MERIDIANUL

CULTURAL ROMÂNESC
ROMANIAN CULTURAL MERIDIAN
MERIDIEN CULTUREL ROUMAIN
Румынский культурный Меридиан
RUMÄNISCHER KULTUR MERIDIAN

P. Mateescu - Coloana Dorului de Țară C-tin Brâncuși - Coloana Infinitului

An II, Nr. 2 (6), aprilie ­ mai ­ iunie 2016

Director ­ Fondator: Prof. dr. Dumitru V. MARIN
VASLUI
 Învățăm unii de la alții, să putem învăța
pe cei care mereu vin ! (D.V.M.)

MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC

‐ TRIMESTRIAL ‐
Director și editor: prof. dr. Dumitru V. MARIN
Redactor șef: Val Andreescu
Redactori șefi adjuncți: - comandor Mihai Batog
Bujeniță - Iași; dr. ing. Dumitru Brăneanu - Bacău; dr. în
istorie Laurențiu Chiriac - Vaslui; dr. în medicină Valeriu
Lupu - Vaslui.
Secretar de redacție: ec. Anca Moldoveanu
Colegiul de redacție: Mihai Apostu: poet - Dodești (Vaslui);
Mihaela Băbușanu: expert, poetă - Bacău; Simion Bogdănescu:
poet - Bârlad; Constantin Chirilă: dr. ing. - Prisăcani (Iași);
Costin Clit: istoric - Huși; Ioan Dănilă: conf. univ. dr., critic
literar - Bacău; Cornel Galben: scriitor - Bacău, Mihai Haivas:
scriitor - Iași; Alexandru Ionescu: prof. dr., scriitor -
București; ing. Sergius Marin - Montreal (Canada); Vicu
Merlan: dr., istoric - Huși; Ionel Miron: prof. univ. dr., biolog -
Iași; George Stoian: publicist, scriitor - Slobozia (Ialomița);
Ben Todică: cineast, scriitor - Melbourne (Australia); Doru
Tompea: prof. univ. dr., rector Univ. ,,Petre Andrei” - Iași;
Constantin Toma: acad., biolog - Iași; Avram D. Tudosie: dr.
ing., monografist - Huși.

Adresă sediu: Str. FRUNZELOR, Nr. 2, Vaslui, Cod poștal: 730158

Tel./ fax redacție: 0235 361 236; Mobil: 0744 231 380
Web: www.tvv.ro; www.marindumitru.ro
Email: marintvv@gmail.com
  

MERIDIANUL
CULTURAL ROMÂNESC

ROMANIAN CULTURAL MERIDIAN

MERIDIEN CULTUREL ROUMAIN
Румынский культурный Меридиан
RUMÄNISCHER KULTUR MERIDIAN

P. Mateescu ‐ Coloana Dorului de Țară  C‐tin Brâncuși ‐ Coloana Infinitului 

An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie 2016

Director ‐ Fondator: Prof. dr. Dumitru V. MARIN
VASLUI
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  1 

 
  













„Revista de față urmărește nu să distrugă vise, ci
să le creeze ! Nu greșim niciodată, visând.”

Dumitru V. MARIN

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  2 

 
  
 

CUPRINS
Editorial: Ana Gabriela Balan: Farfalla di cristallo
(Fluturele de cristal) (38)
Dumitru V. Marin: Parisul cel frumos = de zi,
cel urât = de noapte (5) Poezie:
Studii şi istorie literară: Val Andreescu: Raiul meu pământean (39)
Petruș Andrei: Vaca și vițica (40)
Benone Neagoe: Tinerețe fără bătrânețe (7)
Mihai Apostu: Insomnie (41)
Val Andreescu: Ica Grasu - O poetă romantică
Ioan Baban: Trecând indiferent... (42)
(8)
Gabriela Ana Balan: Măcar o dată (43)
Ana Gabriela Balan: Personalități vasluiene:
Simion Bogdănescu: Sonet III (44)
Prof. Petruța CHIRIAC, la aniversare (10)
Valy Lorelai Buța: Ne naștem iubind (45)
Simion Bogdănescu: Incisiv și decisiv (11)
Calistrat Costin: În turneu (46)
Magdalena Brătescu: Un scriitor de o mare
Corina Dimitriu: Rugă (47)
bogăție spirituală, culturală și sufletească Mihai
Cornelius Ioan Drăgan: din puținul tău, pasăre
Batog - Bujeniță (12)
(48)
Theodor Codreanu: Peste mode și timp (14)
Menachem Falek: Altare (49)
Cornel Galben: Tristan Tzara - 120 (15)
Constantin Mănuță: Două păsări albe (50)
Dumitru V. Marin: PRACSIU 70 - evocări
Marin Moscu: Metania învingătorului (51)
sentimentale - (19)
Mircea Noaghiu: Rugă alpină (52)
Ana Opran: Pedeapsa iubirii, de Val Andreescu
Daniela Oatu: Aripa toamnei (53)
(20)
Ion Prăjișteanu: Aici și dincolo de zid (54)
Teodor Pracsiu: Eminescu - incorect politic (22)
Alina Tanasă: Jumătate (55)
Artă plastică: Rodi Vinau: Tu, Limbă Românească (56)
Roni Căciularu: Șampanie în cupe de cristal -
„Liviu Lăzărescu - o aventură picturală” de
Realitatea satului moldav:
Val Andreescu: Ivănești - Vaslui: Interviu în
Zoltan Terner - (24)
exclusivitate! (57)
Laurențiu Chiriac: MEMORIA sculptată a
Val Andreescu: Fălciu - Vaslui: O comună ce
TIMPULUI lui GHEORGHE ALUPOAEI (26)
se dezvoltă continuu! (58)
Critică de film: Eseuri:
Martha Eșanu: „Parisul lui Matei”, un film
Roni Căciularu: Divina împlinire - Un înalt
documentar de excepție (28)
oaspete dorit: scriitorul român Mihai Batog -
Liana Saxone - Horodi: Aliyah Dada - un film
Bujeniță - (59)
despre emigrarea evreilor din România (31)
Adrian Grauenfels: Gardul Viu sau cum să
Poezie - Traduceri: sigilăm mintea unei națiuni cangrenate (61)
Ana Gabriela Balan: Punți magice româno- Alexandru Ionescu: Tribulații ale societății
italiene, pe aripile poeziei (32) umane, reflectate în Limba Română (62)
Mimma Pascazio: Aspettami (Așteaptă-mă) (33) Alexandru Ionescu: O scrisoare, în principal,
Daniela Straccamore: Diffusi bagliori (Străluciri despre Limba Română și niște academicieni (65)
difuze) (33) Doina Toma: Bucurie, o caldă simfonie (67)
Massimo Cistaro: Attimo (Zvâcnet) (34)
Giuseppe Buro: Quanti Ricordi (Câte amintiri)
Ştiinţă şi Educaţie:
Mihai Batog - Bujeniță: Despre umor și râs (68)
(35)
Iuliana Buzatu: Conștiința și conduita patriotică
Michelina Giannittelli: Teniamoci per mano (Să
în procesul educativ (70)
ne ținem de mână) (35)
Ionel Miron: Iarba de grâu - un aliment
Graziella Bennatti: Un cuore ferito (O inimă
miraculos pentru sănătate (72)
rănită) (36)
Cornelia Ursu: Controverse medicale și implicații
Angela Mallimo: Indelebile (Indelebil) (36)
bioetice (73)
Antonio Pascucci: Nei tuoi occhi (În ochii tăi)
(37) Librăria Meridianul:
Massimo Ronco: Libertà (Libertate) (38) Val Andreescu: Cei care fac să... rămânem! (75)

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  3 

 
  
Gabriela Ana Balan: Epic și poetic în nuvele - pe Valea Zeletinului”, Ed. PIM, Iași, 2014)
nostalgia prozei polițiste, Marinel Gîlcă (77) (121)
Mihai Batog - Bujeniță: Cu Magdalena Brătescu Etnografie:
la intersecția universurilor (79)
Vicu Merlan: Pasiune și artă (122)
Tatiana Galan: 75 - D.V. MARIN, - jurnalism -
istorie - cultură - (81) Oameni și fapte:
Cornel Galben: Bucuria „verbului a iubi” (82) Georg Barth: Amintiri și meleaguri natale (123)
Ion N. Oprea: Camelia Nenciu, Constanța, Vasile Chelaru: Lumea sufletelor curate (124)
„Merinde pentru suflet”, 2016, carte născută din Dumitru V. Marin: Mitterrand... și
alte zece, din activitatea Cenaclului literar de la propaganda! (Fragment din „Ceaușescu-...-
distanță... (83) Băsescu, Mitterand - Snegur - Iliescu, Lucinski -
Teodor Pracsiu: Paradigma deșertului (86) Constantinescu, Regele Mihai I, evocări de
Ion Gheorghe Pricop: Ion N. Oprea: Fragilitate reporter, Ed. PIM, Iași, 2014) (127)
(88) Dan Puican: Amintiri (128)
Comentarii politice: Semnal:
Maria Diana Popescu: Conturile lui Ceaușescu Dumitru V. Marin: Grupul nativ cultural -
(90) științific de la Podu Turcului - Bacău - România
Ștefan Racovitză: Cultura, condeiul și (VI) (130)
kalașnicovul (92) Pagină din lupta anticomunistă:
Ridentem dicere verum! Dumitru V. Marin: Anticomunismul pe Valea
Ridentem dicere verum!: (94) Zeletinului și a Berheciului (131)
Val Andreescu: Calul și trăsura (96) Poșta redacției:
Mihai Batog Bujeniţă: Punga de plastic, Dumitru V. Marin: Raza gândului bun (132)
extremă urgență! (97)
Eugen Deutsch: Anul Shakespeare (99) Teme pentru studiu și concurs:
Ananie Gagniuc: Să nu mă violați! (100) (133)
Ioan Hodaș: Înainte de alegeri (101) Rânduri despre M.C.R.:
Vasile Larco: Vulpea fandosită (fabulă) (102) Mircea Varvara: Cuvinte despre noi (completări)
Georgeta Resteman: De păcăleli ne-am săturat (134)
cu toții (103)
Creatorul - Cetățean de onoare al
Proză:
Val Andreescu: Miss Universitate! (Fragment revistei M.C.R.: (134)
din romanul „Pedeapsa iubirii”) (104)
Gheorghe Bălăceanu: Fragment din romanul EPIGRAME ȘI SONETE:
„Cîntul curcubeului” (107)
Dumitru V. Marin: „Zăpadă pe flori de cireș în Aurel Baican: Epigrame (94)
spațiul pentru iubire” (fragment) (109)
Mihai Batog - Bujeniță: Sonete (94, 95)
Ioan Mâcnea - Vetrișanu: Blestemul Prutului
(fragment din roman) (113) Gheorghe Bălăceanu: Epigrame (94)
Cosmin Preda: Emergență (115) Mihai Haivas: Epigrame (94)
Istorie: Ioan Maftei - Buhăiești: Epigrame (95)
Mihai Caba: O filă de aur a istoriei noastre: Elena Mândru: Epigrame (95)
Asociația de luptă pentru Unire - 160 de ani! Ioan Negoiță: Epigrame (95)
(116)
Nicolae Lupan: La 98 de ani ai Actului Unirii
Constantin Profir: Epigrame (95)
de la Chișinău (118)
Istorie culturală: PICTURĂ ȘI SCULPTURĂ:
Dumitru V. Marin: Act Constitutiv privind
Comitetul pentru radio și televiziune locală Vaslui
Gheorghe Alupoaei: (30, 98, 119)
(Fragment din „25 - TV.V. - istorie și cultură”,
Ed. PIM, Iași, 2015) (120) Gabriela Cucinschi: (9, 13, 57, 80)
Dumitru V. Marin: Părinții, acum 60 de ani! Letiția Oprișan: (114)
(Fragment din „Prima clasă.../ Personalități de

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  4 

 
 EDITORIAL
Parisul cel frumos = de zi,
cel urât = de noapte
Deși ar putea fi și invers, deoarece seara
și noaptea e alergătura după plăcerile carnale și
băutură. Dacă ziua nu-i vezi, noaptea ies la
vedere negri, mulatri și români. Dar mai ales, ies
niște „fecioare” frumoase încât și sfinții de la
Notre Dame s-ar da repede jos.
Capitala lumii culturale și, pentru 2016 a
fotbalului, e poluată și ziua și noaptea și în restul
timpului, de milioane de mașini, printre care se
strecoară motociclete și biciclete, de milioane de
oameni care nu prea bagă de seamă nici la cele
mai durabile monumente arhitectonice, la cărți
sau la concertele date de formații (uneori 20 - 30
de persoane) sau de artiști însingurați care cântă
și cântă pentru 1 euro cu care să-și astâmpere
foamea.
Împrejurimea de la Notre Dame e de pe
la 10:00 la ora 1:00 aglomerată de grupuri de
excursioniști care nu poposesc și în cele câteva
librării mari unde nici nu se îngrămădesc
cumpărătorii. Anticarii și buchiniștii de pe Sena
sunt interesați să-și vândă câteva cărți pe zi.
În raport cu traficul de carne vie, cel cu
cartea înseamnă vreo sutime. „Frumoasele
parizience” sunt românce, ucrainience, cehoaice,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  5
nordice, negrese (sculptate, nu alta) și mulatre
din diverse țări ale globului, toate preocupate de
ale trupului și nu de ale minții.
Și, româncele sunt din poporul slugilor de
tot felul, pentru că noaptea se face curățenie pe
străzi sau mai funcționează baruri; românii, la
împins tomberoane sau la măturat!
Parisul cel frumos e plin de grupuri de
excursioniști (ăștia-s cu ceva bani), e fastuos,
spectaculos și mereu interesant, sub oblăduirea
unui simbolic Tour D’Eiffel. Deși e vorba de
sfinți, tot pe pământ e Catedrala, halele,
castelele, podurile, sălile de tot felul, iar sub
pământ Metroul. Mii de kilometri, Garre du
Nord e IMENSĂ: încape în el Vasluiul cu cățel și
purcel; o agitație năucitoare.
Pe Stade de France, zeci de mii de oameni
au strigat, scandat, aplaudat, încurajat echipele
și pe jucătorii la meciul Franța - România, de
deschidere a Campionatului European de fotbal,
pe 10 iunie începând cu ora 21:00, respectiv
22:00 la noi. Am fost acolo, am fost pătruns de
patriotismul francezilor, m-am integrat în cel al
românilor.
Stade de France - Saint Denis e o bijuterie
arhitectonică și un simbol ca o ciupercă, lăsând
doar deasupra ierbii spațiul de aerisire. Are o
acustică perfectă, gazon așișderea, cameră tv
mobilă deasupra, organizare ireproșabilă. Ne-a
părut rău tare că am luat golul victoriei lor cu 3
minute înainte de un rezultat de excepție. N-am
răgușit degeaba pentru că ai noștri au jucat bine
contra prognozatei campioane europene. Și am
sperat...
Spectacolul de dinaintea meciului: o
alegorie pentru puritate, pace, înțelegere și
muncă, la secundă pus la punct. Ora oficială de
începere a meciului a fost respectată deși pe
iarbă s-a întins un covor imens, și pe el erau
peste 1.000 de copii. Cam 1/5 din tribune a fost
ocupată de românii în galben; cu steaguri,
vuvuzele și tot arsenalul suporterilor, cu vocile
 

intacte! și... speranțe. Toți au fost aspru
controlați la intrarea în stadion.
Spectacol civilizat și de mare calitate cu
exaltarea sentimentelor patriotice, atâta cât mai
există. N-a fost nimeni împiedicat să strige, păzit
de oșteni înarmați până-n dinți și de
„volontieres”, vreo 3.000 în total!
Subliniez, organizare perfectă, explozie
sentimentală specifică, înțelegere între
participanți... supravegheați din aer și de pe
pământ, ba și în metrou!
O imagine durabilă: cei 80.000 de
spectatori revărsându-se spre Tour D’Eiffel!
Noapte cu torțe! Magnific!
Parisul și... visul: până la urmă, faimoasa
metropolă atrage ca un magnet deși viața e
foarte scumpă, nesigură, chinuită. Aurul și
monumentele durabile sunt la vedere pentru a
aduce alți bani, alți turiști, alte speranțe. Pentru
strălucirea asta vizitatorul nu mai observă
foșgăirea șobolanilor în părculețe sau prin
metrou. Distanțele se topesc „la talpă” pentru că
circulația auto e bine dirijată fără ca poliția să se
vadă, dar se aude permanent și continuu,
continuu sirenele poliției, salvărilor, pompierilor
imprimate în urechi (și în subconștient
săptămâni întregi). Visul unui Paris „intelectual”
și liniștit mai există poate, înlăuntrul
chateau-rilor, bibliotecilor, în cărțile vechi!
Există o mare legătură între fotbal
și noua cultură existențială.
Oricât de tacticizat, oricât de organizat,
jocul pe teren este al unor gladiatori moderni
care-și frâng oasele izbindu-se unul de altul cu
chip că învinge cel mai puternic sau își rup
picioarele unul altuia în efortul disperat de a lovi
- recupera - trimite altundeva balonul cu „puteri
magice” care adună milioane de oameni ca
spectatori. Se cunoaște destul de bine că
fotbaliștii nu-s cei mai deștepți oameni de pe
gazon sau dimprejur. Nu comentez acum această
realitate rezumată sub sloganul „arta/ sportul
cere sacrificii” care înseamnă un mai mic volum
de timp pentru cunoaștere...
Cine știe dacă vreodată se va vorbi de un
geniu în... orice sport, ci doar de talent (aplecare,
aptitudini) și nu de genii cu capetele sparte.
Lumea cea multă care se adună
împrejurul arenelor de fotbal, n-are cine știe ce
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  6
carte, nicicum nu e genială. Sportul golanilor de
pe maidan se transformă în bătălia pentru bani
cu mijloace fizic - omenești și nu cu arme de
orice fel, adică nici cu arme mental - intelectuale.
Aici e și partea bună a competiției, necesara
înfruntare umană în ecuație cu un balon...
„universalizat”!
La Paris am văzut spectatori de toată
mâna, dar fotbaliști de mare calitate, performeri
cu exacte roluri sociale, ei, actori principali,
restul trăind acceptabil pe o scară de 1 la 100.
În acest iunie, la Paris, am văzut lume vie
și lume putredă, am observat capitala lumii
culturale, frumoasă ziua, urâtă noaptea, poluată
„multiplu”, aglomerată, foarte zgomotoasă,
nemiloasă, cu Sena mâloasă.
Parisul de zi e bogat, cel de noapte sărac,
cu hoți, curve, sânge, cu alarmele polițiștilor și
pompierilor.
„Ochiul dracului” domnește printre
catedrale (multe), prin mișcarea de la suprafață,
dar și sub pământul unde „zburdă” metroul. Ca
și New York-ul, e absolut impresionant cât de
mult e săpat și circulat în adâncime!!! Până și
Sena cea maiestuoasă, e subtraversată în câteva
locuri! Noile catacombe ale Parisului le
completează pe cele descrise de Victor Hugo!
Trăim existența unei noi forme de
comunicare între oameni și intrăm vertiginos în
sfera unei noi culturi existențiale bazată pe
însingurarea personală. Parisul demonstrează
mai mult decât orice alt oraș, asta. În incinta
Hallei pe banca centrală erau 32 de persoane pe
scaune. Toate butonau celulare, inclusiv 4 soți
care se sprijineau spate în spate.
Cum mai e cu „proletari din toate țările,
uniți-vă”? (?!)
Cum mai gândim noi,... cultura
națională?
La Praga, Roma, Ierusalim, Montreal,
New York limba română este îndestul vorbită de
emigranții români. Oficial, în nici un alt stat din
cele 32 vizitate, nu e recunoscută ca limbă de
comunicare.
Parisul cel frumos înfățișat e o lume a
visului. În întunecime are germenele alterării
umane. Dar... e... Paris din Franța, din Europa,
cu o excepțională individualitate, deci și mare
atractivitate: Metropola visurilor frumoase!
 
 STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ
Benone NEAGOE - București

Tinereţe fără bătrâneţe

Poate îl ştiţi, poate Acum, la cei 75 de ani ai săi, a rămas
nu. Poate vă place, poate neschimbat: acelaşi tânăr zvăpăiat, aceeaşi
nu. În orice caz e un constituţie fizică, aceeaşi faţă luminoasă,
personaj. Un jurnalist aceeaşi ținută - costum asortat cu o cravată
care crede în ceea ce face galbenă, aceeaşi lungime a părului, acelaşi
şi vorbeşte despre ceea ce număr de kilograme. Şi, peste toate, o poftă
crede. Un fenomen care nebună de a face presă în ropot de aplauze.
te cucereşte fie şi La mulți ani, Dumitru V. Marin!
împotriva voinţei tale.
E provocator, non -
conformist, original şi îndrăzneţ. Încearcă
adesea să depăşească bariere până atunci
netrecute.
Personalitate dinamică a atras
întotdeauna atenția publică, făcându-și prieteni
și dușmani, primind laude și critici.
A fondat Grupul de presă Cvintet
TE-RA Vaslui, a colindat globul, a scris zeci
de cărți, a realizat interviuri cu nouă
președinți de stat, performanță demnă de un
palmares, a stat de vorbă cu oameni de
cultură, cu politicieni, cu mesageri ai
valorilor autentice.
Cea mai nouă realizare a lui, Revista
„Meridianul Cultural Românesc” a pornit deja
spre lumea cea mare.
Cu aceste caracteristici pe care nu mulţi
se străduiesc astăzi să le obţină de la
producţiile lor mediatice şi pe care şi mai
puţini reuşesc într-adevăr să le susţină, s-a
impus pe piaţa media din Moldova. De la
Vaslui la Iași și chiar mai departe.
A reuşit pentru că a crezut în visul lui.
Acela de a face presă. La fel ca în basmul
tinereţii fără bătrâneţe, trecerea timpului nu-l
atinge. Nu-ţi trebuie un efort de imaginaţie ca
să ţi-l închipui peste 10 ani, condamnat la
nemurire şi luciditate.

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  7 

 
 STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ
Ica Grasu ‐ O poetă romantică
Plecată de pe
mirifice plaiuri ale
Moldovei, poeta și
prozatoarea Ica Grasu nu a
devenit un autor alogen și
s-a integrat relativ ușor în
productiva viață culturală
a Brașovului, găsind sub
Tâmpa un teren deloc
areic ci unul mănos și
primitor. Așa se explică
publicarea a trei volume în
acest benefic climat literar, iar influența pozitivă a
colegilor de cenaclu literar fiind una definitorie. Fără
putință de tăgadă, Ica Grasu este o poetă bine fixată în
rândul poeților romantici, iar noul său volum intitulat
„Dulce și amar” vine să confirme încă din antonimele
unui titlu antitetic. Pe aceste două cuvinte, dulce și
amar, Ica Grasu glosează discursul său liric din care
rezultă o poezie ca un balsam între viață și moarte,
între dulcele și amarul acestei vieți care pendulează
între liniștea și iubirea din Raiul inimii sale și
tempestele devastatoare produse de aceeași iubire ori
de lipsa ființei iubite.
Discursul poetic este încărcat de trăiri și
înfiorări care de cele mai multe ori țin de inefabil, iar
fluența discursului liric este evidentă în fiecare poezie,
strofă sau vers. Aventura internă a cuvintelor, această
semantică a scrisului versificat se subordonează și
amplifică trăirile de ordin romantic, elemente pe care
poeta pune poate prea mult accent, dar tonul
discursului poetic este unul armonios, așa cum
armonios se îmbină stările sufletești cu elementele
naturii. Natura, mereu prezentă în volumul Dulce și
amar, conferă un caracter de insolit, într-o vreme în
care curentele neomoderne și transmoderne pun un
accent din ce în ce mai slab pe aceasta. Ica Grasu vine
cu universul său poetic încărcat cu diversele elemente
ale naturii: codru, flori, câmpuri, livezi, vii, stele,
luceferi, cer, vânt, parfumuri, dealuri, nori etc.,
elemente care participă activ la starea de vrajă și
melancolie romantică și care își schimbă permanent
aspectul după trăirile poetice exprimate.
Se vor găsi și critici care vor considera ori vor
confunda, cu bună știință sau din simplu snobism,
sublimul din lirismul romantic, din apropierile
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  8
Val ANDREESCU - Vaslui
eminesciene ale poetei cu un discurs frust ori căi
bătătorite. Dar Ica Grasu nu ezită să-și dezlege baierile
sufletului său frumos și să ne ofere un volum în care
contrariile se întâlnesc miraculos și din care nu lipsesc
marile întrebări și marile dileme existențiale. Versurile
sunt trăite până la atingerea intimității lor muzicale și,
de cele mai multe ori, prezintă o sensibilitate care nu
cunoaște liniștea unor trăiri incandescente.
Iubirea, sub diversele ei forme, conferă un
caracter endemic și aureolează volumul Dulce și amar,
tonul discursului liric și intensitatea sa se
subordonează temei des uzitate, dar nimic fastidios nu
apare în poezia doamnei Ica Grasu. Ca orice artist de
sorginte romantică, autoarea acordă o importanță
deosebită sentimentelor omenești, cu predilecție
iubirii, trăirile interioare intense fiind armonizate cu
peisajul naturii ocrotitoare sau participative ca în
versurile „Îți amintești cum sângerau petunii, Când
trup de vânt culca mătasea ierbii/ Și noi stăteam,
cuminți cum numai cerbii/ Mai stau cuminți la umbra
lunii? (Ți-aduci aminte?).
Chiar dacă filosofia poetică nu conține note
foarte înalte sau de mare coborâre în străfunduri, în
universul estetic al autoarei strălucesc adevărate
bijuterii lirice precum:
„Tu, versul meu dintr-o
petală,/ Când
m-atingeai mă-nfioram/
Și ca o trestie vibram!”
(Dulce și amar) sau în
versurile: „Pleci și
frunzele uscate/ Se
aștern și mor pe drum,/
Rămân ramuri
despuiate,/ Berzele se Ica Grasu
duc! De-acum... !”
(Lasă-mi toamnă, codrul verde!).
Ica Grasu este o poetă care cultivă versul
clasic, deși uneori cochetează cu versul alb și poezia
transmodernă și se oferă criticii nedrepte uneori, știut
fiind faptul că pentru a scrie poezie în vers clasic,
dincolo de talentul cu care ești înzestrat, mai este
necesară și o eficientă și organizată gimnastică a
minții. Scrisă în vers clasic, lipsa talentului din poezie
se observă foarte ușor. Multe și chiar foarte multe din
poeziile scrise în vers alb suferă la capitolul talent
 
  

nativ, dar dacă cineva cu o poziție cât de cât afirmă că
acea poezie este bună, cu greu se va găsi cineva să-l
contrazică!
Ica Grasu este o petă de factură pansivă care
adeseori evadează în oniric și comută experiențele,
trăirile și înfiorările în cadrul unor vise în care
predomină romantismul: „Dar nu vii! Eu te aștept/ Cu
luminile aprinse,/ Cu înfiorare-n piept/ Și cu vise, ce
mai vise!” (Așteptare) sau în versuri precum: „Când
visele nasc și-n mine coboară/ Fie-mi iubirea-ți
luceafăr de seară,/ Când timpul trece nedându-mi de
știre/ Ia-mi sufletu-n palmă și-oferă-mi iubire!”
(Ia-mi sufletuʼ-n palmă!) și: „Ca un alt Luceafăr
care,/ Ne-mplinit își are visul,/ Va iubi cu-nfiorare/
Singura-i iubire... scrisul!” (Unui poet).
Dincolo de temele cunoscute precum iubirea,
natura, viața, elementele cosmice etc., Ica Grasu se
apleacă și asupra poeziei de inspirație folclorică (ba,
cineva ar putea observa cu ușurință inserțiuni din
poiezia populară!), este o iubitoare de folclor și
dragostea de neam și de țară este o componentă
esențială: „Vârful munților vibrează,/ Și trosnesc
scrâșnind stejarii,/ Marea se încrâncenează,/ Și ne
cheamă la fruntarii!” (Țara mea); „Chiar în clește de
v-ar strânge, Cât vă curge-n vene sânge/ Țară, mare,
munți și lanuri/ Nu cedați la alte neamuri!”
(Cuvântul unui bătrân).
Ca orice poet ancorat în realitatea imediată,
Ica Grasu trăiește la cote înalte evenimentele mari: „Și
noaptea plângea pe mugurii stinși, Când focuri
cădeau peste tot,/ A disperare țipau trandafirii
învinși,/ Mă arde, mă arde, vai, nu mai pot!”
(Scânteia din clubul Colectiv).
Poeta stăpânește cu succes tehnica scrisului în
antiteză, contrariile se îmbină și diamantează poeziile
sale. Dramatismul și mai apoi împăcarea cu
sentimentul „trecerii definitive” se realizează cu
melancolie, cu trăire și cu înfiorare, elementele
specifice doinei, specie literară de care Ica Grasu este
mereu îndrăgostită, așa cum mereu îndrăgostită este de
familie: „Când voi pleca la cele sfinte/ Și-ți voi lăsa
iubirea-mi toată/ Te voi iubi ca și-altădată,/ Cu dor,
dar... fără de cuvinte!” (Tăcere); „Voi, copiii mei,/
Răsădiți doi tei/ Să-nflorească sfânt;/ Flori cu drag
parfum/ Ningă-mi pe mormânt/ Să zâmbesc postum!”
(Mâine sau curând).
Ica Grasu scrutează zarea poeziei autentice,
fără pedanterie, cu o privire sagitală și simbiotică spre
un topos care nu are nimic peiorativ.
20 februarie 2016

„Adevărata poezie nu
este nicicând doar o modalitate
mai elevată a limbii obişnuite.
Dimpotrivă, vorbirea obişnuită
este un poem ce a fost
denaturat prin uitare, căci abia
dacă se mai poate auzi
chemarea din interiorul lui.
Opusul poeziei ca vorbire pură
nu este proza. Proza pură nu
este nicicând „prozaică”. Ea
este la fel de poetică şi de
aceea la fel de rară precum
poezia.”

Vals (ulei pe pânză) - Gabriela Cucinschi Martin Heidegger

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  9 

 
  

STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ

Ana Gabriela BALAN - Vaslui

Personalităţi vasluiene:
Prof. Petruţa CHIRIAC, la aniversare

„La mulţi ani!” copilului” şi bunicuţa mândră de rezultatele artistice şi

spun astăzi, cu emoţie, şcolare ale nepoatei, înzestrată cu har poetic. Cu idei şi
scriitoarei, doamnei viziuni noi are încă multe proiecte de realizat.
prof. Petruţa Chiriac. PETRUŢA CHIRIAC deţine un impresionant
Există în viaţa palmares. După o susţinută activitate publicistică -
fiecăruia, oameni articole şi proză literară - în ziare şi reviste din judeţul
speciali care ne şi fac să Vaslui, semnează impresionante volume:
ne simţim speciali. Aşa „GEOMETRIE SENTIMENTALĂ” (schiţe, Vaslui,
o definesc eu pe această 1980), „NEMĂRTURISITA MISIUNE” (nuvele,
doamnă specială a Editura Prometeu Descătuşat, Bârlad, 1991), „EFORT
Bârladului (născută în ÎN ZBOR” (schiţe, Editura Est-Vest, Bârlad, 1996),
Giurgiu, ajunsă aici prin repartiţie, ca profesor). „IEŞIREA DIN CAREU” (roman, Editura Cutia
Special este şi momentul primei noastre Pandorei, Vaslui, 1998), „PESCĂRUŞII DE PE
întâlniri. La Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, MALUL MĂRII” (roman, Editura Opera Magna, Iaşi,
Bârlad, prezentam o recenzie în cadrul Simpozionului 2005), „VOCEA MEA DISTINCTĂ (ESEURI,
„Eminescu în contemporaneitate” (15 iunie 2015). CORESPONDENŢĂ, ECOURI)” - 2010, Editura
Printre rânduri, în sală am zărit… da, un chip ce „Opera Magna” din Iaşi şi
semăna izbitor cu mama mea! Ochii m-au săgetat mai culegeri de proză scurtă:
întâi, apoi am văzut cu câtă admiraţie îmi aprobă, prin „ZIDIRI II” (Vaslui,
gesturi calme, cuvintele. La final ne-am îmbrăţisat şi 1983) şi „INSCRIPŢII ÎN
iar mi-am amintit, cu duioşie, de mama. De atunci ne IUBIRE” (Bârlad, 1984).
revedem tot mai des, la bibliotecă, în instituţii Petruţa CHIRIAC
culturale din Bârlad şi Vaslui, pentru că este nelipsită este sufletul Asociaţiei
de la evenimente. „Artă, Tradiţie, Cultură”
Astăzi, la împlinirea vârstei de 80 de ani, (preşedinte, Viorica
Petruţa CHIRIAC are tinereţea-fără-bătrâneţe nu doar Ghenghea) din Bârlad şi
în suflet, ci şi în atitudine. Distinsa doamnă este redactor la revista pe care
preocupată de tot ce este nou în cultură dar în fiecare o editează, unde cu dăruire
clipă priveşte peste umăr la tot ce este valoros în urma îi sprijină pe mai tinerii Petruța Chiriac
sa. Îşi petrece mult timp în biroul fiului său, citind autori.
publicaţii noi şi materiale arhivate. Cu o energie de Pentru că o asemenea personalitate merită
furnicuţă face ordine printre cărţi şi manuscrise. omagiată cum se cuvine, nu voi divulga acum surpriza
Atunci când am onoarea să îmi telefoneze, vorbim pe care prietenii de la Asociaţia bârlădeană o pregătesc
minute în şir fără să ne dăm seama cum zboară timpul. în cinstea domniei sale, dar promit că voi reveni cu
În personalitatea sa complexă, descopăr scriitorul, detalii.
jurnalistul dar şi mama preocupată de „timpul liber al

„Nu pierde din vedere ce şi cine eşti şi fă totdeauna numai

ceea ce se potriveşte cu personalitatea ta.”
Ioan Slavici

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  10 

 

STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ
Simion BOGDĂNESCU - Bârlad
Incisiv şi decisiv
Condei incisiv
mînuieşte poetul şi
prozatorul Valeriu Stancu
în noul Op împărtăşit cu
frumosul titlu „Cămaşa lui
Hristos şi Apocalipsa
roşie” (Ed. Vasiliana ʼ98,
Iaşi, 2010). Subintitulat
„Eseuri compozite”, adună
între elegante coperţi, editorialele publicate de autor pe prima
pagină a revistei „Cronica” pe care, cu onoare, o conduce.
Deşi la prima vedere o antinomie, botezul Domnului
este şugubăţ! Nu cumva tocmai acoperămîntul Mîntuitorului
prezidează în contemporaneitate (şi a guvernat în trecut), cel
puţin la români, un stacojiu exitus de proporţii catastrofale?
Altfel spus, nu cumva tocmai în modelul religiei a apărut
ideologia trinitară comunistă? Tandea şi Mandea? Turcul şi
pistolul?...
Dar autorul, decis ca să execute idei şi situaţii
existenţiale concrete, nu fantasme, procedează la încercări, la
atitudini contrare (în răspăr) prin metoda forfecării, şi
caracterul „compozit” se vădeşte a fi unul superior, susţinut
de cultură poetică, istorică şi paremiologică. Paginile sînt
savuroase, zînatice. Fiecare eseu dezvăluie o mobilitate
ironică şi umoristică a expresiei faţă de tot ce este luat în
vîrful peniţei! Şi-n tăişul de spadă! Pentru că Valeriu Stancu
are fraza flexibilă şi punctează ca un adevărat spadasin al
expresiei şi al ideii exact în pieptul unor situaţii
social-politice (la zi) dureroase şi stupefiante prin
caracteristicile lor debusolante şi debusolate: „Şi dacă în
zilele loviturii de stat naivii încă mai credeau că vor schimba
ceva strigînd din răsputeri „Fără comunişti!”, azi tot românul
a înţeles că trăim un paradox: a căzut comunismul, dar ne
conduc tot comuniştii.”
Din patriotism autentic răzbate atitudinea negatoare
a eseistului faţă de jaful ca-n codru ce se petrece astăzi în
„eterna şi fascinanta Românie”, faţă de circăria şi circăraia
politicianistă, demagogică şi pusă pe afaceri (inginerii
financiare, eufemism pentru hoţii pecuniare, săvîrşite prin
hîrtii şi socoteli dinupăturiceşti), faţă de explozia
demopornografică şi porcografică din mass-media liniilor
fierbinţi. Ţara noastră este iarăşi jucată „parşiv” de cioflingari
„la barbutul istoriei”.
Atitudinea patriotică fixată pe Adevăr provine, din
sinceritatea mărturisirii, de la Dimitrie Cantemir, cel ce
judeca fără tămîieri, cu dreaptă măsură, în „Descriptio
Moldaviae” la capitolul „Despre năravurile moldovenilor”:
„Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă
cusururile care-i sluţesc, decît dacă i-am înşela cu linguşiri
blajine şi cu dezvinovăţiri dibace...”
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  11
Din eseuri iau sub observaţie teme, atitudini şi Idei
aliate pe muchie de cuţit. De pildă, problema romanităţii şi a
românismului. Dar ce ne facem atunci cu problemele
maghiarismului, secuismului, ţigănismului (romismului)?
Pentru că toată atitudinea rasistă se reduce, în esenţă, la
propoziţia: „Sîngele apă nu se face” sau, mai bine, la fraza:
„Dacă nu sînt eu, este el!” Dar oare împingerea ţării spre
dezastru, spre abis, Apocalipsă, se datorează numai
românilor? Dacă-i aşa, judecăm unilateral! Eu cred că mai
degrabă cei ce se ascund făţarnic sub numele de român (şi
cetăţean român!) caută şi reuşesc, cu orice preţ şi cu orice
mijloace, să ducă la destabilizarea, demoralizarea şi, în cele
din urmă, la dezintegrarea ţării şi a românismului neaoş.
Amintiţi-vă de teoria păturii superpuse a lui Mihai
Eminescu, persistentă şi
astăzi!
Un incitant eseu
abordează trădarea... la
români! Şi bine s-a exprimat
subtilul eseist. N-a făcut
referiri la trădarea românilor!
Cine l-a trădat pe Constantin
Brâncoveanu? Cine, pe Tudor
Vladimirescu? Cine 1-a trădat
pe mareşalul Ion Antonescu? Valeriu Stancu
Cine, pe Nicolae Ceauşescu? Nu? Foarte bine exprimat:
„Trădarea la români este perpetuă!” Românii au fost trădaţi
continuu tocmai de elementele alogene, unele, s-o spunem,
chiar capete încoronate! Toţi conducătorii noştri apărători ai
românismului au fost asasinaţi! Nu e bătător la ochi? Mulţi
dintre creatori, multe spirite înalte ce au susţinut românismul,
au fost fie asasinaţi (asasinate), fie îndepărtaţi (îndepărtate):
Eminescu, Goga, Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Lucreţiu
Pătrăşcanu ş.a.
O dureroasă zicere de rod (citit dor!) plînge biblic
în pagină, cînd scriitorul rememorează poezia şi soarta
poetului Cezar Ivănescu la un an de la dispariţie. Tonul
devine litanie, de verset grav: „A plecat în urmă cu un an, în
Joia Patimilor, ca un semn al propriilor pătimiri, a plecat în
timp ce era spînzurat pre lemn cel ce a spînzurat pămîntul pre
ape.”
în fine, nu vom repertoria toate eseurile compozite
din acest volum, ca să-i lăsăm cititorului posibilitatea de a le
parcurge cu sufletul la gură, pentru că merită din plin a fi
pătrunse în miez, lecturate fiind şi invers, în retragere, în
apărare ca la scrimă.
Valeriu Stancu dă dovadă că fandează uluitor cu
expresia şi în punctul în care ţinteşte, dincolo, în cămaşa
„trasă la sorţi şi împărţită a lui Hristos” răsare o floare roşie
de unitate naţională, de patriotism şi de românism. Luaţi-o şi
puneţi-o la butonieră!
 
 STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ
Magdalena BRĂTESCU - Israel
Un scriitor de o mare bogăţie spirituală, culturală
şi sufletească Mihai Batog‐Bujeniţă
„Umorul este sursa prin care omul reuşeşte să se elibereze de greul vieţii.
Mihai Batog-
Bujeniţă are un
„curriculum vitae”
impresionant. Prolificitatea
sa se exemplifică prin cele
23 de volume publicate, la
care se adaugă numeroase
studii şi comunicări,
prezenţa în antologii de
proză şi poezie, culegeri şi
dicţionare ale scriitorilor
români, drept care a fost încununat cu nu mai puţin de
45 de premii literare şi ştiinţifice. Scrie versuri
umoristice, proză scurtă, romane, eseuri, fabule şi
epigrame.
Amintim că este membru al Uniunii
Scriitorilor Filiala Iaşi, al Uniunii epigramiştilor din
România, al Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor
Români, al Societăţii Culturale „Junimea 90”,
membru al Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din
România, Preşedintele Asociaţiei Literare „Păstorel”,
Preşedintele cenaclului „Academia Liberă Păstorel”,
Iaşi, directorul revistei „Booklook”,
redactor-coordonator la revista de cultură „Cronica”,
Iaşi, redactor-şef adjunct la revista „Rapsodia”, Sibiu,
redactor-şef adjunct la revista de cultură „Meridianul
Cultural Românesc”, Vaslui, colaborator la multe alte
reviste de prestigiu.
Mihai Bujeniţă-Batog s-a născut la Aldeşti în
judeţul Galaţi. Nu voi dezvălui la ce dată, întrucât
arată cu cel puţin 20 de ani mai tânăr. Este genul de
bărbat fermecător, binecuvântat cu un subtil simţ al
umorului, cu o debordantă dragoste de oameni, cu
proverbiala bonomie şi căldură sufletească a
plaiurilor moldovene, un erudit, un literat dotat cu o
inteligenţă superioară dublată de o surprinzătoare
modestie.
De-a lungul anilor, a demonstrat un sincer
ataşament faţă de scriitorii israelieni de limba română
pe care i-a citit cu interes şi cărora le-a recenzat
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  12
El este o componentă a autocunoaşterii”.
M. Batog-Bujeniţă
cărţile, promovându-le cu generozitate în revistele la
care colaborează. Ceea ce nu-i puţin lucru pentru o
breaslă care-şi autofinanţează creaţiile şi mai apoi,
n-are o librărie unde să le difuzeze.
Întâlnindu-l prima dată, fără să ne cunoaştem
decât din revistele Internet, l-am simţit prieten de
când lumea şi am găsit cu acest causeur desăvârşit un
număr infinit de subiecte de interes comun, astfel că
orele conversaţiei noastre au trecut precum clipele. În
largul său de calibru renascentist, Mihai
Batog-Bujeniţă abordează cu dezinvoltură Biblia,
istoria şi geografia Israelului, filozofia şi teoria
religiilor, analizează cu simţ critic şi bun gust tot ce
se scrie şi se publică, tipărit sau pe net, nu rămâne
indiferent la niciun aspect al vieţii politice şi sociale,
iar centrul preocupărilor sale rămâne omul, cu toate
faţetele lui. Ca pe un
fapt divers, mărturiseşte
cu discreţie că a fost
timp de 30 de ani pilot
militar pe avioane de
vânătoare supersonice şi
apoi profesor de
securitatea zborului, dar
demult este totalmente
dedicat scrisului.
Vederea „din zborul
păsării” este şi cea
abordată în paginile
sale.
Mi-a dăruit recentele sale cărţi, culegerea de
proză scurtă „Conspiraţii de apartament”, 2014 şi
romanul „În vârful acului”, 2016, ambele apărute în
Editura Ars Longa. În „Conspiraţii de apartament”
am găsit în talentatul Mihai Batog-Bujeniţă un bun
mânuitor al camerei de luat vederi ale cărei lentile
funcţionează cu transfocator. El filmează din spaţiu,
ţinteşte obiectivul Terra, „mahalaua universului” şi se
apropie până la „bipezii stupizi” pe care-i studiază din
toate unghiurile, realizând gros planuri surprinzătoare
 
  

prin acuitatea observaţiei şi a relatării. Imaginile par morală, manipulări, sau minciună. Suntem, pe bună
în 3D, iar atmosfera este excelent redată. dreptate, cei mai inteligenţi de pe această planetă!”
Operatorului nu-i scapă nici cel mai mic amănunt, el Dar, în acelaşi timp, autorul oferă şi soluţia
disecă fiecare aspect al vieţii româneşti cu incisivitate salvatoare pentru perpetuarea unei vieţi demne, şi
ironică, operând chirurgical toate tumorile maligne anume strădania autotransformării omului în „vrednic
ale societăţii prezentului degenerat. Fie că e vorba de şi neprihănit”.
problemele capitale încă nerezolvate şi, se pare, de Am încheiat lectura cărţii păstrând în minte şi
nerezolvat, epuizarea rezervelor de apă, islamismul suflet imaginile fantastic de realist-critice din lumea
fanatic, sistemul sanitar şi al pensiilor, şomajul, cuvântătoarelor, necuvântătoarelor, roboţilor,
obezitatea, drogurile, fenomenul protestelor fără sfinţilor, sau a voievozilor, recompusă de Mihai
conţinut, al câinilor vagabonzi, fie de mentalitatea Batog-Bujeniţă. Şi m-am întrebat cu cuvintele
asistaţilor, lingăilor şi pomanagiilor, traseismul şi autorului „Ce-ar fi dacă?” Şi mi-am răspuns cu
hărţuiala sexuală, dimpreună cu păcatele omeneşti, mesajul umanist optimist desprins dintr-o carte în
beţivănia, desfrâul, violenţa, egoismul, lăcomia, care umorul dă lecţii de viaţă,
prostia, setea de putere, răutatea, meschinăria. „Vivat,crescat, floreat!”
Indignat de corupţie şi degradarea morală,
autorul imaginează răsturnarea schemei evoluţioniste
pornind degenerarea de la mamifere înspre
unicelulare şi înregistrează spaimele contemporane,
întreţinute şi aţâţate de media şi prooroci mincinoşi
menite să deturneze atenţia mulţimii de la realele
impasuri ale vremurilor.
Autorul are o imaginaţie debordantă în
privinţa numelor personajelor sale arhetipuri. de pildă
„Merchelica zisă Alemana, ducele de Pardaillan zis
Francu, Ciordel zis Bălan, Pandelică Borş, Filică zis
Cocârţ, Gheorghe Ţâţârlică zis Jiji Brânzoi (ghicim
cu deliciu identitatea celui din urmă!). Fiecare „erou”
este caricatural descris în linii sigure de condei, astfel
încât îl vezi aievea în faţa ochilor, cu trăsăturile feţei,
costumaţia, gestica, dar mai ales prin redarea până la
onomatopee a discursului şi dialogurilor pitoreşti în
grai dulce moldovan, şmecher oltean, mahalagesc
contemporan, agramat rrom, sau deformatul
româno-arăbesc. Cititorul nu numai că aude cu
urechea minţii, dar îi pare că şi simte mirosurile
emanate în chiolhanurile descrise cu lux de amănunte.
În „Conspiraţii de apartament” polemistul şi
pamfletarul sunt dublaţi de dramaturgul unor scenete
care se ridică la rang de comedie de moravuri, dar şi
de actorul cu o mie de măşti care îşi îmbracă mantia
extraterestrului, regalităţii, căutătorului de dreptate
într-o lume pământească promiscuă, sortită pieirii.
Există în Mihai Batog-Bujeniţă şi latura scenografică,
decorurile în care se petrece acţiunea fiind excelent şi
Cântecul mâinilor (ulei pe pânză) - Gabriela Cucinschi
colorat realizate. Fie că e vorba de interioare, sau de
descrieri ale peisajelor în diverse anotimpuri şi
topografii rurale cu datinile lor.
„Moravurile se îndreaptă prin râs” spuneau
latinii. Mihai Batog-Bujeniţă scrie adevăruri
usturătoare îmbrăcându-le în glazură comică:
„Nimeni nu ne poate întrece în abilităţi de pervertire

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  13 

 

STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ
Theodor CODREANU - Huși
Peste mode şi timp
Tema anchetei nu se vrea,
desigur, doar conjuncturală, prilejuită
de comemorarea morţii lui Mihai
Eminescu. Pentru că dilema actual /
inactual, în ce-l priveşte pe Eminescu,
se poate invoca atât într-un cadru
gnoseologic cartezian, cât şi
raportându-ne la o mentalitate
post-carteziană, caracteristică noii
paradigme culturale transmoderne,
izomorfa celei de a doua revoluţii
cuantice din microfizică. Iar cum cel mai comod este să reduci
lucrurile la un singur nivel de realitate, se înţelege că tentaţia
primă este să-1 judeci pe Eminescu într-un cadru cartezian al
gândirii, ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor. Să nu ne
mire, aşadar, că unii vor răspunde că Eminescu este „actual”, iar
alţii, cu aceeaşi „îndreptăţire”, îl vor găsi „inactual”, ba chiar
„primejdios” pentru timpurile pe care le trăim. Jocul acesta
halucinant, caracteristic unei anume schizoidii europene, este
deosebit de antrenant în spaţiul public românesc şi el ţine, în ce-l
priveşte pe Eminescu, de mai bine de 130 de ani. Propriu-zis,
chiar din timpul vieţii gazetarului de la Timpul, fiindcă, în primul
rând, ziaristul va stârni cele mai încinse patimi care se vor
răsfrânge şi asupra poetului sau gânditorului din varii domenii
pe care le-a abordat de-a lungul vieţii (disciplinar,
multidisciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar).
Aparent, gazetarul Eminescu te sileşte să te
„solidarizezi” cu ideile lui sau, dimpotrivă, să le respingi cu
vehemenţă şi asta fiindcă din întreaga gândire eminesciană
publicistica pare, prin excelenţă, ideologică, adică „partizană”,
apartenenţă la interesele imediate ale unui partid. Argumentul
imbatabil este că poetul a scris la un ziar aparţinând Partidului
Conservator. În consecinţă, cei care se pretind a fi „liberali” sau
de o culoare politică apropiată vor găsi totdeauna argumente
care să-l eticheteze pe Eminescu drept „reacţionar”, „antisemit”,
„protolegionar”, „paseist” etc. Aceasta este o tipică reducţie a
gândirii lui Eminescu la un singur referențial sau nivel de
realitate. Greutatea începe de acolo că, la rându-le, conservatorii
tind la o reducţie similară, acceptându-l pe gazetar doar în
măsura în care el pare să militeze pentru ideile strict
conservatoare. Or, Eminescu ajunge să intre direct în conflict cu
fruntaşii conservatori de felul lui Petre P. Carp şi Titu
Maiorescu. Diferenţa dintre Eminescu şi Maiorescu, bunăoară,
este modul de gândire: în vreme ce mentorul Junimii gândea în
cadru strict cartezian, punctul său forte fiind logica clasică,
Eminescu gândea cel puţin într-un dublu referențial dacă nu
multireferențial.
Metoda transdisciplinară stabileşte că antinomia care se
manifestă în spaţiul a două referenţiale incompatibile se rezolvă
la un al treilea nivel, superior. Kant abandonase antinomiile
găsind soluţia în rațiunea pură, iar Hegel s-a iluzionat că poate
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  14
rezolva antitezele prin sinteză. Eminescu a avut geniul să
transceandă ambele ipostaze, vorbind de antiteze împăcate, pe
care el le opune „antitezelor monstruoase”. Este ceea ce Lucian
Blaga va numi transfigurarea antitezelor. Cu alte cuvinte, a putea
să judeci corect gândirea eminesciană se cuvine să atingi
modelul de gândire blagian, lupascian (terţul inclus/ascuns) sau
nicasiana logică a lui Hermes. Or, nici conservatorii de felul lui
Maiorescu şi nici „neoconservatorii” de felul contemporanului
nostru Ioan Stanomir nu pot să iasă din cadrul cartezian al
gândirii şi, în consecinţă, ei vor eşua în evaluarea
„conservatorismului” eminescian, unul complex,
multireferenţial, pe care numai o viziune de tip bootstrap o poate
rezolva. Cine vrea să verifice afirmaţia mea să citească atent
cartea „neoconservatorului” Ioan Stanomir, Reacțiune și
conservatorism. Eseu asupra imaginarului politic eminescian
(Editura Nemira, Bucureşti, 2000). O lucrare documentată,
destul de bine scrisă, dar incapabilă să depăşească referenţialul
cartezian al gândirii ideologice, încât autorul nu poate pătrunde
până la complexitatea conservatorismului eminescian, pe care-l
sancționează ori de câte ori părăsește paradigma logicii
carteziano-newtoniene. În consecinţă, el ajunge să emită aceleaşi
poncife ideologice, pe care le găsim şi la liberali sau la
comunişti, concretizate în etichetări precum „reacţionarism” etc.
Ideologi de acest fel (care pretind, ca postmodernişti, cum se
consideră, că trăiesc în „postideologie”!), nu bagă de seamă că
gândirea transmodernă a ajuns să considere „reacţionarismul” în
termeni eminescieni, că antimodernii sunt adevăraţii „moderni”,
ca în admirabila carte a lui Antoine Compagnon, Les
antimodernes. De Joseph de Maistre a Roland Barthes (Editions
Gallimard, Paris, 2005).
Cu aceeaşi incapacitate de a ieşi dintr-un referenţial
unic, se poate demonstra „inactualitatea” poetului Eminescu,
ceea ce s-a şi făcut nu numai de către „dilematici”, dar şi de către
eminentul critic literar Nicolae Manolescu în monumentala sa
Istorie critică a literaturii române, unde poetul rezistă doar prin
poeme de fundal în care criticul depistează maniera textualistă,
adică post-modernistă. Cu metoda reducţiei la un singur nivel de
realitate, Eminescu apare demn de compasiune comparativ cu
geniul textualist-parodist din poemele lui Mircea Cărtărescu.
Ironia face doar că „dilematicii” refuză a gândi dilematic, adică
într-un dublu referenţial, cum încearcă a ne spune cuvântul
dilemă! La fel cum procedează şi istoricul literar invocat, care
pretinde a urma metoda scrierii istoriei „la două mâini”!
Păcatul mare e că şi apologeţii de ocazie îl exaltă pe
Eminescu tot reducţionist, ceea ce dă din abundenţă apă la
moara dilematicilor. Altfel spus, ambele tabere se alimentează
reciproc-jubilatoriu, încât „actualitatea” şi „inactualitatea”
Eminescului vor continua să fie de lungă... actualitate! Or,
Eminescu este peste mode şi timp!
(Ancheta revistei „Cronica veche”, Iaşi, iunie 2011:
„Eminescu-actual/inactual”)
 

STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ
Tristan Tzara ‐ 120
(Rosenstock, Samuel),
n. 16 aprilie 1896, în Moineşti,
judeţul Bacău - m. 24 decembrie
1963, la Paris (Franţa). Poet,
prozator, dramaturg, eseist,
publicist. Este fiul Emiliei (n.
Sibalys), menajeră, şi al lui
Philip Rosenstock, contabil la
Societatea Petrolieră „Steaua Română“ din Moineşti. A
fost educat în spiritul religiei iudaice, absolvind
cursurile primare ale Şcolii israelito-română din târgul
natal (1902-1906) şi, apoi, pe cele ale Institutului
„Schewitz Thierin” şi ale Liceului „Mihai Viteazul” din
Capitală (1906-1914, actualul Colegiu Naţional), la
acesta din urmă ca particular. Deşi Solomon Şapira
susţine că s-a evidenţiat ca un „elev excepţional” şi că a
absolvit cursurile liceale la Bacău, traseul său şcolar nu
a fost lipsit de evenimente, prin clasa a VIII-a de liceu
având probleme cu promovabilitatea, întrucât a primit
nota 3 la matematică şi 4 la disertaţie. La limbile
franceză şi germană a avut, în schimb, 10 pe linie,
graţie şi profesorilor de la institutul cu predare în limba
franceză, iar la limba română doar 6. Cert este, după
propria mărturisire, că îşi petrecea vacanţele la Gârceni,
judeţul Vaslui, acolo unde tatăl său, devenit între timp
mic industriaş, avea, la marginea pădurii, o fabrică de
cherestea, în jurul căreia se aflau casele bunicilor,
părinţilor şi muncitorilor ce nu erau din partea locului.
În mica aşezare îl avea adesea ca oaspete pe Ion Eugen
Iovanaki, viitorul poet Ion Vinea, pe care îl cunoscuse
pe când era elev la secţia modernă a liceului
bucureştean şi cu care va lega o strânsă prietenie,
materializată într-o primă fază prin editarea, împreună
cu el şi cu Marcel Iancu, a revistei Simbolul, ce va
apare în patru numere. În paginile primului număr al
acesteia a şi debutat, pe 25 octombrie 1912, cu poezia
Pe râul vieţii, semnată cu preudonimul S. Samyro, pe
care îl va abandona mai târziu în favoarea lui Tristan
Ruia şi, în final, a lui Tristan Tzara, cel ce l-a făcut
celebru şi pe care îl va adopta oficial, prin legalizarea
lui, la 27 iulie 1925. Până la 25 decembrie 1912, când
publicaţia şi-a încetat apariţia, a reuşit să mai publice în
paginile acesteia poeziile Cântec, Poveste, Dans de fee
şi să adune în jurul ei nu doar creatori din rândul
liceenilor şi studenţilor, ci şi nume consacrate în presa
literară, în frunte cu Alexandru Macedonski, Adrian
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  15
Cornel GALBEN - Bacău
Maniu, Ion Minulescu, Al. T. Stamatiad, Iuliu Cezar
Slăvescu, Emil Isac, Eugen Ştefănescu-Est şi Nicolae
Davidescu. În 1914 se înscrie, culmea, la
Facultatea de Matematică şi, concomitent, la Facultatea
de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti,
dar pe care le va abandona după numai un an, întrucât
tatăl său l-a trimis la studii în Elveţia, dorind în acest fel
să-l scoată din poema bucureşteană. Prima variantă a
celebrului de acum pseudonim, Tr. Ţara, o găsim
consemnată pe manuscrisul poeziei Chemare, datată
„Pădurea Gârceni, 1913”, tot în casa părinţilor
născându-se şi versurile din Vino cu mine la ţară,
scrisă în 1915, în ultima vacanţă petrecută în România,
alături de sora mai mică, Lucia-Maria, şi de ceilalţi
membri ai familiei. Până să plece la Zürich, în
noiembrie 1915, editează împreună cu acelaşi Ion
Vinea, cu o lună înainte, revista Chemarea, în care
apare pentru prima oară atât noul pseudonim, Tristan
Tzara, cât şi întâile semne ale unei altfel de poezii, ce se
detaşează încet-încet de
simbolism, şi colaborează
la NRR, Azi, Versuri şi
proză. Un nume poetic
pe cât de percutant şi de
sugestiv, pe atât de
controversat când vine
vorba de originea lui, cu
trimiteri când la gura de
rai de la Gârceni, când la
un sfânt din calendarul
ortodox (Victor Macarie),
când la celebra operă
Tristan Tzara
wagneriană, când la
cuvântul ebraic tradus prin tristeţe, jale, dar şi dor sau,
pur şi simplu, la starea de spirit a tânărului poet, „trist
în ţară” (Colomba Voronca, soţia lui Ilarie Voronca şi
sora lui Claude Sernet, plecat şi el în lume tot de pe
meleagurile băcăuane). În Elveţia, se înscrie mai întâi la
Şcoala Particulară „Hausmann”, apoi la Facultatea de
Litere şi Filosofie a Universităţii din Zürich, dar
abandonează cursurile din pricina maladiei nervoase,
după ce iniţial fusese scutit două semestre. Pendulând
între pensiunile „Altinger”, „Furrer”, „Kalz” şi hotelul
„Scefor”, din care dispare uneori şi câte o lună,
descoperă boema cafenelelor helvete, iniţiind împreună
cu Hans Arp, Hugo Ball, Marcel Iancu şi alţi artişti
 

Mişcarea Dada, căreia îi elaborează primele manifeste.
Lansată la Cabaretul Voltaire, în 5 februarie 1916,
aceasta va fi însoţită de propria revistă, Dada, pe care o
conduce între iulie 1917 şi martie 1920, oferind-o
cititorilor în versiune bilingvă, franceză şi germană.
Debutează editorial, în Colecţia Dada, cu placheta La
Premiere aventure celeste de Monsieur Antipyrine
(J. Heuberger, Zürich, 1916, ilustrată cu gravuri de
Marcel Iancu), urmată în aceeaşi serie de Vingt-cinq
poemes (Zürich, 1918, cu ilustraţii de Hans Arp şi un
tiraj ce include şi 10 exemplare pe hârtie Hollande),
ambele republicate, în ediţie facsimilată, de Thomas
Press, Inc. (Ann Arbor, Michigan, 1983). Colaborează
la revistele Nord-Sud şi SIC, iar în ţară prietenii îi
publică versurile lăsate în manuscris, care încep să
apară în Contemporanul, Noua revistă română şi
unu. Suspectat de practici subversive, în seara zilei de
29 septembrie 1919 este arestat de Poliţia din Zürich, în
Cafeneaua „Spolndit”, împreună cu Lucien Longenis şi
Margot Jung. O lună mai târziu se numără printre
editorii unicului număr al revistei Der Zeltweg şi se
decide, la sfârşitul anului, să părăsească Elveţia, din
ianuarie 1920 stabilindu-şi noua reşedinţă la Paris. Dacă
în Cabaretul Voltaire scandaliza publicul indignat
„costumat ca un clovn dandy”, fredonând „melodii
sentimentale şi nostalgice” şi împărţind cocoloaşe de
hârtie, în timp ce recita versuri din jurnalul lui Hugo
Ball, la Paris, acest „bărbat mărunţel şi vioi, cu
monoclu”, şi-a propus să dea o dimensiune universală
mişcării pentru care scrisese 7 manifeste, antrenându-se
în „activităţi tumultuoase cu André Breton, Philippe
Soupault şi Louis Aragon pentru a şoca publicul şi a
dezintegra structurile limbii”. Se integrează rapid în
cercurile literare pariziene, publicând în Action,
Aventure, Cannibale, LʼEsprit Nouveau, Europe,
Littérature, Manomètre, Orbes, Projecteur,
Proverbe, Sélection, 391, Z ş.a. nu doar poezie, eseuri
şi teatru, ci şi texte gen Manifestul despre amorul slab
şi amorul amar (1920), în care teoretiza poetica
hazardului şi lansa metoda colajului: „Luaţi o pereche
de foarfeci. Alegeţi din ziar un articol care să aibă
lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei dumneavoastră.
Decupaţi articolul. Tăiaţi cu grijă toate cuvintele pe
care le conţine şi puneţi-le într-un săculeţ. Agitaţi-l
uşor. Extrageţi cuvintele şi aşezaţi-le în ordinea
extragerii. Copiaţi-le cu grijă. Poezia vă va semăna”. În
vara anului 1920 va reveni în ţară, oprindu-se pentru 24
de ore în Bucureşti, de unde îi scria lui Francis Picabia
(28 iulie), apoi face un ultim popas la Gârceni, unde va
rămâne 3-4 săptămâni, după care se întoarce la Paris,
publicând, în Colecţia Dada, volumul Cinéma
calendrier du coeur abstrait. Maisons (Au Sans
Pareil, 1920, cu ilustraţii de Hans Arp, republicat apoi,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  16
în ediţie facsimilată, de Thomas Press, Inc., Ann Arbor,
Michigan, 1983). Se înscrie la Facultatea de Ştiinţe
(specialitatea chimie generală), devine membru al
Asociaţiei Studenţilor Români din Franţa (1920-1923),
ia parte la editarea unor publicaţii, precum Dada au
grand air (octombrie 1921), iar în aprilie 1922 devine,
concomitent, director al „jurnalului transparent” Le
Coeur à barbe şi al revistei Dés, cultivând relaţii
strânse cu marii artişti modernişti ai epocii (Louis
Aragon, André Breton, Paul Eluard, Philippe Soupault).
Pe 10 iunie 1921, Théâtre des Champs-Élysées îi
prezintă, în premieră, piesa de teatru în trei acte Le
Coeur à gaz, ce va fi apoi publicată la Berlin, în Der
Sturm, sub titlul La vraie Jeune France (martie 1922),
rejucată de Théâtre Michel (6 iulie 1923) şi publicată în
volum la casele editoriale G.L.M. (1946) şi J. Damase
(1977). Între martie 1923 şi iunie 1924, noua serie a
revistei Les Feuilles Libres îi publică, în foileton,
romanul Faites vos jeux, în timp ce Editura Kra oferă
cititorilor, în acelaşi an, 1923, volumul de poeme De
nos oiseaux (cu desene de Hans Arp), care pune capăt
extravaganţelor dadaiste şi deschide calea către
dimensiunea modernităţii („Evoluţia mea m-a făcut să
abandonez caracterul demonstrativ, provocator şi
negator al poeziei, ducându-mă către o exprimare mai
constructivă a materiei poetice.”). Decesul dadaismului
îl anunţase, de fapt, încă din 1922, când, împreună cu
alsacianul Hans Arp, a făcut o călătorie în Germania,
participând la Congresul Constructivist de la Düseldorf
şi susţinând conferinţe la Berlin, Jena şi Weimar, în
cadrul acesteia din urmă, decretând: „Spiritul Dada a
avut influenţa şi continuitatea sa, dar Dada însăşi nu
mai există, deoarece Dada nu era numai această
influenţă. Dada era o adevărată activitate.” Pe 17 mai
1924, Teatrul La Cigale îi montează, în premieră,
tragedia în 15 acte, Mouchoir de nuages, ce va fi
publicată şi în volum de Editura Sélection (Anvers,
1924) şi, apoi, de Galerie Simon (1925). Tot în 1924,
repune în circuit cele Sept manifestes Dada (Éd. du
Diorama, Jean Budry et Cie, cu desene de Francis
Picabia şi un tiraj ce include şi 50 de exemplare pe
hârtie Madagascar), reluate de J.-J. Pauvert, în 1963, cu
menţiunea Contient „l'édition originale de
Lampisteries, réunissant les écrits en prose publiés par
l'auteur entre 1917 et 1922” şi, în facsimil, în 1978.
Tensionarea relaţiei cu André Breton, care i-a reproşat
că devenise monoton, duce la desprinderea definitivă de
fenomenul dadaist, contestat în ţară de Nicolae Iorga şi
Camil Petrescu, orientarea sa către suprarealism fiind
ilustrată definitoriu de amplul poem LʼHomme
approximatif, în nouăsprezece episoade, „construit pe
o schiţă epică discretă, absorbită în liric, în care se
dezvoltă tema precarităţii fiinţei supuse trecerii timpului
 

şi rarefierii identităţii”. O primă secvenţă din acesta o
publică în revista Sélection, în noiembrie 1925, iar în
volum, în 1931 (Editura Foucarde, Paris, cu o gravură
de Paul Klee). Tot în 1925 reia legăturile şi cu revistele
româneşti, cărora le trimite poeme în limba franceză,
inserate în paginile publicaţiilor Integral (1925-1928)
Urmuz (1928) şi unu (1928-1932). Sub îngrijirea lui
Saşa Pană, poeziile în limba română au fost grupate şi
publicate sub titlul Primele poeme ale lui..., urmate de
Insurecţia de la Zurich (Editura Unu, Bucureşti, 1934,
ediţie bibliofilă, cu un tiraj de 230 de exemplare
numerotate, dintre care 10 exemplare hors-commerce,
cu un desen aquaforte de Yves Tanguy, şi 13
exemplare „du tete”), reluată sub aceeaşi atentă
supraveghere cu prilejul aniversării a 75 de ani de la
naştere (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971).
La editurile pariziene, Primele poeme fuseseră
precedate de volumele Indicateur des chemins de
coeur (Jeanne Bucher, 1928), LʼArbre des voyageurs
(de la Montagne, 1930, cu litografii de Joan Miro, ediţie
reluată în 1968, în îngrijirea şi cu prefaţa lui Hubert
Juin), Ou boivent les loups (Cahiers Libres, 1932, cu
ilustraţii de Max Ernst; 1968, cu ilustraţii de Man Ray),
LʼAntitete (idem, 1933, cu ilustraţii de Pablo Picasso;
1949, alte trei ediţii, cu ilustraţii de Max Ernst, Yves
Tanguy şi Joan Miro) şi urmate, până la izbucnirea celei
de a doua mari conflagraţii mondiale, de Sur le champ
(Sagesse, 1935), Grains et issues (Denoël et Steele,
1935, cu o acvaforte de Salvador Dali), La Main passe
(G.L.M., 1935, cu o acvaforte de Kandinsky), Ramures
(idem, 1936, cu un desen de Alberto Giacometti),
Vigies (idem, 1937), La Deuxieme aventure céleste
du monsieur Antipyrine (des Réverbéres, 1938) şi
Midis gagnes (Denoël, 1939, cu desene de Henri
Matisse; ediţia reluată, 1948). După ce a făcut câteva
călătorii în Spania (1936-1937), solidarizându-se astfel
cu luptătorii anti-Franco, între anii 1942 şi 1944
vieţuieşte clandestin, la Souillac, alăturându-se ca
maquisard mişcării de rezistenţă franceze şi colaborând
la publicaţiile simpatizante ale acesteia (Confluences,
Les étoiles de Quercy, Les Lettres françaises, Le
Point, aici îndeplinind şi funcţia de secretar), precum şi
la Radio Toulouse, unde coordonează unele emisiuni.
Devenit militant comunist, îşi reia activitatea editorială,
încredinţând tiparului volumele Une Route Seul Soleil
(Comité National des écrivains, Toulouse, 1944), Ça va
(Centre des Intellectuels, Cahors, 1944), Entre-temps
(cu desene de Henri Laurens, Editura du Point du Jour,
Paris, 1946), Le Signe de vie (cu 6 desene şi o
litografie originală de Henri Matisse, Editura Bordas,
idem, 1946), Terre sur Terre (cu desene de Andre
Masson, Editura Tois Collins, Geneva, 1946) şi
Vingt-cinq et un poemes (cu 12 desene de Hans Arp,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  17
Editura de la Revue Fontaine, colecţia „LʼÂge dʼOr”,
Paris, 1946). Începând cu luna octombrie 1946
întreprinde un lung turneu de conferinţe în Europa, care
include oraşe din Cehoslovacia, Iugoslavia, România
(Bucureşti, Cluj, Moineşti) şi Ungaria, iar în aprilie
1947 devine cetăţean francez şi în acte, aderând în
acelaşi an la Partidul Comunist Francez şi reluându-şi
cu o intensitate mărită colaborarea cu editurile. Îi apar,
astfel, volumele Morceaux choisis (prefaţă de Jean
Cassou, Editura Bordas, 1947), La Fuite (poem
dramatic în 4 acte şi un epilog, Editura Gallimard,
Paris, 1947), Le Surréalisme et l’Après-Guerre
(Editura Nagel, idem, 1947, publicat în februarie acelaşi
an, în traducerea lui Saşa Pană, şi în revista Orizont),
Picasso et les Chemins de la Connaissance (Editions
dʼArt Albert Skira, 1948), Phases (cu o litografie de
Alberto Giacometti, Editura Serghes, idem, 1949), Sans
coup férir (cu o acvaforte de Suzanne Roger, Editura
Jean Aubier, idem, 1949), Parler seul (cu 70 litografii
de Joán Miró, Editura Marght, idem, 1950; ediţie nouă,
1955), De mémoire d’homme: Poème (cu 9 litografii
de Pablo Picasso, Editura Bordas, 1950), La Première
main (Editura P.A.B., Aiès, 1952), Phases (cu portret
de Paul Swan, Editura Maisonnneuve, 1952), La Face
intérieure (cu o litografie de Fernand Leger, Editura
Seghers, Paris, 1953), Picasso et la poesie (Editura de
Luca, Roma, 1953), LʼEgypte Face à Face (cu
fotografii de Etienne Sved, Editura Clairefontaine,
Lausanne, 1953), Parler seul (Planètes), Edition
Caractères, Paris, 1955 (cu desene de Jean Arp), à
Haute flamme (cu 5 desene de Pablo Picasso,
Imprimeria Jacquet, Paris-Aiès, 1955), La Bonne
heure (cu ilustraţii de Georges Braque, Imprimerie de
R. Jacquet, Paris, 1955), Miennes (cu 7 desene
acvaforte de Jacques Villon, Editura Caractères, idem,
1955), Le Temps naissant (cu 4 ilustraţii de Mehmed
Melih Devrim Néjad, Editura P.A.B., 1955), Le Fruit
permis (cu 4 ilustraţii de Sonia Delaunay, Editura
Caractères, 1956), Frère Bois (cu o gravură de Jean
Hugo şi un tiraj de 34 de exemplare numerotate, Editura
P.A.B., 1957), La Rose et le chien, poème perpétuel
(cu desene şi prezentare grafică de Pablo Picasso, într-
un tiraj de 22 de exemplare, numerotate şi autografiate
de autor şi ilustrator, idem, 1958), Juste present (cu
desene acvaforte de Sonia Delaunay, Editura La Rose
des Vents, Lausanne, 1961), De la coupe aux lèvres
(Edizioni Rapporti Europei, Roma, 1961) şi
Lampisteries précédées des sept manifestes Dada (cu
portret şi desene de Francis Picabia, Editura
Jean-Jacque Pauvert, Paris, 1963, a II-a ediţie, în 1979).
În toată această perioadă a susţinut conferinţe despre
avangardismul european şi creaţia sa, a făcut cercetări
laborioase despre opera lui François Villon, Louis Labé
 

şi François Rabelais, dar şi despre arta africană, care l-a
cucerit după ce a participat, în 1962, la Congresul
pentru Cultura Africană de la Salisbury. Dată fiind
opera antumă şi contribuţia sa la diversificarea culturii
europene, deţinătorul Marelui Premiu de Poezie
„Etna-Taormina” (1961) a avut o postumitate pe
măsură, bibliografia sa îmbogăţindu-se cu noi reeditări,
consemnate deja, cu volumele Les Premières poèmes
de Tristan Tzara, suivis de cinq poemes oublies
(prezentate şi traduse de Claude Sernet, Editura
Seghers, Paris, 1965), 40 Chansons et dechansons
(prefaţă de Claude Sernet, cu ilustraţii de Jacques
Herold, Editura Fata Morgana, Montpellier, 1972),
Poemes roumains (traducere de Serge Fauchereau,
Editura la Quinzaine Littéraire, Paris, 1974) şi cu
monumentala ediţie de Oeuvres completes, I-VI
(îngrijită de Henri Behar, Editura Flammarion, Paris,
1975-1991). La acestea se adaugă mii de consemnări,
articole, eseuri şi studii, risipite în mai toate publicaţiile
lumii sau adunate în exegeze ori în antologii tematice,
la care contribuţia românească are un loc aparte.
Postum, în România au fost publicate volumele
Primele poeme. Insurecţia de la Zürich (ediţie mult
adăugită, îngrijită şi postfaţată de Saşa Pană, Editura
Cartea Românească, 1971), Şapte manifeste Dada.
Lampisterii. Omul aproximativ (1925-1930, ediţie
îngrijită, traducere şi prefaţă de Ion Pop, Editura
Univers, Bucureşti, 1996), Fuga (traducere de Calistrat
Costin, Editura Deşteptarea, Bacău, 1996), Litanii
avantdada (ediţie bibliofilă, îngrijită de Alexandru
Condeescu, Ministerul Culturii / Muzeul Literaturii
Române, Bucureşti, 1996) şi Vingt-cinq
poemes/Douăzeci şi cinci de poeme (ediţie bilingvă,
traducere şi prefaţă de Nicolae Ţone, postfeţe de Serge
Fauchereau, Pierre Mazares, Laurenţiu Ulici şi Marin
Sorescu, Editura Vinea, Bucureşti, 1998). A fost inclus,
de asemenea, în volumele colective Antologia
literaturii române de avangardă (1969), Avangarda
literară română (1983), Climat poetic simbolist
(1987), Antologia poeziei române culte de la Dosoftei
până în 1993 (1993), Poezia românească modernă de
la G. Bacovia la Emil Botta (1996), De la Cilibi
Moise la Paul Celan (1996), O mie şi una de poezii
româneşti (1997), Antologia poeziei române de la
origini până azi (1998), Poezia Pădurii (1998-1999)
ş.a.
Firesc, băcăuanii nu puteau ocoli creaţia
„moineşteanului universal”, în zilele de 5 şi 6
decembrie 1968, bibliotecarul Victor Macarie
organizând prima comemorare în urbea natală, la care
au participat poetul Saşa Pana, eseistul Ştefan Roll şi
pictorul M. H. Maxy. Tot atunci, sculptorul amator
Traian Caloianu a făcut un prim bust din ghips al
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  18
fondatorului dadaismului, deschizând calea spre
dezvelirea plăcii memoriale „Tristan Tzara” şi a efigiei
scriitorului, executată de sculptorul Dumitru Gârea,
spre inaugurarea librăriei şi fondarea Societăţii
Cultural-Literare cu aceleaşi nume, evenimente
petrecute la jumătatea lunii noiembrie 1991, când a avut
loc şi primul Colocviu „Tristan Tzara” organizat de
aceasta. Sufletul şi animatorul tuturor manifestărilor
dedicate autorului Omului aproximativ a fost şi
rămâne preşedintele fondator, profesorul Vasile
Robciuc, cel ce a declanşat o adevărată avalanşă de
acţiuni omagiale, ce au culminat în anul Centenarului
naşterii scriitorului, pus sub egida UNESCO. S-a
inaugurat atunci impresionantul şi expresivul
Monument Dada, operă a sculptorului Ingo Glas, s-a
lansat timbrul omagial Tristan Tzara, s-a finalizat
Concursul Internaţional de Poezie ce-i poartă numele şi
s-au derulat lucrările Colocviului „Dimensiunea lui
Tristan Tzara”, cu invitaţi prestigioşi din ţară şi
străinătate. Tot în 1996, la Bucureşti a avut loc o
sesiune solemnă a Academiei Române, coordonată de
criticul Eugen Simion, iar la Bacău s-au finalizat
Expoziţia-Concurs de Ex-libris „Centenar Tristan
Tzara”, spectacolul de muzică şi poezie şi lansarea
albumului omagial „Tristaniana”, sub bagheta
dirijorului Ovidiu Bălan, directorul Filarmonicii
„Mihail Jora”, premiera piesei Fuga, tradusă de poetul
Calistrat Costin şi montată la Teatrul Bacovia de
regizorul Dumitru Lazăr Fulga, lansarea cărţii omonime
şi a melaliei jubiliare, Simpozionul „Tristan Tzara”, cu
invitaţi de marcă ai culturii contemporane. Om al
provocărilor continue, Vasile Robciuc a lansat apoi
primul număr al revistei plurilingve de cultură
internaţională Caietele Tristan Tzara, fondată în 1998
şi care a ajuns, în 2015, la volumul XXIV-XXX,
albumele discografice „Muzică pentru Tristan Tzara”
(1998, 2001) şi „Cheia orizontului” (2001), Operele
teatrale ale dramaturgului, traduse de el şi inserate în
sumarul Caietelor (Prima aventură celestă a
domnului Antipyrine, A doua aventură celestă a
domnului Antipyrine, Inimă de gaz, Batista de nori,
Cap sau pajură, Faust, Fuga, Editura Printemps,
Moineşti, 2007), atribuirea numelui scriitorului
moineştean Şcolii Generale din cartierul Găzărie etc.
Multitudinea activităţilor dedicate memoriei
sale, în ţară şi în străinătate, ne face imposibilă
consemnarea lor în totalitate, dar o imagine cât de cât
complexă a personalităţii purtătorului Buletinului Dada
o puteţi deduce din lectura bibliografiei inserate în
volumul Scriitori băcăuani (Editura Corgal Press,
Bacău, 2012), chiar dacă nici ea nu a putut fi
exhaustivă.
 

STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ
Dumitru V. MARIN - Vaslui
PRACSIU 70
‐ evocări sentimentale ‐
Relațiile mele cu acest oltean stabilit și afirmat vasluian
sunt omenesc - normale cu ceva meandre existențiale.
Profesor la Fălciu, a(m) purtat o discuție în biblioteca
condusă de Iuliana Tolea și l-am recomandat la ziarul Vremea
Nouă unde era mare, mare nevoie de ziariști. Propunerea a prins
și au urmat ani, buni, după promovarea sa în structuri (ca și
mine).
Am „consumat” o prietenie, ambilor necesară pentru
destăinuirile unor oameni care mai și gândeau, cu destulă
încredere între tătici, familii, copii și maturi.
Sportul în familie nu era pretext ci prilej pentru defulări
legate de sarcinile ingrate pe care le primeam fiecare și ne
întâlneam cel puțin săptămânal. Pe orice toloacă jucam (în
special la Școala 3) cei 7 câți eram... învingeam. Și Teodor care
dădea bine, din fugă, în minge, era un pătimaș... feroce, cu ieșiri
temperamentale. Ne apropiau și preocupările extrașcolare (la
mine), extrajurnalistice (la el), de regulă preocupat de expresie,
limbaj ales, idei mai profunde. L-a remarcat Valentin Silvestru
(și alții) pentru că deși oltean ca și G. Stoian, era rezervat,
prudent și cerebral.
A avut o perioadă neagră în istoria familială, când la
capătul puterilor mi-a încredințat toate actele (și secretele)
familiei. I-am fost alături și atunci, și, când, după Revoluție, s-a
iscat o reacție la Redacția de la Adevărul de Vaslui (Titlu ales de
el, în noaptea nesigură, în tipografie, unde eram și eu), cu
demisia sa și cooptarea lui Constantin Jomir, fost director de
Cămin cultural la Oltenești promovat de mine.
S-a retras la catedră, era nevoie de oameni competenți;
a ajuns inspector școlar și când partidele din opoziție voiau să-l
radă (să-l dea afară), am intervenit pentru el ca om de presă, șef
de partid, consilier județean și... profesor de limba română.
Cred că atunci a fost răscrucea omului de cultură care
putea să dispară în secunda doi din peisajul vasluian
(auto)anihilat de concurenți, după ce încetase influența doamnei
Elena Condrea și a altor „foști” care l-au promovat, apreciat,
susținut. S-ar fi întâmplat ca și cu Petrea Iosub, ideologul PCR,
Vasile Avram, Benedict Jelescu, ajunși necunoscuți după 1989.
Poate el n-a știut de intervenția mea, dar cred că avea cunoștință
de aceasta pentru că m-am zbătut atunci pentru el, Dumitru
Buzatu, Gh. Ciobanu, Emil Rășcanu și Virgil Giușcă de la
Bârlad. Chiar am avut influență pentru că eram și șeful ecologist
din alianța condusă de Emil Constantinescu.
Observați tenta personală și afectivă a acestei evocări,
la ceas aniversar, Pracsiu 70.
Teodor Pracsiu a fost mereu un profesor apreciat
pentru competența sa, pregătirea exemplară pentru ore, cu
imaginea unui dascăl profund, pentru bunătatea și umorul său.
Nu ne întâlneam prea des, în specialitate, atunci.
Inspectorul școlar era apreciat pentru neamestecul în
politică, profunzimea preocupărilor și disciplina „în producție”,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  19
mai ales în perioada „microbuzul...”
(deci, înainte și după Revoluție).
Desigur, era contestat de
alți ambițioși pentru că a fost activist
comunist care trebuia dat afară, să
intre ei, dar a avut alături alt mare
prieten pe profesorul Ioan Baban,
numit și el inspector școlar și pe
câțiva dintre politicieni care l-au
Teodor Pracsiu
păstrat să se lustruiască pe ei.
Intelectualul adevărat Th. Pracsiu nu a dovedit decât
comprehensiune față de autori sau orice subiecte abordate.
Preocuparea deosebită era pentru teatru, pentru Teatrul „V. I.
Popa” în special, unde era tare apreciat pentru cronicile sale, de
regulă favorabile, iar la manifestările științifice era preocupat,
prețuit și prezent așa cum dovedește volumul „Clepsidrele
Thaliei” și o operă bine articulată.
Expresia elevată, cuvântul de încurajare, imaginea
pozitivă creată, o atitudine conciliantă l-au făcut plăcut, preferat,
ascultat. Cronicarul timpului, impus (în sens de preferat) și mai
ales necesar unor publice manifestări cu asistență, aparițiile,
toate, i-au clădit meritata imagine de aleasă personalitate, bun
vorbitor, lucid analist. Nici nu poate fi comparat cu vreun alt
activist cultural încă viu care mai este prezent, cu destule idei,
dar prost expuse.
Acum e rândul lui Pracsiu, cel
NESĂRBĂTORITUL. E dintre cei foarte puțini care merită la
nivelul acestui județ, Vaslui. Încercarea unor oficialități să-i
strângă mâna în cadrul intim al instituției județene, cum s-ar
zice, pe șest, îl umilește pe acest intelectual rasat. Placheta e
dovada acestei umilințe! Din păcate nici grupul meu de presă nu
poate face mai mult, decât să semnaleze anomalia și să-i
formuleze un omagiu.
Pracsiu Teodor merită, la cei 70 de ani împliniți pe
2 iunie, onoruri publice pentru cât a reușit în viață atât în
perioada comunistă (deh, avea valoare și atunci!) cât și în
ultimii 26 de ani, mereu prezent în marea bătălie pentru
limba română.
Ca și în partidele de fotbal cu șarjele devastatoare
pe stânga, acum prof. Teodor Pracsiu furnizează dovezile
cele mai concludente de expresivitate a graiului românesc,
marchează constant în atâtea împrejurări, că limba noastră
e comoara pe care ne străduim (puțini, cu râvnă!) s-o
dezvăluim, dar s-o și păstrăm!
Alături de Theodor Codreanu, Avram D. Tudosie,
Val Andreescu, Dumitru V. Marin, Valeriu Lupu, Gruia
Novac, Ioan Baban, el va reprezenta întotdeauna Curentul
Cultural Informațional Vasluian și mai ales, valoarea
intelectuală perenă a acestor locuri.
 
 STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ
Pedeapsa iubirii,
De Val Andreescu
O carte naște o lume. Pătrunderea, prin
lectură, în lumea unei cărți nu poate fi o călătorie sub
semnul neutrului. Ea e o confirmare sau o infirmare a
propriului univers cultural la un moment dat, un dialog
viu pro și contra între lumea creată de scriitor și lumea
imaginară sau reală a cititorului. Lumea jurnalistului și
scriitoului Val Andreescu din romanul „Pedeapsa
iubirii” - Editura Pim, 2015 - e una bipolară așa cum
titlul însuși o sugerează: la un capăt al balansului ea
exultă de viață, iubire, poezie; la celălalt capăt e
Moirae (Fatum, Karma). Conceptul filozofic și religios
conform căruia „orice acțiune - fizică sau spirituală -
are în mod inevitabil o urmare pe măsură” guvernează
cele trei povești de iubire constituind, de fapt, factorul
care conferă romanului unitatea de spirit dar și o
anume tensiune subtextuală de la prima până la ultima
pagină.
Ștefan Giroveanu - personaj din volumele
anterioare ale ciclului „ Milenii, anotimpuri și iubiri” -
în demersul său de a-și apropia fiul nelegitim, pe
Amoraș Doinescu, este nevoit să aducă la lumină
povestea lui de iubire ascunsă cu Anișoara, fata din
satul său care i-a fermecat tinerețea și căreia, luând-o
sub ocrotirea sa, i-a determinat cursul vieții. La
moartea acesteia află că are un fiu, ceea ce, prin jocul
destinului, produce îmbolnăvirea și moartea soției sale
(cealaltă Anișoară) precum și îndepărtarea
iremediabilă de proprii copii Sorin și Sorina. Intrarea
lui Ștefan Giroveanu în viața cuplului Amoraș
Doinescu - Maria Lemnariu le asigură acestora -
compensație pentru o viața plină de vicisitudini și
văduvită de dragostea paternă - o studenție lipsită de
griji materiale, dedicată studiului aplicat și
înfrumusețată de o iubire profundă, tinerescă și
fericită. Dar soarta își cere vama. „Păcatul” tatălui se
răsfrânge, ca într-o tragedie antică, asupra urmașilor
nevinovați. La terminarea cu brio a studiilor la
Facultatea de Litere din Iași, când cei doi urmau să-și
încununeze iubirea prin căsătorie, Amoraș o pierde pe
Maria într-un groaznic accident aviatic la Chișinău,
unde pitoreasca fată de peste Prut plecase să-și
întâlnească părinții. Tabloul înfățișat ochiului la locul
accidentului e terifiant: „…a fost izbit de mirosul de
carne arsă ce dădea în putrefacție. Ochii săi își mutau
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  20
Ana OPRAN - Iași
privirea de la ceea ce ar
fi putut fi capetele unor
oameni vii până ieri, la
corpuri și membre arse și
chircite, abia ghicite ca
dimensuine și fără o
porțiune, măcar de piele
naturală. Era o realitate
apocaliptică…” Prin
realismul lui crud,
pasajul e demn de pana
unui Emile Zola. Amoraș
e atins de amnezie, iar
scena pregătirii de
înmormântare în lumea satului de baștină al Mariei se
împletește în imaginația sa deformată cu cea a nunții
plănuite și așteptate, căpătând sugestii mioritice. El își
caută iubita în spațiul protejat al iubirii, în gesturile și
faptele cotidiene cunoscute, anterioare tragediei.
Privindu-i fotografia prinsă pe doliul din poartă „…a
sărutat ochii și zulufii Mariei… stând de vorbă cu
soția lui și spunându-și vorbe de iubire. Pe fața
băiatului a înflorit un zâmbet timid, se aflau în drum
spre mare, el conducea și Maria îi masa umerii și
gâtul, îi atingea fața cu cei doi zulufi iar ochii ei, ah
ochii ei de culoare verde smarald!, îl priveau intens
mințindu-l că nu-l iubește, făceau baie, și fata se sfia
să stea în picioare în sumarul ei costum de plajă, erau
la mănăstire, slujba, predica despre căsătorie,
eminescianismul, dialectica limbii franceze, literatură
comparată, dacii liberi, arheul românesc, Zalmoxix,
Maria se depărta, era o stea, o cometă, se îndepărta
tot mai departe, trena rochiei îi flutura, se micșora
până ce abia se mai zărea ca o stea albastră cu ochii
verzi - smarald.” Pasajul este edificator pentru arta de
mânuitor fin al cuvântului proprie poetului Val
Andreescu. Fraza, constituită dintr-o succesiune de
secvente juxtapuse, potențează avalanșa de trăiri
halucinante ale personajului, situat psihologic la limita
dintre real și oniric, proiectând astfel imaginea iubitei
într-un halou asemănător Fetei Morgane. În logica
aceleiași idei revenită obsesiv „că nimic nu e
întâmplător”, vindecarea lui Amoraș, revenirea lui la
viață se va face nu într-o clinică de specialitate, ci
 

într-o mănăstire - Schitul Agapia Veche - sub
îngrijirea Macii Teofana, „o femeie neasemuit de
frumoasă, căreia aura credinței îi conferea și acea
frumusețe a lucrăturii pentru Dumnezeu și cu
Dumnezeu.”
Dacă în rotundul narațiunii, Ștefan
Giurgiuveanu vine din trecut cu toată încărcătura de
povești trăite în alte planuri și spații iar Amoraș
Dinescu aparține prezentului cu trimiteri spre viitor,
scriitorul Rică Olaru - un alter-ego al autorului însuși -
este liantul între lumile intersectate ale celor doi, între
lumea întâmplărilor și trecerea acestora în „poveste”
în drumul spre cititor. Ștefan Giroveanu i se
destăinuie, umplând golurile din curgerea narativă și
completând tablou experiențelor sale petrecute în alte
spații sau secvențe temporale. Din aceste destăinuiri
aflăm cursul ulterior al vieții lui Amoraș Doinescu
după o primă frângere a aripilor. Acesta devenise între
timp „profesor doctor universitar, foarte bine apreciat
pe plan mondial, cu lucrări, congrese și ca urmare a
meritelor sale… profesor de Limba română la
Universitatea din Bordeaux”. Tatăl tocmai primise o
invitație la nunta acestuia cu frumoasa și exotica
musulmană Aalya, oficierea căsătoriei urmând să se
desfășoare la Catedrala Metropolitană Română din
Paris. Din acest punct naratorul omniscient și
omniprezent își reia rolul în firul narațiunii. Asistăm la
derularea celei de-a treia „povești” de iubire - cea
dintre sobrul profesor de limba română și foarte
frumoasa și tulburătoarea lui studentă Aalya din
Maroc, încununată de perspectiva căsătoriei. Cazat la
Hotel Luxenbourg ParK, Ștefan Giroveanu are
năucitoarea surpriză de a constata că mama viitoarei
sale nurori nu este alta decât la fel de frumoasa Amina,
iubirea lui arzătoare din alte timpuri. Din nou
Fatalitatea, sub forma teribilului tabu Akala Al-Hirr își
face apariția în scenă. Pentru ca cei doi îndrăgostiți
să-și poată trăi iubirea cineva trebuia să plătească
teribilul păcat al amestecului de sânge și Amina este
gata să o facă. Capitolul poartă edificatorul titlu
„Iubire Pedepsită”. Întors în țară, Ștefan Giroveanu își
pune capăt zilelor, luând asupra sa consecințele iubirii
și plătind tributul necesar pentru viața curată și fericită
a celor doi tineri. Ultima sa scrisoare, testamentul către
cei rămași, se încheie cu impresionantul îndemn:
„Iubiți-vă cât sunteți vii! După Dumnezeu, nimic nu
este mai frumos decât iubirea pământeană, călătoria
aceasta mirifică dintre cer și pământ.”
Aceasta este țesătura de „povești” istorisite în
roman. Dincolo de ea, remarcabile sunt portretele
fizice și morale ale personajelor: figura plină de
pitoresc și culoare a Mariei Lemnariu, cea constituită
din umbre și lumini a problematicului Ștefan
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  21
Giroveanu, frumusețea fragilă și exotică a tinerei
marocance Aalya, precum și cea a lui Amoraș
Doinescu. Predilecția autorului pentru personajele
văzute ca exemplare umane frumoase fizic și moral
este evidentă. Nu întâmplător personajul asupra căruia
planează Karma, Ștefan Giroveanu, are unul din obraji
senin și plăcut în timp ce celălalt obraz este desfigurat,
hidos, inspirând o abia reținută oroare. „Prozator
adevărat, Val Andreescu este un portretist sans peur et
sans reproche care are nevoie doar de câteva tușe
pentru realizarea personajului” - conchide Daniel
Corbu în pertinenta prefață la acest roman.
Autorul nu are nici o inhibiție în a-și purta
cititorul în spații largi și diverse cuprinzând dulci
orizonturi moldave (cu farmecul blând al oamenilor,
cu obiceiuri străvechi și cu incantațiile graiului lor
așezat și neasemuit de bogat) dar și orizonturi
îndepărtate precum Paris, Bordeaux, Tanger.
Implicarea în realismul cotidian bulversant al
României postdecembriste este continuă, realizată mai
ales prin prisma compexului personaj Ștefan
Giroveanu, activist cu răspunderi în perioada
comunistă, om de afeceri și senator cu preocupări
novatoare și idealiste într-o actualitate dominată de
corupția banului și a suscesului cu orice preț.
Și nu în ultimul rând, impresionează în această
carte frumusețea descrierilor din scenele de dragoste și
a celor din natură. Aici se vădește din plin forța de
sugestie a poetului care creează adevărate pasaje de
poezie în proză: „Liniștea conferită de cântecul
frunzelor bătute de vânturi calde, marea de verde
matur, dealurile împădurite, hăt în depărtare câmpurile
înverzite,… roua ca o mare de lacrimi stelare, cântecul
miilor de păsări adăpostite de pădurea seculară, fiecare
fir al vegetației bogate, umbra groasă și statornicia
stejarilor bătrâni, razele de soare cernute de verdea
sită a frunzelor… toate îl fascinau…”
Deși, în profunzime, mesajul transmis în acest
roman nu este unul senin la nivel ideatic, el aduce la
suprafață o pătimașă dragoste de viață, frumusețea
iubirii, bucuria contopirii cu natura într-un tot organic
de o frumusețe dureroasă. Totul se plătește, dar ne
rămâne bucuria - pare a fi logica subdiacentă a
discursului narativ.
Romanul „Pedeapsa iubirii” al scriitorului
vasluian Val Andreescu este o carte ce se citește cu
interes pentru acțiune și cu plăcere estetică, o carte ce
ar trebui (după opinia mea de cititor) să se bucure de
un mare succes de public - și nu numai - succes cu
nimic mai prejos de cel al unor best-sellere din
literatura actuală de pe alte meridiane, premiate de
reviste și organizații literare de reputație
internațională.
 
 STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ
Eminescu ‐ incorect politic
Titlul cărții lui
Theodor Codreanu
(Eminescu - incorect
politic, Editura Scara Print,
București, 2014, 385 p.) nu
conține un semn de
întrebare dubitativ, ceea ce
ne demonstrează că autorul
a dorit în chip explicit să
ajungă la cititorul virtual sensul propriu al termenilor.
Ne-am luat noi mica libertate de a introduce între
cuvintele titlului o linie de pauză, cu speranța că
semnatarul volumului nu va vedea aici o lezare a
dreptului de proprietate intelectuală. După propria-i
mărturisire, criticul este la a zecea carte consacrată
poetului național, ceea ce îl așază indubitabil - din
perspectivă cantitativă și calitativă - între eminescologii
reputați și prolifici.
În viziunea lui Theodor Cocreanu, corectitudinea
politică (political correctness) este - schematizând
demonstrația - expresia unei ideologii de dreapta, care se
pronunță ritos în favoarea globalizării, a ștergerii treptate
a diferențierii naționale. Altfel spus, ținta este aceea a
„uciderii” naționalului, ceea ce semnifică, în epilog, a
veșteji patriotismul și a face anacronică iubirea de patrie.
Propozițiile comentariului sunt peremptorii și atestă
faptul că autorul nu mai are îndoieli în privința
obiectivului final. Justițiar intransigent și inflexibil,
Theodor Codreanu se luptă cu „globalizanții” de la noi,
cu adepții fervenți ai corectitudinii politice, cei care -
stranie coincidență! - fac valuri și din postura de
detractori ai lui Eminescu: Horia Roman Patapievici, Ion
Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Ioan
Petru Culianu, Ioan Stanomir, Ioana Bot, Mihai Zamfir
ș.a. De reținut o propoziție netedă cu valențe
generalizatoare: „... Fanaticii corectitudinii politice
domină azi construcția unității europene” (p.17), care
intră în rezonanță cu o frază la fel de categorică: „... tot
ce este național le stă în gât autorilor de utopii globaliste”
(p.6). De la primele pagini lectorul atent va fi frapat de
dimensiunea polemică a cărții, coordonată definitorie a
personalității criticului.
De ce este Eminescu incorect politic? Theodor
Codreanu știe să fie sarcastic atunci când fixează bornele
acestei teme de o importanță crucială pentru cultura
națională. Dacă poetul demască fărădelegile clasei
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  22
Teodor PRACSIU - Vaslui
superpuse este incorect politic; Dacă avertizează asupra
pericolelor multiple ce pasc neamul nostru și cheamă
spiritul lui Ștefan să ne apere (Doina) este incorect
politic; Dacă elogiază trecutul și pe înaintași (voievozi și
răzeși) este paseist, deci retrograd, deci incorect politic;
Dacă semnalează în publicistica-i incendiară abuzurile
unor exponenți ai minoritarilor, este antisemit și xenofob,
deci incorect politic; Dacă demască impostura, minciuna,
fariseismul, spiritul tranzacțional al funcționarilor
statului este incorect politic; Dacă ne avertizează asupra
pericolelor ce ne pasc din partea imperiilor vecine
(austro-ungar sau rusesc) este incorect politic; Dacă
deplânge soarta Basarabiei și a României Mari - deci
visează redesenarea granițelor naționale - este incorect
politic.
După părerea lui Theodor Codreanu „există
două proiecte de construire a Uniunii Europene: unul al
națiunilor, în care să funcționeze calea naturală a logicii
dinamice a contradictoriului (vezi Ștefan Lupașcu), unde
omogenul și eterogenul să se afle în plină stare T, în
semiactualizare și semipotențializare, iar al doilea este
fundat pe ideologia corectitudinii politice în care,
paradoxal, eterogenul (ca multiculturalism artificial) ar
„omogeniza” Europa prin suprimarea diversităților
naționale” (p. 17).
O bună parte a studiilor cuprinse în acest volum
radiografiază atent starea și evoluția eminescologiei și
înregistrează contribuțiile cu adevărat semnificative. „Un
veritabil eveniment în eminescologie - scrie cu satisfacție
Theodor Codreanu - l-a constituit, în anul centenar,
apariția în seria „Români în istoria universală” (datorată
Universității „Al.I. Cuza” din Iași) a volumului
Eminescu: Sens, timp și devenire istorică, îngrijit de
Gh. Buzatu, Ștefan Lemny și I. Saizu (Iași, 1988 - anul
de pe copertă, dar cartea s-a difuzat în 1989). În cele
1076 de pagini, se cuprind două secțiuni masive: o
antologie a textelor eminesciene privind istoria și studii
eminescologice, parte dintre ele retipăriri ale unor texte
clasice, parte contribuții inedite, majoritatea remarcabile
și ilustrând nivelul actual la care a ajuns exegeza operei
acestui „uomo universale” al culturii românești” (p. 47).
Era inevitabil ca Theodor Codreanu să
evidențieze contribuția eminescologică a lui Edgar Papu,
socotit - în sens simbolic - un magistru al său, susținut cu
o consecvență exemplară atât în viață cât și în posteritate.
Este așezat la locul cuvenit - eminent - Petru Creția, nu
 

fără unele rezerve legitime. Un spațiu generos este
acordat lui A.C. Cuza și studiului său consacrat
romantismului eminescian. Theodor Codreanu socotește
extraordinare două evenimente semnificative: publicarea
celor 93 de scrisori inedite ale lui Eminescu adresate
Veronicăi Micle (Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu
iubit, Editura Polirom, Iași, 2000) și cele două volume
datorate lui A.C. Cuza (Mihai Eminescu ca
reprezentant al romantismului, Editura Saeculum I.O.,
București, 2010). Exegeza, excepțională, a trecut aproape
neobservată și autorul nostru constată cu amărăciune că
două sunt cauzele tăcerii: pe de o parte, tirajul mic și
fatalemnte slaba circulație a cărții, pe de alta, prestigiul
incomod al lui A.C. Cuza în fața „corectitudinii politice”.
Romantismul eminescian este socotit „o culme a
europenității și a românității ca biruință împotriva
cadrului raționalist, cartezian al modernismului” (p. 138).
Theodor Codreanu are știința conexiunilor
inter- și pluridisciplinare, știe să fie asociativ și
disociativ, găsește mai întotdeauna formulările fericite și
se mișcă dezinvolt printre concepte: modernism,
transmodernism, postmodernism, naționalism,
internaționalism, cosmopolitism, transnaționalism ș.a.
Sunt puse în lumină coordonatele unei personalități
irepetabile: Eminescu-gânditorul politic,
Eminescu-filosoful, Eminescu și gîndirea indiană,
Eminescu și canonul occidental; o paralelă Eminescu și
Brâncuși oferă sugestii fertile privind interferența
inefabilă a poeziei cu sculptura. Punând în relație poetul
național cu I.L. Caragiale, observă paradoxal: „Miracolul
e că I.L. Caragiale este cea dintâi creație majoră a
eminescianismului” (p. 23). Trebuie urmărite cu grijă
firele acestei insolite ipoteze critice pentru a înțelege mai
bine sistemul de gândire al autorului, întemeiat pe o
asimilare riguroasă a surselor și a ideilor-cheie, spre a
ajunge firesc, fără nicio crispare ostentativă ori tentativă
de epatare, la adevărul vizat. Fidel unei perspective
diacronice judicioase asupra eminescologiei, Theodor
Codreanu schițează portretele spirituale ale unor cărturari
de un devotament exemplar față de opera Luceafărului:
George Munteanu, Aurelia Rusu, apreciată superlativ,
formată la excepționala școală editologică a lui
Perpessicius, Augustin Z.N. Pop, Dimitrie Vatamaniuc,
Mihai Cimpoi, Rosa del Conte, N. Georgescu, Adrian
Dinu Rachieru. Fiecare a venit în câmpul eminescologic
cu „partituri” personalizate, expresie a spiritului creativ
și a unui devotament împins la limitele omenescului
(exemplul suprem de devoțiune și rigoare fiind
Perpessicius). Iată o judecată critică sintetică
edificatoare: „Intuițiile critice ale lui George Munteanu
privitoare la gnoseologia poetică eminesciană se
confirmă și în planul ontologiei poetice, lucru evidențiat
de cercetări semnate de Constantin Noica, Ioana Em.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  23
Petrescu, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi ș.a.
Sunt, cred, suficiente probe pentru trăinicia și actualitatea
scrierilor lui George Munteanu” (p. 246). Ori această
tușă a portretului interior al Aureliei Rusu: „Într-o
perioadă de diletantism, de confuzie a valorilor, de
batjocură culturală, Aurelia Rusu vine cu rigoarea,
finețea și justa cumpănă a judecăților, luminând calea
adevăratei integrări spirituale europene a românilor.
Eminescu avea suprema considerație pentru caractere.
Aurelia Rusu este un mare caracter, în sens eminescian”
(p. 252).
O paralelă fericită, Eminescu-Victor Teleucă
(1932-2002), scriitor din Basarabia atât de dragă poetului
nostru, odiseea editării lui Eminescu începând cu ediția
Maiorescu, din 1883-1884 (cine și-ar fi închipuit că din
aceasta lipsește o coală editorială, adică mai multe pagini
tipărite, așa cum a demonstrat editologul N.
Georgescu?), Mihai sau Mihail Eminescu, nebunia
poetului și numeroase alte idei și ipoteze îndrăznețe
întregesc armonios arhitectura cărții.
Theodor Codreanu este indiscutabil un
eminescolog eminent și dacă ar fi să concentrăm aici, în
enunțuri aforistice, esența cărții am spune că ies în relief
dimensiunea culturală, integratoare, dimensiunea
pluridisciplinară și deopotrivă aceea polemică. Subliniez
modernitatea discursului critic și civilitatea tonului,
bogăția conexiunilor livrești și a referințelor, structura
unitară a volumului - în pofida diversității tematice -
componenta istorico-literară, rigoarea și acuratețea
stilistică, înclinația către ironia subțire, câteodată acidă,
vocația creației critice, în sens călinescian, temeritatea
unor ipoteze ce n-ar tenta niciodată spiritele prudente și
retractile (Eminescu ar fi creat în ultimii ani de viață,
crede Theodor Codreanu, care a reiterat această idee,
semn că nu apare drept o speculație spontană; apoi,
conspirația antieminesciană care ar fi dus la asasinatul
civil al poetului național, devenit incomod și periculos
pentru unii contemporani, rolul mai degrabă nefast al lui
Maiorescu după îmbolnăvirea iremediabilă din iunie
1883, ori ipoteza morții lui Ioan Petru Culianu în Statele
Unite). Theodor Codreanu refuză cu obstinație
improvizația facilă și seducătoare în favoarea
argumentului riguros, sobru și convingător. Spectacolul
discret al unei personalități critice se coroborează cu
seriozitatea constantă a intelectualului polivalent.
Dacă - păstrând proporțiile - ar fi să-l așezăm în
tradiția critică românească, am spune cu seninătatea pe
care o dau certitudinile că Theodor Codreanu se află
într-un câmp axiologic prestigios delimitat de trei mari
spirite: G. Ibrăileanu - Mihai Ralea - G. Călinescu.
Q.e.d.!
4 iunie 2016
 
 ARTĂ PLASTICĂ
Șampanie în cupe de cristal
‐ „Liviu Lăzărescu ‐ o aventură picturală”
de Zoltan Terner ‐
Zoltan Terner
este, după cum se știe, un
artist pluridisciplinar,
inclusiv și un excelent
eseist. Asta, pe de o parte.
Pe de alta - Liviu
Lăzărescu, „profesor
emeritus” la Institutul
Nicolae Grigorescu din
București, este un pictor
rarisim, de o teribil de
mare forță creatoare, un
pictor esențial, subtil, dramatic și exuberant, însumând
tonalități, uneori, de o altitudine apropiată vibrației
beethoveniene. A scrie un amplu eseu despre un astfel
de pictor, așa cum face Zoltan Terner în recentul
album monografic, intitulat „O aventură picturală”,
dezvăluindu-l și supunându-l atenției întregului
mapamond (așa cum i se cuvine) este, desigur, un act
de curaj, de competență culturală, de rafinament și de
profundă intelectualitate.
Înaintând cu mintea și sufletul prin cele peste
o sută de fascinante pagini ale acestui eseu, care
include și numeroase reproduceri ale tablourilor
artistului, ți-e dat să întâlnești o mare bogăție de idei și
sentimente. La un anume moment dat, simți că ți se
taie respirația. De bucurie. De plăcere. De încântare în
fața frumosului și a substanței umane esențiale și
grave, de o excepțională profunzime - ceea ce ridică
sufletul nostru pe trepte nebănuite. Tablourile lui Liviu
Lăzărescu, după părerea mea, ating uneori cerul
genialității bine ascunse. Iar paginile interpretative, de
comentariu și dezvăluire ale eseului ternerian, au
strălucire literară, sunt vibrante, percutante, te fac să te
simți bine, lecturând și admirând. Și pictorul și eseistul
te iau lângă ei, cu ei, explicându-ți, vorbind
vrăjitorește, arătându-ți că omul poate fi, mai presus de
toate OM. Cu înnegurări dramatice, cu sclipiri
sugerate, cu puteri ascunse, cu copleșiri inefabile... O
gamă largă de imagini și nuanțări imprevizibile dar
adevărate, ne învăluie prin zbuciumul filtrat și
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  24
Roni CĂCIULARU - Israel
dedublat cu sinceritate, de către pictorul Liviu
Lăzărescu. Omul, în creația sa, în viziunea sa - da ! -
are trăiri dincolo de cunoscut, uneori e copleșit de ce
nu se vede, dar se deduce, precum în „Joc secund” de
Ion Barbu; alteori, artistul, aflat și el în al său spațiu
dintre zenit și nadir, presimte ce nu vedem, parcă
mângâind metafizic neștiutul... Cert este că, așa cum
ne atrage atenția Zoltan Terner, artistul acesta, Liviu
Lăzărescu,transfigurează realitatea imediată, ca un
Dumnezeu, căci pornind de la ea, îi dă o altă înfățișare,
după chipul și asemănarea simțămintelor și gândurilor
sale.
Evident, este cazul să-mi temperez
entuziasmul determinat de cei doi artiști. Totuși, se
impune afirmația că avem de-a face cu un eseu de o
deosebită valoare, care-l propulsează pe pictor în
circulația universală a artei, subliniindu-i talentul și
grandoarea, argumentând și demonstrând, concret și
aplicat, dimensiuni și valențe neexprimate de nimeni
până acum. De altfel, locul lui Terner în exegeza
temeinică a acestei mari opere artistice, ne apare drept
unic. Iar pictorul ni se înfățișează, datorită și
demersului ternerian, ca fiind situat la altitudini în care
aerul banalității se rarefiază. Îmi vine în minte, nu pot
să nu fiu sincer și să scriu că, dacă aș avea pe unul din
pereții camerei mele, doar un tablou de acest Liviu
Lăzărescu, ar fi ca și cum m-aș trezi dimineața și-aș
asculta un fragment dintr-o
simfonie dragă inimii mele.
Desigur, am exprimat acest
vis, spre a-mi justifica,
oarecum, unele superlative,
de care eu sunt ferm
convins.
Acest eseu, semnat
de Zoltan Terner este legat
nu numai de puterea
magică a artistului ci, într-o
măsură asemănătoare, de
capacitatea receptivă,
marcată de sensibilitate,
 

iscusință, bun gust și intuiție, a unui intelectual de
formație renascentistă, care știe bine să interpreteze
limbajul mesajelor artistice. Bogăția de idei a eseului
lui Terner este și rodul unei culturi enciclopedice care
vine în sprijinul observațiilor sale. El ne oferă aici
concluziile unei munci sisifice de cercetare,
desfășurate ani de-a rândul, cu o voluptate de bun
degustător de vinuri rare. Cunoștințele și lecturile
întinse ale regizorului, romancierului, poetului și
criticului de artă, vin elegant să lumineze și să
nuanțeze.
În titlul eseului se spune că autorul a întreprins
o „Aventură picturală”. Nu este corect. Avem de-a
face cu o adevărată „aventură” spirituală, sentimentală,
intelectuală, care ne relevă nu numai pictorul, ci și
interpretul său. Înțelegem mai bine, mai exact unele
picturi, discutând, prin bunăvoința lui Terner, cu
Nitsche, Blaga, Rouault, Țuculescu, Bach, Leonardo
da Vinci, Paul Klee, Nicolae Grigorescu, Andreescu,
Luchian, Petrașcu...
Găsim în eseul ternerian, totodată, și referiri la
expresioniștii germani sau nordici, la icoanele și la
ceramica din România, la hieratismul bizantin, la
suprarealism, expresionism, simbolism sau cubism...
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nu avem de-a
face cu o lucrare rece, „ex catedra”, ci cu un colocviu
serios, dar amical, degajat și la obiect, referirile de mai
sus nefiind deloc ostentative, băgate acolo ca să
impresioneze, ci au un bine definit rol comparativ, de
argument, de nuanțare, de interpretare subtilă și
sugestivă. Fără-ndoială, întregul eseu se citește cu
plăcere și este ca o prelegere universitară făcută de un
adevărat magistru, situat printre ascultătorii săi.
Autorul își propune dintru început „de a dibui taina și
de a accede la miezul noimelor profunde ale acestei
opere (a lui Liviu Lăzărescu - n.n.), de a ajunge la
sămânța ei originară, acolo unde se află adevărul
întemeietor și sufletul ei prim”. Și, după serioase
ceasuri de contemplare și meditație, Terner găsește
una din cheile aurite ale picturii lui Liviu Lăzărescu.
El constată, pe drept cuvânt, că avem de-a face cu o
„veșnică năzuință de a transcende vizibilul și pipăibilul
(...). Prin magia artei (...) uneori vezi ceea ce nu se
vede, înțelegi ceea ce nu e de înțeles. Cam pe aici se
înscrie și arta practicată de Liviu Lăzărescu”. Terner
caută, cum ne declară chiar el, „geometria ascunsă” și
„vectorii energetici” ale compozițiilor picturale. Caută
și găsește! Cu ajutorul eseistului ni se relevă, mai
limpede, forța vitală a unora dintre tablouri. In
canavaua de interpretări și descifrare a sufletului
artistului, Terner face să coexiste analiza punctuală,
care merge până la amănunt, în paralel cu
concluzionarea liniilor ideatice sintetizatoare.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  25
Ansamblul operei este împărțit tematic, stilistic, după
genuri, cicluri etc., iar din contextul eseului ni se
relevă mesajul umanist al artistului plastic. Prin flori,
prin peisaje, prin oficieri religioase legate și de satul
natal și copilăria pictorului, ori prin portretele de o
excepțională forță de redare și interpretare, prin
întreaga creație a lui Liviu Lăzărescu, ni se constituie
o lume cromatică, filosofică, de inimă și superioritate
spirituală, interpretată original și novator, diversă în
unicitatea artistică creatoare a lui L. Lăzărescu. În
permanență, substanța sufletească și intelectuală a
artistului ne este relevată de Zoltan Terner dar, în
paralel, ni se relevă și consonanțele dintre artist și
interpret (la rândul său artist!). Nu o dată, amândoi
vibrează la unison, vorbindu-ne despre o lume
frumoasă, care ar putea fi mai frumoasă, mai bună,
mai lume. O lume cu dileme existențiale, o lume
tragică, sau dramatică, sau/și tandră și, nu o dată, chiar
optimistă. In același timp, din picturile lui Liviu
Lăzărescu, dincolo de real „se străvede o deschidere
spre un spațiu despațializat - dezmărginit și un timp
atemporal” - ne spune Z.T., observând „o extindere
peste limite.” Iată, de pildă, „niște biete flori
dobândind o grandoare cosmică”. De altfel, Terner ne
subliniază, nu o dată, și „metafizica” acestei lumi
picturale. Dar, desigur, altfel vom înțelege toate
acestea, dacă vom privi și citi eseul-album la care ne
referim. Tablourile susțin cuvintele, textul luminează
tablourile. De altfel, interpretările lui Terner sunt nu
numai filosofice, ci și psihologice, sociologice, etice și
estetice, legate de istoria artei, de consonanțele dintre
pictură și muzică, sau de pictura geometrizată vizavi
de implicări sculpturale, aduse pe cartonul de pe
șevalet.
Închid ultima pagină a acestui „maraton” de
suflet și gândire și-mi revin în minte cuvintele lui
Zoltan Terner - care i se potrivesc atât pictorului cât și
eseistului: „Dacă spirit nu e, dacă duhul bun nu-l
vizitează pe artist, creația sa, oricât de iscusită, poate
deveni otravă în loc de balsam. Minciună în loc de
adevăr. Care adevăr? Adevăr lăuntric și adevăr mai
presus de „realitatea aparențelor”.
Asta a vrut Terner să demonstreze: că avem
de-a face cu un mare pictor, un spirit superior, vizitat
permanent „de duhul bun”, pictor al cărui adevăr
lăuntric este unic și sublim, mai presus de realitatea
aparențelor. Din această licoare aparte, eseistul ne lasă
să sorbim o șampanie adevărată, pe care, pe parcursul
eseului său, ne-o toarnă în pahare de cristal.
 
 ARTĂ PLASTICĂ
MEMORIA sculptată a TIMPULUI
lui GHEORGHE ALUPOAEI
Unitatea și echilibrul
operei sculpturale a artistului a
fost surprinsă într-un elocvent
album intitulat MEMORIA
TIMPULUI. GHEORGHE
ALUPOAEI (Iași, Editura PIM,
2015) - coordonat de prof. dr.
LAURENȚIU CHIRIAC de la
Muzeul Județean Vaslui. Din acest album reiese faptul
că opera sculpturală a artistului este dată de combinația
contrastelor care se complinesc, căci prezenţa unei
jumătăţi dintr-un personaj sculpat revendică valoarea
celeilalte jumătăți opuse, pe care autorul doar ne-o
sugerează la nivel de simbol. De altfel, complexitatea
stimulativă a formelor îl implică activ pe sculptor în
căutarea semnificaţiilor. Elementele-simbol conţin în
esenţa lor o disimulată retorică a suferinţei, conturând
un univers lăuntric zbuciumat, plin de mistere.
Realizarea cu atâta pasiune a busturilor pentru
personalităţile istorice şi culturale locale și naționale
este cel mai bun exemplu: Ștefan cel Mare (bust în
bronz, realizat în 1996 și situat în fața școlii cu același
nume din Vaslui), Vasile Alecsandri (bust în bronz,
realizat în 1996 și situat în fața școlii cu același nume
din Vaslui), Gh. Roșca Codreanu (bust în bronz,
realizat în 1996, la aniversarea a 150 de ani de la
înființarea Colegiului Național cu același nume din
Bârlad și situat în fața acestei instituții), Mihail
Kogălniceanu (bust în bronz, realizat în 1997 și situat
în fața școlii cu același nume din Vaslui), Al. I. Cuza
(bust în ciment alb, realizat în 2001 și situat în curtea
liceului cu același nume din Bârlad), Ștefan Procopiu
(bust în bronz, realizat în 2001 și situat în fața liceului
cu același nume din Vaslui), Tudor Pamfile (bust în
ciment alb, realizat în 2001 și situat în fața școlii cu
același nume din Bârlad) și Elena Cuza (bust în ciment
alb, realizat în 2006 și situat în fața școlii cu același
nume din Vaslui). La acestea se adaugă cele trei
capodopere ale artei sculpturale ale lui GHEORGHE
ALUPOAEI și pe care artistul a încercat să le creeze în
mod autentic, dintr-o perspectivă nevăzută de alții -
statuia din bronz a lui Ștefan cel Mare din curtea
Catedralei Epicopale din Huși (1995) și bustul din
bronz a lui Nicolae Milescu Spătarul de lângă
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  26
Laurențiu CHIRIAC - Vaslui
Biblioteca Județeană Vaslui (2001), alături de bustul
din bronz a lui Mihai Eminescu (dezvelit pe 15
ianuarie 2011, la Edmonton, în Canada).
Sculpturile sale ne duc cu gândul la structuri
spaţiale, organicitate, materie spiritualizată armonios,
simetrie şi centru de interes. De altfel, ele sugerează
ideea de diversitate şi mobilitate intelectuală, sunt pline
de fervoare şi puternic spiritualizate. Rafinate,
contemplative, cu atitudini reale şi cu expresii umane
cercetate minuţios, aceste busturi ale celor mai
reprezentative personalităţi vorbesc cu noi şi au aerul de
nobleţe al timpului în care cei ilustraţi au trăit şi au
creat. Via armonie a semnificațiilor şi splendoarea
simbolurilor - denotă zvâcnirile evanescente ale
sufletului său. Acest lucru poate fi bine observat la
medalionul în bronz al academicianului Anghel
Rugină (realizat în 1996 și aflat în incinta Colegiului
Economic cu același nume din Vaslui), bustul în ghips
al lui Spiru Haret (realizat în 2001 și situat în incinta
Școlii „Elena Cuza” din Vaslui) și bustul în ghips al lui
Ion Iancu Lefter (realizat în 2001 și situat în Sala de
lectură a Bibliotecii Casei de Cultură din Vaslui).
Graţia şi harul său - ambele puse în
corespondenţe spirituale - invită adevăratul iubitor de
artă la o înţelegere a unui modelaj ce alternează chiar
spre o cultură de tip vizual, dar totul într-un fir epic al
expresivităţii, în care artistul îşi permite să deschidă
sipetul estetic al chipurilor umane sculptate către
sinteză și revalorizare, el aspirând la imagini pline de
încărcătură emoţională. Vorbim de un discurs cu
posibilităţi de topică variabilă, căci morfologia
limbajului sculptural are darul de a defini, iar sintaxa
pe cel de a analiza. Prin contactul său plastic cu
personajele sculptate, GHEORGHE ALUPOAEI şi-a
putut primeni sufletul şi mintea prin înaltul act de
purificare al artei.
Ipostazierea plastică a „memoriei timpului”
său denotă faptul că artistul a căutat perceptibil să le
arate celor sculptați că nu i-a uitat și-i prețuiește, dar
reuşind prin creaţia sa plastică să înnobileze până şi
drama umanităţii acestora, cu gândul că estetizarea ei
ne va recupera şi ne va tămădui pe noi toți într-o lume
din ce în ce mai grăbită și lipsită de repere morale.
Tocmai de aceea, personajele elitiste redate devin
 

reperele unei glose plastice eminamente subtile,
sentimental resimţită ca visul unui gând liber către
măreţia şi valoarea trecutului. În acest sens, bustul în
bronz al lui Ștefan Ciobotărașu (realizat în 2002 și
situat în centrul civic al comunei vasluiene Lipovăț),
bustul în bronz al lui Vasile Dumitrache (realizat în
2009 și situat în curtea Liceului „Mihai Eminescu” din
Bârlad), bustul în praf de piatră și ciment alb al
generalului Gheorghe Negrescu (dezvelit în 2011, în
fața școlii cu același nume din localitatea Fruntișeni,
jud. Vaslui), bustul în bronz al lui Constantin Parfene
(realizat în 2008 și aflat în fața școlii cu același nume
din Vaslui) și bustul în ghips al lui Constantin Tincu
(patronul și învățătorul şcolii din Lişna, jud. Botoşani,
localitate unde a copilărit sculptorul) au menirea de a
evoca o atmosferă melancolică a unor vremuri de mare
efervescenţă culturală locală.
Talentul artistului grăiește sugestiv
spiritualităţii noastre, prin modul de redare a unor
personaje-simbol ale unei epoci date şi prin urmărirea
cu atâta fidelitate a avidităţii senzoriale a privirii lor
către noi. Artistul a fost conştient că ispăşeşte păcatul
facerii dintr-o creaţie dată - personajul real, dar a avut
grijă să o facă în sensul poeziei fibrei sale puternice,
materialul prim căpătând aureolă şi metaforă. Spre
exemplu, aici s-ar încadra realizarea monumentului
sculptural în fontă „Pro Patria” de la Miclești (1994),
situat pe Movila lui Burcel și aflat lângă Mănăstirea
„Sf. Împărați Constantin și Elena”. Elementul central al
monumentului este o femeie din bronz care
simbolizează Dacia Traiană, prezentată cu ambele
mâini ridicate deasupra capului și rupând pactul
Ribbentrop-Molotov (prin care s-a hotărât, în 1939,
anexarea Basarabiei de către URSS). Ea se uită spre
harta Moldovei cu cetățile lui Ștefan cel Mare de pe
malul Nistrului. În centrul hărții este reprezentat
mareșalul Ion Antonescu care ordona trecerea Prutului
(în 1941) și soldații care au eliberat Basarabia și care au
fost măcelăriți la Țiganca (dincolo de Prut). Modelarea,
finisarea și expresia basoreliefului arată că artistul chiar
și-a suflecat mâinile și și-a aplecat fruntea în fața artei.
De fapt, în portretele sale, materializează
cultural fiinţa umană, totul sub forma unei pieta
generatoare de credinţă în valoarea pură. Cu siguranţă
că artistul a văzut în realitate multe „constructe umane”
deosebite, dar important este faptul că le-a găsit un rol
vindicativ în artă şi chiar a reuşit să alcătuiască cu ele o
antologie plastică a umanităţii. Nu-i mai puţin
adevărat că el a fost veșnicul binefăcător care a pătimit
nespus de mult pentru aceasta.
Deşi a trecut de multe ori prin hăţişurile
existenţei sau chiar prin râsul zgomotos al celor care îi
savurau neîmplinirile, el a avut puterea să se ridice
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  27
deasupra cohortelor de meşteri şi să devină ceea ce
gândea cu adevărat: un maestru al artei plastice. A
învins pentru că are vocaţia fidelităţii faţă de puritatea
umană adusă de artist „din nemurire” şi faţă de
reprezentarea reperelor ei fundamentale: natura
sufletească și credinţa.
Sculpturile sale au menirea catharsică de a
elibera, măcar în parte, pe cei reprezentați de
sfidătoarea mundaneitate, autorul situându-i pe aceștia
deasupra pericolului de pervertire sufletească. Astfel,
observăm cum creația lui este, practic, o mărturisire de
credinţă, căci artistul ştie că smerenia îl face
transparent în faţa lui Dumnezeu, iar pentru asta duhul
şi inspiraţia l-au ajutat să păşească dincolo de un nivel
imediat al vizibilului. Tocmai de aceea, el a putut să-şi
vadă propria creaţie în diafanie! A iubit sentimentele
profunde, zâmbetele de pe chipurile celor dragi lui și
amintirile ce i-au liniştit mereu paşii creației. De aceea,
a ales să lupte cu duhul artei pentru a-şi exprima
propriile trăiri, propria lume şi esenţa a ceea ce trebuia
învăţat de la viaţă!
Cu sufletul atârnat încă de cetatea lui
Dumnezeu, GH. ALUPOAEI nu avea cum să nu-şi
reverse orizontalic sfinţenia în discreţia unor portrete,
numai că această desfătare a sufletului a avut loc în
mod ritualic şi transparent. De aceea, cu o candoare
aproape feciorelnică, el şi-a aşezat stările de spirit
într-o iconografie a plăcutelor amintiri, răşluind până
şi mirificul din oamenii sculptați, pe care a dorit să ni-i
redea cu propria-i trăire şi fineţe romantică. El ne
introduce în suflet acea „respiraţie artistică”, o
respirație care ne surprinde prin parfumul clipei de
încântare, adâncită de forţa de sugestie a creatorului şi
de melodicitatea îngemănării, creaţia fiindu-i har al
aşezării în devoţiuni de puritate. Artistul dă actului
plastic firescul şi spontaneitatea unei rafinate creații
îndumnezeite de talent.
În fine, volubil și consistent în seducția sa
sculpturală, GH. ALUPOAEI consideră că opera sa e
o permanentă concluzie a vieţii. Personajele sale
sculpate vor crește mereu dintr-un cultivat vlăstar al
sacralităţii artistului, poate pentru a se opri ireversibil în
fantele de lumină ale mesajului lor grăitor. Opera sa
sugerează și existenţa unui spirit care se caută între
ceilalţi, dar convertit deja la religia inefabilului, iar
rugăciunea cu mâinile creației împreunate ale acestui
„patriarh al artei vasluiene” are darul de a înalţa
sufletul privitorului prin straturile înalte ale meditaţiei
din poezia inimii lor! Acesta va fi semnul că fericirea
poate fi mângâiată și plastic!
 
 CRITICĂ DE FILM
„PARISUL LUI MATEI”, UN FILM DOCUMENTAR
DE EXCEPŢIE
În anul 25 al
existenţei sale, TVR Iaşi a
deschis evenimentul
intitulat „TVR Iaşi, 25 de
ani, acelaşi prieten!”,
realizat împreună cu Teatrul
Naţional „Vasile Alecsandri
şi având ca parteneri
Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” şi Universitatea
de Arte „George Enescu”
din Iaşi, cu prezentarea filmului documentar „Parisul lui
Matei”.
Filmul, face parte dintr-o serie de trei producţii
TVR Iaşi, realizate în vara anului 2015 de o echipă formată
din jurnalista Andreea Ştiliuc, cameramanul Relu Tabără şi
editorul de imagine Dragoş Brehnescu. Prima dintre acestea,
intitulată „Parisul lui Matei”, a fost prezentată, în premieră
absolută, la Institutul Cultural Român din Paris, în ziua de
26 octombrie 2015.
Pe 19 ianuarie 2016, a venit rândul Iaşului să
găzduiască, în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, proiecţia acestui film în prezenţa
lui Matei Vişniec, cel mai important dramaturg român
contemporan, ale cărui piese au fost traduse în peste 20 de
limbi şi au fost jucate în peste 50 de ţări de pe întreg
mapamondul.
Matei Vişniec s-a născut în 29 ianuarie 1956 la
Rădăuţi, tatăl său era contabil iar mama învăţătoare.
Copilăria şi-a petrecut-o în oraşul natal şi la Costileva, un
sat bucovinean locuit de etnici huţuli. În perioada
1965-1975 a urmat, în oraşul natal, cursurile primare şi
liceale. În timpul şcolii a publicat primele poeme în revista
„Lumina” (revista şcolii). Apoi a publicat în revista
„Cutezătorii” unde a fost prezentat de poetul Virgil
Teodorescu. În 1972 a debutat cu o serie de poeme publicate
în revista „Luceafărul”.
A studiat istoria şi filozofia la Universitatea din
Bucureşti şi, între anii 1980 şi 1987, a fost profesor de
istorie şi geografie în comuna Dorobanţu-Plătăreşti din
judeţul Călăraşi. Între anii 1977 - 1987 scrie câteva volume
de poezie, un roman, piese de teatru şi câteva scenarii de
film dar cu excepţia poeziilor celelalte texte îi sunt
cenzurate. A fost membru activ al „Cenaclului de Luni”,
condus de criticul Nicolae Manolescu. În anul 1987, fuge
din România şi cere azil politic în Franţa, unde obţine
cetăţenia franceză în anul 1993. Locuieşte la Paris, este
jurnalist la Radio France Internaţionale şi colaborează la
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  28
Martha EȘANU - Iași
diverse reviste franceze. După 1989 devine dramaturgul cel
mai jucat pe scenele din România, la radio sau la
televiziune.
„Sunt omul care trăieşte între două culturi, între
două sensibilităţi, care are rădăcinile în România şi aripile
în Franţa” afirma dramaturgul într-un interviu.
Când a ajuns la Paris, avea 31 de ani şi lăsase deja
culturii române o operă literară semnificativă: un roman,
multe piese de teatru şi câteva volume de poezie.
În cultura franceză intră prin poezie şi este distins
cu premiul „Cea mai bună carte de poezie”. Pentru scrierile
sale a primit numeroase premii atât în Franţa cât şi în
România. Unul dintre acestea a fost şi cel primit la ediţia a
II-a a festivalului FILIT de la Iaşi, unde romanul său
„Negustorul de începuturi de roman” a fost desemnat „Cea
mai îndrăgită carte apărută în anul 2013” de către un juriu
format din 24 de elevi din opt şcoli diferite din Iaşi.
Deosebit de bucuros de acest premiu scriitorul
mărturisea: „Îmi este foarte drag acest premiu. Să descoperi
că te citesc tinerii e extraordinar, e o dovadă că nu ţi-ai
greşit drumul... Când îi văd pe aceşti tineri, îmi spun că nu
este totul pierdut”.
Despre punctul de plecare al romanului
„Negustorul de începuturi de roman”, Matei Vişniec spune:
„Am încercat să observ evoluţia unui nou tip de drog social:
dependenţa de iluzia începutului... Omul contemporan,
devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este mai
mult decât obsedat de începuturi, el are o foame de
începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după
începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a
implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafaţa
vieţii... Oare ce ne lipseşte în această lume ca să fim atât de
dispuşi să luăm totul de la început, iar şi iar, ca un fel de
veşnică speranţă că secvenţa următoare va fi mai bună,
eventual mai distractivă, mai excitantă?”
„Parisul lui Matei”, un film documentar de
excepţie, ne invită să vedem oraşul luminilor prin ochii
scriitorului Matei Vişniec. El ne conduce într-o călătorie
prin traseele sale pariziene, profesionale şi afective. Vedem
în film un Paris în continuă mişcare, o dinamică deosebită
propusă de scriitor. Vizionăm şi visăm la Parisul marilor
bulevarde, descoperind în film străzi întortocheate, case cu
faţade misterioase ce emană „parfumul” vremurilor de
altădată, fântâni al căror „susur” ne predispune la meditaţie
şi ne trezeşte nostalgii… Vizităm micul său apartament
parizian şi de la fereastră zărim grădina din spatele blocului,
unde cultivă legume şi plantează flori. Îl vedem la masa de
lucru. Mergem apoi împreună cu el, prin Paris, în Piaţa
 

Benjamin Fondane, în Cimitirul Montparnasse, la
mormintele unor mari personalităţi ale culturii române şi
franceze deopotrivă. Este vorba de Emil Cioran, Eugen
Ionescu, Tristan Tzara şi Constantin Brâncuşi. Ajungem
apoi pe strada unde îşi avea sediul postul de radio Europa
Liberă, de unde Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca
transmiteau emisiunea „Actualitatea românească”, o
emisiune atât de ascultată atunci pe meleaguri româneşti…
Trecem şi pe la o editură, „La Maison dʼEurope et dʼOrient”
care publică piese de teatru ale dramaturgilor din Europa de
Răsărit şi din Balcani. Intrăm şi în celebre cafenele printre
care Cafeneaua Saint-Médard, ce este amintită şi în romanul
„Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”.
„Am norocul de a trăi într-un oraş în care
cafenelele nu au murit încă… Parisul rămâne un oraş al
cafenelelor, iar unele sunt deschise încă 24 de ore din 24
(pentru amatorii de astfel de experienţe)… Scriu şi astăzi în
cafenele, dar mai ales în cele din cartierul meu, mai puţin
turistice şi cu chelneri mai puţin aroganţi (ei, bine, da, chiar
şi la Paris turismul atrofiază ospitalitatea). Ceea ce-mi place
în continuare în cafenele sunt spectacolul uman şi baletul
neîncetat de gesturi şi cuvinte... Într-o cafenea care respiră
gust şi vechime simt imediat acumularea memoriei şi arta de
a trăi. Forfota din cafenea nu mă deranjează niciodată, este
chiar benefică şi mă ajută să mă concentrez. Când ies din
cafenea, după ce am scris câteva pagini, mă simt
întotdeauna încărcat de energie pozitivă: o cafenea te
încarcă de fapt cu eleganţa şi cu poezia ei, cu starea ei de
spirit şi cu istoria ei”, spunea scriitorul Matei Vişniec
într-un interviu acordat, în octombrie 2014, jurnalistului
Ioan Stoleru, cu ocazia prezenţei la Iaşi, la Festivalul
internaţional de literatură şi traducere-FILIT, ediţia a II-a.
Vorbindu-le spectatorilor ieşeni la prezentarea
filmului „Parisul lui Matei” dramaturgul sublinia: „Parisul
este înscris în codul genetic al culturii române. Uneori el
pare un muzeu, îl vizitezi iar şi iar şi îl redescoperi mereu...
Parisul este o capitală mondială a tuturor şi aparţine tuturor.
Este paradisul recuperat prin cultură şi prin carte...”
Realizatorii filmului au povestit despre aventura
culturală pe care au trăit-o în plimbările prin Paris alături de
Matei Vişniec, „un om plin de umor şi de poezie” (Andreea
Ştiliuc). Plimbările au însumat cca. 200 km şi au fost redate
în 33 de casete video, respectiv 33 ore de film (Relu
Tabără).
În trilogia iniţial menţionată, în afara filmului
„Parisul lui Matei” jurnalista Andreea Ştiliuc împreună cu
Relu Tabără, cameraman, şi Dragoş Brehnescu, editor de
imagine, au mai realizat documentarul „Matei Vişniec, rege
la Avignon” şi de asemenea un film despre „RFI
Roumanie”, ultimul post de radio străin care a supravieţuit
din vechea constelaţie BBC, Radio Europa Liberă, Deutsche
Welle, Voice of America.
Andreea s-a alăturat echipei de la TVR Iaşi, în anul
2008 şi de atunci realizează emisiuni diferite ca structură şi
tematică precum cele intitulate: „Cap de afiş”, „România
diversă”, „Interviul săptămânii”, „Reporter special”,
„Necunoscuţii de lângă noi”, „Atitudini”, „Tele-viziunea
mea”, „Descriptio Moldaviae”, „Români fără frontiere” etc.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  29
Este pasionată de video-jurnalism şi de mobil jurnalism iar
producţiile realizate de ea au fost încununate cu 10
prestigioase distincţii dintre care trei pe plan internaţional.
Astfel în anii 2011 şi 2012 a fost premiată de APTR la
secţiunile Portret şi Interviu. La Festivalul Internaţional de
Film Documentar „Cronograf” de la Chişinău, la secţiunea
CadRo a obţinut, în anul 2011, menţiunea specială a juriului
iar în 2015, premiul „Simpatia Publicului”. De asemenea, la
Festivalul Internaţional de programe de televiziune şi radio
pentru minorităţi, desfăşurat în Ucraina, la Ujgorod,
Andreea a obţinut Premiul II, la ediţia din anul 2011.
Referindu-se la modul cum îşi realizează
documentarele, Andreea Ştiliuc spune: „Mă las locuită de
fiecare imagine, imagine care este de fapt memorie, şi
ordinea poveştii vine natural, intuitiv”.
Regizorul Ovidiu Lazăr a menţionat că filmul pune
în prim plan Parisul multicultural şi multinaţional dar în
egală măsură şi personalitatea dramaturgului, gradul extrem
de elevat al patriotismului său. Totodată a dezvăluit
aventura culturală pe care a trăit-o colaborând cu Matei
Vişniec şi a vorbit despre spectacolul „Cabaretul cuvintelor”
al cărui scenariu teatral l-a realizat după volumul omonim al
acestuia.
„Cabaretul cuvintelor” este un spectacol a cărui
regie este realizată de Ovidiu Lazăr, cu o scenografie
concepută de Andra Bădulescu, soţia dramaturgului, şi o
creaţie muzicală originală aparţinând lui Ciprian Manta. În
„Confesiuni”, fragmente din jurnalul de repetiţii, regizorul
spune: „Vreau să resuscitez o formulă de spectacol care, la
începutul secolului trecut făcea furori în Europa: „teatrul
poetic”. Oameni ai scenei, scriitori, artişti plastici, muzicieni
căutau şi construiau cu ardoare imagini teatrale pornind de
la forţa emoţională a cuvintelor şi, mai ales, de la puterea
acestora de a provoca stări prin evadarea într-un imaginar al
tuturor posibilităţilor. Lumea contorsionată în care trăim
pare să fi uitat acel fior al mirării în faţa lucrurilor
esenţiale... Nu cred însă că e vorba de o amnezie definitivă.
Matei Vişniec are o fanatică încredere în cuvinte. Le iubeşte
atât de mult încât le-a transformat în personaje. Personaje
care trăiesc prin sine, prin ceilalţi, cu ceilalţi. Acest lucru
m-a contaminat şi m-a pus pe gânduri. Trebuie să ne
recăpătăm încrederea în cuvinte, să nu le mai abreviem, să
nu le mai neglijăm, să nu le mai ostracizăm în fel şi chip. Să
le tratăm ca pe o necesitate a vieţuirii şi a devenirii fiinţelor
noastre. Să le tratăm ca pe propriul trup şi, măcar din când
în când, ca pe semenii noştri pierduţi prin memoria
afectivă.”
Rectorul Universităţii „Al.I. Cuza”, prof. univ. dr.
Vasile Işan, a apreciat arta minunată cu care realizatorii au
alcătuit acest film scoţând în evidenţă personalitatea lui
Matei Vişniec, „acest mare artist al cuvântului, al stilului şi
al imaginaţiei”. În multe rânduri scriitorul Matei Vişniec s-a
declarat convins că „singurul mod de a ne salva este
cuvântul” iar „pentru a înţelege omul, există mai multe
tehnici, dar numai literatura poate sonda suficient de adânc
încât să ne spună adevăruri atât de interesante”.
Matei Vişniec este jurnalist la RFI şi întrebat fiind
despre „simbioza” dintre scriitor şi jurnalist el a subliniat:
 

„Scriitorul îl ajută pe jurnalist să nu se deprime. Dacă aş fi
făcut doar meseria de jurnalist, după 25 de ani de observare
a lumii cred că aş fi ajuns la un fel de secătuire a sufletului.
Este totuşi incredibil să vezi că omenirea nu învaţă niciodată
din greşelile trecutului şi că ororile se repetă aproape cu un
fel de cinism al destinului...
Informaţia este pusă în pagină astăzi după toate
regulile spectacolului de senzaţie, iar consumatorul de ştiri a
fost deja „hollywoodizat”. Competiţia dintre mediile de
informare se traduce rareori la nivelul inteligenţei (să vedem
cine propune interpretări şi analize mai interesante ), ci la
nivelul efectelor primare (să vedem cine provoacă mai
multă adrenalină). Iată tot atâtea motive (dar mai sunt şi
altele) pentru care îi mulţumesc scriitorului din mine că îl
ajută pe jurnalist să nu creadă că totul este pierdut”.
„Parisul lui Matei” este un admirabil film
documentar, un film de excepţie, un mariaj fericit între
cuvânt şi imagine, care va rămâne peste timp ca o autentică
mărturie despre un mare dramaturg în a cărui viaţă România
a fost şi este foarte prezentă.
Înfiinţat în anul 1947 de către Jean Vilar, Festivalul
Teatru de la Avignon este unul dintre cele mai importante
evenimente din întreaga lume, dedicate artelor
spectacolului. În luna iulie, oraşul, învăluit în lumina
„Provenţei” şi primind uneori mângâierea Mistralului, se
transformă într-o scenă imensă, un adevărat fenomen
cultural. În anul 2015, secţiunea „OFF” a împlinit 50 de ani
de existenţă. De cca. 25 de ani, textele lui Matei Vişniec
sunt montate la Festivalul de la Avignon. La ediţia din anul
2015, scriitorul a fost desemnat unul dintre regii secţiunii
„OFF”, mai multe dintre piesele sale fiind extrem de
apreciate aici.
Filmul documentar „Matei Vişniec, rege la
Avignon”, realizat de echipa de la TVR Iaşi, prezintă tocmai
acest festival, unde de aproximativ un sfert de secol, textele
reputatului dramaturg român de expresie franceză, sunt
montate anual la Festivalul de la Avignon. Regizori şi actori
vorbesc în film despre teatrul lui Matei Vişniec şi despre
succesul său extraordinar. Alături de dramaturg descoperim
decorul istoric al oraşului, zidurile şi esplanada din faţa
Palatului Papal, podul de la Avignon, pieţele şi străduţele,
Extaz (gisp, 1983) - Gheorghe Alupoaei
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  30
unde zilnic au loc spectacole în aer liber, dar şi strategiile
miilor de artişti, dornici să atragă atenţia în acest labirint.
Scriitorul Matei Vişniec, cetăţean de onoare al
oraşelor Rădăuţi, Suceava şi Iaşi, revine în fiecare an în
nordul României pentru a lua parte la un festival ce-i poartă
numele, şi anume la „Zilele Matei Vişniec”. Întrebat ce-i
mai trebuie unui scriitor în afară de talent, dramaturgul a
răspuns: „Multe: să fie activ în viaţa literară, să aibă şi puţin
noroc, să doarmă puţin ca să se poată afla în trei locuri
deodată, să participe la festivaluri şi colocvii, să fie spiritual,
dacă se poate, să fie inteligent fără ostentaţie, să fie rasat
pentru că nu strică, să fie cultivat în mod obligatoriu, să fie
la curent cu tot ce se întâmplă în lume, să vorbească foarte
bine măcar o limbă de circulaţie internaţională, să nu se lase
descurajat, să ocupe treptat spaţiul mediatic (pentru că altfel
îl ocupă cei cu tupeu), să nu se lase catalogat nici politic şi
nici estetic, să nu bea ca un nătâng, să ştie să-şi
economisească timpul, să nu facă nici o concesie morală”.
Despre cel mai nou roman al lui Matei Vişniec,
„Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă”, apărut de
curând la Editura „Cartea Românească”, criticul Oltiţa
Cîntec, scrie în „Suplimentul de Cultură” nr. 522 din 16-22
aprilie 2016: „Romanul acesta e în fundamentele lui o artă
poetică a dramaturgului, din care noi, împătimiţii genului,
aflăm detalii referitoare la simţirea şi gândirea sa teatrală
direct din locul în care, filtrate prin literaturitate, prind
contur personajele şi acţiunile scenice... Matei Vişniec ne
oferă acum, când a împlinit 60 de ani, acest sublim eşantion
livresc în care strecoară, printre altele, referinţe despre ce
anume l-a orientat spre arta teatrală, ne livrează informaţii
relativ la începuturile sale într-ale scenei, ne împărtăşeşte
experienţele Festivalului de la Avignon, unde a fost prezent
fără excepţie timp de un sfert de secol, ne spune punctul lui
de vedere în privinţa teatrului autentic, de câte feluri e
publicul şi câte şi mai câte...
Scriitura lui Matei Vişniec are importanta calitate a
etajării semantice, a stilisticii accesibile, a capacităţii de-a
genera o cosmogonie din care rezultă universul unui creator
special. „Iubirile...” e un manifest teatral ambalat într-un
roman care ne dăruieşte o fertilă bucurie culturală”.
„Sergiu Nicolaescu este un om
despre care nu-mi place să
vorbesc la trecut. Este un om
minunat, un luptător minunat,
mai ales prin devotamentul pe
care l-a avut faţă de meseria sa.
A învins tocmai pentru că filmele
lui au rămas în cinematografia
românească.”
Mircea Albulescu
 

CRITICĂ DE FILM
Liana SAXONE - HORODI - Israel
Aliyah DAdA ‐ un film despre emigrarea
evreilor din România
Anul acesta s-a prezentat în
principalele orașe din Israel filmul
documentar de lung metraj „Aliyah
DAdA”, realizat de OANA GIURGIU,
o producție a casei de filme „Libra
Film” din București. Este un film de o
mare originalitate, prezentă însăși în
titlu. Abordează povestea emigrării
evreilor din România în Eretz Israel cu
mijloace ale mișcării artistice DADA,
de la a cărei întemeiere se împlinesc anul acesta 100 de ani.
Punctul de plecare sunt primii emigranți care au plecat în anul
1882 din Moinești în Palestina. Din Moinești-ul unde s-a născut
în 1896 Samuel Rosenstock, care se va face cunoscut ca poetul
Tristan Tzara, unul din fondatorii mișcării avangardiste DADA.
Filmul se încheie la Ein Hod, satul artiștilor de lângă Haifa,
înființat în 1953 de pictorul Marcel Iancu, partenerul lui Tzara la
întemeierea mișcării Dada...
Autoarea filmului a pornit de la zero. Nu avea absolut
nici o cunoștință în domeniu. A pornit, așa cum mărturisește, să
facă acest film, acum șase ani, într-o incursiune personală,
muncind enorm, cu dragoste pentru subiect și mult
profesionalism. Și-a plecat urechea la poveștile descendenților
din generația a doua și a treia a emigranților, a folosit memorii
și, în mod foarte reușit, a recurs la colaj, unul din mijloacele de
exprimare introdus de artiștii plastici avangardiști.
Oana s-a îndrăgostit de oamenii pe care i-a întâlnit în
Israel pentru realizarea filmului, a rămas cu mulți dintre ei în
legătură până în zilele noastre. Din păcate mulți dintre ei nu mai
sunt printre noi.
În film sunt prezentate dificultățile enorme cu care
s-au luptat primii emigranți, cei care au pus bazele celor două
așezări înființate de cei veniți din România - Roș Pina și Zichron
Yakov. Perioada Holocaustului este bine prezentată, cu
pogromurile din București și Iași, deportările din Transnistria și
toate persecuțiile la care au fost supuși evreii. Despre aceste
evenimente a povestit scriitoarea Nava Semel, fiica
conducătorului sionist originar din Siret, Itzhak Artzi, citând
volumul autobiografic al tatălui ei, dar și Mimi, soția lui Artzi, o
supraviețuitoare a lagărelor naziste. Andrei Călărașu, renumitul
regizor de film a povestit despre pogromul și trenurile morții de
la Iași. Meir Rosenne, originar din Iași, fost ambasador al
Israelului în Franța și S.U.A., a povestit cu umor despre
contribuția originarilor din România la realizările Israelului.
Despre procesele sioniștilor înscenate de regimul
comunist a povestit prof. dr. Theodor Iancu, ai cărui părinți, dr.
Cornel Iancu și Mela Iancu, au făcut ani grei de închisoare, cu
toate că Mela Iancu îi ajutase pe comuniști în anii războiului.
Dar recunoștința la comuniști era inexistentă, ei își devorau și pe
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  31
proprii tovarăși. Despre condițiile îngrozitoare din închisorile
comuniste a exemplificat Daisy Iancu, arătând cămașa zdrențuită
cu care a ieșit din închisoare tatăl ei avocatul și conducătorul
sionist Eddy Kaner.
Despre unul din modurile cum evreii au primit în cele
din urmă aprobarea regimului comunist să părăsească România
a povestit sora mea Mioara Saxone-Iancovici. Tatăl nostru,
avocatul Valentin Saxone, era condamnat politic la 16 ani de
închisoare. Fratele lui, inginerul Aurel Saxone, care era la Paris,
a încercat să-l răscumpere, folosind serviciile renumitului
Yakober, un evreu ungur din Londra, care făcea afaceri cu
România, inclusiv obținerea de autorizații de plecare din țară,
plătind pentru aceasta sume mari de bani. Invitată la telefon de
Yakober, care venise la București și își avea sediul la Hotelul
Athene Palace, pentru a se lămuri despre ce era vorba în cazul
familiei noastre, ea și-a asumat riscul de a merge la întâlnire,
deși știa că este urmărită de securitate, văzând în aceasta singura
posibilitate de a-l elibera pe tatăl nostru din închisoare și de a
pleca din România. Până la urmă tata a fost eliberat cu amnistia
deținuților politici din 1964, dar prietenul și viitorul ei soț,
ing. Sami (Milu) Iancovici, a plecat prin filiera lui Yakober.
Despre problema emigrării evreilor din România, pe
baza tratativelor secrete dintre Statul Israel și regimul comunist
din România a adus informații inedite regretatul Shlomo
Leibovici-Laish, care împreună cu Shaike Dan au fost
responsabilii oficiali ai problemei. El a precizat că Statul Israel
s-a opus aranjamentelor prin Yakober și a reușit în cele din urmă
să stabileacă o cale oficială pentru obținerea aprobărilor de
părăsire a României, despre care presa israeliană, în înțelegere
cu guvernul, nu a suflat, pe vremea aceea, niciun cuvânt.
Pentru a reda nostalgia locurilor natale, filmul recurge
la unul din procedeele DAdA: ne prezintă un scaun, realizat
rudimentar în Israel, după un model care exista pe vremuri în
casele din România. Un obiect care prin el însuși capătă o
semnificație deosebită.
Într-un interviu recent, producătoarea a mărturisit:
„Am realizat un film jucăuș, bogat în imagine, care să nu
plictisească, accesibil tinerilor lipsiți de răbdare (...) îmi doresc
ca filmul să ajungă la generațiile următoare”. Recunosc că am
avut imediat o dovadă că ea a reușit. Lângă mine, la Cinemateca
din Haifa, stătea o femeie tânără, care nu știa românește și nu
avea nici cea mai mică idee despre ce s-a întâmplat în România.
Am urmărit reacțiile ei. Mă întreba tot timpul: „Așa a fost?”.
Spunea: „De necrezut!”. A fost entuziasmată de film, ca de altfel
tot publicul din sală. Iar eu mă gândeam că acest film este un
bun preludiu pentru muzeul aliyah-lei din România, care sperăm
că se va ridica la Roș Pina, unde s-au stabilit primii emigranți
veniți din Moinești, încă în zilele noastre.
 
 POEZIE - TRADUCERI
Punţi magice româno‐italiene, pe aripile poeziei
Spuneam, cu prilejul unui Simpozion naţional
organizat recent la Vaslui, că astăzi jurnalistul prof. dr.
Dumitru V. Marin reuşeşte, prin revista „Meridianul
Cultural Românesc”, să repună judeţul pe harta culturală
universală. Ne bucurăm că ne citesc cititori de pe toate
meridianele lumii dar şi că scriitori valoroşi publică în
paginile revistei noastre.
Avem astăzi onoarea să găzduim poeziile semnate
de o parte din autorii Grupului „Scriviamo” din Italia,
administrat de jurnalista, poeta Daniela Straccamore. Ne
leagă o frumoasă prietenie virtuală bazată pe promovarea
internaţională a poeziilor noastre, eu sunt membră a acestui
grup încă din anul debutului meu editorial, 2012. A răspuns
cu drag invitaţiei mele şi, după ce a văzut publicaţia
noastră, a prezentat-o ca pe o „importantă revistă
internaţională de cultură”. Aşa trebuie promovat Vasluiul în
lume! Am strâns multe felicitări şi aprecieri la adresa MCR.
Sunt poeţi bine-cunoscuţi în regiunea Frosinone pentru că
semnează, săptămânal, o pagină de poezie în revista italiană
Con vero piacere oggi la pagina con le poesie degli
autori del gruppo Facebook SCRIVIAMO raddoppia. Dal 1
settembre 2012 settimanalmente i nostri versi vengono
pubblicati sul quotidiano lʼINCHIESTA di (Cassino Fr) da
oggi grazie al web ci troviamo anche su questa importante
rivista culturale, ne siamo onorati, commossa ringrazio!
In pagina troviamo di tutto, poesia, prosa, pensieri,
ho sempre dato spazio a tutti, non si richiede NESSUN
titolo. Sono del parere che esprimersi in versi sia e deve
essere una porta aperta a tutti, non necessità a mio avviso di
studi e competenze specifiche, noi ci mettiamo il cuore. Io
da sempre lʼho messo a disposizione della vera signora,
vero, lʼunica regina indiscussa è lei... la poesia!
Buona lettura!
Daniela Straccamore
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  32
LʼInchiesta, în care au fost publicate şi poeziile mele, în
şase ediţii, traduse în limba italiană de fiica mea Denisa
Balan şi de scriitorul italian Gregorio Costa, şi am simţit
mândria în suflet atunci când, acolo, departe, în dreptul
numelui meu scria ROMÂNIA!
Azi, în dreptul numelui poeţilor din Grupul
Scriviamo - foarte popular în reţelele de socializare, are
peste două mii de poeţi italieni şi nu numai - va scrie
ITALIA şi se vor lega punţi magice de prietenie şi o
frumoasă colaborare internaţională, pe aripile vrăjite ale
poeziei. Ei sunt încântaţi că au această oportunitate de a
publica în România. Noi, onoraţi, îi salutăm şi îi primim cu
căldură!
Personal doresc să îi mulţumesc
poetei-traducătoare, prietena mea virtuală Rodi Vinău, din
Italia, fără ajutorul căreia acest eveniment nu ar fi putut
avea loc.
Gabriela Ana BALAN
Afirm cu multă plăcere astăzi că pagina cu
poemele autorilor grupului de pe Facebook SCRIVIAMO
(Scriem) s-a dublat. Din 1 septembrie 2012 versetele
noastre săptămânale sunt publicate în ziarul L’INCHIESTA
(Ancheta) din Cassino (Fr), iar de astăzi, mulțumită
web-ului ne vom găsi și în această revistă culturală
importantă, suntem onorați, vă mulțumesc din inimă!
Pe pagină găsim de toate: poezie, proză, gânduri,
am dat întotdeauna spațiu tuturor, nu este nevoie de nici un
titlu. Sunt de părere ca exprimarea în versuri să fie sau
trebuie să fie o ușă deschisă tuturor, nu este nevoie, în
opinia mea, de studii și competențe specifice, noi punem
inima. Întotdeauna mi-am pus-o la dispoziția adevăratei
doamne, adevărat, singura regină indiscutabilă este ea...
poezia. Lectură plăcută!
(traducere în limba română: Rodi Vinau)
 
 POEZIE - TRADUCERI

Aspettami Așteaptă‐mă

E se, Amore, Și, chiar dacă, Iubire,
continuerai ad essermi vei continua să-mi fii
accanto pur essendo aproape fiind în același timp
così lontano; atât de departe;

e se pur nel silenzio și chiar așa stând în tăcere

riusciremo a sentirci, vom reuși să ne auzim,
parlarci, gioire e piangere să ne vorbim, să ne bucurăm și să plângem
ancora assieme; iarăși împreună;

se malgrado ogni distanza în pofida oricăror distanțe

sogneremo di donarci vom visa că ne oferim
lʼun lʼaltro come un tempo unul celuilalt ca atunci demult
solo in apparenza passato; doar în aparență trecut;

un giorno, ne sono certa, într-o zi, sunt sigură,

lʼanimo mio ti raggiungerà sufletul meu te va ajunge
negli immensi spazi stellati în imense spații înstelate
e canterà col tuo la gioia și va cânta cu al tău bucuria
dʼessere insieme per lʼeternità. de a fi împreună în eternitate.

Aspettami ! Așteaptă-mă!
Mimma Pascazio (Bari) Mimma Pascazio (Bari)
(versiune în limba română: Rodi Vinau) 

Diffusi bagliori
Tʼamo per ciò che sei,
per come sei.
La mia anima
ti ho donato,
fa di lei ciò che vuoi.
Nel cielo della mia vita
ci sei tu,
solo tu re del mio cuore
e concretezza del mio oggi.
Sul tuo viso staziona
lʼalba nascente
del sorriso,
del tuo dolce radioso,
sconvolgente sorriso
che un giorno mi avvolse e rapì.
I suoi diffusi bagliori
non avranno tramonto.
Ogni giorno sarò io
a far sorgere il sole nei tuoi occhi,
sul tuo viso lo farò posare,
per me splenderà.
Simbolul grupului Scriviamo
Daniela Straccamore (Frosinone)
Străluciri difuze
Te iubesc pentru ceea ce ești,
pentru cum ești.
Sufletul meu
ți l-am donat,
să faci din el ce vrei.
În cerul vieții mele
acolo ești tu,
numai tu, rege al inimii mele
și adevărul zilei mele de astăzi.
Pe fața ta s-a oprit
aurora, născătoare
de zâmbet,
al dulcelui radios,
răscolitor surâs
care într-o zi mă învălui și mă răpi.
Strălucirile sale difuze
nu vor avea apus.
În fiecare zi voi face eu
să răsară soarele în ochii tăi,
îl voi pune pe chipul tău,
pentru mine va străluci.
Daniela Straccamore (Frosinone)
(versiune în limba română: Rodi Vinau)

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  33 

 
  

POEZIE - TRADUCERI

Attimo Zvâcnet
Avvinghiati, Încolăciți,
respiri profondi, respirații adânci,
in lancinanti profumi în parfumuri cumplite
agro e dolci. acre și dulci.
Intime parole, Cuvinte intime,
nel silenzioso în mută
buio, obscuritate,
di brame, gemiti de pasiune, gemete
tu e . . . . io! tu și. . . . eu!
Appagamento di, Împlinirea de,
sublime, sublim,
delizia in letizia, voluptate în extaz,
infinita promessa promisiune infinită
nell’inibito amore. a iubirii inhibate.
Insaziabile Nesătul
il tempo carnale timp carnal
dell’appassionante provocatoare plăcere
piacere A ta. . . . a mea!
tuo e . . . . mio! Fierbinți, transpirații
Roventi, îmbibate în desfătarea
traspirazioni din, versanții tăi.
intrise nel piacere Epuizați și,
dei, tuoi versanti. potoliți,
Spossati e, amanți, amorezați
appagati, după. . . separați
amanti, innamorati tu și. . . . eu!
poi . . . separati Urmăriți și,
tu e . . . . io! regăsiți
Inseguiti e, în infinitul
ritrovati cosmic.
nell’infinito Strânși în esența
del cosmo. sufletului
Stretti nell’essenza într-un zvâcnet etern
dell’anima al tău și. . . . al meu
ora è il sempre
Tua e . . . . mia (Massimo Cistaro)
Massimo Cistaro (versiune în limba română:
Rodi Vinau)

„În ciuda diferenţelor de relief şi climă, de limbă şi moravuri, de legi şi obiceiuri, în

ciuda lucrurilor şterse treptat din memorie şi a lucrurilor violent distruse, Poetul uneşte,
prin pasiune şi cunoştinţe, vastul domeniu al societăţii umane, răspândită pe întregul pământ
şi peste toate timpurile.”
William Wordsworth 

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  34 

 
  

POEZIE - TRADUCERI
Quanti Ricordi Câte amintiri
Quante volte ho parlato del sole
quanti ricordi versati nel cuore
eppure i risvolti del tempo sono
stati diversi.
Sprofondai nei pensieri del niente
e non ebbi coraggio, mi persi in
vaghe parole tra dire e fare.
Vidi pianti e le sue lacrime cadere
aprivano ferire ancestrali, mentre
il vento portava via tutti i pensieri.
Provai la dolcezza dei sogni in
anfratti nascosti, ebbi fede e piansi
anche io, mentre gemme volavano
e quella carezza era tutta mia.
Dietro le colonne delle tue acque
mi sono perso, ora non sono più
niente, cammino a ritroso e ogni
istante m’avvicino al tuo sogno.
Ora il tempo mi sfugge e passa
tra le mie mani, sembra una anguilla
che si tuffa in uno stagno e non
la ritrovo che in rari momenti.
@ Giuseppe Buro (Casoria Napoli)
De câte ori am vorbit despre soare
căte amintiri revărsate în inimă
și totuși replicile timpului au
fost altele.
Mă scufundai în gânduri de nimic
și nu avui curaj, mă pierdui în
cuvinte vagi între a spune și a face.
Văzui plânset și lacrimile ei căzând
deschideau răni ancestrale, în timp ce
vântul purta departe toate gândurile.
Încercai dulceața viselor
în ascunse unghere, avui credință și plânsei
chiar eu, în timp ce mugurii odrăsleau
și acea mângâiere era toată a mea.
Dincolo de coloanele apelor tale
m-am pierdut, acum nu mai sunt
nimic, merg înapoi și în fiecare
clipă mă apropii de visul tău.
Acum, timpul îmi scapă și îmi alunecă
printe mâini, pare a fi un țipar
care se scufundă într-un iaz și pe care nu-l
prind decât în momentele rare.
@ Joseph Buro (Casoria Napoli)
(versiune în limba română: Rodi Vinau)

Să ne ținem de mână
Teniamoci per mano
Să ne ținem de mână
Teniamoci per mano Iar visul nostru nu va fi în zadar
E il nostro sogno non sarà invano Dulce căldură a mâinii mele în a ta,
Dolce il calore della mano mia nella tua, prinde zbor imaginația.
prende volo la fantasia. Pecetluită pare
Sembra sigillato îndeletnicirea dăruită.
Il lavoro sacrificato. Să ne ținem de mână
Teniamoci per mano Un moment duși să ne lăsăm
Lasciarsi andare per in momento De-un lejer sentiment,
Ad un leggero sentimento O fericire nebună
Ad una strana felicità Care cuvântează sincer în inimă
Che nel cuore parla con sincerità. Să ne lăsăm duși
Lasciarsi andare Cu mintea să visăm
Con la mente sognare Forța unui sprijin
La forza di un sostegno A unei persoane, fără făgăduieli.
Di una persona senza impegno Curaj dăruiește vieții tale
Coraggio dona alla tua vita Siguranță imediată și infinită
Sicurezza pronta ed infinita Să ne ținem de mână
Teniamoci per man Să cântăm împreună
Insieme cantiamo Un imn de pace strigăm
Un inno di pace urliamo De stimă și iubire
Di rispetto e di amore Pentru totdeauna căldura ta
Per sempre il tuo calore În mâna mea va rămâne
Nella mia mano resterà Ca o caldă dezmierdare ne va însoți
Come calda carezza ci accompagnerà Să ne ținem de mână.
Teniamoci per mano. Michelina Giannittelli (Roccasecca Fr)
Michelina Giannittelli (Roccasecca Fr) (versiune în limba română: Rodi Vinau)

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  35 

 
  

POEZIE - TRADUCERI

Un cuore ferito
O inimă rănită
Il lento respiro di acque cristalline
scivolano su tracciati Respirația lentă de ape cristaline
del mio cuore; alunecă pe urmele inimii mele;
divelto è l’esistenza smulsă, e existența
anteposta su ramoscelli dispusă în ramuri
imbevuti d’aroma, îmbibate de aromă,
ella fuggiasca riverbero ea fugară reverberație
dei meandri del cuore a meandrelor inimii
si erge come carezza se înalță ca o mângâiere
ponendo un fiore; punând o floare;
il sole accarezza le alture soarele mângâie înălțimile
innevate di bianco vestito, înzăpezite de-o rochie albă,
scivolano gli occhi sui selciati polverosi, alunecă ochii pe caldarâmuri prăfuite,
il buio canalizza i pensieri întunericul canalizează gânduri
le parole or son vento, cuvintele sunt vânt acum,
la foglia nutrita di clorofilla frunza nutrită de clorofilă
si agita nei sottili raggi se agită în razele subțiri
che furtivamente penetrano i fitti boschi, care pe furiș penetrează îndesite păduri,
lasciami or penetrare quel soffio lasă-mă să pătrund acel suflu
nel vento agitato di foglie inerte în vântul agitat de frunze amorțite
non ingannare i raggi nu amăgi razele
nelle tue buie stanze în camerele tale întunecate
area di vento fresco; tărâm de vânt proaspăt
un sorriso di un bambino zambetul unui copil
accende il tuo arată-l pe-al tău acum
ora guarda il sole e sorridi privește soarele și zâmbește
aprendo le braccia al vento deschizând brațele vântului
libra nella libertà del tuo pensiero cumpănă în libertatea gândului
sei armonia nei petali di un fiore. ești armonia în petalele unei flori.
Benatti Graziella Benatti Graziella
Vignola (MO) (versiune în limba română: Rodi Vinau)

Indelebile Indelebil
Imprimendo i piedi sulle stesse orme
calpestate insieme e ripercorrendo strade
passate e già vissute,
mi accorgo,ora più che mai,
che tu resterai per sempre
tra la pelle e il cuore,
indelebile come tatuaggio.
L’aria ha lo stesso profumo
che aveva con te, le emozioni
s’intensificano e diventano
suono come d’arpa melodiosa.
Sulle cicatrici delle ferite rimaste
ricamo preziosi intarsi che ricoprirò
d’oro e lapislazzuli e forse un giorno
te ne farò dono perché tu
non dimentichi mai ciò che sei stato per me.
Angela Mallimo (Imperia)
Apăsând pașii pe aceleași urme
călcate împreună și repetând drumuri
trecute și iarăși trăite,
îmi dau seama acum, mai mult ca oricând,
că vei rămâne pentru totdeauna aici
între piele și inimă,
indelebil ca un tatuaj.
Aerul are același parfum
care-l avea cu tine, emoțiile
se intensifică și devin
sunet de harpă melodioasă.
Pe cicatricele rănilor rămase
brodez incrustații prețioase pe care le acopăr
cu aur și lapis lazuli și poate într-o zi
ți le voi dărui pentru ca tu
să nu uiți niciodată ce ai însemnat pentru mine.
Angela Mallimo (Imperia)
(versiune în limba română: Rodi Vinau)

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  36 

 
  

POEZIE - TRADUCERI

Nei tuoi occhi În ochii tăi

Nei tuoi occhi spenti… În ochii tăi stinși ...

leggo tutto il male citesc tot răul
che porti dentro, pe care îl porți înăuntru,
questa malattia această boală
come un veleno ca o otravă
dolce/amaro, dulce / amară,
ti consuma piano piano! te consumă încetul cu încetul!
Con prepotenza Plină de aroganță
ha rubato i tuoi sogni, ți-a furat visele,
il tuo meraviglioso sorriso, zambetul tău minunat,
la tua armonia. armonia.
Nei tuoi occhi… În ochii tăi ...
e dai tuoi sguardi, riesco a percepire din privirile tale, reușesc să percep
quanto tu ami la vita cât de mult iubești tu viața,
e con quanta forza d’animo cu câtă putere a minții
riesci a sopportare e a combattere reușești să suporți și să combați
questo male invisibile. acest rău invizibil.
Sei come una canna di bambù, Ești ca o vergea de bambus,
dolcemente ti pieghi al vento ușor te îndoi în vânt
ma non ti spezzi, non vuoi darla vinta dar, nu te rupi, nu lași să invingă
a chi con ignoranza e scelleratezza cei care cu ignoranță și maliție
ha generato questa malvagità. au generat această mârșăvie.
Nei tuoi occhi… În ochii tăi ...
c’è tanto dolore, este multă durere,
mi parlano senza voce ei îmi vorbesc fără voce
parlano d’amore, parlano di Dio, vorbesc de dragoste, vorbesc de Dumnezeu,
in lui hai ritrovato il tuo sorriso, în El ai găsit zâmbetul tău,
il tuo respiro, le tue lacrime di gioia, respirația ta, lacrimile tale de bucurie,
la tua voglia di vivere! voința de a trăi!
In Dio…. În Dumnezeu ....
hai trovato la tua speranza… ai găsit speranța ...
e la sua misericordia. și îndurarea lui.
Nei tuoi occhi….. În ochii tăi ...
Antonio Pascucci (Napoli) Antonio Pascucci (Napoli)
(versiune în limba română: Rodi Vinau)

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  37 

 
  

POEZIE - TRADUCERI

Libertà Libertate
Hai provato a tenerla Ai încercat s-o ții
stretta, più forte ogni volta strâns, de fiecare dată mai puternic
tra le tue braccia, în brațele tale,
ma cosa avevi, dar ce țineai,
solo aria. era doar aer.

Credevi fosse tutto! Gândeai că ar fi totul!

possederla, ma non era tua s-o deții, dar nu era a ta
inseguirla! ma il traguardo s-o urmărești! iar ținta
non era mai n-a fost niciodată
sognarla! era solo miraggio s-o visezi! era doar un miraj.

Ti sei chiesto dove fosse Te-ai întrebat unde era

tra tanta gente, tra mille cose printre atâția oameni, printre o mie de lucruri
immerso nei desideri, cufundat în dorințe,
e mai!, e mai; și niciodată! și niciodată;
l’hai avuta. n-ai avut-o.

E’ poi
hai guardato dentro te
hai compreso l’importanza
del cielo, del volo dei passeri
hai capito la forza dei sentimenti
e di un canto leggero.
Atunci
ai privit în tine,
ai înțeles importanța
cerului, al zborului de păsări
ai înțeles puterea sentimentelor
și a cântecului odihnitor.

Nulla era così vicino Nimic nu era așa aproape

un prezioso tesoro o comoară prețioasă
adesso è tutto, acum este totul,
Simbolul grupului Scriviamo
adesso; è Vita. acum; este Viața.
Massimo Ronco (Massimo Ronco) Gioia del Colle
Gioia del Colle (versiune în limba română: Rodi Vinau)

Fluturele de cristal
Farfalla di cristallo
Nu o lăsa să plece
Non lasciarla andare via Ea nu crede în a doua şansă
Lei non crede in una seconda possibilità Nu se va întoarce
Non tornerà Ştie să zboare
Sa volare E un fluture cu aripi de cristal
Si tratta di una farfalla dalle ali di cristallo Pentru ea nu există încă o floare
Per lei non cʼè un fiore ancora Noaptea adoarme pe o lacrimă
Di notte si addormenta su una lacrima Dimineaţa dispare
Scompare al mattino Rămâne o picătură de nectar
Rimane una goccia di nettare Ia-o în braţe
Prendila fra le braccia Azi eşti petală
Oggi sei un petalo De piatră din apă curată
Di pietra dall’acqua chiara E ultimul ei avatar.
E’ il suo ultimo avatar. Gabriela Ana Balan (versiune în
Gabriela Ana Balan limba română: Rodi Vinau)

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  38 

 

Raiul meu pământean ca şi când nu ai vrea...
Te-am numit stea
şi, brusc, în privire
mi-au apărut străluciri
şi raze astrale!
Te-am alintat floare
şi în uitarea de sine
S-au ivit petale, stamine
Şi-mbobociri de speranţe!
Mai târziu te-am strigat Venus
și în umeri de vise
ne-au crescut aripe
Care ne zboară spre Cer!
Iar când îţi şopteam Lorelai
tu stea şi floare şi Venus păreai,
păru-ţi era din ce în ce mai bălai...
Ne iubeam, eu râdeam, tu râdeai!
Astăzi când eşti floare şi stea
și Pasărea măiastră a mea,
te chem şi Venus şi Lorelai...
Iubirea-i din Cer şi colţu-i de Rai!
Suntem doamna mea doctor,
două maşini
cu farurile stinse,
pe poziţii, cu prepoziţii
şi grave indispoziţii,
Tentaţi de-un rulaj
cu faruri aprinse
stopaţi de poliţiştii din noi.
Neaveniţii!
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  39
POEZIE
Armonie discrepantă Durata secundei
Schimbă-ţi frunza de stejar,
Cea din stânga, cea din suflet,
Zboru-ţi cald nu-i simplu umblet...
Vis, metaforă-i şi jar!
Schimbă-ţi frunza veştejită,
C-un buchet de orhidee...
Vie sensibilitate tristă
Şi atât de mult femeie!
Schimbă-ţi frunza ruginie
Şi privirea-ţi semi-tristă...
Zâmbet cald, flacără vie
Şi atât de mult artistă!
Emoţii sentimentale
Când emoţiile frig
Cu ninsori de sentimente
Şi când poftele ardente
Ca săgeţile se-nfing
Vine vreme să iei barda
Şi în suflet să sculptezi
Fata care sare coarda
S-o priveşti dar să n-o vezi
Şi-aşa poate, poate hoarda
De fiori s-o-ndepărtezi...
Fluturi În noapte
Cad fulgi,
fluturi de vrajă celestă,
atomi ai troienelor
visului meu...
Culoarea lor
puritatea-ţi atestă,
atunci când ţi-e greu...
Desfac în detalii
clipe de vară
care tainic păstrează
urma paşilor tăi....
reţin visele,
mici fluturi de seară
cu aripi ce-s arse
de doruri văpăi...
Val ANDREESCU - Vaslui
Caut un ceas
cu secunde mai lungi,
o junglă din care
n-ai şanse să fugi,
pe ocean un vapor
cu ancoră grea,
eu căpitan strigând
„eşti a mea!”
Prefă-te o clipă
cum se moare încet
întristat-ai vedea...
Revino, apoi
şi strigă ce simţi
spre-a vedea fericirea
cum mă scoate din minţi...
Pe umărul razei de soare...
Când însetat de tine
mă bucur şi mă doare
îmi sprijin capul
pe umărul razei de soare,
cu mâna prind stele,
mă pătez de curcubeu,
care-mi pictează nesomnul
și sufletu-mi greu...
Bucurie-i durerea pierzând
Şirul de stele ce-l număr...
Demente râd luminând
Nemurirea ca o piatră pe umăr...
Ard reproşuri în focul de şoapte,
Ne-spusul îl amân totdeauna...
Bucuros că-s cu tine şi-i noapte
Dar, Doamne, ascunde-ne luna!
Gerunziu‐l toamnei
Când tainic, din aripi bătând,
Cocorii ne plecă pe rând
Văd crizanteme gemând,
Petale pierzând şi plângând!

Vaca şi viţica Iar când o sui pe tocuri cui
Urmându-şi mama la păscut,
Viţica lăcrima tăcut
Iar vaca lângă ea fugi
Şi, optimistă, îi mugi:
- Tu, fiica mea, la vârsta ta
Mănâncă şi nu cugeta,
Te bucură de zile bune,
De apa rece şi păşune,
Te culcă, rumegă şi creşti
S-ajungi frumoasă ca-n poveşti!
Vițica, fără să se vadă,
Lasă o lacrimă să cadă:
- Îmi spui să pasc, să cresc frumos
Şi, de-ajung vacă, ce folos?
Că mă înhamă ca pe cai
Şi car poveri cu chiu cu vai,
Îmi dă doar sare şi cu paie
Şi, de nu trag, mănânc bătaie.
Abia mă lasă ca să făt
Şi-mi pune plugul îndărăt.
Mă mulge şi nu-mi dă tain,
Nu-i viaţă asta ci e chin.
Doar apă, paie şi bătaie
Şi, când îmbătrânesc, mă taie.
Viţica lacrimă din nou:
- Mai bine mă făceai... un bou!
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  40
POEZIE
Petruș ANDREI - Vaslui
Zodia vulpii Impertinentul
(Săgetător)
Îl ştiţi pe cel impertinent
Cumătră Vulpe stă-n palat El debordează de talent:
Şi bate Ţara-n lung şi lat Fiindcă are gura mare,
Ea nu-şi mai face vizuini În primul rând, vorbeşte tare,
Şi n-o prinzi la furat găini Desigur că-i şi prost-crescut
Că are alte bunătăţi Pentru c-aşa a fost născut.
Şi conturi în străinătăţi.
E josnic, mitoman, sperjur,
Dar coada-i n-are păr bogat Usucă totul împrejur.
Că o dă des la epilat, E egoist, e nesimţit,
Nu recunoaşte c-a greşit
Iar dacă-a-ntârziat la piaţă,
Ca dânsa-n lume nimeni nu-i
Nu vrea la coadă, vrea în faţă
Când se îmbracă toată-n roş
Şi sare cel dintâi cu gura
Întinereşte orice moş.
Uitând decenţa şi măsura
În ţol festiv, la patru ace
Se jură-aiurea şi înjură
Cu vuitoane şi versace
Şi-o ia mereu pe scurtătură.
Ea nici nu simte că e criză,
Ajunge, dacă vrea, marchiză,
Iar, între intimi, se făleşte
Că-i a norocului mireasă
Că el pe toţi îi păcăleşte
Metresă şi ministereasă
Şi pe copii i-nvaţă rău
Cum ştie-a dracului să mintă
Că-i şmecher, nu e nătărău,
Ea poate-ajunge preşedintă
Ca aşchia de la butuc
Mişcând din şold şi dând cu mopul
Şi ei pe acelaşi drum se duc.
Atrage prostul şi netotul
De cei din jur, lor nu le pasă
Şi păcăleşte idiotul.
Că n-au „cei șapte ani de-acasă”.
Precum mai fuse o Duduie,
De cel ce ne provoacă silă
Pe funcţii şi pe cai se suie
Să n-avem niciun fel de milă.
Şi-ar fi în stare să dea multe
Impertinentul leac nu are
Ca lumea-ntreagă s-o asculte.
Decât un insolent mai mare.
Zâmbind pervers, bătându-şi geana
Sfidează legile, vicleana
Şi-arată, bată-o năpasta,
Ce faci c-o blană-n Ţara asta.
De n-o mai fi în fruntea pâinii,
„Poetul e un dansator
Mă tem c-or s-o alerge câinii
S-o prindă şi s-o tăvălească
pe funie, un jongler
Şi coada să i-o flocăiască. de cuvinte, un
De o vor prinde pe roşcată, inventator de rime
I-or face ei nota de plată rare, plin de
Şi va ajunge-o amintire:
Căderea-i stă tot în mărire. ingenuitate şi de har.”
Nicolae Manolescu
 
  

POEZIE
Mihai APOSTU - Vaslui

INSOMNIE
DISCREŢIE
Tot ce se-ntâmplă parcă nu-i de mine,
Te văd pe stradă doamnă
Atât nesomn îmi circulă prin vene
Când traversezi fugară
Şi îmi repet mereu că nu e bine Când te-nfioară gândul
Să scriu la infinit poeme Şi vântu-ţi suflă-n plete
Cu iz de toamnă udă şi pustie, Neîndrăznind secunda
Cu amăgiri în noaptea fără lună Ce-ar vrea să ne adune
S-adun cuvinte într-o poezie Să o străpung cu vorbe
Abstractă, nefirească, necomună. Strigate sau încete
INSTRUCŢIUNI
Mai plâng cu-o anumită parte-a minţii Eu te ating pe lacrimi,
Când tâmpla îmi refuză amânarea Pe inimă, pe gânduri - Mai la dreapta de gând
Nici nu-ndrăznesc privirea
Când albul din hârtie-l sparg cu dinţii, Vei găsi sufletul meu
Să-ţi mângâi cu privirea;
Când îmi mănânc răspunsul şi-ntrebarea: Călătoreşti în grabă În care pătrunde
De ce nu dorm în fiecare noapte, Frumoasă amazoană, Numai câte un om.
De ce nu scriu în fiecare zi, Nici nu mă vezi când eu Până acolo poţi folosi
De ce mă plimb prin mine mai departe Te văd pe stradă doamnă. O scară de lacrimi
Şi somnul nopţii nu mi-l pot păzi ! Care trece inevitabil
Te urmăresc de zile Prin ochii mei.
Afară doar un sforăit de stradă, Cum traversezi agora Ca printre polii
Iar se zvoneşte prematur lumină - Cum împleteşti cărarea Unui magnet.
Orele sunt mici, pleoapele vor să cadă, Cu gândurile mele - Paşii tăi vor atinge
Caraghioasă lume
Sunt plin de nesomn şi n-am nici o vină. Sângele meu
Ce nu ştie ce-nseamnă
Tot ce se-ntâmplă parcă nu-i de mine, Durerea nevorbirii … Numai într-un singur punct
Atât nesomn îmi circulă prin vene Te văd pe stradă, doamnă. Acolo unde polul durerii
Când îmi repet mereu că nu e bine Şi polul fericirii
Să scriu la infinit poeme. Dau zero absolut
FABRICA DE POEME Furându-ţi elementul
AMINTIRI De gravitaţie.
Îmi trag salopeta peste creierul mic Numai pe acolo
În faţa bancului de lucru A4,
Vrejuri uscate, bostani şi urzici, Vei putea ajunge
Peniţa trei lângă peniţa şapte
Furtună şi ploaie, gloduri, furnici, Aşezate în formă de daltă În sufletul meu.
Iazuri murdare, salcâmi înfloriţi, Desprind cuvintele. Cale de întoarcere nu există.
Meliţă neagră înfundată cu câlţi. De o parte şi de alta
Printre balastul aruncat din nacelă Sunt deschise prăpăstiile
Oile tatei pierdute-n izlaz, Ţipă vocalele, ţipă consoanele… Existenţei.
Ce mai contează
Sânge şi lacrimi ţâşnind din obraz,
În această muncă sisifică…?
Zmeie urcate deasupra de sat,
Şcoală, septembrie, nuc scuturat. Poemul suferă de claustrofobie „Poezia  este  o 
Evadând deodată
Viscol şi vânt, întâmplări deşucheate, În toate punctele cardinale
oglindă  care  face 
Gură de sobă cu lemne uscate, Volatilizându-se. frumos ceea ce este 
Vise născute de somn ne-mplinit, deformat.” 
Zarzăr uscat, nerodit… Eu dezbrac salopeta de pe creierul mic,
Mă afund în mulţime  
Ani ce se scurg cât clipeşti din priviri: Şi cumpăr garoafe
Într-o seară de luni. P.B. Shelley
Amintiri, amintiri, amintiri…

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  41 

 
  

POEZIE
Ioan BABAN - Vaslui

STRAI DE SUFLET...
se înveşmântă sufletul din mine
cu alte straie, nu de împrumut,
poate din croitoriile divine
de la temelia altui început;
se-opreşte răsuflarea-n galaxii
unde nu sunt puncte cardinale
ci doar dimineţi paradoxale
risipite noaptea-n stranii agonii;
strai uşor de suflet poate-o să găsesc,
chiar de-i veşnicia ruptă ca o zdreanţă
TRECÂND INDIFERENT... rară, de fiorul cel dumnezeiesc
rămas totuşi ultima speranţă;
mă uit la cerul ca un manuscris dar sufletul rămâne doar cuvânt
cu numeroase ştersături si semne şi nu-i decât o palmă de pământ…
din care mai nimic nu am transcris,
în pagini nici groteşti şi nici solemne; GUSTĂM VENINUL...
trecând indiferent, eternitatea
se-nvârte-n cerc precum un idiot, se iuţeşte în vipere veninul
şi-n sărbători se clatină credinţa,
ori rătăceşte ca un hotentot
ne mulţumeşte rareori prea-plinul
prin jungla-n care odihneşte moartea; şi nu ne mai prieşte suferinţa;
pe canavaua stelelor grăbite ne-mbolnăvim de boli necunoscute,
se ţese o mulţime de fragmente pe harta lor apare alt suport,
în vraci se iscă tare revolute
de heroglife şterse ori trăsnite, ca nişte nave scufundate-n port;
buchiile reci din pergamente; în lume e o stare de repetenţie,
chiar şi pe pietre au rămas înscrise în fiecare om e-un decedat
crâmpeie tare mici de-apocalipse… şi speră ca-n tărâmul celălalt
să fie tot ce n-a putut să fie…
gustăm veninul şi ne otrăvim
CUVÂNTUL E O CAZEMATĂ... şi ne-ntrebăm de ce ne mai trezim…

cătăm mereu în slove înţelesuri CÂTE UN LABIRINT...

dar ele se ascund cu dibăcie
ca neştiutul dintr-o jucărie
ori necredinţa fermă în eresuri;
cuvântul e precum o cazemată
la locul unde bate un război
cu arme iscusite apărată
de mulți soldaţi visându-se eroi;
cei îndrăzneţi se iau cu el la trântă,
după antrenamente iscusite
şi ies apoi în lume primenite
dacă - au găsit intrare-n uşa sfântă;
dar el, cuvântul, tot nu e înfrânt
că lesne îşi găseşte un nou veşmânt...
mai născocim şi câte-un labirint,
că drumul drept ne este peste mână,
ne-am învăţat ca să trăim succint
şi să visăm odată-n săptămână;
şi asta e prea mult, dacă socot
că ne furnică orice perspectivă
că vine viaţa ca un trist complot
aşezat în faţa noastră deopotrivă;
ne mai cad legende rare la picioare
periem istorii-n ritm de epopee,
duşmănim din jur mai pe fiecare
şi avem prieteni în Calea Lactee;
scărpinăm orgolii şi le punem bif
şi-aşa viaţa noastră e un biet poncif…

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  42 

 

Măcar o dată Vai, trec prin oraş - timpul
L-am visat venea
mi-a aşternut Golgota la picioare
- părea buchet de flori -
şi-a aruncat aripile în ochii mei
a îngenuncheat
ca un pescar la mal
aşteptând să primească
două mâini în schimbul lor
să-mi poată mângâia faţa
măcar o dată
pentru prima dată
pentru totdeauna
în zori nu era nicio pană de înger
pe perna mea
pe dinăuntru mă sfâşia o gheară
faţa de gheaţă îmi înflorea
pe dinafară
din ochii mei
o mână visa că zboară
Moartea doare la fel Nu mă mai strângea cojocu”.
Visez
Urlu fără glas
Vocea îmi atârnă pe o frunză
Ochiul pe o lacrimă
Zbor cu vulturi
Scriu pe nori
Fratele meu nenăscut
Moartea doare la fel
Taur răpus în arenă
Fluture în insectar
Ori un poet uitat
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  43
POEZIE
Gabriela Ana BALAN - Vaslui
Poate mâine… Statuia zeiţei
Îmi trag sufletul cu o frânghie
Atârnă greu am ferecat în el
Picătura de sânge
Cu tot cu bucata de şină de tramvai
De la sfârşitul poetului.
Se ţine după mine ca un câine
Violonist sărman, azi şi-a amanetat
Arcuşul pe o pâine
Priveşte cu durere spre vioară
Poate mâine…
Mă-ntorc prin locuri unde am mai fost
Toţi mi se aseamănă
Nu mă mai recunosc
Spulber în jur un pumn de praf din rai
Poetul nu mai cade din tramvai
Timpul s-a plictisit să mă urmeze ca un câine
Şi-a scrijelit cu gheara pe copac
Un lanţ şi-o cuşcă nu latră nu muşcă
Azi îi arunc un colţ de pâine
Poate mâine…
Baladă. Plouă peste toată ţara
La Iaşi plouă furtunatic.
Maricica simte că i se apropie sorocul
Îşi ia opincile în picioare
Desaga în spinare
Pleacă oftând: „De te-aş fi ascultat,
Mămucă, altu-mi era amu’ norocu
La Cluj plouă mocăneşte.
Mărie traversează desculţă Feleacul
Abia îşi târăşte sacul, bodogăneşte:
„O nu te-o trăznit
Să te trăznească
Cine s-o mai duce pe vremea asta să nască”.
La Caracal plouă infernal.
Mărioara îşi pune în cap povara
Îşi ridică poalele până la brâu
Trece pe stradă ca prin râu.
„Nu te supăra - întreabă ea -
De-a cui fu ăla de trecu cu tractoru,
Văzurăţi careva
Unde mutară spitaluʼ?”
Doamnă, vă apasă greu,
spun muritorii de rând, prietenii
în gând, adânc, departe,
în viaţă, în moarte…
În realitate cui naiba îi păsa
de carte? Ce sân alb avea,
ca marmura, rotund, ba nu
formă de pară, şarpe la vânat
a crin mirosea, a mir
în mintea fiecăruia înflorea…
Cineva a aruncat o piatră în apă
sau a căzut chiar ea?
Mulţimea hipnotizată căuta
în luciul bănuit, o umbră
abia întrezărită,
o carte rătăcită în labirint
prin albul nunţii şi negrul din moarte.
Pe celălalt mal lăcrima
statuia zeiţei
El îi picta pe umăr o carte
în formă de stea…
La Timişoara plouă pentru toată ţara.
Mary s-a decis în sfârşit să aibă copii.
A coborât în staţia de tramvai,
S-a aşezat pe o bancă, vai!
„Ajutaţi-mă, striga, ajutor
Pruncul mi-a alunecat pe picior!”
La Bucureşti plouă urban.
Marcela şi-a scos pantoful cu toc
A urcat în metrou şi-a pus pantoful la loc
Difuzorul ţipă: „Atenţie
Se închid uşile”, ea răspunde:
„La Floreasca!
Scuzaţi - mai zice - ştie cineva
Dacă este un loc undeva
Pentru cineva care-ar vrea
Să nască pă aicea la o frână, ceva?”
În Parlament plouă cu pomeni electorale
Aleşii votează legi în delir.
Curând pruncii născuţi vor cotiza
La pensiile lor suplimentare.
Dacă nu cumva vor muri în spitale… 

 
Sonet III El tace şi tremură că mama i-a murit pe ploaie!
Hîrtie mută, pentru ce mă scuturi,
Cînd iarăşi sănii trec prin viaţa mea
Şi vara-i ninsă cu senin de fluturi
Şi tace parcă n-ar mai rămînea?
Te-a scris stiloul meu, pe la-nceputuri,
Timid ca firul apei din cişmea,
Hîrtie mută, nu-s în lume lucruri
Să m-odihnească azi ca faţa ta.
Tu eşti sicriul meu dintr-o pădure
Şi eşti zăpada mea ce n-a căzut,
- Tăişul cel sever de la secure.
Te rog să-l ierţi că ştie să îndure
Lumina albă care l-a făcut
Cerneala mea din ochi striviţi de mure.
Sonet IV după preabunul meu tată, Anhise ...
Tîrziu mai e, stejarii roagă toţi
Şi se aude cum se leagă anii
În stîlpul tuturora de la porţi
Păzeşte înserarea dintre cranii
De zaruri lustruite peste sorţi
Nu-i cîmp să-şi amintească bolovanii
Şi nu-s livezi din care să mai scoţi
Sufletul meu întunecat cu anii.
Un trunchi de spînzurat a mai rămas;
O suliţă a nimănui, sub stele,
O singură iertare, fără glas,
Catargul unei nave fără vele,
Tăcerea neagră dintr-un parastas
Şi băţul slut care-a purtat drapele.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  44
POEZIE
Simion BOGDĂNESCU - Bârlad 
Preotul pietrelor
Uitaţi-vă: poetul trage umbra păsării la edec!
Uitaţi-vă: poetul se anină de zborul unei păsări sfărîmate!
Uitaţi-vă şi credeţi: în timpan încolţeşte o iarbă vînătă,
Ceasul din sacru rozînd în memorie!
El tace şi suferă că l-au părăsit melcii!
El tace, creierul lui se va stinge-n cenuşă!
El tace şi numără - este preotul pietrelor!
Orele înlemnite
Fiinţă de pe ciocul ceasului,
cînd despre dimineaţă sînt multe de spus,
vreau să-mi aduc aminte
de orele înlemnite
la tine-n cadranul de aur
ascuns,
şi vreau să mă cheme iar cerul pe-o parte
şi ochii şi tata căzînd pe un deal
şi cum începui cu acea poezie:
„mînzu-ngropat în amurg ireal”,
şi cum te citeam pentru vişinii roşii,
şi cum cineva către zori mă citise,
cînd coboram în infern cu o creangă
Fiinţă de pe ciocul ceasului,
cînd dacă există ceva va mai fi,
vreau să-mi aduc aminte
de orele înlemnite,
vreau să rostesc poezii doar în minte
celor ce mîine în zori vor muri! ...
Drum cu pietriş
De unul singur
Ronţăie şoarecii, doamne,
Am văzut scoica îngîndurată
Ronţăie, trenţăie, doamne,
la ţărmul unei mări de auz,
în ceasuri ronţăie, doamne,
m-am gîndit la înecaţii de-odată,
un drum cu pietriş pe gura morţilor! 
valul ca un sicriu lehuz
se lăsa de pe uriaşa mare
care, meree, din ceruri sosea
şi-am ridicat scoica şi-am dus-o
plîngînd de unul singur pe şosea.
 
  

POEZIE
Valy Lorela BUȚA - Vaslui

Urc
disec fericirea în zori
rup singurătatea în două și-ți dau și ție o bucată
(ca pe feliile alea mari de pepeni roșii
pe care le mâncam cu poftă în copilărie)
egoismul nu ne ajută la nimic
închid repede fereastra vântul de primăvară e un hoț
apoi urc în grabă pe scara întinsă de Dumnezeu
la fiecare treaptă întorc capul de teamă
să nu mă tragă nimeni înapoi
Ne naștem iubind torc lumea din caier o fac ghem și-o arunc
aici spre fericire nu mai crește iarba din pământ
ne naștem iubind crește din părul meu
aerul pe care-l respirăm ochii au devenit oglinda celorlați
întâia dată, iar eu trebuie să separ înțeleptul de urât
mâinile mă țin de scară
iubim natura, florile, apuc cu mintea toate întâmplările
gângăniile din iarbă și le depozitez în talpa unui papuc
urc
iubim uneori cerul cine o fi pus fericirea tocmai la capătul scării
și păsările cu care se îmbracă, urc
iubim ploile, vânturile, ninsoarea, urc
soarele. urc

ne naștem iubind viața aceasta

nebună și plină de încercări,
iubim bucuriile, tristețile.
liniștea de la ora cinci
iubim fericirile, nefericirile
spaimele tăcerii
a noastre și a altora.
calcă nervi ca pe-un covor de pluș
torn din cenușă statui de-o zi iubirii
ne iubim uneori
ceaiul ne ține de veșminte
pe noi înșine, dacă alții nu pot
scăpăm pe jos fărâme de-amintiri
și iubim adesea pe alții, care nu vor
nimeni nu strânge după noi regrete
vrei să rupi liniștea cu un zâmbet dar colțul gurii
ne naștem iubind,
soarbe din tine o grimasă
de fapt,
nașterile altora.
camera își curge tavanul peste noi
spațiul se întinde
ne naștem iubind liniștea,
prin timpi de altădată
deși ne-am născut
indiferența ne ademenește ochii
urlând
pe ceainicul din mijloc ne împărțim reproșuri
pe toarta-i inegală
ne naștem depinzând de alții,
în vene urlete pulsează aritmii
dar iubim mereu
să fim singuri.
să împărțim și liniștea la doi în sfeșnice
de-argint să o lăsăm pe masă

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  45 

 

POEZIE
În turneu
„Căruţa cu paiaţe” nu se mai dă urnită,
i-au ruginit articuluşurile,
neisprăvitul de „vizitiu” a uitat, la plecare,
să-i ungă subţiorile, şi-acum,
în loc să se apuce de treabă, să repare ce-i
de reparat, tembelul înjură ca un birjar de
toţi dumnezeii, ca şi când vreun „domn zeu”
ar fi vinovat pentru neghiobia mârlanului!
Măscăricii, panglicarii, prestidigitatorii,
deh, „artiştii”,
sleiţi de puteri, flămânzi, soioşi, nespălaţi
înjură şi ei, şi-i sar droşcarului în devlă,
suntem jalnici,
afară plouă, vreo câţiva dăm să mutăm
harabaua departe de autostradă,
să nu-şi mai râdă lumea de noi!
Unii spectatori, europeni cu state vechi de
bun simţ se opresc să ne dea o mână de
ajutor, doar-doar s-o anima şarabaua şi...
şi minune, droaga, „căruţa” o ia din loc
agale, la drum,
mai suduim, mai ocarâm şi drăcuim un timp
în bogata noastră limbă (săraci dar nu,
nuuu, nu ne dăm!) curând
se-aşterne liniştea,
unii adorm şi-ncep a bâigui, motorul toarce
în legea lui, tramcaragiul fluieră-n vânt,
îl doare-n şpiţ,
piticul trupei sforăie cocoşeşte, cuplul de
ulceroşi îşi bea ceaiul de anghinare,
Ca bronzul în bucate
Sculpturile de sare - opere de artişti
autentic celebri -
la mulţi metri adâncime în salinele terei,
sunt hărăzite a sta pe verticală,
în picioare,
până la un cutremur de pământ
mai de doamne-ajută,
ori altă specie de prăbuşire, fie de la
natură când vine vremea,
fie de la noi locatarii din zonă
(natură şi noi),
explozii, implozii, exerciţii de substanţă
militară,
nimic de senzaţie, existenţa acelor chipuri
sărate iluminate cu lămpi de neon
este o viaţă ca oricare alta,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  46
Calistrat COSTIN - Bacău
mergem ca melcii, nu stăm pe loc, e bine,
un pas înainte e mai mult decât doi înapoi,
vom ajunge cumva la căşile noastre, lihniţi
dar fericiţi, şi vom uita ce-am pătimit,
ne vom şi distra de multele păţanii,
unora le va fi ruşine (dar nu cine ştie ce, că
la modă nu-i ruşinarea!),
aceeaşi daradaică o vom pune din nou
pe roţi
şi vom străbate iarăşi prin frontiere
strâmta noastră lume largă, blestemata
cea aşa de dragă,
lumea noastră (alta de unde?!),
nu ne vom sfii
să-njurăm iar ca birjarii de altădată
de toţi ăia sfinţii,
vom opri din poartă-n poartă,
din ţară-n ţară,
aşteptând aplauze la scenă deschisă pentru
o coajă de hlebă,
mândri de arta noastră care e lungă, lungă...
lungă,
spre deosebire de viaţa care-i scurtă,
scurtă... scurtă
şi-n plus mai e şi o dobitoacă de afacere
nerentabilă,
dar merită şi una şi alta,
şi arta şi soarta!
oarecum efemeră...
în ordine cosmică, terestră, pedestră
„mai tare decât bronzul”
nu se mai ştie ce vrea să însemne,
că bronzul,
la scara neantului îi tot un fel de sare,
doar că o idee mai tare,
încât nostalgia perenităţii ideale
întru miracolul artei, aia cu
„exegi monumentum aerene perenius” nu-i
mai mult decât un fermecător „adagio”
latinesc
geamăn cu panseul tradiţional românesc:
„fie bronzul cât de tare
nu poate sluji drept sare”!
 
  
POEZIE
Corina DIMITRIU - Bârlad

O ALTĂ PERSPECTIVĂ DOR DE MAMA

RUGĂ m-a forțat să uit totul...
Curăță-mi diminețile de vise
și nopțile de întuneric,
amiezile mi le-nnoptează
în lumini de stea
și Lună plină.
Ascunde-Te-n inima mea,
și-acolo,
cu funii de floare
și ploi,
înlănțuie-mi zborul
prin lume
și cântă-mi
trist cântec-descântec,
pe strune de suflet,
cu note de muguri
și nori.
Apoi, obosiți de durerea
de-a nu fi niciodat-amândoi,
adu-mi înapoi dimineața,
cu vise-n suspine, cu Noi.
ȚI‐AȘ DA pe umerii amintirilor,
Ochii mei ți-aș da
Să îi faci, de-i vrea,
Cer senin, albastru,
pentru-al nopții astru.
Și ca într-un joc
sufletu-mi de foc
să joace șotron
printr-al Lunii somn.
Și-n lumini de stea
ți-aș da șoapta mea
Tu să-ți faci din ea
dulce rugăciune
să te liniștească
și să te păzească
de jale și chin...
Să-ți fie senin!!
Când Viața -
animal de pradă
cu ochii aruncând
săgeți de gheață
încercând să-mi anestezieze
nesupunerea și nevrerea -
Hohot isteric mi-a părut
bubuitul obloanelor trântite
pe fereastra spre lume.
Nu m-am opus.
Nici măcar
n-am încercat să-mi explic
de ce...
M-am adâncit
în lumea
de dincolo de pleoapele-mi
încleștate strâns,
ca nu cumva
să pătrundă printre ele
întunericul...
Nu vreau să știu
de e noapte ori zi,
nu vreau să văd
cum anotimpurile își plimbă
culorile și negurile.
Doar stelele agățate
florile ce înfloresc din țărână,
în copaci, uneori,
alteori în poeme,
zborul de fluturi
și plutirea păsărilor scriind seninul
mi-s Lumina din fiecare clipă.
Luna îmi zâmbește
de pe cerul sângelui
ce-mi aleargă prin vene
gonind gânduri răvășite -
căprioare urmărite de lupi! -
susură lacrimi, ploi peste suflet,
miroase a ierburi și a dragoste
ori poate...
Tu cânți în bătăile inimii mele!...
Mi-e dor de tine, Mamă,
ce mult aș vrea să știi...!
Te regăsesc, adesea,
în glasuri de copii,
în zâmbete și-n cântec...
și-ntr-un parfum suav
de vis și nostalgii.
Nimic nu poate, mamă,
să îmi înlocuiască
privireaa Ta ce unduia seninul
nici dragăstoasa șoaptă
ce-mi modela, odată,
în drag și-n sfiiciune,
cu palme dulci -
destinul.
Tu-mi ești lumină-n noapte,
și vis în plină zi.
Mi-e dor de Tine, Mamă,
ce mult aș vrea să știi...!!
NOSTALGII
Unde ești nu mai știu,
nu mai știu cine sunt,
doar te caut mereu,
și te-aștept într-un gând.
Nu mai vreau să-mi explic
de ce tu nu mai vii
de ce eu nu mai plec…
Între noi a rămas
un sfârșit de poveste.
Poate e prea târziu…?
Pe peronul pustiu
unde moartea pândește,
printre maci sângerii,
printre negre traverse…
Se sfârșește o zi,
o iubire apune,
vom renaște, cândva,
la un capăt de lume…

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  47 

 
  
POEZIE
Cornelius Ioan DRĂGAN - Vaslui

bling bling vals mârșav

cad în amintire poetul este destinat unei iubiri nemiloase
cu paharu’ gol pe jumate poetul pare schingiuit pus la colț
poetul este beat uneori
tronez pe canapea valsează un vals vienez
învăț să scriu
Verb e o mârșăvie în părul tău poete
bogat în versuri albit pe alocuri
tv-ul merge singur mișcările-ți de vals te apropie
aparat de făcut zgomot mai mult de perfecțiune
din puținul tău, pasăre
bling bling poetul valsează vals
din puținul tău, pasăre, lupul cade poetul se renaște -
dă-mi puținul tău - în fumul țigării fără rime
lovirea-n apele goale, tăcute linia ringului de dans e depășită
perfecțiunea pielii,
a întregului plan ea stă în norul de deasupra-mi mâine poetul va fi chemat la frizerie
deochiat. din sufrageria beată unde i se va decapita poemul
cu inelarul ating cu tot cu păr
ea nu-mi va spune nimic; chipul ei albinos cu tot cu vals
febră coronară - ușor ea cu rima albă
sărut de pasăre, dispare neîmperecheată
cântec de pasăre, nebărbierită
bling bling
din puținul tău sună telefonul -
dă-mi să am, inspirația ieri când mă grăbeam să
să mă întind pe mâini,
să mă ocru,
se sparge în noapte ajung în stație
să mă ou. am văzut-o pe ea
dă-mi cât de puțin, iubito, cer și pământ cărând ghiozdanul în colțuri
atât de puțin ea nu era mai mare decât un pumn de orez
doar aripa să o respir, și nu avea coaste - în schimb
iubito, cer și pământ,
să mă înalț aproape. avea aripi
în care-mi scurm viitorul,
de care mă agăț ca un copil mic,
ea nu va fi la fel, când mă grăbeam așa voiajor
încă neînțărcat.
căci va fi pană. ea s-a izbit de mine și mi-a cerut să o iert
ea se va sfârși în ochi - sunt o minoră și te supun păcatului
iubito,
zbor de pasăre, sunt dulce coaptă și te urmez
pe care eu, cu ochiul Meu,
se va zbate oriunde
te-am agățat ieftin în Aurocorul
și se va micșora
din centrul Vasluiului, ieri ea îmi crea puseu de sânge
în orizont.
punându-ți stigmata pe frunte. linia coapsei ei mă urmărea
din puținul tău, pasăre, ca un câine flămând
iubito, negru întrupat
dă-mi să mă încerc
iartă-mă azi de Paști,
în înălțare.
iartă-mă crud, la doișpe’ fix mi-a stat inima -
din puținul tău
că mă adap ca și ea mă vrăjea
dă-mi încă un puțin -
căprioara lu’ Labiș, în ureche
mersul pe aripi
zi de zi, din inima ta caldă. cu limba
și aripi de goale.

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  48 

 

 
 
 
 
 
 
 
 
Altare Căutări.
Uită‐te la moştenire:
Altar de presiuni
La fiecare anotimp şi vârsta
În fiecare mediu sau uliță.
Presiunea în artere anunță o explozie.
Presiunea în vene anunță stand‐ul.
Presiunea în piept anunță îngrijorare.
Presiunea în burtă anunță dureri.
Presiunea în gât anunț‐o sufocație.
Presiunea la ochi anunță o scurgere.
Presiunea în spate anunță culcarea.
Presiunea în picioare anunță oprirea.
Presiunea în plămâni anunță nedormire.
Presiunea la inimă anunță un vas care a cedat.
Uite soluția:
Altar de pastile,
Aranjate după ore, după zile.
Pastila albă,
Un sfert de pastilă albastră,
O jumate de pastilă verde,
pastilă portocalie.
Seringa.
Punga cu lichide.
Estompa.
Nu există pastile negre
Numai nopți neterminate.
Altare, altare trec şi se petrec
În fața imaginilor tale.
Altar cu copil de adormit,
Altar cu zestre, cu moşteniri,
Altar cu aspirații,
Altar cu inele de aur,
Şi de speranțe.
Altar cu eforturi, preocupări
Altare cu pastile
Şi, la sfârşit, altar de linişte…
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  49
POEZIE
Menachem FALEK - Israel
Nu vă supăraţi, cât mai costă iubirea?
Cât costă iubirea?
Prima, primitiva,
Voință de atingere a corpurilor.
Câteva bancnote şi pericolul sanitar.
Culesul informațiilor despre ea şi pregătiri pedante.
Zbateri.
Şi la sfârşit regretul…
Şi atunci, cât mai costă iubirea?
Multe vise.
Nopți petrecute sub plapumă.
Şi insomnia.
Spune‐mi cât costă iubirea?
Dincolo de speranță,
De luni şi până sâmbătă.
Deşteptarea de duminică.
Refacerea puterilor pentru o nouă zi de luni şi
Pentru săptămâna care vine.
În sfârşit, explică‐mi cât costa iubirea?
E vreun pericol de răspuns negativ?
Două sute pe scara tensiunii.
Aproape întotdeauna o dezamăgire.
Două cateterizări şi un stand
A căror contribuție la iubire sunt doar
Nişte reflecții nesfârşite…
Categorii
Pe coridor umblau imagini deloc zâmbitoare
Cu halate nelegate la spate.
Rugăciune tăcută către domnul cu stetoscopul.
Popouri dezvelite, îngrijorate, ce
Nu‐şi recunosc neruşinarea.
Un păhărel în mână,
Plin cu pastile colorate.
Al doilea, umplut cu apă.
Egalitate.
Echilibru sfânt al sistemelor organice
Aşteptarea minunilor.
Oameni cu halate verzi
Bonete, apărătoare pe gură
Lângă oameni îngrijorați.
Scaune.
Paturi pe mâini sigure.
Zeci de foi.
Computere.
Rezultate de la computerul tomograf.
Înghițirea salivei.
Clipele înghețate.
Temporare.
Fixe
 
  
POEZIE
Constantin MĂNUȚĂ - Iași

DOUĂ PĂSĂRI ALBE VA VENI O VREME

În fiecare zi eu îţi trimit departe A fost o vreme de iubire multă
Nu trupul blând, ci sufletul de zeu; Deşi nu cred c-aşa s-a întâmplat;
Te-alungă zarea dincolo de moarte Pasărea târzie, adormind ascultă
Preţ de-o secundă-n gura unui leu? Să nu mai plec la Pomul lăudat?

Viaţa pierdută a mai fost odată Frunze-n vară tainic s-au aprins
Simplă iubire, locuind în nori; Vagi însemne peste zări şi ape;
Era aproape dragostea curată Iar m-a fulgerat floarea de cais
În casa verde plină de cocori... Simt că viaţa vrea să mă-ngroape

Aprinde focul marea de rubine Călătorii trec trişti peste hotare

Un trandafir apune iar la-ntâmplare; Legea firii în săgeţi s-aruncă;
Clipa rănită seara o reţine Arde dorul ca o lumânare
Catarg de umbră, sânge şi visare... Că nu-i Ţara întreagă încă!

În fiecare zi se scaldă-n amintire Îngerul îţi spune: dragă nu te teme

Două păsări albe întru pomenire! A fost, n-a fost, dar va veni o vreme.

CREŞTIN CU SUFLET
DIALOGUL UMBRELOR DE ROMÂN
Vine toamna şi tot toamnă pleacă Cum mai suport atâta singurătate?
Mă cuprinde o tristeţe grea; De ce nevoia-i mai presus de fire?
Orele din umbră, draga mea Raiul din mine întunecat se zbate
Bat nostalgic, inima îmi seacă? Într-o nestinsă, veşnică iubire...

Limpede e roua dimineaţa Încerc lumea s-o înnobilez de sens

Cred în taina noului născut; Nimic nu poate să mai înflorească;
În oglindă prea ridată-i faţa Precum odată vara-n univers
Te priveşti şi nu te-ai cunoscut? Lumina un trunchi şi începea să crească?

Arborii încearcă să-ţi măsoare De transhumanțe timpu-i încercat

Anii-cercuri pe un trunchi de dor; Și se întoarce iar în transhumanțe;
Au zburat în păsări călătoare Să piară lumea nu ar fi păcat
Şi cu noaptea s-au făcut izvor? De-o sentinţă falsă dată de instanţe?

Te visez la umbra unui crin Să piară lumea? Dar eu vreau să rămân

Cât pe lume mă mai cred divin! Un bun creştin cu suflet de român!

„Poetul este un mincinos care spune întotdeauna adevărul.”

Jean Cocteau

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  50 

 
  
POEZIE
Marin MOSCU - Vrancea

Baladă Apel

Eram tânăr, viguros, Lume cu sufletul curat,
Urcam dealurile pe jos, Cu mintea raze de lumină,
Străbăteam la pas poteci Ia bisturiu-adevărat,
Chiar şi în clipele reci. Curăță-l bine de rugină,
Ascultam păsări cum cântă, Dezinfectează-l şi-l încearcă
Izvoare cu apa sfântă, În rănile care-s adânci,
Ochii-mi alergau în zare Văd tineretul cum se-mbarcă
În fulger de căprioare. În mersul veşnicului brânci.
Metania învingătorului Întindeam mâna spre cer, Adu-l în sănătatea pură
Codrul nu era stingher, Printr-un efort fără de risc,
Umbra frunzoasă a prezentului se aşează Dealul mi se părea mic, Aşa încât lipsa de ură
Pe umerii omului cu inima de piatră. Ori eu eram mai voinic! Să fie tuturor câştig.
Pâinea lumii se pierde
În dinții închipuirii Acum dealul s-a mărit, N-avem încredere-n meteahna
Lipind temerar tacâmuri bizare, Îl privesc din asfințit, Ce se ascunde între noi,
Apoi se-ndulceşte Pasul nu-l mai prea străbate, Să netezim cu grijă rana
În metaforele cerului Gândurile adună şoapte. Ce-a pus în suflete noroi.
Printr-o realizare de şoapte risipite.
În curând voi fi sub deal, E gândul meu de sărbătoare,
Valuri de regrete Iarbă verde pentru cal, Iubită lume, e-un apel,
Curg în cimitirul primitor El să mai fie fugar Ca fiecare om sub soare
De slavă a iluziei Pe tărâmul legendar. Să aibă propriul lui drapel.
Zilei de mâine.
Cerul îşi adună cârjele Să-l respectăm, să ne respecte,
Şi se sprijină Iubirea aproapelui Să fim în Domnu-ncrezători,
De arhipelagul singurătății, Să nu trăim doar în defecte,
Privighetorile îl sângerează Tu, devii floare în fiecare seară, Cu sângele în zăcători.
Cu rugile bătrânilor Aduni pumni de miere în sân,
Intrați în icoane. Vârcolacii rup bucăți din lună Să fim precum e-o poezie -
Punându-mi în suflet o mână. O floare unsă sus, în cer,
Ne tocmim în ochii rătăcirii Rămân! Care nu vrea să-ntârzie
Clipele bolnave În epitete de eter!
Şi păşim printre stâncile Ochii mângâie filmul cu oase,
Care formează Coxartroza apare sub bec,
Clepsidra condamnării. Eu o simt la mine în şolduri,
Tu unde ascunzi secretul?
N-am curajul să ridic ochii, Te-ntrec?
Privirea-mi arde
În sângele vulcanului Punem ochelarii să se iubească,
Cuprins de oameni Prin ei trec ochii şi limba şarpelui,
Cu scheletele gândirii Trec vârcolacii cu miere şi luna,
Golite de metania Şi tu cu iubirea mie dăruită.
Învingătorului! Întotdeauna!

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  51 

 

RUGĂ ALPINĂ
Tatăl nostru de pe creste,
Nu ne întoarce la neveste,
Lasă-ne aici, hai-hui,
Sus în vârful muntelui.
 
Sfânta rază-a-soarelui,
Strânsă-n bolta cerului,
Dă-ne-o nouă astăzi
Şi umple carafele noastre,
Precum umpleai ulcelele
Străbunilor noştri.
 
Fereşte-ne de urgia zăpezilor,
De prăbuşirea cornişelor,
De sfârtecatul vântului
Şi de asprimea pământului.
Dă-ne doar sudoarea frunţilor
Pe poteca munţilor,
Cu care ne-ai osândit,
Din rai când ne-ai izgonit.
Lasă-ne cum ne-ai creat,
Să mai facem vre-un păcat,
Ca să ai ce judeca,
Când la ceruri ne-oi chema,
Că a Ta este:
Imensitatea seninului
Şi mâna neînduplecată a destinului.
 
PRIMĂVARĂ CU OCTANI Se roagă la cer sinistraţii
Miros castanii a octani
Şi câinii latră prin tufişuri,
Un tei bătrân de zeci de ani,
Cu coaja scrijelită de profane,
Îşi cerne floarea prin desişuri.
Izvoare clipocesc în soare,
Cu irizaţii de petrol,
Un cârd de peturi plutitoare
Îşi duc pe valuri corpul gol,
Aidoma velelor corsare.
Un ghiocel timid răsare
Printre conserve ruginite,
Sorbind din razele solare
Fotoni cu-orbitele stâlcite
De experienţe nucleare.
Pe câmp, ţăranii-au adormit,
Păzind cartoful de romani
Și-n răsăritul insolit
Tractoarele sădesc neghină,
Ce va rodi în bălți de motorină.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  52
POEZIE
Mircea NOAGHIU - Brașov
DILUVIU
Răsună săcurea în codrii de brad.
Ţapina îmboldeşte buştenii la vale.
Stejarii bătrâni de joagăre cad
Şi totul e larmă şi jale.
Prigoriile zboară cătându-şi culcuşul,
Ciutele fug din calea urgiei
Şi muntele umple cu lacrimi căuşul,
Din văi până-n vatra câmpiei.
Buldozerul taie vâlcele
Și cerbii s-ascund de tirani,
CULCUŞ ÎN GHEAȚĂ
Cioflinga-i acum la putere,
Chimirul se umple cu bani.
Printre creste și vâlcele,
Speriată-n araci, cucuveaua Mi-am dus traiul hibernal,
Îi cântă pădurii prohodul, În lăcaşuri efemere,
Veniţi ca să-i facem safteaua, Construite-n stil polar.
Se bucură jalnic norodul.
Ne zideam case de gheaţă,
Sătul de ocară, pământul Cu deschidere spre sud,
Revarsă şuvoaie la vale, Unde viscolul și ceața
Iar arşiţa, gerul şi vântul Nu se văd și nu s-aud.
Distrug ce le iese în cale.
În Podragul sau la Bâlea,
În Bucegi sau Retezat,
Din case ce stau să se ducă, Am dormit în umbra coasei,
Dar munţii-şi răzbună copacii Ca un prinţ într-un palat.
Tăiaţi de-o îndrăcită nălucă.
Adormind în bezna albă,
Rod al fulgilor de nea,
Cu gândul la flori de nalbă,
Dumnezeu ne ocrotea.
După nopţi în cuib de gheaţă,
„Un poem este energia Printre fulgi de pinguin,
Altul te întorci la viață,
transferată de unde a primit-o Altfel vezi cerul senin.
poetul, prin intermediul
poemului însuşi, până
la cititor.”
Charles Olson
 
  

POEZIE
Daniela OATU - Vaslui

Pagina următoare
Decembrie.
Prin băltoace îngeri încă mai trișează
luând toamna cu ei din greșeală.
De mâine
nu mai are cine să despice
sunetul ploii,
nu se mai umflă-n pene curcubeul…
Tu pleci
să-ți pudrezi năsucul un pic
pe când primii fulgi mincinoși
Aripa toamnei prind a roși
te-ntorci
Fire de cântec veştede pasărea nopţii sloboade, când paiața iernii
Aripa toamnei tot muşcă din zare prinde a-mi zâmbi
Cu ramurile rătăcind sub pământ (se pare că sunt păpușarul ei preferat)
Ruginim tot mai mult în privirile tale… între timp cu Versul cel Rău
ai plecat…
La ce destin să mai baţi Decembrie…
Când ziua de naştere nu te mai ştie?
De mâine
Aripa toamnei tot muşcă din prag
Te caută visul să-ţi ceară simbrie…
soarele nu se mai aprinde singur
de teamă
O staţie până la despărţirea de sine c-atâta frumusețe albă
Şi iarba te mestecă tot mai străină, să nu-mi zgârâie privirea
Aripa toamnei tot muşcă din lună (acum cine știe ce parte a zilei developează
Lăsându-ţi sufletul fără acoperiş… iscoditoare)
pe luciul clipei
Spatele oraşului e tot mai curbat se-ncețoșează clarul de lună…
În toiag de greieri reazemă spre tine cărarea,
Gheare de trandafiri în peretele vieţii scurmă înserarea
Soarele nu se mai aprinde singur
Încă mai foşneşte zidul supărat…
de teamă
Ziua-n cămaşă de noapte ca Versul cel Rău să nu devoreze
Îşi flutură sufletul tot mai despletit tot asfințitul
Pe-aleea inimii cad regrete răscoapte neștiind că și-a luat o zi liberă,
Când aripa toamnei tot muşcă din mit… c-a dispărut undeva, în abis
agățat de coama dulce a unui vis…
Şi-apoi udă cu grijă lumina rănită Decembrie…
Din viaţa cărţii tot mai puţină, De mâine
Pe alt horn se-ncolăcesc poveşti despre noi tot mai tulburi, nici frunza de toamnă triumfătoare
Aripa toamnei tot muşcă din clipa ciobită…
nu mă mai trece strada
Cine-nlocuieşte căptuşeala roasă a acestor ploi
așa că nu-mi rămâne decât
Când geana brumei pe obraz îţi cade? s-alerg prin viață
Aripa toamnei împuşcă frunze vinovate, până se-ntunecă pagina următoare…
Versul cel Rău muşcă veşnicia din noi…

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  53 

 

Aici și dincolo de zid
Copiii s-au oprit din joacă
şi s-au ascuns într-un cuib;
aerul geme a furtună;
o minge uitată cade
pe gardul de sârmă ghimpată,
dar se întorc părinţii
(doar o parte dintre ei),
îi cheamă,
îi adună, le dau
portocale, banane,
le promit filme de desene animate
cabaret...
Mulţi aleargă printre
mingi, nevăzându-le
cât sunt de roşii,
pline de aerul
viitoarei furtuni.
În spatele norilor ...Şi ei, chiar zei fiind,
Cu grijă,
soarele s-a îmbrăcat
în haine de sticlă mată
şi-n el se zăresc
poeţii străvezii ca un abur
plutind indiferenţi.
În mâini au câte un pahar
de cristal roşu,
din care sorb sevă
de iederă amară.
Printre ei, rătăcind
îmi acopăr ochii cu
scame de nor; nu te mai văd
doar te simt şi te beau
în fiecare dimineaţă,
la micul dejun.
Otravă.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  54
POEZIE
O zi în Olimp Amurg
Pe cărările Olimpului
Zeii ies la plimbarea de seară.
Vociferează, dau din mâini
Nemulţumiţi de muritori,
Doritori de mărire,
Dar visele lor fără şanse.
...Şi ei, chiar zei fiind,
Nu le pot cuprinde pe toate.
Palmele lor nemuncite
Şterg lacrimi închipuite.
Tălpile se târăsc umile;
Minciuni pentru neorbi.
O noapte întreagă
S-au bălăcit în lacul cu apă
Parfumată de trupul fecioarelor.
Dar în acea noapte
Au uitat de execuţia din zori.
În amintirea lor
Au rămas doar
Florile din coşul în care odihnesc
Doi ochi de piatră.
Nu le pot cuprinde pe toate.
„Nu ne putem aştepta de
la poeţi să-şi despartă
operele de pasiuni; cum
cele din urmă constituie
substanţa celor dintâi, se
pune o singură întrebare;
scriu poeţii pentru a-şi
exprima pasiunile sau
caută pasiuni pentru a
scrie poeme?”
Julien Benda
Ion PRĂJIȘTEANU - Bacău
Nu pot să-i spun maniei
Că vine seara.
Toneta cu îngheţată
A plecat demult din faţa porţii,
Lăsându-mi amarul din cerul gurii.
Când vârsta mea devine amurg,
De ce să mă plâng?
Spre tine gându-1 alung,
Scris pe-o eşarfă.
Toneta cu îngheţată
S-a topit în noapte.
Îmi muşc inima, făcând-o
Să tacă, ucisă parcă
De un glonţ rătăcit.
Fiul omului de zăpadă
Azi a căzut prima zăpadă.
Meteorologii spun
Că are doar câţiva centimetri
Şi e mai albă,
Mai strălucitoare decât
Atunci când,
Prin pustiul tăcerii,
Păşeam învăluit în aburi.
Acum sunt unicul
Ce-i întinează lumina;
Sunt fiul ei.
Primul
Care a avut binecuvântarea
Să-i simtă blânda răceală.
În dimineaţa alb-albăstruie
Înfiorat m-am trezit,
Mama îmi mângâia fruntea
Şi fulgii-mi sărutau lumina ochilor.

Jumătate Căci nimic din ce-i omenesc
Jumătate eşti înger şi demon jumate,
În stânga ţi-e dorul, pe buze-i minciuna
O zi-mi eşti pereche şi-o alta departe
Nu crede când spun că îmi este totuna!
În jumătate de suflet îţi cresc ghiocei,
Iar în cealaltă, e toamnă, cad frunze
Jumătate din mine zâmbeşte la ei,
Partea rămasă-i cu lacrimi pe buze.
Mă iubeşti, m-alungi - ce-adunare ciudată!
Căci după egal eu rămân cu-ntrebări...
De ce nu-i iubire inima-ţi toată
Şi o poartă pe-a mea pe atâtea cărări?
Jumătate din mine te-adoră orbeşte,
Jumătate se-ascunde de-ai tăi ochi felini
Şi-n timp ce răbdarea încet mă goleşte,
Tu-mi umpli iar patul cu petale de crini...
Toamnei
Nu mai plânge, toamnă, cu-atâtea lacrimi-frunze
Şi acceptă-ţi sfârşitul aşa cum şi eu fac!...
Atunci când lacrimi calde se topesc pe buze
Gândesc la primăvară, oftez şi apoi... tac.
Tu vei veni din nou, la anul, tot bogată,
Cu hainele-ţi de gală, cu melancolii,
În schimb, dragă toamnă, eu chiar niciodată
Nu voi mai fi la fel, ci voi îmbătrâni...
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  55
POEZIE
Alina TANASĂ - Vaslui
Vânătorul de
curcubeu
Sufletul
Mai cade sufletu-n genunchi
Visez, îndrăznesc şi m-avânt
Mai pierde câte-un tren de zi,
Ţintesc orizontul întruna,
Simte săgeţi înfipte-n trunchi
Într-o zi voi fi doar pământ,
Simte regretul de a fi...
Dar azi sunt cu soarele una.
Trăiesc şi mai mor, dar trăiesc
Mai uită chiar şi să vâslească
Mă ridic mereu din durere
- Dar cum s-o facă în noroi? -
Mai uită de slava cerească,
De fericirea de apoi...
Nu m-aduce la-ngenunchere.
Mai plânge sufletul cu sânge
Oftez, lăcrimez şi mă doare
Şi nu mai crede în minuni,
Izvorul iubirii tot curge
Văzând cum orice vis se frânge
Şi ţintesc spre raze de soare
El simte spinii puşi cununi...
Să-mi usuce rana de sânge.
Mai cade sufletul pe spate
Şi ard şi mă sting, iar m-aprind
Picioarele îşi mai sclinteşte,
Îmi refuz sfârşitul mereu
Dar inima în piept tot bate...
Eu ştiu să iubesc doar cu jind
Şi-i bate pentru că iubeşte...
Eu, vânătorul de curcubeu.
Aripa
Se născuse cu o singură aripă
care se străduia să ţină şi locul celeilalte
se mai oprea din zbor
mai adormea cu gustul pulberii pe buze
dar ţintea mereu spre orizont
până într-o zi când a apărut el
cu o singură aripă
la vedere
şi ea
simţind de atâtea ori bumerangul neputinţei
i-a dăruit-o pe-a sa
el s-a pierdut în înaltul cerului
mândrindu-se cu cele trei aripi
ea
ţintuită în propriul cuib
între câteva pene îngălbenite
îşi unge rana
cu jurământul de a nu mai iubi niciodată.
 
  

POEZIE
Rodi VINAU - Italia

Iar și iar
Furtună răvășită peste timp,
iar și iar,
uragan de cuvinte,
aprige tăceri,
nu știu să definesc uitarea,
Tu, Limbă Românească ceva care mă dezbracă pe dinăuntru
și mă îmbracă cu o piele nouă
Unde eşti, tu, poezie se zbate între
zămislită pereții casei în care locuiesc cu tine în gând.
din carnea mamei, Învălmășitele secunde se sinucid intrând în carnea zilei
desprinsă din trupul ei în durerile facerii?... simt atingerea
Ne-am rătăcit prin spărturile de timp,
în zborul frunzei purtată de vânt, adiere
între pământuri ne-am rătăcit sau poate-i un blestem,
unde ne-am căutat cu disperare fericirea, urlet
dar comoara era ascunsă. aruncat
din ce în ce mai adânc…
Am săpat şi
am trudit cam fără rost, Nu mă pot desprinde
înstrăinaţi din piele,
ne-am îmbogăţit cu bani şi cu lipsa de cuvinte. aici viețuiesc semne -
un perpetuum mobile în sânge tatuat,
Copii se nasc, numiţi români,
dar limba nu ştiu să vorbească, ace de secundă se frâng cronometrat.
limba mamei ......................................................................
curgător pe buze, cuvinte să-nflorească.
Copii se nasc, numiţi români,
studiază alfabetele străine Dincolo de prag
neştiind să mai citească în limba
ce părinţii o uitară Dimineţi înnodate în norii de fum,
îngropată cu paşi de noapte şi mâini de scrum
la graniţe de ţară. fantasme mi-atârnă de pleoape,
arde în jur
Răsai, tu, poezie ceaţa viselor neterminate,
ca busuiocul deschid uşa,
din pământul îngropăciunii soarele s-a ascuns,
tu, limbă românească dincolo de prag
cu îmbraţişări calde şi mlădioase păşesc în necunoscut,
să ne aduni inexorabil mă afund
în hora strămoşească a cuvintelor, în golul adânc
mândri dintre noapte și zi.
să purtăm cununa .................................................................
din flori de „nu mă uita”
pe creştetul din piept al inimii.

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  56 

 
  

REALITATEA SATULUI MOLDAV

Val ANDREESCU - Vaslui

Ivănești ‐ Vaslui: Interviu în exclusivitate !

un lucru extraordinar. Vreau să fac, să punem în valoare,
într-adevăr, muzica de fanfară...
R: ... Specificul zonei!
P: Muzica de fanfară alături de un ansamblu de
cântece şi dansuri acompaniate de fanfară, pentru că mulţi
au reuşit, cu muzică instrumentală. Eu am spus întotdeauna,
în momentul când conduci destinele comunităţii, nu trebuie
să te gândeşti numai la betoane, nu trebuie să te gândeşti
numai la lucruri inerte. Trebuie să ne gândim în primul rând
că suntem oameni şi că trebuie să vibrăm la tot ceea ce ne
înconjoară, iar din punctul acesta de vedere, cred că am
câştigat foarte mult. Oamenii sunt alături de mine, remarc în
Prezent la cea de-a 9-a ediție a „Sărbătorii comunei fiecare an solidaritatea oamenilor din comună, remarc
Ivănești”, reporterul a „răpit” pentru câteva minute pe solidaritatea artiştilor de la noi din comună, iar noi încercăm
artizanul principal al acestei manifestări tradiționale, pe să arătăm oamenilor că nu stăm degeaba, nu conducem
dr. Vasile Novac, apreciatul primar al comunei vasluiene degeaba, vremelnic, destinele unei comunităţi!
Ivănești, cel care a avut amabilitatea de a acorda un interviu .................................................................................................
în exclusivitate pentru revista Meridianul Cultural
Românesc, interviu amplu din care spicuim:
Reporter: Ce se întâmplă azi frumos la Ivăneşti,
domnule primar?
Dr. Vasile Novac, Primar comuna Ivăneşti:
Astăzi la Ivăneşti se întâmplă, să ştiţi, se întâmplă un lucru
normal. Eu chiar am denumit sărbătoarea de astăzi, o
normalitate. Am proprietatea termenilor. Din ce cauză?
Comuna Ivăneşti este o zonă bogată din punct de vedere
folcloric. În comuna Ivăneşti avem artişti cu talente
deosebite. Faptul că astăzi noi am făcut un spectacol cultural
artistic, cu talente numai de la noi din comună, este un mare
lucru. Cred că orice primar din judeţul nostru sau din ţara
asta şi-ar dori lucrul acesta. Nu ai cum să nu susţii aşa ceva.
Cum să nu o susţii pe doamna Silvia Ene, care anul trecut
am făcut-o Cetăţean de onoare al comunei Ivăneşti, pentru
35 de ani de activitate, iar dumneaei ne-a răsplătit prin
munca pe care o face cu acești copii de la noi din comună,
cu tinerele noastre talente. A reuşit în 2 luni de zile să
înfiinţeze ansamblul artistic intitulat „Hora Ivăneştilor” în
care sunt cooptaţi copiii de la cele 12 şcoli din comună.
R: Astăzi la Ivăneşti, este cea mai bună solistă de
muzică populară din zonă, cea mai bună fanfară din ţară,
multipremiată, naţional şi internaţional și iată, la Ivăneşti
este un ansamblu tânăr, acest briliant extraordinar care
trebuie şlefuit!
P: Da. Mulţumesc pentru aprecieri. Este un lucru
extraordinar. Să ştiţi că nu este uşor să iniţiezi aşa ceva.
Mult mai greu este să menţii şi să promovezi ansamblurile
acestea. Aţi spus într-adevăr foarte bine. Noi ne-am
remarcat prin fanfara „Lăutarii din Valea Mare”, dar dacă
noi am reuşi să facem un ansamblu bărbătesc, sau un
ansamblu de femei, acompaniat cu muzica de fanfară, ar fi Spic de grâu (ulei pe pânză) - Gabriela Cucinschi

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  57 

 

REALITATEA SATULUI MOLDAV
Val ANDREESCU - Vaslui
Fălciu ‐ Vaslui: O comună ce se dezvoltă continuu !
Ne-am revăzut în biroul primarului de Fălciu,
am stat de vorbă, ne-a vorbit despre realizări
importante, despre planuri de viitor, despre oamenii și
copiii comunei, despre realitățile frumoase, despre
neîmpliniri și despre grija pentru gospodărirea
comunității sale.
Realizări cât pentru opt mandate de primar !
Din realizările primarului de Fălciu, apreciatul
Neculai Moraru am reținut pe cele mai importante, pe
cât de importante, pe atât de multe! „Achiziţionarea de
utilaje (autogreder, cilindru compactor,
buldoexcavator, autobasculantă 30t-6x6, camionetă
4,61, tractor 3,2 CP) pentru întreţinerea şi repararea
drumurilor comunale şi săteşti şi pentru execuţia altor
lucrări de interes public; Pietruirea tuturor străzilor
principale precum şi a peste 80% din străzile
secundare din toate localităţile comunei cu utilajele şi
personalul Primăriei; Asfaltarea drumurilor comunale
DC 43 Fălciu-Bozia și DC 44 Fălciu - Odaia Bogdana
şi realizarea de rigole betonate pentru scurgerea
apelor, aferente drumurilor respective, acţiuni din
cadrul unui proiect integrat finanţat prin Măsura 322;
Reabilitarea clădirii fostului internat şcolar din
localitatea Fălciu şi transformarea în Centru de
asistenţă după programul şcolar pentru copiii cu
probleme sociale, beneficiind de dotările
corespunzătoare; împădurirea a 50 de ha de teren
agricol degradat în localităţile Copăceana şi Rânzeşti;
Amenajarea spaţiilor din jurul blocurilor din centrul
localităţii Fălciu prin îngrădire, plantarea de arbuşti
ornamentali, gazon şi bănci; Extinderea reţelei de
alimentare cu apă potabilă în localităţile Fălciu,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  58
Rânzeşti şi Bogdăneşti în baza cererilor depuse de
cetăţeni; Oferirea posibilităţii de recalificare într-o
meserie cerută pe piaţa muncii, precum şi de consiliere
şi orientare profesională pentru 550 persoane
neocupate în cadrul proiectului „Te informezi, înveţi,
progresezi!”, proiect finanţat prin Programul
Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane;
Realizarea în localităţile Fălciu şi Rânzeşti a două
parcuri prevăzute cu spaţii verzi, locuri de joacă pentru
copii şi spaţii de recreere, proiect finanţat de
Administraţia Fondului pentru Mediu; Realizarea
Planului Urbanistic General şi a Regulamentului Local
de Urbanism și lista este cu mult mai lungă, dar din
motive de spațiu tipografic amintim doar câteva puncte
din programul pentru acest mandat de primar:
Un Program generos !
Finalizarea lucrărilor proiectului care priveşte
Asfaltarea drumului comunal DC44A Fălciu-
Copăceana şi a unor străzi de interes local din
localităţile Fălciu şi Copăceana, obiectiv care are
finanţarea asigurată şi este în curs de realizare;
Comuna Fălciu are depus spre finanţare prin noul
PNDR 2016-2020, Măsura 7.2, un proiect care vizează
construirea şi dotarea unei grădiniţe în localitatea
Fălciu; Amenajarea unei pieţe agroalimentare în
centrul localităţii Fălciu, după modelul pieţei
agroalimentare Traian din Vaslui; Asfaltarea unor
străzi principale din localităţile Fălciu, Rânzeşti şi
Bogdăneşti; modernizarea şi dotarea Liceului
Tehnologic din Fălciu; alimentarea cu apă a satelor
Copăceana şi Odaia; reabilitarea şi modernizarea
Şcolii Gimnaziale Rânzeşti şi a Şcolii Primare din
Copăceana; Construirea unui Teatru de Vară în centrul
localităţii Fălciu etc. Nimic nu a fost uitat sau trecut cu
vederea din tot ceea ce este important pentru
asigurarea unei vieți europene pentru toți locuitorii
comunei Fălciu! Multe planuri și câte realizări are
primarul comunei Fălciu, președintele filialei Vaslui a
Asociației Primarilor din România, un primar așa cum
și-ar dori să aibă multe comune, orașe și municipii
vasluiene!
 

ESEURI
DIVINA ÎMPLINIRE
‐ Un înalt oaspete dorit: scriitorul român
Mihai Batog Bujeniță ‐
Eram ușor amețit de-un Cotnari care-mi
hălăduia gândul prin Iașii studenției mele, dar nu mai
pluteam ca altădată, când râdeam de mine, căci atunci
îmi dădeam seama că fugeam pe stradă, fără motiv, iar
asfaltul de vizavi de biserica Trei Ierarhi, mă ducea
încolo, dar mai ales încoace, reflectând și el căldura
soarelui puternic, de vară încinsă. Râdeam atunci de
ridicolul alergător de cursă-absurdă ce eram și nu mă
puteam opri, din cauza Cotnarului adus de la Mitropolie
la redacție de Valer Mitru, acel ziarist care-și purtase
pașii anteriori pe la „Adevărul” și „Dimineața”.
Și uite-acum, când eu eram nu prea în apele
mele, trebuiau să-mi pice oaspeți de seamă, îndrăgiți și
doriți, aflați în vizită prin Israel și veniți exact de la Iași.
Oameni pe care-i cunoscusem fără să-i văd cum arată,
adică corespondând pe internet de ani buni! Eram acum
însă, mult mai ponderat, căci mă drogasem și cu
niscaiva hapuri tari, ca să fiu, cât de cât, ceva mai cum
trebuie, căci mă atacase de-o vreme un pârdalnic de
virus. Eram treaz, bine dispus, totuși cam pleoștit în
sinea mea... Era deja ora prânzului, dar și Dorel Schor
cu consoarta sa, Nadia, și Magdalena Brătescu cu soțul,
amicul Vladimir, veniseră la timp. Iar când imediat au
apărut Mihai Batog-Bujeniță și Doamna lui, Cornelia
Ursu, amândoi surâzători și cumpăniți, eleganți și
apropiați nouă de la prima vedere, după ce am schimbat
câteva vorbe, am trecut la masă, căci reflexele
condiționate ne duceau cu gândul că mâncând, vorba-i
mai plăcută! Și încă și mai și, de-o mângâi și cu un vin
talentat și plin de-nțelepciune.
Dorel e mai vechi prieten decât mine cu Mihai
Bujeniță. O glumă, o amintire, un compliment
colorează până și supa, atent meșterită de nevastă-mea,
Fani. După care, printre altele, vinul vrăjitor de pe
masă, a mai dat un plus de strălucire soarelui
primăvăratec, filtrat de perdelele voalate ca un abur de
pe munte, așezat peste lumina tare de-afară. Irizările de
mătase coborâseră lin în pahare, odată cu vinul de lângă
bucatele mesei. Magdalena Brătescu vorbește un pic
despre scrieri și scriitori, Mihai Batog e incitat și prins
în vorbă, mă bag și eu, că de!, sunt gazdă și trebuie să
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  59
Roni CĂCIULARU - Israel
mă aflu-n treabă, dar apoi mă opresc, căci la semnul
discret al soției mele, trec să mă ocup de tochitura
moldovenească, în timp ce ea aranjează friptura de
pasăre la cuptor. Bucatele astea le-am programat din
timp, astfel ca oaspeții să se simtă ca acasă, la Iași, căci
fiind de mai multă vreme prin meleagurile haifaiene și
nu numai, deci înainte de Tel Aviv-Petah Tikva, au tot
cunoscut mâncarea cu specific local. Încât, ce ne-am
zis?, hai s-o mai dăm un pic și prin încăperile Hanului
Ancuței, de pe Drumul Romanului, unde poveștile
comisului Ioniță, împreună cu cinstiții ascultători și
lucrători la cofăiele, știau ce-i viața, rostul Hanului și
cum să-mbrățișezi timpul și să simți cu sufletul dulceața
vieții. Să ne mai amintim un pic și de Conul Mihai, acel
munte al literaturii române, Sadoveanu, care aflat o dată
cu scriitorimea de la Viața Românească sus, pe
Ceahlău, în timp ce asfințea fascinant astrul zilei, el
stătea, scuzați, cu dosul la minunatul spectacol ceresc,
suflând în cărbunii și vreascurile focului, care trebuiau
să-și aprindă răsăritul lor meschin, dar atât de trebuitor.
Și cine-apoi a descris cel mai strașnic amurg de soare,
în pagini fermecate, având parfum de cetină și măreție
de-nchinare?! Bineînțeles - Mihai Sadoveanu!... Și la
ceas de tochitură din ciosvârte de carne atent pregătite,
ca să se poată rumeni atât cât trebuie, aflându-ne și-ntre
salate și fripturi, gândul a dat o fugă și pe la Bolta Rece,
din „dulce târgul Ieșilor”, loc sfânt de popas, încă chiar
dinainte de boema strălucire a lui Păstorel, care făcea ca
vinul să sclipească de inteligența și humorul său, și
unde oameni de condei își îmblânzeau setea și foamea
cu minuni culinare și damigenești, dar își și preparau
prin minți înfierbântate seva iubirii și a urii,
vitriolându-i pe netrebnici sau înmiresmându-i pe cei ce
li se cuvine, în povești cu frumuseți și înțelesuri cum rar
se pot închipui...
N-a fost, la marea noastră mică întâlnire, nici o
distanță protocolară, și asta datorită harului și bunului
simț de excepție al celor doi oaspeți. Fire nevăzute ne
legau prietenește, vorbele curgeau cu miez, Mihai
Batog era la el acasă în orice subiect ce ne stârnea
interesul. S-a trecut apoi, pentru dulciuri și alte nimicuri
 

de ronțăit, la masa joasă din salon, unde cine știe a se
iubi cu vinul, lăsându-l să-l răsfețe euforic, a putut
discuta și-n continuare pe îndelete, cu gând și farmec
de-adevăr, cu înțelesuri nevăzute mai dintâi. Și ce
frumos era, și-atât de bine se-aranja, că acei ce
povesteau erau, la rândul lor, și buni ascultători. În
salonul meu erau atâtea gânduri îndrăznețe și
mari-mărunte povești trăite sau visate...
Nu mai știu exact când, dar a apărut la timpul
potrivit un vin de Chianti, roșu-nchis, adânc chiar și la
suprafață, fluid acum ca gândurile noastre de lucizi
comentatori ai timpului ce trece și nu rămâne decât în
pagini, încă nescrise complet. Lumina din perdele
dădea un farmec de poveste doamnei Cornelia, discretă,
naturală și frumoasă prin însăși existența ei, ocrotitoare
și răspunzătoare și de pana marelui meu prieten,
deosebitul scriitor Mihai Batog Bujeniță. Amândoi, atât
de calzi și apropiați, atât de culți, de erudiți, atât de
valoroși nouă! Doamne, cum pot fi oamenii atât de
oameni și de plini de substanță, de măsură și de tact?!
Iar vinul de Chianti imprimă luminii reflexe
roșietice, aduse-n scântei cu unduiri de bordo. Și ni-l
aduce-n gând, în paralel cu discuțiile de lângă masa
joasă, pe Dante Alighieri, născut în minunata Florență,
nu departe de viile din Chianti. Ei vorbeau, dar eu la
asta mă gândeam, la Dante, cu iubirea lui de la 9 ani, cu
sfâșietoarea lui iubire de Beatrice, pe care nici n-a
sărutat-o măcar și care nu s-a împlinit niciodată. Dar
lacrima lui Dante, o lacrimă poate ca de Chianti, a
devenit cerneala versurilor cu aripă de geniu,
bucurându-ne cu dureri și triumfări dumnezeiești... Hei,
dar ce caută Dante aici, la Petah Tikva, aici în acest
oraș a cărui denumire, în traducere, înseamnă Poarta
Speranței?! Dante scrisese „Lăsați orice speranță” la
intrarea în Infern, dar noi, aici și acum, ne situăm pe
altă poziție: „Toate speranțele - cu noi!”, căci ce altceva
poți face, decât să speri?! Dum spiro - spero! Vinu-i
bun, viața-i frumoasă, noi trăim ducând carul anilor și
oaspeții ne bucură cu un farmec ce-ntrece orice vin și
orice bucate... Mihai, cum bine spune mai apoi
Magdalena Brătescu, e-un causeur desăvârșit! E calm,
cumpătat, dar clocotește nevăzut de inteligență și
gânduri înalte, pentru oameni și omenie.
Suntem aici, cu cinste și bucurie, împreună cu
un mare scriitor român, care prin scrisul său satiric ne
apără demnitatea și normalitatea. Ne face să ne simțim
superiori, citindu-l, căci el vitriolează lumea subculturii,
a prostiei, a matrapazlâcului, a lipsei de rușine, a
bădărăniei, și a atâtor alte hibe umane, printr-o
literatură vivantă, atractivă și de o teribilă profunzime.
Când îl vezi atât de cald și-atât de așezat, nici nu-ți vine
să crezi că-i în stare de atâta severitate ironică, la adresa
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  60
ticăloșiei: din România și de oriunde! Are o gândire
bine formată, în lungi ceasuri de studiu și meditație. E
un om elegant, dornic de prietenii și de oameni de
omenie, dar e un om temeinic, cu principii și rigoare. Și
mai ales, are un condei - asta-i! - strălucit! E un
ambasador. Al literelor românești de azi! E un om al
timpului său și al celui ce urmează! Și-s bucuros că sunt
contemporan cu el și că mă onorează cu prietenia lui.
      Nu știu când s-a terminat vinul acela de
Chianti. Stelele nu pătrundeau prin perdelele largi ce
abureau geamurile. Grătarul se stinsese, și niște sticle
goale ne ignorau, deci n-aveam de ce să le luăm în
seamă. Virusul meu cred că a fost ucis de farmecul
oaspeților și de discuțiile purtate între noi pe care Mihai
le-a armonizat de minune. S-a vorbit de Dumnezeu și
de soartă, de oameni, de viață și moarte, s-a vorbit
despre scris și scriitori, despre tehnică și lumea care nu
e lume, s-a vorbit despre bunătate și despre ticăloșie,
despre filozofia lumii și iar despre religii și istorie,
despre geografia Israelului, despre ce se scrie pe hârtie
și pe internet, s-au făcut obiecții, aprecieri critice,
referiri la fapte și întâmplări de aici și de acolo, s-a
vorbit despre cultură și rostul educației, despre
schimbarea lumii, a omului, a vieții... În toate domeniile
MBB era la el acasă, știutor, original, pertinent. Nu mai
puțin doamna Cornelia, care e bine umblată prin cultura
lumii. Și privindu-i pe cei doi oaspeți români, m-am
gândit că Mihai a avut mai mult noroc decât Dante. Cel
puțin într-o privință. Dante a rămas cu Beatrice doar în
visurile lui. Mihai s-a îndrăgostit de Cornelia - și uite-i
împreună, atât de frumoși, aureolându-se unul pe
celălalt. Cred că s-ar putea naște o scriere nouă: „Divina
împlinire”.
La plecare s-a mai găsit un strop de Chianti: Să
mai vii, domnule ambasador al literelor românești! - am
închinat eu. E o adevărată plăcere, dragă Mihai, să te
avem lângă noi ! Și sărut mâna, doamnă Cornelia. De
dumneavoastră depinde „Divina împlinire” !...
„Ce oameni excepționali trec pe
lângă noi, anonimi, și noi admirăm
prostește atâția neghiobi, numai
pentru că au vorbit de ei presa și
„opinia publică”, numai pentru că
le-a popularizat numele politica și
literatura”.
Mircea Eliade
 

ESEURI
Gardul Viu sau cum să sigilăm mintea
unei națiuni cangrenate
Ce furtună ar fi zis Shakespeare.
Oedipus Rex nu propune ţie cititorule să-ţi
omori tatăl ca să te culci cu mama ta.
Medea nu este un manual cum să-ţi ucizi
copiii. Dar, ministrul educaţiei din Israel,
Naftali Benett este de altă părere. El
susţine că literatura nu are o funcţie
ideatică, în schimb tineretul nostru ar
prelua pasiv mesajul cărţilor citite. În acest
spirit ministrul Benett a decis retragerea cărţii doamnei Dorit
Rabinyan „Gardul Viu” tipărită în 2014 (Borderlife în versiunea
engleză) din programa şcolilor din Israel. Ministerul educaţiei a
stabilit că „tinerii adolescenţi au tendinţa romantizării şi nu au o
viziune sistematică a păstrării etnicităţii lor şi deci nu-s treji la
pericolului asimilării”. Orwellianul frate mai mare a decis că
lectura minorilor va duce la mariaje mixte nedorite. Desigur
Benett şi-a înscris cu cinism la activ câteva voturi politice
susţinând conceptul greşit în care literatura şi procesul citirii sunt
motivul interzicerii cărţii cu pricina. Iată o clară tentativă de a
fereca mintea publicului larg. Ce sperie mai mult pe ministerul
nostru, mariajul mixt sau gândirea independentă?
Ministrul nu greşeşte subliniind relaţia dintre
literatură şi etică dar când literatura devine un simplu vehicul
al moralităţii ea devine o literatură rea, o simplă polemică sau
o dogmă politică. Putem cita pe poetul John Ashberry care
sublinia că o literatură slabă este uşor de calificat prin a fi
moralizatoare, de aici lipseşte un singur pas înainte de a deveni
doctrină. Din contra, iluminiştii considerau poezia a oferi o
lume de aur, în care reflecţia şi introspecţia sunt instrumentele
aprecierii realităţii dintr-un alt unghi de vedere. În romanul cu
pricina relaţia romantică dintre Israelianca Liat şi Palestinianul
Hilmi este complicată, uneori solicitând judecata cititorului.
Raţiunea este dată omului ca să fie folosită. Progresul implică
o strânsă legătură între judecata critică a unei cărţi şi libertatea
de gândire. Politicienii noştri preferă înţelesurile singulare,
adevărul uşor de digerat care este potrivit cu gustul
electoratului, de exemplu genul de subiecte politice apriori
acceptate, care nu implică raţionament sau libertate. Educaţia
prin definiţie este o afacere riscantă. Ea nu trebuie să sufoce
ideile neplăcute ci să cultive sensul de complexitate al vieţii,
posibila conduită şi coexistenţa unor multiple forme sociale,
eventual total diferite de ceea ce cunoaştem.
Participarea la lumea fantastică pe care scriitorul o
produce - cu darul imaginaţiei sale - nu impune să mimăm
această lume. Literatura cere abilitatea de a manipula
cuvintele, de a circula între realitate şi ficţiune înţelegând că în
fiecare experienţă există şi alte posibile soluţii.
Demagogii nu pot fi buni miniştri ai Educaţiei. Ei
sunt blocaţi într-o lume închisă, fără imaginaţie, un adevărat
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  61
Adrian GRAUENFELS - Israel
ghetou care include tabăra alegătorilor lor. Dacă sistemul
cenzurează şi respinge „Gardul Viu” pentru vina de a construi
o dragoste interrasială de ce nu ar cenzura „Romeo şi Julietta”
cu povestea de iubire interzisă unor tineri aparţinând unor
grupe rivale? Benett se laudă a fi un expert în valorile Iudaice,
dar se pare că învăţămintele rabinice care discută diversificarea
şi interpretarea justă a libertăţii îi sunt străine. Ar trebui să
cunoască lista libertăţilor democratice aşa cum este studiată la
universitatea Bar Ilan unde Evrei şi Arabi, religioşi sau atei
studiază la un loc Aeropagitica, tratatul polemic scris de John
Milton în 1644 denunţând cenzura. Este cea mai influentă şi
pasionată scriere filosofică care apără dreptul expresiei libere.
Milton, ca şi Benett, dorea o uniune religioasă într-o lume
diversă aflată în schimbare. Dar „Casa Creştină” preconizată
de Milton era clădită pe alte principii decât cele ale sistemului
evreiesc propus de Benett. Şi Milton avea contemporani opaci,
ca și Benett, produseseră o listă neagră numită „Cangrena” a
scrierilor interzise ochiului, care trebuiesc a fi distruse aşa cum
un membru bolnav trebuie detaşat de corpul încă viu, ca să nu
distrugă naţiunea întreagă. În contrast, Milton avea încredere în
cititori, în abilitatea lor de a distinge şi discerne, considerând
dialogul şi critica scrierii un atribut benefic naţiunii. Pentru el,
credinţa, erudiţia şi identitatea naţională, există prin exercitare
lor - „Nu se poate lăuda refugiul cuiva într-o mănăstire”
spunea adesea Milton. Pentru el diversificarea opiniilor era
pura cristalizare a conştiinţelor.
În mod clar, ideile lui Milton sunt averse dictatorilor,
regilor şi demagogilor care se bazează pe subiecte pasive,
canonice, respingând valorile democratice. În schimb
democraţiile îşi asumă riscul polemicii cultivând critica,
intelectul şi mentalul alegătorilor. Cei care caută diversitare,
pluralism devin politicieni mai buni, mai folositori societăţii.
Propunem lui Benett să citească pe Milton, Shakespeare şi
Locke. Să înveţe să conducă o conversaţie naţională între
democraţia liberală şi Statul Evreiesc. Nu se poate sigila
mintea unei naţiuni.
**
După ce cartea „Gardul Viu” a fost interzisă în şcoli,
israelienii au inundat librăriile ca să-şi procure un volum. O
carte care ameninţă „Identitatea Iudaică” trebuie neapărat
citită. Benett a declarat prompt că el nu a fost consultat în
legătură cu ştergerea cărţii cu pricina de pe listele cărţilor
permise în şcoli, dar că a sprijinit radical decizia: „Nu este
vorba de cenzură aici”, a spus. Cartea poate fi cumpărată fără
probleme. Exact asta au făcut Israelienii spre satisfacţia
autoarei. Editura Am Oved care distribuie cartea a întregistrat
cereri suplimentare de sute de volume fiind forţată să mărească
livrările spre librării cu 400%. Din nou vedem că scandalul în
jurul unui subiect sensibil este cea mai bună reclamă posibilă.
 

ESEURI
TRIBULAȚII ALE SOCIETĂȚII UMANE,
REFLECTATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Frământările care au loc în
comunități importante de oameni,
cel mai adesea la nivel de țări și
etnii, își formează echivalentele în
gânduri, cuvinte și expresii. Prin
intermediul acestora, indivizii
comunică mai bine, mai precis și
mai eficient, favorizând, cu ajutorul
unui vocabular îmbogățit, adecvat și
plin de nuanțe, construcția unor progrese evidente în
evoluția societății. Lexicul de care se folosește o
societate în plină dezvoltare este mereu încărcat de
noutăți, neîncetat mai bine modelat și explicat, pentru
ca, în permanență, să poată reda fidel inteligența,
opiniile, cunoștințele și sentimentele atent cumpănite...
Limba română, asupra căreia Roma antică și-a
pus puternic amprenta, împreună cu matricea dacică a
locurilor și cu influența vecinilor pe care istoria ni i-a
dat, de-a lungul veacurilor, s-a structurat, treptat, în
interiorul poporului, ca o entitate prețioasă, suplă și
flexibilă, plină de înțelepciunea timpului și de
expresivitatea și temperamentul oamenilor. Ea a fost
cizelată de elitele țării, prinsă în forme și reguli, slujită
de alfabetul cirilic, mai întâi, apoi - definitiv - de cel
latin. Contribuții majore în definirea limbii române
moderne au avut Școala ardeleană, Academia Română
(primele sale structuri au fost înființate în 1866; în acele
vremuri s-a creat un adevărat for de spiritualitate, care a
durat până la epurarea elitelor, petrecută în timpul
comunismului) și scriitori iluștri, care au așternut pe
hârtie opere inconturnabile... de-ar fi să amintim doar
nume ca A. Pann, M. Eminescu, I. Creangă,
V. Alecsandri, L. Rebreanu sau O. Goga.
Cu timpul, civilizațiile și-au accelerat ritmurile
de dezvoltare; știința și tehnica au scurtat distanțele și
au eludat multiple bariere; cunoștințele și o altă stare de
spirit au inundat continentele!
Limba română a primit noi elemente în bagajul
ei - un aflux de altfel de cuvinte, venite din graiuri
străine, așa-numitele neologisme. Ele reprezintă noțiuni
inedite, de regulă inventate sau descoperite în alte părți
dar necesar și benefic a fi cunoscute pretutindeni.
Vremurile au impus era sputnikului, a securității, pe care noi o știm din comunism, ai celor
micro-procesoarelor, a feed-back-ului și toate
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  62
Alexandru IONESCU - București
mijloacele lor de exprimare și descriere. E adevărat,
alături de ele, vocabularul a fost împovărat cu mofturi și
teribilisme ca OK, cool, mișto, job... dar și cu alte
nenumărate expresii disgrațioase (focusăm, targhetăm,
updatăm...) sau chiar cu nimicuri verbale. Avem
credința că, pe acestea din urmă, timpul le va cerne.
Alături de speranța exprimată mai înainte, găsim însă și
alternativa pesimistă, potrivit căreia năvala (tolerată
fără scrupule) a prea multor neologisme, unele cu totul
inutile, va altera eleganța și prospețimea neaoșă a limbii
noastre. Iar noi avem datoria de a păstra, pentru
eternitate, ființa și acuratețea limbii române!
Să amintim și faptul că pronunția cuvintelor,
prin întărirea sau muierea unor litere, nu este fără
importanță. Sburătorul lui Ion Heliade Rădulescu a
devenit Zburătorul, smeura este scrisă astăzi zmeură...
Când vom merge în orașul Zlatina, capitala județului
Olt? Ce să mai vorbim de filosofii care, deveniți filozofi
și-au pierdut, potrivit semanticii, înțelepciunea?! După
cum se vede, nici pronunția nu este o joacă!
Mult mai periculoasă decât împestrițarea
vocabularului, cu cuvinte care nu sunt ale noastre și
care nu ne aduc nici un fel de foloase, este alterarea
semanticii - dar și a unei părți din semiotica limbii
române - adesea provocate intenționat, pentru a induce
anumite ideologii, pentru a favoriza diverse curente și a
crea, în final, unui nou Big Brother, o nouă limbă.
Există o sbatere în lumea occidentală pentru
impunerea unei politici pe care au numit-o corectă, a
cărei logică se dovedește supra-dimensionată și a cărei
moralitate este departe de înțelesul nostru, obligat, în
contexte ambiguie, să pună pe același plan, de pildă, un
stat agresor și victima sa, născocind, la nesfârșit, puncte
de vedere, argumente... Se împietează, în acest fel,
claritatea și sinceritatea ideei transmise, pe care o
învolburează și căreia îi pune la dispoziție, simultan,
variante contradictorii, unele dincolo de setul de valori
în care a fost construită limba națională. Pentru că toate
acestea par a nu fi suficiente celor ce vor să stăpânească
lumea, prin obrăznicie și nesfârșite ipocrizii, se
formează, în multe părți, la ordin și cu simbrie, comisii
de monitorizare a așa-zisei corectitudini politice! Ochii
care nu recunosc drepturile celorlalți la libertate și se
 

erijează în supraveghetori-cenzori se regăsesc în toate
societățile!
Declarația drepturilor omului este un caz
deosebit, unde multe dintre cuvinte își pierd înțelesul
lor obișnuit și încetează să aibă legături cu realitatea...
Am numit uneori această Declarație, una a himerelor
sau - în varianta optimistă - un ideal al aspirațiilor
umanității.
Plecând de la premisa că toți oamenii sunt
egali, minimalizându-se variațiile individuale sau de
neam, proclamația cuprinde drepturi egale care, în
realitate, nu se pot aplica. Vorbind despre educație, ce
egalitate poate fi între progeniturile ex-prim-ministrului
Năstase, care fac școala la Paris și copilul care învață la
Belciugatele, o comună cu profesori suplinitori și fără
laboratoare? Iar discrepanțele se adâncesc odată cu
timpul. Cei care absolvă școli cunoscute fac caz de
prestigiul acestora și ocupă funcții deosebite,
promovând - de obicei - în ierarhia generală, cea care
conduce! Dreptul egal la sănătate se poate proba în
aceleași maniere. A fi operat și tratat în marile unități
sanitare ale lumii sau prin asistența medicală de familie
fac parte, ambele, din dreptul la sănătate. Dar este
cumva o egalitate?
Fiecare cotlon al acestei Declarații pare a fi
plin de amestecuri de adevăr și trișerie. Cum pot scăpa
de pedeapsa Justiției tocmai băiatul lui Ion Țiriac
(milionar!) și cel al prefectului Tarău? Cu avocați
străluciți? Prin conjuncturi de situații și persoane? Cum
se face că pungașii din domeniul afacerilor negre, în
care se fură sute de milioane de euro, sunt obligați (sau
rugați?) să despăgubească Statul doar cu fărâme?... Este
de vină neaplicarea prevederilor Declarației sau
imposibilitățile sale de a trece peste barierele genetice
ale oamenilor, peste tipurile de educație întâlnite?
Cum să comenteze pensionarii (dar nu numai
ei!) dreptul la viață? O solicitare admisă spre nemurire?
De altfel, cred că pentru buna sa funcționare,
într-un viitor pe care-l dorim cât mai apropiat, Actul
fundamental care să guverneze, eficient și echitabil,
destinul individului și al colectivităților, ar trebui să se
numească Carta Drepturilor și Obligațiilor Oamenilor.
Îndatoriile esențiale, succint și clar precizate, ar
tempera și reliefa drepturile care completează
personalitatea umană. Cadouri, favoruri și drepturi care
vin din senin - cum au început să creadă unii - nu există
decât aleatoriu sau prin voință divină. Calitățile cucerite
sunt urmare a unor obligații îndeplinite prin muncă și
inteligență, prin strădaniile unor generații, prin sacrificii
și caracter. Așa devin durabile și imprescriptibile! Nu
poți avea pâine dacă nu contribui la fabricarea ei; de
fapt, dacă n-ar fi așa, pâinea ar deveni o amintire!
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  63
Și toate problemele își au quintesența în
politicile demografice și în votul care stabilește
ierarhiile. Mi se pare complet imoral ca eu să am
același drept de vot cu, să zicem, un laureat al
Premiului Nobel... Televiziunile ne arată că în Europa
sunt persoane mature care nu știu câte zile are
săptămâna sau care cred că omul nu este mamifer ci
conifer. Și, totuși, sunt declarate egale tuturor, având
aceleași drepturi! Ciudat! Cum ieșim din acest labirint
al cuvintelor care își schimbă veridicitatea de la un
moment la altul? Aș vrea să credem că dictonul
Cuvintele sunt menite să ascundă gândurile este
perimat și că educația, cinstea și bună-cuviința ne dau
un vocabular cuprins între acești parametri, deveniți
genitori de limbă! Pentru a fi crezute, cuvintele trebuie
să reprezinte realitatea, fără a introduce, insidios, marje
de influențare a memoriei cuvintelor, a înțelesului lor
format în timp.
M-am gândit, în final, că toate imperfecțiunile
pe care cred că le sesisez în această Declarație a
drepturilor sunt irelevante, devreme ce avem de-a face
cu un ideal care poate cere ușor iertare semanticii, în
numele speranțelor pe care le animă... Dar adevărurile
crude dor, adesea, la nesfârșit!
Cuvintele își pierd nu numai înțelesul și
simbolistica dar și logica atunci când introducem în
analiză așa-numitele discriminări, care par inevitabile
într-o lume uriașă de îndivizi, lucruri, situații și
fenomene diverse! În cea mai mare parte, ele sunt
probleme care urmează să se rezolve prin acel bun-simț
care folosește cuvintele cu propriul lor înțeles, într-un
context dominat de acțiunea noțiunilor de respect și
prețuire, elementele de bază constitutive ale minimei
educații, care trebuie să existe în societatea omenească.
Nu nesocotirea raselor, negarea sau ascunderea lor sub
diferite cuvinte calpe ci prețuirea după calități, respectul
pentru demnitatea de om.
De ce ar trebui să se simtă discriminată și
jignită Irina Begu și eu, concetățeanul ei, când o
jucătoare de tenis a numit-o țigancă pe cea care i se
dovedise superioară în proba în care s-au confruntat?
Această sportivă, pe numele său, C. Garcia, nu știe nici
ce este cuviința și nici n-a auzit de locuțiunea latină
Vae victis! Atunci, de ce am lua-o în seamă?
În mod curent, autoritățile folosesc
discriminările ca mijloc de intimidare, de control, de
obediență, care, într-o zi - în lipsa bunului simț pe care
vor să-l înlocuiască cu acțiuni punitive - se vor întoarce
împotriva lor: Vor fi întrebați (fără ca răspunsul să aibă
relevanță):
- De ce suntem discriminați la salarii? De ce nu
avem acces la funcțiile pe care le ocupă rudele puterii?
 

Cum de aveți vile cu piscine, mașini, yahturi și avioane,
când cei mulți trăiesc îngrămădiți în camere meschine
și-s îndemnați să folosească mijloacele de transport în
comun (începând cu căruța)? De închipuite discriminări
se folosesc, pentru a se afla în treabă, și felurite
grupuscule, inclusiv cu ajutorul unor neîmpliniți
judecători. Aflăm din ziare că femeile care vor să
urmeze cariera militară sunt discriminate, pentru că li se
oferă, în acest domeniu, un număr redus de locuri.
Cuvintele lexicului limbii române au, în înțelesul lor
profund, logica unor funcțiuni, calități, meserii. Ele
cunosc particularitățile fizice și psihice ale unui bărbat
și ale unei femei și știu, de pildă, că munca în mine și
galerii este preponderent pentru bărbați, ca și războiul...
că în educație - mai ales în cea preșcolară, femeile au
un rol important, datorită calitățior înnăscute,
discriminându-i (?) pe bărbați în ocuparea posturilor
didactice. Mă tem că pentru a fi corect politic,
protipendada - cea egală cu restul - va începe să-și
angajeze nu numai bone ci și boni filipinezi ! Iar toate
aceste frământări sociale, venite de pe meridiane
diferite, afectează limba română (fie și făcând un
masculin disgrațios la cuvântul bonă!). Cândva, o
remarcabilă colegă de Parlament îmi spunea că i-ar fi
rușine dacă s-ar socoti că a ajuns deputată doar pentru
că este femeie și nu pentru că merită această demnitate.
(În contextul în care trendul cerea ca pe listele de
candidați pentru alegeri să fie cât mai multe femei!). Și
iată un caz curios de discriminare: în loc să se dorească
ca în fruntea partidelor și a Parlamentului să fie oameni
valoroși, se face disjuncția bărbați/femei. Cum să
recepționeze structura limbii române o asemenea
situație? Toți suntem egali... dar există (sau nu?) elite!
Avem drepturile bărbatului, ale femeii și ale copilului
(de ce nu ale fetițelor și ale băieților?)... Intervine
îndoiala: oamenii au drepturi egale sau ele sunt
diferite?!
Limba română constată cu stupoare că multe
din cuvintele sale pierd legătura cu bunul-simț, cu
realitatea, cu semantica lor. Discriminările, reluăm, sunt
o armă pentru a provoca obediența, pentru a promova,
sub amenințarea ei, incompetența, pentru a înlătura
meritocrația, buna educație și respectul datorat
dictonului de veacuri (de înțelepciune) Omul potrivit la
locul potrivit. Variațiile individuale sunt permanent
prezente și ele pot fi sursa discriminărilor, în viziunea
unui legiuitor obtuz. Nici o lege punitivă, în acest
domeniu, nu va fi mai puternică decât bunul-simț și
decât respectul cuvenit persoanei umane, demnității,
meritului și onoarei sale!
Și pentru că discriminarea sexistă face încă
furori în Occident (nu vă gândiți că, având alături atâtea
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  64
drepturi și înlăturând discriminări de tot felul,
asociațiile feministe își pun cu seriozitate și forță de
sacrificiu, problema drepturilor femeilor din harem, a
celor musulmane sau, cu atât mai puțin, a femeilor -
egale cu bărbații - din țări cum ar fi Coreea de Nord), să
ne întrebăm și noi, odată cu ziarul Le Figaro:
- Lupta împotriva sexismului trece prin
gramatică? Se pare că, în ciuda ridicolului care se
întrevede, mulți se grăbesc să răspundă afirmativ!
În Franța funcționează un Înalt consiliu al
egalității între femei și bărbați care a decis că limba
franceză (de fapt hotărârea se poate aplica oricărei
limbi, inclusiv celei române) trebuie să fie un câmp de
bătaie împotriva sexismului, că este necesar ca femeile
să fie mai prezente în dicționare și - prin intermediul
acestora - în viața cotidiană, pentru a li se sublinia
importanța. Nu mai este corect să spui doamnă ministru
ci, probabil, forma de adresare va fi doamnă ministresă
sau nu doamnă prefect ci doamnă prefectă! Nu este
corect, spun feministele, ca numele celor mai multe
profesii-demnități, chiar și ale meseriilor, să fie de
genul masculin!
Este evident o campanie a celor care,
progresiști fiind, se vor destructorii vechii societăți,
capabilă ca, într-o zi, să-i pună să muncească efectiv
(oroare!) pentru a-și câștiga traiul.
Se ignoră că limba este un organism dinamic,
capabil să reflecte transformările reale și naturale din
societate, că ea nu este un organism de pus în marș sau
de condus prin edicte!
Academicianul francez Frederic Vitoux
remarcă, în aceste reflecții quasi-filologice, confuzia
naivă și sistematică între noțiunea de sex, care este
biologică și noțiunea de gen, care este gramaticală.
Desigur, genul trimite, de cele mai multe ori, la sexul
ce-l definește... dar nu totdeauna! Se spune o persoană
(cuvânt de gen feminin!) dar o mulțime (de asemenea,
feminin) de, să zicem, 5 000 de persoane, nu este o
mulțime de tot atâtea femei! În foarte multe din cazuri,
faptul că un nume aparține unui anume gen n-are nici o
referință la sex. În dicționare numele unor animale sunt,
din acest punct de vedere, deopotrivă dovezi și
bizarerii. De ce se spune o maimuță, o girafă, un uliu,
un rinocer (nu și un girofoi sau o rinoceră)? Putem găsi
- sau fabrica - multe explicații. Evident este, însă, că
denumirile n-au avut nevoie mereu, în limba poporului,
de disjuncții și complectări care țin de sex. Atunci când
lucrurile acestea au fost, totuși, necesare, numele,
noțiunile au apărut... La denumirea de cal (animal
comun și folositor) s-au adăugat cele de iapă, armăsar,
mânz, cârlan... Lupta feministă de a sexualiza limba,
suntem de acord cu acad. Vitoux, este inutilă și aproape
 

infantilă, iar dorința de a elimina din dicționare formule
care amintesc de - să zicem - epoca patriarhatului, este
un atentat la memoria cuvintelor, la literatura aflată în
Pantheonul umanității... și la istorie!
Limba, reluăm ideea afișată, de mai multe ori,
în aceste rânduri, este un fenomen dinamic, viu, strâns
legat de gândurile, simțămintele și conștiința poporului,
modificat doar de transformările reale și durabile ale
societății. Ea - limba - nu poate fi schimbată prin
amenințări și coerciție, nici în societățile totalitare, nici
în cele în devenire... niciunde. Cel mult, cum avem
deja dovada venită din comunism, își poate construi, ca
apărare, un dublu limbaj !
O scrisoare, în principal, despre Limba Română
și niște academicieni
Domniei Sale,
Dlui Președinte al Academiei.
Vă scriu mai repede decât aș fi vrut, forțat de
recentele articole ale membrului dv., pe numele său
actual, Nicolae Manolescu, publicate în ziare. Mai întâi
a fost atacul vitriolic lansat împotriva lui Marian
Munteanu, acuzat că, născându-se într-un secol al
încercării loviturii de stat legionare, nu putea să nu
devină și el un rău! Mai ales (esențial!) că a luptat
contra comunismului (așa au făcut legionarii, de la
început!) și a scăpat, la mineriadă, de pedeapsa
(probabil) bine meritată(?!), cu moartea. - Cât despre
părerile acestui MM, care s-ar vrea protejate de dreptul
la libera exprimare, dl Manolescu le spulberă cu
argumente curat democratice. Și, în această privință, nu
se poate să nu aibă dreptate academicianul! Tatăl său,
se spune, ar fi fost un notoriu legionar, pe nume
Apolzan (pe care, spre onoarea sa, l-a renegat de mult,
fiind înfiat ca să poată face școala și, mai apoi, să
ajungă universitar) - deci, pentru dânsul, existau
premise de a ști multe în domeniul în care a intervenit!
Ce condiție umană, plimbată între mizerabil și
admirabil, ni se dezvăluie în subsolurile acestui episod!
În al doilea articol pe care-l semnalăm, intitulat
Confuzii alarmante, academicianul critică voalat (sau
mi se pare mie?) Academia! Dex-ul, pe care l-ați tipărit
și l-ați oferit ca îndreptar al l. române, apare drept o
colecție de greșeli, pentru că - iată, ca exemplu - ce
definiții eronate cuprinde: pentru patriotism (Sentiment
de dragoste și devotament față de popor, statornicit în
decursul istoriei) și pentru naționalism (Ideologie și
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  65
Forțarea și sanctificarea diferitelor aspirații
despre egalități și neglijarea primordialității meritului
(care trebuie pus în prim planul tuturor domeniilor de
viață) duce, în relațiile dintre oameni, la folosirea
ipocriziei, a înșelătoriei și a beției de cuvinte, cu
repercusiuni negative în progresul societății.
Mult e dulce și frumoasă, limba ce-o vorbim...
spune un vers al poetului Gh. Sion.
Este adevărat, pentru că ea, limba română,
exprimă realitatea, aspirația către bine, dragostea de
țară, de neam și de popor. Iar țara, neamul și poporul
trebuie să-și iubească, să-și îmbogățească și să-și apere
limba ce-o vorbim!
politică derivate din conceptul de națiune, care a
contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței
naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale)!
Or, dl Manolescu ne spune că, în realitate, cele două
cuvinte înseamnă altceva și anume: patriotism
reprezintă dragoste de ai tăi iar naționalism
simbolizează ura față de alții (?!) Domnia Sa opune
dragostea/urii, pentru a condamna naționalismul dar
unul dintre oamenii eminenți ai Academiei, dl Dan
Dungaciu, scrie, în același ziar, că opus dragostei nu
este ura ci indiferența! Interesant! Noi, însă, să
rămânem la opiniile marelui critic literar.
S-ar putea crede că Dex-ul este o cărțulie cu
gogomănii sau că dl Manolescu își expune partea
neștiută a intelectului său. Unii, care-l definesc pe
facebook drept cântăreț comunist, afirmă că lucrurile
sunt mai profunde: academicianul și-ar fi pierdut -
inclusiv din cauza multiplelor indemnizații - buna
comportare de conștiință și a devenit patriot, în sensul
său (are grijă de ai lui!) - somându-ne, pe toți ceilalți,
să nu fim nici măcar naționaliștii Dex-ului! În această
situație, formulările lingvistice, și înțelesurile, și
reformulările și - mai ales - țintele sunt cele mai
periculoase! Deja, se pare, nu mai avem o țară a
românilor (aici, ne învață dl academician, sunt câteva
națiuni); cred, de aceea, că echipa de fotbal a României
nu mai este națională (ea nu-i urăște - și nici n-o să-i
bată - pe ceilalți) ci patriotică! Imnul național, judecând
în același mod, reprezintă o amenințare pentru alții
(corect ar trebui să aibă, probabil, versuri ca Deșteaptă-
te române. ungurule, lipoveanule, evreule, armene...
 

din somnul... iar acolo unde ajungem la barbarii de
dușmani, vom pune drăguții de barbari...) și șirul
inepțiilor se declanșează, ca venind de la un veritabil
(sau, măcar, închipuit) apostol-menșevic al globalizării,
desființării/colonizării țărilor.
Iată și ce precept vrea să ni se bage pe gât.
Sentimentul patriotic este, ca și cel religios, o problemă
de conștiință a fiecăruia. Deci să nu mai trimitem în
Justiție pe nimeni dintre cei care trădează, ne vând
secretele, bogățiile și pământul țării: acestea sunt
chestiuni personale, de conștiință! Într-o asemenea
gândire, Mihai Eminescu (care știa cât valorează
criticii!) devine un vulgar precursor al xenofobiei, când
spune că - în propria țară - ... nu mai poate străbate /
De-atâta străinătate. Dar poate că nu știu eu ce
înseamnă, cu adevărat, să fii xenofob (și nu mă mai duc
la Dex să caut!). Îndrăznesc, de aceea, să vă cer părerea
și în această chestiune. Mie-mi plac rușii: i-am vizitat
(în 1990), i-am avut oaspeți, am avut întâlniri plăcute la
Academia din Moscova, Katiușa este un cântec
admirabil, îl citesc, mereu cu simpatie, pe Lermontov, îi
admir pe A. Alehin, pe D. Mendeliev, pe I. Pavlov... dar
i-am urât pe rușii-sovietici când: ne-au ocupat țara (ei
spuneau că ne-au eliberat), ne-au jefuit economia (după
Dex-ul lor, ne-au ajutat prin sovromuri), ne-au ucis
mișelește frații (ca la Fântâna Albă, în Bucovina), ni
l-au înlocuit pe Moș Crăciun cu Moș... Siberia, s-au
instalat în casele noastre, ne-au impus un regim
sălbatic și ne-au condus țara, prin consilierii lor, aflați
pretutindeni - de la guvern, la instituția dlui Vișinescu!
Au dat Ucrainei județe din Basarabia, au înființat limba
moldovenească (le plăcea multiculturalismul)... Ce
ziceți, nu cumva sunt, totuși, naționalist, în sensul
manolescian?
Știu, ar fi bine să fiu doar patriot, să-i iubesc pe
ai mei. Dar ai mei cine sunt? Cei omorâți, cei jefuiți? Ai
mei sunt, poate, numai banii din indemnizații, de vreme
ce savantul autohton, dl Manolescu, ne spune, în
numele a lor noștri(?), că este surprins de fiecare dată
când politicienii, demnitarii sau oamenii simpli fac
reverențe, mai ales de Sărbători, românilor... uitând că
avem în țară și alte nații, care (nu-i așa?) s-ar putea
simți ofensate! Probabil, ziua patriotică de l decembrie
nu trebuie sărbătorită, pentru că ungurii au pierdut
atunci statutul de națiune privilegiată, în Transilvania,
și-i jignim. Îi supărăm pe (unii) evrei dacă vorbim de
Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia și, ca-n
Olanda, să nu mai insistăm pe Sărbătorile creștine că-i
umilim pe musulmani?! Gândire mirobolantă!... Sau
ticăloasă?
Dl academician ne amintește pericolele iubirii
de neam - războaiele - și ne recomandă să deschidem
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  66
cărțile de istorie. Tatăl meu, care a luptat la Mărășești, a
fost atunci, mă și tem de cuvinte, naționalist: i-a urât pe
nemți și a tras în ei! (Să mă gândesc să-l reneg? ...
Săracul tata, câte a îndurat sub comuniști: temnițe,
torturi, bătăi, foame... pentru că fusese un vrednic
român!) Cât despre manualele de istorie - pe care
suntem sfătuiți să le consultăm - când eram mic, mi s-a
povestit că, sub cupola Academiei, un erudit (așa erau
academicienii, pe vremuri) ar fi spus: Istoria jumătate
minte și jumătate este mută. Atunci pentru ce să
deschidem astfel de cărți, mai ales pentru timpuri pe
care le-am trăit?..
Să nu uit principalul - să vă cer din nou
părerea! Să mai țin Dex-ul sau să-l arunc?
A doua parte a articolului Confuzii alarmante
vorbește de o atitudine antisistem a unor tineri care nu
prea știau nici ei ce vor (adevărat?), atunci când au ieșit
la o manifestație stradală. Cum ni se spune că ei făceau
parte din societatea civilă, povestea dlui Manolescu a
încetat să mă intereseze. Eu nu cred că există așa ceva -
o unică societate civilă -; pe ea și derivatele ei le
socotesc clișee, trucaje și himere menite să înșele,
fonetic și semantic, pentru a provoca confuzii dirijate.
Cândva, dl.Manolescu a fost un fruntaș al
Alianței Civice - asociație, societate, grupare... apolitică
- din care, prin metode oneste (contestate de răuvoitori)
și-a făcut partid (a înțeles oare și dânsul cum este cu
civilia?). Astăzi are probleme cu niște posibili fameni,
într-o altă parte a acestui tip de societate, la Uniunea
Scriitorilor, subvenționată de stat! De fapt, divergențele
sale cu oameni din lumea literelor au existat mai de
mult! Firește, nu cu cenzorul-șef, pușcăriașul Dumitru
Popescu-Dumnezeu, căruia i-a făcut, pe timpuri, cronici
elogioase și pe care îl publică și astăzi, cu nonșalanță, în
revista Uniunii Scriitorilor, socotindu-l nu criminal al
regimului comunist ci... fost demnitar! Da... dispute a
avut cu Cezar Ivănescu sau cu Radu Vancu, scriitori și
oameni credibili, care au spus despre dânsul
îngrozitoare, posibile realități...
Este însă o discuție la care ar trebui să participe
și mulți alți cunoscători ai cuvintelor și ai breslei...
Pentru aceasta mă gândisem, inițial, să fac apel
la dl. Eugen Simion, tot academician; din păcate, am
aflat că - potrivit dlui Manolescu - acesta este un
tâmpit... așa că nu mai insist. (Dar rămâne datoria
Academiei să-și etaleze opiniile, în toate aceste
privințe!)
Urmează doar să vă mai rog, Domnule
Președinte, să faceți, pentru Big Brother-ul care ne
ocrotește, un nou și corect Dex.
Cu cele mai bune urări de sănătate,
 

ESEURI
Bucurie, o caldă simfonie
Să percepem această
stare de graţie, presupune ca,
în momentul trezirii
simţurilor din somn spre
viaţă, să conştientizăm
bucuria pentru o nouă zi, un
început spre ceva, un dar ce-l
primim, unii cu preţuire, alţii
neobservând nimic. În
dimineaţa unei zile cu
lumină, important ar fi, să
mulţumim că există, că a venit, o simţim în viul din
noi, când toate celulele se mobilizează pentru ca
edificiul nostru să funcţioneze impecabil.
Bucuria există, ne urmăreşte cu perseverenţă
prin lumina aceea specială ce apare în seninul ochilor
şi ne transformă, ei, ochii nu pot minţi niciodată în a
reliefa, adevărata stare ascunsă în labirintul de
nedescifrat, al interiorului nostru. O luptă permanentă
ne tulbură sufletul, sau mintea, sau ambele în acelaşi
timp, unde grijile, problemele cotidiene vor să
umbrească cu insistenţa lor, lumina zâmbetului ce
încurajează şi ne ajută să fim puternici.
Toate au o rezolvare în timp şi spaţiul destinat
existenţei, iar pe acest drum vom încerca să ne dorim
prietenia cu bucuria, un real şi minunat sprijin ca
permanenţă agreabilă.
Bucuria nu poate fi tăinuită, ea explodează din
toată fiinţa noastră prin vorbire, gesturi, fapte şi
porneşte impetuos spre exterior, alunecând precum
tumultul grandios al apei, în deplasarea ei muzicală,
îmbrăcată în senin şi zâmbet, în energie bună ce ne
transformă în oameni frumoşi, ce o răspândim în jur,
precum un virus jucăuş ce se plimbă spre fiecare, şi
molipsim totul în jur cu această stare superbă de
emoţie.
Parcă totul e mai uşor, pornind de la gânduri
ce propun doar rezolvări potrivite cu dorinţa, ca nişte
fluturi zburdalnici desenaţi în culori pastelate, ce
dansează magistral în jurul nostru încercând să ne
transmită că, binele există, doar trebuie să-l
descoperim, sau urmărim cu perseverenţă.
Şi ajungem la faptă, când bucuria te provoacă
s-o exprimi în acţiunile tale şi tot ce reprezinţi tu, prin
paşii tăi cu intenţie spre rezolvare, interacţionând cu
semeni, totul se transformă în culoare, avânt şi cântec
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  67
Doina TOMA - Iași
prin cuvinte mereu zâmbitoare ce se rostogolesc, ca
mărgelele rotunde şi catifelate în atingeri, spre viaţa ce
ne-a făcut acest dar.
Şi ce poate fi greu de înţeles ? Poţi fi bucuros
când plouă deoarece întreţine viul pământului, că vine
soarele ce aduce în dar un curcubeu în culori armonios
îmbinate ce îndeamnă spre alegerea unei dorinţe, când
ninge şi vrei să prinzi fulgii zburători în palma ta prea
fierbinte, sau, că hoinăreşti uitat prin verdele pădurilor,
a munţilor şi te iei la întrecere în cânt, cu măiestrele
zburătoare ascunse printre frunzele neliniştite, sau
zâmbeşti mării fremătânde cu albastre reflexii, şi mai
ales, atunci când, te joci de-a ascunselea, cu minunatul
tău copil ce-ţi aşteaptă cu nerăbdare prezenţa şi
participarea la activităţile sale importante. Toate şi
multe altele reprezintă bucurii, mici sau mai mari, ele
vor fi prezente când şi tu îţi propui să le vezi, sau să le
provoci.
Ce simplu este să te bucuri, să o doreşti şi
susţii prin tot ce reprezinţi ca fiinţă, avem sădită în
suflet nevoia, înclinaţia spre zâmbet bun şi cald, ca o
primăvară luminoasă, ce se străduieşte să aducă noul
în toate, în respiraţia pământului, în vegetal prin
miresmele ameţitoare ale florilor şi cântecul primelor
păsări îndrăzneţe ale zborului, care ne amintesc că
dorul, bucuria sunt emoţii de mare preţ în parcursul
vieţii omului.
Tu, bucurie, eşti ca o tandră mângâiere pentru
un suflet speriat şi mereu încercat între extreme, tristeţi
ce întunecă şi momente când înfloreşte bucuria,
precum florile gingaşe ale pădurii în lumină nouă, ce
au menirea să aducă primăvara prin veste şi poveste.
Edificiul nostru interior este susţinut în
permanenţă, de stările noastre, unde binele, iubirea,
lumina unui zâmbet provocat de un mic frumos apărut
în cale, contribuie intens la transformarea şi
consolidarea unui caracter admirabil şi puternic,
ajutor preţios la întâlnirea cu intemperiile aduse în
viaţă de imprevizibilul cotidian.
Bucuria trebuie să fie o permanenţă !
 
 
 

ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE
Mihai BATOG - BUJENIȚĂ - Iași
DESPRE UMOR ŞI RÂS
„Surâsul a fost inventat de un om care nu voia să se certe.”
Umorul este definit în dicţionare ca fiind: „Înclinare
spre glume şi ironii ascunse sub o aparenţă de seriozitate;
manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinaţii. (prin
extindere: veselie, haz). Categorie estetică ce constă în
sublinierea incompatibilităţii şi absurdităţii laturilor unor
situaţii în general fireşti.” (D.E.X. Enciclopedia CARTIER)
Desigur eforturile dicţionarelor pentru definirea conceptului
sunt admirabile, chiar dacă, foarte puţin încununate de
succes, deoarece un fenomen atât de complex, precum
umorul, este greu de cuprins într-o definiţie oricât de amplă
ar fi ea (amplitudinea fiind de altfel contrară spiritului unei
definiţii, caracterizată nu numai prin genul proxim şi
diferenţa specifică, ci şi, prin conciziune, element
indispensabil, cel puţin, reţinerii).
Ieşind însă din domeniul dicţionarelor putem aprecia
complexitatea abordării anterior definite, analizând-o prin
formele de exprimare în vorbire. Apar astfel categoriile de
umor: subţire, negru, facil, absurd, prostesc, fin, discret,
elegant, subtil, grosolan şi cine ştie mai câte astfel de
catalogări, toate vizând varietatea, diversitatea dar şi unitatea
fenomenului, considerat specific rasei umane (unele
manifestări ale animalelor, oarecum asemănătoare umorului
omenesc, sunt doar interpretări strict subiective, asociate
jocului, prin urmare, de altă natură!). Şi, nu cred că vom
înţelege umorul dacă îl vom
face eliptic de scopul său, râsul,
acesta fiind de fapt elementul
cheie al necesităţii umorului ca
practică socială, pivotul (şi al)
unei întregi industrii de profil
(inclusiv, profit). Râsul ca
finalitate a actului umoristic
poate defini, la rândul său, un
întreg univers emoţional,
intelectual, atitudinal, relaţional
şi comportamental făcând parte
din fiinţa noastră biologică,
psihică şi spirituală. Putem
afirma de asemenea că relaţia
umor-râs ne integrează
complex şi trainic într-o ordine
cosmică superioară, noetică, a
vieţii conştiente de sine. Dar,
pentru a nu părea deplasată
formularea anterioară, să
analizăm succint râsul, ca efect
al umorului, în măsura în care,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  68
Dany Laferrier
tot la nivelul cuvântului, poate exprima situaţii şi stări extrem
de diverse, într-un mod de asemenea foarte concis. Iată cum
putem caracteriza sau chiar cataloga persoanele cu care
venim în contact, doar constatând că:
Râde: ca prostul, pe sub mustaţă, în faţă, pe la spate,
de altul, ia în râs, batjocoritor, de/cu, este de tot râsul, şi/sau
de batjocora şi de râsul lumii; (stări de fapt);
Surâde: blând, parşiv, rece, calculat, cald, învăluitor,
îngăduitor... etc., râde (în hohote, sincer, prefăcut, deschis...
etc; (nivelul trăirilor emoţionale);
Râde: în silă, de nevoie, din toată inima, cu toată
fiinţa, ochii râd-inima plânge, gura râde-ochii plâng... etc;
(nivelul de satisfacţie);
Se sparge de râs, moare de râs, se umflă de râs...
etc.; (exprimări vulgare care dau notă celui care le foloseşte);
Râde toată ziua, nu râde niciodată, râde când şi
când, râde mâine de ce aude azi... etc; (defineşte subtil
comportamentul uman prin relaţia, aparent bizară, dintre râs
şi unităţi de timp);
Sau, are râs întunecat, se luminează cerul când râde,
împrăştie norii, apare soarele... etc; (definind firea omului în
relaţie cu fenomenele naturale)
Dar: nu-i timp/loc de râs, acum te-a găsit râsul, nu-i
deloc de râs, ce-ţi veni să râzi, ce găseşti de râs aici, nu
găsesc nimic de râs la… etc; (instituie sau sancţionează
coduri comportamentale);
Pe când: nu râde pentru că nu înţelege, nu ştie de ce
râde, cum să râdă dacă nu pricepe… etc.; (se instituie ca un
indicator al culturii sau nivelului de inteligenţă şi educaţie);
Iar râsul: nechezat, behăit, ca un tril, grohăit,
lătrat… etc.; (caracterizează, eficient şi drastic, prin valenţe
onomatopeice corespunzătoare).
Nu putem vorbi însă de umor şi râs fără să amintim
de funcţiile şi atributele sale sociale pentru că, din acest punct
de vedere cele două manifestări au implicaţii profunde în
procesul de formare şi întreţinere a grupului în limitele
profund morale ale socialului uman. Putem aminti despre
funcţiile de:
Liant social: la petreceri, sărbători, oamenii se adună
împreună cu principalul scop de a se simţi bine, iar acest
lucru se petrece, mai ales, râzând, fiindcă acest exerciţiu
creează relaxare, disponibilitate pentru comunicare,
permisivitate, toleranţă, ducând şi la creşterea capacităţilor
intelectuale. Să nu uităm, chiar şi cuplurile de îndrăgostiţi râd
mult mai des prin comparaţie cu alte cupluri în care lipseşte
afectul, iar această situaţie este, în mod sigur, provocată de
creşterea nivelului endorfinelor;
 

Ierarhizator socio-cultural: observăm că oamenii nu
râd toţi la aceleaşi glume şi ne putem întreba, ba chiar,
deseori, o facem, de ce râde omul simplu (rural, urban, cu
specificaţiile urban-industrializat şi urban-periferic, spre
deosebire de omul cult, evoluat spiritual);
Funcţia educativă: stârnind râsul prin ironie,
societatea induce ideea scăderii performanţei, cu reflectare în
plan social: mai puţine şanse la promovări, cuceriri, succese,
etc;
Funcţia coercitivă: râsul ridiculizator provoacă
individului, senzaţia de ruşine activând astfel mecanismele ei
mobilizatoare;
Funcţia socio-morală: aici străvechiul dicton
„ridendo castigat mores” este, de unul singur, în măsură să
dea importanţa acestei funcţii.
În plan individual, însă cu fermă reflectare în social,
exerciţiul râsului, fiind eliberator de endorfine, creează
relaxare, disponibilitate pentru comunicare, permisivitate,
toleranţă, creşterea capacităţilor intelectuale. Şi aici cred că
un exemplu se impune. În anii şaizeci vestul Europei era
confruntat, la nivel social, cu actuala noastră problematică de
alienare, intransigenţă nejustificată în raporturile interumane
şi o, aparent nejustificată, tendinţă spre agresivitate şi,
implicit, violenţă. Numai că, atunci, aceste manifestări, au
fost atent studiate de psiho-sociologi, deoarece ele afectau
dramatic fundamentele normalităţii sociale şi, a fost găsit
remediul!
Au fost înfiinţate, la sugestia cercetătorilor dar şi cu
voinţă politică, cluburile: Zâmbiţi, zâmbiţi! (Surriez, surriez,
varianta franceză, pentru neîncrezători). În aceste cluburi,
oamenii erau învăţaţi să considere zâmbetul un factor sine
qua non al comunicării interumane. Prin urmare făceau
exerciţii de a se adresa unii altora, rostind mai ales banalităţi,
în orice condiţii, cu zâmbetul pe buze. Exista chiar obligaţia,
ca persoanele care lucrează cu publicul, să fie membri ai
respectivelor cluburi. Aproape firesc, în aproximativ un
deceniu, tensiunile sociale s-au diminuat considerabil, a
scăzut semnificativ rata infracţionalităţii, ba chiar şi numărul
accidentelor rutiere, fiind cunoscută nocivitatea agresivităţii
la volan, iar, implicit, a crescut productivitatea muncii,
ştiindu-se că oamenii relaxaţi se pot focaliza mult mai
eficient pe rezolvarea sarcinilor ce le revin. Ei, da, ar spune
cârcotaşii, a fost făcut totul pentru ca omul să fie mai bine
exploatat de către om şi să crească profiturile capitaliştilor,
aşa cum am învăţat noi la marxism-leninism. Da! Numai că
răspunsul cel mai potrivit la această acuză ar fi, paradoxal, o
întrebare: Şi ce dacă?
Dincolo de orice dilemă însă, trebuie să avem în
vedere implicarea factorului de decizie în rezolvarea unei
asemenea problematici sociale, pentru că, în absenţa unei
implicări energice ale acestui nivel, orice plan este sortit
eşecului. Iar acum, când mulţi dintre noi merg în ţările
Europei Centrale, se mai uimesc încă de faptul că oamenii de
acolo se poartă într-un mod care ne încântă dar ne şi
nedumereşte. Credem că este doar efectul bunăstării, fără să
ne gândim la intervenţia decisivă, la un moment dat, a
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  69
factorului educativ. Iar educaţia s-a făcut folosindu-se forţa
terapeutică a zâmbetului. Deci, precum vedem, se poate! Dar,
numai dacă se vrea!
Şi, printr-un nou recurs la dicţionar vom găsi,
desigur, o definiţie a râsului: „acţiunea de a râde şi rezultatul
ei; manifestare a veseliei exprimată printr-o mişcare
caracteristică a feţei şi a gurii, însoţită de un sunet specific
nearticulat”, putem constata, din nou, că o simplă definiţie nu
poate, şi consider că nici nu îşi propune, să cuprindă o atât de
largă fenomenologie.
Prin urmare, dincolo de definiţii, putem afirma că
râsul, ca fenomen complex şi specific determinat de umor,
defineşte un întreg univers emoţional, intelectual, atitudinal,
relaţional şi comportamental şi făcând parte din fiinţa noastră
biologică, spirituală şi psihică, o apropie, cel mai mult, de
divinitate. Deoarece, nu degeaba se spune că atunci când râzi
eşti mai bun fiind mai aproape de Dumnezeu dar, probabil,
este valabilă şi situaţia inversă. Iar controversele istorice
referitoare la modul în care înţelepţii acestei lumi au abordat
râsul, dacă ei înşişi au râs sau nu, ba chiar aprinsele şi
prelungitele dezbateri teologice referitoare la întrebarea dacă
Iisus a râs vreodată, indiferent de rezultat, dau, fără alte
comentarii, dimensiunea fenomenului. Şi, ne putem pune, la
rândul nostru, întrebarea cât adevăr este oare în spusele
abatelui Jorje din „Numele trandafirului”, cu referire la cartea
pierdută a lui Aristotel:
- Dar câte minţi stricate, ca a ta, n-ar extrage din
această carte silogismul cel mai mare, potrivit căruia
râsul este scopul omenirii! Râsul îl îndepărtează, pentru
câteva clipe, pe omul simplu, de spaimă. Dar legea se
impune prin spaimă, al cărei nume adevărat este frica de
Dumnezeu. Şi, de la această carte ar putea pleca scânteia
luciferică, cea care ar aţâţa lumea întreagă într-un nou
incendiu… Omului simplu, care râde, în clipa aceea nu-i
pasă că va muri…
Însă, pentru că vorbim totuşi despre umor şi râs, nu
putem să nu luăm în consideraţie şi modul în care aceste
manifestări ne caracterizează. Asta fiindcă puţini dintre noi
ştiu faptul că poţi să-ţi dai seama de caracterul omului, cu
care stai de vorbă, urmărind doar felul în care acesta râde.
Desigur nu vom găsi, poate niciodată, o prea mare acurateţe a
râsului, dar este bine să ştim cam ce fel de oameni sunt cei ce
râd astfel:
Ha, ha, ha... = deschis, spontan, sincer, activ;
Ho, ho, ho... = vesel, bine dispus, epicurian, puţin
superficial, bun la suflet;
He, he, he... = nevrotic, zeflemitor, inteligent,
ascuns, ironic;
Hi, hi, hi... = meschin, avar, interiorizat, schizoid;
Hâ, hâ, hâ... = rău, răzbunător, ranchiunos;
Hă, hă, hă... = grosolan, găman, demonstrativ,
paranoic;
Hu, hu, hu… = prefăcut, mincinos, trădător,
intrigant;
Aşadar, atenţie la felul în care râd cei cu care
dorim să avem o relaţie şi, mai ales, dacă râd!
 

ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE
CONŞTIINŢA ŞI CONDUITA PATRIOTICĂ
ÎN PROCESUL EDUCATIV
Dragostea faţă de ţară îi
motivează pe oameni să facă fapte
măreţe şi să se jertfească pentru binele
întregului grup, fiind condiţia de bază
pentru o societate puternică şi
prosperă.
Vârsta şcolară mică este
favorabilă pentru formarea noţiunilor
de morală, a deprinderilor de
comportare civilizată, este perioada când apar şi se dezvoltă
trăsăturile de voinţă şi caracter, în care se conturează
personalitatea omului. Alături de aceste coordonate morale se
formează şi noţiunea de patrie, țară, dragostea faţă de familie,
de cei dragi, de locul natal, faţă de strămoşii noştri, eroii țării,
într-un cuvânt - sentimentul patriotic. La această vârstă copilul
este receptiv, sensibil, uşor impresionat de ceea ce-l
înconjoară. Educarea sentimentului patriotic la elevi este o
preocupare permanentă a şcolii. Sentimentul patriotic nu este
un sentiment înnăscut, ci se dezvoltă în procesul educării
elevilor, este rezultatul unei îndelungate şi atente munci
educative.
Din perspectivă psihologică, patriotismul este o
trăsătură de caracter ce apare la cea mai fragedă vârstă şi se
dezvoltă pe parcursul vieţii.
Patriotismul se conturează prin prisma următoarelor
elemente:
- ataşamentul faţă de pământul natal;
- cultul eroilor care s-au jertfit pentru patrie;
- aprecierea şi respectarea tradiţiilor, a limbii şi a
culturii;
- identificarea deplină cu poporul căruia aparţii;
- încrederea în viitorul şi prosperitatea ţării;
- lupta şi spiritul de sacrificiu pentru libertatea ţării.
Scopul fundamental al educaţiei patriotice îl
constituie interiorizarea conţinutului şi notelor definitorii ale
patriotismului şi transformarea lor în manifestări
comportamentale.
În procesul educativ se pune accent pe formarea
conştiinţei şi a conduitei patriotice. Conştiinţa patriotică
reprezintă asimilarea unui volum de informaţii care reflectă
multiplele aspecte ale patriei, declanşarea unor trăiri afective şi
consolidarea unor convingeri patriotice. Conduita patriotică
implică formarea unor trăsături de voinţă şi caracter: curajul,
spiritul de sacrificiu, perseverenţa, abnegaţia, dragostea faţă de
muncă.
Includerea elementelor patriotice în procesul
instructiv educativ contribuie la cunoaşterea, păstrarea şi
valorificarea patrimoniului cultural, la manifestarea dragostei
şi respectului faţă de creatorii valorilor materiale şi spirituale
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  70
Iuliana BUZATU - Iași
din zonă şi nu în ultimul rând la dezvoltarea sentimentului
patriotic.
Conţinuturi cu caracter patriotic la nivelul
disciplinelor şcolare:
Limba şi literatura română - texte literare cu conţinut
istoric un rol deosebit revenind legendelor istorice şi
povestirilor istorice. Exemplu: Ştefan cel Mare şi Vrâncioaia -
după Dumitru Almaş, Condeiele lui Vodă - Boris Crăciun, O
vizită în atelierul lui Brâncuşi - după Cella Delavrancea etc.
Istorie - cunoştinţele de istorie a ţării noastre pe care
şi le însuşesc elevii ciclului primar au o valoare educativă cu
totul remarcabilă. Dacă unele date, fapte sau noţiuni istorice
pot fi uitate, semnificaţia acestora, sensurile lor declanşează
puternice trăiri afective, sentimente profunde faţă de ţară, faţă
de poporul român. „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii”, a
spus Nicolae Bălcescu. Ea cuprinde cele mai de preţ învăţături
pe care trebuie să le ştie şi să le preţuiască fiecare om. Din
istorie, copilul învaţă care este obârşia poporului din sânul
căruia s-a născut, cum au străbătut oamenii vremurile. Lecţia
de istorie, pe lângă conţinutul ei ştiinţific, are o mare
încărcătură emoţională, contribuind atât la stimularea
interesului pentru ştiinţă, cât şi la formarea gândirii logice, a
spiritului critic, a capacităţii de a sintetiza, de a argumenta, a
motiva, şi a interpreta un anumit lucru. Istoria este ştiinţa, dar
şi disciplina şcolară al cărei studiu are un rol integrator,
prezintă date esenţiale despre trecut, care ne ajută să înţelegem
prezentul şi să prospectăm viitorul. Lecţia de istorie sporeşte
valoarea formativă prin integrarea în cadrul ei a evenimentelor
de istorie locală. Ele pun elevul în contact nemijlocit cu izvorul
cunoştinţelor pe care el trebuie să le însuşească, privind viaţa
economă, socială, politică, culturală din trecut şi prezent, îl
conduc de la apropiat la îndepărtat, de la concret la abstract. În
felul acesta, elevii înţeleg mai uşor şi mai profund cunoştinţele
istorice, interpretează corect datele și faptele istorice.
Elementele de istorie locală sunt demn de luat în
considerare pentru că ele acţionează cu intensitate elevilor. Îi
impresionează, le sunt apropiate; acestea nu trebuie izolate de
faptele şi evenimentele care fac obiectul istoriei naţionale.
Folosirea acestor elemente la lecţiile de istorie contribuie într-o
mare măsură la stimularea interesului şi a dragostei lor pentru
studiul acestei discipline. Valorificarea prin istorie locală se
poate realiza prin vizite şi excursii tematice sau prin utilizarea
unei varietăţi de materiale ce pot fi utilizate în procesul de
învăţământ. Sub aspect informativ elementele de istorie locală
ajută elevii la aprofundarea şi însuşirea temeinică a
cunoştinţelor, la fundamentarea ştiinţifică a lecţiilor, la
formarea unei concepţii ştiinţifice despre lume. Sub aspect
formativ elementele de istorie locală stimulează dezvoltarea
spiritului de observaţie, a gândirii, imaginaţiei, contribuie la
 

formarea însuşirilor pozitive: dezvoltarea sentimentului
patriotic, educarea spiritului de dragoste faţă de muncă, îi
educă în spiritul păcii şi prieteniei între popoare, manifestarea
unei atitudini pozitive faţă de învăţătură, disciplină,
comportare. Sentimentul patriotic la elevi se realizează
începând în familie şi continuând în şcoală şi în societate. În
cadrul obiectelor de învăţământ prin care se realizează educaţia
patriotică, istoria ocupă un loc important.
Geografie şi ştiinţele naturii - permit învăţătorului să
descrie la început locul natal şi apoi diferite regiuni ale ţării
sub aspectul lor geografic, al bogăţiilor solului şi subsolului, al
bogăţiei şi variaţiei faunei şi florei. Pe această cale, se dezvoltă
la elevi dragostea pentru locul natal, admiraţia pentru
frumuseţile naturii patriei, mândria pentru bogăţiile ei naturale.
Educaţie civică - prin propunerea unor texte cu
conţinut istoric atunci când sunt studiate trăsăturile morale ale
unei persoane. Exemplu: la lecţia despre curaj, frică, laşitate -
Decebal, regele erou - de D. Tudor. Lecţii precum Mândria de
a fi român, Simbolurile statului român, ce propun o abordare
interdisciplinară a aspectelor ce vizează educaţia patriotică,
prin raportarea identităţii naţionale la mai multe domenii de
activitate: literatură, istorie, sculptură, pictură, politică,
economie, sport etc.
Educaţie tehnologică - modelaje, machete, lucrări din
fire şi din materiale naturale, având drept punct de plecare o
temă ce vizează cultivarea respectului, a admiraţiei şi a stimei
pentru valorile patriei. Exemplu: machetă - Ţara mea, portrete
de domnitori, simbolurile naţionale etc.
Educaţie plastică - ilustrarea unor evenimente istorice
în manieră personală plecând de la un text cu conţinut istoric.
Exemplu: Moş Ion Roată şi Unirea, de Ion Creangă sau desene
ce reprezintă însemnele statului român.
Educaţie muzicală - manualele de educaţie muzicală
pentru clasele a III-a şi a IV-a conţin cântece care încearcă să
sădească în inimile elevilor dragostea faţă de frumuseţile
patriei, recunoştinţa faţă de trecutul ţării şi faţă de cei care şi-au
dat viaţa pentru ea. Exemple: Deşteaptă-te, române, Ţara mea -
Dumitru Georgescu Kiriac etc.
Activităţile extracurriculare reprezintă, de asemenea,
oportunităţi de exersare a conduitei patriotice, de îmbogăţire a
cunoştinţelor şi de consolidare a convingerilor patriotice.
Elevii pot afla informaţii legate de scutul ţării şi al locurilor
natale prin intermediul revistei şcolii.
Excursia şcolară joacă un rol important în educarea
patriotică a elevilor, înlesnind aprofundarea cunoaşterii istoriei,
a tradiţiilor şi valorilor culturii noastre populare, a vieţii şi
activităţii înaintaşilor, a frumuseţilor patriei. Serbările şcolare
prilejuite de sărbătorirea diferitelor evenimente de însemnătate
naţională sau internaţională, de tradiţiile şi obiceiurile
statornicite în şcoală, pot să dezvolte formarea conştiinţei
patriotice. Exemple: serbări inspirate din momente istorice
importante - „1 Decembrie”, „24 Ianuarie”, „Ziua Eroilor”.
Lectura suplimentară - constituie, prin tematica ei
variată şi bogăţia conţinutului, un mijloc de lărgire a
orizontului cultural al elevilor şi un prilej de formare a unor
sentimente adânci de dragoste de patrie. Vizionarea filmelor şi
a spectacolelor de teatru cu conţinut patriotic - participând la
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  71
spectacole şi vizionând filme, micul şcolar are în faţă eroii vii
care-l entuziasmează şi i se impun ca exemple de urmat, care îi
trezesc dorința de a deveni mai bun, corect şi cinstit.
De la cea mai fragedă vârstă omul se simte atras de
tot ce este în preajma lui, de casa sau localitatea în care
trăiește. Între el şi acest mic univers se naşte o legătură tainică,
plină de o puternică încărcătură emoţională, care nu este
altceva decât embrionul aprinselor simţăminte de mai târziu,
ale iubirii faţă de tradiţiile poporului nostru, ale mândriei
pentru frumuseţea costumului popular românesc, a dansului,
obiceiurilor, este embrionul sentimentului patriotic, ce se
dezvoltă în fiecare din elevi, pe măsura trecerii timpului. De
aceea, prin intermediul acţiunilor desfăşurate în vederea
cunoaşterii istoriei locale se creează moment deosebit de
emoţionante pentru elevi, care pot fi valorificate temeinic din
punct de vedere educativ. Realizarea educaţiei patriotice în
şcoală presupune un echilibru între modalităţile preponderant
informative şi cele preponderant formative. Convingerile şi
conduita patriotică nu se transmit, ci se elaborează şi se
formează în şi prin activitate. Conduita reprezintă cel mai
edificator criteriu de apreciere a elevilor şi în privinţa educaţiei
patriotice. Şcoala cultivă patriotismul ca unul dintre cele mai
durabile şi profunde sentimente, cu rol hotărâtor în lupta pentru
afirmarea fiinţei naţionale şi conturarea personalităţii tânărului.
Ea are datoria de a asigura însuşirea temeinică de către copii a
valorilor culturii şi istoriei naţionale. Totodată şcoala, toţi
factorii educativi, au datoria să cultive, la tineri, sentimentul
responsabilităţii faţă de prezentul şi viitorul ţării. De asemenea,
şcoala trebuie să asigure cunoaşterea şi preţuirea de către elevi
a frumuseţii și bogăţiilor patriei, a tezaurului moştenit de la
strămoşi, să le formeze şi să le dezvolte hotărârea de a
contribui la ridicarea ţării noastre, răspunderea de a-şi însuşi
temeinic cunoştinţele prevăzute în programă, pentru a deveni
buni cetăţeni ai României.
Noi, cadrele didactice, în toate activităţile pe care le
desfăşurăm în şcoală, nu uităm să le facem cunoscute copiilor
tradiţia poporului român, care reprezintă un puternic factor
educativ şi un factor al dezvoltării sentimentului patriotic.
Alexandru Vlahuţă spunea: „într-o ţară aşa de
frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor
atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de ţară
şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară,
mândru că poţi spune: Sunt Român!”
Bibliografie:
Bocoş, M., Catalano, H., Pedagogia învăţământului
primar şi preşcolar, Volumul 1, Colecţia, Pedagogia,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008;
Cerghit, I., Metode de învăţământ, Ediţia a-IV-a,
revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom, 2006;
Drăgan, I., Nicola, I., Cercetarea psihopedagogică,
Târgu-Mureş, Editura Tipom, 1995;
Gal, Teodor, Retegan, Ion, Valorificarea
instructiv-educativă a elementelor de istorie locală! Bucureşti,
1967;
Vlahuţă, A., „Ţara. Poporul” în volumul „România
Pitorească”, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1972.
 

ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE
Iarba de grâu ‐ un aliment miraculos pentru sănătate
MOTTO-ul celui de al
3-lea Simpozion național
„EDUCATIA BIO” desfășurat
pe 21 iunie 2016 la Școala
Gimnazială „Ionel MIRON” din
comuna Ivănești, jud. Vaslui, a
avut ca izvor ideatic îndemnul
profetic al părintelui medicinii
moderne, Hipocrate: „Mâncarea pe care o consumi să îți
fie medicament și medicamentul să îți fie mâncare.”
Preocuparea de bază a organizatorilor a fost
trecerea de la teorie la practică prin inițierea și finalizarea
de către 15 elevi din clasele V-VII, a experimentului de
cultivare individuală a ierbii de grâu. Grâul netratat
chimic, după germinare asistată, cultivat în tăvițe cu sol
sau fără, pulverizat zilnic cu apă, a crescut pe durata a 14
zile, până la o lungime medie de 15 cm, ajungând astfel la
perioada optimă de recoltare. Sucul și pulberea de iarbă de
grâu la această talie, după aprecierea specialiștilor, conțin
cea mai bogată concentrație de nutrienți de care
organismul omului și animalelor are nevoie: enzime (cca
80 identificate), vitamine, minerale, hormoni de creștere,
amino-acizi, clorofilă și alți pigmenți biostimulatori, ARN,
ADN, etc.
Acest rezultat remarcabil demonstrat de elevi a
creat posibilitatea participanților la simpozion să
aprofundeze necesitatea extinderii unei asemenea activități
aplicative atât pe lotul experimental al școlii (cca un ha)
cât și în gospodăriile localnicilor.
La simpozion, pe lângă cadrele didactice din
școlile Comunei Ivănești, au participat, ca invitați speciali,
academicianul Constantin Toma, prof. dr. Laurențiu Șoitu
și prof. dr. Ionel Miron, membru al Academiei Oamenilor
de Știință din România.
În alocuțiunea sa, academicianul Constantin
Toma, autoritate mondială a Lumii vegetale, a demonstrat
faptul că întreaga viață de pe pământ este asigurată de
asimilația clorofiliană a plantelor verzi prin care energia
solară este captată și transformată în energie chimică astfel
încât din dioxid de carbon și apă- materii anorganice, se
sintetizează materii organice, încărcate cu energie vitală,
concomitent cu eliberarea oxigenului în atmosferă.
Ne putem imagina viața noastră fără energia
eliberată prin consumarea alimentelor vegetale sau
animale, sau fără oxigenul eliberat de plante?
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  72
Ionel MIRON - Iași
La rândul său, prof. dr. Laurențiu Șoitu, cu
doctorate în psihologie și filozofie, a motivat profesorii să
antreneze elevii la autoreflectare, ca de exemplu „Cine
sunt eu”?, ca o primă provocare la asumarea propriilor
responsabilități în familie, la școală și în societate. Astfel,
elevul se obișnuiește cu motivația de a da socoteală, așa
cum trebuie să facem fiecare dintre noi. Însăși sfinții
părinți au fost aureolați pe baza faptelor pe care le-au făcut
la timpul lor.
Prof. dr. Ionel Miron, apreciind rezultatul practic
al elevilor de învățare prin experimentare, a subliniat că
vindecările miraculoase obținute prin utilizarea sucului și
pulberii din iarbă de grâu se explică prin faptul că acestea
accelerează activitatea energetică a fiecărei celule. Prin
avansarea în vârstă, energia organismului scade, așa cum
scade energia într-o baterie folosită. Doar prin reîncărcarea
organismului cu energia vie înmagazinată în iarba de grâu
se asigură vindecarea și revitalizarea. Clorofila, de
exemplu, cu oxigenul său nativ, bombardează celulele
canceroase care mor în mediu bine oxigenat.
Principalele avantaje de a cultiva și folosi iarba de
grâu sunt:
- are ciclul de creștere doar de cca 15 zile, în
comparație cu al legumelor și fructelor;
- cultivarea se poate realiza atât în interior cât și în
grădină sau pe ogor;
- șapte kg de iarbă de grâu valorează nutrițional și
medicamentos cu 160 kg de legume obținute în grădină;
- Durata scurtă a unei cure cu suc de iarbă de
grâu, de 7-10 zile, asigură posibilitatea realizării acesteia
în cadul fiecărei familii.
Autoritățile locale, prin primarul dr. Vasile
Novac, au apreciat aplicabilitatea practică a rezultatelor
simpozionului, în sprijinul ameliorării calității vieții
membrilor comunității.
 

ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE
CONTROVERSE MEDICALE ŞI IMPLICAŢII BIOETICE
Controversele medicale
îşi argumentează complexitatea
prin multiplele lor implicaţii
(economice, sociale, etice,
juridice etc.), prin dificultăţile
întâmpinate în evaluarea
dimensiunilor pe care le pot
dobândi, prin unele lacune în
cunoaşterea reală a fenomenului
supus controversei şi necesitatea
urmăririi sale atente în timp.
Creşterea numerică a
controverselor medicale încă nerezolvate se datorează mai
multor factori între care un loc central este deţinut de
resursele insuficiente (umane sau materiale) pentru
activitatea de cercetare care să permită o soluţionare pe baze
ştiinţifice solide. Nu de puţine ori, deşi siguranţa şi
eficacitatea rezultatelor unui studiu au fost demonstrate
practic, controversele au apărut în momentul extrapolării
datelor.
Generalizarea concluziilor pentru populaţii cu alte
caracteristici legate de vârstă, sex, rasă, origine etnică sau
particularităţi ale arealului geografic nu este totdeauna
realistă, iar generalizarea fenomenului în funcţie de o
anumită evaluare temporală nu oferă de fiecare dată o bază
utilă prognozelor.
Nu trebuie uitat faptul că incertitudinile reclamă o
soluţionare practică obligatorie, dar, în acelaşi timp, este
necesar a fi luată în consideraţie marea variabilitate de
metode şi tehnici destinate acestui scop, deci o altă potenţială
sursă de controverse.
Luând ca exemplu ultrasunetele, după intrarea lor în
practică, având în vedere recunoscuta lor lipsă de nocivitate,
s-a considerat a fi deosebit de utile ca test screening în
monitorizarea tuturor gravidelor. În timp s-a demonstrat
faptul că beneficiile în cazul sarcinilor cu risc crescut sunt
salutare. Pentru sarcinile cu risc scăzut, informaţiile utile
obţinute cu ajutorul ultrasunetelor au fost extrem de reduse
şi, mai mult decât atât, au fost înregistrate unele efecte
nedorite în perioada perinatală.
Food and Drug Administration, agenţie aparţinând
unei structuri departamentale (Department of Health and
Human Services) a decis la un moment dat retragerea din uz
a unui tip de implant mamar datorită riscului pe care îl
prezenta pentru apariţia la distanţă a unor afecţiuni ale
ţesutului celular subcutanat sau chiar dezechilibre sistemice
(după alţi autori). Deşi studiile efectuate în Clinica Mayo au
infirmat o legătură cauzală în cazurile descrise, o instanţă
judecătorească a acordat o despăgubire de 4 miliarde (!)
dolari pacientelor ce au primit respectivul implant.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  73
Cornelia URSU - Iași
Tot mai multe autorităţi consideră testul screening
cu un antigen specific pentru cancerul de prostată echivoc
deoarece oferă un procent ridicat de rezultate fals pozitive ce
au drept consecinţă imediată aplicarea unui tratament inutil şi
potenţial dăunător pentru cazurile respective. Motiv de
controversă este şi indicaţia de tratament în această formă de
cancer, după unii specialişti. Se pare că există o reală
agresivitate în promovarea acestui test screening în rândul
populaţiei comparabilă cu cea din unele reclame publicitare.
După mai bine de treizeci de ani de studii şi
cercetări susţinute se mai păstrează controversa terapeutică
privind corticoterapia în paralizia facială idiopatică, afecţiune
deosebit de invalidantă, a cărei gravitate rezultă din
implicaţiile funcţionale şi estetice pe care le produce asupra
vieţii familiale şi sociale a bolnavilor respectivi. Aspectul
disgraţios al faciesului cât şi imposibilitatea de a exprima
prin mimică unele trăiri îi creează pacientului un complex de
inferioritate, limitându-i mijloacele de comunicare, cu
repercusiuni psihologice privind inserţia socială şi
profesională. De aceea, tratamentul complex al acestei
afecţiuni trebuie instituit cât mai precoce, după o corectă
evaluare a cazului. Utilizarea corticoizilor şi eficacitatea lor
în tratamentul paraliziei faciale sunt puternic argumentate în
literatura de specialitate. Adepţii dozelor mari, administrate
intravenos sunt cei mai numeroşi şi au de partea lor o serie de
argumente solide: numărul mult mai ridicat de recuperări
totale (95- 97% din cazuri) şi implicit un număr foarte scăzut
de cazuri candidate la tratamentul chirurgical
(decompresiunea nervului facial), lipsa sincineziilor
(reinervări aberante) la distanţă. Cei care aplică protocolul cu
doze mici de corticoizi administraţi pe cale orală oferă
justificări legate de evoluţia naturală a acestei afecţiuni
(favorabilă în 70% din cazuri), riscurile sau contraindicaţiile
corticoterapiei pentru unii dintre pacienţii cu paralizie facială,
înregistrând însă rezultate foarte bune doar în 50- 70% din
cazuri.
Controversa pe tema vaccinării şi a obligativităţii
vaccinării aduce faţă în faţă suporterii acesteia care afirmă
justificat că vaccinurile salvează mai multe vieţi decât orice
altă formă de intervenţie medicală, că au contribuit la o
evidentă scădere a incidenţei anumitor boli la nivel mondial,
iar în privinţa relaţiei cost-beneficiu (în viziunea
organizaţiilor de sănătate publică) balanţa înclină net în
favoarea beneficiului. În cealaltă tabără, opozanţii vaccinării
aduc drept argument faptul că nu se cunosc efectele pe
termen mediu şi lung ale introducerii directe în sânge a unor
substanţe imunogene, că în timpul realizării vaccinurilor
există posibilitatea contaminării lor cu anumite ADN-uri
heterologe cu riscul apariţiei în organismul uman a unor
mutaţii genetice sau a fenomenului de oncogeneză.
 

Dar nu în ultimul rând se discută despre conflictul
de interese ce apare prin posibilitatea promovării vaccinurilor
de către medici şi politica financiară a unor companii
farmaceutice.
În ultimul timp s-a pus foarte mult accentul pe
codurile de etică în promovarea produselor medicamentoase.
Asociaţia Română a Producătorilor Internaţionali de
Medicamente (ARPIM) acceptată ca membru al
EFPIA - Federaţia Europeană a Asociaţiilor din Industria
Farmaceutică a lansat cea de-a treia ediţie a „Codului ARPIM
de etică în promovarea medicamentelor”, document care
respectă toate reglementările europene în domeniu. Codul
ARPIM îşi propune crearea unui mediu competitiv şi etic în
care pacientul să aibă certitudinea că indicaţia unui tratament
reprezintă o decizie medicală bazată pe criterii clare de
diferenţiere şi particularizare, dar şi a unor valenţe
terapeutice ale produsului respectiv unanim recunoscute.
Evoluţia tehnologică în medicină a crescut
acurateţea explorărilor şi eficienţa lor, a garantat adevărul
într-un coeficient mai mare privind aspectele de statistică
medicală, a permis controlul public asupra evoluţiei lor, a
asigurat progresul ştiinţific. Dar pentru orice problemă de
sănătate există două procese: cel prin care o tehnologie sau
agent terapeutic intră în practica medicală şi celălalt în care
medicul are rolul principal şi extrem de dificil, de decizie şi
execuţie. Ambele procese pot scăpa reflexiei bioetice prin
încălcarea unuia dintre principiile sale: respectul vieţii,
respectul autodeterminării persoanei sau principiul utilitarist,
în lumina căruia un act se evaluează pornind de la costuri şi
beneficii, acceptabilitatea etică depinzând de consecinţe
(apreciate statistic) deoarece trebuie căutat ceea ce este mai
bine pentru majoritate.
Majoritatea deciziilor în medicină se iau pe baza
unor principii etice. Aceste principii reprezintă un cadru de
abordare a unei probleme medicale şi oferă în acelaşi timp
greutate procesului decizional. Pe cale de consecinţă apare
întrebarea: cum să procedez? Ce variantă să aleg când există
două sau mai multe posibilităţi? În conformitate cu normele
bioetice răspunsul ar fi: optează pentru varianta ce oferă cel
mai mare beneficiu pentru un număr cât mai mare de indivizi.
În acelaşi timp, teoriile deontologice încearcă să răspundă la
aceeaşi întrebare în termeni de obligaţie morală. În
consecinţă, principiul bioetic al drepturilor conferă o poziţie
centrală a revendicărilor morale ale individului în situaţia
unui conflict etic.
O altă problemă de actualitate în cadrul unei
controverse medicale este cea legată de presiunea pacienţilor
privind o anume terapie, investigaţie sau procedură
chirurgicală bazată pe informaţii mass-media. În această
situaţie medicul are trei posibilităţi de abordare pentru
obţinerea consimţământului în conformitate cu unul dintre
principiile: autonomiei pacientului, paternalismului
binevoitor sau cel al negocierii. Principiul autonomiei
pacientului rezervă medicului rolul de a comunica o
informaţie completă, iar pacientul este cel care alege dintre
opţiunile propuse pe cea pe care o consideră oportună.
Paternalismul binevoitor restrânge aria libertăţii individuale a
unui pacient în virtutea faptului că judecata medicului este
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  74
mai competentă ca urmare a pregătirii şi a experienţei sale în
domeniu. Principiul negocierii se manifestă între doi
parteneri egali (pacient şi medic) dar având competenţe
diferite. Medicul alege strategia de tratament, pacientul
acceptă sau refuză propunerea. În cazul refuzului, medicul
trebuie să vină cu o nouă variantă, ţinând cont de obiecţiile
pacientului. Acesta poate lua o nouă decizie, dialogul dintre
cei doi devenind astfel o negociere.
Devine astfel evident faptul că rezolvarea unei
controverse medicale se poate realiza în cadrul unui proces,
pe baza unor principii juridice şi ştiinţifice. Pentru selecţia
referenţilor şi a judecătorilor este necesară consultarea unor
societăţi sau organizaţii ştiinţifice recunoscute, pentru a se
asigura un nivel informaţional corespunzător şi se va evita un
eventual conflict de interese prin anularea oricărei legături cu
problema disputată a celor implicaţi. Există foarte multe
aspecte legate de soluţionarea unei controverse medicale:
probeme de siguranţă, eficacitate, costuri, implicaţii
economice conexe, calitatea vieţii, aspecte etice sau juridice.
Acest proces se dovedeşte a fi unul îndelungat, ceea
ce presupune o monitorizare permanentă, evaluări periodice
pentru a identifica modalităţile de îmbunătăţire a acestei
activităţi în scopul de a furniza ghiduri medicale logice,
raţionale şi sigure, de a elimina secvenţele ineficiente din
actualele sisteme de sănătate, toate acestea având drept
corolar menţinerea sănătăţii publice.
Aşadar, putem concluziona că noile achiziţii
tehnologice, remarcabilele progrese ştiinţifice au schimbat
spectrul morbidităţii la nivel mondial, dar nu au eliminat
controversele medicale. Poziţia medicului în faţa dilemelor
medicale trebuie să se subordoneze mai multor deziderate: o
susţinută şi temeinică instruire având la bază studiile din
literatura de specialitate şi cercetările la zi asupra
caracteristicilor tehnice, modului de utilizare şi efectelor
asupra organismului uman privind recentele mijloace de
explorare sau de tratament; limitarea generalizării unor
strategii diagnostice sau algoritmi terapeutici în lipsa unor
suficiente argumente ştiinţifice privind eficacitatea şi
beneficiile lor; evitarea aplicării abuzive a unui agent
medicamentos din punct de vedere al posologiei, duratei de
utilizare, numărului de subiecţi fără a lua în calcul
particularităţile cazurilor, posibilele comorbidităţi sau
extinderea la grupe de vârstă neconforme protocolului;
raportarea sinceră, onestă a rezultatelor înregistrate în cadrul
studiilor clinice sau statistice şi analiza transparentă,
profesionistă a eventualelor eşecuri, din cele două
perspective, factor uman şi factor tehnologic; respectarea
principiilor bioetice şi a normelor deontologice.
„Nu prevenim bolile prin înmulţirea
medicilor, cum nu înlăturăm moartea
prin împuşcarea popilor.”
George Geafir 
 

LIBRĂRIA MERIDIANUL
Cei care fac să... rămânem !
Prin natura preocupărilor din ultimii ani, citisem
mai toate volumele profesorului doctor Dumitru Marin şi,
mai mult decât atât, la unele am avut contribuţii minore dar
am dorit să văd prima scriere „de tinereţe” şi aşa am ajuns
să citesc cu interes „Centenarul Liceului „Mihail
Kogălniceanu”, carte ocazionată de împlinirea unui secol de
activitate a prestigiosului liceu vasluian, între 1890 şi 1990.
Privindu-i exteriorul, lucrarea, pentru că lucrare este, nu
impresionează prea mult nici prin grafică, nici prin
fotografii şi nici prin aspect, cele 48 de pagini adunate par
ceva neatractiv, între o revistă şi un dosar inconsistent. O cu
totul altă impresie ai atunci când îi răsfoieşti paginile scrise
pe hârtie de proastă calitate! Cei doi autori, prof. Dumitru V.
Marin şi prof. Cornelia C. Alexandru prezintă înfiinţarea şi
evoluţia lieceului vasluian în capitole distincte. Prof.
Dumitru V. Marin abordează problematica liceului la modul
axiologic şi exhaustiv iar documentarea a fost una profundă
şi de lungă durată.
Se cunoaşte exact gradul de implicare şi capitolele
scrise de cei doi autori şi acest fapt este relativ uşor de
observat, date fiind semnarea cu iniţiale C. A. (prof.
Cornelia Alexandru) cât şi stilul personalizat al prof.
Dumitru Marin, care în lucrare impresionează atât prin
acribie cât şi prin elementul apodictic. Autorul a ales drept
motto un gând frumos: „Am scris aceasta cu gândul la cei
care fac să rămânem”, un mesaj generos şi apreciativ la
adresa dascălilor români din toate timpurile. Surprinde
pozitiv întinsa arie de documentare şi faptul că lucrarea este
deschisă de un capitol intitulat „Vaslui-Străveche vatră
moldoveană”, un capitol care prezintă la modul documentat
ştiinţific cele mai importante date şi aspecte ale actualului
municipiu Vaslui, de la aşezarea geografică (cu latitudini şi
longitudini!), atestarea documentară şi izvoarele istorice
scrise şi nescrise la dinamica populaţiei (începând cu cei o
mie de locuitori, cât număra Vasluiul anului 1650 şi până la
zecile de mii, în 1990), structura populaţiei, ocupaţiile ei şi
industrie, atât cât era aceasta.
Următorul capitol se ocupă de Şcoala publică
vasluiană de-a lungul vremii, capitol în care autorul
desluşeşte şi fixează începutul învăţământului în şcoli în
oraşul Vaslui, o contribuţie importantă pentru cei care, mai
târziu, vor studia acest fenomen: Înfiinţarea şcolii ţinutale
din Vaslui apare mai mult ca un rezultat al iniţiativelor
particulare şi nu al prevederilor oficiale. Din dosarul
192/1841 reiese că polcovniceasa Elena Şubina a început,
către sfîrşitul anului 1840, să se intereseze de posibilităţile
înfiinţării şcolii publice. Copiile după răspunsurile
Departamentului trebilor dinlăuntru şi ale Epitropiei
învăţăturilor publice denotă insistenţa cu care aceasta a
făcut toate demersurile pentru înfăptuirea acestui deziderat
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  75
Val ANDREESCU - Vaslui
al localnicilor. Astfel, o adresă a departamentului, din
20 iulie 1841, emisă de secţia numărul 3 cu nr. 18681 către
Epitropia învăţăturilor publice, aminteşte de cererile făcute
şi dispune analizarea acestora, pomeneşte de anexarea
uneia, în copie, în care se cerea sprijin pentru şcoală, care
ar avea ca efect ..ridicarea copiilor naţiei”.
Autorul precizează marea contribuţie a Elenei
Şubina la înfiinţarea primei şcoli din Vaslui, cea care în
final îşi vede opera încoronată: ...a contribuit hotărâtor,
moral şi material, la înfiinţarea şcolii care şi-a deschis, în
fine, uşile la 1 decembrie 1841, după o slujbă religioasă. În
acest capitol, autorul fixează şi importanţa înfiinţării şcolii
vasluiene prin prezentarea numărului tuturor şcolilor publice
din Moldova, 20 de şcoli cu 2200 de elevi.
Cititorul va fi plăcut
impresionat de abundenţa de
date referitoare la disciplinele
şcolare predate, la „corpurile
didactice”, primii profesori şi
învăţători şi va afla eforturile
depuse de autorităţi şi de
societatea civilă pentru
înfiinţarea primului gimnaziu
din Vaslui, fapt care a avut
loc abia la data de 15
octombrie 1879.
Capitolul III din
structura lucrării la care
facem referire este unul
amplu şi de cea mai mare importanţă pentru toţi cei care
într-un fel sau altul sunt legaţi de această emblematică
instituţie şcolară a municipiului nostru. Este capitolul care
derulează viaţa liceului „Mihail Kogălniceanu” încă din
zorii apariţiei sale, un capitol plin de date ineluctabile,
niciun aspect nu este uitat şi poate, cu atât mai mult,
necesită apreciată comprehensiunea autorului. În lucrare
găsim copii ale documentelor de înfiinţare, situaţii şcolare,
profesori şi directori care au marcat întreaga istorie a ceea
ce astăzi se pronunţă restrâns şi cu oarecare mândrie LMK
Vaslui.
La modul needulcorat, autorul prezintă reforma
învăţământului cu multiplele sale probleme, se opresc
asupra perioadei 1900-1944, o perioadă mai grea: Pentru
învăţămîntul vasluian, perioada 1900 - 1944 este
caracterizată printr-o accentuată instabilitate pe fondul
creşterii populaţiei şcolare şi a numărului de şcoli în
special pe baza fluxului de copii din satele învecinate. În
1923, cînd în fostul judeţ Vaslui erau în total 181 şcoli
primare rurale (şi o şcoală de fete la Zăpodeni), în oraş
erau două şcoli primare urbane de băieţi cu 14 posturi, alte
 

două pentru fete (cu 12 posturi), două „grădini de copii”
cu cîte un post, iar în cadrul învăţămîntului secundar
funcţionau un gimnaziu, o şcoală normală, o şcoală
profesională şi o şcoală particulară a Societăţii Ortodoxe a
femeilor române (probabil liceul ortodox de fete, înfiinţat în
1919, sprijinit să-şi cumpere local, de societate, în 1920), o
şcoală de meserii, în total 11 unităţi de învăţămînt, care,
însemnau unele realizări.
Lucrarea profesorului Dumitru V. Marin conţine o
serie de documente forografice de mare importanţă,
fotografii care ne apropie de realităţile, adesea aspre, de
acum un secol (foi matricole originale, fotografii ale
directorilor care au condus destinele gimnaziului şi ale
liceului până pe la 1840: Constantin Calmuschi, Ioan Mitru,
Pr. I. Grigoriu, I. B. Miulescu, Elizeu Mavrodin, Th.
Tomida, Al. Dobrescu, Gh. Stănescu, Constantin Capră
etc.) dar şi directori de după 1950 precum Constantin C.
Alexandru şi Georgică Alexandrache şi o serie de profesori
merituoşi ai zilelor în care se marca centenarul: Cleopatra
Zugravu, Marin Moronescu, Valeria Moronescu, Rodica A.
Constantin, Irina Nicolescu, Sterian Profire, Al. Mera, D.
Lupu, Gr. Grigoriu, Maria Cehan, Gh. Buiceag, D.
Potoceanu, Şt. Juverdeanu, Victor Cristea, Gh. Cuzincu, G.
Ropotă, Cornelia Alexandru, Margareta Paicu, Eliza
Buchidău, I. Hăulică, Gicuţa Dăriescu, Gh. Stan, Leon
Mihnevici, Vasile Pipa, Ion Câmpeanu, Tincuţa Posteucă
etc.
Într-un capitol următor, autorul prezintă
medalioane biografice, unele ample şi altele reduse la
câteva fraze, ale marilor personalităţi care într-un fel ori
altul au avut legătură cu LMK Vaslui, oameni care au
marcat timpul şi spaţiul vasluian şi au lăsat urme de neşters
în conştiinţa multor vasluieni şi nu numai: Adam Ion,
Alexandru Constantin, Antip Constantin, Viorel Barbu,
Ioan Caniola, Cataramă V. I., Chirica Octav Dorin,
Constantin Ciuhodaru, Alexandru Dobrescu, Camelia Ignat,
Mihail Kogălniceanu, Nicolae Macarovici, Mitru Valer, Gr.
Moisil, Constantin Motaş, Popa Şt. Petru, Popovici Dinu
Al., Savu Al., Constantin Tănase, Tîrnoveanu Gheorghe,
Zarojani Gheorghe, George Zotta etc.
Un capitol care demonstrează importanta
contribuţie a profesorului-cercetător este cel în care sunt
prezentate Organizările elevilor şi profesorilor. De aici
aflăm de cercurile culturale ale profesorilor (Ateneu, Lyra),
de Micii Dorobanţi, Năzuinţa, Societatea Mihail
Kogălniceanu etc. Un capitol special prezintă activitatea
revistei Vlăstarul, o revistă a ambiţioşilor profesori şi elevi.
În structura lucrării mai pot fi urmărite o serie de
capitole care ne apropie de învăţământul, de liceul şi
gimnaziul de altă dată: Anuarele, Sport şi performanţe etc. şi
prima parte a lucrării „Centenarul Liceului „Hihail
Kogălniceanu” se încheie cu un capitol consistent închinat
Activităţii ştiinţifice a cadrelor didactice din LMK Vaslui şi
în care facem cunoştinţă cu o listă în care cadrele didactice
merituoase ale liceului publică importante studii şi volume.
Printre ele se află profesorii: Georgică Alexandrache,
Cornelia Alexandru, Dumitru V. Buzatu, Dumitru V. Marin,
Marin Moronescu, Sterian Profie.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  76
Capitolul IV, un capitol semnat C.A. credem că se
datorează integral prof. Cornelia Alexandru, omul care a
extras cu pasiune documentele oficiale aflate în arhiva
LMK. Acest capitol se dovedeşte unul amplu şi bine
documentat în care sunt prezentaţi, nominal şi cronologic,
directorii şi profesorii care au funcţionat, condus şi predat
pe durata unui secol (1890 - 1990). Alte capitole importante
se ocupă acribic de toţi şefii de promoţie de la înfiinţarea
liceului, de promoţia centenară şi de personalul liceului în
anul centenarului.
Autorii, fără a fi pedanţi, şi-au propus şi au reuşit
să prezinte, în principal, faptele şi oamenii, nimic fastidios,
doar ceea ce este relevant pentru nobleţea instituţiei
vasluiene de învăţământ şi cultură, alinată LMK, acest
pandantiv al învăţământului zonal şi nu numai, un liceu în
care dragostea de frumos, de creaţie şi de adevăr a fost
cultivată timp de un secol.
Foarte puţine sunt părerile personale şi concluziile
autorilor, ba, am spune noi, lucrarea este una parcimonioasă
în ceea ce priveşte emiterea de interpretări ale activităţii
admirabilului liceu vasluian şi a întregului învăţământ din
judeţ, iar aceasta este de înţeles, devreme ce o lucrare mult
mai amplă, „Istoria învăţământului vasluian” era „gata de
tipar”. Autorul acestora, prof. Dumitru V. Marin, înscrie
gânduri frumoase şi finalizează cu importante „Concluzii”:.
Am spune că Liceul „Mihail Kogălniceanu”a fost a
unitate privilegiată (din necesitatea unei şcoli de elită), că
şi-a creat o tradiţie proprie prin eforturile profesorilor şi
elevilor săi” şi L.M.K. a beneficiat de elevi cu mari
posibilităţi intelectuale, adesea de un corp profesoral de
cea mai mare competenţă didactică.
În „Concluzii” găsim şi o interpretare plină de
nobleţe şi responsabilitate: Activitatea şi autoritatea
profesională nu se pot măsura numai prin ceea ce se face la
clasă, ci şi prin sporul de lumină împrăştiată, în varii
momente ale muncii cu sufletul permisiv şi generos al
adolescentului, un adevăr general-valabil dar exprimat cu
înaltă simţire.
Chiar dacă aspectul exterior nu este unul prea
atractiv (dacă lucrarea nu era editată pe format A4 cu 8 ci pe
format A5 cu 13-14, ar fi rezultat o carte cu 150-170 de
pagini!), lucrarea celor doi renumiţi profesori vasluieni este
una de referinţă, un cadru şi o bază de date ineluctabilă, la
care se vor raporta toţi cei care vor cerceta istoria
învăţământului vasluian, pe cea a LMK Vaslui, dar este o
lucrare importantă şi pentru foştii directori, profesori şi
elevi, câţi mai sunt în viaţă, care citind acastă scriere la
modul pansiv vor lăcrima aducerilor aminte.
„Cei mai frumoși oameni pe care i-am
cunoscut sunt cei care au cunoscut
înfrângerea, au cunoscut suferinţa, au
cunoscut lupta, au cunoscut pierderea, și au
găsit calea de a ieși din adâncuri. Aceste
persoane au o apreciere, o sensibilitate și o
înţelegere a vieţii care le umple cu
compasiune, blândeţe și profundă iubire.”
Elisabeth Kubler‐Ross
 

LIBRĂRIA MERIDIANUL
Gabriela Ana BALAN - Vaslui
Epic şi poetic în nuvele ‐ nostalgia prozei poliţiste
Marinel GÎLCĂ
Mărturisesc că am fost plăcut surprinsă să îl
întâlnesc pe comisarul Gîlcă Marinel - fără uniformă! -
în cadrul unui eveniment intitulat „Omagiul cărţii
vasluiene”, prilej cu care a primit, alături de ceilalţi
scriitori invitaţi, Diploma de Merit pentru promovarea
şi susţinerea limbii române, oferită de Uniunea
Ziariştilor Profesionişti Vaslui, Revista Meridianul
Cultural Românesc. Tot atunci am purtat cu domnia sa
un scurt dialog despre valoarea unei cronici literare
care nu este scrisă la comandă, ci vine ca urmare a
unei descoperiri care merită împărtăşită. Aşadar, îmi
plac surprizele. Nostalgic, gândul mi-a zburat departe,
în vremurile de demult când eram gata să renunţ la
mărunţişul pe care îl luam de acasă pentru banii de
pachet la şcoală, doar pentru a împrumuta de la vreun
coleg un roman poliţist pe care îl terminase de citit.
Da, dragi tineri din zilele noastre, aflaţi că aveam şi
noi, părinţii noştri, fițe! Era greu, dar reuşeam să
facem rost de cărţi bune pe care le citeam pe
nerăsuflate! Şi dacă aţi ştii cât de mult ne dorim să vă
vedem citind o carte din scoarţă în scoarţă şi apoi să
schimbaţi păreri!
Cu acelaşi deziderat, lesne se observă,
porneşte la drum autorul Gîlcă Marinel. Volumul său
de debut „Puterea justiţiei” (Editura Sfera, 2014) l-a
făcut cunoscut în burgul pe care îl păstoreşte, îl
păzeşte - Bârlad, centru greu încărcat de istorie şi
cultură.
Mirarea mea în faţa scrisului domniei sale este
moderată, ştiu că nu este singur pe cale, o să dau
exemplul altor confraţi de uniformă care cu o
deosebită sensibilitate îşi dedică timp valoros scrisului,
primul este chiar scriitorul Vasile Chelaru, coleg de
birou, dar cu mare căldură vă recomand să citiţi cărţi
de suflet semnate de Olguţa Trifan sau Marian Malciu.
„Mirabile, admirabile, povestiri superbe” - în
aceşti termeni definea, la lansarea volumului de debut,
criticul Gruia Novac nuvelele poliţiste semnate de
Marinel Gîlcă. „Un debut promiţător, un talent
autentic, o carte atractivă, pe care cititorul avizat o
parcurge cu interes crescând”, consemnează, în prefaţa
cărţii, scriitorul Petruş Andrei.
Şi acum vă fac o mărturisire, această prefaţă,
intitulată „Proză de investigaţie etică şi poetică” este
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  77
cea care a fost în măsură să îmi stârnească, firesc,
curiozitatea. De fapt pe Marinel Gîlcă, dacă tot suntem
la momentul mărturisirii, l-am descoperit iniţial în
„Lecturi empatice”, volum de cronici literare semnat
de Petruş Andrei. E încetăţenită expresia „poezie de
suflet” dar în ce măsură o putem atribui şi prozei
poliţiste? Păi să încercăm să mai răsfoim, să căutăm
informaţii… ne ajută tot criticul Gruia Novac, domnia
sa semnează un text pe coperta 4: „Când potrivirile
dintre două realităţi sunt inventate, apar afectarea şi
falsul, care aproape tot una sunt. Şi cum există meseria
de scriitor, aflăm că între activitatea de poliţist - pe
care o practică Marinel Gîlcă - şi cea de scriitor, nu e
nici un fel de… incompatibilitate. Ba dimpotrivă!
Citiţi volumul „Puterea Justiţiei” şi mirarea
dumneavoastră va deveni admiraţie! Povestirile lui
Marinel Gîlcă, scrise fără orgoliile prosteşti ale
veleitarilor, vor intra în competiţia aspră a scrierilor
psihologice, având de partea lui experienţa poliţistului
activ, care ne încredinţează că această preocupare e nu
numai profesiune, ci şi artă”.
Atunci când a început să scrie, intuiesc eu,
autorul s-a supus unui crez: „Ca să trăieşti, trebuie să
ai un scop şi să te agăţi de el” (Anton Pavlovici
Cehov). Nimic nu trebuie să se piardă, îşi va fi spus în
faţa colii albe. Dar, dincolo de intenţia autorului, vreau
să mă edific asupra acestei sintagme „proză de
investigaţie etică şi poetică” pe care am amintit-o deja.
Am reuşit să pătrund sensul citind o proză scurtă
publicată recent, nuvela intitulată „Pase în doi”,
 

semnată de Marinel Gîlcă, apărută în revista „Baaadul
literar”. Iată cum este alcătuit primul paragraf care ne
poate duce uşor în eroare: „Vântul zănatec fugărea
norii de leşie, storcându-i ca pe nişte bureţi uriaşi,
pântecoşi, de apa mărilor şi oceanelor. Picurii reci
cădeau vijelios, sfârâind pe asfaltul încins, iar ploaia
îşi cernea zbaterea ei volburată, primenind oraşul”. Ca
un cititor care nu se lasă ademenit de primele cuvinte,
purced la lectură şi lesne pătrund în text pentru că de
aici încolo ritmul povestirii devine alert, curat,
dialogul curge firesc şi descopăr, cu bucurie, o forţă a
scriiturii care mă binedispune. Proză etică - este! - clar,
prin implicare personală, responsabilă a scriitorului
care se încarcă cu bagaj din viaţa reală şi vrea o
societate curată, o lume mai bună, dar proză poetică,
precum spunea Petruş Andrei, este? Da! Descopăr că
autorul are acea rară putere de a alterna timpurile
pornind de la un motiv banal. O simplă plimbare cu
maşina a unui inspector OPC, personaj simplu intitulat
Dan, alături de bunicul său în căutarea unei farmacii
care să elibereze reţete compensate, devine prilej de a
glisa între timpul prezent şi timpul amintirilor. Autorul
făureşte cu condeiul fresce ale societăţii prezente dar şi
tablouri decupate din amintirile bătrânului şi trecem,
aproape fără să ne dăm seama, de la problemele marii
cooperativizări comuniste sau de la momentul venirii
americanilor, amintiri duioase legate de hârjoneala cu
tatăl în copilărie, până la munca pământului şi viaţa
grea de la ţară din zilele noastre, la cotidiana problemă
a câinilor vagabonzi sau cea a funcţionarului plătit din
bani publici. Departe de mine gândul să vă povestesc
nuvela. Vreau, şi sper să reuşesc, să vă invit la lectură.
O să folosesc drept argument fragmentul pe care
autorul îl introduce în economia naraţiunii printr-o
paranteză. Este un caz real, s-a bătut multă monedă pe
tema lui în presa scrisă, s-au făcut cercetări, a ţinut
primele pagini de ştiri, populaţia a urmărit ştirea cu
sufletul la gură pentru că se aduceau acuzaţii grave.
„Căutarea justiţiei înseamnă căutarea eternă a fericirii
umane... Justiţia e fericirea socială, garantată de
ordinea socială.”
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  78
Dar una e să îl citim ca ştire de ziar şi alta să îl
ascultăm din gura unui slujbaj al statului, personaj
literar obiectiv care povesteşte altui personaj, un bunic
în rol de bun receptor: un asistat social al zilelor
noastre îşi ridică de la cantina socială pachetele frumos
ambalate cu carne tocată, în drum spre casă trece pe
lângă o ghenă de gunoi unde o gospodină harnică, pe
lângă resturile menajere, a aruncat şi un deget pe care
şi-l tăiase accidental. Ideea de îmbogăţire i-a secerat
repede minţile, a luat degetul, s-a prezentat cu el la
OPC reclamând că l-a găsit ambalat în punga cu
carnea tocată. Povestirea este captivantă pentru că nu
lipseşte culoarea locală, limbajul personajelor este
tipic iar acţiunea se deschide ca un evantai. Aici
realitatea legislativă şi cea dorită sau imaginată se
separă expresiv.
Nuvela se încheie în notă elegiacă: „Şi ei,
vrăjiţi, ar mai vrea ca timpul să se întoarcă, să le
zâmbească, să rămână stană de piatră…”
Un condei puternic, un scris cu contur gros,
dialog ferm şi bine mânuit, tablouri de natură când
luminoase când întunecate şi descrieri de personaje şi
întâmplări bine definite - toate acestea reuşesc, dincolo
de „puterea justiţiei”, să învăluie subiectul nuvelelor în
emoţie cu o sensibilitate poetică excepţională. Lectura
nuvelelor care poartă amprenta acestui scriitor valoros
impresionează prin analiza profundă şi, mai ales, prin
respingerea oricăror exprimări şocante, artificii de
moment sau timbre de pamfletar care, probabil, ar fi
făcut baloane de săpun pe cerul scriiturii sale, în
balanţă avem un mare respect pentru slova scrisă, un
har de narator autentic.
Se simte un pronunţat iz de carte nouă.
Sentinţa pe care cititorii au pus-o deja este fără drept
de recurs, aşteptăm cu sufletul la gură următoarea
carte.
Fragment din volumul
„Dimineţile din templul cuvintelor”
Hans Kelsen
 

LIBRĂRIA MERIDIANUL
Mihai BATOG - BUJENIȚĂ - Iași
CU MAGDALENA BRĂTESCU LA INTERSECŢIA
UNIVERSURILOR
Doamna Magdalena
Brătescu face parte din acea
categorie de oameni care-ţi
reţin atenţia încă de la
primele cuvinte rostite. Poate
şi pentru faptul că vorbeşte o
limbă română care, din
păcate, începe să fie din ce în
ce mai puţin folosită. Este
vorba de acea limbă la care
au trudit decenii de-a rândul
marii bijutieri ai acesteia,
nume de legendă, precum
Alexandru Graur, Iorgu
Iordan, Mioara Avram şi alţii a căror memorie ar trebui
nemurită prin modul în care vorbim noi astăzi. Ar
trebui…
Apoi, destul de repede, îţi dai seama că nu acest
mod de exprimare este singurul argument al adevăratei
fascinaţii emanate. Contribuie din plin cultura aleasă, o
inteligenţă superioară, bine augmentată de un subtil
simţ al umorului, un fel de a privi şi de a vedea în
profunzime realităţile înconjurătoare, marea experienţă
în lucrul cu oamenii dar şi intuiţia că foloseşte cu
aceeaşi graţie şi eleganţă oricare din cele şapte limbi pe
care le vorbeşte fluent. Dintre care două (ebraica şi
rusa) au şi grafii diferite.
Normal, te bucuri fiindcă, uite, ai prilejul de a
întâlni omul pe care-l poţi admira necondiţionat, mai
ales că este scriitoare, jurnalistă şi cronicar dramatic,
lucruri care, în context, ţi se par chiar fireşti. Aşa am
făcut şi eu atunci când, prin tainele acelei logici aflată
mult deasupra noastră, am întâlnit-o, aflat fiind în prima
mea vizită în Israel. Am primit de la domnia sa, cu o
foarte amabilă dedicaţie, una din cărţile scrise relativ
recent: Umbra celor şaisprezece apusuri (ed. Familia,
Israel, 2016, layout, Dragoş Nelersa, copertă, Ioana
Trif).
Titlul, excelent ales, este argumentat cu trei
citate aflate pe pagina de gardă şi au menirea de a
introduce cititorul în acea lume aflată, într-un fel, lângă
noi, dar, să recunoaştem, foarte greu de înţeles pentru
muritorul căzut definitiv în prozaic. De altfel, fac din
asta un mic secret, cititorul va vedea abia în ultimele
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  79
rânduri ale cărţii semnificaţia profundă a acestui titlu şi
nu mică îi va fi uimirea.
Construită cu desăvârşita tehnică a unui condei
încercat, cartea aduce sub ochii lectorului personaje şi
întâmplări care au darul de a-l introduce într-o lume
despre care, până acum, a avut cel mult impresia că ştie
câte ceva. Desigur totul se coagulează în jurul
personajului principal al cărţii, la început copilul, apoi
adolescentul, tânărul iar spre sfârşit, bătrânul Boaz
Swift. Exploatând cu multă înţelepciune trecerea prin
viaţă a personajului, autoarea face un admirabil
exerciţiu de psihologie aplicată şi o interesantă
introspecţie în universul profund dar tulbure şi
contorsionat al unui preadolescent a cărui viaţă are
unele paradoxuri mai mult sau mai puţin imaginare,
apoi pentru tânărul iar mai târziu, prin aceleaşi furci
caudine trece adultul dar şi bătrânul Boaz. Nu este prea
uşor acest exerciţiu, el necesitând temeinice cunoştinţe
de specialitate, mai ales că, pe parcurs, cam acelaşi
lucru se întâmplă şi cu o mamă, o iubită, un unchi, un
prieten sau o bunică ceva mai excentrică, o adevărată
lady cu tot ce înseamnă asta. Dar să nu credem că
romanul devine vreo secundă inhibant sau excesiv de
psihologizat! Nu! Magdalena Brătescu este, aşa cum am
afirmat, o scriitoare adevărată şi ştie ce să dea
cititorului. Şi aventură şi mister şi fiorii iubirilor la
diferite vârste, adevărate eseuri despre aspiraţii şi
eşecuri, despre ce înseamnă succesele şi prăbuşirile în
viaţa unui om, ce se află, de cele mai multe ori, în
spatele unor aparenţe, în fine, tot ce ne-am putea dori de
la o carte care se poate citi pe nerăsuflate.
Doar că, eu unul, nu recomand aşa ceva. Sunt
pasaje pe care le-am recitit şi am avut nevoie de ceva
timp pentru a putea pătrunde dincolo de cuvinte spre
înţelesul profund al textului. Şi nu mi-a părut rău. Am
descoperit nu numai frumuseţi metaforice ci şi
adâncimi care mi-ar fi scăpat la prima lectură. Mai ales
că totul se petrece în lumi despre care, noi cei aflaţi la o
anumită vârstă şi în anumite condiţii socio-geografice,
am aflat adevărul foarte târziu şi mai mult din auzite.
Mi-a plăcut foarte mult o frază, una care cuprinde
întregul unei lumi interioare a personajului copleşit de o
înfrângere temporară: …Mai trist decât „gânditorul”
lui Rodin, cel cu sufletul de piatră, privirea goală şi
 
  
spatele încovoiat de o greutate invizibilă pentru pară rău că ai parcurs toată cartea însă şi motive să fii
muritori… Va fi, vă asigur, singurul citat din text pentru bucuros că, uite, în sfârşit, ai citit ceva care nu va fi, în
că nu vreau să lipsesc cititorul de descoperirea multor nici un caz, trecut la timp irosit.
astfel de pasaje minunate. Şi poate te-ai putea întreba dacă şi tu ai fi în
Cartea aduce sub ochii noştri inclusiv istoria stare să scrii precum Magdalena Brătescu. Aş răspunde:
recentă a formării, în condiţii extrem de grele din toate da! Numai că ar trebui să ai acea cultură formată în
punctele de vedere, a statului Israel, acest loc de pe decenii de studiu, o cunoaştere superioară a oamenilor
planetă unde interculturalitatea este o realitate socială, şi a modului lor de comportament în diferite situaţii, nu
deloc uşor de rezolvat şi nu doar o frază intrată în strică să vorbeşti fluent câteva limbi pentru a da culoare
banalitate de mult prea frecventele rostiri politicianiste. specifică locurilor prin care personajele se află, un
Pentru că dincolo de personajele cărţii, aflat în anumit fel special de a vedea viaţa din jurul tău dar şi
„orizontes” cum ar spune grecii, adică în fundal, se află acea abilitate de a imagina acţiuni coerente şi credibile
adevăratul personaj. Măreţ însă discret, prezent în care să-şi plasezi personajele. A! Şi să nu uit! Mult,
întotdeauna în mintea celor care trăiesc acolo, chiar foarte mult talent!
dacă uneori îşi schimbă domiciliul, ideea aceea a În consecinţă, până atunci, recomand din suflet
identităţii naţionale purtată în inimi dar şi marcată prin să mai citim câteva cărţi ale acestei fascinante
fapte, de multe ori chiar prin sacrificiu de sine. romanciere.
Israelul, căci despre el este vorba, pământul
acela care de milenii a stat la intersecţia naţiilor, a
popoarelor, intereselor de tot felul, a religiilor şi a
culturilor, a tradiţiilor dar şi a duşmăniilor, pământul
păcii, cel bântuit însă permanent de cumplite războaie.
Pământul care a născut cu adevărat ceea ce numim
acum civilizaţie occidentală deşi se află în orient, acea
„ţară promisă” care trebuie apărată şi mai ales
cunoscută de toţi muritorii. Foarte interesant, autoarea
reuşeşte să ne convingă prin evoluţia tuturor
personajelor că ei, oamenii, sunt expresia perfectă a
caracteristicilor acestui loc de intersecţie a universurilor
omeneşti.
Familia Swift, vorbind în sens lărgit, are în
componenţă şi nobili englezi dar şi chibuţnici de
sorginte rusă, sabri dar şi veniţi din alte ţări, oameni
bogaţi, unii cu stare materială bună iar alţii mai
modestă, creştini, mozaici dar şi musulmani, aflaţi în
acelaşi oraş ori la depărtări de mii de kilometri, uniţi
însă nu numai prin sentimente sau prin întâlnirile
impuse de tradiţii ci, mai ales, de acele situaţii în care
familia, lasă deoparte orice grijă personală şi se
întâlneşte parcurgând distanţe uriaşe pentru a rezolva o
problemă deosebită apărută cu unul (unii) din membrii
ei. Aici nu pot fi decât trist gândindu-mă la câţiva dintre
cunoscuţii mei care nu vorbesc nici măcar cu fraţii
aflaţi la câteva străzi distanţă şi mă întreb: oare de ce
am pierdut această componentă socială pe care am
văzut-o totuşi la părinţii noştri. Dar oricâte explicaţii aş
găsi, afirm că este o pierdere pe care o vom plăti foarte
scump în viaţă.
Romanul Magdalenei Brătescu este închegat şi Sămânța vieții (ulei pe pânză) - Gabriela Cucinschi
alert, plin de surprize bine concepute, în aşa fel încât
lectura „te prinde” ba chiar pot spune că te absoarbe în
lumea ei fascinantă, aşa că, la sfârşit, ai motive să îţi

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  80 

 

LIBRĂRIA MERIDIANUL
75 ‐ D.V. MARIN
‐ jurnalism ‐ istorie ‐ cultură ‐
MOTTO:„Qui habet oculi, videam” („Cine are ochi, să vadă”)
„Qui habet aures, audiat” („Cine are urechi, să audă”)
Volumul aniversar este
simplu, direct și plin de farmec, cu
un ușor ornament stilistic.
Coperta I a cărții
strălucește prin portretul fizic al
acestui mare erou al zilelor noastre.
Ochii vioi și limpezi, parcă sunt
înzestrați cu un fel anume, o putere
divină, pentru a pătrunde în adâncul
evenimentelor în care trăiește. Privindu-l atent, descoperim:
rezistența fizică, forța sufletească, simțul dreptății, al
onoarei, al devotamentului civic, inteligența, cultura, tactul
politic, farmecul; știe să acționeze și să tacă, să vorbească și
să aștepte momentele cele mai favorabile. Lent sau rapid,
dar sigur, crește puterea lui. Poate fi asemănat cu un mare
erou al vremurilor antice?
Eroul legendar, Hercule, a devenit o realitate. Se
află la Vaslui și se numește DUMITRU V. MARIN.
Care din „muncile” lui Hercules sunt prezente aici?
Câte au fost depășite? Li se cunoaște numărul?:
- ”Luptător neclintit în numele democrației și al
libertății”.
- „Performer de excepție, creator prin excelență”.
- „Bun organizator activ și integrat în comunitate”.
- (...) „deschiderea (...) spre domenii polivalente...”
- (...) „reprezentant oficial și om politic și operator
Tv. Unionist convins, militant cu adevărat (...), era bun
vorbitor, clar în afirmații”.
- „Trenul omului - fără - de stare ...”.
- (...) „e un eminent savant, doctor în filologie”.
- (...) „a găsit antidot contra îmbătrânirii și la care
trecerea anilor nu lasă urme adânci!”
- (...) „personaj de operă și film (...) performant ca
manager, reporter, operator Tv, conducător auto, scriitor,
editorialist, monografist (...), om de lume (...), intreprinzător
eficient”.
- (...) „este verde și puternic ca un stejar în mijlocul
unei păduri de uscături”.
- (...) „un excelent creator de cultură locală”.
- (...) „om perseverent, generos, înțelegător și
conciliant, prietenos cu toată lumea”.
- (...) „sensibil la pârâul înghețat din satul natal, la
întinderea lucioasă și umedă...”
- (...) „tenacitatea, râvna, munca pe brânci, dorința
de autodepășire”.
- (...) „s-a îndepărtat de obișnuit și s-a apropiat de
excepțional și nu știu cât... de genial?”, scriu autorii acestei
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  81
Tatiana GALAN - Bacău
cărți pe care îi prezint în ordinea citatelor: Emil
Constantinescu, Alexandru Ionescu, Emil Constantinescu,
Corneliu - Episcopul Hușilor, Ioan Dediu, Alexandru
Mironov, Mircea Snegur, Val Andreescu, Petruș Andrei,
Dumitru Brăneanu, Laurențiu Chiriac, Vasile Larco, Tatiana
Galan, Ion Gheorghe Pricop, Mircea Varvara.
Am ajuns cu lectura la pagina 88 a cărții. Doamne,
ce frumos! Am râs, precum Tinca marelui povestitor Ion
Creangă care râdea cu gura până la urechi, când îi citea din
amintirile sau din poveștile sale.
„ODI ET AMO” („Urăsc și iubesc”) este un dicton
latin. Încearcă să glumească simplu și sincer (iocorum
simplicitates), în această lucrare, fiul mijlociu, Av. Daniel
Marin - Cernat:
„Mă sună iar. Salut tată! Ești bine? Nu, e nervos.
Un fost prieten i-a scris ceva. I se pare că a fost cam aspru,
chiar nedrept. Scapă și o înjurătură, mai multe... Ce-o fi
scris săracuʼ om? Trimite-mi și mie o copie, să văd minunea
(...), i-a scris lui unul, adică lui despre el, de rău. Nu l-a
lăudat, tocmai în cartea lui, cum se poate? Închid telefonul.
Mă tăvălesc de râs. Hai mă, cum e posibil, ce, ăla nu știe
pentru ce și cine scrie? Cum să-mi scrii tu mie că nu-s
grozav și eu să public asta-n cartea mea jubiliară? Până și
faxul mi se pare furios când se imprimă textul. M-așez,
citesc, o dată, de două ori, de trei ori... mi se pare grozav.
Nu știu ce-a gândit, ce a vrut bietul om când a scris, dar ce a
ieșit îmi place...” Stilul și umorul sunt demne de luat în
considerație.
Imaginați-vă un „Hercule” care aleargă,
fluturându-i paltonul, vrând să-și pedepsească fiul pentru... o
țigară, sau cum suferă și tremură când fiul i s-a accidentat.
„ARS AMANDI” (Arta iubirii ) - „Are puterea de a
iubi dincolo de rațiune și defecte” - remarcă domnul AV.
Daniel MARIN - CERNAT, fiul mijlociu al scriitorului.
Este îndrăgostit, spun eu, de activitatea-i zilnică,
râvnește la glorie mai mult ca orice, dezvăluie motivația
năzuinței sale spre înalte culmi. Și reușește. „Feliciter!” (Să
fiți fericiți!).
Chinezii spun despre cifra trei că este perfectă, iar
OMUL, fiu al Cerului și al Pământului, completează Marea
Triadă: D-zeu, Fiul și Sf. Duh. OMUL, Dumitru V.
MARIN, s-a înălțat până aici? Da.
„VOS VALETE ET PLAUDITE, CIVES !” (Fiți
fericiți și aplaudați, cetățeni!).
13 mai 2016
Colega de clasă în anii de liceu
 

LIBRĂRIA MERIDIANUL
  Bucuria „verbului a iubi”
Adunate în fiecare zi, / clipele mele / devin
poveste..., ne mărturisește Corina Dimitriu, o poetă de o
sensibilitate aparte, căreia îi este groază de „tumultul isteric
/ al unei lumi pustii, / adormite în nepăsarea sufletelor” și
tocmai de aceea s-a retras într-un univers numai al ei, în
care visul și așteptarea, speranța și gândul se află într-o
„simbioză perfectă”.
Ca să pot merge mai departe, / ca să pot respira, /
ca să pot exista - ne mai spune -, / nu-mi trebuie decât o
șoaptă, tot așa cum, ca să poată adormi, ca să-și poată
aminti și ca să poată zbura nu are nevoie decât de o privire.
Una a unui El enigmatic, cunoscut „dintr-un vis”, ceea ce
face ca și realitatea poemelor să fie pe alocuri „încețoșată”,
iar mulțimea semnelor de întrebare să i se încătușeze în
suflet „ca niște amprente”, născând incertitudini (Astfel, mă
întreb / dacă Tu / ești aievea / sau doar / am visat?...).
Ancorată În preatârziul clipei (Editura Rovimed
Publishers, Bacău, 2014), poeta e doborâtă de neputința de a
se „înălța spre înalt” (sic!) și chiar dacă are credința că, mai
mult ca sigur, „Cerul / e de genul feminin”, deznădejdea
„de-a fi devenit uitare” o face să-și dorească „să dispar(ă)”,
nu înainte însă de a nutri speranța că „Poate, într-o viață
viitoare”, brațele Lui o „vor înflori”.
Pentru cea care, un timp, a locuit „clandestine” în
„sufletul unui înger”, pendularea între viața de aici și viața
de dincolo nu pare o problemă, deși „ochiul de nepătruns /
al veșniciei” poate fi oricând închis de „securea călăului”,
ascuns, precum Luna, după „perdeaua de nori”.
Înnoptaticul astru e, de altfel, o prezență constantă
într-un imaginar dominat de Lumină, stele, Soare, nori, cer,
dar și de rouă, lacrimi,
picături, licurici, fluturi și
libelule, de „toate lucrurile /
Văzute, / ori doar bănuite, /
colorate, sonore, / ori
transparente umbre...”, în
care „Chiar și așteptarea /
pare un joc / de-a v-ați
ascunselea / cu tristețea...”
Cu „sufletul trist /
ca un copac / bătrân și
obosit”, nu se dă totuși
bătută, întrucât, iubindu-L, a
învățat ce e așteptarea:
Iubindu-Te, / Am învățat să
tac / Respirând în poeme, /
Să plâng / Atunci când
plânge cerul, / Să visez /
Alături de Lună, Să aștept /
Împreună cu copacii - / Ei
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  82
Cornel GALBEN - Bacău
Primăvara, / Eu... pe Tine...
Și întrucât doar El îi
poate arăta drumul întoarcerii
către sine, îl caută „cu brațe de
dor”, îl cheamă „cu murmur de
șoapte”, mărturisindu-I că doar
ființa Lui îi „alintă sufletul / ca
o șoaptă / ori ca un gând / sau ca
un dor năpraznic / de înalt, / de
zbor către Lumină...” și că,
picătură cu picătură, dorul de El
îi este, „până la urmă, / Viață...” Corina Dimitriu
Un motiv în plus ca și inima să se preschimbe
într-un „portativ / pe care Dragostea, / ca o înșiruire / de
note muzicale, / și-a scris partitura...”, iar poemele să aibă o
geneză mai rapidă decât s-ar aștepta: Într-o zi, / am
transformat / în cuvinte / toate amintirile cu Tine, / toate
mângâierile Tale, / Toate sărutările Tale... / Am adunat /
cuvinte care Te chemau, / cuvinte care Te plângeau, /
cuvinte care Te mângâiau, / cuvinte care Te îmbrățișau, /
cuvinte care Te sărutau... / Așa s-au născut / poeziile mele...
O iubire aproape edenică îi unește și îi desparte, în
timp ce momentele de tăcere se transformă în rug, sporind și
mai mult reveria: Clipa aceea! / O retrăiesc / de fiecare
dată / când mi-e greu. // Este icoana / Nopților mele pustii, /
Șoapta mea / din vise, / Cântecul / ce-mi alină așteptarea...
// Ca pe un Zeu / Te-am văzut de departe... / Păreai că
privești / dincolo de lumea aceea / pestriță și rece, /
Undeva, spre un colț de rai, / probabil spre locul întâlnirii
noastre / dintr-o altă viață...
Cu „patima toată, rostită / și nerostită”, cu sufletul
„clopoțel / în mâna destinului”, îndrăgostita perpetuă îl
așteaptă „mereu / acolo unde / se sfârșește ziua / și începe
visul” și moare „puțin câte puțin, / de fiecare dată / când se
sfârșește visul / și începe ziua...”
Ce e important este că poeta și-a găsit Calea și
chiar dacă în niciun vers nu-L numește, iubitul nu e nimeni
altul decât Însuși Iisus Hristos, Cel răstignit pentru
mântuirea noastră, astfel că această sinceră și profundă,
totodată, declarație de iubire nu poate decât să ne încânte și
să ne facă să medităm, alungând la rândul nostru „norii /
grei de întuneric / și de îndoială” și lăsând „Lumina din vis”
- singurul strigăt / ce doare - să ne pătrundă și să ne umple
de Slava dumnezeirii.
Ilustrată de la fel de sensibila plasticiană Veronica
V. Călin și prefațată de criticul Marius Deac, această
Cântare a Cântărilor în variantă contemporană marchează nu
doar bucuria „verbului a iubi”, ci și debutul unei poete
despre care vom mai auzi și într-al cărei „vârtej amețitor, /
spre stele, / ne-om rătăci, / zburând, ca la-nceput...”
 

LIBRĂRIA MERIDIANUL
Camelia Nenciu, Constanța, „Merinde pentru suflet”,
2016, carte născută din alte zece, din activitatea
Cenaclului literar de la distanță…
Am în mână, pentru
mine, o bijuterie. O carte
scrisă de profesoara Camelia
Nenciu, cu o postfață
semnată de profesoara
Mioara Niculescu, amândouă
din Constanța, membre și
colaboratoare ale Cenaclului
nostru literar de la distanță,
ajuns la editarea celui de-al
zecelea volum, antologie, proză scurtă și poezie,
ultimul, 534 de pagini, intitulat „Dincoace…
Dincolo… Respectul!”.Volumul a apărut în librării
zilele acestea, cu lucrări semnate de peste 50 de autori,
printre care, numele și acestor două colege. Tocmai
îmi ziceam, am făcut o treabă bună, dintre cei peste
150 de colaboratori, membri ai Cenaclului, mai bine
de 50-60 sunt cei mai activi, adunându-și lucrările,
împrăștiate în cele zece volume editate, își pot edita
sub nume proprii, oricând, cărți de autor, unii ca
debutanți în literatură. Nu este cazul doamnei Nenciu,
deși scrie în autograf: „Domnului Ion N. Oprea, cu
prea plecată recunoștință și profundă admirație pentru
că a trezit în mine bucuria de a scrie”, ceea ce
confirmase altădată, dar cu alte cuvinte și împrejurări,
o altă colaboratoare, doamna profesoară de limba
română Lucia-Silvia Podeanu de la Novaci-Gorj în
cărțile sale, înainte de a pleca în ultima călătorie.
Doamna Camelia Nenciu, profesoară tot de
limba și literatura română, confirmă în „Merindele...”
sale că are deja editate cărți de autor - „Dobromir,
satul din inima mea”, 2009, satul natal și încă vreo 5-6
cărți în calitate de coautor, una împreună cu o fostă
elevă a sa, „Coloanele templului”, editura Crizon,
Constanța, 2011, Elif Samedin, și ea cu activitate la
cenaclul nostru, apoi, colaboratoare la alte cărți,
printre care și la vreo 7-8, antologii, pe o temă dată,
semnate de Ion N. Oprea, plus diferite articole,
publicate în presa timpului.
Primind cartea oferită, am citit „Argumentul”
care precizează - „cartea aceasta este o incursiune
sentimentală a lumii pe care am cunoscut-o, a lumii
din mine” și se numește „Merinde pentru suflet”,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  83
Ion N. OPREA - Iași
pentru că drumul prin viață aduce bucurii, hrană
sufletească, emoție și o nesfârșită cunoaștere”, zice
autoarea. „Mesajul cărții - adaugă - este al unei
dăscălițe care se străduiește să ofere merinde pentru
suflet, învățând să dăruiască mereu, ca să-i învețe pe
alții un exercițiu de virtuozitate didactică, cu dorința
de a fi întrecută de discipolii săi, dorință modestă dar
importantă, cu o țintă foarte generoasă”. Fapt care, vă
spun, dăscălița, prietena noastră de la distanță, căreia
nici ei nu i-am privit ochii vreodată, îi reușește din plin
în cele cam o sută de pagini ale cărții...
Postfațând cartea de 102 pagini, colega și
autoarea la cenaclul nostru, ne-o și prezintă în reușitele
sale confirmări: „Camelia Nenciu este, în primul rând,
onestă cu ea însăși și, de aceea, scrisul ei este atrăgător
și despovărat de artificii livrești”... „...Un exemplu de
erudiție și de înțelepciune, emanând optimism și
încredere celor din jur”, completează doamna
profesoară Simona Tănase, portretul autoarei, care este
același cu al celorlalți cenacliști, deși naratoarea nu îi
cunoaște sau poate mă înșel eu, cărțile noastre,
antologii, circulă pe toate meridianele lumii...
Deschizând „Geografia sentimentală” a Cărții,
primul capitol, mă conving, pentru a câta oară, de
adevărul spuselor prezentatoarelor - „DOBROMIR -
satul din inima mea” este descris în esența lui în
primele 2-3 pagini din „Merinde...”, ca și în vreo 7-8
din antologia despre care v-am pomenit „Dincoace...
Dincolo... Respectul”, de Ion N. Oprea, Editura Pim,
Iași, 2016, p. 314-322, unde autoarea, Camelia Nenciu,
ne asigură, incită dar ne și liniștește: „Fiecare om are
un loc de obârșie, de baștină și trebuie să ne bucurăm
când localitatea înfiripată de înaintașii noștri a dăinuit
mai mult timp decât oricare localnic și, în același timp,
să ne cinstim matricea, să nu uităm de unde venim,
cine suntem și cine ne-a învățat”, parcă indirect
evidențiindu-mă dăscălește, că am scris cele două cărți
„Dacii la ei acasă”, 2014, și „Dacii și noi. Comentarii”,
2015.
„Un exercițiu de admirație” este pentru
Camelia Nenciu „casa mea este locul de pământ,
obârșia, rădăcina care te atrage ca un magnet cu mii de
fire nevăzute, dar profunde și puternice”, puse în
 

„Merinde...”, p. 8-10, dar și în ce au realizat autorii în
antologie „Dorul de-acasă”, de Ion N. Oprea, 2014, p.
385-387, unde, prelungind firul, aceeași doamnă
Nenciu, descriind Bazargicul ni se spune că „a fost
cândva orașul bunicilor săi, veniți din Ardeal, orașul
tinereții lor, orașul unde au ajuns, au învățat, au iubit,
au fost fericiți, dar și orașul din care, într-o zi au fost
nevoiți să plece”, că bunicii săi, părăsind Cadrilaterul
au ales să se întoarcă în România, au lăsat totul când a
fost să opteze, spunând: „Noi nu suntem de nicăieri!
Noi suntem români!”
„Merinde pentru suflet” este o carte și a
portretelor. „...Portretele nu sunt tablouri pe niște
pereți reci, într-o galerie cu lumină difuză, nu sunt
personaje analizate sec, didactic, ci oameni lângă care
a trăit sau pe care i-a cunoscut. Portretele (ei) atrag
atenția prin relevarea unor trăsături particulare, care în
contextul familial au reprezentat modele, vectori
morali, repere ale unor valori perene, în jurul cărora
s-a coagulat familia, o familie venerată de autoare”, ne
convinge în postfața la carte prof. Mioara Niculescu.
p. 97.
În „Album de cuvinte”, partea a doua a cărții,
întâlnim mai întâi „Autograf pentru mama”, „mama e
ca o biserică, nu mă atrage cu forța în jurul ei, însă
când am nevoie de ea, ea este acolo. A știut să-mi dea
sprijin în toate momentele în care am avut nevoie de
el. Sunt ceea ce sunt datorită mamei mele...”, p. 60.
Mircea, profesorul, descris în paginile următoare, cel
care înnobilează, pozitiv și irecuzabil, pasionat de
cunoaștere, având vocația sacrului și deschidere spre
sacralizare, matematicianul, virtuozitarul, esențialul,
de vârstă potrivită, luptător împotriva „lanțului
slăbiciunilor”, nu dur și nereceptiv, ci detașat și
generos, întâlnit aici, în 2016, dar și în „Cu prieteni,
despre prietenie”, de Ion N. Oprea, antologie, 2012, p.
365-367, „știți cine este profesorul căruia i-am
conturat un crochiu?”, ne întreba autoarea, care și
răspundea, foarte mândră și cum se cuvine, a fi o
femeie față de bărbatul său: „Ei bine, da, profesorul
este Mircea, iar Mircea este soțul meu, omul cu a cărui
iubire am venit din Astral, cu ea parcurgând drumul
vieții și cu ea mă voi topi în Absolut”.
Din satul acela, de esență balcanică, după ce
oamenii plecaseră, rămăseseră doar trei femei, care,
deși nu erau rude, se considerau surori, așa își și
spuneau „Soro”: „Silvia, Marta și Deca! Cu fii plecați,
nu la oraș, ci în altă țară, în lumea largă, nu ca un
pelerin sau ca o ființă prigonită de soartă, ci pentru că
visau „altceva”, un alt fel de trai”, personaje la care
Camelia Nenciu se întoarce nostalgic și le descrie în
eseul intitulat „Solitudinea - binecuvântare sau
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  84
infern?” din cartea „Singurătate” de Ion N. Oprea,
2013, p. 175-177, dar și acum în „Merinde pentru
suflet”, 2016, p. 85-87., în partea a III-a cărții -
„Frânturi de viață”. Aflăm, „Paul, fiul Martei, un fel de
Badea Cârțan cu desaga-n spate, alesese să plece, -
cum făcuseră mulți mai ales după 1989, n.n. - departe
de tot, în îndepărtata Canadă. Era specialist în
calculatoare, ajunsese să predea cursuri de formare,
pentru începători”.
„Această carte s-ar fi putut numi „Drum și
poveste”, ne spusese postfațatoarea, pentru că, „locul
geometric al acestui volum este călătoria, iar cei care o
cunosc pe Camelia Nenciu, știu că drumurile sunt o
modalitate de a-și exprima bucuria, de a se identifica
cu cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, spuse
confirmate, cum veți vedea. „Ploaie la Munchen” își
intitulase eseul publicat în antologia „Darul vieții:
Dragostea”, vol. II, p. 137-142, de Ion N. Oprea, 2014,
regăsit acum în noua sa carte, p. 27; „Trofeele
Timpului. Prin Roma imperială”, în volumul
cenacliștilor, „Viață, viață...” de Ion N. Oprea, p. 425-
429, în „Merinde pentru suflet”, p. 22-26, în ambele
locuri autoarea încredințându-ne: „Călătoria la Roma
este o inițiere spirituală, căci pentru mine este
important să știu de unde venim, să mă interesez de
genealogii, să văd cu proprii ochi și să înțeleg rolul
marilor oameni în istorie. Drumul acesta a fost o
exaltare, un sentiment de regăsire, de bucurie
nemărginită, iar Forumul Roman (centrul orașului de
odinioară) a fost locul în care am reflectat la ce a făcut
lumea aceasta mai bun. Am simțit că străbat veacurile,
că fac o călătorie în timp, un timp generos care n-a
mutilat edificiile”...
„Eroii nu se uită” și-a intitulat la 8 august
2015 eseul pentru cartea „Nu uita...”, antologie, a
cenacliștilor, apărută sub semnătura Ion N. Oprea, 529
pagini, 2015, p. 208-212, dar și în „Merinde...”, cu
titlul schimbat, „Istambul și Istorie”, p. 37-41,
evocându-ne, indiferent de numele cărții, „momentul
de vârf al călătoriei, vizitarea locului în care a fost
omorât prin decapitare, în anul 1714, domnitorul
Constantin Brâncoveanu”. Vizită despre care Camelia
Nenciu mărturisește: „Ne-am încărcat de emoție și am
plonjat cu mintea în contextul istoric al acelui timp.
Au trecut trei secole de atunci și sfârșitul tragic al
domnitorului are același impact: un Remember! - Nu
uita!”
…„Nu uita că, pe aceeași pagină de istorie,
cam în același timp, legat de Constantinopol, este un
alt domnitor, Dimitrie Cantemir, care domnea în
Moldova! Ținut ca zălog, ostatec al credinței tatălui
său (domnitorul Constantin Cantemir) față de turci,
 

Dimitrie Cantemir (n. 1673 - m. 1723) și-a petrecut
copilăria, tinerețea, acolo, învățând limba turcă și
multe alte limbi, devenind un erudit, un spirit
enciclopedic. A scris o istorie a Imperiului Otoman, a
fost considerat un Lorenzo de Medici, un Voltaire al
nostru. Deși instruit în universitatea Bizanțului din
Istanbul, ajungând domnitor în anul 1711, în lupta de
la Stănilești îi conduce pe moldoveni alături de armata
rușilor condusă de Petru I, împotriva turcilor și sunt
învinși”.
Descrierea călătoriei la și în Istanbul o fac pe
autoare, ca și pe noi cititorii eseului său, să înțelegem
mai „clar de unde am plecat, cine am fost, unde
suntem azi și spre ce ne îndreptăm”.
„A călători înseamnă a afla, a vedea, a trăi, a
zâmbi, a ști, a te îmbogăți spiritual, a savura din plin
altă lume, a te adăpa la izvoarele vii ale istoriei, ale
lumii, ale civilizației”, scrie autoarea când se referă la
o altă călătorie a ei, împreună cu copii ei, Adina
Lorelai și Mihai, la Paris, în Franța, despre care,
spunea atunci, p. 32 ș.u. „Dintotdeauna, Parisul a
excelat și la strălucire, dar și în decadență, în ispite,
dar marele merit al francezilor e că au știut să
fructifice și să se bucure de bogăția acestui loc, un oraș
cu destin de stăpân, nu de servitoare”.
„Venerație trecutului” se intitulează notele de
călătorie, că așa ne apar scrierile de reporter ale
doamnei Camelia Nenciu, la Florența și Veneția, 24
ianuarie 2016, publicate în cel de-al X-lea volum,
antologie, de autori, membri ai Cenaclului literar de la
distanță, „Dincoace... Dincolo... Respectul!” de Ion N,
Oprea, 2016, p. 311-314, regăsite sub numele „Italia -
vatră culturală” în bijuteria intitulată „Merinde pentru
suflet”, p. 42-44, de Camelia Nenciu.
Scriind despre „Mirajul Balcicului”, p. 45-48,
cum am făcut și eu în volumul „Ecouri”, 2016,
„Balcic, reședința Reginei Maria a României”, p. 389
ș.u., reportera afirmă: „Dacă ajungi la Paris, gândul te
duce la G. Enescu, C. Brâncuși, E. Cioran, E. Ionescu,
V. Alecsandri etc., dacă ajungi la Heidelberg, locul îți
amintește de Alexandru Ioan Cuza, la Viena mergi pe
urmele pașilor lui Eminescu, L. Blaga, în Portugalia
descoperi ținuturi în care regele Carol al II-lea a
pierdut bătălia cu timpul, ieșind din decorul vieții”.
Dar, liniștită, în decor, ajunsă la Balcic, seara,
înainte de a se odihni, ca mamă, de „pe balcon îi
privesc pe ai mei, cum dorm răpuși de plăcuta
oboseală a drumului, în încăpere este o lumină difuză.
E o imagine a întrupării lui Dumnezeu prin iubire,
hainele lor puse pe scaune, la întâmplare și simt cum
iubesc fiecare obiect ce le aparține, îi îmbrățișez cu
privirea și aș vrea să opresc timpul aici, acum, cu
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  85
îndemnul faustic: „clipă, mai stai, ești atât de
frumoasă!”...
Simt și eu Intimitatea clipei...
Știți ce mai conține volumul de o sută de
pagini a colegei noastre, profesoara Camelia Nenciu
din Constanța? La „Album de cuvinte”, partea a II-a,
se află alte și alte portrete, - despre Bunița, „scoasă
acum dintr-un colț ascuns al memoriei”, ființa cu care
ea, autoarea, „a trăit alături 32 de ani, o chema Maria
Nenciu, născută Perianu”; Marta, „cu numele de alint”,
Pica sau Floare, este sora mamei ei, pe care ea însăși o
simte ca pe o soră, „o femeie frumoasă nativ”,
„înzestrată cu daruri și haruri, sensibilă la frumosul
vieții”, cu un „magnetism înnăscut și o fire de artist”, o
pictoriță, îndrumătoarea generațiilor de copii; Nona,
„prietena dintotdeauna”, la care iubea „înțelepciunea,
bunătatea, omul de bizuială”, o atrăgeau „mintea și
caracterul ei”, era „un om cuminte în sens superior, un
om care a strălucit fără să se bage în față”, omul care
„a dispărut din senin, stupid, absurd, într-un ceas al
jertfei din noapte”; O familie dintr-o fotografie în
sepia, „șapte” la număr, un „pater familias”, înconjurat
de nepoți, un băiețel și două fetițe, surori, o femeie și
doi bărbați, toți foarte tineri, „fotografia eternizând o
clipă”, clipa destinului, sunt străbunicul, bunicii
materni, fratele bunicului, mama doamnei profesoare
în ipostaza de copil, cu sora și fratele ei - apoi „Omul
cu cartea”, închinat „Lui INO, Patriarhul Cenaclului la
distanță”, - pentru ce merite nu vă spun, text pus de
mine într-o altă viitoare carte, dedicată chiar acestui
personaj, ca să aflați singuri, pentru care chiar acum îi
mulțumesc autoarei pe care, de data aceasta, o
bănuiesc, totuși, de anumite exagerări, dar în presa de
reportaj se mai obișnuiesc metaforele, iar doamnele în
delicatețea lor...
Dar... m-am luat cu scrisul, cam aceasta este în
mare cartea Cameliei Nenciu, scrisă cum n-au „ghicit”
prezentatoarele ei, din ceea ce a scris autoarea în
cărțile noastre numite antologii, cu anumite texte
adăugate, dar și cu altele pierdute pe drum, cum ar fi
cel din „Românii așa cum sunt” de Ion N. Oprea,
2011, p. 304, „Creația nu are vârstă”, scris la 2 august,
de prof. Camelia Nenciu, debut în colaborările noasrte.
Atenție! Cine o urmează, cu un alt volum
asemănător, pe doamna cu bijuteria expediată pe
numele meu și a doamnei profesoare Ana Dumitrescu
la Iași, Camelia Nenciu din Constanța? Mă angajez să
scriu despre asta!
 

LIBRĂRIA MERIDIANUL
Paradigma deșertului
Momentul de apogeu al creației epice a lui Ion Gh.
Pricop (n. 1944) îl reprezintă neîndoielnic apariția
romanului Paradigma deșertului (Editura „Timpul”, Iași,
2015, 3 volume, 1270 de pagini). Un titlu insolit, o
construcție romanescă ambițioasă, o temă similară cu aceea
a prozei prediste: omul față în față cu o istorie
convulsionată, vitregă, tragică și adesea grotescă. În
termenii lui Mihail Bahtin (cronotopul), autorul fixează
narațiunea într-un sat ficțional (Timigeni) în secolul al
XX-lea, după a doua mare conflagrație mondială, împingând
evenimentele până în anul 2000, la un deceniu după
Revoluția din decembrie 1989. Tipologic, romanul este
polivalent: roman istoric (epoca postbelică derulată dintr-o
perspectivă caleidoscopică, în răspăr cu diacronia
tradițională; evenimentele se intersectează derutant, fără o
cronologie strictă, în raport cu memoria infidelă și adesea
capricioasă a personajelor), roman politic, roman al
destinului, roman al satului, realist și mitic, roman
anticomunist, roman inițiatic și simbolic, roman eseistic,
roman-frescă, roman-cronică, roman „cu cheie”, roman
epopeic, roman postmodern, metaroman. Temei generale îi
corespund sub-teme identificabile în țesătura inextricabilă a
scriiturii: tema războiului, tema satului în dezagregare
istorică, tema cooperativizării, tema securității și miliției ca
organe represive într-un timp vitreg, tema artei (raportul
dintre realitate și ficțiune), tema scriitorului. Aceasta din
urmă se poate concentra într-o formulă lapidară: „Rinick
scria un roman”. Există în acest punct o similitudine cu
faimosul roman proustian („În căutarea timpului pierdut”) -
„Marcel scrie un roman”.
Polifonic și polimorf, romanul încorporează în
discursul narativ, într-un melanj deconcertant, legende,
eresuri, mituri, întâmplări fabuloase, poezii, paremiologie,
însemnări intime, scrisori, pagini de jurnal. Pentru a contura
profilul unor personaje „transcrie” - cu o fidelitate relativă -
vorbirea dialectală. Lângă eroi ficționali capătă
„corporalitate” epică personaje atestate istoric: Marx,
Engels, Lenin, Troțki, Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana
Pauker, Nicolae Ceaușescu, Hrușciov, Gorbaciov, activiști
de partid județeni pe care cunoscătorii îi pot lesne identifica
sub pseudonime transparente. Narațiunea se derulează când
la persoana a III-a, când la persoana I, în funcție de „intrarea
în scenă” a diverșilor naratori, toți înarmați cu o memorie
prodigioasă. Romanul pare mai degrabă o tulburătoare
călătorie în memorie a eroilor săi, fiecare marcat de destin.
Apetența pentru insolit, magic și fabulos a scriitorului este
insațiabilă. Naratorul obiectiv este agresat în vis de
personajele sale, care - ațâțate de impulsuri scelerate - îi taie
bucăți din corp. Dintr-o poveste crudă consemnată într-un
caiet aflăm că Maria naște pe un câmp, asistată doar de
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  86
Teodor PRACSIU - Vaslui
fratele ei. Morții învie
noaptea și bântuie
rău-prevestitor. Rinichiul
țâșnește dintr-un trup
bolnav. Ca într-o tulburare
cosmică, la un moment dat
se iscă un vârtej
amenințător. Un om se
metamorfozează în mistreț
ceea ce ne amintește de
celebra povestire kafkiană.
Tudor al lui Mosor,
îndrăgostit de o prizonieră
de război, devine
Mistrețul. Animalul
fabulos vindecă un copil.
La circ evoluează o
fată-păianjen. Au loc intempestiv întâmplări cumplite cu
bandiți. Nu lipsește episodul, cu rezonanță clasică, al
copilului crescut de o lupoaică. O orgie grotescă are loc în
pădure, cu vestale. O muză are ochi, frunte și aripi. La
lichidarea C.A.P.-ului, imediat după Revoluție, câțiva săteni
înfierbântați spintecă burta unei scroafe gestante - gest
respingător și atipic, de un realism crud, absent în cutumele
rustice. O eclipsă de soare, spectacolul ursarilor, lupta
ritualică, tulburătoare, cu o ursoaică, Mary, violată de un
milițian lângă un stadion, un personaj trăsnit pe câmp căruia
i se pune sare pe corp pentru a-l linge vitele și astfel a-l
salva ș.a. dau substanță epică unei narațiuni întortocheate,
labirintice.
Ion Gh. Pricop este atent la involuția și la disoluția
istorică a satului contemporan. Nostalgia naratorului este
intratabilă: satul s-a mutat în cimitirul Hadadârla, toponim
local autentic. Poezia muncilor agricole, sărbătorile
ritualice, reforma monetară din 1952, moartea lui Stalin
(1953), cooperativizarea agriculturii, socotită un blestem
pentru gospodăriile țărănești tradiționale, autarhice, războiul
ca experiență traumatizantă, rememorat aproape obsesiv de
către martorii conflagrației, apariția Partidului muncitoresc
Român și ecourile în conștiința colectivă, conflictele de
clasă, deportații în Bărăgan, alfabetizarea din anii ’50,
trecerea forțată la colectivă, exmatricularea din facultăți a
copiilor de chiaburi, revolta populară din decembrie 1989,
căderea zidului Berlinului, grotescul revoluției ce
reverberează în sat, întrebarea-cheie „Cine a tras?”, sărăcia
din magazinele rurale, vânătorile prezidențiale în zonă,
furtul din avutul obștesc, odiseea proprietății funciare după
revoluție, Europa Liberă, revolta muncitorilor de la Brașov
din 1987, elevi la practica agricolă, stigmatul pus
„dușmanilor poporului”, chiaburia și chiaburii, pușcăriile
 

comuniste și Canalul, sechestrul pe avere, descinderile
intempestive ale Securității printre sătenii recalcitranți,
lichidarea bunurilor colectivei în post-decembrism,
conflictele dintre generații, contrarevoluția din Ungaria
(1956), electrificarea satelor, evenimente mai mari sau mai
mici, unele cu ecou local, altele cu ecou național ori
continental, toate sunt comentate, scrupulos răsucite pe toate
părțile, analizate minuțios de către o serie de personaje cu o
capacitate verbală uluitoare. Discursul narativ se
obiectivează atât cât este omenește posibil, dar nimeni nu-și
pune, bunăoară, problema de ce trebuie să fie vânat
Mistrețul, care este morala unui asemena act? Pe zeci de
pagini se discută despre împușcarea animalului fabulos, dar
nimeni nu pare tulburat de posibilul sacrilegiu. Eseistic,
autorul lansează tema condiției creatorului, un demiurg
omnipotent, identificabil în diverse ipostaze: scriitorul
atoatestăpânitor, scriitorul-personaj, scriitorul-scriitură și -
ca o încununare a orphicului paradoxal - scriitorul mut ca o
lebădă.
Conștient, poate, că nu va mai scrie niciodată o
carte de asemenea anvergură, autorul vrea să cuprindă viața
unei comunități rurale din perspectivă monografică
totalizantă, având ambiția exhaustivului. Este o
întreprindere temerară, de unde și dificultățile inerente de
construcție arhitectonică, persuasivă, coerentă, expresivă.
Sunt personaje multe, o puzderie de episoade epice realiste,
miraculoase, grotești, frizând magicul folcloric și
fantasticul. Impresia covârșitoare este aceea că ochiul
auctorial nu și-a îngăduit nicio selecție, lăsând „magma”
memoriei eroilor să curgă nestingherită. „Aceasta este
curgerea inexorabilă a vieții, nu are niciun rost să intervin!”
- pare să ne avertizeze scriitorul-demiurg. Am privit atent
„desenul” scriiturii: a-i demonta mecanismul intern
echivalează cu a-i ucide semnificația. Limba scriitorului, ca
semnificat și semnificant, înseamnă un „cocteil” savuros, cu
bătaie lungă, ce-și asociază indestructibil termenii elevați ai
intelectualului școlit, cuvinte de circulație curentă, uzuale în
comunicare, termeni ai limbajului politic, arhaisme,
regionalisme, forme dialectale într-o transcriere fonetică
aproximativă. Acest „melanj” acroșant are forță și
demonstrează fără putere de tăgadă că autorul stăpânește
energiile expresive ale limbii române. Iată un exemplu de
rostire cu parfum local: „Și-o fost rădicat pe moșâie
mănăstirească satul, vreau să zâc, și, la-nceput, o fost
două-trii case cari, apoi, s-or înmulțât, vorba vine case, că
era niște bordeie ascunse-n pământ, abia se zărea, printre
lobode și pălămide, hornurile, și, pe-acestea, iarna, fumul,
că vulpile, când vinea la găini, iar lupchii, la oi, mai nainte
să se răpadă în animale, se hodinea chiar pe copiriș și lătra
sau urla, și-ntru copchiii crăpa de frică; și nu pleca făr’ să
lase un pișat, două să se scurgă prin crăpături, de-ajungea pe
cuptiorul gazdei, și câinii lătra, și haita se-ntorcea în pădure;
tăt flămândă precum vinise, că sulenenii n-avea nici de
unele, care niște clăcași a călugărilor, iar aiștia, a mănăstirii
din Fâstâci, sau a bisăricii Frumoasa, din Ieși, cari aduna
averi de pe niște pământuri grase și mănoase, pe cari sămăna
grâu, ovăsc și floarea-soarelui, pe-atunci numită răsărită,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  87
cari se strângea prin pălării, se bâtca, se trecea boghii prin
morișcă, și-apoi se ducea la oloiniță” (vol. II, p. 363).
Roman ambițios, proteic, „Paradigma deșertului”
reconfirmă vocația epică a autorului, aflat la zenitul carierei
scriitoricești.
Traiectul biografic al lui Ion Gh. Pricop are câteva
borne interesante, pe care cercetătorul sagace nu le va trece
cu vederea. S-a născut în satul Novaci la 15 aprilie 1944
(Ulterior localitatea natală a fost integrată satului Duda,
comuna Duda-Epureni, județul Vaslui și așa a rămas până
astăzi). A fost primul absolvent de liceu din satul lui și,
ulterior, primul absolvent de facultate. A făcut parte dintr-o
familie cu 7 copii, din care cinci sunt în viață. În timpul
marii secete de după război (1946-1947), tatăl (Gheorghe, n.
1914) pleacă după porumb în Oltenia. Școala primară
(1951-1955) stă sub semnul harului didactic al învățătoarei
Eliza Pamfil. Copilul are o pauză de școlaritate de doi ani
(1955-1957), timp în care își ajută părinții la muncile
câmpului. În clasa a V-a avea deja 13 ani. Primele lecturi în
gimnaziu: Sadoveanu, Coșbuc, Eminescu, Creangă, Jules
Verne, Turgheniev ș.a. Scrie la gazeta de perete poezioare și
epigrame. Este un creator precoce. Studii liceale la Colegiul
„Cuza Vodă” din Huși. Debutul publicistic în „Flacăra
Iașului” cu o poezie (1963). Întâlnire providențială în anii
liceali cu viitorul său mentor literar, Ion Alex. Angheluș.
Frecventează cenaclul „Mihai Eminescu” al Casei de cultură
și colaborează la postul local de radio. Student la
Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, avându-i ca profesori,
între alții, pe Const. Ciopraga, Elvira Sorohan, Ioan
Constantinescu, D. Agavriloaie (1964-1969). Licența cu o
teză consacrată lui V.I. Popa, scriitorul. În 1969, căsătoria
cu Elena (n. Ploaie) din Pâhnești-Arsura. Repartiție
ministrială în învățământ, în magicul sat Duda. Director de
școală: 1970-1980 și 1984-1989. În iunie 1989 este destituit
din funcția de director, fiind socotit un element periculos
pentru societate. În 1973 - un serviciu militar întârziat (la
Bacău). Citește proză scurtă în cenaclurile ieșene. Revista
Alma mater îi pulică povestirea „Caii apelor”. Înființează
un cenaclu sătesc, avându-i comilitoni pe Ion Bârcă, Valeriu
Penișoară, Marcel Vârlan, Valentin Furtună. La inaugurare
participă scriitorii ieșeni Mircea Radu Iacoban, Horia
Zilieru, Ioanid Romanescu, Nicolae Turtureanu, Corneliu
Sturzu. Debut editorial cu proză - „Corăbii în septembrie”
(1984); „Călărețul de os” - proză scurtă (1991); „La coada
cometei”, roman (1997); „Balada vârstelor” - versuri
(2004); „Caligramele destinului” - versuri (2006), „Terapiile
invocației” (2008); „Confortul inorogului” - versuri (2011).
Trei Elene i-au marcat destinul, după cum mărturisește
scriitorul însuși: bunica, mama și soția. Membru al Uniunii
Scriitorilor din România: din 2001. Printr-un capriciu fericit
al destinului, Ion Gh. Pricop, „cneazul din Duda”, cum l-am
numit într-un articol omagial la 70 de ani, locuiește pe
Strada Scriitorului.
28 aprilie 2016
 

LIBRĂRIA MERIDIANUL
Ion Gheorghe PRICOP - Huși
Ion N. Oprea: Fragilitate
În zborul ei către florile
câmpului, albina a uitat să revină
la stup. S-a aşezat pe o crenguţă
cu flori de cireş, nu ispitită de
nectar, ci ca să numere dealurile
şi văile care au rămas în urma
zborului ei. Ce-a apucat-o? se
întreabă. Până mai ieri, străbătea
două-trei grădini şi-şi umplea
trompiţele cu nectar şi polen.
Făcea drumul întors, depunea
prinosul în căsuţa fagurelui, şi iar pleca: Cât e soare şi
lumină/ Nu-s fragila de albină/ Ca ţăranu-s, mai dihai/
Când e treabă, cum să stai?
Toată viaţa a avut INO de muncă. Din zorii
vieţii, când, în ipostaza de copil al Priponeştilor,
şi-ajutat părinţii la muncile câmpului, trecând prin
„şcolile cele înalte” - să-nveţi carte Nică, să ajungi
departe, îl îndemna tata - prin câmpiile toride ale
ziaristicii, apoi prin hecatombele documentaristicii,
săpând ani la rând pe şantierele Cenaclului său la
distanţă, iată-l ajuns la vremea senectuţii, satisit de toate
văzutele, auzitele, mirositele, gustatele şi pipăitele,
frumos împachetate în folia de sclipici a năzuințelor,
înfăptuitelor, iubitelor şi trăitelor, şi puse la păstrare şi
citire în 56 de cărţi, 10 antologii, peste o sută de
colaborări în revistele de literatură şi cultură din
întreaga ţară, pentru ca, de la o vreme, să nu-l mai
ispitească marile Drumuri, naturale şi spirituale, pe
care, cândva, le călca alături „cu singurătatea” sa,
luând-o „la dreapta sau la stânga”, „străbătând cărările
ţării” şi ale simţirii/cugetării, ci să se adune acasă şi să
scrie despre toate cele ce cu mintea le-a gândit, iar cu
sufletul le-a trăit. Cu alte cuvinte, viaţa personală la
purtător. Asta este cartea Fragilitate, publicată, recent,
la harnica editură ieşeană PIM.
Este mult să te laşi sedus de un astfel de ideal?
Adică acela de-a aşterne pe hârtie povestea vieţii, aşa
cum a perceput-o şi a înţeles-o fiul demnului ţăran de la
Priponeşti, apoi intelectualul şi scriitorul de mare forţă
care, prin învăţătură de carte, a reuşit să răsucească
înspre soare un destin hărăzit, prin naştere, să ducă boii
de cap la zăvoi sau să plugărească? Sigur că este extrem
de important, mai ales fiindcă viaţa lui INO este
picătura în care se reflectă un mod de existenţă aproape
exemplar, acela al omului născut şi trăit la ţară, care a
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  88
învăţat de la natură cum să smulgă rodul ogorului şi al
minţii. El este urmaş al lui Niculaie al Morometelui,
care, la o amiază de câmp, în vreme ce părinţii
somnolează truda, visează la Domniţa Carte, care îl
strigă mereu, din ascunzişul minţii şi inimii, şi care îl va
face s-o rupă cu ţărănia, pentru a se deda ogorului ideii
şi simţirii. Râvna care îl împinge să scormonească, prin
scris, straturile lâncede dar şi savuroase ale vieţii plenar
trăite, este cu atât mai apăsată, cu cât, asemenea
ilustrului Octavian Paler, şi el, ziaristul,
documentaristul şi scriitorul cu domiciliul pe Splaiul
Bahluiului, îşi murmură, pentru sine: Am învăţat că
oricât mi-ar păsa mie/ Altora s-ar putea să nu le pese
(de ce-am fost şi suntem, ca oameni, ca ţară şi popor);
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când
trebuie,/ indiferent de consecinţe.
La vârsta sa, INO nu mai poate fi un erou pe
câmpul de luptă din Afganistan. Nici măcar unul care să
salveze viaţa unui copil sau a unui bătrân dintr-o casă
incendiată. Însă ceea ce face cu pana de scris, în
vremurile noastre tulburi, parcă este la fel de înălţător şi
curajos. Să mă explic: marele intelectual, care ne-a
obişnuit cu materiale de tot interesul, publicate prin
revistele de literatură şi cultură ale ţării, îşi permite, în
contextul globalizării, al multiculturalismului şi politicii
corecte americane, ce, în exerciţiul hei-rupist şi
trompetizat de europenizare, ne este servit odată cu
îmbucăturile, dimineaţa, la prânz şi seara, el, deci, INO,
îşi permite să vorbească, să pună în dezbatere, să aducă
în prim plan problema tradiţiilor şi obiceiurilor, a
sentimentelor şi simţămintelor, a gândurilor şi ideilor
care au animat modul de viaţă românesc dintotdeauna,
oglinda morală şi spirituală a unui popor, despre care,
cândva, se dusese vestea în Europa, pentru bunătatea,
pentru înţelepciunea şi ospitalitatea lui. Da, acum face
autorul ieşean acest lucru, când valorile înălţătoare ale
românului sunt dezavuate, blasfemiate, când
Dragobetele este înlocuit cu Sfântul Valentin, căsnicia
între bărbat şi femeie, cu cea între bărbat cu bărbat/
femeie cu femeie, când spiritul naţional este o ruşine a
literaturii, iar Eminescu o hrană sufletească
transformată în rahat, când romanul sănătos, de sorginte
mioritică, este înlocuit cu Solenoid-ul lui Cărtărescu, iar
poezia, sfântă şi emblematică, de la poeţii Văcăreşti,
până la Cezar Ivănescu, aruncată în derizoriu, de cine
alţii, decât de corifei ai bancului şi hlizelei slinoase în
 

literatura contemporană, care au ridicat acolo unde
trebuie Levatul aceluiaşi geniu răsfăţat, acum, când nu
mai avem Patrie română, ci un loc din care confraţii fug
ca de la o casă arsă, iar naţiunea noastră sfântă, pentru
care s-a făcut România Mare, pentru care s-au jertfit
sute de mii de eroi, a devenit o naţie, da, acum, INO
vine şi spune că trebuie să ne preţuim Bătrânii, căci ei
sunt cei mai buni şi întrebaţi/ sfătuitori şi ajutoare/ de
valoare/ ale preotului cătunului; că suntem ceea ce
vorbim: români de limbă românească, strămoşească; ea,
limba, este pâinea noastră cea de toate zilele, pe care o
mâncăm prin comunicare/ scris sau virtual/ prin
calculator sau cu „coduri asumate”, gesturi, ridicări de
umeri,/ clătinări din cap,/ clipitul din ochi,/ prin
mişcarea mâinilor/ sau a buzelor. Nimic mai adevărat şi
mai temeinic, precum limba unui popor: Dispare-va
România?/ Niciodată limba! Este curajos autorul,
fiindcă la masa lui de bătrân creator, pregetă să înalţe
cântecul de lebădă al civilizaţiei noastre rurale, să
vorbească despre dărâmarea mitului satului şi al
ţăranului român verde, fără de care România profundă
va scârţâi rău de tot. Sau, cine ştie? Poate nici nu va mai
exista. Şi mai dă INO o notă de cutezanţă prin aceea că,
sub haina poeziei, încearcă un discurs firesc, natural, pe
înţelesul tuturor şi, totodată, usturător de adevărat. Un
discurs-avertisment, dacă în România de astăzi mai este
cineva care să se simtă avertizat pentru direcţia-pacoste
înspre care se îndreaptă ţara.
Pământul strămoşesc, cel pe care guvernele de
după 1989 îl tot vând străinilor, este zestrea de aur a
naţiunii: pentru pământul de-acasă/ a luptat şi răzeşul şi
mijlocaşul.../fraţii şi părinţii noştri,/ pe fronturi diverse;/
pentru ce ar mai lupta astăzi românul,/dacă,/ Ferească
Dumnezeu,/ ni s-ar ataca hotarele?
În viaţa spirituală a românului la zi s-a strecurat
bâlbâiala, surogatele, zeflemeala, risipa, dar, la loc de
cinste, pe firmamentul cinstei şi onoarei bunului român
mai strălucesc zicerele şi proverbele străbunilor,
chintesenţă de înţelepciune şi prevedere: Unde-s cele
zicători/Care ne dădeau fiori/ Şi un sfat adevărat/ pentru
neuitat?…
Aceeaşi cinste şi onoare o acordă obiceiurilor
vechi, ritualurilor, cum ar fi tăiatul porcului de Sfântul
Crăciun, sau cel al înmormântării: Pe-nserate toaca
bate/ mîine-i sărbătoare, este slujbă mare,/ şi
înc-o-nmormântare,/ ultimul bătrân/ - se pare -/ din
vremea părinţilor,/ pleacă-n lumea sfinţilor…
Într-o lume a contrastelor şi-a inventării de noi
valori morale, sufletul individului pare o pasăre strivită
de propria colivie. El este fragil, supus vânturilor
neprielnice şi suferinţelor, în primul rând cele de natură
afectivă. Amintirile potopesc eul, mai ales atunci când
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  89
în zare apare şi spectrul bătrâneţii şi morţii. O simpatie
pasageră, chiar dacă acoperă spiritul unei scriitoare, nu
poate înlocui soţia, tovarăşa de viaţă, care, pretimpuriu,
s-a grăbit să plece la cele sfinte. Fiii şi fiicele uită să
mai treacă pe la casa părintească, se ascund după
ocupaţiile lor zilnice, nerecunoscând că viaţa propriilor
bătrâni le este insuportabilă... Astfel mor, mai întâi,
bunicii, apoi şi părinţii. Iar, odată cu ei, satele. O strofă
din poezia Schimbări, reflectă sugestiv ideea: Câţiva,/
întorşi de la oreaş,/ îmbătrâniţi şi ei,/ au nimerit tot la
cimitir,/ că din bătătură le-au plecat şi lor/ vacile şi
găinile,/vai de satul şi casa în care/ nu se mai aude
cocoşul cântând,/ câinele
lătrând,/ vaca mugind,/
pisica zgâriind la uşa/
stăpânului…
Fragilitate se vrea o
carte de poezie. Dar autorul
este conştient de dificultatea
trecerii de la exprimarea în
eseu, proză, document, la cea
făcută pe calea versului. Toţi
scriu poezie,/ajutându-şi
muzele/ numai tu, istorie,/ în
subsolul hrubelor/ înghiţând
tot praful/ sedimentelor/ Meditând,/ am hotărât:/ gata cu
hârtiile / azi încep cu versurile,/ cum fac foarte mulţi/
şi-adun-succesele! Adevărul este că cei pe care îi
interesează neapărat izbânzile, din scrisul de poezie, şi
nu dobândirea unei forme de mărturisire în faţa
propriului eu, se trezesc cu succesurile. Din păcate,
asta-i moda la români. Merge şi aşa!
La Ion N. Oprea poezia nu constă în mijoacele
specifice de expresie, cât în sinceritatea mărturisirii, în
forţa copleşitoare a unor sentimente, cum ar fi regretul,
duioşia, prietenia, onestitatea trăirii în suferinţă. Dar
sunt şi texte care ridică fruntea şi ne dau ceea ce doreşte
autorul: poezie curată. Iată un exemplu: Vântule,/
zvăpăiatule,/ Unde mi-ai umblat toată vara,/ că te-am
tot strigat,/ şi te-am aşteptat,/ să ne-aduci o pală/ de aer
răcoros/ să ne mângâi fruntea,/ cu un gest
duios…Vântule sălbatic,/ totul ai distrus,/ şi speranţa
noastră/ pe pustii s-a dus.
Încheiem aceste scurte consideraţii despre
excursul spiritual al lui Ion N. Oprea, sub formă de
poezie, asigurându-l că l-am însoţit pe parcursul tuturor
celor 245 de pagini ale cărţii, şi-i mulţumim că ne-a
făcut, alături de el, să retrăim sentimente dintre cele mai
alese, din galeria solitudinei, nostalgiei, dar şi al
speranţei. În fond, în asta constă gustul parfumat al unei
reuşite cărţi de lectură.
Huși, 26 februarie 2016
 

COMENTARII POLITICE
Maria Diana POPESCU - Stuttgart (Germania)
Conturile lui Ceauşescu
Televiziunile încearcă să ne spele
mintea cu teze, antiteze şi ipoteze, care de
care mai sinistre şi mai groteşti, mai breze
sau amatoriste, cu privire la aşa-zisele
conturi şi averi ale lui Ceauşescu! Însă,
cercetările au dovedit că fostul preşedinte al
Republicii Socialiste România nu ar fi avut
conturi personale, nici averi sau vile
luxoase în proprietate, precum grangurii
corupţi ai Puterii „democratice” perindate la
cîrma ţării de la grozăvia din decembrie 1989. Vehiculata
expresie „conturile lui Ceauşescu” e o metaforă toxică, aruncată
în urechea naivilor. Ceauşescu a locuit în imobile ale statului
român şi doar a coordonat gestionarea conturilor României,
îngropate cu grijă în documente secrete, imediat după lovitura de
stat. Să vedem unde au plecat banii Ţării după telerevoluţie.
„Primul miliard a dispărut din Trezoreria Gospodăriei de Partid,
de la subsolul Comitetului Central, în noaptea loviturii de stat,
22 decembrie 1989”, susţine senatorul Marius Marinescu,
citîndu-l pe Ştefan Andrei (viceprim ministru al R.S.R.). Acel
moment a declanşat, sub numele privatizării, startul corupţiei, al
vînzării pe nimic a economiei (scuzaţi, nu chiar pe nimic, ci la
preţul rezonabi de fier vechi), al jafului naţional din banii
statului, bani puşi pe seama unor imaginare conturi ale lui
Ceauşescu. Conturile U.T.C., ale P.C.R. şi ale Sindicatelor
naţionale au fost trecute în conturile unor fundaţii înfiinţate la
foc automat sau venite la pachet pe planşeta loviturii de stat.
Ulterior, au sosit experţi din Canada pentru verificări, dar,
autorităţile improvizate de atunci, implicate, probabil, în
deturnarea conturilor, nu le-au dat informaţiile cerute, strict
necesare verificărilor respective. Cu toate acestea, experţii străini
au ajuns la concluzia că Ceauşescu n-a avut conturi personale,
fiind vorba despre conturile României. Potrivit aceleiaşi surse,
„Banii Gospodăriei de partid au fost transferaţi la Bancorex
(cine ştie ce sumă a fost transferată din total), apoi toate
documentele au fost distruse”. Prin astfel de practici mafiote
s-au volatilizat banii încasaţi de România, „aproape 9 miliarde
de ruble şi peste 13 miliarde de dolari din activităţi de comerţ
exterior. U.T.C.-ul s-a transformat în „Fundaţia Naţională pentru
Tineret”, condusă de Nicolae Mavrodin, care a preluat în
conturile fundaţiei cel puţin 5 miliarde de dolari (!?), apoi şi-a
schimbat numele în „Fundaţia Europeană pentru Tineret.” Şi în
acest caz, dolarii şi-au pierdut urma.
Ceauşescu a lăsat Ţării o avere fabuloasă
„Aşa-zisele conturi ale lui Ceauşescu, în fapt, conturile
României, s-au evaporat cu ajutorul unor băieţi deştepţi din
servicii”, afirma Florea Dumitrescu, ministru al finanțelor
(1969-1978) şi guvernator al B.N.R. (1984-1989). Este vorba de
acei „băieţi deştepţi din servicii” care cunoșteau toate
şmecheriile dubioase din arsenalul capitalismului sălbatic şi care
dispuneau şi de capitalul necesar pentru lansarea imediată în cele
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  90
mai profitabile afaceri, cu ținta extinderii la maximum posibil a
jafului - mascat sau chiar fățiș. După execuţia lui Ceauşescu şi a
soţiei sale, după ce banii au luat căi sigure, aranjate cu dibăcie de
impostori, din codul Penal au fost excluse subminarea puterii de
stat şi pedeapsa cu moartea, astfel ca banii furaţi să rămînă, fără
riscuri, în posesia jefuitorilor. Ceauşescu a lăsat Ţării o avere
fabuloasă, iar Mugur Isărescu are obligaţia să informeze poporul
cu privire la drumul banilor din conturile României socialiste.
Misterul dispariţiei banilor este strîns legat de misterul loviturii
de stat. Pentru aceste conturi, criminalii au tras în tinerii din
stradă, care au manifestat pentru libertate, democraţie şi idealuri
nobile. Urmele banilor au fost şterse, iarăşi cu mare dibăcie, prin
înfiinţarea şi falimentarea unor bănci româneşti şi prin alte
savantlîcuri numai de ei ştiute. Arhiva Securităţii (a comerţului
exterior, care făcea parte din C.I.E.) a luat foc ca prin minune
atunci, băieţii deştepţi rămînînd cu greaua povară a banilor cu
care s-au privatizat, iar unii dintre ei sînt acum la butoanele
Puterii prin fiii lor sau alte rubedenii.
Banii s-au vărsat în nou-înfiinţatele întreprinderi de comerţ
exterior şi în societăţile-pirat, ulterior băgate în faliment
„Profitorii de război” au înfiinţat întreprinderi de
comerţ exterior, paralele celor existente, cu nume aproximativ
asemănătoare, iar banii pe care urma să-i încaseze România timp
de cîţiva ani buni după lovitura de stat, din activitatea de comerţ
exterior, dar şi din imensele creanţe pe care le aveam de încasat
de la ţările în care România executase investiţii foarte
costisitoare (Sudan, Egipt, Libia, Irak, Zambia, Cuba, Ucraina -
Krivoi Rog etc.) au fost deturnaţi spre nou-înfiinţatele
întreprinderi şi societăţi-pirat, pe care, ulterior, le-au băgat în
faliment. Numai în 1990 s-au încasat 8 miliarde de dolari
(U.S.D.) din comerţul exterior şi mai erau de încasat alte 13
miliarde, aceşti bani fiind încasaţi ulterior de cele peste 40 de
agenţii de comerţ exterior care se ocupau de export, în care, pînă
în 1990, lucrau doar ofiţeri de securitate. De aici graba lui Petre
Roman cu „mormanul de fiare vechi” şi privatizarea industriei.
Democraţia, economia de piaţă şi privatizarea au fost
implementate în scopul deturnării de fonduri, totul făcînd parte
din planul minuţios al loviturii de stat. Ca să ajungem la punctul
zero al furtului de bani din conturile României, într-un episod
viitor vom vedea lista întreprinderilor de comerţ exterior,
botezate imediat după telerevoluţie. Trebuie însă ştiut că sume
imense de bani mai sînt şi astăzi de încasat în special de la
datornicii din ţările lumii a treia, care au beneficiat de serviciile
României, sub diverse forme, bani de care nu s-a mai interesat
nimeni din partea guvernelor României de după 1989. Sau poate
s-au dedulcit şi la aceştia.
Desecretizarea documentelor referitoare la banii României
din 1989, ar duce la prăbuşirea unor afacerişti burduşiţi!
Cei care au profitat de conturile României din străinătate
ocupă astăzi importante funcţii de stat sau politice şi trăiesc pe
picior de multi-miliardari. Deci, care conturi ale lui Ceauşescu,
 

dragi escroci ai României postdecembriste, care aţi jefuit şi v-aţi
împărţit banii şi economia Ţării ca pe un tort? Îl confundaţi pe
Ceauşescu cu voi - maimuţe hoaţe, care aţi ajuns miliardari peste
noapte, pentru că aţi furat fără frică, păgubind statul şi cetăţenii
sărmanului nostru popor, crezînd că nu veţi da niciodată
socoteală! Conturile lui Ceauşescu sînt o poveste de adormit copiii
democraţiei. Da, au existat nişte conturi, dar ale României, unde,
repet, se vărsau banii din activitatea de comerţ exterior şi de
investiţii, iar povestea banilor „epocii de aur”, povestea conturilor
României la borna anului 1989 ar putea fi spusă, foarte simplu, de
către matusalemicul şef al B.N.R., Mugur Isărescu, bancherul ros
de veşnicie în turnul de fildeş al banilor naţiunii, bancherul care a
avut şansa, aproape inexistentă în perioada comunistă, de a pleca
în Statele Unite, unde a studiat economia de piaţă internaţională. O
desecretizare a documentelor referitoare la banii României de
atunci, ar duce la prăbuşirea unor afacerişti burduşiţi de miliardele
devalizate din conturile României, ar duce la prăbuşirea unor
imperii financiare româneşti şi confiscarea, în folosul Ţării, a
averilor obţinute fraudulos.
Conturile „Gospodăriei de Partid”, ale „Uniunii Generale a
Sindicatelor din România” şi ale „Uniunii Tineretului
Comunist”, se regăsesc în marile afaceri de azi,
aparent legale
De ce au fost imediat condamnaţi şi asasinaţi Elena şi
Nicolae Ceauşescu de acel ilegal şi criminal complet de
judecată, dar şi fratele său Marin Ceauşescu, asasinat la Viena?
Ca să iasă din discuţie conturile României, să fie dosite spre
însuşire, să li se închidă gura şi să li se pună în cîrcă, pe
principiul prinde mortuʼ scoate-i ochii! (În paranteză fie spus,
Marin Ceaușescu - şeful Agenţiei Economice din Viena, avea ca
subordonaţi ierarhic pe Dan Voiculescu şi Teodor Meleşcanu -
personajele care executau operaţiunile financiare în relaţie cu
băncile unde erau conturile României. Înainte de a se „sinucide”
prin spînzurare în subsolul clădirii Agenţiei Economice din
Viena, Marin Ceaușescu a scris o lungă, interesantă şi
emoționantă „spovedanie”, în care a lăsat şi această exprimare
de suflet, ca un adînc oftat: „Sărmane popor, iar te-au folosit!
Dar vei fi amăgit…”). Trăiască criminalii capitalismului fără
frontiere, care au confiscat toate structurile noastre politice, de
stat şi juridice! Unde sînt banii României, unde sînt conturile
„Gospodăriei de Partid”, ale „Uniunii Generale a Sindicatelor
din România” şi ale „Uniunii Tineretului Comunist”, domnule
Mugur Isărescu? Greu de vorbit, dacă nu, chiar imposibil! Banii
care se aflau în conturile acestor organizaţii, dar şi banii din
conturile externe de comerţ ale României, sînt imposibil de găsit
acum, după un sfert de veac, imposibil de confiscat, fiind spălaţi
de zeci de ori din 1989 încoace, astăzi, regăsindu-se în marile
afaceri, aparent legale. Nu trebuie să ne resemnăm, nici să tot
plîngem după laptele vărsat pe foc, ci să cerem socoteală
impostorilor. Este dreptul nostru la adevărul istoric!
Ei sînt acum în topul marilor averi, metamorfozaţi în
afacerişti, patroni, politicieni
Trebuie ştiut că, tot ceea ce avea România în conturile
externe, ceea ce avea de primit ca lichidităţi din contractele de
comerţ exterior (România avea de recuperat sume uriaşe din
multe dintre cele 144 de ţări unde exporta), a fost luat cu japca
de grupări mafiote, care zburdă şi acum prin România. Unii
dintre foştii oficiali ai vechiului regim, care se ocupau cu
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  91
activitatea de comerţ exterior, dar şi mulţi dintre cei care au
format primul guvern de tranziţie şi oportuniştii lor succesori,
sînt prezenţi şi acum în raiul banilor murdari, în topul marilor
averi, metamorfozaţi în afacerişti, patroni, politicieni. Oare să nu
ştie nimic despre banii României, Petre Roman, primul premier
al României de după ʼ89, care a dat startul jefuirii industriei
româneşti, sub lozinca mormanului de fiare vechi, de care
trebuie să scăpăm? „Nu am descoperit indicii prin care să avem
certitudinea că Ceauşescu ar fi avut conturi în afara ţării”, a spus
la RealitateaTV Sabin Cutaş, preşedinte al Comisiei
parlamentare de anchetă privind investigarea conturilor lui
Ceauşescu. În schimb, conturile României existente în afara ţării
pînă în 1989, sînt negate de multe voci autorizate, probabil,
interesate, în muşamalizare. În urma cercetărilor, Sabin Cutaş a
precizat că „au existat aşa-numitele conturi ale statului român,
unde circuitul banilor era foarte bine controlat, astfel că
retragerea unor bani din acest circuit în timpul comunismului
este pură speculaţie, iar oamenii din Securitate, implicaţi în acest
circuit al banilor erau, la rîndul lor, verificaţi drastic”. Verificaţi
în timpul comunismului, dar în timpul loviturii de stat şi după,
cine era să-i mai verifice? Concluzia este că banii din aceste
conturi au dispărut imediat după asasinarea cuplului prezidenţial
şi a fratelui lui Nicolae Ceauşescu.
Lovitura de stat şi jefuirea conturilor României
nu pot fi casate!
Toate guvernele post decembriste au îngropat şi mai
adînc conturile României, prin sintagma Conturile lui
Ceauşescu, adică, dînd vina pe mort, folosind sistemul judiciar
drept cîine de pază pentru infractori. Anumite personaje,
devenite personulităţi bogate sau oameni de afaceri de top, după
însuşirea banilor din acele conturi, au tot interesul ca afacerea
murdară a conturilor în dolari din perioada socialistă să rămînă
în ceaţă şi să se stingă de la sine odată cu trecerea vremii. Mircea
Opreanu, soţul Zoiei Ceauşescu a afirmat că „Ceauşescu a
investit în aur o parte din banii statului, depuşi într-un cont în
Elveţia, pentru a mări rezerva de aur a ţării. Alţii au fost
redirecţionaţi către alte instituţii, cum ar fi Armata. Este clar că,
după 1989, unii au avut acces la aceste conturi şi le-au făcut
dispărute”, a explicat Mircea Opreanu. Zvonurile privind
conturile secrete ale fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu sînt
false. Lovitura de stat şi jefuirea conturilor României nu pot fi
casate! Organizaţia „22 Decembrie” a cerut de nenumărate ori
recuzarea procurorului de caz! Cu peste 1.400 de volume,
dosarul falsei revoluţii trebuie să-şi urmeze cît mai repede
cursul, ancheta trebuie continuată, impostorii, trădătorii şi cei
care au tras în manifestanţi trebuie pedepsiţi. Închiderea
dosarului telerevoluţiei de către procurorii militari a fost o ruşine
naţională, acesta fiind redeschis în 2016, de către procurorul
interimar Bogdan Licu, la o jumătate de an de la clasare.
Procurorul general al României Tiberiu Niţu, demis cu puţină
vreme în urmă, cel care a închis dosarul, a recunoscut că era pe
atunci un individ care a tras în mulţime! Ca patriot, Ceauseşcu
va fi mai tîrziu socotit un gigant al istoriei în lupta poporului
împotriva corporaţiilor, împotriva Occidentului ticălos, care a
adus efective de mercenari înarmaţi pînă în dinţi pe teritoriul
ţării, a adus hoţia, sărăcia, corupţia, războiul şi teama în spatele
caselor noastre. În definitiv, sîntem sub ocupaţie americană, sub
pretextul apărării de nu ştiu care rus.
 

COMENTARII POLITICE
Ștefan RACOVITZĂ - Geneva (Elveția)
Cultura, condeiul şi kalașnicovul
Asistăm, de multă
vreme, la diverse campanii
de presă împotriva unora
dintre cele mai valoroase
personaje ale intelectualității
românești. Inițial declarați
„intelectuali băsiști”, apoi
doar simpli „băsăști”, au
rămas ținta multora chiar
după plecarea lui Traian
Băsescu de la Cotroceni.
Acuzațiile sunt infame pentru că vinile sunt inventate
și susținute prin pseudo probe. În același timp, sunt
dezgustătoare prin primitivismul lor în gândire, în
exprimare, în deontologie, inclusiv cea gazetărească.
Printre țintele acestor atacuri se numără Gabriel
Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu,
Mircea Mihăieș, și firește alții.
Într-un montaj despre femeile din viaţa lui
Brâncuși am găsit pe Internet, pe una dintre pagini, o
frază atribuită lui Alfred de Musset care spunea: „Cele
mai frumoase ciuperci cresc în bălegar, dar nu
mâncăm decât ciupercile, nu și bălegarul”. Nu ştiu la
ce fel de ciuperci se gândea autorul, dar spusele lui
m-au făcut să retrăiesc vechea mea dificultate de a
separa mari personalități ale artei și culturii de
convingerile lor politice. Spus ceva mai concret, îmi
este imposibil să ignor convingerile politice ale unor
importanți scriitori, pictori, cineaști, profesori etc.
Mi-e greu să cred că fraza citată nu era o metaforă.
Dar Musset nu prea avea cum să prevadă bălegarul
viitorului apropiat, pe care au crescut, cresc şi vor
creşte multe ciuperci, unele chiar foarte gustoase.
Există multe ciuperci crescute în bălegarul comunist și
nazist, care ocupă multe trepte din scara frumuseţii.
Iată doar câteva dintr-o foarte lungă listă.
Gabriel Garcia Marquez, a fost un mare
admirator şi intim prieten al dictatorului Fidel Castro -
criminal ca toți dictatorii țărilor lagărului socialist.
Altfel spus, marele scriitor a fost un adept fervent al
comunismului. Pablo Picasso, membru marcant al
partidului comunist francez, a ignorat, voit sau din
lipsă de informație sau de cultură politică,
dedesubturile războiului civil din Spania (1936-1939),
mai exact rolul Uniunii Sovietice și scopul ei final.
Dintre mulți alții, voi aminti pe Romain Rolland şi pe
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  92
Panait Istrati, ambii de stânga şi prosovietici, care în
cele din urmă au revenit la realitate.
Câţiva scriitori din Franţa, pro nazişti,
antisemiți, susținători ai Mareșalului Pétain și ai
Guvernului de la Vichy, au fost condamnați la moarte
și executați. Printre ei, Georges Suarez acuzat de
colaboraționism și Robert Brasillach, angajat politic în
extrema dreaptă, acuzat de a fi evoluat către fascism
încă din anul 1930. Alții, mult mai numeroși, au fost
expulzați, condamnați la închisoare, iar unii
persecutaţi toată viaţa lor, sau o bună parte din
aceasta, ca de exemplu Louis-Ferdinand Destouches
cunoscut sub numele de Ferdinand Céline și Paul
Morand. Primul a fost acuzat de anti-Semitism și
amândoi de simpatie pentru regimul de la Vichy.
Ce să mai spunem despre mulți dintre
scriitorii români, slugi necondiționate ale regimului
comunist? Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil
Petrescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, și foarte
mulți alții. Nicolae Breban, este și el o ciupercă
crescută în bălegarul comunist, dar nu dintre cele mai
gustoase. Ridicolele acuzații de plagiat, aduse de
ziarul ZIUA, filozofului Gabriel Liiceanu şi insultele
adresate lui Horia Roman Patapievici pentru
„defăimarea” poporului român” n-au fost decât un
început. Ca urmare li s-au mai adus și alte acuzații tot
atât de lamentabile. Ei sunt printre cele mai marcante
figuri ale culturii românești actuale. Statura lor
intelectuală, succesul cărților lor publicate, succesele
Editurii Humanitas, condusă de Liiceanu, sau ale lui
Patapievici ca director al ICR, provoacă acreală,
invidie și deseori ură. Și cum până la uneltire nu mai
este decât un pas, acesta a fost străbătut de Antene, de
ZIUA de pe vremea lui Roșca Stănescu, de ciomăgarii
aleși de alții, fără să mai luăm în seamă bloguri
obscure sau postaci de pe diverse publicații de pe
Internet. Din păcate, oricând rămân posibile și alte
atacuri similare.
Despre ridicolul și ticăloșia lor nu este
momentul să insistăm prea mult. Dar „ura de pornire”,
ca să citez termenul lui Gabriel Liiceanu, al cărui
obiect este domnia sa și intelectualii „băsiști”, face
casă bună cu comanda lansată de dușmanii lor de pe
vremea lui Traian Băsescu. Ceea ce nu prea s-a spus a
fost că nu „intelectualii băsiști” erau adepții
convingerilor lui Traian Băsescu, ci invers.
 

Mai multe ziare românești au scris despre
declarațiile șocante ale scriitorului Nicolae Breban cu
ocazia numirii sale în fruntea Consiliului consultativ
al ICR. Iată câteva declarații ale acestuia, făcute la o
emisiune TV a ANTENEI 3, la conferința de presă de
la ICR și la ședința Secției de Filologie și literatură a
Academiei, la începutul lunii iunie 2015:
- „Perioada în care H.R. Patapievici a condus
ICR a fost catastrofică. Își închipuia că este un guru al
culturii românești. A înjurat ca o haimana ordinară
istoria acestui popor”. (Se referea la volumul
„Politice”, una din primele cărți ale lui Patapievici).
- Iată și una de sorginte comunist-teroristă:
Patapievici și Liiceanu sunt niște derbedei și ar trebui
împușcați pentru că au atacat neamul românesc. (A
declarat apoi că n-ar fi spus decât că dacă cei doi ar fi
făcut în Polonia ceea ce au făcut în România,
Polonezii i-ar fi împușcat.
- Nu l-a scutit nici pe Andrei Pleșu de niște
critici lamentabile, nici pe cineaștii Lucian Pintilie și
Cristian Mungiu, pe care i-a acuzat de „mizerabilism”,
filmele lor nefăcând decât să-i facă pe occidentali să
ne vadă „atât de nenorociți”.
- Iată altă declarație care spune mult despre
cine este cu adevărat dl Breban: „Adevărata literatură
se face sub dictatură, nu în democrație”.
Dl Breban a fost membru al Comitetului
Central al PCR și în relații strânse cu marele securist
Nicolae Pleșiță. Se plimba ca „disident”, când voia,
între București și Paris, situație greu de înțeles pentru
un disident autentic. Se vorbește de disidența sa, dar
disidenții adevărați s-au manifestat ca atare înainte
bine de a deveni disidenți recunoscuți. Unii au fost
arestați, alții torturați și uciși, persecutați,
marginalizați, ceea ce nu i s-a întâmplat dlui Breban.
Dincolo de comunismul său intrinsec, dl Breban pare
să ignore un aspect esențial al literaturii universale. Să
nu fi aflat dacă lumea-i plină de autori care nu s-au
jenat să-și critice fără menajament țările și popoarele
cărora le aparțin? „Blame the America first” (Critică
în primul rând America) era și este deviza multor
scriitori și intelectuali americani. Printre ei Henry
Louis Mencken, Noam Chomsky, Edward Said și
mulţi alţii. Mencken, în cartea sa publicată în 1922,
„On being an American”, în franceză Comment
peut-on être américain ?, iar în românește ar fi „Cum
de poți fi American?”), afirmă că americanii sunt „o
turmă timorată și plângăcioasă”, de „poltroni și
infami” etc. Mencken a fost un foarte cunoscut
publicist, eseist, critic literar, și în același timp, e
drept, un foarte provocator. Ei și alții blamau America
cu mult sârg.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  93
Nici Generalul De Gaulle nu s-a sfiit să
afirme în public că „francezii sunt cu toţii nişte viţei”
(des veaux), termen a cărui conotaţie nu-i departe de
cea a boului ca insultă românească. Nici România nu
face excepție. Înainte bine, critici ale românilor au fost
scrise şi de Dimitrie Cantemir și mai recent de Dinu
Noica, dar nu numai. În „Despre lăutărism”, Noica
pornește de la pasajele privitoare la defectele
moldovenilor din „Descriptio Moldavie” a lui
Dimitrie Cantemir. Cu câtăva vreme în urmă, Alina
Mungiu - Pippidi a publicat un articol critic la adresa
BOR și a scris o piesă de teatru, foarte critică la adresa
lui Iisus Christos. Dsa continuă să scrie, ceea ce
înseamnă că nici BOR nu a caterisit-o, și că nici cine
știe ce conclav de bigoți ar fi lansat vreo fatwa
împotriva ei.
Cele câteva afirmații mai ascuțite ale dlui
Patapievici nu schimbă nici ele nimic. Șarja și
expresiile fără mari rețineri sunt exprimări literare
care țin de stilul autorului. Aceste critici n-au nimic
insultător, ele fiind conforme cu ceea ce cred autorii
despre aspectele pe care le cunosc. Aceste categorii de
atacuri împotriva „intelectualilor băsiști” fac parte
dintr-o uneltire organizată, cu rădăcini în bălegarul
comunist. Există oameni care din gelozie sau dintr-o
oarbă intransigență politică, izvorâtă din incultură ori
din lipsă de informare, sunt dispuși să practice insulta,
minciuna, și nu o dată șantajul. Nicolae Breban face
parte din această categorie. Chiar dacă doar supleant,
a fost membru al Comitetului Central al Partidului
Comunist Român, organul cel mai vinovat și
responsabil de crimele regimului comunist. Este greu
de crezut că dl Breban nu era la curent cu crimele
ordonate de Comitetul Criminal din care făcea parte.
Cu alte cuvinte, a fost unul dintre numeroșii complici
ai multor orori comise de regimul comunist din
perioada respectivă.
A auzit sau a citit cineva vreo declarație în
care dl Breban și-a recunoscut complicitatea cu
comunismul, acompaniată de regrete și de scuze?
După câte știu nu, dar dsa continuă să se scalde în
mentalitatea de care nu pare să se fi lepădat. Se
vorbește de disidența sa, dar disidenții adevărați s-au
manifestat ca atare, înainte bine de a deveni disidenți
recunoscuți. Unii au fost arestați, torturați, uciși
precum Gheorghe Ursu, alții persecutați,
marginalizați, ceea ce nu s-a întâmplat dlui Breban.
Poate fi pus Nicolae Breban în aceeași categorie cu
Paul Goma, Doina Cornea, Ana Blandiana, Elena
Rizea, Gheorghe Ursu și alți disidenți autentici?
 
  

RIDENTEM DICERE VERUM !

SONETUL URAGANULUI DEMOLATORILOR RUGĂCIUNE CONTRA

Sunt un titan cu trup de vânt şi apă
Puterea mea-i cât zeci de mii de bombe
Eu fac prăpăd cu ale mele trombe
Şi-un înveliş de nori port ca pe-o capă
Poveşti de groază torc la guri de sobe
Către infern sunt o deschisă trapă
Omor săraci, dar şi pe cei ce-ndoapă
Iar tunet am cât miliard de tobe
Pe unde trec rămân numai ruine
Sărmanii n-au nici lemn de-nmormântare
Iar mai presus de rău dar şi de bine
Este divina mea determinare…
Şi sincer eu vă spun că decât mine
Guvernul României e mai tare!
Mihai Batog-Bujeniţă
UNUI EPIGRAMIST
INSISTENT URARE UNOR
La greu, l-am ajutat mereu
Și-amic i-am fost, așa gândesc,
Dar nu-nțeleg al său tupeu
De-a m-obliga să-l și citesc!
UNUI EPIGRAMIST Vă urez să vă pocnească
MODEST DAR GURALIV Ghinionul CUVENIT!
Cu tine nu-mi dau osteneală
Și leacul, cred că l-am găsit:
În loc să folosesc cerneală
Îmi voi muia penița-n... flit!
INDUSTRIEI ŢÎNŢARILOR UCIGAŞI
Dacă, la îmbolnăvire, Primiţi dragi sfinţi şi ruga turmei:
Medicii tratau ca voi, Feriţi de ei parlamentarii,
În prea multe cimitire Că merită la urma urmei
Se lucra și-n schimbul doi. O moarte bună... şi ţânţarii.
JOCUL POLITIC ASIGURARE
(Definiție) (politicianului înţepat în cap
E disputa ce instigă, de ţînţarul ucigaş)
Prin manevre și tumult, De medic, clar îţi dau de ştire,
Unde-acela ce câștigă Nevoie n-ai să te trateze;
Minte, dintre toți, mai mult. La dumneata, din fericire
Nu are ce să infecteze!
UNOR CANDIDAȚI
SPERANŢA CAPULUI
PENTRU PARLAMENT
Văzând afișe, constatăm, FAMILIEI
Că-n lupta pentru Parlament, (privind tăierile din venituri)
Iar ne chemați ca să votăm Guvernul, cu-acest ultim pas,
C-un șmecheresc angajament. Cu-aşa tăieri o s-o mai moaie
Fiindcă ce mi-a mai rămas,
La ce le-ar folosi să-mi taie?!
PARLAMENTARI
SOLUŢIILE ANTICRIZĂ
VERSAȚI La cât de mare-i handicapul,
(calambur) În depăşirea crizei, paşii
Au fost profund gândiţi cu capul
Alergând, cu limba scoasă
Cu care... şi-au creat urmaşii.
După funcții CU VENIT,
NOI VENITURI
Aurel Baican LA BUGET
Propunem ca acest Guvern
Să ia impozit în natură
Din tot produsul brut intern
AVERTISMENT ÎN Ce-i scos... din ce-am băgat în gură!

PĂȚANIA UNUI AUTOR CENACLU

DE VOLUME PROASTE Pe nimeni eu nu strâng cu ușa DIN LEAFA DE
Filmul negru al ororii Ca să m-asculte când citesc, BUGETAR
L-am aflat de prin ziare: Dar elegant, le-arunc mănușa Achit la rate, dări, nevoi,
Confraţilor ce tot vorbesc. Reduc fumatul şi pileala,
Agresori sunt cititorii
Le-adun cu grijă şi apoi
Iar mobilul... răzbunare.
UNUI CONFRATE Îi dau nevestei socoteala.
ARHEOLOGIE RĂUTĂCIOS
SACRIFICIUL
EPIGRAMATICĂ Cu toată lipsa mea de sare
Afirm, chiar de provoc scandal: De care-ncerci să mă convingi TÂNĂRULUI
Bătrânii în antologii Un bulgăre, sunt azi în stare, Renunţ la leafă, sporuri, case,
Atestă-n mod paradoxal, Să-ți dau și ție, ca... să-l lingi! Să pot fi ţării de-ajutor,
Că mai avem fosile... vii! Mihai Haivas Dar ce rămâne, să-mi mai lase…
Mihai Haivas Că vreau şi eu să mă însor.
Gheorghe Bălăceanu

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  94 

 
  

IDENTEM DICERE VERUM !

SONETUL CHEFLIULUI ÎNTINDEREA CRIZEI PATRIOTISM

POCĂIT Când este vorba despre criză,
În cântece rostogoleam pahare
Cu lăutari, amici şi niscai fufe,
Râdeam de-orice ca în comédii bufe
Şi era totul vis, ori desfătare.
În drum spre casă rătăceam prin tufe
Mai adormeam cu nasul în vreo floare
Sau altceva extras dintre picioare
Spre zori fiind mai moi ca nişte rufe.
Dar ca un fum trecură, iată, anii
Cât despre cârciumi, lăutari, ori fete,
De mult nici nu mai vreau s-aud măcar;
Beau doar sifon, sau apă, ca bibanii,
Nevastă am şi un ficat cu pete
Şi-n vis mă-mbăt, din ce în ce mai rar.
Mihai Batog-Bujeniţă
UNUI SNOB LA O AUTORITATE
EXPOZIŢIE DE PICTURĂ Liber ești, o știm și asta,
Privind strigă cu încântare:
Grozav ce a putut să prindă
Dar ghidul îl trezi din exaltare:
Maestre, acela nu-i tablou, este oglindă!
PREMIUL NOBEL UNUI SOȚ DIN ZODIA
Un premiu NOBEL cică s-ar fi dat
Anul acesta la prostie
L-a câştigat un ins care distrat
A dat un rendez-vous la propria soţie.
UNEIA DORNICĂ DE Și-alta... un încornorat.!
MĂRITIŞ
De Eminescu i-am spus eu
Apoi vecinii toți.
De-atunci ea caută mereu
Un şir de plopi… cu soţi.
GENEZA PĂCATULUI
Când Eva pe Sfântul nu a ascultat
Şi dintr-un fruct anume cu pofte a muşcat
Adam s-a instruit c-un muritor
Și-a devenit de-atunci… pomicultor.
Ioan Negoiţă
Reiau, ce v-am mai spus odată:
Deși, pe toți, ne ține-n priză,
Nu-i toată lumea ,,conectată”.
EVOLUŢIA CULORILOR
POLITICE ROMÂNEŞTI ASIGURARE
Culoarea neagră a trecut,
Apoi cea roșie,-n vecie,
În verde-i greu, azi de crezut,
Iar în prezent... e cenușie!
REMARCĂ MEDICALĂ ÎNGRIJORARE
Guvernanții, din păcate,
Știu, dar lor nici că le pasă,
Că reforma-n Sănătate
Nu prea este... sănătoasă!
UNUI SOŢ FĂRĂ
Poți oriunde să te duci,
Dacă scapi, fentând nevasta,
De sub greii săi... papuci!
Ioan Maftei-Buhăieşti
BERBECULUI (Proverbială)
Cât ai trage un strănut,
Soața, iute l-a fentat:
Una e să fii cornut
MĂRTURIA UNEI SOȚII CURIOZITATE RURALĂ
De viață, soțu-i chiar scârbit
Și-l lasă rece orice damă:
Nu știu cât dânsul m-a iubit
Dar știu... că n-am băgat de seamă!
UNOR SOȚI ORGOLIOȘI
Deși în cuplu n-au război,
Doar separat îi ia fiorul,
Căci dragostea-i mereu în doi
Iar propriu poate fi... amorul.
Elena Mândru
ROMÂNESC
Se-ntreabă mulți, la fel ca mine
De ce n-avem infrastructură:
Din biruri multe banul vine,
Dar chiar cum vine... se și fură.
Azi cunoaștem bine tema:
Banii, bine-administrați
Ne vor rezolva problema
Dacă sunt pe-ascuns plasați.
Redresarea se amână,
Supărarea-i tot mai groasă
Azi, când rasa cea română
Este-n permanență... rasă!
Constantin Profir
UNOR FALȘI
CERȘETORI
Ziua-n cârje șchiopătând
Saci adună cu arginți;
Noaptea, sănătoși zburdând
Spre palatele de prinți.
ANGAJARE RATATĂ
Supus la probe de-ncercare
Spera să prind-un job dorit,
Dar a venit și ziua-n care
Mai ,,prost ca noaptea” s-a simțit!
Dangăt trist în sat răsună,
Oamenii, pioși se-adună,
Iscodesc apoi din porți
Doar pomenile la morți.
Elena Mândru

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  95 

 
  

RIDENTEM DICERE VERUM !

Val ANDREESCU - Vaslui

CALUL ȘI TRĂSURA                  
Într-un secol medieval, Sunt trecut mult de soroc,
Trăia un cal, Cum așa mare noroc ***
Mediu și el adică, normal Să dea peste mine, Ai rămas aceeași tipă
De frumos și de cult, Să-ncerc, o fi bine Care n-a uitat de-amor:
Și căra… (Exact !) mangal, Sau nu? În…fine! Te aștept și chiar mi-e dor
Cărbunele-acela banal, Înțelept -sau nu - a gîndit: Cum îmi este dor de-o... gripă!
Pentr-o familie de marchizi sau de conți, Nu mai am mult de trăit!
Bogați, copii aveau, și nepoți, Puțin! Dar voi trăi fericit! Din partea casei
Frumoși și deștepți… dar nu toți; Hotărât mai face o tură Și din „partea casei” vrei?
Calul - despre el vreau să vă spun - Cu un trap maiestuos, Nu vezi că ești „tămâiat”?
Muncea văzându-și de drum, Oprind la trăsură, Te servesc din „partea casei”,
De viața sa era mulțumit, Pentru ultimul pas, Dar a casei... de marcat!
Nici nu era dură, A zâmbit, cum se zâmbește frumos,
Era ușor de muncit, Și lângă ea a rămas!
Doar nu făcea... arătură, Vom merge cu
Căra mangal și lignit, Mare diferență de ani exista ! toți în Rai!
La dus... gol, la-ntors… binișor Pentu ei nu aceasta conta: (ISU nu avizează Arena Națională)
Că mangalul e… foarte... ușor, Se iubeau, se simțeau... împliniți, Toți ne-îndeplinirăm visuʼ
Dar într-o zi, ,,cineva” l-a pus ca să facă, De-a dreptul erau fericiți! De-ajunge-n RAI precis,
Un trap maiestuos - așa… ca-ntr-o... joacă - Cal și trăsură erau o aripă Fiindcă IADUL e ÎNCHIS
Și-a reușit peste măsură! Ce atinge sublimul, Nu-l mai avizează... ISU!
Cu iubirea-n risipă,
Tot ,,cineva” -pe care-l știți - i-a șoptit: Străbate seninul
,,Fii atent, ești bun de trăsură!” În zbor și tumult! Părinţi moderni
Calul matur a rămas ca trăsnit, El e foarte supărat
Și între realitate și… vis, Credeți c-a ținut foarte mult? C-a rămas însărcinată
Tot ,,sfătuit” a admis, Trăsura fiind din cele ușoare, Făcând sex numai odată...
Că-i bun și chiar indicat, Ar fi dorit să tot zboare! Când s-au întâlnit pe chat!
De-a fi în rang ridicat! Și calul, însă nu des,
Și culmea, a fost înțeles!
A doua zi voios, curat
Și excelent… țeselat De mult cât a huzurit,
Arăta... șic! Se-ngrășa, era obosit,
Ba mai tânăr un pic; De la o vreme s-a-mbolnăvit,
Făcu de probă o tură Arăta îmbătrânit,
Într-un trap ușor, elegant, Și-ntr-o zi ne-mplinit,
Și-l zări o trăsură Discret... a murit!
Ce-și zise: E matur, poate-i… galant, Trăsura a plâns în neștire
M-ajută să-l uit pe… celʼalt! Nemaivenindu-și în fire!
A rămas tristă și goală!
Trăsura, cu mătase împodobită Ba nu! Conține-o…
Și peste tot… aurită,
Radia fericită ! Morală:
Deși mult mai tânără ca el, Sunt oameni care neștiindu-și măsura,
Trăsura discret a clipit Și mai ales că viața și politica-i dură,
Știți dumneavoastră-n ce fel ! Dau și altora viața în joacă ,,de-a..dura”,
Calul ?! A rămas înlemnit ! Urcând aiurea-n câte-o nouă... trăsură!
Îngânând singurel:

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  96 

 

RIDENTEM DICERE VERUM !
Mihai BATOG - BUJENIȚĂ - Iași
PUNGA DE PLASTIC, EXTREMĂ URGENŢĂ !
Vântul iernii ridica fuioare de praf îngheţat şi
gunoaie de pe străzi, scoţând sunete lugubre din
coastele ieşite la vedere ale unui mileniu anemic.
Cântecul de jale al ineditei orgi eoliene era susţinut
ferm de un cor de câini răpciugoşi a căror motivaţie,
foamea năprasnică, se dovedea suficientă pentru
entuziasmul lor aproape contagios. Desigur, nu-i băga
nimeni în seamă.
Într-o garsonieră de la etajul opt al unui bloc,
fost muncitoresc, acum sediu de birouri, stătea calm,
indiferent la poezia exterioară, rozându-i pătimaş
unghiile, Costel. Pe birou licărea ecranul computerului
care juca singur table. Era un calculator vechi, cu
pedale, care scârţâia din toate încheieturile, însă de
când Costel îi băgase jocul acesta în memorie juca de
nebun, fără încetare. Pe Costel îl bătea fără nici un
efort, aşa că acesta, dând dovada unei suspecte
inteligenţe, renunţase rapid şi se mărginea să privească
şi să-l înjure din când în când de mamă. Dar,
calculatorul insensibil la acest concept nu se sinchisea.
Ne aflăm aşadar în sediul central al complexului
agro-industrial Krakl World International, un
concern ale cărui succese îl plasau la burse cam pe
acelaşi plan cu ceva mai puţin cunoscutul Gazprom.
Domnul Costel este directorul general al acestuia,
chiar dacă poartă bască trasă meseriaş pe frunte şi se
scobeşte cu unghia între măsele.
O sonerie se agită isteric şi Costel tresări
muşcându-se de deget. Avea şi de ce! Pe peretele din
faţa sa se lumină marele ecran privat prin care patronul
dădea ordine. Într-adevăr, pe ecran, în decorul mirific
al unei insule din Pacific, apăru figura boss-ului cu
mustăcioară şi zâmbet jmecher.
- Costeliii, scoate băi deştu’ dăn gură şi fă-i cu
mâna lu’ tanti-ta, că-i veni o idee nemaipomenită dă la
un turc pă care-l trage ea dă limbă dă fo doo
zâle-ncoa’!
Obiectivul telefonului cu adevărat inteligent al
şefului aduse în prim plan, o balenă neagră eşuată pe
nisipul de un auriu strălucitor al plajei. Balena cu
turban roşu îşi flutura aripa dreaptă încărcată de inele
şi brăţări către Costel.
- Săru-mâna, tanti, şi să ştii că am dat de
mâncare la raţe, iar la noi, la Fâlfani totu-i bine, rosti
directorul general formula consacrată pentru
comunicarea cu teribila lui mătuşă dinspre mamă.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  97
Mulţumită de rezultat, balena se rostogoli pe partea
cealaltă invadând ecranul cu bogăţia spatelui său ce se
răsfăţa, nestingherit de vreo textilă, sub razele fierbinţi
ale soarelui tropical.
- Bagă, bă, limba-n gură şi notează ce-ţ’ spui
io acuma!
Costel se execută! Peste câteva minute, un alt
plan genial începea să prindă viaţă, undeva, într-un loc
din Europa, unde nimeni nu crede că se poate întâmpla
ceva...
***
Precum bine se ştie, mijlocul lunii ianuarie
este de departe cea mai benefică perioadă pentru
depresii adânci. Amintirea tot mai îndepărtată a
chiolhanelor de la sărbători, gândurile sâcâitoare că
mai ai cam o veşnicie până la concediu şi eşti nevoit în
această perioadă să te faci că munceşti, băutura şi banii
care s-au terminat, precum şi gagicele care umblă
înfofolite în palton şi încălţate cu galoşi, ar fi câteva
din motive, însă suficiente să te prăbuşească.
Din adâncurile întunecate ale fiecărui om,
dintre scheletele a sute de sarmale, caltaboşi, cârnaţi,
kile de tobă, ţuică, bere, vin şi zeamă de varză, se
ridică rânjind spectrul suicidului, iar gheara sa rece
strânge beregăţile poporului muncitor. Normal,
poporul, după ce stoarce ultima picătură de zaţ şi
ultimul fum din ţigară, se declară pregătit să se arunce
în golul tranziţiei de la o societate la alta.
Numai că, aici intervine inteligenţa de
necontestat a guvernelor, cele care, pe baza unor studii
aprofundate, au de fiecare dată soluţia pentru a ieşi din
criză. Anul acesta, inteligenţa guvernului are moaca
unuia care a primit o cărămidă în cap şi i-a bufnit soba
în faţă, dar care anunţă cu un glas tragic pe micul
ecran al televizorului:
- Trash Institute Research, ne avertizează că,
în scurt timp, cel târziu până la toamnă, civilizaţia
umană, inclusiv cea din Krakl, va dispărea din cauza
acoperirii pământului cu un strat gros de pungi din
plastic, al căror timp de reciclare, pe baza unor
experimente indubitabile, este de mii de ani. Vă dorim
noapte bună dragi telespectatori şi nu uitaţi! Până la
toamnă! Nu mai mult!
Imediat după acest anunţ, cam încifrat de fapt,
apare pe micile ecrane un grup de savanţi de la
prestigioasa Academie Locală de Astrofizică şi
 

Menaj. Aceştia seamănă toţi cu Einstein în zilele lui
cele mai proaste şi se apucă să explice poporului,
folosind tot felul de probe materiale, ce a vrut să zică
speakerul. Aşadar, se ia o pungă de plastic şi se ţine în
vânt. Punga rezistă! Se ţine apoi în ploaie. Punga
rezistă! Se loveşte cu un corp dur. Punga rezistă!
Poporul se uită uimit la năstruşnicie şi aşteaptă ca unul
dintre savanţi să o facă panglici colorate cum mai
văzuse el în iarmaroc astă-vară. Ei bine, nu se întâmplă
una ca asta! Demonstraţia are ca scop să arate cât de
rezistentă la eroziuni de orice fel este punga de plastic.
Se aduc în studio pungi din vremea fenicienilor, a
romanilor şi chiar din vremea Egiptului antic,
descoperite recent într-un sit arheologic din vestul
Kraklului. Ba, la un moment dat, bine subliniat de
muzica funebră, este prezentată într-o cutie de plastic
transparent, ermetic închisă şi bine sigilată, o pungă
din cretacicul superior. Animatoarele din jurul
savanţilor leşină, având însă mare grijă să li se vadă
chiloţeii pe ecran. Cele care au, care nu, nu!
Cu sufletul la gură, poporul priveşte punga de
culoare galbenă pe care se mai văd nişte litere mari
roşii; BILL... restul este şters... Un fior de groază trece
ca acceleratul prin sufragerii. Mămulicăăă...
Savanţii trec la concluzii. Deci! Având în
vedere faptul că aceste obiecte sunt aproape
indestructibile şi zilnic folosim cam trei catralioane
(concept fără acoperire, provocator de spaime în
copilărie când este folosit, în locul noţiunii de infinit,
care nu are nici un sens pentru pici), în maximum
patru luni, planeta va fi acoperită de pungi, soarele va
dispărea, se vor topi gheţarii, valuri de un kilometru
înălţime vor mătura totul în cale, scoarţa terestră se
crapă, erup toţi vulcanii, iar mai spre seară vine şi un
asteroid uriaş care pune cireaşa pe tort. La sfârşitul
prezentării, pe muzică de Chopin, imaginea unui
pământ pustiu peste care se rostogolesc pungi de
plastic de diferite culori şi mărimi. Groaznic! Poporul
se scarpină, cam nedumerit...
Savanţii însă, că de aia-s savanţi, vin cu o
propunere de evitare a catastrofei! Se recomandă
trecerea din nou la mai vechea şi prietenoasa pungă
din hârtie, la tradiţionala ţoşcă din sfoară, sau chiar la
batista înnodată la capete.
De spaimă, poporul muţeşte! Bine, unii
muţiseră în scop de protecţie încă de la prânz, dar erau
totuşi mai puţini decât acei care cască gura neîntrerupt
la cel mai bun prieten al omului, televizorul! Totuşi,
un popor care a trecut prin atâtea în bimilenara sa
existenţă are resurse suficiente pentru a dormi liniştit
cu deviza: las’ că şi mâne-i o zi ş-om vedea noi ce şi
cum! Pân’atunci, merge ş-aşa!
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  98
Într-adevăr, a doua zi, poporul era deja
pregătit pentru supravieţuire şi a reacţionat firesc; s-a
dus să-şi cumpere pungi de plastic, cât mai multe cu
putinţă, ca să aibă atunci când vor lipsi, mai ales că
apărea şi posibilitatea unui câştig pe bază de speculă.
Zis şi făcut! Numai că, dacă până ieri erau pungi de
plastic peste tot, astăzi ele dispăruseră complet.
Vânzătorii ridicau din umeri şi nimeni nu avea
nici o idee despre ce s-ar fi putut petrece. Pe la
colţurile străzilor apăruseră însă etnici de toate vârstele
care ofereau, la preţuri enorme, pungi de plastic, dar şi
cornete făcute din ziare vechi, la preţuri acceptabile.
Cum de era posibil aşa ceva?! se întreba nedumerit
poporul...
***
- Costeliiii, băi, Costeliii, scoală, bă, că vrea
tuşă-ta să vorbească cu tine! Bietul om, surprins şi de
această dată, îşi muşcă din nou buricul degetului. Pe
ecran apăru balena, tot neagră, tot cu basma roşie şi
mustăcioară, însă de data asta la schi în Alpi. Bine, nu
pe pârtie, ci la restaurant, îndopându-se cu varză călită,
dar în Alpi nu la Maglavit, unde nu sunt nici măcar
dealuri.
- Săru-mâna dadă-mare, spuse rapid Costel,
dar nu mai apucă să dea întreg raportul. Mătuşa rupea
furioasă un copan şi n-avea timp de conversaţie.
- Ia zî, bă, muşcă dovleacu’ dă-n planu’ mio!?
Cum ieşi? Ieşi bine, păi, cum să iasă altfel, că doar io-l
gândii! Cumpăraşi toate ziarili? S-apucară ţâganii dă
făcut cornete? Hai bă, că am încă una în cap! Una
bună, cu bidoanili dă plastec, că ieri mă-ntâlnii cu-n
bozgor dă-n China, băăă, şi ce-are ăla-n izmene, n-are
neam dă neamu’ vostru-n căpăţână! Klik! Ecranul se
stinse cu un uşor ţiuit...
Primăvara (gips polisat, 1975) - Gheorghe Alupoaei
 
  

RIDENTEM DICERE VERUM !

Eugen DEUTSCH - Iași

Anul Shakespeare
(Sonete SHAKESPEARE‐iene de Eugen Deutsch)


VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ
La Stratford-upon-Avon, o suplă domnişoară,
Ce-a apărut subtilă, aproape din văzduh,
M-atrage-n VISUL tainic al UNEI NOPŢI DE VARĂ,
Deşi-o păzea probabil chiar al lui Shakespeare duh…
Vrăjit şi eu, pe semne, de prea isteţul PUCK
Îi cânt o serenadă timidă JULIETEI,
A FI SAU A NU FI… Aşa cum procedează un amorez năuc,
Deşi din prag ROMEO îi surâdea cochetei…
O, dulce prinţ eteric, ce-n epoca de aur Scot spada la iuţeală precum un CAPULET
Erai un vârf de lance lansat spre infinit Fiindcă fetişcana divină din balcon,
Pe care-o muză suplă-l drapa cu foi de laur Având, e cert, în minte un scop cât mai concret.
Strunindu-l cu magia din versu-ţi insolit… Lansa bezele tandre spre mândrul OBERON,
O, Pegas îndărătnic, ţinut în frâu de visuri, Dar FALSTAFF mă îmbie c-un vin împărătesc
Ce galopezi spre stele, cu pana la oblânc, Ce,-n mod ciudat, mă face rapid să mă trezesc!
Zburând cu nonşalanţă pe margini de abisuri
Riscând în orice clipă s-aluneci în adânc…
Cum pari a fi, desigur, suprema încercare Între BIG‐BEN şi BIG‐BANG
Pe care cel ce scrie o-nfruntă, cam umil,
Îmi pun şi eu, cu spaimă, candida întrebare Big-Ben, sonor comandă, iar timpul îl ascultă,
Ce-ar frământa probabil şi stafia lui Will: Trecutul ce re’nvie, prin Turnul Londrei cântă,
„O tu sonet ilustru, din sferele cereşti, Westminster (parlamentul), de mult sedus, exultă,
În lumea mea modernă, mai eşti… sau nu mai eşti?!” Sub Tower-Bridge, blocată, Tamisa se frământă,
Căci, nu de multe clipe, s-a despărţit de Greenwich,
INVITAŢIE LA UN CASTEL BRITANIC Meridianul care azi lumea o divide,
Cum au decis, de veacuri, savanţii sibilinici
(cu statui de ceară) Extrapolând, probabil, vechi prevestiri druide…
 
Chiar dacă Roata Mare mereu cu ochiu-îi face
Ca invitat de gală la cel castel britanic Vestitul orologiu nicicum nu îi surâde
În care, cum se ştie, fantomele abundă, Pe când înghite timpul, cu pofta sa vorace
Am fost poftit îndată - deşi pe-un ton tiranic - Ce-l pune să se poarte, ca-n vremuri vechi, un gâde!
La un ospăţ magnific la masa cea rotundă. Dar orişicât se-agită Big-Ben e mic în rang
Ridică primul cupa chiar Regele Arthur De îl compari (o clipă!) cu miticul Big-Bang!!
Iar falnica Guinevra, iubita lui soţie,
Trăgând uşor cu ochiul spre Lancelot cel pur, Notă: Marea Roată se numeşte „The Eye of London”
Rosteşte o urare ce mi-o dedică mie!
Dar iată că apare, din umbră, vrăjitorul
Merlin cu-a sa baghetă, ce-acaparează seara
Şi schimbă-ntr-o clipită aproape tot decorul…
Cam speriat, desigur, sunt alb precum e… ceara (!),
Privesc spre-a sa tichie rotundă, c-un ţugui.
Şi dintr-odată-n juru-mi nu văd decât statui!!

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  99 

 
  

RIDENTEM DICERE VERUM !

Ananie GAGNIUC - Constanța

SĂ NU MĂ VIOLAŢI !

Nu ştiu alţii cum sunt, dar să vă spun cum sunt eu: 55/185/115 (vârstă, înălţime,
greutate). Adică, un tip pe care nu poţi nici să-l sari, nici să-l ocoleşti.
Este şi motivul pentru care, după ce-am intrat în lift, doar o zvârlugă de femeie, firavă,
dar băţoasă, a mai încăput.
- Unde mergeţi, duduie! o întreb, politicos.
- Acasă, dar nu ştiu de ce vă interesează!, îmi răspunde, înţepat, după care apasă
butonul pentru ultimul etaj.
- Staţi puţin, o lămuresc eu. De etaj voiam să vă întreb. Poate eu nu merg la 10!
- Taci! mă repede ghemotocul de femeie şi scoate din sân un cuţit mare, care mi-a
bulbucat proporţional ochii.
- Să nu mă violaţi!, încerc eu o glumă şi zâmbesc crispat, întinzând mâna, să opresc liftul.
- Ia mâna! vine porunca, însoţită de un gest destul de convingător, cu cuţitul.
- Ce vreţi să faceţi?, o întreb, văzând că gluma se îngroaşă.
- Dezbrăcaţi-vă!, îmi ordonă mogâldeaţa, plimbându-mi lama cuţitului pe la mărul lui Adam, pe care tot mai
greu reuşeam să-l înghit, cu noduri. „Doamne, mi-am zis în sinea mea, şi câtă literatură am citit, în care întotdeauna se
întâmpla invers.
- Cucoană, ştiţi...
- Vorba! Ce stai, hai, fă-te comod!, mă ironizează femeia şi apasă butonul de oprire, undeva, între etajele şapte
şi opt, din câte am intuit. Îmi dau haina jos şi o întreb, bănuitor, dacă şi pantalonii. Dă din cap că da, cu un zâmbet
sarcastic...
Sunt momente în viaţă când multe îţi trec prin minte, într-o fracţiune de secundă. M-am gândit la Lorena
Bobbit, care l-a deposedat pe bărbat de cele lumeşti. M-am gândit la Ciomu, la Lucreţia Borgia, la Caterina de Medici
şi, nu în ultimul rând, la soacră-mea. Apoi am reflectat la faptul că m-am orientat bine să fac copii de tânăr, că cine
ştie... „Poate are intenţii paşnice”, îmi zic şi o întreb de ce nu se dezbracă şi ea. Am privit-o mai atent, găsindu-i destule
trăsături feminine, ca să cred c-o fi vreun travesti, că asta mi-ar mai lipsi!
- Ai vrea dumneata!, îmi dă replica madam Ninja şi-mi pune cuţitul la gât.
- Să nu mişti, că mişti pentru ultima oară!, mă ameninţă această Ioana D’arc în miniatură, apoi apasă butonul
pentru etajul 10. Liftul porneşte şi nu mă gândesc decât la înălţimea de la care aş lua legătura cu pământul, fără
paraşută... O clipă am reflectat că, dacă îi prind mâna, poate o imobilizez. Dar dacă e mai iute ca mine? Liftul se
opreşte şi femeia îmi porunceşte să deschid uşa. Cu pantalonii în vine, îmi vine să şi râd, dar mă execut, în speranţa că
o fi cineva pe palier şi scap cu bine. Deschid şi... surpriză! O matahală cât uşa şi (aproape) cât mine stă proţăpită în faţa
noastră. Femeia iese cu o iuţeală de nebănuit şi se adresează către individ:
- Vezi, bărbate? De-acum să nu te mai aud că pe mine mă poate „aia” oricine, că sunt slabă şi nu sunt în stare
de nimic. De aia te-am sunat de jos, să ieşi la lift. Acum te-ai convins? Aşa că, ai grijă cum te comporţi de-acum cu
mine! Apoi îmi zice, închizând uşa ascensorului:
- Domnule, mă scuzaţi! La revedere!
Am apăsat, la repezeală, butonul pentru parter şi, în loc să mă îmbrac, mi-am făcut atâtea cruci, câte etaje am
coborât. Şi n-ar fi fost nimic, dacă totul s-ar fi oprit aici, dar jos mă aştepta un echipaj de Poliţie, alertat de soţul femeii,
care a bănuit că ceva nu-i curat la mijloc. M-au imobilizat, înainte de-a apuca să-mi închei pantalonii...

„Dacă dragostea te cheamă, urmeaz-o chiar dacă

drumurile ei sunt grele şi abrupte.”
 Khalil Gibran
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  100 

 

Înainte de alegeri - După felul în care primeşte clienţii este renumită... mită... mită... mită...
Candidaţii la şefie
Vă promit ce o să fie:
Câini ce au colaci în coadă,
(Numai votul să şi-l vadă.)
Râu de lapte şi de miere,
(Doar s-ajungă la putere.)
Pixuri puse-n calendare,
(Să-şi noteze bafta mare.)
Cizme care-n ele-ascund,
(Şi-un picior de dat în fund)
Bere, mici, cântări alese,
(Camuflaje pentru fese.)
Loc de muncă şi bănos,
(Să prindă ciolanul gros.)
Legi propun, de ei gândite,
(Pentru pensii nesimţite)
Dau şi sărutări de mâini,
(Să se vadă şi stăpâni.)
Iar când ţelul e atins
Uită tot ce a promis:
Faţa le devine spate,
Pleacă în străinătate,
Viaţa şi-o preschimbă-n rai
La Paris sau la Dubai.
La votările trecute
Aţi primit găleţi pe rupte.
La votările ce vin
În găleţi nu puneţi vin.
Umpleţi-le cu-apă rece,
Până nu votarea trece
Şi turnaţi apa în cap
Înainte de „votat”,
Doar să vă trezească poate
Simţul de realitate.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  101
RIDENTEM DICERE VERUM !
Ioan HODAȘ - Vaslui
Ecouri
- Este o persoană importantă şi serioasă întrucât tot timpul se ţine de promisiune...
omisiune... omisiune... omisiune...
- La el cuvântul este cuvânt... vânt... vânt... vânt...
- Orice reclamaţii la adresa lui se rezolvă în bine, indiferent pe mâna cui ajunge... unge...
unge... unge...
- În juru-i degajă în permanenţă un miros aromat... mat... mat... mat...
- Îşi depune candidatura deoarece se crede om respectat şi cuminte... minte... minte... minte...
- De când şi-a depus candidatura, cu alegătorii se poartă foarte drăgălaş... laş... laş... laş...
- Crede că va rezista în funcţie fiind un om cumpătat...pătat... pătat... pătat...
- Ca secretară este respectată deoarece în faţa şefului este dreaptă... aptă... aptă... aptă...
- După cum vorbeşte se pare că deputatul nu iubeşte minciuna... una... una... una...
- Toate femeile îl curtează când îl văd şi îl aud glăsuind... suind... suind... suind...
Reflecţii filosofice Reflecţii colegiale
Nu mă-ntristez când pot să râd
Caractere
Nu mă-ntristez când pot să râd
Fără bunătate frumuseţea este
Şi am motive-ntemeiate.
Nu mă-ntristez când pot să râd
Casă fără uşă şi fără ferestre.
De-ai mei confraţi, dar nu prin spate.
Fără cumpătare, vorbele ce sunt?
Velă peste ape ce nu are vânt. Amice Val, leat şi „nănaş”,
Fără judecată, gândul care pleacă Privindu-ţi capul drăgălaş
Este ca izvorul ce nu are apă. De sus, de jos şi de oriunde,
Pare-a cuptor cu microunde
Fără trudă... dar curg banii Şi dintr-un mediu diafan
Acoperă-un MERIDIAN.
Sunt copii destui, plini de mari ambiţii,
Ce vor să ajungă aşi în exchibiţii. Iar D. Marin, fire vioaie,
Alţii, dolofani, saturaţi de şuncă, Supune cu lucrări o droaie.
O lume-ntreagă, zice el,
Vor ca să primeasă totul fără muncă.
Că e mai sus de-Aristotel.
Unii plini de sine, lucru evident,
Vor să aibă glorii fără de talent. Pe fixul lui nimic nu-l moaie,
Toţi termină o şcoală, peste tot curg banii, Nici opera-i... apă de ploaie.
Ajutaţi de soartă şi fără strădanii.
Bujeniţă, om de lume,
Îşi duce viaţa la-nălţime:
Îndemnuri electorale Ca tânăr a zburat prin nori,
Azi, la ALPI, face furori.
Tu, care dai orice să fii din nou ales, Iar preventiv, cum e de fel,
Ascultă de la carte îndemnuri de succes: Îşi poartă doctorul cu el.
Fii băgăreţ, fii curajos şi luptă, îndrăzneşte!
Să nu te înspăimânţi, cerşeşte, năvăleşte, Haivas, o boală fără leac,
Fii dârz, stăruitor; întreg sau nu la minte Are în loc de cap dovleac
Avântă-te-n pomene şi fură înainte. Cu seminţe ce te îmbie,
Oricine-ţi iese în cale, striveşte-l fără milă! Să visezi doar prozodie.
Aşa te-ndeamnă cartea, o ştii şi de la foşti:
Să faci ce se cuvine pentru românii proşti. N-am motive mai puţine,
Să nu râd chiar şi de mine.
Cocoţat pe sfera glumii
Am ajuns... de râsul lumii.
 

Vulpea fandosită Dar ea a populat tot iazul.
(fabulă) Iar o privire de-mi arunci,
Într-o curte-a nu știu cui
Vulpea a vânat un pui
Ce umbla de capul lui
După gâze sub gutui.
Cum de gustul dulce-a dat
De cobăi s-a săturat
Și se furișa în sat,
Pofticioasă, pe-nserat.
Se-nfruptase ca o Doamnă
O întreagă primăvară
Însă când intră în toamnă
Se cam duse prada rară.
După pui mereu tânjea,
La surate se plângea:
- Vai și-amar de viața mea,
Ce timp rău, ce vreme rea!
Însă ea-ntr-o bună zi
Vrând, nevrând se pomeni
Sub un pădureț, cireș
Hăpăind un putred leș.
MORALA
Ne va fi ori nu pe plac,
Afirmația e justă:
Cel ce dă de cozonac
Pâine neagră nu mai gustă.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  102
RIDENTEM DICERE VERUM !
VISURI DE FLORAR COMEMORARE
O floare gingaşă de mai,
Când soarele răsare,
Ţi-aş prinde-o-n părul tău bălai
De-mi dai o sărutare!
Aş risipi oricare nor,
Să fie zi senină
De-o să-mi trimiţi un gând de dor
Pe raze de lumină.
Voi săruta privirea
Şi trilurile de prin lunci
Vestească-ne iubirea.
Un zâmbet de-o să-mi mai trimiţi
Şi visurile toate,
Voi şti că suntem doi sortiţi
Iubirilor curate.
Ne prindă sute de fiori
De dragoste curată,
Când lac de rouă-i peste flori
Şi peste lunca toată.
Oglinda apei să-ţi ofer
În ea să-ţi vezi cosiţa,
Când luminatul colţ de cer
Trezi-va poieniţa.
RONDELUL Ce îmi alină o cumplită boală,
OPTIMISTULUI Cândva fiind o simplă bănuială,
Atunci când ești în toamna vieții
Dorești în suflet primăvară,
Să-ți fie inima sprințară
Și să te-alinte-n vers poeții.
Fuscei destui mai sunt la scară,
Frâu liber dai delicateții,
Atunci când ești în toamna vieții
Dorești în suflet primăvară.
Or fi duși anii tinereții,
Dar de-ntâlnești o domnișoară,
Cu mers felin de căprioară,
Te-ndrăgostești ca toți băieții
Atunci când ești în toamna vieții.
Vasile LARCO - Iași
Ca drept respect pe-acest pământ
În orișicare primăvară,
Din lacrima de pe mormânt
Răsare dalba lăcrimioară.
UNEI SĂTENCE
Știind că soțul n-o iubește,
Și de aici fiind necazul,
Vecina îi propuse-un... pește,
LA BĂTRÂNEȚE
Copiii vin, îmi dau binețe,
Trăiesc în limite umane,
Iar sprijin am la bătrânețe...
În două trainice bastoane!
UNEI GURALIVE
Doamna asta cu fundiță,
Pare-a fi o gâsculiță,
Dar pe mine mă uimește
Cum spre soț se rățoiește!
DESTĂINUIRE TÂRZIE
(sonet)
Ședința literară e-un balsam,
Dar sunt convins și, din păcate,-o am.
Știam demult, din primii ani de școală,
Că vindecarea are un program
Sofisticat, un fel de amalgam
Cu sfaturi grele care dau năvală.
Trecut-au anii-n șir, pe neștiute,
Iar ironia-n suflet cuibărită
Rămas-a și mă duce în ispită,
Ținându-se de mine ca o scamă.
Deci, recunosc, acum, la senectute:
Sunt dependent de genul epigramă!
  

RIDENTEM DICERE VERUM !

Georgeta RESTEMAN - Cipru

DE PĂCĂLELI NE‐AM
SĂTURAT CU TOŢII Că dacă-ţi spun ce face-a mea consoartă...
De păcăleli ne-am săturat cu toţii
Ce, am greşit cumva? Ia, îndrăzniţi
Să-mi contraziceţi spusa! Vă sfiiţi?
Mereu ne „aburesc”, zâmbind, netoţii
Ce tot promit, dar uită... şi grăbiţi
Încearc-apoi s-o dreagă: „vrerea sorţii
Fu să vă daţi mereu de ceasul morţii
Luaţi covrigi, tăceţi, vă potoliţi!”
„E foamea mare”- am auzit recent
„Cei oropsiţi”, trăind cu caviar,
„Sărmani şi goi”... ajunşi în parlament
MUIEREA MEA‐I DE‐ACUM
INTERNAUTĂ !
Trebuie, musai, să-ţi spun un secret -
Îmi zise badea Ion aseară-n poartă -
Bătu-o-ar Dumnezeu, tâmpită soartă,
Tu ştii că Leana-i „vip” pe internet?
A-nnebunit - şi mi-a şoptit discret -
Socializează... cică, da’-n făget
De-o chem la lucru, e bolnavă-moartă
O doare capu’, boala ei i-acută...
Io’ trag ca prostu’ lemne şi le vând
Ea dă cu „like”-ul ori e beată-mută!
Mi-s pedepsit să fiu mereu flămând
Muierea mea-i de-acum... internaută
Eu, în pădure-un biet ţăran ... bolând!

Azvârle pilde-n pagini de ziar NU PIERD „FEISBUCUL”,

Ca să ne-nveţe să trăim decent DOAR NEVASTA!
Vă spune azi „smerit” un pamfletar!
Am învăţat curând un truc:
MĂ BATE‐UN GÂND… Nu am nevoie de reclamă
Şi de mă vreau băgat în seamă
Mă bate-un gând de-o vreme-ncoace Îmi fac un cont şi-s pe „feisbuc”-
Şi-mi dă târcoale poezia
Cu ochiu-mi trage ironia Îmi spuse Ion - un pic mi-e teamă
Nu ştiu de ce, dar nu-mi dă pace Să nu ajung la balamuc
Pe alte căi să n-o apuc...
Căci de trăieşti în România
Că nu-mi mai dă Măria zeamă!
De azi, cu nesătui rapace
Cu ştanţe „trase” pe capace
Iar de mă vede prin vreun grup
Te cam apucă „pandalia”
Cum „schimb impresii”-mi rupe coasta
Mânia, frate - spus decent - Când mai admir în tihn-un trup
Crucindu-te atunci când vezi
Cum se foiesc şi se zburlesc Doar n-o cădea pe noi năpasta!
De internet eu nu mă rup
Şi-au portofolii-n parlament Nu pierd „feisbucul”, doar nevasta!
Ieri ochi albaştri, astăzi… verzi
Într-un spectacol…chiar burlesc!

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  103 

 

PROZĂ
MISS UNIVERSITATE !
(Fragment din romanul „Pedeapsa iubirii” (Din trilogia „Milenii, anotimpuri și iubiri”)
De cum l-a văzut, mama colegei sale Anca
Moldoveanu, coana Letiția, așa cum era cunoscută în bloc,
l-a informat cu mare dragoste despre proaspăta ei studentă,
despre bucuria întregii sale familii, deh! era primul membru
al familiei mici care va avea studii universitare. Încheie cu
un „de-altfel, Amoraș - mamă vei avea ocazia să afli mai
multe chiar din gura ei, sosește în seara asta de la Iași!”
Anca își mai revenise din exaltarea de la început, realizase
că dincolo de plimbările cu mașina promisă de părinți, avea
un volum mare de învățat, la Finanțe-Bănci perspectiva unei
cariere strălucite era foarte mare, dar trebuia să înveți și
mult și foarte bine pentru asta. Seara, când s-au întâlnit la
barul K1, fata a spus „Ehei, ce știi tu Amoraș, aici se
lucrează cu cifre, cu logică matematică, teoreme, teorii și
toate celelalte elemente exacte! Crezi că o poți da cotită ca
la... Litere!? Fostul ei coleg de liceu ar fi dorit s-o pună la
punct cu argumente serioase, dar a renunțat întrebând-o:
- Ce mai este nou, ce s-a mai întâmplat prin
Universitate? Fata a început să vorbească fără întrerupere
cum că de la început au fost prezentate programele,
profesorii și regulamentul de funcționare, perspectivele unei
cariere de vis, cât de greu este să memorezi și să înveți toate
cursurile, că îi este oarecum frică de primul an, că s-au
definitivat concursurile de Miss Boboc, „vai, dac-ai ști ce
pițipoance s-au înscris de la facultatea mea și că întreg
concursul a fost aranjat să câștige nepoata conferențiarului
Stamate! Dar a văzut ea ce-a pățit la concursul final, cel pe
universitate, acolo unde de la fiecare facultate au venit
numai cele mai bune și frumoase tipe și chiar sunt câteva
foarte mișto, dar tu ce faci, la ce te gândești, crezi că eu
vorbesc așa ca televizorul? Amoraș a devenit atent și a
mimat un interes deosebit față de subiectul în discuție, care
subiect, aha cel cu concursurile de miss, da, da spune te rog!
- Numai când auzi de tipe super te interesează,
nu-i așa? Nu mai am ce-ți spune, decât că fata de la Biologie
a ieşit pe locul trei, reprezentanta facultății de Filosofie, pe
locul doi iar cea de pe primul loc, a dat clasă la toate, stai că
știam cum o cheamă, se numește Lemnariu, Maria
Lemnariu, din Rep. Moldova, este o fată... beton! Imediat,
Amoraș a fost deposedat de calmul și stăpânirea de sine a
vicecampionului de mma, numai pentru o fracțiune de
secundă și revenindu-și din surpriză, a privit-o în ochi pe
Ankha, așa cum i se spunea în liceu, dar a renunțat să
completeze că Miss Universitate este cunoștința lui și că se
numește Maria Lemnariu!
Cu Maria s-a întâlnit a doua zi, în aula universității.
Privirile intense ale celor doi „frați” au format o linie
continuă pe care înaintau din sensuri diferite două jumătăți
ale unei iubiri cum nu s-a mai întâlnit până la ei. S-au
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  104
Val ANDREESCU - Vaslui
îmbrățișat ca doi iubiți și inconștient și-au atins buzele
într-un sărut al cărui foc a înroșit simultan toți cei patru
obraji. Ar fi dorit să-și ceară scuze reciproc, să dea iar vina
pe același „în viață, nimic nu este întâmplător, totul este
rostuit ...”, dar Maria striga destul de tare și nu mulți colegi
și colege s-au gândit că titlul de miss a afectat-o într-un
anume fel:
- Bratanul neu, bratanul neu, măi frățâoari, ci
ghini-ni pari cî ti văd, ci fricî ni-o fost uăi, dacî muriai
pi-acolu, zărghituli! Eu napostâi câștig! Șî ci frati cliovâi am
io! Păi di-iasta luptî faci tu, hai! Adicî ti trântești la pode și-ț
dă cu cotu șî cu pumnii-n cap, ti umpli sângile pi di tăt, ti
bati cu chiciorili di ti-nvenețăști pisti tăt, credem cî ești în
tăti mințâli! Da-i ghini când sî terminî cu ghini șî io am un
frati cliovâi! Amoraș ar fi vrut să spună o mie de cuvinte,
dar văzând cum toți se adunaseră în jurul lor și într-o liniște
completă, afișau priviri întrebătoare și pline de uimire și
pentru că nu înțelegeau exaltarea Mariei, se îndoiau că
aceasta nu ar fi un om duplicitar și au catalogat-o fiecare în
felul său ca fiind și o filo-rusă, devreme ce a folosit și
cuvinte rusești probabil, nu înțelegeau ce fel de frați sunt,
rostul scurtului sărut veritabil, privirile și celelalte, spuse:
- Și eu mă bucur mult că te revăd și te felicit pentru
titlul de... Miss Universitate! A intrat profesorul universitar
doctor Codrin Cuțiteanu, care a predat din cursul său de
Literatură română și hermeneutică literară, în timp ce pentru
Amoraș Doinescu abia începeau cursurile facultății de
Filologie.
Au căutat să fie mereu împreună; se întâlneau
dup-amiezile în una din sălile de lectură ale facultății, acolo
unde citeau mult, se documentau pentru ca să plece
împreună fiecare către camera sa de cămin, acolo unde
adesea erau întrebați de colegii din cameră despre relația lor,
relație care atrăgea toate privirile și care producea multă
invidie.
Trecuse prima săptămână, era vineri seara după
cursuri, când Amoraș o invită în parcul teilor eminescieni și
al atâtor mari iubiri, pentru ca „să-ți arăt o nouă
toamnă/Cum sosește în Copou!” S-au plimbat în prag de
seară și în lumina puțină priveau frunzele îngălbenite și
ascultau freamătul teilor, cu toate simțurile îndreptate către
clipele încărcate romantic, și parcă pentru prima oară,
sufletele lor sensibile realizau efemerida celor șaptezeci-
opzeci de ani trăiți într-o viață de om, în comparație cu
imensitatea vieții planetei noastre albastre. Mai realizau că
apropierea sosise normal și că vorbele de dragoste nu aveau
puterea să spargă la modul sonor realitatea și se mulțumeau
să se acumuleze în vulcanii din sufletele lor. Amoraș spuse
cu o reală părere de rău că regretă mult faptul că nu a fost
 

prezent la concursurile de miss, pentru a o susține, că știe că
a trecut prin clipe grele și că și-ar fi dorit s-o vadă îmbrăcată
în rochie de seară, rochie pe care și-o închipuia neagră și cu
trenă, nu-i așa, am intuit perfect?, șopti el, la care fata îi
răspunse că în mare parte este adevărat și că odată și-o dată
îi va arăta niște fotografii elocvente. Amoraș întrebă „de ce
nu în seara aceasta”? Ea răspunse tot cu o întrebare
inteligentă și tot cu un „de ce nu?”, el propuse ora opt seara,
la Biblioteca Universității, iar Maria a spus un „da” din care
dispăruse acea siguranță de sine.
La ora stabilită s-au întâlnit, era întunericul unei
seri magice, între ei se instalase o stare sufletească nouă,
cele două corpuri fremătau a iubire și visare, a dramă și
viitoare întâmplări frumoase.
Camera de cămin era una modestă, cele trei paturi
erau goale, colegii lui Amoraș plecaseră acasă, unul la
Pașcani și celălalt tocmai la Dorohoi, iar Maria, care a
pătruns cu sfială și cu un soi de tremur nervos, se așeză pe
unul din cele patru scaune din jurul unei mese duble.
Amoraș, la fel de emoționat, își imagină cum este
provocat la luptă de un sportiv de peste treizeci de ani, mare
campion, iar el trebuia să găsească cele mai eficiente
procedee pentru a contracara un atac la sol, își impuse și
imediat un calm și o clarviziune specifică practicanților de
arte marțiale se instalară și-l cuprinse definitiv. O privi în
ochi, îi zâmbi și Maria văzu atât șarmul cât și cinstea din
zâmbetul „fratelui” ei, se dezinhibă un pic și zise:
- Pot să am încredere în tine, Amoraș?!
- Cea mai deplină! Sunt bucuros că ai ajuns și în
salonul meu de gală și că mi-ai adus fotografiile, sunt
foarte-foarte curios! Fata îi întinse prima fotografie în care
Maria parcă era cu mult mai înaltă și mai slabă decât în
realitate, iar noua sa coafură îi atrase atenția, bretonul
dispăruse și un coc înalt și decent îi conferea un aer
maiestos, de tânără contesă franceză, la care se putea ghici
un surâs cald și diafan. Amoraș o privi, transpuse punctele
de atracție din fotografie pe ... originalul din fața sa, închise
șăgalnic un ochi, în loc de „superbisimă!” și întrebă:
- Cine te-a consiliat, cu cine te-ai sfătuit pentru
ținuta aceasta, pe care eu am anticipat-o și la care apar cei
doi cercei cu lănțișoare fine și lungi și diferă culoarea
rochiei, cum de ai găsit acel verde-smarald care să semene
cu ... culoarea acestor doi ochi extrem de greu de uitat?
- Nimeni, dar de când mă știu mi-am dorit o
asemenea ținută, fără a visa măcar o dată la titlul de miss...
- ... miss Universitate!!
- Așa, așa! Începe și tu, că abia am reușit să scap de
atacurile tinerilor și mai bătrânilor noștri colegi, care mi-au
făcut avansuri și mi-au făcut propuneri de la simplu la
complex și de la subtilitate la bădărănie, ce știi tu!? Amoraș
o admiră iar, realiză în linii mari drama prin care a trecut, a
sărutat-o imaginar și spuse:
- Orice băiat s-ar îndrăgosti de tine îmbrăcată
oricum, iar în rochia aceasta arăți nepământean de frumos!
Fata o dădu pe glumă, apoi continuă destinsă, cu siguranța și
încrederea în revenire:
- Adica, eu arăt ca o diavolițî, ca o drăcoaicî nicuţî?
Cum adicî nepământianî, hai? Ia mai ghini privești aici, ca
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  105
ideea ta să capete consistență și argumentație! Amoraș era
desprins cu limbajul ei de avarie, realiză că de data aceasta
Maria nu s-a supărat, ba din contră, i-a făcut plăcere. Luă
fotografia din mâna fetei, o privi și rămase suspendat între
cer și pământ, siguranța artelor marțiale nu-l mai ajută, se
lăsă în voia sorții și vorbi așa ca pentru sine:
- Tu ești reală, ai idee ce avere reprezinți, ce
valoare ai și câți ar muri pentru tine, vorba unui cântec vechi
fredonat adeseori de mama mea iubită! Știi unde ai putea
ajunge dacă te-ar tenta show-business-ul, nu acesta de la
noi, cel de peste ocean ori din Europa centrală!
- Adicî di-aista-ni ești neta? Vrei sî ciu o di ceia, o
fufî care sî magnetizeze privirile bărbaților cu bani și
eventual să fie o damă de companie, să ofere plăceri contra
cost? Oare de ce întrevăd o nuanță de neseriozitate pe care
nu ți-am cunoscut-o? Sigur că și eu am fost olecuțî țâcnitî
c-am asculat di Lidia, colega mea moldoveancă, ea a venit
cu ideea acestor fuste super mini și a acestui taior cu guler
înalt și foarte strâns pe talie!
Amoraș, pe deplin marcat într-un anume fel, sigur
pe sentimentele Mariei, făcu un gest care se traducea prin
„nu-i aceasta și încă nu înțelegi ce-am vrut să-ți spun!” și
rămase cu privirea și cu toate simțurile lipite de fotografia în
care Maria se prezenta aparent dezinvoltă, cu aceeași
pieptănătură care o înălța, cu un taior turcoaz îmbrăcat
direct peste bruma de sutien fin, de aceeași culoare, ce-i
acoperea numai primele două treimi a celor doi sâni naturali
care magnetizau privirile studenților prezenți și pe cele ale
multor profesori sensibili la asemenea priveliști și dedați la
farmecele oferite de unele studente în schimbul unor
favoruri la restanțe. Corpul Mariei era unul cu forme și
dimensiuni superbe, abia acum Amoraș se putu bucura de
realitatea unor picioare lungi, agile și fragile, de arcuirea
coapselor și posteriorului rotunjit de un arhitect divin, de
sânii copți și nedați la rele, și putea ușor să imagineze
voluptăți paradisiace, își îndreptă privirea spre ea, privirea
aceea caldă, învăluitoare și care comunica, fără cuvinte,
rugăminți dureroase, speranțe și neîndrăzneală inexplicabilă.
Tot fata îl aduse la realitate:
- Eu cred că tu ești supărat pentru că prin ținuta
îndrăzneață ți-am zdruncinat părerea că aș fi fata pe care ai
cunoscut-o în tren și despre care ți-ai făcut o impresie
pozitivă, de fată cu minte și cuminte, fată care, iată, te-a
deziluzionat complet și te-a făcut să-ți schimbi părerea!
Băiatul făcu un semn cu mâna de „nici vorbă de așa ceva!”
iar Maria a înțeles și a continuat:
- Aș mai putea crede că nu sunt genul tău de fată și
că sânt slutî rău di tăt? Băiatul făcu același gest, la care fata
a ieșit din joc, spunându-i:
- Atunci care este motivul pentru care nu săruți și
nu îmbrățișezi frățește pe această miss, despre care se spune
că, chiar mi-s frumoasă?! Oare numai frumoasă sunt eu,
Amoraș? Amoraș o îmbrățișă și o sărută lung și convingător,
și-abia când o normă din artele marțiale i-a adus o liniște
inexplicabilă pentru Maria, el spuse:
- Nu Maria, tu ești frumoasă și inteligentă, ești o
fată cum rar se poate întâlni în lumea aceasta, te prețuiesc
foarte mult, intuiesc în tine un om excepțional, cu un viitor
 

nemaipomenit, pe care-l meriți din plin, cu căldură și
corectitudine, o fată de care ar fi mândru și cel mai bun băiat
din lume, și care ar fi bucuros să-i fii alături! În timpul care
a trecut, m-am gândit dacă acest norocos aș putea fi chiar
eu! Nu cred! În timpul în care nu ne-am văzut și în cel de
după, în nopțile mele de visare, te-am dezbrăcat de-atâtea
ori, mi se spune că am o imaginație debordantă, dar care nu
a fost în stare să se ridice până la înălțimea perfecțiunii din
această fotografie și, te rog să nu mă înțelegi greșit, sunt
sincer cu tine, așa cum sincer am fost mereu cu mama mea,
nu bănuiești cât îmi doresc să te văd cel puțin la fel de
sumar îmbrăcată, aș putea părea prost intenționat, dar ceva
îmi spune că tu știi că nu este așa, așa-i! Maria s-a gândit și
a spus:
- Eu cred că ne grăbim, dar am încredere în tine și
în spusele tale că nimic nu este întâmpător și cineva
rostuiește și ajută pe cei buni. Povestea cu relația mea de
acasă, cu acel băiat din Coloniţa, a fost simplă invenție
pentru a mă apăra într-un fel! Dacă și tu gândești ca mine,
eu sunt de acord să avem o relație bazată pe iubire frumoasă
și care nu încorsetează, să lăsăm lucrurile să curgă de la
sine, că Dumnezeu știe el ce face cu oameni ca noi, adică...
buni! Sunt o fată serioasă și la locul ei, care teoretic știe
foarte multe despre iubire dar la practică sunt corigentă,
poate ai să mă înveți tu în cei cinci ani! E mai bine așa?
Amoraș știa chiar mai multe despre iubire, venea
dintr-un oraș și dintr-un cartier, Ana Ipătescu din Vaslui, în
care fetele erau în număr mai mare ca băieții și odată cu
democrația europeană apăruse un soi de libertinism excesiv.
Dintr-odată, fetele alergau după băieți și le cedau cu mare
ușurință, în speranța că se vor căsători. Învățase multe și de
pe internet și din filmele vizionate cu fete și cu băieți din
cartier, și nu de puține ori, se perfecționau în arta amorului,
în care pudoarea și preludiul erau reduse până aproape de
zero. Mai toate fetele apelau la pastiluțe salvatoare și nu mai
aveau nici o reținere, dintr-o dată părinții lor cu păreri
învechite deveniseră retrograzi, anacronci, oameni care nu
cunoșteau viața adevărată și voiau să-și încorseteze copiii în
aceleași principii care îngrădeau libertatea, în general, și pe
cea sexuală, în special. Dar odată cu ziua în care a
cunoscut-o pe Maria, Amoraș fu acaparat, în mod aproape
inexplicabil, de toate atributele ei ieșite din comun, de
modul cum feminitatea, șarmul, nurii dar și inteligența,
limbajul și franchețea sa se împleteau. Niciodată nu a
exagerat cu aceste acte de amor, numai atât cât considera el
că este nevoie, îl opreau regulile sportului său, în care
preceptele unei vieți superioare îl călăuzeau în viață, vorbele
directe ale sensei-ului său, dar și inconsistența partidelor
amoroase, în care el nu se simțea în largul său alături de
băieți și fete care beau alcool și fumau exagerat de mult, iar
iubirea venea doar ca o necesitate a corpurilor și a minților
încălzite excesiv. El ar fi dorit cu mult mai mult! Toate
aceste considerații i-au trecut prin suflet într-o fracțiune de
secundă, se apropie de Maria, o prinse de mijloc, o apropie
cu tandrețe de el, îi mângâie gâtul delicat, se jucă încet cu
cei doi zulufi, îi căută gura, se sărutară îndelung și în
crescendo, coborî pe gât și pe ochi, era acaparat complet de
altfel de trăiri, Maria ar fi dorit ca mâna lui să nu alunece și
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  106
pe sâni, să nu-i cuprindă și să nu-i sărute, toate aceste
mângâieri o făceau să plutească în ceruri, îi crea o stare de
spaimă, nu știa spre ce se îndreaptă și care va fi finalitatea
drumului. Amoraș o dezbrăca încet-încet, continuând s-o
sărute și să-i înconjoare talia delicată cu mâna dreaptă, astfel
strângând-o cât mai aproape de el, sângele alerga prin cele
două corpuri cu viteze amețitoare și ducând cu el un alt fluid
care a incendiat toate marile iubiri pământene, fluidul
amorului și al dorului nestăvilit. Gura lui alerga între cele
două căpșuni ale celor doi sâni feciorelnici, dar bine
împliniți și tari, iar când fustița căzu aproape singură și când
mâna cobora vertiginos între pulpele apetisante și calde ale
fetei, aceasta a avut o reacție de respingere, băiatul a găsit
puterea de a se opri și a întreba „ți-i frică, nu ai încredere?!”
ea a rostit cu voce întretăiată și șoptită că îi este frică puțin,
că ea i se dăruiește pe deplin și definitiv, nu știe către ce se
îndreaptă, poate că nu o va dezamăgi și mai ales, să aibă
grijă și delicatețe. Amoraș o rugă să-i privească ochii, în
care se oglindea o iubire sinceră și o mare hotărâre, ea îi
privi ochii dar și corpul bine lucrat, se înfioră de acea
frumusețe masculină pe care nu i-ar fi bănuit-o sub hainele,
în general, de tip sport, o impresionă mușchii din jurul
gâtului, cei care făceau câte o linie oblică între bărbie și
umeri, apoi bicepșii anormal de mari și bine definiți până la
nivel de detaliu, s-a liniștit și s-a ghemuit la pieptul lui,
Amoraș a simțit că o bucurie supremă a coborât din cer și că
o mare răspundere va apăsa grațios pe umerii lui, în toată
viața sa. Maria și-a plimbat mâinele pe corpul lui parcă prea
bărbătesc, își acoperea cu cealaltă mână o anumită parte a
mijlocului său deposedat de bruma de bikini, iar când în
mod inevitabil, mâna mare a băiatului a ajuns în zona aceea
paradisiacă, ea a încercat s-o îndepărteze, apoi o cuprinse un
fel de părere de rău, o căută și o prinse în mâna sa delicată și
împreună au explorat cele două câmpuri voluptoase, au fost
cuprinși de un fior tainic și în același timp foarte comun, dar
când boxerii au fost îndepărtați de pe pulpele musculoase
ale băiatului, preludiul a continuat îndelung, iar atunci când
au pornit în călătoria către stelele universurilor lor și au
considerat că nu mai există cale de întoarcere, cei doi au
devenit un singur trup și o singură iubire, toate frumusețile
unuia aparțineau și celuilalt, cei doi trăiau un fenomen din
care nu lipseau soarele, focul, tsunami, curcubeul,
succesiuni de cutremure, căutări, săruturi, exclamații de
plăcere și adesea câte un „au” și câte un „mai stai un pic!”.
Cel mai frumos act și cea mai frumoasă partidă de dragoste
s-a încheiat așa cum începuse, cu tandrețe, săruturi
pătimașe, satisfacție, încredere și iubire nemărginită! În
noaptea care s-a dovedit a fi una mult prea scurtă, cei doi
iubiți, în adevăratul sens al cuvântului, au recidivat de mai
multe ori, apoi au adormit istoviți de plăcere și tandrețe.
„Fericirea o face pe femeie frumoasă
și dragostea o face fericită. Iubirea
este adevăratul fard al femeii.”
 Charles Baudelaire
 

PROZĂ
Fragment din romanul „Cîntul curcubeului”
Întrebînd în dreapta și-n
stînga, au aflat că undeva pe o
străduță de prin spatele gării, e o
femeie singură care ar fi dispusă să-i
găzduiască, pentru vreo treizeci de
lei pe lună. Cum suma era
extraordinar de bună raportată la
posibilităţile lor, fără a mai face
mofturi, s-au instalat într-o cămăruță
de vreo doi metri și jumătate de
lungă și cam un metru jumătate în
lățime, în care se strecura lumina
printr-un gemuleț de vreo jumătate de metru cu sticla aproape
fumurie prin care se vedea doar gardul casei vecine. Înăuntru era
un pat de scînduri acoperit cu țoale din cordele, o măsuță și două
taburete de lemn vechi de parcă erau din secolul trecut și un
dulăpior în care cu bunăvoință încăpeau cîteva hăinuțe. Sobă nu
era, dar pe partea patului, o porțiune din perete era deseori
încălzită de la soba cu plită din camera gazdei, peretele fiind
suficient de subțire încît fără să vrea auzeau foarte bine chiar și
atunci cînd de partea cealaltă se discuta cu voce mai joasă.
Cu mîncarea trebuiau să se descurce, așa că miercurea,
pentru aprovizionarea cu de-ale gurii, Adrian pleca acasă cu
primul tren imediat după ore, pentru a avea timp să se întoarcă în
aceeaşi zi, dar sîmbăta după amiază, cînd Adrian lipsea noaptea
şi se întorcea duminica dimineaţa, Valentin se cam plictisea de
unul singur, neavînd cu cine să-și petreacă timpul. Ziua era cum
era, că avea de pregătit temele, dar cum se instala seara, nu mai
putea nici măcar să citească vreo carte. Nu de plictiseală, ci din
cauză că gazda - că așa-i spuneau femeii care le închiriase acea
celulă pe care cu destul de multă bunăvoință o puteai numi
cămăruță - le dăduse o lampă din aceea mai mică, de 8 focuri, ca
să nu consume mult gaz. Așa că pentru Valentin era un adevărat
supliciu să stea pur și simplu să admire pîlpîirea umbrelor pe
pereți, provocate de mișcarea flăcării de la lampă, din acea stare
reușind să se sustragă doar atunci cînd auzea prin perete
difuzorul. Nu pentru multă vreme, deoarece „doamna”, după
păhăruțele sorbite, îi oferea plăcerea de a auzi numai sforăitul ei
întrerupt din cînd în cînd de accese de tuse din acelea
binecunoscute la majoritatea fumătorilor de Naţionale.
De voie, de nevoie, se obișnuiseră și cu întîlnirile de
seară, cînd fie sora „doamnei”, fie fecioraşul ei iubit, un zdrahon
cu o figură specifică de tăntălău preocupat în mod special de
completarea necesarului de tărie pe care i-l solicita organismul,
se pare că avea deseori norocul de a pica exact după ce bunele
sale mătuși goliseră sticluța. Aflînd de noii chiriași, a și intrat cu
o figură plină de speranțe în cămăruța băieților şi i-a abordat aşa
direct, bărbătește:
- Ia ziceți bă luʼ nenea, voi așa… de mîncat… nu beți
nimica?
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  107
Gheorghe BĂLĂCEANU - Iași
Bieții băieți, ce să-i zică? Tăceau.
- Ce bă, sînteți muți, sau v-o tăiat popa limba?!
Noroc cu „doamna”, care intuind situația dificilă în care puteau
să ajungă, nemaiavînd unde să intre și ea, spațiul liber fiind în
întregime ocupat de bietul fecioraş însetat, începu să-l tragă fără
prea mare succes de o halipă, apostrofîndu-l:
- Băi ghiolbane, lasă băieții în pace, că-s cuminți, nu
cum crezi tu! Nu știu ei de băutură, cum nu știi tu de muncă!
Lăsînd-o să creadă că l-a convins, golemul se strecură
cu greutate prin deschizătura ușii, nu fără a-și spune totuși
părerea:
- Adică mă crezi de prost? Vrei să-mi spui tu mie că
ăștia nu-ți aduc ție cîte-o sticluță cînd vin de-acasă, nu? Ai
grojdit-o singură, la mine nu te-ai gîndit!
- Să-mi pocnească…
- Lasă-mă dracului, nu te mai jura că tot nu te cred!
Prost o fi ăla de mai vin eu pe la tine, așa să știi! - și ieși
închizînd atît de ușor ușa, încît se zdruncină bujla ca la cutremur.
Mai plăcut era cînd venea în vizită numai sora
doamnei. Mai sugeau cîte un păhărel, mai trăgeau cîte o
Naţională, le apuca rîsul prostește la orice spunea oricare dintre
ele și într-un tîrziu picau pe unde apucau, că uneori, cînd
trebuiau să plece la școală, neavînd pe unde ieși decît prin
camera de alături, le găseau băieții dimineața în niște poziții
destul de ciudate, de parcă le adusese vreo viitură după o ploaie
torențială.
În una din acele seri de sîmbătă, cînd Adrian plecase
după provizii cu trenul de seară, după ce nu a mai putut distinge
clar literele la lumina chioară a lămpii, cu toate că nu prea îi
venea să adoarmă, Valentin, s-a întins în pat, lăsînd gîndurile să-
i zburde aiurea după bunul lor plac. Numai că ele, gîndurile, nu
prea s-au putut bucura de această libertate decît pentru scurtă
vreme, întrucît în camera de alături își făcuse intrarea triumfală
sora „doamnei”, care cu siguranță era purtătoare de sticluță de
vreme ce „doamna” a întîmpinat-o cu un adevărat chiot de
bucurie:
- Ce faci fato, credeam că nu mai ajungi și zău că mă
cam uscam aici de dorul tău!
- Lasʼ că știu eu bine de ce te uscai tu! Mai bine zi,
vine cumva boul ăla pe la tine? Că dacă vine, eu am întins-o!
N-am niciun chef să-i văd mutra!
Boul ăla era desigur matahala aia de fecioru-său, care
dacă venea, abia dacă le mai lăsa și lor cîte un păhărel.
- Nu vine, tu, măcar vreo cîteva zile, că s-a supărat pe
mine că nu i-am dat nimic de trosneală. S-a dus și peste băieții
ăștia, săracii, daʼ ei, de unde să-i dea, că probabil nici nu știu
care-i gustul rachiului. Și vorba aia, fecior, fecior, daʼ m-am cam
săturat și eu să tot vină să mă tapeze și cînd am și eu nevoie de
el, el… tămîie!
 

- Să vie cînd l-oi chema eu! Scoate fă niște pahare, ce
stai? Că mi-i teamă că-mi trece pofta!
- Trece pe naiba! Taci că aduc acu! Daʼ tu ai mîncat
ceva?
- Lasă-mă bre cu mîncarea, ce, de mîncare-mi arde mie
acuma?
În lipsa difuzorului pe care doamna uitase să-l mai
deschidă, Valentin asculta fără să vrea atractiva conversație care
după ceva timp, mai bine zis după ceva mai multe pahare, pe
lîngă accesele de tuse și sughițuri, începuse să fie din ce în ce
mai des asezonată cu rîsete fără rost, în special ale Minodorei,
sora „doamnei”, asupra căreia, fiind ceva mai tînără, licoarea
avea probabil efecte diferite, că altfel nu se putea explica de ce a
schimbat brusc cursul discuției:
- Hi, hi, hi... Auzi fă, știi că mi-o venit a…
- Taci dracului mai încet, că știi că se aude tot și
dincolo!
- Daʼ ce, băieții-s aicea? N-or plecat acasă?
- Nu fă, numai cel mai mare, s-o dus să aducă de
mîncare. Ăla mai mic e dincolo.
- Daʼ poate doarme, fa!
- Daʼ dacă nu doarme? Lehăie și tu mai încet, că doar
nă-i fi vrînd să te audă!
Numai că Minodora, din motive numai de ea știute, nu
prea era dispusă să fie de acord cu soră-sa:
- Păcat c-o plecat ăla mare. Hi, hi, hi... Cu ăla mergea
sigur. E mai bine făcut și cred că și știe. Hi, hi, hi... Da poate și
ăsta mai mic… Ei și, dacă m-o auzi, ce? Ce-aude, la urma
urmei? Că mi-o venit a…
- Ho, nebuno, oprește-te! Ești zărghită? Ai fi în stare să
te dai la un copchil?
- Ce copchil, fă? O trecut de paișpe ani, hi, hi, hi…
gata ! Crezi că nu știe ce-i aia?
- Știe, nu știe, nu-i treaba ta! Hai, ia, c-o mai rămas!
Au mai gîlgîit vreo două pahare, au mai chicotit, dar
Minodora avea o idee fixă:
- Fă, mie mi-o venit rău de tot! Nu mai rezist! Eu mă
duc la el!
- La care el?
- Cum, care el? Hi, hi, hi… La băietanul de dincolo…
În camera de alături, Valentin o cam băgase pe mînecă.
Stătea ca pe ghimpi și unde aproape că dădea să-l fure somnul,
acuma nici nu mai putea fi vorba! Ce avea să facă dacă venea
nebuna peste el? Și ce voia de fapt? Că de bătut nu părea a avea
de gînd. Ce anume i-o fi venit și ce-i trecea prin cap?
- Și ce faci, tu, dacă te duci la el? Poate că nici habar
n-are de aia… nici n-o fi știind cum arată…
- Cu atît mai bine! I-o arăt eu și…
- Fa, ești zăpăcită rău! Ia, mai bine hai să așternem
patul că-i tîrziu și mă ia cu somn.
Dincolo, Valentin se mai liniști puțin. Își reaminti
imediat o întîmplare din vara trecută. Pe un drum care ducea la
un sat din apropiere, de o parte și de alta erau mulţi cireși care
aveau pe puțin peste cinzeci de ani, cu niște cireșe amare mari cît
vișinele și foarte gustoase. Cît ținea vremea lor, mergea deseori
cu Adrian la cules cireșe, dar într-o zi s-a dus singur. Pe ambele
părți ale drumului grîul era copt și fiind vremea prînzului, la
umbra grămezilor de snopi de grîu, cîteva zeci de femei și
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  108
fetișcane tocmai terminau de prînzit. Valentin pășea încet,
privind printre frunze pentru a alege în care dintre cireși să urce
și abia se aburcase pe primele crengi, că toate secerătoarele au
năvălit în cireșii din preajmă, probabil să-și ia desertul. Acolo
unde era el, vreo cinci dintre ele, mai tinere, au urcat rapid pe
crengile de mai sus, unde cireșele erau dese aproape ca strugurii.
În timp ce urcau, atenția lui Vali îi fu brusc atrasă de o imagine
cu totul nouă pentru el, de la care, normal, nu-și mai lua ochii.
Una dintre colegele ei de muncă, surprinzînd scăderea subită a
interesului lui Valentin pentru cireșe, voind desigur să-l ajute
să-și revină, o abordă pe cea care îi subjugase atenția:
- Vezi fa, fii atentă că se uită băiatu’ ăla sub fușta ta!
Doamne, cum li se năzare unora, așa, din senin, să te
ajute fără să știe dacă ai nevoie de ajutorul lor! - gîndi Valentin
în sinea lui și imediat se temu să n-o fi făcut cu glas tare, căci
parcă auzindu-l, furnizoarea imaginii inedite dovedi că nu era de
aceeași părere:
- Ei, și? Lasă-l să vadă! Dacă tu nu-l lași, eu nu-l las, de
unde să știe bietul băiat cum arată? Că-i frumușel și mîine,
poimîine… lasʼ să știe, să nu se facă de rîs! - zise ea privind în
jos şi făcîndu-i complice cu ochiul lui Valentin, îşi extinse
concomitent aria de observație, oferindu-i ocazia de a înțelege
prin similitudine cît de mult a putut însemna în evoluția
cinematografiei, trecerea de la ecranul normal la ecranul lat.
Așa că, dacă era vorba numai de asta, ce-i putea oferi
mai interesant Minodora în situația dată și în condiții mult mai
proaste de vizionare? Dar asta nu-l liniști în totalitate pe
Valentin, simțind că parcă ar mai fi ceva ce din păcate îi scăpa,
mai ales cînd o auzi din nou:
- Hi, hi, hi... auzi tu, eu tot mă duc la el… hi, hi, hi…
să văd măcar ce puță are…
Ei, asta l-a făcut pe Valentin să coboare ușor din pat și
să caute cheia pe care le-o dăduse doamna, încercînd să încuie
ușa fără zgomot, acțiune în totalitate eșuată, avînd în vedere
broasca veche care clănțănea zdravăn la închidere.
- Na, nebuno, că l-ai speriat și s-o încuiat în cameră!
Poate ne spune lu mă-sa și lu ta-su! Du-te dracuʼ și-ți udă vîlva
cu apă rece, să-ți treacă și culcă-te odată!
N-a mai durat mult şi s-a făcut linişte, dar Valentin n-a
avut curaj să mai deschidă uşa pînă dimineaţă, cînd a apărut
Adrian cu sacoşele cu mîncare. Chibzuise îndelung dacă să-i
spună ceva sau nu, dar cînd mirat, l-a întrebat de ce dormise cu
uşa închisă, n-a mai avut încotro şi a trebuit să-i relateze toată
tărăşenia.
- N-avea grijă că nu facem noi prea mulţi purici la
nebunele astea! - îl linişti Adrian. Am vorbit eu cu Costel, unul
de la mine din clasă care stă în gazdă la o bătrînică singură,
undeva pe lîngă biserică, la poalele dealului şi mi-a zis că are
baba o cameră în care nu stă nimeni. L-am rugat să-i spună
despre noi, că sîntem băieţi cuminţi, că nu prea avem mulţi bani,
dar că nu-i facem probleme şi cît poate de repede să-mi dea
răspunsul. Săptămîna asta sper să ne mutăm acolo. Dar ai grijă,
nu spune nimica acasă şi nici beţivei ăsteia, că nu de alta, dar la
cîtă minte are, să nu-i treacă prin cap să-l convoace pe
descreieratul de fecioru-său şi să ne facă să mai stăm cu forţa, pe
motiv că dragă-doamne le-am fi datori sau dracu ştie ce-ar mai
putea inventa.
 

PROZĂ
„ZĂPADĂ PE FLORI CIREȘ în spațiul pentru iubire”
(Fragment)
(Ediția a II‐a revăzută și adăugită)
* - Nu am nimic!
* *
Soarele asemeni unui ochi rotunjit își filtra plastic
privirile vigilente încălzind încăperea cu o prospețime
tulburătoare. Un sunet circular de ecou ghilotină liniștea.
- Intră, se auzi vocea inginerului.
- Bună ziiuuua! vorbi fata intrând obosită, oarecum
tristă. Își lăsă pe fotoliu sacoșa cu nimicurile zilei ca apoi să
privească indispusă, fără țintă. Ar fi vrut să-l privească pe
Teo dar îi fusese atât de dor încât acum pur și simplu nu
putea.
- Sărut mâna, Elena! În sfârșit ai venit... primăvară
bună!!!
Îi sărută atât de delicat mâna încât „primăvara”
tresări involuntar. Era un gest deosebit, gingaș și în același
timp curtenitor, apropiat, tulburător... observându-i biroul
încărcat de hârtii întrebă bănuitoare:
- Deranjez?
Știa bine că dimpotrivă, dar testările de acest gen o
antrenau, o apropiau mai mult de sufletul îngândurat,
preocupat: Ar fi vrut să-și acopere chipul întunecat de
gânduri, de viață, dar bărbatul o săruta cu atâta patimă... Îi
venea greu deoarece parcă trebuia să intervină ceva nou care
să-i apropie, să-i familiarizeze.
- Hai, vino, vino în brațele mele. Uite, aici pe
genunchii mei. Of, cât te-am așteptat! Te-am așteptat și
săptămâna trecută și ieri și azi, o viață. Dar important e că
totuși te-ai gândit să vii.
Se simțea nevoită să-și scuze absențele, dar
motivele nu erau adevărate și nu voia să-l mintă. Îl iubea și
era destul.
- Cuprinde-mă și tu. Te rog, strânge, Elena,
strânge, așa să te simt mai aproape, încearcă!
Bineînțeles, că ar fi vrut, dar i se părea nepotrivit
să-l strângă și ea. Îi era rușine de forță, forța ei de dragoste.
O făcu neîndemânatică rece. Își balansă apoi picioarele, își
juca palmele și toate acestea numai ca să-și ascundă
tulburarea, tristețea. Oricum nu era în apele ei.
- Stai bine?
Era o întrebare la care ar fi refuzat să răspundă. Nu
înțelegea de ce mai existau îndoieli. Cum să nu stea bine în
brațele iubitului ei, atât de mult visate, dorite. De-ar fi fost
numai ele...?!
- Elena, nu ești în apele tale! Te-a supărat ceva,
cineva, nu merge bine școala, sau te-ai încurcat cu „vreun
colegă”?
Ultima aluzie o dezaprobă mașinal:
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  109
Dumitru V. MARIN - Vaslui
- Dacă nu ai nimic, deși... mai discutăm noi, vino
mai aproape de mine. Haai, te rrroog!
Fata șovăi din motive care păreau inexplicabile. În
sinea ei se gândea la tânărul și vigurosul Darie.
- Nu-ți face plăcere? Atunci stai unde vrei.
Îl ascultă. Se dezlipi de el și fugi într-un colț lângă
fereastră. Afară era mai cald. Soarele încă căuta frumosul
ascuns în oameni, în viața lor. Puse mâna pe o revistă
privind ferit la inginer. Era necăjit, supărat, nervos, tăcut. La
un moment dat se uită la ceas. Avuse timp să-l cunoască și
știa că asta vestește rezolvări urgente.
- Te grăbești?
- Nu, dar mai am câteva hârtii de scris și de dus la
secretariat. Răspunse oarecum surprins, încurcat. Era
supărat.
- Nu te îngrijora. Plec imediat.
Ar fi vrut să plângă de ciudă, fiindcă era vinovată.
Oricum n-ar fi plecat fără să se împace. Nu știa însă cum s-o
facă. El găsi mijlocul. Se îndreptă spre ea, îi luă mâna și
rosti:
- Vezi, tu, de la lucruri foarte mărunte se iscă o
ceartă. Ăsta este pericolul în dragoste, lucrul mărunt.
Îi sărută mâna, gura, fruntea, ochii, sufletul. Și fata
îndrăzni să-l sărute pe obraz. Părându-i-se surprinzător
gestul, și-l acoperi cu motivații. Ar fi fost frumos s-o lase
așa, dar din nou rușinea de sine:
- Și asta numai în loc de scuze.
- Cine, eu, schiță omul încruntându-se ușor.
- Nu, eu, ale mele sunt scuzele.
Simultan își îndreptară privirile spre fereastră.
Soarele ardea mai tare dar îngăduitor cu oamenii. Exista,
respira dragostea, dar nu numai în jurul lor. Tocmai acum,
după împăcare își dădea seama că viața fără Teo nu putea
exista pentru ea. Era imposibil să cunoască adevărata viață,
fără a cunoaște adevărata dragoste, omul adevărat. Se simțea
minunat, și drept tribut pe altarul vieții dăruia sărutări
lacome, însetate, ca o mulțumire sau dovadă de dragoste. Îi
trecu fugar prin minte: „el mă sărută, dar dacă ar ști ce-am
făcut cu... de-ar ști...”
- Și totuși ești supărată. De ce?
Deși ar fi vrut să ascundă, rafinamentul inginerului
descoperise ceva. Se îngrozea de „actul” ei cu Darie, era
supărată, dar ar fi vrut să nu conteze, numai dragostea lor să
primeze. Refuză să răspundă. Poate dac-o ruga.
- Haai, te rog, spune-mi. Știi că eu te accept cu
toate plusurile și minusurile tale. De ce nu vrei să înțelegi că
 

te iubesc și nu pot suferi tristețea ta. Durerea ta își găsește
ecoul în sufletul meu. Oare e drept să nu mă ajuți, să nu te
ajut?
Îi venea să plângă, să fugă, dar numai de întrebări
și nu de omul care întruchipa dragostea lumii rezervată ei.
„Ce deosebire între ei, și eu am fost cu celălalt... Cât se
chinuie el, ca bărbat, lângă mine, ce fin se poartă, ce drag
mi-e. Și celălalt, ce repede...”
- E o poveste lungă și nu prezintă interes căci totul
s-a rezolvat. Adică... parțial.
- Îmi spui și mie?
I-ar fi răspuns „dacă mă rogi”. Dorea s-o roage,
poate, încă o dată, numai să rămână cu conștiința împăcată
că a făcut-o la rugămintea lui arzătoare. Oricum, urmau
recapitulările, nu puțin severe.
- Uite, cunosc un băiat. Tăcu un timp, apoi: nu, nu
pot să-ți spun!
- Hai, Elena, te rog. Aș putea să-ți dau măcar un
sfat.
,,Un sfat?”, dar ea nu putea concepe sfaturi, pentru
o altă dragoste, de la el. Nu voia să strice iubirea lor pentru
nimic în lume, mai ales pentru nesăbuința ei cu băiatul
acela, acum atât de străin. Prinse totuși curaj:
- Fii atent! Am să-ți povestesc totul, poate înțelegi
și tu din tâmpenia asta ceva. Poate înțelegi...
* înfloresc și nici să cad de pe trunchi. Mă apără dar mă și
* *
După o zi friguroasă, cu vânt rece dinspre nord,
aseară fulguia rar. Azi 15 aprilie 1988: zăpada acoperă totul
cu un strat rece. Privirea lungă pe fereastra ușor aburită,
brăzdată vertical de șirurile de condens care filtrează lumina
albă reflectată de peste tot. Vântuiește zdravăn afară, în
rafale, ca și în sufletul bântuit de neliniști și îndoieli.
Intensificările de afară își găsesc imediat ecou înlăuntrul
firii care tresare parcă mai ușor ca altădată. Senzația de
durere fizică, de stres și de suferință plăcută se scurge
într-un oftat întretăiat, ca un efect al suprapresiunii într-o
cameră de ardere. Salcâmii încă golași se apleacă spre
sălciile înflorite, părăsite de albine sau de alte gâze trecute
acum în somnolență și moarte prin fiecare clipă prelungită
de furtună. Fulguiește mărunt dar boabele sunt grele astfel
că se depun cu o ușoară răpăială pe pervazul de tablă al
ferestrei, cald încă, după care se topesc încet. Iarba și
verdețurile casei din apropiere sunt acoperite cu apa
înghețată sub formă de zăpadă ușor vineție din care se
scurge picătură cu picătură condensul provenit din oftatul
pământului care se zbate să se întoarcă cu fața spre soare.
Nici în locurile cele mai ferite de vânt zăpada nu se topește
nici spre prânz când soarele face eforturi să străbată norii
îndărătnici purtați cu o viteză mare parcă în direcții diferite
de vântul dinspre nord.
Dacă păsările au intrat sub acoperișuri, și nu se
văd, glasurile lor răzbat la distanță comunicându-și parcă
impresiile grozave despre aceste zile ale altei babe Dochia.
Zarzării, corcodușii și cireșii care au înflorit, cei situați în
porțiuni mai însorite și mai călduroase, care ieri încântau
ochii îndreptați spre ei, cu o implorare a primăverii care să
vină, acum par triști și neputincioși, într-o zbatere fără
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  110
sfârșit. Pe flori, pe frunzele încă nu pe deplin dezvoltate, la
îmbinările între crengi s-a prins un strat sănătos de zăpadă
udă, care nu îndrăznește să se topească de frica vântului ce
nu slăbește strânsoarea, ca să nu se poată desprinde. Petalele
albe încă frumoase au devenit rigide, semn că sunt pătrunse
de îngheț și că nici anul acesta nu vor fi poame de
primăvară. Ciorile care înfruntă flămânde furtuna alcătuiesc
un covor funebru nu numai pentru ele ci și pentru gândurile
frumoase, cele legate de zbaterea comună a pasiunii.
Tristă ca însăși vremea închisă, Elena aștepta ceva
nedeslușit. Gândea că luată ca întâmplare, viața ei acum
pare întocmai ca floarea de cireș închingată de gheață,
neștiind dacă se va mai putea desface vreodată. Deși stratul
de zăpadă înghețată o apăra de strășnicia vântoasă, n-o lăsa,
poate nici să trăiască, dar-mi-te să înflorească.
Ciripitul vrăbiilor impulsionat deseori de huruitul
guguștiucilor, intensificat între rafale, răzbate ca adevărate
pulsații ale vieții într-un decor lipsit de căldura necesară
umanului. „Oare el ce face, acum? Nici măcar un telefon nu
pot încerca. Oare el îmi aude zbaterile, înțelege vibrațiile
petalelor care vor să fie smulse de vânt și ele se
îndărătnicesc să trăiască? Ce bine-ar fi doar un deget să-i
pot atinge. Sau, poate, oglindindu-mi sufletul în privirea lui
aș putea înțelege mai mult? Pentru că pătura asta a familiei,
pe care o simt udă și înghețată în juru-mi, nu mă lasă nici să
înăbușă. Ieri m-am simțit rușinată de el, care „m-a răpit” din
mijlocul oamenilor. Rușinată pentru mine, deși n-a încercat
nimic obscen, rușinată pentru el care suferă atât. De fapt
care e câștigul? În ce constă fericirea asta? În permanenta
neliniște sau în altceva? În ce anume?”
S-au despărțit repede după ce i-a înșiruit fuga, pe
nerăsuflate, „năzdrăvana aventură”, grăbită parcă să scape
de o greutate. S-au despărțit tăcuți, gravi, cu o sărutare
fugară. „Dar ce, drama este numai a celui lucid, e mai puțină
în existența celui care suferă inconștient? E adevărat că legi
umane nescrise mă opresc să visez la clipele minunate
dimpreună cu Teo. El, căsătorit, cu copii, eu am 17 ani! Și
cu toate astea ceva mai presus de noi ne cheamă unul spre
altul. Cât e de condamnat în asta? Dacă ar fi numai atracția
fizică, ar fi numai chemarea sexului ar fi mai puțin
condamnabil, sau invers? E drept că totdeauna puținele clipe
cât suntem împreună, alături zboară neînchipuit de repede.
Dar, eu, atunci, practic, nu mai exist. El? Dacă el vrea ce-ar
fi feminitate, dacă el mă vrea doar așa ca aventură?”
Privea pierdută spre tablele cu zarzavaturi ale unei
vecine. Rămase mirată de poziția înclinată a plăntuțelor,
parcă să se ferească de vânt, și mută de fascinația verdelui
izvorând din albul zăpezii. Privea uluită atitudinea unei
lalele, gata ieri să înflorească, aplecată și ea, mai mult, cu un
verde aspru în foi și cu lucirile metalice ale acelor de gheață
din lujerul florii. Impresia de fantastic, de ireal, oricum, o
copleșea. Zăpadă așa de multă, după Paști, hm!
„Dar cum să-mi explic atunci că niciodată nu
încearcă mai mult, ca bărbat ce este? Nici eu nu mă simt
bine de loc când mă mângâie, mă îmbrățișează, mă sărută.
Dar el care suferă și-l simt stăpânindu-se cu eforturi așa de
 

mari? ,,Mi-ajunge că exiști!” Așa o fi. Și mie parcă mi-ar fi
de ajuns prezența lui, și totuși...”
Vuietul unei mașini seamănă dintr-odată o teamă
nelămurită în sufletul fetei. Picăturile de apă ce loveau tabla
începură să apară ca o bătaie fină în toba care anunță un
eveniment important.
„Nu știu dacă realizezi cât de cât drama unui om
care vrea atât, dar nu poate cere nimic. Nu-ți cer nimic,
Elena!”. „Cu adevărat îi simt numai sufletul care mă soarbe
și mă poartă prin părțile însorite ale lumii. A văzut atâtea!!
Și-mi spune că sunt minune a existenței lui. Eu, minune!!!
Să-l întreb ce vrea să spună cu asta, pentru că poate nu-s
decât o gâscă obișnuită iar lui îi pot părea lebădă. Mi-a spus
că n-o să-mi ceară niciodată nimic. Și-mi dăruiește în
schimb tot sufletul lui. Ce am eu în plus de-mi acordă atâta
afecțiune? Și câte fete-i fac ochi dulci! Elvira zicea mai
dăunăzi că ar fi bucuroasă să facă orice i-ar cere, numai să
facă o plimbare cu mașina. Mie îmi dă și sufletul fără să-i
cer nimic. De fapt, real, ce-mi dă, ce-i dau? Darie mă
îmbrățișa sălbatic, iar el nici să mă strângă prea tare în brațe,
nu vrea, să nu mă doară! Și, de ce, eu?”
Privirea i se opri pe laleaua ieri gata să înflorească
ieșind maiestuoasă dintre frunzele de ștevie, mai verzi, mai
vii. Floarea însemna însă altceva decât explozia vitală din
frunzele celorlalte plante. Zăpada de pe florile de cireș
devenea un simbol al existenței în neprogramabila oră de
iubire.
* sunt integrat magmei - fără culoare - care înseamnă ardere și
* *
„... Stau doar câteva momente cu privirile pierdute
pe acoperișuri și arbori într-o încremenire lentă peste care
cade o ultimă zăpadă prea substanțială pentru această
primăvară. Sunt năpădit brusc de toate temerile din lume iar
în stânga pieptului zvâcnește zdravăn ceea ce s-ar numi
sensibilitatea însăși.
Dacă privirile mi se afundă în depărtarea pufoasă,
gândurile roiesc în jurul iubirii, pe care o învăluie într-un fel
de mireasmă crudă de omăt proaspăt parcă pentru a o reține
cât mai proaspătă și vie. Ninge molcom în afară, dar fiecare
fulg se transformă în simțire dinlăuntru căci tot ce însemn ca
om se topește într-o beatitudine noroasă în care tronează o
singură ființă. Toți și totul se topește spre a face loc icoanei
tale de lumină ce se instalează autoritar cu o licărire șireată
în stânga. Pentru că închipuirea mea o vede mai ales - și
acum - din profilul diafan cu nota de severitate a buzei de
sus, imagine ce stăruie de la ultimele clipe ale unei așteptate
revederi. Senzația de plutire de atunci se accentuează acum,
însoțită însă de senzații felurite, diversificate,
contradictorii...”
„... Mi-e ora plină de tine, dar nu numai ora! Toate
clipele din ultima perioadă par visuri în care doar în pauze
mai iau cunoștință cu realitatea. Mă aflu pe o insulă de flori
și șoapte din care extrag aurul simțirii mele pentru a-l așeza
în jurul chipului tău. Nu mă întreb nici de vrăji, nici de
realități, nici de drepturi, nici de îndatoriri. ~n plimbarea
prin gândurile mele nu-ți slăbesc nici o clipă mâna, nu-ți pot
îndepărta nici un centimetru chipul care, despotic, mă
absoarbe în același timp cât îl respir. Plutesc pe țărmuri
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  111
nepământene în mijlocul pământenilor care mă țin legat cu
mii de lanțuri. Pentru că de n-aș fi legat aș zbura către locul
unde te afli și împrăștii unda de lumină sufletească.
Îmi dau seama încă o dată că am dobândit
(amândoi?) bunuri de necumpărat: lumină, dragoste, și
meritul este integral al tău...”
„... Cu adevărat regret că n-am făcut niște kilometri
pe jos prin zăpada asta pufoasă, pentru senzația unică de a-ți
atinge mâinile, de a-ți admira chipul. Chipul care-mi
sfințește clipele, ființa care-mi luminează și traseul meu
însingurat și însângerat de singurătate. Chipul, al tău, care
izvorăște mereu și din ființa mea și care-mi dă posibilitatea
să ne reconstituim. Cred că am zis bine, stimată și bună
„alter ego” al meu, mai drag decât ființa-mi proprie! Devin
astfel propriu-mi vrăjmaș devreme ce nu mai pot ține cont
de altceva și altcineva!
Realizezi, tu, oare, semnificația unei sonerii
telepatice prin telefonul ce poate să nu spună nimic? Simt
un extraordinar consum al propriilor destine într-o goană
nebună, neomenească. Poate super-omenească prin ceea ce e
deasupra tuturora: puterea iubirii...”
Se simțea într-o situație dublă: fericit prin
cantitatea simțământului, nefericit prin absența ființei
adorate. Cele câteva mișcări îi accelerară pulsul dar nu-l
scoaseră din așteptarea mereu mai accentuată.
„... Aș vrea ca zăpada de astăzi să însemne
înfășurarea definitivă a noastră în albul iubirii. De fapt eu
lumină izvorâtă din ochii tăi, sufletul meu drag. Și nu e
literatură, nicicum, ceea ce-ți spun. Te iubesc cu toată inima,
poate mai presus de puterea mea, dar nu și de dorința
mea...”
Cu adevărat, întrebat, n-ar fi putut spune foarte
exact cât vrea, cât poate din viață, sau dacă este floarea de
cireș ori zăpada de pe ea. Suferința violentă care se instală
după destăinuirea fetei semăna cu orgia de afară care
distrugea totul. El o așteptase ca pe o floare în mai, iar ea
hoinărise cu un altul poate mai frumos, sigur, mai tânăr.
Nu-l văzuse decât o dată și-i fusese de ajuns să-și dea seama
că era un derbedeu lipsit de personalitate. Rămase ca în
așteptare, transportat, înțelegând că dorința ei de cunoaștere
o plătea scump și el.
Elena auzise destule despre Darie dar un demon
ascuns o îndemna să iasă la plimbare cu el, să hoinărească
prin locuri din ce în ce mai singuratice.
În timp ce-l asculta flecărind ori îl vedea făcând-o
pe grozavul se gândea la dulceața vorbelor celuilalt. Nu-i
plăcea prea mult tipul cu părul blond ușor cârlionțat,
grăsuliu, cu nasul și buzele subțiri, mai scurt de statură decât
ea dar îndrăzneț și viguros. Îi răsucea brațele, o strângea
dureros de sâni, o pișca de o învinețea dar nu se putea hotărî
s-o rupă cu el. Suplinea câte ceva din ceea ce nu-i putea
oferi celălalt. Într-una din serile din urmă, tare plăcută, când
luna își ascundea fruntea din când în când după norii alburii
fluieratul cunoscut o scoase tiptil din casă. „Ce bătaie aș lua
de la tata!” îi era tare frică de cureaua lată a acestuia dar nu
mai avea răbdare, așa că se îndepărtară repede să nu-l
 

întâlnească. Ar fi vrut să fie cu Teo dar cum acesta nu putea
veni, se mulțumea și cu Darie acum impacientat și nervos.
- Dar greu ai mai venit!
- Am ieșit imediat ce am putut, ce vrei!?
Au trecut îmbrățișați pe lângă cele două trei
perechi care căutau liniște și izolarea pâlcurilor de copaci
din jurul statuii din apropierea satului. El se prefăcea supărat
și cu toate că o strângea mai aprig de mijloc tăcea
îndărătnic. Cum tăcerea se prelungea și ea se simțea bine
încercă să-l împace:
- Ei, ce mai e?
- Iaca, dacă tot te ții tu de mine, să văd ce-ai să mai
zici!
Brusc, fără prea multă vorbă, ținând-o strâns cu
mâna stângă de talie, înăbușindu-i răsuflarea cu un sărut, o
apucă cu dreapta de coapse și o trânti pe iarbă. Din
încercarea de a atenua căzătura, fetei i se desfăcură
picioarele ceea ce-i conveni băiatului care începu să se
descheie repede la pantaloni. Cum ea continua să se zbată:
- Da’ stai odată, ce biserica măătii ai!?...
... Înmărmurită, Elena nu mai scoase nici un cuvânt
suportându-l. Fugi apoi ca disperată înăbușindu-și strigătele
și rușinea, îngrozită și de violența flăcăului și de posibila
descoperire de către părinți a lipsei din cameră. Își simți
sufletul zdreanță imediat ce ajunsese la adăpost,
neobservată. Plânse apoi îndelung simțindu-se singură și
nenorocită. Tocmai spre dimineață zbuciumul se mai potoli
gândind că cineva ține la ea totuși. „Dacă ar ști asta, Teo?”...
... Îi povestise aproape totul. Aștepta cuvintele lui
ca pe hotărârile unei instanțe dar rămase oarecum surprinsă
când observă chipul lui Teo mai întunecat decât norii ce se
întrezăreau intrând pe un colț de fereastră.
- Eram sigură că are să te indispună subiectul, îmi
pare rău că ți-am spus...
- Ba, să nu-ți pară rău deloc! Cu dramul meu de
experiență te-aș putea ajuta.
Tăcere. Tăcere mai rece decât pământul și mai
îngrozitoare ca moartea. Un timp de meditație în care cei doi
își simțeau sângele arând prin viață, își simțeau lacrimile și
nenorocirea destul de aproape. Fata ar fi vrut să plângă dar
n-o mai făcuse în fața lui. Era conștientă că totul se
dizolvase, iubirea și sufletul hotărând ce e de făcut. Credea
că nici n-are să-i mai pronunțe numele, umil acum, credea în
clipa de despărțire aprinsă de o blestemată întâmplare. Și
totuși dragostea poate birui peste furtuna destinului ridicând
vălurile vieții. Inginerul îi căută mâna caldă pe care nu i-o
sărută ci o ținu îngândurat într-ale sale.
- Nu fi supărată. Te voi ajuta chiar dacă... așa cum
am știut-o are să mi te răpească unul mai tânăr, mai...
Cuvintele o îngrozeau. Considera experiența
bărbatului numai un reper pe care se sprijinea stăpânirea de
sine. „Faptul că el a reușit cel dintâi să străbată calea
ascuțită de incertitudini și mâhniri, este numai datorită
experienței” gândi Elena pradă unui soi de furtuni.
- Acum, scuză-mă două minute. Merg până la
secretariat și revin.
- Desigur, șopti aproape neauzit ea privind afară
unde norii începuseră a se topi în nectarul luminii și căldurii.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  112
De undeva, de sus, curgeau crenguțe spicuite de frunzele din
care ieșeau mâțișori galbeni. Era ca o salcie fără trunchi din
a cărui punct finit izvora viața, poate dragostea.
- Am sosit. Cred că nu te-ai plictisit. Dar... mi-au
dat telefon de acasă, s-a ivit o problemă grea, grea.
Elenei i se păru neverosimilă vestea dar nu avea
dreptul să-l condamne. Ba chiar găsi „filozofică”
modalitatea lui de a se retrage în singurătate, în mai multă
trăire, în sine însuși.
Au plecat nu înainte ca el să-i sărute patern fruntea
destul de fierbinte. I se păruse inexplicabil de anormal
gestul: ,,Vrea să înțeleg că pentru mine nu mai este decât un
bun îndrumător? Un tată sau poate un tutore... Dar e
imposibil?! Nu. El a vrut doar așa, din plăcere să mă sărute
părintește pe frunte. Și totuși...” Pe un fundal deloc
indiferent încolțiseră decepții nebuloase, reproșuri,
remușcări mascate de întrebări dezacordate. Și toate acestea
datorită faptului că i se făcuse teamă de o hotărâre a lui ce ar
fi putut să-i distrugă așa-zisa viață. „E îngrozitor. Ne-am
petrecut doar câteva clipe împreună și totuși am trăit intens.
Mi-e dor de el, de dragostea lui ascunsă astăzi într-un
mister. Dacă l-aș întreba ar răspunde că acel mister sunt eu;
și curios, nu simt nimic străin în mine ci dimpotrivă mi-am
pierdut și din ceea ce este al meu. Ori poate nu fac distincție
și tot ce am este al lui, sunt prea plină de dânsul?! Puțin mă
interesează... și-aș vrea să-l văd. Mi-e dor, un dor nebun îmi
sfâșie sufletul, brațele, mintea, fruntea. Ah, paternul sărut!
M-a ucis fără să vrea, m-a ucis, dar la fiecare vorbă a sa am
să mă nasc, am să înfloresc numai pentru el, am să mă
desprind de trunchi pentru o oră de iubire eu el, pentru el...”
Pașii i se îndreptau nehotărâți și leneși spre undeva
anume, unde nu putea ajunge mai repede: o bancă istovită
de timp și cunoaștere la umbra unui brad. „Uite! Te-am
regăsit, Teo. Ai uitat, e banca noastră. Aici mi-ai spus
cuvinte îmbătătoare, că mă iubești, în superlativul
sincerității și delicateții. Nu spuneam nimic și mă înțelegeai.
Acum mă reîndrăgostesc fără voia ta de tine. Te caut și te
găsesc pretutindeni: în soare, în flori, în ochi, în mine...”
Pe bancă un porumbel își odihnea puritatea. Era alb
și gingaș, asemeni sentimentelor. „Prea multă iubire, ori
prea puțină. Dacă o pierd?” Mângâie temătoare banca
răsfoind parcă vagi amintiri. Fâlfâitul de aripi, ca foșnetul
unui sărut o înștiință că porumbelul își luă zborul. „S-a dus
iubirea mea ! Ba, nu, există, îl simt prea aproape. Uluitor și
totuși trist, hm! iubire, iubire, cuvânt viclean și cerșetor.
Blestemată geneză. Ce frig și totuși soarele îmi zâmbește.
Sunt bolnavă: de viață, de iubire, de el, de mine...”
 
  „Nu  există  suflet,  oricât  de 
 
  aspru,  care  să  nu  cedeze,  mai 
  devreme  sau  mai  târziu,  în  faţa 
  dragostei.” 
 
   Pierre Corneille
 

PROZĂ
Blestemul Prutului (fragment din roman)
Spre sfârşitul aşteptărilor
veacului de apoi, când vetrişenii
aşteptau anul 2000, anul patimilor,
cu frica în sân şi cu crucea mare,
bătrânul Prut curgea liniştit,
mângâiat de cântecele păsărilor,
crapii făceau horă în bălţile
acoperite cu nuferi şi pănăşiţă cu
spicul despletit şi mirosul de fân înflorit acoperea satul.
Pe deal, cireşii cu crengile atârnate până la
pământ parcă făceau cu mâna la fete să-şi pună cercei
din cireşe rumene la urechi. Copacii cu fructele pe
frunte păreau străjeri ce păzeau bătrânul sat.
Bujorii îşi scuturaseră petalele şi trandafirii
îmboboceau în plâns de clopot. Porţile erau împodobite
cu crengi de plop şi salcie. Ce frumuseţe! Dumnezeire
din cer până dincolo de lume!
Era Duminica Mare - Sfânta Treime. În biserică
slujea părintele Vasile, cu cădelniţa plină de tămâie, din
care fumul se ridica până în turla bisericii şi acoperea
feţele smerite, îngenuncheate, ce se rugau pentru ploaie
curată şi mană. Peste sat se aşternuseră nori ca de
plumb, tunete şi fulgere se îmbrăţişau cu turla bisericii.
Din cer curgea ploaie ca o perdea de fum. Mirosul de
ploaie a înveselit feţele mohorâte. A plecat fiecare la
casa lui.
Catinca, o femeie uscăţivă, îşi tot freca mâinile,
din când în când îşi mai făcea semnul crucii şi
bolborosea:
- Puii mei! Puii mei! şi strigă:
- Fă, Mariţo! Hai cu mine, că pe vale a luat
puntea apa. Hai să mergem pe uliţă pe la spanchiu
Schiopu.
Mariţa, cu lumânările într-o mână şi cu prescura
în cealaltă, mergea cu picioarele goale prin glod. Iar
când câte-un fulger spinteca satul, se opreau şi îşi
făceau cruce:
- Mariţo, tu nu eşti udă! Lacom din fire, vrea ca
şi Mariţa să-i arate că este udă până la gât.
Mariţa, nervoasă, zice:
- Ai tu noroc de ce ai, că vin de la biserică, că
altfel ţi-aş face eu de nu te-ai mai spăla nici cu apa
Prutului.
- Da ce, fa Mariţo, te-ai făcut sfântă? Te duci la
biserică, vrei să te ierte sfânta Paraschiva ce-ai făcut în
tinereţe?
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  113
Ioan MÂCNEA VETRIȘANU - Vaslui
- Da ce-am făcut, măi, lup flămând?
- N-ai făcut rău. Ai făcut mult bine, Mariţo,
când cu războiul, ai învăţat toţi soldaţii să joace...
Când aude Mariţa de soldaţi, i se suie sângele în
creştetul capului şi se repede la un gard să ia o spetează
să-i dea de cheltuială. Lupuşor, văzând că nu-i a glumă,
zice:
- Staţi, femeilor, cred că nu v-au apucat
Rusaliile. Astăzi este Duminica Mare, Sfânta Treime.
Mai spuneţi că veniţi şi de la biserică. Face-vă-ţi cruce,
să treacă ceasul cel rău. Ce-aveţi cu mine? Eu merg în
drumul meu. Caut fata, pe Tasia, că mai bine-aş fi avut
zece băieţi decât pe Tasia. Îi plecată din dragul
dimineţii. Cu vremea asta, să nu fi păţit ceva.
- Lasă, măi Costică, că lucrul rău nu piere.
N-are cui semăna? Bucăţică tăiată bunică-sa Soltana.
- Aşa sunt fetele. Tasia nu-i de-aceea. Este
mică, abia a-mplinit 17 ani la Ispas. Căutaţi-vă de drum
şi nu vă mai legaţi de bărbaţii femeilor. M-oi întâlni cu
bădiţa Neculai şi ţi-oi face eu un pomelnic, Mariţo! Şi
pleacă ușor și cu sacul în cap, bodogănind.
- Hai, soro Catinca, să mergem. Ne-a ieşit
necuratul în faţă cu sacul în cap, ca un fariseu flămând
de femei. Auzi, soro, îmi face pomelnic. Parcă ar fi
popă. Da zău aşa.
- Mariţo, hai să mergem. Ducă-se învârtind ca
ciocârlia de flămând.
- Doamne, ce mânie! Catinca, scoţându-şi cu
greu câte-un picior din glod, zice:
- Fa, Mariţo, nu-i a bine! Eu zic că este un
semn. Aşa mânie chiar în ziua Treimei!
- Şi Duminica Mare! îi răspunde Catinca.
- Eu am să întreb pe părintele.
- Ce să-1 întrebi? Despre mânia de azi nu ştie el.
- Daʼ ce ştie el?
- El ştie să strângă banii şi colacii şi să mai tragă
cu ochiul la câte-o fetişcană frumoasă la slujbă.
- Bate-te cu palma peste gură, Catinco.
Păcătuieşti, de asta nu mai plouă.
- Nu te mai saturi de ploaie. Ţi-a luat apa şi
puntea de pe pârâu şi tot nu-ţi mai ajunge.
- D-apoi cred că m-a luat gura pe dinainte. Da
mă gândesc la tine, fa, că ţi-aştepţi ceasul şi n-a veni
să-ţi citească stâlpii. Iar mă-ntorc, ce-a mai fi şi cu
stâlpii ăştia! N-au mai fost bătuţi şi sfinţiţi stâlpii de la
 

punte, şi tot i-a luat apa şi acuʼ mă chinui pe uliţa
şchiopului.
- Taci, fa, că te-a auzi că-1 faci şchiop şi ţi-a
părea dealul vale.
Pâraiele curgeau rostogolindu-se spre gârlă.
Ici-colea câte-un vetrişan cu sacul în cap îşi căuta
odraslele, alţii vitele. Catinca, mai bărbătoasă, udă până
la piele, zice lui Costică Lupuşor:
- Daʼ ce ţi-ai pus sacul în cap, măi Lupule,
parcă eşti o momâie. Ţi e frică că te topeşte ploaia!? Şi
ridicând fusta:
- Uite, sunt udă toată! Lui Lupuşor îi tremura
mustaţa şi trăgea cu ochiul pe sub sac şi, mirându-se,
zice:
- Atâta-mi mai trebuie, să audă Neculai al
meu. Cât este de gelos, mă mănâncă. Mai bine să-i ardă
casa decât să audă o vorbă despre mine, d-apoi un
pomelnic. Cât sunt de udă, cred că deseară dorm cu
cucuvelele sub pod la gârlă.
- Lasă, nu te mai văicări. Dormi la mine. mai
bine decât sub pod. Vasile al meu, îl ştii doar. Când
vine la noi câte o vecină, toată lumea i-a lui. Nu vede,
dar simte. Are miros cum îi câinele lup. Nu alege. Ce-i
cade în mâini, descântă, are leac, Mariţo, la acele
repezite de bărbaţi. Pe mine mă dor şalele şi-n prag, dar
nu poate. N-are leac. Spune c-am fost repezită prea tare
înainte şi nu se mai lipeşte descântecul orb. Daʼ mi-oi
găsi eu leacul.
Ploaia se oprise şi norii alergau peste sat.
Cocoşii cântau în plină zi ca o fanfară. Lumea ieşea la
porţi, discutau despre ploaia mânioasă. Mătuşa Catinca
şi Mariţa mai aveau de mers până acasă. În dreptul
casei lui Zmeu se auzeau vaiete de femeie. Unturică era
la poartă. Catinca zice:
- Bună ziua, bădie Toader! Ce faci? Ce să fac?
Pasc bobocii. Daʼ de unde vin gospodinele?
- De la biserică! răspunde Mariţa.
- Bine-a mai plouat! V-aţi rugat, sunteţi bune
la suflet. Cum vorbeau ei, din curte a ieşit baba Tinca,
doftoroaia satului, cu frunză de cucută lipită de nas, cu
ochii mijiţi de rachiu de la lehuză. Zice:
- A venit!
- Cine? întreabă cei de faţă.
- Zamfira a descărcat carul. Ai un băiat, Zmeule.
Seamănă cu tine bucăţică tăiată. Catinca ia pe Zmeu la
rost.
- Apoi bine, bădie Toader, ai oameni noi şi
matale paşti bobocii?
Zmeu, şugubăţ din fire, zice:
- N-am însemnat ziua. Nu mă aşteptam chiar
astăzi, în ziua Treimei. A venit mai înainte, s-or fi
amestecat cârdurile! Şi râde cu poftă. Mamă e numai
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  114
una, taţi câţi... şi luându-le de braţ, le-a împins pe
poartă. În casă, Zamfira, cu obrajii ca doi trandafiri şi
cu boabe de sudoare pe frunte, zice:
- Bine aţi venit, gospodinelor!
- Să-ţi trăiască fecioraşul, Zamfiro!
- Şi să-i ajungi fericirea! zice Mariţa. Baba
Tinca, cu ventuza plină cu rachiu le îndeamnă să bea.
După ce au luat câteva ventuze cu rachiu, au început să
cânte i să laude noul născut:
- Pitiu, să nu fie de deochi! Ce frumos e! Zmeu
leit, frumos îngeraş! Şi îşi dădeau ghiont una la alta.
- Uite, soro, ce dolofan, mănâncă mămăligă.
Zamfira zice:
- Stuchiţi, fa fleoarcelor, să nu-mi deocheaţi
băiatul. Moaşa, văzând că gluma se îngroaşă, zice:
- Hai să mergem. Mai veniţi mâine cu merinde.
Zmeu, bucuros că mai are un băiat, le mai dă
câte un stacan de rachiu şi le petrece până la poartă,
Catinca şi Mariţa, mergând spre casă, tot şopteau:
- Soro dragă, daʼ nu-i făcut copilul de Zmeu,
cum nu sunt eu preuteasă. Zmeu îi mai frumos. N-ai
văzut ce copil urât, cu nasul turtit, buzat, cu urechile
lipite, cu părul streşină şi ochii ţintiţi! N-ai văzut ce
zdravăn este? Zmeu este delicat.
- Taci, Mariţo, nu-mi mai aduce aminte, că mi-i
frică.
Şi, cu şoapta cât ciobota, până seara ştia tot
satul. Cu chiu cu vai au ajuns acasă. Neculai Spânul,
bărbatul Măriței, o aştepta la poartă cu reteveiul.
Mariţa, văzând că nu-i a glumă, se face că plânge.
- Neculai, n-am şi eu bărbat ca toate femeile,
după inima mea.
ACROBAȚI - pictură de Letiția Oprișan
 

PROZĂ
EMERGENŢĂ
Ofelia nu-şi mai făcuse de
multă vreme apariţia în preajma
flaşnetarului. Odată cu trecerea anilor,
entuziasmul aşteptării lui scăzuse,
apariţiile ei feerice devenind amintiri
frumoase, care îl mai bântuiau uneori, în
serile lungi ale verii.
Când mai erau cam două
ceasuri până la lăsarea nopţii, parcul se golea de oameni şi faptul
acesta îi apărea ca fiind tare ciudat. „De ce or fi plecând ei chiar
acum, când seara este mai frumoasă, când atmosfera se încarcă
de mister?” - se întreba în sinea lui, contrariat. „Ei sunt fii ai
zilei, iar eu un trubadur rătăcit al înserării?” Pentru nimic în
lume n-ar fi plecat din parc în ceasurile acelea. Privea cum
oamenii se retrag încet, îndepărtându-se parcă instinctiv de
misterul care urma să se aştearnă tăcut, înfiorând frunzişul
încremenit al pădurii. Simţea frumuseţea înserării cu toate
antenele fiinţei şi tresărea conştientizând brusc o realitate care îl
deruta uşor: „Sunt singur!” Privirile i se opreau asupra
papagalului şi îi părea că pasărea simte deruta lui şi că participă
la ea. „Am rămas doar noi doi în acest mister tulburător...” -
spunea în sine, şi papagalul se agita pentru câteva clipe, parcă
recepţionând mesajul emis de mintea muzicantului. „Dacă o
femeie m-ar aştepta acasă, oare aş pleca şi eu ca toţi ceilalţi,
pentru plăcerea clipelor petrecute cu ea?” - se întreba. Misterul
punea deplin stăpânire pe fiinţa lui şi simţea că poate să
comunice cu copacii, cu păsările ascunse în frunziş, cu gâzele
din iarbă... Castanul bătrân, care-i era prieten, îi îngâna un cântec
ce suna ca un susur blând şi subţire. Într-una din aceste seri, a
venit către el un înger îmbrăcat în alb, încins cu un brâu de aur,
şi i-a dat cartea în care este scris despre Stăpânul Mării şi al
vântului, Cel care îi apăruse în vis.
Într-una din aceste seri, a venit, atunci când nu se mai
aştepta, conturându-se diafan în aerul serii, Ofelia.
- Bună seara, dragul meu! Ştiu că nu mă mai aşteptai.
Am întârziat mult...
- Bună seara! Aşteptându-te, anii au trecut peste mine.
Poate că tu ai existat mereu în misterul înserării, care mă
cuprinde ca o vrajă, dar eu n-am ştiut cum să te găsesc...
- Poate că n-ai ştiut să mă chemi. Te-ai risipit chemând
tot felul de femei care te admirau, şi puterea chemării tale a
scăzut. Doar chemarea ta mă poate aduce lângă tine. Totuşi nu
pot să te las singur, universul m-a legat pentru totdeauna de tine.
Sunt sufletul tău pereche.
- Deşi nu ai venit de multă vreme, sufletul îmi spunea
că ai să vii, că nu se poate să nu vii. Poate că e timpul să devin
înţelept şi să te chem doar pe tine. Am nevoie de tine! Te aştept
să vii deplin în lumea mea. Acum, te văd doar eu. Eşti ca o
adiere de vânt, care-mi vorbeşte... O adiere de vânt s-a pornit
într-adevăr şi aerul s-a colorat în azur şi s-a rotit într-un vârtej
care a ridicat-o şi a făcut-o nevăzută pe femeie.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  115
Cosmin PREDA - Vaslui
- Te sărut, dragul meu! a mai apucat ea să spună.
„De ce ai plecat atât de repede?” spunea, în gând, flaşnetarul.
„Ce taină a firii îţi revendică fiinţa? Încă nu este timpul să rămâi
cu mine?” Răspunsul a venit şoptit, adus de o adiere de vânt:
„Da, încă nu este timpul!” „Înseamnă că ai aşteptat ani buni ca
eu să mă schimb, şi această schimbare încă nu a avut loc...” - şi-a
continuat el şirul gândurilor. „Când mă voi schimba, când voi
exista numai pentru tine, doar atunci voi avea puterea să te chem
să vii definitiv în viaţa mea.” Simţea că apariţiile eterice ale
Ofeliei aveau menirea de a-i face clar chiar acest adevăr, dar
tumultul temperamentului său l-a ţinut multă vreme (prea
multă!) departe de înţelegerea corectă a lucrurilor. Ca niciodată,
gândurile îi erau extrem de limpezi, de parcă ar fi fost nişte
mesaje pe care mintea lui le recepţiona din afara ei. Înţelegea că
a trăit multă vreme luându-se mai mult după dorinţele sufletului
decât după înţelepciune, îndrăgostit mereu de natură, de artă şi
de femeile frumoase. „Totuşi numai o femeie este a mea.
Universul este zgârcit şi sever în această privinţă.” - reflectă şi
zâmbi.
Înţelegea că Ofelia există fizic undeva, că aşteaptă, ca
şi el, ca drumurile lor să se întâlnească. În imaginaţia lui, o vedea
mereu îmbrăcată în alb şi-i venea să creadă că este vorba despre
o femeie deosebită, cu sufletul foarte curat. Dacă dispărea atât de
repede, era din cauza unor energii joase ale fiinţei lui, care sunt
incompatibile cu energia înaltă a chipului ei eteric. „Dacă fiinţa
mea ar fi vibrat la fel de înalt ca a ei, de multă vreme ne-am fi
întâlnit în realitate.” - gândi, cu o uşoară tristeţe. „Absenţa ei m-a
făcut să visez atât de mult, şi visarea mi-a adus în suflet
frumuseţea necuprinsă a universului. De asta nu regret prea mult
acest timp.”
Au trecut mai multe luni de zile de când flaşnetarul a
intrat într-un timp de purificare a fiinţei lui. Sufletul îşi dorea
mult asta, şi gândurile lui, toate, se pliau pe această dorinţă a
sufletului. Aşteptarea îi era mai plină de speranţă, iar misterul
înserării îi părea din ce în ce mai blând şi mai prietenos. Într-una
din seri, Ofelia a venit. El îi presimţise venirea şi avea
presentimentul ciudat al plecării cu ea.
- Te voi lua cu mine, nu te voi abandona! i-a zis
papagalului.
Femeia a apărut desprinzându-se uşor din desişul
copacilor.
- Bună seara, dragul meu! Am răspuns chemării tale.
De acum înainte, nu ne vom mai despărţi!
Aerul serii s-a colorat din nou în azur şi un vârtej de
vânt i-a cuprins, prinzând şi flaşneta şi papagalul, făcându-i
nevăzuţi. Aşa s-a întâmplat. Orăşenii s-au întrebat multă vreme
în legătură cu dispariţia muzicantului, fără să găsească vreun
răspuns satisfăcător. Cu trecerea timpului, personajul
flaşnetarului intra din ce în ce mai mult în legendă...
Totuşi, în alt oraş, un domn chipeş şi elegant se plimba, seara, la
braţ cu o femeie frumoasă, prin parcul mare...
 

ISTORIE
O filă de aur a istoriei noastre:
Asociaţia de luptă pentru Unire ‐ 160 de ani !
Despre Unirea Principatelor
Române, măreţ ideal al Revoluţiei
de la 1848, s-a tot scris şi tot se va
mai scrie cu litere luminoase în
cartea de aur a istoriei noastre.
Chiar dacă Revoluţia
paşoptistă, care a zguduit întreaga
Europă, a fost înăbuşită, chiar dacă
tinerii revoluţionari au fost prigoniţi, pentru cei din
Principatele Române visul de unire nu s-a stins
niciodată, acesta continuând să însufleţească lupta plină
de îndârjire a unioniştilor, îndeosebi a celor ieşeni, către
o Românie independentă şi prosperă. După întoarcerea
din exil, animaţi de acelaşi sfânt ideal, ei au continuat
strădania şi lupta lor pentru înfăptuirea Unirii şi,
înfruntând vigilenţa şi măsurile represive ale
autorităţilor fanariote de atunci, au adoptat metode şi
forme noi, adecvate vicisitudinii vremurilor, ale acestei
lupte suversive pentru înfăptuirea Unirii, înscriind,
astfel, în „cronica română” nenumărate pagini
glorioase şi memorabile.
Una dintre aceste pagini nepieritoare, de trudă
şi luptă a unioniştilor ieşeni, a fost scrisă, fără tăgadă, în
ziua de duminică, 25 mai a anului 1856!
Atunci, în curtea gospodăriei, de sub dealurile
Vişanului, a fiicei unionistului Petre Mavrogheni,
căsătorită cu comandantul regimentului din dealul
Copoului, în primele ore ale după-amezii s-au adunat la
„sfat de taină” numeroşi unionişti ieşeni, luând loc cu
toţii la masa întinsă sub măreţul castan din grădina
gazdei, ce impresiona prin impozanta sa coroană,
împodobită generos cu minunatele sale candelabre de
floare şi ferea destul de bine pe participanţi de
eventuale „priviri indiscrete” ale iscoadelor ocârmuirii.
La sfatul „tăinuit” au participat mai toţi dintre
acei care şi-au asumat răspunderea de a sluji, cu cugetul
şi fapta, măreţul ideal al Unirii: Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, Costachi Negri, Dimitrie Ralet,
Constantin Hurmuzachi, Petre Mavrogheni, părintele
arhimandrit Neofit Scriban, Costachi Rolla, Anastasie
Panu, Dimitrie Cozadini, Manolache Costache
Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti, Dimitrie
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  116
Mihai CABA - Iași
A. Sturdza, Nicolae Şuţu ş.a., în total mai mult de două
duzini de boieri patrioţi şi unionişti înflăcăraţi.
Sosise vremea faptelor concrete. Sosise timpul
de „a bate fierul cât e cald”!
Pentru a da consistenţa necesară împlinirii
neîntârziate a măreţei lor cauze, Mihail Kogălniceanu,
care a prezidat şi această nouă întâlnire (după „eşuarea”
celei din seara zilei de 22 mai, „tăinuită” de casa lui de
pe Copou!), a propus înfiinţarea Asociaţiei de luptă
pentru Unire, organism clandestin şi lucrativ care să
capaciteze toate forţele şi mijloacele necesare, atât în
planul intern al Principatelor, cât şi în planul extern al
cancelariilor marilor puteri, pentru a se face paşii
necesari şi hotărâţi spre Unirea Principatelor Române,
apoi a prezentat Programul acţiunilor imediate şi de
perspectivă ale acesteia şi a trecut la alegerea unui
Comitet unionist.
Pe măsură ce argumentata sa pledoarie se
avânta detaliat în prezentarea căilor de urmat şi a
misiunilor de îndeplinit în perioada imediat următoare,
ea s-a transformat, treptat, într-o însufleţitoare chemare
ce a aprins entuziasmul general; timp în care Vasile
Alecsandri a compus ad-hoc şi a recitat la sfârşit cu
mult patos poezia „Jurământ”, devenită ulterior deviza
unioniştilor ieşeni.
Sub acest măreţ castan
Noi jurăm toţi în frăţie
Ca de azi să nu mai fie
Nici valah, nici moldovan!
Să fie numai români,
Într-un gând, într-o simţire
Şi să ne dăm mâni cu mâni
Pentru-a ţării fericire!
Din toate piepturile a răsunat la unison şi
puternic: Jurăm! şi, însuşi, castanul a foşnit înrâuritor şi
aprobator din tot frunzişul şi din toate florile sale
minunate.
Aceasta este pagina de aur a istoriei noastre,
scrisă la 25 mai 1856, sub măreţul Castan de la
Vişan, care consfinţeşte plămădirea actului istoric al
Unirii Principatelor Române!
 

Se împlinesc, iată,
de la acest moment crucial
160 de ani!
Ce-a urmat acestui
moment, ştim cu toţii; După
mai puţin de trei ani de la
rostirea „Jurământului”,
urmându-şi neabătuţi şi
îndârjiţi calea luptei pentru
Unire prefigurată sub
„măreţul castan”,
determinând marile puteri
să le accepte dorinţa şi
Lecţie de istorie sub Castanul Unirii 
trecând peste piedicile
puse în fel şi chip, între care şi anularea „alegerilor
măsluite” din 1857, Visul Unionist s-a împlinit la 5 şi,
respectiv, 24 ianuarie 1859, când, mai întâi Moldova şi
apoi Muntenia (sub presiunea maselor populare!), au
ales acelaşi domnitor: Alexandru Ioan Cuza!
Meritul incontestabil al unioniştilor ieşeni avea
să fie subliniat peste vreme cu prestanţă de către ilustrul
nostru istoric şi junimist, A.D. Xenopol:
„Să nu se uite un lucru: dacă unirea s-a făcut,
ea s-a datorat în exclusivitate Moldovei şi anume
centrului ei, Iaşul, care sângerează şi astăzi de jertfa
făcută pe altarul neamului.”
Dar, poate cea mai adevărată poveste a Unirii
vine, desigur, de la singurul martor în viaţă(!) al
acelor vremuri istorice în care s-a plămădit şi înfăptuit
Unirea Principatelor: măreţul castan de la Vişan, din
marginea Iaşului, devenit, în urma (re)descoperirii lui,
din 2004, Castanul Unirii de la Vişan - dublu
Monument, al Naturii, prin dimensiunile sale măreţe
ale înălţimii, ale trunchiului şi coroanei sale, cât şi a
vechimii sale, de peste 270 de ani, fiind unicat în
România(!) şi al Istoriei, prin importanţa sa de a fi fost
„gazda” întâlnirilor de taină ale unioniştilor ieşeni,
fiind, astfel, denumit şi Castanul Unirii.
Pe cât de mare îi este importanţa sa, pe atât de
urgisită i-a fost istoria sa seculară. Minimalizat şi neluat
în seamă de autorităţile de dinainte de 1990, uitat şi
ignorat de autorităţile de după, graţie preocupărilor
distinsului prof. univ. Mandache Leocov, măreţul
Castan de la Vişan a fost redescoperit, în anul 2002, în
proprietatea d-nei Margareta Crăescu, în urma
perfectării legale a unui schimb de teren între Focşani şi
Iaşi. Pe baza documentaţiei de specialitate întocmite de
domnul profesor, Consiliul Judeţean Iaşi a emis
Hotărârea nr. 8/2004, prin care castanul măreţ de la
Vişan a fost înscris în rândul monumentelor de prim
rang ale Direcţiei de Patrimoniu şi Monumente Iaşi.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  117
Cu toate acestea şi tot de atunci, de 12 ani
încoace, acest unic Monument viu al Unirii este lipsit
de ...grija autorităţilor îndrituite ale statului, începând
cu Primăria Bârnova şi terminând cu Ministerul
Culturii, aflându-se în continuare într-o proprietate
privată!
Noroc de un grup de inimoşi veterani, ce s-au
constituit ad-hoc în cenaclul „Castanul Unirii de la
Vişan”, şi care, avându-i în frunte pe profesorul
Leocov, pe inginerii, Pânzariu şi Arsene, pe profesorii
Elena Roşu şi Ion Moţ, pe colonelul Petriţa, pe pictorul
Eugen Mircea, pe anticarul Dumitru Grumăzescu, pe
cucernicii preoţi, D. Olteanu şi D. Carp şi pe alţi
iubitori ai Castanului, desfăşoară la Castanul Unirii şi la
micul monument ridicat aici în memoria unioniştilor
ieşeni, la fiecare 24 ianuarie şi 25 mai, cu largul
concurs al proprietăresei Margareta Crăescu, acţiuni de
suflet pentru copiii de la şcolile din comuna Bârnova şi
unele de la Iaşi, cât şi pentru toţi acei care doresc să se
pătrundă de măreţia şi mărturia de peste veac a
Castanului Monument.
Iarna, la 24 ianuarie, Hora Unirii la Castanul Unirii
În spiritul tradiţiei Cetăţii ieşene, aniversarea
celor 160 de ani de la constituirea Asociaţiei de luptă
pentru Unire capătă valenţele unui strălucit demers
pentru cauza sfântă a Unirii, iar rememorarea acestuia
se înscrie în rândul aniversărilor sale de mare prestanţă.
Iată, de ce, manifestarea tradiţională din 25 mai 2016,
de la Castanul Unirii de la Vişan, închinată aniversării
celor 160 de ani de la constituirea Asociaţiei de luptă
pentru Unire, cunoscută şi sub numele de „Societatea
Unirii”, trebuie să fie una strălucitoare, în ciuda
neimplicării autorităţilor îndrituite ale statului, plătite
pe buni bani publici.
Deci, hai să dăm mână cu mână,
Să-ncingem hora cu iubire,
Castanu’-n veci să ne rămână
Un Monument Sfânt de Unire!
 

ISTORIE
LA 98 DE ANI AI ACTULUI UNIRII DE LA CHIȘINĂU
Departe de gândul de
a mă „lustrui”, vorba
Poetului nostru Absolut, dar
găsesc de cuviință să spun
mai întâi, că sunt român
basarabean, basarabean nu
„moldovean”, expulzat în
Martie 1974 de la Chișinău
„pentru naționalism
românesc și propagare a
culturii occindentale la radio si televiziune”, precum
și ca „dușman al poporului moldovenesc”! Deși un
astfel de popor nu există!...
Doresc să se mai știe că ceea ce am a spune în
continuare are ca titlu „98 de ani ai Actului Unirii de
la Chișinău”. Comemorare ce nici de data asta nu ne dă
prilej de euforie, ci de doliu național!...
Deși, prin traco-geto-daci, prin Doina și
Miorița, basarabenii se află acolo unde se afla de când
lumea!
Drept care, din punct de vedere istoric și
național, nu e corect, normal și cu atât mai mult,
românește, să-i băgăm pe basarabeni, nord-bucovineni
și herțeni în categoria „românilor de pretutindeni”!
Un lucru e cert: Reîntregirea teritorială a
României în granițele ei firești de la 1600 și 1918 nu se
face, cum se zice, din cauza rusofonilor și rusofililor de
la Chișinău, în frunte cu zișii președinți și premieri de
zisă țară!... Plus cei 101 ziși deputați!... Ca să nu zic
„paraziți sociali”, cum se zice! 101, la câteva milioane
de locuitori!
Rostesc cuvântul Reîntregire și, pentru nimic
în lume, nu mi s-ar învârti limba să zic „Republica
Moldova”, ca un al doilea stat românesc!... Nici
„Muscalii de-a călare”, cum le zicea rușilor Eminescu
în nemuritoarea-i Doină, cu „De la Nistru pân-la
Tisa”, n-au îndrăznit de-a lungul a 106 ani de ocupație
să-i zică Basarabiei… „Moldovă”, ci, „Bessarabscaia
Gubernia”!
De unde, încă și încă o dată, protestul
categoric al Asociației Mondiale „Pro Basarabia și
Bucovina” contra lipsei totale de românism a
guvernanților bucureșteni în problema problemelor
românești: readucerea la țara-mamă România a
Basarabiei, Nordului Bucovinei și Herței
Dorohoiului!...
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  118
Nicolae LUPAN - Republica Moldova
…Mi s-ar putea obiecta că, chipurile, ce
pretenții se pot avea la niște rătăciți ca Snegur,
Lucinschi, Voronin, Timofti, când Ion Iliescu și Petre
Roman nu au vrut să facă Reîntregirea la 1990 și
1991?!... Când „neamțul” (!), cum se vrea Klaus
Iohannis, ca președinte al României îl asigura, la
Bruxelles, pe ocupantul ucrainean Piotr Poroșenko de
susținere în conflictul Kievului cu Moscova?...
Când același Iohannis, și tot la Bruxelles, cerea
cu totală lipsă de scrupule „europenizarea” zisei
Republici Moldova în afara României!... Altfel zis: „noi
românii, voi basarabenii”!
În plus, auzind la radio, cu dezgust total,
nesăbuințele antiromânești privind născocitul holocaust
evreiesc din România anilor 1941-1944, nesăbuințe
debitate în Israel de președintele Iohannis, mi-am adus
aminte de zicerea: „Iartă-l Doamne, că nu știe ce
face”!..
Nu-mi rămâne decât să regret că la chemarea
mea, în turul 2 al ultimelor alegeri prezidențiale, „Pro
Basarabia și Bucovina” a făcut campanie electorală
pentru Klaus Iohannis!
… Ce să mai zicem dar de un Titus Corlățean,
de un Gabriel Basarabescu, de un Vasile Dâncu care, la
Radio România Actualități, îi numeau pe românii
nord-bucovineni „minoritate națională” și „ucraineni
de origine română”?!...
Să nu știe acești repetenți la Istoria Neamului
ce înseamnă colonizare ruso-ucraineană și deportare în
fund de Siberii?!...
Să nu fi citit și ei pe undeva că statisticile de
până la 1775 nu atestă în Arboroasa niciun
ucrainean!... Iar în Basarabia de până la 1812 - nici un
rus!
Să nu fi auzit ei, fie și de la subsemnatul, că
abia după ce Iosif al II-lea de Habsburg scuti acest ținut
de impozite și de serviciul militar pentru 50 de ani, dat
fiind faptul că în Rusia milităria ținea până la 25 de ani,
ucrainenii începură să dea năvală ca lacustele în
Arboroasa?!... Și pentru că acesti venetici slavi nu
puteau rosti diftongul „oa” Arboroasa deveni
„Bucovină”!... Adică, „țară a făgetului”, de la rusescul
„buc” (fag)!
… Ca fondator și animator de 42 de ani al
Asociației Mondiale „Pro Basarabia și Bucovina”, cu
sediul la Paris și cu zeci de mii de membri în 25 de țări
 
  
ale lumii, inclusiv în România unde, la 11 Ianuarie ... Nenorocul nostru al românilor a făcut ca nu
1990 am adus-o ca filială, spre sfârșitul anului 1993 numai de la 1944, ci și de la 1990 încoace, să nu avem
număra pe tot cuprinsul țării 180 de filiale cu peste guverne cu adevărat naționale care să pună deschis în
100.000 de membri cotizanți! Formidabil! Din păcate, fața lumii problema reîntregirii teritoriale a României!...
atunci, nu și acum! În Euorpa nu va fi dreptate și pace atâta timp
Un singur exemplu de formidabilitate de cât Moscova și Kievul nu ne vor restitui tot ce ne-au
neuitat! În ziua de 28 Noiembrie 1990, la 72 de ani de furat prin pactul Ribbentrop-Molotov, nul și neavenit
la readucerea Bucovinei la țara mamă - România, în până și pentru Kremlin!
Piața Centrală a orașului Alba Iulia, mi-a fost dat să Cât despre sus-pușii noștri de azi de la
vorbesc în fața a 15.000 de români adunați de Pro Cotroceni, de la Casa Poporului și de la Palatul
Basarabia și Bucovina de atunci, din cele 10 provincii Victoriei, aceștia, nu au dreptul să întoarcă, la infinit,
românești! Inculsiv, deci, Basarabia, Nordul Bucovinei spatele istoriei noastre celei adevărate dintre Nistru,
și Herța lui Gheorghe Asachi! Tisa, Dunăre și Marea Neagră!...
Ceea ce mă și face să afirm categoric că, prin Așa să ne ajute Dumnezeu!
numele ce-l poartă și scopul ce-l urmărește, București, 27 Martie 2016
Reîntregirea teritorială a României, această
formidabilă formațiune asociativă este profund
politică!
Căci, poate fi oare o politică mai politică decât
politica refacerii României în granițele ei mai mult
decât bimilenare?!
Și dacă-i așa, și așa este, mă întreb: De ce,
adicătelea, de această adevărată politică națională
trebuie să se ocupe de decenii „Pro Basarabia și
Bucovina” și nu președințiile, guvernele și parlamentele
României?
... Actul Final de la Helsinki privind zisa
„inviolabilitate” a granițelor de după cel de-al doilea
război mondial?! Să fim serioși! Unde-i Uniunea
Sovietică?... Unde-i Jugoslavia lui Tito?... Unde-i
Germania zis democrată?... Unde-i Cehoslovacia lui
Dupcek?... Unde-i diplomația românească a
reîntregirii...
… Găsesc de cuviință să mă refer la încă o
nesăbuință anti românească: TVRi!... Televiziune ce,
prin răufăcătoarele ei emisiuni de ridicare în slăvi a
„fugiților” din Țară în căutarea ziselor „copite de cai
morți”, „a reușit” (!) să instige la înstrăinare circa
3.000.000 de români din interiorul Țării și din
Basarabia!... Exemple ce mă fac să mă întreb dacă nu
cumva acest TVRi are ca scop, ascuns, repopularea,
ascunsă, a României cu tot felul de venetici
nepoftiți?!...
Sunt ferm convins că această televiziune,
pretins internațională, trebuie să devină națională
pentru cei fugiți de acasă și să transmită pentru zisa
străinătate doar ce-i pozitiv în interiorul țării și nu ULISE (gisp, 1961) - Gheorghe Alupoaei
lăudăroșeniile deșarte ale celor ce și-au părăsit și-și
mai părăsesc locurile de baștină!...
Cum sunt, de exemplu, medicii „dezertori” cu
grămada!

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  119 

 
  

ISTORIE CULTURALĂ
Dumitru V. MARIN - Vaslui

ACT CONSTITUTIV PRIVIND COMITETUL PENTRU RADIO

ȘI TELEVIZIUNE LOCALĂ VASLUI
Având în vedere necesitatea îmbunătățirii și Trebuie spus că aproape toți semnatarii
revigorării vieții culturale și sociale pe cuprinsul priveau cu mare îngăduință zbaterea organizatorului,
județului Vaslui și o parte din teritoriul Moldovei; atât pentru neobișnuitul „întreprinderii” cât, și, pentru
Considerând că sunt unele condiții că erau mai realiști. Cei mai convinși erau Marin și
favorizante prin utilizarea releelor de televiziune de Avram, cel mai ironic, subprefectul, care semnează
la Vaslui și Epureni; alături. Când s-a pus problema de investiție, adică de
Apreciind că este posibilă și necesară o contribuție a fiecăruia pentru pornirea activității
înființarea unui post de televiziune local s-au împrăștiat care încotro.
„Evenimentul vasluian” sau cum vom găsi un nume Semnăturile celor prezenți:
mai potrivit în cât mai scurtă vreme;
Mai jos iscăliții, alcătuind Comitetul de
inițiativă care s-a întrunit astăzi 5 decembrie 1990 la
Prefectură și în prezența d-lui subprefect Constantin
Maria, la care subscrie și d-l. prefect Teodor
Tărnăuceanu,
HOTĂRÂM
Să acționăm atât cât ne permit puterile
pentru înființarea și funcționarea postului local TV
care în perspectivă să emită și pentru radio; stabilim
durata emisiunii la o oră săptămânal, programată
după obținerea aprobărilor și întocmirea
formalităților de rigoare;
Însărcinăm cu conducerea acestei acțiuni
după cum urmează:
- Președinte al Comitetului de inițiativă și
director al nou createi instituții, care reprezintă
interesele acesteia, pe d-l MARIN DUMITRU;
- Director tehnic, cu răspunderea dotării și
întreținerii tehnice pe d-l inginer Aniței Valeriu;
Domnii mai sus menționați sunt împuterniciți
să întreprindă acțiunile și să ia măsurile pe care le
cred de cuviință pentru o cât mai rapidă concretizare
a acestei inițiative;
Pentru asigurarea spațiului, fondurilor (ca
investiții) și a pazei obiectivului, în numele
Prefecturii județului Vaslui se angajează d-l
subprefect Constantin Maria. Se solicită în acest sens S-au înviorat după obținerea avizelor
înființarea unui post fix de poliție, la sediul care se va necesare, în special semnătura directorului TVR,
stabili prin Decizie a onor Prefecturii; acad. Răzvan Theodorescu, la București, pe 10
Pentru stimularea celor care contribuie la decembrie 1990 (era și greva șoferilor... care strigau
înființarea acestei instituții se vor stabili indemnizații teribil la gardul TVR: „Jos Valeriu și Răzvan”).
printr-un act adițional întocmit ulterior.
Drept care s-a încheiat prezentul, azi 5 (Fragment din „25 - TV.V. - istorie și cultură”,
decembrie 1990, în 3 exemplare. Ed. PIM, Iași, 2015)
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  120 

 
  

ISTORIE CULTURALĂ
Dumitru V. MARIN - Vaslui

Părinții, acum 60 de ani !

Probabil, se știe, că după 1948 procentul afaceri, se mai dădeau țepe, se duceau 500 - 1000 kg
analfabeților se apropia de 60%, în Moldova. Și, de vin cu căruțele la vânzare, la Tecuci, se înnopta în
sigur, totul se baza pe agricultură, ceva-ceva pe mijlocul câmpurilor, lângă Adjud.
creșterea vitelor. Poate de asta rușii ne-au pus în cârcă Era o imensă speranță: copiii - elevi să învețe
vreo 33 de milioane de tone de cereale ca datorie de carte. Poate că ăștia, ajunși cumva, să-i mai ajute pe
război pe care, prin 1955, nu era nici vorbă să o ceilalți. ,,Păi, cutare își ține copilul la școală...” era
putem achita. Trebuia să ,,vindem” grâul cu 0,03 lei constatarea care-i ținea de cald gospodarului. Să se
să dăm zeci de kilograme de carne la ORACA în afle vreun golănaș, hoțoman, dușman al țării… era de
contul ,,delegațiilor” (ce sărbătoare a fost când a neconceput. ,,Tu să înveți carte, să nu te bați cu
scăpat de vagon plăvanul nostru!) și fiecare trebuia să nimeni, să ai grija ta!” Sigur, mai era grija pentru
execute ca pălmaș și cu atelajul multe ore la drumuri, vreun păduche apărut chiar în frunte, checherițele de
apoi la cursul Zeletinului. Copiii erau rufoși (cu la oi, fetele să-și ungă părul cu gaz (petrol lampant)
cămășile și pantalonii din in și/ sau cânepă rupte), principalul insecticid al vremii, notițele luate de la
slăbănogi, cu burțile mari, cu totul scheletici, după ore, de unde lipseau manualele! Și selecția draconică!
foametea din 1946/ 1947.
Țara se redresa în umbra socialismului
sovietic sub propaganda năucitoare impusă de
automatele rusești. Cum camioane ,,Ural” erau
aproape, ca și tunurile și motocicletele, cu megafoane
și mitraliere și tot la îndemână erau tancurile T-34.
,,Govorite pa russki” era noul limbaj de comunicare.
Strânsoarea a slăbit după moartea lui Stalin (1953)
dar a existat până la retragerea trupelor rusești (1959,
la noi), de fapt până în 1964 (Declarația), dacă nu
cumva până în 1989.
Părinții tremurau și pentru ei (dacă nu-și Ie populară românească
achitau cotele, erau repede ridicați) și pentru avutul
Părinții știau, dar atâta puteau! Erau grele
lor, mai ales pentru copiii lor. Să nu-i lase nici pe
vremurile de după război cu tot felul de dușmani în
mâna rușilor, nici pe a prigonitorilor români, cozi de
coastă și lipsuri în față: mămăliga tăiată cu ața, oul
topor care-i căutau pe ,,reacționari” și unde nu se
împărțit la 2, borșul cu ștevie cam fără carnea care
puteau afla.
trebuia valorificată, la sărbători câte o zburătoare… la
Din cei 32 de elevi ai clasei erau: funcționari
răcitură! Casele acoperite cu pănușită (stuf) sau paie,
familiile Apostol, Machedon, Zaharia, învățători,
geamuri din bășică de bou, bordeie pe jumătate în
familiile Bulboacă, Grosu Mihai, Moraru, Radu
pământ dar cu sobe, opinci, pantalonii din pânză de
Viorica. Restul știau bine cu plugul, să sclipuiască
cânepă, cămașa din pânză de in, mai bogații din
greu vreun ban pentru copiii trimiși să învețe… la
borangic, și… căciula; mâinile și picioarele crăpate,
,,școala înaltă” de la Podu Turcului. Cine avea cu ce,
nădejdea că totul va fi mai bine. Femeile erau
la Bârlad, Tecuci, Adjud, Bacău. Se vedeau 3 - 5
neîntrecute în creșterea viermilor de mătase și
oameni la ședințele cu părinții, pentru că... mureau
prelucrarea firelor până la obținerea pânzei și
oile sau vitele de foame, iar kilometrii de parcurs
cămășilor din borangic (burungiuc).
cereau timp. Parcă atunci nu se fura? Ba da, începând
Cu ajutorul acestor părinți - oameni au răsărit
de la lâna pentru cotă, grâul, făina de păpușoi, vaca
absolvenții anului 1959, despre care vom mai vorbi!
din bătătură. Așa că se dormea iepurește, cu securea
(Fragment din „Prima clasă.../
pe aproape, cu bâta sau cârja la îndemână, cu 2 - 3
Personalități de pe Valea Zeletinului”,
câini ageri și… vitele bine priponite! Se mai făceau și
Ed. PIM, Iași, 2014)

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  121 

 

ETNOGRAFIE
Pasiune și artă
De-a lungul vieții
noastre suntem atrași de
lucruri, fapte și oameni.
Unii se rânduiesc la a
aduna fapte bune, prin ajutorul
altruist față de semenii săi, alții
urcă treptele ierarhice ale unei
slujbe, alții adună și
colecționează obiecte ce amintesc de vremuri îndepărtate
sau apropiate, iar unii vor să cunoască lume…
Cei care adună de-a lungul vieții lor numeroase
obiecte vechi sau străvechi, o fac deoarece percep o
rezonanță ocultă cu energia timpului, cu vremurile
îndepărtate. Prin atingerea acestora, prin introspecția avidă
a detaliilor, dar și prin prezența lor în spațiul în care
locuiesc, fac să deschidă în sufletul colecționarului o
rezonanță isterioasă cu energia timpului, a celor care l-au
creat sau folosit.
În acest context dat se înscriu și colecționarii
Lucreția și Roman Aurel Flutur din Chișcău, com.
Pietroasa, jud. Bihor.
Fiind într-o excursie prin țară, ne-am abătut în
Țara Crișurilor, mai exact spre frumoasa Peșteră a Urșilor,
din com. Pietroasa. După vizitarea acesteia am oprit la
câteva sute de metri spre a vizita Muzeul de Etnografie din
Chișcău. Acest muzeu face parte din seria de colecții
particulare de etnografie din țară, care face cinste zonei și
comunității care o adăpostește.
Am întâlnit colecționari care erau și creatori de
artă (pictură, sculptură) chiar cercetători (înv. Marin
Rotaru din Găgești, jud. Vaslui, înv. Lazăr Corneliu din
Gura Bohotinului, artistul popular Ioan Bălan din Rotăria,
jud. Iași ș.a.).
Așadar pasiunea de a colecționa obiecte vechi și
străvechi se leagă intrinsec de
dorința colecționarului de a se
ancora în frumos, cu tainele
oculte ale energiei timpului.
Familia Flutur din
Chișcău, de la poalele
Munților Bihor începe să
colecționeze obiecte încă din
anul 1968. În 1974, prin cele
adunate reușește să amenajeze
o expoziție permanentă la
Colecție de urcioare  să călătorești prin numeroase timpuri demult apuse.
Casa de Cultură din Ștei,
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  122
Vicu MERLAN - Huși
urmată de expoziții temporare la Oradea.
Muzeul Țării Crișurilor din Oradea a manifestat
un interes deosebit pentru piesele adunate de familia
Fluture, fapt care duce la achiziționarea a peste 400 de
obiecte de la aceștia. Ulterior sunt interesate și Muzeul
satului din București și Muzeul Agriculturii din Slobozia.
Pasiunea celor doi nu se limitează doar la
colecționarea unor astfel de piese, ci și la reconstituirea
unor ateliere de olărit, fierărit, pielărit, cizmărit, dogărit și
minierit. Fiecare reprezintă ocupațiile casnice, portul
popular, ocupațiile agricole zonale.
Colecția familiei Fluture se întregește de la un an
la altul, numărând astăzi peste 3000 de obiecte. În casa lor
s-a organizat un spațiu expozițional alcătuit din încăperi cu
specific tradițional din zonă, o sală de clasă (cum arăta
școala de altădată), odaia în care sunt expuse fotografii de
familie cu înaintașii și membrii fam. Fluture, obiecte care
Lucreția și Roman Aurel Flutur din Chișcău
au aparținut haiducului Ioan Gabor (străbunicul Lucreției),
troițe, mese de altar din piatră, cruci din lemn, cenotofe.
La colecție se adaugă obiecte militare, clopote,
telefoane vechi, mașini de scris, sănii din lemn, pluguri,
râșnițe, cuptoare, căruțe, mașini de epocă, tractoare,
locomobil, batoză, mori de apă sau mecanice etc.
Pasiunea de-o viață a familiei Flutur, lasă ca
moștenire generațiilor de azi sau mâine, o valoroasă
moștenire culturală, care risca să ajungă fier vechi sau
mâncate de rugina timpului.
Muzeul particular a familiei Flutur din Chișcău
este unul din cele mai mari și mai diversificate muzee de
acest fel din țară și din Europa. Vizitând Muzeul ai ocazia
 
  

OAMENI ȘI FAPTE
Georg BARTH - Passau (Germania)

Amintiri şi meleaguri natale

În aceste zile de iunie, presa românească din
Diaspora este preocupată cu următoarea tematică (rubrica
„Actualitate”): Congresul Românilor de Pretutindeni, în
perioada 24-25 iunie a.c. de la Bucureşti. Fiind la prima
ediţie, evenimentul este organizat sub egida Parlamentului
României…
Totuşi, vreau să ne rezumăm în acest articol la
meleagurile natale, deoarece la ora actuală sunt milioane de
persoane originare din România care trăiesc în străinătate, dar
care (o parte din ei ) se întorc în ţara de unde au plecat, din
cauza crizei… şi au probleme de readaptare ! Nu ştiu dacă aş
avea acele probleme de readaptare, deoarece fiind născut la
SIGHIŞOARA (1956) am avut ocazia de-a lungul deceniilor,
să vin sau să trec prin judeţul Mureş.
Ori că am fost la Primăria din Sighişoara
Ori că am fost pe la Primăria din Nadeş.
Ori că am fost la Sala de Popice din Tg. Mureş (str.
Călăraşilor 114).
Ori că am fost în concediu împreună cu familia Pol
Vasile si Irina din Tg. Mureş pe la Sovata şi Praid, peste tot
am avut sentimentul că sunt primit cu foarte mult drag…
Poate şi din motivul că multă lume mă cunoaşte de
multe decenii - de la SPORT sau… privat. Da, vorbeam
despre Sala de Popice din Tg. Mureş.
Eu însumi am practicat acest sport tradiţional pe
meleagurile mureşene.
Am asistat la veritabile partide desfăşurate la Nadeş,
unde în copilărie veneam în vacanţe… apoi la Sibiu unde
l-am însoţit pe tatăl meu la diferite popicării. Astfel, s-a
născut pasiunea pentru acest sport. L-am practicat în
România pînă în anul 1990 la Asociaţia Sportivă
„Independenţa” Sibiu, cu menţiunea că, în anul 1987 am
devenit şi arbitru… De ce numai pînă în anul 1990 ?
Deoarece am plecat în mod legal cu familia (soţia şi cei doi
copii) în data de 31 mai 1990 din Gara Mediaş - în Bavaria /
Germania - unde am ajuns a doua zi la Nürnberg.
Chiar şi pe meleagurile bavareze am continuat încă
zece ani la Clubul Sportiv „Dreiflüsse” din Passau. Integrarea
în noua societate a fost relativ uşoară (chiar dacă au fost
câteodată şi unele mici nemulţumiri), dovadă şi faptul că în
anul 1994 - am ajuns (deja) şi arbitru internaţional.
Primul meu meci internaţional arbitrat, a fost o
partidă de juniori România - Iugoslavia din luna februarie
1995 de la… Tg. Mureş!
La începutul lunii mai 1995 - am fost din nou în
România, la Hunedoara, la Campionatul Mondial de Juniori.
Am revenit de mult ori în România - pe linie
sportivă. La Hunedoara, Galaţi, Braşov, Sibiu, Iaşi, Tg.
Prietenie sportivă Passau - Transilvania
(fotografie realizată de Georg Barth)
Mureş. După un total de 20 de ani (1987 - 2007) ca arbitru -
fiind în anii 2005 şi 2006 pe locurile 7 - 8 în ierarhia
mondială, deci în „Top Ten” (grupa de elită) - am renunţat
din motive de sănătate (fiind operat la şira spinării). Tot în
anul 2007 - la Crikvenica în Croaţia, am reuşit să aduc
Conferinţa Anuală a Federaţiei Internaţionale de Popice
pentru anul următor, 28 - 31 Aug. 2008, la Sibiu !
În anul 2009 - la VIENA - am fost ales în
unanimitate de voturi - pentru următorii patru ani (2009 -
2013) în Comisia Juridică a forului internaţional WNBA
(World Ninepin Bowling Association) - iar în ultimii ani mă
ocup anual de câte un turneu de pregătire cu 3 - 4 jocuri a
Selecţionatei din Transilvania (cu sportivi de la Sibiu şi
Rupea / Hoghiz) pe meleagurile bavareze din zona Passau -
Dingolfing.
Desigur, presa germană precum şi presa românească
- în special ziarul Tribuna Sibiului - au mai scris şi multe alte
articole despre evenimente din sportul popicelor precum şi
despre persoana mea… Dacă am scris presa germană, m-am
referit mai ales la articolul „Internationaler Schiedsrichter -
Georg Barth - Sportler und hilfsbereiter Schässburger”
semnat de dl. Walter Lingner din Düsseldorf (născut în data
de 28 sept. 1930 la Sighişoara / cetăţean de onoare / fost
inginer în domeniul textil / fost handbalist) în revista
SCHÄSSBURGER NACHRICHTEN din 30 dec. 2005.
P.S.
APS = Asociația Presei Sportive
AIPS = INTERNATIONAL SPORTS PRESS
ASSOCIATION

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  123 

 

OAMENI ȘI FAPTE
LUMEA SUFLETELOR CURATE
Când scriu despre
copii simt o frământare
interioară aparte şi un
clocot al sentimentelor,
care revarsă peste cuvinte o
puzderie de gânduri bune,
cu care, dacă ar fi posibil,
le-aş mângâia obrajii, le-aş
ocroti somnul sau i-aş
acoperi cu o platoşă care să
le ferească trupul de boli şi de pericolele care stau la pândă,
ori le-aş limpezi judecata ca să poată observa la timp ispite
ademenitoare şi efemere, menite să-i abată de la drumul
drept al vieţii.
Nu am căderea să judec, dar continui să cred că s-a
comis o mare nedreptate atunci când unii copii au fost supuşi
la suferinţe sufleteşti şi trupeşti, încercaţi de la vârste prea
fragede cu obstacole şi bariere greu de depăşit. Mi-au rămas
proaspete în amintire anotimpurile câtorva ani de după 1991,
când am pătruns dincolo de gardurile unei clădiri mari, de pe
strada Epureanu, denumită „Casă de copii”. Construcţia era
impresionantă prin arhitectură, prin spaţiul generos din
interior şi exterior, prin bogăţia istoriei adunată între ziduri,
prin misterul care emana de după garduri, din lumea
sufletelor curate, neînţelese mereu de către cei din afară.
Copilăria este etapa din viaţă în care, pentru cei mai mulţi,
afecţiunea părintească este lipsită de bariere, dorinţele devin
realitate, sunt inventate jocuri atractive, se construiesc
idealuri, se permit vise îndrăzneţe, sunt revărsate unele după
altele lacrimi şi zâmbete, se produc instantaneu supărări
evacuate de îndată de sentimente de curată afecţiune pentru
familie, prieteni, pentru oameni, în general. Dincolo de acele
garduri, chiar copilăria era împrejmuită cu reguli stricte,
adunate în „regulamente” şi „programe”: program de masă,
program de studiu, de joacă, de vizită, de curăţenie, de
somn, de plimbare, de educaţie fizică sau pentru orice altă
activitate prevăzută în normativele interne. Totuşi
sentimentele de dor, nevoia de afecţiune şi speranţele nu se
puteau îngrădi, cu garduri, cu reguli şi programe. Departe
de mine gândul de a pune sub semnul îndoielii necesitatea
acelor instituţii, care în cele din urmă au oferit adăpost,
îngrijire şi educaţie la sute de mii de copii rămaşi orfani sau
abandonaţi de părinţi iresponsabili; desigur că fără reguli nu
s-ar fi vieţuit civilizat într-un loc unde erau adunate atâtea
suflete; ceea ce voiam a scoate în evidenţă se lega de şansa
unor copii şi neşansa altora, de norocul unora şi nenorocul
altora, de abundenţa de care se bucură unii şi puţinul cu care
se mulţumesc alţii.
În final am dobândit un mare câştig în acea
perioadă, fiind evident că viaţa nu oferă nimic în egală
măsură, chiar eu însumi aveam nevoie să înţeleg, să învăţ, să
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  124
Vasile CHELARU - Bârlad
ofer o fărâmă din priceperea, competenţa şi avuţia mea
interioară pentru a lumina câtuşi de puţin şi existenţa altora.
Am priceput, aşadar, că sunt semeni ai noştri care au ştiut a
preţui fiecare clipă a vieţii lor, care au luptat neîncetat pentru
a atinge zenitul împlinirii sociale, care au împărţit cu
generozitate celorlalţi puţinele lor bucurii, au împărtăşit
temeri, au adresat fără sfială rugi de sănătate pentru prieteni,
uitând că şi pentru ei era necesară. Mă bucur că i-am
observat şi i-am cunoscut cât mai bine pe cei mai mulţi
dintre oamenii pe care destinul mi i-a scos în cale. Citisem
undeva o cugetare atribuită lui Mircea Eliade: „Ce oameni
excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm
prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei
presa şi opinia publică!” şi am căutat ca acest îndemn să-mi
menţină trează atenţia, de-a lungul timpului.
În virtutea acestei poveţe voi împărtăşi câteva
gânduri despre un om al cărui destin a fost marcat de o mare
şi nesfârşită suferinţă şi o permanentă speranţă de bine
Psihologul CRISTINEL ROŞCA
Din 1991, timp de trei ani,
am îndeplinit sarcini profesionale
legate de prevenirea şi combaterea
delincvenţei juvenile, fenomen care
se evidenţia cu dimensiuni
alarmante şi trend grabnic
ascendent, pe fondul libertăţilor
greşit percepute de tineri, a
Cristinel Roșca
autorităţii şubrezite a instituţiilor, a
abandonului şcolar, a tendinţelor de nesocotire a normelor
civice şi juridice, chiar şi de către unii elevi şi liceeni. Un
obiectiv important, din acest punct de vedere, îl reprezenta
„Casa de Copii” nr. 2, de pe strada Epureanu din municipiul
Bârlad, un adevărat furnicar în care exista permanentă
activitate, atât personalul cât şi numărul de copiii
instituţionalizaţi fiind destul de ridicat. Câteva luni de zile,
până am cunoscut bine riscurile şi vulnerabilităţile care
puteau influenţa comportamentul deviant al copiilor, vizitam
des instituţia. Mă bucuram de sprijinul personalului, de
disponibilitatea directorului, domnul profesor Vasile Pintilie,
care mă ştia din vremea când eram elevul său la ora de
istorie, în şcoala gimnazială, de încrederea directorului
adjunct, domnul învăţător Aurel Chiculiţă, dar mai ales de
simpatia numeroşilor copii, cu vârsta de la şase la
paisprezece ani, care alergau înaintea mea când mă vedeau
intrând în curtea şcolii, îngrămădindu-se să le strâng
mânuţele, să le mângâi obrajii sau capul, copleşindu-mă cu
plângeri de toate felurile, la care de multe ori nu găseam
soluţii. Este la fel de adevărat că tinerii din centru, care se
 

apropiau de vârsta majoratului, mă aşteptau încordaţi,
încruntaţi, cu priviri ostile, din care aruncau săgeţi otrăvite,
sau mi se transmiteau de după ferestrele dormitoarelor
ameninţări şi injurii, ca o ripostă la îndrăzneala mea de a le
anihila apucăturile umilitoare şi violente, asemănătoare celor
din penitenciare, îndreptate împotriva celor mici, speriaţi şi
lipsiţi de apărare. Ştiam că din această categorie făceau parte
mai toţi cei pe care i-am „consiliat” în biroul meu, ocazie cu
care la sfârşitul fiecărei şedinţe de astfel de terapie îi
„rugam” să-şi aranjeze reciproc frizura, întrucât părul mare
cu care se mândreau foarte tare, putea afecta serios sănătatea
şi igiena dacă nu era întreţinut în mod corespunzător. Ştiam
că munca mea dă roade, deoarece, ulterior, mă informau
copiii mai mici şi supraveghetorii că toţi cei invitaţi la
„consiliere” alegeau să se tundă „zero”, ca să nu poarte
săptămâni întregi capul acoperit, în aşa fel încât să nu se
observe „brazdele” transversale din podoaba capilară. La un
moment dat era uşor să-mi identific „prietenii” prin curtea
instituţiei, după şapca de pe cap ori noua modă a tunsorii.
Trebuie să precizez că numărul celor cu derapaje
comportamentale era mic în raport cu cei care se integraseră
perfect în atmosfera instituţiei, iar după trecerea anilor m-am
reîntâlnit cu mulţi dintre aceia cu care am interacţionat în
acea perioadă, constatând cu satisfacţie că unii au reuşit pe
deplin în viaţa socială, profesională sau de familie, poate o
fărâmă de contribuţie aducând-o şi eu. Cu toate acestea, am
fost plăcut surprins când am aflat că unii dintre tinerii trecuţi
prin „casă” erau studenţi sau absolviseră deja forme de
învăţământ superior.
- Ştiţi că avem patru absolvenţi de facultăţi şi nouă
studenţi, din rândul elevilor noştri? m-a întrebat într-o zi
directorul adjunct. Iată, în grupul acela sunt câţiva dintre
studenţii veniţi în vacanţă! mi-a arătat cu privirea. Deşi nu
avem obligaţia să le asigurăm cazare, nu putem să nu-i
primim, mai ales că ne mândrim cu ei. Cu dormitul n-ar fi o
problemă, dar cu masa este mai complicat, ei nefiind incluşi
la cheltuieli cu hrana, dar ne descurcăm…
Abia terminase propoziţia, căci spre noi s-au
îndreptat vreo trei tineri, pe care mi i-a prezentat, în timp ce
ne strângeam mâinile. Unul dintre ei, scund, costeliv,
îmbrăcat cu un trening ce părea mai mare decât mărimea sa,
cu părul negru, pieptănat cu cărare pe mijlocul capului, cu
faţa ovală, nasul drept, gura cu buze subţiri, bărbia fermă, cu
ochi căprui, ageri, care mă iscodeau şi scanau de după
lentilele ochelarilor de vedere, insistent şi iritant, din cap
până-n picioare şi invers, mi s-a adresat după câteva
secunde, înşurubându-şi privirea în ochii mei:
- Deci dumneavoastră sunteţi noul poliţist care
răspunde de instituţie! Numele meu este Cristinel Roşca şi
sunt student în ultimul an la Facultatea de Sociologie şi
Psihologie din cadrul Universităţii Bucureşti.
Vorbea rar, apăsând într-un mod enervant pe unele cuvinte,
pe care dorea să le evidenţieze, pentru a fi mai bine înţelese.
- Mă bucur că v-am cunoscut! am spus eu rezervat,
simţindu-l ca pe un arc gata să se desfacă brusc şi să se
întindă.
- Am auzit multe despre dumneavoastră! Vorbesc şi
copiii şi angajaţii!
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  125
- Nu este bine să credeţi totdeauna ce vorbesc
oamenii!
- Să ştiţi că nu sunt de acord cu metodele
dumneavoastră de intervenţie! a afirmat sec, fără să-şi
desprindă privirea din ochii mei.
- Nu cred că mă interesează această părere! Dar,
fiindcă aţi adus vorba, eu nu sunt de acord cu metodele
folosite de tinerii de aici faţă de elevii din clasele mici şi am
să fac tot ce pot pentru a normaliza situaţia. Trebuie să
înţeleg că sunteţi unul dintre cei care militează pentru
menţinerea privilegiilor „asistaţilor” în defavoarea celor
mici, obligaţi la tot felul de servicii, cum ar fi menajul,
spălatul lenjeriei intime, taxe de protecţie, renunţarea la
lucrurile mai valoroase, la alimente?…
Nu voiam să-l las să mă enerveze, dar calmul său
mă scotea din sărite. Aveam impresia că repeta cu mine un
curs învăţat la facultate, ca şi cum ne aflam într-un laborator
sau cabinet psihologic. Deodată a devenit relaxat, a zâmbit,
iar chipul a devenit mult mai plăcut.
- Nici eu nu sunt de acord cu aceste metode. Voiam
să spun că a venit timpul unei altfel de abordări în educaţia
copiilor şi tinerilor aflaţi în dificultate, ceea ce presupune
multă răbdare cu ei. Am participat la unele proiecte
coordonate de personalităţi importante din mediul academic
(le-a enumerat numele şi funcţiile) şi am înţeles cât de
important este să avem strategii noi şi clare de protecţie a
copilului.
Era evident că era informat şi inteligent, strecurând
abil numele unor personalităţi pentru a-mi atrage şi mai mult
atenţia, însă dincolo de acel minor şiretlic ieşea în relief o
personalitate puternică, un entuziasm sănătos, armonizat de
o dorinţă de schimbare.
Odată cu trecerea timpului am început să-l evaluez
altfel pe Cristinel Roşca. Era un tânăr în care clocoteau
dorinţele de afirmare, de depăşire a unor bariere pe care nu
reuşeau mulţi din mediul în care crescuse să le depăşească,
de împlinire socială, de utilitate, de perfecţionare, pentru a fi
de folos camarazilor săi. Temperamentul rebel a fost strunit
de ţeluri şi idealuri măreţe. A fost mereu îndrăzneţ şi
incomod. Am aflat că imediat după ce în ţară s-a aflat despre
frământările populaţiei din Timişoara, în decembrie 1989,
împreună cu câţiva colegi au fugit din centru şi au plecat cu
trenul în Bucureşti, unde s-au alăturat protestatarilor,
expunându-se unor potenţiale pericole. Nu ştiu dacă acei
tineri înţelegeau foarte limpede idealurile pentru care
oamenii s-au răzvrătit, ori poate că tocmai ei, crescuţi în
condiţii speciale, au simţit mai clar nevoia de libertate, căci
ulterior li s-a recunoscut contribuţia prin atribuirea de
certificate de participant la Revoluţie. Cristinel Roşca era
membru cu toate drepturile al unei asociaţii de revoluţionari
din Bucureşti, în susţinerea acestei calităţi aducând
documente de evidenţă, precum şi articole din ziarele unde
fusese fotografiat. Multă vreme s-a zbătut, folosind influenţa
şi experienţa sa, pentru a clarifica situaţia altor colegi care
nu au fost destul de atenţi în a depune documentaţia în baza
căreia să li se acorde drepturile prevăzute de lege. Nu a uitat
niciodată locul în care a crescut şi nu a precupeţit nimic
pentru a-i ajuta pe copii aflaţi la necaz.
 

După terminarea facultăţii a fost remarcat de
scriitorul Alexandru Mironov, devenit consilier al
Preşedintelui Ion Iliescu şi ministru al Tineretului şi
Sportului, căruia i-a fost consilier câţiva ani. S-a întors în
Bârlad, acolo unde a simţit că îi este adevărata menire,
lucrând un timp în învăţământ, apoi angajat ca psiholog la
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a
Copilului. Când lucra în Bucureşti şi venea periodic în
Bârlad nu pierdea ocazia de a ne întâlni, apoi discuţiile cu
dânsul au fost mai multe, mai dese, mai consistente. Mă
invita în cabinetul său unde ore în şir discutam despre
problemele copiilor, despre proiectele sale, despre viziunea
sa cu privire la copiii defavorizaţi. De multe ori îl deranjam
în toiul nopţii şi-l rugam să realizeze evaluarea psihologică a
minorilor care săvârşeau fapte penale; niciodată nu a refuzat.
Deşi iubea tare mult copiii, era exigent cu cei care încălcau
legea, el însuşi trăind gustul neplăcut rămas păgubaşului
după comiterea unei fapte penale. I-au fost sustrase din
cabinet imprimanta, telefonul mobil şi alte bunuri, de
asemenea din camera unde locuia, în imobilul de pe strada
Epureanu, i-au fost sustrase lucruri.
Iubea foarte mult animalele, o mare parte din banii
câştigaţi lunar cheltuindu-i pe hrana pisicilor, din cauza
cărora de multe ori a intrat în conflict cu mai mulţi cetăţeni.
Pentru a nu mai fi vizitat de hoţi l-am rugat să asigure
corespunzător uşa şi ferestrele şi şi-a însuşit, parţial,
recomandarea mea. La scurt timp m-a anunţat că a observat,
din nou, lipsa unor alte bunuri din camera unde locuia. Uşa,
cu sistem eficient de închidere, era intactă, însă fereastra era
deschisă, iar de pervazul ferestrei era sprijinită, la un capăt, o
scândură, în timp ce celălalt capăt era sprijinit de sol.
- Se pare că hoţii au intrat pe fereastră! La ce
foloseşte o uşă foarte bine asigurată, dacă aţi lăsat fereastra
deschisă şi o scândură sprijinită pe pervaz? am întrebat
surprins.
- Se vede că nu aţi înţeles! Păi pe această scândură
urcă şi ies pisicile mele!
- Bine, dar pe această scândură a intrat şi a ieşit şi
hoţul! Nu ne-am înţeles să asiguraţi uşa şi ferestrele?
- Decât să sufere pisicile, mai bine renunţ la
bunurile furate! Renunţ şi la plângere!
Aşa era Cristinel Roşca, uneori excentric,
surprinzând cu atitudinea sa pe toată lumea! Nu se ferea să
atragă atenţia, să critice, să reproşeze, să avertizeze, să
laude, să aprecieze, să mulţumească. Nu se temea de
neprieteni, dar nu-şi dezamăgea prietenii.
Îmi amintesc că într-o campanie electorală a fost
invitat la un post local de televiziune, ocazie cu care au fost
dezbătute o serie de subiecte legate de activitatea invitatului,
însă spre finalul emisiunii moderatoarea a avut inspiraţia de
a-i solicita să prezinte, din punct de vedere psihologic, un
profil al principalilor candidaţi înscrişi în cursa electorală.
Cristinel Roşca s-a aşezat mai bine pe scaun, a privit fix la
cameră ca şi cum voia să pătrundă în creierul subiectului,
apoi, cu calm, rar, a început a-l descrie pe candidatul
considerat favorit:
- Este un om cu o bogată experienţă de viaţă…
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  126
A făcut o pauză. Moderatoarea, şi probabil
telespectatorii, îl urmăreau cu maximă nerăbdare, curiozitate
şi atenţie. A continuat imperturbabil, figura lui exprimând
concentrare .
- Are experienţă politică, are discurs convingător, a
lucrat în multe domenii, nu poate fi uşor păcălit, are multe
relaţii, are bani… Ce mai pot spune? Un golan!
Asemenea unui sportiv gata să intre pe stadion,
după încălzire, a încercat să treacă la alt candidat, i-a rostit
numele, în timp ce realizatoarea emisiunii se străduia din
răsputeri să-l oprească.
Pe cât de incomod devenea faţă de unii, pe atât de
săritor era faţă de alţii. Privea cu încredere în viitor, citea şi
studia ore în şir, a scris singur sau împreună cu colegul său
mai tânăr, psihologul Ionuţ Brătianu, articole, cărţi, studii,
alte materiale, toate de natură a îmbunătăţi rezultatele în
activitatea de protecţie a copilului defavorizat, abuzat sau
neglijat. Spera să poată implementa proiecte pentru sprijinul
copiilor dotaţi, cum ştia că se procedează în alte state din
lume.
Totuşi, în teritoriile sale sufleteşti nu era uşor de
pătruns. Era discret, chiar timid în felul său, unele riposte
cred că erau menite să-i ascundă unele temeri, suferinţe,
năzuinţe neîmplinite. Puţini se bucurau de privilegiul de a-i
cunoaşte adevărata înfăţişare lăuntrică. Mi-a spus odată că
are unele probleme de sănătate, dar nu s-a plâns, nu se
alarma. L-am vizitat într-o după amiază pentru a-mi
împrumuta nişte cărţi şi materiale de specialitate. Mi le-a
oferit cu toată inima. Când i le-am restituit am observat că îi
lipseşte entuziasmul, chiar am spus că nu-i stă bine prea
liniştit, fiind obişnuit să-l simt permanent în ofensivă. A râs
şi mi-a mărturisit că mă apreciază. Eu îmi lăsasem cu mult
timp în urmă libere sentimentele de admiraţie şi respect
pentru munca lui, dragostea pentru animale, pentru oameni
şi, în special, pentru copii.
Într-o zi, la început de octombrie, în anul 2012,
psihologul Ionuţ Brătianu mi-a dat o veste extrem de tristă;
CRISTINEL ROŞCA a părăsit lumea pământeană, trecând
graniţa cerească către Dumnezeu. Avea 42 de ani, a parcurs
un drum greu al vieţii, dar a trăit intens fiecare clipă, a visat
mereu la o lume mai bună, a rămas în memoria celor care
l-au cunoscut ca un om sincer, harnic, onest, perseverent,
bucurându-se de respect şi apreciere. După un an de la
moartea sa, ca urmare a implicării colegilor, a eforturilor
acestora, în frunte cu domnul psiholog Ionuţ Brătianu și cu
sprijinul nemijlocit al conducerii Direcţiei Generale de
Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Vaslui, a apărut
cartea la care CRISTINEL ROŞCA lucra, fără să mai fi
văzut-o tipărită. În seara când am scris aceste rânduri, am
reuşit să citesc câteva pagini din lucrarea ”Modalităţi de
dezvoltare familială şi psiho-socio-şcolară a copiilor aflaţi în
dificultate din mediul familial - substitutiv şi mediul
rezidenţial - instituţional”, apărută la Editura „Lumen” din
Iaşi în anul 2013.
Felicitări CRISTINEL ROŞCA pentru truda,
dragostea, grija şi dorinţa de bine, ce le-ai nutrit permanent
faţă de copii aflaţi în dificultate.
27.05.2016
 

OAMENI ȘI FAPTE
MITTERRAND... ȘI PROPAGANDA !
Francois Mitterrand (n. 26
octombrie 1916 Jarnac - d. 8 ianuarie
1996, Paris), a fost președinte al Franței
între anii 1981-1995. După absolvirea
studiilor sale în 1939 a fost mobilizat în
armată, iar în 1940 a fost în captivitate
germană. În 1941 a evadat. Mitterrand a
evoluat din punct de vedere ideologic de la poziția
socialismului reformator la aceea a pragmatismului
caracteristic unui reprezentant al națiunii, susținător al rolului
cheie, din punct de vedere militar și cultural, pe care Franța
era chemată să-l joace în arena internațională. Alături de
Germania, Franța lui Mitterrand a ocupat un loc de frunte în
cursa pentru Europa unită. În 1988 a primit împreună cu
colegul său german de post, Helmut Kohl, Premiul Karl
(Premiul Carol cel Mare).
Francois Mitterrand a murit pe 8 ianuarie 1996 la
vârsta de 79 de ani în Paris.
* din viața mea, deși la Kracovia am fost binecuvântat de Papa Ioan
Importanta vizită a președintelui Franței Francois
Mitterrand, la Iași, a fost o formă concretă de susținere a trecerii
spre capitalism. Aglomerație, persoane misterioase, gălăgie,
strigăte entuziaste ,,Vive la France”, presă centrală pentru că alta
decât TV.V. - ca presă video, nu era în Moldova.
Ne-a trebuit un curaj nebun să-l acostăm din mers pe
Francois Mitterrand care s-a oprit în fața aparatului nostru de
filmat în timp ce Ion Iliescu se întreținea cu universitari. Era așa
de bine și de mulți păzit, că și azi ne mirăm cum am realizat
materialul, și în exclusivitate. Norocul începătorului, îndrăzneala
cunoscătorului, valoarea îndrăznețului. Gestul lui Mitterrand de
a ne acorda interviul în timp ce tremuram ca luat de friguri cu tot
felul de caralii lângă noi, gata să ne împuște la vreun gest
necugetat, oprirea lui a însemnat și pentru mine și pentru
operatorul Grigore Avram înfruntarea fricii extreme și un efort
de concentrare, la întrebări, cum n-am mai avut.
Proba de maturitate s-a dat exact la acest început !
,,- Sunteți cel mai autorizat promotor al democrației.
Ce credeți că va urma în România?
- Vous eter tres aimable… și acum, traduc aproximativ
în românește după ,,apres une periode de transition…” mari
frământări și importante și dureroase schimbări sociale… dar ne
aveți alături…”
,,- Care credeți că va fi cea mai mare problemă pentru
România ?” A stat puțin pe gânduri apoi, lung, adică într-o frază
amplă de mare politician, care știa să tragă spuza pe importanța
țării pe care o reprezenta. Las-că nici întrebarea nu era grozavă:
,,- Corupția…” N-a fost greu de înțeles cuvintele dar
câtă realitate ulterioară ascundeau, abia de câtva timp am
priceput; până la urmă e problema actuală în Europa și punctul
negativ cel mai aspru în raportul MCV pentru România. În
entuziasmul general de atunci, mă rog, alt președinte de stat care
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  127
Dumitru V. MARIN - Vaslui
ne vizita după Charles de Gaulle și care ne declara sprijin ,,pour
toujours” ca la ,,48…” Interviul a fost difuzat, aprecierile au fost
interesante, dar nu-mi iese din cap cât ne-au tremurat pantalonii
pentru curajul nostru. Cât sprijin ne-a mai promis, la București,
De Gaulle, îmbrățișându-l cu efuziune pe Ceaușescu… N-am
fost martor la pupături Mitterrand - Iliescu, dar pentru toți a fost
un semnal bun.
În cele câteva călătorii în Franța n-am observat vreun
fel de sfială când se vorbea despre președinte sau politicieni iar
pe ecologiști i-am găsit greu și puțini. Populația din Neuille
Pompierre (TOURENNE) ne-a primit cu bunăvoință și
entuziasm, cea din Paris, Strasbourg, Tours, cu indiferență, mai
ales că eram la cerut, în cadrul unor programe culturale ale
localităților înfrățite, pe bani europeni sau pe cheltuiala noastră.
Toate înregistrările din provincia Tourenne au intrat pe post ! Că
ne-am ales și cu multe aprecieri, chiar ne-a făcut bine.
Cu Francois Mitterrand, președintele Franței, cred că am
realizat un material deosebit, cu cea mai înaltă persoană publică
Paul al-II-lea. Ce dovadă mai bună îmi trebuia pentru autoritate?
Pe care n-am știut s-o exploatez mai niciodată, nicăieri. Dar nici
nu mi-a trebuit, pentru că mă simțeam cu operă, de regulă, eram și
operator și știam cum să fac mai bine cu aparatul de filmat. Uneori
greu, ca în fața prefectului de Tourenne unde țineam camera cu
dreapta, luminile cu stânga, într-un singur picior pentru că mi se
încurcase în fir celălalt și vorbind franțuzește. Înregistrările
ulterioare din Franța au susținut sprijinul socialiștilor francezi
pentru socialistul Ion Iliescu și partidul său, capitalismul și
privatizările impuse de noua orânduire socială. Am difuzat
imagini și cu locurile unde D’Artagnan înfrunta pe adversarii
regelui (Le cheval blanc, castelul Rochelle), și agricultura locului,
monumente, transporturi dar mai ales din Parisul minunilor,
frumosului, istoriei și culturii, Tour d’Eiffel, Sena, Catedrala Notre
Dame etc. etc. cu bucuria de a descoperi liber capitala culturii
mondiale.
Dacă la Chișinău (ca și la Leningrad, Kiev, Moscova),
nici la colțuri exprimarea nu era liberă, în Franța și apoi în toată
Uniunea Europeană nu știam ce să facem cu atâta libertate.
Marea descoperire de după comunism, dar cu efecte
distrugătoare pentru limba, țara și poporul românesc: prin
migrație și scăderea natalității se ajunge azi, cam la 16 milioane
de locuitori, din cele 22. Că austriecii s-au înfruptat cel mai mult
din economia românească, asta a fost înțelegerea lor, a
membrilor Europei Unite, ca să ne primească în U.E.
În treacăt, să consemnez, fără xenofobie, că astăzi, în
februarie, 2014, petrolul și principalele bănci comerciale sunt
austriece, și nu ale României, prin cele 51% din acțiuni și
contracte dubioase pe bază de șpăgi.
(Fragment din „Ceaușescu -...- Băsescu, Mitterand - Snegur
- Iliescu, Lucinski - Constantinescu, Regele Mihai I,
evocări de reporter”, Ed. PIM, Iași, 2014)
 

OAMENI ȘI FAPTE
AMINTIRI
O glorie a Teatrului radiofonic românesc!
Actor din generația de aur 1956 (coleg, printre
alții, cu Mircea Albulescu, Flavia Buref, Gh. Cozorici,
Draga Olteanu, Amza Pellea, Silvia Popovici, Silviu
Stănculescu), a jucat pe scena Teatrului din Brașov timp
de 7 ani, după care a devenit regizorul a peste 1000 de
piese (inclusiv din operele lui I.L. Caragiale, I. Slavici,
I.D. Sârbu, George Astalos, Eugen O-Neill, Moliere,
Andrei Maurois, Jean Giraudoux, W. Shakespeare),
dăruite marelui public de către Radiodifuziunea română.
Numeroase premii (3 Uniter) și diplome, turnee
pe toate continentele, talent, muncă, aplauze și
afecțiune... contribuția lui Dan Puican adusă culturii
naționale. (Red.)
Prima zi de studenție
În 1952 am dat examen la Institutul de Artă
Cinematografică, unde s-au prezentat peste 1800 de
candidați în cele 5 comisii de pe teritoriul României.
La examenul final de la București, unde am fost 180
de candidați din care am intrat 25, eu numărându-mă
printre ei.
În ziua de 15 septembrie, când am început
cursurile, atunci și școlile și facultățile începeau în
aceeași zi, am fost la Institut pe la ora 9:00, care se
afla deasupra cinematografului Volga, pe Calea
Dorobanți, la etajul 2, unde toți cei 25 am prezentat
poeziile cu care intrasem la examen. Erau de față toți
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  128
Dan PUICAN - București
profesorii de actorie, Marietta Sadova, Ana Barcean,
Ion Lucian, Marcel Anghelescu, George Vraca și alții.
După vreo 2 ore și ceva am coborât și în holul
institutului, la avizier, era un afiș pe care scria „Puican
Dan să se prezinte de urgență la serviciul cadre”.
Alături de mine era viitoarea mea colegă Silvia
Popovici, care a văzut că m-am schimbat la față și m-a
întrebat ce am. I-am răspuns că studenția mea s-a
terminat, știind că tatăl meu fusese ridicat pe la 15
august 1952, cu alți 60 de intelectuali din Oltenița și
arestat. Ea mi-a dat o fotografie de-a ei pe care o mai
am ți acum și mi-a spus să o pun la inimă că îmi va
aduce noroc și vom fi în continuare colegi de institut.
Ducându-mă la serviciul cadre, am fost
întâmpinat de șeful cadrelor cu următoarea replică: ieși
afară reacționar nenorocit, cu tată colonel, cu plantație
de tutun, fost primar la Pitești. Să dispari din cămin!
Am ieșit de acolo plângând, dând pe hol de
rectorul institutului, Gheorghe Popescu, care m-a
întrebat ce am pățit. I-am relatat de ce mă acuzase
șeful cadrelor și i-am spus că tatăl meu fusese în
armată căpitan de artilerie, nu colonel, că n-am avut
niciodată plantație de tutun și n-a fost primar la Pitești.
Ascultându-mă și văzând că nu mint, mi-a dat 2
săptămâni răgaz să aduc de la Oltenița și de la minister
hârtii doveditoare.
Întâi am fost la Oltenița și primarul de atunci,
unul Năstase, a chemat pe mai mulți funcționari ai
Primăriei și i-a întrebat „ce facem cu tânărul Puican?”,
mulți cunoscându-mă de când făcusem gimnaziul la
Oltenița. Să îmi dea o recomandare bună, astfel să aibă
și oltenițenii artistul lor.
Cu recomandările de la Oltenița m-am dus la
inspectorul din Ministerul Învățământului, un fost
chelner, care răspundea de institutele de Artă,
Conservatorul , de Teatru și cel de Cinematografie,
căruia i-am expus situația mea. M-a dat afară din birou
făcându-mă reacționar și dușman al regimului.
Văzând că nu am altă speranță, m-am dus la
porțile Ministerului Învățământului de pe strada Spiru
Haret, să cer audiență la tovarășul ministru Ilie
Murgulescu. Am stat la porțile ministerului 12 zile de
la ora 8 la 16, nereușind să fiu primit de ministru. În a
12-a zi, doamna de la informații mi-a cerut buletinul,
spunându-mi că tovarășul ministru mă primește în
audiență.
 

Intrând la ministru pe la ora 16:30, i-am expus
doleanța mea, cinstit cum eram, terminând cu
cuvintele „și acum ce să fac? Să mă omor?”.
Ascultându-mă, Ilie Murgulescu, s-a sculat de pe
scaunul său și m-a mângâiat, cerându-mi să-I arăt
cererea mea scrisă. Atunci mi-am dat seama că totul
decurgea în favoarea mea. Spunându-I că nu am scris
nimic, m-a poftit să iau loc pe scaunul dânsuluiși m-a
întrebat dacă am stilou, pixuri nefiind în acea perioadă.
Mi-a oferit stiloul dânsului și m-a rugat să scriu ceea
ce îmi va dicta.
Ca să pot urma cursurile trebuia să mi se
acorde și bursă. În acei ani dacă nu avea bursă, nu
puteai fi student. Bursele erau de 3 categorii: categoria
1 - 180 lei, categoria 2 - 150 lei, categoria 3 - 120 lei.
Mi-a spus că îmi aprobă bursa de categoria 2 și m-a
întrebat dacă mai îmi doresc ceva. L-am rugat să-mi
dea mie hârtia cu aprobarea să o duc rectorului. M-a
trimis la inspectorul cu învățământul de artă să-mi dea
aprobarea sigilată.
Când m-a văzut inspectorul, iar a țipat la mine
să ies afară, dar când i-am spus cine m-a trimis, a
reacționat: „de ce nu spui așa tovarășe, ia loc!”.
Cu aprobarea de la minister am plecat fericit
pe la ora 19:00 la institut, unde pe hol l-am văzut pe
tovarășul rector Gheorghe Popescu, care m-a
întâmpinat spunând: „Ce-ai făcut, Puican?”. Eu am
replicat: „Am un plic de la tovarășul ministru pentru
dumneavoastră.”. surprins, mi-a spus: „Să nu zici că ai
ajuns la ministru! Eu de 2 săptămâni merg la minister
și încă nu m-a primit.”
Desfăcând plicul și văzând rezoluția
ministrului, l-a chemat pe secretarul institutului Colios
și i-a făcut observație de ce m-a șters din catalog.
Rectorul Gh. Popescu era un om bun. Din acel
moment nu am mai avut dificultăți la institut,
terminând în 1956 cu celebra generație de aur.
După 7 ani, cât am fost actor la Teatrul din
Brașov, în 1963 am fost angajat la Radiodifuziunea
Română, la redacția teatru radiofonic, în calitate de
regizor artistic. În toți acești ani care s-au scurs din
1963 până astăzi, am realizat peste 1000 de piese de
teatru și scenarii radiofonice, printre care și multe
piese ale lui George Astaloș, un dramaturg care a
emigrat la Paris în 1969.
La înregistrarea piesei „Caviar, vodkă și bye,
bye” în anul 1998, cu actorii Stela Popescu, Tamara
Buciuceanu, Alexandru Arșinel și Eugen Cristea,
autorul piesei venit de la Paris, m-a rugat să îl las în
studio să asiste la înregistrare. Eu de obicei nu am
permis autorilor de piese să asiste la înregistrări,
fiindcă cu ani în urmă am avut un diferent, când la o
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  129
emisiune de varietăți, actrița Draga Olteanu Matei care
interpreta o soacră, la un moment dat, repetând în
studio, a întrebat: Cine a scris porcăria asta? Aurel
Felea care era cu mine în cabină a răspuns: Eu sunt
autorul porcăriei! De atunci n-am mai permis nimănui
să asiste la înregistrare. Cu Astaloș venit de la Paris,
am făcut o excepție.
La un moment dat, în timpul înregistrării,
Astaloș a exclamat: Extraordinar, asta parcă nu-i piesa
mea, așa de bine o jucați! Tamara Buciuceanu, care nu
iartă pe nimeni, i-a replicat: Dacă îți place așa de mult,
de ce nu ne duci la Paris? Peste o lună de zile am
primit de la Astaloș o scrisoare în care îmi spunea cum
cei de la ambasada română și de la centrul cultural
sunt încântați să prezentăm piesa la Paris. Între timp
obținusem și premiul UNITER pentru cel mai bun
spectacol radiofonic.
Obținând niște sponsorizări, pe 1 mai 1998 am
prezentat „Caviar, vodkă și bye, bye” la Ambasada
României din Paris. Neavând destule locuri în sală,
închizându-se porțile ambasadei, a trebuit să repetăm
spectacolul. Piesa fiind pe gustul românilor de la Paris,
ea reflectând ce înseamnă emigrația. Din acel an,
1998, am fost solicitați an de an, de către ambasade
sau centre culturale și astfel cu aceeași distribuție am
prezentat piesa mai întâi la New York, apoi
Washington, Bonn, Bruxelles, Tel Aviv, în anii
următori la Copenhaga, Malmo, Stockholm, Viena,
Londra, Madrid, Barcellona, Lisabona, Athena, Roma
și Berlin.
În 2002 am revenit la Paris. În 2004 am jucat
piesa în Australia, unde au fost peste 2000 de români.
În anul următor din nou în SUA, la New York,
Chicago, Boston și în Canada la Montreal, Toronto și
Ottawa.
În 2007 am jucat în Africa de Sud, la Pretoria,
Johanesbourg și Cape Town. În ultimii ani am fost cu
„Caviarul” în Irlanda la Dublin, în Norvegia, în Dubai,
la Amsterdam și la Haga, din nou la Bruxelles și iar
Paris.
Ultimele spectacole le-am dat în Elveția în
2015 unde am fost invitați pentru 2 spectacole și până
la urmă am jucat în 6 orașe ale Elveției.
Peste tot am fost primiți ca adevărați
ambasadori ai României, spectacolul fiind apreciat, iar
pe lângă piesă avându-i și pe acești mari actori de
comedie, în partea a 2-a am prezentat un show
humoristico-muzical.
Călătorind pe toate meridianele lumii și întâlnind
concetățeni ai României, mi-am dat seama ce
înseamnă cuvântul DOR.
 

SEMNAL
Grupul nativ cultural ‐ științific de la
Podu Turcului ‐ Bacău ‐ România (VI)
Într-o perspectivă temporală de peste 1/2
secol, adică după o viață de om (două generații),
ținând cont de lipsa totală de emulație intelectuală
actuală și în scopul ofertei de MODELE ale
devenirii prin muncă, ce s-a întâmplat în deceniul
5 al secolului al XX-lea, ține de un avânt
intelectual unic și irepetabil. Populația
dimprejurul târgului Podu Turcului a fost de
agricultori și crescători de animale. Arareori negoț
pentru că răzeșii din Giurgioana, spre exemplu, se
arătau pretutindeni mândri de averea lor,
bombându-se semeți către lume. Poate de aceea
acolo a luat ființă târziu GAC și numai după
colectivizarea forțată din 1961 - 1962, la care am
fost martor.
La începutul deceniului, în 1953, anul
morții lui Stalin, s-a înființat Liceul, numit ceva
mai târziu „Alexandru Vlahuță”. Acesta avea rolul
să selecteze copiii cei mai buni de pe o suprafață
de aproximativ 7.400 km pătrați. Erau admiși
(începând cu clasa a V-a de gimnaziu) 30 - 36 de
copii din circa 100.000 proveniți din mediul
sătesc. Examenele de absolvire se susțineau anual
începând cu clasa a IV-a. Până în 1957 (Școala
medie) avea 10 clase, din 1959 absolvirea se
realiza după clasa a XI-a. Era o selecție draconică
(un exemplu: din Giurgioana au plecat 93 de copii
și a absolvit liceul doar unul).
În aceste condiții s-au afirmat în școală și
mai ales după un timp, un număr apreciabil de
tineri plecați în lume. Între 1953 - 1957 au
absolvit viitorii oameni de știință ca frații Spulber
din Căbești (matematicieni), etnograful Dorinel
Ichim, profesorul Hristache Pricope, prof. Ioniță
Druică, Domnica Spulber ș.a. în frunte cu
academicianul C.D. Zeletin.
Din clasa absolventă în 1959 s-au afirmat
în plan național 4 elevi și 2 profesori (doar cu 3 -
4 ani mai în vârstă), prof. univ. dr. chimist Mircea
Varvara a deschis drumul prof. univ. dr. Ioan
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  130
Dumitru V. MARIN - Vaslui
Berdan, dr. ing. Valentin Moraru, prof. dr.
jurnalist, prozator, etnograf Dumitru V. Marin,
prof. univ. dr. Gheorghe Popa, care au învățat și
de la profesorul poet Iancu Grama, azi în Bacău
(14 volume de poezii). Trebuie amintită în seria
asta prof. Tatiana Galan, prof. Mihai Serghie și
arh. Nicolae Popa.
După 1959 a absolvit Liceul muzicianul și
dirijorul Ovidiu Balan, generalii Viorel Cheptine,
Nicolae Rotaru, Ion Secară și alții. „Ce resorturi
nevăzute și nebănuite împingeau acești copii de
țărani spre o viitoare performanță...?” se întreba
într-un articol „Repere de pe Valea Zeletinului”
profesorul din Focșani Ioniță Druică
(v. Meridianul de joi, 23 iunie 2016, p. 7).
Oricum s-ar privi astăzi lucrurile, grupul
acesta nativ - cultural - științific (au fost și câțiva
activiști politici) ivit din asprimea, suferința și
transpirația muncii pe câmpuri, cu nebănuite
frustrări și vicisitudini, s-a afirmat aproape
exclusiv ca efort de voință și muncă intelectuală
greu de atins ca nivel astăzi! Dovadă că doar
ansamblul „Privighetorile Zeletinului” (cu puțin
peste 40 de ani vechime) condus de prof. Nicolae
Popa mai face lumea să-și aducă aminte de Podu
Turcului.
Cei amintiți în acest grup nativ au însă
opere de bază în istoria domeniilor care i-au
consacrat ca oameni de știință, scriitori,
monografiști, jurnaliști de reală valoare, embleme
în Istoria locurilor și a României.
 

PAGINĂ DIN LUPTA ANTICOMUNISTĂ
Dumitru V. MARIN - Vaslui
ANTICOMUNISMUL pe Valea Zeletinului și a Berheciului
Destui cercetători se ocupă în prezent
de holocaustul din Moldova - România, și
găsesc dovezi despre regretabila prigonire a
evreilor. Unii cred că Antonescu ar fi de vină.
Istoria comunismului care se scrie, și
mai ales cea din viitor, a început să se dilueze
tot mai mult, nu din cauză că cineva ar crede
în revenirea acestei orânduiri sociale, ci că...
nu prea mai interesează, nu e subiect actual.
Și totuși, ca istoria aceasta „neagră” să
nu se mai repete, trebuie scris mult și făcut
cunoscut lumii întregi fapte reale.
Împotrivirea moldovenilor a început chiar în
momentul sosirii trupelor sovietice: în Podu
Turcului, Căbești, Giurgioana, Lehancea ș.a.
Fănică Balan a ucis un soldat rus care a
încercat să-i violeze o soră. Oasele aceluia
n-au mai fost găsite vreodată, iar represaliile
batalionului rusesc n-au mai avut loc din
cauza drumului spre Berlin, comandanții
raportându-l ca dezertor. Cei din neamul
Basoc, Barbărasă, Anton Dorin, Vasile Marin
s-au împotrivit colectivizării și au avut mult
de suferit. Dumitru Basoc, fost primar, din
Răcușana, umbla cu felinarul de vânt din
poartă în poartă să-i mobilizeze pe consăteni.
Prins de securitatea bolșevică, a fost atât de
zdrobit încât a rămas infirm toată viața și cu
De la stânga la dreapta: Val Andreescu, Anca Moldoveanu,
Mihai Batog - Bujeniță, Cornelia
Ursu, Dumitru V. Marin,
Valeriu Lupu. Februarie 2015 - La „nașterea” M.C.R.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  131
totul izolat, în sat, copiii dezavantajați.
La Țepu, fostul județ Tecuci, satul
natal al folcloristului Tudor Pamfile (n. la 10
iunie, m. la 16 octombrie 1921), au fost
identificate între 22 și 26 de oameni care s-au
opus acțiunilor partidului pro-sovietic. Am
mai pomenit de pr. Concită, înv. Nelu
Constantinescu, cizmarul Alexandru Chiriac,
țăranul Jan Mocanu și mai ales de îndărătnicul
Vasile Cernat, cel cu faptele de eroism de la
Cotu - Donului. Țepu a fost dintotdeauna sat
de oameni gospodari, răzeși de la Ștefan cel
Mare. Tot aici, însă, s-a înființat prima
Gospodărie Agricolă Colectivă „1 Mai” din
1950. După ce li s-au luat pământurile,
rezistența anticomunistă a devenit din ce în ce
mai slabă.
Anii de pușcărie ai lui Vasile Cernat
sau Alexandru Chiriac, Dumitru Basoc, Anton
Dorin ș.a. n-au mai fost niciodată recuperați.
Posturile de poliție permanetizate și
grupul de turnători despre care am mai scris,
au avut activitate neîntreruptă până în 1989.
Constantina Mândru dacă ar mai trăi, și
Margareta Basoc ar putea spune multe despre
„răii satului” de atunci, anticomuniștii care-i
așteptau pe americani.
Sediul redacției Revistei, a Ziarului, a Radioului și a TVV
online. Str. Frunzelor, nr. 2, Vaslui, Cod poștal: 730158
 

POȘTA REDACȚIEI
RAZA GÂNDULUI BUN
Se cuvine să mulțumesc mai întâi tuturor celor
care au participat la sărbătorirea celor 75 de ani cu urări
din capitolul din M.C.R., cu urări și considerații în
volumul „75 - D.V. MARIN, - jurnalism - istorie -
cultură” și respectiv, celor care, în frunte cu doamna
Gabriela Ana Balan, inițiatoarea, mi-au oferit un volum
cu omagii ale colegilor din Bârlad.
Au fost astfel, binișor peste o sută de
personalități care s-au străduit să-și exprime considerația
pentru „cel mai de seamă jurnalist vasluian din toate
timpurile” și să analizeze aspecte concrete ale muncii
diverse, diversificate și susținute în aproape 60 de ani de
activitate. Cele 15 secțiuni ale tabloului sintetic pentru
opera mea au căpătat consistență sporită prin condeie
autorizate și prin entuziasmul aspiranților.
Nu cred că există om să nu se bucure de un
asemenea val de simpatie, prețuire, considerație,
afecțiune. Îndatorat n-aș rămâne dacă aș putea să
reproduc măcar câte o propoziție de la fiecare. La fel
dacă aș putea mulțumi nominal la fiecare dintre cei 98
care-s consemnatari în „75 - D.V. MARIN - jurnalism -
istorie - cultură” și 19 în Omagiu!
Întorc deci pentru fiecare în parte și tuturora (la
un loc, deci) cu asupra de măsură aceleași sentimente pe
care le-au revărsat în textele lor.
Simpozionul Național din 21 aprilie 2016 a
încununat sărbătoarea celor 75 de ani prin prezența celor
aproximativ 200 de spectatori în Sala mare a Casei de
Cultură Vaslui, a celor 41 de scriitori și a numeroși
prieteni noi și vechi.
La concurență cu instruirea de la Biblioteca
județeană și la sabotajul unui oarecare ajuns președinte
de Consiliu județean, la faptul că autoritățile n-au sprijint
deloc material și moral momentul, doar prefectul Daniel
Olteanu a trimis un delegat cu mesajul său, totul a fost
bine. Cum să nu fie așa, când a venit floarea intelectuală
a județului, au venit grupuri din Bacău, Iași, București?
Petru Maior avea o expresie de reținut: „măgariu
pre măgariu se scarpină”.
Am observat că există asemenea... care se
scarpină la ordinul șefului = președinte pentru care
Consiliul județean nu este „fabrică de diplome”, dar
oferă o plachetă pe șest pentru un alt sărbătorit! Deh,
vrajba și invidia omenească!
Urme ale acestor urări aniversative mai sunt și în
numărul de față. Așadar, tuturor gratitudinea mea,
Dumitru V. Marin.
Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  132
*
După cum vedeți, am inițiat o modalitate scrisă
de a recunoaște valoarea prietenilor și colaboratorilor
noștri: acordarea Diplomei M.C.R. pentru Cetățenii de
onoare - creatori celor dimprejurul ei.
Deocamdată 6: prof. univ. dr. Alexandru
Ionescu, Val Andreescu, Dumitru V. Marin, Avram D.
Tudosie, Mihai Batog - Bujeniță, Adrian Grauenfels.
Observați că-s cam mulți din județul Vaslui (4),
acum doar unul din București (dar un excepțional prieten
și colaborator) și Adrian Grauenfels din Israel (ne e tare
drag omul acesta, ca și Georg Barth din Germania).
În viitor, fiecare număr își va alege alte
personalități de ONOARE.
Vă asigur că aceste stimulente morale nu vor fi
pentru atragerea cuiva, ci pentru recunoașterea valorii
indiscutabile!
*
* Am înțeles că domnul Adrian Grauenfels a
fost la București la începutul lunii iunie. Mi-am propus
să-l întâlnesc, dar... am fost în Franța! Dragă Adrian,
scrie-ne cum a fost la Bookfest?
* Revista ilustrată Booklook scoasă de ALPI
(adică Asociația literară Păstorel Iași), condusă de Mihai
Batog - Bujeniță, a apărut împănată de umor, foarte mult
bun gust, considerații pentru noi, cei de la roate(le)
M.C.R. Vom încerca să reproducem câte ceva dintre
mențiuni și... epigrame! Acum constat cu plăcere că
grupul de la ALPI e tare valoros și ambițios! Dar, să vă
ferească Dumnezeu de țepele lor epigramistice!
* Primim Revista trimisă de Nicolae Băciuț,
„Vatra Veche”. Avem toate și cele mai bune aprecieri
pentru Nicolae Băciuț și ai lui. E MUNCĂ, MUNCĂ,
acolo, iar recunoașterea noastră pentru valoare este cât se
poate de normală și confraternă!
* Glumeț: după cum vedeți, câțiva prieteni ai
noștri ne-au trimis două sau mai multe materiale. Cam
avari, noi le-am publicat cam pe toate pentru ca să-i
avem la mână și pentru numerele următoare.
Nu vă lăsați domnilor și doamnelor, trimiteți cât
mai multe materiale, mai ales că la noi nu se pierd, ci le
păstrăm ca lucruri de preț pentru mai târziu!
* Ecomondia București ne acordă constant
atenție. Mulțumim!
* Vă îndemn hotărât să publicați la noi și să cereți
revista tipărită, pe care v-o trimitem ca drept de autor!
Dumitru V. MARIN
 
  

Întrebări care rămân pentru DIASPORA:

- Dat fiind că emigranţii nu plătesc nici un fel de taxe şi impozite Statului Român, ce obligaţii ar avea acesta,
inclusiv la alegeri?
- Cât ne mai ţine Limba Română uniţi în cuget şi simţiri?
- Ce aşteptări aveţi de la Statul Român, sau de la noi, în perspectiva globalizării?
Organizați-vă… diasporeni ! Parlamentul dezbate un proiect extraordinar pentru voi.
Oferă comunității: 1) șansa de a se organiza autonom prin alegeri și să-și desemneze reprezentanți legitimi;
2) Asigură BANI pentru comunitățile cu cel puțin 5000 de înregistrați la ambasade (pentru o cumunitate); 3) Alegeri!

PĂSTRĂM... NOTA FINALĂ:

Mai subliniem că:
În timp destul de scurt s-au mobilizat pentru Meridianul Cultural Românesc, personalități de mare valoare
din cele 4 continente. Pentru fiecare apariție, numărați-le Dumneavoastră ! Total, peste 300!
Adăugăm și cu acest număr, creație, intelectualitate, valoare, esențializare, metaforizare și... atitudini. Dar
și speranța unor realizări rare dacă nu unice!
Cei mai de departe (Australia, America, Africa, Europa) au de la noi partea de inimă și literatură.
Cu mulțumiri tuturor chiar cu asupră de măsură, dar pentru că fiecare număr are viața lui…
Vă invităm în scris, verbal și cu sufletul să fim mereu creativi.
Dragii mei egali:
  De un an și jumătate reunim Meridianul Cultural Românesc care își face din ce în ce mai mult loc în lume și
adună din ce în ce mai mulți colaboratori de valoare.
Mai zicem pentru cei care nu știu că venim dinspre jurnalismul cultural, că la cârma acestei „nave” sunt
oameni competenți - talentați - hotărâți. Acest număr mai aduce la vedere un număr de creații importante.
V-aș ruga să citiți precizările noastre din numerele anterioare și subliniez hotărârea cu care am pornit la
treabă.
Acum scoatem câteva sute de exemplare tipografice și distribuim on-line în toată lumea. Reacțiile sunt cele
mai bune. Cine vrea exemplarul tipografic, să ne scrie.
Publicăm și contul nostru în EURO pentru prietenii de mai departe care ne pot sprijini:
Marin Dumitru: RO27 RNCB 0259 0032 9430 0023 deschis la BCR Vaslui.
Dumitru V. MARIN
TEME PENTRU STUDIU ȘI CONCURS
- Mareșalul Ion Antonescu: Un trădător, un - Există CULTURA DIASPOREI ? (în limba
patriot, organizatorul holocaustului în România, sau română, în alte limbi, în ce moduri)
executant pentru nemți? - Propuneri pentru Meridianul Cultural Românesc.
- Criterii pentru confirmarea unui jurnalist de Epigrama cu tema:
talie națională?! Chiar și emigrat ! - Tranziție;
- Creația literaturii și calculatorul: predicții - - Diaspora;
previziuni - actualitate și viitor. - Întoarcere la Limba Română;
- Fără Limba Română.
EXPOZIȚIE DE CARTE:

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  133 

 
  

RÂNDURI DESPRE M.C.R.

Mircea VARVARA - Iași

CUVINTE DESPRE NOI (completări)

Eu sunt cine sunt ! Mă numesc Varvara Mircea, acum la o vârstă înțeleaptă, sănătoasă și bucuroasă de peste
80 de ani, sunt profesor universitar dr. pensionar, emerit, asociat la Facultatea de Biologie, Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași.
Rândurile ce urmează contin concretizarea a două întrebări: de ce scriu, despre cine scriu, și o încheiere.
De ce scriu? În seara zilei de 28 iunie 2016, după orele 20, m-a sunat pe telefonul mobil Domnul profesor
Dr. Marin Dumitru, Directorul Televiziunii din Vaslui și cu alte funcții importante, fostul meu elev la Liceul
Teoretic, Podu Turcului, Județul Bacău, în anul școlar, 1957-1958. M-a rugat să scriu ceva despre unii elevi ai clasei
din anul citat care au devenit remarcabili în viață.
Despre cine scriu? Pot să exprim unele informații, constatări, aprecieri despre personalitatea
multidimensională a domnului Marin Dumitru, a profesorului universitar dr. pensionar, Popa Gheorghe, a
profesorului universitar dr. Berdan Ion și doar câteva cuvinte despre mine, Varvara Mircea.
În ziua de 1 aprilie 2016, am trimis un material de două pagini Directorului Televiziunii din Vaslui în care
am subliniat că profesorul Dr. Marin Dumitru a devenit o personalitate multidimensională, cunoscută ca profesor dr.,
cu două facultăți absolvite, inspector, îndrumător în societate, scriitor, publicist, reporter de televiziune, sintetizator
de articole, etc., care a primit aprecieri de la Academicieni, profesori universitari, profesori în învățământul
preuniversitar, directori de școli, ziariști, colegi, prieteni, săteni, etc. Și acum subliniez, cu admirație și felicitări,
marele său umanism de a aduce în lumina tiparului pe cei care au sperat, realizat să fie deosebiți.
Domnul Popa Gheorghe a fost elev al Liceului din Podu Turcului. A devenit cadru universitar, cu toate
titlurile până la profesor universitar Dr. cu conducere de doctorat, fost Decan al facultății, un om deosebit, o
comportare deosebită, un respect deosebit, fost președinte de sindicat, bun coleg, iubitor al sincerității și dreptății.
De asemenea, domnul Berdan Ion și-a realizat studiile liceale în orășelul de provincie Podu Turcului. A
urmat cursurile Facultății de chimie. Pe baza rezultatelor este numit cadru universitar la Facultatea de Chimie, urcând
până la treapta de profesor universitar, cu doctorat, rămâne șef de Catedră și conducător de doctorat. Este avantajat
de o tinerețe mai aparentă, serios, silențios, bun coleg.
Iar eu, am venit în perioada de lumină a vieții în ziua de 13 august 1932, am crescut într-o familie iubitoare,
fără vicii, mi-a plăcut să muncesc, am avut noroc. Aproape o jumătate de veac am lucrat la Facultatea de Biologie,
Iași în toate treptele ierarhiei universitare. Am știut să prețuiesc sănătatea, avem o familie frumoasă care ne onorează
și ne aduce bucurii.
Iași, 30 iunie 2016

CREATORUL - CETĂȚEAN DE ONOARE AL REVISTEI M.C.R.

Instituim titluri de „Creator - Cetățean de onoare” al revistei Meridianul Cultural Românesc în
ideea de a sublinia eforturile, competența, talentul multor creatori care ne trimis „obolul” minții lor.
Astăzi, doar 6, și de fiecare număr câte alți 6 sau mai mulți; exprimăm astfel, prețuirea și
gratitudinea noastră.
Dat fiind că nu toți cei aproape 300 de colaboratori vor primi asemenea distincție (nu acum, dar...
mai au destul timp), nu trebuie să descurajeze pe cineva. Dimpotrivă, vrem dovezi: din ce în ce mai
multe, creații inspirate, inclusiv SF.
Diploma e diplomă, dar poate fi privită ca un trofeu motivațional, profesional și aspirațional.
Încercăm să fim noi primii care încurajăm (și) astfel efortul creator al confraților noștri.
Vă dorim tare multă sănătate la fiecare și să afișați cu mândrie această recunoaștere publică.
Dumitru V. MARIN

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  134 

 
  

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  135 

 
  

Prof. dr. Dumitru V. MARIN

1941, Aprilie, 28. Giurgioana - Podu Turcului, Bacău: se naşte Dumitru V.

Marin, publicist, eseist, romancier, etnolog și întreprinzător. Studiază limbi străine,
doctor în filologie (UB, 1998). Debut ca ziarist la ,,Steagul Roşu”, Bacău (1958).
Editează revista Vlăstarul (1990), ziarele „Teleradioeveniment” (1994) şi
„Meridianul” (din 1996), M.C.R. (din 2015). Înfiinţează primul post de televiziune din
Vaslui (TVV, 5 dec. 1990), primul post de radio (Unison Radio Vaslui, 1992, din 1994
şi la Bârlad). Fondează Grupul de presă Cvintet Te-ra, căruia îi consacră şi una din
marile cărţi ale sale, ,,TVV-15 în explozia cultural-informaţională din judeţul Vaslui”
(roman cronică editat în 2006). Preşedinte de cercuri şi cenacluri literare,
vicepreşedinte al UZP şi preşedinte pentru filiala judeţeană Vaslui, promotor al
Uniunii Presei Balcanice. Director general şi editorialist pentru cele patru instituţii
mass-media din cadrul grupului. MPB.
(Istoria Jurnalismului din România în Date, 2012, pag. 655)
,,... examinează condițiile formative ale revistei, contribuția ei la realizarea unui
corpus al folclorului românesc, compartimentele revistei ,,Incursiunea în lumea operei
lui Tudor Pamfile” - apreciază prefațatorul - operă în care revista ,,Ion Creangă” ocupă
un loc de prim ordin, propusă în acest studiu dens, documentat, scris cu mare grijă
pentru adevăr, dar și pentru ,,mai dreapta cinstire” a folcloristului de la Țepu...”
(Iordan Datcu, ,,Dicționarul Etnologilor Români, II”,
Ed. Saeculum I.O., București, 1998, p. 65)
Patron al Grupului de Presă CVINTET TE-RA Vaslui (www.tvv.ro, Unison
Radio Bârlad și Ziarul Meridianul Iași - Vaslui - Bacău - Galați și Meridianul
Cultural Românesc). A publicat 26 de cărți.
Cel mai important jurnalist vasluian prin varitatea materialelor, durata de peste
un sfert de secol în activitate, complexitatea tematică, primul roman din istoria
Vasluiului, INTERVIURI cu 9 șefi de stat, 14 prim-miniștri, capii bisericii ortodoxe
române, binecuvântat la Krakovia de Papa Ioan Paul al II-lea.
A transmis în direct din 32 de țări.

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  136 

 
  

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  137 

 
  

Prozator Val ANDREESCU

Debutul în volum cu volumul „Calul cu potcoave roz”, (Epigrame, fabule, panseuri),
Editura PIM Iaşi, 2005, 139 pagini, cu o prefaţă de prof. Teodor Pracsiu, menţiune la
Festivalul de umor „C. Tănase” Vaslui, 2006; Publicat şi prezentat cu volume în „Cronica”,
„Convorbiri literare”, „Ecouri literare” - Vaslui, membru al redacţiei şi secretar de redacţie (2
ani), „Elanul” (serii de articole), „Viaţa satului” - Văleni, „Zorile” - Huşi, „Viaţa mea” -
Israel, „Vremea nouă” - Vaslui, „Orizonturi”, „Epigrama”, „Book-look” - Iaşi, „Plumb”
Bacău „Surâsul Bucovinei” - Suceava, „BAAADUL literar” Bârlad, „Meridianul Cultural
Românesc” etc.
Volume publicate, inclusiv cele colective: „Calul cu potcoave roz”, (Epigrame, fabule,
panseuri), Editura PIM Iaşi, 2005, 139 pagini, cu o prefaţă de prof. Teodor Pracsiu,
menţiune la Festivalul de umor „C. Tănase” Vaslui, 2006, lansare la Casa de cultură Vaslui;
„Voci lirice vasluiene”, Editura PIM Iaşi, 2006, 246 pagini, colectiv de autori, prefaţă de prof.
dr. Theodor Codreanu, poezii; „Corecţii cu zâmbete”, (antologie satirico-umoristică), Editura
PIM Iaşi, 2006, 130 pagini, premiul III la Festivalul de umor „C. Tănase”, Vaslui, 2006;
„Tichia de mărgăritar”, Editura PIM Iaşi, 2007, colectiv de autori, prefaţă de Teodor Pracsiu,
150 pagini; „Florete melancolice”, (Epigrame, fabule, rondeluri), Editura PIM Iaşi, 2007, 136
pagini; „Fiorii zborului tandru” (poezii), Editura PIM Iaşi, 176 pagini, cu un Cuvânt înainte
de prof. Dan Ravaru; „Fabule”, Editura PIM Iaşi, 2009, 112 pagini (primul volum de fabule
din judeţul Vaslui); „Linişte în „Fa major”, (Epigrame, fabule, rondeluri), Editura PIM Iaşi,
2010, 114 pagini, un Cuvânt înainte de prof. Teodor Pracsiu; „Epigrame cu şi despre femei”,
antologie de Rodica Hanu şi George Zarafu, Editura „Grafit”, 2010, 378 pagini, la pag. 12;
Antologia „35 de ani sub semnul maestrului”, editat de Academia Liberă „Păstorel” Iaşi la
Editura „Ars Longa” din Iaşi, 2010, 352 pagini, la pag. 278-284; „Milenii, anotimpuri şi
iubiri” (sau Cele şase taine ale iniţierii), roman, Editura PIM Iaşi, 2011, 299 pagini, cu o
Postfaţă de Emilian Marcu; „Învierea pământeană”, roman, Ed. PIM Iaşi, 2013, 192 pagini;
„Şaua cailor de şah”, epigramă şi caricatură în coautorat Corneliu Cozmei (caricatură);
„Pedeapsa iubirii”, roman din ciclul Milenii, Anotimpuri şi Iubiri; 265 pagini, Ed. PIM Iaşi,
2015.
Ziarist, membru al UZP din România, redactor șef ziarul „Meridianul” Vaslui, din
2005, pagina culturală neîntreruptă, peste 1700 de articole, reportaje, ştiri şi articole de fond.
Redactor „Radio-Unison” Vaslui, peste 280 de emisiuni „La o ceaşcă de... cultură!”, mii de
transmisii în direct, etc.; redactor „TV Vaslui”, peste 1800 de ştiri, peste 100 de emisiuni în
direct („La ordinea zilei” şi „Cultura la zi), transmisiuni în direct, 236 emisiuni înregistrate,
etc.
Note critice: Emilian Marcu în revista „Orizonturi literare” nr. 7 din 2011, pag. 37-38,
Mihai Batog Bujeniţă în „Cronica” nr. 9 din sept. 2010, pag. 26; Emilian Marcu în
„Convorbiri literare” nr. 8 din 2010, pag. 187; Dumitru V. Marin în „Meridianul” din 15 iulie
2010, pag. 8; Cătălin Afrăsinei în „Ecouri literare” nr. 7 din 2011, pag. 36; Vasile Larco în
revista Plumb; Simion Bogdănescu; Daniel Corbu, Liviu Apetroaie, Theodor Codreanu (în
rev. Plumb), Petruș Andrei, Valeriu Lupu etc.

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  138 

 
  

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  139 

 
  

Comandor Mihai BATOG ‐ BUJENIŢĂ


Născut la 25.10.1945; ALDEŞTI, jud. GALAŢI. Grad: comandor de aviaţie.
Profesiune: Pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice.
Studii: Academia de Aviaţie şi Academia de Înalte Studii Militare.
Absolvent al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, Universitatea
Apollonia, Iaşi, 2013.
Membru al Uniunii Epigramiştilor din România; 2002. Membru al Uniunii
Scriitorilor din România; 2007. Membru al ACSR - Asociaţia Canadiană a Scriitorilor
Români. Membru al Societăţii Culturale „Junimea 90”; Membru legitimat al Uniunii
Jurnaliştilor Profesionişti din România, 2014.
Preşedintele Asociaţiei Literare „Păstorel” Iaşi (persoană juridică). Preşedintele
cenaclului: Academia Liberă „PĂSTOREL” Iaşi. Director al revistei „Booklook”,
Iaşi. Redactor coordonator la revista de cultură „Cronica” din Iaşi. Redactor-şef
adjunct la revista „Rapsodia” din Sibiu.
Colaborator la peste 30 de reviste de cultură din ţară şi de peste hotare.
Cicluri anuale de conferinţe (unele publicate) în şcoli, licee, Fundaţii,
comunităţi, societăţi etc…
22 de tiluri editate (poezie, proză scurtă, roman); 8 studii şi comunicări
ştiinţifice publicate, unele dintre acestea premiate.
Prezent în peste 50 de antologii de proză, poezie şi dicţionare ale scriitorilor
români.
45 de premii literare şi ştiinţifice inclusiv premiul USR-filiala Iaşi pentru proză
scurtă în anul 2007 şi pentru roman în 2014.
Diploma şi Ordinul „Cavaler al cetăţii” în grad de Ambasador (acordată în 2013
de Administraţia Proiectului: Cititor de proză-Republica Artelor-Dublin).

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  140 

 
  

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  141 

 
  

Prof. univ. dr. Alexandru I. IONESCU

Născut în orașul Oltenița, în 24 iunie 1932 - este un elev meritos de-a lungul
tuturor școlilor parcurse. Termină Liceul „Mihai Viteazul” din București, apoi intră
la facultățile de Medicină din Iași și Timișoara, de unde este exmatriculat de către
regimul comunist.
Se înscrie la facultatea de Biologie din București, în care a fost în permanență
premiat (la diverse concursuri) și premiant. Dar și de la Biologie este exmatriculat.
Termină ultimul an și absolvă examenul de licență în numai câteva săptămâni de la
reînscriere! Este, cu toate aceste greutăți, al 5-lea clasificat pe promoția națională (din
peste 500 de licențiați). A fost, după absolvire, profesor cu gradul I. Și-a trecut Teza de
doctorat cu academicieni veritabili și prestigioși: prof N. Sălăgeanu, prof. Șt. Peterffi,
prof. E. Pop. A intrat, prin concurs, la Institutul de Biologie al Academiei unde, foarte
curând, devine laureat al Premiului Emanuel Teodorescu. A publicat aproximativ 70
de cărți (Două, Tratatul de Algologie, în 4 volume, și Efectele biologice ale poluării
mediului au fost premiate de Academie; o a treia a fost prefațată de prof. Emil
Constantinescu, președintele României, 1996-2000), are peste 200 de articole apărute
în 13 limbi. A fost ales membru al Academiilor din Illinois, New York și Chișinău. A
lucrat la Institutul de Cercetări de la Fundulea și a fost șeful Departamentului de
Fiziologie (cercetător principal I) la Institutul de Biologie al Academiei. Participă la
Conferințe și Congrese internaționale: la Stressa-Italia, la Moscova, la Smolenice -
Cehoslovacia, la Milano și Amsterdam (unde are și o emisiune TV europeană). A fost
deputat în CPUN (vicepreședinte pentru Comisia de Știință) și în Parlamentul
României (l996-2000), secretar al Comisiei de Învățământ-Știință.
Ca președinte al Federației Ecologiste din România a participat la conducerea
Internaționalei Verzilor Europeni de la Bruxelles. A fost șeful Comisiei UNESCO a
Parlamentului României și, în această calitate, a fost invitat la Paris de directorul
general UNESCO, Frederico Mayor, în prezența președintelui Franței, Jaques Chirac.
Figurează ca membru fondator al primei Universități particulare din România
(Universitatea Ecologică) și predă - profesor universitar fiind - la mai multe Institute
și Catedre. Numele său este purtat de un Colegiu de ecologie din Pitești și mulți elevi,
studenți și oameni de toate profesiile îl cunosc din sutele de conferințe, simpozioane,
emisiuni Radio și TV susținute, din publicistică sau din activitatea Fundației
Ecomondia, pe care a întemeiat-o și a condus-o.
Este considerat cel mai cunoscut și prestigios algolog român și, de asemenea,
întemeietorul, pe baze ecologice, al cercetării științifice pentru protecția mediului.
A publicat peste 70 de cărți.


Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  142 

 
  

   

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  143 

 
  

Ing. Adrian Grauenfels

Născut la 2 noiembrie 1946, București, este un poet, scriitor și traducător evreu,
originar din România, stabilit în Israel la Rishon le Zion.
Este inginer, absolvent al Institutului de Construcții București (1970). Căsătorit, are 2
copii. A emigrat în Israel în 1972. Din anul 1999 este activ ca poet, scriitor și
traducător din limba ebraică. Publică articole despre artă și cultură la ziare israeliene
de limba română. Este activ pe internet cu o bogată bibliografie.
A publicat două cărți de poezie și nenumărate articole de artă și cultură. Apare
în Antologia „Izvoare” cu 4 poeme. Apare frecvent în Revistele virtuale:
Omnigraphies, Egophobia, ArtOut, Biblioteca Maia Martin, Revista Bucovina. Este
colaborator permanent la publicațiile săptămânale: Revista Familiei, Maximum,
Jurnalul Săptămânii. Participă și publică activ pe Rețeaua Literară și Cititorul de
Proză (rețele literare Internet).
Cărți și articole: Sex-tantul Poetic, Poezii cu desene semnate de Uca Iov Maria -
2014; Poezia ebraică. Poeme alese (2 volume), traduceri din limba ebraică modernă în
limba română de Adrian Grauenfels, grafică de Maia Martin și Carmen Acsinte,
cuvânt înainte de Maria Sava - 2011; Ceai cu Adala coproducție cu poeta Cristina
Ștefan - 2013; Castelul lui Yanle - Poezie și proză - 2011; În Vizită la Ussais - Poezie -
2007; Hotel Aglaya - Poezii urbane; Antologia colajului - 2011; La Strada (poezii
recente); Bucureștiul Dispărut - O scurtă istorie ilustrată a cartierelor evreiești din
București. Antologia Poeziei de Război -2014, cu 40 de coautori, Editura Aglaya,
desene: Beatrice Bernath și Mircia Dumitrescu. Zen Absolut - 2016 - coproducție cu
poeta Cristina Ștefan, editura Art Book, grafică și tehnoredactare Sash Segal.
Reviste produse si difuzate pe net: „Grupul celor 7” o revistă internetică de artă,
grafică și filosofie, urmată de „Revista Secolul XXI” - 23 de numere (publicată pe net
pentru ASILR), apoi revista bimestrială de artă și filosofie ALCHEMIA.
Premii: Osias Rabinovici pentru publicistică. Premiul Benjamin Fondane al
revistei Maximum. Titlul de „Poet al Iașului” conferit la Festivalul de Poezie de la Iași
- Iunie 2014. Membru ASILR din 2012.

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  144 

 
  

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  145 

 
  

Dr. ing. Avram D. TUDOSIE

S-a născut la 14 martie 1931 în satul Cermegești, jud. Vâlcea într-o familie cu 6
copii. A făcut liceul la Drăgășani, ceea ce desigur a influențat alegerea meseriei sale,
astfel încât a urmat cursurile Facultății de Horticultură și Viticultură din București,
unde, în 1971, își dă și doctoratul în viticultură și oenologie. Din 1964 se transferă la
Liceul Agroindustrial din Huși, unde este un profesor excelent și un cercetător asiduu
până la pensionarea sa în 1994. Pensionarea nu i-a întrerupt activitatea publicistică și
de adevărat colecționar în domeniul viticol și în aspectele sale culturale.
La Școala Viticolă din Huși își desfășoară activitatea de cercetător în domeniul
viticulturii și vinificației după nevoile și cerințele podgoriei. A realizat în activitatea sa
Muzeul Vini-viticol din Huși, care cuprinde peste 500 de obiecte prețioase prin
valoarea lor de reprezentare. A completat colecția de instrumente și unelte vitivinicole
cu o sală cu 150 de figuri zoomorfe și antropomorfe din butuci naturali de viță de vie.
Amenajează și modernizează vechea cramă-pivniță, adăugând o sală-laborator de
prezentare și degustare a vinurilor. A înființat o vinotecă unică în țară colecționând
vinuri din podgoria Huși și din alte podgorii din țară.
Ca oenolog s-a impus la nivel național prin elaborarea Tehnologiei de producere
a vinului aromat din Busuioaca de Bohotin-Huși, precum și cea de preparare a
vinului Vemut extraaromatizat de Huși precum și a Tehnologiei vinurilor
semioxidative (omoloage celebrelor vinuri străine: Porto, Malaga, Marsala, Madera,
Cahors).
Avram D. Tudosie și-a canalizat activitatea publicistică cu același profesionalism
atât în știință cât și în literatură. A publicat peste 400 de articole, studii și lucrări
științifice în diferite reviste și ziare, precum și 20 de cărți dintre care 10 sunt de știință
și 10 de literatură. Dintre titluri amintim: Metode noi în viticultura pe
nisipuri (1963); Podgorii și vinuri în județul Vaslui (1964); Studiul comparativ al
soiurilor pentru obținerea vinurilor aromate-colorate în podgoria Hușilor (1974);
Cultura viței de vie și producerea vinului în gospodărie (1981); Busuioaca de Bohotin de
la origini și până în prezent, și obținerea vinurilor aromat-roze (1983); Vița de vie, rod al
pământului și al muncii (1989, reeditată la Chișinău la 1992); Via și
vinul (1994); Ambrozie și nectar (1978); Vinul în înțelepciunea omenirii (1980); Vinuri
în știință și imnuri bahice (1981); Pe dealuri dogorite de podgorii (1982); Podgoriile
românești în literatură (1985); Dicționar viti-vinicol literar-aforistic și
anecdotic-umoristic (1996); Degustarea romanțată a vinurilor (1999); Via și vinul in
literatură (2000) ș.a.

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  146 

 
  

MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC (An II, nr. 2 (6)/ 2016)

Bătălia pentru limba română are susținători în toată lumea, se vede.
O revistă cu unic grad de universalitate, a plecat în martie 2015 de la Vaslui, sediul grupului de
presă care susține TVV.RO, Unison Radio Bârlad - eter și online, ziarul Meridianul - tipografic și online.
Acum și revista de cultură cu titlul de mai sus care, însă, este administrată de societatea nonprofit UJPI
ECOMAR Vaslui. Fondator: prof. dr. Dumitru V. MARIN.
Zestrea intelectuală: academicieni, doctori în științe, specialiști reputați, 180 de colaboratori cu
operă în spate, multă voință și fantezie. Și debutanți!
Apariție: trimestrială. Deja sunt materiale pentru trimestrul următor. Expediați-ne, oricând, altele.
Difuzare: 4 continente (Europa, Africa, Australia, America), peste 20 de mari orașe ale lumii
(Montreal, New York, Sydney, Ierusalim, Paris, Geneva, Stuttgart, Passau, Roma etc.) colaboratori români
și străini.
Componente: Poezie, proză, eseuri, pictură, știință, istorie, artă, umor (capitol... PĂSTOREL),
informație la zi etc.
Particularitate: vine dinspre jurnalismul cultural, deci nerv și comentarii. Revistă... mai altfel !!!
Deschidere: Către orice creator dintre granițele limbii române, adică de pretutindeni. Vom avea
grijă și de noi posibile talente, pe care le așteptăm să îndrăznească. Internetul e la îndemână și decât
stereotipia de pe rețelele de socializare, mai degrabă operă pentru reprezentare în Agora.

*
ROMANIAN CULTURAL MERIDIAN (Year II, no. 2 (6)/ 2016)
The battle for Romanian language has supporters everywhere, it can see.
A magazine with a unique degree of universality, left in March 2015 from Vaslui, headquarters of
media group that supports TVV.RO, Unison Radio Barlad - ether and online, newspaper Meridian -
printing and online. Now a culture magazine too, with the title above which, however, it is run by the
nonprofit company UJPI Ecomar Vaslui. Founder: prof. dr. Dumitru V. Marin.
Intellectual dowry: academics, doctors of science, reputed specialists, 180 collaborators with work
in the back, lot of will and imagination. And beginners!
Occurrence: quarterly. Already there are material for the next quarter. Send us anytime, other
materials.
Distribution: 4 continents (Europe, Africa, Australia, America), over 20 major world cities
(Montreal, New York, Sydney, Jerusalem, Paris, Geneva, Stuttgart, Passau, Rome etc.) romanian and
foreign collaborators.
Components: Poetry, prose, essays, painting, science, history, art, humor (chapter ... Păstorel),
updated information etc.
Feature: comes from cultural journalism, so nerve and comments. Magazine ... more otherwise !!!
Open: To any creator of the Romanian language boundaries, from everywhere. We will take care of
possible new talents, we expect to dare. The Internet is on hand, so than the stereotype of social networks,
rather work for in agora representation.

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  147 

 
  

TIMPUL N-ARE RĂBDARE NICI CU FRUMUSEȚEA,

NICI CU INTELIGENȚA...
ȘI, MAI ALES, NICI CU VIAȚA NOASTRĂ !

(Dumitru V. MARIN)

Meridianul Cultural Românesc, An II, Nr. 2 (6), aprilie ‐ mai ‐ iunie  2016  148 

 
 Semnatari ai acestui număr: Val ANDREESCU, Petruș ANDREI, Gheorghe
ALUPOAEI, Mihai APOSTU, Aurel BAICAN, Gabriela Ana BALAN, Georg
BARTH, Gheorghe BĂLĂCEANU, Graziella BENATTI, Simion BOGDĂNESCU,
Magdalena BRĂTESCU, Ioan MAFTEI - BUHĂIEȘTI, Mihai BATOG - BUJENIȚĂ,
Giuseppe BURO, Valy Lorelai BUȚA, Iuliana BUZATU, Mihai CABA, Roni
CĂCIULARU, Vasile CHELARU, Laurențiu CHIRIAC, Massimo CISTARO,
Theodor CODREANU, Calistrat COSTIN, Gabriela CUCINSCHI, Eugen DEUTSCH,
Corina DIMITRIU, Cornelius Ioan DRĂGAN, Martha EȘANU, Menachem FALEK,
Ananie GAGNIUC, Tatiana GALAN, Cornel GALBEN, Michelina GIANNITTELLI,
Adrian GRAUENFELS, Mihai HAIVAS, Ioan HODAȘ, Liana SAXONE - HORODI,
Alexandru IONESCU, Vasile LARCO, Nicolae LUPAN, Angela MALLIMO, Dumitru
V. MARIN, Constantin MĂNUȚĂ, Vicu MERLAN, Ionel MIRON, Elena MÎNDRU,
Marin MOSCU, Benone NEAGOE, Ioan NEGOIȚĂ, Mircea NOAGHIU, Daniela
OATU, Ana OPRAN, Ion N. OPREA, Letiția OPRIȘAN, Mimma PASCAZIO,
Antonio PASCUCCI, Maria Diana POPESCU, Teodor PRACSIU, Ion
PRĂJIȘTEANU, Cosmin PREDA, Ion Gheorghe PRICOP, Constantin PROFIR, Dan
PUICAN, Ștefan RACOVITZĂ, Georgeta RESTEMAN, Massimo RONCO, Daniela
STRACCAMORE, Alina TANASĂ, Doina TOMA, Cornelia URSU, Ioan MÂCNEA -
VETRIȘANU, Rodi VINAU.

Tehnoredactor: Anca MOLDOVEANU

Adresă sediu: Str. Frunzelor, Nr. 2, Vaslui, cod poștal: 730158
Tel./ Fax: 0235 361 236 sau 0744 231 380
Web: www.tvv.ro; www.marindumitru.ro
Email: marintvv@gmail.com
Cont în EURO: RO27 RNCB 0259 0032 9430 0023 deschis la BCR Vaslui
pe numele Marin Dumitru. 
 
Fiecare semnatar răspunde pentru afirmațiile din materialul său, nu redacția.
 
 M.C.R.
O revistă mai altfel cu:
- Studii şi Istorie Literară
- Poezie
- Proză
- Eseuri
- Ştiinţă şi Educaţie
- Critică de film
- Comentarii politice
- ,,Păstorel” (cenaclul) are cuvântul! Ridentem dicere verum!
- Istorie
- Artă plastică
- Pagină din lupta anticomunistă
- Opinii, microfișe pentru istorie, Diplome de onoare
- Etnografie etc.
Un segment (moment) din bătălia pentru Limba Română
cu arma cuvântului şi a sensibilităţii omeneşti.
72 de semnatari pentru METAFORĂ - IDEE -
ÎNŢELEPCIUNE - UMOR, altfel spus, pentru
istorie, pentru viaţă!
100.000 de cuvinte pentru inima și sufletul dumneavoastră !
CITIŢI
MEDITAȚI
DIFUZAŢI
SCRIEŢI
VASLUI - ROMÂNIA