Paul Johnson – O istorie a lumii moderne 1920 – 2000

1. O lume relativistă

Paul Johnson consideră că lumea modernă a început la 29 mai 1919 când o serie de
fotografii făcute în Sobral (Brazilia) și Insula Principe au confirmat o nouă teorie a
universului, Teoria Relativității a lui A. Einstein. În 1907 a publicat demonstrația E = mc,
demostrație pe care epoca ulterioară a văzut-o ca startul în cursa pentru bomba atomică.
În 1915 Einstein elaborase Teoria Generală a Relativității, care din cauza războiului a fost
strecurată în Anglia prin Olanda. Arthur Eddington a propus ca teoriile lui Einstein să fie
verificate empiric, iar Sir Frank Dyson a reușit cu greu finanțarea celor 2 expediții din Brazilia
(Sobral) și Principe.
Cele 2 expediții au confirmat experimentele lui Einstein, iar ulterior, în 1922 au fost
reconfirmate de W.W. Campbell. La începutul anilor 20 a început să circule, mai întâi la nivel
popular, credința că nimic nu mai era absolut: timpul și spațiul, binele și răul, cunoașterea și,
mai presus de toate, valoarea.
În mod greșit, relativitatea se confunda cu relativismul. A. Einstein a asistat ulterior,
până la sfârșitul vieții, la relativismul moral, pentru el o boală, devenind o epidemie socială.
Paul Johnson consideră că că impactul relativității a fost puternic mai cu seamă pentru că a
coincis cu receptarea publică a freudismului. Deși majoritatea operelor lui S. Freud au fost
publicate la sfârșitul sec. XX, ideile lui au început să circule după Primul Război Mondial.
Cauza acestui fapt a fost atenția pe care prelungitele lupte în tranșee au atras-o asupra
cazurilor de tulburare mintală datorită stresului: termenul popular era „șoc provocat de
explozii.” Spre deosebire de Einstein, Freud nu a acceptat analiza critică a teoriilor sale,
apropiindu-se mai degrabă de Marx prin dogmatismul său. P. Johnson spune că Freud
prefigura ideologul mesianic al secolului XX. El avea tendința să-i respingă pe cei care
gândeau diferit de el, susținând că au probleme psihice, fiind recomandată terapia.
Paul Johnson afirmă că „două decenii mai târziu, tendința de a considera disidența o formă
de boală mintală, conducând la spitalizarea forțată, avea să înflorească în Uniunea Sovietică
într-o nouă formă de represiune politică.”
Paul Johnson face o scurtă paralelă între literatura sec. XIX și cea de la începutul sec.
XX. Față de creația literară a sec. XIX, creațiile lui J. Joyce și Marcel Proust au reprezentat o
ruptură, concluzionând: „Romanul secolului al XIX-lea fusese preocupat în esență de succesul
moral ori spiritulal al individului, În căutarea timpului pierdut și Ulise au marcat nu numai
apariția anti-eroului, ci și distrugerea eroismului individual...precum și o sfidătoare lipsă de
preocupare pentru ajungerea la un echilibru și la verdicte morale.”
 Acest lucru era în deplin acord cu noile forțe ce conturau epoca (marxismul). În
viziunea lui P. Johnson atât marxismul cât și ideile lui Freud au subminat amândouă simțul
răspunderii personale și al datoriei față de un cod moral stabilit și adevărat din punct de
vedere obiectiv. În acest context al unei lumi decadente, războiul era privit ca un progres.
(H.G. Wells – Războiul care va pune capăt războiului). Mulți oameni văzând începutul sec. XX
ca o lume decadentă, sperau ca un eveniment crucial (războiul) să schimbe tot. Kurt Riezler,
secretarul cancelarului Theobald von Bethmann Hollweg, nota despre atitudinea
cancelarului: „Cancelarul se așteaptă ca un război, oricare ar fi rezultatul acestuia, să ducă la
dezrădăcinarea a tot ceea ce există.”
În viziunea lui W. Churchill, ororile războiului au fost săvărșite de „puternicele state
educate.” Această capacitate de distrugere o întrece pe cea a individului. Capacitatea
distructvă a individului, oricât de rău, este mică, dar cea a statului, oricât de bine intenționat
ar fi acesta, este aproape nelimitată. Efectul Primului Război Mondial a fost în uriașă măsură
acela de a mări dimensiunea statului și, prin urmare, capacitatea distructivă și propensiunea
spre oprimare a acestuia. Paul Johnson susține că teama de creșterea rapidă a capacității
economice (și prin urmare militare) a Rusiei a fost cel mai important factor în decizia
Germaniei de a porni războiul în 1914. Th. Bethmann Hollweg afirma că „viitorul apaține
Rusiei.”
Pe măsură ce războiul se prelungea, iar pierderile și disperarea creșteau, statele beligerante
deveneau în mod constant mai totalitare. La 9 ianuarie 1917 Bethmann Hollweg a fost forțat
să se supună cererii de război submarin nerestricționat. Ulterior, sub presiunea militarilor,
Kaiserul a renunțat la prerogativa sa de a numi și demite cancelarul. Evenimentele din Rusia
sunt la fel de ilustrative. În ultimele luni ale războiului, într-o încercare disperată de a
mobiliza fiecare strop de efort productiv în vederea victoriei, elita germană a practica un așa-
numit „socialism de război.”
Anul 1917 a demonstrat că libertatea individuală și proprietatea privată sunt fragile.
Chiar și SUA a luat măsuri drastice în timpul războiului: Actul Spionajului (1917), Actului
Sedițiunii (1918), a existat și Administrația Combustibilului care a impus „duminicile fără
gaz.” Războiul a demonstrat atât viteza cu care statul modern se putea extinde cât și
disponibilitatea de a aloca surse imense pentru distrugerea inamicilor precum și exercitarea
puterii despotice asupra propriilor cetățeni. Paul Johnson subliniază faptul că războiul a
istovit ambele tabere, însă una a avut un avantaj prin armistițiul din 1918, fiind posibilă o
pace prin Diktat.
În timpul războiului Anglia, Franța și Rusia semnaseră o serie de tratate secrete:
Franța și-a asigurat aprobarea Rusiei pentru a domina Renania, dând în schimb Rusiei mână
liberă pentru a oprima Polonia, printr-un tratat semnat la 11 martie 1917. Prin Acordul Sykes
– Picot, cunoscut sub numele de Asia Minor Agreement(16 mai 1916), Marea Britanie și
Franța conveneau să deposedeze Turcia de provinciile sale arabe și să le împartă între ele.
Italia s-a vândut cui a oferit mai mult: prin tratatul secret de la Londra (26 aprilie 1915), ea
avea să capete suveranitatea asupra a milioane de tirolezi de limbă germană și sârbi și croați
din Dalmația. Un alt tratat secret semnat la 16 februarie 1917 oferea Japoniei provincia
chineză Shantung, aflată până atunci în sfera comercială a Germaniei.
Refuzul Habsburgilor de a încheia o pace separată a făcut ca Anglia și Franța să
încurajeze naționalismul și să facă din autodeterminare un „obiectiv de război.” În așa-
numita Declarație Balfour (2 noiembrie 1917), dată de Anglia, se promitea evreilor o patrie
națională în Palestina, pentru a-i încuraja să părăsească Puterile Centrale. Asemenea acte au
fost emise de Franța și Anglia în ultimii doi ani de război. P. Johnson le consideră „cecuri
postdatate, fără acoperire” care ulterior au stârnit o serie de scandaluri.
Lenin și bolșevicii lui au preluat controlul asupra Rusiei la 25 octombrie 1917 și și-au însușit
arhivele diplomației țariste. Au predat copii ale tratatelor secrete unor corespondenți
occidentali, iar la 12 decembrie Manchester Guardiana început să să le publice. Ulterior pe
această situație și-a bazat propaganda bolșevică incurajarea revoluțiilor comuniste în
întreaga Europă, promițând tuturor popoarelor autodeterminare.
W. Wilson în primul său mandat a insistat ca SUA să rămână neutră. A fost reales în
1916 datorită sloganului: „Ne-a ținut departe de război.” El a pledat pentru o „pace fără
victorie.” Wilson a ajuns la concluzia că America ar avea o influență mai mare asupra
reîmpărțirii lumii ca beligerant decât ca stat neutru și a trasat o firavă distincție morală și
legală între M. Britanie și Germania: folosirea submarinelor de către Germania viola
„drepturile omului” în timp ce blocadele britanicilor violau doar „drepturile de proprietate.”
Inițial Wilson nu a fost entuziasmat de Liga Națiunilor (idee avansată de politicienii britanici
în 1917). Dar publicarea de către bolșevici a tratatelor secrete, care puneau aliații Americii
într-o poziție grea, l-a făcut să se răzgândească. Chemarea lui Lenin la autodeterminare
generală a contribuit și ea la a-i forța mâna lui Wilson, căci i se părea că America, depozitar al
democrației, nu putea fi întrecută de un regim revoluționar care preluase puterea în mod
ilegal. Prin urmare, a conceput în grabă și a prezentat public la 8 ianuarie 1918 Cele
Paisprezece Puncte.În septembrie 1918 Erich Ludendorff a dorit să ia legătura cu Wilson
pentru semnarea unui armistițiu. În viziunea sa trebuia format un guvern popular care să
faciliteze semnarea armistițiului. Motivul lui Ludendorff era acela de a arunca asupra
partidelor democratice oprobiul cedării cuceririlor teritoriale ale Germaniei. Ludendorff
dorea ca Germania să nu fie dezmembrată, pedepsită și să-și păstreze integritatea. Era tot ce
putea spera, poate chiar mai mult, deoarece cel de-al doilea din cele Paisprezece
Punctereferitor la libertatea mărilor, implica ridicarea blocadei britanice. Wilson s-a arătat
dispus iar negocierile au început pe 4 octombrie cu Prințul Max von Baden.
Ceea ce nu știau germanii și austriecii era că, la 29 octombrie, colonelul Edward
House a avut o întâlnire secretă cu G. Clemenceau și Lloyd George. Aceștia au respins
declarațiile lui Wilson (pe care le considerau favorabile germanilor) și l-au făcut pe House să
le accepte. El le-a consemnat sub forma unui „Comentariu”, care nu a fost comunicat
germanilor și austriecilor, înlătura efectiv toate avantajele „punctelor” lui Wilson în ceea ce
privea Puterile Centrale. Practic schița prevederile Tratatului de la Versailles. P. Johnson
consideră ciudat faptul că Wilson a acceptat „Comentariul” și uimitor că nu le-a pomenit
nimic de el germanilor, afirmând că „Principala responsabilitate pentru acest eșec fatal în
comunicare îi revine lui Wilson. Și nu a fost o eroare în numele idealismului.” Pe parcursul
negocierilor, Wilson a fost nevoit să cedeze în fața cerințelor britanice și franceze, făcând loc
în atmosfera negocierilor unui sentiment antigerman. Spre sfârșitul negocierilor se
concentra asupra Ligii și Convenției acesteia. Wilson credea că ulterior Liga va rezolva orice
neajuns a tratatului. Drept urmare, consecințele au fost tragice: francezii au reușit să facă
acceptate clauze mult mai severe, inclusiv o Polonia „mare”, care să taie Prusia în două și să
deposedeze Germania de centura ei industrială sileziană, o ocupație aliată de 15 ani în
Renania și uriașe despăgubiri de război. Chiar și ideea unui set preliminar de clauze a fost
abandonată. Wilson era hotărât să insereze Convenția Ligii în actul preliminar. Prin urmare,
germanii când au sosit la Paris au descoperit că nu urma să se negocieze o pace, ci li se va
impune una. Singurul care a încercat atenuarea clauzelor dure a fost Lloyd George, mai ales
cea privitoare la granița germano-poloneză, în ideea că acesta putea deveni un motiv pentru
un nou război.
Unul dintre criticii cei mai vehemenți ai Tratatului de la Versailles a fost John
Maynard Keynes. În opinia lui, o pace durabilă ar fi depins de viteza cu care acordul permitea
revitalizarea comerțului și a industriei și creșterea locurilor de muncă. După ce reprezentanții
delegației americane i-au respins propunerile, Keynes a afirmat că „Tratatul blestemat”, cum
l-a numit el, era o formulă pentru un dezastru economic și un nou război.
În SUA, Tratatul de la Versailles a fost primit cu rezerve. În septembrie 1919 Henry Cabot
Lodge șo suporterii săi, cunoscuți sub numele de „Puternicii rezervaționiști”, își exprimaseră
poziția: aveau să ratifice Tratatul cu excepția Ligii.
Reparațiile pe care trebuia Germani să le achite se ridicau la 132.000 de milioane de marci
aur, din care Franța avea să primească 52%. În Germania s-a înregistrat o hiperinflație, statul
nefiind capabil să achite cuantumul impus. La 11 ianuarie 1923, în ciuda protestelor Angliei,
trupele franco-belgiene au traversat Rinul și au ocupat zona Ruhr-ului.
În 1919 marea majoritate a politicienilor, scriitorilor, intelectualilor, au susținut principiul
autodeterminării ca principiu moral fundamental. Au existat și excepții, cum a fost Karl
Popper. El susținea că autodeterminarea era un principiu care se distrugea singur, căci
„eliberarea” popoarelor și a minorităților nu făcea să creeze și mai multe minorități. P.
Johnson consideră că dintre beneficiarii Tratatului de la Versailles, Polonia a fost cea mai
lacomă și mai belicoasă, ajungând în 1921 de două ori mai mare decât se preconizase la
Conferința de Pace. Ea i-a atacat pe ucraineni smulgându-le Galiția răsăriteană și capitala ei,
Lvov. A intrat în conflict cu cehii pentru zona Teschen. Polonia a speculat frica Franței care
căuta un aliat puternic în est (în afară de Rusia bolșevică). Anglia era reținută în fața
principiului autodeterminării de frică să nu-și piardă coloniile. Lordul Curzon afirma despre
India: „Câtă vreme guvernăm India, suntem cea mai mare putere din lume. Dacă o pierdem,
ajungem de îndată o putere de mâna a treia.” Lordul Curzon dorea doar o ameliorare a
dominației M. Britanii în India, să li se ofere un anumit grad de autonomie în cadrul
Imperiului britanic. În ciuda tuturor planurilor de ameliorare și totodată de a păstra
integritatea imperiului, anul 1919 a însemnat un punct de cotitură pentru dominația
britanică din India. Începând din 1919 s-au declanșat o serie de „satyagraha” (rezistență
 pasivă) conduse de Mahatma Gandhi. Au existat și numeroase violențe în India, despre care
P. Johnson afirma: „în cea mai mare și mai docilă colonie din istoria omenirii, tiparele
secolului XIX fuseseră sparte.”
Paul Johnson consideră că gândirea de la începutul sec. XX a fost modelată de 3
gânditori: Marx, care a descris o lume în care dinamica centrală era interesul economic.
Freud, pentru care principala forță era cea sexuală. F. Nietzsche care îl vedea pe Dumnezeu
nu ca pe o invenție, ci ca pe un hazard, iar moartea sa o vedea ca pe un eveniment istoric.
Astfel, declinul impulsului religios avea să lase un gol imens. Istoria lumii moderne este în
mare parte istoria umplerii acestui gol.

2. Primele utopii despotice

Lenin a părăsit Zürichul pentru a se întoarce în Rusia la 8 aprilie 1917. I s-a facilitat
călătoria prin Germania de către generalul Ludendorff cu condiția ca Lenin să nu intre în
legătură cu sindicaliștii germani. A ajuns în Rusia pe 16 aprilie 1917 fiind întâmpinat de sora
sa Maria, Kamenev și Stalin cre se ocupaseră de ziarul bolșevic Pravda. P.
Johnsonmenționează în ceea ce-l privește pe Lenin că: „Nimeni nu personifică mai bine
înlocuirea impulsului religios cu Voința de Putere.” Lenin judeca indivizii nu după calitățile
morale ci după gradul în care le acceptau pe ale lui. În Partidul Social Democrat, Lenin a creat
și dominat o facțiune: bolșevicii. Reprezentantul menșevicilor, G. Plehanov afirma despre
Lenin că „el confunda dictatura proletariatului cu dictatura asupra proletariatului.” În ciuda
proclamatei sale ortodoxii, Lenin era foarte departe de a fi un marxist ortodox. În esență el
nu era deloc marxist. A ignorat complet însuși miezul ideologiei lui Marx, determinismul
istoric al revoluției. Astfel, Lenin nu era un determinist, ci un voluntarist: rolul decisiv era
jucat de voința umană. Ca mulți alți marxiști și Lenin vedea triumful proletariatului ca pe un
proces de evoluție darwinian, susținând că „Revoluțiile sunt serbările claselor oprimate.”
Benito Mussolini, inițial marxist, a crescut într-o familie unde filosofia politică era populară,
(tatăl său a fos socialist-anarhist) fiind familiarizat cu scrierile lui Nietzsche și conceptul
Voința de Putere.
Ca și Lenin, el propovăduia formarea unor „minorități de avangardă.” O astfel de grupare
trebuie să se ocupe de psihologia claselor și de tehnicile de mobilizare în masă și, folosind
mitul și invocarea simbolurilor naționale, să ridice conștiința proletariatului. Încă înainte de
1914, Mussolini a transformat provincia Forli într-o insulă de socialism, sprijinindu-se pe
muncitori cu ziua (braccianti). În 1912 a preluat conducerea Partidului Socialist Italian la
congresul de la Reggio Emilia.
Revoluția din 1917, atât în faza ei din februarie cât și în cea din octombrie a fost făcută de
țărani (în 1914 dintr-o populație de peste 100 de milioane, cca. 3,5 erau muncitori în fabrici).
Lentul proces de industrializare al Rusiei a fost întrerupt de război. Majoritatea țăranilor au
fost recrutați, cerându-le celor rămași acasă eforturi imense (alimentare) pentru susținerea
 armatei. Prețurile la alimente creșteau, regimul storcea orice resursă putea aloca pentru
purtarea războiului. Grevele muncitorilor se intensificau, s-au înregistrat 557 de răzmerițe
țărănești. Grevele au atins apogeul în februarie 1917 și ar fi fost zdrobite dacă muncitorilor
nu li se alăturau țăranii disperați. Aproape toți soldații erau țărani, iar garnizoana Petrograd a
primit ordin de a folosi forța împotriva muncitorilor, ea s-a răzvrătit. Cum erau înarmați,
regimul s-a prăbușit. Astfel că prima etapă a Revoluției a fost opera țăranilor.
Guvernul provizoriu a lui Kerenski a continuat războiul, fiind nevoit să ceară provizii de la
țărani. A fost un moment când politica antirăzboi a lui Lenin a căzut pe un pământ fertil.
Decizia Guvernului Provizoriu a lui Kerenski de a continua războiul, l-a discreditat total.
Faptul că în vara anului 1917 nu a putut mobiliza resurse, a făcut ca în orașe prețurile să
crească, confruntându-se cu greve și cu o revoltă țărănească la începutul lui octombrie 1917.
Era momentul prielnic pentru Lenin. Acesta nu se bucura de sprijin în rândul muncitorilor,
nici în rândul țăranilor (majoritatea nici nu cunoșteau ideile lui Lenin). P. Johnson susține că
muncitorii doreau să-și îmbunătățească viața, nu să răstoarne sistemul. În „Tezele din
aprilie”, Lenin preconiza o republică a Sovietelor (comitete muncitorești) după modelul
Comunei din Paris din 1870. Cum nici muncitorii, nici țăranii nu l-au sprijinit pe Lenin,
revoluția s-a înfăptuit de un grup restrâns, în numele proletariatului.
În 3 iulie anarhiștii au dat o lovitură de stat, în timpul agitațiilor Kamenev și Troțki au fost
arestați. Lenin a fugit în Finlanda. S-a strecurat înapoi la Petrograd pe 9 octombrie, între timp
Troțki ieșise de la închisoare, iar ambii au obținut la o ședință a CC voturile pentru o
insurecție armată. A fost creat un Biroul Politic pentru a conduce insurecția. Insurecția a fost
planificată în așa fel încât să profite de cel de-al doilea Conges Panrus al Sovietelor, care s-a
întrunit la 25 octombrie. Luptele au fost declanșate de „Comitetul militar revoluționar”
condus de Leon Troțki. Nu au fost vărsări de sânge majore, membrii Guvernului Provizoriu au
fost arestați sau au fugit. În acea zi bolșevicii au determinat Congresul Sovietelor să aprobe
transferul de putere. Printre primele acțiune ale lui Lenin a fost suprimarea tuturor
periodicelor cu excepția a două: Pravda și Izvestia. Următoarele măsuri:
- 10 noiembrie: abolirea Tabelului Rangurilor lui Petru cel Mare
- 22 noiembrie: autorizarea perchezițiilor la domiciliu
- 11 decembrie: scoaterea tuturor școlilor de sub jurisdicția bisericilor și punerea lor sub
jurisdicția statului.
- 16 decembrie: abolirea tuturor gradelor militare
- 24 decembrie: naționalizarea imediată a tuturor fabricilor

Inițial Lenin nu avea puterea consolidată și depindea de trupele înarmate organizate de

Troțki la Petrograd. Pentru întărirea autorității conducerii bolșevice, Lenin a creat „Comisia
Extraordinară Panrusă” (Ceka) sub conducerea lui Felix Dzerjinski, însărcinată cu
combaterea, contrarevoluționarilor și sabotorilor revoluției. Poliția secretă a țarului, Ohrana
avusese 15.000 de angajați, Ceka 250.000... Legea a încetat să mai guverneze în stat odată cu
înfințarea unui „Tribunal revoluționar.” În regimul țarist, Ohrana era împuternicită să facă
arestări, dar apoi trebuia să predea prizonierul tribunalului. În sistemul lui Lenin, Ceka
 controla tribunalele... Cum Ceka își aresta, judeca, condamna și pedepsea victimele, nu a
existat niciodată o înregistrare credibilă a numărului de condamnări. O dată ce Lenin a abolit
ideea de vină individuală și a început să extermine clase întregi, numai pe baza ocupației sau
originii, nu a mai existat limită. Lenin își întărise putere în așa manieră în cât o forță externă îl
mai putea înlătura. Dar la 3 martie Brest-Litovsk, Lenin a semnat condițiile de pace impuse
de germani, după ce i-a combătut cu succes pe Troțki și pe alți colegi care voiau să urmeze o
linie de „nici război, nici pace”, până izbucnea revoluția muncitorilor germani. După Brest-
Litovsk, germanii l-au susținut pe Lenin, din propriul interes. Ministrul de Externe, Paul von
Hintze afirma: „bolșevicii sunt cea mai bună armă pentru a menține Rusia într-o stare de
haos.” Aliații aveau tot interesul să înlăture regimul bolșevic. W. Churchill spera să convingă
Consiliul Celor Zece din Paris, să declare război regimului bolșevic, după armistițiul german.
Churchill a fost singurul om politic al Aliaților care a realizat consecințele înstalării unui
asemenea regim, afirmând: „Bolșevicii reduc Rusia la o formă animală de barbarism.”
Churchill îi afirma lui Lloyd George: „Să legalizezi sodomia ori să recunoști bolșevicii e același
lucru.” Cu toate acestea, oamenii politici britanici s-au opus unei intervenții militare în Rusia.
D. Lloyd George credea că „ceea ce ar extinde cu siguranță bolșevismul ar fi încercarea de a-l
suprima. A ne trimite soldații acolo pentru a-i împușca pe bolșevici ar însemna să creăm
bolșevism aici.” Lloyd George nu vedea bolșevismul ca fiin răul suprem, deoarece subscria la
principiul autodeterminării. Era gata să renunțe la teritorii (Finlanda, Polonia, Ucraina).
Mareșalul F. Foch a considerat că ar trebui unite aceste țări democratice, ca un „cordon
sanitar” pentru a izola bolșevismul de restul Europei.
Chiar și în interior albii (antibolșevicii) s-au discreditat. Generalul Denikin nu a dorit să
negocieze cu Aliații, și s-a opus creării Poloniei și Ucrainei libere. Astfel albii au apărut în ochii
occidentalilor ca exponenți ai imperialismului țarist. Aliații au denunțat constant ajutorul
germanilor acordat bolșevicilor, mai ales din industria armamentului. Industria
armamentului era un element vital pentru germani, care în urma Tratatului de la Versailles
au fost nevoiți să-și dezafecteze industria de armament. Astfel ei și-au menținut
continuitatea tehnologică și s-a creat o alianță ciudată (în antiteză dpdv ideologic), secretă,
care uneori ieșea la suprafață: Rapallo 1922, Pactul Ribbentrop – Molotov 1939. Lenin a
acordat numeroase concesii postdatate naționalităților. A fost prima promisiune încălcată:
Ucrainei nu i s-a permis o „autodeterminare burgheză”, și în 1921-1922, după lupte grele a
fost forțată să accepte „autodeterminarea proletară”, adică apartenența la URSS. Până la
sfârșitul lui 1920, toate națiunile care nu s-au desprins (cum au făcut polonezii și finlandezii),
fuseseră blocate irevocabil în interesul statului sovietic. Lenin a construit acest sistem
totalitar în 4 etape:
- Distrugerea întregii opoziții din afara partidului
- Adunarea puterii, inclusiv guvernul, în mâinile partidului
- Distrugerea opoziției din interiorul partidului
- Concentrarea puterii din partid în mâinile lui și a asociaților săi
Ultima provocare la adresa regimului a fost Revolta marinarilor din Kronstadt din 28
februarie 1921. Ei cereau libertatea cuvântului, presei, dreptl țăranilor de a face ce vor cu
pământul. Fortăreața Kronstadt a fost luată a fost luată cu asalt la 18 martie 1921, iar revolta
a fost înăbușită. Lenin a înlocuit clasa conducătoare (proletare inițial), cu alta: partidul. A
urmat crearea printr-un decret emis la 9 aprilie 1919, uni Comisariat al Poporului pentru
Controlul de Stat, un vast imperiu birocratic condus de Stalin. Pentru a atenua problemele
economice și protestele țăranilor, Lenin a introdus NEP. NEP însemna de fapt, cedarea în fața
țîranilor și întoarcerea la un sistem de piață bazat pe troc. Plutoanele teroriste au fost
retrase, iar țăranilor li s-a permis să primească în schimbul alimentelor alte mărfuri. S-au
redeschis fabrici și ateliere în afara controlului statului. Lenin credea în modernizarea
țării...însă asta a constat pentru el „electrificare.” Aceasta i-a inspirat sloganul „Comunismul
este puterea sovietelor plus electrificarea întregii țări.” Alte mişcări revoluţionare din ţările
occidentale au eşuat. În Germania, după fuga Kaiserului, puterea fost preluată de social-
democraţi. La 6 ianuarie 1919, leniniștii berlinezi (care se autodenumeau spartakiști), au pus
stăpânire pe oraș. Au fost reprimați iar liderii lor Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht au fost
asasinați.

Italia, deși învingătoare, avea și ea o nemulțumire față de Versailles: nu obținuse coasta

Dalmației. Totodată, Mussolini l-a urât pe Lenin pentru că scosese Rusia din război,
periclitând astfel câștigurile promise Italiei. Mussolini văzând eșecul economic al lui Lenin, a
renunțat la agitațiile socialiste, axându-se pe naționalism. Internaționalismul a fost sacrificat
pe altarul naționalismului (italian).
La 23 martie 1919, Mussolini și câțiva sindicaliști au înființat un nou partid. Acesta avea un
program radical: o reformă agrară, confiscarea terenurilor bisericești, abolirea senatului și a
monarhiei, controlul economiei prin consilii economice corporative. Plutoanele bavareze ale
lui Kurt Eisner precum și „bărbații în scurte negre de piele” ale lui Lenin (Ceka), au inspirat
Fasci di Combattimento ale lui Mussolini. Benito Mussolini a fost încurajat de acțiunile ale
poetului Gabriele d’Annunzio, adăugând violența ca metodă indispensabilă. A intrat în
conflict cu gruparea socialistă a lui Antonio Gramsci, deși ambii proveneau din același mediu
intelectual marxist, Sorel, sindicalism, repudierea determinismului istoric, accentul pe
voluntarism, nevoia de a impinge cu forța istoria inainte, insistând pe luptă, violență și mit,
plus pragmatismul machiavelic. În viziunea lui Gramsci Principelemodern nu putea fi o
persoană, ci o organizație. Unul dintre colaboratorii lui Mussolini a fost Italo Balbo, care a
condus miliția fascistă. Anul 1922 a fost anul terorii fasciste. În octombrie 1922, a preconizat
intrarea în Roma cu 4 divizii însumând 40.000 de bărbați în cămăși negre. După instalare,
Mussolini nu a trecut la acțiuni similare cu ale lui Lenin: nu a creat o poliție secretă, nu a
abolit parlamentul, presa a rămas liberă, liderii opoziției în libertate. Ca o amenințare pentru
viitoarele alegeri din 1924, Cămășile Negre au fost legalizate. Alegerile au avut rezultat o
majoritate fascistă. Spre deosebire de Lenin, Mussolini se considera un lider național, nu
internaționalist. Dorea să guverneze nu doar prin forță, ci și prin consimșământ. Ruptura
dintre Mussolini și celălalte grupări politice a reprezentat-o asasinarea lui Giacomo
 Matteotti. Ziarele opoziției au fost interzise iar liderii opoziției au fost condamnați la
domiciliu forțat pe o insulă. S-au dat o serie de legi fasciste, printre care Leggi di riforma
socialecare urmăreau să intemeieze statul corporatist. Instituțiile italiene (Carta Muncii,
Consiliul Național al Corporațiilor) nu aveau putere reală asupra Italiei. Despre această
situație, Mussolini declara: „Noi controlăm forțele politice, noi controlăm forțele morale, noi
controlăm forțele economice. Astfel, ne aflăm în centrul statului fascist corporatist.”
Mussolini își definea regimul în felul următor: „O democrație autoritară organizată,
concentrată pe o bază națională.” Paul Johnson considera fascismul „o erezie marxistă, de
fapt o modicare a ereziei leniniste.”

3. În așteptarea lui Hitler

La 1 martie 1918, a căzut Kievul și Ludendorff a ocupat Ucraina, a întemeiat o

„Republică a proprietarilor de pământuri”, colonie-satelit al Reich-ului. Kaiserul a devenit
duce de Kurland, care cuprindea Letonia și Estonia, ce aveau să fie conduse de micile lor
minorități germane și legate de economia Germaniei. Atitudinea imperialistă și
expansionistă, Germania, și-a recunoscut-o mult mai târziu, în 1961 când istoricul Fritz
Fischer a publicat Griff nach der Weltmach (Goana după puterea mondială) unde urmărea
continuitățile agresive din politica externă a Germaniei.
După armistițiul din 11 noiembrie 1918, în Germania s-a înpământenit mitul conform
căruia mecanismul de război al Germaniei fusese „înjunghiat pe la spate” de lașitatea
civililor. În realitate, Ludendorff a dorit să salveze, prin armistițiu, cât se mai putea din
armată. După armistițiu, generalii s-au justificat prin teoria înjunghierii pe la spate, iar în țară
au fost învinuiți socialiștii și politicienii de centru. Când au preluat puterea, politicienii de
Centru, au preluat și tarele înfrângerii, fiind acuzați că „fuseseră oamenii Aliaților.” Stigmatul
Tratatului de la Versailles a fost asociat cu toți politicienii noii Republici ba chiar cu noțiunea
de republică. Noua constituție de la Wiemar s-a conceput sub coordonarea sociologului Max
Weber. S-a spus că se apropia foarte mult de Constituția Americană. Avea un punct slab:
președintele ales pe un termen de 7 ani, nu era șeful guvernului, acesta era Cancelarul.
Conform art. 48, președintele era înputernicit cu prerogative de urgență când parlamentul
nu se afla în sesiune. Începând din 1923, acest articol era invocat cu perversiune ori de câte
ori parlamentul era în impas. Primul președinte al Rep. de la Weimar Friedrich Ebert prefera
să-și folosească puterea decât să-i forțeze pe parlamentari să-și rezolve neînțelegerile.
Succesorul său, feldmareșalul Paul von Hindenburg. Sub conducerea lui a fost folosită
prerogativa prezidențială (art. 48) de a numi și demite cancelari a dizolva Reichstagul,
culminând în ultimii ani cu suspendarea guvernării parlamentare. Hitler a dus acest proces în
punctul culminant exploatând articolul pentru a pune bazele dictaturii sale.
Societatea germană disprețiua Occidentul, asociindu-i corupșia, abuzurile lumii moderne. Nu
se dorea o politică spre Vest. Însă adepții expansiunii spre Est (esticii) au considerat înainte
de război, și mai ales după Brest-Litovsk, că politica de colonizare în Est va rezolva probleme
Germaniei. Esticii au dus Germania spre război și înfrângere. Majoritatea populației nu
realiza acest lucru,fiind prea pătrunși de ideea „înjunghierii pe la spate.” Vinovații erau, în
opinia lor Vesticiicare erau considerați trădători, agenți plătiți ai Londrei, Parisului sau ai
comunității financiare din Wall Street. Se considera că civilizația era orientată spre Occident,
cultura spre spre Est. Cultura republicii de la Wiemar stârnea ura naționaliștilor,
considerând-o decadentă, umilitoare. Teatrul, muzica, cinematografia erau considerate
lovituri indirecte Occidentale unei Germanii infrânte și umilite. Germanii naționaliști
considerau că Llyod George și G. Clemenceau abia au așteptat să bage pe gâtul germanilor
cubismul. Ceea ce accentua și întărea paranoia era credința că cultura Rep. de la Wiemar era
controlată de evrei. Creștinismul definea un singur rău: Satana. Credințele laice moderne
aveau nevoie de demoni umani. Inamicul, pentru a fi plauzibil, trebuia să fie o întreagă clasă
sau o întreagă rasă. Noul antisemitism făcea parte din devierea de la repartizarea
responsabilității individuale spre ideea de vină colectivă. În Republica de la Weimar s-a creat
așa-numitul „noul romantism”, fiind răspunsul la expresionismul evreiesc. Lucrările lui
Darwin erau contorsionate într-o justificare „ștințifică” pentru legile rasiste. Houston Stewart
Chamberlain, pe care Hitler l-a vizitat pe patul de moarte, afirma că „Dumnezeu înflorea în
rasa germană, iar Diavolul în cea evreiască.”
Pentru binele volk-ului german și pentru ca acesta să-și mențină puritatea, germanii
trebuiau să smulgă întreaga putere a industriei și tehnologiei moderne din mâinile evreilor.
În cultura literară: Hans Grimm – Volk Ohne Raum, Arthur Dinter – Sünde wider das Blut
(Păcatul împotriva sângelui). Antisemitismul a căzut pe sol fertil deoarece înfrângerea
Germaniei în 1918 avea să dezlănțuie o căutare de țapi ispășitori de trădare a străinilor din
răndurile Volk-ului. Evreii, întruchiparea „civilizației” occidentalizante, au fost distribuiți
automat în acest rol. Bolșevismul era identificat cu o mișcare evreiască, o așa-numită
Teroare Roșie la care Hitler făcea apel în discursurile sale antisemite. La nivelul societății a
fost momentul în care se preconiza rezolvarea conflictului dintre cultură și civilizație, prin
violență. Până în acel moment, antisemitismul era în poziție defensivă. Practic se deschidea
oportunitatea trecerii la violență, în numele apărării țării de asaltul culturii și dominației. Ca
urmare, violența a dvenit noua formă de defensivă. Această convingere a fost întărită prin
faptul că mulți spartakiști erau de origine evreiască.În condițiile în care antisemiții germani
legau bolșevismul de activitatea evreilor, Münchenul devenise un importnt centru antisemit
deoarece au avut de îndurat teroare lor sub leninistul Kurt Eisner. A început o amplă
campanie antisemită în presă, Münchener Beobachter devenind Völkischer Beobachter.
Armata era condusă de un junker reacționar, generalul Hans von Seeckt, devotat
distrugerii Tratatului de la Versailles. Seeckt s-a apucat să consolideze „relația rusă”,
eschivându-se de la clauzele din Tratat de limitare a armamentului, construind fabrici de
armament secrete în Rusia, proces accelerat de semnarea Tratatului de la Rapallo (16 aprilie
1922). Armata a fost transformată într-un cadru antirepublican, care avea ca scop
implementarea vechiului program al esticilor, armata scăpând de sub controlul Republicii de
la Weimar. Chiar și legea părea să fie de partea extremei drepte. Juriștii vedeau în reacția
violentă a drepte o formă legitimă de apărare în fața asaltului cultural occidentalizant,
reprezentat de evrei. Judecătorii și jurații simțeau că participă la lupta dintre cultura
germană și civilizația străină. Se părea că toți intelectualii, oamenii politici și mare parte a
societății susțin această orientare. Despre această orientare violentă, P. Johnson afirma:
„Tragedia Germaniei moderne este un exemplu pentru pericolele care se ivesc atunci când
se permite ca vița universitară să fie politizată și profesorii să-și proclame atașamentul.” În
universități se sărbătoreau, prin acordarea de zile libere, realizările lui Bismarck, se susținea
teoria înjunghierii pe la spate. Comunitatea universitară ca întreg era ca o seră pentru
mitologia naționalistă. Cea mai citită carte in Germania anilor ’20 era Declinul Occidentului
de Oswald Spengler. Astfel, studenții au ajuns să vadă nazismul ca pe o mișcare radicală. Le
plăcea egalitarismul lui. Le păcea și antisemitismul lui. De fapt, studenții erau mai antisemiți
și decât clasa muncitoare, și decât burghezia. Acești tineri, fiind toți adepții lui Nietzsche,
erau de acord ca un Führerva fi necesar și va apărea ca un Mesia.
Realitatea era oarecum diferită. Hitler era total nereligios și nu-l interesa deloc etica
sau onoarea. El credea în determinismul biologic, așa cum Lenin credea în determinismul
istoric. El considera că rasa, și nu clasa, era adevăratul principiu revoluționar al secolului XX.
Ca și Stalin, era un practicant remarcabil al celui mai radical viciu al secolului: ingineria
socială. Hitler gândea foarte mult la modul vizual, până în ultima clipă a războiului făcea
planuri pentru reconstruirea lumii într-un Reich ce va dura 1000 de ani, stăpânit de rasa
superioară a arienilor. Hitler avea în comun cu germanul de rând gustul pentru acele
multvisate imagi pe care le implantase aproape un secol de propagandă naționalistă. Lecția
pe care Hitler a învățat-o pe frontul de Vest a fost că războaiele puteau fi pierdute sau
câștigate prin propagandă: un gând care i-a inspirat faimosul capitol al șaselea din Mein
Kampf. Scopul oricărei propagandei, scria el, este „o încălcare a libertății de voință a
omului.” Încă din anii petrecuți la Viena, Hitler avea să preia modelul politic (și antisemit) a
unor oameni ca primarul Vienei Karl Lueger și Georg von Schönerer. Intreaga politică interna
s-a bazat pe: folosirea uriașului stat paternalist pentru a convinge masele să renunțe la
libertate în schimbul securității.
În septembrie 1919, Hitler a preluat conducerea unui mic partid proletar numit,
Partidul Muncitoresc German. Acesta avea scopuri bine definite: abrogarea Tratatului de la
Versailles, o Germanie mare, extindere spre Est, retragerea cetățeniei evreilor, preluare de
către stat a trusturilor și a industriei.
Prima tentativă de preluare a puterii de către Hitler a fost printr-un puci din 9 noiembrie
1923, incurajat de marșul lui Mussolini asupra Romei din 1922.
În 1923 moneda germană a scăzut drastic, în 1913, 1 marcă = 2,38 dolari, iar în 1922,
1 dolar valora 100 de mărci. Autoritățile germane dădeau vina pe clauzele dure de
despăgubire ale Tratatului de la Versailles. Paul Johnson afirmă ca despăgubirile nu aveau
nici o legătură directă cu asta. Veniturile publice germanr erau nesigure încă de pe vremea
lui Bismarck, când acesta își finanțase războaiele din împrumuturi, lchidând apoi datoriile
prin prăzi de război. Criza s-a datorat în întregime felului în care Ministerul de Finanțe a
permis extinderea creditelor și a cantității de bancnote emise. Chemat pentru o consultanță,
Keynes a propus o metodă ce trebuia să reducă emiterea de bancnote, metodă ce avea să fie
 numită de generația viitore „monetarism.” Majoritatea germanilor continuau să dea vina pe
Tratatul de la Versailles și pe „speculanții evrei.” După puci-ul din München, Hitler a fost
arestat fiind întemnițat la Landsberg. La ieșirea sa din închisoare, toate lucrurile evoluaseră
impotriva lui: economia Germaniei își revenea sub noul președinte al Reichsbank, Hjalmar
Schacht care a introdus o nouă Reichsmark, bazată pe aur, a oprit tipărirea de banknote și a
oprit cheltuielile guvernamentale. A făcut exact ceea ce propusese Keynes anterior. Pentru
Hitler, singurul element pe care îl mai putea specula, era ura poporului față de regimul de la
Weimar, care era asociat cu inflația și o presupusă dominație a evreilor, mai exact,
specularea atitudinii antioccidentalizante. In cap. 4 din Mein Kampf el preconiza, pentru un
viitor luminos al Germaniei, renunțarea la politicile coloniale, și orientarea către est.

4. Decadența legitimității

Prima lovitură pe care au primit-o relațiile anglo-franceze a fost faptul că francezii s-

au retras din Chanak, lăsând contingentele britanice în fața naționaliștilor lui Atatürk. A
urmat o întrvedere tensionată la Hotelul Matignon din Paris (22 septembrie 1922), între
prim-ministru francez Raymond Poincaré și ministrul de Externe britanic, lordul Curzon.
În opinia lui Paul Johnson, cauza principală a rupturii dintre Anglia și Franța a fost tocmai
estimarea diferită a probabilității unei renașteri militare a Germaniei. Majoritatea britanicilor
îi priveau pe oamenii de stat francezi ca pe niște paranoici când venea vorba de Germania.
Comisia de Control Inter-Aliată avea atribuția să supravegheze Germania în vederea
dezarmării (art. 168-169 din Tratatul de la Versailles). Resentimentele francezilor față de
indiferența britanicilor la riscurile unei renașteri germane au fost realimentate la 16 aprilie
1922, când Germania a semnat Tratatul de la Rapallo cu Rusia. Rapallo a întărit hotărârea lui
Poincaré de a obține de la Germania despăgubirile cu forța, dacă era necesar, și la scurtă
vreme după disputa cu Anglia asupra Chanak-ului a trimis trupe franceze în Ruhr, la 11
ianuarie 1923.
Paul Johnson susține că în Franța nu a avut un nucleu fascist în jurul căruia să se
materializeze un grup puternic. Au existat numeroase grupuri extremiste, cu idei și grade
diferite de toleranță față de violență. Totodată Johnson crede că naționalismul francez a fost
prea intelectual, lipsindu-i un personaj cu Voința de Putere. Acțiunea franceză din 1923 a
fost dăunătoare pentru Franța pe termen lung.
Germanii propuneau garantarea frontierei franco-germane, iar Anglia le sprijinea
cererea. Francezii au răspuns că, ăn acest caz, M. Britanie trebuia să accepte și ea să
garanteze granițele estice ale Germaniei cu aliații Franței (Polonia, Cehoslovacia). Însa Sir
Austen Chamberlain a afirmat că M. Britanie nu va risca pielea nici unui grenadier pentru a
garanta Coridorul Polonez. De aceea Tratatul de la Locarno (1925), în timp ce îi refuza efectiv
Franței dreptul de a ține pe loc Germania prin forță, nu a reușit să-i garanteze nici sistemul
de alianțe defensive. Între timp ministerul de Război estima că Germania încălcase Tratatul
de la Versailles, și că în realitate armata germană număra cca. 2.000.000, nu 100.000 cum
prevedea Tratatul. În 1928 Poincaré renunțase la ideea unei frontiere strategice pe Rin și
revenise la o politică pur defensivă: se începuse construcția Liniei Maginot.
Încă din 1921, Albert Sarraut, ministrul pentru Colonii a venit cu un proiect care dorea
transformarea Franței extraeuropene (coloniile) în suportul economic pentru Franța. Însă
după disputele de după război, Franța a primit Libanul (unde era protectoarea tradițională a
maroniților) și Siria de Vest (fără zone petroliere semnificative). Mandatul din Siria a fost un
eșec din cauza neînțelegerilor cu M. Britanie în privința acelei zone și naționaliștii arabi. Nici
situația din Indochina nu era favorabilă Franței. În 1919, la Paris, Ho Chi Minh a prezentat, în
numele annamiților din Indochina, un program în 8 puncte, care nu cerea autodeterminare,
ci drepturi civile, aceleași de care se bucurau Franța metropolitană. Nu i s-a acceptat
propunerile. După cum a spus Ho Chi Minh, Franța adusese în Indochina nu progresul, ci
medievalismul, simbolizat de gabelle (taxa pe sare): „Taxe, muncă forțată, exploatare”,
spunea el în 1924, „iată cum se poate rezuma civilizația voastră.” Majoritatea țărilor vedeau
în colinii „spații vitale” pentru națiunile lor. Cecil Rhodes: „Imperiul e o chestiune de
supraviețuire: dacă vreți să evitați războiul civil, trebuie să deveniți imperialiști.”
În 1902, M. Britanie își abandonase „splendida izolare” semnând un tratat de alianță
cu Japonia, a cărui principal obiectiv era să-i permită să se concentreze mai mult asupra
forțelor maritime din apele europene. Marina japoneză fusese creată în mare măsură cu
ajutor și consultanță britanice. Pentru M. Britanie , cu imensele ei posesiuni și interese în
Asia și mijloacele limitate de a le proteja, Japonia era un aliat foarte important. Între America
și Japonia au existat o serie de ostilități. California opera legi rasiale care-i vizau pe imigranții
japonezi și din 1906 – 1908 imigrația în masă din Japonia fusese oprită. Astfel japonezii au
apelat la China și în 1915 au căutat să o transforme într-un protectorat. Americanii au
încercat să împiedice și acest lucru: ei se considerau adevărații protectori ai Chinei. La
Versaiiles, Wilson i-a înfuriat pe japonezi refuzând să introducă o condamnare a rasismului în
Convenția Ligii.
Marea Britanie avea să fie pusă în situația dificilă de a alege un aliat dintre cele două:
SUA sau Japonia. Tratatul anglo-japonez din 1902 trebuia reînnoit în 1922. În loc să
reînnoiască Tratatul, a fost adoptată o propunere americană de a se convoca o conferință la
Washington pentru a se limita flotele. La Conferința de la Washington, cerințele Japoniei au
tensionat situația: ea a insistat ca America și Anglia să accepte să nu construiască baze
navale la nord de Singapore sau la vest de Hawai. Prin asta devenea imposibil pentru SUA să
intervină pentru posesiunile britanice în caz de atac.
Începând cu Conferința navală de la Washington și până la începutul anilor ’30Anglia,
Canada și Australia duseseră la îndeplinire un program de dezarmare unilaterală aproape
totală.
5. O teocrație infernală, un haos celest

Paul Johnson consideră ca Japonia a fost cucerită de relativismul Occidental,

aruncând-o direct în vârtejul ororilor din sec. XX. Până în sec. XIX, Japonia a fost o societate
izolată de Europa, izolarea accentuându-se după eșecul misionarilor creștini din sec. XVI. În
anii ’50 ai sec. XIX, temându-se să nu ajungă în situația Chinei, Japonia a luat decizia colectivă
de a face o revoluție de sus în jos pentru a fi destul de puternică și a supraviețui asalturilor
Occidentale. Aceasta s-a concretizat în așa-numita Restaurație Meiji din 3 ianuarie 1868,
care a abolit Shogunatul sau conducerea prin intendentul palatului și a făcut din împărat un
suveran real. Acțiunea Japonie de intrare în lumea modernă a fost dictată atât de xenofobie
cât și de admirație.
Pe parcursul a două generații au apărut grupuri industriale uriașe, Mitsui, Mitsubishi,
Yasuda, toate în strânsă legătură cu guvernul Meiji. Cu toate acestea, Japonia avea și câteva
slăbiciuni fundamentale, care îi reflectau arhaismul. Până în 1945 nu a avut un sistem de legi
fixe. S-a pus întrebarea dacă Japonia nu era o teocrație. Chestiunea a fost lăsată în
ambiguitate, așa cum s-a întâmplat cu multe alte chestiuni legale și constituționale în
Japonia până în 1946, când împăratul a anunțat în mod public că nu era zeu. Până atunci
sistemul era vag imprivizat. De ex. onoarea era mai importantă decât ierarhia. Această
absență a demarcațiilor absolute între bine și rău, legalitate și ilegalitate, lege și dezordine a
făcut Japonia vulnerabilă la relativismul cultivat în Vest după Primul Război Mondial. Însă
anumite modele Europene au fost preluate încă din sec. XIX, Realpolitik bismarckian.
Din punct de vedere religios, până la Restaurația Meiji, situația religioasă era una
sincretistă. Aceasta a implicat inventarea unei religii de stat și a unei moralități guvernante:
shinto și bushido. Shintoismul a fost menționat pentru prima oară în sec. VI, iar în 1875 a
fost oficial separat de budism și codificat. Bushido a fost identificat cu naționalismul extrem
și militarismul. În 1876 clasa samurailor a fost dizolvată, pierzându-și dreptul de a purta săbii.
Samuraii au devenit o clasă exclusă, mulți dintrei ei orientându-se către societăți secrete și
secte violente ultranaționaliste. Curând au intrat în politică, fiind asasini profesioniști care
puteau aranja alegerile pentru Dietă ucigând rivalii celui care îi angaja.
Armata a ajuns să dețină un rol important. Majoritatea politicienilor care s-au apous
armatei, au fost asasinați. În 1932 a avut loc așa-numit May 15 Incident , în urma căruia
primul-ministru Inukai Tsuyoshi a fost asasinat. Majoritatea japonezilor vedeau în
expansiunea teritorială un element esențial al intrării în lumea modernă. Pentru Japonia,
expansiunea era cu atât mai necesară cu cât țara nu avea aproape deloc resurse. În 1895 –
1895, Japonia a dat o lovitură Chinei, luând Coreea și Taiwan. La Taiwan a renunțat în urma
intervenției Rusiei, Germaniei și Franței. Replica ei a fost să-și dubleze armatele. În Primul
Război Mondial a intrat cu dorința de a acapara porturile și proprietățile germane din China.
supremația a fost confirmată de Tratatul de la Versailles, care i-a dat sub mandat Shantung-
ul și un întreg șirag de insule în Pacific. Caracterul imperialist, de expansiune a Japoniei se
lovea de însuși ideea de bază a Restaurației Meiji: aceasta era o mișcare anticolonială.
 Japonia dorea să facă din China un „partener” și, pentru a deveni cea mai mare
putere a Asiei, era vitală înțelegerea cu Anglia (1902). Astfel, distrugerea alianței anglo-
japoneze de către SUA și Canada în 1922 a fost fatală pentru pacea din Orientul Îndepărtat.
Ideea că putea fi înlocuită de Tratatul Naval de la Washington și mai târziu de Tratatul celor
Nouă Puteri din februarie 1922, care garanta integritate Chinei, era o fantezie. Influența
Angliei asupra Japoniei a dispărut, și America, erijându-se în protector al Chinei, a devenit
inamicul ireconciliabil al Japoniei.
Japonia se confrunta cu tensiuni interne grele, populația crescuse de la 32 de
milioane în 1868, la 73 de milioane în jurul anului 1920. Producția de orez nu acoperea
necesitățile, importurile s-au triplat. Emigrarea nu era o opțiune: le fusese interzisă prin
tratat intrarea în SUA încă din 1894.
În cartea lui Către tineri, Hashimoto Kingoro scria:
„Japoniei nu i-au mai rămas decât trei căi spre a scăpa de presiunea surplusului de
populație...emigrarea, avansarea pe piețele mondiale și expansiunea teritorială. Prima
poartă, emigrarea, ne-a fost închisă de politicile antijaponeze ale altor țări. Cea de-a doua
este închisă de barierele de prețuri și de abrogarea tratatelor comerciale. Ce să facă Japonia
când i s-au închis în față două din cele trei uși?”

Starea Chinei era rezultatul credinței optimiste, răspândită printre intelectualii de

stânga, că revoluțiile rezolvă mai multe probleme decât ceează. Sistemul era privit ca un
element de slăbiciune care făcea posibilă penetrarea din exterior. Incapabil de a se
moderniza, el permisese să se întâmple ceea ce clasa conducătoare japoneză prevenise cu
succes. În condițiile în care China nu a putut avea o revoluție de sus în jos, trebuia să aibă
una de jos în sus.
Sun Yat-sen a profitat de moartea Împărătesei Dowager Cixi (1908), Pu Yi avea doar 2
ani, a proclamat republica în Nanjing (29 decembrie 1911). Organizația lui Sun Yat-sen,
Guomindangul (GMD) se baza pe: Libertatea Națională, Guvernarea Democratică, Economia
Socialistă. Vidul de putere creat avea să fie umplut prin violență – aceasta era părerea lui
Mao Zedong. Guomindangul se aproviziona cu arme din URSS. Armata Guomindangului o
fost organizată de Chiang Kai-shek. După moartea lui Sun (1925), conducerea
Guomindangului a fost preluată de Chiang Kai-shek.
Posibilitatea unei fuziuni între GMD și PCC într-un partid comunist național sub
conducerea lui Chiang și Mao era împiedicată de starea de lucruri din China. Chiang Kai-shek
a condus o ofensivă în nordul Chinei deoarece până atunci controla doar sudul. Nu a
expulzat „capitaliștii străini”, bazându-se pe sprijinul lor financiar. Asta a însemnat ruptura cu
elementele comuniste din GMD. Foști partizani ai lui, muncitorii din Shanghai s-au revoltat
iar Chiang a ordonat să fie împușcați. Stalin s-a angajat să sprijine comuniștii chinezi. Ruptura
dintre Mao și Chiang era definitivă în 1927 iar GMD s-a reorganizat sub forma unui partid
militar. Chiang a ajuns rapid să fie identificat cu investitorii străini și noua țărănime înstărită,
pierzând sprijinul țăranilor. Gândirea lui Mao s-a bazat tot timpul pe un patriotism radical,
niciodată nu a aderat la internaționalism. Atât el cât și Chiang erau revoltați de mizeria
 socială și economică în care era ținută China de Marile Puteri. Ei considerau ca țara lor nu
este o simplă colonie a unei țări, este mai rău, colonia tuturor. În viziunea lui Mao, pentru a
putea câștiga popularitate, un politicia trebuia să se sprijine pe armată și la nevoie să recurgă
la violență pentru atingerea scopurilor sale. El s-a bazat pe forța țăranilor, declanșând o serie
de lupte care au pustiit țara, murind milioane de oameni. Paul Johnson: „Tragedia Cchinei
interbelice ilustrează principiul că, atunci când legitimitatea cedează forței iar morala
absolută relativismului, se lasă un mare întuneric...”

6. Ultima Arcadie

La începutul sec. XX, SUA, se confrunta cu un număr imens de imigranți, în acest

context apărând, în 1915 Ku Klux Klan (al doilea KKK). Acesta a fost fondat de William
Simmons, și identifica minoritățile cu neconformitatea morală și politică. Madesant Grant
publicase Pieirea Marii Rase, dezvoltând teoria „rasei superioare”, care evident era cea a
albilor. Multi teoreticieni rasiști considerau că „încrucișarea dintre un alb și un negru dă un
negru” iar „încrucișarea între oricare din cele trei rase europene și un evreu dă un evreu”,
dezvoltându-se o concepție ce se baza pe teama de degenerare.
Intrarea Americii în P. Război Mondial a dat un impuls puternic unei xenofobii
patriotice care a devenit o justificare pentru diferite forme de rasism și o tendință împotriva
nonconformtății. Legea Sedițiunii din 1918 (semnată de Wilson) pedepsea orice opinie
neloială față de guvernul american. În societatea americană de la începutul sec. XX, cuvântul
de ordine era: americanizare. Au urmat alte 2 legi care pe parcursul anilor ’20 au pus capăt
imigrației în masă în SUA: Legea Cotei (1921) și Legea Johnson-Reed (1924). Majoritatea
societății americane ajunsese să respingă cosmopolitanismul,, considerându-l o formă de
contracultură.
Prohibiția , cu nuanțele ei represive, făcea parte din încercarea de a „americaniza”
America: reformatorii afirmau deschis că era îndreptată împotriva obiceiului muncitorilor
imigranți de a bea (Amendamentul 18). Acest lucru a dus la o întreagă contrabandă cu
alcool, mai ales în Chicago, iar curând s-a ajuns la concluzia că se bea mai mult decât înainte
de Prohibiție. Evaziunea de la Prohibiție a produs fonduri imense care au fost reinvestite în
alte forme de infracțiuni, ca prostituția și jocurile de noroc, crima organizată luând avânt.
Prohibiția a fost punctul de plecare al criminalității din America, iar aceasta s-a menținut și
după ratificarea Amendamentului 21 (dec. 1933), care punea capăt Prohibiției. Departe de a
americaniza minoritățile, Prohibiția a a avut tendința de a restabili caracteristicile acestora
prin modele specifice de infracțiuni. P. Johnson consideră Prohibiția o încercare stângace de
omogenizare prin lege a unei comunități amestecate.
În ansamblu, despre anii ’20, Paul Johnson afirmă că: „Opinia că anii ’20 au fost un
chef de bețivi care a distrus valorile civilizației poate fi argumentată numai prin
distorsionarea sistematcă sau prin negarea documentelor istorice. Prosperitatea era foarte
 răspândită și foarte solidă.” Deceniul trei a reprezentat o explozie tehnologică: ma întâi
audiența masivă a radioului, semnalată de noul fenomen al poștei fanilor în toamna lui 1923,
apoi frecventarea regulată, în special de către tineri, a cinematografelor (din 1927 și sonore)
au dus la americanizarea comunităților de imigranți, dispariția diferențelor de clasă, de
vorbire și atitudine pe care politica guvernală, sub Wilson nu o rezolvase și pentru care
Harding și Coolidge creaseră condițiile. Această tânără generație se identifica cu starurile de
cinema, pentru ei filmele erau o forță a eliberării.
Anii ’20 au reprezentat o ruptură totală a literaturii americane față de moștenirea
europeană. Cea mai spectaculoasă maturizare a deceniului a fost musicalul newyorkez. De
ex. Rapsodia albastră a lui G. Gershwin (îmbina elemente de jazz cu cele de muzică ușoară).

7. Degringoladă

Până în 1928 au existat cca 1.500.000 de speculanți la bursă din care doar
aproximativ 600.000 erau speculanți cu acoperire. În marea lor majoritate aveau conturi la
firme ce aparțineau celor 29 de burse americane. Haosul s-a instalat în octombrie 1929. La
data de 21 octombrie au început să cadă bursa, sosind telegrame care cereau înapoi
depozitele alflate la brokeri. La 24 octombrie, acțiunile au căzut brusc, nemaicumpărându-le
nimeni, speculanții au fost supuși lichidării, neputând să răspundă somațiilor de plată,
mulțimea s-a adunat pe Broad Street în fața Bursei din New York, iar până la sfârșitul zilei,
unsprezece oameni de afaceri de pe Wall Street se sinuciseseră. Însuși Churchill a asistat
neputincios la propriile pierderi personale. Săptămâna următoare a sosit Marțea Neagră, 29
octombrie, și prima vânzare de acțiuni sigure pentru a face rost de lichiditățile de care era o
nevoie disperată.
Marea Criză, în opinia lui Johnson, a avut consecințe pe termen lung, nu doar în
sectorul economic, ci și cel social și politic. Astfel el atrage atenția la felul și mijloacele prin
care au ieșit din ea societățile industriale.
P. Johnson trece în revistă o serie de cauze anterioare, subliniind că în deceniul trei,
SUA nu a urmat o politică externă izolaționistă: Harding, Coolidge și Hoover nu au continuat
politica lui Wilson de a reduce taxele vamale, Legea Fordney-MacCumber a Taxelor Vamale
(1922) și Legea Hawley-Smoot (1930), pe care Hoover a refuzat s-o interzică, au constituit
lovituri serioase date comerțului internațional. Industriile din țară protejate de taxele
vamale, industriile de export subvenționate de împrumuturi neeconomice și, bineînțeles,
băncile de investiții care emiteau obligațiuni au beneficiat toate. Cea care a pierdut a fost
populația ca întreg, căreia i s-au refuzat prețurile competitive produse de importurile ieftine.
Până în 1928 prețurile la bursă ținuseră pur și simplu pasul cu performanța reală. Au apărut
două noi elemente: o mare creștere în comerțul bazat pe garanție (diferența dintre un
împrumut și valoarea pe piață a garanției depuse pentru acesta) și o erupție de trusturi de
investiții ansamblate în grabă. Marii economiști care au prevăzut prăbușirea economică nu
au fost mirați (Keynes) deoarece nu era prima criză, iar în deceniul trei se considera că SUA
are o economie solidă. Recesiunea din 1920 se redresase într-un an. Totuși, în 1929 s-a pus
întrebarea de ce nu are loc o redresare? Opinia general acceptată este aceea că Hoover, din
cauza atașamentului său ideologic față de laissez-faire, a refuzat să folosească banii
guvernului pentru a revigora economia, prelungind Criza până la alegerea lui Roosevelt, care
a inversat politica, introducând New Deal-ul.
Încă de la începutul mandatului săi, Hoover a acceptat să continue ciclul economic și
să-l sprijine cu toate resursele guvernului. El a reluat inflația creditelor, Rezervele federale
crescând creditele cu aproape 300 de milioane de dolari numai în ultima săptămână din
octombrie 1929. A avut o serie de întâlniri cu marii industriași în cadrul cărora a cerut
solemn ca salariile să nu fie reduse, ba chiar mărite – promisiuni respectate până în 1932.
Legea Veniturilor (1932) a adus cea mai amplă mărire de impozite din istoria SUA pe timp de
pace. Acest lucru a anulat efectele reducerilor de impozite acordate de Hoover până atunci.
Criza finală a venit atunci când politca protecționistă a Americii s-a întors împotriva ei.
Cruntul tarif Smoot-Hawley din 1930, cre a crescut dramatic taxele de import, a extins Criza
la Europa. În vara anului 1931 prăbușirea bănci austriece, Credit Anstalt, a tras după ea un șir
întreg de alte bănci europene, și a urmat o serie de nerecunoașteri de datorii. Exporturile
americane în Europa au dispărut, iar politica ei de împrumuturi externe ca substitut pentru
comerțul liber a sucombat. În 1933, 28% din populație nu avea nici un venit. Criza a afectat și
sistemul de învățământ, multe școli se închideau, bibliotecile nu achiziționau cărți noi. John
Steinbeck remarca: „Când oamenii sunt lefteri, primul lucru la care renunță sunt cărțile.” În
mod interesant pentru mulți intelectuali, anii de criză nu erau deprimanți, ci stimulanți. Se
bucurau de prăbușirea uneu lumi corupte, dominate de bani. Pentru mulți criza era o
eliberare, sursă de inspirație.
Ajuns la putere F.D. Roosevelt, a declarat băncile închise prin lege și a proclamat o
„vacanță bancară.” Ideea că Roosevelt a fost primul care a practicat în mod deliberat
deficitul financiar pentru a restabili economia este falsă. Era de fapt o ideea a lui Keynes care
dorea să se pună accent pe creșterea puterii de cumpărare la nivel național rezultat din
cheltuieli guvernamentale finanțate prin împrumuturi. P. Johnson afirmă că în toate
aspectele esențiale, New Deal a continuat corporatismul inovator a lui Hoover,
intervenționismul Hoover – Roosevelt a fost continuu. Istoricii pro-Roosevelt susțin că
elementele adăugate de New Deal au adus revigorarea. Istoricii pro-Hoover spun că,
dimpotrivă, actele lui Roosevelt au întârziat ceea ce ale lui Hoover aduceau deja.
Adevărata revenire la atmosfera de boom din deceniul trei s-a simțit în septembrie 1939
când veștile despre războiul din Europa a relansat bursa din New York. Însuși Keynes
considera că războiul era crucial pentru revigorarea economică a SUA. P. Johnson susține că
dacă intervenționismul a funcționat, a fost nevoie de nouă ani și un război mondial pentru a
demonstra acest lucru.
În deceniul trei, eroii erau oamenii de afaceri. Crahul din 1929 a slăbit credința în
această categorie de eroi. Unii au considerat că URSS, cu situația ei economică ar fi un model
de revigorare pentru SUA. După primul plan cincinal sovietic din 1928, în America au apărut
 numeroase cărți care ridicau în slăvi planificarea sovietică (William Z. Foster – Towards Soviet
America). Lincoln Steffens afirma: „În zilele noastre, toate drumurile duc la Moscova.”

8. Demonii
La moartea lui Lenin autocrația lui era desăvârșită. P. Johnson spune că: „Tot ce
rămăsese de făcut era eliminarea rivalilor de la puterea absolută.” Controlând Secretariatul,
Stalin practic controla deja aparatul de partid. În Politbiuro avea 4 rivali: Troțki care controla
armata, Zinoviev care conducea organizația de partid din Leningrad, Kamenev care conducea
organizația din Moscova și Buharin (teoretician cu inclinații spre dreapta). Toți acești urmași
a lui Lenin erau fanatci ideologi, care comiseseră nenumărate crime în timpul Revoluției din
1917. Ei se identificau cu istoria și susțineau că istoria se afla deasupra tuturor convingerilor
morale. Stalin, încă din perioada când încă Lenin era în comă, s-a aliat cu Lev Kamenev și
Grigori Zinoviev pentru a-l împiedica pe Troțki să folosească Armata Roșie în vederea unui
puci favorabil lui. Faptul ca Troțki nu participase la funeraliile lui Stalin, a fost folosit de
acesta pentru a reînvia certurile dintre Troțki și Lenin și de a-l acuza ca fiind fracționalist.

Astfel Stalin a creat erezia „troțkistă.” Marea problemă pentru Troțki era că nu avea
susținători în partid (lucru de care nu era conștient) în timp ce Stalin, în toate acțiunile sale,
se asigurase de sprijinul partidului. În ianuarie 1925 Stalin i-a putut smulge astfel lui Troțki
controlul armatei cu întreaga aprobare a partidului. Succesorul lui Troțki la conducerea
armatei a fost supusul Kliment Voroșilov. Troțki a fost exclus din Politbiuro în 1926, expulzat
din Rusia în 1929 și ulterior asasinat la ordinul lui Stalin în Mexic în 1940. Apoi Stalin, cu
ajutorul lui Buharin, s-a întors împotriva aliaților săi stângiști. Molotov a fost trimis să preia
organizația lui Zinoviev de la Leningrad. Alianța ulterioară dintre Zinoviev și Troțki a fost
zadarnică, și Zinoviev a fost exclus din partid. Confruntarea cu Buharin a survenit în urma
planurilor de industrializare la care Stalin presa țărănimea. În 1928, la o ședință a CC, Buharin
și-a expus ideile: culacii nu sunt o amenințare iar colectivizarea forțată ar unii toți țăranii
împotriva guvernului. La scurt timp, Buharin s-a întâlnit cu Kamenev și au hotărât să facă
front comun pentru a-l opri pe Stalin. Însă nici ei, nici alți membrii de partid nu aveau suport
numeric pentru un vot împotriva lui Stalin, nici mijloace de a-l înlătura prin violență. În 1929
au fost înlăturați definitiv. După 1929 a început guvernarea personală, cultul personalității
atingând apogeul.

Pe acest fundal și-a desfășurat Stalin colosalul exercițiu de inginerie socială,

distrugerea țărănimii ruse independente. Țăranii fuseseră cei care au făcut posibil puciul lui
Lenin, care mai târziu i-au impus capitularea sub forma NEP. În numele continuității
leninismului și al NEP, Stalin distrusese stânga în anii 1924 – 1928. Despre ingineria socială a
lui Stalin, P. Johnson afirmă că aceasta nu avea nici o bază ideologică, nu avea nimic în
comun cu marxismul. Industrializarea masivă trebuia finanțată prin exporturi masive (mai
ales din sectorul agricol), însă țăranii nu vedeau nici un beneficiu în asta. Multe alimente
erau necesare și pentru uzul intern în urma concentrării muncitorilor la orașe. Astfel statul
trebuia să dispună de întreaga producție agricolă. Astfel, pentru a obține ce vrea, statul
stalinist a trecut la forță. Lenin s-a bazat pe sprijinireațăranilor mijlocii și săraci împotriva
culacilor. În realitate distincții nu se puteau face decât pe hârtie, toți țăranii se impotriveau
guvernului. Țăranii au opus rezistență la confiscarea de alimente prin forță armată.Hrușciov
afirma că Stalin nu avea nici un contact cu poporul, era izolat de el. Întreaga operațiune
gigantică de colectivizare, implicând cca. 105 milioane de oameni, a fost condusă din biroul
lui Stalin de la Kremlin.

Opinia persistentă până la acel moment era că nu trebuie folosită forța pentru a face
țăranii să coopereze cu statul. În 1929 Pravda încă publica rânduri de genul: „Nici teroare,
nici deculacizare, ci o ofensivă socialistă pe calea NEP-ului.” La sfârșitul anului 1929 s-a luat
hotărârea intervenției armate pentru distrugerea clasei culacilor. Agenția organizatoae a fost
OGPU. Țăranii săraci erau încurajați sa prade casele culacilor, în scurt timp orice țăran care
se opunea colectivizării, era numit culac. Pentru a-i împiedica pe țărani să migreze la oraș, s-
a introdus un sistem de pașapoarte interne, și orice schimbare de domiciliu fără aprobare
oficială era pedepsită cu închisoarea. Țăranii erau practic legați de pământ (glebae adscripti).
În ciuda foametei din 1932 – 1933, Stalin a reușit să mențină niște exporturi de cereale
pentru a plăti utilajele importate.

În 1924, Hitler a ieșit din închisoare și la scurt timp a intrat în legătură cu Gregor
Strasser și Josef Goebbels în vederea pregătirii unei revoluții socialiste, însă nu cu un caracter
internașional ci național, și antisemit. Supremația lui Hitler a devenit unanim acceptată la
Conferința de la Bamberg (1926). Metoda lui Hitler era întotdeauna aceea de a interzice
adepților săi orice participare reală la decizii, dar de a le conferi o libertate nesfârșită pentru
orice activitate furibundă (inclusiv violență). Singurii oponenți politici ai lui Hitler au fost G.
Stresemann și Konrad Adenauer. Streseman a murit în 1929, iar Adenauer ar fi fost capabil
să facă sistemul de la Weimar să funcționeze. Însă Adenauer era un „vestic”, unii îl
considerau separatist al Renaniei, astfel nefind susținut pentru a forma o coaliție
guvernamentală. În 1930, liderul Partidului de Centru, Heinrich Brüning, a încercat să invoce
art. 48 pentru a guverna prin decret prezidențial, ulterior dizolvând Reichstagul. Ca rezultat,
naziștii, cu 107 locuri, și comuniștii, cu 77 au devenit al doilea și al treilea partid ca mărime
din Reichstag. Brüning a introdus o deflație în forță, dând ocazia naziștilor să speculeze și mai
intens criza economică. Astfel acesta a pierdut sprijinul industriașilor, aceștia orientându-se
în sprijinirea unei coaliții de dreapta condusă de Hitler. Mulți au ajuns să vadă ca singură
soluție de ieșire din criză, NSDAP. Kurt von Schleicher afirma că „Dacă naziștii nu ar exista, ar
trebui inventați.”

La 30 ianuarie 1933, Hitler a fost numit Cancelar. În primul guvern, au fost doar 3
naziști. Însă ei ocupau posturi-cheie: Cancelaria, cu permisiunea de a folosi art. 48,
Ministerul prusac de Interne și Ministerul național de interne (Hitler, Göring, Frick). La
aceasta se adaugă sprijinul dat de organizația paramilitară SA, condusă de Ernst
Röhm(Cămășile Brune). Adunările publice și ziarele au fost interzise, Gestapoul intrându-și in
rol. Prin Gestapo s-a început eliminarea tuturor opnenților imediat după preluarea puterii.
Prima acțiune a fost urmarea incendierii Reichstagului, oferind pretext pentru acțiuni
antisemite și eliminarea unor politicieni (adevaratul incendiator a fost Martinus va der
Lubbe). Hitler a emis o serie de legi care practic anulau guvernarea constituțională (Legea de
Împuternicire), marcând sfârșitul Rep. de la Weimar. În iunie 1933 toate partidele, în afară
de NSDAP, împreună cu formațiunile lor paramilitare au fost dizolvate, iar în iulie NSDAP-ul a
fost declarat singurul partid legal. Hitler avea obiceiul să își dubleze toți agenții, ca să-l poată
susține, la nevoie, pe unul împotriva celuilalt și să conducă prin dezbinare. Nu avea deloc
încredere în SA care era creația lui Röhm, și și-a creat o gardă personală, SS sub conducerea
lui Himmler. Himmler a recrutat în persoana lui Reinhard Heydrich, un aliat de încredere,
care să conducă SD. Hitler nu s-a arătat dispus să elaboreze o Constituție, lucra prin decrete
și ordonanțe. Ulterior H. Göring afirma că, legea și voința Führerului sunt același lucru.Hitler
controla după bunul plac întreaga justiție, în 1933 a schimbat Legea Serviciului Civil,
adăugând paragraful 71, care îl împuternicea să demită judecători, dacă aceștia prin acțiunile
lor nu erau în concordanță cu Weltanschauung-ul național-socialist. Hitler nu avea deloc
încredere în avocați, impunând peste sistemul juridic, Tribunale ale Poporului. În interiorul
partidului nu au fost descurajate disputele, ilustrative sunt în acest sens luptele de culise
dintre Bormann cu Goebbels și Göring. Hitler numea asta darwinism instituționalizat.

După decesul lui Paul von Hindenburg (2 august 1934), Hitler a unit funcțiile de
cancelar și președinte. După moartea Titanului de Lemn, Hitler a preluat succesiunea în
virtutea unei legi pe care o emisese cu o zi înainte, devenind conducător și cancelar al Reich-
ului. Statul hitlerist nu era corporatist, căci corporatismul implică o distribuție a puterii între
diferite organisme, iar Hitler nu era dispus să împartă puterea cu nimeni. Al Treilea Reich a
ajuns să controleze întreaga industrie, demarându-se un amplu proces de reînarmare (de ex.
primul concern controlat de naziști a fost I.G. Farben). Toate fabricile au fost modernizate și
s-au făcut angajări masive, scăzând rata șomajului. Muncitorii germani preferau slujbele
sigure drepturilor civile. În planul luptelor interne, după un „complot” descoperit de SD-ul lui
Heydrich (20 aprilie 1934) asupra lui Göring, pe care propriul Gestapo nu l-a putut apăra,
Hitler l-a numit ca șef al Gestapo-ului pe Himmler (care până atunci era șeful poliției
bavareze) care controla toată poliția statului. Prin asta, Hitler putea contrapune o forță
majoră SA-ului (care număra în 1934 peste 1 milion de soldați). A urmat „Noaptea Cuțitelor
Lungi” (Nacht der langen Messer/Operațiunea Colibri) din 30 iunie – 2 iulie 1934, interval în
care Röhm și alți lideri din SA, precum și alți oponenți a lui Hitler (de ex. Gustav von Kahr
care refuzase să ia parte la puciul din 1923) au fost asasinați. În paralel cu aceste evenimente
din Germania, în Rusia se declanșa Marea Teroare.
9. Zenitul agresiunii

În deceniul trei democrațiile occidentale au menținut o ordine mondială subredă prin

Liga Națiunilor și diplomația financiară anglo-americană. Însă în anii ’30 această relativă
ordine s-a prăbușit, lăsând loc unui haos în care statele totalitare a trecut la o serie de
agresiuni.
În 1930, Tratatul Naval de la Londra a redus marina regală britanică la un nivel care
abia asigura propria apărare. M. Britania nu a mai încurajat construirea de ex. a bazei navale
din Singapore. Aceste rațiuni s-au bazat pe angajamentul Japoniei de a-și rezolva diferendele
din Asia pe cale pașnică. În mod ironic, tocmai Tratatul Naval a făcut Japonia să rupă
legăturile cu Occidentul și să-și urmeze propriile interese, deoarece riscurile de o eventuală
intervenție occidentală erau aproape inexistente.
La 18 septembrie 1931, Înaltul Comandament al Armatei Japoneze a regizat o criză în
Manciuria, care a dus la invazie. Invazia a reușit și trupele japoneze au înființat un stat
marionetă, Manciuko iar ca împărat l-au întronat pe ultimul ultimul reprezentant al Dinastiei
Qing, Aisin Gioro Pu Yi (care fusese detronat în 12 februarie 1912). Marea Britanie nu a putut
interveni direct, a inițiat o anchetă a Ligii Națiunilor (Comisia Lytton) însă singurul rezultat a
fost că Japonia s-a retras din L. Națiunilor (27 martie 1933). Izolaționismul Americii a făcut ca
această să nu dorească o acțiune comună, cu Anglia, împotriva Japoniei. Ca și în restul
statelor totalitare, și în Japonia ideea centrală era că drepturile individului erau subsumate în
drepturile statului.
La 19 decembrie 1934, Japonia a denunțat Tratatul Naval de la Londra și a început o
reînarmare masivă. La 16 martie 1935 a repudiat Tratatul de la Versailles
Eventualitatea unui război sino-japonez era exact ceea ce își dorea Stalin. În primul rând
dispărea pericolul de la granițele sale estice, iar în al doilea rând slăbea Guomindangul,
obligându-l să facă front comun cu comuniștii și astfel China se alătura ăn întregime taberei
comuniste. După Marșul ce Lung, lăsând deoparte neînțelegerile, Mao și Chiang au căzut de
acord că o politică naționalistă ar contracara atacurile japoneze. La 5 iulie 1937, comuniștii
chinezi și GMD au semnat un acord. Două zile ma târziu, la 7 iulie 1937 a avut loc Incidentul
de la podul Marco Polo, ajungându-se la al doilea război sino-japonez (1937 – 1945). La 13
decembrie japonezii au ocupat Nanjing-ul, comițând un masacru brutal în care soldați și civili
au fost executați cu săbii, numărul morților fiind estimat între 2 – 300.000.

Italia lui Mussolini inițial nu simpatiza cu Germania nazistă. Inamicul ereditar al Italiei
era Austria, iar politica de Anschluss a lui Hitler era percepută la Roma ca fiind total
impotriva a tot ce obținuse Italia la Versailles. Când Hitler a repudiat acest Tratat, la 16
martie 1935, Mussolini a acceptat să se întâlnească cu reprezentanții Angliei și Franței la
Stresa pentru a forma un front comun împotriva agresiunii naziste. Însă la acel moment,
Mussolini se discreditase in fața occidentalilor. Văzuse că Japonia nu fusese sancționată
pentru ostilitățile cu China și încălcarea Tratatului Naval de la Londra. El considera că pentru
ca Anglia și Franța să-și păstreze prietenia cu Italia, trebuie să plătească un pret.
 Astfel, Mussolini a dorit să aibă mână liberă în problemele cu Abisinia. Abisinia a fost
un test al credibilității pentru Liga Națiunilor. Aceasta, deși membră a LN, a fost atacată de
Italia. De rezolvarea crizei abisiniene s-a acupat Anglia, impunând sancțiuni economice.
Hitler a remilitarizat Renania la 7 martie 1936, încălcând atât Tratatul de la Versailles cât și
acordul de la Locarno, iar Mussolini, încurajat de lipsa ripostei Occidentale a anexat Abisinia.
Pe termen lung, sancțiunile economice s-au dovedit un eșec, singurul rezultat clar a fost că a
făcut din Mussolini un dușman, făcând posibilă apropierea germano-italiană. Astfel,
Mussolini a aderat la Pactul Anti-Comintern în 1937, si în 11 decembrie 1937 a părăsit Liga.
Ulterior a început politica expansionistă, anexănd Albania și asigurându-și un aliat în
Germania nazistă, prin Pactul de Oțel (22 mai 1939).În realitate, prima colaborare dintre
Hitler și Mussolini este anterioară Pactului de Oțel când cei doi s-au implicat în Războiul civil
din Spania. Spana înregistrase o serie de violențe inainte de 1936, comuniștii deși obținuseră
locuri de deputați, aveau în plan o lovitura de stat, polția revoluționară republicană (Gărzile
de Asalt) asistau la violențe, sau nu se implicau când recoltele erau incendiate. Războiul civil
a izbucnit la 17 iulie 1936. Războiul civil a avut loc pentru că alegerile incerte din februarie au
reflectat o țară aproape egal împărțită iar intervenția străină a prelungit războiul cu doi ani și
jumătate. S-au comis atrocități de ambele părți, ura republicanilor era îndreptată spre
Biserica Catolică. Deși Biserica își pierduse pământurile în 1837, se presupunea că este
bogată. Pentru mulți anarhiști Lenin era mentorul: bandele de asasini de stânga erau
cunoscute sub numele de checas.Și metodele naționaliștilor erau leniniste: distrugerea
stângii ca forță politică prin uciderea tuturor activiștilor ei și instaurarea groazei printre
suporterii ei. Cea mai celebră victimă a naționaliștilor a fost poetul Garcia Lorca, împușcat în
august 1936. Crimele ambelor tabere erau de natură totalitaristă – adică pedeapsa era dată
pe baza clasei, a statutului și a ocupației, nu a vinei individuale.
Încă de la început, Franco s-a bazat pe ajutor străin. Prima acțiune a lui, atunci când a
sosit din Canare la Tetuan, la 19 iulie 1936, a fost să trimită la Roma după 12 bombardiere iar
la sfârșitul lui iulie aviația germană a venit în ajutorul lui. După o amplă propagandă, Franco
a fost numit generalissim, cu puteri depline în noul stat. El spera că moralul republicanilor va
ceda iar el va ocupa Madridul însă sprjinul ruso-francez a oferit guvernului control aerian pe
întregul front. Paul Johnson susține că intervențiile străine nu au modificat echilibrul de forțe
și că victoria naționaliștilor a fost meritul lui Franco. Franco a fost un militar de carieră și ura
politca, pentru el singura instituție națională era armata. Conservatorii erau moșieri
reacționari, liberalii erau afaceriști corupți, socialiștii erau îndoctrinați etc. Franco nu a fost
un fascist, nu credea în nici o utopie sau sistem totalitar. El a exploatat cele două mișcări
insurecționale, Falangele și Carliștii, amestecându-le sub comanda sa. Franco s-a detașat de
susținătorii săi străini, deoarece aceștia interveniseră având propriile lor interese, inclusiv
materiale. Cea mai mare realizare a lui Franco a fost să mențină un curs decent al monedei
fără a apela la rezervele de aur ale țării sau la împrumuturi. Rezultatul a fost că peseta
naționalistă a rămas stabilă, în schimb peseta republicană a scăzut iar ulterior s-a prăbușit.
Tabăra republicană era influențată de PC, prin ambasada Rusiei de NKVD și OGPU. Mulți
comuniști spanioli acționau sub comandă directă de la Moscova. P. Johnson crede că unul
 din marile ghinioane ale Spaniei în perioada aceea a fost că Războiul civil a coincis cu Marea
Teroare stalinistă. Multe dintre crimele din Barcelona nu avea de a face cu politica internă a
Spaniei, fiind mai degrabă un ecou al evenimentelor din Moscova și Leningrad.
La 26 aprilie 1937, după asasinarea lui Cortada la Barcelona s-a declanșat criza
internă, Legiunea Condorului a bombardat orașul basc Guernica. În iarna 1937 – 1938,
Franco a răspuns la bombardamentele republicanilor cu un război de uzură. După nu a mai
fost decât o chestiune de timp. Până în toamnă Stalin se săturase de război, storsese din el
ultima picătură de valoare propagandistică, își terminase epurările și obținuse cantități
imense de aur din partea republicanilor. Astfel, pentru republicani a fost sistat ajutorul,
Franco putând trece la ofensiva finală. Barcelona a căzut pe 28 ianuarie iar Madridul pe 28
martie 1939.
În ziua capitulării Madridului, Hitler a denunțat tratatul semnat de Germania cu Polonia (26
ianuarie 1934).

10.Sfârșitul vechii Europe

Anii ’30 au reprezentat o slăbiciune a puterilor occidentale, timp în care Germania

nazistă, deși încălcase tratate, nu s-au luat măsuri. Hitler afirma: „Perioada cea mai
periculoasă este aceea a reînarmării. Atunci vom vedea dacă Franța are oameni de stat. Dacă
are, n-o să ne lase timp, ci o să sară pe noi.” Nu era nimic nou, Hitler credea și spera să aplice
tot ce a scris în Mein Kampf, una din ideile de bază fiind: Fie Germania va fi o putere
mondială, fie nu va exista nici o Germanie.
Hitler dorea să evite ceea ce Ludendorff nu putuse face în 1918: așa-zisa înjunghiere
pe la spate. Pentru asta, lupta trebuia să înceapă din interior, ca ulterior o Germanie
purificată de evrei, să îndrepte nedreptățile de la Versailles. Fiind un socialist de rasă, și nu
un socialist de clasă, Hitler considera că dinamica istoriei era rasa. Dinamica istoriei era
întreruptă de otrăvirea rasei, în special de evrei. Ceea ce distingea teoria rasistă a lui Hitler
era, în primul rând, această credință că purificarea putea face din Germania prima
superputere adevărată și, în al doilea rând, convingerea absolută că otrăvirea rasială
evreiască și bolșevismul erau unul și același fenomen. Astfel , purificarea se potrivea perfect
cu reluarea politicii germane estice tradiționale, dar la o scară mai mare.
Slăbiciunea Franței a avut un rol important în ascensiunea lui Hitler. Franța a fost
supusă numeroaselor dezarmări unilaterale, mai ales din partea Angliei. Hitler, care afirmase
în Mein Kampf că va distruge Franța, nu se așteptase la așa o slabă colaborare între Anglia și
Franța. Polonia a realizat decăderea Franței, faptul că nu era un sprijin real și a renunțat la
alianța cu Franța, semnând un pact de neagresiune cu Germania (1934). Nici situația Angliei
nu era mai bună, deși nu se afla chiar în situația Franței, în cazul ei puterea economică și
militară depindeau de marele ei Imperiu, mai ales de India. Churchill a realizat că singura
soluție pentru Anglia ar fi reînarmarea. Anglia se confrunta și cu o mișcare comunistă internă
destul de solidă: în opinia comuniștilor britanici Anglia capitalistă și Germania fascistă erau
guvernate de aceleași interese internaționale iar reînarmarea nu era menită decât
perpetuării imperialismului și distrugerii socialismului. Anglia nu a reacționat nici la
antisemitismul violent al naziștilor. Mulți politicieni britanici considerau că omorârea evreilor
era în mare măsură reflexul persecuției externe la care au fost supuși germanii de la război.
Argumentul păcii cartagineze a lui Keynes captivase atât stânga cât și dreapta încât se
considera că însăși ruperea Tratatului cu forța de către Hitler ea un pas spre pace.
Anii 1933 – 1934 au fost consacrați în principal consolidării interne și reînarmării.
Acțiunea a început la 13 ianuarie 1935, când Hitler a câștigat plebiscitul din Saar, acesta
revenind Germaniei, la 7 martie 1936 a repudiat Tratatul de la Versailles și a trecut la
remilitarizarea Renaniei. La 18 iunie 1935 a fost semnat Tratatul Naval Anglo – German.
Acesta a dat Germaniei dreptul la 35% din forța flotei de suprafață britanice și i-a asigurat
paritatea la submarine (ulterior Hitler a renunțat la acest acord la 28 aprilie 1939). Această
concesie a nemulțumit Franța și a contribuit la ruptura anglo-franceză marcată de criza
abisiniană. Abisinia a distrus Frontul de la Stresa și a creat un antagonism anglo-francez ce a
blocat semnarea unui acord între cele două în vederea opririi agresiunii germane. Franța nu
voia să sprijine Anglia în privința Abisiniei, prin urmare, Anglia nu voia să sprijine Franța în
chestiunea Renaniei criza abisiniană i-a permis lui Hitler să-și devanseze planul de a
remilitariza Renania din 1937 în 1936. În anii 1936 – 1937 Hitler a beneficiat de frământările
din întreaga lume, mai întâi Războiul Civil din Spania, apoi conflictul sino-japonez i-au
împovărat pe apărătorii legitimității. Între timp Hitler s-a reînarmat constant și și-a
consolidat alianțele: Axa Roma-Berlin de la 1 noiembrie 1936, urmată în aceeași lună de
Pactul Anti-Comintern cu Japonia. La 5 noiembrie 1937, Hitler a spus principalilor săi
consileri militari și de poltică externă că putea începe acum o periodă de expansiune activă,
primele ținte fiind Austria și Cehoslovacia. Von Blomberg și von Fritsch au protestat, însă au
fost demiși iar Hitler a preluat el însuși funcțiile de minstru de război și comandant al forțelor
armate. Printre primele directive s-a aflat un ordin dat generalului Wilhelm Keitel de a
organiza un nou înalt comandament operativ (OKW).
După aceste evenimente, Hitler l-a convocat la Berchtesgaden pe cancelarul austriac,
Kurt von Schuschnigg (12 februarie 1938). Hitler l-a tratat brutal, amenințându-l. Acesta a
semnat o serie de concesii inclusiv numirea nazistului A. Seyss Inquart ca ministru de Interne
în Austria. Schuschnigg a dorit un plebiscit în Austria, însă germanii au invadat Austria pe 12
martie 1938. În memoriile sale Stefan Zweig amintește că profesorii universitari din Viena au
fost puși de naziști să frece trotuarele cu mâinile goale, aceasta fiind o formă de reeducare.
Însuși S. Freud a fost răscumpărat de Mussolini și Roosevelt contra sumei de 250.000 de
șilingi austrieci (ulterior 4 surori ale lui Freud, care au refuzat să plece, au fost ucise în
camerele de gazare).
A urmat, în aprilie debutul seriei de amenințări la adresa Cehoslovaciei care în
viziunea sa trata abuziv minoritatea germană sudetă. Chestiunea Cehoslovaciei au dus la
tensiuni atât pe plan intern cât și pe plan extern: în plan intern, după umilitoarea Afacere
Blomberg-Fritsch, mulți generali s-au îndepărtat de Hitler care începuse să se folosească de
armată în mod abuziv, și nu doreau un război cu Cehoslovacia (cazul Ludwig Beck). Pe plan
extern, în viziunea lui Paul Johnson, slaba reacție a Angliei se explică prin frica față de
comunism. Chamberlain susținea că dacă o coaliție occidentală l-ar înlătura pe Hitler, în
Europa Centrală s-ar crea un vid de putere pe care forțele comuniste îl vor umple, mai ales
că ar avea un aliat sigur în URSS. Deci, la momentul 1938, în Occident (mai ales Anglia) frica
de o eventuală expansiune comunistă era mai mare decât agresiunile lui Hitler. Astfel,
fenomenul Hitler nu poate fi privit decât în asociație cu fenomenul Rusiei sovietice. Așa cum
frica de comunism l-a adus la putere, tot ea tindea să-l mențină acolo.
Mulți politicieni britanici considerau firești acțiunile lui Hitler în numele etnicilor
germani din afara Germaniei, acestea nu încălcau principiul autodeterminării. Aceste păreri
au dispărut după ce Hitler a anexat întreaga Cehoslovacie. Într-o discuție cu generalul
Gamelin – care îl asigura de o susținere sovietică pentru înlăturarea lui Hitler – înaintea
Conferinței de la München, Chamberlain l-a întrebat: „Cine garantează că Germania nu va
deveni bolșevică după aceea?” Ca urmare, Daladier și Chamberlain au ales răul cel mai mic
pentru stabilitatea Europei: concesii făcute Germaniei. Ce a urmat după, Conferința de la
München (29 – 30 septembrie 1938), a fost, în opinia lui P. Johnson, nu numai o capitulare
diplomatică a Angliei și Franței, ci și un dezastru militar. Soarta Cehoslovaciei a fost decisă la
această conferință, nu a existat nici un plebiscit, Hitler ajungând să încorporeze mai mulți
cehi în Reich decât germani. Prăbușirea Cohoslovaciei a însemnat sfărșitul alianțelor franceze
în est.
Populația Germaniei nu dorea război: intrarea armatelor în Praga și învazia din
Polonia nu au fost aclamate, iar Hitler a început să pierdă susținerea opiniei publice. De
cealaltă parte, situația s-a inversat: după Pogromul din noiembrie 1938, declanșat de
Goebbels, atitudinea conciliatoristă aproape că dispăruse, opinia publică occidentală era
convinsă de beneficiul unei intervenții împotriva lui Hitler. Ocuparea Pragăi de către germani
la 15 martie 1939, urmată imediat de capturarea Memelului de la Lituania la 21 martie
1939, a convins Anglia că războiul era iminent.
Britanicii au dat garanții Poloniei că în caz de agresiune, Anglia îi garanta
independența. Politica externă britanică a fost criticată, deoarece garanta independența
Poloniei, nu integritatea ei – lăsând loc pentru modificarea în favoarea Germaniei a
frontierelor stabilite la Versailles. Anglia era prea slabă să apere Polonia singură, ca urmare
s-a luat în calcul o eventuală alianță cu Rusia. Aceasta a eșuat deoarece în caz de război,
Polonia nu a fost de acord ca armatele sovietice să tranziteze Polonia pentru a ataca
Germania. Cu toate acestea, o delegație anglo-franceză a pornit spre Rusia pe 1 august 1939.
Stalin însă era mai îngrijorat de forța Germaniei pe care o vedea ca o potențială amenințare
la adresa Rusiei. Astfel, încă din mai 1939 intrase în tratative cu germanii. La 3 mai 1939 l-a
demis pe evreul Litvinov: o curățare a terenului în vederea discuțiilor cu Hitler. La scurt timp
au avut loc confruntări militare în Orientul Îndepărtat ce l-a convins pe Stalin că era urgentă
înțelegerea cu Hitler, altfel Rusia risca un război pe două fronturi. La momentul aflării că o
delegație anglo-franceză se îndrepta spre Rusia, s-a grăbit să-i trimită o telegramă lui Stalin,
creându-i să-l primească pe Ribbentrop. Semnarea Pactului Ribbentrop – Molotov (23 august
 1939) a însemnat, din partea Germaniei, renunțarea la Pactul Anti-Comintern. Protocolul
secret, care împărțea Europa, a apărut în 1945, însă judecătorii ruși l-au ținut în afara
analelor proceselor de la Nürnberg. A patra împărțire a Polonie a fost oficializată la 28
septembrie 1939 prin Tratatul de Prietenie și Frontiere Germano – Sovietic. Stalin a mers și
mai departe și a anexat statele baltice și a început un război cu Finlanda. Deși semnase
pactul cu Rusia, planurile lui Hitler vizau estul și spera ca la momentul invaziei Poloniei,
Anglia să nu intervină.
Când Hitler a invadat Polonia la 1 septembrie și polonezii au invocat garanțiile oferite
de englezi, nu a existat nici cea ma mică îndoială ca Anglia o va sprijini iar ulterior și Franța se
va alătura. Protocolul militar semnat de generalul Gamelin în mai 1939 cu ministrul de
Război polonez, Kasprzycki, stipula că forțele aeriene franceze aveau să acționeze imediat
împotriva Germaniei îndată ce Polonia ar fi fost invadată. Nu s-a ținut seama de acest
angajament. Următoarea țintă a fost Norvegia, în aprilie 1940, iar campania contra Franței a
început pe 10 mai, Franța a semnat un armistițiu care îi dădea lui Hitle tot ce voia. La 10
iunie, Italia intrase în război de partea Germaniei, iar termenii armistițiului Franței cu
Mussolini, semnat la 24 iunie includeau retragerea coloniilor franceze din război. Trei zile
mai târziu Stalin a invadat România și a luat regiunile Basarabia și Bucovina iar de la Finlanda,
istmul Karelia. Înfrângerea Franței a avut ca rezultat regimul de la Vichy, ca aliat al
Germaniei. La 3 iulie 1940, în lipsa reasigurărilor de rigoare, Marina Regală britanică a primit
ordin să scufunde flota franceză din Oran. Două zile mai târziu H. Pétain a rupt relațiile cu
Anglia iar regimul de la Vichy a alunecat spre tabăra nazistă. Franco nu a dorit să participe la
război, declarându-și neutralitatea încă din septembrie 1939. După ce Operațiune Leul de
Mare a eșuat, Anglia a încercat să slăbească aliatul lui Hitler: Mussolini. La 11 noiembrie flota
italiană a fost anihilată la Taranto. La începutul lui 1941, Anglia a pornit ofensiva împotriva
italienilor în Libia și a început dezmembrarea Imperiului italian din nord-estul Africii.

11.Anul de răscruce

Armatele italiene au invadat Grecia la 28 octombrie 1940, dar grecii cu ajutorul

Angliei îi respinseră pe italieni. La 9 decembrie britanicii porniseră o ofensivă în Libia,
ocupănd Benghazi la 6 februarie 1941. Trei zile mai târziu, Hitler dezamăgit de slăbiciunea
italienilor, a trimis Afrika Korps în Libia pentru a redresa situația. Hitler ar fi avut ocazia să
distrugă forțele britanice în Africa, deoarece acestea erau dispersate. Ar fi fost deschisă calea
spre câmpurile petroliere și ulterior putea face joncțiunea cu japonezii în Oceanul Indian.
Însă pentru Hitler, obsesia distrugerii bolșevismului era marea prioritate. Descinderea în
Mediterană a fost o paranteză regretabilă, făcută necesară de prostia lui Mussolini. După
invazia din 22 iunie 1941 s-a dorit anihilarea Rusiei înaintea venirii iernii. Argumentul că
Rusia se va retrage în întinderile sale, ca în 1812, a fost respins pe motiv că Stalin va trebui
să-și apere regiunile industriale de la vest de Nipru. La sfârșitul anului 1941, Operațiunea
Typhoon (Bătălia Moscovei) a eșuat. La 6 decembrie 1941, rușii au început contraatacul.
Hitler nu a permis nici o retragere strategică, l-a demis pe Brauchitsch și a preluat el însuși
comanda operațiunilor. Faptul că nu a permis retrageri tactice l-a costat scump, a pierdut
31% din forța armatelor estice. Opunându-se flexibilității manevrelor, Hitler a dus la eșuarea
blitzkrieg-ului. Ofensiva a fost reluată în primăvara anului 1942, germanii ajungând la
Stalingrad în august 1942. O altă problemă pentru Hitler au fost populațiile din teritoriul
rusesc. Majoritatea națiunilor opresate de ruși au dat ajutor germanilor în ideea că asta le va
fi eliberarea (România a trimis 12 divizii). Mulți ruși s-au alăturat nemților în speranța că vor
scăpa de regimul criminal a lui Stalin. Însă Hitler nu concepuse războiul cu Rusia ca unul de
eliberare ci ca unul de purificare a teritoriului estic de evrei bolșevici. În consecință,
masacrele naziste (Einsatzgruppen) au făcut ca populația civilă rusă să le devină ostila,
ajungându-se la o rezistență violentă. Ceea ce credeau civilii ruși a fi un război de eliberare
era de fapt unrăzboi de exterminare.Astfel Stalin a ajuns la o oarecare apropiere de poporul
său după două decenii de teroare, făcând din lupta antigermană un Război de Apărare a
Patriei.
În seara invaziei germane, Churchill, fără a-și consulta Cabinetul de Război, a angajat
Anglia într-un parteneriat complet cu Rusia. În mod total cinic, deși nici occidentalii nu l-au
întrebat pe Stalin cum se folosește de ajutoarele militare primite (acestea au fost acordate
necondiționat), Stalin prin aceste ajutoare și-a consolidt putere personală, susținând
material armatele rusești ca și cum nici un ajutor străin nu ar fi existat. Ajutorul dat lui Stalin
de Anglia, a facut ca britanicii să neglijeze resursele pentru apărarea posesiunilor din
Orientul Îndepărtat. Astfel, printr-una din marile ironii ale istoriei, Churchill, ultimul
imperialist britanic, s-ar putea să fi sacrificat un imperiu liberal ca să mențină unul totalitar.
Hitler a prevenit Japonia despre Pactul Ribbentrop – Molotov doar cu două zile înaintea
semnării acestuia, deși răsturna Pactul Anti-Comintern (25 noiembrie 1936). La începutul lui
aprilie 1941 ministrul de Externe japonez Matsuoka Yosuke se afla la Berlin. Hitler nu i-a spus
nimic despre planul său de a ataca Rusia. Matsuoka s-a dus de la Berlin la Moscova și la 13
aprilie 1941 a semnat un pact de neutralitate cu Stalin. Asta însemna că Hitler nu se putea
baza pe sprijin japonez împotriva Rusiei iar Japonia se va orienta cu strategia de expansiune
spre sud. Poziția politică a lui Hirohito nu se știe decât indirect, din mărturii. La conferințe,
Tenno își putea exprima aprobarea bătând cu sigiliul său de aur. În mod normal el nu vorbea,
sau dacă vorbea era împotriva protocolului să i se noteze cuvintele, așa că dovezile scrise
lipsesc.
Războiul din Orient a început pe 7 decembrie cu atacul japonez asupra Pearl Harbor
(Operațiunea Hawai). La scurt timp, pe 11 decembrie și Hitler a declarat război Statelor
Unite. Ofensiva japoneză din Asia de Sud-Est a fost rapidă și eficientă (Singapore a căzut pe
15 februarie 1942). Deși nu ma era posibilă o strategie comună germano-japoneză, cele două
țări au semnat un acord militar conform căruia linia de 70 de grade longitudine le definea
sferele de operațiuni.
 Marina japoneză a primit prima lovitură în mai 1942, când o armată de invazie japoneză cre
se îndrepta spre Port Moresby (Noua Guinee), a fost atacată în Marea Coralilor (Bătălia
navală din Marea Coralilor 4-8 mai 1942). A urmat Bătălia de la Midway (4-7 iunie 1942) care
a întors soarta războiului din Pacific în favoarea Statelor Unite.

12.Supraputere și genocid

În anul 1943, americanii au hotărât să-l asasineze pe I. Yamamoto care era considerat
un stâlp moral al armatelor japoneze. Americanii au spart codurile diplomatice japoneze în
ciuda faptului că japonezii nu au crezut că este posibil. Astfel, americanii cunoșteau exact
programul și manevrele lui Yamamoto. Doborârea avionului lui Yamamoto a fost aprobată
personal de Roosevelt. Britanicii erau cei mai avansați în spargerea și decodarea mesajelor
militare. „Camera 40” a fost cea care decodase o telegramă de la Arthur Zimmermann,
ministru de Externe german, către președintele mexican, propunând o recucerire a Texasului
de către mexicani cu ajutor german. Strălucit mediatizată, ajutase la atragerea Americii în
război. Până în 1942 și germanii au spart nenumărate coduri, interceptând discuții între
Churchill și Roosevelt sau coduri ale ambasadei SUA din Cairo, informații pe care ulterior
Rommel le-a folosit cu succes. Sistemul Enigma a germanilor (adoptat în 1926) a fost
reconstruit de contraspionajul polonez iar în iulie 1939 dăduseră câte unul Angliei și Franței.
Însă serviciile de spionaj nu puteau câștiga singure un război, ideal era ca acest avantaj
tehnologic să fie completat de resurse militare. Stalin afirma în 1949 că Germania a pierdut
războiul pentru că „generalii lui Hitler, educați în dogma lui Clausewitz și Moltke, nu au putut
înțelege că războiul se căștigă în fabrici.” În realitate, economia germană nu a putut până la
sfârșitul lui 1942 din cauza atașamentului lui Hitler față de doctrina economică a Blitzkrieg-
ului.
În Anglia adoptarea socialismului de război în stilul lui Ludendorff și macroeconomia
keynesiană a permis economiei capitaliste britanice să funcționeze mai eficient ca a
Germaniei. Churchill vedea ca singură modalitate de ripostă, bombardarea orașelor germane
în speranța că atacul asupra civililor va demoraliza Germania. Necesitatea apărării orașelor
germane zi și noapte împiedicase Luftwaffe să-și mențină superioritatea în aer pe frontul
rusesc. Atacul asupra orașelor și a civililor a marcat începerea relativismului moral în tabăra
Aliaților (reprezentat de „Complexul Jupiter” – conform căruia Aliații ca zei ai dreptății,
aruncau fulgere puntive asupra celor răi). Aspectul cel mai rău al terorii prin bombardament
era atracția exercitată de „complexul Jupiter” asupra conducătorilor militari în negocierile lor
geopolitice. Aceasta a fost explicația pentru cel mai mare dezastru moral anglo-american în
războiul împotriva Germaniei, distrugerea Dresdei în noaptea de 13 – 14 februarie 1945. La
originea raidului s-a aflat dorința lui Roosevel și Churchill să-i demonstreze lui Stalin la
Conferința de la Yalta că Aliații făceau tot ce puteau pentru a-i ajuta pe ruși pe frontul de Est.
Populația Dresdei de 630.000 de locuitori, fusese dublată de refugiații germani, 80% fiind
țărani din Silezia. Stalin îi voia distruși spre a-i facilita planul de a-i deplasa pe polonezi spre
vest.
De la bun început fizica atomică aplicată și-a avut dimensiunile ei ideologice și
morale. Conceptul bombei a luat naștere în comunitatea preponderent evreiască a
oamenilor de știință refugiați, care erau îngroziți că Hitler ar putea să o creeze primul.
Motorul principal era frica. J. Robert Oppenheimer a construit prima bombă atomică pentru
că s-a temut să n-o facă Hitler primul, Edward Teller a construit prima bombă cu hidrogen
pentru că era îngrozit de un monopol sovietic. Astfel, P. Johnson consideră că adevăratul
părinte al bombei atomice a fost Hitler. Germania prin exodul evreilor a pierdut o serie de
oameni de știință, Hiler ajungând să urască fizica atomică, pe care o identifica cu Einstein și o
numea „fizică evreiască.”
Aliații au invadat Sicilia, la 10 iulie 1943, Mussolini fiind extrem de pesimist asupra
situației, ulterior se aștepta să fie arestat. În timp ce Italia intrase în negocieri cu Aliații, Hitler
a transformat țara într-o zonă ocupată, l-a salvat pe Mussolini și i-a permis să conducă un
regim-marionetă.
Conferința de la Casablanca din 24 ianuarie 1943 a adoptat principiul capitulării
necondiționate. Ultima sclipire a germanilor a fost Ofensiva din Ardeni (Battle of the
Bulge/von Rundstedt Offensive/Unternehmen Wacht am Rhein) 16 decembrie 1944 – 25
ianuarie 1945. Însă pentru asta a fost nevoit să mute divizii din est pe frontul din vest, făcând
posibilă ofensiva sovietică spre vest.

În anii războiului, germaii au comis un genocid fără precedent în istoria omenirii.

Pentru declanșarea unui asemenea proiect de inginerie socială, era nevoie de război pentru
a acoperi genocidul. Masacrul a început chiar din prima zi a războiului (1 septembrie 1939)
când Hitle a ordonat exterminarea nebunilor cronici și a bolnavilor incurabili. Exterminarea
evreilor din Rusia a inceput imediat după declanșarea Operațiunii Barbarossa. Documentul-
cheie în programele de genocid pare să fie un ordin, emis în numele lui Hitler, de H. Göring la
31 iulie 1941 către adjunctul lui Himmler, Reinhard Heydrich. Conferința de la Wannsee (20
ianuarie 1942) a venit cu Soluția Finală.
Himmler s-a lansat în selectarea arienilor, ducând un amplu program declanșat prin
Decretul Lebensborn (28 octombrie 1939). Genocidul nazist a avut numeroși complici, cel
mai elocvent exemplu este regimul de la Vichy, care era extrem de antisemit. Nici Anglia nu
era mai puțin antisemită (deși nu și-a deportat evreii pentru a fi uciși), Actul Alb (1939) limita
imigrația evreiască în Anglia la 75.000 în 5 ani.
Primele relatări despre genocid au ajuns Congresul Mondial al Evreilor de la Lausanne
(august 1942). Deși America avea spațiu și resurse, nu vrut să ofere azil.

Carta Atlanticului din 14 august 1941 (reiterată în Declarația Națiunilor Unite din 1
ianuarie 1942) afirma că semnatarii: nu urmăresc nici o expansiune, teritorială sau de alt fel,
ei nu doresc să asiste la nici un fel de schimbări teritoriale care să nu fie în acord cu dorințele
 liber exprimate ale popoarelor implicate. Cu toate acestea, la Conferința de la Yalta (4 – 11
februarie 1945), Stalin, în schimbul acceptîrii de a intra în război împotriva Japonie, după
capitularea Germaniei, a cerut recunoașterea apartenenței Mongoliei Exterioare la Rusia.
Acest aspect al conferinței a scandalizat China, ea nici nu a fost anunțată de această decizie
decât in momentul când Stalin a declarat război. Stalin a obținut tot ce a vrut fără să dea
nimic în schimb, iar puterile occidentale nu au putut justifica abaterea de la principiul lor de
bază în vreme de război.
La Nürnberg au fost judecate crimele naziste, cele ale Aliaților și mai ales cele
sovietice au fost trecute cu vederea (protocolul secret al Pactului Ribbentrop – Molotov a
fost ținut departe de judecătorii sovietici). Aliații știau, și nu au spus nimic despre deportarea
sovietică a 8 națiuni întregi în anii războiului, deși aceasta era o crimă de război care cădea
sub incidența definiției date mai târziu genocidului de către Națiunile Unite.

13.Pacea prin teroare

Polonia a fost motivul începerii războiului. Polonia a și pus capăt războiului, în sensul
că a provocat prăbușirea Alianței din timpul războiului și începutul confruntării democratic-
comuniste. „Școala de la Riga” – reprezintă o parte a Departamentului de Stat american care
considera că trebuie adoptată o linie dură în relațiile cu URSS. Însă Roosevelt a făcut tot ce a
putut pentru a trece peste Departamentul de Stat și peste Churchill (pe care îl considera un
bătrân imperialist incorigibil) pentru a trata direct cu Stalin. Încă de la Teheran, Churchill a
realizat cine va fi problema următoare după învingerea Germaniei: „Germania e terminată,
deși s-ar putea să dureze ceva până vom face curățenie. Adevărata problemă este acum
Rusia. Nu pot să-i fac pe americani să priceapă asta.” Generalul Eisenhower refuza să
accepte ideea evidentă că gradul în care trupele sale intrau în Europa centrală avea să
determine de fapt harta postbelică. Când s-a pus problema Poloniei la Yalta, Roosevelt s-a
mulțumit cu acordul rușilor pentru alegeri la care să participe toate partidele democratice,
dar nu a sprijinit cererea britanicilor de supervizare internațională a votului. În schimb
Roosevelt a dat o Declarație asupra Europei eliberate, cu trimiteri vagi la dreptul popoarelor
de a alege forma de guvernământ sub care vor trăi. Rușii au semnat-o imediat, mai ales după
ce au auzit ca în decurs de 2 ani SUA își va retrage armatele din Europa. P. Johnson afirmă ca
Războiul Rece a început imediat după Yalta. Momentul critic a sosit la 23 martie, când
Molotov a anunțat că alegerile se vor ține în stil sovietic. Roosevelt a făcut o criză de nervi
când a auzit, afirmând că Stalin nu își ține nici o promisiune dată la Yalta. Cu toate acestea, în
ultimele lui săptămâni, Roosevelt nu a făcut nimic să-l încurajeze pe Eisenhower să înainteze
rapid spre Berlin, Viena și Praga. După moartea lui Roosevelt, Truman a avut o întrevedere
dură cu Molotov, în care a urlat la el ca rușii să-și țină angajamentele. Generalii americani,
mai ales Eisenhower, s-au opus oricărei manevre împotriva Rusiei, aveau nevoie de ajutorul
sovieticilor împotriva Japoniei. Astfel, Europa de Est și cea mai mare parte a Balcanilor au
fost pierdute în favoarea totalitarismului. Conferința de la Moscova a miniștrilor de Externe
din decembrie 1945 și ulterior, în februarie 1946 prin Telegrama Lungă a lui G. Kennan,
ruptura era evidentă. La 12 martie 1947 a fost anunțată Doctrina Truman, iar la 5 iunie
Planul Marshall. La Planul Marshall au participat 22 de popoare europene. Cehii și polonezii
au dorit și ei să participe, Stalin s-a opus. Programul a început în iulie 1948, a continuat trei
ani, costând guvernul american 12,5 miliarde de dolari anual.

Acest plan a fost un succes, Cortina de Fier a devenit frontiera dintre bogăție și
sărăcie. Cehoslovacia nu era controlată total de Stalin, astfel că la 19 februarie 1948 și-a
trimis ministru adjunct de Externe, Zorin, la Praga. A doua zi 12 miniștrii necomuniști și-au
prezentat demisiile. După 5 zile de criză, a apărut un nou guvern, și țara transformată într-un
satelit. Slaba reacție a Statelor Unite l-a determinat pe Stalin să dea ordin ca accesul în
Berlinul de Vest să fie blocat. La 18 iunie 1948, Aliații occidentali au anunțat o nouă monedă
germană pentru zona lor. Johnson consideră că acesta a fost pretextul acțiunii sovietice.
Ulterior Hrușciov a recunoscut că Stalin nu făcea decât să „împungă lumea capitalistă cu
vârful baionetei.” Adevăratul său pariu era Iugoslavia, unde o rupsese cu mareșalul Tito și îl
expulzase din Cominform, corpul coordonator al partidelor comuniste naționale pe care îl
înființase în 1947, acest eveniment a avut loc la 4 zile după ce Rusia blocase drumurile spre
Berlin. Berlinul a fost aprovizionat printr-un pod aerian, rușii au cedat la 12 mai 1949. După
aceste evenimente s-a format coeziunea occidentală, materializată în semnarea NATO (4
aprilie 1949).

Sursele comportamentului sovietic, publicat de G. Kennan (semnat X) afirma că

Rusia, deși dornică să evite un război direct, era hotărâtă să se extindă prin orice alt mijloc, și
că America și aliații ei ar trebui să replice cu o îngrădire pe termen lung a tendințelor
expansioniste ale Rusiei. În februarie-martie 1949 un grup de funcționari de la
Departamentul de Stat și Departamentul Apărării au schițat un document numit „Consiliul
Național de Securitate 68” (NSC-68), care stabilea liniile directoare ale politicii americane
externe și de apărare pentru următorii 30 de ani. Acesta afirma în primul rând că America, în
calitatea ei de cea mai mare putere liberă, avea obligații morale, politice și ideologice de a
păstra instituțiile libere din întreaga lume și că trebuia să se echipeze cu mijloacele militare
necesare îndeplinirii lor. Conform acestui act, SUA trebuia să furnizeze forțe convenționale și
nucleare – o hotărâre confirmată la 3 septembrie 1949, când un B29 survolând în nordul
Pacificului, a găsit dovezi concrete că rușii detonaseră primul lor dispozitiv nuclear la
începutul lunii august. NSC-68 nota că Rusia sovietică aloca 13,8% din PNB armelor, față de
numai 6-7% în America. Documentul a fost aprobat în aprilie 1950. A reprezentat o
răsturnare istorică a politicii americane mondiale tradiționale. El a produs angajamente
militare față de 47 de popoare.

În politica postbelică, China avea să se desprindă de Occident, evidențiind naivitatea

lui Roosevelt în privința Chinei (acesta a inclus-o în sistemul „Celor Patru Polițiști”).
Divergențele dintre Mao și Chiang nu dispăruseră: Mao se baza pe țărani și un naționalism
radical în timp ce Chiang avea vederi de dreapta. În 1941 forțele KMT au asasinat 9000 de
soldați ai lui Mao. De atunci înainte, cele două grupări chinez au dus războaie separate
împotriva japonezilor, uneori luptându-se între ele. La sfârșitul lui 1943 Chiang a publicat
Destinul Chinei, în care denunța comunismul și liberalismul ca fiind la fel de nocive pentru
China și susținea conservatorismul lui Confucius ca ideal. Încercarea SUA de a împăca și
coaliza PCC și KMT a fost un eșec chiar și după război. Războiul civil din 1945 – 1949 a fost
punctul culminant al perioadei de instabilitate începute prin distrugerea monarhiei. Succesul
a fost determinat peste tot de aceeași factori: controlul orașelor și al comunicațiilor și
abilitatea de a enține armatele închegate. Mao a avut un avantaj evident ținându-și armatele
în afara economiei urbane. KMT a fost practic distrus de inflație, cu toate că a beneficiat de
Lend and Lease. Conform principiilor dictaturii militare, colapsul economic se reflecta în forța
armatelor. În ultimele luni ale lui 1948 au avut loc o serie de victorii clare ale comuniștilor,
culminând cu lupta decisivă de la Xuzhou. Până în decembrie 1948 practic toată Manciuria și
tot nordul Chinei se aflau în mâinile lui Mao. În aprilie a căzut Nanjingul iar până în
octombrie victoria comunistă era definitivă. Stâlpul de sprijin al lui Roosevelt dispăruse.
Acest lucru a determinat SUA să inverseze politica față de Japonia: guvernul și economia
Japonei au fost eliberate de ocupație și s-a dorit includerea Japoniei în sistemul occidental de
alianțe. Stalin, văzând ascensiunea Chinei, a dorit să-și consoldeze imperiul: primul pas era să
îl înlăture pe Tito. El a dorit să transforme Iugoslavia și Bulgaria într-o federație economică
de tipul Beneluxului. Iugoslavilor le-a promis Albania.

În războiul din Coreea, Truman dorea sprijinul ONU. Ulterior, Truman a ajuns
comandant militar supraconstituțional. China a profitat de acest război pentru a ocupa și
anula independența Tibetului. Intenția lui Stalin de a coopta China în acest război, a întârziat
ruptura sino-sovietică cu cca un deceniu. Însă când s-a produs, în 1963, ruptura era cu atât
mai gravă deoarece China deținea deja bomba atomică. Intențiile lui Stalin de a menține
China în tabăra comunistă, însă subordonată URSS, a eșuat. Deși criza cehă și a Berlinului au
împins America într-un sistem de securitate colectiv, Coreea a fost cea care a provocat cursa
permanentă a înarmării. Truman luase decizia construirii bombei cu hidrogen în 1950.

Această periodă este numită de P. Johnson cea de maturizare și oficializare a

Războiului Rece. Conflictul din Coreea a adus și dificultăți interne Statelor Unite. S-a
descoperit că din administrație se scurgeau informații spre URSS. Această situație a
scandalizat America, ducând la o adevărată „vânătoare de vrăjitoare” comuniste din
administrația Statelor Unite. În acest context intern, senatorul republican de Wisconsin,
Joseph McCarthy s-a lansat într-o demagogie și agitație despre existența unor agenți sovietici
infiltrați în administrația SUA. Singurul care și-a dat seama de dimensiunea și sursele
demagogiei McCarthyismului a fost Eisenhower: acesta se baza pe război. Frustrările și
neajunsurile negocierilor în Războiul din Coreea, alimentau McCarthyismul. Ca multe alte
administrații americane de succes, si cea a lui Eisenhower a câștigat bazându-și campania
 electorală pe aducerea păcii și scoaterea Americii din război. Eisenhower știa că după ce va
înceta războiul, senatorul Joseph McCarthy va fi redus la tăcere.

14.Generația Bandung

Țările înfrânte în al Doilra Război Mondial, au fost împinse de necesitate la o

reevaluare fundamentală (Germania, Japonia) însă Anglia era învingătoare. Churchill a făcut
tot ce i-a stat în putere să apere interesele britanice, în ciuda faptului că mulți îl considerau
un bătrân imperialist. Churchill a izbucnit la Yalta: „Câtă vreme îmi curge sânge prin vene, nu
voi permite nici un transfer a suveranității britanice.” După ce Churchill a fost înlocuit, Anglia
a realizat că nu mai este o Mare Puter și depinde mult de SUA. Asta a făcut să intre în cursa
înarmărilor, primul test britanic nuclear a fost în 1952. În epoca postbelică, britanicii credea
că lipsa bombei atomice atrage după sine o lipsă de fermitate în orice negociere politică.
În 1945 Imperiul Britanic și Commonwealth se întindea peste aproape o treime de
glob. În plus față de posesiunile legitime, Anglia administra și imperiul italian din Africa
precum șiIndiile de Est olandeze. În timpul războiului nu a existat nici o dovadă a prăbușirii
loialității față de Imperiul Britanic a popoarelor supuse. Eforturile intense făcute de japonezi
pentru a întemeia o „Armată Națională Indiană” au eșuat. În 1917 se luase decizia, în
contextul reformelor lui Edwin Samuel Montagu, de a se începe procesul de încredințare a
puterii asupra acestui popor în mâinile liderilor lui. Decizia a fost confirmată de reacția de la
Amritsar. Această decizie a dus la o slăbire a guvernării britanice în India, cu toate că încă
dețineau controlul. Gandhi și Nehru au umplut un gol creat de colapsul voinței de a guverna.
O lege din 1935, slăbea poziția Raj-ului, iar pentru menținerea autorității, acesta
deseori trecea la represiuni. În 1942, în parte datorită presiunilor lui Roosevelt, Churchill a
acceptat o declarație care acorda Indiei dreptul la autoguvernare după război. Disputele din
1945 – 1947 n-au avut ca obiect decât modul și momentul retragerii britanicilor, nu faptul în
sine. Actul propriu-zis al independenței Indiei, care a devenit lege la 18 iulie 1947, a fost
votat de ambele camere ale Parlamentului. Jawaharlal Nehru era neîncrezător în situașia
Indiei – el considera că dacă Raj-ul britanic transfera puterea Congresului, musulmanii vor
dori un stat separat. El afirma că sectarismul violent din India se datorează prezenței
britanice, subliniind că: „Când pleacă britanicii, nu vor ma fi tulburări publice în India.” Dar
transferul și separarea au fost un măcel catastrofal, timp în care Gandhi însuși a fost
asasinat. În Kashmir, statul natal al lui Nehru, el a folosit trupe ca să impună guvernarea
indiană, în ciuda faptului că majoritatea cașmirezilor era musulmani, pe baza faptului că
conducătorul era hinduist. Nehru a sprijint China pentru ca aceasta să suprime independența
Tibetului, ulterior realizând că se va ajunge la conflict cu China. Având granițe comune, era
de așteptat să se ajungă la conflict, acesta a izbucnit în 1962 iar Nehru și armatele sale au
fost salvate de intervenția Statelor Unite.
 Conceptul de Lumea a Treia se baza pe prestidigitație verbală, pe supoziția că
inventând noi cuvinte și sintagme se putea schimba situații nedorite. Exista lumea întâi a
Occidentului, cu capitalismul ei rapace; lumea a doua socialismului totalitar, cu lagărele lui;
ambele cu arsenaluri de distrugere în masă. Astfel la începutul anilor ’50 a luat naștere
conceptul numit Lumea a Treia, care să fie liberă, pacifistă și nealiniată. Conceptul a căpătat
consistență la Conferința Afro – Asiatică de la Bandung (18 – 24 aprilie 1955), întrunită la
inițiativa președintelui indonezian Sukarno au fost prezente 23 de state independente din
Asia și 4 din Africa.
P. Johnson afirmă că la vremea aceea Lumea a Treia nu se dezonorase încă public
prin invazii, masacre și cruzime dictatorială. Sukarno combătuse naționalismul olandez în
Indonezia în favoare nativilor (javanezi). Programul său de guvernare se baza pe Cele Cinci
Principii Fundamentale: Naționalism, Umanitarism, Democrație, Prosperitate Socială,
Credință în Dumnezeu. A dorit o Axă Djakarta – Pnom-Penh – Beijing – Phenian, cu toate că
persecuta chinezii din Indonezia. Axioma sa de bază era: „O națiune are nevoie întotdeauna
de un dușman.” El a dorit să guverneze prin concepte, unul fiind Indonezia Mare, cre urma
să fie creată după ce se va ocupa Noua Guinee olandeză. Treptat regimul lui Sukarno a
devenit totalitar: persecuția chinezilor, naționalizarea industriei (in afară de petrol). În 1965
a organizat o lovitură de stat, ajungîndu-se la atrocități, sediul PKI din Djakarta a fost
incendiat. Sukarno a fost deposedat treptat de funcții. În fiecare etapă nouă a degradării
sale, îl părăsea câte o soție, rămânând cu una, până la moartea sa, în 1970.
Declarația Balfour și ideea unei Patrii Naționale Evreiești a fost unul dintre cecurile
postdatate pe care Anglia le-a semnat ca să câștige Primul Război Mondial. Putea fi onorat
fără a-i dezavantaja pe arabi – căci nu implica un stat sionist ca atare – dacă britancii n-ar fi
făcut o greșeală fundamentală. În 1921 ei au autorizat un Consiliu Suprem Musulman care să
reglementeze viața religioasă din Palestina. Acest consiliu l-a numit pe Mohammed Amin al-
Husseini ca judecător (muftiu) pe viață al Ierusalimului. Acesta era cunoscut ca un antisemit
fanatic (există o poză în care apare lângă Himmler). Acesta a epurat în primul rând arabii
moderați, menținând țara pe o linie violent antisemită. Foreign Office-ul britanic fusese
convins că accesul continuu la petrol era incompatibil cu imigrația continuă a evreilor, iar
Cartea Albă din 1939 i-a pus capăt și a anulat Declarația Balfour. Confruntată cu
antisemitismul arab și ulterior cu terorismul evreiesc, Anglia a pierdut controlul. Acest
terorism evreiesc a făcut ca Anglia să se retragă și ulterior, după nenumărate atentate,
armata britanică a devenit antisemită (au avut loc rebeliuni antisemite în Manchester).
Ministrul de externe britanic, Ernest Bevin a anunțat în 1947 că Anglia transferă problema
Națiunilor Unite. David Ben Gurion a dorit să se sprijine pe evreimea din SUA pentru
realizarea statului israelian. La intervenția lui Truman, proiectul separării a fost aprobat de
ONU (29 noiembrie 1947) și a recunoscut noul stat Israel proclamat de Ben Gurion la 14 mai
1948. Rusia a sprijinit sionismul pentru a știrbi poziția britanicilor în Orientul M. Nu numai că
a recunoscut Israelul, le-a vândut arme prin cehi. Arabii au respins proiectul de separare al
ONU, deși sioniștii ar fi fost de acord cu arbitrajul, și au început ostilitățile, ulterior fiind
învinși. A urmat exodul arab, mai ales în urma atrocităților comise de Irgun (organizație
teroristă evreiască). Egiptul a rupt relația cu Anglia, abrogând unilateral, în 1951, Tratatul
Anglo – Egiptean. Anul următor regele Egiptului, Farouk, a început un război de gherilă în
zona Canalului. Atrocitățile comise după ocuparea orașului Cairo, a determinat Comitetul
Ofițerilor Liber să îl exileze pe Farouk. Ca urmare, dintre ofițeri s-a distins Gamal Abdel
Nasser, care avea o viziune antibritanică. El considera că Anglia a împins Egiptul în război
pentru Palestina, care nu îl interesa pe Nasser, ca să distragă atenția egiptenilor de la
acuparea Egiptului de către ei. Nasser vedea în Israel o unealtă în Orientul Mijlociu, a
imperialismului occidental. Rușii s-au oferit să sprijine coaliția antiisraeliană a lui Nasser.
Acesta însă nu a uitat principiul de bază al Bandungului: nealinierea. Ideea era să
asmută Estul și Vestul unul împotriva celuilalt. Asta însemna să trateze cu amândouă și să nu
fie proprietatea nici unuia. La Bandung s-a considerat ca statele din Lumea a Treia să își
dezvolte industrii independente de imperialism (asta l-a împins pe Nasser la ideea barajului
de la Assuan). Pentru asta era nevoie de un împrumut, din SUA. Americanii au respins
proiectul la 19 iulie 1956, iar reacția lui Nasser a fost să naționalizeze Canalul. Anglia și
Franța au conceput un plan conform căruia Israelul ar fi urmat să atace Egiptul, riposta lui
Nasser ar fi oferit pretext de intervenție Angliei. Eșecul acestei acțiuni a întărit ideea lui
Nasser: Israelul este un agent al imperialismului occidental.

Paul Johnson consideră că, în sec. XIX, europenii au câștigat războaiele coloniale
pentru că popoarele indigene își pierduseră voința de a se opune. În sec. XX, rolurile s-au
inversat. O colonie este pierdută atunci când ritmul colonizării este depășit de rata creșterii
populației indigene. Colonialismul secolului XIX a reflectat avântul uriaș al populației
europene. Decolonizarea secolului XX a reflectat stabilitatea demografică europeană și
expansiunea violentă a populațiilor băștinașe.
Algeria a fost un caz clasic al acestei inversări. Boom-ul demografic a fost posibil
datorită serviciilor medicale franceze care au eliminat malaria, febra tifoidă, tifosul și au
redus considerabil rata mortalității infantile a noneuropenilor. Chiar și în deceniul cinci,
manualele incepeau cu „strămoșii noștri, galii...” Primele ciocniri dintre algerieni și francezi
au avut loc în 1945, având ca urmare o represiune sângeroasă a francezilor. Un lider al Front
de Libération Nationale (FLN) afirma că aceste orori justificau sloganul: Algeria pentru
algerieni. Scopul luptelor ulterioare nu a fost distrugerea armatelor franceze (nici nu era
posibil) ci eliminarea moderaților, a multirasialismului și asimilării. FLN și-a îndreptat
acțiunile împotriva arabilor moderați, funcționarilor. Mulți erau foști membrii ai Legiunii
musulmane SS a muftiului palestinian. Este cazul lui Mohamedi Said, care a fost parașutat în
Tunisia ca agent al Abwehr-ului. Văzând atrocitățile franceze din Algeria, spera ca Germania
să învingă Franța: „Credeam că Hitler o să distrugă tirania franceză și o să elibereze lumea.”
Cum FLN asasina moderații arabi, cu timpul și aceștia au devenit violenți. Franța în schimb se
amăgea crezând că oferindu-le o libertate musulmanilor, aceștia vor colabora împotriva FLN-
ului.
 În vara lui 1955 FLN a trecut la o nouă etapă adoptând o pilitică a genocidului:
uciderea tuturor francezilor, indiferent de vârstă sau sex. Scopul FLN era să provoace
represalii, care care să radicalizeze unii arabi care ulterior să colaboreze cu FLN. Represiunile
au dost extrem de dure. Pentru prima dată, în armată au fost ridicate toate restricțiile,
inclusiv interzicerea torturii. Tortura fusese abolită în Franța la 8 octombrie 1789. Acest
conflict ireconciliabil l-a adus la putere pe generalul de Gaulle și a creat A Cincea Republică.
La 28 septembrie 1958, francezii au adoptat Constituția celei de-a Cincea Republici,
concentrând puterea în mâinile președintelui. La 19 martie 1962 s-a încheiat un armistițiu cu
FLN. Acordurile de la Evian au oficializat retragerea Franței.

15.Regatele lui Caliban

Colonialismul a fost prezentat ca o conspirație de state capitaliste; decolonizarea – ca

o conspirație dusă mai departe, în care a devenit mai prudentă din punct de vedere
economic trecerea la „neocolonialism.” Paul Johnson subliniază că în realitate colonialismul
s-a născut într-o rivalitate intensă și așa și a murit. Puterile coloniale nu conspirau împotriva
indigenilor. Ele conspirau una împotriva alteia. Nu a existat colaborare când indigenii s-au
împotrivit la fel cum și în perioada decolonizării marile puteri nu s-au întâlnit niciodată
pentru a reglementa situația. Deși la Conferința de la Brazzaville (1944) s-a deschis calea de
libertate pentru coloniile francez, F. Mitterrand afirma: „Fără Africa, Franța nu va mai avea
nici o istorie în secolul al XXI-lea.” Când a revenit la putere în 1958 și a realizat situația gravă
a celei de-a Patra Republici și dezastrul din Algeria, de Gaulle a hotărât pa loc să-i elibereze
pe africanii negrii francezi. În referendumul din 18 septembrie 1958 li s-a oferit șansa să
voteze „Da”(interdependență) sau „Nu”(separare). Toate în afară de Giuneea și Madagascar
au votat „Da.” Interdependența pe care a vrut să o mențină de Gaulle nu a durat.
Teoretic Imperiul Britanic, acum Commonwealth, mersese întotdeauna pe o supoziție
complet diferită: toate teritoriile trebuiau să fie pregătite pentru independență și să li se
acorde atunci când erau gata. Cartea Albă britanică definea scopul politic al Angliei in raport
cu coloniile sale, îndrumarea spre o autoguvernare în cadrul Commonwealth-ului. Însă în
realitate nu s-a putut implementa (anarhiile interne, lipsa ripostei Angliei). Forțele create de
mișcarea Bandung erau factorul decisiv.
Ceea ce nu a lipsit decolonizării au fost Constituțiile pe hârtie. Johnson afirmă că
Anglia a creat peste 500 de Constituții pentru coloniile sale în intervalul 1920 – 1975
(majoritatea nu au durat sau nu au fost aplicate). Imperiile europene au început au început
în paternalism și într-o negare a spiritului politicii. Ele au sfârșit în extrema cealaltă, în
hiperdemocratizare și elefantiazis politic. În acest context, cele două Rhodezii și Nyasaland
au fost în conflict 30 de ani pentru constituirea unei federații. Nenumărate comisii au eșuat
în rezolvarea problemelor (Comisia Hilton – Young). Constituția finală din 1953, a fost
complexă pentru o țară africană, lumea nu știa unde, cum să voteze. Asta a dus la o criză a
Rhodesiei în 1962, soldată cu mii de morți.
Din 1956, sub presiunea ONU, belgienii din Ruanda – Urundi au construit una dintre
Constituțiile cele mai rococo create de om vreodată, cu liste electorale multiple pentru
Consiliul Subșefilor, Consiliul Șefilor, Consiliile Teritoriale, viceguvernatorul general: un
sistem cu cinci straturi. În opinia lui Paul Johnson, coloniile fuseseră cândva subguvernate,
iar în epoca decolonizării erau supraguvernate. Fostele colonii au devenit astfel prada
marelui flagel uman al secolului XX: politicianul de profesie. Dacă decolonizarea a avut un
principiu etic, acesta s-a bazat pe forma politică. Totul a plecat de la Raportul Montagu
(1918), în acesta se află judecata convențională, tragică a procesului de decolonizare: se
pleca de la ideea că în negocierea independenței, singurul tip de discurs valid era al acelora
care făcuseră politică. Alte opinii, care nu se încadrau în ceea ce presupunea un discurs
politic, puteau fi ignorate, iar la nevoie, călcată în picioare. Calea represiunilor și a
dictatorilor era deschisă. Prăpastia dintre națiunea reală și cea politică s-a lărgit. Beneficiarii
decolonzării au fost, așadar, manipulatorii de voturi. Când popoarele excoloniale și-au
căpătat independența, ele au crezut că primeau dreptatea: tot ce au primit a fost dreptul de
a alege politicienii. Acest lucru ne ajută să explicăm de ce acelor teritorii în care procesul de
transfer a fost mai lung și mai elaborat, nu le-a mers mai bine decât acelora în care a fost
grăbit. Exemplul cel mai bun este Coasta de Aur (Ghana), stat african fără probleme rasiale și
cel mai bogat în 1945. Acesta și-a câștigat primul independența independența în 1957, cu un
președinte din generația Bandung: Kwame Nkrumah. El a fost cel care a tranformat
organizația de partid (Partidul Popular al Convenției) într-o mișcare de masă, el fiind figura
centrală. Johnson consideră că prin dizolvarea puterii șefilor de trib, Nkrumah a realizat în
Ghana un stat monopartid embrionar încă înainte de transfer.Ajuns la puter, Nkrumah a
înlăturat toate restricțiile constituționale asupra guvernării sale personale și a scos opoziția
în afara legii. A distrus domnia legii, în 1963, 3 membrii ai opoziției acuzați de trădare au fost
achitați de Înalta Curte de Justiție. Nkrumah a destituit judecătorii, numind în locul lor
oameni din anturajul său. Urmarea a fost că cei 3 au fost judecați din nou și condamnați. De
la Bandung, Nkrumah a tras concluzia că toate problemele economice pot fi rezolvate prin
mijloace politice. Tocmai apărea teoria, căruia Bandungul i-a dat un impuls uriaș, că de fapt
colonialismul nu numai că ținea pe loc progresul economic, dar chiar supunea colonia unui
proces deliberat de subdezvoltare. Nkrumah a predicat această doctrină la Congresele
panafricane pe care le-a inaugurat la Accra în 1958. El dorea crearea unui Guvern de Uniune
a Statelor Africane, o Piață Comună, o Monedă panafricană. Politizând economia, a ajuns să
aibă statul datorii imense în anii ’60.
O altă idee greșită pe care a preluat-o Nkrumah și alții la Bandung a fost că statele noi
vor fi conduse spre progres doar de personalități carismatice. La scurtă vreme după
întoarcerea sa de la Bandung, Nkrumah a început să permită adepților să-l numească
Osagyefo, „Mântuitorul.” Țara a juns într-o degradare totală, cu datorii, represiuni interne,
fără domnia legii și fără mijloace constituționale de a-l înlătura. A fost răsturnat printr-o
lovitură militară în 1966 și a murit în exil în 1972.
Nigeria în mod similar a alunecat din constituționalism în militarism. Britancii, cu un
mandat dual creat de Lordul Lugard, nu au putut crea un stat federal, care să împace toate
triburile. Un impact mult mai mare l-a avut de fapt apariția naționalismului, în forma sa afro-
asiatică, cu accentul său pe drepturile fiecărei comunități etnice (ar fost imposibil, Nigeria ar
fi avut o federție de 200 de state). A fost la un pas de dezmembrare în 1964, la 4 ani după
obținerea independenței. Ruptura s-a produs în 1966, când guvernarea militară a dus la
secesiunea estului (30 mai 1967) care s-a denumit Biafra, urmat de un război civil, Biafra
fiind ulterior zdrobită deoarece puține state africane au sprijinit-o.
Majoritatea statelor au sprijint regimul militar nigerian deoarece se temeau de
secesiuni în propria lor țară și totodată pentru că în viziunea lor, secesiunile erau în favoarea
imperialiștilor. Acesta evaluare greșită a colonialismului a fost suportul naționalismului
african care avea să ducă la războaie. Această falsă teorie a devenit înțelepciunea supremă
pentru ONU, sub impactul generației Bandung și mai ales, al lui Dag Hammarskjöld.
Momentul critic a fost când Belgia a fost convinsă împotriva intenției sale să se retragă din
Congo, la 30 iunie 1960. Inițal Belgia a conds Congo într-un mod paternalist, însă începând cu
1920, pruducția internă s-a dublat, contrazicând idele leniniste despre imperialism. Congo
era divizat derivalitatea unor truburi conduse de politicni de profesie: președintele Joseph
Kasavubu, primul ministru Patrice Lumumba și Moise Chombe, premierul din Katanga. La 5
iulie 1960 a avut loc o răscoală în Leopoldville, când europenii și funționarii albi au fost
izgoniți. Atât belgienii cât și ONU au reacționat târziu. Hammarskjöld a denunțat intervenția
trupelor belgiene, crezând că ONU va fi catalizatorul noii Africi. În numele ONU,
Hammarskjöld a intervenit, însă nu cu o putere armată luată de la Consiliul de Securitate
(după cum stipula carta ONU), ci cu o armată recrutată de la statele nealiniate. Katanga între
timp își declarase independența, iar el a intervenit cu armatele încercând o alipire la Congo
prin violență. El a formulat ceea ce a devenit un standard dublu caracteristic pentru ONU: că
în timp ce uciderea africanilor de către albi era o problemă internațională și o amenințare la
adresa păcii, uciderea africanilor de către africani sau a albilor de către africani era o
problemă pur internă, în afara sferei ONU. Astfel, ONU s-a identificat cu o formă de rasism
inversat, iar armata ONU a devenit un factor de instabilitate. Protejatul lui Hammarskjöld,
Patrice Lumumba, a încercat să-și întemeieze un stat secesionist propriu, ulterior o armată
din Katanga, condusă de generalul Mobutu, l-a prins și l-a ucis în ianuarie 1961.
Hammarskjöld a folosit trupele ONU pentru a alunga albii din Katanga. Paul Johnson
numește asta „imperialism prin birocrație internațională.” A murit în 1961 într-un accident
de avion, în Congo. I s-a decernat Premiul Nobel pentru pace postum, în 1961. Momentul de
cotitură a fost decembrie 1965 când Mobutu (Joseph-Desiré Mobutu) a pus capăt epocii
politice printr-o lovitură militară. Începând de atunci, Mobutu Sese Seko a condus țara cu
sprjinul intereselor occidentale. Paul Johnson consideră regimul său, unul corupt, Mobutu
ajungând ma bogat ca Leopold al Belgiei... Mobutu Sese Seko a condus Congo-ul Belgian sub
numele de Zair din 1965 până la 16 mai 1997, cand a fost răsturnat. Țara s-a redenumit
Republica Democrată Congo.
Cea mai răsunătoare lovitură militară din Africa a fost în Togo în ianuarie 1963. Anii
’60, deceniul independenței a fost marcat de lovituri militare (Volta Superioară, Dahomey,
Sierra Leone, Congo-Brazzaville). În anii ’70 puciul militar a devenit de fapt principalul mijloc
de schimbare a direcției politice, constituționalismul era aproape inexistent.
Printre puținele state în care o oarecare ordine și stabilitate politică au fost
menținute, se numără Kenya. Președintele Jomo Kenyatta a fost printre puținii lideri teroriști
care a făcut cu succes transferul către o guvernare responsabilă. Corupția era omniprezentă,
fără ca legislația să o combată. Pentru instabilitățile din Africa, P. Johnson consideră
responsabile teoriile leniniste; și mai mult interpretarea dată leninismului de generația
Bandung, exaltând omnicompetența procesului politic. Au existat și neajunsuri ale
colonialismului cum a fost tentația ingineriei sociale. Portughezii au fost cei mai abili ingineri
sociali. În Angola și Mozambic ei au adoptat sclavia de la africani, au instituționalizat-o și au
integrat-o în sistemul lor administrativ. Comerțul cu sclavi, în special către Brazilia a fost
constanta economică a acestor două teritorii vreme de trei sute de ani. Au abolit acest
sistem doar constrânși de britanici. Chiar și în teritoriile influențate de britanici se folosea
ingineria socială în forma împărțirii pământului pentru a sprijini divizările rasiale. În Kenya
expulzarea lui Kikuyu din White Highlands a fost cauza directă a sălbaticei mișcări Mau Mau
împotriva britanicilor (1952 – 1960).
Exemplul cel mai marcant a fost Africa de Sud, unde ingineria socială a fost
transformată în principiu de guvernare în forma apartheidului. Primele măsuri pozitive de
inginerie socială din Africa de Sud erau opera lui Jan Christian Smuts care schițase personal,
la San Francisco, în 1945, Declarația ONU privind Drepturile Omului. Smuts era unul dintre
moderații buri care după conflictul cu Anglia s-a asociat cu englezii în recrearea țării. Acești
oameni au pus bazele legislative ale unui stat semitotalitar întemeiat pe principiul ordonării
rasiale. În 1911 grevele muncitorilor negrii au fost declarate ilegale, în 1913 Legea
Pământurilor pentru Indigeni introducea principiul segregației teritoriale după culoarea
pielii, în 1923 Legea Indigenilor (din Zonele Urbane) a creat zone rezidențiale separate în
orașe și în jurul lor, Legea Fixării pentru a-i împiedica pe indigeni să se mute în zonele albilor.
Deci a exista segregare rasială și înainte de apariția apartheid-ului. Naționaliștii buri au
transformat segregarea în doctrină filozofică cvasireligioasă, apartheidul. Burii și-au creat
propriul lor Sion, care a concentrat apoi ura și forța unificatoare a africanilo. Apartheidul a
apărut ca program politic în 1948 (a durat până în 1991). Printre primele legi ale apartheid-
ului: Legea Interzicerii Căsătoriilor Mixte (1949), Legea Imoralității decreta ilegal sexul
extraconjuga, mai ales între persoane de rasă diferită, Legea Suprimării Comunismului
(1950). Până în deceniul șapte segregarea a pătruns în toate aspectele vieții (până și
învățământul superior). Harold Macmillan a crezut că apartheidul nu va dura, în discursul
„Vântul schimbării” (3 februarie 1960, Pretoria). Principalul proiect pentru apartheid era așa-
numitul Raport Tomlinson din 1956 (care justifica ingineria socială).
 Naționaliștii buri au criticat proiectul lui Smuts de a crea un mare dominion al albilor
care să includă Rhodesia și Mozambicul. Refuzând să sprijine ultimele bastioane ale
colonialismului, regimul sud-african a asistat pasiv la prăbușirea colonialismului în nord.
Practic controlul albilor se contracta făcând posibilă intensificarea naționalismului în rândul
negrilor. Însă statele africane unde colonialismul se prăbușise nu doreau neapărat
prăbușirea colonialismului în Africa de Sud. Ei considerau că sub guvernarea negrilor, statul
va decade și le va afecta relațiile economice.

Un alt caz de stat african nou, alunecat spre totalitarism, este Tanzania, condusă de
Julius Nyerere. În anii ’60, când politicienii au fost scoși din luptă de către soldați, el a reușit
să supraviețuiască militarizându-și discursul și regimul. El justifica suprimarea drepturilor
omului în felul următor: „Până când nu vom câștiga războiul împotriva sărăciei, ignoranței și
bolii, nu vom lăsa ca unitatea noastră să fie distrusă de regulamentele altora.” Acest război a
fost extins de la opozanții interni la cei externi. El s-a concentrat pe găsirea unui dușman
extern, fiind printre liderii care propovăduiai acțiuni militare împotriva Rhodesie și Africii de
Sud. Filozofia acestui nou stat totalitar a fost rezumată în „Declarația Arusha” din februarie
1967. În realitate Tanzania nu era în război cu nici un stat. Dușmanul extern fictiv a fost
folosit pentru a justifica privațiunile interne. Ujamaa era doctrina autoritară a lui Nyerere, pe
baza căreia a autorizar Liga de Tineret a Tanu să combată orice influență culturală
europeană, precum și colectivizarea forțată.
În Zambia, Kenneth Kaunda, numea filozofia națională, umanism. În Zair, Joseph
Mobutu a interzis numele creștine și s-a rebotezat Mobutu Sese Seko Ngbendu Wa Za Banga
(„Cocoșul care nu lasă în pace nici o găină”). Președintele Republicii Central-Africane, Jean
Bedel Bokassa, a devevit președinte pe viață din 1965, iar din 1977 împărat, încoronându-se
după modelul încoronării lui Napoleon.
Alt caz tragic este Uganda, unde țara a fost practic distrusă de dictatura lui Idi Amin
Dada. Independența Ugandei a fost acordată în grabă în octombrie 1963 conform politicii de
„Vânt al schimbării” a lui Macmillan. Țara era sfâșiată de rivalități tribale, conflictul dintre
nordul musulman și sudul creștin. Se practicau mutilările în scopuri politico-religioase. La
declararea independenței, prim-ministru a fost numit Milton Obote care a fost răsturnat de
Idi Amin în 1971. Amin era musulman originar din nord. Regimul său a fost rasist, a operat în
interesele arabilor musulmani, masacrând numeroși opzanți. În iulie 1971 le-a cerut
israelienilor să-l ajute să invadeze Tanzania ocupând portul Tanga; aceștia retrăgându-se. În
toate acțiunile sale, Amin a fost sprijinit de M. Gaddafi, care l-a convins să expulzeze asiaticii.
Musulmanii reprezentau doar 5% din populație... Centrul de Stat pentru Cercetare era un fel
de polție secretă la dispoziția lui Amin. Sediul ei era legat printr-un tunel de vila lui Amin,
astfel că mulți lideri politici și opozanți dispăreau fără urmă după vizite la Amin. Invazia din
Tanzania, la 30 octombrie 1978 a fost actul care a dus la căderea sa. Ulterior Milton Obote a
câștigat cu ajutorul lui Nyerere. Nici această schimbare nu a adus pacea în Uganda deoarece
la scurt timp după alegerea lui Obote, a izbucnic un război civil.
 Omorurile din Uganda, după părerea lui P. Johnson, sunt consecința principiului de
moralitate relativă introdus de Hammarskjöld conform căruia omorurile între africani nu
erau treaba ONU. La toate acestea se adaugă, în anii ’70 amestecul Rusiei și Cubei. Un
asemenea caz a fost în Etiopia unde rușii au sesizat posibilitatea de a-l înlătura pe Haile
Selasse în vederea extinderii propriei influențe. Conflictele au dus la un mare număr de
refugiați și la o instabilitate în toate planurile. În anii ’80, cu puține excepții (Kenya, Libia,
Algeria) statele noi erau ma sărace decât in colonialism, unele chiar au părăsit economia de
piață.