1.1 Forme de energie.

Definire
*
Energia reprezintă facultatea pe care o posedă un sistem de corpuri de a furniza lucru
mecanic sau echivalentul său atunci când suferă o transformare dintr-o stare în alta.
Energia mecanică este energia corpurilor raportată la o stare de referinţă care diferă de
starea considerată exclusiv prin valorile mărimilor de stare geometrice şi mecanice: poziţii, viteze,
deformaţii, mase inerte, tensiuni, etc. Ea există sub două forme fundamentale:

 energie cinetică (energia pe care o posedă un corp funcţie de viteza sa);

 energie potenţială (energia pe care o posedă un corp funcţie de poziţia sa).
Toate tipurile de energie prezentate mai sus sunt susceptibile a fi transfor-mate în lucru
mecanic utilizabil în antrenarea maşinilor şi instalaţiilor.

Energia electromagnetică este energia sistemelor fizice raportată la o stare de referinţă

care diferă de starea considerată exclusiv prin valorile mărimilor de stare locală a câmpului
electromagnetic.
Energia chimică este în fapt forma de energie cea mai utilizată pe Tera având în vedere că
principalele surse de energie ce le avem la dispoziţie sunt cele de natură fosilă (cărbune, lignit,
petrol, gaze naturale). Acest tip de energie se degajă în decur-sul reacţiilor de ardere cu oxigenul
din aer.
Energia acustică este energia conţinută într-o porţiune dată a unui mediu continuu datorită
exclusiv undelor acustice.
Energia radiantă poate fi definită ca fiind dată de superpoziţia a doi vectori vibratori aflaţi în
cuadratură (un vector câmpul electric şi celălalt vector câmpul mag-netic)
Energia care se eliberează în urma reacţiilor nucleare de dezintegrare radio-activă fisiune
sau fuziune se numeşte energie nucleară.
Energia calorică sau termică are o importanţă particulară prin numeroasele sale aplicaţii
practice. Ea rezultă prin transformarea energiei interne a sistemelor.

1.2 Conversia energiei

Principalele moduri de conversie a energiei utilizate în domeniul industrial (economic) sunt:

 conversia energiei mecanice în energie electrică şi reciproc (maşini electrice);
 conversia energiei chimice în energie electrică (acumulatori, pile electrice);
 conversia energiei termice în energie electrică (conversie termoelectrică, conver-sie
termoionică sau electronică);
 conversia energiei electromagnetice în căldură (microunde, unde de înaltă frec-venţă,
energia solară);
 conversia energiei electromagnetice în energie biochimică (fotosinteza);
 conversia energiei termice în energie mecanică (maşini termice);
 conversia energiei chimice în energie termică (combustia);
 conversia materiei în energie termică (fisiunea şi fuziunea).

*
cuvânt de origine grecească – “forţă în acţiune”
 1.3 Transferul de energie
sistemele sau procedeele se carac-terizează prin funcţionarea în regim dinamic staţionar
sau regim nestaţionar
Există numeroase exemple de transfer de energie, cum ar fi:
- energia mecanică cinetică schimbată între două corpuri care se ciocnesc perfect
elastic;
- energia termică schimbată între două fluide prin conducţia căldurii la parcurgerea unui
schimbător de căldură;
- energia radiantă schimbată între soare şi pământ (transfer efectuat prin interme-diul
radiaţiilor electromagnetice, fără suport material).

1.4 Căldură şi lucru mecanic

Transferul energiei între un sistem şi mediul înconjurător poate fi făcut pe două căi: prin
căldură şi prin lucru mecanic. Aceste două mărimi fizice caracteri-zează deci procesul de cedare
şi primire de energie de către sistem fiind numite mărimi de proces.
Într-o manieră generalizatoare lucrul mecanic este dat de deplasarea sub acţiunea unei forţe.
În termodinamică se face următoarea convenţie: dacă forţa exterioară ce acţionează asupra
sistemului produce o deplasare în direcţia acesteia lucrul mecanic este pozitiv (primit de sistem), iar
dacă produce o deplasare în sens contrar lucrul mecanic este negativ (sistemul cedează lucru
mecanic).

- Fext + Fext
x
L L

Fig.1.1 Lucrul mecanic la întinderea unei bare

Lucrul mecanic poate fi monodimensional, bidimensional sau tridimensional

2.1 Sisteme termodinamice

În toate cazurile conversia energiei sau transferul de energie se efectuează într-un

spaţiu geometric finit V ce conţine o anumită cantitate de materie şi/sau o anu-mită energie.
Volumul macroscopic asociat spaţiului V este denumit sistem termo-dinamic (sau volum de
control).
Sistemele termodinamice pot fi deformate prin conversia sau transferul de energie; de
exemplu volumul de gaz închis într-un cilindru de către un piston mobil.
Sistemele termodinamice pot fi închise (cazul calorimetrelor) sau deschise (caracteristice
aplicaţiilor practice), după modul în care se realizează schimbul de energie.
Un sistem termodinamic este caracterizat de un număr de proprietăţi fizice sau chimice,
acestea putând fi scalare, vectoriale sau tensoriale.
 A. Proprietăţi scalare
presiunea, temperatura, poten-ţialul chimic, etc. ce pot fi reprezentate prin funcţii
asemănătoare cu cea redată prin relaţia 2.1 fiind, alături de masa volumică, funcţii scalare de punct.
B. Proprietăţi vectoriale
C. Proprietăţi tensoriale

Dacă mediul nu este izotrop o solicitare nu are un efect numai în direcţia con-siderată.
Un sistem este alcătuit din mai multe faze; atunci când acesta este alcătuit dint-o singură
fază (gazoasă, lichidă sau solidă) se numeşte omogen, iar când sistemul este format din cel puţin
două faze se spune că este eterogen. Sunt deci următoarele posibilităţi ale sistemelor eterogene
bifazice:
o gaz-lichid;
o gaz-solid
o lichid-lichid
o lichid-solid
o solid-solid

Deci, prin fază se înţelege o porţiune omogenă de material, distinctă din punct de
vedere fizic şi care poate fi separată de alte porţiuni de materie prin mijloace mecanice.

În cadrul sistemelor termodinamice au loc transformări termodinamice ce presupun

cunoaşterea exactă a variabilelor ce au o influenţă semnificativă asupra comportamentului
acestora, aceste variabile fiind numite variabile de stare.
Câmpul de temperatură. Într-un punct oarecare din spaţiu M(x, y, z) temperatura, ca
parametru scalar de stare, depinde de poziţie şi de timp:

t  f ( x, y , z ,  )
Suprafaţa izotermă reprezintă totalitatea punctelor din spaţiul considerat, care la timpul τ au
aceeaşi temperatură t. Deoarece un punct dintr-un corp nu poate avea simultan două valori diferite
ale temperaturii, rezultă că suprafeţele izoterme sunt su-prafeţe continue care nu se intersectează
între ele.
Gradientul de temperatură este o mărime cu ajutorul căreia se exprimă creş-terea
elementară de temperatură într-un punct al unui câmp de temperatură, la un timp τ dat.
Fluxul de căldură (termic) Q este cantitatea de căldură care trece printr-un corp sau de la
un corp la altul, printr-o suprafaţă izotermă S, în unitatea de timp:

Q
Q ; [W] (2.4)


unde: ΔQ este cantitatea de căldură transferată, [J];

Δτ - intervalul de timp de transfer al căldurii, [s].
Densitatea fluxului termic (fluxul unitar de căldură) q s reprezintă fluxul de căldura care
traversează unitatea de suprafaţa în unitatea de timp:
 Q Q
qs   ; [W/m2]
S S  

unde S este aria suprafeţei de schimb de căldură, [m 2].

2.2 Gaze perfecte

Mărimile ce caracterizează o cantitate oarecare de gaz sunt: masa, m, volu-mul, v,
presiunea, p şi temperatura, t. Relaţia care stabileşte legătura între aceste mărimi:

f ( p, V , T )  0

se numeşte ecuaţie de stare.

Menţinând constantă masa gazului şi temperatura sa, între volum şi presiune există
relaţia:

p  v  cst.

Această relaţie poartă numele de legea lui Boyle-Mariotte şi arată că presiunea şi volumul
unei aceleiaşi mase de gaz la temperatură constantă sunt invers pro-porţionale
În cazul când variază toate cele trei mărimi, p, v, t, rămânând constantă numai masa gazului,
legătura dintre volum şi presiune la gaz, la diferite temperaturi, este dată de ecuaţia:

pt  vt  p0  v0 1    t 

numită şi ecuaţia gazelor perfecte sau ideale. Această ecuaţie este cunoscută ca ecuaţia
Boyle-Mariotte- Gay Lussac.

2.4 Gaze reale. Ecuaţia lui Van der Waals.

Gazele reale nu ascultă de legile lui Boyle–Mariotte şi Gay–Lussac. De aceea aceste legi se
numesc legile gazelor ideale.
Prin urmare, legea gazelor ideale (perfete), pv = RT, nu se aplică în cazul gazelor reale,
când nivelul de comprimare al acestor gaze creşte (la presiuni de peste 30 atmosfere).
Ecuaţia de stare devine atunci :

c2
p v  b   n  m   R  T (2.28)
3

unde (v – b) reprezintă partea care se comprimă din gaz.

 a 
 p  2  v 0  b   RT pentru un mol de gaz (2.33)
 v0 

Relaţia 2.33 reprezintă ecuaţia de stare a gazelor reale a lui Van der Waals. În această
a
formulă 2 reprezintă presiunea internă a gazului, iar b este un multiplu (cuadruplu) al volumului
v0
total şi invariabil al moleculelor, aceste constante fiind pro-prii fiecărui gaz.
 2.5 Temperatura critică, presiune critică, volum critic

toate fluidele trebuie să aibă temperaturi la care să rămână gazoase. El numea această
temperatură „temperatură absolută de fierbere”. Mai târziu, Andrews i-a dat numele de
temperatură critică.
În figura 2.9 se prezintă schema schimbărilor de fază cu denumirile aferente.

Lichid Va
po
ri z
e ar
o pir e
T
e Li
icar ch
if efi
o lid e re
S

Solid Sublimare Gaz

Desublimare

Fig. 2.9 Schema schimbărilor de fază

3. TERMODINAMICA

Termodinamica este ştiinţa în care fenomenele calorice joacă rolul principal. Aceasta
implică mişcarea termică a materiei şi transformarea energiei dintr-o formă în alta. Unul dintre cele
mai simple fenomene este transformarea lucrului mecanic în căldură, sau invers, a căldurii în lucru
mecanic.
Ştiinţa termodinamicii se bazează pe trei principii fundamentale:

 Primul principiu este acela al conservării: pentru un sistem care suferă o trans-
formare în ciclu lucrul mecanic şi cantitatea de căldură schimbate sunt echiva-lente.
 Principiul al doilea: un sistem care suferă o transformare în ciclu va produce lucru
mecanic numai dacă va primi căldură de la un izvor cald şi o va ceda par-ţial unui izvor mai rece.
 Principiul al treilea, numit şi „postulatul lui Nerst”: entropia unui sistem este nulă la
temperatura de zero absolut (-273,5 0C).

3.1 Primul principiu al termodinamicii

 Primul principiu al termodinamicii enunţă cele cinci forme principale ale con-servării:

 conservarea materiei;
 conservare sarcinii electrice;
 conservarea cantităţii de mişcare;
 conservarea momentului cantităţii de mişcare;
 conservarea energiei.
acest principiu se scrie sub forma:

W
J
Q
Precizarea noţiunii de cantitate de căldură. Nu se poate spune despre un corp că acesta
„conţine căldură”. Corpul poate absorbi sau ceda căldură, dar el nu conţine căldură, ci energie
internă care se poate modifica în urma acestor schimburi de căldură. Experimentarea matematică a
acestui fapt constă în aceea că în expresia principiului I al termodinamicii, (dU = dW + dQ), dU (U
este energia internă) este o diferenţială total exactă, pe când dW (dW este lucrul mecanic
elementar) şi dQ (dQ este căldura elementară) nu sunt diferenţiale totale exacte.

Prin căldură se defineşte schimbul de energie determinat de diferenţa de tem-peratură dintre două
sisteme A şi B, energie diferită de aceea a lucrului mecanic

3.1.2 Conservarea energiei

După cum s-a văzut anterior, principiul I al termodinamicii (principiul conservării) implică cinci
forme de conservare (conservarea materiei; conservarea sarcinii electrice; conservarea cantităţii de
mişcare; conservarea momentului cantităţii de mişcare şi conservarea energiei) fiecare dintre
acestea fiind guvernate de legi adaptate sistemelor izolate sau deschise şi putând fi scrise sub
formă integrală sau diferenţială.
Sistemul (corpul) are iniţial o energie internă, U, care şi-o păstrează dacă nu suferă vreo
influenţă exterioară. Efectuând asupra lui un lucru mecanic sau un proces caloric (magnetic,
electric) el îşi va schimba starea energetică trecând din starea U1 în starea U2. Principiul conservării
energiei arată că suma tuturor energiilor acumulate de sistem rămâne constantă dacă sistemul este
închis (izolat), iar în cazul în care el nu este izolat, îşi va păstra starea energetică anterioară dacă
bilanţul energetic al ener-giilor primite şi a celei cedate este nul.

Entalpia este o mărime termodinamică de stare a unui sistem fizic egală cu diferenţa
dintre energia internă şi lucrul mecanic efectuat de sistem în orice transfor-mare reversibilă,
izentropă şi izobară.

3.1.4 Ecuaţia Laplace – Poisson a transformărilor adiabatice la gazele perfecte

O transformare adiabatică este aceea în care: dQ = 0, adică este o transformare în care
sistemul nu schimbă căldură cu mediul exterior. Într-o transformare adiabatică temperatura poate
varia. Prin urmare, un gaz supus unei transformări adiabatice este un gaz închis într-un vas cu
pereţi impermeabili, astfel încât orice transfor-mare ar suferi nu schimbă căldură cu exteriorul, adică
dQ = 0.
obţine relaţia Laplace – Poisson:
 p  v   const.

3.2 Al doilea principiu al termodinamicii

Al doilea principiu al termodinamicii, numit şi principiul evoluţiei, a fost enunţat pentru prima
dată de Sadi Carnot care a precizat sensul evoluţiei transfor-mărilor ireversibile.
o maşină motrică termică cu două surse de căldură preia obli-gatoriu căldură de la sursa
caldă şi cedează o cantitate de căldură (ceva mai mică) sursei reci.
Dacă ciclul descris anterior se desfăşoară în sens invers (ciclul inversat) maşina absoarbe
lucru mecanic preluând o cantitate de căldură de la sursa rece şi cedând căldură sursei calde. Prin
urmare maşina reversibilă este o maşină frigorifică.
Al doilea principiu al termodinamicii se referă în special la transformarea căldurii în lucru
mecanic. Conform enunţului său, atunci când se consumă un lucru mecanic de 4,18 J
transformându-se în căldură se obţine întotdeauna o calorie.

Teorema lui Carnot:

Toate maşinile termice cu două surse de căldură funcţionând reversibil între aceleaşi
temperaturi au acelaşi randament.
Drept consecinţe ale celui de-al doilea principiu al termodinamicii, Carnot a enunţat
următoarele postulate:
1. Orice maşină termică trebuie să aibă un izvor cald şi altul rece pentru a produce lucru
mecanic din căldură.
2. Randamentul maxim al maşinii termice care funcţionează între două temperaturi T şi
T' este independent de natura agentului termic sau forma maşinii, el depinzând numai de diferenţa
de temperatură T-T'.

Alături de enunţul lui Carnot, formulările lui Clausius şi Kelvin complectează definirea celui
de al II-lea principiu al termodinamicii:
enunţul Clausius:
Aplicând principiul conservării energiei Clausiuc a arătat că: Trecerea căldurii de la un
corp rece la un corp cald nu se face spontan ci este nevoie de o pompă de căldură.
enunţul Kelvin:
Este imposibil să funcţioneze un motor cu o singură sursă de căldură (imposibilitatea
unui perpetuum mobile de speţa a II-a).

principiul lui Carnot a mai fost numit şi principiul entropiei.

Entropia
este o mărime termodinamică de stare, ce caracterizează gradul de dezordine al unui
sistem, a cărei valoare creşte în urma unei transformări ireversibile (simbol: S; se măsoară în
J/K).

3.2.3 Transformări ireversibile

 În cazul transformărilor ireversibile care cuprind şi acele transformări în care avem pierderi
de căldură prin conductibilitate, convecţie şi radiaţie, randamentul ma-şinilor termice scade sub
randamentul maxim dat de ciclul Carnot. 3.2.4 Transformări termodinamice – schematizare şi
analiză
Transformarea izotermă (T = cst.)
În decursul acestei transformări temperatura este menţinută constantă şi omo-genă în cadrul
sistemului.

Transformarea izocoră (v = cst.)

Această transformare este o transformare ce are loc la volum constant.

Transformarea izobară (p = cst.)

În cazul acestei transformări presiunea este menţinută constantă şi omogenă.

Transformarea izentropică (S = cst.)

Acest tip de transformare presupune menţinea constantă a entropiei pe tot parcursul
său, numeroase transformări termodinamice făcând uz de această transfor-mare ideală (mai ales
comprimarea şi detenta unui gaz).
Transformarea adiabatică (dQ = 0)
Având în vedere că reversibilitatea unei transformări este tehnic imposibilă, în practică
ne mulţumim a realiza procese adiabatice (izolarea fiind o cerinţă adiabati-că).

Transformarea izentalpică (H = cst.)

O transformare izentalpică este aceea în care se conservă entalpia în cadrul
sistemului. Această transformare se întâlneşte practic în cazul sistemelor de curgere.

3.2.5 Efectul de detentă Joule-Thomson

atunci când gazele reale trec în mod adiabatic prin filtre ele îşi schimbă temperatura la
schimbarea volumului, chiar dacă ele nu produc un lucru mecanic exterior.
Prin ρ definim coeficientul efectului Joule – Thomson, astfel:

T1  T2 T A
   2 (3.59)
p1  p 2 p T

adică el este invers proporţional cu pătratul temperaturii T şi direct proporţional cu

coeficientul A care depinde de gazul de studiat.

3.3 Noţiuni de calorimetrie.

Capacitate calorică. Căldură specifică.
Împărţind căldura Q schimbată pentru a ridica temperatura unui corp cu masa m dintr-o
anumită substanţă pe intervalul de temperatură ∆T şi la masa m se obţine căldura necesară pentru
a modifica temperatura unităţii de masă cu un grad:

Q
c (3.60)
m  T
 Această mărime, numită căldură specifică, se măsoară în J/kg.K. Din definiţie rezultă
relaţia prin care se calculează căldura schimbată:

Q  m  c  T (3.61)

Produsul m.c se mai numeşte capacitate calorică şi are semnificaţia de căldură

schimbată cu mediul exterior de un corp de masă m pentru a-şi modifica temperatura cu un
grad.

3.4 Transferul căldurii

Căldura constituie transferul de energie între sisteme fizico-chimice sau între diferitele părţi
ale aceluiaşi sistem, în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic. Transferul
de căldură are ca preocupare procese în care energia termică la parametri mai ridicaţi este
transformată în energie termică la parametri mai coborâţi.
Conform Legii lui Newton cantitatea de căldură cedată de corp la fiecare moment este
proporţională cu excesul de temperatură asupra mediului:

dt
m.c   t  t0 
d
Transferul energiei prin căldură are loc prin trei mecanisme elementare, ce pot fi combinate
sau nu:
 transfer prin conducţie termică;
 transfer prin convecţie termică;
 transfer prin radiaţie.
Conducţia este un proces de transfer a căldurii dintr-o regiune cu temperatură mai ridicată
către o regiune cu temperatură mai coborâtă în interiorul unui mediu (solid, lichid sau gazos) sau
între medii diferite în contact fizic direct.
Convecţia termică reprezintă procesul de transfer al căldurii prin acţiunea combinată a
conducţiei termice, a acumulării de energie internă şi a mişcării de amestec.
Convecţia este un proces de transfer de energie, masă şi impuls
Expresia matematică a transferului de căldură convectiv este dată de legea lui Newton:
Q
Q     dA  T
t
Radiaţia termică este procesul prin care căldura este transferată de la un corp cu
temperatură ridicată la un corp cu temperatură coborâtă, corpurile fiind separate în spaţiu.
Energia transmisă în acest fel este denumită căldură radiantă sau radiaţie termică.
Condensarea este procesul de schimb de căldură prin care se produce transformarea
vaporilor în lichid.
Condensarea este un proces care se desfăşoară izoterm şi izobar, schimbul de căldură fiind
întotdeauna însoţit de schimb de masă.

4. EXERGIE – ANERGIE
 4.1 Forme de energie utilizate în procesele frigorifice
Realizarea proceselor frigorifice presupune parcurgerea de către agentul de lucru a unor
transformări, procese sau evoluţii de stare, în timpul cărora energia internă a acestuia se modifică,
consecinţă a schimburilor de energie, sub formă de căl-dură şi lucru mecanic, cu sursele de
căldură, în rândul cărora un loc important îl ocu-pă mediul ambiant. În general, energiile care
intervin în procesele de obţinere a efec-tului frigorific pot fi grupate în două categorii de energii.
Energii ordonate având drept caracteristică o capacitate nelimitată de trans-formare în
oricare altă formă de energie independent de parametrii mediului ambiant. Din această categorie
fac parte:
- forme de acumulare a energiei în care se încadrează energia cinetică, energia potenţială,
energia electrică, energia magnetică etc.;
- forme de transmitere a energiei din care face parte lucrul mecanic.

Energii neordonate care pot fi doar parţial transformate într-o formă ordonată de energie,
gradul de transformabilitate depinzând de tipul energiei, parametrii aces-teia precum şi de
parametrii mediului ambiant. Din această categorie fac parte:
- forme de acumulare a energiei din care fac parte energia internă şi entalpia;
- forme de transmitere a energiei în care se încadrează căldura.

procesele de lucru ale instalaţiilor frigorifice pot fi clasifica-te în patru categorii:

 procese ideale, reversibile, atât pe plan intern cât şi extern (cazul politropei re-
versibile);
 procese ireversibile pe plan intern şi reversibile pe plan extern (cazul laminării
adiabatice);
 procese reversibile pe plan intern şi ireversibile pe plan extern (cazul politro-pei cu
schimb de căldură la distanţă finită variabilă de temperatură cu o sin-gură sursă de căldură);
 procese ireversibile pe plan intern şi extern (cazul deplasării unui agent însoţi-tă de
schimb de căldură la diferenţă finită de temperatură şi pierderi de presi-une).

4.2 Teorema Gouy-Stodola

Teorema Gouy-Stodola permite stabilirea relaţiei de calcul în cazul unei pier-deri cauzate de
ireversibilitatea procesului real de lucru ce se desfăşoară într-o maşină sau instalaţie termică sau
frigorifică
WP  T0  S (4.6)

Rezultă deci că pierderea cauzată de ireversibilitatea internă şi externă a unui proces

ter-modinamic este exprimată prin produsul dintre temperatura mediului ambiant T 0 şi creşterea
entropiei sistemului termodinamic generalizat (format din maşina în care evoluează ireversibil
agentul de lucru şi porţiunea de mediu ambiant considerată).
4.3 Anergie. Randamente.
Analiza celor prezentate în subcapitolul precedent ne permite să scriem o relaţie de legătură
între energia totală a unui sistem, E şi exergia mediului său, Ex:
 E  E x  An
Randamentul Carnot, ηC, al unui sistem sau proces este radamentul limită al unui sistem
sau procedeu funcţionând în condiţii de reversibilitate.

Randamentul real, ηR, este dat de raportul dintre efectul util obţinut şi con-sumul total
energetic.
Randamentul exergetic, ηE, este dat de raportul dintre energia utilă obţinută şi consumul
de exergie
Se poate da o formulare particulară celui de al doilea principiu al termodinamicii şi anume:
exergia unui sis-tem termodinamic izolat rămâne constantă dacă toate procesele din sistem se
desfă-şoară pe cale reversibilă şi scade, dacă măcar unul dintre procese este ireversibil.

Randamentul exergetic mai poate fi scris şi sub forma:

 E  1  (pierderile relative de exergie) (4.10)

(pierderile de exergie sunt atât interne cât şi externe)

5. CONSIDERAŢII GENERALE
PRIVIND INSTALAŢIILE FRIGORIFICE

5.1 Procese de bază. Aplicaţii.

Conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, trecerea căldurii în mod natural,
de la sine, deci fără consum de energie din exterior, are loc numai de la corpurile cu temperatură
mai ridicată către cele cu temperatură mai scăzută. Trecerea căldurii în sens invers presupune
mărirea potenţialului căldurii, adică al nivelului de temperatură al acesteia, proces care se poate
realiza numai pe baza unui consum de energie din exterior.
Maşinile şi instalaţiile care realizează asemenea procese poartă denumirea de
transformatoare de căldură.
Funcţionarea transformatoarelor de căldură are loc într-un interval de tempe-ratură definit de
temperaturile celor două izvoare,
În cazul în care temperatura sursei reci T f este inferioară temperaturii mediului ambiant care
joacă rolul rezervorului cald (Tf < Ta) procesul este frigorific iar transformatorul de căldură care
permite realizarea acestui proces reprezintă o maşină sau instalaţie frigorifică.
Dacă sursa rece este mediul ambiant sau un alt mediu de genul resurselor hidrogeo-termale
caracterizate prin temperatura T’ a > Ta, iar receptorul termic cald (spaţiul sau mediul încălzit) are o
temperatură Ti > T’a, procesul este calorific iar transformatorul de căldură reprezintă o instalaţie
calorică sau pompă de căldură. Pot apare situaţii când sursa rece are temperatura T f < Ta iar
rezervorul cald are potenţialul Ti > Ta; în acest caz procesul este combinat iar transformatorul de
căldură în care se desfăşoară acest proces reprezintă o instalaţie combinată, frigorifică–calorică.

5.2 Clasificarea instalaţiilor frigorifice

 Instalaţiile frigorifice se pot clasifica după: principiul de funcţionare, tipul ciclului şi
periodicitate.
După principiul de funcţionare se pot deosebi:
- instalaţii cu comprimare care utilizează proprietăţile elastice ale gazelor şi vapori-lor ce
se manifestă prin creşterea temperaturii lor în timpul comprimării şi scăderii acesteia în destindere.
Aceste instalaţii pot fi cu gaze sau vapori
Ca sursă de energie instalaţiile cu comprimare utilizează energia electrică sau mecanică;
- instalaţii cu sorbţie al căror principiu de lucru este axat pe realizarea succesivă a reacţiilor
termochimice de sorbţie a agentului de lucru de către un sorbant după care urmează desorbţia
agentului din sorbant.
. Instalaţiile cu sorbţie se clasifică la rândul lor în instalaţii cu absorbţie şi instalaţii cu
adsorbţie.
Ca formă de energie aceste instalaţii utili-zează căldura şi, în ultima perioadă de timp,
energia solară;
instalaţiile cu jet care utilizează energia cinetică a unui jet de vapori sau gaz. În funcţie de
construcţia ajutajului şi de modul de desfăşurare a procesului aceste insta-laţii se clasifică în
instalaţii cu ejector şi respectiv, turbionare.
instalaţiile termoelectrice care au la bază efectul Peltier, permit obţinerea frigului prin
utilizarea directă a energiei electrice.
După tipul ciclului instalaţiile frigorifice se grupează în:
- instalaţii care funcţionează pe baza unui ciclu închis, în care agentul de lucru parcurge
diferitele elemente componente ale unui contur închis, proces în care temperatura sa variază între
limitele impuse de cele două surse de căldură.
instalaţii care funcţionează pe baza unui proces deschis, caracterizate prin aceea că în
timpul funcţionării agentul este total sau parţial extras din instalaţie.
instalaţii cu funcţionare discontinuă, în regim nestaţionar
După periodicitate instalaţiile frigorifice se grupează în:
- instalaţii cu funcţionare continuă, în regim staţionar,

6. AGENŢI DE LUCRU AI INSTALAŢIILOR FRIGORIFICE

6.1 Clasificarea agenţilor frigorifici

Agenţii frigorifici sunt substanţe omogene sau amestecuri de substanţe, ale căror
proprietăţi termodinamice trebuie să corespundă cerinţelor impuse de schema şi tipul instalaţiei
frigorifice, precum şi de nivelul de temperatură al celor două surse de căldură, în special de cel al
frigului produs.
Condiţiile pe care trebuie să le satisfacă un agent frigorific utilizat în instalaţiile cu
comprimare de vapori sunt următoarele:
- presiunea de vaporizare să fie superioară presiunii atmosferice,
- presiunea de condensare să fie redusă în vederea micşorării greutăţii compresorului,
creşterii randamentului mecanic al acestuia şi evitării pierderilor de agent;
- puterea frigorifică specifică cât mai mare ceea ce reprezintă căldura preluată de 1 kg de
agent în procesul de realizare a efectului frigorific prin vaporizare sau încălzire;
- căldura specifică a lichidului frigorific cât mai redusă în vederea micşorării pierderii cauzate
de ireversibilitatea procesului de laminare;
 - volum specific al vaporilor aspiraţi cât mai redus, în cazul compresoarelor frigorifice cu
piston,
- viscozitate moderată pentru îmbunătăţirea transferului de căldură şi redu-cerea pierderilor
de presiune, insolubilitatea reciprocă a agentului frigorific şi uleiului să nu prezinte pericol de
explozie, inflamabilitate şi toxicitate;
- stabilitate chimică şi pasivitate la coroziune;
- cost redus.

6.2 Caracteristicile agenţilor de lucru ai instalaţiilor frigorifice cu comprimare de vapori

Amoniacul, NH3, este utilizat pe scară largă în instalaţiile frigorifice cu comprimare de vapori
cu o treaptă şi, respectiv, cu două trepte, precum şi în cele cu absorbţie pentru temperaturi de
vaporizare t0 ≥ -750C; temperatura nominală de vaporizare a amoniacului este t sN = - 33,350C.
Dintre dezavantaje se menţionează faptul că este toxic, exploziv şi inflamabil
Bioxidul de sulf, SO2, este un gaz foarte toxic fiind utilizat numai în instala-ţiile ermetice la
temperaturi de vaporizare t0 ≥ -750C.
Bioxidul de carbon, CO2, este utilizat în principal în instalaţiile de producere a gheţii uscate
(zăpadă carbonică).
Freonii sunt utilizaţi pe scară largă în tehnica frigului datorită avantajelor pe care le prezintă
şi anume: nu sunt toxice, au o inflamabilitate redusă, sunt neexplo-zivi, prezintă neutralitate
chimică.

6.3 Caracteristicile agenţilor de lucru ai instalaţiilor frigorifice cu comprimare termochimic

În etapa actuală sunt utilizaţi următorii agenţi de lucru şi absorbanţi în instalaţiile cu
comprimare termochimică:
- soluţia hidroamoniacală compusă din agenţi frigorifici - amoniacul (NH 3) şi absorbantul -
apa (H2O) utilizată atât în instalaţiile frigorifice pentru obţinerea unor temperaturi de 0 … - 60 0C cât
şi în cele de pompe de căldură;
- soluţia de bromură de litiu compusă din agentul frigorific - apa (H 2O) şi absorbantul -
bromură de litiu (LiBr)

6.4 Agenţi purtători de frig

În calitate de agenţi purtători de frig la nivelul frigului moderat sunt utilizate saramurile, adică
soluţiile de clorură de sodiu (NaCl) şi clorură de calciu (CaCl 2) în apă.
Pentru transportul frigului de la generatorul de frig la consumator sunt utilizaţi agenţii
purtători de frig care trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- temperatură joasă de congelare;
- viscozitate redusă pentru reducerea pierderilor hidraulice la circulaţia prin conducte;
- căldură specifică mare pentru reducerea debitului de agent purtător de frig;
- acţiune corosivă redusă în raport cu metalele feroase şi neferoase;
- stabilitate chimică;
- toxicitate redusă, neinflamabilitate şi lipsa pericolului de explozie.
Ca agenţi purtători de frig pot fi utilizate lichidele antigel de tipul soluţiei de etilenglicol pentru
temperaturi de - 750C. De asemenea, se poate folosi freonul -30 pentru temperaturi de - 40 … -
900C şi chiar freonul -11 pentru temperaturi de- 105 0C.
La temperaturi sub 80 … 90 K se recomandă utilizarea aerului şi azotului ca agenţi ieftini şi
accesibili.
 7. PROCESE ÎN INSTALAŢII FRIGORIFICE
CU COMPRIMARE MECANICĂ DE VAPORI
7.1 Clasificarea instalaţiilor frigorifice cu vapori (IFV)
Obţinerea unor temperaturi cuprinse în intervalul –20 … -90 0C se realizează în mod
obişnuit cu ajutorul instalaţiilor frigorifice cu vapori (IFV) care pot fi :
- cu comprimare într-o singură treaptă;
- cu comprimare în două trepte;
- cu comprimare în trei trepte ;
- în cascadă.

Scăderea temperaturii de vaporizare sub -25…-35 0C impune trecerea la com-primarea în

două trepte, iar sub -60 0C instalaţia în două trepte devine neeconomică astfel încât este necesară
trecerea la comprimarea în trei trepte sau în cascadă.

7.3 Procese în compresoare frigorifice

cu o treaptă de comprimare
7.3.1 Clasificarea compresoarelor frigorifice
Compresorul reprezintă maşina principală a instalaţiei frigorifice cu vapori. El are rolul
de a aspira vaporii formaţi în vaporizator, de a-i comprima şi refula în condensator. Întrucât
compresorul lucrează într-un sistem închis rezultă că regimul său de funcţionare va fi
influenţat în mare măsură de condiţiile de transfer de căldură din vaporizator şi compresor.
Compresoarele ce echipează instalaţiile frigorifice se pot clasifica după diferi-te criterii,
astfel:
 după principiul de funcţionare compresoarele se împart în:
- compresoare cu piston;
- compresoare centrifugale (centrifuge sau axiale);
- compresoare cu rotor elicoidal.
 după modul de deplasare a agentului frigorific în cilindru se deosebesc:
- compresoare în echicurent la care aspiraţia vaporilor are loc prin carter, supapa de aspiraţie
fiind montată în piston iar cea de refulare în capacul compresorului. În aceste condiţii deplasarea
agregatului are loc într-un singur sens, ascendent, prin spa-ţiul de lucru al cilindrului;
- compresoare în contracurent la care ambele supape sunt montate în capacul com-
presorului iar deplasarea agregatului are loc cu schimbarea sensului la trecerea prin spaţiul de lucru
al cilindrului.
 după numărul cilindrilor compresoarele pot fi monocilindrice şi policilindrice;
 după dispunerea cilindrilor sunt:
- compresoare cu cilindri dispuşi în linie;
- compresoare cu cilindri dispuşi în „V”;
- compresoare cu cilindri dispuşi în „W”;
- compresoare cu cilindri opuşi.

Alegerea tipului de compresor al unei instalaţii depinde de puterea frigorifică necesară, de

condiţiile de funcţionare şi proprietăţile agentului de lucru.
Cel mai adesea pentru echiparea instalaţiilor frigorifice sunt folosite compre-soarele cu
piston. Din punct de vedere al principiului de funcţionare acestea se clasifică în (fig. 7.6):
 - compresoare în contracurent cu piston cu acţiune simplă;
- compresoare în contracurent cu piston cu acţiune dublă;
- compresoare în echicurent.

procesul de aspiraţie d-a, a vapori-lor în cilindrul compresorului

procesul de refulare c-r a vaporilor comprimaţi în cilindrul compresoru-lui

în timpul proceselor de aspiraţie şi refulare vaporii de agent frigorific preiau căldura Qpa de la
pereţii cilindrului, respectiv, cedează căldura Qpr acestor pereţi;

7.5 Procese în instalaţiile frigorifice cu vapori

cu două trepte de comprimare
7.5.1 Necesitatea comprimării în două trepte
Scăderea temperaturii de vaporizare impune creşterea raportului de compri-mare H
pe care trebuie să-l realizeze compresorul IFV, ceea ce conduce la scăderea coeficientului de debit
λ.
Analiza termodinamică scoate în evidenţă faptul că, trecerea la IFV cu două trepte de
comprimare devine raţională odată cu scăderea temperaturii de vaporizare sub –15 ... – 27 0C
pentru NH3 şi –20 ... – 35 0C pentru R- 22.

7.6 Procese în IFV cu trei trepte de comprimare

La temperaturi de vaporizare sub –60 0C, IFV cu două trepte devine ne eco-nomică
datorită rapoartelor mari de comprimare pe treaptă, fapt ce determină coe-ficienţi de debit reduşi.
Pentru a elimina aceste dezavantaje se recurge la comprima-rea în trei trepte.

Instalaţiile IFV cu trei trepte de comprimare prezintă unele dezavantaje cum ar fi:
- au a construcţie complicată şi sunt dificil de exploatat;
- coeficienţii de debit ai primei trepte şi uneori ai celei de a doua trepte au valori reduse
datorită presiunilor absolute mici; uneori prima treaptă funcţionează în condiţii de depresiune atât la
aspiraţie, cât şi la refulare;
- funcţionarea compresorului cu piston al primei trepte la presiuni coborâte face ca
încărcarea pieselor să fie redusă şi deci ne-economică. Pentru îmbunătăţirea econo-micităţii se
recomandă utilizarea în primele două trepte a unor compresoare rotative.
Uzual, IFV cu trei trepte se folosesc pentru producerea zăpezii carbonice;

7.7 Procese în IFV în cascadă

Pentru reducerea dimensiunilor compresorului de joasă presiune se poate re-curge la
utilizarea unor agenţi frigorifici cu presiuni de saturaţie mai ridicate la tem-peraturi de vaporizare
joase (R-13, R-14, R-503). În această situaţie însă presiunile de condensare la temperatura apei de
răcire sunt foarte ridicate şi, pe de altă parte, condensarea devine imposibil de realizat datorită
temperaturilor critice coborâte. Din ceste motive a fost necesară realizarea IFV în cascadă care
lucrează cu doi sau mai mulţi agenţi frigorifici.
 8.1 Clasificarea instalaţiilor frigorifice cu gaze (IFG)
Instalaţiile frigorifice cu comprimare mecanică de gaze (IFG) utilizează în calitate de
agent de lucru aerul sau diferite gaze precum azotul, hidrogenul şi heliul. După, caracterul
proceselor care se desfăşoară, aceste instalaţii se împart în două ca-tegorii:
A. Instalaţii în care procesele au loc în curgere continuă şi în regim staţio-nar; în
această categorie se încadrează instalaţiile care funcţionează pe baza ciclului clasic propus de
către Joule, compus din două adiabate şi două izobare. De regulă, pentru realizarea proceselor de
comprimare şi destindere sunt utilizate turbocompre-soarele şi turbodetentoarele.
B. Instalaţii în care procesele au caracter periodic şi se desfăşoară în regim
nestaţionar; din această categorie fac parte instalaţiile care funcţionează pe baza ci-clului propus
de către Stirling compus din două izoterme şi două izocore. Realizarea acestui ciclu presupune
utilizarea unui regenerator de căldură care lucrează în regim nestaţionar aşa cum este cazul maşinii
frigorifice de tip "Philips" precum şi al celei propuse de Gifford şi Mc Mahon.
Instalaţiile microcriogenice cu gaze permit obţinerea frigului la nivelul unor temperaturi
joase de ordinul a 100 … 12 K. O astfel de instalaţie este cea tip Gifford-McMahon, cu detentor cu
piston.

8.5 Procese în instalaţii cu turbionare cu gaze

Efectul turbionar de răcire are la bază un proces gazodinamic foarte complex ce se
desfăşoară într-un curent turbulent spaţial de fluid compresibil vâscos.
Cu toate imperfecţiunile lor instalaţiile frigorifice cu turbionare de gaze îşi găsesc din ce în ce
mai multe aplicaţii, cum ar fi: în construcţia camerelor frigorifice sub vid, a higrometrului turbionar, a
uscătoarelor regenerative turbionare, etc.

9.1 Consideraţii generale privind instalaţiile frigorifice prin absorbţie

9.2 Principiul de funcţionarea al instalaţiilor frigorifice prin absorbţie

Principiul de funcţionare a instalaţiilor frigorifice prin absorbţie se bazează pe

fenomenul de absorbţie a vaporilor de agent frigorific de către un mediu absorbant, aflat în stare
lichidă.
Soluţiile binare cele mai folosite în asemenea instalaţii sânt: soluţia hidro-amoniacală (apă
amoniacală) şi soluţia de bromură de litiu-apă.

Instalaţiile frigorifice prin absorbţie cu soluţie hidroamoniacală prezintă o serie de avantaje

faţă de cele cu comprimare mecanică de vapori:
 automatizarea completă şi simplă pentru reglarea consumului de energie ter-mică în
funcţie de puterea frigorifică;
 utilaje statice, montate în aer liber;
 reglajul puterii frigorifice de la 120 % la 25 %, ceea ce la instalaţiile cu com-presoare
nu se poate face decât utilizând mai multe compresoare şi apelând la reglaje cu pierderi energetice
însemnate;
 pot funcţiona într-o singură treaptă până la temperaturi de –60 0C, utilizând arderea
directă a gazelor în generatorul de vapori;
 pot valorifica sursele termice cu potenţial scăzut (căldurile deşeu, apele ter-male) şi de
asemenea pot folosi energia solară;
  supravegherea simplă, minim de personal de exploatare (practic numai la ta-bloul de
comandă şi pentru întreţinere);
 lipsa uleiului de ungere în instalaţie, deci se îmbunătăţeşte schimbul de căldură în
aparate;
 funcţionare fără zgomot;
 nu sunt necesare materiale speciale anticorosive;
 pericolul de explozie şi intoxicaţie este redus deoarece instalaţiile sunt mon-ate în aer
liber.
Dintre neajunsurile instalaţiilor frigorifice prin absorbţie cu soluţie hidroamo-niacală
menţionăm:
 consum ridicat de metal, în comparaţie cu instalaţiile cu comprimare mecanică de
vapori;
 inerţie termică mare şi deci, adaptare greoaie la variaţiile sarcinii termice ex-terioare;
 amoniacul fiind toxic, aceste instalaţii nu pot fi utilizate pentru condiţionarea aerului.
Instalaţiile frigorifice prin absorbţie sunt realizate sub mai multe forme con-structive, ce
putând fi clasificate, după mai multe criterii.
După modul de funcţionare se deosebesc instalaţii:
 cu funcţionare continuă;
 cu funcţionare periodică (alternativă);
 cu resorbţie (cu absorbţie repetată).

După numărul componenţilor care formează soluţia sunt instalaţii:

 cu doi componenţi (soluţii binare), utilizate curent;
 cu amestecuri tricomponente (ternare), utilizate mai ales, în construcţia frigiderelor
menajere cu absorbţie şi difuziune.

În funcţie de temperatura de vaporizare, există instalaţii:

 monoetajate (cu o singură treaptă);
 bietajate (cu două trepte).

9.3 Soluţii utilizate în instalaţiile frigorifice prin absorbţie

În cazul instalaţiilor frigorifice prin absorbţie de putere frigorifică mare, se utilizează soluţii
binare, acestea trebuind să îndeplinească o serie de cerinţe:
 substanţele care constituie agentul frigorific trebuie să aibă valori convenabile pentru
temperatura de fierbere.
 temperatura soluţiei la sfârşitul fierberii este indicat să aibă valori, pe cât posibil mai
mici, pentru a se utiliza resursele energetice secundare de potenţial scăzut, care sunt mai ieftine.
densitatea soluţiei trebuie să fie relativ mică
 viscozitatea dinamică a soluţiei trebuie să fie cât mai mică pentru îmbunătăţirea
schimbului de căldură în aparate şi pentru obţinerea unor pierderi mici de presiune.
conductivitatea termică trebuie să fie cât mai mare, pentru a facilita schimbul de căldură,
 tensiunea superficială trebuie să fie cât mai mică pentru a se asigura o capacitate
mare de absorbţie.
 agentul frigorific şi absorbantul trebuie să fie stabil din punct de vedere chimic în domeniul de
temperaturi de lucru,

Soluţiile folosite în instalaţiile frigorifice prin absorbţie, după tipul agentului de lucru, au fost
împărţite în 5 grupe:
1). Soluţii apoase în cadrul cărora intră cuplurile: H 2O – LiBr; H2O – LiCl; H2O – LiI; H2O –
NaOH; H2O – LiCl – LiBr; H2O – HOOCH2 CH2OH – LiBr.
Avantajele pe care le prezintă soluţia de bromură de litiu – apă sunt urmă-toarele:
 este o soluţie stabilă şi absolut inofensivă, apa ca agent frigorific nu este toxică,
inflamabilă şi nici explozivă;
 maşina cu bromură de litiu – apă se pretează foarte bine la reglarea puterii frigo-rifice
(funcţionează în sarcină parţială cu randament foarte bun);
 sistemul preia rapid orice variaţie de sarcină termică exterioară;
 căldura de dezvoltare fiind scăzută (numai 15% din căldura latentă de vaporizare),
răcirea absorbitorului este sensibil ameliorată.

Dintre inconvenientele cuplului H2O – LiBr se pot menţiona:

 o mare agresivitate şi proprietăţi corosive în prezenţa oxigenului din aer;
 vidul înaintat la care sunt supuse în permanenţă aparatele instalaţiei implică o e-
tanşeitate absolută.

2). Soluţiile amoniacale sunt de tipul: NH3 – H2O (soluţia hidroamoniacală), metilamină–apă
şi etilamină–apă.
Soluţia NH3 – H2O este cea mai răspândită soluţie pentru instalaţiile frigorifi-ce prin absorbţie
datorită proprietăţilor termice şi calorice bune. Este folosită atât în cadrul instalaţiilor industriale cât
şi în răcitoarele mici de uz casnic cu gaz compen-sator.
Cercetările intense, care se fac spre a găsi alte soluţii, sunt justificate prin faptul că, acest
cuplu (NH3 – H2O) prezintă unele dezavantaje:
 amoniacul este foarte toxic şi de aceea nu se poate folosi soluţia hidroamoniacală în
instalaţiile de condiţionarea aerului;
 presiunile de lucru din instalaţie sunt mari;
 la fierberea soluţiei hidroamoniacale, amoniacul (componentul uşor volatil) antre-
nează şi apa, încât, instalaţia trebuie să fie înzestrată obligatoriu, cu coloană de rectificare.

3). Soluţiile spirtoase cuprind alcool ca agent frigorific. Cel mai utilizat este alcoolul metilic
care este ieftin, este stabil chimic şi are proprietăţi termofizice mai bune în comparaţie cu alţi alcooli.
Alcoolul metilic se foloseşte ca agent frigorific în soluţiile: CH 3OH – LiBr, CH3OH –
ZnBr2, CH3OH – LiBr – ZnBr2, CH3OH – LiI – ZnBr2.
4). Soluţiile cu freoni.
Unul din cei mai favorabili agenţi frigorifici este freonul – 22, caracterizat de proprietăţi
termodinamice bune şi o înaltă stabilitate chimică.
 5). Hidrocarburi. S-au studiat cuplurile de heptan – butan normal, izobutilen-heptan şi
izobutan – heptan.

9.4 Procese de bază în instalaţiile frigorifice prin absorbţie

În vederea măririi puterii frigorifice specifice, cât şi pentru îmbunătăţirea con-diţiilor de
funcţionare şi de exploatare a instalaţiei se impune creşterea concentraţiei vaporilor produşi de
generatorul de vapori GV. În acest scop se foloseşte fie procesul de deflegmare, fie cel de
rectificare.
Deflegmarea este cel mai simplu procedeu de îmbunătăţire a concentraţiei va-porilor, printr-
un proces complex schimb de căldură şi de substanţă,
Sunt utilizate două tipuri de deflegmatoare: cu circulaţia în contracurent şi cu circulaţia în
echicurent.
Rectificarea este un proces complex de schimb de căldură şi de masă care per-mite
obţinerea unor vapori cu concentraţii foarte mari
Absorbţia vaporilor de către soluţie este un proces important în cadrul insta-laţiilor frigorifice
prin absorbţie. Rolul acestui proces este de a se reface concentraţia soluţiei care se introduce în
fierbător.

9.6 Instalaţia frigorifică prin absorbţie cu funcţionare periodică (alternativă)

Instalaţia frigorifică prin absorbţie cu funcţionare periodică se utilizează pentru puteri
frigorifice mici şi mijlocii.
În funcţionarea instalaţiei frigorifice prin absorbţie cu funcţionare periodică se deosebesc
două perioade principale:
Perioada de fierbere, numită şi de încărcare (pentru vaporizator), în care aparatul Ab(F) este
încălzit, deci funcţionează ca generator de vapori şi se realizează astfel degazarea soluţiei la
presiune ridicată.
Urmează apoi cealaltă perioadă, numită de răcire, când se întrerupe încălzirea aparatului
Ab(F) şi răcirea condensatorului Cd şi se introduce în schimb, răcirea soluţiei prin deschiderea
circuitului de apă de răcire prin aparatul
Ca medii de lucru se pot utiliza soluţiile binare prezentate anterior (v. scap. 9.3) şi mai ales
cuplul apă–ammoniac.

9.7 Instalaţia frigorifică prin absorbţie cu resorbţie (cu absorbţie repetată)

O instalaţie cu resorbţie constă deci din două absorbitoare, două generatoare de vapori,
două schimbătoare de căldură (soluţie–soluţie), două pompe de circulaţie, fiind mai complicată şi
mai voluminoasă decât o instalaţie cu absorbţie simplă.
Principalul avantaj al instalaţiilor cu resorbţie îl constituie faptul că presiunea p 0 şi pF
din ramura de joasă, respectiv de înaltă presiune, nu mai sunt determinate de temperaturile t 0 (de
vaporizare) şi respectiv tc (de condensare). Absorbţia vaporilor în resorbitor şi producerea lor în
degazor sunt procese ce se desfăşoară la orice valori ale presiunilor, independent de temperaturile
la care au loc.
 9.8 Instalaţia frigorifică prin absorbţie cu gaz de compensare
Asemenea instalaţii se folosesc în cadrul puterilor frigorifice mici şi anume la
frigiderele casnice şi au avantajul că sunt lipsite de piese în mişcare (nu au pompă mecanică de
circulaţie a soluţiei), iar funcţionarea lor este continuă.
Instalaţia cu gaz de compensare trebuie să funcţioneze cu o temperatură de condensare t c,
determinată de temperatura aerului, condensatorul (ca şi rectificatorul şi absorbitorul) fiind răcit cu
aer.

10.1 Consideraţii generale privind instalaţiile frigorifice cu ejecţie

Privită din punct de vedere termodinamic apa poate fi considerată ca un agent frigorific foarte
bun, având căldura latentă de vaporizare de aproape două ori mai mare decât a amoniacului şi mult
mai mare decât a freonilor. De asemenea, apa pre-zintă şi alte avantaje: este ieftină, nu este toxică,
nu este inflamabilă şi nu prezintă pericol de explozie.
că sfera de utilizare a apei ca agent frigorific este redusă numai la temperaturi de vaporizare
mai mari de 0 0C (rareori sub 4 0C, obişnuit între 8 … 11 0C), necesare instalaţiilor de climatizat.
Deşi instalaţiile frigorifice cu ejecţie pot funcţiona cu orice agent frigorific, singurele care s-au
impus sunt cele cu vapori de apă datorită faptului că aceste instalaţii sunt avantajoase atunci când
vaporii motori nu sunt produşi în mod special în acest scop.

Folosirea ejectoarelor pentru antrenarea vaporilor de apă este indicată din ur-mătoarele
motive:
 ejectorul este o piesă statică, cu o construcţie simplă, ieftină şi robustă, cu o lipsă
aproape totală de uzură, deci cu o durată mare de utilizare; ca urmare nu apare pro-blema fundaţiei
şi a trepidaţiilor cât şi a ungerii; în plus este înlăturată prezenţa de-favorabilă a uleiului de ungere
din circuitul agentului frigorific, care înrăutăţeşte schimbul de căldură din aparate;
 deservire şi întreţinere uşoară cu personal obişnuit, fără o pregătire specială;
 se utilizează materiale nu prea scumpe;
 asigură parametrii aerului, fără pericol de a fi impurificat cu agent frigorific.
Dezavantajele ejectoarelor constau în:
 consum specific mare de abur şi apă de răcire;
 adaptare dificilă faţă de condiţiile exteriore variabile (temperatura apei de răcire şi
temperatura mediului răcit) cât şi presiunea aburului de lucru:
 reglarea dificilă a puterii frigorifice;
 randament redus al ejectorului.

a) Instalaţia în circuit închis. Instalaţia frigorifică cu ejecţie în circuit închis (fig. 10.1), este
caracterizată prin două circuite închise: circuitul primar şi circuitul de răcire.
Instalaţiile frigorifice în circuit închis, cu condensator şi vaporizator prin suprafaţă au gabarite
mai mici şi pot fi instalate în locurile de producţie, în imediata apropiere a consumatorului de frig.

b) Instalaţia în circuit deschis

Se observă că la instalaţia cu ejecţie în circuit deschis, atât circuitul agentului primar cât şi
circuitul de răcire sunt deschise.
La cele în circuit deschis, cu condensator şi va-porizator prin amestec, la care se produce
amestecul vaporilor reci cu apa de răcire (în condensator), condensatorul nu poate fi introdus direct
în cazan, ceea ce provoacă cheltuieli suplimentare pentru epurarea apei.
 11.1 Procesul frigorific al efectului termoelectric
Termoelementele reprezintă o alternativă interesantă pentru instalaţiile frigo-rifice
clasice prezentate anterior datorită posibilităţilor superioare de reglare şi auto-matizare, precum şi a
celor de miniaturizare constructivă.
se constată că la trecerea unui curent elec-tric printr-un material în care există un gradient de
temperatură are loc degajarea sau absorbirea, în funcţie de sensul curentului electric, a unei
călduri,
În cazul termoelementului frigorific la joncţiunea rece energia (căldura) este absorbită de
către electroni, ei trecând de la un nivel energetic inferior în elementul semiconductor de tip p la
unul superior, în elementul semiconductor de tip n. Energia necesară deplasării electronilor în
sistem este asigurată de către sistemul de alimen-tare cu energie electrică.
La joncţiunea caldă energia este evacuată spre un mediu absorbant de căldură (radiator),
electronii deplasându-se de la un nivel energetic ridicat (element semicon-ductor tip n) la un nivel
energetic scăzut (element semiconductor tip p).

11.2 Procesul frigorific al efectului termomagnetic

La temperaturi de sub –100 0C termoelementele frigorifice cu semiconductori nu sunt
utilizabile.
efectul Ettinghausen se manifestă pregnant mai ales atunci când materialul prezintă o
conductivitate mixtă adică prezintă con-centraţii egale de electroni şi goluri. Sub acţiunea câmpului
electric se formează pe-rechi de electroni şi goluri: electronii se deplasează spre dreapta, iar
golurile spre stânga. Datorită acţiunii câmpului magnetic, mişcarea electronilor şi golurilor nu are loc
pe direcţia curentului ci pe diagonale dirijate de jos în sus.

11.3 Procesul frigorific al efectului magnetocaloric

Spre deosebire de metodele termoelectrică şi termomagnetică efectul magne-tocaloric
este utilizat pentru obţinerea unor temperaturi foarte joase, sub 1 K