colţ de
stradă, în ateliere ... Numeroasele probleme pe care le ridică viaţa cotidiană servesc cel mai adesea ca punct de plecare al unor
discuţii în care sînt abordate teme ale moralei. S. foloseşte uneori forma discursului neîntrerupt sau metoda lecturii
comentate; dar procedeul preferat este acela al chestionării, al discursului fragmentat în întrebări şi răspunsuri, îmbinînd
spontaneitatea cu efortul cel mai sistematic, calităţile cercetătorului cu acelea ale pedagogului, el nu încetează să repete că
îndeplineşte misiunea de a-i educa pe contemporani, făcîndu-i să vadă, să observe şi să reflecteze asupra vieţii lor interioare,
precum şi conduitei lor morale. Ataşat acestei opere educative, căreia i s-a consacrat, S. nu a pierdut ocazia de a atrage atenţia
asupra a ceea ce este absurd, orgoliu şi duplicitate. Cu peste două mii de ani înaintea lui Rochefoucauld şi Pascal, a făcut
operă de moralist — denunţînd nesinceritatea în care se complac oamenii. Principala ţintă a acestei campanii erau sofiştii,
care traficau cu ştiinţa lor, urmărind cîştigul şi discreditarea adevărului. întreaga gîndire socratică gravitează în jurul unei
probleme esenţiale: a-1 face pe om să fie fidel lui
Socrate
însuşi, a-i oferi posibilitatea de a fi «artizanul propriei sale filosofii», aşa cum se spune în Banchetul lui Xenofon. în acest
sens, se poate afirma, după cum S. însuşi a afirmat, şi după cum toţi anticii au recunoscut, că a fost iniţiatorul unei filosofii
noi şi a unei noi metode de cercetare adecvată acestei filosofii, metoda observaţiei interioare. Centrul de greutate al
preocupărilor socratice îl constituie domeniul vieţii interioare, al conştiinţei, fără a fi pusă însă la îndoială existenţa
obiectivă a lumii din afară. Sceptic însă cu privire la posibilităţile ştiinţei despre cunoaşterea universului material, pe care o
identifică cu o cercetare metafizică a cauzelor şi raţiunilor ultime ale fenomenelor, scepticism alimentat şi de spectacolul
contradicţiilor dintre filosofii care se avîntaseră în rezolvarea acestor probleme, S. consideră drept cea mai utilă şi mai demnă
de interesul ştiinţific cunoaşterea omului, concepută exclusiv ca formă sistematică de aplicare a conştiinţei de sine. Dar
interesul acestei cunoaşteri nu este pur psihologic, nu e vorba de practica unei introspecţiuni limitate la o descripţie
caracterologică, ci de una mai adîncă, capabilă să sesizeze ceea ce este mai autentic, adevărul profund uman ce zace în
conştiinţa noastră şi care, adus la suprafaţă, poate fi de o inestimabilă valoare practică. «Cunoaşte-te pe tine însuţi» nu
are aşadar semnificaţia unui precept ce ar invita la o simplă «inspecţie» individuală. Aplicată pe planul exclusiv al
conştiinţei, explorarea socratică urmăreşte, în ultimă instanţă, desprinderea acelor trăsături de universalitate în care
subiectivitatea se converteşte de la sine în obiectivitate. în cultivarea acestei ştiinţe, individuale şi impersonale, subiective şi
obiective, subordonată unei finalităţi morale, se defineşte accepţia socratică a înţelepciunii. Şi lucrul pe care omul trebuie
să-1 cunoască şi să-1 practice, mai presus de orice, este Binele; să poată răspunde la întrebările: ce este bine? ce este rău?
ce este drept? ce este nedrept? ce este înţelepciunea, curajul, laşitatea? Cum trebuie să fie statul, politica,
guvernămîntul? (Xenofon, Amintiri despre Socrate, I, 1, 16). în re-
_______________________ 158
flexie, în exerciţiul sistematic al «conştiinţei de sine», rezidă sursa şi înţelesul înţele'p. ciunii, temelia libertăţii veritabile, p e
care S. o identifică cu autonomia interioară; prin intermediul ei, omul devine stăpîn asupra propriului destin şi umanitatea se
constituie ca atare, căpătînd conştiinţă de înţelesul ei profund, de exigenţele şi responsabilităţile ce-i revin. Se cuvine, aşadar,
să degajăm cîteva trăsături, ce ni se par esenţiale, ale acestei activităţi reflexive prin care se defineşte «înţelepciunea»
socratică. Vom observa mai întîi finalitatea ei critică; sub acest aspect, ea este expresia unui refuz al tuturor concepţiilor şi
prejudecăţilor, a sistemelor şi metodelor care, după S., nu fac decît să-1 înstrăineze pe om de el însuşi. Respingînd şi
condamnînd tentativele cosmogonice ale ionienilor, ca şi metodele sofiştilor, S. înţelege să facă acest lucru pentru a pregăti
terenul operei constructive, de dezvăluire a semnificaţilor pozitive ale reflexiei. Dacă raţiunea umană e capabilă să cunoască
ceva, acest lucru nu e posibil decît cu condiţia ca ea să se elibereze de erorile şi sofismele care o fac neputincioasă. în acest
scop, raţiunea trebuie supusă unei operaţii critice, pe care S. o concepe ca un procedeu metodic, preliminar «reconstrucţiei»,
prefi-gurînd astfel îndoiala cartesiană sau campania lui Bacon împotriva idolilor. De aici însă şi primul rezultat al dialecticii
socratice, în care se revelă însăşi latura ei de idealism: aşezarea pe treapta supremă în ierarhia valorilor a realităţii interioare,
pe care S. o consideră «divină», pentru caracterul absolut al imperativelor ei. Căutînd şi preamărind unitatea eului, pentru
filosof contradicţia este de neconceput. El consideră existenţa unei profunde unităţi interioare, armonia dintre convingeri şi
acţiuni, drept condiţie primordială a vieţii morale, trăsătură distinctivă indispensabilă acelei ordini raţio; nale pe care vrea s-o
vadă pretutindeni instaurată. Omul care vorbeşte fără sa creadă în ceea ce spune sau care acţionează într-un fel diferit de
convingerile sale se situează prin această duplicitate în afara liniei morale de conduită. înţelepciunea la care aspiră şi pentru
care pledează »• este de ordin practic, întelegînd pr' n
aceasta că întemeindu-se pe cunoaşterea de sine ea trebuie să permită omului de a deveni nu «stăpîn şi posesor al naturii
exterioare», aşa cum va înţelege Descartes, E stăpîn asupra propriei sale naturi. «,Cunoaşte-te pe tine însuţi» este mesajul
adresat de S. tuturor acelora care, com-plăcîndu-se în cultul exclusiv al valorilor exterioare — exterioritate poate însemna nu
numai ceea ce se află în jurul omului, ci si ceea ce este superficial, la suprafaţa eului său — se înstrăinează de ei înşişi, de
ceea ce constituie esenţa şi autenticitatea propriului eu. E vorba, în acest caz, de o cunoaştere etică, inseparabilă de planul
acţiunii, o cunoaştere care tinde să reunească în sensul unei depline convergenţe credinţa cu voinţa, gîndul cu fapta, sub
semnul lucidităţii interioare, al raţiunii, sau — ceea ce e acelaşi lucru — al înţelepciunii reflexive. Dacă virtutea înseamnă «
ştiinţa », aceasta e pentru că în accepţia socratică ea implică cunoaşterea şi practica totodată a legii, în afara căreia nu există
decît dezordine şi arbitrar. în miezul întregii gîndiri socratice stăruie astfel apelul la exerciţiul reflexiei, al dis-cernămîntului
raţional, judecata de reflexie dobîndeşte ipso-facto un caracter moral, substituindu-se impulsurilor subiective, instinctului şi
dorinţelor de moment. Vom înţelege mai bine acum semnificaţia cuvintelor lui S.: « nimeni nu e rău în mod voluntar » sau «
răul nu e decît ignoranţă». Dar obiecţia posibilă are loc tocmai în numele acelei disjuncţii interioare dintre raţiune şi voinţă,
pe care S. a denunţat-o, ârătînd că ea reprezintă condiţia specifică omului care nu a ajuns încă în stadiul înţelepciunii
reflexive. înţeleptul este posesorul unei depline unităţi interioare, cel pentru care raţiune şi voinţă, cunoaştere şi acţiune,
reprezintă unul şi acelaşi lucru. Optimism raţionalist, în desfăşurarea căruia se ivesc principalele dificultăţi ale socratismului:
subestimarea criteriilor obiective, furnizate de realitatea socială, în aprecierea faptelor morale. întemeind întreaga viaţă
morală pe indicaţiile reflexiei, S. caută a stabili fundamentul acesteia pe terenul unei raţiuni ideale: succesul, fericirea depind
numai de calitatea intrinsecă, raţională, a activităţii noastre. S. nu a fost
Socrate
autorul unei opere scrise. învăţătura sa a format substanţa şi scopul discuţiilor cu diferiţi interlocutori, dialogul repre'zen-tînd
o formă vie, directă, de contact între magistru şi discipoli. Adversar al culturii livreşti ce nu se adresează decît intelectului, S.
a considerat scrisul ca incapabil să înlocuiască efectele conversaţiei vii, care angajează întreaga fiinţă a omului. E nevoie,
aşadar, de o participare integrală a conştiinţei, posibilă numai atunci cînd are loc co-prezenţa magistrului şi a discipolului,
pentru ca cercetarea adevărului să devină un instrument de transformare a personalităţii. Dialogul socratic înseamnă astfel
comunicare, dar nu în sensul unui procedeu dogmatic, raţionalist, folosit pentru a transmite — în cadrul relaţiei magistru-
discipol — o sumă de cunoştinţe deja existente. în accepţia socratică, comunicarea presupune contactul şi fertilizarea
reciprocă a conştiinţelor, pornind de la ipoteza că adevărul există în conştiinţa fiecăruia şi nu rămîne decît ca, prin arta sa
interogativă, magistrul să-1 poată aduce la suprafaţă ; este o artă a « moşitului» (maieutică), cum preferă filosoful s-o
numească. La antipodul sofiştilor — ca celebrul Hip-pias de pildă —, care pretindeau că ştiu totul şi că sînt capabili să
instruiască pe oricine le oferă bani, S. nu înceta să repete că nu ştie nimic, că nu urmăreşte altceva decît a întreprinde
împreună cu elevul o operă comună de investigare a adevărului. Ignoranţă simulată, fireşte, căci cu tot neprevăzutul şi
spontaneitatea ce puteau interveni în desfăşurarea discuţiei, S. ştia prea bine unde vrea să ajungă. Este forma iniţială de
aplicare a «ironiei » socratice, auto-ironie menită să creeze la discipol o dispoziţie receptivă, de încredere totodată, în
propriile posibilităţi. Aplicată asupra celor din jur «ironia» are drept scop denunţarea iluziilor şi prejudecăţilor ce pot institui
în conştiinţa cuiva fenomenul contradicţiei etice. Ea are în acest caz semnificaţia unui act pozitiv, de purificare interioară, dar
poate deveni instrumentul şi forma exterioară a criticii, a refuzului, care capătă în acest fel viaţă, pitoresc, forţă de per-
suasiune. Vizibil în aproape toate dialogurile platoniciene, procedeul ironiei este
Socrate IgQ
aplicat în maniera cea mai amplă şi mai frapantă în dialogul Charmides, unde aflăm un răspuns amplu şi deosebit de
semnificativ cu privire la ceea ce înţelegea S. prin «înţelepciune »: efortul temeinic şi fructuos de aprofundare interioară, por-
nindu-se de la conştiinţa clară a propriilor lipsuri si limite. Să reţinem că împreună cu discipolii săi, S. întreprinde opera de
cercetare a adevărului cu resursele exclusive ale raţiunii, refuzînd orice concurs din partea tradiţiei mitice şi religioase. Ştiinţa
constă, după el, în definirea exactă a ideilor despre lucruri, în ordinea şi armonia acestor idei cu ordinea Naturii, pentru a
conduce în cele din urmă la recunoaşterea unei «Raţiuni» ordonatoare — acel « Logos » universal despre care au vorbit
filosofii Greciei. După ce a spulberat la interlocutorii săi — discipoli, prieteni, adversari — orgolioasa iluzie a unei «ştiinţe»
universale, ca şi oarba admiraţie pentru o falsă înţelepciune, S. a căutat să aşeze temeliile unei ştiinţe reale, mai modestă, dar
mai utilă. Obiectul ei este viaţa morală, educaţia virtuţii, iar forma de' propagare — dialogul, în cadrul căruia, sprijinit pe
ironie şi reprezentînd latura pozitivă a maieu-ticii, procedeul inducţiei capătă o importanţă fundamentală, devenind sistem
metodologic. Luînd în considerare analiza unor cazuri particulare, inducţia, aşa cum este practicată de S., tinde la formularea
unor definiţii de valoare obiectivă, universală, menite să se impună tuturor conştiinţelor, cu un maximum de obiectivitate. Şi
chiar dacă problema distincţiei dintre o cunoaştere pur subiectivă şi o cunoaştere obiectivă nu s-a impus reflexiei lui S.,
trebuie subliniat că unul dintre principiile metodei sale constă în a studia natura omului nu numai sub forma şi în limitele
individualităţii, ci şi de a desprinde din acest studiu aspecte general umane, tocmai cu ajutorul inducţiei. Nu este vorba
aşadar, în acest caz, de practica unei introspecţii idealiste: cunoaşterea socratică tinde spre universal şi această universalitate
implică existenţa celorlalţi oameni, parte constitutivă a realităţii exterioare, a cărei obiectivitate S.,
spre deosebire de Platon, nu a pus-o niciodată la îndoială. Posibilitatea ştiinţei morale e întemeiată pe faptul că sufletul uman
este « Raţiune», principiu de universalitate ; o conştiinţă liberă, care acţionează conform unor anumite idei şi scopuri, dar în
primul rînd în conformitate cu ideea de Bine, scopul suprem al Raţiunii. Pentru S., Binele nu se confundă' cu Plăcerea — aşa
cum va susţine Aristip printr-o interpretare unilaterală a filosof iei socratice —, dar nu este conceput nici ca un Bine «în
sine», aşa cum se prezintă «ideea» de Bine în sistemul platonician. El nu se confundă nici cu interesul egoist. Binele
reprezintă ceea ce este util: relaţia dintre un mijloc şi scopul determinat al unei fiinţe determinate, avînd în acest caz, un
caracter relativ. Temperanţa se înfăţişează în context drept una dintre virtuţile principale, a căror definiţie stă în centrul
preocupărilor socratice. Temperanţa disciplinează pasiunile şi dorinţele trupului, le subordonează Raţiunii, asigurînd
stăpînirea omului asupra lui însuşi. Fundament al virtuţii, temperanţa este principala condiţie a fericirii pe care omul o poate
dobîndi cu preţul renunţării şi al luptei cu sine însuşi. Numai cu această condiţie se ajunge la independenţa morală, la acel
sentiment al demnităţii spre care omul trebuie neîntrerupt să rîvnească. Fără îndoială, definiţiile morale spre care tinde
aplicaţia doctrinei socratice sînt departe de a avea caracterul riguros al unor propoziţiuni ştiinţifice. S. pare a se angaja în
contradicţii insolubile atunci cînd în discuţie se află problema principală a ştiinţei « noi» pe care vrea s-o fundamenteze,
determinarea ideii de Bine. Important este însă că, respingînd principiul autorităţii şi al tradiţiei, filosoful recunoaşte
intelectului uman dreptul criticii şi posibilitatea de a ajunge la adevăr printr-un exerciţiu autonom, prin eforturi şi cercetări
personale, în doctrina socratică nu există nici o legătură reală necesară între morala şi religie, divinitatea nu e nicăieri invo-
cată pentru a deduce din esenţa ei principii normative ale conduitei morale. Acel fenomen psihic cunoscut sub numele de
«Demonul lui Socrate» nu era altceva
161______________________________
decît o «voce» interioară, care-i insufla încrederea în sine, atunci cînd, în anumite împrejurări, resursele extraordinarei sale
lucidităţi păreau să-1 abandoneze, prin magia artei lui, Platon a reuşit să proiecteze în jurul personajului principal al
dialogurilor sale un nimb de spiritualitate, ca un halo transfigurator, dar el nu â putut modifica într-atît trăsăturile
fundamentale ale modelului încît să nu mai fie recunoscute. înclinat spre abstractizare la nivelul cercetării ştiinţifice, S. nu a
rămas indiferent la exigenţele realităţii, dispreţuind efortul care nu ar fi putut duce la un rezultat practic în cadrul experienţei
umane. Tocmai în această orientare a spiritului său, care-i conferă trăsăturile unui profund umanist şi liber-cugetător, rezidă
explicaţia scepticismului în materie de religie, a hotărîrii de a întemeia viaţa morală pe autoritatea exclusivă a raţiunii şi
adevărului ştiinţific. Propagîndu-şi ideile pe calea orală a conversaţiei cu diferiţi interlocutori în jurul problemelor de morală,
S. a reuşit să adune în jurul său numeroşi discipoli. Unii, ca Eutyphron sau Criton, s-au mulţumit să trăiască în preajma lui
fără să fi lăsat urme originale în istoria filosof iei. Alţii, în schimb, printre care se cuvine menţionat, în primul rînd, Platon, au
devenit întemeietori de şcoli: Euclide din Megara, întemeietorul « şcolii megarice», Antistene — al «şcolii cinice», Aristip
din Cirene — al «şcolii cirenaice » şi Fe-don din Elis — al «şcolii din Elis şi Ere-txia», numite «şcoli socratice», care s-au
bucurat de o mare răspîndire în perioada elenistică.
O
REFERINŢE CRITICE: Victor Delbos, Figtms el doclrines des philosophes, Socrate, Paris, 1929; H. Bergson, JLes deux sources de la
religion, Paris, 1932; R. Godel, Socrate et le sage indien, Paris, •953; Micheline Sauvage, Socrate et la conscience !e l'homme; E. Stere, Din
istoria doctrinelor morale, voi. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975.
E.S.
SOPOCLE [Sophokles], fiul lui Sofillos; £• 495 î.e.n., Golonos, Atica-405 î.e.n. Atena). Poet tragic. Se cunosc prea
Sofocle
puţine date certe despre viaţa de familie a lui S. De două ori căsătorit, a avut doi fii, pe Iofon şi pe Ariston, acesta din urmă
tată al lui Sofocle cel Tînăr. Toţi urmaşii, fără să aibă nici pe departe strălucirea aceluia care a scris Antigona, au cultivat
muza tragică. Se spune că ar fi dansat peanul la sărbătorirea victoriei de la Salamina, în fruntea tinerilor atenieni. Spre
deosebire de Eschil, în floarea vîrstei pe timpul războaielor medice, S. rămîne contemporanul lui Pericle şi al lui Fidias.
Mereu în competiţie cu Eschil, 1-a învins pentru întîia oară în concursul din 468 î.e.n. pentru ca, după moartea autorului
Orestiei, să domine fără rival scena ateniană. Cîştigător a 20 de prime cununi, el nu a luat niciodată premiul al III-lea; admirat
şi răsplătit de concetăţenii săi, a exprimat la cel mai înalt nivel calitatea şi gustul atic — şi anume firescul în obţinerea
desăvîrşirii şi măsura în expresia literară. Fără să fie om de stat, a fost de două ori strateg (odată avîndu-1 drept coleg pe
Pericle), iar în funcţia de « hel-lenotam» a administrat fondurile ligii ateniene. Din cele peste 120 de piese pe care le-a scris,
ne-au parvenit doar şapte tragedii: Antigona, Aiax, Electra, Oidi-pous tyrannos (Oedip Rege), Trachiniai (Trachinienele),
Filoctet, Oidipous epi Ko-lono (Oedip la Colonos) şi o dramă satirică Ichneutai (Copoii). Ridicînd la trei numărul actorilor, el
nu a sporit numai ponderea umană a spectacolului, ci a modificat însăşi economia internă a dramei. Eliberată de tirania
trilogiei, tragedia greacă devine, datorită lui, autonomă. Antropocentric, în ciuda implicaţiilor sale religioase, teatrul lui
acordă eroilor o nobleţe ideală. în istoria teatrului universal, tragediile sale au deschis drumuri de atunci mereu bătute.
Dramele lui rămîn pentru posteritate un miracol de suavitate şi măreţie.
O
în ciuda faptului că S. a păstrat cele mai multe idei eschileene privitoare la zei şi la oameni, în ciuda faptului că cei doi poeţi
au împărtăşit acelaşi ideal eroic şi aceeaşi concepţie generală a dramei, între arta lor există o adevărată ruptură, comparată cu
aceea dintre Corneille şi
Sofocle
Racine, in sec. XVII francez. Tema centrală a unei drame tragice este aceeaşi la amînddi: raporturile dintre oameni şi zei şi
cele reciproce dintre oameni; s-ar putea spune chiar că este vorba de o înfăţişare dublă: a durerii omeneşti şi a justiţiei divine
(A. Maddalena, Sofocle). Piicina deosebirii trebuie aflată, în largă măsură, şi în schimbările petrecute în concepţiile societăţii
ateniene după războaiele medice, societate devenită « un univers de echilibru şi euritmie». S. a trăit pe vremea sofiştilor. A
fost contemporanul lui Gorgias şi al lui Pitagora. S-au constatat înrudiri de idei şi cu Eschil şi cu Heraelit. Mulţi l-au apropiat
pe S. de Herodot. Apropieri şi comparaţii se pot face multe, mai ales întemeiate pe ipoteze atît de slab susţinute de texte. Din
multele piese scrise de S. puţine ne-au parvenit. în asemenea condiţii este foarte greu să ne formăm o idee bine definită
despre autor şi despre operă. Se pot deduce totuşi inovaţiile lui S. în materie de dramă şi spectacol. 1. El a introdus decorul
pictat şi a făcut foarte puţin uz de maşinăriile de scenă, atît de frecvent întrebuinţate de Eschil. 2. A redus rolul corului în
piesă, dar a sporit de la 12 la 15 numărul choreuţilor. în acelaşi timp, a dat textului o valoare lirică deosebită. 3. Introducerea
celui de al treilea actor a modificat ponderea umană în spectacol, precum şi economia internă a dramei. Deşi în tragediile lui
S. totul se concentrează în jurul eroului principal, personajele secundare sînt, la rîndul lor, nuanţate, chiar dacă se întîmplă ca
o singură trăsătură sau o singură atitudine să le definească. Tragedia creşte din inter-fluenţa personajelor, din tot ceea ce rela-
ţiile omeneşti pot aduce în complexitatea lor, ca instrumente sau jucării în puterea « Atei» sau al « Dikei». (« Ate» în-semnînd
pedeapsa zeilor faţă de o rătăcire omenească, iar «Dike» justiţia, regula de drept). 4). înlocuirea trilogiei legate prin tragedii
autonome este ea însăşi oglindirea unei concepţii generale. Cînd, generaţie după generaţie, blestemele erau urmate de crime,
iar acestea de pedepse şi răzbunări, era firesc să se urmărească, în cadrul trilogiei, o anumită evoluţie. Odată însă cu
introducerea nor-
melor de drept, cu* îndulcirea tradiţiilor religioase, cu «umanizarea» zeilor, conflictele pasiunii şi ale puterii se rezolvau -T
înfăţişate în momentul lor de încordare maximă — de-a lungul unei singure tragedii, în spiritul acelor unităţi pe care
principial, le va enunţa Aristotel. Destinul exegezei sofocleene este totuşi bizar dacă îl raportăm la cel al celorlalţi do! tragici.
Aparent, el ar fi trebuit,' prin calităţile sale de armonioasă clasicitate să facă mai puţin obiect de dispută. A fost chiar un timp
în care elenişti de talia lui U. Wilamowitz-Mollendorf l-au omis din studiile lor, socotind că Euripide reia opera inovatoare a
lui Eschil pe alt plan şi că S. nu face decît să rotunjească asperităţile autorului Orestiei. Astăzi însă, S. este cel mai comentat
dintre tragici, mai ales dacă ne raportăm la ipotezele privitoare la spiritul său religios, materie în care de la Werner Jăger la T.
B. L. Webster şi la E. Turolla s-au ivit nenumărate poziţii critice. Faptul este cu atît mai neaşteptat, cu cît, în comparaţie cu
Eschil, în tragediile lui S. zeii par absenţi. Guy Rachet constată chiar «o anume indiferenţă a zeilor faţă de oameni, iar cînd
intervin nu aduc decît nenorocire». Nici «theofanii» (apariţii divine), nici vreun « deus ex machina». Aşa cum s-a mai arătat,
teatrul lui 8. este antropocentric. Dar eroii şi, mai ales, eroinele lui (Electra, Antigona) îşi păstrează pînă azi secretul. Eleniştii
continuă să explice, unii, prin «hamartia» (păcatul tragic), alţii, prin sentimentul religios, alţii, în fine, printr-un simţ înnăscut
al datoriei şi al dreptăţii, angajamentele de faptă şi de viaţă. Eroii lui S. au, dealtminteri, o nobleţe ideală pe care autorul
însuşi, citat de Aristotel, o recunoaşte, mărturisind că «a zugrăvit pe oameni aşa cum ar trebui să fie, spre deosebire de Euri-
pide care i-a descris aşa cum sînt».--{Poetica, XXV, 1460 b, 30). Aiax, poate cea mai veche dintre piesele păstrate, înfăţişează
conflictul dintre acest erou şi şefii greci în timpul asediului Troiei. Sinuciderea lui Aiax mută disputele dintre fratele său
Teucer, Agamemnon şi Ulise pe alt plan. Personajele secundare şi> mal ales, sclava lui Aiax, Tecmessa, sînt con-
163
Sofocle
furate cu multă pregnanţă. Dar eroul orincipal, care trece «prin alternative He teamă, de implorare, de speranţă şi de durere »,
pentru ^ se opri la o resemnare crincenă, amestec de ură şi regret, are proporţii magnifice. Electra reia, prin perspectiva fiicei
lui Agamemnon, conflictul Orestiei. Subiectul este cel al Choe-forelor lui Eschil. De astă dată însă acţiunea propriu-zisă trece
pe al doilea plan, pentru ca peripeţii, qui-pro-quo-uri şi recunoaşteri să dezvăluie caracterul justiţiar şi răzbunător al fiicei lui
Agamemnon. Comentatori recenţi au observat că tragedia, adică disperarea Electrei, se rea-zimă pe o ficţiune, pe o iluzie —
moartea prezumtivă a lui Oreste. Este drept însă că de la scena îr\ care fraţii se recunosc, tragedia capătă Un caracter aprig,
sanguinar şi, sub multe aspecte, feroce, înfruntarea dintre Electra şi mama ei, Clitemnestra, est<j una din cele mai puternice
scene ale teatrului universal. Glosatorii, urmînd cal^a deschisă de retori, au întîrziat, deseori, în compararea Electrei cu
Antigona. Această din urmă eroină, aşa cum reiese din tragedia sofocleană, « născută pentru iubire şi nu pentru ură »,
împărtăşeşte credinţa 'fundamentală în puterile nevăzute. Ea calcă legea omenească, legea instituită de Creon, devenită a
cetăţii, pentru ca, respectînd legea nescrisă adatinelor (« agr af0s nomos») să-1 înmor-mînteze pe fratele ei Polinice, care,
pentru a-şi reclştiga drepturile la tron, venise cu ajutor străin împotriva Tebei. Gestul Antigonei a fost explicat şi comentat în
fel şi chip, mai ales în epoca modernă cînd, de la Hegel la Kierkegaard, de la Wila-mowitz la A. Maddalena, filosofi şi ele-
nişti s-au străduit să-i clarifice resorturile, kste atitudinea Antigonei expresia unei inimi iubitoare, sau manifestarea datinilor
străvechii religii gentilice ? (G. Thom-YV\ Infăţişeazâ. oare tragedia conflic-uii, in epocă acut, al statului cu familia, IU
Antigona, expresie a forţei morale, Piere ca martiră a unei cauze' «sfinte»? ■in? ar fi aplicaţiile, tragedia este "ia dmtre cele mai
frumoase din cîte «nf!î iSCns Ş1' poiUe> capodopera teatrului teW-' Arm°niile stilului, abilitatea zaini10*' măreţia personajelor, ştiinţa
doinim, a echilibrului - toate converg
pentru a da caracter de perenitate unui conflict legat de un rit vetust. în viaţă ca şi în moarte, Antigona triumfă asupra lui
Creon, aşa cum dragostea supravieţuieşte urii. Oedip Rege ocupă un loc deosebit nu numai în istoria tragediei greceşti. Piesa
este, în acelaşi timp, o treaptă decisivă în evoluţia dramei universale. S. a aşezat, acum 2500 de ani, legile teatrului într-o
formă care, pînă astăzi încă, îşi păstrează valabilitatea. Tehnic vorbind, poate fi considerat întemeietorul artei de a conduce o
acţiune dramatică pînă la deznodămînt, de a spori interesul de la o scenă la alta, de a creşte acţiunea odată cu fiecare replică.
Oedip, rege al Tebei, presimte un secret care îi zdruncină tronul şi viaţa. în aflarea tainei, ştiind că această' aflare înseamnă şi
prăbuşirea lui, Oedip se auto-anchetează şi se denunţă pedepsindu-se prin scoaterea ochilor de crima involuntară a uciderii
tatălui şi a însoţirii incestuoase cu mama. Din tragedia lui S. multe ramuri vor rodi începînd cu Shake-speare şi continuînd cu
drama burgheză, cu teatrul de anchetă şi cu drama absurdă. Fiecare personaj va deveni prototip — de la Iocasta, în care zac
valenţele Gertrudei şi ale d-nei Alving, la Creon care va servi drept model tuturor eroilor secunzi din toate dramele. Trecînd
prin Tiresias, profetul orb care singur vede, nenumărate sînt drumurile care se deschid, procedeele care se oferă. Scena
«dublei confidenţe», în care, prin presimţiri şi mărturisiri reciproce luminate de împrejurări şi de personaje secundare, Oedip
află de la Iocasta şi aceasta de la Oedip îngrozitoarea realitate a destinului lor comun, atinge limitele suferinţei omeneşti şi, în
acelaşi timp, pragul supor-tabilităţii spectaculare. Sinuciderea reginei, orbirea regelui sînt anunţate de lamentările corului. Dar
Oedip, cu ochii însîngeraţi, încheie tragedia după ce îşi îmbrăţişează fiicele, Antigona şi Ismena; părăsind pămîntul blestemat
al nenorocirii sale, eroul rătăcitor din ţară în ţară ajunge în Atica, patria lui S., unde îşi găseşte sfîrşitul. Oedip la Colonos,
probabil ultima dintre tragediile poetului (a fost montată post-mortem de nepotul său, Sofocle cel Tînăr), este în fond o
Soîocle
164
preamărire a gloriei ateniene. Eroul doborî! este condus de fiica lui, Anti-gona. La Colonos el află tot ceea ce s-a
petrecut la Teba şi la Argos şi, oricît evenimentele i-ar fi de astă dată favorabile — la sfatul oracolului, la solicitarea lui
Teseu, rege al Atenei, şi la îndemnurile corului — refuză să se întoarcă în patrie. O intervenţie armată a lui Creon nu
izbuteşte să-1 readucă, aşa cum fără efect rămîne şi cererea lui Polinice de a participa alături de el la asediul Tebei. Oedip va
muri în apropiata pădure sacră de la Colonos, fără alt martor decît Teseu. Vestitorul încheie tragedia care dă un ultim cuvînt
corului şi lui Teseu, călăuză spre Teba a celor două surori orfane. « Cum a sfîrşit Oedip? se întreabă mesagerul — nici
un muritor nu poate să o spună afară de Teseu. Aşchiile înflăcărate ale fulgerului nu l-au lovit, nici valurile vreunei furtuni
nu l-au dus cu ele. Vreun zeu iertător 1-a luat fără îndoială sau poate pămîntul s-a deschis de la sine ca să poată coborî încet
în lumea morţilor ». Acţiunea Antigonei urmează celei din Oedip la Colonos, deşi S. a scris-o probabil, cu aproape
douăzeci de ani înainte. Cea mai slabă, comparativ, dintre piesele marelui tragic este Trachinienele (Numele îi vine de la
corul femeilor din localitatea Trahina.) Acţiunea descrie nenorocirea lui Heracles, care îmbracă — la îndemnul soţiei sale,
geloasa Deianira — tunica muiată în sîngele Centaurului Nessos. Eroul, pradă unor sfîşietoare dureri, cere să fie ars de
viu pe un rug de pe muntele Oeta; ultimele cuvinte pe care le rosteşte în piesă sînt o sfidare a destinului. Heracles declară că
suportă cu bărbăţie încercarea prin care trece, deşi fără voia lui. Filoctet a fost considerată, desigur, drept cea mai simplă, dar
nu cea mai puţin valoroasă dintre tragediile sofocleene. Reprezentată rar, poate tocmai din cauza lipsei sale de
peripeţii, tragedia a format, deseori, pretext de comentarii universitare şi de spectacole studenţeşti. Subiectul se referă la
soarta lui Filoctet, muşcat de un şarpe, cu rana infestată, erou pe care, la sfatul lui Ulise, grecii în drum spre Troia îl părăsesc
în insula pustie Lemnos. Conflictul care-1 opune pe Ulise lui Filoctet este rezolvat
printr-o intervenţie divină. De la S. ne-a mai rămas o dramă satirică, descoperită într-un papirus egiptean, Copoii. Textul
dincolo de valoarea sa literară şi filologică, are meritul de a ne lămuri în pro. blemele de structură ale genului. Viziunea
dramatică a lui S. este în legătură cu concepţia lui de viaţă. Pentru Eschil, omul îşi trăieşte drama dintr-o necesitate care îl
depăşeşte; s-a observat, pe drept cuvînt, că oricine altul ar fi fost, de exemplu în locul lui Oreste în Orestia, indiferent de
personalitate şi de valoare morală, nimic nu s-ar fi schimbat nici în destinul personajului, nici în economia tragediei.
Oreste sau succedaneul său la fel ar fi ucis şi suferit în momentul crimei la gîn-dul de a asasina şi la amintirea matrici-dului.
Pentru S. însă (aşa cum constată A. Maddalena), oamenii sînt deosebiţi intre ei, diferite sînt reacţiile individuale,
deosebite dramele sufleteşti şi diferită gloria. Dacă pentru Eschil zeul este un model, pentru S. el este măsura, măsura
binelui şi a răului, a cuminţeniei şi a impietăţii, a nobleţei şi a josniciei, a înţelepciunii şi a prostiei. Iar această măsură
răsplăteşte, zeul acordînd, în consecinţă, triumful sau pedeapsa. Din această cauză, tragediile lui S. sînt mai complicate,
mai variate, mai bogate în peripeţii decît ale predecesorului său şi, în egală proporţie, mai apropiate de înţelegerea nuanţată a
cititorului modern. Sentimentul religios al lui S. a dat prilej celor mai multe dispute. Teza exegeţilor idealişti ai sec.
XIX, care preamăreau seninătatea profundă şi placidă a tragicului, a fost reluată cu destulă strălucire, în vremurile noastre,
de către Werner Jăger, T. B. L. Webster, E. Turolla, elenişti care au aflat în sentimentul religios al lui »■ cheia întregii
sale opere. Dimpotrivă, Wilamowitz-Moellendorf a fost partizanul unei interpretări mai lirice, sociologizante. Ceea
ce se desprinde însă din teatrul lui S. cu mai multă vigoare, este concepţia eroului irevocabil angajat. Libertatea iui de
alegere rămîne suveran». dincolo de «ananke» (necesitate) Şi ^ condiţionările cetăţii, fiindcă, aşa cu spusese Eschil
înaintea lui, «demon ^ pentru om este propriul său caracter ■ Trăsăturile distincte ale eroului sofocie-*
165__________„______________________
Ikt nobleţea, mîndria, sentimentul dreptăţii iar m exercitare ele caută adevărul, măsura, frumuseţea. Hotărîrea odată uată,
personajele nu au conflicte interioare, ezitări sau reveniri. Angajamentul orota<'oniştilor este total, iar în această zonă 'morală
în care voinţele sînt puternice, starea de « hybris » (depăşirea măsurii) poate duce la pieirea fizică, niciodată insă la
înfrîngerea morală. în lucrarea recentă Sofocle, poet tragic, Gilberte Ronnet, fină comentatoare a scriitorului, observă că
tragicul (care derivă din conştiinţa eroului despre tragicul condiţiei sale) are trei componente: necesitatea (venită din afară),
libertatea (eroul avînd alegerea iniţiativei) şi luciditatea (el ale-gînd în perfectă conştiinţă de cauză). Cît despre stilul lui S.,
nimeni nu 1-a caracterizat mai frumos decît Dion Chrisosto-mul: « poetul întruneşte o minunată suavitate cu măreţia».
Autorul Antigonei nu întrebuinţează nici cuvinte tari, nici cuvinte rare. Expresia lui e simplă şi substanţială. Lăsînd în seama
corului revărsările lirice, S. excelează mai ales în concentrarea stilului dramatic, în meşteşugul deducţiilor raţionale, îiT
motivările gîndului şi ale simţirii, în stilul expunerii şi al dialogului. M. Croiset observă cu pertinenţă în Istoria literaturii
greceşti (voi. III)', că rolul lui S. în istoria tragediei elene poate să pară inferior geniului său personal. Dar acelaşi autor
conchide că, ar fi un fel îngust de a aprecia influenţa unui poet după numărul imitatorilor pe care i-a avut. Ea consistă mai
ales în sugestiile ideale pe care le stîrneşte în suflete. Cine a atins de aproape, într-un gen oarecare perfecţiunea, este prin
aceasta chiar unul din maeştrii spiritului omenesc. Fie că ne oprim la tehnica sa^ suverană, la nobleţea concepţiei, la măreţia
eroilor, la strălucirea stilului, S. rămîne unul dintre piscurile creaţiei omeneşti, poet ale cărui versuri răsună pînă n zilele
noastre în toate teatrele antice din Grecia. Dintre eroinele sale tragice, Llectra, personajul cel mai complex al teatrului antic, a
fost constant readusă jn scenă de autori de mare prestigiu. La Vjceputul veacului nostru Hugo von Hofmannsthal a creat o
Electră ciudată flektra) care n-are nimic comun cu cea
Sofocle
a lui S., iar O'Neill a încercat să monteze pe firul tragediei lui S. o acţiune transpusă în Statele Unite ale veacului XIX (Din
jale s-a întrupat Electra).
O
OPERA. Manuscrise: Laurentianus A, Florenţa, sec. X sau XI este archetipul majorităţii ms., conţinind tragediile lui S.; Florentinus G, Flo-
renţa, sec. XIV; ambele ms. slnt însoţite de scholii. Editio princeps: Aldina, Veneţia 1503; Ediţii: Roma, 1518, ed. Însoţită de publicarea
scholiilor din Laurentianus; Turnebus, Paris, 1553; Brunck, Sophoclis quae exstant omnia, Strassburg, 1786; G. Dindorf, Sophoclis tragoe-
diae el fragmenta, Oxford, 1832 — 1849; G. Dindorf şi M. Tournier, Les Tragidies de Sophocle, Haehette, 1877; numeroase reeditări, printre
altele, Leipzig, Teubner, 1901; W. Schneidewin — A. Nauck, Sophohles, Werke, ed. IX Berlin, Weidmann, 8 voi., 1899 — 1914; reeditări de
L. Radermacher; Paul Masqueray, Sophocle, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, 1924; ed. II, 1940; H. Diller, Sophokles, Wege der Forschung,
XCV, Darmstadt, Wiss. Buchgesellschaft, 1967; A. Pfeiff, K6nig Oedipus, Gottingen, Vanden-hoeck-Ruprecht, 1969; T. B. L. Webster,
Philoc-tetes, Cambridge Univ. Press, 1972. Traduceri: E. Bignone, Le tragedie di Sofocle tradotte, con saggi critici, introd., Florenţa, 1936;
F. Storr, Sophocles. The tragedies, text şi trad. engl., Cambridge, Heinemann, Harvard Univ. Press, 1946; M. Dragomirescu, Sofocle,
Antigona, Bucureşti, Alcalay, 1936; G. Murnu, Sofocle, Regele Edip, Electra. Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943; G. Fotino, Sofocle, Teatru,
vol.I; Aias, Trahi-nienele, Electra, Filoctet, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965; Teatru, voi. II: Oedip rege, Oedip la Colona,
Antigona; Sofocle, fragmente din Antigona, Oedip rege, Oedip la Colonos, Aiax, In LE, p. 223—243; G. Fotino, Sofocle, Tragedii, Bucureşti,
Editura pentru literatura universală, 1969, reeditare; Sofocle, fragmente din Oedip rege, Oedip la Colonos, Antigona, Trachinienele In ALGr,
p. 168 —177; N. Caran-dino, Sofocle, Antigona, Electra, Emineseu, 1974.
REFERINŢE CRITICE. Tycho Wilamowitz-Moellendorf, Die dramalische Technik des Sophokles, Padeborn, 1917; retipărire 1969, Zurich
— Berlin, Weidmann; J. Allegre, Sophocle.Etudes sur les ressorts dramatiques de son theătre, Lyon, 1905; Domenico Bassi, Sofocle,
Milano, Signo-
Solon
166
relli, 1929; H. Weinstock, Sophokles, Leipzig, 1933; K. Reinhardt, Sophohles, Frankfurt am Main, 1933; E. Turolla, Saggio sulla poesia di
Sofoele, Bari, Laterza, 1934; ed. II 1948; M. Un-tersteiner, Sofoele, 2 voi., Florenţa, 1935; G. Per-rotta, Sofoele, Roma, Messina, 1935; M.
Croiset, Sophocie în Histoire de la liiterature grecque, voi. III, Paris, Boccard, 1935, p. 231 —301; D. Marmeliue, Sofocles. Aias,
Trachiniile, Anti-gona, Studiu istoric literar, Cernăuţi, 1939; Q. Meautis, Sophocie, Paris, 1957; A. Madda-lena, Sofoele, ed. II, Torino, 1963;
Manuel de Oliveira Pulquero, Problematica dă tragedia sofocliana, Coimbra, 1968; Aram M. Frenkian, Înţelesul suferinţei u nane la Eschil,
Sofoele şi Euripide, Bucureşti, Univers, 1969; Gilberte Ronnet, Sophocie, poete tragique, Paris, Boccard, 1969; Liviu Rusu, Eschil, Sofoele,
Euripide, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969; R. D. Dawe, Siudies in the Text of Sophocles, 2 voi., Leiden, Brill, 1973; Venera Antonescu,
Esenţe antice în configuraţii moderne, Bucureşti, Univers, 1973, p. 135 — 154 (O protagonistă a tensiunilor dionisiace); Zoe Dumitrescu-
Buşulenga, Sofoele şi condiUa umană, Bucureşti, Albatros, 1974.
N.C.
SOLON [Solon], fiul lui Exekestides; (640 î.e.n., Atena — c. 560 î.e.n., Atena). Om de stat, legislator şi poet liric. Familia sa
pretindea ci este înrudită cu familia regelui legendar Codros. Lipsit de avere, s-a îndeletnicit de timpuriu cu negoţul, în
calitate de legislator («nomothet»), a izbutit să realizeze reforme politico-administrative deschizătoare de drumuri pentru
democraţia sclavagistă de mai tîrziu. Opera poetică — lungi elegii pline de patos, iambi, tetrametri dactilici — urmează linia
poeziei didactice promovate de Hesiod, fiind însă strîns legată de problemele grave care l-au întîmpinat pe S. la alegerea sa în
funcţia de arhonte (594 î.e.n.). Poemele soloniene au intrat în tradiţia poetică a democraţiei sclavagiste, cîntate fiind, secole
de-a rîndul, la marile serbări atice. Fondul lor gnomic le-a asigurat un loc de frunte şi în antologiile de poeme sentenţioase
(gnomologii) care stăteau la baza învăţămîntului bizantin şi postbizantin. Unele izvoare îl
menţionează pe S. printre cei şapte înţelepţi ai lumii.
O
Angajată pe calea economiei de schimb la începutul sec. VI, Atica devine teatrui unor grave forme ale luptei de clasă
provocate de contradicţiile existente între eupatrizi, marii proprietari de pămîrit şi păturile în ascensiune, care pretindeau
drepturi la conducerea în stat şi participare activă în aparatul juridic. Spriji. nitor al celor ce activau intens în sectoarele
productive, S. îşi măreşte influenta politică prin iniţiativa de eliberare a insulei Salamina de sub stăpînirea megarie-nilor,
locuitori ai Istmului de Corint. (Tradiţia povesteşte cum, prefăcîndu-se posedat de inspiraţia divină, S., în plină Agora,
suindu-se pe o estradă, a început să recite versuri avîntate pentru a-i convinge pe atenieni să pornească în iureş la recucerirea
Salaminei.) între multiplele sale activităţi, preocuparea de bază a poetului-cetăţean se concentra asupra rezolvării gravei crize
sociale şi politice care ameninţa să ducă la pieire statul atenian. Extinderea exagerată a împrumuturilor cu camătă, dreptul
debitorului de a-i înrobi pe neplatnici a dus la o situaţie intolerabilă. Fracţiunile politice cu nuanţă democratică cereau cu
insistenţă iertarea datoriilor şi reforme agrare. în aceste dramatice împrejurări, în anul 594 î.e.n., S. a fost ales arhonte cu
puteri depline, datorită bunelor aprecieri de care se bucura în toate straturile societăţii. Principala sa reformă politică-eco-
nomică, considerată de anumiţi exegeţi un «arbitraj», s-a limitat la eliberarea din statutul de sclavie a foştilor proprietari de
pămînt, care dăduseră creditorilor drept zălog propria lor persoană şi la înapoierea pămînturilor confiscate în contul datoriilor.
Afară de această importantă măsură, cunoscută sub numele de «seisachteia», S. a reglementat prin lege întinderea de pămînt
care putea » proprietate personală, a interzis exportul excesiv al produselor agricole (cu excepţia untdelemnului) şi a încurajat
schimburile comerciale şi manufacturile. Alte măsuri de mare importanţă sînt cele d» ordin financiar şi monetar. Pînă la
încep"'
167
tul sec. VI î.e.n., Atica nu avea monedă oroprie, folosind monedele din Egina. c a bătut o monedă atică nu după etalonul
eginetic, ci după cel euboic, pentru a dezvolta şi mai mult legăturile comerciale cu pieţele ionice, in perspectiva acestei
deschideri economice, Atica a îngăduit unor meseriaşi pricepuţi şi unor negustori străini să se stabilească pe teritoriul ei, să
dobîndească pînă şi cetăţenia, cu condiţia dezvoltării activităţilor de care se ocupau. Constituţia ateniană a suferit, de
asemenea, unele modificări, relevate şi explicate de Aristotel în monografia Constituţia atenienilor. La cele trei clase
censitare, existente în Atica, S. a adăugat a patra, clasa celor lipsiţi de avere («theţii»), acordîndu-i unele drepturi
politice,'dintre care cel mai însemnat era dreptul de a participa la « Ecclesia» (Adunarea Poporului) şi, ca atare, la alegerea de
magistraţi. Cît priveşte democratizarea statului, S. a mers şi mai departe, instituind curţile cu juri la care, prin prestare de
jurământ, luau parte, pe rînd, toţi cetăţenii cu dreptul de a trage la răspundere pe orice magistrat ieşit din funcţie. înfiinţarea
acestui vast tribunal popular («Heliaia»), care exercita un control efectiv asupra magistraturilor şi a finanţelor publice, a fost
unul din titlurile de glorie ale arhontatului său. Pentru a contracara autoritatea Adunării bătrînilor (« Areopagul») S. a interzis
areopagiţilor orice amestec direct în activitatea administrativă şi legislativă, acordîndu-le, în schimb, dreptul de a veghea la
aplicarea legilor şi la controlul asupra magistraţilor. Legile şi hotărîrile instituite au fost gravate pe tăbliţe de lemn ( «
axones»), păstrate în Prytaneion; ulterior, ele au fost săpate şi pe stîlpi e piatră («kyrbeis»), care împodobeau unul dintre
porticele Atenei. Aristotel Povesteşte că, în ciuda angajamentului luat de atenieni de a respecta legislaţia soloniană după
retragerea arhontelui din Magistratura cu puteri extraordinare care 11 fusese conferită pe cinci ani, nemulţumirile au reizbucnit
cu violenţă, ducînd o perioadă de «anarhie» (statul a fost s'n Sl^ ^eA conducători), prelungită pînă 6 584 î.e.n. Asaltat însă de
nenumărate famaţii şi plîngeri, S. a considerat că
este mai cuminte să părăsească Atena, pentru a nu fi silit la concesii şi, timp de zece ani, a călătorit atît pentru a-şi vedea de
propriile interese, cît şi din dorinţa de a cunoaşte noi oameni şi locuri. Formaţia sa poetică era prin excelenţă ionică. Tainele
metrice ale distihului elegiac le-a pătruns şi le-a stăpînit pentru că a simţit necesitatea, încă de cînd era tinăr, să se-adreseze
deschis concetăţenilor săi. Cum proza literară sau discursul scris nu existau încă, elegiile au devenit principalul mijloc pe care
1-a folosit pentru propaganda politică şi pentru confesiunile de credinţă făcute după părăsirea conducerii de stat. Elegiile lui
S., dintre care fragm. 3 Diehl rămîne un exemplu de luciditate şi bun simţ prin acuzaţiile violente ce le conţine împotriva
lăcomiei nestăvilite a « fruntaşilor cetăţii», sînt o continuare directă a principiilor de viaţă şi de conduită formulate odinioară
de Hesiod. « Da, mi-aş dori şi avere, dar strînsă cinstit şi nu altfel:/Vine pedeapsa oricum ... chiar mai tîrziu./ De ţi-au dat zeii
temei de belşug, şi averea se-aşază statornic/ Din temelii ţi-o rostesc, pînă la culme, tot ei. / Dar,' cînd îşi strînge avere un om
printr-o faptă nedreaptă, / Grele năpaste-o-nsoţesc. Pîlpîie-abia la-nceput/ Răul, dar creşte în urmă şi spulberă-n cale ca focul/
Nu dăinuieşte mult timp fapta nemernică/. Doar Zeus veghează şi capăt aşază la toate». Moderaţia, linia de mijloc, cinstea şi
respectarea dreptăţii sînt pentru S. virtuţile cardinale. «Oamenii buni sînt adesea săraci iar mişeii au parte/ Tot de averi.
Numai eu, firea nu pot să mi-o schimb/Nu mi-am dorit bogăţii niciodată, mi-ajunge virtutea./Ea mă-n-soţeşte mereu, chiar
dacă-averile trec > (trad. Simina Noica). Prin imagini poetice de o rară forţă sugestivă S. s-a străduit să-şi avertizeze
concetăţenii de primejdiile care ameninţau statul sfîşiat de lupte intestine, provocate de goana după îmbogăţire a păturilor
privilegiate. Cel mai mare rău posibil i se părea a fi instituirea tiraniei. « Grindina îşi prinde puterea din nori, tot aşa şi
zăpada. / Fulgerul seînte-ietor tunetu-şi cheamă din foc./Piere cetatea întocmai. Cei răi o dărîmă. Poporul/fără să ştie, credul,
cade pe mîini de tirani» (trad. Simina Noica). Un alt
Strabon
168
fragment, cu substrat alegoric, este imaginea mării, care închipuie cetatea agitată de valurile nemulţumirii maselor asuprite :
«Crunt se învolbură marea cînd suflă furtuna ... iar dacă/ nu-i clătinată de vînt, netedă pare: un lac » (trad. Si-mina Noica).
Alături de aceste strofe elegiace au rămas de la poet şi cîteva fragmente iambice, chiar şi tetrametri trohaici, citate în lucrările
lui Aristotel şi Plutarh. într-un poem iambic, destul de lung ca întindere, S. încearcă să justifice activitatea sa de legislator şi,
totodată, să facă înţelese anumite aspecte ale intransigenţei sale. Poemul, de o admirabilă sinceritate în expresie, este un
adevărat document istoric. «în faţa timpului stă-pîn pe judecăţi,/Umbrita glie, maica zeilor din care,/ Aş vrea să-mi stea drept
mărturie: spună ea/ Hotarele-nfipte adînc cum i le-am smuls/Ga să-i aduc iar libertatea din trecut/ .../ Oricare altul, cîrma ţării
de-ar fi prins/ Cu mîini viclene, şi-nrăit de bogăţii,/N-ar fi putut să-n-frîne gloata. De-aş fi vrut/ Să-ndeplinesc tot ce-mi
cereau vrăjmaşii mei/ Ori dimpotrivă, pe prieteni să-i cîştig,/De mulţi bărbaţi aş fi lipsit cetatea .../M-am apărat atunci de toţi
cum am putut/ Şi ca un lup m-am răsucit sub colţi de clini» (trad. Simina Noica). Figura legislatorului a rămas în istoria
politică şi culturală a Greciei vechi un exemplu luminos de probitate şi ţinută etică. Comedia veche 1-a adus adesea pe scenă
pentru a-1 opune politicienilor corupţi, iar Platon, un secol mai tîrziu, i-a admirat creaţia poetică pe care a trecut-o în rîndul
formelor de poezie admise în statul ideal. Se spune că, la adînci bătrîneţe, S. a mai apucat să-1 cunoască pe Tespis şi să-i vadă
spectacolele dramatice. Dezaprobarea manifestată faţă de acest gen de poezie, care marca Începuturile dramei tragice, i-a
adus în schimb, elogiile lui Platon, care, în repetate rînduri, 1-a prezentat sub înfăţişarea conducătorului ideal, adică a
conducătorului filosof.
O
OPERA. Ediţii: E. DieM, Anihologia Lyrica Graeca, ed. III, fasc. I, Leipzig, Teubner, 1954, p. 20—47; A. Martina, Solon. Testimonia vete-
rum, Roma, Edizioni del Ateneo, 1968. Tradu-
ceri: Solon, fragmente in ALG, p. 15 — 21; So!on fragmente în ALGr., p. 24 — 30. REFERINŢE CRITICE. W. J. Woodhouse Solon, the
Liberator, Oxford, 1938; A. Masa-racchia, Solone, La nuova Italia, Florenţa 1958; W. Jaeger, Solons Eunomie, In Scripiâ Minora, I, Roma,
1960, p. 315—332; H. D. Ree-ker, Solons Reisen, Aritike und Abendland XVII, 1971, p. 96-104.
A.P.
STKABON [Strâbon, supranumit Geograful] (c. 64 î.e.n. Amaseia, Pont — c. 25 e.n. Amaseia?). Geograf şi istoriograf din
vremea împăraţilor August şi Tiberiu. Familia lui S. se face cunoscută, pe plan politic, încă din timpul domniei regelui ahe-
menid Mitridate Evergetul (150—120 î.e.n.). A primit o educaţie aleasă, a studiat cu profesori iluştri, printre care se numără
Aristodemos din Nysa şi Tyrannion din Amisos şi a făcut numeroase călătorii. Deşi a studiat literatura şi istoria artelor,
interesul tînărului S. s-a îndreptat îndeosebi spre ştiinţele istorice, geografie şi astronomie. Câ sistem filosofic a îmbrăţişat
stoicismul. Ca toate acestea, a împrumutat şi de la peripate-tism unele teze privitoare la cauzalitatea fenomenelor, dovedindu-
se, în cele din urmă, un eclectic, care nu s-a mărginit la canonul unei singure şcoli filosofice. A vizitat de cel puţin trei ori
Roma, capitala imperiului, a călătorit în Egipt, pînă la hotarele Etiopiei şi, în repetate rînduri, a fost în Grecia continentală şi
insulară pentru a strînge materiale necesare operelor sale. Prima sa lucrare, intitulată Hypomnemata historika (Comentarii
istorice), pierdută, cu excepţia cîtorva fragmente, reprezenta o continuare a Istoriei universale a lui Polibiu, pînă la data bătăj
liei de la Actium (31 î.e.n.). A doua operă Hypomnemata geographika (Comentarii geografice) sau Geographika (Geografia)
este un tratat alcătuit din 17 cărţi (păstrate integral, cu excepţia părţilor finale ale cărţii VII). Tratatul este o geografie generală
şi regională, constituind o valoroasă sinteză a tuturor ştiinţelor antice despre « pămîntul populat». Valoarea ei constă în
bogăţia informaţiilor şi în temelia ştiinţifică pe care este clădită. în privinţa locului de redactare sau, cel puţin, de
•
169___________________________________
revizuire finală a operei se propun mai multe oraşe, cu precădere însă Alexandria Egiptului.' Cît priveşte datarea, se propun
date în limita anilor 24 î.e.n. — 23 e.n., ^nji 18—19 e.n. fiind consideraţi ca data revizuirii generale. Se presupune că lucrarea
a fost publicată după moartea autorului.
O
Geografia descrie întreaga «lume populată » cunoscută pe vremea lui S. Primele două cărţi, care formează preliminariile la
întreaga operă, tratează probleme generale, limpezind unele noţiuni de geografie generală şi schiţînd sumar istoria geografiei;
ele prezintă şi o critică a înaintaşilor, încheiată cu exprimarea propriilor păreri. După această prefaţă largă, în care se ating
toate problemele mari ale geografiei, cosmogoniei şi astronomiei, se trece la geografia regională. S. descrie pe porţiuni lumea
populată, urmînd, potrivit planului lui Eratostene, conturul Mediteranei de la apus, prin nord, spre răsărit, apoi prin sud, de la
răsărit la apus. Prima regiune descrisă este Iberia, a cărei prezentare cuprinde întreg spaţiul cărţii III; Celtica sau Gallia, Bre-
tania şi insulele Ierne şi Thule, ca şi regiunea Alpilor, alcătuiesc conţinutul cărţii IV; Italia, Sicilia şi insulele' adiacente
formează cuprinsul cărţilor V şi VI. Teritoriul străbătut de Dunăre, între Rin şi Tanais în nord, Adriaticâ şi Pro-pontida în sud,
cuprinzînd deci Germania, Dacia, Sciţia, Epirul, Tracia şi Macedonia, constituie conţinutul cărţii VII. Blada şi insulele
populate de eleni sînt prezentate în cărţile VIII-X. Parthia, Media şi Armenia ca şi alte locuri din jurul acestora, alcătuiesc
conţinutul cărţii XI. Descrierea Asiei Mici, unde se afla Şi patria autorului, capătă o largă dezvoltare, ocupînd spaţiul cărţilor
XII — XIV. India si Petsiâ sînt înfăţişate în cartea XV. Teritoriul dintre Medi'terana, Marea Roşie si Persia este prezentat în
cartea XVI. Egiptul si Libia constituie cuprinsul cărţii XVII. Examinînd acest plan, i s-ar putea reproşa lui S. o inechitabilă
repartizare a spaţiului între diversele regiuni. Neajunsul 'îşi găseşte explicaţia în nivelul cuno ţintelor acelor vre-
Strabon
muri: mijloacele de informare aflate la dispoziţia unui geograf erau rudimentare, iar ştiinţele contingente cu geografia nu
depăşeau limitele epocii. Meritul lui S. constă în faptul că nu a căutat să umple lacunele din cunoaşterea lumii populate cu
fapte plăsmuite, ci a preferat, cu riscul de a fi prea sumar, să dea indicaţii exacte, totdeauna cele mai bune din cî'te s-au putut
procura pe atunci. El face permanent apel la cuceririle celorlalte ştiinţe, cum sînt, mai ales, astronomia, geometria, fizica şi
matematica. Astronomia, ştiinţă a cerului, o consideră imperios necesară în cunoaşterea Pămîntului: bolta sferică a cerului,
tăiată în două emisfere de drumul Soarelui, a sugerat omului imaginea Pămîntului, care, la fel, a fost împărţit în două
emisfere prin aceeaşi linie imaginară; fiecare emisferă este divizată, apoi, în zone, iar polii corespund zonelor şi polilor
cereşti. Geometria ajută la măsurarea distanţelor dintre locuri şi la determinarea formei unei regiuni. Geografia fizică descrie
continentele şi mările, înfăţişează diversele forme de relief ale regiunilor, indică produsele, avantajele şi lipsurile fiecărui loc.
Geografia matematică oferă geografiei fizice temelia ştiinţifică, furnizîndu-i noţiunile de bază prin care se determină forma
Pămîntului, se fixează diversele puncte de pe glob, se determină climatele. în cadrul astfel trasat, S. distribuie pe regiuni
neamurile omeneşti a căror înfrăţire cu mediul este, pentru prima oară, scoasă în evidenţă în tratatul său; apoi schiţează
dezvoltarea fiecărui popor de la origini pînă pe vremea sa, aşa încît descrierea fiecărei regiuni capătă şi un pregnant caracter
istoric. Pentru compunerea tratatului său de geografie, S. a cules informaţii din pro-pria-i experienţă pe teren, ca şi a altora,
neomiţînd nici scrierile înaintaşilor. După informaţii personale, el a descris Pontul şi o mare parte din Asia Mică, Egiptul, mai
ales oraşul Alexandria, unele insule greceşti, Corintul, Roma, cu frumuseţile ei, şi în parte Italia. Din surse orale— navigatori,
turişti, pescari, comandanţi de oşti etc. — S. a obţinut informaţii despre conturul continentelor, a descris vulcanul Etna,
Arabia, golful Arabic şi Media. Date despre Libia (nordul Africii) i-a
Strabon
170
furnizat guvernatorul acestei regiuni, Cnaeus Calpurnius Piso. Sursele scrise sînt însă precumpănitoare. Cele mai vechi ştiri
despre pămîntul, populat erau de găsit în opera filosofilor materialişti io-nieni. Poeţi şi filosofi cu renume ca Homer, Hesiod,
Anaximandru şi Hecateu din Milet, Democrit, Eudoxos din Cnidos, Dicearh, Eforos şi mulţi alţii sînt citaţi de S. de-a lungul
întregii opere. Dar, temeiul informaţiilor sale scrise se pune pe autorii «recenţi», ca Eratostene, Poseidonios, Hipparchos şi
Polibiu. Astfel, Eratostene i-a furnizat lui S. cea mai mare parte a informaţiilor din Preliminarii şi, prin intermediul lui, a
cunoscut lucrările istoriografilor Deimachos, Megastene, Near-chos, Onesicritos şi Aristobul (11,1, 9; XV) care s-au ocupat
de India; tot prin Eratostene obţine S. ştiri despre descoperirile geografice ale lui Pytheas (II, 1, 18 etc.) şi ale lui Eudoxos din
Cnidos (IX, 1, 2) ca şi date despre porturi furnizate de diverşi autori, Timosthenes, printre alţii (I, 2, 21). Poseidonios a fost
principalul izvor al lui S. în descrierea Iberiei, a Galliei, a regiunilor din jurul Pontului Euxin, a războaielor lui Mitridate
Eupa-tor ca şi în prezentarea Egiptului. De asemenea, lui îi datorează S. aprecierile critice asupra fizicienilor Thrasyalkes din
Tasos şi Straton, asupra istoriografilor Eforos, Metrodoros din Skepsis şi Theo-phanes din Mytilene. Hipparchos, autorul unor
Comentarii la Geografia lui Eratostene, este folosit de S. pentru numeroasele date de geografie matematică şi pentru critica
făcută acestei lucrări. La el face S. mereu trimiteri în problemele de astronomie. Polibiu i-a furnizat ştiri despre Europa
apuseană şi unele aprecieri critice asupra lui Pytheas şi a lui Eratostene, ca şi ideea unei geografii universale. Direct sau prin
intermediul acestor patru mari savanţi ai lumii antice, S. a consultat Catalogul Corăbiilor a lui Apollodor din Atena pentru
geografia Greciei, Periplul în 11 cărţi al lui Arte-midor din Efes pentru descrierea Italiei, a Asiei şi a Egiptului, şi mai multe
alte lucrări ale geografilor minori. Acumulînd numeroase şi variate cunoştinţe, rodul unei munci uriaşe, S. Ie-a trecut prin
prisma propriei sale judecăţi şi a elaborat
astfel o lucrare de mari proporţii care constituie o valoroasă sinteză a tuturor ştiinţelor antice despre «pămintul populat». De
aceea, valoarea Geografiei este inestimabilă, fiind — şi după mărturisirea autorului — o lucrare «de competenţa filosofului»
(I, 1, 23). Originalitatea ei constă mai puţin în descrierea unor regiuni de curînd descoperite cît în ineditul comentariilor. într-
adevăr, condiţiile de viaţă din vremea sa i-au creat geografului din Pont o viziune nouă asupra lumii populate. întinderea
imperiului roman, cu multiplele popoare aflate între vastele-i graniţe, i-a sugerat ideea unei geografii universale. Ea se deose-
beşte de simplele peripluri sau de unilateralele descrieri de porturi elaborate de predecesori printr-o fundamentare ştiinţifică,
absentă în alte lucrări de acelaşi fel. Pe de altă parte, Geografia lui S. se deosebeşte şi de tratatele cu caracter ştiinţific din
vremea sa. Astfel, Geografia lui Eratostene abordează, de preferinţă, ipotezele geologice şi matematice, Hipparchos, ca
astronom, în Comentariul întocmit asupra Geografiei lui Eratostene, s-a interesat cu precădere de aspectele astronomice şi
matematice ale faptelor geografice. Alte tratate ca, de pildă, Geografia lui Ptolemeu, reprezintă simple nomenclaturi de locuri
şi popoare. Spre deosebire de ele, Geografia lui S. se înfăţişează mult mai cuprinzătoare şi mai variată. întemeindu-se pe
principiile elaborate de matematică, geometrie, fizică şi astronomie, care asigură lucrării o temelie ştiinţifică, S. se interesează
de condiţiile de viaţă oferite diferitelor popoare'de mediul înconjurător, examinînd factorii fizici, climaterici, economici şi
sociali. El scoate mereu în relief legătura dintre om şi mediul de viaţă. Astfel, caracterul sălbatic şi nesociabil'al unor popoare
şi-1 explică prin sărăcia solului şi prin izolarea lor, datorată situării la periferia «insulei terestre», departe de focarele de
cultură şi de civilizaţie. în ţările cu condiţii materiale prielnice, totul respiră numai pace, cîtă vreme în cele cu condiţii vitrege
totul ia înfăţişare războinică. S. este interesat de aspectele variate ale vieţii, de bogăţiile solului şi ale subsolului, de fauna
191__________________________________
si floră, pehtfu că toate laolaltă alcătuiesc factorii condiţiilor de trai. Dar descrierea geografică integrală constituie doar un
3adru în care se desfăşoară viaţa popoarelor. S- înfăţişează istoria unui popor de la obîrşia sa, înregistrînd ocupaţiile (je
căpetenie, rînduielile de stat, datinile si credinţele, nivelul cultural atins, realizările prin care şi-au cîştigat renume. Pentru
istoria poporului nostru, Geografia lui S. constituie unul dintre cele mai preţioase documente. în ea sînt trasate, poate pentru
prima oară, graniţele Daciei, se confirmă apartenenţa tracă, deci indo-europeană, a neamului şi a* limbii dace, se afirmă
deosebirea geografică, dar nu si etnică, dintre daci şi geţi, se înfăţişează datele esenţiale din istoria dacilor, cu insistenţă
asupra politicii interne şi externe a marelui rege dac Burebista. Valoarea operei lui S. constă şi în ţinuta ştiinţifică pe care i-o
conferă nu numai disciplinele ce stau la temelia ei, ci şi concepţia realistă, evidentă chiar şi în interpretarea miturilor. în
general, antichitatea a avut o viziune mitică a realităţii şi numai puţine spirite luminate au reuşit să depăşească acest stadiu. S.
se pronunţă împotriva expunerii mitice şi, cînd se află în faţa unor atare relatări, caută să le dea o explicaţie raţională
adecvată. Dacă fondul Geografiei are o valoare neasemuită, forma prezintă, în schimb, destule scăderi. Privită în detaliu, ea
relevă contradicţii, incoerenţe, adaosuri şi inserări care nu sînt integrate organic în context, ceea ce lasă pe alocuri impresia
unei neglijenţe stilistice. S. însuşi a simţit acest neajuns, avertizînd cititorul să nu ia în considerare imperfecţiunile ci, la fel ca
la statuile gigantice, să privească în primul rînd ansamblul în care rezidă unitatea operei sale, ea însăşi un colos (1,1, 23). într-
adevăr, prin organizarea şi prelucrarea raţională a materialului, prin alegerea judicioasă a surselor şi, mai cu seamă, prin
imaginea vie a «insulei terestre» pe care ne-o oferă. Geografia apare suficient de coerentă şi de unitară în totalitatea ei. o» Şi-
a compus opera în greaca literară a epocii lui August, care manifesta pregnante tendinţe aticizante. Dar, în acelaşi timp, Hmba
nu este străină de inovaţiile umbii « koine». Hiperaticismele, hibrizii
Strabon
morfologici, coexistenţa unor forme vechi şi noi ale aceleiaşi categorii gramaticale, numeroasele elemente din limba « koine»
vorbită, atestate şi în epigrafie, dovedesc măsura dreaptă păstrată de autorul Geografiei între tendinţele aticizante şi limba
vorbită a timpului. Cît priveşte stilul, se impun unele observaţii. în pasajele împrumutate de la diverşi autori, S. urmează stilul
acestora. De aceea, el apare prolix cînd îl reproduce pe Poseidonios, sobru cînd redă ideile lui Artemidor, erudit cînd îl citează
pe Apollodor din Atena. Stilul Preliminariilor, ce ocupă spaţiul primelor două cărţi, este greoi şi prolix. Vastitatea temelor
tratate în această parte a operei şi spaţiul restrîns ce li se acordă lasă impresia de înghesuire, iar stilul capătă o conciziune
dusă pînă la obscuritate. Mai cu seamă în pasajele consacrate criticii precursorilor, S. face un lanţ întreg de observaţii ce
vizează diverse persoane, pe care uită însă să le semnaleze, ceea ce duce adesea la fraze defectuos construite. Stilul se
îmbunătăţeşte însă simţitor cînd geograful abordează descrierea regională, exprimarea se limpezeşte şi capătă mai multă
naturaleţe şi cursivitate. Geografia nu s-a impus de la apariţia ei. La început a avut o circulaţie restrînsă, probabil numai în
cercul unor erudiţi. Pînă în sec. III ea este ignorată aproape complet, după care stîrneşte interesul unor savanţi ai vremii ca
Athe-naios şi Porfirios. Urmează, apoi, o nouă perioadă de tăcere, pînă în sec. V e.n. cînd se înregistrează un interes crescut
pentru S. Ştefan Bizantinul (sec. VI) îl citează frecvent, din sursă directă, se pare; cam în aceeaşi perioadă, Priscianus Lydus
extrage pasaje din Geografia şi le introduce în opera sa, iar Hesychios scrie o notiţă asupra vieţii şi operei lui S. Pînă în sec.
XIII, Geografia a circulat fragmentar, în numeroase manuscrise. La sfîrşitul acestui secol, Maximus Planudes a reuşit să dea
un text complet care stă la baza primelor ediţii ale operei. Umanistul bizantin Gheorghios Gemistios Ple-thon, care a făcut o
analiză critică a extraselor Geografiei, a introdus-o primul în Europa occidentală la sfîrşitul evului mediu. De aceea, S. a avut
un mare rol în Renaştere. Unii învăţaţi moderni (de
Strabon
172
pildă, M. V. Anastos, Strabo and Colum-bus, în Annuaire de Vlnstitut de Philo-logie et d'Histoire Orientales de VUniver-site
Libre de Bruxelles, Bruxelles, XII, 1952, p. 1 —18) susţin că expediţia lui Cristofor Columb este o consecinţă directă a
acestui fapt. De atunci pînă astăzi, Geografia lui S. a fost editată şi tradusă în toate limbile de largă circulaţie ale Europei,
precum şi în română, deoarece valoarea ei, ca sursă inepuizabilă de informaţii, ce nu pot fi găsite nicăieri în altă parte, e
unanim recunoscută.
O
OPERA. Manuscrise: Parisinus nr. 1397 (A); Parisinus nr. 1393; ms. nr. 398 Heidelbergensis, sec. X, conţine Epitome Palatina; ms. nr. 482
Vaticanus, sec. XIV, conţine Epitome Vaticana, Editio princeps: I. Casaubonus, Strabonis rerum geographicarum libri XVII, Paris, 1587—
1620;
Ediţii; G. Kramer, Strabonis Geographica, 3 voi., Berlin, 1844 —1852, cu prima clasificare a ms., p.V—XVIV; Aug. Meineke, Strabonis
.Geographica, Leipzig, Teubner, 1852; C. Mtiller— P. Dtibner, Strabonis Geographica, 2 voi., Paris, Didot, 1858; G. Aujac — Fr. Lasserre,
Strabon', Giographie, voi. I—VIII, Paris, LesBelles^Lettres, Coli. Bud6, 1966—1975; W. Aly, Strabonis Geographica, reeditare de E.
Kirsten şi F. Lapp, Bonn, Habelt, 1968. Traduceri: F.Vanţ ştef, Strabon, Geografia, voi. I—II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972—1974, cu
studii introductive şi coment.
REFERINŢE CRITICE. M. Dubois, Examen de la Giographie de Strabon, Paris, 1891; H. Ber-ger, Geschichte der wissenschaftlichen
Erdkunde der Griechen, ed. II, Leipzig, 1903; H. F. Tozer, A History of Ancient Geography, ed. II, Cam-bridge, 1935; G. Aujac, Strabon et la
science de son temps, Les sciences du monde, Paris, 1966.
F.V.şt.

T
TEOCRIT [Theocritos], (c. 315 î.e.n., Siracusa, sau insula Cos — c. 250 î.e.n. ?). Poet. Creator de frunte al epocii alexan-
drine şi cel din urmă din pleiada marilor poeţi elini. Un fapt important în viaţa lui T. a fost o şedere prelungită în insula Cos,
unde a activat în cadrul cenaclului literar, punînd magistral în practică principiile pentru care milita acesta: o formă nouă de
poezie lirică, deosebit de cizelată, debarasată de elementele mitologice tradiţionale. Pentru un timp a locuit şi la Alexandria;
aici s-a bucurat de sprijinul şi protecţia lui Ptolemeu II Filadelful. Un alt element care a influenţat activitatea sa poetică, a fost
stabilirea în Sicilia, unde a luat contact cu tezaurul folcloric al insulei, principala lui sursă de inspiraţie, şi cu faimoasele
întreceri muzicale cîmpeneşti, a căror transpunere măiestrită în poezia cultă are meritul de a o fi iniţiat şi desăvîrşit. A ilustrat
o specie literară aparte, idila, pe care a dus-o la maximum de perfecţiune, reali-zînd o armonioasă fuziune a elementului
dramatic cu cel narativ şi cu cîntecul. Opera lui, reprezentată de 32 de idile şi 25 de epigrame, a avut numeroşi imitatori, jar
ecourile creaţiei s-au prelungit pînă *n timpurile moderne.
O Creaţia lui T. însuma un număr mai mare de lucrări decît cele rămase, printre care fragmentul care constituia, probabil, un
■elogiu la adresa reginei Berenice, un cîntec despre moartea lui Adonis, Syrinx (Naiul), Precum şi alte opere menţionate în
notiţa Biografică din lexiconul'bizantin Suda.
Idilele purtau în trecut un titlu, dat probabil de autor, acela de Melydria (Cîn-tece), înlocuit de gramaticii alexandrini prin
acela de Eidyllia (Idile), diminutiv derivat din substantivul «eidos», care înseamnă compoziţie poetică în versuri. Critica
modernă, în stadiul actual al cercetării, pune la îndoială autenticitatea idilelor VIII şi IX, intitulate amîndouă Boukoliastai
(Cintăreţii bucolici), XXIV, Herakliskos (Heracles-copil) şi XXV, Bac-chai (Baccantele). Sînt considerate apocrife idilele
XIX, Keriokleptes (Hoţul de miere), XX, Boukoliskos (Bourelul), XXI, Halieis (Pescarii), XXIII, Erastes (îndrăgostitul) şi
XXVII, menţionată adesea sub titlul Oaristys, cuvîntul avînd în greceşte semnificaţia de «legătură de dragoste ». Sub aspectul
formei, idilele folosesc monologul sau dialogul, iar sub aspect tematic unele se inspiră din mediul cam-pestru — idilele
propriu-zise — altele din viaţa urbană — idile cunoscute sub numele de « mimi» — şi, în fine, o a treia categorie reia teme
mitologice. Cîteva idile evocă circumstanţe din viaţa poetului. T. se pare că a debutat prin cîntece de dragoste, scrise sub
impresia epigramelor erotice ale lui Âsclepiade din Samos, membrii al Cenaclului din insula Cos, a continuat cu idilele cu
caracter mitologic, evoluînd ulterior spre idilele propriu-zise, care reprezintă apogeul creaţiei teocritiene. Meritul primordial
al lui T. constă în faptul că desprinzîndu-se de tutela canoanelor literare consacrate de o îndelungă tradiţie, a creat o nouă
varietate de poezie lirică, idila propriu-zisă, pornind de la o formă
174
Teocrit
de poezie consacrată de folclor şi anume un «bucoliasmos», întrecere poetică şi muzicală între doi păstori, care se provocau
unul pe( altul în măiestrie, intonînd cîntece simetrice ca întindere şi structură, cu subiecte asemănătoare sau apropiate; un al
treilea păstor, cu rol de arbitru, dădea verdictul cu privire la izbînda artistică. (Asemenea întreceri se mai întîlnesc şi astăzi la
păstorii sicilieni şi corsicani.) întrecerea putea îmbrăca diferite alte aspecte; totul însă se reduce la un cîntec liric, care
necesită o veritabilă punere în scenă. Decorul aies era, de obicei, un peisaj odihnitor, cu copaci, a căror umbră desfată.
Aportul lui T. constă în prezentarea sentimentului iubirii sub forma lui de suferinţă mistuitoare, exaltarea sentimentelor pentru
natură, reducerea elementului mitologic şi strădania de a împrumuta personajelor firescul condiţiei umane. De asemenea, este
de observat contopirea aproape perfectă a realului şi imaginarului cu o transpunere izbutită a datelor experienţei în sonorităţi
şi ritmuri poetice, care fac din T. unul din cele mai viguroase talente ale antichităţii. însuşirile artistice sînt evidente în idilele
propriu-zise (rustice), ca de pildă idila I — întrecere poetico-muzicală constînd din două cîntece simetrice (« amoibaia mele
») — executate într-o fermecătoare pădure din Sici-lia. Păstorul Tirsis depllnge moartea lui Dafnis, eroul unor legende
mitologice siciliene, care o ultragiase pe zeiţa Cypris (Afrodita); aceasta, din răzbunare, îi inspiră o patimă ce-i va aduce
pieirea. Aceleaşi însuşiri le întîlnim în idila III, Amaryllis, în care un păzitor de capre, decepţionat în dragoste, îşi ia rămas
bun de la' frumoasa Amaryllis, aşteptînd să fie sfîşiat de lupi: «De acuma/nu mai cînt. Mă aştern la pămînt să mă sfîşie lupii.
Iar ţie,/Moartea mea dulce să-ţi pară, ca mierea-n gîtlej, Amaryllis!» (trad. SiminaNoica). Idila V, Boukoliastai e Odoiporoi
(Cintecul căprarului şi al păstorului), cu o acţiune imaginată în Grecia Mare, poate la Thurioi, prezintă o întrecere muzicală
ai cărei protagonişti sînt aleşi tot din mediul campestru. în idila IX, Boukoliastai (Cîntăreţii bucolici), întrecerea este susţinută
de păstorii Dafnis şi Menalcas, iar în idila X, Ergatinai
e theristai (Muncitorii sau secerătorii) de secerătorii Mylon şi Bukaios, cel din urmă îndrăgostit de Bombyca, a cărei graţie o
cîntă: «Ştiu, dezmierdată Bombyca, de fildeş par gleznele tale! Dar taina făpturii tale eu n-am s-o pot cînta» (rad. S. Noica, v.
36r37). Idila VII, Tha-lysia, închinată zeiţei Demeter, are drept eroi pe poetul însuşi, care apare sub numele de Simichidas şi
pe Licidas, poet contemporan. Idila prezintă interes pentru datele biografice pe care le conţine, ca şi pentru unele informaţii
relative lâ mişcarea literară a vremii. Idilele propriu-zise se află inlr-o oarecare antiteză cu «idilele-mimi», în care elementul
dramatic este mai bine reprezentat, deoarece au drept cadru oraşul. O idilă care s-a bucurat şi continuă să se bucure de pre-
ţuire este cea intitulată Pharmalieutriai (Vrăjitoarele), avînd ca subiect dragostea Simaithei pentru atletul Delfis, a cărui
fidelitate vrea s-o cîştige, recurgînd la practici magice: «Adă-mi iar tu, capîn-tortură, adu-mi iubitul acasăi / Cum cu ajutorul
zeiţei, topesc eu ceara aceasta / Să se topească de dor, chiar acuma, şi Delfis din Mindos! /Cum învîrteşte Afrodita această
sfîrlează de aramă / Delfis de asemenea să se-nvîrtească la uşă la minei » (trad. Th. Naum). Patetismul acestei idile 1-a definit
Racine prin cuvintele : «ii n'y a rien de plus beau dans toute l'antiquite!» Din aceeaşi categorie de idile-mimi face parte şi
idila XV Syra-kosiai (Siracusanele) ale cărei eroine, Gorgo şi Praxinoa, de obîrşie corintiene, înzestrate cu o mare
locvacitate, ţin morţiş să participe la sărbătoarea Adonia, celebrată la curtea Ptolemeilor. Femeile sînt victimele unor
nesfîrşite şi amuzante peripeţii pînă să ajungă la palat. Aici ascultă cu reculegere cîntecul sacru pentru slăvirea Ptolemeilor.
Nota dominantă în această idilă este dramatismul. Partea a doua are un caracter eminamente liric şi conţine «threnosul»,
bocetul unei cin-tăreţe pentru moartea lui Adonis. Tipurile de eroi din idilele-mimi au valoarea unor tipuri universale, cu
bogate note de realism. Cea de-a treia categorie de idile demonstrează prestigiul tradiţi» or literare care impuneau perpetuarea
formulelor mitologice. Dintre ele se detaşează
175
•dila XXIV, Herakliskos (Heracles-copil), avînd ca subiect sugrumarea de către Heracles a şerpilor trimişi de zeiţa Hera
/invidioasă pe Alcmena, mama lui Heracles, care se bucura de favoarea lui Zeus), cu gîndul de a-1 suprima. Personajele
idilei, Heracles, fiul lui Zeus şi al Alcme-nei Alcmena, mama eroului, fiica lui Ele'ctryon, regele Micenei, prorocul teban
Tiresias, cu toate atributele lor solemne, cunosc la T. o evidentă transformare, apropiindu-se de condiţia umană. în aceeaşi
categorie se încadrează idila XIII, intitulată Hylas, după numele tînărului iubit de Heracles, alături de care porneşte in
expediţia Argonauţilor. Cu prilejul debarcării lor în ţinutul cianilor, Hylas este răpit de nimfele unui rîu, spre dezamăgirea
prietenului său. Şi această idilă este caracterizată prin firescul atitudinii personajelor. Heracles, îndurerat la culme de
pierderea lui Hylas, pleacă asemenea unui muritor obişnuit, părăsind corabia Argo «cea cu 30 de rînduri de vîsle» şi ajunge în
Colchida pe jos. Un grup aparte în cadrul idilelor teocritiene îl formează idilele XVIII, Helenes Epithalamios (Epi-talamul
Elenei), şi XXVIII, Elakate (Furca), piese de circumstanţă; cea dinţii este un cîntec de nuntă («epitalam») tradiţional, cîntat
la Sparta, şi cea de-a doua este legată de un eveniment cotidian: omagierea Teugenidei, soţia doctorului Nikias din Milet, «
harnică printre femeile înţelepte», căreia poetul îi oferă o furcă lucrată în ivoriu. Amîndouă idilele sînt mărturii ale gradului
de rafinament atins de societatea alexandrină. Idila XVI — compusă, după toate probabilităţile, pe la 275 î.e.n. — deşi un
elogiu şi o proiectare în viitor a succeselor lui Hieron din Siracusa, este o pre-mărire a talentului poetic, o satirizare a
bogaţilor şi un îndemn pentru o viaţă frumos rostuită: «Oameni nebuni! de folos de comorile voastre de aur, strînse Prin
casă!» (v. 22-23). în opoziţie cu această idilă, idila XVII, închinată lui Ptolemeu Filadelful, cuprinde un panegiric hiperbolic
al monarhului şi al soţiei tale: « Grai Ptolemeu, să trăieşti cu cei- la|ţi semizei deopotrivă / Te voi cînta P pe tine şi cred că
zadarnică vorbă nu v°i găsi-n viitor» (trad. Th. Naum, v.
Teocrit
135 — 137). Dintre idilele apocrife, un interes deosebit suscită idila XXVII, cu titlul Dialog de dragoste şi care nu o dată i-a
fost atribuită lui T. pentru sinceritatea şi arta exprimării sentimentelor. Subiectul, reconstituit de U. Wilamowitz-Moel-
lendorf, ar fi tot un « bukoliasmos », adică o întrecere poetică-muzicală, care ne-a parvenit trunchiată, lipsindu-i preambulul
şi începutul. Partea care a ajuns pînă la noi ar reprezenta unul din cîntecele executate la concursul pus la cale de un păstor,
despre dragostea dintre Dafnis şi o tlnără siracusană. Cu acelaşi interes a fost privită şi idila XIX Hoţul de miere, care
cuprinde jelania lui Eros, înţepat de
0 albină; de asemenea, idila XX, Boure-lul, care s-a bucurat de o frumoasă tălmăcire a lui Leopardi, şi Pescarii, tălmăcită în
franceză de Jean Richepin. Limba în care a scris T. este dialectul doric. Metrul întrebuinţat, hexametrul dactilic, cu cezură
bucolică. Stilul, colorat, plin de comparaţii sugestive şi epitete capabile să redea intensitatea' emoţiei. Pasajele lirice ale lui T.
sînt de o rară muzicalitate, cum ar fi, de pildă, threnosul pentru moartea lui Dafnis din idila
1 (v. 131 — 137): «Muzelor, cîntecul cel păstoresc încetaţi-1 de-acuma! / Rugii de mure şi spinii să facă de-aci viorele / Şi
să-nflorească narcisul frumos pe ienupe'ri / toate pe dos să se întoarcă şi pinul chiar pere să facă / Dafnis acuma că moare şi
cerbul s-alunge copoii, / Bulinele cele din munţi să se-ntreacă cu privighetoarea / Muzelor, cîntecul cel păstoresc, încetaţi-1
de-acuma i » (trad. Th. Naum). Graţia şi fantezia imaginilor lui T. au contribuit ca influenţa poetului să se exercite din plin
asupra posterităţii, prelungindu-se pînă în vremurile moderne. Printre imitatorii lui T. amintim pe Bion şi pe Moschos, iar în
limbile moderne pe Andre Chenier şi pe Jean Richepin. T. este socotit un poet de deosebită valoare pentru că a creat o nouă
formă de poezie lirică, amalgamînd dramaticul şi moralul, narativul, dialogul şi cîntecul, realismul şi cel mai pur lirism.
O
Teofrast
176
OPERA. Manuscrise: Ambrosianus, nr. 222, sec. XIII; Vaticanus, nr. 913 şi Valicanua nr. 915, sec. XIII; Mediceus, nr.37, sec. XIV; Ambro-
sianus nr. 75, sec. XV; Ediţii: D. Heinsius, 1603 (cu trad. latină); A. Th. Hermann Fritz-sche, Theocritus, Idyllia, ed. II, Leipzig, Teub-ner,
1869; V. Wilamowitz-Moellendorf, iTheo-kritus, idile alese In Bucolici Graeci, Oxford, 1906 (cu coment.); Ph. E. Legrand, TMocrite,
Idyllia, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1925; A. Fotiade, Theokritos, Eidyllia, ed. III, Atena, I. N. Zaharopoulos, 1959; Theocritus,
Carmina, In The Oxford Book of Greeh Verse, Oxford, Clarendon, 1946, p. 486—509; F.P.Fritz, Theocritus, Gedichte, Munchen, Heimeran,
1970 (cu trad. In lb. germ.); K.J. Dover, Theocritus, Select poetns, Londra, Macmillan, 1971, cu introducere, trad. şi coment. Traduceri:
Leconte de Lisle, Thtocrite, Idylles et Epigrammes, In Htsioăe, Hymnes orphiques, Thiocrite, Paris, 1869, p. 149 — 287; Jules Girard,
Theocrite, Idylles, Paris, 1888; T. Naum, Teocrit, Idile, Casa Şcoalelor, 1927, Teocrit, Idile, Editura pentru Literatură universală, 1969; E.
Staiger, Theocritus, Die echten Gedichte, Ziirich, Artemis, 1970.
REFERINŢE CRITICE. Ch. A. Sainte-Beuve, Portraits litteraires, voi. III, Paris, 1862, Thio-crite, p. 1—46; Ph.-E. Legrand, Etude sur
Thto-crite, Paris, 1898; E. Bignone, Teocrito. Studio Critico,', Bari, 1934; C. Galavotti, Lingua, tecnica e poesia negii Idilli di Teocrito,
Roma, 1952; Miscellanea di studi alessandrini in memoria di Augusto Rostagni, Torino, 1963, cuprinde: Max Treu, Selbstzeugnisse
alexandrinischer Dichter, Theokrit XVI, p. 273-290; A. Wifstrand, Ztt Theokrits Charites, p. 308 —310; E.A. Schmidt, Die Leiden des
verliebten Daphnis, Hermes, XCVI, 1968-1969, p. 539-552; Th. G. Rosen-mayer, The green cabinet. Theocritus and; the European
pastoral lyric, Berkeley, Univ. Press, 1969.
M.M.-H.
TEOFRAST [Theophrastos; numele adevărat: Tyrtamos] (372 î.e.n. Eresos, Les-bos — 288 î.e.n., Atena). Filosof, logician,
moralist şi om de ştiinţă grec. Discipol al lui Aristotel. Avîn'd parte de favoarea deosebită a atenienilor, a întreprins o operă
vastă (225 de titluri) în toate domeniile culturii, din care ni s-au transmis numai nişte tratate de botanică,
două de filosofie şi alte cîteva, mai puţin importante. Faima i-au adus-o însă Cha-rakteres (Caracterele), operă originală în
literatura greacă, conţinînd c. 30 de portrete, redactate sub formă de fişe, repre-zentînd defecte tipice, general umane (pre-
făcutul, linguşitorul, zvonistul, neîncrezătorul, nesimţitul, vanitosul, zgîrcitul fanfaronul etc), creionate pe baza com-
portamentului social, a particularităţilor psihologice şi atitudinii morale. Arta' lui T. nu vine din inedit, ci din talentul lui de a
sintetiza observaţii psihologice la Indemîna oricui.
O
Numele de Theophrastos (« cel care vorbeşte divin») i-a fost dat de Aristotel, în al cărui « Lykeion » avea să înveţe după ce,
pînă atunci, îl audiase pe Alkippos şi pe Platon. Cind magistrul său va fi acuzat de impietate, autoexilîndu-se la Ghalkis, îi va
lăsa conducerea şcolii. Era o cinste pe care atît opera lui cît şi simpatia de care se bucura o explică pe deplin. Pe patul de
moarte, întrebat de discipoli dacă are ceva să le spună, răspundea: « Nimic altceva decît că foarte multe dintre plăcerile cu
care se împăunează viaţa sînt amăgitoare, căci tocmai cînd începem să trăim soseşte şi moartea. Nu există un lucru de mai
puţin folos decît dorinţa de glorie. Eu vă urez noroc, chiar şi dacă părăsiţi studiul ştiinţei, care cere o viaţă de grea muncă»,
(trad. C. Bal-muş). Era, într-adevăr, testamentul unui om preocupat numai de ştiinţă, nu al unui om de acţiune sau al unui
filosof deschizător de drumuri. Opera sa imensă e o dovadă în acest sens. Diogene Lacrţiu înregistrează un număr uriaş de
titluri: 225. S-a remarcat înrudirea cu opera lui Aristotel, atît în privinţa cantităţii cît şi a subiectelor tratate. Practic,
preocupările lui T-acoperă întregul cîmp al cunoaşterii omeneşti din acea vreme. O operă atît de vasta şi atît de eterogenă
avea, probabil, un caracter de informaţie largă, fiind m aî puţin bazată pe construcţii originale. Este
177
Teognis-
'mpresia ce rezultă din lucrările rămase, oentru că nu ni s-a transmis întreaga •reatie. S-a păstrat o Peri phyton histo-■al '
(Istorie a plantelor) în 9 cărţi, un tratat Peri phyton aition (Cauzele plantelor) în 6 cărţi şi două tratate de filosofie de mai
mică întindere, utile îndeosebi pentru bogata informaţie privind eîndirea greacă: Peri aistheseos kai ais-theton (Despre
senzaţii şi lucrurile sensibile), păstrat fragmentar, ţ; Ek ton meta ta physika (Metafizica), ultimul tratat avînd un caracter mai
personal. T. îşi pune aici întrebarea dacă mişcarea aştrilor nu e inferioară mişcării gîndirii, deci invers de cum considera
Aristotel. Tot fragmentare sînt micile opuscule: Peri lithon (Despre pietre), Peri pyros (Despre foc), Peri osmon (Despre
mirosuri), Peri anemon (Despre vinturi), Peri semeion, hydaton kai pneumaton kai heimonon kai eudion (Despre semnele
apelor, vuiturilor, furtunilor şi timpului frumos), Peri kopon (Despre oboseală), Peri ilingon (Despre ameţeli), Peri hidroton
(Despre transpiraţie), Peri leipopsychias (Despre leşin), Peri paralyseos (Despre paralizie). într-o redactare bizantină a ajuns
în Renaştere — sub numele lui, cu titlul Charak-teres (Caractere) — o operă fără precedent în literatura greacă. Era o
culegere de 30 de portrete, tipuri de slăbiciuni general umane, creionate pe baza comportamentului social, particularităţilor
psihologice şi a atitudinii morale. Noutatea nu constă în procedeu — pe care literatura de moravuri, în special comedia, II
utiliza prin excelenţă — ci în forma de fişă a acestor notaţii.' în general, structura acestei fişe era următoarea: o scurtă
definiţie a tipului respectiv (cinic, palavragiu, meschin, prost etc.) urmată de
0 enumerare a comportamentului vizat, • o gamă de situaţii cît mai variată.
*lşa se încheie, uneori, cu o recomandare
1
modului cum poate fi evitat un om din specia descrisă, sau cu reflecţii asupra
avantajelor pe care aceste defecte le Wic propriilor lor purtători. Cele 30 de 'Puri descrise de T. acoperă o arie umană
st
.ul de largă. Iată cîteva: prefăcutul tuW°n ''' ^guşitorul («kolax»), zvonis-ejt'logopoios»), neruşinatul (« anais-
JNtosxi), neîncrezătorul («apistos»), ne-
simţitul («dyscheres»), vanitosul ( « mi-crophilotimos»), zgîrcitul (« aneleuthe-ros»), fanfaronul («alazon»). Desigur,
încadrarea într-un tip sau altul poate varia: astăzi am da, poate, alte nume unor atitudini etichetate într-un anume fel de T.
Arta lui T. e prin urmare aceea de a găsi numele comun al unor situaţii diverse,, observate de toată lumea. El nu e un des-
coperitor de adîncuri sufleteşti, ci un cata-logator de elemente cunoscute. Spiritul de investigaţie care îi lipsise lui T. a fost
aplicat mult mai tîrziu în acest gen de-literatură, de La Bruyere, care, tradu-cîndu-1 pe T. s-a inspirat din lucrarea acestuia
pentru elaborarea operei sale fundamentale, intitulată Les caracteres ou les moeurs de ce Siecle (1688).
O OPERA. Editio princeps: Veneţia, 1477. Ediţii.. F. Wimmer, Theophrastus. Opera. 3 voi., 1854 — 1862; O. Navarre, Theophrastus,
Charakteres, cu; trad. franc, Paris, Les Belles Lettres, Coli.. Bude, 1931; W. Plankl, Theophrastus, Opera, Munchen, Tusculum,
1947. Traduceri: C. Fedeleş, Teofrast, Caracterele, Bucureşti, 1943; I. Să-vulescu, Teofrast, Caracterele, cu introducere şi note,
Bucureşti, 1943; M. Marinescu-Himu,.. Teofrast, Caracterele In La Bruyere, Caracterele,. Bucureşti, 1966, p. 25-76.
REFERINŢE CRITICE II. Diels, Theophras-tea, Berlin, 1883; O. Regenbogen, Theophras--tos, PauUj-Wissova, RE,
Suppl. VII, p. 1354 — 1562.
M.M.-H..
TEOGNIS [Theognis], (sec. VI î.e.n.,. Megara, istmul de Corint — sec. V î.e.n.,. Megara.) Poet elegiac. Sub numele lui,, ne-a
parvenit o culegere de Gnomai, elegii. gnomice în două cărţi în care, alături de lucrări originale, au fost introduse fragmente
elegiace ale altor poeţi, printre care Solon şi Mimnerm, Corpusul teognideic a devenit carte de învăţătură pentru cerinţele
didactice din Grecia antică şi bizantină, slujind, secole de-a rîndul, ca îndreptar pentru buna convieţuire în familie şi societate.
Preceptele cuprinse în versurile autentice sînt expresia moralei de clasă a aristocraţiei în luptă cu păturile sociale în
ascensiune. Creaţia poetică a lui T. nu a avut ecou în lirica latină. El a supravieţuit însă prin acele versuri, cu
Teognis
deschidere spre educaţia lipsită de dorinţa revanşei şi răzbunării.
O Lista de titluri inclusă în lexiconul bizantin Suda grupează creaţia poetică a lui T. în două categorii: a) staturi morale şi
practice; b) sentinţe şi exhortaţii. Deseori, sfaturile adresate de poet la persoana a doua sînt închinate lui Kyrnos, fiul lui
Polypaos. Caracterul educativ al acestor versuri este manifest, poetul adresîndu-se lui Kyrnos, « întocmai ca un tată»
(v. 1049—1050, ed. Diehl— Young). Deoarece, curînd după apariţie opera sa a fost folosită ca material* didactic in
şcolile timpului, versurile originale s-au contopit treptat cu altele, formînd laolaltă o vastă antologie gnomică de peste 1400
de versuri. Principalul criteriu după care s-a stabilit autenticitatea elegiilor lui T. a fost tocmai referinţa la Kyrnos, legată
de aluzii la împrejurările politice prin care trecea Megara în sec. VI î.e.n. Numărul versurilor considerate autentice abia dacă
depăşeşte 230 (există şi opinii dispuse să lărgească acest număr). în sec. VI, Megara istmică, ca dealtfel multe alte
oraşe-stat ale Greciei arhaice, era dezbinată de aprige lupte de clasă între aristocraţia gentilică şi masele populare. Se
cunoaşte numele lui Theagenes din Megara, care a izbutit să deschidă calea unor însemnate reforme agrare, cu toată
opoziţia aristocraţiei reacţionare. Făcînd parte din păturile acestei aristocraţii, inaptă să se împace cu noile condiţii de
trai impuse de progresul social, T. a fost nevoit să se exileze, păstrînd în suflet o ură feroce împotriva acelora care îl depo-
sedaseră de avere şi de privilegii. Resentimentul său este exprimat în versuri din care răzbate duşmănia împotriva opri-
maţilor ce au îndrăznit să ridice capul, tristeţea pentru pierderile suferite, frica de instaurarea democraţiei. Cum era de
aşteptat T. a devenit celebru în Grecia veche nu atît prin versurile sale cu caracter politic, cît prin poemele etico-educa-tive,
ulterior selectate în «Cartea» lui Kyrnos. în ce măsură această carte îi aparţine integral nu se poate şti, deoarece
obiceiul de a prelua unele versuri de la un înaintaş sau altul era împămîntenit
178
în practica poetică din veacul VI. In(jj_ ferent de caracterul lor, unitatea elegiilor este însă remarcabilă. Ele sînt impregnate de
morala aristocrată, de principii de viaţă egoiste şi limitate: prietenia î n împrejurări vitrege trebuie să devină interesată, orice
mijloc pentru supravieţuire este bun, sărăcia, care-1 duce pe om la disperare, reprezintă cel mai mare rău ş.a. Un exemplu:
« Kyrnos, tu mlădie-ti fiinţa cînd schimbi de prieteni, tot alta'/ Să ţi-o-nfiripi şi mereu, doar după firile lor. / Fii ca polipul ce
şerpuie-n larguri-cînd urcă pe-o stîncă / Pare tot una cu el. Nici nu-1 mai poţi desluşi. / Tu te-nvo-ieşte întocmai şi-ntruna ia-ţi
altă culoare. / Fii schimbător mai curînd, nu te-arăta neclintit.» (trad. Simina Noica, v. 213— 218). Chiar şi
binecunoscutele maxime delfice asupra cumpătării se cuvin folosite spre cîştigul personal. Deşi divergenţa cronologică între
unele piese ale antologiei este evidentă, în ansamblu, elegiile incluse respiră un anumit aer, înveninat de ură, din care
elanurile eroice şi conştiinţa civică au dispărut aproape cu desăvîrşire. După cît se pare, antologia a fost alcătuită la
Atena, ceea ce înseamnă că redactarea ei, sub forma în care o cunoaştem, se datorează cercurilor aristocrate, în sec. IV
î.e.n. s-au scris chiar studii speciale despre opera lui T., unul dintre acestea era atribuit lui Xenofon, a cărui poziţie
ideologică şi simpatii proaristocrate sînt bine cunoscute. Stoicii l-au admirat pe poet pentru forţa sa de expresie, iar
crestomaţiile tîrzii, romane şi bizantine, au consacrat un număr însemnat de pagini versurilor teognideice, îndeosebi acelora
care se ridică la o valoare general umană, în genul următorului distih : «La copii nici o comoară mai de preţ nu poţi să laşi /
Decît cinstea — însoţitoare a oamenilor de ispravă» (v. 409— 410, trad. Ştefan Bezdechi), sau: «Nu te porni s-asupreşti cu
gînd rău pe vreunul din semeni / Pentru cel vrednic au preţ faptele bune s-atît» (v. 547-548, trad-Simina Noica). Deşi T.
aparţinea unui ţinut unde predomina dialectul doric, el s-a conformat tradiţiei poetice a elegiei şi a scris în dialect ionic,
folosindu-s uneori de împrumuturi din Homer , Hesiod. Numeroasele licenţe, observa-
179
Tucidide
bile în structura versurilor sale, au fost splicate prin intenţia poetului (cît şi a imitatorilor săi) de a îmbina recitativul cu
acompaniament de flaute.
O
OPERA. Manuscrise: Parisinus (Suppl. gr. 388), sec. X; Vaticanus gr. 915, sec. XIII; Edit": E. Diehl — D. Young, Tkeognis, Anthologia
lyrica Graeca, Leipzig, Teubner, 1961; Jean Carriere, Thiognis, Poemes 4ligiaques, ed. II, paris, Les Belles Lettres, 1975, cu introducere,
trad. ?i note. Traduceri: Teognis, fragmente In ALG, p. 42 —65; Teognis, fragmente, tn ALGr, p. 31-48.
REFERINŢE CRITICE. A. Garzya, Teognide, Elegie, Florenţa, Sansoni, 1958; C. M. Bowra, Earlv Greek Elegists, Londra, 1959; A. I.
Dova-tur, Tkeognis von Megara und sein soziales Ideal, Klio, LIV, 1972, p. 77-89; M. West, Srudies in Greek Elegy and Iambus, Berlin
— New York, 1974.
A.P.
TUCIDIDE [Thukydides], fiul lui Oloros; (c. 460 î.e.n., Atena — c. 396 î.e.n.. Atena). Istoric. După nume, ascendenţii
familiei sale trebuie să fi fost de origine tracă; istoricul mărturiseşte că tatăl său avea mine argentifere în Tracia şi că dispunea
de o mare influenţă. A căpătat o educaţie şi o instrucţie aleasă, aşa cum se poate deduce din opera lui. în anul 425—424 î.e.n.
a fost trimis, în calitate de strateg în Tracia, împreună cu colegul său Eucles, ca să apere pe aliaţii Atenei. Misiunea a eşuat,
fapt care i-a atras exilul pe timp de douăzeci de ani. Nu se cunoaşte locul exilului. A călătorit, a vizitat diferite regiuni, a
ascultat martori oculari, pentru a se documenta asupra istoriei răsboiului peloponesiac. A revenit la Atena după 404 î.e.n. Nu
se ştie eît a mai trăit. A scris o singură operă,
d cărei titlu incert era, probabil, Xyn-Şraphe (Scriere istorică) sau Historiai
Istorii), denumită însă de Diodor din iHcilia Peloponnesiakos Polemos (Istoria
"oboiului peloponesiac), în opt cărţi,
(dintre care primele şapte sînt auten-
:e
)- S-a informat amplu şi a început
6 documenteze şi să redacteze unele
•s vT •c^n °Pera sa chiar de la începutul
«boiului între Liga ateniană şi Sparta,
fiind el însuşi martor ocular al unor eve~ nimente. A scris istorie nu spre a face o expunere pragmatică asupra unui război,
oricît de însemnat ar fi fost el, aşa cum a fost conflictul peloponesiac, ci spre a demonstra teza că firea omenească are sădită
în sine anumite însuşiri, manifestate în chip identic sau asemănător, potrivit circumstanţelor în care se vor afla oamenii.
Pornind de la această premisă, T. nu acordă o prea mare extindere expunerii faptelor, in schimb, stăruie asupra acelor părţi şi
momente care puteau ilustra teza enunţată de el însuşi la începutul operei. Esenţa creaţiei lui o constituie celebrele discursuri
pe care le atribuie anumitor personalităţi în acţiune, «de-megorii», cum se mai numesc cu un termen tehnic. Pericle,
Alcibiade, Nikias, şi atîtea alte personalităţi care au jucat un rol de seamă în desfăşurarea evenimentelor, rostesc cuvîntări, dar
ideile exprimate, deşi potrivite cu concepţiile şi cu temperamentul lor, îi aparţin lui T. Pe baza acestor idei generale se poate
întocmi un sistem al gîndirii sale. Stilul este concis, deşi fraza ia uneori o mare amploare. Pentru traducătorul modern opera
lui T. prezintă foarte mari greutăţi. de interpretare.
O
T. a început să scrie istoria războiului peloponesiac, chiar de la izbucnirea lui, pentru că acest război i se părea cel mai amplu
din cîte se petrecuseră atît din pricina pregătirilor militare ale celor două tabere, cît şi prin numărul oamenilor care s-au
înfruntat. Dar, lucru important, T. a redactat sub formă de note sau definitiv cea mai mare parte a evenimentelor pe măsură ce
se petreceau, spre a nu fi deformate de trecerea vremii. La sfîrşit, a trecut la o muncă de punere în acord a diferitelor părţi,
inserînd totodată celebrele sale discursuri atribuite unor oameni politici de seamă. în concepţia lui T. opera istorică se cuvine
să înfăţişeze evenimentele, să arate «adevărul clar al faptelor trecute şi al celor care se vor petrece iarăşi vreodată, potrivit
firii omeneşti». Aceste cuvinte dovedesc că pentru T-istoria are un dublu scop: a) să prezinte faptele aşa cum s-au petrecut; b)
să pre-
Tueidide
180
vadă faptele care, eventual, se vor putea petrece în viitor, potrivit firii omeneşti. Dacă prima îndatorire comportă relatarea
realităţii, îndeplinind a doua îndatorire, istoricul se desprinde de realitatea •concretă şi trece la generalizări, avînd •o
evidentă' tendinţă filosofică. Dar ce este, de fapt, adevărul? în concepţia lui T. adevărul istoric, operă a cercetării riguroase şi
a redării reale a celor întîmplaţe, rse opune mitului, operă a fanteziei. Mijloacele menţionate de T. prin care se poate afla
adevărul istoric ar consta în: convorbiri cu martorii oculari şi neoculari; operele istorice; operele poetice. Poetul examinează
critic valoarea acestor izvoare. TMartorii oculari pot foarte uşor falsifica adevărul, de vreme ce asistînd la unele şi aceleaşi
evenimente nu spuneau aceiaşi lucru despre acelaşi fapt. Martorii ae'ocuiari primesc ca atare faptele deformate şi nu le supun
unui examen critic. Operele istorice anterioare, în speţă logo-grafii, au deformat uneori în mod intenţionat faptele, spre a le
face mai atrăgătoare cititorilor, iar poeţii, prin natura artei lor, au exagerat, conferindu-le o amploare pe care n-au avut-o
niciodată. Cu aceste concepţii despre opera istorio-grafică şi despre modalitatea aflării adevărului istoric a pornit T. la
elaborarea operei sale. Opera, aşa cum specifică istoricul însuşi, tratează despre« războiul dintre peloponesieni şi atenieni».
Este sigur că T. lua note asupra evenimentelor în ■curs pe măsură ce aveau loc, spre a nu fi alterate de uitare. Unele pasaje au
fost redactate chiar în forma în care le avem astăzi. Este însă tot atît de adevărat că T. a procedat de mai multe ori, la rema-
nierea capitolelor. Cînd a trecut la revizuirea întregii lucrări, a avut grijă, desigur, să adauge considerente de ordin politic,
psihologic şi filosofic, pe care, la prima redactare, nu avusese, poate, nici timpul, siici intenţia de a le insera. Considerată în
întregimea ei, opera lui T. nu este numai o cronică a vremii, ci şi o operă de documentare asupra unor evenimente omeneşti,
cu toate implicaţiile filosofice, psihologice, economice, sociale şi politice pe care le comportă. Din punct de vedere al
documentării, trebuie observat că istoricul a folosit mai multe mijloace în
cercetarea adevărului decît menţionează Astfel, în redactarea operei sale a consultat documente arheologice, lingvistice, etno-
grafice etc. Cu privire la cauzele războiului peloponesiac istoricii moderni insistă, p e bună dreptate, asupra cauzelor econo-
mice. T., în schimb, nu zăboveşte asupra acestor cauze. El se mulţumeşte să scrie că lacedemonienii au pornit alături de
aliaţii lor împotriva Atenei, pentru că puterea ateniană le inspira teamă. Termenul de « putere» este însă, o abstracţiune.
Istoricul vine, din fericire, cu precizări şi arată ce Înţelege prin «putere». Ga elemente concrete ale puterii menţionează flota
cetăţii, aliaţii, curajul dovedit de atenieni în timpul războiului cu perşii. Istoricul nu are însă viziunea clară' a importanţei
factorului economic, deşi a-cesta este implicat în aspectele concrete pe care le menţionează. Există un pasaj în operă din care
putem conchide că el şi-a dat totuşi seama şi de anumite elemente din domeniul economic. Astfel, cînd vorbeşte despre
cauzele care au determinat pe Alcibiade să stăruie asupra pornirii expediţiei din Sicilia, el aminteşte faptul că adversarul
acestuia, Nikias, voia să dobîndească «bani şi glorie». Pentru epoca în care a scris, menţionarea acestor componente
constituie un salt calitativ considerabil în domeniul cercetării cauzalităţii istorice. în ceea ce priveşte clasele sociale ale
statelor care purtau război, T. relatează corect desfăşurarea conflictelor, arătîndu-le cauzele, fără să exprime vreo simpatie
sau antipatie pentru vreo clasă sau alta. De pildă, cînd este vorba despre sclavi, istoricul relatează că sclavii, la apropierea
atenienilor de zidurile cetăţii din Chios, au fugit, deoarece stă-pînii' le pretindeau munci peste putep 1^ omeneşti şi îi
pedepseau cu cruzime. Cina comentează răscoalele poporului împotriva aristocraţilor, T. dă dovadă de o genial» intuire a'
factorului social-economic^ spu-nînd: «Astfel, datorită rodniciei P a«".,* tului, bogăţiile se strîngeau doar în mnnii cîtorva şi
produceau răscoale prin ceHV de pe urma cărora puterea cetăţilor bea fiind atacate mai uşor de alte tribui • (I, 2-4). Oricît
de mare important acordă el factorilor materiali, atenţia -îndreaptă, în primul rînd, asupra mai
181
Tucidide-
oersonalităţi. Interesul pe care-l prezintă aceste personalităţi în istoria acestui război este dovedit de faimoasele discursuri,
făcute de istoric însuşi, pe care le atribuie unor personaje ca Pericle, Alcibiade, Ni-laas etc. în discursuri sînt exprimate nu
numai concepţiile lor economice, sociale sau politice, ci şi gîndurile lor cu privire la purtarea războiului. Istoricul are acum
prilejul de a exprima, prin intermediul for, idei generale despre om şi despre societate, adică elemente de filosofie a istoriei.
Dacă încercăm să sistematizăm ideile expuse direct de istoric sau exprimate indirect în discursurile marilor personalităţi
politice, ajungem la o concepţie filosofică destul de unitară asupra omului şi a societăţii omeneşti. în concepţia lui T. «causa
causarum» a tuturor faptelor petrecute în istorie este firea omenească. Această natură a omului («phy-sis anthropeia ») ar
conferi evenimentelor, indiferent de timp şi de spaţiu, anumite caracteristici care sînt întotdeauna aceleaşi. Este principiul de
la care porneşte istoricul, am putea spune ideea de bază a filosofiei sale a istoriei. Una dintre caracteristicile firii omeneşti
este, în concepţia lui T., contradicţia dintre vorbă, gînd şi faptă. De aceea Pericle, în elogiul funebru adus celor căzuţi în
timpul primului an de război, îi îndeamnă pe atenieni să fie de folos cetăţii nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta. Mai mult
încă, tebanii îi îndeamnă pe lacedemonieni să nu instituie numai întreceri de cuvîntări, ci şi^ de fapte, deoarece faptele
frumoase se săvîrşesc şi pot fi istorisite cît mai pe scurt, în timp ce faptele urîte, pentru justificare, au nevoie de lungi
discursuri.
0 altă caracteristică a naturii omeneşti, este după T. contradicţia dintre raţiune îi_ pasiune. Un personaj politic afirmă
1 bunei chibzuinţe, operă a raţiunii, i se °Pun în cel mai înalt grad graba şi pasiunea. Fiecare dintre aceste două facultăţi
* sufletului omenesc îşi are deficienţele
|lale- Raţiunea se lasă uşor influenţată
e
iluzie. Unii oameni iau drept realiza-
lle
iluziile lor sau cred uşor lucruri de
ecrezut. Cît despre sentimente şi pasiuni,
D|, Prezintă o largă gamă în opera sa. De
JQa, corintienii au pornit «mînaţi de
* războiul împotriva corcirienilor, iar
aliaţii atenienilor au acceptat hegemoni*, ateniană din «teamă». Cleon afirmă căi locuitorii din Mytilene au pornit la război
împinşi de «speranţe mai presus de-puterile lor». Iată şi alte stări afective-care tulbură activitatea raţiunii: ambiţia, invidia,
mînia, dorinţa, surpriza, avîntul. Istoria războiului peloponesiac ilustrează, în concepţia lui T., acţiunile acestor mobi-luri ale
sufletului omenesc. Atenienii, pentru a justifica hegemonia asupra aliaţilor, afirmă că dorinţa de supremaţie este o
caracteristică generală a naturii omeneşti, care face ca cel mai slab să fie condus de-cel mai puternic. Rolul de conducător,,
potrivit aceleiaşi firi omeneşti, se exercită cu scopul de a se dobîndi prestigiu, securitate, putere economică. Puterea eco-
nomică şi securitatea ţin de domeniul material, « prestigiul» de domeniul psihologic. Acolo unde există « dominanţi», sau,
mai bine zis, pentru ca să existe '« dominanţi », trebuie să existe « dominaţi». Tot potrivit firii omeneşti, orice dominaţie
este nesuferită. Pericle a fost partizanul dominaţiei ateniene asupra aliaţilor. în această calitate el califică «sclavie » faptul de
a ceda unor egali ca putere, iar titlul de glorie al celor cazaţi este că* s-au jerfit pentru libertatea patriei. îa adunarea
sicilienilor, Hermocrate din Si-racusa — îndemnîndu-i pe sicilieni să reziste împotriva atacului atenienilor, care se profilează
la orizont — spune, între altele, că nu poartă ură atenienilor, deoarece, «din fire», oamenii domină pe cek ce le cedează şi
rezistă împotriva celor care-i atacă. în dialogul purtătorului de cuvînt atenian cu reprezentantul insulei Melos, atenianul
afirmă necesitatea apărării dominaţiei ateniene, iar melianul numeşte o atare dominaţie «sclavie». Din dialog rezultă că
dreptatea care, în cazul de faţă, se confundă cu libertatea, nu poate fi menţinută fără luptă. Cu această afirmaţie istoricul a
făcut o importantă observaţie asupra naturii şi, mai ales, asupra condiţiei umane, aîirmîad că omul nu poate dobîndi şi
păstra fără luptă valorile supreme la care aspiră. Iar una dintre formele de luptă este războiul. Istoricul nu dă, desigur, o
definiţie a războiului, dar în operă se profilează anumite idei generale şi cu privire la război. în timp de
Tucidide
pace — remarcă istoricul — oamenii au gînduri mai bune, sînt liniştiţi, pe cînd în timp de război cruzimea lor merge pînă la
sălbăticie. Trecînd la condiţiile în care se duce un război, el formulează cîteva idei generale pe care, cu oarecare exagerare, le-
am putea numi «legile războiului ». Războiul naval cere o experienţă care nu se capătă de pe o zi pe alta, spune Pericle, iar un
popor de agricultori, cum sînt spartanii, e nepriceput în tehnica războiului naval. Acestea sînt doar cîteva exemple de idei
generale în opera lui T. Constituite într-un sistem, am putea spune că reprezintă chiar o filosofie asupra firii omeneşti. Dar
opera lui posedă şi importante calităţi literare. Am arătat cum, la începutul lucrării sale, T. tace o severă critică logografilor,
care au scris mai mult spre a încînta pe cititor decît spre a stabili adevărul istoric. Această critică ne-ar face, poate, să credem
că istoricul a neglijat aspectul literar al operei sale. Alta este însă realitatea. T. trăia într-o epocă în care cele mai de seamă
capodopere literare eline fuseseră compuse. El îşi dădea prea bine seama de importanţa formei literare a unei opere. De aceea,
nu a trecut cu vede-Tea nici acest aspect, dar dintre procedeele literare care-i stăteau la îndemînă a folosit numai unele. De
pildă, nu s-a gîndit să facă naraţiuni literare propriu-zise. Naraţiunea lui este sobră, ca şi descrierea. Portretul este rar şi numai
acolo unde este vorba despre personalităţi politice proeminente. Ceva mai frecventă este analiza psihologică. Procedeul în
«are s-a dovedit maestru este discursul. Acest mijloc literar i-a îngăduit lui T. înfăţişarea diferiteler lupte de idei dintre
adversarii politici. Nu lipseşte, desigur, nici discursul de aparat. De pildă, cînd Pericle rosteşte lauda ostaşilor căzuţi în primul
an al războiului el nu vorbeşte în contradictoriu, dar în discurs sînt multe pasaje în care susţine unele idei împotriva unor
adversari subînţeleşi. Am putea spune că, în general, discursurile rostite de diverse personalităţi, dar compuse de istoric, se
disting prin efortul de a demonstra logic şi nu de a influenţa patetic. Această caracteristică a discursurilor tucidideice se potri-
I8j
veste cu firea meditativă a autorului s; cu caracterul operei, care vrea mai mult să explice şi să demonstreze decît să in.
fluenţeze. Se poate deci afirma că T. s-â hotărît să-şi scrie opera pentru a descoperi şi a expune adevărul (« aletheia s>) El a
pornit de pe o poziţie explicită împo. triva felului cum se scrisese pînă atunci istoria. Opera lui a fost admirată chiar de la
apariţie. Astfel, istoricul Xenofon îşi începe Istoria (Hellcnika) cu anul 411 î.e.n. Era ultimul an ale cărui evenimente le
relatase T. Scriitorii de mai tîrziu l-au folosit ca izvor şi unii chiar l-au imitat. Legenda spune că Demostene, oratorul, a copiat
de mai multe ori opera lui T. Cicero era încîntat de calităţile ei retorice, reproşîndu-i doar stilul concentrat, adesea obscur.
Sallustiu 1-a imitat pe T! şi în stil. Tacit 1-a imitat concomitent şi pe T. şi pe Sallustiu. Quintilian recomandă viitorului orator
citirea Istoriei războiului peloponesiac. Appian şi Cassius Dio l-au luat drept model. în sec. V şi VI, la Gaza, unde înflorea o
mare şcoală retorică, opera lui T. era la mare cinste. în vestul Europei însă ea a fost aproape cu totul dată uitării în evul mediu.
Traducerea latină, făcută de Lorenzo Valla în 1452, a atras din nou atenţia asupra lui T. Machiavelli 1-a folosit ca armă de
luptă împotriva monarhiei şi i-a tradus opera, în anul 1628. David Hume 1-a admirat, Niebuhr 1-a ridicat în slăvi, L. Ranka a
fost influenţat de opera lui. De aci înainte, marelui istoric atenian i s-a acordat locul pe care-1 merită.
O
OPERA. Manuscrise: Laurenlianus nr. 69, 2, sec. X; Monacensis nr. 228, sec. XIV; Cisalpi-nus sau Iialus, azi Parisinus, suppl. graec. 225,
sec. XII; Vaticanus nr. 126, sec. XI; Palatinus Heidelbergensis nr. 252, sec. XI; Augustanus, azi Monacensis nr. 430, sec. XI; Britannicus sau
Londonensis nr. 11.727, sec. XI. Editio princeps: Aldina, Veneţia, 1503. Ediţii: Henri Estienne, Paris, 1564; ed. II, 1588; cu un coment. latin
de Lorenzo Valla, această ed.se afla la baza Vulgatei; I. Bekker, Thucydides, Historiae, 4 voi., Oxford, 1S21, ed. critică; J. M. Stătu. Idem,
Leipzig, Tauchnitz, 1873; C. Hude, Idem, Leipzig, Teubner, 1898-1901; J. Classen, Idem, 8 voi., Berlin, Weidmann, 1875-1885, revăzuta
183_______________________________
de T. Steup; ultimele ed. VI şi VII, 1966 şi «967, cu completări bibliografice de R. Starck; ţj Weili Thucydide, la Guerre du Piloponnese,
Pfricles (II, 1 — 65), Paris, Presses Univ.de France, Coli. Erasme, 1965; Otto Luschnat, Thucydides, Historiae, Leipzig, Teubner, 1960 ai
anii urm.; ultimele voi. prelucrate de A. An-drewes şi K. J. Dover; R. Weil — J. de Romilly, Thucydide, La Guerre du Peloponnese, 7 voi.,
paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1953 — 1972. H. Herter, Thuhydides, Wege der Forschung, narmstadt, Wiss. Buchgesellscnaft, 1968.
Traduceri: G. P. Landmann, Geschichte des Pelo-ponnesischen Krieges, Zuricb, Artemis, 1960; M. Jakotă, Tucidide, Războiul Peloponeziac,
Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1941; Radu Hlncu, Tucidide, Războiul Peloponeziac, fragmente, In CIA., Bucureşti, Editura Didactică şi Pedago-
gică, ed. II, 1963, p. 87 —90 şi 105 — 110; Florea Fugariu, Tucidide, Războiul Peloponeziac, fragmente, In PIL, p. 171 —360; N. I. Barbu,
Războiul Peloponeziac, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966 (cu introducere şi note). REFERINŢE CRITICE. T. Steup, Quaestiones
Tbucydideae, Bonn, 1868; W. Scbadewaldt, Die Geschichtsschreibung des Thuhydides, Berlin, 1929; A. W. Gomme, A historical
Commentary on Thucydides, Oxford, Clarendon, voi. I, 1945,
Tucidide
voi. II, 1956, voi. III, 1965, continuare de A. Andrewes şi K. J. Dover, voi. IV, 1970; J. de Romilly, Thucydides el l'impiriatisine athenien,
Paris, Presses Univ. de France, 1951 ; H. J. Diesner, Wirtschaft und Gesellscliaft bei Thuhydides, Halle-Salle, 1956; C. Balmus, Thucydides,
concepţia şi metoda sa istorică, Bucureşti, Ed. Academiei, 1956; G.B.Grundy, Thucydides and the history of his age, 2 voi., Oxford,
Clarendon, 1948: J. H. Finley, Three Essays on Thucydides, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1967; H. D. Westlake, Individuali in Thucy-
dides, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1968; Helmut Flashar, Der Epitaphios des Perihles. Seine Funhtion im Geschichtsv>erh des Thuhy-
dides, Heidelberg, Winter, 1969; A. G. Wood-head, Thucidydes on the nature of power, Martin Class. Lectures, XXIV, Cambridge, Harvard
Univ. Press, 1970; K. Beyer, Das Prooimion im Geschichtsvterh des Thuhydides, dizertaţie, Marburg, 1971; K. v. Fritz, Thuhydides in Die
Grossen der Weltgescliichte, Zurich, Artemis, Kindler, 1971; F. Egermann, Thuhydides iiber die Art seiner Reden und iiber seine Darstellung
der Kriegsgeschehnisse, Historia, XXI, 1972, p. 575-602.
N.l.B.
fOB
18&
OFON [Xenophon], fiu al cavalerului an Gryllos; (c. 430 î.e.n., dema ia, Atica — 354 î.e.n. Corint? Scil-Istoric, filosof,
moralist. A beneficiat educaţie aleasă, audiind prelegerile rodicos şi pe ale lui Socrate. întreaga şi activitate i-au fost înrîurite
de reniment excepţional: participarea la liţia prinţului persan Cirus, supra-t cel Tînăr, împotriva fratelui său, serxe, cu scopul
de a-1 detrona şi înscăuna rege. (401 î.e.n.) în urma lui expediţiei X. se erijează în coman-militar al' celor 10000 de mercenari
aflaţi în solda lui Cirus, rămaşi în i Asiei. Aducîndu-i de aici spre ţăr-Mării Negre, le înlesneşte reîntoar-i în Grecia.
Experienţa militară dotă de X. în timpul expediţiei şi ati-lea lui constant filospartană îl în-mă să ia parte la noi acţiuni militare
iri de regele Agesilau al Spartei şi eneralul spartan Thibron, împotriva pilor persani, asupritori ai oraşelor ne, precum şi
împotriva coaliţiei ridi-de Teba, Atena, Corint şi Argos triva Spartei. înrolarea sa în rîndu-spartanilor a avut drept consecinţă
amnarea lui la exil « epi laconismo », i. pentru atitudine prolacedemoniană. ceasta situaţie, X. rămîne la Sparta a fost cinstit
cu titlul de « oaspete» oxenos»), punîndu-i-se la dispoziţie omeniu la Scillus, în Elida. Aici s-a lit cu soţia sa, Philesia, şi cu
cei doi . săi, Gryllos şi Diodor, trăind încă s ani, timp în care s-a ocupat cu redac-i lucrărilor sale. Intervenind împă- L între
Sparta şi Atena (467 î.e.n.), Atena îi revocă decretul de exil, isto-nu se mai reîntoarce în cetatea nata-^.tacînd subiecte variate,
de ordin ic, filosofic, politic, moral, economic linie, X. a fost considerat scriitorul îai apt pentru a contribui la formarea ui şi a
cetăţeanului ideal («kalos thos'»). Opera lui şi mai ales Ana-este un document de nepreţuită ire istorică, şi lingvistică, fiind
redac-într-o limbă simplă şi naturală, lip-de preţiozităţi şi afectări. Această ite a impus-o, de-a lungul veacurilor, lectură dintre
cele mai plăcute şi apte pentru cei ce vor să se iniţieze
în limba elenă. în cultura românească X. a fost frecvent citit în Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi. Opera sa,
Ciropedia (Viaţa şi educaţi-a lui Cirus)' romanul vieţii lui Cirus cel Bătrîn, întemeietorul statului persan, a inspirat pe mulţi
scriitori moderni.
O
Opera sa se numără printre puţinele care ni s-au transmis în întregime din antichitate. Produs al unei activităţi literare de o
jumătate de veac, ea cuprinde: Anabasis, Hellenika (Hellenicele), Kyrou-paideia (Ciropedia), Lakedaimonion Politeţa (Statul
spartan), Hieron, Apomne-moneumata (Memorabilia sau Amintirile despre Socrate), Symposion (Banchetul), Oikonomikos
(Economicul sau Tratatul despre economie), Poroi e Peri prosodon (Despre venituri), Kynegetikos (Tratatul despre
vinătoare), Peri hippikes (Despre echitaţie) şi Hipparchikos (Comandantul de cavalerie). Lista întocmită de Diogene Laerţiu
— include şi lucrarea Athenaion Poliieia (Statul atenian), care însă nu aparţin lui X., ci unui aristocrat anonim. Creaţia
scriitorului îmbrăţişează 5 domenii: istorie, politică, filoso'fie, economie şi tehnică. în cadrul operei istorice sînt incluse Ana-
basis, Hellenicele, Ciropedia, Agesilau. Anabasis este prima operă în istoria literaturii universale în care un martor ocular,
narator talentat, povesteşte o expediţie militară cu simplitate şi claritate. Redactată în 7 cărţi, lucrarea reînvie etapele marşului
«în s'us» («anabasis»), adică de la litoralul egeean către interiorul Asiei, respectiv de la Sardes spre Babilon. După bătălia de
la Cunaxa, (401 î.e.n.), descrisă cu o măiestrie admirată de-a lungul veacurilor, care se soldează cu sfîrşitul lui Cirus, cu
uciderea comandanţilor greci, situaţia devine critică. Daca în primele două' cărţi rolul lui X. este şters, în următoarele el apare
drept veritabilul comandant al expediţiei, mani-festîndu-se ca un dibaci cunoscător ai sufletului omenesc, artist înzestrat in
redarea limpede, naturală, expres/va Şi simplă a evenimentelor, capabil să . intre" tină necontenit vie şi trează curiozitatea
cititorilor. în Hellenika (Hellenicele) e atribuie lucrarea Anabasis siracusanuiu
187
Xenofon
Themistogenes, participant ia expediţie. Vtribuiiea pare să fi fost determinată fie (le dorinţa de a da o ripostă celor ce nu
oriviseră cu ochi buni expediţia lui Cirus implicit, comportarea lui în această acţiune, fie că a socotit faptele mai con-
vingătoare în expunerea unui alt participant la luptele în cauză. Pe lîngă titlul consacrat de Anabasis opera şi-a păstrat, de-a
lungul veacurilor, un al doilea titlu, Retragerea celor zece mii. în această operă, unică în literatura universală, elementul
narativ este bogat reprezentat şi excelent realizat. Menţionăm, de pildă, episoadele reprezentative ca: Parada trupelor elene (I,
2), Nopţile petrecute în munţii înzăpeziţi ai Armeniei (IV, 5), Marşul prin trecători (IV, 7), cunoscuta scenă a bucuriei, cînd
grecii au revăzut marea. Cea de-a doua operă cu caracter istoric este Hellenika (nume atribuit în antichitate tuturor lucrărilor
care tratau despre istoria Greciei). în cele 7 cărţi ale lucrării, X. continuă naraţiunea războiului pelopone-siac, întocmită de
Tucidide, ducînd povestirea faptelor de la anul 411 î.e.n., respectiv de la al douăzecilea an al războiului peloponesiac, pînă la
362 î.e.n., anul bătăliei de la Mantineea. în cuprinsul primelor două cărţi consacrate istoriei ultimilor 7 ani ai războiului
peloponesiac, X. — asemenea lui Tucidide — prezintă evenimentele pe ani şi anotimpuri, adoptînd o expunere impersonală,
fără comentarii proprii, cu pretenţii de obiectivitate. A doua parte a Hellenicelor cuprinde cărţile II—VII, începînd cu
expediţia lui Thibron în Asia Mică [399 î.e.n.) şi sfîrşind cu moartea lui Epaminonda în bătălia de la Mantineea din anul 362
î.e.n. Această parte, în care se simte o simpatie creseîndă pentru Sparta, a fost redactată după terminarea lucrării Anabasis. Cu
toate că Hellenicele nu reprezintă un izvor documentar de valoarea celei dintîi, rămîne principala sursă de informare pentru
istoria sec IV î.e.n. Ca şi în Anabasis, X. se remarcă în Hellenice prin talentul sau de povestitor. Relatarea luptei de la
^gospotamoi, asediul şi capitularea Atenei (404 î.e.n.) sînt doar cîteva exemple B acestei eminente însuşiri. Ciropedia lactată
în 8 cărţi, este o lucrare în care, sub forma unui «roman» avînd ca
subiect viaţa şi acţiunile lui Cirus cel Bătrîn, fondatorul statului persan din sec. VI î.e.n., X. dezvoltă o idee dezbă-
tută cu ardoare în cercurile socratice: forma optimă de guvernămînt şi personalitatea conducătorului ideal. Trecerea în
revistă a vieţii lui Cirus cel Bătrîn, îi prilejuieşte discuţii şi dizertaţii ample asupra educaţiei, a formaţiei morale şi
politice a unui adolescent, destinat să devină rege, asupra artei de a guverna. Sistemul politic susţinut este însă utopic şi
foarte depărtat de realităţile contemporane lui, căci monarhul preconizat de X., model de perfecţiune, domneşte în mod
absolut peste supuşii săi. între paginile inspirate ale cărţii se pot distinge cele ale descrierii curţii persane, în care autorul
evocă cu fidelitate culoarea locală, scene pitoreşti zugrăvind copilăria lui Cirus, episodul romantic al despărţirii lui
Abradatas de Pantheia. Agesilaos (Agesilau), din aceeaşi categorie de lucrări istorice, cuprinde un elogiu postum al regelui
spartan (mort în 361 î.e.n.), alături de care X. a reluat lupta contra satrapilor persani ce tiranizau populaţia greacă din
cetăţile io-niene. în categoria studiilor cu caracter politic se situează, în primul rînd, Hieron sau Tiranul, care expune
ideile lui X. asupra formei de guvernămînt numită «tiranie», într-un dialog imaginat între poetul Simonide şi Hieron,
tiranul din Siracusa, localitate unde poetul şi-a petrecut în glorie ultimii ani ai vieţii. Aceleiaşi categorii de lucrări
aparţine şi Statul spartan, elocventă pentru atitudinea filospartană a aristocratului X. Opera filosofică — cuprinzînd
Apomnemoneumata (cu titlul lat. Memorabilia, Comentarii), Symposion şi Sokratous Apologia (Apologia lui Socrate)
— este închinată în întregime reabilitării dascălului şi îndrumătorului său, Socrate, care a propovăduit cunoaşterea de sine
(« gnothi seau-tono). Memorabilia are ca punct de plecare o învinovăţire adusă lui Socrate de către retorul Policrate.
Intervenţia lui X. atestă ataşamentul discipolilor lui Socrate, care căutau să reabiliteze memoria magistrului. Symposion,
inferioară ca valoare filosofică operei omonime realizată de Platon, ne permite să reconstituim atmosfera în care se
desfăşurau celebrele
z
ZENON DIN KITION (supranumit « Fenicianul»), fiul lui Mnaseas sau Demeas; (336? I.e.n. Kition, Cipru - 264? 238?
î.e.n., Atena). Fondatorul stoicismului. Tatăl său a fost negustor. în călătoriile sale de afaceri, Z. a ajuns adesea la Atena, de
unde aducea fiului cărţi din operele socraticilor. Amintirile despre Socrate ale lui Xenofou au exercitat asupra tînărului o
impresie deosebită. La început, Z. a urmat cariera tatălui său. De la vîrsta de 22 ani (după alte păreri de la 30), s-a dedicat în
întregime studiilor. La Atena a devenit discipol al filosofului cinic Crates. Curînd, 1-a părăsit însă, pentru ca timp de 10 ani
să audieze prelegerile filosofului megaric Stilpon şi pe ale lui Xenocrate, care era al treilea sco-larh al Academiei. Se pare că
apoi alţi 10 ani şi i-a petrecut pe lingă filosoful platonician Polemon. Fire meditativă, el s-a simţit atras de filosofii vechi şi
mai cu seamă de Heraclit, a cărui doctrină o va integra mai tîrziu în stoicism. După aproximativ 20 de ani de studiu, a înce-
put să predea el însuşi lecţii de filosofie, formulînd o doctrină nouă, ce-i purta la început numele. Prelegerile obişnuia să le
ţină cîtorva discipoli, plimbîndu-se împreună prin galeria sau porticul lui Peisianax, un loc din Atena ferit de afluenţa
oamenilor. Porticul, care purta la început numele constructorului atenian, după ce a fost pictat de vestitul pictor Polygnotos,
şi-a schimbat denumirea în « Stoa poikile» (Porticul pictat), iar discipolilor filozofului de atunci li s-a spus «stoici». Din
opera lui Z. se păstrează cîteva fragmente. Din ele şi din informa-
ţiile doxografilor se desprinde întreaga doctrină stoică, în esenţă, materialistă.
O
Z. a fost o personalitate aparte. Bărbat înalt şi uscăţiv, cu o faţă măslinie şi crispată, ducea o viaţă cumpătată, dis-preţuind mai
presus de toate îngîmfarea şi luxul. Se spune că dojenea scurt şi depărta din jurul său pe tinerii care nu aveau alte calităţi decît
bogăţia şi frumuseţea. Era cumpătat în vorbe' şi în fapte, exigent cu cei din jur. I se atribuie multe cuvinte de spirit. Astfel,
celui care vorbea prea mult obişnuia să-i spună: « Urechile ţi s-au contopit cu limba» sau «Motivul pentru care avem două
urechi şi o singură gură este ca să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin». Pentru că timp de 40 de ani (după'alte versiuni,
58 de ani), cît a condus şcoala stoică, a îndemnat tineretul la virtute şi cumpătare prin vorbă şi prin propria sa conduită,
atenienii i-au decernat o cunună de aur şi un monument funerar în cartierul Kerameikos pe cheltuiala publică, loc unde a fost
şi în-mormîntat la îndemnul regelui Antigonos Gonatas. Acesta îi purtase o nemărginită stimă pentru că, în ciuda darurilor
bogate cu care 1-a copleşit şi cinstei ce i-o făcea invitîndu-1 cînd vizita Atena, Z. nu s-a arătat nici încrezut, nici umilit. In
afara carierei lui didactice, Z. a scris multe lucrări începînd încă din perioada studii; lor. Din opera sa azi se păstrează numai
fragmente şi numeroase titluri, ca Pohtei» (Republica) , Peri tou kata physin biou (Despre viaţa in conformitate cu natura),
Peri hormes e peri anthropou physeos
191
(Despre instinct sau despre natura omului), Peri pathon (Despre pasiuni), Peri tou kalhekontos (Despre datorie), Peri nomou
(Despre lege), Peri tes hellenikes paideias (Despre educaţia greacă), Peri opseos (Despre vedere), Peri tou holou (Despre
univers), Peri semeion (Despre semne), Pythagorika (Chestiuni pitagoreice), Ka-tholika (Chestiuni generale), Peri lexeon
(Despre stil), Problemata homerika (Probleme homerice), Peri poietikes akroaseos (Lecţii despre poezie), Techne (Arta),
Lyseis (Soluţii), Elenchoi (Respingeri), Apomnemoneumata Kratetos (Amintiri despre Crates), Disertaţii, Eis Hesiodou
Theogonian (Comentarii la Theogonia lui Hesiod), Peri logou (Despre raţiune), Peri ousias (Despre existenţă), Peri physeos
(Despre natură), Apophtegmata (învăţături) etc. Din fragmentele păstrate şi mai cu seamă din operele altor scriitori antici
care rezumă aceste lucrări, cunoaştem destul de bine doctrina stoicilor iniţiată de Z. In studiul Despre raţiune, filosoful din
Kition a făcut prima diviziune a doctrinei filosofice în fizică, etică şi logică. Fizica stoică s-a născut din îmbinarea
materialismului lui Heraclit cu idealismul socratic. Astfel, tot ce este real este material, fiind numit «soma» (corp). Numai
corpurile sînt susceptibile să exercite o acţiune şi să sufere o acţiune. Necorporale sînt spaţiul («topo's»), timpul (« chronos»),
vidul ( « to kenon ») şi exprimabilul («to lekton»). Universul, cu tot ce există, formează un tot unitar. în interiorul lui se
disting două principii, ambele de natură materială: unul activ («to poioun») şi altul pasiv («to pa-schon»). Principiul pasiv
este substanţa sau materia propriu-zisă, fără altă calitate («hyle»), cel activ, conducătorul («to hegemonicon»), raţiunea
imanentă («logos»), suflul de foc (« pneuma pyro-eides»), purtînd încă o mulţime de alte nume, printre care pe acela de Zeus,
pentru că este veşnic; el pătrunde în toate, însufleţeşte şi conduce orice lucru din cuprinsul materiei. Asociaţia celor două
principii se regăseşte pretutindeni. în individ, principiul activ este sufletul, în univers poate fi chemat Zeus, pentru că este
sufletul lumii. El se realizează la obiecte prin coeziune ( « hexis »), la plante,
Zenon din Kition
prin natură (« physis»), la animale prin suflet sau suflu de viaţă («psyche»), la om prin raţiune («to hegemonikon»).
Principiile sînt fără început şi fără sfîrşit. Spre deosebire de principii, elementele sînt acelea din care se nasc mai întîi lucru-
rile particulare şi în care se desfac pînă la urmă; ele sînt pieritoare: toate pier în timpul conflagraţiei universale. Principiile
sînt incorporale şi, deci, lipsite de formă, în vreme ce elementele sînt înzestrate cu formă. Principiul activ a existat la început
prin el însuşi, apoi a creat cele patru elemente: focul, apa, aerul şi pămîntul. Aceste elemente constituie, împreunate, substanţa
necalificată, care este materia. Focul este elementul cald, apa corespunde elementului umed, aerul, celui rece, iar pămîntul
este elementul uscat. Focul se mai cheamă şi eter; fiind mai uşor, el ocupă locul cel mai de sus, în sfera' stelelor fixe; în
interiorul lui se află sfera planetelor, apoi cea a aerului, pe urmă a apei şi, în sfîrşit, sfera cea mai de jos o formează pămîntul,
care, fiind cel mai greu, se află în centrul tuturor. «Adevărurile demonstrate de fizica [stoică] — precizează Strabon
(Geografia, II, 5, 2) — sînt următoarele: forma sferică a universului şi a cerului; înclinarea corpurilor grele spre centrul lor de
greutate; pămîntul, în formă de glob, avînd acelaşi centru cu cerul, stă pe loc, atît el cît şi axul prelungit prin el şi prin
mijlocul cerului, cîtă vreme cerul se învîrteşte în jurul lui şi al axului, de la răsărit la apus; odată cu cerul se învîrtesc şi stelele
fixe, care au aceeaşi viteză ca bolta cerească; stelele fixe sînt purtate în cercuri paralele».- Universul se află în permanentă
transformare, trece succesiv prin starea celor patru elemente, foc, aer, apă, pă-mînt, apoi suferă o conflagraţie generală, după
care ciclul reîncepe. El este pieritor, deoarece este compus din părţi pieritoare, adică din ^părţi care se transformă unele în
altele. în acelaşi timp Universul poate fi socotit şi veşnic, pentru că ciclul transformărilor elementelor primordiale reîncepe
după fiecare conflagraţie. Lumea este guvernată de raţiune — principiu de asemenea material — întocmai cum individul e
călăuzit de suflet. Există şi o providenţă divină care conduce lumea
Zenon din Eition
192
prin legi generale ce nu lasă loc la capricii: legea supremă este fatală, coincizînd cu destinul («heimarmene»). Sufletul indi-
vidului este o parte infimă din sufletul universal şi, odată cu pieirea corpului, se reîntoarce la izvorul din care a purces în
timpul conflagraţiei universale. Prin teoria ciclului încheiat cu incendierea întregului univers, Z. apare un continuator al fizicii
heraclitice. Logica stoică tratează teoria cunoaşterii. Potrivit ei, la baza cunoaşterii se află reprezentarea, numită «phantasia»
şi definită de Z. ca o «imprimare în suflet», asemenea amprentelor lăsate în ceară de inelul sigiliu. Reprezentarea se află şi la
temelia gîndirii. Dar numai omul şi zeii au gîndire, pentru că numai ei posedă acel « hegemonicon». Raţiunea sau elementul
conducător este partea superioară a sufletului omenesc, sediul «logos »-ului sau al sufletului universal, care pătrunde în toate.
La om, logosul este gîndire şi limbă, ambele de natură materială, aflate într-o unitate inseparabilă. Gîndirea este discursivă («
eklaletike »); ea exprimă informaţia primită de la reprezentare cu ajutorul limbii. Vorbirea constă din emiterea sunetelor, care
conţin sensul obiectului gîn-dit. Limba, aşadar, este formată din sunete, din complexe de sunete, cu sens. Numai în cazul cînd
exprimă gîndirea ele pot primi denumirea de limbă. Sunete articulate, legate în cuvinte, scot şi papagalii şi alte păsări, fără ca
acestea să fie dotate cu limbă. Oamenii se deosebesc de animale printr-un discurs interior, datorită căruia disting elementele
raţionale în concordanţă sau în contradicţie şi ajung astfel la operaţiuni de diviziune şi compunere, la analiză şi demonstraţie.
Cu alte cuvinte, ceea ce îi deosebeşte de animale este gîndirea. Unitatea dintre limbă şi gîndire este dovedită de numele unic,
«logos», care este «ratio et ora-tio», ca şi prin sediul comun. Limba şi gîndirea se formează concomitent în primii 14 ani ai
omului. în sfîrşit, o altă dovadă a unităţii dintre limbă şi gîndire este aceea că ideile nu au o existenţă proprie. Omul participă
la formarea ideilor, găsind cei mai adecvaţi termeni din limbă. Prin această observaţie, stoicismul & descoperit unul dintre
cele mai impor-
tante adevăruri privitoare la unitatea dintre limbă şi gîndire. O altă teză, uimitoare prin profunzimea analizei ce o face
priveşte trilogia semnificaţiei. Potrivit acestei teze, există trei componente într-o strînsă legătură: « to semainomenon »
(semnificatul), «to semainon» (semnifi-cantul) şi «to tynchanon» sau «te pragma» (obiectul); semnificantul corespunde
sunetului, adică complexului sonor semnificatul este obiectul semnalat de sunet, dar care există numai în mintea noastră, cu
alte cuvinte, sensul, iar obiectul este ceea ce se află aşezat în afara noastră, adică obiectul din realitate. Dintre acestea, două
sînt corporale, anume sunetul şi obiectul din realitate, unu! este incorporai, anume « obiectul denumit şi spus» adică sensul.
Numai în aceste din urmă rezidă adevărul sau falsul, deci numai în reflectarea realităţii, realizată prin sens. Această
ingenioasă şi corectă analiză premerge cu multe secole teoria lui Ferdinand de Saussure privind «le signifiant et le signifie»
care a revoluţionat lingvistica modernă. în cunoaşterea realităţii, unele informaţii le primim involuntar.' Ele nu sînt însă
suficiente. Este nevoie de voinţă, de acel impuls interior, care pune pe om în acţiune, sti-mulîndu-1 în cunoaşterea realităţii.
Printre formele de cunoaştere voluntară, la baza cărora stă impulsul, sînt ştiinţa şi arta. Z. obişnuia să explice ştiinţa
comparînd-o cu percepţia şi cu opinia. După el, ştiinţa este o percepţie sau comprehensiune fermă, sigură, acceptată de
raţiune; opinia este o combinare slabă şi falsă; percepţia se află între cele două fiind o alcătuire a reprezentării
comprehensive. Ştiinţa este apanajul înţelepţilor, opinia aparţine oamenilor de rînd, iar percepţia este comună amîndorura şi
constituie criteriul adevărului. în această ordine de idei, Cicero oferă un interesant document despre felul în care Z. explica
discipolilor săi problemele abstracte: «Cu mîna deschisă şi cu degetele întinse, Zenon indica reprezentarea ( « visus»); apoi
îŞJ îndoia puţin degetele şi prin aceasta el arăta asentimentul (« adsensus»); apoi îş> strîngea degetele şi închidea pumnul,
prin aceasta indica percepţia («comprehen; sio»), în fine, apropiind mîna stînga Ş
193
Zenon din Kition
cu ea cuprinzînd şi strîngînd puternic pumnul (drept), zicea: «Aceasta este ştiinţa» (Arnim, Stoicorum veterum fragmenta, II,
fragm. 60, 63, 66 = Cicero, Academica posteriora, I, 41 şi Academica priora, III, 144). Etica stoică se află în concordanţă cu
fizica şi logica. Astfel, primul instinct al animalului este autoconservarea, pentru că i-a fost dăruită de natură de la început.
Omul a fost înzestrat însă, pe lingă instinct, şi cu raţiune. Fiind o părticică din suflul divin, raţiunea îl învaţă pe om că datoria
sa este să trăiască in conformitate cu natura, ceea ce coincide cu o viaţă virtuoasă, deoarece virtutea este scopul spre care ne
mînă natura. Trăirea în conformitate cu natura umană şi cu cea universală înseamnă abţinerea de la orice acţiune oprită de
legea comună, adică de dreapta raţiune care orînduieşte tot ce există. în această conformare rezidă virtutea omului fericit şi
cursul paşnic al vieţii. Aşadar, cînd omul se conformează legilor universului, el dispune de perfecţiune, care poartă numele de
virtute. Fericirea constă în virtute, pentru că virtutea este acea stare a spiritului, care tinde să facă armonioasă întreaga viaţă.
Ea priveşte atît perfecţiunea trupească, cît şi cea sufletească. Dar numai virtutea sufletului, constînd în săvîrşirea binelui,
interesează teoria moralei. Binele este perfecţiunea naturală a unei fiinţe raţionale, ceea ce este folositor pentru suflet, ceea
ce-i procură totodată şi bucurii, ca o consecinţă naturală a trăirii după legile naturii. Iar pentru suflet, singurul bine este
frumosul moral. Frumosul este virtutea Şi tot ceea ce participă la virtute. în afara sinelui moral, toate celelalte sînt indiferente;
aşa sînt bogăţia, gloria, forţa, frumuseţea, nobleţea; acestea reprezintă unele avantaje faţă de contrarele lor, dar nu conţin în
sine nimic esenţial, ceea pe contează de fapt; ele pot fi folosite şi ? bine şi în rău, ceea ce nu poate fi considerat ca bun. în
consecinţă, adevăratul wne este unic prin esenţa sâ, este absolut I nu prezintă trepte. Datoria omului, jfj? aen introdus de Z.,
este, deci, să rnbrăţişeze binele absolut şi să dispre-SU'ască bunurile indiferente, stadiu pe re-l atinge numai înţeleptul.
Adevăratul
înţelept este lipsit de pasiuni, pentru că nu cade în astfel de slăbiciuni; este lipsit de trufie, pentru că rămîne indiferent şi la
faimă şi la defăimare; este lipsit de înşelăciune şi de prefăcătorie, pentru că a lăsat la o parte ipocrizia. înţeleptul este
infailibil, pentru că se conformează binelui absolut, el este bogat fără bani, rege fără regat, permanent fericit şi mare, fiindu-şi
sie însuşi suficient. Prin binele moral absolut, Z. iese din contextul spiritual grecesc. El aduce o idee nouă, cu totul originală
şi străină mentalităţii greceşti a vremii. Tot moralei stoice îi aparţine şi ideea armoniei realizate în organizarea vieţii sociale,
al cărei ideal este exprimat de formula « o singură turmă şi un singur păstor », sau de expresia « kosmopolites » (cetăţean al
lumii). în aceeaşi ordine de idei, Z. propovăduia, asemenea lui Platon în Republica, comunitatea femeilor, dar numai între
înţelepţi, fapt care i-ar scuti pe oameni de multe neajunsuri, mai cu seamă de gelozii şi rivalităţi, care le pricinuiesc mult rău.
Din punct de vedere literar, opera lui are valoare mediocră; ea este o proză corectă, fără greşeli de gramatică şi de stil, lipsită
de farmecul unei lucrări inspirate. Dealtfel, ideea de a plăcea prin forma de redactare nu intra în preocupările filosofului.
Filosofia este o ştiinţă, pentru care sobrietatea este haina cea mâi adecvată. Renumele lui Z. s-a impus cu fermitate încă din
timpul vieţii. Cinstea pe care i-o arăta regele Antigonos Gonatas ca şi conducerea statului atenian constituie o dovadă
grăitoare a integrităţii spirituale a acestui iniţiator şi îndrumător al tineretului în tainele universului şi fericirii umane. Faima
lui Z. s-a răspîndit repede în toată lumea greacă şi din toate colţurile ei s-au strîns în juru-i discipoli, dornici să-1 urmeze. Cei
mai renumiţi au fost Persaios, fiul lui Demetrios, originar şi el din Kition, Ariston, fiul unui anume Miltiade, din Chios,
Herillos din Carta-gina, Dionysios Transfugul, din Hera-cleea, Sphairos din Bosfor, Cleante, ilustrul fiu al lui Phanias din
Assos, care i-a urmat lui Z. la conducerea şcolii, Philo-nides din Teba, Poseidonios din Alexandria, Athenodoros din Soloi,
Zenon din Sidon şi alţii. Trei secole mai tîrziu, ideile
Zenon din Kition
194
lui Z. au fost reluate şi reînnoite în scrierile şi în viaţa practică de către mari personalităţi ale vremii ca Thraseas, Epictet,
Marcus-Aurelius, Poseidonios din Rodos şi Seneca.
O
OPERA. Ediţii: J. von Arnim, Stoicorum Vete-rum Fragmenta, 3 voi., Leipzig, Teubner, 1903 — 1905, voi. I, p. 3 —71; D. von Nestle,
Zenon in Die Vorsohratiker, Jena, Diederich, 1929, p. 133 — 134. Traduceri: V. Bogdan şi C. Narly, Zenon, fragmente in Antologie
filosofică. Filosofi străini, ed. II, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p. 113 — Iii.
REFERINŢE CRITICE: P. Engels, Ideologia
germană, in Mari-Engels, Opere, voi. 3, p. 127_
130; L. Stroux, Vergleich und Metapher in der Lehre des Zenon von Kition, Heidelberg, 1965. J. P. Dumont, L'Âme et la main. Signification
du geste de Zenon, în Revue de l'Enseignement philosophique, Aurillac, XIX, 1967 — 1968, 4 p. 1 —8; M. Mizucni, Some problems about
Zeno of Citium, In Journal of Classical Studies, Kyoto XVII, 1969, p. 39 — 44; P. Steinmetz, Die Krise der Philosophie in der Zeit des
Hochhellenismus In Antike und Abendland, Berlin, de Gruyter XV, 1969, p. 122-134.
F. V. Şt.

SUPPLEMENTUM
ACHIL1EUS TATIOS (sec. II-III?, Alexandria, Egipt). Prozator. Autorul romanului Ta kala Leukippen kai Kleitophonta
(Întâmplările Leucippei şi ale lui Cli-tofon) în opt cărţi. Romanul, adaptare a povestirilor mitologice despre Isis şi Osiris, a
cunoscut un deosebit succes în tot cursul evului mediu.
ACUSIIiAU [Akusilaos din Argos] (a doua jumătate a sec. VI î.e.n., Argos, Pelopo-nes). Mitograf. A cules legende locale. I
se atribuie lucrarea Genealogiai (Genealogiile), în trei cărţi, o «istorie » a omenirii. Unele legende, ca cea a Oreithyiei, răpită
de Boreas, formau episoade independente. AELIAMJS CLAUDIITS [Ailianos Clau-dius] (c. 170—240 Preneste, aproape
de Roma). Sofist şi prozator. Provenit dintr-o familie de liberţi greci. Autorul unui tratat Peri zoon idiotetos (Despre
particularităţile animalelor) în 17 cărţi şi al unei Poikile stoa (Istorii variate), din care s-au Păstrat, sub formă prescurtată, 11
cărţi. In această compilaţie face observaţii, sub formă anecdotică, asupra obiceiurilor diferitelor popoare; s-au mai păstrat
Episţolai agroikai (Scrisori rustice), cu un conţinut umoristic. Acumulează fapte, fără prea mult spirit critic. Tendinţă de
Moralizare si dogmatizare, apreciată în «TOI mediu.'
AJXIUS ARISTIDES, v. ABISTIDES AELIUS
^ABEUS [Aphareus], fiul sofistului Hip-
P^s. fiul adoptiv al lui Isocrate; (sec.
v
î-e.n., Atena). Poet tragic. Autor a
« de tragedii. între 369-342 î.e.n. ia
Pari e frecvent la diverse concursuri de
*€edie, obţinînd patru victorii.
AGATABHIDE [Agatharchides] (sec. II î.e.n., Gnidos). Istoric, geograf şi filolog. Contemporan cu Ptolemeu Philometor
(181 — 146 î.e.n.). S-au păstrat fragmente din lucrările sale: o istorie a Asiei (10 cărţi) şi a Europei (49 cărţi), o descriere a
Mării Roşii.
AGATON [Agathon], fiul lui Teisamenos; (c. 448 î.e.n., Atena — c. 401 î.e.n., Pella Macedoniei?). Poet tragic. A iniţiat o
nouă formă de tragedie. S-au păstrat cîteva fragmente şi titluri de tragedii, între care Iliou Persis (Distrugerea Troiei).
Urmărea o reîntoarcere la procedeele de compunere specifice tragediei antice. în Anthos sau Antheos, lucrare de pură ficţiune,
introduce o inovaţie, înlocuind vechile cîntece legate de text («stasima») prin arii independente («embolima»). A fost
influenţat de principiile retorice ale lui Gorgias şi de compoziţiile ditirambice neoatice. Dovedeşte ingeniozitate în punerea în
scenă. Stilul său se remarcă prin graţie, abilitate, dar şi afectare. A. este unul dintre personajele Banchetului lui Platon,
înfăţişat ca laureat al unui concurs dramatic din 416 î.e.n. Erou al unui roman de Ch. M. Wieland. ALCIDAMAS
[Alkidamas] (prima jumătate a sec. IV î.e.n., Elaia, Asia Mică). Retor şi sofist, discipolul lui Gorgias. Autorul a două
discursuri Peri ton tous graptous logous graphonton e peri sophiston (Despre cei ce scriu discursuri sau despre sofişti), în
care îi reproşează lui Isocrate că prin învăţăturile sale retorice formează mai mult scriitori decît oratori, şi Odysseu»
.99 Antifon (Retorul)
Alcifron
(Acuzaţia lui Odiseu împotriva lui Pala-mede), a cărui paternitate este contestată. Opera sa cea mai importantă, Museion
(Grădina muzelor), s-a pierdut. Aristotel, în Retorica, citează pasaje din discursurile lui A.
ALCIFRON [Alkiphron] (sec. II Atena?). Retor şi prozator. Autor a 118 scrisori, grupate in cinci cărţi, exerciţiu specific de
retorică, pe care el îl perfecţionează. Redă, cu graţie şi spirit, scene de viaţă contemporană, în care apar ca personaje oameni
din diverse straturi sociale, pescari, plugari, corăbieri, curtezane, paraziţi. Personajele au o mare asemănare cu tipurile
comediei noi atice din sec. IV î.e.n., pentru care A. avea o mare admiraţie.
ALCMAION [Alkmaion sau Alkmeon] (c. 570 î.e.n., Crotona, Graecia Magna, [Sudul Italiei] — c. 500 î.e.n., Crotona).
Medic şi filosof, aparţinînd şcolii pitagorice. Consideră că centrul activităţii psihice este creierul, relevînd distincţia între
percepţie şi gîndire. Precursor al unor idei ale psihologiei moderne.
ALEXANDROS [Alexandros Aitolos, «E-tolianul»] (prima jumătate a sec. III î.e.n., Pleuron, Etolia). Poet elenistic. Contem-
poran cu Teocrit. A fost bibliotecar la Alexandria, apoi, începînd din 276 î.e.n., a trăit la curtea regelui Macedoniei, Anti-
gonos Gonatas. A scris tragedii, poeme epice şi distihuri, din care s-au păstrat scurte fragmente.
ALEXANDROS [Alexandros din Afrodi-sias] (sec. II —III, Afrodisias, Caria). Filosof peripatetician, comentator al operei
lui Aristotel. A ţinut cursuri la Atena între 198 — 221 e.n. Adversar al neoplatonismului, a pus în relief latura materialistă a
filosofiei peripatetice.
ALEXANDROS [Lucius Cornelius Alexandros, denumit Polyhistor] (prima jumătate a sec. I î.e.n., Milet — ?). Prozator.
Ajunge la Roma ca prizonier de război în timpul lui Sulla (82 î.e.n.), fiind mai tîrziu eliberat. Autor de compilaţii savante, de
istorii minunate, a lăsat descrieri de obiceiuri orientale, precum şi comentarii asupra unor opere poetice greceşti (Alcman,
Corinna etc). Nu s-a păs-
198
trat nici un titlu sigur. I se atribuie lucrarea Philosophon diadochai (Succesiunile fil0. sofilor) a cărei paternitate este
nesigură. ALEXIS (c. 372 î.e.n., Thurioi, Graecia Magna [Sudul Italiei] — c. 270 î.e.n., Atena?). Comediograf,
aparţinînd comediei medii. A trăit la Atena. Este unchiul şi maestrul lui Menandru. I se atribuie 245 de comedii, păstrate în
fragmente. Puţine au subiecte mitologice. A degajat comedia de elementele supranaturale. Se remarcă prin veselie maliţioasă
şi fante- i zie, prin ingeniozitatea invenţiilor; îj lipseşte însă forţa de pătrundere. în An- ' kylion, îşi bate joc de Platon;
înfierează i căsătoria lui Ptolemeu Filadelful cu Arsi-noe, sora sa, în comedia Hypobolimaios (Copilul expus), în timp ce în
Hippeus (Cavalerul) îşi manifestă acordul cu măsurile luate de Demetrios din Faleron împotriva filosofilor (316 î.e.n.).
AMMONIOS DIN ALEXANDRIA (a doua i jumătate a sec. II î.e.n.). Gramatic grec. Discipol şi urmaş al lui Aristarh din
Samo-thrace la conducerea bibliotecii din Alexandria. A scris un Appendix la comentariile homerice ale lui Aristarh, comen-
I tarii asupra operei lui Pindar, precum şi Komodoumenoi, lucrare despre personajele istorice satirizate în comedia veche.
AMMONIOS SAKKAS («purtătorul de saci»); (c. 175 Alexandria, Egipt — c. i 242, Roma). Filosof peripatetician,
con- j siderat precursor al neoplatonismului. în calitate de profesor la Alexandria, a avut ca discipoli pe Plotin şi pe Origene.
Nu a lăsat nimic scris. Este cunoscut prin relatările a doi discipoli, Hierokles şi Neme-sios.
ANAXANDRIDE [Anaxandrides] (prima jumătate a sec. IV î.e.n., Cameiros, Rodos sau Colofon). Poet aparţinînd comediei
medii. A luat parte la concursurile literare organizate de Filip al Macedoniei, obţinînd 10 victorii, prima socotită a fi în 377
î.e.n. Autor a 65 de comedii, dm care s-au păstrat scurte fragmente. Subiectele comediilor sînt mitologice. într-unui din
fragmentele satirice păstrate se face o paralelă între moravurile unui grec şi ale unui egiptean. Se cunosc 42 titluri, între care
Theogonia (Naşterea zeilor)- -
gcris şi o «komodotragodia», adică o farsă tragică.
A5AXIMANDRU [Anaximandros] (c. 610 j g n. — 547 î.e.n., Milet, Ionia). Filosof materialist, discipol al lui Tales, căruia i_a
urmat la conducerea şcolii din Milet. A fundat o colonie — Apollonia, pe ţărmurile Pontului Euxin. Este considerat, în
materie de genetică un precursor al teoriilor evoluţioniste. A formulat o teorie privind formarea lumii pe baza unei materii
primordiale nedefinite, denumită de el «apeiron». Din lucrarea sa în proză Peri physeos (Despre natură) au rămas fragmente
neînsemnate. I se atribuie şi întocmirea primei hărţi în care apărea delimitarea continentelor de apa mării. ANAXIMENE
[Anaximenes] (c. 550 î.e.n. —c. 480 î.e.n., Milet, Ionia). Filosof materialist, discipol al lui Anaximandru. A formulat teoria
saltului calitativ în urma acumulărilor cantitative. în materie de astronomie i se datorează prima explicaţie veridică despre
apariţia eclipselor. Consideră aerul, principii; material, ca element primordial în formarea lumii, rezultat al dilatării şi
condensării lui. ANAXIMENE [Anaximenes] (a doua jumătate a sec. IV î.e.n., Lampsacos, Troada, Asia Mică). Istoric şi
filosof, discipol al filosofului cinic Diogene (din Sinope). Preceptor al lui Alexandru cel Mare, pe care îl însoţeşte în Asia.
Datorită lui, cetatea Lampsacos a fost cruţată de distrugere. A compus cel puţin trei scrieri istorice, dintre care cunoscute erau
Philippika (Istoria Macedoniei sub Filip) şi Ta peri Alexandrou, o lucrare despre epoca lui Alexandru. A mai scris studii
despre Homer şi o satiră împotriva lui Teopomp, intitulată Trikaranos (Omul cu trei capete). I se atribuie şi o retorică
dedicată lui Alexandru.
ANDRON DIN EFES (sec.IV î.e.n., Efes, Asia Mică). Autorul unei opere, Tripous (Tripodul), în care reînvie povestirile şi
mtrecerile celor şapte înţelepţi, pe motivul tripodului transmis de la un înţelept >a altul.
^NDROTION (prima jumătate a sec. IV \en-, Atena). Retor si istoric grec, dis-ClPol al lui Isocrate.' A compus Atthis
(Istoria Aticii) în opt cărţi, sub formă de cronologie, pînă în anul 346 î.e.n., sursă de informaţii pentru Aristotel în Constituţia
atenienilor. ANONIMUL [Autorul Tratatului despre sublim] (probabil mijlocul sec. I e.n.). Se presupune că era grec, cel
puţin prin cultură. Lucrarea, Peri hypsous (Despre sublim) este compusă sub forma unei epistole adresate lui Postumius
Terentianus. în partea a Il-a se ocupă de cele cinci izvoare care pot genera starea de «sublim»: ideile mari şi nobile,
intensitatea emoţiei, figurile stilistice, expresia aleasă, îmbinarea potrivită a cuvintelor, iar în partea a IlI-a tratează, sub formă
de dialog, cauzele decăderii elocinţii, după el, decăderea morală a indivizilor şi a societăţii. Apreciat în Renaştere. Exprimare
inegală, cînd strînsă, abstractă, cînd dezvoltată, cu termeni tehnici aparţinînd limbajului esteticii literare.
ANTIFANES [Antiphanes], fiul lui Ste-phanos; (c. 403 î.e.n.,? — c. 330 î.e.n., Atena). Poet aparţinînd comediei noi. I se
atribuie 280 sau 365 de comedii, din care s-au păstrat c. 119 titluri. A parodiat subiecte mitologice; manifestă predilecţie
pentru tipuri populare. Reia subiecte şi procedee deja tratate, stilul său se caracterizează prin eleganţă, dar şi prin monotonie
şi oarecare neglijenţă. într-unui din fragmentele păstrate, face o paralelă între poetul tragic şi cel comic, arătînd avantajele
primului, care dispune de o bogată sursă de inspiraţie în tradiţie. ANTIFON [Antiphon «retorul»] fiul lui Sophilos; (480 î.e.n.,
Rhamnus, Atica — 411/409 î.e.n., Atena). Primul din lista celor 10 oratori fixaţi de canonul alexandrin. Ca exponent al
partidului aristocratic din Atena, a contribuit la instaurarea puterii celor 400, astfel că, la revenirea la putere a partidului
democrat, a fost acuzat de înaltă trădare şi condamnat la moarte. Opera sa cuprinde exordii şi peroraţii, astăzi pierdute, un
tratat de retorică, manuale, precum şi pledoarii, caracterizate prin precizia şi subtilitatea limbajului. Dintre acestea, trei
tetralogii cuprind discursuri fictive, studiate din punctul de vedere al acuzării, al apărării, ăl replicii acuzării" şial replicii
apărării.
Antifon (Sofistul)
200
Celelalte trei discursuri păstrate, între care discursul asupra horeutului, constituie una dintre primele manifestări ale elocin-ţei
atice.
ANTIFON [Antiphon « sofistul»] (a doua jumătate a sec. V î.e.n., Atena). Filosof. I se atribuie un tratat Peri aletheias
(Despre adevăr) şi două discursuri morale, Peri homonoias (Despre concordie) şi Politikos (Omul politic). Ni s-au păstrat
fragmente scurte, dar interesante. Sto-baios a păstrat cîteva fragmente, care par a proveni din Peri homonoias.
ANTTMACHOS (a doua jumătate a sec. V î.e.n., Golofon). Poet şi erudit. Autor de poezii epice şi elegiace, precursor al
poeziei elenistice! Autor al culegerii de elegii Lyde (23 de cărţi), din care s-au păstrat numai cîteva fragmente; cîntă durerea
pierderii femeii iubite, subiect reluat ulterior cu succes de alexandrini. A lăsat o operă asupra căreia s-au făcut aprecieri
contradictorii. îmbină munca eruditului, pasionat de detaliu, cu grija pentru formă, nou ideal poetic. Poemul său epic Tebaida,
în 24 de cărţi, a provocat din partea lui Catul epitetul de «tur-gidus» (exagerat, umflat). A fost, în schimb, apreciat de Crates
din Mallos şi de alţi critici elenistici. Stilul său are forţă/elan, fiind însă pe alocuri obscur. Ga filolog, a scris comentarii
asupra operei lui Homer, pe care a şi editat-o. ANTIPATROS (sec. I î.e.n., Tesalonic, nordul Greciei). Poet. A trăit o parte a
vieţii la Roma, sub protecţia lui Calpur-nius Piso. Autor de epigrame, păstrate în Antologia Palatină. A fost influenţat de
retorii asiatici şi de poetul Leonidas din Tarent, autor de epigrame din perioada elenistică.
ANTISEFNE [Antisthenes] (c. 455 î.e.n., Atena - 360 î.e.n., Atena). Filosof. Discipol al lui Gorgias şi Socrate. întemeietorul
doctrinei cinice. Scriitor fecund, autor al unor comentarii asupra lui Homer, astăzi pierdute, şi al unor discursuri sofistice (ex.
Aias şi Ulise în dispute referitoare la armele lui Ahile); i se atribuie 40 de lucrări filosofice, între care multe dialoguri.
Apreciat în antichitate pentru olocinţa sa, pentru spiritul viu, manifes-
tat în scrierile polemice. Adversar înverşunat al doctrinei lui Platon. în etică, fructifică teoria socratică despre cunoaştere.
Raţionalist convins, condamnă credinţele' în zei, propagînd ateismul. ANYTE (c. 300 î.e.n., Tegeea, Arcadia). Poetă. Autoare
de epigrame, dar mai ales de epitafe în dialect doric, păstrate în Antologia Palatină.
APION MOCHTOS («Truditorul»); (sec. I î.e.n.,? — sec. I î.e.n. Roma). Gramatic şi prozator. A fost titularul catedrei de
gramatică din Alexandria şi, apoi, profesor la Roma, sub Tiberiu şi Glaudiu. Este autorul unor Historiai (Istorii a popoarelor),
din care au rămas numai fragmente, provenite dintr-o secţiune închinată Egiptului (Aigyptiaka). A fost atacat de Iosephus
Flavius în lucrarea Kata Apionos (împotriva lui Apion), pentru calomniile răspîndite pe seama comunităţii iudaice din
Alexandria. APOLLODOR [Apollodoros din Atena], fiul lui Asclepiade? (c. 180 î.e.n., Atena — 119 î.e.n.?). A trăit la
Pergam sub Atta-los II. A audiat pe Aristarh din Samo-thrace şi pe Diogene din Seleucia. Autorul unui ciclu de legende
despre zei, Peri theon (24 de căgţi) şi al unei Cronici (patru cărţi), care cuprinde descrierea evenimentelor petrecute de la
căderea Troiei pînă în anul 119 î.e.n. Cronica conţine şi unele date de istorie literară. Sub numele de Bibliotheke
( Bibliotheca) lui Apollodor a circulat o lucrare a unui anonim, de la începutul erei noastre. APOLLODOR [Apollodoros din
Karystos] (prima jumătate a sec. III î.e.n., Karystos, Eubeea). Poet comic. Model pentru Terenţiu, în special în Phormie şi
Hecyra.
APOLLODOR [Apollodoros din Pergam] (c. 104 î.e.n., Pergam, Asia Mică — 22 î.e.n.,?). Retor. A activat la Roma. Este
întemeietorul şcolii care îi poartă numele (« apollodoreii»). A susţinut câ retorica este o ştiinţă ce se foloseşte de clasificări şi
mijloace raţionale, în opoziţie cu şcoala «teodoreilor », întemeiată de Theo-doros din Gadara, care considera retorica drept o
artă ce apelează la mijloace iraţionale, respectiv la inspiraţie şi patos.
201
Aristark din Samos
ApOLLONIOS DTSKOLOS, [«Ursuzul»] /sec. II Alexandria — ?). Gramatic. A trăit cea mai mare parte a vieţii la Ale-
xandria, dar a fost şi la Roma. A lăsat ■29 de lucrări, studii asupra unor capitole importante ale gramaticii greceşti: declinarea
numelui, conjugarea verbului, pronumele, adjectivul, şi patru cărţi despre sintaxă, Peri syntaxeos. A iniţiat folosita
principiului analitic în studiul gramaticii.
APOLLONIOS MOLON (sec. I î.e.n., Rodos). Retor. A activat la Rodos, unde, printre alţii, 1-a avut ca elev pe Cicero.
APOLLONIOS DIN PERGE (c. 262 î.e.n., Perge, Pamphylia, Asia Mică — 190 î.e.n.?). Matematician şi astronom, con-
tinuator al operei lui Euclide din Alexandria. Activitatea sa ştiinţifică s-a desfăşurat la Pergam. Lucrarea care 1-a făcut
cunoscut este Konika (Secţiuni ale trunchiului de con), în opt cărţi, din care s-au păstrat cărţile I —IV, în limba greacă, şi V—
VIII, în traducere arabă. A doua parte a lucrării tratează despre numerele iraţionale. Ca astronom, este socotit întemeietorul
teoriei epiciclurilor. ARĂTOS DIN SICYON (c. 270 î.e.n. -213 î.e.n. Sicyon, Pelopones). Strateg al ligii aheene şi om de
litere. în 251 î.e.n., îl alungă pe tiranul din Sicyon şi alipeşte cetatea sa ligii aheene, fiind apoi ales strateg din doi în doi ani.
Orator de talent, autor al unor Hypomnemata (Memorii), în 30 de cărţi, folosite mai tîr-ziu de Polibiu şi Plutarh.
ARCESELAU [Arkesilaos] (c. 316 î.e.n., Pitane, Eolida, Asia Mică — 241 î.e.n., Atena). Filosof, fondator al Academiei
mijlocii, în gnoseologie, de orientare sceptică. Poate fi socotit precursor al teoriei Probabilismului. Adversar al fizicii stoice
Şi al credinţelor în zei. ARCTINOS [Arktinos din Milet] (sec. VII ■e-n., Milet). Poet epic, presupus autor Aithiopis
(Etiopidei), mică epopee care orisea moartea regelui etiopian Mem- lon, venit la Troia în ajutorul lui Priam şi •Cl? Qe Ahile. I se
atribuie şi mica epopee «jtulată Iliou Persis (Distrugerea Tro-
ARIFRON [Ariphron din Sicyon] (începutul sec. IV î.e.n., Sicyon, Pelopones). Poet liric. Autorul unui pean pentru cinstirea
zeiţei sănătăţii, Hygieia. ARION (a doua jumătate a sec. VII î.e.n.> Methymna, Lesbos — sec. VI î.e.n.,?). Cîntăreţ şi poet
liric, autor de ditirambi. A trăit la Sparta, în sudul Italiei şi, în intervale, la Corint, la curtea lui Perian-dru. Prin maniera sa de
a compune peani, a pregătit fuziunea cultului apolinic cu cel dionisiac, anterior rivale, şi a netezit calea apariţiei marilor ode
corale. ARHIAS [Aulus Licinus Archias] (sec.
1 î.e.n., Antiohia, Siria — Roma). Poet. Se stabileşte la Roma. Cicero îi apără dreptul de cetăţean roman, contestat de un
anume Gratius. Discursul ciceronian constituie un elogiu al literelor. A contribuit la propagarea teoriilor şcolii alexandrine în
cercurile literare ale poeţilor latini, compunînd poeme în limbile greacă şi latină, cu caracter laudativ: Războiul cu cimbrii, în
cinstea lui Marius, Războiul cu Mitridate, în care celebra victoriile iui L. Lucullus în Orient, De Cice-ronis consulatu (Despre
consulatul lui Cicero — neterminat).
ARIAN [Flavius Arrianus] (c. 95, Nico-media Bitiniei — c. 175 Atena). Istoric. Descendent dintr-o familie bogată, din
aristocraţia provincială. Spirit serios şi cultivat, la 16 ani exercită sacerdoţiul Demetrei şi Korei în oraşul său. A devenit
cetăţean roman. Ofiţer în armata romană, consul şi guvernator al Capadociei. După ce audiază patru ani cursurile de filosofie
de la Atena, devine discipolul lui Epictet, a cărui învăţătură a transmis-o posterităţii în Diatribai (Convorbiri) şi în
Encheiridion (Manualul). în jurul lui 138 e.n., se retrage, dedicîndu-se exclusiv preocupărilor literare. Scriitor apreciat al epo-
cii, a avut preocupări variate, scriind lucrări consacrate Bitiniei (opt cărţi), ţării părţilor, Indika, un tratat de vînătoare,
2 cărţi de tactică militară. Cea mai importantă lucrare a sa este însă Anabasis (Istoria expediţiei lui Alexandru cel Mare), care
include un material documentar preţios.
ARISTARH [Aristarchos din Samos] (c. 320 î.e.n., 250 î.e.n., Samos). Astronom.
Aristarh din Samothrace
Creatorul primei teorii heliocentrice. A făcut măsurători asupra distanţei de la Pămînt la Soare şi de la Pămînt la Lună.
ABISTARH [Aristarchos din Samothrace] (c. 217 î.e.n., Samothrace, mică insulă în nordul Egeei — c. 145 î.e.n., Cipru).
Filolog şi gramatic. Directorul Bibliotecii din Alexandria, după Aristof an din Bizanţ. Profesor al lui Ptolemeu Eupa-tor, este
nevoit să se refugieze în Cipru după asasinarea elevului său de către Ptolemeu VIII Evergetul. Opera lui este extrem de vastă,
cuprinzînd peste 800 de titluri, ediţii critice, comentarii, tratate de ortografie şi ortoepie. A studiat, deopotrivă, opera poeţilor
epici Homer, Hesiod, şi a poeţilor lirici Arhiloh, Anacreon, Alceu, Sapptio, dar şi moştenirea poeţilor tragici Eschil, Sofocle,
etc. Pe Aristoîan, 1-a studiat îndeosebi sub aspect lingvistic. Aportul lui A. în domeniul studiilor antice de morfologie şi sin-
taxă este considerabil. Printre discipolii săi se număra şi Dionysios Thrax. ABISTARH [Aristarchos din Tegeea] (sec. V î.e.n.
— IV î.e.n., Tegeea, Arcadia). Poet dramatic. Contemporan cu Euripide, a contribuit la fixarea limitelor tragediei « clasice ».
Autor al unei tragedii, Achille, imitate, peste două secole de Ennius. ABISTEAS [Aristeas din Procones] (sec. VII—VI î.e.n.,
Procones, Propontida). Poet. Poemul său epic, Arimaspea, este cunoscut doar prin cîteva versuri despre arimaspi, popor
fabulos, care trăia dincolo de ţinutul hiperboreenilor. Poemul, menţionat de Herodot, conţinea şi unele date despre populaţiile
din nordul Mării Negre.
AEISTIAS, fiul lui Pratinas (sec. V î.e.n., Phlius, Pelopones). Poet. Autor de drame satirice, între care Kyklops (Ciclopul).
ABISTIDES [Aristeides, din Milet] (c. 100 î.e.n., Milet, Ionia). Prozator. Autor al unei culegeri de povestiri erotice, cu
caracter licenţios. Milesiaka (Povestiri din Milet), astăzi pierdute. Au fost traduse în limba latină de L. Cornelius Sis-sena.
Fragmentele romanelor lui Petronius şi Apuleius, în stil «milesian», oferă o idee asupra originalului.
202
ABISTIDES ABIIUS [Publius Aelius Aristeides], fiul lui Eudaimon; (c. 129, Ha_ drianutherai, Mysia — c. 189, ?). Orator şi
filosof, reprezentant al sofisticii a doua A studiat în Frigia, la Kotyaion, cu Alexandros, la Pergam cu Aristokles, apoi la Atena,
atras de faima lui Herodes Atticus. A călătorit mult, s-a stabilit un timp la Smirna. A obţinut de laMarcug Aurelius
reconstrucţia Smirnei, după cu-tremurai din 178 e. n., în una din cuvîn-tările sale făcînd o frumoasă descriere a cetăţii. Opera,
păstrată aproape în întregime, este formată din memorii personale (Hieroi logoi), din discursuri polemice (de ex.: apărarea
retoricii împotriva lui Platon, pledoaria în favoarea a patru mari atenieni, Miltiade, Temisto-cle, Kimon şi Pericle, atacaţi de
Platon şi dialogul Gorgias), declamaţii de şcoală (Meletai), precum şi lucrări legate de domeniul poeziei (imnurile închinate
Atenei, lui Asclepios, Zeus, Serapis, Posei-don). Argumentaţie subtilă, compoziţie echilibrată, stil ales. ABISTIP [Aristippos]
(c. 435-355 î.e.n., Cirene, nordul Africii) Filosof. Discipol al lui Socrate. întemeietor al şcolii cire-naice. A dus o viaţă de
filosof vagant. Cîţiva ani i-a petrecut la Siracusa. A. s-a ocupat îndeosebi cu probleme de etică, conexate de problema
mulţumirii sufleteşti, în gnoseologie manifestă un profund scepticism.
ABISTOBUL [Aristobulos din Cassan-dreia] (sec. IV—III î.e.n., Cassandreia, Macedonia). Istoric. A participat la expediţia
lui Alexandru cel Mare, pe care o relatează la bătrîneţe, între anii 293— 287 î.e.n. Lucrarea, din care s-au păstrat c. 48 de
fragmente, a fost folosită ca sursă de informaţii de către Arrian şi Strabon. ABISTOFAN [Aristophanes din Bizanţ] (c. 257
î.e.n., Byzantion, Bosforul tracic — c. 180 î.e.n. Alexandria, Egipt). Renumit gramatic şi filolog. Discipol al lui Călim ah.
Ajunge la direcţia bibliotecii din Alexandria după Eratostene. A publicat numeroase ediţii critice ale poeţilor greci, Homer,
Hesiod, Alceu, Alcman? Pindar, a editat tragediile lui EuripW e' Promotorul criticii estetice şi unul din
203 _________________________________
rej mai buni cunoscători din antichitate
ai textului homeric.
4RIST0XEN0S DIN TABENT (c. 354
;e.n., Tarent — c. 300 î.e.n., Atena). Filosof peripatetic, format la şcoala lui j^ristotel, teoretician al muzicii greceşti din epoca
clasică. I se atribuie 453 de lucrări, Bioi (Vieţi) ale oamenilor iluştri, filosofi şi scriitori. A compus cel mai vechi tratat de
muzică cunoscut pînă astăzi, în care se ocupă de teoria ritmurilor muzicale, bazîndu-se pe analiza directă a materialului. Stil
viguros, precis, sever, într-o redactare mult mai tîrzie s-a păstrat un tratat despre armonie, Harmo-nika stoicheia (Elemente de
armonie). A încercat să stabilească o relaţie directă între muzică şi etică, bazată pe observaţii asupra introspecţiei.
ÂBTEMIDOB [Artemidoros din Efes] (c. 100 î.e.n., Efes). Geograf şi om de stat. Opera sa, Geographoumena (Scrieri
geografice) în 11 cărţi, relatare a unui periplu în jurul coastelor Mediteranei, este scrisă sub forma unor însemnări de călă-
torie. Este adesea citat de Strabon. în istoria ştiinţei trece drept un geograf opus lui Eratostene.
ASCLEPIADE [Asklepiades din Samos] (sec. III î.e.n., Samos). Poet alexandrin. Membru al cenaclului literar din insula Cos.
Este cunoscut pentru strădania lui de reînnoire a poeziei în conţinut şi formă, militînd pentru o poezie de dimensiuni mici,
minuţios cizelată. S-au păstrat 40 de epigrame (majoritatea incluse în Antologia Palatină) şi două fragmente izolate. A scris,
de asemenea, poeme lirice, astăzi pierdute, cîntece de dragoste, în maniera poeţilor din Lesbos. Dovedeşte o grijă deosebită
pentru stil, pentru eleganţa imaginii.
ASIOS [Asios din Samos] (sec. VII î.e.n., Samos). Logograf. Autor de genealogii în versuri. Cel mai interesant fragment
păstrat de la A. se referă la obiceiurile din insula Samos.
A
STYDAMAS CEL BĂTBÎN (sec. IV ^e-n., Atena). Poet tragic. Urmaş al lui Eschil, discipol al lui Isocrate. A început ; a
compună tîrziu, a obţinut 15 victorii, "nd deosebit de apreciat. Cele mai cunos-
Berosos
cute tragedii ale sale sînt Parthenopaios şi Alcmeon.
ASTYDAMAS CEL TÎNĂB (sec. IV-III î.e.n., Atena). Poet tragic. Urmaş al lui Eschil. S-a ocupat îndeosebi de montarea
tragediilor marelui său înaintaş. ATHENAIOS DIN NAUCEATIS (prima jumătate a sec. III, Naucratis, Egipt). Gramatic,
filosof, sofist. Autorul lucrării Deipnosophistai (Ospăţul sofiştilor) în 15 cărţi, în care, luînd ca pretext ospăţul pontifului
roman Larentius, creează o adevărată enciclopedie a antichităţii tra-tînd aspecte sociale, culturale şi economice ale vieţii
greceşti. Fără valoare literară, apreciată însă ca sursă de informaţii pentru epoca clasică, lucrarea, redactată după modelul
Banchetului lui Platon, este o compilaţie după lucrări despre civilizaţia şi cultura Greciei antice şi conţine numeroase citate
din autori a căror operă s-a pierdut.
BABBIAS [sau Babrios, adeseori latinizat, Babrius] (sec. II?, Italia — ?, Siria). Fabulist grec. A versificat cu abilitate în
trimetru iambic fabule atribuite lui Esop (« mythiamboi»), adăugind şi cîteva fabule proprii. Nu are prea multă originalitate,
nici sensibilitate, dar a fost apreciat de alexandrini. Textul de care dispunem a fost modificat pentru uzul şcolii. BACHILIDE
[Bakchylides] (c. 505 — 450 î.e.n., Iulis, Ceos). Poet liric coral, făcînd parte din Canonul celor patru lirici ionieni. Nepot al
lui Simonide, a trăit, probabil la curtea lui Hieron al Siracusei, apoi în exil, în Pelopones. Din opera lui cunoscută mai ales
prin intermediul papirusurilor s-au păstrat c. 1300 de versuri din 20 de poeme, ode triumfale, un imn eroic, doi peani,
ditirambi. Talent de evocare, în care rivalizează cu contemporanul său Pindar, forţă dramatică, imaginaţie vie, stil fluent,
îngrijit. BEEOSOS (sec. III î.e.n., Babilon). Prozator caldeean de limbă greacă. La Babilon a fost preot al zeului Marduk
(Baal), apoi a trăit, probabil, în insula Cos. A scris în limba greacă Babiloniaka (Istoria Babilonului), de la întemeie e pînă la
moartea lui Alexandru cel Mare. S-au păstrat numai fragmente.
Bion (Boristenitul)
204
BION [Borysthenithes, « Boristenitul»] (sec. IV î.e.n., Olbia — sec. III î.e.n., Ghalkis, Eubeea). Filosof. Sclav eliberat de
stăpînul său, care i-a lăsat averea. A fost primit la curtea regelui Macedoniei, Antigonos Gonatas. Iniţial adept al doctrinei
Academiei medii, a sfîrşit prin a intra în rîndul filosofilor cinici. Autor a numeroase scrieri în proză şi versuri. Conversaţiile,
pline de vervă caustică, pe care le-a publicat, au servit ca model lui Lucian şi Horaţiu. Nu a rămas nici o listă cu titlurile
lucrărilor lui Bion. BION DIN PHLOSSA (a doua jumătate a sec. II î.e.n., Phlossa, aproape de Smirna, Ionia — ?, Siracusa,
Sicilia). Poet alexandrin. Discipol al lui Teocrit, autor de poezii bucolice (« bukolika») şi poeme erotice. Threnosul Afroditei
la moartea lui Adonis, în care introduce elemente orientale, şi un epitalam al lui Ahile şi al Deidameei, regina Skyrosului, sînt
creaţii remarcabile. Se caracterizează printr-un stil elegant, prin capacitatea de a transmite emoţia, dar adeseori şi prin
artificialitate.
CADMOS [Kadmos din Milet] (prima jumătate a sec. VI î.e.n., Milet, Ionia). Contemporan cu Ferecide din Syros. Cel mai
vechi logograf cunoscut. I se atribuie o lucrare despre întemeierea Miletului şi a cetăţilor ioniene, intitulată Ktiseis
(Întemeieri), prin care istoriografia se desparte de legenda eroică. CAECILIUS [Kaikilios din Kale Akte] (a doua jumătate a
sec. I î.e.n., Kale Âkte, Sicilia — prima jumătate a sec. I e.n., Roma?). Profesor de retorică la Roma, în timpul lui August. A
activat în cercurile literare ale timpului. Reprezentant al curentului aticist. Autor al unui Peri hypsous (Tratat despre sublim),
criticat de autorul anonim al Tratatului cu ace-laş titlu.
CALINOS [Kallinos din Efes] (prima jumătate a sec. VII î.e.n. Efes, Ionia). Cel mai vechi reprezentant al elegiei patriotice. A
trăit perioada invaziei cime-rienilor în Asia Mică, scriind, în acest timp, elegii în care îi îndemna pe compatrioţii săi la
acţiune. Asemănător ca stil cu Tirteu.
CALISTENE [Kallisthenes din Olint] (c. 370 î.e.n., Olint, peninsula Calcidică —" c. 327 î.e.n., Asia Mică?). Istoric, orator şi
filosof, nepotul lui Aristotel. L-a însoţit pe Alexandru cel Mare în Asia şi, manifestîndu-se împotriva politicii pro-persane a
acestuia, a fost trimis la moarte sub acuzaţia de conspiraţie. Autor a două lucrări de istorie: Hellenika (Istoria Greciei) şi Peri
tou hierou polemou (Despre războiul sacru). A început să scrie şi Ta kat'Alexandron (Istoria lui Alexandru), în care,
paradoxal, îl adulează. Opera lui a stat la baza romanului popular despre expediţiile lui Alexandru cel Mare. CARKINOS
[Karkinos cel Bătrîn] (sec. VI—V î.e.n., Naupactos, Locrida, Grecia centrală). Poet epic. Pausanias îl indică drept autorul
[unui poem, adesea citat Naupaktia Epe (Cîntecele din Naupactos) .
CARKINOS [Karkinos cel Tînăr], fiul lui Xenocle; (sec. IV î.e.n., Atena). Poet dramatic, autor de tragedie filosofică şi ora-
torică bine primită de contemporani. Introduce in teatru inovaţii tehnice. A scris peste 160 de drame şi' a obţinut 11 victorii.
Aristotel îl menţionează adeseori. CARNEADE [Karneades din Cirene] (c. 214 î.e.n., Cirene, nordul Africii — c. 129 î.e.n.,
Atica?). Filosof, cel mai important reprezentant al Noii Academii. în 156 î.e.n. atenienii îl aleg ambasador, alături de alţi doi
reprezentanţi, în faţa senatului roman, pentru a le susţine contestaţia împotriva locuitorilor din Sicyon. în acest timp a ţinut
prelegeri publice de filosofie. Precursor al probabilismului; în teoria sa retorică este inclusă arta de a convinge şi de a înclina
spiritul spre o anume reprezentare. Nu a lăsat nimic scris. Opera este cunoscută prin intermediul lui Clitomachos, devenind
sursă de inspiraţie pentru Cicero şi Scxtus Empi-ricus. Gînditor subtil, cu imaginaţie vie şi argumentare convingătoare.
CHAIREMON (sec. IV î.e.n., Atena?). Poet tragic, a luat parte la concursurile de tragedie de la Atena. După Aristotel, era
mai mult apreciat de cititori decît de spectatori. S-a păstrat un fragment dintr-o tragedie a sa, o descriere a băcan-
CUte
205 ______________________________________________ *
lelor adormite, care vădeşte, ca şi celelalte fragmente, un poet cu un stil cizelat, de mare forţă evocatoare. CHARES DIN
MYTILENE (a doua jumătate a sec. IV — prima jumătate a sec. 111 î.e.n., Mytilene, Lesbos). Om de curte al lui Alexandru
cel Mare. Opera lui, o istorie a expediţiilor lui Alexandru, în 10 cărţi, descrie atmosfera epocii. A luat ca model stilul lui
Herodot. Introduce In naraţiunea istorică « novele» şi anecdote. A servil drept izvor şi model pentru opera istorică a lui Duris
din Samos. CHARITON DIN AFRODISIAS (sec. I-U î.e.n. Afrodisias, Caria). Prozator. Autor al romanului despre Chaireas
şi Kal-lirhoe, în opt cărţi, a cărui acţiune, legată de istoria Siciliei, se petrece în timpul războiului peloponesiac. Romanul
conţine informaţii asupra vieţii de la curtea regelui Persiei, Artaxerxe, asupra revoluţiei din Egipt, împotriva stăpînirii per-
sane, pe acest fundal desfăşurîndu-se intriga propriu-zisă. Stil îngrijit. A fost mult citit şi apreciat de autorii greci de mai
tîrziu.
CHARON DIN LAMPSACOS (prima jumătate a sec. V î.e.n., Lampsacos, Asia Mică). Autorul lucrării Horoi Lampsake-non
(Analele din Lampsacos), din care s-au păstrat numai fragmente. CHERSIAS DIN ORCHOMENOS (sfîrşitul sec. VII î.e.n.,
Orchomenos, Beoţia). Autor de poeme genealogice, citat de Pseu-do-Plutarh. Nu se cunoaşte nimic precis despre el.
CHIONIDES (sec.V î.e.n., Atena). Unul dintre primii autori de comedii. Şi-a reprezentat piesele în 488 î.e.n., sau chiar mai
devreme. S-au păstrat titlurile a trei comedii Heros, Ptochoi (Cerşetorii), Persai (Perşii), ultimele două de o autenticitate
îndoielnică) şi cîteva versuri. CHOIRILOS (sfîrşitul sec. VI î.e.n., Atena). Poet tragic. Din tragediile sale s-a păstrat un singur
titlu, Alope şi drame satirice. După notiţa biografică din lexiconul Suda, a reprezentat 160 de drame; a obţinut 3 victorii,
prima participare la un concurs tragic avînd loc la cea de-a 64-a
olimpiadă. Spre sfîrşitul vieţii a excelat în drame satirice.
CHRISIP [Chrysippos] (sec. III î.e.n., Soloi sau Tarsos, Cilicia). Filosof, elev al lui Cleante, conducător al şcolii stoice.
Autorul a 700 sau 800 de scrieri asupra doctrinei stoice, din care s-au păstrat fragmente. Dă numeroase citate din poeţii şi
prozatorii greci.
CLEANTE [Cleanthes] (c. 331 î.e.n., Assos, Troada - c. 232 î.e.n., Atena?). Filosof şi poet. La început, atlet. Studiază filosof
ia cu Zenon din Kition, căruia îi urmează la conducerea şcolii stoice, aducînd modificări doctrinei maestrului său. Dio-gene
Laerţiu consemnează peste 50 de titluri din opera lui, între care Peri tes tou Zenonos physiologias (Despre filosofia naturală
a lui Zenon), Peri tou poietou (Despre poet), Peri phthonerias (Despre invidie), Peri erotos (Despre dragoste). Este, de
asemenea, autorul cîtorva poeme, unul din cele mai importante fiind Eis Dia (Imn lui Zeus). Are totuşi puţină strălucire
literară.
CLEMENS [Titus Flavius Clemens, Cle-mens din Alexandria] (c. 160 Atena? — 211 sau 216, ?). Filosof. S-a stabilit în Egipt
spre anii 180 e.n., unde exista o formă de învăţămînt a doctrinei creştine, întîi student, apoi profesor, conducător al şcolii,
pînă în 203 e.n., apoi fugind de persecuţiile lui Septimius Severus, străbate oraşele Orientului, stabilindu-se pentru mai mult
timp la Antiohia. A încercat o sinteză între neoplatonism şi creştinism, făcînd din cunoaşterea raţională idealul creştinismului
şi emiţînd ideea că păcatul se naşte din necunoaştere. Dintre operele lui, pierdute în mare parte, menţionăm un curs de
filosofie creştină, alcătuit din trei părţi: Protreptikos (Exhortaţia), Paidagogos (Pedagogul) şi Stromata (Diverse). Viguros,
subtil, însă fără disciplină literară.
CLITARH [Kleitarchos] (sec. IV-III î.e.n., Alexandria Egipt). Istoric. Spirit imaginativ şi entuziast. între 280—270 î.e.n.,
scrie Ta kat' Alexandron (Istorie a lui Alexandru cel Mare), care a rămas principala sursă pentru studiile despre Alexandru
timp de patru secole. Era
Clonas
206
citită ca un roman, impresionînd prin bogăţia detaliilor (mai mult pitoreşti decît exacte), prin scene imaginare, prin evocarea
atmosferei din armata lui Alexandru.
CLONAS [Klonas] (a doua jumătate a sec. VII î.e.n., Tegeea Arcadiei sau Beo-ţiei?) Poet şi compozitor. A compus nomo-suri
(arii) monodice, cu acompaniament de flaut. I se atribuie invenţia compoziţiilor corale aulodice pentru procesiuni religioase.
CORAX [Korax] (sec. VI-V î.e.n., Sici-lia). Retor. Iniţiator al artei oratorice, autor al unui tratat de retorică. A trăit o bună
parte a vieţii la curtea lui Hieron din Siracusa, unde a avut o situaţie privilegiată. Spirit echilibrat, aducea în Adunarea
Poporului discursuri elaborate cu talent, compuse din exordiu, naraţiune şi epilog.
CORLNNA [Korinna] (sfîrşitul sec. V î.e.n., Teba sau Tanagra Beoţiei). Poetă lirică. Se pare că 1-a învăţat pe Plndar arta
poeziei lirice şi a folosirii miturilor. Concurează cu Pindar, tradiţia pretinde că uneori îl şi întrece. Din opera ei s-au păstrat
puţine fragmente. A cîntat în dialect beoţian vechi legende locale, în care se resimte influenţa eposului eroic, didactic, împletit
cu elemente de folclor. A trezit interes printre gramaticii tîrzii pentru problemele dialectului beoţian vorbit în sec. VI—V
î.e.n., pe care 1-a ridicat la rang de limbă literară. CORNUTUS [Lucius Annaeus Cornutus] (sec. I Leptis, nordul Africii —
Roma). Filosof şi prozator de limbă greacă şi latină. Profesor de filosofie şi retorică la Roma, avînd printre alţii ca discipoli
pe Lucan şi Persius. Dintre operele sale s-a păstrat Epidrome ton kata ten eleniken theologian paradedomenon (Extrase din
tradiţia credinţelor greceşti despre zei), o alegorie a miturilor după principiile enunţate în Stoa. Dintre scrierile în limba latină
era preţuită De figuris sententiarum (Despre figurile de stil) şi un Comentariu la opera lui Vergiliu. CRATES [Krates]
(mijlocul sec. V î.e.n., Atena). Poet comic, aparţinînd perioadei de înflorire a vechii comedii atice. Primul
care a rupt cu genul iambic, cu satira directă şi personală, punînd pe scenă piese cu conţinut generalizator şi ficţiuni pline de
veselie, fantezie şi idei filosofice moralizatoare. Perioada sa de glorie e între anii 445—424 î.e.n. în piesa Theria (Animale
sălbatice) apar două personaje care visează la o viaţă minunată, fără sclavi, fără exploatarea muncii, oamenii fiind slujiţi de
animale şi unelte însufleţite.
CRATES [Krates din Mallos sau din Pergam] (prima jumătate a sec. II î.e.n., Mallos, Gilicia). Gramatic şi filosof stoic! Vine
la Roma pe la 169 î.e.n., ulterior devine şeful şcolii din Pergam, care ajunge, în scurt timp, celebră, concurînd-o pe cea din
Alexandria. Desfăşoară o intensă activitate literară şi filologică, sco-ţînd o ediţie emendată, de fapt un comentariu în nouă
cărţi al Iliadei şi al Odiseei, studiind problemele de geografie din poemele homerice, editîndu-1 pe Hesiod. în gramatică
susţine, împotriva lui Aristarh, iniţiatorul teoriei analogiei, principiul promovat de şcoala stoică, al anomaliei. Erudit, nu-şi
foloseşte întotdeauna judicios cunoştinţele. Aduce interpretări tendenţioase' miturilor şi legendelor arhaice, considerîndu-1 pe
Homer, prin intermediul alegoriilor, părintele tuturor ştiinţelor. CRATES [Krates din Teba] (sec. IV î.e.n., Teba, Beoţia). Poet.
Cel mai important discipol al lui Diogene din Sinope, ultimul reprezentant al şcolii cinice. A trăit la Atena. E iniţiatorul unei
mişcări care va genera, mai tîrziu, stoicismul. A compus iambi, elegii satirice, parodii şi hexametri dactilici, a parodiat creaţia
vechilor poeţi, transformînd versurile lor în satire, bă-tîndu-şi joc de oamenii robiţi dorinţelor lor. într-un poem parodic
păstrat face apologia vieţii cinice, după modelul descrierii Cretei din Odiseea. Stilul său, uşor artificial, se regăseşte la unii
poeţi alexandrini şi, mai tîrziu, la poeţii latini. CRATINOS [Kratinos] (sec. Vî.e.n., AtenaJ. Important autor de comedie veche
atica, alături de Aristofan şi Eupolis. A fost încoronat de nouă ori la concursurile comice. Perioada sa de succes se desfăşoară
între anii 449-423 î.e.n. Se cunosc
M de titluri şi cîteva versuri, care îl 'ndică drept autor de comedii satirice cu Caracter politic (în special împotriva lui Pericle),
cu subiecte sociale, literare. Concurînd alături de Aristofan, în 423 î e n. obţine premiul I cu piesa Pytine (Bărdaca), o
apologie personală, plină de vervă. Cenzor sever al faptelor şi trăsăturilor omeneşti negative, îndrăzneţ, spiritual.
CRATYLOS [Kratylos] (sec. IV î.e.n., Mena). Filosof, aparţinînd şcolii lui Hera-clii» Reprezentant de seamă al relativis-
mului antic şi precursor al scepticismului. Profesor al lui Platon. Unul dintre dialogurile platoniciene care ridică probleme
legate de originea şi diversificarea limbajului, îi poartă numele. CRITIAS [Kritias] (c. 460-403 î.e.n., Atena). Orator, filosof,
poet, istoric. Printre dascălii săi se numără Socrate, Gorgias şi Protagoras. Este cel mai cunoscut dintre cei 30 de tirani care au
venit la putere după răsturnarea democraţiei ateniene. A fost unchiul lui Platon, care a dat numele său unuia dintre ultimele
dialoguri. Exponent al oligarhiei, a fost exilat din Atena în timpul războiului peloponesiac; revine în 404 î.e.n., cînd cetatea a
fost cucerită de generalul spartan Lysandros. S-au păstrat fragmente din tragediile sale Sisif şi Pirithoos, atribuite uneori lui
Euripide, precum şi două fragmente din-tr-o culegere de elegii, intitulată Politeiai (Formele de guvernare). Stil simplu şi clar.
Apreciat, printre alţii, de Cicero. CTESIAS [Ktesias] (sec. V î.e.n., Cnidos, Caria, Asia Mică). Istoric. Prizonier de război, a
trăit, ca medic, 17 ani la curţile regilor perşi, timp în care s-a bucurat de favoruri, a primit misiuni diplomatice, a avut acces la
arhivele oficiale. Se întoarce apoi în patrie unde începe să scrie, MI dialect ionic, lucrări de istorie, geografie, medicină:
Persika (Istoria Per-Slei), în 23 de cărţi, Indika (Descrierea Indiei), Periplus (înconjurul lumii) în tr« cărţi etc. în Istoria
Persiei se arată
'artinitor faţă de perşi. Se distinge prin Pitorescul detaliilor, prin elemente fan-
Bz
iste. îi lipseşte o metodă riguroasă de -ercetare şi de prezentare a materialului.
Demetrios din Faleron
A servit ca sursă de inspiraţie lui Diodor din Sicilia şi lui Plutarh.
DEMADE [Demades] (a doua jumătate a sec. IV î.e.n., Atena). Orator şi om politic. După bătălia de la Cheroneea (338
î.e.n.), în calitate de partizan al Macedoniei, a contribuit la condamnarea la moarte a lui Demostene şi Hiperide. Din
discursurile sale s-au păstrat fragmente pline de forţă şi vervă. Era cunoscut ca un adversar neîmpăcat al lui Demostene.
DEMETRIOS DE* CALLATIS (sec. II î.e.n., ?). Istoric şi geograf. Autor al unei lucrări în 20 de cărţi, Peri Asias kai Europes
(Despre Asia ţi Europa) în care dă interesante ştiri despre cetăţile pontice.
DEMETRIOS (sec, I e.n., ?). Profesor de retorică şi poetică. A compus Peri herme-neias (Tratatul despre stil), lucrare cu
caracter didactic, bazată pe concepţia peripatetică despre stil, reprezentînd, eventual, textul unui curs de retorică. Valoroasă
pentru referirile la opere astăzi pierdute.
DEMETRIOS DE* MAGNESIA (sec. I î.e.n., Magnesia, Ionia). Prozator. Contemporan cu Cicero, prieten cu Atticus. A scris
un tratat despre cetăţile cu acelaşi nume Peri Homonymon poleon (Despre cetăţi omonime) şi o lucrare, Peri homonymon
poieton kai syngrapheon (Despre poeţi şi prozatori omonimi), importantă pentru istoria literaturii antice. DEMETRIOS DEN
FALERON (c. 350 î.e.n., Faleron, Atica — c. 203, Alexandria, Egipt). Om politic şi filosof peripateti-cian. Era fiul unui
sclav, devenit cetăţean bogat. A primit o educaţie aleasă, a Afost prietenul şi discipolul lui Teofrast. între anii 317 şi 307 î.e.n. a
guvernat Atena, din însărcinarea lui Cassandros, deoarece făcea parte din partida promacedoneană. Răsturnat de Demetrios
Poliorcetul, s-a retras în Egipt, la curtea lui Ptolemeu Soter. Tradiţia susţine că el i-a dat regelui ideea de a întemeia biblioteca
din Alexandria. Cade în disgraţie sub Ptolemeu Filadelful, în 283 î.e.n. Opera lui este alcătuită din numeroase şi diverse
scrieri: istorice — Hypomnemata sau Peri tes de-kaeteias (Memorii, privind cei zece ani
Demetrios din Skepsis
de guvernămînt), juridice — Peri tes Athe-nesi nomothesias (Despre legislaţia ateniană), filosofice — Peri tyches (Despre
soartă), Protreptikos (Exhortaţii), dialoguri socratice — Socrates, discursuri — Peri demagogias (Despre demagogie), în
total peste 45 de titluri de lucrări astăzi pierdute. Ştim că elocinţa lui era agreabilă, cu tendinţe filosofice. Spirit cultivat,
erudit, umor. Cicero şi Quintilian i-au apreciat opera oratorică, model pentru noile tendinţe în elocinţa atică din sec. IV-III
î.e.n.
DEMETRIOS DIN SKEPSIS (prima jumătate a sec. II î.e.n., Skepsis, Mysia, Asia Mică). Prozator. A scris o lucrare în 30 de
cărţi Troikos diakosmos (Catalogul troienilor), comentarii la cîntul al II-lea din Iliada despre cetatea Troiei. DEMOCHARES
(350-270 î.e.n., Atena). Om politic, partizan al democraţiei sclavagiste la Atena. între anii 307—304 î.e.n., a condus o
răscoală împotriva stăpînirii macedonene în Atica. A influenţat opinia publică pentru reabilitarea memoriei lui Demostene.
Mai mult orator decît istoric, a scris totuşi o Atthis (Istorie a Aticii) din perioada contemporană. DICEARH [Dikaiarchos din
Messina] (c. 300 î.e.n., Messina, Sicilia) Geograf şi filosof peripatetician, elev al lui Aristotel. Autorul lucrării Bios Ellados
(Civilizaţia Greciei), tablou al moravurilor greceşti, şi al tratatului Lakonikoi nomoi? Tripo-litikos? (Despre legile Spartei).
DIDYMOS DIN ALEXANDRIA [supranumit « Ghalkenteros» — cu măruntaie de fier, perseverent, muncitor] (a doua
jumătate asec. I î.e.n., Alexandria, Egipt). Gramatic şi cercetător al literaturii greceşti. A adunat rezultatele studiilor lexicale şi
filologice acumulate pînă în vremea lui, conspectînd c. 3500 de lucrări. Autor al unor lucrări de lexicograf ie şi de gramatică,
al unor comentarii asupra prozatorilor şi poeţilor greci. Comentariile sale homerice s-au transmis indirect şi tîrziu (sec. X—
XII). Spirit iscoditor, inteligent, este considerat unul dintre fondatorii ştiinţei filologice.
DIFILOS [Diphilos din Sinope] (c. 350 t.e.n., Sinope — ?, Smirna). Autor de
208
comedii, contemporan cu Menandru. I se atribuie c. 100 comedii, în care apare fidel stilului perioadei anterioare. Manifestă
predilecţie pentru parodia mitologică. A scris însă şi comedii în care sînt introduse situaţii tipice din viaţa contemporană, fiind
unul dintre modelele lui Plaut
DINARH [Deinarchos] (c. 360 î.e.n., Corint — 290 î.e.n., Atena). Orator. Era cunoscut ca logograf în anul 324 î.e.n. A trăit la
Atena. Fiind metec, nu putea ţine discursuri politice. I se atribuie mai mult de 160 de discursuri, dintre care s-au păstrat trei:
Kata Demosthenous (Împotriva lui Demostene), Kata Aristo-geitonos (împotriva lui Aristogeiton) şi Kata Philokleous
(împotriva lui Filocles), discursuri în care apare ca un orator abil, dar puţin original.
DIOGENE [Ântonius Diogenes] (sec. I ?). Prozator. Autor al romanului Ta hyper Thoulen apista (Minunile de dincolo de
Thule) (opt cărţi). S-a păstrat numai sumarul, după care se poate aprecia compoziţia interesantă a lucrării, în genul unui
roman de călătorii fantastice de-a lungul coastelor occidentale ale Europei. DIOGENE [Diogenes din Apollonia] (c. 498
î.e.n., Apollonia, Frigia — c. 428 î.e.n., Creta ?). Filosof cu orientare materialistă. A dezvoltat doctrina lui Anaxi-mene. în
lucrarea Peri physeos (Despre natură), considerînd aerul ca materie primordială.
DIOGENE [Diogenes din Oinoanda] (sec. II, Oinoanda, Licia). Filosof epicureu. Spre sfîrşitul vieţii, pe cheltuiala sa, a pus să
se sape o uriaşă inscripţie pe pereţii de marmură a unei săli din Oinoanda, care cuprinde toate aspectele învăţăturilor
epicureice. Inscripţia este cea mai de seamă mărturie asupra tradiţiei epicureice din perioada imperială. DIOGENE [Diogenes
din Sinope] (c. 412 î.e.n., Sinope, Asia Mică — c. 327 î.e.n., Corint). Filosof cinic, discipol al lui Antis-tene. Personalitatea
lui a fost învăluită în legendă. Viaţa pe care a dus-o, lipsită de bunuri materiale, i-a atras porecla de «kyon» (cîinele), de
unde provine şi
209
Epiharm
numele doctrinei cinice, pe care a propagat-o. Dintre operele sale nu s-a păstrat nimic.
DION CHRISOSTOMUL [Dion Cocceia-nus, « Chrysostomos» — Gură de aur] (c. 30 — c. 120 e.n., Prusa, Bitinia). Retor şi
filosof. Descendent dintr-o familie cu vederi democratice. Exilat din Bitinia de către Domiţian, devine filosof vagant,
străbătînd Asia Mică, Grecia, ţinuturile vecine ale Mării Egee. în timpul lui Nerva şi Traian, are o situaţie bună, dar, în curînd,
este nevoit să se exileze din nou, din pricina unor divergenţe politice. Este autorul unei Getika (Istoria geţilor), al unor
Epistolai (Scrisori), astăzi dispărute, a 80 de discursuri scrise uneori sub formă de dialoguri, încadrate în două categorii,
unele, în timpul exilului, tratînd subiecte comune în sofistică (Elogiul buclelor, Elogiul papagalului), Troikos (Troia), în care
practică o elocinţa uşor frivolă, la modă. Celelalte sînt discursuri cu caracter politic şi, mai ales, moral Peri basileias (Despre
conducere), Euboi-kos (Discursul euboic), Olympiakos (Discursul olimpic), Peri douleias (Despre sclavie). Nu atît filosof, cît
interpret al filosofici, urmăreşte să răspîndească în lume înţelepciunea elenică. Stil frumos, elegant.
DIONYSIOS PERIEGETES (începutul sec. II, Alexandria). Poet. Autor al unui poem compus spre 124 e.n., în 1187 hexa-
metri, intitulat Periegcsis tes Oikumenes (Înconjurul lumii), ale cărui izvoare nu sînt cunoscute. Lucrarea, scrisă într-un stil
elegant, prezintă Europa, Libia şi Asia, incluzînd observaţii istorice şi etnografice. A fost folosită de Pausanias şi prelucrată în
latină de Avienus şi Priscian. DIONYSIOS THRAX (c. 170-90 î.e.n., Rodos). Gramatic. Autorul celei mai vechi cărţi de
gramatică greacă, Techne grammatike (Tratat de gramatică), de fapt, o introducere în gramatică, cuprinzînd definirea şi
clasificarea categoriilor gramaticale, folosită ca manual pînă în sec. XIII.
•IOSCURIDE [Dioskurides] (sfîrşitul sec. III î.e.n. Alexandria, Egipt.) Ultimul
mare poet alexandrin, autor de epigrame cu conţinut erotic şi literar. Stil elegant. DURIS DIN SAMOS (c. 340 î.e.n. -260
î.e.n., Samos). Istoric. A fost cîrmui-torul Samosului, prieten cu Teofrast. Autor al unei Istorii a Greciei şi a Macedoniei,
Makedonika, începînd cu bătălia de la Leuktra (371 î.e.n.) şi pînă la moartea lui Lisimah (271 î.e.n.), al unei lucrări pe teme
istorice, legate de istoria insulei Samos, de guvernarea lui Agatocle din Sicilia, care îl arată ca pe un precursor al şcolii
peripatetice. Stil simplu, expresiv, naraţiunea presărată cu anecdote.
EFOROS [Ephoros din KymeJ (c. 400 î.e.n., Kyme, Asia Mică). Istoric. S-a ocupat la început de oratorie, apoi, îndemnat de
Isocrate, al cărui elev a fost, a început să scrie istorie. Este autorul primei istorii universale (de la migraţia dorienilor pînă la
340 î.e.n.), intitulată Historia koinon praxeon (Istorie universală), fiind preocupat deopotrivă de prezentarea mai multor
seminţii. Face efortul de a afla adevărul, totuşi, materialul strîns este prezentat fără metodă şi spirit critic, lipsit de exactitate
ştiinţifică. Opera, mult citită, a fost folosită pentru scrierile istorice de mai tîrziu. ELIAN vezi Aelianus. EPICTET [Epiktetos]
(c. 50 e.n., Hiera-polis, Frigia — 135 e.n., Nicopolis, Epir). Istoric şi filosof stoic. A fost adus la Roma ca sclav de către
Epafroditos, care i-a dat posibilitatea să audieze prelegerile filosofului stoic Musonius Rufus. Stă la Roma pînă spre 94 e.n.,
cînd, in urma decretului lui Domiţian referitor la alungarea tuturor filosofilor, se refugiază în Epir. Printre discipolii săi se
numără şi Arrian, care îi reproduce învăţătura în Diatribai (Cuvîntări) şi în Encheiridion (Manualul). Urmăreşte practicarea
virtuţii, recunoaşterea eficacităţii principiilor morale în acţiunile şi efectele omeneşti. Exces de încredere în ideal. Refuză
afecţiunea familială, prietenia, studiul. EPIHARM [Epicharmos] (c. 550-460 î.e.n., Siracusa, Sicilia). Cel mai important autor
de comedie dorică. îşi prezintă piesele începînd din 486 î.e.n. şi pînă în
Erinna
468 î.e.n. Dintre cele 40 de comedii cunoscute, o parte au subiecte mitologice: Busiris, Odysseus automolos (Odiseu fugar),
Prometeu, Bacchai (Baccantele); altele se inspiră din viaţa reală: Georgos (Ţăranul), Megareia (Megariana), Plu-tos
(Bogăţia), prezentînd personaje din diverse straturi sociale, desprinse din mimul popular. A încetăţenit tipul de erou popular,
specific dramei satirice de mai tîrziu. Cunoscut şi ca filosof, cu preocupări etice. Ennius i-a închinat un poem care-i poartă
numele. ERINNA (sec. IV î.e.n., insula Tenos, lîngă Rodos). Poetă. Cunoaştem poezia sa Elakate (Fusul), în care cîntă sufe-
rinţa pricinuită de despărţirea de prietena sa, Baucis. Talent pentru miniaturi realiste, expresive. Precursoare a poeziei
elenistice. Cîteva epigrame de la E. au fost păstrate în Antologia Palatina. ESCHINE [Aischines] (c. 390 î.e.n., Sphet-tos,
Atica — 314 î.e.n., Atena). Orator. Iniţial, ostil regelui Filip al Macedoniei, apoi unul dintre cei mai zeloşi partizani ai
acestuia. Intră în politică aproximativ în 357 î.e.n., ocupînd diverse funcţii de mică însemnătate. Este elevul lui' Iso-«rate.
Din opera lui s-au păstrat trei discursuri: Kata Timarchon (împotriva lui Timarchos), pe care îl acuză de moravuri decăzute şi
de risipirea averii; Para para-presbeias (Despre ambasada necredincioasă) ripostă lui Demostene; Kata Ktesiphontos
(împotriva lui Ctesiphon), în care atacă decretul propus de acesta pentru încununarea lui Demostene. Plin de ambiţie, vanitos,
a susţinut interesele marilor proprietari. Bun improvizator.
EIIBUL [Eubulos] fiul lui Euphranor (sec-IV î.e.n., Atena). Poet. Reprezentant al comediei medii. A compus 104 comedii,
dintre care ne sînt cunoscute c. 60, prin titluri sau fragmente. Preferinţă pentru subiecte mitologice. Spirit cinic, abil în
parodierea tonului pompos al tragediei. EUCLIDE [Eukleides] (c. 365-300 î.e.n., Alexandria, Egipt). Matematician. Prin-
cipala sa operă, StoicJieia (Elementele — 325 î.e.n.) în 13 cărţi, a avut o influenţă hotărîtoare asupra dezvoltării ulterioare a
ştiinţelor matematice. De la E. s-au
210
mai păstrat diferite alte scrieri, printre care tratatul Eisagoge harmonike (Introducere în ştiinţa armoniei), o expunere
sistematică despre teoria muzicală a şcolii pitagorice şi Kanonika (împărţirea canonului).
EUCLIDE [Eukleides] (c. 450 î.e.n., Me-gara — c. 380 î.e.n. ?). Filosof. Autor de scrieri polemice, dintre care una împotriva
lui Eforos, şi de dialoguri. Printre dialogurile sale se numără Mincinosul, Electra, însoritul. Folosea un stil sobru' lipsit de
înflorituri. Combinînd teoria eleată despre unitate cu «binele», principiul eticii socratice, a întemeiat una din cele mai
importante şcoli filosofice de la începutul sec. al IV-lea î.e.n. EUENOS DIN PĂROS (c. 460 î.e.n., Păros — începutul sec.
IV î.e.n., ?) Poet şi sofist. Perioada sa de glorie este cuprinsă între 430 şi 400 î.e.n., în timpul războiului peloponesiac. Din
opera sa au rămas c. 20 de versuri aparţinînd unor elegii cu caracter familiar, intim, care dau o imagine a preocupărilor înaltei
societăţi ateniene, cîţiva hexametri, proveniţi dintr-o compoziţie ce nu poate fi definită. Caută noi mijloace de expresie pentru
limba elegiei şi pentru tratarea temelor poetice tradiţionale.
EUFORION [Euphorion din Chalkis] (c. 275 î.e.n., Chalkis, Eubeea — 200 î.e.n., Atena). Poet. A fost bibliotecarul lui
Antioh cel Mare în Siria, de la 224 pînă la 187 î.e.n. A compus poeme cu subiecte mitologice, astăzi pierdute, în care se
resimte influenţa lui Calimah (Dionysos, Hyakinthos, Hippomedon, Artemidoros, etc.) Stil savant, adesea obscur. Puternică
înrîurire asupra şcolii de « poezie nouă» (neoterică) de la Roma (între 65—45 î.e.n.) condusă, între alţii, de Catul, Cornelius
Gallus, Licinius Calvus. EUGAMMON DIN CIRENE (sec. VI î.e.n., Cirene, Nordul Africii). Poet. I se atribuie o
Telegonie, care cuprindea sfîrşitul vieţii lui Ulise, omorît de fiul său, Telegonos. EUHEMER [Euhemeros din Messina] (sec.
IV î.e.n., Messina, Sicilia). Prozator. Autor al unei lucrări cu titlul Hiera Ana-graphe (Inscripţia sfintă), pretinsă in-scripţie ce
stă la baza teoriei ateiste după
Filon
c
are zeii sînt oameni divinizaţi. Lucrarea f0st tradusă de Ennius în limba latină. S-au păstrat cîteva fragmente. EUMELOS (a
doua jumătate a sec. VIII fe n. Corint ?). Poet. I se atribuie diferite poeme istorice, astăzi pierdute, dintre care cel mai
important, Korinthiaka (Corinticele), compilaţie de vechi legende, se referea la originile cetăţii lui. Sub numele lui E.
circulau şi alte opere epice: Europia, Titanomachia, Teseu, Perseu, Prosodion eis Delon (Clntec de procesiune pentru Delos)
etc.
FANOCLES [Phanokles] (sec. IV-III î.e.n., ?) Poet elegiac. A compus un poem intitulat Erotes e kaloi (Iubirile sau frumoşii
efebi), în care erau incluse şi vechi legende. Un fragment de 28 de versuri, păstrat de Stobaios, care descrie moartea lui
Orfeu, indică acelaşi gust pentru erudiţie.
FERECIDE [Pherekydes] (mijlocul sec. V î.e.n., Atena). Logograf. A adus completări proprii genealogiilor existente. Din
opera sa, Historiai (Istorii) scrisă în dialect ionic — atic, s-au păstrat numai fragmente. Principala sa lucrare, Atthis sau
Attikes Archaiologia (Istoria Aticii), se referea la istoria genealogică a Aticii. FERECIDE [Pherekydes din Syros] (mijlocul
sec. VI î.e.n., Syros). Filosof şi prozator. Discipol al lui Anaximandru. A fost influenţat de doctrina lui Tales şi de mitologia
lui Hesiod, iar pe de altă parte, de concepţii teologice din Orient. Este autorul unei Teogonii, intitulată Pentemychos (Peştera
cu cinci galerii), de fapt, o cosmogonie cu caracter mitologic, considerată cea mai veche proză atică, în care a introdus
principiul atotputerniciei unei triade, Zas, Chronos şi Chthonie, necunoscute pînă la el în mito-grafia greacă.
FERECRATE [Pherekrates] (a doua jumătate a sec. V î.e.n., Atena). Autor de comedie atică cu caracter satiric, din care s-au
păstrat cîteva fragmente şi unele titluri: Graes (Bătrînele), Myrmekanthro-P01 (Oamenii furnici), Dulodidaskalos
(Preceptorul sclavilor), Metalles (Minerii). "■ obţinut, se pare, prima victorie în '38 î.e.n. Cea mai cunoscută piesă, Agrioi
(Sălbaticii), reprezentată în 420 î.e.n. tratează cu umor, dar şi cu pătrundere, o temă frecventă, viaţa primitivă, «sălbăticia»,
care, de departe, îl atrage pe omul plictisit de viaţa urbană, dar de aproape îl sperie. A rivalizat cu Crates. Scriitor spiritual şi
inventiv. S-a bucurat de renumele « cu adevărat atic», («atti-kotatos»).
FILEMON [Philemon] (c. 361 î.e.n. Soloi, Cilicia? sau Siracusa, Sicilia ? — c. 262 î.e.n., Pireu). Poet comic. A debutat la
Atena pe la 330 î.e.n., apoi a trăit la Pireu. I se atribuie 90 sau 97 de comedii, dintre care 60 sînt cunoscute astăzi prin titluri şi
fragmente. A rivalizat cu Me-nandru. Operele sale, ale căror subiecte au fost reluate de Plaut, sînt comedii de situaţii, nu de
caracter. Personajele nu au prea mult relief, semănînd între ele. Are totuşi imaginaţie, spirit, vervă. FILIP [Philippos] (sec. I
î.e.n., Tesalo-nic ?). Poet. îmbogăţeşte culegerea de epigrame creată de Meleagru cu 88 de epigrame proprii şi cu alte piese
ale unor poeţi contemporani, Antipatros, Antifilos, Filo'dem, Parmenion.
FILISTOS [Philistos din Siracusa] (c. 430 — 356 î.e.n., Siracusa). Istoric şi om politic. Luînd parte la luptele interne ale
insulei, a fost exilat, iar apoi şi-a pierdut viaţa într-o bătălie navală împotriva tiranului Dion. A scris Sikelika (Istoria Siciliei)
în şapte cărţi, o istorie închinată tiranului Dionysios cel Bătrîn al Siracusei şi o istorie a lui Dionysios cel Tînăr, din care s-au
păstrat numai fragmente._ A fost un imitator al operei lui Tucidide. FILON [Philon], (c. 21 sau 28 î.e.n. -41 sau 49 e.n.,
Alexandria, Egipt). Filosof. Reprezentant de seamă al culturii ele-nistico-iudaice. în anul 39 e.n., face parte din delegaţia
alexandrinilor trimisă la Roma, pe vremea împăratului Cali-gula, cu scopul aplanării conflictelor dintre grecii şi iudeii
stabiliţi în Alexandria. Familia lui F., aparţinînd comunităţii iudaice din Alexandria, era bogată şi se bucura de protecţia
autorităţilor romane după ce Egiptul devenise provincie romană (30 î.e.n.). Formaţia sa filosofică este deopotrivă greacă
şi ebraică, iar
Filostrat
21}
cunoştinţele sale de literatură şi istorie greacă l-au ajutat să devină un adevărat maestru în arta dialogului şi a expunerii
istorice. Se ştie totuşi, din propriile sale mărturii, că a învăţat ebraica ca om matur şi că s-a izbit de greutatea transpunerii
termenilor ebraici, îndeosebi din domeniul religiei, în limba greacă. Opera filosofică şi literară a lui F. este închinată cercetării
elementelor comune în religia şi cultura vechilor popoare din Orientul mijlociu şi din Grecia, aprofundării metodei alegorice
folosită în scrierile cuprinse în Pentateuh şi în Scrierile lui Platou, precum şi unor studii al căror conţinut era de natură
istorică şi apologetică. Influenţa stoicismului şi a Academiei medii este deosebit de puternică în lucrările mai timpurii ale
filosofului, cum ar fi Peri pronoias (Despre providenţă) sau Peri aphtharsias kosmou (Despre incoruptibilitatea lumii). Dar
principala sa operă a fost Nomon hieron allegoriai, (Interpretarea alegorică a legilor sfinte), în trei cărţi, lucrare unitară,
destinată să producă argumente pentru a dovedi că faptele povestite in cărţile sfinte ale evreilor nu numai că au un sîmbure de
adevăr istoric, dar posedă şi un fundament etic la fel de valoros ca cele mai înalte culmi ale gîndirii moraliştilor greci. Dintre
operele apologetice cităm: Eis Flaccon (Împotriva lui Flaccus), magistrat roman, guvernator în Alexandria (Aulus Aridius
Flaccus), care învrăjbise comunităţile greacă şi iudaică una împotriva celeilalte. Pasionat cititor al operei lui Platon, F. şi-a
închinat întreg talentul literar unei idei majore: străduinţa de a realiza o sinteză între gîndirea filosofică şi etică a vechilor
greci şi a vechilor evrei. FILOSTRAT [Philostratos Flavius] (c. 200 e.n., Atena). Sofist. Autor al lucrării Bios Apolloniou
Tyaneos (Viaţa lui Apol-lonios din Tyane) prima biografie profană asupra unui taumaturg pitagoreic din sec. I e.n., cu
elemente mitice şi orientale. Este, de asemenea, autor al lucrării Bioi sophiston (Vieţile sofiştilor), o prezentare a metodei de
lucru şi o trecere în revistă a principalilor exponenţi ai sofisticii a doua (sec. I —II e.n.), al unui Tra-
tat de gramatică — Techne grammatike şi al unor Scrisori — Epistolai.
FLLOXENOS [Philoxenos], fiul lui Eulj. tides (435 î.e.n., insula Citera — 380 î.e.n. Efes, Ionia). Poet. Autor de ditirambi! A
fost invitat la curtea lui Dionysios al Siracusei, aproximativ în anul 409 î.e.n. Găzînd în dizgraţie, a fost aruncat în carierele
de piatră. A scăpat şi s-a răzbunat pe tiran, parodiindu-1 în Kyklops (Ciclopul). A compus 24 de ditirambi şj un poem epic,
care cuprinde genealogia Eacizilor. A întrebuinţat un vocabular nou, a jitiut să varieze melodiile cu multă artă. Alături de
Timoteu din Milet, trece drept inovatorul muzicii vechi greceşti. FLAVIUS IOSEPHUS, vezi IOSEPHUS FLAVIUS
FOCILIDE [Phokylides] (sec. VI î.e.n., Milet, Ionia). Reprezentant al poeziei gnomice. Autor de poeme foarte scurte, în
hexametru, care anunţă apariţia epigramei. Poemele sale, din care s-au păstrat numai fragmente, au un conţinut general:
elogiul muncii la ţară, răutatea femeilor etc. în sec. I e.n., sub numele lui F. circula o culegere de c. 230 gnome, folosită ca
material didactic pînă în sec. XVII— XVIII. Această culegere se află în numeroase manuscrise greceşti din ţara noastră,
dovadă că era apreciată în învăţămîntul din şcolile domneşti.
FRLNIHOS [Phrynichos] (a doua jumătate a sec. V î.e.n., Atena). Poet comic. Comedia Monotropos (Singuraticul), studiu de
caracter, a fost prezentată la concursul de la Marile Dionysii din 404 î.e.n., alături de Păsările lui Aristofan, obţinînd premiul
III. Comediile Mousai (Muzele) şi Tragodoi (Tragedienii) reluau pe plan dramatic tema dezbaterii literare asupra tragediei.
FREVIHOS [Phrynichos], fiul lui Poly-phradmon; (c. 500 î.e.n., Atena). Poet tragic şi autor de drame satirice. Obţine prima
victorie în 511 î.e.n. Este autor al tragediei Miletou Halosis (Căderea Mih' tului), înscrisă în istoria culturii greceşti-A
sensibilizat opinia publică, făcînd ape1 la sentimentele de solidaritate dintre cetăţile greceşti. în 476 î.e.n., Temistocle, t»
Îl3
Hegcsias.
litate de horeg, pune în scenă o altă
tragedie de F., probabil Phoinissai (Feni-
enele), care celebra victoria de la Sala-
0lWa
Se cunosc 10 titluri de drame cu
ubiecte din actualitatea timpului: An-\haios (Anteu) sau Libienii, Aigyptioi (Egiptenii), Pleuroniai (Femeile din Pleu- ron) sau
eroico-mitice: Tantalos, Troilos. FRINIS [Phrynis] (sec.V î.e.n., Milet ?). Muzician. Autor de nomosuri. La început flautist,
apoi citared. Urmaş al lui Ter-oandru. A adus modificări însemnate nomos-ului (arie vocală acompaniată de instrumente).
După Plutarh, a introdus printre instrumentele de acompaniament citară cu nouă coarde. Aristofan îi reproşează faptul că a
inventat inflexiuni de Toci efeminate. Nu s-a păstrat nimic din opera lui.
GORGIAS, fiul lui Charmantides; (c. 485 î.e.n., Leontinoi, Sicilia — c. 376 î.e.n., Pherai, Tesalia). Filosof şi retor. începînd
din 437 î.e.n., şi-a petrecut o mare parte din viaţă la Atena unde ţinea conferinţe mult apreciate de auditoriu. în acelaşi scop, a
fost adesea invitat în diferite părţi ale Greciei. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în Tesalia, la curtea tiranului Iason. Se spune că
nu cu mult înainte de moarte a pus să i se citească dialogul care îi purta numele, scris de Platon. A conceput o artă a retoricii,
Techne retorike, a scris elogii (« encomia»), printre care un Elogiu el Elenei şi a lăsat un renumit Epita-phios logos (Discurs
funebru) . A ţinut două mari discursuri de aparat, un Olympikos (Discurs olimpic) şi unul delfic, Pythi-kos. Faima i-a venit
din arta sa oratorică (Platon, Gorgias, 449 a), dar importanţa sa ca scriitor se datorează unui tratat de filosofie, Peri tou me
ontos e Peri physcos (Despre neant sau despre natură), rezumat de Sextus Empiricus [Adversus mathematikos VII).
Propoziţia ţui Protagoras « omul este măsura tutu-
r
lucrurilor» a fost dezvoltată de G.
e linia relativismului, pînă la ultimele ^nsecinţe, prin următorul şir de raţionamente: nimic nu există; dacă ceva
Sls
tă, acest ceva nu poate fi cunoscut
' °m şi nu poate fi comunicat altcuiva, contestă deci adevărul ontologic (de-
numind neantul «to me on»), nu acceptă teoriile materialiste despre substanţa primordială («arche»), ceea ce îl situează în
rîndul filosofilor agnostici.
HARPOKRATION (sec. II-III,?). Autorul glosarului celor zece oratori cuprinşi în « Canonul atic ».
HECATEU [Hekataios din Abdera] sau din Teos (a doua jumătate a sec. IV — prima jumătate a sec. III î.e.n., Abdera, Tracia,
sau Teos, Ionia). Filosof, discipol, al lui Pyrrhon. Autor a două lucrări, Peri ton hyperboreon (Despre hyperbo-reeni) şi
Aigyptiaka (Despre Egipt), care cuprind, sub veşmîntul unor fapte istorice, numeroase fantezii de ordin filosofic, religios,
moral. A fost adept al teoriei originii orientale a filosof iei greceşti.
HECATEU [Hekataios din Milet] (a doua jumătate a sec. VI — prima jumătate a sec. V î.e.n., Milet, Ionia). Logograf. A luat
parte la marea răscoală a Ioniei împotriva perşilor (499 î.e.n.). A călătorit mult, interesîndu-se de populaţiile şi moravurile
ţinuturilor vizitate (Asia, Europa). Impresiile de călătorie le-a însemnat într-o Ges periodos (Periegeză) lucrare de geografie,
etnografie şi istorie, redactată în spiritul raţionalismului ionic, dar nu lipsită de naivităţi, relevate de Herodot. în proza istorică
a debutat prin Genealogiai (Genealogii), istorii fictive despre originea unor neamuri aristocrate din Ionia. A avut o puternică
influenţă asupra lui Herodot îndeosebi în cartea' a II-a a Istoriilor (Istoria Egiptului).
HEGESIAS (a doua jumătate a sec. IV — prima jumătate a sec. III, Cirene, Africa de nord). Filosof. Aparţinînd şcolii cire-
naice, nega posibilitatea de a înfrînge durerile şi amărăciunea, recomandînd sinuciderea drept cel mai lesnicios mijloc de a
pune capăt necazurilor. De aici şi epitetul ce i s-a dat: « Peisithanatos» (Cel ce recomandă moartea). HEGESIAS (mijlocul
sec. III î.e.n.,Mag-nesia, sudul Asiei Mici). Istoric şi retor, unul din creatorii stilului denumit « asiatic » spre deosebire de cel
« atic». Autor al up.ei istorii a lui Alexandru cel Mare, mult imitată, dar judecată sever de criticii antichităţii.
Isaios
216
<le asemenea, al lucrărilor ludaike Archa-iologia (Antichităţi iudaice), în 20 de ■cărţi, şi Kata Apionos (Împotriva lui Apion),
scriere polemică despre vechimea culturii iudaice. S-a păstrat şi • Iosephou bios (Autobiografie), justificare a propriei sale
atitudini faţă de evenimente.
ISAIOS (c. 420 î.e.n., Chalkis, Eubeea -350 î.e.n., Atena). Unul din cei 10 retori atenieni, înscrişi în Canonul oratorilor atici.
Se cunosc puţine date bibliografice. A trăit la Atena. De la I. s-au păstrat 12 discursuri ţinute în procese cu caracter civil, între
care discursul Peri tou Kiro-nos Klerou (Despre moştenirea lui Kiron). îi este superior lui Lisias prin argumentarea şi
comentarea legilor. Se distinge prin forţă, puritate a limbajului, eleganţă a frazei.
IUBA [Iobas] fiul lui Iuba, regele Numi-diei (a doua jumătate a sec. I î.e.n., nordul Africii). Regele Mauritaniei, prozator de
limba greacă. în urma bătăliei de la Thapsus (46 î.e.n.), în care tatăl său şi-a pierdut viaţa, Iuba a fost adus la Roma, unde a
primit o educaţie aleasă. După căderea Egiptului (31 î.e.n.), i s-a dat în căsătorie pe Cleopatra Selene, fiica îui Antonius şi a
Cleopatrei şi i s-a oferit regatul Mauritaniei. A contribuit la răs-pîndirea culturii elenistice în nordul Africii. A întreprins
cercetări asupra istoriei romane, asupra asirienilor şi libienilor, a compus lucrări de critică, gramatică, istoria literaturii şi a
teatrului, ca şi un tratat de pictură, Peri graphikes sau Peri zographikes (Despre pictură — opt cărţi), din care s-au păstrat
fragmente. Gust pentru fapte şi lucruri menite să trezească interesul cultural. KLNESIAS DIN ATENA, fiul citaredului
Melas; (sec. V—IV î.e.n., Atena). Poet. Autor de ditirambi, din a cărui operă s-au păstrat numai fragmente. Fiind un poet
inovator, a fost aspru criticat de contemporani şi de posteritate. Luat în derîdere de Aristofan, în Broaştele (405 î.e.n.).
LASOS (c. 545 î.e.n., Hermione, Argo-lida — c. 496 î.e.n., Atena?). Poet din
anturajul Pisistratizilor. Renumit maestru de coruri ditirambice. Inovator al structurilor strofice şi al acompaniamen-
tului muzical. LEONIDAS DIN TARENT (mijlocul sec
III î.e.n., Tarent sudul Italiei). Poet epigramist. Şi-a desfăşurat activitatea în Graecia Magna, (sudul Italiei), într-o vreme cînd
cetăţile greceşti, ameninţate de romani, au cerut ajutor regelui Epi-rului, Pirus. A celebrat prima victorie împotriva romanilor
din 276 î.e.n. După căderea Tarentului, a trebuit să plece în exil. Epigramele sale, în care face referiri directe Ta evenimentele
contemporane (Prinos Atenei) sau la propria sa situaţie (Nu mai tînji) se disting prin realismul situaţiilor şi sentimentelor. A
fost inspirat de frumuseţea anotimpurilor, de viaţa oamenilor simpli, plugari, pescari. Termeni precişi, emoţie discretă, multă
naturaleţe în expresie.
LESCHES (sec. VII î.e.n., Lesbos). Poet epic. în jur de 650 î.e.n., compune o suită de cînturi numită Mikra Ilias (Mica
Iliadă), în care reface, în mare parte, în stilul său propriu, poemele lui Arctinos, completîndu-le cu noi episoade. LEUCEP
[Leukippos] (sec. V î.e.n., Milet? Ionia sau Abdera? Tracia). Filosof, discipol al lui Zenon din Elea. După 450 î.e.n.,
întemeiază o şcoală filosofică la Abdera. A fost profesorul lui Democrit şi unul dintre promotorii teoriei atomiste. Scrierile
sale, avînd la bază o concepţie materialistă asupra lumii, manifestă o puternică opoziţie faţă de determinismul stoic; au fost
confundate, în cursul sec.
IV î.e.n., cu cele ale lui Democrit, sub numele căruia au circulat. lilCOFRON [Lykophron, supranumit « obscurul»] (a doua
jumătate a sec. IV î.e.n., Chalkis, Eubeea — prima jumătate a sec. III î.e.n., Alexandria, Egipt). Filolog şi poet tragic. La
venirea pe tron a lui Ptolemeu Filadelful (285 î.e.n.), a primit misiunea de a clasa cărţile din biblioteca Museionului. A
contribuit, alături de (Jalimah, la renaşterea tragediei greceşti, scriind 40 de tragedii, între care Aiolos, Andromeda, Heracles,
Casandra, Oedip, etc. Este, de asemenea, autorul dramei sati-
re Menedemos, al tratatului Peri ko-r'odias (Despre comedie), primul studiu
le acest gen, ca şi al poemului Alexandra sau Casandra, probabil un fragment dintr-o tragedie destinată lecturii, păstrat dato-
rită originalităţii sale: prin întrebuinţarea de cuvinte rare, de metafore elaborate si de mituri puţin cunoscute, abilitatea tehnică,
muzicalitatea versurilor. UCURG [Lykurgos] (c. 390 - 324 î.e.n., Atena). Orator. Şeful partidei naţionale alături de Hiperide.
A început construcţia teatrului lui Dionysos din partea de sud a Acropolei, a dispus să fie înălţate statuile celor trei mari
tragici Eschil, Sofocle si Euripide, şi a fixat textul oficial al operelor lor. A rămas cunoscut prin discursurile rostite în calitate
de acuzator public: Kata Leokratous (împotriva lui Leocra-tes), în care îl acuză pentru faptul de a fi părăsit Atena într-un
moment greu pentru cetate, discursul Kata Menesaich-mou (împotriva lui Menesaichmos şi cel împotriva sicofantului
Aristogeiton — Kata Aristogeitonos.
LONGLNUS [Longinos] (c. 220 e.n., Atena — c. 273 e.n.,?). Retor şi filosof. A fost invitat, sub domnia lui Aurelian, să fie
educatorul fiului reginei Zenobia, la Pal-myra (Siria). I s-a atribuit, în mod greşit, tratatul anonim Peri hypsous (Despre
sublim). S-a bucurat de faimă ca profesor şi critic literar.
MAGNES (sec. V î.e.n., Atica). Poet comic. Unul dintre primii autori de comedie cu subiecte satirice. Este în apogeul gloriei
între anii 460—450 î.e.n. A fost învingător în două (11?) concursuri. S-au păstrat cîteva titluri: Ornithes (Păsările), Lydoi
(Lidienii), Batrachoi (Broaştele). MARCUS AURELIUS [Marcus Aurelius Antoninus] fiul lui M. Annius Verus şi al Domitiei
Lucilla; (121 e.n., Roma— 180 e-n., Sirmium?, Pannonia sau Vindo-bona?, Pannonia). împărat roman şi filosof. A fost
adoptat în 146 e.n., de Antoninus Pius. Ultimul filosof stoic important. Reprezentant al stoicismului tlrziu. Compune
aforisme, cugetări, păstrate sub titlul Ta eis heauton (Către sine tnsuşi), "i limba greacă. Puternic influenţat de
Mimmerm
învăţăturile lui Epictet. Principiile sale etice se bazează pe respectul legilor şi libera lor acceptare. Recomandă auto-
perfecţionarea morală. MAXIMOS DIN TYR (sec. II Tyr, Feni-cia). Retor şi sofist. Autor a 41 de disertaţii, Dialexeis, pe
teme filosofice şi morale.
MEOASTENE [Megasthenes] (c. 400 î.e.n., Ionia). Prozator. Autor al lucrării Indika (Istorii despre India). A fost trimisul
oficial al lui Seleucos I la curtea regelui indian Sandracottas, între anii 302 — 291 î.e.n. Bun observator al obiceiurilor, avea
tendinţa de a căuta izvoarele înţelepciunii şi filosofiei greceşti în cultura indiană. Lucrarea a fost folosită ca sursă de inspiraţie
de Arrian.
MELANIPPIDE [Melanippides cel Bă-trîn] (a doua jumătate, sec. VI î.e.n., insula Melos — prima jumătate sec. V î.e.n.,
Atena?). Poet. Contemporan cu Pindw. A activat la Atena, dobîndind prima victorie în jur de 494 î.e.n. A creat ditirambi
asociaţi cu muzică, poeme epice, epigrame, elegii.
MELANIPPIDE [Melanippides cel Tînăr], fiul lui Criton; (sec. V î.e.n., ?). Poet. Autor de ditirambi. Activitatea sa se des-
făşoară în jur de 450—430 î.e.n. S-au păstrat fragmente din poemele Danaidele, Marsyas, Persefona ş.a.
MENIP [Menippos din Gadara] (a doua jumătate, sec. IV î.e.n., Gadara, Siria — prima jumătate sec. III î.e.n., Teba, Beo-ţia).
Filosof cinic şi prozator. A compus parodii, Nekyia (Scene din Infern), astăzi pierdute, la adresa lui Homer, a filosofilor, în
special împotriva lui Epicur, şi a zeilor religiei populare. Vervă incisivă. A fost folosit ca sursă de inspiraţie de Lucian.
MIMNERM [Mimnermos] (a doua jumătate a sec. VII î.e.n., Colofon, Ionia — prima jumătate a sec. VI î.e.n., Ionia). Poet
epic şi liric. Puţine date biografice. Poetul aparţinea unei familii de muzicieni şi a îmbrăţişat profesia înaintaşilor săi. Se crede
că a supravieţuit momentului cînd regele Lydiei, Alyattes, şi-a extins dominaţia asupra cetăţilor greceşti de pe coasta Ioniei
(575 î.e.n.). Este autorul
Mosehos
21S
unui poem eroico-genealogic, Smyrneis (Smyrneida). Creaţia sa lirică a circulat în antichitate sub forma unei culegeri de
elegii intitulată Nanno. în istoria poeziei eline trece drept precursorul marii poezii erotice, reprezentată prin Sappho şi
Anacreon.
MOSCHOS (c. 150 î.e.n., Siracusa, Sici-lia). Gramatic şi poet bucolic. Autor al poemului epic Europa şi al poemelor mito-
logice Epitaphios Bionos (Cîntec la moartea lui Bion) şi Megara. Din culegerea de poezii bucolice cea mai renumită rămîne
Eros drapetes (Eros fugar) tradusă în româneşte de Gh. Asachi. Leopardi 1-a tradus integral.
MUSONIUS RUFUS [Caius Musonius Ru-fus] (sec. I e.n., Vulsinum, Etruria — sec. I e.n., Roma). Filosof stoic, maestrul
luiEpictet. Implicat într-un complot împotriva lui Nero a fost exilat. S-a reîntors la Roma sub Galba sau sub Vitellius. A
deschis o şcoală devenită celebră. Cîteva din prelegerile sale cu subiecte de etică s-au păstrat în Anthologia (Florilegiul) lui
Stobaios, datorită notelor luate de unul din discipoli.
MTETIS (prima jumătate a sec. V î.e.n., Beoţia). Poetă lirică. Nu s-a păstrat nimic din opera ei. Corinna o acuză că a îndrăz-
nit să îl concureze pe Pindar. Plutarh a păstrat rezumatul unui poem de M. după o legendă locală.
NEARCHOS (c. 360 î.e.n., Creta - 314 î.e.n.,?). Istoriograf, prieten cu Alexandru cel Mare. în 334 î.e.n. i se încredinţează
guvernarea Liciei şi a Pamphyliei. îl însoţeşte pe Alexandru în expediţiile sale în Asia şi este numit amiralul flotei macedo-
nene. A participat la operaţii de luptă pe marile fluvii asiatice şi a explorat coastele Peninsulei Arabice. Autor al unui
Periplous (Periplu), care conţine date asupra istoriei şi geografiei Indiei, sursă de inspiraţie pentru Arrian şi Strahon.
NEOPHRok (sec. V î.e.n., Sicyon, Pelo-pones). Poet tragic. A introdus în dramele sale roluri de pedagogi şi sclavi. Autorul
unei tragedii, Medeea, subiect tratat şi de Euripide. Au rămas trei fragmente, unul din ele fiind monologul Medeei. în tra-
gediile sale apar, pentru prima oară pe scena greacă, ezitări, probleme de conştiinţă.
MCANDRU [Nikandros din Colofon] (sec. II î.e.n., Colofon). Poet elenistic. Reprezentant al poeziei didactice. De profesie
medic, a versificat subiecte medicale: Theriaka (Despre muşcăturile animalelor sălbatice) şi Alexipharmaka (Medicamente
pentru vindecarea intoxicărilor cu alimente) MCOLAOS [Nikolaos din Damasc] (c. 64 î.e.n., Damasc, Siria). Istoric. A trăit
la curtea lui Herodes cel Mare al Iudeei pînă la moartea acestuia, fiind sfetnicul lui, apoi la Roma, multă vreme. A studiat
literatura greacă, încercînd să scrie tragedii şi comedii, preocupîndu-se şi de filosofii peripateticieni. Principala lui operă este
Historia katholike (Istoria universală — 144 de cărţi), de la începuturile omenirii pînă la vremea lui August, Bios Kaisaros
(Biografia împăratului August), Peri tou idiou biou kai tes heautou agoges (Despre propria-mi viaţă şi educaţia primită),
precum şi o Paradoxon eihon syna-goge (Culegere de obiceiuri ciudate), cu caracter enciclopedic. Dintre scrierile sale
filosofice fac parte Peri Aristotelous philo-sophias (Despre filosof ia lui Aristotel), Peri theon (Despre zei), Peri protes philo-
sophias (Despre cea dintti filosof ie). Naraţiunile sale istorice, de factură anecdotică, au fost bine apreciate în Bizanţ şi
excerptate de diferiţi compilatori, printre care şi patriarhul Fotios. NOSSIS (c. 300 î.e.n., Locroi, sudul Italiei). Poetă. Autoare
de poezii lirice şi epigrame. S-au păstrat 12 epigrame, în dialect doric. Se compara ea însăşi cu Sappho, dar îi este evident
inferioară.
ONESIKRITOS (sec. IV î.e.n., Astypa-laia sau insula Egina?). Filosof, discipol al lui Diogene din Sinope. A luat parte la
expediţia lui Alexandru cel Mare, pe care 1-a însoţit pînă în Indii. Ulterior, a călătorit sub comanda lui Nearhos pînă în Golful
Arabic. A alcătuit, după modelul Cyropediei lui Xenofon, o lucrare despre Indii, intitulată Gymnosophistai (Gun-nosofiştii).
Fragmentul păstrat conţine un
219
Pisandru
dialog fictiv cu « gymnosofiştii» indieni, relevînd omul de spirit, fin observator. OTîOMAKRITOS (sec. VII-VI î.e.n.,
Atena). Om de ştiinţă şi de litere. Protejat de Pisistratizi. Concepţiile sale despre elementele primordiale sînt influenţate de
filosofia materialistă ioniană. A participat la redactarea uneia dintre ediţiile de bază ale Iliadei.
OPPIAN [Oppianos din Korikos] (c. 200 î.e.n., Anazarbos, Cilicia — ?, Corikos). Poet. Autor al unui poem în cinci cărţi,
păstrat în întregime, versificaţie după un tratat despre pescuit, Halieutika. I s-a atribuit şi Kynegetika, un tratat de vînă-toare,
al omonimului său, Oppian din Apameea Siriei, închinat împăratului Ca-racalla.
ORFEU [Orpheus] (sec. VI î.e.n., Tra-cia?). Poet hieratic legendar. Legendele legate de persoana sa au un fond poetic. De
numele lui O. sînt legate şi episoade epice, reluate în Odiseea. I se atribuiau cîntări liturgice («teletai») şi imnuri («hymnoi»)
ca şi unele cîntece epice din sec. III î.e.n., denumite Hieroi logoi (Naraţiuni sfinte). Legenda puterii sale magice asupra
animalelor sălbatice, sau legenda pierderii soţiei, Eurydice, alcătuiau un ciclu care i-a inspirat pe poeţii şi artiştii plastici ai
tuturor timpurilor. De numele lui O. este legată o direcţie dionysiacă mistică, răspîndită din nordul Traciei pînă în sudul
Italiei, sub numele de «orfism». Orfismul s-a confundat la un moment dat cu învăţăturile şcolii pitagoreice.
ORIGENE [Origenes] (185 e.n., Alexandria, Egipt — 254 e.n., Tyr, Fenicia). Prozator. Discipol al neoplatonicianului Am-
monios Saccas. începînd din 217 e.n. este succesorul lui Clemens, la Alexandria, apoi, din 230 e.n., profesor de teologie la
Cesareea Capadociei. Autor al unei opere variate, de mari dimensiuni (peste 2000 de scrieri): Comentarii la Vechiul Şi Noul
Testament, o ediţie a Bibliei în limbile greacă, latină, ebraică. Unele dintre lucrările sale au fost traduse de Iero-nim şi Rufinus
în limba latină. A încercat > sinteză între concepţiile neoplatonismului, a credinţelor mistice din perioada
elenistică şi creştinism, ceea ce i-a atras după moarte, în sec. VI e.n., o condamnare din partea unuia dintre conciliile bisericii
creştine.
PAMPHYLA (sec. I, Epidaur). Autoarea lucrării Hypomnemata istorika (Comentarii istorice), redînd conversaţiile duse de
soţul ei, Sokratidas, cu diverşi învăţaţi ai vremii. încercare de înregistrare a istoriei unui cenaclu literar. PANAITIOS (c. 180
î.e.n., Rodos - c. 110 î.e.n., Atena). Filosof stoic, profesorul lui Poseidonios. Trăind mult timp la Roma, în cercul Scipionilor,
1-a însoţit pe P! Scipio Aemilianus în călătoriile sale în Orient. Opera: Peri tou kathekontos (Despre datorieJ, lucrare folosită
de Cicero Peri pronoias (Despre providenţă), Peri politikes (Despre politică). Este socotit reprezentant al stoicismului tîrziu.
A introdus în vocabularul filosofic termenul de « umanitate », folosit apoi în studiile filosofice latine.
PANYASSIS, fiul lui Polyarchos; (sec. VI—V î.e.n., Halicarnas, SV Asiei Mici). Poet. Autor al unui poem mitologic Hera-
kleis sau Herakleia (Heracleida), de 900 de versuri, din care s-au păstrat 40 de versuri. Influenţă homerică puternică, datorită
căreia a fost numit « ultimul home-rid». Scrie în dialect ionic. Ton moderat. I s-a atribuit şi un poem genealogic, Jonika
(întemeierea cetăţilor ionice).
PARTHEMOS (sec. I î.e.n., Niceea, Biti-nia — Neapole, sudul Italiei). Poet elenistic, în 73 î.e.n. se află la Roma ca prizonier
de război. Se cunosc titlurile cîtorva dintre elegiile sale (Afrodita, Delos) şi ale cîtorva poeme în hexametri (Metamorfozele,
Heracles). S-a păstrat, de asemenea, o lucrare în proză, Erotika pathe-mata (Suferinţele dragostei), compusă ca material
documentar pentru poetul Cor-nelius Gallus, de fapt o culegere de legende, poveşti de dragoste terminate cu tragedii sau
metamorfoze. PISANDRU [Peisandros] (mijlocul sec. VII î.e.n., Rodos). Poet. A figurat în Canonul poeţilor epici clasici.
Autor al poemului Heracleia, probabil în 12 cînturi, prin care a fixat tipul clasic al lui Heracles şi ciclul muncilor lui.
Moschos
21S
unui poem eroico-genealogic, Smyrneis (Smyrneida). Creaţia sa lirică a circulat în antichitate sub forma unei culegeri de
elegii intitulată Nanno. în istoria poeziei eline trece drept precursorul marii poezii erotice, reprezentată prin Sappho şi
Anacreon.
MOSCHOS (c. 150 î.e.n., Siracusa, Sici-lia). Gramatic şi poet bucolic. Autor al poemului epic Europa şi al poemelor mito-
logice Epitaphios Bionos (Clntec la moartea lui Bion) şi Megara. Din culegerea de poezii bucolice cea mai renumită râmîne
Eros drapetes (Eros fugar) tradusă în româneşte de Gh. Asachi. Leopardi 1-a tradus integral.
MUSONIUS RUFUS [Gaius Musonius Ru-tus] (sec. I e.n., Vulsinum, Etruria — sec. I e.n., Roma). Filosof stoic, maestrul
luiEpictet. Implicat într-un complot împotriva lui Nero a fost exilat. S-a reîntors la Roma sub Galba sau sub Vitellius. A
deschis o şcoală devenită celebră. Cîteva din prelegerile sale cu subiecte de etică s-au păstrat în Anthologia (Florilegiul) lui
Stobaios, datorită notelor luate de unul din discipoli.
MîRTIS (prima jumătate a sec. V î.e.n., Beoţia). Poetă lirică. Nu s-a păstrat nimic din opera ei. Corinna o acuză că a îndrăznit
să îl concureze pe Pindar. Plutarh a păstrat rezumatul unui poem de M. după o legendă locală.
NEARCHOS (c. 360 î.e.n., Creta - 314 î.e.n.,?). Istoriograf, prieten cu Alexandru cel Mare. în 334 î.e.n. i se încredinţează
guvernarea Liciei şi a Pamphyliei. îl însoţeşte pe Alexandru în expediţiile sale în Asia şi este numit amiralul flotei macedo-
nene. A participat la operaţii de luptă pe marile fluvii asiatice şi a explorat coastele Peninsulei Arabice. Autor al unui
Periplous (Periplu), care conţine date asupra istoriei şi geografiei Indiei, sursă de inspiraţie pentru Airian şi Strabon.
NEOPHRON (sec. V î.e.n., Sicyon, Pelo-pones). Poet tragic. A introdus în dramele sale roluri de pedagogi şi sclavi. Autorul
unei tragedii, Medeea, subiect tratat şi de Euripide. Au rămas trei fragmente, unul din ele fiind monologul Medeei. în tra-
gediile sale apar, pentru prima oară pe scena greacă, ezitări, probleme de conştiinţă.
MCANDRU [Nikandros din Colofon] (sec II î.e.n., Colofon). Poet elenistic. Reprezentant al poeziei didactice. De profesie
medic, a versificat subiecte medicale: Theriaka (Despre muşcăturile animalelor sălbatice) şi Alexipharmaka (Medicamente
pentru vindecarea intoxicărilor cu alimente). MCOLAOS [Nikolaos din Damasc] (c. 64 î.e.n., Damasc, Siria). Istoric. A trăit
la curtea lui Herodes cel Mare al Iudeei pînă la moartea acestuia, fiind sfetnicul lui, apoi la Roma, multă vreme. A studiat
literatura greacă, încercînd să scrie tragedii şi comedii, preocupîndu-se şi de filosofii peripateticieni. Principala lui operă este
Historia katholike (Istoria universală — 144 de cărţi), de la începuturile omenirii pînă la vremea lui August, Bios Kaisaros
(Biografia împăratului August), Peri tou idiou biou kai tes heautou agoges (Despre propria-mi viaţă şi educaţia primită),
precum şi o Paradoxon ethon syna-goge (Culegere de obiceiuri ciudate), cu caracter enciclopedic. Dintre scrierile sale
filosofice fac parte Peri Aristotelous philo-sophias (Despre filosof ia lui Aristotel), Peri theon (Despre zei), Peri protes philo-
sophias (Despre cea dinţii filosof ie). Naraţiunile sale istorice, de factură anecdotică, au fost bine apreciate în Bizanţ şi
excerptate de diferiţi compilatori, printre care şi patriarhul Fotios. NOSSIS (c. 300 î.e.n., Locroi, sudul Italiei). Poetă. Autoare
de poezii lirice şi epigrame. S-au păstrat 12 epigrame, în dialect doric. Se compara ea însăşi cu Sappho, dar îi este evident
inferioară.
ONESIKRITOS (sec. IV î.e.n., Astypa-laia sau insula Egina?). Filosof, discipol al lui Diogene din Sinope. A luat parte la
expediţia lui Alexandru cel Mare, pe care 1-a însoţit pînă în Indii. Ulterior, a călătorit sub comanda lui Nearhos pînă în Golful
Arabic. A alcătuit, după modelul Cyropediei lui Xenoîon, o lucrare despre Indii, intitulată Gymnosophistai (Gim-nosofiştii).
Fragmentul păstrat conţine un
219
Pisandru
dialog fictiv cu « gymnosoîiştii» indieni, relevfnd omul de spirit, fin observator. OHOMAKRITOS (sec. VII-VI î.e.n., Atena).
Om de ştiinţă şi de litere. Protejat de Pisistratizi. Concepţiile sale despre elementele primordiale sînt influenţate de filosofia
materialistă ioniană. A participat la redactarea uneia dintre ediţiile de bază ale Iliadei.
OPPIAS [Oppianos din Korikos] (c. 200 î.e.n., Anazarbos, Cilicia — ?, Corikos). Poet. Autor al unui poem în cinci cărţi,
păstrat în întregime, versificaţie după un tratat despre pescuit, Halieutika. I s-a atribuit şi Kynegetika, un tratat de vînă-toare,
al omonimului său, Oppian din Apameea Siriei, închinat împăratului Ca-racalla.
OEFEU [Orpheus] (sec. VI î.e.n., Tra-cia?). Poet hieratic legendar. Legendele legate de persoana sa au un fond poetic. De
numele lui O. sînt legate şi episoade epice, reluate în Odiseea. I se atribuiau cîntări liturgice («teletai») şi imnuri («hymnoi»)
ca şi unele cîntece epice din sec. III î.e.n., denumite Hieroi logoi (Naraţiuni sfinte). Legenda puterii sale magice asupra
animalelor sălbatice, sau legenda pierderii soţiei, Eurydice, alcătuiau un ciclu care i-a inspirat pe poeţii şi artiştii plastici ai
tuturor timpurilor. De numele lui O. este legată o direcţie dionysiacă mistică, răspîndită din nordul Traciei pînă în sudul
Italiei, sub numele de «orfism». Orfismul s-a confundat la un moment dat cu învăţăturile şcolii pitagoreice.
ORIGENE [Origenes] (185 e.n., Alexandria, Egipt — 254 e.n., Tyr, Fenicia). Prozator. Discipol al neoplatonicianului Am-
monios Saccas. începînd din 217 e.n. este succesorul lui Clemens, la Alexandria, apoi, din 230 e.n., profesor de teologie la
Cesareea Capadociei. Autor al unei opere variate, de mari dimensiuni (peste 2000 de scrieri): Comentarii la Vechiul şi Noul
Testament, o ediţie a Bibliei în limbile greacă, latină, ebraică. Unele dintre lucrările sale au fost traduse de Iero-nim şi Rufinus
în limba latină. A încercat o sinteză între concepţiile neoplatonismului, a credinţelor mistice din perioada
elenistică şi creştinism, ceea ce i-a atras după moarte, în sec. VI e.n., o condamnare din partea unuia dintre conciliile bisericii
creştine.
PAMPHYLA (sec. I, Epidaur). Autoarea lucrării Hypomnemata istorika (Comentarii istorice), redînd conversaţiile duse de
soţul ei, Sokratidas, cu diverşi învăţaţi ai vremii. încercare de înregistrare a istoriei unui cenaclu literar.
PANAITIOS (c. 180 î.e.n., Rodos - c. 110 î.e.n., Atena). Filosof stoic, profesorul lui Poseidonios. Trăind mult timp la Roma,
în cercul Scipionilor, 1-a însoţit pe P. Scipio Aemilianus în călătoriile sale în Orient. Opera: Peri tou kathekontos (Despre
datorie), lucrare folosită de Cicero Peri pronoias (Despre providenţă), Peri politikes (Despre politică). Este socotit
reprezentant al stoicismului tîrziu. A introdus în vocabularul filosofic termenul de « umanitate », folosit apoi în studiile filo-
sofice latine.
PANYASSIS, fiul lui Polyarchos; (sec. VI—V î.e.n., Halicarnas, SV Asiei Mici). Poet. Autor al unui poem mitologic Hera-
kleis sau Herakleia (Heracleida), de 900 de versuri, din care s-au păstrat 40 de versuri. Influenţă homerică puternică, datorită
căreia a fost numit « ultimul home-rid». Scrie în dialect ionic. Ton moderat. I s-a atribuit şi un poem genealogic, lonika
(Întemeierea cetăţilor ionice).
PARTHENIOS (sec. I î.e.n., Niceea, Biti-nia — Neapole, sudul Italiei). Poet elenistic, în 73 î.e.n. se află la Roma ca prizonier
de război. Se cunosc titlurile cîtorva dintre elegiile sale (Afrodita, Delos) şi ale cîtorva poeme în hexametri (Metamorfozele,
Heracles). S-a păstrat, de asemenea, o lucrare în proză, Erotika pathe-mata (Suferinple dragostei), compusă ca material
documentar pentru poetul Cor-nelius Gallus, de fapt o culegere de legende, poveşti de dragoste terminate cu tragedii sau
metamorfoze.
PISANDRU [Peisandros] (mijlocul sec. VII î.e.n., Rodos). Poet. A figurat în Canonul poeţilor epici clasici. Autor al poemului
Heracleia, probabil în 12 cînturi, prin care a fixat tipul clasic al lui Heracles şi ciclul muncilor lui.
Pirus
220
PIKUS [Pynhos] (319-272 î.e.n., Epir). Regele Epirului. Istoriograf, autor al unor IIypomnemata (Memorii), astăzi pierdute.
PLATON [Platon cel Tînăr, supranumit « komikos », (poetul comic)] (sfîrşitul sec. V î.e.n., Atena). Reprezentant al vechii
comedii atice, autor de parodii cu subiecte mitologice (Adonis, Dedalos, Europa, La-ios), şi de comedii satirice, intitulate
după numele oamenilor politici (Peisandros, Cleophon), sau cu teme de actualitate (Presbeis — Solii, Symmachia — Alianţa,
Hellas e Xesoi — Grecia sau Insulele). Poet ingenios, de talent, a fost încununat la Dionysiile din 414 î.e.n. POLYAINOS LM
LAMFSACOS (sec. III sau IV e.n.,?). Matematician, filosof epicureu. Renumit pentru talentul său pedagogic. Autor al unor
tratate intitulate: Peri philosophias (Despre filosof ie), Apo-riai (Aporii), Peri oron (Despre definiţii).
POLYAmOS DES MACEDONIA (a doua jumătate a sec. II e.n., Macedonia?). Jurist şi istoric. Autor al unei Culegeri în opt
cărţi, care cuprindea informaţii despre tactica şi strategia militară, intitulată Strategika sau Strategemata. Lucrarea, dedicată
împăraţilor Marcus Au-relius şi Lucius Verus, cuprindea exemple din istoria militară a tuturor popoarelor. Documentarea lasă
de dorit. Stil plăcut, în manieră aticistă. în perioada bizantină s-au făcut patru Culegeri, alcătuite din excerpte prelucrate din
Strategika. POLLUX [Iulius Polydeukes] (sec. II e.n., Naucratis, Egipt). Filolog şi retor. Autor al unei enciclopedii
onomastice în 10 cărţi, Onomastikon, cu bogate informaţii asupra teatrului şi muzicii în antichitate.
POSEDE? [Poseidippos], fiul lui Kyniskos; (prima jumătate a sec. III î.e.n., Cassan-dreia, Macedonia). Poet comic. Aparţine
ultimei generaţii de poeţi din perioada atică. A fost imitat şi relu at în teatrul latin. Admirat de contemporani, comediile sale
se jucau încă în sec. II î.e.n. PRATFNAS DIN PHIFCS (a doua jumătate a sec. VI î.e.n., Phlius, Pelopones — prima jumătate
a sec. V, î.e.n., Atica).
Poet. Primul autor de drame satirice în Atica. A participat, alături de Choirilos şi Eschil, la un concurs ţinut în cea de a 70-a
olimpiadă (499 — 496 î.e.n.), singura dată biografică cunoscută. I se atribuie 50 de piese, dintre care 32 de drame satirice. S-
a păstrat un titlu nesigur de tragedie Karyatides e Dysmainai (Cariatidele), unul de dramă satirică Palaistai (Luptătorii in
palestră) şi un fragment liric, care trădează poetul de talent. După moartea lui P., fiul său, Aristias, a continuat să-i reprezinte
tetralogiile, obţinînd o victorie, în anul 467 î.e.n. Este considerat părintele dramei satirice.
PRAXELLA (mijlocul sec. V î.e.n., Sicyon, Pelopones). Poetă. Autoare de ditirambi, ode erotice, cîntece de banchet. I se atri-
buie un imn despre moartea lui Adonis, din care s-au păstrat trei hexametri dac-tilici. Numele ei este citat de scholiaşti şi
gramatici tîrzii.
PRQDICOS [Prodikos din Ceos] (a doua jumătate a sec. V î.e.n., insula Ceos şi Atena). Sofist. A desfăşurat o activitate
bogată la Atena, a pus bazele lingvisticii şi ale gramaticii limbii greceşti. Este, pe cît se pare, primul gînditor ateist, în ade-
vărata accepţie a cuvîntului. A ridicat probleme interesante privind instituirea statelor sclavagiste. Din operele sale, probabil
numeroase, s-au păstrat cîteva titluri: Peri physeos (Despre natură), Horai (Anotimpurile), Synonimika, lucrare despre
vocabular, care 1-a interesat pe Platon. Numele lui P. apare adesea citat de Platon şi Xenofon. PROTAGORAS (c. 480 î.e.n.,
Abdera, Tracia, — 416 î.e.n., Thurioi, Sudul Italiei). Sofist. Personalitate culturală de prim rang, autorul maximei « omul este
măsura tuturor lucrurilor». Reprezentant al artei dialecticii, autor al lucrărilor Aletheia e kataballontes logoi (Adevărul sau
argumentele nimicitoare), în care îşi expune scepticismul metafizic, şi Anti-l'ogiile, în care, la baza metodei dialectice punea
două teze: a) în orice problemă există două puncte de vedere opuse, b) argumentul slab poate deveni argument puternic. A
scris, de asemenea, lucrări asupra teoriei cunoaşterii, de istoria culturii, de gramatică. Tratatul Peri theân
221
Semonide
(Despre zei) i-a atras exilul din Atena, datorită neîncrederii lui în existenţa zeilor. Platon i-a imortalizat figura în dialogul
care-i poartă numele. pTOLEMEU [Claudius Ptolemaios] (c. 83 e.n., Ptolemais, Egipt — c. 161 e.n., Alexandria, Egipt).
Matematician şi astronom. Autor al lucrării Megale Syntaxis (Marea compoziţie), în care expunea un sistem geocentric, opus
sistemului heliocentric al lui Aristkrh din Samos. Lucrarea, cunoscută de matematicienii arabi, a fost denumită de aceştia
Almagest. Este, de asemenea, autorul unui tratat de Optică (Optika), precum şi al unui tratat de armonie (Harmonika), folosit
în evul mediu. Lucrarea sa Geographike hyphegesis (Introducere in geografie), în opt cărţi, folosită de Strabon, a avut, de
asemenea, o puternică influenţă asupra studiilor de geografie din evul mediu şi Renaştere. PTOLEMEU [Ptolemaios,
supranumit So-ter — « Salvatorul»], fiul lui Ptolemeu Lagos; (c. 367 î.e.n.,? — 283 î.e.n., Alexandria, Egipt). în 323 î.e.n.,
satrap, în 305 î.e.n., rege al Egiptului şi istoric. A dus o însemnată politică culturală, întemeind Museionul, vastă şi
multilaterală instituţie de cultură, şi Biblioteca din Alexandria. Este autorul unei Anabasis (Expediţia lui Alexandru cel
Mare), folosită de Arrian. Fragmentele extrase de Arrian din Anabasis dovedesc obiectivitate şi exactitate, ceea ce duce la
concluzia că lucrarea lui Ptolemeu a fost redactată după documente oficiale. PYRRHON (c. 360-270 î.e.n., Elida, Pelopones).
Pictor, filosof, adept al lui Demoerit. Nu a lăsat nimic scris. Este considerat întemeietorul doctrinei sceptice, învăţătura sa este
cunoscută prin discipolul său, Timon din Phlius. PTTHEAS (sec. IV-III î.e.n., Massilia [Marsilia],?). Prozator. Geograf şi
explorator al coastelor din nord-vestul Europei. Pe vremea lui Alexandru cel Mare, a publicat lucrarea Peri Okeanou (Despre
Ocean), în care observaţia ştiinţifică se amesteca cu ficţiunea şi cu naraţiunea fantastică. A ajuns pînă în insula thule,
l
dentificată fie cu insulele Shetland, fie cu Norvegia sau chiar cu Islanda. Poves-"nle de călătorie ale lui P., atractive şi
bine scrise, au fost considerate ca neadevărate de Polibiu şi apoi, de Strabon, care totuşi îl citează adesea.
RRTANOS (c. 300 î.e.n., Creta - ?, Alexandria, Egipt) Poet şi filolog, autor a! poemelor epice Heracleia, Achaika, Tessa-
liaka, Eliaka, Messeniaka. Poemul Mes-seniaka, al cărui subiect era inspirat din luptele eroice ale Messeniei (sudul Pelo-
ponesului), împotriva cotropitorului spartan, este mai bine cunoscut datorită lui Fausanias, care-1 foloseşte ca sursă docu-
mentară. R. este, de asemenea, autor de epigrame cu subiecte erotice. Ca filolog, s-a făcut cunoscut prin ediţiile Iliadei şi
Odiseei.
RHWTON (324 î.e.n., Siracusa, Sicilia -283 î.e.n., Tarent, Sudul Italiei). Mimo-graf. Fiul unui sclav siracusan, olar. A scris
38 de mimi în care parodiază personajele iui Euripide: Iphigeneia en te Aulidi (Ifigenia în Aulida), Iphigeneia en Tau-rois
(Ifigenia in Taurida), Medcea, He-racles, Amphitryon. Nu s-a păstrat nimic din opera lui, se ştie doar că a avut mare succes,
consacrînd ca specie literară dramatică jocul fliacilor tarentini (joc mimic). Dramele care i se atribuie sînt numite « hilaro-
tragoediae ». A scris în limba vorbită la Tarent, în dialect doric.
SCOPELIAN [Skopelianos din Clazome-ne] (a doua jumătate a sec. I î.e.n., Cla-zomene, Ionia — prima jumătate a sec. I
e.n., Smirna, Ionia?). Sofist, cunoscut sub Domiţian, Nerva, Traian. Autor al unui poem epic Gigantia sau Giganto-machia
(Lupta cu giganţii). A fost un fervent susţinător al stilului «asianic» plin de avînt, încărcat cu figuri, opus stilului «atic»
simplu şi, în general, de o eleganţă sobră.
SEMONIDE [Semonides din Amorgos] (sec. VII î.e.n. insulele Samos şi Amorgos). Poet. Autor de iambi şi elegii. în urma
unor lupte politice se mută din Samos la Amorgos, înfiinţînd colonia Minoa. S-au păstrat două fragmente iambice. Cel mai
lung (118 versuri), în care înfăţişează diferite tipuri de femei, i-a atras renumele de duşman al acestora; al doilea, cu caracter
filosofic, este o elegie despre condiţia
Sextus Empiricii*
222
omului. Realism, uneori pînă la naturalism supărător, ton grav, sentenţios, fără prea mare originalitate. A scris în dialectul
ionic. Se resimte influenţa operei didactice a lui Hesiod şi a fabulelor esopice. SEXTUS EMPIRICUS (sfîrşitul sec. II,?).
Medic şi filosof. Rezumă şi completează doctrina şcolii sceptice, iniţiată de Pyrrhon din Elida, prin Hypomnemata Skeptika
(Memoriile sceptice) în 3 cărţi şi Pyrrho-rxeioi hypotyposeis (Schiţele pyrrhoniene) în 12 cărţi, a căror valoare constă în in-
formaţiile' ce le oferă asupra disciplinelor pe' care S.E. pretinde că le infirmă: filosofia, matematica, gramatica. Duşman al
dogmatismului, partizan al concepţiei conform căreia adevărul nu poate fi cunoscut nici pe cale senzorială, nici pe cale
raţională. Scopul final al învăţăturii sale este «ataraxia», deplina linişte a conştiinţei.
SOFOCLE [Sophokles] CEL TÎNĂR, fiul lui Ariston; nepotul poetului tragic So-îocle; (sec. V—IV î.e.n., Atena). Poet
tragic. A compus 40 de tragedii, a ieşit de trei ori învingător în concursuri. în anul 401 î.e.n., a pus în scenă Oedip la Colonos,
tragedia bunicului său. Este şi autor de elegii.
SOFRON [Sophron] (sec. V î.e.n., Sira-cusa, Sicilia). Mimograf. Contemporan cu Euripide. Mimii săi în proză sînt
dialoguri vii între 2 personaje populare, împărţiţi, în funcţie de aceste personaje, în mimi pentru 'bărbaţi (« andreioi») şi mimi
pentru femei (« gynaikeioi»). Titluri: Thynnotheras (Pescuit de ton), Geronles (Bătrînii), Halieus ton agrotan (Pescarul şi
Ţăranul), Akestriai (Cusutoresele). A scris în dialect doric popular, folosind ritmuri variate. Apreciat de Platon şi imitat de
Teocrit şi de Herondas. SOTADES (sec. III î.e.n., Maroneea, Tra-cia). Poet, autor de cîntece satirice în metru « sotadic »,
tetrametru ionic cata-lectic, destul de liber. Critică socială ascuţită la adresa stăpînilor de sclavi. Avînd curajul să-1 atace pe
Ptolemeu II Fila-delful şi pe sora sa, a fost condamnat la moarte. S-au păstrat cîteva fragmente şi cîteva titluri: Katabasis
(Coborirea in Hades), Priapos, Eis Theodoron (Către Theodoros) ■
SOTION (începutul sec. II î.e.n., Alexandria, Egipt). Biograf. Autorul unui tratai celebru, în 13 cărţi, Diadoche ton philo-
sophon (Despre succesiunea filosofilor), în care studia filiaţia şcolilor şi a doctrinelor filosofice. Lucrarea a fost una din prin-
cipalele surse ale lui Diogene Laertiu.
SPEUSEP [Speusippos], nepotul şi discipolul lui Platon; (sec. IV î.e.n., Atena). Filosof. Conducător al Academiei între anii
347—339 î.e.n. A încercat să facă o legătură între doctrina lui Platon şi învăţăturile pitagoreice. Identifică ideile şi raporturile
dintre idei cu numerele, care, astfel, devin elemente primordiale (de esenţă idealistă). Matematician de formaţie, S. a introdus
calculul matematic şi în studiile intitulate Homoia (Asemănări) asupra speciilor de plante şi animale. STASESOS (sec. VII
î.e.n., Cipru). Poet epic. Presupus autor al poemului aparţi-nînd ciclului troian, Kypriaka (Cintecele cipriote). Subiectul micii
epopei se referea la fapte petrecute înainte de războiul troian. Numele se explică prin originea autorului.
STESIHOR [Tisias sau Teisias, « Stesi-choros »: « Conducătorul de cor »] (a doua jumătate a sec. VII î.e.n., Matauros,
Sicilia — începutul sec. VI î.e.n., Himera, Sicilia). Poet. Date biografice nesigure. Şi-a atras mînia Colegiului de preoţi de la
Delfi, prin publicarea unui poem intitulat Helene, în care o defăima pe Elena, soţia lui Menelau. Opera sa vastă era împărţită
în 26 de cărţi, fiind alcătuită din peane, epitalamuri^ cîntece erotice, bucolice, mici compoziţii epice cîntate. Preferinţele se
îndreptau spre subiecte preluate din ciclurile epice cunoscute, legate de coloniile greceşti din Vest: Iliou persis (Distrugerea
Troiei), Nostoi (întoarcerile), Orestia, Europia (legenda Europei), Erifila, Kyknos (lupta lui Heracles cu Cicnos — omul
monstru), Geryon (lupta lui Heracles cu Gerion, răpitorul turmelor lui Apollo), Athla epi Pelian (Jocurile funebre In cinstea
lui Pelias). Introduce în literatura europeană tipul de păstor meditativ, îndrăgit de nimfe-Este autorul primului poem cunoscut
in care apare personajul Dafnis. Talent în sugerarea caracterului personajelor şi in
223
Telesilla
angajarea lor în situaţii dramatice. Stil olar, epitete ornante. A introdus în arta lirică corală principiul compoziţional al triadei;
amplifică strofele pînă lâ 14—16 versuri. A îmbinat cu măestrie ritmul ■dactilic cu cel trohaic, a adus modificări jn metrică
structurilor libere. ■STILPON (c. 370-290 î.e.n., Megara). pilosof, autor de dialoguri şi de argumente dialectice. Adversar al
platonismului, fondatorul şcolii din Megara, de orientare cinică, S. nega predicativitatea. Idealul filosofic propovăduit de
şcoala din Megara ■era lipsa durerii şi a tulburării sufleteşti («apathia»). Printre dialogurile sale, scrise în stil sobru se
numără: Moschos, Către fiica sa, Aristotel ş.a. Zenon din Kition a fost discipolul lui S. STRATON (sec. III. î.e.n.,
Lampsacos, Troada, Asia Mică). Filosof peripateti-cian. Discipol al lui Teoîrast şi urmaşul acestuia la conducerea şcolii
peripatetice, între anii 287 şi 269 î.e.n. In anul 270 sau 269 î.e.n., a devenit profesorul lui Ptolemeu II Filadelful. S-a făcut
cunoscut prin combaterea tezelor despre nemurirea sufletului, expuse în Phaidon. în scrierile sale a ridicat probleme legate de
ştiinţele naturii, de logică şi de etică. Se apropie de atomismul lui Democrit şi Epicur. Din opera lui s-au păstrat puţine
fragmente.
STRATON (sec. II Sardes, Lidia). Autor de epigrame, păstrate în Antologia Palatina.
SUSARION (c. 570 î.e.n., Ikaria, Atica). Poet dramatic. I se atribuie începuturile farsei megariene, conţinînd atacuri la adresa
diferitelor personaje de vază. Este considerat unul dintre promotorii comediei atice.
TA1ES [Thales], fiul lui Examyes şi al Cleobulinei: (640 î.e.n. ?—546 î.e.n., Milet, lonia). Filosof, geometru şi om de litere.
Reprezentant de seamă al direcţiei materialismului ionic, a fost considerat pri-rnul dintre cei «şapte înţelepţi» ai antichităţii
greceşti. A călătorit 'mult şi a stat în preajma preoţilor egipteni de la P^re a învăţat geometrie şi astronomie. *~ e plan politic, a
contribuit la consoli-aarea confederaţiei cetăţilor ionice, ame-
ninţate de perşi. Opera ştiinţifică atribuită lui este vastă şi cu preocupări multiple, în domeniul geometriei, a formulat mai
multe teoreme care îi poartă numele, aplicînd cunoştinţele sale teoretice în diferite domenii practice (măsurătoarea
piramidelor, distanţa corăbiilor pe mare etc). Ca astronom, s-a ocupat de fenomenele naturale legate de mişcările astre-lor. I
se atribuie Nautike astrologia (Astrologia nautică) şi alte două lucrări, intitulate Peri tropes (Despre solstiţiu) şi Peri
isemerias (Despre echinox). A explicat revărsările Nilului prin forţa vîntu-rilor etesiene care bat împotriva' direcţiei de
curgere a fluviului. Consideră apa (elementul umed) ca element primordial, din care s-a născut universul. Viziunea sa
cosmică este geocentrică, pămîntul, condensare de materie umedă, aflîndu-se în centrul universului. Ca literat, i se atribuie
vorbe de spirit şi maxime. întrebat, ce i se pare a fi cel mai greu lucru, a răspuns: « a te cunoaşte pe tine însuţi», iar cel mai
uşor: «a da sfaturi altuia». Cugetările sînt redactate în stilul lipsit de înflorituri al începuturilor prozei greceşti ca, de pildă: «
cel mai frumos lucru este universul...; cel mai mare este spaţiul, căci le cuprinde pe toate, cel mai iute este spiritul, căci
aleargă pretutindeni ; cea mai tare este nevoia, căci le stăpîneşte pe toate, iar cel mai înţelept este timpul, căci le descoperă pe
toate». TALETAS [Thaletas] (sec. VII î.e.n., Gor-tyna, Creta). Poet liric. A condus şcoala muzicală aulodică de la Sparta. în
creaţiile sale, a introdus ritmul în cinci timpi şi melodii noi, pe care le foloseşte în peani şi hiporcheme. Este presupus autor al
unui tratat de muzică. TAMIRIS sau TAMIRAS [Thamyris sau Thamyras] (sec. VIII î.e.n.? Tracia?). Unul dintre primii
poeţi epico-lirici. Cîn-tăreţ sacru, intrat în legendă în legătură cu începuturile sanctuarului de la Delfi. I se atribuie imnuri
apolinice. TEANO [Theano] (sec. VI î.e.n.,?). Poetă lirică. A compus ode erotice de mare sensibilitate şi fineţe.
TELESILLA (sec. V î.e.n., Argos). Poetă lirică. în slujba cultului lui Apollo. Nu s-au păstrat decît două versuri dintr-un
Zenofoii
226
doua înfloriri a poeziei lirice în Laconia. Considerat drept un precursor al lui Stesihor.
XENOFON [Xenophon din Efes] (sec. II sau III e.n., Efes, Ionia). Autor al romanului Ephesiaka, din care s-a păstrat o
abreviere. Opera, concepută în cinci cărţi, o poveste de iubire între Antheia şi Habrokomes, conţine descrierea multor aspecte
de viaţă contemporană din Egipt şi Orientul apropiat.
ZENODOT [Zenodotos din Efes] (c. 324 î.e.n., Efes, Ionia — prima jumătate a sec. III î.e.n., Alexandria, Egipt). Filolog şi
poet. Elev al lui Filetas, aflat un timp la conducerea Bibliotecii Museionului. A realizat o clasificare a poeţilor epici şi lirici, a
scos o ediţie critică a epopeilor homerice, pe care o cunoaştem indirect, stabilind textul homeric pe baza studiului comparativ
şi metodic al diverselor tradiţii. E şi autorul unui glosar homeric intitulat Glossai homerikai (Cuvinte homerice).
ZENON [Zenon din Elea] (c. 490-ia-î.e.n., Elea, Sudul Italiei). Filosof. Di s cipol al lui Parmenide. Neagă prin argu! mente
rămase celebre realitatea mişcării (« to kinoun») şi, de aici, a pluralităţii Metoda reducerii la absurd, folosită 'do el, a devenit
notorie. Este autorul unor tratate purtînd titlul de Peri physeos (Despre natură), Erides (Despre contestaţie) şi a unui
comentariu critic asupra lui Empedocle. încercînd să combată concepţiile acelora care recunoşteau devenirea şi mişcarea
drept principii fundamentale, Z. a formulat o serie de aporii, cele mai cunoscute fiind «Ahile şi broasca ţestoasă», «
Stadionul» şi « Săgeata», al căror scop era relevarea contradicţiilor logice din argumentarea adversarilor doctrinei eleate. Prin
aceasta, a contribuit la dezvoltarea studierii contradicţiilor dialectice, fiind chiar denumit de Ai'isto-tel „descoperitorul
dialecticii". Şi Pla-ton, în dialogul Parmenide, elogiază abilitatea sa dialectică, amintind o scriere în proză intitulată
Grammata, în care pleda în favoarea Unului, susţinut de Parmenide.

SCRIITORI LATINI
A
A.CCIUS [Lucius Accius] (c. 170 î.e.n., pisaurum [Pisară], Umbria — ?, Roma). poet tragic. Părinţii erau liberţi ai familiei
Aceia, colonizaţi şi împroprietăriţi la Pisaurum. A studiat, la Roma şi apoi în Grecia şi Asia, retorica, filologia şi literatura.
Ă'fost remarcat încă de la începutul carierei sale pentru erudiţia şi talentul poetic. A scris peste 40 de tragedii, în mare
majoritate «palliate» (cu subiecte din mitologia şi legendele eroice greceşti) şi numai două «pretexte» (tragedii cu subiect
roman), intitulate Brutus şi Decius. Despre opera filologică a poetului (istorie literară, istorie a teatrului, lexicologie) se
cunosc prea puţine date. Ca şi Ennius, a scris opere cu caracter didactic şi un poem epic, Annales (Anale) prea puţin cunoscut.
O
Cunoscute sub denumirea de «palliate» (pentru a marca astfel caracterul lor grecesc), o bună parte din tragediile lui A. au
subiecte din ciclul troian, ale cărui legende deveniseră populare în Italia datorită credinţei că romanii se trag din troieni. Iată
cîteva din aceste subiecte: cearta pentru armele lui Ahile şi nebunia 'ui Aiax (Aiax); nenorocirea femeilor din Troia (Troades),
mînia lui Ahile şi moartea lui Patrocle (Achilles). Alte tragedii se inspiră din ciclul despre fami-
& Pelopizilor: Chrysippus; Oenomaus; Atreus; Pelopidae; Agamemnonidae ; Cly-ternnestra etc._Poetul a folosit şi subiecte
dm ciclul teban, cum ar fi: Alcmaeo; ^tigona; Epigonii; Eriphyle; Phoenis-
le
(Fenicienele) sau din ciclul legendelor
despre Hercule şi despre urmaşii săi: Amphitruo; Alcestis; Heraclidae sau din multe alte legende greceşti: Prometheus; Io;
Meleager; Minos; Medea. Unele din tragedii dramatizează episoade din Iliada: Nyctegresia (Expediţia nocturnă) reia epi-
sodul întîlnirii în miez de noapte a lui Diomede şi Ulise cu iscoada Dolon; Epi-nausimache (Lupta la corăbii) se inspiră din
evenimentele legate de atacul troian asupra corăbiilor greceşti, încheiate cu moartea lui Hector; Diomedes îl prezintă pe
Diomede în luptă cu Hector. Şi de data aceasta, predilecţia pentru întîniplări care amintesc de legendele ciclului troian este
vădită. Două din cele peste 40 de tragedii, cunoscute prin titluri, au subiecte romane; ele îl plasează pe A. pe linia trasată de
scriitorii anteriori, începînd cu Naevius, care a avut generoasa idee de a imprima un caracter naţional tragediei, creînd
«tragedia praetexta» (toga prae-texta: toga tivită cu roşu, purtată de senatori). Prima, Brutus, avea ca subiect răsturnarea
regalităţii şi instituirea republicii romane (anul 509 î.e.n.), ca urmare a răscoalei poporului în frunte cu Brutus, care izbuteşte
să-1 alunge pe Tarquinius Superbus, ultimul rege al Romei. Din această tragedie se cunosc doar două fragmente, păstrate de
Cicero în De divi-natione I, 22 şi 24; unul descrie visul ultimului rege al Romei; celălalt cuprinde prevestirea unui augur
despre căderea monarhiei. A doua tragedie praetexta — Decius (sau Aeneadae) înfăţişează patriotismul consulului Publius
Decius Mus, în lupta de la Sentinum (anul 259 î.e.n.), cînd, pentru a-i încuraja pe ostaşi, s-a
Accius
230
aruncat în viitoarea bătăliei, pierzîndu-şi viaţa. Gel de-al doilea titlu al tragediei, Aeneadae, ar avea ca explicaţie, după
unii critici literari, faptul că familia Deciilor se considera de origine troiană, iar după alţii, că autorul a folosit denu-
mirea Aeneadae pentru « romani». Nu este exclus ca poetul să fi avut intenţia de a iniţia un nou ciclu de tragedii, cu
subiecte din istoria Romei. El se inspiră în «palliate» din opera celor trei mari tragici greci, îndeosebi din trilogiile lui
Eschil. Se remarcă în aceste opere — atît cît se poate deduce din fragmente — predilecţia pentru scenele sîngeroase,
destinate să trezească sentimentul de frică, de groază, care erau, probabil, pe placul unui anumit public, preocupat de emoţii
puternice, aşa cum reiese din versul apar-ţinînd piesei Aegisthus: « căruia mîna îi este mînjită cu-al mamei lui sînge».
Merită amintite şi unele inovaţii pe care A. le aduce în subiectele împrumutate de la tragicii greci, imprimîndu-le astfel, în
creaţia dramatică, trăsăturile personalităţii sale şi ale spiritului roman. între altele, se relevă îndeosebi tăria de caracter şi
dîrzenia eroilor săi. Iată, de pildă, cum sună două versuri din Telephus: «Nam si a me regnum Fortuna atque opes/
Eripere quivit, at virtutem nec quiit» (Căci, dacă soarta a putut să-mi smulgă domnia şi averea, nu mi-a putut răpi şi
vitejia), şi un stih din tragedia praetextă Aeneadae: « Lue patrium hos-tili fusum sanguen sanguine» (Vărsînd sînge
duşman, spală sîngele strămoşesc). Tot atît de categorică este şi exprimarea sentimentelor de ură împotriva tiraniei ca şi a
celor de dragoste pentru viaţa liberă, redate într-un vers din Diomede: « Abia de puteam îndura firea crudă şi blestemată a
tiranului»; sau din Brutus, in care face elogiul reformei lui Servius Tullius: «Tullius, care întronase libertatea pentru
cetăţeni». Opera lui A. reflectă totodată tendinţele unui profund scepticism religios. Un exemplu ni-1 oferă versurile din
Antigona: «iam, iam neque di regunt/ Neque profecto deum supremus rex cura hominibus» (Zeii nu conduc lumea şi,
cu siguranţă, supremul stăpîn al zeilor nu poartă de grijă oamenilor). Versificaţia, cu o cadenţă desăvîrşită,
este dublată de o mare forţă de plasti. cizare a verbului, dinamismul fiind însă principala calitate a stilului. La un W ele
imprimă un deosebit nerv dramatic tragediilor. O altă trăsătură, proprie scrii-torilor romani timpurii, este predilecţia spre
analiza psihologică, manifestată, în bună măsură, prin prezenţa maximelor în acest sens, rămîne memorabilă sentinţa din
Atreus (pentru a exprima dispreţul eroului faţă de supuşii săi): « Oderint dum metuant» (Să mă şi urască, numai să se teamă
de mine). Stilul este influenţat de retorica contemporană (emfază, figuri de stil şi de vorbire) şi de poezia alexan. drină. Din
lucrările de erudiţie, fragmentele rămase sînt puţine, astfel încît nu se poate formula asupra lor decît o sumară apreciere.
Opera cu acest caracter înglobează lucrări de erudiţie filologică Didascalka (Didascalii), Pragmatica (Studii despre
tehnica teatrului?) şi Parerga (Opere minore?) din care se desprind unele preocupări de ortografie. Nefiind de acord
cu părerile lui A., Lucilîus 1-a ironizat în cartea IX a Satirelor sale. A. s-a bucurat de o apreciere favorabilă din partea con-
temporanilor şi a urmaşilor săi. Cicero îl numeşte «Summus poeta» (cel mai mare poet) şi «gravis et ingeniosus
>> (plin de seriozitate şi talent), Horaţiu ii atribuie epitetul de «altus» (elevat) în comparaţie cu Pacuvius, pe care-1 nu-
meşte «doctus», iar Ovidiu îl defineşte «animosique Accius oris » (Accius, cu vorbirea lui înflăcărată); Colu-
mella îl plasează în fruntea poeziei latine, alături de Vergiliu. După A., tragedia latină, îndepărtată de publicul căruia | se
adresa, a pierit datorită orientării ei prea stricte spre modelele greceşti.
O
OPERA. Ediţii: O. Ribbeck, Scamicae R«»"8' nae poesis fragmenta, 1898; retip. 1962; Ae. Baei' rens — W. Morel, Fragmenta poetarum
latinoru™ epicorum et lyricorum, 1927; retip. " ' E. H. Warmington, Remains of Old Latin, »< Londra, Loeb, 1936; A. Klotz, Scaenicon""
Romanorum Fragmenta, Mflnchen, OldenboiffS'
1953, p. 190-303; 363-368. REFERINŢE CRITICE. Fr. Marx,
Activ*'
Pauly Wisaowa, RE, voi. I, 1894, p. I42' J L. Muller, De Acei fabulis disputatio, »
233
Apuleius
■\fetamorphoses sau Asinus Aureiis, opera principală a lui A., foloseşte un argument mitologic întilnit în povestirile milesiene
sj în romanul grec Lucius sau Măgarul, care circula sub numele lui Lucian din g»mosata. Romanul, scris la persoana I, redă
aventurile unui tînăr, Lucius, care, datorită unei greşeli în aplicarea practicilor magice, se transformă în loc de pasăre jn
măgar, păstrîndu-şi, însă, toate simţămintele omeneşti. El îşi va recăpăta în cele din urmă înfăţişarea omenească, mîn-cînd
trandafiri în timpul sărbătorii zeiţei Isis, care, rugată să-1 ajute, îl învaţă, în vis, cum să procedeze. în timpul metamorfozei
sale, a reţinut totul în memorie si cele povestite de el constituie subiectul romanului, de fapt o critică ascuţită a societăţii
greco-latine din secolul II. Modelul grec este depăşit de A. în tratare şi semnificaţie. Acţiunea fantastică, menită să-1 distreze
pe cititor, în felul povestirilor milesiene, îl transportă şi în lumea realului prin numeroase şi variate aspecte din viaţă, culese
îndeosebi din mediul oamenilor umili. A. a încercat să ilustreze ideea că, după suferinţe, omul devine mai bun, oferind, în
chip original, o împletire abilă a realului cu fantasticul, a seriosului cu gluma, a delicateţei cu brutalitatea. Mijloacele de
realizare artistică sînt dintre cele mai diverse: naraţiunea, dialogul, fragmentul de discurs, monologul scurt, descrierea, toate
armonios împletite. Vocabularul cuprinde, alături de termeni plini de expresivitate poetică, cuvinte din vorbirea obişnuită,
pînă la trivialitate. Fraza, de regulă concisă, se desfăşoară normal, cu tonalităţi proprii basmului. Un loc bine ales în roman îl
ocupă episodul despre Amor şi Psyche, poveste populară inserată în operă sub forma unei naraţiuni de sine stătătoare, în care
graţia şi realismul se întrepătrund. Cartea XI, numită a «purificării», este o creaţie originală a jui A. (în modelul grec
dezfiodămîntul are ioc fără intervenţia supranaturalului). Cu unele scăderi şi cu multe calităţi în semnificaţie şi realizare,
Măgarul de aur îi asigură
U
.A. în literatura universală locul unui scriitor reprezentativ al timpului său. ■apologia, singura pledoarie judiciară păs-/ată
din întreaga latinitate imperială, *m-l <u'ată, în schimb, drept un iscusit retor,
stăpîn al mijloacelor artei vorbirii. în manuscrise, discursul este împărţit în două cărţi. în cartea a doua (începîndde la cap.
66), pledoaria e mai strînsă, fără digresiuni în analiza documentelor şi confruntarea acuzării; probele de apărare sînt strict la
subiect. Augustinus aprecia discursul drept «foarte bogat şi foarte elocvent » (« copiosissima et eloquentissima ora tio»).
Completată şi înfrumuseţată după proces, pledoaria păstrează încă o oarecare prospeţime şi o continuă vivacitate. Acuzatul e
stăpînit, în mod vădit, de mînie, dar o maschează cu fineţe; apărarea pendulează între caricatură şi invectivă în prima parte,
între ignorarea şi desconsiderarea acuzatorilor. Argumentarea se adresează în primul rînd proconsulului roman, Claudius
Maximus, căruia A. îi vorbeşte ca unui om de specialitate, de bună-credinţă şi de prestigiu. Procesul are ca obiect acuzarea de
magie a lui A. iniţiată de rudele soţiei sale, mult mai vîrst-nică decît el, un «cumul de crime» ce se pedepsea aspru de legile
romane. Scriitorul era învinovăţit de a fi cîştigat afecţiunea Pudentillei prin practici de magie, urmărind să se facă stăpîn pe
averea ei. Răsturnînd toată acuzarea, A. a fost achitat. în expunere, argumentare şi în concluzii se simte influenţa studiilor
cice-roniene. Totuşi, în toată Apologia rămîne inalterată personalitatea lui A. în reliefarea faptelor şi a personajelor, în fastuo-
zitatea povestirii, în citatele erudite, în utilizarea neologismelor, a formelor arhaice şi populare, în continuul joc de cuvinte
spirituale, în aliteraţii, antiteze, în general, în tot ceea ce dă strălucire cu-vîntării. Discursul este un act de epocă, înfăţişînd
relaţii economice, politice şi sociale din Africa romană, dar reprezintă totodată şi un document pentru arta vorbirii, întocmit
după un plan riguros, cu « exordium», « positio », « narratio », « reprehensio », « positio altera », « conclusio », ideile fiind
expuse cu o deosebită claritate. Ţinînd seama de procedeele folosite, Apologia rămîne un model de retorică în epoca celei de
a doua sofistici. Florida, antologie alcătuită din 23 de extrase din discursuri, conferinţe, disertaţii, fără prea mare profunzime,
cu preocuparea de a pune în lumină
Apuleius
234
referirile la Cartagina, este opera unui abreviator necunoscut, neputîndu-se stabili dacă opusculul urmăreşte un scop didactic
sau literar, dacă era destinat pentru public sau pentru un cerc intim. Originalul, un Corpus în patru cărţi, cu discursurile
complete, publicate poate de însuşi A., dar nu cu titlul Florida, s-a pierdut. Antologia permite însă să deducem că A. înţelegea
să trateze, în conferinţele sale, tot felul de subiecte: îl găsim în aceste extrase în calitate de orator de discursuri politice
oficiale, panegirist, literat, erudit, moralizator, filosof, care, e drept, nu expune un sistem propriu, ci propagă noţiunile
universale ale cunoaşterii şi normele vieţii spirituale, conform unei ştiinţe pe care o numeşte: «disciplina regalis tam ad bene
dicendum quam ad bene vivendum reperta» (învăţătură regească pentru a vorbi şi a trăi corect). Scrierile cu conţinut filosofic,
compuse înaintea Apologiei: De Platone et eius dogmate, în două cărţi, tratează probleme de ontologie şi etică; De Deo
Socratis, un opuscul, expune pe ton predicator învăţătura despre demoni; De mundo, un tratat cu conţinut peripatetic, este o
prelucrare liberă a scrierii pseudo-aristotelice cu acelaşi nume. Iată şi cîteva titluri ale unor scrieri pierdute, menţionate de A.
în Apologia, ori de alţi autori: Naturales quaestiones (Chestiuni de istorie naturală), în latineşte şi în greceşte, în care sînt
cuprinse: De piscium genere (Despre neamul peştilor); De arboribus (Despre arbori); De agricultura (Despre agricultură);
De medicina (Despre medicină) ; De astronomia (Despre astronomie) ; Liber de republica (Carte despre stat); Epitomae
historiarum (Rezumate de istorii) ; Convivales quaestiones (Discuţii la ospăţ); Liber ludicrorum (Distractive); Aesculapii
hymnus graeco et latino car-mine (Imn lui Esculap în versuri latineşti şi greceşti, Florida, 18, 91 j; Dialogi (Dialoguri
«lăudate de filosofi» şi altele, «lăudate de bărbaţi elocvenţi»,). în Apologie, A. revendică originalitatea acestor lucrări « ce
sînt rod al studiilor mele, al cunoaşterii materiei tratate» (Apologia, 36). El mai susţine că, în cărţile sale de istorie naturală, în
latineşte, sînt folosiţi termeni rari de prea puţină lume cunos-
cuţi, sau pe care i-a creat după termeni greceşti: « vivipari» după gr. « zootoka» « ovipari» după gr. « ootoka», lucrări â căror
pierdere este regretată şi pentru studiile de lingvistică. A. a fost lin scriitor fecund, erudit şi talentat, unul dintre cei mai
valoroşi reprezentanţi ai noii sofistici (sec. II e.n.). în stil, adept al manierei asiatice, şi-a găsit o expresie proprie plastică pînă
la cel mai sincer verism' ritmică şi sonoră, atît în limba greacă cît şi în cea latină, plină de nuanţe şi de fineţe. A. şi-a
concentrat activitatea la Cartagina, centrul intelectual al provinciei, dar a reprezentat tendinţele generale ale secolului său, în
care se încrucişau atîtea cunoştinţe şi credinţe, devenind un model cu puternică înrîurire asupra scriitorilor vremii sale.
O
OPERA. Manuscrise: Laurentianus, 68 (F), Florenţa, sec. XI, cuprinde Apologia, Metamorfozele, Florida: Laurentianus, 54
(L), scris de mina lui Boccaccio; Vaticanus, 2 (V) ar. 3384, sec. XV; Ambrosianus N, nr. 180, Roma. Edi-tio princeps: Roma,
1469. Ediţii: R. Helm şi P. Thomas, Leipzig, Teubner, ed. YI, 1972, ediţie completă; Apologia: C. Marchesi, Cas-tello Lapi,
1914; H.E. Butler şi A. S. Owen, Oxford, Clarendon, 1914: Apologia şi Florida: P. Vallette, Paris, Les Belles Lettres, Coli.
Bude, 1924 (cu trad. franc.); Metamorfoze: W. Ad-lington} — S. Gasellee, Londra, Loeb, 1915; W. Heinemann, Cambridge,
1947 (cu trad. engleză); A. Giarratano — C. Frassinetti, To-rino, Paravia, 1960; R. Helm — W. Krenkel, Berlin, ed. VI, 1970
(cu trad. germ.); Pierre Grimal, Paris, Presses Univ.de France, 1963; D. S. Robertson, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude,
1969, cu trad. lui P. Vallette; D. S. Robertson — E. Neumann, Zurich, 1952; G. Claus-snitzer, Leipzig, Reclam, 1972 (cu
ilustraţii) Index Apuleianus: W. A. Oldfather — H. V. Can-ter — B. N. E. Perry, Middleton, Connecticuţ, American Philol.
Association, 1934; Traduceri: F. Martini, Apuleio, Opere, 2 voi., Roma, For-migini, 1927; A. Rohde - R. Burk, Apuleius,
Werke, Hamburg, 1961; Henri Clouard, Apt*«> Les Mitamorphoses, 2 voi., Paris, Garnier, 1934: C. Popa Lisseanu, Apuleius,
Amor şi Ps</C"e> Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1924; I. Teodorescu: Apuleius, Măgarul de aur. Metamorfoze, Bucu
235
Augustinuâ
re«ti, ESPLA, 1958, Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru Literatură, 1968, Apuleius, Metamorfoze, fragmente, In PNL,
1972, p. 316 —
363.
REFERINŢE CRITICE: E. Cocchia, Romanzo e realtă nella vita e nell'attivită letteraria di Lucio Apuleio, Catania, Battiato,
1915; E. M. Haignt, Apuleius and his influence, New York, 1927; 31. Bernhard, Der Stil des Apuleius von Madaura,
Stuttgart, Kohlhammer, 1927; E. Paratore, La novella in Apuleio, Palermo — Roma, 1928; p. Junghanns, Die
Erzăhlungstechnik von Apuleius. Die Metamorphosen und ihrer Vorlag, Phi-lologus Suppl. Bând., XXIV, I, 1932; E. Casa-
torina, Apuleio Poeta, Catania, 1951; Q. Cau-tadella, Congetture al testo dell'Apologia di Apuleio, Genova, 1954; R. Helm,
Apuleius' Apologia, ein Meistei-werh der zweiten Sophistik, Das Altertum, I, 1955; L. Callebat, Sermo cotidianus dans les
Miiamorphoses d'ApuUe, Caen, 1968; Teresa Mantero, Amore e Psiche. Struttura di una fiabba di magia, Bergamo, Monti,
1973; P. G. Walsh, The Satyricon of Petronius and the Metamorphoses of Apuleius, Cambridge, Uni-versity Press, 1970; Ugo
Caratello, Apuleio, uomo e romanziere, in Argentea Aetas, In memo-riam Entii V. Marmorale, Genova, 1973, p. 189 — 218.
CD.
AUGUSTINUS [Aurelius Augustinus], fiul lui Patricius şi al Monicăi; (354 e.n., Tha-gasta, Numidia — 430 e.n., Hippona,
Numidia). Filosof, teolog, moralist, polemist, «maximus post apostolos ecclesia-rum instructor». Cel din urmă gînditor antic
şi primul dintre scriitorii apuseni moderni (R. Pichon). Ideile sale filoso-fice-religioase, păstrate de-a lungul secolelor, au
slujit în evul mediu ca fundament pentru instaurarea supremaţiei politice a bisericii catolice constituind una dintre sursele
scolasticii timpurii. Viaţa Şi activitatea acestui scriitor sînt bine cunoscute din biografia întocmită de discipolul său Possidius,
episcop în Numidia, ca şi din informaţiile pe care ni le oferă autorul însuşi în cuprinsul operelor sale Confessiones
(Confesiuni) şi Retractationes (Retractări). După studii în oraşul natal, ca Şi în Madaura, oiaşul vecin, este trimis Pentru a-şi
desăvîrşi pregătirea la Carta-gwa. Avînd înclinaţii deosebite spre poezie
şi retorică, devine profesor de retorică şi predă această disciplină mai întîi la Thagasta, apoi la Cartagina, Roma şi Milano.
Lectura operei lui Cicero, Horten-sius (azi pierdută), îi deschide drumul spre meditaţie şi filosofie. A. este atras mai întîi de
doctrina maniheistă, care recunoştea rolul raţiunii în descoperirea adevărului religios. Decepţionat curînd de această doctrină,
se îndreaptă spre filosofia vechii Academii, devenind sceptic. Ca profesor de retorică la Roma, practică scepticismul. Şederea
la Milano reprezintă însă momentul decisiv pentru formaţia sa. Influenţa puternică pe care o exercită în acest oraş episcopul
Ambro-sius, familiarizarea lui cu neoplatonismul îi canalizează interesul spre creştinism. Retras la Cassiciacum, în apropierea
oraşului Milano, cu un grup de prieteni, pentru a medita la noua credinţă, se hotărăşte definitiv pentru adoptarea ei. în 387 se
reîntoarce în Africa. După un scurt popas la Cartagina, se stabileşte la Thagasta. în 391 este făcut preot la Hippona, iar în 396
este ales episcop în acelaşi oraş. Aici a rămas pînă la sfîrşitul vieţii. Mai mult de jumătate din operele sale îndreptate
împotriva sectelor şi ereziilor au caracter polemic. Pe lîngă aceasta, a scris numeroase lucrări de exegeză religioasă. La aceste
scrieri se pot adăuga numeroasele sale scrisori (Epistolae) ca şi predicile (Sermones), culese şi publicate de discipolii săi.
Cele mai importante opere ale lui A., prin care a rămas în literatura latină şi universală, sînt însă Soliloquia (Solilocvii),
Confessiones şi De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). A murit în timpul asediului oraşului Hippona de către
vandali, fiind apoi sanctificat de biserica creştină din Apus.
O
Opera, deosebit de bogată şi variată, cuprinzînd peste 100 de titluri, se împleteşte direct cu întreaga sa activitate. A. îşi începe
cariera de scriitor ca profesor la Cartagina, cu lucrarea De pulchro et apto (Despre ceea ce este frumos şi potrivit). Din
perioada retragerii sale la Cassiciacum datează cîteva opere scrise în maniera dialogurilor ciceroniene: De ordine (Despre
ordinea tn succesiune);
istinus
236
••a Academicos (împotriva filosofilor '.mici), De vita beata (Despre viaţa tă). Rod al discuţiilor autentice cu enii săi, aceste
cărţi, care pun în iţie cele trei părţi ale filosofiei antice sica, logica, morala — reprezintă amentul gîndirii lui A. Ca o urmare
:tă a acestora, opera Soliloquia (Soli-i) redă confruntarea lui A. cu propria ■aţiune — «tamquam duo essemus,
et ego» (ca şi cînd am fi fost doi, nea şi cu mine) — asupra problemelor scendente, A. fiind considerat crea-
solilocviului filosofic ca formă lite-de sine stătătoare. Anii petrecuţi la ;asta (388 — 391 e.n.) constituie o iadă fecundă;
împreună cu prietenii proiectează elaborarea unor opere de ! întindere, printre care şi o enciclo-3 a artelor liberale. Au rămas
doar un fragment din tratatele De musica pre muzică) şi De grammatica (Despre atică). Aceleiaşi perioade îi aparţine pera
Principia rhetoricae (Principii lorică). Dar perioada cea mai fecundă reaţie începe după 387 e.n. Timp de e ani, A. a realizat
o vastă operă de tolat. Intransigent apărător al puri-doctrinare, îşi îndreaptă atacul împo-. tuturor ereziilor vremii. Opere ca:
toribus ecclesiae caiholicae et de moribus ichaeorum (Despre practicele bisericii ice şi despre practicele maniheilor), ibero
arbitrio (Despre liberul arbitru), genesi, contra Manichaeos (Despre ;ă, împotriva maniheilor), De vera lone (Despre
adevărata religie), Contra 'turn Manichaeum (Împotriva lui ■tus Manichaeus), De duabus anima-(Despre cele două suflete)
lovesc în rina maniheistă. în alte opere apără rina împotriva donatiştilor: Psalmus •darius contra partem Donaţi (Psalmul dar
împotriva sectei donatiste); De :smo (Despre botez) ; Breviculus colla-s cum Donatistis (Breviar despre dis-e cu donatistii)
etc. Nu pierde din re nici erezii de mai mică importanţă, îndu-i pe arieni şi pe adepţii lui ■illianus. Cele mai de seamă opere
ui A. sînt însă lucrările de exegeză ictrinei creştine şi cele în care se n dogmele acestei religii, dintre care
fundamentale rămîn următoarele: De fide et symbolo (Despre credinţă şi simbol) • Confessiones (Confesiuni), publicate în
anul 397; De natura boni (Despre natura binelui), în 405 e.n.; De doctrina chris-tiana (Despre doctrina creştină) între 397 şi
427; De civilale dei (Despre cetatea lui Dumnezeu), scrisă între 413 şi 426-De natura et origine animae (Despre natura şi
originea sufletului), către sfîrşitul anului 419 e.n. Interesante pentru oglindirea activităţii lui A. sînt numeroasele sale epistole
(Epistolae) prin care răspunde tuturor celor care îi cereau lămuriri asupra problemelor spirituale. Dintre aceste scrisori unele
pot fi considerate drept adevărate tratate, ca de pildă, epistola 185, Ad Bonifacium (Către Bonifacius). Epistolele lui A. au
importanţă şi astăzi, atît pentru istoria religiilor, cît şi pentru istoria civilizaţiei antice. Mărturie a prodigioasei sale activităţi
sînt şi notele ste-nografice pe care ascultătorii le luau în timpul cuvîntărilor sale. Desigur, între aceste note, cunoscute astăzi
sub numele de Sermones (Predici), unele sînt apocrife. Din Sermones reiese că A., cu tot prestigiul de care se bucura, nu se
socoteşte un om deosebit de ascultătorii săi, ci un exeget care caută să explice, cu claritate şi simplitate, textele evangheliilor.
Dar operele în care A. îşi dezvăluie întreaga măsură a talentului său de scriitor şi gînditor sînt Confessiones şi, mai ales, De
civitate Dei. Concepută mai întîi ca o operă polemică, menită să ofere un răspuns acuzaţiilor scriitorilor păgîni care
considerau creştinismul drept principala cauză a nenorocirilor abătute asupra Romei, opera De civitate Dei îşi lărgeşte pe
parcurs cadrul, devenind o adevărată apologie. A fost începută în anul 413 şi compunerea ei durează pînă în 426. Este o
lucrare imensă, scrisă fără grabă, publicată pe fragmente la intervale destul de mari, fără unitate perfectă, cu o documentaţie
superficială uneori, cu multe digresiuni interesante, care întrerup fii' 11' acţiunii. în primele cinci cărţi locul principal îl ocupă
Roma. Parcurgînd istoria acestui oraş, A., pentru a-şi susţine teza, atrage atenţia că Roma a cunoscut, de-a lungul istoriei ei
nenorociri mult mai mari decît cele actuale. Dar demonstra-
237
Auşustinus
tia mai amplă a acestei idei, cu numeroase exemple din istoria universală, o lasă pe seama discipolului şi prietenului sau
Orosius, care scrie opera istorică jldversum paganos historiarum libri VII (împotriva paginilor. 7 cărţi de istorie).
Următoarele cinci cărţi conţin o critică a mitologiei păgîne, lipsită după părerea lui A., de idei morale şi principii stabile,
universale. Pentru noi aceste cărţi sînt însă deosebit de preţioase datorită consemnării unor legende mitologice inedite. Restul
operei (cărţile XI—XXII) cuprinde o amplă şi dezvoltată expunere a doctrinei creştine, conform căreia îşi duc viaţa adepţii
noii religii. După A., neamul omenesc'se împarte în două categorii : « civitas improborum », care trăieşte după principii
lumeşti («qui secundum hominem vivunt»), cealaltă, «civitas Dei, communio electorum», după principiile divine (« qui
secundum Deum vivunt») (XV, 1). Dar această separare scriitorul însuşi o consideră ideală, nu reală. A. parcurge întreaga
istorie a lumii, de la începuturile ei, pînă în zilele ce le trăieşte. Nu-1 interesează atît nararea exactă a evenimentelor,
prezentarea şi interpretarea ştiinţifică a lor, cît explicarea diferitelor probleme de natură religioasă. Confessiones, operă în 13
cărţi, lasă să se întrevadă şi altă latură a talentului său literar: posibilitatea de a se apleca asupra sufletului omenesc şi de a-1
analiza în cele mai adînci frămîntări. Opera, care cuprinde însăşi istoria convertirii autorului, este, într-adevăr, pur personală,
dar în ea se poate regăsi oricine. Conţine pagini de o fină pătrundere psihologică, într-o limbă originală şi plină de
expresivitate. în Psalmul abecedar, a folosit o versificaţie foarte puţin clasică, aproape romanică. în Scrisori şi în Predici,
foloseşte un limbaj apropiat auditoriului, întrebuinţînd frecvent mijloace oratorice. Confesiunile sînt, în schimb, o proză
armonioasă şi suplă, colorată, pasionată şi, deseori, poetică. A. rămîne în literatura latină prin stilul său original, care este
«cînd familiar, cînd doct», dovedind «cînd delicateţea lui Yergiliu, cînd întorsăturile neobişnuite ale lui Apu-leins, pasiunea
lui Tertulian, monotonia Psalmilor şi chiar expresia suavă a lui
Cyprian, una din cele mai prodigioase figuri de literaţi ai antichităţii Urzii» (C. Balmuş. Etude sur le style de Saint Augustin
dans Ies Confessions et la Cile de Dieu). Opera sa a servit de model multor alţi scriitori, dintre care îi cităm pe Toma de
Aquino şi pe Bossuet.
O
OPERA. Manuscrise numeroase, datlnd chiar din veacul VII, ca de pildă, pentru Confessiones, Vaticanus, Eugippii 3375. Editio princeps,
Bale, 1506. Ediţii: J. P. Migne, Patrologiae cursus completus, Series Latina, voi. XXXII—XLV; Corpus scriptorum ecclesiasticorum
Latinorum, Viena, 1887-1923, voi. XII, XXV, XXVIII, XXXIII, XXXIV, XXXVI, XL, XLI-XLIV, LI-LIII, LVII, LVIII, LXIII, LXXVII;
Bibliotheque augustinienne, Paris, Desclee de Brouwer, 1970 şi anii urm.; Deutsche Augusli-nusausgabe, Padeborn, Schonningh, lnceplnd
din 1968; Confessiones: P. Knoell, Viena, Leip-zig, Teubner, 1896 — 1898; Skutella, Leipzig, Teubner, 1934; P. Labriolle, Les Confessions,
Les Belles Lettres, Coli. Buăi, 1925 — 1926; ed. revizuită de J. Perret, Paris, Garnier, 1957 — 1960; W. Watts. Confessionum libri tre-decim,
Londra, Cambridge, Heineman, Harvard Univ. Press, 1946; De civitate Dei, Dombart, Teubner, 1877 — 1892; I. N. Dianu, De civitate dei,
capitole alese, ed. III, Bucureşti, Reforma socială, 1923; P. Knoell, Contra Academicos, Viena — Leipzig, Teubner, 1922. Traduceri: L.
Bertrand, Les plus belles pages de Saint Augustin, Paris, 1912; P. Labriolle, Les Soli-loques, Paris, 1927;|Moreau, La Citi de Dieu, Paris,
Garnier, f. dată; Van Bavel-Huissman, Ripertoire bibliographique de Saint Augustin (Augustiniana) II, 1952 şi urm. REFERINŢE CRITICE.
Colecţii de studii: Augustinus Magister (congres internaţional); Htudes augustiniennes, Paris, 1954 — 1955; W. Montgomery, Augustins Life
and Thought, London, 1914; Ch. Boyer, L'Idie de veHU dana la philosophie de Saint Augustin, Paris, 1920: R. Reitzenstein Augustinus als
antiker tir"* ols mittelalterischer Mensch, Vortrăge, Bibi. Wart-burg, t|22 —1923, p. 28 —65; W. Parsons, A Stxtdy of vocabulary and
rhetoric of the letters of St. Augustin, Washington,' 1923; G. Combes, La Doctrine politigue de Saint Augustin, Paris, 1927; G. Combes, Saint
Augustin et la culture classique, Paris, Pion, 1927, E. Gilson, Intro-
Ausonius
duction d l'eiude de Saint Augustin, Paris, Vrin. 1929; U. Moricca, San Agostino, Torino, 1930; C. Balmuş, Etude sur le slyle de Saint
Augustin dans Ies Confessions et la Citi de Dieu, Paris, Les Belles Lettres, 1930; K. Svoboda, L'Esthi-tigue de Saint Augustin, Paris, 1933; J.
Finaert L'Evolution litt&raire de Saint Augustin, Paris, 1939; J. Finaert, Saint Augustin rheteur, Paris, 1939; I. H. Marrou, Saint Augustin et
la fin de la culture antique, Paris, Boccard, 1949; ed. IV, 1958; P. Courcelle, Recherches sur les Confessions de Saint Augustin, Paris, 1950;
H. J.Dies-ner, Studien zur Gesellschaftslehre und sozialen Haltung Augustins, Halle-Salle, Niemeyer, 1954 ; I. H. Marrou, Saint Augustin et
l'augustinisme, Paris, 1955; M. Pellegrino, Le Confessioni di S. Agostino, Roma, 1956; M. Testard, Saint Augustin et Ciceron, Paris, 1958;
Harald Hagen-dahl, Auflustine and the Latin Classics, 2 voi., Stockholm, GOteborg, Almqvist şi Wiksell,
1967.
F.M.
AUSONIUS [Decimus Magnus Ausonius] (310 e.n., Burdigala [Bordeaux] Franţa— c. 395 e.n.?). Poet. Fiul unui medic
vestit. După studii făcute la Burdigala, cu profesori renumiţi, a profesat avocatura şi a devenit profesor în oraşul natal. în anul
367, este chemat la Treveri de împăratul Valentinian şi numit preceptorul fiului său Gratianus. Rămîne 20 de ani la curtea
imperială, fiind onorat cu diferite demnităţi, printre altele aceea de consul (379). Cînd Gratianus ajunge împărat, poetul este
copleşit cu funcţii de răspundere. A fost pe rînd guvernator al provinciilor Africa, Italia şi Gallia. La Roma se bucură de
prietenia şi atenţia oamenilor de litere, a curtenilor şi chiar a împăraţilor Gratianus şi Teodosiu cel Mare. După asasinarea lui
Gratianus, în 383, poetul părăseşte capitala. Din acest moment nu se mai ştie nimic despre el. A scris poezie în toate genurile
şi în ritmuri diferite: epigrame, poeme, pasteluri, idile, scrisori etc. Versurile sale prezintă mare valoare documentară întrucît
zugrăvesc aspecte ale vieţii sociale din imperiul roman de apus (sec. IV e.n.). «Detest multe din cele ce-am scris, unele chiar
nu-mi mai produc plăcere, dar versul care-mi aminteşte de tata, aş vrea să-1 recitesc întruna». Aceste slove, înscrise
238
în Parentalia (culegere de poeme închinate rudelor apropiate), mărturisesc detaşarea scriitorului faţă de propria-i operă. Om
de litere cu valenţe multiple, A. a fost înainte de toate un versificator fecund. De la el au rămas 146 epigrame cu o metrică
variată; Commemoratio professorum Burdigaliensium, 24 de elogii pentru foştii profesori şi colegi de la Universitatea din
Burdigala; Luduş septern sapientium (Şcoala filosofică a celor 7 înţelepţi); Epitaphia, 27 de epitafe, unele din cîte un singur
distih, laude pentru vitejii căzuţi în războiul troian; Parentalia, în distih elegiac, poeme închinate rudelor apropiate. O muncă
de mare curaj a fost transpunerea în versuri a biografiilor celor 12 Cezari, Vitae duodecim Caesa-rum, scrise de Suetoniu.
într-un catalog cuprinzînd 14 poeme, intitulat Ordo nobilium urbium (Oraşele vestite ale imperiului), evocă, la urmă, cu
nostalgie, oraşul său natal. Poetul descrie amănunţit traiul marilor demnitari din perioada de declin a imperiului, dar nu se
ocupă de problemele majore, de viaţa politică, de frămîntările sociale ale vremii sale. Şi totuşi, prin varietatea informaţiilor,
prin arta versificaţiei, a izbutit să-şi asigure gloria literară. Ephemeris (însemnări zilnice) sînt notaţii elocvente pentru maniera
în care strîngea material şi îşi pregătea compoziţiile. Şi în Epistole, în număr de 24, lipsesc informaţiile politico-sociale, deşi
aici şi-ar fi găsit locul cel mai potrivit. Pastelurile, incluse în volumul Liber eclo-garum (Idile), în iambi şi anapeşti, conţin
versuri preponderent descriptive: «Era în primăvară, cînd frigul dimineţii răzbate şi se simte prin zorii de şofran./O boare
precedase chiar caii Aurorei, / grăbindu-i să întreacă zăduful diafan. / Dornic de-o recreare, în faptul dimineţii /Călcam prin-
tr-o grădină stropitele alei;/pe lujeri de legume, pe pătulirea ierbii,/ Văzui bru-ma-ngheţată cum atîrna scîntei...» {Rosae, idila
14,1 şi urm.). Deosebită valoare poetică are poemul Mosella, descriere în versuri elegiace a călătoriei de la Treveri spre
Burdigala, pe apele rîului Mosella, cînd poetul părăseşte definitiv capitala imperiului de apus. Ritmul sprinten şi corect din
acest poem, adecvat subiectului, degajă un umor autentic, susţinut de bucuria
243
Caesar
rării triumfă, lipsind tentaţia calofiliei, construcţiilor artificiale. Fraza se caracterizează prin claritate în construcţie şi
distincţie în alegerea conjuncţiilor. Conştient de efectele stilistice pe care le comportă parataxa, C. o întrebuinţează cu
predilecţie atunci cînd doreşte să pună în relief faptele exprimate de predicatele propoziţiilor juxtapuse şi să pună surdină
legăturilor logice. Cînd insistă asupra conexiunilor între judecăţi şi raţionamente, fraza lui capătă amplitudinea unei con-
strucţii de largă respiraţie. Atît de scrupulos era C. în construcţia propoziţiilor în frază şi a frazelor în perioadă, încît evită
întrebuinţarea unor anumite conjuncţii. Cronicile lui despre războiul cu gallii şi despre războiul civil n-au rămas fără ecou.
Pollio, care a fost martor ocular la trecerea Rubiconului, afirmă că dacă autorul lor ar fi avut timp, ar fi corectat multe
aserţiuni din Însemnările despre războiul cu gallii, care nu corespund întocmai adevărului. Critica lui Pollio trebuie
înregistrată însă cu precauţie. Quintilian îl recomandă pe C. în calitate de orator. Tacit îl laudă. Plutarh şi Appian l-au folosit
ca izvor. în evul mediu, era mult citit. Maximus Planudes (mort în 1310) 1-a tradus în greceşte. Renaşterea manifestă un
deosebit interes pentru el. Pe-trarca, scriind o biografie a lui C, a folosit ambele opere. Umanistul german Nico-demus
Frischlin (1547 — 1590), inspirin-du-se din De Bello Gallieo, a scris o piesă de teatru pentru şcoli, intitulată Helvetio-
germani. Napoleon I şi Napoleon III, în calitatea lor de strategi, au studiat operele lui C. cu deosebit interes. Pentru istoricii şi
arheologii moderni, opera sa este o autentică sursă. în primele clase de învă-ţămînt al limbii latine, ea este studiată pentru
regulile clasice ale sintaxei si pentru eleganţa vocabularului latin.
O
'JPERA. Manuscrise: Clasa A: Bongarsianus, Amsterdam, sec. IX/X; Parisinus nr. 5763, Sec-X; Parisinus, nr. 5056, sec. XII şi Vati-canu* nr.
3864. Clasa B: Thuaneus sau Pari-™*u« nr. 5764, sec. X ; Vindobonensis nr. 95, sec. ~H; Vaticanus nr. 3324, sec. XI; Riccardianus, orenţa,
nr. 541. sec. XI-XII. Codicil din ■ A cuprind numai cele opt cărţi din De Bello
Gallieo; cei din ci. B întreaga operă a Iui C. şi operele continuatorilor. Editio princeps; Roma, 1469. Ediţii: BellumGallicum: L. A. Cons-
tans, Bellum Gallicum, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1926; ed. II, 1941; F. Fiig-ner — M. Kriiger, Leipzig — Berlin, 1928;
Otto Seel, Leipzig, Teubner, 1961; B. Doer, Leipzig, Teubner, 1968, ed. definitivă; M. Rambaud, De Bello Gallieo, 2 voi., Paris, Presses
Univ. de France, 1965; 1967; J. Haumort, La Guerre des Gaules, avec les commentaires de Napoleon, Paris, Bonnot, 1970; Bellum
Africanum: R. Schneider, Berlin, Weidmann, 1905 ; A. Bou-vet, Bellum Africum, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bud6, 1949, cu trad. şi
coment.; Bellum Alexandrinum: R. Schneider, Berlin, Weidmann, 1888; J. Andrieu, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Budtî, 1953; Bellum
civile: H. Holder, Leipzig, Teubner, 1898; P. Fabre, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1936; ed. IV, 1954; M. Rambaud, De Bello Civili,
Paris, Presses Univ.de France, 1970; Bellum Hispaniense: A. Klotz, Leipzig, Teubner, 1927 (ed. definitivă); A. Klotz — W. Trillitzsch, C.
Iulii Caesaris Com-mentarii, ed. completă, Leipzig, Teubner, 1964. Traduceri: H. J. Edwards, The Gallic War, Londra, Cambridge Harvard
University, 1946; K. Btichner, Der Gallische Krieg, Stuttgart, Reclam, 1968; T. D. Ştefănescu, Cucerirea Galiei de către romani, Craiova,
Ramuri, 1913; Cucerirea Galliei, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1924; R. Albala, Războiul împotriva galilor, fragmente, In PIL, p. 11 —42;
fragmente In PL, p. 141 — 169; ed. II, f.d., p. 138-160; VI. Iliescu, Războiul cu Gallia, fragmente din c. VI. In IIR, voi. I, 1964, p. 179 —
181 ; J. Vilan-Unguru, Războiul gallic şi E. Poghirc, Războiul civil, In C. Iulius Caesar, Războiul gallic. Războiul civil, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1964; J. Vilan-Unguru, Războiul alexandrin şi E. Poghirc, Războiul african, Războiul spaniol şi Fragmente, In C. Iulius Caesar,
Fragmente. Opera apocrifă, Bucureşft; 1967.
REFERINŢE CRITICE: Ph. Fabia. De ora-tionibus quae sunt in Commentariis Caesaris de Bello Gallieo, Paris, Thorin, 1889; C. Jullian,
Vercingitorix, Paris, Hachette, 1911; reeditare, 1965; La Conquite Romaine, In Histoire de la Gaule, voi. III, Paris, Hachette, 1920; A. Klotz,
Căsarstudien, Leipzig — Berlin, 1911 ; Ed. Meyer, Caesar's Monarchie und das Principat des Pom-peius, Berlin, 1919; M. Gelzer, Cdsar,
Der Poli-tiher und Staatsmann, Stuttgart — Berlin, 1919;
€alpurnius Siculus
244
trad. engl, Oxford, 1968; L. A. 'Constans, Guide Ulitstri des campognes de Cisar era Gaule, Paris, 1929; P. Huber, Die Glaubvsiirdigkeit
Căsars in seinem Bericht ilber den gallischen Krieg, Bamberg, 1931; G. Costa, Giulio Cesare, La vita e l'opera, Roma, 1934; J. Carcopino,
Cesar, Paris, 1936; ed. VII, 1970; M. Rambaud, L'Art de la diformation historique dans Ies Com-mentaires de Cesar, Paris, 1953; ed. II,
1966; J. Madaule, Cesar, Paris, 1959; ed. II, 1961; Vladimir Hanga, Caius Iulius Caesar, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967; F. Heubner,
Das Feinbild in Caesars Bellum Gallicum, Diss. Rostock, 1971; D. E. Koutroubas, Die Darstel-lung der Gegner in Caesars Bellum
Gallicum, Diss. Heidelberg, 1972.
N.I.B.
CALPURNIUS SICULUS [Titus Calpur-nius Siculus] (sec. I e.n., Sicilia?). Poet bucolic. Contemporan cu Nero. Nu se
•cunosc date biografice, afară de unele referiri personale la vicisitudinile prin care a trecut. Se presupune că a fost libert al
familiei Galpurnia. Lipsit de succes în lupta cu nevoile materiale, poetul părăseşte Roma plecînd în Spania. A fost ajutat de un
protector influent (Seneca? C. Calpurnius Piso?) pe care îl citează sub numele convenţional de Meliboeus. Autorul a 7
bucolice. Apreciat de posteritate, C.S. a găsit şi imitatori (ex. Neme-sianus). Antichitatea obişnuia să-i editeze poemele în
Culegeri, alături de alţi poeţi (îndeosebi cu Nemesianus), antologări de acelaşi gen efectuîndu-se şi în evul mediu.
O
Cele şapte bucolice sau ecloge, păstrate de la C.S., unele erotice, altele convenţional bucolice, conţin dispute dialogate între
păstori. Deşi poetul a împrumutat motive şi teme bucolice de la Teoerit şi, îndeosebi, de la Vergiliu (pentru acesta din urmă
avea un adevărat cult), se află departe totuşi de autenticitatea şi frumuseţea cîntecului bucolic vergilian. După o scurtă
introducere, Bucolica II, de pildă, se desfăşoară ca o succesiune de stanţe alternate, în patru versuri, rostite pe rînd de un
păstor şi un grădinar. Din acest poem, lipsit de suflu poetic, se desprinde mai degrabă un sentiment tulbure, de nelinişte şi
amărăciune, întreţinut de meditaţii
filosofice străine modului de a gîndi al lui Vergiliu. Bucolica III începe printr-o introducere dialogată dar, pe parcurs, capătă
înfăţişarea unui cîntec de jale pentru pierderea femeii iubite, amintind de Idilele III şi XIV ale lui Teoerit şi de Bucolica II a
lui Vergiliu. BucolicaV este, în schimb o pastorală în adevăratul înţeles al cuvîn-tului, pastişată după Vergiliu. Bucolica VI,
amintind atît de Teoerit, cit şi de Bucolica III a lui Vergiliu, cuprinde o aprigă dispută pentru premiu, izbucnită între artişti
populari care doreau să se întreacă în măestria cîntecului pastoral. Bucolicele I, IV şi VII formează un grup aparte, căci sînt
destinate preamăririi împăratului Nero, a cărui domnie este considerată drept o nouă «vîrstă de aur» (Bucolica I, 44 şi urm.L
Tot din aceste compoziţii aflăm cele mai multe amănunte despre condiţia poetului, despre relaţiile ce izbutise să le stabilească
cu influenta familie Calpurnia (C. Calpurnius Piso pare să fi fost protectorul său direct, Bucolica IV, 53 şi urm.; I, 94 şi urm.).
în aparenţă, structura compoziţională şi motivele întil-nite în Bucolicele citate sînt un decalc după Vergiliu, pe care poetul 11
proclamă modelul său preferat (Bucolica IV, 62—63J. Ca şi Vergiliu, C.S. se ascunde sub un nume pastoral, acela de Corydon
(Bucolica I şi VII,). Evocarea unei « vîrste de aur » aminteşte de Bucolica IV vergiliană, iar epitetul de «iuvenis deus» (zeu
tînăr), acordat de poet lui Nero, în Bucolicele IV şi VII, poate fi apropiat de epitetul similar pe care Vergiliu îl dă lui Octavian
în Bucolica I. Realitatea este că aceste cîntece de adulaţie, îndepărtate de expresia firească şi directă a personajelor vergiliene,
au fost compuse cu scopul de a deveni o platformă de apropiere de cercul literar în care se afla însuşi Nero. De aici, caracterul
lor manierist, afectat, scădere agravată prin numeroasele «împrumuturi » din opera unor poeţi augustani, din Ovidiu
îndeosebi. De aceea, pe alocuri, poemele lui C.S. apar ca un conglomerat de preluări, în ciuda eforturilor poetului de a fi un
succesor al lui Vergiliu, în adevăratul înţeles al cuvîntului, cu care, la un moment dat, după cum singur mărturiseşte (Bucolica
IV, 64), a avut intenţia sa se şi întreacă. Vocabularul şi versificaţi-*
toţi cetăţenii patriei. Virtuţile lui literare, unite cu cele de cetăţean, au determinat oosteritatea să-1 admire cu entuziasm, să-1
imite. Anticii îl socoteau un veritabil savant pentru timpurile cînd a trăit: «Cato-nem illum senem doctissimum illis tempo-
ribus» (Bătrînul Cato, cel mai învăţat om din acele timpuri) (Cicero, Pro Archia poeta oratio, VII). în evul mediu, în Re-
naştere, în anii epocii moderne, admiraţia pentru C. a crescut, scriitorul fiind socotit un «precursor al prozei artistice latine».
O
OPERA. Manuscrise: Marcianus, Florenţa, ms. pierdut, după care Poliziano a întocmit prima ed. a operei De re rustica; Parisinus nr. 6884,
sec. XII; două ms. Laurentiani la Florenţa, sec. XIII. Editio princeps: A. Poliziano, 1471, Roma. Ediţii: operele integrale, afară de tratatul
despre agricultură: H. Jordan, M. Cato-nis quae supersunt praeter librum De re rustica, ed. II, Leipzig, Teubner, 1880; Origines: H. Pe-ter,
Historicorum Romanorum Reliquiae, I, 1914, p. c. XXVII-CLXIV; W. A. Schroeder, Origines, cartea I, Beitrăge zur hlass. Philol, XLI,
Meisenheim, Hain, 1971, cu trad. germ.; Discursuri (fragmente) In H. Malcovati, Orato-rum Romanorum Fragmenta, Torino, Paravia, 1953,
p. 12 —97; De agri cultura: H. Keil— G. Gotz, De agri cultura 3 voi., Leipzig, Teubner, 1922; W. F. Hooper - II. B. Asb, Londra, 1934 ; Al.
Donaţi, Roma, Coli. Romana; ed. II, 1947; P. Tliielscher, Berlin, 1963, cu trad. In germ. şi coment.; A. Mazzarino, Leipzig, Teubner, 1963.
Traduceri: VI. Iliescu, fragmente din De agri cultura în CTIA, p. 162—163. REFERINŢE CRITICE. M. Gerosa, La prima enciclopedia
romana: i libri ad Marcum filium di Catone Censorio, Pavia, 1911; O. Rossi, De Catone graecarum litterarum oppugnatore, latini-tatis
acerrimo defensore, Roma, Athaeneum, 1922; B. Janzer, Historische Vntersuchungen zu den Redenfragmenten des M. Porcius Cato, Wiirz-
fcm-g, 1937; F. della Corte, Catone Censore, Augusta Taormina, 1949 ; E. V. Marmorale, Calo ■Maior, ed. II Bari, 1949; A. Mazzarino,
Jnfro-duzione al De agri cultura di Catone, Roma, •952; D. Kienast, Cato der Zensor, Heidelberg, ,954;Tr. Costa, Cato, In ILL, 1972, p. 280
— 293; ->• Timpe, Le origini di Catone e la storiografia latina, Padova, 1970; P. L. Schmidt, Catos Epis-
tula ad M. filium und die Anfănge der romischen Briefliteratur, Hermes, C, 1972, p. 568 — 576; F. Della Corte, Catone Censore. La vita e la
fortuna, ed. II, Florenţa, La Nuova Italia, 1969.
D.C.
CATUL [Caius Valerius Catullus] (c. 87 î.e.n., Verona — c. 54 î.e.n., Sirmium). Poet liric. Părinţii, se pare, au avut o stare
materială bună. Caesar se număra printre oaspeţii casei. Primele elemente de instrucţie le-a primit la Verona. Ştirile transmise
de antichitate ni-1 prezintă pe C. la Roma, în mijlocul unei societăţi alcătuite din oameni de litere, de poeţi, istorici, gramatici
şi oratori, precum: Cornelius Nepos, Valerius Cato, poet şi gramatic, care trecea drept şeful şcolii denumită a « poeţilor noi»
(«neoteroi»), Licinius Calvus, orator şi poet, Helvius Cinna, autorul unui celebru poem intitulat Zmyrna. Din opera lui C.
reiese că poetul a mai cunoscut pe Cicero, pe celebrul orator Q. Hortensius Hortalus, pe Asinius Pollio. Principalele
evenimente ale vieţii sale au fost: dragostea pentru Lesbia, întâlnirile şi petrecerile cu prietenii, călătoriile la Verona, călătoria
în Bitinia, în anul 57 — 56 î.e.n., după care poetul, reîntors dezamăgit, se retrage la reşedinţa sa de la Sirmium, unde se
sfîrşeşte din viaţă. De la C. ne-a parvenit o culegere de 116 poezii, rînduite după criterii formale. Prima parte cuprinde
poemele mici ca întindere (1 — 60), compuse în diferiţi metri, în a doua figurează cele mai întinse, dintre care unul singur
depăşeşte 400 de versuri, iar în ultima parte figurează epigrame, scrise în distih elegiac. Ordinea aceasta nu are nimic comun
cu aceea în care au fost .compuse şi publicate. în dedicaţia făcută lui fCornelius Nepos, poetul mărturiseşte că acesta îi
aprecia « nimicurile». în opera lui C. sînt, de fapt, doi poeţi: cel al versurilor în care-şi exprimă direct — fără căutări
imagistice şi stilistic savante — violenta pasiune pentru Lesbia — şi poetul savant, care cîntă personaje mitologice în versuri
cizelate cu desăvîrşită artă. în acest grup de poeme efortul de imaginaţie şi meşteşugul artistic au preponderenţă evidentă
asupra emoţiei personale.
O
Catul 248
Lesbia este personajul principal al romanului de dragoste nefericită a poetului. Marea lui iubire nu 1-a împins spre visare
melancolică sau extaz, pasiunea manifes-tîndu-se ca o flacără violentă: «Să trăim, Lesbia mea, şi să ne iubim / şi pe ocările
bătrînilor posaci / Să nu dăm mai mult de-o para ... / Dă-mi o mie de sărutări apoi o sută, / Apoi iarăşi o mie şi încă o sută / Şi
mereu încă o mie şi o sută / Şi-apoi, cînd mii de sărutări ne vom fi dat / Să-ncurcăm numărul lor nenumărat, ca să nu ştim
cîte-au fost / Sau ca nimeni să nu ne pizmuiască / Cînd va vedea că sînt atîtea sărutări» (Poezia 5). In altă poezie (7),
sărutările fără număr sînt comparate cu nesfîrşitele fire de nisip ale pustiului african sau cu stelele de pe cer, care «cînd trece
noaptea, privesc la tainicele iubiri». Nota savantă pătrunde abia atunci cînd poetul aminteşte de Cirena (nordul Africii), de
templul lui Ammon, de mormîntul lui Battus. Dragostea pentru Lesbia o compară în alt poem (51) cu un foc subţire: «Limba
îmi amorţeşte, un foc subţire îmi curge în vine, urechile îmi vîjîie, luminile ochilor îmi sînt acoperite de un întuneric de
noapte». Aceste versuri sînt o transpunere celebră, în limba latină, a unui poem scris de Sappho. Nota romană se face auzită
abia în ultima strofă, cînd poetul îşi spune: « Trîndăvia, Catul, asta îţi face ţie rău. Prea mult exulţi în trîndăvie şi prea mult te
bucuri de fericire! Trîndăvia a pierdut şi regi, şi oraşe înfloritoare». Chipul Lesbiei apare vag prezentat în poezia 86, în
comparaţie cu Quinctia, « albă, înaltă, dreaptă», dar căreia poetul îi refuză epitetul de «frumoasă ». Dimpotrivă — ne spune el
— Lesbia este nu" numai «frumoasă», dar a răpit tuturor celorlalte femei farmecul lor. în versurile de durere şi de revoltă
împotriva infidelităţii iubitei, îndrăgostitul creionează cu duritate chipul Lesbiei, văzut grotesc: « noroi», «femeie desfrînată
», cu « mers urît», femeie ce« rîde ca o mimă, prosteşte, din gura ei de cîine» (42). Acuzele sînt neiertătoare: « Coelius,
Lesbia mea, Lesbia aceea, acea Lesbie pe care Catul a iubit-o mai mult decît pe sine şi decît propriii săi ochi, se întinde pe la
răspîntii şi prin înfundături cu urmaşii mărinimosului
Remus» (58). Această vehemenţă aminteşte incisivitatea poetului Arhiloh din Păros. Moartea fratelui său (poemul 68) i-a
inspirat lui C. versuri duioase în care dragostea fraternă îi îngăduia folosirea unor reminiscenţe mitologice. Alteori (poezia
101, scrisă cu ocazia vizitei pe care o face la mormîntul fratelui său, la capul Rhoeteus în Troada), poetul se exprimă simplu
şi cu atît mai expresiv: «Acum, primeşte drept ofrandă, aşa cum ne-a fost lăsat de obiceiul strămoşesc, aceste daruri triste,
udate din belşug de lacrimile fratelui tău si, pentru veşnicie, adio, fratele meul». in toate poeziile în care poetul exprimă
sentimente personale — dragoste pentru Lesbia, dragoste de frate, gingăşia afecţiunii prieteneşti, mînia împotriva adversarilor
— mijloacele artei sale sînt de o rară simplitate. Foloseşte cuvinte obişnuite, rareori recurgînd la comparaţii (firele de nisip
din Libia pentru mulţimea sărutărilor pe care le cere Lesbia, sau floarea livezii, tăiată de fierul plugului, aşa cum a fost ucisă
dragostea lui pentru Lesbia) sau la hiperbole (Lesbia ţine în braţe trei sute de amanţi deodată). Natura, în genere, apare puţin
evocată. în poezia catuliană sintaxa este cea obişnuită, iar fraza simplă, doar ici-colo cîte un grup de două-trei întrebări
retorice; vocabularul e cel curent, de toate zilele. Rar se întîlnesc epitete ornante. Trivialităţile, în schimb, sînt numeroase. în
timp ce compunea versuri în care, cu sinceritate netulburată de nici o tendinţă de rafinament erudit, îşi exprima iubirea
pătimaşă sau sfîşierile deziluziilor, C. scria şi poezii în stil alexandrin, mult apreciate de «şcoala noilor poeţi». Unele din ele
sînt adevărate «epyllia», mici epopei mitologice, în colecţia pe care ne-a transmis-o antichitatea, aceste poezii poartă
numerele 63, 64, 66, 61, 62. Attis este numele convenţional pentru poemul 63, una din cele mai frumoase compoziţii ale
genului. Tînărul Attis porneşte pe mare spre Frigia, ţara cultului zeiţei Cybele, cunoscută la Roma şi sub numele de Magna
Mater. Ajuns pe pămînt frigian, Attis, cuprins de delirul orgiastic al zeiţei Cybele, îşi u°ide bărbăţia, apoi, chemîndu-şi
tovarăşii de cult, pornesc într-o goană orgiacă, în sunetele stridente ale timpanelor, flaute-
249
lor şi tobelor, spre muntele Ida, pe care «e găsea sanctuarul zeiţei. Cum ajung la sanctuar, un somn profund îi cuprinde pe
adoratorii veniţi în goană frenetică. A doua zi, la răsăritul soarelui, Attis se deşteaptă. Scăpat pentru cîteva clipe de sui»
puterea zeiţei, fuge şi ajunge pe ţărmul mării. îngrozit de implicaţiile automuti-lârii sale, îşi plînge patria şi prietenii.
Zeiţa, pentru a-1 readuce printre adoratorii săi, trimite, un leu, animalul său sacru, la a cărui apariţie Attis reintră în pădurea în
care se găsea sanctuarul Cybelei, de unde n-avea să mai iasă niciodată. Epi-thalamium Pelei et Thetidos (Nunta zeiţei
Thetis cu Peleu) este subiectul poemului 64. Corabia Argo, pe care se găsea şi Peleu, porneşte spre Colhida, ca să readucă în
Grecia lîna de aur. Nereidele ies din valuri să admire această minunăţie. Privind nimfele marine, Peleu se îndrăgosteşte
de Thetis. Ea nu refuză căsătoria cu un muritor, avînd consimţămîntul lui Iupiter. Soseşte ziua nunţii. Invitaţii aduc
daruri. Printre aceste daruri se găseşte şi un covor, pe care este broda; 3 scena în care Ariadna este părăsită de Teseu. Zeii
vin să-i felicite pe tinerii căsătoriţi, iar Parcele prevestesc glorioasa viaţă a lui Ahile, care se va naşte din această
căsătorie. De Coma Berenicis (Cosiţa Berenicei) este poemul nr. 66, tradus după Calimah. Pentru a obţine întoarcerea
norocoasă a soţului său Ptolemeu din războiul împotriva Siriei, regina Berenice aduce drept ofrandă zeiţelor o cosiţă din părul
ei care, dispărînd din templu,'este descoperită de astronomul Conon printre constelaţii. Altele sînt, în schimb, tonul şi ana în
cele două epitalamuri rămase de la C. Primul (61), In nuptias Iuniae et Manlii, cinsteşte nunta lui Manlius şi a Iuniei
Aurun-culeia. El numără 235 de versuri, grupate în strofe de cîte cinci stihuri. Strofele exprimă momente sau imagini din
ceremonia nupţială. Iată cîteva: exortaţie zeului Hymenaeus să vină la căsătoria Iuniei fu Manlius (v. 1 — 35);
fecioarele să intoneze 'cîntecul nupţial (v. 35—40), adresat zeului Hymenaeus, pentru ca Zeul să însoţească cu mai
multă plăcere pe Zeiţa Venus fv. 40—45); nici un zeu nu-i mai dorit de îndrăgostiţi, de părinţi,
de fecioare, de tînărul căsătorit (v. 46—55); nici zeiţa Venus n-are prea mare putere fără el, nici o casă nu poate să aibă
vlăstare şi să perpetueze neamul (v. 56—75); lunia să vină fără teamă, soţul ei o va îmbrăţişa, aşa cum viaţa
îmbrăţişează un arbore (v. 76—121);'copiii să ridice făcliile de nuntă, căci se vede venind mireasa; glumele să răsune (v.
121 —130); ginerele să dea nuci copiilor... (v. 131 — 150); mireasa să nu refuze nimic mirelui (151 — 155);... să treacă
pragul într-un ceas bun (v. 165—170);... un mic Torqua-tus, în scurtă vreme, să vină pe lume, rîzînd dulce tatălui său (v. 216
—220);... fecioarele să-nchidă uşile, căci cîntecul s-a terminat, iar soţii să trăiască în deplină fericire (v. 231 — 235).
După cum se vede, epitalamul catulian este de fapt o mică naraţiune a ceremoniei nupţiale, dar diferitele momente sînt
sugerate mai mult prin îndemnuri, urări, şi prin întrebări decît prin expuneri propriu-zise. De aici abundenţa de
imperative, conjunctive şi optative.' Şi, totuşi, aceste mici tablouri, constituite mai mult din ceea ce trebuie să se facă la o
ceremonie nupţială decît din ceea ce s-a făcut sau se face, sînt de o rară gingăşie şi suavitate, străbătute de emoţia
solemnităţii momentului, subliniată discret prin cîteva aluzii la însemnătatea căsătoriei pentru societatea romană. Celălalt
epitalam (62), scris sub forma unui dialog între un cor de băieţi şi unul de fete, aminteşte de o creaţie similară a poetei
Sappho. Mult mai scurt decît primul (67 de versuri), conţine îndemnuri către tînăra mireasă de a se supune legilor
căsătoriei. C. are mari merite şi în domeniul versificaţiei, cele 116 poezii demonstrînd o perfectă cunoaştere a artei
poetice. Din punct de vedere prozodic foloseşte numeroase tehnici de versificare. Sappho şi Anacreon, Hipponax, Arhiloh
şi alexandrinii i-au servit de model. Mijloacele artistice folosite dovedesc stă-pînirea întregului arsenal poetic al tim-
pului său. Alexandrinismul îi oferise cele mai rafinate procedee poetice. Modul în care le foloseşte este determinat de
natura sentimentelor care-1 însufleţesc. Dacă în poezia de inspiraţie autobiografică, portretele, naraţiunile, de-
scrierile, dialogurile — de cele mai multe
Catul
ori abia schiţate, sînt fireşti şi necăutate, ele devin greoaie şi încărcate acolo unde izvoarele creaţiei sînt imaginaţia şi erudiţia. Elocventă este
în această privinţă maniera în care a descris portretele lirice ale Lesbiei şi Ariadnei. Discursul poetic, lapidar şi sugestiv în poezia «
personală», fără insistenţă asupra culorii, devine obositor în poemele de tip alexandrin. în general, se poate spune că poetul n-a avut darul
naraţiunii. Descrierea şi analiza psihologică sînt procedee de predilecţie. Şi aci aceeaşi deosebire între cele două surse de inspiraţie. Erudiţia,
în special cea mitologică, atît de discret întrebuinţată în poezia personală, se transformă într-un balast pe alocuri supărător, în poezia de
manieră alexandrină. Stilul şi procedeele lingvistice evidenţiază această diferenţiere: vocabular obişnuit, familiar, presărat adesea cu cuvinte
triviale, iară multe epitete în poezia personală; dimpotrivă, fraze scurte, căutate, diminutive, multe epitete, expresii preţioase, forme greceşti
(în onomastică îndeosebi), figuri retorice în celelalte poeme. în general, poetul imprimă stilului său un ritm vioi, limbajul este, de regulă,
direct, tendinţa de comunicare spontană predominînd în majoritatea poemelor aparţinînd creaţiei personale. C. a fost un adept al curentului
alexandrin, pe care 1-a şi încetăţenit la Roma, dar viaţa a conferit operei sale o prospeţime şi originalitate pe care nu le puteau da operele
provenite din izvor elenistic, în literatura latină opera lui C. marchează un moment de seamă. El a imprimat poeziei neoterice pecetea tem-
peramentului şi a talentului său. Deşi a suferit influenţe variate, modelele literare nu s-au transformat decît rareori în tipare fidel respectate —
ca de pildă în Cosiţa Berenicei — dar şi în aceste cazuri originalitatea talentului şi-a spus în cele din urmă cuvîntul. Mulţi critici au văzut în
poezia lui C. primele indicii ale romantismului, sensibilitate, violenţă în dragoste şi în ură, protest contra unor forme de viaţă incompatibile
cu demnitatea de om. Alţii au apreciat efortul spre perfecţiune în tehnica versului, alţii, armonia scurtelor sale poeme. Fără creaţia poetică a
lui C, deschizătoare de noi drumuri, nu se poate însă interpreta şi înţelege nici creaţia
250
poeţilor augustani, toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, debitori talentului fără precedent al lui C.
O
OPERA. Manuscrise: Cel mai vechi este Thua-neus (T), numit astfel după fostul posesor; se află la Paris, datează din sec. IX şi nu conţine
declt poema 62. La 19 oct. 1375, a fost terminat de scris Germanensis (G), pe pergament de o mină destul de atentă. Amlndouă aceste ms. se
păstrează la Biblioteca Naţională din Paris. Tot din sec. XIV datează şi ms. păstrat la Oxford (O), scris In nordul Italiei. G şi o slnt ms. de
bază, copiate, amlndouă, după un prototip pierdut. Există peste 70 de ms. din sec. XV, care nu prezintă Insă aceeaşi importanţă ca G şi O.
Romanus (R), descoperit la biblioteca Vaticanului, pare că datează de la finele sec. XIV şi prorine din alt prototip declt G. şi O. Bononiensis
(B), păstrat la biblioteca univ. din Bologna, a fost terminat de scris la 24 mart. 1412. Datanus (D), a fost In proprietatea lui Carlo Daţi; scris
In 1463, prezintă unele lecţiuni bune. Este greu de restabilit filiaţia exactă a acestor ms. şi discuţiile slnt Încă In curs. Editio princeps: 1472.
Ediţii; una dintre cele mai vechi este aceea a lui H. Avancius, Veneţia, 1502 şi 1515; Aehilleus Statius, Veneţia 1566 ; J. Scaliger, Paris,
1577 ; I. Ant. Vulpis, Padua, 1710, F. W. DOring, Leipzig, 1788—1792; C. L. Lachmann, Berlin, 1829; L. Schwabe, Giessen, 1866; E.
Baehrens, Leipzig, 1876; P. I. Postgate, Londra, 1889; B.Ellis, Oxford, 1904; W. Kroll, Leipzig, Teubner, ed. II, 1929, cu comentarii; G.
Lafaye, Paris, Les Beiles Lettres, Coli. Bude, 1932; M. Schuster, Leipzig, Teubner, 1949; L. Hermann, Bruxelles, Lato-mus, 1958 ; M.
Schuster — W. Eisenhut, Leipzig, Teubner, 1959; R. Helm, Berlin, Editura Academiei, 1963 ; L. Hermann, Bruxelles, Latomus, 1970; K.
Quinn, Londra, Mac Millan, 1971; Traduceri: G. Coşbuc, Catullus, traduceri din Ro-manfeşi Clntece, Bucureşti,[Socec, 1930, p. 59 —73 ; N.
I. Herescu, Catul, poeme alese !n Lirica latină, Bucureşti, CartealRomânească, 1936, p. 17-41; Al. Andrlţoiu, Catul, poeme alese In LL.,p.
27-54 ;P. Staţi, Catul, poeme aleseInSEL, p. 43-59 ;T.Naum, Catul, Poezii, Bucureşti,Editura pentru literatură universală, 1969; P. Staţi,
Catul, poeme alese In PL., voi. I, p. 106-146-REFERINŢE CRITICE. G. Lafaye, CatuUe et ses modeles, Paris, 1894; A. Cartault,
CatuUe,
255
Cicero
asupra epocii. Valoarea documentară a operei este dublată de înalta ei valoare literară. Discursurile sînt adesea capodopere ale artei retorice,
iar scrisorile, adevărate pagini de roman. Unul din meritele esenţiale ale lui C. este şi acela de a fi contribuit la ridicarea limbii latine pe o
treaptă care nu fusese atinsă înaintea lui şi nici n-a fost depăşită după moartea sa. Alături de Caesar, C. a ridicat fraza latină la perfecţiunea
perioadei lungi şi echilibrate, logica în expunere nefiind egalată decît de distincţia formei. Totodată, ca nimeni altul dintre predecesori şi
contemporani, a contribuit la îmbogăţirea vocabularului latin. încă din timpul vieţii sale, C. a avut admiratori şi detractori*. Atticus a scris
istoria consulatului lui C, iar Cornelius Nepos şi Tiro i-au scris biografia, editînd şi o parte din scrisori. Asinius Pollio vorbeşte cu prudenţă
despre orator pe care, în schimb, Titus Livius îl laudă cu căldură. Velleius Paterculus îi prezice glorie eternă, iar Seneca retorul îl socoteşte
demn rival al oratorilor greci. Tacit a imitat stilul cice-ronian în Dialogus de oratoribus. Numai Licinius 1-a atacat cu violenţă în Cice-
romastix (Biciul lui Cicero). Scriitori creştini au imitat stilul lui C. Pe vremea lui Carol cel Mare, preotul Hadoardus a făcut o antologie din
operele filosofice cicero-niene şi din De oratore. în sec. XIII, Brunetto Latini a tradus în italieneşte discursurile lui C, iar Petrarca a depus un
uriaş efort pentru a-i pune într-o lumină favorabilă opera. Umaniştii l-au imitat cu precădere. în epoca noastră, în şcoli, C. a fost socotit
singurul model de imitat în ceea ce priveşte stilul. Astăzi se acordă însemnătăţii stilului cicero-nian locul cuvenit, fără să se treacă cu vederea
meritele stilistice ale altor autori.
O
OPERA Manuscrise: Cele mai vechi ms. slnt Palimpseste italieneşti din sec. IV—V, majoritatea descoperite de Poggio Bracciolini. Discur-
surile: 2 Paruini, nr. 7774, sec. IX şi nr. 7776 sec. XI; Cluniacensis, sec. IX (Cluny); Erfur-tensis, sec. XII; Vaticanus H 25, sec. IX; tratatele
de retorică: 2 Vaticani, sec. XV; Floren-tlnue, sec. XV; tratatele de filosofie: 2 Leidenses, SeC X şj XI; Laurentianus, sec. X; Vindobo-
nensis, sec. X; Parisinus nr. G331, sec. XII; scrisorile: Mediceus, sec. IX — X ; 2 Harleiani, sec. XI—XII. Editio princeps: Milano, 1498.
Ediţii: Veneţia, 1583 (scrierile filosofice); 1597 (cuvlntările); W. Laemarius, Opera ornnia, 4 voi., 1596, f. loc; J. C. Orelli — J. G. Baiter —
C. Halm, 8 voi., Ztirich, 1845-1898; C. At-zert — A. Klotz — M. Pohlenz-Reiz etc, Leipzig, Teubner, 16 voi. 1914 şi urm.; Kumaniecki-
Malcovati-Kasten etc, Leipzig, Teubner, Cice-ronis scripta quae manserunt omnia, 1968 şi urm.; Ciceron, Oeuvres completez, Paris, Firmin
Didot, 1881, Coli. Nisard; Ciceron, Discours, Correspondance, De oratore, Orator etc, text şi trad. de F. Gaffiot — A. Boulanger — P. Wuil-
leumier — P. Boyance — L. A. Constans, Paris, Les Beiles Lettres, Coli. Budg, 1921 — 1966; Grimal-Testard-Molager-Combes-Soubiran
etc, Paris, Les Beiles Lettres, Coli. Bude, 1966 şi urm.; H. Bornecque — Ch. Appuhn — E. Cour-baud, Cic&ron, Oeuvres, Paris, Garnier,
1945 şi urm. Discursuri: A. C. Clark — W. Peterson, M. Tulii Ciceronis Orationes, 6 voi., Oxford, Clarendon, 1963 — 1966; M. Fuhrmann,
Ztirich, Artemis, 1971. Scrisori: W. S. Watt — D. R. Schackleton — L. CI. Purser, M. Tulii Ciceronis Bpislulae, 4 voi., Oxford, Clarendon,
1964 — 1967. Operele retorice; A. Si Vilkins, M. Tulii Ciceronis Rhetorica, Oxford, Clarendon, 1963 —1964. Traduceri: D. A. Laurian,
Cicero, Filippicile, Bucuresci, Typographia laboratorilor, 1877; I. Suchianu, Cicero, Verrinele, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1926; D. Popescu,
Cicero, Despre îndatoriri, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964; D. Crăciun, Filipicile, Bucureşti, Albatros, 1972; I. Teodorescu, Cicero,
fragmente din Opere In PNL, p. 130-161; 193-209; G. Guţu, Cicero, Opere alese, 3 voi., Bucureşti, Univers, 1973. REFERINŢE CRITICE.
G. Boissier, Ciceron et ses amis, Paris, 1868; E. Ciaceri, Cicerone e i suoi tempi, Milano, 2 voi., 1926; 1928; E. Costa, Cicerone
giureconsulto, Bologna, 1927; M. Lişcu, Etude sur la langue de la philosophie morale chez Ciciron, Paris, Les Beiles Lettres, Coli. Bude,
1930; F. Arnaldi, Cicerone, Bari, 1948; M. Maffi, Cicerone e ii suo drama politico, Milano, 1957; N. I. Barbu, Aspecte din viata romană în
scrisorile lui Cicero, Bucureşti, Editura Academiei 19 5(9-; A. Michel şi C. Nicolet, Cicfron, Paris, 1961; K. Buchner, Cicero, In Studien zur
r6-mischen Literatur, voi. II, Wiesbaden, Steiner, 1962; K.-H. Miihlhaus, Dos demokratische Element in Ciceros Mischverfassung, Munchen,
1964 ;
Claudian
256
R. E. Smith, Cicero, the Statesman, Cambridge, 1966; Cicero ein Mensch seiner Zeit, voi. colectiv, editat de G. Radke, Berlin, W. de Gruyter,
1968 ; D. Stockton, Cicero, A political biography, Londra, Oxford UniversityB Press, f 1971; D.B.Schackleton — Bailey, Cicero, Londra,
Duck-worth, 1971; Dos Neue Cicerobild, voi. colectiv, editat de K. Btichner, Darmstadt, Wege der Forschung XXVII, 1972; B. Kytzler,
Ciceros literarische Leistung, Darmstadt, Wissenschaft. Buchgell., 1973.
N.I.B.
CIAUDIAN [Glaudius Claudianus] (c. 375 e.n., Alexandria, Egipt — 408 e.n., Roma?). Poet de limbă latină, grec de origine, între anii 394
—408 trăieşte la Roma şi Milano, protejat de Stilicho, ministrul împăratului Honoriu. A deţinut funcţii de răspundere la curte, fiind trimis în
misiuni diplomatice prin toate centrele importante ale imperiului. Deşi cunoscut ca scriitor de limbă greacă, renume i-au adus poemele scrise
în latineşte. O inscripţie de pe statuia ce i s-a ridicat în Forul Traian din Roma îi eterniza numele, cu toate că aprecierea meritelor literare este
exagerată, fiind comparat cu Homer şi Vergiliu. Cu toate că nu se cunosc data şi locul morţii, se presupune că a pierit asasinat odată cu
protectorul său, în urma unor intrigi de curte. C. a lăsat o operă vastă, de inspiraţie diferită: poeme epice, poeme cu caracter istoric-politic
(elogii împăratului şi lui Stilicho, panegirice, despre războiul gildonic, despre războiul gotic (getic?), invective, poeme mitologice. Micile
poeme ocazionale (epitalame, epigrame, idile, epistule) s-au pierdut.
Opera de căpetenie a lui C. o constituie poemul epic în 3 cărţi De raptu Proser-pinae (Răpirea Proserpinei), inspirat din Metamorfozele lui
Ovidiu. Scenele mitologice sînt scrise într-un stil plin de vioiciune şi culoare: «Zglobii sosesc în cîmpul numai floare. / Le-ndeamnă chiar
Venera la cules: / haideţi, surori, în raza dimineţii, / prin lan gălbui, cînd umed străluceşte / luceafărul pe calu-i rourat. / Vorbind, Venera
fringe-o anemonă, / durerii sale semn nemăsurat. / Năvală dau cu toatele-n poiană ...» {De raptu Proserpi-
nae, II, 118 şi urm.). Din Gigantomachia (Lupta giganţilor cu zeii), poem epic cu subiect mitic, au rămas 127 versuri, tu poemele istorico-
politice, C. este în primul rînd cîntăreţul oficial de la curtea imperiului occidental, prin versuri ce elogiază fie persoana împăratului Honoriu,
fie pe generalul Stilicho: « într-adevăr' Stilicho e eroul lui Claudian; gîndul la el' mereu prezent, înalţă această poezie legată de actualitate,
conferindu-i totodată valoare politică, măreţie în laudă, vehemenţă în ură» (J. Bayet, Literatura latină, p. 740). De tertio eonsulatu Honorii
(Despre al treilea consulat al lui Hono-rius), De quarto eonsulatu Honorii (Despre al patrulea consulat al lui Honorius), De eonsulatu
Manlii Theodori (Despre consulatul lui Manlius Theodorus), De sexto eonsulatu Honorii (Despre al şaselea consulat al lui Honorius), Laus
Se-renae reginae (Laudă reginei Serena), Panegyricus in Probini et Olybrii consula-tum (Panegiric pentru consulatul lui Pro-binus şi
Olybrius) sînt versuri de panegiric, de o pronunţată participare, întru-cît «în calitate de panegirist şi mai ales de poet satiric, Claudian îşi
depăşeşte secolul: strălucita lui emfază şi vervă sînt deopotrivă demne de admiraţie» (J. Bayet, op. cit. p. 740). Invectivele împotriva
duşmanilor din tabăra lui Arcadiu, In Rufinum (împotriva lui Rufinus), In Eulropium (împotriva lui Eutropius) dovedesc o perfectă stăpînire a
versificaţiei. Inspirate de contemporaneitate, înfierînd pe duşmanii imperiului, pe vrăjmaşii din interior, aceste scrieri ale lui C. au un caracter
oficial. Viaţa social-politică este redată cu fidelitate în Epis-tulae (Scrisori), fie în versuri, fie în proză. Ele sînt o reală oglindă a
evenimentelor epocii. în termeni ditirambici, C. anunţă în Epitalame căsătoriile de la curtea imperială, De nuptiis Honorii et Mariae (Despre
nunta lui Honorius şi a Măriei) sau Epithalamium Paladii et Celerinae (Epi-talam in cinstea lui Paladius şi a Cele-rinei) ca evenimente de
seamă. Ritmul vioi, exuberanţa, armonia perfectă, stilul clar sînt însuşirile Epigramelor, dintre care renumită a devenit Bătrinul din Verona:
«Ferice de ţăranul ce cîmpul său iubit, / copil, şi-apoi în vîrstă nici-
257 Claudian
cînd n-a părăsit! / Stă sprijinit în cîrjă prin bată tur-acum / şi în aceeaşi casă socoate-al vremii drum /... El şirul vremii ştie nu după
dregători, / ci după fructul toamnei şi-a primăverii flori...» [Epigrame, II). Prin poezia cu un pronunţat caracter bucolic, el se străduieşte să
atingă măiestria înaintaşului său Vergiliu. Cert este că ceea ce au fost Vergiliu şi Horaţiu la curtea lui August a încercat să fie C. la curtea lui
Honoriu. în ciuda acestor eforturi, versurile sale vădesc mai degrabă perfecţiunea unei educaţii livreşti, decît originalitatea expresiei, harul
comunicării directe. « Chiar de la distanţă, se mai poate încă înţelege admiraţia contemporanilor pentru acest poet mort foarte tînăr şi care,
pentru calităţi diferite, mai puţin liber ca fond, mai puţin filosof şi chiar mai puţin psiholog, dar mai artist şi mai desăvîrşit ca formă, merită
să fie asemuit cu Lucan» (J. Bayet, op. cit., p. 748.). C. este considerat de către exegeţi şi istorici drept o personalitate scriitoricească bine
cultivată, o minte ageră, clară, un om al cărţii, reprezentantul de frunte al latinei tîrzii, poetul care «va da ultima strălucire versului latin» (P.
Fargues, Claudien, itudes sur sa poesie et son temps, p. 123).
O
OPERA. Manuscrise: De Raptu Proserpinae: Laurentianus F, sec. XII; Vossianus, sec. XII; Londiniemis D, nr. 6042, sec. XIII; pentru restul
operei: Veronensis nr. 163, sec. IX; San-gallensis , nr. 429, sec. IX ; Vaticanus nr. 2809, sec. XII; Parisinus 18552 şi Parisinus 8083;
Neapolitanus, sec. XIII; Ambrosianus, Milano, sec. XV. Editio princeps, Vicenza, 1482. Ediţii: Th. Birt, In Monumenta Gerrnaniae
Uistorica, voi. X, Berlin, Weidmann, 1892; 3. Koch, Claudianus, Opera omnia, Leipzig, Teubner, 1893; V. Crepin, Claudianus, Oeuvres
complites, Paris, Garnier, 1933, cu trad. franc; V. Palladini, Claudianus, De Raptu Proserpinae, Roma, 1952, cu trad. ital.; J. B. Hali,
Claudianus, De Raptu Proserpinae, Cambridge Class. Texts, 1969; H. L. Levy, Claudian's in Ruţinum, Cleve-land, 1971. Traduceri: H.
Mihăescu, Claudius Claudianus, fragmente, In 11R, voi. II, p. 167 — 169 (trad. in proză); I. Acsan, Claudian, fragmente din Gigantomahia,
In Legende mitologice. Bucureşti, Albatros, 1972, p. 101 —106 ;P. Staţi, Claudian, fragmente, In PL, voi. II, p. 352— 359; D. Crăciun,
Claudius Claudianus, Idile, In APL, p. 243-245.
REFERINŢE CRITICE. P. Fargues, Claudien, âtudes sur sa poisie et son temps, Paris, 1933; Alan Cameron, Claudian, poetry and
propaganda at thecourt of Honorius, Oxford, Clarendon, 1970; TJ. Kendel, Poetische Vorlăufer und Vorbilder in Claudianus de Consulatu
Stilichonis Hypomne-mala, GSttingen, Vandenhoeck-Ruprecht, 1970.
D.C.
f
E
ENNIUS |[Quintus Ennius] (239 î.e.n., Rudiae, Messapia — 169 î.e.n., Roma). Poet epic şi dramatic. Remarcat de Cato şi
invitat la Roma, şi-a cîştigat existenţa ca profesor şi autor de piese, ajungîrid prietenul unora din personalităţile de seamă ale
Romei, protectoare ale elenismului. A fost sprijinit îndeosebi de familia Scipionilor, din al căror cerc a făcut parte. în spiritul
creaţiei precursorului său NaeYius, s-a distins ca autor de tragedii cu subiecte împrumutate din literatura greacă («fabulae
palliatae») sau inspirate din istoria Romei («fabulae praetextae») şi a două poeme epice: Scipio, Annales (Anale). La operele
amintite se adaugă şi cîteva poeme didactice, în care tratează fie probleme cu caracter cosmogonic, după model epicureic
(Epi-charmus), fie unele idei despre provenienţa umană a zeilor (Euhemeros sive sacra historia — Euhemer sau Istoria sa-
cră), precum şi alte opere minore, cum ar fi un tratat despre diferite specii de peşti, îndemnuri pentru studiul filoso-fiei, o
culegere de poeme etc. E. s-a dovedit un bun propagator al culturii greceşti la nivelul cerinţelor naţionale ale poporului
roman, necesitate recunoscută pînă şi de cel mai aprig adversar al grecilor, Cato cel Bătrîn.
O Din opera lui E., amplă şi variată, s-au păstrat 22 de titluri de tragedii, împărţite în două grupe: 20 de «palliatae», cele mai
multe cu subiecte din ciclul troian, şi două «praetextae». Dintre tragicii greci E. manifestă predilecţie faţă
de Euripide pentru caracterul raţionalist cu care acesta analiza diverse aspecte ale vieţii sociale, dar şi pentru patosul '
predominant în psihologia eroilor marelui tragediograf. Aşa se explică faptul că din cele 20 de «palliatae» 12 au ca modei
teatrul lui Euripide (de pildă Andro-meda, Hecuba, Iphigenia, Medea exul, Telephus). Unele din temele sale prefe-
rate sînt axate pe o problematică religioasă. Impregnate de un profund scep- i ticism — manifestat îndeosebi în Iphigenia,
unde Ahile se întreabă care poate fi provenienţa divinităţilor, punînd la îndoială utilitatea auspiciilor — tragediile scot i în
relief faptul că E. nu s-a mărginit la transpunerea originalelor greceşti, ci a intervenit cu anumite modificări, intro-ducînd
multiple alte aspecte legate de viaţa socială şi actualitatea vremii sale. Astfel, în Andromaeha, într-un întins | pasaj,
redă într-un chip realist durerea eroinei, care nu găseşte nici scăpare, nici sprijin, mărturisindu-şi disperarea ce o stăpîneşte
prin întrebări fără răspuns: «unde să caut şi să găsesc apărarea, pe ce ajutor să mă sprijin în exil şi în fugă?». Cicero
consideră tragedia drept un « praeclarum carmen» (o piesă foarte strălucită; Tusculane, III, 19, 46). In acelaşi mod se
explică şi înlocuirea corului de fete din Iphigenia printr-un cor de soldaţi, sau schimbarea trăsăturilor de caracter ale unor
personaje (Agamem-non din Iphigenia consideră că deosebirea dintre rege şi plebeu constă în fapt"1 că acestuia din' urmă îi
este «îngăduit să plîngă»). Opera fundamentală a w E. rămîne însă cea creată în genul epic-
259
Poemul intitulat Scipio (unii cercetători consideră că face parte din genul dramatic) proslăveşte, în metri diferiţi, dar cu
precădere în trohei, pe învingătorul de la Zama al cartaginezilor, căruia H atribuie cuvinte înflăcărate la adresa Romei: «Tu,
Roma, încetează să te mai temi de duşmani... Strădaniile mele ţi-au ridicat ziduri de apărare». Admiraţia autorului faţă de
geniul militar al «neînvinsului Scipio» e fără rezerve: « Ce statuie, ce columnă înălţa-va poporul roman, pentru ca să poată da
glas faptelor tale»? Dar, principala lucrare epică a lui E. rămîne Annales. Poetul continuă încercările predecesorului său,
Naevius, dez-voltînd în 18 cărţi un subiect din istoria poporului roman, din timpurile legendare — fuga lui Enea din Troia —
pînă în vremea sa. Cartea I începe cu o invocaţie către muze, urmată de un vis miraculos, prin care Homer dezvăluie taina ce
a făcut ca sufletul său să se întrupeze în însuşi E., obligat astfel să scrie o epopee în care să cînte faptele măreţe ale poporului
său: plecarea lui Enea din Troia; sosirea lui în Latium şi căsătoria cu Lavi-nia; naşterea legendarilor întemeietori ai Romei,
Romulus şi Remus; răpirea Sabinelor; moartea şi apoteoza lui Romulus, domnia următorilor şase regi (Numa Pompilius,
Tullus Hostilius, Ancus Mar-tius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius, Tarquinius Superbus); începuturile republicii; năvălirea
gallilor; războiul cu sam-niţii; înfruntarea cu Tarentul şi cu Pi-ros; primul şi cel de al doilea război Punic; moartea lui
Hasdrubal şi înfrîn-gerea lui Hannibal; războiul cu regele macedonean Filip V; faptele de arme ale lui Fabius Maximus
Cunctator; războiul cu Antioh III şi uneltirile lui Hanni-I; glorificarea lui M. Fulvius Nobilior, care înfrînge pe etolieni şi
cucereşte ceta-a acestora, Ambracia, într-o luptă la e a participat şi autorul poemului; izboiul cu Istria, transformată în pro-
vincie romană. în final, elogiul lui Paulus «emilius şi cîteva relatări la cenzura lui *}• Lepidus şi a lui M. Fulvius Nobilior,
■int dovada că povestirea, faptelor se Prelungea pînă la moartea autorului, "no/es are o întreită valoare: documenta, filosofică
şi artistică. Valoarea docu-
mentară rezidă în informaţiile pe care le cuprinde cu privire la o perioadă din istoria Romei mai puţin cunoscută, mai ales cea
referitoare la regalitate şi la începuturile republicii. Desigur, se pot exprima rezerve cu privire la veridicitatea acestor
informaţii, dar E. s-a străduit să introducă şi alte aspecte pline de interes pentru cunoaşterea vieţii din perioada arhaică,
precum sînt: luarea auspiciilor după zborul păsărilor; înfăptuirile lui Numa Pompilius (stabilirea lunilor anului, a obiectelor
de ritual; denumirea unor preoţi); construirea oraşului Ostia de către Ancus Martius; dotarea cu torţe a suliţelor romane ;
înfăţişarea de castru (« quadrata») pe care o avea Roma în perioada regilor; organizarea curselor de care şi rolul regilor în
desfăşurarea spectacolului; data aproximativă a întemeierii Romei: « au trecut ceva mai mult sau ceva mai puţin de şapte sute
de ani de cînd a fost întemeiată vestita Romă» [Annales, 501 — 502). Pentru a celebra măreţia Romei, E. a găsit accente
convingătoare. Este exprimată cu forţă durerea vechilor romani la moartea primului lor rege: « O Romule, o Romule die... O
pater, o genitor, o sanguen dis oriundum» (O, Romulus, divine Romulus, O rege, o tată, o sînge izvorînd din zei! — Annales,
115; 117 — 118), care înseamnă în acelaşi timp recunoştinţă faţă de primul lor cîrmuitor; apoi, mîndria generalului pentru
vitejia în război a legiunii sale: « Nune est illa dies, cum gloria maxima şese / Ostendat nobis, si vivimus sive mori-mur» (iată
ziua în care ni se oferă cea mai mare glorie, fie că trăim, fie că murim — Annales, 391 — 392). Sînt glorificaţi pe rînd:
Fabius Maximus: « acest om singur ne-a salvat ţara, cu întîrzierea lui», Curius, «pe care nimeni n-a izbutit să-1 înduplece,
nici tăişul săbiei, nici aurul», Aelius Sextus, cel abil, Cethegus, orator iscusit. Valoarea filosofică a scrierilor lui E. rezidă în
tendinţa de a valorifica ideile însuşite în tinereţe în unele şcoli existente în regiunea sa de baştină, sudul Italiei. Aşa se explică
prezentarea, încă de la începutul poemului, a concepţiei pitagoreice despre transmigrarea sufletului (visul lui Ennius), sau a
celei epicureice cu privire la natura sufletului, ori
Ennius
260
la principiul conservării materiei, dezvoltat ulterior de Lucreţiu în De rerum natura. La acestea se adaugă un mare număr de
maxime şi cugetări filosofice sau chiar lecţii de morală. în sfîrşit, deşi nu creează propriu-zis o tradiţie epică latină, se poate
afirma că poemul lui E. are şi o valoare artistică. Bun cunoscător al lui Homer, înzestrat cu calităţi poetice deosebite, pe care
reuşeşte să le valorifice în chip original, poetul schiţează tablouri pline de viaţă, culoare şi mişcare, folosind comparaţii de o
deosebită plasticitate şi forţă. Dar nu e întru totul fidel modelului său. Pe cînd la poetul grec zeii participă activ la acţiune,
trăind cu intensitate unele episoade, la E., care se conduce după tradiţie, ei nu iau parte la desfăşurarea evenimentelor, ci se
mulţumesc să apară în mod neprevăzut şi apoi dispar. In cadrul poemului, în afară de zei, elementul supranatural este pre-
zentat şi prin vise, prin auspicii, oracole etc. Spre deosebire de Naevius — care folosise, în poemul său, versul autohton latin,
saturninul — el utilizează versul grecesc specific epopeii, hexametrul dac-tilic. în limba poemelor enniane, deosebită de
limba latină populară a lui Plaut, întîlnim unele stîngăcii, cum ar fi tonul grandilocvent pe care autorul vrea să-1 imprime
compoziţiei. Ferindu-se, de pildă, de introducerea unor termeni din limba greacă, el se străduieşte să construiască în limba
latină unele cuvinte compuse, proprii eposului, dar care se dovedesc greoaie: « Bellipotentes sunt magis quam
sapientipotentes » ţsînt tari în bătălie, dar slabi ca înţelepţi — Annales, 181) sau modifică în mod artificial unele cuvinte, pen-
tru a le potrivi hexametrului: «indu-perator » în loc de «imperator». în afară de tragedii şi poeme epice, E. a mai scris şi alte
opere: Saturae (numite astfel, deoarece sînt un amestec de poeme diferite, în metri variaţi, nu pentru că biciu-iesc vicii
omeneşti); Epigrammata (Epigrame) în care, folosind pentru prima dată în literatura latină distihul elegiac, exprimă
sentimente de tristeţe; Hedy-phagetica (Rafinamente culinare), mic tratat de reţete gastronomice; Protrepticus (Colecţie de
precepte), din care au rămas
numai cîteva versuri despre agricultură-două poeme didactice: Epicharmus, despre formarea universului, şi Euhemerus, SiVe
sacra historia. în acest din urmă poem prezintă, după exemplul filosofului g rec Euhemer, o explicaţie materialist-raţio. nalistă
a genezei miturilor (Saturn, lupi. ter au trăit pe pămînt, s-au luptat cu oamenii, au dat legi contemporanilor, fiind divinizaţi de
oameni după moarte). Opera lui E., deşi inspirată din literatura greacă este adaptată, cu demnitate, la cerinţele naţionale ale
poporului roman. Influenta sa asupra urmaşilor a fost mare şi durabilă. Odată cu el se realizează o revitali-zare a epopeii
latine, după ce Lirius Andronicus oferise romanilor un prim model de poezie epică, iar Naevius încercase adaptarea acesteia
la un subiect roman. Vergiliu, reluînd la un alt nivel, încercările înaintaşilor săi şi ţinînd cu deosebire seama de ceea ce
izbutise să înfăptuiască E., va ajunge, printr-o artă superioară, să creeze capodopera epopeii romane — Eneida. S-a exercitat
cu putere asupra urmaşilor şi influenţa filosofică enniană privind eliberarea oamenilor de superstiţii şi de puterea religiei,
după cum şi explicarea materialistă a naşterii şi evoluţiei lumii avea să joace, de asemenea, un rol pozitiv în formarea gîndirii
filosofice. Din acest punct de vedere, E. se impune ca un înaintaş roman al lui Lucreţiu, opera sa devenind obiect de studiu
pentru toţi scriitorii contemporani sau ulteriori lui. Prin măreţia epică a poemului său, scriitorul a exercitat o puternică
influenţă educativă asupra tineretului roman. E. s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea urmaşilor, care l-au considerat
drept un poet strălucit (Cicero, Tusculane II, 19, 45), i-au admirat forţa (Quintilian 1, 88) sau elevaţia talentului (Ovidiu, cu
unele rezerve, Trişti*, II, 424). Şi în domeniul tragediei latine E. trece drept un deschizător de drumuri. Creaţiile dramatice
ale 'ul Caecilius şi Pacuvius nu pot fi înţelese fără studierea operei marelui lor înaintaş.
O
OPERA. Ediţii: Tragedii: Fragmente, tn °tt0 Ribbeck, Scaenicae Romanorum poesis fraanxen * ed. III, 1899; ed. definitivă, 1962; E. W. ^ar'
261
Ennius
mington, Remains of old Latin, voi. I, Ennius and Caecilius, 1935; A. Kiotz, Scaenicorurn Bomanorum Fragmenta, Miinchen, Oldenbourg,
1953, p. 44-51; 361-362; D. H. Jocelyn, The tragedies of Ennius. The fragmente. Cambridge, 1967; celelalte opere: J. Vablen, Ennianae
poesis reliquiae, Leipzig, Teubner, 1903 (cu comentarii şi indici); E. Bolisani, Ennius, Opera selecta, Padova, Messagero, 1935 (cu coment.)
j. Heurgon, Ennius, Paris, Centre de Docum. Univ., 1961, (cu trad. şi coment.). R. Argenio, I frammenti degli Anuali, Torino, 1968. Tradu-
ceri: Ennius, Annales, fragmente, trad. de V. Buescu, Revista Clasică, II, 1930, p. 211 — 212; Ennius, Annales, fragmente, In; PL, voi. I p. 4-
9.
REFERINŢE CRITICE. J. Vablen, Praefatio, in limba latină, la ed. cit., p. I —CCXXIV; M. Lenchantin de Gubernatis, Ennio, Torino,
1916; X, Norden, Ennius und Verailius, Leipzig, 1915~H. von Kamecke, EnniusundHomer.lLeip-zig, Teubner, 1926; E. Malcovati, II poeta
Ennio, Roma, Voghera,_ 1932; W. Aly, Livius unâ Ennius, Leipzig, 1936; F. Skutsch, Pauly "Wis-sowa, RE, V, Ennius p. 2589 şi urm.;
Studia Enniana, voi. colectiv, Londra, Athlone, 1968; K. Zieglei- Ennius als hellenistischer Epiker, appendix In Das helletastische Epos,
Leipzig, Teubner, ed.II, 1966; A. Grilli, Studi Enniani, Milano, 1966; Ennius, voi. colectiv, Entreliens sur Vantiquite classique, XVII,
Fondation Hardt, Vandoeuvres - Geneve, 1971; A. Ronconi, Saggio per un commento alproemio degli « Annali» di Ennio, p. 13 —28 şi G.
Pascucci, Lo scoppio delte ostilită nella guerra annibalica secondo ii racconto degli * Annali t di Ennio, p. 103 —116 tn Poesia latina in
frammenti, TJniversitâ dl Genova, 1974.
CD.
"5*
cinci cai''^i„+;nă. viaţa i"1 rămase cmtateagreco4atmeie inîormaţn /^ ,
«efdate^poet WffiTlâ ffc-
sa îi îoS.x ; * Tjnii comentatori e
socotesc g-c . tra6< iw» neamul
. s 4b doini»» 1» ™"„, s„b domnia
d'Prologul cărţa UI. ^ & toate pro-■ \ i a fost condamnat, u y lt
listul a îosi crede ca a
la un lim^aJ «**"» strălucirea sma !
*• se ^et^!nd subiecte medita- trUctura sau, fJJJrtoul rînd de J« t«l
„■ rwnelius GallusJ, fiul
Wandna, bgipt)- , ecventat de tinar îS3S CU SunsfcetcuriUterare ale Ro-ffi 'B£1^SBS ff aratuf"
bu,'cunoscut ^^-Icte mitologice şi de 4- >me epice cu suDiecio actriţe,
111^ (4 cărţi), incmate£ numele de U'oris, pe care ^ta Yergiliu, este Uheris. Prieten mtim cu ; ^
destinatarul B^gJrVIş £ cultivata

Ls?£%*¥&*#«sînt dintre
Ele mai mari.
Da O
na-
sau
' fwat în Primul rîna a«^,nut?1 Său este legat m P d , de cp
* mi^Vo°tta UranieiV A
£'îi denigrau °P£a0%attră apn«* «, f££ devintenl ocval Fabulele Wfl,
ţwitaiea F"^rv— .„_ fip Vergiliu (prima, vMiogeîaVI şi X, scrise de veg ^^
4m jurul anilor^«'M i antice la şat î.e.n.) şi din comentarme . maste Ecloge Servius jAd ^|ntat0r al săi, VI, 72,
Pnncipr,H0nează apariţia Wrei Vergiliene, niengonea^ ^
111 i poem al ^i G. mainie
ad a.i cita titlul. Poemul era Mop.
IV, iră între doi paston, Cawn^ revine
ad ly. pădurea ţffî^JJ^ de durere, U. Vasus, iar Calcbas, răpus buco_
F. intre**. « Acest subiect, apa ^^
povestiri, «că Servius - esie,
tate, mitologic şi totodată savant». Toţi exegeţii recunosc că este imitat după un poem' al lui Euîorion, îndrumătorul lui G. în
tainele creaţiei poetice, a cărui operă s-a bucurat de multă preţuire în cercul poeţilor neoterici de la Roma.
Procedeul nu era insolit. Un alt poet grec de şcoală alexandrină, pe care Ver-giliu şi G. l-au cunoscut îndeaproape,
Parthenios, i-a dedicat o culegere de legende de dragoste, intitulată Erotika pathemata (Suferinţe In dragoste),
pentru a-i servi drept material de inspiraţie în poeme întinse şi elaborate,« epyllia» (cîn-tece epice), cît şi pentru diverse alte
compoziţii elegiace. După cum reiese din mărturisirea lui Vergiliu, G. aştepta să îie condus de o Muză de pe malurile Per-
messos-ului, tluviu neînsemnat, tocmai în ţinutul Helikonului, patria lui Hesiod {Ecloga VI, v. 64—70), intenţionînd,
aşadar, să scrie şi compoziţii în gen didactic, de tactură mai pretenţioasă decît cele abordate pînă atunci. "Nu se
cunoaşte nici un titlu al poemelor lui G. Propunerile care s-au îăcut sînt simple conjecturi. Pe cît se pare, încercarea lui de a
părăsi legendele galante şi miturile pentru o poezie mai înaltă, de tip besiodic, a dat greş, de vreme ce, în Ecloga X, a lui
Vergiliu, G. nu este înîăţişat în postura unui poet didactic, ci ca un binecunoscut autor de Elegii erotice. Quintilian (Arta
Oratorică X, i, 9) îl citează alături de Tibul şi Pioperţiu. Comentînd Ecloga X — în care G. este înîăţişat cîntîndu-şi iubirea
pentru Lycoris, care 1-a părăsit îără remuşcări — Servius notează: « acestea au îost preluate de Vergiliu cbiar din
Gellis
poemele lui G.». Culegerea de elegii erotice a lui G. se pare că avea patru cărţi. Titlul propus de istoricii literari este Amo-res
sau Cytheris, prin analogie cu volumele de poeme elenistice cu un conţinut asemănător. Servius menţionează faptul
(Comentarii la Vergiliu, Ecloga X, 1) că G. a tradus în latineşte şi poeme semnate de Euîorion, probabil «epyllia», poeme cu
formă savantă, greu descifrabilă fără o prealabilă pregătire. Din ştirile răzleţe pe care le posedăm, s-a încercat reconstituirea
unora din subiectele elegiilor sale. Dacă ţinem seama de locul pe care-1 ocupau temele mitologice în opera lui Proper-ţiu,
sau în cea a lui Ovidiu, sîntem îndreptăţiţi să presupunem că şi G. era un poet care utiliza din plin tematica mitologică, aşa
cum a procedat şi Catul în poemul 64. Rămîne deschisă întrebarea dacă poemele în cinstea Lycoridei erau poeme narative
propriu-zise sau constituiau încercări de poezie subiectivă, în care legenda erotică servea ca simplu ornament, sau ca termen
de comparaţie (L. Castiglioni, Uelegia romana, p. 4). Numele poetului este adesea citat de Properţiu (II, 34, 85-94 de ex.),
de Ovidiu (Amores I, 15, 29-30; III, 9, 61-64; Tristia, II, 445-446; IV, 10, 51-54 etc.) şi de Tttml. Omagiul ce i-1 adresează
"Vergilm priveşte îndeosebi pe omul de litere. Pierderea operei pentru posteritate este cu atît mai regretabilă.
O
REFERINŢE CRITICE. L. Alfonsi, Uelegia di Gallo, In Rivista di Filologia e d'Istruzione Clas-stca, XXI, 1943, p. 48 şi urm.;L.
Castiglione, Velegia romana da C. Gallo a Properzio, Milano, 1954; J. P. Boucher, C. Cornelius Gallus, Paris, Les Belles Lettres, 1966.
A.P.
GELLIES [Aulus Gellras] (c. 125-c. 175 e.n., Roma). Erudit şi om de litere. Trăieşte în timpul dinastiei Antoninilor, sub Marcus Aurelius.
Educaţia şi instrucţia şi-o face însă la Cartagina cu Sulpi-cius Apollinaris, pentru gramatică, şi cu Scaurus Terentius, pentru studiile de este-
tică literară. Din Cartagina trece la Atena
266
unde îl cunoaşte pe renumitul Herodes Atticus, sofist celebru, şi ceva mai tîrziu pe Plutarh. în Atica îşi petrece nopţile în
liniştea naturii mediteraneene luînd note şi extrăgînd pasaje întregi din tratatele de filosoîie, drept, istorie, medicină etc. sau
din operele literare pe care le studia. Aşa s-au constituit capitolele din opera sa Noctes Atticae (Nopţile Atice) a căror valoare
nu este numai de ordin documentar, prin reproducerea unor lungi fragmente din opere pierdute pentru noi ale multor poeţi şi
prozatori, ci şi de ordin ştiinţific, datorită unor excelenta caracterizări care ţin de domeniul teoriei şi a criticii literare.
O
Rod al lungilor sale meditaţii, şi intitulată sugestiv Noctes Atticae, opera lui G. a fost împărţită în 20 de cărţi care se păs-
trează aproape integral (lipseşte cartea VIII, din care au rămas numai titlurile de capitole). Trăind în secolul erudiţiei, G. a
întocmit o adevărată enciclopedie, care deşi dezordonată ca aspect, dovedeşte totuşi selecţie şi spirit critic, men-ţionînd locul
de unde provine fiecare extras, titlul operei şi numele autorului. Stăpînind perfect limbile greacă şi latină, G. izbuteşte să
ofere vremii sale o antologie savantă. Singur şi-a apreciat opera drept «plăcută şi utilă». Plăcută, întru-cît, printre variatele
maxime culese din operele diferiţilor scriitori, ştie să presare şi numeroase anecdote tonice. Astăzi aceste extrase sînt de
mare preţ în aprecierea autorilor ale căror opere s-au pierdut. Datorită stilului viu şi atrăgător, G. şi-a cîştigat simpatia
contemporanilor ca şi a urmaşilor, fiind considerat un scriitor de bun gust, un autor talentat. Cînd scrie proză, foloseşte bogata
frază cicero-niană, iar în versificaţie structura hexametrilor din eposul vergilian. De-a lungul veacurilor, a fost apreciat în
unaninri-tăte~drept un reprezentant de seamă al erudiţiei celui de-al doilea veac al erei noastre.
O
267 Gellius
OPERA. Manuscrise: palimpsestul palatin, Bec. XII, codex Vaticanus; Parisinus, sec. XIII, Editio princeps, Roma, 1469. Ediţii: Aldina,
Veneţia, 1515; C. Hosius, Aulus Gellius, Noc-tium Atticarum Ubri XX, 2 voi., Leipzig, Teub-ner, 1903 ; H. M. Hornsby, Aulus Gellius,
Noctes Atticae, cu coment., Dublin, 1936; P. K.Mar-scball, Aulus Gellius, Noctes Atticae, 2 voi., Oxford, Clarendon, 1969; R. Marache Aulu-
Gelle, Les nuits attiques, I—IV, text şi trad. paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1967. Traduceri: E. Chaumont — F. Flambart — E.
Buisson, Aulus Gellius, Nociium Atticarum Hori XX, Paris, Panckoucke, 1846; M. Mignon, Aulu-Gelle, Noctes Atticae, Les nuits
attiques,
3 voi., Paris, Garnier, 1934; David Popescu, Aulus-Gellius, Nopţile atice, Bucureşti, Editura Academiei, 1965; I. Teodorescv, Aulus-Gellius,
Nopitle atice, fragmente, In PNL, 1972, p. 254— 279.
REFERINŢE CRITICE: B. Romano, La critica letteraria in Aulo Gellio, Torino, 1900; R. Marache, La Critique litt&caire de la langue
latine au II-eme siecle de notre ere, Rennes, 1952, La mise en scene des Nuits Attiques, Toulouse, 1953; I. Fischer, Studiul Introductiv la
Nopftle Atice, ed. cit., 1965, p. I—LXXX; R. Marache, Mots nouveaux et mots archaiques chei Fronton et Aulu-Gelle, Paris, 1957.
D.C.
>
H
HORAŢIU [Quintus Horatius Flaccus]; (8 dec, 65 î.e.n., Venusia — 27 nov., 8 î.e.n., Roma). Poet. S-a născut în sudul Italiei,
la hotarul dintre Lucania şi Apu-lia, ca fiu al unui libert. A primit o educaţie aleasă la Roma, în spiritul tradiţiei aristocratice,
vegheat cu deosebită grijă şi dragoste de tatăl său {Satire XI, 6, v. 65—88). Anul 42 îl găseşte la studii filosofice la Atena,
unde, alături de o serie de tineri de vază, se înrolează în armata lui Brutus, cu titlul de tribun militar. După înfrîngerea forţelor
republicane de la Philippi, în urma amnistiei acordate de triumviri, se întoarce la Roma. Pierzîndu-şi între timp tatăl, cu
puţinul rămas din averea neexpropriată îşi cumpără un post de secretar pe lîngă un cvestor. în timpul liber, scrie versuri.
Remarcat curînd, la recomandarea lui Vergiliu şi Varius, e primit în cercul lui Mecena (38 î.e.n.). Protecţia acestuia şi darul
unei mici ferme în ţinutul sabin (35—34 î.e.n.) îi asigură condiţiile de viaţă şi creaţie. Opera sa de poet liric, satiric şi didactic
se desfăşoară în următoarele etape: 1. între anii 41 — 30 scrie cele 17 poeme din cartea intitulată Iambi, cunoscută sub
numele de Epode. în anul 35, dă la iveală prima carte de Satire, cuprin-zînd 10 piese, denumite de poet Sermones
(Convorbiri), iar cea de a doua, cu 7 piese, în anul 30 î.e.n. 2. între 31 — 23, publică primele trei cărţi de Ode, intitulate
Carmina (Ctntece). 3. Cartea I de Epistulae (Scrisori), 20 la număr, a fost scrisă între anii 26—20 /19 î.e.n. 4. în anul 17, cu
prilejul serbărilor seculare, compune imnul Carmen saeculare,
cîntat de un cor de 27 băieţi şi 27 fete. Momentul îl consacră drept poet oficial. 5. Ultimele scrieri, care ocupă perioada 19 —
13 î.e.n., sînt: Cartea a IV-a de Ode, scrisă la solicitarea lui August, cartea a Ii-a de Epistole, cuprinzînd celebra epistolă
literară către August, şi o a doua, dedicată lui Florus, şi renumita Ars poetica (Arta poetică), intitulată, de fapt, Epistula ad
Pisones (Epistola către Pi-soni). Ne-au rămas din antichitate privitor la poet o biografie datorită istoricului Suetoniu şi un
comentariu al operei datorat gramaticului Porphyrio (sec. III e.n.).
O
în opera sa de tinereţe, Epodele, cele două tipuri structurale ale distihurilor epodice, unul predominant iambic, celălalt
dactilic-iambic antrenează şi cele două tonuri lirice fundamentale: unul pasional-critic, co-borînd din tradiţia lui Arhiloh şi
Hipponax, altul mai temperat, tandru sau meditativ, apropiat în parte de lirica lesbică şi de cea alexandrină. Obiectivul critic
general vizează, rînd pe rînd, averile (I), afacerile băneşti, în figura cămătarului Alfius, furat pentru o clipă de un vis de
fericire rustică (II), parvenitismul, în persoana libertului bogat ajuns tribun militar (IV), ocultismul, în practica vrăjitoarelor
(V şi XVII), erotismul, în figura amantei bătrîne (VIII şi XII) sau propriul sentimentalism (XI şi XV); moravuri literare:
poetul fără talent, Maevius, condamnat la naufragiu (X), satiricul laş (VI), Mecena, patronul mucalit (III) sau insistent (XIV);
critica războaielor fra-
269
Horaţiu
tricide în seria epodelor civice (XVI, VII, IX). Prietenia şi devotamentul faţă de Mecena (I), bucuria victoriei de îa Acţiuni
(IX) şi o meditaţie elegiacă (XIII) încheie cu o viziune constructivă tabloul tematic al Epodelor. Imaginea şi expresia cunosc
o anumită încărcare, semn al unei arte de tinereţe, dar constituind totodată şi un mod de compensare pe planul ficţiunii
artistice a unei angajări prudente, în parte convenţionale, nu totdeauna motivate. Utopia veacului de aur şi imposibilul — «
adynaton » — (XVI), e-logiul vieţii fericite, «makarismos» (ÎI), catastrofa' (X), macabrul (V), portretul degradării fizice (VIII
şi XII), elemente de fabulă, exemplul mitologic şi blestemele, «dirae» sînt procedeele cele mai uzuale care compun
spectaculosul şi materialitatea groasă a mediului evocat. Altminteri, se remarcă un efort de echilibrare a tonalităţii critice şi
pasionale, în folosirea frecventă a umorului, dînd astfel o notă proprie acestei poezii, a cărei originalitate poate fi constatată la
nivelul subiectelor, « res », al expresiei, « ver-ba» şi al construcţiei, « ordo », cum afirmă poetul însuşi în Epist. I, 19. în
următoarele patru cărţi de « cîntece», Odele, H. întreprinde un proces de raţionalizare a lumii şi a conştiinţelor contemporane
într-o cuprinzătoare meditaţie, desfăşurată pe şase categorii tematice. Odele civice abordează politica Romei sub trei aspecte
principale — războaiele civile, reconstrucţia internă şi triumful Principatului — şi reprezintă aderarea poetului la ideologia
oficială, între anumite limite ale libertăţii şi ale demnităţii. Astfel, glorificarea lui August şi apoteoza imperială sînt
condiţionate de meritele istorice ale « Princeps »-ului (salvator, pacificator, reformator al societăţii romane), iar lozincile
regimului se sprijină pe asentimentul conştiinţei colective a întregii cetăţi — « omnis civitas» — căreia i se adresează şi în
numele căreia vorbeşte. Miezul acestei gîndiri îl reprezintă cele şase Ode romane de la începutul cărţii a HI-a, în care H.,
«Musarum sacerd'os», «preot al Muzelor », propune tinerei generaţii un program de reforme morale drept nnjloc de redresare
istorică. Odele mitolo-gico-religioase compun o atmosferă fes-
tivă, legată în primul rînd de politica de restaurare a tradiţiilor şi de glorificare a divinităţilor protectoare ale Romei: Iupi-ter,
Apollo, Diana, Venus ş.a. Monumentul acestei religii politice îl reprezintă poemul Carmen saeculare. în locul divinităţilor
morţii, invocate după tradiţie, H. se a dresează aici zeilor luminii, protectori ai noii ere inaugurate de August. în omagierea
vechilor culte rustice, în ambianţa de tihnă, simplitate şi puritate morală, aflăm o religiozitate a sentimentului naturii (de pildă
I, 17; III, 13; 18; 23). Se poate vorbi, în sfîrşit, de o anume religie privată şi profana, patro-nînd aşa-numitele ode «uşoare»,
erotice şi bahice. Caracteristică pentru aceste două categorii este condamnarea oricăror excese, abstinenţa sau senzualitatea.
Petrecerea practicată cu măsură reprezintă pentru H. un ritual de participare personală, oarecum independentă, la bucuriile
colective ale istoriei sau ale vieţii semenilor. Fără îndoială că şi pretenţiile mora-lizante ale regimului augustan impun această
decenţă în poezia intimă a lui H., dominată în ultimă instanţă de bun gust şi frumuseţe. Aparenta frivolitate devine pe alocuri
o galanterie artistică. Odele morale sau meditative supun experienţa de viaţă materială şi socială la judecata condiţiei general-
umane. Argumentul morţii, care egalizează prin anulare ierarhia valorilor pămîntene (I, 4; II, 4; 14; 18; IV, 7) duce la
condamnarea critică a exceselor, a ambiţiilor de parvenire. Caracterul efemer şi perisabil al vieţii pretinde o modestie a
condiţiei «aurea mediocritas», «aurita cale de mijloc» (II, 10 v. 5), care asigură echilibrul sufletesc, «aequam servare men-
tem», «să păstrezi un cuget cumpănit» (II, 3 v. 1 — 2). Complementul pozitiv al acestei morale restrictive este fructificarea
clipei, «cârpe diem» (I, 11 v. 8), în sensul propus de climatul cîntecelor de petrecere. Odele poetice discută inspiraţia şi
condiţia personalităţii creatoare. Mitul Muzelor consacră triumful poeziei care devine la H. un mod de existenţă şi un
principiu ordonator al universului, al istoriei şi al conştiinţei individuale, supremaţia raţiunii asupra forţei (III, 4). Această
viziune asupra lumii se împli-
loraţiu
270
este în armonia şi"rafinamentul structurii ormale a Odelor. Interferenţa motivelor lin diferitele categorii tematice atrage o
mpletire corespunzătoare a elementelor Bxicale, unificarea făcîndu-se la nivelul intactic-muzical. Ritmul poetic interior ste
o rezultantă a efectelor de tensiune i de concordanţă dintre unităţile frazei i cele de versificaţie, favorizată de cele 3 tipuri
metrice, organizate aproape xclusiv după sistemul strofic. Publicînd batirele, H. îşi întemeiază libertatea de ritică pe
autoritatea tradiţiei literare a rechii comedii greceşti şi a satirei lui >uciliu. precum şi pe propria natură mo-ală, atinsă doar
de « cusururi mărunte», t< mediocribus vitiis»şi înclinată spre auto-ibservaţie (I, 4). Contribuţia sa la perfecţionarea genului
constă într-un proces le intelectualizare, de generalizare pe inia tipologiei dincolo de nivelul observaţiei critice, prin
angajarea unei discu-,ii libere cu scăderile morale, sprijinită ii pe idei filosofice. Pe plan structural, iceasta solicită o
anumită retorică a raţio-îamentului şi a argumentaţiei. Ţinuta este-ică se orientează astfel spre un ideal de «urbanitas»
(eleganţa omului civilizat), m efort de a depăşi prozaismul inerent satirei şi de a o atrage în sfera poeziei I, 10). Tabloul
moravurilor cuprinde ricii legate mai ales de viaţa materială iar şi de cea spirituală a vremii: «avari-;ia », sub dublul aspect
de lăcomie şi zgîr-;enie, avînd drept figuri caracteristice :ezaurizatorul (I, 1), afaceristul, cămăta-•ul, vînătorul de
testamente (II, 5); «luxuria», risipa şi goana după plăceri, ;u o temă specifică — luxul ospeţelor [II, 2; 4; 8), plăcerile
erotice (I, 2)'şi o pasiune, altminteri lăudabilă — colecţionarea de obiecte de artă; ambiţia şi intriga 3U tipul pisălogului din
renumita satiră 1, 9, superstiţiile (tema vrăjitoarelor I, 3), sentimentalismul, inconstanţa, invi-iia ş.a. Poziţia critică a
poetului pune în lumină, pe de o parte, prudenţa condiţiei sale sociale, pe de alta, o anumită tendinţă educativă, credinţa în
posibilitatea de îndreptare a moravurilor prin metoda convingerii. Astfel, sfera socială a vicioşilor este limitată cu grijă la
categoriile mijlocii ale societăţii, aşa-zisa «boemă romană», sau la exemple notorii
de decădere morală, în cazul puţinelor personaje mai de rang. Critica nominală a contemporaneităţii se împuţinează, dealtfel,
pe parcursul creaţiei. In cartea a Ii-a, H. recurge la figura «predicatorului» purtător al moralei sau al viciului şi devine chiar el
însuşi obiect al satirei (II, 3 şi 7), evitînd astfel adresa directă a criticii virulente. Poetul nu este un moralist necruţător care
condamnă şi distruge victima, ca Luciliu sau Catul. Aşa se explică şi locul aparte pe care-1 ocupă la el discuţia critică a unor
idei filosofice. Mai apropiat în această vreme de epicu-reism, de o morală realistă care porneşte de la criteriul naturii, H.
respinge para-doxele cinico-stoice pentru extremismul proclamat de acestea: de o parte, perfecţiunea absolută a înţeleptului
(I, 3 şi II, 7), de alta, egalitatea greşelilor (I, 3), sclavia (II, 7) şi nebunia universală (II, 3) a celor neînţelepţi. Explicînd sursa
viciilor printr-o eroare de cunoaştere, o falsă optică asupra valorilor sociale şi insistînd asupra efectelor dăunătoare pentru
avere, «res», şi pentru reputaţie, «fama », morala măsurii, « est modus in rebus » (I, 1 v. 106) face apel la organizarea
raţională a modului de viaţă în sensul comunicării şi ai înţelegerii umane. Fără îndoială că şi influenţa cercului lui Mecena a
determinat această satiră preventivă şi indulgentă (I, 3), recurgînd mai degrabă la arma «ridicolului» decît la «îndîrjirea» cri-
tică (I, 10 v. 14—15). Din diversitatea de modalităţi şi tradiţii literare utilizate de poet, reţinem influenţa diatribei («ser-mo»
— convorbire, discuţie), mişcare lite-rar-filosofică de vulgarizare a doctrinelor morale înflorită în Grecia începînd din sec. al
III-lea î.e.n. şi practicată îndeosebi de cinico-stoici. Deosebindu-se însă de metoda deductivă a acestora, BL procedează
inductiv, pornirea de la căzu! concret traducîndu-se într-o artă a portretului şi a tabloului de moravuri, pitoresc şi anecdotic.
Punerea în scenă, varietatea de procedee dramatice merge de la interogaţie şi exclamaţie pînă la veritabile scene de comedie
în cartea a II-a_. Pe plan stilistic, poetul susţine şi practică alternanţa de limbaje, subordonată conciziei clasice, vizînd
accesibilitatea mesajului, « sententia». Generalizarea hexa-
271
Horaţiu
metrului marchează, ca şi pentru Epistole, unitatea poetică la nivelul expresiei (I, " v 9 — 14). în esenţă, ceea ce pierde ţn
agresivitate şi angajare critică, satira lui H- cîştigă pe dimensiunea esteticului. Polemica' de moravuri şi cea literară con--tituie
şi în Epistole un punct de plecare pentru meditaţia poetului dar, spre deosebire de Satire, unde acesta diagnosti-chează şi
indică posibilităţi de remediere, aici demersul se îndreaptă spre aflarea unui ideal. Satiricul cedează locul moralistului. H.
pare să străbată un soi de criză de insatisfacţie spirituală (I, 1; g- 15;) în care inconstanţa postulează, de fapt, libertatea de
căutare şi de alegere a unei formule de viaţă, fără o angajare doctrinală expresă: «Mă-ngrijesc şi caut adevărul moral... nesilit
să jur pe vorbele nici unui dascăl» (I, 1, v. 11, 14). Binele suprem al vieţii este fericirea, care constă în idealul de «Vir bonus
et sa-piens», «omul moral şi înţelept» (I, 16, v. 20), realizabil prin practicarea virtuţii, «Virtus». Concepută ca un efort conti-
nuu de autoperfecţionare, supusă şi ea corectivului măsurii (I, 6, v. 15—16), virtutea se transformă dintr-un mijloc intr-un
ideal în sine: « Cei buni urăsc păcatul de dragul virtuţii» (I", 16 v. 52). Fuga de viciu sau corectitudinea exterioară nu sînt
suficiente, valoarea morală constă în rectitudinea conştiinţei. Acest refugiu spre interior, susţinut teoretic de doctrina stoică,
îşi trage însă originea şi din propria experienţă a poetului. De aceea, asistăm la un moment de protest împotriva tutelei prea
insistente a lui Mecena (I, 7) Şi aflăm un îndemn la viaţa de client adresat celor tineri (I, 17 şi 18), condiţionat, ce-i drept, de
spiritualizarea relaţiilor prin prietenie. Metodele practice recomandate de poet pentru a obţine echilibrul fiinţei umane sînt:
independenţa faţă de împrejurările exterioare (I, 6), cultivarea filosofiei (I, 1) şi a literaturii educative (I, 2), vieţuirea în
mijlocul naturii
estice (I, 10 şi 14). Epistolele literare sînt dominate în acesta perioadă de ideea valorii artistice. Originalitatea sa de poet ■jric,
în numele căreia condamnă « turma
e sclavi» a imitatorilor stă în forţa per-sonalităţii creatoare de a-şi domina mode-
'e Şi inspiraţia (I, 19). O viziune asupra
stării de ansamblu a literaturii latine o aflăm în Epistola către August (II, 1). H. condamnă aici şi vechea literatură, împreună
cu partizanii ei, «fautores ve-terum» şi diletantismul modei literare contemporane, gustul pervertit al publicului, opunîndu-le
ca model de perfecţiune operele generaţiei de poeţi augus-tani, reprezentaţi prin Vergiliu şi Varius. Expresia artistică a
Epistolelor porneşte de la forma scrisorii obişnuite, de tip informativ, ale cărei formule plasate cu predilecţie la început şi la
sfîrşit creează atmosfera unei intimităţi deferente. în acest cadru, confesiunea propriei experienţe şi exhortaţia, moralizarea
interlocutorului, prin generalizare, tind să apropie epistola de tipul tratatului doctrinal. Poezia izvorăşte din fondul liric al
comunicării şi din dozarea echilibrată a limbajelor. Oralitatea vorbirii familiare şi cotidiene, politeţea protocolară sau tandră
adecvată destinatarului, incizii de vorbire populară, « sermo vulgaris» aducînd o notă satirică, solemnitatea lexicului moral-
filosofic şi uneori intonaţii epice, întrepătrunderea de limbaj propriu şi figurat, toate dau expresie atmosferei de libertate şi
raţionalitate în care se desfăşoară «convorbirea». Sinceritatea mărturisirilor şi elanul devotamentului faţă de interlocutor
neutralizează abil tendinţa didactică a genului şi fac din H. creatorul epistolei poetice. Arta poetică are ca principal izvor
teoretic tradiţia post-aristotelică reprezentată de gramaticul Ncoptolem din Parion (sec. III î.e.n.). H. 1-a cunoscut indirect,
prin tratatul de poetică al epicureului Filodem din Gadara. Principiile preluate prin critica adusă de Filodem lui Neoptolem
sînt aplicate fenomenului literar latin din dorinţa de a remedia viciul, considerat fundamental al romanilor, nesocotirea
meşteşugului artistic, «ars». Planul scrierii urmează în linii mari diviziunea tradiţională a unui tratat («techne») de poetică sau
retorică, prima parte, « ars », ocupîndu-se de procesul de creaţie («poiesis») materializat în operă («poiema»), cea de a doua
tratînd despre personalitatea artistului, «artifex» («poietes»). Scopul lui H. este de a supune libertatea de creaţie
Horatiu
272
unui canon estetic vizind perfecţiunea. Conceptul care guvernează codul de norme recomandate este cel de «decorum» (gr. «
prepon»), « acordul», « potrivirea », «concordanţa», ideea de legitate a creaţiei, de organizare funcţională a structurii artistice.
Practic, acest principiu exprimă ideea de « măsură» aplicată la specificul fenomenului literar, la îmbinarea armonioasă a trei
perechi de factori: Talentul («ingenium») şi meşteşugul, («ars»); conţinutul («res») şi forma operei, («verba» = cuvintele;
«facundia» m stilul); instruirea («prodesse»), utilul («utile») şi desfătarea («delectare»), plăcutul («dulce»), ca scop al operei.
Toate acestea duc la realizarea adevărului artistic, « rectum», identic cu frumosul, produs al esenţei raţionale a artei.
Valorificînd realismul tradiţiei aristotelice, exigenţa formală a epocii elenistice şi propria experienţă şi observaţie critică, H.
ne-a lăsat prin acest testament literar, ca dealtfel prin întraaga sa operă, un monument al clasicismului antic şi roman. Poetul
pătrunde însă în conştiinţa veacurilor, pe de o parte, pe cale academică prin transmiterea, comentarea şi studierea textului în
şcoli şi universităţi, începînd din vremea lui Nero, cînd gramaticul M. Valerius Probus alcătuieşte prima ediţie critică. Pe de
altă parte, preluarea vie de idei, motive şi tehnici de către literaturile naţionale, alături de traduceri, imitaţii şi studii, naşte la
popoarele de veche cultură ale Europei adevărate epoci horaţiene, între sec. XII —XVIII. Permanenţa şi actualitatea operei
sale rezultă din efortul de depăşire a condiţiei şi aspiraţia spre perfecţiune. Spiritul critic, morala convingerii, înţelepciunea de
tip popular a bunului simţ şi a măsurii, rolul militant al artistului angajat, folositor cetăţii, «utilis urbi» (Epist., II, 1 v. 124),
libertatea şi demnitatea fiinţei umane — sînt cîteva dintre valorile promovate de poet configurînd frumosul drept lege
naturală a vieţii şi a creaţiei.
O
OPERA. Manuscrise: Blandinius vetuslissimus, păstrat la Blandigny, In Belgia, distrus de un incendiu, !n 1566; scholiile acestui ms. au fost
editate de I. van Cruyck la Anvers, In anul 1578:
Parisinus, nr. 7900, sec. X; Vaticanus Reginen-sis, nr. 1703, sec. IX, conţine satirele I, t _ II 1,16; Leidensis, nr. 28, sec. IX; Montepes-
sulanus (Montpellier), nr. 425, sec. XII; Mona-censis (Mtlnchen), 14 685, sec. XII. Din sec IX —XII provin peste 250 de ms. t horaţiene,
majoritatea incomplete. Biblioteca Naţională din Paris deţine un număr destul de mar? din aceste ms. unele copiate după Blandinius
vetustissimus. Editio princeps: Italia, c. 1460. Ediţii: I. C. Orelli - I. G. Baiter -G. Hirschfelder — W. Mewes, ed. IV, Berlin, Calvary, 1882-
1884; O. Keller — A. Holdei Horatius, Opera, 2 voi., Jena, 1925; F. Plessi» — P. Lejay — E. Galletier, Paris, Hachette, 192;, 1924, 1943; F.
Villeneuve.fHorace, Oeuvres com-pletes, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1927,11932, 1934 ; A. Kiessling - R. Heinze, Horaz, Opera
omnia, ed. V, Leipzig, Teubner, 1957; F. Klingner, Horatius, Opera omnia, ed. III, Leipzig, Teubner, 1959. Ediţii parţiale: P. Lejay, Horace,
Salires, Paris, Hachette, 1911; E. Lovinescu, Safire si Scrisori, Bucureşti, Tipografia România Nouă,«|:1924 (cu adnotaţii), Ode ei Epode,
Bucureşti, Tipografia I. C. Văcă-rescu, ed. II, 1927 (cu adnotaţii); A. Kiessling, Horaz, Oden und Epoden, Berlin, Weidmann, ed. VII, 1930;
K. Buchner, Horaz, Sermones, Stuttgart, Reclam, 1972, cu trad. germ. şi Horaz, Die Satiren, Bologna, Patron, 1970. Traduceri: primele trad.
In 1. românS din opera lui Horatiu se datorează poeţilor G. Asaki, D. Bolintineanu, Al. Phllippide şi Îndeosebi lui D. C. Ollănescu, care,
lncepind din 1878, publică cu regularitate trad. din Ode, plnă In 1893, In Convorbiri Literare. Trad. din Horatiu in versuri şi In proză a pub'i-
cat şi Al. Odobescu. E. Lovinescu, Horatiu, Ode şi Epode, Bucureşti, Editura Ancora, 1927, Satire şi Scrisori, ibid. 1927; N. I. Herescu,
Lirica lui Horatiu, antologie, Craiova — Bucureşti, Ramuri, 1927, Horatiu, Ode şi Epode, in Lirica latină, Bucureşti, Cartea Românească,
1936, p. 61 —127; C. I. Niculescu, Poezii alese din Horatiu, Bucureşti, Tipografia Seminarului Cernica, 1936; P. Staţi, Horatiu, Ode, In
Interpretări din lirica latină, Iaşi, Tipografia Terek, 1942, p. 35 — 48; C. I. Niculescu, Horatiu, Satin şi Epistole, Bucureşti, ESPLA, 1959;
Al. Andri-ţoiu, Horatiu, Ode In LL, p. 117 — 141; P. Staţi, Horatiu, Ode, Epode, Satire şi Epistole, tn SEL-p. 67-98 şi in PL, VOl. I, 208-
310; I. Mari-nescu, Horatiu, Arta Poetică, In Arte Poetice, Bucureşti, t'nivers, 1970.
273
Horaţi*
REFERINŢE CRITICE. A. Cartault, Etudes „,!• les satires d'Horace, Paris, 1899; F. Olivier, res Epodes d'Horace, Lausanne — Paris, 1917;
O Pasquali, Orazio lirico, Florenţa, 1920; jr Courbaud, Horace ă l'tpoque des Epîtres, paris, 1924; Măria Himu, Horatiu in româneşte, in
Revista Clasică, VIII, 1936, p. 72-78; fi, Rostagni, Orazio, Roma, Arpino, 1937 ; W.Will, ţjoraz und die augusteische Kultur, Basel, Schwabe
1958: ed. II, 1965; P. Grimal, Horace, Paris, 1958 ; J. Perret, Horace, Paris, 1959; M. Nichita, Ouintus Horatius Flaccus, studiu introductiv
Ia Horatiu, Satire şi Epistole, Bucureşti, ESPLA, 1959; K. Buchner, Horaz, Wiesbaden, 1962; I. Trencsfinyi-Waldapfel, Horatius,
Budapesta, 1963; Antonio la Penna, Orazio e l'ideologia del Principato, ed. III, Torino, Einaudi, 1963;
R. Reitzenstein, Aufsătze zu Horaz (1908 — 1925),. Darmstadt, Wissenschaftl. Buchgesell., 1963 j Fr. Klingner, Horaz, in Siudien zur
Griechischev. und ROmischen Literatur, Ziirich — Stuttgart, 1964, p. 305 —518; P. Grimal, Essai sur l'Art Poetique d'Horace, Paris, 1968;
K. J. Reckford, Horace, New York, Twayne, 1969; V. Poschl, Horazische Lyrik, Interpretationen, Heideiberg, 1970; R. M. Nisbet şi M.
Hubbard, A Commen-tary on Horace's Odes, Book I, Oxford, Claren-don, 1970; XVege zu Horaz, voi. colectiv editat de H. Oppermann,
Wege der Forschung XCIX, Darmstadt, Wissenschaftl. Buchgesell., 1972; John V. Cody, Horace and Callimachaen Aes~ thetics Bruxelles,
Latomus, 1976.
M.N.
I
HJVENAL [Decimus Iunius Iuvenalis] (c. 60 e.n., Aquinum, Campania, Italia — c. 135 e.n., Egipt?). Declamator şi poet sati-
ric. Antichitatea a lăsat numeroase biografii ale poetului (c. 12 la număr), dar datele cuprinse în aceste Vieţi sînt contradictorii
şi nesigure. Demne de încredere se arată în schimb amănuntele biografice furnizate de I. însuşi, de oameni de litere
contemporani, printre care se numără şi Marţial, cum şi informaţiile transmise de cîte'va inscripţii campane, citate în scholiile
la opera poetului. Aparţinea unei familii de cavaleri. După o îngrijită educaţie poetică şi retorică — se presupune că 1-a
audiat, între alţii, şi pe Quin-tilian — a intrat în cariera politică rezervată cavalerilor («equites»), deţinînd la un moment dat
rangul de «duumvir» (unul din primii doi demnitari supremi) în oraşul natal. A publicat, în a doua parte a vieţii, cinci cărţi de
Satire. Prima carte, apărută în timpul domniei lui Traian, îmbibată de amărăciune şi indignare faţă de anumite aspecte ale
vieţii contemporane, conţine Satirele 1 — 5. După cît pretinde un scholiast, această carte (c. 100 e.n.) succede unui exil
petrecut de poet in Egipt, în ultimii ani ai domniei lui Domi-ţian, surghiun însoţit şi de confiscarea averii. Următoarele două
cărţi {Satira 6; Satirele 7 — 9) sînt scrise după moartea lui Domiţian. Situaţia materială a poetului se îmbunătăţeşte abia sub
domnia lui Hadrian, succesorul lui Traian, împărat pe care I. îl elogiază. El posedă acum o casă la Roma şi, după propriile-i
mărturii, o moşioară («agellus») la Aquinum şi alta la Tibur. Cartea a IV-a de
Satire [Satirele 10—12) şi cartea a V-a (Satirele 13—16) au fost scrise spre sfîr-şitul vieţii, cînd, nu se ştie din ce motive, I. a
căzut în dizgraţia lui Hadrian. Relativ la cartea a IV-a există mari divergenţe cu privire la data compunerii şi a publicării.
Ultima informaţie certă asupra cronologiei Satirelor lui I. se află în Satira 16 (o aluzie la consulatul lui Aemilius Iuncus, anul
127). Unele ştiri biografice pretind că, supărat pe I., Hadrian, cu scopul de a-1 îndepărta, 1-a numit prefect al unei cohorte din
Egipt, misiune militară care, inaptă pentru un om de peste 80 de ani, deghiza, în fapt, un nou exil. Motivul acestei măsuri
drastice ar fi fost un pasaj din Satira 7 (versul 90 şi urm.) ofensator faţă de un actor favorit al împăratului (identificat cu
actorul Paris). în realitate, nu se ştie nimic sigur nici despre primul, nici despre cel de-al doilea exil. După toată
probabilitatea, poetul a murit departe de Roma.
O Cele 16 Satire rămase de la I., scrise în versuri dactilice, dintre care ultima nu s-a păstrat integral, au fost publicate de poet
însuşi la intervale de timp care nu se cunosc decît cu aproximaţie. Cartea I (Satirele 1 — 5) cuprinde o violentă critică socială
şi morală, alături de consideraţii teoretice asupra literaturii sfîrşitului de secol I e.n., de mare însemnătate pentru ilustrarea
modului cum erau apreciate creaţiile din diferite genuri. I. îşi asuma rolul de denunţător al aspectelor degradante şi tragice ale
timpului: « Si natura negat, facit indignatio versum». (Daca
275
Iuvenal
talentul refuză, indignarea face versul), M v. 79). Satira 1 constituie un adevărat program al atacurilor pe care poetul îsi
propune să le dezlănţuie împotriva diferitelor categorii sociale, cum ar fi: parveniţii, aristocraţii decăzuţi, patronii şi clientela
lor politică, paraziţii, precum si împotriva acelora ce scriu literatură ruptă de realitate, a femeilor uşoare gata la orice
compromis şi, îndeosebi, a vînă-torilor de testamente, practică înrădăcinată încă de pe vremea cînd averea începuse să
hotărască şi rangul social. în spiritul cercetărilor peripatetice şi stoice despre caracterele umane, preluate ca material
declamativ în şcolile de retorică, poetul declară că se arată interesat nu numai de acţiunile negative şi criminale, ci şi de
mobilul psihologic care le provoacă: «Tot ce mişcă şi frămîntă viaţa întregii omeniri / Teamă, ură, uneltire', bucurii, dorinţi,
mîhniri / Toate patimile lumii sînt temeiul cărţii mele. / Cînd au fost atîtea. vicii şi atîtea fapte rele?/Cînd, atîta lăcomie? Cînd,
atîţi bogaţi zgîrciţi? / Cînd, atît dezmăţ de jocuri şi atîţi împătimiţi?» (Satira î, v. 85—91, trad. Măinescu-Hodoş). în versul 45
şi urm. al acestei satire poetul insistă asupra deplinei sincerităţi care străbate stihurile sale pline de' «indignatio»: «vreţi ficaţii
să nu-mi ardă, cînd privesc în drum poporul / îmbrîncit, ca să se plimbe, în alai de sclavi, tutorul / Care şi-a furat pupilul şi
ruşinii 1-a vîndut? / Dacă banii îi păstrează, ce mai are de temut?» — trad. Măinescu-Hodoş. Satirele care urmează dezvoltă,
pe rînd, cu exemple alese din trecut şi din prezent, aspectele negative enumerate în Satira 1. Pe lîngă nume fictive, atacurile
se îndreaptă şi împotriva unor persoane autentice, decedate sau încă în viaţă, ansamblul operei lăsînd să se înţeleagă că tre-
cutul apropiat şi prezentul se înfăţişează ca o continuitate în care nu se întrevede speranţă de îmbunătăţire, deoarece toate
clasele sociale, în pofida antagonismului e le desparte, sînt pradă corupţiei. I. nu caută soluţii, nu încearcă să lămurească
cauzele acestei decăderi (cu excepţia unor aluzii la acumularea de bogăţii şi la nefastele influenţe străine asupra spiritelor ro-
m
ane), nu se ridică ca exponent al unei
grupări sociale progresiste. în consecinţă, s-a pus în mod firesc întrebarea în ce măsură învăţămîntul retoricii a determinat sau
nu alegerea subiectelor tratate de poet. Satira 2 prezintă viaţa urbană de la Roma drept o şcoală a desfrîului, în care mişună
hoţii şi impostorii. Făţărnicia, pederastia, efeminarea bîntuie cercurile aristocraţiei venale. Satira 3 este axată pe o problemă
de drept civil: legalitatea moştenirilor, încălcată îndeosebi de străinii care invadează pămîntul italic. Sărăcia în locuinţele
celor lipsiţi este cruntă; oraşul, în care izbucnesc incendii mistuitoare, a devenit un izvor de primejdii, hoţii mişună
nestingheriţi. Satira 4, intitulată Barbunul, ia în derîdere subiectele frivole dezbătute în consiliile ţinute de împărat cu
fruntaşii ce-1 înconjură. Domiţian a primit în dar un barbun uriaş şi convoacă sfatul consilierilor imperiali pentru a hotărî
cum să-1 pregătească. Linguşirile, adulaţia josnică faţă de ultimul reprezentant' al dinastiei' Flaviilor ating forme abjecte. Nici
măcar paraziţii — arată poetul în Satira 5—nu o duc bine la Roma. Pentru un parazit, a cărui existenţă depinde de patron,
parcă e mai bine să cerşească decît să mănînce la masa vreunui personaj de seamă. Prînzul este rău, sclavii obraznici. Satira
6, vestita satiră împotriva femeilor, în care imoralitatea devine, în viziunea poetului, trăsătura dominantă a sexului slab, reia
unele critici tradiţionale, provenite din iambo-grafia greacă (Semonide din Amorgos), dar cu aplicare la moravurile
contemporane. Deosebit de însemnată este tema Satirei 7, despre condiţiile mai mult decît grele în care scriitorii şi
intelectualii sînt nevoiţi să-şi desfăşoare activitatea. Veniturile unui om care trăieşte ca intelectual, numai din munca sa, sînt
cu totul insuficiente, în următoarea Satiră, a 8-a, I. se inspiră iarăşi din tematica liricii greceşti, ridicînd problema adevăratei
no-bleţi, aşa cum făcuse odinioară Simonide din Ceos. Oamenii de viţă nobilă, dacă pretind că sînt nobili, să dovedească
acest lucru prin fapte. Celelalte satire sînt parafraze pe motive întîlnite în primele opt; munca la Roma nu-i răsplătită (Satira
9), dorinţele şi ambiţia oamenilor au devenit nemăsurate, provocînd suferinţe şi
Iuvenal
dezastre (Satira 10^; plăcerea de a oferi prietenilor o agapă simplă este mult mai aleasă decît aceea de a risipi banii în
banchete (Satira \\); vînătorii de testamente au devenit o plagă, iar prietenii ipocriţi o primejdie (Satira 12); escrocii ameninţă
cu lăcomia lor depunerile băneşti ale oamenilor cinstiţi, curţile de judecată ajută pe vinovaţi (Satira 13^; violentă acuzare a
părinţilor ce-şi strică copiii prin relele exemple ce le dau (Satira \k); pentru a-i preveni pe locuitorii Romei împotriva
practicilor de cult orientale poetul susţine că egiptenii sînt canibali (Satira ih) ; viaţa soldaţilor din gărzile pretoriene este
infinit mai bună decît cea a cetăţenilor de rînd (Satira 16j. După cum reiese din prezentarea conţinutului celor 16 Satire scrise
de L, ansamblul lor reprezintă o frescă in care sînt, pe rînd, prinse cele mai diverse aspecte economice şi politice de la Roma.
Categoria socială cea mai odioasă, după judecata de valoare a poetului, este aceea a îmbogăţiţilor peste noapte. Setea de
avuţii, dacă ar fi să dăm crezare lui I., ducea la adevărate manifestări de nebunie: « Să clădească i-a fost pofta lui Gretoriu, şi-
a clădit/ Pe-al Caietei ţărm de apă, printre pajişti unduit;/La Tibur, în umbra verde a împăduritei creste,/Sus, sub aripa de
munte a poienei din Pre-neste/. Pretutindeni are-o vilă, în tot locul un palat; Toată marmura Eladei pe columne a-nălţat/
întrecînd în strălucire tot ce-au mai zidit străbunii/... Mult a cheltuit Cretoriu, ziditorul nesătul/ Dar din marea lui avere, tot a
mai lăsat destul;/Pînă cînd un fiu besmetic vru să-ntreacă pe-al lui tată/ Cu mai numeroase vile, marmură şi mai bogată,/ Şi
din toată moştenirea nu i-a mai rămas nimic;/ Cu o sută de palate, prostul, a ajuns calic!» (Satira 14 v. 86— 95, trad.
Măinescu-Hodoş^. în dorinţa de îmbogăţire se recurge la orice mijloc: spolieri (1, v. 47), falsificări de testamente (1, v. 67),
complicitate condamnabilă (3, v. 49—53). Ipocrizia, egoismul celor avuţi (3, v. 203—220; 5, v. 140 şi urm.), des-frîul (2,v. 1
— 3), stîrnesc în sufletul poetului sentimente de puternică revoltă, de amărăciune amestecată cu regrete după virtuţile de
odinioară. Nici aristocraţia
2:s
nu este cruţată. Satira 8 a fost scrisă împotriva aristocraţiei senatoriale, care şi-a pierdut demnitatea (8, v. 5o'). g! presupune
că atitudinea poetului era dictată, pînă la un punct, de politica ostilă Senatului dusă de Hadrian. Intr-o lumină crudă, de un
realism cutremurător, prin contrast, este înfăţişată şi pătura celor săraci, nevoiţi să recurgă la cele mai înjositoare expediente
pentru a-şi duce viaţa de azi pe mîine (3, v. 45; v. 149— 160). Dependenţa de bunăvoinţa patrt£ nului, care distribuia mici
daruri în coşu-leţe («sportula»), duce la degrada-e morală şi corupţie (Satira \Q). Şi totuşi dacă mai există o categorie socială
din care să se recruteze oameni de valoare soldaţi, jurişti, oratori, aceasta este doar plebea (8, v. 44 şi urm.), în ciuda greută-
ţilor ivite în calea celor lipsiţi de mijloace materiale (3, v. 160 şi urm.). în tînărul care-şi croieşte cu tenacitate drum în viaţă a
fost identificat însuşi I. Tabloul sumbru pe care-1 schiţează în Satire, evident înnegrit cu efecte retorice, dar şi cu
resentimente personale, provenite din necazuri şi dezamăgiri, a fost şi continuă să fie interpretat în corelaţie cu stările
psihologice ale poetului, cu lipsa unui suport ideologic care să-i îngăduie o poziţie constructivă, bazată pe o judecată lucidă,
lipsită de părtinire. în calitatea lor de document, valoarea Satirelor este considerată în schimb unul din meritele de prim ordin
al operei lui I.: relaţiile dintre stă-pîni şi sclavi (de pildă, 14, v. 126 şi urm.), fie că aceştia din urmă erau ţinuţi în neagră
mizerie, fie, dimpotrivă, că deveneau insolenţi şi puşi pe şantaj (5, v. 65 şi urm.), răspîndirea exagerată a străinilor la Roma şi
în Italia, adevărată «drojdie» a ţărilor de unde provin, Grecia, Siria, Egiptul etc. (3, v. 61; 76; v. 100 şi urm.), condiţia precară
a oamenilor de litere, poeţi sau prozatori, sînt tot atîtea adevăruri de viaţă fidel surprinse, care nu pot fi trecute în întregime pe
seama educaţiei retorice a poetului. De notat faptul că poetul însuşi se ridică cu justificata vehemenţă împotriva
învăţămîntului retoric, artificial, care se preda în şcoli.e timpului: «Iată-1 pe şcolarul care, de renume doritor/, în vacanţa de
cinci z»e se visează orator;/ Gloria lui Demostene
277
Iuvenal
• a lui Cicero rîvneşte !/ El, în aşi, deocam" Sită P e Minerva o plăteşte ... » (Satira 10' 114 şi urm., trad. Măinescu-Hodoş^-
Versuri încărcate de justificată indignare» •nrluse îndeosebi în Satira 8 (v. 30 '< ' 41-49; v. 50-74; v. 86-95) înfie' rează Ş>
aspecte reprobabile din edu' catia dată copiilor aparţinînd cercurilof opulente. Cît priveşte persoanele atacata <je I.,
majoritatea, din motive lesne d0 înţeles, nu mai erau în viaţă. Verres, Milo, Clodius, contemporanii lui Cicero (Satira 2? v 26
şi urm.) Seian, executat de Tiberiu* (Satira 10, v. 56J, Nero (Satira 8, v. 218;, înfăţişat ca un criminal netrebnic, sînt doar
cîteva exemple din vasta galerie 9-personalităţilor din trecutul nu pre» îndepărtat 'al Romei, faţă de care I. se* arată
necruţător. Asprul rechizitoriu l» care sînt supuşi cei atacaţi se dovedeşte* însă, la o privire mai atentă, de ordin-moral, lipsit
de o înţelegere adîncită a-fenomenelor sociale şi politice în viitoarea-cărora au fost prinse aceste personalităţii Aceeaşi
carenţă este de observat şi îrv modul cum poetul înfăţişează personajele* pozitive: Scipio Nasicâ, de pildă, întru^ chipează
integritatea desăvîrşită (Sa-' lira 3, v. 137 şi urm.J, după cum Curius* este imaginea vie a celor mai înalte vir^ tuţi ale
romanilor de odinioară (Satira/ 2 v. 3 şi urm.j, model pentru contempo^ răni. Această trăsătură a poeziei scrisă-de L,
paseismul afişat în numele morali-' taţii încălcate de contemporani, femei/ bărbaţi, tineri şi bătrîni, reiese cu preg^ nanţă din
următorul pasaj din Satira 8/ v. 296 şi urm.: «Vreţi să ştiţi de unde* vine toată-această stricăciune?/Cinstea* noastră
latinească se păstrase-n vremi stră^ bune, / Cînd în casele romane traiul nu* era bogat;/Ne fereau de desfrînare nopţi> cu
somnul măsurat,/ Mîinile-năsprite-'n» torsul lînii oilor toscane .../ De cînd Roma 1 e bogată, cinstea ei s-a năruit» — trad.'
Măinescu-Hodoş. Ca poet, I. foloseşte cu» 'scusinţă procedeele literare învăţate în>
bolile de retorică, naraţiunea, descrierea,* dialogul, portretul, invectiva, reflecţia* Corală. Varietatea pe care ştie s-o im-'
Prime compoziţiei din fiecare Satiră în> Parte îl relevă drept un meşter neîntrecuta 111 captarea atenţiei cititorului. De pildă,*
în Satira 1, în primele 20 de versuri, un monolog deliberativ înfăţişează ironic cohorta de poeţi care-şi citeau la faimoasele «
recitationes » nesfîrşitele opere cu subiect mitologic. în continuare, monologului i se alătură cu iscusinţă scurte naraţiuni şi
descrieri, intercalate cu sentinţe moralizatoare. Una dintre Satirele în care naraţiunea a fost pe larg folosită, poetul izbutind să
redea magistral atmosfera de teroare, servilism şi delaţiune de la Roma, este Satira 4. Hiperbola frecventă, cum ar fi: «
ultimul Flavius sfîşia globul pămîntesc», barbunul prins în undiţă este de « dimensiuni colosale», delatorii « mişună » pînă şi
în lumea umilă a pescarilor, umplînd ţărmurile mării, subliniază intenţia poetului de a înfiera atmosfera politică în care se
petrece episodul povestit. Ridicolul şi tristeţea se împletesc aici într-un mare efect antitetic. Alteori, spre-a da o mişcare
dramatică ideilor, poetul le prezintă sub forma contradicţiei dialogate, ca în Satira 6 v. 136—137, de exemplu: «Dar cu soţul
ei, Censennia se-nţe-lege foarte bine!/Ei, un milion drept zestre nu-i aduce orişicine!» — trad. Măinescu-Hodoş, a întrebărilor
retorice,, a unei argumentări strînse, sentenţioase,, bazată pe morala curentă, îndrăgită de-poet. Nu totdeauna însă varietatea
poate fi considerată drept calitate în opera lui I» Trecerea rapidă de la o idee la alta, revenirea supărătoare la unul şi acelaşi
argument, repetiţiile lasă în unele cazuri impresia unei dezordini compoziţionale,, îngreunînd urmărirea şi înţelegerea tex-
tului, în stil se reflectă aceleaşi caracteristici : varietate şi plasticitate în expresie. Dintre toate procedeele întrebuinţate,
antiteze, apostrofe, hiperbole etc, prezentarea unei situaţii concrete prin cuvinte obişnuite, lipsite de substituire de sens, poetul
îl socoate cel mai potrivit. Epitetul, unul din mijloacele curente în arta literară, este adesea înlocuit, în acest scop, prin
substantivul abstract corespunzător, sau urmat de un şir de sintagme, cu rol explicativ. Frazele sînt, în general, ample, bine şi
armonios construite, trădînd instrucţia retorică a poetului. Originalitatea scriiturii provine din ineditul îmbinării unor cuvinte
familiare, triviale chiar, cu vocabule solemne, emfa-
luronal
tice, hiperbolice, care dau o rezonanţă cu totul specifică succesiunii enunţurilor. Critica literară relevă gravitatea, seriozitatea
manierei de a scrie a lui I. drept o trăsătură specifică, pozitivă, independentă de emfaza locurilor comune din arta oratorică.
Nici umorul nu lipseşte pe alocuri, nici autoironia, ca o contrapondere faţă de vehemenţa satirei. Pastişa şi parodia (vezi, de
pildă, Satira 9, v. 102 şi urm.) intră, la rîndul lor, în cercul preocupărilor stilistice şi lingvistice ale lui L, dezvăluind
înclinarea poetului spre tiparele construcţiilor clasice. Cît despre sentinţele răspîndite în operă, cum ar fi «orahdum est ut sit
mens sana in corpore sano » (trebuie să ne rugăm ca mintea să ne fie sănătoasă într-un corp sănătos) (Satira 10, v. 356j, se
cuvine menţionat că au supravieţuit şi s-au încetăţenit în comoara maximelor europene, independent de contextul în care se
aflau. Satirele lui I. sînt considerate drept cele mai reprezentative realizări pentru genul ilustrat în sec. I, atît de Persius cît şi
de Marţial. Spontaneitatea cu care scrie, forţa imaginilor, tipurile umane pe care le prezintă pentru a le infiera, cum ar fi
vînătorul de testamente, zgîrcitul, delatorul etc, aspectele degradante ale vieţii sociale de la Roma au îndreptăţit pe moraliştii
creştini să-1 imite şi să-1 considere model. Printre cei care-1 cunoşteau pe I. se numără Ausonius, Augustmus, jLactanţiu,
Claudian. în evul mediu opera poetului devine carte de învăţătură, iar mai tîrziu, în Renaştere, este admirată de Dante,
Petrarca, Boccaccio, îndeosebi de Rabelais, care se inspiră direct din Satire. Traduceri în limbile naţionale din Satirele lui I.
îşi fac apariţia încă din veacul al XV-lea. Shakespeare foloseşte tirade din I. în tragediile sale retorice, Moliere, în pasaje
satirice, iar Boileau îl cunoaşte temeinic. Dintre poeţii romantici Schiller şi V. Hugo sînt cei mai apropiaţi de spiritul
satiricului latin. Les Châtiments a lui V. Hugo conţin numeroase ecouri şi adaptări după I. «Facit indignatio versus»,
(indignarea face ver-
278
şurile ) dicton care a străbătut veacurile poate fi considerat drept o deviză respectată de spiritele progresiste ale tuturor
veacurilor (Byron, printre alţii), deviză sub care stau versurile poetului.
O
OPERA. Manuscrise: Cele mai bune slnt Pithoea-nus, nr. 125, sec. IX; Sangallensis D, nr. 314 înrudit cu P; Parisinus, nr. 8072 B, sec. X
care se Încheie cu satira VI, v. 437. Mai puţin valoroase slnt: Vaticanus, nr. 5750, care conţine unele foi de palimpsest; Laurentini nr. 32 şi
42, sec. XI Parisinus nr. 7900 sec. IX. Editio princeps: Roma, 1470. Ediţii: Brescia, 1501 ■ Pierre Pithou, Paris, 1585; G. A. Rupert, Leip-
zig, 1801; ed. II, 1819; O. Jahn, Berlin, 1851; L. Friedlânder, Leipzig, Hirzel, 1895; P. Leo, Berlin, Weidmann, 1910; ed. V, 1932; P. de
Labriolle — F. Villeneuve, Juv&nal, Satires Paris, Les Belles Lettres Coli. Bude, 1921; ed. III, 1941; N. Vianello, Torino, Paravia, 1935; U.
Knoche, Milncben 1950; W. V. Clausen, Oxford, Clarendon, 1959; R. Marache, Iuvenalis. Saturae III, IV, V, Paris, 1965; P. Green, The
sixteen Saturae, Londra, Harmondworth, Penguin Books, 1967 (cu trad. engl.); J. Hellegouarc'h, Extraits des Satires, Catania, Orpheus (cu
trad. franc, şi coment.), 1967; D. J. Duff, Saturae XIV, Cambridge Univ. Press, 1970; Juvenals Saturae XVI fragmentum nuperrime repertum
(textul v. 61 — 173), publicat de H. C. Schnur, cu appen-dix critic, în Festschrift Zinn, Tubingen, Nie-meyer, 1970, p. 211—215.Traduceri:
AnglieiMari-nescu, Satirele lui D. lunius Iuvenalis, Bucureşti, Tipografia Jockey-Club, 1916; ed. II, Casa Şcoa-lelor, 1922; I. M. Marinescu,
Juvenal, Satire, Bucureşti, Cultura Naţionala, 1928; L. Sebas-tian, Juvenal, Satire, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966; T. Măinescu şi Al.
Hodoş, Satir* (satire alese şi fragmente) în Persius, Juvenal, Marţial, Satire şi Epigrame, Editura pentru literatură, 1967; P. Staţi, Satire
(fragmente) în SEL, p. 341-353.
REFERINŢE CRITICE. C. Marchesi, Giove-nale. Roma, 1921; P. de Labriolle, Les Satires de Juvinal, Etude et analyse, Paris, 1932; E.
Malcovati, Giovenale, Roma, 1935; E. V. Marmorate, Giovenale, ed. II Bari, 1950; L. Kelltt* şi D. Suskin, Index Verborum Iuvenalis, Cat°~
lina Univ. Press, 1951; G. Hlghet, Juvenal, M
279
Iuvenal
gatirist, Oxford, 1955; A. Serafini, Studio sulle satire di Giovenale, Florenţa, 1957; N. I. Barbu, Remarques sur le style de Juvinal, Studii cla-
sice UI, 1961> P- 345 — 355; Alain Michel, La Date des Satires: Juvinal, Hiliodore et le tribun â" Armenie, Revue des Studes Latines, 1963,
p. 315 — 327; J. Gerard, Prisence de Vhistoire dans les satires de Juvinal în L'information Lilti-raire, XVI, 1964, 103 — 159; Juvenal et les
asso-ciations des artistes grecs d Rome, Revue des Etudes
Latines, nr. 48, 1970, p.309-331; I. Fischer, Prefaţa la Persius-Iuvenal- Marţial, Satire şi Epigrame, 1967, p. XVIII —XXX; E. Wicke,
Juvenal und die Satirendichtung des Horaz, Marburg, 1967; J. Adamietz, Untersuchungen zu Juvenal, Hermes, Einzelschriften, Wiesbaden,
Steiner, 1972; Eugen Cizek, Juv&nal et certains problemes de son temps, Hermes, 1977, 1, p. 80-101.
N.I.B.
L
lilTlL'S [Andronicus Livius] (c. 294 î.e.n., Tarent — 204 î.e.n., Roma). Primul poet de limbă latină. La cucerirea oraşului
natal, căzînd prizonier, este vîndut sclav şi cumpărat de familia unui oarecare Livius, de unde şi numele său. Dus la Roma, a
fost apoi eliberat. Gunoscînd bine limba greacă, a deschis o şcoală. Determinat de lipsa materialului didactic, a întocmit un
manual, traducînd şi adaptind cînturi din Odiseea. Manualul e apreciat de Cicero pentru însemnatul său rol în formarea
literaturii latine. Compune în genul dramatic tragedii şi comedii, din care au rămas versuri fragmentare. Devenit un poet de
marcă, în anul 207 î.e.n. primeşte ca sarcină oficială să redacteze un imn in cinstea zeiţei Iunona, prin care să-i implore
ocrotire divină împotriva cotropitorului Hasdrubal. Are meritul de a fi deschizătorul de drum al literaturii latine, de a fi
adaptat cu succes forme literare greceşti deosebit de pretenţioase.
O
La începutul activităţii sale literare, L.A. compune un imn, în gen liric, dedicat zeiţei Iuno-Regina: Carmen Parthenion (Imn
intonat de tinere fete), cu un conţinut pa-triotic-religios. Se păstrează un singur vers: «Sancta puer Saturni filia Regina» (Tu,
regină, copila lui Saturn). Din creaţia sa dramatică se cunosc nouă titluri, nesigure, de tragedii: Acilles (Ahile); Aiax;
Aegisthus (Egist); Andromeda; Danae; Equos Troianus (Calul troian); Hermi-one; Ino; Tereus, dintre care au ajuns pînă la
noi 42 versuri, senari şi septenari iambici, precum şi trei titluri de comedii:
Giadiolus (Pumnalul); Ludius (Comedia-' nul); Virgus (Fătălăul) din care au rămas şapte versuri. Opera de căpetenie a
poetului este însă Odyssia sau Odysseion (Mica Odisee), traducere adaptată a epopeii homerice, care îi conferă calitatea de
poet autentic. Traducerea este transpusă în « acel vers greoi», saturninul, «iile horri-dus Saturnius», cum îl va numi Horaţin
(Satira I, k), lipsit de armonie şi dificil în recitare, format din trei iambi şi trei trohei. Frumuseţea hexametrului d'actilic din
original nu a putut fi redată în rigiditatea saturninului latin, cu toată strădania lui L.A. Primul vers din Odissea homerică, în
traducere, sună: «Virum mihi Gamena insece versutum» (Cîntă-mi, Muză, pe mult iscusitul bărbat... [Odysseus]...). Poetul
trece drept un deschizător de drum, fiind primul scriitor cunoscut de literatură latină. Manualul şcolar întocmit de el este
considerat de Cicero drept o lucrare «dedalică». Mica Odisee devenise, încă din vremea antichităţii, un exemplar greu de
găsit (Aulus Gelîius, Noctes Atticae, XVIII, 9). Deşi greoaie, traducerea era exactă, cu unele imagini izbutite, cum ar fi: «...
munţi pe margini cu abisuri, şesuri înecate-n praf/şi nemărginita mare...» (trad. P. Staţi). Fragmentele rămase din opera
poetului au fost cercetate şi adunate în ediţii care cuprind şi fragmentele altor poeţi latini din perioada arhaică.
O
OPERA. Ediţii: L. Mtiller, Livii Andronici et JVaerti faJbularum reliquiae, Berlin, 1885; O. Ribbeck, Scenicae Romanorum poesis
fragmenta, 1898, retip. 1962; E. Diehl, Poetarum Roma-
285
Lucan
1875; pentru decada III: Puteanus, acum Pari-ânu's nr. 5730, sec. XI; pentru decada IV: Bambergmsis M IV 9, sec. XI; pentru decada y.
vindobonensis, sec. V sau VI. Despre tradiţia manuscrisa, In general: G. Pascal, L'opera M Livio. Codici. Scoperte. Incunaboli, Milano, J925.
Editio princeps: Jean d'A16ria, Roma, 1560. Ediţii: C. Sigonius, Veneţia, 1555; J. F. Gronov, Leiden, 1645; ed. II, 1679; A. Draken-borch, ed.
suplimentată de J. Freinsheims, Titus Livius, Ab Urbe condita, Leiden, 1738 — 1746; revizuită de Ch. F. Kleiber, Stuttgart, 1820 — 1828; J.
N. Madvig — J. L. Ussing, Kopenhaga, ed. IV, 1886 şi anii urm.; W. Weis-senborn, Titus Livius, Ab Urbe condita, Leipzig, Teubner, ed. III,
1866; revizuită de M. Muller; ultimele tiraje: 1934; 1963; revizuită de F. A. Dorey, 1971 şi anii urm.; H. J. Muller, Titus Livius, Ab Urbe
condita, Berlin, Weid-mann, 1924; R. S. Conway — W. C. F. Wal-ters — S. K. Johnson, Oxford, 1914 şi anii urm.; Jean Bayet, Tite Live,
Histoire Romaine, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1940 şi anii urm.; trad. franc, de G. Baillet, N. A. Dubois şi alţii; ultimul voi., P. Jal,
cărţile XLI-XLII, 1971. Traduceri: A. J. Liez, N. A. Dubois, V. Verger şi alţii, Paris, Panckouke, 1830 şi anii urm.; K. Heusinger — O.
Gtithling, Titi Livi Ab Urbe Condita, Leipzig, Reclam, 1926; F. D. Gerlach, Berlin, Langenscheidt, 1913 şi anii urm.; B. O. Foster, Londra.
Loeb, 1919—1930; N. Barbu, continuare de N. Locus-teanu şi I. S. Petrescu, Titus Livius, Istoria Romană, Bucureşti, Academia Română,
1901 — 1915; N. Pandelea, TU Liviu,, Războaiele romanilor cu Hanibal, Cărţile XXI şi XXII, Bucureşti, Minerva, 1913; I. N. Dianu, Titus
Livius, Istoria Romană, Cărţile XXI şi XXII, Bucureşti, Tipografiile Române Unite, 1926; G. Nica, Titus Livius, Narrationes (Povestiri),
Extrase din prima decadă, Iaşi, Tipografia „Modernă" 1934; J. Vilan — FI. Demetrescu—Paul Popescu, Titus, Livius, De la Fundarea Romei,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959-1963. REFERINŢE CRITICE: Studii generale: H. Taine, Bssai sur Tite Live, Paris, 1856; D. Nisard, Les
quatre grands historiens latins, paris, 1874; w. Soltau, Livius'Geschichtswerk, Leipzig, 1897; H. Bornecque, Tite Live, Paris, 1933; C.
Giarratano, Tito Livio, Roma, 1936; W. Aly, Titus Livius, Frankfurt, 1938;; F. Hel-toaann, Livius-Interpretationen,] Berlin, 1939; *"•
Zancan.JTtto ,Livio. SaggioJStorico, Milano,
1940; L. Catin, En lisant Tite Live, Paris, 1944; A. Klotz, Livius, Pauly-Wissowa, RE, XIII, p. 816 şi urm.; limbă şi stil: A. W. Ernesti — G.
H. Schăffer — J. Th. Kreyssig, Glossarium Livianum, Leipzig, 1927; L. Ktihnast, Die Hauptpunhte der Livianischen Syntax, Berlin, 1872; S.
G. Stacey, Die Entwicklung des livianischen Stiles, Arcbiv filr lateiniscbe Lexicogra-phie und Grammatik, X, 1898; W. Kroll, Die Kunst des
Livius, Neue Jahrb. fur das Klass. Altertum, 1921; R. TJllmann, tftude sur le style des discours de Tite-Live, Oslo, 1929; E. Burck, Die
Erzăhlungskunst des T. Livius, Berlin, 1934; ed. II, 1964; K. Lindemann, Beobachtungen zur livianischen Periodenkunst, Marburg, 1964;
Studii despre Titus Livius ca istoriograf: A. Nis-sen, Kritische Untersuchungen iiber die Quellen des Livius, Berlin, 1863; H. Peter, Wahrheit
und Kunst: Geschichtsschreibung und Plagiat im hlassischen Altertum, Leipzig, 1911; G. De Sanctis, Livio e la storiografia romana,
Problemi di storia antica, Bari, 1932, p. 238 şi urm.; J. Bayet, Riflexions sur la mAlhodologie de la plus ancienne histoire classique, în
Recherches philosophiques, 1932; W. Hoffmann, Livius und der 2 punische Krieg, Leipzig, 1942; P. G. Walsh, Livy, his historical aims and
methods, Cambridge, 1961; F. A. Dorey, Livy, London, 1971; Studii comparative: W. Aly, Livius und Bnnius von Romischer Art, Leipzig, —
Berlin, Teubner, 1935; A. Rostagni, Da Livio a Vir-gilio e da Virgilio a Livio, Padova, 1942; Wege zu Livius, voi. colectiv editat de E. Burcke,
Darmstadt, Wissenschaft. Buchgesell., 1967.
CD.
LUCAN [Marcus Annaeus Lucanus], fiul lui L. Aanaeus Mela şi al Aciliei; (39 e.n. Gorduba, Spania — 65 e.n., Roma). Poet.
Tatăl, procurator imperial pentru fisc, era frate cu Seneca filosoful; mama, fiica unui retor şi literat. Buna situaţie materială a
familiei şi prezenţa unchiului în capitala imperiului au înlesnit trimiterea copilului la Roma, unde, beneficiind de profesori
vestiţi, îşi dezvoltă talentul precoce. A început să scrie la 14 ani. Prima sa operă, Iliaca, scrisă pe vremea cînd urma şcoala de
retorică, este inspirată de căderea Troiei. In viaţa publică a practicat avocatura. La începutul activităţii sale literare, se numără
printre prietenii lui Nero. Aflîndu-se la Atena (60 e.n.), este invitat de împărat
Lncan
286
să participe la jocurile neroniene, cu un poem în onoarea lui (Laudes Neronis — Elogiul lui Nero), şi obţine titlul de laureat în
arta poeziei. într-o perioadă de viaţă foarte scurtă a scris mult şi variat: o culegere de pantomime (Salticae fabulae), poeme
satirice (Saturnalia — Saturna-liile), improvizaţii în versuri (Silvae), epigrame, scrisori, exersîndu-se chiar în genuri de mare
amploare, cum ar fi tragedia (Medeea) şi epopeea (Pharsalia). Cînd începe opoziţia lui Seneca faţă de împărat, între Nero şi
poet se produce o răceală care, cu vremea, se va transforma în duşmănie. în anul 65 izbucneşte conjuraţia lui Calpurnius Piso.
Seneca şi L. sînt printre implicaţi. Poetul îşi pune capăt zilelor, otrăvindu-se. La 26 de ani ai săi, lăsa o operă plină de vigoare,
inegală ca realizare artistică şi care trăda tendinţele inovatoare ale autorului ei.
Din creaţia atît de variată a lui L. s-a păstrat în întregime poemul epic Pharsalia, intitulat astfel după Pharsalus (Tesalia),
numele locului unde s-a dat lupta hotărî-toare dintre Caesar şi Pompei (48 î.e.n.). Descrierea războiului civil dintre Caesar şi
Pompei i-a determinat pe unii cercetători să-1 intituleze Bellum civile. Pharsalia se întrerupe brusc la cartea a X-a, deşi
autorul îşi propusese să continue relatarea evenimentelor cu cel puţin încă şase cărţi, pînă la bătălia de la Philippi (42 î.e.n.).
Concepţia lui L. asupra epocii este întru-cîtva deosebită de aceea a înaintaşilor, încadrîndu-se în noul curent, propriu lite-
raturii din perioada imperială iulio-clau-diană, care se îndepărtează de trăsăturile esenţiale ale literaturii clasice din perioada
Principatului. în primul rînd, aceasta se datoreşte tendinţei generale spre monumental şi grandilocvenţă. O altă cauză trebuie
căutată în orientarea literaturii din aceeaşi perioadă spre cultivarea lipsei de ordine strictă, de sistemă, spre abundenţă şi
retorism, orientare izvorîtă din necesitatea găsirii unor noi procedee de expunere, a unor alte căi de realizare artistică,
adecvate tendinţelor sociale generale. Astfel se explică şi apariţia unei specii literare inedite, întîlnită printre operele lui L. sub
denumirea de Silvae, care, în
chip alegoric, desemnează ceea ce, de fapt înseamnă «silva» (pădure) în opoziţie cu « hortus» (grădină), adică un loc
natural, netransformat de mintea şi mîna omului. « Silva» este, aşadar, o improvizaţie, o lucrare fără pretenţii,
cuprinzînd schiţe, ciorne referitoare la diferite întîm-plări din viaţa personală sau din viata unor personaje cunoscute, precum
şi îa evenimente sociale, descrierile unor obiecte de artă şi a unor monumente arhitectonice, scrisori care marchează
momente legate de propria familie sau de viaţa prietenilor, ode la adresa împăratului etc. In ceea ce priveşte epopeea, pînă
la L. scriitorii latini aveau trei posibilităţi de ales: modelul grecesc (epopeea legendară şi mitologică), aşa cum se petrec
lucrurile cu epiliile «poeţilor noi» din sec. I î.e.n.; tradiţia romană (epopeea cu subiect istoric şi naţional), după modelul
primilor poeţi epici (Naevius şi Ennius); relatarea diverselor episoade din războaiele romanilor (războaiele punice, războiul
gallic, luptele cu sequanii, cucerirea Istriei etc). Singur Vergiliu reuşise să găsească o altă cale, originală, creînd o epopee
legendară şi istorică în acelaşi timp. în oricare din aceste situaţii, scriitorii au respectat anumite canoane tradiţionale,
caracteristice genului, privitoare la desfăşurarea sistematică a acţiunii: intervenţia divină în evoluţia conflictului,
zugrăvirea perso-najelo'r, mijloacele artistice folosite, limba şi stilul specifice eposului etc. Pharsalia este o epopee istorieă,
în care izvoarele utilizate sînt respectate atît în nararea faptelor cît şi în explicarea cauzelor care le-au determinat. Desigur,
scrierea unei epopei istorice la numai o jumătate de veac de la moartea lui Vergiliu, cînd amintirea Eneidei şi a autorului ei
era încă vie în mintea contemporanilor, constituia un act de mare îndrăzneală. De fapt, în Pharsalia sînt relatate
originile regimului imperial, la baza căruia au stat războaiele civile şi triumful dictaturii. Comentarea defavorabilă a
acestora constituia, evident, un act de cutezanţă în condiţiile în care pe tronul Romei se afla un împărat ca Nero. Nu-i mai
puţin adevărat că, încă din timpul lui August, erau îngăduite discuţiile în legătură cu războaiele civile, cu condiţia acordării
respectului
datorat celui ce conducea destinele Romei, "sa se şi explică atitudinea unor scriitori, "_' Vergiliu, care, în cartea a VI a
Eneidei, clasează în infern pe soldaţii ce luaseră parte la aceste ciocniri patr'icide, sau ca Horaţiu, deplîngînd în unele din
odele sale suferinţele Romei cauzate de conflictele interne'. Se poate deci aprecia că, iniţial, alegîndu-şi acest subiect, L. n-a
fost mînat de vreo adversitate faţă de împărat. în primele trei cărţi, elaborate în perioada amiciţiei lor, cînd Seneca era încă
ministru şi Mela procurator imperial, Iu consideră chiar justificată schimbarea formei de guvernămînt. Odată însă cu pornirea
campaniei duşmănoase împotriva Annaeilor, se schimbă şi atitudinea poetului, care, începînd cu cartea a IV-a, se plasează pe
o poziţie ostilă împăratului şi regimului său despotic. Atacul este indirect, poetul îndreptîndu-şi incriminările spre Cains
Iulius Caesar — înfăţişat ca un maniac egoist, cinic, crud, sîngeros, nebun furios, adevărat monstru — portretul urmărind de
fapt să surprindă cu fidelitate personalitatea lui Nero. Trăsăturile întunecate ale lui Caesar devin şi mai accentuate în
comparaţie cu portretul luminos al lui Pompei, zugrăvit în culori trandafirii (om hotărît, apărător convins al republicii şi al
libertăţii), sau cu al lui Cato, idealizat pînă la exagerare, personificare a patriotismului şi a principiilor stoice. Regretul faţă de
dispariţia republicii este oglindit şi în tonul patetic pe care îl îmbracă lunga povestire a luptei de la Pharsalus, simbolizînd
pieirea libertăţii. Deşi subiectivitatea poetului şi-a pus în mare măsură amprenta pe «istoria» sa versificată (cum este
considerată de unii critici), izvoarele informaţiei pot fi lesne depistate. Cu osebire el s-a inspirat din istoria lui Titus Livius, la
rîndul lui un
«pompeian». A consultat neîndoielnic Şi opera lui Caesar despre războiul civil, nefiind străin nici de scrisorile lui Cicero, cu
bogatele lor referiri la evenimentele epocii, în tratarea faptelor, apar însă
lestul de multe erori: astfel, în cartea I, confundă ziua în care se celebrau Sărbătorile Latine; în cartea a IV-a, apare confuzia
dintre muntele Ida din Creta §} cel omonim din Frigia; în cărţile a IlI-a S 1 a V-a, face confuzie între Foceea, oraş
ionic din Asia Mică şi Focida, ţinut din Grecia nordică. în altă parte, în cărţile a IlI-a şi a IV-a, afirmă despre Alexandru cel
Mare că ar fi ajuns pînă la fluviul Gange, ceea ce nu corespunde realităţii, în cartea a VlII-a, apare şi Cicero printre luptătorii
de la Pharsalus. în afara erorilor de amănunt, poetul greşeşte şi cînd consideră războiul civil ca o oarecare luptă de
stradă, cauzată de rivalitatea a doi mari generali care au polarizat în jurul lor personalităţile lumii romane; el nu surprinde
caracterul mai larg al conflictului, opoziţia dintre Occident şi Orient, dintre legiunile aduse din Gallia şi cele din Asia, dintre
soldaţii care au luptat cu germanii şi cei ce s-au ciocnit cu părţii ş.a.m.d. în calitate de comentator al istoriei recente,
L. dă totuşi dovadă de un deosebit simţ psihologic, ceea ce-i permite să analizeze cu pătrundere cauzele şi efectele diferitelor
evenimente. El ştie, de pildă, să descifreze cauzele morale şi sociale care au dus la decăderea societăţii, să întrevadă
urmările grave ale tarelor specifice orînduirii sclavagiste. A înţeles că însăşi « nemurirea » Romei este cauza decăderii ei,
că înlocuirea vechii solidarităţi romane cu individualismul exacerbat — care-şi făcea din ce în ce mai mult loc în
conştiinţele oamenilor — nu putea rămîne fără urmări, că violenţa şi arbitrarul, devenite principalele mijloace de
conducere a statului, contribuiseră la ruina totală a formei de guvernămînt republicane. Nu-i mai puţin adevărat că poetul nu
putea înţelege că însăşi baza materială a timpului său, relaţiile sociale de producţie şi de repartiţie, nu erau apte să creeze o
solidaritate umană reală, întemeiată pe o înaltă etică şi echitate socială. Latura pozitivă a poziţiei lui I. constă însă în faptul
că el a încercat, cel puţin, să sesizeze unele din aspectele problemei referitoare la dezvoltarea socială, că nu s-a mulţumit cu
simpla înregistrare a faptelor, ci a căutat o explicaţie, o înţelegere a ceea ce le-a determinat şi a consecinţelor inerente. Deşi
trăsătura dominantă a concepţiei lui L. este de provenienţă stoică, totuşi o concluzie clară asupra convingerilor sale nu
se poate trage deoarece, în unele episoade ale poemului, el admite providenţa, iar în altele susţine
I ucan
intervenţia fatalităţii, excluzind intervenţia zeilor în desfăşurarea evenimentelor; uneori, crede în oracole, magie,
alteori nu le ia în seamă. Atitudinea lui L. faţă de zei, ca şi apropierea de actualitate justifică, dealtfel, un alt caracter al
epopeii: abandonarea miraculosului mitologic, ca element epic, ornant, şi înlocuirea lui prin tot ceea ce este viu şi vero-
simil, în spiritul epopeii «savante», L. introduce în opera sa şi elemente de erudiţie, de cele mai multe ori fără justificare:
etnografice (în cartea I, enumera popoarele din Gallia), geografice (în cartea a X-a, scrie despre Nil şi izvoarele lui,
urmîndu-1 pe Herodot), de istorie naturală (în cartea a IX-a, descrie varietăţile de şerpi din Libia), astronomice, arheo-
logice etc. Unii comentatori afirmă că, în Pharsalia, el a realizat în versuri ceea ce Seneca, cu alte mijloace literare, realizase
în proză în Naturales Quaestiones. îmbinarea dintre epopee şi istorie, atît de evidentă în opera sa, a dus la folosirea în largă
măsură a discursurilor. Avînd, în această privinţă, ca model pe Titus Livius, L. exagerează adesea, motiv pentru care
Quintilian îl socoteşte mai degrabă orator decît poet. Ca scriitor, L. înmănunchează trăsăturile pertinente ale epocii sale.
Abandonarea miraculosului, element specific genului epic, se justifică prin însăşi natura poemului, înfăţişînd fapte mult
prea apropiate de vremea cititorului. La lipsa de consecvenţă în caracterizarea personajelor, la abuzul de retorică, la
erudiţia adesea deplasată, ca şi la lipsa unităţii compoziţionale, se adaugă un stil străin de măsura, naturaleţea şi varietatea
proprii celui clasic. Versificaţia căutată, artificială, fără mlădiere şi nuanţare, aflată la antipodul poeziei vergiliene,
reflectă limitele stilului său, explicabile, în parte, prin manierismul curentului literar susţinut şi condus de Seneca. Cu
toate acestea, Pharsalia rămîne un opus memorabil, aparţinînd unui cetăţean roman care pune interesele cetăţii mai
presus de orice. Poemul lui L. constituie totodată un protest împotriva violenţei, un avertisment la adresa tiraniei şi a opri-
mării. Pharsalia este un imn al libertăţii, o preamărire a virtuţii şi a curajului. Pentru L., viaţa înseamnă o luptă neîn-
288
treruptă a voinţei împotriva primejdiilor exterioare omului, iar fericirea — rodul binemeritat al virtuţii, victoria pe care
raţiunea o dobîndeşte în lupta împotriva pasiunii. Acestea, precum şi calităţile în expresia artistică fac din Pharsalia o operă
epică, în care pulsează viaţa reală agitată şi frămîntată, cu pasiunile, bucuriile şi amărăciunile ei. Aşa se explică de ce mulţi
contemporani aveau să-i aducă elogii. Statius îi dedică un poem întreg; Marţial îl comentează, iar Quintilian îl numeşte «
ardens» (înflăcărat) şi « concitatus» (pasionat); în sfîrşit, Dante îl aşază printre marii poeţi ai lumii.
O
OPERA. Manuscrise: Fragmente palimpseste de la Viena, Roma şi Neapole, sec. IV; Vossia-nus, Leiden, sec. X; ms. de la
MontpellierH 113, sec. IX —X. Editio princeps; Roma, 1469. Ediţii: C. Hosius, Leipzig, Teutmer, 1892, ed. III, 1913; C.
M. Francken, Leiden, 1897, eu coment.; A. Bourgery-M. Ponchont, Paris, Les Beiles Lettres, Coli. Bud(5, 2 voi. 1927 —
1930; reeditare 1967; P. Wuilleumier — H. Le Bonniec, Paris, Erasme, 1962 (cartea I); J. P. Postgate — O. A. Dilke,
Cambridge, 1960 (cartea VII); O. Holtze, Leipzig, Tauchnitz, nedatată; W. Rutz, Darmstadt, Wiss. Buchgesellschaft,
1970. Traduceri: Or. Popa Lisseanu, Lucan, fragmente din Pharsalia, In DACI, p. 59 — 60; VI. Iliescu, Lucan, fragmente din
Farsaiia, In IIR, voi. I, 1964, p. 375 — 377; E. Cizek, Lucan, fragmente din Pharsalia la ALU voi. I, p. 29-34; P.
Staţi, Lucan, fragmente In PL, voi. II, p. 191-203.
REFERINŢE CRITICE. J. Souriau, De deorum ministeriis inlPharsaliis, Paris, 1885; R. Pichon, Les Sources de Lucain,
Paris, 1912; J. Aymard, Quelques siries de comparaisons chez Lucain, Montpellier, 1951; M. Rambaud, L'Opposition de
Lucain au Bellum Civile de Ce'sar, L'informa-tion litteraire, XII, 1960; U. Piacentini, Osser-vazioni sulla tecnica epica di
Lucano, Berlin. 1963; Jean Brisset, Les Ide'es politiques A* Lucain, Paris, 1964; A. Kopp, Siaatsdenhen und politisches
Handeln bei Seneca und Lucan, Het-delberg, 1969; Gh. Şerban, Les Fonctions du fantastique dans la Pharsale, Bucureşti,
test litografiat, 1973; Lucain, voi. colectiv, En-tretiens sur VantiquUe classique, XV, Vandoeu-
, eg-Geneve, Fondation Hardt, 1970; W. Tasler, . Reden in Lucans Pharsalia, Erlangen— Nurnberg, 1971; Fr. Ahl, Lucan, An
Introduc-,:nn Corneli University Press, Ithaka, 1976; ■ar D. Lebek, Lucans Pharsalia. Dichtungsiruktur nd Zeitbezug,
Gottingen, Vandenhock und Ru-nrecht, Hypomnemata, 1978 (Heft 44)
CD.
HJCIMUS [Caius Lucilius] (c. 180 î.e.n., Suessa-Aurunca, Campania — 103 î.e.n., Tseapole). Poet satiric. Originar dintr-o
familie aparţinînd ordinului ecvestru. Fratele său, senatorul Lucilius, a fost tatăl «acelei Lucilia care a dat lumii pe marele
Pompei». A luat parte la asediul Numan-tiei sub comanda lui Scipio Aemilianus. Devenind prietenul intim al lui Scipio
Africanus Secundus şi al lui Laelius, a cunoscut multe personalităţi de seamă ale timpului: Spurius Mummius, fratele
învingătorului de la Corint; jurisconsultul Rutilius Rufus, ale cărui sfaturi severe i-au influenţat creaţia; A. Postumius
Albinus, orator şi istoric; Aelius Stilo, gramatic; Clitomachus, filosof ş.a. Nu s-a avîntat în tumultul vieţii publice, nu s-a
ataşat nici unui partid politic. Prietenii i-au respectat independenţa. Cauza pe care a apărat-o consecvent şi cu vehemenţă a
fost aceea a îndreptării moravurilor societăţii contemporane lui. în afară de eiteva imnuri şi epode pierdute, 1. a compus
treizeci de cărţi de satire, din care se păstrează numai fragmente. A folosit ca metri septenarii trohaici, senarii iambici,
pentametrul dactilic şi hexametrul dactilic. Satira lui L. reprezintă o formă nouă faţă de creaţiile satirice anterioare, atît ale
grecilor cît şi ale romanilor, în sensul că i-a stabilit regulile de compoziţie şi i-a fixat aspectul în care dăinuie pînă azi. De
aceea, el este considerat creatorul satirei ca specie literară de-sine-stălătoare.
O j>nă la L., literatura fusese cultivată la Homa îndeosebi de liberţii plebei sau de străini. El e primul roman, din ordinul
*>cvestru, care a exercitat îndeletnicirea 1 scriitor, demonstrînd că arta literară 11 înjoseşte cînd este pusă în slujba Progresului
social şi a emancipării cultu-
Lucilius
rale. Din satirele sale s-au păstrat multe fragmente, majoritatea scurte. Ele oglindesc aspecte negative din societatea romană,
criticată fără cruţare, curajos, cu pătrundere, imaginaţie şi vervă. Horaţiu spune despre L.: «a lovit în fruntaşii poporului şi în
popor deopotrivă » (Satire II, I, 69j. Imitator al vechii comedii ateniene, el a substituit satirei morale a lui Ennius pe aceea a
atacurilor personale. Ceea ce încercase Naevius înainte, cu Metellii, plătindu-şi îndrăzneala cu închisoare şi exil, L. a reuşit
fără teamă do pedeapsă. Nu numai că n-a suferit rigorile Legii celor XII Table, care pedepsea aspru pe oricine jignea prin
versuri o persoană, dar, prin satira sa, a devenit bine cunoscut la Roma, poate tocmai datorită poziţiei sale de clasă şi legătu-
rilor de prietenie cu înalte personalităţi ale vieţii publice, care urmăreau acelaşi ţel: însănătoşirea moravurilor. Oricît de
vehemente sînt atacurile sale, L. a ştiut să ridice satira deasupra cadrului strimt al jignirilor personale, transformînd-o într-un
eficient şi subtil mijloc de luptă împotriva răului social. Era sever nu numai cu alţii, era necruţător şi faţă de slăbiciunile
proprii, mărturisindu-şi deschis lipsurile. Sinceritatea este calitatea sa morală caracteristică. Fragmentele rămase au fost
ordonate fie după criteriul conţinutului, fie după acela al versificaţiei. S-a încercat, nu fără succes, reconstituirea unora din
cărţile de satire. Astfel, cartea I înfăţişează un consiliu al zeilor, întrunit de două ori pentru a hotărî pedepsirea cu moartea a
lui Lupus, vinovat de propagarea viciilor sociale în calitate de reprezentant al aristocraţiei senatoriale. Lupus a fost identificat
cu L. Cornelius Lentulus Lupus, consul în 156, care, deşi condamnat pentru abuzuri şi venituri ilicite, a putut totuşi deveni
cenzor în 146 (cf. Horaţiu, Satire, II). Cartea a Il-a redă cu vervă un proces care a avut loc în anul 120 sau 119 î.e.n. între T.
Albu-cius şi M. Scaevola, iar cartea a IlI-a cuprinde descrierea călătoriei poetului de la Roma in Bruttium, după care Horaţiu
s-a inspirat în Satira I, 5; cartea a IV-a consacrată criticii luxului şi belşugului celor bogaţi a servit de izvor lui Persius pentru
Satira a IlI-a. Dacă în cartea
Lucilius
a IX-a tratează unele chestiuni de gramatică, ortografie şi literatură, într-a X-a comentează ironic opera unor confraţi. Persius
s-a inspirat din cuprinsul ei. Cartea a XlV-a cuprinde versuri referitoare la expediţiile lui Scipio, povestitor fiind chiar eroul.
Cartea a XVI-a conţinea probabil numai trei Satire, singurele care mai amintesc de activitatea sa literară. Critica principalelor
vicii ale romanilor, avariţia şi risipa prin lux, e preponderentă în satira luciliană. Pe zgîrcit poetul îl prezintă astfel: «N-are cal,
nici sclav, nici însoţitor, în schimb poartă cu el o pungă cu tot avutul său în bani; mănîncă, doarme, face baie cu acea pungă
lingă el; punga e toată speranţa acestui om, viitorul său...» (XI, 242—246). Dezaprobă profund pe risipitori, iar pe mîncăi îi
apostrofează cu dispreţ: «... petreceţi, desfrînaţilor, mîncăilor, petreceţi, pîn-tece!» (II, 75). La fel sînt biciuiţi cu vorbe aspre
parveniţii, cei ce leagă prietenii din interes, paraziţii (XXVII, 716— 717). Galeria de tipuri umane a lui L. este deosebit de
bogată. Sînt ironizate femeile avute, pentru gusturile lor ciudate în materie de modă, pentru hainele prea luxoase, pentru
infidelitatea lor. L. este pe alocuri mai subtil decît Plaut, Terenţiu ori Cato în critica pe care o face femeilor, observaţia lui
dezvăluind îndeosebi aspectele nesincerităţii: «...cînd e cu tine, e mulţumită de orice; cînd are intenţia să fie văzută de alţi
bărbaţi, apar mărgelele, mantalele, colierele» (XV, 204—205). Deşi bun cunoscător al limbii greceşti şi conştient de
importanţa ei culturală, L. dorea să asigure acurateţea limbii latine, apărindu-i puritatea. De aceea, ridiculizează pe cei care
căutau să copieze cu tot dinadinsul obiceiurile şi graiul grecilor, substituind limba greacă limbii latine. A satirizat nu numai pe
grecofilii contemporani, dar şi pe poeţii Ennius, Caecilius, Terenţiu, Pacuvius, Accius. îi spune, de pildă, lui Albucius «... ai
preferat să treci drept grec, decît roman şi sabin, decît concetăţeanul lui Ponticus şi Tri-tanus, al centurionilor, al unor cetăţeni
slăviţi şi al unor fruntaşi demni de toată lauda; iată, acum ai ce ai preferat: pretor fiind la Atena, cînd te apropii de mine, te
salut pe greceşte: «chaire» Titus!...
290
pentru aceasta îmi e Albucius duşman dar tot pentru asta îmi este şi el niip nesuferit...» (II, 88—95). N-au fost cruţaţi de
atacurile luciliene nici filosofii si oratorii — care, după expresia poetului « retorizau», îşi « mozaicau » discursurile — nici
preoţii religiilor străine, ademenind pe naivi cu prezicerea viitorului înspăimîntîndu-i cu superstiţii şi «plăs! muiri». Luaţi în
derîdere sînt pînă şi zeii cărora li se dă prea mare importanţă în viaţa publică, deveniţi mai toţi «tată». « Nu există nici unul
din zeii noştri -scrie L. — căruia să nu i se strige pe un singur glas «tată prea bun al zeilor »> sau «Neptun tată», «Liber», «
Satur-nus tată», «Marte», «lanus», «Quiri-nus tată»... (1,20.23). Conştient de nedreptatea raporturilor sociale, afirmă despre
rostul clasei suprapuse: «... rangul permite nobilimii să-i asuprească pe cei care nu sînt egali cu ea ... » (VI, 258—259). Viaţa
politică la Roma, «unde toţi se străduiau să se înşele unii pe alţii», este prezentată în culori sumbre: «... de dimineaţa pînă
seara, în zi de sărbătoare sau de lucru ... poporul şi senatorii se agită cu toţii în For, pe care nu-1 părăsesc niciodată ... au cu
toţii o singură îndeletnicire, o singură năzuinţă, să folosească iscusit vorbe goale, să-şi distrugă adversarul prin viclenie, să
linguşească pe întrecute, să pară oameni de treabă, dar să-şi întindă unii altora curse...» (Satirae incertae, 1228—1234^.
Opera dezvăluie în schimb o mare compasiune faţă do soarta omului simplu, căruia îi subliniază în repetate rînduri virtuţile.
Cînd se referă la popor, în general, e mîndru să afirme că: « poporul roman a fost învins prin forţă de mai multe ori, a pierdut
si multe bătălii, dar niciodată războiul, şi aceasta e totul» (XXVI, 613-614). Unele din enunţurile sale au devenit maxime: «...
[înţeleptul] dispreţuieşte tot ce-i depăşeşte trebuinţele şi în toate se mulţumeşte cu puţin; el ştie că nimeni nu stăpîneşte ceva
pentru vecie» (XVII. 550—551); «Păstrează-ţi numai ziua pe care o consideri că a fost pentru tine cea mai frumoasă» (XIX,
564). în decursu1 timpului, poezia lui L. a fost judecata inegal. S-a luat în consideraţie mai ales
»orma nu întotdeauna îngrijită a satirelor ale- Dintre opinii, cea mai demnă de reţinut este aceea a lui Horaţlu: «Lucilius e
glumeţ» are duh, se exprimă însă n versuri greoaie. Iată-i cusurul: adesea dicta, jucîndu-se, ca o mare ispravă, cite două'sute de
versuri pe ceas. Deşi versul curgea ca un torent plin de mîl, găseai totuşi într-însul lucruri ce meritau să fie culese» (Satire, I,
4,7 şi urm.^; dar tot Horaţiu zicea în dialogul cu Trebatius: «îmi place să închid cuvintele în măsura unui vers, întocmai ca
Lucilius, care, într-aceasta ne întrece pe amîndoi» (Satire, II, 28 şi urmj. Opinia lui Quin-tilian: «Lucilius cel dintîi s-a distins,
în mod deosebit, în satiră; el are şi azi partizani entuziaşti care nu ezită sa-1 prefere scriitorilor aceluiaşi gen şi chiar tuturor
poeţilor. în ce mă priveşte, sînt departe de părerea lor, ca şi de cea a lui Horaţiu, după care rămîne cîte ceva bun de cules din
acest torent plin de mîl, căci eu găsesc la el o erudiţie admirabilă şi o sinceritate plină de pătrundere şi spirit» (Arta oratorică,
X, 93 — 94^. La mijlocul secolului trecut, Ch. Labitte admitea că L. are destule lipsuri de detaliu, dar două calităţi ale sale
sînt de-ajuns pentru a-1 face mare scriitor: «inspiraţia şi verva». Timpul avea să verifice pe deplin această afirmaţie.
O
OPERA. Editio prineeps: Fr. Dousa, Lucilii Carminum Reliquiae, Leyden, 1597. Ediţii: Fr. Marx, Luciii Carminum Reliquiae, 2 voi., Lerp-
zig, 1904—1905; reeditare de E. Bolisani, Lucilio e i suoi frammenli, Padova, Messagero, 1932; N. Terzaghi, Florenţa, Le Monnier, 1934; N.
Terzaghi, I. Mariotti, Lucilii Saturarum rtli-Viiae, Florenţa, Le Monnier, 1966; W. Krenkel, Lucilius. Satiren, Leiden, Brii], 1970 (cu introd.
91 trad.). Traduceri: P. Staţi, Lucilius, fragmente ■ SBL, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 15-17. REFERINŢE
CRITICE. C. Cichorius, Unter-suchungen zu Lucilius, Berlin, Weidmann, 1908; - ■ Terzaghi, Lucilio, Torino, L'Erma, 1934; 1 ' Puelma —
Piwonka, Lucilius und Kalli-"j°<*08, Frankfurt, 1949; J. Heurgon, Lucilius, ^ans, 1959; I. Mariotti, Sludi Luciliani, Flo--"îa, 1960; A.
Ronconi, Lucilio, critico lelteta-
rio, In Maia, XV, Bologna, 1963, p. 515—525; J. Christes, Der frilhe Lucilius. Rekonstruktion und Interpretation des XXVI Buches sov>ie
von Teilen des XXX Buches, Heidelberg, Winter, 1971; P. Frassinetti, Luciliană, In Athenaeum' 1972 p. 390-400; F. Vanţ Ştef, Lucilius în ILL,
p. 253-266.
CD.
LUCREŢTC [Titus Lucretius Carus] (c. 95 î.e.n., ? — c. 55 î.e.n., Roma). Poet şi filosof. Datele biografice ale poetului sînt
învăluite într-o tăcere enigmatică. Nu se cunoaşte locul naşterii, nu i se cunosc părinţii, nici profesorii. Din propria sa operă
rezultă însă că L. a căpătat o cultură temeinică şi că a văzut cu propriii săi ochi multe din evenimentele care au însîngerat
Roma în prima jumătate a sec. I î.e.n.: războiul civil dintre Marius şi Sulla, teroarea dezlănţuită de dictator, proscripţiile,
războiul cu Mitridate, răscoala sclavilor sub conducerea lui Spar-tacus. Toate aceste evenimente au exercitat o profundă
impresie asupra sensibilităţii poetului. De la L. ne-a parvenit o singură operă, poemul De rerum natura (Despre natura
lucrurilor). Scrisă în hexametru dactilic, are şase cărţi şi este dedicată lui Caius Memmius, guvernator în Britania în anul 57
î.e.n. L. compune poemul din dorinţa de a găsi o cale prin care oamenii să-şi făurească o viaţă mai bună, fără frica de viaţa de
apoi. Oricît de interesant ar fi fondul de idei al lucrării, pentru că expune în amănunt teoria atomistă antică, valoarea acestui
poem didactic constă totuşi în patosul inegalabil, exprimat în imagini artistice grandioase, pline de sensibilitate, în care se
întrupează uimirea şi entuziasmul în lata naturii, adînca dragoste pentru om, îndurerare la tristele spectacole pe care le oferă,
adesea, viaţa umană din cauza ignoranţei, lăcomiei şi temerilor nejustificate. Imnul, naraţia, descrierea, destăinuirea lirică,
apostrofa, — procedeele literare de căpetenie folosite de poet — capătă, în opera lui L., virtuţi cu totul ieşite din comun. Dar
nici măreţia Romei nu-1 lasă indiferent. Romanii sînt numiţi «Eneazi», urmaşi ai lui Enea, fiul lui Anchise şi al zeiţei Venus.
încercînd să izbăvească pe om de patimile care-1 fac
Luereţiu
292
nefericit, L. a înălţat un imn naturii, vieţii şi omului, dar şi puterii romane, a cărei glorie 1-a impresionat mai mult decît o
mărturiseşte el însuşi.
O Poetul a trăit într-una dintre cele mai zbuciumate perioade ale republicii romane. Asasinatele în masă, jafurile şi cele mai
variate forme de dezlănţuire a patimilor omeneşti trebuie să fi trezit în inima sa chinuitoarea întrebare: de ce toate acestea?
Nu este oare cu putinţă ca oamenii să-şi făurească o viaţă mai bună ? A găsit răspunsurile în sistemul filosofic al lui Epicur.
«Lucreţiu îl înţelege incomparabil mai bine din punct de vedere filosofic pe Epicur decît Plutarh. Prima condiţie pentru o
cercetare filosofică este să ai'un spirit liber, cutezător». K. Marx, Caiete de istorie a filosof iei epicuriene ... în Scrieri din
tinereţe, p. 169. Teama de zei şi de moarte — spune poetul în De rerum natura — este cauza primă care-i împinge pe oameni
în iadul dezlănţuirii tuturor patimilor şi al acţiunilor celor mai nesăbuite. Pentru distrugerea acestei temeri, foloseşte
argumentele fizicii, cos-mogoniei, teoriei asupra sufletului şi a cunoaşterii, cosmologiei, antropologiei şi meteorologiei. în
concepţia filosofică a lui L. se reflectă unele dintre cele mai înaintate idei ale antichităţii. Poetul porneşte de la premisa că «
nimic nu se face din nimic prin voinţa divină» (I, 150), că toate lucrurile pe care le vedem în natură au la baza lor un substrat
comun, care se numeşte materie. Materia este compusă din atomi, veşnici, imuabili, indivizibili, infiniţi ca număr, pe care L.
îi numeşte « primordia » (principii) sau « corpora » (corpuri), dar limitaţi ca formă, mişcîn-du-se, în vid, din ale căror
ciocniri, devieri, poziţii, aşezări, combinări, rezultă diversitatea lucrurilor. A vorbi despre existenţa atomilor într-o epocă în
care atîtea alte sisteme filosofice dădeau cu totul alte interpretări naturii şi originii Universului, esenţei şi principiilor prime
ale existenţei, era o dovadă de îndrăzneală intelectuală şi morală. L. nu întrevede complexitatea structurii atomului, nici
schimbările suferite de atomi în combinaţiile numite astăzi chimice, însă intuiţia
sa cu privire la eterna lor mişcare a rămas în picioare peste veacuri. Insistă asupra faptului că atomii îşi au mişcarea în ei
înşişi, fără o cauză exterioară: «Căci primii atomi care constituie lucrurile se mişcă de la sine». Teza despre mişcare ca atribut
inerent al materiei, despre autonomia mişcării atomilor îşi are corolarul, pe plan psihologic şi etic, în libera voinţă a omului.
Spaţiul nu este altceva decît cadrul în care' se mişcă atomii. «Atomii sînt infiniţi, spaţiul este infinit, deci nu există vid separat
de atomi, ci materia este constituită din atomii care se mişcă în spaţiu» (II, 67 şi urm.). în acest pasaj, L. nu face altceva decît
să dezvolte consecinţele ideii de bază a întregului poem, anume că substratul tuturor lucrurilor şi al concepţiilor noastre este
materia. Dacă toate conceptele provin din perceperea fenomenelor din natură, atunci nici conceptul de timp nu se poate ivi
fără contactul între subiectul gînditor şi lucrurile materiale în mişcare. In acest fel, el afirmă implicit prioritatea lumii
obiective faţă de conştiinţă. Ordinea apariţiei diferitelor forme ale vieţii pe pămînt, precum şi continua punere în relief a
interdependenţei fenomenelor sînt, la rîndul lor, în concordanţă cu datele ştiinţei actuale. Desigur, poetul-filosof se află
departe de teoria evoluţionismului, dar în doctrina pe care o expune cu atîta pasiune (V, 837 şi urm.) se găsesc unele afirmaţii
proprii teoriei evoluţioniste moderne, ca, de pildă, cele în legătură cu transformarea materiei anorganice în materie organică şi
trecerea speciilor simple în specii mai complexe, în anumite condiţii. L. susţinea acum peste două mii de ani că omul a apărut
cel din urmă, iar viaţa lui s-a aflat într-o continuă evoluţie (V, 925 şi urm.). «Oamenii se hrăneau cu ghindă. Beau apă din
rîuri şi din izvoare. Nu cunoşteau focul. Nu ştiau încă să se îmbrace în piei de animale, şi dormeau prin vizuini, prin scorburi
şi prin peşteri.» Pasajele citate demonstrează că poetul s-a ridicat împotriva mitului vîrstclor de aur, cîntate de poeţi, că a
întrevăzut şi a pus în lumină importanţa îmbunătăţirii traiului material prin folosirea Şj perfecţionarea unor obiecte şi unelte
noi
293
Lucreţiu
viata de toate zilele. Felul cum omul a învăţat să folosească focul înlătura în
rim'ul rînd mitul lui Prometeu. Dar cînd P te vorba de contradicţii sociale, de lupta de clasă, explicaţiile se mărginesc la
conştiinţa socială şi la raţiunea individuală. După Iu religia este, dacă nu principala, în orice caz una dintre cele mai de seamă
cauze ale frămîntărilor sociale. Altădată afirmă că doar necunoaşterea binelui a împins pe oameni la lupte civile. Cu toate că
poetul n-a putut să-şi dea seama care sînt factorii de luptă şi progres în societatea omenească, pe unii dintre aceştia i-a intuit.
Modul cum s-a născut limbajul, de pildă, în societatea omenească, îl găsim expus de L. cu destulă corectitudine (V, 1028 şi
urm.). Procesul cunoaşterii este în schimb explicat într-un chip mecanicist. De la suprafaţa corpurilor — susţine el — se
detaşează continuu « simulacre», un fel de pelicule extrem de fine de atomi, care păstrează forma şi mărimea lucrurilor.
Aceste simulacre vin în contact cu organele noastre de simţ, producînd senzaţia şi apoi percepţia. Simţurile nu înşâlă. Erorile
se datoresc faptului că « simulacrele », trebuind să străbată, adesea, distanţe lungi pînă să ajungă la receptori, î'ntîlnesc
obstacole în cale şi suferă deformări (IV, 54 şi urm.). Simţurile ne transmit numai ceea ce percep. L. nu-şi dă seama de dife-
renţa dintre senzaţie, percepţie, reprezentare şi noţiune. Din cele expuse de el rezultă că noţiunile nu se deosebesc întru nimic
de percepţii. (IV, 469 şi urm.). Cu toate aceste inerente scăderi, raportată la vremea cînd a fost emisă, teoria cunoaşterii
formulată de poet e de o remarcabilă consecvenţă logică, în spiritul materialismului naiv al antichităţii. în ce priveşte etica,
pornind de la teza că cea mai mare nefericire o aduce omului teama de zei ?' de chinurile după moarte, L., afectat
e
multiplele şi variatele suferinţe ale omului, găseşte unica salvare în 'explicarea raţionalistă şi materialistă a lumii, pentru a fi
fericit, omul trebuie să înţe-eagă că după moarte viaţa încetează, că există o lume transcendentală, că zeii
1
se preocupă de fericirea sau nefericirea " amenilor (V, 146 şi urm.). Bogăţia şi
glori
a nu pot aduce fericire; dimpotrivă,
ambele sînt izvoare de suferinţe tocmai prin eforturile pe care le impun oamenilor spre a fi dobîndite. Aşadar, fericirea şi
liniştea sînt condiţionate de renunţarea la lupta pentru glorie şi bogăţie, de mulţumire cu puţin şi, ca o consecinţă logică a
sistemului, de renunţare la activitatea politică. IJ. îndeamnă pe om la cît mai multe renunţări, spre a evita durerea. Dar, pe de
altă parte, întregul său poem este un înflăcărat apel la cercetarea cauzelor fenomenelor, la studiul naturii, la lupta împotriva
religiei. Poetul, îngrozit de tabloul sîngeroaselor încăierări şi lupte civile ale vremii, nu găseşte altă soluţie decît renunţarea la
orice fel de activitate politică, recomandare în flagrantă opoziţie cu apelul la activitatea de cercetare a condiţiei umane.
Contradicţiile epocii se reflectă în însăşi contradicţiile acestei morale. Puternic influenţat de doctrina lui Epicur, L. ar fi
pututî eventual, să-şi exprime ideile în proză, fără să se preocupe prea mult de stil, aşa cum făcuseră înaintaşii săi greci. La
romani, însă, filo-sofia nu era prea gustată. L. îşi dădea seama că publicul larg nu putea urmări cu uşurinţă stringenta şi
abstracta demonstraţie a acestor idei şi, de aceea, recurge la poezie pentru popularizarea filosofiei epicureice, fără să-şi dea
seama că el însuşi este în primul rînd poet. Pentru L. arta poeziei este ca « mierea care înlesneşte luarea unei băuturi amare»
(IV, 11-25; cf. III, 1 şi urm.). în cazul său, poezia reprezenta « mierea » care avea să înlesnească efortul de înţelegere a
abstractelor idei filosofice, pentru care Memmius, în primul rînd, destinatarul poemului, nu era pregătit. « Mierea poeziei» lui
E. consta dintr-o serie întreagă de tablouri din viaţa omului şi din natură, în care se întrupează, în fond, sentimentele
fundamentale care-1 însufleţesc pe poet în faţa existenţei, uimirea şi entuziasmul în faţa forţelor creatoare nesfîr-şite ale
naturii, adînca sa dragoste pentru om, durerea faţă de tristele spectacole ale vieţii, generate de ignoranţă şi lăcomie. Ca artist,
L. realizează, în general, secvenţele descriptive despre care a fost vorba, prin diferite mijloace literare: prologul, naraţiune,
descriere, destăi-
Luercţin
29',
nuire lirică, personificare, comparaţie, dialog, apostrofă. Inspiraţia poetică nu este însă omniprezentă în poem. Lungi pasaje
de aridă expunere filosofică, în care foarte rar, ici şi colo, cîte un epitet colorat însufleţeşte o noţiune abstractă, se găsesc la
loc de cinste în toate cele şase cărţi. Dar, după aceste pasaje, cînd nici nu s-ar aştepta, cititorul dă peste cîte o adevărată oază
de încîntare. Uitînd parcă de stringenţa logică a scheletului lumii, inima poetului autentic care este L. se avîntâ în clocotul
tumultuos al creaţiei sau este pradă emoţiei înălţătoare a măre-ţiilor naturii. Poemul începe printr-un imn adresat zeiţei Venus,
invocată să intervină pe lîngă Marte spre a hărăzi «dulcea pace t Romei. Poetul doreşte ca zeiţa să-i fie şi lui ocrotitoare în
compunerea poemului. Fireşte că prezenţa acestui imn la începutul poemului nu se datoreşte decît tradiţiei literare de a invoca
o muză, o zeiţă sau un zeu la începutul unei opere în versuri. Dar, conformîndu-se acestei tradiţii, L. şi-a exprimat, într-o
imagine plină'de măreţie şi sclipire poetică, nesfîr-şitul său entuziasm faţă de forţa creatoare a naturii, întruchipată de zeiţa
Yenus: «Mamă a Eneazilor, desfătare a oamenilor şi a zeilor, care umpli de viaţă marea purtătoare de corăbii şi pămîntul, adu-
cător de roade, prin tine se zămisleşte toată fiinţa şi vede, născîndu-se, lumina soarelui; de tine, zeiţă, fug vînturile, de tine şi
de apropierea ta fug norii pe cer, ţie pămîntul meşter îţi aşterne gingaşe flori, ţie îţi rîd valurile mării în vreme ce întinsul
cerului străluceşte împăcat de belşugul luminii. Astfel, de îndată ce peste tot s-a ivit înfăţişarea primăvăra-tică a zilei, iar
adierea dătătoare de viaţă a zefirului, liberată din lanţuri, prinde putere, mai întîi păsările cerului te vestesc, zeiţă, pe tine şi
apropierea ta, rănite în inimă de puterea ce-o ai. Apoi fiarele şi turmele zburdă prin grase păşuni şi trec înot ape repezi şi, aşa,
cuprinse de farmecul dragostei, te urmează oriunde vrei să le duci... Tu singură poţi să-i ajuţi pe muritori cu liniştita pace,
fiindcă crudele îndeletniciri ale războiului le conduce Marte, puternicul în arme, cel care se aruncă adesea în braţele tale,
învins
de eterna rană a dragostei, şi astfel, pri. vind la tine şi sprijinindu-şi capul p e gîtul lui robust, îşi hrăneşte cu dragoste privirile-
i, care te sorb lacom, şi-i CI1 suflarea aninată de gura ta. Peste el, aple-cîndu-te, cînd stă astfel culcat, zeiţă, cu corpul tău sfînt,
spune-i din gură'dulci şoapte şi cere, Slăvito, pentru romani liniştita pace» (1,1 — 16; 31 — 40). Zeiţa] în ochii poetului latin,
este, aşadar, însăşi forţa care prezidează naşterea tuturor fiinţelor pe lume. Toate celelalte elemente ale naturii — vînturile,
norii, pămîntul, valurile mării — i se supun ca unei stă-pîne. Ea este iubita lui Marte, dar dragostea lor n-are nimic burlesc.
Imaginea lui Marte, însetat de dorul zeiţei, întruchipează într-o viziune cosmică geneza tuturor formelor de viaţă. Seriozitatea
poetului în contemplarea dragostei dintre Venus şi Marte se mai întîlneşte şi în alte tablouri din poem. Nicicînd însă nu sînt
exprimate cu atîta fervoare. Faţă de Epicur, L. are un sentiment de neţărmurită admiraţie. Epicur nu este numai făuritorul
unui sistem cuprinzînd o fizică, o metafizică şi o morală, ci în primul rînd omul pe care nu l-au speriat nici ameninţările
strivitoare ale religiei, « nici faima zeilor, nici trăsnetele, nici cerul cu vuietul lui ameninţător». El a pătruns «dincolo de
zidurile de foc ale lumii şi a străbătut cu mintea şi cu gîndul toată imensitatea, de unde aduce victorios ştiri despre ce se poate
naşte şi ce nu ...» (III, 1 şi urm.). De aceea religia este « demascată»: « eri-pitur persona, manet res» (masca este smulsă,
rămîne realitatea — III, 58). Epicur a făcut să se vadă locuinţele liniştite ale zeilor, pe care nici vînturile nu le bat, nici ploile
nu le udă, nici zăpada nu le urîţeşte cu nămeţi, ci veşnic le îmbrăţişează eterul fără nori şi ele rîd de belşugul luminii. A arătat
că Infernul nu există nicăieri. în elogiile pe care le aduce lui Epicur răsună puternic strigătul de bucurie al poetului care a
găsit calea descătuşării de spaimele ancestrale. l n poezia latină 1. n-a avut imitatori, dar Vergiliu a fost puternic impresionat oe
poemul precursorului său, de la care a învăţat, atunci cînd a compus Georgicet^ armonizarea desăvîrşită a nivelelor . cc*v"
poziţiei. Manilius, cu toată opoziţia
295
Lucreţiu
nriucipii ce-1 desparte de L., îi rămîne îndatorat pentru cîteva aspecte de formă poetică.
\ O
OPERA. Manuscrise: Oblongus, Leiden, sec. TX Mainz, derivat dintr-un arhetip din sec. IV sau V; ms. italiene, numeroase,
derivate dintr-un arhetip copiat de Poggio Bracciolini, sec. XV; Quadratus, Leiden, sec. IX, descoperit la Saint-Bertin
(Franţa); zece foi izolate, sec. IX, Vindobonenses, păstrate )a Viena. Editio prin-ceps, îngrijită de Fernandus de Brixia, 1473;
Ediţii: Lambin, Paris, 1564; Havercamp, Leiden, 1725; G. Wakefield, Londra, 3 voi., 1796 — 1797; K. Lachmann, Berlin,
Reimer, 1871; ed. II, 1882; H. A. I. Munro, Cambridge, Bell, 1893; A. Brieger, Leipzig, Teubner, 1902; A. Reymond, Paris,
Klincksieck, 1903; J. Martin, Leipzig, Teubner, ed. IV, 1959; ed. V 1969; ed. VI, Berlin, Editura Academiei, 1972, cu trad.
germ.; E. Paratore, Roma, 1960, comentariul de H. Pizzani; K. Btichner, Wiesbaden, Steiner, 1966; A. Ernout, Paris, Lee
Belles Lettres, Coli. Bude, 2 voi., ed. IV, 1935; 1937, ed. definitivă; C. Bailey, Oxford, Claren-don, 1947; ed. II, 1962.
Traduceri: C. Giussani, trad. ital., Milano, 1939; F. A. Petrowski 2 voi.
trad. rusă, Moscova-Leninerad, Academia de Ştiinţe a URSS, 1945; 1947; D. Murăraşu, Poe- . mul Naturii,
Bucureşti, Bucovina, 1947; T. Naum, Poemul Naturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
REFERINŢE CRITICE. K. Marx, despre Lucreţiu ln Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Editura Politică, 1968, p. 44; p. 168-169.
C. Martha, Le Poeme de Lucrece. Morale, religion, science. Paris, Hachette, ed. V, 1896; W. A. Merill, Studies in the Text of
Lucretius, Berkeley, Uni-versity Press, 1911; O. Tescari, Lucretiana, Torino, 1935; K. Bilchner, Beobachtungen Ober Vers
und Gedankengang bei Luhrex, Berlin, 1936; P. Giuffrida, L'epicureismo nella letteratura latina, voi. I, Torino, Gheroni,
1940, voi. II, 1958; R. Waltz, Lucrece dans Lucrece, Lettres d'Hu-manit6 XII, 1953; A. Gerlo, Lukrez, Gipfel der antiken
Atomi&tik, trad. din flamandă, Berlin, Editura Academiei, 1961; P. Boyancg, Lucrece et l'&picurisme, Paris, Presses
Universitaires de France, 1963; A. Ernout şi L. Robin, Lucrece.-De rerum natura. Commentaire exe'ge'tique et critique, Paris,
Coli. Bud6, 1962; N. I. Barbu, La hierarchie des valeurs chez Lucrece, Paris, Bull. de l'Association G. Bude", 1969, p. 365 şi
urm.; Joh. Paulson, Index Lucretianus, GOtte-borg, 1926, ed. definitivă.
N.I.B.
M
MANILIUS [Marcus Manilius] (sec. I î.e.n., Gallia? Africa? — sec. I e.n., Roma?). Poet. Datele biografice sînt ca şi inexis-
tente ; nici măcar numele poetului nu este amintit de vreun izvor antic, astfel încît nu-1 cunoaştem integral. Singurul indiciu
cert, desprins din însăşi opera sa, priveşte perioada cînd a început să compună şi să publice singura lui operă, marele poem
didactic-ştiinţific intitulat Astronomica (Astronomicele), sfîrşitul domniei lui August, începutul domniei lui Tiberiu. Nu se
cunosc nici cauzele pentru care a întrerupt lucrarea (începutul cărţii a Vi-a). Se bănuieşte că întreruperea a survenit în urma
măsurilor luate de Tiberiu pentru a frîna activitatea astrologilor la Roma (anul 16 e.n.), care nu întotdeauna prevesteau
evenimente pe placul împăraţilor. Nu este exclusă nici ipoteza morţii poetului. Vastele cunoştinţe ale lui 31. în materie de
mişcare a astrelor dovedesc o cultură puţin obişnuită, însuşită, eventual, la şcoala din insula Rodos, unde profesase şi
Trasillus, binecunoscutul astrolog şi profesor al lui Tiberiu. Poemul continuă seria marilor lucrări astronomice şi astrologice
în versuri, la modă în poezia elenistică. Moştenirea literară a Astronomicelor este detectabilă în zodiacele evului mediu.
O Astronomica este un poem care face parte ca gen din seria tratatelor ştiinţifice, convertite în poezie, după modele elenistice
anterioare, dintre care cel mai faimos rămîne Phainomena lui Arătos. Prima carte conţine o largă prezentare a originii
şi formării universului; cărţile II —IV descriu zodiacul şi modul cum poate fi interpretat; cartea a V-a se ocupă de constelaţii
străine de cele aparţinînd zodiacului şi de influenţa acestor constelaţii asupra soartei omeneşti. Astronomica, ia fel ca şi De
rerum natura a lui Lucreţiu, are deosebite calităţi literare, eclipsate pe alocuri de tendinţe excesiv raţionaliste. Cele mai
izbutite părţi sînt introducerile şi epilogurile la cărţi, în care autorul îşi exprimă credinţa în utilitatea operei sale. Poemul a
fost profund influenţat de concepţiile stoice despre determinism, aflîn-du-se adesea pe o poziţie antagonistă cu unele pasaje
din opera lui Lucreţiu. Poemul manilian începe printr-o splendidă profesiune de credinţă: «Două altare de mine aprinse îşi
răspîndesc lumina. Mă închin la două temple, pătruns de o îndoită ardoare, dragostea pentru poezie şi pentru ştiinţă» (v. 20—
22). în vreme ce poetul îşi intonează cîntarea, sfera cerească răsună în imensa ei mişcare ritmică, îngăduind ca unele cuvinte
«să se înalţe şi să ajungă pînă la constelaţiile ce-o' împodobesc» (v. 42). Imaginea este preluată din învăţăturile pitagoreicilor,
care puneau preţ pe armonia sferei celeste şi pe mişcările astrelor, dar poemul, în totalitatea sa, se află sub dominarea neta a
gîndirii stoice, opusă materialismului epicureic la care aderase Lucreţiu. Asemănările formale dintre cărţile poemului De
rerum natura a lui Lucreţiu şi Astronomicele lui M. nu trebuie să inducă in eroare. M. este însufleţit de credinţa ca realizează
ceva cu totul nou faţă de pre-
297
Manilius
ursorii greci şi latini, că are altceva de Cpus decît se rostise pînă atunci în materie de poeme didactice. O spune răspicat în
prologurile şi epilogurile cărţilor sale, alcătuite după regulile retoricii contemporane, deplîngînd uneori şi greutăţile de
exprimare întîmpinate în limba latină, problemele ce le ridică sînt, în majoritatea lor spinoase şi irezolvabile. Setea de cu-
noaştere a lui 31. este nemărginită, atin-gînd marile întrebări pe care omul şi le-a pus din totdeauna: cum s-a ivit şi format
lumea materială, în ce constă determinismul recunoscut de unele direcţii filosofice antice şi cum poate fi înţeleasă voinţa
divinităţii, care sînt forţele ce guvernează societatea umană, influenţînd viaţa indivizilor şi a popoarelor. Primele două cărţi
sînt expuneri pe un ton pasionat, plin' de căldură, despre legătura ce se stabileşte între existenţa umană şi invizibila putere a
astrelor. Este o ştiinţă complicată pînă la absurd, saturată de învăţături mistice, preluate îndeosebi din aria ermetismului
egiptean (religie al cărui zeu era Hermes Trismegistes) şi a doctrinelor similare din Babilonia şi Per-sia. Conform concepţiei
stoice la care aderă M., întreg ansamblul vieţii umane se află sub imperiul voinţei divine (Astronomica, II, 60 şi urm., de
pildă), concepută sub forma unei forţe unice, raţionale, hotărînd tot ce se va întîmpla. « Ştiinţa » astrologiei — afirmă poetul
— are putinţa, într-o oarecare măsură, să ridice vălul misterului ce acoperă viitorul (Astronomica II, 130 şi urm.), dacă oa-
menii vor fi iniţiaţi în tainele proprietăţilor particulare ale stelelor. Cartea a HI-a reia chestiunea, tratînd despre felul cum se
cuvine întocmit un horoscop, iar cărţile a IV-a şi a V-a expun influenţele faste sau nefaste ale fiecărei constelaţii n parte; cartea
a IV-a conţine în plus multe şi dese referiri la istoria poporului r°man, amintind de suflul patriotic al
•neidei lui Vergiliu (îndeosebi Astrono-
Wc
«, IV, 17 şi urm.). Cuvîntul «Fatum», care la 31. are mai degrabă sensul de « pro-
l^enţă», preluat din filosofia stoică, ,evme deseori în text, de multe ori chiar a Plural, ca în versul: «Fata regunt
*em, certa stant omnia lege/ longaque I certos signantur tempora casus»
(Soarta domină universul; totul se află sub imperiul unei anume legi şi, întîmplă-rile care vor veni fără greş, sînt însemnate pe
lungul răboj al timpului, IV, 14 — 15). Dar, cea mai însemnată problemă din lumea creaţiei sale era aceea a expresiei, în care
se cuvenea să-şi facă cunoscută materia îndrăgită: ştiinţa despre astre. 31. trăia într-o perioadă cînd artele poetice la Roma
stîrneau mult interes, epoca dintre Arta poetică horaţiană şi Tratatul despre Sublim. Un loc comun în aceste tratate despre
poezie, folosit şi de Lucreţiu, susţinea că poezia didactică, pentru a fi gustată şi înţeleasă de cititori, trebuie prezentată într-o
formă cit mai atrăgătoare, în limbaj figurat. La începutul cărţii a IlI-a (v. 30 şi urm.), 31. respinge această teză în cazul poeziei
destinate să propage « adevăruri», demonstrînd că niciodată figurile de stil — înţelegînd îndeosebi alegoria, atît de îndrăgită
de Annaeus Cornutus — nu vor putea expune «adevărul pe înţelesul tuturor». Acest lucru nu înseamnă că el nu va folosi
stilul figurat, o gramatică expresivă, dar, spre deosebire de poeţii elenistici şi de adepţii acestora la Roma, se fereşte de
eufonia versului. Principala lui grijă se concentrează asupra clarităţii mesajului transmis, poezia unora din versurile sale
desprin-zîndu-se mai degrabă din fervoarea credinţei în ceea ce scrie, din viziunile înălţătoare pe care le are despre «soarta»
oamenilor şi, mai ales, a popoarelor. Principiile sale în materie de teorie literară rămîn totuşi pline de interes prin
independenţa lor faţă de canoanele timpului, cît şi prin protestul ce-1 formulează faţă de tot ce este excesiv în folosirea
figurilor de limbă şi vorbire. în locul exprimării metaforice, 31. preferă diversitatea, introducerea unor digresiuni sau
pitorescul unor episoade mitologice. Deşi poemul său nu s-a bucurat niciodată de faima poemului lui Lucreţiu, în istoria
literaturii latine rămîne totuşi o operă valoroasă, care trăieşte prin doctrina morală ce-o însufleţeşte.
O
OPERA. Manuscrise: Madriiensis (Madrid), sec. XV; Lipsiensis (Leipzig), sec. X —XI. Ediţii: Scaliger, Paris, 1579, Heidelberg, 1590;
Leyda,
Marţial
1600, Strassburg, 1655; R. Bentley, Londra, 1739; F. Jacoby, Berlin, 1846; J. von Wage-ningen, Leipzig, Teubner, 1915; ed. II, 1925 (însoţită
de coment.). Traduceri: P. Staţi, Maniiius, fragmente în PL, voi. II, p. 149 — 152. REFERINŢE CRITICE: Articolul Maniiius, de J. van
Wageningen, în Pauly Wissowa, RE XIV, p. 1115 şi urm.; G. Lanson, De Manilio poeta eiusgue ingenio, Paris, 1887; H. RCsch, Maniiius
und Lukrez, Kiel, 1911; F. F. Luhr, Ratio und Fatum, Dichtung und Lehre bei Maniiius, Frankfurt, 1969; W. Schwartz, Praecor-dia Mundi.
Zur Grundlegung der Bedeutung des Zodiah bei Maniiius, Hermes, C, 1972 p. 601 — 614; B. R. Voss, Die Andromeda-Episode des
Maniiius, Hermes, C, 1972, p. 413 — 434.
A.P.
MARŢIAL [Marcus Valerius Martialis], fiul lui Valerius Fronto şi al Facillei; (c. 40 e.n., Bilbilis [Bambola, Calatâyud], Spa-
nia — 104 e.n. Bilbilis). Epigramist. Pentru a-şi face o carieră, pleacă la Roma, unde cunoaşte, printre mulţi alţi oameni de
litere, pe compatrioţii săi Lucan şi pe unchiul acestuia, Seneca. După moartea celor doi Annaei s-a bucurat de protecţia lui
Pliniu cel Tînăr. Cu prilejul jocurilor organizate de împăratul Titus în anul 80 publică Liber spectaculorum (Cartea specta-
colelor), plină de adulaţii faţă de împărat care, în schimb, îi conferă «Ius trium liberorum» (Dreptul celor trei copii), cu multe
avantaje materiale, deşi poetul nu era căsătorit. Aceeaşi atitudine apologetică o are şi faţă de Domiţian şi Nerva. Nemulţumit
de viaţa din Capitala imperiului, după o încercare de a se stabili în provincie, la Forum Cornelii (Imola, lîngă Bologna), se
retrage în cele din urmă la Bilbilis (98 e.n.), unde, bucurîndu-se de protecţia unei femei bogate, Marcella, admiratoare a
poetului, îşi petrece ultimii ani. Epigramele sale, strînse în 14 cărţi, ridiculizează cu incisivitate şi umor moravuri şi scăderi
umane. Nici o categorie socială nu scapă observaţiei ascuţite a poetului. Valoarea literară a epigramelor este însă inegală.
Dacă poantele unora dintre ele stîrnesc buna dispoziţie şi rîsul, altele în schimb nu se ridică
298
peste nivelul unor simple descrieri sau a unor mici naraţii corect redactate î n versuri.
O
Corpus-ul epigramelor lui M., aşa cum îl citim astăzi, cuprinde trei părţi distincte: o carte de epigrame, închinată reprezen-
taţiilor date de împăratul Titus şi inaugurării Coliseului, Liber spectaculorum; 0 culegere de epigrame, grupate în 12 cărţi
publicate între 85 şi 102; două cărţi de Xenia (Daruri primite de la prieteni) si Apophoreta (Mici daruri pentru prieteni).
Opera reflectă cele mai variate aspecte ale societăţii romane. Cu un spirit înzestrat să surprindă cele mai semnificative date
din noianul faptelor cotidiene, poetul comentează situaţii şi personaje pe care le-a cunoscut îndeaproape. Nenumărate referiri
îngăduie astfel reconstituirea cadrului biografic şi, implicit, al celui social în care a trăit. Amănuntele pe care le consemnează
sînt din cele mai diverse: educaţia primită în copilărie (IX, 73, 7), invidia ce i-o poartă Charinus pentru mica proprietate ce o
posedă la Nomen-tum, nu departe de oraş (un «suburba-num», VIII, 61), despre care aflăm că-i aduce numai necazuri: «Am o
bucată mică de pămînt şi mă rog să fie luată sub ocrotirea ta, Caesar ... (Domiţian — n.n.); mai am şi o căsuţă la Roma. O
pompă încovoiată soarbe apa dintr-o vale îngustă ca s-o dea altor grădini însetate. Casa mea, uscată, se plînge că nu-i răcorită
de nici o undă, deşi Marcia îmi Cîntă de la izvorul vecin. Apa pe care o vei da penaţilor mei, Auguste, va fi izvorul Castaliei
sau ploaia lui Iupiter!» (IX, 18), dificultăţile financiare cu care se află în veşnică luptă: « Sînt, mărturisesc, Callis-trate, un om
sărac, şi întotdeauna am fost aşa; dar nu sînt un cavaler neînsemnat, nici lipsit de renume» (V, 13). într-adevăr, sub domnia lui
Domiţian, poetul intrase în clasa cavalerilor (ordinul ecvestru), situaţie care însemna un rang social, fără să-i aducă avantaje
materiale-Viata la Roma se scurge searbădă pentru M. (X, 58). Cu excepţia unei călătorii W Gallia Cisalpină (III, 1; 4),
nemulţumirile zilnice contribuie să-1 întristeze şi s 8;1 schimbe caracterul. îşi îngăduie să cn-
299
Marţial
tice şi s* 'a m derîdere pe mai toţi cu rare vine in contact. Excepţie fac împăcaţii din dinastia Flavia, Titus şi Domiţian, de
protecţia cărora s-a bucurat. Dacă meritele lui Titus justifică întrucîtva măgulirile excesive ce-i sînt adresate de poet,
îndeosebi în Liber spectaculorum, elogiile aduse lui Domiţian întrec orice măsură, cum se întîmplă, de pildă, în epigrama
închinată platoşei împăratului (VII, 2). Epigramele fără legătură cu protectorii săi sînt în schimb înnobilate de numeroase
accente umanitare, străbătute de indignare faţă de un stăpîn de sclavi crud, de profund dispreţ pentru avariţia sordidă (I, 99;
XI, 83),'pentru parvenitismul cu multiple faţete, începînd de la cel care zadarnic cere invitaţii (II, 11), pînă la cel care încearcă
prin orice mijloace să obţină guvernămîntul unei provincii (XII, 29)-, sau înveselite de accente ironice: « Din cîte-au fost pe
lume eşti cea mai minunată/, Din cîte-au fost pe lume eşti cea mai vicioasă./Mult aş dori, Catulla, să fii şi tu o dată/ Sau poate
mai cinstită, sau mai puţin frumoasă ! » (VIII, 54 — trad. Tudor Măinescu). Registrul tematic al epigramei depăşeşte uneori
la M. cadrul vieţii cotidiene. în cartea a X-a îndeosebi, poetul a strîns şi clasificat multe notaţii de valoare asupra menirii
poeziei în general şi a epigramei în special, lată, de pildă, epigrama X, 4, un sincer protest împotriva poemelor cu subiecte
mitologice şi program literar: « Tu, care citeşti un Oedip sau un întunecat Tieste, Colhidienile sau Scylla, ce altceva citeşti
decît despre monştri? La ce-ţi este de folos răpirea lui Hylas, a lui Parthenopeu, a lui Attis sau a lui Endymion, care-şi petrece
viaţa dormind?... Citeşte mai bine cartea despre care viaţa poate spune: «este a mea». Nu vei găsi aici nici centauri, mci
gorgone, nici harpii, pagina mea are gustul vieţii. Dar tu Mamurra, tu nu vrei sa-ţi recunoşti obiceiurile şi nici să te cunoşti pe
tine însuti I de aceea citeşte mai bine Cauzele lui Calimah ! » (cf. VIII, A' e„xPr™ă acest îndrăzneţ punct de Bdere într-o
perioadă cînd majoritatea •eţilor, evitînd prezentul, apăsat de guvernarea despotică, încercau să se refuleze în lumea basmelor
şi a miturilor, ar. în această opţiune intră şi o prefe-
rinţă de ordin estetic pentru genul scurt, îndrăgit de public: «Acei ce-n epigrame nu văd, de la-nceput/ Decît uşoare mofturi,
nimic n-au priceput! / Sînt mofturi, mai de grabă, poemele umflate/ Ce pe Tereu cel lacom ar vrea să ni-1 arate;/ Cum şi-a
mîncat copiii Tiest, cum în zadar/ I-a pus aripi de ceară Dedalus lui Icar/ Şi cum păzea-n Sicilia o turmă, Polifem/ De-aceste
vorbe goale eu unul mă cam tem,/ Iar muza mea, în cartea- nchinată veseliei/ Nu-mbracă haina largă şi grea a tragediei. /
Acele scrieri, totuşi, o lume le slăveşte./O fi! Dar pe-aîe mele, vezi, lumea le citeşte»(IV, 49, trad. de T. Măinescu). într-
adevăr, în viziunea lui M. epigrama este o specie poetică pe placul oamenilor veseli. Cato, prototipul posacilor, n-ar fi putut-o
nici cum gusta (Prefaţa la cartea 1). Ridicînd problema seriozităţii genului, care implică şi libertăţi de limbaj, poetul afirmă
deschis că epigramele sale se înscriu pe orbita creaţiilor comice, în care obscenitatea nu este alungată: « Te plîngi, Cor-nelius,
că scriu versuri puţin serioase, pe care profesorul, la şcoală, n-ar putea să le citească [... ] Dar această lege este proprie
versurilor glumeţe [... ] Prin urmare, uitînd seriozitatea, cruţă-mi rogu-te, jocurile şi glumele, nu-mi mutila versurile. Nimic
nu-i mai urît decît un Priap mutilat de atributele bărbăţiei» (1,32). Precursorul lui M. în materie de epigrame licenţioase este
Catul. Evoluţia epigramei în decurs de un secol şi mai bine e prea puţin cunoscută, dar nu există îndoiala că M. trebuie
considerat drept maestrul consacrat al genului. în cărţile de epigrame ale lui M. se întîlnesc şi cîteva imitaţii directe după
Catul, cum ar fi I, 109: Catul, poemele II şi III sau: I, 7: Catul, XLIX. Cu toate acestea, succesul sigur de care s-au bucurat
epigramele (« Sînt unii care declară că n-aş fi poet, dar librarul care-mi desface cărţile este convins că sînt» — XIV, 194) se
datoreşte nu imitaţiilor, ci acuităţii extraordinare de care a dat dovadă în observaţiile ce le face. Ochiului său exersat nimic
nu-i scapă din viaţa trepidantă a marelui oraş. Poezia sa nu-i străbătută de filonul unei doctrine filosofice, nu are nici pe
departe solidul su-
Maiţial
300
port ideologic al poemelor lui Persius. în schimb dacă ideile generale lipsesc, poezia lui M. este o vastă frescă a societăţii
romane surprinsă în toate îndeletnicirile ei: viaţa juridică (X, 70; VI, 19), practicarea medicinii II, 47), viaţa intelectuală, viaţa
politică, viaţa de toate zilele a furnicarului de oameni care umplu străzile şi pieţele Romei. Poetul nu are intenţia să înfiereze,
aşa cum o făcea Iuvenal, aspectele degradante ale societăţii, deşi, cum s-a menţionat mai sus, în faţa cruzimii bestiale
indignarea nu lipseşte. El însuşi recunoaşte că aparţine gloatei nevoite să trăiască din expediente umilitoare, ceea ce îl
şi determină dealtfel să părăsească Roma. Avea, în fond, gusturi simple. Era puternic atras, prin contrast, de viaţa de la ţară,
despre care a scris versuri încîntătoare (III, 58). în epigramele funebre pentru micuţa Erotion (V, 34; 37; X, 61), pentru
Antulla (I, 114; 116), pentru copiii smulşi de moarte din mijlocul familiilor se întrevede un fond de compasiune plină de
omenie. Simte nevoia să avertizeze cititorul că în ciuda versurilor sale licenţioase viaţa sa este curată şi, uneori, exprimă
deschis concepţiile sale despre eroul pozitiv: «Nu-1 preţuiesc pe eroul ce faima cu sînge-o plăteşte:/Cel ce-o cîştigă
trăind, e mult mai vrednic de cinste» (I, 8, trad.de T. Măinescu). Unul din principalele merite ale epigramelor scrise de
M. este acela de a fi construite după principiul opoziţiei între conţinut şi concluzie, de a fi pregătită «poanta» în aşa fel încît
sfîr-şitul să fie cu totul neaşteptat. Gemellus, de pildă, o cere în căsătorie pe Maronilla.
« Este plin de dorinţă, insistă, se roagă, îi face daruri. — Să fie cu adevărat atîta de frumoasă? — Dimpotrivă, nimic nu-i mai
respingător decît această femeie. — Ce-1 atrage atunci la ea, ce-i place ? — Tuşeşte». Răspunsul îl defineşte pe Gemellus:
este un vînător de testamente. Surpriza pentru cititor devine cu atît mai mare cu cît spiritul poantei este mai scînteietor.
Epigramele aparţinînd acestei categorii sînt cele mai izbutite, ca de pildă aceste două, adresate unor confraţi:
«Poemul ăsta, Fidentine, / îl recunosc, e scris de mine./ Dar îl citeşti atît de rău,/ G-a început să fie-al tău» (I, 38); «Ţi se
zbîrceşte toată faţa, cînd, rar, citeşti un vers de mine; / fu, pizmuieşti pe toţi poeţii, nici unul dintre ei pe tine» (I, 4(1
trad. de T. Măinescu). Adresate unui « încrezut» şi unui «invidios », epigramele indică fără greş comportarea tipică a
unor poeţi din cercurile de literaţi ale Romei disputele în jurul plagiatului literar' duşmăniile iscate de publicarea unei
cărţi de succes. Nu toate «poantele» găsite de M. sînt însă la fel de izbutite. Efeo tul-surpriză lipseşte, uneori finalul
este însoţit de profundă dezamăgire, cum se petrec lucrurile mai ales cu epigramele apologetice din cartea I: «Un
elefant evlavios şi rugător te adoră, Caesar, elefantul care mai adineaori vîrîse spaima într-un taur. Nu face asta la
poruncă, nici învăţat de vreun dresor: crede-mă, recunoaşte pînă şi el pe zeul nostru! >> (1,17). Poetul însuşi
recunoaşte, într-o epigramă adresată protectorului său, Lucius Stretinius Avitus, că ceea ce scrie nu-i întotdeauna
la înălţime: « Citind aceste versuri, găsi-vei printre ele/Şi bune şi mai slabe, şi foarte multe rele; /Avitus, eu ţi-oi spune
cinstit, nu pe departe / Că doar aşa, nu altfel, se poate scrie-o carte» (trad. T. Măinescu). Diferenţa de calitate între
epigramele scrise de M. dovedeşte că acest gen de poezie scurtă îşi are farmecul şi raţiunea de a fi în poantă, care, dacă
nu scînteiază brusc, punînd un personaj sau o situaţie într-o lumină comică, este lipsită de gust, de umor şi fineţe. «Poanta»
presupune totodată o bună cunoaştere psihologică, o pătrundere îndrăzneaţă în sfera atît de complicată a relaţiilor sociale
în care predomină interesul, nu valoarea personală. Selius este trist: «Posomorit ca noaptea, şi trist ca un mormînt/
împovărat de-o taină, cu nasul în pămînt» (II, 11, trad. T. Măinescu). Cauza acestei deznădejdi însă nu-i alta decît faptul că
Selius, om avut, cu familie, cu proprietăţi, nu-i invitat la masă, cu alte cuvinte, nu-i luat în seamă. Genul scurt abordat de M.
irppunea o adevărată virtuozitate a stilului, reglementată de cadenţa metrică. M. era mare admirator al lui Catul dar şi al
epigramiştilor greci, ale caro' creaţii i-au servit drept modele. Poetul,
301 ________________________________
tnînuitor desăvîrşit al limbii latine, folosea >n egală măsură vocabularul modern u si cel al poeziei mai vechi, de la caz la caz,
evitînd, în general, clişeele stilistice a căror valoare începuse să scadă. Inventiv, pitoresc în detalii, M. ştie să devină delicat
pînă la rafinament atunci cînd doreşte acest lucru, ceea ce 1-a determinat pe G. Boissier să scrie despre el: tt Este unul din cei
mai simpli şi mai naturali scriitori care ne-au rămas din întreaga literatură latină » (Tacite, p. 2$7). Opera poetului s-a bucurat
de mare succes de public (XI, 3), lucru care-1 măgulea în mod deosebit (V, 13, 3). Recunoscut ca părintele epigramei satirice,
a fost mult preţuit de posteritate. în Renaştere ediţiile din M. sînt numeroase, numărul lor fiind mereu în creştere în sec. XVII
şi XVIII. Poeţii germani din perioada Sturm und Drang-ului, Goethe inclusiv, l-au imitat.
O
OPERA. Manuscrise. In familiile de manuscrise ale epigramelor lui M. s-au distins trei categorii : categoria I are la bază excerpte din Vossia-
nus 86 (R), Leiden, sec. IX, din Thuaneus (T), sec. IX, din Vindobonensis, 227 (A), sec. X. Categoria a Ii-a se sprijină pe Palatinus Vati-
canus nr. 1696 (P), sec. XV şi Arondellianus 136 (Q) sec. XV. Categoria a IlI-a se sprijină pe Edinburgensis (E) sec. X, Puteanus (X) sec. IX,
pe Vossianus 56 (A), sec. XI şi pe Vatica-nus nr. 3294 (V) sec. X. Editio princeps: Roma, 1470. Ediţii: Ferrara, 1471: Veneţia 1472; 1474;
1475, ed. Îngrijită de G. Merula; Aldo Manucci, 1501; Hadrianus Iunius (Adrien de Jonghe), Amsterdam, 1559, ed. II, 1566; Ianus Grute-rus,
Frankfurt, 1602; Petrus Scrirerius (P. Scryver), Leiden, 1618-1619; Schrevel, Leiden, 1656, ed. II, 1661; ed. III, 1670; Lemaire-• Weber,
1833; G. Schneidewin, Martialis Epigrammata, Leipzig, Teubner, 1842; L. Fried-lander, Martialis Epigrammaton libri, Leipzig, Teubner,
1885, 1896, 1912; C. Giarratano,
Marţia
Marziale. Epigrammi, Torino, Para via, 1919, ed. II, 1951; W. Heraeus, Martialis Epigram-maton libri, Leipzig, Teubner, 1925; reeditare, J.
Barovski, 1976; H. I. Izaac, Marţial. Epi-grammes, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, voi. I, 1930; voi. II, 1933, cu trad. franc. Traduceri:
W. C. A. Ker, Londra, Loeb, 1919; Tudor Măinescu, Marţial, Epigrame, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961 (note de T. Costa); VI.
Iliescu, Marţial, Epigrame, (selecţie de~) In IIR, voi. I, p. 435-447; T. Măinescu, Marcus Valerius Martialis, Epigrame, In Persius-Iuvenal-
Marţial, Satire şi Epigrame, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. 267 — 445 (retipărirea trad. din 1961); P. Staţi, Marţial,
Epigrame, In SEL, voi. II, p. 226 — 332. REFERINŢE CRITICE. A. de Rooy, Conjunc-turae criticae in Martialem, Utrecht, 1765; A.
Brandt, De Martialis vita et moribus, Berlin, 1853; L. Friedlânder, De temporibus librorum Martialis, Konigsberg, 1862; E. Pertsch, De
Valerio Marţiale Graecorum poetarum imita-tore, Berlin, 1911; C. Marchesi, Marziale, Genova, 1914; O. Weinreich, Studieri zu Marţial,
Stutt-gart, 1928; G. Bellissima, Marziale, Siena, 1932; N. I. Barbu, Marţial despre poezie, In Analele Universităţii, Bucureşti, 1959, p. 425
şi urm.; G. Lugli, La Roma di Domiziavo nei verşi di Marziale e di Stazio, Studi Romani, IX, 1961; R. Marache, La poesie romaine et le
probleme social ă la fin du 1-er siecle. Marţial et Juvenal, în L'information litteraire, XIII, 1961; N. I. Barbu, Les Esclaves chez Marţial et
Juvenal, In Acta Philippopolitana, Sofia, 1963; I. Fischer, Prefaţă la Persius-Iuvenal-Marţial, Satire şi Epigrame, ed. cit., p. XXXII-XLII; I.
M. Hu-mez, The manners of epigram. A study of the epigram volumes of Marţial, New Haven, Diss. Yale Univ., 1971; W. Carratelio,
Settant'an-ni di studi italiani su Valerio Marziale, în Emerita, XL, 1972, p. 177-204; P. P. Frassi-netti, Marziale poeta serio in Poesia Latina
in Frammenti, Universită di Genova, Istituto di Fii. Classica, 1974, p. 161-180.
N.I.B.
N
NAEVIUS [Cnaeus Naevius] (c. 269 î.e.n., Campania — 201 î.e.n. Utica, Africa). Poet epic şi tragic. A venit la Roma după
ce participase ca luptător al armatei romane în primul război punic. Datorită operei dramatice şi epice, prin care a ridicat pe o
treaptă superioară încercările similare ale predecesorului său Livius Andronicus, cît şi criticii îndreptate împotriva
aristocraţilor abuzivi, devine o personalitate marcantă. Conflictul cu puternica familie a Metellilor, 1-a plătit cu exilul şi
moartea, departe de Roma, la Utica (Africa). Este considerat cel dinţii scriitor de tragedii cu subiecte din istoria romană
(fabulae praetextae) şi creatorul genului epic în literatura latină prin poemul Bellum Poenicum (Războiul punic) care evocă
primul război punic. Un mare succes au avut şi comediile sale. A exercitat o influenţă considerabilă asupra contemporanilor şi
urmaşilor săi, fiind deschizător de drumuri.
O
Din opera dramatică a lui N. s-au păstrat şapte titluri de tragedii «palliatae» fcu subiect grec), dintre care: Equus Troianus
(Calul Troian), Hercules proficiscens (Plecarea lui Hercules), Iphigenia, Lycurgus, Danae etc. şi două tragedii « praetextae »:
Clastidium (avînd ca subiect celebrarea victoriei de la Clastidium a lui Claudius Marcellus asupra insubrilor) şi Romulus sau
Alimonium Romuli et Remi (Hrănirea lui Romulus şi a lui Remus) al cărei punct de plecare este vestita legendă brodată în
jurul fundării Romei. în afară de

tragedii N. a mai compus şi 30 de comedii din care ne-au rămas unele titluri: Corol-laria (Florăreasa), Clamidaria (Comedia
cu cămaşa), Paelex (Ţiitoarea), Colax (Linguşitorul), Dolus (Înşelătoria), Apella (Femeia din Apulia), Tarentilla (Femeia din
Tarent), Hariolus (Ghicitorul). Modelele operei sale dramatice se află în literatura greacă, comedia veche şi medie, tragedia
clasică din sec. al V-lea, precum şi în literatura populară din Italia, versurile « fesceninne», numite astfel după oraşul etrusc
Fescenium, « carmina trium-phalia» (cîntece de triumf), farse, numite «atellana» după oraşul campan Atella. în genul epic
poetul este un deschizător de drumuri. A compus, în vers saturnin, poemul epic Bellum Poenicum (după o altă grafie,
Punicum) în care, pornind de la legenda căderii Troiei, prezintă întîmplările petrecute după incendierea cetăţii (plecarea lui
Enea, furtuna pe mare, episodul dragostei dintre Dido şi Enea) şi dezvoltă evenimentul principal, la care el însuşi participase,
primul război punic. Manifestă, deci, un interes deosebit pentru'legendele fundării Romei, îmbinînd cu succes ficţiunea
poetică şi realitatea istorică. Chiar şi în partea referitoare la perioada contemporană, poetul foloseşte miraculosul după model
homeric, acţiunea epopeii desfăşurîndu-se pe două planuri: cel real şi cel mitologic. Opera are o triplă valoare: patriotică,
socială Şj literară. Atit în tragedii, cît şi în poemul epic, N. preamăreşte virtuţile poporului roman căruia — susţine el — i se
cuvine pe drept victoria definitivă asupra h» Hannibal. Valoarea socială reiese îndeo-
303_____________________________________
gel)i din ideatica comediilor, îndreptate împotriva aristocraţiei. Satirizarea moravurilor avea să-i atragă numeroase neplăceri,
însă şi satisfacţia succesului. N. deţine locul al treilea în ierarhia comediei după o clasificare făcută la începutul gec. I î.e.n. de
criticul Volcatius Sedigitus. Întreaga sa operă mărtureseşte o evidentă valoare literară datorită căreia, la vremea respectivă,
autorul ei a fost considerat primul mare poet roman. Calităţile sale se manifestă mai ales în vigoarea expresiilor şi în
caracterul plastic al acestora. Imaginile poetice pe care le creează sînt neaşteptate, revelatorii:«Acest sfat, fiul meu, să cadă în
pieptul tău ca un ciorchine în coşul culegătorului» (Andro-macha). Uneori foloseşte jocurile de cuvinte sau procedeul
aliteraţiei, obişnuit în poezia populară ca, de pildă, în cunoscutul său epitaf: « Immortales mortales şi foret fas fiere,/flerent
divae Camenae Naevium poetam» (Dacă ar fi îngăduit ca nemuritorii să-i plîngă pe muritori, Muzele l-ar plînge pe poetul
Naevius). Limba sa poetică, deşi apelează la unele cuvinte rare, create după model grec, cum ar fi «suavisonum melos»
(cîntec dulce la sunet) s-a bucurat de o bună apreciere din partea urmaşilor, mai ales în ceea ce priveşte opera epică, pe care
Cicero o aseamănă cu o sculptură a lui Myron (Brutus, XIX, 78). Este considerat un creator autentic, un deschizător de
drumuri pentru Ennius şi Vergiliu (în epopee) pentru Plaut ş.a. în tragedie.
O
OPERA. Ediţii: Tragediile: L. Muller, L. Andro-nici et Naevii fabularum reliquiae, Berlin, 1885: O. Ribbeck, Scaenicae Romanorum poesis
fragmenta, Leipzig, Teubner, 1898, retipărită 1962; ■A- Klotz, Scaenicorum Romanorum Fragmenta, Mflnchen, Oldenburg, 1953, p. 30-44;
359-361; E- H. Warmington, Remains of old Latin, voi. IT. Londra, Loeb Classical Library, 1936, p. "155. Bellum Punicum: Ae.
Baehrens-W.
Orei, Fragmenta poelarum. latinorum epicorum ■l Ivricorum, Leipzig, Teubner, 1927; retip.
"*'• W. Strzelecki, Belii Punici carminis S«e supersunt, Wroclaw, 1959, ed. II, Leipzig,
!ub
ner, 1964; M. Barchiesi, Nevio epico, Pa-a0Ta. 1962 (ed. critică).
Namatianus
REFERINŢE CRITICE. Th. B. de GraH. Naevian Studies, New York, 1931; S. Sabba-dini, Nevio, Udine, 1935; E. Marmorale, Naevius
poeta, ed. II, Florenţa, 1950; E. Fraenkel, Naevius, In Pauly-Wissowa, RE, Suppl. Bând VI, 1935, p. 622-640; I. Mariotti, 11 Bellum Punicum
e Varie di Nevio, Roma, 1955; K. H. Schwarte, Naevius, Ennius und der Beginn des ersten Punischen Krieges, Historia, XXI, 1972, p. 206
— 223; S. Mariotti, Una similitudine america nel «Lycurgus» di Nevio, p. 29—34; E. Pasoli, Sul fr. 21 Morel del « Bellum Poenicum » di
Nevio, p. 67 — 84; G. Morelli, /( modello greco delta t Danae t di Nevio p. 85 — 102 in Poesia Latina in Frammenti, Universitâ di Genova,
Istituto di Filologia Classica, 1974".
D.C.
NAMATIANUS [Claudius Rutilius Namatianus] (sec. IV e.n., Tolosa [Toulouse], Gallia, — începutul sec. V?). Poet. Apar-
ţinea unei familii din aristocraţia locală. A fost mai întîi mare şambelan, « magis-ter officiorum», la curtea împăratului
Honoriu, la Milano, unde era stabilită capitala Imperiului roman de Apus. S-a bucurat de atenţia împăratului şi a marilor
dregători, astfel încît, în anul 415, este numit prefect al Romei, îndeplinin-du-şi funcţia cu prestanţă şi fidelitate. Imperiul
fiind însă zdruncinat de invazia goţilor (412—416), N. părăseşte Roma (anul 417), mergînd să-şi supravegheze proprietăţile
din Gallia, devastate de năvălitori. Date biografice posterioare anului părăsirii Romei nu se cunosc. A lăsat o singură scriere,
De reditu suo (Itinerarul întoarcerii), în versuri elegiace, cîntînd întoarcerea spre locurile natale.
O Autorul Itinerarului întoarcerii este considerat pe drept cuvînt ultimul poet al Romei antice. în favoarea acestei aprecieri
pledează nu numai datele cronologice literare, ci şi tonalitatea liricii sale. Din păcate, opera ne-a parvenit mutilată: din cartea
I au rămas 644 de versuri, iar din a Il-a, 72 distihuri elegiace, din care se desprinde sentimentul unei adînci afecţiuni faţă de
maiestatea Romei, copleşită de căl'cîiul năvălitorilor străini. în acea vrejne, gallii strîngeau rîndurile în jurul statului roman,
aşteptînd salvarea.
Nepos
304
De aici şi imnul înălţat cu atîta ardoare măreţiei de altădată a Romei, poetul fiind purtătorul de cuvînt al concetăţenilor săi.
Predestinarea civilizatorie a Romei e redată în versuri de un patriotism înflăcărat: «Pentru neamuri diferite tu o ţară-ai făcut:/
stăpînirea ta, de-aceea, a fost mult folositoare/ şi la cei ce n-au dorit-o şi la neamul cel învins». Poemul acestei călătorii
forţate spre locurile de baştină, întrerupt pe alocuri prin descripţii de natură şi duioase amintiri, acumulează imagini de un
agreabil pitoresc. Sinceritatea, eleganţa în expresie, caracterizează poezia rutiliână, alături de umanismul şi sensibilitatea ce o
străbat. Stilul clar, limpede, echilibrat, cu unele însuşiri remarcabile de veritabil poet clasic (cum ar fi sinceritatea emoţiilor),
fac din poem o lucrare demnă de apreciat. Dar, dincolo de aceste calităţi, se resimte influenţa formalismului retoric: N.,
înaltul funcţionar imperial, aparţinînd ultimului veac de existenţă a Romei, caută, cu mijloacele obişnuite, învăţate într-o
şcoală de oratorie, să-şi convingă cititorii. Deşi a trăit în vremurile latinei tîrzii, reminiscenţele din poezia mare a unui
Vergillu, Horaţiu. Lucreţiu, Ovidiu nu l-au împiedicat pe N. să se exprime în chip original. A folosit totuşi cu precădere
vocabularul şi sintaxa latinei clasice, fiind recunoscut ca un poet autentic al romanităţii occidentale.
O
OPERA. Manuscrise: Codex Vindobonensis, sec. XV; Codex Romanus, sec. XVI; Codex Bobbien-sis, găsit la mănăstirea Bobbio, în sec. XV;
Editio princeps: G. Pio, Bologna, 1520. Ediţii: Ae. Baehrens, Poetae Latini Minores, voi. V, Leipzig, Teubner, 1881; Vessereau-Prechac,
Namatianus, De Reditu, text şi trad. franceză, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1933; R. Helm, Namatianus, De reditu suo, Heidel-berg,
Winter, 1933; 3. W. Duff — A. M. Duff, Minor Latin Poets, Londra, Loeb Classical Li-brary, ed. II, 1935, p. 764-829; P. Van de Woestinje,
Namatianus, De Reditu, Gând, 1936; I. Bartoli, Namatianus, De reditu suo, Parma, 1971; E. Dobhofer, Namatianus, De reditu suo,
Heidelberg, Winter, 1972. Traduceri: D. Crăciun, In APL, 1973, p. 248; P. Staţi, In PI, voi. II, 1973, p. 352-359.
REFERINŢE CRITICE. Rene Pichon, Un grand fonctionnaire gallo-rornain: le poete, Ruti-Uus Namatianus, în voi. les Demiers ecrivain*
profanes, Paris, 1907, p. 243—269; JerOme Carcopino, A propos du poeme de Rutilius Namatianus, în Revue des Etudes Latines, VI, Paris
1928, p. 180-200; I. Lâna, Rutilio Namatiano', Torino, 1961; L. A. Porterfield, Rutilius Namatianus. De reditu suo. Some historical, political
and literary considerations, New York, 1971.
D.C.'
NEPOS [Cornelius Nepos] (c. 100 î.e.n., Verona? Ticinum? (.Pavia], Gallia Gisai-pină — c. 30 î.e.n., Roma). Prozator. Ori-
ginar din nordul Italiei. Pliniu cel Bătrîn ii numeşte «băştinaş al Padului». La Roma trăieşte în relaţii amicale cu literaţi şi
bărbaţi de stat: Caesar, Cicero, Atticus. Nu ocupă funcţii în aparatul de stat ci duce o viaţă retrasă, dedicată exclusiv
studiilor. A fost un adevărat erudit. Este citat de marii scriitori ai vremii şi de cei ai epocilor următoare, Catul, Cicero, Pliniu
cel Tînăr, Ausonius, Aulus Gellius, Ieronim. A scris foarte mult, devenind un adevărat enciclopedist: De viris illus-tribus
(Biografiile bărbaţilor de seamă), lucrare pierdută, din care s-a păstrat doar De excellentibus ducibus exterarum gentium
(Viaţa marilor căpitani ai neamurilor străine) ; viaţa lui Cato, din care a rămas un rezumat; viaţa lui Cicero; Chronica
(Anale) ; lucrări de geografie şi Epistulae (Epistole). N. are marele merit de a fi ridicat biografia şi rezumatul istoric la rangul
de specii literare de-sine-stâtă-toare.
O Opera de căpetenie, De viris illustribus era editată în cel puţin 16 cărţi, grupate în opt categorii: literaţi, istorici, gramatici,
oameni de ştiinţă, oameni de stat, generali, oratori, poeţi. Fiecare categorie era divizată la rîndul ei în « romani»ŞJ «străini».
Din această lucrare enciclopedica există azi o singură carte, De excellentibus ducibus exterarum gentium, cuprinzi!}
medalioanele: Miltiade, Temistocle, Aj& tide, Pausanias, Cimon, Lisatidru, A*1' biade, Trasibul, Conon, Dion, Epaminonia,
Pelopida, Agesilau, Focion, Timoleo'^ Iphicrate, Eumene, Chabrias, Tim°e
305
Nepos
Datame, Despre regi, Hamilear, Hannibal. pin cartea De latinis historicis (Despre istoricii latini) ne-a parvenit un rezumat al
vieţii lui Cato cel Bătrîn, Catonis vita, sj o biografie a lui Atticus, amănunţit întocmită, scrisă cu ataşament faţă de prietenul
căruia îi dedică întreaga enciclopedie. Preferinţa pentru acest gen, însoţită de anumite temeri, o justifică astfel: «Nu mă
îndoiesc, o Atticus, că se vor găsi destui oameni cărora acest gen de scriere să le pară minor şi nu pe măsura prestigiului unor
oameni de vază, cînd vor citi că eu menţionez cine a fost profesorul de muzică al lui Epaminonda sau că număr printre
calităţile lui faptul că dansa bine şi ştia să cînte din flaut...» (Prefaţa la De excellentibus ducibus exterarum gentium). Aulus
Gellius citează fragmente din cartea De illustribus gram-maticis (Despre gramaticii iluştri), menţionată şi de Suetoniu în De
rhetoribus (Despre retori), iar poetul Catul pomeneşte o lucrare de erudiţie Chronica (Anale), pe care o apreciază ca « docta
et labo-riosa» (savantă şi laborioasă). A mai existat o lucrare de mari proporţii, o culegere de anecdote în cinci cărţi, Exem-
pla (Curiozităţi) care a servit drept izvor de inspiraţie scriitorilor Pliniu cel Bătrîn, Aulus Gellius şi Suetoniu. I se atribuie şi
o biografie a lui Cicero. Pierdută este şi o întreagă colecţie de scrisori, Epistulae. Cu adevărat regretabilă este însă pierderea
corespondenţei adresate lui Cicero, cu preţioase informaţii asupra vieţii politice, sociale, din epoca republicii romane. N. a
fost onorat cu prietenia celor mai
iluştri istorici contemporani, Caesar si Sallustiu. Eruditul Aulus Gellius şi poetul Ausonius l-au apreciat, copiindu-i opera.
N. are meritul, unanim recunoscut de critica celor două milenii ce ne despart de acele vremuri, de a fi fost primul istoric latin
care a îndrăznit să zugrăvească în Biografii viaţa unor personalităţi militare, ca şi acela de a fi promovat biografia literară,
folosind un stil clar, lipsit de figuri poetice şi retorice, potrivit caracterului enciclopedic pe care a căutat să-1 imprime operei
sale.
O
OPERA. Manuscrise: numeroase, dintre care cel mai important, Parcensis, sec. XV. Editto princeps, Veneţia, 1471. Ediţii: K. Nipperdey-
Witte, C. Nepotis opera, cu coment. In germ., Berlin, 1913; A. M. Guillemin, C. Nepos, Oeu-vres, text latin, trad. franc, Paris, Les Belles
Lettres, Coli. Bude, 1923; A. Noel, Cornelius Nepos, Hachette, Paris, 1925; H. Fărber, C. Nepos, Werhe, Mi'nchen, Tusculum, 1952; Tra-
duceri: Vasile Grecu, Căpitani străluciţi ai neamurilor străine şi Vieţile lui M. Porcius Cato ţi a lui Titus Pomponius Atticus, Bucureşti.
Alcalay, Col. BPT., 1915, ed. II, 1923; Alex. Stoicescu, Viafa marilor generali, Bucureşti, Minerva, 1916.
REFERINŢE CRITICE. N. I. Barbu, Les Procides de la peinture des caractcres ei la verile historique dans les biographies de Plutarque,.
Paris, 1933, p. 1-30; E. M. Jenkinson, Genus scripturae leue. Cornelius Nepos and the earhj history of biography at Rome, Festschrift
Joseph Voigt,!, Berlin, W. de Gruyter, 1972,p. 703—719.
D.C-
o
.
OROSIUS [Paulus Orosius] (c. 390, Tar-raco, Spania, sau Bracara [azi Braga, Portugalia] — ?). Istoric şi polemist. Infor-
maţiile pe care le avem despre viaţa şi activitatea sa se referă la o scurtă perioadă, cuprinsă între anii 414—417. A fost mai
întîi preot la Bracara. în 414 se stabileşte la Hippona, în Africa, atras de renu-mele lui Augustinus dar îşi desăvîrşeşte
pregătirea pe lîngă Ieronim, în Palestina (415). Se înapoiază, în 416, la fostul său profesor, Augustinus. la Hippona, unde îşi
petrece ultimii ani ai vieţii. Orice încercare de reîntoarcere în patrie a fost zădărnicită de atacurile populaţiilor migratoare din
această perioadă. Şi-a terminat opera la Hippona, spre 417. A scris două lucrări cu caracter polemic. Prima este îndreptată
împotriva ereziei lui Priscil-lianus şi a adepţilor lui din peninsula iberică: Commonitorium de errore Pris-cillianistarum et
Origenistarum (Informaţie despre erezia adepţilor lui Priscillianus şi Origene). Cea de-a doua, intitulată Liber apologeticus
contra Pelagium (Apologie împotriva lui Pelagius), scrisă în anul 415, în timpul şederii lui în Palestina, constituie un
adevărat rechizitoriu la adresa lui Pelagius. Cea mai importantă operă a lui O. se intitulează Adversum paganos historiarum
libri VII (Şapte cărţi de istorie împotriva paginilor).
O Adversum paganos historiarum libri VII, principala operă orosiană, narează evenimentele istorice de la începutul lumii
pînă în vremea autorului, fiind prima istorie universală de mari proporţii ela-

I
borată în viziune creştină. Tendinţa de a îmbina într-un singur tot evenimente din Vechiul Testament şi din istoria profană se
vădeşte încă de la apariţia literaturii creştine, ca de pildă, în opera lui Lac-tanţiu. De mortibus persecutorum (Despre morţile
persecutorilor), în cronicele lui Sextus Iulius Africanus (începutul sec. II, în cea a lui Hippolytos din Roma (m. în 235 e.n.)
dar, mai cu seamă în cronica lui Eusebius, tradusă şi completată de Ieronim. Urmînd aceeaşi metodă, O. continuă şi dezvoltă,
prin Adversum paganos, sub imboldul lui Augustinus, apărarea creştinismului schiţată de acesta în cartea a IlI-a a operei De
civitate Dei. Din punct de vedere al conţinutului, Adversum paganos este o operă istorică, dar cu vădit caracter polemic:
pentru întocmirea ei autorul foloseşte numeroşi scriitori din trecut: Caesar, Sallustiu, Florus, mai rar pe Tacit şi, bineînţeles,
informaţii oferite de contemporani creştini, ca Augustinus şi Ieronim. Opera contemporanului său Sulpicius Severus,
Chronica, pare să nu o fi folosit. Pe baza faptelor extrase din aceşti autori, O. încercă să demonstreze că războaiele, bolile,
foametea, cutremurele, inundaţiile, omorurile etc. nu s-au întîmplat numai în urma apariţiei creş: tinismului, cum pretindeau
adversarii nou religii, ci au existat în număr şi mai mare în epocile anterioare. Adversum paganos este o operă de compilaţie,
scrisă cu destulă grabă, în răstimpul a doi ani, în care relatarea evenimentelor şi aprecierile asupra stărilor sociale sînt preluate
din surse variate, fără prea mult discernănunt critic. Autorul nu face propriu-zis istori
se preocupă întotdeauna de o cercetare atentă a faptelor sau de o prezentare imparţială. Folosind metoda analiştilor, O. aduce
în discuţie evenimente din toată lumea cunoscută pe atunci (Babilon, Macedonia, Cartagina, Roma). Din acest punct de
vedere, istoria lui capătă un caracter universal. în cartea întîia, lupă o scurtă descriere geografică a globului pămîntesc, scrisă
într-un limbaj sec şi arid, contrastînd cu restul operei, sînt expuse evenimentele istorice pînă la întemeierea Romei. Cartea a
Ii-a urmăreşte istoria cetăţii pînă la cucerirea ei de către galii, şi, paralel, istoria perşilor şi a grecilor pînă la bătălia de la
Cunaxa (401 î.e.n.). Evenimentele din istoria romană şi, simultan, prezentarea imperiului macedonean sub Alexandru şi
urmaşii lui (pînă în anul 290 î.e.n.) fac obiectul cărţii a IlI-a. Cartea a IV-a înfăţişează, în continuare, istoria Romei, pînă* la
distrugerea Cartaginei de către romani (202 î.e.n.). Evenimentele de la distrugerea Corintului (178 î.e.n.) şi pînă la sfîrşitul
primului război civil fac obiectul cărţii a V-a. Războaiele Romei cu Mitridate, precum şi faptele petrecute pînă la domnia lui
August sînt expuse în cartea a Vi-a. Perioada imperială, pînă în vremea contemporană stă în centrul cărţii a Vll-a. Imensul
material anume adunat de O. pentru a-şi demonstra teza pune intenţionat în lumină toate nenorocirile abătute asupra omenirii
de-a lungul existenţei sale. Cu o insistenţă deosebită, el se opreşte asupra calamităţilor din trecut, făcînd mereu comparaţie cu
prezentul şi evidenţiind, de fiecare dată, superioritatea morală a noii epoci. Deşi a avut o largă circulaţie în evul mediu,
Adversum paganos nu interesează pe istorici, nu este propriu-zis o operă istorică, ci mai degrabă o apologie a creştinismului.
Nenorocirile omenirii sînt interpretate drept Pedeapsă pentru greşelile săvîrşite. Toate schimbările în bine, înregistrate de
cursul storiei, sînt opera «providenţei». El consideră că întreaga viaţă socială, moravurile contemporane, chiar şi cele barbare,
s-au bucurat de influenţa binefăcătoare a ideilor creştine, fiind convins că ex"stenţa statului roman poate fi conso-
Orosius
lidată prin înglobarea paşnică a populaţiilor migratoare în structurile politice şi sociale ale lumii mediteraneene, in pofida
tezelor tendenţioase, el nu este un analist sec şi rece. Povestirea e vie, pitorească, uneori plină de pasiune. Descrierile sînt
totdeauna scurte şi energice. Autorul intervine deseori în cursul expunerii, exprimînd aprecieri şi emoţii personale. Prin
varietatea unor forme de stil, dă viaţă faptelor, pledînd cu migală şi răbdare pentru solidaritate omenească, egalitate socială şi
fuziunea popoarelor migratoare cu romanii. Latina folosită de O. este limba scriitorilor clasici pe care autorul a învăţat-o în
şcoală şi şi-a însuşit-o prin lecturi întinse . în ea se resimte totuşi şi influenţa limbii vorbite. Operă istorică, avînd un caracter
apologetic, Adversum paganos a fost izvor de informaţie pentru mulţi autori ulteriori (Ior-danes, Isidor, Gregorius din Tours
etc.) şi, în evul mediu, principalul manual după care se învăţa istoria antică.
O
OPERA. Manuscrise: c. 200, datînd din sec. VI—IX, studiate si prezentate de C. Zangemeister, din care cităm: Laurenlianus (L), din sec. VI;
Codex Donaueschingensis (D), din sec. VIII; Codex Bobbiensis (B), devenit, din 1606, Ambrosianus D 29; Codex Palatinus 829 (P). Editio
princeps: Augsburg, 1471; Ediţii: J. P. Migne, Patrologiae cursus completus, series Latina, voi. XXXI, Paris, 1846; C. Zangemeister, C.
Pauli Orosii Historiarum adversum paganos libri VII, Liber apologeticus In Corpus scripto-rum ecclesiaslicorum Latinoruni, voi. V, Viena,
1882; C. Zangemeister, Pauli Orosii historiarum adversum paganos libri VII, Leipzig, Teubner, 1889. Traduceri: I. W. Raymond, Seven
books of history against the pagans, The apology of Paulus Orosius, New "Vork, 1936; R. J. Defer-rari, Paulus Orosius, Seven books of
history against the pagans, Washington, 1964. REFERINŢE CRITICE: E. Mejan, Paul Orose et son apologelique contre Ies poiens,
Strasbourg, 1862; H. Sauvage, De Orosio, Paris, 1874.1. Sven-nung, Orosiană, Syntaktische scmasiologische und hritische Siudien iu
Orosius, TJppsala, 1922. E. Corsini, Introduzione alle storie di Orosio, Torino, Giappichelli, 1968.
Fl.M.
Ovidiu
OVIDIU [Publius Ovidius Naso] (20 mart. 43 î.e.n., Sulmo [Sulmona], Italia de Mijloc — 17 e.n., Tomis [Constanţa]). Poet
«legiac. Trăieşte în epoca principatului augustan, în veacul de aur al poeziei latine. Originar dintr-o familie de cavaleri, O. a
făcut împreună cu fratele său, Lucius, studii de retorică la Roma, cu profesori renumiţi (Arellius Fuscus şi Porcius Latro), pe
care le-a perfecţionat la Atena. A intrat în magistratură ca «triumvir capitalis», avînd misiunea de a inspecta închisorile. Se
retrage însă curînd, dedi-cindu-se exclusiv poeziei. Respecta pe poeţii mai în vîrstă ca el, Vergiliu şi Hora-"ţiu, iar cu
elegiacii Propertiu şi Tibul era în relaţii prieteneşti. Date autobiografice ■există în confidenţele sale (în Tristele IV, 10, de
pildă). Fabia, cea de-a treia soţie, 1-a introdus la curtea lui August, unde a fost poetul adulat pînă în anul 8, cînd, dizgraţiat de
împărat, e trimis în exil (motivele rămîn încă o taină: poate participarea la întrunirile care au provocat •exilarea Iuliei, ori
destăinuirea unor secrete ale împărătesei Livia, sau, mai verosimil încă, amestecul în intrigile de «urte privitoare la
succesiune). Nu a fost iertat nici de Tiberiu, urmaşul lui August. A murit în anul 17, la Tomis. în perioada tinereţii a compus
elegii influenţate mult de retorismul însuşit în şcolile timpului, de un sentimentalism pronunţat. în epoca maturităţii a scris un
lung poem «pic, de inspiraţie mitică, Metamorpho-seon libri (Metamorfoze), în hexametri dactilici. Cînd 1-a surprins exilul,
încă lucra la desăvîrşirea lui. Tot de atunci datează un calendar al sărbătorilor romane Fasti (Fastele) în hexametri dactilici,
rămas la jumătate. Talentul nu 1-a părăsit nici în zilele de amar şi singurătate. Acum compune Tristia (Tristele) ■şi o colecţie
de scrisori, Episiulae ex Ponto (Scrisori din Pont), adresate împăratului, recunoscîndu-şi vinovăţia şi rugîn-<lu-se să fie
iertat, întrucît greşeala lui nu era «o crimă» (Tristia II, passimj. Alte scrisori erau trimise soţiei, cu aceleaşi tinguiri şi
rugăminţi stăruitoare, precum şi către prietenii intimi, care aveau influenţă la curte. Poetul, prin ■excelenţă elegiac, a fost şi
primul cîntăreţ
308
al meleagurilor dobrogene. Influenţa lui asupra posterităţii, îndeosebi asupra poeziei renascentiste italiene şi franceze, a fost
din cele mai însemnate.
O
O. a fost un poet cu valenţe multiple. De tinăr a cîntat iubirea sub toate aspectele, fiind literatul înnăscut să se exprime în
vers: « Sponte sua carmen numeros veniebat ad aptos,/et, quod tentabam dicere, versus erat» (poezia, de la sine se încadra în
ritmul potrivit şi, orice încercam să scriu, devenea vers). încercările sale de tinereţe — lirică uşoară —, apreciate chiar de la
primele recitări în sălile de lecturi publice pentru spontaneitatea lor, erau considerate drept creaţii ale unui viitor poet de
talent. Prima colecţie, Amores, concepută în cinci cărţi şi re-strînsă la trei, publicată între anii 22—15 î.e.n., cîntă in versuri
elegiace dragostea, ca sentiment ideal. Este adresată unei fiinţe imaginare, Corinna. Aceste elegii i-au făcut pe contemporani
să-1 considere drept « tenerorum lusor amorum » (cîntăreţ al iubirilor gingaşe). Heroides (Scrisorile eroinelor legendare), o
colecţie de 21 epistole, tot în distih elegiac, dovedesc, prin măiestria artistică, maturizarea talentului lui O. Scrisorile
eroinelor legendare povestesc « romanul » unor celebre pasiuni erotice : Hero către Leandru; Penelopa către Ulise ... Au fost
publicate cam în acelaşi timp cu Amores. Ars amatoria sau Ars amandi (Arta iubirii), un poem erotic în trei cărţi, considerat
drept principalul motiv al exilului, a fost publicat în anul 1 al erei noastre. Remedia Amoris (Remediile iubirii), cu scopul de a
servi drept antidot precedentei, compuse în acelaşi an cu Arta iubirii, oglindesc fidel viaţa mondenă a Romei augustane. în
stil ironic, într-o singură carte, poetul dă sfaturi celor care intenţionează să scape de suferinţele cauzate de săgeţile lui
Cupidon. Dintr-un mic tratat, De medicamine faciei femineae (Despre cosmeticele de înfrumuseţat), a rămas un singur
fragment. La maturitate, în jurul vîrstei de 50 de ani, O. începe să publice poeme mitologic? în gen epic, Metamorphoseon
Libri Şi Fasti. Redactate în hexametri dactilici. Metamorfozele (15 cărţi) reprezintă opera
309
O vid iu
, răpetenie a poetului. Materialul, inspi-at din Homer, Hesiod, Vergiliu, Titus Tivius, şlefuit apoi după modelul poeţilor
lpxandrini Nicandru din Colofon, Anti-ÎTonos din Karystos, Theodoros şi Parthe-nios din Niceea, înşiră mulţimea
legendelor despre diferitele transformări din Univers începînd cu geneza şi pînă la schimbarea lui Caesar într-o
stea. Această operă stabileşte definitiv gloria lui O. prelucrarea celor 250 de legende, într-o versificaţie impecabil
realizată, cu tot abuzul de retorism subliniat de critica literară, fac din poem o lucrare de prim rang. «Aspectul cel mai
caracteristic al Metamorfozelor îl constituie locul important pe care-1 ocupă fiinţa umană, îndeosebi psihologia ei, în cadrul
legendelor. Meritul cel mare al lui Ovidiu, asupra căruia s-a stăruit, prea puţin pînă acum din partea cercetătorilor, este
acela de a fi umanizat mitul. într-adevăr, imaginea generală a poetului, desprinsă din această operă, este aceea de cîntăreţ al
formelor, care a ales metamorfoza ca subiect pentru capodopera sa, deoarece Ovidiu se complăcea în aspectele exterioare
ale figurilor, căutînd să surprindă în primul rînd transformările acestora. Prea puţin s-a ţinut seamă pînă acum de faptul că
Ovidiu, cu toate aceste calităţi ale lui de sculptor al formelor, era călăuzit spre aceste reprezentări pline de podoabe ale
metamorfozelor de o experienţă psihologică mult mai adîncă. Metamorfozele reprezintă, în chip incontestabil, triumful, nu
numai al cultului formelor exterioare, dar şi al acelui cult pentru amănuntul mitologic, pentru episoadele frumoase, cu
caracter eminamente figurativ...» (N. Lascu, Ovidiu, omul şi poetul, Cluj, 1971, p. 241). Metamorfozele sînt o splendidă
ilustrare poetică a unor mituri antice, cum ar fi acela al lui Philemon şi Baucis: «Aici, în scunda casă ... cînd au sosit divinii
ca musafiri, la prag,/şi-au îndoit grumazul de au putut să intre/. Indat-atunci bătrînul i-a tot poftit să Şadă/pe-o laviţă, pe
care zvîrlise grijulie/ 0 ţesătură, Baucis, o scoarţă grosolană/, ^cunnînd bătrîna-n vatră cenuşa căldi-^ că, / rămasă-n spuza
sobei din focul cel e ieri,/ dă baba să-1 aţîţe cu crengi, cu
foi uscate,/împinge-apoi tăciunii cu jarul sub ceaun/ ... dar mai presus de toate aveau voioase feţe,/figuri netransformate de-al
sărăciei val... » (Metamorfoze, VIII^. « Toate calităţile înnăscute ale lui Ovidiu precum şi toate cîştigurile pe care le datora
profesorilor săi, frecventării «saloanelor» şi satisfacţiilor artistice ale vieţii romane se regăsesc în Metamorfoze, însă dozate
oarecum în mod special, ca să fie potrivite cu marele plan al poemului. Expresia e căutată, pitorescul şi plastica sînt foarte
apăsate, adesea gradate în chip fericit şi mergînd pînă la un realism brutal...» (J. Bayet, Literatura Latină, trad. rom., 1972, p.
446). Fastele, o lucrare cu caracter pur roman la care poetul lucra încă din anul 3, este cel de-al doilea poem al maturităţii
ovidiene. Poetul descrie, în distih elegiac, cultele, zilele cu sărbători, « dies fasti», de unde şi numele lucrării. A fost plănuită
în 12 cărţi, pentru fiecare lună cîte una, dar, intervenind exilul, a rămas la jumătate (ci. Tristele, II, 549). Iniţial, volumul a
fost dedicat împăratului August. în anul 14 însă, murind August, poetul îşi schimbă gîndul şi trece în dedicaţie, pe
manuscrisul luat în exil, numele lui Germanicus, pe atunci comandant suprem în provinciile orientale ale imperiului, calitate
în care avea puteri discreţionare din partea Romei, în plus, se adăuga faptul că Germanicus era şi el poet, iar cvestorul său,
Suillius, era căsătorit cu fiica vitregă a lui O. Prin aceste relaţii, nădăjduia să obţină iertarea. într-o epistolă către Suillius, (Ex
Ponto IV, 8^ se menţionează că poemul va fi dedicat lui Germanicus. Dar nici de această dată speranţele nu i s-au putut
realiza, întrucît în anul 17 destinul i-a întrerupt firul vieţii la Tomis. Avea deja adunat material mult pentru revizuirea acestui
poem naţional, cu care dorea să-1 înduplece pe împăratul Tiberiu. Consultase şi conspectase Fastele Prenes-tine ale
gramaticului Verrius Flaccus, ca şi Res divinae (Antichităţile divine), operă a eruditului Varro, sau prevestirile încărcate de
minuni, intîlnite la tot pasul în Ab urbe condita (De la fundarea Romei) a lui Titus Livius. Conţinutul Fastelor este redat pe
luni şi pe zile, începînd cu dedicaţia închinată lui Germanicus (26 de
Ovidiu
310
versuri), din care reiese bucuria că frinele de cîrmuire ale Romei urmează, în curînd, să treacă în mîini bune. Iniţial, O.
gîndise să facă din Fasti o epopee, nu de talia Eneidei vergiliene, ci una mitologică. S-a înşelat însă în alegerea formei. A
compus-o în distih elegiac, ritm cu totul nepotrivit pentru epopee. Astfel Fasti au rămas ca o realizare poetică ce trebuia încă
finisată. Tristia (Tristele), în cinci cărţi, sînt elegii în care poetul deplînge amarul zilelor petrecute în exil, apăsat de
singurătate, de dorul după cei lăsaţi, de cerul veşnic senin al Italiei, de locurile părăsite pentru totdeauna. în această a treia
perioadă a creaţiei, copleşit de povara exilului, poezia ovidiană se deosebeşte total de cea anterioară. Prima carte de Triste
conţine elegii scrise pe drum, în lunga călătorie de la Roma la Tomis, pe vreme de iarnă timpurie. ■n Citind oricare stihuri
din tot acest volum,/să ştii c-au fost compuse în chinul de pe drum. / în luna lui decembrie, de geruri dîrdîind,/cînd valul
adriatic chiar m-a văzut scriind./ Sau, cînd trecusem istmul, crescut în două mări,/ schimbîndu-mi barca fugii mereu spre
negre zări./Cicladele Egeii socot că vor fi rîs, / Privind cum urlă marea, iar eu m-apuc de scris; / mă mir şi eu, desigur, că nu
mi-au dispărut/ talentu-n valul mării şi-al inimii tumult; / acestui zel dă-i nume: sminteală, nebunie,/dar el, în toată groaza,
putut-a să mă ţie .../ Nimic în jur, doar moartea, sau chipul ei zăresc,/de care mă tem straşnic, dar totuşi ii doresc... » (Tristele,
I, \i). Cu toate că se adresează prietenilor din Roma, unor demnitari, persoane influente pe lîngă împărat, din teamă pentru
siguranţa acestora, poetul nu le trece numele. Nici chiar lunga elegie II (576 versuri) nu poartă titlu, deşi se vede clar că e
adresată lui August. Numai în cele adresate soţiei menţionează numele ei. Tristele sînt scrise cu autentică emoţie şi mare
sinceritate. Aceasta e, dealtfel, nota lor dominantă, relevată de toţi cercetătorii. Dacă ar fi ajuns pînă la noi numai elegia încăr-
cată de patos, care i-a conferit caracterizarea de poet al durerii (Tristele, I, 3), în care răsună accentele sfîşietoare ale
despărţirii, în ultima noapte, de fiinţele scumpe, de tot ce avusese mai drag î u Roma şi tot n-ar fi fost mai puţin apreciat de
lumea modernă. «Cînd mi-amintesc azi, iară, de cea mai tristă noapte, / ultima clipă-n Roma, cînd părăsit-am toate /fiinţe
mult iubite, tot ce-am avut eu drag, / din ochi şi-acuma lacrămi îmi picură ş'/. rag! / ... Bărbaţi, femei, copile jelesc p e Naso
mort / şi orice colţ din casă de lacrămi plin e, tot...» Tristele ocupă un loc aparte în creaţia ovidiană, iar pentru noi românii,
prezintă o importanţă documentară covîrşitoare, întrucît O. este primul poet cult care descrie trecutul îndepărtat al patriei,
meleagurile, clima, oamenii vechii Sciţii, Dobrogea de astăzi. Ca şi cea mai tristă dintre Triste (I, 3), de un umanism adine
sînt şi distihurile ce şi le-a compus drept epitaf: « Al gingaşelor amoruri cîntăreţ, ce zac aicea, /sînt răpus, poetul Naso, de al
meu sublim talent. / Trecător, dacă vreodată ai iubit, cumva ferice, / zi lui Naso, n-ai sfială, odihnească-şi osu-n pace»
(Tristele, III, 3, v. 72 şi urm.). Epistulae ex Ponto (Ponticele) sînt patru cărţi de elegii, tot în distih elegiac, cu temă
asemănătoare cu cea din Triste, deosebirea constînd în faptul că adresanţii sînt desemnaţi cu numele lor. Mai trecuse cîtva
timp şi poetul credea că mînia împăratului se potolise. Din Pontice reiese clar care a fost cercul de relaţii al poetului la Roma.
Ataşamentul unei prietenii durabile se relevă în expresii pline de naturaleţe, iar din rîndurile adresate soţiei se clarifică
romanul unei vieţi conjugale fericite: «în versuri, preaslăvită, te va cunoaşte-o lume...» (Ex Ponto, IV, 2). în genere, Tristele şi
Ponticele, aceste scrisori din exil, zugrăvesc şi un alt aspect al personalităţii ovidiene: simpatia lui faţă de oamenii în mijlocul
cărora a trebuit să trăiască ani îndelungaţi. Nu este însă mai puţin adevărat că poetul şi-a manifestat această simpatie doar în
ultimii ani de convieţuire cu ei, căci «încă de la sosirea sa la Tomis, poetul a refuzat să considere noua reşedinţă ca o patrie
definitivă ...» (N. Lascu, op cit., p. 330). Dintre operele minore ale poetului a mai rămas Halieutica (Despre peşti şi pescuit),
poem în distih elegia0 despre soiurile de peşti ce se puteau pes-
311
j pe ţărmurile Mării Negre. Ibis (numele unui duşman personal) este o invectivă catirică, de 644 versuri, distihuri elegiace.
După ton, după duritatea imprecaţiilor, criticii nu sînt încă de acord asupra paternităţii- în exil, O. a compus şi un Panegiric în
limba getă, pierdut pentru posteritate, precum şi tragedia Medea, care, de asemenea, nu ne-a parvenit. De-a lungul veacurilor,
O. s-a bucurat de atenţia meritată. După tăcerea impusă de epoca lui August şi Tiberiu, scriitorii latini ai perioadelor
următoare, Quintilian, Seneca filosoful, poetul Claudian, l-au apreciat drept unicul «poet de talent» de la sfîrşitul epocii
clasice. Renaşterea şi epoca modernă îl consideră ca poetul de legătură între « cele două lumi», care încheie perioada de
strălucire a literaturii latine din vremea Principatului augustan şi o deschide pe cea a literaturilor europene. Drept pios
omagiu, românii i-au ridicat, pe locul exilului, la Tomis, monumentul cunoscut, operă a sculptorului italian Ettore Ferrari,
inaugurat cu fast deosebit la 30 august 1887. Copia monumentului a fost apoi, în veacul următor, ridicată şi la Sulmona.
Pictori renumiţi s-au inspirat din Metamorfoze. Aniversarea bimilenarului naşterii, în 1957, a prilejuit manifestări
internaţionale (inclusiv la Constanţa şi la Sulmona) timp de 6 luni. în 1967, luna decembrie, s-a desfăşurat la Sulmona
procesul de reabilitare a poetului în faţa istoriei. Completul de judecată, din care făcea parte şi un român, prof. univ. N. Lascu
de la Cluj, stabileşte nevinovăţia poetului. în 1968 a avut loc ceremonia înfrăţirii oraşelor Sulmona şi Constanţa, iar în 1970
s-a constituit, din imbold românesc, Ovidianum, societate internaţională pentru promovarea studiilor ovidiene.
O
OPERA. Manuscrise. Metamorfoze: 2 Parisini, «*• IX; 2 Marciani, sec. X-XI, Veneţia; NeapoHtanus, sec. XI; Fastele:
Vaîicanus Regi-nensis; Patavinus, sec. X, Bruxellensis, sec. XI; Vrsianus, sec. XI (Vatican); Tristele: Lauren-tianus, sec. XI,
Florenţa; Ponticele: fragment de palimpsest de la Wolfenbuttel, sec. VI; Bambvtrgeneis, sec. XII; Bavaricus, sec. XII Eaitio
princeps; Italia (Roma; Bologna), 1471.
Ediţii: R. Merkel — R. Ehwald, Leipzig, Teub-ner, 1884-1891; ed. II, 1915-1928; S.G. Owen, Oxford, 1915 — 1935; H.
Bornecque-G. Lafaye, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1924 — 1930; M. Albrecht-E. Zinn, Ovid, Darm-stadt, Wege der
Forschung, 1968; Metamorfozele: H. Magnus, Berlin, 1914 (ed. critica); E. Roesch, ed. II, Mtlncnen, 1961; D. E. Bosselar—
B. A. van Proosdy, Leiden, Brill, 1959; ed. II, 1968; A. S. Hollis, Ovidius, [Metamorpheses, VIII, Oxford, Clarendon, 1970;
G. M. H. Murphy, Ovidius, Metarnorphoses, XI, Londra, 1972; Fastele: 1. G. Frazer, Londra, 1929; F. Boemer, Heidelberg,
1957 (ed. comentată); H. Le Bonniec, Ovide, Les Fastes, Catania, Orpheus, 1969, cu trad. şi comentarii; Tristia: S. G. Owen,
ed. II, Oxford, Clarendon, 1924; Th. J. de Jonge, Groningen, 1952; J. Andre, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1968;
Ponticele: J. AndnS, Ouide, Les Pontiqv.es, Paris, Les Belles Lettres, 1977 Heroides: H. Bornecque, Paris, Les Belles Lettres,
Coli. Bude, 1928; H. Doerrie, Ovidius. Epistulae Heroidum, Berlin, W. de Gruyter, 1971; Amores: H. Bornecque, Paris, Les
Belles Lettres, Coli. Bude, 1930; Fr. Munari, Florenţa, 1951 (cu trad. ital.); E. J. Kenney, Oxford, 1961, împreună cu Ars
amatoria şi Remedia Amoris; H. Bornecque, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bud6, 1924; F. W. Lenz, Torino, Paravia, 1969
(cu un Appendix despre Remedia Amoris); Remedia Amoris: H. Bornecque, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1930;
Halieutica: J. Richards, Londra, 1961; F. Capponi, Leiden, Brill, 1972 (cu trad. şi coment.); E. de Saint-Denis, Paris, Les
Belles Lettres, 1975; Traduceri: R. de Pontbriant, Setectae Fabulos ex libris Me-tamorphoseon, text şi trad., Bucureşti, So-
cec, 1872; Gh. Nica, Ovidiu, Metamorfozele (bucăţi alese din cărţile I, II, III), ed. şcolară. Iaşi, Albina, 1924 (trad. In proză),
Tristia 8» Pontica (selecţie din) urmate de Metamorfoze (selecţie din), Iaşi, Albina, 1930; G. Popa-Lisseanu, Pontice (selecţie
din) In DACI, p. 41 — 47 (In proză); Măria Valeria Petrescu, Ovidiu, Metamorfozele, Sncuveşti, ESPLA, 1957 (In versuri),
ed. II.EdituraŞtiinţifică, 1972; T. Naum, Ovidiu, Scrisori din exil (Tristele şi Ponticele), Bucureşti, ESPLA, 1957, ed. II,
Editura Univers, 1972; I. Florescu şi Tr. Costa, Ovidiu, Fastele, Bucureşti, Editura Academiei, 1965 (In versuri); E. Camilar,
Ouidiu, Epistole din exil (Tristele şi Ponticele), Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966; Măria Valeria Petrescu, Ocidiu
Ovidiu
312
(selecţie din operă), Bucureşti, Albatros, 1969;
D. Crăciun, Gr. Tănăsescu, M. V. Petrescu, I. Fiorescu, T. Costa, E. Camilar, Ovidiu, selecţie din operă, In APL, p. 152-206; P. Staţi, Ovidiu, selecţie din operă,
în PL, voi. II, p. 80 —137. REFERINŢE CRITICE. O. Nageotte, Ovide, sa vie et ses arnvres, Dijon, 1872; H. de la Viile tle Jlirmont, la Jeunesse d'Ovide, Paris,
1905;
E. Ripert, Ovide, poete de l'amour, des dieux, de l'exil. Paris, 1921; J. Pfeiffer, Untersuchungen zur Komposition und Erzăhltechnik von Ovids Fasten,
Ttibingen, 1952; P. Tremoli, Influssi retorici e inspirazione poetica negii Amores di Ovidio, Trieste, 1955; L. P. Wilkinson, Ovid recal-led, Cambridge, 1955; N. I.
Barbu, St. Bezdechi, Tr. Costa, G. Călinescu, N. Lascu, I. M. Mari-nescu, Publius Ovidius i\'aso, voi. colectiv, Bucureşti, Editura Academiei, 1957; E. Paratore,
liibliographia Ovidiana, Sulmona, 1958; H. B.
Guthmuller, Beobachtungen zum Aufbau de Metamorphosen Ovids, Marburg, 1964; S. Viarre L'Image et la pensee dans Ies Metamorphosel d'Ovide, Paris, 1964;
L. Castiglioni, Studi intorno alle fonti e alia composizione delle Metamorfosi di Ovidio, ei. II, Roma, 1964; J. Beneduirî Studien zur Dichthunst des spăten Ovids,
Giessen' 1967; I. Oppelt, Ovids Heroiden, Studien zur inneren Form und zur Motivation, Ntirnberg 1968; C. P. Segal, Landscape in Ovid's Meiamor-phoses. A
study in the transformation of a literary symbol, Hermes Einzelschriften, XXII, Wiesba-den, 1969; N. Lascu, Ovidiu, omul şi poetul, Cluj, Dacia, 1971; Brooks
Otis, Ovid as an Epic Poet,ed. II, Cambridge, Univ. Press, 1970; Simone Viarre, Ovide, Essai de lectures poetiques, Paris, 1976.
D.G.
i

P
PERSIUS [Aulus Persius Flaccus] (4 dec, 34 e.n., Volaterrae, Etruria — 24 nov., 62 e.n., Roma). Poet. Rămas orfan de tată la
vîrsta de 6 ani, este instruit sub supravegherea mamei şi, apoi, la 12 ani, trimis la Roma, unde ia lecţii de gramatică cu ilustrul
Remmius Palaemon şi cu retorul Verginius Flavus. Audiind cursurile de filosof ie stoică ale lui Annaeus Cornutus, devine
adeptul acestuia. în vremea studiilor, la Roma, se împrieteneşte cu poeţii Lucan şi Caesius Bassus. A început să scrie din
copilărie. Se stinge din viaţă foarte devreme, la 28 ani. Opera alcătuită îndeosebi din Satire cunoaşte doar succesul postum,
datorită prietenului şi legatarului său Cornutus, care a revizuit manuscrisul, predîndu-l ulterior lui Caesius Bassus. Este
apreciat îndeosebi pentru preceptele morale introduse în conţinutul satirelor.
O
Scrierile lui P., rămase în manuscris, aparţineau unor genuri literare diferite. Din primele sale încercări s-au păstrat doar 14
versuri iambice. Alte opere, al căror conţinut ar fi putut jigni pe împăratul Sero, au fost arse de mama poetului, la îndemnul
lui Cornutus. S-au păstrat şase satire integrale cu următorul conţinut tematic : împotriva oamenilor de litere, împotriva
superstiţiilor, împotriva leneviei, împotriva nobililor, împotriva zgîrceniei, despre libertate. Motivul determinant al creării lor
a fost, în primul rînd, livresc, "•ograful Probus subliniază că P. încă l? 9?P'' se arăta impresionat de lectura cărţii a 10-a din
satirele poetului Lucilius,
iar stilul familiar din satira horaţiană îi încînta sensibilitatea artistică. Dar, tre-cînd peste aceste influenţe externe, firea lui
însăşi era înclinată spre înfierarea racilelor societăţii observate în viaţa politică, în intrigile de la curte, în sălile de lecturi
publice, în cenaclurile literare de la curtea marilor demnitari. Pentru biciuirea acestor defecte, în condiţiile în care scria,
poetul se vede obligat a folosi un stil aluziv. Caesius Bassus a izbutit să publice satirele amicului său în j Aurul anului 70, după
moartea lui Nero. în Satira I sînt luaţi în derîdere oamenii de litere ai vremii şi poeţii ridicoli. Urmînd pe Horaţiu, P. apără
genul satirei virulente, subliniin-du-i rolul de îndreptar al relelor unei societăţi : « A criticat pe mulţi şi Flaccus, dar cu mai
multe-ngăduinţe! / Cînd el rîdea de lumea-ntreagă, rîdea cu el întreaga lume. / Şi mie nu mi-e dată voia de-a pomeni un
singur nume ? / Din toate cîte-mi stau pe suflet, să nu pot spune un cuvînt? / ... Plăcerea, oricît de puţină, de-a-mi spune
gîndul meu rîzînd, / nici pe-o întreagă Jliadă eu nu m-aş învoi s-o vînd /... Nu-1 voi întrece pe bătrînul sublim, atît de meşter
nu-s, / dar veţi vedea-n aceste pagini, că am şi eu ceva de spus ...» (Satira I, trad. T. Măinescu şi Al. Hodoş). în Satira a Ii-a
poetul combate superstiţiile, îndeosebi cele legate de practicile religioase şi de frica morţii. Captatorii de testamente sînt
adesea criminali odioşi: « Stăpîne [Zeuş], mai repede trimite / spre moşu coasa morţii, doar vreau să-1 moştenesc / ori sub
cazma o oală cu galbeni să găsesc...» (trad.
Persius
314
Petre Stati). Satira se încheie cu expunerea deosebirii între superstiţie şi credinţă. Elogiind speculaţiile filosofice' în Satira a
IlI-a, P. combate lenea pretinşilor intelectuali: « în fine, iată-1, îşi ia cartea, şi trestiile şi le cere, / le are toate la-nde-mînă să-
nceapă lucrul... Ţi-ai găsit! / Ba că cerneala e prea deasă şi-ngroaşă pana încărcată; /ba nu i se cunoaşte urma, fiind prea tare
subţiată. / Te faci din zi în zi mai leneş. De milă-ţi plîng. Unde-o s-ajungi? /Vrei, ca odraslelor de rege şi puilor de turturele, /
să-ţi dau mîncarea mură-n gură şi să ţi-o tăi în bucăţele? / (trad. I. Măinescu şi Al. Hodoş). Folosind maxima socratică
«Cunoaşte-te pe tine însuţi», P. critică, în Satira a IV-a, îngîm-farea celor ajunşi la conducere: «Ei, iată-te acum la
cîrmă! — vorbeşte umbra nevăzută / a înţeleptului magistru, care-a murit sorbind cucută / ... Aşa a fost întotdeauna: răneşti pe
altul, eşti rănit /... Te mulţumeşti să-nşeli pe alţii, dar ţie însuţi ce-ţi răspunzi? / Coboară-te în tine însuţi... (trad. T. Măinescu
şi Al. Hodoş). Adevărata libertate, expusă după concepţia filosofiei stoice, este prezentată în elogiul adresat lui Cornutus
(Satira a V-a), sub formă epistolară, procedeu împrumutat de la Horaţiu: «Voinţa ta să-ţi dăruiască adevărata libertate, / nu
firul de nuia, cu care te-atinge lictorul pe spate». Către sfîrşitul expunerii P. amestecă însă concepţiile filosofiei stoice şi a
celei epicureice. Poate e vorba de influenţa maximelor horaţiene: « pulvis et umbra sumus » (cenuşă, vis şi umbră, curînd
vei rămî-nea...), «cârpe diem» (Te bucură de clipă, fără să uiţi de moarte — trad. Petre Stati). Zgîrcenia e combătută tot
într-o formă epistolară, Satira a Vl-a. De astă dată se adresează prietenului Caesius Bassus, căruia îi arată care este cea
mai judicioasă folosire a bunurilor materiale. Prostia zgîrciţilor, defect capital al celor proaspăt căpătuiţi, fie nobili, fie plebei,
este aspru blamată: « Oricîtă bogăţie-ar strînge cel mai nevrednic decît mine '/ nici faţa n-o să mi se-ncrunte, nici n-am să
tremur de ruşine; / ... Iar celălalt, risipitorul, toţi banii lui şi i-a-nghiţit 1 / îmi folosesc şi eu avutul, cu traiul meu nu sînt
zgîrcit... Voi rupe, fără şovăială, o brazdă din pămîntul meu, / ca să nu las
în disperare pe cel lovit atît de greu (trad. T. Măinescu şi Al. Hodos). "î n genere, satira lui P. este o disertaţie cu largi
digresiuni de morală stoică. Ca formă urmînd cu fidelitate pe înaintaşul său Horaţiu (precum mărturiseşte în Satira I, v.
116), P. s-a inspirat din contemporaneitate. « Dar elementul contemporan nu se reduce la cele cîteva aluzii la tirania sau la
pasiunile literare ale lui Nero. Obiectul satirelor, chiar cînd acestea au aspectul celor mai şcolare predici morale este
realitatea prezentă, fie că e vorba de viaţa literară a epocii, fie de cea socială... Publicul pe care şi-1 doreşte nu e cel al
îmbuibaţilor ignoranţi care admiră, la banchete, recitările bombastice ale unor poeme mitologice, ci oamenii de gust care
ştiu să aprecieze ...» (I. Fi-scher, prefaţă la ed. cit. în bibliografie p. 11 — 12). Satirele I, a IlI-a şi a IV-â sînt redate în dialog,
iar a Il-'a, a V-a şi a Vi-a în formă epistolară. Dialoguri sînt totuşi intercalate şi în satirele epistolare. Filosofia stoică,'
severitatea acesteia îl îndepărtează întrucîtva pe poet de concepţia şi de stilul de critică adoptat de Horaţiu. «Poezia lui
Persius e de o obscuritate legendară. Fără îndoială că tinereţea şi lipsa lui de experienţă au în privinţa aceasta rolul lor. Dar
Persius urmărea şi un scop anume: voia să facă din satiră un gen major, păstrîndu-i în acelaşi timp calităţile tradiţionale de
pitoresc şi libertate în tratare. Lipsa de amploare în expuneri, lipsa de legături logice sînt cusururi care se datoresc
epocii, dar şi genului abordat; alternanţa de solilocvii şi de dialoguri cu un interlocutor nedeterminat se inspiră din
Horaţiu, din Seneca, şi porneşte, în ultimă analiză, de la diatribă; punerile în scenă comice (puţin rigide şi neîndemînatec
dezvoltate) nu sînt nici ele noi. Dar prin căutarea tonului serios, oratoric chiar, în pofida tuturor grosolăniilor, printr-o
vehemenţă constantă, fie foarte vizibilă, fie subînţeleasâ, prin voinţa de a îmbrăca realismul sincer al descrierilor în
vocabularul cel mai piţ°" resc şi mai expresiv, chiar dacă e încărcat,... Persius anunţă intenţiile şi chiar
315
Petronius
alizările lui iuvenal. Succesul său ime-!rat dovedeşte că din punct de vedere literar avusese dreptate» (J. Bayet, Literatura
latină, trad. rom., p. 526). înciuda tuturor acestor defecte, satira lui P. excelează prin sinceritate, o sinceritate captivantă.
«Opera satirică a lui Persius, deşi de mici proporţii, este impresionantă mai puţin prin descrierea societăţii romane de atunci,
odioasă poetului, cît mai cu seamă prin intensitatea indignării ce-1 agită în faţa năravurilor execrabile ale unor
contemporani. Cu o lăudabilă înflăcărare, uneori juvenilă, satirizează trufia, lenea, ipocrizia, corupţia şi îngustimea de spirit,
care îşi disputau întîietatea într-o societate roasă de viciu » (P. Stati, PL, voi. II, p. 160). Iată ce scrie F. En-gels' despre poet:
«Foarte puţini sînt filosofii care — ca de pildă Persius — i-au satirizat pe contemporanii lor degeneraţi» (Bruno Bauer şi
creştinismul primitiv, în Marx-Engels, Opere, voi. 19, p. 321). De-a lungul veacurilor P. a fost mult apreciat. Comentatorul
antic Probus menţionează succesul de care s-au bucurat satirele la apariţie. Cititorii dădeau năvală să prindă un exemplar,
atraşi de preceptele morale, de conţinutul de idei cît şi de noutatea formei. Datorită tocmai acestor precepte evul mediu a
preţuit satirele lui P. iar Renaşterea le-a dat interpretări mai largi, pentru ca, în epoca modernă, sinceritatea şi caracterul ferm
al poetului să rămînă în continuare apreciate de cercetători.
O
OPERA. Manuscrise: Grupa A: ms. de la Montpellier, Pithoeanus, sec. IX şi codexurile copiate dupâ acest ms.; grupa B: ms.
nr. 212 de la Montpellier, sec. X şi Vaticanus, sec. IX —X, derivate dintr-o recenzie a lui Iulius Tryphonia-nus Sabinus, anul
402 e.n. Editio princeps: Roma, 1470. Ediţii: Causobonus, Paris, 1605; ed. II 1617 cu coment. In latină; Otto Jahn, persius,
Satiren, Leipzig, Teubner 1843; A. Nemethy, Persius, Budapesta, 1903, cu comen-tarii In latina; F. Villeneuve, A. Perşi Flacci
Saturae, Paris, Hachette, 1918, cu trad. în 'ranc.; A. Cartault, Perse, Paris, Les Belles ^ttres, Coli. Bujîe, ed. II 1929. cu trad.
franc; ■°- Seel, Persius, Milncnen, Tusculum, 1950;
W. V. Clausen, Persius, Oxford, Clarendon, 1958; E. V. Marmorate, Persio, Florenţa, 1956; A. Marsili, Persio, Pisa, 1960; D.
Bo, Perşii Saturarum liber, Torino, Paravia, 1969, ed. critică; Traduceri: T. Măinescu şi Al. Hodoş, Persius, Satire, In Satire şi
Epigrame, Persius-Itreena!-Mar(tal, Bucureşti, Minerva, 1967, p. 1 — 54; P. Stati, Persius, Satire, tn SEL, p. 117-127, PL,
voi. II, p. 161-174. REFERINŢE CRITICE. F. Villeneuve, Essai sur Perse, Paris, 1918; P. Buscaroli, Persio stu-diato in
rapporto a Orazio e Giovenale, Imola, 1924; I. Fischer, Prefaţă la Satire şi Epigrame. Persiui-fusenai-Martiat, ed. cit., p. IX
—XVI. Gynthia Dessen, A study of Persius saiires, Illinois Uuiv. Press, 1968; Nino Scivoletto, La «poetica • di Persio In
Poesia Latina in Framraentt, Universitâ di Geneva, Istit. di Filologia Classica, 1974, p. 83-106.
D.C.
PETRONIUS [Titus Petronius Niger] (prima jumătate a sec. I e.n., Roma — 66, Cumae). Prozator. Cunoscută personalitate
de la curtea lui Nero. Tacit îi atribuie titlul de «elegantiae arbiter» (arbitrul eleganţei) (Annales, XVI, 18), personajul amintit
de el purtînd însă prenumele de « Caius ». Majoritatea cercetărilor înclină să-1 identifice pe scriitor în persoana consulului
Titus Petronius Niger (consul în 62 e.n.). Manuscrisele operei sale, un roman intitulat Satyricon, consemnează numele
Petronius Arbiter, fapt care pledează pentru identificarea autorului cu personajul lui Tacit. După Annales (ibid.) acesta ar fi
dus o viaţă îmbelşugată, trăind în lux şi petreceri. Trecea drept un om deosebit de spiritual, vorbele sale de duh circulînd în
toată Roma. Atrăgîndu-şi ura favoritului lui Nero, Tigellinus, a fost acuzat de complicitate cu unul din membrii conjuraţiei lui
Piso. Pe cînd încerca să ajungă în Campania (unde se afla Nero) pentru a se disculpa, a fost arestat la Cumae. Cunoscînd
sentinţa, şi-a tăiat vinele. Testamentul lăsat era un pamflet la adresa împăratului, de fapt o inşirare a tuturor faptelor
reprobabile săvîrşite de Nero. Satyricon-nl, unica sa creaţie literară, păstrat în stare fragmentară, este una din cele mai
originale şi valoroase producţii literare ale antichităţii clasice; filoanele sale de inspiraţie se integrează tiparului
Petronius
316
romanesc fundamental, într-o structură unitară şi totodată complexă.
O
Titlul operei apare sub forme diferite în manuscrise: Salirae Petronii Arbitri, dar şi Satirarum libri sau Petronii Arbitri Satyri
fragmenta. Varianta care întruneşte aprobarea unanimă a savanţilor se află în cel mai valoros ms. petronian, Bernensis şi
anume Petronii Arbitri Saty-ricon, titlu care prescurtează forma Saty-ricon libri (Cărţi de satire, Cărţi de povestiri variate).
Satyricon este genitivul plural al adjectivului grecesc «satyrikos». Au rămas fragmente numai din cărţile a XV-a şi a XVI-a.
Nu se poate şti exact cîte cărţi va fi avut romanul, dar proporţiile lui depăşeau cu mult lungimea producţiilor antice similare.
Cu lacune care întrerup desfăşurarea acţiunii, Satyricon-ul povesteşte la persoana I peripeţiile prin care trec Encolpius,
naratorul acţiunii, şi^ alte personaje care-1 însoţesc pe rînd. în ediţiile moderne, fragmentele rămase întrunesc 141 de
capitole. Dintre acestea, primele 25 deapănă întîmplări uneori numite «Aventurile lui Encolpius», în care eroul povestirii, un
student improvizat, cutreieră diferite locuri şi întîm-pină tot felul de tribulaţii. Urmează episodul principal, «Cena
Trimalchionis» (Banchetul oferit de Trimalchip), unde naratorul şi prietenii săi, profesorul Aga-memnon, un tînăr Ascyltos, şi
adolescentul Giton petrec la ospăţul bogatului libert Trimalchio (cap. 26—78). După o ceartă violentă, Encolpius se desparte
de Ascyltos, alăturîndu-se unui bătrîn poet vagabond, Eumolpus, după care şi titlul ultimei părţi din fragmentele păstrate: «
Aventurile' lui Eumolpus». Encolpius, împreună cu Eumolpus şi Giton, pleacă pe mare şi nimeresc, în urma unei furtuni
cumplite, la Crotona, unde trăiesc de pe urma credulităţii vînătorilor de testamente, în faţa cărora poetul vagabond trecea
drept un bogat naufragiat fără moştenitori. Fragmentele păstrate se încheie cu o scenă de un grotesc senzaţional (dacă nu
cumva însăşi întreruperea într-un asemenea moment nu este rezultatul unui act deliberat). Pentru a calma bănuielile celor
păcăliţi, bătrînul escroc Eumolpus citeşte public testamentul său, declarînd că lasă averea numai acelora care îi vor tăia cada-
vrul în bucăţi şi îl vor mînca în faţa mulţimii. Textul romanului este în proză dar nu lipsesc nici pasajele în versuri! Problema
genului Satyricon-vtlui a fost foarte dezbătută. Satyricon-vX este însă, în primul rînd, un «roman » cu o structură complexă,
dominată de căutarea unor mobile precise, pe baza unei anumite viziuni despre lume, ceea ce în terminologia teoriei literare
moderne se poate numi «roman recherche». în Satyricon se regăsesc toate episoadele-clişee ale romanului grec: peregrinări,
călătorii pe mare marcate de furtuni, întîlniri şi recunoaşteri inopinate, certuri violente, împăcări nebănuite, gelozie aprigă,
despărţiri nedorite şi reîntîlniri spectaculoase etc. Pînă şi principalele tipare ale romanului erotic grec sînt preluate parodic.
Divinitatea amorului este Priap, replică populară licenţioasă a zeiţei Venus. Nu este absent nici jocul capricios al destinului,
vitreg pentru cuplul central, Encolpius-Giton. în raport cu eroii romanului erotic grec, în mod obişnuit logodnici sau soţi
despărţiţi de soartă, aceste două personaje apar ca antieroi. Nu trebuie să presupunem că P. ar fi avut ca model un roman grec
similar. Mult mai verosimilă este ipoteza că el însuşi a creat tiparul parodic care viza atît modelele greceşti cît şi unele
aspecte din literatura istoriografică latină, de inspiraţie prero-manescă. Satyricon-vX trebuie deci considerat drept un adevărat
roman în care, datorită gustului neostoit pentru parodiere, au fost introduse şi tipare străine de gen, convertite în parodii,
întotdeauna însă subordonate structurii romaneşti integratoare. Opera sa înfăţişează ca o parodie globală de roman erotic şi ca
o sumă, dacă nu ca un ansamblu, de parodii diverse. S-au recunoscut parodii de epopee, de tragedie, elegie erotică, poezie
narativă, poezie licenţioasă a misterelor unor divinităţi orgiastice. Mai importantă a fost însă introducerea unor povestiri în
genul «novellei» milesiene («milesia fabula»), cum sînt povestirea bărbatului din P er" gam şi cea a matroanei din Efes. Loca-
lizarea geografică, şiretenia unor eroi,
317___ _______________________
mediul social unde se desfăşoară acţiunea — citadin şi cotidian —, poanta finală «lină de subtilă ironie sînt tot atîtea tipare
specifice «novellelor» mileziene, preluate de P. Umorul savuros, observarea şi notarea exactă a faptului ca şi a reacţiilor
umane, aparţin însă pamfletis-tului de prim ordin care a fost P. Semnificativă apare şi utilizarea tiparelor povestirii de
călătorie la persoana întîi. jv'araţia la prima persoană este relativ rar folosită pentru discursul-cadru în romanele greceşti. La P.
în schimb, influenţa unor asemenea povestiri se exercită asupra întregului roman. Stupefacţia lui Encolpius în faţa celor
văzute în casa lui Trimalchio aminteşte de mirarea unui călător pus în prezenţa unui peisaj insolit, pînă atunci necunoscut. în
sfîrşit, fiecare loc geografic din roman dobîndeşte o valoare fizionomică, încadrează o calitate morală: Crotona, de pildă,
apare ca o capitală a cupidităţii- S-au recunoscut şi alte filiaţii în structura Satyricon-ulm, cum ar fi, între altele, cele cu
literatura mimilor italici sau cu povestirile populare ale timpului. Influenţa acestor povestiri populare apare, de pildă, în «
Povestirea Sibyllei închisă în sticlă ». P, a izbutit să realizeze din toate împrumuturile de tipare o sinteză originală, o structură
romanescă unitară şi complexă, în care intriga este pe deplin inventată. S-a pus întrebarea dacă P. a conferit ficţiunii sale o
semnificaţie filosofică sau politică, ori dacă s-a mărginit să scrie o naraţie amuzantă. De fapt, antichitatea şi evul mediu au
considerat că prozatorul ar fi fost un moralist. Este însă evident că el repudiază moralizarea, lecţia severă, ostentativă, dar nu
şi morala în sine. Se poate afirma că structura romanului comporta două planuri, două nivele: unul de ficţiune burlescă,
evident, altul de profunzime, e infrastructură filosofică, de căutare a unui destin. P. însuşi afirmă adeziunea sa a filosofia
epicureică, chiar dacă îi con->eră un sens hedonist. Prin stihuri elegante, el persiflează într-un anumit pasaj * Catonii», adică
stoicii cu principii rigoriste, care îi condamnau opera, scrisă cu o mare deschidere spre viata oamenilor simpli
)
Petronius
( « quodque facit populus ») şi spre lauda clipelor de iubire («Veneris gaudia») (Satyricon, 132, 15). Acest pasaj se încheie cu
versurile « însuşi învăţatul Epicur, părintele adevărului ne-a instruit şi a declarat că acesta este ţelul vieţii». Rîn-durile
următoare (Ibid. 132, 16) condamnă austeritatea ipocrită a stoicilor şi a prejudecăţilor stoice, în favoarea sincerităţii adepţilor
lui Epicur. Parodierea divinităţilor şi a miturilor, atitudinea adoptată faţă de ele, ca şi ritualul morţii atestă, de asemenea,
convingeri şi conduită epicureică. Neglijenţa voită şi simplitatea în expresie afişate de autor, limbajul său adesea crud,
pitorescul personajelor pot ilustra şi unele tendinţe cinice. Esenţială însă rămîne optica epicureică. P. cunoaşte în detaliu
filosofia lui Epicur: Eumolpus respinge de pe poziţii ostentativ epicureice ideile despre tr'ansmigrarea sufletelor şi cele
despre dezvoltarea ciclică a lumii, preconizînd în acelaşi timp o existenţă consacrată trăirii plenare a clipei prezente.
Dealtminteri, lumea colindată de antieroii săi, peisajul global care prinde contur în roman se desfăşoară sub semnul trăirii în
prezent. Locul omului se află printre^ obiectele şi relaţiile care-1 determină, întrebările asupra condiţiei umane îşi găsesc
răspuns numai într-un asemenea mediu, unde antieroii caută un sens pentru tribulaţiile lor. în paginile Satyricon-ului se
desfăşoară şi un veritabil roman de moravuri. P. nu este atît analist cît observator, nu consemnează fenomenele sociale ca un
rezultat ci, cu unele excepţii, ca un dat. Dar în felul acesta autorul dezvăluie o sumă de realităţi sociale, un anume tip de
civilizaţie, cel al Italiei greco-romane din sec. I e.n. Printre meandrele naraţiei depănate de Encolpius se agită frenetic o
întreagă galerie de personaje bizare, îndeobşte comice, care însumează trăsăturile anumitor categorii sociale şi morale.
Proaspăt îmbogăţiţi, şarlatani plini de şiretenie, proşti infatuaţi, tot felul de pungaşi şi hoţi de rînd, intelectuali declasaţi, retori
fără scrupule, poeţi în decrepitudine, curtezane şi proxeneţi, colindă prin locuinţe particulare dar şi prin şcoli, taverne, hanuri,
lupanare, parcuri, pinacoteci, anticipînd rătăcirile personajelor din romanele picareşti. Tipică apare Cro-
Pefronius
318
tona, ţinta atîtor anecdote, unde P. plasează un fel de centru al viciilor, mai ales al desfrîului, căci aici locuieşte Circe, o
matroană perversă. Un uriaş mecanism sociologic se constituie în roman, omolog, dar nu identic cu cel real. Exigenţele struc-
turii literare impun relaţii între personaje şi anumite aspecte sociale, care n-au întotdeauna corespondenţe reale exacte — ca
în cazul unor situaţii din Crotona, cum ar fi obiceiul vînării testamentelor — dar observaţiile de mare acuitate ale scriitorului
deschid universul romanesc spre statutul efectiv al categoriilor sociale din secolul I e.n., surprins în datele lui esenţiale. P.
notează impasul economic din unele oraşe aparţinînd centrului şi sudului Italiei (Satyrioon, 44—45; 116), slăbiciunile
administraţiei urbane şi corupţia magistraţilor, în legătură cu peripeţiile suscitate de o tunică, romancierul semnalează, prin
intermediul lui Encolpius, corupţia judecătorilor (Ibid. 14, 2). Venalitatea care bîntuia în lumea clerului mărunt şi proliferarea
superstiţiilor apar la rîndul lor comentate cu subtilă ironie (Ibid. 136— 137, de exemplu). Implicaţiile politice sînt însă
limitate: Satyricon-u\ nu constituie, ca fond, un roman al curţii lui Nero, ci mai degrabă unul menit să amuze această curte.
Romancierul înregistrează efortul grotesc al familiilor fruntaşe din Italia şi din provincii de a mima viaţa rafinată dusă de
aristocraţia din Roma. Clasele sociale de condiţie modestă şi lumea interlopă apar frecvent în prim plan. Sclavii sînt sumar
prezentaţi, dar romanul consemnează ierarhizarea în masa slcavilor, marile diferenţe între sclavi şi şefii lor, de asemenea
sclavi. P. nu coboară, în general pînă la investigarea în profunzime şi la analiza acestor fenomene sociale. Există numai două
excepţii remarcabile: ascensiunea continuă a liberţilor şi situaţia din şcolile de retorică. Liberţii şi intelectualii declasaţi
reprezintă tipurile sociale cele mai clar degajate din roman. Trimalchio însuşi reuneşte, în profilul său, trăsăturile
caracteristice pentru un libert asiatic îmbogăţit. Cariera sa prezintă un interes deosebit: din tînăr sclav, Trimalchio a ajuns
mare latifundiar şi cămătar. Caracteristică apare şi
ascensiunea Fortunatei, soţia lui Trimalchio, care, din sclavă săracă ce fusese odată stăpînă pe avere, devine suspicioasă'
parcimonioasă, gata să controleze totul (Ibid. 37, 6). Prietenii lui Trimalchio sînt toţi liberţi independenţi, oameni care se
îndeletnicesc cu negoţul (Ibid. 43, 6). între ei domneşte o concurenţă acerbă, dar în faţa cetăţenilor născuţi liberi solidaritatea
lor se reface. Cît priveşte viaţa intelectualilor declasaţi, discuţiile sterile purtate în şcolile de retorică' şi, în general problemele
culturii, personajele lui P. proclamă decadenţa elocinţii, picturii, filo-sofiei şi poeziei. Desigur, asemenea opinii sînt enunţate
de personaje caricaturale, mai ales în primele cinci capitole ale romanului, în cadrul unor parodii de controversă retorică,
susţinută de Encolpius şi Agamemnon. Cu tot caracterul parodic al unor astfel de discuţii, argumentele de bun simţ
prevalează,' susţinute prin reprobarea închistării în locuri comune, a ruperii de viaţă, a educaţiei literare prea rapide şi
unilaterale. Mare admirator al autorilor clasici, îndeosebi al lui Vergiliu, P. înclină spre un punct de vedere clasicizant, aşa
cum rezultă, îndeosebi, din condamnarea inovaţiilor în structura poemului epic. Condamnarea, formulată de Eumolpus (Ibid.
118), implică deschiderea unei polemici împotriva lui Seneca şi Lucan. Personajele observă realităţile şi sînt definite prin
conduita lor. Totodată ele sînt caracterizate şi prin notaţiile enunţate de narator cu privire la comportamentul exterior sau la
calitatea lor morala. Ăntieroii romanului apar nuanţat creionaţi, fiecare în căutarea nu numai a mijloacelor de trai, dar şi a
unui mod de existenţă. Dacă Encolpius este înclinat spre aventuri lucrative, dar şi spre meditaţie asupra peregrinărilor sale,
Ascyltos poate fi definit ca violent, agresiv, iar Giton ca întruparea ipocriziei. Strălucit sugerat se conturează însă Trimalchio.
Aspectul exterior evidenţiază grotescul personajului, corespunzînd substanţei morale a liber; tului parvenit. Viciul
fundamental al lui Trimalchio rezidă în lipsa de gust şi măsură, în jurul acestei carenţe gravitează defecte ca prostia,
îngîmfarea, ipocrizia, lăudăroşenia, susţinute de efecte comune irezistibile. în ce priveşte naraţiunea, care
prinde întreaga comedie umană din ogtyricon, se cuvine să recunoaştem că r0mancierul străluceşte prin «invenţie » narativă,
printr-un talent de povestitor fascinant. Nici digresiunile, nici lacunele determinate de pierderea celei mai mari pârti din text,
nici meandrele de tot felul nu izbutesc să-1 obosească pe cititor. Neîndoios P. este unul din cei mai mari povestitori ai
antichităţii. Acţiunea romanului se desfăşoară prin excelenţă pe «paliere», pe episoade în care Encolpius intîmpină personaje
şi evenimente specifice şi cîteodată prin încadrarea unor naraţii autonome în naraţia-cadru. Autorul excelează în utilizarea
abilă a imprevizibilului, folosindu-se îndeosebi de resursele comicului de situaţii. Surpriza comică ne întîmpină la tot pasul,
iar caricaturile şi parodiile converg spre unul şi acelaşi efect comic, adesea violent. Există de fapt două tipuri de surprize
comice petro-niene: a) unele, prilejuite de constituirea intrigii însăşi; b) altele, aranjate ca surprize, de înseşi personajele, în
special de Trimalchio, comice prin absurditatea lor. în rest, incredibilul în sensul cel mai larg, inexplicabilul, sînt amplu
utilizate. Cum de a putut Ascyltos, de pildă, intelectualul declasat, să ofere o mie de sesterţi pentru regăsirea lui Giton, rămîne
o enigmă nedezlegată (Ibid. 97—98). Burlescul îşi găseşte la rîndul lui un loc destul de larg în unele episoade, ca de pildă
acela în care, de disperare, Encolpius şi Giton vor să se sinucidă, dar briciul este prea tocit si nu taie (Ibid. 94, 14). Dealtfel
umorul impregnează textul întregului roman. P. îl învesteşte cu efecte aproape încântătorii şi îl extinde pe o uriaşă gamă de
nuanţe, de la maliţia subtilă din nuvela matroanei din Efes pînă la grotescul ■nmormîntării simulate a lui Trimalchio sau cel
al aventurilor erotice trăite de Encolpius. Cu o măiestrie extraordinară naratorul subliniază constant dimensiunile rizibile ale
situaţiilor. Deseori el ne ■ace să zîmbim, dar adesea suscită şi rîsul nestăvilit, exuberant, cît şi comicul crud, uneori şocant,
detaliile obscene asindu-se din abundenţă în roman, ca
reminiscenţă a tradiţiilor vechiului umor 'talie al atellanelor si al mimilor. Scri-
Petroniua
itura romanului este în aşa fel gradată, încît să amuze continuu. Hiperbola, ironia, calamburul, expresiile familiare sau
proverbiale, solecismele, citatele din poeţi celebri, toate acestea şi multe altele sînt iscusit utilizate pentru a crea, alături de
comicul de situaţii, şi un comic de limbaj. Admirator al clasicilor, autorul nu dispreţuieşte nici exprimarea familiară, făurind
un limbaj colorat, extrem de variat, chiar eteroclit, care a fost asemuit cu cel al lui James Joyce. Limbajul pe-tronian se
extinde de la exprimarea pură, elegantă, a eroilor săi, uneori aproape oratorică (de pildă tiradele iniţiale ale lui Encolpius sau
Agamemnon), pînă la conversaţia sugestivă şi suculentă, populară şi colorată, cu anecdote sau expresii proverbiale, dar şi cu
solecisme. Afară de utilizarea numeroaselor proverbe, în textul romanului apar termeni sau sintagme greceşti, inserate ca
atare, fiecare cu o funcţionalitate stilistică şi o semantică proprie. Admirînd subtilitatea lui Trimalchio comesenii exclamă:
«sophos !»(«ce înţelept!»sau chiar«formidabil»). Liberţii vorbesc o latină cu «vulgarisme» (în epocă — construcţii aparţinînd
limbajului popular) dar şi cu erori, care amuzau copios, probabil, pe cititori. Limba vorbită de personaje ajută la cunoaşterea
latinei populare, chiar dacă n-o ilustrează fidel. Pe de altă parte, lingviştii au tratat prea des limba Satyricon-ulm ca pe o
colecţie de exemple de latină vorbită. Limbajul personajelor se integrează în structura de ansamblu a romanului totodată
unitară şi complexă, slujind la diferenţierea antieroilor, la caracterizarea unui anumit mediu social, ca şi la declanşarea rîsului.
Satyricon-ul s-a bucurat de mare succes la curtea regilor Franţei. Balzac 1-a considerat un prototip al «Comediei umane»;
Marcel Proust şi Scott Fitzge-rald au fost, de asemenea, adînc impresionaţi de operă. Cititorii vremurilor noastre constată cu
uimire modernitatea romanului. Structura, în mare măsură barocă, a Satyricon-u\ui — în pofida simpatiilor clasicizante ale
romancierului — îmbină invenţia romanescă fertilă, efervescentă, cu fresca strălucitoare a unei lumi care ilustrează în parte
realităţile timpului. Un univers literar concomitent autonom
Plaut
320
şi deschis spre practica socială prinde contur în Satyricon. Totodată P. a transferat în sfera comicului tiparele genului
romanesc cu o excepţională virtuozitate.
O
OPERA. Manuscrise: există trei categorii mai importante de ms. a) extrase lungi, păstrate in Leidensis sau Scaligeranus 61, ms. copiat de Scaliger după un
original pierdut. Familia de ms. azi pierdute a slujit Întocmirii a două ediţii din sec. XVI, alcătuite de Jean de Tournes (Tournaesius) şi de Pierre Pithou; b) Codex
Traurensis, descoperit la Trau. In Iugoslavia, azi Parisinus, 7989; c) extrase scurte, consemnate In mai multe ms., cum ar Ii Codex Bemen-sis, din sec. IX —X,
codexuri păstrate la Paris, sec. IX —X şi ms. din sec. XV. Editio princeps: Franciscus Puteolanus, Milano, 1482 (numai după extrasele scurte). Ediţii: F.
Buecheler, Berlin, 1862; ultima reeditare 1958; L. Friedlaender, Petronius, Cena Trimalchionis, Leipzig, Teubner, 1891; numeroase reeditări; A. Ernout, Piiro-ne,
Satyricon, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bud£, 1923; P. Perrocnat, comentarii la ed. Friedlaender, care Îmbogăţesc şi modernizează ediţia, Paris, 1939; E.
Marmorale, Petronius, Cena Trimalchionis Florenţa, 1949; A. Marzullo-M. Bonaria, Petronius, Satyricon, Bologna, 1962; K. Miiller, Petronius, Satyricon,
Munchen, 1965; John P. Sullivan, Petronius, Satyricon, 2 voi., Baltimore, 1965; 1969; E. Castorina, Petronius, Cena Trimalchionis şi alte fragmente, Bologna,
1970. Traduceri: I. M. Marinescu, Petronius, Satyricon, Bucureşti, Cultura Naţională 1923; V. Iliescu, Petroniu, Ospăţul lui Trimalchio, pasaje alese, în CIA, p.
200 — 202; P. Staţi, Petroniu, Satyricon, în SEL, p. 103 — 112; E. Cizek, Petroniu, Satyricon, în Seneca-Petroniu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p.
37 — 286; I. Teodorescu, Petroniu, Satyricon, pasaje alese, in PXL, p. 316-315. REFERINŢE CRITICE: R. Heinze, Petronius und der griechische Roman,
Hermes, 34, 1889, p. 494 şi urm.; A. Collignon, Etude sur Petrone, Paris, 1892; R. Cahen, Le Satijriton et ses ori-gines, Paris-Lyon, 1925; E. Marmorale, La
questione Petroniana, Bari, 1948; R. Heim, Der antihe Roman, ed. I, Berlin, 1948; V. Ciaffi, La struttura del Satyricon, Torino, 1955; Peiro-nio e Apuleio,
Torino, 1960; L. Pepe, Studi pe-troniani, Roma, 1957; Per una storia della narraliva latina, Napoli, 1959; Q. Cataudella,
11 romanzo classico, Roma, 1958; T. Vianu, începuturile realismului in antichitate într-o in^ terpretare modernă, in Studii Clasice, IV, 1962, p. 349 şi urm.; O.
Raith, Petronius ein Epihureer, Ntirnberg, 1963; P. Veyne, Vie de Trimalcion, în Annales, Economie, Societe, Civilisations, iţi 1961, p. 213 şi urm.; E. Cizek,
Autour de ta date du Satyricon, In Studii Clasice, VII, 1965, p. 199 şi urm., Detaşarea ironică, procedeu compoziţional în Satyriconul lui Petroniu, In Studii
Clasice, VIII 1966, p. 171 şi urm., La Dive-r-site des structures dans le roman antique. In Studii Clasice, XV, 1973, p. 115 şi urm., A propos des premiers
chapitres du Satyricon, Latomus, 34, 1975, p. 197 şi urm.; E. Dobroiu, Unele probleme ale documentării lui Petronius, în Analele Universităţii Bucureşti,
Filologie, 13, 1966, p. 145 şi urm., Formele insolite din vorbirea personalelor lui Petronius în Studii Clasice, VIII, 1966, p. 155 şi urm., Topanta, Studii Clasice,
XIV, 1972, p. 175 şi urm., Pour une edition du Satyricon, Studii Clasice, X, 1968, p. 159 şi urm.; Studii Clasice, XI, 1969 p. 115 şi urm., in Studii Clasice, XII,
1970, p. 79 şi urm.; B. E. Perry, The Ancient Romances. A Literary-Historical Account of their Origins, Berkeley, 1967; John P. Sullivan, The Satyricon of
Petronius, A Literary Stu-dy, Bloomington-Londra, 1968; K. F. C. Rose, The Dale and Author of the Satyricon, Leiden, 1971; H. D. Rankin, Petronius, the Artist,
Haga, 1971; M. Coccia Le interpolazimi in Petronio, Roma, 1973; L. Callebat, Structurez narratives et modes de representation dans le Satyricon de Petrone, In
Revue des Eiudes Lali-nes, 52, 1974, p. 221 şi urm.; P. Grimal, La Guerre civile de Petrone dans ses ropports avec la Pharsale, Paris, Les Belles Lettres, 1977.
E.C.
PLAUT [Titus Maccius Plautus]; (e. 254 î.e.n., Sarsina, Umbria — c. 184 î.e.n., Roma). Poet. Coinediograf. După datele
biografice din Cronica lui Ieronim se ştie că a venit la Roma împins de sărăcie. Aici a muncit din greu, în atelierul^ unui
teatru ambulant, la o moară, unde învîr-tea o imensă rîşniţâ sau ocupîndu-se cu tranzacţii de comerţ. Cît timp a lucrat la
confecţionarea materialelor scenice, a legat strînse prietenii cu actorii şi, su» imboldul numeroaselor sale lecturi g'' e" ceşti şi
latineşti, a început să scrie teatru. Eruditul Aulus Gellius în Nopţile ance III, 3 aminteşte două titluri aparţin1»'! începuturilor
scriitoriceşti ale poetul"1 ■ Addictus (Sclavul însărcinat cu strîngere
321
" Plaut
datoriilor) şi Saturio (Sătulul). Date răzleţe despre perioada debutului se mai îrăsesc la autorii antici. în Canonul alcătuit de
Volcatius Sedigitus, P. figurează 0e locul al doilea în lista primilor 10 poeţi comici latini. Cicero susţine că la reprezentarea
comediei Pseudolus în anul 191 î.e.n., p. era bătrîn, afirmaţie după care cercetătorii stabilesc cu aproximaţie data celor dintîi
comedii semnate de poet. Despre lipsurile materiale din tinereţe, informaţii oferă poetul însuşi prin mijlocirea unui personaj:
«Eu port grozavă foame în pîntecul flămînd ...» (Stichus, v. 174). Antichitatea îi atribuia 130 de comedii din care Varro
socotea autentice 21. Amănunte asupra vieţii lui, ca scriitor, nu se cunosc. A murit în 184 î.e.n., anul de cenzură al lui Cato cel
Bătrîn (Cicero, De Senectute, XIV, 50). Pictor fidel al caracterelor, scriitor prin excelenţă realist, folosind cu îndemînare
limba vie a poporului, P. este considerat drept cel mai de seamă precursor al comediei moderne.
O
Opera i-a fost studiată chiar din antichitate cu viu interes: «Mă conving că e adevărat ce-am auzit de la unii oameni
competenţi în ale literaturii, care au citit atent şi cu pătrundere cele mai multe comedii ale lui Plaut, anume că nu trebuie să
punem temei pe listele lui Aelius, ale lui Sedigitus, Claudius, Aurelius, Accius sau Manilius referitor la acele comedii a căror
autenticitate este pusă la îndoială, ci pe însuşi Plaut, pe caracteristicile talentului si limbii sale» (Aulus gellius, Nopţile Atice,
III, 3, p. 98, trad. Uavid Popescu). Titlurile celor 21 de co-
nedii plautine autentice sînt următoare: Amphitryo, Asinaria (Comedia cu
ogarii) Aulularia (Ulcica), Captivi, Cazma (Fata din Casinum), Cistellaria (ţ-ujiiita cit jucării), Curculio (Gărgă-^aJ'
Epidicus (nume de sclav), Bacchi-Lele două curtezane Bacchis),Menae-
mi
(Gemenii), Mercalor (Neguţătorul)
teii ■ gloriosus (Soldatul fanfaron), Mos-
-wm (Comedia stafiilor), Poenulus (Pu-
pSe je cartaginez), Persa (Persanul), (Od lus> nume de personaj, Rudens Sonul), Stichus (nume de sclav), Tri-
nummus (Trei parale), Truculentus (Bădăranul), Vidularia (Traistapentru drum). P. străluceşte nu prin originalitatea su-
biectelor, preluate de la poeţii comediei noi greceşti (Difilos, Filemon, Demofil, Menandru), ci prin atmosfera latină pe care a
ştiut s-o creeze. Comedia nouă sau medie greacă dezvolta, îndeosebi, un subiect comun de tipul: o sclavă îndrăgind un tînăr
are nevoie de ajutorul unui mijlocitor; după o serie de încurcături, se descoperă brusc condiţia liberă a fetei, comedia
terminîndu-se cu bine. Asinaria, Mostellaria şi Pseudolus sînt comedii de intrigă, iar Aulularia. Amphitryo, Captivi, Rudens,
de caracter. Prezentate, pe scurt, în acrostih, subiectele sînt urmate de prologuri. Prologurile plautine nu constituie, cum s-ar
putea crede, partea introductivă a operei dramatice — destinată să arate evolutiv evenimentele premergătoare acţiunii, sau
elementele ce înlesnesc înţelegerea, înlocuind o prefaţă, — ci au menirea să atragă atenţia ascultătorilor, întrucît gustul şi
răbdarea publicului nu erau încă cultivate pentru audierea reprezentărilor scenice. Nu toate prologurile sînt scrise de mîna lui
P. şi nu toate comediile au prolog, ci numai 12: Asinaria, Menaechmi, Rudens, Curculio, Pseudolus, Captivi, Amphitryo,
Aulularia, Cistellaria, Trinummus, Casina şi Truculentus. Unele prologuri sînt rostite de zei (în Amphitryo de Mercur, în
Rudens de steaua Arcturus, în Aulularia de zeul casei, Lar), de divinităţi secundare (în Bacchides, Cistellaria şi Trinummus),
de un actor din piesă (în Mercator, Miles gloriosus), sau de un alt actor destinat special acestei sarcini, costumat aparte,
purtînd chiar numele «Prologus». în unele comedii poetul introduce prologul după o scenă importantă, plină de culoare,
caracteristică, de ex. în Miles gloriosus ori in Cistellaria. în Curculio, prologul este înlocuit, la mijlocul acţiunii, printr-o
tiradă satirică de 24 versuri lirice, pronunţate de conducătorul corului, prin care autorul urmăreşte contactul mai strîns cu
spectatorii: « Fiţi cu luare-aminte, buni spectatori, vă rog; / din comedia asta putem folos să tragem / şi eu, şi voi, şi trupa, şi
şeful ei, şi ceilalţi. / Hai, crainice, vesteşte poporul să m-asculte / »
■

r
2 CC — © b.
-3 '35'
® —ITS
3 Jt>

11 g"Sf « 3
cai-"0-, SS^S •3 . >—W^ "
CD * -W> C/J —
O re cC :t . fi fi
— 5'iăLa °
fe S"rt
n
,2 3
Oi
ce E CD ;—
3
12
T3 fi
0 60
J c a-c
ru d artă

«.-s
0,0
1^.3 CO
PH
suflete libidin

CC
totul comed

3 fi
SG
'
ce T3
rt" 3 —'
3 °< 3 -i fi
£ o 3 >cc fi — o o fi 3 -fi fi ©SS-si,
st<- — 15 te

l"l-îl"
>cc « « ^ 2 o 8 — -fi c X » j-ce o fi fi g „ 00-0 ,■«" 60"3<£ o 4<3kPl
;"d fi.

g,tZj8H«H*'
^cc
•*N •- o 3 SH

|g S^-o-as» i«ia|| "S-g-E

2 »--5So'i£ -£ o ce o, fi 3
■ O...
cp -2 :_ 1 P-T3

i;y-Brw-*a
z^CO-fi fi
S-2.fi •§

^■g
S5.H

IKiiljl^^Miififi
tîjfîljl
£l4ftlff"
ÎIt"..H
IMSMM
o0
CD O

§«:S
OP
u
7 O fl) 3 J S *^" K O
ed
fi- e fi o'-
b- si ce
•.fi'g'c o-3

fcll
!l3
ce CD E
' e ce
■ », fi S
2.—1 .— —«—

- S ° eb fe * -c .2 a> o° .. _ Ş3 c
« _ <c ce .Ss 'C .2 ""*
" irfi cn fi » b.
- îs rt.
ş»-2-2â^-e-o
O-3 —"O
1 '3 1 H
£5i: .
* « «'■£
*» o. .5 V
CC CO .. O O O

2 g..S 3
S-ala
*5i 5.2
O fi"o, S

ii I
rt ■-r§ SS
fi ^ -^'
;- cC .—
.-ja
3«S
o «! o
® 3 >■
fi «St
CC Oi 5? CC -.

•a 3^. p » 3 -y a ■* 3 o a
C0 CD
)CC-fi
■*. £ g - -S p
S ca -
aS
o Şs a c« o SS g-g 3-S
- ^~<D'cSrt 13 fi >oi
CB
+J o; .
! CS O -
i ti fi
NI co ^

•3'SJI

Hi
CÎ -ti ^ ce
«iJa.-S 8
°A * ° « >2I-''S, «s»
3
» bS
2 fi 3 ce
- o M cs
3 °-o Şj 5 <" 'S
.— o -
^3 £
3.J
O 05
P.S

I '11 3.
s« »a g>s " -■£"■§ .3
as '
0^0

SS^SB ^-SlL-c Su^vg-P °

IteEl;

îîl!
E cs u

|.,3I|I
IIIIÎI
o a.£ C
t. O )rf J
rt^.-S fi .— st a>
3S
b CD C0 CD
a o cp rt

ft
c« aj O
'35,—,
CD CD
^ 4— C
CS
ce
® -^rfi
-■*S

.- T3 3 ** * -S. o ai ,rt » "?

-fi fcl. CC 4^' CD CC

c &»— c -a
<3 .-JO «
cc g;g^ S_>s
— f* <n QJ « 2
^ «— fi

I! P
li
li
o

ii
'.I £
1 CA
> «2 >cC .'o w
•m o
-p E*
i-J ai
O o CD Tt
. *= ? fi
CC
fi fi
•" 60, . fi
2 S.Er^S.S
oB
CD =" te S «^
3?:M
- fi
os
C^tM-S^g

sfsJÎ-s
000

jJIJH
.11
""O
*2S
■ w. fl B cC 3 ce
.2 S *
& S cp
O5
ce ,a O .2

II
i?£fi^ J

mmiî
JS •* -Sos ~~»şj S
*J-J3 N cC fi a> 3 <*>

Iji
K-e —

ffW!
§ S-ia-3
Se-S
IJ
«3 '£ c
3 fi
•-S».- —
3'5 CC

sS
JCC CC s- si ^^ o

•fiJS c 2 - I -.2 rt53>cc STS O 5 rt o

* Oi ,—1 "-< *^ ^
>ct
*** c« CC

'1.11 -s-3
,^ c/>>CC i^| —- fi T3 .
3 "J cfi ■ —
-H
ce — o c
» fi CiJ . " h CC
5 fi 3
o
3<t3.^.2,'3>cc^)
'* *i 3 3*130 — •!-

îirbiiiP11"
cc

Iii-
2E
co «• jjfl fi O £ h "3 fi '3 -T Cu fi ■ fi JCC £■ o *»
3
— 2 -3 >5- ° *
cC ft'S fi ^H — -p
- CC' cC o
.... CC OHO. fi

°>cc£H e'3 «-

H
33 ._,- fi (3
CD
CD

.as.s.isî

M0
numumiUiiuutKfi
sJ-
«
fi ^3 cC S o o I- -E 5 §"<2 M
o o •- 3 -s cc o 3 § o g * o r o o g * ■d'2 Sfl a-* 2£3; &£ § S CbCb^S-a o o * -

ir
" s^ p=3..-''P'P.! ?
¥§op,-o|fi^
^ p-=fi "S <- _<3 2 cC ■% 3cC33ccUogE^<2
3. o SPaj tuS^eSSfl 3
- ■ ;g ® ş 3| gife
O >cC fi co
3 «E
U O) -
„O te

slabii
CC
• fi

miî!
•»"■'* 5
S<ftq
S^â.2-3.»l
O— -T3 c« S
ce ra<
fi fi 5
C/3 *J l/l
*Ş|,s<P.§o^.St
-dg'^Z,cesg.'Şi^-|o2fi
2?^^.,
fi.S ^
>cS
E ce_ „ S fi
Oiî-C cjy b
Cb O Ş *J — _ j^> cu — ri
fiS
ăH CD 'g
««
cC
.cert73 -
5 J2 "3 „
; fi
z; cc
,S o fi^
Cb fi
î.fi as
CD
fib^l
3Coo
Cb
2 3>ce o fi fi

mzpBM
» K**3
.3 § S fi-3 fi '^ ce cp 3 ^^.S fi S
3
• "S-S
w cciŞ £
fi-- b3 2 g ^
ce
■a<-s-3
S -ce 3 .5 :3 ._
O ^— b. —»- .—

<D (c cC c6 o K fib£ ..--; o ,X °

ce r- — b. >cc o S>cCO —
Bţ
*"*sfâai
cn- ce o o
fi -. 3
fi 2 ce fi
CC fi

îs
-1^1!
°lS|fi

JH*^
Q
fi fi dS
CD _TJP H
m
£•■5-
■ ce

oM
g. CD
05 3
O
&CO
o 0.

!1
*1§
■5- a-3 s-
111
Pliniu cel Bătrîn
324
Pliniu cel Tîuăr, în epoca imperială, cînd vrea să arate că o epistolă este «cizelată», aminteşte de P. (Epistola I, i&). în latina
tîrzie, erudiţii Aulus Gellius şi Macrobius îl studiază pe P. copiind fragmente din comedii. Numai poetul Horaţiu se arată
nemulţumit de versificaţia, ca şi de comicul pieselor plautine: « strămoşii voştri au lăudat pe nedrept ritmul şi comicul
plautin» (Arta Poetică, 271; cf. Epistole, II, 1, 170 şi urmj Ieronim avea, între cărţile sale preferate, şi comediile lui P.
Admiraţia pentru P. creşte în evul mediu, cînd îi sînt copiate textele şi apar mai multe familii de manuscrise, baza ediţiilor
critice de azi. în Renaştere, P. se află la loc de frunte. în epoca modernă, savantul Angelo Mai descoperă, în anul 1815, un
palimpsest al comediei Casina, pe care era semnat: «T. Macci Plauti», iar în Mercator: «Macci Titi». S-a limpezit astfel
confuzia ce persista încă din antichitate, cînd poetul figura cu numele Maccus Accius Plautus. Dramaturgi de renume, în
epoca modernă, l-au socotit vrednic a fi imitat. Moliere a adaptat comediile Amphitryo şi Aulularia, în ale sale Amphitryon
şi VAvare; Beaumar-chais, 1-a imitat în Nunta lui Figaro.
OPERA. Manuscrise: Ambrosianus, palimpsest din sec. IV, publicat de Angelo Mai la Milano, 1815, sub titlul Plauti
fragmenta inedita; Pala-(inus retuş, sec. XI, Vatican. Editio princeps: Veneţia 1472. Ediţii: E. Ritschl, G. Lfrwe, G.
G6tz, F. Schoil etc, Plauti Fabulae, 7 voi., Leipzig, Teubner, 1894 şi urm.; J. Brix-M. Nie-meyer, Plautus, Comcediae 4 voi.,
ed. IV, Leipzig, Teubner, 1883 — 1891, urmata de numeroase teeditări, plnă In 1930, la care a colaborat şl A. KShler; W. M.
Lindsay, Plaut, 2 voi., Oxford, Clarendon, 1910; A Ernout, Plaute, Gomidies Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1932
— 1940; ed. IV 1972; W. Binder-W. Hofmann, Plautus, Komodien, Berlin-Weimar, Bibliothek der Antike, 1963; E.
Lefevre, Die romische KomOdie, Plautus und Terenz, Wege der Forscnung, XXXVI, Darmstadt, Wiss. Buchgesell.,
1973. Ediţii parţiale: Amphitruo: E. Paratore, Florenţa, 1959; Curculio: J. Collart, Paris, Erasme, 1962; G. Monaco,
Palermo, Palumbo, i~969; Miles Gloriosus, M. Hammond, Cambridge, 1963; Mostellaria: J. Collart, Paris, Presses univ.
de
France, 1970; Rudens: F. Marx, Leipzig, ig28. reeditare, Amsterdam, 1959; Trinummus: Walt-zing, Paris, 1930; Truculentus:
P. J. Enk, Lei-den,1953; reeditare, 1971. Traduceri: L. Gurlitt In limba germ., Berlin, 1920 — 1922, cu ilustraţii•' E.
Paratore, In ital. Florenţa, volumul Plauto, lnceplnd din 1959 şi urm.; P. Nixon In engleză, Londra, 1916 şi urm.; E.
Sommer' Plaute. Comidies traduites en francais, 2 voi' Paris, Hachette, f. d.; E. W. Segal, Roman Laughter, The
Gomedy of Plautus, Cambridge Harvard Univ. Press, 1968; E. Constantinescu' Oomediile lui T. Maccius Plautus, voi. I,
Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1925; ed. II, Rlmnicu VUcea, 1931; voi. II, ibid. 1933; voi. HI, ibidem, 1933; voi. IV,
lbid. 1934, N. I. Heres-cu, Plaut. ilfiJitaru! tngimfat, Bucureşti, Imprimeria Naţionala, 194); N. Teică, Plaut. Casa cu
stafii, Teatru I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Comedia măgarilor, Teatru II, Bucureşti, Minerva, 1970;
Cartaginezul, Teatru III, Bucureşti, Minerva, 1972; AftHtaru! fanfaron, Teatru IV, Bucureşti, Minerva, 1973; Arnphi-tryo,
Teatru V, Bucureşti, Minerva, 1974; P. Staţi, Plaut, fragmente In PL, voi. I, Bucureşti, Minerva, p. 12—42.
REFERINŢE CRITICE :IF. Leo, Piautiniscfu I Forschungen zur Kritik und Geschichte der Komi- ' die, Berlin, ed. II, 1912;
Paul Lejay, Flaut*, Paris, 1923; E. Fraenkel, Piautinisches in Plautus, Berlin, Î1922; trad. ital. de' F. Munari, Florenţa, 1960;
G. Jaehmann, Plautmtsc/ies und Attisches, Berlin, 1931; A. Frete, Essai sur la structure dramatigue des comeVJies de Plaute,
Paris, Les Belles Lettres, 1930; K. Abel, Dt« Plautusprologe, Frankfurt, 1955; B. A. Tala-doire, Essai sur le contigue de
Plaute Monaco, 1956; P. P. Spranger. Htstorische Untersuctanjen zu den Shlavenfiguren des Plautus und Teren Wlesbaden,
1961; E. Paratore, Plauto, Fireze, Sansoni, 1962; L. Braun, Die Cantica des P^v tus, Gottingen, Vandenhoek & Ruprecht, 19'1
PLINIU CEL BĂTRÎN [Caius Plin"* Secundus] (23 e.n., nonvum Comui» [Como], Italia de nord - 79 e.n., sta biae). Om de
ştiinţă, istoric, filosof. N*._ cut dintr-o familie care aparţinea or ^ nului ecvestru. Ofiţer de cavalerie Germania, procurator al
lui Vespasian Spania, comandant al flotei din Misen»^ aproape de Neapole, în timpul lui M
325
Pliniu cel Bătrîn
- ea timp, datorită extraordinarei sale ^teri de muncă, să se instruiască necon-P u it citea, rezuma, nota, la baie, la 1 „să jn orice
loc unde găsea ceva care-1 ^teresa (Pliniu cel Tînăr, Epistole, VI, 5). Avea, la un moment dat, 160 de volume, «.zumate sau
extrase din lecturi. A scris opere cu conţinut foarte variat. Pliniu cel Tînăr, nepotul lui P.c.B., enumera toate lucrările
unchiului său în ordinea în care au fost scrise (Epistola III, o): ele tratează subiecte militare, istorice, lingvistice de ştiinţe
naturale. S-au păstrat numai lucrările de ştiinţe naturale, sub titlul Naturalis historia (Istoria naturală, 37 de cărţi^, cu teme
din geografie, psihologie, zoologie, botanică, botanică medicinală, zoologie medicală, mineralogie, întrebuinţarea
minereurilor, dar şi din artele frumoase. Deşi nu e un om de ştiinţă original, cu cercetări proprii, ci un erudit, care a strîns şi a
difuzat cunoştinţe, un compilator enciclopedist, P.cB. poate fi considerat drept unul dintre cei mai de seamă savanţi ai
antichităţii. A murit In portul Stabiae sufocat de gazele Vezu-viului în erupţie, jertfă a pasiunii sale pentru ştiinţă.
O
Scrierile pierdute, enumerate de Pliniu cel Tînăr, la solicitarea amicului său Baebius Macer (Epistole, III, 5), sînt de o mare
diversitate: De iaculatione equestri (Despre aruncarea cu suliţa în arma cavaleriei) ; De vita Pomponii Secundi libri duo
(Biografia lui Pomponius Secundus, două cărţi), omagiu bărbatului distins în armată ca şi autorului de tragedii,
Bellorum Germaniae viginti libri (20 de cărţi despre istoria războaielor purtate de romani contra Germaniei); Studioşi (Cei
ce învaţă), tratat despre formarea oratorului; Dubii sermonis libri octo (Opt cărţi despre incertitudinile^ limbajului); A
fine Aufidii j/i triginta et unus libri (31 de cărţi ţela sfîrşitul istoriei lui Aufidius Bassus), itone generală a Romei, care
continua |Pera lui Aufidius Bassus, încheiată, după cu se pare, cu moartea împăratului Clau-!• Pliniu cel Tînăr, nepotul său,
spune espre această operă că a fost scrisă Cu mai>e scrupul de imparţialitate » (Epis-
tole, V, %h). Nu se cunosc limitele exacte ale lucrării dar, în Naturalis historia (prefaţa), se găseşte o aluzie la unele întîm-
plări "privind dinastia Flaviilor, ceea ce duce la presupunerea că povestirea începea cu domnia lui Nero, mergînd pînă la
Vespasian. Naturalis historia este ultima operă a lui P.c.B. în anul 77, cînd a fost publicată, număra 36 de cărţi, fiecare avînd
la început lista autorilor folosiţi ca izvoare; în 79, la doi ani după moartea autorului, Pliniu cel Tînăr a republicat-o, cu noi
adausuri şi schimbări; a adunat într-o singură carte toate listele cu indicaţiile bibliografice şi, împreună cu sumarul general, a
constituit prima carte, ce s-a adăugat la cele 36. Opera e o adevărată enciclopedie: pînă la cartea a Vll-a, tratează despre
univers în general, geografie şi etnografie; în cartea a Vll-a, despre civilizaţiile umane; în cărţile VIII —XIX, despre animale
şi vegetaţie; de la cartea a XX-a la cartea a XXXII-a, despre foloasele pe care le poate avea omul de la animale şi plante,
adică noţiuni de botanică medicinală şi de zoologie medicală; ultimele cinci cărţi sînt rezervate mineralogiei, tratînd în
special despre foloasele pe care le aduc mineralele omului şi activităţii artizanale; tot acolo se vorbeşte despre făurarii
cunoscuţi, despre artişti şi despre operele lor, constituind cel mai de seamă izvor literar relativ la arta antică. în această operă,
P.c.B. s-a folosit atît de propriile sale observaţii, cît şi de circa 2000 de volume, pînă la el în mică măsură consultate de
cercetători, « propter secretum materiae» (din cauza caracterului inaccesibil al materiei). Operă vastă — dar nu o simplă
îngrămădire de informaţii, ci o compilaţie inteligent făcută— Naturalis Historia este subordonată unei idei majore, aceea a
necesităţii cunoaşterii şi învăţării. P.c.B. considera că « a şti» e condiţia fundamentală a existenţei umane, pentru că omul are
nevoie să înveţe de toate. Omul nu ştie să facă nimic, dacă nu învaţă: nici să vorbească, nici să meargă şi nici să mănînce. De
la sine, prin natura sa, nu ştie «decît să plîngă» (Prefaţa, VI1^. A învăţa, deci, e o necesitate şi, în acelaşi timp, o datorie. E
necesar ca omul să cunoască mediul în care trăieşte, să aibă cunoştinţe despre
Pliniu cel Bâtrîn
326
327
Pliniu cel Tînăr
lume în totalitatea ei, despre pămînt, despre sine însuşi, dar, mai ales, despre regnul animal şi vegetal, de la care primeşte
hrana şi cele necesare întregii existenţe materiale şi activităţii spirituale. Cu toată vastitatea ei, opera are un plan bine
alcătuit, e organizată în conformitate cu dispunerea şi dezvoltarea subiectelor. P.cB. desigur, a citit mai mult decît a
meditat, dar în lucrare nu lipseşte nici gîndirea filosofică. Sistemul său se prezintă mai întîi ca o negare puternică şi
îndrăzneaţă a religiei; el nu crede în zei, îi vede ridicoli, reprezentaţi în literatură şi în artă cu toate beteşugurile şi slăbiciunile
omeneşti. P.c.B. a îndreptat împotriva politeismului antropomorfic cele mai aspre critici; găseşte ilogică pînă şi ideea de
politeism. în acelaşi timp, excludea metafizica: «e o nebunie să ieşi din lume şi să cauţi ceea ce este în afara ei, ca şi cum
interiorul ei îl cunoşti îndeajuns » — scrie el cu mult bun simţ. Scepticismul lui P.cB. merge spre un fel de pozitivism, cît şi
spre un pesimism sumbru, amintind de Lucreţiu. Omul, de pildă, nu mai e «regele », ci « dezmoştenitul» pămîntului:
«nudum in nuda humo ad vagitus statimet ploratum» (a fost aruncat pe pămîntul gol, să geamă şi să plîngă) sau «Nulii vita
fragilior, libido maior» (nimeni n-are o viaţă mai plăpîndă, nici o pasiune mai aprinsă [decît omul]). Animalele nu se sfîşie
din duşmănie între ele; omul insă este cel mai crud duşman al omului («homini plurima mala ex homine»). Este şi
firesc ca P.c.B. să gîn-dească aşa, dacă ţinem seama că a trăit într-o epocă plină de sălbăticii, epoca celor mai cruzi
împăraţi şi a delatorilor. După această viaţă, afirmă el, nu mai e nimic de aşteptat: «Quae ista dementia est! perdit profecto
ista credulitas prae-cipuum naturae bonum, mortem» (Ce nebunie să doreşti altă viaţă! înseamnă a te priva de unicul bun
real pe care ţi-1 oferă viaţa, moartea). Filosof ia lui aminteşte şi de Tacit. Amărăciunea izbucneşte la tot pasul în Naturalis
historia, manifestare spontană faţă de abuzuri şi decăderea moravurilor. Deşi P.c.B, este un savant care pe alocuri
filosofează, zăbovind asupra neajunsurilor omului, el nu
s-a preocupat de filosofia ştiinţei, rUm ar fi fost de aşteptat, lipsă care *l-a făcu} să nu aibă influenţă asupra posterităţii Mai
ales după sec. XVIII, rămîne un' autor la marginea ştiinţei. Limba din scrierile păstrate se potriveşte modul»;
său de a gîndi, are în sine ceva amar protestatar, cu contraste violente, ce nu corespund supleţei limbii latine din epoca sa.
Stilul e greoi, puţin armonios, uneori obscur şi declamator, nsă atunci cînd exprimă idei înalte, devine nobil, viu si
energic. Contemporanii şi modernii l-au judecat inegal, unii sever, neţinînd seama de dificultăţile pe care le întîmpinau
savanţii antichităţii din lipsa mijloacelor de investigaţie. I se reproşează că nu e critic, că mai mult afirmă decît discută şi că
rareori obişnuieşte să se îndoiască. Totuşi, din Naturalis historia s-au făcut compendii parţiale: Geografia (III—VI) a fost
rezumată de Gaius Iulius Solinus, epitomator din sec. III sau IV. La începutul sec. IV s-a făcut un compendiu, numit
Medicina Plinii (Medicina lui Pliniu,), un fel de breviar, în trei cărţi, în care se indicau remedii urgente şi puţin costisitoare
contra maladiilor organismului în general şi al fiecărui organ in special. Dar, afară de opera lui P.c.B., la întocmirea
acestui compendiu au fost folosite şi alte izvoare. Cu toate scăderile inerente, P.c.B. rămîne în istoria literaturii universale un
erudit de seamă, a cărui operă reprezintă un preţios document pentru cunoaşterea istoriei ştiinţelor din antichitate.
t re j Andre etc. Pline, Histoire Naturelle, Sanvol. Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude,
te*t şi
O OPERA. Manuscrise: cele mai vechi *J«^g , cuprind puţine cârti din ampla opera a lui *• ■ ms mai noi au lacune si »**«*»In jop<

Un „l dintre «^«£* '££- - | b

Vossianus, sec. IX; mai recente, ^„j,,. '
3961; Parisinus nr. 6795, sec. Ai, s: ,
sis nr. 234, sec. XII «ui XIII. Ed't'O
Veneţia, 1469. Ediţii: D. ^fţ^ 1866-Maior, NaiuraHs Historia, 6vol., Ber
1872; L. von Jan-C. Mayhoff, « "'"^a* ' JVaturaîis Historia, 5 Yrt. ■^"^-tf. * 1892-1909, reeditare 1967; H. Racl£ Londra, S Jones, Plinii
Naturalis Historic p,pWl Loeb, 1938 şi anii urm, A. Ernou, £ Q de J. Beaujeu, H. Le Bonniec, R- >»
trad. franc, 1950 — 1974. Traduceri;
v L Strack, In lb. germ., 1853-1855, reti-Cl ui la Darmstadt, 1968; I. Teodorescu, Pli-păriM '"_ „ ,_,_..,_ __,___,. ,„„„„,„,♦„ in
ni"
cel Bătrin, Istoria naturală, fragmente In «k P. 229-238. REFERINŢE CRITICE. D. Detlefsen, Die neschreibung Italiens in aer Naturalis
Historia des Plinius und ihre Quellen, Leipzig, 1901, Die Anordnung der Geographisehen Biicher des Plinius und ihre Quellen, Berlin,
Weidmann, 1909; H N. Wethered, The Mind of the Ancient World. JL consideration of Pliny's Natural History, Londra, 1937; H. Le Bonniec,
Bibliographie de l'Histoire Naturelle de Pline VAncien, Paris, 1946; K. G. Sallmann, Die Geographie des ălte-ren Plinius in ihrem Verhăltnis
zu Varro, Berlin W. de Gruyter, 1971.
CD.
PLWIU CEL TÎNĂR [Caius Plinius Cae-cilius Secundus-Minor] (61 sau 62 e.n., Novum Comuni [Como], Italia de,
Nord - 113 e.n., Roma). Scriitor şi om politic. Rămînînd orfan de tată, la vîrsta de opt ani este adus de mama sa la Roma,
unde trăieşte în casa unchiului său dinspre tată, Pliniu cel Bătrîu. Studiază gramatica, retorica şi filosofia cu profesori de
seamă, printre care Quintilian şi filosoful stoic Musa-ios. începîndu-şi cariera de avocat încă de la vîrsta de 19 ani, are
succese remarcabile. A exercitat mai multe demnităţi, sub împăraţii Domiţian şi Traian. Ca simplu cetăţean şi cap de familie,
nu a fost fericit, întrucît şi cea de-a treia soţie, Calpur- nia, era mereu suferindă. A făcut acte filantropice, înfiinţînd şcoli şi
biblioteci publice la Comum şi Laurentum, sprijinind^ material pe scriitori, între alţii pe Marţial. Este cunoscut
posterităţii mai ;s prin discursul de proporţii, rostit în snul senatului, în care aduce omagii împăratului Traian pentru
numirea sa în uncţia de consul: Panegyricus Traiani "■negiricul lui Traian). De la P.c.T a n.as şi o vastă corespondenţă
(în 10 ţ)i oglindă fidelă a societăţii romane l0t>temporane lui.
H lui P.c.T, compusă din epistole, dis-^Uri, rapoarte oficiale, versuri, a fost
începută încă de pe băncile şcolii. în Epistola I, 4 mărturiseşte că a scris, în limba greacă, o tragedie în versuri, precum şi o
elegie a insulei Icaria, folosind hexametrul dactilic şi endecasilabul falecian. A citit foarte mult şi a scos note ca un autentic
enciclopedist al epocii. Obligat de sarcinile oficiale, a rostit şi compus o serie de cuvîntări, astăzi pierdute. Ne-a
parvenit un singur discurs integral, de mari proporţii: Panegyricus Traiani, din care reies calităţile sale literare. Este un
discurs oficial rostit în plenul senatului cu ocazia festivităţii instalării salo în funcţia de consul. Varianta care ne-a par-
venit este mult amplificată, P.c.T. revă-zînd-o pentru publicare. Sînt amintite în Panegiric ajutoarele acordate de împărat
copiilor săraci în Roma ca şi în provincii, sumele de bani împărţite plebei, semn al bunătăţii sale. Conţinutul
Panegiricului nu este altceva decît o aglomerare de adulaţii, uneori întrecînd măsura. Din punct de vedere literar, relevă o
frază rotundă, hotărîtă, ieşită de sub pana unui om cultivat, în unele pasaje, retorismul este vădit exgerat: « Cu siguranţă
că împăratul nostru, Traian, a fost aşezat pe tronul Romei chiar de zei... Cu atît mai de preferat este să te rog pe tine, Iupiter,
preabunule şi preaslăvitule, mai înainte întemeietorul şi acum protectorul imperiului nostru, să te rog să faci în aşa fel ca, să
pot rosti o cuvîntare demnă de un consul, demnă de măreţia senatului, demnă de împărat ...». P.c.T. urma ca model pe
înaintaşul său Cicero, studiat cu profesorul Quintilian. Din dorinţa de a face din Panegiric un model al genului, P.c.T. a
întunecat claritatea cuvîntării prin măiestrie căutată cu orice preţ, prin retorism arid. Calitatea de prim ordin a Panegiricului
o constituie faptul că este un document în unele privinţe unic, redactat de un demnitar de la curtea imperială. Pe tărîm literar,
datorită lui P.c.T., panegiricul avea să se încetăţenească ca specie în literatura latină şi să fie cultivat asiduu în veacurile
următoare. De la P.c.T. au mai rămas 10 cărţi de Epistulae (Scrisori) şi o corespondenţă oficială — rapoarte de serviciu.
Scrisorile au fost grupate chiar de autor şi publicate în nouă cărţi, cea de a zecea fiind corespondenţa.
Pliniu cel Tînăr
Pompeiui
k d r< n t( C b t
\
separată, cu împăratul Traian. Au fost corectate şi cizelate cu toată grija, fiind destinate publicării. Epistolele oglindesc
aspecte din viaţa ^economică, politică, culturală a epocii. între anii 97 — 110 e.n., P.c.T strînge şi triază materialul eaorm ce-
1 avea la dispoziţie, aranjîndu-1 în conţinutul cărţilor, fără să ţină însă seamă de ordinea cronologică sâu tematică. în
consecinţă, subiectele variază de la o scrisoare la alta: discuţii mărunte înjghebate la vreo cină, convorbiri întrerupte de
intervenţia unor amici zgomotoşi, sau chiar povestirea unui important proces ce reţinea atenţia acelor zile. Epistolo-grafia
pliniană se ocupă pe un plan larg şi de viaţa sclavilor, de munca lor în diverse sectoare ale vieţii economice, fie într-o
gospodărie, fie pe ogoare, într-un atelier sau chiar la curte. La fel ca Seneca filosoful, şi P.c.T. considera pe sclavi
oameni, meritînd să fie trataţi ca atare. Primind ştirea că sclavii au măcelărit pe stăpînul lor, pretorul Largius Macedo,
P.c.T. găseşte cuvinte de compasiune: «Dar şi Macedo poartă o mare vină! Prea se purta aspru, prea era crud. Uitase,
oare, că şi tatăl său fusese sclav?» (Epistola III, 14). într-un cerc intim, altădată, unde se aflau şi mulţi jurişti, se discuta
eliberarea unui sclav. Nu se arătau toţi participanţii de acord, în privinţa meritelor sclavului. Atunci P.c.T. se ridică, şi
întinzîndu-i sclavului tichia de libert, îi porunceşte să şi-o aşeze pe cap. Era semnul eliberării (Epistola IV, 10). Alte scrisori
cuprind relatări ample despre felul cum se desfăşurau lecturile vremii, fie în sălile publice, fie în case particulare, între
invitaţii la o cină (Epistola I, 12), sau cum se făcea recenzia unei cărţi, cea scrisă recent de Silius Italicus, de pildă
(Epistola III, 5). Destul de frecvent este amintită activitatea delatorilor, care, sub Domiţian, întrecuseră orice măsură.
Prietenul lui P.c.T., istoricul Tacit, îi cere [Epistola VI, 16) Să-i povestească felul ejim a murit, răpus de erupţia, Vezuviu-
IJHI, unchiul şi tatăl: său adoptiv, Pliniu "e'e'i, Bătrîn. « Unchiul a stat martor pcu-ţar pe promontoriul de la. Misenum, ceva
fjiiii Ji,',fior$ de foitul îfe.appje. .S-a^uz^t ,-mâri W§ zgomotul unui bubuit grozav,, <""â jcare^.la, fiîţeya secunde, au crăpat
zidurile locuinţelor şi s-au năruit. A » - „i Bătrîn], n-a citit nici o carte, din nit apoi ndicîndu-se în văzduh, Una-C;s „„ extrasă
pasaje. Spunea adesea
un,!; să nu extragă pasaje. Spur
gros de fum negru. Marea s-a zguduit1-6^ o carte nu este atît de rea, încît stralundun, acoperind ţărmul m .. nl0V,___»™ într-
un fPi » iF.nistnlji
unase ...»
acoperind ţărmul cu
folosească într-un fel... » (Epistola
(Epistola VI, 16, Ai j."^ fn relatiile sociale P.c.T. s-a arătat
COlfiCt.ia df> P/irOCnn.J L °' - L*L'„„ Ars nmanîo o! Imn cimt
turn). Din colecţia de coresponda ,,n cetăţean de omenie şi bun simţ.
întreaga cartea a X-a conţine cores\ rovincii însă căuta să-i convingă pe
aenţa lui P.c.T. cu împăratul TriXici că dominaţia Romei peste noroa-
■Augustuna lumii este si trebuie să rămînă perii T*«„.- 'ie lu_ _-J-.„*!.„..:: A~ „*« + ~ „; : ^rt«^r.
cores- „rovincii însă căuta să-i convingă pe
lll T»4 " =.: „x rlnminatifl Romei
Scrisori adresate împăratului Traiani T«s,"ve conducătorii de state si-i dorea
scrisori au fost redactate înainte ca K™V'ni lui Traian. De-a lungul sa fi plecat ca guvernator^ în provinf s-a bucurat de
consideraţie:
veacuri-■ţ->... .- . ^ « . — ^-^^iUrt c-a jjucuictu v*v- vju.wi«w«yv. conteni-
iiitima şi Pont. Din capitalele pro' nii îl admirau, comparîndu-1 cu culor el a redactat rapoarte, precuruMt. iar în epocile
următoare, scrisorile scrisori amicale, între anii lll-n 2 £*!u servit ca model autorilor Symma-Dintre aceste 122 de scrisori şi
rapoal si Sidonius Apollinaris. în evul unele conţin răspunsul împăratul», „iiu însă, întrucît epistola nu era cul-scnsonle
prieteneşti ale Iui P.c.T. ""tă ca gen literar de sine stătător, nu cuprinsul celor oficiale reiese că, în r luat în considerare.
Umanismul Renaş-tatea Im de guvernator, a fost un derdi cu deviza-i «înapoi spre clasi-tar biind fricos şi nehotărît. De pi: s,«J,
i-a readus în actualitate, prin cer-mtre altele, cerea sfatul împăratului t.t ari şi studii, ediţii, considerîndu-1, cum sa procedeze cu
un sclav care se furiş' de fapt era, un neoclasic. în epoca in_ rindul ostaşilor liberi, chestiune Rodernă, savanţii îl apreciază
pentru con-marunta ca sa ceară avizul împăr dtunutul documentar al operei. Pentru generaţiile următoare rămîne toi Z
revelatoriu faptul că, în sec. I şi II e O
se putea vorbi liber în faţa împăraţii "'
semn că despotismul scăzuse ConsideraPERA- Manuscrise: Panegiricul: trei file Importanţa scrisorilor este în primul
ialimpseste, sec. VI—VII, după care s-au făcut documentară. Ele cuprind, spre exemftPll in sec. XV, Milano; Epistole:
Mediceus, scene de persecutare a creştinilor, al ci6- IX—X, Florenţa; Vaticanus, nr. 3864, număr crescuse în acea epocă.
Episto**- IX —X; Ashbumharmianus — Riccardia-păcătuiesc însă prin oarecare monotcw. Florenţa, sec. IX —X; Bernensis,
nr. 136, iar stilul, figurat, vrînd cu tot dinadi^- XIII; Bodleianus, Oxford, sec. XV; Dres-să fie cît mai clar, duce la un efect
<«"«*, nr. 166, sec. XV; Urbinas, Vatican, nr. trariu, datorită exagerării. Critica 1*53, sec. XV; Vindobonensis, 48 (=239).
Edi-rară de totdeauna subliniază drept cio princeps: L. Carbo, Veneţia, 1471. Ediţii: tate a corespondenţei pliniene variet? 1-
Kell, Plinius Minor, Opera omnia, Leipzig, tematică, subtilitatea aprecierilor, ui^ubner, 1870, cu indice Întocmit de Th.
Momm-nitatea şi eleganţa stilului. Spre ilustr*n; C. F. w. Mflller, Plinius Minor, Opera iată portretul unchiului său, consfnnia,
Leipzig, Teubner, 1903; ed. II, In cola-printr-o caracterizare veridică: « Era'orare cu E. Kukula, 1912. F. Trisoglio, Plinio
spirit ager, avea o dorinţă de studiu" Giovane, Opere, 2 voi., Torlno, Utet, 1973. necrezut, o extremă putere de veghSpijsfoZe:
E. T. Merill, Leipzig, Teubner, 1922; înainte de a se lumina, se ducea la îir A--M. Guiliemin, 3 voi., Paris, Les Belles Lettres,
raiul.Vespasdan,, căci şi el lucra noap£oU- Bude, 1927 — 1928; M. Durry, cartea X, apoi, după însărcinarea dată, întorcînJ""' 8'
Les
Belles Lettres, Coli. Bude, 1947; se acasă; consacra studii!6r timpul răn. 9\9Scnuster ~ R- Hanslik, Leipzig, Teubner, După
gustare (uşoară şi Simplă, *„£; * ţ± TJ^TBLSLLTCZ
"ce-i ve,chi) adesea'vara> în ^ ^^%lZ^StZl St
da ragaz^tatea la soare; i ^.ckţea o ca***. A. Moţo, pUniu cel nnăr> Panegiricul
BOţa, facind extrase, într-adevăr, el, i ^Piratului Traian, Ploieşti, 1902; ed. II, Bucu-
reşti, Casa Şcoalelor, 1925; G. Popa-Lisseanu, Pliniu cel Tînăr, Corespondenta cu împăratul Traian, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1920; ed. II,
Bucureşti, Tip. Văcărescu, 1927; V. Iliescu, Pliniu cel Tînăr, scrieri alese din Scrisori In nouă cărţi şi Scrisori către Traian In IIR, voi. I, p.
477 — 483; I. Teodorescu, Pliniu cel Tînăr, Scrieri alese din Scrisori in PNL, p. 245 — 253; Liana Monolache, Piiniu cel Tînăr, Opere
complete. Bucureşti, Editura Univers, 1977. REFERINŢE CRITICE. A.-M. Guiliemin, Pline ei la vie liitiraire de son temps, Paris, 1931; G.
Unita, Vita, valore letterario e carattere morale di Plinio ii Giovane, Roma-Milano, II Filomate, 1933; J. Niemirska-Pliszeznynska, De
elocutione Pliniană in Epistularum libris IX conspicua, Lublin, 1955; V. A. Sirago, Le proprietă di Plinio ii Giovane, Milano, 1957; F.
Trisoglio, La personalită di Plinio ii Giovane nex suoi rapporti con la politica, la societi e la letteratura. Torino, Academia de Ştiinţe,
1972;:L. Vidman, Etude sur la correspondance de Pline le Jeune avec Trajan, Roma, Studia historica CIX L'Erma, 1972.
D.G.
POMPEIUS [Trogus Pompeius] (sec. I î.e.n., Gallia Narbonensis — sec. I e.n., Roma). Istoric. A trăit în timpul principatului
lui August. Supranumele se dato-reşte faptului că bunicul său, Trogus, a luptat în armata lui Pompei, în războiul contra lui
Sertorius. Alte date notabile despre viaţa lui nu se cunosc. Stăpînea literatura greacă, a avut preocupări şi pentru istoria
naturală. Charisius citează în acest sens un tratat, De animalibus (Despre animale), pe care 1-a menţionat şi Pliniu cel Bătrîn
(Naturalis Historia, XI, 52), spunînd despre autor că «este un scriitor destul de scrupulos». Se pare că a scris un tratat, De
plantis (Despre plante). Principala sa preocupare a fost însă istoria. Opera sa capitală este His-toriae Philippicae (Istoria lui
Filip), păstrată în extrasele făcute de epitomato-rul Iustin.
După marea operă a lui Titus LMus, consacrată în întregime Romei, istoricii s-au mărginit să rezume istorii celebre, biografii
sau cărţi despre lumea dinafară Romei. T.P. a scris o istorie universală
Properţiu
33o
în 44 de cărţi, sub titlul general, Histo-riae Philippicae, întîmplări istorice din Asia şi Grecia, anterioare domniei lui Filip,
pînă la căderea statului macedonean şi ridicarea puterii romane. In ultimele patru cărţi tratează despre regatul părţilor,
secularul şi nebiruitul duşman al Romei, despre istoria veche a Romei şi a Marsiliei şi despre Spania pînă la victoria lui
August asupra celtiberilor. Fără ca unitatea organică a operei să fie afectată, el introduce, din loc in loc, descrieri, însemnări
despre locuri, origini, antichităţi, obiceiuri care puteau să intereseze publicul cititor. Iustin, care a rezumat lucrarea, spune în
Prefaţa epitomei sale: « Mulţi romani, chiar consulari, au scris istoria' lor în limba greacă; Trogus Pompeius, scriitor format
la şcoala vechii elocinţe, a scris în latineşte istoria Greciei şi a lumii întregi, ca să se poată citi în limba noastră faptele
grecilor aşa cum s-au citit în greceşte cele ale romanilor». Asupra izvoarelor lucrării s-au emis multe ipoteze, dar părerile sînt
aproape unanime în a considera că Timagene din Alexandria a fost principalul ei izvor. Acest Timagene fusese adus la Roma,
în anul 51 î.e.n., ca prizonier de război. Aici a devenit un reputat retor şi istoric. A scris o operă, Peri basileon (Despre regi),
în care se narau faptele lui Alexandru cel Mare şi a urmaşilor săi. Timagene 1-a influenţat pe T.P. şi în retorica stilului, poate
şi în causticitate. Seneca retorul spunea despre Timagene: « avea o limbă iscusită, care ştia să spună cu eleganţă lucruri urîte»
(Controversiae, X, 5, 22). T.P. a fost învinovăţit de critica posterioară că n-a scos în evidenţă măreţia Romei. într-adevăr,
urmărind compendiul lui Iustin, ne dăm seama că T.P. vorbeşte mai mult despre duşmanii Romei decît despre faptele ei de
glorie. Legendelor miraculoase ale originii romane le contrapune legende miraculoase ale altor ţări şi popoare, scoţînd în evi-
denţă calităţile generalilor străini (Filip, Alexandru, Pirus, Hannibal), fără a găsi de cuviinţă să laude generalii sau consulii
romani. Despre Titus Livius nu pomeneşte decît o singură dată şi atunci pentru a-i reproşa că a încălcat regulile
istoriografiei, introducînd prea multe di< cursuri în naraţiune. în consecinţă, operă lui T.P., « maestru în a ofensa,* fără să se
compromită », a fost trecută sub tăcere pînă în secolul IV, cînd despre ea începe a se vorbi cu mult interes. Flavius Vopîg. cus
îl pune alături de Sallustiu, Titus Livius şi Tacit, considerîndu-1 unul «dm. tre cei mai elocvenţi scriitori care au poves-tit
vieţile regilor şi au trasat cadrul obiceiurilor», în opera sa scopul moral prevala asupra celui istoric, după cît reiese din
relatarea faptelor, din descrierea personajelor, a moravurilor. Acest scop se potriveşte dealtfel caracterului retoric al operei,
dramatică şi patetică. în naraţiuni, în descrieri, în cuvîntările inventate sau prelucrate de scriitor după normele şcolilor
retorice, Iustin, epitomato-rul, nu izbuteşte întotdeauna să-i respecte modalităţile de expunere, fiind lipsit de alese calităţi
literare; în stilul său se amestecă termeni clasici şi populari, construcţiile ciceroniene cu altele uzuale. Totuşi, el n-a trădat
conţinutul istoric al originalului şi, în esenţă, nici haina sa lingvistică. Ne-a lăsat o epitomă-docu-ment de incontestabilă
autenticitate.
O OPERA. Manuscrise: 2 Laurentiani, sec. XI. Editio prineeps: Veneţia, 1470. Ediţii: J. Jeep, 1885; F. RUM —A. von Gutschmid, Iustinus, Historiae
Philippicae ex Trogo Pompeio, Leipzig, Teubner, 1886; M. Galdi, Torino, Paravia, 1923;
0. Seel, Leipzig, Teubner, 1956. Traduceri: VI. Iliescu, Iustin. Trogus Pompeius, 'Istoria lui Filip, fragmente, în IIR, voi. I, p. 351-361;
1. Teodorescu, Trogus Pompeius — Iustin, fragmente, în PNL, p. 47-51. REFERINŢE CRITICE. L. Castiglioni, Studi intorno alle Storie Filippice di Giustino,
Neapole, 1925; A. Petersson, De Epitoma Iustini quaestio-nes criticae, Uppsala, 1926; L. Santi Amantini, Fonti e valore storico di Pompeo Trogo (Iustin XXXVe
XXXVI), Genova, 1972; O. Seel, Eine rdmische Weltgeschichte. Studien zum Text der Epitome des Iustinus und zur Hislorih des Pompeius Trogus, Erlangen,
1972.
PROPERŢIU [Sextus Aurelius Proper-tius Carus']; (c. 49 î.e.n., Assisi, Umbria -15 î.e.n., Roma). Autor de elegii erotice
331__________________________________
si patriotice. Se trăgea dintr-o familie j e origine modestă, dar înstărită. Tatăl său, partizan al lui Marcus Antonius, este înWnt şi
ucis in luptele civile la Perusia. jţărninind orfan la opt ani, pămîntul fiindu-i confiscat in favoarea veterani-j or) vine de
timpuriu la Roma, unde eSte protejat de Volcatius Tullus (Elegia j 1; 1, ')• Aici urmează studii de drept «î literatură. Activează
ca avocat, pregă-tindu-se pentru cariera înaltelor demnităţi, dar, întîlnind-o pe Hostia, fiica poetului Hostius (autorul
poemului Bellum Istricum), sau, poate, pe Roscia, fiica actorului Roscius, pe care posteritatea o va cunoaşte sub pseudonimul
de Cyn-thia, părăseşte definitiv avocatura pentru a se dedica poeziei. Tullus îl prezintă lui Mecena, care-1 introduce în
cenaclul oficial de la curte, «poetarum collegium». Poetul e neîncrezător şi suspicios, deoarece tatăl său pierise în lupta contra
lui Octa-vian. Cunoaşte pe unii poeţi ai vremii: Vergiliu, Gallus, Caesius Ba'ssus, Ovidiu. Anunţă apariţia Eneidei în termeni
ditirambici, profetici chiar: « La o parte, voi scriitori, la o parte, voi romani sau greci, că apare un op, mai mare decît marea
Iliadă» (Elegia II, 34, 65 — 66). De o sănătate şubredă, moare tînăr, cînd abia depăşise 30 ani. Prin săpăturile de la His-
pellum (Spello), în Umbria, făcute în anul 1772, se crede că s-ar fi descoperit mormîntul poetului. A lăsat un volum de elegii,
grupate în patru cărţi, remarcabile prin pasiune şi sinceritate.
O
Cărţile de elegii scrise de P. au fost publicate la intervale destul de mari. Cele 22 de elegii din cartea I le-a publicat chiar
poetul, sub titlul Cynthia Monobiblos (Cartea Cynthiei), prin 35 î.e.n.; cartea a Ii-a, cu 34 de elegii, şi a IlI-a, cu 25, au apărut
între anii 27 şi 22 î.e.n., Pe cînd cartea a IV-a, cu 11 elegii, este Postumă. în total, opera cuprinde 92 elegii, cu 4072 versuri în
distih elegiac. Este un admirator şi imitator declarat S 1 constant al liricii alexandrine: «Da, Umbria e mîndră cu-al Romei
Calimah» (Elegia IV, 1, 62). « Calimahul Romei» l<ioptă, în construirea elegiilor din Mono-
Properţiu
biblos, procedeul alexandrin, prezentînd tema « focului » său sub forma unor scrisori imaginare, adresate prietenilor sau chiar
protectorului său, Tullus: «Cynthia de prima dată-n vraja ochilor m-a prins, / pe cînd nu eram, o Tullus, de iubire, vai, cuprins
(Elegia I, 1). Tendinţa de aclimatizare în elegia romană a poeţilor alexandrini (allimah şi Filetas, manifestată şi de alţi elegiaci
latini, nu trebuie înţeleasă drept o pastişă. P., simţind aspiraţia spre mondenitate a vremii sale, a modelat formele literare
greceşti într-o coloratură pur romană, adaptîndu-le temperamentului cetăţenilor vremii, prin gustul pentru operele de artă, prin
claritatea şi plasticitatea imaginilor. Cu toată încărcarea de obositoare scene mitologice, piesele primei cărţi sînt totuşi «creaţii
noi, de cea mai convenţională galanterie» (J. Bayet), în care pasiunea pentru Cynthia este accentuată, este viaţa însăşi: «Tu
singură-mi eşti casa, tu, Cynthia-mi eşti părinte / şi-n orice clipă, dragă, eşti bucuria mea. / De merg eu trist sâu vesel, voi
spune la prieteni: / motiv am unul singur: chiar Cynthia-i motiv » (Elegia I, 11, v. 23 şi urm.). Pasiunea, exprimată cu atîta
sinceritate, a determinat în epoca imperială, pe epigramistul Marţial să exclame maliţios: «Cynthia te-a făcut poet, lascive
Properţiu!» (Epigrame, V, 13). Capriciile iubitei, infidelităţile ei, conferă accente zguduitoare pasiunii poetului. Cu timpul
însă, arzătoarele sentimente pentru Cynthia scad din intensitate. în elegiile din cărţile II şi III sînt tratate şi alte subiecte în
afară de iubire. Pe tărîm politic, de pildă, poetul face elogiul personalităţii lui Mecena (II, 1; III, 9) si chiar aî «divinului»
August (II, 10; III, 4, 11, 12, 18), relatează un vis (III, 3) sau scrie lamentaţii funebre la moartea lui Paetus (III, 7), a lui
Marcellus (III, 19) etc. Pînă şi în elegiile cu subiect erotic din aceste cărţi tonalitatea poeziei este mai gravă. Cadrul naturii
începe să predomine; descrierea peisajului inserează scene idilice de iubire, fie că este zugrăvită ivirea zorilor din dosul unei
stînci, de lîngă izvorul Apidanului, fie pajiştea crinilor sălbatici, amestecaţi cu maci rubinii, fie rostogolirea rîului Anio,
străjuit de arborele în
Properţiu
332
scoarţa căruia îndrăgostitul încrustase numele Cynthiei (Elegia III, 18). Deşi se găseşte departe de tandreţea lui Tibul, sau de
facilitatea lui Ovidlu, cîntăreţul Cynthiei, chiar şi în aceste ultime elegii închinate iubitei, străluceşte prin graţia sincerităţii:
«Eu? Să mă las nu-s tare, nici alta să iubesc. / Cu Cynthia-am început-o, cu Cynthia sfîrşesc ... » / Elegia III, 12). O
alternativă de laude şi injurii, de gelozie cu plînsete, de bucurii cu tresăl-tări de exuberanţă, zugrăvesc în chip minunat
prietenia intimă între « amanţii de la Tibur», cum îi prezintă Julien Pen-da (Properce ou Ies amants de Tibur, Paris, 1928).
Odată cu moartea timpurie a Cynthiei, poetul se decide să treacă la noi subiecte, depăşind sfera liricii erotice: «Să cînte
tineretul de-acuma pe Venera; / eu voi cînta doar lupte, că despre drag, am scris. /Vreau să calc grav de-acuma, cu pasul şi
privirea, /să mă înveţe Muza din citeră alt cînt / ...» (Elegia II, 10). Decizia urma s-o realizeze în cartea a IV-a, în care, dintre
cele 11 piese, o singură elegie este adresată Cynthiei (IV, 8), iar celelalte aparţin liricii patriotice, noua orientare fiind reflexul
schimbărilor sociale şi politice realizate sub guvernămîntul Principatului augus-ten. Frămîntat de seriozitatea imperativelor
epocii, P. îşi consacră cu vremea întreaga vigoare a talentului pentru redarea măreţiei romane, prin poeme naţionale
concepute în tonalitatea gravă, specifică cetăţeanului din veacul I î.e.n. Poetul îşi aminteşte de anii tinereţii, cînd arme frăţeşti
se încrucişaseră pe promontoriul de la Actium (31 î.e.n.), atribuind întreaga vină Cleopatrei. Moartea 1-a surprins evoluînd
spre realizarea acestei înalte aspiraţii. Aşa se explică detaşarea elegiilor din cartea a IV-a, prin conţinut şi seriozitatea
expunerii. Decizia unei schimbări radicale în tematica abordată de poet este întrucîtva şi consecinţa unor imbolduri
stăruitoare din partea lui Mecena [Elegia II, 10), care nu putea fi refuzat. Din mîndria de a se măsura cu talentul lui Vergiliu,
materializat în Eneida, P. compune cel mai lung poem din toate cîte le-a scris, primul din cartea a IV-a, de 150 de versuri,
zugrăvind
măreţia Romei eterne, vechile aşezări romane, moravurile sănătoase ale plebei acea viguroasă plebe care îndrăznise să se
opună forţei unui Hannibal, mînată de un cald patriotism: «Pe unde vezi străine, că azi e marea Romă, / 'nainte de Enea un
deal cu iarb-a fost. / Senatul ce-azi luceşte în haina-i purpurie, / \\ stăpîneau ţăranii cei aspri, în cojoc. / Strîngea, la adunare,
pe cetăţeni un bucium / ...» (Elegia IV, 1, passim). După modelul poeţilor alexandrini, voia să realizeze, la rîndul său, un
«epyllion», 0 mică epopee. în încercările sale imit'înd Cauzele poetului său favorit Calimah. şi; mai cu seamă folosind distihul
elegiac în locul hexametrului dactilic, ritm specific eroic, n-a izbutit pe deplin. Aşa se explică însă efortul poetului în primele
şase elegii din cartea a IV-a, care, fără să fie exclusiv originale, sînt şase mici cînturi epice, efort ce indică totuşi un pas spre
perfecţiune în măestria artistică. Ultima elegie — a 11-a — cea care încheie cartea a IV-a şi colecţia din volum, este în
schimb o capodoperă de elevaţie specific romană. în stil sobru, cu accente de o emotivitate copleşitoare, elegia a 11-a îl
plasează pe P. mai presus de poeţii elegiaci ai vremii — Gallus, Tibul, Ovidiu. Este o măreaţă prosopopee, o izbutită evocare
patriotică, de un real suflu epic, ceea ce a îndreptăţit istoria literară s-o proclame « regina elegiilor ». Poetul opune
sentimentul elevat al vechii morale familiale, celui contemporan. Cornelia, descendentă a Scipionilor, căsătorită cu Pau-lus,
se stinsese prea de timpuriu, spre regretul tuturora. Umbra ei apare soţului în vis şi, în cuvinte de o emoţionantă vibraţie, se
adresează celui pe veci nemîn-gîiat: «Cu lacrămi încetează a-mi tot stropi mormîntul, /că negre porţi închise rămîn la orice
rugi. / Cadavre cînd intrat-au sub legea infernală, / nu mai exista cale, prin poarta de oţel». Cornelia s. fost un exemplu de
viaţă conjugală, W flagrant contrast cu moravurile epoc" augustane. De un mare dramatism este scena în care încredinţează
copiii bărbatului: «Acum îţi lâs, bărbate, doi prunci, ca scumpe gajuri, / e grija p e,re,e piră din scrumul de pe rug. / Pe rind, fii
şi tată şi mamă, dragă Paul, / ci»
333__________________________________________________________
orveni cu dorul, micuţi, la gîtul tău. / Sărută-i, cînd or plînge, cu gura ta şi-a marnei; / De-acum povara casei simţi-vei numai
tu ...» (Elegia IV, 11). Prin cuvintele rostite de dincolo de mormînt, această fiică a Scipionilor se ridică, cu moralitatea ei
pilduitoare, la rangul vechilor familii romane. Dacă numai singură elegia a ii-a ar fi rămas din creaţia lui P., istoria literară
încă ar fi fost îndreptăţită să-1 aşeze la loc de frunte între elegiacii lumii. El posedă vigoare în expresia poetică, calitate ce nu
apare la ceilalţi elegiaci ai epocii. A ştiut, în primul rînd, să se desprindă de influenţa dominantă a liricii greceşti, dînd
alexandrinismului său o coloratură specific romană. Dacă moartea nu iar fi întrerupt firul vieţii aşa de timpuriu, el ar fi ajuns,
poate, aşa cum îşi propusese, un adevărat « Calimah al romanilor». Şi prin metrică poetul a căutat să obţină efecte înnoitoare.
Pentametrul dactilic, datorită fluidităţii sale caracteristice, îl ajută pe P. să se apropie de rima versului modern. De-a lungul
veacurilor, P. a fost apreciat pentru sinceritatea sa cuceritoare; contemporanii Cornelius Gal-lus, Ponticus, Caesius Bassus, i-
au arătat prietenie, iar Ovidiu stimă, numindu-1 în mai multe rînduri, «amic intim» şi amintind că în exil citea adesea din «
focurile» lui (Ovidia, Tristia IV, 10, v. 45—46). în perioada următoare, epigramistul Marţial îl preţuieşte în chip deosebit, iar
criticul Quintilian îl cataloghează în rîndul elegiacilor de seamă ai epocii clasice, considerîndu-1 inferior lui Tibul, dar cu
sublinierea că: «sînt unii care-1 preferă». în epoca modernă, admiraţia pentru elegia properţiană a sporit. Dovadă — ediţiile,
comentariile, studiile ce-i sînt consacrate. «Poeziile lui Properţiu — scria La Harpe — respiră toată căldura dragostei şi
uneori chiar a voluptăţii ; bine 1-a caracterizat Ovidiu, cînd '-a numit poemele « focuri », întărindu-şi

Properţiu
afirmaţia cu versul properţian: Oricui îi dă natura vreunul din păcate, / mie mi-a dat pe-acela ca să iubesc mereu ... [Elegia II,
22, 17]».
O
OPERA. Manuscrise: Neapolitanus, Wolfen-buttel, Gud. 224, sec. XIII, Vossianus, Leiden, sec. XIII; Laurentianus, Florenţa,
sec. XIV. Editio princeps: Veneţia, 1472.Ediţii: J. S. Phil-limore, Oxford, Clarendon, 1907, ed. critică; C. Hosius, Propertius,
ed. III, Leipzig, Teubner, 1932, cu coment. lat.; D. Paganelli, Properce, EUgies, Paris,Les Belles Lettres, Coli. Bude,1929: M.
Schuster — F. Dornseiff, Propertius, Leipzig, Teubner, 1929, cu coment. lat. ed. II, 1958; P. J. Enk, Propertius ed. II, Leiden,
1962; R. Helm, Properz, Gedichte, Berlin, Editura Acad., 1965, cu trad. germ. Traduceri: M. Rat, Properce! EUgies, Paris,
Garnier, 1931; Al. Andriţoiu, Properţiu, fragmente, In LL, p. 105 — 116: D. Crăciun Properţiu, fragmente, In APL, p. 139 —
155; P. Staţi, Properţiu, fragmente, In PL, voi. I, p. 42-77.
REFERINŢE CRITICE. F. Plessis, Etudes cri-tiques sur Properce el ses iUgies, Paris, Hacbette, 1884; Julien Benda,
Properce ou les amants de Tibur, ed. II, Paris, 1928; A.-M. Guillemin, Sur les origines de ViUgie latine, tn Remis des ttudes
Latines, XVII, Paris, 1939; A. la Penna, Properzio, Florenţa, 1951; P. Grimal, Les Inten-tions de Properce ei la composition
du IV-e livre des iUgies, Bruxelles, 1953; R. Helm, Sextus Propertius, Pauly Wissowa, RE, XXII, I, 1957, p. 758—796; H.
Trânkle, Die Sprachfcunst des Propertius und die Tradition des Lateinischen Dichterspraehe, Wiesbaden, 1960; Dieter Flach,
Das literarische Verhăltnis von Horea und Properz, Giessen, 1967; Ursula Wenzel, Properz, Hauptmotive seiner Dichtung,
Bamberg, 1969; John P. Sullivan, Propertius. A Criticai Introduc-tien Cambridge University Press, Cambridge Londra, 1976.
D.C
slin
Q
QUEVTILIAX [Marcus Fabius Quintilia-nus] (c. 35 e.n., Calagurris [Calahorra], Spania — c. 95, Roma). Gramatic,
retor, istoric al retoricii. Fiu al unui retor, a studiat la Roma avînd printre profesori două personalităţi celebre ale vremii, gra-
maticul Q. Remmius Palaemon şi retorul Domitius Afer. După terminarea studiilor, s-a întors în Spania, dar a revenit la
Roma, chemat de împăratul Galba, în anul 68. Aici a practicat avocatura, iar după 69, timp de douăzeci de ani, datorită
lui Vespasian, a deţinut o catedră de retorică sau elocinţă, cea dintîi catedră oficial plătită din tezaurul public, cu o sută de mii
de sesterţi. între elevii săi se numără şi Pliniu cel Tînăr. La propunerea lui Flavius Clemens, vărul şi cumnatul împăratului
Domiţian, a fost investit cu autoritatea consulară. Către anul 94, i s-a încredinţat educaţia celor doi fii, moştenitori prezumtivi
la tron, ai lui Flavius Clemens şi ai Flaviei Domitilia, sora lui Domiţian. în viaţa familială a avut de înfruntat durerea
pricinuită de moartea soţiei, încă destul de tînâră, şi a celor doi fii, unul în vîrstă de cinci ani, altul de zece.
O
Fiind unul dintre avocaţii cu faimă din timpul Flaviilor, « gloria togei romane» — cum îi spunea Marţial —, Q. a pledat în
procese de mare răsunet. Dintre pledoariile sale nu ni s-a păstrat niciuna. Se
cunosc însă împrejurările în care au fost rostite trei dintre acestea: una, la procesul lui Naevianus Arpinianus, acuzat de
omorul soţiei; alta, într-un proces de moştenire, şi a treia pentru regina Berenice adusă de Titus din ludeea la Roma. Se mai
ştie că prima pledoarie a fost publicată chiar de Q. (Institutio oratoria, XII 6—7; IV, 1, 19). între anii 87 şi 89 e.n.' sau poate
mai tîrziu, în 92 e.n., a scris despre cauzele decadenţei artei oratorice, De causis corruptae eloquentiae (Despre cauzele
decăderii elocinţii), lucrare pierdută, pe care a publicat-o înainte ca Tacit să fi scris Dialogus de oratoribus
(Dialogul despre oratori), în care găsim ecouri din opera lui Q. Scrierea s-a pierdut. Despre conţinutul ei ne putem face o
părere aproximativă din Arta oratorică. Sub numele lui Q. au mai circulat cîteva scrieri minore, negate însă de acesta.
Opera care i-a adus faimă este Institutio oratoria sau De institutione oratoriae, cel mai complet tratat despre arta retorică din
cîte ne-a transmis antichitatea. Gîn-dită şi elaborată la bătrîneţe, după o experienţă bogată de dascăl şi retor, Arta
oratorică a fost redactată în numai doi ani, 95 şi 96 e.n., după ce Q. s-a retras din învăţămînt. Cuprinde 12 cărţi şi e
dedicată Iui Victorius Marcellus, prieten al autorului şi avocat de prestigiu, căruia şi poetul Staţi us, în Silvae, îi dedicase
Ecloga a IV-a. în scrisoarea către Trifon, vestitul editor şi librar din Roma care
publicat lucrarea, Q. spune că, pentru Slaborarea ei, a trebuit să citească « nenumăraţi autori». Formarea oratorului ca -ir '
bonus et dicendi peritus», adică oratorului cu toate însuşirile morale, , apabil să vorbească bine, constituie obiectul si
scopul lucrării. Convins că perfecţionarea în orice activitate nu e posibilă decît începind cu spor munca pe un fundament
trainic, Q. îşi începe cartea cu o expunere asupra pregătirii viitorului orator. Punînd educaţia la baza instrucţiunii şi,
îmbinîndu-le pe amîndouă, el stabileşte normele fundamentale ale în-văţămîntului. Cartea 1 se ocupă de pregătirea
elementară a copilului, infăţişînd diferite probleme pedagogice: ce fel de pedagog e mai bine să se ocupe de copil, la ce
vîrstă, în ce chip şi în ce măsură trebuie începută învăţătura, după ce metodă să se predea citirea şi scrisul, dacă sînt mai
eficiente şcolile publice decît cele particulare, cum trebuie să procedeze pedagogul care se ocupă de educarea copilului şi
de studierea caracterului acestuia etc. El însuşi fusese doar, atîţia ani, profesor, pedagog desăvîrşit al tineretului. Opera, în
ansamblu, constituie un protest contra sistemului de educaţie din vremea sa. Cartea I este, credem, cea mai originală
din acest punct de vedere. A Ii-a cuprinde normele pregătirii oratorice, esenţa retoricii ca « bene dicendi scientia» (ştiinţa
vorbirii juste). Cartea a 111-a iniţiază cititorul asupra artei retorice, asupra celor cinci părţi ale acesteia: «inventio», « ordo
» (III —IV), « elocu-tio», «memoria», « actio » (VIII —XI). In cea de-a X-a, operează o selecţie din scriitorii latini şi
greci, absolut utili pentru dcsăvîrşirea oratorică. Arta retorică, retorica propriu-zisă, teoria elocinţii, « regina lumii» — cum
o numea Q. — formează conţinutul cărţii a Xl-a. Cartea a XII-a, « pars longe gravissima», cea mai importantă din toată
opera, se ocupă de metodologia retoricii. Reia mai întii definiţia lui Cato despre orator « vir bonus
■*-----1
Quintilian
et dicendi peritus» ilustrînd-o pe larg. Nu lipsesc nici sfaturile privind metoda pe care este bine s-o folosească oratorul în
studiul şi tratarea cauzelor. Cu o bogată informare şi argumentare tratează despre stil, « genus dicendi» sau « orationis»,
problemă foarte importantă şi dificilă, căreia îi găseşte soluţia în alegerea genului ce se pretează cel mai bine la
lămurirea şi convingerea judecătorului. Institutio oratoria rămîne un model al genului. Este o operă echilibrată în
ansamblu, finisată în cele mai mici detalii, întemeiată pe o cunoaştere sigură şi ireproşabilă a teoriilor asupra fiecărei
probleme speciale. Q. expune subiectul fără pedanteria şi ariditatea tehnică a tratatelor ulterioare, avînd o vie
înţelegere a realităţii. Tratarea este completă şi sistematică. Nu se ridică însă la treapta ciceroniană din Orator şi De
oratore. Are chiar şi unele lipsuri în redactare, evidente mai ales în ultima carte, pe care Q. n-a putut s-o revadă şi s-o
corecteze înainte de publicare. Cu toate că expresia este în general simplă, naturală şi coerentă, el n-a putut evita complet «
amprentele » epocii: stilul său elegant este uneori convenţional, chiar obscur. Proza este aceea a unui artist care îşi
cizelează fraza şi reuşeşte, de multe ori, să-i dea dinamism şi viaţă, fără să atingă amploarea şi abundenţa lui Cicero din
tratatele de retorică. Cu toate acestea, Q. era considerat de contemporani ca tipul pedagogului desăvîrşit. Marţial exprimă
exact acest merit cînd spune: «Quintilianus, vagae moderator summus iuventae » (Quintilian, educator fără rival al
tineretului zvăpăiat). Referiri asupra operei sale găsim în toată latinitatea tîrzie şi în evul mediu. Chiar şi artele figurative ale
Renaşterii atestă faima sa: în faţa a şapte sibile, a fost reprezentat, în 1474, împreună cu alţi şase autori greci şi
romani, în corul catedralei din Ulm (RFG).
O
OPERA. Manuscrise: Ambrosianus E, nr. 153, sec. XI, ms. complet; Bernensis nr. 351, sec. X; Parisinus, nr. 18.537, sec. X, ms. incomplet;
Bambergensis M 4, sec. X, ms. complet, dar mutilat. Editio princeps: Roma, Campano, 1471),, Ediţii: Instituţia Oratoriae: E. Gibbson,
Oxford, 1693; G. L. Spalding, 6 voi. Leipzig, 1798; ed. II, 1816; J. J. Dussault, Paris, Le-maire, 7 voi., 1821 — 1825, cu comentarii latine; C.
Halm, 2 voi. Leipzig, 1868 — 1869; E. Bonnell, Leipzig, Teubner, 1896 — 1905; L. Radermaeher, Leipzig;' Tetibner, 1907; ed. II, 1935; ed.
III revăzuta de-^iBuc&heit, 1959; ed. IV, 1965; H. Bprne<wtuev4>W>l., Paris, Garnier, 1933 — 1934, qu.jjj.^j iifranvţ,.:.,M(|.,Winterbottom,
Oxford, ^aren(ţ(uj;,ir)^70ijfI^j,iII,,, Rab, Quintilianus, ni^tt^l>iofP.railJr|.^,Myo^^ Darmstadt, 1972, cu
,9lsoii9ilu -ioloinUvit B i.'i'mi. -BJBIT .iijkslilti'j'i B s-ragalatni siv u 9a u/. .K-iiiiirnslgia ia Btelqmoy sJas J.U, nib Htttiiaovyi'v) Blqu'jil el
Ban? ioibh itfoiw ia iBiffj 9iA .".-\o\.mo "i(\ iş •roJwiO a'iiiî tem sirwbiva ,'ne,t'Mihn ni huaqil o-g Jutuq js-n .$» 9-iiso eq «9JSJ80 Binilln rit
-ildiiq 9b otniBnî ssaJasioa o-8 i? ăbfiV9i Iei9n93 ni 9N-3 fiiaOTt}» Bo gieoJ «D .H-IB-I luivq K-n I:i ,i;in'vi90o ia îilsii/Jsn ,f;lqmi* -ita
:ilioq9 «afe-lfloiqnm» .tslqmoo BJÎY9 ,lBflOi|n9Vfl03 hooni/ 9is9 Jflfi§9l9 niîa iul
ilin» B B999B 9.189 BSO'll .1B»ad0 IBlfb
,9iş9$u9i ia BXBII Sxseldib iaî Sisa JaiJiB .■Bjfiiv iş mairnBrtib B9b i-fta ,ito 9.tfirm 9b Bţn9bnndfi ia r.aiBolqmB figniiB ga BIBI nO
.BOiioJai 9b etoistBii nib «1991') in! -nou gb Jfiisbignoo JÎTJ ,p ,B9}890S SJBOJ -iivB89b iuiirgogsteq fuqit BO inaioqrn-it Jhorn t89'ic IOBZO
£mhqx9 Isifislf. Jia -■iboni wgsv ,annBiliJiiiiiP ■> .-ynuqe bato -ul)9 .nBiiitniiiP) «gsiiwvui aumrnua IOJJSI .(iBifiqSvs iu!ui9ioniJ IB ferii
BIBI IOJBO BJBOJ ni rniafig 9IB8 i9i9qo Biquas nhatefl IBÎI13 .uibem IuT9 nî ia sisiît B9lBJinit/il f;ts9te imfţsnafl SIB sviJjMirjfl »l»He ia Jaol
B ,9iidia afqea B BJB! ni :Ba smisl iils u:> Bnu9iqmi ,K*1 ni Jutemartqtn Iirioo nî ,inBmoi ia iosig iioius saBa .(Olfl) mî'J nib iâlBibstBj
trad. germ.; Declamationes: C. Ritter, Leipzi» Teubner, 1884; Ted. revăzută de P. Lehnert 1965. Jean Cousin, Quinlilien, 2 voi., Paris' Les
Belles Lettres, |1975; 1976. Traduceri-' G. Guţu, Quintilian, Despre formarea oratorului Fragmente din cartea a X-a, In Arte Poetice'
Bucureşti, Univers, 1970, p. 371 — 413; Marii Hetco, Quintilian. Arta Oratorică, 3 voi., Bucu. reşti, Minerva, BPT, 1974. REFERINŢE CRITICE. C.
Balmuş, De Quinti-liani fontibus graecis, Iaşi, 1927. Domenico Bassi, Quintiliano, Roma, Formigini, 1929; J. Cousin, Etudes sur Quintilien, 2 voi., Paris Boivin,
1935 — 1936; M. Winterbottom, Problema in Quintilian, Londra, 1970; G. Kennedy, Qutnriitan, New York, Twayne, 1969.
CD,
O
,l»ai
I i >' ' t • l'lili.,
-9pin-|q f;a )ill(l..
691* ■:!ii 1 ,<•■ fiqilOO 9« VI
-899B iljiuiol IBTSO B'i'l'iif';
.im; Biţitu ,lBob 'ta-i^uî iau-j
-uJ9-i9iiil I;; Ii?itv«a9b "^o^i;: |
au :<[{iţiiaiiu-( tul(liri«an« ni rn
nib -1 /.,• >fJ:.-• >l> iniuni-ilaM Bltni '
B9) ,îiI9Î>'i'ii ,-.ila') I B9llBD •
.'iTjb'.v -)b i'jtiuq !aiii; nib ni
-ini. ii'iiJBşeiq Blamion 9bni'iqn-i K-I
ibnayib ■jii'xl
B9JIBD ..(9Ja«i ii'iidiov «|nii
-<J !'»-i folia BiqnaB hnoiith ««Bififi
rfiigJaaas ale i|ii>q i ini-» nvfon BI |
-Iflfll-I » .! "/J I I 1 1 « ols'K) .
.(IX — UF/) e ni)-.■••. i loinoin 1
nil» :9i iqo .i.-Z s-,ob B9-i
-H9q iliJu .: ia UHJBI
.K-liloi-l] B.Il/. .T. -ii-|l"llB-|l> ii'V.
ajs-nriqo-iq B >Î! -'io'l .{> B-xfliifi o miii — «iimirl B BSJXBD .B-IZ K ii)iB;i fuiunijn. I'B(H y.-. 1 .<• BiniaaivBig 9şnoi 5" yf) B'jino
88 ,."Tiqo B)BO' -iî.ib iitni i«in rĂ'tfl X\
riq 117
A
ni»
I
341
Seneca cel Bâtrîn
jugurtha, fragmente, In PIL, 1962, p. 53 —
106' D- Crăciun şi R. Albala, Saliuslius, De coniu-
ratione Catilinae, De beUo Jugurthino, fragmente
a pL, Bucureşti, p. 171 — 196; VI. Iliescu,
Sallustius, Istorii, fragm. In IIR, voi. II,
183; N. Lascu, Sallustius, Opere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.
REFERINŢE CRITICE. K. Latte, Saliusf, Leipzig, 1935; V. Paladini, Sallustio, Aspetti della figura, del pensiero, dell'arte, Milano, Messina, 1948; K. Biichner,
Der Aufbau von Sallusts Bellum Jugurthinum, Hermes, Einzelschriften, 9, 1953; Sallust, Heidelberg, 1960; R. Syme, Saltasf, Berkeley, 1964; K. Biichner,
Sallustin-terpretationen, In Auseinandersetzung mit dem Sallustbuch von Ronald Syme, Stuttgart, 1967; A. la Penna, Sallustio e la rivoluzione romana, Milano,
Feltrinelli, 1968; E. Pasoli, Problemi delle Epistulae ad Caesarem Sallustianae, Bologna, Patron, 1970; U. Paananen, SaMusi's poiiiico-social terminology. Its
use and biographical signi-ficance, Helsinki, 1972.
N.I.B.
SENECA cel BATRÎN [Lucius Annaeus Seneca, retorul] (61 î.e.n., Corduba [Cor-doba], Spania, — 39 e.n., Roma). Retor. Supranumit « cel
Bătrîn » sau « Pater » (tatăl), pentru a fi deosebit de Seneca filosoful, fiul său. Născut în Spania, dintr-o familie aparţinînd ordinului ecvestru,
a murit către sfîrşitul domniei lui Tiberiu. Căsătorit cu Helvia, a avut trei fii: Novatus, devenit prin adopţia retorului Lucius Iunius Gallio,
Lucius Annaeus Iunius Gallio; Lucius Annaeus Seneca, filosoful şi Lucius Annaeus Mela (tatăl poetului Lucan). Inteligent, erudit, cu o
memorie prodigioasă, era totodată om de principii severe, legat de tradiţiile sănătoase romane. La Roma, a ascultat pe oratorii vestiţi ai
timpului. A scris o istorie a războaielor civile, Ab initio bel-lorum civilium usque ad mortis suae diem l-De la începutul războaielor civile
pină '» ziua morţii sale), cum ne informează Seneca filosoful (De vita patris, fragm. 3), azi pierdută, dar despre care a rămas o menţiune la
Suetoniu în Tiberius (73). Din îndemnul fiilor săi, şi-a publicat exerciţiile de retorică în două culegeri: Contro-
versiae (Declamaţii pe teme juridice) şi Suasoriae (Declamaţii deliberative).
O
Controversiae cuprindea 10 cărţi (Contro-versiarum libri X), din care se păstrează numai cinci (I, II, VII, IX, X, a X-a cu lacune); din
Suasoriae (Suasoriarum liber), ceva mai tîrziu scrise, au rămas şapte exerciţii grupate într-o singură carte. Controversiae, 74 de «themata»
(exerciţii de retorică), expuse în contradictoriu, se desfăşurau pe teme civile judiciare; Suasoriae, declamaţii de gen deliberativ, erau urmate
de reflecţii critice asupra fiecăreia dintre ele. Controversiae et Suasoriae poartă titlul Oratorum et rhetorum sententiae, divisiones, colores
(Expunerile, diviziunea şi arta in oratorie şi retorică). Fiecare carte era precedată de o Praefatio (Introducere), contribuţie originală a lui S.,
dedicată prezentării generale a problemei, ilustrată cu ample citate şi portrete ale unor declamatori, retori, oratori celebri. Prefeţei sau
Introducerii îi urmează Controversele, între şase şi nouăi în fiecare carte, cu titlul exact, cu formula probelor şi cu discursurile care le susţin,
cu frazele şi citatele exacte ce trebuiau rostite pentru a obţine cîştig de cauză.. De obicei, pentru fiecare temă erau redactate mai multe
discursuri (afară de cartea/ a Ii-a care se limitează la declamaţia lui Porcius Latro). Lipsesc Prefeţele la cărţile-I şi a Ii-a şi, în parte, la a IX-a;
Prefaţa la Suasoriae, poate nici n-a fost scrisă de S. Pentru cunoaşterea în ansamblu a operei sînt folosite Excerpta (Excerptele), făcute
probabil în sec. IV, din fericire de un epitomator care n-a parafrazat textul, ci a respectat sensul exact al cuvintelor,' chiar dacă nu totdeauna şi
ordinea. în detaliu, declamaţiile dau informaţii preţioase asupra societăţii şi moravurilor timpului, dar ansamblul este mediocru şi ca fond şi
ca expunere-literară. Elocinţa politică şi juridică în timpul Principatului era redusă la simple exerciţii de retorică; oratorii nu mai aveau ocazia
să vorbească nici în faţa poporului, nici în Senat. La procese, din cauza delatorilor, marii avocaţi preferau să tacă ori să-şi pondereze
pledoaria. Tinerii, viitorii avocaţi, erau instruiţi pe
Seneea (filosoful)
342
teme foarte bizare, puerile chiar, atit în latura deliberativă, Suasoriae, cit mai ales în cea juridică, Controversiae. Recunos-
când că oratoria, după Cicero, e în declin, S. explică fenomenul prin «inevitabilitatea decăderii tuturor lucrurilor, după
ce ele au atins perfecţiunea», şi nu prin adevăratele cauze, dintre care lipsa de libertate a cuvîntului rămine cea mai de
seamă. Fiind vorba de exerciţii, de pledoarii artificiale, neverosimile, interesul autorului pentru subiect slăbea pe măsură
ce-şi redacta materialele strînse, concen-irîridu-se în schimb asupra efortului de a obţine o formă literară elevată. Adresîn-du-
se fiilor săi, el mărturiseşte: «...lăsa-ţi-mă să mă întorc de la aceste preocupări tinereşti la bătrîneţea mea. De acum
încolo^ vă mărturisesc, subiectul mă plictiseşte. La început m-am avîntat cu bucurie, ca şi cum aş fi redobîndit partea
cea mai bună a vieţii mele; apoi, m-am simţit stînjenit că de atîta vreme nu m-am mai ocupat de un lucru serios; acestea toate
nu-s decît preocupări de şcoală; luate în uşor, distrează, poate, aprofundate, însă, plictisesc» (Controversiae, Pref., i).
Opera lui S. relevă modul ja care se făcea pregătirea avocaţilor şi a retorilor, aruncînd lumină asupra elo-«inţei în perioada
augustană şi indicînd totodată în ce consta disciplina intelectuală căreia erau supuşi, fără excepţie, toţi romanii aparţinînd
păturilor înstărite. Lucrarea înfăţişează şi citeva interesante profile de retori distinşi: Porcius Latro, un romantic spaniol,
aprig şi inegal; Labienus, dispreţuit ca om, dar admirat ca scriitor; Arellius Fuscus şi Fabianus, retori bogaţi în
idei, cu stil înflorit şi cu înclinare pentru largi dezbateri de morală comună; Gassius Severus -şi Vatienus Montanus,
intoleranţi, zeflemitori, folosind din plin invectiva. Gu scăderile menţionate, S. retorul trece drept un scriitor subtil şi,
nu de puţine ori, .drept un critic literar în adevăratul înţeles al cuvîntului.
O
OPERA. Manuscrise: Montepessulanus sec. X, cuprinde excerpte; opera originală s-a transmis printr-un ms. cu greşeli, fragmentar, acum
pierdut; s-au păstrat copii după acest ms., dintre
care cele mai importante slnt: Antverpiensis nr. 411, Anvers, sec. X; două Bruxellenses nr. 9581 şi nr. 9595; Vaticanus nr. 3872, toate din sec.
X. Editio princeps, împreună cu unele
scrieri ale lui Seneca lilosoful, Veneţia, 1490_
1492. Ediţii: J. Bursian, Leipzig, 1857; H. j. Jlilller, Viena-Leipzig, 1887, reeditare de Hil-desheim în 1963; A. Kiessling, Leipzig, Teubner,
1922; W. A. Edward, The Suasoriae ofSeneca] Cambridge, 1928, cu trad.; H. Bornecque, Seneque. Controverses el Suasoires, Paris, Garnier,
1932, cu trad. şi note; Traduceri: I. Teodorescu, Seneca Retorul, fragmente din Controverse şi Suasorii în PNL, p. 178—187. REFERINŢE
CRITICE. T. S. Simonds, The Themes treated by the Elder Seneca, Diss. John Hopkins University, Baltimore, 1896; H. Bornecque, Les
Diclamations et Ies Suasoires d'apres, Seneque le Rheteur, Lille, 1902: H. Bardon, Le Vocabulaire critique chez Seneque le Rheteur, Paris,
1940; II. Griffin, The Elder Seneca and Spain, Journal of Roman Studies, LXII, 1972, p. 1-19.
G.D.
SENECA [Lucius Annaeus Seneca, filosoful], fiul lui Seneca retorul şi al Helviei; (c. 4 î.e.n., Gorduba, Spania — 65 e.n.,
Roma). Filosof şi prozator. A dobîndit primele cunoştinţe la şcoala tatălui său, la Roma, apoi a' studiat retorica şi filo-sofia,
pentru care arăta un zel deosebit. A avut ca profesori pe filosoful pitagoreic Sotion, pe stoicul Attalus şi pe Papi-rius
Fabianus. Terminîndu-şi studiile, şi-a început cariera de avocat,, devenind în scurt timp foarte cunoscut. împăratul Caligula,
care se pretindea cel mai talentat om, mai ales ca orator, crezîndu-şi întunecată gloria de succesele lui S., a vrut să-1 omoare.
A scăpat, se spune, numai datorită debilităţii sale fizice care 1-a făcut pe împărat să creadă că e ftizie si că se va stinge repede.
A călătorit in Egipt, a fost cvestor şi a făcut parte din Senat. în anul 41 e.n., în urma unor intrigi, a fost exilat de Messalina, în
Cor-sica, unde a trebuit să stea opt ani. Lste rechemat de Agrippina, soţia împăratului Glaudiu şi numit educatorul tîna-rului
Lucius Domitius Nero, care, după moartea împăratului Glaudiu, a deveni stăpînul absolut al Romei. împreuna cu
343
Seneca (iilosoiul>
Ajranius Burrus, comandantul gărzii imperiale, S. a guvernat cu multă înţelepciune imperiul roman, în numele lui Nero, pînă
ţn anul 62 e.n., cînd, după moartea lui Burrus, decepţionat de viaţa de la curte, g_a retras pentru a trăi potrivit cu doctrina sa
filosofică. A fost însă silit să-şi pună capăt vieţii, de către Nero, pe motiv că a făcut parte din conjuraţia lui Piso.
O
geriitor reprezentativ al secolului său, a compus versuri, a scris proză literară, şapte cărţi de cercetări în domeniul ştiinţelor
naturii, Quaestiones naturales (Probleme din domeniul ştiinţelor naturii), un pamflet Apocolocynlosis (Prefacerea în
dovleac) împotriva împăratului Claudiu; Dialogi (Dialoguri); Epistulae morales [Scrisori morale, în total 124 de scrisori în
20 de cărţi); nouă tragedii care au avut considerabilă influenţă asupra teatrului modern. Din opera poetică nu ne-au rămas
decît tragediile — singurele complete din întreg teatrul latin — şi cîteva epigrame. Subiectele sînt preluate din creaţia
tragicilor greci, mai ales de la Sofocle şi Euripide, după cum reiese din titlurile lor: Hercules furens (Hercule furios),
Troades (Troienele), Phoenissae (Fenicienele), Medea, Phaedra, Oedipus, Agamemnon, Thyestes şi Hercules Oetceus
(Moartea lui Hercule pe muntele Oeta). Este posibil să fi fost scrise în timpul exilului din Corsica. Toate oglindesc gîn-direa
unui poet filosof şi, de aceea, cu drept cuvînt, critica modernă, în genere, a renunţat la ideea de a le atribui altui autor.
Personajele tragediilor sînt pătrunse de învăţăturile filosofiei stoice: moartea nu le provoacă nici cea mai mică Părere de rău.
Oedip, din tragedia Phoenissae, declară că e mai puţin vinovat cel 'are forţează pe altul să moară, decît icela care-1 împiedică.
Tragediile con-unele aluzii la evenimentele poli-* ale timpului. Astfel, Fedra ne aminteşte de Messalina, prima soţie a lui
Clau-*f»u, cea care a mijlocit exilarea lui S. n acest punct de vedere, subiectele nora din tragediile sale sînt istorie °niană
«jucată» de personaje cu nume Greceşti. Mulţi poeţi moderni 1 -au imitat.
Lui S. i s-a atribuit şi tragedia Octavia. E singura din producţia dramatică a acelor timpuri care tratează făţiş un subiect din
istoria romanilor, îngăduindu-ne să ne facem o idee despre ce însemna «fabula praetexta», adică o dramă tragică cu subiect
roman. Octavia nu poate fi totuşi atribuită lui S. din cauză că în unele scene se fac aluzii la fapte petrecute după moartea sa.
Dintre epigrame numai trei ii aparţin cu certitudine. Un loc deosebit îl ocupă în creaţia sa scrierea intitulată Luduş de morte
Claudii (Glumă despre moartea, lui Claudiu), în greceşte Apocolocynlosis (Prefacerea în dovleac), o satiră în genul celor
numite «menipee »• (în proză şi versuri). Sînt aici fraze întregi în limba greacă. Era îndreptată împotriva memoriei
împăratului Claudiu, despre care afirmă că, după moarte, din cauza crimelor comise în viaţă, nu a fost primit între zei, ci
metamorfozat în dovleac. Situaţiile în care e prezentat Claudiu sînt de un comic grotesc. Scrierile în proză, Dialogi, — nume
convenţional — pierdute în bună parte, ne-au parvenit incomplet. Manuscrisul din Milano, care le-a transmis, cuprinde 12
cărţi. După conţinut, se grupează în morale' şi ştiinţifice. Con-solationes (Consolaţii) au un caracter mixt, datorat influenţei
retoricii. Scrierile morale ocupă locul principal, dezvăluind puternica personalitate a lui S. Ad Nova-tum, De ira libri tres
(Trei cărţi despre mînie, către Novatus) e adresată fratelui său mai mare, căruia îi demonstrează că mînia este întocmai ca o
nebunie de scurtă durată. Sînt expuse, apoi, concepţiile despre mînie ale diferitelor şcoli filosofice, pentru a decide că mînia
nu este ceva natural, că niciodată nu poate aduce vreun folos şi este contrară mărinimiei de suflet. Cartea a Ii-a conţine sfaturi
practice: cum să ne păzim să nu cădem în mînie, sau cum s-o potolim, dacă totuşi s-a întîmplat să ne cuprindă. Se subliniază
rolul educaţiei îngrijite în stăpînirea de sine. Cartea a IlI-a oferă exemple preluate din istoria diferitelor popoare şi de la
romani, în special din timpul lui Claudiu. în încheiere, filosoful atrage atenţia asupra scurtimii vieţii, recomandînd ponderarea
şi măsura, înţelegerea umană a actelor semenilor. Este prima scriere a lui
Seneca (filosoful)
344
S. din grupa scrierilor morale. Ga izvoare, a folosit şi unele opere greceşti, între care Peri orges (Despre mtnie) a profesorului
său Sotion. Cuvintele prin care se încheie De ira, relative la scurtimea vieţii, par să anunţe tratatul următor, De hrevitate vi-
tae (Despre scurtimea vieţii) dedicat lui Paulinus, tatăl celei de a doua soţii a iui S. Scrierea datează din anul 49 şi a ajuns
pînă la noi integral. S. este de părere că viaţa nu e nici lungă, nici scurtă, ci aşa cum şi-o face omul: sînt oameni care îşi
risipesc zadarnic viaţa, oricît ar fi de lungă, şi alţii care trăiesc cu intensitate creînd opere durabile. Numai înţeleptul îşi duce
viaţa aşa cum se cuvine. Paulinus este îndemnat să se retragă din viaţa politică, unde şi-a făcut datoria, şi să se dedice
studiului şi meditaţiei. în De tran-quillitate animi (Despre liniştea sufletului) filosoful se adresează lui Serenus Annaeus, «
praefectus vigilum» (prefectul străjilor) în timpul lui Nero. Despre acest Serenus, Piiniu cel Bâtrîn notează că s-â otrăvit cu
ciuperci (Naturalis Historia, kl). înainte de moarte, neliniştit de sfîrşitul inevitabil, îl roagă pe S. să-1 povăţuiască ce trebuie
să facă, pentru a pieri cu conştiinţa împăcată. Filosoful îl sfătuieşte să-şi facă un exament de conştiinţă şi să nu se teamă de
moarte. Şi în această operă se dau exemple, între altele, cum a ştiut Zenon să înfrunte mari nenorociri şi să-şi păstreze liniştea
sufletului. Ad Neronem Caesarem, De clementia (Despre clemenţă către Nero Caesar) este scrisă după urcarea pe tron a lui
Nero (55 e.n.). Cuprindea trei cărţi. Se păstrează numai cartea I şi primele şapte capitole din cartea a Ii-a. S. încearcă să
demonstreze că blîndeţea e o calitate de căpetenie pentru un principe, dar discută baza dreptului de a pedepsi, a dreptului
penal. Scrierea, una dintre cele mai bune, ni-1 înfăţişează pe S. ca moralist şi ca om de stat. Ad Gallionem. De vita beata
(Despre viaţa fericită către Gallio), ajunsă la noi incompletă, se adresează fratelui său Novatus, după adopţia acestuia de
către retorul Iunius Gallio. în primul capitol, este înfăţişat planul scrierii: va cerceta în ce constă fericirea şi care e calea de
urmat pentru a o dobîndi. O viaţă fericită, după con-
vingerea autorului, este aceea care se conformează cu natura, bazîndu-se totdeauna pe virtute. De vita beata se distinge prin
elevaţia cugetării şi prin expunerea simplă şi clară a subiectului. De constantia sapientis (Despre seninătatea înţeleptului),
dedicată lui Serenus, cuprinde 19 capitole păstrate in întregime. Paradoxul prin care se afirmă că nici o pagubă sau nedreptate
nu poate fi cauzată înţeleptului, şi nici vreo insultă nu-1 poate atinge, îi prilejuieşte lui S. o strălucită apologie a preceptelor
stoice privitoare la morala socială. De otio (Despre linişte), păstrată parţial, este adresată tot lui Serenus, dar S. face aluzii la
el însuşi, căutînd să motiveze retragerea sa de la conducerea statului (în anul 62, de cînd, probabil, datează această operă),
după ce văzuse că Nero nu mai ţinea seamă de sfaturile sale. De benefi-ciis libri VII (Şapte cărţi despre binefaceri), adresată
prietenului Aebutius Liberalis, originar din Lugdunum (Lyon), om de o bunătate remarcabilă, tratează despre binefaceri, dar
şi despre nerecunoştinţa: « ... Cît va exista lumea vor fi oameni răi şi oameni nerecunoscători; binefăcătorul însă să evite de a
mări numărul acestora prin chipul în care vine cuiva în ajutor». Nerecunoscătorul e comparat cu un ogor care cere muncă
încordată şi cea mai mare îngrijire pentru a da rod. De providentia (Despre providenţă), adresată prietenului Lucilius,
procuratorul Siciliei, căruia i se atribuie poema didactică intitulată Aetna, nu e un tratat general despre providenţă, ci un
răspuns la întrebarea: «de ce pînă şi cei mai buni întîmpină multe şi mari neajunsuri în viaţă»? Omul e măsurat cu soarta lui:
«avida est periculi virtus» (virtutea este expusă la primejdii). Ad Lucilium epistularum moralium libri XX f20 de cărţi de
epistule morale, către Lucilius) (Aulus Gellius, în Noctes atti-cae, XX, 2, 3, citează şi cartea a XXII-a) cuprinde toate
scrisorile trimise lui Lucilius după retragerea lui S. din viaţa publică (anul 62). Este opera sa cea mai de seamă, pînă azi o
lectură foarte plăcuta şi instructivă, impresionînd prin nobleţea gîndirii şi prin sentimentele alese. Seria Consolaţiilor începe
cu Ad Mar-ciam, De consolatione (Consolare catr Marcia). Marcia era fiica istoricului *•
345
Seneca (filosoful)
Cremutius Cordus, ale cărui scrieri au fost arse în urma acuzaţiei lui Seian că ar fi conţinut atacuri contra puterii imperiale,
deoarece în ele Cremutius îl lăudase pe jt. Brutus şi-1 numise pe C. Cassius « ultimii! roman». Pierzîndu-şi bărbatul, şi, la
puţin timp, un fiu, Marcia nu-şi găseşte echilibrul sufletesc. S. îi adresează o Con-solaţie în care o sfătuieşte să nu se lase
pradă deznădejdii. Toţi se nasc pentru a muri şi nu este important cit de mult a trăit cineva, ci felul în care şi-a dus viaţa. Ad
Helviam matrem, De Consolatione (Consolare către mama sa Helvia) e scrisă în perioada de început a exilului. Mama sa,
Helvia, timp de cîteva luni, avusese să îndure multe supărări: îi murise un unchi, apoi soţul şi, după toate, fiul îi fusese exilat.
în 17 capitole, S. încearcă să aline durerea mamei, apelînd la logică, raţiune şi înţelepciune. Este cea mai bună scriere de acest
fel, din cele care ni s-au păstrat. Ad Polybium, De consolatione (Consolare către Polibiu) avea 37 de capitole, dar n-au rămas
decît ultimele 17. «Nimicirea stă în natura tuturor lucrurilor» — precizează S. în spiritul moralei stoice. întristarea nu ajută
nici celui dispărut, nici celui rămas. S. îi aminteşte lui Polybius, căruia îi murise un frate, că mai are încă şi alţi fraţi, de a
căror existenţă trebuie să se arate bucuros, pentru a nu da impresia că 1-a iubit numai pe cel dus din viaţă. îl îndeamnă să
caute mîngîiere temeinică în studiu. Consolaţia adresată unui puternic al zilei, scrisă, poate, prin anul 43 e.n., urmărea să
provoace o intervenţie pe lîngă Claudiu, pentru rechemarea sa din exil, despre al cărui amar se plînge la sfîrşitul ultimului
capitol. Din scrierile cu caracter ştiinţific ne-a rămas doar Ad Lucilium naturalium quaestionum libri VII (Şapte cărţi de
probleme din domeniul ştiinţelor naturii către Lucilius. E vorba de lucilius cel TînărJ. în cuvintele cu care încheia Consolaţia
către mama sa, Ad Helviam matrem, S. anunţase apariţia unei scrieri asupra naturii, precizînd că spiritul său, liber de orice
alte preocupări, cercetează pămîntul şi poziţia sa, mările, cauza fluxului şi a refluxului, regiunea dintre cer şi pămînt unde se
produc tunete, trăsnetele, vînturile> zăpada etc.
Scrierea tratează despre astronomie (cartea I şi a Vll-a), despre meteorologie (cărţile II, V, VI), despre geografie (cartea a IlI-a
şi partea I a cărţii a IV-a). A fost scrisă într-un singur ah (între 62 şi 63 e.n.). Este o compilaţie din diferite cărţi de ştiinţă
apărute pînă atunci, o selecţie de note la care a adăugat unele explicaţii, mai mult ingenioase decît ştiinţifice. Cum în filosofia
stoică «fizica» era privită mai mult ca o ramură a eticii, studiul acesta a fost făcut în primul rînd în scopul întăririi educaţiei
morale, şi mai puţin pentru formularea unor concluzii ştiinţifice, întemeiate pe observaţii şi pe experienţă. Cercetările asupra
naturii'sînt, deci, o bună ocazie pentru meditaţii morale. Din punct de vedere ştiinţific, S. a spus tot ce se putea spune la
timpul său, uti-lizînd scrierile lui Aristotel, Teofrast, ale filosofilor stoici. Opera a servit ca bază de cercetare a naturii pentru
întregul ev mediu. însuşi Goethe vorbeşte cu admiraţie despre descrierile şi disocierile lui S. Avînd o cultură cuprinzătoare, o
profundă cunoaştere a oamenilor, o întinsă experienţă de viaţă, o fantezie bogată, o mare uşurinţă în exprimare şi un extra-
ordinar bun simţ, S. s-a impus posterităţii şi prin stilul său « modern», scriind în limba vorbită de lumea cultă a timpului.
Fraza e scurtă, plină de imagini, bogată în antiteze. Jocurile de cuvinte şi lapidaritatea expresiei dau scrisului său viaţă şi
dramatism. Atît prin ideile morale, cît şi prin stilul original, a fost un scriitor reprezentativ al vremii. în avîntul cugetării sale,
S. s-a îndreptat spre viitor, întreeîndu-şi cu mult epoca, din care cauză, era aproape firesc să stîrnească invidia
contemporanilor. A fost acuzat că între modul său de viaţă şi operă nu există concordanţă. Se ştie însă că filosoful n-a fost
niciodată sclavul marilor sale averi, dobîndite «mai ales prin dărnicia lui Nero », nu şi-a folosit autoritatea decît spre
emanciparea şi binele oamenilor.
O
OPERA. Manuscrise: Dialogurile: ms. fundamental — Ambrosianus C. 90, Milano, sec. X; De clementia şi De beneficiis, ms. fundamental
— Nazarianus Lorsch, acum Vaticanus- Palatinus,
Silius Italicus
346
nr. 1547, sec. XIII-IX; Naturales Quaestiones: ms. integrale — Parisinus nr. 8624, sec. XII — XIII, Montepessulanus H. 116, sec. XIII,
Oxo-niensis nr. 36, sec. XIII, Leidensis nr. 199, sec. XIV; Genevensis nr. 77, sec. XII, Erfurten-sis, aii Berolinensis, nr. 9, sec. XIII; ms. cu
lacune — Bambergensis SI, IV, nr. 16, sec. XII, Austriacus, sec. XII, Leidensis Vossianus, nr. 55, sec. XIII. Ad Lucilium Epistularum Mora-
lium Libri: 3 Parisini, nr. 8540, sec. X, nr. 8658, sec. X, nr. 8539, sec. XI; Bambergensis V, 14, sec. IX. Tragedii: ms. fundamental —
Etruscus (Laurentianus) 37, 13, sec. XI —XII; Luduş de morte Claudii: cel mai bun ms. — Sangallen-sis, nr. 569, sec. X —XI; li urmează
Valencien-nensis, nr. 190, sec. IX —X. Epigrame: Vossia-nus L. Q. 86, sec. IX. Ediţii: Editio princeps: Neapole, 1475; Ediţii. Dialogurile: E.
Hermes, Leipzig, Teubner, 1905, ed. II, 1923; A. Bour-gery — R. Waltz, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 4 voi., 1922-1927; L. D.
Reynolds L. Annaei Senecae Dialogorum libri XII, Oxlord, Clarendon, 1977; P. Grimal, Seneca. Operum Moralium Concordantia, Paris,
Presses Univ. de France, 5 voi., 1965 — 1969; C. Hosius, Seneca De beneficiis. De clementia, Leipzig, Teubner, 1914 — 1915; F. Prechac,
Seneca De beneficiis, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1926-1927; De clementia, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1922; ed. II,
1961; W. A. Alexander, De beneficiis, Berkeley, California, 1950; Quaesiio-nes Naturales: A. Gercke, Leipzig, Teubner, 1907; P. Oltramare,
Paris, Les Belles Lettres Coli. Bude, 1929; Consolationes: Ch. Favez, Paris, 1918; ed. II, 1928, cu coment.; Deconstan-tia sapientis: P.
Grimal, Paris, Coli. Bude, 1953. De ira: A. Bourgery, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1922; ed. II, 1961. Epistulae ad Lucilium: O.
Hense, Leipzig Teubner, 1914; ed. II, 1921; A. Beltrami, Roma, ed. II, 1931; E. P. Barker, Oxford, 1932, cu trad.engl.; F. Prechac, Paris, Les
Belles Lettres, Coli. Bude, 1945; ed. II, 1964: Apocolocyntosis, O. Weinreich, Berlin, 1923, cu trad. germ.; R. Waltz, Paris, Coli. Bude, 1934;
ed. II, 1963; A. Rostagni, Torino, 1944, cu trad. ital.; Teatru:
F. Lei, Berlin, 1878-1879; R. Peiper -
G. Richter, Leipzig, Teubner, 1921; H. Sloricca, Torino, ed. II, 1947; L. Hermann, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 1924 — 1926; Th.
Tho-mann, Zurich, 1961; Octavia: J. Wurtheim, Lei-den, 1909: C. Hosius, Bonn, 1922; L. Pedroli, Genova, 1954, cu coment.; Epigrame:
Băhrens,
Poetae Latini Minores, voi. IV, p. 58 — 87; C. Pra-to, Bari, 1955, cu coment. Traduceri: P. JIusoiu Despre mxnie, Bucureşti, 1899; Gb. Guţu,
Scrisori către Lucillius, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967; Ion Acsan, Medeea, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966; ed. II, Univers,
1973; E. Cizek, Seneca, Petronius. Apokolohyn-tosis. Satyricon. Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967; I. Teodorescu, Seneca
fragmente in PNL, 1972, p. 212-219; 222-22e'. REFERINŢE CRITICE. Lucrări de sinteză: C. Martha, Les Moralistes sous l'empire romain.
Paris, 1872, p. 1 — 100; A. Gercke, Seneca-Sfu-dien, Leipzig, 1895; C. Pascal, Seneca, Catania, 1906; P. Faider, Etudes sur Seneque, Gând,
1921; A. Bourgery> Seneque prosateur, Paris, 1922; Gh. Guţu, Lucius Annaeus Seneca, Bucureşti, 1944; F. Martinazzoli, Seneca, Florenţa,
1945; P. Grimal, Seneque, Paris, 1948; I. Lâna, Ludo Anneo Seneca, Torino, 1955; E. Cizek, Seneca, Bucureşti, Albatros, 1972. Studii pe
probleme: E. Albertini, La Composition dans les ouvrages de Seneque, Paris, Boccard, 1923; L. Hermann, Le Theâtre de Seneque, Paris,
1924; H. V. Canter, Blietorical elements in the tragedies of Seneca, Illinois, 1925; R. Kassel, I/nfersuditm-gen zur griech. und. râm.
Konsolationsliteratur Munchen, 1958; M. Coccia, I problemi del « D« ira > di Seneca alia luce dell'analisi stilistica, Roma, 1958; H. Cancik,
Untersuchungen zu Senecas Epistulae Morales, Diss. Tubingen, 1967; K. Biichner, Aufbau und Sinn von Senecas Schrift uber die Clementia,
Hermes, 98, 1970, p. 203; Rossana Mugellesi, II senso della natura in Seneca tragico, p. 29 — 66 şi Giuseppina Bara-bino, Seneca e gli
gnomologi greci sulla richezza, p. 67 —82, In Argentea aetas, Universitâdi Genova, Istituto di Filologia classica, XXXVII, 1973. Miriam T.
Griffin, Seneca. A philosopher inPoli-tics, Oxford Clarendon, 1976; P. Grimal, Seneque ou la conscience de VEmpire, Paris, Les Belles
Lettres, 1978.
CD.
SILIUS ITALICUS [Titus Catius Silius Italicus] (25 e.n., Italica, Spania - 100 e.n., Neapole) Poet epic. Venit de timpuriu la
Roma, urmează studii de retorica si poezie. întreţine relaţii de prietenie cu Pliniu cel Tîn'ăr, cu po'etul Statiusşieu demnitari
din aristocraţia senatoriala. Ajungînd înstărit, cumpără vila lui Clc er de la Tusculum şi casa poetului Vergi""» din apropiere de
Neapole. Colecţionar pa"
347_________________________________
sionat, achiziţiona obiecte de artă şi cărţi rare, posedînd o bibliotecă renumită. Cîte-va date biografice despre S. I. sînt cu-
prinse în Epistola III, 7 a lui Pliniu cel Tînar. Are o vreme josnica îndeletnicire de delator public. Pentru reabilitare, a
condus, în calitate de proconsul, provincia Asia, după mărturii autorizate, cu demnitate şi cinste. O boală incurabilă îl
determină să se sinucidă prin înfometare la virsta de 75 ani. A scris epopeea Punica (Războaiele punice) după naraţiunea
celui de al doilea război punic din Istoria lui Titus Livius.
O
în ultimii 20 ani de viaţă, retras din politică şi din administraţie, poetul, luîndu-şi drept model literar proza ciceroniană şi
hexametrii din Eneida lui Vergiliu, se consacră exclusiv preocupărilor poetice. Au rămas de la el 17 cînturi, «rapsodii», din
epopeea Punica. Eroii principali sînt generalii romani Publius Cornelius Scipio, Quintus Pabius Maximus Cunctator şi car-
taginezul Hannibal. în cartea I ni-1 prezintă pe Hannibal în Spania, la asediul Saguntului, adică în momentul care marchează
începutul ostilităţilor declanşate împotriva Romei. în cartea a Il-a, pretenţiile Romei, expuse de o deputăţie, sînt respinse de
generalul cartaginez. Trecerea peste munţii Pirinei şi Alpi, eroismul lui Hannibal, suferinţele ostaşilor veniţi din-tr-o climă
caldă în mijlocul unor zăpezi veşnice formează subiectul cărţii a IlI-a. Cei doi consuli ai anului, Publius Scipio şi Sempronius
Longus, întîmpinîndu-i pe cartaginezi, dau o luptă crîncenă cu soldaţii lui Hannibal. Oastea romană este însă nimicită în lupta
decisivă de lîngă lacul Trasumene. Puterile discreţionare acordate de Senat dictatorului Quintus Pabius Maximus nu folosesc
la oprirea invaziei. Printr-o tactică personală, dictatorul ocoleşte lupta, dar comandantul cavaleriei romane, Marcus Minucius
Ru-tus, se angajează în operaţii riscante, pro-ducînd mari pierderi armatei romane (cărţile IV—VII). Ambele tabere se pregă-
tesc în vederea bătăliei de la Cannae, care Pecetluieşte dezastrul armatei romane; ^•apua cade în stăpînirea lui Hannibal
Silius Italicus
(216 î.e.n.). în schimb, pretorul Marcus Claudius Marcellus obţine o victorie la Nola. Hannibal, cu resturile armatei car-
tagineze, apare la porţile Romei (cărţile VIII —XII). Asediul cetăţii Capua e povestit în cartea a XIII-a. Evenimentele se
precipită: Marcellus cucereşte Siracusa, romanii ocupă Cartagina Nova, iar în Spania are loc lupta de lîngă rîul Metau-rus;
Hasdrubal e înfrînt de Claudius Nero şi Livius Salinator (cărţile XIII-XV). Faptele de arme ale lui Publius, Cornelius Scipio
în Africa, funeraliile Scipio-nilor căzuţi pe cîmpul de luptă, bătălia de la Zama (201 î.e.n.), înfrîngerea definitivă a lui
Hannibal, formează materia epică a cărţilor a XVI-a şi a XVII-a. Episoadele epopeii siliene preamăresc, indirect, acţiunile
împăratului Vespasian. Urmînd exemplul lui Vergiliu, S. I. ridică în slavă eroii romani din cel de-al doilea război punic, dar
caută la tot pasul prilejul să se refere la prezent, prevestin-du-i lui Vespasian că va fi împăratul care «va zăvori Rinul în
malurile proprii» (Punica, III, v. 598). A folosit ca izvoare, în afara Eneidei, De la fundarea Romei a lui Titus Livius şi
Anale, epopeea primului poet epic roman, Ennius. Şi-a compus opera între anii 88 — 100 e.n., sub dinastia Flaviilor şi a
primilor Antonini, avînd meritul de a fi transpus în versuri izbutite istoria liviană. Poetul a respectat întocmai textul din care
s-a inspirat. A pus în evidenţă doar unele pasaje, cum ar fi, de pildă, executarea lui Hasdrubal de către propriii săi concetăţeni
{Punica, XV), dîndu-le pregnanţă şi plasticitate. Adept al noului clasicism, S. I. îşi însuşise tematica patriotică a scriitorilor
din epoca de aur, Vergiliu şi Titus Livius, ca apoi să o redea în versuri, cu « mult talent», precum afirmă cu bunăvoinţă
Pliniu cel Tînăr (Epistole, III, 7). îndeplinind funcţii înalte în aparatul de stat, s-ar fi putut inspira din evenimentele de la
curtea lui Nero sau a lui Domiţian, dar el s-a mulţumit să transpună în versuri proza lui Titus Livius, să repovestească în
cronici rimate evenimente trecute, fără a izbuti să ridice naraţiunea la măreţia faptelor relatate. Contrar afirmaţiei lui Pliniu,
stăruinţa nu i-a fost dublată de un talent excepţional. Efortul poetizării, vizibil în
Statius
fiecare vers, este dealtfel, « procedeul» şi păcatul tuturor poeţilor neoclasici. Epopeii realizate de S. I. îi lipseşte tocmai suflul
epic, ştiinţa dramatizării, care să confere poemului unitate şi coerenţă. Intervenţiile divine în treburile muritorilor sînt inutil
lungite în episoade banale şi reci, pentru portretizarea personajelor principale nerămînînd decît un «spaţiu» de cîteva versuri.
Versificaţia însă este limpede, corectă, curgătoare. Nu caută să obţină efecte poetice prin cuvinte mari, expresii şocante printr-
o tonalitate artificială. Nu uzează de inversiuni, nici în propoziţie, nici în topica frazei. Tablourile, remarcabile prin atmosfera
picturală, sînt pe alocuri destul de artificial concepute. în ciuda eforturilor sale, S.I. n-a reuşit să se ridice la patosul paginilor
din Istoria lui Titus-Livius. De aceea, posteritatea a manifestat un interes scăzut faţă de strădania sa poetică. Dintre
contemporani, Pliniu cel Tînăr ni-1 prezintă drept un poet preţuit, dar fără influenţă. Istoricul Tacit, ca şi epigramistul
Marţial, îl caracterizează drept un om paşnic, iubitor de cultură, chiar un maniac al cărţilor rare.
O
OPERA. Manuscrise: c&pii după un ms. descoperit la Saint-Gall, Elveţia, de Poggio Braciol-lini, datlnd din sec. XV; copii după un ms. des-
coperit la Kfiln, datlnd din sec. IX; ambele ms. de bază s-au pierdut. Editio princeps: 1471. Ediţii: L Bauer. Punic ., I voi. Leipzig, Teub-ner,
1892; J. W. Duff — A. M. Duff, Londra, Loeb Classical Library, 14)34 (cu trad. In engl.). Traduceri: P. Staţi, Silius Italicus, fragmente din
Punica, In PL., voi. II, p. 219 — 221. REFERINŢE CRITICE. O. Occioni, Caio Silio Italico e ii suo -poema, ed. II, Florenţa, 1871; E.
Brandstăter, De Pumcorum Sili argumenta, stilo, omatu poetico, Witten, 1877; I. Schlicht-eisen, De fide historica Siii Italici, K6nigsberg,
1881; E. Wistrand, Die Chronologie der Punica des Silius Italicus, Goteborg, 1956; M. von Albrecbt, Silius Italicus, Amsterdam, 1964,
Silius Italicus, ein vergessenes Kapitel der Lite-raturgeschichte, în Poesia Latina in Frammenti, Genova, Istituto di Fii. Class., 1974, p. 181-
187; G. Lorenz Vergleichende Interpretationen zu. Silius Italius und Statius, Kiel, Kissert Kiel,
348
1968; P. Venini, Silio Italico e xl mitotebano Rendiconti dell' Istituto Lombardo, CUI, 1959' p. 778 — 783.
D.G.
STATIUS [Publius Papinius Statius]; (c 40—96 e.n., Neapole). Poet epic din vremea împăraţilor Flavi. Fiul unui poet minor şi
gramatic. A învăţat în oraşul natal cu tatăl său. De copil manifestă înclinaţii spre poezie, obţinînd premii l a diferite concursuri.
La Roma, unde pleacă însoţit de tatăl său, îşi continuă studiile dar este atras de libertinajul vieţii mondene. Se căsătoreşte prea
timpuriu cu muziciana Claudia, văduva unui cîntă-reţ, care-i aduce în casă şi o fetiţă din altă căsnicie. Noua viaţă începe cu
greutăţi. Poetul se îmbolnăveşte şi, înfrînt ia concursul jocurilor capitoline, se retrage la Neapole (anul 94). Devine cunoscut
printr-un volum de versuri lirice, Silvae (Improvizaţii), prin două epopei: The-bais (Tebaida) şi Achilleis (Achileida). Alte
lucrări s-au pierdut. Meritul poetului constă în aceea că a izbutit să se desprindă de retorism şi de simbolismul mitologi-zant,
devenind un reprezentant de seamă al noului clasicism.
O
Succesul şi recunoaşterea postumă i l-au adus volumul intitulat Silvae, cuvînt ce poate însemna «subiect», «temă», «im-
provizaţie». Cuprinde poezii de circumstanţă, în cinci cărţi, fiecare dintre ele, precum şi unele dintre bucăţi, fiind dedicate
unor personalităţi de vază — demnitari, oameni cu trecere, împăratului chiar. De aici bunele relaţii ale poetului cu pătura
influentă a societăţii romane imperiale, din vremea dinastiei Flavia. Conţinutul Silvae-lor este variat, de la descrierea unei
opere de artă şi recenzia unei cărţi într-un cenaclu literar sau la vreo cină, la versuri ocazionale, de la descrierea unei călătorii,
la adulaţii nemăsurate adresate împăratului. Influenţele marii creaţii poetice din epoca precedenta, a stihurilor horaţiene mai
ales, sînt evidente în Silvae. Directivele noului clasicism poetul le aplică la aceste improvizaţii, adesea scrise sub imboldul
sentimentelor de moment, pe ton simplu şi firesc.
Jn astfel de compoziţii lirice S. se dovedeşte un poet de exagerată emotivitate, <je' fină sensibilitate. Scria rapid, isprăvind un
poem de 300 de versuri în cîteva zile. Majoritatea Silvae-lor sînt în hexametru dactilic, două în endecasilab fale-cian, una în
strofă alcaică şi alta în strofă safică. Prefaţa fiecărei cărţi şi dedicaţia sînt însă redactate în proză. Au rămas din Silvae 31 de
poeme iar din Tebaida şi Ahileida fragmente întinse. Prin Tebaida, dedicată împăratului Domiţian, despre domnia căruia
transmite bogate informaţii în Silvae, poetul spera, după propria-i mărturie, să atingă nemurirea. Subiectul epopeii este
inspirat din dramele lui Eschil despre familia Labdacizilor şi expediţia Argosului împotriva Tebei. îl imită, totuşi, îndea-
proape şi pe poetul grec Antimachos din Colofon păcătuind însă, ca, de fapt, toţi scriitorii crescuţi în sălile lecturilor pu-
blice, prin grija excesivă pentru formă, în dauna conţinutului. Deşi epopeea are pasaje de o rară strălucire, episoadele
sînt slab închegate. Ca poet epic, ca reprezentant al noului clasicism, S. se proclamă discipol al marelui Vergiliu, dar
cedează gustului epocii în care reprezentative sînt Pharsalia lui Lucan şi Metamorfozele lui Ovidiu. în Tebaida apar astfel
mai multe reminiscenţe din aceste opere decît din Ahileida. Apropierea de Ovidiu se explică şi prin natura talentului celor
doi poeţi. Ambii versifică cu mare uşurinţă. Retorismul, altfel caracteristic epocii, îl datorează îndeosebi influenţei poetului
Lucan. Tebaida are scene nefireşti, încărcate de miraculos şi de intervenţii ale divinităţii. Stilul însă este clar şi corect,
tonalitatea unor episoade puternică: « Noroade mii, popoare multe, oare, / ce glas de om, de forţă creatoare, / pe drept, ce
vorbă ar putea s-arate / cum armele-s de mîni puternice-apucate?!/ ... » {Tebaida, I, 12). Prin versificaţia-i impecabilă,
epopeea prezintă şi astăzi interes. Ahileida, dedicată tot împăratului Domiţian, plănuită pe o vastă întindere, voia să
înfăţişeze întreaga viaţă a eroului Ahile. Thetis, mama eroului, zărind corabia ce ducea pe mare pe răpită Elena şi prevăzînd o
groaznică încăierare de neamuri, se teme pentru destinul fiului şi
decide să-1 ia de la centaurul Ghiron, care-1 instruia, pentru a-l A duce în Scyros, la regele Lycomede. întrucît regele
avea numai fete, Thetis se gîndea că-1 va putea ascunde deghizat în straie de fată. Ulise şi Diomede, renumiţi în vicleşuguri,
găsesc însă ascunzişul. între darurile trimise pentru fiicele regelui, pun o lance şi un scut. Copiii se reped la daruri. Ahile
se demască deoarece îşi alege lancea. Se lasă uşor convins şi pleacă, însoţit de cei doi, la luptă. Din Ahileida au rămas
două cînturi. Fragmentele sînt mai fireşti ca cele din Tebaida, cuprinzînd descrieri încîntătoare, ca de pildă priveliştea
mării în faptul dimineţii: «Acuma zori alung din boltă stele. / Un soare roşu jos la orizont / îşi scoate caii rouraţi din mare,
/ iar valul saltă tulburat de car / ... şi se prăvale rotocol în apă, / de parcă din văzduh ar fi căzut...». îngrijorarea mamei pentru
soarta fiului ei este prezentată în ritm vioi, pe un ton grăbit: « Şi, străbătînd talaz de sare, Thetis / în Scyros ajunsese drept la
vad, / că obosiţi de drum erau delfinii». (Ahileida, I, 242...) S. compusese şi un libret de pantomimă, Agave, pe care-1
încredinţase spre a fi jucat mimului Paris. Pierdute sînt pentru noi şi versurile de tinereţe, premiate cu ocazia jocurilor
augustale celebrate la Neapole. Contemporanii săi, epigramistul Marţial sau profesorul Quintilian, preţuiesc îndeosebi
Tebaida. Reprezentanţii latinei tîr-zii, poeţii Ausonius, Claudian, Rutiliug Namatianus, Sidonius Apollinaris au imi-
tat versurile lui S. Iuvenal transmite ştirea că, la lecturile publice, tinerii se întreceau în a recita versuri din creaţia poetică a
lui S. în evul mediu poetul este menţionat de Dante în Divina Commedia (Purgatoriul), iar Torquato Tasso împrumută de la
S. trăsăturile fundamentale ale eroilor din Ierusalimul eliberat. Racine se inspiră din Tebaida în La Thebaide ou Les
freres ennemis (1664). Perioada modernă arată mai mult interes pentru Silvae, datorită bogatelor informaţii pe care
le conţin despre epocă şi despre Domiţian, ultimul împărat din dinastia Flaviilor.
O
Sulpicia
OPERA. Manuscrise: Pentru cele două epopei: Tebaida: Puteanus, nr. 8051 si Parisinus nr. 10317, sec. IX —X; Bambergensis sec. XI;
Parisinus nr. 10317, sec. X; Ahileida: Gudianus nr. 54, Wolfenbtittel, sec. X: Bruxellensis nr. 5538 sec. X —XI: Laurentianus, sec. X —XI:
ms. de la Madrid nr. 31, sec. XV. Editio prin-ceps: 1472. Ediţii: A. Klotz, Sfattus.Opera omnia, 3 voi. Leipzig, Teubner, 1926, cu coment. In
latină; A. Klotz, Th. C. Klinnert Statius, Opera omnia, reeditare, ibidem, 1973; A. Frere-H. I. Izaac, Statius, Silvae, Paris, Les Belles Lettres,
Coli. Bude, 1944: A. Marastoni, Statius, Siltae, Leipzig, Teubner, 1971; P. Venini, Statius, Thebaidos liber undecimus, Florenţa, 1970, ed.
comentată; O. A. W. Dilke Achilleis, Cambridge, 1954: J. Meheust, Sface, Achilleide, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bud6 1971,-A.
Marastoni, Statius, Achilleis, Leipzig, Teubner 1974. Traduceri: D. Crăciun, Statius, Siltae II, 4; Ahileida, fragment in APL, p. 231 — 233: P.
Staţi, Statius, Silvae, II, III fragmente în PL, voi. II, 1973; ibid., Ahileida, fragment, p. 228-230.
REFERINŢE CRITICE. W. Haertei, Studia Statiana, Leipzig, 1900; L. Legras, Etude sur la Thebaide de Sface, Paris, 1905; C. Fiehn,
Quaestiones Statianae, Berlin, 1917; K. Scott, Statius' adulation of Domitian, in Journal of Philology, 1933, p. 247 — 259; G. Lugli, La
Roma di Domiziano nei verşi di Marziale e di Stazio, In Studi Romani, IX, 1961; M. P. Clo-gan, The Medieval Achilleid of Statius, Leiden,
Brill, 1968; L. Hâkanson, Stativs 'SHvae. Criticai and exegetical remarks \<ith some notes on the Thebaid, Lund, 1969.
D.C.
SULPICIA fiica lui Servius Sulpicius Ru-fus, nepoata lui Messala (sec. I î.e.n., Roma). Poetă. Autoare de elegii erotice. Tatăl
ei, jurisconsult, prieten cu Cicero, om politic şi literat, era apreciat de poetul Horaţiu. S-a format în cenaclul literar sprijinit de
Marcus Valerius Messala Corvinus. Poeziile ei au fost confundate cu cele ale altor poeţi elegiaci, îndeosebi cu ale lui Tibul,
care a indrumat-o în arta poeziei. Şase poeme sînt însă de autenticitate necontestată. S. se remarcă prin sinceritate în expresie,
fiind singura poetă de talent a Romei antice.
O
350
Datorită talentului şi frumuseţii fizice, S. s-a bucurat de o deosebită atenţie între poeţii cenaclului messalian. însuşi Tibul i-a
corectat şi îndreptat unele versuri înainte de a fi citite în sălile de lecturi publice, potrivit obiceiului din acea vreme. Au rămas
de la ea elegii, epigrame, invitaţii. Toate cîntă dragostea şi admiraţia pentru tînărul cu numele literar de Cerin-thus (în
realitate Cornutus, tînăr de condiţie modestă). Opera este cuprinsă în Corpus Tibullianum, cartea a IV-a, elegiile 7, 8, 9, 10,
11, 12. Şi elegiile 2, 3, 4, 5, 6 din această carte au fost compuse de S., dar retuşate în aşa măsură de Tibul, încît cu greu li se
mai poate stabili paternitatea. Cele şase elegii originale se disting prin căldura cu care exprimă sentimentele. «Iată-te ivit
odată, apogeu iubirii mele, / mai de preţ dacă mi-1 laud către lumea de sub stele. / Venus Cytherea astăzi, braţelor mi-a dăruit,
/ pentru odele-mi aprinse, pe doritul meu iubit. / Glasurile trîmbiţeze marea bucurie-a mea, / totuşi, mulţumirea-mi nouă să n-
o ştie nimenea / înainte de-a o scrie celui care mi-aadus-o ... / (Elegia 7, trad. Petre Staţi). între poeţii din cercul lui Messala
(Tibul, Lygdamus, Ovidiu, Macer, Valgius Rufus, Cornelius Severus), S. se distingea prin spontaneitate, sinceritate, ironie
fină. A ştiut să depăşească opreliş-tele sociale şi prejudecăţile severe ale familiei căreia îi aparţinea. Cu toate că din poezia sa
nu ni s-au păstrat mai mult de 40 de distihuri elegiace, gingăşia sentimentelor şi expresia inspirată fac din S. un nume de
cinste al liricii epocii de aur a literaturii latine.
O OPERA. Manuscrise: Ambrosianus R. 26, sec. XIV; Vaticanus nr. 3270, sec. XV. Editio prin-ceps ,Puccius, 1502. Ediţii: M. Haupt — I.
Vahleu-R. Helm, Leipzig, Hirzel, 1912; A. Cartault, Paris, Colin, 1909 (cu introucere şi note); F. W. Lenz, Corpus Tibullianum, ed. II,
Leiden, 1964. Traduceri: P. Staţi, Sulpicia, Elegiile 3, 5. 7, 8, In PL, voi. II, p. 36-39. REFERINŢE CRITICE. A Cartault, A propos du corpus
Tibullianum, Paris, Alean, 1906; A. Cartault, Le Distique elegiaque chez Tibulle, Sulpicia, Lygdamus, Paris, 1911; P Rossi, Una poetessa
del secolo d'Augusto, Padova, 1913,
359___________________________________
Q_ Terentius Lucanus. Eliberat pentru distincţia şi talentul său ajunge sub protecţia Scipionilor a căror ideologie străbate în
piesele sale. Opera, de o uimitoare maturitate artistică faţă de tinereţea şi intervalul scurt în care a fost produsă, cuprinde şase
comedii reprezentate în următoarea ordine: Andria, (Fata din Andros), după Andria şi Perin-thia de Menandru, jucată în 166
la «ludi megalenses» (Jocurile mari). Hecyra, (Soacra), după o piesă cu-ticelaşi nume aluiApollodor dinKarystos (sec. III
î.e.n.), inspirată la_ rîndul ei din Arbitrajul lui Menandru. în 165 la «ludi megalenses» are Ioc o încercare nereuşită de repre-
zentare, publicul părăsind spectacolul pentru a vedea o gală pugilistică şi un dansator pe sîrmă. Heautontimorumenos (Cel
care se pedepseşte singur), după o piesă omonimă a lui Menandru, e prezentată în 163, tot la jocurile megaleziene. Eunuchus,
(Eunucul), după Eunucul şi Linguşitorul lui Menandru, e jucată în 161 la ludi megalenses. Phormio, (Formio), după Epidi-
kazomenos (Cel care reclamă un drept în justiţie), a lui Apollodor din Karystos, reprezentată în 161 la «ludi romani».
Adelphoe (Fraţii), prezentată în 160 la jocurile funebre în cinstea lui L. Aemi-lius Paulus (tatăl natural al lui Scipio
Aemilianus), e alcătuită după o piesă cu acelaşi nume a Iui Menandru contaminată cu o scenă din Synapothneskontes (Cei
care mor împreună) a aceluiaşi autor. Cu aceeaşi ocazie are loc un nou eşec de public al Soacrei jucată apoi integral la ludi
romani.
O
— Cercul Scipionilor — este mediul sociocultural care a condiţionat creaţia poetului- Experienţa istorică intensă şi contactul
direct cu civilizaţia şi cultura greacă, într-un moment de echilibru pe plan extern şi intern, creează la jumătatea sec. *' II-lea
î.e.n. premisele unor înnoiri spi-'rtuale promovate de aristocraţia liberală 1 frunte cu familia Scipionilor. Se naşte astfel idealul
de «humanitas», menit să Prefacă şi să întregească vechea rigiditate a moralei tradiţionale, «mos maiorum», 011 un nou sistem
de educaţie a omului
Terenţiu
politic într-o viziune cuprinzătoare a personalităţii umane. în jurul lui Scipio Aemilianus se adună o generaţie de intelectuali
iniţiaţi în cultura şi filosof ia elină, care devin promotorii noilor idei înaintate. Ideea de structură armonică justifică în opera
istoricului grec Polibiu trăinicia hegemoniei politice a Romei. Acelaşi principiu fundamentează idealul de personalitate
umană în doctrina morală a filosofului grec Pauaitios. T. vine să întregească experienţa umanismului liberal al Scipionilor
prin intermediul creaţiei poetice. Astfel, personajele sale reprezintă o transpunere a acestor idealuri ale Scipionilor, din viaţa
politică a omului de stat, în viaţa individuală a omului obişnuit. Aici, ideile morale îşi verifică trăinicia printr-o confruntare cu
« viaţa ade -vărată », « vita vera » (Andria, 988 ; Heautontimorumenos, 154J înţeleasă şi ca sinceritate a conştiinţei, a
adevărului moral, « aequum », « bonum », « rectum », şi ca eficienţă socială a acestuia. Atrăgînd atenţia asupra riscului
folosirii incomplete, tendenţios-subiective a idealului scipionic, T. încearcă să-i menţină pe plan artistic puritatea spirituală,
umbrită în mare parte în practica politică, unde liberalismul era folosit adesea în chip propagandistic în slujba intereselor poli-
tice. Năzuinţa comună a personajelor Iui T. spre un atare ideal de «vita vera» are drept rezultat, pe de o parte, eliberarea lor de
tirania exterioară a schemelor farsei plautine prin care autorul, publicul şi actorul dominau critic situaţiile şi tipurile ridicole,
iar pe de altă parte, o deschidere spre interior, spre aflarea normei morale care să guverneze acţiunea exterioară. De aici
caracterul deliberativ şi reflexiv al personajelor, care se afirmă ca un act de libertate a conştiinţei, de evaluare şi alegere a ati-
tudinii cuvenite, cu ajutorul raţiunii. Pe un fond de adîncire psihologică sub impulsul aspiraţiei morale, personajul terenţian
îşi realizează fizionomia proprie din împletirea generalului cu particularul. Elementul general-uman, «natura commu-nis»,
«universa» la Panaitios, se concretizează la T. într-un ideal de unificare socială pe plan moral, în cadrul căruia tipologia
tradiţională a comediei se modifică în
Terenţiu
360
361
Terenţlu
sensul personajului «bonus» (cumsecade). Asistăm astfel la un efort de apropiere între diversele categorii sociale, printr-un
proces de reabilitare a celor inferiori şi de îmblînzire a autorităţii la vîrfurile societăţii, de convertire a violenţei («vis »,
«durus») şi a păcatului sub acţiunea conştiinţei morale. O serie de virtuţi specifice, exprimate într-o terminologie
adecvată, marchează starea socială a idealului moral de «humanitas». Supunerea din convingere, respectul, supor-
tarea unei violenţe sau autorităţi şi punerea sub protecţia cuiva — toate acestea exprimă raportul de la inferior la superior sau
între egali. în schimb, atitudinea atribuită celor aflaţi într-o condiţie de superioritate este generozitatea cu diferitele ei
nuanţe: bunăvoinţa, îngăduinţa, iertarea, amabilitatea. Solidaritatea umană constituie specificul roman al idealului de
«humanitas» cuprins în versul celebru: « Sînt om şi tot ce-i omenesc străin de mine nu socot» [Heautontimorumenos, 77), cu
accentul pus pe caracterul activ şi social al virtuţii. Unificarea morală prin idealul de «humanitas » nu trasformă însă
personajele «boni» (pozitive) în exemple de virtute. Eliberate de canoanele unei tipologii prea stricte, ele rămîn la acest
stadiu de căutare de sine, de experimentare al unui mod de viaţă, de trăire cotidiană. în opoziţie cu personajul-erou al
perioadei celui de-al doilea război punic, înfăţişat de Ennius în Annales şi de Plaut în «lăudăroşii» («glorioşi») viciului,
T. ne aduce o lume de oameni mijlocii, obişnuiţi, care se realizează pe plan artistic tocmai prin latura lor personală, « natura
propria». Aceasta este determinată de gradul şi modul de participare (sau de rezistenţa temporară) la idealul de
«humanitas» şi se realizează prin capacitatea de trăire afectivă a moralei de către personaje. Pornind de la conştiinţa
limitei impuse lor de categoria socială a tipului literar, personajele lui T. încearcă să-şi depăşească condiţia prin apropierea de
o nouă coordonată generală a umanităţii, de esenţă morală. Acest fapt le scoate din schema tradiţională a tipului, care se
destramă şi le singularizează, le însufleţeşte cu o nouă trăire individuală.
Construit după o astfel de metodă, personajul lui T. se împlineşte într-o armonie artistică unitară, expresie a celei morale
realizată atît în interior, pe planul conştiinţei, între « natura universa » şi « natura propria», cît şijn exterior, pe planul
relaţiilor sociale. în comedia plautină raportul scenă-spectator se realizează prin participarea cognitivă a publicului, pus
la curent cu mersul întîmplărilor, fapt care creează o distanţare critică faţă de personaje şi prin aceasta disponibilitatea
jocului comic. La T. se produce o detaşare cognitivă a spectatorului datorită eliminării prologului narativ şi distribuirii
echilibrate a expoziţiei, ceea ce asigură interesul pentru sensul faptelor, participarea morală a spectatorului la experienţa de
viaţă propusă spre meditaţie, la modul de comportare a personajelor. în acest fel interesul artistic nu mai rezidă în
ineditul jocului comic, ci în revelaţia spirituală, în descoperirea resurselor de «humanitas» de care dau dovadă perso-
najele de comedie, copleşite fie de prejudecăţi sociale, fie de tipologia literară tradiţională care le croise după tiparul
viciului. în farsa de tip plautin, obiee-tivul material şi momentan al acţiunii (extorcarea sumei de bani şi satisfacerea
aventura) se realizează pe planul intrigii prin «stultitia», dezorientarea vicioşilor, şi « fallacia », urzeala comică la care sînt
supuşi. La T., interesul pentru valoarea atitudinii umane se realizează în structura intrigii şi a conflictului, într-un proces de
investigare a adevărului. De aceea peripeţiile constitutive ale experimentului moral sînt alcătuite dintr-un şir de erori,
materializate în tot atîtea motive dra ; matice, etape de încercare a unor intenţii sau principii confruntate cu realitatea, cu
punerea lor în practică. O caracteristică generală a structurii dramatice a pieselor lui T. este şi «comoedia» sau
«negotium duplex», dublarea personajelor şi a acţiunii, realizată fie prin alegerea originalelor greceşti de acest fe'i fie
prin contaminaţia a două modele diferite (Andria, Eunuchus). Sensul moral al acestui procedeu este supunerea la o
îndoită experienţă a aceleiaşi realităţ 1' abordarea a două puncte de vedere contrare pentru aflarea adevărului (Andria
ifeautontimorumenos, Phormio, Adelphoe). Valoarea artistică a piesei duble constă în realizarea simetriei de ansamblu, prin
diferite procedee de îmbinare a intereselor si a acţiunilor, paralelisme, suprapuneri •i substituiri, încît construcţia generală lasă
impresia de unitate şi echilibru. Această armonie este însă statică, lipsită fiind şi de precipitarea întîmplărilor şi de exuberanţa
mişcării scenice. « Comoedia stataria» (comedia statică), noţiune tehnică, devine la T. ideea artistică fundamentală care
traduce în planul construcţiei dramatice ideologia epocii Scipionilor, prin spiritualizarea personajelor. Caracterul deliberativ
al acestora, precum şi cele două virtuţi cardinale care alcătuiesc idealul de « humanitas», generozitatea şi supunerea,
înzestrează personajele cu o anumită timiditate şi lipsă de iniţiativă hi acţiune. Peisajul comediei zgomotoase şi trudnice —
«laboriosa » — pentru actori, devine calm — «lenis» — pentru că izvorăşte din strădania personajelor de a aduce împăcarea
— «conciliare pacem» — şi nu din răzvrătirea plautină creatoare de tumult scenic. La T., conflictul se iscă spre a fi depăşit,
nu atît de terminarea cu bine, cît de reliefarea bunelor năzuinţe umane. Locul întîmplărilor cu vicioşi năvalnici şi făloşi este
luat de o convorbire simplă şi adevărată — « pura oratio» — pe marginea unor încercări de viaţă pentru care nu fapta ca atare
este definitorie, cît actul de conştiinţă care o însoţeşte. Structura dramatică a comediilor lui T. are darul de a cuprinde, în
distribuirea echilibrată şi ritmul potolit al faptelor, interesul pentru experienţa morală şi creează astfel o emoţie artistică
particulară, de înseninare şi optimism, menită să asigure participarea calmă, dar fermă a spectatorului. Alegînd varianta
personajului «bonus», opunîndu-se astfel i tipologia consacrată a comediei, T. renunţă într-un fel la comicul de caracter.
Personajele sale sînt într-adevăr carac-tere umane, dar mai puţin caractere comice, în sensul dramatic. în structura
lor
persistă totuşi unele elemente nega-
e
Şi ridicole care le menţin pe linia
goanelor tradiţionale, cum ar fi: ava-
'v'a şi crailîcul bătrînilor, sentimenta-
lismul şi capriciul îndrăgostiţilor, venalitatea curtezanelor şi a « leno »-ului (proxenetul), beţia şi, cuplul cel mai comic,
soldat/parazit, Thraso-Gnatho din Eunuchus. Aceste trăsături nu sînt însă organice, unice şi totale, ca în teatrul de tip plautin,
ci apar adesea ca nişte caracterizări în gura altor personaje, ca o prejudecată cu care se luptă poetul şi chiar personajele înseşi.
Şocul de «humanitas» le dă o anumită perspectivă de redresare, ele trebuie văzute în finalitatea unei evoluţii progresive, şi nu
în eternitatea viciului. Caracterul lor nu constă într-un cusur fundamental, ci într-o stare de slăbiciune, de eroare corigibilă.
Dacă aceasta este soarta tipurilor comice, dispărînd victima şi instrumentele de pedepsire, şi comicul de situaţie şi personajul
intrigant îşi pierd din însemnătate. Urzeala comică, înşelăciunea, «fallacia», îşi schimbă funcţia datorită schimbării calităţii
morale a obiectului-personaj. Ea urmăreşte nu penalizarea viciului, ci corectarea erorii şi moralitatea deznodămîntului.
Puţinătatea exteriorizării dramatice este compensată însă de resursele interne de «humanitas» care se dovedesc creatoare şi pe
planul comicului. Ironia devine o metodă de investigaţie şi de îndreptare morală. Principiul de funcţionare al acestei metode
este libertatea. Personajul este lăsat să-şi epuizeze eroarea, care este încuviinţată şi încurajată. Pe planul acţiunii, aprobarea
ironică se vădeşte în crearea şi întreţinerea iluziei în ce priveşte dreptatea conduitei proprii. Procedeul farsei — « fallacia » —
ascunde temporar o comportare condamnabilă sub aparenţa uneia lăudabile. Este cazul concret af aventurii cuplului tînăr-
curtezană care foloseşte drept paravan un alt cuplu, legat printr-o iubire pasională, în pragul căsătoriei
(Heautontimorumenos., Adelphoe.) sau printr-o căsătorie realizată (Phormio). E un mod de substituire a unei acţiuni, prin alta
în «comoedia duplex» (comedia dublă), care îl lasă pe « pater durus» (un tată sever) să creadă că autoritatea sa este neştirbită.
O altă formă de ironie, cu caracter episodic este stratagema educativă, simularea experimentală a unei situaţii sau atitudini
nedorite, contrare în fond bunelor năzuinţa
Terenţh
\________________________________
rărea dQnajului, avînd drept scop eliberarea r^ o gresală trecătoare si declanşai ea ii, i * ■• •. ' i naiului
Servelor de umanitate ale perso-Adelvfo (Eunuchus, Heautontimorumenos, pe eva)5/'- Comicul terenţian nu se fixează
echivoc^ări morale definitive. Caracterul calităţii a^ obiectului ironiei, răsturnarea viciului miţia^e> dubla ameninţare, a
trolate carese înfiripă şi a virtuţii necon-plasate a severităţii şi a indulgenţei prost devenii' ne dau imaginea unei lumi în cu suri6-
O lume a slăbiciunilor privită în putf^ înţelegător şi totodată încrezător lui Mek fea °-e înălţare a omului. Modelul de ue"*an('iru'
a
ticismul aplicat la stadiul consyj.*voltare al limbii literare latine, borare-^e punctul de plecare pentru ela-Efortu) stilului
artistic în comedia lui T. elegant sau se îndreaptă spre simplitatea limbii a a stilului, adecvată la specificul străbăvlatme & la spatul
operei sale, omuju|ută de psihologia şi experienţa trăsăti obişnuit. în acest sens, prima tio » (^ ra a expresiei sale este «
pura ora-prin fot>uritatea). Aceasta se realizează ^ ommaosirea «limbii comune » — « sermo Uitas^nis», în forma ei corectă
— «lati-«puriN * Iubitorul vorbirii corecte» — Caesar. sermonis amator» — îl numeşte comed> (D° natus, Vita Terenti,
par. 7) pe "*->i""iio laterale ale limbii,
limbai'°ora1' o*™»uriK> »»-.«.» rice {fae sociale, tehnice, categoriile isto-S)-jjurj\lrhaisme şi neologisme), precum şi sau îne
poetice tradiţionale sînt evitate ■"'"'o <•« măsură. Un corelat
comed> l^onaxus, v «« xc/c<^, i,^.. Ujjjjjjjiograf. Straturile laterale ale limbii, 4-i- —;„i„ tohnipp rateeoriile isto-
U
sau jJe poetice tradiţionale sini evuaw al p U»trebuinţate cu măsură. Un corelat caractităţii este proprietatea. Legată de yacjeşArul
reflexiv al personajelor, ea se exacţi* în SriJa acestora de a defini cu în fol ^e stările şi acţiunile în lipsa sau mării ^sirea cu
multă economie a expri-forei figurate. Descătuşată de jocul meta-aleeor? al calamburului, de hiperbolă şi realih'e> care la Plau*
mistifică artistic devinl^ea, vorbirea personajelor lui T. direct un instrument de comunicare , ă a interiorului, fără efortul
de desci-
ticitar măştilor. Acea sinceritate şi antenei m*e a vieţii, «vita vera», urmărită s în ansamblul operei sale, se reali-iului m
sirnplitatea şi naturaleţea limbaşi » Aceasta se obţine prin detaşarea ţ -landul vorbirii comune a limbajului *ar, de conversaţie,
«sermo familia-
______________________________^ 362
ris». Poetul nu copiază însă vorbirea din cercul Scipionilor, nici graiul familiar, popular. Elementele de jargon
aristocratic, cum ar fi grecismele şi arhaismele sau cele vulgare sînt izgonite din expri! marea personajelor sale. Categoriile
speci-îice pentru «sermo familiaris» sînt mai ales de natură afectivă, şi în valorificarea acestei trăsături stă caracterul artistic
al stilului său. Sinceritatea nemijlocită a mărturisirilor tandre, învăluite în discreţie, are drept corespondent pe plan exte-
rior, ca manieră şi ţinută stilistică generală, distincţia urbană — « urbanitas». Aceasta este expresia acelor virtuţi unifi-
catoare, a tendinţei de apropiere între diversele categorii de personaje, care nu se diferenţiază prea mult prin limbaj.
Unitatea stilistică traduce în planul vorbirii echilibrul şi armonia socială realizată în ansamblul pieselor prin intermediul
factorului moral. Respectul pentru individualitatea umană se impune în poli- j teţea limbajului. Caracterul comunicativ şi
afectuos al vorbirii familiare favorizează angajarea personajelor în dialogul dramatic şi T. se arată a fi un artist desă-vîrşit al
compoziţiei verbale, prin dozarea ritmică a expresiei în conversaţie. Diferitele planuri ale dialogului, reale sau
imaginate, cel direct-scenic şi cel raportat în naraţie, citarea vorbelor altui personaj, precum' şi povestirea în vorbire directă şi
indirectă, întretăiată de succesiuni de verbe care accelerează mişcarea sau de portretizări prin serii de adjective — toate
aceste procedee îmbinate în compoziţia unor scene leagă « argumentum »-ul de' personaje, lăsînd spectatorului imaginea
vieţii în mişcare. Stilul vorbirii personajelor' este o componentă a personalităţii umane integrale, al cărei ideal fusese elaborat
în cercul Scipionilor. T. ne aduce o comedie cu «sentimente potolite», «sedatis motibus» (Cicero, în Donatus, Vita
Terenti, 9), în care spiritul de conciliere caracteristic comediei « stataria» Ş 1 generozitatea personajelor sînt străbătute de
ironia constructivă de tip socratic a vorbirii familiare. De aici izvorăşte «faŢ" mecul» («lepos»), valoarea estetică a stilului
(«lenis» «dulcis»). Versificaţia Ş simplifică în sensul renunţării la ritmuri) lirice-muzicale, componente inseparabil
le comicului plautin. Ca frecvenţă, sena-a 1 iambic deţine 1/2, septenarul trohaic î/4 din volumul versurilor, în rest septe-nari
Şi octonari iambici şi doar cîteva forme' lirice. Raportată la modelele greş resti şi la spiritualitatea romană, comedia j ui' Ti
îşi valorifică originalitatea. Dacă la Plan* lumea grecească a palliatei serveşte la deformarea v, iricaturală în spirit ari'stofanic
şi italic-^. iular a viciului, vizînd deopotrivă şi noVvitatea moravurilor eline şi a celor roVnane contemporane, la T.,
lumea atică stilizată şi oarecum abstractizată exprimă atitudinea favorabilă a poetului faţă de fructificarea elenismului în
slujba universalităţii romane pe cale de constituire, în sinteza dintre « mos maiorum » şi spiritul scipio-nic. Efectele
modificărilor tehnice aduse modelului grec se răsfrîng asupra personajelor, şi în această direcţie s-au îndreptat în chip
deosebit atenţia şi arta poetului. Elementul cel mai sensibil din structura operei literare, datorită înzestrării lui cu o
personalitate multilaterală, personajul la T. exprimă umanitatea în latura ei ideală şi totodată concret-indivi-duală. Altfel spus,
istoricitatea ideii de «humanitas» exprimată în individualitatea personajelor determină nota lor originală, amprenta
spiritului epocii. Formula de comedie palliată se apropie de realitatea cotidiană prin unitatea şi coerenţa acţiunii scenice, prin
logica internă a vieţii care dă întîmplărilor un aer de independenţă, de obiectivitate, de verosimil. Elementul grecesc şi cel
roman se împletesc într-o nouă unitate a generalului şi a particularului, cerută de mesajul spiritual al poetului, pătruns în
toate gaturile structurii artistice. T. este un asie în sensul doctrinal şi istoric al terenului, ca exponent artistic al unor
ŞQdinţe de echilibru şi armonie socială ţ1 Politică în Roma din secolul II î.e.n. 1 opera poetului conceptul nu capătă 1
caracter absolut, după cum nici purtă-Ţ* personajelor nu sînt exemplare. Cla-:ismul său provenit din aspiraţia spre
'deal
*' menţine experienţa umană în sfera
abilului şi a accesibilului. Şi acest rea-
^.' slujind drept bază a clasicismului,
*e o sursă de poezie, de emoţie parti-
Terenţiu
culară care inundă faptele mărunte ale vieţii. T. este un mare liric. Permanenţa poetului s-a afirmat curînd după moartea sa,
prin reluarea cu succes a pieselor (An-dria, Eunuchus, Heautontimorumenos, Phormio) între anii 146 şi 134. Din mărturiile
antichităţii latine se cuvine să reţinem biografia şi comentariul lui Donatus (sec. IV e.n.) pentru întreaga operă cu excepţia
piesei Heautontimorumenos, foarte preţios pentru comparaţiile cu originalele greceşti şi indicaţiile privitoare la tehnica
procesului de creaţie. în epoca modernă poetul se impune atenţiei mai ales prin calităţile spirituale care-i consacră opera ca
literatură dramatică, intrată în repertoriul teatrelor, obiect de imitaţie şi model pentru creaţiile originale. Clasicismul şi în
general cultura franceză îl receptează cu deosebită căldură pentru că văd în el o prefigurare a propriilor lor însuşiri: «
puritatea, exactitatea, politeţea, eleganţa, caracterele ». (La Bruyere). Moliere, danezul Holberg şi americanul Thornton
Wilder îl folosesc ca sursă de inspiraţie. Formula nouă de «comoedia seria » (comedie serioasă) propusă de poet, orientată
spre dezbatere morală, analiză psihologică şi conversaţie intimă o apropie de drama modernă intermediară între tragic şi
comic. De aceea s-a impus destul de greu în faţa contemporanilor, cum ne arată prologurile. Mesajul umanist şi limpezimea
clasică a idealului estetic îi asigură însă viabilitatea.
O
OPERA. Manuscrise: Bembinus nr. 3226, Vatican, sec. IV—V; derivînd din ed. manuscrisă a lui Calliopius, sec. III e.n. există trei grupuri de
ms.: 1. Parisinus, Vaticanus şi Ambrosianus (Milano), sec. X; 2. Victorianus, Florenţa, sec. X; 3. Decurtatus nr. 1640, Vatican, sec. XI —XII.
Despre ms. terenţiene: G. Jachmann, Die Geschichte des Terenztextes im Altertum, Basel, 1924; J. van Wageninden, Album Teren-tianum,
Groningen, 1907, coment. despre miniaturile din Ambrosianus şi Parisinus. Edi-tio princeps: Strassburg, 1470. Ediţii: R. Kauer W. M.
Lindsay, Terentius Afer, Comoediae, Oxford, Clarendon, 1926: ed. II, 1950; A. Fleckei-sen, Terentius Afer, Comoediae, Leipzig, Teubner, ed.
III, 1910; J. Marouzeau, P. Terentius Afer, Comoediae, Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude",
Tilmi
36 V
1947 — 1956 (text latin şi versiune Iranc); O. Skutsch, Oxford, Clarendon, 1958; ed. II, 1965; A. Ronconi, Terenzio, Le
commedie di, Florenţa, 1960. Ediţii parţiale: Adelphoe: A. Plessis, Paris, 1884; Andria: E. Benoist, Paris, f.d.; A.
Tbierfelder, Heidelberg, 1960; G. P. Shipp, Oxford, 1961; Eunuchus: Pb. Fa-bia, Paris, 1895; Hecyra: A. Tnomas, Paris, 1887;
Phormio: K. Dziatzko — Ed. Hauler, Leipzig, 1913; R. H. Martin, Londra, 1959; Scholiile terenţiene: C. Schlee, Leipzig, Teubner,
1893; Scholiile Bembine: J. E. Mountford, Li-verpool, 1934. Traduceri: Dacier, Amsterdam^ 1747; Ph. Fabia, Paris, 1896; B.
Chambry, Tereniius Afer, Comoediae-Comidies, Paris, Gar-nier, 1932; Limentani, Roma, 1923; ed. II, 1928; V. I. Popp, Terentiu,
Comediile, Bucureşti, Cartea Românească, 1919; N. Teică şi Ion Acsan, Teatru. Terentiu, Eunucul şi Phormio, Bucureşti,
Minerva, 1966, p. 6 —207; N.Teică, Teatru. Terentiu, Fata din Andros, voi. I; Profit, voi. II, Bucureşti, Minerva, 1975; 1976.
REFERINŢE CRITICE. Limbă. Sintaxa. Metrică: E.B. Jenkins, Index verborum Terentia-nus, Chapel HUI, 1932; O. Mc. Glynn,
Lexicon Terentianum, 2 voi., Londra, 1963; ed. II, 1967; J. I. Ailardice, Synlax of Terence, Oxford, 1929; W. A. Laidlaw, The Prosody of
Terence, Oxford, 1938; L. Nougaret, La mCtrique de Plauteet de Terence, Paris, 1943. Studii literare: A. Saekel, Quaestiones comicae de
Terentii exemplaribus graecis, Berlin, 1915; G. Norwood, The Art of Terence, Londra, Blackwell, 1923; Terence and Menander once
more, Classical Journal, 1933, p. 515 — 522; B. Croce, Intorno afie commedie di Terenito, La critica, 1936; retipărire In Poesia
antica a moderna, Bari, 1950; E. Reitzenstein, Terenz als Dichter, Amsterdam, 1940; O. Bianco, Terenzio, Roma, Ateneo, 1962; W. Martin,
Die Dramaturgie des Terenz in der Andria, Das Altertum, Berlin, 1964; H. J. Glilcklicb, Aus-sparung und Antithese. Studien zur
Terenzischen KomSdie, Frankfurt, 1966; Heinz Haffter, Terenz und seine kunstlerische Eigenart, Museum Helveticum, 1953; reeditare
1967 In Libelli CCXLIfl, Darmstadt, Wissenschaftl. Bucnge-sellschaft; C. Georgescu, Tdrence L'Analyse du « Locus sententiosus »
dans fa come'die de caractere; Studii Clasice, 1968, p. 93 — 113; I. Trencsfinyi-Waldaptel, Von Homer bis Vergii, Budapesta,
1969, Terenz, p. 328 —393; Dante Nardo, Terenzio e la sua personalită artistica, Introducere, trad., appendix, Roma, 1969;
M. Nichita, Terentius In ILL, p. 172_21R.
B. A. Taladoire, Tirence. Un theătre de ii jeunesse, Paris, Les Belles Lettres, 1972; Patriei, Mc. Glynn, Lexicon Terentianum, 2 voi., LOB»
dra-Glascow, Blackie, 1963, 1967.
TIBUL [Albius Tibullus] (52 î.e.n., Roma — 19 î.e.n., Roma). Poet elegiac. Origj. nar dintr-o veche familie de cavaleri, moş-
teneşte o proprietate la Pedum, între Preneste şi Tibur, care este însă confis-cată în favoarea veteranilor de la Philippj (42
î.e.n.). Protejat de generalul Marcus Valerius Messaia Corvinus, om politic cu influenţă pe lingă August, ajunge ofiţer în
statul său major, îl urmează în expediţii, dar, îmbolnăvindu-se la Corcyra, în anul 29 î.e.n., părăseşte cariera armelor,
dedicîndu-se poeziei. Cunoaşte şi preţuieşte poeţii de seamă ai vremii (Yergiliu, Horaţiu, Ovidiu), care, la rîn-dul lor, îl
admiră şi-i acordă prietenia lor. S-a format în cenaclul literar din casa lui Messaia. La Roma, cunoaşte pe fiica unui plebeu,
Plania, pe care o cîntă în versuri inspirate sub numele de Delia. în scurta-i viaţă a creat elegii remarcabile prin eleganţa şi
puritatea formei, inspirate din dragostea pentru fiinţele iubite, printre care se numără mama şi sora sa.
O Opera lui T. este cuprinsă într-un volum denumit de critici Corpus Tibullianum (4 cărţi), alături de opera altor scriitori din
cenaclul literar pe care 1-a frecventat. De autenticitate sigură sînt elegiile din cartea I, în număr de zece, şi şase din cartea a
Ii-a. Elegiile din cartea a W-a sînt scrise de un alt poet, Lygdamus, un tînăr de sub protecţia aceluiaşi Messaia. Critica literară
1-a identificat în persoana fratelui mai mare al poetului Ovidiu- Frecvenţa stîngăciilor, expresiile rău plasate, chiar abuzul de
retorism, încărcat <<¥ pasaje mitologice, prea multele rern!,m;i cente din marea poezie a epocii, dovedes că aceste elegii nu sînt
creaţii .ţ'^11 Jy.a Numai opt dintre elegiile cărţii & l\, sînt ale lui T.: elegia 1, de 211 versogj intitulată Panegyricus Messalae,
el g
® ,0 2, 3, 4, 5, 6, 13 şi 14. Elegiile 7, 8, 9. '' 11, 12, cu un conţinut erotic, adres
365
Tibul
t'nărului Gsrinthus sînt compuse de i1uipicia. Corectate de T., confuzia s-a
roaus uşor. Cele 16 elegii tibuliene, P prinse în cărţile I şi II, au apărut în °--.ritiul vieţii poetului, sub supravegherea
j^j ,___: lublicate între anii 26 şi 25 î.e.n.
Ordinea lor cronologică a fost păstrată. Talentul asigură femeilor îndrăgite de poet (Delia, Nemesis, Glycera) o glorie
nepieritoare. Unii comentatori susţin că sub aceste nume se ascunde una şi aceeaşi femeie, dar Ovidiu le aminteşte ca fiind
persoane diferite: «Astfel veşnicite fi-vor Delia şi Nemesis, / una dragostea lui primă, alta dragostea de-acum ... / Lîngă rug
nedezlipite Delia şi Nemesis / plîng cernite pe Tibullus...» (Ovidiu, Amores, III, 9 passim). « Cartea amanţilor — zice la
Harpe — nu poate fi citită, nu trebuie să fie citită, nici gustată, decît în mijlocul naturii, întrucit expresia erotică nu se simte
decît cu inima». Cadrul naturii are un rol primordial în zugrăvirea scenelor de dragoste: « Hai, dă fuga, scumpă Delia, chiar
aşa-n piciorul gol / ... Zburd -aici un pîlc de tineri, la un loc cu cel de fete, / se amestecă şi Amor, printre ei, să se desfete / ...»
Şi încheie grav, ca un veritabil poet de suflu epic: «iar în prag cel Cerber, groaznic, şuieră cu glas de şarpe, / strâjuind uşi de
aramă, în veghe-rea-i fără noapte» (Elegii I, 3, passim). T. a scris însă şi pasteluri propriu-zise:
«Ruşine n-am că-n vremuri, purtînd ţăpoi în mînă, / duceam, din glas, din iuşcă, greoii tatei boi. / Ba am adus în braţe, din
pajişte la stînă, / un miel sau
li de capră, alene după oi» (Elegii, I, U. Cînd este nemulţumit, caută alinare
(i în abordarea altor subiecte. Cu accente convingătoare, poetul subliniază avantajele păcii, ale unei păci durabile, o pace care
fertilizează ogoarele, o pace plină
* strălucire («pax candida»): «Cel care
'nmu-n lume descoperit-a săbii, / avu su-
jpt de piatră şi inimă de fier! / De-atunci *t şi măceluri şi luptele-ntre oameni, /
e
-atunci deschisă-i calea mai scurtă spre tern! / în pace-i tare plugul, pe cînd * tristă armă / atîrnă, la-ntuneric, o
;?aţsă de soldat!» (Elegii I, 10). Nu Bine exclusiv un poet al amorului: în 11 de pioasă atmosferă, în cadru pitoresc,
*crie, de pildă, sărbătorirea cîmpenească,
« Ambarvaliile », cu o notă voită de apropiere vergiliană: « Azi e sfîntă sărbătoare; tu, ce vii, te rog, tăcere, / că purificăm
acuma roadele de pe ogor. / Datina rămîne încă de la moşi-strămoşi păstrată. / Vino, Bacchus, cu ciorchinul cel de viţă atîrnat.
/ Iar la tîmple pune-ţi, Ceres, o cunună înspicată / din crenguţele de aur gălbe-nite peste lan». Versul tibulian redă ecoul
necăutat al emoţiei spontane, principala calitate a stilului său fiind claritatea. Este un elegiac tandru, dar totodată ponderat.
Distihul elegiac la T. devine armonie pură. El izbuteşte să realizeze o muzicalitate aparte, conferind o notă de unitate fiecărei
elegii. Chiar pasajele ce nu sînt apreciate de critică — digresiunile, locurile comune, reminiscenţele — sînt abil camuflate
prin procedeul măiestriei metrice. Trăsătura definitorie a elegiilor tibuliene rămîne însă sensibilitatea, expresia gingaşă a unor
trăiri autentice, armonia versului fiind în perfectă concordanţă cu sentimentele exprimate. A scris în perioada de înflorire a
elegiei romane, fiind considerat un clasic al genului, care a reţinut în permanenţă atenţia specialiştilor. Ovidiu 1-a considerat
poet de talent, iar la dispariţia lui timpurie, i-a dedicat versuri de o rară simţire (Amores, III, 9). în perioada următoare, criticul
Quin-tilian îl cataloghează ca întîiul dintre elegiacii epocii augustane, înaintea lui Pro-perţiu şi chiar a lui Ovidiu,
apreciindu-i neîntrecutele-i descrieri de natură, peisajele rustice. Renaşterea i-a studiat în amănunţime şi în mod critic
elegiile. Cercetătorii moderni confirmă aceste aprecieri: « ... natura este pentru Tibul paradisul liniştei. O mică gospodărie,
chiar izolată în cîmp, un ritm normal de viaţă, munca pe ogor, acea muncă ce fortifică trupul fără să tulbure inima, iată visul
adevăratului admirator al naturii. El iubeşte cîmpul mai mult decît natura însăşi ...» (R. Pichon, Histoire de la litte-rature
latine, p, 386). Jean Bayet îl caracterizează drept o fire sui generis: «Piesele acestea dezinvolte ne impun totuşi, imaginea
unui temperament aparte: sănătate şubredă şi vie senzualitate; melan-
Tibul
colie plină de voluptate; mult spirit...» (Literatura latină, trad. rom., p. 414).
O
OPERA. Manuscrise: Arnbrosianus, sec. XIV; Vaticanus nr. 3270, sec. XIV-XV. Editio prin-ceps: Puccius, Roma, 1502. EJitii: E. Hiller,
Tibulli carmina, ed. II, Leipzig, Teubner, 1891; 1. P. Postgate, Tibul, ed. II, Oxford, 1914; M. Poncnont, Tibulle, Les elegies, Paris, Les Belles
Lettres, Coli. Bude, ed. II, 1931; F. W. Lenz, Tibull, Leipzig, Teubner, 1937; ed. definitivă, Leiden, 1964. Traduceri: Pn. Martinon, Les iligies
de Tibulle, Paris, 1895 (in versuri); Al. Andriţoiu, Tibul, fragmente In LL, p. 85 — 101; D. Crăciun, Tibul, fragmente In APL, p. 131-134; P.
Staţi, Tibul, fragmente în PL, voi. I, p. 44-51.
REFERINŢE CRITICE. Gaston Boissier, Tibulle et Properce, Paris, 1886; G. Doncieux, De Tibulli amoribus, Paris, 1886; H. de la Viile de
__________.........________________ 366
Mirmont, De sermone amatorio apud Latinei elegiarum scriptorum, Paris — Louvain, 1904. A. Cartault, A propos du corpus Tibullianuiri,
Paris, 1909; A. Cartault, Le Distique eligiaq^ chez Tibulle, Paris, 1911; M. Schuster> Tibullstudien, Beitrăge zur Erhlărung und Kritii Tibulls
und Corpus Tibullianurn, Viena, Holder, 1930; N. Salanitro, I tempi e gli scritti di Albi'0 Tibullo, Catania, La Vittoria, 1934; A.-M. Guil-
lemin, Sur les origines de l'elegie latine, Paris, 1939; Luigi Alfonsi, Albio Tibullo e gli autori del corpus Tibullianurn, Milano, 1964; B.Ripo
sati, Introduzione allo studio di Tibullo, Milano, 1968; W. Wimmel, Der ţruhe Tibull, Miinchen, Fink, 1968; B. "Wohl, Studies in Tibullus,
Los Angeles, Di'ss. Univ. of California, 1971; H. Har-rauer, A bibliography to the Corpus Tibullianurn, Bibliograpky to the Augustan poetry,
Hildesheim, Gerstenberg, 1971.
D.G.
TROGUS POMPEIUS, v. POMPEIUS

V
VALEBirS FLACCUS [Gaius Valerius Flaccus Setinus Balbus] (sec. I e.n., Pa-tavium [Padova]). Poet epic. Nu i se cunoaşte
nici locul nici anul naşterii. După Marţial, contemporanul său, era originar din Patavium. Anul morţii este dedus dintr-o
mărturie a lui Quintilian despre moartea poetului: «multum in Valerio Flacco nuper amisimus» (de curînd am suferit o grea
pierdere prin moartea lui Valerius Flaccus) pe care o găsim în Arta oratorică, cartea a X-a, începută către anul 90 e.n. şi
publicată în 91/92 e.n. Era descendent al unor familii vechi şi ilustre, ruinate în timpul războaielor civile. Numele complet al
lui V.F. e dat de ms. Vaticanus, 3277, manuscrisul cel mai vechi şi autorizat. Gognomenul Setinus a dat posibilitatea să se
creadă că V.F. era originar din Setia, în Campania. A fost membru al unui colegiu de preoţi, care aveau misiunea să aducă la
îndeplinire toate riturile şi ceremoniile poruncite e cărţiie sibiline; a prezidat jocurile Hilare sub Domiţian. Este autorul poe-
uhii Argonautica, în opt cărţi. Versificator erudit, V.F. nu avea totuşi suflul etic necesar unei creaţii epice de anvergură.
O
Argonautica reia, după Apollonios, poves-
a
expediţiei argonauţilor spre Pontul
uxin. Iason, fiul lui Âeson, la porunca
Schiului său Pelias, hotăfăste să plece
" Colhida, ca să aducă «lîna de aur»,
* protecţia zeiţelor Iunona ş^Minerva
,e construieşte corabia Argo. La expe-
6
participă tineri din toată Elada,
printre care Hercule, cu prietenul său Hylas, cîntăreţul Orfeu, Acastus, vărul lui Iason. La plecarea fiului, neputînd suporta
durerea despărţirii, părinţii lui Iason s-au sinucis. Gîrmaciul corăbiei, iscusitul şi încercatul Tiphys, porneşte spre Colhida.
Ajungînd în Lemnos, Iason se îndrăgosteşte de Hypsipyle, regina insulei. După reluarea cursei, de-a lungul coastei cetăţii
Sigeon, Hercule şi Tela-mon scapă de un monstru marin pe Hesi-one, fiica regelui troian. Corabia opreşte la Cizic, unde
argonauţii sînt bine primiţi de regele cetăţii. Dar cîrmaciul Tiphys, deoarece băuse prea mult, nu mai poate conduce bine
corabia şi revine la Cizic, unde argonauţii nu mai sînt recunoscuţi, fiind noapte. Se produce o încăierare în care îşi găseşte
sfîrşitul regele Cizicului. în zori are loc împăcarea între combatanţi, însoţită de un ceremonial de jertfe. Corabia îşi continuă
drumul. în Mysia, Hercule părăseşte expediţia. în ţinutul bebrycilor, într-o luptă cu Amy-cus, regele acestora, victoria revine
lui Pollux. De aici, corabia intră în Bosfor, stîncile cianice se prăvălesc peste ea, dar la intervenţia Iunonei şi a Minervei,
argonauţii pot să-şi urmeze drumul. în ţara mariandynilor, îl pierd pe cîrmaci şi pe Idmon, prezicătorul ce-i însoţea. Noul cîr-
maci, Erhinus, duce corabia spre vărsarea fluviului Phasis, unde regele acestor meleaguri, Aeetes, era în război cu fratele său,
Perses. Argonauţii dau ajutor regelui. în bătălie se distinge Iason. Iunona îndeamnă pe zeiţa Venus să îndrăgostească pe Me-
deea, fiica lui Aeetes, de Iason. Cu ajutorul unor farmece, ea îl ajută pe Iason
Valerius Flaccus
să îndeplinească «muncile » pe care i le hot&rîse regele şi să ia «lîna de aur», după care se fac nevăzuţi pe mare. La
vărsarea Dunării în Marea Neagră sînt ajunşi de Absyrtus, fratele Medeei. Argonauţii stăruie pe lîngă lason s-o înapoieze pe
Medeea fratelui ei. Aceasta însă îl imploră pe lason să n-o lase pradă mîniei fratelui ei şi s-o ducă în Grecia. Povestirea se
întrerupe la versul 467, al cărţii a VlII-a, în momentul în care începea cea mai dramatică parte a legendei: uciderea lui
Absyrtus, întoarcerea argonauţilor, trădarea lui lason şi consecinţele funeste ale acestui act. Nu se ştie dacă întreruperea e o
pierdere a textului, şau poetul, surprins de moarte, n-a mai putut termina opera. Statius, contemporanul lui V. P., în referinţele
sale despre Argonau-tica, nu precizează dacă a avut în mînă o lucrare terminată. Opera era dedicată lui Vespasian. Menţiunea
poetului despre asediul Ierusalimului de către Titus, în anul 70 e.n., arată că dedicaţia a fost scrisă după această dată, poate
nu la mult timp (I, 7 — 24). în celelalte cărţi, V. F. vorbeşte de izbucnirea Vezuviului, în anul 79 e.n., de o expediţie a lui
Domiţian împotriva dacilor, terminată în anul 89 e.n. (III, 208; VII, 645; VIII, 228). Poemul a fost scris, aşadar, în vremea
Fla-viilor. Argumentul mitologic al legendei argonauţilor fusese tratat la greci de Herodot şi Apollonios din
Rodos. La romani, Varro din Atax, contemporanul lui Catul, a scris un poem intitulat lason, care s-a pierdut. Ovidiu s-a
inspirat din acest poem în unele din elegiile sale. V. F. a avut ca model Argonautica lui Apollonios, dar a folosit textul
grec în chip foarte liber şi personal. A scos ori a prescurtat unele părţi şi a adăugat alte detalii: războiul dintre Aeetes şi fratele
acestuia Perses e o creaţie a sa. Prin acest adaos, avea posibilitatea să scoată în evidenţă, în toată plinătatea, vitejia lui
lason. Moartea părinţilor lui lason e, de asemenea, creaţia lui V. F. Poetul nu este un imitator oarecare, avînd puncte de
vedere proprii asupra materiei mitice ce o avea la dispoziţie, căutînd să găsească semnificaţii noi, efecte artistice deose-
bite. O caracteristică a poemului e şi atmosfera tristă, adesea lugubră, abun-
368
denţa scenelor de groază, cum ar fi, prin. tre altele, uciderea bărbaţilor din Lemnos de către soţiile lor. Venus apare în această
scenă ca o adevărată Furie. Personajele în cea mai mare parte, sînt şi ele triste' severe, uneori înspâimîntătoare. în alte
segmente ale poemului, V. F. reuşeşte in schimb să redea, cu subtilitate şi pătrundere, stări psihice puternice. Zbuciumul
Medeei, în care se înfruntă două sentimente puternice, două feluri de iubiri, cea pentru lason şi cea pentru părinţi, e remar-
cabil realizat. Medeea trăieşte o noapte de mari frămîntări. Se gîndeşte să moară, dar moartea sa urma s-o aducă şi pe cea a
lui lason. în cele din urmă se decide să-1 ajute pe comandantul grec şi să fugă cu el. E aci o Medee plină de pasiune, sinceră,
înflăcărată, nu o figură inertă şi rece, o femeie adevărată care suferă, care trăieşte şi luptă. Dido a lui Vergiliu e mai duioasă,
şi faţă de Medeea lui V. F., îşi pregăteşte sfîrşitul resemnată. Schimbările introduse de poet în substanţa legendei, atmosfera
precipitată în care se desfăşoară acţiunea dau poemului o pronunţată notă de originalitate. în compoziţia operei V. F.
urmăreşte conciziunea şi concentrarea, face uz de toate figurile de vorbire şi de stil folosite anterior de Vergiliu şi
Lucan. Dialogul, patetic în general, abundă în întrebări retorice. V. F. a adăugat tablouri mitologice, geografice şi
astronomice legate de acţiune, dar nu avea destulă imaginaţie şi se complăcea în detalii nesemnificative. în afară de cîteva
descrieri fericit realizate, nimic din ce a scris nu se apropie de poezia lui Vergiliu. Cu toată măreţia subiectului,
ansamblul e rece şi obositor, stilul, elegant, dar căutat, afectat; din dorinţa de a fi concis, uneori cade în obscuritate.
Versificaţia este armonioasă, deşi monocordă. Poemul nu s-a bucurat de o atenţie deosebită nici din partea contemporanilor,
nici a posterităţii. Aşa se face că s-au transmis puţine exemplare. Marţial îl apreciază însă: '« pămîntul unde tîşneşte Apo-nus
îşi datorează renumele lui Titus Livius, nu mai puţin lui Stella şi lui Fla<> cus» (I, 61, 3). Claudian 1-a admirat Ş>
1-a imitat.
O
369
Valerius Maximus
OPERA. Manuscrise: Vaticanus, nr. 3277, sec. jx, din care deriva copiile din sec. XV; San-aallensis, sec. X cuprindea cărţile I—IV, pină )a
versul 317; după acest ms. care s-a pierdut, au rămas -""mieroase copii; Editio princeps: Bologna, 1474. j_"ţii: L. Carrio,
Antwerpen, 1680; ed.III, 1702; G. Thilo, Halle, 1863; &. Schenkl, Berlin, 1871; E. Băhrens, Berlin, jg96 —1897, cu coment.
latin; C. Giarratano, Milano, 1904; O. Kramer, Leipzig, Teub-ner, 1913; J. H. Mozley, Londra, Loeb, 1934, cu trad. în
engleză; E. Courtney, C. Valerius Flaccus, Argonauticon libri VIII, Leipzig, Teub-ner, 1970. Traduceri: P. Charpentier, Paris, Garnier,
1964; VI. Iliescu, Valerius Flaccus, Argonauticele, fragmente, în IIR, voi. I, p. 427 — 429; P. Staţi, Valerius Flaccus, Argonauticele,
fragmente în PL, voi. II, p. 222-226. REFERINŢE CRITICE. M. Schwitz, De Valerii Flacci dicendi genere quaestiones, Miinster, 1872; R.
Harmand, De Valerii Flacci Apollonii Rhodii imitatore, Nancy, 1898; J. Samuelsson, Studia in Valeriurn Flaccum, Uppsala, 1899; H.
Stroh, Studien zu Vafertus Flaccus, besonders ilber dessen Verfiălints zu Vergii, Miinchen, 1920; B. Mosca, Motivi e
personaggi centrali del mito degli Argonauţi nella elaborazione di Valerio Flacco, Pisa, 1928; A. Kurfess, Valerius Flaccus, Pauly-
Wissowa, RE, XV (SiV), 1955, p. 9-15; H. W. Schulte, Index verborum Valerianus, Iowa, 1935; H. O. ErOner, Zu den
kiXnstlerischen Absichten des Valerius Flaccus, Hermes, XCVI, 1968, p. 733-754; P. Venini, Vaierio Fiacco e Verudizione
ApoUoniana, Rendiconti dell'Isti-tuto Lombardo, Milano, 1971, p. 582 —596, Suita struttura delle Argonautiche di Valerio Flacco,
Ibid., p. 597 — 620, iVote su Valerio Flacco, Athe-naeum, L, 1972, p. 176 — 181, A proposito di un passo di Valerio Flacco:
Argonautiche, IV, 148 sqq., Ibid., p. 404-406; J. Ştrand, iVoies On Vaimus Flaccus d'Argonautica, Stockholm, 1972.
CD.
VALERIUS MAXIMUS prima jumătate a sec. I e.n., Roma — ?) Istoric. A trăit Pe vremea împăratului Tiberiu. A avut un
protector influent în persoana lui Sex-tus Pompeius, consul în anul 14 e.n., apoi, către anul 27 e.n., proconsul în Asia, unde 1-
a luat şi pe V. M. în suita sa. Acest Sex-tus Pompeius i-a fost, după propria mărturisire, ca un tată iubitor, 1-a ajutat să-şi
păstreze echilibrul sufletesc în împrejurări vitrege, 1-a ferit de loviturile .soartei, i-a fost îndrumător şi 1-a încurajat cu bună-
voinţă în studiile sale şi în munca de cercetare. După întoarcerea la Roma, a scris Factorum et dictorum memorabilium libri
novem [Fapte şi spuse memorabile în nouă cărţi), operă pe care a dedicat-o împăratului Tiberiu, în vremea căruia a şi apărut,
în anul 31 sau 32 e.n. Lucrarea a devenit manual şcolar în epoca imperială. A folosit ca izvoare pe cei mai de seamă istorici
latini, între care: Titus Livius, Sallustiu, Caesar, dar datorează mult şi operei lui Cicero.
O
Fără să conţină numai fapte şi spuse memorabile, Faptele şi spusele memorabile ale lui V. M. cuprind cărţi despre
religie (I), instituţiile şi obiceiurile romanilor şi ale altor popoare (II), exemple de virtuţi (III—VI), anecdote ciudate fără
valoare morală (VII—VIII), exemple de vicii şi crime (IX). Această ultimă carte cuprinde invective la adresa lui Seian, mort
în 31 î.e.n., pe care istoricul îl numeşte « monstru », « nelegiuit», « paricid vărsător de sînge » (IX, II, 4), alături de
laude fără măsură la adresa lui Tiberiu. împărţirea materiei nu e, poate, cea originală, dar se dovedeşte practică atît pentru
cititor, cît şi pentru cercetător. Culegerea oferă detalii interesante despre obiceiurile şi istoria privată a romanilor. Cît despre
laudele la adresa împăratului Tiberiu, acestea nu prezintă nici interes documentar, nici literar. Autorul selectează exemple
din operele istoricilor de seamă, latini şi greci, pentru exemplificarea teoriei sale asupra răului şi a binelui. Este, de fapt, o
carte de morală anecdotică, fără unitate de concepţie, un fel de îndrumător istoric, din care oamenii pot trage o învăţătură
citind păţaniile altuia, pot face o comparaţie sau găsi un element de experienţă mai mult sau mai puţin semnificativ. în
Prefaţă, autorul înfăţişează scopul lucrării sale şi metoda de clasificare a faptelor: «Faptele şi spusele memorabile ale celor
din Roma şi ale celor aparţinînd unor naţiuni străine, care în alte opere sînt prea pe larg expuse ca să se poată lua cunoştinţă
de ele cu uşu-
Varro
370
rinţă şi repede, eu le-am adunat de la istoricii cei mai autorizaţi şi m-am gîn-•dit să le grupez laolaltă, pentru a cruţa •de
oboseala unei prea lungi căutări pe cei ■ce voiesc să scoată din ele învăţături». Virtutea romană e considerată mai presus de
orice bun; în religie, în politică, in războaie, geniul poporului roman se •distinge. Umanitatea apare însă nediferenţiată în
opera lui V. M. Faptul istoric comentat, desprins din seria altor fapte, lipsit de înlănţuirea cauzală şi logică, capătă
adesea o semnificaţie romantică, aproape de aventură personală. «Valerius Maximus e lipsit de simţ istoric; •dintr-un
fapt el desprinde un exemplu •de tărie sau de slăbiciune, dovada linei acţiuni bune sau rele; vede acţiunea personificată în loc
de persoana făptuitoare; nu depăşeşte însă episodul, nu ajunge la intenţia, la cauza, la rădăcina spirituală. Enumera faptele,
dar nu-şi pune probleme ; pentru el nu există probleme psihologice, cum nu există nici probleme istorice. Totuşi, dacă
el personal nu vrea să gîndească, îl face în schimb pe cititor să gîndească asupra a ceea ce spune: multe subiecte din
opera sa trezesc, în afară de interes, reflecţia cititorului» (C. Marchesi, Storia della letîeratura latina, voi. II, p.
213). Idealul său politic rămîne Principatul, în care vede renaşterea virtuţii, a ordinii şi înţelepciunii vechii republici.
De aici preamărirea excesivă a lui Tiberiu. Deşi mărturiseşte că a folosit ca izvoare « illustres auctores » {vestiţi istorici),
nu face trimiteri sistematice la aceştia, ci îi citează ocazional. M. Aemilius Scaurus (IV, 11); Asinius Pollio (VIII, 13); L.
Caelius Antipater (I, 7); Titus Livius (I, 18); Munatius Rufus (IV, 31); 31. PorciusCato (VIII, 1); M. Terentius
Varro (III, 2); Alexandro» Polyhistor (VIII, 13); Hellanicos, Damas-tes (VIII, B); Herodot (VIII, 13); Teo-dectcs (VIII,
13); Theophanes (VIII, 14); Teopomp (VIII, 13); Xenoîon din Efes (VIII, 13). Alţi scriitori pe care i-a folosit nu sînt citaţi:
Caesar, Sallustiu, Trogus Pompeius. Deşi conţine inexactităţi şi confuzii istorice, opera lui V. M. e un izvor de
preţioase informaţii despre viaţa publică şi privată a romanilor, despre
credinţe, superstiţii, ceremonii religioase administraţie, jurisdicţie şi magistraţi' legi şi obiceiuri familiale, armată etc! Limba
şi gramatica sînt acelea ale latinei elegante; stilul, cel al epocii postau-gustane, este retoric şi artificial. Valoarea de istoric şi
scriitor i-a fost contestată. Totuşi, în primele secole ale erei noastre opera lui a servit ca model declamate rilor şi profesorilor
(Pseudo Prontinus şiAulus Oellius atestă acest fapt), iar mai tîrziu, predicatorilor (după mărturiile lui Lac-tanţiu şi Priscian).
Giovanni d'Andrea, de la universitatea din Bologna, în timpul lui Petrarca, îl numea « principe al moraliştilor ». Pînă azi,
încă, anecdotele sale moralizatoare pot fi citite în unele manuale de şcoală.
O
OPERA. Manuscrise: Bernensis nr. 366 şi Lau-rentianus, Ashburn, nr. 1899 (ambele provin de la mănăstirea Stablo, Bologna), sec. IX; un
rezumat al operei se află in Vaticanus nr. 4929, sec. X; cele mai de seamă excerpte din opera lui V.M. sînt: Epitoma lui Iulius Paris, sec. IV;
Epitoma lui Ianuarius Nepotianus, tot sec. IV, păstrată în Vaticanus nr. 1321, sec. XIV; Excerpta aparţinînd lui Lupus de Ferrieres (după
codex-ul din Berna), Heinrich din Auxerre şi Hildebold din Soissons, sec. XIV—XV. Editio princeps: Strassburg, 1471. Ediţii: Aldus Manu-
tius, Veneţia, 1534; J. Vorst, Berlin, 1672, cu comentarii; C. B. Hase, Paris, 1822-1831; C. Halm, V. Maximus, Fada et dicta memora-bilia,
Leipzig, Teubner, 1865; C. Kempf, ibid., 1888, ed. definitivă; Traduceri: Paul Charpen-tier, Valerius Maximus, Opera omnia, trad. franc,
Paris, Garnier, 1864; I. Teodorescu, Valerius Maximus, fragmente în Vorbe şi fapte memorabile, PNL, p. 53 —81. REFERINŢE CRITICE.
W. Thormeyer, De Valerio Maximo el Cicerone quaestiones crilicae, Gottingen, 1902; E. Lundberg, De elocutione Val. Maximi, Uppsala,
Falun, 1906; CI. Voscb, Die Quellen des V. Maximus, Stuttgart, 1929; A. Klotz, Studien zu Valerius Maximus, Mun-chen, ed. II, 1952; R.
Helm, Valerius Maximus Pauly Wissowa RE, SN, XV, 1955, p. 90-116-
CD.
VARRO [Marcus Terentius Varro] (116 î.e.n., Reate — 27 î.e.n., Roma). Scrn-
3/1
Varro
tor latin de formaţie enciclopedică. Născut dintr-o familie plebeiană bogată şi influentă. A studiat la Roma şi Atena cu cei mai
de seamă gramatici şi filosofi. în wolitică, a fost adeptul oligarhiei sena-torî\r al partidului pompeian. Erudit fn vaK *e
domenii: literatură şi istorie literară, &, amatică şi retorică, filosofie şi morală, istorie şi antichităţi, agronomie şi navigaţie.
Vasta sa operă cuprindea 74 titluri' în 720 cărţi. Din ea s-au păstrat integral numai De re rustica (Despre agricultură) în trei
cărţi, parţial De lingua latina (Despre limba latină), fragmente întinse din Saturae Menippeae. Restul operei e atestat prin
citate disparate' sau numai prin titluri. A furnizat, timp de secole, informaţii asupra istoriei romane şi a instituţiilor ei.
O
Ataşamentul său faţă de vechile tradiţii republicane, atitudinea conservatoare s-au manifestat deopotrivă în activitatea politică
şi în scrieri. Din opera literară se cunosc titlurile: Pseudotragoediae (în şase cărţi), destinate lecturii; Poemata (Poezii), în
zece cărţi; Saturae (patru cărţi) şi De rerum natura (Despre natură) pe care unii o atribuie lui Varro dinAtax. Singura lucrare
literară transmisă fragmentar este Saturae Menippeae, operă de tinereţe, în 150 de cărţi. S-au păstrat din ea 60*0 de
fragmente' sub 90 de titluri (latine şi greceşti) şi unele citate sporadice. Compuse sub influenţa satirelor filosofului cinic grec
Menip din Gadara, sînt scrise în proză şi versuri, în metri foarte variaţi. Satirele menippee sînt o critică, adesea glumeaţăr-.a^
slăbiciunilor şi scăderilor umane: prol^âT^ăcomia, avari-ţia, dogmatismul şi superstiţiile, ambiţia, mania luxului. V. critică
relele epocii, laudă sobrietatea şi seriozitatea din primele secole ale republicii, cerînd revenirea la vechile credinţe. A creionat,
din cîteva trăsături, portretul pregnant al avarului, al parazitului, al filosofilor sterili şi al gramaticilor pedanţi, al femeilor
ahtiate după lux şi al medicilor preocupaţi numai de cîştig. Atît temele mitologice, cît şi parodia subiectelor tragice sînt
realizate în spiritul concepţiei epi-
cureice. Ferindu-se de didacticism, face din glumă şi ironie arme de îndreptare a moravurilor. Stilul lucrării e îngrijit,
exprimarea concisă. Foloseşte cuvinte arhaice şi populare, numeroase grecisme. Opera varroniană cuprinde un număr în-
semnat de lucrări de istorie literară. Se citează astfel De proprietate scriptorum (Despre caracteristicile scriitorilor), probabil
o analiză a stilului unor autori, De poetis (Despre poeţi), in cîteva cărţi, cuprinzînd informaţii şi aprecieri asupra poeţilor
romani din epoca arhaică, De compositione satyrarum (Despre alcătuirea satirelor), De poematis (Despre poezii), un fel de
artă poetică, în care sînt enumerate şi definite diviziunile şi speciile poeziei, Peri charakteron, după unii, despre genurile
literare, după alţii, despre tipurile de cuvinte. Ş-a ocupat mai ales de opera lui Piaut. In Quaestiones plau-tinae (Probleme
plautine) în cinci cărţi explică cuvinte şi expresii dificile, iar în De comoediis plautinis (Despre comediile plautine), analizînd
opera lui Plaut, a stabilit 21 de piese autentice, acceptate ca atare de istoria literară. Informaţii preţioase conţin şi lucrările
varroniene asupra teatrului, în special a celui roman. Se citează în acest domeniu, Theatrales* libri (Cărţi despre teatru); De
personis (Despre măşti) în trei cărţi, tratînd despre rolurile comice şi tragice; De actionibus scenicis (Despre didascalii); De
scenicis originibus (Despre originea teatrului), o istorie a teatrului roman de la începuturi, cu informaţii şi asupra unor
aspecte tehnice; De actibus scenicis (Despre acte)r împărţirea în acte a pieselor, reprezentaţii, punere în scenă (decor, măşti,
costume), De descriptionibus, în trei cărţi, probabil despre personajele comediei latine. Caracter documentar au lucrările De
bibliothecis (Despre biblioteci), despre crearea cărţii şi constituirea bibliotecilor şi De lectionibus (Despre recitări). O operă
originală, fără model în literatura greacă, este Hebdomades sau De imaginibus (700 de portrete) în 490 de cărţi, scrisă după
anul 39 î.e.n. Ea conţine o'galerie de 700 de portrete ale oamenilor celebri, greci şi romani: regi şi comandanţi, oameni poli-
tici, poeţi, prozatori, oameni de seamă în diverse domenii ale ştiinţei, artişti
arro
372
i alţii (preoţi, inventatori, dansatori, tleţi). A alcătuit şi un rezumat al aces-ei lucrări, Epitome ex imaginum libris, 3
patru cărţi. Dintre lucrările de reto-ică, anticii citează Orationes, în 12 cărţi, luasiones (discursuri pentru susţinerea inor
propuneri de legi), în trei cărţi, '^audationes (Elegii funebre), dintre care ;ele mai cunoscute sînt acelea pentru
3
orcia, sora lui M. Porcius Cato, soţia ui L. Domitius Ahenobarbus, şi un Ţra-'at de retorică, în cel puţin trei cărţi. V. i
compus şi cîteva lucrări de lingvistică: De grammatica, De similitudine verborum (Despre asemănarea cuvintelor), în
care se discuta, probabil, despre principiul analogiei, De utilitate sermonis (Despre necesitatea limbajului), care dezvolta o
teză a anomaliştilor, De antiquitate litterarum (Despre vechimea alfabetului), lucrare de tinereţe, De sermone latino (Despre
limba latină), in cinci cărţi, în care trata problema normelor vorbirii corecte; în De origine linguae latinae (Despre
originea limbii latine) în trei cărţi, V. analiza componenţa vocabularului latin şi raporturile latinei cu greaca. Cea mai
importantă operă varroniană în domeniul lingvisticii este însă De lingua latina (Despre limba latină), în 25 de cărţi, compusă
între 48 şi 45 î.e.n., din care s-au păstrat, cu unele lacune, cărţile V—X. Planul lucrării a putut fi reconstituit cu exactitate:
I, despre originea limbii latine; II—VII, probleme de vocabular; VIII — XIII,Ade morfologie; XIV—XXV, de sintaxă. In
materie de etimologie, V. aduce explicaţii corecte asupra cuvintelor formate în latină şi a împrumuturilor din
greacă, oscă, etruscă. Totodată, consemnează unele modificări fonetice ale cuvintelor latine. In prima triadă, dedicată
morfologiei (VIII — X), discută raportul dintre analogie şi anomalie în limbă. Ferindu-se de poziţii extremiste şi de idei
preconcepute, pornind de la analiza materialului lingvistic, consideră că limba s-a creat din necesitate, că ea reflectă realitatea
şi se schimbă continuu, potrivit nevoilor de comunicare. Aceasta explică atît regularitatea, simetria, cît şi abaterile de la
reguli. Poziţia este, cum se vede, foarte apropiată de concepţia modernă asupra limbii. De lin-
gua latina se bazează pe lecturi bogate din gramaticii greci şi latini şi pe o analiză subtilă a limbii latine. Scrisă pentru un
public larg, îmbină stilul ştiinţific cu expunerea artistică, conţinînd digresiuni şi anecdote pe fondul unei exprimări con-
cise şi eliptice, uneori obscure. Un rezumat al acestei lucrări 1-a făcut V. în Epitome de lingua latina, în nouă cărţi.
Dintre operele filosofice, cea mai importantă este Logistorici (un titlu bizar creat de autor), compusă în jurul anului 50 î.e.n.
Era o lucrare de filosof ie morală în 76 cărţi, probabil în formă de dialog. Ca şi tratatele similare ale lui Cicero, titlul
fiecăreia indica personajul principal şi tema tratată. S-au păstrat cîteva asemenea titluri: Catus de liberis educandis
(Catus despre educaţia copiilor), Marius de or-tuna (Marius despre soartă), Curio de cultu deorum (Curio despre
cinstirea zeilor), Orestes de insania (Oreste despre nebunie). Autorii antici mai citează Sen-tentiae (Maxime), De forma
philosophiae (Despre aspectul general al filosofiei), în trei cărţi, De philosophia, în cîteva volume, compusă după anul 45
î.e.n., în care, potrivit învăţăturii vechii Academii, se discuta despre natura umană, supremul bine — « summum bonum » —
identificat cu «virtus», principiile unei vieţi fericite. De principiis numerorum (Despre principiile numerelor) în nouă
cărţi, trata, probabil, despre învăţătura pitagorică a numerelor. Erudiţia lui V. s-a manifestat cu strălucire şi în domeniul
istoriei şi al antichităţilor romane. Enciclopedistul s-a arătat preocupat de începuturile semi-legendare ale statului roman. în
De vita populi Romani (Despre viaţa poporului roman), în patru cărţi, scrisă după anul 49 î.e.n., conţinutul a fost astfel
reconstituit, pe baza citatelor: I, de la origini pîna la expulzarea regilor; II, pînă la primul război punic; III, pînă la Gracchi; lv.
pînă la războiul civil dintre Pompei şi Caesar. Accentul în expunere cădea PŞ descrierea fenomenelor culturale, a vieţu
publice (politice, militare, juridice, religioase) şi private (hrană, îmbrăcăminte)-Şi aici preamăreşte vechile virtuţi şi tr*:
diţii republicane. în completare0 aceste lucrări, a scris, după anul -±4 }-e.-n'' De gente populi Romani (Despre
origine
373
Varro
poporului roman), în patru cărţi, în care, pe fondul unei istorii a omenirii, în mare parte legendare, re discută despre formarea
poporului i\ man. A dat, în De familiis Troianis (±. spre familiile troiene) o genealogie a fax liliilor patriciene romane, iar în
Annales, în trei cărţi, un tabel cronologic al principalelor evenimente. De Pompeio, în trei cărţi, pare a fi o scriere de apărare a
lui Pompei, după căderea acestuia. în Eisagogikos. Ad Pom-peium (Conducătorul. Către Pompei), se trata, pentru prima oară
în literatura latină, despre problemele conducătorului Senatului, comentariu alcătuit, probabil, la cererea lui Pompei.
Autobiografice erau lucrările Legationes (Misiuni), în trei cărţi, referitoare la activitatea lui ca «legatus» în armata lui
Pompei, şi De vita sua (Autobiografie), în trei cărţi, scrisă către sfîrşitul vieţii. Conţinutul altor lucrări nu poate fi stabilit cu
exactitate. Astfel, Tribuum liber (Despre triburi) pare să fi fost o lucrare de topografie, tratînd despre cea mai veche împărţire
a Romei; Res urbanae, în trei cărţi, era, după unii, o istorie a topografiei Romei, după alţii, o cronică a evenimentelor interne
ale oraşului. Cea mai importantă lucrare istorică a lui Y. este Antiquitatum rerum divina-rum humanarumque libri (Antichităţi
divine şi umane) în 41 de cărţi. După o introducere filosofică asupra nemuririi sufletului (I), erau expuse, în patru hexade,
antichităţile umane: oameni (istoria romană), locuri (geografia Italiei), timpuri (probleme de cronologie, date asupra ca-
lendarului roman) şi lucruri (instituţii şi funcţii publice). Cele 16 cărţi despre antichităţile divine conţin o introducere şi cinci
triade: persoane (preoţi), locuri (altare şi temple), timpuri (sărbători, jocuri, spectacole), sacrificii (publice, şi private) şi zei. A
fost lucrarea cea mai citită, apreciată încă din antichitate şi care 1-a făcut pe "V. celebru încă în timpul vieţii. Datorită
erudiţiei şi bogăţiei de informaţii, ea a servit, timp îndelungat, ca sursă documentară scriitorilor greci şi latini, păgîni î
creştini. Eruditul a mai compus o ucrare specială, în cîteva cărţi, Augurum ibri (Cărţi despre auguri). Aetia (de la ecescul «
Aitiai» = cauze), inspirată de
lucrarea cu titlu similar a lui Calimah, pare să fi fost o culegere de explicaţii asupra originii numelor, a unor obiceiuri şi
sărbători romane. Posesor al unor vaste cunoştinţe enciclopedice, V. a compus lucrări în variate domenii ale ştiinţei. Se
cunosc, astfel, în geografie De ora maritima şi De litoralibus, (Despre ţărmuri), Liber de aestuariis (Carte despre estuarii).
Pe la anul 77 î.e.n., înainte de războiul cu Sertorius, a compus pentru Pompei Ephemeris navalis, un jurnal maritim despre
mişcările apei şi ale vîntului, în corelaţie cu datele meteorologice. Nu lipsesc nici aici informaţii istorice despre începuturile
navigaţiei şi ale observaţiilor asupra climei. De mensuris (Despre măsurători) era, cum reiese din titlu, o lucrare de
agrimensură, De gradibus (Despre grade) trata, probabil, despre gradele de rudenie. în domeniul juridic V. a mai compus De
iure civili (Despre dreptul civil), în 15 cărţi. Dintre lucrările ştiinţifice ni s-a transmis integral numai De re rustica în trei cărţi,
compusă în 37 î.e.n. E un tratat didactic, în formă dialogată, care cuprinde, pe lîngă informaţii utile asupra soiurilor de
terenuri şi a culturilor, a muncii sclavilor şi a vitelor (I), asupra creşterii vitelor (II), a animalelor mici şi a păsărilor de curte
(III), şi numeroase digresiuni cu caracter istoric şi literar, scrise într-un stil apropiat de limba vorbită: un elogiu al Italiei (I),
elogiul vieţii simple şi sănătoase de la ţară, istoricul păstori tului şi rolul lui în viaţa romană (II). De re rustica înfăţişează un
tablou realist al economiei şi vieţii romane de la sfîrşitul Republicii, oferindu-ne totodată informaţii asupra mentalităţii şi
ideologiei autorului. în Epistulae (Scrisori, cel puţin în opt cărţi) şi Epistolicae quaestio-nes (cel puţin şapte cărţi), trata
probleme din cele mâi variate (gramatică, etimologie, religie, politică, drept). Către sfîrşitul vieţii a compus Disciplinarum
libri, o enciclopedie a artelor liberale, în nouă cărţi: gramatică, dialectică, retorică, geometrie, aritmetică, astrologie, muzică,
medicină, arhitectură. V. este una din cele mai remarcabile personalităţi ale culturii romane. Nici un scriitor latin nu a compus
o operă de asemenea dimensiuni, cu un conţinut atît de variat. Om de acţiune,.
Velleius Paterculus
374
literat şi savant, a dat lucrări care au servit, secole de-a rîndul, ca izvor de inspiraţie şi material documentar asupra vieţii
romane sub toate aspectele ei. Patriot, ataşat vechilor tradiţii, s-a străduit să răspundă prin lucrările sale la problemele epocii,
să întărească sentimentul naţional al contemporanilor. Preocupat de conţinut, el e adesea neglijent sau pedant în exprimare.
Nu e lipsit de umor şi de un oarecare talent de povestitor, dar stilul lui e greoi şi arid. Cea mai mare parte a operei lui V. s-a
pierdut încă din antichitate. Textele păstrate au circulat mult în evul mediu şi în Renaştere, au fost copiate şi comentate de
învăţaţi, fiind transmise în acest fel, pînă în epoca modernă.
O
OPERA. Manuscrise: De lingua latina: Laurentianus F, sec. XI; Res rusticae, arhetipul Floren-tinus S. Mărci, pierdut; Parisinus, 6842 A,
sec. XII —XIII; Laurentianus, 30, 10, sec. XIV, Laurentianus 51,1, sec. XIV—XV, Laurentianus, 51,4, sec. XV. Ediţii: Saturae Menippeae:
A. Riese, Leipzig, Teubner, 1865; E. Bolisani, Padova, Messagero, 1937; I.-P. Cebe, Varron, Satires Menippees, Roma, Ecole francaise de
Rome, 1975; De lingua latina: P. Canal — P. Brunetti, Lingua latina et fragmenta omnia, Veneţia, Antonelli, 1874; L. Spengel, Berlin, 1885;
G. Goetz — F. Schoell, Leipzig, Teubner, 1910; R. G. Kent, Londra, Heinemann, 1938, cu trad. engleză; Res rusticae: Merula, Veneţia,
1472; H. Keil, Leipzig, Teubner, 1882-1897, cu coment. latineşti; H. Keil — G. Goetz, ed. II, Leipzig, Teubner, 1929; W. D. Hooper-
Harrison, Londra, Loeb, 1934. Prima ed. a tuturor textelor varroniene, Scaliger, Paris, 1569, ultima ed. In Scriptorum romanorum quae
exstant omnia XXXIX —XLVI, Terentius Varro quae exstant, F. Gemi, Padova, 1966. REFERINŢE CRITICE: Gaston Boissier, Stude sur la
vie et Ies ouvrages de M. Terentius Varron, Paris, 1861: Hellfried Dablmann, art. Varro in Pauly Wissowa, RE, 1935, p. 1172— 1277; Jean
Collart, Varron gratnmairien latin, Paris, 1952; Detlev Febling, Varron und die Grammatische Lehre von der Analogie und der Flexion In
Glotta, XXXV, 1956, 3 — 4, p. 214 — 270, XXXVI, 1957, 1-2, p. 48-100; H. Dablmann und R. Heisterhagen, Varronische Studien I, Akad.
der Wissenschaften und Literatur Mainz,
Abband. Geistes- und Socialwiss. Kl. Wiesbaden 4, 1957; H. Dahlmann und W. Speyer, Varronische Studien II, ibid., 2, 1959; Lucia Wald,
Cu privire la concepţia lingvistică a lui M. Terentius Varro, în Omagiu lui Iorgu Iordan, Bucureşti, 1958; Varron, Six exposis et discussions,
in Entretiens sur l'antiquiti classique, 9, Fonda-tion Hardt, Vandoeuvres — Geneve, 1963-VI. V. Karakulakov, Roii Varrona v razvitu uceniia
ob «usloviiah pravilinosti analogii» v sisteme slovoizmeneniia, in Voprosî russkogo i obşcevo iazîkoznaniia, Duşanbe, 1965.
L.W.
VELLEIUS PATERCULUS [Caius Velleius Paterculus; prenumele nesigur] (c. 19 î.e.n., Capua, Campania — 31 e.n.,
Roma?). Istoric. Originar dintr-o familie ilustră. V. P. a fost mai întîi simplu soldat, apoi tribun militar în Tracia şi Macedonia
(în anul 3 e.n.), ofiţer de cavalerie sub comanda lui Tiberiu în expediţia din Germania şi Pannonia. Cum spune' el însuşi, a
fost spectator şi colaborator al faptelor supraomeneşti ale lui Tiberiu. După moartea lui August (anul 14 e.n.), sfîrşind ser-
viciul militar activ, a devenit pretor şi, de atunci, instalat la Roma, a lucrat cu asiduitate la opera sa, Historia Romana,
(Istoria Romană) dedicată lui M. Vini-cius, consul designat în anul 29 e.n. A introdus în istoria sa capitole autentice de
literatură. Este un iscusit portretist şi maestru al scenelor impresionante. Stilul e clar, concis, dar uneori afectat, artificial. Fără
a fi model de epitomator, este totuşi un istoric.
O
O istorie a Romei, în primul rînd, dar şi un rezumat de istorie universală în care sînt relatate mai ales evenimente ce stau în
legătură cu Roma — opera lui V. P. — interesează deopotrivă, pe literaţi şi istorici. Prima carte, al cărei început lipseşte,
împreună cu introducerea şi dedicaţia, povesteşte istoria Romei de la origini, probabil de la căderea Troiei, pînă la distrugerea
Cartaginei şi a Corintului. A doua, şi ea cu lacune, duce firul povestirii pînă în anul consulatului lui M. Vinicius (30 e.n).
Autorul a folosit izvoare de certa autoritate, însă graba în care a lucrat
375
Velleius Paterculus
nu 1-a ferit de inexactităţi şi neglijenţe, între partea I şi a Ii-a există disproporţii în ceea ce priveşte dezvoltarea materiei:
prima este prea sumară, a doua mult prea amplă- Pe măsură ce se apropie de epoca sa, adică de sfîrşit, scrierea se transformă
într-un panegiric al lui Tiberiu, cea mai mare personalitate din istoria Romei, cum, poate, sincer credea V. P., fascinat de acel
om melancolic şi misterios, fostul său comandant, care a obţinut victorii strălucite, fără mari vărsări de sînge. într-adevăr,
Tiberiu îşi cruţa soldaţii de eforturi inutile şi de moarte pe cît îi stătea în putinţă. «Mai înainte de a se gîndi la faima sa îşi
consulta conştiinţa» — notează V. P. (II, 115, 5). Viziunea generală asupra istoriei Romei, cu prezentarea evenimentelor celor
mai importante şi a marilor personalităţi care au luat parte la ele, este afectată de prezenţa unor capitole aride, preţioase totuşi
din punct de vedere istoric, cum ar fi, de pildă, la sfîrşitul cărţii I, lista coloniilor romane întemeiate după invazia gallică.
Acest rezumat al istoriei romane pare o lungă conferinţă şi, în acelaşi timp, un adevărat studiu, deoarece istoria nu e
considerată numai ca simplă înşirare de evenimente politice, acţiuni şi operaţiuni militare, ci ca o expunere a întregii vieţi
publice, inclusiv a celei culturale, intelectuale. Este prezentă şi concepţia de universalitate, pe lingă istoria Romei fiind luată
în considerare şi istoria altor neamuri, căzute sub dominaţia romană. Sînt^aprofundate şi motivele care au împins Romanşă
atace, să distrugă anumite cetăţi. Cartagîha* de pildă, a fost nimicită dintr-o necesitate strategică, pentru ca ura şi gelozia
Romei şă-şi găsească pace (I, 12, 7). Stăpînit de ideea statului roman italic, istoricul găseşte nedrept faptul că Roma s-a
împotrivit multă vreme să acorde dreptul de cetăţenie italicilor, apărătorii imperiului (II, 15, 2), dar nu ajunge la concepţia
unui stat roman universal. în ciuda acestor păreri, spirit de soldat, conservator în esenţă, V. P. se declară împotriva oricui se
opune autorităţii romane, ceea ce H împiedică să înţeleagă importanţa unor •"iscări sociale cum a fost, între altele, aceea a
Grachilor, în lupta pentru reforme
agrare. Idealul său este un stat ferit de tulburări, de tipul Principatului augustan. Pe plan filosofic, pendulează între epicu-
reism şi stoicism. In genere, este un apărător al modernismului, dar înţelege şi raţiunea pentru care oamenii laudă trecutul:
« ... fireşte, noi lăudăm mai bucuroşi lucrurile care ni se povestesc decît pe acelea cărora le sîntem martori şi le-apreciem pe
cele prezente cu invidie, pe cele trecute, cu veneraţie: prezentul, îl simţim pe pielea noastră, de la trecut credem că învăţăm»
(II, 92, 5). Pe măsură ce ajunge la epoca lui Caesar, şi, de acolo,, la August, V. P. povesteşte tot mai pe larg, devine mai
înflăcărat şi declamator, laudă fără măsură pe August, pe Livia^ pe Tiberiu şi chiar pe Seian, afectînd obiectivitatea naraţiunii.
Cu toate aceste scăderi, rămîne un povestitor de prim ordin care foloseşte cu multă abilitate retorica.
O
OPERA. Manuscrise: Murbach, descoperit de-Beatus Rhenanus, In anul 1515, la mănăstirea din Murbacb, in Alsacia; publicat la Basilea
(Basel), !n 1520; acum pierdut; o copie după acest ms. se află şi astăzi incă Ia Basel. Editio-princeps: Rhenanus, Basel, 1520; Albert Burer a
colaţionat ulterior ed. princeps cu ms. de la Murbacb şi a adăugat un appendix. critic. Ediţii: K. Fritz, Leipzig, Teubner, 1840; ed. II, 1848; C.
Halm, Leipzig, Teubner, 1876; E.Bolaffi, Torino, Paravia, 1930; C. Halm — C. Stegemann de Pritzwald, Leipzig, Teubner, 1932; P.
Hainsselin — H. Watelet, Paris, Gar-nier, 1932; L. Agnes, La storia di Velleio Pater-colo, J. G. Deangeli, Epitome e Frammenti di L. Anneo
Floro, Torino, Utet, 1969. Traduceri: Al. Cizek, Velleius Paterculus, Historia Romana, I, H, In Antichitatea despre artele plastice, Bucureşti,
Meridiane, 1971, p. 36 — 38. REFERINŢE CRITICE. L. Speckert, De la şindrili de Velleius Paterculus, Toulouse, Paris, 1848; W.
Schaeffer, Tiberius und seine Zeit im Lichte der Tradition des Velleius Paterculus, Diss. Leipzig, Halle, 1912; R. Rau, Chronologie und
Quellenfrage bei Velleius Paterculus, Tiibin-gen, 1922; R. Perna, Le fonti storiche di Velleio Paterculo, Lucerna, 1925; A. Bolaffl, De velle-
iano sermone, Pesaro, 1925; A. Dible, C. Velleius Paterculus, Pauly Wissowa, RE, XV (SN) 1955, p. 637 — 659; P. Santini, Caratteri del
linguagia
Pergiliu
376
Titico-letterario di Velleio Paterculo, Studia Flo-entina A. Ronconi oblata, Roma, Ateneo, 1970, ). 383 — 391. E. Cizek, L'image du
renouvellement iistoriqy.e chez Velleius Paterculus, Studii Cla-ice, XIV, 1972, p. 85-93.
CD.
PEBGELIU [Publius Vergilius Maro] (15 >ct. 70 î.e.n., Andes, Mantua [Man-;ova] — 21 sept. 19 î.e.n., Brundisium). Poet.
Provine dintr-o familie modestă tatăl, « mercenarius », probabil adminis-.rator sau vechil pe moşia lui Magius, al îărui ginere
devine). După anii copilăriei n mediul pitoresc al regiunii mantovane, V. şi-a început studiile la Gremona, în jrallia Cisalpină,
le-a continuat la Milan :i le-a desăvîrşit la Roma, cu retorul Spidius şi epicureicul Syro, renumit pentru nvăţătura sa, care
propaga ideile filoso-ice ale materialismului antic. După ter-ninarea studiilor, se dedică preocupărilor iterare, fiind supus, în
primii ani ai tine-•eţii, unei duble influenţe ideologice: poe-tia neoterică, după modelul căreia a com-jus poezii lirice în «stil
nou», alexan-Irin, cugetări, versuri satirice, atacuri Dersonale (publicate postum sub titlul "atalepton (poezii mărunte) şi
învăţăturile scolii epicureice a lui Siron. Din îmbina-■ea alexandrinismului « savant» cu idea-ul de viaţă liniştită, în mijlocul
naturii, i rezultat prima lucrare însemnată, Buco-ica (Bucolicele), scrise la Andes şi aduse a Roma, cînd a fost nevoit să
părăsească .inutul natal, expropriat în favoarea ve-,eranilor lui Octavian; la noua sa proprietate de la Nola, în Campania, prin
care august îl despăgubise, compune, la îndem-îul lui Mecena, o altă operă, Georgica
'Georgicele), riedjcat.ă liirrărilar agyir.nlp.
ataşamentul poetului faţă de noul regim le reconstrucţie morală instaurat de \ugust îşi află însă deplină întruchipare n una din
cele mai importante opere ale iteraturii latine, epopeea Aeneis (Eneida), n care sînt glorificate virtuţile şi faptele itrăbune ale
poporului roman. Aşteptată ;u mult interes de toţi reprezentanţii intelectualităţii romane în frunte cu August, Eneida dobîndise
deja o primă formă lupă zece ani de muncă intensă, cînd Poetul, conştient de necesitatea perfecţionării pe care trebuia s-o
întreprindă, a
pornit, în anul 19 î.e.n., într-o călătorie de studii în Grecia, unde s-a îmbolnăvit-nevoit să se înapoieze în patrie, a murit la 21
sept. al aceluiaşi an, fiind înmormîn-tat la Neapole. Prin întreita sa valoare — patriotică, filosofică şi artistică — 0-pera lui V.
s-a impus tuturor timpurilor rămînînd pentru literatura universală una dintre principalele creaţii ale antichităţii greco-romane.
Epitaful compus de poetul însuşi în distih elegiac, pentru propriul său mormînt, marchează datele principale ale vieţii şi
operei lui V.: «Mantua me genuit, Calabri rapuere, tenet nune Par-thenope; cecini pascua, rura, duces» (La Mantua m-am
născut, în Calabria am murit şi acum mi-am găsit tihna în Par-thenope; am cîntat păstorii, ţarinile şi pe comandanţii de oşti).
O
Opera vergiliană a fost creată intr-o perioadă de aproximativ 20 de ani (c. 40—19 î.e.n.), pe etape marcate de apariţia
succesivă a Bucolicelor şi a Georgice-lor. Eneida a fost editată după moartea poetului. Bucolicele sînt o culegere de zece
poeme, care, după conţinut, se împart în trei grupe: 1. Cu subiecte pastorale (II, III, V, VII şi VIII), după modelul Idilelor lui
Teocrit din Siracusa; autorul înfăţişează în aceste mici compoziţii cîte doi păstori (în Bucolica a Il-a este doar unul singur),
luîndu-se la întrecere, prin cuplete amebeice (alternate), însoţite de cîntece din flaut şi nai. în Bucolica a Ii-a păstorul
Gorydon caută să-1 înduplece pe Alexis să-i împărtăşească traiul, descriindu-i plăcerile vieţii la ţară. în Bucolica a IH-a
(primul exemplu de concurs amebeic), doi păstori, Menalcas şi Damoetas, întîlnindu-se, se provoacă la un «certamen»
(întrecere în măiestrie), prin care să se vadă cine ştie să cînte mai frumos. în cele 24 cuplete (cîte 12 de fiecare) a cîte două
versuri, pe lîngă tema iubirii apar şi preocupări mai pretenţioase de critică literară, despre opoziţia între şcoala poetică veche
şi şcoala poetica nouă; unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii noi era poetul şi istoricul Asinius Pollio, menţionat la v.
86 ca autor al unor «nova carmina», versuri scrise după criterii înnoitoare. Bucolica a V-a,
377
Vergiliu
<je asemenea, un cîntec amebeic alcătuit din două cîntece lungi, fiecare de cîte 24 versuri, pune în scenă pe Mopsus şi pe
Menalcas; după ce-şi dau bineţe, ei Jeplîng moartea păstorului legendar Daf-nis. Sub această formă alegorică V. a cîntat, pe
cît se pare, moartea şi apoteoza jui Iulius Caesar. Cel puţin, acesta este sensul dat de un comentator antic. Bucolica a VH-a, tot
un cîntec amebeic, e formată din 12 catrene; păstorii Tirsis si Corydon cîntă sentimentele lor intime. Meliboeus le este arbitru
pentru măestria artistică. Bucolica a VIII-a, executată de păstorii Damon şi Alphesiboeus, înfăţişează mai întîi pe un tînăr
dispreţuit de draga inimii sale şi, apoi, pe o femeie care face vrăji, pentru a-1 readuce la sentimente mai bune pe Dafnis, care
o părăsise. Tema fusese anterior cîntată de Teocrit în Idila a II-a, dar V., prin sfîrşitul cu totul original ce-1 imaginează
(lătratul unui cîine este un semn că, poate, iubitul s-a întors) imprimă finalului o notă de tulburătoare nesiguranţă. 2. O altă
grupă cuprinde acele bucolice în care personajele rămîn pastorale, dar subiectele sînt legate de întîmplări din viaţa lui V.,
îndeosebi cu privire la expropierea proprietăţii sale mantovane în favoarea veteranilor. Consecinţele acestei samavolnicii sînt
înfăţişate mai mult pe plan psihologic. în Bucolica I, Meliboeus, alungat, şi Tity-rus, care cîntă liniştit la umbra unui fag,
amîndoi mici proprietari şi păstori, discută despre cele întîmplate. Din dialog reiese că Tityrus — identificat de unii
comentatori cu însuşi poetul — se arată recunoscător « unui zeu » (probabil, Octavian), pentru că şi-a recăpătat liniştea prin
păstrarea pămîntului aflat în primejdie de a fi confiscat. în Bucolica a IX-a, păstorul Moeris, vechiul sclav fsl lui Menalcas
(Vergiliu?), îl întîlneşte în drum spre oraş pe prietenul său Lyci-das, căruia îi povesteşte cum fostul său stăpîn a rămas
deposedat de bunurile sale. Acestea sînt Bucolicele cele mai subiective, inspirate din realităţile sociale ale vremii. 3. în sfîrşit,
ultima grupă a Bucolicelor tratează subiecte din afara lumii păstorilor, păstrînd, totuşi, culoarea wlilică, pastorală. Din această
grupă fac
parte următoarele trei: Bucolica a IV-a, închinată lui Asinius Pollio, este mai degrabă un imn. Poetul cîntă vremurile ce vor
veni odată cu naşterea unui copil (nu se precizează cine este acest prunc), mareîndu-se astfel un eveniment deosebit de
important, deoarece el va fi semnalul revenirii « vîrstei de aur ». în Bucolica a Vi-a, intitulată Silenus, V. se descrie pe sine
însuşi în calitate de poet, oscilînd între dorinţa de a scrie poezie epică şi cea de a compune poeme bucolice. Apollo îl
îndeamnă, în chip înţelept, să rămînă la poezia bucolică. Scena, care formează centrul propriu-zis al acestei bucolici, se pe-
trece într-o peşteră, între doi păstori — Ghromis şi Mna'syllos — şi o nimfă, Aegle, care, surprinzînd un Silen (conducătorul
în vîrstă a unui cor de satiri) adormit, îl leagă şi-1 obligă să cînte un poem. Silenul, mai de voie, mai de nevoie, descrie ori-
ginea lumii şi povesteşte cîteva legende mitologice, lâ care adaugă, în mod abil, elogiul talentului poetic al lui Cornclius
Gallus. Este bucolica în care se pot distinge cu certitudine influenţele operei lui Lucreţiu asupra conţinutului ideologic al
operei lui V. şi priceperea cu care elogiază calităţile şi talentul literar al prietenilor săi. Bucolica a X-a, intitulată Gallus, a fost
scrisă la cererea lui Cornelius Gallus adînc tulburat de durerea pricinuită de plecarea iubitei sale, artista Dycoris (pe numele
adevărat Cytheris sau Vorumnia), care 1-a părăsit, urmînd pe un ofiţer din armata lui Agrippa, pînă la graniţa cu Germania.
Georgicele, acest frumos poem didactic în patru cărţi, a fost scris de V. pentru Octavian şi Mecena, cînd poetul a decis să
susţină politica de atragere a cultivatorilor spre muncile cîmpului. Motivarea alegerii acestui subiect trebuie pusă în legătură
şi cu propriile sale sentimente de dragoste faţă de pămîntul patriei şi faţă de cei ce trudesc pentru a obţine, prin eforturi sus-
ţinute, roade cît mai bogate. Conţinutul Georgicelor este prezentat de autor în primele patru versuri ale primei cărţi care
constituie introducere generală: «Cum la un bun seceriş s-ajungi, sub ce zodii e bine / Brazda să-ntorci şi să legi, o, Mecena,
de ulmii tovarăşi / Viţa, ce grijă cuvine-se boilor, turmei, cînd gîndu-ţi /
VergiliH 378
Este s-o ai, iscusinţa ce-ţi cer strîngă-toarele-albine, / Iată de-acum ce-oi cînta». Cartea I cuprinde: expunerea subiectului
întregii opere; o invocaţie către zei, terminată cu apoteoza împăratului; descrierea diferitelor feluri de soluri; instrumentele
agricole de folosit; muncile agricole; epocile favorabile lucrării pămîntului. La sfîrşitul cărţii I, poetul descrie, sub formă de
episod, miracolele care au precedat şi urmat asasinării lui Caesar, prevestitoare a războaielor civile. Cartea a II-ase ocupă de
îngrijirea şi creşterea pomilor, în special a viţei de vie şi a măslinului; clima necesară culturii pomilor şi diferitelor feluri de
pămînt; înmulţirea viţei de vie; remediile contra diferitelor boli; produsele ei; culesul strugurilor şi fabricarea vinului. în
cursul descrierii sînt introduse două digresiuni: lauda pămîntului Italiei (v. 136—176) şi elogiul vieţii la ţară (v. 420 ad
finem). în cartea a IlI-a, V. dă agricultorilor sfaturi pentru creşterea animalelor privind: reproducerea, amenajarea staulelor şi
coşarelor; noţiuni despre lînă, lapte şi caş; bolile animalelor şi remediile lor. Cartea se termină cu episodul despre molima din
Alpii Noricului şi ţărmurile Timavului. Cartea a IV-a este dedicată albinelor şi mierii «aerii mellis caelestia dona» (daruri
cereşti ale mierii, scursă din văzduh). De fapt, nu este vorba de o tratare ştiinţifică, ci de o descriere a vieţii albinelor. în
ultima parte, autorul introduce episodul lui Aris-teu, combinat cu povestea lui Orfeu şi a Eurydicei. O atenţie deosebită a
acordat atît V., cît şi întreaga societate cultă a Romei, în frunte cu August şi Mecena, măreţei sale opere epice, Eneida.
Epopeea cuprinde două părţi, dintre care: în prima parte — primele şase cărţi — este povestită călătoria lui Enea şi a
tovarăşilor săi de la plecarea din Troia pînă la sosirea în Latium; în partea a doua — ultimele 6 cărţi — sînt înfăţişate luptele
dintre troieni şi populaţiile localnice din Latium, sub conducerea lui Turnus, regele rutu-lilor. V. plasează începutul operei
sale în momentul cînd troienii, în frunte cu Enea, se aflau în al şaptelea an al rătăcirii pe mare, cînd flota lor, în drumul dintre
Sicilia şi Italia, a fost aruncată de fur-
tună pe ţărmul Africii, în Cartagina, und* troienii sînt bine primiţi de regina Dido în timpul banchetului organizat în cinsteai
oaspeţilor, regina îl roagă pe Enea să povestească despre războiul care a dus îa pieirea eroicei cetăţi şi despre suferinţele
îndurate de troieni pe mare şi pe uscat (cartea I). într-un cadru splendid, în care lumina candelabrelor înteţeşte roşul pur. purei
feniciene, într-o linişte adîncă, Enea îşi începe trista povestire. El expune viclenia grecilor şi intervenţia mincinoasă a lui
Sinon, care-i stimula pe troieni să primească în cetate calul de lemn, aducător de moarte; episodul lui Laocoon şi orbirea
troienilor care, de bucurie că au ajuns la capătul unui război greu, îşi pierd dreapta judecată şi introduc în cetate calul plin de
duşmani înarmaţi; măcelul cetăţenilor luaţi prin surprindere şi incendiul'Troiei; apariţia umbrei lui Hector care-i dezvăluie lui
Enea destinul său; luînd cu sine penaţii, pe tatăl Anchise, soţia Creusa, fiul Ascanius şi un grup de prieteni, vor porni pe mare,
spre Italia, unde vor ridica o nouă cetate, mai mare şi mai puternică decît Troia. Cartea a II-a se termină cu un tablou dureros:
Enea îşi poartă familia în necunoscut şi o pierde pe Creusa, a cărei umbră, la chemarea soţului înspăimîntat, îi explică rostul
absenţei ei: aşa este voinţa zeilor. în cartea a'lll-a povestirea lui Enea continuă: angajîndu-se cu flota sa pe mare, eroul ajunge
în Tracia apoi în insula Delos, în insulele Strofade, în Epir şi, mai departe încă, pînă la munţii Ceraunieni, punctul cel mai
apropiat de' Italia; după aceea în Sicilia, la Drepanum, unde sînt bine primiţi de regele Acestes; dar Enea este covirşit de
durerea de â-şi pierde tatăl scump şi înţelept, Anchise. Aici se termină povestirea lui Enea, întrucît începutul epopeii ne
pusese în temă cu plecarea din Sicilia spre Latium şi dezlănţuirea furtunii care i-a aruncat pe ţărmul Africii, la Cartagina.
Cartea a IV-a continuă romanul de dragoste dintre Dido şi Enea, una din cele mai frumoase părţi ale epopeii. Cartea începe cu
frămîntările sufleteşti ale reginei Dido, sfîşiată de sentimente contrarii: respectul faţă de memoria soţului decedat, Sychaeus,
şi dragostea ce o nutreşte pentru eroul troian, spre care
atrăgeau frumuseţea şi renumele eroului identitatea situaţiei amîndurora, nevoiţi să-şi părăsească patria. Sfătuită de sora ei
Ana şi îndemnată de propria-i pornire, Dido încearcă să-1 reţină pe Enea la Cartagina, unde, împreună, este încredinţată că ar
putea înălţa cea mai de seamă cetate a lumii. Dar nemulţumirile pricinuite de aceste planuri atît în rîndul Olimpienilor, cît şi
în cel al vecinilor Car-taginei — cum era regele Iarbas, determină pe Iupiter să-1 avertizeze, prin jtercur, pe Enea, asupra
necesităţii de a duce pînă la capăt misiunea încredinţată. Aşa se face că Enea trebuie negreşit să-şi continue călătoria spre
Latium, iar Dido, disperată şi sfîşiată de remuşcări, îşi pune capăt zilelor. Porniţi din nou la drum, troienii se opresc în Sicilia,
unde sînt organizate jocuri funebre în cinstea lui Anchise. Către sfîrşitul cărţii a V-a se produce o răzvrătire a femeilor.
Nemaiputînd suporta o călătorie pe mare, ele dau foc corăbiilor. Dar Enea, mai energic şi mai hotă-rît, lasă în Sicilia pe femei
şi pe cei descurajaţi şi, cu o mînă de luptători încercaţi, pleacă spre Italia. înainte de a ajunge la capătul călătoriei, debarcă la
Cumae, unde o întîlneşte pe sibylla Deiphobe, care-1 ajută să coboare în Infern, după cum îl sfătuise tatăl său înainte de
plecarea din Sicilia. Aici Enea, după ce trece prin diferite alte tărîmuri, ajunge în Cîmptila Eiysee, locuite de umbrele celor
fericiţi, unde-1 întîlneşte, în sfîrşit, pe Anchise, care-i enumără pe viitorii eroi ai istoriei romane, prilej pentru poet de a
întocmi un Catalog în genul epicei genealogice. Ieşind din Infern, Enea se îmbarcă şi ajunge la primul port al Latium-ului,
Caieta (Cartea a Vi-a). A doua parte a Eneidei cuprinde luptele purtate de troieni cu unele populaţii locale. Debarcînd cu ai săi
la gurile Tibrului, unde domnea regele Latinus, a cărui fiică, Lavinia, logodnica lui Turnus, regele rutulilor, urma să devină
soţia acestuia, Enea ajunge ■* concluzia că va trebui să înfrunte opoziţia armată din partea localnicilor. De aceea, se vede
nevoit să-şi caute şi el «ianţe (călătoria la regele Evandrus care-i * tot sprijinul) şi să se pregătească de ' uPtă. La iniţiativa
mamei sale, zeiţa
Vergiliu
Venus, Vulcan îi făureşte un scut şi o armură tot aşa de frumoasă, dar cu alte simboluri (momente din istoria Romei), întocmai
acelora oferite odinioară de The-tis lui Ahile (cărţile VII—VIII). înainte însă de aceasta, pe cînd Enea se afla la Evandrus, are
loc acţiunea vitejească a celor doi tineri, Nisus şi Euryalus, care cad sub loviturile rutulilor (cartea a IX-a). încă de la primele
ciocniri, Enea se manifestă ca un mare luptător şi conducător de oşti, dominîndu-şi cu autoritate adversarii. Pier în luptă,
printre alţii, tinerii eroi: Pallas, fiul lui Evandrus şi Lausus, fiul lui Mezentius (cartea a X-a). într-o luptă de cavalerie, se
distinge Camilla, conducătoarea călăreţilor volsci, care moare vitejeşte (cartea a'XI-a). Armistiţiul încheiat între troieni şi
rutuli este zădărnicit, datorită intervenţiei Iu-turnei, sora lui Turnus, ceea ce duce la reînceperea ostilităţilor cu şi mai multă
înverşunare. Războiul şi epopeea însăşi se termină cu ciocnirea dintre Enea şi Turnus, luptă în care eroul troian repurtează
victoria definitivă, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii sale istorice. Lui V. i s-au atribuit şi unele opere minore, a căror
provenienţă şi epocă este necunoscută: Catalepton sau Catalecta (poeme de mică întindere, unele parodii după diverşi
autori), Dirae (o femeie care îşi plînge dragostea pierdută); Culex (Ţintarul), care, înţepîndu-1, scapă de la moarte pe un
păstor pe punctul de a fi muşcat de un şarpe); Ciris (Bîtlanul) în care e transformată Scylla, după ce-şi trădase tatăl Nisus),
Copa (Clrciumă-reasa) care cîntă şi dansează pentru a distra pe trecători, Aetna (cauzele erupţiei vulcanului cu acest nume);
Moretum (o mîncare usturătoare, cu care se hrăneşte un ţăran dimineaţa) şi altele. Umanistul C. Iulius Scaliger a numit
această producţie pseudovergiliană, Appendix Ver-giliana. Poemul Culex, totuşi pare o operă de tinereţe, autentică (414
hexametri). Această paternitate a operei a fost însă negată de numeroşi cercetători. E de asemenea posibil ca opera să conţină
unele creaţii timpurii, după modele alexandrine. Opera lui V. s-a impus tuturor timpurilor, începînd din antichitate, prin aceea
că ea este rodul unei uriaşe munci de
Vergiliu
aprofundare şi totodată o sinteză a realizărilor culturii antice în cele mai variate domenii de activitate (literatură, filosofi»,
ştiinţă, artă), la care geniul poetului a adăugat elemente noi, apropiate de concepţia modernă. Ea are o triplă valoare:
patriotică, filosofică şi artistică. Valoarea patriotică constă, în primul rînd, în culoarea romană pe care poetul a imprimat-o
unui material atît de universal şi variat. Astfel, în elaborarea Bucolicelor, deşi urmează exemplul lui Teocrit, V. dă dovadă de
o nouă înţelegere a tematicii pastorale, păstorii săi găsindu-se în situaţia de a prezenta, în dialogul lor amebeic, probleme de
viu interes ale actualităţii romane: admiraţia pentru Roma şi poporul roman, tema războaielor civile şi a urmărilor lor, temele
literare ale vremii, precepte ale filosofiei epicureice care se bucurau de o largă răspîndire în mase. Un loc important îi revine
pămîntului Italiei, de el simţindu-se legat atît păstorul, care cu greu îl părăseşte în vremuri de bejenie (Bucolice), cît şi
agricultorul, care-1 lucrează cu dragoste pentru a-i smulge roadele bogate (Georgice). Dragostea pentru Roma şi poporul
roman străbate însă de la un capăt la celălalt toată opera lui V. în ochii cetăţeanului de la oraşe sau de pe ogoare, Roma este
cetatea menită să întreacă în strălucire şi putere tot ce făurise omenirea mai de preţ pînă atunci («quantum lenta solent inter
vi-burna cupressi» se exprimă păstorul Ti-tyrus) şi la gloria căreia contribuie întreaga legendă şi istorie strîns îmbinate. In
Eneida, numită, pentru forţa patriotică ce o degajă, încă din antichitate «res ges-tae populi Romani» (istoria poporului roman)
poetul a reuşit să asigure unitatea legendei lui Enea cu actualitatea, folosind mai multe procedee: acordînd obiceiurilor din
vremea aceea o origine străveche, legendară (de pildă, jocurile organizate de Enea în Sicilia în cinstea tatălui său An-chise se
desfăşoară după modelul celor care aveau loc la Roma sub August; tradiţia de a se deschide uşile templului lui Ianus cu
ocazia intrării în război şi închiderea lor în timp de pace este res pectată şi în cetatea lui Latinus); trans-formînd unele
episoade homerice (cobo-
380
rîrea în Infern, descrierea scutului lu; Enea, rolul intervenţiei divine, care, în Eneida, urmăreşte să asigure, prin mari eforturi
omeneşti, îndeplinirea misiunii de a construi noua cetate) sau imprimînd personajelor trăsăturile caracteristice cetăţeanului
roman (lui Enea şi tovarăşilor săi le sînt proprii virtuţile' strămoşeşti ale poporului roman; Dido se autopedep-seşte, pentru că
a renunţat la respectarea atribuţiilor încredinţate de popor; tineretul se comportă pe cîmpul de luptă ca eroii din războaiele
purtate de romani in tot timpul istoriei lor), în sfîrşit, unind legenda cu istoria, pentru a da o cît mai mare strălucire
prezentului. Opera lui V. prezintă şi o valoare filosofică, oglindită cu deosebire în Bucolica a Vl-a, în care Silenul expune
principiile epicureice despre formarea lumii; în Georgice, prin atitudinea poetului faţă de muncă şi rezultatele ei («labor
omnia vincit impro-bus»— munca harnică le învinge pe toate), ca şi faţă de om şi celelalte vieţuitoare, în concordanţă cu cea
a lui Lucreţiu, care şi-a exercitat influenţa asupra lui V. în multe privinţe, începînd încă din perioada tinereţii lui; în cartea a
Vl-a a Eneidei, în care se împletesc idei din principalele curente filosofice ale antichităţii. Dar înainte de toate opera lui V.
relevă şi o excepţională valoare literară, demonstrată în superioritatea compoziţiei, caracterizarea personajelor, frumuseţea
episoadelor, sensibilitatea ce-o străbate şi arta compoziţiei. Calitatea acesteia din urmă se reflectă în unitatea şi logica
distribuirii materiei, în legătura firească atît dintre părţile componente ale fiecărei lucrări, cît şi dintre cele trei opere de
căpetenie, axul principal fiind Roma şi pămîntul Italiei. în caracterizarea personajelor, individuale sau colective, V. îşi
concentrează atenţia asupra celor principale, cu o contribuţie importantă la desfăşurarea acţiunii sau la rezol; varea
momentelor nodale ale conţinutului operei, putînd constitui modele pentru societatea romană. La creşterea valoni literare a
operei lui V. a contribuit m mare măsură frumuseţea episoadelor care au rolul de a oferi cititorului momente de încîntare în
cadrul unui material mai arid, cum este cazul în Georgice (lauda vie-
381
Vergiliu
tjilaţară, elogiul pămîntului Italiei, Orfeu si Eurydice) sau în Eneida (banchetul de la palatul reginei Dido; vînătoarea; dra-
gostea dintre Dido şi Enea etc). întreaga operă a lui V. este pătrunsă de o rară sensibilitate care se traduce în simpatia pe care
poetul o manifestă faţă de oameni şi celelalte vieţuitoare, şi chiar faţă de plante. Caracteristică îndeosebi este atitudinea pe
care eroul Eneidei o are, între altele, pe cîmpul de luptă în situaţiile tragice; Enea este mişcat pînă la lacrimi de soarta
victimelor sale (Lausus, fiul lui Mezentius, Turnus chiar, şi alţii) pe care ar dori să le cruţe, dacă acestea nu s-ar fi făcut
vinovate de uciderea fără milă a propriilor săi luptători. Umanismul profund al marelui poet latin îl plasează deasupra tuturor
scriitorilor lumii antice şi printre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii universale. Dar la aceasta contribuie în bună
parte şi arta autorului Eneidei, caracterizată în primul rînd, printr-o mare putere de reprezentare plastică, de creare a unor
impunătoare imagini artistice, pentru care foloseşte multe şi variate mijloace, precum: dramatizarea acţiunii (cărţile Eneidei,
de pildă, nu sînt altceva decît scenele unei drame trăite din plin de personajul principal al epopeii) ; descrierile şi naraţiunile
astfel îmbinate, încît pe fondul general al povestirii epice se desprind, în Eneida de pildă tablourile de groază specifice
tragediei antice (furtuna pe mare, moartea lui Laocoon, ultima noapte a Troiei, sinuciderea reginei Dido); comparaţiile, de
obicei din natură, remarcabile prin expresivitatea lor (locuitorii Gartaginei sînt comparaţi cu albinele în continuă mişcare,
troienii cu furnicile harnice, Dido, înfuriată, cu o cerboaică lovită etc). Dar nimeni n-a reuşit mai bine ca V. să redea atît de
măiestrit efectele luminii şi ale sunetului, jocul de lumină şi umbră, zgomotul furtunii care începe în surdină şi atinge
paroxismul. La acestea se adaugă superioritatea valorică a hexametrului ver-gilian realizată în special în Georgice, poemul
care s-a impus din acest punct de vedere asupra tuturor operelor apărute în această formă în literatura universală. Poet de
vastă cultură, de mare talent, V.
a fost încă din primul veac al erei noastre opus şi comparat lui Homer. Citit şi studiat cu pasiune, V. a obţinut cîştig de cauză
asupra lui Homer atît în evul mediu cît şi în Renaştere. Divina Commedia a lui Dante stă chezăşie pentru modul în care era
apreciat şi iubit în lumea vorbitorilor de limbi romanice. Veacul al XVII-lea, cu Racine în frunte, îl consideră drept unul din
marile modele de «imitat». Opera vergiliană rămîne în literatura universală o creaţie — culme spre care se îndreaptă
admirative privirile generaţiilor.
O
OPERA. Manuscrise: Tradiţia manuserisă ver-giliană are la baza şapte ms. datate intre sec. III şi IV e.n. Dintre acestea fac
parte: Augustus sau Vaticanus, nr. 3256, sec. III; Fulvianus sau Vaticantis, nr. 3225, sec. III—IV; Mediceus, Florenţa, nr. 39,1,
sec. V; Romanus, Roma, nr. 1631, sec. V (biblioteca Vaticanului); din seria ms. carolingiene, sec. IX, cel mai de seamă este
un Gudianus, păstrat la Wolfenbtlttel, şi trei ms. Bernenses; numeroase ms. medievale, datate Intre sec. XI şi XII. Editio
princeps: Roma, Aldina, 1469. Ediţii: Veneţia, 1501; O. Ribbeck, ed. II, Leipzig, Teubner, 4 voi. 1894 — 1895; prelucrare de
W. Janell, ibid., 1930; E. Benoist, ed. IV, Paris, Hachette, 3 voi., 1890; diferite alte tiraje în revizia lui J. Duvaux; T. E. Page,
New York — Londra, Macmillan, 5vol. 1894 — 1900; A. Hirzel, Oxford, Clarendon, lJOti, ediţie critică; Tb. Ladewig-
Schaper — Deuticke — P. Jahn, ed. XIII, Berlin, Weid-mann, 2 voi. 1916; E.de Saint-Denis — H. Goel-zer — R. Durând,
Paris, Les Belles Lettres, Coli. Bude, 3 voi. 1925; 1933; 1935; reeditare, 1941 — 1942, cu trad. In lb. franc, de A. Bellesort;
R. Sabbadini, Roma, 2 voi., 1930; revizuită de S. Colombo; F. Klinger, Zilrich, Arte-mis, 1967, cu trad. în lb. germ. şi
coment.; R. A. B. Mynors, Oxford, Clarendon, 1969; J. şi M. Goette, MUnchen, Heimeran, 1970, cu trad. în lb. germ.; R.
Sabbadini — A. Cas-tiglione — M. Geymonat, Torino, Paravia, 1973; Ediţii şcolare: F. Plessis — P. Lejay, Paris Hachette,
1919, reeditări pînă In 1970; R. Pieton, Paris, Hatier, 1916, conţinînd şi fragm. Appen-dix-ului, reeditări pînă în 1970. Ediţii
parţiale: Bucolicele: A. Castiglione — R. Sabbadini, ed. 2, Torino, Paravia, 1960; J. Perret, Paris, Erasme, 1961. Georgicele:
P. Lejay, Paris, Hachette, 1915;
Vitruvius
ed. II, 1931; \V. Richter, Munchen, Heimeran, 1957; A. Castiglione — R. Sabbadini, ed. II, Torino, Paravia, 1961; Eneida: Cărţile V—XII, Chr. Gottlob Heyne,
Leipzig, 1828; R. Sabbadini, Torino, Paravia, 1918; cârţile I—VI, C. E. Freeman — C. Bailey, Oxford, Clarendon, 1916 — 1918; A. S. Pease, Harvard Univ.
Press, 1935, cu coment.; cartea VI, E. Norden, Leipzig — Berlin, 1916, coment. foarte important; cărţile II, IV, VI şi VII, A.-M. Guillemin, Paris, Hatier, 1935 —
1936; Traduceri: E. Pes-soneaux, Paris, Charpentier, 1860, urmată de diferite tiraje; Th. Cabaret-Dupaty, Paris, Ha-chette, 1907, urmată de diferite tiraje; M. Rat,
Paris, G-arnier, 1935; A. Mandelbaum, Berkeley, California, 1971; Eneida; G. Coşbuc, Bucureşti. Sfetea, 1910; Cartea Românească, f.d.; N. Pan-delea, Cartea
Românească, ed. II, 1920; E. Lovi-nescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei, 1938; ed. revăzută de E. Cizek, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1964; ed.
II, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967; Bucolicele: T. Naum, Bucureşti, 1922; Bucolice-Georgice, L. Sebastian, Bucureşti, Editura Tineretului, 1963; T. Naum
— D. Murăraşcu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967; Georgicele: S. P. Ra-dianu, Bucureşti, Tipografia Universală, 1908; G. Coşbuc, Bucureşti, Alcalay,
f.d.; ed. II, 1906; Al. Odobescu, reeditare de Em. Grigoraş, Bucureşti, Socee, 1930; G. Nica, cărţile I—II, Iaşi, Albina, 1925. Comentarii antice: Vitae Vergi-
lianae, Brummer, Teubner, 1912; Donatus, Leipzig, Teubner, 1905 — 1906; Servius, Leipzig, Teubner, 1880-1902; E. K. Rând ş.a. Lan-caster, 1946; K. Bayer, in
ed. F. Klingen, Zil-rich, Artemis, 1967 şi ed. J. şi M. Goette, Mtin-chen, 1970.
REFERINŢE CRITICE. Studii generale: Sainte-Beuve, Etudes sur Virgile, Paris, 1856; ed. II, 1870; A. Bellesort, Virgile, son oeuvre et son temps, Paris, Perrin,
1920; J. Bayet, L'Evolution de l'art de Virgile des origines aux Giorgiques, Rev. des Cours et des Conîerences, 1929 — 1930; A. M. Guillemin, UOriginaliti de
Virgile, Paris, Revue des Etudes Latines, VIII, p. 153 şi urm., 1931; Virgile, poele, artiste et penseur, Paris, Albin Michel, 1952; J. Perret, Virgile, l'homme et
l'oeuvre, Paris, 1952; ed. II, 1959; Brooks Otis, Vergii, A Study in civilised poetry, Oxford, 1968; G. Guţu, Virgiliu, Studii despre personalitatea poetului şi
supravieţuirea literară; Bucureşti, Univers, 1970; D. Com-paretti, Virgilio nel Medio Em, Torino, 1872;
382
J. W. Mackail, Virgil and his meaning i the World of to-day, Londra, 1923; P. Faw° Vergilio poeta sociale e politico, Milano, 1929' Eneida: H. de la Viile de
Mirmont, Le's Argo'-nautiques et l'Eneide, Paris, 1894; A. Gereke" Die Entstehung der Aeneis, Berlin, 1913; E. Nori den, Ennius und Virgil, Leipzig — Berlin,
1915. 3. Carcopino, Virgile et Ies origines d'Ostie' Paris, 1919; retip. 1961; A. Cartault, L'Ar\ de Virgile dans VEniide, Paris, 1926; R. Heinze Vergils epische
Technik, Leipzig, ed. II, 1924! L. Constans, L'Eneide de Virgile, Paris, 1938-V. Poschl, Die Dichtkunst Virgiis, Bild un<j Symbol in der Aeneis, Wiesbaden, 1950.
Georgicele: M. Scbmidt, Die Komposition von Vergils Georgiha, Padeborn, 1930; C. A. Bisandro, Las Georgicas de Vergilio: estudio de estructura poetica,
Buenos Aires, 1956 — 1957; BucoiiceZe.-A. Cartault, Etude sur Ies Bucoliques de Virpiie Paris, 1897; K. Witte, Der Buholiher Vergii, Stuttgart, 1922; J.
Hubaux, Le Realisrne dans las Bucoliques de Virgile, Liege — Paris, 1927; J. Carcopino, Virgile et le mystere de la IV-e Eglogue, Paris, 1930; L. P. Wilkinson,
The Georgics of Vergii. A criticai survey, Cambridge, 1969; Karl Biichner, P. Vergilius Maro, Der Dichter der Bomer, Pauly-Wissowa, RE, XV (SN), 1955, p.
1021-1263; XVI (SN), 1958, p. 1264 — 1486; Vergiiiana, Recherches sur Virgile, voi. colectiv publicat de H. Bardon şi R. Verdiere, Leiden, Brill, 1971; William
Berg, Early Virgil, Londra, Atnlone Press, 1974.
CD.
VITRUVIUS [Marcus Vitruvius Pollio; prenumele nesigur] (sec. I î.e.n., Roma?). Arhitect. Născut, probabil, în primul de-
ceniu al sec. I î.e.n. Era « cu faţa deformată de povara anilor » cînd scria prefaţa la cartea a II-a din De Arehitedura, datată, cu
aproximaţie, 27 î.e.n. Locul naşterii este numai presupus: Fanum, Verona, Roma. Contemporan cu Lucreţiu, Cicero, Varro.
Inginer, constructor de maşini de război, ataşat pe lîngă legiunile de sub comanda lui Caesar, a fost însărcinat împreună cu
Marcus Aurelius, Publius Minidius şi Gnaeus Cornelius, să pregătească baliste, scorpioni şi alte maşini de război. (Prefaţa la
cartea I). Sub August, a contribuit la înfrumuseţarea arhitectonica a Romei şi a scris tratatul De Architec-tura (Despre
arhitectură), în zece cărţi-A fost sărac şi « celor mai mulţi necunoscut» dar încrezător în aprecierile posterităţii.
O
383
Vitruvius
Opera sa, De Arehitedura, este un preţios izvor de cunoştinţe despre arhitectura antichităţii- Varro tratase, în De novem dis-
ciplinis (Cele nouă arte liberale), numai despre arhitectura romană, pe cînd V. abordează integral ştiinţa construcţiilor,
inclusiv mecanica solidelor. în introducerea cărţii a VI I-a, ne informează despre autorii folosiţi. Opera, de vădită tendinţă
enciclopedică, este o compilaţie după izvoare pe care nu le mai avem. Aşa cum mărturiseşte el însuşi «in unum coegi corpus
> (le-am strîns [izvoarele] într-un singur corpus), dovedeşte pricepere şi experienţă în arta pe care o cunoştea şi o practica. în
afară de aritmetică, geometrie şi desen, subsidiare şi instrumente de lucru ale arhitecturii, introduce cunoştinţe despre muzică,
astronomie, optică, medicină, jurisprudenţă, istorie, filosofie. Acustica în teatre, orologiile solare, efectele de lumină,
amplasarea, decorarea şi ornamentarea edificiilor — credea V. — nu trebuie să fie străine de disciplinele enumerate. Fiecare
carte e precedată de o introducere şi tratează un anumit tip de lucrări şi probleme: amplasarea construcţiilor în oraş;
materialele de construcţie, începînd cu cele mai vechi; edificiile sacre: altarele, templele; edificiile publice (foruri, portice,
basilici, tezaurul public, curii, teatre); casele particulare (plan, proporţii, soliditate, decoraţie), hidraulica; gnomoanele,
clepsidra;' construcţia maşinilor de ridicat, de scos apă; organele hidraulice, maşinile de luptă. Dar, cu toată bogăţia
conţinutului, marele său tratat nu s-a bucurat de succesul meritat, nici la contemporani şi nici mai tîrziu, din ?Cauza stilului
prea tehnicist pentru cititorul nespecialist şi a unor deficienţe în expunere, observate de specialişti. Lucrarea era concepută ca
un corpus al întregii ştiinţe şi practici a arhitecturii, fiind ;de ajutor nu numai profesioniştilor, ci tuturor celor care ar voi să
construiască ge cont propriu. A rămas însă un preţios document şi izvor de informaţie despre arhitectura antichităţii, mai puţin
un îndreptar, cum era conceput. Pliniu cel "ătrîn îl enumera pe V. printre izvoarele f*te, iar Marcus Cetius Faventinus, i-a
'ezumat opera, prefaţînd-o cu un studiu
asupra autorului. Epitoma sa poartă, în manuscris, titlul: De diversis fabricisarchi-tectonicae artis (Despre diverse manopere
in arta arhitecturii) sau Artis architecto-nicae de privatis usibus abreviatus liber (Rezumat al artei arhitectonice pentru uzul
privat). Sidonius Apollinaris îl considera pe V. reprezentantul şi simbolul întregii arhitecturi antice. Petrarca şi Boccaccio în
sec. XIV i-au cunoscut şi apreciat opera. Boccaccio a transcris-o, ori a dispus transcrierea ei pe cont propriu, după un
manuscris de la Montecassino. Rafael spunea: «aş vrea să găsesc frumoasele forme ăle edificiilor antice; mă ajută oare,
pentru aceasta, Vitruvius, cu marea lui lumină,?». în 1542, la Roma s-a înfiinţat o Academia Vitruviana, iar în sec. al XVI-lea
au apărut numeroase tratate De Arehitedura, inspirate după V., cum este, de pildă, tratatul lui Giovanni Gio-condo (1511).
O
OPERA. Manuscrise: Ms. orig. s-a pierdut; derivate din el au rămas: Harleianus, la Brit. Museum. nr. 2767, -şec. IX; Selestadiensis, nr. 1153 bis, sec. X (la
Selestad); două Gudiani (la Wolfen-bilttel): nr. 132, seOX^ care conţine şi Epito-mele lui Faventianus, nr, 69, sec. XI; Cotto-nianus, la British Museum, sec. XI;
trei Pari-sini, nr. 7227, sec. XI; nr. 7228, sec. XIV; nr. 10 277, sec. X; două Leidenses, nr. 88, sec. XI nr. 107, sec. XI. Editio princeps: Sulpiciana, Roma, 1486,
îngriiită de Giovanni Sulpicio da Verona şi de Pomponio Leto; Ediţii: E. Tardieu şi A. Coussin, Paris, 1836 — 1837; V. Rose şi H. Miiller — Strtlbing, Leipzig,
1867; ed. II (critică), 1899; ed. definitivă: S. Ferri, Roma, 1960; M. H. Morgan, New York, 1960; J. Sou-biran, De l'architecture, livre IX, Paris, Les Belles
Lettres, Coli. Bude, 1969. Traduceri. F. Reber, Stuttgart, 1865; Cb. Perrault, Paris, 1673; ed. II, 1846; Ch. L. Maufras, Paris, 1848; A. Choisy, 4 voi., Paris,
Lahure, 1909; W. Wil-kins, Londra, 1812 — 1817; M. H. Morgan, Cam-bridge, University Press, 1914; U. Fleves, Milano, 1933; G. M. Cantacuzino, Traian
Costa şi Gr. Io-nescu, Vitruviu, Despre Arhitectură, Bucureşti, Editura Academiei, 1964.
REFERINŢE CRITICE. J. A. Jolles, Vitruvs Aesthetik, Freiburg, 1906; E. Wistrand, Vitruvius Studien, Goteborg, Eranos, 1933; Fr. Pel-lati, Vitruvio, Roma,
1938.
CD.
SUPPLEMENTUM*
L, Alcătuit de Mariana Marinescu (aceeaşi autoare a elaborat „Supplementum"-ul
-4Umii ..Scriitori grp.r.i").
„Scriitori greci
Apicius
388
389
Cassius Longinus
î.e.n.,? — c. 20 e.n., Roma). Jurist. Adversar politic al lui August, duşman al Principatului, dar adept al unui drept universal,
fundamentat pe principii de filosofie stoică. Orientarea şi linia sa republicană au fost continuate de şcoala formată sub
îndrumarea lui Proculeius. A compus numeroase lucrări de drept (peste 400), din care s-au păstrat puţine fragmente. Din lista
lucrărilor autentice, cităm: Commen-tarii ad XII labulas (Comentarii la Legea celor XII Table), Epistulae (Epistole),
Responsa (Răspunsuri), Commentarium ad edictum praetpris (Comentariu la edictul pretorian). în memoria urmaşilor
a rămas ca cea mai de seamă f iguţă a dreptului republican. El a formulat maxima juridică «suum cuique tribuere» (fie-
căruia ce i se cuvine). APICIUS [Marcus Gavius Apicius] (sec. I e.n., ?). Prozator. I se atribuie o carte de bucate, probabil
compilaţie tîrzie (sec. III sau IV e.n.), sub titlul De re coquinaria (Despre arta gătitului), care s-a bucurat de o mare
răspîndire în evul mediu. AKNOBIUS [Arnobius cel Bătrîn] (a doua jumătate a sec. III e.n., Sicca, Numidia). Prozator.
Profesor de retorică şi filosofie. Către 60 de ani, se converteşte la creştinism, în jurul anului 300 e.n., scrie Adversum
nationes (Împotriva paginilor) în şapte cărţi, polemică împotriva poli-teismului, în care face dovada unei mari erudiţii. Cu
toate acestea, necunoscînd bine scriptura, comite erori dogmatice. Ton sincer, valoare literară slabă. ASCONIUS
PEDIANUS [Quintus Asconius Pedianus] (c. 9 î.e.n., Roma — c. 76 e.n., Roma). Filolog şi om de ştiinţă. A scris
Commentarii la opera retorică a lui Cicero (din care s-au păstrat cinci fragmente), o istorie a retoricii latine şi o lucrare de
polemică, Contra detractores Vergilii (împotriva detractorilor lui Vergilius), astăzi pierdută.
ASINIUS POLLIO, vezi Pollio. ATEICS [Lucius Ateius] (sec. I î.e.n., Roma). Gramatic, retor, lingvist renumit. Principala
sa lucrare de gramatică se numea Hyle (Materiale amestecate). La rugămintea lui Sallustiu, a compus Bre-
viarium rerum omnium romanarum (Bre viar de istorie romană). Printre operele sale se număra şi un Liber glossematutn
(Cartea termenilor rari). ATTA [Titus Quinctius Atta] (sec. I î.e.n, ?j Poet. Autor de comedii «togatae» '(Cu subiect roman).
în Aquae Caldae (Apeie calde) descrie înfăţişarea şi atmosfera unei localităţi balneare romane. ATTICUS [Titus
Pomponius Atticusi (109 î.e.n., Roma — 32 î.e.n., Roma). Om de litere, editorul a numeroase opere printre care
lucrări ale lui Cicero. Viată sa este cunoscută prin biografia pe care i-a consacrat-o Cornelius Nepos. în 88 î.e.n. se refugiază
la Atena, unde trăieşte o perioadă îndelungată. Nu ia parte activă la viaţa publică dar păstrează relaţii bune cu toate
facţiunile politice de la Roma. începînd din 68 î.e.n., Cicero îi adresează o serie de scrisori. Propriile sale scrieri, pierdute
astăzi, includeau Liber annalis (Carte de anale), o abreviere a istoriei romane într-o carte, şi un tratat de genealogie al
familiilor romane, cu menţionarea i magistraturilor pe care 'e-au deţinut. I se atribuie şi o lucrare despre consulatul lui
Cicero.
AURELIUS VICTOR [Sextus Aurelius Victor] (sec. IV e.n., Africa). Istoric şi demnitar. în 361 a fost «consularis Pan-
noniae secundae», iar în 389, « praefectus urbi». Opera sa istorică cuprindea biografii ale împăraţilor romani, începînd cu
August si sfîrsind cu Constantius II (361 e.n.). Titlul pare să fi fost Caesares (Împăraţii), iar anul apariţiei c. 360, Lucrarea a
circulat sub forma unei compilaţii şi a fost introdusă ca parte integrantă în Historia Augusta. Izvor principal şi pentru
Epitome de Caesaribvs (Rezumat despre vieţile cezarilor), un bre; viar care a circulat tot sub numele im A.V.
AVIENUS [Rufius Festus Avienus] la doua jumătate a sec. IV e.n., Etruna§ Poet şi om politic. De două ori proconsU; Autor al
unor poeme cu caracter didact'^ despre bolta cerească, Phainomena (^e'li menele), după Arătos, despre configura^.
continentelor, Descriptio orbis terrae ('f, scrierea lumii), după Dionysios YeiteSt . şi despre configuraţia coastelor mari"
Ora maritima (Ţărmurile oceanelor). Sînt ^-jjjgle ştiri din antichitate despre geo-P af;a Europei Occidentale (de la Marsi-(L
pînă în regiunea insulelor britanice. Versuri frumoase, stil elegant, BASSUS [Aufidius Bassus] (prima jumătate a sec. I e.n.,
Roma). Istoric. Autor două opere cu titlu nesigur, din care s-au păstrat cîteva fragmente, Bellum Qermanicum (Războiul
cu germanii) şi o lucrare de istorie contemporană (de la războaiele civile la Glaudiu), continuată de Plinius cel Bătrîn.
Una dintre sursele lui Tacit şi, mai tîrziu, ale lui Cassiodor. jjIBACULUS [Marcus Furius Bibaculus] (c. 103 î.e.n.,
Cremona — ?). Poet. Aparţinea mişcării neotericilor (poeţii noi). Autor de vaste lucrări epice, citate de contemporani
sub titluri diverse, printre care figurează şi Annales (Annale). A scris o lucrare, Lucubrationes (Veghi), luată în
derîdere de Pliniu cel Bătrîn. Nu s-a bucurat de bune aprecieri. CAECILIUS STATIUS (c. 229 î.e.n., Gallia cisalpină
— c. 168 î.e.n., ?). Poet comic. A fost adus la Roma ca sclav (194 î.e.n.). Ulterior, fiind eliberat, a primit numele stăpînului
său, cum se obişnuia. Prieten cu Ennius. Reprezentant al noii comedii, alături de Plaut şi de Tersnţiu, a scris cel puţin 40 de
comedii cu titluri fie latineşti, fie greceşti, fie în ambele limbi, cum ar fi Hypobolimaeus seu Subditivos (Copilul
substituit) şi Obolostales sive Fenerator (Cămătarul), din care s-au păstrat ceva mai puţin de 300 de versuri. A
fost mult apreciat pentru ştiinţa sa de a construi o intrigă bine închegată, cît Şi pentru gravitatea şi forţa pe care o "nprimă
unora din personaje. CAESAR STRABO [Caius Iulius Caesar 3trabo] (sfîrşitul sec. II î.e.n., Roma — '' '-e.n., Roma).
Autor de tragedii cu obiecte greceşti. Patrician, dintr-o veche emilie aristocrată, candidează la consulat 88 î.e.n. Este ucis în
luptele civile, doi 11 mai tîrziu, de partizanii lui Marius. '"*u păstrat fragmente din tragediile irastus şi Teuthras şi titlul
tragediei crnessa. Influenţat de retorică. Stil ■sânt, fără vigoarea necesară genului.
CAESIUS BASSUS [Caius Caesius Bassus] (sec. I î.e.n., ? — 79 e.n., ?). Poet liric. Poemele sale alcătuiau o culegere, nu-
mită Lyrica sau Lyricorum libri, în c '1 puţin 2 cărţi. După Horaţiu, a încercat să scrie versuri cu o structură ritmică
complicată. I se atribuie şi două lucrări de teorie, intitulate De metris (Despre metrică) şi De iambis (Despre poezia iamb
ică).
CALPURNIUS PISO [Lucius Calpurnius Piso Frugi] (sec. II î.e.n., ? — sec. I î.e.n., Roma). Prozator. Redutabil adversar al
Gracchilor, consul în 133 î.e.n., censor în 120 î.e.n. în 149 î.e.n. în calitate de tribun al poporului, a introdus prima lege care
pedepsea aspru şantajul («Lex de repetundis»). Autor a şapte cărţi de Annales (Anale), scrise într-un stil simplu şi clar,
încearcă să descopere adevărul istoric de pe poziţiile unui raţionalism inconsecvent. Cicero consideră stilul său sărac,
nepotrivit pentru o lucrare istorică. Titus Livius şi Dionysios din Halikarnas i-au cunoscut şi folosit opera. CALVUS
[Caius Licinius Calvus], fiul analistului Licinius Macer, ţ82 î.e.n., ? — 47 î.e.n., ?). Poet şi autor latin, aparţi-nînd şcolii
neoatice. Prieten cu poetul Catub-Qpera, astăzi pierdută, includea o mică epopee mitologică, Io, poeme didactice, epigrame,
epitalamuri, elegii. Cicero îi recunoaşte fondul ales şi bunul gust. CAPITO [Caius Ateius Capito] (sec. I î.e.n — 22 e.n.,
Roma). Jurist şi prozator. Gonr sul în anul 5 e.n. Conducătorul unei şcoli juridice sub August, a scris Coniectanea
(Conjecturi), în nouă cărţi, De iure pon-tificio (Despre dreptul pontifical), De iure sacrificiorum (Despre dreptul
sacrificiilor). CASSIUS LONGINUS [Caius Cassias Longinus] (sec, I î.e.n., Roma — c. 69 e.n., Roma). Jurist. Strănepotul
juristului Ser-vius Sulpicius Rufus, discipolul lui Masu-rius Sabinus, a fost consul în 30 e.n., apoi proconsul în Asia (45—49
e.n.) şi «legatus Augusti» în Siria. Exilat de Nero în 65 e.n., este rechemat de Vespa-sian. Din tratatul său Libri iuris civilis
(Cărţi despre dreptul civil), folosit ulterior ca lucrare de bază în domeniu, s-au păstrat numai fragmente.
Cassius Severus Longulanus
CASSIUS SEVEKUS LONGULANUS
[Titus Cassius Severus Longulanus] (c. 50 î.e.n., ?—33 e.n., insula Seriphos). Orator, istoric şi prozator satiric. Temut de
optimaţi, a fost, la rîndul său, defăimat şi persecutat. August i-a impus domiciliu forţat, iar Tiberiu 1-a exilat în Creta. Opera
i-a fost arsă. Contemporanii (Quin-tilian, Seneca) au numai cuvinte de laudă pentru forţa sa oratorică şi calităţile alese ale
stilului.
CATULUS [Quintus Lutatius Catulus] (c. 152 î.e.n., Roma — 87 î.e.n., Roma). Poet şi prozator. Consul, împreună
cu Marius, în 102 î.e.n. A participat la victoria împotriva cimbrilor (101 î.e.n.). Mai tîrziu, s-a aliat partizanilor lui Sulla
şi, urmărit de oamenii lui Marius, s-a sinucis. Autor de epigrame şi poeme elegiace ocazionale, unele păstrate. A scris un
comentariu asupra războiului cu cimbrii, remarcabil ca stil. Folosit probabil ca sursă de inspiraţie de către Plutarh, pentru
viaţa lui Marius. I se atribuie patru cărţi de Communes Historiae (Povestiri populare) care cuprindeau « novelle » de
origine greacă şi italică. Prieten cu poetul grec Arhias, şi-a încercat talentul şi în domeniul poeziei erotice. O epigramă în
distih elegiac, închinată actorului Ros-cius, dovedeşte că poetul a contribuit la promovarea alexandrinismului la Roma,
socotit fiind drept continuatorul programului literar cultivat în cercul Scipio-nilor (sec. II î.e.n.).
CELSUS [Aulus Cornelius Celsus] (Prima jumătate a sec. I e.n.). Enciclopedist. Din opera sa, intitulată Artes (Arte,
adică domenii ale ştiinţei şi tehnicii), au rămas numai opt cărţi despre ştiinţa medicală, De medicina (Despre medicină),
sinteză a scrierilor hipocratice. Restul operei, care trata despre agricultură, arta războiului, retorică, filosofie, drept etc.
s-a pierdut. Judecînd după cărţile rămase, C. a încercat să cuprindă într-o lucrare enciclopedică, scrisă clar, cu mari merite
literare, rezultatele la care se ajunsese în diferite domenii ale ştiinţelor exacte şi umane. Este considerat un erudit, cu vaste
cunoştinţe, a cărui operă constituie o trăsătură de unire între Varro şi Pliniu cel Bătrîn.
CENSORINUS (sec. III e.n. ?) Gramatic Autorul lucrării De die natali (Despr ziua de naştere), interesantă prin informa6 ţiile
de astrologie ce le conţine. Lucrarea include şi date de istorie a culturii, p re. luate de autor de la Varro şi Suetoniu A scris şi
douiă,tratate, intitulate De metrii (Despre metrică) şi De musica (Despre muzică), din care au rămas cîteva frag. mente.
CINCIUS ALIMENTUS [Lucius Cincius Alimentus] (sec. III î.e.n. ? — sec. II î.e.n Istoric. A participat la războaiele
punice Pretor în 210 î.e.n. Autor de Annales, CINNA [Caius Helvius Cinna] (prima jumătate a sec. I î.e.n., Brixia
[Brescia], Gallia Transpadană). Poet. Prieten cu Vergiliu şi Catul. Pe acesta din urmă, în anii 57 — 56 î.e.n., 1-a însoţit în
Bitinia. Autor al unei mici epopei mitologice Zmyrna sau Myrrha, epopee savantă, care nu se putea citi fără comentariu
explicativ, compusă în manieră alexandrină. Opera pierdută conţinea epigrame şi I poeme Erotice. Lui Asinius Pollio i-a
închinat un poem prin care-i adresa urări de bine cu prilejul unei călătorii în Grecia (un Propempticon).
CLAUDIUS [Appius Claudius Caecus] J (sfîrşitul sec. IV î.e.n. ? — sec. III î.e.n., Roma). Primul «scriitor» latin.
Personalitate puternică, originală, s-a impus în viaţa politică a Romei, avînd o carieră I strălucită: de trei ori tribun
militar, cves^ I tor, de două ori edil curul, de trei ori pretor şi de două ori consul (307 şi 296 î.e.n.), dictator şi cenzor.
A construit primul mare drum din Italia, «Via Appia» şi primul apeduct la Roma. Ca om de litere, a compus maxime
morale în vers saturnin, Carmen de moribus
încep de la cucerirea Romei de către
]ui/or _— -- «tunica xvoinei ae galii şi continuă pînă la moartea lui fragmentele păstrate vădesc un talent pentru cnmnn?!»:»
0; „m:_±;_
în vers saiurmn, Carmen de moribus (Poem despre obiceiuri) cîteva păstrate pînă astăzi. S-a ocupat de probleme de limbă,
definind rotacismul, şi de ştiinţa juridică. I se atribuie tratatul De usur-pationibus (Despre uzurpări). Cicero susţine că pînă în
vremea lui se păstraseră încă oraţii funebre aparţinînd lui C. CLAUDIUS QUADRIGARIUS [Quintus
o n. —- •)'
la I
Sulla-
^^^^___ r«.Jt.<»i,c vauesc un real
talent pentru compoziţie şi stilistică. Dă naţiunilor, ca şi discursurilor sau portretelor, o mare conciziune. A grupat cărţile
Analelor pe secţiuni, prefaţînd fiecare gctiune. Comparaţia care se impune între opera sa şi cea a' lui Valerius Antias îi este
favorabilă.
rftUVIUS [Cluvius Rufus] (sec. I e.n. ? — seC. I e.n., Roma). Istoric şi om politic. A luat parte la evenimentele din timpul
dinastiei Iulia-Claudia şi a dinastiei Fla-via. Opera sa, Historiae (Istorii), respec-tînd adevărul evenimentelor tratate, a
I fost unul dintre izvoarele Annalelor lui
| Tacit.
I COELIUS ANTEPATER [Lucius Coelius Antipater] (sfîrşitul sec. II î.e.n., Roma). Istoric, orator şi jurist. Autor al
unei Istorii a celui de-al doilea război punic, In şapte cărţi, din care s-au păstrat cîteva fragmente. Informaţie bogată, dar şi
exagerare epică. A îmbogăţit lucrarea cu discursuri atribuite unor personaje importante. Apreciat de Cicero şi Titus Livius.
C0LUMELLA [Lucius Iunius Moderatus Columella] (sec. I e.n. Gades [Cadix], Spania — ?). Prozator. A servit în
Siria, i legiunea a V-a Ferrata. Pasionat agronom. Autor, iniţial, al unui scurt manual de agricultură, din care s-a
păstrat o carte, De arboribus (Despre arbori), a scris mai tîrziu De re rustica (Despre agricultură), în 12 cărţi. Cartea a
X-a, despre grădinărit, este compusă în hexametri dactilici, cu scopul «ca urmaşii S-şi amintească de el». Aparţine vechii
tradiţii latine prin gustul său pentru atmosfera rustică ca şi prin convingerea ;* puterea Romei este legată de munca
^mîntului. Precizie, abundenţă de date. e Vergiliu îl admiră şi îl citează adesea. 'BNELIA, fiica cea mai tînără a lui ■'blius
Scipio Africanus, mama Gracchilor; l8^. II î.e.n., Roma). Prozatoare. Cor "*uus Nenns a ~x~t~ •- ■
Digesta
CORNELIUS SEVERUS (sec. I e.n. ?). Poet epic. Seneca a păstrat un fragment de c. 20 de versuri patetice dintr-
un poem asupra morţii lui Cicero, care vădeşte o elocinţă viguroasă şi ataşament pentru un trecut nu prea îndepărtat.
CREMUTIUS CORDUS [Aulus Cremutius Cordus] (sec. I î.e.n., Roma — 25 e.n., Roma). Istoric. Senator.
învinuit de Seian că în opera sa i-a lăudat pe ucigaşii lui C. Iulius Caesar, M. Brutus şi C. Cassius. Pe Cassius 1-a numit
«ultimul roman». Condamnat de Tiberiu la moarte, C. s-a sinucis prin înfometare. Lucrarea sa, despre războaiele
civile, cu titlu necunoscut pentru noi (Anale? Despre războaiele civile?) a fost arsă din ordinul Senatului. Cu toate
acestea, datorită fiicei sale Marcia, unele exemplare au fost salvate. S-au păstrat fragmente, de mare importanţă
documentară, îndrăzneţe în conţinut şi frumos scrise. CURTIUS RUFUS [Quintus Curtius Rufus] (sec. I e.n., ?). Prozator. A
scris, în jurul anului sn o n uw-»—•-
Claudius Quadrigarius] (c. 100 î.e.n. - y Cel mai important istoric roman pînă la Titus Livius. Analele sale, în 23 de cărţi.
"««as w«T ' °ma)- Prozatoare. Cor-"•«neiîri? a ?fStrat două ^agmente *« 124 ?lrinSOricatre ««1 ei, Caius, datînd
'enii«nă a timpE" 6XemplU de pr Ză
°
., ,,. i iwaiur. A scris, în jurul anului 50 e.n., Historiae Alexandri Magni Macedonis (Istoria lui Alexandru cel Mare) în
10 cărţi, dintre care primele două s-au pierdut, precum şi părţi din cărţile V, VI şi X. Cartea a IlI-a cuprinde descrierea
marşului spre Frigia şi tăierea nodului gordian. Autorul este un bun orator, ştie să pună în relief amănunte pitoreşti, dar
este~iipsit de simţ critic. Se preocupă de efecte retorice şi moralizatoare, sub influenţa scrierilor lui Seneca filosoful.
înfierînd unele aspecte ale despotismului macedonean, se dovedeşte în fapt un opozant al regimului imperial. Opera,
datorită calităţilor ei literare, a fost mult citită în evul mediu şi folosită ca sursă de autorii romanelor populare despre
Alexandru.
DIGESTA [gr. PANDECTA]. Culegere în 50 de cărţi, împărţită pe capitole cuprin-zînd extrase din operele celor mai de
seamă jurişti romani. A fost publicată în anul 533, din însărcinarea lui Iusti-nian, după alcătuirea şi apariţia Codex-ului Iui
Iustinian (529, culegere de legi imperiale), împreună cu manualul de drept, cu putere de lege, intitulat Institutiones
(Instituţii), anul 533, Digestele şij[Co-
J)omitius Marsus
392
393
Historia Augusta
dex-u\ alcătuiesc Corpus iuris civilis (Corpus de drept civil). Corpus-u\ a fost tipărit în anul 1583-
DOMITIUS MARSUS [Pedo Domitius Marsus] (sec. I î.e.n., a doua jumătate, ? — c. 15 e.n.; Roma). Poet din cercul literar
al lui Mecena. Nu se cunosc date biografice. Autor al unei culegeri de epigrame, intitulată Cicuta (Fluier din trestie de
cucută), a scris şi un poem epic, Ama-zonis (Lupta cu amazoanele), elegii închinate unei brunete, pe care o cînta sub numele
de «Melaenis» (Cea neagră) şi mici naraţiuni epice, desemnate de gramaticul Charisius sub numele de « Fabel-lae»
(Povestiri). A cultivat şi proza, scriind, pe cît se pare, un tratat despre expresia cultă, spirituală, « urbana dicta »; lăudat de
Quintilian în Arta oratorică (VI, 3, 102). Titlul probabil al acestui tratat era De urbanitate (Despre eleganţa stilului). Marţial
îl citează des. FABIUS PICTOR [Quintus Fabius Pictor] (a doua jumătate a sec. III î.e.n., Roma). Istoric. A compus cea mai
veche istorie a Romei, Annales (Anale), în limba greacă. S-au păstrat fragmente citate şi comentate de PoliMu, Dionysios din
Halicarnas, Titus Livius, Pliniucel Bătrîn. Opera lui F.P. era scrisă în spiritul istoriilor elenistice, adică retoric, fără
obiectivitate.
FESCENNINA CARMINA [Cîntecele fes-cennine], cîntece populare, cu caracter satiric, vesel şi licenţios, intonate la săr-
bătorile recoltei, la nunţi şi la petreceri, în cinstea divinităţilor 'telurice. Numele derivă fie de la oraşul Fescennium (în
Etruria), fie de la cuvintul fascinus (des-cîntec, blestem, fapt ruşinos). Au avut un aport însemnat la constituirea unor specii
literare culte: comedia, satira, mimul etc. FESTUS [Sextus Pompeius Festus] (a doua jumătate a sec. II e.n., ?). Gramatic
latin, autor al unei abrevieri a lucrării De verborum significatu (Despre importanţa cuvintelor) a lui Marcus Verrius Flaccus,
preţioasă sursă de informaţii asupra filologiei latine. La rîndul ei, opera lui F. a fost compilată în sec. VIII de Paulus
Diaconus.
FLORUS [Lucius sau lulius Anneus (Annaeus?) Florus]; nu este sigur dacă este una şi aceeaşi persoană cu Publiu s Annius
Florus (sec. I e.n., ultimele decenii nordul Africii — sec. II e.n., Roma). Is^ toric şi, dacă se admite că a existat un singur
Florus, poet. Autor al unei istorii intitulate Epitome bellorum omnium anno. rum DCC (Rezumat al tuturor războaielor
petrecute in curs de 700 de ani), în două cărţi. Prima carte începea cu războaiele duse de latini pentru întemeierea Romei şi
sfîrşea cu luptele dintre Caesar şi Pompei. Â doua cuprindea perioada de la Gracchi pînă la August şi războaiele din timpul
domniei acestuia. Deşi unul dintre titlurile sub care a parvenit lucrarea era Epi-toma de Tito Livio, istoria lui F. nu era o
abreviere după opera lui Titus Livius. Autorul a folosit diferite izvoare, printre care şi pe Sallustiu. Stil elegant, influenţă
retorică. Alături de poeme scurte, îngrifit alcătuite, a scris un dialog intitulat Vergi-lius orator an poeta (Vergiliu orator sau
poet), în care face interesante observaţii cu privire la formaţia retorică a lui Vergiliu.
FRONTIN [Sextus lulius Frontinus] (c. 30 — c. 103 e.n., Roma). Prozator. A fost pretor în 70, consul în 73, guvernator al
Britaniei, unde a construit un drum roman ale cărui urme se păstrează. In 97 e.n., sub Nerva, este superintendent al
apeductelor din Roma, în 98 şi 100 e.n., din nou consul. Apreciat de Tacit ca «vir magnus» (un mare bărbat), de Pliniu cel
Tînăr ca «princeps vir» (fruntaş). A compus trei cărţi de strategie militară, Strategemata, în care descrie diferite stratageme
folosite în cursul istoriei militare a Romei şi a altor popoare. Cartea a IV-a, cuprinzînd anecdote militare, aparţine, poate, unui
imitator. A scris, de asemenea, o lucrare De aquae ductu (Despre apeduct) sau De aquis urbis Romae (Despre apele oraşului
Roma), în care expune cunoştinţele acumulate asupra acestui subiect, precum şi înnoirile introduse de el. Din opera lui s-au
păstrat fragmente. Scrierea Despre militari (Despre arta războiului) s-a pierdut. Stil retoric, fără deosebite calităţi.
FRONTO [Marcus Cornelius Fronto] (c. 100 e.n., Cirta [Constantine], Numi-dia — c. 170 e.n., Roma). Retor şi jurist. A avut
o mare reputaţie ca profesor de elocinţă. Antoninus Pius îl desemnează ca preceptor al lui Marcus Aurelius şi al lui Lucius
Verus şi îi acordă numeroase onoruri (în 143 este consul, apoi proconsul în Asia). Susţine întoarcerea la stilul oratoric al
vechilor romani: Cato, Ennius, Varro. A exercitat o influenţă vizibilă asupra lui Aulus Gellius şi Apuleius. S-a păstrat o parte
din corespondenţa lui cu Marcus Aurelius, tratînd subiecte de literatură, oratorie, aprecieri asupra lui Seneca, Sallustiu, Plaut.
Are o profundă admiraţie pentru corespondenţa lui Cicero. Limbă pură, clară, atracţie pentru exerciţii uşoare de compoziţie,
cum ar fi: elogiul fumului, al pulberii, al neglijenţei şi superficialităţii. A condus mişcarea literară formalistă, care preconiza
aticismul arhaizant, fiind unul dintre reprezentanţii latini ai sofisticii a doua. Renumit pentru panegiricele şi consolaţiile
închinate lui Hadrian, Antoninus Pius şi Marcus Aurelius. FURIUS, v. Ribaculus. GAIUS (sec. II e.n., Grecia). Jurist. Con-
temporan cu Antoninus Pius şi Marcus Aurelius. A ţinut lecţii de drept', probabil la Roma. Lucrarea lui, Institutiones (Insti-
tuţiile), în patru cărţi, este o introducere clară şi corectă în jurisprudenţa romană (perioada republicană). Instituţiile au servit
ca sursă şi model pentru Corpus iuris (Corpus-ul juridic) al lui Iustinian (sec. VI). G. este de asemenea autor al unor
Comentarii asupra diferitelor tipuri de edicte: Ad edictum praetoris (Comentarii la edictul pretorian), Ad edictum aedilium
curulium (Comentarii la edictul edililor curuli), Ad edictum provinciale (Comentarii la edictul provincial) şi al lucrării Libri
rerum cotidianarum sau Cotidianae în şapte cărţi, cunoscută sub numele de Aurea (Cartea de aur), astăzi Pierdută. Stilul
folosit, în ciuda unor grecisme, este limpede şi plăcut, uşor de urmărit.
GERMANICUS [lulius Claudius Caesar] (24 mai 15! .e.n., Roma — 19 e.n., Antio-
hia, Siria). Fiul lui Nero Claudius Drusus şi al Antoniei. S-a remarcat ca general în campaniile împotriva germanilor lup-tînd
pe Rin în anii 14-16 e.n. Cogno-menul de « Germanicus » îl avea însă de la părintele său, Drusus. Mutat din ordinul lui
Tiberiu în provinciile orientale ale imperiului, a pierit otrăvit, pe cît se pare, din ordinul împăratului. Autor al unui poem
didactic Phainomena (Fenomenele), adaptare liberă după Arătos, din care s-au păstrat 932 de versuri. Fragmentele rămase
dovedesc o vastă cultură poetică de tip elenistic, o deosebită înde-mînare în tehnica versificaţiei. GRATTIUS [Grattius
Faliscus] (sec. I î.e n ? - sec. I e.n., ?). Poet didactic. A lăsat' după modele elenistice, un poem neterminat, despre vînătoare,
Cynegeticon (Poem cinegetic) scris între 30 — 8 î.e.n., în care se inspiră din Varro, Lucretiu^ Vergiliu. Stilul, aspru şi
neşlefuit uneori, este compensat prin precizia şi prin pitorescul unor detalii. S-au păstrat 541 de versuri din cartea I, în care
este vorba despre arme de vînătoare, cai şi cîini. G. este menţionat în repetate rin'duri de Ovidiu, între alte locuri şi în Pontice
(IV, 16, 34). Meşteşugul 'vînătorii era legat în poemul lui G. de progresul formelor de viaţă umane, ceea ce înseamnă că
Cynegeticon conţinea şi elemente de filosof ie a culturii.
HIRTIUS [Aulus Hirtius] (sec. I î.e.n. ? -Roma). Prozator. Locotenent al lui Caesar în Gallia, consul cu Vibius Pansa în 43
î.e.n. Omorît în acelaşi an, în luptele împotriva lui Antonius. Continuator al comentariilor lui Caesar în De bello Gallico.
Autor al cărţii a VUI-a (anii 51 — 50 î.e.n.). A compus, probabil, şi De bello Alexan-drino (anul 47 î.e.n.). Stil monoton, dar
clar.
HISTORIA AUGUSTA [Scriptores Histo-riae Augustae (Scriitorii istoriei imperiale)], culegere de biografii a împăraţilor
romani care au succedat la tron după moartea lui Traian, pînă la moartea împăratului Cari-nus (117 — 285 e.n.). Asupra
numelui şi numărului autorilor care au scris aceste biografii nu se ştie nimic precis, decît faptul că au trăit în perioada care se
Hyginns
394
întinde între domnia lui Diocleţian şi Constantin. Propunerile de identificare care s-au făcut rămîn la stadiul unor conjecturi.
Titlul culegerii a fost dat de învăţatul francez J. Causobon, la începutul sec. al XVII-lea. HA cuprinde material istoric
documentar, precum şi anecdote, povestiri romaneşti etc. Deşi scrisă din punctul de vedere al aristocraţiei, ostilă
Principatului, HA rămîne totuşi un instrument de lucru indispensabil pentru cunoaşterea istoriei sec. II —III e.n. HYGINUS
[Caius Iulius Hyginus] (c. 64 î.e.n. Spania? Alexandria Egiptului ? — c. 17 e.n., Roma). Prozator. De origine spaniolă, vine la
Roma ca sclav. Urmează cursurile gramaticului Gornelius Alexander, este eliberat de August şi numit bibliotecar al palatului.
A compus lucrări de erudiţie, agricultură, geografie, istorie, filologie, între care un comentariu asupra lui Vergiliu, foarte
apreciat, păstrat în fragmente la diferiţi scriitori antici. A scris, de asemenea, De vita rebusque inlustrium virorum (Despre
viaţa şi preocupările bărbaţilor celebri), despre cetăţile Italiei (lucrare pierdută, citată de Servius), despre familiile troiene. I
se mai atribuie Fabularum libri (Cărţi de fabule), o culegere de 227 de fabule mitologice şi Astronomicon libri IV (patru
cărţi de astronomie) al căror stil, mai puţin îngrijit, denotă un alt autor. Ulterior, mai mulţi gramatici au purtat numele de
Hyginus, după Thesaurus linguae latinae aceştia fiind în număr de trei: în timpul lui Traian, în sec. II şi în sec. III e.n.
IAVOLENUS PRISCUS (c. 60 e.n., ?-120 e.n., Roma). Jurist. A avut funcţii însemnate în Germania. Şeful şcolii filosofice
sabiniene (vezi Sabinus). în afară de prelucrarea unor comentarii juridice mai vechi, a scris 15 cărţi de Epistulae (Scrisori) cu
subiect din acelaşi domeniu, din care s-au păstrat fragmente în Di-gesta, publicate în 533 e.n. IUSTIN [Marcus Iunianus
Iustinus] (sec. II, ? — III e.n., ?). Prozator. Autor al unei Epitome (Abreviere a istoriei universale), după Philippika
(Filipicele), astăzi pierdute, aparţinînd lui Trogus
Pompeius, în 44 cărţi. Stil simplu, adesea monoton. Istoria conţine detalii asupra tuturor popoarelor aflate sub dominaţia
romană, cu referire specială la Macedonia. Conţine şi unele ştiri despre războaiele romanilor cu dacii. Unele fragmente se
disting prin calităţi deosebite, în funcţie de izvorul compilat. IUVENTIUS [P. Iulius Celsus Iuventiusl (c. 67 e.n., ? - c. 130
e.n., ?). Jurist. S-a bucurat de mare trecere sub Nerva şi Traian. Operele sale s-au pierdut, dar sînt frecvent citate de alţi autori.
Au rămas extrase numai din lucrarea Diges-torum libri XXXIX, păstrate în Diges-tele lui Iustinian. Vezi Digcsta. LABE O,
vezi Antistius Labeo. LABEO [Attius Labeo] (sec. I e.n., ?). Poet. Traducător în latină al epopeilor homerice în hexametri
latini. Ambele opere s-au pierdut. Negativ apreciate, deoarece traducerile erau făcute «cuvînt cu cuvînt», după cum se
exprimă un scholiast.
LABEEIUS [Decimus Iunius Labtrius] (c. 115 î.e.n., ?—43 î.e.n., ?). Poet comic şi mimograf. A dat valoare literară mimului
(sînt cunoscute 43 de titluri). După Macrobius, spiritul său în permanenţă critic, acid, şi atacurile directe la adresa lui Caesar,
i-au atras din partea acestuia pedeapsa de a urca pe scenă (în 46 î.e.n.) şi de a juca în propriii săi mimi, pierzînd astfel rangul
de cavaler. S-a păstrat prologul, pe care 1-a rostit cu această ocazie, în care îşi exprimă dezamăgirea şi durerea.
LACTANŢIU [Lucius Caecilius sau Caelius Firmianus Lactantius] (c. 260 e.n., nordul Africii — 325 e.n., Treveri [Treves],
Gallia). Orator şi prozator. Elevul lui Arnobius. A devenit profesor de retorică în Africa, apoi în Nicomedia Bitiniei. Spre
bătrîneţe a fost desemnat de Constantin ca preceptor al fiului său, Crispus. Păgîn, s-a convertit la creştinism. Autor al
lucrărilor De opificio dei (Despre creaţia lui Dumnezeu), De ira dei (Despre mînia lui Dumnezeu), Institutiones divinae
(Instituţii divine), în favoarea doctrinei creştine. Proză oratorică după modul
» 395
ciceronian, ton persuasiv. în lucrarea J)e mortibus persecutorum (Despre moartea ersecutorilor), 316—321 e.n., urmăreşte ă
dovedească faptul că dumnezeul creş-inilor îi pedepseşte pe cei ce i-au persecutat pe aceştia, condamnîndu-i la o oarte crudă.
Informaţii numeroase şi interesante despre lupta de clasă şi luptele religioase în imperiul roman tîrziu. LAEVIUS [Melissus?
Laevius] (c. 129 e.n. — ?). Poet liric. Se ştie numai că este autorul unei culegeri de poeme erotice, Erotopaegnia (şase cărţi?),
în care îmbină legenda cu detalii din viaţa contemporană. Foloseşte metri lirici variaţi. Din poemele lui s-au păstrat doar
fragmente. Precursor al lui Catul. Inovator în materie de poezie lirică latină, era un maestru al formei. LICINUS IMBKEX
(sec. II î.e.n.). Poet. Autor de comedii « palliate » (cu subiect grec). Comedia Neaera se inspiră dintr-o comedie greacă cu
titlu asemănător, aparţinînd lui Timocles sau lui Filemon (comedia nouă). A introdus în teatrul latin înaintea lui Plaut, tipul
soldatului fanfaron.
LICINTUS [Porcius Licinius] (sec. II î.e.n., Roma). Poet. Autor de epigrame, inspirate de Calimab. şi Meleagru. A scris un
poem, al cărui titlu rămîne necunoscut, care cuprindea o istorie a poeziei latine şi, pe cît se pare, unele judecăţi de valoare
care porneau de la criterii formaliste. LUCILIUS CEL TÎNĂR (sec. I e.n., ?). Poet. Urmează o carieră administrativă pe care
o încheie ca procurator în Sicilia. Prieten cu Seneca (filosoful), care îi adresează dialogul De providentia (Despre pro-
videnţă), cîteva epistole morale şi Quaes-tiones Naturales (Probleme de ştiinţe naturale). Presupus autor al poemului Aetna.
Iniţial epicureu, este convertit de Seneca la stoicism. L. este şi autorul unui poem filosofic, cu titlu necunoscut, apreciat de
Seneca drept o creaţie de valoare. LUSCIUS LANUVLNUS (sec. II î.e.n.). Autor de comedii, contemporan cu Caecilius.
Terenţiu îi reproşează criticismul exagerat. Lucrările lui nu s-au păstrat. ^YGDAMUS, pseudonim al unui poet din perioada
augustană. Unii critici literari au încercat să-1 identifice în persoana
Mecena
fratelui lui Ovidiu. Autor a şase poeme elegiace, care alcătuiesc cartea a IlI-a în Corpus Tibullianum (Corpus-ul tibul-lian).
Elegiile lui L. sînt poezie erotică de cea mai bună calitate, în care poetul îşi cîntă sentimentele faţă de Neaera. Versificaţie
îngrijită şi stil agreabil. MACER [Caius Licinius Macer] (?-66 î.e.n., ?). Orator şi analist, tatăl poetului Calvus. Opera lui este
citată cînd cu titlul de Annales (Anale), cînd cu cel de Historiae (Istorii). S-au păstrat cîteva fragmente, care dovedesc că M.
nu avea darul de povestitor.
MACROBIU [Ambrosius Macrobius Theo-dosius] (c. 400 e.n., probabil originar din nordul Africii). Erudit şi filolog. Opera
sa principală, Saturnalia, în şapte cărţi, era dedicată fiului său. Reprezintă o presupusă conversaţie care are loc cu ocazia
ceremoniei Saturnaliilor (sărbători de iarnă, 17.XII), între diferite personaje, în casa lui Vettius Praetextatus, fost « praefectus
praetorio»; printre interlocutori se află oratorul Symmachus, Servius, comentatorul lui Vergiliu şi personajul sceptic
Euangelus, care adeseori vorbeşte fără respect despre Vergiliu şi Cicero. Discuţia are ca subiect principal opera lui Vergiliu,
dar acoperă şi alte domenii, vechi credinţe, explicaţii mitologice despre cultul soarelui, detalii despre viaţa politică şi
culturală a Romei, probleme de psihologie. Cea de-a doua lucrare a lui M., un comentariu, de asemenea dedicat fiului său,
este consacrată fragmentului Somnium Scipionis (Visul lui Scipio) din cartea a Vi-a din De republica a lui Cicero. M.
examinează enigma sufletului după moarte şi destinul său în lumina teoriilor neoplatoniciene ale lui Plotin şi Porphyrios şi a
nivelului atins de astronomie şi de matematică în zilele lui. S-au mai păstrat fragmente ale unei lucrări despre asemănările şi
diferenţele între greci şi latini. Stil cultivat, clasicizant, talent literar.
MECENA [Caius Cilnius Maecenas] (13 a-prilie 70 î.e.n., Arretium (Arezzo) — 8 î.e.n., Roma). Poet. Face parte din vechea
nobilime etruscă. Prieten şi consilier al împăratului August. Om de cultură, a spri-
Messala Corvinus
jinit de la început poeţi de valoare ca Vergiliu, Horaţiu, Properţiu, adunîndu-i în jurul său. Din propria sa operă au rămas
fragmente neînsemnate. Aprecierile asupra talentului literar al lui M. sînt, în genere, nefavorabile (Seneca, Epistula XIX, 9,
de exemplu). A scris elegii, epigrame, probabil satire (în proză?) din care se citează un titlu, Prometheus, un Symposion
(Banchetul), încercare de a elogia filosofia lui Epicur, Ociavia (în proză?) scriere închinată Octaviei, sora lui
August, Dialoguri, în care erau tratate cele mai diverse subiecte: Volucres (Păsările), Aquatilium natura (Natura
animalelor acvatice), Origo gemmarum (Originea pietrelor preţioase) etc. Stil afectat, lipsit de claritate şi
naturaleţe. MELA [Pomponius Mela] (mijlocul sec. I e.n., Tingentera, sudul Spaniei). Geograf. înrudit cu
familia Annaei-lor. Autor al celui mai vechi tratat roman de geografie De Chorographia (Despre configuraţia continentelor),
în trei cărţi (c. 44 î.e.n.), în care, luînd ca punct de plecare Mauritania face o descriere completă a coastelor
Mediteranei (Africa, Asia, Europa). Opera lui corespundea unui gust general al epocii pentru caracterele specifice ale
diferitelor popoare şi ţinuturi, sursă de pitoresc, dar şi de reflecţii morale. A cules şi prelucrat izvoare elenistice, dintre care
unele se regăsesc în opera lui Pliniu cel Bătrîu. Nu manifestă nici cel mai mic interes pentru geografia matematică, ştiinţă
promovată de Eratostene. în concepţia lui M. lumea este împărţită în două emisfere, cu trei continente, înconjurate de
ocean, care desparte continentele prin patru braţe maritime: Mediterana, Golful Persic, Marea Caspică şi Marea Roşie.
MESSALA CORVINUS [Marcus Valerius Messalla Corvinus] (64 î.e.n., Roma — c. 8 e.n., Roma ?). Istoric, orator şi gra-
matic. Aristocrat, a deţinut funcţii importante în aparatul de stat. La' început partizan al lui Brutus, a fost apoi proscris de
triumviri (43 î.e.n.). După Philippi (42 î.e.n.) deşi făcea parte din partida lui Octavian, a păstrat vechile sale opinii politice
republicane. A luat parte la bătălia de la Acţiuni (31 î.e.n.). După victoria
396
asupra populaţiilor din Pirinei, pe care le-a silit să se refugieze în munţi, a fost primit în triumf la Roma în 27 î.e.n. Erudit si
literat a fost patronul cercului literar din care făceau parte Tibul, Lygdamus Sulpicia. Despre propria sa activitate literară se
ştie foarte puţin. S-au păstrat titlurile unor pamflete împotriva lui Antonius: De Antonii Siatuis (Despre statuile lui Antonius),
Contra Antonii litteras (Răspuns la scrisorile lui Antonius) etc.
BILNUCIUS FELLX [Minucius Felix], (sec. II sau III e.n. ? Africa de Nord?). Retor. Avocat la Roma. Autor al dialogului
Octavius, imitat după Cicero, adresat paginilor culţi, cu înclinaţii filosofice. Dialogul are loc în cursul unei plimbări pe malul
mării, la Ostia, între Caecilius Natalis, păgîn, care critică creştinismul cu argumente clasice, şi Octavius Ianua-rius, creştin,
care prezintă noua religie monoteistă într-o lumină favorabilă. Lucrarea face dovada unui talent literar şi a unei forţe de
convingere remarcabile. Ton urban, stil şlefuit, elegant. MODESTINUS [Herennius Modestinus] (prima jumătate a sec. III
e.n., Roma). Jurist. Scrierile lui BL, parte în limba latină, parte în limba greacă, manuale, monografii, comentarii, cuprind
toate domeniile dreptului. S-au păstrat extrase din Digesta, Regulae şi Differentiae (Deosebiri).
NEBIESIANUS [Marcus Aurelius Olym-pius Nemesianus] (sec. III, Cartagina, Africa). Poet didactic. "Vine la Roma sub
împăratul Carus, hotărît să ajungă un inovator în arta poetică. A scris un poem didactic Cynegetica (Poemul vlnătorii),
precedat de un imn închinat zeiţei Diana. Din Cynegetica s-au păstrat 425 de hexametri dactilici. Poemele Halieutica (Poem
al pescuitului) şi Pontica (Navigaţii marine) s-au pierdut. S-au păstrat în schimb patru Bucolice, poezie pastorală de calitate.
Alte Bucolice care probabil îi aparţin sînt atribuite poetului Calpurnius. Este considerat drept poetul care a încercat, în
domeniul poeziei profane, să dea o nouă strălucire versului latin.
397
Pollio
UERO [Lucius Domitius Nero Claudius,] fiul lui Cn. Domitius Ahenobarbus şi al Agrippinei; (37A apr. e.n., Antium — 68
e.n., Roma). împărat roman (54—68 e.n.). Poet epic. Autor al unui poem intitulat Troika (Legenda Troiei), din care s-au
păstrat două fragmente. NIGIDIUS FIGULUS (c. 98 î.e.n.? - 45 î.e.n., Roma). Prozator. Erudit. Autorul unor lucrări de
gramatică, teologie, astronomie. Prieten al lui Cicero. îîOVIUS (prima jumătate a sec. I î.e.n.). Poet comic. Contemporan cu
Pomponius din Bononia. Promotor al «atellanei» literare (specie de farsă). Sînt cunoscute peste 40 de titluri din creaţia lui N.,
cum ar fi: Agricola (Agricultorul), Vin-demiatores (Culegătorii de vie), Milites Pometinenses (Soldaţii din Pometini), Dotata
(Fata cu zestre), Dapatici (Cheltuitorii), Pappus praeteritus (Pappus căzut la alegeri) etc. şi numeroase fragmente. Unele
dintre personajele pieselor lui N. sînt aceleaşi cu cele ale « atellanei» pre-literare: Maccus, Pappus, Bucco, repre-zentînd
tipuri specifice din diferite pături sociale. Comediograf spiritual, plin de vervă satirică şi umor. ORBILIUS [Lucius Pupillus
Orbilius] (c. 112 î.e.n., — c. 12 î.e.n., Beneventum). Gramatic. Cunoscut ca maestru al lui Horaţiu. Menţionat de Suetoniu.
Autor al unei scrieri în proză, Perialges (Despre suferinţă), în care deplîngea, pe un ton fde satiră, condiţia profesorului plătit
de părinţi.
PACUVIUS [Marcus Pacuvius] (c. 220 î.e.n., Brundisium — c. 132 î.e.n., Ta-rent). Poet tragic. Pictor. Nepot şi elev al lui
Ennius. Vine la Roma, unde face parte din cercurile ilustre ale vremii. Au-ftor de Saturae (Satire) ca şi Ennius, pierdute
pentru posteritate. S-au păstrat fragmente din 12 tragedii «pallia-tae» (cu subiect grecesc), titlurile indi-cînd surse greceşti.
Tragedia Antiope este o imitaţie după Euripide, iar Niptra (Purificările), probabil, după Sofocle. Se citează şi o dramă, «
praetexta» (cu subiect roman), intitulată Paulus: a fost scrisă
în onoarea lui Aemilius Paulus, învingătorul lui Perseu la Pidna (168 î.e.n.). S-au păstrat din opera lui c. 400 de versuri.
Erudiţie, patos în ton. A fost apreciat de Cicero.
PAPINIAN [Aemilius Papinianus] (c. 146 e.n., Africa? — ? Roma). Unul dintre cei mai importanţi jurişti clasici romani. înalt
funcţionar de stat. L-a însoţit pe Septi-mius Severus în Britania. Prefect pre-torian în 205 e.n. A făcut parte din « Con-silium
principis» (consilier imperial). A fost condamnat la moarte de Caracalla, în 212 e.n., pentru că a refuzat să-1 absolve de vina
de a-şi fi omorît fratele. S-au păstrat excerpte în Corpus iuris civilis (vezi Digesta) din lucrările sale, Quaestiones, (Probleme
juridice 37 de cărţi) şi Res-ponsa (Răspunsuri 19 cărţi). Meritul lui P. constă în aceea că a introdus o latură morală într-o
argumentare juridică foarte strictă. S-a bucurat de mare autoritate.
PAULUS [Iulius Paulus] (prima jumătate a sec. III e.n.,? — Roma). Jurist renumit. Funcţionar de stat, apoi prefect pretorian
sub Alexander Severus. Rival al lui Papinian. A scris cel puţin 86 de lucrări, din care sînt reproduse numeroase fragmente în
Digesta (vezi Digesta). Un fragment din Sententiae (Sentinţe) este păstrat în Breviarum Alarici regis, culegere de texte
juridice pentru supuşii romani din regatul got de apus (începutul sec. VI e.n.), cu caracter de îndreptar moral şi juridic.
PISO, vezi Calpurnius Piso. PLAUTIUS (sfîrşitul sec. III î.e.n. — începutul sec. II e.n.). Poet. Autor de comedii, jucate cu
succes. Piesele sale au fost de multe ori confundate cu cele ale contemporanului său Plaut. POLLIO [Caius Asinius Pollio]
(76 î.e.n., Roma — 5 e.n., Tusculum?). Poet, istoric, retor şi om politic. Consul în 40 î.e.n., proconsul în Macedonia. în
timpul războaielor civile, a fost partizanul grupării lui Caesar şi apoi a lui Antonius. în 39 î.e.n., credincios idealului
republican, se desparte de Antonius şi, retras la Tusculum, se consacră creaţiei literare. A întemeiat prima bibliotecă publică la
Roma
Pomponius
398
în atriumul (vestibulul) Templului Libertăţii, care adăpostea şi o valoroasă colecţie de artă. Tot aici se ţineau şi lecturi
publice. Opera sa literară, care conţinea poezii, tragedii şi comentarii asupra unor autori, s-a pierdut. Au rămas doar frag-
mente din Historiae (Istorii), 17 cărţi care tratează perioada războiului civil dintre Caesar şi Pompei. A fost
mult apreciat de Horaţiu şi Vergiliu. Ecloga a IV-a a lui Vergiliu îi este închinată, iar în Ecloga III, 86 Vergiliu îl apreciază
drept un « poeta novus» (poet modern). POMPONIUS, vezi Atticus POMPONIUS [Lucius Pomponius] (c. 100 î.e.n.,
Bononia (Bologna). Poet comic, autor de «Fabulae atellanae» (comedii cu subiect roman). S-au păstrat multe titluri, dar
numai cîteva versuri. POMPONIUS [Sextus Pomponius] (sec. II e.n.?). Jurist. La îndemnul împăratului Hadrian, a
redactat un comentariu asupra edictului perpetuu, « Edictum per-petuum», sistem de codificare a edictelor pretoriene, ulterior
excerptat. Dintre lucrările sale, cea mai cunoscută este o scurtă istorie a izvoarelor dreptului roman, Liber singularis
enchiridii (Cartea unui manual unic), frecvent citată, din care s-au păstrat fragmente în Digesta (cf. Digesta). POSTUMIUS
ALBINUS [Aulus Postumius Albinus] (sec. II î.e.n., Roma). Istoric şi poet epic. Autor de Annales (Anale). A introdus
figura lui Enea în poezia epică istorică. Nu se ştie dacă lucrarea De ad-ventu Aeneae (Despre sosirea lui Enea) era în proză
sau în versuri. Polibiu (XL, G, 1) susţine că poemele lui P. A. erau scrise în limba greacă, nu în latină. PROCULUS (prima
jumătate a sec. I e.n.? — sec. I e.n., Roma). Jurist. Discipolul lui Marcus Antistius Labeo, prefect al pretoriului în
timpul domniei lui Otho. A dat numele său şcolii de jurişti formate după Labeo. Epistulae (Scrisorile) şi Commentarii
(Comentariile) care i se atribuie s-au pierdut. PUBLILIUS SYRUS [Publilius Lochius Syrus] (sec. I î.e.n., Antiohia,
Siria, — Roma). Poet. Autor de mimi. Adus la Roma ca sclav, este ulterior eliberat. Nu-şi scria mimii; era vestit
pentru arta
improvizării în scenetele pe care le juca el însuşi. Maximele morale cuprinse în aceşti mimi au format o culegere de 857 de
Sententiae (Sentinţe, proverbe) de uz curent, al căror ton aminteşte de Comedia nouă şi de Terenţiu. în afară de acestea, s-au
mai păstrat cîteva versuri. Sentinţele ordonate alfabetic, au devenit una dintre cărţile de mare circulaţie în evul mediu.
RABIRIUS? (sec. I î.e.n.? - sec. I e.n.?). Poet epic. Autor al unui poem epic despre Antonius şi Cleopatra, bine apreciat de
contemporani (printre care şi Ovidiu {Ponticele IV, 16, 5). RUTILIUS [Publius Rutilius Rufus] (c. 156 î.e.n.,? — c. 80
î.e.n., Smirna). Om politic şi orator, de formaţie filosofică stoică. Consul în 105. Discipol al lui Panaitios şi
prieten cu Scipionii. A deţinut, cu titlul de «legatus», o înaltă funcţie în provincia Asia în 94 î.e.n. în urma unor intrigi, a fost
exilat şi s-a retras la Smirna, unde a scris în limba greacă o Romaika (Istorie a Romei) şi în limba latină memorii cu
caracter autobiografic. Mult admirat de Cicero pentru probitatea şi talentul său oratoric. SABINUS [Massurius Sabinus]
(prima jumătate a sec. I e.n.). Jurist, elevul lui Ateius Capito. A dat numele său şcolii al cărei conducător fusese Capito.
Lucrarea sa de drept civil, Libri tres iuris civilis (Trei cărţi de drept civil), a fost, pentru vremea care a urmat, un model de
redactare sistematică în acest domeniu. S-au păstrat excerpte în Digesta (cf. Digesta) şi s-au făcut comentarii ulterioare.
SALEIUS [Saleius Bassus] (sec. I e.n.?). Poet epic.
SALVIUS IULIANUS [Lucius Octavius Salvius Iulianus Aemilianus] (sec. I e.n.,? nordul Africii — 130 e.n.,?). Jurist. A
îndeplinit diferite funcţii militare şi civile. Sub Hadrian a fost «legatus» în Germania şi Spania şi proconsul în Africa. A
alcătuit numeroase lucrări juridice, între care ample Digesta (90 de cărţi) (cf. Digesta) şi a creat un sistem de codificare a
edictelor pretoriene existente, «Edictum perpetuum» (Edictul perpetuu).
399
SCAURUS [M. Aemilius Scaurus] (sec. II î.e.n.,? — primele decenii ale sec. I, Roma). Om politic şi prozator. Autor de
memorii. Important pentru promovarea speciei literare a autobiografiei. A scris într-un stil voit arhaizant. SEMPRONIUS
ASELLIO (sec. II î.e.n., Spania?). Prozator şi istoric. A fost tribun militar la asediul Numantiei. A scris istoria timpului său.
Un fragment păstrat din Prefaţă vădeşte influenţa lui Polibiu, dar şi o preocupare morală, specifică istoriografiei romane
timpurii. ISERENUS SAMMONICUS [Quintus Se-renus Sammonicus] (prima jumătate a sec. II e.n.?). Prozator. Autor al
unei culegeri de precepte curative, intitulată Medicina, în 1100 hexametri. SISENNA [Lucius Cornelius Sisenna] (sec. I
î.e.n.,? — 67 î.e.n., Creta). Istoric şi prozator. A îndeplinit diferite funcţii în aparatul de stat, printre altele a fost pro-pretor în
Sicilia. Opera sa Historiae (Istorii) avea cel puţin 12 cărţi. începea cu întemeierea Romei şi trata'pe larg epoca lui Sulla. Izvor
istoric pentru Sallustiu. A tradus în latineşte Milesiae Fabulae (Poveştile milesiene), «novelle» licenţioase de provenienţă
greco-orientală, devenind astfel un precursor al lui Petronius şi Apuleius.
SOLINUS [Caius Iulius Solinus] (sec. III e.n.?). Geograf, autorul unei lucrări Col-lectanea rerum memorabilium (Culegere
de curiozităţi), în care tratează despre istoria naturală şi obiceiurile diferitelor popoare. Lucrarea, în care S. a folosit mult ca
izvor pe Pliniu cel Bătrîn, este destul de incorectă şi încărcată. I se atribuie şi un tratat de pescuit, Pontica. Collec-tanea a
devenit una dintre cărţile cele mai răspindite din evul mediu, datorită cunoştinţelor de ştiinţă popularizată ce le conţinea.
STILO [Lucius Aelius Stilo Praeconinus] j(c. 150 î.e.n., Lanuvium — c. 70, Roma). Filolog. Primul mare învăţat latin, maes-
trul lui Varro şi Cicero. A studiat limba celor mai vechi scrieri latine, Carmen Saltare (Cintecul preoţilor Săli), Legea celor
XII table şi a editat opera lui Ennius şi lucilius. A recunoscut ca autentice 25
Tubero
dintre cele 130 de comedii atribuite lui Plaut. S-au păstrat fragmente de teorie literară, în care se poate observa influenţa
filosofilor stoici.
SULPICIUS RUFUS [Servius Sulpicius Rufus] (105 î.e.n.,? — 43 î.e.n., Roma). Ultimul jurist important al republicii ro-
mane. Pretor în 55 î.e.n., consul în 51 î.e.n., proconsul al Ahaiei în 46 î.e.n. Din numeroasele sale lucrări (c. 180 de cărţi) s-au
păstrat fragmente. Cicero, cu care a fost prieten, 1-a apreciat în mod deosebit pentru că a introdus spiritul filosofic ca element
de unitate în principiile dreptului roman.
TERENTIANUS [Terentianus Maurus] (sfîrşitul sec. II e.n., nordul Africii). Poet şi gramatic latin. Autor al unui mic poem
despre prozodia latină, citat de Augus-tinus: De litteris, syllabis, pedibus, metris (Despre litere, silabe, picioare, metri).
TERENTIUS SCAURUS (Sec. II e.n.). Gramatic şi filolog, autorul unui tratat, De orthographia (Despre ortografie), al unei
gramatici, Ars grammatica şi al unui comentariu despre Ars poetica (Arta poetică) a lui Horaţiu.
TIRO [Marcus Tullius Tiro] (104 î.e.n.,? — 4 î.e.n. ? Puteoli, [Puzzuoli], sudul Italiei). Prozator. Sclav, a fost eliberat de
Cicero, devenind secretarul şi apoi biograful acestuia. A publicat discursurile oratorului şi scrierile Ad familiares (Către
prietenii intimi). De asemenea, a alcătuit o culegere de maxime şi glume rostite de Cicero şi a redactat biografia acestuia,
ulterior folosită, după cît se pare, de Plutarh. Autor el însuşi al unor lucrări de gramatică. Cunoscut, în mod special, pentru
inventarea unui sistem de scriere rapidă.
TITIUS [Caius Titius] (sec. II î.e.n.,? -sec. II î.e.n., Roma). Orator şi poet tragic, în 161 î.e.n., a ţinut un discurs memorabil
împotriva luxului. Autor al unei tragedii, Protesilaos. Stil atic, elegant, uneori muşcător, care i-a atras bune aprecieri din
partea lui Cicero. TUBERO [Q. Aelius Tubero], fiul lui Lucius Tubero; (sec. I î.e.n., Roma). Om de litere şi istoric. Prieten şi
coleg de studii
Tnrpilius
400
cu Cicero. Autor de Annales (Anale), în cel puţin 15 cărţi, care au slujit drept izvor pentru Titiîs Livius. TURPILIUS (sec.
II î.e.n.? - 103, Sues-sa-Aurunca, Italia). Poet dramatic. Autor de comedii «palliate» (cu subiect grec), foarte bine apreciat de
contemporani. Unele titluri ale comediilor sale sînt greceşti Demiurgos (Făurarul), Boethun-tes (Cei ce ajută) etc. Mai tînăr
decît Terenţiu, scrie într-un stil uşor arhaizant, încercînd să-şi păstreze libertatea de compoziţie faţă de modelele greceşti. De
la T. s-au păstrat numeroase fragmente care atestă preferinţa pentru creaţia lui Menandru.
ULPIAN [Domitius Ulpianus] (sec. II e.n., Tyr — 228 e.n., Roma). Jurist a îndeplinit diferite funcţii de stat, între care
«praefectus praetorii». Urît de pre-torieni, a fost omorît de aceştia. Autorul a numeroase lucrări (c. 280): Commentarii de
edicto praetorio (Comentariu asupra edictului pretorian), Comentariu asupra lui Salvius, Responsa (Răspunsuri), De
fideicomissis (Despre fideicomişi), De appel-lationibus (Despre apeluri) din care s-au păstrat fragmente.
VALERIUS AEDITUUS (sec. II î.e.n.,?). Poet. Autor de epigrame. Face parte din anturajul literar al lui Q. Lutatius Catu-
lus.
VALERIUS ANTIAS [Publius sau Quin-tus Valerius Antias] (sec. I î.e.n.,?). Istoric. Autor al unor Annales (Anale) (în 75 de
cărţi), scrise în stilul istoriografiei elenistice, care cuprind istoria Romei de la începuturi pînă la Sulla (începutul sec. I î.e.n.).
Lucrarea s-a pierdut. A fost acuzat de Titus Livius că exagerează succesele militare ale romanilor. Adevărul istoric era
sacrificat în favoarea unei expuneri retorice. Introduce mult material legendar şi anecdotic.
VALERIUS CAT O [Publius Valerius Ca-to] (c. 87 î.e.n., Gallia Cisalpină — c. 57? sau 20 ? î.e.n., Tarent?). Poet şi
gramatic. Profesor de poetică. Aparţine
mişcării «poeţilor noi» (neotericii), care au' răspîndit alexandrinismul la Roma. Trece drept doctrinarul acestei şcoli
caracterizat astfel de Purius Bibaciiluş «latina Siren, qui solus legit ac facit poetas» (Sirena latină, care singur îşi alege şi
creează poeţii). S-au păstrat cîteva titluri: Diana, Lydia, Dirae (Imprecaţii). Trece drept autorul unui pamflet îndreptat
împotriva proscripţiilor din anii 42 — 41 î.e.n., intitulat Indignatio (Indignarea).
VALERIUS PROBUS [Marcus Valerius Probus] (sec. I e.n., Berytos [Beirut], Fenicia). Gramatic. A editat operele lui
Terenţiu, Lucreţiu, Vergiliu, Horaţiu, însoţite de comentarii. Autor al unui tratat despre latina arhaică şi al lucrării De notis,
despre abrevierile juridice, din care s-a păstrat un extras. Exponent al aticismului arhaizant.
VALGIUS RUFUS [Caius Valgius Rufus] (sec. I î.e.n. — sec. I e.n., Roma). Poet. Autor de elegii şi epigrame. A lăsat şi
numeroase scrieri din domeniul gramaticii, retoricii şi un tratat despre etimologii, sub forma unor epistole (neterminat), între
alte scrieri teoretice, a prelucrat în latineşte lucrările lui Apollodor din Pergam, renumit filolog din perioada elenistică.
VARIUS RUFUS [Lucius Varius Rufus] (sec. I î.e.n.,? - sec. I e.n.,?). Poet. Membru marcant al cercului literar al lui Mecena,
V. a fost legat printr-o strînsă prietenie de Vergiliu, Horaţiu şi Plotius Tucca. împreună cu acesta din urmă, a editat Eneida.
Opera poetică a lui V. era destul de importantă. Poemul De morte (Despre moarte) se bănuieşte că era închinat asasinării lui
Caesar. în anul 29 î.e.n., i s-a reprezentat tragedia Thyes-te, care a cunoscut un mare succes de public. A compus şi un
Panegyricus A.u-gusti (Panegiric pentru Augustus), fără ca acest titlu să fie sigur. în proză, a scris o biografie a lui Vergiliu,
după moartea poetului. De formaţie poet neoteric, a scris şi tragedii, care prevestesc creaţia lui Ovidiu şi Seneca.
401___________________________________
YARRO [Publius Terentius Varro Ata-ciflus sau din Atax] (82 î.e.n. Atax, Gal-j ia _- 36 î.e.n., Roma?). Poet, aparţi-nînd
mişcării neoterice. A început să studieze limba şi literatura greacă la vîrsta ,j e 35 de ani. Primul său poem, Bellum
Sequanicum (Războiul cu Sequanii), avea ca subiect luptele lui Caesar în Gallia (55 î.e.n.). După modele elenistice a compus
o Chorographia (Despre configuraţia continentelor) şi a încercat o adaptare în limba latină a poemului lui Âpollonios,
Volcatius Sedigitus
Argonaulika. Autor de elegii, închinate Leucadiei, nume sub care se adresa poetei Sappho.
VOLCATIUS SEDIGITUS (prima jumătate a sec. I î.e.n.). Poet. Om de litere. Autorul unei lucrări Liber de poetis, în senari
iambici, un canon, după model elenistic, al celor mai însemnaţi autori de comedie «palliatae» (cu subiect grecesc). Lucrarea
era o combinaţie între biografia literară şi critica estetică. Fragmentele păstrate se referă la Terenţiu.
LIOGRAFIE GENERALĂ*
Aniatucci, A. G., La letteratura di Roma imperiale, Bologna, 1947.
Anderson, W. S., Criticai Essays on Roman Literature, Londra, Routledge & Kegan, 1963.
Antonescu, V., Esenţe antice în configuraţii moderne, Bucureşti, Univers, 1973.
Atkins, J. W., Literary Criticism in Anti-quity, 2 voi., Londra, Methuen, 1952.
Baldry, H. C, The Greek Tragic Theatre. Ancient Culture and Society, Londra, Chatto & Windus, 1971.
Barbu, N. I. şi colectiv, Istoria literaturii latine, voi. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
Bardon, H., La litterature latine incon-nue, 2 voi., Paris, Klincksieck, 1953; 1958.
Bayet, J., Melanges de litterature latine, Roma, Edizioni di Storia e Letteratura, 1967.
Bayet, J., Literatura latină (trad. română), Bucureşti, Univers, 1972.
Berger, H., Geschichte der wissenschaftli-chen Erdkunde der Griechen, Leipzig, 1903.
Bieber, Margarete, The History of Greek and Roman Theatre, Princeton, Prin-ceton University Press, 1961.
"ignone, E., L'Epigramma greca, Bologna, 1922.
Bowra, C. M., Early Greek Elegists, Oxford, Oxford University Press, 1933.
Bowra, C. M., Greek Lyric Poetry, ed. II, Oxford, Clarendon, 1961.
Bowra, C. M., Landmarks in Greek Literature, Londra, Weidenfeld and Nicol-son, 1966.
Biichner, K., Studien zur romischen Li-teratur, 7 voi., Wiesbaden, Steiner, 1962-1968.
Buffiere, F., Les Mythes d'Homere et la pense'e grecque, Paris, Presses Universi-taires de France, 1956.
Burck, E., Vom Menschenbild in der romischen Literatur, Scrieri alese, editate de E. Lefevre, Heidelberg, Winter, 1966.
Burnet, J., L'Aurore de la philosophie grecque (trad. franc), Paris, 1919.
Cantarella, R., La letteratura greca classica, Florenţa, Sartsoni, 1965.
Cantarella, R., La letteratura greca delVetă ellenistica e imperiale, Florenţa, San-soni, 1968.
Carcopino, J., Rencontres de Vhistoire et de la litterature romaines, Paris, Flam-marion, 1963.
Chiţimia, I. — Simonescu, D., Cărţile populare în literatura română, Bucureşti, 1963.
* Alcătuită de Caius Franţescu.
Bibliografie generală
404
Christ, W. — Schmidt, W., Geschichle der griechischen Literatur, Miinchen, Beck, 1908.
Cizek, AL, Antichitatea despre artele plastice, Bucureşti, Meridiane, 1971.
Cizek, E., A propos de la litterature clas-sique au temps de Neron în Studii clasice, Bucureşti, 1968.
Cizek, E., Evoluţia romanului antic, Bucureşti, Univers, 1970.
Cizek, E., L'Epoque de Neron et ses con-troverses ideologiques, Leiden, Brill, 1972.
Cizek, E., Istoria literaturii latine. Imperiul. Curs litografiat, Bucureşti, Tipografia Universităţii. Partea I — 1975, partea a Ii-
a — 1976.
Cleve, F. M., The Giants of Presophistic Greek Philosophy, Haga, 1969.
Coman, I. G., Miracolul clasic. Culegere de studii. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1940.
Croce, B., Poesia antica, e moderna, Bari, 1950 (retip.).
Croiset, A. şi M., Histoire de la litterature grecque, 5 voi., Paris, Boccard, 1935 (retip.).
Curcio, G., Storia della letteratura latina, 2 voi., Napoli — Genova, Francesco Perella, 1928.
Defradas, J., Literatura elină (trad. română), Bucureşti, Editura Tineretului, 1968.
Della Corte, F., Enciclopedisti latini, Genova, 1946.
Dihle, A., Griechische Literaturgeschichte, Stuttgart, Kroner, 1967.
Dihle, A., Studien zur griechischen Bio-graphie, Gottingen, Abhandl der Aka-demie der Wissenschaften, Philol.-hist. Klasse,
37, 1970.
Diller, H., Kleine Schriften zur antiken Literatur, Miinchen, Beck, 1971.
Dudley, D. R., Neronians and Flavians Silver Latin I, Londra, Routledge & Kegan, 1972-1973.
Dumitriu, A., Istoria logicii, Bucureşti 1969.
Dupreel, E., Les Sophistes, Neuchâtel 1948.
Engels, Fr., Cu privire la istoria creştinismului primitiv în Marx-Engels, Opere voi. 22, Bucureşti, Editura Politică 1965.
Engels, Fr. Dialectica naturii în Marx-Engels, Opere, voi. 21, Bucureşti, Editura Politică, 1964.
Flaceliere, R., Istoria literară a Greciei antice (trad. română) Bucureşti, Univers, 1970.
Flores, E., Letteratura latina e societă, Napoli, Liguori, 1973.
Florescu, V., Conceptul de literatură veche, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.
Frânkel, H., Wege und Formen friih-griechischen Denkens, ed. III, Miinchen, Beck, 1968.
Frânkel, H., Dichtung und Philosophie des frilhen Griechentums, ed. II, Miinchen, Beck, 1962.
Frenkian, A., Le Monde homerique. Essai de protophilosophie grecque., Paris, Vrin, 1934.
Frenkian, A., Le Probleme homerique, Paris, Vrin, 1935.
Frenkian, A., UOrient et les origines de Videalisme subjectif dans la pensie euro-peenne, Paris, Paul Geuthner, 1946.
Frenkian, A., Scepticismul grec şi filoso-fia indiană, Bucureşti Editura Academiei, 1957.
Fuhrmann, M., Einfuhrung in der antiken Dichtungstheorie, Darmstadt, Wis* sen. Buchgesell., 1973.
Garzya, A., Storia della letteratura greca> Torino, Paravia, 1972.
405
Bibliografie generală
Giuffrida, P., Uepicureismo nella letteratura latina, 2 voi., Torino, Gheroni, !940; 1958.
goniperz, Th., Les Penseurs de la Grece (trad. franc), Paris, 1928.
Graniatopol, M., Moira, Mythos, Drama, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969.
Gramatopol, M., Civilizaţia elenistică, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1974.
Grillone, A., // sogno nell'epica latina, Pa-lermo, Ando, 1967.
Grube, G. M. A., The Greek and Roman Critics, Londra, Methuen, 1965.
Guillemin, A.-M., Sur les origines de Velegie latine, Paris, 1939.
Guthrie, W. K., A History of Greek Philosophy, 2 voi., Cambridge, 1962; 1967.
Hadas, M., A History of Latin Literature, New York — Londra, Columbia Uni-versity Press, 1964.
Hăgg, Th., Narrative Technique in An-cient Greek Romances, Stockholm, 1971.
Hegel, G. W. F., Prelegeri de istorie a filosofiei (trad. română), Bucureşti, Editura Academiei, 1963.
Herescu, N. L, La Poesie latine. Etude des structures phoniques, Paris, Les Belles Lettres, 1960.
Hervieux, L., Les Fabulistes latins de-puis le siecle d'Auguste jusqu'd la fin du Moyen Âge, Paris, 1884.
Higginbotham, J., Greek and Latin Literature. A comparative Study. Culegere de studii, Londra, Methuen, 1969.
Sighet, G., The classical Tradition. Greek and Roman Influence on western Literature, retip. Londra, Oxford Univer-sity
Press (Oxford paperbacks) 1967.
'archo, V. I. — Polonskaia K. P., Anti-cinaia Lirika, Moscova, 1967.
Kahrstedt, U., Kulturgeschichte der ro-mischen Kaiserzeit, ed. II, Berna, Fran-cke, 1958.
Kassel, R., Untersuchungen zur griechischen und romischen Konsolationslite-ratur, Miinchen, 1958.
Kerenyi, K., Der antike Roman. Darmstadt, Wissen. Buchgesell., 1969.
Kern, O., Die Religion der Griechen ed. II, 3 voi., Berlin, Weidmann, 1963.
Kirk, G. S., — Raven, J. E., The Presocratic Philosophers, Cambridge, 1964.
Koller, IL, Musik und Dichtung im alten Griechenland, Berna, Francke, 1963.
Korzeniewski, D., Die romische Satire, Darmstadt. Wissen. Buchgesell., 1969.
Kranz, W., Stasimon. Untersuchungen zu Form und Gehalt der griechischen Tra-godie, Berlin, 1933.
Kranz, W., Geschichte der griechischen Literatur, ed. IV, Leipzig Dieterich, 1960.
Kranz, W., Studien zur antiken Literatur und ihrem Fortwirken. Kleine Schriften, editate de E. Vogt, Heidelberg, Winter,
1967.
Kroll., W., Studien zum Verstăndnis der romischen Literatur, Stuttgart, Metzler, 1964.
Labriolle, P., Histoire de la litterature latine chretienne, Paris, Les Belles Lettres, 1924.
Leeman, A.D., Orationis Ratio. The Sty-listic Theories and Practice of the Roman Orators, Historians and Philosophers, 2
voi., Amsterdam, 1963.
Lenin, V.I., Materialism şi Empiriocri-ticism, în Opere, voi. 18, Bucureşti, Editura Politică, 1963. Lenin, V.I., Caiete
filozofice în Opere, voi. 29, Bucureşti, Editura Politică, 1966.
Bibliografie generală
400
Leo, F.,Die griechisch-romische Biographie nach ihrer literarischen Formen, retipărire Hildesheim, Olms, 1965.
Leo, F., Geschichte der romischen Lite-ratur, tom. I, Darmstadt, Wissen. Buch-gesell., 1967.
Lesky A., Die tragische Dichtung der Hellenen, ed. II, Gottingen, Vanden-hoeck & Ruprecht, 1964.
Lesky, A., Geschichte der griechischen Literatur, ed. III, Berna-Miinchen, 1971.
Levi, A., Storia della sofistica, Napoli, 1966.
Maddalena, A., Storia della letteratura greca, Milano, Mursia, 1967.
Marache, R., La Crilique litteraire dans la langue latine au Il-e siecle de notre ere, Rennes, 1952.
Marchesi, C, Storia della letteratura latina, 2 voi., Milano, Messina, 1957; 1958.
Marinescu-Himu, M. — Piatkowski, A., Istoria literaturii eline, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.
Marmeliuc, D., Începuturile literaturii greceşti. Homer. Ciclul epic, curs litografiat, Bucureşti, Facultatea de litere şi filo-
sofie, 1942.
Marrou, H.I., Histoire de Veducation dans l'antiquite, Paris, Klincksieck, 1960.
Marot, Kâroly, Die Anfdnge der griechischen Literatur, Budapesta, Editura Academiei, 1960.
Martha, C, Les Moralistes sous VEmpire Romain, Paris, 1972.
Marx, K. — Engels, Fr., Ideologia germană, în Marx-Engels, Opere, voi. 3, Bucureşti, Editura Politică, 1858.
Marx, K., Contribuţii la critica economiei, politice în Marx-Engels, Opere, voi. 13, Bucureşti, Editura Politică, 1962.
Marx-Engels, Despre artă, voi. I, Bucureşti, Editura Politică, 1966.
Marx, K., Deosebirea dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofia naturii la Epicur în Scrieri din tinereţe, Bucureşti,
Editura Politică, 1968.
Marx, K., Caiete de istoria filosofiei epicu-riene, stoice şi sceptice în Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Editura Politică, 1968.
Marzullo, B., Studi di poesia eolica, Fio-renta, 1958.
Michel, A., Tacite et le destin de VEmpire Paris, Arthaud, 1966.
Milhaud, G., Les Philosophes geometres de la Grece, Paris, 1934.
Murray, G., Greek Studies, Oxford, Cla-rendon, 1949.
Nestle, W., Geschichte der griechischen Literatur, ed. III, 2 voi. revăzută W. Liebich, Berlin, W. de Gruyter, 1961; 1963.
Nilsson, M., Geschichte der griechischen Religion, ed. II, 2 voi., Miinchen, Beck, 1961; 1967.
Norden, E., Die antike Kunstprosa, 3 voi., Leipzig, 1898; 1901; 1903.
Norden, E. Kleine Schriften zum klassi-schen Altertum, volum editat de B. Kytz-ler, Berlin, W. de Gruyter, 1966.
Norwood, E., Greek Comedy, Londra, Methuen, 1964.
Papacostea, C, Sofiştii in antichitatea greacă, Bucureşti, Revista Clasică, IV-V, 1932-1933.
Paratore, E., Storia della letteratura latina, ed. II, Florenţa, 1961.
Perrota, G., / tragici greci, Bari, Laterza, 1931.
Perry, B.E., The Ancient Romances. A Literary-Historical Account of their ori-gins, Berkeley and Los Angeles, Uni-versity of
California Press, 1967.
Piatkowski, A., Poezia latină In lumina influenţelor greceşti, curs litografiat, Bucureşti, Tipografia Universităţii, 196".
407
Bibliografie generala
pichon, R., Histoire de la litterature latine, ed. IX, Paris, Hachette, 1924.
pichon, R., Les Derniers ecrivains pro-fanes, Paris, 1928.
pickard-Cambridge, A., Dithyramb, Tra-gedy and Comedy, ediţie revizuită de T. B. L. Webster, Oxford, Clarendon, 1962.
pickard-Cambridge, A., The dramatic festi-vals of Athens, ed. II, Oxford, Clarendon, 1968.
pierron, Alexis, Histoire de la litterature grecque, ed. XVII, Paris, Hachette, 1919.
Pippidi, D.M., Formarea ideilor literare In antichitate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1972.
Plessis, Fr., La Poesie latine, Paris, Klincksieck, 1909.
Pohlenz, M., Die griechische Tragodie, Gottingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 1970.
Radţig, S.I., Istoria drevnegreceskoi literaturi, Moscova, Izdatelstvo moskovskogo Universiteta, 1959.
Robin, L., La Pensie hellenique des ori-gines ă Epicure, ed. II, Paris, Presses Universitaires de France, 1967.
Rostagni, A. — Lâna, I., Storia della letteratura latina, 3 voi., Torino, 1964.
Rooy, CA. van, Studies in Classical Satire and related Literary Theory, Leiden. Brill, 1964.
Sainte-Beuve, Ch.-A., Portraits litteraires, voi. III, Paris, Calman Levy, 1862.
Sainte-Beuve, Ch.-A., Portraits contempo-rains, voi. V. Paris, Calman—Levy, 1889.
Schantz, M. — Hosius, C, Geschichte der romischen Literatur, 2 voi., Miinchen, Beck, 1927-1935.
Schmidt, W. - Stăhlin, O., Geschichte der griechischen Literatur, 5 voi., Miinchen, Beck, 1929-1948.
Schwartz, E., Griechische Geschicht-
schreiber, Leipzig, Koehler-Amelang, 1959.
Steinmetz, P., Die Krise der Philosophie
in der Zeit des Hochhellenismus în Antike und Abendland, Berlin, W. de
Gruyter, 1969. Sellar, W.Y., The Roman Poets of the
Republic, Oxford, Clarendon, 1889. Sobolewski, S.I. — Gornung, G.V., Istoria greceskoi literaturi, 3 voi., Moscova-
Leningrad, Izdatelstvo AN, SSSR,
1946-1960. Solmsen, Fr., Kleine Schriften, tom I,
Hildesheim, Olms, 1968. Tannery, P., Pour Vhistoire de la science
hellene, Paris, Gauthier, 1930. Tatou, R., Ştiinţa antică şi medievală,
(trad. română), Bucureşti, 1970. Teuffel, W.S., Geschichte der romischen
Literatur, 3 voi., ed. VI, Leipzig-Berlin,
Teubner, 1910; 1916; 1920. Tozer, H.F., A History of Ancient Geo-
graphy, Cambridge, 1935. Trencsenyi-Waldapfel, L, Von Homer bis Virgil, Budapesta, Akademiai Kiado,
1969. Tronskii, I.M., Istoria anticinoi literaturi,
Leningrad, UCIPED-IZDAT., 1957. Untersteiner, M., The Sophists, New York,
1954. Webster, T.B.L., Hellenistic Poetry and
Art, Londra, Methuen, 1964. West, M.L., Studies in Greek Elegy and
Iambus, Berlin — New York, 1974. Wight Duff, J., A Literary History of
Rome in the Silver Age, Fisher Unwin,
1927. Wight Duff, J., Roman Satire, Berkeley,
1936. * * * Entretiens sur l'antiquite classique, volume colective, Entretiens Hardt, Vandoeuvres-Geneve, 1954 şi anii
urm.
Bibliografie generală
* * * Argentea aetas, volum colectiv, Universitâ di Genova, Istituto di Filologia Classica, 1973.
* * * The Pre-Socratics. A Collection of criticai Essays, volum colectiv editat de A. Mourelatos, New York, 1974.
* * * Miscellanea di studi alessandrini in memoria di Augusto Rostagni, Torino, 1963.
LUCRĂRI DE DOCUMENTARE
A. Bibliografii
L'Annee Philologique, Paris, Les Belles Lettres, 1928 şi urm., publicaţie fondată de J. Marouzeau. Apare sub direcţia: Juliette
Ernst, George Kennedy şi Viktor Poeschl.
Fischer, I., Bibliografia clasică românească 1947 — 1957, Studii Clasice, I, Bucureşti, 1959.
Fischer, I., Bibliografia clasică românească 1958 şi urm., Studii Clasice II şi urm., Bucureşti, 1960 şi urm.
Herescu, N.I., Bibliografia clasică în România 1933 — 1935, Revista Clasică, Bucureşti, 1932-1938.
Herescu, N.I., Bibliographie de la littera-ture latine, Paris, Les Belles Lettres, 1943.
Lascu, N., Clasicii antici in România, Cluj, Dacia, 1974.
Marinescu-Himu, Măria, Bibliografia clasică in România, 1936 — 1939, Revista Clasică, Bucureşti, 1939 — 1940.
B. Enciclopedii şi lexicoane
Enciclopedia Classica, Sezione II, Lingua e letteratura, voi. VII, Storia della Letteratura e del Pensiero Greco, voi. VIII,
Storia della Letteratura e del Pensiero Latino, voi. IX, sub redacţia: G. Battista Pighi, Carlo del Grande, Paolo E. Arias,
Torino, Societâ Editrice Internazionale, 1968—1969.
Lexicon der Alten Welt, editat de C. An-dresen, H. Erbse, O. Gigon şi alţii, sub redacţia: K. Bartels şi L. Huber, Ziirich,
Artemis, 1965.
Liibker, Fr., Reallexikon des Klassischen Altertums, Leipzig-Berlin, Teubner, 1914.
Paulys Realencyclopădie der classischen Altertumswissenschaft,. fondată de A. Pauly şi G. Wissowa în 1894, continuată sub
redacţia: W. Kroll şi K. Mit-telhaus, editată de K. Ziegler, 80 volume şi Indici, Stuttgart, Metzler; preluată de A.
Druckenmiiller, 1894-1971.
Der kleine Pauly. Lexikon der Antike in funf Bănden, editat de K. Ziegler şi W. Sontheimer, Stuttgart, A. Druckenmiiller, în
curs de editare.

INDICE DE NUME*
Abdera 17, 18, 46, 48, 213, 216, 220
Abradatas 187
Absyrtus 368, 3—>■ Apsyrtos
Academia veche, mijlocie (medie) şi nouă 35, 55, 104, 135, 138, 190, 204, 212, 222, 225, 235, 251, 372
Academia Vitruviană 383
Academos 135
Acastus 367
Aceia 229
Accius (Lucius) 229-231, 290, 321
Acestes 378
Acharnai 30
Achilleus Tatios 83, 197
Acilia 285
Acilius (Caius Acilius Glabrio) 282
Acontios 42
Acropole (Acropolis = oraşul de sus) 126, 217
Actium 44, 168, 269, 282, 332, 396
Acusilau (Acusilaos) din Argos 99, 197
Adherbal 339
Admet (Admetos) 78
Adonia 174
Adonis, tînăr din Byblos de o mare frumuseţe, transformat de Afrodita într-o anemonă 154, 173, 174, 204, 220
Adonis, parodie mitologică de Platon cel Tînăr 220
Adrasteia 41
Adrastos, regele Argosului care a primit
pe Polinice, alungat din Teba de către
fratele său Eteocle, şi a întreprins
războiul celor Şapte contra Tebei 126 Adrastus, tragedie de Caesar Strabo 389
389 Adrianopol (Adrianopolis) 231 Aebutius Liberalis 344 Aeetes 367, 368, 28—> Aietes Aegle 377
Aelianus (Claudius) 120, 197 Aelius (Quintus Aelius Tubero) 56 Aelius Aristides, S—> Aristeides Aelius Aelius Sextus,
S—>■ următorul Aelius (Sextus Aelius Paetus Catus) 259,
372, 387 Aelius (Lucius Aelius Stilo) 289, 321,
323, 387 Aemilia Pudentilla 232, 233 Aemilius Iuncus (Lucius) 274 Aemilius Macer 378 Aemilius Paulus sau
Paullus (Lucius
Aemilius Paulus Macedonicus): 143,
145, 259, 281, 332, 359, 397 Aemilius Paulus, biografie de Plutarh
143 Aemilius Scaurus (Marcus) 370 Aetius 61, 62 Afareus (Aphareus) 197 Afranius (Lucius) 387 Afranius Burrus
sau Burrhus (Sextus)
343
* Nume de persoane, locuri, personaje literare din antichitatea greco-latină. Indice alcătuit de Caius Franţescu.
INDICE DE NUME
410
Africa 41, 43, 87, 125, 128, 146, 169,
202, 204, 206, 210, 213, 216, 232,
233, 235, 240, 242, 248, 296, 301,
306, 337, 339, 358, 378, 388, 392,
394-399 Afrodisias (Aphrodisias) 38, 198, 205 Afrodita (Aphrodite), zeiţă greacă a
frumuseţii şi a iubirii, identificată
de romani cu Venus 16, 25, 78, 153,
154, 174, 204, 219 Afrodita (Aphrodite), elegie de Parthe-
nios 219 Agamemnon, fiul lui Atreu şi fratele lui
Menelau, regele legendar al Micenei
şi al Argosului, şeful grecilor la
asediul Troiei 70,' 72, 77, 100, 162,
163, 258 Agamemnon, tragedie de Eschil 70, 72 Agamemnon, personaj din Satyriconul
lui Petronius 316, 318, 319 Agamemnon, tragedie de Seneca filosoful
343 Agariste 91
Agatarhide (Agatharchidas) 197 Agathias din Myrina 118 Agatocle (Agathocles), fiul lui Lisimah,
regele Macedoniei 127 Agatocle (Agathocles), tiranul Siracusei
209, 224 Agaton (Agathon) 32, 138, 197 Agave 349 Agesilau (Agesilaos), regele Spartei între
anii 396—360 î.e.n. 143, 186, 187 Agesilau (Agesilaus), biografie de Cor-
nelius Nepos 304 Agesilau (Agesilaos), biografie de Plu-
tarh 143 Agesilau (Agesilaos), elogiu al regelui
spartan de Xenofon 186, 187 Agido 17
Agis, biografie de Plutarh, 143 Aglaos 67 Agoracritos 30 Agricola (Cnaeus Iulius), general roman
socrul lui Tacit 354, 355 Agricola, elogiu funebru de Tacit 354,
355 Agrigentum 60, 128 Agrippa (Marcus Vipsanius) 44, 377 Agrippina minor (Iulia) 342, 397 Agyrium 54
Ahaia (Achaia) 125, 142, 145, 399 Ahaios (Achaios) 146
Aheron (Acheron) 117
Ahile (Achilleus), fiul lui Thetis şi al lui Peleu, regele mirmidonilor, celebru erou grec din războiul troian 77, 83, 84, 96, 100, 101, 127, 200-
2C> 204, 226, 229, 249, 258, 349 379
Ahile (Achilles), tragedie de Accius 229
Ahile (Acilles), tragedie de Livius An-dronicus 280
Ahiqar 80.
Aiax sau Aias, fiul lui Telamon şi regele Salaminei, care s-a sinucis într-un acces de furie, fiindcă nu a obţinut armele lui Ahile 162, 200, 229
Aiax, tragedie de Accius 229
Aiax (Ajiax), tragedie de Livius Andro-nicus 280
Aiax, tragedie de Sofocle 161
Aidoneus 61
Aietes 25
Aigospotamoi 19, 187
Aiolos 216
Alaric 397
Albinovanus Pedo (Caius) 387
Albinus, »—>- Postumius Albinus
Albucius (Titus) 289, 290
Alcesta (Alkestis), fiica lui Pelias şi soţia lui Admet. Ea a acceptat să moară în locul soţului ei, fiind readusă din infern de către Heracles 78
Alcesta (Alkestis), tragedie de Euripide 75, 76, 78
Alcestis, tragedie de Accius 229
Alceu (Alkaios) 15-16, 28, 152,154, 202, 215
Alcibiade (Alkibiades), general atenian (c. 450—404î.e.n.), elevul lui Socrate 21, 22, 31, 77, 143, 157, 179-181
Alcibiade (Alkibiades), dialog al lui Pla-ton 135, 136
Alcibiade (Alcibiades), biografie de Cor-nelius Nepos 304
Alcibiade (Alkibiades), biografie de Plutarh 143
Alcidamas 22, 98, 197-198
Alcifron (Alciphron) 120, 198
Alcman 16-17, 130, 198, 202
Alcmaeo, tragedie de Accius 229
Alcmaion (sau Alkmeon), medic şi filosof din Crotona 198
Alcmeon (fiul lui Amphiaraos), tragedie de Astydamas cel Bătrîn 203
411
INDICE DE NUME
Alexander Severus (Marcus Aurelius Severus Alexander) 43
Alexandra 217
alexandria (Alexandreia) 19, 24, 26, 41, 67, 69, 70, 99, 139, 140, 146, 169, 173, 193, 197, 198, 220-222, 205-210, 214, 216, 219, 221, 222,
224, 226, 256, 265, 394
Alexandros, titlul unei diatribe de Lucian 113
Alexandros Aitolos 198
Alexandros din Aphrodisias 38, 198
Alexandros din Kotyaion 202
Alexandros Polyhistor (Lucius Cornelius) 198, 370, 394
Alexandru (Alexandros), fiul lui Amyntas, I, rege al Macedoniei 91
Alexandru cel Mare (Alexandros ho Phi-lippou, sau ho Makedon, sau ho megas) 35, 37, 51, 52, 54, 57, 68, 92, 119, 127, 143, 145, 199, 201-
206, 213, 218, 221, 224, 287, 307, 330, 391
Alexandru (Alexandros), biografie de Plutarh 143
Alexis, poet comic 18, 118, 198
Alexis, păstor dintr-o bucolică de Ver-giliu 376
Alfius 268
Alkippos 176
Alope, tragedie de Choirilos 205
Alpheios din Mytilene 117
Alphesiboeus 377
Alpii 146, 169, 240, 283, 347
Alpii Noricului 378
Al tis 127
Alyattes 15, 217
Amaltheia 41
Amaryllis 174
Amaseia 168
Amasis 91
Ambarvalia 365
Ambracia 51, 93, 259
Ambrosius 115, 235
Ameinias din Deceleia 144
Amfipolis (Amphipolis) 50
Aminias 124
Amisos 168
Amiternum 337
Ammian (Ammianus Marcellinus) 221— 222
Ammon 90, 248
Ammonios, filosof, dascălul lui Plutarh 142
Ammonios din Alexandria, gramatic din a doua jumătate a sec. II î.e.n. 198
Ammonios Saccas 139, 140, 198, 219
Amor 94, 233, 365
Amorgos 221, 275
Ampelius (Lucius) 387
Amphiaraos 29
Amphitruo, tragedie de Accius 229
Amphitryo, tragedie de Plaut 321, 324
Amycus 367
Amyntas 91
Ana (Anna) 379
Anacreon 17—19, 109, 202, 215, 218, 249
Anactoria 153
Anaxagora (Anaxagora) 19—21, 47. 55, 156
Anaxandride (Anaxandrides) 198—199
Anaximandru (Anaximandros), 55, 68, 131, 170, 199, 211
Anaximene (Anaximenes), filosof materialist din Milet 62, 98, 199, 208
Anaximene (Anaximenes), istoric şi filosof din Lampsacos 199
Anazarbos 219
Anchise (Anchises) 291, 378 — 380
Ancus Martius 259
Andes 376
Andocide (Andokides) 21—22
Andromaca (Andromache), prinţesă tro-iană, soţia lui Hector si mama lui Astyanax 77, 152, 154
Andromaca (Andromache), tragedie de Euripide 77
Andromacha, tragedie de Ennius 258
Andromacha, tragedie de Naevius 303
Andromachos 224
Andromeda, poetă din Lesbos, contemporană cu Sappho 153
Andromeda, tragedie de Ennius 258
Andromeda, tragedie de Euripide, 32, 216
Andromeda,tTa.gedie de Licofron 216
Andromeda, tragedie de Livius Andro-nicus 280
Andron din Efes 199
Andronicus, S—>■ Livius Andronicus
Andros 358
Androtion 52, 119
Anio 331
Annaeii 287, 298, 396
Annaeus Cornutus (Lucius) 297, 313
Annaeus Mela (Lucius) 285, 287, 341
INDICE DE NUME
Annaeus Mela (Marcus) 285
Annius (Marcus Annius Verus) 217
Anonimul 199
Antalcidas 22
Anteu (Anthaios), dramă de Frinihos 213
Antheia 226
Anthos sau Antheos, tragedie de Aga-
thon 197 Antifanes (Antiphanes) 199 Antifilos (Antiphilos) 211 Antifon (Antiphon) zis retorul" 22, 58,
199-200 Antifon (Antiphon) zis „sofistul" 199 Antigona (Antigone), fiica lui Oedip, sora
Ismenei, a lui Eteocle şi a lui
Polinice 161 — 165 Antigona, tragedie de Accius 229 Antigona (Antigone), tragedie de Sofocle
76, 161-165 Antigonos din Karystos 309 Antigonos Gonatas 26, 27, 190, 193,
198, 204 Antimachos din Colophon 99, 200, 349 Antimenidas 15 Antioh, s—y Antioh III Antioh III (Antiochus cel Mare) 146,
147, 210, 259 Antioh IV Epiphanes (Antiochus Epi-
phanes) 147, 215 Antioh cel Mare, s—> Antioh III Antiochus, S—>- Antioh III Antiochus din Ascalon 251 Antiohia (Antiocheia) 112,
139, 140,
201, 205, 214, 231, 393, 398 Antiope, tragedie de Pacuvius 397 Antipatros, regentul Macedoniei 37, 52 Antipatros, poet din sec.
I î.e.n. 177,
200, 211 Antistene (Antisthenes) 114, 119, 157,
161, 200, 208 Antistius Labeo (Marcus) 387— 388,394,398 Antium 397 Antonia (minor) 393 Antoninii 231, 266, 347 Antoninus Pius
(Aelius Hadrianus Anto-
nius Pius) 342 Antonius (Marcus), locotenentul lui Cae-
sar şi membru al celui de al doilea triumvirat 44, 143, 145, 216, 242, 251,
253, 331, 337, 356, 393, 396-398
Antonius, biografie de Plutarh 143.
Antonius şi Cleopatra, dramă de Sha-kespeare 145
•112
Antonius Gnipho (Marcus) 240
Antonius (C. Antonius Hybrida) 44
Antula 300
Anyte 200
Apameia 150, 219
Apelles 94
Aper (Marcus Iulius sau Flavius) 354
Apicius (Marcus Gavius) 388
Apidan 331
Apion Mochtos 200, 216
Apis (Hapi) 90
Apollo (Apollon) 16, 25, 41, 60, 72, 78
81, 114, 142, 222, 223, 269, 377 Apollo Carneianul 224 Apollodor (Apollodoros) din Atena 99
170, 171, 200 Apollodor (Apollodoros) din Karystos
200, 359 Apollodor (Apollodoros) din Pergam 200
400 Apollonia, colonie milesiană pe ţărmul
trac al Pontului Euxin 199 Apollonia, oraş în Frigia 208 Apollonios Dyskolos 201, 214 Apollonios Molon 201, 240, 251, 252
Apollonios din Perge 201 Apollonios din Rodos 24—26, 41, 67,
367, 368, 400 Apollonios din Tyane 212 Aponus 368
Apian (Appianos) 22-24, 44, 182, 243 Apsyrtos 25 Apuleius (Lucius) 202, 262-235, 237.
393, 399 Apulia 268, 301 Aquinum 274 Arabia 46, 169 Araros 29, 32
Arătos din Sicyon 146, 201, 251 Arătos din Soloi 26-27, 41, 143, 296,
388, 393 Arătos, biografie de Plutarh 143 Arcadia 51, 125, 127, 145, 200, 202, 206 Arcadiu (Claudius) 256 Arcesilau (Arkesilaos),
ultimul rege din
Cyrene 128 — 130 Arcesilau (Arkesilaos), filosof din sec. IVII I îe.n. 67, 201 Archelaos 22, 76 Archidamos 104 Archippos 132 Arctinos
din Milet 100, 201, 216
413
Arcturus 321
Arellius Fuscus 308, 342
Ares 72, 73, 105, 167
Arhias (Archias, Aulus Licinius) 201, 252,
390 Arhiloh (Archilochos) 27-29, 81, 117,
153, 154, 202, 214, 248, 249, 268 Argo 25, 175, 249, 367 Argolida (Argolis) 216 4rgos, cel mai vechi oraş din Grecia (Argolida)
41, 51, 71, 94, 98, 99, 125, 127, 164, 186, 196, 223, 349 Argos, fiul lui' Phrixos, constructorul
corăbiei Argo 25 Ariadna (Ariadne) 249, 250 Ariamenes 144 Ariarathes 147
Arifron (Ariphron) din Sicyon 201 Arimaspea (Arimaspeia), poem epic de
Aristeas din Procones 202 Arion din Metymna 91, 201 Ariovistus 241, 242 Aristagoras 91 Aristarh (Aristarchos) din Samos 200,
201-202, 221 Aristarh (Aristarchos) din Samothrace
99, 198, 202, 206 Aristarh (Aristarchos) din Tegeea 202 Aristeas din Procones 202 Aristeides (Publius Aelius) 202 Aristeu
(Aristeus) 378 Aristias din Phlius 202 Aristide (Aristeides), ilustru bărbat de stat si strateg atenian din sec. V î.e.n. 143 Aristides,
biografie de Cornelius Nepos 304 Aristide (Aristeides), biografie de Plutarh 143 Aristides (Aristeides) din Milet, scriitor
din sec, 202 Aristides (Aristeides, Publius Aelius), retor
din sec. II e.n. 202 Aristip (Aristippos) 157, 160, 161, 202 Aristobul (Aristoboulos) din Cassandreia
170, 202 Aristocles, sofist din Pergam, profesorul
lui Aristeides Aelius 202 Aristocles, numele lui Platon 135 Aristocrates 52 Aristodemos din Nysa 168 Aristofan (Aristophanes) din Atena,
cunoscut comediograf din sec. V î.e.n.
INDICE DE NUMI
29-34, 71, 80, 99, 100, 118, 119 202, 206, 207 Aristofan (Aristophanes) din Bizanţ, gramatic alexandrin din sec II î.e.n.
118, 119, 202-203, 212 Aristogeiton 52, 208, 217 Ariston, tatăl lui Platon 135 Ariston, filosof stoic din Chios 67, 19 Ariston, tatăl lui
Sofocle cel Tînăr 161
222 Aristotel (Aristoteles 5, 20, 35—39, 47 56, 61-63, 66, 71, 79, 87, 93-10C 118, 119, 125, 132-134, 143, 157, 162 167, 168, 176, 177, 184,
198, 199, 20c 204, 208, 214, 218, 223, 226, 345 Aristotel (Aristoteles), dialog de Stilpo
223 Aristoxenos din Tarent 203 Armenia 169, 187, 231 Arminius 263 Arnobius 388, 394 Arpinum 251 Arretium (azi Arezzo) 395 Arrian
(Flavius Arrianus) 201, 202, 20'
217, 218, 221 Arruntius (Lucius) 340 Arsinoe 198 Artabanos 91 Artaxerxe (Artaxerxes) I Macroche
(fiul lui Xerxes) 205 Artaxerxe (Artaxerxes) II Mnemon (fi
lui Darius) 143, 186 Artaxerxe (Artaxerxes) II, biografie (
Plutarh 143 Artemidor (Artemidoros) din Efes 12
170, 171, 203 Artemidoros, poem mitologic de Euf
rion 210 Artemis, sora lui Apollo, zeiţă greacă vânătorii, identificată cu zeiţa romai Diana 16, 18, 41, 78, 224, 225 Artemis, poem de
Timotheos din Mi]
225 Artemisia 87, 100 Artemision 88
Arulenus Rusticus, S—>■ Rusticus Ascanius (sau Iulus) 378 Asclepiade (Asclepiades), tatăl lui Apoi
dor din Atena 200 Asclepiade (Asclepiades) din Samos, d(
calul lui Teocrit 117 173, 203 Asclepios 32, 93, 202
INDICE DE NUME
414
Asconius Pedianus (Quintus) 388
Ascyltos 316, 318, 319
Asia 43, 51, 85, 88, 119, 147, 154, 170,
186, 187, 197, 199, 204, 207, 209,
213, 218, 226, 240, 251, 252, 287,
329, 347, 354, 369, 387, 389, 393,
Asia Mică 18, 27, 35, 43, 56, 67, 88, 95, 125, 169, 187, 197, 199, 200, 201, 204, 205, 207-209, 213, 215, 219, 223, 225, 287
Asinius Pollio, m—>■ Pollio
Asios din Samos 203
Askra 94, 96
Assiria (Assyria) 80
Assisi 330
Assos 193, 205
Astyages 90, 91
Astyanax 77, 111
Astydamas cel Bătrîn 203
Astydamas cel Tînăr 203
Astylos 109
Astymeloisa 17
Astypalaea (Astypalaia) 218
Atarneus 35, 36
Atax 400
Ate 162
Ateius (Caius Ateius Capito) 389
Ateius (L. Ateius Praetextatus, supranumit Philologus) 337, 388
Atella 301
Atena , zeiţa înţelepciunii la greci, protectoare a ştiinţelor şi artelor 25, 41, 72, 100, 101, 126, 202, 216
Atena, oraş în Grecia antică şi capitală a Greciei moderne 17—19, 21, 22, 26, 29 — 33, 35, 41, 46, 49 — 53, 63, 67, 69-71, 73, 76, 78, 80, 87
— 90, 98, 99, 104, 105, 107, 108, 112, 118-120, 124, 125, 127, 128, 135, 144, 150, 155, 156, 161 164, 166, 167, 170, 176, 178-180, 186-188,
190, 198-208, 210-214, 216, 217, 219-222, 224, 225, 232, 251, 266, 268, 285, 290, 308, 371, 388
Atenogene (Athenogenes) 214
Athenaia 126
Athenaios din Naucratis 15, 70, 171, 203
Athenodoros din Soloi 26, 193
Atica (Attike), regiune în Grecia, între golful Egina şi Marea Egee 18, 19, 30. 52, 70, 104, 125, 126, 136, 161,
163, 166, 167, 186, 188, 189, 204
207, 208, 210, 214, 217, 220, 223'
224, 266 Atica (Attike), periegeză de Pausanias 125 Atlantic 240 Atlantida (Atlantis) 137 Atossa 74 Atreu (Atreus), erou grec, fiul lui
Pelops
si al Hippodamiei, fratele lui Tieste
72 Atreus, tragedie de Accius 229 Atrizii (Atridai) 77 Atta (Titus Quinctius) 388 Attalizi (Attalidai) 43 Attalos II Filadelful
(Philadelphos), regele Pergamului (159 — 138 î.e.n.) 200 Attalos, unchiul Cleopatrei, una din
numeroasele soţii ale lui Filip II şi
comandantul âvantgardei macedo-
niene în Asia 51 Attalus, s—>■ Attalos II Attalus, filosof stoic din sec. I e.n.,
dascălul lui Seneca filosoful 342 Atthis 153 Attis 248. 249, 299 Atticus (Titus Pomponius) 207, 251-253,
255, 304, 388 Atticus, biografie de Cornelius Nepos 305 Aufidius Bassus 325, 389 August (Caius Iulius Caesar Octavianus
Augustus) 44, 56, 168, 171, 204, 218, 257, 262, 268, 259, 271, 281, 286.
296, 307-311, 329-331, 352, 354-
356, 364, 374-376, 378, 380, 382,
388-390, 392, 394-396 Augustinus (Aurelius) 138, 233, 235-238,
278, 306, 399 Aulis, 75, 77
Aulus Gellius, »—>- Gellius Aurelian (L. Domitius Aurelianus) 83,
217 Aurelius (Marcus) 382 Aurelius Victor (Sextus) 321, 352, 38S Aurora 25, 238 Ausonius (Decimus Magnus) 238—239,
278, 278, 304, 305, 349, 352 Autobulos 142
Avienus (Rufius Festus) 27, 209, 340,
388 Avitus (Lucius Stretinius) 300
415
INDICE DE NUME
B
Babilon (Babylon) 15, 46, 51, 80, 88,
89, 91, 186, 203, 215, 239, 307 Babilonia (Babylonia) 297 Babrios sau Babrias 81, 203 Babrius, S—>■ Babrios Bacchiazi (Bakchiadai)
91 Bachilide (Bakchylides) 156, 203 Bacchus 365
Baebius Macro sau Macer 325 Ballio 322
Bassus Aufidius, m—>- Aufidius Bassus Bataros 93 Batrachus 322 Battos 41 Battus 248
Baucis, prietena poetei Corinna 210 Baucis, soţia lui Philemon, transformată
de Zeus într-un tei 309 Bdelycleon 31 Belgica 254 Beneventum 397 Beoţia (Boiotia) 51, 88, 94-96, 125,
128, 142, 206, 217, 218 Berenice, soţia lui Ptolemeu III Ever-
getul 42,'249, 250 Berenice, regina Berenice, fiica lui Agrippa
I regele Iudeei şi iubita împăratului
Titus 334 Berenice, mama lui Magas, Arsinoe, şi
a lui Ptolemeu Filadelful 173 Berosos sau Berossos 203 Berytos (azi Beirut) 400 Bestia, S—>- Calpurnius Bibaculus, a—>■ Furius
Bibaculus Biblioteca din Alexandria, W—>-Museionul Bilbilis (azi Bambola) 298 Bion 217
Bion Borysthenites 204 Bion din Phlossa 109, 175, 205 Bitinia (Bithynia) 43, 201, 209, 219,
247, 328, 390, 394 Boethius (Anicius Manlius Severinus) 37 Bombyca (Bombyke) 174 Bonifacius 236
Bononia 397 Boreas 197 Borysthenes 197 Bosfor (Bosporos) 139, 367 Bosforul tracic 202 Brac ara (Braga) 306
Briseis 100
Britannia (sau Bretannia) 169, 241,
291, 355, 398, 392, 397 Brixia (azi Brescia) 390 Brundisium 252, 376, 379 Bruttium 289
Bruttus (L. Iunius) 229, 282, 391 Brutus (Marcus Iunius) 143, 149, 240,
253, 254, 268, 281, 345, 396 Brutus, tragedie de Accius 229 . Brutus, sau Despre oratorii vestiţi, tratat
de retorică de Cicero, 108, 242, 251,
252, 254, 303 Brutus, biografie de Plutarh 143 Bucco 397 Bukaios 174 Bupalos din Chios 215 Burdigala (azi Bordeaux) 238 Burebista
171 Byzantion 51, 59, 118, 146, 202, 218
Cadmos din Milet 204
Caecilius, s—>- Caecilius Statius
Caecilius din Kale Acte 56, 108, 188, 204
Caecilius Natalis 396
Caecilius Statius 123, 260, 290, 389, 395
Caelius Antipater 370, m—> Coelius Antipater
Caesar (Caius Iulius) 6, 23, 24, 43, 44, 54, 118, 134, 144, 145, 240-244, 247, 251-153, 255, 282, 286, 287, 304-306, 309, 337-339, 351, 352,
356, 362, 369, 370, 375, 377, 378, 382, 391, 392-394, 397, 398, 400
Caesar, biografie de Plutarh 143
Caesar Strabo (Caius Iulius) 389
Caesius Bassus (Caius) 313, 314, 331, 333, 389
Caieta 251, 276, 379
Caius Memmius, m—>■ Memmius
Caius Marius, 9—> Marius
Caius Petronius Arbiter, m—>■ Petronius
Calabri (orum) 376
Calagurris (azi Calahorra) 334
Calasiris 83
Calauria 49, 52
Calcedon 225
Calcedonia 224
Calchas 265
INDICE DE NUME
416
Calea Domitia 147
Calgacus 355
Caligula (Caius Caesar Augustus Ger-
manicus) 211, 281, 342, 351 Calimah (Callimachos) 6, 24-27, 41-43,
67, 99, 117, 202, 210, 216, 249, 299, 331-333, 373, 395 Calinos (Kallinos) din Efes 204 Calistene (Kallisthenes), istoric, orator si
filosof din Olint 204 Calistene (Kallisthenes), nepotul lui Ari-
stotel, ucis de Alexandru cel Mare 35 Callatis 207 Callistratus 298 Calpurnia (familia 244 Calpurnia, a treia soţie a lui Pliniu cel
Tînăr 327 Calpurnius, 3—>• Calpul nius Piso Calpurnius (L. Calpurnius Bestia) 339 Calpurnius (Marcus Calpurnius Bibulus) 23 Calpurnius
Piso (Caius), om politic din
epoca lui Nero, care a pus la cale o
conjuraţie împotriva împăratului 244,
245, 286, 315, 343 Calpurnius Piso (Lucius Calpurnius Piso
Caesorinus), om politic din sec. I î.e.n.,
atacat de Cicero 253 Calpurnius Piso (Lucius Calpurnius Piso
Frugi), prozator din sec. II î.e.n.,
consul în 133 î.e.n. 282, 389, 396 Calpurnius Piso (M. Cnaeus Calpurnius
Piso), proconsul în Libia pe vremea
lui Strabo (sec. I. î.e.n.) 169, 200 Calpurnius Siculus (Titus) 244-245 Calvus,"a—> Licinus Calvus Camarina 128
Cambise (Cambyses), 88, 89 Camena 280, 303 Cameiros, 198 Camilla 379
Camillus (Marcus Furius) 283 Camillus, biografie de Plutarh 143 Campania 274, 289, 301, 315, 367, 374,
376 Candaules 91 Cannae 146, 347 Canopos 150, 151 Capito (Caius Ateius) 389 Capadodh (Cappadocia) 201, 219 Capua 374, 274
Caracalla (Marcus Aurelius Severus An-toninus) 43, 219, 397
Cardia 51
Caria 87, 121, 198, 205, 207
Carkinos cel Bătrîn 204, 225
Carkinos cel Tînăr 204
Carinus (Marcus Aurelius) 393
Carneade (Karneades) 204
Cartagina 22, 54, 146—148, 193, 232
234, 235, 245, 266, 282, 307, 358'
374, 375, 378, 379, 381, 396 Cartagina Nova 347 Carus (Marcus Aurelius) 396 Casinum 321 Cassandra, cea mai frumoasă dintre
fiicele lui Priam, numită si Alexandra
77, 216, 217 Cassandra, tragedie de Licofron 217 Cassandreia 202, 220 Cassandros 207 Cassiciacum 235 Cassiodor (Flavius Magus
Aurelius Cassio-
dorus Senator) 389 Cassius Apronianus 43 Cassius C, m—>- Cassius Longinus Cassius Dio (Dio Cassius Cocceianus) 43—
45, 182, 284 Cassius Longinus (Caius), ucigaşul lui
Caesar 240, 281, 345, 391 Cassius Longinus (Caius), jurist din sec. I
e.n. 389 Cassius Severus, S—> Cassius Severus
Longulanus Cassius Severus Longulanus (Titus) 342,
390 Castalia 298 Catane 184 Catilina (Lucius Sergius) 143, 251, 252,
337-340 Cato cel Bătrîn (Marcus Porcius Cato
Censorius-Maior) 143, 245—247, 258,
299, 304, 305, 320, 335, 372, 393 Cato cel Tinăr (Marcus Porcius Cato, zis
Cato din Utica), biografie de Plutarh
143 Cato (Marcus Porcius Licinianus), fiul
lui Cato cel Bătrîn, 246 Cato din Utica (Marcus Porcius) 242,
252, 287, 240 Cato, lucrare apologetică de Cicero, închinată lui Cato cel Bătrîn 241, 337-339, 370
417
INDICE DE NUME
Catonii 317
Catul (Caius Valerius Catullus) 27, 29,
42, 152, 153, 155, 200, 210, 247-251,
266, 269, 299, 300, 304, 305, 368,
389, 390, 395 Catulla 299
Catulus (Quintus Lutatius Catulus) 390 Catus, &—> Aelius (Sextus Aelius Paetus
Catus) Cefisios (Cephisios) 21 Cefisofon (Cephisofon) 51 Celerina 256
Celsus (Aulus Cornelius) 390 Celtica (sau Gallia) 169 Censennia 277 Censorinus 390 Ceos 128, 155, 203, 220, 275 Cerber 365 Ceres
365 Cerinthus 350, 365 Cesareia 219
Cethegus (M. Cornelius) 259 Chabrias, biografie de Cornelius Nepos
304 Chaireas 205 Chairemon 204-205 iChairestrata (Chairestrate) 63 Chalkis 35, 99, 176, 204, 210, 215, 216,
225 Charaxos 152 |Chares din Mytilene 205 Charinus 298
Charisius (Flavius Sosipater) 329, 392 Charisios 121
Chariton din Afrodisias 205 Charmantides 213
Kharmides, dialog de Platon 135, 136, | 138, 160
Charon, luntraşul Infernului 114 Charon, dialog de Lucian din Samosata ■ 113, 114
Charon din Lampsacos 205 jneroneia 51, 119, 142, 207 Chersias din Orchomenos 205 Chersones (Chersonesos) 19, 51, 52
Chionides 205
îhios 51, G7, 96-99, 180, 215, 224 Piron 349 Rhoirilos 205, 220 Phremylos 32, 33 wirisip (Chrysippos) 205 ţhrisip (Crysippus),
tragedie de Accius 1 377
Chromis 377
Chronos 211
Chrysogonus 251
Chrysostomos, s—>• Dion Chrysostomul
Chrysis 120
Chtonie 211
Cicero (Marcus Tullius), om politic şi scriitor latin, maestru al elocinţei judiciare şi politice 6, 7, 23, 27, 66, 108, 122, 125, 138, 143, 146,
149-151, 181, 188, 192, 193, 201, 204, 208, 219, 229, 230, 235, 240-242, 245-247, 251-256, 258, 260, 277, 280, 281, 284, 287, 303, 304,
320, 322, 323, 327, 335, 377, 378, 342, 346, 350-352, 362, 369, 372, 382, 387-391, 393, 395-400
Cicero, biografie (pierdută) de Cornelius Nepos 305
Cicero, biografie de Plutarh 143
Cicero (Marcus Tullius), fiul lui Cicero 251
Cicero (Quintus Tullius), fratele lui Cicero 253
Ciclopul (Kyklops), uriaş cu un singur ochi în frunte, fiul lui Poseidon 101
Ciclopul (Kyklops), dramă satirică de Aristias din Phlius 202
Ciclopul (Kyklops), dramă de Euripide, 17, 75, 77
Ciclopul (Kyklops), parodie de Filoxenos 212
Cilicia 26, 55, 69, 205, 206, 211, 214, 219, 252
Cicnos (Kyknos), om monstru, ucis de Heracles 222, 97
Cicnos (Kyknos), cîntec epic de Stesihor 222
Cimon, general atenian 202
Cimon, biografie de Cornelius Nepos 304
Cimon, biografie de Plutarh 143
Cincinnatus (L. Quintius) 283
Cincius Alimentus (Lucius) 282, 390
Cinna (Caius Helvius) 240, 390
Cipru (Cypris) 104, 190, 202, 222
Circe, magiciană celebră, fiica Soarelui 25, 100
Circe, personaj din Satyriconul lui Pe, tronius 318
Cirenaica (Kyrenaia) 128
Cirene (Kyrene), 41, 67, 87, 88, 100, 128-130, 135, 161, 202, 204, 210, 213, 248
INDICE DE NUME
■418
Cirta (azi Constantine) 339, 393 Cirus (Kyros), W—>- Cirus cel Bătrîn şi
Cirus cel Tînăr Cirus cel Bătrîn (Kyros ho archaios, sau
ho presbyteros, sau ho Megas = cel
Mare) 18, 88, 89, 91, 185, 187 Cirus cel Tînăr (Kyros ho neoteros) 186,
187 Citera (Cythera) 212 Cizic (Cyzicos) 367 Cîmpiile Elysee 379 Clastidium, localitate în Gallia cisalpinâ,
vestită prin victoria lui Claudius Mar-
cellus asupra insubrilor 301 Clastidium, tragedie de Naevius 302 Claudia 348 Claudian (Claudius Claudianus) 245, 253—
257, 278, 311, 349, 368 Claudiu (T. Claudius Caesar Augustus
Germanicus) 200, 262, 281, 282, 325,
342, 343, 345, 356, 389 Claudius (Appius Claudius Caecus) 399 Claudius Marcellus (Marcus) 347 Claudius Maximus 233
Claudius Nero (Caius) 347 Claudius Quadrigarius (Quintus) 282, 321,
390-391 Clazomene (Klazomenai) 15 Cleanactizii (Kleanactidai) 15 Cleante (Cleanthes) 193, 205 Cleito 75 Clemens
din Alexandria (Titus Flavius
Clemens) 205, 219 Cleobula (Kleobule) 41 Cleobulina (Kleobuline) 223 Cleodike 128
Cleomene (Kleomenes), rapsod din sec. V î.e.n. 60
Cleomene (Kleomenes), rege al Spartei 91
•Cleomene (Kleomt.ies ), biografie de Plu-tarh 143
Cleon, demagog atenian de pe vremea războiului peloponesiac 30, 181
Cleon, personaj din Cavalerii lui Aristofan 30
Cieopatra 145, 216, 240, 330, 398
Cleopatra Selene 216
Cleophon, comedie satirică de Platon cel Tînăr 220
Clitarh (Kleitarchos) 205-206
Qitemnestra (Klytaimnestra) 74, 163
Clitemnestra (Clytemneslra), tragedie de
Accius 229
Clitofon (Kleitophon) 197
Clitomachos (Kleitomachos) 204, 289
Clodius (P. Clodius Pulcher) 252, 277
Cloe (Chloe) 109-111
Cloelia 283
Clonas 208
Cluvius Rufus 391
Cn. Dolabella, 3—> Dolabella
Cnaeus, m—y Cornelius Gallus
M. Cnaeus Piso, S-—»-Calpurnius Piso
Cnidos 27, 150, 170, 197, 207
Codrizii (Kodridai) 84, 135
Codros 166
Coelesiria 146
Coelius, personaj din poeziile lui Catul
248 Coelius Antipater (Lucius) 149, 282, 370 391 '
Colhida (Colchis) 24, 25, 175, 249, 365 Coliseul 298 Coloanele lui Heracles (Herakleous stelai)
68, 150 Colofon (Colophon) 63, 98, 184, 198, 200,
214, 217, 218, 309, 349 Colonos 161, 153, 164, 222 Columella (Lucius Iunius Moderatus) 230,
291 Conon, astronom alexandrin 249 Conon, biografia generalului atenian Conon, scrisă de Cornelius Nepos 304
Constantin cel Mare (Imp. Caesar Flavius Valerius Constantinus Augustus) 231, 394 Constantin Manasses, s > Manasses
Constantin Porfirogenetul (Konstantinos
Porphyrogennetos) 43, 54 Constantius II (Flavius Iulius Constan-
tius) 231, 388 Corcyra 364 Corax 206, 265
Corduba (azi Cordoba) 285, 341, 342 Corinna, poetă lirică greacă din sec v
î.e.n., 127, 128, 198, 206, 218 Corinna, muza lui Ovidiu 308 Corint (Korinthos) 21, 22, 71, 78, 91. 99, 117, 125,
128, 146, 147, 169> 186, 201, 208, 211, 289, 307, 374 Coriolanus, biografie de Plutarh 143 Coriolanus, dramă de
Shakespeare 14a
419
INDICE DE NUME
Cornelia, soţia lui Caesar 240, 241 Cornelia, soţia lui Aemilius Paulus 332 Cornelia, mama Gracchilor 391 Cornelius,
personaj dintr-o epigramă de
Marţial 299 Cornelius Alexander, S—> Alexandros Po-
lyhistor Cornelius (Cnaeus) 382 Cornelius Gallus (Caius) 210, 265 Cornelius Gallus (Cnaeus) 265 Cornelius Lentulus
(Lucius Cornelius Len-
tulus Lupus) 289 Cornelius Severus 350, 391 L. Cornelius Sissenna, St—>- Sissena Cornutus (Lucius Annaeus) 206, 313,
350 Corsica 342, 343 Corybanţi 41 Corydon, păstor din bucolicele lui Calpur-
nius Siculus 249 Corvdon, păstor din bucolicele lui Ver-
giliu 375. 377 Cos 26, 92, 93, 117, 173, 203, 214 Cotys 224
Cranon (Crannon) 52, 155 Crassus (M. Licinius Crassus Dives), om f politic roman, membru al primului
triumvirat 240, 338 Crassus (Erassos), biografie de Plutarh : 143
Crates, poet comic din sec. V î.e.n., 30, F 206
Crates din Mallos sau din Pergam, gra-Mmatic din sec. II î.e.n. 99, 200, 206 Şrates din Teba, filosof cinic din sec. IV I î.e.n.
190, 191, 206, 211 Cratinos 30, 34, 206-207 ŞŞratvlos, filosof din sec IV î.e.n., dascălul
lui Platon 207 Cratylos, dialog de Platon 136 Cremona 376, 389
Cremutius Cordus (Aulus) 345, 391 Crenides 50 fireon 163, 164
Cresus (Krcisos) 80, 88, 89-91 Bsta 131, 146, 206, 208, 218, 221, 223, i 287, 390, 399 Cretoriu 275 f^eusa 37 « crios 155
dispus (Flavius Iulius sau Flavius Claudius sau Claudius Iulius sau Flavius Valerius sau Divus Claudius) 394
Critias, orator, filosof si istoric din sec V
î.e.n. 27, 135, 157, 207 Critias, dialog de Platon 137 Criton, prieten şi discipol al lui Socrate
şi al lui Platon, tatăl poetului Mela-
nippide 135, 161, 217 Criton, dialog de Platon 135 Cronos 41, 95, 115, 215 Crotona 87, 131, 132, 197, 316-318
Ctesias 207 Ctesiphon 210 Cumae 315, 379 Cunaxa 186, 307 Cupidon 308 Curiaţii 283
Curius (M. Curius Dentatus) 259, 277, 372 Curtius Rufus (Quintus) 391 Cybele 248, 249 Cynthia 331, 332
Cyprian (Thaseius Caecilius Cyprianus) 237 Cypris, epitet al zeiţei Afrodita 174 Cytheris, actriţă, iubita lui Asinius Gallus
265, 377 Cytheris, culegere de elegii erotice de Asinius Gallus 266
D
Dacia 44, 127, 169, 171
Dafnis (Daphnis), păstor legendar iubit
de nimfe pentru frumuseţea sa 174,
222
Dafnis (Daphnis), personaj principal din romanul pastoral al lui Longos 108 — 111
Dafnis (Daphnis), păstor din idilele lui
Teocrit, 174, 175 Dafnis (Daphnis), păstor din bucolicele
lui Vergiliu 377 Dafnis si Cloe, roman pastoral de Longos
108—110 Daiphantos, tatăl lui Pindar 128 Daiphantos, biografie (pierdută) a lui
Plutarh 143 Dalmaţia 43
Damasc (Damaskos) 151, 218 Damastes 370 Damon 377 Damoutos 16
Danae, tragedie de Livius Andronicus
280 Danae, tragedie de Naevius 302
INDICE DE NUME
420
Danaos 71
Daos 121
Darius 72, 88, 90, 91
Datame, biografie de Cornelius Nepos 305
Datis 90
Decebal 44
Deceleia 144
Deci (familia) 229
Decius sau Aeneadae, tragedie de Accius
229 Decius (Publius Decius Mus) 229 Dedalus (Daedalus), arhitect grec care, împreună cu fiul său Icar, a construit Labirintul 299
Dedalos (Daidalos), parodie de Platon cel
Tînăr 220 Deianira (Deianeira) 164 Deidameia 204 Deimachos, 170 Deiotarus 253
Delfi (Delphoi) 71, 80, 83, 87, 90,96, 125, 127, 128, 132, 144, 222-224 Delfis (Delphis) 174 Delia 364, 365 Delos, mică
insulă din Ciclade 41, 90,
99, 131, 132, 211, 219, 378 Delos, elegie de Parthenios 219 Demade (Demades) 51, 52, 207 Demara tos 91 Demeas, personaj din
comedia Fata din
Samos a lui Menandru 120, 121 Demeas, tatăl lui Zenon din Kition 190 Demeter 21, 29, 32, 41, 174, 224 Demetra 85, 93, 201 Demetrios,
retor din sec. I e.n. 38, 154,
188, 207 Demetrios din Callatis (D. ho Kallatianos)
207 Demetrios din Kition 193 Demetrios din Magnesia (D. ho Magnes)
56, 207 Demetrios din Faleron (D. ho Phalereus)
81, 118, 198, 207-208 Demetrios Poliorcetul (D. ho Poliorketes)
143, 207 Demetrios Poliorcetul (D. ho Poliorketes),
biografie de Plutarh 143 Demetrios din Skepsis (D. ho Skepsios)
208 Demetrius Syrus 251 Demochares 208
Democrit (Demokritos) 5, 7, 46—49, 55, 56, 66, 142, 156, 170, 216, 221, 223
Demofil (Demophilos) 321 Demos 30, 33
Demostene (Demosthenes), cunoscut orator si om politic atenian din sec. IV îe.m 22, 48-54, 57-59, 108, 113, 143, 182, 207, 208, 210, 214,
276, 281, 284
Demostene (Demosthenes), biografie de Plutarh 143 .
Demostene (Demosthenes), din Paiama, tatăl lui Demostene 49
Demostene (Demosthenes), strateg atenian din sec. V î.e.n. şi personaj în Cavalerii lui Aristofan 30
Deucalion 129
Diagoras 129
Diana 269, 396
Diana, poem de Valenus Cato 400
Dicaiopolis 30, 33
Dicearh (Dikaiarchos) din Messina 68, 170, 208
Diete 41 n. , . , ... . .
Dictis (Dictys), tragedie (pierduta) a lui
Buripide 78 Dido 24, 25, 301, 368, 378-381 Didymos din Alexandria 208, 351 Difilos (Diphilos) din Sinope 208, 321 Dike 119, 124, 162
.
Dinarh (Deinarchos) din Corint 22, 2UX Dio Cassius, S—>Cassius Dio Cocceianus Diochaites 124 Diocles din Magnesia 56 Diocleţian
(Caius Valerius Iovms Dio-
cletianus) 394 Diodor (Diodoros), fiul luiL Xenofon18b Diodor (Diodoros), numit Diodorus bicu-
lus 54-55. 149, 179, 207 . Diodor Periegetul (Diodoros ho Penegetes)
126 Diogeiton 107 .
Diogene (Diogenes Antomus) 208 Diogene (Diogenes din Apollonia 208 Diogene Laerţiu (Diogenes Laertios) 20 35, 46, 47, 55-56, 63, 64-
66, 85, ^ 124, 134, 150, 151, 175, 185, 186, 205
Diogene (Diogenes) din Oinoanda 67, W Diogene (Diogenes) din Seuleucia 200 Diogene (Diogenes) din Sinope 55,
206, 208-209, 218 ug
Diomede, (Diomedes), fiul lui Tyde^.
erou grec din războiul troian w,
421
INDICE DE NUME
Diomede (Diomedes), tragedie de Accius
229 Dion, biografie de Cornelius Nepos 304 Pion, biografie de Plutarh 143 Dion Chrysostomul (Dio Cocceianus Chry-sostomos — „Gură
de aur") 43, 44 59, 165, 209 Dion din Prusa, S—>-Dion Chrysostomul Dionysiile (Dionysia) 31, 220, 224 Dionysios cel Bătrîn (D.
ho proteros)
211, 212 Dionysios din Halicarnas 38, 56—59, 108,
130, 154, 389, 392 Dionysios din Heracleia („Transfugul")
193 Dionysios Periegetes 209, 288 Dionysios din Siracusa.s—> Dionysios cel
Bătrîn Dionvsios cel Tînăr (D. ho neoteros) 211 Dionysios Thrax 98, 202, 209 Dionysos,
32, 64, 68, 70, 73, 215, 217 Dionysos, poem mitologic de Euforion
din Chalkis 210 ;Diopeithes 118 Dioscuride (Dioskourides) 209 Dipylon 127 Divico 242 jDodona 90 jDolon 229
Dolabella (Cn. Cornelius) 241 |Domitia Lucilla 217 IDomiţian (Titus Flavius Domitianus Au-gustus) 44, 209, 221, 231, 274, 275, »'
277, 281, 296, 299, 327, 328, 334, I 347, 349, 351, 352, 354-356, 367, ■ 368
Domitius Afer (Cnaeus) 334 Domitius Ahenobarbus (Cnaeus) 397 Pomitius Ahenobarbus (Lucius) 372 BDomitius Marsus (Pedo) 392
Ponatus (Aelius) 362, 363 |)onatus, ereziarh de pe vremea lui Augus-1 tinus 236 Doricha 152 ■ossenus 322 i repanum 378 I romihete
(Dromichaites) 127
t)romon 121
frusus (Claudius Nero), fiul lui Tiberius ; Nero şi al Liviei, fratele lui Tiberiu, r adoptat de către August 281, 282, i 393
Drusus (Marcus Livius), tribun al poporului în 122 î.e.n., adversar al lui Caius Gracchus 282
Dryas 110
Dryo 87.
Dunărea (lat. Danubius) 127, 169, 367
Duris din Samos 144, 205, 209
Dyrrachium 242
E
Eacizii (Aiakoi) 212
Ecclesia 167
Echekratides 17, 18
Efes (Ephesos) 84-86, 94, 170, 199, 203,
204, 210 212, 226, 316, 319 Efialte (Ephialtes), fiul lui Euridemos,
trădătorul grecilor la Thermopyle 144 Efialte (Ephialtes), fiu lui Sophonides,
democrat atenian, partizan al lui Pe-
ricle 73 Eforos (Ephoros) 98, 99, 104, 170, 209,
210, 224 Egeu (Aigeus) 78 Egina (Aigina), insulă mică în golful A-
tenei 29, 88, 155, 218 Egina (Aigina), oraş în insula Egina 52,
167 Egipt (Aigyptos) 15, 17, 22-24, 41, 46,
67, 70, 71, 77, 80, 83, 87-91, 93, 112,
114, 118, 119, 131, 132, 135, 139, 145-
148, 152, 168-170, 197, 198, 200,
203, 205, 207-211, 213, 214, 216,
219-222, 226, 240, 256, 265, 274,
276, 342, 394 Egist (Aegisthus), tragedie de Accius 230 Egisi (Aegisthus), tragedie de Livius An-
dronicus 280 Elada (Hellas) 47, 71, 88, 125, 138,
146, 148, 169, 184, 213, 276, 367 Elaia 197
Elateea (Elateia) 51 Elea 86, 124, 136, 156, 184, 216, 226 Electra, fiica lui Agamemnon şi a Clitem-
nestrei 162, 163, 165 Electra, dialog de Euclide 210 Electra, tragedie de Euripide 77 Electra, tragedie de Sofocle 161, 163, 165 Elektra,
piesă de Hugo von Hofmanstahl
165 Elena (Helene), fiica lui Zeus şi a Ledei,
soţia lui Menelau 77, 102, 104, 154,
175, 349
INDICE DE NUME
Elena (Helene), tragedie de Euripide 32,
77 Elena (Helene), poem de Stesihor 222 Eleusis 21, 70, 85, 121, 127 Elian, m—► Aelianus Elida (Elis), regiune în
vestul Pelopone-
sului 51, 125, 186, 221, 222, 224 Elis, capitala Elidei 157, 161 Emesa 83 Empedocle (Empedokles) 47, 60-63, 140,
226 Encolpius 316—319 Endymion 299 Enea (Aeneas) 240, 259, 281, 291, 301,
332, 378-381 398 Eneazi 291, 294 Enipo 27 Enneacrunos 126
Ennius (Qtiintus) 202, 210, 211, 229, 258-261, 28S, 289, 290, 303, 347, 359, 389, 393, 397, 399 Eol (Aiolos) 69
Eolida (Aiolis) 94, 201 Epafroditos (Epaphoditos) 209 Epaminonda (Epameinondas), general si bărbat de stat teban (418
— 362 î.e.n.) 50, 143, 187, 305 Epaminonda (Epaminondas) biografie
de Cornelius Nepos 304 Epaminonda (Epameinondas), biografie
pierdută de Plutarh 143 Epharmostos 129 Epictet (Epickietos) 194, 201, 20.9, 217,
218 Epicur (Epikouros) 5, 7, 55, 63-67, 118,
215, 217, 223, 292-294, 317, 396 Epidaur (Epidauros) 125, 127, 219, 224 Epidicus, comedie de Plaut 231 Epidius 376
Epiharm (Epicharmos), poet comic sicilian 209-210 Epiharm (Epicharmus), poem didactic
de Ennius 258, 260 Epimenide (Epimenides) 131 Epir (Epeiros) 169, 209, 216, 220, 378 Er 137
Eratostene (Eratosthenes), poet şi savant din Alexandria (sec. IV î.e.n.), 67—70, 99, 148, 151, 169, 170, 202, 203, 396
Eratostene (Eratosthenes), unul din cei Treizeci de tirani, împotriva căruia Lisias a pronunţat un discurs 107
■422
Eratostene (Eratosthenes), personaj a cărui ucidere a constituit obiectul unui alt
discurs al lui Lisias 107 Erchia 104, 186 Erechteionul 138 Eresos 176 Eretria 161
Ergasterionul lui Fidias 126 Erhinus 367 Erigona (Erigone) 68 Eriniile (Erinyes) 72 Erinna 210
Eriphyle, tragedie de Accius 229 Eriphyle, cîntec epic de Stesihor 222 Eros, 18, 25, 114, 117, 126, 138, 175, 218 Eros
fugar (Eros drapetes), bucolică de
Moschos 217 Eros si Zeus, dialog din Dialogul zeilor
de Lucian din Samosata 114 Erotion 300 Eschil (Aischvlos) 18, 29, 32, 34. 70-75
76, 77, 128-130, 156, 161-164, 202'
203, 217, 220, 230, 349 Eschine (Aischines), 22, 51, 58, 210 Esculap (Aesculaoius) 234 Esop (Aisopos) 80-82, 203,
262, 253 Eteocle (Eteokles) 70, 72 Etiopia (Aithiopia) 46, 68, 83, 168 Etna (Aitne), munte (vulcan) în Sicilia
60, 129, 169 Etna (Aetna), poem didactic de Seneca
filosoful 344 Etna (Aetna), poem pseudo-vergilian 379 Etolia (Aitolia) 51, 198 Etruria 145, 218, 313, 388, 392 Euandros
107 Euangelus 395 Eubeea (Euboia) 35, 51, 200, 201, 210,
216, 225 Eubul, poet din sec. IV î.e.n. 210 Eubul (Euboulos), tatăl lui Anaxagoras 19
Eucles 179
Euclide (Eukleides) din Alexandria, cunos-
scutul matematician din sec. IV î.e.n.
201, 210 Euclide (Eukleides) din Magara, prie:
tenul lui Socrate, întemeietorul şcoln
megarice 157, 161, 210 Eucrates 117 Eudaimon 202 Eudemos, filosof, prietenul lui Aristotel,
20, 36
jtfDICE DE NUME
423
■guăemos, dialog de Aristotel 36
Eudoxos din Cnidos 26, 150, 170
guelpides 31
Euenos din Păros 210
Euforion (Euphorion) din Atena, tatăl poetului Eschil 70
Euforicul (Euphorion) din Chalkis, poet
(, epic din sec. III î.e.n. 210, 265, 266
Eufrat (Euphrates) 215 /Eugammon din Cyrene 100, 210
Euhemar (Euhemeros) din Messina 79,
■ 210-211, 260
Euhemer (Euhemerus), poem didactic de Ennius 258, 260
Eulitides (Eulytides) 212 |Eun:elos din Corint 211 Bsumene (Eumenes), umil din locotenenţii
Iui Alexandru cel Mare 143 Wtumene (Eumenes), biografie de Cornelius Nepos 304
Eurnene (Eumenes). biografie de Plutarh
143
[ ■umenes II 147
ţumenidele (Eumenides), divinităţi bine-Ivoitoare, 72 %un~ienidele (Eumenides), tragedie de
Eschil 70, 72, 78 Sumolpus 316-318 ■uptiranor 210 Bjphiletos 107 ■polis 34, 206 Euripide (Euripides) 19, 20, 32. 34, 71
—
73, 75-80. 118, 139, 156, 157, 162, | 202, 207, 217, 218, 222, 225, 258,
260, 343, 397 taropa. continentul european 48, 170, ' 171, 172, 182, 197, 207-209, 213, "221, 222, 242, 380,
396 ţuropa (Europe) — fiica lui Okeanos),
parodie mitologică de Platon cel Tînăr
220
I
mCuropa (Europe), fiica lui Okeanos, poem
mitologic de Moschos 218
fEuryalus 379
Eurydice 219, 381
lEurygios 152
Kusebius 306
Eustathios Macrembolitul, romancier bizantin 54, 83
fEutropius 256, 281, 352
Eutydemos (Euthydemos), dialog de Platon 136
Euthyphron 135, 136, 161 Evagoras 140, 105 Evandrus 379 Exekestides 166 Examyes 223
Fabia 308
Fabianus (Papirius) 342
Fabius Maximus Cunctator (Quintus Fa-bius Maximus Verrucosus, zis Cunctator) 245
Fabius Maximus (Phabios Maximos), biografie de Plutarh 143
Fabius Pictor (Quintus) 57, 282, 392
Facilla 298
Faleron (Phalercn) 81, 118, 198, 207
Fanocles (Phanocles) 211
Fanum 382
Faselis (Phaselis) 224
Fasis (Phasis) 367
Faustus Manichaeus 236
Faventinus (Marcus Cetius) 383
Favorinus 56
Fedon (Phaidon) din Elis, prietenul şi discipolul Iui Sccrate 157, 161
Fedon (Phaidon) dialog de Platon 36, 134-138, 223
Fedra (Phaidra), fiica Iui Minos, regele Cretei, şi a lui Pasiphae. soţia lui Teseu 78, 79
Fedra (Phaedra), tragedie de Seneca filosoful 343
Fedru (Caius Iulius Phaedrus), libert al lui August, poet care a prelucrat fabulele lui Esop în limba latină 81, 262— 264
Fedru (Phedrus), fabulă de Fedru 263
Phaedrus, filosof epicureu, audiat de Cicero la Atena 251
Fenicia (Phoinike) 83, 117, 131, 132,217, 219, 400
Ferecide (Pherekydes) din Syros 131, 204, 211
Ferecrate (Pherekrates) 34, 211
Fescennium 301
Festus (Sextus Pompeius) 392
Fidentinus 300
Fidias (Pheidias) 126, 161
Filebos (Philebos), dialog de Platon 135
Filemon (Philemon) 211, 321, 325
INDICE DE NUME
Filetas (Philetas) 214, 226, 331 Filip, m—► Filip II Filip II (Philippos) 36, 49-51, 53, 92, 104, 105, 119, 198, 199, 210, 224,
329, 330 Filip (Philippos), discurs al lui Isocrate
195 Filip V (Philippos) 146, 259, 282 Filip (Philippos) din Tesalonic 118, 211 Filistos (Philistos) din Siracusa 211 Filocles (Philocles)
208 Filoctet (Philoktetes), companionul lui
Heracles 164 Filoctet (Philoktetes), tragedie (pierdută)
de Euripide 78 Filoctet (Philoktetes), tragedie de Sofocle
161, 164 Filoctet (Philoktetes), tragedie de Teo-
dectes 224 Filodem (Philodemos) din Gadara 67, 211,
271 Filon (Philon) din Alexandria 211-212 Filon (Philon), filosof academic, dascălul
lui Cicero 86 Filon (Philon), atacat de Lisias într-un
discurs al său 107 Filon (Philon), filosof citat de Lenin în
Caiete filosofice 86 Filostrat (Philostratos, Flavius) 212 Filoxenos (Philoxenos) 212 Flaccus (Aulus Aridius) 212 Flamininus (Titus
Quinctius), biografie de
Plutarh 143 Flavia (dinastia) 2-99, 348, 391 Flavia Domitilla 334 Flavii 231, 275, 325, 337, 347-349, 355,
368 Flavius Clemens 334 Flavius Iosephus, 3—> Iosephus Flavius Flavius Vopiscus 330 Flavus 263 Florus (Lucius sau Iulius Anneus
sau
Annaeus) 268, 282, 306, 387, 392 Florus (Publius Annius) 281, 392 Focea (Phokaia) 287 Focida (Phokis) 50, 51, 125, 287 Focilide
(Phokylides) 212 Focion (Phocion), general şi bărbat de
stat atenian 5, 143 Focion (Phocion), biografie de Cornelius
Nepos 304 Focion (Phocion), biografie de Plutarh 143
421
Fortuna 229
Fortuna ta 318
Forul roman 322
Forul lui Traian 44, 256
Forum Cornelii (Imola) 298
Forum Iulii (Frejus) 265
Fotios (Photios) 218, 224
Frigia (Phrygia) 99, 202, 208, 209, 248
287, 391 Frinihos (Phrynichos), poet comic din
sec. V î.e.n. 212 Frinihos (Phrynichos), fiul lui Polyphrad-
mon, vechi poet tragic (c. 500 î.e n i
71, 212-213 Frinis (Phrynis) 213 Frixos (Phrixos) 25 Frontin (Sextus Iulius Frontinus), 284
370, 3.92 Fronto (Marcus Cornelius) 392 Fronto (Valerius) 298 Ftia (Phthia) 100 Fulvius Nobilior (Marcus) 259 Furiile (lat. Furiae)
368 Furius Bibaculus (Marcus) 398, 400
G
Gabii, — ©rum 282
Gadara 117, 200, 217, 371
Gades (azi Cadix) 150, 391
Gaius 393
Galba (Servius Sulpicius) 193, 218, 334,
357 Galba, biografie de Plutarh 143 Galilea (Galilaia) 215 Gallia 54, 112, 148, 169, 170, 231, 240,
241, 252, 265, 282, 287, 288, 296,
303, 393, 394, 400 Gallia cisalpină 240, 298, 304, 376, 389,
400 Gallia Narbonensis 150, 329, 354 Gallia transalpină 240 Gallia transpadană 265, 390 Gallienus (Publius Licinius Egnatius) 140 Gallus
(Caius Cornelius), poet liric latin
219, 265-267, 331-334, 377 Gallus (Cnaeus Cornelius), tatăl poetului
Gallus 265 Gallus, bucolică de Vergiliu 377 Gange 287 Gastron 93 Gaza 182
425
INDICE DE NUME
Gela 70
Gellius (Aulus) 118, 266—267, 280, 304,
305, 320, 321, 324, 370, 393 Gemellus 300
Gemistios Plethon (Gheorghios) 141, 171 Gerion (Geryon), gigant cu trei corpuri,
răpitorul turmelor lui Apollo 222 Gerion (Geryon), cîntec epic de Stesihor
222 Germania: 18, 102, 169, 282, 324, 356,
374, 377, 378, 394, 398 Germania, monografie etnografică de Tacit
354, 355 Germanicus (Iulius Claudius Caesar) 27,
387, 393 Germanicus (Tiberius Drusus Nero) 309 Gibraltar 68, 150 Giton 316, 318, 319 Glaukos din Karystos 155 Glaukos din
Thasos 28 Glycera 365 Gnatho 361 Gnathon 109 Gongyla 153 Gordian III (M. Antonius Gordianus Pius
Felix) 140, 214 Gorgias, filosof si orator din sec. V—IV
î.e.n. 58, 104, 105, 109, 136, 138,
162, 197, 202, 207, 213 Gorgias, personaj din comedia Ursuzul
de Menandru 120 Gorgias, dialog de Platon 136—138, 213 Gorgias, personaj din comedia Ursuzul
a lui Menandru 120 Gorgo, poetă din Lesbos, contemporană
cu Sappho 153 Gorgo, personaj femenin dintr-o idilă de
Tehocrit 174
Gortyna 16, 223
Gracchii 282, 339, 372, 375, 389, 391, 392
Gracchus (Caius Sempronius), tribun al plebei, a repus în vigoare legea agrară a gratelui său Tiberius, la care a adăugat şi alte legi în favoarea
poporului 23, 143, 391
Gracchus (Tiberius Sempronius), tribun al plebei, autorul unei legi agrare 23, 143
Caius Gracchus, biografie de Plutarh, 143 Tiberius Gracchus, biografie de Plutarh 143
Gratianus (Flavius) 238
Gratius 201
Grattius (Faliscus) 393
Graţiile (Charites) 154
Grecia (Hellas) 16, 18, 27, 31, 33, 37, 38, 44, 48-54, 57, 60, 67, 71, 76, 77, 80, 81, 86, 87, 93, 95, 96, 98, 105, 112, 125, 126, 130, 146, 153,
156, 160, 165, 168, 170, 177, 178, 184-188, 203, 204, 208, 209, 211, 213, 214, 220, 224, 225, 229, 249, 251, 253, 270, 276, 287, 329,
368, 376, 393
Grecia mare 107, 124, 174, 198, 216
Gregorius din Tours 307
Gripus 322
Gryllos, tatăl lui Xenofon 186
Gryllos, fiul lui Xenofon 186
Gryllos, dialog de Aristotel 36
Grynium 265
Gugu, a- ■> Gyges
Gyges 91
Gyllis 93, 94
Gyra (Gyras) 28
Gyrinna 153
H
Habrokomes 226
Habrotonon 121
Hades, regele infernului 32, 61
Hades, lăcaşul morţilor 137, 153, 222
Hadrian (P. Aelius Hadrianus) 22, 44, 71, 98, 142, 274, 276, 340, 351, 352, 354, 393, 398
Hadrianutherai 202
Hagesichora 17
Halicarnas 56, 87, 89, 100, 108, 130, 219
Halkiope (Chalkiope) 25
Halys
Hamilcar, bibigrafice de Cornelius Nepos 305
Hannibal 146, 245, 259, 284, 301, 330, 332, 347
Hannibal, biografie de Cornelius Nepos 35
Haonia (Chaonia)
Haricleia 83, 84
Harpagos 91
Harpalos 51
Harpokration din Alexandria 213
Hasdrubal 259, 280, 247
Hecate 25
Hecale, bătrtnă săracă, care i-a dat ospitalitate lui Teseu 42
INDICE DE NUME
426
Hecale, poem de Calimah 40, 41, 42 Hecateu (Hekataios) din Abdera 213 Hecateu (Hekataios) din Millet 68, 170, Hector
77, 100, 101, Hecuba (Hekabe), soţia lui Priam şi mama lui Hector, Paris Polixene şi Cassan-dra 77 Hecuba, tragedie de
Ennius 258 Hecuba (Hekabe), tragedie de Euripe 76 Hefaistos şi Apollo, dialog din Dialogul zeilor de Lucian din
Samosata 114 Hefaistos şi Zeus, dialog din Dialogul zeilor de Lucian din Samosata 114 Hegesias, filosof din
Cirene 99, 213 Hegesias, orator si istoric din Magnesia
(sec. III î.e.n.') 213 Hegesibulos 100 Hegesippos 215 Heliaia 124 Helicon 95, 127, 265 Heliodor (Heliodoros) 24, 83-
84 Heliodora 117 Heliogobal sau Elagabal (Varius Avitus
Bassianus) 43 Hellanicos din Mvtilene 99, 214, 370 Helvia 341, 342," 345 Helvidius Priscus (C.) 355 Helvius
Cinna (Gaius) 247 Hera 25, 41, 61, 100, 101, 114, 175 Heracleia 193, 214
Heracles, celebru erou grec divinizat,
identificat de romani cu Hercules
30, 78, 96, 97, 126, 164, 175, 215, 222
Heracles furios (Herakles mainomenos),
tragedie de Euripe 77 Heracles, tragedie de Licofron 216 Heracles, poem de Parthenios 219 Heracles, mim de Rhinton 221
Heracles copil (Herakliskos), idilă de
Teocrit 173, 175 Heraclide (Herakleides) din Pont 81, 214 Heraclit (Herakleitos) din Efes 46, 55, 61, 84-87, 124, 125, 136,
156, 162, 190, 191, 206 Heraclizii (Herakleidai) 77, 129 Heraion 127
Hercule (Hercules), semizeu latin, identificat cu grecul Heracles 229, 241, 263, 301, 367 Hercules proficiscens, tragedie
de Naevius 302
Hercules furens, tragedie de Seneca filosoful 343 Hercules Oeteus, tragedie de Seneca filosoful 343 Hercule şi Plutus
(Hercules et Plutus)
fabulă de Fedru 263 Herennius 140 Herillos 193 Hermagoras 214 Hermes 21, 77, 114 Hermes Trismegistes (Hermes
Trismc-
gistos) 297 Hermesianax din Colofon 214 Hermias 35, 36 Hermiona (Hermione), fiica lui Menelau
şi a Elenei 77 Hermiona (Hermione), tragedie de Livius
Andronicus 280 Hermione, port în Argolida 128, 216 Hermippos 214 Hermocrate (Hermokrates) din Siraciisa
811 Hermodamas 131 Hermodoros 85
Hermogene (Hermogenes) din Tarsos 214 Hermotimos, dialog de Lucian din Sa-
mosta 113 Hero 308
Herodes Atticus (L. Yibullius Hippar-chus Tib. Claudius Atticus Herodes) 202, 266 Herodes cel Mare 218
Herodian (Herodianos), istoric (170—
240 e.n.) 44, 214 Herodian (Herodianos), retor din sec. II
e.n. 214 Herodot (Herodotos) 18, 44, 57, 80, 87-92, 97, 99. 129, 152, 156, 188, 202.
213, 225, 288, 368, 370 Herondas sau Herodas 92—94, 222 Heros 119, 205
Heros, comedie de Chionides 205, Heros, comedie de Menandru 119, Hesiod (Hesiodos) 15, 16, 28, 41, 68, 71,
72, 81, 94-97, 98, 99, 166, 167, 170, 178, 184, 185, 191, 202, 206, 211,
214, 222, 252, 309 Hesione 357 Hesychios 171 Hiempsal 339, 340 Hierapolis 209 Hierokles 198
427
INDICE DE NUME
Hieron I, tiranul Siracusei, contemporan
cu Eschil (sec. V î.e.n.) 70, 71, 129,
156, 184, 186, 187, 203, 206 Hieron, tratat de Xenofon despre tiranie
186, 187 Hieron II, tiranul Siracusei (sec. II î.e.n.),
contemporan cu Archimedes 175 Himera 128, 222 Himerios 154 Hiperide (Hypereides) 22, 58, 104, 207,
214-215, 217 Hipparchos, fiul lui Pisistrate, ucis de
Harmodios şi de Aristogeiton 17, 18 Hipparchos, matematician, contemporan
cu Eratosthene 170 iHipparchos, autorul unui comentariu la
Geografia lui Eratosthene 170 Hippias, sofist din Elis (sec. V î.e.n.)
136, 159 \Hippias maior (Hippias meizon) şi Hip-
pias elasson), două dialoguri de Plafon 125, 136, 138 [Hippocleas, 128 •Bippocrate (Hippocrates) 46 faippolit (Hippolytos),
fiul lui Teseu şi
al amazoanei Antiope 78 mippolit (Hippolytos), tragedie de Euri-mippolit purtător de cunună (Hippolytos
steohanophoros), tragedie de Euripide
78* Hippolytos din Roma, istoric din sec. II —
III e.n. 306 Slippocleas 128 ţlippomedon, poem mitologic de Euforion
210 (Hippona 235, 306
Hipponax din Efes 42, 94, 215, 249, 268 pirtius (Aulus) 393 iHistape (Hystaspes) 88 ;Hispellum (azi Spello) 331 EHorner
(Homeros) 7, 25, 27, 28, 59, 68,
69, 71, 72, 91, 94-96, 97-103, 126,
130, 138, 151, 154, 170, 178, 184, 185,
188, 199, 200, 202, 206, 217, 224,
256, 259, 260, 309, 381 Homerizii (Homeridai) 99 iîonoriu (Flavius Honorius) 156, 257,
303 [Horaţii 283 [Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) 7,
15, 16, 27, 29, 42, 67, 90, 130, 152,
455, 204, 230, 257, 268-273, 280,
287, 289, 290, 304, 308, 313, 314, 323,
324, 350, 352, 364, 389, 396 — 400 Horatius Cocles 283 Hortensius Hortalus (Quintus) 247 Hostia 331 Hyakintos
(Hyakynthos), poem mitologic
de Euforion 210 Hydaspes 83 Hygieia 201
Hyginus (Caius Iulius) 394 Hylas, un argonaut 25, 175, 299, 367 Hylas, poem de Andre" Ghenier 24 Hylas, personaj dintr-
o epigramă a lui
Marţial 299 Hylas, idilă de Theocrit 175 Hymaeneus 249 Hypsipyle 25, 367 Hyrnetho 98
I
Iamblichos 83, 215 Ianus 290, 380 larbas 379
Iason, fiul lui Iolkos, conducătorzl argonauţilor: 24, 25, 78, 129, 367, 368 Iason, poem (pierdut) de Varro din Atax
368 Iason, tiran din Pherai (Thessalia) 213 Iavolenus sau Iabolenus Priscus 394 Iberia 151, 169, 170 Ibis, invectivă satirică de
Ovidiu 311 Ibykos din Rhegium 215 Icar (Ikaros) 299 Icaria 223, 224, 327 Ida (Ide) 41, 428, 287 Idmon 367 Idomeneu
(Idomeneus) din Lampsacos
215 Ierne 169 Ieronim (Hieronymos) 219, 304, 306,
320, 324, 352 Ierusalim 215, 368 Ifigenia (Iphigeneia), fiica lui Agamenom
şi a Klitemnestrei 77 Ifigenia (Iphigenia), tragedie de Ennius
\ 258 Ifigenia in Aulis (Iphigeneia en Aulidi),
tragedie de Euripide 75, 77, 221 Ifigenia in Taurida (Iphigeneia en Tau-
rois), tragedie de Euripide 75, 77, 221 Ifigenia (Iphigenia), tragedie de Nae-Yius 302
INDICE DE NUME
428
Ifigenia in Aulida (Iphigeneia en Aulidi),
parodie de Rhinton 221 Ifigenia in Taurida (Iphigeneia en Tau-
rois), parodie de Rhinton 221 Ilion 100 Iliria (Illyria) 22 Imaus 68 Inachos 41
India 46, 68, 169, 170, 207, 217, 218 Ino, tragedie de Livius Andronicus 280 Insula Şerpilor, S—> Leuke Io, tragedie de Accius 229 Io,
epopee mitologică de Licinius Calvus
389 leannes Lascaris, S—► Lascaris Ioannes Tzetzes, 3—► Tzetzes Ioannes Xiphilinus, ^—y Xiphilinus Ioannes Zonaras, s—> Zonaras
Iocasta (Iokaste) 163 Iofon (Iophon) 161 Ion din Chios 215 Ion, tragedie de Euripide 75 Ion, dialog de Platon despre poezie 135,
137, 138 Ionia 17, 19, 84, 85, 88, 93, 97, 112, 113,
184, 199, 202, 204, 207, 212-217, 221,
223, 225, 226 Ios 307
Iosephus Flavius 200, 215-216 Iphicrate (Iphicrates), biografice de Cor-
nellius Nepos 304 Isaios 22, 58, 104, 216 Isidor (Isidoros) 307 Isis 140, 197, 233 Ismar (Ismaros sau Ismara) 28 Ismena (Ismene) 163
Isocrate (Isokrates 22, 57-59, 104-106,
148, 197, 199, 203, 209, 210, 214, 224,
225 Issos 69
Istmul de Corint 166, 177 Istria (sau Histria) 259, 286 Italia 43, 67, 87, 97, 112, 125, 131, 132,
135, 146, 148, 150, 169, 170, 184, 198,
201, 203, 215, 216, 218-221, 225,
226, 229, 231, 241, 245, 251, 259, 268,
274, 276, 282, 301, 304, 308, 310, 317,
318, 324, 327, 337, 357, 373, 378,
379-381, 394, 399, 400 Italica 346 Ithaka 98
Iuba 216
ludeea (Iudaia) 131, 132,"218, 334
lugurtha 282, 337, 339, 340
Iulia (fiica lui August 308
Iulia, fiica lui Caesar 240
Iulia, mătuşa lui Caesar 241
Iulia — Claudia (dinastia) 391
Iulia Domna 50
Iulian Apostatul (Flavius Claudius Iu-lianus) 231
Iulius Africanus (Sextus) 306
Iulius Secundus 354
Iulius Caesar, dramă de Shakespeare 145
Iulis 155, 203
Iulus (sau Ascanius) 240
Iunia Aurunculeia 240
Iunius Arulenus Rusticus, s—>-Rusticus
L. Iunius Brutus, S—► Brutus
Iunius Gallio (Lucius), tatăl adoptiv al fiului lui Seneca, Lucius Annaeus 341
Iunius Gallio (Lucius Annaeus), numele fiului lui Seneca, Novatus, după adopţiunea lui de către Lucius Iunius Gallio 341, 344
Iuno sau Iunona 262, 263, 280, 367
lupiter 114, 240, 249, 260, 298, 327, 379
Iustin (Marcus Iunianus Iustinus) 329. 330, 394
Iustinian I (Iustinianus) 391, 393, 394
Iuturna 379 '
Iuvenal (Decimus Iunius Iuvenalis) 274-279, 306, 349
Iuventius (P. Iulius Celsus) 394
J
Jocurile Leneene (Lenaia) 30, 31, 118,
224 Jocurile Nemeene (Ta Nemeia) 126 Jocurile Olimpice (Ton Olympion agon)
105
K
Kale acte 56, 108, 204
Kallias 21
Kalliope 98
Kallippide (Kallipides) 120
Kallirhoe 205
Karystos 155, 200, 309
Kephalas (Konstantinos Kephalas) 19>
118 Kephalos 107 Kerameikos 190
INDICE DE NUME
Kerdon 93
Kerkylas 152
Khufu 89
Kichesias 121
Kinaithon din Sparta 100
Kinesias din Atena 216
Kinoskephalai 128
Kiron 216
Kition 67, 190, 191, 193, 205
Kleinias 121
Kleis, mama poetei Sappho 152
Kleis; fiica poetei Sappho 152
Knemon 120
Kokale (Kokkale) 93
Kokalos, comedie (pierdută) de Aristo-
fan 32 Kore 201
Kotyaion 202, 219 Krateia 120 Kretheis 98, 117 Kydilla 93 Kydippa 42 Kylon (Kyllon) 132 Kyme 88, 94, 98, 99, 209 Kynno (Kyno) 93
Kypselos 91 Kyrnos 178
L
Labdacizii (Labdakidai) 349
Labeo S—y Antistius Labeo
Labeo (Attius) 394
Laberius (Decimus Iunius Laberius) 394
Labienus 342
Labrax 322
Lacedemonia (Lakedaimonia)
Laches, dialog de Plalon 135, 136
Laconia (Lakaina) 16, 125, 188, 225, 226
Lactanţiu (Lucius Caecilius sau Coelius
Firmianus Lactantius) 270, 370,
394-395 Laelius (Caius Laelius Sapiens) 188, 289 Laerte (Laertes) 55 Laevius (Melisus?) 395 Laios (regele Tebei, tatăl lui Oedip),
tragedie de Eschil 72 Laios, parodie mitologică de Platon cel
Tînăr 220 Lamia 52, 215 Lamon 110 Lampito 31 \
Lamprias 142
Lampsacos 19, 63, 199, 205, 215, 220, 223
Lanuvium 339
Laocoon 378, 381
Lar (zeul csnic) 321
Larentius 203
Largius sau Larcius Macedo 328
Larichos 122
Lascaris, Ioannes 118
Lasos din Hermione 128, 216
Latinus 379, 380
Latium 259, 281, 378, 379
Laurentum 327
Laurion 188
Lausus 379, 381
Lavinia 259, 379
Leandru 308
Lemnos 25, 131, 164, 367, 368
Lenaeus 340
Leneene, S—>■ Jocurile Leneene
Lentulus (Lucius Cornelius Lentulus Crus) 242
Leocrates 217, 225
Leogoras, tatăl lui Andocide 21
Leogoras, fratele lui Andocide 21 Leon din Sicyon 131 Leonida (Leonidas), regele Spartei, căzut la Termopile în 490 î.e.n., împreună cu
300 de spartani 143 Leonida (Leonidas), biografie de Plutarh
143 Leonidas din Tarent 27, 117, 200, 216 Leontinoi (azi Lentini) 213 Leontion 214 Leoprepes 155 Leosthenes 52 Lepidus (Marcus
Aemilius), membru al
celui de al doilea triumvirat 253 Lepidus (Marcus) 259 Leptis 206 Leptines 52
Lesbia 155, 247, 248, 250 Lesbos 15, 16, 18, 152-155, 176, 201,
205, 214, 216, 224 Lesche 127 Lesches 100, 216 Leto 41 Letophila 26 Leucade (Leukadas) 154 Leucadia 401 Leuccippa (Leukippe)
197 Leucip (Leukippos) 7, 46, 55, 142, 216
INDICE DE NUME
430
Leucopetra 253
Leuke 127
Leuktra 209
Lexifanes (Lexiphanes) 113
Libanios 120
Liber 290
Libia (Libva) 22, 67, 87, 148, 169, 209,
248, 288, 358 Licia (Lycia) 208, 218, 223 Licinius Calvus (Caius) 210, 247, 389,
395 Licinius Imbrex 395
Licinius Macer (Caius) 44, 57, 282, 389 Licinius (Porcius) 395 Licofron (Lykophron), general atenian 50 Licofron
(Lycophron) filolog şi poet
tragic, 214, 216-217 Licurg (Lycurgos), unul din cei 10 oratori
attici 22, 104, 217, 225 Licurg (Lycurgos), regele si legislatorul legendar al Spartei 91, 88, 131,
143 Licurg (Lycurgus) , biografie de Cornelius
Nepos 301 Licurg (Lycurgus), tragedie de Naevius
302 Licurg (Lykurgos), biografie de Plutarh
143 Ligarius (Quintus) 253 Linos 42 Lipari (Lipara sau Lipare, sau Liparai)
8, 150, 184 Lisias (Lysias) 22, 58, 107-108, 138,
216, 225 Lisimah (Lysimachos) 127, 209 Livia 308, 375 Livius (Livius Andronicus) 102, 260,
280-282, 301, 352 Livius (Titus) 23, 43, 44, 57, 149, 151,
255, 281-285, 287, 288, 309, 329,
330, 347, 348, 368-370, 390-392, 400 Livius Salinator (M.) 347 Locrida (Lokris) 51, 204 Locroi 129, 218, 225 Longinus
(Quintus Cassius) 217 Longos 24, 83, 108-112 Lucan (Marcus Annaeus Lucanus) 206
257, 248, 285-289, 298, 313 318.
341, 349, 352, 368, 387 Lucania 124, 268 Lucceius (L.) 146 Lucian (Loukianos) 5, 112—116, 120, 140
204, 217, 233
Lucilia 289
Lucilius (Caius) 230, 269, 289-291, 31.3
339 Lucilius Iunior, s—► Lucilius cel Tînăr Lucilius cel Tînăr 344, 345, 395 Lucius, personaj din Apuelius 233 Lucius sau
Măgarul roman de Lucian
din Samosata 113 Lucius, fratele lui Ovidiu 308 Lucius Annaeus Mela, S—> Annaeus Mela Lucius Annaeus Iunius Gallio,
S—>■ Iunius
Gallio Lucius Antonius, M—> Antonius Lucius Ateius Praetextatus, s*—> Ateius Lucius Iunius Gallio, S > Iunius Gallio
Lucius Verus, W—> Verus Lucreţiu (Titus Lucretius Carus) 5, 7 48, 64, 66, 67, 124, 260, 291-295 296, 297,
304, 326, 377, 380, 382, 393, 400 Lucretius Ofella (Quintus) 24 Lucullus (L. Licinius Lucullus Ponticus)
143, 201 Lucullus, biografie de Plutarh 143 Lugdunum (azi Lyon) 344 Lupus, s—>■ Cornelius Lentuîus Luscius
Lanuvinus 3.95 Q. Lutatius Catulus, ss—> Catulus Lycambes 28
Lyceul (Lykeion) 35, 37, 118, 176 Lycidas, poet contemporan cu Teocrit şi personaj din idila a VH-a a acestuia 174 Lycidas,
păstor din bucolica a IX-a a lui
Vergiliu 377 Lycomede (Lykomedes) 349 Lycoris 265, 266, 377 Lycortas 145
Lydia, regiune pe coasta de vest a Asiei Mici 15, 16, 18, 88, 217, 223, 225 Lydia, poem de Valerius Cato 400 Lydia,
personaj feminin din opera lui
Horaţiu Lygdamis II 87, 100 Lygdamus 350, 364, 395, 396 Lykainion 109, 110 Lykeion, 3—*• Lyceul Lykopolis 139
Lysandru (Lysander), biografie a regelui spartan Lysandros de Cornelius Nepos 303 Lysandros, biografie de Plutarh
143
431
Lysis, discipol al lui Pitagora 132 [Lysis, dialog de Platon 136, 138 \ Lysistrata, personaj principal din comedia J lui
Aristofan cu acelaş nume 31 \Lysistrata (Lysistrate), comedie de Aris-\- tofan 29, 31-33 tÎLyxes 187
M
■M. Annius Verus, S*—>■ Annius.
Maccus 397 | Macedonia 22, 27, 35, 49, 50, 52, 75, 76, 88, 104, 105, 118, 119, 127, 146, 147, 149, 169, 187, 198, 202, 204,
207, 209, 210, 220, 224, 282, 307, 374, 394, 397
Macer (Caius Licinius Macer Calvus) 350, 395
Macrinus (M. Opellius Macrinus = Imp. Caes. M. Opellius Severus Aug.) 43
Macrobius (Ambrosius Macrobius The-dosius) 324, 395
Madaura 232
Maevius 268 . Magius 376
Magna Grecia, :g ■ > Grecia Mare
Magna Mater (Cybele) 248
Magnes 30, 217
Magnesia 18, 147, 207, 213
Mallos 200, 206
Malta (Meiita) 184
Mamurra 299
Manasses, Constantin (Konstantinos Ma-nasses) 83
Mandres 93
Manilius (Marcus) 294, 296-298, 321
Manlius Torquatus (Lucius) 249
Manlius Theodorus 256
Mantineia 127, 187
Mantitheos 107, 108
Mantua (azi Mantova) 376
Maraton (Marathon) 31, 42, 88, 127, 155
Marcella 298
Marcellus (Marcus Claudius), general roman, cuceritorul Siracusei, apărată de invenţiile lui Anchimede 143, 283
Marcellus (Marcus Claudius), fiul Octaviei, sora lui August, adoptat de împărat şi mort subit 331
Marcia, personaj dintr-o epigramă de Marţial 298
Marcia, fiica lui Cremutius Cordus 344,
345, 391 Marcus Antonius, »—>- Antonius Marcus Antonius Gnipho, S—>■ Antonius
Gnipho Marcus Aper, S—► Aper Marcus Aurelius (ca Cesar: M. Aelius Aurelius Verus Caesar; ca împărat: Imp.
Caesar Marcus Aurelius Antoni-
nus Aug.) 44, 194, 202, 214, 215, 217, 220, 266, 393 Marcus Claudius Marcellus, s—> Maţcel-
lus 1■
Marcus Bibulus, S—>■ Calpurnius Marcus Brutus, 3—>■ Brutus Marcus Licinius Crassus, S >■ Liciniu
Crassus Marcus Livius Drusus, S > Drusus Marcus Minucius Rufus, B—> Minuccius
Rufus Mardonios 88 Marduk (Baal) 203 Marea Adriatică (Adrias) 169 Marea Caspică (Kaspion pelagos, sau Kas-
pia thalassa, sau pur si simplu Kaspia)
396 Marea Egee (Aigaion pelagos) 146, 202,
209, 310 Marea Mediterană (Exo thalassa, sau he entos thalassa, sau pur şi simplu Thalassa) 68, 70, 150, 169,
203, 323, 396 Marea Neagră (Pontos Euxeinosj 25, 89,
170, 186, 202, 311, 367 Marea Nordului (Arctoa thalassa ) 387 Marea Roşie (Erythra thalassa) 169, 197,
396 Marile Dionysii 212 Marius (Caius) 143, 201, 240, 282, 291,
339, 372, 389, 390 Marius, biografie de Plutarh 143 Maroneia 94, 222 Maronilla 300 Marsias (Marsyas), poem de
Melanippide
cel Tînăr 217 Marte 290, 294 Marţial (Marcus Valerius Martialis) 274,
278, 288, 298-301, 327, 331, 333-335,
349, 367, 368, 392 Masinissa 146, 147 Massilia (azi Marseille) 221, 330 Masurius Sabinus 389 Matauros 222
Mauretania (Mauritania) 216, 396
DE NUME
432
Horaţiu 268, 271 . ,•
Medea (Medeia), magiciană, fiica lui
Aiestes, regele Colhidai 24, 25, 77-79.
129, 218, 221 367, 368 Medea, tragedie de Accms 229
Media 90, 169
Pelopones 135, 157, îbi, **'t
Mega?â, (foto lui Hercule), poem mitologic
de Moschos 218 Megastene (Megasthenes) 170, ii/ Megathima 41 Mela (Pomponms) 396 Melaenis („Cea neagra ) 392
MSiPpUpide97(Me9l8anippides) cel Bătrîn g Melanippide (Melamppides) cel lînăr W* Melas 216 . OOQ
Meieager, tragedie de Accms .229 Meleagru (Meleagros) 111-118, 221, Meles 98 Melesigenes 98 Melesiile (Melesia) 98
Meliboeus, păstor din bucolicele lui ver
MelS1oeus!7pseudonim al lui Calpurnius
Siculus 244 Melienele (Meliai) 41 Melissos 184 Melos 181, 217 Memfis (Memphis) 89 Memmius (Caius Memmius
Gemellus) 291,
293 Memnon 201
Menalcas, păstor din idilele lui Theocrit
174 Menalcas, păstor din bucolicele lui Vergi-
liu 376 377 Menandru (Menandros) 109, 118—123
198, 208, 211, 321, 358, 362, 387, 400 Menedemos, dramă satirică de Licofron
217 Menelau (Menelaos)77, 102, 154, 222
Menesaichmos 217
Menexenos 136, 138, 157
Menip (Menippos) din Gadara 217, 371
Menon, dialog de Platon 135, 137, 263
321 Mercur 379 Meroe 68, 84 Messalla sau Messala Corvinus (Marcus
Valerius) 350, 364, 387, 396 Messalina 342, 343 Messapia 258 Messenia 125, 221, 225 Messina (Messene) 208, 210
Metapont (Metapontos) 131, 132, Metaurus 245, 347 Metellii (familia) 289, 301 Methone 50 Metilius Rufus 56 Meton
60 Metriche 93, 94 Metrodoros din Skepsis 170 Metrotima (Metrotime) 93 Methymna 201 Mezentius 379, 381
Micene (Mykenai) 100, 117, 125, 127, 175 Micipsa 339, 340 Midas 99
Milano 231, 235, 256, 303, 343, 376 Milet (Miletos) 18, 68, 100, 127, 131, 170 175, 198, 199 201, 202, 204, 212, -213, 216,
223, 225 Milo (Titus Annius Papianus), tribun al poporului în 57 î.e.n., acuzat de asasinarea lui Clodius si apărat de Cicero
252, 277
Miltiade (Miltiades), fiul lui Cimon, strateg atenian, cunoscut prin victoria de la Maraton asupra perşilor 71, 88, 202
Miltiade (Miltiades), biografie de Cor-nelius Nepos 304
Miltiade (Miltiades) din Chios, tatăl stoicului Ariston 193
Mimnes 215
433
INDICE DE NUME
Mimnerm (Mimnermos) 154, 177, 217—
218 Mindos (Myndos) 174 Minerva 277, 367 Minidius (Publius) 382 Minoa 221
Minos, tragedie de Accius 292 Minucius Felix (Marcus) 396 Minucius Rufus (Marcus) 347 Misenum 324, 328 Mithra
(Mithras) 140 Mitridate VI Eupator (Mithridates VI Eupator) 22, 170, 201, 240, 252, 291, 307 Mitridate V Evergetul
(Mithridates V
Evergetes) 168 Mnaseas 190 Mnasyllos 377
Mnesarchos, tatăl lui Euripide 75 Mnesarchos, tatăl lui Pitagora 131 Mnesilochos 32 Modestinus (Herennius) 396 Moeris
377 Moira 83
Molon, ©—y- Apollonios Molossos 77 Monica 235 Mopsus, personaj din poemul pastoral
al lui Cornelius Gallus 265 Mopsus, personaj din bucolica a V-a a lui Vergiliu 377 I Moschion 120, 121 ' Moschos,
gramatic şi poet bucolic din
sec. II î.e.n. 109, 175, 218 | Moschos, dialog de Stilpon 223
Mosella 238 I Mosella, poem de Ausonius 238 | Mucius Scaevola (Caius Mucius Cordus
Scaevola) 283, 289 iMummius Achaicus (Lucius), învingătorul Ligii acheene 289
■ Mummius Spurius, fratele celui precedent
289 I Munatius Rufus 370
■ Munda 240
[ Murena (Lucius Licinius) 252 Musaios 97, 98, 327
I Musele (Mousai), zeităţi care prezidau artele liberale 17, 126, 154, 269, 303
M Musele (Mousai), comedie de Frinihos 212
Museion, operă (pierdută) de Alcidamas
198 Museionul din Alexandria 24, 26, 36,
99, 202, 207 216, 221, 226 Musonius Rufus (Caius) 209, 218 Mykale 88 Mykerinos 91 Mylasa 121 Mylon 174 Myron 303
Myrrhina (Myrrhine) 118 Myrtale 110 Myrtis 218
Mysia 88, 202, 208, 214, 367 Mytilene 15, 63, 99, 109, 117, 121, 152,
170, 181, 205, 214
N
Nabucodonosor (Nabuchodonosoros) 15
Naevianus Arpinianus 334
Naevius (Cnaeus) 229, 258, 259, 260,
286, 289, 302-303 Namatianus (Claudius Rutilius) 303—
304, 349 Nanno, elegie de Mimnerm 218 Nape 110
Naucratis 152, 203, 220 Naupactos 146, 204 Naxos 27 Neacra 395 Neapole (Neapolis, sau Neopolis) 67, 219,
289, 324. 328, 346, 348, 349, 376 Nearchos din Creta 170, 218 Nemea 126, 128, 155 Nemesianus (Marcus Aurelius
Olympius)
244, 245, 396 Nemesios 198 Nemesis 365 Neobule 28 Neocles 63 Neophron 218
Neoptolem (Neoptolemos)_, numit şi Pyr-rhos, fiul lui Ahile şi al Deidameei 77, 83 Neoptolem (Neoptolemos) din
Parion, gramatic din sec. III î.e.n. 271 Nephelokokkygia 31 Nepos (Cornelius) 143, 245, 247, 255,
304-305, 388, 391 Neptun (Neptounios) 322 Nereidele (Nereides) 95, 154, 249
INDICE DE NUME
«4
Nero (Lucius Domitius Nero Claudius), împărat roman (54—68 e.n.) 218, 231, 244, 262, 272, 277, 285-287, 313-315, 318, 325, 342, 343-
345, 347, 354-357, 389, 397
Nero Claudius Drusus 393
Nerva (Marcus Cocceius) 209, 221, 298, 354, 392, 394
Nessos 164
Nestis 61
Nestor 102
Nicandru (Nicandros) din Colofon 218, 309, 387
Niceea (Nikaia) 43, 219, 309
Nicocles 104
Nicolaos din Damasc 151, 218
Nicomah (Nicomachos) 35
Nicomedia (Nikomedeia) 201, 394
Nicopolis 209
Nigidius Figulus (Publius) 397
Nigrinos 112, 113
Nikias, strateg atenian în timpul războiului peloponesiac 31, 143, 179, 180, 181
Nikias, biografie de Plutarh 143
Nikias din Milet, medic apreciat de Theo-crit şi personajul uneia din idilele sale 175
Nikias, personaj din comedia Cavalerii de Aristofan 30
Nilul 68, 83, 90, 91, 223, 288
Nimfe (Nymphai) 154
Nisibis 231
Nisus, personaj din Eneida 379
Nisus, tatăl Scyllei 379
Nitocris 91
Nola 239, 347, 367
Nomentum 298
Nossis 218
Novatus, &—> Iunius Gallio
Novius 397
Novum Comum (azi Como) 324, 377
Numa, biografie de Plutarh 143
Numa Pompilius 143, 258
Numantia 289
Numidia 216, 235, 288
O
Octavia, sora lui August 396 Octavia, elegie de Mecena 396 Octavia, tragedie, greşit atribuită lui Seneca filosoful 343
Octavian (Octavianus) 244, 253 265
282, 331, 376, 377, 398 Octavius, dialog de Mimcius Felix 39G Odiseu (Odysseus) 69. 127, 151, 198
210, 280 Odiseu (Odysseus), discurs de Alcidama*
197 Oea (azi Tripoli) 232 Oedip (Oidipus) erou teban, fiul lui Laios
şi al Iocastei 6, 163, 164 Oedip (Oedipus), tragedie de Caesar 24i Oedip (Oidipus), tragedie de Eschil 72
299 Oedip (Oidipus), tragedie de Licofron
216 Oedip (Oedipus), tragedie de Seneca
filosoful 343 Oedip la Colonos , tragedie de Sofocle 161
164, 22 Oenomaus, tragedie de Accius 239 Oeta (Oiţe) 155, 164 Oinoanda 67, 208 Olbia 87, 204 Olimp (Olympos; 17, 31, 33, 95, 96,
101,
114, 133 Olimpia (Olympia) 60, 126-128, 184 Olint (Olynthos) 50, 204 Olybrius 256 Omphale, dramă satirică de Ion din Chios
215 Onatas 126
Onesicritos 170, 218-219 Onesimos 121 Onomakritos 219 Opora 31 Oppia 322
Oppian (Oppianos) din Apameia 219 Oppian (Oppianos) din Korikos 219 Orchomenos 205 Orbilius (Lucius Pupillus) 397
Oreithyia 197 Oreos 51 Oreste (Orestes), fiul lui Agamemnon şi
al Clitemnestrei 72, 77, 163, 164 Oreste (Orestes), tragedie de Euripide 77,
78 Oreste despre nebunie (Orestes de insania),
tratat de Varro 372 Orfeu (Orpheus) 26, 97, 98, 211, 219,
367, 377, 381 Origene (Origenes) 140, 198, 219, 306
Orophernes 147
Orosius (Paulus) 281, 306-307, 352
A2>5
INDICE DE NUME
Orthomenes 184 Osiris 197 Ossa 114 Ostia 259, 396
Otho (Marcus Salvius) 143, 351, 398 Otho, biografie de Plutarh 143 Othon, tragedie de Corneille 357 Ovidiu (Publius Ovidius Naso) 27,
123, 152, 154, 230, 244, 256, 260, 266, 304, 308-312, 331-333, 349, 350, 364, 365, 368, 387, 393, 395, 398, 400 Oxyrynchus
10, 17, 71, 119
Pacea, zeiţa 31
Pacuvius (Marcus) 230, 260, 290, 297
Pacuvius Labeo 387
Paetus Caecina 331
Pagasai 50
Paiania 49
Palestina (Palaistine) 112, 306
Paladius 256
Palamede (Palamedes) 197
Palladas 197
Pallas, prenumele zeiţei Atena 41
Pallas, fiul lui Evandrus 379
Palmyra, 217
Pamphila (Pamphile), personaj din comedia împricinaţii a lui Menandru 121
Pamphyla (Pamphyle), fiica lui Soteridas din Epidaur, scriitoare de pe vremea lui Nero (sec. I e.n.) 219
Pamphylia 201, 218
Pan 119, 120
Panacra 41
Panacris 41
Panaitios 150, 219, 359, 398
Panathenee (Panathenaia) 105, 126
Pandora 96
Pannonia 43, 44, 217, 374, 388
Pantheia 187
Panyasis 87, 219
Papinian (Aemilius Papinianus) 397
Papirius Fabianus 342
Pappus 397
Pap remis 87
Parcele (Parcae) 78, 249
Paris, fiul lui Priam, care prin răpirea Elenei a declanşat războiul troian 77
Paris, favoritul împăratului Hadrian 274
Paris, histrion 349
Parmenide (Parmenides) filosof, fondatorul şcolii din Eleea 60, 61, 124—125 156, 184, 266
Parmenide (Parmenides), dialog de Platon 124, 135, 136, 138
Parmenion 211
Păros 27-29, 153, 184, 210, 248
Parthenios 219, 265, 309
Parthenon 126, 138
Parthenope 376
Parthenopeu (Parthenopaios), regele Ar-cadiei fiul lui Meleagru si al Atalantei 299
Parthenopeu (Parthenopaios), tragedie de Astydamas cel Bătrîn 203
Patricius 235
Patrocle (Patroklos) 100, 229
Parthia 140, 169
Paulinus din Nola 239
Paulinus (Pompeius) 344
Paulus, tragedie de Pacuvins 397
Paulus Aemilius, S—> Aemilius Paulus
Paulus Diaconus 392
Paulus (Iulius) 397
Pausanias, prozator din epoca romană 96 125-128 204, 209, 221
Pausanias, biografie a învingătorului perşilor la Plateea, de Cornelius Nepos 304
Pedum 364
Peisandros, comedia satirică de Platon cel Tînăr 220
Peisianax, 190
Peitho 153
Pelagius 306
Peleu (Peleus) 249
Pelias 25, 222, 367
Pelion 114
Pella 26, 27, 75, 197
Pelopida (Pelopidas), renumit general teban 143
Pelopida (Pelopidas), biografie de Cornelius Nepos 304
Pelopida (Pelopidas), biografie de Plutarh 143
Pelopidae, tragedie de Accius 229
Pelopones (Peloponnesos) 20, 50—52, 60, 145, 197, 201-203, 215, 218, 220, 221, 224, 225
Pelops 72
Penelopa (Penelope) 101, 308
Penia 32
INDICE DE NUME
436
Peregrinos 113
Pergam (Pergamon), citadela Troiei 77
Pergam (Pergamon), oraş în Mysia 200,
201, 202, 206, 316 Perge 201
Periandru (Periandros) 201 Pericle (Perikles), cunoscut bărbat de stat
şi orator atenian din sec. V î.e.n. 18,
19, 30, 52, 72, 143, 144, 161, 179,
181, 182, 202, 207 Pericle (Perickles), biografie de Plutarh
143 Pericle (Perikles) prietenul lui Arhiloh 28 Periktione 135 Perint (Perinthos) 51, 121 Permessos 265 Persaios 193 Persefona
(Persephone), fiica lui Zeus
şi a Demetrei, identificată de romani
cu Proserpina 21, 219 Persefona (Persephone), poem de Mela-
nippide cel Tînăr 217 Perses, fratele lui Aietes, personaj din
Argonautica lui Valerius Flaccus 367,
368 Perses, fratele lui Hesiod, destinatarul
lucrării Erga kai hemerai 95 Perseu (Perseus) 145, 147, 211, 397 Perseu (Perseus), epopee de Eumelos din
Corint 211 Persia 46, 49, 51, 60, 87, 114, 131 Persina 83 Persius (Aulus Persius Flaccus) 206,
278, 289, 290, 300 313-315 Perusia 331 Petronius (Titus Petronius Niger) 202
315-320, 399 Petronius Arbiter (Caius), S—> Petronius Pherai 213 Phainaretal56 Phanias din Assos 193 Phaon 151, 154 Pharnakes,
bunicul lui Mitridate cel
Mare 147 Pharnakes, fiul lui Mitridate cel Mare
24 Pharsalus 240, 242, 252, 254, 286, 287 Phasis 367 Pherenikos 129 Philainios 93 Philemon 309 Philesia 186 Philippi 262, 268, 286,
364, 396
Philippos, tatăl lui Aristofan 29
Philippos, fiul lui Aristofan 29
Philocreon, 31, 33
Philolaos 133, 134
Philon din Alexandria 86
Philonides 193
Philopoimen, şeful Ligii ateniene 143, 146
Philopoimen, biografie de Plutarh 143
Philumena 121
Phlius 71, 202, 220, 221, 224
Phlossa 204
Phocos din Samos
Pidna, (Pydna) 50, 145, 147, 282, 397
Pieria 153, 263
Pigres din Halicarnas 100
Pindar (Pindaros) 50, 70, 72, 98, 99, 127 128-131, 138, 155, 156, 198, 202' 203, 206, 217, 218
Pireu (Piraieus) 107, 118, 211,
Pirineii 240, 347, 396
Pirithoos (Peirithoos), tragedie de Cri-tias 207
Pirus (Pvrrhos) 143, 216, 220, 224, 259, 330
Pirus (Pyrrhos), biografie de Plutarh 143
Pisandru (Peisandros) 219
Pisaurum (azi Pisară) 226
Pisistrate (Peisistratos) 18, 98
Pisistratizi (Peisistratidai) 90,126, 216, 218
Pisthetairos 31
Piso, S—> Calpurnius Piso.
Pisonii 268
Pitagora (Pythagoras) 46. 60, 98, 140, 162, 215
Pitagores (Pithagores), tratat filosofic de Democrit 46
Pitane 201
Pittacos 15, 16
Plania (alias Delia) 324
Planudes, Maximos 82, 118, 171, 243
Plateea (Plataia) 88, 125, 127
Platon 5, 32, 35, 36, 48, 55, 57, 59, 62, 68, 92, 99, 104, 124, 125, 130, 134, 135-139, 141, 147, 157, 160, 161, 168, 176, 184, 187, 188, 193,
197, 198, 200, 202, 203, 207, 212-214, 220-222, 225, 226, 232, 251
Platon cel Tînăr 81, 117, 220
Plaut (Titus Maccius Plautus) 118, 122, 123, 208, 211, 260, 299, 303, 320-324, 359, 362, 363, 371, 389, 393, 395, 397, 399
437
INDICE DE NUME
I Plautius 317
l Pleuron 198, 213
Pliniu cel Bătrîn (Caius Plinius Secun-
dus) 304, 305, 324-327, 328, 329,
344, 383, 389, 390, 392, 396, 399 l Pliniu cel Tînăr (Caius Plinius Caecilius
Secundus-Minor) 27, 298, 304, 324,
325, 327-329, 334, 346-348, 351,
352 392 ! Plotin '(Plotinos) 139-149, 198, 395 I Plotius Tucca 400 Plutarh (Plutarchos) 35, 52, 70, 71, 89,
118, 125, 142-145, 168, 201, 207,
213, 218, 243, 245, 266, 284, 291,
352, 390, 399 Plutos, zeul bogăţiei 32 ' Plutos, comedie de Aristofan 32 \ Plutus 263 i Poikile stoa, portic din Atena, pictat de
Polignot 127, 190 I Poikile stoa sau Istorii adevărate, titlul
unei lucrări a sofistului Aelianus
Claudius 197 , Polemarchos 107 f Polemon, filosof platonician, dascălul lui
Zenon din Kition 190 \ Polemon, fiul lui Evergetes, numit ho
Periegetes 126 Polemos 31 Polibiu (Polybios) 57, 69, 70, 91, 127,
145-150, 168, 170, 201, 221, 224,
283, 345, 359, 392 398, 399 Policrate (Polycrates), tiranul Samosu-
lui (sec VI î.e.n.) 17, 18, 132 Policrate (Polycrates), sofist atenian din
sec. IV î.e.n. 104, 187 I Polifem (Polyphemos) 102, 299 1 Polignot (Polygnotos) 127, 190 I Polinice (Polyneikes) 163, 164 I
Pollio (Caius Asinius) 143, 247, 255,
265, 340, 370, 376, 377, 390, 393-
398 Pollux (Iulius Polydeukes), gramatic din
Naucratis, contemporanul lui Lucian
(sec. III e.n.) 220 I Pollux, unul din argonauţi 367 I Polyainos din Lampsacos 220 [ Polyainos din Macedonia 220 ' Polyarchos din
Halicarnas 219 I Polydor (Polydoros) 77 [ Polygnotos, 3»—> Polignot 1 Polypaos 178
Polyxena 77
Pometini 397
Pompei (Cnaeus Pompeius Magnus) 23
24, 44, 58, 143, 150, 151 240-242,
251-253, 281, 282, 286-289, 329,
340, 356, 372, 373, 392 398 Pompei, biografie de Plutarh 369 Pompeius (Sextus) 369 Pompeius (Trogus) 151, 329-330, 340,
370, 394 Pomponius, s—>■ Atticus Pomponius (Lucius) 397 Pomponius Mela, m—> Mela Pomponius Secundus 235 Pomponius
(Sextus) 398 Pont 147, 168-170, 214, 308, 328 Ponticus 290, 333 Pontul Euxin („mare primitoare") 179,
199, 367 Poplicola, biografia lui P. Valerius Publi-
cola sau Poplicola de Plutarh 143 Porcia 372
Porcius Latro 308, 341, 342 Porfirios (Porphyrios) 38, 140, 171, 215,
395 Porsenna 282
Porticul pictat, 9—> Poikile Stoa Poseidon 52, 102, 114, 202 Poseidon şi Hermes, dialog din Dialogul
zeilor de Lucian din Samosata 114 Poseidonios din Alexandria 69, 70, 193,
219 Poseidonios din Rodos 149, 150—151,
170, 171 Posidip (Poseidippos) 220 Possidius 235
Postumius Albinus (Aulus) 289 Postumius Terentianus 199 Postumus (C. Rabirius) Potideea (Potidaia) 50 Pratinas din Phlius 71, 202,
220 Praxagora 32 Praxilla 220 Praxinoa 174
Preneste (Praeneste) 197, 276, 364 Priam (Priamos) 77, 100, 101, 202 Priap
(Priapos) zeul grădinilor 299, 316 Priap (Priapos), cîntec satiric de So-
tades 222 Priscian (Priscianus) 209, 370 Priscianus Lydus 171
INDICE DE NUME
Scipio Asiaticus (Lucius Cornelius) 277 Scipio cel Tînăr, biografie (pierdută, a lui P. Cornelius Scipio Aemilianus Africanus minor
Numantianus), de Plutarh 143 Scipionii 146, 219, 254, 258, 332, 333,
347, 358, 361, 362, 390, 398 Sciţia (Scythia) 88, 169, 310 Scopazii (Scopadai) 115, 156 Scopelian (Scopelianos) din Clazomene
221 Scylla, fiica lui Phorcus, transformată
într-un monstru marin 379 Scylla, titlul unei lucrări citate de Marţial
299 Scyros 349 3eian (Aelius Seianus) 262, 263, 277,
345, 369, 395, 391 Belene, 225 3elius 300
Seleucia (Seleukeia) 200 Seleucizii (Seleukidai) 43 ăeleucos I, general al lui Alexandru cel Mare şi mai tîrziu rege al Syriei cu supranumele
de Nikator 147, 217 Seleucos din Seleukeia, un chaldeean sau babilonian (citat de Hipparchos) care a trăit în a doua jumătate a sec. II î.e.n.
si a scris despre Krates din Mallos 151 Semonide (Semonides) din Amorgos 275,
221-222 Sempronius Asellio 149, 399 Sempronius Longus (Titus) 347 Seneca (Lucius Annaeus Seneca „filosoful") 78, 194, 244, 281,
282, 285-288, 298, 311, 314, 318, 327, 340, 341, 342-346, 390, 391, 393, 395, 396, 400 Seneca cel Bătrîn (sau Pater:
Lucius Annaeus Seneca „retorul") 255, 330, 341-342, 387 Senecio (Q. Sossius) 142 Sentinum 229
îepticius (Caius Septicius Clarus) 351 Septimius Severus (Imp. Caesar Lucius Septimius Severus Pertinax Augustus) 55, 205, 397 5erapis
202 Serena 256 îerenus Annaeus 344 Serenus Sammonicus (Quintus) 390
îeriphos 390
Sertorius (Quintus) 143, 329, 373
440
Sertorius, biografie de Plutarh 143 Servius 265, 266, 394, 395 Servius Tullius 230, 259, 282 Sestius 252 Sestos 88 Setia 367
Severus Alexander (originar: Cessius Bassianus Alexianus; ca împărat: Mar-cus Aurelius Severus Alexander) 397 Sextus Empiricus
204, 213, 222 Sextus Iulius Africanus, S—> Iulius Africanus Sextus Pompeius, 3—>■ Pompeius Sibaris (Sybaris) 87, 132 Sicca 388
Sicilia 20, 22, 31, 54, 60, 70, 71, 92,107, 128, 132, 137, 146, 148-150, 152, 155, 169, 173, 174, 179, 180, 184, 205-211, 213, 218, 221, 222,
224, 225, 251, 252, 299, 378-380, 395, 399 Sicyon, eroul eponim al cetăţii Sicyon
215 Sicyon, oraş în Pelopones 93, 118, 121,
131, 146, 201, 204, 215, 218, 220 Sidon 193 Sidonius Apollinaris (Caius Modestus)
329, 349, 383 Sigeon 367 Sikon 120
Silen (Silenos), semizeu frigian, strămoşul satirilor şi tatăl lui Dionysos 377, 380 Silenus, titlul bucolicei a Vi-a a lui Ver-
giliu 377 Silius Italicus (Titus Catius) 284, 328,
346-348 Simaitha 174
Simichida (Simichidas) 174 Simonide (Simonides) din Ceos 59, 98,
117, 128, 155-166, 275 Simonide (Simonides), personaj dintr-o
fabulă de Fedru 263 Sinon 378 Sinonis 215
Sinope 146, 199, 206, 208 Sipylos 125
Siracusa (Syrakousai) 70, 71, 135, 155 156, 173, 175, 181, 184, 187, 202-204, 209, 211, 218, 221, 222, 224, 225, 347, 376 Siria (Syria) 22,
87, 95, 112, 117, 125, 146, 149, 150, 201, 203, 219, 214.
441
215, 217-219, 231, 249, 276, 389,
391, 393, 398 Sirius 15
Sirmum (azi Sirmio) 217, 247 Siron, S—> Syro Sisenna (Lucius Cornelius) 202, 399 Sisif (Sisyphos), tragedie de Critias 207 Skepsis 170,
208 Skyros 204 Smerdis 90 Smikrines 121 Smirna (Smyrna) 98, 202, 204, 208, 231,
238 Socrate (Socrates) 30, 46, 55, 104, 124,
135-138, 156-161, 186-188, 190,
200, 202, 207, 232 Socrate (Sokrates), personaj din comedia
Norii a lui Aristofan 30 Sofocle (Sophocles) 20, 32, 59, 71, 73,
76, 77, 87, 129, 138, 156, 161-166,
202, 217, 222, 243, 397 Sofocle cel Tînăr (Sophocles ho neoteros)
161, 163, 222 Sofron (Sophron) 92, 222, 225 Sokratidas din Epidaur 219 Solinus (Caius Iulius) 326, 399 Soloi 26, 41, 193, 205, 211 Solon
81, 90, 91, 95, 135, 144, 166-168,
177 Solon, biografie de Plutarh 143 Sophilos, tatăl lui Antifon 199 Sophilos, tatăl lui Sofocle 161 Sophroniskos 156 Sostratos 120
Sotades din Maroneia 94, 222 Sotion din Alexandria, filosof şi biograf
din sec. II î.e.n. care a scris despre
filosofi 222 Sotion, filosof pitagoreic din sec. I e.n.,
dascălul lui Seneca 342, 344 Spania 146, 148, 150, 240, 242, 244,
245, 282, 283, 285, 298, 306, 324,
330, 334, 341, 342, 346, 347, 391,
394, 396, 398, 399 Sparta (Sparte) 16, 17, 21, 49-51, 77, 79,
102, 104, 108, 127, 131, 148, 156,
175, 179, 186, 187, 201, 208, 223-
225 Spartacus 252, 282, 291 Speusip (Speusippos) 222, 225 Sphairos din Bosfor 193 Sphettos 210
INDICE DE NUME
Stabiae 324, 325
Stagira (Stageiros sau Stageira) 35, 36
Stasinos 100, 222
Statius (Publius Papinius) 245, 288, 334,
346, 348-350, 368 Stella 368 Stephanos 199 Stesihor (Tisias sau Teisias Stesichoros)
59, 72, 222—223, 226 Stheneboia 79
Stichus, comedie de Plaut 231 Stilicho (Flavius) 256 Stilo (Lucius Aelius Stilo Praeconinus)
399 Stilpon 190, 222, 224 Stobaios 200, 211, 218 Strabon 35, 56, 68, 70, 149, 168—172,
191, 202, 203, 218, 221 Straton din Lampsacos 151, 170, 223 Straton din Sardes 223 Strepsiade (Strepsiades) 30, 33 Strofade
(Strophades) 378 Suda (lexiconul bizantin) 71, 95, 98—
100, 108, 152, 173, 179, 205 Suessa-Aurunca 289, 400 Suetoniu (Caius Suetonius Tranquillus)
7, 238, 241, 268, 281, 305, 341, 351-
353, 390, 397 Sulla (Lucius Cornelius) 6, 24, 35, 143,
198, 240, 242, 251, 282, 291, 338,
390, 391, 399, 400 Sulla, biografie de Plutarh 143 Sulmo (azi Sulmona) 308, 311 Sulpicia 350—351, 365, 396 Sulpicius Apollinaris
266 Sulpicius Rufus (Servius) 350, 389, 399 Sulpicius Severus 306 Susarion 223 Subyla 317 Sychaeus 378 Symmachus 329, 395
Synesios din Cyrene 154 Syriskos 121 Syro 67, 376 Syros 131, 204, 211 Syrus 67, 376
ş
Ştefan Bizantinul 171
INDICE DE NUME
444
Trahina (Trachina) 164
Traian (Marcus Ulpius Traianus) 43. 46,
127, 142, 209, 221, 274, 327, 328,
329, 352, 355, 393, 394 Trasibul (Thrasybulos), atenian care a
alungat pe cei Treizeci de tirani 21 Trasibul (Thrasybulus), biografie de Cor-
nelius Nepos 304 Trasillus (Thrasyllus) 296 Trasimenus 146, 347 Trebatius 290 Trebia 146
Treveri (azi Treves) 238, 394 Trezena (Troizen) 52 Trifon (Triphon) 334 Trimalchio 316-319 Tritanus 290
Troada 19, 199, 205, 215, 223, 248 Trogus Pompeius, m—>■ Pompeius Troia 54, 71, 77, 97, 100-102, 127, 162,
164, 197, 200, 201, 208, 209, 222,
226, 259, 285, 301, 374, 378, 381 Troilos, dramă eroico-mitică de Frinihos
213 Trygaios 31, 33 Tubero (Quintus Aelius), om de litere şi
istoric din sec. 1 i.e.n. 282, 399-400 Tubero (Lucius), tatăl lui Aelius Tubero
399 Tucidide (Thucydides) 5, 18, 29, 33, 36,
44, 58, 59, 89, 91, 100, 113, 148,
149, 179-183, 187, 211, 224, 340 Tullia 251
Tullus Hostilius 259 Tullus Volcatius 331 Turnus 377, 379, 381 Turpilius 400 Tusculum 245, 346, 397 Tyane (Thyaneus) 312
Tyche 84, 119
Tydeus, tragedie de Teodectes 224 Tynnichos din Chalkis 225 Tyr (Tyros) 117, 140, 217, 219, 401 Tyrannion din Amisos 168
Tyrtamos 176 Tzetzes, Ioannes 54
V.
Ulise (Ulysses) 25, 100-102, 162, 164,
200, 210, 214, 229, 308, 349 Ulpian (Domitius Ulpianus) 401
Umbria 226, 320, 330, 331 Urartu 89 Ursicinus 231 Utica 301
V
Valens (Flavius) 231
Valentinian I (Flavius Valentinianus) 231 298
Valerius Aedituus 400
Valerius Antias (Publius sau Quintus; 282, 391, 400
Valerius Cato (Publius) 247, 400
Valerius Flaccus (Caius Valerius Flaccus Setimis Balbus) 26, 376-369
Valerius Maximus 43, 282, 284, 369—370
Valerius Probus (Marcus) 272, 400
Valgius Rufus (Caius) 350, 400
Varius, s>—> Varius Rufus
Varius Rufus (L.) 268, 271, 400
Varro (Marcus Terentius) 26, 57, 143, 309, 320. 323, 340, 351, 370-374, 382, 383, 387, 390, 393, 399
Varro (Publius Terentius Varre Atacinus sau din Atax): 368, 371, 400, 401
Varo din Atax s—>■ precedentul
Varus (Publius Quintilius) 263
Vatiens Montanus 342
Velia 253, 254
Velleius Paterculus (Caius) 255, 285, 340. 374-376
Veneţia 118
Venus (Venera) 249, 256, 263, 269, 291, 294, 316, 332, 367, 368, 379
Venus Cyterea 350
Venusia 268
Vercingetorix 241, 242
Vergiliu (Publius Vergilius Maro) 7, 24— 27, 41, 67, 102, 109, 112, 130, 206, 230, 237, 244, 256, 257, 260, 265-268, 271,
286, 287, 294, 297, 303, 304, 308, 309, 318, 331, 332, 346, 347, 349, 364, 368, 376-382, 387, 388, 390-396, 398, 400
Verginius Flavus 313
Verona 247, 256, 304, 382, 387
Verres (Caius Licinius) 251, 252, 277
Verrius Flaccus (Marcus) 309, 392
Verus (Lucius Ceionius Aelius Aurelius Commodus Verus) 220, 393
445
INDICE DE NUME
Vespasian (Titus Flavius Vespasianus) 142, 215, 324, 325, 328, 334, 347, 368, 389
Vesuviu 325, 368
Vettius Praetextatus 395
Via Appia 390
Vibius Pansa (C.) 393
Victorinus Marcellus 334
Vindobona 217
Vinicius (M.) 374
Vitellius (Aulus) 218
Vitruvius (Marcus? Vitruvius Pollio) 19, 382-383
Volaterrae 313
Volcatius Sedigitus 302, 321, 401
Volumnia 377
Vulcan 379
Vulsinnm 218
X
Xantippos 18, 71
Xantos (Xanthos) din Lydia 225
Xantos (Xanthos) din Samos 80
Xenarh (Xenarchos) 92, 225
Xenocle (Xenocles) 204, 225
Xenocrate (Xenocrates) din Caîcedon 190, 225
Xenocrit (Xenocritos) 225, 226
Xenofan (Xenophanes) 124, 184, 185
Xenofon (Xenophon) din Atena, scriitor din sec. V-IV î.e.n. 54, 83, 138, 157, 158, 178, 182, 186-189, 190, 218, 220
Xenofon (Xenophon) din Efes, scriitor din sec. II sau III e.n., autorul romanului Ephesiaka 226, 370
Xenon 99
Xerxes 60, 87, 88, 91, 144
Xiphilinius, Ioannes 43, 44
Z
Zama 259, 347
Zamolxis 90
Zankle 184
Zas 211
Zenobia 217
Zmyrna sau Myrrha, epopee mitologică
de Helvius Cinna, 247, 390 Zenobius 340 Zenodora 29
Zenodot (Zenodotos) din Efes 226 Zenofila (Zenophila) 117 Zenon din Eleea 124, 136, 156, 184, 216,
226 Zenon din Kition 67, 190-194, 205, 222 Zenon din Sidon 173 Zeus 25, 27, 31, 41, 61, 72, 73, 95, 96,
100, 101, 113-115, 126, 129, 131,
133, 153, 167, 175, 191, 202, 205, 211,
213 Zeus, dialog din Dialogul zeilor de Lucian
din Samosata 113 Zeus şi Apollo, fabulă de Esop 31 Zeus şi Hera, dialog din Dialogul zeilor
de' Lucian din Samosata 113 Zeus şi Hermes, dialog din Dialogul zeilor,
de Lucian din Samosata 113 Zeus pus in încurcătură (Zeus elencho-
menos), diatribă de Lucian de Samosata 113 Zeus Cronidul 96 Zonaras 43, 44
-
.

CUPRINS
Cir/înt înainte ............................................ 5
Abrevieri şi sigle .......................................... 9
Scriitori greci.............................................. 13
Supplementum ............................................ 195
Scriitori latini ............................................ 227
Supplementum ............................................ 885
Bibliografie generală....................................... 403
Indici .................................................... 409
Tehnoredactor: MARILENA DAMASCHINOPOL
Coli de tipar: 28. Tirajul: 18.000 ex.
Bun de tipar: 7.12.1978
Tiparul executat sub comanaa
nr. 1/1874 la
întreprinderea poligrafica
„13 Decembrie 1918".
str. Grlgore Alexandrescu nr. 89—97
Bucureşti,
Republica Socialistă România