Dorel MICLE – Datarea în arheologie.

Note de curs
_____________________________________________________________________

Datarea în arheologie
Definiţie: Datarea (-ări) arheologică (-e) = ansamblul cercetărilor efectuate (pe teren sau în
laborator) pentru a stabilii data exactă a unui eveniment, artefact sau fapt arheologic
din trecut. Din fr. dater.
Definiţie: Cronologia arheologică = disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu datarea
evenimentelor istorice în vederea stabilirii succesiunii acestora. Din gr. κρόνος, timp
şi λόγος, vorbire.

Una dintre cele mai importante etape în munca unui arheolog este datarea artefactelor
sau complexelor arheologice identificate prin săpătură arheologică sistematică. În acest scop
arheologul are la dispoziţie două categorii de metode de datare:
1. Datarea relativă
a. Metoda stratigrafică
b. Metoda tipologică
c. Metoda comparativă
d. Metoda cartografică
e. Metoda varvelor
2. Datarea absolută
a. Metoda carbonului radioactiv C14
b. Metoda datării prin termoluminiscenţă
c. Metoda dendrocronologică
d. Metoda palinologică
e. Metoda potasiu-argon 40
f. Metoda arheomagnetică
g. Metoda determinării fluorului din oase
h. Metoda hidratării obsidianului

Aceste metode sunt folosite împreună sau separat, pentru calibrări şi recalibrări,
pentru corectarea şi verificarea datelor. Majoritatea metodelor sunt folosite, mai ales, pentru
preistorie, acolo unde nu avem alte modalităţi de datare.
Metodele moderne de datare absolută au fost determinate de rezultatele experienţelor
cu unul dintre izotopii carbonului radioactiv (C14) făcute de Willard Libby şi Aristide V.
Grosse. Acestea au stimulat dezvoltarea datărilor absolute ale materialelor preistorice.
Ulterior ele s-au aplicat şi la materialele din perioadele istorice, pentru plusul de exactitate pe
care-l dau, uneori, datărilor.

1. Datarea relativă
a. Metoda stratigrafică
Este cea mai importantă metodă de datare relativă, se aplică de către arheolog încă
din etapa săpăturii arheologice propriu-zise şi se bazează pe identificarea şi înregistrarea
corectă a straturilor şi nivelurilor arheologice. Datarea este efectuată prin stabilirea relaţiei de
succesiune cronologică, funcţie de locul descoperirii, dintre straturile şi nivelele de cultură
arheologică.

b. Metoda tipologică
Acesta se raportează la obiectele descoperite (unelte, arme, ceramică, podoabe,
locuinţe, aşezări, etc.) şi la gradul lor de evoluţie. Principiul după care artefactele şi
complexele arheologice cunosc o anumită evoluţie, de la formele simple la cele cu grad mare
de complexitate şi funcţionalitate, a condus la formarea unor serii tipologice. Odată cu
descoperirea unui nou artefact sau complex arheologic, se trece la încadrarea acestuia în

1
Dorel MICLE – Datarea în arheologie. Note de curs
_____________________________________________________________________
seriile tipologice deja existente şi verificate prin metode sigure (monede, documente literare,
analize de laborator).

c. Metoda comparativă
Metoda este folosită pentru studiul oricărui fapt istoric sau fenomen social şi se
realizează prin analogii. Sunt studiate comparativ, descoperirile arheologice din mai multe
aşezări învecinate (sau aflate la mare distanţă), stabilindu-se relaţiile cronologice dintre
acestea. Analogiile şi comparaţiile se pot efectua doar în limita regulilor stabilite de ştiinţa
logicii formale. Nu se supun comparaţiei, elementele sau componentele atipice, care nu
respectă anumite regularităţi.

d. Metoda cartografică
Constă în analiza informaţiilor, de natură diversă, obţinute prin săpături arheologice,
după ce ele au fost dispuse pe o hartă. Distribuţia spaţială a obiectelor şi fenomenelor asupra
cărora s-au obţinut informaţii, oferă – de regulă – şi relaţii cronologice între ele. Se pot
identifica astfel: aria de răspândire a unei anumite culturi arheologice, relaţiile care se
stabilesc între diferite culturi arheologice, mişcarea populaţiilor în diferite epoci istorice,
rutele comerciale, etc.

e. Metoda varvelor
Varvele sunt straturi (pături) succesive de sedimente ce constituie depozit lacustru fin
sau alternând cu materialele argiloase sau nisipoase, întunecate şi deschise la culoare.
Originea lor se explică printr-o variaţie sezonieră a debitului cursurilor de apă, rezultată din
topirea gheţarilor. Se mai întâlnesc, de asemenea, şi pe unele plaje. Utilizarea lor în datare se
înrudeşte cu dendrocronologia, făcând parte din aceiaşi familie de metode de datare fizico-
chimice şi biologice. Ea este mai puţin sigură, căci varva este fragilă, destructibilă, inelele ei
nefiind permanente. Corelările cu datele obţinute cu C14 nu pot fi deci, decât locale, şi datele
obţinute, relative. Vârstele măsurabile se situează sub 20.000 ani.

2. Datarea absolută
a. Metoda carbonului radioactiv C14
Metoda constă în măsurarea izotopilor radioactivi ai carbonului, din resturile
carbonizate ale unor materii organice aflate în depunerile arheologice. Pentru acestea se
folosesc probe de cărbune, oase sau resturi organice, care sunt transformate în gaze. Aceste
gaze sunt introduse în aparate (tub ce măsoară scintilaţia) cu ajutorul cărora poate fi măsurat
izotopul 14 al carbonului (C14). Izotopii sunt măsuraţi şi prin raport la perioada de
înjumătăţire (care este de 5568 ± 40), se calculează vechimea lor în timp. Data scursă se
aproximează din momentul în care asimilarea carbonului a avut loc în organismul viu (animal
sau plantă).
Calibrarea datelor. Presupune verificarea datelor obţinute prin datarea cu C14 a
unui complex arheologic închis, prin compararea cu date similare calibrate prin analogii cu
alte metode de datare absolută, pentru înlăturarea erorilor.

b. Metoda datării prin termoluminiscenţă

Metoda are la bază principiul potrivit căruia, la ceramica arsă la temperaturi de cca.
500°C, i se şterge ceasul energetic. Din acel moment încep noi înregistrări. Cristalele conţin,
aproape întotdeauna, urme de uraniu sau toriu, care sunt metale radioactive. Între proprietăţile
ceramicii reţinem capacitatea cuarţului, din degresantul ceramicii, de a înregistra radiaţiile
termoluminiscente. Aceste radiaţii se adaugă an de an. Ele sunt determinate şi de către mediul
înconjurător (natural MIN) la care se adaugă o anume cantitate multiplicată din mediul
artificial (MA).

c. Metoda dendrocronologică

2
Dorel MICLE – Datarea în arheologie. Note de curs
_____________________________________________________________________
Metoda are la bază principiul creşterii anuale a circumferinţei pomilor corespunzător
climei existente. Grosimea, dispunerea şi componenţa celulelor depinde de climă umedă /
uscată, secetoasă / ploioasă, friguroasă / călduroasă a anului. Corelarea condiţiilor climaterice,
determinate de factorii mai sus pomeniţi permit reconstituirea unor indici privitori la clima
perioadei din vremea când trăia copacul. Aceasta lasă o anumită caracteristică a zonei,
păstrată în grosimea şi dispunerea inelelor pe perioade mai lungi de ani. Din aceste grosimi se
stabilesc diagrame climaterice şi serii dendrologice.

d. Metoda palinologică
Analiza polenului şi studierea istoriei vegetaţiei cu ajutorul micro-fosilelor (granule
de polen şi spori cu dimensiunea de 15-50 microni), furnizează informaţii folositoare
referitoare la condiţiile geoclimaterice şi florale ale zonei vizate. Deoarece învelişul granulei
de polen este foarte rezistent, astăzi se pot găsi spori de polen de acum 400 de ani. Fiecare
granulă de polen este diferită prin formă şi structură, astfel încât cheia înţelegerii tipurilor de
vegetaţie şi evoluţia acestora este morfologia lor. Încadrarea corectă în spaţiu şi timp a plantei
căreia îi aparţine polenul descoperit în săpătura arheologică duce, evident, la datarea
artefactului sau stratului arheologic în care a fost descoperit.

e. Metoda potasiu-argon 40
Această metodă are la bază acumularea radiogenică a argonului 40 (Ar 40) produs în
raport cu scăderea potasiului (K40). Acest proces se petrece după o constantă de înjumătăţire
a K40 = T 1,30 x 10/9 ani. Scăderea se petrece prin emisie de radiaţii B (beta) ce se
transformă în Ca40, un izotop stabil, foarte cunoscut al calciului. Această radiaţie constantă
formează practic un ceas în timp. Ceasul potasiu – argon este adus la zero atunci când el este
supus unor temperaturi mari, determinate de trecerea prin foc a probelor de silex (vulcanic)
sau a probelor de obsidian, din locuinţele incendiate, pe vetrele de foc sau pe ruguri funerare
(morminte de incineraţie).

f. Metoda arheomagnetică
Metoda se bazează pe principul paleomagnetismului sau magnetismului
termoremanent al Pământului. Rocile şi ceramica se magnetizează la temperaturi foarte înalte
de peste 600°C, vectorul direcţiei magnetice fiind cel din momentul arderii. Comparând
variaţia seculară a câmpului magnetic cu direcţia reţinută de obiectul ars, se poate data cu o
precizie de până la +/- 25 ani, vechimea vestigiilor analizate.

g. Metoda determinării fluorului din oase

Fluorul se găseşte în oase sub formă de hidroxiapartite: Ca10(Po4)6(OH)2. Cantitatea
de fluorapatite dintr-un os se măsoară, ea indicând o datare relativă faţă de oasele din aceeaşi
zonă şi acelaşi tip de os. Limitele metodei sunt determinate de unele condiţii geografice ce pot
diferi de la o zonă la alta. O atenţie deosebită trebuie acordată procesului de contaminare al
oaselor, fenomen ce se petrece destul de des.

h. Metoda hidratării obsidianului

Obiectele din obsidian prezintă proprietatea că din momentul prelucrării acestora prin
crearea de noi suprafeţe, începe un proces de absorbţie a apei din mediul înconjurător, care
duce la formarea unui strat de hidratare a cărei adâncime poate fi măsurat cu ajutorul
microscopului. Adâncimea de penetraţie a hidratării pe un artefact furnizează posibilitatea
măsurării timpului scurs de la fabricarea acestuia. Rata de hidratare este influenţată direct de
condiţiile de mediu, astfel încât aceasta este deosebită de la o regiune la alta şi de la o epocă
la alta.