UNIVERSITATEA DIN PETROȘANI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE
MASTER MATEMATICĂ DIDACTICĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator:

Absolvent

Petroșani
2016
 UNIVERSITATEA DIN PETROȘANI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE
MASTER MATEMATICĂ DIDACTICĂ

INIȚIATORII ȘCOLII MATEMATICE ÎN

ROMÂNIA

Coordonator:

Absolvent

Petroșani
2016
 CUPRINS

INTRODUCERE 1.
CAPITOLUL 1. PRECEDENTE ALE ȘCOLII MATEMATICE ROMÂNE 3.
1.1. Învățământul matematic în România 3.
1.2. Primele manuscrise ,cărți și reviste după care s-au predat în Academii 5.
1.3. Inițiatorii școlii matematice în România 9.

CAPITOLUL 2.GHEORGHE ȚIȚEICA - CULME DOMINANTĂ - ÎN CREAȚIA 12.

MATEMATICĂ ROMÂNEASCĂ
2.1. Premise ale apariției unui geniu al matematicii -Gheorghe Țițeica-date biografice 12.
2.2. Personaliatea lui Gheorghe Țițeica văzută de contemporani ai săi 17.

CAPITOLUL 3. DIMITRIE POMPEI - ANALIST ROMĂN ÎNZESTRAT CU O 21.

INTUIȚIE DE GEOMETRU
3.1. Date biografice - Dimitrie Pompei 21.
3.2. Activitatea științifică a lui Dimitrie Pompei 24.

CAPITOLUL 4.TRAIAN LALESCU - ALGEBRIST , GEOMETRU, ANALIST ȘI 26.

CHIAR FIZICO-MATEMATICIAN ROMÂN
4.1. ”Un om pentru istorie” Traian Lalescu 26.
4.2. Activitatea matematică și educațională a lui Traian Lalescu 29.

CONCLUZII 33.

BIBLIOGRAFIE 35.
 INTRODUCERE

Este bine cunoscut faptul că adevăratul progres în istoria civilizației omenirii l-au
adus oamenii de cultură și de știință.Unul din cei mai mari matematicieni români Gheorghe
Țițeica a afirmat într-o conferință următoarele:,,Cultura înseamnă muncă, energie sufletească,
înseamnă orientare, armonizare, unire și optimism’’.
O parte componentă, importantă a istoriei științelor este istoria matematicii, aceasta
având un rol hotărâtor în formarea personalității umane întrucât acționează din ce în ce mai
relevant în toate activitățile umane, pătrunzând în toate domeniile de cunoaștere, fiind legată
de complexitatea vieții.Consider că este relevant și instructiv pentru înțelegerea fenomenului
matematic actual să știm ,,când” și ,,cum” au apărut conceptele și rezultatele matematice,
,,cine” și ,,în ce condiții” le-a introdus, care sunt ,,fluxurile” principale de gândire
matematică, ce le-a determinat pe acestea și nu pe altele? Retrospectiva asupra trecutului
matematicii ne permite să înțelegem dezvoltarea matematicii actuale, principalele rezultate
ale ei și chiar să ,, prospectăm” dezvoltarea ei viitoare.
În ceea ce privește privarea matematicii de istoria ei, un cunoscut autor de serioase
(amuzamente) matematice Martin Gardner, afirma un adevăr care poate să pară unora cam
,,tranșant” în Calculus with Analytic Geometry,McGraw-Hill Bock Comp.,1985,p.763,după
G.F.Simmons,
,, Istoria biografică, așa cum se predă în școlile noastre, este în mare parte o poveste a
capetelor de lemn: regi și regine ridicoli, lideri politici paranoici, navigatori neînfrânați,
generali ignoranți-resturi și epave ale cursului istoriei.Însă cei care au schimbat în mod
decisiv istoria, marii oameni de știință creativi și matematicienii, sunt arareori
menționați,dacă nu deloc”
De fapt matematica are o istorie, iar această istorie nu e deloc liniară, Matematica a
trecut prin crize, traseul ei a avut urcușuri, ocoluri, pași înapoi,însă cunoscând această istorie
este de fapt ceea ce ne așează pe noi ca națiune într-un context global, vom ști și vom înțelege
specificul nostru cu toate valențele sale. Matematica românească este un capitol original al
matematicii mondiale, având o contribuție la creația matematică universală. Pe bună dreptate,
profesorul Gino Gloria, de la Universitatea din Genova, a declarat la cel de-al doilea Congres
al matematicienilor români:,, Când se va scrie istoria matematicii în secolul XX, va trebui să
se țină seama de minunata mișcare matematică românească.

1
 În sfârșit, dar nu în ultimul rând, la crearea acestei lucrări am ținut seama de faptul că
pentru matematicianul profesor istoria matematicii constituie un impresionant domeniu ale
cărei fapte și concluzii se pot converti în importantele învățăminte cu valențe
didactice.Completările referitoare la istoria matematicii și viața matematicienilor constituie
de cele mai multe ori ,, sarea” și ,, piperul” unei lecții de matematică,de orice nivel ar fi ea.
Profesorii cu experiență la catedră știu asta foarte bine și știu de asemenea să exploateze ,,
digresiunile istorice” în folosul lecției.
Lucrarea este structurată în patru capitole, în primul capitol intitulat ,,Precedente ale
școlii matematice române” voi prezenta o scurtă retrospectivă asupra construcției matematice
existente în România, capitolul al doilea intitulat ,,Culme dominantă -Gheorghe Țițeica- în
creația matematică va fi argumentat cu viața și opera acestui mare deschizător de drumuri,
capitolul al treilea și al patrulea deasemeni va prezenta date biografice cât și studiile a doi
remarcanți matematicieni și anume Dimitrie Pompeiu și Traian Lalescu.
Lucrarea se finalizează cu câteva concluzii privind domeniul de studiu sub numele
istoria matematicii ceea ce reprezintă de fapt o investigație a originilor descoperirilor în
matematică și într-un sens mai larg, o investigare a metodelor matematice și a notațiilor din
trecut.

2
 CAPITOLUL 1
PRECEDENTE ALE ȘCOLII MATEMATICE ROMÂNE

Prezentarea istoriei matematicii românești nu se poate realiza decât printr-o încadrare

a acesteia în contextul general al evoluției matematicii. Drumul pe care l-a urmat matematica
românească este ancorat într-un trecut care ne onorează. Traiectoria sa a parcurs diverse
trepte de evoluție, menținându-se în pofida tuturor greutăților la cote valorice înalte,
câstigându-și prestigiul în rândul matematicii mondiale.

1.1.Învățământul matematic în România

Dacă cercetăm despre începuturile învățământului matematic românesc,unii

cercetători apreciază că prima încercare de a crea o şcoală în care să se predea matematica a
fost „ Schola latina” de la Cotnari, înființată în 1562, de Ion Vodă Despot,el însuși autor a
patru volume de artă militară și fost profesor de matematică la Academia din Rostock
(Germania).
Parcurgând cronicile țărilor române, dăm la un moment dat de o figură care poate să
ne intereseze pentru învățământul matematic. Este vorba de domnitorul Moldovei Despot
Voda (a domnit de la 1561- 1563). Acesta a înființat în septembrie 1562, sau cel târziu în
martie 1563 (cand a sosit Sommer la Cotnari), o școală de latina ,,Schola Latina”, și nu o
academie, cum s-a crezut mult timp.
Potrivit cronicilor această ,,Schola Latina” de la Cotnari a fost pusă sub conducerea
celor ce se preocupau de învățamânt.
Ioan Sommer(1542-1574), autorul de mai târziu al biografiei lui Despot ne povestește
că Despot( Iacob Eraclid) în peregrinările sale a locuit în 1533 în casa celebrului profesor și
umanist german Philipp Melanchton (1497-1560), pe numele adevărat Schwarzerd, din
Wittenberg (supranumit ulterior preceptorul Germaniei). Deși nu a fost matematician a
contribuit totuși mult la propășirea acestei științe, iar Despot l-a făcut prieten.
Când Despot a înființat ,,Schoala Latina”, a creat o biblioteca de curte, gândindu-se și
la înființarea unei academii, idee care până la urmă însă a rămas numai în stare de proiect. El
i-a cerut totodată lui Melanchton să-i trimită oameni învățați. I-a cerut în primul rând pe
George Ioachim Rhaeticus (1514-1576),profesor de matematici la Wittenberg și Cracovia,
aderent al ideilor lui Copernic și cel care a tipărit opera marelui astronom. Despot i-a mai

3
cerut lui Melanchton să-l trimită și pe propriul său ginere Caspar Peucer(1526-1602), care a
fost profesor de matematică la Wittenberg între anii 1554 și 1559. Nici unu, nici altul însă nu
au venit în țară.
,,Schola Latina” de la Cotnari a lui Despot a avut gradul de colegiu(gimnaziu) și nu de
academie, sinonim cu universitate. Iohannes Sommerus în cartea sa ,,Vita Iocobi Despote
Moldavorum”, după ce expune viața lui Despot, încheie cu 15 elegii intitulate ,,De clade
Moldavica”, adică Prăpădul din Moldova.
Elegia a zecea este subintitulată,,Ad princepem Despot, de biblioteca et schola
instituta”, ceea ce se înseamnă: ,,Lui Despot Voda despre biblioteca și școala ce el a
întemeiat”.Numai ultimele 8 versuri din elegia a zecea tratează despre școala de
latină,celelalte versuri se referă la biblioteca de curte a lui Despot(nicidecum nu e vorba de o
bibliotecă a școlii de latină). În ultimile 8 versuri, Sommer spune:
"Interea puerisa operam didelem,peryue humiles una me decet ire vias;
dum latiae tandem iaciant fundamina linguae, ausoniyue sciant certius ore loyui.
Concipe spes animo dagnas; non fellet Apollo
Perfidus impensae numera tanta tuae.
Sed tibi, yuam nutris non magnis suptibus, olim
Eximium nomen docta inventa feret"
Adică în traducere:
"Între timp se cuvine ca eu să mă ocup de creșterea copiilor și tot odată să merg pe
căi umile,până când ei vor pune temeliile limbei latine, și vor ști să se exprime cât mai corect
în limba latină.Făurește speranțe demne de sufletul tău.Necredinciosul Apollo nu mă trece cu
vederea darurile atât de mici ale cheltuielilor tale. Iar tineretul înstruit pe care tu îl întreții cu
oarecare cheltuieli, îți va face numele strălucit"(adică numele lui Despot).
Elegia a zecea arăta că biblioteca personală de curte a lui Despot a fost întemeiată
(instituită), dar neterminată. Despot a voit să-l imite pe Mathias Corvin sau pe împăratul
Maximilian, care aveau biblioteci faimoase la Buda sau Viena.
Prin urmare, Despot a înființat o școală de latina la Cotnari, o bibliotecă de curte la
Suceava și s-a gândit să adune în jurul său un cerc de umaniști (Peucer,Rhaeticus Lestarh
Hermodor), care însă n-au venit în Moldova. Acestea ar fi putut constitui, eventual, o
academie, ultimul gând a rămas nerealizat.
În cadrul lecțiilor de lecturi de texte în latină se predau și noțiuni științifice, deci și
ceva cunoștințe din domeniul aritmeticii. Dar dacă Sommer sau un ajutor al său, a predat
noțiuni de aritmetică în latină, la fel cum se proceda în Apus în acel timp, n-a putut să predea
4
decât cifre romane,numărarea,adunarea și scăderea. În Apus înmulțirea și împărțirea nu s-au
predat în mod curent în școli decât începând cu secolul al-XVII-lea . Despot își alesese ca loc
pentru ,,Schoala Latina,, Cotnarii, fiindcă pe vremea aceea în orașul Cotnari locuiau mulți
protestanți, prin intermediul cărora ar fi dorit să răspândească protestantismul în Moldova. La
școală veneau copii de mici boieri de țară,răzeși și mazili.Despot spera să le schimbe acestora
credința ortodoxă.
În Apus înmulțirea și împărțirea nu s-au predat în mod curent în școli decât începând
cu secolul al-XVII-lea.

1.2. Primele manuscrise ,cărți și reviste după care s-au predat în Academii

Se cunoaşte faptul că în secolul al -XVII-lea, prima şcoală în care s-a predat

matematică într-o țară românească a fost Scola Latina de la Cotnari, fondată în 1562 de
Despot Vodă, cu rang de colegiu. La şcoala din Cotnari se predau ceva cunoştințe de
aritmetică, cifrele romane, numărarea, adunarea şi scăderea, în cadrul lecțiilor de lectură de
texte în limba latină. În 1640 se înființează Academia domnească din Iaşi, iar în 1679 cea din
Bucureşti.
La Scola Latina de la Cotnari au fost chemați să predea cunoştințe ştiințifice profesori
învățați, cu studii la Academia din Constantinopol sau la universități din Padova, Veneția,
Roma, din Halle sau Leibzig. Totuşi, doar în secolul al-XVIII-lea, după reorganizarea
academiilor, cea din Iaşi de către Nicolae Mavrocordat, cea din Bucureşti de către Constantin
Brâncoveanu, au început să se predea şi epistemii, adică învățături ştiințifice.
Tot după secolul al- XVIII- lea începe să se predea “aritmetica practică şi rațională”,
algebra, teoria şi practica logaritmilor, trigonometria plană şi sferică, astronomia şi aplicațiile
matematicilor în arta militară (artilerie).Deci, chiar şi în universitățile Europei occidentale,
geometria şi fizica erau considerate ca materii de filosofie şi că aproape toți profesorii erau
călugări.
Primele manuscrise apărute au foste cele în limba greacă în 1758 în biblioteca
Mitropoliei din Iași, care tratează elementele aritmeticii sau cele patru operații
,fracțiile,extragerea rădăcinilor,logaritmi,geografia,fizica și politica.
Un alt manuscris apărut în secolul al- XVIII- lea găsit in biblioteaca bisericii Bărboiu
tot din Iași, este manuscrisul grecesc cu nr 1020 intitulat ”Aritmetica compusă de învățatul
professor Kir Niolae după cea a lui Wolf” ,care a fost găsit de D.A.Sturza și dăruit de acesta
Academiei Române.

5
 Primul manuscris scris în limba romană este cel din Moldova aparut în anul 1793 este
o traducere fidelă după textul tipărit al ”Aritmeticii lui Manuil Glyzonios din Hios”
Nicolae Iorga în 1928 spunea că “academiile de la noi nu erau mai prejos decât cele
italiene în ceea ce priveşte literatura şi filosofia”1, astfel că ştiințele umaniste, în privința
matematicilor se predau doar cunoştințe necesare topografiei şi măsurării terenurilor agricole,
deci pentru cei numiți ingineri hotarnici. S-au predat: geometrie, aritmetică, logaritmi,
trigonometrie plană, după cărți traduse din limba germană în limba greacă.
Începând cu secolul al -XVIII -lea încep să apară şi cărți de matematică traduse în
limba română, de exemplu cea tipărită la Viena în 1777, la Blaj în 1785 şi la Sibiu în 1789,
având titlul “Ducere de mână cătră arithmetică. Sau socoteala pentru treaba pruncilor
româneşti celoru neuniților ce se învață în şcoalele ceale mici. Se vinde fără legătură cu 15
creiț.Cu devoirea stăpânitoriloru”.
În Transilvania, unde, pe rând, începând cu 1581 s-au înființat şi desființat
universități, din cauze politice şi religioase, s-a predat aritmetică şi geometrie după traduceri
ale cărților filosofului francez Petrus Ramus. Prima lucrare de matematică tipărită aici, în
limba latină, la tipografia lui Honterus din Braşov, a fost “Compendium arithmeticae
vulgaris” în 1681.
La început de secol, al-XVIII-lea ,anul 1704, vine cu primul manual de trigonometrie,
tipărit la Liège, în Belgia. Apoi doar în 1749 se mai tipăreşte, la Cluj de data aceasta, o carte
de matematică, o versiune latină a cărții călugărului iezuit francez Pardies. O carte originală
este cea a lui Maximilian Hell (1720-1790), “Elementa mathematica”, tipărită la 1775.
Învățământul în limba română în Transilvania a început la Blaj în 1754, dar
matematica se preda doar la şcoala primară. O carte de aritmetică de Gheorghe Şincai s-a
tipărit la Blaj în 1785.
Prima lucrare de matematică din Țara Românească, tipărită în româneşte, este
traducerea lui Eliade Rădulescu a Aritmeticii lui I.B. Francoeur, în 1832. Petrache Poenaru
(1799-1875), studiase la Viena limbile latină şi elenă, istoria universală, psihologia, logica,
morala, metafizica, dar şi matematici şi fizică; apoi la Paris, studiază la Şcoala de aplicații a
inginerilor geografi şi îşi brevetează invenția sa, “stilograful”, pe care o va breveta mai târziu
şi la Londra.
Poenaru va fi director al şcolilor din Țara Românească între 1832 şi 1847. El va
traduce şi publica în 1837 Geometria lui Legendre, iar în 1847, “Elemente de algebră” după

1
.G.Șt.Andonie,Istoria matematicii în România,Editura Științifică,București,1965.

6
Appeltauer. Petrache Poenaru introduce termenii care s-au păstrat până la noi, precum
pozitiv, negativ, cât, cu soț şi fără soț, periodic, proporție, puteri, exponenți, logaritmi, bază,
ecuație, identitate etc. Devenit membru al Academiei Române în 1870, dedică discursul său
de recepție lui Gheorghe Lazăr şi şcolii creată de acesta.
La sfârşitul secolului al -XIX-lea, la scurt timp după înființarea celor două universități
de la Iaşi şi Bucureşti, profesorii universitari, alături de inginerii podişti, se gândesc la
editarea unor reviste de matematici pentru ridicarea nivelului învățământului matematic.
În 15 ianuarie 1883 apare la Iaşi primul număr al revistei Recreații ştiințifice, revistă
ce va dura timp de şase ani2, cu câte un număr pe lună. Fondatorii revistei sunt: N. Culianu, C.
Climescu şi I. Melik - profesori la Facultatea de ştiințe din Iaşi, G. I. Lucescu şi V. Paladi -
profesori de matematică la Liceul Național din Iaşi, G. I. Roşiu şi I. D. Rallet - profesori de
matematică la Şcoala Militară din Iaşi, G. Zarifopol - profesor de fizică şi chimie la Şcoala
Militară din Iaşi, I.V. Praja – profesor de matematică la Şcoala Normală "Vasile Lupu" din
Iaşi şi I.M. Dospinescu - profesor de matematică la Gimnaziul "Ştefan cel Mare" din Iaşi.
Fiecare număr avea în medie câte 25 de pagini.
Este prima revistă din Țară cu profil ştiințific, materialele publicate acoperind
diversele ramuri ale ştiinței: matematică, fizică, chimie, mineralogie, geografie, astronomie,
cosmografie etc. Se adresează cu precădere elevilor din şcolile secundare, studenților şi
profesorilor.
Fondatorii erau licențiați în matematică sau profesori, aşa se explică faptul că revista a
avut multe numere cu conținut exclusiv matematic. Bulletin Mathématique de la Société des
Sciences Mathématique de Roumanie este cea mai veche publicație ştiințifică din domeniul
matematicii din România şi chiar din sud-estul Europei Articole din Bulletin Mathématique
sunt indexate şi recenzate de Zentralblatt für Mathematik şi Mathematical Reviews. Chiar
dacă în timp numele publicației s-a mai schimbat, aceasta a apărut sistematic în perioadele
1892-1916, 1922-1947, iar din anul 1957 apare neîntrerupt.
Redactori şefi ai acestei publicații au fost matematicieni de seamă precum: Nicolae
Coculescu, David Emmanuel, Traian Lalescu, Gheorghe Țiţeica, Dimitrie Pompeiu, Octav
Onicescu, Miron Nicolescu, Nicolae Teodorescu. Recunoaşterea ştiinţifică de care se bucură
este dată şi de faptul că este cerută de peste 40 de ţări, realizându-se astfel schimburi cu
numeroase reviste din domeniul matematic.

2.Revista reapare începând cu anul 1999 având numele schimbat în Recreații matematice.

7
 Gazeta Matematică a apărut ca o nevoie a elevilor şi profesorilor de a avea o revistă
de specialitate. În acea perioadă, revista Recreații ştiințifice îşi încheiase apariția şi doar două
- trei reviste străine mai circulau pe piață. La 15 septembrie 1895 apare primul număr al
Gazetei Matematice, prima revistă specială de matematici în limba română. Acesta avea 16
pagini şi cuprindea:
- o introducere în care se arată că: ”…scopul acestei reviste este:
1)Publicarea de articole originale de matematici.
2)Dezvoltarea gustului pentru studiul acestei ştiințe şi al cercetărilor
originale”3
- patru articole: două semnate de Ion Ionescu şi câte unul de Andrei Ioachimescu şi
Vasile Cristescu.
- 13 probleme (câte şase propuse de Ion Ionescu şi Vasile Cristescu şi una de Andrei
Ioachimescu).
Ca vechime, ea este a doua din lume,fiind precedată, la un an distanță, doar de revista
maghiară cu acelaşi profil.
Numerele următoare vor avea 24 de pagini, în fiecare număr al gazetei apărând, pe
lângă probleme propuse şi rezolvate, articole şi note originale, multe privind istoria
matematicii româneşti.
Printre primii colaboratori din afara redacției se numără şi Gheorghe Țițeica. Gazeta
Matematică a devenit o adevărată şcoală care s-a bucurat de un mare prestigiu.
Prima notă originală a apărut în anul 1901 având titlul ”Asupra unei sumări de serii”,
iar ca autor pe Traian Lalescu.
Nume de viitori iluştri matematicieni români se găsesc menționate în paginile Gazetei
Matematice printre rezolvitorii şi propunătorii de probleme, premianții unor concursuri sau ca
autori de note originale interesante, iar unii dintre ei asumându-şi responsabilități
redacționale. Lista lor fiind prea lungă, amintim doar câteva nume: Gheorghe Țițeica, Anton
Davidoglu, Constantin Popovici, Traian Lalescu, Nicolae Abramescu.

3 Gheorghe Ştefan Andonie, , op.cit., p.264.

8
1.3. Inițiatorii școlii matematice în România
După Unirea Principatelor, la 26 octombrie 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza
inaugurează Universitatea din Iaşi, iar apoi, în 1864, se înfiinţează Universitatea din
Bucureşti. În cadrul universităţilor apare câte o facultate de ştiinţe, unde nu se mai predau
cunoştinţe inginereşti.
Abia acum, aici, se predau şi matematici superioare: algebră superioară, calcul
diferenţial şi integral, mecanica elementară şi raţională, geometrie descriptivă, geometrie
analitică, geodezia teoretică şi astronomie.
Mai departe, s-a spus: ”Matematica românească a intrat la începutul secolului XX în
Europa ştiinţifică cu Dimitrie Pompeiu şi Gheorghe Ţiţeica, cu Traian Lalescu, ajungând ca
peste câteva decenii să se înscrie cu un număr impresionant de cercetări strălucite datorate lui
Simion Stoilow, Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc, Miron Nicolescu, Alexandru Miller,
Grigore Moisil”, scria Eliza Roman în revista “Academica” din ianuarie 1996.
Cât de valoroase au fost rezultatele cercetărilor profesorilor noştri, o demonstrează
faptul că istoria mondială a ştiinţei matematice păstrează noţiuni şi teoreme botezate cu
numele lor.Voi face această demonstraţie urmând o ordine cronologică, revenind şi la
Emanoil Bacaloglu4, citat în Dicţionarul lui Poggendorf la 1898 cu “curbura lui Bacaloglu” şi
“pseudosfera lui Bacaloglu”.
Spiru Haret (1851-1912), ale cărui lucrări au fost citate de Henri Poincaré, de
Andoyer şi Tisserand şi cu al cărui nume a fost botezat un crater al lunii.
Gheorghe Ţiţeica (1873-1939), citat de Enciclopedia franceză din Paris, 1937, cu
“suprafeţele Ţiţeica”, “curbele şi reţelele Ţiţeica”,este numit “patriarhul ştiinţelor matematice
din România”5.
Dimitrie Pompeiu (1873-1954), de la care au rămas “funcţiile lui Pompeiu”,
“operatorii iteraţi Pompeiu–Moisil-Teodorescu” şi derivata areolară. El are multe citări din
partea unor matematicieni străini, începând cu Painlevé. Derivata sa areolară a fost punct de
plecare al altor cercetători, între care şi matematicieni români, aşa cum a fost şi Nicolae
Teodorescu.
Traian Lalescu (1882-1929), de la care rămâne “metoda lui Lalescu a incidentelor
geometrice” şi “metoda Lalescu-Eagle-Abason”. Lalescu a scris primul tratat din lume de

4Emanoil Bacaloglu(n.11 mai1830,București- d.30 august1891) a fost unfizician,chimistșimatematicianromân, de

originebulgară.
5 Étienne Guyon, director al Şcolii Normale Superioare din Paris în 1995

9
ecuaţii integrale, Introduction à la théorie des équations integrals, editat de A. Herman et fils,
Paris 1912.
Simion Stoilow (1887-1961), al cărui nume a rămas în istoria matematicii cu o
“teoremă Stoilow”, cu “suprafeţele Iversen-Stoilow”, cu “compactificarea lui Stoilow”, fiind
citat de mari matematicieni străini, printre care Whyburn, Nevanlina, Kuratowski, Oikawa.
Mihail Ghermănescu (1899-1962), cu “ecuaţiile Humbert-Ghermănescu”.
Miron Nicolescu (1903-1975), cu “dezvoltarea Picone-Nicolescu” şi “teorema
Tihonov-Nicolescu-Holmgren”, este citat de “Encyclopedic Dictionary of Mathematics”,
M.I.T. Press, 1997.
Nicolae Teodorescu (1908-2000),ale cărui contribuţii,în deosebi funcţiile monogene
(α) şi funcţiile olomorfe (α) sunt menţionate în Histoire générale des Sciences, publicată sub
direcţia lui René Taton în Franţa, 1964.
Gheorghe Vrănceanu (1900-1979), de asemenea citat în Istoria generală a ştiinţelor a
lui R. Taton; numele său este imortalizat cu o “teoremă a lui Vrănceanu” legată de “teoria
unitară a câmpurilor fizice” care îi aparţine, ca şi o nouă axiomatizare a relativităţii.
Dan Barbilian (1895-1961), intrat şi în Istoria Literaturii Române ca poetul Ion Barbu,
lasă istoriei matematicii “spaţiile Barbilian”, numite aşa de L.M Blumenfeld şi “geometria lui
Barbilian”, nume dat de P.I. Kelly.
Victor Vâlcovici (1885-1970), al cărui nume rămâne prin “metoda Vâlcovici-
Birkhoff” (nume dat de Kadosh), prin “suprafeţele Bernoulli-Vâlcovici” şi prin “tunelul
aerodinamic Vâlcovici-Stroescu”.
Pentru sfârşitul secolului al-XVIV-lea şi o bună parte a celui de al 20-lea, şi
matematicienii români au gândit ca Leonardo da Vinci: “mecanica este paradisul ştiinţelor
matematice”
De aceea găsim mecanica prezentă aproape peste tot, în subiectele tezelor de doctorat,
în cursurile predate, în cercetările ştiinţifice:
D. Pompeiu a urmat cursurile de mecanică raţională ale lui Paul Appell la Sorbona;
directorul Institutului de mecanică din Paris, Henri Villat a fost preşedintele comisiei de
doctorat la susţinerea tezei de către N. Teodorescu, în comisie fiind invitat şi D. Pompeiu;
marele algebrist şi logician, Grigore Moisil, şi-a trecut doctoratul la Bucureşti în 1929 cu teza
“Mecanica analitică a sistemelor continue”; Froda are o analiză critic constructivă a
fundamentelor mecanicii raţionale newtoniene; Onicescu a creat “mecanica invariantă”;
marele nostru geometru, Vrănceanu, şi-a trecut teza de doctorat la Roma, în 1924, cu un

10
subiect de analiză matematică aplicată în mecanică, iar în 1936 a elaborat o teorie unitară a
câmpurilor fizice şi a dat o axiomatizare nouă relativităţii.
Gh. Ţiţeica, care a predat nu doar geometrie ci şi teoria funcţiilor, teoria numerelor,
astronomie, mecanica solidului, termodinamică, a avut şi preocupări artistice şi a scris lucrări
de psihologia creaţiei. Despre omul Gheorghe Ţiţeica, Octav Onicescu 6 citează din scrisoarea
primită de la H. Lebesgue (“Învăţaţi ai lumii”, pag. 244): “Eram încântat să-l regăsesc vesel,
plin de vioiciune, fericit să-mi vorbească despre căminul său, radiind cu privirea sa luminoasă
şi directă aceeaşi magnifică sănătate morală”.
Traian Lalescu, doctor în ştiinţe matematice de la Sorbona şi inginer diplomat al
Şcolii superioare de electricitate din Paris,este membru al delegaţiei României la Conferinţa
de pace de la Paris. Problema Banatului era pe ordinea de zi a Conferinţei.Pentru aceasta
Lalescu elaborează monografia “Le problème ethnographique du Banat” (publicată de
Dupont, Paris, 1919). În anii 1918 şi 1919 activează în cadrul mişcării grupate în jurul
ziarului “La Roumanie”, mişcare devotată cauzei României.

6.Octav Onicescu (n. 20 august 1892, Botoșani — d. 19 august 1983) a fost matematician român, întemeietor al școlii
românești de teoria probabilităților, i-a dat acesteia o noua axiomatizare, cu ajutorul noțiunii de "funcție eveniment" sau
"funcție sumă". A introdus conceptul de "lanț cu legături complete", cea mai importantă contribuție românească în teoria
probabilităților.

11
 CAPITOLUL 2.
GHEORGHE ȚIȚEICA - CULME DOMINANTĂ - ÎN CREAȚIA
MATEMATICĂ ROMÂNEASCĂ

2.1.Premise ale apariției unui geniu al matematicii-date biografice

Gheorghe Ţiţeica, se află printre cele mai mari valori ale matematicii româneşti şi ale
culturii din ţara noastră. Realizările sale au fost înscrise în istoria matematicii mondiale, iar
personalitatea sa a avut recunoaşterea unor protagoniști ai ştiinţei de la vremea sa, a avut
discipoli în şcoala românească de matematică, dar trezeşte şi interesul cercetătorilor din zilele
noastre.
Rectorul Şcolii Normale Superioare din Paris, Etienne Guyon, în 1995, îl numea pe
Gheorghe Ţiţeica „patriarhul ştiinţelor matematice din România”7 iar la Congresul Mondial
de Istoria Ştiinţei de la Liège din 1997, cercetători din Institutul de Istoria Ştiinţei din
Moscova ne cereau mai multe date despre marele nostru geometru, spunându-ne că au în
lucru scrieri despre acesta.
Gheorghe Ţiţeica s-a născut la 17 octombrie 1873 la Turnu Severin și a murit la 5
februarie 1939, la Bucureşti. Școala primară o urmează în oraşul natal, apoi, ca intern, Liceul
Carol I din Craiova. La 1 septembrie 1892 susține Bacalaureatul la Universitatea din
Bucureşti, în faţa unei comisii formate din 3 profesori universitari, conform legii acelor ani.
În urma unui examen, intră ca bursier la Şcoala Normală Superioară din Bucureşti;
această şcoală, înfiinţată de scriitorul Alexandru Odobescu după modelul Şcolii Normale
Superioare din Paris, avea menirea să formeze profesori secundari, buni specialişti, care
„trebuiau să constituie acea elită intelectuală de care ţara noastră, ieşită de curând de sub
jugul turcesc, avea nevoie pentru răspândurea culturii”8.
La Şcoala Normală Superioară se ţineau cursuri de literatură, limbile franceză şi
germană, istoria artelor, muzică, desen. Studiile de specialitate se făceau la Universitate,
Gheorghe Ţiţeica urmând în acest timp cursurile la facultatea de ştiinţe, unde îşi susţine
licenţa în matematici în iunie 1895.

7Profesor universitar doctor în matematici, vice-președinte al Diviziei de Istoria Știinţei a CRIFST al Academiei Române.
8Botez, Mihail St. -Gheorghe Titeica. Bucuresti:Editura Tineteului, 1958.

12
Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Țițeica

13
 În 1896, a susținut şi examenul de capacitate pentru profesorii din învăţământul
secundar, obţine numirea ca profesor la Liceul Vasile Alecsandri din Galaţi. Fără a avea o
bursă, dar cu dreptul de a primi în continuare salariul de profesor din ţară, îmboldit de o mare
chemare către studiul matematicii, Gheorghe Ţiţeica pleacă la Paris.
La recomandarea directorului ştiinţific al Şcolii Normale Superioare (E.N.S.) este
primit ca intern. În trei ani Ţiţeica îşi trece şi aici în mod stălucit licenţa în matematici, fiind
primul clasat între cei 17 licenţiaţi ai grupei sale, francezi şi străini.
Prin licenţa de la E.N.S. obţine certificatele pentru astronomie, mecanică raţională,
calcul diferenţial şi integral. La 30 iunie 1899 îşi trece doctoratul în matematici la
Universitatea Sorbona, cu teza din domeniul geometriei diferenţiale a suprafeţelor, intitulată
Sur les congruences cycliques et les systemes triplement conjugués.
În anul 1899, Gheorghe Ţiţeica se întoarce imediat în ţară după susţinerea
doctoratului, și îşi începe activitatea la Universitatea din Bucureşti iar la 3 mai 1903 este
numit profesor titular de geometrie analitică şi trigonometrie sferică.
A împletit activitatea didactică cu cea de cercetare, pentru care a avut o adevărată
chemare. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub
numele de „curbele Ţiţeica”, „suprafeţele Ţiţeica”. Este considerat fondatorul geometriei
diferenţiale centroafine.Un profesor de excepţie, care a scris multe cărţi de referinţă în
geometrie. Iată doar câteva: „Geometrie superioară. Suprafeţe riglate”, 1931, „Geometria
diferenţială proiectivă a reţelelor”, 1924, „Un pedagog înnăscut”.
Fost student al profesorului francez Gaston Darboux9, Gheorghe Țițeica s-a ocupat în
special cu studiul rețelelor din spațiul cu dimensiuni, definite printr-o ecuație a lui Laplace10.
Este creator al unor capitole din geometria diferențială proiectivă și afină, unde a introdus noi
clase de suprafețe, curbe și rețele care îi poartă numele. Prin numeroasele lucrări de
matematică elementară și de popularizare a științei, pe care le-a publicat de-a lungul întregii
sale vieți, a contribuit la ridicarea nivelului învățământului matematic din România.

9.Jean Gaston Darboux (n. 14 august1842, Nîmes, Franța - d. 23 februarie1917, Paris) a fost un matematicianfrancez, cu
contribuții deosebite în domeniul analizei matematice și al geometriei diferențiale.
10 Pierre-Simon, Marchiz de Laplace (n. 23 martie 1749, Beaumont-en-Auge - d. 5 martie 1827, Paris) a fost

un matematician, astronom și fizician francez, celebru prin ipoteza sa cosmogonică Kant-Laplace, conform căreia sistemul
solar s-a născut dintr-o nebuloasă în mișcare. A formulat ecuația Laplace și a pus la puncttransformata Laplace, care apare în
multe ramuri ale fizicii matematice, un domeniu în al cărui dezvoltare a jucat un rol esențial. Operatorul Laplace, utilizat pe
scară largă în ecuațiile cu derivate parțiale, este, de asemenea, numit după el.

14
 Împreună cu Ion Ionescu11, A. Ioachimescu12și V. Cristescu, a înființat revista Gazeta
matematică, iar cu G.G. Longinescu publicația13 ”Natura pentru răspândirea științelor”. Cu
Dimitrie Pompeiu a editat revista Mathematica.
La Gazeta matematică se va dedica pâna la sfârşitul vieţii sale, alături de inginerul Ion
Ionescu şi echipa care crease revista în 1905. Gheorghe Ţiţeica este co-fondator în 1905 al
revistei „Natura”. În 1913 devine membru titular al Academiei Române (m.c. din 1909). Ca
vicepreşedinte al Academiei Române din 1928 şi apoi ca secretar general al înaltului for, are
o contribuţie importantă în organizarea şi administrarea Academiei.
În timpul războiului 1916–1918 are grijă de biblioteca Academiei. Tot atunci și scrie
cartea de referinţă ”Géométrie différentielle projective des réseaux”. Sunt ani în care, pentru
a-şi asigura un trai submodest, dă lecţii particulare. Pentru valorea lucrărilor sale ştiinţifice, la
congrese internaţionale este ales preşedinte al secţiei de geometrie.
A fost invitat şi a ţinut lecţii la universităţile Sorbona din Paris, ca şi la cele din
Bruxelles şi Roma. Din 1920 va fi preşedinte al comisiei române din Institutul internaţional
de cooperare intelectuală la Societatea Naţiunilor de la Geneva.
Ca profesor la Universitatea din Bucureşti, dar şi la Şcoala politehnică din Bucureşti
din 1927, Gheorghe Ţiţeica s-a dovedit nu doar un mare matematician, dar şi un mare
pedagog, lecţiile sale fiind de o claritate impecabilă, fermecătoare, de o înaltă valoare
pedagogică şi educativă. Ca preşedinte onorific pentru cultură la „Casele naţionale”, odată pe
săptămână, timp de 20 de ani, a ţinut conferinţe, multe dintre acestea conţinând cugetări
asupra moralei.
Există articole şi cărţi întregi care cuprind date de viaţă şi modul în care Gheorghe
Ţiţeica a cucerit everestul ştiinţei geometrice. Amintim: Gheorghe Ţiţeica – Biografie, editată
de Academia R.P.R în 1955, Gheorghe Ţiţeica, cartea lui Botez Şt. Mihail, editată la
Bucureşti în 1958, Istoria matematicii în România, scrisă de George Şt. Andonie.
Un număr mare de articole despre marele nostru geometru au fost publicate de-a-
lungul anilor în Gazeta Matematică. De dată recentă este cartea ”Un geniu al matematicii”,
Gheorghe Ţiţeica, scrisă de Virgil Tătaru, a cărei recenzie se află pe internet. Creatorul de
matematică Gheorghe Ţiţeica s-a manifestat de timpuriu; ca licean la Craiova, a publicat

11.IonIonescu-Bizeț(n. 22 noiembrie/4 decembrie1870 ,Creața-Leșile, Ilfov - d. 17 septembrie 1946, București) a fost un

inginer și matematician român, membru corespondent (1919) al Academiei Române. A fost unul dintre întemeietorii revistei
„Gazeta matematică”.
12.Andrei Ioachimescu (n. 1868 - d. 1943) a fost un matematician și inginer român. A fost profesor la Școala politehnică din

București. Este unul dintre fondatoriei revistei „Gazeta matematică”. A publicat mai multe culegeri de probleme
de matematică, a elaborat un valoros curs de mecanică rațională
13.Gheorghe Gh. Longinescu (n. 12 septembrie 1869, Focșani – d. 7 aprilie 1939, București) a fost un chimist român,

membru de onoare al Academiei Române (din1936).

15
articole în toate cele 8 numere ale „Revistei Şcoalei”, care a apărut din octombrie 1891 şi
pînă în iunie 1892.
Această revistă, editată de Ţiţeica în ultima clasă de liceu, împreună cu câţiva colegi
de clasă, îşi propunea să propage „câteva idei sănătoase în ceea ce priveşte literatura” şi să
aducă omagii „profesorilor, care, fără preget, în decurs de ani îndelungaţi, ne-au învăţat nu
numai a citi, dar a şi pricepe, şi, mai mult încă, a simţi” .
Începând cu anul 1895, rezultatele cercetărilor sale apar publicate în „Gazeta
Matematică”. Urmează o serie de rezultate publicate în 50 de articole doar în Comptes
Rendus de l’Académie de Sciences de Paris, teza sa de doctorat publicată în Analele Şcolii
Normale Superioare din Paris şi alte cca 100 în Buletine de matematici în ţară şi străinătate.
Lecţiile pe care le-a ţinut la Sorbona în 1926, publicate în fascicola XLVII a
publicaţiei Mémorial des Sciences Mathématiques, apar şi ele recenzate în Jahrbuch über die
Fortschritte der Mathematik (unde găsim referate ale tuturor lucrărilor lui Ţiţeica publicate în
Franţa).
Începând cu anul 1931, toate lucrările îi vor fi recenzate în Zentralblatt für
Mathematik. Celebrele reviste germane de referate vor lua în considerare şi articole ale lui
Gheorghe Ţiţeica publicate în ţară. În total, „Istoria matematicii în România” consemnează
cca 400 de lucrări de matematică, tehnică, cultură, care îl au ca autor pe Gheorghe Ţiţeica.
Tot ca manifestare a pasiunii şi a geniului matematic, marcăm şi activitatea lui
Gheorghe Ţiţeica la „Societatea amicii ştiinţelor matematice”, care luase fiinţă în 1894,
preşedinte fiind Constantin Gogu, vicepreşedinte Spiru Haret, ambii profesori ai lui Ţiţeica.
Societatea publica un buletin ştiinţific, a cărui îngrijire i-a fost atribuită lui Gheorghe Ţiţeica,
încă student la acel moment.
Geniul matematic al lui Gheorghe Ţiţeica s-a manifestat în special în geometrie. Aşa
cum spune Botez Şt. Mihail , „îndreptarea sa către geometrie trebuie căutată mai degrabă în
structura sa sufletească decât în vreo influenţă străină”.
Autorul îl citează pe Gheorghe Ţiţeica cu ceea ce exprima acesta într-o cuvântare în
1935: „Născută în acelaşi timp cu arta grecească, matematica a păstrat în ţesătura ei, în
structura ei intimă, o oarecare afinitate cu arta. E aceeaşi armonie a geometriei lui Euclid ca şi
în templele antice.E aceeaşi linişte, acelaşi echilibru în demonstrarea unei teoreme ca în
coloanele admirabile de pe Acropole”.
Datorită lucrărilor sale de geometrie diferențială, publicate în diferite periodice de
profil, devine celebru în lumea științifică și este ales ca președinte al secției de geometrie la
diferite congrese. A fost ales membru corespondent sau membru al mai multor academii din
16
mai multe țări. În mai multe rânduri a fost ales președinte al Societații de Științe Matematice
și al Societății Române de Științe. Astfel, la 15 mai 1913 devine membru titular al Academiei
Române, în 1928 vicepreședinte, iar în anul următor secretar general al prestigiosului for
științific.

2.2. Personaliatea lui Gheorghe Țițeica văzută de contemporani ai săi

Autorul celei mai bune cărţi de istoria matematicii în România, trei volume publicate
în anii 1965–1966, G. Şt. Andonie, consultase pentru prezentarea lui Gheorghe Ţiţeica
articole scrise în presa anilor 1938–1939, dar şi în anii care au urmat, semnate de P.
Sergescu14, E. Abason15, D. Barbilian16, Gh. Bratu, Gh. Călugăreanu, D.V. Ionescu, N.
Ciorănescu, Gh. T. Gheorghiu, T. Lalescu, D. Pompeiu, S. Stoilow, N. Vasilescu-Karpen, V.
Vâlcovici, V. Alaci, Gh. Vrănceanu, O. Onicescu.
Celor mai semnificative creionări ale personalităţii lui Gheorghe Ţiţeica,le face
Matematicianul francez Paul Montel: „Fermitatea şi constanţa caracterului său sunt calităţi
puţin obişnuite care, alături de atâta ştiinţă şi de atâta jertfire de sine, se înâlnesc foarte rar”.
Paul Montel şi Arnaud Denjoy menţionau la primul congres al matematicienilor
români, ţinut la Turnu Severin în 1929, că „Universitatea franceză se simte foarte onorată că
numără printre profesorii săi pe savanţii români Ţiţeica şi Pompeiu”.
Elie Cartan, marele matematician francez îi scria lui Ţiţeica: „Tout le monde en
France connait vos belles découvertes en géométrie”17.
Geometrul, academician Gheorghe Vrănceanu (1900–1979) ne spune „Activitatea
culturală şi ştiinţifică a lui G. Ţiţeica a fost de altfel extrem de bogată. Activitatea sa culturală
este conţinută într-un mare număr de articole şi conferinţe de popularizare a ştiinţelor.
Desigur însă că, ceea ce dă importanţă fundamentală figurii lui G. Ţiţeica este opera
ştiinţifică originală de creator în domeniul geometriei diferenţiale”. Tot aici, Vrănceanu
spune că, prin rezultatele lui Ţiţeica privind suprafeţele S, el este considerat precursor al
geometriei afine. „Prin opera sa, G. Ţiţeica rămâne desigur cel mai mare geometru al nostru,
numele său fiind cunoscut în întreaga lume matematică. Creator al şcoalei de geometrie
diferenţială din ţara noastră, Ţiţeica are astăzi continuatori în toate universităţile noastre şi

14.PetreSergescu(n. 17 decembrie 1893, Drobeta Turnu-Severin - d. 21 decembrie 1954, Paris) a fost un matematician și
istoric al științelor român.
15.ErnestAbason(n. 1897 - 1942) a fost matematician și inginer constructor român, fost profesor la Politehnica din București.
16.Ion Barbu (n. DanBarbilian, 18 martie 1895, Câmpulung-Muscel,d. 11 august 1961, București) a fost un poet și

mathematician.
17Toată lumea din Franța îi cunoaște descoperirile în geometrie.

17
unele din rezultatele sale, devenite astăzi clasice, fac parte din cunoştinţele ce se predau
studenţilor din Facultăţile de matematică.
Astfel, G. Ţiţeica, fiu de mecanic pe vapoarele dunărene, s-a ridicat la culmile înalte
ale ştiinţei matematice şi reprezintă unul dintre oamenii de ştiinţă cu care poporul nostru se
poate mândri”.
Academician Octav Onicescu (1892–1983)18, în cartea sa, „Învăţaţi ai lumii” din 1975
înserează articolul „Gheorghe Ţiţeica” (pp. 242–250) scriind, printre altele: „Personalitatea
lui Gh. Ţiţeica a fost complexă: geometru, situat printre primele rânduri ale creatorilor unei
ştiinţe geometrice noi; profesor, a cărui activitate neîntreruptă a contribuit în mod esenţial la
formarea unei puternice şcoli matematice româneşti; îndrumător pentru instituţiile la crearea
sau organizarea cărora a contribuit temeinic şi pentru oamenii avizi după cuvântul care să le
dea orientarea gândurilor şi activităţilor lor” (sublinierile aparţin lui O. Onicescu).
Onicescu scrie despre trăsăturile personale ale lui Ţiţeica: iubire pentru oamenii
simpli, pasiune pentru întreaga ştiinţă, un mod organic de a gândi prin geometrie obiectele
matematice. Citez: „autentic geometru, el a construit ceva mai greu şi mai esenţial, obiectele
fundamentale ale unei noi geometrii .Opera de creaţie a lui Ţiţeica este integral iniţiată la
Bucureşti, în singurătatea bibliotecii sale, păstrând permanent contactul cu activitatea
matematică de pretutindeni.
Matematica apărea, în expunerea lui Gheorghe Ţiţeica, simplă şi liniară, aşa cum
părea să fie profesorul însuşi. Dar această simplitate ascundea o operă întreagă de
sistematizare personală, după cum simplitatea înfăţişării omului nu putea să mascheze
personalitatea cu numeroase resurse interioare” .
Matematicianul-poet Dan Barbilian-Ion Barbu (1895–1961) îl descrie pe fostulul său
profesor, Gheorghe Ţiţeica: „Ochii profesorului precişi, albaştri, în planul meridian al
amfiteatrului, par materializarea punctelor circulare de la infinit, organizatori şi absoluţi. Pe
când faţa sa se desface pe fondul negru al tablei ca masca însăşi a geometriei. Ca sfera
absolută, neeucliniană”. Şi tot Barbilian despre cursul de geometrie analitică: „curge ca un
râu de claritate ale cărui ape nu le poţi vedea de două ori (în fiecare an cursul capătă altă
faţă)”.Petre Sergescu (1893–1954) scria în 1930 despre profesorul său, Ţiţeica: „Nu întârzia
niciodată, nici un minut, la intrarea în clasă şi nici un minut la ieşire. Cursul era împărţit în

18.Octav Onicescu (n. 20 august1892, Botoșani — d. 19 august1983) a fost mathematician român, întemeietor al școlii
românești de teoria probabilităților, i-a dat acesteia o noua axiomatizare, cu ajutorul noțiunii de "funcție eveniment" sau
"funcție sumă".

18
mod armonic; uneori lua o dezvoltare pe care nu o bănuiam, spre a se încheia în splendoare
tocmai în clipa când suna clopoţelul”.
Cu o solidă cultură generală, cu un orizont larg de cunoştinţe în multe ramuri ale
ştiinţei, cu o preocupare continuă de a dărui unui public cât mai larg o orientare în înţelegerea
ştiinţifică a vieţii, Gheorghe Ţiţeica se manifestă cu competenţă în multe domenii peste
frontierele matematicii. Încercăm o ordine în prezentarea faptelor care-l prezintă pe
multidisciplinarul şi umanistul Ţiţeica.
În 1905, Gheorghe Ţiţeica împreună cu chimistul dr. Gheorghe Gh. Longinescu19
(1869–1939), membru de onoare al Academiei Române din 1936 fondează revista „Natura”,
publicaţie de cultură generală şi pentru răspândirea ştiinţei. Dintre cele 77 de articole scrise
de Ţiţeica, consemnate de Andonie, citez câteva titluri, ilustrative pentru aria largă de
competenţe ale savantului matematician şi preocuparea pentru educaţia unui public larg:
Fabricarea unei umbrele, Iuţeala luminii, Teoria moleculară a materiei, Astronomia şi pictura,
O excursie pe suprafaţa lunii, Igiena publică, Constantinopol, Inginerul Eiffel, Ştiinţa
şi ingineria. În „Gazeta Matematică”, Ţiţeica dezvoltă nu doar probleme de matematici, dar şi
teme de istoria ştiinţei sau recenzii ale cărţilor unor autori de seamă, precum N. Wiener, E.
Cartan, E. Picard.
În cuvântările sale, face „admirabile lecţii de morală, de care participanţii îşi vor
aduce mereu aminte, pentru că în aceste clipe sufletul său se dăruieşte ascultătorilor şi îi face
să vibreze sub impulsul energic al minţii sale”, scrie Botez Mihail . Profesorul N. Ciorănescu
ne lasă scris: „De la tribuna „Caselor Naţionale” ca de pe un adevărat amvon a pledat timp de
20 de ani, cu o râvnă de apostol, o învăţătură simplă, ce se adresa direct minţii şi inimii, prin
exemple luate din viaţa de toate zilele”.
Activitatea la Academia Română a lui Gheorghe Ţiţeica aduce nenumărate exemple
pentru munca sa de om cu înaltă cultură şi în afara domeniului matematicilor. Aici, lucrări
din cele mai diverse domenii, precum civilizaţie engleză, inginerie, armată, care erau propuse
pentru acordarea unor premii, sunt analizate de multivalentul academician-matematician, care
întocmeşte referatele cu toată rigurozitatea.
Discursul lui Gheorghe Ţiţeica de recepţie în Academia Română, ţinut la 29 mai
1914, s-a intitulat „Din viaţa şi activitatea lui Spiru Haret”; era un lucru de aşteptat, căci
Spiru Haret fusese profesorul care-l impresionase cel mai mult, prin sobrietate şi modestie şi
care-i va fi mereu un model de viaţă.

19.Gheorghe Gh. Longinescu(n. 12 septembrie1869, Focșani – d. 7 aprilie1939, București) a fost un chimist român, membru
de onoare al Academiei Române (din 1936).

19
 Şi în Analele Academiei Române din 1938, Gheorghe Ţiţeica publică articolul „În
amintirea lui Spiru Haret”. Dincolo de matematici, Gheorghe Ţiţeica rosteşte la 22 mai 1933
în Academia Română răspunsul la discursul de recepţie prezentat de George Enescu, „Despre
Iacob Negruzzi şi intrarea muzicii în Academia Română”. Era iarăşi un lucru firesc pentru
Gheorghe Ţiţeica, căci muzica şi vioara sa îl însoţiseră toată viaţa, încă din prima copilărie.

20
 CAPITOLUL 3.
DIMITRIE POMPEI - ANALIST ROMĂN ÎNZESTRAT CU O
INTUIȚIE DE GEOMETRU

3.1.Date biografice – Dimitrie Pompei

Dimitrie Pompeiu este unul dintre primii matematicieni români de importanţă

internaţională, care au dat un puternic impuls activităţii creatoare în ţara noastră.
Dimitrie Pompeiu s-a născut la 22 septembrie 1873 în comuna Broscăuţi (jud.
Dorohoi), a urmat şcoala primara şi gimnaziul în Dorohoi şi apoi şcoala normală de institutori
la Bucureşti. În perioada 1893-1898 a îndeplinit funcția de institutor la Galaţi și apoi la
Ploieşti.
În 1898 pleacă la Paris, unde îşi termină studiile apoi se înscrie la Universitate,
devenind licenţiat în matematici.La Paris a fost nevoit să treacă bacalaureatul francez
deoarece Școala normal de institutori nu era recunoscută. În anul 1899 a obținut acest
bacalaureat apoi se înscrie la universitatea de la Sorbona,iar în anul următor obține două
certificate de calcul diferențial și integral și altul de mecanică rațională.În anul 1900 obține
încă două certificate de analiză superioară și de mecanică fizică experimentală iar în anul
1903 obține licență la Sorbona în matematici.
În anul 1905 şi-a susţinut teza de doctorat la Faculté des Sciences de Paris teza în fața
unei comisii de examinare sub conducerea lui Henri Poincare20, G. Koenigsși E. Goursat21.
În toamna anului 1905 se întoarce în ţară, ocupă un post de conferenţiar de analiză
matematică, iar din 1907 este profesor de mecanică la Universitatea din Iaşi. În 1912 se
transferă la Bucureşti ca succesor al lui Spiru Haret22, iar din 1930 ca profesor de teoria
funcţiilor, după pensionarea lui David Emmanuel23.

20.Jules Henri Poincaré(n.29 aprilie1854– d.17 iulie1912)a fost unul dintre cei mai marimatematicieniși fizicienifrancezi. A
avut contribuții științifice importante și în domeniileastronomie,geodezie,mecanica cuantică,teoria potențialelorșifilosofie.
21.Edouard Jean-Baptiste Goursat (n. 21 mai1858 laLanzac - d. 25 noiembrie1936 la Paris) a fost un matematicianfrancez,

cunoscut în special pentru lucrarea Cours d'analyse mathématiquecare a fost publicată abia în prima jumătate a secolului al
XX-lea și care a fixat un standard înalt pentru analiza matematică, mai ales pentru analiza complexă.
22.Spiru,C.Haret(n.15 februarie1851,Iași- d.17 decembrie1912,București) a fost unmatematician,astronomșipedagogromân de

origine armenească,mrenumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția deministrual educației, pe
care a deținut-o de trei ori. A fostmembru titular al Academiei Române.
23.David Emmanuel (n. 31 ianuarie1854, București - d. 4 februarie1941, București) a fost matematicianevreuromân. Este

considerat drept întemeietorul școlii matematice moderne din România.A fost membru de onoare (din 1936) al Academiei
Române.

21
Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_D._Pompeiu

22
 În 1934 este ales membru al Academiei Române. A încetat din viaţă la 8 octombrie
1954.
Un matematician se consideră realizat dacă a îndeplinit cel puțin una din următoarele
condiţii:
- a introdus o noțiune nouă într-un domeniu al matematicii, fără de care acest
domeniu suferă;
- a elaborat o nouă metodă recunoscută şi aplicată de specialişti;
- a rezolvat o problemă importantă, care a fost abordată de mulţi alţi specialişti;
- a enunţat o problemă nouă de larg interes în lumea matematică.
Dimitrie Pompeiu a îndeplinit cu prisosinţă toate aceste condiţii, remarcându-se ca cel
mai strălucit reprezentant al şcolii matematice româneşti de la începutul secolului XX.
Celebritatea internaţională a câştigat-o chiar cu teza sa de doctroat, dedicata studiului
singularităţilor funcţiilor analitice.
În 1905, Pompeiu susține la Paris o teză de doctorat și în același an, Ludovic Zoretti
susține și el o teză de doctorat, în care susține exact contrariul a ceea ce susține Pompeiu:
posibilitatea unei clase de funcții analitice continue pe mulțimea singularităților, în timp ce
celălalt susținea că sunt discontinue. Ceea ce susținea Zoretti era în conformitate cu
așteptările, pentru că intuitiv, o funcţie, pe mulțimea ei de singularități, o mulțime perfectă,
nicăieri densă, nu ar avea cum să se manifeste decât discontinuu. Dar, Pompeiu gândea mai
adânc, pentru că el nu era numai cu ochii pe matematică, era cu ochii și pe natură și vedea că
ceea ce se întâmplă cu potențialul newtonian și logaritmic sugerează, mai degrabă,
continuitate. Nu știu, dacă Denjoy nu a fost contaminat de ideea lui Pompeiu; atunci când
Denjoy a introdus derivata asimptotică sau aproximativă, cum se numește, uneori, unii s-au
mirat de ce Denjoy dorea să înlocuiască derivata clasică cu alta? Pentru că asta îi spunea
structura discontinuă a materiei, cum rezultă ea din viziunea cuantică promovată de Max
Planck la 1900.
Teza susținută de Pompeiu, în 1905, a stârnit, iniţial, îndoieli. Venea un român
necunoscut să sfideze opinia curentă. Dar, această îndoială a durat numai patru ani, anume,
până când rezultatul lui Pompeiu a fost confirmat de Arnaud Denjoy24 și pe urmă și de alții.A
fost o perioadă de câțiva ani de îndoială, de dilemă, privind această teză a unui român. Și tot
așa a ținut-o Pompeiu toată viața, a făcut spectacol din tot ceea ce i-a trecut prin minte și din
tot ceea ce a publicat. Și am să trec în revistă câteva situații.

24.ArnaudDenjoy(n. 5 ianuarie1884 la Auch - d. 21 ianuarie1974 la Paris) a fost un matematicianfrancez, profesor de analiză

matematicălaSorbona, membru al Academiei Franceze de Științe și membru corespondent al Academiei Române.

23
3.2.Activitatea științifică a lui Dimitrie Pompei
Întreaga operă matematica lăsată de D. Pompeiu se caracterizează printr-o profundă
originalitate. D. Pompeiu a dat impulsul inițial multor idei fecunde sau metode ingenioase pe
care le-a dezvoltat, cel mai adesea, doar în partea lor de început și a oferit cu generozitate
altora posibilitatea de a continua cu propriile cercetări pe direcțiile deschise de el.
Cei 100 de ani trecuți de la susținerea tezei de către Pompeiu au dat mai multă
strălucire ideilor cuprinse în ea. Multe alte concepte sau idei, oferite de Pompeiu ulterior, de-
a lungul vieștii sale, au avut sau continuă să aibă o evoluție spectaculoasă.
Pompeiu este iniţiatorul teoriei funcţiilor poligene, care constituie o extindere naturală
a funcţiilor analitice. În acest domeniu a introdus noţiunea de derivată areolară şi a extins
celebra formulă a lui Cauchy, prin formula cunoscută ca formula lui Cauchy-Pompeiu.
Într-o scurtă lucrare publicată în anul 1929, Pompeiu demonstrează că dacă integrala
dublă a unei funcţii continue în plan are aceeaşi valoare pe orice patrat de latură dată, atunci
funcţia se reduce la o constantă. Aceasta simplă observaţie a generat una dintre cele mai
interesante probleme ale analizei matematice, cunoscută ca „problema lui Pompeiu”.
Pompeiu are un merit considerabil, care este recunoscut într-o carte celebră privind
istoricul integralei Lebesgue (Thomas Hawkins, Lebesgue's Theory of Integration, Chelsea
Publishing Company, 1979). Această carte îl recunoaște pe Pompeiu drept pionier al folosirii
integralei Lebesgue.
Așa a folosit Pompeiu în teză integrala Lebesgue, a folosit-o chiar atunci când ea
apăruse. Este un caz extraordinar, a folosit-o esențial; el putea să spună că integrala Lebesgue
a apărut pentru că se știa că el avea nevoie de ea. Lebesgue schimbase complet modul de a
înțelege procesul de integrare.
Modul în care Pompeiu a atacat problema singularităților este şi el foarte interesant; el
și-a dat seama că ceea ce interesează, în primul rând, este întinderea lor, măsura lor. A fost
unul dintre pionieri, în această privință. Așa s-a născut, ulterior, un nou capitol al
matematicii, teoria măsurii.
O altă simplă observaţie, care a condus la numeroase cercetări, este cea privind
teorema creşterilor finite.Opera matematică a lui Pompeiu este conţinută în cele aproximativ
150 de lucrări publicate.
De numele lui Pompeiu se leagă organizarea la Cluj, după primul război mondial, a
învăţământului matematic românesc. El organizează seminarul matematic din Cluj, după

24
exemplul celebrului seminar de la College de France. De asemenea, în 1929, împreună cu
Petru Sergescu, înfiinţează revista „Mathematica”, de largă circulaţie internaţională.

25
 CAPITOLUL 4.
TRAIAN LALESCU – ALGEBRIST , GEOMETRU, ANALIST ȘI
CHIAR FIZICO-MATEMATICIAN ROMÂN

4.1.Un om pentru istorie Traian Lalescu

În istoria matematicii din țara nostră Traian Lalescu este un mare unic creator,un mare
animator al timpurilor sale de matematicieni,dotat cu o minte sclipitoare și un mare profesor
dotat cu un deosebit talent de pedagog.
Traian Lalescu a fost un matematician de o forță și de concepție,sponetenaitate rar
întâlnită,foarte cunoscut și apreciat în străinătate.
Traian Lalescu s-a născut la București pe data de 12 iulie 1882. Adevăratul loc de
obârșie ar fi, însă, în conștiința sa, comuna Cornea de lângă Caransebeș, localitate în care se
născuse tatăl său. Banatul îl va revendica întotdeauna pe Traian Lalescu, iar Traian Lalescu
va revendica totdeauna Banatul, obiect și al unei monografii vinovate de ” patriotism local”.
Studiile sunt urmate în diverse orașe din țară, consecință a faptului că tatăl ocupă funcții
succesive în alte localități. Astfel, urmează primii doi ani gimnaziali la Craiova, unde tatăl
său lucrează la Creditul Agricol, următorii doi la Roman, iar cursul superior al liceului, ca
intern la Iași. Numele său este înscris pe tabla de onoare a liceului-internat din Iași. Elevul
eminent este dublat de un matematician precoce, colaborator al ”Gazetei matematice”, încă
din clasa a cincea a liceului.
Este primul la concursul de admitere la Școala Națională de Poduri și Șosele.După trei
ani abandonează cursurile pentru a se înscrie la Facultațea de Științe, secțiunea de
matematici.Opțiunea este definitivă. După ce alesese între științele pozitive și literatură –
pentru care era în mod egal dotat – Traian Lalescu optează acum pentru cercetarea științifică.
Drumul este, de aici înainte definitiv și irevocabil. Succesul maturului în această carieră va
confirma justețea opțiunii adolescentului. Matematicianul precoce este șlefuit de profesori
iluștri: David Emmanuel, Ermil Pangrati, Gh. Țițeica, Anton Davidoglu, N. Coculescu.
Deși doar student, predă la Institutul Pompilian din București, în 1905 absolvă
Facultatea de Ştiințe, secția Matematică.

26
Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Lalescu

27
 În același an 1903, obține prin concurs, reușind din nou primul, o bursă ” Vasile
Adamachi” de 300 lei/lună pentru a-și continua studiile la Sorbona, Paris, unde își obține din
nou Licența în Matematici și îi are ca profesori pe Edouard Goursat, Jacques Hadamard,
Henri Poincar´e și Emile Picard, ´ acesta din urmă ținând un curs de ecuații integrale în 1906.
Este din nou de mențonat ajutorul material oferit – de acestă dată de profesorul Ion Ionescu –
lui Traian Lalescu în timpul petrecut la Paris, unde singurul său mijloc de subzistență era o
bursă foarte modestă. Aceste ajutoare vorbesc de la sine despre atmosfera din mediile
academice românești din acea vreme, despre dorința acestora de a găsi și a promova elite
intelectuale în România.
În 1908 Traian Lalescu își susține Teza de Doctorat sub conducerea acestui renumit
matematician și profesor – Emile Picard, pe care o publică atât în Editura Gauthier-Villars,
așa cum se obișnuia pe atunci, cât și într-o revistă de mare prestigiu.
La Paris urmează cursurile lui E. Picard, considerat ” maestrul meu” și își
consolidează o solidă cultură matematică , cu preponderență în domeniul analizei și
geometriei – în bogata bibliotecă de profil a Universității din Paris.
Din vara anului 1908 până în primăvara lui 1909, Traian Lalescu era în alt mare
centru matematic, la Gottingen, unde se aflau David Hilbert și școala pe care acesta o crease,
printre care și Erhardt Schmidt. Aici participă activ la cursurile lui Hilbert, trezind admirația
acestuia, și prezintă o comunicare la Societatea de Matematici din Gottingen, într-o ședință
prezidată de Felix Klein.
După un timp petrecut în țară, Traian Lalescu se întoarce la Gottingen pentru o scurtă
perioadă în 1910–1911, mânat acolo de progresele făcute în studiul ecuaților integrale de D.
Hilbert și E. Schmidt. Aici ține o serie de comunicări la Societatea de Matematici din
Gottingen despre propriile sale cercetări recente, comunicări elogiate de David Hilbert și
Felix Klein. De la Gottingen, pleacă din nou la Paris, unde de această dată școala franceză,
inclusiv profesorul său Emile Picard, află de la Traian Lalescu cele mai noi rezultate privind
ecuațile integrale, atât cele din școala germană, cât și cele ale lui Traian Lalescu însuși.
În noiembrie 1920, după o muncă asiduă, pune bazele Școlii Politehnice din
Timișoara, organizând-o cu metoda serioasă a omului de știință, dar și cu pasiunea unui fiu al
acestor meleaguri. După o călătorie istovitoare de 20 de ore între București și Timișoara, își
ține aici cursurile de analiză și de electricitate, timp de aproape un an, în paralel cu activitatea
din București. Moartea soției sale Ecaterina, la numai 28 de ani, îl obligă să renunțe la funcția
de rector al Școlii Politehnice din Timișoara, pentru a fi alături de cei patru copii ai săi rămași

28
orfani de mamă. La 15 martie 1921, sub conducerea sa, apare primul număr din ” Revista
Matematică din Timișoara”. Ține două conferințe la Societatea politehnică asupra ”
principiului relativității al lui Einstein”. Predă cursuri de ecuații integrale, calcul vectorial și
tensorial, ecuațiile lui Maxwell, teoria gravitației la Universitatea din București.

4.2. Activitatea matematică și educațională a lui Traian Lalescu

Traian Lalescu este atât unul din pionierii epocii de început a Analizei Funcționale,
cât și unul din principalii fondatori ai Școlii Românești de Matematică și ai sistemului
educațional modern în România.
Traian Lalescu este un mare creator de matematică și un ilustru propovăduitor de
matematică, ce impresionează prin acuratețea, entuziasmul, onestitatea, devotamentul,
umanitatea și altruismul său în cercetare și în formarea tinerilor matematicieni și ingineri, în
același timp, Traian Lalescu este un matematician complet care a considerat matematica un
tot unitar, atât în preocupările sale de cercetare, cât și prin ceea ce a dorit să comunice
studenților săi.
Mediul pentru formarea sa ca matematician a fost deosebit de favorabil atât în țară,
cât și în străinătate. În România tocmai își începuse existența Societatea Gazeta Matematică
și Societatea Română de Științe, cu o Secție de Matematică și acestea au stimulat o dezvoltare
competițională a matematicii printre elevii de liceu, precum și o lărgire a interesului general
pentru matematică.
Cu o bibliografie exhaustivă pentru acea vreme, în care Traian Lalescu menționează
trei cărți apărute între 1909 și 1911 având ca titlu ” Ecuați Integrale”, dar aceste cărți nu
depășeau cunoștințele din cursul din 1906 al lui Picard și nu au ramas în memoria timpului.
Este însă de apreciat probitatea intelectuală a lui Traian Lalescu.
Cartea lui Traian Lalescu a fost reeditată de Editura Academiei în 1957 cu
bibliografia din edița franceză, dar – din păcate – prefața lui Emile Picard a fost omisă. Am fi
putut vedea imensa prețuire internațională de care se bucură Traian Lalescu.
De asemenea, această monografie a fost tradusă și editată în limba polonă de către S.
Mazurkiewicz în cadrul Academiei Polone de Științe și Litere, tomul XV, 1918; după cum
spunea Hugo Steinhauss, aceasta a fost cartea din care matematicienii polonezi au învațat
teoria ecuaților integrale.
Lalescu s-a născut în același an cu Nicolae Titulescu, cel mai important ministru de
externe din întreaga istorie a României. Destinul lor a fost asemănător, Titulescu a trăit cu 12

29
ani mai mult, dar a murit ca și Lalescu, după ce a încercat să se vindece pe malurile franceze
ale Mediteranei. Și-au iubit la fel de mult țara și, după cum vom vedea, la un anumit moment
acțiunile lor s-au întâlnit. Școlarul Lalescu, excelent la toate materiile, îl anunța într-un fel pe
cel care avea să se manifeste deopotrivă ca savant și ca om al cetății. Dacă predecesorii săi și
colegii săi de generație erau, fie de orientare franceză, fie de orientare germană, în ceea ce
privește formația lor matematică, Lalescu este primul care face un fel de navetă între Paris,
Roma și Gottingen. El contribuie la o mai bună comunicare între germani și francezi, într-o
perioadă în care legăturile dintre matematicienii celor două țări erau încă slabe.
Ca om politic, Lalescu a introdus ordinea în finanțele țării (a se vedea Raportul său la
Proiectul de Buget); ca educator, a introdus ordinea în învățământul ingineresc și a contribuit
la conectarea publicului cu marile descoperiri științifice ale momentului. Lalescu și-a dat
seama, ca și Haret, ca un om de știință trebuie să aibă curajul de a se testa și afirma acolo
unde se află valoarea dominantă și exigentă maximă; ca știință are nevoie de un metabolism
international. Cât de actuale sunt azi aceste deziderate! Ca și Myller, dar mai mult decât
acesta, Lalescu este un junimist, chiar mai mult decât colegul său de la Iași, deoarece a
acoperit o arie mai largă de preocupări și a exercitat un impact mai puternic.
Istoria matematicii românești poate fi citită cu ochelarii Junimii lui Maiorescu și
rezultatul este profitabil, deoarece pune în evidență unitatea culturii române, dincolo de
bariera instalată artificial între rigoare și umaniatate.
După publicarea primei ediții a acestei lucrări, a apărut la Reșița lucrarea lui Vasile
Petrică “Savantul Traian Lalescu și cultura Banatului”. O informație bogată adaugă la
portretul conturat o serie de fapte noi, privind acțiunea lui Lalescu în Banat, splendida
ilustrare a echilibrului pe care a știut să-l mențină între local și universal și care nu fac decât
să îmbogățească și să confirme calitatea umană, socială și culturală a personalității lui
Lalescu: A inițiat “Asociația Culturală din Banat”, împreună cu episcopul Caransebeșului,
devenit, din 1919, mitropolit primat și apoi, din 1925, primul Patriarh al României, Miron
Cristea.
A participat la activitățile Astrei. Începând cu 1920 devine parlamentar de Caraș-
Severin, o dată la Orșova și de două ori la Caransebeș. Participă la întocmirea Constituției din
1923 și contribuie la Reforma din 1924 a Calendarului.Colaborează cu astronomul Nicolae
Coculescu la calculul matematic privind datarea Sărbătorii Paștelui. Ca parlamentar,
contribuie la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925). A participat
la conducerea Comunității de avere din Caransebeș. O serie de alte detalii arată că Lalescu s-a
integrat cu trup și suflet în viața Banatului.
30
 Recunoașterea valorii deosebite a cercetărilor lui Traian Lalescu a fost imediată și
unanimă. Vito Volterra25subliniază importanța cercetărilor lui Traian Lalescu și se referă la
ele în cartea sa Le¸cons sur les Equations Int´egrales ´ et Int´egro-Diff´erentielles, însoțindu-
le de aprecieri deosebit de elogioase. De asemenea, Edouard Goursat 26 publică în același timp
cu Traian Lalescu propriile sale cercetări asupra ecuaților integrale.
A utilizat în mod esențial rezultatele și metodele lui Traian Lalescu, iar mai târziu, în
edițiile succesive ale celebrului său Cours d’Analyse Math´ematique, se referă și citează atât
Teza lui Lalescu, cât și articolele sale publicate anterior sau posterior tezei. Ecourile despre
lucrările lui Lalescu, despre rezultatele sale în teoria ecuațiilor integrale au continuat mult
după dispariția sa fizică. Este citat atât la bibliografie cât și în text în, – F.G. Tricomi, Integral
Equations, Interscience Publ., 1957, iar topica din cartea lui Tricomi este în mare măsură
aceeași ca în cartea lui Lalescu.
Profesorul Nicolae Popa povestește că în 1980 profesorul Albrecht Pietsch de la Jena
a venit la Institutul de Matematică al Academiei într-o scurtă vizită, fiind îndeosebi interesat
de a găsi câteva articole ale lui Traian Lalescu.
Înainte de a-și susține teza de doctorat în matematici,Traian Lalescu a dat o
demonstrație directă a teoremei fundamentale a lui Galois,ce a aplicat-o la ecuațiile algebrice,
aparte de cea prezentată de Galois.
Prima lucrare didactică publicată de Traian Lalescu este intitulată ”Calculul algebric
Polinoame.Fracțiuni raționale” ,acestă lucrare dovedește căt de ”fin cizelator ”a fost , chiar și
în probleme de algebră elementară.
Traian Lalescu a fost un matematician care s-a îndreptat spre domenii și probleme
care chiar atunci se nășteau și a manifestat o pluralitate de interese matematice fără precedent
în România; a fost primul care a reușit să atragă atenția ambilor poli ai lumii matematice din
acea vreme: Paris și Gottingen. A schimbat mentalitatea dominantă în învățământul
ingineresc din România. A acordat atenție în egală măsură educației școlare și celei
universitare.
A fost nu numai matematician, ci și autor al unor lucrări importante în alte domenii,
pe care le-am detaliat mai sus. A reușit să depășească prejudecățile care și acum sunt
puternice, privind aparentul conflict dintre matematică și umanistică. A fost nu numai un om

25.VitoVolterra (n. 3 mai1860, Ancona – d.11 octombrie1940, Roma) a fost un matematician și fizician italian de origine
evreiască, cunoscut pentru contribuțiile sale din biologie matematică și ecuații integrale, în special ecuația Lotka-Volterra
care descrie dinamica sistemelor biologice în care doar 2 specii interacționează, prădătorul și prada.
26Edouard Jean-Baptiste Goursat (n. 21 mai1858 la Lanzac - d. 25 noiembrie1936 la Paris) a fost un matematician francez,

cunoscut în special pentru lucrarea Cours d'analyse mathématiquecare a fost publicată abia în prima jumătate a secolului al
XX-lea și care a fixat un standard înalt pentru analiza matematică, mai ales pentru analiza complexă.

31
de cultură în multiple direcții, ci și un activist social cu o conştiință cetățenească pe care
puțini au avut-o pana la el (Gheorghe Lazăr27 și Spiru Haret i-au fost mentori) și puțini dintre
matematicienii de azi o mai manifestă. S-a simțit răspunzător pentru calea pe care se
orientează societatea românescă într-un moment în care, din multe puncte de vedere, ne aflăm
în fața unui nou început. Toate acestea ne obligă să clarificăm locul său în istoria societății
românești.
Ca om politic, Lalescu a introdus ordinea în finanțele țării (a se vedea Raportul său la
Proiectul de Buget); ca educator,a introdus ordinea în învățământul ingineresc și a contribuit
la conectarea publicului cu marile descoperiri științifice ale momentului. Lalescu și-a dat
seama, ca și Haret, ca un om de ştiință trebuie să aibă curajul de a se testa și afirma acolo
unde se află valoarea dominantă și exigentă maximă; ca ştiință are nevoie de un metabolism
internaţional.

27.Gheorghe Lazăr(n.b5 iunieb1779,bAvrigb- d.b17 septembrieb1823,bAvrig) a fost un pedagog,teolog,traducător și inginer

român, considerat fondatorul învățământului în limba română dinȚara Românească(în1818a înființat în București prima
școală cu predare înlimba română,Școala de la Sfântul Sava).

32
 CONCLUZII

Lucrarea prezintă un studiu sub numele”Inițiatorii școlii matematice în România”

ceea ce este de fapt o investigație a originilor descoperirilor în matematică și într-un sens mai
larg, o investigare a metodelor matematice și a notațiilor din trecut.
Este bine cunoscut faptul că adevăratul progress în istoria civilizației omenirii l-au
adus oamenii de cultură și de știință. Matematica este o parte componentă a istoriei ştiințelor,
ea având rol hotărâtor în formarea personalității umane, deoarece acționează din ce în ce mai
evident în toate activitățile umane, pătrunzând în toate domeniile de cunoaștere, fiind legată
de complexitatea vieții.
Așa cum se știe, în ceea ce privește matematica, România este una dintre țările cu cei
mai buni oameni în domeniu. Aceasta se datorează unei tradiții de peste două secole.Putem
vorbi despre o educație matematică propriu-zisă începând cu anul 1830, prin Regulamentul
Organic, unde educația matematică era privită ca model de gândire, idee foarte îndrăzneață
pentru vremurile acelea.Gheorghe Lazăr si Gheorghe Asachi au pus în practică acest lucru
prin primele manuale de matematică în limba română. Munca lor a fost continuată la sfârșitul
secolului al XIX-lea de către Spiru Haret, considerat părintele reformei moderne a
învățământului românesc.
Prezentarea istoriei matematicii românești nu se poate realiza decât printr-o încadrare
a acesteia în contextul general al evoluției matematicii. Drumul pe care l-a urmat matematica
românească este ancorat într-un trecut care ne onorează. Dacă cercetăm despre începuturile
învățământului matematic românesc,unii cercetători apreciază că prima încercare de a crea o
școală în care să se predea matematica a fost „ Schola latina” de la Cotnari, înființată în 1562,
de Ion Vodă Despot,el însuși autor a patru volume de artă militară și fost profesor de
matematică la Academia din Rostock (Germania).
Prima jumătate a secolului al-XX-lea a fost dominată de spiritul celor trei mari
conducători ai școlii matematice românesti: Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Țițeica și Traian
Lalescu. Nu a fost ușor ca în mai puțin de jumătate de secol, de când au apărut primii doctori
în matematică, numele unor matematicieni români să ajungă să fie cunoscute și respectate
peste granițele țării. Aceștia au creat legături cu matematicieni de seamă de peste hotare cum
ar fi: Paul Montel, Élie Cartan, Arnaud Denjoy, Waclaw Sierpinsky etc. care au participat la
congresele organizate de matematicienii români sau au ținut simple lecții la facultățile din

33
țară. Fără a avea o lungă tradiție în spate, România a ajuns ca la mijlocul secolului al XX-lea
să fie recunoscută ca o țară cu reale valori în domeniul matematicii mondiale. În timp ce alții
aveau universități de aproape 500 de ani, țara noastră a avut primele universități în cea de-a
doua jumătate a secolului al -XIX-lea. Condițiile au fost grele și cu atât mai mult trebuie
apreciat efortul depus și nivelul la care a ajuns matematica românească.
În jurul acestor trei inițiatori ai școlii matematice române s-au format matematicienii
noștri ai primei jumătăți a secolului al-XX-lea,care își duc opera de creație mai departe,în cea
de-a doua jumătate a secolului nostru.
Valoarea matematicii românești a ajuns să fie cunoscută în lume prin profesorii de
renume pe care țara noastră i-a avut. Prin studiile lor, mulți dintre aceștia au ajuns să fie
considerați pioneri în anumite domenii de cercetare.
Închei aceste rânduri cu speranţa că figurile luminoase a savanților Gheorghe Ţiţeica,
Dimitrie Pompeiu și Traian Lalescu care a inspirat generaţiile trecute și care l-au audiat la
cursuri şi conferinţe, care l-au admirat au fost un imbold pentru stăpânirea şi dezvoltarea
ştiinţei, acestă admiraţie a fost transmisă şi generaţiei de studenţi căreia îi aparţin ,ramânând
un far călăuzitor pentru actualii slujitori ai învăţământului românesc, ca şi pentru tineretul de
pe băncile şcolilor noastre.

34
 BIBLIOGRAFIE

1. Andonie.,Șt.,G., Istoria matematicii în România,vol I , II , III , Editura Științifică,

București , 1965.
2. Botez E., Traian Lalescu et l’Académie Roumaine, Editura Noema, vol. IX, 2010.
3. Lalescu S., Marcus S., Fintescu T, Daianu D., Georgescu F., Stratila S., Un om pentru
istorie Traian Lalescu culegere de fragmente de texte din opera matematicianului,
Fundația Traian Lalescu,2015.
4. Marcus S., Din gândirea matematică românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1975.
5. Rusu D.N., Istoria Academiei Române în date, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1997.
6. Ştefan I.M., Nicolau E., Scurtă istorie a creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti,
Bucureşti, 1981.

7. Studii și comunicări/ DIS, vol. VI, Un reper în știința și cultura românilor Gheorghe
Ţiţeica,2013.
8. Revista de politica științei și scientometrie-serie nouă,vol.III.,nr. 3.,septembrie 2014.

9. http://cs.unitbv.ro/~concurs_lalescu/docs/Brosura_Traian_Lalescu.pdf
10. http://www.math.uaic.ro/~leoreanu/depozit/Istoria%20matematicii-1.pdf
11. http://arhiva-www.uoradea.ro/
12. http://curierul-iasi.ro/
13. http://www.romanianweek.ro/

35