ISTORIA ROMÂNIEI.

TRANSILVANIA

Volumul I, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997.

1. ROMÂNIA. CADRU GEOGRAFIC UNITAR

Dr. Grigor Pop

Aşezată în sud-estul Europei centrale, la contactul cu Europa orientalăşi Europa balcanică,

România este străbătută, aproximativ pe la mijloc, de paralela de 46º lat. nordicăşi meridianul de 25º
long. estică, poziţie care-i conferă condiţii climatice favorabile, acestea fiind influenţate în mod
pregnant de spaţiul carpatic românesc, care reprezintă coloana vertebrală a teritoriului său. Faptele
menţionate sunt justificate de situarea României la jumătatea drumului dintre Ecuator şi Polul Nord,
în plină zonă temperată, la distanţe aproape egale de extremităţile de nord (2 800 km), est (2 600 km)
şi vest (2 700 km) ale Europei, însă numai la 1 050 km de Marea Mediterană (Geogr. României, I,
p.21).
În poziţia arătată, lungimea totală a frontierelor României este de 3 190 km, din care 1 865
km (58,5%) sunt pe ape curgătoare (Dunăre, Prut, Tisa, Mureş etc.), 1 037 km (32,5%) sunt graniţe
terestre, iar 288 km (9,0%) aparţin apelor marine teritoriale (244 km spre apele internaţionale şi câte
22 km spre Ucraina şi Bulgaria). Cei 3 190 km de frontiere în afara apelor marine internaţionale
(244 km), fac graniţă cu Ucraina şi R. Moldova (1 326 km) în nord şi est, cu Bulgaria (631 km) în
sud, cu Iugoslavia (544 km) în sud-vest şi cu Ungaria (445 km) în vest.
Între graniţele menţionate, România are o suprafaţă de 238 391 kmp, cu această valoare
ocupând locul 11 între cele 46 de ţări europene, după Ucraina, Franţa, Spania, Suedia, Germania,
Finlanda, Norvegia, Polonia, Italia şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. De
asemenea, în privinţa numărului de locuitori (22,76 mil în 1992) se înscrie pe locul opt în Europa,
după R. F. Germania, Regatul Unit, Franţa, Italia, Ucraina, Spania şi Polonia, iar densitatea
populaţiei (95,5 loc/kmp) este aproape egală cu cea a Europei (97 loc/kmp). Se desprinde, de aici, că
România dispune de un potenţial major în privinţa întinderii şia numărului de locuitori, situaţie care
trebuie avută în vedere la nivelul continentului european.
Având în vedere caracteristicile sale de bază, respectiv orografia şi hidrografia, România este
o ţară carpatică, dunăreanăşi pontică.
Prin lungime (aproximativ 1 500 km) şi complexitate, Carpaţii reprezintă cel mai semnificativ
lanţ muntos din Europa, pe teritoriul României fiind situată aproape în totalitate componenta sud-
estică a acestora, care deţine 54% din arcuirea montană ce începe la Viena şi se încheie în V.
Timokului.
Formaţi pe aliniamentului importantului geosinclinal mezozoic, în timpul orogenezei
alpine, Carpaţii de Sud-Est reprezintă osatura întregului teritoriu al României şi o adevărată
cetate orografică ce închide la interior Podişul Transilvaniei (idem, p.25). Din Carpaţi, care se
înscriu cu aproape 30% din teritoriul României, se desprind celelalte două unităţi majore de
relief, respectiv dealurile şi câmpiile, care deţin ponderi aproape egale între ele, de aici
rezultând caracteristica de proporţionalitate.
Carpaţii, prin poziţia lor centrală pe teritoriul României, prin constituţie geologică şi
geneză, cu altitudini ce depăşesc 2 500 m în Carpaţii Meridionali (2 544 m în Vf. Moldoveanu) 2
000 m în Orientali (2 303 m în Vf. Pietrosul Rodnei) şi nu ajung la 1 900 m în Occidentali ( 1849
m în Vf. Bihor), au contribuit la formarea unităţilor geografice din exterior (dealurile şi
câmpiile), care sunt constituite, cu excepţia Dobrogei, din sedimente aduse din Carpaţi şi depuse
în mările ce s-au retras treptat spre sud, este şi vest.
În acelaşi timp, Carpaţii, munţi de înălţime mijlocie şi mică, având o altitudine medie de
circa 840 m şi o suprafaţă redusă situată la peste 1 500 m (în jur de 10%), se caracterizează
printr-o fragmentare accentuată, evidenţiindu-se mulţimea depresiunilor, a culoarelor, pasurilor
şi trecătorilor, care au facilitat modul de utilizare a lor şi de păstrarea unor legături permanente
între regiunile de la interior cu cele exterioare. Au fost identificate 336 de depresiuni şi mici
bazine intercarpatice, acestea deţinând 35% din numărul depresiunilor din România şi 23% din
suprafaţa spaţiului montan românesc, ele numeroasele „ţări” ce au permis înfiinţarea de
voivodate şi cnezate locale, ce prin unificare au exprimat voinţa de neatârnare a românilor de pe
ambele laturi ale Carpaţilor (Popescu, N., 1973). De altfel, în legătură cu această problemă s-a
menţionat frecvent că ...mediul carpatic, cu acele plaiuri întinse şi acoperite cu păduri excelente,
cu pământ accesibil agriculturii până la 1 000 m, a fost excepţional de favorabil vieţii omeneşti
(Mehedinţi S., 1943, p. 127)
Carpaţii Sud-Estici,ca regiune principală a teritoriului României, constituie elementul
coordonator, de referinţă pentru întregul sistem geografic al pământului românesc (Geogr.
României, III, p.15). Sunt situaţi în centrul ţării şi închid la interior întinsa Depresiune a
Transilvaniei, care şi formează, împreună cu versantele montane înconjurătoare regiunea
geografico-istorică cu acelaşi nume. Spre exterior se desfăşoară, simetric şi în amfiteatru,
unităţile mai joase de relief ale dealurilor, podişurilor şi câmpiilor. Astfel, pe rama estică a
Carpaţilor Orientali şi pe cea sudică a Carpaţilor Meridionali, începând de la V. Moldovei şi
până la V. Motrului, s-au format Subcarpaţii, în partea de est a ţării este prezent Podişul
Moldovei, în sud Podişul Getic, iar în vest între Carpaţii Occidentali şi Câmpia de Vest, s-a
constituit fâşia Dealurilor de Vest. În sudul României, în urma retragerii apelor marine, la
sfârşitul Pliocenului şi începutul Cuaternarului, a apărut Câmpia Română, iar în vestul ţării, în
aceleaşi condiţii de geneză, s-a constituit Câmpia de Vest. În sud-estul ţării, cu o latură spre
Marea Neagră, în condiţii de geneză mai aparte, s-a format Podişul Dobrogei.
 Având o lungime de peste 910 km, între V. Tisei, V. Dunării şi V. Someşului, o lăţime
maximă de 140 km (între Miniş şi Alba-Iulia) şi minimă de 40 km (în Munţii Făgăraş, unde şi
sunt situate altitudinile cele mai ridicate), Carpaţii României închid în limitele lor o suprafaţă de
66 303 kmp (27,8% din suprafaţa ţării). Sunt divizaţi în trei ramuri principale, fiecare având
particularităţi geografice specifice, iar orientarea lor este în strânsă legătură cu direcţiile de
cutare. Ramura estică, situată între V. Tisei – V. Sucevei (în nord) şi V. Prahovei (în sud),
formează Carpaţii Orientali, cu o altitudine medie de 950 m, care au cea mai mare extindere
(peste 50% din spaţiul carpatic românesc), în cea sudică se înscriu Carpaţii Meridionali (21%
din suprafaţă şi 1 136 alt. medie), care merg până la Culoarul Timiş-Cerna, iar în vest sunt
prezenţi Carpaţii Occidentali (numai 654 m alt. Medie şi 24% din suprafaţă), care încep la
Defileul Dunării şi merg până aproape de Someş.
Prin altitudine şi poziţie geografică, Carpaţii constituie principalul rezervor de apă,
reţeaua hidrografică îndreptându-se spre Dunăre, Tisa şi Prut, iar complexitatea geologică a
condus la formarea unor importante resurse de minereuri neferoase şi feroase, cărbuni
superiori, materiale de construcţii diverse etc., cu consecinţe evidente în dezvoltarea industrială
proprie sau a regiunilor din vecinătate.
Aspectul actual al Carpaţilor, întinderea şi structura geologică constituie o consecinţă a
unei îndelungate evoluţii. Astfel în orogenezele baikaliană şi hercinică s-au format şisturile
cristaline şi masivele intrusive granitice. A urmat orogeneza alpină, începută cu fazele austriacă
(Apţian) laramică (sfârşitul Senonianului), care au contribuit la conturarea Carpaţilor,
începerea scufundării bazinelor Transilvan şi Panonic şi ridicarea, cutarea şi alipirea la
formaţiunile cristalino-mezozoice a flişului cretacic. Faza savică (Oligocen superior –
Acvitanian) a corespuns cu înălţarea generală a Carpaţilor şi cu adăugarea, prin ridicare şi
cutare, a flişului paleogen pe rama estică a Carpaţilor Orientali. S-au înregistrat în miocen şi
Pliocen, o serie de alte evenimente semnificative: mişcări epirogenetice în fazele stirică, atică şi
valahă, cu consecinţe în ridicarea edificiului carpatic; marea transgresiune badeniană, care a
condus la invadarea apelor marine la interiorul şi exteriorul Carpaţilor; erupţiile vulcanice
(Sarmaţian – Cuaternar), care au adăugat şirul munţilor vulcanici din vestul Carpaţilor
Orientali şi sud-estul Munţilor Apuseni; după ce în Paleogen s-a format peneplena (pediplena)
carpatică (nivele complexului sculptural Borăscu), în Miocen şi Pliocen au fost sculptate nivelele
Râu Şes şi Gornoviţa. Datorită înălţărilor menţionate, ultima în faza valahă, când Carpaţii au
căpătat dimensiunile actuale, spaţiul montan a fost supus unor procese de eroziune, materialul
rezultat fiind transportat în domeniul marin învecinat, contribuind la geneza tuturor unităţilor de
la interiorul şi exteriorul spaţiului montan românesc.
Relieful spaţiului carpatic este în strânsă legătură cu modul de evoluţie, alcătuirea
geologică şi acţiunea factorilor subaerieni. Urmare a acestor determinări, în regiunile cu şisturi
cristaline şi roci granitoide (Carpaţii Meridionali şi Occidentali, în primul rând, dar şi în Munţii
Rodnei şi Maramureşului) s-a format un relief caracteristic: culmi rotunjite şi greoaie, suprafeţe
de nivelare, relief glaciar, văi înguste şi puternic adâncite, obişnuit impuse antecedent etc. Pe de
altă parte, calcarele mezozoice, cu largă extindere în Carpaţii Occidentali, prezente însă pe
unele areale şi în celelalte unităţi carpatice, au contribuit la geneza unui semnificativ relief
carstic, atât exocarstice, cât şi endocarstice. De asemenea, flişul cretacic şi cel paleogen
(conglomerate, gresii, argile, marne) a condus la dezvoltarea unui relief specific: suprafeţe
structurale, cueste, diferite forme ruiniforme (în formaţiunile mai dure), văi largi, depresiuni,
alunecări de teren (în depozitele mai moi).
Din cele arătate, la care pot fi adăugate şi alte elemente ale mediului geografic, se
desprinde cu claritate că România este o ţară tipic carpatică, populaţia fiind legată de acest
spaţiu încă din cele mai vechi timpuri, găsind adăpost sigur în perioadele de restrişte, când o
serie de popoare au atentat la libertatea autohtonilor geto-daci şi apoi români.
Aproape în totalitate (97,8%), teritoriul României este situat în bazinul inferior al
Dunării, acest sector al fluviului fiind cunoscut şi sub numele de pontic, valah sau românesc. Fac
excepţie de la această situaţie numai râurile scurte din estul Dobrogei (Teliţa, Taiţa, Slava şi
Casimcea), care îşi duc apele spre Marea Neagră. Sectorul românesc are o lungime de 1 075 km,
reprezentând 37,6% din cât măsoară Dunărea de la izvoarele sale din Munţii Pădurea Neagră şi
până la vărsare în Marea Neagră (2 860 km). De asemenea, trebuie menţionat că României îi
revine 45% din lungimea navigabilă a fluviului (aval de Ulm şi până la vărsare în Marea
Neagră), iar pe sectorul Brăila-vărsare (175 km) pot circula şi vase maritime.
Pe traseul românesc al Dunării, începând de la Baziaş, şi până la M. Neagră, pot fi
separate mai multe sectoare: Defileul Dunării (Baziaş-Gura Văii), Pontic (Dr. Turnu Severin –
Călăraşi), al Bălţilor (Călăraşi – Brăila), Maritim (BRĂILA – Ceatalul Izmail) şi Delta Dunării
(Ceatalul Izmail – vărsare), fiecare cu particularităţile sale. Se remarcă, în mod deosebit,
subsectoarele de defileu (144 km), unde în perioada 1964-1971 a fost realizat Sistemul
Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, în cooperare cu Iugoslavia. Această lucrare,
între cele mai importante din Europa, a condus la modificări esenţiale în peisajul şi
caracteristicile regiunii. Pot fi menţionate: realizarea unui mare baraj în profilul Porţilor de
Fier, care a contribuit la ridicarea apelor fluviului cu circa 30 m, formând de-a lungul defileului,
până în apropiere de Belgrad, o importantă retenţie; pe baza volumului de apă acumulat s-au
construit cele două centrale hidroelectrice, fiecare de câte 1 068 MW, în măsură să producă în
jur de 6 miliarde kWh pentru partea românească şi tot atâta pentru cea iugoslavă; amenajarea a
două ecluze (tot în condiţie de paritate pentru cei doi parteneri); schimbarea vetrelor unora
dintre aşezările ce au fost invadate de apele lacului, mai semnificativă în cazul oraşului Orşova
(strămutat în vatra fostului sat Jupalnic); ridicarea drumurilor rutier şi feroviar la un nivel
superior (în sectorul Orşova – Gura Văii) şi realizarea multor lucrări de artă (viaducte, tunele)
etc.
Desigur, importanţă deosebită au şi celelalte sectoare ale fluviului, atât prin caracterele
fizico-geografice, cât şi prin intervenţia factorului antropic, care a contribuit la înregistrarea
unor modificări esenţiale de-a lungul fluviului: lucrări de îmbunătăţiri funciare în luncă şi bălţile
Dunării, construirea de poduri rutiere şi feroviare pentru legături cu Dobrogea şi Bulgaria,
amenajarea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier II (hidrocentrale de câte
270 MW pentru România şi Iugoslavia, câte o ecluză pentru fiecare parte), realizarea Canalului
Sulina şi a altor lucrări în Delta Dunării.
Pe lângă însemnătatea naţională şi internaţională menţionată, Dunărea este o
importantă arteră de navigaţie europeană, fluviul legând mai multe ţări: R. F. Germania,
Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Iugoslavia, Bulgaria, România, R. Moldova şi Ucraina.
Toate aspectele menţionate pun în evidenţă, cu prisosinţă, caracterul de ţară dunăreană a
României, care este accentuat şi de prezenţa deltei şi a gurilor de vărsare în estul ţării ale celor
trei braţe, respectiv Chilia (care poartă 60% din debitul Dunării), Sulina (18,8%) şi Sfântu
Gheorghe (21,2%), fluviul având, la Ceatalul Izmail (înainte de despletire), un debit mediu anual
de 6 473 mc/s.
Întregul teritoriu al României, chiar dacă litoralul românesc măsoară numai 244 km,
prin Dunăre şi râurile scurte din Dobrogea îşi drenează apele spre Marea Neagră (anticul
Pontus Euxinus), din aceasta rezultând cea de-a treia caracteristică esenţială, respectiv condiţia
de ţară pontică, spre deosebire de alte state riverane Mării Negre ce au teritorii aparţinătoare şi
altor bazine marine.
Deschiderea României la Marea Neagră începe de la Braţul Musura (braţul sudic al
deltei secundare Chilia) şi ţine până la localitatea Vama Veche, litoralul prezentând, în raport de
structură geologică şi morfologie, două sectoare aparte. Astfel, la nord de Capul Midia
(constituit din calcare jurasice), pe baza aluviunilor aduse de Dunăre şi transportate de curenţii
marini, s-a format un ţărm jos, nisipos, cu numeroase grinduri şi cordoane litorale, care închid
complexul de limane (Razim, Goloviţa, Smeica, Sinoie). Aproximativ la sud de capul Midia
ţărmul se înalţă sub formă de faleză, care are în bază calcare şi marne calcaroase sarmatice,
acoperite cu depozite loessoide. Acest sector, cu înălţimi de 5-35 m, aproape rectiliniu, este
întrerupt numai în locurile de vărsare ale vechilor văi pleistocene, închise în prezent de
perinisipuri ce au condus la formarea limanelor fluviomarine: Agigea, Techirghiol (96-98%
salinitate), Tatlageac, Mangalia.
Litoralul a avut întotdeauna o însemnătate deosebită în viaţa poporului român. Chiar în
condiţiile în care în aceste locuri au ajuns o serie de alte popoare: grecii (în secolele VII-VI
î.Chr., care au înfiinţat cetăţile-porturi Callatis, Tomis şi Histria, intrate mai târziu sub
dominaţia Imperiului roman), genovezii, otomanii etc., litoralul a reprezentat o fereastră
importantă spre ţinuturile legate de Carpaţi şi Dunăre.
În prezent, ţărmul românesc al M. Negre dispune de un însemnat potenţial industrial, de
căi de comunicaţii, balneoclimateric şi turistic, cultural, de învăţământ etc., cu implicaţii
deosebite în realizarea legăturilor economice ale României cu toate statele lumii. Se remarcă
industria de prelucrare a petrolului şi petrochimia, construcţiile de nave, acid sulfuric şi
îngrăşămintele fosfatice, industria textilă şi alimentară etc. Platforma continentală a Mării
Negre aparţinătoare României (244 x 22 km), cu o suprafaţă de aproximativ 5 368 km, a intrat în
circuitul de exploatare a petrolului şi gazelor naturale, aceasta contribuind cu circa 10% la
producţia de petrol al ţării.
Funcţia de transport al litoralului, semnificativă pentru România, sub toate aspectele,
este realizată prin porturile Sulina, Midia-Năvodari, Constanţa şi Mangalia. Portul Constanţa
(oraşul, cu o populaţie de aproape 350 000 loc., ocupă locul al doilea în România după
Bucureşti), în privinţa traficului de mărfuri, ocupă primul loc între porturile de la Marea Neagră
şi se înscrie între primele 15 din lume.
Aşezarea pe continent şi existenţa cercului carpatic în partea centrală a României
determină influenţe geografice central-europene, est-europene, pontice şi sudice, din acestea
rezultând diferenţieri importante, atât latitudinale şi longitudinale, cât şi în altitudine, ale
componentelor geografice: climatice şi hidrografice, vegetaţie şi soluri, faunistice, valorificare
spaţială etc. Astfel, din vest pătrund mase de aer oceanice, mai umede şi moderate, iar din est vin
cele continentale, mai uscate, această situaţie hotărând caracterul general al climei ţării:
temperat continentală, de tranziţie. În nord se resimt influenţele baltice, iar în sud cele
submediterane.
Concentricitatea orografică, prin prezenţa Carpaţilor în partea centrală şi a Podişului
Transilvaniei în interiorul acestora, la care sunt „sudate” celelalte unităţi de relief într-un mod
armonios: Subcarpaţii, Podişul Moldovei, Podişul Getic, Câmpia Română, Dealurile de Vest şi
Câmpia de Vest, iar în sud-est Podişul Dobrogei, hotărăşte dispunerea altitudinală a întregului
complex de elemente ale mediului geografic. Reflectarea cea mai fidelă apare în etajarea
vegetaţiei: stepa şi silvostepa în regiunile cele mai joase, pădurile de stejar şi alte foioase în
dealuri, fagul şi coniferele în spaţiul montan, care în părţile mai înalte, obişnuit la peste 1 600 m
în nord şi peste 1 800 m în sud, se încheie cu vegetaţia arbuştilor şi subarbuştilor, urmate de
pajiştile alpine.
Aceloraşi legităţi este supus şi învelişul de soluri al României. Astfel, în raport de
influenţele menţionate, solurile ţării noastre se înscriu în condiţia de tranziţie între solurile
cenuşii ale Europei răsăritene, brunele specifice Europei centrale şi brun roşcatele caracteristice
Europei sud-vestice (Geogr. României, I, p.26). Altitudinal, regiunilor joase le sunt specifice
molisolurile (bălane, cernoziomuri şi cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale etc.), în
cele de dealuri s-au format argiluvisolurile, urmate de mai sus de cambisoluri, spodosoluri şi
umbrisoluri.
Unitatea din toate timpurile a pământului românesc este demonstrată pe deplin nu numai
de elementele mediului fizico-geografic, ci şi de populaţie şi activităţile acesteia, care au evoluat
şi s-au dezvoltat în condiţie de continuitate în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
În condiţiile cunoscute de recensare, populaţia României a fost de aproximativ 7 mil. loc.
în anul 1850, de 11 mil. în 1900, apoi a depăşit 15 mil. spre sfârşitul deceniului al patrulea din
secolul nostru şi 20 mil. loc. În iulie 1969, iar în 1993 a ajuns la 22,75 mil., după ce în 1990
fusese de 23,2 mil. Populaţia este prezentă peste tot, faţă de densitatea medie de 95,5 loc/kmp,
valoarea cea mai ridicată se înregistrează în judeţul Prahova (185,4 loc/kmp), iar cea mai
redusă în Tulcea (31,9 loc/kmp), condiţionată de întinsele terenuri ocupate de apă din Delta
Dunării. Populaţia urbană (54,5%) trăieşte în 260 oraşe, repartizate de la nivelul Mării Negre
(Constanţa, Mangalia, Năvodari, Eforie, etc.) până la peste 1 000 m (Predeal) şi în aproximativ
13 000 localităţi rurale (45,5%), care urcă până la circa 1 400 m ( în Munţii Apuseni). România
are un oraş cu este 2 mil. locuitori (Bucureşti), şapte cu peste 300 mii loc.(Constanţa, Iaşi,
Timişoara, Galaţi, Braşov, Cluj-Napoca şi Craiova), apoi patru cu 200-300 mii loc şi 13 cu 100-
200 mii loc, repartizate relativ uniform în toate provinciile geografico-istorice ale ţării.
Caracteristica de unitate a teritoriului României este foarte clar exprimată prin
structurile naţională şi confesională. Astfel, pe baza recensământului din 7 ianuarie 1992,
românii au reprezentat aproape 90% din populaţia totală a ţării (22,8 mil), maghiarii s-au
înscris cu 7,1%, romii (ţiganii) cu 1,8%, germanii cu 0,5%, iar celelalte naţionalităţi deţineau
1,1%. În privinţa structurii confesionale, aproape 87% (19,8 mil loc.) erau ortodocşi, urmaţi la
mere distanţă de romano-catolici (5,1%), reformaţi (3,5%), greco-catolici (1%) şi penticostali
(1%), celelalte religii înscriindu-se doar cu 2,6%.
Corespunzător cu resursele de materii prime, industria de fabrică s-a dezvoltat încă din a
doua jumătate a secolului XIX-lea, cu accentuare în secolul nostru, în primul rând pe seama
produselor provenite din agricultură (industria alimentară şi uşoară), a celor ale subsolului
(extracţia şi prelucrarea petrolului şi a gazelor naturale, a minereurilor feroase şi neferoase, a
sării, etc., a resurselor forestiere (produse semifinite şi finite din lemn , celuloză şi hârtie) etc.
Reţeaua căilor de comunicaţie s-a înscris încă din cele mai vechi timpuri în necesităţile
de circulaţie a populaţiei, ea constituindu-se, în ansamblu, la limita dintre marile unităţi
geografice, apoi de-a lungul principalelor văi, precum şi prin pasurile de vale şi de înălţime ce
traversează Carpaţii. Sunt cunoscute vechile drumuri din perioada daco-romană şi din evul
mediu, după care acestea se consolidează şi se modernizează, astfel că în anul 1993 s-a ajuns la
o lungime totală a acestora de 72 816 km, din care 23,5% sunt modernizate şi 28% au
îmbrăcăminţi uşoare rutiere. A doua jumătate a secolului trecut corespunde cu începerea
acţiunii de construire a căilor ferate, între primele fiind: Oraviţa-Baziaş (1854), Constanţa-
Cernavodă (1860), Bucureşti-Giurgiu (1869) etc. Şi în acest domeniu s-a acţionat într-un ritm
alert, astfel încât în primele două-trei decenii ale secolului nostru reţeaua de bază era deja
realizată. În prezent (1993), lungimea căilor ferate ale României este de 11 380 km (95,7% cu
ecartament normal, 3,8% linie îngustă şi 0,5 alt ecartament). Din cele normale, 69,6% sunt cu o
cale şi 26,1% cu două căi, iar gradul de electrificare este de 33%.
În ansamblu, atât reţeaua rutieră, cât şi cea feroviară, unitare în mod evident pe
teritoriul României, prezintă anumite caracteristici care accentuează acest aspect. Se remarcă,
în primul rând, inelaritatea, determinată aproape în totalitate de forma spaţiului Carpatic.
Astfel, în exteriorul Carpaţilor s-a constituit inelul feroviar extern, care începe de la Vicşani
(graniţa cu Ucraina) şi parcurge întregul culoar a Siretului (linia Siretului), după care se
continuă aproximativ pe limita dintre Câmpia Română (în sud), Subcarpaţii Curburii şi Podişul
Getic (în nord), definită ca linie a Câmpiei Române: Pătrunde, apoi, în Culoarul Cerna-Timiş şi
ajunge în zona de câmpie pe care o străbate de la sud la nord până la Halmeu (iarăşi graniţa cu
Ucraina), ultimul sector înscriindu-se în ceea ce se numeşte linia feroviară a Câmpiei de Vest.
La interiorul Carpaţilor, în general la limita acestora cu Depresiunea Transilvaniei, este prezent
inelul pericarpatic intern, care străbate fie depresiunile şi dealurile submontane (prin centrele
Făgăraş, Sibiu, Sebeş, Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Dej, Beclean, Deda), fie unele depresiuni
intramontane (pe la Topliţa, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Sfântu-Gheorghe, Braşov, de unde
trece peste Munţii Perşani în Depresiunea Făgăraş).
Foarte semnificativă este cea de a doua caracteristică, respectiv legătura dintre inelul
intern şi cel extern, care se realizează, peste Carpaţi, printr-o serie de pasuri de culme sau de
vale pe traseele: Beclean – Ilva Mică –Vatra Dornei –Suceava (pasurile Grădiniţa şi
Mestecăniş), Ciceu – Adjud (Ghimeş), Braşov – Ploieşti (Predeal), Sibiu – Piatra Olt (Turnu
Roşu şi Cozia), Simeria – Petroşani – Filiaşi (Merişor şi Lainici), Vinţu de Jos – Deva – Arad
(Brănişca), Cluj-Napoca – Oradea (Ciucea). Dej – Baia Mare – Satu Mare (Surduc). Poziţia
capitalei în Câmpia Română a determinat caracteristica de radialitate, cele opt magistrale
îndreptându-se în toate direcţiile, având ca puncte principale oraşele: Timişoara (magistrala 1),
Arad (2), Oradea (3), Satu-Mare (4), Suceava (5), Iaşi (6), Galaţi (7) şi Constanţa (8). Din cele
două inele se desprind o serie de linii ferate care pătrund în regiunea de dealuri şi în cea
montană, sau merg spre graniţa, realizând legături cu ţările vecine.
Reţeaua rutieră prezintă, în ansamblu, caracteristici asemănătoare cu cea feroviară, în
multe situaţii fiind evident paralelism între ele. Trebuie făcută, însă menţiunea că reţeaua rutieră
devine complementară pentru locurile în care lipsesc căile ferate. În acest context, se remarcă, în
primul rând mulţimea drumurilor ce străbat Carpaţii şi realizează legături lesnicioase între
Transilvania şi celelalte provincii geografico-istorice, ele contribuind la o circulaţie intensă a
populaţiei autohtone în ambele sensuri şi în toate timpurile.
Pe teritoriul actual al României, în suprafaţă de 238 391 kmp, pot fi evidenţiate şapte
provincii geografico-istorice, diferenţiate ca poziţie şi caracteristici geografice şi cu o evoluţie
social-istorică complexă, determinată atât de cauze interne, care au favorizat unitatea spaţiului
românesc, cât şi externe, acestea din urmă conducând la o serie de situaţii în care provinciile au
trebuit să evolueze în condiţii de stăpânire ale unor puteri străine din vecinătatea mai apropiată
sau mai îndepărtată.
Parte de est a României, care cuprinde Podişul Moldovei, Subcarpaţii Moldovei şi tot
versantul estic al Carpaţilor Orientali, fiecare dintre acestea cu caracteristici geografice proprii,
dar unitare în ceea ce priveşte locuirea (98,5% populaţie românească), este cunoscută
dintotdeauna sub numele de Moldova. Această provincie geografico-istorică, care deţine 19,4%
din suprafaţa ţării şi 21% din populaţie (103,6 loc/kmp) este organizată în opt judeţe: Suceava şi
Botoşani, Neamţ şi Iaşi, Bacău şi Vaslui, Vrancea şi Galaţi.
În sudul ţării sunt situate provinciile Muntenia şi Oltenia, cu teritorii în Lunca Dunării şi
Câmpia Română, în Podişul Getic şi pe versantele sudice ale Carpaţilor Curburii şi a Carpaţilor
Meridionali. Prima dintre acestea, Muntenia,unde este situată şi capitala României – oraşul
Bucureşti – este a doua ca suprafaţă (19,8% din cea a ţării) şi prima ca populaţie (29,9% din 22
810 035 locuitori, în 7 ianuarie, 1992). Administrativ teritorial, este organizată în nouă judeţe:
Argeş şi Teleorman, Dâmboviţa şi Giurgiu, Prahova, Ialomiţa şi Călăraşi, Buzău şi Brăila, la
care se adaugă Municipiul Bucureşti ce cuprinde şi Sectorul Agricol Ilfov. Muntenia se continuă
spre vest cu provincia Oltenia, care deţine 12,2% din suprafaţa României şi 10,8% din populaţie,
fiind organizată în cinci judeţe: Mehedinţi, Gorj şi Dolj, Vâlcea şi Olt. Aceste două provincii
geografico-istorice au format de timpuriu ceea ce este cunoscut sub numele de Ţara
Românească.
Sud-estul României, cu 6,5% din suprafaţă şi 4,5% din populaţie formează Dobrogea,
constituită din două unităţi geografice aparte, respectiv Podişul Dobrogei şi Delta Dunării,
prima cuprinzând, prin Podişul Casimcei şi Munţii Măcinului, arealele cele mai vechi de pe
teritoriul ţării (Proterozoic, Carbonifer şi Permian), iar a doua aparţine celor mai noi pământuri
(Cuaternar). Această provincie, cu deschidere de 244 km la Marea Neagră, este organizată în
două judeţe, respectiv Constanţa şi Tulcea.
Centrul României, unde s-a şi format primul regat al populaţiei geto-dace, formează
provincia geografico-istorică Transilvania, una dintre cele mai importante de pe cuprinsul ţării,
deţinând 23,9% din suprafaţă şi 20,1% din populaţie. Înglobează, în arealul său, întinsa
depresiune a Transilvaniei şi spaţiul montan ce o înconjoară, respectiv Carpaţii Orientali, în est,
Carpaţii Meridionali, în sud şi Munţii Apuseni, în vest. În ordine, de la nord spre sud, cuprinde
judeţele: Sălaj, Cluj, Alba şi Hunedoare, Bistriţa-Năsăud, Mureş şi Sibiu, Harghita, Covasna şi
Braşov.
În nord vestul ţării este prezentă provincia Banat, constituită din trei judeţe: Timiş, Arad
şi Caraş-Severin, care se înscrie cu 10,5% din suprafaţa României şi 6,8% din populaţie. Este
suprapusă peste Câmpia Banatului şi Munţii Banatului, la care se adaugă partea sud-vestică a
Munţilor Apuseni şi cea vestică a Munţilor Poiana Ruscă, precum şi capătul vestic al Carpaţilor
Meridionali.
Compartimentul nord-vestic al României formează provincia Crişana-Maramureş, care
cuprinde centrul şi nordul Câmpiei de Vest, dealurile Oradiei şi Crasnei, un areal întins din
vestul Munţilor Apuseni şi din grupa nordică a Carpaţilor Orientali. Această provincie, cu 7,7%
din teritoriul ţării şi 6,9% din populaţie cuprinde judeţele Bihor, Satu-Mare şi Maramureş.

2. TRANSILVANIA, BANAT ŞI CRIŞANA-MARAMUREŞ

Cele trei provincii geografico-istorice, cuprinse adesea, fără o argumentare ştiinţifică

corespunzătoare, sub numele de Transilvania, deţin peste 40% (42,1%) din Teritoriul României
şi peste o treime din populaţie (33,8%). Fără a intra în detalii, în legătură cu toponimul de
Transilvania, subliniem numai câteva aspecte mai semnificative privind definirea acestor
teritorii româneşti. Astfel, numai la spaţiul cuprins în interiorul arcului Carpaţilor i se potriveşte
numele de Transilvania, adică un loc de peste pădure pentru cei veniţi din alte părţi. De altfel,
însăşi unitatea geografică întinsă din interiorul arcului carpatic este cunoscută sub numele de
Depresiunea Transilvaniei, care corespunde foarte bine compartimentului ce a început să se
scufunde la sfârşitul Neozoicului, acţiune ce a continuat tot timpul Neozoicului până la începutul
Cuaternarului, reprezentând prin structură (cute diapire cu sare şi domuri gazeifere) unicat pe
continentul european. Pe de altă parte, nu se ştie cum s-ar putea justifica toponimul menţionat
pentru întregul teritoriu de pe faţa vestică şi nord-vestică a României, în condiţiile în care, în
ansamblu, nu se pune problema prezenţei unor locuri de dincolo de pădure. Mai mult, pentru
compartimentul sudic al feţei vestice a României, unităţile geografice se numesc Câmpia
Banatului, Dealurile Banatului şi Munţii Banatului, pentru cel central aceste unităţi poartă
numele de Câmpia Crişurilor, Dealurile Crişene, munţii Bihorului (populaţia acestor locuri fiind
cunoscută sub apelativul de bihoreni), iar în nord-vestul ţării se întinde Depresiunea
Maramureşului şi Munţii Maramureşului.
Fig.1. Unităţile de relief din Transilvania, Banat şi Crişana-Maramureş.
 Mai pregnantă apare inadvertenţa de cuprindere a provinciilor amintite sub un singur
nume – Transilvania – atunci când se au în vedere locuitorii acestor teritorii. Astfel, populaţia
din sud-vestul ţării, în ansamblu din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Arad, este cunoscută sub
numele de bănăţeni, cei de pe Crişuri sunt bihoreni sau crişeni, iar cei din nord-vestul ţării sunt
maramureşeni, nume care nu pot fi atribuite sub nici o formă locuitorilor de la interiorul
Carpaţilor.
Pot fi aduse, în legătură cu această problemă, o serie de alte argumente sau cele
menţionate suportă detalieri corespunzătoare. Dintre toate, subliniem doar faptul că în
cercetarea geografico-umană a perioadei interbelice probleme definirii acestor teritorii a fost
corectă, iar în Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), în articolul 45, Ungaria recunoaşte unirea
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Teritoriul celor trei provincii, situate în centrul, vestul şi nord-vestul României, se
caracterizează printr-o accentuată complexitate geografică, determinată în primul rând de
poziţie, de alcătuirea geologică şi de evoluţia orografiei, care, la rândul lor, au creat posibilităţi
favorabile pentru dezvoltarea vieţii umane în toate timpurile.

2.1. POZIŢIA, ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI RELIEFUL

Transilvania, Banatul şi Crişana-Maramureş cuprinde partea centrală, vestică şi nord-

vestică a României, care înglobează unităţi de relief dintre cele mai semnificative şi cu o
alcătuire geologică complexă.
Transilvania, care cuprinde cele 10 judeţe menţionate anterior, este suprapusă în
totalitate peste unitatea geografică a Depresiunii Transilvaniei, la cere se alătură rama
înconjurătoare a Carpaţilor Orientali, în est, a Carpaţilor Meridionali, în sud şi a celei mai mari
părţi din Carpaţii Occidentali, în vest.
Unitatea centrală, respectiv Depresiunea Transilvaniei, are fundamentul constituit din
şisturi cristaline, iar cuvertura sedimentară, cu grosimi de mai multe mii de metri, este formată
din calcare eocene, apoi marne, argile, nisipuri şi pietrişuri, uneori gresii şi conglomerate ce
aparţin Oligocenului şi Pliocenului, toate aceste formaţiuni fiind rezultatul depunerilor
sedimentare în Bazinul Transilvan. În formaţiunile menţionate s-au format importante resurse de
sare (în unele locuri cu grosimea de peste 1 000 m) şi gaz metan, la care se adaugă cărbunele
brun, gipsul, nisipurile caolinoase, tufuri etc.
În urma retragerii apelor, la sfârşitul Pliocenului şi începutul Cuaternarului, are loc
instalarea reţelei hidrografice care se adânceşte treptat în formaţiunile sedimentare, aceasta,
împreună cu alţi factori denudaţionali, contribuind la modelarea teritoriului depresiunii. Urmare
a acestui fapt, la contactul depresiunii cu spaţiul montan înconjurător s-au format Dealurile şi
Depresiunile Submontane: Făgăraş, Sibiu, Alba-Iulia – Aiud – Turda, Iara – Săvădisla – Căpuş
– Huedin, Almaş – Agrij, Lăpuş şi Năsăud pe trei dintre laturile Depresiunii Transilvaniei (sud,
vest şi nord), în timp ce pe latura estică situaţia este mai complexă, atât datorită vecinătăţii
munţilor vulcanici, cât şi a cutării unor formaţiuni, astfel încât se admite, aproximativ între
Someşul Mare şi Olt, prezenţa unei unităţi de tip subcarpatic, respectiv Subcarpaţii
Transilvaniei.
La interiorul Depresiunilor şi Dealurilor Submontane este situat Podişul Transilvaniei,
care marginal este format din zona cutelor diapire, cu sare sau manifestări saline la Ocna Dej,
Unguraş, Sărata, Praid, Ocna Sibiu, Ocna Mureş, Turda, Cojocna etc., iar în centru este
prezentă zona domurilor gazeifere, grupate în arealul de la nord de Mureş: Puini, Mociu,
Sărmăşel, Zau de Câmpie, Grebenişu de Câmpie, Şincai etc., apoi între Mureş şi Târnava Mare:
Bogata, Cetatea de Baltă, Delenii, Bălăuşeri, Livezeni, Ernei, Miercurea Nirajului, Sângiorgiu
de Pădure, Tăuni, Copşa Mică, Bazna, Nadeş, Cristuru Secuiesc etc. şi între Târnava Mare şi
Olt: Noul Săsesc, Ilimbav etc.
Podişul Transilvaniei este compartimentat în trei unităţi majore: Podişul Someşan, situat
în nord-vest, limitat de Someşul Mic şi Someşul Mare la est şi Jugul Intracarpatic la vest, cu
formaţiuni eocene, oligocene şi miocene (inclusiv helveţiene), Câmpia Transilvaniei, între
Someşul Mare şi Mureş, unde domină depozitele sarmaţiene (marne, argile, nisipuri) şi Podişul
Târnavelor, care se întinde între Mureş şi Olt, având la suprafaţă, pe cea mai mare parte a sa,
depozite sedimentare pliocene.
Obişnuit, unităţile de culoar din Depresiunea Transilvaniei au altitudini de 300-400 m
(Someş, Mureş, Olt), de la care zonele de dealuri sporesc în înălţime până spre 500-600 m,
ajungând chiar la valori mai ridicate înspre contactul cu spaţiul montan (700-900 m pe latura
dinspre Carpaţii Orientali).
Spaţiul montan înconjurător al Transilvaniei este reprezentat printr-o serie de subunităţi
ale feţei vestice ale Carpaţilor Orientali, de la nord spre sud întinzându-se munţii Ţibleş, Rodnei,
Bârgău, Gurghiu, Harghita, Perşani, Giurgeu, Ciuc, Bodoc, Baraolt, Vrancei, Buzău, etc.,
alcătuite din şisturi cristaline şi calcare mezozoice, formaţiuni ale flişului cretacic şi paleogen
(conglomerate, gresii, şisturi marnoase şi argiloase) şi din eruptiv neogen (andezite, dacite,
riolite, bazalte). Alăturat culmilor montane, care depăşesc 2 000 m numai în Munţii Rodnei (2
303 m în Pietrosu Rodnei, 2 279 m în Vf. Ineu) şi Munţii Călimani (2 100 m în Pietrosu), în acest
spaţiu apar o serie de unităţi depresionare, mai importante fiind cele ale Giurgeului ( pe
Mureşul superior), Ciucului şi Braşovului ( pe Oltul superior), acestea contribuind la o
fragmentare mai accentuată a Carpaţilor Orientali. De altfel, această caracteristică a şi permis
prezenţa a numeroase pasuri de culme ce au facilitat întotdeauna legături lesnicioase între
Transilvania şi Moldova. Se remarcă drumurile rutiere prin pasurile Rodunda, Tihuţa şi apoi
Mestecăniş, Borsec şi Petru Vodă, Bicaz, Oituz, Buzău Bratocea, la acestea adăugându-se şi cele
care însoţesc căile ferate amintite anterior. Rama vestică a Carpaţilor Orientali dispune de
întinse suprafeţe ocupate cu păduri, de ape minerale carbogazoase, bogăţie în materiale de
construcţii (andezite, dacite, bazalte, calcare, gresii, travertin etc.), unele resurse de cărbune,
minereu de fier şi de cupru, caolin).
Sudul Transilvaniei este străjuit de Carpaţii Meridionali prin masivele Făgăraş, cu
numeroase vârfuri de peste 2 500 m (Moldoveanu 2544 m, Negoiu 2 535m), Lotru, Cândrel şi
Şureanu, iar prin intermediul Depresiunilor Haţegului şi Petroşanilor se ajunge la munţii
Parângului, Vâlcanului, Retezatului şi Ţarcului. Acest spaţiu se caracterizează prin masivitate şi
alcătuire geologică mai simplă (şisturi cristaline cu intruziuni granitice şi calcare mezozoice),
fapt care permite legături îndeosebi prin pasurile de vale (Turnu Roşu, pe Olt şi Lainici sau
Surduc, pe Jiu, cu şosele şi căi ferate), în timp ce prin Culoarul Bran-Rucăr (P. Giuvala de 1 240
m) a existat un drum rutier încă din vechime, iar peste Munţii Vâlcanului, prin pasul omonim, a
fost identificat un vechi drum de trecere a romanilor. Aceştia fiind nevoiţi să evite Defileul Jiului,
care era inaccesibil în vremea respectivă. Peste Carpaţii Meridionali, prin pasuri de mare
altitudine (în jur de 2 200 -–2 300 m), au fost realizate, în secolul nostru drumurile alpine Sebeş
– Şugaş – Obârşia Lotrului – Novaci (deceniul patru) şi Arpaşu de Jos - Bâlea Lac – Curtea de
Argeş (deceniul opt).
Înspre vest, Transilvania este închisă de către Munţii Apuseni, prin intermediul unor
subunităţi ale acestora: Mataliferi, Trascău, Muntele Mare, Gilău, Vlădeasa şi Meseş, la care se
adaugă şi măgurile şi culmile mai joase: Mg. Mare, Dealul Prisnel şi Dealul Mare, Culmea
Preluca şi Culmea Breaza. Spaţiile montane şi culmile menţionate, constituite din şisturi
cristaline cu intruziuni granitice, calcare mezozoice, erupţii vulcanice cretacice şi neogene,
precum şi unele formaţiuni paleogene şi neogene (calcare, conglomerate), care depăşesc 1 800
m numai în Muntele Mare (1 826 m), prezintă un grad accentuat de fragmentare, determinat de
mişcările desfăşurate în Badenian, care au condus la compartimentarea în blocuri a întregului
lanţ al Carpaţilor Occidentali. Urmare a acestei situaţii, la care s-a adăugat şi modelarea
ulterioară a reliefului sub influenţa factorilor subaerieni, Transilvania dispune de largi
posibilităţi de comunicare cu partea de vest şi nord-vest, atât prin culoarele de vale: Mureş,
Someşul Mic – Crişul Repede, Someş, cât şi prin pasuri de culme: Vălişoara şi Buceş, Vârtop,
Şetref etc. Teritoriul Munţilor Apuseni se remarcă prin existenţa unor importante resurse auro-
argintifere şi de metale neferoase (patrulaterul aurifer din Munţii Metaliferi), care au constituit o
atracţie deosebită pentru cei de pe alte meleaguri. La bogăţiile menţionate, se adaugă unele
resurse de cărbune, minereu de fier, nisipuri, precum şi valoroase materiale de construcţii:
granite, andezite, calcare, travertin etc.
 Jumătatea estică a Munţilor Apuseni, care a gravitat întotdeauna spre Transilvania,
supusă acţiunii factorilor de modelare, se caracterizează prin prezenţa unor întinse suprafeţe de
nivelare: Fărcaş – Cârligaţi, Măguri – Mărişel şi Feneş – Deva, ultima cunoscută şi sub numele
de Ţara Moţilor, acestea constituind locuri propice pentru statornicirea populaţiei autohtone mai
cu seamă în perioadele în care a fost obligată să se retragă din calea năvălitorilor. De
asemenea, în arealele cu prezenţă a calcarelor mezozoice s-a format relieful carstic, reprezentat
prin impunătoare chei (Turzii şi Tureni, Aiud, Râmeţ, Întregalde, Ampoiţei), ponoare, platouri
carstice, peşteri (Scărişoara, Pojarul Poliţei, Huda lui Papară etc.).
Banatul şi Crişana-Maramureş, care cuprind toată faţa vestică şi nord-vestică a
României, făcând graniţă cu Iugoslavia, Ungaria şi Ucraina, înglobează întreaga Câmpie de
Vest şi Dealurile Vestice, la care se adaugă spaţii montane importante. Astfel, pe teritoriul
Banatului sunt cuprinşi, în totalitate, Munţii Banatului (Semenic, cu altitudinea maximă de 1 447
m în Piatra Goznei, Almăjului, Locvei, Aninei şi Dognecei), un areal restrâns din capătul vestic
al Carpaţilor Meridionali, precum şi părţi însemnate (obişnuit cele vestice) din munţii Poiana
Ruscă, Zarand şi Codru-Moma. Aproape toată faţa vestică a Munţilor Apuseni, care culminează
în Vf. Bihor sau Cucurbăta (1 849 m), aparţine Crişanei, pe teritoriul căreia sunt prezenţi Munţii
Bihorului, ca unitate centrală, apoi munţii Pădurea Craiului, Plopiş (Şes), precum şi cea mai
mare parte din Codru-Moma. Maramureşul montan se identifică cu Munţii Maramureşului,
jumătatea nordică a Munţilor Rodnei, precum şi lanţul munţilor vulcanici Oaş, Gutâi şi Ţibleş,
toate aceste unităţi închizând Depresiunea Maramureş, întinsa ţară voievodală drenată de Iza şi
Vişeu.
Spaţiul montan al acestor provincii geografico-istorice prezintă un relief cu valenţe
caracteristice, evidenţiindu-se suprafeţele de nivelare mai cu seamă în Munţii Bihorului şi ai
Banatului, nelipsind însă nici în celelalte unităţi montane, apoi relieful glaciar (Munţii Rodnei) şi
cel vulcanic, iar în arealele cu depozite de calcare mezozoice din munţii Aninei şi Locvei, Codru-
Moma şi Pădurea Craiului, dar mai ales din Munţii Bihorului s-a format unul dintre cel mai
interesant şi dezvoltat relief carstic de pe cuprinsul României. Se remarcă platourile carstice:
Cărbunari (Munţii Locvei), Vaşcău (Codru Moma), Padiş – Cetăţile Ponorului (Bihor), Zece
Hotare (Pădurea Craiului) etc. apoi numeroasele peşteri: Comarnic (Aninei), Meziad, Chişcău,
Urşilor (Munţii Bihorului), Vântului, Vadu Crişului (Pădurea Craiului) ş.a.
Pe de altă parte, diferenţierea genetică a unităţilor montane a condus la o mare varietate
în privinţa resurselor subsolului, evidenţiindu-se:huila (Munţii Banatului), cărbunele brun
(Depresiunea Brad), lignitul (Culoarul Timişului), minereul de fier (Munţii Dognecea),
complexul de metale neferoase (pirite cuprifere în Munţii banatului, cupru, plumb, zinc şi metale
auro-argintifere în munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş şi Maramureş, bauxită în Munţii Pădurea Craiului),
precum şi unele metale de înnobilare a oţelului (mangan, crom, nichel, vanadiu) sau de obţinere
a combustibilului nuclear (uraniu în munţii Bihorului şi Banatului). Se adaugă numeroase
materiale de construcţii: calcare pentru fabricarea cimentului şi a varului, marmură şi calcare
marmoreene, granite, andezite, argilă refractară etc.
Regiunea de dealuri şi câmpie a feţei vestice a ţării este un rezultat al prefacerilor care
au început cu Badenianul, când a avut loc o puternică fragmentare şi scufundare a acestor
teritorii, astfel încât peste fundamental de tip carpatic (şisturi cristaline cu intruziuni granitice şi
formaţiuni mezozoice) s-a aşezat o însemnată cuvertură sedimentară (marne, argile, nisipuri,
pietrişuri de vârstă badeniană, sarmaţiană şi pliocen-cuaternară). După retragerea apelor
marine (sfârşitul Pliocenului şi începutul Cuaternarului), reţeaua hidrografică s-a adâncit în
mod treptat, situaţie care a condus la formarea, atât în dealuri, cât şi în câmpie, a unor
compartimente înalte (dealurile propriu-zise şi câmpiile înalte) şi a altora joase (depresiunile şi
câmpiile joase), fiecare cu particularităţi specifice.
Dealurile de Vest se întind pe întreaga faţă vestică a Carpaţilor Occidentali, începând de
la poalele Munţilor Oaş, în nord şi până la Dunăre, în sud, fiind formate din depozite
sedimentare, precum şi din unele măguri de cristalin sau de alte formaţiuni mai dure rămase în
urma scufundării badeniene sau a unor manifestări vulcanice din aceeaşi perioadă: Culmea
Codrului, măgurile Coşeiului şi Şimleului (în cuprinsul Dealurilor Zarandului, din nordul şi
sudul Podişului Lipovei, din Dealurile Buziaşului etc.
Ca unităţi joase ale Dealurilor de Vest, sculptate de către reţeaua hidrografică în
formare, pe măsura retragerii apelor marine spre vest, se remarcă multitudinea depresiunilor de
pe rama vestică a Munţilor Apuseni – aşa numitele “depresiuni golfuri” sau chiar din interiorul
acestora. Astfel, de la nord spre sud, sunt prezente depresiunile Oaş (pe Valea Turului), baia
Mare (Săsar şi Lăpuş), Zalău (Zalău), Şimleu (Crasna şi Barcău), Oradea-Bratca (Crişul
Repede), Tinca-Beiuş (Crişul Negru), Zarand, Gurahonţ şi Brad (Crişul Alb), Oraviţa (Caraş),
Almăjui (Nera) etc. şi culoarele Mureşului, Bega, Timiş-Cerna etc. Ca o particularitate a unora
dintre aceste unităţi, urmare a prelungirii formaţiunilor mai dure carpatice (şisturi cristaline sau
chiar eruptiv neogen sedimentar) şi a intersectării lor de către râurile principale, “golfurilor”
le sunt specifice două compartimente, respective cele externe, înspre câmpie şi cele interne, la
contactul cu spaţiul montan.
Aşa, spre exemplu, Depresiunea Şimleu, drenată de Crasna şi Barcău, este închisă spre
aval de Defileul Cihei (săpat în cristalinul din Mg. Şimleu de către V. Crasnei) şi Defileul Marca
(săpat de către V. Barcăului într-o prelungire a M-lor Plopişului). Mai în aval de defileurile
menţionate s-au format compartimentele externe: Golful Barcăului, pe râul omonim şi Golful
Supurului, pe Crasna. Pe Crişul Repede, compartimentul intern corespunde cu depresiunea
Bratca-Şuncuiuş, în amonte de Defileul Vadului Crişului, iar cel extern cu Depresiunea Oradea-
Borod. În aceeaşi condiţie se prezintă situaţia pe Crişul Negru, unde Depresiunea Beiuş, situată
în amonte de Defileul Borz-Şoimi, săpat în formaţiunile permo-triasice ale Mg. Fărăului
(prelungire din Munţii Codru Moma), formează unitatea internă, iar în aval, ca unitate externă,
este prezentă Depresiunea Tinca-Holod mai largă şi pe alocuri înmlăştinită). De asemenea, pe
Crişul Alb, înspre Câmpie este prezentă Depresiunea Zarandului, iar în amonte Depresiunea
Gurahonţ, separate de Defileul Joia Mare, acestea fiind urmate de Depresiunile Hălmagiu şi
Brad.
În cadrul unităţilor înalte, obişnuit de tip piemontan, se evidenţiază, ca unităţi
importante, dealurile de la poalele munţilor Oaş şi Gutâi, apoi ale Crasnei (între Someş şi
Barcău), Oradiei (Barcău şi Crişul Repede), Tăşadului (Crişul Repede şi Crişul Negru),
Codrului (Crişul Negru şi Crişul Alb), Lipovei (Mureş şi Bega), Poiana Ruscă (Bega şi Timiş),
Buziaşului (Timiş şi Bârzava), Tirolului (Bârzava şi Caraş) etc.,obişnuit alipite spaţiului montan
din est, în timp ce spre câmpie trecerea este când mai tranşantă, când mai pe neobservate.
Dealurile de vest, prin geneză şi alcătuire geologică, au favorizat prezenţa unor resurse
importante ale subsolului: lignit în bazinele Crasna, Barcău şi Timiş (Sinersig şi Cireşu), petrol
(Golful Barcăului), ape termale (Depresiunea Şimleu şi la limita dealurilor cu câmpia), izvoarele
minerale (Tinca, Lipova, Buziaş) şi unele materiale de construcţie ( andezite pe Crişul Alb,
bazalt în sudul Dealurilor Lipovei, calcare marmoreene în nordul Dealurilor Lipovei)etc.
S-a insistat în mai mare măsură asupra depresiunilor, atât a celor din zona de dealuri,
cât şi din spaţiul montan, deoarece acestea au constituit dintotdeauna locurile cele mai potrivite
pentru adăpostul populaţiei autohtone româneşti, chiar dacă elementele potenţialului geografic
nu sunt dintre cele mai favorabile. Aproape toate depresiunile sunt cunoscute şi astăzi sub
numele de ţări: Maramureşului, Oaşului, Chioarului, Codrului, Beiuşului, Zarandului, Almăjului
etc.
Câmpia de vest, ca şi Dealurile de Vest, acoperă întreaga parte vestică a României, în
nord ajungând până la Dealurile Oaşului, în est fiind strâns legată de unitatea piemontană
vecină, iar în sud şi vest mergând până la graniţa cu Iugoslavia şi Ungaria. Peste fundamental
carpatic, scufundat în Badenian, s-au aşezat argile, marne, pietrişuri şi nisipuri, urmate de
materiale aluvio-proluviale Pleistocene sub forma unor întinse conuri de dejecţie, precum şi
loessuri, depozite loessoide, nisipuri, aluviuni actuale şi subactuale. Pe măsura retragerii apelor
lacului Panonic, la sfârşitul Pliocenului şi începutul Cuaternarului, reţeaua hidrografică s-a
adâncit în mod treptat, conducând la individualizarea a două trepte principale de relief: Câmpia
înaltă, înspre dealuri, ca unitate Pleistocenă, obişnuit peste 100 m altitudine, cu caracter
piemontan şi Câmpia joasă, în general sub 100 m, puternic înmlăştinită în trecut datorită
revărsărilor frecvente ale râurilor principale ca au o pantă foarte redusă. Compartimentul jos al
câmpiei, aparţinând Halocenului, este în plin proces de geneză şi în perioada actuală.
 În partea de jos a câmpiei, datorită neajunsului menţionat, încă din secolul al XIX-lea şi
cu continuare în tot secolul al XX-lea, au fost efectuate însemnate lucrări de îndiguiri şi desecări,
remarcându-se canalele:Bega, de la Coşteiu – prin Timişoara – până la graniţa cu Iugoslavia;
Morilor, pe stânga Crişului Alb, în lungime de aproape 100 km, începând de la Buteni (aval de
Sebiş), şi până la Vărşand; Cermeiului, între Teuz şi Crişul Negru; Crişurilor (Colector), între
Crişul Repede (Tărian) şi Crişul Negru (Ghiorac), situat la limita dintre partea joasă şi cea
înaltă a câmpiei, cu scopul principal de a colecta apa adusă de văile ce coboară din zona de
dealuri; Eriului, pe traseul Sălacea – Diosig – frontieră; Homoroadelor, de la Ardud la Satu-
Mare ş.a. De-a lungul unora dintre canalele amintite, în arealele înmlăştinite, s-au realizat, mai
ales după anul 1950, importante heleşteie pentru piscicultură: Cefa, Inand, Homorog (Can.
Crişurilor), Bocsig, Ineu, Seleuş (Can. Morilor) etc.
Îndiguirea râurilor principale în sectorul de jos al câmpiei a condus la supraînălţarea
albiei acestora, cu consecinţe în ridicarea nivelului pânzei apei freatice şi a începerii unui
proces de sărăturare a solurilor, astfel încât acest fenomen este extins pe o suprafaţă de
aproximativ 165 000 ha, gradul de salinizare ajungând, în unele areale, până la valoarea
maximă (cheliturile de la Socodor).
Câmpia de Vest, prin caracteristicile sale geografice, poate fi divizată în trei
compartimente, fiecare dintre acestea cu părţi înalte şi joase. Astfel, în nord este prezentă
Câmpia Someşului, unde se remarcă subunităţile Tur şi Ardud (înalte) şi Câmpia joasă a
Someşului şi Câmpia Ecedea (joase), în centru s-a format Câmpia Crişurilor, cu câmpiile
Careiului (constituită din nisipuri), Miersigului şi Cermeiului (înalte), apoi câmpiile Ierului (un
culoar de-a lungul văii omonime, desecată numai în ultimele decenii prin săparea Canalului
Ierului) şi Salontei (joase), iar în sud se întinde Câmpia Banatului, în care părţile înalte sunt
reprezentate prin câmpiile Aradului, Vingăi, Lugojului şi Gătaiei, iar partea joasă prin Câmpia
Timişului.
Condiţiile de geneză ale câmpiei au condus la formarea unor zăcăminte ale subsolului,
între acestea evidenţiindu-se cele de petrol şi gaze naturale din compartimentul central (Carei,
Curtuişeni, Abrămuţ, Salonta) şi sudic (Turnu, Dudeştii Vechi, Variaş, Orţişoara, Satchinez etc.)
şi apele geotermale, cu temperaturi de 60-80º, uneori chiar peste 100º C (sub presiune), care
sunt prezente în câmpie şi la contactul acestuia cu dealurile începând de la Satu mare şi până la
Timişoara.
 2.2. ASPECTE CLIMATICE SI HIDROGRAFICE

Teritoriul celor trei provincii prezintă aceeaşi complexitate şi în privinţa elementelor

majore ale climei şi hidrografiei, această situaţie fiind determinată de poziţia latitudinală şi
longitudinală, de altitudine şi de prezenţa unor arii depresionare închise, mai ales pe latura
vestică a Carpaţilor Orientali.
Urmare a circulaţiei maselor de aer, în general de la vest la est, climatul este temperat
continental moderat, cu influenţe oceanice în cea mai mare parte a teritoriului analizat şi
influenţe mediteraneene în partea sudică a Banatului (în toate treptele de relief), acestea fiind
evidente în regimul temperaturilor şi al precipitaţiilor.
Având în vedere faptul că cele trei provincii geografico-istorice cuprind teritorii cu
altitudini de 80-90 m (în Câmpia de Vest) şi până la peste 2500 m (în Carpaţii Meridionali),
temperatura medie anuală (calculată pentru perioada anilor 1901-1990) se înscrie la valori ce
depăşesc 10°C în cea mai mare parte a Câmpiei de Vest, izoterma de 10°C urmărind, în
ansamblu, limita dintre câmpie şi dealuri, cu unele pătrunderi spre est, în depresiunile Oradea –
Borod, Beiuş, Zărand, în culoarele Mureşului şi Timişului. Pentru exemplificare notam faptul ca
la Timişoara aceasta valoare este de 10,7°C, la Oradea de 10,3°C, iar la Satu-Mare de 9,7°C,
fiind evidentă şi poziţia latitudinală a unităţilor urmărite. În sudul Banatului, pe un areal mai
restrâns, temperatura medie anuală depăşeşte chiar 11°C.
Pe măsura deplasării spre est , respectiv spre Transilvania şi Maramureş şi a sporirii
altitudinilor, în regiunile de dealuri şi cele montane, media temperaturilor anuale se reduce
treptat, astfel încât, în ansamblu, dealurile înregistrează valori ce scad de la 10° C până la 7°C
(8,5°C la Cluj Napoca, 9,9°C la Deva, 8,7°C la Târgu Mureş şi Sibiu) , iar în spaţiul montan
acestea se reduc în continuare până spre 0 °C la altitudinea de aproximativ 2000 m, după care
devin negative (în jur de –2,5°C în arealele ce depăşesc 2400 m).
Circulaţia de tip foehnal din estul munţilor Apuseni şi pătrunderea unor mase de aer mai
calde prin Culoarul Mureşului favorizează prezenţa unor temperaturi medii anuale mai ridicate
în culoarul Alba Iulia-Aiud-Turda, unde izoterma de 9°C pătrunde şi de-a lungul văilor ce
coboară din podiş, respectiv pe Mureş (până spre Luduş), Târnava Mică (Târnăveni), Târnava
Mare (Copşa Mică) şi Apold (amonte de Sebeş). Urmare acestui fapt, culoarul menţionat şi
teritoriile din vecinătate dispun de condiţii optime de cultivare a viticulturii (cunoscutele
podgorii Alba Iulia – Aiud-Turda şi Târnavelor). În contrast cu această situaţie, în depresiunile
intramontane din Carpaţii Orientali (Giurgeu, Ciuc, Braşov), datorită inversiunilor de
temperatură şi chiar a pătrunderii unor mase de aer rece dinspre est, prin pasurile de înălţime,
temperaturile medii anuale sunt mult mai reduse. De altfel, în aceste regiuni se şi înregistrează
minimele absolute de pe teritoriul României (-38,5°C la Bod, în depresiunea Braşov, în 25
ianuarie 1942 ), faţă de valorile simţitor mai atenuate în alte locuri din cele trei provincii (-
31,8°C la Sibiu, -34,2°C la Cluj-Napoca sau –30,4°C la Satu Mare şi –29,2°C la Oradea).
Cantitatea de precipitaţii, în raport cu aceeaşi factori menţionaţi, înregistrează , pe
cuprinsul celor trei provincii, un ecart destul de larg, respectiv de valori de la valori de sub
Târnava până la peste 1400 mm/an. Astfel, în Câmpia de Vest, izohieta de 600 mm/an urmăreşte
o linie care începe aproximativ de la ieşirea Crişului Repede de pe teritoriul României şi se
continuă pe la est de Salonta, Chişineu-Criş şi Arad şi foarte puţin la vest de Timişoara (609,4
mm/an), dar la est de Deta. Un asemenea areal , condiţionată de circulaţia de tip foehnic, în care
precipitaţiile se apropie de 600 mm/an, se înregistrează şi în partea vestică a Transilvaniei,
respectiv în culoarul Alba Iulia – Aiud –Turda şi pe văile ce pătrund spre est (Mureş, Târnava
Mică, Târnava Mare şi Apold ). De asemenea în părţile centrale ale depresiunii intramontane
(Giurgeu, Ciuc şi Braşov), datorită “umbrei” de precipitaţii, valorile acestui element coboară
puţin sub 600 mm/an.
În partea cea mai însemnată a Câmpiei de Vest (Oradea 610,5 mm, Satu Mare 625,3
mm/an), apoi în zonele de dealuri cu altitudine mică şi medie , cantitatea de precipitaţii se
înscrie între 600-700 mm/an, iar în dealurile înalte se ajunge până spre 800 mm/an sau chiar
peste această valoare.
Reţeaua hidrografică din cele trei provincii este tributară, direct, fie Tisei, fie Dunării.
Astfel, spre Tisa se îndreaptă cele două râuri principale din Depresiunea Maramureş, respectiv
Iza şi Vişeul, apoi Turul, Someşul şi Crasna, toate acestea adunând apele din partea de nord-vest
a României. Cel mai important dintre ele este Someşul, cu o lungime totală de 376 km şi un debit
la Satu Mare de 125 mc/s, constituit din Someşul Mic şi Someşul Mare, râul strângându-şi apele
din partea nordica a Transilvaniei şi de pe un areal important al Maramureşului. În totalitate,
Crişana este drenată de cele trei Crişuri (Repede, Negru şi Alb), la care se adaugă , în nord,
Barcăul şi Ierul.
Cel mai important râu al teritoriului analizat este Mureşul, cu o lungime pa teritoriul
României de 761 km (al doilea după Dunăre) şi un debit mediu anual, la Arad , de 185 mc/s (al
treilea după Dunăre şi Siret). Îşi culege apele din unităţi variate de relief, din toate spaţiile
Carpatice (Orientali, Meridionali şi Occidentali), apoi din Depresiunea Transilvaniei, Dealurile
de Vest şi Câmpia de Vest, afluenţii mai importanţi ai Mureşului fiind Târnavele (Mică şi Mare),
Sebeşul şi Streiul, pe stânga, Arieşul şi Ampoiul, pe dreapta. Cu Bega, care izvorăşte din Munţii
Poiana Ruscă, canalizată pe circa 90 km între Chizătău şi graniţa cu Iugoslavia, se încheie seria
râurilor ce ajung în Dunăre prin intermediul Tisei.
O parte însemnată din teritoriul Banatului este drenată de Timiş, Caraş, Nera şi Cerna,
care sunt afluenţi direcţi ai Dunării, iar sudul şi estul Transilvaniei aparţine, în bună măsură ,
bazinelor superioare ale Jiului şi Oltului, care pot fi considerate ca râuri ale unor depresiuni
bine conturate: Petroşani (Jiu), Ciuc, Braşov şi Făgăraş (pe Olt).
Râurile menţionate au fost supuse ,în ultimele decenii, unor puternice transformări prin
amenajările hidroenergetice realizate. Astfel, pe Someşul Cald (împreună cu Someşul Rece
formează Someşul Mic) şi apoi pe Someşul Mic au fost ridicate o serie de baraje în spatele
cărora s-au format lacurile corespunzătoare: Fântânele (884 ha), cu hidrocentrală de 220 MW
la Mărişelu, Tarniţa (45 MW), Someşul Cald (12 MW), Gilău I şi II, Floreşti I şi II ( toate
însumând circa 20 MW). Amenajarea Someşului Mic, pe lângă producţia importantă de energie
electrică, are un rol deosebit în regularizarea debitelor şi aprovizionarea cu apă de calitate a
celui mai important oraş al Transilvaniei (Cluj-Napoca), precum şi a altor localităţi din
vecinătate. Potenţialul hidraulic al bazinului superior şi mijlociu a Crişului Repede a fost
valorificat aproape în totalitate. În acest scop, pe Valea Drăganului (la Floroiu) a fost ridicat un
baraj din beton în arc cu dublă curbură, cu o înălţime de 120 m, în spatele căruia s-a format
lacul Drăgan (volumul fiind de 110 mil. mc) ca retenţie principală. Pe baza acestei acumulări,
din care apa este trecută în V. Iadului, funcţionează hidrocentralele Remeţi (100 MW), Munteni I
(58 MW) şi Munteni II (0,7 MW). Amenajarea Crişului Repede este continuată în Depresiunea
Oradea-Borod, unde s-au realizat lacurile Lugaşu de Jos (cu hidrocentrala corespunzătoare de
18 MW) şi Tileagd (tot 18 MW), iar pe canalul de fugă din aval s-au construit alte două unităţi
hidroenergetice (Săcădat de 10 MW şi Fughiu, 10 MW). Întreaga amenajare a Crişului Repede,
pe lângă producţia de energie electrică, are un rol foarte important în aprovizionarea cu apă a
oraşului Oradea şi a împrejurimilor.
Valea Sebeşului, care îşi adună apele din nordul Grupei Parângului, a intrat în circuitul
folosinţelor complexe în deceniile al optulea şi al nouălea. De-a lungul acesteia au fost ridicate
patru baraje de diferite dimensiuni, în spatele cărora s-au format „mările montane”
corespunzătoare, ce permit funcţionarea a tot atâtea hidrocentrale. Se remarcă, în primul rând,
barajul Oaşa, din anrocamente, cu mască de beton armat (lăţimea de bază fiind de 250 m, la
coronament de 10 m, iar înălţimea de 91 m), în spatele căruia s-a format lacul Oaşa (o suprafaţă
de 447 ha şi un volum util de 136 mil mc apă), pe baza apei acestuia funcţionând hidrocentrala
Gâlceag (150 MW). În aval, amenajările următoare sunt: barajul Tău-Şugag (78 m înălţime, din
beton, în arc), Lacul Tău şi Hidrocentrala Şugag (150 MW), Barajul Obrejii de Căpâlna cu lacul
omonim şi Hidrocentrala Săsciori (42 MW) şi Barajul Petreşti şi Hidrocentrala Petreşti (4 MW).
De-a lungul Râului Mare (afluent al Streiului), care dispune de un potenţial
hidroenergetic ridicat, a fost edificată, începând cu anul 1975, Amenajarea hidroenergetică
Râul Mare Retezat, care constă în construirea unui foarte mare baraj din anrocamente cu miez
de argilă, în inima Munţilor Retezat-Godeanu (are la bază lăţimea de 570 m, iar coronament 12
m, înălţimea fiind de 167 m ) şi formarea unui loc în spatele barajului, Lacul Gura Apelor, ( cu o
suprafaţă de 420 ha şi un volum de 210 mc), de la care pleacă aducţiunea principală ( 918,4 km
lungime) până la Hidrocentrala Brazi-Retezat sau Râul Mare Retezat, cu o putere instalată de
335 MW, fiind a doua de pe râurile interioare după cea de la Ciunget (510 MW), din Bazinul
Lotrului. În aval de Hidrocentrala Brazi-Retezat, în Depresiunea Haţegului, au fost construite
alte 10 unităţi hidroenergetice cu puteri apropiate (11,5 – 15,9 MW), cu funcţionare pe seama
debitelor uzinate în unitatea principală. Trei dintre ele dispun de lacuri de acumulare: Ostrovul
Mic, Păclişa, Haţeg, iar celelalte şapte funcţionează pe canalul de fugă: Clopotiva, Ostrov,
Cârneşti I şi II, Toteşti I şi II şi Sântămăria- Orlea, toate având o putere instalată de 148,3 MW.
La unităţile analizate ceva mai detaliat, pot fi amintite o serie de alte amenajări
hidroenergetice realizate în a doua jumătate a secolului nostru sau în curs de edificare: Firiza
(în Maramureş), Colibiţa (pe Bistriţa), Răstoliţa (versantul sudic al Munţilor Călimani), Arpaşu
de Jos, Scoreiu, Voila, Avrig ( pe Olt, în Depresiunea Făgăraş), etc., la care trebuie adăugată
amenajarea hidroenergetică Bistra Mărului-Timiş.
Alături de lacurile antropice din zona de munte şi din unele depresiuni, realizate pentru
folosinţe complexe, pe teritoriul celor trei provincii geografico-istorice sunt prezente o serie de
alte unităţi lacustre naturale şi antropice. Din categoria lacurilor naturale fac parte cele
glaciare, localizate în munţii Rodnei (Lala, Buhăescu, Galaţiului), Făgăraş (Bâlea, 4,7 ha,
Capra, Călţun), Parâng (Gâlcescu 3 ha) şi Retezat-Godeanu (Bucura, 10,5 ha, Zănoaga, 9
ha,)vulcanice (Sf.Ana, 22 ha, în Masivul Ciomatul Mare, din Munţii Harghitei), de baraj natural
(Lacul Roşu, 12,6 ha, pe Valea Bicazului), în depresiuni carstice (Ighiu, 5,3 ha, în Munţii
Trascăului), pe masive de sare (Lacul Ursu de la Sovata), toate în Transilvania. Vechile
exploatări de sare, multe din perioada daco-romană, au condus la formarea lacurilor sărate de
la Ocna Sibiului, Turda, Ocna Dej (în Transilvania), Ocna Şugatag şi Coştiui (Maramureş), iar
în secolul nostru au fost realizate iazurile şi heleşteiele din Câmpia Transilvaniei (pe văile
Fizeşului, Chiochişului, Noroiaşului, Pârâul de Câmpie, Racilor şi Gădălinului) şi Câmpia de
Vest, mai ales de-a lungul canalelor Crişurilor şi Morilor.
 2.3. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

Teritoriul care constituie obiectul acestei lucrări deţine 42,1% (100,293 km) şi 33,8% (7
723 313 loc) din populaţia ţării, care la Recensământul din 7 ianuarie 1992 a fost de 22 810 035
locuitori. În privinţa ponderii celor două valori la nivelul provinciilor geografico-istorice, se
constată că Transilvaniei îi revine aproape un sfert (23,9%) din suprafaţa României şi 20,1% din
populaţie, Banatului 10,5% şi 6,8% iar Crişanei şi Maramureşului 7,7% şi 6,9%, aceste unităţi
constituind sub toate aspectele, componente esenţiale ale teritoriului ţării noastre. Faţă de
densitatea media a populaţiei României (95,5 loc/km), toate cele trei provincii înregistrează
valori mai reduse: 80,3 loc/kmp în Transilvania, 62,6% loc/kmp în Banat şi 86,5% în Crişana-
Maramureş, situaţie determinată de cuprinderea pe teritoriul acestora în întregime a Carpaţilor
Occidentali şi aproximativ jumătate sau chiar peste din Carpaţii Orientali şi Meridionali, la care
se mai adaugă şi sporul natural mai scăzut, din Banat şi arealele din vecinătatea acestei
provincii.
La nivelul judeţelor se înregistrează, însă,valori destul de diferite de la o situaţie la alta,
cele mai ridicate fiind specifice judeţelor Braşov (120 loc/kmp) şi Cluj (110 loc/kmp), datorită
industrializării şi urbanizării mai pronunţate, urmate de Mureş (90 loc/kmp), Sibiu (83 loc/kmp),
Timiş (80 loc/kmp), precum şi cele trei judeţe din Crişana-Maramureş; Bihor (85 loc/kmp), Satu
Mare (91 loc/kmp) şi Maramureş (86 loc/kmp). Valorile cele mai reduse ale densităţii apar în
cazul judeţelor Caraş-Severin (44 loc/kmp), Harghita (52), Alba (66), Bistriţa-Năsăud (61),
Covasna (62), Sălaj (69), şi Arad (63), în timp ce Hunedoara înregistrează 78 loc/kmp, aceste
unităţi administrativ-teritoriale fiind situate în totalitate sau în bună măsură în zona montană. În
situaţia judeţelor Arad şi Caraş-Severin se adaugă şi comportamentul geodemografic specific al
provinciei din care fac parte, teritoriul Banatului fiind cunoscut de circa un secol ca având un
spor natural redus. De altfel, evoluţia populaţiei din sud-vestul României se înscrie în ceea ce
este definit ca tip geodemografic bănăţean, caracterizat prin natalitate redusă şi mortalitate
ridicată. Pentru exemplificare, notăm că în anul 1993 s-au înregistrat sporuri naturale accentuat
negative în toate cele trei judeţe din Banat:
- 5,3‰ în Arad (9,9‰ născuţi vii şi 15,2‰ decedaţi),
- 3‰ în Caraş-Severin (10,1‰ şi 13,1‰) şi
- 2,3‰ în Timiş (10,1‰ şi 12,4‰)
Populaţia celor trei provincii trăieşte 118 oraşe (45,5% din totalul de
260 câte sunt în România) şi în 5 174 de sate (aproape 40% din cele peste 13 000 câte are
România). Acestea sunt repartizate diferit de la o provincie la alta, în Transilvania fiind prezente
75 oraşe şi 3 362 sate, în Banat 22 şi 895, iar în Crişana-Maramureş 21 şi 917, situaţia
menţionată fiind condiţionată, în primul rând, de mărimea celor trei unităţi. Pentru o exprimare
mai clară a acestei probleme, trebuie avut în vedere gradul de urbanizare la nivelul provinciilor
şi al judeţelor. Astfel, urbanizarea în Transilvania deţine 60,2%, cu valorile cele mai ridicate
înscriindu-se judeţele Braşov (76,4%) şi Hunedoara (75,6%), care şi ocupă primele locuri din
România. Urmează apoi judeţele Sibiu (68,3%), Cluj (67,5%), Alba (55,4%), după care acest
indice scade sub media ţării în Covasna, Harghita, Mureş şi Sălaj, iar în Bistriţa-Năsăud se
înregistrează valoarea cea mai redusă (37%). În Banat, gradul de urbanizare se înscrie cu
56,3% (60,6% în Timiş, 56,4% în Caraş-Severin şi 52,2% în Arad), iar în Crişana-Maramureş
aproape jumătate din populaţie (49,6%) trăieşte în mediul urban (48,9% n Bihor, 53,1% în
Maramureş şi 46,3% în Satu-mare).
Cele 75 de oraşe ale Transilvaniei sunt repartizate diferit la nivelul judeţelor, numărul
cel mai ridicat (13 oraşe)revenind Hunedoarei, care este urmat de Alba, Braşov, Harghita şi
Sibiu (câte 9), Mureş (7), Cluj (6), Covasna (5), Sălaj şi Bistriţa (câte 4). Urmărirea acestora în
raport cu factorul de relief pune în evidenţă prezenţa unei repartiţii inelare, în ansamblu, în
depresiunile şi dealurile submontane: Cluj-Napoca, Gherla, Dej, Beclean, Bistriţa, Reghin,
Sovata, Odorheiul Secuiesc, Rupea, Făgăraş, Victoria, Avrig, Tălmaciu, Sibiu, Sebeş, Alba Iulia,
Aiud, Ocna Mureş, Câmpia Turzii şi Turda. Inelul este dublat pe latura estică prin prezenţa
oraşelor din depresiunile intramontane ale Carpaţilor Orientali: Topliţa, Gheorgheni, Bălan,
Miercurea Ciuc, Băile Tuşnad, Sfântul Gheorghe şi Braşov, în vecinătatea acestuia din urmă
fiind situate şi alte oraşe: Codlea, Predeal (1033 m, oraşul la cea mai mare altitudine pe
teritoriul României). Râşnov, Săcele, Zărneşti, Baraolt, Covasna, Târgu Secuiesc şi Întorsătura
Buzăului. În interiorul inelului pericarpatic, intern menţionat sunt prezente unele aliniamente de
oraşe situate de-a lungul văilor: Blaj, Copşa Mică, Mediaş, Dumbrăveni, Sighişoara, Cristuru
Secuiesc (pe Târnava Mare), Luduş, Iernut, Târgu Mureş (pe Mureş). De asemenea, o parte din
oraşe sunt situate la exteriorul inelului: Năsăud şi Sângeorz Băi (Someşul Mare), Orăştie,
Simeria şi Deva (în culoarul Orăştie), Hunedoara şi Deva, Zlatna, Abrud, Câmpeni, Huedin,
Jibou, Zalău, Cehu Silvaniei şi Şimleul Silvaniei. În depresiunea Petroşani s-a format o grupare
urbană: Petroşani, Aninoasa, Lupeni, Petrila, Uricani şi Vulcan.
În Banat sunt prezente 22 oraşe (câte 8 în Arad şi Caraş-Severin şi 6 în Timiş), iar în
Crişana-Maramureş 21 oraşe (9 în Bihor, 8 în Maramureş şi 4 în Satu Mare). Partea de vest a
României se caracterizează prin existenţa unui aliniament de oraşe al Câmpiei de Vest: Satu-
Mare, Carei, Valea lui Mihai, Oradea, Salonta, Chişineu-Criş, Arad, Timişoara şi Deta, faţă de
care unele sunt situate spre est: negreşti-Oaş şi Tăşnad (în judeţul Satu-Mare), Seini, baia Mare,
Baia Sprie, Cavnic, Târgu Lăpuş, Sighetul Marmaţiei, Borşa şi Vişeul de Sus (Maramureş),
Marghita, Aleşd, Beiuş, Ştei, Vaşcău şi Nucet (Bihor), Ineu, Sebiş, Pâncota, Lipova (Arad), Lugoj
şi Buziaş (Timiş), Reşiţa, Anina, Băile Herculane, Borşa, Caransebeş, Moldova Nouă, Oraviţa şi
Oţelul Roşu (Caraş Severin), iar altele spre vest: Curtici şi Nădlac (Arad), Jimbolia şi
Sânnicolaul Mare (Timiş).
Privitor la altitudinea medie a principalelor oraşe se constată că valorile cele mai
ridicate se înregistrează la Miercurea Ciuc (665 m), Petroşani (650 m), Braşov (625 m) şi
Sfântul Gheorghe (555 m), apoi la Făgăraş (430 m) şi Sibiu (415 m), după care se scad la sub
400 m la Sighişoara (375 m), Cluj-Napoca şi Bistriţa (360 m), Târgu Mureş şi Turda (330 m) şi
sub 300 m la Alba Iulia (235 m), Baia Mare (225 m), Dej (285 m), Deva (220 m), Hunedoara
(245 m), Mediaş (285 m), Reşiţa (245 m), Zalău (1275 m), Sighetul Marmaţiei (270 m) etc.
Oraşele din Câmpia de vest sunt situate la altitudinile medii cele mai reduse: Satu Mare (123 m),
Oradea (150 m), Arad (107 m) şi Timişoara (90 m).
Dimensional, pe cuprinsul celor trei provincii s-au dezvoltat trei oraşe cu peste 300 mii
locuitori (în anul 1993): Timişoara (325 359 loc), Braşov (324 104 loc)şi Cluj-Napoca (321850
loc), acestea deţinând 22% din totalul populaţiei urbane a provinciilor analizate (4 422 506 loc).
Unul dintre oraşe – Oradea(221559) – se înscrie în categoria cuprinsă între 200-300 mii loc
(5%), iar alte cinci au între 100 şi 200 de mii locuitori: Sibiu (168 619) şi Târgu Mureş (165 502
loc), în Transilvania, Baia Mare (150 018) şi Satu Mare (131 386 loc), în Crişana-Maramureş şi
Arad (188 609 loc), în Banat, acestea din urmă înscriindu-se cu 18,2% din totalul urbanului
celor trei provincii geografico-istorice. În sinteză, categoria oraşelor mari, cu peste 100 mii
locuitori, deţin aproape jumătate (47,2%) din populaţia urbană a Transilvaniei, Banatului şi
Crişanei-Maramureş.
Oraşele mici sunt în număr de 38, ele deţinând 36,9% (1 633 563 loc) din totalul
populaţiei urbane a celor trei provincii. Trebuie remarcat însă că numai 11 dintre ele depăşesc
50 mii locuitori, unele apropiindu-se chiar de 100 mii: Alba Iulia (72 458), Bistriţa (87 071),
Turda (62 088), Sfântu Gheorghe (68 282), Deva (77 737), Hunedoara (81 970), Petroşani (52
671), Zalău (69 997) şi Mediaş (63 877), în Transilvania; Reşiţa (97 029) şi Lugoj (51 460), în
Banat. O parte din aceste oraşe şi-au sporit numărul de locuitori numai începând cu anul 1968,
când au devenit centre de jude: Alba Iulia, Bistriţa, Sfântu-Gheorghe şi Zalău. Obişnuit,
creşterea numărului de locuitori, în numai două decenii, a fost de 3-4 ori, urmare a înregistrării
unui proces intens de industrializare şi a unui aport însemnat de populaţie din mediul rural.
Categoria oraşelor mici, în număr de 71, din care 40 în Transilvania, 17 în Banat şi 14
în Crişana-Maramureş, participă numai cu 15,9% la formarea populaţiei urbane a celor trei
provincii. Unele dintre ele depăşesc 15 000 loc: Ocna Mureş, Râşnov, Topliţa, Brad, Luduş,
Şimleul Silvaniei, Avrig şi Cisnădie, în Transilvania; Marghita, Baia Sprie şi Vişeul de Sus, în
Crişana-Maramureş; Bocşa, Moldova Nouă şi Oraviţa, în Banat, în timp ce altele coboară sub 5
000 loc: Băile Tuşnad (1 895 locuitori, cel mai mic oraş din România) şi Borsec din judeţul
Harghita, Ocna Sibiu, 4 400 loc (Sibiu) şi Nucet, 2 828 (Bihor).
Aşezările rurale sunt răspândite peste tot în cele trei provincii, începând de la altitudinea
de aproximat 70 m (defileul Dunării şi părţile mai joase ale Câmpiei Banatului)şi până peste 1
400 m în spaţiul montan. De altfel, în bazinul superior al Arieşului (Munţii Bihorului), la
izvoarele Văii Albac, este prezentă localitatea Petreasa, considerată a fi aşezarea e altitudine pe
teritoriul României (1 400 m).
Satele sunt foarte vechi pe teritoriul României, prezenţa lor fiind amplu dovedită, pentru
toate perioadele, prin numeroase urme arheologice şi însemnări documentare, aşa cum se va
demonstra pe întregul parcurs al acestei lucrări. Fără a intra în analiza acestei probleme,
menţionăm numai faptul că în toate provinciile se remarcă masiva menţionare documentară a
aşezărilor în perioada secolelor XII-XV, când înregistrarea a fost mai semnificativă. Ori, după
cea mai simplă logică, o populaţie mai puţin numeroasă ajunsă în Panonia şi în mod
corespunzător, în număr şi mai mic venită pe teritoriul analizat, ar fi fost în măsură să înfiinţeze,
într-o perioadă redusă de timp, mulţimea de aşezări din Transilvania, Banat şi Crişana-
Maramureş. Drept dovadă a acestei situaţii este şi faptul că cei veniţi dinspre vest au fost
obligaţi să aducă populaţie de altă origine, în primul rând germană, care a fost aşezată în faţa
pasurilor carpatice: Rodna şi Bistriţa pentru pasurile Rotunda şi Tihuţa, Reghin pentru Pasul
Borsec şi Defileul Topliţa-Deda, Braşov pentru culoarul Bran-Rucăr (P. Giuvala), Sibiu pentru
Pasul Turnu Roşu. Trebuie făcută menţiunea că regii maghiari i-au aşezat pe secui în
depresiunile Giurgeului, Ciucului şi în compartimentul estic al Depresiunii Braşov (Depresiunea
Târgu Secuiesc) pentru apărarea pasurilor Bicaz, Ghimeş-Palanca şi Oituz.
Satele sunt răspândite destul de neuniform pe suprafaţa celor trei provincii geografico-
istorice, situaţia fiind determinată, în primul rând, de factorul orografic şi hidrografic, la care se
adaugă, cu importanţa sa corespunzătoare, factorul istorico-social., mai cu seamă dacă se are în
vedere că aceste teritorii au fost supuse aproape permanent unor presiuni din exterior, populaţia
autohtonă fiind nevoită să se fixeze în locuri adăpostite faţă de drumurile principale. Raportând
populaţia rurală totală a provinciilor(3 263 028 loc, în anul 1993) la cele 5 174 de sate rezultă o
medie de 631 loc/sat, valoare ce este diferită de la o provincie la alta: 871 loc/sat în Crişana-
Maramureş, 744 în Banat şi 536 în Transilvania.
Coborând analiza la nivelul judeţelor, se constată diferenţieri mai pregnante, valoarea
cea mai redusă(258 loc/sat) înregistrându-se în jud. Alba (182 782 loc în 707 sate), iar cea mai
ridicată în jud. Maramureş, fiind de 1 063 loc/sat (254 055 loc în 239 sate).Valori simţitor mai
ridicate faţă de medie sunt specifice în judeţele Satu Mare (934 loc/sat), Timiş (851) şi Arad
(842), condiţionate de prezenţa satelor mai mari din Câmpia de Vest, în bună parte de tip
adunat, unele dintre ele şi cu mici unităţi industriale, iar în Satu Mare se adaugă şi mărimea şi
frumuseţea satelor din depresiunea Oaş. În aceeaşi condiţie stau şi judeţele Braşov (978 loc/sat),
Covasna (888) şi Bistriţa Năsăud (845), în primul caz fiind vorba de dispunerea aşezărilor în
şesurile depresionare ale Braşovului şi Făgăraşului, de existenţa unor activităţi industriale, în al
doilea motivaţia fiind, în ansamblu, tot de natură orografică (Depresiunile Târgu Secuiesc,
Baraolt etc.), iar în al treilea se remarcă dezvoltarea unor sate de-a lungul văilor ce intră în
dealuri şi în munte (Someşul Mare, Ilva, Bistriţa), în unele cazuri şi în Câmpia Transilvaniei.
Dacă n-ar apare situaţii de risipire a unora dintre aşezări (Culoarul Bran-Rucăr şi Platforma
Poiana Mărului, unele areale din Munţii Bârgăului şi sudul munţilor Rodnei), în judeţele Braşov
şi Bistriţa Năsăud s-ar înregistra valori simţitor mai ridicate ale mediei de locuitori/sat.
Pentru judeţul Alba, la care se alătură şi judeţul Hunedoare (281 loc/sat), media redusă a
numărului de locuitori/sat este o consecinţă a frecvenţei ridicate a satelor de tip risipit, specifice
în Ţara Moţilor (în tot Bazinul Arieşului), pe versantele estice ale Munţilor Trascău şi în Munţii
Metaliferi, precum şi în estul Munţilor Poiana Ruscă, în cunoscuta „Ţara Pădurenilor”.
Fenomenul de risipire apare foarte bine reprezentat în Munţii Gilăului, pe platforma Măguri-
Mărişel (satele Măguri şi Mărişel) şi în Munţii Pădurea Craiului Zece Hotare), această situaţie,
ca şi numărul ridicat de sate din Munţii Banatului, Podişul Someşan, unele areale din Câmpia
Transilvaniei şi Podişul Târnavelor etc., determinând o medie mai redusă pentru judeţele
suprapuse acestor teritorii: Cluj (551 loc/sat), Sălaj (549), Mureş (582) şi Caraş-Severin (540).
Dacă în zonele montane, cu excepţia depresiunilor şi a culoarelor de vale, numeroase
sate sunt de tip risipit, iar în cele de dealuri sunt, în ansamblu, de tip răsfirat, înşiruite de-a
lungul văilor, în zonele de câmpie s-au dezvoltat sate mari, de tip adunat, caracteristice mai ales
în Câmpia Banatului, unde s-a impus sistematizarea şi geometrizarea încă din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, în perioada stăpânirii habsburgice.
Având în vedere criteriul dimensiunii, satele din cele trei provincii se încadrează
sistemului general de clasificare, remarcându-se aşezările rurale mici (sub 500 loc), specifice
spaţiilor montane şi dealurilor mai înalte, acestea fiind supuse, în ultimele decenii, unui proces
intens de depopulare. Foarte numeroase dintre aşezările rurale din Transilvania, Banat şi
Crişana-Maramureş fac parte din categoria satelor mijlocii (500-1 500 loc), acestea reducându-
şi, de asemenea, numărul de locuitori pe măsura îndepărtării lor de centrele urbane, care n-a
permis deplasarea zilnică pentru lucru a populaţiei, astfel încât aceasta a fost obligată să
emigreze definitiv spre oraşele cu dezvoltare accelerată a industriei.
În zonele de câmpie, în depresiunile sub montane sau intramontane, de-a lungul unor
culoare de vale, precum şi în apropierea unor centre urbane importante, s-au dezvoltat sate mari
(1 500 – 4 000 loc) şi foarte mari (peste 4 000 loc). Privitor la ultima categorie, arealul cel mai
important aparţine depresiunii Maramureş, unde sunt prezente 10 sate cu peste 4 000 loc (17%
din totalul de 60 câte sunt în cele trei provincii). Sunt amplasate de-a lungul celor două văi ale
depresiunii sau pe unii dintre afluenţii acestora: Poienile de Sub Munte (10 561 loc.), Repedea (4
853), Ruscova (5183), Vişeul de Jos (5 731) şi Moisei (8 961), pe Valea Vişeului; Rona de Sus (4
155), Bârsana (4 506), Ieud (4 492), Săliştea de Sus (5814) şi Săcel (4126), pe Valea Izei. De-a
lungul sectoarelor montane ale văilor Someşului Mare şi Bistriţei s-a construit un al doilea
areal de concentrarea acestei categorii de aşezări: Telciu (4 024 loc), Feldru (5 937), Maieru (5
598), Rodna (6 138), Prundu Bârgăului (4 893) şi Bistriţa Bârgăului (4 002). Ambele areale s-au
caracterizat în mod constant prin sporuri naturale ridicate şi sporuri migratorii reduse, acestea
şi imprimând caracteristici corespunzătoare judeţelor Maramureş şi Bistriţa-Năsăud. Un alt
areal semnificativ apare în judeţul Harghita (şapte aşezări), amplasate în depresiunile
intramontane Giurgeu (Remetea 6 498 loc, Ditrău 6 068, Joseni (5 406), Ciumani (4 817) şi Ciuc
(Sândominic 6 676 şi în dealurile subcarpatice (Corund 5 008 şi Zetea 4 603).
Pe cuprinsul Transilvaniei, în afara celor două judeţe menţionate, aşezările foarte mari
s-au constituit în apropierea centrelor urbane mai importante sau ca urmare a dezvoltării unor
activităţi industriale: Feldioara (4 708 loc), Ghimbav (5 380) şi Prejmer (4 841), în apropiere de
Braşov; Jina (4 3 48) şi Răşinari (5 4 68) ca mari sate de oieri, în vecinătatea Sibiului; Cristeşti
(4 690), Sâncraiu de Mureş (4 098), Sângeorgiu de Mureş(7 120) şi Sângeorgiu de Pădure, în
judeţul Mureş; Gilău (5 719), Mihai Viteazu (4 304) şi Viişoara (4 874) în Cluj; Crasna (4 400)
şi Sărmăşag (4 918) în Sălaj; Gheliţa (4 380) şi Zagon (4 092) în judeţul Covasna. În judeţul
Alba apare o singură localitate din această categorie (Petreşti 4 120 loc), iar în Hunedoara nu
sunt prezente asemenea sate.
La cele 30 de sate foarte mari din Transilvania şi 10 din depresiunea Maramureş se
adaugă alte 20 de sate, care s-au dezvoltat pe faţa vestică a teritoriului României. Acestea sunt
amplasate fie în depresiunile dinspre dealuri sau munte: Bixad (4 710 loc), în Depresiunea Oaş
şi Tileagd (4 040) în depresiunea Oradea-Borod, fie la limita Câmpiei de Vest cu Dealurile de
Vest: Turţ (5 816), Ardud (4 102), Săcueni (7 216), Diosig (6 237), Tinca (4 494), Şiria (5 030),
Giarmata (4 228) şi Recaş (5 085), iar un număr destul de însemnat sunt prezente în plină zonă
de câmpie: Livada (5 187 loc), Şimand (4 049), Sântana (10 877), Pecica (11 472), Vladimirescu
(5 559), Vinga (4 132), Dudeştii Vechi (4 450), Periam (4 589), Variaş (4 030), şi Gătaia (4 044).
Faţă de aspectele urmărite, în privinţa cunoaşterii populaţiei, este necesar să fie avute în
vedere încă două probleme din acest domeniu, respectiv structura naţională şi structura pe
religii (confesională) a populaţiei din cele trei provincii geografico-istorice.
Structura naţională, aşa cum s-a subliniat şi anterior, pune în evidenţă, cu claritate,
caracterul unitar al României, populaţia românească deţinând 89,47% din totalul locuitorilor
(22 810 035 le Recensământul din 7 ianuarie 1992), maghiarilor revenindu-le 7,11%, ţiganilor
1,76%, germanilor 0,53% iar categoria altor minorităţi înscriindu-se cu 1,12%.
Români 20.408.542 89,472
Maghiari 1.624.959 7,124
Ţigani 401.087 1,758
Germani 119.462 0,524
Alte naţionalităţi (total): 255.985 1,122
Ucraineni 65.764 0,288
Ruşi-lipoveni 38.606 0,169
Turci 29.832 0,131
Sârbi 29.408 0,129
Tătari 24.596 0,108
Slovaci 19.594 0,086
Bulgari 9.851 0,043
Evrei 8.955 0,039
Cehi 5.797 0,025
Polonezi 4.232 0,019
Croaţi 4.085 0,018
Greci 3.940 0,017
Armeni 1.957 0,009
Alte naţionalităţi 8.602 0,038
Naţionalitate nedeclarată 766 0,003
Fig.2. Structura naţională a populaţiei României
la Recensământul din 7 ianuarie 1992
1%
1%
2%
7% Români

Maghiari

Ţigani

Germani

Alte naţionalităţi
(total):

89%
 Ucraineni
Alte naţionalităţi
(total 255.985, reprezentând 1,122%) Ruşi-lipoveni

Turci

Sârbi

Tătari

Slovaci

Bulgari

Evrei

Cehi

Polonezi

Croaţi
Românii sunt absolut majoritari în toate provinciile geografico-istorice: peste 97% în
Moldova, Muntenia şi Oltenia, 91% în Dobrogea, 82% în Banat, 72% în Transilvania şi 70% în
Crişana-Maramureş. Această situaţie se menţine şi la nivelul judeţelor, cu excepţia celor două
unităţi administrativ-teritoriale din estul Transilvaniei, respectiv Harghita şi Covasna, unde este
grupată cea mai mare parte din populaţia maghiară de pe teritoriul României, cunoscută şi
definită chiar de către maghiari, sub numele de secui. Sub acest aspect fără a intra în detalii şi a
aduce alte argumente, ne stă la îndemână exemplul din anul 1991 când s-a vorbit şi s-a scris
frecvent în cercurile minorităţii maghiare din România despre declararea autonomiei teritoriale
a unei „Ţări a Secuilor” în actualul areal al judeţelor Covasna şi Harghita. Şi în prezent, prin
toate mijloacele interne şi externe, „reprezentanţii” minorităţii maghiare insistă pentru drepturi
colective şi autonomie teritorială, fără a avea în vedere prezenţa absolut majoritară a populaţiei
româneşti, precum şi faptul că maghiarilor le sunt asigurate toate condiţiile pentru păstrarea
propriei identităţi.
În toate judeţele din estul şi sudul ţării, românii depăşesc 96%, mai puţin Constanţa
(91,7%), unde alături de români trăiesc turci (3,2%) şi tătari (3,2%). Sunt destul de numeroase
judeţele din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea în care românii deţin chiar peste 98%:
Gorj, Vâlcea, Argeş, Olt, Prahova, Brăila, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Iaşi, Neamţ, Botoşani, Tulcea
etc. Se desprinde, din cele menţionate, că minorităţile naţionale sunt nesemnificative în toate
judeţele situate în estul şi sudul României, la nivelul provinciilor acestea deţinând: 1,51% în
Moldova, dintr-o populaţie totală de 4 786 200 locuitori; 2,2% în Muntenia, din 6 823239 loc
1,74% în Oltenia, din 2 457 515 loc. Şi 9,14% în Dobrogea, din 1 019 776 locuitori.

Structura naţională a populaţiei din Transilvania, Banat

şi Crişana-Maramureş, în valori absolute şi %
(Recensământul din 7 ianuarie 1992)
Populaţia Romi Alte
Provincii Români Maghiari Germani
totală (ţigani) naţionalităţi
4.579.565 3.306.949 1.095.176 128.408 41.607 7.425
Transilvania
100 72,2 23,9 2,8 0,9 0,2
1.563.997 1.279.558 131.753 35.937 48.050 68.699
Banat
100 81,8 8,4 2,3 3,1 4,4
Crişana- 1.579.751 1.097.635 376.997 38.320 19.360 47.439
Maramureş 100 69,5 23,9 2,4 1,2 3
7.723.313 5.684.142 1.603.926 202.665 109.017 123.563
Total
100 73,6 20,8 2,6 1,4 1,6

Având în vedere condiţiile istorico-sociale în care au evoluat Transilvania, Banatul şi

Crişana-Maramureş, unde în decursul timpului la populaţia autohtonă românească s-au adăugat
populaţii minoritare venite din afară, este necesar să fie analizată ceva mai detaliat structura
naţională a celor trei provincii, cu scopul de a înlătura interpretările de tot felul asupra acestei
probleme.
Cele trei provincii, cu o suprafaţă totală de 100 293 kmp ( 42,1% din teritoriul
României), au o populaţie de 7 723 313 locuitori (33,8% din cea a României), din care: 5 684
142 (73,6%) români, 1 603 926 (20,8%) maghiari, 202 665 (2,6%) romi (ţigani), 109 017 (1,4%)
germani, iar 123 563 (1,6%) sunt minorităţi naţionale (ucraineni, sârbi, slovaci, bulgari, cehi,
croaţi, evrei, etc. (tabelul 1).
La nivelul judeţelor din Transilvania, frecvenţa cea mai ridicată a populaţiei româneşti
se înregistrează în Hunedoara (92%), Alba şi Bistriţa-Năsăud (90%), Sibiu (88%), Braşov
(86%), urmate de Cluj (78%), Sălaj (72%) şi Mureş (52%), în timp ce în Harghita (14%) şi
Covasna (23%) românii sunt modest reprezentaţi. De altfel, ca o constatare de ansamblu, în cele
două judeţe nu au loc nici minorităţile naţionale, altele decât maghiarii (secuii). Pentru
exemplificare, notăm că romii (ţiganii) sunt cei mai „reprezentativi”, deţinând 1,1% (2 641
persoane) în Covasna şi tot 1,1% (3 827) în Harghita, în timp ce germanii numără, în aceeaşi
ordine a judeţelor, 252 şi 199 persoane, ucrainenii 28 şi 29, sârbii 12 şi 8, slovacii lipsesc în
Covasna, iar în Harghita sunt 6, evreii 21 şi 24, bulgarii 2 şi 2, cehii 1 şi 4 etc. Se desprinde, cu
claritate, modalitatea în care au fost rezolvate întotdeauna problemele de acest fel în cuprinsul
celor două judeţe.
 Judeţele din Banat se înscriu cu 80-90% populaţie românească: 87% în Caraş-Severin şi
câte 80% în Timiş şi Arad, iar cele din Crişana-Maramureş deţin 81 în Maramureş, 66 în Bihor
şi 58% în Satu Mare, pe teritoriul acestor judeţe, aşa cum se va menţiona în continuare, fiind
prezenţi fie minoritari maghiari şi germani (Timiş, Arad şi Satu Mare), fie maghiari şi romi
(Bihor) sau ucraineni (Maramureş).
Minoritatea maghiară, cea mai numeroasă de pe teritoriul României în cadrul
minorităţilor naţionale, este concentrată aproape în totalitate în cele trei provincii, deţinând,
câte 23,9% în Transilvania şi Crişana-Maramureş şi 8,4% în Banat (tabelul 1).Urmărită în
valori absolute, se constată că numai 21 033 maghiari, din totalul de 1 624 959 câţi sunt în
România, trăiesc în Moldova (6 471), Muntenia (11 107), Oltenia (1 544) şi Dobrogea (1 911).
Mai este necesară şi menţiunea că 41 (8 585) din cei 21 033 maghiari din afara Transilvaniei,
Banatului şi Crişanei-Maramureş trăiesc în Bucureşti. Din cele arătate pot fi desprinse două
observaţii destul de semnificative, prima constând în faptul că apare o anumită rezistenţă din
partea minorităţii maghiare de a se fixa în aceste părţi ale României, iar a doua că este necesar
să fie înlăturat falsul privind numărul ridicat al maghiarilor din capitala ţării. În rândul unor
persoane, adesea chiar dintre intelectuali, a fost vehiculată ideea existenţei a aproximativ 200
000 de maghiari în Bucureşti, spunându-se că ar fi al doilea oraş, după Budapesta, ca număr de
prezenţă a maghiarilor. Deci, oricând şi oriunde, este nevoie de ştiinţă, de a aşeza lucrurile pe
făgaşul lor firesc. De altfel, în legătură cu asemenea probleme, va fi necesar să mai facem unele
precizări pe parcursul analizei noastre.
Pe baza celor menţionate, se desprinde concluzia că problema privind repartiţia
minorităţii maghiarilor pe teritoriul României, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, are
relevanţă numai pentru cele trei provincii geografico-istorice analizate, respectiv Transilvania,
Banat şi Crişana-Maramureş.
În Transilvania sunt concentraţi &/,4% (1 095 176 locuitori) din maghiarii ce trăiesc pe
teritoriul României (1 624 959), în Crişana-Maramureş 23,2% (376 997), în Banat 8,1% (131
753), iar restul de 1,3% (21 033) trăiesc în celelalte patru provincii ale ţării.
 Concentrarea din Transilvania se realizează în primul rând, prin judeţele Harghita şi
Covasna, unde maghiarii deţin 84,7% (295 104) din populaţia judeţului, respectiv 75,2% (175
502). De asemenea trebuie remarcat că aceste două judeţe deţin aproape 30% din minoritarii
maghiari de pe teritoriul României şi 43% din maghiarii din Transilvania. Privitor la această
situaţie, rămâne ca problemă de mediat şi de urmărit, pentru cei care înţeleg în mai mică măsură
ansamblul de probleme ale acestei concentrări, mai ales dacă se au în vedere condiţiile
orografice şi climatice ale teritoriului cuprins în cele două judeţe (jumătatea vestică a unei părţi
din Carpaţii Orientali şi cea estică din Depresiunea Transilvaniei), precum şi perioada de fixare
a acestor „maghiari” în faţa pasurilor carpatice (Bicaz, Ghimeş-Palanca şi Oituz), respectiv în
depresiunile Giurgeului, Ciucului şi Târgu-Secuiesc. Mai poate fi adăugat şi faptul că apar
deosebiri semnificative în privinţa fizionomiei, a comportamentului social şi chiar a celui
economic între maghiarii propriu zişi şi locuitorii din cele două judeţe.
 Tot în Transilvania, minoritatea maghiară dispune de o poziţie destul de însemnată în
judeţele Mureş (41,4% maghiari dintr-o populaţie de 610 053 locuitori) şi Sălaj (23,7% din 266
797 loc), în timp ce în celelalte şase judeţe se înregistrează frecvenţe mai reduse de 20% (19,9%
în Cluj, din 736 301 loc) şi chiar sub 10%: Braşov (9,9%), Bistriţa-Năsăud (6,5%), Alba (6,0%),
Hunedoara (6,2%) şi Sibiu (4,3%).
Cele trei judeţe din Crişana-Maramureş se caracterizează prin ponderi destul de diferite,
valoarea cea mai ridicată apărând în Satu Mare (35% maghiari dintr-o populaţie totală de 400
789 loc) urmat de Bihor (28,4% din 638863 loc) şi Maramureş (10,2% din 540 099 loc).
Banatul s-a caracterizat întotdeauna prin populaţie redusă din rândul minorităţii
maghiare, în prezent frecvenţa acesteia fiind de 12,5% în judeţul Arad (61 011 maghiari dintr-un
total de (487 617 loc), 9% în Timiş (62 866 din 700 033) şi numai 2,1% în Caraş-Severin (7 876
din 376 758 loc). Este necesar să fie subliniat, însă, că în această provincie ca urmare a situaţiei
mai deosebite din Iugoslavia de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, au fost primiţi de
către guvernul de atunci al României un număr destul de important de maghiari, fenomenul fiind
ascuns multă vreme de către autorităţile comuniste ale perioadei respective. Sunt necesare, în
consecinţă, investigaţii detaliate în legătură cu această problemă.
 S-au prezentat mai pe larg unele aspecte privitoare la minoritatea maghiară din România
pentru a evidenţia frecvenţa acesteia în cadrul populaţiei totale a ţării şi mai cu seamă repartiţia
ei în teritoriu, cu scopul de a face lumină în mulţimea de afirmaţii false ce nu au nici un fel de
acoperire ştiinţifică, ele aparţinând unor persoane răuvoitoare sau necunoscătoare a
fenomenelor geodemografice româneşti. Pot fi menţionate foarte numeroase exemple de acest fel,
noi oprindu-ne însă numai la unul, respectiv la manualul de Geografie pentru clasa a VII-a,
apărut la Budapesta în anul 1992, care reprezintă un document oficial. În acest manual, destinat
învăţământului gimnazial, la capitolul privitor la ţara noastră (p. 137) se scrie că în România
trăiesc între 2 – 2,5 mil de maghiari. Nu considerăm a fi necesare comentarii asupra acestui
neadevăr, dar trebuie să spunem că sunt şi alte posibilităţi de evaluare a minoritarilor maghiari
de pe teritoriul României: numărul persoanelor ce au votat pentru partidul minoritarilor din
România (U.D.M.R.), recensămintele confesionale ş.a. Ne păstrăm însă crezul în procedeul
autoidentificării la efectuarea recensămintelor, deoarece heteroidentificarea nu poate conduce
decât la neajunsuri deosebite sau chiar la falsuri inadmisibile.
Împrejurările în care s-a derulat evoluţia istorico-socială pe parcursul mai multor secole
au condus la aşezarea minorităţii maghiare, alături de populaţia românească covârşitor
majoritară, în cele trei provincii din centrul şi vestul ţării, astfel încât în prezent raportul pe
ansamblul acestor provincii este de un maghiar la cinci locuitori. Este o realitate istorică de care
trebuie să se ţină seama sub toate aspectele, astfel încât convieţuirea de la nivel de colectivitate
şi până la persoană să aibă loc într-un cadru de perfectă normalitate.
A doua minoritate de pe teritoriul României, după maghiari, este cea a romilor (ţiganii),
numărând 401 087 persoane (1,76% din populaţia ţării). Rromii sunt răspândiţi peste tot pe
cuprinsul României, obişnuit în centrele urbane mari sau în apropierea acestora, după care
prezenţa lor devine tot mai nesemnificativă pe măsură ce se merge spre ruralul mai îndepărtat.
Un asemenea mod de repartiţie este determinat de preocupările acestei etnii, participând în mai
mică măsură la activităţile direct productive şi ocupându-se în bună parte cu comerţul de tip
specific sau neavând nici un fel de ocupaţie. Ca urmare a acestui fapt, creează unele probleme
sociale, destul de dificil de a fi stăpânite. Sunt, şi se pare că acestea încep să devină ceva mai
frecvente, unele rezultate pozitive în privinţa integrării în viaţa economico-socială a acestei etnii,
moment care corespunde şi cu fenomenul de dimensionare a familiilor de ţigani.
La nivelul provinciilor, ponderea cea mai ridicată revine Transilvaniei, cu 2,8% din
populaţia totală a acesteia, numărul romilor fiind de 128 408 persoane, valoare care reprezintă
32% din totalul ţiganilor ce trăiesc în România. În cadrul provinciei se remarcă judeţul Mureş,
unde frecvenţa romilor este de 5,7% din totalul populaţiei acestuia. Este, de fapt, judeţul cu cel
mai mare număr de ţigani din România (34 798 persoane). Frecvenţa cea mai ridicată apare, de
asemenea în judeţele Sibiu (4,1%), Sălaj (3,5%), Alba (3,1%) şi Bistriţa-Năsăud (2,8%), în timp
de în Hunedoara, Covasna şi Harghita deţin în jur de 1%.
În Crişana-Maramureş, numărul total al romilor este de 38 320, reprezentând 2,4% din
populaţia totală a acestei provincii şi 9,5% din totalul ţiganilor din România. Să remarcăm, mai
întâi, judeţul Bihor cu 3,4% (21 796 romi din 638 863 locuitori ai judeţului), urmat de Satu Mare
cu 2,5% (9 823), în timp ce în Maramureş apare o frecvenţă de numai 1,2% (6 701 ţigani).
Banatul, în cele trei judeţe ale sale, găzduieşte 35 937 romi (8,9% din ţiganii României),
însemnând 2,3% din populaţia acestei provincii, cu frecvenţă mai ridicată în judeţul Arad (2,7%,
13 325 persoane), urmat de Timiş (2,1%, 14 836) şi Caraş-Severin (2,1%, 7 776).
Minoritatea germană s-a redus simţitor în România, în perioada de la 1970 încoace şi
mai cu seamă în anii 1990 şi 1991, când un număr însemnat de etnici germani au emigrat în R.F.
Germania. Ca urmare a acestui fapt, în ianuarie 1992 au fost înregistraţi numai 119 462
germani, reprezentând 0,5% din populaţia totală a României (fig.2). Sunt concentraţi în aceleaşi
zone în care s-au aşezat încă de la venirea lor pe teritoriul ţării, respectiv în Transilvania, Banat
şi Crişana-Maramureş, unde trăiesc 91,2% (109 017 persoane), în timp ce în celelalte patru
provincii (Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea) sunt prezenţi doare 8,8% (10 445) din
totalul germanilor ce trăiesc în România.
La nivelul provinciilor analizate, frecvenţa cea mai ridicată caracterizează Banatul, unde
reprezintă 3,1% (48 050 persoane) din totalul populaţiei provinciei şi 40,2% din germanii de pe
teritoriul României. La nivelul judeţelor, germanii (cunoscuţi sub numele de şvabi) se înscriu cu
3,8% în Timiş (26 722 persoane), 3,2% (11 936) în Caraş-Severin şi 1,9% (9 392) în Arad. Pe
teritoriul Transilvaniei, cunoscuţi sub numele de saşi, sunt prezenţi 41 607 germani (0,9% din
populaţia provinciei şi 34,8% din germanii ce trăiesc în România). Sunt concentraţi în sudul
acestei provincii, înregistrând 3,8% în judeţul Sibiu (17 122 persoane), 1,6% în Braşov (10 059),
0,8% în Alba (3 243), 0,8 în Mureş (4 588) şi 0,7% în Hunedoara (3 637 ), în timp ce în restul
judeţelor numărul lor este aproape nesemnificativ: 954 în Bistriţa-Năsăud, 1 407 în Cluj, 252 în
Covasna, 199 în Harghita şi 146 în Sălaj. Un număr de 19 630 germani (şvabi în judeţele Satu
Mare şi Bihor şi ţipţeri în Maramureş) trăiesc în Crişana-Maramureş, reprezentând 1,2% din
populaţia provinciei şi 16,2% din totalul germanilor din România. Frecvenţa lor în cele trei
judeţe, din totalul populaţiei acestora este de 3,6% (14 351 persoane) în Satu Mare (în zona
Carei-Satu Mare-Ardud), 0,6% (3 416) în Maramureş (Vişeu de Sus) şi 0,2% (1 593) în Bihor
(îndeosebi la Palota).
Procedând la o recapitulare a celor expuse în privinţa structurii naţionale a teritoriului
analizat, se desprinde concluzia că populaţia este constituită în proporţie de 73,6% români,
20,8% maghiari, 2,6% ţigani şi 1,4% germani, în timp ce toate celelalte minorităţi deţin numai
1,6% respectiv 123 563 persoane (tabelul 1).
 La nivelul celor trei provincii, categoria altor minorităţi se înscrie cu 4,4% în Banat,
3,0% în Crişana-Maramureş şi numai 0,2% în Transilvania (tabelul 1). În cadrul acestor
minorităţi se remarcă ucrainienii, în număr de 50 372 persoane, ei fiind concentraţi în mare
măsură în trei judeţe: Maramureş (36 685 persoane), respectiv într-o serie de localităţi din
Depresiunea Maramureş (Poienile de Sub Munte, Repedea, Bistra, Ruscova, Rona de Sus,
Crăciuneşti, Lunca de Tisa, Valea Vişeului, Crasna Vişeului etc.), în Timiş (6 468) şi în Caraş-
Severin (4 118). În toate cele 10 judeţe din Transilvania trăiesc numai 792 de ucraineni, în
judeţul Arad fiind 840, în Satu Mare 1 362 şi în Bihor 107. Sârbii sunt prezenţi aşa cum este
firesc, în Banat, unde trăiesc 26 716 persoane din totalul de 27 163 câţi sunt în cele trei provincii
(în Transilvania sunt numai 256 sârbi, iar în Crişana-Maramureş 146). Pe teritoriul Banatului,
numărul cel mai ridicat de sârbi revine judeţului Timiş (17 144), urmat de Caraş-Severin (7 885)
şi Arad (1 732). În judeţul Caraş-Severin trăiesc, de asemenea, 3 682 croaţi, din totalul de 4 030
câţi sunt în cele trei provincii (numai 28 în Transilvania şi 7 în Crişana-Maramureş, în jud.
Timiş fiind 299, iar în Arad 14).
Minoritatea slovacă, în număr de 19 594 persoane pe teritoriul României, este
concentrată în proporţie de 99,6% (19 510) pe teritoriul celor trei provincii. Mai mult, slovacii
sunt în număr de 7 793 în judeţul Bihor (40% din total), 6 760 în Arad (35%), 2 229 în Timiş
(11%) şi 1 608 în Sălaj (8%), rezultând că în cele patru judeţe trăiesc 94% (18 390) din totalul
slovacilor din România. În celelalte judeţe din provinciile analizate sunt prezenţi în număr redus,
sub 100 persoane, cu excepţie în Hunedoara (170), Caraş-Severin (555) şi Satu Mare (147), în
Covasna, slovacii lipsind, iar în Harghita sunt numai 6. Slovacii, ca şi alte minorităţi naţionale,
au fost colonizaţi în perioada stăpânirii habsburgice, cei din judeţele Arad şi Timiş pentru
practicarea agriculturii, în acest fel, spre exemplu, dezvoltându-se oraşul Nădlac. În Bihor şi
Sălaj sunt aşezaţi în regiunea Munţilor Plopiş şi Meseş, fiind aduşi pentru lucru la pădure,
respectiv exploatarea lemnului şi fabricarea mangalului, care erau trimise la Budapesta şi
Viena. Slovacii bihoreni trăiesc, în prezent, în satele Şinteu (99% slovaci), Socet (100%), Huta
Voivozi (99,6%), Budai (73%), activând şi la exploatările de lignit din zonă.
În Banat, respectiv în judeţele Timiş (6 466 persoane) , Arad (1 122) şi Caraş-Severin
(983), trăiesc 78% din cei 9 851 bulgari câţi sunt în România, concentraţi mai ales la Dudeştii
Vechi şi Breştea (jud. Timiş). Pe cuprinsul celorlalte două provincii sunt numai 156 în
Transilvania şi 58 în Crişana-Maramureş. Minoritatea cehă este prezentă, de asemenea, tot în
Banat, unde trăiesc 74% (4 273 persoane din totalul de 5 797 câţi sunt în România): 63% în
Caraş-Severin (3 658), 7% în Timiş (389) şi 4% în Arad (226). În Transilvania sunt numai 263
cehi, iar în Crişana-Maramureş 33. Ca şi slovacii, minoritatea bulgară şi cea cehă au fost
colonizate tot în perioada stăpânirii habsburgice a acestor provincii.
 Pe cuprinsul celor trei provincii, în mod aproximativ echilibrat şi în raport cu mărimea
judeţelor, sunt prezenţi evreii, în număr de 2 687, reprezentând 30% din totalul celor existenţi în
România. Din totalul celor 2 687, un număr de 1 115 trăiesc în cele 10 judeţe din Transilvania:
Cluj (398), Braşov (162), Hunedoara (124), Sibiu (85) etc., apoi 989 în Banat: Timiş (625), Arad
(299) şi Caraş-Severin (65), iar restul de 583 în Crişana-Maramureş: Bihor (354), Maramureş
(150) şi Satu Mare (79).
La minorităţile naţionale menţionate până aici se adaugă, în număr foarte restrâns,
altele: 987 ruşi-lipoveni (596 în Transilvania, 270 în Banat şi 121 în Crişana-Maramureş), 749
polonezi (486, 194 şi 69), 529 greci (335, 88 şi 106), 224 armeni (165, 48 şi 11), 223 turci (125,
86 şi 12), 57 tătari (42, 12 şi 3) etc.
Structura confesională a celor trei provincii a înregistrat modificări însemnate în
decursul secolelor, motivate de creştinarea unora dintre minorităţile naţionale, de presiunile
deosebite din perioada reformei şi apoi a contrareformei, de colonizările efectuate în aceste
teritorii, iar în perioada de după al doilea război mondial ca urmare a intervenţiei statului
comunist, precum şi a proliferării religiilor neoprotestante.
În prezent, pe teritoriul României, se remarcă o dominare netă a religiei ortodoxă, care
deţine 86,6% (19,8 mil persoane) din populaţia României (22 810 035 loc, la Recensământul din
7 ianuarie 1992). Urmează, apoi, religiile: romano-catolică cu 5,1% (1 161 942 persoane),
reformată cu 3,5% (802 457), greco-catolică cu 1% (223 327) şi penticostală cu 1% (220 824),
iar celelalte religii, ateii, cei fără religie şi nedeclaraţi deţin 2,6%, respectiv 599 099 persoane
(fig. 5).
Ca şi la nivelul ţării, religia ortodoxă domină de departe în Transilvania, Banat şi
Crişana-Maramureş, înscriindu-se cu aproape 70% (5 360 102 persoane, din totalul de 7 723
313), fiind urmată de romano-catolică cu 11,1%, reformată cu 10,3%, greco-catolică cu 2,7%,
penticostală 2%, baptistă 1,2%, unitariană 1% şi alte religii, atei, fără religie şi religie
nedeclarată cu 2,3% (tabelul 2).
În privinţa situaţiilor necuprinse în tabelul 2, la nivelul de ansamblu al celor trei
provincii, un număr de 29 180 persoane sunt de religie adventistă (17 994 în Transilvania, 5 972
în Banat şi 5 214 în Crişana-Maramureş), 534 musulmană, 12 372 creştină după Evanghelie, 36
264 evanghelică de confesiune augustană (33 531 în Transilvania, 2 214 în Banat şi 519 în
Crişana-Maramureş), în această categorie înscriindu-se germanii (saşii) din Transilvania, 1 058
creştină de rit vechi, 3 891 ortodoxă de rit vechi, 20 184 evanghelică sinodo-prezbiteriană (14
336 în Transilvania, 5 360 în Banat şi 488 în Crişana-Maramureş), 2 763 mozaică (1 136 în
Transilvania, 1 003 în Banat şi 629 în Crişana-Maramureş). La acestea adăugându-se 45 323
persoane de alte religii, 3 649 atei, 15 365 fără religie şi 4 595 nedeclarată.
Ortodoxă 19.802.389 86,814
Romano-catolică 1.161.942 5,094
Reformată 802.457 3,518
Greco-catolică 223.327 0,979
Penticostală 220.824 0,968
Alte religii şi nedeclarate: 599.099 2,626
Baptistă 109.462 0,480
Adventistă 77.546 0,340
Unitariană 76.708 0,336
Musulmană 55.928 0,245
Creştină după Evanghelie 49.928 0,219
Evanghelică de confesiune augustană 39.119 0,171
Creştină de rit vechi 28.141 0,123
Biserica ortodoxă de rit vechi 32.228 0,141
Evanghelică sinodo-presbiteriană 21.221 0,093
Mozaică 9.670 0,042
Altă religie 56.329 0,247
Atei 10.331 0,045
Fără religie 24.314 0,107
Nedeclarată 8.139 0,036

Fig.5. Structura pe religii (confesională)

a populaţiei României la Recensământul din
7 ianuarie 1992
3%
1%
1%
4%
5%
Ortodoxă

Romano-catolică

Reformată

Greco-catolică

Penticostală

Alte religii şi
nedeclarate:

86%
 Alte religii şi nedeclarate (total 599.099,
reprezentând 2,626%)Baptistă
4%
Adventistă
2% 1%
18% Unitariană
9%
Musulmană
2% Creştină după Evanghelie
4% Evanghelică de confesiune augustană

5% Creştină de rit vechi

13%
Biserica ortodoxă de rit vechi
5% Evanghelică sinodo-presbiteriană

Mozaică
7%
13% Altă religie

8% Atei
9%
Fără religie

Nedeclarată

Structura confesională a populaţiei din Transilvania, Banat şi

Crişana-Maramureş, în valori absolute şi %
(Recensământ, 7 ianuarie 1992)
Alte religii,
Populaţia Romano Greco-
Provincii Ortodoxă Reformată Penticostală Baptistă Unitariană fărăreligie,
totală catolică catolică
nedeclaraţi
4.579.565 3.137.023 494.837 536.595 111.144 71.785 31.785 74.527 122.042
Transilvania
100 68,5 10,8 11,7 2,4 1,6 0,7 1,6 2,7
1.563.997 1.220.280 183.792 34.239 15.125 44.600 40.173 671 25.117
Banat
100 78 11,8 2,2 1 2,9 2,5 * 1,6
Crişana- 1.579.751 1.002.799 176.306 225.848 80.564 42.758 22.672 780 28.024
Maramureş 100 63,5 11,2 14,3 5,1 2,7 1,4 * 1,8
7.723.313 5.360.102 854.935 796.682 206.833 158.970 94.630 75.970 175.183
Total
100 69,4 11,1 10,3 2,7 2 1,2 1 2,3

La nivelul provinciilor geografico-istorice şi al judeţelor, structura confesională este în

strânsă corelaţie cu structura naţională. Astfel, spre exemplu, religia ortodoxă deţine 78% în
Banat, după care coboară sub 70% în Transilvania şi Maramureş (tabelul 2), aceasta înscriindu-
se cu 87% în Sibiu, 86% în Hunedoara şi Alba, 84% în Braşov şi Caraş-Severin, 83% în Bistriţa
Năsăud, 78% în Timiş, 77% în Maramureş, 73% în Arad, 70% în Cluj etc., în timp ce în judeţele
cu populaţie maghiară, la care domină religiile romano-catolică şi reformată, frecvenţa este
corespunzătoare acestei situaţii: 13% în Harghita, 22% în Covasna, 50% în Satu Mare ( aici 9%
revenind religiei greco-catolice, care este specifică tot populaţiei româneşti) şi 51% în Mureş.
Religia romano-catolică, specifică unei bune părţi din populaţia maghiară, apoi
germanilor din Banat şi Crişana-Maramureş, slovacilor, cehilor, bulgarilor, croaţilor etc., deţine
ponderi foarte apropiate în cele trei provincii (tabelul 2). La nivelul judeţelor se înregistrează
diferenţieri semnificative, acestea înscriindu-se cu 66% în Harghita, 37% în Covasna, 19% în
Satu Mare, 13% în Timiş, 12% în Arad, 10% în Mureş şi Bihor etc., dar sub 5% în Alba (1,8%),
Braşov (4,6), Cluj (4,5%), Hunedoare (4,9%), Sălaj (3%) şi Sibiu (1,8%).
Privitor la religia reformată, spre deosebire de cea romano-catolică, se constată
diferenţieri destul de pregnante atât în cadrul provinciilor, cât şi al judeţelor, înregistrându-se
14,3% în Crişana-Maramureş, condiţionată de prezenţa populaţiei maghiare în judeţele Satu
Mare şi Bihor (19,3% reformaţi în primul şi 19,5% în al doilea rând), 11,7% în Transilvania
(34% reformaţi în Covasna, 29% în Mureş, 20% în Sălaj, 14% în Cluj şi 13% în Harghita) şi
2,2% în Banat.
În ordinea frecvenţei, urmează religia greco-catolică, aproape în totalitate specifică
româneşti. Are o pondere mai însemnată în Crişana-Maramureş (5,1% din populaţia provinciei),
cu valoarea cea mai ridicată în jud. Satu Mare (8,8%) şi Maramureş (5,7%), în timp ce în
Transilvania deţine numai 2,4% (5,1% în jud. Cluj, 3,8% în Alba, 3,4% în Sălaj, 2,8% în Bistriţa
Năsăud etc.). Neoreformaţii, respectiv penticostalii (2%), baptiştii (1,2%) şi adventiştii (0,4%)
deţin 3,6% pe ansamblul celor trei provincii. Urmărirea separată a acestor religii arată că
prima dintre ele are o pondere mai ridicată în Banat (2,8%), cu 4% în Arad, 2,7% în Timiş şi
numai 1,9% în Caraş-Severin, urmată de Crişana-Maramureş cu 2,7% (3,8% în Bihor, 2,2% în
Maramureş şi 1,5% în Satu Mare) şi Transilvania cu 1,6% (5% în Bistriţa-Năsăud, 2,4% în
Hunedoara, 2% în Sălaj etc.). A doua religie, respectiv cea baptistă, este mai bine reprezentată
tot în Banat, unde deţine 2,5% din populaţia provinciei (3,8% în Arad, 3,5% în Caraş-Severin şi
1,2% în Timiş), în timp ce în Crişana-Maramureş se înscrie cu numai 1,4% (3% în Bihor), iar în
Transilvania cu 0,7% (2,7% în Sălaj, 1,7% în Hunedoara).
Religia unitariană este concentrată aproape în totalitate în Transilvania, care deţine 98%
din totalul unitarienilor celor trei provincii (tabelul 2). Mai mult, persoanele care au îmbrăţişat
acest cult sunt prezente, în număr ridicat, în judeţele Harghita (24 937 unitarieni), Mureş (16
454), Covasna (10 701), Cluj (9 754), Braşov (7 874) etc. În timp ce în Sălaj sunt numai 60 de
unitarieni, în Bistriţa-Năsăud 146, în Sibiu 1 098 etc. De asemenea, religia evanghelică, sinodo-
prezbiteriană este concentrată în judeţele Braşov (11 550 de persoane, din totalul celor 20 184
câţi sunt în toate cele trei provincii), Arad (4 798) şi Sibiu (1 343), în timp ce în restul judeţelor
nu înregistrează, în nici un caz, valori de peste 400 de persoane, în unele dintre acestea
coborând chiar sub 100:Bistriţa-Năsăud (87), Harghita (56), Sălaj (13), Caraş-Severin (85),
Maramureş (94) şi Satu Mare (63).
Privitor la structura confesională din Transilvania, Banat şi Crişana-Maramureş trebuie
făcută menţiunea că imigrările de populaţie creştinarea mai târzie a unora dintre cei veniţi,
instabilitatea în păstrarea cultului îmbrăţişat, fie datorită unor presiuni din afară, fie ca urmare
a motivaţiilor de natură economico-socială, au condus la o concentrare evidentă a celor mai
numeroase dintre cultele de pe teritoriul României în cele trei provincii. Astfel, dacă 33,8% din
populaţia României trăieşte în Transilvania, Banat şi Crişana-Maramureş, se constată că în cele
trei provincii sunt concentraţi 73,5%(854 935 din 1 161 942) din totalul romano-catolicilor ce
trăiesc în România, 93,5% dintre reformaţi (796 574 din 802 454), 99% dintre unitarieni (75 978
din 76 708), 92,7% dintre evanghelicii de confesiune augustană (36 264 din 39 119) şi 95,1%
dintre evanghelicii sinodo-prezbiterieni (20 184 din 21 221). De asemenea, în aceeaşi situaţie se
înscriu: greco-catolicii cu 92,6% (206 833 din 223 327), penticostală cu 72% (158 970 din 220
824) şi baptiştii cu 86,5% (94 630 din 109 462), precum şi persoanele de altă religie cu 80,5%
(45 323 din 56 329), cei fără religie cu 63,2% (15 365 din 24 314) şi cei de religie nedeclarată
cu 56,4% (4 595 din 8 139).
Pe de altă parte, se desprinde însă concluzia că în cele trei provincii apare o situaţie
relativ echilibrată de reprezentare a religiei ortodoxă, care deţine 27,2% din totalul ortodocşilor
din România (5 396 102 persoane din 19 802 389), adventistă cu 37,6% (29 180 din 77 546),
creştină după Evanghelie cu 24,7% (12 372 din 49 963) şi mozaică cu 28,5 (2 763 din 9 760), în
timp ce religia musulmană se înscrie cu numai 1% (534 din 55 928), creştină de rit vechi cu
3,7% (1 058 din 28 141( şi ortodoxă de stil vechi cu 12% (3 891 din 32 228).

2.4. ASPECTE GEOGRAFICO - ECONOMICE

Pe baza resurselor solului şi subsolului şi ca urmare a activităţilor umane desfăşurate în

decursul timpului, dar cu o accentuare mai deosebită în secolul nostru, economia celor trei
provincii s-a dezvoltat în strânsă unitate cu întregul teritoriu al României, caracteristica de
complementaritate fiind evidentă în toate timpurile şi sub toate aspectele.

2.4.1. Caracteristici industriale

Cele trei provincii au o industrie de tip complex, dezvoltată atât pe seama resurselor
naturale ale solului şi subsolului, cât şi a celor provenite din activităţile agricole, acestea din
urmă contribuind, încă din a doua jumătate a secolului trecut, la apariţia primelor industrii de
fabrică (morărit, bere, spirt, textile etc.). Procesul de industrializare din Transilvania, Banat şi
Crişana-Maramureş s-a intensificat în perioada de după primul război mondial şi cu deosebire
în a doua jumătate a secolului nostru, astfel încât, în prezent, pe teritoriul acestor provincii
apare o industrie foarte diversificată.
Pe baza resurselor de gaze naturale, în principal gaz metan, a celor petroliere şi a
cărbunelui s-a dezvoltat INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE, care se remarcă prin
termocentrale: Mintia, jud. Hunedoara (1 340 MW), ce funcţionează cu cărbune din Bazinul
Petroşani şi gaz metan din Podişul Transilvaniei; Iernut (800 MW) şi Fântânele (250 MW),
ambele în jud. Mureş, cu gaz metan din apropiere; Paroşeni (250 MW), în bazinul huilifer
Petroşani; Oradea, cu două termocentrale, una în partea de vest a oraşului, de 205 MW şi alta în
est, de 150 MW, acestea folosind lignitul din bazinele Barcău şi Crişul Repede. Alte unităţi
termoenergetice, unele dintre ele şi cu funcţie de termoficare, cu capacităţi situate în jurul a 100
MW sau mai reduse, funcţionează la Braşov, Făgăraş, Târnăveni, Hunedoare, Zalău etc. (în
Transilvania), Sighetu Marmaţiei, Baia Mare şi Satu Mare (Crişana-Maramureş), Arad şi
Timişoara (Banat). Se adaugă, la acestea, importantele unităţi hidroenergetice menţionate
anterior. Toate unităţile producătoare de energie electrică sunt conectate la sistemul energetic
naţional prin linii de 400, 220, 110 kV, precum şi la cel internaţional (linii de 400 kV cu
Ungaria, pe traseul Arad – Seghedin şi cu Ucraina – Slovacia – Cehia, prin linia Iernut – Baia
Mare - Halmeu).
Bogăţia de gaz metan, utilizat ca şi combustibil şi materie primă, cărbunele cocsificabil
din Bazinul Petroşani şi Munţii Banatului, minereul de fier din zonele menţionate şi cel de
mangan (Delineşti, în apropiere de Reşiţa şi Răzoare, în Masivul Preluca), resursele de metale
neferoase şi nemetalifere etc. au contribuit la dezvoltarea pe scară largă a siderurgiei,
metalurgiei neferoaselor, a industriei chimice şi a materialelor de construcţii, iar pe baza
metalului obţinut s-a ajuns la edificarea unei puternice industrii constructoare de maşini.
INDUSTRIA SIDERURGICĂ a apărut încă spre sfârşitul secolului trecut în centrele din
apropierea resurselor de materii prime, respectiv la Reşiţa şi Hunedoara, care dispun de
instalaţii corespunzătoare pentru întreg ciclu de producţie siderurgică: fontă, oţel şi laminate din
toate categoriile, aceste unităţi fiind amplu dezvoltate în deceniile de după 1950. În vecinătate s-
au edificat alte centre siderurgice la Călan (fontă), Oţelu Roşu (oţel şi laminate) şi Nădrag
(prelucrare fontă). Minereul de fier de la Lueta (Munţii Harghite) a permis edificarea siderurgiei
de la Vlăhiţa, unde se produc cantităţi mici de fontă, dar de calitate superioară. În deceniul al
treilea al secolului nostru s-a construit unitatea de la Câmpia Turzii, amploarea fiind hotărâtă
de vecinătatea cu resursele de gaz metan şi locul relativ central în Transilvania, în scopul
aprovizionării cu produsele realizate: oţel, laminate de diferite profile, sârmă din toate
categoriile, inclusiv din metale neferoase, cuie, electrozi de sudură etc. Alte centre siderurgice
sunt prezente la Beclean (jud. Bistriţa Năsăud) şi Zalău (producţie de laminate), iar într-o serie
de alte oraşe de pe cuprinsul celor trei provincii, pe lângă marile unităţi constructoare de
maşini, funcţionează oţelării şi instalaţii de preparare a fontei: Braşov, Sibiu, Cluj-Napoca, Baia
Mare, Satu Mare, Oradea Arad, etc.
METALURGIA METALELOR NEFEROASE este prezentă în centrele tradiţionale din
vecinătatea zonelor de exploatare a cuprului, plumbului şi zincului, respectiv la Baia Mare şi
Zlatna, iar la Copşa Mică, în anul 1942, a fost construită unitatea pentru obţinerea zincului.
Anumite cantităţi de cupru, pe bază de recuperare a metalului vechi, se obţin la Câmpia Turzii.
CONSTRUCŢIILE DE MAŞINI ŞI PRELUCRAREA METALELOR, cu unele începuturi
încă din a doua jumătate a secolului trecut (realizarea, între altele, la Reşiţa, a primei
locomotive cu aburi, în anul 1872), se caracterizează printr-o complexitate deosebită în cele trei
provincii, această sub ramură industrială fiind prezentă aproape în toate oraşele de pe cuprinsul
acestora. Astfel, maşinile-unelte din aproape toate tipurile se fabrică la Arad, Oradea, Baia
Mare, Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov, Cugir, Râşnov etc., iar rulmenţii la Braşov. În oraşul Braşov
funcţionează cea mai mare fabrică de tractoare din România, la aceasta adăugându-se unităţile
de la Miercurea Ciuc şi Timişoara, precum şi o serie de alte centre pentru producţia altor maşini
şi unelte agricole: Timişoara, Arad, Bocşa, Oradea, Sibiu, Codlea, Mârşa etc. Industria
mijloacelor de transport realizează motoare diesel, pentru locomotive diesel-electrice, la Reşiţe
şi osii şi boghiuri pentru locomotive la Caransebeş, vagoane de călători şi de marfă la Arad,
autocamioane la Braşov, autofurgonete de diferite tipuri pentru transportul de materiale variate
(produse alimentare, chimice, materiale de construcţii) la Mediaş, autobasculante la Mârşa. Se
adaugă unităţile de la Oradea (dispozitive pentru închidere-deschidere şi ridicare la toate
mijloacele de transport), Sibiu, Turda, Satu Mare, Sfântu-Gheorghe, Săcele, etc. (diferite piese
auto). Construcţiile aeronautice (planoare şi motoplanoare, avioane de şcoală şi antrenament,
avioane agricole şi elicoptere), sunt realizate la uzinele din zona Braşov, în primul rând la
Ghimbav.
O componentă importantă a construcţiilor de maşini o reprezintă maşinile şi utilajele
pentru diferite ramuri industriale, în cadrul acestora remarcându-se: utilajul minier (Petroşani,
Deva, Alba Iulia, Braşov, Baia Mare, Negreşti-Oaş, etc.), metalurgic (Reşiţa, Hunedoara, Bocşa,
Cluj-Napoca, Sibiu, etc.), chimic (Făgăraş, Bistriţa, Odorheiul Secuiesc, Reşiţa, Satu Mare, etc.),
pentru exploatarea şi prelucrarea lemnului (Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Braşov, Reghin,
Timişoara), pentru industria uşoară şi alimentară ( Cluj-Napoca, Sibiu, Târgu Mureş, Odorheiul
Secuiesc, Timişoara, etc.).
Industria electrotehnică şi electronică, caracterizată printr-o gamă foarte variată de
produse, realizează maşini şi utilaje electrotehnice pentru industrie (Timişoara, Reşiţa, Săcele),
diferite cabluri (Braşov, Târgu Mureş, Bistriţa, Zalău), aparate electrotehnice şi electronice
(Timişoara, Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe), maşini şi aparate de uz casnic (Timişoara, Oradea,
Cluj-Napoca, Cugir etc.).
Tot în cadrul construcţiilor de maşini, pe cuprinsul celor trei provincii sunt prezente
unităţi industriale specializate în diferite construcţii metalice (Bocşa, Reşiţa, Lugoj, Timişoara,
Satu Mare etc.), bunuri metalice de larg consum ( Lugoj, Oradea, Satu Mare, Târgu Mureş,
Mediaş, Zărneşti, Codlea, Ocna Sibiu, Călan etc.) şi produse metalice diverse (Braşov, Mediaş,
Sfântu Gheorghe, Câmpia Turzii, Beclean, Timişoara, Arad, Oradea, Sighetu Marmaţiei etc.).
INDUSTRIA CHIMICĂ dispune de resurse însemnate de materii prime, în primul rând
gaz metan, sare şi sulful provenit din sulfurile metalice neferoase, pe seama acestora fiind
dezvoltate unităţi importante atât din domeniul chimiei de bază, cât şi al petrochimiei. Urmare a
acestei situaţii, în 1936, la Copşa Mică, a început producţia negrului de fum, în acelaşi an, la
Târnăveni, a fost pusă în funcţiune prima instalaţie din Europa pentru fabricarea amoniacului
sintetic din gaz metan. De asemenea, în anul 1941, la Copşa Mică, s-a obţinut, pentru prima
oară în lume, formaldehida prin oxidarea directă a metanului.
În cadrul industriei chimice de bază se realizează o gamă foarte variată de produse: sodă
caustică (Ocna Mureş, Turda, Târnăveni), sodă calcinată (Ocna Mureş), clor (Turda,
Târnăveni), acid clorhidric (Baia Mare, Turda, Târnăveni), acid sulfuric (Baia Mare, Zlatna,
Târnăveni, Copşa Mică şi Victoria), produse fito şi zoofarmaceutice artificiale (Dej, Lupeni),
lacuri şi vopsele, inclusiv diferite semiproduse (Timişoara, Oradea, Codlea, Orăştie, Copşa
Mică, Târnăveni, Baia Mare), răşini sintetice (Timişoara, Turda), tananţi şi alte produse
rezultate prin chimizarea lemnului (Reşiţa, Margina, Vişeu de Sus, Orăştie), produse
electrotermice şi abrazive (Cluj-Napoca, Seini) etc.
Petrochimia, care prelucrează gazele naturale şi produsele petroliere, este prezentă pe
teritoriul celor trei provincii prin aproape toate produsele sale: amoniac şi acid azotic (Victoria,
Făgăraş, Târgu Mureş, Arad) de la care procesul de producţie este continuat pentru obţinerea
îngrăşămintelor azotoase în aceleaşi centre , materiale plastice şi răşini sintetice (Turda, Târgu
Mureş, Râşnov, Timişoara), precum şi prelucrarea acestora (Timişoara, Oradea, Orăştie, Cluj-
Napoca, Năsăud, Cehu Silvaniei, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc etc.), prelucrarea
cauciucului (Zalău, pentru anvelope necesare autovehiculelor de nivel mediu, Luduş pentru
anvelope şi camere de biciclete, Braşov pentru diferite articole din cauciuc), negru de fum
(Copşa Mică) şi detergenţi (Timişoara).
MATERIALE DE CONSTRUCŢII PRELUCRATE au o foarte bună bază de resurse
naturale calcare, marne, argile, nisipuri, caolin etc. Ca urmare a acestui fapt şi a prezenţei
gazului metan, industria materialelor de construcţii s-a caracterizat printr-o largă dezvoltare,
mai ales pe cuprinsul Transilvaniei, deosebit de revelator fiind cazul oraşului Turda, unde
această ramură industrială este reprezentată prin producţia de ciment, ipsos, var, cărămidă
refractară, sticlă, ceramică fină (electroizolatori), ceramică brută (cărămidă) etc.
Producţia articolelor de sticlărie este cunoscută de multă vreme, dovada constituind-o
toponimul de „glăjerie”, care apare destul de frecvent la contactul muntelui cu zonele mai joase,
tocmai acolo unde există nisipul şi lemn necesar preparării mangalului, iar cimentul s-a obţinut
încă la sfârşitul secolului trecut la Gurahonţ, (1896), apoi la Dej (pe seama tufurilor vulcanice)
şi la Turda.
Industria materialelor de construcţii realizează: produse liante, prefabricate din beton,
azbociment, materiale izolatoare, articole de sticlărie şi geamuri, ceramică brută şi fină. Dintre
lianţi, întâietatea revine cimentului, care se obţine din calcar, marnă şi argilă, ce se găsesc în
apropierea unităţilor de producţie. Până la jumătatea secolului nostru, pe cuprinsul celor trei
provincii funcţionau fabricile de ciment de la Turda, Braşov şi Dej, ultimele două fiind
reprofilate pentru producţia de cărămizi refractare. După anul 1960, în scopul rezolvării în mai
bune condiţii a aprovizionării cu ciment a centrului şi vestului României, au fost construite
importantele fabrici de la Chistag (jud. Bihor), Hoghiz (jud. Braşov) şi Chişcădaga (jud.
Hunedoara). Ipsosul se produce la Turda (în cadrul fabricii de ciment), pe baza ghipsului
exploata la Cheia, apoi la Aghireş (ghipsul de la Leghia) şi Călan, iar varul tot pe lângă
fabricile de ciment, precum şi în cadrul celor de zahăr sau în unităţi independente: Hunedoara,
Reşiţa, Cluj-Napoca, Bistriţa, Târnăveni. Se remarcă şi o serie de vărării pentru necesităţile
locale sau zonale, cum sunt cele din Platoul Vaşcăului, latura nordică a Munţilor Pădurea
Craiului, Cheile Babei (jud. Sălaj).
Pe baza lianţilor şi a altor materii prime se obţin prefabricatele din beton (Turda, Cluj-
Napoca, Aiud, Braşov, Miercurea Ciuc, Oradea, Arad etc.) şi materialele izolatoare (Turda,
Bârcea – jud. Hunedoara şi Şimleu Silvaniei). Pentru producţia sticlei sunt folosite nisipurile
cuarţoase de la Făgetu Ierii (Cluj), Zolt (Timiş) şi Aţel (Sibiu), precum şi cele aduse din
Moldova (Miorcani şi Hudeşti, jud. Botoşani). În cadrul acesteia se produc articole de sticlărie
la Turda, Mediaş, Avrig, Gherla, Bistriţa, Poiana Codrului, Pădurea Neagră şi Tomeşti (jud.
Timiş), iar geamurile din aproape toate categoriile se fabrică la Mediaş şi Târnăveni. Industria
de ceramică brută, pe baza argilelor refractare de la Şuncuiuş şi Bălnaca (jud. Bihor) şi Cristian
(Braşov) realizează cărămizi refractare la Turda, Bărăbanţ – Alba Iulia, Braşov, Deva, Baru
Mare, Târnăveni, Dej, Reşiţa etc., iar din argila comună se produce cărămidă şi ţiglă la Satu
Mare, Cărpiniş, Jimbolia, Câmpia Turzii, Sântimbru, Feldioara (Braşov), Cristian, Braşov etc.
Şi cărămidă la Sighetul Marmaţiei, Baia mare, Carei, Valea lui Mihai, Oradea, Arad, Zalău,
Cluj-Napoca, Turda, Târgu Mureş, Deva, Sibiu etc. Ceramica fină se caracterizează prin
producţia articolelor de porţelan, cu unităţi importante la Cluj-Napoca, Alba Iulia, Albeşti-
Sighişoara şi Timişoara, faianţă şi diferite articole sanitare la Cluj-Napoca, Târnăveni, Zalău şi
Baia Mare cahle de teracotă la Sibiu, Mediaş, Deva, Bistriţa, Baia Mare, iar olăritul tradiţional
se remarcă prin centrele Cărpinet, Leheceni, Criştioru de Sus şi Criştioru de Jos, Vadu Crişului
(jud. Bihor), Vama ( Satu Mare), Corund (Harghita) ş.a.
INDUSTRIA DE PRELUCRAREA LEMNULUI este bine reprezentată pe cuprinsul celor
trei provincii amplasarea ei în teritoriu fiind condiţionată de prezenţa resurselor forestiere,
astfel încât unităţile pentru produsele semifinite, cu puţine excepţii, sunt situate în spaţiul montan
sau în vecinătatea acestuia, în timp ce fabricile de mobilă funcţionează, obişnuit, în centrele
urbane mai mari. Unităţile pentru producţia de cherestea sunt prezente la Bixad, Tăuţii de Sus,
Sighetul Marmaţiei, Vişeu de Sus, Borşa, Ilva Mică, Susenii Bârgăului, Bistriţa Bârgăului, Lunca
Bradului, Hodoşa, Topliţa, Gheorgheni, Covasna etc. (Carpaţii Orientali), Zărneşti, Tălmaciu,
Orlat, Sebeş, Orăştie etc. (zona Carpaţilor Meridionali), Oraviţa, Anina, Bocşa, Zăvoi, Bocsig,
Ioaniş, Câmpeni, Valea Ierii, Poeni etc. (zona Carpaţilor Occidentali). O altă categorie de
produse semifinite o constituie placajele, furnirele şi panelul realizate, în principal, în cadrul
unităţilor complexe de prelucrarea lemnului (Sighetu Marmaţiei, Gălăuţaş, Sebeş, Gherla,
Caransebeş, Deta), precum şi plăcile din particule aglomerate şi plăcile fibrolemnoase (Sighetu
Marmaţiei, Bistriţa, Gălăuţaş, Covasna, Sebeş, Blaj, Gherla, Caransebeş).
Dintre produsele finite, întâietatea revine producţiei de mobilă, prezentă la Dej, Zalău,
Bistriţa, Cluj-Napoca, Gherla, Târgu-Mureş, Târnăveni, Mediaş, Blaj, Câmpeni, Sibiu, Braşov,
Codlea, Covasna, Sfântu Gheorghe, Gheorgheni etc. (în Transilvania), Sighetu Marmaţiei, Târgu
Lăpuş, Satu Mare, Carei, Oradea, Beiuş etc. (Crişana-Maramureş), Pâncota, Arad, Timişoara,
Caransebeş etc. (Banat), apoi binalelor şi parchetelor (Gălăuţaş, Blaj, Satu Mare, Ştei, Bocsig,
Borşa etc.). Şi alte produse din lemn (ambalaje, în numeroase centre de prelucrare; chibrituri la
Gherla şi Timişoara; instrumente muzicale şi ambarcaţiuni sportive la Reghin, creioane şi
rechizite şcolare la Sibiu şi Timişoara).
Bogăţia în resurse forestiere a condus la apariţia şi dezvoltarea industriei celulozei şi a
hârtiei spre sfârşitul secolului trecut şi în toată perioada secolului al XX-lea, după ce încă în
secolul al XVI-lea la Braşov şi al XVIII-lea la Prundu Bârgăului au început să funcţioneze morile
de hârtie pe baza deşeurilor textile. În prezent, această industrie este amplasată în totalitate în
Transilvania: Dej, Prundu Bârgăului, Zărneşti şi Petreşti, funcţionând pe baza lemnului de
răşinoase din zona carpatică adiacentă.
INDUSTRIA UŞOARĂ este foarte diversificată şi bine reprezentată pe cuprinsul
provinciilor analizate, acestea având vechi tradiţii mai ale în Transilvania, dar şi în Banat şi
Crişana-Maramureş. Sunt foarte bine cunoscute preocupările pentru creşterea ovinelor la oierii
din Mărginimea Sibiului, Zona Bârsei şi din alte locuri, care au condus la apariţia
manufacturilor şi apoi a industriei de fabrică în prelucrarea lânii. Şi în prezent, între cele mai
bune fabrici pentru producţia stofelor de lână se înscriu cele de la Sibiu şi Braşov.
 În cazul industriei uşoare se evidenţiază subramurile: textile, tricotaje şi confecţii,
pielărie, blănărie şi încălţăminte. Cea mai importantă dintre subramurile industriei uşoare este
industria textilă, aceasta cuprinzând prelucrarea bumbacului, a lânii, inului şi cânepii, produsele
de artă populară, alte produse textile (articole de pasmanterie, textile neţesute, diferite
împletituri etc.). Prelucrarea bumbacului, importat aproape în totalitate în România, se
realizează în unităţi integrate la Timişoara, Lugoj, Arad, Baia mare, Mediaş şi Sfântu Gheorghe,
în filaturi la Târgu Lăpuş, Carei, Sânnicolau Mare, Zalău, Codlea, Tălmaciu şi Odorheiu
Secuiesc (aţă), Miercurea Ciuc etc. şi în ţesătorii la Satu Mare, Salonta, Năsăud, Sighişoara etc.
Spre deosebire de bumbac, prelucrarea lânii se caracterizează printr-o accentuată concentrare
în două zone de veche tradiţie: zona Sibiu cu centrele Sibiu, Sălişte, Orlat şi Cisnădie, la
Tălmaciu fiind amplasată o unitate importantă de prelucrare secundară a lânii şi zona Braşov cu
centrele Braşov, Săcele, Lunca Câlnicului, Prejmer, Ghimbav şi Covasna. Alte unităţi de
prelucrare a lânii sunt la Timişoara şi Sighişoara, aceasta din urmă fiind prima ţesătorie
mecanică din Transilvania (1872), apoi la Bistriţa, Gheorgheni şi Miercurea Ciuc (filaturi),
Covasna şi Gheorgheni(ţesătorii).
Inul şi cânepa au condiţii favorabile de cultură pe teritoriul celor trei provincii, prima
cultură fiind specifică dealurilor cu climat mai moderat, iar a doua îndeosebi în Câmpia de Vest
şi în sudul Câmpiei Transilvaniei. Urmare a acestui fapt, centrele de prelucrare primară
(topitoriile) sunt amplasate în mod corespunzător: Ulmeni, Beclean, Dumbrăveni, Cârţa, Joseni,
Cristuru Secuiesc etc. (pentru in), Sânnicolau Mare, Nădlac, Iratoşu, Palota, Berveni, toate în
Câmpia de Vest (cânepă) şi Luduş. Filaturi de in şi cânepă funcţionează la Gheorgheni şi
Cristuru Secuiesc, iar ţesătorii la Zalău, Negreşti-Oaş şi Gheorgheni.
Industria mătăsii are la bază mătasea naturală şi fibrele artificiale obţinute la Lupeni,
Dej şi în alte locuri de pe cuprinsul României. Obţinerea mătăsii naturale dispune de condiţii
optime mai ales în Banat şi sudul Crişanei, unde s-au realizat plantaţii însemnate de dud.
Prelucrarea mătăsii (fire şi ţesături) este concentrată mai ales în Transilvania: Sighişoara,
Codlea, Cisnădie, Cluj-Napoca, Bistriţa, Târgu Mureş şi Deva, iar în Banat este prezentă la
Timişoara şi Lugoj, acesta din urmă fiind singurul centru din România în care se obţin firele de
mătase naturală.
Categoria altor produse textile cuprinde pâsla şi pălăriile (Timişoara, Periam) şi articole
de pasmanterie (Satu Mare, Oradea, Timişoara, Braşov), textile neţesute (Bistriţa), iar articole
de artă populară, realizate în cooperaţia meşteşugărească şi în gospodăriile populaţiei, se
înscriu cu o gamă foarte variată de produse: covoare, costume naţionale, diferite cusături etc.,
acestea obţinându-se în numeroase centre de pe cuprinsul celor trei provincii, amplasate în
raport de existenţa materiilor prime şi de tradiţia fiecăreia dintre zonele specifice.
 Pe seama firelor de diferite tipuri s-a dezvoltat industria tricotajelor, care este foarte bine
reprezentată în provinciile analizate, atât în cadrul unor unităţi de talie mare, cât şi în diferite
ateliere meşteşugăreşti şi în gospodăriile populaţiei. Se remarcă unităţile din Sighetu Marmaţiei
Negreşti-Oaş, Satu Mare, Oradea, Arad, Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov, Sibiu, Hunedoara,
Sângeorz-Băi, Topliţa, Câmpeni, Agnita etc. Producţia de ciorapi este prezentă la Sebeş (cea mai
mare fabrică din România), Sibiu, Timişoara şi Sânnicolau Mare.
Ţesăturile şi tricourile de diferite categorii au permis, mai cu seamă în perioada de după
anul 1950, dezvoltarea amplă a industriei confecţiilor textile, care este amplasată în numeroase
centre: Cluj-Napoca, Sibiu, Sighişoara, Jibou etc. (Transilvania), Satu Mare, Oradea, Marghita,
(Crişana-Maramureş), Arad, Timişoara (Banat).
Industria pielăriei, blănăriei şi încălţămintei are condiţii optime de dezvoltare. Obişnuit,
unităţile au ciclu integrat d producţie (tăbăcării şi încălţăminte): Oradea, Timişoara, Jimbolia,
Cluj-Napoca, Sibiu, Mediaş, Agnita, Braşov sau dispun numai de tăbăcării ori încălţăminte: Satu
Mare, Arad, Marghita, Târgu Mureş, Sebeş, Alba Iulia etc. Blănăria şi cojocăria se
caracterizează printr-o accentuată concentrare în centrele Oradea (cea mai mare din România),
Orăştie, Timişoara şi Târgu Mureş, care prelucrează piei de ovine şi caprine, precum şi cele
provenite din vânatul cu păr. La aceasta se adaugă marochinăria şi alte produse din piele sau
înlocuitori, realizate la Oradea, Timişoara, Sebeş, Sibiu, Mediaş, Târgu Mureş etc.
INDUSTRIA ALIMENTARĂ este reprezentată prin toate subramurile sale, aceasta
dispunând de resurse importante de materii prime în toate cele trei provincii, motiv pentru care a
şi început să se dezvolte încă din a doua jumătate al secolului al XIX-lea, în primul rând în
domeniul morăritului (Arad, 1851, Oradea, 1868), spirtului, berii, zahărului (Bod, Târgu Mureş)
etc., acţiunea fiind continuată după primul război mondial prin construirea fabricilor de zahăr
de la Arad (1926) şi Timişoara (1932), a unor unităţi de prelucrarea cărnii la Baia mare,
Oradea, Salonta, Târgu Mureş, de fabricare a uleiului etc.
În prezent, industria alimentară este amplasată în raport de existenţa resurselor de
materii prime şi de necesităţile de consum ale populaţiei. Se remarcă, în primul rând, grupa
producţiei de alimente, ce cuprinde morăritul, panificaţia şi pastele făinoase, produsele din
carne şi prelucrarea laptelui, conservele din carne, legume şi fructe şi conservarea laptelui,
uleiul vegetal şi zahărul. Urmează grupa băuturilor şi a produselor derivate (vinuri şi rachiuri
naturale, bere, spirt, drojdie, amidon, ape minerale) şi grupa produselor din tutun.
Morăritul s-a dezvoltat mai cu seamă în Câmpia de Vest: Satu Mare, Carei, Tăşnad,
Oradea, Salonta, Arad, Timişoara, Ciacova, dar şi în celelalte centre mai mari ale teritoriului
analizat: Cluj-Napoca, Sibiu, Târgu Mureş, Braşov etc., iar pastele făinoase se produc la
Timişoara, Sibiu şi Braşov. Produsele din carne şi prelucrarea laptelui constituie, în primul
rând, activităţile specifice ale tuturor oraşelor – centre de judeţ, acestea fiind prezente şi în alte
locuri: Salonta, Mediaş, Reghin, Remetea, Baraolt etc. O anumită situaţie de specializare apare
în cazul industriei conservelor. Astfel, conservele din legume şi fructe se produc de cele mai
multe ori în cadrul aceloraşi fabrici, cu predominarea celor din legume în zonele de câmpie:
Valea lui Mihai, Oradea, Arad, Timişoara şi din fructe în zonele de dealuri: Baia Mare, Bistriţa,
Dej, Haţeg etc. Conservele din carne pot fi obţinute şi în cadrul unităţilor amintite, dar există şi
fabrici specializate: Mediaş, Sibiu, Deva şi Timişoara.
Ca urmare a concentrării de culturi de floarea soarelui, în ultimele decenii, în partea de
sud şi est a României, industria uleiurilor vegetale a pierdut din însemnătate pe cuprinsul celor
trei provincii, astfel încât unităţi mai importante funcţionează numai la Oradea, Carei şi
Timişoara. Spre deosebire de aceasta, industria zahărului s-a dezvoltat prin adăugarea , la
fabricile mai vechi: Arad, Timişoara, Târgu Mureş şi Borod, a altora noi: Luduş, Teiuş şi
Lechinţa (Transilvania), Oradea şi Carei (Crişana-Maramureş). Produsele zaharoase sunt
concentrate la Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu şi Braşov.
Vinurile şi rachiurile naturale se produc, în principal, în zonele viticole şi pomicole din
Dealurile de Vest şi Depresiunea Transilvaniei, unde s-au construit o serie de podgorii şi bazine
pomicole, în raport de modul de manifestare a factorilor mediului geografic. Astfel, centre mai
importante de vinificare sunt prezente la Teremia Mare, Recaş, Miniş, Diosig (Banat şi Crişana-
Maramureş), Bistriţa, Lechinţa, Teaca, Târnăveni, Jidvei, Bălcaci, Blaj, Apoldu de Sus, Ighiu etc.
(Transilvania), în timp ce rachiurile naturale se produc în foarte numeroase localităţi din
teritoriul analizat.
Pentru producţia de bere au fost mult amplificate suprafeţele de orzoaică şi s-au
constituit noi hameişti pe văile Mureşului (în zona Cheţani şi Vinţu de Jos-Orăştie), Someşul Mic
(Cluj-Napoca, Livada), Crişului Repede (Huedin), Visei (Şeica Mare) etc. Urmare a acestui fapt,
numărul fabricilor de bere a sporit mereu, astfel încât la cele existente: Cluj-Napoca, Sibiu,
Braşov, Timişoara, Oradea etc. Au fost adăugate, după anul 1970, altele noi: Baia Mare, Satu
Mare, Ciclova Montană, Bistriţa, Reghin, Miercurea Ciuc, Haţeg etc. Fabricarea berii s-a
înscris, începând cu anul 1990, într-un proces de ample transformări, în primul rând
retehnologizarea multora dintre fabricile existente, precum şi prin construirea altora noi, cum
este cea de la Blaj, care urmăreşte să ocupe primul loc între unităţile de profil din România.
Spirtul, drojdia şi amidonul se obţin în zona cerealieră din Câmpia de vest şi în cea de
cultură a cartofilor de estul Transilvaniei. Unităţile cele mai mari pentru producţia de spirt
funcţionează la Arad, Oradea, Gherla şi Sânsimion (Harghita), amidonul se fabrică la Sfântu
Gheorghe, iar drojdia la Oradea, Arad şi Seini (jud. Maramureş).
În cadrul fabricilor de conserve din fructe s-au produs, în ultimele decenii, anumite
cantităţi de siropuri şi sucuri naturale, atât pe baza fructelor cultivate: mare, zmeură, căpşuni
etc., cât şi din fructele provenite din flora spontană. Începând cu anul 1990, în acest domeniu au
intervenit modificări profunde ca urmare a pătrunderii pe piaţa românească a băuturilor
răcoritoare de provenienţă externă. Pentru teritoriul Transilvaniei, Banatului şi Crişanei-
Maramureş sunt de notat noile unităţi de băuturi răcoritoare de la Timişoara, Săcădat (Coca-
Cola) şi Rieni (o mulţime de sucuri), ultimele două în jud. Bihor şi de la Dej (Pepsi-Cola), care
satisfac în mare măsură cerinţele populaţiei.
Apele minerale, în general din categoria carbogazoaselor şi alcalino-feroaselor, prezente
în zonele vulcanismului neogen, se îmbuteliază la Sângeorz-Băi (Bistriţa Năsăud), Borsec şi
Harghita (Harghita), Biborţeni, Malnaş, Bodoc, Vâlcele, Covasna (jud. Covasna), Zizin
(Braşov), Boholt (Hunedoara), Lipova, Buziaş etc.
Grupa produselor din tutun este dezvoltată ca urmare a condiţiilor climatice favorabile
din Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei şi partea vestică a Pod. Târnavelor, unde şi
funcţionează centre de fermentare a tutunului: Carei, Arad, Timişoara şi Ocna Mureş. Din
tutunul fermentat se obţin ţigaretele şi alte produse din tutun la Timişoara şi Sfântu Gheorghe.
CONCLUZII. Chiar numai din analiza destul de generală a industriei din Transilvania,
Banat şi Crişana-Maramureş se desprinde că această importantă ramură economică dispune de
resurse naturale însemnate, pe baza căruia s-a dezvoltat în mod corespunzător în perioada de
după primul război mondial, dar mai cu seamă în cea de a două jumătate a secolului nostru.
Fără a detalia problemele, este de subliniat că industria din cele trei provincii geografico-
istorice funcţionează în strânsă legătură cu întreg ansamblul economico-teritorial al României.
Pentru exemplificare, între altele, se remarcă industria de autocamioane, tractoare şi elicoptere
din Braşov şi zonă, care asigură necesităţile pentru întregul spaţiu românesc, apoi producţia de
energie electrică ce este transportată prin liniile de înaltă tensiune în toate direcţiile, reţeaua de
gazoducte ce pleacă din Podişul Transilvaniei spre nord-vest, est, sud-est şi sud-vest, rezolvând
în bună măsură cerinţele pentru gaz metan, asigurarea cu produse petroliere a celor trei
provincii de la rafinăriile din zonele Ploieşti, Piteşti şi Dărmăneşti, afluxul de produse
legumicole din sudul României spre toate centrele urbane ale Transilvaniei şi din Crişana-
Maramureş, etc. De altfel, între provinciile din estul şi sudul României şi cele trei provincii
analizate este prezent un flux continuu de schimburi la aproape toate produsele industriale şi
agricole. În privinţa situaţiei actuale a industriei, ca urmare a schimbărilor politico-sociale
fundamentale după evenimentele din decembrie 1989, pot fi notate câteva aspecte mai
semnificative: a început un proces destul de intens în domeniul restructurării a numeroase dintre
unităţile industriale, în primul rând a celor mai mari consumatoare de energie (producţia de
oţeluri, îngrăşăminte chimice, materiale de construcţii etc.), astfel încât acestea să se înscrie în
sistemul corespunzător al economiei de piaţă; se revigorează o serie de unităţi din industria
uşoară şi mai ales din cea alimentară, precum şi de alte subramuri industriale; s-au construit şi
sunt în construcţie chiar unităţi industriale noi, dimensionate în conformitate cu cerinţele pieţii
(băuturi răcoritoare la Săcădat şi Rieni, jud. Bihor, bere la Blaj, frigidere la Floreşti, jud. Cluj
etc.); procesul de privatizare, realizat deja pentru destul de numeroase unităţi industriale, în
care rezultatele sunt evidente, va modifica din temelie ansamblul producţiei industriale de pe
cuprinsul celor trei provincii.

2.4.2. Aspecte ale agriculturii

Agricultura, ca şi industria, prin toate componentele sale, este integrată sistemului

naţional, fiind complementară între provinciile ce alcătuiesc teritoriul României. S-a subliniat
anterior că Transilvania, Banatul şi Crişana-Maramureş deţin 42,1% din teritoriul României,
această frecvenţă caracterizând aproximativ şi unele dintre componentele modului de utilizare a
terenurilor, în timp ce la altele se înregistrează diferenţieri destul de semnificative, determinate,
în primul rând, de specificitatea orografică şi climatică.
Astfel în privinţa terenurilor agricole, cele trei provincii deţin 40,3% (5 971 378 ha) din
14 793 062 ha cât are România, categoria altor terenuri se înscrie cu 44,8% (660 325 ha) din
totalul României (1 472 329), iar livezile cu 36,5% (108 209 ha din 295 804 ha). De asemenea,
40% ((63 263) din totalul tractoarelor agricole lucrează pe teritoriul celor trei provincii.
Factorii menţionaţi determină, însă, valori simţitor mai reduse în situaţia terenurilor arabile,
care deţin 30,7% (2 868 912 ha)din suprafaţa arabilă a României (9 341 496 ha), a celor cu vie
(12,6% din totalul de 303 945 ha la nivelul întregii ţări) şi a suprafeţelor ocupate cu ape şi bălţi
(numai 15% din 892 623 ha), în acest din urmă caz diferenţa fiind dată de întinsele suprafeţe de
apă situate de-a lungul Dunării, din delta Dunării şi de litoralul Mării negre. Trebuie menţionat,
de asemenea, că în Transilvania, banat şi Crişana-Maramureş sunt amenajate pentru irigaţii 95
393 ha, care reprezintă doar 3% din suprafaţa corespunzătoare la nivelul întregii ţări (3 202 802
ha). Aceiaşi factori, respectiv orografia şi clima, ridică în mod evident frecvenţa fânaţelor, astfel
încât ele deţin, în cele trei provincii, 71% (1 057 567 ha) din totalul ţării (1 489264 ha), iar
păşunile se înscriu cu 56,3% (1 895 567 ha din 3 362 553 ha).
Analiza repartiţiei diferitelor categorii de terenuri la nivelul celor trei provincii pune în
evidenţă, de asemenea, o serie de particularităţi. Astfel, suprafaţă agricolă din Transilvania,
Banat şi Crişana-Maramureş deţine 59,5% din totalul teritoriului acestora, faţă de 62% cât este
la nivelul întregii ţări, fiind de 57% în Transilvania, 65% în Banat şi 62% în Crişana-
Maramureş, cu diferenţierile corespunzătoare în cadrul judeţelor ce formează provinciile
analizate: 81% în Timiş şi 72% în Satu Mare, dar cu valori de sub 50% în Caraş-Severin (47%),
Hunedoara şi Maramureş (49%), celelalte judeţe deţinând între 50-60% (Alba, Bistriţa-Năsăud,
Braşov, Covasna şi Sibiu) şi 60-70% (Cluj, Harghita, Mureş, Sălaj, Arad şi Bihor). Se desprinde,
din cele arătate, că frecvenţa terenurilor agricole, ca şi a celor arabile de altfel, se reduce
treptat de la judeţele cu spaţii mai întinse în zonele de câmpie spre cele suprapuse zonelor de
dealuri şi a celor montane.
Terenurile arabile reflectă şi mai pregnant varietatea condiţiilor orografice, astfel încât
ele, pe ansamblul celor trei provincii, reprezintă 28,6%, în comparaţie cu 39,2% în România,
deţinând 22% în Transilvania, 33,1% în Crişana-Maramureş şi 40,2% în Banat. Diferenţierile
sunt mult mai pregnante la nivelul judeţelor, înregistrându-se 62% în Timiş (539 708 ha din 869
665 ha cât este suprafaţa acestuia), 49,8% în Satu Mare (220 217 ha din 441 785 ha), 45% în
Arad şi 40% în Bihor, situaţia fiind determinată de cuprinderea în arealul acestor judeţe a
Câmpiei de Vest şi a dealurilor de Vest, unde celelalte categorii de folosinţă se înscriu cu valori
mult mai reduse. Urmează categoria judeţelor cu valori de 30-40% arabil, respectiv Mureş
(33%) şi Sălaj (32%), după care în cinci din totalul celor 16 judeţe ale unităţilor urmărite,
arabilul deţine între 20-30%: Cluj (26,5%), Covasna (23%), Braşov (22%), Alba şi Sibiu (21%).
Valorile cele mai reduse ale suprafeţelor arabile se înregistrează în alte cinci judeţe: Hunedoara
(12,7% este judeţul cu frecvenţa cea mai mică din România), Maramureş (13,3%, Harghita şi
Caraş-Severin (13,9%) şi Bistriţa-Năsăud(18,9%).
Culturile agricole (cereale, plante industriale, cartofi, legume şi pepeni şi plante pentru
furaje) sunt răspândite în conformitate cu cerinţele acestora faţă de condiţii de temperatură şi
umiditate. Astfel, câmpia de pe cuprinsul judeţului Timiş reprezintă cea mai bună unitate
agricolă a ţării, unde temperaturile medii anuale de peste 10°C, precipitaţiile situate în jurul a
600 mm/an şi solurile cu fertilitate bună permit cultivarea aproape a tuturor categoriilor de
plante şi obţinerea de rezultate deosebite. De altfel, câmpiile, inclusiv cea a Transilvaniei se
pretează pentru culturile de grâu, orz şi porumb, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, in pentru ulei,
tutun etc., prezenţa acestora fiind fidel reflectată şi în dezvoltarea corespunzătoare a unităţilor
industriale de prelucrare, aşa cum s-a menţionat anterior. În acelaşi timp, Câmpia de Vest, mai
cu seamă compartimentele sudic şi central, precum şi luncile mai largi ale râurilor din
Transilvania, reprezintă unităţi reprezentative pentru cultura legumelor (tomate, ardeioase,
rădăcinoase, bulboase etc.), pe cuprinsul acestora apărând o serie de areale de specializare în
această privinţă, legumicultorii cei mai vestiţi fiind locuitorii din Câmpia Ardealului.
În zonele de dealuri se continuă culturile de cereale, unde alături de grâu şi porumb,
apare secara şi ovăzul, orzoaica, apoi plantele furajere, respectiv trifoiul, faţă de lucernă care
găseşte condiţii mai potrivite în zonele de câmpie. De asemenea, în aceste unităţi este domeniul
inului pentru fuior şi a cartofului de toamnă, în primul rând în dealurile şi depresiunile
submontane de la periferia Podişului Transilvaniei, precum şi în depresiunile intramontane
Braşov (unde, la Măgurele, este situat Institutul cartofului din România), Ciuc, Gheorgheni şi
Maramureş.
 Suprafeţele ocupate cu păşuni, pe ansamblul celor trei provincii se înscriu cu 18,9%
(1895 567 ha) din totalul suprafeţei acestora, faţă de 14,1% cât reprezintă la nivelul întregii ţări,
cu diferenţe, însă de la o provincie la alta 20,3% (1 160 212 ha)în Transilvania, 17,5% (436 398
ha) în Banat şi 16,4% (298 967 ha) în Crişana-Maramureş. În cadrul judeţelor, frecvenţa acestei
categorii de folosinţă scade de la 24,2% în judeţul Cluj până la 13,1% în judeţul Satu Mare.
Valori mai ridicate ale frecvenţei păşunilor sunt specifice, în principal, judeţelor din
Transilvania: Braşov şi Harghita (22%), Hunedoara şi Sălaj (21%), Bistriţa-Năsăud şi Sibiu
(20%), la care se adaugă şi judeţele,respectiv Caraş-Severin (22%), în timp ce în celelalte judeţe
această folosinţă scade sub 20%: Bihor (19%), Mureş (17%), Covasna, Arad şi Maramureş (câte
16%) şi chiar sub 15% (Timiş, 13,7%).
Fâneţele sunt foarte bine reprezentate în spaţiul analizat, pe ansamblul acestuia deţinând
10,5% (1 057 875), în comparaţie cu 6,2% cât sunt la nivelul României. Frecvenţa lor, ca şi cea
a păşunilor de altfel, sporeşte dinspre unităţile de câmpie şi dealuri joase, unde necesităţile de
furaje sunt rezolvate prin cultivarea unor plante corespunzătoare, spre cele de deal şi munte.
Asemenea repartiţie se pune în evidenţă atât la nivelul provinciilor, cât mai cu seamă la cel al
judeţelor, astfel încât în Transilvania, fâneţele se înscriu cu 12,9% (741 642 ha), în Crişana-
Maramureş cu 10,1% (185 576 ha), iar în Banat cu 5,2% (130 657 ha) din totalul suprafeţelor
acestor provincii. La nivelul judeţelor, diferenţierile sunt mult mai pregnante, valoarea cea mai
ridicată fiind caracteristică în judeţul Harghita (25%), iar cea mai redusă în judeţul Arad (3%).
Cu valori ale frecvenţei mai reduse de 10% se înscriu tot judeţele din vestul ţării: Timiş (4%),
Bihor şi Satu mare (6%), Caraş-Severin (9%), la acestea adăugându-se şi două judeţe din
Transilvania, respectiv Mureş (9%), şi Sălaj (7%), în timp ce restul judeţelor deţin între 10-20%;
Maramureş (19%), Hunedoare (15%), Bistriţa-Năsăud şi Cluj ( 12%), Alba, Braşov şi Covasna
(11%).
Pe seama păşunilor, a fânaţelor şi a plantelor furajere cultivate, pe cuprinsul celor trei
provincii se cresc bovinele, care, în Transilvania şi Crişana-Maramureş prezintă valori
apropiate de media ţării (25,5 capete/100 ha teren arabil, păşuni şi fâneţe), desigur cu
diferenţieri de la un judeţ la altul: 35 în Maramureş, 33 în Sălaj şi Cluj, 30 în Covasna, 29 în
Alba, Braşov, Bihor şi Satu Mare, dar coborând până la 21 în Sibiu şi 22 în Harghita. Creşterea
ovinelor şi a caprinelor a constituit întotdeauna o activitate importantă a populaţiei din
Transilvania, unde numărul acestora de la 100 ha de teren arabil, păşuni şi fâneţe depăşeşte
simţitor media înregistrată la nivelul României. Astfel, judeţul Sibiu, cu 128,7 capete/100 ha se
situează pe locul al doilea în ţară (140,1 capete/100 ha în judeţul Iaşi), urmat, în Transilvania,
de judeţele Bistriţa-Năsăud (120,8), Braşov (108), Covasna (105,9), Alba (105,2) şi Cluj (100,9),
în timp ce în Harghita şi Hunedoara se înregistrează sub 60 de capete/100 ha, iar în Sălaj 68,1.
Spre deosebire de situaţia menţionată, în Crişana-Maramureş şi în Banat, numărul ovinelor şi a
caprinelor la 100 ha teren arabil, păşuni şi fâneţe, cu excepţia judeţului Caraş-Severin (89,2)
este mult mai redus: în jur de 78 în Bihor şi Timiş, 53 în Arad şi numai în jur de 42 în Bihor şi
Satu Mare.
În ansamblu, creşterea porcinelor pe cuprinsul celor trei provincii este condiţionată de
culturile de cereale, dar şi de existenţă unor complexe prezente în apropierea centrelor urbane
mai mari. Urmare a acestor condiţionări, se remarcă judeţul Timiş cu 208,6 capete/100 ha teren
arabil (99,4 la nivelul întregii ţări), valoare cu care şi ocupă locul al doilea în România, după
municipiul Bucureşti (229,8). Urmează, apoi, judeţele Cluj (186,8), Maramureş (162,5), Braşov
(158,3), Mureş (126) etc., în timp ce într-o serie de judeţe se coboară sub media ţării: Alba (89),
Satu Mare şi Bihor (87), Sibiu (86), în Arad înregistrându-se, în neconcordanţă cu factorii de
determinare, 70,9 porcine/100 ha arabil, iar în Caraş-Severin numai 68,5.
Sunt prezente, în Transilvania, Banat şi Crişana-Maramureş şi alte categorii de animale:
cabaline, păsări, albine etc. La cabaline, spre exemplu, cele trei provincii deţin aproape 39% din
efectivul existent în România (155 800 capete în Transilvania, 66 800 în Banat şi 68 200 în
Crişana-Maramureş), iar la albine aproape 33% (135 400 familii în Transilvania, 72 900 în
Banat şi 40 200 în Crişana-Maramureş.
Tot în categoria terenurilor agricole se înscriu suprafeţele ocupate cu viţă de vie şi pomi
fructiferi. Cultura viţei de vie dispune de condiţii relativ favorabile numai pe areale restrânse în
cuprinsul celor trei provincii, fapt pentru care ea se înscrie cu ponderi reduse: 0,3% în
Transilvania (19 354 ha), 0.4% în Banat (9 159 ha) şi 0,5% în Crişana-Maramureş (10 022 ha),
faţă de 1,3% cât reprezintă la nivelul întregii ţări. Cu excepţia judeţului Satu Mare (1% din
suprafaţa totală a acestuia), în toate celelalte ponderea coboară treptat: 0,9% în Alba, 0,8% în
Sălaj, 0,7% în Bihor şi Mureş, 0,6 în Sibiu şi Timiş, 0,5 în Arad etc. Până spre valori cu totul
nesemnificative sau chiar până la dispariţia completă (judeţul Covasna). Podgoriile şi arealele
viticole de pe cuprinsul celor trei provincii sunt prezente, în primul rând, la limita Câmpiei de
Vest cu Dealurile de Vest, începând aproximativ de la Buziaş şi până la Seini, apoi în Câmpia
Banatului şi în partea vestică a Pod. Târnavelor în sud –vestul Câmpiei Transilvaniei etc. Se
cultivă soiurile obişnuite pentru vin, din categoria celor nobile şi chiar unele hibride, iar în
podgoria Aradului se remarcă cadarca de Miniş şi mustoasa de Măderat.
Pomicultura este larg extinsă în cele trei provincii, în primul rând în cultura prunului şi a
mărului, la care se adaugă părul, cireşul, vişinul, nucul etc., iar în podgoriile de la limita
Câmpiei de Vest sunt prezenţi, pe areale destul de extinse, piersicul şi caisul. Pe ansamblul
provinciilor, pomicultura deţine 1,1% (108 209 ha) din totalul suprafeţei acestora: 0,9% în
Transilvania, 1,2% în Banat şi 1,5% în Crişana-Maramureş. Frecvenţa cea mai ridicată, la
nivelul judeţelor, apare în Bistriţa-Năsăud (2%), Satu Mare (1,9%), Sălaj (1,8%), Caraş-Severin
(1,6%), Bihor şi Maramureş (1,4%), iar cea mai redusă în Harghita (0,2%) Covasna şi Alba
(0,4%), situaţie ce este în concordanţă cu modul de manifestare al factorilor orografic şi
climatic.
În peisajul geografic al Transilvaniei, Banatului şi Crişanei-Maramureşului un loc aparte
revine pădurilor şi altor terenuri cu vegetaţie forestieră, pe ansamblu celor trei provincii această
categorie de terenuri înscriindu-se cu (33,2% (3 330 990 ha), faţă de 28% la nivelul României.
Desigur , în raport de sporirea altitudinilor, atât în spaţiul de dealuri, cât şi în cel montan,
frecvenţa este mai ridicată în Transilvania (35,7%, 2 037 583 ha), urmată de Banat (29,3%&,
731 032 ha) şi Crişana-Maramureş (28,8%, 562 375 ha). Firesc, cu excepţia judeţelor Caraş-
Severin şi Maramureş, frecvenţele cele mai ridicate sunt caracteristice pentru judeţele din
Transilvania, care cuprind o mare parte din arcul carpatic înconjurător: Covasna (45,1%),
Hunedoara (44,2%), Bistriţa-Năsăud (38,4%), Braşov (37,2%), Sibiu (37,1%), Alba (36,2%),
Harghita (35%) şi Mureş (32,2%). Se adaugă cu gradul de cel mai ridicat de împădurire,
judeţele Caraş-Severin (48,1%) şi Maramureş (45,9%), primul cuprinzând în întregime Munţii
Banatului, o parte din Poiana Ruscă şi din vestul grupei Retezat-Godeanu, iar al doilea munţii
Oaş, Gutâi, Maramureş şi parţial Ţibleş şi Rodna. De altfel, pe teritoriul unor comune din
judeţul Caraş-Severin apar situaţii în care ponderea fondului forestier depăşeşte 80%: Rusca
Montană (92,5%), Ocna de Fier (86,6%), Văliug (86,4%), Topleţ şi Berzasca (81,4%(, la acestea
adăugându-se şi oraşul Anina (85,5%), în aceeaşi condiţie situându-se, de asemenea, comunele
Băiuţ (87,7%) din Maramureş, Moneasa (84,5%) din Arad şi Ibăneşti (82,8%) din Mureş.
Numeroase alte comune sau chiar oraşe (Baia Mare cu 79,8%, Cisnădie cu 64,4%, Predeal cu
68,7% Săcele cu 61,1%, Braşov cu 60,1% depăşesc frecvenţa de 60% fond forestier.
Judeţele din nord-vestul Transilvaniei şi cele cu teritoriu în Câmpia de Vest (dar şi în
dealurile Vestice şi în spaţiul montan al Carpaţilor Occidentali) se înscriu cu ponderi mai reduse
faţă de media ţării: Sălaj (27,8%), Cluj (25,4%), Arad (27,4%), Bihor (25,8), Satu Mare (17,7%)
şi Timiş (12,5%).
Suprafeţele ocupate cu ape şi bălţi deţin numai 1,3% (3,7 în România) pe ansamblul celor
trei provincii (1,1% în Transilvania, 1,5% în Banat şi 2,2% în Crişana-Maramureş), frecvenţa
acestora sporind, aşa cum este firesc, dinspre regiunile montane spre cele de câmpie: 0,6% în
Harghita, 0,8% în Hunedoara, 0,9% în Covasna, Mureş şi Maramureş până la 1,8% în Bihor,
Arad şi Timiş şi 3,3% în Satu Mare. Privitor la categoria altor terenuri, care este de 6,6% din
totalul suprafeţei celor trei provincii, faţă de 6,2% la nivelul întregii ţări, frecvenţele cele mai
ridicate apar în judeţele Alba (10,6%) şi Cluj (9,7%), determinate de stâncăriile din regiunea
montană şi de terenurile ocupate cu vetrele de localităţi, căi de comunicaţie etc., iar cele mai
reduse în Harghita (3,1%) şi Covasna (3,7%).
 Capitolul X

„EPOCA CARE SURÂDE”: ROMÂNII

ÎN ANII LIBERALISMULUI HABSBURGIC, 1860-1865

Dr. Simion Retegan

1. Mişcarea politică românească în anii 1860-1863

2. Dieta românească a Transilvaniei, 1863-1864
3. Împliniri bisericeşti, şcolare, culturale
 „EPOCA CARE SURÂDE”: ROMÂNII
ÎN ANII LIBERALISMULUI HABSBURGIC, 1860-1865

În istoria modernǎ a Transilvaniei perioada scurtǎ care începe în 1860, odatǎ cu

prǎbuşirea regimului absolutist şi dureazǎ pânǎ la mijlocul anului 1865, când negocierile
dualiste ajung într-un stadiu foarte avansat, are un profil cu totul aparte. Ea are analogii care
ne poartǎ înapoi în tumultul desfǎşurǎrilor politice ale revoluţiei paşoptiste şi chiar mai
departe în vremea lui Iosif al II-lea.
La fel ca în toamna anului 1848, conflictul dintre clasa conducǎtoare austriacǎ şi cea
maghiarǎ, ruptura care s-a produs între Viena şi Pesta, a antrenat cu sine în Transilvania
mutaţii politice profunde, care, în comparaţie cu trecutul, echivaleazǎ cu o bulversare a
rolurilor pe care naţiunile transilvǎnene l-au jucat în viaţa statului. Peste toate deosebirile care
au existat, şi în 1861 ca şi în 1848, înlocuirea regimului privilegiilor celor trei naţiuni politice
„istorice” cu o guvernare de tip reprezentativ, s-a tradus printr-un avans al populaţiei
majoritare spre prim-planul scenei politice. Românii din Transilvania deveneau prin lege, din
misera plebs contribuens, dispreţuitǎ, nedreptǎţitǎ, toleratǎ, naţiune politicǎ, factor important
în conducerea statului, participantǎ directǎ la administrare, justiţie, legiferare, chiar dacǎ
proporţia acestei participǎri, croitǎ la Viena, nu era pe mǎsura ponderii sale numerice.
Dar ceea ce în 1848, pornindu-se de jos în sus, nu a depǎşit sfera administraţiei locale,
devine dupǎ 1860 o realitate la scara întregii vieţi publice, o realitate consfinţitǎ prin legi.
Însuşi forul legislativ statal, Dieta, are acum o majoritate româneascǎ. Strǎbatem astfel anii
unor realizǎri deosebite, care contureazǎ loalaltǎ imaginea unui adevǎrat salt. Pe urmele
eliberǎrii sociale a marii mase iobǎgeşti, asistǎm, în mai puţin de un deceniu, la abolirea
vechii discriminǎri politice a naţiunii, la obţinerea autonomiei religioase a ortodocşilor,
jumǎtate din populaţia româneascǎ a Transilvaniei, la extinderea şi consolidarea reţelei
şcolare, la înjghebarea unor societǎţi culturale în frunte cu ASTRA, la înfiriparea unor
fundaţiuni şi fonduri bǎneşti, la înmulţirea rapidǎ a rândurilor elitei intelectuale. În ansamblul
ei societatea româneascǎ transilvǎneanǎ, acea lume patriarhalǎ de ţǎrani şi preoţi despre care
vorbeşte adesea Nicolae Iorga, lume asupra cǎreia apasǎ încǎ greu moştenirea iobǎgeascǎ,
respirǎ mai adânc, devine mai mobilǎ, porneşte pe calea unei mai accelerate diversificǎri.
Cu toate aceste mutaţii, cu toate cǎ ziarele din Bucureşti insereazǎ în aceastǎ vreme
rubrici cu genericul România de peste Carpaţi, suntem totuşi departe de ceea ce s-ar putea
numi un transfer integral al puterii. Guvernul lui Anton Schmerling, boicotat nu numai în
Ungaria ci şi în Boemia, în Galiţia, în Croaţia, extrem de interesat ca Transilvania sǎ îşi
trimitǎ, potrivit Constituţiei din februarie 1861, reprezentanţii în parlamentul central de la
Viena, a mers în colaborarea sa cu conducǎtorii români mai departe decât a fǎcut-o cu
celelalte naţionalitǎţi. El a deschis într-adevǎr o mare spǎrturǎ în rânduielile publice
transilvǎnene dar, grevat de centralismul sǎu funciar, de speranţa mereu prezentǎ a
Împǎratului în reconcilierea cu maghiarii, de poziţia geograficǎ a Transilvaniei, graniţǎ în
graniţǎ cu statul român UNIT, de ostilitatea faţǎ de tendinţele unei democraţii radicale, nu a
mers niciodatǎ atât de departe încât sǎ rupǎ total şi definitiv cu trecutul. Calculul tradiţional
habsburgic al neutralizǎrii reciproce a forţelor îşi spune mereu cuvântul. Astfel încât, dacǎ în
birourile Cancelariei aulice de la Viena şi ale Guberniului din Cluj va intra dintr-o datǎ un
întreg şir de înalţi funcţionari români, conducerea acestor foruri va fi încredinţatǎ unui mare
aristocrat ungur şi unui general austriac, dacǎ în fruntea unor jurisdicţii administrative au fost
numiţi români, consiliile de conducere ale acestora rǎmân sub control maghiar şi sǎsesc, dacǎ
administraţia şi justiţia localǎ se primenesc în comitate, pe Pǎmântul Crǎiesc situaţia se
schimbǎ mult mai greu. Chiar legea electoralǎ din 1863, incontestabil cea mai mare concesie
fǎcutǎ românilor, o lege de-a dreptul radicalǎ în comparaţie cu legea maghiarǎ din 1848, a fost
astfel calculatǎ la Viena încât nici una din naţiuni sǎ nu aibǎ majoritatea absolutǎ ci sǎ se
echilibreze în Dietǎ unele pe altele. Şi câte mijloace nu au putut fi folosite de cǎtre guvernul
vienez, la dispoziţia cǎruia rǎmâneau şi acum armata, poliţia, finanţele, onorurile pentru a ţine
la respect majoritatea româneascǎ a Dietei din 1863? O majoritate constituitǎ mai ales din
funcţionari publici a cǎror existenţǎ materialǎ depindea cu totul de funcţiile pe care le
deţineau. Sunt fapte care, aşa cum vom vedea, explicǎ carenţele legislaţiei de la Sibiu.
Ceea ce în al doilea rând imprimǎ o coloraturǎ aparte anilor liberalismului habsburgic
este anvergura explozivǎ a mişcǎrii politice, deopotrivǎ la români ca şi la maghiari şi la saşi.
Ca şi în anii revoluţiei demersul politic nu se mai limiteazǎ la un grup mai mare sau
mai restrâns de intelectuali ci antreneazǎ stratul burghez românesc pe toatǎ întinderea şi
adâncimea sa. Acţiunea naţionalǎ nu se desfǎşoarǎ numai la nivelul centrelor tradiţionale:
Blajul, Sibiul, Braşovul, de unde pornesc şi acum marile iniţiative, ci se afirmǎ viguros şi pe
plan local, în reşedinţele comitatelor, districtelor, scaunelor sǎseşti şi chiar secuieşti, în
magistratele oraşelor, în micile târguri. În toate aceste locuri rǎsunǎ pentru prima datǎ în
forurile publice cuvântǎri româneşti, se ţin consfǎtuiri, se formuleazǎ programe, se redacteazǎ
memorii, se înainteazǎ proteste, se organizeazǎ colecte, se fac planuri.
Mai mult decât atât, existǎ momente când pǎtura intelectualǎ, încǎlcând cadrele
înguste constituţionale, permise, încearcǎ sǎ mişte satele, pentru a aşeza demersurile sale pe
un suport popular.
Un asemenea moment îl constituie primǎvara anului 1861 când fruntaşii români, în
competiţia pentru puterea localǎ cu nobilimea maghiarǎ şi patriciatul sǎsesc, nu numai cǎ
asalteazǎ cu memorii şi petiţii forurile locale, Guberniul, Cancelaria aulicǎ, nu numai cǎ
trimit, una dupǎ cealaltǎ, delegaţii naţionale sau locale la curtea imperialǎ dar fac ca oraşele sǎ
forfoteascǎ de ţǎrani, intrǎ în reşedinţele comitatelor în fruntea unor coloane organizate, trec,
în Alba de Jos, la forme de rezistenţǎ deschisǎ faţǎ de autoritǎţi. Dupǎ anii lungi ai
absolutismului toate speranţele sugrumate ale revoluţiei rǎbufneau dintr-o datǎ la suprafaţǎ.
Valul mişcǎrii generale de regenerare, în freamǎtul cǎruia regǎsim la fiecare pas amintirea
revoluţiei, deschiderile şi idealurile ei, rǎzbate pânǎ în cele mai îndepǎrtate şi izolate colţuri
ale Transilvaniei. Suntem surprinşi sǎ vedem cum sute şi sute de mǎrunte sate româneşti,
afundate în sǎrǎcie, rupte parcǎ de lume, se trezesc la viaţǎ, îşi schimbǎ juzii, îşi tocmesc
învǎţǎtori, cer locuri de biserici şi de şcoli, înalţǎ, dupǎ mari eforturi colective, când o
bisericǎ, când o şcoalǎ, când o casǎ parohialǎ, îşi înzestreazǎ preoţii cu pǎmânt, angajeazǎ
notari, întocmesc acte prin care declarǎ limba românǎ drept limba lor oficialǎ1.
Dupǎ exemplul din mai 1848 de la Blaj, libertatea de mişcare care apare este
fructificatǎ, încǎ din ianuarie 1861, printr-o creaţie instituţionalǎ proprie, acel Comitet
naţional român, pus sub preşedinţia înalţilor prelaţi de la Blaj şi Sibiu, Şuluţiu şi Şaguna. Deşi
nu a fost recunoscut oficial ci doar tolerat tacit, acest nucleu central va avea, cel puţin pânǎ în
1863, iniţiative dintre cele mai importante.
Existǎ, de asemenea, în aceşti ani o presǎ româneascǎ tot mai viguroasǎ - în 1863
apǎreau în nordul Carpaţilor trei ziare politice, douǎ şcolare şi patru literare2, presǎ - a cǎrei
influenţǎ în societate creşte pe mǎsurǎ ce chingile cenzurii îşi slǎbesc strânsoarea. Este extrem
de semnificativ faptul cǎ numǎrul cititorilor Gazetei Transilvaniei creşte în 1860 cu sutele, de
la 360 la 1200, pentru ca în 1865, dupǎ cotitura politicǎ dualistǎ, el sǎ se prǎbuşeascǎ sub
nivelul din vremea absolutismului3.
Aceste împliniri de vârf, câştigate într-un context politic favorabil, liberal sau cel puţin
liberalist, nu ne pot face însǎ sǎ pierdem din vedere fragilitatea stucturalǎ a mişcǎrii politice
româneşti. Într-o lume aristrocaticǎ, conservatoare, care abia se smulge din trecut, lipsa unei
nobilimi bogate, culte, organizate, cum era cea maghiarǎ, lipsa unei puternice clase burgheze,
purtǎtoare de industrie, de comert, de credit, cum era patriciatul sǎsesc, lipsa oraşelor cu
concentrarea lor de oameni, resurse, talente, constituie pentru elita cultǎ româneascǎ
impedimente grave în competiţia pentru putere. Cu atât mai mult cu cât însǎşi aceastǎ
intelectualitate, comparativ cu rivalele sale, comparativ cu mulţimea ţǎrǎneascǎ desfǎşuratǎ
dedesubtul ei, era slabǎ numeric şi cu precǎdere ruralǎ. Componenta sa principalǎ rǎmâne şi
acum clerul sǎtesc, foarte influent, e drept, între ai sǎi, dar cu o instrucţie şcolarǎ deficitarǎ.
Cǎci preoţii ortodocşi şi greco-catolici, spre deosebire de omonimii lor romano-catolici,
calvini, luterani, unitarieni, cu o înzestrare funciarǎ bogatǎ sau chiar opulentǎ, nu numai cǎ
oficiazǎ cultul divin în biserici, cununǎ, boteazǎ şi prohodesc, dar, pentru a-şi asigura
existenţa, pentru a asigura educaţia şcolarǎ a fiilor lor, arǎ, sapǎ, cosesc, secerǎ, alǎturi de
poporenii lor, le stau mereu în frunte, cu fapta şi cu vorba, în toate ale lor.
In acelaşi timp experienţa politicǎ a intelectualitǎţii româneşti în totalitatea sa este,
inevitabil, sub nivelul aceleia a vechilor deţinǎtori ai puterii. Aceştia aveau în spatele lor nu
numai averea, nu numai ascendentul naşterii nobiliare ci şi un lung exerciţiu al vieţii
parlamentare, cu toate culisele, dedesubturile, manevrele sale, un vast exerciţiu al guvernǎrii
locale, o solidaritate de clasǎ impenetrabilǎ, strǎlucirea şi prestigiul culturii, creaţii corporative
de mare importanţǎ, întinse relaţii şi conexiuni personale, o veche ştiinţǎ a folosirii forţei,
mistificǎrii, diversiunii. Cum ar fi putut, de pildǎ, chiar în 1861 un pumn de nobili maghiari sǎ
ţinǎ atât de strâns în mânǎ un comitat ca Hunedoara, aşa numita Valachia Transylvanica, în
care românii formau 94% din populaţie, sǎ impunǎ principiul împǎrţirii paritare a funcţiilor
publice între români şi maghiari?
În afarǎ de toate acestea, chiar la nivelul sǎu de decizie, aflat încǎ în mâinile prelaţilor
mai mult decât în cele ale laicilor, existenţa a douǎ centre de putere, cel de la Sibiu şi cel de la
Blaj, împieteazǎ grav asupra demersului politic românesc. În 1861 şi în 1863, Şaguna şi
Şuluţiu, dând uitǎrii toate vechile lor resentimente, merg mânǎ în mânǎ, dar începând din
1865, în mijlocul tuturor ameninţǎrilor dualiste, Blajul şi Sibiul oferǎ spectacolul descurajant
al unei sfâşieri publice extrem de dǎunǎtoare cauzei naţionale. Este, de fapt, perioada în care
conducerea ecleziasticǎ cedeazǎ hegemonia mişcǎrii laicilor, prin constituirea în 1869 a
partidelor politice. În amsamblul ei, mişcarea politicǎ româneascǎ se impune nu atât prin forţa
sa intrinsecǎ, cât prin ceea ce reprezintǎ ea, prin posibilitǎţile sale de a activa politic masa
ţǎrǎnimii. Exemplul mare al revoluţiei trǎieşte puternic în amintirea tuturor4.
Pe lângǎ fervoarea politicǎ, anii guvernǎrii liberale, ca în general toate epocile de
înnoire, se caracterizeazǎ, în al treilea rând printr-o puternicǎ agitaţie socialǎ. Aplicarea
extrem de greoaie a Patentei de desfiinţare a iobǎgiei din 1854, „legea domnilor”, cum o
numesc ţǎranii, inechitǎţile acestei legiuiri în împǎrţirea pǎşunilor şi pǎdurilor între foştii
stǎpâni şi foştii supuşi, febra proceselor pentru pǎmânt care începe în 1858, odatǎ cu
înfiinţarea tribunalelor urbariale, obligaţiile fiscale, comasǎrile, au creat în sate o stare de
tensiune care rǎbufneşte violent, când într-o zonǎ, când în alta, când într-un sat când în altul.
„Nicicând, cu excepţia anilor revoluţiei, scrie istoriograful Ürmössy Lajos, proprietatea nu a
fost în aşa mǎsurǎ atacatǎ de plebea românǎ ca în anii 1862, 1863 şi 18645”. Suntem astfel
martorii unui lung şir de rǎzvrǎtiri locale care, cu excepţia Munţilor Apuseni, focarul
dintotdeauna a revoltei ţǎrǎneşti, nu se încheagǎ într-o acţiune largǎ, zonalǎ, dar au un caracter
permanent şi sunt adesea foarte violente. Se trag clopotele în dungǎ, se ocupǎ cu forţa
pǎmânturile, pǎdurile, pǎşunile în litigiu, sunt alungaţi dregǎtorii curţilor nobiliare, se
elibereazǎ oamenii arestaţi, sunt atacate curiile. În Munţii Apuseni dar şi în alte foarte multe
locuri se opereazǎ arestǎri, se foloseşte armata, ajungându-se uneori sǎ se deschidǎ focul
asupra mulţimii, sǎ se intre cu cavaleria peste oameni, sǎ fie împrǎştiate cu sǎbiile trase
pâlcurile strânse pentru apǎrarea satelor.
În fine, şi sub aspect bisericesc, şcolar, cultural în general, tabloul pe care îl înfǎţişeazǎ
epoca liberalǎ este şi el de o extremǎ bogǎţie şi varietate. Ceea ce s-a fǎcut în aceastǎ vreme în
toate aceste domenii, în general prin propriile forţe ale naţiunii, a însemnat pentru români, la
ieşirea de sub povara jugului iobǎgesc, o întremare necesarǎ, fǎrǎ de care apǎsarea tǎvǎlugului
dualist ar fi fost incomparabil mai greu de suportat.

1. MIŞCAREA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ ÎN ANII 1860-1863

Schimbǎrile politice din vara anului 1860, iar apoi publicarea Diplomei liberale din 20
octombrie, au declanşat în întreg Imperiul Habsburgic un puternic reviriment al mişcǎrilor
naţionale. Fiecare popor cautǎ sǎ profite de dezgheţul survenit, fie apǎrându-şi autonomia pe
care o avusese înainte de instaurarea absolutismului, fie cǎutând sǎ obţinǎ un asemenea cadru.
Aceastǎ nǎzuinţǎ se loveşte pe de o parte de rezistenţa cercurilor conducǎtoare habsburgice
care, dupǎ puseul federalist din octombrie, se vor orienta tot mai mult spre o politicǎ
centralistǎ, exprimatǎ prin Constituţia din februarie 1861, dar se loveşte, pe de altǎ parte, şi de
tendinţele de supremaţie ale naţiunilor aşa zise istorice, germani, maghiari, polonezi. Cǎci
legea fundamentalǎ din octombrie, chiar dacǎ recunoaşte egalitatea tuturor popoarelor
Imperiului, „istorice” şi „neistorice”, nu preconizeazǎ nicidecum autonomia lor politicǎ ci
doar federalizarea provinciilor de coroanǎ, care constituiau fiecare adevǎrate conglomerate
naţionale. Ca atare, în partea apuseanǎ a Imperiului vom asista la efortul slavilor, al cehilor
mai ales, de a se sustrage dominaţiei politice tradiţionale a minoritǎţii germane, tot aşa cum în
partea sa rǎsǎriteanǎ popoarele nemaghiare: români, croaţi, sârbi, slovaci se vor strǎdui sǎ-şi
obţinǎ autonomia politicǎ naţionalǎ, împotriva tendinţelor de subordonare ale aristocraţiei
maghiare.
Acţiunea politicǎ româneascǎ începe sǎ se înfiripe încǎ din vara anului 1860, în
atmosfera nouǎ creatǎ de dezbaterile Senatului imperial lǎrgit de la Viena, de dispoziţiile
oficiale privind introducerea limbilor naţionale în justiţie, de revigorarea proiectului legii
municipale. Ca la un semn, în mai multe pǎrţi ale Transilvaniei se întocmesc memorii adresate
membrilor români ai Senatului vienez, memorii care toate ridicǎ probleme dintre cele mai
acute , politice, economice, sociale, culturale, lǎsând sǎ se întrevadǎ un climat general de
aşteptare, de animozitate surdǎ.
Dupǎ publicarea Diplomei liberale, acest curent subteran izvorât din nemulţumiri mai
vechi şi mai noi, alimentat de speranţe şi proiecte de viitor, izbucneşte cu putere la suprafaţǎ
în toate teritoriile locuite de români: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina. Cea
dintâi preocupare a tuturor este asigurarea unui nou statut politic al naţiunii. Actul
fundamental din 20 octombrie este primit pretutindeni de români ca o eliberare, ca „un nou
rǎsǎrit”, ca „un soare de primǎvarǎ”. El aducea cu sine o nouǎ recunoaştere constituţionalǎ a
autonomiei Transilvaniei, suprimatǎ forţat în 1848, enunţa principiul egalitǎţii tuturor
naţiunilor Imperiului, readucea viaţa constituţionalǎ, permitea o libertate de mişcare care
încuraja toate speranţele. Dintr-o datǎ glasul presei rǎsunǎ foarte puternic, au loc diverse
consfǎtuiri şi întruniri, se întocmesc memorii şi programe, circulǎ manifeste. În acelaşi timp
noul context politic scoate la luminǎ obstacolele care stǎteau în calea naţiunii: poziţia
unionistǎ a nobilimii maghiare, cu toate pericolele pe care ea le comporta, statutul privilegiat
al saşilor, politica centralizatoare a puterii de stat habsburgice. Cǎci, scrie în ianuarie 1861
Vasile Ladislau Pop „... hamul german numai cu atâta era mai uşor de purtat cǎ nu era teamǎ
cǎ neamţul îşi va atinge scopul cu germanizarea, când din contra ungurilor mai lesne le-ar
putea succede a maghiariza”6.
Primele planuri pozitive asupra viitorului pornesc din Transilvania, unde blocul etnic
românesc era cel mai puternic, mai compact, mai bine organizat, unde mişcarea naţionalǎ avea
în spatele ei un trecut glorios, unde amintirea rezistenţei victorioase a Munţilor Apuseni în
1849 trǎia încǎ puternic în sufletele oamenilor. „Precum Transilvania, prin poziţia sa
geograficǎ e osia tuturor teritoriilor locuite de români” citim în ziarul „Concordia”, aşa sunt
ardelenii centrul cǎtre care privesc toţi românii de dincoace de Carpaţi”7.
Într-adevǎr, la câteva zile dupǎ Diplomǎ, sinodul ortodox de la Sibiu prilejuieşte o
importantǎ consfǎtuire politicǎ a intelectualitǎţii. Se pledeazǎ aici, potrivit vechii constituţii
transilvǎnene, pentru delimitarea unui teritoriu naţional românesc, asemǎnǎtor celui maghiar,
secuiesc şi sǎsesc, fiecare cu o conducere, o administraţie, o lege electoralǎ proprie. Aceste
teritorii care urmau sǎ fie reprezentate în Dietǎ cu un numǎr egal de deputaţi, urmau sǎ aibǎ
fiecare propria sa limbǎ oficialǎ şi sǎ comunice între ele în limba latinǎ8. Câteva zile mai
târziu, românii din Braşov, rupând scurt cu tot trecutul feudal, propun dimpotrivǎ, sǎ se adopte
o nouǎ constituţie a Transilvaniei într-o Dietǎ democraticǎ, în care fiecare naţiune sǎ fie
reprezentatǎ proporţional cu numǎrul sǎu. Naţiunea românǎ, exclamǎ Bariţiu, reînnoieşte
jurǎmântul depus la Blaj în mai 1848, îşi proclamǎ din nou libertatea şi independenţa, scuturǎ
de pe fruntea sa Unio Trium Nationum, Tripartitul, Approbatele, Compilatele, Statutele
saşilor, şi toate legile federale nǎscocite pentru sugrumarea naţionalitǎţii, limbii, libertǎţii,
viitorului sǎu. Ea cere: garantarea libertǎţii personale, deplina libertate a presei , libertate de
întrunire şi asociere, dietǎ generalǎ constituantǎ, cens mic de 5 florini9. Este soluţia spre care
se orienteazǎ şi alte centre româneşti: Alba Iulia, Orǎştie, Lǎpuş10, cu deosebiri mai ales în
ceea ce priveşte baza electoralǎ a viitorului corp legislativ. Cel mai departe merg intelectualii
din Munţii Apuseni, care, prin glasul lui Iosif Hodoş, relanseazǎ în „Revista Carpaţilor”
planul din 1849 al unirii tuturor teritoriilor româneşti ale Imperiului într-un singur trup
naţional11. La Timişoara, conferinţa naţionalǎ din noiembrie 1860, se pronunţǎ pentru
constituirea Banatului într-un cǎpitanat românesc, autonom atât faţǎ de Ungaria cât şi faţǎ de
Voivodina sârbeascǎ, sau, în cazul respingerii cererii, pentru alipirea sa la Transilvania12.
Ceea ce este comun tuturor acestor programe este opoziţia categoricǎ faţǎ de legile
maghiare din 1848 şi în primul rând faţǎ de legea uniunii. Ea e pentru români, spunea la 1
Decembrie 1860 vicarul Haţegului, Gavril Pop, „... groapǎ, unde sǎ perim, mare, unde, ca
râurile cele mici, sǎ ne înnecǎm şi sǎ ne perdem”13.
În aceastǎ atmosferǎ nouǎ, în care speranţele se amestecǎ cu temerile, s-a nǎscut planul
convocǎrii unui congres românesc, care sǎ stabileascǎ conduita unitarǎ a naţiunii în noile
împrejurǎri. Aprobarea lui constituie unul din obiectivele principale ale marii delegaţii
româneşti de la Viena, asemǎnǎtoare în multe privinţe aceleia conduse de Avram Iancu în
ianuarie 1850. Aflatǎ sub conducerea mitropolitului greco-catolic Şuluţiu, ea va avea
întrevederi cu ministrul-preşedinte Rechberg, cu arhiducele Rainer, cu fostul şi noul ministru
de stat Goluchowski şi, respectiv, Schmerling, cu miniştrii justiţiei şi finanţelor, cu
guvernatorul Lichtenstein, cu comesul sas Franz Salmen, cu noul cancelar al Transilvaniei
Francisc Kemény. Acesta, numit la 9 decembrie, înainte de intrarea lui Schmerling în guvern,
pregǎtea la Viena componenţa Cancelariei aulice, a Guberniului, lista şefilor unitǎţilor
administrative, componenţa acelei conferinţe speciale de propuneri privind modul convocǎrii
dietei. În acelaşi timp delegaţii au fost contactaţi, în secret, de unii oameni politici maghiari
care nu pierduserǎ cu totul speranţa de a şi-i face pe români aliaţi, de a-i folosi ca mijloc de
presiune asupra Vienei. Scopul principal al delegaţiei era desigur, audienţa la Împǎrat, pe care
Şuluţiu în entuziasmul sǎu spera într-adevǎr sǎ-l câştige pentru cauza naţiunii sale.
Din motive de oportunitate politicǎ, la Curte s-a refuzat delegaţilor o audienţǎ festivǎ,
fiind primiţi, ca privaţi, doar mitropolitul Şuluţiu, din partea uniţilor şi protopopul Ioan
Popasu din partea ortodocşilor, cei care vor înainta Împǎratului marele memoriu din 10
decembrie 1860, în redacterea finalǎ a lui Vincenţiu Babeş. Actul, tipǎrit şi polpularizat în
capitala Imperiului14, sintetizeazǎ principalele cereri ale momentului: asigurarea egalitǎţi
politice şi confesionale a naţiunii române printr-o diplomǎ imperialǎ solemnǎ - Diploma
assecuratorium, - asemǎnǎtoare celei leopoldine din 1691, diplomǎ care sǎ nu poatǎ fi eludatǎ
de cǎtre organele puterii executive, numirea unui român în postul de cancelar aulic al
Transilvaniei, recunoaşterea limbii române ca limbǎ oficialǎ a statului, alǎturi de maghiarǎ şi
germanǎ, desemnarea membrilor români ai conferinţei de pregǎtire a dietei de cǎtre prelaţii
proprii, lege electoralǎ echitabilǎ, întrunirea unui congres naţional românesc. Aşadar, cereri de
o deschidere mai redusǎ faţǎ de revendicǎrile revoluţiei, compatibile toate Diplomei din
octombrie, cereri care, cum scrie Axente Sever, unul dintre cei mai activi delegaţi,
memorialistul ei15, veneau sǎ se alǎture, neascultate şi nebǎgate în seamǎ, „surorilor lor mai
mari”, şirului lung al revendicǎrilor din anii 1849-1851.
Cu toate acestea Şuluţiu şi ai sǎi nu s-au întors cu mâinile goale din capitala
Imperiului. El descinde în preajma sǎrbǎtorilor Crǎciunului, de-a dreptul în Sibiu, la reşedinţa
omologului sǎu ortodox, aducând cu sine acceptul verbal al lui Schmerling pentru întrunirea
unei conferinţe naţionale româneşti, declaraţia Împǎratului cǎ întrunirea comisiei pregǎtitoare
a dietei se va face la Alba Iulia, promisiunea cǎ dieta însǎşi nu va mai fi convocatǎ la Cluj.
Separat membrii delegaţiei mişcǎ la Viena chestiuni speciale sau zonale extrem de importante:
Popasu pe cea a reînfiinţǎrii mitropoliei ortodoxe, Şuluţiu pe cea a sinodului greco-catolic,
nǎsǎudenii revendicǎ cu succes constituirea celor 44 de sate ale lor într-un district autonom,
cer şi obţin averile regimentului, etatizate în 185116, trimişii Fǎgǎraşului cer şi primesc
numirea unui român în fruntea districtului lor17.
Sub aceste auspicii se va întruni, la chemarea lui Şaguna şi Şuluţiu18, în zilele Anului
Nou 1861, Conferinţa naţionalǎ de la Sibiu, prima manifestare politicǎ de mare anvergurǎ a
românilor transilvǎneni în noua epocǎ. Era, scrie Iosif Hodoş la Bucureşti „...adunarea din
Blaj, de la 15 mai 1848, în miniaturǎ, cu acelaşi stil, cu aceeaşi luptǎ, cu aceleaşi partide, cu
aceleaşi concluse şi poate cu aceleaşi consecinţe”19. Cu acest prilej românii îşi reafirmǎ
adeziunea faţǎ de programul paşoptist de la Blaj, se declarǎ din nou „naţiune politicǎ
independentǎ”, se pronunţǎ pentru autonomia Transilvaniei, stabilesc liniamentele unei legi
electorale democratice20.
Concluziile conferinţei vor fi înaintate Curţii de la Viena sub forma unui nou
memoriu, însoţit de un protest colectiv împotriva felului în care a fost reconstituitǎ Cancelaria
aulicǎ şi a modului „injurios” în care cancelarul Kemény a înţeles sǎ convoace conferinţa de la
Alba Iulia pentru pregǎtirea dietei. Se cerea încǎ o datǎ Împǎratului sǎ înainteze viitorului for
legislativ proiecte de lege privind egalitatea politicǎ a naţiunii române, egalitatea confesiunilor
ortodoxǎ şi greco-catolicǎ, egalitatea limbii române în administraţie şi justiţie, reprezentarea
proporţionalǎ a românilor în funcţiile publice21.
Foarte importantǎ pentru evoluţia ulterioarǎ a mişcǎrii politice a fost constituirea la
Sibiu a unui nucleu politic central, germenele viitorului partid naţional, acel Comitet
românesc permanent, alcǎtuit din 18 membri, menit sǎ coordoneze întregul efort naţional care
se punea în mişcare. El nu a fost niciodatǎ confirmat oficial, ca cel din 1848, s-a mişcat destul
de lent sub preşedinţia comunǎ a celor doi capi bisericeşti, s-a întrunit greu, când în plen, când
în prezidiu, dar a fǎcut totuşi, direct sau indirect, servicii foarte mari cauzei naţionale.
Înţelegem mai bine însemnǎtatea sa, din violenţa reacţiei de respingere a oamenilor politici
maghiari. De ce aceastǎ nouǎ instituţie, rǎbufneşte într-un glas presa nobiliarǎ din Cluj, când
existǎ Cancelaria, Guberniul, comitatele şi scaunele, episcopiile şi judecǎtoriile, care toate
vegheazǎ şi asupra românilor? Care va fi sfera activitǎţii sale, care vor fi legile sale, cine îl va
supraveghea, cine îl va trage la rǎspundere ?22
Marele eveniment care a deschis viaţa constitutionalǎ a Transilvaniei în noua epocǎ,
evenimentul aşteptat cu cea mai mare emoţie în toate colţurile Transilvaniei, urmǎrit cu cea
mai mare atenţie la Viena, la Pesta, la Bucureşti, a fost conferinţa mixtǎ de pregǎtire a dietei,
alcǎtuitǎ din reprezentanţii tuturor celor trei naţiuni ale ţǎrii, conferinţǎ care se va întruni în
11-12 februarie 1861 la Alba Iulia. Era prima ocazie în istoria secularǎ a mişcǎrii politice
româneşti când reprezentanţii naţiunii urmau sǎ se întâlneascǎ, faţǎ în faţǎ, într-un for public
cu trimişii celorlalte douǎ naţiuni, prima lor consultare oficialǎ în treburile patriei comune. Va
fi poate, scrie „Gazeta” din Braşov, momentul atât de mult aşteptat al dreptǎţii, când se va
mǎsura fiecǎrei naţiuni a ţǎrii, nu dupǎ normele trecutului „cu aluatul lor cel periculos” ci
potrivit realitǎţilor vieţii, când se va face primul pas real pentru emanciparea politicǎ a
populaţiei majoritare, când se va pune temelia colaborǎrii şi frǎţiei naţiunilor Transilvaniei23.
Dar nu a fost sǎ fie aşa. Cu justificarea cǎ trebuiau reprezentate separat cele opt
comitate, numite chiar şi acum „maghiare”, separat cele cinci scaune secuieşti, separat cele 11
oraşe autonome, noul cancelar aulic Kemény invitǎ la Alba Iulia 24 de maghiari, 8 saşi şi, „ca
de milǎ”, abia 8 români. Mai mult decât atât, potrivit unei practici curente, chiar şi între
aceştia erau incluşi doi-trei renegaţi „fii rǎtǎciţi ai naţiunii”, persoane cu totul compromise în
faţǎ opiniei publice româneşi. Câteva voturi nemaghiare pentru uniune ar fi fost de cel mai
mare efect la Viena.
Ne putem imagina uşor indignarea generalǎ, „murmurul grozav” care se produce între
români la aflarea acestui numǎr şi acestor nume. „Din toate pǎrţile locuite de români ne
venirǎ, scrie „Gazeta”, înştiinţǎri, adrese, programe, însufleţiri, plânsori, conferinţe, ca şi cum,
odatǎ cu gerul iernii s-ar fi dezgheţat şi inimile românilor”24. Deoarece încep sǎ circule
zvonuri despre primirea grandioasǎ a reprezentanţilor românilor, despre ridicarea gloatelor
ţǎrǎneşti, cancelarul aulic pune în vedere prelaţilor sǎ se evite orice demonstraţii de acest fel,
iar guvernatorul Lichtenstein se deplaseazǎ la Sebeş cu trupe, gata sǎ intervinǎ în caz de
nevoie25.
La Alba Iulia reprezentanţii naţiunii maghiare, primii cǎrora Kemény le dǎ cuvântul,
reafirmǎ sus şi tare, prin glasul episcopului romano-catolic Ludovic Haynáld, valabilitatea
uniunii din 1848 şi, ca atare, principial, se pronunţǎ împotriva convocǎrii dietei. Practic
acceptǎ totuşi întrunirea unei diete cu caracter nobiliar, convocatǎ pe baza legii electorale din
1848, pe care o şi recomandǎ Împǎratului26, dietǎ care, desigur, ar fi reeditat hotǎrârile aceleia
din timpul revoluţiei. Nu se ţine seama câtuşi de puţin de faptul cǎ uniunea fusese hotǎrâtǎ în
1848 cu forţa, nu numai fǎrǎ participarea dar chiar împotriva voinţei naţiunii majoritare, cǎ
din nou acum fruntaşii românilor şi ai saşilor se pronunţǎ cu fiecare prilej împotriva sa.
Din partea lor, oamenii politici saşi sunt pentru dietǎ dar propun întrunirea ei pe o bazǎ
electoralǎ îngustǎ, inspiratǎ din regulamentele provinciilor vestice ale Imperiului27.
 Reprezentanţii românilor profitǎ de ocazie pentru a ridica pe un plan mai general cauza
naţiunii lor. Punctul de vedere românesc a fost exprimat la Alba Iulia de cǎtre mitropolitul
Alexandru Sterca Şuluţiu prin marea sa cuvântare din 11 februarie. Gestul lui curajos de a-şi
rosti discursul în limba românǎ a impresionat foarte puternic pe contemporani. Era, exclamǎ
„Gazeta”, „vocea ce din pǎmânt se ridica”, copleşitoare prin însǎşi rǎsunetul sǎu, vocea care
întruchipa suferinţele şi aspiraţiile unui popor ajuns, împotriva tuturor vicisitudinilor istoriei,
la conştiinţa drepturilor sale, hotǎrât sǎ le scoatǎ la viaţǎ.
Discursul lui Şuluţiu poate fi comparat, prin ecoul pe care l-a stârnit şi mai ales prin
importanţa ideologicǎ pe care a avut-o în cadrul epocii, cu marea cuvântare a lui Bǎrnuţiu din
1848, chiar dacǎ el nu are nici anvergura doctrinarǎ, nici forţa argumentaţiei, nici patosul
copleşitor al capodoperei bǎrnuţiene. Va fi exemplul urmat pretutindeni, modelul şi chiar
izvorul de inspiraţie al valului de plângeri şi proteste româneşti pe care le va prilejui
reorganizarea administraţiei. Cuvântul de ordine a lui Şuluţiu „nici mai mult, nici mai puţin
decât partea dreaptǎ din toate”28, va rǎsuna câteva sǎptǎmâni mai târziu în toate reşedinţele
administraţiei locale, din Hunedoara pânǎ în Solnocul Interior, din Alba de Jos pânǎ în
scaunul Mureş.
În privinţa dietei, românii propun la Alba Iulia proiectul electoral democratic pregǎtit
de conferinţa naţionalǎ de la Sibiu. Dreptul de vot urma sǎ fie acordat unor categorii sociale
foarte largi, care acopereau aproape în întregime populaţia statului: toţi cei care posedau
pǎmânt sau casǎ de orice valoare, care practicau meserii sau fǎceau comert, intelectualii de
toate gradele.
Aşadar, trei proiecte electorale, radical deosebite unul de celǎlalt, care vor fi aprins
dezbǎtute în consiliul ministerial din 14 martie 1861. Cum era de aşteptat, cancelarul Kemény
pledeazǎ abil pentru adoptarea censului mare de 8 fl., fǎrǎ capitaţie, cens votat în 1848, cens
care, declarǎ el, rǎspunea imperativului ca cultura şi proprietatea sǎ fie mai bine reprezentate
în dietǎ decât gloata incultǎ, oricare ar fi precumpǎnirea ei numericǎ. Din 156.726 foşti iobagi
urmau sǎ voteze 5.070 care, scria el , sunt destui şi prea destui pentru condiţiile
Transilvaniei29. Deoarece în consiliul ministerial nu s-a putut ajunge la un acord între
susţinǎtorii lui Schmerling, favorabil reducerii censului, şi miniştrii maghiari, însuşi Francisc
Iosif va fi acela care va opta în cele din urmǎ pentru soluţia conservatoare maghiarǎ. Kemény
reuşeşte, de asemenea, la 24 martie sǎ reaşeze în posturile importante pe fostele cǎpetenii din
1848, cǎrora li se atribuiau prerogative decisive în administraţia localǎ30. Uniunea, în spatele
cǎreia românii întrevǎd mereu spectrul deznaţionalizǎrii, începe sǎ se contureze ameninţǎtor la
orizont.
Îngrijorarea este cu atât mai mare cu cât presa relateazǎ, unul dupǎ altul episoadele
dramatice care survin în timpul alegerilor pentru dieta Ungariei, în Banat, Crişana,
Maramureş: bǎtǎi, ameninţǎri, omoruri, acte de corupţie, ilegalitǎţi de tot felul, în urma cǎrora
în circumscripţii compact româneşti au fost aleşi deputaţi maghiari. Din Bucovina venea ştirea
cǎ în dieta acesteia românii rǎmâneau în minoritate. În aceste împrejurǎri critice pornesc
românii în primǎvara anului 1861 sǎ cucereascǎ bastioanele administraţiei locale.
 Reînfiinţarea fostelor comitate, scaune, districte, în locul celor 79 de preturi instituite
în 1854, trecerea guvernǎrii locale din mâinile „beamterilor” absolutismului în competenţa
organismelor locale constituţionale, a început în luna aprilie 1861. Ea trebuia sǎ se facǎ,
potrivit instrucţiunilor cancelarului Kemény, prin numirea de cǎtre şefii jurisdicţiilor a câte
unui consiliu permanent, în sarcina cǎruia cǎdeau alegerea funcţionarilor publici,
supravegherea activitǎţii lor, reglementarea folosirii limbilor ţǎrii în administraţie, dirijarea
pregǎtirilor pentru dietǎ etc. Pe Pǎmântul Crǎiesc reorganizarea scaunelor urma sǎ se facǎ pe
baza Punctelor regulative din 1805, opuse şi ele fundamental noului principiu al egalitǎţii
naţionale enunţat din Viena.
Pornind de la aceste dispoziţii, comiţii, cǎpitanii şi juzii supremi maghiari readuc la
viaţǎ în aprilie 1861, dupǎ un plan comun stabilit la Cluj, vechile consilii locale nobiliare din
1848, total compromise în ochii românilor, ostile aspiraţiilor acestora. Prima lor grijǎ a fost sǎ
redacteze, care mai de care, înflǎcǎrate adrese pentru uniune, trimise într-o adevǎratǎ febrǎ a
regǎsirii, mai întâi de la un comitat la altul, apoi Guberniului, Cancelariei, Curtii, camerei
magnaţilor şi camerei deputaţilor a dietei din Pesta, comitatelor din Ungaria. Ele sunt
instituite, e drept, cu titlu provizoriu, pânǎ la proxima dietǎ, sunt completate şi cu români, dar
nicǎieri atâţia încât sǎ pericliteze hegemonia maghiarǎ. Întreaga transformare politicǎ devenea
astfel o restitutio in integrum a stǎrii din 1848, reorganizarea se transforma într-o restaurare.
Acest nou constituţionalism întâmpinǎ din partea românilor o rezistenţǎ extrem de
puternicǎ. Suntem cei mai mulţi, douǎ treimi din populaţia Transilvaniei, stǎpânim şi muncim
cea mai mare parte a pǎmântului, ţinem ţara cu dǎrile şi cu recruţii noştri, ne-am jertfit vieţile
şi averile pentru apǎrarea ei, suntem recunoscuţi de Împǎrat ca egali în drepturi, trǎim în
lumina veacului al XIX-lea, voim aşadar sǎ nu se mai hotǎrascǎ „despre noi, fǎrǎ noi”, voim
sǎ influenţǎm destinele statului în ansamblul lui şi în pǎrţile sale, voim sǎ ne fie recunoscut
acest drept, se declarǎ şi se scrie în toate reşedinţele comitatelor şi districtelor, în cele mai
multe reşedinţe ale scaunelor sǎseşti şi secuieşti, în multe magistrate orǎşeneşti, în
Universitatea sǎseascǎ. Pretutindeni se cere ca reorganizarea administrativǎ sǎ se facǎ în
cadrul unor congregaţii largi, democratice, ca românii sǎ fie reprezentaţi cu un numǎr
proporţional sau cel puţin egal în consiliile locale de conducere şi în funcţiile publice, ca
limba românǎ sǎ fie recunoscutǎ ca limbǎ de guvernǎmânt, „de jos pânǎ la Curte” alǎturi de
cea maghiarǎ şi germanǎ.
Se multiplica astfel, la nivelul jurisdicţiilor, disputa de la Alba Iulia, la nivelul statelor
majore. Ca şi acolo se ia poziţie pentru sau împotriva unei legi electorale liberale, pentru sau
împotriva dietei, pentru sau împotriva autonomiei Transilvaniei, problema centralǎ a epocii.
„Gazeta” din Braşov, mereu în frunte, sintetizeazǎ cel mai bine confruntǎrile: „Câte una sutǎ
nume aristocratice, istorice ungureşti, iara faţǎ cu aceştia câte douǎzeci, mult treizeci de
români de capacitate, cei mai mulţi fǎrǎ nume istoric de familie. Ceia cu anul 1848, mai 31 -
prochiemara uniunii Ardealului cu Ungaria - ǎştia tot cu anul 1848 însǎ 15 mai: ziua
deschiderii adunǎrii naţionale din Blaj, pe flamurele lor. Ceia cu o retoricǎ şi dialecticǎ
rafinatǎ, demnǎ de zilele Ptolemeilor, cestia numai cu o logicǎ simplǎ însa sfǎrimǎtoare.. o
luptǎ obstinatǎ, cerbicoasǎ, neîntreruptǎ, neadormitǎ, pas din pas, urmǎ din urmǎ, pentru un
teren pa carele românii l-au perdut din secule. Naintarea cauzei drepte e foarte grea”31.
Rǎspunsul maghiar se întemeiazǎ pe teza „continuitǎţii dreptului”, a valabilitǎţii
legilor din 1848, a legii uniunii înaintea tuturor celorlalte. Sunt, se declarǎ în toate adunǎrile
comitatense şi scǎunale, hotǎrâri valide, votate legal în dieta statului, sancţionate de Împǎrat,
publicate în jurisdictii, nu pot fi, aşadar, abrogate prin diplome şi patente imperiale! Cu atât
mai mult cu cât ele, prin decretarea libertǎţii şi egalitǎţii drepturilor individuale, indiferent de
naţionalitate şi religie, sunt atât de generoase şi faţǎ de români. Rǎsunǎ desigur şi din aceastǎ
parte apeluri pentru frǎţia naţiunilor transilvǎnene, sortite sǎ împartǎ laolaltǎ binele şi rǎul
unuia şi aceluiaşi pǎmânt, lumina aceluiaşi cer. Printre acestea însǎ, printre apologiile
legislaţiei revoluţiei, se fac mereu auzite acum, mai deschis sau mai voalat, ecourile lozincii
lui Kemény, „Non numerus sed pondere”. Românii, afirmǎ sau insinueazǎ vorbitorii maghiari,
numai cât cumpǎnesc cu numǎrul dar încolo n-au nici avuţie, nici industrie, nici culturǎ, nici
destui oameni cu pregǎtire cǎrturǎreascǎ superioarǎ, nici mǎcar o limbǎ sufucient de elevatǎ
pentru a rǎspunde exigenţelor unei administraţii şi justiţii moderne. Nu este destul,
acompaniazǎ presa, cǎ am ridicat, noi de la noi, stigmatul dependentei personale de pe fruntea
voastrǎ, cǎ respiraţi aerul libertǎţii constituţionale, cǎ v-am fǎcut egalii noştri, cǎ stǎm alǎturi
de voi, foştii noştri iobagi, la dezbaterile publice, cǎ vǎ dǎm funcţii, cǎ v-aţi fǎcut şcoli, cǎ vǎ
puteţi folosi limba?
În esenţǎ, în spatele întregului verbiaj liberal al epocii, a tuturor dialogurilor care se
poartǎ, ba chiar se cautǎ cu fruntaşii români, a condescendenţei cu care ei erau primiţi în 1861,
opţiunea unionistǎ a taberei maghiare este încǎ şi mai categoricǎ decât în urmǎ cu 12 ani. Mai
mult decât atunci, ea era, dupǎ desfǎşurǎrile militare conduse de Avram Iancu, dupǎ toate
mutaţiile benefice pe care le aduce între români desfiinţarea iobǎgiei, dupǎ recenta unire a
Principatelor, singura cale pentru salvarea hegemoniei politice a unei minoritǎţi asupra
majoritǎţii populaţiei. Singura corecţie pe care nobilimea transilvǎneanǎ o face legislaţiei
paşoptiste, singura concesie realǎ pe care ea o acceptǎ este, la stǎruinţele venite de la Pesta,
cea în privinţa limbii. Consiliile locale admit, la invitaţia comitatului Cluj, primul care se
reorganizeazǎ, servind drept model tuturor celorlalte, limba românǎ în viaţa publicǎ dar numai
la nivelul comunelor, oraşelor şi comitatelor. Altfel, cu excepţia Nasǎudului şi Fǎgǎraşului,
hegemonia maghiarǎ în organismele administraţiei locale şi în corpul funcţionǎresc,
exclusivitatea limbii maghiare în Dietǎ, la Guberniu şi Cancelaria aulicǎ rǎmâneau în fondul
lor intacte. Chiar şi în vara anului 1861, când la stǎruinţele românilor se convoacǎ congregaţii
comitatense, iarǎşi dupǎ exemplul Clujului, acestea, trecute prin „ciurul electoral” fǎcut în
1848, nu vor face decât sǎ repete sau chiar sǎ îngreuneze deciziile din aprilie.
Din partea lor fruntaşii români înainteazǎ la Cluj, Turda, Aiud, Târnǎveni,
Dumbrǎveni, Deva, Dej şi Gherla repetate proteste32, pǎrǎsesc ostentativ lucrǎrile de
reorganizare, încearcǎ sǎ se retranşeze pe aliniamentele unei împotriviri pasive. Porneşte spre
Viena o nouǎ deputǎţie naţionalǎ, cea a lui Ioan Raţiu, Ilie Mǎcelariu şi Iacob Bologa33,
urmatǎ de delegatia Fǎgǎraşului, apoi de cea a comitatului Hunedoara34.
 În marele comitat Alba de Jos de la opoziţia teoreticǎ se trece la rezistenţa deschisǎ:
românii refuzǎ sǎ participe la noile organisme, sǎ primeascǎ funcţii publice, sǎ se supunǎ
funcţionarilor aleşi de comitatul comitatens nobiliar. În mai şi iunie, apoi din nou în
septembrie şi octombrie, satele din jurul Câmpenilor, a Abrudului, cele de la poalele Munţilor,
de pe Ampoi, din jurul Blajului şi Albei Iulii boicoteazǎ deschis noile autoritǎţi. O delegaţie a
moţilor condusǎ de Axente Sever cere Împǎratului, în septembrie 1861, numirea unui român
în funcţia de comite suprem35. În toatǎ aceastǎ perioadǎ, juzii cercuali, ale cǎror rapoarte sunt
trimise, cu grǎmada, ca probe, de la Comitat la Guberniu, de la Guberniu la Cancelarie, de la
Cancelarie la Curte, scriu cǎ în 15 mai la Blaj a avut loc o adunare cu mult popor „ á la 1848”,
cǎ se vorbeşte despre constituirea unor gǎrzi naţionale, cǎ reînvie revoluţia cu toate grozǎviile
ei, cǎ s-au înmulţit atacurile asupra proprietǎţii, cǎ funcţionarii sunt ameninţaţi, cǎ este
anarhie, cǎ mulţi nobili şi-au pǎrǎsit curiile36. Personal Kemény scrie Împǎratului cǎ la
adunarea de la Blaj au venit din Principatele vecine personalitǎţi ca Bǎrnuţiu şi Laurean37. Se
cere în mai multe rânduri, fǎrǎ succes, aprobarea folosirii armatei38.
Reorganizarea scaunelor şi districtelor aşa zise sǎseşti, Fundus Regius de odinioarǎ,
înfǎţişeazǎ un tablou asemǎnǎtor în multe privinţe a aceluia din comitate, cu deosebirea cǎ aici
controversa nu se poartǎ asupra menţinerii sau suprimǎrii autonomiei istorice a Principatului
ci asupra principiilor organizǎrii interne a scaunelor. Survin în schimb aceleaşi sperante
înşelate, nedreptǎţi, proteste, aceeaşi interpretare diferitǎ a ideii egalitǎţii naţionale. Se fac
auzite de asemenea aceleaşi refrene: cel mai mare numǎr, cea mai mare parte a dǎrii, cei mai
mulţi recruţi pe de o parte, averea, cultura, dreptul istoric de cealaltǎ parte.
Într-adevǎr dreptul istoric, înruchipat de Punctele regulative din 1805 va sta şi aici la
baza reorganizǎrii. De unde proteste ale românilor cǎtre comitele sǎsesc, cǎtre Guberniu, cǎtre
Cancelaria aulicǎ, cǎtre Împǎrat: Orǎştia la 9 aprilie, Sebeşul la 10 aprilie şi la 1 iunie,
Miercurea la 12 aprilie, Braşovul la 21 aprilie şi la 6 mai, Sibiul la 15 aprilie, 21 mai, 26
iunie39.
Cauza româneascǎ începe sǎ se mişte încet înainte abia dupǎ ruptura deschisǎ care s-a
produs între Viena şi Pesta, prin dizolvarea precipitatǎ, la 22 august 1861, a dietei maghiare.
Drumul acestei schimbǎri a fost totuşi netezit de întreg noianul memoriilor din comitate şi
scaune, de lungul şir al delegaţiilor venite la Curte şi, poate, cel mai mult de votul separat al
lui Vasile Ladislau Pop în plenul Cancelariei aulice, vot prin care viitorul preşedinte al Astrei
s-a ridicat cu curaj împotriva tuturor propunerilor cǎpeteniilor maghiare ale Transilvaniei40. În
acest context nou se va dezbate chestiunea dietei transilvǎnene în consiliile ministeriale din 24
august şi 9 septembrie, când se reînnoiesc vechile dispute germano-maghiare privind locul şi
timpul întrunirii sale, ordinea sa de zi şi mai ales baza sa electoralǎ41. Deoarece de data
aceasta Francisc Iosif, mereu cu cuvântul decisiv, a optat pentru propunerile lui Schmerling, la
19 septembrie 1861 se emite rescriptul imperial pentru dietǎ. Aceasta este convocatǎ la Alba
Iulia, urma sǎ dezbatǎ în primul rând recunoaşterea egalitǎţii naţiunii române, se reducea la
jumǎtate censul42. Cancelarul Kemény care boicotase sistematic dieta, îşi prezintǎ demisia.
Împrejurǎrile pǎreau, acum când Viena era din nou avizatǎ la sprijinul naţiunilor nemaghiare,
aproape tot atât de favorabile cauzei româneşti ca şi în 1849.
 Este momentul în care soseşte la Viena cea de a treia delegaţie româneascǎ, din nou
sub conducerea mitropolitului Şuluţiu. Pentru problemele lor speciale, sosesc deputǎţii din
Arad, din Zarand, din Sǎlaj43. Delegaţii încearcǎ prin noi memorii, între care Memorandumul
din 15 noiembrie, o adevǎratǎ capodoperǎ a genului44, prin demersuri în presǎ, prin nesfârşite
întrevederi cu oamenii politici sǎ obţinǎ realipirea Partium-ului la Transilvania, aprobarea
întrunirii unui congres naţional, reprezentarea proporţionalǎ a naţiunii lor în dietǎ, în temeiul
precumpǎnirii sale numerice, funciare, fiscale, militare, numirea unui cancelar aulic român.
Exista convingerea cǎ numai un cancelar român ar fi fost în mǎsurǎ sǎ refacǎ, pe alte baze,
întreaga construcţie a statului transilvǎnean, sǎ apere eficient cauza românilor, pe care
adversarii lor îi prezentau la Viena în cea mai proastǎ posturǎ posibilǎ: oameni de jos, feciori
de popi sau chiar de iobagi, adepti ai unei democraţii radicale, mânaţi de înclinaţii comuniste,
gata sǎ trǎdeze Imperiul la prima ocazie pentru visul Daco-României lor etc. Cu atât mai mult
cu cât deciziile importante aparţineau mereu Împǎratului, cu cât, la 3 octombrie 1861,
Guberniul, într-o şedinţǎ care a stârnit o mare vâlvǎ, s-a opus deschis convocǎrii dietei45, cu
cât cei trei consilieri guberniali numiţi de Kemény dintre renegaţi au adoptat o opoziţie
echivocǎ, cu efecte dezastuoase în capitala Imperiului. Întrezǎrim întreaga complexitate a
situaţiei, mulţimea şi diversitatea obstacolelor care trebuiau înlǎturate, voinţa generalǎ de a
învinge, din cuvintele pe care mitropolitul Şuluţiu le scrie la 13 noiembrie din Viena lui
Bariţiu: „... goi, zdrenţoşi, flǎmânzi, huliţi, împedecaţi, subsǎpaţi, vom apǎra, cǎ acum îi
timpul, dreapta causǎ a naţiunii şi sǎ nu ne lǎsǎm de nimica biruiţi, pânǎ când sau ne vom
ridica şi vom sta cu naţiunea dimpreunǎ, tari şi triumfǎtori pe picioare, sau vom cǎdea şi vom
peri cu ea deodatǎ şi pentru totdeauna”46. Speranţele delegaţilor nu erau, în acest nou context,
lipsite de temeiuri.

2. DIETA ROMÂNEASCĂ A TRANSILVANIEI, 1863-1864

Sfârşitul anului 1861 a adus cu sine, prin numirea la 7 noiembrie a lui Francisc
Nádasdy în funcţia de cancelar, a generalului Folliot de Crenneville, fratele primului general
adjutant al Împǎratului, în funcţia de guvernator, prin reorganizarea Guberniului, prin numirea
unor noi cǎpetenii locale, între care mulţi români, prin emiterea unor noi instrucţiuni privind
organizarea unitǎţilor administrative, un nou curs al vieţii politice a Transilvaniei. Cu toate
acestea, mult disputata dietǎ nu se va întruni în acest an şi nici în anul urmǎtor, deoarece la
Viena existau încǎ speranţe pentru reconcilierea Ungariei, prin prisma cǎreia sunt privite
mereu aici problemele Transilvaniei. Reactualizarea chestiunii începe sǎ se facǎ abia la
sfârşitul anului 1862, prin rǎspunsurile binevoitoare care se dau marilor memorii româneşti
din anii 1860-1861 şi prin conscrierea sistematicǎ a contribuabililor cu censul de 8 florini47.
Încetinit de tratativele dualiste ale Împǎratului din martie 186348, cursul acestui lung şi
dificil proces de pregǎtire se reia şi se finalizeazǎ repede, în luna aprilie a aceluiaşi an. Este
momentul în care, conflictul dintre Viena şi Pesta atingând punctul sǎu culminant, deschiderea
dietei transilvǎnene şi participarea trimişilor sǎi la lucrǎrile Senatului Imperial devine „o
necesitate politicǎ de stat, de prim rang”49 pentru viitorul Constituţiei din februarie.
În aceastǎ atmosferǎ favorabilǎ are loc conferinţa naţionalǎ de la Sibiu din 20-23
aprilie, prin care reprezentanţii românilor îşi declarǎ încǎ o datǎ acordul la legile fundamentale
din 1860 şi 1861, se pronunţǎ pentru participarea la lucrǎrile Senatului vienez şi formuleazǎ
principalele revendicǎri ale naţiunii lor50. De data aceasta ele vor fi înscrise aproape integral
între proiectele de legi ce vor fi înaintate dietei. Fapt semnificativ, delegaţia româneascǎ care
le prezintǎ la Viena, delegaţie condusǎ acum de marele diplomat care a fost Andrei Şaguna,
este primitǎ în audienţǎ festivǎ la Împǎrat, la cei mai importanţi miniştri, la primarul capitalei,
se organizeazǎ în cinstea ei un mare banchet oficial. În aceste zile apare în „Wiener Zeitung”
noul rescript imperial pentru dietǎ.
Forul legislativ era convocat pentru data de 1 iulie la Sibiu, urmând sǎ legifereze 11
proposiţiuni regeşti: recunoaşterea politicǎ a naţiunii române şi confesiunile ei, recunoaşterea
limbii române ca limbǎ oficialǎ, alǎturi de maghiarǎ şi germanǎ, adoptarea unei noi legi
electorale, alegerea celor 26 de reprezentanţi ai Transilvaniei în Senatul imperial, reîmpǎrţirea
administrativǎ a teritoriului statului, reglementarea administraţiei publice şi a justiţiei,
înfiinţarea unui tribunal suprem, modificarea patentei urbariale din 1854, introducerea cǎrţilor
funciare, înfiinţarea unei bǎnci ipotecare51.
Ceea ce însǎ era esenţial în tot acest început era baza electoralǎ a viitorului for
legislativ. Deoarece participarea reprezentanţilor Transilvaniei în Senatul imperial fǎcea
inacceptabile pentru guvernul vienez legile maghiare din 1791 şi 1848 se emite, cu titlu
provizoriu, un regulament electoral liberal, care va schimba radical structura socialǎ şi
naţionalǎ a viitorului organism legislativ.
Potrivit acestuia dieta urma sǎ se compunǎ din 125 de deputaţi aleşi şi din 40 persoane
numite direct de Împǎrat, în calitate de „regalişti”. Dreptul de vot se acorda tuturor locuitorilor
care plǎtiserǎ în 1861 un impozit de minimum 8 fl., incluzându-se însǎ aici şi capitaţia, ceea
ce însemna o reducere la aproximativ jumǎtate a censului electoral. Numǎrul alegǎtorilor
ajungea astfel, potrivit statisticii întocmite de Guberniul din Cluj în septembrie 1862, la
82.693, desemnaţi toti pe baza censului de avere, în timp ce în 1848 numǎrul alegǎtorilor cu
cens şi a reprezentanţilor comunelor a fost de abia 11.000, faţǎ de 74.000 nobili, care toţi
beneficiau de votul universal52. Chiar dacǎ statisticile unitǎţilor administrative, pe baza cǎrora
se vor întocmi în anul urmǎtor listele electorale, au fost ceva mai mici, ajungând la un total de
circa 78.000 de alegǎtori, proporţia dintre nobili şi nenobili a rǎmas aceeaşi. se muta astfel
centrul de greutate al electoratului Transilvaniei dinspre nobilimea maghiarǎ, ostilǎ noului
curs al politicii vieneze, înspre marea masǎ a ţǎrǎnimii române, ai cǎrei conducǎtori erau, cum
am vǎzut, favorabili acestei politici. În cele opt comitate ale Transilvaniei, care formau grosul
populaţiei sale (61,5%) românii vor forma aproximativ 68% din electorat, faţǎ de 22%
maghiari şi 8% saşi53.
În ansamblul ei, legea este un compromis între concesiile fǎcute românilor (includerea
capitaţiei în cens, impunerea acestuia şi nobililor, mǎrirea numǎrului de deputaţi pentru
comitate) şi privilegiile vechilor naţiuni politice (reprezentarea în dietǎ a unor minuscule
opide, reprezentarea mai favorabilǎ a scaunelor în comparaţie cu comitatele). Astfel maghiarii,
cu o populaţie de 568.172 de locuitori vor alege 44 de deputaţi, ceea ce înseamnǎ un deputat
la 12.913 locuitori. Saşii, cei mai avantajaţi, aleg, la o populaţie de 204.031 locuitori, 33 de
deputaţi, deci 6.370 de locuitori pentru un deputat. Românii, cu 1.300.913 suflete aleg 48 de
deputaţi, adicǎ un deputat la 28.280 de locuitori. Aceasta însemna totuşi pentru ei majoritatea
relativǎ a dietei, incomparabil deci mai mult decât minoritatea disparatǎ care le era creatǎ în
1848.
Lunile mai şi iunie rǎsunǎ de freamǎtul pregǎtirilor electorale, care antreneazǎ întreaga
administraţie, intelectualitatea, presa. În timp ce la Cluj şi Viena erau propuşi şi desemnaţi
regaliştii, se pregǎteau proiectele de lege, se redacta mesajul tronului, în comitate, districte,
scaune şi oraşe se constituie comitetele şi comisiile electorale, se întocmesc listele de vot, se
desemneazǎ candidaţii de deputaţi, începe mobilizarea corpului electoral. Cuvântul de ordine
pe care circularele, presa, întrunirile, corespondenţa particularǎ îl lanseazǎ fiecǎrei naţiuni este
succesul în alegeri: nici un îndreptǎţit sǎ nu rǎmânǎ în afara listelor electorale, nimeni sǎ nu
lipseascǎ de la vot, nimeni sǎ nu-şi dea votul decât candidatului sǎu naţional.
Provoacǎ îndoieli şi temeri mai ales comportamentul alegǎtorilor ţǎrani, iobagii
români de ieri, cu o situaţie materialǎ bunǎ dar lipsiţi de cea mai elementarǎ educaţie politicǎ,
analfabeţi, dezorientaţi. Activizarea lor politicǎ se loveşte nu numai de aceea forţǎ de inerţie
caracteristicǎ mentalitǎţii rurale, nu numai de penuria mijloacelor materiale aflate la dispoziţia
intelectualitǎţii, nu numai de inexistenţa unui organism politic constituit şi verificat, ca cel
maghiar sau ca Universitatea sǎseascǎ, ci şi de ostilitatea organelor locale ale puterii, de
arbitrariul comitetelor electorale în care românii erau slab reprezentaţi, de propaganda taberei
maghiare, primejdioasǎ deoarece porneşte fie din partea unor funcţionari publici, fie a foştilor
stǎpâni feudali, faţǎ de care oamenii din sate erau întotdeauna temǎtori. În marile comitate
Alba de Jos şi Hunedoara, juzii cercuali, distribuind listele electorale, acrediteazǎ teza cǎ
satele pot vota prin trimişii lor, tezǎ pe care însǎşi Cancelaria aulicǎ se vede nevoitǎ sǎ o
dezmintǎ printr-un circular special54. Se semnaleazǎ apoi multe ilegalitǎţi în alcǎtuirea listelor
electorale, diverse încercǎri de corupţie. Existau astfel în rândul fruntaşilor români temeri
justificate cǎ sǎtenii vor privi dreptul alegerii ca o nouǎ sarcinǎ aruncatǎ asupra lor, cǎ îşi vor
împǎrţi voturile între uniţi şi neuniţi, cǎ vor accepta de la nobili diverse avantaje materiale în
schimbul voturilor lor, cǎ nu se vor putea sustrage influenţei funcţionarilor locali sau cǎ pur şi
simplu nu se vor îndura sǎ piardǎ câteva zile preţioase din timpul secerişului.
Alegerile din 1863 s-au desfǎşurat în atmosfera de ponderaţie specificǎ, în general,
vieţii publice a Transilvaniei, departe de violenţele care le însoţesc în acestǎ vreme în Ungaria.
Ele au prilejuit cu toate acestea o foarte încordatǎ confruntare politicǎ, al cǎrei curs a cunoscut
mai ales în comitate, unde comisiile electorale scindeazǎ voturile românilor dupǎ felul foarte
diferit în care alegǎtorii ţǎrani desemnau pe unul şi acelaşi candidat55, momente de puternicǎ
tensiune.
Comportamentul politic al ţǎranilor români cu prilejul acestei prime probe
constituţionale la care ei au fost supuşi a constituit o mare surprizǎ nu numai pentru nobilimea
transilvǎneanǎ şi autoritǎţile vieneze ci chiar pentru intelectualitatea proprie. Pretutindeni ei se
prezintǎ la locurile de votare, în numǎr neaşteptat de mare, se înfǎţişeazǎ în linişte şi ordine
înaintea comisiilor, pronunţând, este adevǎrat, foarte adesea incorect, numele candidatului
propriu, aşteaptǎ zile de-a rândul la faţa locului rezultatele scrutinului. „Mulţimi de câte o
mie-douǎ de oameni, scrie „Gazeta Transilvaniei”, pǎşesc la alegeri ca la bisericǎ... se pǎrea cǎ
se vede cǎ poporul înţelege mǎrimea, seriositatea şi importanţa votisǎrii”56.
Bilanţul alegerilor din iunie-iulie 1863 este urmǎtorul: 48 deputaţi români (35 în
comitate şi districte „terra nobilium” de odinioarǎ, 8 în scaunele sǎseşti şi 5 în opide), 44
deputaţi maghiari (18 în opide, 13 în scaunele secuieşti, 10 în oraşe, 2 în comitate şi 1 în
districtul Braşov) şi 33 deputaţi saşi (16 în oraşe, 16 în scaune şi 1 în comitatul Târnava).
Deschiderea lucrǎrilor forului legislativ, dupǎ o întrerupere de peste 15 ani s-a fǎcut la
15 iulie, într-un cadru foarte solemn, cu toatǎ pompa vechiului ceremonial feudal, în prezenţa
a 101 deputaţi şi regalişti români şi saşi, personalitǎţile lor politice cele mai valoroase,
reprezentând douǎ treimi din plenul dietei.
Deputaţii şi regaliştii maghiari, prezenţi cu toţii la Sibiu, au refuzat sǎ participe la
lucrǎrile forului legislativ, considerat ilegal, pânǎ atunci pânǎ când nu se vor repune în vigoare
legile din 184857. Aceastǎ opoziţie, declaratǎ principialǎ, împotriva unei diete separate a
Transilvaniei, era în realitate o opoziţie de conjuncturǎ, opoziţia împotriva unei diete în care
maghiarii nu mai deţineau majoritatea. Reprezentanţii lor nu au intrat în dieta de la Sibiu, în
ciuda tuturor tentativelor de atragere sǎseşti şi româneşti58, dar vor intra doi ani mai târziu în
cea de la Cluj pe care o controlau în mod absolut. În orice caz, boicotul maghiar din 1863 a
fǎcut sǎ se piardǎ prilejul cel mai bun ca cele trei naţiuni, în locul afronturilor reciproce
permanente, sǎ dezbatǎ împreunǎ marile probleme ale Transilvaniei, a fǎcut sǎ se rateze şansa
dialogului, şansa începutului dezamorsǎrii tensiunii româno-maghiare. Mai mult decât atât,
conducǎtorii români au vǎzut în gestul compatrioţilor lor nu atât boicotul dietei în general, cât
boicotul recunoaşterii naţiunii lor. Într-un moment ca acesta ei aşteptau conlucrarea tuturor
factorilor politici la efectuarea actului elementar de dreptate care era ridicarea majoritǎţii
populaţiei între naţiunile recunoscute ale statului.
Dacǎ defecţiunea survenitǎ la Sibiu a fǎcut sǎ se discute în consiliul ministerial vienez
alternativa organizǎrii unor alegeri directe în Transilvania pentru Senatul imperial, ea nu a
putut în nici un caz opri activitatea dietei, ale cǎrei hotǎrâri erau puse astfel în mâinile
românilor şi ale saşilor. Suntem, într-adevǎr, în fata primei diete moderne a Transilvaniei, în
care românii deţineau majoritatea relativǎ, apoi prin boicotul maghiar, pe cea absolutǎ, prima
dietǎ în care deputaţii aleşi primeazǎ asupra celor numiţi, nenobilii asupra nobililor.
Dezbaterile sale s-au desfǎşurat tocmai de aceea sub ochii foarte atenti şi foarte suspicioşi ai
Vienei, de unde pornesc multe din combinaţiile de culise ce însoţesc legislaţia de la Sibiu,
cum o dovedeşte corespondenta debordantǎ pe care cancelarul Nádasdy şi vicecancelarul
Reichenstein o poartǎ între ei şi totodatǎ cu comisarul imperial al dietei, cu preşedintele
acesteia, cu vicepreşedintele Guberniului, Vasile Ladislau Pop, precum şi mulţimea
rapoartelor oficiale privind diversele aspecte ale climatului politic general59. Era urmǎritǎ cu
foarte multǎ atenţie, prin intermediul Ministerului poliţiei, nu numai starea de spirit a opiniei
publice maghiare ci şi creşterea sau descreşterea influenţei episcopului Andrei Şaguna şi a lui
Iakob Rannicher în rândurile conaţionalilor lor, creşterea sau descreşterea influenţei
mitropolitului Şuluţiu şi a lui George Bariţiu, raporturile dintre cei doi prelaţi români,
raporturile dintre saşi şi români etc. Multǎ nelinişte stârneşte de asemenea prezenţa unor
emisari ai emigraţiei maghiare, prezenţa la Sibiu în august 1863 a lui Alexandru Papiu Ilarian,
venit din Bucureşti, despre care se colportau tot felul de zvonuri. Sub influenţa acestor ştiri la
Viena câştigǎ teren pǎrerea cǎ românii ar fi înclinaţi sǎ refuze în ultimul moment trimiterea de
deputaţi în Senatul imperial sau sǎ o accepte numai contra unui preţ prea ridicat pentru a putea
fi acordat din partea guvernului central.
Dintre toate cele 11 proiecte de legi înaintate la Sibiu cea mai mare importanţǎ a avut-
o, incontestabil, cel privitor la recunoaşterea politicǎ a naţiunii române şi a celor douǎ
confesiuni ale sale, cea ortodoxǎ şi cea greco-catolicǎ. Ea venea din antecedentele proiectului
şi mai ales din consecinţele, mai apropiate sau mai îndepǎrtate, pe care el le implica. A şi fost,
cum de altfel dinainte se ştia, proiectul cel mai controversat dar, în acelaşi timp, nu prididesc
sǎ declare deputaţii români, cel mai drept, cel mai nobil, cel mai mare. Niciodatǎ, spun ei, o
dietǎ a Transilvaniei, nici cea din 1744, nici cea din 1791, nici cea din 1848, nu a dezbǎtut
unul de talia lui.
Este de la sine înţeles cǎ o chestiune de o asemenea importanţǎ nu apǎrea subit, în
1863, în dezbaterea forului legislativ transilvǎnean, înainte ca ceilalţi factori politici ai
statului: maghiarii, saşii, Curtea de la Viena sǎ nu fi luat în prealabil atitudine faţǎ de ea. Dupǎ
ce dietele din 1744, 1791, 1834, 1842 respinseserǎ indignate cererile naţiunii majoritare,
soluţia pe care nobilimea maghiarǎ o oferǎ în 1848 problemei româneşti a fost, aşa cum se
ştie, aceea a recunoaşterii egalitǎtii drepturilor individuale, respingând orice fel de drepturi
colective naţionale. Pe aceeaşi poziţie se va posta în 1868 şi parlamentul de la Pesta atunci
când instituia conceptul „naţiunii politice maghiare”, în care erau incluse şi naţionalitǎţile.
Soluţia pentru care se pronunţǎ conducǎtorii saşi în 1862, prin cunoscuta hotǎrâre a
Universitǎţii din 29 martie60, este aceea a unor drepturi colective, de care ei înşişi beneficiau,
proiectând delimitarea unui teritoriu naţional românesc61. Nici politicienii saşi însǎ nu
acceptau sǎ cedeze din Pǎmântul Crǎiesc, unde românii formau de asemenea majoritatea
populaţiei62, decât teritorii foarte mici, lipsite total de populaţie sǎseascǎ.
Cât priveşte cercurile conducatoare vieneze, acestea se aratǎ gata sǎ recunoascǎ pe
români ca naţiune politicǎ dar fǎrǎ nici un fel de prerogative colective, de genul acelora de
care beneficiau saşii. Ele erau pe de o parte incompatibile politicii centraliste guvernamentale,
iar pe de altǎ parte inacceptabile în Transilvania, graniţǎ în graniţǎ cu statul român. Cea mai
mare concesie politicǎ care se va face din Viena românilor este legea electoralǎ, fǎrǎ de care
dieta ar fi fost o nouǎ ediţie a aceleia din 1848.
Dupǎ toate aceste antecedente, ceea ce se controverseazǎ la Sibiu nu este, ca în trecut,
principiul în sine al recunoaşterii sau nerecunoaşterii politice a românilor ci , în primul rând,
modalitatea realizǎrii practice a acestuia. Existau în aceastǎ privinţǎ deosebiri de vederi chiar
în sânul fruntaşilor români. Unii, în frunte cu Simion Bǎrnuţiu, pornind de la vechea
constituţie a Marelui Principat, cu teritoriile sale naţionale separate: maghiar, secuiesc, sǎsesc,
pledeazǎ pentru un teritoriu naţional românesc cu o conducere proprie, o Universitas
romanorum, dupǎ exemplul Universitǎţii sǎseşti, cu o administraţie proprie, cu propria sa
limbǎ oficialǎ. Era soluţia pe care şi Universitatea sǎseascǎ o oferise problemei româneşti în
1862. Alţii, cei mai mulţi, în frunte cu G. Bariţiu, I. Raţiu, V.L. Pop, Alex. P. Ilarian, se ridicǎ
hotǎrât împotriva soluţiei medievale teritoriale care, argumenteazǎ ei, ar fi orientat evoluţia
naţiunii pe un drum riscant, rupând masa sa etnicǎ compactǎ în grupe separate, cu un statut
politic deosebit. Ei concep „înarticularea” naţiunii lor într-o formǎ modernǎ, democraticǎ, prin
abolirea tuturor teritoriilor naţionale şi introducerea unei legi electorale liberale, care ar fi
asigurat naţiunii române, atât pe plan local, în jurisdicţii cât şi pe plan central, în dietǎ, o
poziţie, dacǎ nu proporţionalǎ cel puţin convenabilǎ faţǎ de ponderea sa numericǎ.
La rândul ei aceastǎ formulǎ nouǎ a „înarticulǎrii”, adoptatǎ încǎ înainte de
deschiderea dietei, comporta şi ea modalitǎţi deosebite de realizare, în funcţie de punctele de
pornire şi optica de abordare.
Pe de o parte, Cancelaria aulicǎ şi Guberniul, pornind exclusiv de la Constituţia din
1861, încearcǎ, cu sprijinul unor deputaţi saşi, sǎ impunǎ o recunoaştere pur teoreticǎ, formalǎ
şi generalǎ, a naţiunii române, fǎrǎ nici o stipulare privind drepturile sale colective, autonomia
sa politicǎ, fǎrǎ nici o virtualitate practicǎ, fǎrǎ nici o garanţie pentru viitor. Cu alte cuvinte, o
simplǎ revanşǎ moralǎ pentru suferinţele şi umilinţele trecutului, o declaraţie principialǎ a
cǎrei unic scop era acela de a anula discriminarea politicǎ a românilor, declaratǎ deschis în
vechile codice de legi transilvǎnene, pentru a se da satisfacţie unei mândrii rǎnite şi nicidecum
o fundamentare juridicǎ a unor drepturi sau prerogative colective.
Pe de altǎ parte, deputaţii români, pentru a da consistenţǎ legii, pornesc dimpotrivǎ de
la vechea constituţie transilvǎneanǎ, bazatǎ tocmai pe principiul autonomiilor naţionale.
Propun, aşadar, recunoaşterea naţiunii lor în cadrele acestei constituţii, punând accentul pe
acordarea unei autonomii politice, asemǎnǎtoare aceleia a naţiunilor „istorice”. Ei aveau în
faţǎ exemplul direct al autonomiei sǎseşti, cu teritoriul, Universitatea, comitele, tribunalul
suprem, administraţia, limba oficialǎ, averea naţionalǎ proprie. Dacǎ se abandoneazǎ planul
teritoriului separat, care favoriza minoritǎţile dar prejudicia grav majoritatea, celelalte apanaje
ale autonomiei incitǎ cu atât mai mult imaginaţiile. Se aud voci care pledeazǎ pentru un
organism propriu de conducere a treburilor comunitǎţii naţionale, un congres anual românesc,
pentru instituirea principiului proporţionalitǎţii în atribuirea funcţiilor în administraţia
superioarǎ de stat, pentru constituirea unei averi naţionale proprii. Nu întâmplǎtor se vorbeşte
acum insistent despre contribuţia masivǎ a românilor la constituirea averii naţionale sǎseşti.
În ceea ce priveşte recunoaşterea confesiunilor româneşti, de foarte mare importanţǎ
nu numai religioasǎ ci şi culturalǎ şi chiar politicǎ, într-o vreme când întreg învǎţǎmântul avea
caracter confesional şi când preoţii aveau un rol atât de important în chestiunile politice,
deputaţii români ţinteau de asemenea mult mai departe decât oficialitǎţile. În locul unei simple
declaraţii teoretice, ei pun din nou accentul pe legiferarea unei autonomii reale a confesiunilor
proprii. Se pledeazǎ în primul rând pentru recunoaşterea dreptului lor neîngrǎdit de a-şi
reglementa problemele interne în cadrul unor sinoade care sǎ se întruneascǎ liber, o datǎ pe an
sau ori de câte ori necesitǎţile o cereau, dar şi pentru dreptul de a-şi administra ele însele, fǎrǎ
nici un fel de ingerinţe din partea statului, fondurile, fundaţiunile, instituţiile proprii.
 În ce mǎsurǎ erau realizabile în 1863 toate aceste idealuri? În ce mǎsurǎ au putut fi ele
încorporate în textul legii?
În urma unor dezbateri foarte aprinse şi îndelungate în cadrul comisiei dietale pentru
aceastǎ chestiune şi mai ales înafara ei, prin contactele confidenţiale ale vicecancelarului
Reichenstein, mereu prezent la Sibiu, se va ajunge la un compromis tacit între deputaţii
români şi saşi. În schimbul abandonǎrii de cǎtre români a principiului autonomiei naţionale,
precum şi a acceptǎrii principiului intangibilitǎţii instituţiilor politice ale Pǎmântului Crǎiesc,
politicienii saşi acceptǎ concesia ca „înarticularea” conaţionalilor lor şi a confesiunilor
acestora sǎ se facǎ în litera, dacǎ nu în spiritul vechii constituţii a Transilvaniei. Compensaţia
efectivǎ pentru aceastǎ grea renunţare urma sǎ fie acordarea de cǎtre Împǎrat a statutului
mitropolitan pentru românii ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. Peste doar câţiva ani ,
regimul dualist maghiar va dovedi cǎ miza pusǎ de Şaguna pe autonomia bisericii sale va fi
incomparabil mai sigurǎ decât cea a legislaţiei politice.
Privitǎ în ansamblul ei, fǎcând abstracţie de chestiunea drepturilor politice colective,
legea privind egalitatea naţiunii române şi a confesiunilor sale, dezbǎtutǎ între 26 august şi 7
septembrie şi sancţionatǎ de împǎrat la 26 octombrie, rǎspundea în esenţǎ, în condiţiile
specifice anului 1863, cererilor românilor. Conform dorinţei lor ea înscrie naţiunea românǎ în
cadrele vechii constituţii a Transilvaniei şi creeazǎ, în conexiune cu legea electoralǎ, un cadru
legal de naturǎ sǎ îi asigure perspective incomparabil mai mari de dezvoltare decât în trecut,
chiar dacǎ nu circumscrie nici ea în mod direct sfera autonomiei sale politice şi nu instituie un
organism propriu pentru exercitarea sa63. Înţelegem astfel de ce presa centralistǎ vienezǎ,
foarte agasatǎ de prelungirea dezbaterilor dietale şi deci de tergiversarea cu alte trei luni a
intrǎrii transilvǎnenilor în Parlamentul vienez, criticǎ legea cǎ este prea legatǎ de trecut, cǎ
supraestimeazǎ autonomia politicǎ a naţiunilor recunoscute în detrimentul libertǎţilor
individuale, cǎ reduce egalitatea naţiunilor Transilvaniei la egalitatea celor patru, ignorând pe
armeni, evrei etc. Desigur legea nu a adus şi nici nu putea sǎ aducǎ, o asanare imediatǎ şi
miraculoasǎ a tuturor problemelor româneşti, venite dintr-un trecut atât de greu şi atât de lung.
Dacǎ nu puteau fi create, de pe o zi pe alta, nici o burghezie orǎşeneascǎ numeroasǎ, cultǎ,
înstǎritǎ, nici o agriculturǎ intensivǎ, nici o ţǎrǎnime prosperǎ, ştiitoare de carte, orientatǎ spre
piaţǎ, spre meserii, spre oraş, nici un învǎţǎmânt primar, secundar, superior, modern şi
eficient, legea a creat în schimb premize pentru soluţionarea în timp a tuturor acestor
probleme. În comparaţie cu legislaţia dualistǎ care i-a urmat, românii, spune George Bariţiu,
aveau toate motivele sǎ-i binecuvânteze, unul câte unul, fiecare din paragrafele ei.
Corolarul firesc al integrǎrii politice a naţiunii române era introducera în sfera vieţii
publice, alǎturi de limbile maghiarǎ şi germanǎ, a limbii acesteia, limbǎ asupra cǎreia apǎsase
în trecut acelaşi stigmat ca şi asupra purtǎtorilor ei. Este cea de a doua lege a dietei, care
stipuleazǎ egalitatea celor trei limbi ale ţǎrii: maghiarǎ, germanǎ şi românǎ în viaţa publicǎ,
posibilitatea nelimitatǎ a cetǎţenilor de a se adresa forurilor administrative şi judiciare în
oricare din aceste limbi, dreptul neîngrǎdit al comunitǎţilor urbane şi rurale de a-şi stabili ele
însele limba oficialǎ. Nu lipsesc totuşi nici aici, ca şi în cazul primei legi, tendinţele
centralizatoare: comunicarea cu forurile militare, inclusiv cea a satelor, urma sǎ se facǎ
exclusiv în limba germanǎ, iar limba oficialǎ internǎ a autoritǎţilor centrale de stat: Cancelaria
aulicǎ, Guberniul, Tabla regeascǎ ca şi limba corespondenţei lor cu guvernul central urma sǎ
fie stabilitǎ ulterior pe cale administrativǎ, ceea ce indirect, însemna din nou limba germanǎ64.
Dieta era frustatǎ astfel de un drept fundamental al sǎu, exercitat în trecut, cum o dovedesc
hotǎrârile din 1791, 1842, 1847, un drept care se cuvenea şi forului legislativ întrunit la Sibiu,
deoarece nici Diploma din octombrie nici Patenta din februarie nu prevedeau restricţii în
aceastǎ privinţǎ.
Dar în ciuda acestor limitǎri, pe care majoritatea româneascǎ a dietei, divizatǎ acum
prin dezertarea grupǎrii înalţilor funcţionari de stat, nu le-a putut evita, legea respirǎ un spirit
liberal de largǎ toleranţǎ şi înţelegere. Pentru prima datǎ în întreaga legislaţie a Transilvaniei,
ea acordǎ limbii române un câmp de utilizare nelimitat în administraţia şi justiţia localǎ, o
introduce în anumite sfere ale administraţiei centrale, o declarǎ limbǎ parlamentarǎ. Ceea ce,
între altele, relevǎ caracterul liberal al legii este faptul cǎ ea obligǎ forurile centrale
administrative sǎ se adreseze instanţelor locale în limba oficialǎ a acestora. În acelaşi spirit al
toleranţei este reglementatǎ folosirea limbilor ţǎrii în justiţie, în învǎţǎmânt, în actele de stare
civilǎ. Liberalismul acestei legi, a cǎrei viaţǎ a fost prea scurtǎ pentru a fi tradusǎ pe deplin în
viaţǎ şi pentru a-şi arǎta roadele, devine foarte evident prin contrast, dacǎ raportǎm situaţia
instituitǎ în 1863 cu cea care i-a premers şi, mai ales, cu exclusivismul lingvistic din Ungaria
de dupǎ 1867.
Întrucât dezbaterile acestor douǎ legi, împotmolite la tot pasul de nesfârşitele
controverse, uneori premeditate, încetinite de numeroase precauţii inutile, pierdute în
nesfârşitele probleme de procedurǎ, îngreunate de folosirea concomitentǎ a celor trei limbi, s-
au prelungit foarte mult, abia în 20 octombrie 1863, dupǎ ce Diploma şi Patenta au fost
adoptate ca legi fundamentale ale ţǎrii, cei 26 de deputaţi transilvǎneni au putut intra în
Parlamentul vienez, unde erau aşteptaţi, mai întâi pentru august, apoi pentru septembrie, „cu
nerǎbdare şi emoţie”65.
Cea de a doua sesiune a dietei, dintre 23 mai-29 octombrie 1864, se desfǎşoarǎ într-un
climat politic mai tensionat decât cea din anul precedent. Pe de o parte, cercurile conducǎtoare
vieneze se aratǎ, acum când intrarea transilvǎnenilor în forul legislativ central rǎmâne fǎrǎ
rezultatele scontate, mult mai reticente faţǎ de Sibiu, pe de altǎ parte, majoritatea deputaţilor
români întâmpinǎ şi ei cu mai multǎ intransigenţǎ tendinţele centralizatoare ale Vienei. Astfel
guvernul central acceptǎ cererea românilor pentru înfiinţarea unui tribunal suprem al Marelui
Principat, înaintând dietei un proiect de lege în acest sens, dar decide ca reşedinţa acestui for
sǎ nu fie în Transilvania ci la Viena. Tot astfel, încǎlcându-se vechiul drept al dietei de alegere
a funcţionarilor superiori, îşi rezervǎ pe seama sa prerogativa numirii personalului noii
instituţii. Se iscǎ în felul acesta, la începutul noii sesiuni, cel mai acut conflict cu guvernul
vienez, care pǎrea sǎ evolueze spre o rupturǎ, deoarece majoritatea deputaţilor şi regaliştilor
români, în frunte chiar cu episcopii, au refuzat sǎ accepte stabilirea sediului noului for
judecǎtoresc în Viena. Cei mai mulţi dintre ei se gândeau la Blaj „Fǎceţi Blajul, scrie „Gazeta
Transilvaniei” reşedinţa Tribunalului suprem, clǎdiţi calea feratǎ Oradea-Cluj-Braşov prin
Blaj, faceţi acolo o Academie de drepturi şi în 20-30 de ani Blajul, aşezat în mijlocul
Transilvaniei şi înconjurat de cele mai roditoare câmpii, va sta în aceeaşi categorie cu Sibiul”.
Vor fi necesare serioase actiuni de culise şi presiuni pentru ca, în cele din urmǎ, poziţia
guvernului central sǎ poatǎ fi impusǎ. În mai 1865 noul for îşi începea activitatea la Viena,
avându-l ca preşedinte pe Vasile Ladislau Pop. Nu este de asemenea lipsit de semnificaţie
faptul cǎ la Viena se tergiverseazǎ în tot decursul anului 1964 sancţionarea legii privind
limbile oficiale, cǎ se refuzǎ garantarea creditului necesar pentru construirea cǎii ferate
Oradea-Cluj-Braşov, cǎ se opereazǎ reduceri masive în bugetul provinciei.
În acest context general, ordinea de zi a dietei, care va încerca fǎrǎ rezultate prea mari
sǎ fie mai operativǎ, era extrem de încǎrcatǎ. Opt proiecte de lege, între care: adoptarea unei
noi legi electorale, modificarea Patentei urbariale din 1854, erau fiecare, pe cât de urgente pe
atât de importante. Altele îi vor fi înaintate în decursul noii sesiuni: reglementarea împǎrţirii
administrative-teritoriale, organizarea administraţiei publice, organizarea tribunalelor de
primǎ instanţǎ, stabilirea preliminariului bugetului Fondului pentru despǎgubirea urbarialǎ,
preliminariul bugetului provinciei pe 1865. Dieta însǎşi are o serie de iniţiative legislative,
dintre care meritǎ sǎ fie amintite propunerile privind construirea primei cǎi ferate a
Transilvaniei, desfiinţarea vǎmilor interne, reducerea serviciului militar. Cea mai mare parte a
timpului, mult prea mult faţǎ de imperativele momentului, se consacrǎ, dupǎ finalizarea
dezbaterilor asupra Tribunalului suprem, legii electorale. În final se va adopta, cu unele
modificǎri neesenţiale, regulamentul electoral provizoriu emis în aprilie 1863. El va fi trimis
pentru sancţionare la Viena, în octombrie 1864, când începuserǎ tratativele secrete dualiste
care vor aduce cu ele rǎsturnarea întregii politici vieneze în Transilvania.
Dezbaterile dietei în sfera socio-economicǎ au avut, din lipsa timpului, o pondere
incomparabil mai micǎ decât problemele politice şi instituţionale. Cu toate acestea la Sibiu s-a
discutat mult în privinţa îmbunǎtǎţirii situaţiei materiale a ţǎranilor, domeniu în care dieta a
avut cele mai multe iniţiative proprii. Astfel, în afara proiectului de lege al Guberniului prin
care se aduceau unele corecţii Legii urbariale din 1854, în ceea ce priveşte rǎscumpǎrarea
jelerilor, la propunerea lui Ioan Raţiu, viitorul preşedinte al Partidului Naţional Român, dieta a
dezbǎtut în ultimele sale şedinţe asupra chestiunii desfiinţǎrii iobǎgiei în scaunele secuieşti,
aşa numita „siculica hereditas”, ca şi asupra stabilirii unor principii mai echitabile de împǎrţire
a pǎdurilor şi pǎşunilor între foştii iobagi şi foştii stǎpâni feudali66. Ioan Puşcariu a propus, de
asemenea, înzestrarea cu pǎmânt a preotilor şi învǎţǎtorilor din terenurile comunale67. La o
lege propriu-zisǎ nu s-a ajuns însǎ în nici una din aceste chestiuni. Timp foarte preţios a
ocupat apoi chestiunea cǎii ferate, cea a finanţelor, a armatei, a administraţiei publice.
Prefacerile care aveau sǎ ducǎ, începând din iulie 1865, la sistemul de guvernare
dualist, au avut în Transilvalia un curs rapid, schimbarea înalţilor demnitari fiind urmatǎ de
schimbarea direcţiilor politice. Într-adevǎr, la foarte scurt timp dupǎ ce conducerea
Cancelariei aulice a fost încredinţatǎ lui Franz Haller sunt readuşi în fruntea unitǎţilor
administrative conducǎtorii maghiari din 186168, sunt invitaţi la Viena, Kemény şi Mikó,
comesul sas Conrad Schmidt şi mitropolitul Andrei Şaguna şi se discutǎ intens în consiliile
ministeriale de la sfârşitul lunii august mǎsurile ce trebuiau luate pentru alinierea Marelui
Principat noii orientǎri dualiste a Imperiului69.
 Ceea ce rezultǎ cu claritate din aceste dezbateri este faptul cǎ uniunea fǎrǎ condiţii a
Transilvaniei cu Ungaria era o chestiune hotǎrâtǎ încǎ de la începutul tratativelor Împǎratului
cu politicienii maghiari. Revendicatǎ ca o condiţie sine qua non a concilierii, autonomia
istoricǎ multisecularǎ a Marelui Principat a fost sacrificatǎ total intereselor generale ale
imperiului, în ciuda declaraţiilor şi asigurǎrilor oficiale anterioare privind ilegitimitatea de
drept şi de fapt a actului din mai 1848. Odatǎ cu ea erau sacrificaţi, fǎrǎ nici un fel de apǎrare,
românii şi saşii transilvǎneni70.
Rezultatul tuturor acestor tratative şi dezbateri secrete a fost publicarea rescriptului
imperial din 1 septembrie 1865, prin care dieta de la Sibiu era prorogatǎ iar în locul ei era
convocatǎ o nouǎ dietǎ „constituţionalǎ” la Cluj, pentru data de 19 noiembrie 1865. Modul în
care aceasta urma sǎ fie compusǎ, locul întrunirii sale, ca şi scopul „exclusiv şi unic” pentru
care ea era convocatǎ, „revizuirea” legii uniunii din mai 1848, arǎtau clar noua poziţie a
guvernului vienez faţǎ de Transilvania. În realitate scopul dietei nu era acela de a revizui legea
uniunii ci de a o întǎri, de a alcǎtui cadrul constituţional care sǎ îi confere aparanţele
legalitǎţii.
Pentru a rǎspunde pe deplin acestei chemǎri, noul for va fi alcǎtuit pe baza legii
electorale feudale din 1791, care acordǎ nobilimii votul universal, alǎturi de care urmau sǎ fie
conscrişi şi nenobili cu un cens electoral de 8 fl., fǎrǎ includerea capitaţiei.
Aşadar, pentru a asigura noii diete o majoritate maghiarǎ. pe de o parte se dubleazǎ
censul faţǎ de 1863, iar pe de altǎ parte se revine la caracterul predominant feudal al
electoratului, bazat în primul rând pe privilegiul naşterii. Din cei 110.000 alegǎtori ai
Transilvaniei, în 1869, 74.000 (67,2%) vor fi nobili şi abia 11.684 (10,6%) vor fi alegǎtori cu
cens (cǎrora li se mai adǎugau 3.258 reprezentanţi ai comunelor şi 21.059 locuitori din oraşe
care posedau cel puţin o casǎ)71. Votul universal acordat nobilimii, care va dispune de un
numǎr de alegǎtori de cinci ori mai mare decât restul populaţiei Transilvaniei, apare cu atât
mai nedrept cu cât cea mai mare parte a sa era aşa numita plebe nobiliarǎ (din 57.003 nobili
conscrişi în 1863, doar 13.184 satisfǎceau condiţia de cens)72, cu atât mai nedrept cu cât
nobilimea, în ansamblul ei, nu poseda decât 869.395 jug. din pǎmântul cultivat al ţarii faţǎ de
1.275.182 jug., cât posedau alegǎtorii censişti73. Şi ca şi cum acest enorm avantaj nu ar fi fost
suficient, noua geometrie electoralǎ vine sǎ favorizeze foarte puternic oraşul, dominat de
maghiari şi saşi în detrimentul satului, dominat de români. Cu toate cǎ cele 18 oraşe ale
Transilvaniei plǎteau statului în 1869 un impozit direct de numai 297.039 fl., ele au 23 de
deputaţi în dietǎ şi o îndreptǎţire electoralǎ de 10,8% (25,2 fl. pe un alegǎtor) câtǎ vreme toate
cele 8 comitate, cu o populaţie preponderent româneascǎ, deşi plǎteau statului 2.624.592 fl.,
au doar 20 de deputati şi o îndreptǎţire electoralǎ de 2,9% (75,3 fl. pe un alegǎtor)74. Cu un
asemenea electorat era sigur cǎ noua dietǎ nu va aduce surprize nedorite. În felul acesta,
chestiunea uniunii, care afecta grav interesele majoritǎţii populaţiei statului, va fi dezbǎtutǎ
într-o dietǎ dominatǎ hotǎrât de o minoritate a acesteia. O dietǎ mai degrabǎ a vechilor status
et ordines decât una întemeiatǎ pe principiul reprezentativ, o dietǎ a cǎrei majoritate nobiliarǎ
nu va aduce, desigur, nici o surprizǎ în privinţa uniunii. Conform acestor principii electorale
singur corpul de regalişti, mult mai mare decât cel al deputaţilor, era suficient pentru a asigura
o majoritate guvenamentalǎ confortabilǎ. Semnificativ pentru tot ceea ce va urma, textul
rescriptului de convocare nici nu mentioneazǎ naţiunea românǎ, recunoscutǎ cu doi ani înainte
la Sibiu, printr-o lege sancţionatǎ de Împǎrat, ci doar vorbeşte despre reprezentarea „claselor
de popor înainte nedreptǎţite”. Calitatea de preşedinte al dietei a fost acordatǎ fostului
cancelar Kemény, iar aceea de comisar imperial aceluiaşi guvernator Folliot de Crenneville75.
Dupǎ aceste preparative s-au desfǎşurat în octombrie 1865 campania electoralǎ şi
alegerile pentru dietǎ. Ele s-au soldat, cum se ştia dinainte, cu rezultate foarte slabe pentru
români. În toatǎ Transilvania ei nu au putut alege decât 14 deputaţi, câte erau, conform noilor
norme electorale, circumscripţiile cu majoritate româneascǎ, faţǎ de 58 deputaţi maghiari şi 31
de saşi. În acelaşi timp lista regaliştilor nu cuprindea decât 34 de nume româneşti faţǎ de 157
maghiare şi sǎseşti76.
Deşi compoziţia naţionalǎ a dietei nu lǎsa nici cea mai micǎ îndoialǎ asupra
hotǎrârilor sale, deputaţii şi regaliştii români, cei mai mulţi funcţionari de stat, au hotǎrât,
asemeni saşilor sǎ participe totuşi la lucrǎrile sale, fǎcând astfel jocul forţelor guvernamentale.
Trebuie însǎ menţionat cǎ asumarea unei poziţii de rezistenţǎ faţǎ de noul curs al
evenimentelor, de felul aceleia a maghiarilor în 1863-64, poziţie pentru care pledeazǎ
gruparea lui Bariţiu şi Raţiu, comporta dificultǎţi mari pentru reprezentanţii românilor.
Aceştia, cu câteva exceptii, nu aveau o independenţǎ economicǎ, comparabilǎ cu aceea a
nobilimii maghiare, proprietarǎ de moşii, ci cei mai mulţi, fiind funcţionari de stat, depindeau
material de funcţia pe care o deţineau. La rândul lor cei doi mitropoliţi români, a cǎror
influenţǎ politicǎ este încǎ foarte mare, îşi riscau nu numai poziţiile lor personale, ca
episcopul Hajnáld în 1863, ci şi pe acelea ale confesiunilor în fruntea cǎrora se gǎseau. Atât
mitropolia unitǎ cât şi cea ortodoxǎ, create în 1853 şi, respectiv, în 1864 prin rezoluţii
imperiale, împotriva voinţei politicienilor maghiari, se simţeau în noile condiţii grav
periclitate. Nu este totuşi mai puţin adevǎrat cǎ acestǎ participare româneascǎ exprimǎ, în
acelaşi timp şi o anumitǎ încredere personalǎ în persoana Împǎratului, o anumitǎ convingere
cǎ noul sistem de guvernare va avea o viaţǎ scurtǎ, o anumitǎ orientare strict legalistǎ a
conducerii ecleziastice.
În aceste împrejurǎri s-a deschis, la 19 noiembrie 1965, dieta de la Cluj, a cǎrei
majoritate maghiarǎ s-a pronunţat, la 6 decembrie pentru valabilitatea legii uniunii din 1848.
Urma ca modul executǎrii sale sǎ se stabileascǎ îń parlamentul de la Pesta, la care trebuiau
invitaţi şi cei 75 de deputaţi ai Transilvaniei. Atât minoritatea românǎ cât şi cea sǎseascǎ au
înaintat voturi separate. Cel românesc, semnat la 9 decembrie de 29 deputaţi şi regalişti,
contesta competenţa moralǎ a dietei cerea sancţionarea de cǎtre Împǎrat a legii electorale din
1864 şi convocarea pe baza ei a unei alte diete, drepte, corespunzǎtoare intereselor tuturor
naţiunilor Transilvaniei, cǎreia sǎ-i fie supusǎ apoi spre dezbatere chestiunea uniunii77.
Protestul minoritǎţii sǎseşti formula dezideratul ca uniunea sǎ fie rezolvatǎ pe baza unui tratat
bilateral de stat, negociat între dieta de la Cluj şi cea de la Pesta78.
Fǎrǎ ca aceste proteste sǎ fie câtuşi de puţin luate în consideraţie, la 25 decembrie
1865, apǎrea rescriptul imperial prin care reprezentanţii Transilvaniei erau convocaţi la dieta
de încoronare a Ungariei. Cu acesta, cu rescriptele din iunie 1867 prin care era dizolvatǎ dieta
şi se abroga legislaţia de la Sibiu, cu legea uniunii din 1868 se încheia un capitol decisiv al
istoriei românilor transilvǎneni, se încheia în acelaşi timp, dupǎ aproape douǎ secole, capitolul
stǎpânirii austriece în Transilvania.

3. ÎMPLINIRI BISERICEŞTI, ŞCOLARE, CULTURALE

În curgerea sa precipitatǎ, perioada scurtǎ liberalǎ înscrie şi importante progrese pe

tǎrâm confesional, remarcabile realizǎri şcolare şi câţiva mari paşi înainte în domeniul
culturii.
Începutul emancipǎrii politice a naţiunii a deschis, treptat, calea emancipǎrii ei
religioase, dupǎ cum sugrumarea libertǎţii sale dusese la subordonarea ei bisericeascǎ, faţǎ de
ierarhia calvinǎ la început, apoi faţǎ de cea catolicǎ şi cea sârbeascǎ. Mai întâi uniţii, favorizaţi
de revirimentul catolic general de dupǎ revoluţie, de politica puterii habsburgice de întǎrire a
frontului intern al catolicismului, de calculul, mereu prezent al învrǎjbirii religioase a
populaţiei româneşti, ajung sǎ se smulgǎ în 1853 de sub supremaţia Strigoniului, apoi şi
ortodocşii reuşesc în 1864 sǎ scape de jugul ierarhiei sârbeşti. Se obţineau astfel cuceriri
foarte importante pe tǎrâmul organizǎrii superioare bisericesti, de care se legau toate firele
reţelei şcolilor confesionale, douǎ reţele ierarhice complete, o importantǎ activitate culturalǎ,
apreciate posibilitǎţi de acţiune politicǎ, multiple incidenţe asupra vieţii publice, un cert
prestigiu social. În afarǎ de toate acestea, centrele bisericeşti vechi de la Blaj, Sibiu, Oradea,
Arad, cele noi de la Gherla, Lugoj, Caransebeş, aproape fiecare cu un seminariu, o
preparandie, o tipografie, un ziar, dispuneau de o anumitǎ înzestrare economicǎ, care, deşi
foarte precarǎ în comparaţie cu aceea a confesiunilor „recepte” din trecut, reprezenta totuşi un
punct de sprijin foarte important într-un mediu social atât de sǎrac în resurse.
Incontestabil, cea mai mare realizare a epocii revine românilor ortodocşi, care, sub
pǎstorirea energicǎ şi prestigioasǎ a marelui Şaguna, obţin în 1864, dupǎ stǎruitoare intervenţii
la Viena, separarea de patriarhia de la Karlovitz, restaurarea mitropoliei Sibiului şi noua
episcopie de la Caransebeş. Acum, de fapt, se pun bazele organizǎrii proprii a bisericii române
ortodoxe, a Statutului organic ce va fi aprobat în 1868, marea operǎ ecleziasticǎ a lui Şaguna,
care va aduce servicii într-adevǎr inestimabile naţiunii pe timpul dualismului. Se reia, cu nou
elan şi nu fǎrǎ rezultate, campania pentru înzestrarea preoţilor ortodocşi de pe Pǎmântul
Crǎiesc cu porţiuni canonice.
Greco-catolicii, care aveau în frunte pe Alexandru Sterca Şuluţiu, rǎu vǎzut la Curte şi
la Nunţiatura vienezǎ, pentru ataşamentul sǎu nedisimulat faţǎ de ritul şi disciplina orientalǎ a
bisericii unite, pentru opoziţia sa deschisǎ faţǎ de ingerinţele catolice din afarǎ, pentru
intransigenta sa politicǎ, îşi consolideazǎ şi ei în aceşti ani „pasul cel mǎret” din 1853 al
mitropoliei. În 1862 se completeazǎ capitlul, se obţine un consilier şcolar propriu în Guberniu,
se fac importante fundaţiuni bǎneşti, se consolideazǎ episcopiile noi de la Gherla şi Lugoj. În
toţi acesti ani, Şuluţiu se zbate din rǎsputeri pentru aprobarea întrunirii sinodului mixt, de
clerici şi laici, care sǎ dea soluţii multiplelor probleme cu care erau confruntate diecezele sale,
fǎrǎ sǎ ajungǎ sǎ vadǎ cu ochii sǎi împlinirea acestui vis. Nici Şuluţiu, nici Şaguna, care
încearcǎ sǎ îşi aplaneze între ei în 1861 litigiile religioase, care merg mânǎ în mânǎ, pânǎ în
1865, în problemele politice, nu obţin salarizarea preoţilor de cǎtre stat, cum li se dǎdeau
speranţe, dar ambele confesiuni primeau cǎte o donaţie anualǎ bugetarǎ de 25.000 fl.,
respectiv 30.000 fl., aşa numita „milǎ împǎrǎteascǎ”, ca ajutoare pentru preoţii cei mai
sǎraci79.
Procesul general de înnoire a societǎţii româneşti început dupǎ revoluţie, s-a
întrepǎtruns şi intercondiţionat cu o puternicǎ mişcare şcolarǎ, desfǎşuratǎ la toate ciclurile
instrucţiei. Sunt anii unei mari vivacitǎţi a fenomenului şcolar, anii în care reţeaua şcolarǎ
româneascǎ primeşte acea relativǎ densitate, omogenitate şi consistenţǎ cu care va intra în
epoca grea a dualismului.
Jos, la nivelul comunitǎţilor sǎteşti, numǎrul şcolilor ortodoxe şi greco-catolice ajunge
în 1865, în Transilvania istoricǎ, luate una cu alta, mai mari şau mai mici, mai vechi sau mai
noi, mai viguroase sau mai firave, la 148380, ceea ce însemna mai mult decât o dublare într-un
deceniu şi jumǎtate. Pe întreg teritoriul locuit de români în nordul Carpaţilor, fǎrǎ Bucovina,
creşterea este asemǎnǎtoare, mergând de la 1274 de şcoli în 1844 la 2569 în 187081. Ca punct
de reper amintim cǎ în 1899, dupǎ trei decenii de stǎpânire dualistǎ, numǎrul şcolilor cu limba
de predare românǎ era în toatǎ Ungaria de abia 215782, toate cu caracter confesional, toate
ţinute în viaţǎ cu întreaga încordare a satelor în sânul cǎrora fiinţau, cu întreaga încordare a
puterii de rezistenţǎ a forurilor bisericeşti proprii.
Indispensabile pentru conturarea unei linii generale de evoluţie, aceste cifre nu spun,
desigur, totul prin ele însele. Imaginea de ansamblu se schimbǎ dacǎ corelǎm numǎrul total al
şcolilor româneşti cu acela al şcolilor maghiare şi germane, fireşte în raport cu numǎrul
populaţiei, dacǎ comparǎm suportul material şubred, încropit cu mari sacrificii al şcolii
româneşti, cu înzestrarea bogatǎ a şcolilor cu limba de predare maghiarǎ, dacǎ coborâm de la
generalitatea cifrelor la realitǎţile concrete, atât de diferenţiate calitativ. Într-adevǎr, dacǎ în
satele fostelor regimente de graniţǎ, în puternicele comunitǎţi libere de pe Pǎmântul Crǎiesc,
în unele mari sate iobǎgeşti din comitate, ne gǎsim în prezenţa unor unitǎti şcolare care
satisfǎceau exigenţele timpului, cele mai multe din instituţiile nou create în aceastǎ vreme sunt
departe de ce ar fi trebuit sǎ fie o şcoalǎ în a doua jumǎtate a sec. al XIX-lea.
Nǎscute pe un sol sǎrac, foarte multe din aceste şcoli nu aveau, acum la începuturile
lor atât de dificile, un local propriu, ci funcţionau în câte o casǎ din sat, nu aveau un dascǎl cu
o pregǎtire adecvatǎ chemǎrii sale ci funcţia era detinutǎ de un om cu ceva carte, schimbat de
la un an la altul, plǎtit de sǎteni când şi cum puteau, în bani, în produse, în zile de lucru, nu
aveau o şcolarizare normalǎ ci aceasta se limita doar la lunile de iarnǎ, în general din postul
Crǎciunului pânǎ în cel al Paştelui, nu erau frecventate decât de o treime, în cel mai fericit caz
de jumǎtate din copii de şcoalǎ. Din aceste realitǎţi dureroase s-a nǎscut în anii 1865-1866 o
foarte puternicǎ mobilizare a forţelor, cu accente uneori spectaculare, în vederea asanǎrii şcolii
rurale româneşti. Sunt anii în care, comitat dupǎ comitat, protopopiat dupǎ protopopiat, sute şi
sute de mici comunitǎţi, contaminate unele de altele, întocmesc acte solemne, Instrumente
fundaţionale şcolare, prin care se obligau sǎ asigure existenţa materialǎ a şcolii lor.
 Anvergura acestei mişcǎri de repliere a societǎţii româneşti în jurul şcolii proprii, ale
cǎrei urmǎri binefǎcǎtoare se vor resimţi pânǎ târziu dupǎ 1867, nu poate fi disociatǎ de
contextul politic grav al pregǎtirilor dualiste, de ameninţǎrile care împresurau din toate pǎrţile
pe români. Într-un moment când toate cuceririle politice ale liberalismului erau periclitate,
şcoala confesionalǎ, cu limba şi spiritul sǎu naţional, ale cǎrui pâlpâiri neaşteptate ne
întâmpinǎ pânǎ şi în cele mai izolate sate, apare tuturor, uniţi şi ortodocşi, laici şi clerici,
pasivişti şi activişti ca un refugiu salvator. Într-adevǎr, ceea ce impresioneazǎ cu deosebire în
acest masiv flux de acte locale, întǎrite pe de o parte de episcopii, pe de alta de Guberniul
ţǎrii, încǎrcate de ştampile şi semnǎturi, purtând fiecare mǎrturia emoţionantǎ a adeziunii
ţǎrǎneşti, tragerea semnului crucii în faţa numelui propriu, este viziunea naţionalǎ asupra
şcolii. „Dǎm pentru copiii noştri şi pentru binele naţiei”, „dǎm pentru vaza naţiei noastre
române”, „ca fii ai naţiei noastre”, „ca sǎ fim şi noi ca alţii”, „ca sǎ ajungem acolo unde stau
alte naţii”, „sǎ ieşim din întunericul în care am zǎcut”, „sǎ nu fim tot goi la şcoale”, „ sǎ nu
rǎmânem goi cu treburile şcolii” sunt cuvinte care se citesc adesea în aceste acte, impregnate
de savoarea graiului ţǎrǎnesc, unele adevǎrate monumente de limbǎ83.
La nivelul învǎţǎmântului secundar se pun în aceastǎ vreme bazele gimnaziului greco-
catolic de la Nǎsǎud şi a celui ortodox de la Brad, care veneau sǎ se adauge celor de la Blaj,
Beiuş şi Braşov (faţǎ de 9 gimnazii romano-catolice, 6 luterane, 6 calvine şi 3 unitariene
existente în 1865 în Transilvania istoricǎ) se înfiinţeazǎ preparandiile de la Nǎsǎud (mutatǎ
apoi la Gherla), Sighet şi Blaj, Institutul teologic-pedagogic din Sibiu îşi mǎreşte durata de la
un an la doi, apoi la trei, se pun pe picioare mai multe şcoli normale. În acelaşi timp românii
asalteazǎ porţile gimnaziilor romano-catolice de stat de la Cluj, Târgu-Mureş, Sibiu,
Timişoara, Oradea, Lugoj, Baia-Mare, Satu-Mare, Sighet, unde ei formeazǎ acum între o
treime şi jumǎtatea populaţiei lor şcolare, unde autoritǎţile habsburgice înfiinţeazǎ catedre de
limba românǎ. Luaţi la un loc ei se ridicǎ în 1864-65, în Transilvania istoricǎ, la 1343, dintr-
un total de 3525, ceea ce însemna 38,1% faţǎ de 34,7% maghiari, 26,3% germani, 1,9% alţii84.
Cel mult 10% din ei ajung la luminile unei instrucţii universitare, domeniu în care românii
sunt cel mai slab reprezentaţi. În afara seminariilor greco-catolice şi ortodoxe de la Blaj,
Sibiu, Arad, Gherla, Lugoj, nu exista nici o şcoalǎ superioarǎ cu limba de predare românǎ.
Chiar şi în momentul cel mai favorabil al anului 1863, când se pun bazele Academiei juridice
maghiare din Cluj, când se reorganizeazǎ Academia juridicǎ sǎseascǎ din Sibiu, compensaţii
desigur pentru noul statut politic al românilor, cererea acestora privind întemeierea unei
Academii de drepturi proprii, rǎmâne ostentativ în afara calculelor oficiale. În acest moment
începe, sub patronajul Astrei, pânǎ târziu în 1883 o stǎruitoare mişcare pentru înfiinţarea
Facultǎţii juridice, atât de mult doritǎ, din propriile resurse ale naţiunii, mişcare a cǎrei şanse
de reuşitǎ scad pe mǎsurǎ ce regimul dualist îşi descoperǎ adevǎrata sa faţǎ.
Anii 1860-1865 marcheazǎ, în acelaşi timp, o etapǎ decisivǎ a procesului de
instituţionalizare a culturii româneşti, pe baze moderne, naţionale, laice şi confesionale
deopotrivǎ. Dacǎ în prima jumǎtate a secolului fiinţaserǎ doar câteva firave societǎţi de
lecturǎ, în deceniul al VII-lea începe sǎ se articuleze, în forme şi la nivele sociale diferite, o
întreagǎ reţea de asociaţii şi reuniuni, expresii toate ale unei societǎţi civile pe deplin
conştientǎ de individualitatea sa, hotǎrâtǎ sǎ şi-o apere.
La nivelul cel mai înalt al elitei intelectuale sunt puse pe picioare, concomitent în
Transilvania, în Ungaria, în Bucovina, o serie de asociaţii culturale de largǎ deschidere
teritorialǎ, asemǎnǎtoare societǎţilor mai vechi maghiare şi sǎseşti, ca şi Matice-lor slave.
Începutul şi totodatǎ prototipul îl formeazǎ în 1861, Astra, cǎreia îi urmeazǎ „Asociaţiunea
pentru cultura poporului român din Maramureş” (1861), cea din Bucovina (1862), Asociaţia
naţionalǎ din Arad pentru cultura poporului român (1863), Societatea literarǎ românǎ din
Bucureşti, viitoarea Academie românǎ (1866). Ele comunicǎ unele cu altele, schimbǎ
publicaţii, se sprijinǎ moral şi, în cazul Academiei chiar material. La o altǎ scarǎ de valori se
situeazǎ reuniunile cu obiective specifice, cele ale elevilor, mai târziu cele ale studenţilor,
diversele societǎţi de lecturǎ, „Reuniunea femeilor române”, înfiinţatǎ la Braşov în 1850.
Sunt, toate, creaţii ridicate şi susţinute din forţele proprii ale naţiunii, cel mai adesea din
creiţarii ţǎranilor, din care se încropesc, ban cu ban, modestele fonduri necesare existenţei lor.
În seria societǎţilor culturale de importanţǎ generalǎ „Asociaţiunea transilvanǎ pentru
literatura românǎ şi cultura poporului român”, cunoscutǎ sub numele de ASTRA, a fost prima
instituţie culturalǎ centralǎ a românilor din Transilvania, societatea cu cea mai largǎ arie de
influenţǎ, cu cel mai puternic impact social. Ea se constituie în noiembrie 1861, sub
preşedinţia episcopului ortodox Andrei Şaguna, cea mai cunoscutǎ personalitate româneascǎ a
epocii, secondat de doi greco-catolici Timotei Cipariu şi George Bariţiu şi de un comitet
central de asemenea mixt85. Aceastǎ formulǎ fericitǎ a interconfesionalismului, legatǎ şi ea de
specificul epocii liberale, a asigurat chiar de la început noului organism o recunoaştere
generalǎ şi, menţinutǎ de-a lungul timpului, a contribuit la estomparea animozitǎţilor dintre
ortodocşi şi greco-catolici, întreţinute cu grijǎ din umbrǎ de cǎtre deţinǎtorii puterii. Sediul
Astrei a fost stabilit la Sibiu, oraş a cǎrei pondere culturalǎ rivalizeazǎ şi apoi depǎşeşte pe
aceea a Blajului unit.
Începuturile Astrei sunt, cum era de aşteptat în mediul în care ea a apǎrut, foarte
modeste: 212 membri fondatori, ordinari, corespondenţi şi onorari, luaţi la un loc, şi un capital
de 5.600 fl. în 186186. Ca termen de comparaţie menţionǎm faptul cǎ în 1859 la înfiinţarea sa
societatea maghiarǎ „Erdélyi Muzeum” porneşte cu un capital de 180.850 fl., cu o foarte
bogatǎ bibliotecǎ, mari colecţii de antichitǎţi, de tablouri, de monede, de minerale etc87. Acest
avantaj al începutului, pe care atitudinea diferenţiatǎ a statului maghiar de dupǎ 1867 nu face
decât sǎ-l accentueze, va fi foarte greu de depǎşit. Cu toate acestea încǎ din 1862, când Astra
se lanseazǎ spectaculos cu o mare expoziţie la Braşov, când la adunarea sa generalǎ vin circa
800 de intelectuali din toate pǎrţile Transilvaniei precum şi personalitǎţi din România,
numǎrul membrilor societǎţii se ridicǎ dintr-odatǎ la 745, iar fondul sǎu la 20.000 fl., cu un
venit de 2.800 fl.88 „Însǎ, exclamǎ Bariţiu, care din lipsele nenumǎrate ale naţiunii puteai sǎ le
acoperi cu aceastǎ sumuşoarǎ”. S-au acordat câteva premii literare, mici ajutoare pentru
gimnaziile româneşti, pentru bibliotecǎ, iar cea mai mare parte s-a alocat ca burse pentru
studenţi. „Dar, încheie acelaşi secretar general al Astrei, câţi studenţi se puteau ajuta din 1.600
fl.? 16 cu câte 100 fl., 32 cu câte 50 fl., când alti 300 tineri aşteptau şi ei ca puii de pasǎre”89.
Sunt totuşi anii în care se pun pe picioare primele secţii ştiinţifice ale Astrei, cea filologicǎ,
cea istoricǎ, cea de ştiinţe naturale şi se pregǎteşte apariţia revistei sale proprii „Transilvania”.
Tot atât de semnificative pentru nevoia de culturǎ a unei societǎţi care iese din inerţie,
începe sǎ se articuleze, sunt: „Reuniunea pentru sprijinirea studenţilor jurişti români” (1861)
cu filiale locale, „Reuniunea pentru sprijinirea ziariştilor români” (1861), societǎţile literare
ale elevilor români de la gimnaziile din Cluj (1861), Beiuş (1862), Blaj (1864), Sibiu (1865),
Arad (1867), Braşov (1868), Caransebeş, Gherla, Baia-Mare (1869), fiecare cu biblioteca,
publicaţia, micul sǎu fond bǎnesc.
În sfârşit, guvernarea liberalǎ se particularizeazǎ şi printr-o anumitǎ concentrare a
resurselor materiale ale naţiunii, prin constituirea unor fonduri şi fundaţiuni bǎneşti cu rosturi
mai largi, şcolare, culturale, bisericeşti. Sunt anii în care se pun bazele fondului mare al
Astrei, fondului Academiei juridice române, fondul Gazetei Transilvaniei, marilor fundaţiuni
bǎneşti ale fostului regiment nǎsǎudean, fundaţia Gojdu, marelui fond lǎsat de Şuluţiu, în
1867 la moartea sa, pentru întemeierea unei universitǎţi româneşti90, anii în care zeci de sate
îşi alcǎtuiesc fundaţii şcolare proprii, când paginile ziarelor abundǎ de liste de subscripţii,
când pretutindeni se înfiinţeazǎ comitete pentru adunarea ofertelor, se instituie legate
testamentare, se fac donaţii.
Dar în afara tuturor acestor diverse împliniri, anii liberalismului, etapǎ decisivǎ în
definirea programului politic al românilor transilvǎneni, a avut consecinţe adânci şi durabile
pe planul conştiinţei şi sentimentului naţional, a lǎsat amintiri pe care, dupǎ un sfert de veac
de dualism, memorandiştii le vor evoca cu o mare mândrie.

NOTE

1. Simion Retegan, Conştiinţǎ şi acţiune naţionalǎ în satul românesc din Transilvania la

mijlocul secolului al XIX-lea (1860-1867), Cluj, 1983.

2. „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român” şi „Concordia”; „Amicul şcoalei” şi „Organul

pedagogic”; „Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, „Aurora românǎ”, „Umoristul” şi
„Speranţa”.

3. George Bariţiu, Foile publice româneşti, în: „Gazeta Transilvaniei” XXVIII (1865), nr.
49-51 ( În continuare: G.T.).

4. Keleti Károly, Magyarország nemzetiségei statisztikai szempontból, [Naţionalitǎţile

Ungariei din punct de vedere statistic], în: „Statisztikai és nemzetgazdasági köklemenyek”,
VIII, Pest, 1871, 19.

5. Ürmössy Lajos, Tizenhét év Erdély történetéböl [Şaptesprezece ani din istoria

Transilvaniei], Temesvár, 1894, 177.

6. V.L. Pop cǎtre Iacob Mureşan, 19 I - 17 II 1861 în: „Transilvania”, LIX (1928), 3, 204.
7. „Concordia”, II (1862), din 27 I, 26.

8. G.T., XXIII (1860) din 12 XI, 210.

9. Idem, din 8 XI, 206-207.

10. BAR, Bucureşti, Mss. rom. 973, 20-21; „Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, XXIII
(1860) din 6 XII, 355 (În continuare: „Foaie...”).

11. „Revista Carpaţilor”, II (1861), din 15 I, 85-100; „Foaie...”, XXIV (1861), 1-2.

12. Petiţiunea românilor bǎnǎţeni aşternutǎ Majestǎţei Sale c.r. apostol, la 18 decembrie
1860, Braşov, 1860; „Naţionalul” IV (1861) din 23 III.

13. Timotei Cipariu, Corespondenţǎ primitǎ, Ediţie: Liviu Botezan, Ioana Botezan şi Ileana
Cuibus, Edit. Acad. Rom., Bucureşti, 1992, 507.

14. Die Petition der Romanen Siebenbürgens, überreicht Sr. Kais. Kön. Apostol.
Majestat in der Audienz am 10. Dezember 1860, Wien 1860; „Foaie...”, XXIII (1860) nr.
49-50.

15. Axente Sever cǎtre George Bariţiu, în 9, 11, 20, 23 XII 1860, BAR, Bucureşti, Mss. rom.
992, 285-296; Sever A., Ein brüderlich ernstes Wort an den „Pesti Napló” und die
Gleichgesinnten in Ungarlande, Wien, 1860.

16. Memoriul din 17 XII 1860 în „Foaie...”, XXV (1862), 94-112, 131, 233.

17. G.T., XXIV (1861) din 24 III.

18. Circularul lui Şuluţiu, din 2 XII 1860 în „Foaie...”, XXIII (1860), p.384; Circularul lui
Şaguna, din 2 XII 1860, Idem, p. 386.

19. I. Pervain, I. Chindriş, Corespondenţa lui Alexandru Papiu Ilarian, II, Cluj, 1972, 201.

20. Protocolul şedinţelor conferinţei naţionale române ţinute din 1/13 pânǎ 4/16 ianuarie
1861 la Sabiu, Braşov, 1861; „Foaie...”, XXIV (1861).

21. Idem, 48-54.

22. „Kolozsvári Közlöny”, ... (1861) din ...... (p. 94).

23. G.T., XXIII (1860), din 26 X.

24. Idem, XXIV (1861), din 15 II.

25. Arh. Naţ. Bp., D-228, 1861-127 (În continuare O.L...).

26. Die Karlsburger Konferenz am 11. und 12. Februar 1861. Protokoll und Reden. I-II,
Hermannstadt, 1861.

27. Schmith Conrad, Antrag für die Organisation des siebenbürgischen Landtags,
Hermannstadt, 1861.

28. „Telegraful român”, IX (1861) din 23 II, 9 III; „Foaie...”, XXIV, (1861) din 15 II - 1 III.

29. Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848-1867, V/1, Wien, f.a., 164 (În
continuare: Die protokolle...).

30. Sándor József, Okmánytár Erdély legujalb jogtörténelméhez [Documente privind

istoria contemporanǎ a Transilvaniei], Koloszvár, 1865, 123-125.

31. G.T., XXIV (1861) din 5 IV.

32. Cluj la: 17 IV şi 23 V (Arh. St. Arad, F. com. supr. 1861-774; G.T. 1861, nr. 31 şi 41);
Târnǎveni la: 23 IV („Foaie...” 1861, nr. 19); Dumbrǎveni la: 25 IV („Foaie...” 1861, nr. 23);
Deva la: 27 IV (O.L. 0-228, 1862-543; „Telegraful român” 1861, nr. 18); Aiud la: 26 IV, 28
V, 27 VI, 30 VII, 9 IX, 16 IX, 17 X („Foaie...” 1861, nr. 28, 35, 45; O.L. 0-228, 1861-348;
G.T. 1861, nr. 61; T.V. Pǎcǎţianu, Cartea de aur, II, 501); Turda la: 15 V, 26VI („Foaie...”
1861, nr. 19-20; G.T. 1861, nr. 55).

33. Keith Hitchins, Liviu Maior, Corespondenţa lui Ioan Raţiu cu George Bariţ, 45-48, 51-
68; BAR, Mss. rom. 973, f. 127-30, 248; Idem, Mss. rom. 985, f. 35-6.

34. „Korunk”, 1861 din 9 VIII.

35. O.L. D-229, 1861-2821.

36. Arh. St. Alba Iulia, F. Of. cott.: 1861-1318, 1354, 1461, 1542, 1559, 1574, 2602, 2617,
3259, 3260, 3483, 4320; O.L., F-263: 1861-219, 388, 419, 420, 439, 468, 470, 480, 577, 656,
1721, 1786, 2008, 2523, 2585, 2602, 2617, 2712, 2775; Idem, D-228: 1861-229, 235, 241,
244, 245, 251, 281, 295, 581; Idem, D-229: 1861, 2316, 2821, 3482.

37. O.L.. D-228, 1861-241.

38. Idem, F-262, 1861-680, 1721, 1786, 2008.

39. „Foaie...” 1861, nr. 15, 16, 19, 23, 25; „Telegraful român” 1861, nr. 51, 26; „Kolozsvári
Közlöny”, 1861, 467-470.

40. BAR, Mss. rom. 1013, f. 79-90.

41. Die Protokolle, V/2, 320-326; 360-366.

42. Sammlung der Wichtigeren Staatsakten Österreich, Ungarn und Siebenbürgen

betreffend, Welche seit dem Manifest vom 20. Oktober 1860 bis zur Einberufung des
siebenbürgischen Landteges erschienen sind, I, Hermannstadt, 1861, 173-4 (În continuare:
Sammlung...).

43. Pǎcǎţianu, II (1902), 566-571; Coriolan Suciu, Corespondenţa Ioan Maniu - Simion
Bǎrnuţiu, Blaj, 1929, 262-263, 357-360.

44. Pǎcǎţianu, II (1902), 675-685.

45. Sándor József, o.c., 165-184.

46. George Bariţiu, Pǎrţi alese din Istoria Transilvaniei pe douǎ sute de ani în urmǎ, III,
Sibiu, 1891, 518-19.

47. O.L. F-263, 1862-6556.

48. Stefan Malfer, Der gescheiterte Ausgleichversuch von 1863 în: „Österreichische
osthefte”, XXXII (1990), 3, 405-427.

49. Gerald Stourzh, Die Gleichserechtigung der Nationalitaten in der Verfassung und
Verwaltung Österreichs 1848-1918, Wien, 1985, 50.

50. Protocolul congresului naţiunei române din Ardeal ce s-au ţinut în Sabiu la 20/8
prier 1863, Sabiu, 1863.

51. Sammlung... 82-3; Regulamentul provizoriu de funcţionare, idem 83-102.

52. O.L., D-228: 1862-206, 297, 309, 414, 615, 620; 1863-162.

53. Rolf Kutschera, Laudtag und Gubernium in Siebenbürgen 1688-1869, 1985, 117-140.

54. O.L., F-266, 1863-213, 214.

55. Dintre cazurile de acest gen, foarte numeroase în comitate, citǎm urmǎtoarele: în
circumscripţia I, cott. Alba de Jos, voturile pentru Axente Sever au fost împǎrţite în 7 pǎrţi,
dupǎ felul diferit în care alegǎtorii, români şi maghiari, i-au pronunţat numele: Axente din
Balgrad, Axente Sever, Arsintia, Axenta, domnul de la Bǎlgrad, Arszénta Fehérvári, Juon
Fehérvári; în circumscripţia Teiuş a aceluiaşi comitat voturile pentru consilierul şcolar Ioan
Maior au fost înregistrate în 46 de forme deosebite; în circumscripţia Câmpia (cott. Turda)
voturile canonicului Ilie Vlasa au fost împǎrţite în douǎ pǎrţi: Ilie Vlasa şi „Ilie Vlasa
canonicul”, fiind astfel necesarǎ repetarea alegerilor. O.L. F-135, 1863/4-131.

56. G.T., XXVI (1863), din 19 VI.

57. Memoriul deputaţilor şi regaliştilor maghiari din 22 VII adresat Împǎratului în: Sándor
Jozsef, o. c. 316-17.

58. Friederich Teutsch, Geschichte der siebenbürger Sachsen, III, Hermannstadt, 1910, 418.

59. Hans-Hof und Staatsarchiv, Kabinettsarchiv, Nachlass Reichenetein, Kartons: 1a, 1b, 5.

60. Beilage zum verifizierten Protokolle der Sitzung der Sachsischen Nations Universitat
vom 29. Marz 1862, Hermannstadt, 1862, 1-15.

61. Potrivit proiectului pregǎtit la Sibiu, în toamna anului 1861 al celor 4 teritorii naţionale,
cel românesc urma sǎ cuprindǎ 12 cercuri cu o populaţie de 764.516 locuitori, din care
655.954 români, ceea ce însemna circa jumǎtate din totalul populaţiei româneşti de 1.227.276
suflete în 1855, restul urmând sǎ intre în celelalte teritorii, cf. G.T. XXIV (1862) din 27 I.

62. Cele 11 jurisdicţii ale Pǎmântului Crǎiesc numǎrau, potrivit recensǎmântului din 1869/70:
188.515 români, 158.064 saşi, 38.259 maghiari; românii deţineau majoritatea în scaunele:
Orǎştie, Miercurea, Sebeş, Sibiu, Nocrich şi în districtul Braşov; saşii deţineau majoritatea în
scaunele: Rupea, Mediaş, Cincu Mare, Sighişoara şi în districtul Bistriţa cf. Keleti Károly, o.c.
19.

63. Akten und Verhandlungen des siebenbürgischen 1863/64 Landtages [Hermannstadt,

1863], 145-146 (În continuare: Akten...).

64. Idem, 259-263.

65. Die Protokolle... V/6, XXXVI.

66. Akten... 151-155.

67. Idem, 323.

68. O.L. D-228, 1865-967.

69. Prezenatrea cea mai largǎ a dezbaterilor consiliilor ministeriale din 27 şi 29 VIII 1865
privind Transilvania, dezbateri care n-au fost încǎ publicate, în: Josef Redlich, Das
Österreichiche Staats und Reichsproblem, II, Leipzig, 410-420.

70. Pǎcǎţianu, o.c., III (1905), 770-71; Sándor József, o.c. 339-342.

71. András Gerö, Die Rolle Siebenbürgens und der Nationalitaten gelegentlich der
Wahlen vom Jahre 1869 und in der allegemeinen Debatte über das Waffrecht im Jahre
1872, în: Waffrecht „Annales Universitatis Scientiarium Budapestiensis de Rolando Eötvös
nominatae”, Historica, XXI (1981) 138.

72. O.L. D-228, 1863-162.

73. András Gerö, o.c., 138; potrivit celor mai recente aprecieri maghiare din 1.616.574 jug,
pǎmânt cultivabil al Transilvaniei, în 1854 circa 80% se gǎsea în mâinile ţǎranilor români cf.
Erdély története (Istoria Transilvaniei) III, sub red. Szász Zoltan, Budapest, 1988, 1457.

74. András Gerö, o.c., 138.

75. O.L. F-263, 1863-4917.

76. Protocolul şi cartea de documente a dietei Marelui Principat Transilvania, din 19

noiembrie 1865, Cluş, 1865.

77. Pǎcǎţianu, o.c., IV (1905), 845-50.

78. Idem, 850-53.

79. „Foaie...” 1861, nr. 23; O.L. F-263, 1863-4501; Arh. St. Cluj; F. Ep. Gherla, 1863-538.

80. S. Polverejan, Contribuţii statistice privind şcolile româneşti din Transilvania în a

doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, în „Cumidava” II (1986), p. 181-206.
81. A valás és közoktatásügyi m. kir. miniszternek az országgyülés elé terjesztett
jelentése nép iskolai közoktatás állapotáról 1870-ben [Raportul Ministerului maghiar
regesc al cultelor şi instrucţiunii publice, înaintat parlamentului, privind situaţia şcolilor
elementare în 1870], Buda, 1870, 330.

82. Magyar statisztikai évkönyv, Uj folyam, VIII (1900), 334.

83. Simion Retegan, Sate şi şcoli româneşti din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-
lea (1867-1875), Cluj, 1994.

84. Statistisches Jahrbuch der österreichischen Monarchie für das Jahr 1865, Wien,
1867, 356-7. Menţionǎm cǎ nu sunt cuprinse în aceastǎ statisticǎ cele 6 gimnazii reformate din
Transilvania.

85. Acte privitoare la urzirea şi înfienţiarea Asociaţiunii pentru literatura românǎ şi

cultura poporului român, Sabiu, 1862.

86. George Bariţiu, Cincisprezece ani din activitatea Asociaţiunei transilvane pentru
literatura românǎ şi cultura poporului român în: „Transilvania” XXI (1888), nr. 17-19,
158.

87. Szabó T. Attila, Az Erdély Muzeum-egyesület története és feladatai [Istoria şi misiunea

societǎţii Muzeului ardelean], Kolozsvár, 1942, 28.

88. George Bariţiu, o.c., 1888, 158.

89. Ibidem.

90. Fundaţiunea fericitului Alesandru Sterca Şuluţiu, Blaj, 1870.

 Capitolul I

SOCIETATEA UMANĂ DIN TERITORIUL

INTRACARPATIC ÎN EPOCA VECHE

Dr. Ioan Glodariu

1. Începuturile şi culegătorii
2. Cultivatorii
3. Indoeuropenii
4. Tracii
5. Dacii Limba dacilor. A doua epocă a fierului pe teritoriul Daciei. Emisiunea monedelor. Istoria
politică din secolul II î.e.n. până la sfârşitul secolului I e.n. Vecinii. Hotarele Daciei. Statul
dac în timpul lui Burebista. Civilizaţia dacilor în a doua etapă a epocii La Tène (150 î.e.n.-106
e.n.). Structura socială a Daciei. Viaţa spirituală. Scrisul şi cunoştinţele ştiinţifice. Statul dac
în timpul lui Diurpaneus-Decebal. Războaiele dacoromane de la sfârşitul sec.I e.n. şi de la
începutul sec.II e.n.
 1. ÎNCEPUTURILE ŞI CULEGĂTORII

La începutul pleistocenului se definitivează consolidarea lanţului muntos al Carpaţilor

care a segmentat marele bazin de apă terţiar în enormele lacuri panonic şi transilvănean,
retrase treptat, odată cu creionarea celor trei trepte de relief: munţi, dealuri, câmpii. Clima este
aceea caracteristică a epocii glaciaţiunilor, când climatul rece alterna cu cel moderat.
După descoperirile de unelte făcute la Bugiuleşti şi în regiunea dintre râurile Olt şi
Argeş (toate în vestul Munteniei), primele analoge cu acelea de la Seneze (Franţa), databile pe
la 2.000.000-1.800.000, şi de la Vertessölös (în Ungaria), unde s-au găsit resturi de
pitecantrop asociate cu unelte aparţinând culturii de prund, teritoriul Transilvaniei poate fi
inclus în aria de evoluţie a speciei umane, în aşa-numitul protopaleolitic.
Cele mai vechi descoperiri de unelte de pe teritoriul transilvănean (Ocna Sibiului şi
Iosăşel) aparţin paleoliticului inferior şi pot fi datate înainte de 600.000. Paleoliticul în
general acoperă integral epoca glaciaţiunilor (1.200.000-15.000).
În epoca următoare, în paleoliticul mijlociu (120.000-40/35.000) descoperirile din
spaţiul transilvănean aparţin faciesurilor Europei Centrale şi Europei Răsăritene a culturii
musteriane. Au fost locuite atât peşterile, de felul celor de la Bordul Mare - datat cu
C14 37.850+1200
-2400 B.C., - Nandru, Gura Cheii, cât şi locurile deschise, ca la Boineşti - Bixad,

Remetea, Iosăşel şi Ocna Sibiului.

La sfârşitul pleistocenului superior în paleoliticul superior (40/35.000 - 18/15.000) se
constată diferenţierea zonală a culturilor, în Transilvania fiind prezente atât cultura
aurignaciană (la Ohaba Ponor, Cioclovina, Gura Cheii, Peştera-Moeciu, toate în peşteri, şi la
Boineşti, Remetea, Călineşti, Cremenea, Tincova, în aer liber), cât şi cultura gravettiană
orientală (Remetea, Boineşti, Gura Cheii, Tincova, Coşava). În a doua fază a acestor culturi
este manifestă tendinţa de microlitizare a uneltelor.
Materia primă pentru arme şi pentru unelte este de provenienţă locală: cuarţuri,
silexuri, mai târziu obsidiana şi osul. Locuirile comunităţilor omeneşti sunt în general de
scurtă durată, caracteristică fiind pendularea după hrană câtă vreme omul trăia din ceea ce-i
oferea natura, prin vânat şi cules.
Resturi osteologice umane s-au descoperit doar în peştera de la Cioclovina (o calotă
craniană cu trăsături neanderthaloide apropiate de tipul Cro-Magnon), iar în peştera Ciurului
Mare amprentele picioarelor unui bărbat, a unei femei şi a unui copil (cu caractere cro-
magnoide şi unele neanderthaloide). Tot paleoliticului superior îi aparţine pictura rupestră din
peştera Cuciulat (pe care se disting un cal şi o felină) aflată în apropierea a două aşezări
gravettiene.
În epipaleolitic-mezolitic, care se întinde pe durata tardiglaciarului (15.000-10.000
î.e.n.) şi la începutul halocenului (de la 10.000 î.e.n. încoace), încălzirea treptată a climei până
la cea de astăzi a determinat retragerea spre nord a vânatului mare, pe loc rămânând doar cel
mijlociu (bovine, calul, mistreţul, cerbul etc.). Ca urmare, grupurile omeneşti se divizează,
fenomen manifestat în civilizaţia materială prin apariţia faciesurilor locale, microlitizarea
uneltelor şi folosirea pe scară mare a arcului şi a săgeţii. Comunităţile omeneşti sunt atât ale
epipaleoliticilor cu civilizaţia gravettiană târzie ca în Banat, cât şi ale mezoliticilor veniţi
divizaţi în mai multe grupuri: cu civilizaţie tardenosiană din Europa Centrală în Crişana şi în
zona intracarpatică (la Ciumeşti şi Constanda-Lădăuţi) şi aziliană (din peştera Hoţilor de la
Băile Herculane) încadrată în civilizaţia tardigravettiană de aspect romano-aziliană venită
dinspre Italia spre Dunăre, semnalat la Porţile de Fier (la Dubova - datată cu C14 10.650 ±120
şi 8175 ±200 B.C.), căreia îi aparţine şi cultura Schela Cladovei (tot la Dubova şi la
Ogradena), unde abundă uneltele de os. Mormintele acestei culturi, cu schelete chircite sau
întinse, uneori duble, presărate cu ocru roşu, dovedesc evoluţia credinţelor religioase şi
existenţa distincţiei clare între viaţă şi moarte. Mediile de vârstă pentru bărbaţi sunt între 40-
44 şi 55-59 ani, pentru femei de 30-39 ani, iar speranţa de viaţă 27,8 ani, toate cifre foarte
ridicate pentru acea epocă. Dar în aria aceleiaşi culturi s-au constatat mortalitatea infantilă
ridicată şi chiar practicarea infanticidului.

2. CULTIVATORII

Neoliticul (6500-2700 î.e.n.) este aceea epocă din istoria umanităţii când s-au petrecut
cele mai mari schimbări structurale ale modului de viaţă, când s-a trecut de la faza de
culegători, de la omul prădalnic al naturii, la faza de cultivatori, la omul capabil să-şi asigure
cele necesare subzistenţei prin propria muncă făcută în acest scop, prin cultura pământului şi
prin domesticirea şi creşterea animalelor, încât cu dreptate se vorbeşte despre revoluţia
neolitică, revoluţie în mentalitatea omului, implicit în activitatea sa. Pe teritoriul
Transilvaniei, ca de altminteri în întregul sud-estul şi parţial centrul Europei-pentru a rămâne
la o zonă restrânsă-trecerea la neolitic este un fenomen de aculturaţie, noul mod de viaţă fiind
adus de populaţii nou venite din Asia Mică prin sudul Peninsulei Balcanice, care i-au asimilat
pe aborigenii epipaleolitici şi mezolitici.
Relieful era cel de astăzi, adică fără intervenţiile antropogene ulterioare cunoscute. Pe
durata neoliticului s-a constatat existenţa unui optim climatic între 7000-5000 î.e.n., după care
a urmat o climă caldă şi umedă până pe la 3000-2800 î.e.n., urmată de climă caldă şi uscată.
Această evoluţie a climei şi-a pus amprenta pe dezvoltarea societăţii umane încă dependentă
de natură. În faună predomină bovinele şi ovi-caprinele, cele din urmă cu originea în Asia
Mică, apoi bovinele de talie mai mică, ovi-caprinele, suinele, domesticirea calului şi de pe la
începutul mileniului al III-lea ovinele cu talia mare în echilibru cu bovinele şi bineînţeles
calul.
Epoca neolitică, a pietrei noi, în funcţie de aspectul civilizaţiei materiale, a fost
împărţită în trei perioade: timpurie (6500-4800 î.e.n.), când ariile culturale sunt foarte întinse,
dezvoltată (4800-3500 î.e.n.) caracterizată prin restrângerea ariilor civilizaţiilor, şi eneolitică
(3500-2700 î.e.n.)1 când ariile culturale se extind din nou, dar fără a ajunge la întinderile din
perioada timpurie.
La unelte se constată perpetuarea microlitelor, dar mai ales utilizarea noilor tehnici,
şlefuirea şi perforarea, care le-a sporit considerabil randamentul, folosirea mai accentuată a
cornului şi a osului mai ales pentru confecţionarea săpăligilor, chiar a brăzdarelor de plug,
apariţia şi dezvoltarea uimitoare a olăritului şi utilizarea cuprului, mai întâi nativ, poate apoi a
celui din minereuri, şi a aurului. Practicarea agriculturii, cultivarea grâului, a orzului, a
meiului (plante aduse în teritoriile noastre) au determinat accentuarea stabilităţii comunităţilor
chiar dacă pendulările nu au dispărut din pricina necesităţii schimbării periodice a terenurilor
cultivate epuizate. Se dezvoltă creşterea animalelor şi domesticirea lor (în afară de bovine şi
mistreţ) şi apar şi se dezvoltă meşteşugurile: prelucrarea pietrei, a cuprului şi a aurului, ca şi
cele casnice, torsul şi ţesutul. În olărit se produceau două categorii de ceramică, de uz comun
şi fină, arsă oxidant şi inoxidant, în cuptoare simple sau cu reverberaţie, ornamentată prin
incizie, excizie, imprimare şi pictată cu motive geometrice şi spiralo-meandrice, alergătoare
sau în cadre, dispuse pe toată sau aproape toată suprafaţa vasului sau tectonic, în registre,
unele adevărate capodopere. Fiinţează chiar centre de producţie ca în ariile civilizaţiilor
Petreşti şi Ariuşd-Cucuteni. Tot în această epocă se înfiripă şi se dezvoltă schimbul între
comunităţi omeneşti, din comunitate în comunitate, până la mari distanţe.
Locuinţele sunt fie în mare parte sau parţial săpate în pământ, fie de suprafaţă, unele
cu platforme, altele pe piloni, adesea foarte mari (15 x 10 m), cu două - trei încăperi, cu
acoperişul în două ape, cu deschizături pentru ferestre şi intrări, chiar portale decorate.
Aşezările s-au fondat pe cursul apelor, uneori cu locuinţele răsfirate, dar mai ales compacte,
cu construcţiile în şiruri, cu o „piaţă” unde domină o clădire de mari dimensiuni, adesea de
lungă durată câtă vreme încă din neoliticul dezvoltat apar aşezările de tip tell, adică cu straturi
succesive de construcţii care au dus la înălţarea, creşterea pe verticală a aşezării. Nu lipsesc
nici acelea fondate pe forme de relief dominante şi tot din neoliticul dezvoltat se cunoaşte cel
mai vechi şanţ de apărare de pe teritoriul României.
În viaţa socială este sigură descendenţa matriliniară dar nu se poate susţine existenţa
matriarhatului, la fel cum sunt certe existenţa proprietăţii private şi a diferenţierii sociale.
Cultura spirituală este dominată de credinţele religioase, de practici magico-religioase,
preponderent fiind cultul fecundităţii şi fertilităţii personificat în statuete feminine (950 la mie
din totalul statuetelor). Alături apare adesea acolitul mascul, simbol al cultului virilităţii
reprezentat mai ales de statuetele de cornute, dar se practica şi cultul soarelui şi al morţilor. Se
cunosc chiar adevărate sanctuare, cum este de pildă acela de la Parţa, în interiorul căruia, între
altele, se afla masa-altar cu busturile divinităţii feminine împreună cu acolitul său cornut.
Primii neolitici ajunşi pe teritoriul Transilvaniei sunt purtătorii culturii Gura Baciului-
Cârcea, care se remarcă, între altele, prin ceramica pictată şi prin capetele umane sumar
cioplite, descoperite în prima aşezare eponimă, cu analogii la Lepenski Vir, la sud de Dunăre.
Neoliticii timpurii au fost de talie mică-mijlocie, dolico sau mezocefali, mediteranoizi cu
caractere protoeuropoide accentuate. Ei au fost urmaţi de creatorii culturii Starcevo-Criş,
răspândită din Grecia până în vestul Ucrainei, cu ceramică pictată cu alb, roşu, negru şi cu
pintadere cu analogii în Orientul Apropiat şi în Thesalia. Atât unii, cât şi ceilalţi aparţin
neoliticului timpuriu, adică sunt cei care au neolitizat teritoriile unde au ajuns.
În neoliticul dezvoltat se accentuează sedentarismul şi începe prelucrarea cuprului
folosit la început pentru unelte mici şi podoabe. Comunităţile de pe teritoriul transilvănean
sunt purtătorii culturilor Vinča-Turdaş (în aria ei, la Tărtăria s-au descoperit celebrele tăbliţe
de lut, dar care sunt mai târzii), de origine sud-balcanică, Tisa, a Ceramicii liniare (răspândită
din Franţa până la Bug) şi Precucuteni.
Eneoliticul aduce înmulţirea uneltelor de cupru (topoare-daltă, topoare-ciocan),
apariţia cuptoarelor cu reverberaţie şi este reprezentat de purtătorii culturilor Petreşti (în
centrul şi parţial vestul Transilvaniei, cu ceramică pictată), Ariuşd-Cucuteni-Tripolie (cu
locuinţe în şiruri, cu ceramică pictată în aceleaşi culori, alb, roşu, negru), Româneşti-
Tiszapolgár (în Crişana, Banat, interiorul arcului carpatic), Gorneşti-Bodrogkerestur (în
Banat) şi grupul Decea Mureşului (cu originea în stepele nord-pontice).

3. INDOEUROPENII

În perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului (2700-sfârşitul mileniului

III î.e.n.) - numită aşa din pricina absenţei totale a produselor de bronz şi chiar a decăderii
metalurgiei cuprului - pătrund masiv în teritoriul transilvănean populaţii din nordul Mării
Negre, înrudite cu purtătorii culturii Decea Mureşului, se întăreşte ginta patriarhală, creşte
rolul familiei pereche, iar pe plan spiritual cultul uranian, în speţă a soarelui, cu începuturi în
neolitic, care devine acum preponderent. Din punct de vedere antropologic se constată
apartenenţa la fondul protoeuropean. În economie, ca urmare a noilor veniţi, ca şi din pricina
accentuării climatului stepic, sporeşte ponderea creşterii vitelor, de unde rezultă şi pendularea
comunităţilor omeneşti pe teritorii întinse.
În Transilvania apar şi se dezvoltă civilizaţiile Coţofeni (pe fond local cu aport
Cernavodă I şi III şi cu impulsuri sudice) cu aria din nordul Bulgariei până în Maramureş,
Baden, cu aria din Austria până în Transilvania, Kostolac, sporadic în Banat şi Vučedol, în
Banat şi vestul Crişanei, ambele intruse dinspre fosta Iugoslavie. Se practică inhumaţia dar
apare pentru prima oară incineraţia, indiciul unor profunde schimbări în viaţa spirituală,
implicit în conceperea morţii.
Pe durata acestei perioade în Transilvania - şi în teritoriile învecinate - s-a petrecut
unul dintre cele mai importante procese: pătrunderea masivă a indoeuropenilor şi asimilarea -
ultima din preistoria României - de către aceştia a populaţiilor eneolitice. Ei sunt strămoşii
popoarelor care se vor cristaliza mai târziu, ai tracilor, ilirilor şi grecilor, pentru a rămâne doar
la zona carpato-balcanică, creatorii civilizaţiilor din epoca bronzului şi din epoca fierului.
Începutul epocii bronzului (circa 2000-1150 î.e.n., cu trei faze: timpurie 2000-1500,
mijlocie 1500-1300 şi târzie 1300-1150 î.e.n.)2, a fost stabilit în jurul anului 2000 î.e.n., în
funcţie de apariţia primelor produse din noul metal, de fapt aliajul obţinut din cupru cu
cositorul, antimoniul sau arsenicul. Civilizaţiile epocii s-au format pe fondul local cu aporturi
sudice, răsăritene şi vestice, dar originea bronzului din Europa Centrală este improbabilă
pentru că primele piese din Transilvania conţin arseniu, ceea ce trimite spre aria est
mediteraneană. În schimb, avântul metalurgiei bronzului a avut ca suport mai ales legăturile în
primul rând cu Boemia, de unde se aducea cositorul care lipseşte în teritoriile transilvane.
Obţinerea noului metal presupune avansate cunoştinţe tehnologice, de dozare a adaosului la
cupru în funcţie de duritatea dorită a aliajului (în general până la 10% cositor), turnarea în
tipare şi folosind procedeul cerii pierdute, chiar gravura, mai ales „au repousse” la plăci şi foi.
Bogăţia în cupru a Transilvaniei a transformat-o în unul dintre cele mai mari centre
metalurgice ale Europei. După ultima statistică, piesele de bronz descoperite se ridică la circa
25.000 din care 2000 aparţin bronzului timpuriu şi mijlociu, 4000 bronzului târziu, vreo 1400
Hallstatt-ului B şi C, iar restul de aproape 18.000 Hallstatt-ului A, adică din perioada de
trecere de la epoca bronzului la prima epocă a fierului. Tocmai atari constatări au dus la
„crearea” acestei perioade de trecere în pofida apariţiei tot atunci a primelor obiecte de fier. S-
au produs topoare de diferite tipuri, inclusiv de luptă cu disc sau cu disc şi spin, săbii, securi,
brăţări, apărătoare de braţ, fibule (inclusiv cele de tip passementerie, adevărate virtuozităţi de
meşteşug şi artă), căldăruşe etc. Gama produselor se diversifică în bronzul mijlociu de când
fiinţează mari ateliere şi se înmulţesc depozitele de obiecte de bronz (inventare de ateliere,
averi comunitare, ale unor şefi, unele chiar rituale).
Se dezvoltă, de asemenea, prelucrarea aurului obţinut prin spălarea nisipului aurifer
din puzderia de râuri locale cu astfel de bogăţie; din el se produc vase (ca în Bihor, la Biia),
brăţări (cele de la Târgu- Mureş au protome de bovine şi corpul cu perle în relief), discuri-
falere, arme (mai ales topoare, însemne ale puterii, unele ornamentate), descoperite izolat sau
în tezaure ca la Ţufalău, Sarasău, Şmig, Grăniceri, Pecica, Vărşand, Săcuieni, Sacoşu Mare,
Firiteaz, Sântana, majoritatea în ariile civilizaţiilor Sighişoara-Wietenberg şi Otomani.
Dar principalele îndeletniciri au rămas agricultura şi creşterea vitelor aflate în firescul
echilibru - intensitatea primei fiind demonstrată de miile de seceri descoperite - până la
sfârşitul epocii când pătrunderea unor populaţii din est şi schimbările climatice au determinat
o creştere a ponderii economiei pastorale.
Legăturile de schimb se intensifică fără precedent fiind practicate pe distanţe
considerabile. Obiectele schimbului erau mai ales piesele de bronz, armele transilvane ajunse
până în zona Oderului şi Elbei de unde se aduceau cositor şi chihlimbar, dar şi ajungerea aici a
săbiilor miceniene, a psaliilor din os şi corn, ca şi a carelor cu patru roţi, care indică legături
cu sudul şi Asia Mică, la fel ca şi revenirea spectaculară a spiralei în ornamentare, a perlelor
de faianţă sudice sau central-europene.
Aşezările se înmulţesc corespunzător sporului demografic, sunt de lungă durată, unele
întărite, cu locuinţe pretenţioase şi cu arme multe în ele. Ne aflăm în plină epocă „eroică”,
analogă celei din Grecia, cu numeroase conflicte.
Organizarea socială era de tip patriarhal, când se constituie marile uniuni de triburi.
Este epoca democraţiei militare şi a sensibilelor diferenţe de avere ilustrate de locuinţe, de
inventarul lor şi al mormintelor, de tezaure, uneori de marile averi de familie.
 Viaţa spirituală este dominată de neta predominare a cultului uranian, al soarelui şi al
altor astre, pentru care s-au construit sanctuare de felul celui de la Sălacea din aria civilizaţiei
Otomani. În credinţe se consolidează schimbările petrecute dinainte, materializate în
răspândirea incineraţiei, fără să dispară însă inhumaţia. Şi cu toate că nu dispunem de ştiri
literare, dat fiind aportul de populaţie din aceste zone către sudul Peninsulei Balcanice, care
indică un stadiu apropiat de dezvoltare, sunt de presupus existenţa legendelor, perpetuate şi
amplificate generaţie de generaţie, ce cântau fapte de vitejie, eroi fictivi şi reali. La fel se
poate presupune umanizarea în manifestări a zeităţilor chiar dacă ele nu au fost eternizate prin
produse de artă majoră sau de toreutică. În această privinţă nu este exclusă funcţionarea unei
interdicţii de materializare, de „cioplire a chipului” divinităţilor, cum s-a întâmplat şi la alte
popoare în epoci diferite. Tot pe durata epocii în discuţie a continuat procesul de separare
lingvistică, încheiat către sfârşitul mileniului II, când se poate vorbi cu certitudine de
conturarea celor trei popoare din Peninsula Balcanică şi parţial din centrul Europei: tracii,
ilirii şi grecii.
Civilizaţiile bronzului timpuriu sunt Nir (răspândită şi în Ungaria şi sud-estul
Slovaciei), caracterizată prin aşezări pe dune de nisip, şi Glina III - Schneckenberg (Dealul
Melcilor de la Braşov) ale cărei începuturi sunt încă din perioada de trecere, extinsă din
Muntenia în sud-estul Transilvaniei şi Oltenia, caracterizată prin aşezări pe toate formele de
relief, prin practicarea inhumaţiei şi a incineraţiei în ciste. Ea va constitui fondul civilizaţiilor
bronzului mijlociu.
În a doua etapă a epocii bronzului paleta civilizaţiilor este mult mai bogată: Periam
(Periam-Mokrin-Pančevo), răspândită în sudul Crişanei, Banat, nord-estul Serbiei şi nord-
vestul Bulgariei, cu produse de bronz, mai ales podoabe, practicând inhumaţia; Pecica,
dezvoltată din Periam şi răspândită între Dunărea Mijlocie, Tisa şi Mureşul Inferior, cu tipare
pentru turnat arme, tezaurele de aur de la Pecica şi Rovine, şi cu inhumaţie chircită; Otomani,
dezvoltată pe fond Baden încă din bronzul timpuriu şi perpetuată până la sfârşitul epocii,
răspândită între Mureş, Munţii Apuseni şi Tisa până în Slovacia, cu aşezări fortificate şi pe
insule, cu depozite de bronzuri la Apa, Valea Chioarului în Transilvania, Haidu Samson în
Ungaria, cu săbii specifice cu mâner plin, topoare cu disc, cu practicarea inhumaţiei, apoi a
incineraţiei, cu sanctuarul de la Sălacea; Sighişoara-Wietenberg (Dealul Turcului), dezvoltată
pe fond Coţofeni în centrul şi Câmpia Transilvaniei, extinsă şi în sud-estul Transilvaniei, în
bronzul mijlociu şi târziu, cu aşezări fortificate, cu multe arme, ceramică cu motive spirale şi
meandrice, cu depozite de bronzuri, săbii de tip Boiu dar şi cu şapte săbii miceniene „de
import”, piese de podoabă şi topoare de aur (Ţufalău), cu practicarea incineraţiei şi rar a
inhumaţiei; Vatina, în vestul Banatului, pe Tisa Inferioară şi în nordul Serbiei, cu obiecte de
bronz rare; Verbicioara, în Banat, de unde s-a răspândit în Oltenia, estul Munteniei, Serbia şi
nord-vestul Bulgariei în bronzul mijlociu şi târziu, cu aşezări fortificate şi cu puţine bronzuri;
Monteoru şi Tei, ambele răspândite din exteriorul Carpaţilor în sud-estul Transilvaniei;
Suciu, răspândită în nordul Transilvaniei, Crişana, nord-estul Ungariei şi în sud-estul
Slovaciei, cu practicarea incineraţiei şi Cruceni-Belegiš, care urmează şi înlocuieşte civilizaţia
Vatina în Serbia şi vestul Banatului şi face parte din civilizaţia Complexului câmpurilor de
urne, înaintat de la Dunărea Mijlocie spre sud-est. Această înaintare a provocat mari dislocări
de populaţii în Peninsula Balcanică, soldată cu migraţia dorienilor spre sud, distrugerea
civilizaţiei miceniene şi expediţiile „Popoarelor Mării”.
În bronzul târziu, pe lângă civilizaţiile care-şi continuă existenţa, apar noi triburi de
păstori din est, purtătorii civilizaţiei Sabatinovka-Noua (cartier al Braşovului) - Coslogeni,
caracterizată prin aşezări cu aspect de cenuşare. În aria ei se află, în secolul al XIII-lea î.e.n.
depozitele de bronz de tipul Uriu-Domăneşti, care conţin şi lupe de bronz, dovadă a
prelucrării locale a metalului.

4. TRACII

Perioada de trecere spre prima epocă a fierului (1150-secolul IX î.e.n.) şi prima

epocă a fierului (secolele VIII-V î.e.n.). Fierul este metalul a cărui folosire pentru fabricarea
mai întâi a armelor, apoi a uneltelor, a dat posibilitatea neîntâlnită până atunci a dezvoltării şi
progreselor în ritm accelerat a societăţii omeneşti. Obţinerea lui implică cunoştinţe deosebite
pentru că metalul ca atare nu se găsea nici unde în stare nativă. Reducerea, adică obţinerea din
minereuri, se face după o procedură complicată şi dificilă în instalaţii speciale - cuptoarele de
redus - şi, după obţinerea aşa-zisului fier brut - de fapt a oţelului -, urmează alte operaţii, la fel
de complicate, pentru prelucrarea materiei brute şi transformarea ei în produse de largă şi
îndelungată întrebuinţare. Pe plan european începutul primei epoci a fierului (Hallstatt) se
datează după 1200, în secolul al XII-lea, iar sfârşitul ei la apariţia civilizaţiei de tip La Tene
(secolul V), caracteristică celei de a doua epoci a fierului. Dar tocmai în primele secole ale
epocii hallstattiene (XII-IX î.e.n.) se constată o dezvoltare fără precedent a metalurgiei
bronzului, perioada maximei înfloriri a ei şi totodată raritatea pieselor de fier, care se vor
înmulţi abia din secolul al VIII-lea şi se vor generaliza abia la sfârşitul primei epoci a fierului,
încât este preferabilă cel puţin pentru teritoriul României, implicit Transilvaniei, încadrarea
secolelor XII-IX în perioada de trecere spre prima epocă a fierului pentru că atunci ceramica
are deja elementele de bază ale epocii fierului. Dezvoltarea societăţii a fost însă continuă, fără
cezuri, întocmai ca şi în epocile anterioare. Civilizaţiile primei epoci a fierului s-au dezvoltat
încă din perioada de trecere având ca fond civilizaţiile de la sfârşitul epocii bronzului
(Otomani, Sighişoara-Wietenberg, Vatina, Cruceni-Belegiš, cu aporturi Noua). Sfârşitul
civilizaţiilor epocii bronzului este pus pe seama presiunii exercitate de purtătorii civilizaţiei
central europene a mormintelor tumulare, soldată cu mari bulversări în Peninsula Balcanică.
Dezvoltarea metalurgiei bronzului, după perioada de apogeu din secolele XII-XI, s-a diminuat
pentru ca să se sfârşească ca importanţă în economie la finele secolului VII, proces involutiv
paralel cu intensificarea metalurgiei fierului.
Descoperirile de bronzuri au fost grupate cronologic purtând numele depozitelor care
dau caracteristicile fiecărui secol: în secolul XII grupa Cincu-Suseni unde se încadrează şi
marile ateliere - turnătorii de la Ocna Mureş (fostă Uioara de Sus), Şpălnaca, Sibiu-Guşteriţa;
în secolul XI grupa Jupalnic-Turia (secolele când se înregistrează perioada de apogeu a
metalurgiei bronzului; se produceau centuri simple şi ornamentate, zăbale, topoare cu disc şi
spin, săbii, brăţări, seceri cu mâner şi seceri cu cârlig, cele din urmă specific ariei tracice,
apare „pasărea hallstattiană” - capul de raţă); în secolul X Moigrad-Tăuteu (vase cu ataşe
cruciforme, ceşti, vârfuri de lance, celturi cu plisc, multe brăţări); în secolul IX Sângeorgiu de
Pădure - Fizeşul Gherlei (vase cu ataşe cruciforme, ceşti şi cupe, farfurii, celturi mici, fibule-
ochelari); în secolul VIII Şomartin-Vetiş (celturi cu nervuri, celturi foarte mici, zăbale, vase
cu cap de pasăre, împreună cu obiecte de fier); în secolul VII Vinţul de Jos-Vaidei (brăţări,
coloane, topoare bipene, fibule cu nodule, topoarele cu aripioare „cimeriene” şi se înmulţesc
obiectele de fier şi la sfârşitul secolului încetează depozitele de bronzuri). Semnificativ este că
în secolele X-VIII produsele de bronz reprezintă doar 11% în raport cu cele din secolele XII-
XI şi că în secolul VIII numărul pieselor a fost de şase ori mai mic decât în secolele X-VIII.
Piesele din fier apar încă din secolele XII-XI, posibil piesele de podoabă de la Bobda,
o limbă de fier la Rozavlea, un celt de fier în necropola de la Lăpuş, zgură de fier la Suseni şi
altele la Cernatu de Sus, Porumbenii Mari şi Coldău. Apariţia metalurgiei fierului este
considerată ca fenomen local, legat de centrul metalurgic central-european, independent de
centrul hitit, nicidecum adusă de cimerieni pe seama cărora se pun topoarele cu aripioare de la
sfârşitul secolului VIII, răspândite în Caucaz, Ucraina, România, Europa Centrală. În
Transilvania unele aplice de bronz şi tezaurele de la Boarta, Firiteaz, şi Biia le sunt atribuite
tot lor.
În perioada de trecere şi la începutul primei epoci a fierului se poate vorbi de o
perioadă îndelungată de bunăstare, cu spor demografic considerabil. În viaţa spirituală
predomină cultul soarelui, ilustrat de pasărea hallstattiană purtătoare a bărcii sau carului solar,
cercuri şi roţi cu patru spiţe. Ca rit de înmormântare se practica incineraţia.
Încă din perioada din tranziţie se conturează două complexe culturale pe fondul
civilizaţiilor de la sfârşitul epocii bronzului: complexul nordic, cu ceramică canelată (Suciu-
Lăpuş) răspândit în Transilvania şi Banat, în Ungaria şi Slovacia, unde poartă numele Gáva, şi
complexul sudic cu ceramică imprimată, răspândit în sud-vestul României, Moldova şi
Dobrogea.
Din secolele X-IX apar marile aşezări fortificate hallstattiene a căror maximă
dezvoltare s-a petrecut mai ales în secolele VIII şi VII î.e.n., unele având arii de mari
dimensiuni: Sântana 78 ha, Corneşti 67,5 ha, Ciceu-Corabia 30 ha. Straturile de locuire din
interior nu sunt prea consistente, ceea ce demonstrează că ele au fost construite pentru a
adăposti populaţia dintr-o anumită zonă şi avutul ei, care consta mai ales din vite. Cum
repartiţia lor geografică este aproape uniformă, ele erau foarte probabil centrele unor mari
uniuni de triburi. Sfârşitul lor este pus pe seama pătrunderii sciţilor în Transilvania.
În prima epocă a fierului, în secolele VIII-VII î.e.n. se intensifică metalurgia fierului,
piesele produse din noul metal fiind relativ frecvente şi dispar armele de bronz, înlocuite de
cele din fier (vârfuri de lance, spade, cuţite de luptă, topoare de luptă).
În secolul VIII î.e.n. se constituie complexul de civilizaţie Basarabi care s-a dezvoltat
pe fondul existent în perioada de tranziţie şi a evoluat până spre începutul secolului VI î.e.n.,
caracterizat prin ceramică neagră cu decor canelat şi imprimat şi prin aşezări pe toate formele
de relief, unele întărite.
 În etapa finală a primei epoci a fierului (secolele VI-V î.e.n.) dezvoltarea civilizaţiei de
pe teritoriul Transilvaniei a fost influenţată favorabil de contactul cu sciţii veniţi prin pasurile
Carpaţilor Orientali şi aşezaţi aici, asimilaţi în cele din urmă de autohtoni. Cei ajunşi în
Transilvania şi mai departe până în Câmpia Tisei au venit din zona de silvostepă din Nordul
Mării Negre, iar venirea lor a determinat încetarea aşezărilor fortificate şi a depozitelor de
bronzuri, apariţia, alături de incineraţia caracteristică secolului VII, a mormintelor de
inhumaţie, specifică sciţilor, răspândirea stilului animalier în artă şi generalizarea metalurgiei
fierului.
Prezenţa lor în Transilvania este afirmată de Herodot (III, 48) când spune că râul
Maris (Mureş) izvorăşte din „ţara” agatirsylor, adăugând (IV, 104) că purtau podoabe de aur,
aveau femeile de-a valma şi că în „ce priveşte celelalte obiceiuri se apropie de traci” şi e
dovedită de descoperirile arheologice, mai ales morminte, fie izolate, fie grupate în cimitire
mici (Ciumbrud -26, Cipău - 19, Blaj - 17, Ozd -16, Aiud -14, Băiţa - 12) în care ritul
inhumaţiei este în proporţie de 97%, cu inventarul specific în care doar ceramica este de
factură locală, nescitică. Morminte de incineraţie s-au găsit în şapte puncte din Transilvania şi
doar în cimitirul de la Băiţa proporţia este în favoarea incineraţiei (şapte de incineraţie şi cinci
de inhumaţie). Necropola este cea mai târzie şi tocmai proporţia amintită, împreună cu
celelalte morminte de incineraţie din alte necropole sunt de pus în legătură cu „tracizarea”
obiceiurilor la care se referea părintele istoriei. Iar adoptarea incineraţiei dovedeşte tocmai
avansul procesului de tracizare câtă vreme asimilarea se manifestă până şi în ritul de
înmormântare, în general foarte conservator tocmai prin implicaţiile sale în credinţele
religioase. Contribuţia lor cea mai importantă în evoluţia civilizaţiei locale constă în impulsul
dat metalurgiei fierului. Celelalte grupuri de sciţi ajunse prin nordul Carpaţilor până în
Câmpia Tisei nu au nici o legătură de filieră cu cei din Transilvania.

5. DACII

Originea poporului şi istoria politică în secolele VI-II î.e.n. Odată cu apariţia

primelor ştiri scrise despre populaţia din teritoriile carpato-dunărene se încheie preistoria
Daciei şi începe protoistoria ei. Cu alte cuvinte se trece dintr-o epocă pentru care
reconstituirea istoriei nu mai este limitată, ca sursă de informaţie, doar la izvoarele
arheologice. De-atunci încoace lor li se adaugă - la început sporadic, apoi tot mai frecvent, dar
fără a ajunge vreodată îndestulătoare - izvoarele scrise, fie contemporane evenimentelor din
Dacia, fie ulterioare, însă cu referiri la evenimentele anterioare. Oricum, fără ele cunoaşterea
evenimentelor politice, a vieţii sociale şi a culturii spirituale ar fi fost mult trunchiată, adesea
imposibilă.
Cele mai vechi ştiri referitoare la populaţiile de pe teritoriul Daciei se află în opera,
păstrată doar fragmentar, a lui Hecateu din Milet (aproximativ 550-470 î.e.n.). Din opera sa
geografică şi istorică, întocmită pe baza observaţiilor directe şi a informaţiilor culese în
lungile sale călătorii, la Stephanos din Bizanţ (prima jumătate a secolului VI e.n.) se păstrează
două fragmente unde sunt amintite tot atâtea triburi pe teritoriul Dobrogei de astăzi anume
crobizii şi trizii. Aceleaşi triburi dar cu numele de crobizi şi terizi, apar şi la Hellanicos din
Mitilene (prima jumătate a sec.V î.e.n.). Apoi Sofocle (497-405 î.e.n.), într-un fragment din
tragedia Triptolem, aminteşte pe „Charnabon”, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi.
Informaţii mult mai ample în legătură cu geţii sunt în Istoriile lui Herodot din Halicarnas (şi-a
redactat opera pe la jumătatea secolului V î.e.n.), dar culese de la grecii din oraşele de pe
coastele Pontului Euxin (Marea Neagră). Relatând expediţia lui Darius împotriva sciţilor
(petrecută pe la 514-513 î.e.n.) îi menţionează pe geţii ca unii care s-au împotrivit înaintării lui
şi au fost înfrânţi (IV, 93-96).
La Herodot apare, aşadar, pentru prima oară numele de geţi, care va fi generalizat
pentru întreaga populaţie a Daciei. De atunci pentru populaţia de la nord de Haemus (Munţii
Balcani) autorii greci au folosit în general termenul de geţi (Γέται, Getae, doar la Arrian
Γέτήνοι), iar cei latini termenul de daci (Δάχοι, Δάχαι, Δάχες, Daci). Primul termen provine
probabil de la i-e. *guet - „a grăi”, „a vorbi”. Pentru originea celui de al doilea părerile sunt
diferite: ar proveni din i-e. dhā-k-, cu radicalul *dhē- „a pune”, „a aşeza” sau că dac ar
proveni de la *daca „cuţit”, „pumnal”3 sau că numele ar proveni de la un cuvânt asemănător
lui daos care, în limba înrudită a frigienilor, înseamnă „lup”. Oricum stindardul dac nu poate
fi invocat ca argument pentru „lup”.
Cea mai veche menţiune a geţilor apare la Herodot, iar a dacilor abia pe la mijlocul
secolului I î.e.n., la Caesar (De bello Gallico, VI, 25,2). Şi cu toate că în general autorii care
au scris în limba greacă numesc poporul din Dacia geţi, unii folosesc numele de daci (Strabo,
Appian, Cassius Dio), tot aşa cum, de pildă, Pliniu cel Bătrân (Nat Hist, IV, 12, 80) vorbeşte
„de geţi, numiţi de romani daci”, iar Criton (Geticele, la Ioannes Lydus, Despre magistraturi,
II, 28) scriind în limba greacă, îl pomeneşte pe „Decebal, conducătorul geţilor”. De fapt este
vorba de acelaşi popor , ce şi-a primit cele două nume de la tot atâtea triburi, probabil primele
cu care s-a venit în contact, extinse apoi asupra întregii populaţii a Daciei. Strabo ştia chiar de
o aşezare geografică diferită a geţilor şi a dacilor (Geografia, VII, 3, 12): „A existat şi o altă
împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumeşte (autorii)
daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care
locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului”, dar tot el afirmă răspicat
(VII, 3, 13) „Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii”. Trogus Pompeius (XXXII, 3, 16) nota „Şi
dacii sunt o mlădiţă a geţilor”, iar acelaşi Strabo (VII, 3, 10) mai adaugă tot despre „geţi, neam
vorbind aceeaşi limbă cu tracii”. Rezultă că dacii şi geţii sunt acelaşi popor şi anume ramura
nordică a tracilor, mai precis populaţia din zona de la Haemus până în Carpaţii nordici4.
Numele „ţării”, Dacia, este posibil să fi fost menţionat pentru prima dată în celebra
hartă al lui Agrippa (secolul I î.e.n.), nepăstrată, încât îl găsim mai întâi în secolul I e.n., la
Plinius cel Bătrân (Nat Hist, I, 47), apoi la Tacitus (Agricola, 41,2), pe la sfârşitul secolului I
e.n.; Getia nu apare niciodată în izvoarele scrise antice cu toate că scriitorul mai târziu
Iordanes (Getica, 47) înţelegea prin Gothia fosta „Getia”.
Când s-a produs separarea între traci şi daci, înregistrată pentru prima oară de Herodot
? Este sigur că ea a existat atunci când a fost menţionată (mijlocul secolului V î.e.n.), dar cu
cât înainte s-a conturat? Aici părerile învăţaţilor moderni sunt diferite: unii o admit şi chiar
vorbesc de o lingua franca, adică daco-geta, încă de la începutul primei epoci a fierului; alţii,
mai prudenţi, o admit doar cu ceva înainte de vremea când scria Herodot. În această privinţă,
fără a fi deplin lămuritoare, găsim unele indicii la acelaşi Herodot şi la Hellanicos din
Mitilene. După ce a menţionat credinţa în nemurire a geţilor (IV, 93) şi făcuse referiri la
Zamolxis şi la Gebeleizis (IV, 94-96), către sfârşitul relatării retragerii lui Darius din Europa,
Herodot adaugă următoarele (V, 3) „...Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile
sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trausi (populaţie din Rhodope, n.n.) şi de cei care
locuiesc la nord de chrestonai” (populaţie din Macedonia, n.n.), aducând aminte cititorului (V,
4) că „despre obiceiurile pe care le au geţii, care îşi spun nemuritori, am vorbit”. Hellanicos
(Obiceiuri barbare, Fr. Phot. Suid.) după ce a vorbit de Zamolxis, credinţa în nemurire şi ritul
iniţierii religioase adaugă: „Cred în nemurire şi terizii şi crobizii” (două triburi getice din
Dobrogea, n.n.). Rezultă că geţii, inclusiv triburile de crobizi şi terizi, aveau în parte alte
obiceiuri decât tracii şi că tot primii credeau în nemurire. Aşadar, este de domeniul evidenţei
că pentru ca să apară o diferenţiere atât de substanţială într-un domeniu conservator prin
excelenţă cum este cel al credinţelor religioase a fost necesară o perioadă considerabilă de
timp. Cât înainte de constatarea ei şi consemnarea ei de Herodot s-a produs nu se poate
preciza în stadiul documentaţiei actuale, dar în nici un caz începuturile ei nu puteau fi
apropiate în timp de vremea când scria Herodot.

Limba dacilor este după unii lingvişti un dialect al limbii trace, iar după alţii o altă
limbă decât traca în pofida afirmaţiilor lui Strabo.
Limba traco-dacilor, la fel ca şi illira, a fost înlocuită în Peninsula Balcanică şi parţial
în Europa Centrală cu latina, greaca şi slava, încât ea a dispărut . S-au păstrat doar resturi
fragmentare, dar nu şi texte mai lungi altele decât acela de pe placa inelului de la Ezerovo
(Bulgaria), descifrat în diferite variante, nici una acceptată până acum fără serioase rezerve. Se
adaugă câteva microinscripţii pe ceramică, între care cea de la Ocniţa (Vâlcea) conţine doar un
nume în traco-dacă: BACIΛEOC ΘIAMAPKOC EΠOEI [„Regele Thiamarcos a făcut”
(vasul)] şi alta de la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte), din trei cuvinte, din care două
sunt nume proprii: DECEBALVS PER SCORILO („Decebal fiul lui Scorilo”5), ştampilată de
mai multe ori pe un vas de cult.
Rămânând la resturile păstrate ale limbii, sunt de menţionat cele peste 1100 de
antroponime, vreo 900 de toponime şi unele (10 până la 15) din cele 57 nume dacice de plante
medicinale transmise de medicul Dioscoride6 în limba greacă (Despre materia medicală, în
cărţile II-IV) şi de Pseudo Apuleius în limba latină majoritatea corupte. Valoroase sunt, pe
lângă numele de persoane şi toponime, cele de triburi, zeităţi, hidronimele pentru că toate erau
elemente lexicale.
Prin studiul comparativ al elementelor de limbă cu cele din alte limbi indoeuropene s-a
stabilit sistemul fonetic, în general conservativ, al limbii traco-dace, asemănător cu cel al altor
limbi de tip satem (illiro-mesapica, baltica, slava şi iraniana). Ca dialect de la nord de Haemus
al limbii trace, daca avea elemente specifice, ca de pildă elementul dava „sat, aşezare, târg”
(în Arcidava, Buridava, etc.), deosebit de para din componenţa localităţilor de la sud de
Haemus (în Brentopara, Gelupara) sau per în loc de por7.
Din limba traco-dacă s-au transmis în limba română între 140-180 de cuvinte de bază,
dintre care peste 80 nu există nici în limba albaneză, ea însăşi cu un fond de cuvinte traco-
dace8. Din punct de vedere numeric cuvintele dace existente în limba română sunt aproape
echivalente cu acelea celtice în limba franceză, dar din punct de vedere calitativ şi al puterii de
circulaţie cuvintele dace păstrate în limba română sunt net superioare celor celtice moştenite
de franceză.
Pe lângă ele s-au transmis în limba română prin fonetism slav (a devenind o)
principalele nume de cursuri de apă: Marisia-Mureş, Alutus-Olt, Samus-Someş, Tibisis-
Timiş, Crisius-Criş. Alte nume de râuri cunoscute sunt Porata-Pyretus (Prutul), Hierasus
(Siretul), Naparis (Ialomiţa), Rhabon (Jiul), Ister, Histros, Hister (Dunărea), Danubius
(celtic) şi poate daco-moesicul Donaris (de unde Dunăre). Se cunosc, de asemenea, numele
unor triburi9, iar geograful Ptolemeus (Geografia, III, 8, 3), dă o listă cu 15 nume ale celor
care locuiesc în Dacia. Din ea doar patru sunt nume de triburi sau de seminţii10, restul fiind
derivate de la nume de localităţi sau de râuri11.
Drept localităţi mai importante, la Ptolemeu şi în alte izvoare sunt menţionate
Sarmizegetusa (Grădiştea de Munte), Porolissum (Moigrad), Napoca (Cluj-Napoca),
Potaissa-Patavissa (Turda), Apulum (Piatra Craivei), Germisara sau Germizera (Germisara),
Tibiscum (Jupa), Dierna-Tsierna (Orşova), Drobeta (Drobeta-Turnu Severin), Buridava
(Ocniţa probabil), Comidava (Râşnov), Piroboridava (poate mai degrabă Barboşi decât
Poiana) - în funcţie de localizarea ei este posibilă şi aceea a altora două Petrodava (Piatra
Neamţ - Bâtca Doamnei), Tamasidava pe Siret - şi Ranisstorum (probabil punctul Sub
Cununi de lângă Grădiştea de Munte).

Continuând relatarea istoriei politice a dacilor este de menţionat că pentru o perioadă

îndelungată ştirile autorilor antici, pe baza cărora se reconstituie acest capitol al oricărei istorii
vechi, se referă mai ales, dacă nu aproape exclusiv, la evenimentele petrecute în zonele de la
Dunărea de Jos şi din nordul apropiat ei, inclusiv la teritoriul Dobrogei de astăzi, adică la
acele zone apropiate de oraşele greceşti şi de la Dunăre unde se extindeau interesele
formaţiunilor politice din centrul şi răsăritul Peninsulei Balcanice. Aşa sunt ştirile autorilor
antici, mai rar epigrafice, privitoare la participarea geţilor la expediţiile militare ale regatului
odrisilor, la interesele în zona dobrogeană şi a Dunării de Jos ale regatului macedonean, pe
timpul lui Filip II şi al lui Alexandru cel Mare, mai târziu ale regatului Traciei al lui
Lysimach, la luptele lui Antioch II în Tracia, la relaţiile Histriei cu dinaştii geţi Zalmodogikos
şi Rhemaxos, la înaintarea romană în Peninsula Balcanică şi la înţelegerea dintre o „coaliţie”
transdanubiană şi Perseus al Macedoniei.
 Rămânând la teritoriul Transilvaniei, încă de la mijlocul secolului IV î.e.n. în vestul
Daciei apar celţii. Unii pătrund în Transilvania, alţii ocolesc Carpaţii pe la nord şi coboară
spre Marea Neagră şi o a treia ramură se îndreaptă pe la sud de Dunăre spre Grecia, de unde
unii trec în Asia Mică, cunoscuţi acolo cu numele de galati. Pătrunderea lor în Transilvania, ca
şi în celelalte teritorii, nu putea şi nici nu a fost paşnică. După potolirea invaziilor celtice
seminţii din acest neam s-au stabilit în preajma Daciei: în sud-vest scordiscii, cu centrul la
Singidunum (Belgrad), eraviscii în Ungaria, teuriscii în estul Slovaciei, poate şi în Ucraina
subcarpatică, anarţii în sudul Poloniei şi britogallii sau britolagii în nord-vestul Mării Negre.
A doua epocă a fierului (400/350 î.e.n. - 106 e.n.). Multă vreme s-a considerat că
aceasta a doua epocă a fierului (La Tène) este sinonimă cu un anumit stadiu de dezvoltare al
civilizaţiei celtice. Treptat s-a constatat că şi alte popoare din Europa - sciţii, traci - au creat o
civilizaţie analogă celei celtice dar cu particularităţi distincte, sub influenţa aceleiaşi lumi
greceşti. Principala caracteristică a epocii La Tène constă în generalizarea întrebuinţării
fierului şi, în subsidiar, diseminarea producerii ceramicii la roata olarului, ambele meşteşuguri
preluate de seminţiile din Europa - celţi, sciţi, traci etc. - din lumea greacă.
Periodizarea celei de a doua epoci a fierului implică două aspecte: unul cronologic,
celălalt de conţinut. În funcţie de aspectele amintite epoca în discuţie în Dacia, implicit pe
teritoriul Transilvaniei, se împarte în două etape: I de cristalizare a civilizaţiei de tip La Tène
şi II de uniformizare ca structură de bază în manifestare. Prima etapă începe de la 400/350
î.e.n., durează până la 150 î.e.n. şi se împarte în două faze: I A (400/350 - 250 î.e.n.) şi I B
(250 - 150 î.e.n.). Prima fază se caracterizează prin pătrunderea produselor, implicit a
influenţelor greceşti şi sud-tracice în zona extracarpatică a Daciei şi în restul Daciei, apoi
numai în vestul şi în zona intracarpatică a celţilor. Faza a doua reprezintă cristalizarea
civilizaţiei de tip La Tène dacice sub impulsul influenţelor greco-tracice în zona extra-
carpatică şi în cealaltă (Transilvania) sub impulsul prezenţei efective a celţilor şi tot ea
marchează asimilarea etnică a celţilor de daci. Ritul de înmormântare era incineraţia în mod
obişnuit în cimitire plane; tumulii erau rezervaţi personajelor importante. Etapa a II-a (150
î.e.n. - 106 e.n.) acoperă civilizaţia dacică de tip superior, unitară şi originală, generalizată în
întreg spaţiul dacic. La rândul ei se împarte în faze: II A (150 - 80 î.e.n.) de uniformizare a
civilizaţiei dacice şi de dezvoltare a formelor caracteristice de manifestare a acestei civilizaţii;
II B (80 î.e.n. - 106 e.n.), de maximă dezvoltare a civilizaţiei dacice care, în unele domenii, a
depăşit ca nivel civilizaţia celtică, dezvoltare curmată brusc de cucerirea romană. Această fază
şi numai pentru o zonă a Daciei, anume sudul Daciei de la nord şi parţial de la vestul arcului
carpatic, are încă o fază, II C (50 - 106 e.n.), caracterizată prin crearea şi generalizarea
uneltelor de fier specializate pe operaţii şi prin realizări - în economie, arhitectură, etc. -
neîntâlnite în alte spaţii geografice europene din afara Imperiului Roman. Ritul de
înmormântare continuă să fie incineraţia combinată cu dispariţia mormintelor, ceea ce implică
o profundă schimbare a mentalităţii referitoare la „partea pământeană” a defuncţilor.
Relativ recent, într-o zonă mult îndepărtată de zona grecească, în câmpia Tisei - sudul
Slovaciei - nord-vestul Transilvaniei, s-a descoperit ceramică lucrată la roată datată în secolul
V î.e.n., deci înainte de venirea celţilor. Ea a fost pusă pe seama unui grup tracic sud-dunărean
ajuns până în zona amintită, creator al aspectului cultural marcat de necropolele de tip
Szentes-Vekerzug - Sanislău-Nir - Chotin. Dar nu produsele greceşti şi sud tracice în zona
extracarpatică şi tracice în nord-vestul Daciei definesc începutul civilizaţiei de tip La Tène, ci
abia generalizarea metalurgiei fierului şi a producerii ceramicii locale la roată în aceste
teritorii aduc dovezile trecerii acestor teritorii la o civilizaţie de tip superior, La Tène.
Revenind la prima etapă a celei de a doua epoci a fierului (400/350 - 150 î.e.n.),
principalele ei caracteristici constau în: folosirea fierului pentru producerea uneltelor şi
armelor, apariţia şi răspândirea formelor de vase autohtone, dacice, lucrate la roată, începutul
şi extinderea emisiunilor monetare autohtone şi cristalizarea formaţiunilor politice de
anvergură în spaţiul carpato-dunărean.

Încă de la începutul fazei I A (400/350 - 250 î.e.n.) pe teritoriul Transilvaniei pătrund

celţii în acel val care, în migraţia spre estul Europei, s-a îndreptat spre nordul Câmpiei
Pannoniei, a ocolit Carpaţii Păduroşi şi a coborât spre nordul Mării Negre. Pătrunderea celţilor
s-a făcut cu armele, mai întâi în vestul Transilvaniei (cele mai vechi descoperiri datează pe la
400 - 350 î.e.n.), apoi până în inima ei12. Numărul mare al descoperirilor (peste 80,
majoritatea izolate) indică pătrunderea şi răspândirea unei populaţii relativ numeroase, aşezată
pentru multă vreme în masa autohtonilor. Aşezările cunoscute sunt foarte puţine şi au
întotdeauna şi materiale dacice, necropolele fiind mai numeroase: Ciumeşti, Pişcolt, Sanislău,
Curtuiuşeni, Cepari, Fântânele, Galaţii Bistriţei, Moreşti, Mediaş, Braşov.
Războinici de temut, celţii nu au reuşit niciodată să se unească într-o formaţie politică
de anvergură şi, în cele din urmă, au sfârşit prin a fi asimilaţi de populaţiile peste care s-au
aşezat. În ţinuturile Daciei au adus o avansată tehnologie a fierului, confecţionarea ceramicii
la roată şi în general civilizaţia de tip La Tène. La rândul lor au fost influenţaţi de daci până şi
în acel domeniu conservator prin excelenţă care este religia. Aşa se explică, de pildă, trecerea
lor în Dacia de la ritul inhumaţiei la cel al incineraţiei. Prezenţa produselor dacice, în special
ceramică, în aşezările „celtice” şi în necropole indică convieţuirea cu dacii şi inclusiv
particularitatea „stilului răsăritean celtic” în artă se explică prin influenţa localnicilor. Aceeaşi
convieţuire şi asimilarea celţilor au dat naştere unor concordanţe lexicale între limba dacică şi
limba celtică (de pildă Potaissa-Potavissa în Dacia şi Patavium în Gallia Cisalpină).

În civilizaţia materială dacică se cristalizează formele esenţiale, de bază ale formelor

de manifestare în tot teritoriul ocupat de acest popor, care vor continua să se dezvolte în faza
următoare, încât produsele dacice sunt evidente deosebite şi lesne de distins faţă de produsele
altor populaţii europene din vecinătate cu care au venit în contact. La această cristalizare şi
perenizare a manifestărilor de bază a contribuit în măsură considerabilă şi apariţia monetăriei
locale, ea însăşi dependentă şi determinată de progresele economiei teritoriilor carpato-
dunărene.
Emisiunile de monede au emanat de la autorităţile politice ale epocii, de la uniunile
tribale. Monedele din emisiunile locale, dacice - pentru că în Dacia au circulat simultan
monedele macedoneene şi greceşti - au fost copiate fără excepţie după cele străine care
circulau în Dacia, în speţă după tetradrahmele lui Filip II, Alexandru cel Mare şi mai rar după
altele (Larissa de pildă). Începutul emisiunilor locale de monede se datează în a II-a jumătate a
secolului III î.e.n. Ştanţele monetare s-au confecţionat după altele vechi, nu după monede
originale, încât în timp a apărut fenomenul degenerării imaginilor imprimate pe pastila
monedei.
În teritoriile acum în discuţie cele mai vechi emisiuni de monede dacice se situează în
zona Mureşului Inferior şi, spre finele etapei I-a, se conturează ariile de circulaţie a monedelor
autohtone pentru că cele „greceşti” circulă peste tot. Aceste arii sunt deocamdată singurele în
măsură să indice teritoriile aproximative ale marilor uniuni de triburi. Cele mai importante pe
teritoriul Transilvaniei erau cea din nord şi aceea de pe Mureşul Inferior. Peste tot se constată,
în schimb, un spor demografic substanţial.
Istoria politică din secolul II î.e.n. până la sfârşitul secolului I e.n. poate fi
reconstituită abia parţial, întocmai ca în epoca anterioară, numai pe baza informaţiilor scrise
antice, completate cu constatările arheologice.
Pe la sfârşitul secolului III î.e.n., din zona dintre Oder şi Elba au pornit spre sud
bastarnii, populaţie germanică, ce a înaintat prin Moldova de nord şi centrală până la gurile
Dunării. Cu prilejul acestor evenimente este menţionat (Pompeius - Trogus, XXXII, 3, 16)
„regele” Oroles care a purtat lupte cu sorţi schimbători, în cele din urmă cu succes împotriva
lor pe la 200 î.e.n. Teritoriul pe care stăpânea Oroles se întindea în estul Transilvaniei şi în
Moldova de vest, pe ambele versante ale segmentului sud-estic al Carpaţilor Răsăriteni.
Mai târziu, cândva după domnia lui Filip V al Macedoniei, probabil după mijlocul
secolului II î.e.n., în prologul cărţii 32 al aceluiaşi autor antic, apare o altă menţiune lapidară
referitoare la daci, anume incrementa Dacorum per Rubobostem regem adică „creşterea
(puterii) dacilor sub regele Rubobostes” care este altul decât ulteriorul Burebista, purtând şi el
tot nume specific dacic. Acea „creştere a puterii dacilor” este de pus în legătură cu începutul
luptei şi cu primele succese notabile repurtate împotriva celţilor instalaţi în nord-vestul Daciei
în teritorii dacice, încât autoritatea lui Rubobostes se întindea foarte probabil în teritoriile de
la vestul şi nordul arcului carpatic.
Următoarea ştire se referă la anii 109 - 106 î.e.n. când dacii împreună cu scordiscii
(celţi aşezaţi în zona confluenţei Dravei cu Dunărea) au năvălit în sudul Dunării unde au fost
înfrânţi şi apoi alungaţi de acolo de guvernatorul Macedoniei, M. Minucius Rufus (Frontinus,
Strat., II, 4, 3). La astfel de alianţe, efemer încheiate şi tot aşa desfăcute, în vederea unor
năvăliri ce vizau teritoriile sud-dunărene aflate sub stăpânirea romană, probabil că dacii au
participat şi alteori, când nu au fost amintiţi în mod expres în izvoare.
Pericolul roman, privit prin perspectiva istoriei, se contura ameninţător, dar este dificil
de spus dacă el era la fel de clar pentru dinaştii daci din Carpaţi şi de la Dunăre şi dacă, în faţa
unui atare pericol interesele generale au prevalat sau nu în raport cu cele regionale pentru că
destule exemple, unele chiar din timpul înfruntărilor decisive cu Imperiul Roman sub Decebal
şi Traian demonstrează trăinicia intereselor zonale. Pentru daci, pe lângă înaintarea romană în
Peninsula Balcanică, mai exista o presiune, de astă dată directă, anume prezenţa „compactă” a
unor seminţii celtice în vecinătate. Poate împreună şi conjugate cu transformările intervenite
în dezvoltarea Daciei au dus la apariţia ideii de unificare a triburilor dacice.

Vecinii. În nord-est vecinii dacilor erau slavii, care făceau parte din acelaşi grup cu
limbi satem de popoare indoeuropene. În nord şi nord-vest se aflau celţii (boiii, tauriscii,
anarţii) apoi, după înfrângerea lor de Burebista, germanii suevi, atât unii cât şi ceilalţi tot
popoare indoeuropene dar din grupul de limbi kentum.
În vest vecinii dacilor erau illiro-panonii şi celţii, în sud-vest celţii scordisci, în sud
tracii, apoi Imperiul Roman şi în est mai întâi sciţii, apoi sarmaţii şi, desigur, oraşele greceşti
de pe ţărmul apusean al Pontului Euxin.
Modificările acestei situaţii au survenit în urma pătrunderii cvazilor şi marcomanilor
(ambele seminţii germane) la începutul erei noastre în Slovacia. Tot prin nord au pătruns
sarmaţii iazygi în Slovacia şi Câmpia Tisei pe la 20 e.n. În aceste regiuni teritoriul deluros şi
muntos din Slovacia a continuat să fie locuit de daci, în câmpie fiind iazygii. De altminteri
venirea sarmaţilor iazygi în Câmpia Tisei s-a făcut pare-se cu acordul şi sprijinul Imperiului
Roman, care a dorit să-i aşeze în coasta Daciei. Cealaltă ramură a sarmaţilor, roxolanii, s-a
aşezat la gurile Dunării, în „stepa getică”, iar mai în nord, până la Siret, bastarnii, iar Imperiul
Roman şi-a stabilit frontiera pe Dunărea de Jos.
Hotarele Daciei, în sensul antic al termenului, se cunosc tot din izvoarele scrise
antice. C. Iulius Caesar scria că „Pădurea Hercinică13 începe în ţara helvetilor, nemetilor şi
rauracilor şi, mergând paralel cu Dunărea, ajunge la graniţele dacilor şi anarţilor; de aici o ia
la stânga14, îndepărtându-se de fluviu” (De bello Gallico, VI, 25). Strabo (VII, 3, 1) afirmă şi
el că ţara dacilor se mărgineşte cu a suebilor pe râul Marus15. La vest hotarul a fost Dunărea,
apoi, după venirea iazygilor, Tisa, cu o pătrundere dacică până la Aquincum (Budapesta).
Plinius (Nat Hist, IV, 80-81) scria că pe vremea lui între suebi şi daci s-au aşezat în câmpie
iazygii. Tot acolo, între Dunăre şi Tisa îi ştiu pe iazygi Tacitus (Annales, XII, 29, 5, 30, 1) şi
Seneca (Quaest Nat, I, prefaţa 9). Plinius şi Ptolemaeus dau ca hotar sudic al Daciei Dunărea
pentru că în vremea când scriau ei Imperiul Roman îşi instalase fruntariile pe fluviu. În est şi
nord-est Dionysius Periegetul (Descrierea pământului, 300-305) îi ştie pe geţi amestecaţi cu
bastarni şi sarmaţi pe la începutul sec. II e.n. Cam aceleaşi hotare menţiona geograful
alexandrin Ptolemaeus (III, 8, 1-2) în sec.II e.n.: în nord Carpaţii, în vest Tisa, la sud Dunărea
şi la est (mai precis decât ceilalţi) porţiunea dobrogeană a Dunării şi în amonte pe Siret până
la un punct de pe Siretul superior de unde o linie dreaptă (adică vest-est) îl leagă cu cotitura
spre sud a Nistrului.
 Dincolo de aceste hotare dacii au penetrat în vestul Ucrainei de astăzi, mai departe în
sud-est până la Olbia şi nord-est până în Galiţia. Numărul dacilor din Dacia, fără menţionatele
răspândiri, era, după ultimele estimări, de circa 1.000.000.

La începutul sec. I î.e.n. s-au petrecut evenimente de cea mai mare importanţă pentru
istoria Peninsulei Balcanice şi pentru istoria Daciei. În anul 82 î.e.n. domnea Burebista
(Iordanes, Getica, 67) în Dacia şi atunci a venit la el Deceneus (marele preot) începând o
fructuoasă colaborare între cei doi. Iniţial Burebista era probabil conducătorul puternicei
uniuni de triburi dacice din sud-vestul Daciei intracarpatice al cărei centru se afla în zona
muntelui sfânt al dacilor, Kogaionon, cu bogate minereuri de fier, autoritatea sa întinzându-se
şi asupra fertilei văi a Mureşului şi în Carpaţii Occidentali cu zăcămintele aurifere.
Antecedentele acţiunilor de unificare a dacilor într-o formaţiune politică nu sunt cunoscute
pentru că autorul care o menţionează, geograful antic Strabo, lasă voit la o parte evenimentele
mai vechi: „Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor16, întâmplările din vremea noastră
sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul
Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare de porunci, încât,
în câţiva ani, a făurit un stat17 puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile
vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi
jefuind Tracia - până în Macedonia şi Illiria - a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi
cu illirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boiii aflaţi sub conducerea lui Critasiros18 şi pe
taurisci”19.
În puţine cuvinte Strabo relatează de fapt o vastă activitate desfăşurată de Burebista pe
durata întregii sale domnii şi ne lipseşte de detaliile ce nu puteau fi decât de cel mai mare
interes.
Războaiele dese care-i istoviseră neamul nu puteau fi decât continuele confruntări între
uniunile de triburi dacice pentru supremaţia uneia sau a unora în dauna altora. Felul cum s-a
făcut unificarea rămâne necunoscut. Probabil unii au dat ascultare de bună voie lui Burebista,
la fel cum alţii i s-au împotrivit şi, judecând după conduita generală a regelui, acesta nu a avut
reţineri să-i supună prin forţa armelor. Incendierea unor fortificaţii, chiar a unor aşezări dace
poate fi pusă pe seama acţiunii de unificare a lui Burebista, dar tot el a înglobat în formaţiunea
sa politică fortificaţiile mai vechi şi a construit altele.
Împrejurarea că Strabo nu pomeneşte Sarmizegetusa şi că ea apare doar la Ptolemaeus
cu epitetul „regească” (III, 8, 4), dar tot Strabo (VII, 3,5) menţionează numele muntelui sfânt
al dacilor (Kogaionon), coroborată cu rezultatele cercetărilor arheologice conduc spre
concluzia că reşedinţa lui Burebista se afla la Costeşti-Cetăţuie. Sarmizegetusa va deveni
capitala politică abia după stingerea din viaţă a lui Burebista.
Pentru politica internă a lui Burebista informaţiile lui Strabo (VII, 3, 11) sunt tot
puţine: înălţarea neamului său „prin exerciţii, abţinerea de la vin şi ascultarea de porunci” şi,
în continuare „Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneus (marele preot,
n.n.)...” care „susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor... Ca o dovadă despre ascultarea ce i-o
dădeau, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin...”.
Lăsând la o parte tăierea viţei de vie, contrazisă de arheologie, este de domeniul evidenţei că
ascultarea de porunci însemna în primul rând supunerea faţă de rege inclusiv a celor din
ţinuturile unificate şi, în ochii lui Strabo, o însănătoşire a moravurilor dacilor. Iar colaborarea
lui Burebista cu Deceneus, marele preot, căruia „i-a dat o putere aproape regală” (Iordanes,
Getica, 67), a fost în folosul puterii regale şi a formaţiunii politice clădită de cei doi. Cu
ajutorul lui Deceneus, Burebista a putut să impună anumite reforme, poate chiar pe plan
religios, şi să-şi fundamenteze - apelând la sentimentele religioase - autoritatea care, în
condiţiile vremii, nu putea fi socotită ca lipsită de esenţă divină. Tot pe plan intern autoritatea
regelui reiese şi din încetarea bruscă în deceniile II-III ale secolului I î.e.n. a emisiunilor
monetare ale uniunilor de triburi şi începutul tot atunci a emisiunilor monedelor de tip roman.
Curând Burebista a devenit atât de puternic, încât a început o vastă politică externă
înfăptuită şi cu ajutorul unei armate de 200.000 după aprecierea lui Strabo (VII, 3,13), cifră
probabil exagerată, dar semnificativă pentru puterea militară a regelui dac.
Prin anul 74 î.e.n. C. Scribonius Curio urmăreşte pe scordiscii şi dacii ce atacaseră
posesiunile romane ajungând până la Dunăre, dar s-a oprit pe malul drept al fluviului
neîndrăznind să-l treacă de teama codrilor întunecoşi (Florus, I, 39, 6). Burebista să fi fost
străin de această invazie câtă vreme ştim de la Strabo că trecea plin de îndrăzneală Dunărea şi
jefuia Tracia până în Illiria şi Macedonia ? La fel să nu fi avut nici un amestec în încercarea
eşuată a lui C. Antonius Hybrida (Cassius Dio, XXXVIII, 10, 1; L1, 26, 5) de a cuceri
teritoriul Dobrogei în anul 61 î.e.n. ?
Prima mare acţiune de politică externă a lui Burebista a fost îndreptată împotriva
celţilor din nord-vestul Daciei care ajunseseră acolo unii încă din secolul IV î.e.n., ceilalţi pe
la începutul secolului I î.e.n. Riposta lui Burebista a avut loc în jurul anului 60 î.e.n., şi
năvalnica sa înaintare este dovedită de îngroparea de-a lungul Dunării a mai multor tezaure
monetare. Boiii şi tauriscii au fost dislocaţi, primii înainte de 58 î.e.n. luptă cu celţii din
Noricum şi apoi, împreună cu helveţii se îndreaptă spre Franţa de astăzi, iar tauriscii ajung
până în Noricum. Burebista şi-a întins stăpânirea până la Dunărea Mijlocie şi până la Moravia,
dar dislocarea celţilor nu a fost totală. Până acolo, pe teritoriul Ungariei şi Slovaciei,
materialele arheologice s-au găsit în asociere cu cele celtice şi chiar unele fortificaţii - cum
este, de pildă oppidum-ul de la Zemplin - au fost ocupate şi utilizate de daci.
Ca urmare, hotarele Daciei se învecinau cu stăpânirea suebului Ariovistus şi la Roma
se aştepta cu speranţă o ciocnire între cei doi barbari puternici, desigur în folosul romanilor.
Cei doi nu s-au ciocnit şi, spre uşurarea Romei republicane, nici nu s-au aliat: Ariovistus s-a
îndreptat spre Gallia, unde a fost învins de Caesar în 58 î.e.n., iar Burebista şi-a îndreptat
privirile spre Pontul Euxin.
Cu înfrângerea lui Hybrida lângă Histria presiunea romană în Pontul Stâng nu încetase
şi era pericolul ca oraşele greceşti să treacă de partea Romei dându-i acesteia prilejul de a
învălui Dacia pe la est. Situaţia îi impunea regelui dac o singură soluţie: aducerea oraşelor
greceşti sub ascultarea sa. O atare acţiune îndepărta pericolul roman şi asigura lui Burebista
contribuţiile pe care urmau să le dea aceloraşi oraşe greceşti.
Pe la 55 î.e.n. după informaţiile lui Dio Chrysostomus (XXXVI, 4), dar poate mai
târziu, Burebista s-a îndreptat cu armatele spre Pontul Euxin. Expediţia a fost fulgerătoare şi
necruţătoare faţă de oraşele ce încercaseră să i se împotrivească. Întâi, Boristene sau
concomitent cu Olbia care a fost cucerită şi distrusă de aşa manieră încât în 98 e.n., când a fost
vizitată de Dio Chrysostomus, mai erau dărâmături vizibile în cetatea de la gura Bugului. I-a
urmat Tyras cu aceeaşi soartă. Dintr-un decret de la Histria şi din datele arheologice reiese că
oraşul a fost asediat, i-au fost distruse zidurile şi un cartier, iar teritoriul lui rural a fost ocupat
timp de trei ani. Numai după tratative îndelungate Histria obţine ridicarea asediului şi
restituirea, contra unor mari sume de bani, a prizonierilor, recunoscând autoritatea lui
Burebista. Tomis a suferit un lung asediu, Callatis a avut distrugeri, la Odessos se
înregistrează o pribegie în masă a cetăţenilor, Mesembria suportă un lung asediu al cărui
sfârşit nu este cunoscut dar oraşul, ca şi Apollonia au recunoscut în cele din urmă autoritatea
regelui dac. Doar oraşul Dionysopolis a fost cruţat graţie relaţiilor sale de prietenie cu dacii.
Oraşele din Pontul Stâng de la Boristene la Apollonia erau sub autoritatea lui Burebista.
Atunci stăpânirea lui Burebista se întindea de la Morava şi Dunărea Mijlocie până la
gura Niprului şi din Carpaţii Păduroşi până la Munţii Balcani. Nu întâmplător regele dac este
numit în cunoscutul decret de la Dionysopolis, dat în cinstea lui Akornion, „cel dintâi şi cel
mai mare dintre regii Traciei”.
Cuceririle lui Burebista fuseseră posibile şi pentru că Roma era ocupată cu luptele lui
Caesar în Gallia şi din pricina tulburărilor sale interne. În 48 î.e.n. izbucneşte războiul civil, şi
la începutul aceluiaşi an Caesar şi Pompeius se înfruntau deja pe coastele apusene ale Greciei.
Al doilea părea mai puternic şi era sprijinit de orientul elenistic. În aceste împrejurări
Burebista a apelat la mai vechiul prieten, Akornion din Dionysopolis, pentru tratativele cu
Pompeius. Înţelegerea este perfectată la Heracleia Lyncestis, unde Akornion a obţinut,
probabil în schimbul ajutorului promis de Burebista lui Pompeius, recunoaşterea cuceririlor
pontice ale regelui dac şi, desigur, avantaje pentru oraşul său. În lupta de la Pharsalus, a învins
însă Caesar, ceea ce însemna pentru Dacia lui Burebista „câştigarea” unui duşman necruţător
care, de altminteri, plănuia o expediţie împotriva ei. Caesar a fost însă ocupat de zdrobirea
partizanilor lui Pompeius, şi Burebista, renunţând la politica de cuceriri, s-a preocupat de
consolidarea autorităţii sale în zonele cucerite şi de fortificarea Daciei. Conflictul dintre
Imperiul Roman şi Dacia a fost amânat cu un secol şi jumătate de asasinarea lui Caesar în
senat în 44 î.e.n. şi de dispariţia din viaţă a lui Burebista cam în aceeaşi vreme. Vasta sa
stăpânire s-a împărţit între moştenitori mai întâi în patru, apoi în cinci (Strabo, VII, 3, 11).
Nucleul acestei stăpâniri, cu centrul în Munţii Orăştiei a continuat însă să fiinţeze şi, mai
târziu, tot de acolo va porni ultima mare unificare a dacilor.
Aşadar, Burebista iniţial conducătorul unei uniuni de triburi, în relativ scurt timp şi-a
întins autoritatea asupra întregului teritoriu locuit de daci, a recucerit teritorii pierdute de daci,
ocupate de celţi în nord vest şi în sud vest (ca de pildă oppidum-ul de la Židovar), a cucerit
oraşele greceşti de pe ţărmul vestic al Pontului Euxin, a început şi în cea mai mare parte a
înfăptuit o vastă activitate de fortificare a ţinuturilor stăpânite de el. Vastitatea stăpânirii sale
făcea imposibilă guvernarea cu mijloacele şi metodele conducerii unei uniuni de triburi chiar
puternică. În pofida lipsei informaţiilor scrise sunt de presupus existenţa unor comandanţi ai
fortificaţiilor, împuterniciţi şi cu alte atribuţii decât cele strict militare pentru că multe dintre
ele erau centre economice ale unor zone variabile, probabil şi „administrative”, existenţa
pârghiilor capabile să asigure recrutarea, întreţinerea şi comandarea marii sale armate, altele
pentru organizarea şi impunerea construirii celor aproape 80 de fortificaţii, care implicaseră
un efort considerabil, a pârghiilor şi a autorităţii pentru impunerea pe plan economic a
renunţării la monetăria tradiţională şi trecerea la monetăria de tip roman. Toate acestea,
împreună cu ascultarea poruncilor sale, cu colaborarea strânsă cu slujitorii religiei, în speţă cu
marele preot Deceneus, cu fireasca presupunere a unei cancelarii regale, cu folosirea nu
întâmplătoare a lui Akornion în tratativele diplomatice cu Pompeius sunt indiciile că
formaţiunea politică a lui Burebista avea trăsăturile definitorii ale unui stat chiar dacă acesta
era la începuturile existenţei şi evoluţiei sale. Se adaugă împrejurarea că în decretul
dionysopolitan20 Akornion poartă titlul de πρωτος χαί μεγίστος φίλος a lui Burebista adică un
titlu puţin amplificat faţă de πρωτος φίλος obişnuit la curţile elenistice şi că Deceneus
îndeplinea funcţia de vice-rege (Iordanes, Getica, 67). Dacă evoluţia acestui stat abia creat ar
fi fost în direcţia apariţiei în teritoriile carpato-dunărene a unei monarhii de tip elenistic nu se
poate dovedi.
După împărţirea stăpânirii lui Burebista, între erezii săi au început luptele de
supremaţie exact într-o vreme când puterea Romei creştea din nou vertiginos.
În ţinuturile Daciei diverşi autori antici menţionează cu prilejuri diferite dinaşti adesea
anevoie de localizat cu certitudine. Doar pentru o singură zonă a ei, cea a fostei capitale a lui
Burebista seria dinaştilor este aproape neîntreruptă şi tot acolo se constată arheologic nu
numai continuitatea de viaţă, ci şi extinderea aşezărilor, amplificarea fortificaţiilor existente şi
construirea altora noi. Tot cercetările arheologice îndreptăţesc presupunerea că reşedinţa lui
Burebista până la sfârşitul domniei sale a fost în cetatea de la Costeşti (Cetăţuie) şi în acelaşi
timp marele preot Deceneus rezida pe Kogaionon (unde se fondase Sarmizegetusa), aflat la 20
km spre sud. După dispariţia lui Burebista, Deceneus a cumulat puterea regală şi a transferat
capitala la Sarmizegetusa. Cele două puteri supreme - politică şi religioasă -, împreună cu cea
judecătorească au rămas apanajul exclusiv al regilor daci până la cucerirea romană. După
Iordanes (Getica, 73-74) la tron au urmat Comosicus, apoi Coryllus sau Scorilo (Frontinus,
Strateg., I, 10, 4) care a domnit 40 de ani, Duras (Cassius Dio, LXVI, 6, 1) şi Diurpaneus-
Decebalus (Iordanes, l.c.; Orosius, Hist. adv. pag., VII, 10, 4; Cassius Dio, LXVII, 6, 1).
Foarte probabil din lista lui Iordanes lipseşte Coson, cunoscut după legendele unor monede de
aur, care este de inclus imediat după Comosicus. Tot în timpul lui Augustus dinastul Cotiso
(Florus, Epitome, II, 28, 18; Suetonius, Aug., LXIII, 4; Horatius, Ode, III, 8, 17-18) stăpânea
undeva în munţii Banatului.
După Burebista relaţiile cu romanii nu s-au îmbunătăţit. În timpul lui Augustus ştirile
despre conflictele cu dacii erau un subiect frecvent de conversaţie la Roma (Horatius, Satire,
II, 6, 51-53). Appuli din estul Transilvaniei au făcut în anul 15 î.e.n. o incursiune până în
Dobrogea, iar în 13-11 î.e.n. dacii au atacat Pannonia de unde au fost respinşi şi urmăriţi de
Marcus Vinicius până pe Mureş, în inima Daciei. Acesta este primul atac roman care a pătruns
în Dacia intracarpatică. Treptat politica romană a avut în vedere din ce în ce mai mult zona
dunăreană. Sub Tiberius se constituie provincia Moesia şi iazygii se aşează în Câmpia Tisei.
În primele luni ale anului 69 e.n., când la Roma erau violente frământări, dacii au atacat
Moesia şi abia cu greu au fost respinşi (Tacitus, Hist., I, 2,1). Sub domnia lui Vespasianus s-
au luat noi măsuri pentru întărirea frontierei dunărene prin crearea flotei - classis Flavia
Moesica - şi prin întărirea garnizoanelor de pe malul drept al fluviului. Mai mult, romanii au
procedat la două strămutări masive de populaţie nord-dunăreană în sudul Dunării în anii 11-12
e.n. şi 62-66 e.n. atât pentru mărirea numărului contribuabililor cât şi pentru a slăbi
demografic teritoriile din nordul Dunării de Jos.
Atacurile dacilor - singuri sau în asociere cu alte seminţii - îndreptate împotriva
posesiunilor romane de la sud de Dunăre au avut două aspecte şi tot atâtea ţeluri: înainte de
toate prăzile bogate şi, în al doilea rând, dar nu ca importanţă, împiedicarea consolidării
stăpânirii romane în teritorii de curând cucerite, populate de seminţii de acelaşi neam cu ei.
Cât de conştient era acest al doilea aspect şi ţel la dinaştii daci este discutabil dar
evenimentele, apreciate prin perspectiva oferită de istorie, demonstrează că ele au avut şi
consecinţa menţionată. Oricum de nici o parte nu se putea oferi ceva capabil să asigure o pace
durabilă, încât aceste aproape permanente conflicte aveau să fie tranşate abia de războaiele de
la sfârşitul secolului I e.n. şi de la începutul celui următor.
Civilizaţia dacilor în a doua etapă a epocii La Tène (150 î.e.n.-106 e.n.).
Principalele caracteristici ale etapei a II-a a epocii La Tène constau din: uniformizarea
civilizaţiei dacice în sensul prezenţei în toate zonele ţinuturilor carpato-dunărene a aceloraşi
forme de bază de manifestare, evoluţia unitară a aceloraşi forme şi ritmul de dezvoltare mult
mai alert, necunoscut în etapa anterioară.
Unitatea de manifestare a civilizaţiei dacice, ca proces istoric, este încheiată încă pe
durata fazei II A (150-80 î.e.n.) şi tot atunci s-au creat premisele care au asigurat dezvoltarea
fără precedent a acesteia în fazele II B şi II C în toate ramurile economiei, inclusiv
intensificarea şi generalizarea comerţului pe bază de monedă (în faza II A încă tradiţională,
apoi de tip roman), cu sporirea continuă a schimburilor comerciale cu ţările elenistice, apoi
mai ales cu lumea romană şi cu realizările cele mai de seamă ale civilizaţiei dacice în toate
domeniile.
Nu în ultimul rând o atare dezvoltare a fost asigurată de progresele metalurgiei fierului
favorizată, la rândul ei, de marea răspândire a minereurilor de fier în toate formele de relief. În
Dacia ca şi în alte părţi se practica reducerea minereurilor în apropierea locurilor de exploatare
tocmai pentru evitarea transportului pe drumurile neamenajate şi cu atelajele modeste ale
epocii. În exploatarea minereurilor şi în reducerea lor excelează zona din estul Transilvaniei şi
cea a capitalei, dar ele nu lipsesc nici în alte părţi, unde se exploatau lentile aluvionare cu
astfel de conţinut (Şercaia, Şura Mică etc.). Pentru reducere se foloseau două tipuri de
cuptoare, cele monoşarjă, general răspândite în Europa, şi plurişarjă, acestea din urmă
inventate încă din faza II A, unele fiind „gigante” pentru acea vreme: unele de la sfârşitul
secolului I e.n. furnizau lupe de 40 kg, câtă vreme lupele obişnuite nu depăşesc 9-11 kg. Atât
la unele, cât şi la celelalte puritatea atinge 99%, dar din conţinutul de fier al minereurilor se
obţinea obişnuit abia 50%.
Confecţionarea produselor de fier se făcea în ateliere (simple construcţii de lemn,
uneori cu baza din piatră) unde s-au descoperit vatra de forjă şi uneltele specifice
meşteşugului (nicovale, cleşti, baroase şi ciocane, dălţi, pile, dornuri, punctatoare etc., marea
majoritate fiind specializate pe anumite operaţii). Astfel de ateliere funcţionau în marile
aşezări, celelalte având în mod obişnuit ateliere de reparaţii. Se adaugă procedee de tratare la
cald a produselor, cele mai multe necunoscute, dar cu rezultate cu totul remarcabile. O
menţiune aparte se cuvine făcută Sarmizegetusei. Fierul descoperit acolo fie brut (în lupe), fie
prelucrat în unelte, obiecte de întrebuinţare curentă, material de construcţie, arme etc.
cantitativ este mai mult decât tot fierul brut şi prelucrat descoperit în Europa de la Viena până
la Sofia luat împreună, încât capitala Daciei se dovedeşte a fi fost cel mai mare centru
metalurgic cunoscut până acum în afara fruntariilor Imperiului Roman la sfârşitul secolului I
e.n. şi în primii ani ai secolului următor.
Metalurgia fierului a favorizat dezvoltarea tuturor celorlalte meşteşuguri care utilizau
unelte din acest metal, dar ocupaţia de căpetenie a rămas tot cultivarea pământului, cu cea
complementară ei, creşterea vitelor. Creşterea demografică substanţială, ilustrată de
dezvoltarea aşezărilor fondate în veacurile anterioare şi de apariţia altora noi, a determinat
sporirea suprafeţelor cultivabile, perfecţionarea tehnicilor de cultivare a pământului, şi
folosirea unor plante de cultură cu randament sporit.
Cât priveşte „utilajul” agricol, încă din a doua jumătate a secolului II î.e.n. se datează
cel mai vechi brăzdar de plug şi cel mai vechi cuţit de plug, ambele din fier, primul de tip
traco-dacic, deosebit de brăzdarele celtic şi roman. Ambele erau ataşate plugului de lemn cu
talpă, cu precizarea că brăzdarele sunt mult mai numeroase în descoperiri în raport cu cuţitele.
Tot în cultura pământului se utilizau secerile de tip dacic, coase - creaţii ale faurilor de la
Sarmizegetusa - mai multe feluri de sape, săpăligi, cosoare pentru viţa de vie, foarfeci pentru
tunsul oilor, râşniţele rotative (deosebite de cele celtice şi romane) pentru măcinarea
grăunţelor, îmblăcie cu articulaţia metalică. Se cultivau grâul, mult orz, orzoaică, secară, mult
mei, bob, linte, muştar, mac, năut, plantele textile (inul şi mai ales cânepa), iar descoperirea
seminţelor de plante furajere în aşezări şi în fortificaţii constituie indiciul pentru existenţa
proviziilor de nutreţuri pentru animale. În consum predominau ovinele şi caprinele, urmate de
bovine, suine şi păsări. Se creştea, de asemenea, calul pentru călărie şi tracţiune. Belşugul de
produse agricole şi animale reiese din mulţimea de gropi de bucate, de hambare din aşezări,
unele conţinând tone de cereale, şi de oasele aruncate în gropile menajere din aşezări.
Celelalte meşteşuguri, altele decât metalurgia fierului şi făurăria, au cunoscut acelaşi
avânt: dulgheria-tâmplăria (topoare, barde, tesle-topoare, fierăstraie, compase, cuţitoaie,
sfredele, dălţi, pile, toate de mai multe tipuri), exploatarea şi fasonarea pietrei utilizată la
fortificaţii, ziduri de terase, edificii, drumuri pavate ş.a.m.d., uneori adusă de la zeci de
kilometri (topoare, ciocane, târnăcoape, dălţi, spiţuri, icuri), sticlăria care producea vase şi
podoabe (bulgări de sticlă, tuburi de suflat). Majoritatea uneltelor din fier sunt de tipuri
general răspândite ca unele ce ajunseseră la formele adecvate operaţiilor unde se foloseau;
altele (unele tipuri de barde) au fost preluate, dar cu îmbunătăţiri substanţiale, din lumea
celtică şi direct din lumea greco-romană, cele din urmă aproape imposibil de distins de
originale. Belşugul de fier rezultă din mulţimea şi varietatea obiectelor de întrebuinţare
curentă de folosinţă casnică, piese de harnaşament şi mai ales de imensele cantităţi de
materiale de construcţie, cu atât mai mult cu cât confecţionarea ultimelor nu era obligatorie să
fie din fier.
Acelaşi metal a fost folosit pentru confecţionarea armelor: umbo-uri pentru scuturi,
vârfuri şi călcâie de suliţe şi de lănci, pumnalul drept şi mai ales curb (daca, sica), ca şi
celebra sabie curbă (falx), cuţitul de lovit şi a uneltelor de geniu: topoare bipene, topoare-
târnăcoape. Se adaugă capetele berbecilor de asediu şi maşinile de război. Inexplicabilă parţial
este nefolosirea de către daci a coifului în luptă cu toate că utilitatea lui nu le era necunoscută
cu atât mai mult cu cât în Dacia au activat instructori militari romani cel puţin după războaiele
cu Domitianus. Nefolosirea lui poate fi pusă, dar deocamdată nu şi dovedită, pe seama unor
considerente de ordin religios.
Olăria, multă vreme produs casnic şi apanaj al unor ateliere cu arii de desfacere relativ
reduse, ajunge un adevărat meşteşug pretenţios, în care se îmbinau tehnicile perfecţionate de
preparare a materiei prime şi de ardere cu eleganţa formelor, diversificate în funcţie de
destinaţia fiecăreia. Cu toate acestea ponderea ceramicii lucrată cu mâna rămâne considerabilă
mai ales în mediul rural şi aproape exclusivă pentru anumite forme (ceştile tronconice, de
pildă). Roata olarului se răspândeşte însă peste tot, arderea se face în cuptoare cu reverberaţie
şi, în funcţie de felul ei - oxidantă sau inoxidantă -, paleta culorilor vaselor acoperă un spectru
larg, de la negru până la roşu-gălbui. Nu lipsesc produsele compatibile cu pretenţiile tehnice
ale lumii elenistice şi romane mai ales în ceramica pictată, dar şi în ornamentică şi finisare
chiar dacă gustul local este vizibil peste tot. În prima fază (II A) continuă să se manifeste
influenţele elenistice atât în privinţa formelor preluate din acea direcţie (amfore, boluri, vase
krater, kantharoi), cât şi în arderea inoxidantă. Din faza a doua (II B) încep să se manifeste tot
mai frecvent şi treptat exclusiv influenţele romane atât în formele asimilate (kantharoi,
capace, strachini), cât şi prin creşterea ponderii arderii oxidante. Evoluează desigur formele
tradiţionale dacice (ceaşca, vasul borcan, fructiera, capacul), iar finisarea vaselor este tot mai
pretenţioasă. Tot în această fază apare ceramica pictată pe angobă, cu motive geometrice,
iniţial inspirată (nu copiată) din cea elenistică târzie, iar în faza a treia (II C) numai în zona
capitalei se produceau vase pictate cu motive geometrice, fito- şi zoomorfe, unele cu
simboluri religioase. Tot în ultimele două faze se definitivează formele care se vor perpetua şi
vor imprima particularitatea specifică a ceramicii provinciale a Daciei romane. Din lut s-au
confecţionat şi alte obiecte de întrebuinţare curentă, ţigle, olane, cărămizi, tuburi de conductă
de apă, cele din urmă montate în instalaţii lungi de sute de metri. Metalurgia bronzului şi-a
pierdut, în schimb, aproape integral importanţa economică, ea fiind restrânsă la producerea
unor piese de harnaşament, accesorii vestimentare, rar vase şi unelte, podoabe modeste chiar
dacă astfel de piese s-au confecţionat în aproape fiecare aşezare cât de cât extinsă fie de
meşteri ambulanţi, fie în ateliere specializate. Adesea aceiaşi meşteri şi în aceleaşi ateliere
produceau obiectele din argint, fie podoabe, fie vase, cum indică uneltele specifice
descoperite.
Pentru confecţionarea bijuteriilor în Dacia s-a utilizat mai ales argintul, obţinut fie din
mine, fie, mai rar, din topirea monedelor. Cunoştinţele foarte avansate ale orfevrarilor daci
sunt dovedite mai ales la piesele confecţionate în faza II A când în Dacia se înregistrează o
criză de argint. Atunci miezul bijuteriilor era dintr-un aliaj slab, învelit într-o foiţă de zecimi
de milimetri din argint bun perfect sudată, invizibilă cu ochiul liber nici în secţiunea pieselor.
Extrem de rare sunt bijuteriile din aur cu toate că acest metal a fost exploatat. Raritatea lui
este de pus pe seama unui monopol regal în acest domeniu sau, simplu, pe seama gustului
pentru metalul alb, strălucitor ?
Arta argintului în etapa a III-a a epocii La Tène, spre deosebire de cea din secolele IV-
III î.e.n., se caracterizează mai întâi prin geometrismul mai accentuat. Reprezentările zoo- şi
antropomorfe sunt aproape întotdeauna legate de credinţele religioase. Se înregistrează chiar o
decadenţă a meşteşugului ca atare în privinţa tehnicilor de obţinere a motivelor decorative, cu
deosebire a celor „în relief”.
Cum bijuteriile erau obiecte supuse modei schimbătoare, în Dacia, alături de tipurile
mai vechi, perpetuate variabil, s-au confecţionat aproape toate cele care circulau în Imperiul
Roman (mai ales fibule). O menţiune aparte se cuvine colanurilor, brăţărilor simple şi spirale
(acestea purtate pe braţ) cu capetele în protome de animal (mai ales de şarpe) şi vaselor
(boluri, kantharoi) pe care motivele ornamentale locale se îmbină cu acelea greco-romane. Cu
toate că tezaurele de argint sunt numeroase, cele care au în compoziţie piese ornamentate cu
motive zoo- şi antropomorfe sunt rare (Sălişte, Surcea, Lupu etc.).
Atare dezvoltare fără precedent în toate ramurile economice nu putea decât să
determine o amplificare corespunzătoare a schimburilor comerciale. La rândul său,
intensificarea schimbului intern a contribuit în mod substanţial la uniformizarea formelor de
manifestare a civilizaţiei dacice şi aceleaşi schimburi comerciale au dus la răspândirea în
Dacia nu atât a produselor din lumea elenistică târzie şi romană, cât mai ales a imitaţiilor
acestora, adaptate posibilităţilor şi gustului local. Tocmai în acest domeniu s-a manifestat
pregnant capacitatea de asimilare creatoare a civilizaţiei dacice care, de altminteri, i-a păstrat
originalitatea de-a lungul întregii sale existenţe.
La sfârşitul fazei II A şi la începutul fazei II B, în deceniile al doilea şi al treilea ale
secolului I î.e.n., se înregistrează ultimele emisiuni de monede tradiţionale şi trecerea la
monetăria de tip roman, adică copierea mai mult sau mai puţin fidelă a denarului roman
republican. Ştanţele monetare descoperite la Cristian (1), Ludeşti (1), Tilişca (14) şi Grădiştea
de Munte - Sarmizegetusa Regia (3) copiază denari romani republicani şi un denar al lui
Tiberius. Pentru disproporţia substanţială între descoperirile de monede republicane romane
din Dacia preromană şi acelea din alte ţinuturi europene situate în afara Imperiului Roman
sunt edificatoare concluziile unei statistici mai vechi: din totalul de 270 tezaure cu monede
republicane înregistrate în zonele europene din afara Imperiului Roman (Spania, Franţa, fosta
Iugoslavie, Germania şi Austria) 145 au fost descoperite în Dacia, ceea ce reprezintă aproape
54%. Nu întâmplător la sfârşitul secolului II î.e.n. şi la începutul secolului I î.e.n. se constată
schimbarea orientării comerţului Daciei dinspre est, cu lumea elenistică, spre vest, cu lumea
romană şi în speţă cu Italia. Iar trecerea la monetăria de tip roman în Dacia a integrat-o în
vastele legături comerciale circummediteraneene desfăşurate pe baza monedei romane
republicane, cu toate implicaţiile pe care le-a avut în înlesnirea pătrunderii în teritoriile
carpato-dunărene a produselor şi a influenţelor romane. De altminteri, privită în ansamblu,
economia Daciei, pe de o parte, şi economia cetăţilor greceşti şi a Imperiului Roman, pe de
altă parte, erau complementare. Dacia furniza mai ales produse agricole (cereale), animaliere
(piei, vite), miere, ceară, lemn de construcţie şi sare, cea din urmă mult preţuită câtă vreme
lipsea din Pannonia şi din Peninsula Balcanică. Nu este exclus să se fi exportat şi aur. Din
lumea greco-romană importa produse manufacturate (stofe, vase de bronz şi de sticlă, obiecte
de podoabă etc.), specialităţi agricole (mai ales vinuri şi uleiuri), parfumuri, unguente, obiecte
de toaletă etc. Şi, în pofida conflictelor militare cu Imperiul Roman, în Dacia produsele de
import romane sporesc progresiv până în anii conflictelor decisive în timpul lui Decebal
adeverind din nou, dacă mai era nevoie, că nici o primejdie nu putea potoli setea de câştig a
negustorilor romani, care totdeauna au precedat armatele romane în teritoriile incluse apoi în
Imperiul Roman.
Locuinţele dacilor au fost construite mai ales din lemn, piatră şi lut, acoperite cu
materiale la îndemână (paie, şindrilă, ţigle chiar, de tip elenistic târziu), iar evoluţia lor a fost
de la acelea parţial adâncite în pământ la cele de suprafaţa şi de la planul simplu la cel
complex, cu încăperi grupate, poligonale (dispuse „concentric”) şi cu etaj, inclusiv „palate”
ale vremii (turnuri - locuinţă cu etaj, clădiri mari). La acelea poligonale, cu încăperile dispuse
„concentric” se constată orientarea solstiţială a încăperii cu absidă şi destinaţia absidei ca fiind
rezervată cultului strămoşilor şi a divinităţilor protectoare. În apropierea locuinţelor se aflau
gropile pentru depozitarea cerealelor, hambare cu aceeaşi destinaţie, magazii, ateliere, gropi
menajere.
Aşezările, în funcţie de formele de relief, sunt fie cu construcţiile dispuse în şiruri -
fără să se poată vorbi de preocupări deosebite de sistematizare -, fie răsfirate şi în pâlcuri în
zona montană, fortificate, analoge acelor oppida celte, cu funcţiuni economice, comerciale, de
cult, desigur apărate de fortificaţii şi compacte, cu construcţiile ridicate pe terase antropogene
înzestrate cu drumuri pavate, scări, conducte de apă, canale de drenaj ş.a.m.d. Cel mai
elocvent exemplu îl reprezintă Sarmizegetusa cu cele două cartiere civile, între care se aflau
cetatea şi zona sacră, cu ziduri de terasă, drumuri, instalaţii de captare, de transport şi de
canalizare a apei, cu ateliere ş.a.m.d. Ea, prin sistematizare, funcţiile economică, politică,
culturală şi religioasă, constituia un adevărat oraş.
O dezvoltare fără precedent a cunoscut arhitectura militară. Cu rare excepţii - şi nu atât
în zona intracarpatică cât mai ales în cea extracarpatică - toate celelalte fortificaţii dacice
cunoscute până acum se datează pe durata etapei a II-a a epocii La Tène, marea majoritate
aparţinând fazelor II B şi II C. Mai întâi au construit fortificaţii uniunile de triburi, incluse
apoi în formaţiunea politică a lui Burebista. Burebista însuşi a iniţiat şi în bună parte a realizat
o vastă operă de fortificare a ţinuturilor stăpânite de el. Toate aceste fortificaţii reflectă stadiul
de dezvoltare a civilizaţiei acestui popor şi concepţia sa de luptă, asemănătoare cu a altor
popoare din vecinătatea lumii greco-romane. Ca unele ce nu aveau armate permanente de felul
celor ale regatelor elenistice şi mai ales a Imperiului Roman, ci doar un nucleu de militari de
profesie, chiar dacă au cunoscut, nu au folosit tehnica asediului, forţa lor militară bazându-se
pe surpriză, pe atacuri fulgerătoare. Ca urmare, toate fortificaţiile dacice nu au fost concepute
pentru a rezista unor asedii îndelungi şi nici una dintre ele nu are în interior surse permanente
de apă.
Fortificaţiile dacice aparţin la trei categorii distincte: aşezări fortificate, cetăţi şi
fortificaţii liniare sau de baraj. Primele sunt aglomerări umane cu construcţii civile şi
religioase apărate integral sau doar parţial de elementele de fortificare, cu precizarea că
totdeauna partea mai veche a aşezării se află în interiorul fortificaţiei. Formele de relief sunt
dominante: promotorii, capete de terasă, rar mameloane. Cetăţile au fost construite mai ales pe
mameloane şi sunt de două categorii: cele care au aşezări civile la poalele înălţimilor şi altele,
mai puţine, care nu au aşezări civile, fiind amplasate acolo din considerente pur strategice.
Atât aşezările fortificate, cât şi cetăţile au fost construite pe mari drumuri comerciale, în
puncte obligatorii de trecere şi toate au spaţiul fortificat restrâns, în general 3.000 până la
5.000 mp. Aşadar, ele nu erau locuri de refugiu pentru populaţia din zona apropiată. Dacă
aşezările fortificate erau capabile să adăpostească populaţia lor şi avutul acesteia, la cetăţi
situaţia e diferită: toate au construcţii cu caracter permanent relativ restrânse, unele câte o
construcţie mai mare, un fel de „cazarmă” pentru garnizoana permanentă, şi barăci simple de
lemn pentru garnizoana sporită în vreme de război, dar în nici un caz pentru populaţia aşezării
sau a aşezărilor din apropiere. Fortificaţii liniare, de baraj sunt două, una la Tapae (cu valuri şi
ziduri de lemn şi pământ simple, duble, triple şi împătrite, desfăşurate pe circa 2000 m), care
oprea trecerea din Banat în Ţara Haţegului, cealaltă la Cioclovina-Ponorici (cu ziduri din
piatră şi altele perpendiculare sau oblice, cu platforme de luptă, înşirate pe mai mult de
2.500m), care bloca înaintarea din Ţara Haţegului spre Sarmizegetusa.
Elementele de fortificare sunt fie tradiţionale, fie noi, adesea îmbinate la aceeaşi
fortificaţie. Cele tradiţionale erau şanţul, valul, gardul, palisada şi palisada complexă, de fapt
un zid cu partea lemnoasă construită în casete, spaţiul din ele fiind umplut cu pământ şi piatră.
Nou apărute erau zidurile din piatră fasonată sumar, legată cu pământ şi apă, zidurile cu două
paramente din piatră sumar fasonate şi emplecton, zidurile elenistice cu două paramente din
piatră fasonată şi cu emplecton, zidurile dacice „copiate” după cele elenistice, turnurile-
locuinţă cu parterul din ziduri elenistice sau dacice, cu etaj din cărămidă şi bastioane acoperite
cu ţigle sau terminate în creneluri, platforme de luptă pentru maşini de război şi turnuri
izolate.
Elementele amintite sunt plasate pe promontorii barate sau pe mameloane fortificate
circular. Acolo unde planurile sunt elenistice, fortificaţiile sunt patrulatere; la celelalte ele
urmează forma terenului cu „ajustări” parţiale. În general piatra era locală şi doar pentru
cetăţile din zona largă a capitalei s-a apelat la piatră adusă cu mari eforturi de la distanţe
considerabile. Efortul constructiv a fost ieşit din comun: în ceva mai mult de un secol şi
jumătate s-au construit şi s-au refăcut peste optzeci de fortificaţii, iar lanţul carpatic a fost
zăvorât de fortificaţii amplasate la intrarea şi la ieşirea din el al drumurilor care-l traversau,
încât pentru perioada ce începe de la Burebista şi până inclusiv în timpul lui Decebal se poate
vorbi de un adevărat sistem defensiv al Daciei, construit mai ales cu scopul de a apăra
ţinuturile intracarpatice. Aproape toate aceste fortificaţii au fost distruse fie în timpul
războaielor de la începutul secolului II e.n., fie imediat după ele; cele câteva excepţii, sunt
numai fortificaţiile reutilizate de romani.
Influenţelor elenistice şi participării directe a tehnicienilor greci la lucrările din Dacia
li se datorează planurile regulate ale unor fortificaţii, zidurile elenistice, folosirea cărămizilor
slab arse şi a ţiglelor, turnurile-locuinţă, impozantele ziduri de terasă, scările de piatră
ecarisată, conductele de apă, cisterna de la Costeşti-Blidaru, construită după preceptele lui
Vitruvius şi alte realizări de amploare mai redusă. Ele au prins rădăcini în Dacia pentru că
stadiul de dezvoltare a civilizaţiei dacice ajunsese apt să le asimileze, să le integreze între
manifestările ei.

Pentru reconstituirea structurii sociale a Daciei sursele literare şi epigrafice nu sunt

îndeajuns de detaliate pentru a putea desprinde din conţinutul lor nuanţele atât de necesare
într-un astfel de domeniu sensibil. Din ele rezultă existenţa a două pături: tarabostes-pileati şi
capillati-comati, cei dintâi constituind aristocraţia, având chiar un însemn exterior distinctiv,
acel pileus, iar a doua categorie nenobilii, adică masa poporului. Preoţimea pare să fi fost
recrutată în primul rând dintre „cei de neam”. Masa acelor capillati-comati nu putea fi decât
neomogenă, după cum rezultă, de pildă, din participarea unora la un sfat al dacilor pe o scenă
de pe Columna Traiană şi din trimiterea la Traian a unei solii din comati. Diferenţieri de avere
sensibile reflectă şi descoperirile arheologice. Sclavii, în măsura în care existau, nu aveau
decât un rol nesemnificativ în economie.
Formele de proprietate şi proporţiile fiecăreia dintre ele sunt mai degrabă deduse decât
dovedite cert. Structura economiei Daciei se baza pe existenţa comunităţilor săteşti agricol-
pastorale, dar detaliile de organizare şi de activitate ale acestora nu sunt cunoscute decât
parţial pentru că stăpânirea în comun a terenurilor a avut nenumărate forme, începând cu
devălmăşia absolută, continuând cu cea plafonată, egalitară sau numai pe cote părţi inegale.
Prin analogie cu realităţile din alte zone - ca de pildă Regatul Bosporan - se admite şi
pentru Dacia proprietatea teoretică a monarhului asupra pământului, care în fapt aparţinea
comunităţilor care-l lucrau. În virtutea acestei proprietăţi de principiu a monarhului
comunităţile erau obligate la plata unor contribuţii sub forme diferite, nedefalcate pe familii,
ci pe obşti. Strângerea contribuţiilor în produse era în sarcina unor împuterniciţi ai puterii
centrale, la care face probabil aluzie Criton (Getica, 5, 2). Nu se dispune de date certe
privitoare la modalităţile de plată a contribuţiilor şi nici la cuantum-ul acestora. Singurele
indicii se referă la acea parte prestată sub formă de muncă. Ridicarea într-o perioadă relativ
scurtă de timp a celor peste optzeci de fortificaţii, fără a mai socoti lucrările de terasare, de
exploatare şi de transport a pietrei, de construire a marilor sanctuare nu puteau fi realizate fără
munca acelor comunităţi agricole-pastorale şi cuantum-ul contribuţiei în muncă a fost
considerabil. Nu sunt informaţii nici privind proprietăţile aristocraţiei şi ale preoţimii dar se
ştie, de pildă, că un „regişor” local, Thiamarcos, era proprietarul unui atelier de ceramică.

Viaţa spirituală

La toate popoarele antice, pe o anumită treaptă de dezvoltare, cultura spirituală a fost

profund împletită cu credinţele religioase şi mult timp doar preoţii erau deţinătorii nu numai ai
practicilor menite să-i apropie pe pământeni de zeii lor, să obţină îngăduinţa şi binefacerilor
zeilor, ci şi ai cunoştinţelor legate de mersul timpului, de botanică farmaceutică, de medicină
empirică, inclusiv de matematică.
Dacii, ca toate popoarele indoeuropene, au fost politeişti şi în religie s-a impus de
timpuriu antropomorfismul, zeităţile personificând elemente, fenomene şi forţe ale naturii,
chiar unele concepte din traiul cotidian, pământul şi cerul, soarele şi ceilalţi aştri ş.a.m.d. La
aceste popoare este cert că exista un grup de divinităţi centrale solidare, în jurul căruia erau
celelalte divinităţi, cu atribuţii dintre cele mai diferite. Dar funcţia sau funcţiile unei divinităţi
pot fi precizate totdeauna numai în raport cu ale celorlalte divinităţi şi, într-un domeniu atât de
complex, doar sursele literare sunt capabile să facă lumină; cele arheologice le pot completa în
detalii, le pot confirma, dar în nici un chip nu le pot înlocui. Chiar etimologia numelui
divinităţii nu acoperă valenţele ei pentru că cele din urmă au evoluat sau chiar transformat în
cursul evoluţiei istorice. În descifrarea religiei dacilor, pe lângă parcimonia surselor scrise şi
ambiguitatea lor, intervin alte impedimente: caracterul esoteric al ei, practicarea zeificării şi a
semizeificării unor personaje reale şi, probabil, interdicţia, de fapt imposibilitatea conceperii
de către pământeni a imaginii şi de redare a chipului zeului în arta majoră, întâlnită, de
altminteri, şi la alte popoare (celţi, germani).
Triada religiei dacice e constituită de Zamolxis-Zalmoxis21, Zeul Războiului şi
Gebeleizis22. Zamolxis-Zalmoxis era zeul suprem, cel ce genera şi întreţinea viaţa
pământeană, zeul tuturor fiinţelor şi totodată cel care-i învăţa pe pământeni să-şi câştige
nemurirea primindu-i apoi lângă el şi oferindu-le „toate bunătăţile” (Herodot, IV, 94) celor
iniţiaţi şi celor pieriţi în luptă cu bravură. Tocmai credinţa dacilor în posibilitatea dobândirii
nemuririi a dat naştere în mintea autorilor greci şi latini a legendelor privitoare la „ucenicia”
lui Zamolxis-Zalmoxis la Pithagoras, ca şi identificarea lui Cronos.
Al doilea component al triadei era Zeul Războiului, corespondentul lui Ares-Mars din
religia greco-romană, care nu era numai zeul crud, al distrugerii, ci şi ocrotitorul ogoarelor
dacilor (Vergilius, Eneida, III, 24-35). Lui i se aduceau ofrande din primele prăzi de război şi,
posibil, chiar jertfe omeneşti.
Al treilea component, Gebeleizis (*g'heib-, *g'hib- a străluci, a lumina) era zeul
soarelui şi al cerului senin dătător de belşug. El se afla în fiecare primăvară în luptă cu forţele
malefice, pe care le învingea pentru ca la rândul lui să fie înfrânt de ele iarna, dar nu definitiv
câtă vreme lupta, urmând acelaşi ciclu, reîncepe în fiecare primăvară. Cumplita luptă din
ceruri dintre Gebeleizis şi forţele malefice, întruchipate de norii grei ce întunecau şi ascundeau
faţa zeului, era percepută de pământeni prin tunete şi fulgere. De aici decurge practica tragerii
cu săgeţi în nori de pământenii ce veneau în ajutorul zeului, desigur nu fără a nădăjdui în
„recunoştinţa” celui ajutat.
Insuficient lămurită este prezenţa în pantheonul dac a Marei Zeiţe, cu nume
necunoscut, dar un personaj feminin, cu atributele Marei Zeiţe, apare pe mai multe produse de
toreutică în argint, pe una chiar o scenă de hierogamie, şi că acelaşi personaj este reprezentat
cu acolita sau cu acolitele sale pe trei falere din tezaurul de la Lupu care se datează în etapa a
II-a a epocii La Tène.
Se mai admite existenţa unei zeiţe a focului, probabil cu numele Vasta, a altei zeiţe,
Bendis, corespondenta Dianei, şi a altor zei mai mici. Tot dacii socoteau sfântă apa Dunării
din care beau înainte de a pleca la luptă (Vergilius, Georgice, III, 407) şi adorau zeităţile
surselor de apă, inclusiv apele tămăduitoare (Deusara-Izvorul Zânei).
Pentru practicile religioase informaţiile sunt tot insuficiente: iniţierea în tainele lui
Zamolxis, trimiterea tot la el a unui sol tot după patru ani printr-un ceremonial crud, săgetarea
norilor, sacrificii umane şi de animale.
Principalele şi marile ceremonii religioase se desfăşurau în apropierea sanctuarelor
dedicate divinităţilor. Dacă pentru mulţimea de aşezări obişnuite practicile religioase se
desfăşurau în locuri sacre şi în construcţii nemonumentale, în marile aşezări şi în apropierea
cetăţilor se înălţau sanctuarele. La daci, ca şi la alte popoare antice, originea construcţiilor de
cult nu a fost alta decât construcţiile laice care, treptat, au suferit transformări radicale, încât
abia mai conservă elemente din sorgintea profană. Pe teritoriul Daciei se cunosc două
categorii de sanctuare: patrulatere şi circulare ca plan general şi aproape totdeauna cu detalii
de plan deosebite. Primele, fie numai din lemn, fie din lemn şi piatră, sunt patrulatere, formate
din şiruri de plinte ce susţineau coloane din lemn sau piatră: limitele exterioare erau delimitate
de pereţi sau de şiruri de pilaştri scunzi; ele delimitau de fapt, spaţiul sacru. Învelitoarea lor
era din şindrilă. La toate cele bine păstrate, numărul coloanelor reprezintă un multiplu al cifrei
şase. (Dimensiunile sunt de la 9/10 metri x 12/15 metri până la 20x38 metri). Celelalte,
circulare, au fost construite din aceleaşi materiale şi constau de la una până la trei „încăperi”,
cea exterioară fiind mărginită de pilaştri. La toate locul depunerii ofrandelor e în încăperea
centrală; dacă cea din urmă are plan absidal, absida era locul rezervat zeităţii şi orientarea ei
este solstiţială. Învelitoarea era din paie, şindrilă sau ţiglă, iar diametrele lor sunt de la 7 metri
până la 30 metri. În nici un sanctuar nu se afla statuia divinităţii, încât zeilor cărora erau
dedicate nu se cunosc. Indiferent de planul lor, sanctuarele se caracterizează prin
monumentalitate şi sobrietate, cu spaţiul util interior restrâns. Numărul lor era variabil, de la
unul până la şase (la Sarmizegetusa). Tocmai cifra ridicată a sanctuarelor (10 în două faze) a
dus la supoziţia că acolo se afla muntele sfânt, Kogaionon, pomenit de Strabo. Toate
sanctuarele dacice au fost distruse în timpul războaielor cu Traian, măsură de excepţie ale
generalului-împărat victorios şi care are o singură analogie în practica romană, în Palestina.
Tocmai ea constituie indiciul asupra profundelor implicaţii ale credinţelor religioase în viaţa
dacilor, inclusiv în comportarea în lupte.
Direct derivat şi materializare palpabilă a credinţelor religioase este ritul de
înmormântare. În prima etapă a epocii La Tène se practica incineraţia mai ales în morminte
plane, care conţineau resturile incinerate ale defuncţilor şi ofrandele obişnuite, inclusiv resturi
vestimentare, arme, mai rar unelte. Tumulii, rar cu construcţii funerare, erau rezervaţi probabil
şefilor militari. Incineraţia şi mormintele tumulare (foarte rar) se menţin şi în etapa a doua, dar
chiar înainte de faza II A, se constată „dispariţia” mormintelor. Fenomenul ca atare se
întâlneşte pe vaste spaţii europene, începând din teritoriile dacice până în Insulele Britanice,
denotând modificări majore în concepţia despre moarte.
Preoţii se bucurau de mare preţuire şi autoritate în societate. Semnificativă în acest
sens este colaborarea dintre Burebista şi marele preot Deceneus (Iordanes, Getica, 71).
Tocmai autoritatea ieşită din comun a marilor preoţi i-a determinat pe urmaşii lui Burebista să
o preia, adăugând-o celor politico-militară şi judecătorească. Despre articulaţiile ierarhizării
tagmei preoţeşti lipsesc ştirile. În schimb, doi autori antici, Strabo (VII, 3, 3) şi Iosephus
Flavius (Ant. Iud., XVIII, 1, 5)23, menţionează existenţa unor asceţi, vegetarieni, un fel de
pustnici, care se abţineau de la plăcerile lumeşti. Numele date de cei doi autori fie sunt
greceşti şi atunci sunt de luat în seamă pentru semnificaţia lor, fie sunt coruptele ale unor
cuvinte din limba dacă şi atunci orice speculaţie este inutilă.

Scrisul şi cunoştinţele ştiinţifice

În două rânduri Cassius Dio face menţiune despre utilizarea scrisului la daci. Mai întâi
(LXVII, 7) pomeneşte scrisoarea primită de Domitianus de la Decebal, trimisă senatului24, iar
a doua oară (LXVIII, 8) scrisoarea cu litere latine primită de Traian înainte de război.
Arheologia confirmă şi ea utilizarea scrisului prin cele două inscripţii de pe tot atâtea vase25,
prin microinscripţiile (una-trei litere) de pe alte vase şi prin cele incizate pe blocuri fasonate,
încastrate în zidurile dacice inspirate din zidăria elenistică târzie. Ultimele, tot din una până la
trei litere greceşti, rar monograme, sunt marcaje de carieră pe blocurile destinate anumitor
ziduri. Aceste descoperiri, care se înmulţesc continuu, coroborate cu afirmaţiile autorului antic
menţionat şi cu constatarea potrivit căreia orice calcule astronomice, calendaristice şi utilizate
în anumite activităţi practice (în arhitectură, de pildă) aveau nevoie de ele, demonstrează că în
lumea dacică a fost utilizat scrisul. El nu putea să fie răspândit larg în societate, rămânând
apanajul doar câtorva categorii: preoţi, arhitecţi, meşteri, cei care lucrau în cancelaria regală
şi, poate, vârfurile aristocraţiei, dacă nu cumva aceştia din urmă dispreţuiau - întocmai ca şi la
alte popoare - astfel de cunoştinţe „nepractice”.
Mult timp relatările lui Iordanes (Getica, 69-70) referitoare la preocupările „ştiinţifice”
din Dacia au fost considerate simple exagerări, fără acoperire în realităţile societăţii din nordul
Dunării de Jos. Treptat, pe măsura înmulţirii descoperirilor arheologice, spusele lui Iordanes
au fost reconsiderate.
Iordanes pune pe seama lui Deceneus, o activitate laborioasă prin care i-a învăţat pe
cei doritori „aproape toate ramurile filosofiei”: etica, fizica, logica, astronomia, botanica etc.,
desigur toate cu sensurile antice ale termenilor. Astăzi sunt în afara oricărei îndoieli
preocupările astronomice, existenţa unui calendar şi chiar a unui instrument de măsurat
timpul, materializat într-un monument din andezit, care funcţiona la Sarmizegetusa, orientarea
sanctuarelor după punctele cardinale şi a zonei sacre de la Sarmizegetusa, cunoştinţele
matematice, cunoaşterea şi utilizarea plantelor medicinale26, cunoştinţele de medicină
empirică (instrumente chirurgicale, minerale cu proprietăţi astringente, chiar o trepanaţie
cicatrizată etc.) menţionate, de altminteri, încă de Platon (Charmides, 5), cunoaşterea
proprietăţilor apelor tămăduitoare, preocupările de igienă publică.
Fără a reveni asupra arhitecturii dacice, caracterizată prin funcţionalitate şi sobrietate,
celelalte domenii ale artei au fost cultivate diferit: sculptura în piatră mai ales în motivistica
decorativă pe clădiri, coroplastica materializată în protome zoomorfe (berbeci, tauri, cai, lupi),
mai rar imagini antropomorfe, toreutica în fier (ţinte ornamentale, mânerele uneltelor, o placă
ovală cu motive dacice şi elenistice), toreutica în argint mai ales în domeniul podoabelor,
inclusiv motive zoo- şi antropomorfe cu simboluri religioase, decorul ceramicii etc.

Statul dac în timpul lui Diurpaneus-Decebal

Opera de reunificare a dacilor sub sceptrul regilor de la Sarmizegetusa a început foarte

probabil încă în timpul lungii domnii a lui Scorilo. Urmaşul său, Duras (circa 68-86/87), a
cedat domnia lui Diurpaneus, ultimul rege dac, chiar la începutul războaielor cu Domitianus.
Judecând după amplasarea fortificaţiilor dacice la sfârşitul secolului I e.n., autoritatea sa se
întindea peste întreaga zonă intracarpatică (Transilvania în sensul larg al termenului) până la
Tisa Superioară, Moldova până la Siret cu o prelungire pe malul stâng al Dunării în apropierea
gurilor, Oltenia şi asupra unei părţi din Muntenia.
Pentru domnia sa este semnificativ că din cele 12 nume de triburi dacice, înşirate de
Ptolemaeus (III, 8, 3), doar trei nu provin de la localităţi, ceea ce poate să însemne spargerea
unităţii tribale şi funcţionarea doar a celei strict teritoriale.
Puterea regală nu apare cu nimic diminuată, dimpotrivă. Mai mult, Diurpaneus a fost
semizeificat purtând în continuare numele sub care este mai cunoscut, Decebalus27. Vezinas,
care „venea ca demnitate, îndată după Decebalus” (Cassius Dio, LXVII, 10, 1), era vice-rege.
Surse antice diferite atestă funcţionarea unui sfat regal, a împuterniciţilor pentru adunarea
contribuţiilor agricole, a comandanţilor de fortificaţii, existenţa cancelariei regale, de unde
emanau acte, şi a solilor trimişi la neamurile vecine, la Roma şi până în îndepărtatul regat al
parţilor.
Toate acestea, împreună cu continuarea operei de fortificare a Daciei trimit spre
concluzia că statul lui Diurpaneus-Decebalus, mai restrâns teritorial decât al lui Burebista, era,
în schimb, mai consolidat, mai bine organizat şi înzestrat cu instituţiile trebuitoare. Curând
tăria sa avea să înfrunte armatele celui mai puternic stat al antichităţii europene, conduse de
un general-împărat destoinic.
 Războaiele daco-romane de la sfârşitul secolului I e.n.
şi de la începutul secolului II e.n.

Către sfârşitul secolului I e.n. şi la începutul celui următor s-au desfăşurat patru mari
războaie între regatul dac şi Imperiul Roman. Spre atare înfruntări decisive trebuia să ducă
întreaga serie anterioară de conflicte daco-romane.
Cauzele esenţiale ale războaielor constau în expansiunea constantă a Romei în
Peninsula Balcanică în dauna popoarelor de aici care, rând pe rând, au fost supuse şi incluse în
Imperiu. Acesta îşi instalase frontiera pe Dunărea Inferioară şi ocupase inclusiv teritoriul dacic
dintre Dunăre şi Pontul Euxin, controlând nu numai vărsarea fluviului în mare, ci şi teritorii
învecinate. În faţa Imperiului Roman se afla Dacia, un stat tânăr, în plină afirmare şi
consolidare, cu bogăţiile sale proverbiale, seducătoare pentru finanţele secătuite ale statului
roman. Tot ea dispunea de o forţă militară considerabilă. Cucerirea şi transformarea ei în
provincie ar fi dus la desfiinţarea forţei sale militare, la redresarea finanţelor Romei şi la
crearea unui intrând adânc, înfipt în lumea barbară central-est europeană, de unde se puteau
supraveghea şi anihila mişcările populaţiilor din această zonă. Din partea Daciei cauzele
războaielor se rezumau la expansiunea Romei care, mai devreme sau mai târziu, avea să o
vizeze direct. Cauza oficială romană a constituit-o atacul daco-bastarno-iazyg din iarna anilor
85-86 în Moesia. Invazia a fost fulgerătoare şi pustiitoare. Însuşi guvernatorul Moesiei, C.
Oppius Sabinus, şi-a pierdut viaţa în lupte. „Erau puse în cumpănă taberele întărite ale
legiunilor şi însăşi stăpânirea noastră” scria Tacitus (Agricola, 41).
În aceste condiţii împăratul Domitianus a venit la Naissus în vara anului 86, a preparat
războiul şi a numit comandant al expediţiei pe comandantul pretoriului, Cornelius Fuscus,
care avea la dispoziţie câteva legiuni şi trupele auxiliare din Moesia. Generalul roman i-a
alungat pe dacii ce năvăliseră în Moesia şi a trecut cu armata Dunărea, probabil în Banat. În
aceste împrejurări Duras cedează domnia lui Diurpaneus. Locul luptei nu este cunoscut dar
dezastrul pentru armata lui Fuscus a fost total: generalul a pierit în luptă, dacii au capturat
stindardul legiunii V Aludae, numeroşi captivi şi material de război. Victoria răsunătoare,
petrecută probabil în 87 e.n., i-a adus lui Diurpaneus supranumele Decebalus.
În anul următor romanii reiau ofensiva, comandaţi de generalul Tettius Iulianus, care a
înaintat prin Banat şi a câştigat lupta decisivă de la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei).
Pacea cerută de Decebal a fost refuzată de Domitianus, obligat să o acorde însă în 89 din
pricina dificultăţilor sale pe frontul marcomanic. Tratativele de pace le-a purtat Diegis, fratele
lui Decebal, iar potrivit stipulaţiilor ei regele dac devenea rege clientelar (adică trebuia să
renunţe la politica externă proprie), primea din Imperiu subsidii anuale în bani, „meşteşugari
de tot felul, şi pentru pace şi pentru timp de război” (Cassius Dio, LXVII, 7), trebuia să
permită trecerea prin teritoriul lui a trupelor din Moesia care se îndreptau spre frontul
marcomanic dar nu şi restituirea prizonierilor şi a stindardului legiunii V Alaudae. Pacea nu a
rezolvat ci, de fapt, a amânat pentru un timp conflictele decisive, care au izbucnit sub Traian.
 Încă de la urcarea pe tronul caesarilor, Traian a luat măsurile capabile să tranşeze
definitiv conflictul cu Decebal: a supravegheat construirea drumului strategic pe malul drept
al Dunării, a concentrat trupe în Moesia şi a urmărit progresul preparativelor de război.
În pofida soartei vitrege a surselor scrise referitoare la războaiele lui Traian cu
Decebal28, reconstituirea mersului lor poate fi realizată în linii generale.
Forţele ce porneau să se înfrunte sunt impresionante. De o parte cele romane: patru
legiuni ale Pannoniei, cinci ale Moesiilor, patru-cinci aduse din alte zone ale Imperiului şi
proaspăt recrutate, cohortele pretoriene, trupele auxiliare şi iregulare adică un total de aproape
170.000 oameni, plus flota moesică, comandate de un stat major şi generali destoinici, însoţiţi
de ingineri etc. A fost cea mai mare armată aruncată în luptă de Roma de la începutul
existenţei sale. De cealaltă parte, Decebal cu o armată mai mică, doar cu un nucleu de
profesionişti, restul fiind mai ales plugari, cu fortificaţii numeroase dar incapabile să reziste
unor asedii îndelungi, cu aliaţi nesiguri între bastarni şi roxolani. Şi o slăbiciune de ordin
intern despre care nu se ştie cât de realist a fost prevăzută de Decebal, anume existenţa şi
ponderea fruntaşilor - şi nu numai - filoromani care, atât în primul, cât şi în al doilea război,
aveau să se predea lui Traian nădăjduind în cunoscuta clemenţă a împăratului. Urma ca acele
două forţe inegale să se înfrunte şi cu toate acestea ostilităţile s-au desfăşurat de-a lungul a
patru campanii. Nici unul dintre potrivnici nu l-a menajat pe celălalt, ştiind fiecare că
războaiele sunt decisive. În timpul lor împăratul a acţionat metodic, temeinic, ca unul care era
conştient de superioritatea forţelor lui, ceea ce nu l-a scutit de surprize neplăcute; Decebal, la
fel de conştient că luptă pentru independenţa Daciei şi realist în aprecierea forţelor sale, nu s-a
sfiit să recurgă la toate mijloacele şi metodele pentru obţinerea ţelului său, de la repetate cereri
de pace, de fapt de temporizare, la încercarea de a forţa mâna potrivnicului, chiar de a-l
lichida fizic, până la crâncena rezistenţă. Rezultatul a fost însă, atunci ca totdeauna, în
favoarea celui mai puternic.
La 25 martie 101 Traian a părăsit Roma împreună cu statul său major şi, ajuns la
Dunăre, a trecut-o pe la Lederata (Ramna) şi Dierna (Orşova) cu două coloane care au făcut
joncţiunea la Tibiscum (Jupa). La Tapae armata romană era aşteptată de Decebal. Lupta a fost
cumplită, iar victoria a revenit împăratului. Venirea iernii i-a dat prilejul lui Decebal să
încerce un atac de diversiune în Moesia, respins de însuşi împăratul în urma victoriilor de la
Nicopolis ad Istrum şi Adamclisi. În 102 romanii au reluat înaintarea spre Sarmizegetusa,
grosul armatei atacând dinspre Mureş spre sud sub comanda împăratului. Câteva cetăţi căzute,
ca şi atacul din spate al Sarmizegetusei dat de cavaleria maură, comandată de Lusius Quietus,
l-au determinat pe Decebal să ceară din nou pace, care i-a fost acordată pentru că nu numai
armata sa era epuizată.
Condiţiile impuse de împărat urmau să facă din Dacia o pradă uşoară. Conform ei,
Decebal se obliga să predea armele şi maşinile de război, să-i extrădeze pe inginerii şi
dezertorii romani, să dărâme fortificaţiile, să cedeze teritoriile ocupate de romani şi să renunţe
la politica externă proprie. În Dacia, inclusiv la Sarmizegetusa, au rămas garnizoane romane
menite să supravegheze îndeplinirea condiţiilor de pace. Lui Traian i s-a conferit titlul
Dacicus Maximus29.
 Fiecare în parte a folosit intervalul de pace pentru pregătirea ultimului război: Traian a
poruncit construirea podului peste Dunăre la Drobeta; Decebal a refăcut fortificaţiile şi a făcut
apeluri de solidaritate la vecini, chiar la Pacorus II al parţilor.
În aceste condiţii, de febrile pregătiri, a început al doilea război. Împăratul a plecat de
la Roma în 4 iunie 105 şi ajuns la Dunăre şi-a trecut armata mai numeroasă decât înainte peste
acea superbă realizare a lui Apollodor care era podul de la Drobeta. De astă dată situaţia a fost
net favorabilă romanilor: superioritatea în forţe, defecţiuni în tabăra lui Decebal ale dacilor
care se supuneau împăratului, pornirea atacului din teritoriile ocupate în primul război şi
familiarizarea împăratului cu posibilităţile de manevră ale regelui dac, care l-au făcut să poarte
războiul „mai mult cu pază decât cu înfocare” (Cassius Dio, LXVIII, 4). Luptele s-au dat în
zona muntoasă a Sarmizegetusei, în cele din urmă romanii ajungând să o împresoare. Ca
petrecându-se în cetatea ei, pe Columnă este înfăţişată o scenă zguduitoare: doi nobili daci
împart ultimele rezerve de apă apărătorilor epuizaţi. Decebal, cu nădejdea organizării în alt loc
a unei rezistenţe, a reuşit să se strecoare prin împresurare însoţit de câţiva dar, ajuns de un
escadron de cercetaşi romani, şi-a ales singura moarte ce i se potrivea, luându-şi singur viaţa
cu pumnalul său curb. „Un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără să fi
pierdut niciodată nădejdea”, cum îi scria Pliniu cel Tânăr (Epistolae, VIII, 4, 2) prietenului
său, poetul Caninius Rufus.
După victorie, la Sarmizegetusa cetatea este refăcută pentru a fi cantonată acolo o
trupă romană, restul fiind distrus, întocmai ca aproape toate cetăţile dacice. Mai mult, romanii
procedează la transferarea populaţiei din zona montană a capitalei în zone mai uşor de
supravegheat, întocmai cum au procedat cu dacii dintre Oltul transilvan şi munţi, transferaţi la
nord de râul menit să fie graniţa provinciei. Expediţiile s-au întins şi în afara viitoarei
provincii, pradă distrugerii ajungând în primul rând fortificaţiile dacice, inclusiv din nordul
Moldovei şi de pe Tisa Superioară. La 11 august 106 provincia era un fapt împlinit după
mărturia unei diplome militare de la Porolissum.
Prăzile capturate de romani au fost fabuloase. Cifrele date de Ioannes Lydus (De
magistr., II, 28), după Criton, chiar după o ingenioasă corectură modernă, sunt uriaşe: 165.000
kg de aur, 331.000 kg argint şi 50.000 prizonieri. Pentru judecarea cifrelor sunt de văzut
urmările prăzilor în Imperiu: finanţele secătuite încă din timpul lui Domitianus şi după efortul
din timpul războaielor s-au redresat, preţul aurului scade în Imperiu, împăratul face dărnicii
pentru oşteni şi pentru plebea Romei, procedează la scutiri de impozite, îşi construieşte forul
cu statuile aurite, basilica, Columna, construieşte la Roma o conductă de apă, la fel ca şi
canalul Nil-Marea Roşie, oferă jocuri şi spectacole gratuite la Roma timp de câteva luni mai
mulţi ani consecutivi, construieşte monumentul triumfal de la Adamclisi, fondează oraşul
Nicopolis ad Istrum şi finanţează pregătirile pentru războiul împotriva parţilor. Concluzia
poate fi una singură: prăzile au fost, în adevăr, fabuloase, iar calculul împăratului pornit la
cucerirea Daciei, care sigur a pus în cumpănă greutăţile şi cheltuielile războiului cu beneficiile
ce le-ar aduce victoria, s-a dovedit realist.
Victoria romană, după două războaie pe cât de lungi, pe atât de crâncene, privită prin
perspectiva timpului scurs de atunci, înseamnă sfârşitul istoriei unui popor, dar şi începutul
istoriei altuia nou, începutul istoriei poporului care avea să se zămislească din amestecul
învinşilor cu învingătorii.

Note

1. Date perceptibile de modificări pe baza ultimelor determinări cu radiocarbon (C14).

2. Date perceptibile de modificări pe baza ultimelor determinări cu radiocarbon (C14).
3. Pumnalul curb, specific dacilor.
4. În literatura istorică modernă se folosesc termenii geţi, daci, daco-geţi sau geto-daci. Aici şi în
continuare pentru că se scrie mai ales despre „ramura” de vest a acestui popor, se va utiliza termenul de
daci pentru întreaga populaţie de acelaşi neam dintre Haemus şi Carpaţii nordici.
5. Această a doua microinscripţie, mult discutată în literatura istorică, fiind socotită fie ca „redactată” în
limba latină, adică Decebalus per Scorilo(nem) [fecit] - „Decebalus [a făcut vasul] prin Scorilo”,
întocmai ca microinscripţia de la Ocniţa, „redactată” în limba greacă, fie „redactată” în limba dacă -
„Decebalus fiul lui Scorilo”. În legătură cu cele două interpretări este de observat mai întâi că, în pofida
unor afirmaţii repetate, inscripţia nu-şi găseşte o analogie perfectă între miile de inscripţii romane de pe
ceramică şi, în al doilea rând, dar nu ca importanţă, că până astăzi în limba albaneză (moştenitoare şi ea
a unui lot de cuvinte traco-dace) se păstrează nume proprii de felul Pergega, Perdoda, care arată filiaţia
(„al lui Gega”, „al lui Doda”) şi că per, cu sensul de fiu apare în nume proprii dace, dar numai postpus
(Ziper, Seiciper). Se adaugă împrejurarea că la inscripţia citită în limba dacă, nu mai e nevoie să se
presupună abrevierea lui Scorilo şi absenţa verbului fecit, ci este perfect inteligibilă aşa cum apare pe
vas, nemaivorbind că ambele nume sunt a doi dintre cei mai cunoscuţi regi daci.
6. A trăit în secolul I e.n.
7. Câteva cuvinte dacice dintre cele atestate direct sau deduse din numele cu etimologie sigură: ak-mo-
„piatră” (în Acmonia), *aig' „capră” (în Aizis), balos (din *bel) „puternic” (în Decebalus), bostes
„strălucit” (în tarabostes, Rubobostes), *dek' „a lua, a întâmpina, a onora” (în Decebalus, Deceneus),
*der „prăpastie, defileu” (în Dierna), *der-p „a vedea, luminos” (în Diurpaneus), germ „cald” (în
Germisara), per „copil, fiu” (în Ziper), zeget „palisadă, gard” (în Sarmizegetusa).
8. Cuvinte comune cu albaneza: arbure, argea, baciu, balaur, balegă, barză, bască, brad, brâu, bucur,
buză, căpuşă, căpută, cătun, copac, cruţa, curma, dărâma, fărâma, gard, grădină, gălbează, ghimpe,
ghionoaie, groapă, gresie, grapă, grumaz, guşă, mal, mazăre, măgură, mătură, mânz, moş, muc, mugure,
murg, pârâu, păstaie, rânză, sarbăd, scăpăra, scrum, scula, sâmbure, spânz, strungă, şale, şopârlă, ţap,
ţarc, vatră, viezure, zgardă, zgâria. Neîntâlnite în albaneză sunt, de pildă: beregată, bordei, burtă, cârlig,
descurca, droaie, gorun, răbda, rezem, strugure, sugruma, urcior, urdă, zăr, zestre.
9. Terizi, crobizi (în Dobrogea), appuli (în centrul Transilvaniei), buri (în zona dinspre munte a
Munteniei şi Olteniei), suci (la gura Oltului), biephi (în vestul Daciei), carpi (în nordul Mării Negre de
unde, împinşi de bastarni şi sarmaţi, ajung în Moldova şi vor avea un mare rol politic şi militar mai ales
începând cu secolul III e.n.).
10. Costoboci, biephi, ciagisi şi piephigi.
11. Predavenses, Ratacenses, Caucoenses, Buridavenses, Cotenses, Albocenses, Potulatenses,
Saldenses şi forma coruptă -senses, care ar putea fi întregită Ordesenses sau Argesenses. Se adaugă
Dacii Mari (Mεγάλοι Δάχαι), nume probabil tradus în greceşte după unul dacic, în nordul Daciei, şi
Serri din zona Carpaţilor de curbură.
12. „Galli (nume dat de romani celţilor, n.n.) au supus pe pannoni şi timp de mai mulţi ani au dus
războaie, cu sorţi schimbători cu vecinii lor” (Trogus Pompeius, XXXIV, 4, 5). Dintre vecini, nu în
ultimul rând, au fost dacii.
13. Pădurile de pe versantul de nord al Alpilor până în Slovacia.
14. Spre est-nord-est.
15. Morava, în Cehia. În această zonă sunt de localizat localitatea Singone şi triburile Racatae şi
Racatriae, după cum, de altminteri, indică descoperirile arheologice.
16. Strabo, VII, 3, 11.
17. Termenul lui Strabo este άρχή.
18. Seminţii celtice, primii ajunşi din Boemia în Slovacia pe la începutul secolului I î.e.n., ceilalţi din
Slovacia.
19. Supra, nota 18.
20. Din publicările inscripţiei trimitem doar la E. Kalinka, Antike Denkmäler in Bulgarien, în Schriften
der Balkan-Kommission, Wien, 1906, nr.95, p.86-94; G. Mihailov, Inscriptiones grecae in Bulgaria
repertae2, I, Sofia, 1970, nr.13, p.31-56 şi, mai ales pentru întregirea rândurilor 5-7, N. Gostar, Sur le
rézidence du roi Burebista, în An. Ştiinţ. Univ. Al.I. Cuza Ist., XVI, 1, 1970, p.57-66.
21. Metateza Zamolxis-Zalmoxis este perfect explicabilă în textele copiştilor.
22. Cel mai cuprinzător text îi aparţine lui Herodot (IV, 94; IV, 96), urmat de alţi autori (Strabo,
Vergilius, Iordanes etc.).
23. La Strabo theosebi - adoratori ai zeilor, capnobati - care umblă în fum (în sensul din comedia
greacă a termenului, adică „cei ce se hrănesc cu aer”), ctisti - sau sctisti - întemeietori sau cei care se
abţin de la plăcerile lumeşti; la Iosephus Flavius polistai, dacă nu pleistoi - cei mai mulţi.
24. Opoziţia senatorială a insinuat că scrisoarea fusese plăsmuită de însuşi împăratul din pricina
conţinutului ei. Dar pentru subiectul aflat acum în discuţie este importantă constatarea că opoziţia
senatorială nu a contestat posibilitatea ca Decebal, recte cancelaria lui, să elaboreze scrisori.
25. Supra.
26. Supra.
27. *dek”- „a lua, a întâmpina, a onora”, balos - „puternic” (supra, n.7).
28. Cu excepţia câtorva cuvinte (păstrate la gramaticul Priscianus din sec.V), textul cărţii împăratului
despre războaie s-a pierdut. La fel, s-au pierdut Getica medicului Criton care l-a însoţit pe Traian în
războaie, scrierile lui Dio Chrysostomos închinate lui Traian, cărţile scrise de Appianus şi Arrianus
despre războaie, partea I-a a Istoriilor lui Ammianus Marcellinus. Totodată, Suetonius şi-a încheiat
biografiile împăraţilor cu Domitianus, Tacitus nu a mai apucat să scrie despre domniile lui Nerva şi
Traian, iar Historia Augusta începe doar cu domnia lui Hadrianus, Caninius Rufus nu şi-a împlinit
dorinţa să scrie în versuri războaiele dacice, iar versurile poetului P.Annius Florus (L. Annaeus Florus),
dedicate triumfului lui Traian împotriva dacilor, s-au pierdut şi ele.
Singurele izvoare păstrate, dacă se exceptează câteva referiri existente la Iordanes, sunt acele
jalnice excerpte bizantine din cărţile LXVII şi LXVIII ale lui Cassius Dio, întocmite de Xiphilinos
(sec.XI) şi Zonaras (sec.XII), Panegiricul lui Plinius cel Tânăr - lipsit de orice valoare pentru cele două
războaie - şi câteva cuvinte în Excerpta Valesiana. Cât priveşte Columna lui Traian, ea trebuie privită
aşa cum este, adică în primul rând ca monument artistic, nu istoric, menit să proslăvească isprăvile
împăratului şi armatei romane în războaie, să ilustreze probabil textul „Comentariilor” împăratului.
Figurile de daci, îmbrăcămintea şi armele lor sunt ilustrate fidel pentru că sculptorii le-au văzut la Roma
pe captivii de război. În schimb, relieful Daciei, podul lui Apollodor de la Dunăre, construcţiile dacice,
nu au nimic comun cu realităţile din Dacia, ca să nu mai vorbim că însăşi compoziţia artistică,
succesiunea evenimentelor şi mai ales a acelora petrecute simultan pe fronturi de luptă diferite nu
puteau fi redate decât în funcţie de textul lui Traian şi de spaţiul real existent pe fusul coloanei, încât
toate încercările de a preciza în detalii cronologia, succesiunea şi localizarea evenimentelor pe baza
reliefurilor ei au eşuat. Tot ca monumente artistice - cu certe calităţi realiste în redarea personajelor şi a
armamentului - sunt metopele monumentului triumfal - Tropaeum Traiani - de la Adamclisi, construit
pentru a celebra victoria lui Traian din 102 pe frontul moesic împotriva dacilor şi a aliaţilor lor. Se
adaugă rezultatele cercetărilor arheologice - mai ales a acelora din zona Sarmizegetusei - în măsura în
care anumite constatări pot fi datate între limite cronologice restrânse.
29. Mare învingător al dacilor.
 Capitolul II

ETNOGENEZA ROMÂNILOR

Dr. Ioan Glodariu

1. Dacoromanii (secolele II-III e.n.)
Întinderea şi organizarea Daciei romane.
Istoria politică.
Populaţia.
Proprietatea şi structura socială.
Aşezările.
Armata.
Viaţa economică.
Viaţa spirituală.
 1. DACOROMANII (secolele II-III e.n.)

Întinderea şi organizarea Daciei romane. Încă după primul război dintre Decebal şi
Traian (101/102) romanii ocupaseră Banatul şi ţara Haţegului, Oltenia, vestul Munteniei şi
probabil sudul Moldovei. Comanda armatei de ocupaţie i-a fost încredinţată lui Cn. Pinarius
Aemilius Cicatricula Longinus (Cassius Dio, LXVIII, 12, 1), legatul legiunii VII Claudia,
care-l însoţise pe Traian în primul război în calitate de comes. În intervalul dintre cele două
războaie s-au construit fortificaţii romane, menite să apere teritoriile abia cucerite: Bumbeşti-
Porceni, Buridava-Stolniceni (ambele în nordul Olteniei), Voineşti, Rucăr, Târgşor, Mălăeşti
şi Drajna (în Muntenia) şi probabil unele în sudul Moldovei.
După cel de al doilea război (105-106) împăratul Traian a rămas în ţinuturile carpato-
dunărene pentru a organiza teritoriile cucerite. Provincia Dacia exista la 11 august 106. După
organizarea ei ca provincie imperială estul Olteniei (dintre Jiu şi Olt), Muntenia şi sud-estul
Transilvaniei au aparţinut provinciei Moesia Inferioară. Provincia Dacia cuprindea vestul
Olteniei, Banatul şi zona intracarpatică (fără colţul de sud-est al Transilvaniei). În pofida unor
afirmaţii contrare, neclar rămâne traseul graniţei romane în zona Munţilor Apuseni, care nu
putea să neglijeze intrările în munţii auriferi dinspre vest, păzite de fortificaţii dacice înainte
de războaie. Limes propriu-zis a existat doar în nord-vestul Daciei (zona Porolissum) şi, de
prin anii 141-143 în vestul Munteniei, între Dunăre (Flămânda) şi Carpaţii Meridionali (pasul
Bran). Graniţa provinciei este, aşadar, marcată de suita de turnuri şi burguri construite în faţa
castrelor trupelor auxiliare. În anii 117-118, prin reforma administrativă a lui Hadrian, se
creează Dacia Superior (zona intracarpatică a Transilvaniei şi vestul Olteniei) şi Dacia Inferior
(fostele teritorii incluse iniţial în Moesia Inferior: estul Olteniei şi sud-vestul Transilvaniei;
Muntenia a rămas liberă în cea mai mare parte). Tot cu acest prilej, dacă nu cel mai târziu
până la 10 august 123, s-a înfiinţat Dacia Porolissensis (teritoriul de la nord de Arieş şi
Mureşul Superior). Sub Marcus Aurelius, în anul 168, se procedează la o reorganizare a
Daciei în împrejurări critice pentru imperiu. Din pricina pericolului sarmatic şi germanic la
Dunărea Mijlocie, M. Claudius Fronto apare ca legat al Daciei Apulensis şi Moesiei Superior,
apoi al provinciilor Daciei şi Moesiei Superior1. Deci cele trei Dacii au fost unite într-un
organism militar şi administrativ şi, cu o excepţie, au primit alte denumiri: Dacia Apulensis
(vestul Olteniei, Banatul şi Transilvania fără partea de nord), Dacia Porolissensis (cu acelaşi
teritoriu ca înainte) şi Dacia Malvensis (estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi vestul
Munteniei).
Dacia, ca toate provinciile, a avut particularităţi determinate mai ales de necesităţile
militare. În timpul lui Traian, când în Dacia erau două sau trei legiuni, a fost guvernată de un
legatus Augusti pro praetore de rang consular. Primul guvernator al ei a fost Iulius Sabinus2,
care ocupa acest post la începutul anului 107, urmat apoi de D. Terentius Scaurianus şi de
alţii3. Guvernatorul era ajutat de un procurator Augusti, de rang ecvestru, cu atribuţii
financiare. După reforma lui Hadrian, Dacia Superior rămasă doar cu legiunea XIII Gemina, a
fost condusă de un legatus Augusti pro praetore, de rang pretorian; pentru chestiunile
financiare era un procurator Augusti de rang ecvestru. Daciile Porolissensis şi Inferior aveau
în frunte câte un procurator Augusti de rang presidial, tot din ordinul ecvestru. Se crede că ei
depindeau de legatul Daciei Superior sau cel puţin că acesta avea ascendenţă asupra lor, dar
dovezi în acest sens lipsesc. Mai mult, unul dintre guvernatorii Daciei Inferior (din 142-143
sau 157) poartă titlul de prolegator et praefectus provinciae Daciae Inferioris4 (din pricina
extinderii autorităţii sale şi în afara provinciei, asupra unui teritoriu din Muntenia?). Apoi, din
punct de vedere militar Dacia Superior era orientată spre vest, pe când Dacia Inferior spre est.
Prin reforma administrativă a lui Marcus Aurelius, după aducerea în Dacia a legiunii V
Macedonica, provinciile Daciilor, organizate militar şi administrativ unitar aveau în frunte un
legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, numit şi consularis Daciarum trium.
Guvernatorul era ajutat de un procurator Augusti Daciae Apulensis cu atribuţii financiare,
care era şi locţiitorul legatului (agens vice praesidis) în caz de absenţă; în Dacia Malvensis a
fost inclus şi teritoriul de vest al Munteniei şi era condusă de un procurator Augusti cu
atribuţii financiare şi militare; procuratorul Daciei Porolissensis avea probabil numai atribuţii
financiare pentru că la comanda trupelor auxiliare se află legatul legiunii V Macedonica de la
Potaissa.
Istoria politică. În primii ani după cucerire în Dacia a fost linişte. În vest, imediat
după războaiele lui Traian, iazygii s-au revoltat pentru că împăratul nu le-a înapoiat teritoriul
ocupat de Decebal după primul război. Revolta a fost înăbuşită de Hadrian, pe atunci
guvernator al Pannoniei Inferior. În 110 se înregistrează masive lăsări la vatră din trupele
staţionate în provincie, urmate de transferuri de trupe în Pannonia şi, de prin 114, au fost
retrase alte trupe în vederea războiului lui Traian cu parţii, semn că împăratul considera
situaţia din Dacia ca fiind sigură.
Îndată după moartea neaşteptată a lui Traian (11 august 117) s-au produs revolte în
mai multe provincii. Dacia a fost atacată simultan de roxolani în est şi de iazygi în vest, încât
noul împărat Hadrian a venit la Dunărea de Jos spre sfârşitul anului 117, înainte de a se duce
la Roma. Cu regele roxolanilor a căzut la înţelegere mărindu-i subsidiile, dar iazygii atacau în
continuare atât Dacia, cât şi Pannonia. În aceste condiţii Hadrian aduce pe generalul Q.
Marcius Turbo, „specializat” în reprimarea de răscoale în Egipt, Cirenaica şi Mauretania
Caesariensis, şi-i încredinţează provinciile Dacia şi Pannonia Inferior. Reforma administrativă
a lui Hadrian s-a înfăptuit în aceste împrejurări. În Dacia a rămas doar legiunea XIII Gemina
la Apulum, legiunea I Adiutrix fiind transferată la Aquincum şi legiunea IV Flavia felix la
Viminacium. În schimb a crescut numărul trupelor auxiliare, încât efectivul trupelor din Dacia
ajunge în jur de 30.000. S-a renunţat totodată la teritoriul Munteniei şi la sudul Moldovei. Pe
linia Oltului se creează aşa-zisul limes Alutanus, puternic întărit de Hadrian (în timpul lui
Antonius Pius graniţa a fost împinsă din nou spre răsărit, de la Flămânda până la Rucăr5).
Luptele cu dacii liberi se poartă pe vremea lui Antonius Pius, pe la 143, când au fost
respinşi relativ repede din moment ce la 23 februarie 144 o diplomă militară atestă masive
lăsări la vatră din trupele auxiliare ale Daciei Superior. Mai grele au fost luptele împotriva
aceloraşi daci liberi din anii 156-157, conduse de legatul Daciei Superioare, M. Statius
Priscus. La Roma numeroase emisiuni monetare anunţă victoria pe care nu o precizează prin
legende explicative.
La începutul domniei lui Marcus Aurelius, Imperiul Roman era angajat în războiul
împotriva parţilor condus energic de asociatul la domnie Lucius Verus. Dar abia apucase
Lucius Verus să-şi serbeze triumful că la Dunăre a izbucnit cu mare violenţă (166) un alt
război care va dura până la moartea lui Marcus Aurelius6. Războiul s-a întins pe toată
frontiera Dunării şi ani în şir Dacia a fost aproape asediată, atacată dinspre vest şi nord-vest de
iazygi şi de seminţii germanice (vandalii chiar s-au aşezat în apropierea hotarelor Daciei) şi
dinspre nord-est de „costoboci” (de fapt daci liberi, bastarni şi roxolani). Pentru întărirea
apărării Daciei, la Potaissa (Turda) a fost adusă legiunea V Macedonica, care în fapt a fost
angajată imediat în luptă. Tot atunci au fost aduse în Dacia şi vexilaţii din alte legiuni şi s-a
operat reforma administrativă a lui Marcus Aurelius. În anii 167-170 a fost devastată regiunea
auriferă de la Alburnus Maior, atacate oraşul Apulum şi capitala provinciei, ultima trecând
prin cel mai mare pericol (ancipiti periculi). Îngropările de tezaure monetare în Dacia
ilustrează starea de nesiguranţă creată de atacurile conjugate ale barbarilor. La sfârşitul anului
168 contraofensiva celor doi împăraţi a reuşit să-i respingă pe atacatori până dincolo de
Dunăre. În aceste împrejurări a atacat şi M. Claudius Fronto care, după câteva victorii, a căzut
pe câmpul de luptă. În locul lui a fost trimis ca legat consular Sex. Cornelius Clemens. În
timpul guvernării sale (170?- 172) atacurile nu încetează. Pe când Marcus Aurelius trata cu
barbarii la Carnuntum, Dacia a fost atacată de Tarbos (Cassius Dio, LXXI, 11, 1). După
biruinţa asupra cvazilor, o parte dintre ei au fost colonizaţi în provincii (Cassius Dio, LXXI,
11, 4). Tot acelaşi guvernator al Daciei a purtat tratative cu astingii şi lacringii din neamul
vandalilor şi cu costobocii7.
În 170 a avut loc şi o puternică invazie a costobocilor în Imperiul Roman. Seminţia
dacică, locuind în nordul şi estul Daciei pe ambele versante ale Carpaţilor, a trecut prin
teritoriul Moesiei Inferior şi a ajuns până în Grecia. Abia în Attica au fost învinşi. Probabil în
timpul acestei invazii teritoriul lor, unde lipseau luptătorii, a fost atacat şi cucerit de astingii
vandali, posibil la îndemnul lui Clemens.
Luptele la Dunăre au continuat şi după 170. Le-a condus însuşi împăratul care, pe
rând, a obţinut biruinţe şi a încheiat pace cu marcomanii şi cvazii, iar în 175 cu sarmaţii.
Guvernatorul Daciei, L. Aemilius Carus închină două altare tocmai după luptele de la graniţa
de nord-vest a provinciei şi din unul ar reieşi că în ele au fost implicaţi şi dacii liberi. Noua
serie de lupte începute în 177 la Dunărea de Mijloc şi continuate până după moartea
împăratului Marcus Aurelius nu par să fi afectat Dacia. Prin pacea din 179 iazygii dintre Tisa
şi Dunăre au primit învoirea să facă comerţ cu roxolanii din nordul Dunării prin Dacia, dar de
fiecare dată cu aprobarea guvernatorului acestei provincii. Drumul comercial pornea de la
Aquincum, intra în Dacia pe la Porolissum şi ieşea pe la Angustia (Breţcu) continuând până la
Tyras.
După moartea lui Marcus Aurelius, Commodus a încheiat pace cu cvazii şi
marcomanii şi s-a întors la Roma. Guvernatorul Daciei C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes a
luat parte la lupte şi la încheierea păcii prin care pe buri „i-a silit să jure că niciodată nu vor
mai locui şi nu-şi vor mai paşte vitele la ei în ţară, pe un teritoriu de 40 de stadii de hotarele
Daciei” (Cassius Dio, LXXII, 3, 1). Fâşia de teren, lată de 7,4 km, era menită să evite
surprizele. Tot atunci „acelaşi Sabinianus a dus sub ascultarea sa douăsprezece mii de daci
mărginaşi (din vecinătate), care fuseseră alungaţi din locurile lor şi erau dispuşi să vină în
ajutorul celorlalţi, făgăduindu-le că le va da pământ în Dacia” (Cassius Dio, LXXII, 3, 3). Nu
se ştie însă dacă promisiunea a fost ţinută. Sub acelaşi împărat, Commodus, s-au purtat
„câteva războaie împotriva barbarilor de dincolo de Dacia” (Cassius Dio, LXXII, 8, 1) în care
s-au remarcat viitorii pretendenţi la tronul imperial, D. Clodius Albinus şi C. Pescenius Niger.
Starea de nesiguranţă în Dacia pe timpul domniei lui Commodus se reflectă şi în îngropările
de tezaure monetare.
O perioadă de linişte şi prosperitate pentru Dacia, ca şi pentru alte provincii, o
constituie domnia lui P. Septimius Severus (193-211), care acordă statutul de oraşe
(municipium) mai multor aşezări, unor oraşe statutul de colonia şi reface în piatră mai multe
castre de pământ. Durata rămânerii în funcţie a guvernatorilor a scăzut la circa doi ani sub
Septimius Severus şi după el mai mult. De atenţie deosebită s-a bucurat Dacia şi în timpul lui
Caracalla, care a vizitat-o şi a străbătut-o până la Porolissum. Sub el a continuat refacerea în
piatră a castrelor, au fost sprijinite dezvoltarea oraşelor şi a provinciilor. De sprijin deosebit
din partea împăratului se pare că au beneficiat trupele din nordul provinciei, care i-au ridicat
Impăratului şi mamei sale, Iulia Domna, statui şi inscripţii. La Porolissum împăratul a purtat
tratative cu barbarii luând ostateci de la dacii liberi, i-a aţâţat pe vandali împotriva
marcomanilor şi, după judecată, l-a executat pe Gabriomarus, regele cvazilor. Liniştea s-a
menţinut pe toată durata domniei împăratului. În schimb, sub Macrinus (217-218), dacii liberi
au atacat provincia şi au obţinut ostatecii luaţi de Caracalla (Cassius Dio, LXXVIII, 27, 5).
Importanţa, probabil ca număr şi militară, a dacilor liberi de la graniţa de nord-vest a
provinciei este relevată de existenţa unui tălmaci pentru limba dacă (interprex Dacorum) în
legiunea I Adiutrix de la Brigetio în timpul lui Caracalla sau Elagabal.
Liniştea se menţine în Dacia şi în timpul domniei ultimilor Severi, Elagabal (218-222)
şi Severus Alexander (222-235) şi ea a adus cu sine continuarea perioadei de prosperitate a
provinciei. Sub ultimul împărat amintit se creează adunarea provincială (concilium trium
Daciarum), iar capitala provinciei, Colonia Ulpia Traiana Sarmisegetusa, a primit şi titlul
onorific de metropolis. Tot lui i se atribuie arendarea păşunilor şi salinelor din Dacia, care
făceau parte din patrimoniul imperial, unor arendaşi particulari şi înfiinţarea aproape de
graniţele provinciei a unor posturi permanente de supraveghere (stationes) sub comanda unor
beneficiarii consularis.
După această lungă perioadă de linişte din istoria provinciei, începută de la crearea ei,
nesemnificativ tulburată în timpul lui Hadrian şi mai mult în vremea lui Marcus Aurelius,
situaţia Daciei se va înrăutăţi treptat odată cu criza generală în care a alunecat Imperiul Roman
după Severi. Lupte de amploare împotriva dacilor liberi şi a sarmaţilor au avut loc în anii 236
şi 237 sub Maximin Tracul, care şi-a luat titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus
Maximus. Cam tot în această perioada au început atacurile masive la Dunărea de Jos, conduse
mai întâi de triburile dacice ale carpilor, apoi de goţi, care vizau în special teritoriile sud-
dunărene celelalte, îndreptate direct împotriva Daciei, fiind mai ales de „diversiune”, pentru a
împiedica dislocarea trupelor din ea spre a fi trimise în sprijinul teritoriilor sud-dunărene. Un
atac masiv carpo-gotic e înregistrat în Moesia Inferioară în anul 238, altul carpic în Moesia şi
Tracia în 242, după care urmează alt atac masiv carpic în 245, prelungit câţiva ani. Ultimele
două au afectat şi Dacia, încât însuşi împăratul Filip Arabul a venit la Dunărea de Jos pentru a
conduce operaţiunile împotriva carpilor. Pe monedele din 247 apare legenda Victoria
Carpica, dar titlul de Carpicus Maximus al împăratului numai pe monedele din anul următor.
Graniţa romană a fost retrasă din nou pe Oltul Inferior a cărui linie se fortifică, la fel cum au
fost înconjurate cu ziduri mai multe localităţi din Dacia Malvensis. Daciile intracarpatice au
fost foarte puţin afectate de invaziile carpice. Filip Arabul a acordat, începând cu 246, dreptul
Daciei să bată monedă de bronz cu legenda Provincia Dacia.
Goţii, împreună cu carpii şi cu alte seminţii au atacat din nou Moesia Inferior.
Împotriva lor a luptat senatorul Traianus Decius, proclamat apoi împărat de trupele de la
Dunăre, care şi-a luat titlul de Dacicus Maximus. O inscripţie din Colonia Nova Apulensis îl
numeşte restitutor Daciarum8, iar monetăriile au bătut monede cu legenda DACIA şi DACIA
FELIX. Dar în vara anului 251, pe când încerca să-i alunge pe goţii care pătrunseseră în
Moesia, trădat de generalul său Trebonianus Gallus, împăratul Decius a căzut în lupta de la
Abrittus (Razgrad). Gallus, ajuns împărat, a încheiat pacea cu goţii. Imperiul Roman era pe
punctul de a se prăbuşi la urcarea pe tron a lui Valerianus şi a fiului său Gallienus. Lupte
victorioase cu dacii liberi a purtat şi Gallienus care, pe la 257, şi-a luat titlul de Dacicus
Maximus.
Cea mai mare invazie gotică la sud de Dunăre a avut loc în timpul urmaşului lui
Gallienus, Claudius II Goticul (268-270). Coaliţia condusă de goţi a devastat Moesia, apoi
Tracia, a ajuns chiar până la Marea Egee şi a fost învinsă abia în marea bătălie de la Naissus
(Niş). Despre situaţia Daciei nu se ştie aproape nimic dar invaziile şi devastările vizau
ţinuturile din sudul Dunării de-a lungul domniilor împăraţilor Valerianus, Gallienus, Claudius
II Goticul şi la începutul domniei lui Aurelian. Dacia, cu toate că era adânc înfiptă în
barbaricum şi nu a avut soarta teritoriilor sud-dunărene ţinea însă blocate în interiorul ei
numeroase trupe care puteau întări graniţa de la Dunărea de Jos devenită atât de vulnerabilă
începând de pe la mijlocul secolului III. Şi, în adevăr, după retragerea trupelor din Dacia,
frontiera Imperiului de la Dunărea de Jos avea să se consolideze substanţial.
Ştirile antice privitoare la părăsirea Daciei de către „romani” sunt ambigue şi dintr-o
epocă relativ târzie faţă de acest eveniment: Aurelius Victor, Eutropius, Rufius Festus şi
Historia Augusta din a doua jumătate a sec. IV, Orosius de la începutul secolului V, Iordanes
din secolul VI, cărora li se adaugă rezumatele după scriitorii romani, întocmite de scriitori
bizantini, aproape lipsite de valoare documentară. Este de remarcat că Historia Augusta9 atât
de ostilă lui Gallienus nu-l acuză de pierderea Daciei şi pentru domnia lui Aurelian vorbeşte
cam în aceeaşi termeni ca şi Eutropius (IX, 15, 1): „Deoarece toată Illyria şi Moesia erau
devastate şi nu mai spera să o mai poată păstra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease
Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a
aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării,
pe când înainte fusese în stânga ei”.
De altminteri, în timpul domniei comune a lui Valerianus şi Gallienus (253-259) la
Potaissa se construieşte un templu şi în alte locuri se pun inscripţii, iar din timpul domniei lui
Gallienus (260-268) datează alte inscripţii din care rezultă că legiunile se aflau în garnizoanele
lor, ba chiar trimit vexilaţii în Pannonia Superior, întocmai ca şi alte legiuni cantonate în
provinciile vecine, iar comandantul legiunii XIII Gemina îşi căuta sănătatea la Băile
Herculane după anul 260. Descoperirile arheologice dovedesc continuitatea de viaţă pe toată
durata domniei lui Gallienus, refaceri la zidurile unor castre, cărora li se adaugă tezaure
monetare în care ultimele monede sunt de la Claudius II Goticul şi Aurelian. Expresia amissa
Dacia, întocmai ca şi amissa Raetia, tot din timpul lui Gallienus, este de înţeles eventual ca o
renunţare la unele teritorii din estul Daciei şi din nordul Dunării de Jos. În sprijinul unei atare
interpretări vine şi Tabula Peutingeriana al cărei prototip pentru Dacia şi Dunărea de Jos ar
data din intervalul 250-260 sau mai curând după această dată. Din ea lipsesc părţile de est ale
Daciei, cele de la răsărit de ea şi de la nord de Dunărea de Jos, dar figurează toate celelalte
teritorii ale provinciei.
Controversate sunt data la care Aurelian a renunţat la Dacia şi obiectul retragerii din
Dacia. Fără a intra în detalii, menţionăm că în literatura recentă se optează pentru anii 273/4
pentru părăsirea Daciei în loc de 271 dar argumentarea nu este pe deplin convingătoare.
Oricum ea nu a fost o operaţie efectuată în una-două luni. Cât priveşte pe cei ce au părăsit-o,
este de domeniul evidenţei că dintre ei făceau parte armata, administraţia şi toţi cei a căror
bunăstare era nemijlocit legată de prezenţa stăpânirii romane în Dacia. Ceilalţi, legaţi de
pământul pe care-l lucrau, au rămas în Dacia după cum admiteau de altfel istorici de talia lui
Th. Mommsen, J. Jung, C. Patsch, L. Homo, Fr. Altheim şi istoricii români, fără să dispună de
vastul material arheologic de care se dispune acum. Evacuarea totală a populaţiei este o
aberaţie istorică.
Populaţia. Imediat după cucerire şi odată cu organizarea ei, împreună cu armata, în
Dacia au fost aduşi personal administrativ, fiscal şi numeroşi colonişti, aceştia din urmă
pentru a pune în valoare bogăţiile naturale ale provinciei. Potrivit lui Eutropius (VIII, 6, 2)
Traian, după ce a supus Dacia, a adus din toată lumea romană mulţimi nesfârşite de oameni
pentru a cultiva ogoarele şi a popula oraşele, ceea ce înseamnă că această masivă colonizare a
fost oficială şi că a vizat zonele rurale şi urbane. Descoperirile arheologice şi epigrafice
confirmă spusele lui Eutropius. Numai printr-o populaţie densă Imperiul putea pune în valoare
şi exploata bogăţiile Daciei şi numai cu elementele sale, implantate între autohtoni, îşi putea
asigura stăpânirea fără surprize de genul răscoalelor în noile teritorii. Mai mult, colonizarea
din timpul lui Traian pe lângă că a fost oficială s-a făcut într-o vreme când Imperiul Roman
avea o lungă experienţă în acest domeniu şi în romanizarea teritoriilor cucerite.
Colonizarea oficială s-a realizat în două forme. Prima a fost cea tradiţională prin
fondarea capitalei Daciei, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, singurul oraş
din Dacia şi una dintre ultimele colonii adevărate. A doua formă de colonizare s-a făcut prin
atribuirea de pământ din ager publicus unor grupuri de cetăţeni romani şi chiar de peregrini în
Dacia fără întemeiere de oraşe noi şi tocmai ea a fost masivă şi condusă pragmatic. Mulţi
dintre noii veniţi nu primeau dreptul de cetăţenie rămânând mai departe simpli peregrini sau
incolae şi localităţile unde s-au aşezat nu deveneau automat oraşe. În mediul rural coloniştii
au fost implantaţi în două feluri: în comunităţi compacte (sate) între comunităţile autohtone
(tot „sate”) şi în sânul comunităţilor autohtone. Prima modalitate este frecventă, firesc, mai
ales în zonele din apropierea graniţelor provinciei (cum sunt de pildă „satele” de colonişti
norico-pannoni de la Calbor şi Caşolţ, ambele pe Oltul transilvan, şi aşezarea de la Micăsasa,
în inima provinciei). În sfârşit, o altă categorie de colonişti o constituie seminţiile dalmatiene
Pirustae, Baridustae şi Sardeates colonizate în zona auriferă din Munţii Apuseni ca unii ce
erau specializaţi în astfel de exploatări. Numărul de colonişti era mare încă din timpul lui
Traian din moment ce prietenii succesorului său Hadrian îl determină pe acesta să nu
părăsească Dacia pentru că prea mulţi cetăţeni ar fi fost lăsaţi pradă barbarilor. Coloniştii au
continuat să vină în Dacia pe durata secolului II şi chiar în prima jumătate a celui următor,
colonizării oficiale adăugându-i-se aceea din iniţiativă particulară. Bogăţiile proverbiale ale
Daciei sunt cele ce au atras oameni cu diferite ocupaţii şi din toate păturile sociale. Prin
intermediul tuturor acestor colonişti s-a realizat transformarea profundă a Daciei într-un timp
relativ scurt.
Originea coloniştilor este foarte diferită. Majoritatea au venit însă din cele două
Moesii, din Pannonia, Tracia, Dalmatia. Lor li se adaugă alţii din Noricum, Raetia, cele două
Germanii, Gallia, Italia, Africa şi din provinciile orientale ale Imperiului, pentru a nu mai
vorbi de trupele cantonate în provincie şi de veteranii acestor trupe stabiliţi tot în provincie10.
Onomastica în inscripţii se prezintă astfel: din peste 3000 antroponime peste 2000 (70-
75%) romane, peste 420 (15-16%) greco-orientale, 120 (4%) illiriene, circa 70 (ceva peste
3%) celtice, 60 şi ceva (sub 3%) traco-dacice, circa 40 (1,5%) nord-vestice africane, egiptene
şi altele; numele greceşti sporesc începând cu Septimius Severus.
Pe toţi coloniştii îi lega însă felul de viaţă roman şi limba latină. Din cele circa aproape
4000 de inscripţii doar 37 sunt în limba greacă şi 7 palmirene, încât doar latina era limbă de
comunicare, despre bilingvism putându-se vorbi doar în familii. Curând pentru ei Dacia a
devenit patria propriu-zisă după cum dovedesc inscripţiile închinate geniilor protectoare ale
provinciei: Dacia, Terra Daciae, Terra Mater, Genius Daciarum, Daciae Tres, Dii et Deae
Daciarum et Terr(a) Mater.
Situaţia demografică a Daciei imediat după cucerire este parţial diferită de cea
anterioară. În cursul războaielor fie au căzut, fie au fost luaţi prizonieri mulţi luptători, încât
aserţiunea lui Eutropius (VIII, 6, 2) că „... Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului
război al lui Decebal” nu este întru totul gratuită. Unele cuvinte dacice transmise în limba
română au o semnificaţie deosebită în acest sens: băiat, copil, leagăn, mire, moş, zestre, în
timp ce, de pildă, veteranus, latin, a dat în limba română bătrân. Se împuţinaseră aşadar
bărbaţii capabili să poarte armele, rămânând mai ales bătrânii, femeile şi copiii. Desigur
pentru cei ce creaseră defecţiuni în tabăra lui Decebal trecând de partea romanilor încă din
timpul războaielor tratamentul a fost altul decât acela pentru cei ce rezistaseră până la sfârşit.
Mai mult, în Dacia se constată două dislocări de populaţie: una din zona fostei capitale dacice,
de unde populaţia a fost mutată în valea Mureşului, cealaltă în zona dintre Oltul transilvan şi
Carpaţii Meridionali. Această din urmă zonă a rămas în afara provinciei şi, întocmai ca în
prima, relieful vălurit şi pădurile întinse puteau favoriza mişcări de rezistenţă. Ca urmare
populaţia a fost evacuată în interiorul provinciei. Fortificaţiile din această zonă au fost distruse
şi incendiate, iar populaţia din aşezările rurale mutată în provincie. Transferul nu a fost însoţit
de incendierea aşezărilor. Totul arată că ele au fost pur şi simplu părăsite, populaţia având
timpul şi posibilitatea să-şi ia inventarul mobil de valoare practică necesar în noile locuri unde
urma să se stabilească. Cercetările arheologice efectuate tot în zona de sud a Daciei
intracarpatice au confirmat acest transfer de populaţie dacică din exteriorul în interiorul
provinciei. Alături de aşezările dacice anterioare cuceririi romane, care continuă să fiinţeze şi
se extind graţie sporului demografic firesc, imediat după cucerire apar alte aşezări, tot de
autohtoni, care se dezvoltă şi ele în continuare. Dar apariţia acestora din urmă nu poate fi pusă
pe seama sporului demografic firesc. Oricum în condiţiile de viaţă impuse de romani
populaţia dacică se afla într-o stare de netă inferioritate faţă de colonişti.
Acolo însă, în mediul rural, ea îşi conservă unele dintre formele de manifestare ale
civilizaţiei sale, continuând să folosească unele produse absolut specifice. În cele peste 500 de
aşezări rurale cunoscute, alături de produsele romane de atelier, continuă să se folosească
forme de vase tradiţionale. Mai mult, astfel de forme ceramice confecţionate cu mâna şi
specific dacice se cunosc în aproape toate castrele trupelor auxiliare (Angustia-Breţcu,
Buciumi, Bumbeşti, Comălău, Drajna de Sus, Gilău, Micia-Veţel, Orheiu Bistriţei,
Porolissum-Moigrad, Răcari, Cumidava-Râşnov, Sărăţeni, Sighişoara, Vărădia etc.), ceea ce
nu înseamnă prezenţa populaţiei autohtone în castre; ele semnifică fireştile relaţii de schimb
între autohtoni şi militarii din castre, prezenţa produselor autohtone (în primul rând
alimentare) cumpărate în „ambalajul” lor.
În afară de castre şi de aşezările înfiripate lângă ele, unde formele specific autohtone
au pondere neînsemnată în cantitatea mare de materiale romane, ele sunt numeroase în
aşezările rurale. Dar tot în acestea din urmă se mai constată un fenomen, firesc şi el: adoptarea
masivă a formelor romane, unele păstrând reminiscenţe vizibile ale tehnicilor autohtone.
Pentru olăria uzuală, deci alta decât cea din atelierele care confecţionau produse de lux
(ceramică cu firnis, cu vopsea roşie, cu ornamente în relief şi terra sigillata) sunt
semnificative pe lângă formele generale ale ceramicii provincial romane şi acelea specifice
provinciei Dacia. În centrele mari de ceramişti, cum sunt cel de la Cristeşti şi mai recent
cercetatul centru de la Micăsasa, unde lucrau colonişti, se constată producerea, pe lângă a
vaselor specific romane, a acelora pentru gustul autohtonilor din apropiere: ceramică de foarte
bună calitate, dar ornamentată cu brâuri în relief crestate şi brâuri cu alveole.
Dar adoptarea produselor romane, a economiei băneşti şi a modului de viaţă roman
sunt rapide: în mediul rural se înmulţesc locuinţele de suprafaţă, apar construcţiile cu zidării,
pavimente, conducte de apă, piese sculpturale, inscripţii etc. Aceeaşi masivă prezenţă dacică
în mediul rural o demonstrează perpetuarea ritului incineraţiei în cimitire plane cu urne alături
de înmormântările de inhumaţie specifice mai ales noilor veniţi. În privinţa inventarului
mormintelor nu este lipsit de interes să se menţioneze că aproape nu există deosebiri
semnificative - desigur cu excepţia produselor specifice şi unora şi altora - între necropolele
autohtonilor (Obreja, Soporu de Câmpie) şi cele ale coloniştilor (Sighişoara). Sunt prezente
totodată necropole compacte de colonişti ca la Calbor (norico-pannoni), Boteş şi Corabia
(dalmati colonizaţi în munţii din jurul localităţii Ampelum-Zlatna). Urmele „materiale” ale
dacilor pătrunşi în oraşe sunt aproape inexistente pentru că acolo au preluat integral modul de
viaţă roman.
O modalitate ingenioasă de a-i atrage pe autohtoni şi totodată de a-i controla pe cei din
familiile lor rămase în Dacia a fost recrutarea în armata romană. În timpul lui Traian au fost
recrutate ala I Ulpia Dacorum şi cohors I Ulpia Dacorum, prima stabilită în Cappadocia,
cealaltă în Syria. Au urmat alte trupe recrutate din daci sub împăraţii următori: cohors I Aelia
Dacorum (în Britannia) pe timpul lui Hadrian, cohors II Aurelia Dacorum (în Pannonia
Superior) şi cohors II Aurelia nova Dacorum (în Moesia Superior, la graniţa cu Dalmatia)
sub Marcus Aurelius sau Caracalla, cohors VI nova Cumidavensium Alexandriana atestată
sub Severus Alexander, cohors gemina Dacorum Gordiana milliaria (în Moesia Inferior) sub
Gordian III şi alte două despre care datele sunt mai puţine cohors II Augusta Dacorum pia
fidelis milliaria equitata (în Pannonia Inferior) şi cohors III Dacorum equitata cu garnizoană
necunoscută. ţinând seama de numărul de ordine al unităţilor se poate admite pentru ele cifra
totală de circa 12. Se adaugă dacii recrutaţi pentru trupele din Dacia după constituţia lui
Caracalla (212), alţii în formaţiile de equites singulares la Roma, şi din legiuni transferaţi în
cohortele pretoriene de la Roma, ca şi în alte unităţi ale armatei romane (în flotă, auxilia etc.).
În sfârşit de la aceiaşi autohtoni daci a fost preluată hidronimia majoră (Marisia,
Aluta, Samus, Tisia, Crisia etc.) ca şi toponimia (Apulum, Arcidava, Dierna, Micia,
Napoca, Porolissum, Potaissa, Sucidava etc.). Toponimele romane sunt relativ puţine:
Ulpianum, Ulpia Traiana, Aquae, Salinae.
Proprietatea şi structura socială. După victoria din anul 106 întreg pământul
provinciei a fost declarat ager publicus şi a fost distribuit potrivit normelor romane:
domeniului imperial (minele de aur şi de fier, salinele, păşuni etc.), trupelor, coloniştilor,
autohtonilor rămânându-le în general doar ager stipendiarius mai puţin productiv. Mulţi
dintre ultimii au pierdut pământurile deţinute înainte; se adăugau contribuţii şi munci prestate
mai ales pentru trupe şi în general pentru noile autorităţi, fără să poată fi precizat raportul
dintre acestea şi acelea de dinainte de cucerire datorate regalităţii. Cert este că în Dacia nu se
cunosc alte latifundii decât cele imperiale, proprietatea asupra pământului fiind mai ales
mijlocie şi mică.
Ca urmare structura socială a provinciei este parţial diferită de a altor provincii incluse
în Imperiu mai dinainte. Dar şi aici ca şi în alte părţi pătura privilegiată o formau cetăţenii
romani, funcţionari, demnitari, comandanţi militari, veterani colonizaţi care au ajuns la situaţii
materiale înfloritoare şi care ocupau cea mai înaltă poziţie socială. De situaţii demne de
invidiat se bucurau de asemenea liberţii şi unii dintre sclavii imperiali. De altă parte absenţa
latifundiilor a făcut ca în Dacia să nu apară acea pătură subţire de mari proprietari de pământ
existentă în alte provincii. În rândul păturii favorizate au pătruns destui băştinaşi în general
greu de depistat epigrafic din pricina numelor „neaoş” romane pe care le poartă. Proprietarii
de pământ au rămas cei mai de vază locuitori ai oraşelor Daciei.
Pătura cea mai numeroasă o constituiau proprietarii mici şi mijlocii de terenuri
agricole, meşteşugarii, comercianţii etc. La început marea masă a populaţiei băştinaşe s-a
trezit într-o situaţie de evidentă inferioritate faţă de noii veniţi. Diferenţierile aveau să se
atenueze însă treptat şi mulţi dintre daci au ajuns să ocupe poziţii importante în armata şi
administraţia Imperiului, unii, de aceeaşi origine, devenind chiar împăraţi (Galerius, de pildă).
Tot din rândul oamenilor liberi făcea parte şi plebea urbană sărăcită atestată în unele oraşe
prin donaţiile în bani ale unor personaje importante ad annonam (pentru distribuţiile gratuite
de cereale). Toate acestea demonstrează atenuarea treptată şi în cele din urmă dispariţia
diferenţierii etnice din provincie (pe de o parte autohtoni, de cealaltă coloniştii şi apoi chiar în
sânul coloniştilor) şi apariţia alteia, de condiţie materială, economică. Constitutio
Antoniniana din 212 a lichidat ultimele discriminări etnice.
Sclavii ca atare nu au fost nici numeroşi şi nici nu au avut în economie rolul pe care l-
au deţinut în alte provincii. Unii dintre ei, fie din familia privata, fie din familia publica, au
ajuns la situaţii materiale înfloritoare şi nu rare ori s-au căsătorit cu liberte sau cu peregrine.
Aşezările. Câtă vreme în Dacia înainte de cucerire - cu excepţia Sarmizegetusei - nu
existaseră oraşe, refacerea fostelor aşezări fortificate distruse la cucerire ar fi însemnat
conservarea unei situaţii inadecvate intereselor economice şi militare ale Imperiului, inclusiv a
celor politice. Viitoarele oraşe din Dacia romană trebuiau să constituie osatura economică,
socială şi politică pe care se sprijinea întregul sistem administrativ, economic, social şi politic
al Imperiului. Ca urmare, criteriile de fondare a lor au fost altele decât cele „dacice”. Se
adaugă desigur locurile improprii - după criteriile romane - pe care se aflau situate
aglomerările mari dacice anterioare cuceririi.
Urbanizarea Daciei coincide în timp cu punctul culminant atins de urbanizare în
general în Imperiul Roman sub Antonini şi sub Septimius Severus când, de pildă, interdicţia
de a fonda oraşe în apropierea castrelor legionare (respectată sub Traian) căzuse în
desuetudine. Aşa se explică de ce în provincia Dacia nu există decât trei oraşe prin excelenţă
civile (capitala provinciei, Napoca şi Ampelum). Toate celelalte au fost întemeiate şi s-au
dezvoltat din canabele sau din aşezările comunităţilor stabilite în apropierea castrelor. Pentru
ilustrarea importanţei factorului militar cel mai elocvent exemplu îl constituie Potaissa.
Cunoscută epigrafic din 107-108, menţionată ca vicus de Ulpian (Digesta, L, 15, 1, 9) ea s-a
dezvoltat modest până la instalarea acolo a legiunii V Macedonica; de atunci înainte
dezvoltarea ei a fost atât de impetuoasă, încât în timpul lui Septimius Severus a primit mai
întâi statutul de municipium şi apoi pe cel de colonia.
Cu toată importanţa factorului militar nu trebuie subapreciată puterea celui economic
mai ales că ei s-au îmbinat în mod armonios. Este de menţionat în acest sens cazul oraşului
Apulum, reşedinţa guvernatorului. Vechiul Apulon dacic era pe înălţimea Piatra Craivei, iar
oraşele romane la aproape 20 km lângă Mureş. Importanţa strategică a Apulon-ului dacic - de
supraveghere a accesului spre zona auriferă - a preluat-o castrul legiunii a XIII-a Gemina şi a
amplificat-o transformând-o în punctul nodal al apărării Daciei intracarpatice. Totodată însă
cele două oraşe Apulum au constituit cel mai mare şi cel mai important centru economic-
comercial cunoscut în Dacia. Tot în această ordine de idei nu trebuie scăpată din vedere
constatarea potrivit căreia, în afara oraşelor Drobeta, Romula şi Ampelum, toate celelalte s-au
înfiripat de-a lungul marelui drum imperial care pornea de la Dierna şi ajungea la
Porolissum.
Oraşele romane - cu excepţia capitalei provinciei - au avut în apropiere aşezări
autohtone cărora le-au preluat numele şi inclusiv numelui capitalei i s-a adăugat
Sarmizegetusa. În schimb, locurile de fondare au fost totdeauna altele, adecvate traficului
comercial, dezvoltării meşteşugurilor şi cu relief adecvat urbanisticii. Cum vechile aşezări
dacice din apropierea oraşelor romane care le-au preluat numele nu-şi continuă existenţa, este
de presupus că cel puţin o parte din locuitorii lor, desigur cei înstăriţi şi în bune relaţii cu
autorităţile, au pătruns în oraşe. Organizarea oraşelor este aceea romană binecunoscută: erau
conduse de către un ordo decurionum, cu duumviri iuredicundo (coloniae) şi quattorviri
(municipia), aediles, vigiles nocturni şi cu categoriile de funcţionari binecunoscute (scribae,
librarii etc.). Aspectul lor este tot roman: cu forul unde se ridicau statuile împăraţilor şi ale
demnitarilor în centrul oraşului şi, în jurul lui, curia, clădirile administraţiei provinciale şi
municipale, birourile administrative, basilica, temple şi construcţii de folosinţă publică
(palestre, magazii, clădirile colegiilor, terme, amfiteatrul).
Singurul oraş fondat de Traian în Dacia şi singurul întemeiat prin colonizare efectivă a
fost capitala provinciei. Locuitorii lui, înscrişi în tribul Papiria, al lui Traian, sunt evaluaţi la
15.000-20.000. Numele oraşului era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa
şi în timpul lui Severus Alexander va primi şi epitetul de Metropolis. În capitală a fost tot
timpul sediul procuratorului, al administraţiei provinciale, mai târziu al acelui concilium
trium Daciarum, sediul preotului cultului imperial (sacerdos arae Augusti) etc.
Începând cu Hadrian se fac alte întemeieri de oraşe, dar nu prin colonizări efective ci
prin acordarea de către împăraţi a statutului juridic de municipium. Drobeta (Turnu Severin)
primeşte statutul de municipium de la Hadrian şi pe cel de colonia de la Septimius Severus.
Oraşul şi castrul erau în interiorul unei incinte poligonale cu şanţ în faţă. De la Hadrian a
primit statutul de municipium Napoca, care pe vremea lui Marcus Aurelius sau Commodus a
ajuns la rangul de colonia. În oraş îşi avea reşedinţa procuratorul Daciei Porolissensis. Oraşul
a fost înconjurat cu un zid puternic la care s-a înregistrat particularitatea de a avea agger.
Oraşele Apulum (Alba Iulia) au constituit însă cel mai important centru militar,
administrativ şi economic-comercial al Daciei. Înfiinţarea aşezărilor a fost favorizată de
instalarea la Apulum a legiunii XIII Gemina şi a guvernatorului imediat după cucerirea Daciei
şi de poziţia geografică favorabilă. Cea mai veche comunitate s-a constituit probabil imediat
după construirea castrului legionar în lunca Mureşului şi din ea se constituie municipium
Aurelium Apulense în timpul lui Marcus Aurelius şi probabil sub Commodus a fost ridicat la
rangul de colonia. Un al doilea oraş, municipium Septimium Apulense coexistă cu colonia
Apulensis şi se întinde în apropierea castrului legiunii. În 250 apare o colonia nova Apulensis
care poate fi municipium Septimium ridicat la rangul de colonia sau mai degrabă reprezintă
unificarea administrativă a celor două oraşe.
 Potaissa (Turda) şi-a datorat dezvoltarea vertiginoasă de la vicus până la colonia
instalării acolo a legiunii V Macedonica, unitatea militară de bază a Daciei Porolissensis.
În marginea de nord-vest a Daciei, graţie importanţei militare a locului, se înfiripă
oraşul Porolissum (Moigrad) care primeşte statutul de municipium de la Septimius Severus.
Oraşul şi-a câştigat o bună parte din prosperitate pe seama comerţului cu lumea barbară,
produsele atelierelor sale ajungând până departe în afara provinciei. Recent s-a identificat
arheologic şi clădirea vămii de la Porolissum.
Nu a depăşit însă niciodată stadiul de municipium Dierna (Orşova) situată pe Dunăre,
în amonte de Drobeta. Existenţa acolo a unei staţiuni vamale indică amploarea comerţului ce
se făcea pe apele fluviului. Alt oraş care nu a depăşit stadiul de municipium este şi Tibiscum
(Jupa) situat la joncţiunea drumurilor care porneau de pe Dunăre, de la Dierna şi Lederata
pentru a continua spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Statutul lui de municipium datează
probabil tot de la Septimius Severus cu toate că e amintit ca atare doar mai târziu. Nesigur
este însă dacă Ampelum (Zlatna) a ajuns la gradul de municipium pentru că inscripţiile
cunoscute până acum menţionează doar ordo Ampelensium.
După spusele lui Ulpian (Digesta, L, 15, 1, 9) pe timpul lui Caracalla patru dintre
oraşele Daciei erau scutite de impozite: Sarmizegetusa (încă de la întemeiere, n.n.), Napoca,
Apulum şi Potaissa. Şi oraşele din Dacia erau întocmai ca altele din Imperiu, effigies parvae
simulacraque populi Romani (mici efigii şi copii, ale poporului roman, ale Romei) după cum
le numea Aulus Gelius. Magistraţii superiori duumviri erau eponimi şi sunt atestaţi la Ulpia
Traiana, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula şi Tibiscum, iar duumviri
quinquennales, aleşi tot la cinci ani pentru a întocmi censul şi lista decurionilor, desigur pe
lângă alte atribuţii obişnuite, sunt atestaţi la Ulpia Traiana, Apulum, Drobeta, Napoca. În
municipii inscripţiile menţionează uneori în locul duumvirilor, quattuorviri (Apulum, ambele
municipii, Potaissa). Mai numeroase sunt atestările edililor (aediles), la Ulpia Traiana,
Apulum, Napoca, Potaissa şi tot rare cele ale cvestorilor (quaestores) la Ulpia Traiana,
Apulum. De asemenea, oraşele Daciei au acordat titlul de patronus unor personaje
importante, unii dintre ei guvernatori ai provinciei. O categorie aparte o formau augustalii
(augustales) organizaţi în ordo sau collegium Augustalium, atestaţi la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca şi Potaissa, preotul altarului împăratului (sacerdos
arae Augusti) la Ulpia Traiana, Apulum şi Napoca. Tot în oraşe apar colegiile profesionale şi
cele de cult din care făceau parte locuitorii din păturile sociale de jos, chiar sclavi.
Pagi sunt atestaţi numai în teritoriul Ulpiei Traiane, la Aquae (Călan) şi Micia (Veţel),
primul dezvoltat graţie izvoarelor termale de acolo, celălalt din canabele castrului. Dintre vici
sunt atestaţi epigrafic sau în izvoarele scrise Potaissa, vicus Anartorum şi vicus Pirustarum.
Aşezările coloniştilor dalmatini din Munţii Apuseni purtau numai numele de castella
(Kastellum Baridustarum) şi erau conduse se pare de câte un princeps. Se adaugă aşezările
cu posturi fiscale, vamale, militare, de poştă, cunoscute cu numele de stationes, alte aşezări cu
începuturi de viaţă urbană (Alburnus Maior, Salinae, Sucidava etc.), staţiunile balneare (Ad
Mediam - Băile Herculane, Germisara, Aquae) şi desigur puzderia de aşezări rurale răsfirate
în toate zonele Daciei.
 Armata provinciei a constat din legiuni şi trupe auxiliare al căror număr a variat în
diferitele perioade ale stăpânirii romane, dar în general a fost foarte mare. Prima trupă de
ocupaţie lăsată de Traian în Dacia încă din intervalul de pace dintre cele două războaie a fost
legiunea IV Flavia felix. După războaie un detaşament al ei a fost cantonat pe toată durata
domniei lui Traian la Sarmizegetusa dacică unde a refăcut fosta cetate dacică împreună cu
detaşamente din legiunile II Adiutrix şi VI Ferrata. Apoi tot detaşamentul din legiunea IV
Flavia felix a extins fosta cetate dacică. Când au fost retrase din Dacia vexilaţiile legiunilor II
Adiutrix şi VI Ferrata nu se ştie, dar este sigur că legiunea IV Flavia felix, cu castrul la
Berzovia, a părăsit-o la sfârşitul domniei lui Traian. Tot în perioada imediat următoare
războaielor de cucerire este atestată legiunea I Adiutrix, fără să se cunoască locul de
staţionare; a fost retrasă în 114.
Permanent în Dacia, de la crearea provinciei şi până la retragerea aureliană, a staţionat
legiunea XIII Gemina, cu garnizoana în castrul de la Apulum. În intervalul dintre reforma
administrativă a lui Hadrian şi aducerea legiunii V Macedonica la Potaissa, ea a fost singura
legiune din Dacia. Firesc, ea a lăsat cele mai multe urme epigrafice din care rezultă că pe
timpul cât a fost singura legiune din provincie îi revenea apărarea întregii Dacii Superioare şi
paza regiunii aurifere.
A doua legiune, V Macedonica, a fost adusă în Dacia de Marcus Aurelius după
războiul cu parţii şi instalată la Potaissa în Dacia Porolissensis. În atribuţii îi intra în primul
rând paza acestei provincii. Împreună cu trupele auxiliare forma armata provinciei atestată
epigrafic pe ştampilele de pe cărămizi (Exercitus Daciae Porolissensis). Legiunea a rămas în
Dacia tot până la retragerea aureliană. Temporar în Dacia au mai fost prezente detaşamente
din alte legiuni: I Italica, VII Claudia, X Gemina, XI Claudia, XXII Primigenia. Se cunosc de
asemenea soldaţi din Dacia recrutaţi în cele două legiuni care şi-au avut garnizoana în
provincie (XIII Gemina şi V Macedonica), ca şi soldaţi din aceste legiuni care ajung în
cohortele pretoriene (peste 30). Rezultă că odată cu generalizarea recrutării locale oraşele
Daciei au fost bune furnizoare de oşteni pentru legiunile sale şi în general pentru armata
romană.
Trupele auxiliare din provincie îşi aveau garnizoanele în apropierea graniţelor, mai rar
în castre din interiorul provinciei. Se cunosc ca staţionând un timp mai scurt sau mai
îndelungat în provincie, unele pe toată durata existenţei ei, 20 trupe de cavalerie (alae) şi peste
35 de formaţii de pedestraşi, unele dintre cele din urmă având şi câte un escadron de călăreţi.
Trupele de cavalerie au fost recrutate iniţial din asturi, batavi, britannici, galli, dardani,
hispani, pannoni, illyri, traci, palmireni etc., iar cele de pedestraşi din ţinuturile alpine,
africani, commageni, cretani, dalmati, galli, hispani, pannoni, traci, britanni, palmireni, numizi
etc. Din sec. III e.n. recrutarea s-a făcut şi local. Întocmai cum s-a constatat în legiuni, după
Septimius Severus, diferitele categorii de principales se organizează în collegia, la fel
decurionii alelor. Tot din armata provinciei făceau parte trupele neregulate, numeri,
transformate mai târziu în trupe regulate, recrutate din illyri, mauri, sirieni, palmireni, britanni
etc. Dintre ele Numerus exploratorum Germanicianorum, cantonat în castrul de la
Orăştioara de Jos, avea misiunea de a supraveghea fosta zonă a capitalei statului dac. Tot
organizare de numeri aveau pedites et equites singulares care formau garda guvernatorului
provinciei. Garnizoana lor se afla la Apulum. Se adaugă desigur vexilaţii alcătuite din diferite
trupe auxiliare pentru misiuni precise, în general de scurtă durată. Totalul formaţiunilor
auxiliare de toate categoriile care au staţionat în Dacia se ridică la 80 din care marea
majoritate sunt cohorte şi numeri. Cele mai multe trupe auxiliare provin din regiunile celtice
şi celto-germane ale Europei. Este de remarcat însă că, cu o excepţie, toate trupele recrutate
dintre daci au fost trimise în alte provincii. Excepţia o reprezintă coh. VI nova
Cumidavensium, atestată pe vremea lui Severus Alexander în castrul de la Cumidava
(Râşnov).
Armata Daciei până la războaiele marcomanice a fost evaluată la aproximativ 38.000
militari, iar începând cu războaiele marcomanice la peste 50.000. Cifrele sunt mari, dar mai
mici decât cele reale şi ele trebuie serios luate în consideraţie tocmai din pricina ponderii pe
care au avut-o contactele acestor militari cu autohtonii, inclusiv concubinajele acceptate de
autorităţi dar nerecunoscute ca familii până la lăsarea la vatră, deci din pricina ponderii
militarilor, viitorilor veterani în structura demografică a provinciei.
Limes-ul provinciei, în sens larg este marcat de dispunerea castrelor trupelor auxiliare.
Prin Dacia Imperiul şi-a creat un pinten în lumea barbară, despre care se afirmă că a avut un
rol important chiar şi pentru apărarea Italiei. Ca urmare organizarea limes-ului a fost atent
chibzuită în funcţie de formele de relief şi de căile de pătrundere din afară în provincie, ca şi
în funcţie de calităţile arterelor de penetraţie (cele mai mari sunt la Porolissum-Pomet, Micia
şi Tibiscum), încât este în evantai, castrele de pe limes gravitând spre castrele legionare, ele
înşile amplasate în relaţie cu pericolele externe. Legătura „centrelor” legiunilor cu castrele de
pe limes se făcea prin castrele intermediare din interiorul provinciei, iar în faţa castrelor de pe
limes se afla o întreagă reţea de burguri, turnuri şi chiar porţiuni cu val aflate la 10-15 km; în
castrele intermediare au fost cantonate trupe de cavalerie, iar pe limes trupe mixte. Conceput
încă de Traian sistemul defensiv al provinciei a fost completat de împăraţii ulteriori. Forţa
maximă a limes-ului se înregistrează la începutul secolului III.
Viaţa economică are altă înfăţişare decât acea anterioară cuceririi. Noii veniţi aduşi şi
atraşi de bogăţiile Daciei au venit tocmai pentru a le pune în valoare aducând cu ei
cunoştinţele şi tehnicile înaintate ale vremii, alte sisteme de exploatare a resurselor naturale şi
modul de viaţă din Imperiul Roman.
Ramura de bază a economiei Daciei a continuat să fie agricultura cu ocupaţia
complementară ei, creşterea vitelor.
Proprietatea asupra pământului era mică şi mijlocie, cea din urmă reprezentată de
villae rusticae şi ca urmare, ele au fost lucrate fie de proprietari, fie cu ajutorul câtorva sclavi
şi al muncii plătite. Tocmai existenţa felurilor de proprietate menţionate a determinat în
mediul rural convieţuirea coloniştilor cu băştinaşii, cu toate urmările ei în viaţa şi structura
celor din urmă. În sfârşit, chiar teritoriile acelor villae rusticae (Ciumăfaia, Apahida, Aiud,
Hobiţa, Gârbou, Mânerău, Cinciş, Răhău etc.) nu erau prea extinse.
A sporit în schimb randamentul muncilor agricole prin adoptarea plugului cu brăzdar
de fier roman şi a altor unelte (coase, seceri) mai perfecţionate decât acelea cunoscute înainte
de cucerirea romană. Dar în provincie continuă să se utilizeze pe toata durata epocii romane
brăzdarul cu plug dacic, mai adecvat solurilor de duritate sporită. Plantele cultivate sunt cele
cunoscute dinainte şi specii cu randament sporit. Analizele osteologice au constatat prezenţa
în provincie a unor specii noi de animale (mai ales bovine), aduse probabil de colonişti.
Textul unei tăbliţe cerate de la Alburnus Maior (Roşia Montană), care conţine lista
alimentelor consumate la un banchet, menţionează două feluri de vinuri: merum şi vinum;
primul fiind mai scump era probabil vin de import, celălalt produs local. Numeroasele
inscripţii şi basoreliefuri, cu reprezentări ale zeilor protectori ai agriculturii şi închinate lor
(Bacchus, dar mai ales Liber şi Libera), dovedesc şi ele interesul de care se bucura această
ramură de primă importanţă a economiei provinciei.
Bogăţiile în metale preţioase ale Daciei, celebre în antichitate, au intrat de la început în
patrimoniul imperial. Galeriile, instalaţiile de ridicat şi de zdrobit minereul, chiar şi cele de
transport al lui prin galerii demonstrează intensitatea extragerii aurului şi a argintului din
mine; se adăugau spălătoriile de aur pe cursul râurilor ce-şi aveau obârşia în Munţii Metaliferi.
Cele mai multe exploatări au fost identificate în Munţii Apuseni tocmai menţionaţi, centrul
exploatărilor aurifere aflându-se la Ampelum (Zlatna), iar Alburnus Maior (Roşia Montană)
fiind un fel de orăşel minier; alte exploatări funcţionau în Banat. În Munţii Apuseni s-au
conservat galerii romane până astăzi, ce ajung la adâncimi de peste 500 m şi mari bazine de
unde apa era condusă prin canale pentru o primă separare a impurităţilor din minereu. Tot în
zona amintită exploatarea aurului şi argintului s-a făcut cu ajutorul dalmatinilor specializaţi
(Pirustae, Baridustae, Sardeates) colonizaţi acolo. Majoritatea erau mici arendaşi (leguli)
organizaţi în collegia aurariarum. Personalul administrativ al minelor era format în cea mai
mare parte din liberţi şi sclavi publici. În minele mai productive lucra direct fiscul imperial cu
condamnaţi. Munca liberă pare să fi fost prost plătită. Un contract, păstrat pe o tăbliţă cerată,
stipula că un oarecare Memmius al lui Asclepius se angaja să lucreze pentru arendaş 153 zile
în schimbul a 70 denari plătiţi în rate lunare şi al hranei.
În fruntea exploatării minelor de aur se afla un procurator aurariarum libert sub
Traian şi cavaler începând cu Hadrian. El era ajutat de funcţionarii recrutaţi dintre liberţii şi
sclavii publici care alcătuiau corpul de funcţionari al minelor, liberti et familia aurariarum,
cum înşişi se numesc într-o inscripţie de la Ampelum.
Argintul, aurul şi plumbul se extrăgeau cam în aceleaşi zone şi mai ales în Banat.
Minele de fier, împreună cu păşunile şi salinele, aflate toate în proprietatea împăratului, erau
arendate unor conductores ferrariarum, pascui et salinarum. Mari exploatări de minereu de
fier în epoca romană funcţionau la Ghelari şi Teliuc şi în Munţii Poiana Ruscăi.
Salinele au fost de asemenea intens exploatate atât din pricina bogăţiei Daciei în acest
mineral cât şi din cauza absenţei sale în Pannonia şi în Peninsula Balcanică. Inscripţiile
menţionează doi conductores pascui et salinarum şi un conductor salinarum. O bună parte
din sare lua drumul ţinuturilor vecine Daciei.
Probabil tot în patrimoniul imperial intrau carierele de piatră. Marmura se extrăgea
mai ales la Bucova, de unde se aproviziona capitala provinciei, iar cariere de piatră se cunosc
în foarte multe locuri.
 Principalele centre de producţie meşteşugărească erau oraşele Daciei, dar nu numai
ele. În oraşe şi în alte localităţi sunt semnalate cele mai diferite meserii. În domeniul
producţiei de ceramică, pe lângă atelierele mai dinainte cunoscute (Apulum, Cristeşti,
Potaissa, Sucidava, Tibiscum) este de semnalat centrul recent cercetat la Micăsasa (jud. Sibiu)
unde se producea pe scară largă terra sigillata (s-au descoperit aproape 1000 de tipare întregi
şi fragmentare), alte vase de lux, dar mai ales ceramică uzuală în cantităţi impresionante. Nu
lipseau desigur bijutierii şi nici colegiile de meşteşugari: fabri, utricularii (luntraşii),
centonarii (postăvarii), dendrophori (lemnari, dulgheri), chiar lecticarii (purtătorii de bagaje
şi lectice).
Mare dezvoltare a luat comerţul şi circulaţia monetară. În Dacia se importau mai ales
produse de lux (inclusiv terra sigillata adusă din atelierele din Gallia şi Germania sau produsă
pe loc, ca la Apulum şi Micăsasa), mărfuri din sudul mediteranean, podoabe, mobile chiar,
vase de bronz şi sticlă etc. Comerţul se desfăşura pe bază de monedă, circulaţia monetară fiind
caracteristică şi mediului rural; monedele sunt şi ulterioare anului 275. Ca şi în alte părţi ale
Imperiului Roman, comerţul se afla mai ales în mâna negustorilor orientali (în special sirieni)
urmaţi în provincia nord-dunăreană de treveri. Inscripţiile atestă negustori în Dacia cât şi
negustori originari din Dacia dar stabiliţi în alte provincii. Un altul de la Aquileia, centru
cunoscut pentru specializarea sa în comerţul cu regiunile de la Dunărea de Jos încă înainte de
cucerirea Daciei, se intitulează negotiator Daciscus, ceea ce denotă aceeaşi specializare a lui
în comerţul cu Dacia. Oricum cele mai intense schimburi comerciale le-a avut Dacia cu Italia
de nord, cu provinciile de pe Dunăre şi Rin până în Gallia. Tot inscripţiile atestă cămătăria (pe
una dintre tăbliţele cerate se poate citi că dobânda pentru o sumă luată împrumut era de 1% pe
30 zile, ceea ce înseamnă 12% pe an).
În domeniul circulaţiei monetare nu se constată nici un fel de deosebiri faţă de alte
zone ale Imperiului Roman, ea fiind unitară şi cu aceleaşi fluctuaţii. Provincia ca atare a emis
monedă de bronz doar în intervalul dintre 246 şi 256. Perioada de emisiuni ale provinciei a
înviorat doar parţial circulaţia monetară dar n-a reuşit să înlăture urmările generale ale crizei
monetare din Imperiu. În Dacia s-au descoperit şi tezaure ale căror ultime monede datează din
anii retragerii aureliane. Cum se va vedea însă, circulaţia monetară a continuat neîntrerupt şi
după această dată.
Vămile percepute pentru mărfuri şi călători erau de 2,50% şi se percepeau atât la
frontieră cât şi în interiorul provinciei. Iniţial ele au fost arendate, apoi încasate direct de fisc
prin intermediul unor procuratori. Dacia făcea parte din circumscripţia vamală a Illyricului
(publicum portorium Illyrici), iar dintre staţiunile vamale sigure le menţionăm pe acelea de la
Dierna, Micia, Pons Augusti, Porolissum.
Căile de comunicaţie au înlesnit substanţial circulaţia mărfurilor şi a oamenilor. De
importanţă majoră pentru Dacia a fost Dunărea care o lega de restul Europei şi de Marea
Neagră, precum şi drumul imperial de pe malul drept al fluviului şi acelea care străbăteau
Peninsula Balcanică. Tot mari drumuri comerciale ale vremii sunt acelea care intrau în
provincie dinspre vest (pe la Porolissum şi pe Mureşul Inferior) şi ieşeau prin est (pe la
Angustia-Breţcu).
 În interiorul provinciei drumurile au început să fie construite încă din timpul
războaielor cu Traian. Drumul imperial cel mai vestic începea la Laderata şi continuă prin
Arcidava - Centum Putei - Tibiscum - Sarmizegetusa - Germisara - Apulum - Potaissa -
Napoca - Porolissum. O ramură a sa pornea de la Dierna, trecea prin Ad Mediam şi făcea
joncţiunea cu prima la Tibiscum. Apoi Apulum, principalul nod de comunicaţii al Daciei, era
legat de alte ţinuturi prin drumul care cobora prin pasul Vâlcan şi pe Jiu până la Dunăre. Tot
în epoca romană s-a tăiat drumul prin dificilul defileu al Oltului. El urca de la Dunăre pe Olt
şi de la Cedonia (Sibiu) se îndrepta spre Apulum. Alte drumuri se desfăşurau în evantai pe
văile Târnavelor şi Mureşului, spre castrele trupelor auxiliare şi spre interiorul Munţilor
Apuseni. Stâlpii miliari descoperiţi oferă detalii privind construirea şi întreţinerea drumurilor
menţionate. În sfârşit, circulaţia mărfurilor a fost înlesnită de porţiunile navigabile ale râurilor
interioare, în special Mureşul şi Oltul. Nu întâmplător la Apulum funcţiona o asociaţie de
nautae (plutaşi) pentru că mai ales pe Mureş sarea din Transilvania ajungea în Pannonia şi pe
Tisa în jos, până la Dunăre.
Viaţa spirituală. În provincie imediat după cucerire se răspândeşte masiv cultura
romană. Primele elemente ale acesteia (scrisul, cunoştinţe tehnice, forme de manifestare ale
culturii materiale etc.) erau cunoscute în ţinuturile din Carpaţi şi de la Dunărea de Jos graţie
intenselor legături şi influenţelor romane caracteristice ultimelor două secole de istorie a
Daciei preromane. Totodată stadiul înalt de dezvoltare la care ajunsese civilizaţia dacică în
ajunul cuceririi romane a înlesnit autohtonilor preluarea lesnicioasă a formelor superioare ale
civilizaţiei romane. De altminteri însăşi civilizaţia dacică s-a format şi s-a dezvoltat la
periferia geografică a civilizaţiei clasice.
Limba latină şi scrierea s-au răspândit în provincie, după cum demonstrează
inscripţiile descoperite în Dacia, pe care se constată existenţa a puţine barbarisme şi termeni
din latina vulgară. Ştiinţa de carte rămâne însă în continuare puţin răspândită. Doar în mediul
urban funcţionau scoli particulare şi tot în acel mediu s-au descoperit instrumente de scris.
Inscripţiile descoperite în mediul urban şi rural, fie onorare, fie votive sau funerare folosesc
expresii stereotipe, generalizate în lumea romană şi numai în cazuri deosebite se adaugă şi alte
detalii. De altminteri redactarea acestor inscripţii pentru particulari era făcută de lapicizi. La
fel tăbliţele cerate arată existenţa unor scribi specializaţi în redactarea textelor lor. Cât priveşte
pe sclavii ştiutori de carte, vilici, actores, funcţionari în diferite aparate de administraţie, ei
fuseseră anume instruiţi în acest scop. Dacă în forurile oraşelor au funcţionat şcoli conduse de
un grammaticus nu se ştie câtă vreme dovezi nu există. În ele în mod normal se predau poeţii
şi istoricii greci şi latini, matematica, muzica. Se ştie apoi că Severus Alexander a înfiinţat
şcoli cu dascăli plătiţi pentru fiii celor săraci de condiţie liberă (Hist. Aug., Alexander
Severus, 44) şi desigur Dacia nu a fost ocolită de această măsură generală pentru Imperiu.
Utilizarea scrisului, pe lângă instrumentele necesare practicării sale e dovedită de „exerciţiile”
de scriere cu litere cursive, descoperite pe cărămizi şi ţigle mai ales în mediul rural, de
monumentele sculpturale unde apar reprezentări de papiri. Nu lipsesc nici versurile reuşite,
incizate pe monumente onorare şi funerare.
 Religiile din Dacia sunt acelea larg răspândite în Imperiul Roman în această vreme.
Primul loc îl deţin zeii triadei capitoline Iuppiter, Iuno şi Minerva, după care urmează Mercur,
Apollo, Marte, Venus etc. Coloniştii, dar şi soldaţii au transplantat în Dacia zei orientali. De
altminteri pătrunderea acestora în Imperiu este generală. Apar astfel Mithras (foarte răspândit
în rândul militarilor), Cybele, Isis, Serapis, Dea Syria, Malagbel. Alţii, prin sincretismul
specific epocii, au fost asimilaţi zeilor italo-romani: Iuppiter Dolichenus, Iuppiter
Heliopolitanus, Iuppiter Turmasgadis etc.
O soartă aparte au avut-o divinităţile dacice. Cum s-a văzut (supra, II, 4), după
crâncenele războaie din timpul lui Traian, divinităţile dacilor, ca unele ce nu-şi „sfătuiseră”
adoratorii să renunţe la luptă pricinuind romanilor mari pierderi, au fost „pedepsite”
distrugându-li-se toate sanctuarele. În aceste condiţii adorarea în provincie a unor divinităţi
locale nu putea trezi decât resentimente. Se crede însă că prin interpretatio romana sub
denumiri şi reprezentări de zeităţi, cum ar fi Liber şi Libera, Diana regina, Silvanus s-ar
ascunde vechi divinităţi locale. Originea dacică a Cavalerului danubian şi a Cavalerilor
danubieni, asociaţi cu o mare zeiţă, este indubitabilă. În acest sens cea mai elocventă dovadă
în materie de reprezentări o constituie plăcile din tezaurul de la Lupu unde apar atât zeul
cavaler cât şi marea zeiţă. De altminteri se pare că însăşi adoptarea rapidă a religiilor orientale
cu caracter mistic a fost posibilă graţie caracterului esoteric al religiei dacice. În acest context
nu poate fi întâmplătoare, de pildă, frecvenţa mare în mediul rural a vaselor mithriace cu
şerpi, chiar şi acolo unde lipsesc templele şi basoreliefurile. La fel, ataşamentul pentru
pământul provinciei, care este curând şi al coloniştilor e demonstrat de închinările pentru
divinităţile Dacia, Terra Dacia, Daciae Tres, Dii et Deae Daciarum, Genius Daciarum,
Terra Mater.
Organizarea religioasă a cultelor nu diferă cu nimic în Dacia de aceea din alte
provincii. Nu lipseşte nici cultul împăratului care cădea în sarcina organizaţiilor de
Augustales, sacrificiile fiind împlinite de marele preot al provinciei (sacerdos arae Augusti).
În Dacia romană au fost descoperite şi indicii ale răspândirii creştinilor (reprezentări
de peşti, geme etc.). Oricum despre răspândirea cât de cât sensibilă a creştinismului în Dacia
romană nu se poate vorbi pentru că era o provincie de graniţă, atent supravegheată de împăraţi
şi din acest punct de vedere.
Arhitectura oraşelor provinciei este cea romană binecunoscută, cu edificii publice
impozante, amfiteatre, terme, poduri, străzi pavate, conducte de apă şi canale. Planul oraşelor
respectă canoanele arhitecturii romane, la fel planurile templelor, ale edificiilor publice şi ale
locuinţelor particulare. Pe căile de acces spre oraşe, de o parte şi de alta a lor, sunt necropolele
cu mausolee şi monumente sculpturale, inscripţii etc.
În mediul rural planuri romane au acele villae rusticae şi tot acolo pătrund
construcţiile de zidărie bună, înzestrate cu instalaţii de hypocaust, pavimente din piese de lut
ars, mozaic, cu monumente sculpturale etc.
Influenţele sesizabile în arta Daciei romane sunt mai ales acelea ale provinciilor vecine
şi din partea occidentală a Imperiului. Cele din orient, care nu lipsesc nici ele, au venit mai
ales cu soldaţii. Pentru monumentele sculpturale este evident că meşterii dispuneau de albume
aduse din Italia, Noricum, Pannonia, Moesia şi Tracia. Nu lipsesc nici elemente particulare,
specifice Daciei, întâlnite mai ales pe monumentele funerare, unde apar piese de îmbrăcăminte
folosite de localnici (Căşei, Apulum etc.).
Unele edificii erau dotate, de asemenea, cu mozaicuri artistice fie geometrice, fie cu
scene inspirate din mitologia greco-romană, mai rar laice. Plastica în lut e iarăşi inspirată după
modele din provinciile occidentale ale Imperiului. Se adaugă, desigur, artele minore: bijuterii,
pietre semipreţioase gravate, unde îndepărtările de canoanele obişnuite sunt mai frecvente.
Pe durata stăpânirii romane în Dacia s-a produs un fenomen înregistrat şi în celelalte
provincii occidentale ale Imperiului Roman, anume romanizarea. Prin romanizare se înţelege
acea transformare profundă care a făcut din popoare ce vorbeau alte limbi decât latina
comunităţi omeneşti latinofone. Fenomenul ca atare are două aspecte, unul lingvistic, celălalt
spiritual. Primul constă din abandonarea limbii proprii şi înlocuirea ei cu latina, iar al doilea
prin ajungerea la mentalitatea romană, manifestată prin credinţe, obiceiuri şi alte elemente ale
vieţii spirituale. În sfârşit, printr-un teritoriu romanizat se înţelege acel spaţiu geografic unde
majoritatea populaţiei vorbeşte limba latină chiar dacă ea nu este de aceeaşi puritate şi
eleganţă cu latina vorbită, de pildă, de Cicero.
În toate teritoriile unde s-a înfăptuit romanizarea, pentru ca acest fenomen să aibă loc
au fost necesare trei condiţii esenţiale: 1. colonizarea masivă cu elemente latinofone atât în
mediul urban, cât mai ales în cel rural (acolo unde colonizarea a vizat mai ales mediul urban -
Africa - ea nu a rezistat multă vreme); 2. convieţuirea autohtonilor cu elemente latinofone şi 3.
superioritatea de ansamblu a civilizaţiei romane asupra celei autohtone (ea, de pildă, nu s-a
înfăptuit în provinciile de limbă greacă ale Imperiului Roman).
Din cele expuse până acum reiese că în Dacia aceste condiţii s-au realizat. Mai mult,
se constată că până şi coloniştii originari din orient puneau inscripţii în limba latină pentru că
limba latină, pe lângă prestigiul şi caracterul său de limbă oficială, era singurul mod de
comunicare între colonişti şi între colonişti şi autohtoni. Iar pentru ridicarea autohtonilor la
rangul de cetăţeni sunt semnificative gentiliciile Ulpius (nu prea numeroase), Aelius şi
Aurelius (ambele numeroase). Limba latină pe lângă faptul că era limba oficială, folosită în
administraţie, justiţie şi armată era şi instrumentul indispensabil pentru orice ascensiune pe
plan social şi pentru dobândirea cetăţeniei romane, cu toate avantajele aduse de aceasta din
urmă.
În procesul romanizării rolul armatei este arhicunoscut. Castrele şi aşezările din
apropierea lor erau adevărate „şcoli” pentru învăţarea limbii latine de către soldaţi de-a lungul
celor 20-25 ani de serviciu militar şi focare de iradiere a limbii latine. Iar stabilirea veteranilor
în provinciile unde-şi primiseră lăsarea la vatră nu făcea decât să întărească romanitatea acelor
teritorii.
Dăinuirea masivă a dacilor în Dacia romană a fost demonstrată arheologic, la fel ca şi
convieţuirea lor cu coloniştii latinofoni. În inscripţiile Daciei apar cam 3% nume traco-dace
pentru că cei ce au ajuns într-o situaţie privilegiată şi-au luat nume romane. Mai mult, numele
dacice, cel puţin în primele decenii de existenţă a provinciei, nu erau în măsură să-l favorizeze
pe purtătorul lor. Pentru evoluţia acestei situaţii este semnificativ acel Decebalus Luci filius
care donează o plăcuţă de aur zeiţelor protectoare ale apelor tămăduitoare la Germisara. După
nume e un dac (ca nume doar) cel puţin din a doua generaţie, tatăl său preferând numele
roman de Lucius.
Realitatea înfăptuirii romanizării e demonstrată de constatările din domeniul limbii şi
al vieţii spirituale. În lexicul moştenit de limba română din antichitate (deci fără aportul slav
ulterior) sunt 1600-1700 de cuvinte de bază dintre care 160-180 (deci 10%) sunt dacice, iar
celelalte sunt latine. Prezenţa cuvintelor dacice în limba română nu poate fi explicată altfel
decât ca rezultat al simbiozei coloniştilor latinofoni cu masa populaţiei autohtone. Apoi într-
un domeniu atât de conservator cum sunt ritul şi ritualul funerar se constată prezenţa în
mormintele din necropolele autohtone a monedei, obolul lui Charon, care nu apare niciodată
în mormintele datate în epoca anterioară provinciei romane şi nici la dacii liberi din
vecinătatea provinciei. Universul spiritual al autohtonilor a fost îmbogăţit tot pe durata epocii
romane de zeii pantheonului roman şi de cultul imperial.
Cu toate că în provincia carpato-dunăreană au venit şi colonişti din Orientul Apropiat
(în speţă din Asia Mică şi regiunile apropiate ei), întreaga viaţă a Daciei romane s-a scurs sub
pecetea lumii romane occidentale: formele de viaţă materială şi spirituală, manifestările
artistice. O demonstrează arhitectura şi organizarea oraşelor, amfiteatrele, forurile, termele,
villae-le rusticae etc. Toate acestea indică existenţa spiritului latin şi a mentalităţii latine spre
care, de asemenea, trimit practicarea cultului imperial şi frecventele reprezentări cu lupa
capitolina. În sfârşit, progresele romanizării sunt ilustrate de urbanizarea Daciei deoarece
pentru a ajunge în stadiul de oraşe aşezările aveau nevoie de un număr de locuitori şi totodată
de un procent ridicat de cetăţeni romani, încât se poate conchide că imaginea Daciei era aceea
a unei provincii puternic şi - după cum se va vedea în veacurile următoare - ireversibil
romanizată.
 Note

1. În inscripţia CIL III 1457 titlul său este legatus Angusti pro praetore trium Daciarum et Moesiae
Superioris.
2. CIL VI 1444 = ILS 1022; J. Garbsch, Das älteste Militardiplom für die Provinz Dakien, BVbl, 54,
1989, p.137-151.
3. Pentru Dacia romană vezi recenta I. Piso, Fasti provinciae Daciae, I, Bonn, 1993.
4. Ann. Ep., 1946, 113.
5. Poate tocmai părăsirea sub Hadrian a Munteniei şi a Moldovei de sud să fi dus la afirmaţia lui M.
Cornelius Fronto că împăratul a părăsit Dacia (Principia Historiae, II, p.206, ed. C.R. Haines, vol.I-II,
Loeb, Londra, 1919-1920). În schimb, Eutropius (VIII, 6, 2) afirmă că Hadrian „... a rechemat armatele
din Asiria... A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu
cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani”.
6. Biograful împăratului (Script. Hist. Aug., M. Aur., 22, 1) scria: „au conspirat toate neamurile de la
graniţa Illyricului până în Gallia, ca marcomanii, varistii, hermundurii şi cvazii, suevii, sarmaţii,
lacringii, sicobaţii, roxolanii, peucinii şi costobocii”, iar în cronica lui Eusebius - Hieronymus sunt
amintiţi şi „geţii” roşcaţi şi blonzi, de fapt dacii liberi (CVII, 2, ed. Isidorus Hilberg, I-III, Viena, 1910-
1918).
7. După Cassius Dio (LXXI, 12, 1-2) „Astingii, conduşi de Rhaos şi Raptos veniră să se aşeze în Dacia,
cu speranţa că vor primi bani şi pământ în schimbul alianţei lor; dar neobţinând nimic din acestea, ei
dădură lui Clemens ca ostateci pe femeile şi copiii lor, cu scopul să meargă să cucerească pământurile
costobocilor, ceea ce nu i-a împiedicat însă ca, după ce i-au învins pe aceştia să jefuiască Dacia.
Lacringii însă, temându-se ca nu cumva Clemens, înspăimântat (de cele întâmplate), să nu-i aducă pe
astingi în ţinutul locuit de ei, îi atacară pe neaşteptate pe aceştia şi câştigară o asemenea biruinţă încât
astingii nu mai comiseră nici un alt act de ostilitate faţă de romani şi se rugară cu stăruinţă să le dea
bani şi pământ, făgăduind de a face rău celor ce se aflau în război cu împăratul”.
8. CIL, III, 1176.
9. Vita Aureliani, 39: „Văzând că Illyricum e pustiit şi Moesia ruinată, pierzând nădejdea de a o mai
păstra, a părăsit provincia Dacia întemeiată de Traian dincolo de Dunăre retrăgând armata şi pe
provinciali, iar populaţia adusă de acolo a aşezat-o în Moesia şi a numit-o Dacia sa, care acum desparte
cele două Moesii”. În Historia Augusta cuvântul Romanos de la Eutropius e înlocuit cu populos şi
apare în plus expresia sublato exercituet provincialibus, care lipseşte la Eutropius.
10. 35 din cele 40 diplome militare s-au găsit în castre şi în apropierea lor şi se cunosc 154 atestări
epigrafice ale veteranilor în oraşe şi în mediul rural, iar începând cu Severus Alexander apare o
categorie de veterani-păzitori de graniţă (limitanei).
 Capitolul III

CONTINUITATEA DACO-ROMANĂ ÎN PERIOADA 275-568

Dr. Mircea Rusu

1. Izvoare scrise
2. Paleocreştinismul şi etnogeneza românilor
3. Caganatul avar şi romanitatea dunăreană
4. Ultimele populaţii migratoare: ungurii, pecenegii, uzii şi cumanii
5. Formaţiunile politice româneşti şi lupta lor pentru autonomie
6. Biserici, mânăstiri şi episcopii ortodoxe
 1. IZVOARE SCRISE

În istoriografia modernă, mult timp s-a susţinut şi unii istorici mai susţin că părăsirea
Daciei de către armata şi administraţia romană la 275 a fost cauzată de migrarea goţilor şi că
provincia Dacia a fost cedată acestora. Analiza atentă a izvoarelor scrise, îmbinată cu
rezultatele ultimelor cercetări arheologice permit însă şi o altă interpretare istorică, deoarece,
nu numai atacurile goţilor i-au determinat pe romani să abandoneze o provincie atât de bogată
în resurse naturale şi atât de importantă din punct de vedere militar şi strategic. Se ştie că
numeroşi împăraţi romani în a doua jumătate a sec.III şi pe parcursul sec.IV au purtat titlul de
Carpicus Maximus, Dacicus Maximus, Gothicus Maximus, Sermaticus Maximus. Chiar
împăratul Aurelian după ce i-a înfrânt pe goţi în anul 271 a primit titlul de Gothicus, emiţând
şi o monedă cu efigia Victoria Gothica (cf. Eutropius, IX, 13, 1; Orosius, VII, 23, Iordanes
Ist.Rom. 290). După cum rezultă din inscripţiile descoperite la Salona, Calatis şi Orleans,
Aurelian i-a învins de asemenea pa sarmaţi, pe carpi şi pe daci primind titlurile de
Sarmaticus, Carpicus şi Dacicus Maximus. Pe dacii din câmpia Tisei i-a bătut în ultimul an
de domnie, 275, deci chiar în anul retragerii armatei şi administraţiei din Dacia. Împăratul
Probus (276-282) în anul 278, după ce a primit titlul de Gothicus şi Sarmaticus,...” a primit
ca supuşi sau prieteni toate populaţiile gotice” (cf. Scriptores Hist. Augusta p.211, Probus,
11, 6). Tot el în anul 280.... „a aşezat pe pământ roman 100.000 de bastarni care cu toţii au
păstrat credinţă supunându-se legilor romane”. De asemenea.... „a adus tot atât de mulţi (deci
circa 100.000) şi din alte neamuri adică dintre gepizi, greuthungi (goţi) şi vandali, toţi aceştia
au călcat jurământul de credinţă”, după cum apreciază autorii care i-au scris biografia (cf.
Probus, 16, 2, 18, 1 şi Zosimos, I, 71). Aceiaşi sursă istorică (Carus, 9, 4 p.240) relatează că
împăratul Carus (282-283) în bătălia pe care a avut-o cu sarmaţii a omorât 16.000 de duşmani
şi a luat 20.000 de prizonieri. Împăratul Diocleţian (284-305) după ce i-a învins pe carpi în
anul 296 a colonizat o parte din ei în imperiu (cf. Aurelius Victor, 39, 43 şi Eutropius, IX,
24). Galerius înainte de-a ajunge împărat (305-311) i-a înfrânt pe carpi între anii 295 şi 297 de
şase ori, iar pe sarmaţi de cinci ori (cf. Eutropius, IX, 25, 2 şi Orosius, VII, 25, 12 şi
Ammianus Marcellinus, XXVII, 5, 5). De asemenea Constantin I înainte de a fi împărat (324-
337) a primit de două ori titlul de Carpicus Maximus şi Sarmaticus Maximus şi de trei ori
titlul de Gothicus Maximus. Astfel de pildă în anul 305 Constantin a condus soldaţii care îi
urmăreau pe sarmaţii refugiaţi în mlaştini, omorând o mulţime dintre ei, aducându-i
împăratului Galerius izbânda (cf. Anonymus Valesii, II, 3). În anul 323, după ce i-a respins pe
cei care au trecut Dunărea pentru a jefui Tracia şi Moesia i-a urmărit şi pe malul stâng, unde
....„lângă o colină acoperită de păduri dese ucise o mulţime din ei, printre care şi pe
Rausimodus (regele lor), iar pe mulţi îi luă prizonieri” (cf. Zosimos, I, 21; Anonymus Valesii,
V, 21; Orosius, VII, 28, 29).
În lupta decisivă dintre Licinius (308-324) şi Constantin I, pentru stăpânirea efectivă a
părţii răsăritene a imperiului din anul 324, Licinius a primit un important ajutor din partea
goţilor conduşi de Alicas. Între anii 324 şi 332 Constantin I a acordat o atenţie deosebită
limesului dunărean, consolidându-şi stăpânirea asupra unei întinse zone din spaţiul nord-
dunărean, iar în anul 328 a inaugurat podul de piatră de peste Dunăre construit între Sucidava
(Calei) şi Oescus (Gigen). Pentru o mai bună organizare şi apărare a acestui teritoriu a
construit sau reparat fortificaţiile nord-dunărene instalând în ele trei legiuni şi mai multe trupe
auxiliare. Legiunea XIII Gemina la Dierna, Legiunea V Macedonica la Sucidava şi Legiunea
Constantiana la Marisca-Daphne (cf. Notitia Dignitatum p.96 Or XLII, 16, 23, 24, 28-30 şi
p.97, 37, 39). Izvoarele scrise semnalează şi alte capete de pod fortificate la nord de Dunăre în
dreptul celor mai bune vaduri de trecere, reflectând strategia romanilor pe parcursul sec.IV-
VI: Constantia (Covin) - Margum (Dobrovica), Lederata (Ram) - Translederata (Palanka),
Alba(?) - Transalba (?), Dierna (Orşova) - Transdierna (Tekia), Drobeta (Turnu-Severin) -
Transdrobeta (Kladova), Sucidava (Celei) - Oescus (Gigen), Marisca (azi Cetatea Veche
lângă Spanţov) - Transmarisca (Tutrakan). Schimbarea numelui de Marisca în Constantiana
- Daphne (=Victorioasa cf. Procopius, De aed. IV, 7, 3) s-a făcut probabil pentru a sublinia
victoria împotriva regelui Rausimodus, după cum ar sugera şi o monedă comemorativă cu
efigia Constantiana Daphne. Pentru ca trupele din fortificaţiile nord şi sud-dunărene să nu mai
fie luate prin surprindere de duşmani, Constantin a început construirea unui val de pământ
lung de peste 700 km între castrul de la Hinova şi cel de la Turris, azi Pietroasele, pe care
localnicii din Oltenia şi Muntenia îl numesc acum „Brazda lui Novac”. Ultima victorie a lui
Constantin asupra goţilor a fost în anul 332, când sarmaţii arcaraganţi ca federaţi ai romanilor
i-au cerut ajutor împăratului împotriva goţilor şi taifalilor care au invadat ţara lor. Constantin
l-a trimis pe fiul său Constantin II, care dimpreună cu sarmaţii a obţinut o victorie zdrobitoare
determinându-l pe regele Ariaricus să ceară pace şi drept garanţie să trimită ca ostatec pe fiul
său. Chiar dacă cifra de 100.000 de morţi din cauza luptelor, a frigului şi a foametei a fost
exagerată este cert că pierderile goţilor şi taifalilor au fost importante deoarece, după
încheierea tratatului de pace (foedus) în anul 332, nu vor mai ataca imperiul până pe timpul
lui Valens (364-378) în anul 369 (cf. Anonymus Valesii, VI, 31, 32; Orosius, VII, 28, 29;
Eutropius X, 7, 1, 8).
Epopeea repetatelor lupte şi victorii asupra populaţiilor nord-dunărene este sugestiv şi
sintetic reprezentată pe scenele de pe arcul de triumf pe care Constantin I l-a ridicat la Roma
şi care poate fi văzut şi astăzi. Aceste scene redau o istorisire închegată şi reală conformă
izvoarelor scrise, iar importanţa lor documentară creşte prin faptul că ele se înscriu printre
puţinele reprezentări figurative din sec.IV ce se referă la populaţiile nord-dunărene. Pornind
de la unele considerente de ordin artistic unii specialişti consideră că un fragment de friză,
medalioanele, ori statuile de daci captivi, ar fi fost spoliate de Constantin din forul lui Traian,
în special din Porticus porfiretica şi fixate pe arcul de triumf. Este greu de crezut că la acea
dată Constantin şi-ar fi putut permite să celebreze triumful săvârşind o astfel de faptă,
deoarece, Traian se bucura încă de un mare prestigiu, aşa că cetăţenii Romei l-ar fi criticat
aspru, iar izvoarele scrise ar fi semnalat faptul, aşa cum au făcut în cazul altor spolieri.
Dimpotrivă, Constantin s-a străduit să câştige bunăvoinţa Romei depunând o vastă activitate
edilitară, construind o bazilică, un portic, băi, un alt arc de triumf etc. Probabil că
medalioanele respective au fost încadrate mult mai târziu, cu ocazia repetatelor reparaţii şi
restaurări ale monumentului. De fapt arcul de triumf a fost înălţat cu aprobarea senatului!
Scenele considerate ca autentice din vremea lui Constantin sunt însă suficiente pentru a
sublinia rolul pregnant pe care l-au avut dacii în desfăşurarea evenimentelor istorice semnalate
în izvoarele scrise amintite. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi, arcul de triumf
al lui Galerius din Thessalonic, arcul de triumf al lui Constantin, ori alte monumente votive
sau funerare cu reprezentări de daci şi daco-romani au o valoare documentară istorică şi
artistică deosebită, deoarece ele ne prezintă înfăţişarea, îmbrăcămintea, armele, uneltele etc.
strămoşilor noştri, ori a altor populaţii nord-dunărene, contribuind în mod substanţial la
înţelegerea şi reconstituirea cadrului istoric contemporan cu ele.
Pentru restaurarea stăpânirii romane la nord de Dunăre de către Constantin, în afară de
construirea podului de la Sucidava-Oescus peste Dunăre, instalarea de noi trupe în
fortificaţiile nord-dunărene, repararea unor drumuri, arcul de triumf de la Roma etc. se adaugă
şi unele relatări ale izvoarelor scrise. Astfel, un anonim care rosteşte un panegir în cinstea
cesarului Constantin (devenit împărat între 337-361) vorbeşte de Dacia restabilită (Dacia
restituto) elogiindu-l pentru victoria obţinută împotriva goţilor şi taifalilor în anul 332 (cf.
Panegyr.Lat. IV, 8; FHDR II p.80). De asemenea nepotul împăratului, Iulian, (devenit împărat
în 361-362) redând părţi dintr-un discurs al lui Constantin I precizează....„prin faptele
săvârşite împotriva uzurpatorilor sunt mai presus decât Traian şi sunt fără îndoială egalul lui
prin reluarea ţinuturilor pe care el le dobândise înainte (aluzie la Dacia), dacă nu cumva
valorează mai mult să recâştigi un lucru decât să-l câştigi”. Descoperirile arheologice şi
numismatice mai vechi sau recente confirmă în mare măsură acest adevăr istoric, bine
cunoscut în acea vreme, dar care a fost şi este ignorat sau ocolit cu bună ştiinţă de către unii
istorici moderni.
Izvoarele scrise romane târzii sau bizantine, scrise în limba latină sau greacă,
semnalează populaţiile nord-dunărene numai cu ocazia unor evenimente istorice când acestea
atacă sau jefuiesc imperiul roman târziu sau bizantin, oferindu-ne doar arareori informaţii mai
concrete despre aşezările şi felul lor de viaţă (ocupaţii, comerţ, viaţa spirituală etc.). În cele ce
urmează vom încerca să extragem din relatările ce prezintă unele evenimente istorice şi acele
informaţii care, direct sau indirect, ne oferă posibilitatea de-a cunoaşte mai realist şi deci mai
veridic măcar câteva aspecte ale vieţii cotidiene pe care au avut-o aceste populaţii.
Revenind la evenimentele din anul 332, izvoarele scrise semnalează că sarmaţii
arcaraganţi (Sarmatae Arcaragantes) pentru a lupta împotriva goţilor şi taifalilor invadatori i-
au înarmat şi pe sclavii lor pe care izvoarele îi numesc sarmaţi limiganţi (Sarmatae
Limigantes). Cu ajutorul substanţial al romanilor, goţii şi taifalii au suferit o înfrângere
zdrobitoare. Probabil că situaţia din zonă a continuat să rămână încordată deoarece aceleaşi
surse istorice precizează că sarmaţii limiganţi, care erau mai numeroşi, în anul 334 au reuşit
să-i înfrângă pe sarmaţii arcaraganţi, alungându-i din ţara lor....„peste trei sute de mii de
oameni de diferite vârste şi sexe, pe care Constantin i-a primit cu plăcere şi i-a răspândit prin
Tracia, Sciţia (Dobrogea), Macedonia şi Italia” (...„sed servi Sarmatarum omnes adversum
dominos rebelorunt, quos pulsos Constantinus libenter accepit et amplius trecenta milia
hominum mixtae aetatis et sexus per Thraciam, Scythiam, Macedoniam, Italiam que
divisit”) (cf. Anonymus Valesii VI, 32). Din alte surse însă aflăm că sarmaţii arcaraganţi s-au
refugiat numai o parte în imperiul roman, iar alţii s-au îndreptat spre nord preferând să trăiască
împreună cu victoalii, un trib germanic, care dimpreună cu cvazii, alt trib germanic, locuiau
pe teritoriul Slovaciei de astăzi în zona nordică a cotului Dunării. Menţionăm în treacăt că
Notitia Dignitatum, p.217-219, Or.XLII, 45-70, enumeră peste 30 de detaşamente de călăreţi
sarmaţi în diverse zone şi oraşe ale Italiei („Praefectus Sarmatarum gentilium Apuliae et
Calabriae, etc.„). Chiar dacă cifrele de 100.000 de goţi şi taifali care au pierit în 332, ori de
300.000 de sarmaţi refugiaţi la romani şi victoali în anul 334 au fost exagerate, ele reflectă
totuşi o situaţie reală şi dezastruoasă pentru populaţiile respective. Având în vedere situaţia
demografică din acea vreme şi o cifră micşorată de zece ori ar reflecta mai veridic situaţia
dezastruoasă a acestora ca urmare a înfrângerilor suferite. Pornind de la studiile speciale
consacrate acestor evenimente de către reputaţi specialişti (C.Patsch, E.Chirilă, I.Nistor şi
alţii) vom încerca să lămurim cine au fost aceşti sarmaţi arcaraganţi şi limiganţi.
Dintre numeroasele izvoare scrise care semnalează populaţiile de origine sarmatică
(iazigi, roloxani, alani, osetini) numai acelea care se referă la evenimentele din anii 332-334 şi
357-359 îi amintesc pe sarmaţii arcaraganţi şi sarmaţii limiganţi. Se pare că porecla de
arcaraganţi şi limiganţi este rezultatul unei transcrieri greşite a copiştilor care au transmis
peste veacuri textele originale ale termenilor de arcarii gentes şi limes gentes. Sarmaţii în
general şi iazigii din Câmpia Tisei în special erau unanim recunoscuţi şi apreciaţi ca arcaşi
redutabili. În războaiele daco-romane, iniţial sarmaţii au fost aliaţi de nădejde ai lui Decebal,
dar în 106 Traian plătindu-le subsidii substanţiale i-a făcut federaţi ai Romei, după cum
precizează Cassiodorus (cf. Cronica, anul 747=106; FHDR II p.497 dar şi unele scene de pe
columna lui Traian), iar împăratul Hadrian (cf. Hist.Aug.Hadr., 6, 8) le-a mărit subsidiile
pentru a-l ajuta în luptele pe care le-a avut în Pannonia, ori Dacia, între anii 117 şi 119. De
altfel, Ammianus Marcellinus precizează că ei au fost mereu clienţi sau federaţi ai romanilor.
Tot Ammianus Marcellinus (XVII, 12, 1-21, 13, 1-34; XIX, 11, 1-17) care chiar dacă
nu a participat personal la desfăşurarea evenimentelor din anii 357-359 el prezintă unele
amănunte, deosebit de utile, care permit o reconstituire a lor, mai ales că el le-a aflat la
Sirmium din relatările verbale ale unor colegi de arme care au participat efectiv la ele.
Ammianus Marcellinus (XIV, 7, 9) mai precizează că gentiles erau ...„unităţi de călăreţi
recrutate dintre străini”, iar în alt loc (XXVIII 3, 8) îi aminteşte pe arcani, o categorie de
oameni ca îşi aveau aşezările în zona limesului şi aveau îndatorirea ca ...„împrăştiindu-se pe
mari spaţii, încoace şi încolo, să aducă la cunoştinţa comandanţilor noştri mişcările neamurilor
vecine”. Problema este cine erau limiganţii şi de ce erau consideraţi ca sclavii sarmaţilor
arcaraganţi. Marcellinus (XVII 13, 12-20) referindu-se la expediţia romană desfăşurată în
zona vărsării Tisei în Dunăre precizează că pentru a-i supune pe limiganţi ...„romanii şi-au
ales pentru operaţiuni ţinuturile vecine cu Moesia, taifalii pe cele apropiate de ţara lor, iar cei
liberi (sarmaţii arcaraganţi) regiunea vecină cu ei”. Chemaţi de împăratul Constantinus (337-
361) la tratative dincolo de Dunăre, limiganţii după ce au trecut fluviul au ajuns în tabăra
romană unde tratativele au durat până seara, când din senin limiganţii au încercat să-l atace pe
împărat, dar armata romană i-a ucis aproape pe toţi. Alţi soldaţi romani, folosindu-se de
bărcile limiganţilor, au trecut Dunărea, distrugând şi incendiind aşezările lor chiar pe cele mai
retrase situate în mlaştini sau munţi. Marcellinus precizează clar unde au avut loc aceste lupte:
„După ce au fost împrăştiaţi şi nimiciţi amicensii, au fost atacaţi fără întârziere picensii,
numiţi astfel de la regiunile vecine”. Amicensii se aflau la nord de Acumincum, azi
Slankamen, localitate situată pe malul drept al fluviului, la vărsarea Tisei în Dunăre. Numele
picensilor vine de la râul Pincus azi Mlava, ce se varsă în Dunăre lângă Viminacium, azi
Kostoloc, deci romanii au operat mai ales în sudul Banatului, iar aliaţii lor, taifalii şi sarmaţii
aracaraganţi, în alte zone. Limiganţii au opus o dârză rezistenţă iar romanii ...„aţâţaţi de furia
luptei şi de roadele victoriei ( deci de prăzi) s-au repezit să ucidă pe cei ce fugiţi din luptă,
stăteau ascunşi în colibe (bordeie). „Pe aceştia oastea, fiindcă ajunsese aici setoasă de sânge
barbar, îi ucideau dărâmându-le acoperişurile slabe ale caselor. Nici casele făcute din bârne
puternice n-au scutit pe cineva de moarte” ...„Unii care scăpau de foc şi de săgeţi se aruncau
în valurile râului din apropiere (Nera sau Caras) sperând că pot să treacă înot pe malul
celălalt”. Pierderile suferite i-au determinat pe limiganţi ...„mai ales sub presiunea sfaturilor
celor bătrâni, să ia hotărârea de-a se preda”. Astfel, o parte dintre ei ...„şi-au părăsit
adăposturile din munţi şi au venit în tabăra romană ...consimţind să primească alte aşezări
liniştite şi sigure din care să nu mai fie mutaţi şi unde să fie feriţi de război”. O parte dintre
limiganţi au fost deci colonizaţi undeva, fără a se preciza zona, dar peste un an, vor ataca din
nou graniţele imperiului. Împăratul Constantin a pornit din nou cu o puternică armată în
provincia Valeria, de unde a trimis doi tribuni, fiecare cu câte un interpret, pentru a-i întreba
pe limiganţi ...„de ce şi-au părăsit casele după ce li se acordase pacea şi alianţa cerută de ei, şi
acum cutreieră ţinuturile forţând graniţele romane, contrar obligaţiilor asumate” (pe care le
aveau în calitate de federaţi). Pentru ai linişti pe limiganţii răsculaţi împăratul l-a pus pe
măsurătorul de pământ Innocentius să pregătească locuri de aşezări pentru ei aproape de
Acumincum, iar pentru cuvântarea indulgentă pe care se pregătea să o rostească a poruncit să
se ridice o movilă şi în vârful ei o tribună. Se pare că limiganţilor nu le-a convenit locul ales,
sau condiţiile impuse de romani, căci la semnalul unei căpetenii au pornit cu miile spre
tribuna împăratului strivind totul în calea lor, dar ...„împăratul urcându-se pe un cal ager într-o
goană nebună a dispărut din ochii duşmanului”. Din suita lui însă printre alţii a fost omorât
tribunul scutariilor: Cella. Soldaţii romani însă au reuşit după o înverşunată luptă să omoare
pe mulţi dintre limiganţi, iar pe alţii i-au gonit dincolo de fluviu. Ca urmare a acestor
întâmplări împăratul, după ce a luat măsurile necesare pentru apărarea graniţei s-a întors la
Sirmium, iar apoi a plecat la Constantinopol. Timp de mai multe decenii în zona respectivă nu
se mai semnalează lupte, până pe vremea lui Theodosius, care va repurta iarăşi câteva victorii
asupra sarmaţilor şi cvazilor (Marcellinus, XXXI, 6, 2-15).
Ammianus Marcellinus cu ocazia relatărilor referitoare la evenimentele amintite mai
sus nominalizează pe câţiva dintre conducătorii populaţiilor nord-dunărene ce au atacat
imperiul, pe care el îi numeşte regi. Dintre numele acestor regi semnalăm câteva care conform
analogiilor onomastice cu alte nume de persoane studiate de reputaţi specialişti ar putea să fie
de origine traco-geto-dacă sau daco-romană, reflectând influenţe reciproce, ca urmare a
căsătoriilor mixte sau a convieţuirii îndelungate în aceleaşi aşezări, sau în aşezări învecinate,
mai ales pentru aceia care au fost colonizaţi de către romani pe limesul dunărean. Astfel,
numele tânărului rege Zizais ales de către conaţionalii lui şi recunoscut de împăratul
Constantinus ca un devotat client sau federat al romanilor îşi găseşte analogie în numele Ziais
al soţiei regelui costoboc (dac) Pieporus, nume amintite într-o inscripţie găsită la Roma şi
datată în anul 170 (cf.CIL VI, 1801). De asemenea numele regelui Zinafer ar putea fi o
transcriere greşită a lui Zinaper sau Zinapor, deci fiul lui Zina pentru care există numeroase
analogii (Zina, Zena, Zinama, Ziepyr, Ziaporus, Ziper etc). Pentru regele Usafer, respectiv
Usaper sau fiul lui Usa, amintim doar partea finală a toponimului Sarmizegetusa. Numele
regilor Rumon, Fragiledus şi Agilimundus par să fie romanizate, reflectând fie o influenţă
romană, fie numele unor daco-romani. Faptul că aceşti regi erau în subordinea (deci federaţi
sau sclavi cum îi mai numesc izvoarele) ai unor regi sarmaţi sau cvazi şi nu ai romanilor,
reflectă doar conjunctura istorică a momentului. Pentru o perioadă de 25 ani însă cuprinsă
între anii 332 şi 359, unii dintre aceşti regi, sau alţii nenominalizaţi au fost regi independenţi,
foarte probabil ai dacilor liberi de la nord de Mureş, ori ai daco-romanilor din Banat.
Numele regilor Zizais, Zinafer (Zinaper) şi Usafer (Usaper) ar putea fi eventual de
origine carpică, deoarece împăratul Diocleţian a ordonat în anul 295 sau 296 (?) caesarului
Maximianus Gallerius să-i colonizeze pe carpi în Imperiu (cf. Aurelius Victor, De caesaribus,
39, 43, 48; Eutropius, IX, 24; Iordanes, Romana, 299 şi Getica, XVI, 91-92). Un important
grup de carpi a fost colonizat în zona oraşului Sopianae (Pécs) din Pannonia (Valeria). Din
acest grup de carpi a făcut parte şi Flavius Maximinus, praefectus aunonae la Roma în anul
370 (cf. Ammianus Marcelinus, XXVIII, 1, 5), iar fiul acestuia Marcellianus Celestius a
devenit dux Valeriae şi în calitate de guvernator al acestei provincii a avut repetate conflicte
cu populaţiile din stânga Dunării, ucigându-l chiar pe regele cvazilor Gabinius în anul 374 (cf.
Ammianus Marcellinus, XXIX, 6, 3 şi Zosimos, IV, 16, 4). Ca urmare a convieţuirii sau
vecinătăţii acestor carpodaci (cum îi numeşte Zosimos la 381) cu sarmaţii, colonizaţi şi ei în
provincia Valeria, a putut rezulta „împrumutul” acestor nume de evidentă origine dacică.
Probabil că statuile nobililor daci (Tarabostes) de pe arcul de triumf al lui Constantin I, ori
cele aflate în diverse muzee (Vatican, Florenţa etc.) reprezintă conducători sau regi al căror
nume era bine cunoscut de contemporanii lor, dar între timp numele lor a fost uitat, păstrându-
se până azi doar statuile lor anonime. Un alt nume de rege care ar putea fi de origine dacică
este semnalat de Priscus (Ambasadele, p.13) pe la mijlocul sec.V şi anume: Curidachus, care
era vasal al lui Attila, iar alţi regi erau vasali ai împăratului Theodosius II (408-450). Priscus
precizează că regele Curidachus stăpânea, dimpreună cu alţi şefi de triburi şi ginţi peste
neamul acatirilor (agatârşilor? „basileus Acatiron”) care eventual ar putea fi identificat cu
carpo-dacii semnalaţi de Zosimos (Historia nova, IV, 34) ce au atacat imperiul roman în anul
381, dar au fost înfrânţi şi respinşi la nord de Dunăre de către împăratul Theodosius I (379-
395).
Am insistat asupra acestor evenimente istorice semnalate în izvoarele scrise, deoarece
în literatura de specialitate, ori în tratatele şi manualele de istorie nu li s-a acordat atenţia
cuvenită (pentru argumentaţia arheologică, numismatică etc. vezi mai jos)
 Migraţia hunilor din Asia în Europa a provocat dislocări importante de populaţii nord-
caucaziene şi nord-pontice spre sud-estul şi centrul Europei. Între anii 376 şi 386 hunii reuşesc
să supună populaţiile din estul şi nordul Mării Negre: alani, sadagari, ostrogoţi, vizigoţi, anţi,
sciri, carpodaci etc.
Dezastruoasa înfrângere a goţilor de către huni în anul 376 şi moartea regelui
Hermanarich, i-au determinat pe mulţi dintre goţi să-şi părăsească aşezările din zona de silvo-
stepă nord-pontică, migrând spre teritoriul Dunării de Jos cu intenţia de-a se stabili în Imperiul
roman. Un important grup dintre vizigoţi (thervingi) în frunte cu regele Alavivus au primit
aprobarea împăratului Valens de-a se stabili la sud de Dunăre, devenind astfel federaţi ai
romanilor, cu condiţia de-a deveni creştini. „şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul
Valens mai degrabă arieni decât creştini. Mai târziu împinşi de zel, predicară Evanghelia atât
ostrogoţilor, cât şi gepizilor, care erau înrudiţi cu cei dintâi, învăţându-i cultul acestei erezii şi
invitară toate neamurile de limba lor să ia parte la cultul acestei secte. Ei înşişi, după cum am
spus, trecând Dunărea s-au stabilit, cu permisiunea împăratului în Dacia Ripensis, în Moesia
şi în Tracia” (Iordanes, Getica 132-133; cf. şi Socrates, IV, 33, 1-7). Ostrogoţii sau
greuthungii în frunte cu regele lor Vithericus şi alte căpetenii (Alatheus, Safras, Farnobius) au
cerut şi ei aprobarea de-a se stabili în imperiu, dar Valens le-a respins cererea, astfel, că
ostrogoţii au rămas ca feraţi ai hunilor, devenind dimpreună cu alte populaţii (alani, sciri,
carpodaci etc.) aliaţi de nădejde ai acestora (cf. Ammianus Marcellinus XXXI, 4).
Un alt grup de vizigoţi (thervingii) conduşi de regele lor Athanaric, ...„s-a retras
împreună cu toţi ai săi într-un loc din Caucaland, greu de pătruns din pricina pădurilor şi
munţilor înalţi, după ce au izgonit de acolo pe sarmaţi” (Ammianus Marcellinus XXXI, 4,
13). În literatura de specialitate s-a discutat mult despre localizarea acestei „ţări” (Land=Tară)
Cauca, propunându-se diverse soluţii. Deoarece tot Ammianus Marcellinus (XXVII, 5, 2-3)
relatează că împăratul Valens a trimis trupe la nord de Dunăre unde localnicii (deci populaţia
sedentară autohtonă) pentru a nu fi ucişi sau luaţi prizonieri s-au retras ...„în munţii cei înalţi
ai Serilor, cu neputinţă de străbătut pentru cine nu-i cunoştea bine” pare plauzibil ca aceşti
munţi cu pădurile lor seculare să fie identici cu Munţii Vrancei, iar „ţara” Cauca să fie plasată
în Moldova de sud, după cum ar indica-o şi descoperirile arheologice (vezi mai jos p. ?????).
Tot în această zonă până la râul Buzău, goţii păgâni conduşi de Athanaric şi alţi şefi l-au
martirizat pe sfântul Sava, preotul Sansalas ori pe alţi martiri între anii 372-380 (cf. Acta
Sanctorum, I, 261, II, 3-8). Regele Athanaric care devenise federat al romanilor conform
tratatului de pace (foedus) încheiat cu împăratul Valens în anul 371 lângă Noviodumum
(Isaccea) a rezistat atacurilor repetate ale hunilor deoarece ...„a început să ridice ziduri înalte
(de fapt valuri de pământ îmblănite cu lemn) de la malurile râului Gerasus (Siret) până la
Dunăre” (Ammianus Marcellinus XXI, 3, 7). Abia la sfârşitul anului 380 în urma unui tratat
cu împăratul Theodosius se va refugia la Constantinopol unde în ianuarie 381 va muri
(Marcellinus Comes, Cronica, 381, 2 FHDR II p.359; Orosius VII, 3, 4, 7; Socrate
Scolasticul V, 10, 3-4). Plecarea lui Athanaric la Constantinopol a fost cauzată şi de alianţa
carpodacilor şi scirilor cu hunii, care, după cum am mai amintit, au atacat imperiul roman în
anul 381.
 Se pare că tot în jurul anului 380 s-a stabilit şi grupul de vizigoţi în Transilvania
reprezentat prin necropolele de tip Sântana de Mureş, după cum ar confirma şi datarea
fibulelor cu semidisc de la Sântana, Lechinţa, Valea Strâmbă etc. la sfârşitul secolului IV.
Referitor la ceilalţi vizigoţi Iordanes (Getica, 145) precizează: „După moartea lui Athanaric
toată armata sa a rămas în serviciul împăratului Theodosius (379-395) şi s-a supus Imperiului
roman, formând parcă un singur tot cu armata romană. Astfel au fost reconstituite acele unităţi
de federaţi, înfiinţate odinioară de Constantin, iar goţii au fost numiţi federaţi”.
Din cele prezentate până acum rezultă clar că izvoarele scrise nu sprijină ipoteza că
Dacia romană a fost cucerită şi stăpânită de goţi în perioada 275-380, cum au susţinut sau mai
perseverează unii istorici să o creadă. Termenii generici de Dacia, Sciţia, Goţia, Gepidia, din
izvoarele scrise romane târzii sau bizantine se referă numai la anumite zone şi teritorii nord-
dunărene în funcţie de locul unde s-au desfăşurat evenimentele istorice semnalate de către
autorii antici. De altfel din punct de vedere juridic la curtea imperială de la Constantinopol,
teritoriul nord-dunărean denumit Dacia a fost mereu considerat, atât de împăraţi, cât şi de
cronicari, ca teritoriu roman sau bizantin, care a fost vremelnic concesionat unor populaţii
„barbare” care conform unor tratate de pace (foedus) deveneau federaţi sau aliaţi, ce aveau
anumite obligaţii bine precizate şi care primeau în schimb anumite subvenţii pecuniare sau de
altă natură (donativa).
Timp de un secol (375-475) populaţiile sedentare din Europa centrală şi nord pontică
au fost dislocate sau hărţuite de numeroase incursiuni de pradă provocate în principal de huni
şi de aliaţii lor. Armatele Imperiului roman, atât în răsărit, cât şi în apus au fost mereu în
alertă, suferind numeroase înfrângeri repurtând doar câteva victorii asupra războinicilor huni,
care dimpreună cu aliaţii lor (alani, ostrogoţi, sciri, carpodaci, gepizi etc.) au provocat
nenumărate pierderi de vieţi omeneşti şi imense pagube materiale. În prima etapă, până în
jurul anului 420, hunii îşi consolidează stăpânirea în zona nord-pontică.
După moartea lui Athanaric, hunii, scirii şi carpodacii atacă imperiul roman, dar au
fost respinşi de Theodosius (Zosimos IV, 34), iar în anul 386 „neamurile ce locuiau lângă
Istru” atacă din nou imperiul dar sunt înfrânţi de generalul Promotus, care în 391 va fi ucis
într-o luptă cu nord dunărenii (Zosimos IV, 35, 38, 51; Claudianus III, 305, 320). Până în
anul 400 nu mai sunt semnalate lupte în zona Dunării, dar în acel an generalul roman Gainas
(de origine got) preluând conducerea goţilor răsculaţi s-a retras la nord de Dunăre, dimpreună
cu un grup de războinici goţi de sub comanda sa stabilindu-se probabil în castrul roman târziu
de la Pietroasele (eventual anticul Turris). Uldes (Uldin) căpetenia hunilor însă nu va tolera o
altă putere militară în zonă de aceea va avea mai multe lupte cu Gainas şi goţii conduşi de el,
reuşind în final să-l omoare pe Gainas, iar capul său îl va trimite la Constantinopol unde solul
său va ajunge în ziua de 3 ianuarie 401. Locuitorii Constantinopolului au purtat capul lui
Gainas înfipt într-o suliţă pe străzile marelui oraş, iar împăratul Arcadius, după ce a oferit
daruri bogate soliei hunilor a încheiat un tratat de pace cu aceştia, recunoscându-le dominaţia
la nord de Dunăre, în calitate de federaţi ai imperiului. Uldes va respecta acest tratat de pace
până la moartea împăratului Arcadius în anul 408, când Anthemus, în calitate de praefectus
praetoris şi de tutore al noului împărat Theodosius II (408-450) care la acea dată avea doar 6
ani, nu a mai vrut să respecte tratatul cu hunii. Uldes, după ce incendiaseră oraşul Sucidava
(Celei) trece Dunărea efectuând o primă incursiune de jaf în imperiu. Nu se poate preciza când
au început hunii să cucerească şi să se aşeze efectiv în Câmpia Tisei. Probabil că pe timpul lui
Mundiuchos sau Mundus, tatăl lui Attila (Priscus, p.581 sq; Theophanes Confesor, p.102,
13-26). Cert este că regele Rua regele hunilor în anul 433 mai purta încă război cu diverse
populaţii nord-dunărene (amilzurii, itimarii, tonosurii, boiscii (Priscus, p.121). Dar chiar în
acel an va muri, urmându-i la tron Attila şi fratele lui mai mare Blenda, care în acelaşi an vor
încheia pace cu romanii devenind probabil vasali ai lor.
Primul tratat încheiat de romani cu Attila s-a încheiat lângă Constantia (azi Kovin)
situată pe malul stâng al Dunării la vărsarea râului Morava în Dunăre, unde se află oraşul
Margus (azi Dobraviţa) care avea atunci un rol important ca târg comun pentru romani şi huni
dar mai ales ca punct de trecere peste Dunăre. Tratatul prevedea ca: ...„romanii să nu mai
primească la ei pe fugarii sciţi”, sau ....„să nu încheie alianţa cu vreun popor barbar cu care
hunii s-ar găsi în război, iar târgurile să se facă în condiţii egale de siguranţă, atât pentru
romani, cât şi pentru huni”. De asemenea, „romanii trebuie să plătească regilor sciţi un tribut
anual de 700 livre aur, deşi mai înainte el n-a fost decât de 350 livre” (livra = 327 grame).
Tratatul a fost „întărit prin prestare de jurământ, după obiceiul patriei fiecăruia”, iar Attila şi
Bleda ...„au plecat să subjuge popoarele din Sciţia şi porniră război împotriva sorosgilor”.
Printre fugarii predaţi de romani hunilor se aflau şi doi copii de neam regesc, Mama şi
Atacam, care ...„au fost ucişi pe cruce drept pedeapsă pentru fuga lor” la romani (Priscus,
p.122). Aceşti copii de neam regesc, prin numele lor, dar mai ales prin faptul că au fost
crucificaţi ar sugera ipoteza că erau creştini, probabil daco-romani, care s-au refugiat în oraşul
Carsus din Tracia. Dintre relatările lui Priscus rezultă deci că atât regele Rua, cât şi Attila şi
Bleda, încă nu au reuşit să subjuge toate populaţiile nord-dunărene din zona Dunării mijlocii
şi bazinul Tisei, unde locuiau amilzurii, itimarii, tonosurii, boiscii şi sorosgii, împotriva cărora
regii hunilor au purtat război în anul 433.
Identificarea acestor populaţii este dificilă astăzi deoarece ele nu mai sunt atestate în
alte izvoare scrise în afară de boisci sau boii un trib celtic care, conform altor ştiri, ar fi fost
nimiciţi încă de Burebista. Sub denumirile arhaizante amintite de Priscus ar putea fi
identificate populaţiile atestate de alte izvoare în zonă: daco-romani, daci liberi, sarmaţi,
respectiv iazigi, marcomani, cvazi, herubi, vandali, gepizi etc. Cercetările arheologice recente
sau viitoare ar putea contribui efectiv la elucidarea măcar parţială a acestei probleme (vezi mai
jos).
După moartea lui Bleda, Attila devine singurul stăpân peste un teritoriu vast cuprins
între Marea Azov şi Câmpia Tisei iar populaţiile locale au devenit supuse sau aliate de
nădejde ale hunilor. Odată consolidată puterea economică, deoarece populaţiile sedentare,
printre care erau şi daco-romanii erau obligaţi să plătească un anumit tribut în natură ce constă
din cereale (mei, grâu, secară, orz, ovăz etc.) sau animale (bovine, ovi-caprine etc.) care
stăteau la baza aprovizionării şi întreţinerii numeroşilor luptători din toate neamurile ce
formau armata hunilor. În afară de călăreţii huni, conduşi de generalul Onegesius (...„cel mai
bogat dintre sciţi după Attila”) luptătorii de alte naţionalităţi formau unităţi militare aparte
conduse de regii sau căpeteniile acestora: Ardaric regele gepizilor, Valamir regele
ostrogoţilor, Edecon conducătorul scirilor etc., care erau cei mai apropiaţi colaboratori ai lui
Attila. Pentru întreţinerea şi aprovizionarea aparatului administrativ (dijmuitori, curieri,
căruţaşi care transportau alimentele etc.) şi militar Attila avea nevoie de sume de bani
considerabile, de aceea va încerca pe toate căile şi prin diverse mijloace să sporească tributul
pe care-l primea anual din partea romanilor. Un alt mijloc de a spori veniturile consta din
diverse expediţii de jaf şi de cucerire de noi teritorii. Astfel, între 441-443 hunii atacă şi
cuceresc mai multe oraşe sud-dunărene Singidunum (Belgrad), Viminacium (Kostolec),
Margus (Dubroviţa), Ratiaria (Arčar) etc. Începând din anul 447, romanii vor plăti ca tribut
anual 2100 livre de aur, iar stăpânirea hunilor se va extinde pe linia Dunării de la Sirmium
(Sremska Mitrovica) până la Novae (Staklen-Sistovo), iar spre sud ...„cale de 5 zile” până la
Naissus (Nis) care dimpreună cu Serdica (Sofia) au fost în bună parte distruse de către huni.
Cea mai mare expediţie de jaf o va organiza însă Attila în Imperiul roman de apus ajungând
(în 451) până la Campus Catalannicus sau Campus Mauriacus de lângă Troyes din Franţa,
unde a fost înfrânt de generalul roman Aetius (390-454), un daco-roman născut la
Durostorum (Silistra), ajutat de numeroşi aliaţi vizigoţi, vandali, franci etc. De asemenea
Attila în anul 452 va organiza o expediţie de jaf în Italia, cu intenţia de-a cuceri Roma, dar
impresionat de papa Leon cel Mare (440-461) care i-a ieşit în întâmpinare, probabil din
superstiţie, căci Attila credea în prezicerile şamanilor şi astrologilor, s-a întors la reşedinţa sa
fără a întâmpina o rezistenţă armată deoarece împăratul Valentinian III (425-455) la acea dată
nu avea o armată capabilă să reziste sau să-l înfrângă pe temutul rege al hunilor, care fusese
poreclit „Biciul lui Dumnezeu”.
Reşedinţa lui Attila era undeva în Câmpia Tisei, după cum ar rezulta din relatările lui
Priscus, care descrie principalele etape ale drumului parcurs de ambasada romană condusă de
Maximinus, un înalt demnitar de la curtea împăratului Theodosiu II. Ambasada romană după
ce trece Dunărea prin vadul Margus-Constanţia a parcurs timp de mai multe zile un drum
anevoios prin Câmpia Banatului traversând mai multe râuri dintre care nominalizează doar pe
cele mai mari: Drencon, Tigas şi Tiphisos, care, deşi s-au făcut diverse propuneri, încă nu au
fost identificate cu certitudine. „Pe acestea le-au trecut în bărci monoxile, de care se foloseau
locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte (râuri mai mici) le-am trecut pe plute, pe care
barbarii le poartă în căruţe, deoarece locurile sunt mlăştinoase. Prin sate ni se aducea de
mâncare şi anume în loc de grâu, mei, iar în loc de vin, mied, după cum îl numesc localnicii.
Călăuzele care ne însoţeau aveau şi ei mei şi o băutură preparată din orz. Barbarii o numesc
camos”. Ajunşi lângă un lac, din cauza unei furtuni ambasada este găzduită în colibele şi
bordeiele sătenilor care aveau ca stăpână pe una dintre soţiile lui Bleda, o căpetenie a hunilor”
(Priscus p.131). Probabil că această stăpână a satului, pe care Priscus o numeşte regină, era o
nobilă băştinaşe, ca şi tânăra cu care Attila s-a căsătorit cu puţin înainte de-a se întâlni cu
ambasada romană şi care era tot stăpâna unui sat. De asemenea un alt conducător hun, Berich,
care tocmai fusese trimis de Attila în solie la împărat ...„avea în stăpânire mai multe sate din
Sciţia”. Drept recompensă pentru ospitalitatea oferită, ambasadorii romani au oferit stăpânei
satului ca daruri: ...„trei cupe de argint, piei vopsite în roşu, piper din India, curmale şi diferite
alte delicatese exotice care erau foarte preţuite de către barbari”. După ce au călătorit alte 7
zile l-au aşteptat pe Attila într-un sat, dimpreună cu alte ambasade venite din Imperiul roman
de apus (de la Roma, din Noricum sau de la generalul Aetius) pentru a pleca dimpreună cu
regele hunilor la reşedinţa acestuia. „După ce am trecut peste câteva râuri am sosit într-un sat
foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuinţele lui Attila,
construită din bârne şi scânduri frumos poleite şi bine închegate şi înconjurată cu o
împrejmuire de lemn, pusă de frumuseţe, nu pentru întăritură. După locuinţa regelui se găsea
locuinţa lui Onegesius, împodobită şi aceasta cu împrejmuire de lemn de jur împrejur, dar nu
era înfrumuseţată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie,
construită de Onegesius, cel mai bogat dintre sciţi după Attila, cu piatra adusă din ţara
peonilor, deoarece la barbarii din părţile acelea nu se găseşte piatră şi lemn, ci se folosesc de
material adus de aiurea. Arhitectul băii fusese luat ca prizonier din Sirmium” (Priscus p.134-
135 cf. şi Iordanes, Getica p.78-179).
Pentru amplasarea pe teren a reşedinţei lui Attila s-au propus mai multe localizări, dar
fără dovezi concrete arheologice. Deoarece din descrierea lui Priscus rezultă că întreg drumul
parcurs s-a petrecut foarte probabil numai pe teritoriul Banatului, cea mai plauzibilă localizare
ar avea şanse de reuşită să fie căutată în colţul de nord-vest al Banatului, mai ales că în zona
Sânnicolau Mare, Teremia Mare, Beba Veche unde se află izvoare termale, unde cresc nuferi
şi alge identice cu cele de la Băile Felix sau Băile Herculane, deoarece lipsind lemnele pentru
încălzit, baia construită de arhitectul roman pentru Onegesius a putut funcţiona permanent
folosind aceste ape termale, care au şi un rol terapeutic. Dacă reşedinţa lui Attila s-ar fi aflat în
Voievodina, deci pe malul drept al Tisei, atunci ar fi fost mult mai simplu ca trecerea Dunării
să se fi făcut pe la Acumincum (Slankamen) evitându-se astfel traversarea mai multor râuri şi
zone mlăştinoase pe care le aminteşte Priscus. Asupra acestei probleme, ca şi a altora legate
de locuitorii numeroaselor sate pe care le aminteşte Priscus vom mai reveni în capitolul
referitor la documentaţia arheologică.
După moartea subită a lui Attila, provocată de o hemoragie care l-a sufocat, chiar în
noaptea ultimei căsătorii cu frumoasa Ildiko, au urmat mai întâi lupte interne între numeroşii
lui copii şi partizanii lor. În 454 însă regele gepid Ardaric, în alianţă cu populaţiile subjugate
de huni, răsculându-se au avut o luptă hotărâtoare cu fiii lui Attila, uniţi acum împotriva
pericolului comun, pe malul râului Nedao (încă neidentificat) obţinând o victorie zdrobitoare.
Iordanes (Getica, cap.50 p.261 sq) relatează că în această luptă a murit fiul cel mare al lui
Attila, Ellac dimpreună cu aproape 30.000 de huni şi partizani ai lor. Ca urmare a acestei
victorii întinsul regat al hunilor se destramă, iar fii temutului rege, dimpreună cu partizanii lor,
vor fi alungaţi şi colonizaţi în diverse provincii ale imperiului roman ...„Gepizii, însuşindu-şi
cu forţa regiunile hunilor şi punând stăpânire în calitate de învingători pe tot teritoriul Daciei
ca nişte oameni destoinici, n-au cerut altceva de la Imperiul roman decât pace şi daruri
anuale” (Iordanes, Getica, p.264).
Din relatările lui Iordanes (Getica p.264-266) rezultă că împăratul Marcian (450-457)
a încheiat tratate de pace (foedus) nu numai cu gepizii, ci şi cu alte neamuri, ostrogoţi, sciri,
alani, huni etc., colonizându-i în calitate de federaţi în diverse provincii ale imperiului. Astfel,
ostrogoţii au fost colonizaţi în Pannonia care avea ca cetăţi principale Sirmium (Mitroviţa) şi
Vindobana (Viena). Scirii, sadagarii şi unii dintre alani, în frunte cu conducătorul lor Candac
au fost colonizaţi în Scythia Minor şi Moesia Inferior. Sarmaţii, cemandrii şi unii dintre huni,
au fost colonizaţi în Iliria în zona cetăţii Castra Martis (Castramartena, localitate încă
neidentificată). Hernac, fiul cel mai tânăr al lui Attila, dimpreună cu oamenii săi au fost
colonizaţi în partea nordică a Scythiei Minor. Alţi doi fii ai lui Attila cu oamenii lor au fost
colonizaţi în Dacia Ripensis, de fapt Moesia, de-a lungul văilor Utus (Vit), Oescus (Iskar) şi
Almus (Lom). Cel mai interesant pasaj din Iordanes, care merită o atenţie deosebită este acela
care precizează că: „Mulţi dintre huni, răspândindu-se în toate părţile s-au stabilit în Romania,
dintre care urmaşii lor sunt numiţi acum sacramontizi şi fosatizi („Multique Hunnorum
passim proruentes tunc se in Romania dediderunt, e quibus nunc usque Sacromontisi et
Fossatissii dicuntur”, Iordanes, Getica p.266). Chiar dacă această Romania ar cuprinde
teritoriul prin care curg cei trei afluenţi ai Dunării, Vit, Iskar şi Lom din Moesia Inferior şi
Dacia Ripensis (Bulgaria de azi) locuitorii care sălăşluiau în „Munţii Sacri” şi „Satele
înconjurate de şanţuri”, erau în principal o populaţie romanică, printre care au fost colonizaţi
şi unii dintre huni, sau eventual daco-romani din Banatul stăpânit de fiul cel mai mic al lui
Attila.
Procopius (IV,11,20) aminteşte printre cetăţile situate de-a lungul Dunării în Moesia şi
cetatea Fossatum ce nu a fost încă localizată. Faptul că Iordanes aminteşte numai provinciile
Imperiului roman contemporane lui: Pannonia, Noricum, Iliria, Moesia Inferior, Dacia
Ripensis, Scythia Minor etc., în care au fost colonizate diverse populaţii ce au trăit sub
dominaţia hunilor, era firesc deoarece acestea îi interesau pe romani în primul rând. Tot el
însă referindu-se la teritoriul nord-dunărean adică la „pământul întregii Dacii” mai spune că
...„gepizii păstrează pentru ei regiunile hunilor şi că poporul hunilor a ocupat vechile lor
locuri sau aşezări” (Gepidas Hunnorum sedes sibi defendere Hunnorumque populum sui
antiquis sedibus occupare) deci, această Romanie, ar putea fi eventual la nord de Dunăre,
probabil în Banatul de astăzi sau în Transilvania, care odinioară făcea parte din teritoriul
„întregii Dacii” (totius Daciae) unde ar putea fi localizaţi şi acei munţi sacri, de la care au
primit numele locuitorii lor. Dar, indiferent unde va fi localizată această Romania, la sud sau
la nord de linia Dunării este cert că folosirea termenului de către Iordanes pe la mijlocul
sec.VI denotă că la acea dată pe lângă denumirile oficiale ale provinciilor (Moesia, Dacia
Ripensis etc.) populaţia romanică ce vorbea latina vulgară în permanentă schimbare era
conştientă de romanitatea ei numindu-se romani, iar teritoriul pe care-l locuiau, Romania,
denumiri care au fost păstrate de poporul român până în zilele noastre.
Revenind la gepizi, trebuie menţionat că izvoarele scrise semnalează prezenţa lor în
apropierea graniţelor Daciei romane abia pe la mijlocul sec.III (249) când regele lor Fastide,
după ce i-a înfrânt pe burgunzi şi alte populaţii dorind să-şi extindă stăpânirea spre sud-est a
cerut unele teritorii goţilor, care însă au respins cererea. Ca urmare, gepizii i-au atacat pe goţii,
conduşi de regele lor Ostrogothe, dar în lupta care s-a dat ...„lângă oraşul Galtis, pe lângă care
curge râul Auha” (cf. Iordanes, Getica, 99; FHDR II, p.423) gepizii au fost învinşi, astfel că
s-au retras la sălaşurile lor. Pentru localizarea oraşului Galtis s-au propus diverse soluţii.
Printre altele s-a propus localizarea la Ungra - care în documentele feudale (anul 1325 etc.)
este atestată sub denumirea de Galt, iar râul Auha a fost identificat cu Aluta=Olt. Această
ipoteză fantezistă ignora voit faptul că la acea dată castrul roman de la Hoghiz situat doar la
câţiva km de Ungra era încă în funcţiune şi că atât gepizii, cât şi goţii, nu puteau să locuiască
şi deci să revendice un teritoriu al Daciei romane în care se aflau numeroase unităţi militare
romane. Această luptă s-a dat probabil undeva la nord-est de Carpaţii Păduroşi, în afara
provinciei romane.
Prima incursiune a gepizilor în Imperiul Roman datează după anii 267-269 când, goţii,
herulii, gepizii etc. devastează provinciile sud-dunărene (cf. Hist.Aug. Claudius, 6; Zosimos
I, 42) şi abia la 291 sunt prezenţi în bazinul superior al Tisei, când goţii şi taifalii îi atacă pe
vandali şi pe gepizi (cf. Pan.Lat. III, 11). Pentru secolul al IV-lea şi prima jumătate a sec.V,
pe baza izvoarelor scrise se poate presupune că ei au locuit în bazinul mijlociu al Tisei (vezi
mai jos). Abia după 454 Iordanes (Getica, 33-34) precizează că gepizii locuiesc ...„în acea
parte a Sciţiei ce este străbătută de fluvii mari şi celebre. Căci Tisa aleargă prin nordul şi
vestul ei; înspre sud se află însăşi marea Dunăre, iar dinspre est o taie Flutausis care este
repede şi vijelios şi se varsă cu furie în undele Dunării. în mijlocul lor se află Dacia, apărată
de Alpii abrupţi, ca de o coroană”. Pentru a distinge Dacia antică de Dacia sud-dunăreană
adică Dacia Ripensis, Iordanes (Getica, 74) spune: „Am în vedere Dacia cea veche, pe care
acum o ocupă popoarele gepizilor. Această ţară, aşezată în faţa Moesiei dincolo de Dunăre
este înconjurată de o cunună de munţi, având numai două intrări, una pe la Boute şi alta pe la
Tape. Această Gotia pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia şi care, după cum am mai spus,
acum se numeşte Gepidia”. Tot Iordanes (113) referindu-se la vandali relatează că: „Ei ocupau
atunci locurile unde astăzi locuiesc gepizii, lângă râurile Marisia, Miliere, Gilpil şi Crisie, care
le întrece în mărime pe toate celelalte mai sus amintite”.
Un izvor foarte important care dă date deosebit de interesante despre Dacia nord-
dunăreană şi Gepidia este Geograful din Ravenna, care şi-a redactat cartea sa Cosmographia la
sfârşitul sec.VII (în jurul anului 679). El spune următoarele: ...„ad frontem ejusdem Albis
Datia minor dicitur, et dehinc super ex latere magna et spatiosa Datia dicitur: quae modo
Gipidia ascribuntur; in qua nunc Unorum gens habitare dinoscitur” (cf. Cosm. IV, p.28).
Iar în alt loc (IV, 14 p.53-54) spune: ...„ut dicamus ad spatiosissimam terram, sunt patriae
spatiosissimae que dicuntur Datia prima et secunda, quae et Gipidia appellatur, ubi modo
Uni qui et Avari inhabitant ...In quas Dacorum patrias antiquitus plurimas fuisse civitates
legimus, ex quibus aliquantas designare volumus, id est Drubetis, Medilas, Pretorich,
Pannonin, Gazanam, Masclunis, Tibis, que coniungitur cum civitate Agmonia patriae
Mysiae”. Item ad aliam partem sunt civitates im ipsas Datias, id est Tema, Tiviscum,
Gubali, Zizis, Bersovia, Arcidaba, Canonia, Potula, Bacaucis. Per quas Dacorum patrias
transeunt plurima flumina, inter cetera quae dicitur: Tisia, Tibisia, Drica, Marisia, Arine,
Gilpil, Gresia. Quae omnia flumina in Danubium merguntur; nam fluvius Flautasis finit
ipsam patriem”.
Pe baza acestor informaţii scrise s-au făcut diverse încercări de identificare a
localităţilor şi râurilor amintite încercându-se o localizare mai precisă a teritoriului locuit de
gepizi. Amplasarea gepizilor în sec.III în zona bazinului superior al Tisei rezultă şi din cererea
regelui Fastida care spune că: ...„el se găsea închis de munţi înalţi şi strâmtorat de păduri
dese”. Coborârea lor în Crişana între Mureş şi cele trei Crişuri (Marisia, Miliare, Gilpil şi
Grisia) a putut avea loc numai după înfrângerea vandalilor de către goţi şi colonizarea acestora
de către Constantin I în Pannonia unde au stat până în jurul anului 400, când se îndreaptă spre
Galia şi Peninsula Iberică (în 406).
Bazinul mijlociu al Tisei pe parcursul sec.IV şi prima jumătate a sec. V a fost locuit în
principal de către dacii liberi şi sarmaţi. Probabil că abia după anul 380 grupuri compacte de
ostrogoţi, heruli şi gepizi vor fi dislocate de către huni şi siliţi să locuiască în această zonă,
odată cu strămutarea nucleului principal al hunilor din nordul Moldovei în Câmpia Tisei cu
precădere în Banat şi Voievodina. Probabil că printre populaţiile cu nume arhaizant cu care
luptă regii hunilor, Rua şi Attila înainte de 433 în afară de vechii locuitori ai zonei (daci şi
sarmaţi) ar putea fi incluse şi alte populaţii atestate la nord de Dunărea mijlocie: marcomani,
cvazi, rugi, suevi etc., dar care sub presiunea hunilor vor migra în diverse direcţii. Abia după
destrămarea regatului hunilor se constată o reaşezare a diverselor populaţii în anumite zone.
Din relatările lui Iordanes şi Geograful din Ravenna rezultă că gepizii, în calitate de
principali învingători ai hunilor au pus stăpânire pe un vast teritoriu cuprins între Tisa, Dunăre
şi Carpaţii Occidentali având ca graniţă estică Valea Cernei (Flutausis sau Flautasis), singurul
afluent care ...„curge repede, vijelios şi se varsă cu furie în undele Dunării”, căci Oltul sau
Siretul, cu care a mai fost identificat Flutausis, au cursul inferior domol, chiar foarte lent. De
altfel, şi cele două porţi de acces din Moesia în Dacia, amintite de Iordanes: Tape şi Boute
pledează tot pentru Valea Cernei. Astfel poarta Boutas sau Boutae era probabil defileul Cernei
dintre Orşova şi Băile Herculane sau poate chiar defileul Porţilor de Fier dintre Drobeta şi
Dierna sau Zernes cum o numeşte Procopius. Cealaltă poartă Tapas sau Tapae era situată între
Sarmizegetusa şi Bucova (probabil Pons Augusti) astăzi denumite Porţile de Fier ale
Transilvaniei. Menţionăm în treacăt că la Bucova există o vestită carieră de marmoră, intens
exploatată de romani pentru a satisface necesităţile mereu sporite ale capitalei Daciei romane.
Geograful din Ravenna plasează graniţa dintre Mysia şi Datia la Agmonia, antica Acmonia
situată puţin mai spre vest unde defileul Bistrei se lărgeşte şi anume între Marga şi Zăvoi.
Din delimitările pe care le fac Iordanes şi Geograful din Ravenna rezultă că Dacia,
respectiv Gepidia era brăzdată de următoarele râuri: Tisia (Tisa), Tibisia (Timiş), Drica (Bega
sau Aranca), Arine sau Miliare (Crişul Alb), Gilpil (Crişul Negru) şi Grisia (Crişul Repede),
deci, teritoriul de astăzi al Crişanei şi Banatului. De asemenea pentru ei fostul teritoriu al
Daciei romane din Oltenia şi Ardeal făcea parte din Moesia inferior: ...„Item trans fluvium
Danubium sunt civitates Mysiae inferioris, Porolissos, Certia, Largiana, Optatiana,
Macedonica, Napoca, Patabissa, Salinis, Brutia, Apulon, Sacidaba, Cedonia, Caput
Stenarum, Betere, Aluti, Romulas, Item, iuxta ipsam Cedoniam est civitas quae dicitur
Burticum, Blandiana, Germigera, Petris, Aquas, Sarmazege, Augmonia, Augusti”
(Cosmogr. p.185-189). Semnalând drumul ce lega Marea Neagră de nordul Daciei, pe traseul
acestuia aminteşte următoarele oraşe: Tyras (Cetatea Albă) ... Phira ...Ermenium, Urgum,
Sturium, Congri, Porollisum, Certia (Cosmogr. IV, 5, p.47). Dintre acestea doar Porollisum
(Moigrad) şi Certia (Romita) pot fi identificate pe teren cu certitudine. Celelalte cinci
localităţi ar putea fi amplasate în sudul Moldovei şi Ardeal în cazul că vechiul drum care
făcea legătura între roxolani şi iazigi trece prin pasul Breţcu (Augustia cf. Ist.Rom. I. p.703
n.103).
Pentru a-şi consolida stăpânirea asupra teritoriilor cucerite de la huni, gepizii încheie
un tratat de pace (foedus) cu împăratul Marcian (450-457), care bucuros de destrămarea
puterii hunilor a acceptat ca gepizii să devină federaţi ai romanilor, acordându-le chiar
subsidii. Iniţial gepizii vor stăpâni efectiv oraşul Sirmium doar între anii 473-504 şi 536-567
deoarece între anii 504-536 ca urmare a conflictului avut cu ostrogoţii care tot în calitate de
federaţi locuiau în Pannonia şi Noricum, de la Sirmium până la Vindobana (Viena). O altă
populaţie germanică, herulii, ce locuiau înainte de bătălia de la Nadao (454) pe teritoriul
Slovaciei, sub presiunea longobarzilor, care locuiau în Moravia s-au strămutat în Câmpia din
sudul Pannoniei devenind astfel vecini cu gepizii. Iniţial au avut relaţii de prietenie cu gepizii,
care se pare că i-au convertit la arianism, ...„dar mai târziu, fără nici o pricină, aceia (gepizii)
începură să le pricinuiască tot felul de necazuri. Le siluiau femeile, le răpeau vitele şi alte
lucruri de preţ şi nu conteneau cu nedreptăţile, iar până la urmă porniră un război nedrept”
(Procopius, De Bell, VI, 14, 27-28). Herulii ca urmare a unor tratate de pace încheiate cu
împăraţii Anastasius (491-518) şi Iustinian (527-565) au fost colonizaţi în imperiu. Procopius
(De Bell. VII, 33, 13) precizează că: „Alte ţinuturi din Dacia fură primite în dar de la împărat
(Iustinian) şi ocupate de heruli, în jurul cetăţii Singidunum, unde locuiesc şi astăzi şi de unde
pustiesc mereu Ilyria şi Tracia. Unii dintre ei au ajuns soldaţi în armata romană „în trupele de
federaţi”. Mai mult chiar, Iustinian în campania perseverentă pe care a dus-o pentru
creştinarea păgânilor, promulgând legi severe contra acestora sau a ereticilor din diverse secte
creştine (arieni etc.) a reuşit să-l boteze personal la Constantinopol în anul 528 ca ortodox pe
regele herulilor Gretes, dimpreună cu suita sa, făcându-le cu această ocazie şi bogate daruri
(Procopius, Bell. II, 14, 12 şi II, 14, 33; Theofhanes, I, p.268; Malalas, XVIII, 427). Se pare
însă că regele cu suita sa, inclusiv episcopul hirotonit tot la Constantinopol, nu a reuşit să
convertească la ortodoxism un număr prea mare de heruli, de aceea, sub presiunea ereticilor
arieni, dar mai ales a gepizilor, tot arieni, îl va determina pe rege, ca dimpreună cu un grup nu
prea numeros să emigreze pentru a se stabili în ţara lor de baştină din zona Mării Baltice,
eventual în Lituania unde se constată necropole creştine ce au ca inventar piese de factură
bizantină pe parcursul sec.VI-VIII (catarame cu cap de vultur, fibule digitate cu mască etc.).
Cert este că pentru a-i linişti pe gepizi, Iustinian a colonizat în sud-estul Noricului şi în
Pannonia pe longobarzi în anul 546. Nu se poate preciza dacă Iustinian a reuşit să-i
convertească şi pe unii dintre longobarzi la ortodoxism, chiar dacă necropolele din Noricum şi
Pannonia atribuite longobarzilor sunt în principal creştine. În schimb, prin diverse acţiuni
diplomatice Iustinian a reuşit să întreţină între gepizi şi longobarzi o permanentă tensiune care
va culmina cu războiul dintre ei.
Încă la prima solie pe care o trimite regele longobard Alboin la Constantinopol în anul
547 acesta solicită pe lângă sprijinul financiar şi pe cel militar împotriva gepizilor motivând
că: „Aceşti tâlhari (gepizii) vă amintesc acum prin toate mijloacele că Sirmium şi alte
localităţi din Dacia ar fi acum pentru voi prilej şi pricină de război” (Procopius, VII, 34, 35).
Dar Iustinian acceptă ca regele gepid Cunimund să-şi mute reşedinţa la Sirmium, unde
profitând de monetăria locală va emite chiar monede proprii, imitându-le pe cele romane. Tot
la Sirmium şi-a avut reşedinţa şi singurul episcop arian al gepizilor Trasaric, care după
moartea regelui şi biruinţa longobarzilor în alianţă cu avarii din anul 567, se va refugia la
Constantinopol, dimpreună cu tezaurul regal şi cu Reptila, nepotul regelui (cf. Iohannes
Biclarensis, Chronica, p.212-213, care precizează că episcopul era arian şi nu
ortodox....„Trasaricum Arrianae sectae episcopum”). Iustinian şi după el Iustin II (565-578)
vor înceta să le plătească subsidii gepizilor, abia după ce aceştia în alianţă cu slavii şi
cuturgurii vor ataca imperiul. De altfel, gepizii nu au stăpânit integral teritoriul Daciei
Ripensis niciodată, după cum precizează chiar Procopius (VII,34,17) „Gepizii stăpânesc
Sirmium, îi duc în sclavie pe romani şi se laudă că vor cucerii toată Dacia”. Dar această
problemă o vom trata odată cu documentaţia arheologică.
Deosebit de importantă pentru problema continuităţii este semnalarea la sfârşitul
sec.VII de către Geograful din Ravenna a principalelor artere de circulaţie, care odinioară
legau Dacia de Roma, nominalizând totodată principalele localităţi existente şi pe vremea lui
de-a lungul acestor drumuri. Majoritatea acestor localităţi pot fi identificate şi pe Tabula
Peutingeriană (VIII,2) la care însă mai sunt adăugate şi unele localităţi menţionate acum
pentru prima dată: Burticum, Tema, Canonia, Bacaucis, Albis. Chiar dacă numele unor
localităţi a fost eventual greşit transcris, se pare că Geograful din Ravenna a folosit denumirea
aşa cum se pronunţa pe vremea lui, deoarece şi atunci când pomeneşte oraşele din Italia, ori
din imediata apropiere de Ravenna, pe care fără îndoială că le cunoştea personal, el foloseşte
denumirile contemporane lui, uneori substanţial deosebite de cele romane antice. Cert este că
trainicele drumuri romane erau folosite şi pe vremea lui, iar ele au continuat să fie folosite şi
în epoca feudală, deoarece ele sunt deseori amintite în documentele din sec.XIII-XIV ca
„magna via” sau „antiqua via”. De altfel şi astăzi traseele drumurilor romane mai pot fi
urmărite pe teren pe porţiuni de mai mulţi kilometri.
Denumirile de Datia Prima et Secunda şi Mysia inferior, folosite de Geograful din
Ravenna spre sfârşitul secolului VII pentru teritoriile nord-dunărene pot fi explicate prin
reformele şi schimbările administrative petrecute în imperiu începând cu Iustinian. Acesta în
lunga lui domnie de 38 ani (527-565) odată cu recucerirea unor vaste teritorii ce aparţinuseră
Imperiului Roman (regatul vandal din Africa între 533-534; regatul ostrogot din Italia între
535-554) pierdute mai ales în sec.IV-V a înfăptuit şi unele schimbări administrative şi
religioase, desfiinţând sau întemeind noi provincii, ori schimbând sau înfiinţând unele
reşedinţe episcopale şi arhiepiscopale. Datorită reformei financiare a împăratului Anastasius
(491-518) şi a politicii chibzuite dusă de Iustin (518-527) visteria imperială era excedentară
(320.000 livre de aur = 10.464 kg.), astfel că Iustinian a avut baza materială atât pentru
politica expansionistă, cât şi pentru construcţiile impresionante pe care le-a făcut în întreg
imperiul, sugestiv prezentate de marele istoric şi jurist Procopius în lucrarea sa „De
aedificiis”. Chiar dacă această lucrare a fost considerată ca un panegiric exagerat prin care i se
atribuie lui Iustinian şi realizările predecesorilor săi. Astfel, de pildă zidul de incintă al
Constantinopolului sau „zidul lung” situat între Marea Neagră şi Marea Marmara, la circa 40
km vest de capitală, ce avea o lungime de peste 78 km au fost construite iniţial de împăratul
Anastasius până în anul 512 de aceea unele izvoare îl numesc „zidul lui Anastasius”. Este
adevărat că cele două fortificaţii au fost completate, reparate sau restaurate în diverse etape,
astfel că vizitatorul este şi astăzi puternic impresionat de tehnica şi volumul de muncă depus
pentru înălţarea lor. Dar, fără îndoială că o bună parte din cele 761 de localităţi în care
Procopius semnalează fortificaţii, unele construite din temelii, altele doar reparate au fost
făcute de către ambiţiosul împărat Iustinian. Pentru exemplificare este suficient să semnalăm
doar construirea din temelie a localităţii lui de baştină Tauresium, pe care a transformat-o într-
o adevărată metropolă cu palate pentru magistraţi, bazilici, băi publice, porticuri, pieţe, străzi
pavate etc., precum şi un apeduct ce aproviziona oraşul cu apă. Această metropolă denumită
Iustiniana Prima (Iustiniana Secunda a fost construită pe locul de baştină al împăratului Iustin)
era atât reşedinţa prefectului, cât şi a arhiepiscopului unei noi provincii denumită Iustiniana.
După cum rezultă din Novella XI în această nouă provincie au fost înglobate fostele provincii:
Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Mysia Prima, Dardania, Prevalitana, Macedonia Secunda
şi Pannonia secunda cu cetatea Bacensis. De asemenea reşedinţa arhiepiscopală de la
Thessalonic a fost mutată la Iustiniana Prima, iar de arhiepiscopul A.Catellianus depindeau
toate episcopatele din fostele provincii, inclusiv cele noi înfiinţate. Printre acestea se aflau şi
cele nord-dunărene, după cum rezultă clar din textul Novellei XI, 2: „Dar fiindcă în timpul de
faţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, statul nostru s-a mărit, aşa că amândouă ţărmurile Dunării sunt
populate acum cu cetăţi de ale noastre şi atât Viminacium, cât şi Recidiva şi Litterata, care se
găsesc dincolo de Dunăre au fost supuse din nou stăpânirii noastre”. Novella respectivă fiind
un act oficial emis de cancelaria imperială nu putea face o greşeală atât de mare încât să
amintească localităţi sud-dunărene, cum erau Viminacium (azi Kostolc) şi Lederata (azi Ram)
la nord de marele fluviu. Fără îndoială că au existat localităţile Viminacium (azi probabil
Dubovac) şi Litterata (probabil Banatska Palanka) ce purtau un nume identic cu cele sud-
dunărene. Tot aşa localitatea Recidiva ar putea fi identificată cu Arcidava (Vărădia) pe care
Geograful din Ravenna o numeşte Arcidaba, plasând-o între Bersovia şi Canonia, pe drumul
care se îndrepta spre Sarmizegetusa, capitala fostei Dacii romane. Un alt act oficial, Notitia
Dignitatum, redactat probabil în primele decenii ale sec.V, pentru a deosebi localităţile nord-
dunărene de cele sud-dunărene care aveau denumiri sinonime a mai adăugat la denumirea
localităţii sud-dunărene şi cuvântul trans ca de pildă: Alba-Transalba, Dierna-Transdierna,
Drobeta-Transdrobeta, Marisca-Transmarisca. Într-un alt act oficial Edictul XIII, capitolul
XI din anul 539 Iustinian îi ameninţă pe tribunii şi conducătorii lor din orient că în caz că nu
vor executa ordinele primite, să se teamă de pedeapsa capitală...„iar unitatea militară în
întregime va fi strămutată din ţară şi aşezată în ţinuturile de dincolo de fluviul Istru sau
Dunăre spre a sta de pază la hotarele de acolo”. Din acest context rezultă clar că hotarele
imperiului erau la nord de Dunăre, fără a se putea însă preciza concret cât de îndepărtate erau
de fluviu. O extindere a stăpânirii romane la nord de Dunăre este evidentă şi din concisele, dar
concretele relatări ale lui Procopius care pomeneşte numeroasele fortificaţii construite din
temelie, ori reparate în timpul îndelungatei domnii a lui Iustinian pe amândouă malurile
Dunării. Spre est de Viminacium sunt amintite trei fortificaţii: Pinci, Cupi şi Novae,
...„Construcţia şi numele lor se întemeia mai înainte pe un singur turn. Acum însă împăratul
Iustinian a sporit mult numărul şi mărimea clădirilor şi întăriturilor din aceste locuri şi le-a dat
însemnătatea unui oraş. În faţa oraşului Novae, pe celălalt ţărm, stătea din vechime un turn
lăsat în părăsire, cu numele de Literata, pe care oamenii de demult îl numeau Lederata. Pe
acesta împăratul nostru l-a transformat într-o fortăreaţă mare şi deosebit de întărită. După
Novae urmează fortăreţele Cantabaza, Smornes, Campses, Tanata, Zernes (Dierna?) şi
Ducepratu. Pe celălalt ţărm au fost construite din temelii multe alte fortăreţe. După aceea
urmează aşa numitul Caputbovis, o lucrare a împăratului roman Traian şi un orăşel vechi cu
numele Zanes. Pe toate acestea le-a înconjurat cu întărituri foarte puternice şi a făcut din ele
cetăţi de necucerit ale împăratului” (Procopius, De aed. IV 1-7).
Deci între Lederata şi Drobeta Procopius nominalizează şapte fortificaţii pe malul
drept, iar pe malul stâng aminteşte un număr nedefinit de fortificaţii la care din păcate nu le
pomeneşte şi numele probabil pentru că fiind doar de câţiva ani construite din temelie de către
Iustinian nu le cunoştea denumirea. De altfel, şi pentru Drobeta şi Transdrobeta, cum erau
numite în Notitia Dignitatum în sec.V, Procopius foloseşte denumirile existente la mijlocul
sec.VI: „Împăratul Iustinian a refăcut Pontes, care se află pe partea dreaptă a fluviului printr-o
construcţie nouă şi de necucerit şi a pus astfel în siguranţă pe illyri. Dar n-a socotit nicidecum
că e nimerit să se îngrijească şi de fortăreaţa Theodora, de pe celălalt mal, fiindcă era expusă
barbarilor de acolo” (Procopius, De aed.IV,18). Cercetările arheologice au dovedit însă că şi
la Drobeta au fost făcute reparaţii la castrul roman, construindu-se din temelie şi două turnuri
(vezi mai jos p.??? ). Procopius aminteşte în continuare alte zeci de fortificaţii sud-dunărene,
dintre care amintim doar câteva exemple al căror nume este foarte apropiat de corespondentul
lor românesc: Mareburgu, Burgonovo, Laecoburgu, Burgualtu, Novum, Tricesa etc. Pe
malul stâng al Dunării nominalizează însă numai două fortificaţii refăcute din temelie de către
Iustinian: Sucidava (azi Celei) şi Daphne (azi Cetatea Veche sau „La Grădişte” de lângă
Spanţov, care probabil că avea iniţial numele de Marisca de la care fortificaţia de pe malul
drept al Dunării a primit numele de Transmarisca, Turtucaia de azi).
Am insistat asupra fortificaţiilor şi teritoriilor stăpânite de romani la nord de Dunăre,
inclusiv a drumurilor şi localităţilor amplasate de-a lungul lor pentru că în literatura modernă
de specialitate se susţine, fără dovezi şi argumentaţie concretă, că aceste teritorii au fost total
abandonate de romani şi stăpânite efectiv de diverse populaţii migratoare: goţi, huni, gepizi,
avari, slavi, bulgari etc. Izvoarele scrise şi documentaţia arheologică, numismatică etc. arată
însă că atât împăraţii romani târzii, cât şi cei bizantini considerau aceste teritorii atât juridic,
cât şi de fapt ca romane pe care însă în urma unor tratate de pace (foedus) cu diverse populaţii
migratoare le-au concesionat acestora în folosinţă, iar ei erau obligaţi în schimb ca în calitate
de federaţi sau aliaţi să apere teritoriile respective de atacurile altor populaţii în migrare, sau
duşmani ai imperiului. Conducătorul acestor federaţi primea titlul de magister militum
(general) sau de patricius (titlu pe care îl aveau cei mai aleşi demnitari ai imperiului din
categoria nobilissimi). Priscus (p.142) referindu-se la acest titlu pe care l-a primit Attila după
încheierea păcii cu romanii spune: „Rangul despre care pomenise Constantiolus, era titlul de
comandant roman pe care Attila îl primise de la împărat sub forma unui tribut camuflat, adică
un salar”. Toate aceste titluri şi daruri (donativa) pe care le primeau demnitarii romani şi
bizantini erau riguros respectate la curtea imperială (cf. Notitia Dignitatum şi De
ceremoniis). Astfel de pildă un comandant roman, odată cu titlul de magister militum, pe
lângă salariul substanţial primea şi zestrea cu insignele adecvate: coiful, mantaua de general
cu fibulele, medalioanele sau colierele de aur, cortul de campanie cu mobilierul ce ţinea de ele
etc. Un exemplu sugestiv în care sunt adunate astfel de daruri imperiale este renumitul tezaur
de la Şimleu Silvaniei ce cuprinde mai multe perechi de fibule ce erau fixate pe mantalele
generalilor, medalioane masive comemorative emise de diverşi împăraţi, etc. cf. pl. XXVI-
XXXI. Este adevărat că unii conducători ai federaţilor, cum au fost de pildă regele hunilor
Attila sau caganul avar Baian, după ce şi-au consolidat puterea şi stăpânirea peste diverse
populaţii nord-dunărene care au devenit astfel vasalii lor, înmulţindu-le substanţial aparatul
militar, au căutat tot felul de pretexte pentru a nu mai respecta tratatele încheiate cu romanii
pretinzând mereu tributuri mai mari, pe care le completau cu prăzile luate cu forţa. De altfel,
pe teritoriile administrate şi stăpânite de ei aplicau alte legi şi obiceiuri specifice lor care erau
deosebite de cele romane sau bizantine. Un exemplu elocvent ni-l oferă Teofilact Simocata
(Historiae, VII, 1-5) când relatează despre expediţia generalului Priscus din primăvara anului
598 împotriva caganului Boian. Iată ce spune: „Comandantul a făcut 15 zile de drum (pornind
de la Constantinopol), a trecut fluviul Istru şi a ajuns în cetatea Novae de Sus. Caganul a aflat
de acest lucru, a trimis soli la Priscus şi a cerut să afle pricina sosirii romanilor. Comandantul
a răspuns că locurile sunt bune de vânătoare şi călărie şi au ape îmbelşugate. Hanul a arătat că
romanii păşesc pe un pământ străin, iar Priscus calcă înţelegerea (încheiată de Baian cu
împăratul Mauricius) şi vatămă pe ascuns pacea. Priscus a spus că se află pe pământ roman,
iar barbarul că l-a cucerit de la romani cu armele şi după legile războiului. Deoarece hanul se
certa şi lupta pentru aceste locuri, se zice că Priscus i-a aruncat ocara că nu-i decât un fugar
din răsărit”. Acelaşi eveniment este relatat şi de Theophanes Confessor (p.276, 22-24 şi p.277,
1-13) care precizează însă că discuţia dintre generalul Priscus şi Boian a avut loc abia după ce
caganul a atacat oraşul Singidunum (Belgrad). Priscus pentru a recuceri oraşul a pornit cu
corăbii întâi dintr-o insulă a Dunării (probabil Ostrovul Moldova Veche, deci Novae de Sus ar
putea fi localizată eventual între Moldova Veche şi Pescari), ajungând la Constantiola (vechea
Constantia azi Cuvin) unde Baian ...„a venit pe ţărmul fluviului, iar Priscus vorbea cu el din
corabie”. Din aceste relatări rezultă că pe parcursul sec.VI-VIII existau numeroase fortificaţii
romane nord-dunărene dintre care izvoarele scrise nominalizează doar câteva: Constantiola,
Literata, Novae de Sus, Recidiva, Theodosia, Sucidava şi Daphne. De asemenea împăraţii
romani considerau că întreg teritoriul era pământ roman pe care ca urmare a unor tratate de
pace l-au concesionat unor populaţii migratoare (huni, gepizi, avari) care în calitate de
colonişti sau federaţi erau obligaţi ca aliaţi ai romanilor, să lupte împotriva duşmanilor
imperiului. Priscus când l-a făcut fugar pe Baian şi deci inclusiv pe avarii pe care-i conducea,
se referea la faptul că avarii au fost alungaţi din stepele Siberiei de către turcii apuseni, deci nu
puteau avea pretenţii asupra unui teritoriu pe care şi Baian recunoştea că l-a cucerit de la
romani prin legea războiului, deci a celui mai puternic. Baian (ca şi Attila de altfel) pretindea
că teritoriile cucerite şi locuitorii învinşi în urma unor lupte victorioase le aparţineau de drept.
Menader Protector (Soliile, 28, p.154) precizează clar acest lucru spunând că Baian cerea de la
romani ...„să-i dea pe gepidul Usdibad (probabil o căpetenie fugită la romani), căci spunea că
toţi gepizii au ajuns în stăpânirea lui deoarece i-a înfrânt în război”. Un alt exemplu şi mai
elocvent ni-l oferă Teofilact Simocata (Historiae, I, 8) care relatând despre fuga unui şaman
de la curtea caganului Baian pentru a se întoarce în patria lui de baştină, precizează că el...„îi
convinse pe şapte dintre gepizii de sub supunerea sa să fugă la neamul lui de baştină...pe care
mulţi obişnuiesc să-i numească turci”. Faptul că şapte războinici gepizi au preferat să-l
însoţească pe şamanul Bocolabras în lungul şi primejdiosul lui drum, cu şanse de-a nu se mai
întoarce la familiile lor, reflectă pe de o parte ataşamentul şi respectul faţă de stăpânul căruia
i-a jurat credinţă, iar pe de altă parte teama de acest şaman, care conform religiei animiste a
şamanismului avea puterea ca prin anumite ritualuri speciale manifestate prin extaz religios,
prin formule şi descântece magice şi dansuri să influenţeze spiritele bune sau rele care puteau
să aducă fericirea sau bunăstarea, ori boli cumplite şi chiar moartea. Respectul şi teama de
şamani se păstrează până astăzi la diverse populaţii din Asia, Indonezia, Africa etc. Atât hunii,
cât şi avarii sau tătarii şi-au multiplicat forţa militară prin integrarea războinicilor înfrânţi în
bătăliile de cucerire a noilor teritorii astfel că populaţiile supuse stăpânirii lor deveneau aliaţi
de nădejde cu care au provocat multe neajunsuri şi pagube imperiului roman târziu şi apoi
bizantin. Pentru a înţelege şi a cunoaşte mai bine relaţiile dintre romanitatea orientală şi
caganatul avar este necesară o fugară prezentare a desfăşurării cronologice a evenimentelor
istorice conform informaţiilor furnizate de diverse izvoare scrise. Referitor la originea etnică
şi a locului de baştină de unde au pornit avarii care au ajuns în Europa aşezându-se statornic în
spaţiul carpato-dunărean opiniile specialiştilor moderni sunt împărţite deoarece şi sursele
istorice au un caracter echivoc sau chiar controversat. Astfel, cei mai numeroşi specialişti îi
identifică pe avari cu populaţia Juan-Juan pomenită în izvoarele chineze că locuia în stepele
de la sud de lacul Baical de unde au pornit spre vest pentru ca pe la mijlocul sec.VI să ajungă
în părţile Caucazului şi în stepele nord-pontice. Alţi specialişti bazându-se printre altele pe
relatările lui Teofilact Simocata (Historiae, VII, 7, 8-14 şi VII, 8, 1-17) care îi identifică pe
avarii europeni cu o ramură a heftaliţilor, un neam hunic numit în izvoare şi huni albi, care au
pornit din China şi s-au aşezat vremelnic în bazinul Amu-Daria. Atât din izvoarele scrise, cât
şi din documentaţia arheologică ori studiile antropologice, rezultă că avarii şi-au avut ţara de
baştină undeva în China de nord până în zona lacului Baical. Romanii i-au cunoscut pe avari
încă înainte de-a se statornici în Europa ca federaţi ai lor, după cum rezultă din reproşurile pe
care i le fac cei doi generali romani, Comentiolus şi Priscus, caganului avar Baian. Iată ce-i
spune Comentiolus lui Baian: ...„ruşinează-te de acest pământ al romanilor şi al nostru, care
te-a salvat de la moarte, te-a îmbrăţişat ca exilat şi te-a adăpostit ca pe un străin pribeag,
atunci când frântura de trib s-a rupt şi s-a despărţit de orient şi de tribul primitiv ...Stăpâneşti
un pământ întins şi cu multă lărgime, unde locuitorii nu se simt strâmtoraţi, iar cei care vin la
voi nu duc lipsă de cele necesare pentru viaţă. Întoarce-te în ţara ta, pe care ţi-au dăruit-o
romanii şi nu-ţi întinde stăpânirea dincolo de hotarele tale”. Deci teritoriul pe care s-au
statornicit avarii sau cel pe care îl stăpâneau le-a fost dăruit de romani în calitate de federaţi,
iar locuitorii băştinaşi duceau o viaţă relativ îmbelşugată, fără a duce lipsă de cele necesare
vieţii cotidiene. De altfel, grupul de avari ajunşi în Europa se pare că nu a fost iniţial mai mare
de 20.000 de luptători dacă cifra amintită de Procopius (Ex.leg. p.451) poate fi considerată ca
reală. La început avarii s-au simţit strâmtoraţi printre populaţiile est şi nord-pontice: alani,
sabiri, zali, uturguri, cuturguri, bulgari, anţi şi slavini, dar treptat au reuşit să-i supună
stăpânirii lor, ori săi facă aliaţi. Cu ocazia primei ambasade avare trimisă la Constantinopol în
anul 558, sub protecţia prinţului alan Sarosius, solii au cerut lui Iustinian doar permisiunea să
fie primiţi în imperiu ca supuşi (Theophanes, anul 6050 (558) p.232, 6-13); Euagrios, V, 1,
p.196, 1-18) şi abia la a doua ambasadă în anul 562 împăratul le-a promis Pannonia Secunda
(Menander, Fr.9), îndemnându-i pe avari să lupte împotriva uturgurilor, zalilor şi sabirilor
(Agathias, IV, 22; Menander Fr.3, 5 şi 28).
Este greu de precizat care au fost motivele ce l-au determinat pe Baian să organizeze şi
să întreprindă două expediţii pentru a-i ataca pe francii conduşi de regele Sigibert în Turingia,
undeva pe cursul mijlociu al Elbei, în anii 562 şi 566 (cf. Gregorius Turanensis, Hist.Franc,
IV, 23, 29; Paulus Diaconus, Hist.Longob. II, 10). Probabil că prima expediţie a fost făcută
la îndemnul lui Iustinian, deoarece acesta printre alte titluri îl avea şi pe acela de învingător al
francilor, deci era în duşmănie cu aceştia (cf. Novellae XXVII, p.117, 39-41). Politica subtilă
şi elastică pe care a dus-o timp îndelungat Iustinian cu vecinii de la graniţele de nord ale
imperiului, de a-i aţâţa pe unii împotriva altora (cuturguri-uturguri, longobarzi-gepizi, anţi-
slavini) prin promisiuni, daruri şi subsidii, a încetat odată cu moartea lui. Iustin II (565-577)
va refuza categoric să mai plătească subsidii avarilor, gepizilor şi longobarzilor, astfel că în
anul 566 avarii vor face prima expediţie de jaf în provinciile sud-dunărene. Între timp relaţiile
dintre gepizi şi longobarzi s-au înrăutăţit şi războiul dintre ei era pe cale de-a izbucni. Nu este
suficient de clar dacă a existat un război între romani şi gepizi, deşi împăratul Iustin II şi-a luat
titlul de „învingător al gepizilor” dar este cert că regele gepid Cunimund a cedat oraşul
Sirmium romanilor care au şi început repararea zidurilor şi amplasarea de trupe pentru paza
lui şi a teritoriului din împrejurimi (Euagrius, V, 5 p.197, 20-31 şi 12 p.208, 17-20). Alboin
regele longobarzilor, îngrijorat de noua conjunctură, dorind să răstoarne stăpânirea gepizilor
care îi asupreau, a trimis o solie la Baian pentru a-l îndupleca să lupte împreună împotriva
gepizilor care s-au aliat cu romanii. Propunerea longobarzilor era ispititoare şi bine venită
pentru Baian acum când Iustin, pe lângă refuzul de-a plăti subsidiile obişnuite, nu-i mai oferea
nici Pannonia Secunda sau Sciţia Minor (Dobrogea) pe care avarii o râvneau atâta. Caganul
încearcă şi reuşeşte să încheie o alianţă cu longobarzii în condiţii avantajoase cerând ca aceştia
...„Să-i dea îndată a zecea parte din toate patrupedele care se aflau la longobarzi şi dacă aveau
să fie biruitori, pretindeau jumătate din pradă şi tot ţinutul gepizilor” (Menander, Fr.24 şi 25).
Caganul Baian îşi pregăteşte o armată puternică formată din 20.000 de luptători şi în anul 567
îi atacă concomitent cu longobarzii, obţinând în final o victorie răsunătoare, mai ales că regele
Cunimund a murit în timpul unei bătălii, căci romanii nu i-au dat ajutorul promis. Gepizii au
fost înfrânţi atât de zdrobitor încât nu au mai avut de atunci rege, devenind la rândul lor supuşi
ai avarilor după cum precizează izvoarele antice (Paulus Diaconus, Hist.Longob. I, 27;
Ich.Ephesius, Hist.eccl. VI, 24; Chron.Monem. IV, 16-18). Longobarzii deşi erau şi au rămas
mult timp aliaţi ai avarilor, în 568 părăsesc teritoriile din Transdanubia unde au locuit în
calitate de federaţi ai romanilor timp de 41 ani (527-568) pentru a pleca în Italia, dimpreună
cu alţi locuitori din zonă (pannoni, norici, gepizi, suevi, bulgari, sarmaţi) care au preferat să
trăiască sub dominaţia longobarzilor decât a avarilor. Unii dintre ei gepizii de pildă au fost
duşi ca prizonieri de către longobarzi (cf. Gregorius Turonensis, Hist.Franc. IV, 4) dar alţii,
bulgarii au ajuns In Italia mult mai târziu (cf. Paulus Diaconus, Hist.Long. IV, 29). Baian a
încercat încă din anul 568 să cucerească Sirmium dar nu a reuşit astfel că s-a retras în
teritoriul cucerit de la gepizi, dar drept răzbunare a trimis 10.000 de cuturguri, care veniseră
odată cu el ca aliaţi să jefuiască oraşele din Dalmaţia (Menander, Fr.27). Timp de doi ani
Baian va duce tratative cu împăratul Iustin cerându-i oraşul Sirmium precum şi pe fruntaşii
gepizilor fugiţi la Constantinopol. Probabil că tot în acest interval de timp va strămuta
familiile luptătorilor ce îi formau armata, amplasându-i în câmpia dintre Tisa şi Dunăre sau în
Crişana şi Banat până la poalele dealurilor, după cum ar reieşi din cartarea descoperirilor
avare timpurii.

2. PALEOCREŞTINISMUL ŞI ETNOGENEZA ROMÂNILOR

Problema apariţiei şi răspândirii creştinismului pe teritoriul României s-a bucurat

constant de atenţia unor erudiţi specialişti subliniindu-se de la început rolul important pe care
l-a avut creştinismul în procesul complex de formare şi închegare al limbii române şi al
poporului român, iar în ultimii ani au fost publicate lucrări monografice de sinteză ce tratează
în mod special şi temeinic această problemă.
Una dintre problemele rămase neelucidate satisfăcător este aceea a precizării şi
analizei concrete a materialului documentar existent care dovedeşte apariţia şi prezenţa
creştinismului în Dacia romană pe parcursul sec.II-III. Problema a fost şi va mai fi dezbătută
de către specialişti, nu numai în Dacia ci şi în alte provincii ale Imperiului roman, deoarece pe
de o parte izvoarele scrise existente sunt puţine şi nu întotdeauna suficient de concludente, iar
pe de altă parte din materialul arheologic existent a fost publicat sau valorificat ştiinţific
numai un număr redus de descoperiri paleocreştine databile în sec.II-III, iar uneori acestea au
fost supuse unor critici obiective dar mai ales subiective, considerându-se a priori că abia
începând cu sec IV, după oficializarea bisericii creştine de către Constantin cel Mare,
descoperirile paleocreştine au avut o largă răspândire, atât în imperiu, cât şi în zonele limitrofe
lui.
Dacia a fost printre ultimele provincii cucerite de romani de aceea colonizarea oficială
a noii provincii a fost temeinic organizată, iar procesul romanizării s-a petrecut rapid şi
eficient. Vestea bogăţiilor fabuloase capturate de Traian s-a răspândit rapid, mai ales că
valoarea excepţională a acestor prăzi a contribuit în mod substanţial la revitalizarea situaţiei
financiare şi economice în general. Chiar dacă cifrele amintite de Johannes Lydus (De
magistr. II, 28) referitor la cantitatea şi valoarea prăzilor capturate de Traian (1.650.000 kg
aur şi 3.310.000 kg argint) astăzi sunt considerate exagerate, admiţându-se doar a 10-a parte,
ele reflectă totuşi zvonurile ce circulau la aceea dată în întreg imperiul. Rezultatul concret a
fost că numeroşi cetăţeni romani, dar mai ales oameni liberi sau peregrini au venit în Dacia ...
„ex toto orbe Romano”, după cum spune Eutropiu (Breviarium VIII, 2) întemeind noi
aşezări, dintre care unele au devenit curând centre urbane: municipii, colonii, metropole.
Compoziţia etnică eterogenă a coloniştilor, dar mai ales a aparatului administrativ şi militar
este fidel oglindită în inscripţiile descoperite pe teritoriul Daciei. O situaţie similară este
reflectată de inscripţii şi referitor la diversitatea cultelor unor divinităţi originare din diverse
provincii ale imperiului. Cele mai recente studii şi lucrări consacrate acestei teme au
evidenţiat pe lângă sincretismul religios şi preponderenţele cultelor orientale faţă de cultele
romane sau greceşti. Creştinismul a făcut iniţial parte din suita cultelor orientale, iar evoluţia
lui în Dacia romană pe parcursul sec.II-III trebuie analizată şi strâns coroborată cu acestea,
chiar dacă unele dintre ele au avut un rol preponderent. Tolerarea dar mai ales recunoaşterea
oficială a celor mai multe culte orientale le-a permis acestora recrutarea unui număr sporit de
credincioşi ce făceau parte din diferite pături sociale. Cel mai răspândit era mithraismul atestat
în circa 280 mărturii epigrafice şi iconografice, iar divinităţile siriene în alte 120 atestări dintre
care 50 aparţin lui Juppiter Dolichenus.
Dintre cultele oficiale romane cel mai popular era cel al lui Juppiter, care este atestat
în peste 250 mărturii epigrafice sau iconografice, fiind adorat cu precădere în rândurile
militarilor. Tendinţa firească a fiecărui cult era să câştige cât mai mulţi credincioşi, fapt ce a
dus inevitabil la rivalităţi uneori acerbe între diversele culte, iar printre duşmanii cei mai
redutabili ai creştinismului se înscriu tocmai adepţii acestor culte oficiale, care prin diverse
zvonuri şi defăimări, dar mai ales datorită poziţiei sociale (militare, administrative,
economice) pe care o deţineau unii credincioşi au contribuit în mod substanţial la persecutarea
oficială a creştinilor, ce era executată cu precădere de către militari la ordinul împăratului.
Pentru Dacia romană singura inscripţie care atestă a persecutare a creştinilor a fost păstrată pe
o turcoază încadrată într-un inel de aur: „Ego sum flagellum Iovis contra perversos
Christianos” (Eu sunt biciul lui Juppiter împotriva creştinilor perverşi) ce a fost descoperit în
împrejurimile Lechinţei, probabil între satele Vermes şi Sângeorgiu Nou. Textul inscripţiei
sugerează clar că un personaj important, probabil un comandant militar, posesorul inelului de
aur, a fost duşman neîmpăcat al creştinilor. Identificarea proprietarului acestui inel de aur este
dificilă, dar ca ipoteză de lucru am putea presupune că el a aparţinut probabil prefectului
legiunii a V-a Macedonica, Optatus (cf. CIL, III, 892) care dedică un altar lui Juppiter şi
geniului local, ori eventual prefectului aceleiaşi legiuni, Donatus (cf. CIL, III, 875) care a
terminat de construit un templu dedicat lui Deus Azisus Bonus Puer Conservator,
inaugurându-l în sănătatea împăraţilor Valerian şi Gallienus şi a familiei imperiale. Cert este
că pe la mijlocul sec.III creştinii din Dacia romană aveau un duşman fanatic în proprietarul
inelului respectiv. Nu ştim cât de numeroşi erau creştinii din Dacia la acea vreme, dar se pare
că numărul lor era suficient de mare, determinându-l pe acel personaj fanatic să-şi graveze pe
inelul cu care îşi sigila corespondenţa un astfel de text belicos. Din păcate informaţiile
scriitorilor antici Tertullian (Apologia, 37 şi Liber adversus iudaeus, 7 cf. FDR I, p.640) şi
Origenes (Contra Celsum, 2, 30, cf. şi FDR I, p.717) referitor la prezenţa creştinilor în Dacia
pe parcursul sec. II au fost contestate ca prea vagi şi neconcludente, ele fiind însă deosebit de
utile pentru cunoaşterea situaţiei creştinilor din alte zone ale imperiului. Deosebit de
importante sunt informaţiile pe care ni le dă Pliniu cel Tânăr (X, 96, Opere p.343 sq) care în
calitate de legat imperial în Pont şi Bithnia (legatus pro praetore consulari potestate cf. CIL
V 5262) şi colaborator apropiat al împăratului Traian, referindu-se la creştinii din provinciile
pe care le conducea spunea printre altele: ...„sunt oameni mulţi, de toate vârstele, de toate
categoriile, bărbaţi şi femei care vor fi prinşi de acest pericol. Şi molima acestei superstiţii s-a
răspândit nu numai la oraşe dar şi în sate şi pe ogoare.” De fapt împăratul ştia şi din alte
informaţii că în special în provinciile orientale (Siria, Palestina, Egipt ba chiar şi la Roma)
aceasta nouă credinţă se răspândea ca o molimă. Deoarece Traian se pregătea intens pentru
război împotriva parţilor avea nevoie de linişte şi mai ales de sprijinul tuturor, inclusiv al
creştinilor, de aceea i-a recomandat guvernatorului Pliniu cel Tânăr să nu mai condamne la
moarte pe cei care nu respectau cultul imperial, delict considerat ca lezmajestate, ...„iar
denunţurile anonime nu trebuie luate în seamă în nici o acuzaţie, căci ar constitui un exemplu
reprobabil şi nepotrivit cu vremurile noastre.” Această toleranţă a împăratului Traian era
valabilă şi pentru noua provincie Dacia, pe care tocmai o coloniza şi organiza temeinic.
Numărul coloniştilor, negustorilor, meseriaşilor orientali, dar mai ales al soldaţilor recrutaţi
din provinciile orientale, printre care desigur se aflau şi creştini, a fost substanţial după cum
rezultă din numeroasele atestări epigrafice. În stadiul actual al cercetărilor este foarte greu de-
a preciza concret câţi şi care dintre aceştia erau creştini, deoarece doar unii dintre ei, prin
dedicaţiile pe care le fac unor divinităţi orientale pot fi clasificaţi concret ca aparţinători ai
unor culte orientale. Cert este că în provinciile orientale existau comunităţi creştine bine
organizate şi că în ciuda persecuţiilor constante sau sporadice numărul credincioşilor noii
religii creştea treptat, inclusiv la Roma, pătrunzând în toate păturile sociale, dar mai ales în
rândurile celor săraci şi asupriţi. În primele trei secole s-ar putea spune că noua religie creştină
a avut chiar un rol reformator contribuind în mod substanţial la înlocuirea treptată a
sclavagismului cu colonatul. Dar după recunoaşterea creştinismului ca religie de stat sclavia
nu numai că nu a fost desfiinţată ci a fost folosită cu preponderenţă pe moşiile sau marile
latifundii bisericeşti, mai ales în imperiul bizantin, unde sclavii proveniţi din prizonierii de
război, păgâni sau creştini, efectuau muncile cotidiene. În Dacia romană sclavagismul a avut
un rol secundar iar numărul sclavilor se pare că nu a fost prea mare, căci munca sclavilor era
folosită doar la oraşe, cu precădere în cadrul vilelor rustice ale unor proprietari de mari
terenuri, care în Dacia nu au fost prea numeroşi. Marea majoritate a ţărănimii era formată din
oameni liberi (daci, colonişti, veterani, peregrini), care începând cu secolul al III-lea au
devenit cu toţii cetăţeni romani cu drepturi egale şi obligaţii bine precizate.
Fiecare religie sau cult îşi avea simbolurile specifice ori anumite obiecte folosite cu
precădere în timpul oficierii serviciilor consacrate divinităţii adorate. La fel şi creştinii nu au
făcut excepţie de la această regulă generală alegându-şi anumite simboluri ce reprezentau fie
divinitatea adorată căreia îi solicitau sprijinul şi protecţia, fie ca prin semnele şi simbolurile
respective să se recunoască între ei mai ales în perioada când au fost persecutaţi şi prigoniţi de
credincioşii altor culte oficializate. Dintre acestea le amintim pe cele mai frecvente şi unanim
recunoscute dintre care unele au rămas în uz până în zilele noastre. Astfel peştele simboliza
numele lui Hristos = IXOVS. De asemenea ancora era unul dintre simbolurile cele mai vechi
ale primilor creştini. Pentru rolul simbolic al peştilor menţionăm că Sfântul Clement din
Alexandria (Paedagog, III, 106) recomanda să se graveze pe sigiliu imaginea unui peşte.
Dintre descoperirile arheologice ce au pe ele gravate peşti amintim în primul rând gemele şi
vasele din lut; tăvi patere, farfurii, amfore, opaiţe folosite fie pentru distribuirea prescurei sau
păstrarea uleiului şi a vinului sfinţit, fie pentru iluminatul bisericilor. Tăvi ovale împodobite
cu peşti incizaţi sau în relief înainte de emailarea lor au fost descoperite la Micăsasa, Gherla şi
Veţel (cf. pl.XXII) iar la Micăsasa, Cristeşti, Gornea, Ramna şi Berzovia au fost descoperite
fragmente de cupe euharistice decorate cu peşti imprimaţi cu ajutorul unor ştampile (terra
sigillata). De asemenea pe unele opaiţe de la Alba Iulia şi Veţel sunt redaţi în relief peşti sau
delfini. La Lipova şi într-o localitate necunoscută din Banat (cf. pl.XXIII) au fost descoperite
vase în formă de peşte în care se păstrase uleiul sfinţit (ampulla) ornamentate pe o parte cu o
cruce cu braţe egale, iar pe alta cu un chrismon, deci rolul lor ca vas sacru creştin este evident,
mai ales că orificiul pentru alimentare este plasat pe spatele peştelui între două aripioare
perforate anume pentru a permite, cu ajutorul unei sfori, suspendarea lui deasupra altarului.
Izvoarele scrise paleocreştine (Sedulius, Epist. XII; Sf.Ioan Gură de Aur, Hom. XIII)
semnalează vase euharistice în forma de porumbel, iar în Viaţa Sfântului Vasile este
menţionat un porumbel de aur în care ...„după ce a frânt pâinea în trei părţi, partea a treia a
depus-o într-un porumbel de aur pe care l-a suspendat deasupra altarului”. Alte izvoare scrise
menţionează cu numele episcopi sau papi din secolele IV-VI care au dăruit bisericilor
porumbei euharistici din aur sau argint. Porumbelul zburând cu ramură de măslin
(simbolizând pe bunul vestitor) este prezent pe opaiţele databile în sec.II-III descoperite la
Poiana, Reşca şi Bărboşi. De asemenea acele de păr din os descoperite la Gilău, Drobeta
Turnu Severin şi Reşca au capetele în formă de porumbel (cf. pl.XXIII).
Simbolul cel mai frecvent şi mai specific al vechilor creştini a fost crucea, care iniţial
era redată culcată ca un x, simbolizând iniţialele cu care începea numele lui Hristos. Cele mai
vechi vestigii sigur datate între anii 105 şi 117 d.Ch. au fost descoperite în castrul şi canabele
sau aşezarea civilă (vicus Ramidava) de la Drajna unde a staţionat unitatea Cohors I
Commagenorum, strămutată aici din Siria. În interiorul castrului a fost descoperit un pahar
(potir) de lut ornamentat cu ştampile pentagonale în formă de ogive şi două şiruri de cruci
culcate în formă de X (crux decussata). În aşezarea civilă a mai fost găsită o fibulă emailată
ce are înscrise într-un dreptunghi două şiruri de câte patru cruci a căror culoare alternează: una
albă, alta roşie. Tot în canabele castrului a fost descoperită o farfurie cu două torţi (diametrul
30 cm) ce are în interior două cercuri concentrice incizate în care sunt redate prin ştampilare
patru cruci cu braţele egale (crux quadrata) dispuse câte una în fiecare segment, patru rozete
ştampilate aşezate în cruce, iar în centru două tălpi de sandale redate tot prin ştampilare. La
paleocreştini cele patru cruci simbolizau punctele cardinale (ca şi extremităţile crucii) iar mai
târziu universalitatea creştinismului, simbol păstrat până în zilele noastre prin redarea celor
patru cruci pe omofoarele episcopale (pallium sau omophorion). Sandalele simbolizau iniţial
pelerinajul la locurile sfinte, iar mai târziu sandalele (campages sau sandalia) au intrat în
zestrea sau patrimoniul liturgic pe care le primea episcopul odată cu hirotonirea lui. Farfuria
(patera) de la Drajna putea fi folosită la distribuirea prescurei, iar potirul (calix) pentru
împărtăşania cu vinul sfinţit ce simboliza sângele lui Hristos. Fibula a putut fi purtată de un
preot sau un alt credincios ca semn de recunoaştere de către alţi creştini. Odată cu strămutarea
limesului alutan pe Olt, în anul 118, unitatea militară Cohors I Commagenorum a fost mutată
în castrul de la Enoşeşti (Acidava), iar în anul 248 unitatea respectivă va participa la
construirea zidului de incintă al oraşului Romula (cf. CIL III 8031), localităţi în care de
asemenea au fost descoperite vestigii paleocreştine. Atât vasele de lut ştampilate, cât şi fibula
emailată au putut fi aduse de către soldaţii sau familiile lor direct din Siria, ori eventual de
către negustorii din Asia Mică unde academicianul Gheorghe Ştefan, care le-a publicat iniţial,
indica analogii pentru ceramica ştampilată. Fragmente de vase ştampilate cu cruce provenind
probabil din aceleaşi ateliere au fost descoperite şi în aggerul castrelor de pământ de la
Râşnov şi Hoghiz, care au fost construite iniţial tot pe timpul împăratului Traian.
Faptul că aproape în toate castrele în care au staţionat trupe sau unităţi militare formate
din recruţi aduşi din provinciile orientale (Numerus Palmyrenorum, Cohors Palmyrenorum
Porolissensium /CIL VI, 908/ Cohors I Ituraeorum etc.) au fost descoperite vestigii
paleocreştine arată clar că la pătrunderea primilor creştini în Dacia o contribuţie importantă au
avut-o militarii şi familiile lor care au adoptat această religie încă în ţara lor de baştină. Dar
vestigii paleocreştine au fost descoperite şi în alte castre unde au staţionat unităţi militare
recrutate din alte provincii: Alba Iulia, Bologa, Buciumi, Feldioara-Răsboieni, Gilău, Gornea,
Ilişua, Jupa, Mehadia, Moigrad, Râşnov, Sarmizegetusa, Turda, Veţel etc. Se pare că numărul
creştinilor printre militari a fost mult mai mare decât s-a crezut şi această problemă va trebui
studiată mai atent, mai ales că izvoarele scrise antice semnalează în repetate rânduri chiar cu
numele martiri din cadrul armatei romane pe parcursul sec. I-III.
În sprijinul existenţei relativ numeroase a creştinilor din Dacia romană în sec. II-III şi a
rolului important pe care l-au avut aceştia în procesul de romanizare stau mărturie şi cuvintele
păstrate în limba română, legate direct de practicarea cultului creştin: altar, ancoră, înger,
biserică, botez, binecuvântare, cimitir, credinţă, cruce, creştin, coroană, câşlegi, cuminecătură,
jurământ, păcat, păgân, pâine, porumbel, ulei, vin etc. precum şi sărbătorile: Paşti, Crăciun,
Rusalii, Florii, Sânziene etc. Tot din perioada când viaţa cotidiană din oraşele Daciei romane a
fost deosebit de activă şi înfloritoare s-au păstrat în limba română diferiţi termeni sau cuvinte
legate de activitatea rodnică a atelierelor ce funcţionau în oraşele respective sau în
împrejurimile lor: argintar, aurar, cărbunar, cerar, coronar, dogar, fierar, fântânar, focar,
frânar, lăptar, lânar, lemnar, măcelar, morar, olar, pâslar, plăcintar, plutar, răşinar, salinar,
săndălar, săpunar, spătar, tubar, uleiar etc., dovedind o continuitate de locuire neîntreruptă a
romanicilor timp de secole. Interesant şi semnificativ este şi faptul că toate aceste cuvinte si
termeni legaţi de viaţa spirituală şi economică cotidiană s-au păstrat în limba română mai
puţin alteraţi decât în alte limbi romanice: italiana, spaniola, franceza, portugheza.
Deoarece teologia creştină se bazează în principal pe biblie şi evanghelii, deci pe texte
scrise, era firesc ca preoţii, diaconii, călugării, predicatorii etc. pentru a putea răspândi noua
credinţă în rândurile numeroşilor neştiutori de carte era necesar să ştie citi şi scrie. Dacă în
Orient textele sfinte erau scrise în limbile greacă, ebraică, arameică etc. în Dacia şi în
provinciile apusene era folosită cu precădere limba latină şi deci oficierea serviciilor divine,
inclusiv predicile se făceau în această limbă folosită de majoritatea credincioşilor. Chiar şi în
perioada când limba latină nu mai era limbă oficială de stat în Dacia, ea a continuat să fie
vorbită şi înţeleasă cotidian, chiar şi de către populaţiile migratoare. Priscus (Exc. Leg. p.135
şi 145) când relatează despre banchetul de la curtea regelui hun Attila precizează clar că cei
din anturajul lui înţelegeau şi vorbeau chiar limba ausonilor (=latina, căci Ausonia a fost o
provincie antică din Italia). Era firesc ca pe parcursul a două sau trei generaţii, populaţiile
migratoare, ca o pătură subţire dominantă, să înveţe limba autohtonilor pentru a se putea
înţelege cu ei în vederea strângerii tributului, ori a altor obligaţii pe care aceştia le aveau în
calitate de federaţi ai hunilor, goţilor sau gepizilor. Priscus precizează că la curtea lui Attila
(care foarte probabil se afla undeva în Banat) limbile vorbite erau cea a ausonilor, hunilor şi
goţilor.
După oficializarea creştinismului ca religie de stat de către împăratul Constantin,
preoţii şi episcopii misionari îşi ţineau predicile şi eventual serviciile religioase în limba pe
care o vorbea populaţia căreia i se adresau. Astfel de pildă episcopul Ulfila, care a trăit mai
mult de 10 ani în Dacia nord-dunăreană îşi ţinea predicile în limba latină sau gotă. Mai mult
chiar el a fost primul care a tradus biblia în limba gotă, deşi goţii fuseseră creştinaţi cu cinci
decenii mai devreme, căci un episcop al Goţiei (Theophilus Gothiae) a participat la sinodul de
la Niceea (325). Un bun exemplu de limbă latină populară, ce se vorbea pe ambele maluri ale
Dunării ni-l oferă episcopul Auxentius din Durostor care, după cum mărturiseşte singur a fost
luat de la părinţi încă din fragedă copilărie pentru a deveni ucenicul lui Ulfila, deci foarte
probabil era un daco-roman nord-dunărean. Hieronymus care a tradus biblia în limba latină (în
aşa numita Vulgata) în una din scrisorile sale (c VII, 2; cf. FDDR II, p.387) preciza la sfârşitul
sec.IV că ...„hunii învaţă psaltirea, iar clima rece a Sciţiei se încinge de dragostea credinţei,
armata roşcată şi blondă a geţilor înconjoară corturile bisericilor”. De asemenea despre
Theotimos episcopul Tomisului se precizează că a avut o vie activitate misionara şi la nord de
Dunăre, încercând chiar să-i convertească la creştinism şi pe huni (cf. Sozomenos, VII, 26, 6-9
şi VIII, 14), iar în anul 399 patriarhul Ioan Hrisostomos (Gură de Aur) de la Constantinopol a
cerut lui Leontios, episcopul Ancyrei să-i trimită ...„oameni zeloşi întru munca apostolică
pentru a-i pune mai mari peste aceştia (huni) care erau însetaţi de mântuire” (Theodoretos, V,
31). Tot el a avut o rodnică politica misionară printre „barbari” străduindu-se totodată să-i
convertească pe goţii arieni din Constantinopol la biserica oficială. Astfel el a pus preoţi şi
diaconi ce cunoşteau limba gotă să predice în bisericile coloniei goţilor din Constantinopol
sau a rostit chiar personal cuvântări ce erau traduse în limba gotă (Theodoretos, V, 30, 1-2).
Se pare că atât călugării goţi din mănăstirea lui Promotius, cărora li se adresează Ioan
Hrisostomos după moartea episcopului got Unila (la 404) cât şi călugării Marsii la care se
ascunde episcopul Serapion nu erau arieni, deoarece, deşi la aceea dată patriarhul era în exil,
el şi-a exprimat dorinţa să-l hirotonească pe ascuns pe diaconul Moduarius (Moduhari), trimis
de principele goţilor cu o scrisoare către patriarh, prin care îi cerea un alt episcop pentru goţii
de sub conducerea sa. Nu ştim dacă Moduhari a fost într-adevăr hirotonit ca episcop al goţilor,
dar în schimb inelul episcopal descoperit la Apahida cu numele Omharus ar putea foarte
probabil să confirme existenta unui episcop got cu acest nume, ce a putut păstori peste
ostrogoţii aflaţi în Transilvania ca federaţi sau aliaţi credincioşi ai hunilor. Faptul că inelul lui
Omharus este lucrat în aur transilvan ar pleda pentru făurirea lui într-un atelier local şi în acest
caz nu ar putea fi exclusă nici posibilitatea ca Omharus să fi fost unul dintre episcopii
nenominalizaţi pe care episcopii audieni Uranius sau Silvanus i-au hirotonit în Gothia, după
cum precizează Epiphanios (Despre schisma audienilor 14, 5-6, şi 15, 2) care mai spune că ei
...„au întemeiat în aceeaşi ţară a goţilor şi mănăstiri în sânul cărora a înflorit regula
călugărească, deprinderea de a trăi în feciorie şi o asceză deosebit de severă. Fără îndoială că
felul de viaţă al comunităţilor audiene este cu totul vrednic de admiraţie. Şi orice faptă care se
petrece în mănăstirile audienilor este frumoasă”. Un alt inel din aur descoperit la Apahida a
aparţinut foarte probabil episcopului Marcus, care eventual ar putea fi identificat cu
...„Marcus episcopul novaţienilor din Sciţia” amintit de Socrate Scolasticul (VII, 46) că a trăit
în anul 438 şi care se bucura de un mare prestigiu chiar printre novaţieni ce trăiau la
Constantinopol. Secta novaţienilor a fost acceptată la Sinodul din Niceea, deoarece ei nu
călcau nici o dogmă, ci doar în practica religioasă se deosebeau de biserica oficială (de pildă
ţineau Paştile odată cu evreii). Novaţienii aveau numeroase şi importante biserici nu numai la
Roma, Constantinopol, Antiohia şi Alexandria, ci şi în centre mai mici ca Niceea etc., iar în
unele provincii orientale (Frigia de pildă) ori occidentale se aflau numeroşi credincioşi ai
acestei secte fiind atestaţi pentru ultima oară în anul 692 când participă la Conciliul de la
Trullo (cf. Socrate Scolasticul V, 14, 21, 22; VII, 5, 7, 11, 12, 25, 39). Se pare că această
sectă a avut o vastă activitate misionară şi la nord de Dunăre, mai ales că datorită vieţii austere
pe care o propovăduiau au avut numeroşi aderenţi, cu precădere printre oamenii săraci.
Existenţa unei activităţi bisericeşti bine organizate la nord de Dunăre este confirmată şi prin
alte descoperiri arheologice ce au aparţinut unor episcopi anonimi, sau mai probabil a unor
chorepiscopi (horepiscopos) cum sunt numiţi în canoanele 8, 15 şi 19 ale Sinodului de la
Niceea, episcopii suplimentari ce păstoreau peste credincioşii unui teritoriu mai mult sau mai
puţin întins din afara provinciilor oficiale, ori în localităţi mai importante ...„pentru ca să nu
fie în acelaşi oraş doi episcopi” adică unul ortodox şi altul novaţian, cum precizează canonul
8. Ne referim la engolpioanele din aur de la Drobeta Turnu Severin (sec.IV) şi Someşeni
(sec.V), la inelele episcopale de la Someşeni (sec.V) şi Sânnicolau Mare (sec.VI), la cupele
episcopale din aur de la Şimleul Silvaniei (sec.V) ori la capul de argint împodobit cu cruci
formate din granule mărunte al unui baston episcopal, descoperit într-un mormânt la Spălnaca
dimpreună cu o monedă din aur a împăratului Iustinian. Fără îndoială că lista episcopilor
nord-dunăreni nominalizaţi sau anonimi a fost mult mai mare şi viitoarele descoperiri
arheologice o vor completa substanţial. Tot arheologia ne oferă numele unor paleocreştini ce
au trăit pe teritoriul Daciei în primele patru secole după Cristos. Astfel pe renumita tăbliţă
votivă de la Biertan s-a păstrat numele ZENOVIUS, probabil un preot ce a donat candelabrul
respectiv unei biserici (cf. CIL III 1617). Pe un inel de argint descoperit la Sarmizegetusa (cf.
CIL III 1639/3) se păstrează numele ACVLA ce derivă din aquuala-ae-acula, arhaism ce
înseamnă fir sau jet de apă. De asemenea inscripţia de pe linguriţa euharistică de la Deleni:
AVSE (cf. CIL III 1639/2) derivă de la forma arhaică ausi, din verbul audeo, audere, ausus
sum = a îndrăzni, a putea. Tot aşa numele de pe opaiţul din castrul roman de la Ilişua: VISE,
derivă din visus = vedere, vedenie, vis (nume atestat documentar la români încă din sec.XIII).
La Bărboşi în inventarul unui mormânt creştin, orientat tot est-vest s-a găsit printre altele şi o
fibulă din aur pe care este incizat numele: INNOCENS, iar într-o locuinţă tot din sec.III s-au
descoperit şi două cruci făurite din sideful unor valve de scoică. În castrul de la Olteni pe o
aplică circulară este scris punctat numele T. MAXIMI CANDIDUS, iar în castrul de la
Hinova s-a descoperit o ceaşcă pe care este incizat numele CONCORDE, nume purtat şi de un
martir creştin de la sfârşitul sec. II la Spoleto în Italia. La Moigrad pe un pahar sau cupă
euharistică a fost incizat înainte de ardere numele FELIX, iar la Cristeşti o ceaşcă este
decorată cu ştampile tot cu numele FELIX. Folosirea numelor ce exprimă calităţi morale era
frecventă la paleocreştini, astfel că prezenţa lor şi în Dacia este firească atestând vechimea
creştinismului la români, încă din primele faze de formare a limbii şi poporului român.
Dovezile arheologice care atestă prezenţa creştinilor pe teritoriul Daciei romane şi postromane
se înmulţesc pe măsură ce cercetările arheologice se intensifică şi atenţia specialiştilor
acordată acestor vestigii devine mai stăruitoare, deşi există încă în depozitele muzeelor un
important număr de vestigii rămas inedit, ce ar putea fi de asemenea valorificat ştiinţific.
După decretarea creştinismului ca religie de stat în întreg imperiul, era firesc ca
această nouă religie să se extindă şi în afara graniţelor imperiului roman târziu. Pătrunderea şi
răspândirea creştinismului în lumea păgână s-a petrecut treptat şi în timp îndelungat, deoarece
şi în imperiu păgânismul a fost lichidat oficial abia în sec.VI. Sincretiemul religios a dăinuit
mult timp, iar creştinismul a asimilat multe obiceiuri, ritualuri şi sărbători păgâne, iar unele
dintre ele au rămas mai ales în folclor, până în zilele noastre. Astfel de pildă la ritualul funerar
al înhumării (incinerarea este respinsă categoric) primii creştini nu aveau inventar, dar treptat
sunt admise ofrande de hrană, vasul cu apă, moneda depusă în gură sau în mână etc., preluate
de la păgâni. Iniţial creştinii nu au avut necropole separate. Abia începând cu sec. al III-lea
sunt semnalate lăcaşurile de cult (ecclesia fratrum) sau cimitirele (caemeterium) ca
proprietăţi colective pe care împăratul Valerian (253-268) le confiscă, eliberând în acelaşi
timp pe toţi creştinii din funcţiile administrative sau militare. Fiul său însă, Gallienus a
restituit toate bunurile confiscate, reintegrând funcţionarii şi militarii creştini în posturile pe
care le avuseseră. Din nou Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305) confiscă lăcaşurile de
cult şi cimitirele, dar, împăratul Maxenţiu la restituie recunoscând astfel dreptul de proprietate
al creştinilor asupra acestor bunuri materiale. O situaţie similară o întâlnim şi pe teritoriul
Daciei unde primele morminte ce pot fi atribuite creştinilor apar abia la sfârşitul sec. III şi
începutul sec.IV. După părăsirea provinciei de către armata şi administraţia oficială, când
legile severe romane care garantau proprietatea familială a mormintelor nu au mai fost
respectate unele monumente funerare păgâne au fost refolosite de către creştini. Astfel la Cluj
Napoca un cipus funerar păgân a fost scobit şi transformat în sarcofag creştin, iar în plus faţă
de inscripţia iniţială păgână care folosea şi formula prescurtată: O(pto) S(it) T(ibi) T(erra)
L(evis) (Să-ţi fie ţărâna uşoară) a mai fost incizată o cruce şi literele greceşti •(alfa) şi •
(omega) frecvent folosite de creştini şi pe alte produse (ceramică etc.). Tot la Cluj au mai fost
descoperite şi alte morminte ce refoloseau fragmente de lespezi de la stelele funerare pentru
construirea unor sarcofagii destinate unor creştini. La Turda-Potaissa pe o stelă ce reprezintă
banchetul funerar este redată o tavă pe care se află un peşte, iar alăturea două pâini decorate
cu cruci. La Gilău, tot pe o stelă cu banchetul funerar pe o masă cu trei picioare se află o tavă
cu un peşte şi o pâine decorată cu cruce, iar la Zlatna-Ampelum pe un fragment de monument
funerar ce redă un delfin a fost incizată de asemenea o cruce cu braţele egale. Aceste vestigii
de bună factură provincial romană ar putea fi datate la sfârşitul sec.III şi începutul sec.IV. În
schimb, mormintele creştine amplasate peste ruinele unor construcţii romane descoperite la
Porolissum, Potaissa, Apullum etc. ar putea fi datate conform inventarului ce îl aveau unele
morminte la sfârşitul sec.IV şi în sec.V. În mediul rural însă necropolele creştine propriu zise
apar abia în sec.V, devenind frecvente mai ales pe parcursul sec.VI-VII. Numărul acestor
necropole sporeşte pe măsură ce cercetările arheologice se intensifică. Astfel pe teritoriul
Transilvaniei au fost descoperite până în prezent 48 necropole databile în sec.IV-V şi 46
necropole din sec.VI-VII.
În cadrul acestor necropole pe lângă orientarea morţilor est-vest conform ritualului
creştin, au apărut şi diverse piese de inventar (fibule, catarame etc.) decorate cu cruci,
simbolul creştin cel mai frecvent. Dintre necropolele în care apar astfel de produse, amintim
doar câteva care au fost mai intens cercetate, deoarece până în prezent nu avem nici o
necropolă cercetată integral pe cale arheologică. Unele dintre aceste necropole cuprind sute de
morminte dintre care unele cu inventar bogat şi variat: Apahida, Cluj-Someşeni, Cluj-Cordoş,
Căpuş, Noşlac, Cipău, Bratei, Târgu Mureş, Moreşti, Band, Spălnaca, Oradea, Socodor, Valea
lui Mihai, Sânnicolau Mare etc. Majoritatea mormintelor au aparţinut populaţiei locale
romanizate, dar în cadrul acestor necropole au fost înmormântaţi şi reprezentanţii altor
populaţii alogene creştine (goţi, gepizi, alani, cuturguri).
Descoperirile antice decorate cu simboluri creştine, conform rolului lor funcţional pot
fi separate în două grupe distincte: a) piese ce intrau în patrimoniul liturgic al bisericilor, sau
al episcopilor şi preoţilor şi b) diverse piese de podoabă sau de uz cotidian. Din prima grupă
fac parte vasele de cult folosite în diverse ocazii: bazine, tăvi, cupe, potire, lăcrimarii, ampule,
amfore, linguriţe euharistice, cădelniţe, ştampile pentru prescuri, cruci, engolpioane etc. Tot în
această grupă ar putea intra candelabrele şi opaiţele decorate cu cruci folosite la iluminatul
lăcaşurilor de cult. De asemenea ţiglele şi cărămizile decorate cu cruci incizate sau ştampilate,
ori diverse piese arhitectonice (frize, capitele etc.) indicând prezenţa unor biserici sau capele,
care încă nu au fost descoperite integral pe cale arheologică. Astfel de pildă ştampilele pentru
prescuri descoperite la Pălatca şi Jabăr au aparţinut fără îndoială unor preoţi indicând astfel şi
prezenţa în zonă a unor biserici. Tot aşa şi ampulele în formă de amfore pentru păstrarea
uleiului sfinţit, decorate cu cruci, peşti şi imaginea Sfântului Mina, descoperite la Moigrad şi
Orşova, care au fost importate foarte probabil în sec.VI din Egipt, indică de asemenea
prezenţa unor preoţi şi deci implicit a bisericilor. De asemenea amforele de la Târgu Secuiesc
şi Poian, pe care se păstrează şi inscripţii creştine, erau folosite la importul şi păstrarea
uleiului de măslin sfinţit. Numărul mare de tipare pentru turnarea crucilor sau a altor podoabe
decorate cu cruci, descoperite atât pe teritoriul Transilvaniei (Cristur, Sânmiclăuş, Corund,
Dumbrăveni, Felnac) ori în alte zone ale Daciei (Olteni, Izvoru Dulce, Cândeşti, Străuleşti,
Botoşana, Costeşti, Traian etc.) arată că în sec.VI-VII cererea pentru astfel de produse era
mare, iar meşterii făurari erau cu precădere autohtoni, chiar dacă unele produse le-au folosit şi
populaţiile migratoare ce au îmbrăţişat creştinismul, după ce s-au statornicit pe teritoriul
Daciei, câteva decenii, sau chiar secole până când au fost treptat asimilate. Din păcate,
numărul bisericilor paleocreştine descoperite pe teritoriul Daciei, ce pot fi atribuite populaţiei
romanice este încă redus: Porolissum, Drobeta, Sucidava şi Slăveni. Pentru populaţiile
migratoare creştine, goţi, gepizi, heruli, longobarzi, deşi aveau atestaţi în izvoarele scrise
nominal unii episcopi sau preoţi, până în prezent nu a fost descoperită încă nici o biserică ce
ar putea fi atribuită acestor populaţii care făceau parte cu precădere din secta ariană,
considerată eretică. În stadiul actual al cercetărilor este încă dificil să precizăm dacă de pildă
pentru populaţiile germanice ce au îmbrăţişat cu precădere arianismul slujba religioasă în
biserici se făcea în limba latină sau gotă. Cert este că în Italia la Roma sau Ravena, ori în
Spania la Toledo sau Barcelona, unde vizigoţii arieni aveau sigur biserici până în sec.VIII
slujbele se făceau în limba latină şi probabil numai predicile erau ţinute în limba gotă aşa cum
precizează Ioan Gură de Aur pentru situaţia goţilor din Constantinopol. În Dacia, respectiv
Transilvania, probabil că era o situaţie similară. Folosirea necropolelor creştine în comun de
către diverse populaţii (daco-romani, respectiv romanici, goţi, gepizi etc.) era firească
indiferent de secta religioasă de care aparţinea (arieni, novaţieni, ortodoxi, catolici etc.) sau de
originea etnică (romanici, germanici etc..) deoarece şi astăzi în localităţile transilvănene cu
populaţii alogene (români, germani, unguri etc.) cimitirele sunt comune, mai ales la oraşe
pentru toţi locuitorii ortodoxi, catolici sau reformaţi. Deosebirile etnice se pot face numai pe
baza inscripţiilor de pe monumentele funerare, deoarece inventarul morţilor (obiecte de
podoabă etc.) este acelaşi, deci este aproape imposibil ca numai pe baza inventarului să se
poată face deosebiri etnice sau de sectă religioasă. Tot aşa şi pentru necropolele din sec.IV-VII
creştine, numai pe baza inventarului arheologic al mormintelor este dificilă atribuirea etnică
exclusivă doar a unei anumite populaţii (romani, goţi, gepizi etc.).
Opiniile controversate ale unor specialişti referitoare la atribuirea etnică exclusivă a
unor necropole creştine din sec.IV-VII va deveni sterilă pe măsură ce cercetările recente şi mai
ales viitoare vor evidenţia şi clarifica problema atelierelor în care au fost prelucrate produsele
descoperite ca inventar al mormintelor din necropolele respective. Numai o analiză temeinică
pentru fiecare necropolă în parte ar putea permite elucidarea realistă şi veridică a acestei
probleme extrem de complexe şi dificile. Se ştie de pildă că în Imperiul bizantin au existat
diverse populaţii ce vorbeau limbi diferite, în afară de cea oficială şi care aveau credinţe
diverse, dar, a existat o singură civilizaţie, cea bizantină, pe care au creat-o şi au folosit-o
cotidian toate aceste populaţii. Tot aşa şi în Dacia postromană au existat sinteze culturale
rezultate din convieţuirea diverselor populaţii, sinteze culturale ce pot fi însă delimitate
cronologic evidenţiindu-se pe secole trăsăturile specifice fiecărei perioade analizată separat.
Creştinismul a avut un rol important la formarea şi definitivarea sintezelor culturale în
cadrul anumitor state (imperiul bizantin, caganatul avar etc.) la care şi-au dat contribuţia
diverse populaţii de origine etnică diferită, ce vorbeau uneori în limbi diferite de cea oficială,
practicată cu precădere de aparatul administrativ şi militar, ori de către pătura conducătoare şi
dominantă. Creştinismul în ansamblu a stat la baza solidarităţii şi alianţei dintre diverse
populaţii alogene, ce locuiau pe un anumit teritoriu, împotriva năvălitorilor ce aveau alte
credinţe (zoroastrismul persan, şamanismul avaro-bulgar, păgânismul slav). Exemplul cel mai
elocvent îl constituie asediul Constantinopolului din vara anului 626, când alianţa persano-
avaro-bulgaro-slavă a fost destrămată şi înfrântă sub conducerea patriarhului Sergios. Imnul
Achatist dedicat Fecioarei, căreia locuitorii Constantinopolului îi atribuiau victoria s-a păstrat
în liturghia ortodoxă până în zilele noastre.
Despre existenţa unei organizări bisericeşti în Dacia nord-dunăreană pe parcursul
sec.IV-VI izvoarele scrise, ca şi documentaţia arheologică sunt sărace şi insuficiente în
comparaţie de pildă cu cea existentă în Daciile sud-dunărene. Primul episcop semnalat la nord
de Dunăre este Theophil episcop al goţilor, care a participat la sinodul din Niceea din anul
325. După nume Theophil nu era got, ca şi Sfântul Nicetas sau Nichita, care, ca discipol al lui
Theophil, a fost martirizat prin ardere pe rug de regele got Athanaric în anul 374, dimpreună
cu alţi creştini printre care se afla şi Sfântul Sava ce a fost înecat în anul 372 în râul Buzău (cf.
Passio S Nicetae, în Analecta Bollandiana XXXI, 1912 p.210 sq). „Gothia” sau „Scitia” în
care au trăit o perioadă de timp nedefinită, când au avut demnitatea de „episcopi ai goţilor”,
cum îi numesc izvoarele scrise pe Theophil sau pe Ulfila, urmaşul său direct în această
demnitate, era situata de fapt în Dacia nord-dunăreană după cum rezultă clar din contextul
informaţiilor date de izvoarele scrise (cf. Passio S Nicetae, loc cit.; Auxentius Durostorensis,
Epistula de fide et vita orbitu Ulfilae, ed. F.Kaufmann, Strassburg 1899 p.74 sq; Eusebius,
Opera, 245; Epiphanius, Opera, 14, 5 şi 15, 2-5; Augustinus, De civitate Dei, VII, 52;
Philostorgios II, 5, IX, 17 şi XI, 8).
Un alt episcop, Goddas, este amintit cu ocazia transferării relicvelor martirilor Ina,
Pina şi Rhema în imperiul roman (cf. H. Delehaye, An. Boll, p.215 sq). De asemenea alţi
episcopi: Audios, Uranios şi Silvanus au fost semnalaţi de Epiphanios (loc.cit.) că au trăit în
ţara goţilor, unde tot în sec.IV au înfiinţat primele mănăstiri în care „...a înflorit regula
călugărească, deprinderea de-a trăi în feciorie şi o asceză deosebit de severă”. Alte izvoare
scrise (Acta Sanctorum) amintesc nominal pe unii preoţi, diaconi, dar mai ales martiri
prigoniţi şi omorâţi de unii regi ai goţilor păgâni. Printre aceştia unii dintre ei, după numele pe
care îl aveau erau foarte probabil daco-romani, ca şi episcopul Auxentius, care şi-a făcut
ucenicia sub directa îndrumare a episcopului Ulfila. Din păcate izvoarele scrise amintite nu
precizează şi localitatea în care şi-au avut reşedinţa episcopii nominalizaţi mai sus. În schimb,
inelele episcopale din aur descoperite la Apahida şi Cluj-Someşeni, engolpioanele, tot din aur
de la Drobeta şi Cluj-Someşeni, ori cupele episcopale din tezaurul de la Şimleul Silvaniei,
permit o localizare aproximativă a reşedinţei unora dintre episcopii ce au trăit în sec.IV-V pe
teritoriul Daciei. Două dintre inelele din aur de la Apahida au înscrise pe ele şi numele
episcopului: Marcus şi Omharus, care foloseau aceste inele şi pentru sigilarea corespondenţei
cotidiene. Dacă Marcus este fără îndoială un roman vorbitor al limbii latine, Omharus după
nume era foarte probabil un got, dar care era cunoscător al limbii latine.
 Reorganizarea bisericească făcută de Iustinian în provinciile sud-dunărene: Dacia
Ripensis, Dacia Mediteranea, Moesia Prima, Dardania Praevalitana, Macedonia Secunda şi
Pannonia Secunda, prin privilegiile speciale pe care le acordă arhiepiscopului din Prima
Iustiniană (cf. Iustiniani Novellae XI, De privilegiis archiepiscopi Primae Iustinianae,
Weidmann Berlin 1968) a atins şi teritoriile nord-dunărene recucerite de Iustinian. În această
novella se precizează clar că ...„fiindcă în timpul de faţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, statul
nostru şi-a mărit, aşa că amândouă ţărmurile Dunării sunt populate acum de cetăţi de ale
noastre şi atât Viminacium, cât şi Recidiva şi Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au
fost supuse din nou stăpânirii noastre, am socotit necesar să aşezăm lângă Pannonia, în
fericita noastră patrie, însăşi preaglorioasa prefectură”...
Înfiinţarea de noi episcopate în Moesia I, pe lângă cele existente deja (Sirmium,
Singidumum, Margus etc.) a fost făcută cu scopul ca populaţia creştină nord-dunăreană din
zonă, inclusiv soldaţii cazaţi în castelele şi burgurile nord-dunărene, să fie dependente de
aceste episcopate. Pentru Dacia Ripensis, pe lângă episcopatele existente (Bononia, Retiaria,
Oescus, Meridium etc.) Iustinian a hotărât ca: „şi la Aquae (situat la confluenţa Timocului cu
Dunărea), care se află în provincia Dacia Ripensis, voim să fie rânduit un episcop de către
sanctitatea ta (arhiepiscopul Cattelianus) în aşa fel ca pe viitor să nu mai fie sub episcopul din
Meridium (localitate încă neidentificată); ci Meridianul să rămână la Meridium, dar să nu
păstreze nici o legătură cu Aquae; iar episcopul din Aquae să aibă numita cetate şi toate
castelele, teritoriile şi bisericile ei, spre a putea izgoni din acea cetate şi de pe acel pământ
fărădelegea (sectei) bonosiacilor şi a o aduce la credinţa cea adevărată ortodoxă”. În stadiul
actual al cercetărilor nu se poate preciza cu certitudine dacă la Recidiva (respectiv Arcidava,
azi Vărădia) a funcţionat în sec.VI o episcopie sau nu, dar probabil că cercetările arheologice
viitoare vor contribui şi la elucidarea acestei probleme. Cert este că la Sânnicolau Mare la un
mormânt descoperit întâmplător s-a găsit şi un inel de aur episcopal, iar la Spălnaca, tot la un
mormânt, datat cu un aureus de la Iustinian, se afla şi capul din argint, ornamentat cu cruci
formate din granule mărunte, al unei cârje sau baston episcopal, indicând astfel prezenţa unor
episcopi anonimi nord-dunăreni şi în sec.VI.
În concluzie, pe baza documentaţiei existente în stadiul actual al cercetărilor se poate
afirma cu certitudine că pe parcursul sec.IV-VI a existat o organizare bisericească la nord de
Dunăre indiferent de secta religioasă (arieni, audieni, novaţieni, bonosiaci etc.) de care
aparţineau creştinii care locuiau pe acest teritoriu. Generalizarea creştinismului este subliniată
de descoperirea numeroaselor necropole creştine cercetate până în prezent, care se înmulţesc
treptat pe măsură ce cercetările arheologice se intensifică.
Folosirea limbii latine nu numai de către populaţia romanică ci şi de către alte
populaţii alogene ce s-au încreştinat (goţi, heruli, gepizi etc.) este un fenomen frecvent întâlnit
şi în alte zone ale Europei, fără a mai putea fi contestat nici chiar de aceia care încearcă pe
toate căile să dilueze procesul de romanizare în diversele provincii ale fostului Imperiu roman,
inclusiv al Daciei nord-dunărene.
 3. CAGANATUL AVAR ŞI ROMANITATEA DUNĂREANĂ

Izvoarele scrise şi documentaţia arheologică existentă nu permit decât jalonarea

câtorva puncte orientative din care rezultă care au fost teritoriile, ce se întind din zonele nord
pontice până în Europa Centrală, peste care avarii au exercitat o dominaţie militară şi
despotică timp de peste 250 de ani cât a durat caganatul avar. Opiniile specialiştilor referitoare
la originea etnică, ori a căilor de pătrundere a avarilor în Europa răsăriteană, sau în bazinul
carpato-dunărean sunt controversate. Astfel, unii îi identifică pe avari cu populaţia juan-juan
amintită în izvoarele chineze şi consideră că ei au fost alungaţi spre vest din zonele lacului
Baical, în jurul anului 555 de către turcii vestici, iar alţii îi identifică cu heftaliţii, care ar fi
pătruns în Europa din sud-estul Mării Caspice, după ce au traversat Munţii Caucaz (cf.
W.Pohl, Die Awaren, p.18 sqq.). Cifra de 20 de mii de avari care ar fi ajuns in Europa se pare
că se referă probabil la numărul luptătorilor din armata avară, deoarece, cu ocazia
ambasadelor trimise de avari la Constantinopol în anii 558 şi 562, la cererea lor de a li se
permite aşezarea lor în imperiu Iustinian intenţiona să-i aşeze doar în Pannonia Secunda, unde
locuiseră herulii, deci într-un spaţiu limitat ca întindere (Teophanes, p.232, 6-13; Euagrios,
V, 1 p.196; Menander Fr.4). La îndemnul lui Iustinian (Menander Fr. 5), energicul cagan
Baian a reuşit ca numai în câţiva ani (558-562) să supună populaţiile nord-est pontice (zali,
sabiri, hunoguri, cuturguri, uturguri, anţi, cf. Theophilact Simocata, Hist.7, 8-10 şi 8, 1-5) în
afară de alani cu care avarii s-au aliat de la început căci prima ambasadă trimisă la Bizanţ a
fost efectuată sub protecţia prinţului alan Sarosius (Menander Fr. 5 şi 9; Agathias IV, 22, V
11 şi 25). Lungile şi dificilele expediţii efectuate de Baian în anii 562 şi 566 împotriva regelui
franc Sigisbert (561-575 cf. Gregor din Tours, Hist. Franc. 4, 23, p.155) cu care se luptă
undeva pe cursul mijlociu al Elbei, se pare că au fost făcute tot la îndemnul bizantinilor, dar
rezultatele lor nu au furnizat beneficiile scontate. În schimb, avarii au luat contactul cu slavii
vestici (slavini, venezi, etc.), care vor deveni aliaţi fideli ai avarilor pe timp îndelungat
(Gregor din Tours, Hist. Franc. 4, 29 p.161). De asemenea Alboin regele longobarzilor, prin
solia pe care o trimite şi condiţiile favorabile oferite îl determină pe caganul Baian să accepte
alianţa împotriva gepizilor (Menander Fr. 24-25). După înfrângerea zdrobitoare a gepizilor
conform înţelegerii avute cu longobarzii, triburile avare, dimpreună cu alte populaţii nord-
pontice aliate (cuturguri, hunoguri) se strămută în bazinul carpato-dunărean, unde se vor
statornici aşezându-se iniţial cu precădere în Câmpia Tisei. După asediul nereuşit al oraşului
puternic fortificat Sirmium din 568, Baian trimite ca răzbunare o armată formată din 10.000
de cutuguri ca să jefuiască oraşele Dalmaţiei (Menander Fr.27). Se pare că longobarzii din
Pannonia şi Noricum s-au lămurit curând cât de periculoşi erau aliaţii care s-au aşezat în
vecinătatea lor căci în acelaşi an s-au hotărât să părăsească teritoriul Transdanubiei, unde au
locuit ca federaţi ai romanilor timp de 41 ani (527-568) pentru a pleca în Italia dimpreună cu
alte neamuri (gepizi, bulgari, sarmaţi, suevi, pannoni, nordici, cf. Gregor din Tours, Hist.
Franc. 4, 4; Paul Diaconus, Hist. Longob. II, 7). Transdanubia a fost cucerită şi locuită de
avari doar treptat, abia în primele trei decenii ale sec.VII.
 În timpul îndelungatului caganat al lui Baian şi al urmaşilor lui până la asediul
Constantinopolului din anul 626, izvoarele bizantine vor consemna diverse şi interesante
evenimente legate de repetatele incursiuni ale avarilor şi aliaţilor lor în imperiu. Dintre acestea
vom semnala doar câteva aspecte ale compoziţiei etnice a soldaţilor ce alcătuiau armata avară.
Teophilact Simocata (VII, 8) precizează că caganatul a răscumpărat 3000 avari, 800 slavi,
3200 gepizi şi 2000 de barbari, dintre prizonierii luaţi captivi de generalul Priscus. O
compoziţie similară avea şi armata de cca. 80.000 soldaţi (cf. Georgios Pisides, Bell. Avar.
v.219) cu care caganul a asediat Constantinopolul în 626, după cum ar rezulta şi din relatarea
lui Theophanes (p.315) care semnalează că generalul Sarvar, trimis de împăratul persan
Chosroes II (590-628) ca să asedieze Constantinopolul avea şi solia ...„ca să împace pe hunii
de apus numiţi avari, cu bulgarii, cu slavii şi cu gepizii”. Deoarece împăratul Heraklius se afla
în orient, de trei ani, unde a înfrânt zdrobitor pe împăratul persan Chosroes II la Ganzak
(Tabriz) luând 50.000 de prizonieri perşi, iar apărarea metropolei a fost încredinţată
energicului patriarh Sergios şi patricianului Bonos, care au reuşit să distrugă complet flota
slavă provocând retragerea perşilor şi avarilor din jurul Constantinopolului. Pentru efectuarea
acestui asediu avarii şi aliaţii lor, au folosit numeroase catapulte şi baliste, berbeci acoperiţi,
turnuri ambulante protejate cu piei de animale (pyrgocasteloi) înalte ce ajungeau până la
crenelurile zidurilor. De asemenea tabăra principală era apărată de un val puternic de pământ,
dovedind o tactică şi o forţă militară redutabilă. Un aparat militar similar a folosit caganul cu
câţiva ani înainte (615-619) când a asediat al doilea oraş ca mărime al imperiului,
Thessalonicul, timp de 33 zile, sau când a încercat să-l captureze pe împăratul Heraclius lângă
zidul cel lung ce constituie prima centură de apărare a Constantinopolului. Cifrele de 70.000
de prizonieri de război romani sau de 270.000 pe care i-ar fi luat caganul din provinciile sud-
dunărene, pentru a-i coloniza în caganat sunt foarte probabil exagerate (cf. Georgios Pisides,
Bell. Avar V 219-494; Chron. Pasch. I 712-725; Cedrenus, II, p.716 sq; Theophilact p.301-
304; Zonaras III, p.206 sq). Am văzut că şi alte izvoare amintesc de zeci de mii de prizonieri
romani transportaţi la nord de Dunăre de către slavii estici (anţi, slavini) sau de către cuturguri
şi uturguri, iar Procopius (Hist. Arcana, 18, 20) spunea că ...„la fiecare năvălire au pierit sau
au fost luaţi în prinsoare mai mult de 200.000 de romani”. Chiar dacă cifrele sunt exagerate
este cert că numărul acestor romani transferaţi la nord de Dunăre în a doua jumătate a sec.VI
şi primele trei decenii ale sec.VII a fost considerabil pentru situaţia demografică de atunci.
Vestigiile arheologice descoperite mai ales în ultimii ani reflectă nu numai o puternică
influenţă romano-bizantină pe parcursul sec.VI-VII, ci, chiar o prezenţă efectivă a unei
populaţii romanice numeroase, după cum o dovedesc necropolele creştine din acea vreme
(vezi harta nr.2).
Ca urmare a dezastrului suferit la Constantinopol în cadrul caganatului avar s-au
petrecut disensiuni şi chiar răscoale ale populaţiilor subjugate. Astfel, Nicephoros (628 p.24)
relatează că stăpânul unogundurilor Cubrat, nepotul lui Organa, s-a răsculat împotriva avarilor
alungându-i din ţara sa apoi a trimis soli împăratului Heraclius făgăduindu-i pace, pe care a
respectat-o până la sfârşitul vieţii sale, iar împăratul i-a trimis daruri şi l-a cinstit cu
demnitatea de patricius. Se pare că la acelaşi Cubrat se referă şi Ioan din Nikiu (Chronicon,
p.196 sq) care în tinereţe ar fi trăit la Constantinopol, unde a primit demnitatea de patricius în
calitate de aliat credincios al împăratului Heraclius, iar după moartea acestuia în februarie 641
a intervenit în certurile pentru domnie dintre fii lui. Deoarece fiul cel mai mare din prima
căsătorie, Constantin III, moare peste câteva luni, puterea va fi preluată de Heraklones, fiul din
a doua căsătorie cu Martina, care cu sprijinul patriarhului Pyrrhus, reia politica monoteistă,
provocând astfel răscoala trupelor din Asia Mică, care sub conducerea armeanului Valentinos
Arsakidos, îi răstoarnă de la putere, exilându-i şi instalează pe tronul imperial pe Constans II
(641-668) fiul lui Constantin III. Nu este clar cine a fost stăpânul neamului hunilor care
împreună cu şefii, lăncierii din jurul său şi cu soţiile lor au venit în Bizanţ pentru a fi
creştinaţi. Cert este că ...„După ce s-au iniţiat în cele sacre (deci au fost creştinaţi) împăratul
le-a oferit daruri şi demnităţi împărăteşti, căci pe conducător l-a onorat cu demnitatea de
patricius şi l-a slobozit cu cinste ca să se întoarcă în ţinutul hunilor” (Nicephoros, a 619
p.12). O interesantă informaţie, de fapt un ecou al acestor evenimente este relatat de Nestor
(Chronica cap.VIII) care spune: „Pe când poporul slav trăia la Dunăre, după cum am spus,
veniră din Scythia, anume de la cazari, popoarele numite bulgari şi se stabiliră la Dunăre şi
oprimară pe slavi. În urmă veniră ugrii cei albi şi luară în stăpânire ţara slavă, după ce
alungară pe volochi, care mai înainte ocupaseră ţara slavă. Aceşti ugrii anume şi-au făcut
apariţia în timpul împăratului Heralius şi se duseră împotriva regelui perşilor Chosroes. În
acelaşi timp apărură şi avarii, care porniră împotriva împăratului Heraclius şi era aproape să-l
facă prizonier” (în anul 623). Deşi Nestor sau autorul iniţial care a redactat textul încurcă
succesiunea cronologică a evenimentelor, relatarea se baza probabil pe izvoare bizantine mai
vechi.
Tulburările interne continuă şi în anii 630-635 deoarece, Fredegar (Chron. 4, 72
p.242) semnalează că 9000 bulgari au fost alungaţi în Bavaria, iar un alt grup format din 700
familii, în frunte cu ducele Alciocus au fost alungaţi la veneţi (...„în Marca Venedorum”). Se
pare că acelaşi grup condus de ...„Vulgarum dux Alcezo nomine”... a ajuns în Italia în
ducatul Benevent în anul 663, unde aşezându-se în diverse localităţi au continuat să trăiască
până la data când relata evenimentul Paul Diaconu (Hist. Longob. 5, 29, p.164 în jurul anului
792), iar documentele din sec.XI numesc zona Bulgaria, sau terra Bulgarorum. Cine au fost
aceşti „huni”, „unogunduri”, „ugrii albi” sau „bulgari” este greu de precizat, de aceea opiniile
specialiştilor care au încercat să-i identifice sunt controversate, căci şi izvoarele literare fac
precizări diferite. Urmărind cronologic relatările izvoarelor scrise constatăm următoarele:
Marcellinus Comes (Chron. min. a 530, fost secretar al lui Iustinian relatează că Mundus (fost
magister militum per Illyricum între anii 529-536) i-a atacat pe geţi (anţi ?) şi a luptat cu
succes împotriva bulgarilor. Iordanes (Romana, 363) spune că Iustinian s-a împotrivit
frecvent împotriva herulilor, gepizilor şi bulgarilor, iar în alt loc (Romana 388) aminteşte de
„... atacurile zilnice ale bulgarilor, anţilor şi sclavinilor”. Procopis (VII, 11, 15) spune că ...„ o
oaste a hunilor năvăli în Illyria (în anul 544) şi luă ca sclavi femeile şi copii de acolo”. Tot
Procopius (VIII, 18, 14-25) spune că în anul 551 gepizii ...„trimiseseră o solie la căpeteniile
cuturgurilor, care locuiau dincolo de locul Meotic şi le cerură să-i ajute ca să continue
războiul până la capăt cu longobarzii. Aceia le trimiseră 12.000 de oameni, în fruntea cărora
se afla, printre alţii şi Chinianon, un om deosebit de vrednic în treburile războiului”. Gepizii
însă îi trecură pe cuturguri peste Dunăre pentru a ataca şi jefui imperiul. Agathios (Hist., V, ii,
6 şi V, 25, 1-6) şi Menander (Fr.3) relatează că în anul 559 căpetenia hunilor cuturguri
Zabergon a jefuit din nou imperiul dar la întoarcerea acasă, conform înţelegerii pe care au
avut-o cu împăratul Iustinian Spandilochos, conducătorul hunilor-uturguri i-a atacat şi după ce
a omorât pe mulţi dintre cuturguri le-a luat întreaga pradă cu care veniseră. Procopius (Bell
Got. IV 19) spune că la cuturguri se aflau mai multe zeci de mii de prizonieri romani, iar după
înfrângerea lor de către uturguri Iustinian a colonizat în Tracia 2000 de cuturguri cu familiile
lor.
Theophilact Simocata (Hist. 7, 7-10 şi 8,1-6) spune că „...la începutul domniei lui
Iustinian un grup de uari şi huni s-au despărţit de neamul lor de baştină şi au venit în Europa.
Aceştia s-au numit pe ei înşişi avari”. Ei au ajuns în Europa pentru prima oară pe vremea
împăratului Mauricius (582-602). În alt loc spune: „Fireşte şi până în zilele noastre (autorul îşi
scrie operele între 610 şi 641) pseudoavarii (căci e mai potrivit să le zicem în felul acesta)
trăiesc despărţiţi pe stăpâniri şi neamuri: unii se numesc după obiceiul vechi uari, iar ceilalţi
sunt porecliţi huni”. Nicephoros Callistos (Hist. Ecles. XVIII, 30 (PG 147, col.388 D) spune
că ...„În acest timp (în timpul lui Mauricius) s-au desprins alţi turci de uari şi huni şi au ajuns
în Europa. Ei s-au unit cu avarii din jurul kaganului şi erau în număr de 10.000 oameni”.
Probabil că la aceşti turci se referă Mihail Sirianu (10,21 p.363) care relatează că după un
marş de 65 zile 10.000 de bulgari au fost colonizaţi de către Mauricius în Moesia Inferior şi în
Dacia ca federaţi ai romanilor şi că ei după ce s-au creştinat (probabil de către Heraclius) au
devenit o pavăză pentru romani (cf. Fr. Altheim I, p.90 sq şi ii p.29 sq şi 260 sq). Probabil că
pe aceşti bulgari i-a alungat generalul Priscus în anul 598 din Singidunum deoarece au cedat
oraşul avarilor, pe care ca federaţi ai romanilor ar fi trebuit să-l apere (cf. Theophanes a 598,
p.277, 1-13). Eventual tot la aceşti bulgari se referă şi geograful din Ravena (Cosm. IV, 6-7
p.185), când îi aminteşte pe bulgarii ce locuiau pe vremea lui în Moesia inferior (...„et
Mysiam inferiorem modo Bulgari habitant”).
Eventual pe bulgarii alungaţi de generalul Priscus, caganul Baian i-a colonizat în
caganat cu cei 12.000 de prizonieri romani pe care Mauricius a refuzat să-i răscumpere de la
Baian, fapt pentru care împăratul a fost aspru criticat de către Focas şi romanii din Tracia
(Theophanes p.279-280; Georgios Monachos, IX, 20 p.258-9).
Un alt eveniment deosebit de interesant şi important, care permite o înţelegere mai
realistă a situaţiei demografice din caganatul avar în a doua jumătate a secolului VII este
lucrarea hagiografică Miracula Sancti Demetrii. Prima parte a acestei lucrări, care se referă la
evenimentele petrecute până în jurul anului 620 a fost redactată de către Ioan, arhiepiscopul
Thessalonicului, iar partea a doua, redactată între anii 681-685 o datorăm unui autor rămas
încă anonim. Rezumând cele relatate de autorul anonim în partea a doua a lucrării (ediţia
veche C.Byaeus, PG 116, 1864 şi ediţia nouă P.Lemerle 1979-1981) aflăm că un mare număr
de captivi romani (probabil cei 70.000 sau 270.000 amintiţi în alte izvoare bizantine, vezi mai
sus) luaţi de avari din provinciile sud-dunărene: Dacia, Moesia, Dardania, Praevalitana,
Rodope şi Tracia, au fost colonizaţi la nord de Dunăre în caganatul avar. Aceştia, pe parcursul
a 60 de ani ...„amestecându-se cu bulgarii şi avarii şi cu celelalte populaţiuni (daco-romanii,
gepizii, slavii etc.) şi dând naştere între ei unei generaţii de copii şi prefăcându-se într-un
popor mare şi numeros”... „Ei şi-au păstrat felul lor de viaţă, cu moravurile lor romane, dar
mai ales cu credinţa creştină. Cu timpul ei au devenit oameni liberi, ca un popor de sine
stătător, de aceea caganul avarilor le-a dat un conducător propriu cu numele de Kuber, care
avea demnitate de „arhonte” sau „hagan” probabil echivalentă cu cea de guvernator al unei
provincii pentru provinciae Avarorum, (vezi mai jos). Kuber, cunoscând dorinţa poporului
după ţara părintească, luă tot poporul roman, dimpreună cu alte neamuri şi despărţindu-se de
cagan porni să iasă cu ei din ţară. Caganul avar, a condus personal armata avară care a încercat
să oprească această migraţie a supuşilor săi, dar probabil că răsculaţii erau numeroşi şi buni
luptători deoarece au biruit în mai multe rânduri pe cagan, care în final a fost obligat să se
retragă spre nord, iar Kuber a trecut Dunărea şi s-a îndreptat spre „keramesios campos” din
Macedonia. Probabil că pregătirea migrării, luptele repetate cu caganul şi eventualele solii la
împăratul bizantin, care în final a aprobat aşezarea lor în acea câmpie „keramesios”, ordonând
totodată triburilor slave ale drugubiţilor şi sagudaţilor să-i aprovizioneze cu alimente pe noii
colonişti, a durat mai mult de un an, dar autorul anonim nu face precizările referitor la data
când s-a petrecut acest eveniment şi nici referitor la locul unde se afla acea câmpie.
Localizarea câmpiei „keramesios” între Thessalonic, Verocia şi Edessa, pare a fi cea mai
plauzibilă deoarece, Ioanes Comeniates (De exicidio Thessalonicensis p.496) face următoarea
precizare: „Drugubiţii şi sagudaţii locuiesc în câmpia Thessalonic şi plătesc tribut oraşului”.
Eventual la acest tribut în natură s-a referit împăratul (Constantin IV 688-685) când a ordonat
celor două triburi de slavi să dea noilor colonişti alimente, deoarece, ei în calitate de pareci
sau paroikoi, ori socii, cum erau numiţi coloniştii ce lucrau pe domeniile imperiale sau a
oraşelor aveau anumite obligaţii, printre care şi plata anuală a tributului. Din relatările
hagiografului anonim rezultă că băjenarii danubieni, pe care autorul îi numeşte „sermesiani”,
deci locuitori din zona oraşului Sirmium, erau destul de numeroşi (poate câteva zeci de mii)
căci în afară de haganul Kuber, mai aveau un arhonte poliglot care vorbea curent patru limbi:
greaca, latina, slava şi bulgara, care se numea Mauros (= Mavros = Maurus = Negru), Limbile
vorbite de Mauros sugerează că acestea erau limbile pe care le vorbeau grupele etnice ce
formau poporul sermesianilor, dar foarte probabil că limba pe care o înţelegeau toţi era cea
latină eventual o latină populară în care erau amestecate şi cuvinte din celelalte limbi. Se pare
că acest personaj care se putea înţelege în relaţiile cotidiene cu cetăţenii marii metropole
macedonene, a avut un rol important deoarece împăratul acordându-i şi demnitatea de
patricius îi ordonă să participe cu detaşamentul de sermesiani, conduşi de el la o expediţie a
armatei imperiale legată eventual de crearea noii theme a Traciei de către Constantin IV. Nu
se poate preciza cu certitudine dacă sigiliul cu inscripţia ”Arhonte al semesianilor - bulgari”
sau patriciul Mauros, comandantul flotei care a atacat Constantinopolul contribuind
substanţial la detronarea împăratului Iustinian II în anul 711 a fost fiul arhontelui care l-a
însoţit pe haganul Kuber în calitate de colaborator apropiat sau alt personaj. Specialiştii care s-
au ocupat de problema datării momentului când au ajuns sermesianii în zona Thessalonicului
au păreri diferite, dar cea mai recentă se opreşte la anii 682-684, însă problema a rămas încă
neelucidată satisfăcător ca şi aceea a identificării haganului Kuber cu cel de al 4-lea fiu al
hanului bulgar Kubrat (al cărui nume nu este cunoscut) care plecând din Bulgaria de pe Volga
ar fi ajuns în caganatul avar şi de acolo în Macedonia. Toate aceste probleme şi altele legate
de coloniştii sermesiani sunt competent discutate de către W.Pohl (cf. Die Awaren p.274 sqq).
Având însă în vedere importanţa istorică pe care o are migrarea unui grup important de
populaţie romanică pornită de la nord de Dunăre şi aşezată în Macedonia într-o zonă locuită în
principal de greci şi triburi slave, credem că stabilirea lor acolo a provocat perturbări şi
schimbări demografice, economice şi sociale importante semnalate şi de alte izvoare literare,
care ar putea contribui la elucidarea problemelor, nelămurite încă satisfăcător. Astfel de pildă
triburile slave din Macedonia: drugubiţii, sagudaţii, strimonii, rinchinii şi beleziţii au asediat
Thessalonicul timp de trei ani şi abia la 24 iulie 677 o armată imperială a reuşit sa zdrobească
această răscoală. Nemulţumirile au continuat şi în anii următori şi abia în anul 688 slavii
macedonieni şi cei din zona Thessalonicului vor fi din nou biruiţi şi un număr foarte mare
dintre cei recalcitranţi vor fi colonizaţi în Bythinia sau thema Opsikion (cf. Theophanes
p.364). Că numărul acestor slavi macedoneni transferaţi în Asia Mică a fost forte mare o
dovedeşte faptul că în anul 692 împăratul Iustinian II a recrutat dintre ei 30.000 pentru a lupta
împotriva arabilor, dar contingente întregi dintre aceşti slavi recalcitranţi faţă de împărat au
trecut la arbi, aşa că Armenia bizantină a intrat din nou sub stăpânirea califatului arab (cf.
Theophanes p.366).
Referindu-se probabil la aceşti băjenari veniţi din caganatul avar Cronica
Monemvasiei relatează că avarii ar fi pus stăpânire pe Peloponez timp de 218 ani şi că nu s-au
supus împăratului romeilor ori altcuiva (cf. P.Chanaris, p.152 sq şi P.Lemerle p.34). Cel mai
interesant şi semnificativ ecou referitor la sermesiani îl găsim la Kekaumenos, (Strategion
p.269 sq) care şi-a redactat lucrarea între anii 1075 şi 1078 şi care vorbind despre vlahii sud-
dunăreni, pe care nu-i agrea deloc, spune despre originea lor că ei sunt urmaşii dacilor şi
bessilor, care au avut ca regi pe Decebal şi Traian şi au locuit mai întâi în locuri întărite de la
natură, greu accesibile, dar şi lângă râul Dunărea şi Sava (deci în zona Sirmium) de unde
...„au fugit şi s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au
aşezat în Elada”. Semnificativ este şi faptul că zonele în care spune autorul că s-au aşezat
vlahii, izvoarele scrise medievale vor localiza Vlahia Mare şi Vlahia Mică, iar prezenţa
efectivă a vlahilor chiar la Thessalonic pe timpul când trăia autorul a rămas constantă de-a
lungul întregii epoci feudale, iar enclave de macedo-români trăiesc acolo până astăzi.
Ca urmare a răscoalelor şi disensiunilor interne puterea militară a caganatului avar a
scăzut considerabil, motiv pentru care izvoarele literare bizantine nu îi vor mai pomeni până
în anul 678, când ca urmare a răsunătorii victorii a împăratului Constantin IV împotriva
perşilor,... „caganul avar şi şefii neamurilor dinspre apus i-au trimis soli şi daruri cerându-i
pace” (cf. Theophanes p.356 şi Nicphoros p.33).
O ultimă menţiune a avarilor din care rezultă că ei au supravieţuit până la sfârşitul
sec.IX o datorăm împăratului Constantin Porfirogenetul (De adm.imp. cap.30) care spune:
...„căci avarii îşi duceau traiul dincolo de fluviul Dunărea, pe unde nu de multă vreme trăiesc
viaţă de nomazi turcii” (adică ungurii).
 Începând cu sec.VIII avarii apar tot mai frecvent în izvoarele literare apusene mai ales
după ce vor intra în repetate conflicte cu francii, care în expansiunea lor spre est la sfârşitul
secolului vor reuşi să-i înfrângă zdrobitor pe avari alungându-i pe aceştia la est de Tisa. Un
prim conflict este semnalat între anii 713-714, când în final avarii vor distruge oraşul Lorch
(Lauriacum), iar în anii 742-743 vor lupta împotriva carantanilor. După urcarea pe tron a lui
Carol cel Mare (768-814) în anul 782 este semnalată o solie avară la franci, dar războiul
avaro-franc va începe abia în anul 788. După un conflict mai serios din toamna anului 791,
din cauza răscoalei saxonilor (793-795) Carol cel Mare va face pregătirile necesare unei
campanii mai susţinute care se va desfăşura între anii 795-796 când Pepin fiul lui Carol cel
Mare efectuează expediţii la est de Dunăre, pătrunzând până la reşedinţa caganului (aşa
numitul „ring avar”), unde s-au dat lupte înverşunate în care au murit mai multe căpetenii
avare, iar rămăşiţele armatei avare înfrânte au fost alungate la est de Tisa. Izvoarele apusene
care relatează desfăşurarea evenimentelor, dar mai ales a momentului distrugerii aşezării unde
era reşedinţa caganului şi a căpeteniilor avare, povestesc cu multă uimire de mulţimea
tezaurelor şi de bogăţia prăzilor de tot felul pe care francii le-au capturat de la avari (cf. Ann.
Fuld. a.795, 796; Ann. Einhardi, a. 795, 796; Ann. Lauresham, a.795, 796 etc.). Einhard
(Vita Caroli Magni cap.XIII) relatând despre aceste lupte spune printre altele: „Atâta aur şi
argint s-a găsit în reşedinţa regală, atâtea prăzi preţioase s-au ridicat de pe urma luptelor, încât
se poate crede că pe drept francii au răpit hunilor (avarilor) ceea ce aceştia pe nedrept răpiseră
altor neamuri”. Bogăţia excepţională a prăzilor capturate (care ar fi fost transportate pe 15 care
trase fiecare de către patru boi) i-a impresionat pe toţi cronicarii timpului, care relatează în
diverse feluri despre dărnicia lui Carol cel Mare, care din tezaurul capturat a trimis daruri
bogate papei Leon II prin abatele Angelbertus, precum şi mănăstirilor şi bisericilor episcopale.
Alte daruri valoroase ...„le-a împărţit cu mână largă între optimaţi, curteni şi ceilalţi slujitori
cu arme de la palatul său” (cf. Ann. Einhardi a.796). Un exemplu grăitor despre comorile de
artă şi valoarea lor intrinsecă este de pildă tezaurul de la Sânnicolaul Mare, care a aparţinut
probabil unei biserici episcopale din caganatul avar, după cum o dovedesc şi inscripţiile de pe
două vase euharistice care redau şi numele a doi conducători avari în calitate de donatori ai
acestor vase: + BOUILA ZOAPAN şi BOUTAOUL ZOAPAN (vezi mai jos şi pl.XXXV-Xl).
Înfrângerea zdrobitoare pe care au suferit-o avarii nu a însemnat şi destrămarea totală a
caganatului avar. Izvoarele scrise apusene consemnează o serie întreagă de acţiuni, de
ambasade, de misiuni religioase pomenind cu numele mai mulţi conducători avari care vin la
curtea imperială de la Aachen etc. Astfel, încă din anul 796 s-a ţinut un sinod la care s-a
hotărât trimiterea unor misiuni la avari pentru atragerea lor la credinţa catolică, iar
arhiepiscopul de Salzburg a avut un rol misionar important, care a dat rezultate remarcabile.
Sunt amintiţi cu numele mai mulţi conducători avari, tuduni, capcani, creştini, care în calitate
de conducători ai provinciilor ce alcătuiau caganatul (provincia Avarorum cum sunt amintite
în cronici cf. Ann. Einhardi a.803 şi Ann. Mettenses prior a.803 ele sunt amintite şi în anii
832, 833, 836) aveau un rol militar şi administrativ important. Dintre aceşti conducători
creştini amintim doar câţiva: Zotan (Ann. Alam. a.795), Zodan (Ann. Einhardi a.803),
caganul Abraham (Ann. Franc. a.805), Capcanul Theodor (Ann.r. Franc. a.805), tudunul
Isac etc. la care pot fi adăugaţi şi zoapanii Bouila şi Boutaul semnalaţi în inscripţia de pe vasul
nr.21 de la Sânnicolau Mare. De altfel, numele biblice de Abraam, Isaac, Theodor erau mai
frecvente la ortodoxi decât la catolici, după cum ar sugera şi numele comitopolilor
macedoneni David, Moise, Aaron, Samuel, care după răscoala din 976 împotriva imperiului
bizantin au întemeiat o dinastie ce îşi avea reşedinţa la Ochrida, unde macedo-românii trăiesc
până astăzi. Colaborarea acestor conducători avari cu francii şi vizitele pe care le fac unii
dintre ei la Aachen şi Regensbrun vor contribui substanţial la integrarea avarilor din partea
vestică a caganatului în marca estică a imperiului carolingian. Împărţirea caganatului avar în
provincii, care aveau o anumită autonomie militară şi administrativă, oarecum similară cu
themele bizantine şi mărcile carolingiene se pare că existau la avari încă din sec.VII după cum
ar rezulta din regatul vremelnic al lui Samo, sau haganatul lui Cuber. Probabil că în funcţie de
întinderea şi importanţa acestor provincii sau districte demnitarii care le conduceau aveau
diverse denumiri: tudun, tarcan, capcan, hagan, zupan, iar teritoriile respective pe care le
conduceau se numeau probabil: capcanate, haganate sau jupanate. Două dintre aceste
demnităţi sunt cunoscute şi în izvoarele chineze: tu-tung era guvernator de provincie la
chinezi, iar avarii i-au zis tudun. Chu-pan sau Čupan însemna nobil, care la avari a devenit
zupan sau zoapan, demnitate pe care au preluat-o şi slavii sud-dunăreni (croaţii, sârbii şi
bulgarii), precum şi românii la care termenii de jupân şi jupanat s-a păstrat de-a lungul întregii
epoci feudale. Alte demnităţi: hagan, cagan, tarcan, capcan (căpcăunul din basmele
româneşti), canizauc şi catun erau demnităţi turce semnalate în inscripţiile din sec.VI
descoperite pe valea râului Orchon afluent sudic al lacului Baical (cf. W.Pohl. Awaren p.300
sqq). Pentru unele dintre ele conform izvoarelor scrise bizantine sau carolingiene avem unele
echivalente cagan = reges, rex; capcan = dux; hagan = archontes. Catun era soţia principală a
caganului („... catunae mulieri, maledictae coniugi”), iar catunii erau fii acestora, care
probabil avea prioritate la moştenirea demnităţii de cagan. Demnitatea de iugurres (cf. Ann.
Fuld. 796 şi Ann. Lauresch. a. 796) pare să fi fost o funcţie religioasă, eventualul conducător
suprem al şamanilor explicându-se astfel prestigiul şi puterea aproape egala cu a caganului.
Pentru rolul important pe care l-au avut şamanii la avari este bine cunoscut cazul lui
Bocolabras din anturajul familial al caganului Baian, care după Theophilact Simocata (Hist.I,
8, 1-7) era preot sau mag în jurul anului 582. Şamanismul era religia principală a avarilor de
aceea iugurul împărţea puterea şi demnitatea cu caganul, existând acest dualism al puterii pe
care izvoarele contemporane nu-l explică. Moartea caganului şi a iugurului în anul 796 a
precedat ofensiva lui Pepin şi a aliaţilor săi, probabil pentru că partizanii creştinismului i-au
biruit pe partizanii şamanismului păgân, căci numărul creştinilor din caganatul avar era fără
îndoială net superior păgânilor, dacă ne referim la populaţiile supuse (romanici, gepizi,
longobarzi, cuturguri, bulgari, ultimii creştinaţi pe timpul lui Heraclius). Rolul conducătorilor
avari creştini Abraam, Theodor etc. se pare că a fost substanţial la dobândirea victoriei finale,
explicându-se astfel atenţia deosebită acordată lor de izvoarele scrise apusene din primii ani ai
secolului IX. În afară de misiunile repetate ale episcopilor catolici semnalate în izvoarele
apusene, trebuie subliniată şi contribuţia substanţială a împăraţilor bizantini, care constant şi
perseverent chiar au dus o politică de creştinare a populaţiilor păgâne ce locuiau în vecinătatea
imperiului. De altfel, la avari sunt semnalate episcopate încă de la sfârşitul sec.VIII. Astfel, la
Sinodul de la Niceea din anul 787, pe locul al 73-lea semnalează: „Ursus Avaritianensium
ecclesiae episcopus” (cf. I.D.Mansi, Sacrorum Conciliarum XII, p.1031 sq). De asemenea o
altă ştire, databilă probabil tot pe vremea împărătesei Irina, aminteşte un scaun episcopal al
...„avarilor şi sciţilor şi al fluviului Dunării” (cf. G.Parthey Hierocles Synecdemus p.138).
Prezenţa unui episcop al avaritienilor, deci a populaţiei supuse avarilor, poate fi explicată
numai prin toleranta sau chiar protecţia caganului avar. Numele de Ursus arată clar originea
lui romanică (poate chiar română), iar prezentarea serviciului religios, inclusiv a predicilor
erau fără îndoială făcute într-o limbă pe care o înţelegeau toţi credincioşii, probabil latina
populară. Prezenţa episcopului Ursus la sinodul din Niceea arată că legăturile cu
Constantinopolul erau frecvente, chiar dacă izvoarele bizantine timp de un secol nu mai
amintesc nimic despre avari şi relaţiile lor cu Imperiul bizantin. Făurirea pieselor ce alcătuiesc
tezaurul de la Sânnicolau Mare în atelierele bizantine este acceptată astăzi de cea mai mare
parte a specialiştilor, iar prezenţa vaselor euharistice, destinate cultului religios creştin este
confirmată chiar de inscripţia în limba greacă, care tradusă în limba română înseamnă: ”Prin
apă curată, Doamne, spre viaţă veşnică”. Chiar şi inscripţia de pe bazinul nr.21 scrisă cu litere
greceşti probabil în limba avară care prezintă numele celor doi zoapani, numele zoapanului
Bouila este precedat de o cruce, deci era creştin. Se pare că textul acestei inscripţii se referă la
districtele sau provinciile pe care le guvernau cei doi zoapani de-o parte şi de alta a Tisei, dacă
Taisi se referă la numele acestui râu (după cum au intuit încă din secolul trecut renumiţii
savanţi J.Arneth şi J.Hampel). Tezaurul a fost recuperat doar parţial, căci în afară de cele 23
vase din aur şi cornul de suflat al unui comandant de cavalerie (cf. Mauricius, Strategicon.II,
16) au mai existat şi alte vase, precum şi o cruce masivă din aur pe care descoperitorul ar fi
donat-o mănăstirii Bezdin, la acre se mai adaugă şi „o ladă plină cu monede de aur” despre
care nu se ştie unde au ajuns. Cert este că acest tezaur de o valoare istorică inestimabilă,
cuprindea şi vase euharistice care obişnuit intrau în patrimoniul liturgic al unei biserici
episcopale, la care probabil a slujit şi episcopul Ursus, situată undeva în zonă este confirmată
de alte vestigii arheologice creştine descoperite în localităţi învecinate cum ar fi inelul din aur
decorat cu o cruce provenind dintr-un mormânt de la Sânnicolau Mare, vasul euharistic
decorat cu cruce de la Periam, ori tiparele din plumb în formă de cruce de la Felnac, etc. (cf.
pl.XXXIII) care semnalează prezenţa creştinilor din Banat în sec.VII-VIII (vezi hărţile 2 şi 3).
Izvoarele scrise consemnează de asemenea relaţiile şi conflictele din zona Timocului
cu hanii bulgari Crum (803-814) şi Ormutag (814-831). Suidae Lexicon (I, 483 sq), un
dicţionar alfabetic de cuvinte şi materii, redactat în a doua jumătate a sec.X probabil de mai
mulţi autori anonimi, sub cuvântul Bulgaroi, susţine că bulgarii i-ar fi supus pe avari şi că la
întrebarea hanului Krum care ar fi cauza decăderii lor, aceştia ar fi răspuns: morala slăbită,
crimele, tulburările interne şi beţia ar fi fost cauzele principale scăderii puterii lor militare. O
altă lucrare însă, redactată în sec.IX, Scriptor incertus de Leone Armenio, relatează însă că
după ce împăratul Nicephoros I (802-811) după ce a atacat şi distrus capitala hanatului bulgar
Plisca, în timp ce se retrăgea spre Constantinopol, hanul Crum ...„a chemat cu bani pe avari şi
sclaviniile din jur”... şi dimpreună cu armata sa, la 23 iulie 811 a obţinut o mare victorie
asupra bizantinilor, omorându-l chiar şi pe împărat, iar fiul acestuia Staurakios, deşi grav rănit
a fost proclamat ca împărat de către armata din Adrianopol, dar în octombrie va muri şi îi va
urma la tron Mihail I (811-813). „Sclaviniile” din vecinătatea avarilor la care a apelat hanul
Crum ar putea fi triburile „slave” ale timocienilor, guduscanilor şi abodriţilor sau
predenecenţilor amintite în izvoarele apusene că s-au împotrivit în repetate rânduri hanului
Onurtag care a încercat să le subjuge, de aceea prin repetate solii au cerut ajutorul francilor.
Astfel, Ann.r. Franc. (a.818) printre soliile sosite la Herstalle spune: „... aliarum nationum
legati, Abodritorum videlicet ac Bornae, ducis Guduscanorum et Timocianorum, qui nuper
a Bulgarorum societate desciverant at ad nostros fines se contulerant”. Aceeaşi cronică în
anul 824 spune: „...Caeterum legatos Abodritorum qui vulgo Praedenecenti vocatur et
contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt”. Solii ori relaţii ale acestora sau
ale bulgarilor la franci sunt semnalate şi de Annales Fuldenses (anii 818, 822, 824, 825, 826,
829) dintre care amintim doar pe cea din anul 827 când ...„Intereo Bulgari Sclavos in
Pannonia sedentes misso per Dravum navali exercitu ferro et igni vestaverunt et expulsis
corum ducis Bulgaricos super los rectores constituerunt”. Am recurs la aceste citate
deoarece informaţiile pe care le cuprind arată pe de o parte luptele repetate ale populaţiei
locale din fosta Dacie Ripensis împotriva expansiunii hanatului Bulgar, precum şi zonele de
contact şi de graniţă dintre franci şi bulgari. Existenţa unei formaţiuni politice şi militare
condusă de ducele Borna are o importanţă deosebită, deoarece teritorial ea se suprapune
tocmai peste zona de unde au pornit sermesianii conduşi de arhonţii Cuber şi Mauros, sau de
unde ar fi fugit vlahii pentru a se aşeza în Epir, Elada şi Macedonia. Teritoriul sud-dunărean
dintre Sirmium (azi Sremske Mitrovica) şi Bononia (azi Vidin) este ţinutul unde pot fi
localizate cele trei triburi. Timocianii este clar că sunt locuitorii din zona văii Timocului, unde
până astăzi există enclave puternice de români. Abrodiţii au fost identificaţi cu tribul slav al
obodriţilor ce locuiau în zona Mecklenburgului, deşi o migrare a acestora spre sud nu este
atestată documentar. Denumirea populară de praedenecenti ar indica probabil mai degrabă o
populaţie romanică amestecată cu slavi, prezenţi în zonă încă de pe timpul caganului Baian,
deoarece acesta apelează la ei să construiască un pod de lemn şi bărci pentru a cuceri oraşul
Sirmium. Nu ar fi exclus ca obodriţii să fi fost aduşi chiar de Baian din zona fluviului Elba,
unde s-a luptat cu francii. Numele guduscanilor provine probabil de la un toponim geografic
din zonă (vale, munte, localitate) ori de la un nume de persoană. Identificarea lor cu croaţii
dalmatini nu este plauzibilă, deoarece, Borna este şi ducele timocianilor, deci cele două
populaţii trebuie să fi fost vecine. Cert este că abia după încheierea păcii în anul 829 dintre
Omurtag şi Ludovic Piosul (814-840) cele trei populaţii sud-dunărene au ajuns efectiv sub
dominaţia bulgară. Probabil că în timpul acestor lupte repetate a murit înecat în Tisa tarcanul
bulgar Onegavon amintit într-o inscripţie în limba greacă pe un fus de coloană din marmoră
provenit probabil de la un templu roman. Graniţa dintre hanatul bulgar şi imperiul carolingian
era foarte probabil în zona Belgradului şi a Sirmiumului, după cum a rezultat şi din numele de
Francohorion pe care îl amintesc izvoarele bizantine pentru rodnicul ţinut dintre Sava şi
Dunăre (cf. Nichita Choniates, Historia p.25 şi Teodor Skutariotes, Chron. p.194).
Persistenţa românilor şi a slavilor respectiv sârbilor în acea zonă rezultă şi din faptul că
împăratul Frederic Barbarossa (1152-1190) la armata de cruciaţi pe care o conducea formată
din 80.000 de soldaţi a primit ca ajutor 60.000 de sârbi şi valahi (...„exercitum quoque
auxiliarorum Servorum et Blacorum ultra sexaginta millia” (cf. Ansbertus, Fontes Rerum
Austriacarum V p.44) la care Petru (1196-1197), domnul vlahilor şi bulgarilor a adăugat o
armată auxiliară de 40.000 de vlahi şi cumani. O dominaţie bulgară şi la nord de Dunăre o
susţine şi Anonymus (Gesta Hung., cap.XI) când spune că ţara care este situata între Tisa şi
Dunăre a fost ocupata de Kean marele duce al Bulgariei (Omurtag ?) strămoşul ducelui
Salanus, care ar fi colonizat acolo pe slavi şi pe bulgari până la graniţele cu rutenii şi
polonezii. Această dominaţie se pare că a fost mai mult nominală şi de scurtă durată căci
teritoriul dintre Dunăre şi Tisa fusese cucerit de Pepin, dar şi stăpânirea carolingienilor se pare
că a fost de asemenea de scurtă durată. Principele moravian Rastislav (846-870) va avea
repetate conflicte cu francii şi treptat şi-a întins principatul până în Transdanubia la lacul
Balaton şi vecinătatea Vienei, iar spre nord până la cursurile superioare ale Oderului şi
Vistulei. Conform legendei Vita Sancti Constantini principele moravian va cere de la
împăratul Mihail III (842-867) să-i trimită misionari, iar acesta îi va şi trimite în 863 misiunea
methodiană (a lui Methodius şi Chiril), iar influenţa bizantină în principatul moravian s-a
resimţit pe tot parcursul sec.IX. Între timp conflictul cu francii carolingieni s-a accentuat
determinându-l pe Ludovic II (855-875) ca în anul 862 să ceară ajutorul hanului bulgar Boris
(852-889). Conflictul va continua şi în anul următor 863 când Ludovic va efectua o expediţie
împotriva principelui Rastislav cu ajutor bulgar ...„cum auxilio Bulgarorum ab oriente
venientium” (cf. Ann. Fuld. a 863). Dovada cea mai bună că teritoriul respectiv nu mai era
sub dominaţia bulgară o dovedeşte solia regelui Arnulf de Carintia (care va deveni împărat în
anii 878-899) către Vladimir (889-893) care pentru a ajunge la bulgari a trebuit să ocolească
teritoriile stăpânite de principele moravian Svatopluk (870-894) pe la sud de râul Sava, prin
principatul sârb al lui Braslav (880-897). Printre altele solul lui Arnulf cerea bulgarilor să nu
mai vândă sare moravienilor (..„ne coemptio salis iude Maravansis daretur exposcit”, cf.
Ann. Fuld. a 892). S-a discutat mult asupra acestei sări pe care o valorificau bulgarii deoarece
nu se găseşte sare în bazinul Tisei sau la sud de Dunăre în Balcani. S-a afirmat că această sare
provine din salinele transilvănene şi de aceea s-a presupus că bulgarii ar fi stăpânit
Transilvania.
În sprijinul unei dominaţii bulgare la nord de Dunăre sunt aduse relatările izvoarelor
bizantine (Scriptor incertus p.344 sq; Georgios Monachos p.817 sq; Symon magister p.615
sq şi Synox. Const. p.414 sq.) care relatează că după victoria lui Krum asupra bizantinilor la
Adrianopol, acesta în anul 813 a colonizat la nord de Dunăre între 10.000 şi 40.000 de
prizonieri de război ...„originari din diverse provincii (themele Tracia şi Macedonia) şi diverse
locuri, ce locuiau la Adrianopol”.
Persecutarea creştinilor de către hanii Crum şi Omurtag pe motiv că ei erau păgâni,
cum susţin unii istorici moderni, nu este confirmată de izvoare scrise, ci dimpotrivă
documentaţia existentă afirmă că şi ei erau creştini probabil iconoclaşti, căci de pildă Crum se
intitula singur ...„principe prin graţia lui Dumnezeu” (cf. Byzantion 1933 p.666), iar în
cancelaria sa şi a fiului său Omurtag scrierea şi limba greacă erau folosite cu precădere de
către preoţi şi călugări, deoarece toate inscripţiile „protobulgare” sunt în alfabetul grec şi nu
cel latin sau türc. De asemenea Omurtag este reprezentat pe două medalioane din aur ca un
tânăr ce purta pe cap o coroană cu cruce (ca şi cezarii şi împăraţii bizantini), iar în mâna
dreaptă ţinea de asemenea o cruce. Semnificativ este şi faptul că Omurtag imită monedele
împăraţilor iconoclaşti Leon III (717-741) şi Constantin V (741-775), eventual străbunicii lui
după bunică, deoarece pe hanul Telerig (tatăl lui Crum) împăratul Leon IV (775-780) în anul
777, după ce l-a botezat la Constantinopol i-a acordat titlul de patricius şi l-a căsătorit cu
principesa Irina, fiica surorii sale (cf. Theophanes p.453). Astfel s-ar explica şi pretenţiile lui
Crum la tronul imperial, precum şi persecutarea iconodulilor sau ortodoxilor, fenomen
frecvent în imperiu şi chiar la Constantinopol, când luptele dintre iconoclaşti şi iconoduli erau
în plină desfăşurare. Omorârea a 377 de martiri ortodoxi, ca şi persecutarea episcopilor
Manuel, Gheorghe şi Petre, ori a strategilor Leon şi Ioan, luaţi ca prizonieri la Adrianopol,
poate fi astfel uşor explicată.
Prezenţa acestor colonişti la nord de Dunăre a stat la baza teoriei ce susţine existenţa
unei „Bulgarii la nord de Dunăre”, ipoteză publicată pentru prima dată de Johann C. Engel,
(Geschichte der alten Pannonen und der Bulgaren, Halle 1797 p.328), unde spune că un
număr imens de locuitori ai Adrianopolului ar fi fost colonizaţi în Bulgaria de pe Tisa
(Theiss-Bulgarien). Deşi Engel nu a fost istoric ipoteza lui a fost preluată şi susţinută de către
unii specialişti, chiar şi în zilele noastre. R.Rösler, (Romänische Studien. Untersuchungen
zur älteren Geschichte Romäniens, Leipzig, 1871), care nu admite o dominaţie bulgară la
nord de Dunăre, admite totuşi prezenţa bulgarilor în sec.IX până la vărsarea tisei în Dunăre,
iar referitor la sarea pe care bulgarii o vindeau înainte de 892 moravienilor după ce îl critică
pe Schafarik (S.A.II p.201) care susţinea că sarea respectivă provenea de la salinele
maramureşene, încearcă să demonstreze că bulgarii aveau sarea respectivă din tuzlele de pe
litoralul Mării Negre. Această sursă de sare nu a acoperit însă nici în trecut şi nici astăzi
necesarul de sare al Bulgariei. De fapt Rösler şi neo-röslerienii nu acceptă că „macedonenii”
din zona Adrianopolului ar fi strămoşii românilor nord-dunăreni, deoarece ei susţin o migraţie
a românilor balcanici la nord de Dunăre mult mai târziu, abia începând cu sec.XII, dar fără a
aduce vreo dovadă istorică scrisă, sau documentaţie arheologică concretă ce ar putea să le
sprijine teoria.
Referitor la compoziţia etnică a acestor colonişti, izvoarele bizantine relatează în
repetate rânduri în anii 746, 755, 778, 809-810 că împăraţii iconoclaşti au colonizat la
Adrianopol, ori în alte fortificaţii de graniţă cu Bulgaria, numeroşi colonişti armeni, sirieni,
cilicieni, ori alţi microasiatici, iar ultimii colonişti transferaţi aici s-au revoltat în anul 812 şi
unii dintre ei au reuşit să fugă la locurile de baştină din Asia Mică. Probabil că numărul
prizonierilor de origine traco-romană (sau macedo-români) printre coloniştii transferaţi de
Crum la nord de Dunăre nu era prea mare în comparaţie cu alţii originari din Asia Mică,
deoarece, după 25 de ani pe timpul hanului Presian (836-852), deci în anul 837, când
coloniştii nord-dunăreni se răscoală împotriva bulgarilor pentru a se întoarce în patrie,
conducătorii lor erau mai ales armeni: Kordyles, Tzantzes, Leo Gomoste etc. Conform
izvoarelor bizantine (citate mai sus) care relatează despre desfăşurarea evenimentelor, bulgarii
nu au locuit şi nici nu au avut garnizoane militare la nord de Dunăre, ci dimpotrivă comitele
bulgar Mihail trece cu armata bulgară la nord de Dunăre pentru a lupta împotriva răsculaţilor,
dar a fost învins de aceştia. De asemenea răsculaţii i-au biruit şi pe ungurii chemaţi în ajutor
de bulgari. Ungurii la acea dată nu erau mutaţi din Lebedia în Atelkuz (cf. Constantin
Porfirogenetul, De adm.imp. cap.38). Numărul acestor colonişti a fost probabil destul de
mare fiind bine organizaţi, căci aveau în fruntea lor strategi şi episcopi, explicându-se astfel
victoriile repetate împotriva bulgarilor şi ungurilor. Teritoriul unde au trăit timp de 25 ani
aceşti colonişti din „Macedonia” nord-dunăreană ar putea fi localizat în zona Dunării de Jos şi
a Deltei, deoarece numai aşa ne putem explica rapiditatea cu care s-au adunat pentru a lupta
împotriva bulgarilor si ungurilor, dar mai ales pentru a se îmbarca în corăbiile trimise de
împăratul Theophil (829-840) care i-au transportat în Imperiul Bizantin pentru a ajunge la
locurile lor de baştină. Aşezările în care au locuit aceştia erau asemănătoare cu ale
autohtonilor, de tipul celor cercetate la Dridu, Bucov, Slon etc., iar ascunderea depozitelor de
arme şi unelte din fier de la Bârlogu Curcani, Dragosloveni, Grumezoaia etc. se pare că a fost
cauzată de aceste lupte la care probabil a participat şi populaţia autohtonă românească din
zonă. Unele trăsături comune pe care le are de pildă ceramica de tip Dridu şi Bucov din
Câmpia Munteană, cu cea de tip Pliska şi Preslav din Bulgaria, pot fi explicate prin geneza
comună romano-bizantină, care a dus in final, pe parcursul secolelor la o sinteză comună
specifică civilizaţiei bizantine, iar purtătorii acestei civilizaţii au fost de fapt un adevărat
mozaic etnic. Prezenţa şi rolul populaţiei romanice în cadrul hanatului bulgar este atestată şi
prin numele a doi hani: Sabinus (765-767) şi Paganus (767). Sabinus era ginerele hanului
Kormisos (739-756) iar numele lui derivă evident de la sfântul Sabinus sau Sabenos, arătând
că el era creştin încă de la naştere.
După marea victorie câştigata la 30 iunie 763 împotriva hanului Teletzis (Telesios,
761-763) împăratul Constantin V (741-775) s-a convins că puterea bulgarilor consta mai ales
din aliaţii lor (traco-romani, slavi, avari) din rândul cărora Teletzis strânsese o armată de
20.000 de luptători (Theophanes, 433). Ca urmare a înfrângerii suferite, bulgarii filobizantini
l-au ucis pe hanul Teletzis, dimpreună cu căpeteniile sale, alegându-l probabil cu sprijinul
împăratului pe creştinul Sabinus, dar ceilalţi bulgari care nu voiau ca ţara lor să ajungă sub
dominaţia bizantină s-au răsculat iar Sabinus a fugit mai întâi la Mesembria, apoi la
Constantinopol. Aici în palatul imperial, îl va găsi pe Sabinus noul han ales de bulgari
Paganus, care a venit împreună cu boierii săi (boliades) pentru a încheia pace cu împăratul (cf.
Theophanes, 436 şi 447). Semnificativă este şi relatarea lui Nicephoros (Brev. 70 sq) care
precizează că în acelaşi an împăratul ...„a pătruns în Bulgaria, deoarece bulgarii schimbaseră
în domnie pe conducătorul lor Umaros, aşezat (pe tron) de Sabinus şi puseră în locul lui pe
bulgarul Taktos (767-772), fratele lui Baian”. Probabil că aceluiaşi demnitar Sabinus (ori
altuia cu acelaşi nume) a aparţinut şi ceaşca de aur, de factură bizantină, descoperită la Preslav
(acum în muzeul Preslav) pe fundul căreia se află următoarea inscripţie în limba greacă:
„Doamne ajută (pe credinciosul) Seben mare zopan al Bulgariei”. Numărul demnitarilor
creştini, de origine etnică romanică ce au avut diverse demnităţi la curtea hanilor bulgari, ori
printre boierii sau „maiores”, răspândiţi în diverse localităţi, printre care ar putea fi inclus
eventual şi comitele Mihail care în anul 837 a luptat împotriva răsculaţilor nord-dunăreni era
probabil destul de mare. Influenţa slavă în procesul de asimilare şi slavizare al protobulgarilor
s-a manifestat mai târziu, deoarece primul han cu nume slav, Malomir (831-836) apare abia
după moartea lui Omurtag.
Apogeul teritorial, economic şi militar al hanatului bulgar a fost pe timpul lui
Omurtag, care profitând de pacea pe timp de 30 de ani, încheiată cu bizantinii în anul 814 (cf.
Genesius, 41) va efectua expediţii militare spre vest până la Tisa, iar spre est până la Nipru
unde tot o inscripţie protobulgară semnalează un alt comandant bulgar numit Okorses, care a
murit probabil într-o luptă cu cazarii, când eventual bulgarii au fost chemaţi în ajutor de către
ungurii, care la acea dată locuiau în Lebedia sub dominaţia caganatului cazar. Efectuarea unor
expediţii militare în zone atât de îndepărtate nu înseamnă că şi graniţele hanatului bulgar s-au
întins spre nord până în Carpaţii Păduroşi, iar spre est până la fluviul Nipru, cum susţin unii
istorici moderni care extind „Bulgaria nord-dunăreană” pe un spaţiu imens. Este evident
pentru oricine că de pildă expediţia lui Attila până în Franţa unde a luptat cu generalul roman
Aetius şi aliaţii lui, în care bătălie au murit câţiva comandanţi din armata eterogenă a hunilor,
dar nimeni nu a susţinut că stăpânirea hunilor s-a exercitat până în acele părţi ale Europei
(exemple de astfel de expediţii pot fi multiplicate). Din izvoarele scrise citate mai sus rezultă
doar că a existat fără îndoială o dominaţie a hanatului bulgar la nord de Dunăre însă pe un
spaţiu limitat la Dunărea de Jos, cu precădere în zona Deltei şi eventual în zona confluenţei
Dunării cu Tisa, dar concret şi sigur însă numai în spaţiul sud-dunărean cuprins între Sirmium
şi Bononia (Vidin). Se pare însă că şi caracterul acestei dominaţii a fost mai mult nominal
deoarece, protobulgarii nu au locuit efectiv pe acele teritorii în perioada la care se referă
izvoarele scrise (803-837).
Referitor la sarea pe care au valorificat-o bulgarii în jurul anului 892 ea provenea
foarte probabil din salinele transilvănene, care cu multe secole înainte de venirea bulgarilor în
Europa au aprovizionat întreg bazinul estic al Dunării mijlocii, precum şi zona balcanică,
unde acest produs, atât de necesar oamenilor şi animalelor, lipseşte. Transportul bolovanilor
de sare cu plutele pe Mureş şi cursul inferior al Tisei este atestat frecvent în izvoarele scrise,
iar marele depozit de sare de la Acumincum (Stari Slankamen = Piatra Sării) este atestat nu
numai în lucrările de geografie antică: Ptolemeu, 297, 13; Tabula Peutingeriană, VI, 3-4;
Notitia Dignitatum XXXII, 7, 26 şi 16, 35; Geograful din Ravena, IV, 20, ci şi în cronicile şi
în documentele feudale până în vremea Imperiului Otoman. Având în vedere faptul că nu
există nici o informaţie scrisă sau documentaţie arheologică din care să rezulte că bulgarii ar fi
exploatat aceste saline care ar fi putut justifica o extindere a dominaţiei bulgare şi în
Transilvania este mult mai plauzibil să se explice că sarea valorificată de bulgari provenea din
acel port sud-dunărean situat chiar la vărsarea Tisei în Dunăre, unde zidurile castrului roman
(cf. CIL III 3252, 3253, 10241-10245 etc.) reparate succesiv au adăpostit trupele care apărau
acest mare şi important depozit de sare, râvnit de-a lungul secolelor de toate stăpânirile care s-
au perindat peste acele meleaguri. „Teoriile” care susţineau existenţa unei „Bulgarii nord-
dunărene” sau a unor emigrări masive a valahilor sau românilor balcanici înspre nord în
spaţiul carpatin, elaborate în sec.XVIII şi XIX sunt demult perimate şi ni se pare paradoxal ca
în zilele noastre unii istorici sau politicieni să mai susţină astfel de „teorii” care nu au nici o
bază istorică. Difuzarea propagandistică a acestor „teorii” perimate cu scopul evident de a
stârni discordii naţionalist-şovine printre oameni care nu au posibilitatea de-a verifica
adevărul istoric, provoacă inevitabil discuţii controversate, demagogice şi sterile, care nu
folosesc nimănui, nici măcar acelora care le susţin din anumite interese politice subiective.
Schiţarea fugară şi incompletă a ştirilor scrise care permit reconstituirea istoriei
caganatului avar trebuie însă suplimentată şi cu analiza, tot fugară din păcate, a vestigiilor
arheologice scoase la lumină, fie întâmplător, fie prin cercetări arheologice ştiinţifice efectuate
în ultimul secol, dar mai ales în ultimele decenii.
Documentaţia arheologică prin vestigiile concrete ce pot fi văzute şi studiate în muzee,
colecţii şi rezervaţii arheologice de către un număr mare de oameni, nu numai de către
specialişti, contribuie în mod creator la completarea lacunelor existente , permiţând o
reconstituire mai obiectivă, mai realistă a cadrului şi a contextelor istorice desfăşurate într-o
anumită zonă şi perioadă de timp. Intensificarea cercetărilor arheologice la diverse obiective,
mai ales în ultimele decenii a îmbogăţit mult zestrea documentară completând în mod
substanţial ştirile furnizate de izvoarele scrise. Astfel, pe baza perieghezelor, a sondajelor, dar
mai ales a cercetărilor arheologice sistematice efectuate pe teren, numărul aşezărilor şi
necropolelor transilvănene din sec.VI-VII şi VIII-IX permit acum întocmirea unor hărţi (cf.
Hărţile nr. 2 şi 3) ce ilustrează în mod elocvent o locuire intensă a unor zone şi chiar o creştere
demografică substanţială, mai ales dacă la listele localităţilor în care s-au efectuat astfel de
cercetări ştiinţifice mai adăugăm şi descoperirile monetare, de tezaure ori de descoperiri
întâmplătoare databile în secolele respective (cf. listele nr. 2 şi 3). Din aceste liste rezultă că
pe teritoriul Transilvaniei au fost depistate până în prezent 156 de aşezări, 44 cimitire sau
morminte izolate, 39 descoperiri monetare dintre care două tezaure şi 28 descoperiri
întâmplătoare de arme, unelte, obiecte de podoabă etc., toate din sec.VI-VII. În secolele VIII-
IX numărul aşezărilor creşte substanţial ajungând la 228, dintre care 9 erau fortificate. De
asemenea numărul necropolelor cercetate ajunge la 64 dintre care 52 erau de inhumaţie, 9 erau
de incineraţie în proporţie de 80% şi 20% inhumaţie, deci birituale şi 3 necropole tumulare de
incineraţie. În schimb, numărul descoperirilor izolate sau numismatice se reduce la 17
localităţi dintre care însă două tezaure cuprind un număr mare de monede şi podoabe din aur.
Listele şi hărţile respective acoperă integral perioada istorică a dominaţiei caganatului avar
(anii 570-830) pe teritoriul Transilvaniei, iar situaţia demografică de ansamblu a caganatului
poate fi studiată şi caracterizată numai prin completarea cu descoperirile arheologice făcute pe
teritoriile altor ţări actuale în care s-a extins caganatul avar (Ucraina, Slovacia, Austria,
Ungaria, Serbia, Croaţia, Slovenia). Coroborând ştirile scrise (dintre care le-am prezentat mai
sus pe cele mai semnificative) cu descoperirile arheologice transilvănene (cu unele referiri şi
analogii din zona vestică a caganatului) vom încerca să sintetizăm foarte sumar cadrul social-
economic al populaţiilor ce au locuit pe un vast teritoriu ce depăşeşte cu mult spaţiul
intracarpatic.
Am văzut că izvoarele scrise bizantine sau carolingiene semnalează cu precădere doar
acele evenimente istorice care au afectat în principal interesele celor două imperii, în special
expediţiile războinice de jaf pe care le-au efectuat periodic avarii, amintind uneori nominal
numele conducătorilor, cagani, tudumi, hagani, capcani, zoapani, avari, care le-au iniţiat. De
asemenea atenţia cronicarilor este îndreptată şi asupra acţiunilor diplomatice efectuate de
diverse solii, trimise de cagani la Constantinopol şi Aachen, ori în alte localităţi, unde
comandanţii avari şi conducătorii bizantini şi carolingieni au dus tratative de pace ori de altă
natură cu aceştia. Din păcate informaţiile scrise referitoare la organizarea internă,
administrativă, militară, social-economică şi religioasă referitoare la caganatul avar sunt foarte
lacunare, constând doar din câteva ştiri mai mult tangenţiale, de aceea documentaţia
arheologică contribuie atât în prezent, dar mai ales în viitor, la completarea surselor ce
îngăduie o reconstituire ipotetică a cadrului şi contextului istoric al acestuia în perioada
respectivă.
Cele mai autentice şi veridice ştiri, scrise de un militar care a trăit la sfârşitul sec.VI şi
primele decenii ale sec.VII sunt relatările lui Mauricius, care în Arta militară, cartea XI,
capitolul 2 intitulat: „Cum să ne rânduim în lupta împotriva sciţilor, adică avarilor şi turcilor
şi celorlalte neamuri hunice cu trai la fel ca dânşii”, ne oferă valoroase informaţii dintre care
cităm doar câteva: „Numai neamurile turcilor şi avarilor au grijă de rânduiala de război şi dau
lupte închegate, mai puternice decât celelalte popoare scitice. Neamul turcilor e mare la număr
şi slobod, se ţine departe de frământarea şi vitregia celor mai multe treburi şi nu deprinde
altceva decât să lupte cu bărbăţie împotriva duşmanilor. Cel al avarilor îndură bine greutăţile,
e schimbător şi arată multă pricepere în războaie. Deci aceste neamuri aspre, aflate sub o
singură conducere, în care urmările greşelilor cad în sarcina căpitanilor sunt stăpânite nu prin
dragoste, ci prin frică şi ele îndură în linişte muncile şi suferinţele. Rabdă căldura, frigul şi
celelalte lipsuri de lucruri trebuitoare, deoarece sunt neamuri de păstori. Fiind bănuitoare, cu
gânduri ascunse neprietenoase, lipsite de încredere şi stăpânite de pofta de bani, ele calcă
jurământul, nu păzesc înţelegerile făcute, şi nu se mai satură de daruri, ci înainte de a le primi,
pun la cale gânduri viclene şi întorc pe dos ce au hotărât. Caută cu grijă clipele potrivite şi le
folosesc fără tărăgănare şi se străduiesc să înfrunte duşmanii, nu atât cu braţul cât cu
înşelăciuni, năvăliri pe neaşteptate şi strâmtorări de la cele de trebuinţă”. După ce arată cum
sunt înarmaţi, care este tactica şi strategia lor de luptă şi care sunt metodele de-a lupta
împotriva lor, mai face şi alte precizări dintre care amintim: „Sunt însoţiţi de o mare mulţime
de animale, bărbăteşti şi femeieşti, atât pentru hrană cât şi pentru a li se vedea mulţimea. Îşi
fac tabără în corturi, nu în tabără cu şanţuri, ca perşii şi romanii; ei până în ziua războiului
sunt împrăştiaţi pe ginţi şi triburi şi îşi pasc mereu caii, vara şi iarna... Îi stânjeneşte lipsa de
păşuni din pricina mulţimii de animale pe care le poartă cu dânşii”... „Le pricinuieşte multă
pagubă şi trecerea de partea noastră a fugarilor, căci nu au gânduri statornice şi le place
câştigul; fiind o adunătură de multe seminţii, nu pun preţ pe rudenie şi pe unirea dintre ei, iar
când încep să se strecoare câţiva şi sunt bine primiţi îi urmează o mulţime”.
Referindu-se la populaţia romanică nord-dunăreană în alt loc Mauricius (IX,4) spune:
„De aşa zişii transfugi, destinaţi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să
ne păzim cu străşnicie: măcar că sunt romani, cu vremea ei au căpătat alte deprinderi, au uitat
de ai lor şi sunt cu mai multă tragere de inimă faţă de duşmani”. Referindu-se la prizonierii
romani transferaţi de duşmani la nord de Dunăre autorul dă următorul sfat: „E nevoie ca nici
vara să nu încetăm cu pagubele împotriva lor, în acest timp să prădăm locurile descoperite şi
înghesuite şi să căutăm să ne încetinim drumul prin ţara lor, pentru ca prizonierii romani să
aibă putinţa să se strecoare fără primejdie printre ei, căci atunci pădurea e înfrunzită şi
prizonierilor le vine uşor să fugă, fără să se teamă”. Iar în alt loc Mauricius (XI, 5, 21)
recomandă ca pentru a se păzi cu străşnicie de pătrunderea unor iscoade duşmane în tabăra
romană să se facă verificări periodice de către căpitanii de cete, care îşi cunoşteau toţi oamenii
din subordine, pentru a-i depista pe duşmani şi ...„Toţi câţi sunt găsiţi în felul acesta trebuie
prinşi fie că par romani, fie că sunt de alt neam”. Un exemplu grăitor ni-l oferă Procopius
(VII, 7-36) prin falsul Chilbudios un alt nord-dunărean care ...„deşi vorbea latineşte şi
învăţase multe din apucăturile lui Chilbudios pe care era în stare să le imite”, a fost prins cu
minciuna de generalul Narses şi băgat la închisoare.
Din relatările lui Mauricius semnalate mai sus rezultă câteva observaţii deosebit de
importante şi concludente. Astfel de pildă termenii arhaizanţi folosiţi frecvent de cronicarii
bizantini: „sciţi”, „huni”, „unogunduri”, „uari”, „bulgari” etc. se referă cu precădere la avari şi
turci, care ca populaţii seminomade asiatice aveau ca ocupaţie de bază păstoritul. Armata
avarilor, în repetatele expediţii războinice şi de jaf pe care le-au efectuat în provinciile sud-
dunărene, era însoţită de cirezi de vite şi turme de oi, la care se adăugau miile de cai ai
călăreţilor avari şi turci sau cuturguri, iar atunci când se aşezau într-o tabără îşi plasau
corturile pe triburi şi ginţi sau pe diferite neamuri, căci, în ansamblu, atât armata cât şi
locuitorii caganatului erau un adevărat mozaic etnic. O armată de 10.000 sau 20.000 de
călăreţi şi pedeştri trebuia să fie însoţită de un număr corespunzător de însoţitori care asigurau
transportul corturilor, a proviziilor pentru oameni şi animale, a armelor grele etc. Numărul
cailor de rezervă pentru luptători, al boilor şi bivolilor ce trăgeau carele încărcate completa pe
cel al turmelor şi cirezilor necesare traiului cotidian. Traseul pe care se deplasa o astfel de
armată era zilnic expus jafurilor şi abuzurilor de tot felul, iar pagubele materiale erau fără
îndoială considerabile, căci holdele de cereale, păşunile şi proviziile de nutreţuri erau
consumate de miile de animale ce însoţeau armata.
Caganul şi comandanţii din anturajul său (tuduni, capcani, hagani, zoapani) exercitau o
dominaţie despotică asupra supuşilor avari sau de alte etnii, deoarece numai prin frica de
moarte putea fi strunită o astfel de hoardă în permanentă deplasare. Chiar şi în zilele de pace
pentru bunul mers al organizării administrativo-militare era necesar un aparat represiv
considerabil pentru întreţinerea căruia trebuiau mulţi bani de aceea „pofta de bani” a avarilor
era nestăpânită cum spune Mauricius. De altfel şi alte izvoare scrise precizează chiar sumele
imense pe care le plăteau bizantinii anual avarilor ca tribut pentru a se bucura de pace. Astfel
de pildă caganul Baian după tratative îndelungate reuşeşte să obţină de la bizantini subsidii
anuale de 80.000 solidi (364 kg aur), iar peste câţiva ani tributul anual a ajuns la 120.000
solidi. Pretenţiile avarilor au crescut mereu astfel că pe timpul împăratului Heraclius a ajuns la
200.000 solidi. La aceste subsidii anuale se adăugau şi numeroase daruri, donativa, ce valorau
de asemenea sume considerabile. Totuşi aceste sume nu constituiau decât aproximativ 2% din
venitul global anual al imperiului. Pagubele însă pe care le făceau repetatele expediţii de jaf
ale avarilor în imperiu au fost mult mai mari decât subsidiile plătite, iar toate acestea erau
suportate de contribuabilii din provinciile sud-dunărene, mai ales de către ţărănime, deoarece
fiscalitatea bizantină era foarte aspră şi necruţătoare.
În interiorul caganatului avar, cu toate că se exercita un control rapid şi eficient de
către călăreţii avari şi cuturguri, care ajungeau până în cele mai retrase zone, datorită
veniturilor provenite din subsidii şi prăzi, tributul pe care îl plăteau populaţiile supuse
productive nu era chiar aşa de mare ca în imperiul bizantin. Deoarece avarii şi cuturgurii-turci
care constituiau pătura dominantă, nu se ocupau cu agricultura sau cu alte îndeletniciri, doar
populaţia stabilă autohtonă era aceea care producea cerealele necesare traiului (grâu, orz,
ovăz, secară, mei) ori alte plante comestibile (mazăre, linte, fasole, varză, sfeclă etc.) sau
plante industriale (inul şi cânepa) asigurând astfel cele necesare hranei pentru toţi locuitorii
caganatului. De asemenea armele, uneltele, obiectele de podoabă din aur, argint, bronz etc.
erau făurite în principal tot de către populaţia sedentară autohtonă, respectiv romanică, care
avea cunoştinţele tehnice necesare moştenite din generaţie în generaţie. Că avarii şi cuturgurii-
turci în afară de creşterea vitelor şi cailor ...„nu deprind altceva decât să lupte cu bărbăţie
împotriva duşmanilor” ne-o dovedesc convingător unele descoperiri arheologice. Astfel, în
necropolele avare timpurii de pe cursul superior al Tisei au fost descoperite vârfuri de lance,
săgeţi cu trei muchii, zăbale, scăriţe pentru şei etc. prelucrate din fier de o calitate superioară
(inoxidabil) chiar produselor bizantine. Făurirea acestor produse în atelierele chineze este
aproape sigură deoarece ei cunoşteau reţeta fierului inoxidabil cu multe secole înainte de
venirea avarilor în Europa. Recent au fost descoperite în China trei cuptoare ce cuprindeau
şarja întreagă de fier inoxidabil, iar specialişti vor face analizele necesare pentru a cunoaşte
care era reţeta pe care au folosit-o meşterii topitori antici. De altfel avarii încă de la primele
solii au cumpărat arme din Constantinopol (cf. Menander Fr. 9), dar împăratul Iustinian a
poruncit să le confişte înainte de-a trece Dunărea armele respective, deoarece legea interzicea
vânzarea armelor (cf. Codex Iust. IV, 41, 2). De asemenea Carol cel Mare a interzis
negustorilor să vândă arme avarilor (cf. Cap. Reg. Franc. 425 şi 431).
O altă problemă tot atât de importantă şi semnificativă este aceea de unde îşi procurau
avarii materia primă: fierul, cuprul, argintul, aurul etc. necesară făuririi armelor, uneltelor şi a
obiectelor de podoabă deoarece este evident că avarii, ca şi alte populaţii migratoare (huni,
goţi, gepizi etc.) nu s-au ocupat cu mineritul. Fără îndoială că principalii producători erau
romanicii, care pe lângă o veche şi îndelungată experienţă aveau şi cunoşteau sursele de
procurare a materiei prime. Bogăţia Transilvaniei în zăcăminte de cupru, aur, argint şi fier este
bine cunoscută încă din antichitate (cf. Lydus, De Magistratibus, II, 28). Numărul tezaurelor
din aur, preistorice sau din perioada migraţiilor, descoperite pe teritoriul Transilvaniei a
impresionat pe toţi specialiştii ce au fost preocupaţi de această problemă. Bogăţia
zăcămintelor metalifere transilvănene este bine cunoscută şi subliniată, în literatura de
specialitate publicându-se liste şi hărţi cu localităţile în care au fost exploatate astfel de
zăcăminte geologice. La toate acestea se adaugă numeroasele văi bogate în nisip aurifer care
au fost exploatate din preistorie până în zilele noastre. Pentru a ilustra bogăţia nisipurilor
aurifere este suficient să amintim că numai pe vale Arieşului (numit de romani şi în
documentele feudale Aureus, cf, DIR I a.1075) se spălau anual minimum 12 kg, iar în unele
cazuri un singur spălător alegea 4-5 g aur pe zi. Este clar că şi în îndelungata perioadă cât a
durat caganatul avar numai localnicii care cunoşteau precis locurile, care nu erau divulgate
străinilor, unde pâraiele după ploi torenţiale de vară depuneau acest nisip aurifer, au exploatat
aurul respectiv. Analizele chimice spectrale, electrono-microscopice etc. efectuate în ultimii
ani au dovedit fără echivoc că aurul şi cuprul unor vestigii arheologice este de provenienţă
transilvană, chiar şi pentru produse din perioada avară. Descoperirea zecilor de tipare de
plumb de la Felnac, Corund şi Dumbrăveni (cf. pl.XXIV) ori din gresie de la Cristur (cf.
pl.XXIV) ori a uneltelor ce au aparţinut unui argintar înmormântat în necropola din sec.VII de
la Bandu de Câmpie (cf. pl.XV) sunt dovezi elocvente că unele obiecte de podoabă erau
făurite de către meşterii transilvăneni, care însă au respectat moda vremii. Este adevărat că şi
în Ungaria au fost descoperite tiparele unor meşteri făurari (Gater, Kunszentmáston) dar
acestea au aparţinut unor meşteri ambulanţi, care executau podoabele respective la comanda
clienţilor.
O altă bogăţie a subsolului transilvănean râvnită nu numai de populaţiile aflate în
migraţie, ci şi de alţii, este sarea, atât de necesară oamenilor şi animalelor. Studiile geologice
au dovedit că din cele peste 200 masive de sare aflate pe teritoriul României, 62 sunt
repartizate pe Podişul Transilvaniei, iar după cum ar rezulta din sutele de izvoare sărate sau
fântâni făcute la mici adâncimi, zone întregi ale subsolului sunt pardosite cu sare. De altfel
lacurile sărate de la Sovata, Ocna Dejului, Cojocna, Someşeni-Cluj, Turda, Uioara, Ocna
Sibiului etc. nu sunt altceva decât vechi saline prăbuşite în care s-a strâns apa de ploaie.
Izvoarele sărate au fost încă din preistorie după cum o dovedesc vestigiile arheologice din
jurul lor, locuri preferate pentru vânatul animalelor sălbatice (zimbri, cerbi, mistreţi etc.) care
veneau acolo de la mari distanţe pentru a se adăpa cu apă sărată. Transilvania a fost permanent
o sursă principală de aprovizionare cu sare pentru Câmpia Tisei, Transdanubia şi Balcani, care
era transportată sub formă de bolovani masivi, atât pe uscat pe „drumul sării”, cât şi cu plutele
pe Someş, Mureş şi Tisa spre Dunăre de unde era preluată de alţi cărăuşi şi negustori pentru a
fi distribuită la mari distanţe de locurile unde a fost exploatată. Izvoarele scrise, cronici,
inscripţii, ca şi documentele cancelariilor feudale menţionează în repetate rânduri detalii
semnificative referitor la exploatarea şi răspândirea prin comerţ a acestei materii prime, ce ar
putea fi comparată economic cu problema aprovizionării cu ţiţei şi gaz metan din zilele
noastre.
Aprovizionarea armatei avare cu armele, uneltele etc. necesare, numai prin comerţ, ori
prin prăzile luate de la duşmani, nu era suficientă aşa că foarte probabil ei aveau separat
armurierii, fierarii şi alţi meşteri care le făureau. Mauricius (XII, 8, 6-7) relatând despre felul
cum şi cu ce trebuie să fie înzestrată armata romană pentru a fi eficientă spune că armurierii
(armaturos) meşterii care ascuţeau spadele, lăncile etc. (samiarii), fierarii, lemnarii, tâmplarii,
dogarii etc. erau organizaţi în cete separate conduse de un căpitan aparte care coordona
întreaga lor activitate în timpul când armata se afla într-o expediţie războinică. De altfel şi la
romani în interiorul castrelor legionare existau ateliere (numite fabrica) în care meşterii
specialişti făureau armele, uneltele şi obiectele de podoabă (fibule, catarame, aplicile ce
decorau loricile etc.). Chiar dacă iniţial avarii nu aveau astfel de unităţi specializate în cadrul
armatei, deoarece se pare că una dintre cauzele care l-a determinat pe caganul Baian să
cucerească oraşele Sirmium, Noviodunum, Virminacium a fost şi aceea de a folosi din plin
atelierele existente în aceste oraşe. Şi regii gepizi şi-au ales ca reşedinţă oraşul Sirmium
printre altele tot din aceste motive, iar ultimul rege a folosit chiar monetăria imperială din
acest oraş pentru a bate monedă proprie imitată după cele emise de Iustinian. Cu timpul însă şi
avarii au constatat cât de util şi eficient este să ai astfel de specialişti în cadrul armatei în timp
ce este în plină expediţie. Printre zecile de mii (poate chiar sute de mii) de captivi romani
transferaţi în caganatul avar din imperiu se aflau desigur şi numeroşi meşteri specializaţi în
făurirea diverselor produse, căci numai aşa ne putem explica folosirea balistelor, catapultelor
sau a berbecilor şi turnurilor mişcătoare (turri similia) cu care au asediat zidul lung de circa
80 km construit de împăratul Anastasius ca primă centură de apărare a Constantinopolului,
atunci când caganul a încercat să-l captureze pe împăratul Heraclius. Pentru construirea unor
astfel de armamente sofisticate erau necesari diverşi specialişti: fierari, tâmplari, tăbăcari
(pentru pieile de bou cu care erau protejaţi luptătorii) etc. Aceşti specialişti proveneau fără
îndoială din rândul prizonierilor de război luaţi din provinciile sud-dunărene, care au ajuns să
facă parte din mozaicul etnic ce alcătuia armata avară. Izvoarele scrise amintesc chiar un astfel
de balistar care a lucrat pentru banii promişi de avari. Mauricius relatând despre organizarea şi
înzestrarea armatei romane semnalează şi ce fel de arme şi câte râşniţe de mână, seceri, securi,
topoare, toporişti cu două tăişuri, hârleţe, lopeţi, ferestraie, ciocane etc. trebuiesc repartizate
pe cete, centurioane şi decurioane, câte căruţe şi animale de tracţiune (boi, cămile, catâri)
trebuiesc pentru funcţionarea eficientă a armatei. Tot el dă amănunte despre felul cum trebuie
aprovizionată armata cu alimente şi nutreţuri pentru animale, cum şi în ce fel trebuiesc dresaţi
caii de luptă şi când sau cum trebuie hrăniţi şi adăpaţi căci soldaţii şi caii flămânzi ori însetaţi
nu dau rezultate bune în luptă. Tot el semnalează cum trebuie făcute podurile plutitoare din
pontoane (pontilis cf. Cartea XII, 8, 21) peste râuri, despre rolul soldaţilor special instruiţi şi
înarmaţi cu arme grele: coifuri, platoşe, spade, scuturi etc. aşa numiţii zăuari (zavati) dintre
care erau recrutaţi spădarii (spadarios) cei care formau garda imperială sau a comandanţilor şi
căpitanilor. Deşi relatările lui Mauritius se referă în principal la viaţa militară a imperiului în
sec.VI-VII, informaţiile şi amănuntele de tot felul pe care ni le furnizează sunt de o importanţă
deosebită, deoarece este unul dintre puţinele izvoare scrise din care pot fi spicuite detalii
referitoare la viaţa cotidiană din acea vreme, mai ales că soldaţii erau recrutaţi în cea mai mare
parte din obştiile teritoriale săteşti, care în schimbul loturilor de pământ pe care le primeau
pentru a fi cultivate erau obligate să trimită câte un membru din fiecare familie pentru a
efectua stagiul militar. Aceşti soldaţi-ţărani erau numiţi în izvoarele scrise limitanei, deoarece
ei locuiau cu prioritate la graniţele imperiului. La aceşti limitanci se referă Teophilact
Simocata (Hist. I, 4) când relatând despre cucerirea oraşului Singidunum de către avari în anul
583 spunea că: „cei mai mulţi locuitori ai cetăţii se aflau în afara zidurilor, împinşi de nevoile
recoltării, deoarece era în timpul verii şi îşi strângeau cele necesare pentru viaţă”. Probabil că
tot acestor limitanci li s-a adresat un conducător avar (Baian?) când a spus: „Ieşiţi, semănaţi şi
seceraţi, noi vă vom lua numai jumătate din tribut” (cf. Mihail Sirianu, X, 21) frază citată
deseori în literatura de specialitate, pentru a arăta fiscalitatea bizantină. De fapt, populaţiile
care trăiau sub dominaţia avară pe lângă tributul în natură din produsele agricole aveau şi alte
obligaţii, deoarece, acestea erau in realitate societatea productivă ce asigura bunul trai al
întregului caganat. Autohtonii erau obligaţi să dea şi alte produse, cum ar fi de pildă sarea,
care după ce era extrasă trebuia să fie transportată în întreg caganatul. De asemenea
aprovizionarea cu alimente, arme, unelte sau echipamente a numeroşilor luptători ce formau
armata avară, care periodic efectua expediţii războinice de lungă durată pe distanţe de sute de
km, cădea în bună parte în sarcina acestora. Un exemplu concludent ni-l oferă Theophanes
(p.278) când relatează că Baian care în anul 599 asedia oraşul Tomea, deoarece populaţia
oraşului suferea de foame, fiind sărbătorile paştelor, încheie un armistiţiu temporar şi le
trimite asediaţilor 400 de care încărcate cu alimente. În schimb, Priscus îi trimite caganului
diverse mirodenii (piper, frunze de dafin, arome, scorţişoară etc.). Gestul diplomatic al lui
Baian este semnificativ nu numai pentru efectul propagandistic pe care l-a avut, ci mai ales
pentru rezerva de alimente de care dispuneau avarii în acele zile de primăvară, când în mod
obişnuit proviziile alimentare sunt pe terminate.
Cercetările arheologice efectuate până în prezent dovedesc că pe teritoriul
Transilvaniei în perioada avară au existat sute de aşezări şi necropole la care adăugându-se
alte sute de localităţi din ţările învecinate unde au fost descoperite vestigii arheologice din
acea perioadă arată în ansamblu o creştere demografică substanţială a populaţiei. Cartarea
acestor descoperiri pe o hartă arată de pildă că în Câmpia Pannonică, între Tisa şi Dunăre se
constată cea mai intensă locuire în comparaţie cu toate celelalte perioade anterioare (cf.
pl.XIV), iar pentru a sublinia bogăţia documentaţiei arheologice este suficient să menţionăm
că până în prezent au fost descoperite peste 35.000 de morminte din perioada avară, cu un
bogat şi interesant inventar, dintre care unele „morminte princiare avare” cuprindeau zeci şi
chiar sute de obiecte de podoabă din aur şi argint, cum ar fi de pildă mormântul princiar de la
Bocşa în care piesele de aur cântăresc 1332 gr., iar cel de la Kunszentmiklos 2500 gr. aur.
Bogăţia şi varietatea materialului documentar rezultat din cercetările arheologice efectuate pe
teritoriul Transilvaniei reflectă în ansamblu şi aici o creştere a nivelului de trai şi o evoluţie
pozitivă a civilizaţiei, care cronologic poate fi împărţită global în două sinteze culturale cu
anumite trăsături specifice sec.VI-VII şi apoi sec.VIII-IX.
În prima sinteză culturală se constată o continuitate neîntreruptă a civilizaţiei romane
târzii din secolele anterioare, lipsind însă viaţa citadină, dar în schimb se generalizează
procesul de creştinare al mediului rural înregistrându-se 156 de aşezări şi 44 necropole. Pe
parcursul sec.VI-VII dispar necropolele de incineraţie păgâne şi abia începând cu sfârşitul
sec.VII, dar mai ales în sec.VIII odată cu pătrunderea pe teritoriul Transilvaniei a unor grupe
de slavi păgâni, din direcţie nord-vest, se înregistrează din nou necropole birituale în care
majoritatea mormintelor sunt iar de incineraţie în proporţie de 70-80% faţă de 20-30% de
inhumaţie, ce aparţin cu precădere copiilor (cf. pl.VI-VIII). Cercetările arheologice au dovedit
că şi pe teritoriul fostelor oraşe romane a existat o continuitate de locuire nu numai în sec.IV-
V, ci şi în secolele VI-VII, după cum o confirmă vestigiile arheologice descoperite la Apulum
(Alba Iulia), Napoca (Cluj), Dierna (Orşova), Drobeta (Turnu Severin) şi Tibiscum (Jupa), iar
în aşezările rurale au fost descoperite zeci de locuinţe: Moreşti 37, Bratei 50, Sighişoara 30,
Cristur şi Poian 32, Bezid, Sălaşuri şi Filiaş 32 etc. În ultimii cinci ani s-au efectuat de
asemenea cercetări sistematice intense la Sighişoara, Iernut, Crăciuneşti, Corvineşti, Herina,
Lazuri, Şieu, Sângiorgiu de Mureş, Tisa etc. dezvelindu-se alte zeci de locuinţe ori complexe
gospodăreşti (gropi de provizii, cuptoare etc.) contribuind astfel în mod substanţial la
cunoaşterea tipurilor de aşezări şi locuinţe, ori a îndeletnicirilor şi a felului de trai pe care l-au
avut locuitorii acestora. De asemenea tot în ultimii ani au fost cercetate necropolele de la
Archiud, Bistriţa, Galaţii Bistriţei, Fântâniţa, Iclod, Nuşeni, Ocniţa etc. Dintre cele 44
necropole databile în sec.VI-VII semnalate în literatura de specialitate ne vom referi numai la
câteva care sunt mai bine cunoscute, inclusiv de către specialiştii străini, deoarece rezultatele
necropolelor recent cercetate nu au fost încă publicate.
Necropolele creştine de inhumaţie din prima jumătate a sec.VI de la Cipău, Căpuş,
Cordoş, Lichinţa, Moreşti, Someşeni, Socodor, Oradea etc. cuprind un număr mai mic de
morminte. Deşi nu au fost cercetate integral se pare că ele încetează de a mai fi folosite după
aşezarea avarilor în bazinul Tisei din anul 568. În schimb, alte necropole, mult mai întinse ce
cuprind un număr mare de morminte au o perioadă de folosire ce se eşalonează între a doua
jumătate a sec.VI şi începutul sec.VIII. Astfel de pildă, la necropola de la Noşlac s-a constatat
că şirurile de morminte creştine sunt amplasate pe o suprafaţă de circa 300 x 80 m. Deşi a fost
cercetată doar parţial, având în vedere distanţa dintre morminte şi şirurile de morminte se
poate estima că ea cuprinde între 800 şi 1000 de morminte. O situaţie similară poate fi
presupusă şi la alte necropole contemporane care de asemenea nu au fost cercetate integral
Band, Bratei, Spălnaca, Târgu Mureş, Unirea-Vereşmort etc. Necropolele din Câmpia Tisei
sau din Transdanubia, care au fost cercetate mai extensiv decât cele transilvănene, cuprind
sute de morminte, iar unele dintre ele, cum ar fi de exemplu cea de la Keszthely, de lângă
lacul Balaton, depăşeşte 1000 de morminte dezvelite până în prezent, cu toate că nici aceasta
nu a fost cercetată integral, dar în apropiere a fost dezvelită o basilică ce ar sugera eventual un
episcopat. Durata de folosire a acestor necropole corespunde de asemenea perioadei
caganatului avar, iar mărimea lor presupune existenţa unor aşezări rurale stabile de lungă
durată şi cu o populaţie relativ numeroasă.
Din păcate, izvoarele scrise bizantine nu ne dau date concrete referitoare la situaţia
social economică şi demografică a teritoriului nord-dunărean. Chiar informaţiile referitoare la
imperiul bizantin sunt mai mult tangenţiale sau indirecte furnizând însă informaţii deosebit de
valoroase.
Reforma fiscală instaurată de împăratul Anastasius (491-516) şi aplicată în continuare
de urmaşii săi, nu mai corespunde necesităţilor zilei, de aceea se pare că Heraclius a iniţiat o
nouă reformă fiscală pe care urmaşii săi au generalizat-o în întreg imperiul concretizând-o
spre sfârşitul sec.VII în tratatul fiscal bizantin. În agricultură o dată cu aplicarea acestei
reforme au dispărut vechile categorii (censiti, adscriptici, misthotoi), în care ţăranii au devenit
liberi şi proprietari cu drept ereditar pe loturile cultivate, în schimb impozitul funciar a fost
eşalonat pe diferite categorii sociale în funcţie de mărimea loturilor cultivate. Astfel, noua
reformă fiscală a suprimat confuzia dintre impozitul funciar şi impozitul capitatio.
 Tot Heraclius a iniţiat înlocuirea limitaneilor, soldaţi ţărani ce apărau graniţele
imperiului, cu stratioţii care erau amplasaţi în întreg imperiul. Generalizarea distribuirii
loturilor militare, cu titlu ereditar pe întreg teritoriul imperiului, nu numai în zonele de graniţă
a impulsionat combativitatea trupelor şi totodată a redus mult cheltuielile necesare întreţinerii
armatei, deoarece stratiotul era obligat să-şi procure singur armele şi echipamentul necesar.
Înainte, pe lângă limitanei şi trupele de elită, în armată predominau mercenarii, recrutaţi cu
precădere din populaţii străine, unele aliate, altele pe cale de a deveni federate ale imperiului.
Întreţinerea acestor mercenari necesita cheltuieli considerabile. Formarea unei pături puternice
de ţărani-soldaţi, stratioţii, a stat la baza organizării administrative a themelor, districte
militaro-administrative specifice imperiului bizantin. Puterea civilă şi militară a fost
concentrată în mâna strategului, care depindea direct de împărat şi care avea sarcina să
vegheze ca soldaţii combatanţi să nu fie supuşi la nici o servitute personală în afara
obligaţiilor lor fireşti de a construi castre, drumuri, poduri etc. ori de a-şi plăti impozitul
regulat. Stagiul militar obligatoriu pentru un stratiot era minim de 12 ani şi maxim de 22 ani
fiind plătit în funcţie de vechimea în serviciu, de la 1 la 22 dinari pe an. Strateia (strateis) sau
lotul de pământ pe care-l primea cu drept ereditar, dimpreună cu familia sa, avea o întindere şi
o valoare în funcţie de arma sub care servea. Astfel de pildă, un călăreţ primea un lot în
valoare de două livre de aur. Strateia putea fi transmisă descendenţilor, rudelor colaterale sau
chiar străinilor, cu condiţia ca un membru al familiei să-şi îndeplinească stagiul militar,
deoarece bunurile militare nu mai puteau redeveni civile. Bineînţeles că pe parcursul secolelor
următoare aceste drepturi şi îndatoriri au suferit modificări, dar în principal, ele au rămas
aceleaşi şi împăraţii s-au străduit să le menţină nealterate, deoarece stratioţii erau principala
forţă pe care se sprijineau, atât împotriva duşmanilor interni (marii proprietari etc.) cât şi a
celor externi. Se pare însă că rolul statiotilor a fost exagerat, deoarece mult mai numeroase
erau celelalte categorii de ţărani liberi, care au avut şi ei un rol, cel puţin tot atât de important,
atât în armată cât şi ca contribuabili ai fiscului. Aceştia erau organizaţi în obşti săteşti în care
ţăranul era stăpân deplin al loturilor cultivate sau al casei cu grădina din jur, dar pământurile
pustii, pădurile, păşunile, ori apele şi morile pe apă erau stăpânite în devălmăşie de către
întreaga comunitate sătească. Proprietatea mobilă şi imobilă a ţăranilor liberi era garantată de
Legea agrară (Nomos Georgicos), în schimb obştea sătească era impusă cu o sumă globală ce
trebuia plătită fiscului de către întreaga comunitate, chiar şi atunci când unul sau mai multe
loturi din anumite motive erau părăsite şi necultivate. Abia după 30 de ani aceste loturi
părăsite puteau fi confiscate şi intrau în domeniul statului. Acest impozit funciar era în raport
direct cu suprafaţa de pământ cultivată de întreaga colectivitate, la care contribuia bineînţeles
fiecare familie în funcţie de mărimea loturilor personale sau familiale.
O altă categorie de ţărani o constituiau coloniştii numiţi pareci (paroikoi sau socii) ce
lucrau pe domeniile imperiale ale fiscului ori ale bisericilor şi oraşelor, iar impozitul pe care-l
plăteau se numea kapnikon. Terenul de pe marile proprietăţi particulare era lucrat cu
precădere de către sclavi (douloparoikoi) care erau recrutaţi cu precădere din rândul
prizonierilor de război.
 Pe aceste domenii, dar şi pe altele, mai lucrau şi muncitorii plătiţi (misthioi sau
liberii).
Din toate aceste categorii de ţărani existente la sud de Dunăre în imperiul roman târziu
şi începând cu Heraclius în Imperiul bizantin, la nord de Dunăre nu-i avem atestaţi decât pe
limitanei. Şi această categorie de ţărani soldaţi o avem atestată aşa cum am văzut mai jos doar
indirect prin trupele şi castrele ori burgurile nord-dunărene amintite în Notitia dignitatum, ori
de către Procopius când semnalează castrele şi burgurile construite sau reparate de Iustinian.
Singura atestare directă a limitaneilor nord-dunăreni este Edictul XIII, cap.XI din anul 539,
prin care împăratul Iustinian spune că a trimis trupe din Orient ...„în ţinuturile de dincolo de
Istru sau Dunăre spre a sta de pază la hotarele de acolo”. Este greu de precizat la ce distanţă de
malul stâng al Dunării, de-a lungul căruia erau înşirate castrele şi burgurile în care staţionau
trupele de limitanei ce controlau sau apărau hotarele, s-a exercitat dominaţia bizantină. Un
indiciu care ar putea sugera o extindere spre nord în Banat până la Jupa-Tibiscum, este
prezenţa unui turn al castrului de aici ce are forma, dimensiunile şi tehnica de construcţie ca şi
turnurile castrului de la Drobeta-Turnu Severin construite sigur în sec.VI, mai ales că în
castrul de la Tibiscum s-au găsit şi fragmente ceramice cenuşii, lucrate la roata rapidă,
similare celor descoperite în castrele sud-dunărene. Dar pentru a avea o certitudine deplină
sunt necesare alte cercetări arheologice mai ample şi descoperiri mai concludente. De
asemenea nu este sigur că intenţia lui Iustinian de a crea episcopate la Lederata şi Berzovia
care să depindă de arhiepiscopia din Iustiniana Prima a fost sau nu realizată deoarece lipsesc
dovezi concrete şi concludente. Chiar şi prezenţa numeroaselor produse de factură bizantină
(unelte, arme, podoabe etc.) descoperite în aşezările şi necropolele transilvănene din sec.VI-
VII ar putea fi explicată printr-o intensificare a relaţiilor economice, deci prin comerţ sau prin
schimb în natură (troc) a acestor produse cu sarea transilvăneană, atât de preţuită şi căutată şi
în provinciile sud-dunărene ale imperiului unde lipsesc zăcămintele de sare. Cert este însă că
numeroasele produse ceramice descoperite în aşezările şi necropolele transilvănene sunt atât
de asemănătoare, uneori identice cu produsele ceramice descoperite în cetăţile sud-dunărene:
Adamclisi, Sadovăţ, Târnovo, Plovdiv, Thessalonic, Niş, Split, Belgrad etc. încât uneori chiar
pentru un specialist este greu să le deosebească pe cele sud-dunărene de cele transilvănene.
Este evident că un număr atât de mare de produse ceramice nu puteau fi importate şi
transportate pe distanţe atât de mari, astfel că asemănarea şi chiar identitatea formei şi a
facturii lor poate fi explicată numai prin făurirea şi arderea lor în cuptoare locale, ca cele
descoperite la Sighişoara de pildă, folosindu-se tehnici şi reţete identice de către meşterii olari
cu o îndelungată practică şi tradiţie moştenită din tată în fiu. Aceştia nu puteau aparţine decât
populaţiei autohtone romanice sau eventual unor meşteri romani transferaţi de avari la nord de
Dunăre ca prizonieri de război şi amplasaţi în diverse zone ale caganatului, inclusiv în
Transilvania. Zecile de mii, sau chiar sutele de mii de captivi romani, căci majoritatea vorbeau
limba latină sau ausonică, cum o numea Priscus, au adus cu ei nu numai produsele la modă
contemporane lor, ci şi obiceiurile, îndeletnicirile tradiţionale şi credinţa creştină pe care le-au
moştenit de-a lungul a numeroase generaţii.
 Deosebirea dintre modestele aşezări rurale din provinciile sud-dunărene şi aşezările
transilvănene, ori cele din Transdanubia aflate în perimetru caganatului avar nu sunt prea
mari, dar diferenţele se accentuează substanţial atunci când facem o comparaţie între
civilizaţia din caganatul avar şi cea citadină din imperiul bizantin, în special cu marile
metropole din partea europeană a imperiului: Constantinopol, Thessalonic, Salona (azi Split,
care după cum precizează Constantin Porfirogenetul, De adm. imp. cap.29, avea o întindere
cât jumătate din Constantinopol la data când a fost atacată şi cucerită de avari). Masivitatea,
tehnica de construcţie, trăinicia şi grandoarea zidurilor de incintă impresionează şi astăzi pe
oricare turist care vizitează aceste metropole, ori alte vestigii arheologice conservate şi
restaurate ale fostelor oraşe bizantine. Ne referim la bazilicile, palatele, apeductele şi bazinele
prin care erau aprovizionate oraşele cu apă potabilă etc. Avarii, ca şi hunii de altfel, pentru a
putea stăpâni şi supraveghea mai uşor populaţiile dominate au distrus şi desfiinţat viaţa
citadină şi fortificaţiile ce apărau fostele oraşe romane. Dar, pentru a satisface nevoile
stringente de înzestrare şi echipare a numeroşilor şi aproape permanenţilor luptători, pe lângă
populaţiile subjugate au vânat şi selectat zecile de mii de cetăţeni romani printre care erau
preferaţi şi meşteşugarii de toate felurile pentru ca să sporească societatea productivă care să
asigure un trai cât mai confortabil şi după gustul lor. Prezenţa meşterilor olari, fierari, aurari şi
argintari, tâmplari, dogari, tăbăcari şi pielari etc. este atestată prin diverse vestigii descoperite
în aşezările şi necropolele transilvănene din sec.VI-VII. Pentru exemplificare am selectat doar
câteva din produsele ceramice (cf. pl.III-IV), uneltele (cf. pl.XVI), armele (cf. pl.XVI), piesele
de harnaşament (cf. pl.VI-VIII) şi diverse podoabe (fibule, catarame, cercei, mărgele din sticlă
şi pastă etc.), (cf. pl.XLI-XLVI). Existenţa unor meşteri specializaţi în anumite produse este
dovedită de uneltele unui argintar descoperite ca inventar al unui mormânt din necropola de la
Bandul de Câmpie (cf. pl.XV) sau zecile de tipare pentru făurirea unor podoabe descoperite la
Felnac, Dumbrăvioara şi Corund (cf. pl.XXXIV). Unii dintre aceşti meşteri au lucrat în cadrul
obştilor săteşti, iar alţii, aşa numiţii meşteri ambulanţi, cum erau probabil cei de la Felnac,
Gater, Kunszentmarton etc. circulau pe spatii mai întinse şi din numeroasele tipare şi modele
pe care le purtau cu ei executau la comandă piesele pe care le solicita clientul, eventual din
aurul sau argintul acestuia. Ocupaţia de bază însă a autohtonilor era agricultura şi creşterea
vitelor. Cultivarea cerealelor, a zarzavaturilor, ori a plantelor industriale (cânepă, in)
absorbeau cea mai mare parte a muncilor cotidiene în cadrul obştilor săteşti. Creşterea
animalelor (bovine, porcine, ovine) era practicată doar în funcţie de necesităţile gospodăreşti
şi familiale, ori pentru a acoperi şi obligaţiile tributare pe care obştea trebuia să le predea
păturii dominante a avarilor. Pomicultura, albinăritul morăritul, vânatul etc. erau practicate tot
pentru aprovizionarea obştii. Prelucrarea lânii, cânepii şi inului, ca şi torsul şi ţesutul, ori
tăbăcitul şi prelucrarea pieilor intrau de asemenea în sfera preocupărilor gospodăreşti căci
confecţionarea îmbrăcămintei şi a încălţărilor se făcea în cadrul familiilor şi numai anumite
produse erau cumpărate.
În aşezările de la Moreşti şi Iernut au fost descoperite bordeie în care au fost amplasate
câte două sau trei războaie de ţesut verticale la care firele de in sau cânepă erau legate de
greutăţi din lut ars de formă conică sau piramidală. Poziţia in situ a acestor greutăţi de lut
arată că lăţimea pânzelor ţesute era de 1,5 - 2 m (cf. pl.XII-XIII). În fiecare aşezare se găsesc
numeroase greutăţi pentru fus, fusaiole, iar uneori s-au găsit imprimate pe lut sau pe rugina
unor piese din metal resturi de ţesături din in, cânepă sau lână (cf. pl.XVI). Pănurile groase din
lână, din care se făceau cioareci şi sumanele, ori păturile, erau îndesate în piue acţionate
mecanic cu ajutorul apei ca şi morile pentru măcinatul cerealelor ori pentru sfărâmarea
minereurilor, piue şi mori similare cu cele păstrate până in zilele noastre în anumite zone mai
retrase.
Circulaţia monetară a scăzut mult în intensitate, mai ales din cauza lipsei de monede
divizionare. În ansamblu au fost înregistrate doar 39 de localităţi în care au fost descoperite
monede, dintre care doar în 6 s-au găsit monede de aur. În schimb, două tezaure: Firtus (1350
gr. aur) şi Şeica Mică (454 gr. aur) cuprind mai multe sute de monede din aur. Obştile săteşti
din văile mănoase ale Podişului transilvănean, ori cele din Câmpia Crişanei şi Banatului, unde
cernoziomul era bogat în substanţe nutritive asigurând recolte bogate aveau un caracter aparte
pe care specialişti le-au numit obşti teritoriale. În cadrul acestora proprietatea privată asupra
casei şi a grădinii din jurul ei, ori a loturilor era frecventă şi numai păşunile, pădurile şi
locurile necultivate erau proprietate colectivă a întregii obşti săteşti. În zonele de dealuri şi
podiş ori pe terenuri despădurite numite lazuri, mai sărace în substanţe nutritive, se practica
frecvent asolamentul bienal sau trienal, de aceea pământul cultivabil, ca şi pădurile şi
păşunile, erau proprietate colectivă a obştii. Familiile din cadrul obştii, în funcţie de numărul
membrilor primeau loturi de pământ cultivabil corespunzătoare, de care răspundeau până la
strângerea recoltei. Proprietatea personală era garantată numai asupra casei cu grădina din jur
şi a animalelor din cadrul gospodăriei. Aceste obşti au fost denumite vicinale (de la vicinus).
Obştile vicinale erau cele mai răspândite, iar comunităţile săteşti erau formate de 10-30 case
adunate în grupe sau „cuiburi” ce erau răsfirate în funcţie de configuraţia terenului şi de
loturile de pământ destinate cultivării cerealelor sau păşunilor. Obştile teritoriale erau
amplasate obişnuit pe prima terasă a râurilor, ori în plină câmpie şi cuprindeau un număr mult
mai mare de locuinţe, iar vatra satului era mai stabilă, constatându-se arheologic o continuitate
de locuire fără întrerupere de mai multe secole. Nu întâmplător şi documentele feudale din
sec.XII-XIII semnalează că satele din Crişana de pildă erau formate din 80-120 gospodării.
Obştile pastorale autohtone aveau satele amplasate cu precădere în zonele submontane, de
obicei la confluenţa unor văi, dar crescătorii de ovi-caprine practicau transhumanţa
pendulatorie în sensul că din primăvară până toamna târziu se deplasau cu turmele de oi pe
păşunile montane, unde îşi aveau stânile izolate sau grupate câte 2-3 la un loc, obicei păstrat
până în zilele noastre.
Obştile pastorale ale populaţiilor nomade sau seminomade aveau însă un alt caracter.
După cum rezultă din izvoarele scrise antice, ori chiar din exemple contemporane (Mongolia
etc.), populaţiile seminomade erau organizate pe ginţi şi triburi, iar proprietatea hergheliilor de
cai, a cirezilor de vite, ori a turmelor de oi şi capre, era a întregii comunităţi gentilice.
Animalele păşteau „vara şi iarna” după cum spune Mauritius, iar obştea gentilică păzind
hergheliile de cai şi cirezile de vite era mereu în mişcare, în căutarea păşunilor mănoase.
Aveau şi tabere stabile unde locuiau perioade mai îndelungate, în apropierea cărora erau
amplasate necropolele. Satele sau taberele respective aveau ţarcuri şi staule mari pentru vite
numite aule înconjurate de şanţuri şi garduri formate din pari sau bârne înfipte vertical în
pământ. Oamenii locuiau în iurte şi corturi încăpătoare şi frumoase. Mauricius (I, 2, 30)
recomandă chiar soldaţilor romani ...„Să aibă la nevoie foi de cort, seceri şi securi câte le
trebuie. E bine să-şi facă corturile după obiceiul avarilor, deoarece sunt frumoase şi
încăpătoare”. Tot Mauricius (I, 2, 10-20) mai face următoarele recomandări de unde rezultă că
şi romanii au preluat de la avari unele obiceiuri sau influenţe utile: ...„caii, mai ales ai
căpitanilor şi ai celorlalţi oşteni de seamă să aibă platoşe de fier şi pieptare de fier sau de
pănură, sau să le fie ocrotite piepturile şi grumazurile după obiceiul avarilor, mai ales pentru
cei aflaţi în luptă în rândurile din faţă. Şeile cailor să aibă învelişuri mari şi groase, iar frâiele
să fie îndemănoase. Să aibă câte două scăriţe la şei, un săculeţ de piele, o piedecă (pentru cai)
şi o pungă mare, în care la timpul cerut oşteanul să-şi poată duce hrana măcar pentru 3-4
zile”... „Îmbrăcămintea să fie largă, bine închegată şi croită după obiceiul avarilor, adică cu
cingători de in, de piele de capră sau de piele rasă, aşa că în timpul cât călăresc să le fie
genunchii acoperiţi şi să pară chipeşi”. Din aceste citate aflăm de la Mauricius şi unele
amănunte deosebit de utile despre felul de trai al avarilor. Cercetările arheologice confirmă de
asemenea că avarii au adus în Europa scăriţele pentru şei de pildă, care nu sunt atestate
înaintea venirii lor, pe care şi ei le-au preluat de la coreeni şi chinezi. De asemenea se pare că
tot avarii au adus în Europa bivolii. La Moreşti de pildă într-un bordei transformat în grajd au
fost găsite schelete întregi de bivoli. Cămilele folosite tot ca animale de transport au fost
preluate de romani de la perşi şi arabi.
Revenind la corturile şi iurtele în care locuiau avarii, cuturgurii, türcii şi bulgarii,
trebuie precizat că încă nu au fost descoperite prin cercetări arheologice astfel de aşezări
sezoniere sau de lungă durată. Probabil că ele erau amplasate în apropierea satelor stabile ale
autohtonilor, explicându-se astfel folosirea în comun a necropolelor deoarece studiile
antropologice au dovedit că majoritatea scheletelor studiate până în prezent aparţineau din
punct de vedere antropologic tipului mediteranean sau alpin şi numai un număr redus tipului
sinid (mongoloid) ori metişilor de tip sinid. De altfel şi inventarul mormintelor care este
specific avarilor (săbii cu un singur tăiş, arcuri, piese de harnaşament etc.), ori oase de cai, de
obicei cranii şi picioare, depuse ca ofrandă alăturea de scheletul uman sunt relativ rare în
ansamblul necropolelor respective. Pentru a înţelege şi explica acest fenomen trebuie să
recurgem iar la izvoarele scrise contemporane, mai ales că opiniile specialiştilor şi nu numai
ale lor sunt diverse şi chiar controversate. Din noianul de ştiri şi informaţii pe care ni-l oferă
izvoarele scrise antice referitoare la compoziţia etnică a armatelor avare ne vom opri doar la
câteva exemple, bine delimitate cronologic, care ar putea da explicaţii, cel puţin pentru
anumite zone ale caganatului, deşi probabil situaţia nu era cu mult deosebită în ansamblul lui.
Theophilact Simocata (Hist. VIII, 2 şi 3) şi Theophanus Confesor (Chron. p.282 sq)
relatând despre bătăliile pe care le-a avut generalul roman Priscus cu caganul avar Baian în
anul 602 amintesc în repetate rânduri pierderile suferite de armata avară, atât referitor la cei
ucişi, cât şi la prizonierii luaţi, precizând uneori în cifre proporţia altor etnii care alcătuiau în
ansamblu oastea avară. Am ales aceste exemple şi pentru faptul că majoritatea luptelor
respective s-au dat pe teritoriul Banatului, ori pe malul drept al Tisei în Voivodina de azi.
Iniţial Baian a atacat oraşul Viminacium (azi Kostolac) şi bătălia a durat toată ziua
iar... „când a apus soarele, a apus şi războiul şi sfârşitul lui a fost plin de glorie pentru romani:
au căzut 300 de romani şi au fost ucişi 4000 din rândurile avarilor” (Hist. VIII, 2). După trei
zile avarii atacă din nou, dar romanii îi înconjoară şi ... „din rândurile oştirii vrăşmaşe şi
potrivnice au fost măcelăriţi 9000 de oameni”. Peste 10 zile Priscus a aflat de la cercetaşii săi
(Mauricius îi numeşte exploratores) că Baian ar intenţiona să treacă din nou Dunărea, de
aceea a trecut el la contraatac şi când a ajuns în apropierea unui lac (probabil lacul Belojez
situat în apropierea confluenţei râului Bega cu Tisa) armata romană ... „i-a împins pe barbari
în apă, astfel încât, fiind mânaţi spre valuri cădeau în lacul din spatele lor şi se înecau cu
nemiluita. A pierit o mare mulţime în acest lac, s-au înecat şi feciorii caganului, iar Priscus a
câştigat o izbândă dintre cele mai strălucite. În acest război au fost nimiciţi 15.000 de barbari,
iar caganul a scăpat dintr-o mare primejdie şi a ajuns la Tisa”. Peste o lună caganul a
concentrat în zonă o mare armată formată din 12 stoluri (36.000 luptători). Bătălia dintre cele
două oştiri s-a dat tot pe teritoriul Banatului, dar cronicarul nu mai aminteşte cifre referitor la
pierderile suferite de către romani sau avari, ci spune doar că romanii îi resping pe avari şi că
... „a pierit o mare mulţime de duşmani”. Peste un timp neprecizat 4000 de soldaţi romani
traversează Tisa (probabil la sud de Titel, unde a fost şi este şi acum un vad de trecere, situat
la sud de confluenţa cu Bega). Aici, pe malul drept al Tisei (probabil la nord de Titel) ... „în
apropiere au dat peste trei sate de gepizi. Barbarii nu ştiau nimic de cele petrecute în ajun, ci
stăteau tolăniţi şi prăznuiau o sărbătoare locală. Ei nu aveau nici o grijă, chefuiau şi se
veseleau toată noaptea. Înainte de zorii zilei, fiind încă întuneric romanii au năvălit asupra
barbarilor beţi şi au pricinuit un mare măcel, căci au ucis 30.000 de barbari. Ei au luat o
mulţime de prizonieri, au trecut râul şi au venit împreună cu prada la Priscus „. După alte 20
de zile caganul a strâns o altă armată şi probabil că odată cu încercarea de-a traversa râul ... „a
pierit şi o parte foarte însemnată de sclavini”. Cu prilejul acestei ultime lupte ... „au fost prinşi
3000 de avari, 6200 de alţi barbari şi 8000 de sclavini. Cei prinşi în felul acesta au fost legaţi
şi trimişi de comandant (Priscus) ca pradă de război în cetatea Tomis” (de fapt Tomea situată
undeva la sud-est de Sirmium şi Singidunum). Theophanes Confesor (şi-a redactat opera între
anii 810 şi 814 deci nu a fost contemporan cu evenimentele ca şi Theophilact Simocata,
despre care se ştie că a folosit documentele, rapoartele şi informaţiile contemporane) face
totuşi unele precizări interesante pe care probabil le-a preluat din alte surse contemporane (de
pildă opera lui Ioannes Epiphanios, azi pierdută). Astfel el precizează că caganul ...
„încredinţă şi alte oşti celor patru feciori ai săi şi îi puse să păzească trecerile peste Istru”, deci
în lacul bănăţean, amintit de amândoi cronicarii au murit patru dintre feciorii caganului. Alţi 7
feciori ai caganului ... „se prăpădiră de febră şi bube, dimpreună cu mulţi alţi din popor” în
anul 600 după ce au cucerit cetatea Drizipera, au incendiat biserica şi au jefuit de podoabele
din aur mormântul sfântului Alexandru” (op. cit. p.279). Doar cifrele referitoare la prizonierii
capturaţi în ultima bătălie diferă căci Theophanes aminteşte că ar fi fost 3000 de avari, 800 de
sclavini, 3200 de gepizi şi 2000 de alţi barbari. Totalizând cifrele amintite de cei doi cronicari
rezultă că avarii au pierdut 58.000 de soldaţi ucişi şi 17.200 de prizonieri, la care ar mai putea
fi adăugaţi şi alţii pierduţi în două bătălii la care nu se precizează numărul morţilor şi
prizonierilor. Chiar dacă aceste cifre ar fi exagerate este clar că într-un interval foarte scurt
avarii au avut pierderi substanţiale.
Am stăruit asupra acestor evenimente deoarece ele s-au petrecut pe teritorii care ne
interesează în primul rând, iar din desfăşurarea lor se desprind câteva observaţii importante.
Din cifrele citate rezultă clar că în mozaicul etnic ce alcătuia armata avară, numărul avarilor
propriu-zişi era de cel mult 20-25%. De asemenea rezultă clar că Baian şi cei din anturajul lui
au recrutat un număr mare de luptători la intervale scurte din rândul populaţiilor supuse:
gepizi, slavi şi alţi „barbari” printre care erau foarte probabil şi autohtonii romanici. Folosirea
termenului de praznic de către amândoi cronicarii atunci când se referă la sărbătoarea locală la
care s-a adunat un număr atât de mare de „gepizi şi alţi barbari” dintre care cei 4000 de soldaţi
romani ar fi omorât 30.000, arată că era foarte probabil un praznic creştin, ori creştini la acea
dată erau doar gepizii, consideraţi ca „eretici arieni” şi romanicii nord-dunăreni, căci avarii,
cuturgurii şi slavii erau încă păgâni. Omisiunea voită a celor doi cronicari de-a aminti, cu o
singură excepţie (300 soldaţi romani) pierderile suferite de armata romană sau stăruinţa lor de-
a nu preciza cine erau ceilalţi „barbari” ar putea fi explicată relativ simplu şi firesc. Era
normal ca cei doi cronicari ca şi alţii de altfel, când se adresau cititorilor operelor lor, care
erau în principal pătura dominantă de la curtea imperială, să nu amintească pierderile suferite
de armata romană, care probabil, prin zvonuri amplificate erau destul de bine cunoscute în
marea metropolă a Constantinopolului. Pentru aceştia, dar şi pentru marele public, cronicarilor
nu le convenea de asemenea să precizeze că mii sau chiar zeci de mii de foşti cetăţeni romani,
care vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi credinţă creştină ca ei luptau în cadrul armatelor
duşmane ale avarilor, slavilor, cuturgurilor etc. care pricinuiau atâtea pierderi materiale sau în
oameni imperiului. Nu întâmplător, Mauricius şi alţi cronicari recomandă comandanţilor
romani să nu aibă încredere în romanii nord-dunăreni, deoarece aceştia cu timpul au ajuns să
fie mai cu tragere de inimă faţă de duşmanii imperiului. Exemplul cel mai elocvent ni-l oferă
marele cronicar Procopius, care în De aedeficiis laudă realizările împăratului Iustinian
atribuindu-i chiar construirea din temelie a zidurilor de incintă ce apărau Constantinopolul,
deşi se ştia că cea mai mare parte a lor a fost opera predecesorilor lui. În schimb, în Historia
arcana, acelaşi Procopius redactează în secret, ca să nu ajungă în mâna împăratului,
aducându-i numeroase critici împăratului acuzându-l printre altele că a cheltuit cu nesăbuinţă
imensul tezaur imperial strâns cu sârguinţă de gospodarii împăraţi Anastasius şi Iustin. De
asemenea critică aspru politica expansionistă a lui Iustinian în Africa, Italia şi Spania,
deoarece prin trimiterea de trupe acolo provinciile sud-dunărene au rămas neapărate, iar
duşmanii nord-dunăreni, cuturguri, uturguri, anti, sclavini, prin repetate expediţii de jaf au
pricinuit pierderi materiale imense, iar în plus au transferat la nord de Dunăre zeci sau chiar
sute de mii de cetăţeni romani ca pradă de război. Unii istorici moderni consideră că cifrele
referitoare la prizonierii romani strămutaţi la nord de Dunăre, sau chiar în zona nord-pontică
sunt exagerate de către autorii antici propunând diverse ajustări. Este adevărat că astăzi ni se
pare exagerată cifra de 70.000 prizonieri colonizaţi de caganatul avar la nord de Dunăre după
asediul Thessalonicului şi jefuirea provinciilor sud-dunărene, ori cifra de 270.000 captivi luaţi
probabil de acelaşi cagan după asediul Constantinopolului din anul 626, ca şi cifra de 80.000
de luptători care ar fi alcătuit armata avară ce asedia marea metropolă. Ne întrebăm însă ce
motive ar fi avut cronicarii respectivi să consemneze astfel de cifre exagerate, pentru că
propagandistic, având în vedere numărul restrâns al acelora care citeau aceste cronici, nu ar fi
avut efectul dorit eventual, mai ales că aceştia fiind contemporani şi martori oculari cum a fost
de pildă Georgios Pisides, om al bisericii şi poet, care în poemul său intitulat Bellum
Avaricum ne-a lăsat amănunte şi informaţii deosebit de valoroase tocmai pentru că a
participat personal la acest eveniment. Este adevărat că întreg poemul a avut ca scop principal
proslăvirea Sfintei Fecioare Maria şi rolul pe care l-a avut biserica în timpul asediului, dar
meritele patriarhului Sergios care a organizat cu energie deosebită apărarea capitalei nu le
poate tăgădui nimenea. În acele zile de pericol total, când două armate păgâne puternice
asediau capitala creştinismului era firesc ca misticismul să fie un imbold divin pentru
apărători, în special pentru marinarii care cu ajutorul „focului grecesc sau bizantin” au reuşit
să distrugă flota duşmană , care a avut un rol hotărâtor în desfăşurarea evenimentelor. Nu
întâmplător chiar şi Imnul Acathist, compus de patriarhul Sergios, dedicat Sfintei Fecioare a
pătruns în liturghia ortodoxă şi s-a păstrat până în zilele noastre, deoarece el reflectă bucuria
triumfului asupra păgânismului, care dacă ar fi câştigat victoria întregul curs al istoriei ar fi
fost cu totul altul. Chiar şi Georgios Pisides ar putea fi acuzat de subiectivism şi exagerare
deoarece tot el a scris poemul panegiric intitulat Heracliada în care proslăveşte pe împăratul
care a reuşit să recupereze Sfânta Cruce de la perşi, după moartea regelui persan Chosroes II,
pe care o reinstalează cu mare pompă la Ierusalim, după ce a recucerit provinciile orientale:
Palestina, Mesopotamia, Siria şi Egiptul, încheind astfel primul război sfânt din lumea
creştină, care după cum se ştie va continua în veacurile următoare cu numeroase cruciade.
Pentru a reuşi să zdrobească puterea persană Heraclius a încheiat un tratat de alianţă cu
hanatul cazar, care l-a sprijinit constant şi eficient în luptele cu perşii. De asemenea pentru a
avea linişte în partea de apus a imperiului, împăratul va plăti un tribut anual de 200.000 solidi
caganatului avar. Problema însă care ne interesează acum este de ce caganatul avar a dorit ca
într-un interval scurt de circa un deceniu să-şi sporească numărul supuşilor din caganat cu un
număr atât de mare de colonişti aduşi cu forţa din provinciile sud-dunărene. Chiar dacă cifrele
referitoare la numărul prizonierilor de război colonizaţi în caganat, ori a luptătorilor ce formau
armata avară au fost exagerate de cronicari şi le-am reduce substanţial, rămân totuşi
neelucidate satisfăcător şi alte evenimente, mai ales numeroasele răscoale petrecute în
interiorul caganatului într-o perioadă scurtă de timp. Se pare că tânărul cagan, cum îl numeşte
Paulus Diaconus (IV, 37) după moartea tatălui său, caganul Baian, a început o organizare mai
temeinică a caganatului, asimilând o serie întreagă de realizări înfăptuite deja în imperiul
bizantin, sau la vecinii din apus. Pentru a pregăti asediul Thessalonicului ...„caganul... adună
toate neamurile barbare supuse lui şi împreună cu slavii, bulgarii şi cu o mulţime de alte
neamuri şi după doi ani le pregăti împotriva oraşului apărat de martir”... „iar pe călăreţii aleşi
îi îmbrăcă cu totul în fier” (cf. Mir. Sancti Demetrii II 1, 2, 169-170). De asemenea am văzut
că şi la asediul „zidului lung”, ori în 626 când a asediat Constantinopolul, caganul avea o flotă
formată cu precădere din marinari slavi, iar pentru asedierea zidurilor de incintă foloseau
armele cele mai eficiente: turnurile mişcătoare, berbeci acoperiţi pentru protejarea luptătorilor
care încercau să spargă porţile, catapulte şi baliste etc. Deci folosesc cele mai moderne arme
utilizate la acea dată, cu excepţia „focului grecesc”, arma secretă a bizantinilor, care le-a adus
victoria şi cu ocazia altor bătălii.
Un alt aspect al relaţiilor dintre avari şi populaţiile supuse, relatat în izvoarele scrise
este acela al muncii forţate, atât de caracteristică despotismului oriental. Probabil că avarii
luând ca exemplu zidul chinezesc pe care l-au cunoscut de pe vremea când au locuit la sud de
lacul Baical, ori chiar „zidul lung al lui Anastasius” (lung de circa 80 km) au construit şi ei
valurile de pământ din Banat, Crişana, Câmpia Tisei şi Transdanubia, ce se întind pe sute de
km, împrejmuind Câmpia Tisei de la Dunăre (din Banat) până la poalele Munţilor Apuseni,
ori sudice ale Munţilor Bükk, mai precis până la liziera pădurilor şi în Transdanubia atât cât se
întinde caganatul avar. În sprijinul acestei ipoteze pledează următoarele argumente:
a) Avarii sunt singura populaţie din această zonă despre care izvoarele scrise
menţionează că aveau fortificaţii denumite „ringuri”, iar descrierea lor corespunde cu cea a
valurilor de pământ îmblănite cu grinzi de lemn şi glii de iarbă (cf. Ann. Regn. Franc a 796,
64; Ann. Einh. a 796, 99; Ann. Lauressenses a 796, 182; Ann. Laureshamenses a 796, 252;
Poeta Saxo a 796, 292; Gesta Caroli Magni II, 1, p.49 sq).
b) Unele dintre aceste izvoare semnalează că la hotarele caganatului exista un limes
(cf. Ann Einh. a 791, 89).
c) Numai o putere centralizată putea înfăptui o astfel de realizare ce necesita efortul
conjugat a zeci de mii de oameni (captivi sau supuşi localnici) precum şi resurse economice
considerabile (substanţialele subsidii anuale bizantine).
d) Valurile dublate sau triplate în unele zone au fost construite în diferite etape, iar
întreţinerea şi apărarea lor de-a lungul a sute de km presupune o putere politico-militară
remarcabilă şi de lungă durată.
e) Traseul acestor fortificaţii peste întinsa câmpie, în imediata apropiere a lizierei
pădurilor, arată clar că rolul lor strategic principal era acela de-a apăra Câmpia Tisei, care în
vechime nu a fost niciodată atât de intens locuită ca în perioada avară (cf. harta din pl.XIV).
f) Nici una dintre populaţiile cărora li se atribuie aceste fortificaţii nu au avut interesul
(romanii) sau puterea economică (sarmaţii) ca să le construiască şi întreţine.
g) Structura societăţii ca şi organizarea politico-militară a caganatului avar corespund
cerinţelor necesare construirii şi întreţinerii unor astfel de fortificaţii.
h) „Ringul” principal sau reşedinţa caganatului şi a principalilor săi colaboratori
(Locum, ubi reges Avarorum cum principibus suis sedere consueti erat, quem in nostra
ligua Hringe nominat) era probabil situat în sud-vestul Voivodinei actuale (cf. harta XIV
litera R) de unde francii şi aliaţii lor, după ultima bătălie, i-au alungat pe avari la est de Tisa.
Cercetările arheologice efectuate până acum de către specialişti din diverse ţări
(Ungaria, Serbia, România) prin secţiunile de verificare trasate în locuri diferite ale traseelor
acestor valuri au înregistrat observaţii interesante referitor la fazele şi la tehnica lor de
construcţie, dar nu au obţinut date concrete şi concludente pentru a stabili data când au fost ele
înălţate. Fragmentele ceramice descoperite la baza valurilor, ori în pământul de umplutură al
şanţurilor de apărare, prin datarea celor mai recente piese sugerează doar că termenul de
construcţie este ulterior secolului IV, fără a putea preciza când au fost construite aceste
fortificaţii de pământ, care însumează în total o lungime de peste 1000 km. S-ar explica logic
şi firesc de ce caganatul avar a transferat la nord de Dunăre un număr atât de mare de captivi
apţi pentru muncă pe care i-a colonizat probabil în principal tocmai în zonele unde au fost
construite aceste valuri de pământ îmblănite cu grinzi şi stâlpi din lemn. Cantitatea
impresionantă de milioane de metri cubi de pământ la care se adaugă şi lemnul necesar, au
necesitat efortul susţinut şi a altor braţe de muncă nu numai al coloniştilor sud-dunăreni, ce
vorbeau în principal limba latină ci şi a celorlalte populaţii supuse sau aliate ce trăiau în
caganatul avar (daco-romani, gepizi, slavi, cuturguri etc.). Toţi aceştia au fost forţaţi să
muncească la construirea acestor fortificaţii.
Izvoarele scrise nu menţionează suficient de clar care au fost cauzele ce i-au
determinat pe unii supuşi să se răscoale împotriva dominaţiei despotice a avarilor. Cronicarii
respectivi nefiind interesaţi direct, sau neavând informaţii mai concrete ci numai zvonuri ce au
ajuns până la ei semnalează doar faptul că au avut loc astfel de răscoale nominalizând uneori
şi pe conducătorii lor: Samo în 623-624; Cubrat nepotul lui Organa în anul 628; Alciocus în
jurul anului 630; numele conducătorului celor 9000 de „bulgari” alungaţi de avari în Bavaria
între anii 630 şi 635 nu este precizat; Alzeco în 663 şi Cuber cu Mauros conducătorii
coloniştilor „sermesieni”, care după 60 de ani de muncă forţată, dimpreună cu alţi supuşi
(slavi, bulgari) în urma unor lupte repetate s-au refugiat în Macedonia, în zona Campus
Ceramesium. Poate au mai existat şi alte răscoale nesemnalate de izvoarele scrise. Eventual
cu prilejul acestor răscoale a fost ascuns şi tezaurul format din peste 300 de solidi din aur în
greutate de 1350 g în hotarul comunei Firtuşu judeţul Harghita.
Prezenţa unui grup numeros de colonişti romani în Câmpia Tisei este atestată şi prin
cercetările arheologice efectuate la diverse aşezări şi necropole deoarece o serie întreagă de
vestigii arheologice (unelte, obiecte de podoabă etc.) dar mai ales produsele ceramice prezintă
cele mai apropiate analogii cu produsele descoperite în provinciile sud-dunărene. Cea mai
mare parte a mormintelor din necropolele databile în sec.VI-VII de pe cursul mijlociu şi
inferior al Tisei, prin ritul de înmormântare şi inventarul pe care îl cuprind în ansamblu au
aparţinut unor populaţii creştine pe care unii specialişti le atribuie în exclusivitate gepizilor.
Prezenţa a numeroase produse de factură romană târzie sau timpuriu bizantină ca inventar al
mormintelor, similare sau identice cu cele descoperite în provinciile sud-dunărene, ori în
necropolele merovingiene, unde nu au locuit gepizii, arată că cea mai plauzibilă atribuire
etnică ar fi că ele au fost făurite şi folosite cu precădere de către populaţia romanică, fără a
exclude pe gepizi, ori pe unogunduri sau cuturguri, care între timp au fost şi ei creştinaţi chiar
de către împăratul Heraclius în anul 619 (cf. Nicephoros a 619, p.12, 20-30). În necropolele
transilvănene de la Noşlac, Spălnaca, Bratei, Blandiana etc. au fost descoperite schelete întregi
de cai înmormântaţi în gropi separate în şirul de morminte umane îngropate după ritul creştin,
cuprinzând şi diverse podoabe decorate cu cruci etc. Îngroparea cailor întregi cu piesele de
harnaşament specifice (scăriţe de şa, zăbale, aplici, catarame, etc.) ar putea fi atribuită tocmai
unogundurilor şi cuturgurilor proaspăt creştinaţi, deoarece avarii propriuzişi depuneau alăturea
de scheletul uman ca ofrandă doar craniul şi picioarele cailor, în aceeaşi groapă şi nu în gropi
diferite. Descoperirea de la Noşlac a unei săbii cu tăiş şi vârful uşor curbat, a săgeţilor cu trei
muchii, sau rombice de tip nomad, a unui pumnal cu inel la capătul mânerului de tip nord-
pontic ori a altor produse (vase piriforme etc.) atestă prezenţa unui grup de călăreţi nomazi
probabil de origine türcă. Pumnalele de tip scramasax, un inel şi un ac de păr ornamentat in
stilul animalier etc. atestă de asemenea prezenţa unei populaţii germanice, respectiv gepide.
Doar în necropola de la Alba Iulia, care însă poate fi datată în sec.VIII-IX au fost descoperite
câteva morminte de incineraţie ce pot fi atribuite slavilor încă păgâni la acea dată.
Numărul mare de colonişti traco-romani sud-dunăreni transferaţi în caganatul avar a
sporit considerabil romanitatea nord-dunăreană daco-romană, contribuind în mod substanţial
la romanizarea şi creştinarea populaţiilor ce au locuit în afara graniţelor fostei Dacii romane,
ne referim la Crişana şi Pusta Ungară situată între malul drept al Tisei şi cotul Dunării,
inclusiv în Transdanubia, respectiv în fostele provincii Pannonia şi Noricum.
În Câmpia Tisei au rămas un număr important de romanici, chiar şi după plecarea în
Macedonia a grupului de „sermesieni” conduşi de arhonţii sau hanii Cuber şi Mauros, după
cum o confirmă atât vestigiile arheologice din sec, VIII-IX, cât şi cronicile târzii din sec.XII-
XIV.
Anonymus (în Gesta Hungarorum cap.IX) îi aminteşte pe ...„Blachii ac pastores
Romanorum”, care dimpreună cu slavii şi bulgarii („Slavii et Bulgarii”) au luptat împotriva
ungurilor ce au pătruns dinspre nord, prin pasul Vereczke pe cursul superior al Tisei în
Pannonia, respectiv în Pusta Ungară dintre Tisa şi Dunăre. Tot Anonymus când relatează
despre ducele bihorenilor Menumorut („Menumorout ducen Byhoriensen”) îi aminteşte şi pe
secui, care deşi erau supuşii ducelui bihorean, după ce au văzut că romanii au fost înfrânţi şi
au fugit de frica ungurilor (...„et Romanos fugatos esse de Pannonia”) s-au aliat cu ungurii
luptând alăturea de ei pentru a cuceri cetatea Biharia unde era reşedinţa lui Menumorut, deci a
fostului lor stăpân.
Simon de Kéza (Chronicon Hungaricum, cap.IV, 1) care a fost clericus fidelis al lui
Ladislau Cumanul (1272-1290), ca şi Chronicon Pictum Vindobonense (manuscrisul datează
din anul 1358) îi consideră pe Blachi sau Valachi ca şi coloni sau păstori ai hunilor conduşi de
Attila, care ar fi rămas în Pannonia de bună voie până la venirea ungurilor şi nu au plecat în
Apulia (Italia, sau Apulum din Dacia ?) cum au făcut alţii, care cu îngăduinţa lui Attila şi-ar fi
părăsit solul natal (cf. Chron. Pictum Vind. cap.VI). Despre secui pe care cei doi cronicari
târzii îi numesc Zakuli, ei îi consideră urmaşi sau resturi ale hunilor („Zakuli Hunorum sunt
residui”) care locuiau ...„in campum Chigla mezei” sau ...„in campo Chigla” dar ...„non
tamen in plano Pannonie, sed cum Blackis in montibus confinii sortem habuerunt. Unde
Blackis commixti litteris ipsorum perhibentur”. Folosirea termenului latinesc plano
Pannonia = şesul Pannoniei şi acela de mezei de la ungurescul mezö = câmpie, şes, arată clar
că pentru cronicari termenul campus nu se referă la câmpie, câmp, ci avea alt sens, deseori
folosit în cronicile apusene şi anume de fortificaţie sau castru, iar „campo Chigla” avea
acelaşi sens ca şi „campus Ceramesium” din Macedonia. Termenii de chigla în sârbă şi
croată, de tégla în maghiară şi ţiglă în româneşte vine de la latinescul tegulum, iar toponimele
de Ţiglă, Cigla etc. se referă constant la locurile unde se găseşte mult pământ ars sau ţigle şi
cărămizi sfărâmate. Deseori pe anumite porţiuni ale valurilor de pământ unde pereţii de lemn
ce le îmblăneau au fost incendiaţi se găsesc straturi compacte de pământ ars, uneori gros de 1
m de culoare cărămizie pe care ţăranii îl numesc frecvent ţiglă. Deci campo Chigla era
probabil denumirea populară a valurilor de pământ incendiate şi secuii au locuit iniţial în zona
protejată de aceste valuri de pământ, care în sec.X nu mai erau în funcţie.
Confuzia cronologică pe care o fac cronicarii târzii (inclusiv cei apuseni) între huni şi
avari este evidentă. Semnalăm doar un exemplu concludent. Amândouă cronicile când
relatează despre asediul Aquilei spun că Attila îi solicită pe longobarzii fugiţi în acest oraş din
Pannonia unde erau supuşii lui Attila. Se ştie însă că longobarzii au locuit în Pannonia doar
între anii 527 şi 568, deci cu circa un secol după moartea lui Attila, aşa că cel care putea să-i
revendice era numai caganul avar. De asemenea oraşele nominalizate de pe coasta dalmaţiana
a Adriaticei nu au fost jefuite şi cucerite de Attila, ci de către avari, după cum rezultă din
izvoarele bizantine contemporane. În istoriografia modernă există un număr impresionant de
lucrări monografice şi studii speciale consacrate problemei denumirilor arhaizante folosite în
izvoarele antice, iar opiniile specialiştilor referitor la identificarea acestora cu diverse
populaţii migratoare în special sunt diverse, controversate chiar (cf. G. Moravcsik,
Byzantinoturcica I-II). Pentru a evita confuziile etnice, cronologice şi istorice este necesar ca
fiecare ştire care se referă la un anumit eveniment să fie examinată în contextul istoric şi
cronologic adecvat şi confruntat cu alte informaţii şi documente contemporane pentru a putea
identifica cu mai multă probabilitate populaţia pe care izvoarele respective o numeau
„scitică”, „hunică” etc. O astfel de problemă controversată este şi aceea a originii etnice a
secuilor, precum şi a datei când s-au stabilit în Câmpia Tisei, iar apoi au fost colonizaţi în
etape succesive în Transilvania estică. În stadiul actual al cercetărilor se pare că cea mai
plauzibilă ipoteză este aceea că secuii ar fi fost un trib de origine türcă stabiliţi în bazinul
mijlociu al Tisei odată cu avarii conduşi de Baian în anul 568, unde au locuit până la venirea
ungurilor la sfârşitul sec.IX. În favoarea acestei ipoteze pledează organizarea socio-militară a
secuilor, dar mai ales fondul de bază türc din dialectele vorbite de secui. Numele de secui
(szekely) derivă probabil din cuvântul türc sikül=nobil sau demnitar, eventual o funcţie
militară. Asemănarea dintre scrierea „runică” (rovásiras) a secuilor şi alfabetul folosit în
inscripţiile türce de pe valea Orkhon din provincia Bayan Khongor din Mongolia ar fi de
asemenea o dovadă a originii lor central asiatice (probabil din grupul heflaliţilor numiţi în
izvoarele antice şi hunii albi). Unele semne (f, h, ly etc.) au fost preluate din alfabetul grecesc
şi cel glagolitic, iar obiceiul de-a scrie răvaşe pe lemn l-au preluat probabil de la răbojul
românilor. Probabil că din această cauză cronicarii târzii ca şi istoricii umanişti susţin că
secuii au preluat literele de la români, căci cele mai vechi inscripţii secuieşti erau încrustate pe
lemn (cf. manuscrisul din sec.XV de la Nikolsburg şi A. Bonfinius, Rerum Hungaricorum
decades, ori Nicolae Olahul, Hungaria et Attila p.195). Semnificativ este şi faptul că toate
cuvintele legate de scriere sunt de origine türcă: betü=literă, betüd=socotesc, betüz=silabisesc,
betürendes=alfabetic etc. sau ir-irni=a scrie, iró=scriitor, iron=creion, iroszer=unelte de scris,
irattar=arhivă etc. cuvinte păstrate şi în limba maghiară. Înrudirea dintre secui şi maghiari este
doar lingvistică în măsura în care folosesc cuvinte comune de origine türcă, căci nu
întâmplător Constantin Porfipogenetul, izvorul de bază al istoriei ungurilor descălecători, îi
numeşte turci, iar ţara lor Turcia, deoarece pătura conducătoare a maghiarilor era de origine
türcă (cavari - cabari ?) dar majoritatea triburilor descălecătoare erau de origine fino-ugrică,
care a şi dat fondul de bază al limbii maghiare (vezi mai jos). Procesul de maghiarizare al
secuilor a fost accelerat doar în ultimul secol prin învăţământul şcolar, prin slujbele şi
predicile religioase etc., iar în zilele noastre prin presă şi propagandă politico-demagogică ce
nu se bazează pe o documentaţie istorică concretă. A vorbi despre „maghiarimea” din fostele
scaune secuieşti înseamnă a ignora voit întreaga istorie a secuilor care timp de secole au luptat
cu perseverenţă să-şi păstreze libertăţile şi privilegiile pe care le-au avut ca federaţi ai
ungurilor, răsculându-se în repetate rânduri împotriva marilor latifundiari maghiari care au
încercat pe toate căile şi prin toate mijloacele să-i transforme pe secui în iobagi dependenţi de
voinţa stăpânului feudal al moşiei, deci al obştilor săteşti. Din cronicile şi documentele
cancelariei regale şi papale rezultă clar că secuii au fost aliaţi sau federaţi ai ungurilor, ce
aveau anumite drepturi şi obligaţii printre care şi aceea de-a avea o armată separată, iar
unitatea militară a secuilor era condusă de un comes Siculorum. În calitate de federaţi ai
ungurilor ei trebuiau să lupte în sec.X în prima linie de bătaie, după cum precizează
Anonymus (Gesta Hung. cap.L şi LI). Cronica pictată de la Viena (cap.LVII) precizează că pe
timpul regelui Ladislau I (1077-1095) bihorenii (printre care se aflau şi secuii) formau o
armată aparte („Bihoriensi agmine Ladislaum”). Acelaşi cronicar, care spunea că secuii sunt
rămăşiţe ale hunilor („Hunorum residui”) deşi precizează că atât secuii cât şi pecenegii
...„erau arcaşi călări care după obiceiu mergeau în fruntea cetelor ungureşti”, nu are păreri
bune despre ei. Astfel, în anul 1116 când făcând parte din armata lui Ştefan al III-lea în lupta
împotriva boemilor îi numeşte „Bisseni atque Syculi villissimi” (cap.LXVIII), iar în alt loc
(cap.LXX) când luptă în anul 1146 în armata regelui Geza al III-lea împotriva germanilor îi
numeşte: „Bisseni vero pessimi et Siculi villissimi” adică ...„pecenegii cei netrebnici şi secuii
cei ticăloşi”. Antipatia cronicarilor târzii faţă de pecenegi şi secui reflectă probabil opinia
oficială a curţii regale şi a nobilimii deoarece aceste populaţii dârze de luptători bine
organizaţi s-au opus constant procesului de feudalizare care în sec.XIII-XIV se manifesta prin
multiple căi, militar, religios etc.
Referitor la strămutarea secuilor din comitatul Bihor în Transilvania estică se
presupune că primul grup a fost colonizat odată cu oaspeţii flandrezi pe timpul regelui Geza al
II-lea (1141-1162).Prima atestare documentară concretă datează însă abia din anul 1210 când
regele Andrei al II-lea (1205-1235) l-a trimis în ajutorul ţarului Asan Borilă (1207-1218) pe
comitele Joachim al Sibiului cu o armată formată din saşi, români, secui şi pecenegi
(...„associatis sibi Saxonibus, Olacis, Siculis et Bissensis” cf. DIR XI-XIII p.338 sq). De
asemenea în anul 1213, Wilhelm episcopul Transilvaniei aprobă ca toţi locuitorii prezenţi sau
viitori din Ţara Bârsei să plătească dijmă bisericească direct cavalerilor teutoni, ...„în afară de
ungurii şi secuii ce vor vrea să treacă (să se stabilească) în numita ţară şi care în privinţa
dijmelor rămân datori faţă de noi şi de biserica noastră” (cf. DIR XI-XII p.157). Tot regele
Andrei în anul 1222 când reînnoieşte privilegiile cavalerilor teutoni, printre altele precizează
că aceştia pot transporta pe Olt şi Mureş în jos câte şase corăbii cu sare, iar la întoarcere alte
lucruri, fiind scutiţi ...„de plata oricărei vămi când vor trece prin ţara secuilor sau prin ţara
românilor” (...„per terram Siculorum et per terram Blacorum” cf. DIR XI-XII p.184 şi 188).
În izvoarele apusene cronicarii Marino Sanuda cel Bătrân şi Ioan de Ypres (cf.
Gombos, Catalog p.1132 şi 1558) relatează că românii şi secuii în 1241 au întărit trecătorile
Carpaţilor Meridionali, probabil la pasul Oituz, pe unde a pătruns armata tătarilor condusă de
Bochetor opunând o dârză rezistenţa, dar în final au fost înfrânţi de tătari.
Am insistat puţin asupra secuilor, deoarece din cronici şi documentele vremii rezultă
clar că românii şi secuii au convieţuit împreună timp de secole, având cum spune cronicarul
aceeaşi soartă, fiind deseori obligaţi să lupte împreună pentru a-şi păstra libertăţile şi chiar
existenţa fizică şi etnică.

4. ULTIMELE POPULAŢII MIGRATOARE:

UNGURII, PECENEGII, UZII ŞI CUMANII

UNGURII. Referitor la etnogeneza maghiarilor şi la istoria lor până la întemeierea

statului feudal există o vastă literatură de specialitate, concretizată în numeroase lucrări
monografice şi studii speciale consacrate diverselor aspecte ale acestei probleme istorice
complexe şi dificile. Expediţii mai vechi (încă din secolul trecut) ori mai recente ale unor
specialişti maghiari în zonele nord-pontice, caucaziene, ori în bazinul mijlociu al Volgei, sau
chiar în Mongolia, au căutat vestigii arheologice ori date etnografice şi lingvistice care să ajute
la stabilirea patriei iniţiale a maghiarilor. A rămas neexplorată provincia Dzungaria din
regiunea Sinkiang-Uigură, situată în colţul de nord-vest al Chinei, pe versantul sud-vestic al
munţilor Altai, unde eventual a mai putut fi patria din care s-au deplasat spre vest triburile
onogure sau ugrice, care dimpreună cu unele triburi finice din bazinul Volgei au format
uniunea de triburi ce s-a stabilit definitiv în Câmpia Panonica la sfârşitul sec.IX.
Obiceiul frecvent al cronicarilor bizantini, apuseni, arabi, persani, slavi etc. de-a folosi
denumiri arhaizante pentru diversele populaţii nomade sau seminomade, printre care se aflau
şi maghiarii, ori chiar pentru cele sedentare dar considerate „barbare”, creează mari dificultăţi
specialiştilor moderni pentru a le identifica şi deci folosi concret pentru stabilirea rolului
istoric pe care l-au avut la desfăşurarea unor evenimente relatate de cronicarii respectivi. Din
această cauză opiniile specialiştilor diferă, provocând uneori discuţii controversate, care ajută
sau frânează unele interpretări istorice obiective. O astfel de situaţie dificilă şi complexă a fost
creată şi referitor la istoria veche a maghiarilor descălecători. Astfel de pildă în istoriografia
maghiară şi occidentală recentă a fost lansată „teoria dublei descălecări”. Prima descălecare,
cea a hunilor se baza pe relatarea cronicilor târzii din sec.XIV-XV, care pornind de la eroii
legendari Hunor şi Moger plasează această descălecare în anul 677 sau 777 (cf. Chron.
Pictum. cap. XI) autorii moderni însă au ales anul 670 (fără a avea o bază documentară
concretă) înlocuind pe huni cu onoguri, care ar fi adus în bazinul carpatic aplicile, limbile de
curea etc., decorate cu grifoni şi alte motive animaliere sau florale şi geometrice descoperite
mai ales în necropolele avare târzii. Cea de a doua descălecare corespunde sfârşitului sec.IX,
dar ea s-ar fi făcut prin cucerirea iniţială a Ardealului şi abia apoi a Pannoniei. Această „teorie
a dublei descălecări” a fost pe bună dreptate aspru criticată chiar de către specialiştii maghiari,
dar şi de alţii, care o consideră ca fantezistă şi nedocumentată.
Pentru perioada strămutării sau descălecării ungurilor din zona nord pontică în Câmpia
Panonică izvorul de bază rămâne însă împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-
959) care în lucrarea De adm. imp., redactată între anii 949-952, prezintă cele mai ample şi
concrete date despre unguri pe care îi numeşte constant turcoi (turci) iar ţara lor Turkia.
Informaţiile lui sunt demne de toată încrederea, deoarece, pe lângă documentaţia existentă în
cancelaria imperială se pare că el a avut prilejul să-l cunoască personal şi pe unul dintre
conducătorii maghiari, pe Bultzus (Vultus sau Bulsu) căruia, după ce l-a creştinat i-a acordat
şi demnitatea de patricius. Se pare însă că vizita la Constantinopol a lui Bulciu a avut loc
după anul 952 (cf. Skylizes p. 328 şi Zonares, Hist. p. 484) deoarece în De adm. imp. cap. 40
se face doar precizarea că „Bultus era cel de al treilea domnitor şi carhas al Turciei”. De
asemenea el mai preciza că Bulciu era feciorul lui Calis şi că demnitatea de carhas (probabil
religioasă, un fel de şaman şef) era mai mică decât demnitatea de gylas (care era probabil
militaro-administrativă, echivalentă cu cea de duce sau arhonte ori voievod). Conform
relatărilor lui Constantin Porfirogenetul, prima ţară a ungurilor se numea Lebedia după
numele primului lor comandant sau voievod care avea numele de Lebedias. Acest ţinut era
probabil situat în partea de sud-est a caganatului cazar, deoarece turcii, respectiv ungurii ...
„sălăşluiau împreună cu hazarii, luptând de partea lor în toate războaiele”, deci erau un fel de
federaţi ai cazarilor. Ca urmare a luptelor repetate dintre pecenegii Cangar şi cazarii aliaţi cu
ungurii şi înfrângerea acestora din urmă, pecenegii îi alungă pe unguri din Lebedia în părţile
vestice ale caganatului cazar şi anume ... „în locurile numite Atelcuzu, regiune în care acuma
(cca. 950) locuieşte poporul peceneg”. Având în vedere importanţa istorică a amplasării
concrete pe teren a celor două ţinuturi în care au locuit ungurii, Lebedia şi Atelcuzu, numeroşi
specialişti au făcut diverse propuneri pentru localizarea lor prezentând fiecare argumentele lui,
dar din păcate problema a rămas încă neelucidată satisfăcător. În stadiul actual al cercetărilor
se pare că Lebedia ar putea fi localizată în spaţiul situat la sud-est de cursul inferior al
Donului, în cazul în care „pârâul Hidmes numit Hingylus” ar putea fi identificat cu unul dintre
râurile mici ce se varsă în marea Azov. În această zonă arheologii osetini au descoperit
necropole în care mormintele au ca inventar diverse piese similare cu cele descoperite în
necropolele de tip „honfoglolas” dar ei le atribuie pe bună dreptate alanilor târzii, mai ales că
lipsesc înmormântările rituale de cai.
La data când ungurii locuiau în Lebedia sau Levedia ...„mai aveau denumirea de
„Sabartoi asfaloi” sau „Savarţi asfali”. Identificarea acestor Sabarti asfali cu Sabirii amintiţi
în izvoarele bizantine în sec.V-VI este puţin probabilă (cf. Theophilact Simocata, Hist. 7, 8,
3; Procopius Hist. 294; Agathias, Hist. 267 sq). Menander (Fr. 5) precizează că sabirii au
fost nimiciţi de avari, iar Victor Tonnensis (Chronicon p. 204) precizează şi anul 559. De
fapt dintre populaţiile supuse de avari, uturguri, cuturguri, zali, alani, barseliţi, sabiri şi
hunoguri, unele mai trăiesc şi azi în Osetia, Cecenia şi Dagestan. Dintre aceste populaţii
iraniene sau hunice, doar honogurii au putut intra probabil în uniunea de triburi finougrice
numite „Savarti asfali”. Problema a fost viu discutată in literatura de specialitate (cf.
Byzantino-turcica II, p. 261-263). Specialiştii în lingvistică încearcă să demonstreze că în
limba maghiară la fondul de bază fino-ugric s-au adăugat unele cuvinte de origine iraniană
(sarmato-alamo-osetine), iar în limbile ugrice au intrat cuvinte de origine türcă, încă înainte de
convieţuirea lor în Lebedia cu cazarii, respectiv cabarii sau cavarii. Dar Constantin
Porfirogenetul în cap. 39 dedicat poporului cavarilor spune: „Să ştii că aşa-zişii cavari făceau
parte din neamul cazarilor”. Răsculându-se împotriva cazarilor unii dintre ei au fost ucişi, iar
alţii ... „au sălăşluit dimpreună cu turcii în ţara pecenegilor”. „Aşa se face că chiar de la turci
au învăţat şi limba hazarilor şi până în ziua de azi au acelaşi grai; dar au şi cealaltă limbă a
turcilor”. Deci pe la mijlocul sec.X maghiarii vorbeau două limbi, cea fino-ugrică şi cea
cazaro-cavară, adică cea türcică. În sec.X-XI când locuiau în Câmpia Panonică, ungurii prin
convieţuirea cu avarii târzii (secuii, cozarii), cu slavii, pecenegii, bulgarii şi românii au
împrumutat şi de la aceste populaţii unele cuvinte prezente în limba maghiară populară. Opinii
controversate ale specialiştilor există şi referitor la localizarea celei de a doua patrii nord-
pontice în care au locuit ungurii după alungarea lor din Lebedia de către pecenegi, precum şi a
datei când s-a petrecut acest eveniment.
Prima menţiune sigură a turcilor, respectiv ungurilor în izvoarele bizantine datează din
anul 837. În acel an hanul bulgar Malomir (831-837), deoarece armata trimisă de el împotriva
captivilor bizantini colonizaţi de hanul Krum în anul 813 la nord de Dunăre a fost înfrântă de
către aceştia, a cerut ajutorul turcilor. Aceştia i-au atacat în repetate rânduri pe răsculaţii
bizantini, dar în final foştii colonişti au reuşit să-i respingă, iar ei s-au îmbarcat pe corăbiile
trimise de împăratul Teofil (829-840) reîntorcându-se astfel în imperiul bizantin (cf. Leo
Gramaticus, Chronographia p.231 sq; Georgios Monachos, Chronicon p.817 sq; Symeon
Magister, Chron. p.615 sq). La acea dată, conform relatărilor lui Gardizi şi Ibn Rusta, ungurii
locuiau în zona Donului şi Niprului inferior. S-a presupus chiar că moartea bulgarului Okorses
în apele Niprului s-ar fi datorat unei lupte pe timpul hanului Omurtag (814-831) cu cazarii,
când bulgarii de la sud de Dunăre i-ar fi ajutat pe cavarii şi ungurii răsculaţi împotriva
cazarilor explicându-se astfel de ce bulgarii peste câţiva ani vor cere ajutorul ungurilor
împotriva răsculaţilor bizantini. Cazarii pentru aşi consolida stăpânirea în teritoriile nord-
pontice, cu ajutorul împăratului Teofil care a trimis meşteri bizantini, inclusiv un strateg
militar, au construit fortificaţiile de la Sarkel, Saltovo şi altele, reuşind astfel să amâne
destrămarea caganatului cu aproape un secol.
Conform relatărilor lui Reginald din Prum alungarea ungurilor din Lebedia de către
pecenegi s-a petrecut în anul 889, iar luptele finale au avut loc în zona vărsării Donului în
Marea Azov (cf. Regino-Prumiensis abbas, Chronicon, a. 889 în Cat. font. hist. Hung. III
p.2038). De asemenea Nestor (în Povest vremennych let cap.XIX) semnalează că „ungurii au
ajuns la Nipru şi-şi întinseseră corturile, căci erau nomazi, cum sunt Polovcii” (Cumanii) abia
după urcarea pe tron a împăratului Leon VI (886-912), iar plecarea lor în Pannonia „prin
munţii cei înalţi care s-au numit ungureşti şi lupta lor cu Volochii şi cu Slavii care trăiau
acolo” o plasează în anul 898. Constantin Porfirogenetul relatează că din cauza înfrângerilor
suferite ungurii s-au împărţit în două grupe. Una a plecat spre răsărit înspre Persia; ...„aceştia
se chiamă până în timpul de faţă cu vechiul nume Savarti asfali, cealaltă parte însă, cu
voievodul şi conducătorul lor Levedias s-a aşezat în partea de apus (a caganatului cazar) în
locurile numite Atelcuzu, regiune în care acuma locuieşte poporul pecenegilor”. La sfârşitul
capitolului 38 el precizează că zona în care s-au aşezat ungurii a primit numele de la
denumirea râurilor care sunt acolo: Baruh, Cubu, Trulos, Brutos şi Seretos. Dintre acestea
doar Prutul şi Siretul pot fi identificate cu certitudine. Se pare că Baruh ar putea fi identificat
cu cursul mijlociu al Niprului deoarece în alt loc (cap.9) precizează că cea de a cincea
cataractă a Niprului este numită Barufaros, dar Nipru este numit şi Danapris, iar
Nistru=Donostris şi Bugul=Bogu, iar Ingul=Singul. Între aceste râuri nord-pontice poate fi
localizat ţinutul Atelcuzu (=Etelköz) care ar însemna ţara dintre ape sau un fel de
Mesopotamie.
Ungurii au locuit în Atelcuzu mai puţin decât două decenii. După urcarea pe tron ţarul
bulgar Simeon (893-927) a început un război împotriva bizantinilor. În bătălia care s-a dat în
Macedonia armata bizantină condusă de Crinites a fost înfrântă şi generalul, dimpreună cu alţi
ofiţeri, ucis. Cazarilor care făceau parte din suita împăratului Leon, luaţi ca prizonieri, li s-a
tăiat nasul şi au fost trimişi la Constantinopol „spre ruşinea romanilor” cum scrie cronicarul
(Theophanes Continuatus p.357 sq). Înfuriat împăratul Leon l-a trimis pe Nikita Skleros la
turci, respectiv unguri cu daruri pentru a-i determina să-i atace pe bulgari. El s-a întâlnit cu
căpeteniile acestora Arpad şi Cusanes (Kursan) care a promis că vor ataca pe bulgari şi drept
garanţie au oferit ostateci, cu care Skeros s-a întors la împărat (cf. Leo Gramaticus, Chron.
p.267). Conform relatărilor lui Constantin Porfirogenetul (cap.40) ungurii sub comanda lui
Liuticos, fiul lui Arpad, i-au atacat pe bulgari în repetate lupte, iar ţarul Simion s-a refugiat în
cetatea Distra (Silistra, cf. Georgios Monachos p.853 şi Theophanes Continuatus p.358 sq).
Se pare că împăratul Leon a recurs şi la ajutorul avarilor, după cum ar rezulta din cronicile
apusene, care semnalează două expediţii avare împotriva bulgarilor. Una în anul 895 şi alta în
anul 896, când navele bizantine i-au transportat pe avari peste Dunăre, pentru a-i ataca pe
bulgari (cf. Ann. Fuldenses a. 895-6 p.411 sq în Catalogus I. p.132 sq; Ann regn.
Francorum a. 895 p.126, 129). Se pare că aceste raiduri ale avarilor împotriva bulgarilor au
avut loc consecutiv cu atacul flotei condusă de amiralul Eustatie pe de o parte şi cea a trupelor
trimise pe uscat sub comanda lui Nekifor Focas. Ca urmare a acestor atacuri repetate ţarul
Simeon a încheiat pace cu bizantinii în 896 iar de la unguri a răscumpărat prizonierii bulgari
luaţi de aceştia (cf. Leo Gramaticus p.267 şi Theofanes Continuatus p.358 sq). Constantin
Porfirogenetul precizează că ...„după ce Simeon a avut pace cu împăratul romeilor si cu voia
lor a trimis mereu soli la pecenegi, s-a înţeles cu ei să-i lovească pe turci cu război până la
nimicire”. Probabil că tratativele cu pecenegii au durat câteva luni mai ales că au aşteptat ca
cea mai mare parte a luptătorilor unguri să fie plecaţi într-o expediţie de jaf pentru a ataca
sălaşurile lor...” nimicind cu totul familiile lor şi au izgonit de acolo rău de tot pe turcii lăsaţi
pentru paza ţării lor”. Întorcându-se acasă luptătorii unguri după ce au constatat pustiirea ţarii
au hotărât să emigreze spre vest în Câmpia Pannonică unde s-au stabilit definitiv. Noua ţară
Turcia cum o numeşte împăratul cronicar se întindea la mijlocul sec.X spre sud de la podul lui
Traian, de-a lungul Dunării, cale de trei zile până la Belgrad, iar de aici până la Sirmium erau
două zile de drum, iar de aici spre vest începea Marea Moravie, condusă înainte de venirea lor
de Sviatopluk (870-894). În interiorul ţării curgeau râurile Timiş, Tutis (Bega sau Aranca),
Mureşul, Crişul şi Tisa. Uniunea de triburi fino-ugrice era formată din 8 triburi, iar fiecare trib
sau seminţie avea un conducător, dar domnitorul suprem era ales din seminţia lui Arpad. Pe la
mijlocul sec.X erau în viaţă doar nepoţii lui Arpad: Folis, Tosis şi Taxis.
Documentaţia cancelariei imperiale asupra ungurilor instalaţi în noua lor patrie din
Câmpia Tisei era bună, căci împăratul cronicar aminteşte nominal cele 8 triburi ce alcătuiau
uniunea de triburi fino-ugrice precizând totodată că fiecare dintre ele avea un conducător şi un
teritoriu aparte. De asemenea el îi aminteşte pe cei patru fii ai lui Arpad precum şi pe nepoţii
acestuia precizând care dintre ei mai trăiau la data când îşi redacta el lucrarea destinată să-i
dea sfaturi fiului său cum să conducă imperiul, sfaturi pe care le-a primit şi el de la tatăl său
Leon al VI-lea, poreclit Înţeleptul.
Informaţiile asupra ungurilor descălecători prezente în cronicile latino-ungare din
sec.XII-XV nu corespund decât în mică măsură cu cele existente în cronicile bizantine, arabe,
persane etc. din sec.IX-XI. În afară de Anonymus care era un bun cunoscător al limbii greceşti
şi care în opera sa Gesta Hungarorum a folosit cuvinte şi expresii greceşti, celelalte cronici
au avut ca sursă de inspiraţie în special cronicile apusene, dar mai ales tradiţiile orale păstrate
în cântecele de vitejie atât de frecvente în Europa sec.XIII-XIV. Un izvor de bază pe care îl
citează atât Anonymus cât şi Simon de Keza, ori Cronica pictată de la Viena este Gesta
Romanorum, lucrare din păcate pierdută. La sfârşitul sec.XIX s-a emis ipoteza că ar fi existat
şi o Gesta Hungarorum mai veche decât cea a lui Anonymus, redactată pe timpul regelui
Ladislau I (1077-1095), dar din păcate nu există nici o dovadă concretă că ar fi existat o astfel
de cronică.
Cronicile din sec.XII-XV cuprind însă numeroase date deosebit de importante referitor
la etapele de cucerire ale teritoriului pe care ungurii s-au aşezat definitiv, precum şi despre
formaţiunile statale ale populaţiilor autohtone pe care ungurii le-au găsit în bazinul carpato-
dunărean la venirea lor (cf. p.87 sqq).
PECENEGII. Având în vedere rolul istoric important pe care l-au avut pecenegii pe
parcursul sec.IX-XII izvoarele scrise , în special cele bizantine, păstrează informaţii şi date
concrete deosebit de interesante care permit reconstituirea unei schiţe istorice obiective, mai
ales că fiind o populaţie dispărută, obiectivitate specialiştilor care s-au ocupat de istoria lor
este mai frecventă decât la alte populaţii ce trăiesc şi în zilele noastre, la care au intervenit şi
interpretări subiectiviste. Specialiştii consideră că primul teritoriu pa care l-au locuit pecenegii
când au migrat din Asia în Europa era cuprins între fluviile Ural, Volga şi Marea Caspică. În
prima jumătate a sec.IX nu sunt semnalate conflicte ale pecenegilor cu populaţiile învecinate:
baschiri, cazari, bulgari şi alani. Abia în ultimul sfert al sec.IX când sub presiunea uzilor şi
apoi a cumanilor, populaţii înrudite cu pecenegii deoarece vorbeau o limbă comună ce făcea
parte din familia limbilor türce, vor avea primele conflicte mai grave cu caganatul cazar.
Atacaţi dinspre est de uzi şi dinspre vest de cazari, pecenegii vor lupta cu ungurii pe care îi
vor înfrânge şi alunga din Lebedia, aşezându-se ei în acest spaţiu, iar teritoriul dintre fluviile
Ural şi Volga va fi ocupat de uzi şi apoi de cumani. Pentru prima jumătate a sec.X
informaţiile cele mai valoroase şi concrete le furnizează tot Constantin Profirogenetul.
Informaţii deosebit de utile mai ales pentru a doua jumătate a sec.X şi a sec.XI-XII le găsim şi
în izvoarele orientale, care îi numesc badznak sau pacanak, ori în alte izvoare bizantine (Leo
Gramaticus, Skylitzes-Kedrenus, Anna Comnena etc.) sau ruseşti care îi numesc pecenegi.
Cronicile latino-ungare ori documentele cancelariei arpadiene îi numesc bessi, byssenii sau
besenyö. După alungarea ungurilor din Atelcuzu (Etelköz) în jurul anului 898, în prima
jumătate a sec.X pecenegii îşi vor întinde stăpânirea pe un teritoriu vast, iar ţara lor numită
Pecenegia (Pacinakia) se întinde din zona Dunării de Jos de la Silistra până în bazinul
mijlociu al Donului, aproape de Sarkel, capitala caganatului cazar, după cum relatează
Constantin Porfirogenetul (cap.1-3 şi 37) ori alte izvoare bizantine şi orientale. Ţara era
împărţită în opt provincii: Irtim, Tur, Gylas, Culpei, Haroboi, Talmat, Hopon şi Tapon.
Fiecare provincie era administrată şi condusă de către un domnitor pe care cronicarul îi şi
nominalizează. Interesantă este succesiunea la domnie, care nu se transmite din tată în fiu ci
...„se prefera alegerea sau a unui văr primar sau a băieţilor unor veri primari, ca demnitatea să
nu treacă nicidecum numai asupra unei părţi a neamului lor” ... „dar nici dintr-un neam străin
nu putea să se substituie careva ca să devină domnitor”. Cele opt provincii erau împărţite în
alte 40 de teritorii mai restrânse care aveau fiecare în fruntea lor câte un demnitar de rang mai
mic. Această organizare administrativ-teritorială, eventual şi militară, presupune o ierarhie şi
o vasalitate care în apus ar corespunde cu instaurarea feudalismului începător. Am văzut că şi
avarii aveau o organizare provincial-teritorială similară, care probabil că a fost preluată din
China. Patru dintre provinciile răsăritene erau dincolo de fluviul Nipru şi se învecinau cu
Uzia, Hazaria, Alania şi Hersonesul bizantin. Alte patru provincii erau situate la vest de Nipru
şi se învecinau cu Rusia, Bulgaria şi Turcia respectiv Ungaria. Dintre acestea ne interesează în
mod special provincia Gyla de Jos, vecină cu Turcia, care ar putea fi eventual localizată în
spaţiul intracarpatic, deci în Ardeal, iar distanţa dintre această provincie şi Turcia, care are ca
axă valea Tisei era de patru zile de drum, după cum precizează cronicarul, care de asemenea
mai aminteşte existenţa a şase oraşe. „Dintre acestea la unele oraşe se vedeau ruinele unor
biserici şi cruci cioplite din pietre poroase, de aceea dăinuie la unii tradiţia că romanii îşi
aveau odinioară aşezările acolo”. Deoarece în spaţiul nord-pontic lipsesc oraşele romane care
în prima jumătate a sec.X puteau fi în ruine se pare că unele dintre aceste oraşe erau în Dacia.
Nu ar fi exclus ca împăratul Constantin Porfirogenetul să fi aflat despre această tradiţie şi de
la ducele Gyla I cu ocazia vizitei făcute de acesta la Constantinopol în jurul anului 956 când
patriarhul Theophilact l-a hirotonisit pe episcopul Hierotheus pe care l-a trimis cu ducele Gyla
în ţara lui. Această tradiţie s-a păstrat până în sec.XIV deoarece în Cronica pictată de la Viena
(cap. XV) se spune: „Acest Gyula era un prinţ mare şi puternic care găsise într-o vânătoare a
sa în Ardeal o mare cetate ce fusese construită mai de mult de romani”. Ruinele acestui oraş
erau ale fostului oraş Apulum, azi Alba Iulia (Gyulafehervár sau Belgrad sau Bălgrad) unde
porţiuni ale zidului roman se păstrează până astăzi. Cronicarul imperial spune de asemenea că
...„oraşul era numit de pecenegi Aspron, deoarece pietrele din zidul lui de împrejmuire par la
vedere albicioase”. Provincia Ghiazihapon era situată în zona Dunării de Jos, la o jumătate de
zi de drum de Bulgaria, deci aproape de Silistra care la acea dată era în Bulgaria (cf.
Constantin Porfirogenetul, De adm. imp. cap 37).
În anul 917 pecenegii, în calitate de aliaţi ai bizantinilor atacă pentru prima dată Rusia.
Pecenegii vor mai lupta cu ruşii pe timpul principelui Igor în 944 şi al principelui Sviatoslav
între anii 968-971 când au încercat să cucerească Kievul, sau când armata rusă s-a întors din
Bulgaria (cf. Pov. vrem. let. p.87 sq 101 sq).
Primele mari incursiuni şi distrugeri de oraşe bizantine de către pecenegi sunt
semnalate în izvoarele scrise abia în 1027 iar între anii 1034 şi 1036 pecenegii atacă pe rând
themele Paristrion, Thessalonic, Macedonia şi Tracia şi abia în anul 1036 împăratul Mihai IV
Paphlagonianul (1034-1041) va încheia pace cu ei. În vara anului 1046 împăratul Constantin
IX Monomahul, profitând de neînţelegerea ce s-a ivit între doi conducători pecenegi
colonizează circa 20.000 pecenegi, în frunte cu Kegen în trei fortificaţii sud-dunărene unde îi
instalează în calitate de stratioţi. În anul următor, celălalt conducător al pecenegilor, Tyrach
trece Dunărea cu o mare mulţime de pecenegi (cifra de 800.000 pecenegi este exagerată) dar
armata lui a fost parţial decimată şi cu ajutorul lui Kegen, iar pe cei rămaşi în viaţă bizantinii
îi colonizează în Moesia şi Tracia. Un număr important dintre ei au fost înrolaţi în armata
imperială şi trimişi în Orient, dar circa 15.000 de prizonieri pecenegi se răscoală şi revin în
Europa unde, unindu-se cu pecenegii colonizaţi din thema Bulgaria în regiunea Niş-Sofia, iar
strategii bizantini abia după grele pierderi reuşesc în 1047 să-i înfrângă. O altă incursiune a
pecenegilor în imperiu este amintită în anul 1059, dar ei au fost respinşi, iar conducătorul lor
Seldes cu un grup nu prea numeros se refugiază în bălţile Dunării unde vor capitula. Cu
această ocazie este amintit şi „neamul geţilor”, probabil populaţia autohtonă, care dimpreună
cu pecenegii au atacat imperiul (cf. Zonaras, III, p.641 sq şi 713 sq; M. Attaliates, Hist. p.30,
37, 66 sq; I. Skylitzes, Chron. p.106, sq. 166 sq şi p.455; G. Kedrenos, II p.411 sq şi p.585 sq;
Ana Comnena, Alexiada, I, V, 2; III, VIII, 6-10; VI, XIV, 1-7).
În anul 1064 pecenegii şi uzii trec Dunărea şi distrug câteva oraşe bizantine printre
care şi Dinogeţia. Între 1072 şi 1074 stratioţii din oraşele dunărene, printre care se aflau şi
pecenegii colonizaţi aici în anii 1046 şi 1059, de aceea izvoarele bizantine îi numesc
„mixobarbari”, s-au răsculat, iar vestarhul Nestor care deşi a fost numit ducele Paristrionului,
tocmai pentru a înăbuşi răscoala, s-au alăturat răsculaţilor preluând conducerea armatei ce se
îndrepta spre Constantinopol. Legătura dintre răscoala oraşelor dunărene şi răscoala sârbilor şi
croaţilor era firească deoarece Nestor era de neam ilir (deci sârb), după cum precizează
Attaliates (Hist. p.204 sq) iar printre cauzele care l-au determinat să se alăture răsculaţilor era
şi ...„pricina similitudinii de condiţii a neamului său” cu cea a răsculaţilor de la Dunărea de
Jos. Despre răscoala slavilor Nichifor Bryennios (Comentarii, III, 1 p.100) relatează:
...„neamul slavilor revoltându-se împotriva sclaviei în care erau ţinuţi de romei (bizantini)
devastează şi pradă Bulgaria. Ei jefuiau Scoplje şi Nişul şi chiar Sirmium şi bântuiau
ţinuturile de lângă râul Sava şi oraşele de pe Istru până la Vidin. Apoi croaţii şi diocleii,
răsculându-se bântuiau întreg Illyricum”. Alianţa lui Nestor cu stratioţii din oraşele dunărene,
cu pecenegii conduşi de Tatus, ori cu sârbii şi croaţii i-a permis înaintarea până lângă
Constantinopol şi îndrăzneala de-a cere împăratului pe Nichiforiţă, duşmanul lui personal. Dar
după cum relatează Zonaras (III, p.713) ...„Cum împăratul nu a făcut acest lucru, el (Nestor)
plecă din faţa capitalei dar prădă ţinuturile Traciei şi Macedoniei şi cele învecinate cu ale
Bulgariei şi se întoarse în ţara pecenegilor”, deci la nord de Dunăre. Luptele bizantinilor cu
răsculaţii de la Dunărea de Jos au continuat şi în anii următori, deoarece aceştia conduşi de
Tatus (numit şi Chalis), Sesthlav şi Satzas au înfiinţat primele formaţiuni statale independente
de la Dunărea de Jos (Dobrogea) care îşi aveau reşedinţele în oraşele Dunărene Silistra şi
Vicina, dar din păcate ele au dăinuit doar scurt timp (aproape 20 ani cf. Attaliates, Hist. p.204
sq; Skylitzes p.166 sq).
O problemă neelucidată încă satisfăcător este aceea a localizării concrete pe teren a
provinciei Gyla de Jos (Habouxigyla) locuită de cel de al treilea trib peceneg Gyla.
Vecinătatea provinciei Gyla de Jos cu Turcia, respectiv Ungaria şi distanţa de patru
zile de drum care la desparte ar corespunde cu Ardealul sau spaţiul intracarpatic, deoarece la
mijlocul sec. al X-lea când scria Constantin Porfirogenetul, Ungaria era situată între râurile
Dunăre, Timiş, Tutis (Bega, Aranca?) Mureş, Criş şi Tisa (cf. De adm. imp. cap. 40, 35-44).
De asemenea numele Gylas, Gyula, Jula sau rex Julus pe care îl poartă patru principi ai
Transilvaniei în sec.X-XI arată că pecenegii erau pătura conducătoare în acea vreme.
Semnificativă este şi semnalarea demnităţii militare supreme cu numele de Gylas.
Transformarea denumirii unei demnităţi în nume de persoană sau de familie era un fenomen
frecvent întâlnit, ce a rămas în uz până în zilele noastre (cf. Voievoda, Duca, Kiraly, König
etc.). Că cei patru principi transilvăneni erau pecenegi şi nu unguri rezultă şi din precizările pe
care le fac cronicarii din sec.XII-XIV (Anomymus, Gesta Hung. cap.XX, XXIV, XXVII;
Chron. Pict. Vind. cap.XV, XXXV, XXXVII, LV etc. vezi mai sus). De altfel alţi principi
pecenegi vor fi amintiţi spre sfârşitul sec.XI: „Princeps Bissenorum Kazar” la 1071;
„Bisseni itaque cum principe eorum Zultan nomine” la 1074 (cf. Chron. Pict. Vindob.
cap.LVI şi LIX).
Ca urmare a răscoalei din 1086-1087, pecenegii conduşi de Tzeglu în alianţă cu
cumanii conduşi de Kutesk şi de fostul rege al Ungariei Solomon (1063-1074 care a fost
întemniţat de Ladislau I până în anul 1083 când a fugit la Kutesk) au atacat în anul 1087
imperiul ajungând până la Constantinopol. Armatele bizantine au reuşit să-i respingă doar
după lupte grele în care a murit şi Tzeglu, dar abia în vara anului 1088 bizantinii reuşesc să
restabilească stăpânirea lor la Dunărea de Jos. Acest fapt va fi posibil însă în mod concret abia
după lupta de la Lebunion din anul 1091, când bizantinii în alianţă cu cumanii au reuşit să
zdrobească puterea militară a pecenegilor, restabilind astfel o pace relativă în acea zonă (cf.
Anna Comnena, Alexiada VIII, VI, 3-4; Zonaras III, p.740 sq).
UZII şi CUMANII. Am văzut că uzii şi-au făcut apariţia în Europa în ultimele decenii
ale sec.IX când în alianţă cu cazarii i-au împins spre apus pe pecenegi. Tot la sfârşitul sec.IX
geografii arabi îi amintesc pe cumani sub numele de hapciaci, iar izvoarele ruseşti îi amintesc
în repetate rânduri sub numele de polovsci. Prima lor menţiune în zona Niprului datează tot de
la sfârşitul sec.IX când polovsci sunt semnalaţi că îşi întind corturile de-a lungul fluviului în
acelaşi timp cu ungurii, consideraţi ca nomazi (cf. Pov. vrem. let., cap.XIX).
 Având în vedere înrudirea lingvistică dintre pecenegi, uzi şi cumani, deoarece
majoritatea izvoarelor subliniază că vorbeau aceeaşi limbă şi că numai pe baza îmbrăcămintei
puteau fi deosebiţi unii de alţii, confuzia între cele trei populaţii datează încă din vechime şi
ea este îngreunată şi mai mult pentru specialiştii moderni prin folosirea frecventă a unor
denumiri arhaizante: sciţi, sarmaţi, huni, geţi, misieni, daci etc. De asemenea sub denumirile
de Bagna, Pacna, Baggard, Bagnok, Nukarda, toate populaţii türce pe care le amintesc Masudi
şi Ibn al Asir că au atacat un oraş grecesc Walandar în anii 932-934 ar putea fi eventual incluşi
uzii şi cumanii în alianţă cu pecenegii ca participanţi la acest eveniment. Doar atunci când
apar sub denumirea de uzi, cumani sau polovsci putem avea o oarecare certitudine pentru a-i
identifica concret. Din această cauză abia începând cu anii 1055 şi 1061 izvoarele ruseşti
semnalează intenţii sau incursiuni de jaf în Rusia.
Presiunea uzilor şi cumanilor asupra pecenegilor se manifestă mai evident pe la
mijlocul sec.XI. Conflictul dintre conducătorii pecenegi Tyrack, care avea în stăpânirea sa 11
triburi diferite şi Kegen, care era sprijinit doar de două triburi ar putea reflecta tocmai această
presiune şi mişcare a uzilor şi cumanilor spre vest. Cifrele de 20.000 de pecenegi de sub
comanda lui Kegen, colonizaţi de bizantini în oraşele din Dobrogea, ca şi cea desigur
exagerată de 800.000 de pecenegi care trec Dunărea îngheţată în imperiul bizantin (cf.
Kedrenos II p.581 şi Skylitzes p.455 sq) s-ar putea explica numai prin situaţia efervescentă din
zona nord pontică. Problema a rămas încă neelucidată satisfăcător, deoarece chiar dacă cifrele
au fost exagerate va fi greu de precizat dacă toţi cei care au trecut Dunărea erau numai
pecenegi. De altfel uzii sunt menţionaţi ca invadând imperiul abia în anul 1064, iar cumanii
abia în anul 1078 şi atunci doar în alianţă cu pecenegii, care cunoşteau foarte bine provinciile
sud-dunărene prin repetatele incursiuni de jaf efectuate anterior.
Refugierea regelui Solomon la ducele cuman Kutesk în anul 1083 şi promisiunea lui
că va recunoaşte suzeranitatea cumanilor asupra Transilvaniei în cazul că-l va ajuta să lupte
împotriva lui Ladislau I era prea târzie deoarece la acea dată cumanii stăpâneau efectiv acest
teritoriu. De asemenea alţi conducători cumani, Copulci şi Akus vor lupta de asemenea
împotriva regelui Ladislau I, după ce iniţial au jefuit o bună parte din teritoriul Ungariei.
Îngroparea tezaurelor monetare de la Frata şi Turda pe timpul regelui Ladislau I reflectă
tocmai această situaţie tulbure şi plină de nesiguranţă. Lipsa unor documente emise de
cancelaria arpadiană între anii 1075 şi 1111 confirmă de asemenea relatările cronicilor ca şi
ascunderea tezaurelor monetare. Rolul pecenegilor dar mai ales al cumanilor în istoria
bazinului carpato-dunărean şi balcanic pe parcursul sec.XII şi XIII va creşte tot mai mult după
cum rezultă din cronici şi documentele cancelariilor regale ori papale. Un document de o
importanţă istorică deosebită care ar putea contribui substanţial la elucidarea originii unor
toponime sau antroponime, precum şi a influenţelor exercitate de către cumani asupra
diverselor populaţii cu care au convieţuit este Codex Cumanicus. O studiere atentă şi
temeinică cu mijloacele moderne de investigaţie de către diverşi specialişti, lingvişti, istorici,
etnografi, arheologi etc., ar putea da rezultate surprinzătoare pentru a înţelege mai obiectiv
rolul pe care l-au avut în general populaţiile ce vorbeau un dialect sau o limbă türcă.
 5. FORMAŢIUNILE POLITICE ROMÂNEŞTI
ŞI LUPTA LOR PENTRU AUTONOMIE

Apariţia şi semnalarea primelor formaţiuni politice româneşti în izvoarele scrise este

fără îndoială rezultatul unui proces istoric îndelungat la care au contribuit atât factorii interni,
cât şi cei externi favorizând astfel închegarea şi dăinuirea lor pe o perioadă de timp mai mult
sau mai puţin îndelungată, în funcţie de contextul istoric contemporan.
Destrămarea caganatului avar şi alungarea unora dintre ei la răsărit de Tisa în urma
repetatelor lupte cu francii (791-795), precum şi înfiinţarea Mărcii răsăritene de către imperiul
carolingian a prilejuit schimbări structurale de ordin politic, social, economic şi militar pe
întreg teritoriul fostului caganat. Unii dintre conducătorii avarilor (Zodan, Theodorus,
Abraam, Isaac) dimpreună cu oamenii lor, fiind creştini sau creştinaţi de franci au rămas sub
suzeranitatea acestora. Alţii însă, în special cei fugiţi la răsărit de Tisa au rămas independenţi.
Deşi avarii nu vor mai avea un rol istoric important ei continuă să fie amintiţi sporadic în
cronicile şi documentele vremii pe tot parcursul sec.IX. Astfel, cronicile apusene îi amintesc
în anii 803, 805, 817, 821, 822, 826 (cf. Ann. Fuldenses a.805; Ann. Einhardi a.803, 805,
817, 821, 822, 826) iar alţii sunt semnalaţi în diplomele eliberate de Ludovic Piosul (814-840)
între anii 830 şi 836 (cf. Ludov. Germ. dipl. p.2-22). O provincie sau un „regat” al avarilor
sau hunilor („Avarorum. id est Hunorum regnum”) este amintit în anul 843 pe timpul lui
Lothar I (840-855) ca fiind sub dominaţia imperiului carolingian (cf. Fragm. Hist. Franc.
p.403 cf. Catalogus II, p.940). În diploma din 8 mai 860 eliberată de Ludovic II (855-875)
este amintită o provincie clientelară francilor („Uuangariorum marcha” cf. Ludov. Germ.
dipl. 101, p.146). Este evident că la acea dată nu putea fi vorba de o provincie locuită de
unguri, care atunci se aflau undeva în zona Niprului, ci de avarii târzii din Pannonia. De
asemenea în anul 862 este amintită o incursiune de jaf în Germania pe care ar fi făcut-o
ungurii (qui Ungri vocatur, cf. Ann. Bertiniania 862) dar pare mult mai plauzibil că această
expediţie, ca şi cea din anul 863 făcută de „huni” (cf. Ann. Alamanici a.863 şi Chron. Suev.
a.863) să fi fost făcută tot de avarii târzii ce locuiau la est de Tisa. De altfel misionarii slavilor
sfinţii Chiril şi Metodiu amintesc în anul 867 că printre populaţiile care proslăveau numele
Domnului în limba maternă se aflau şi avarii (cf. Vita. Constantini, p.16). De asemenea
întâlnirea apostolului Metodiu în anul 882 undeva pe cursul mijlociu al Dunării a unui
conducător „ungur”, cu ocazia întoarcerii sale de la Constantinopol în Moravia să se refere
mai degrabă la un conducător local al avarilor târzii. Fără a exclude posibilitatea ca ungurii ce
locuiau în zona nord pontică să fi efectuat unele raiduri sau expediţii de jaf în Europa centrală
având în vedere distanţa mare de peste 1000 km, ca şi greutăţile pe care le întâmpinau pe
drum printre care şi riscul de a fi jefuiţi ei la rândul lor de către populaţiile peste teritoriul
cărora erau obligaţi să treacă, pare mult mai plauzibilă ipoteza că atribuirea unor astfel de
expediţii ungurilor ar fi mai degrabă greşeala unor copişti care i-au confundat pe avari cu
ungurii. Astfel în anul 881 sunt semnalate două expediţii, una a ungurilor care ar fi ajuns până
la Viena şi alta a cavarilor care au ajuns până la Culmite. („Primum bellum cum Ungaris ad
Weniam. Secundum bellum cum cawaris ad Culmite” cf. Ann. Iuvavensibus antiquis
excerpti, în MGH S XXX, 2, p.742). Menţionez în treacăt că recent a fost descoperită în
Serbia o necropolă avară târzie, datată în jurul anului 800 pe baza aplicilor turnate, specifice
necropolelor avare târzii, în care s-au găsit mai multe ţigle şi cărămizi romane aşezate la capul
morţilor, pe care erau incizate candelabre cu şapte braţe, simbol specific adepţilor
mozaismului. Această necropolă ar confirma prezenţa cazarilor amintiţi respectiv şi a
cozarilor semnalaţi de Anonymus (Gest. Hung. cap.XI) care au preluat de la evrei această
credinţă. Această expediţie a ungurilor şi cozarilor s-a presupus că a fost efectuată la cererea
principelui moravian Svatopluk (870-894) care ar fi solicitat ajutorul lor în conflictul pe care
l-a avut cu regele Arnulf (878-899). În anul 892, ungurii îi atacă însă pe moravieni (cf. Ann.
Fuld. a 892), iar în anul 893 întreprind două expediţii, una în Italia („Ungri Italiam ingressi
multa fecerunt” cf. Ann. Besuensis a.893 în Catalogus I, p.111) şi alta în Bavaria („Bellum
magnum inter Ungaros et Boios” cf. Ann. Althahenses breves in MGH SS XX, p.774 şi
Catalogus I, p.91). Cronicarii respectivi folosesc denumiri antice: „Ugri” şi „Boios” (trib
celtic ce a locuit şi în Bavaria). Era firesc pentru cronicarii sau copiştii din sec.X ca atunci
când îi pomeneau pe avarii târzii să le dea şi numele de unguri contemporani cu ei. Analele de
la Fulda deşi în repetate rânduri îi numesc avari sau huni, în anii 894, 895 şi 896 folosesc şi
denumirea de „Avari qui dicuntur Ungari”. De asemenea Widukindus în Res Gestae
Saxonicae I cap.17-19 îi numeşte: „Avares, qvos modo Ungarios vocamus” iar în alt loc
spune: „Avares autem, ut quidam putant, reliquiae erat Hunorum”. Ideea greşită că avarii,
secuii şi ungurii ar fi rămăşiţe sau urmaşii direcţi ai hunilor conduşi de Attila s-a perpetuat
până în zilele noastre, deşi ştiinţific s-a dovedit că fiecare dintre aceste populaţii are o origine
etnică şi o limbă proprie total diferită de cea a hunilor lui Attila. Unii specialişti consideră că
este greu de admis că ungurii nord pontici care conform izvoarelor bizantine erau angajaţi în
războiul bulgaro-bizantin din anii 893-895, la care ei au participat cu o armată formată din
20.000 de călăreţi, să fi efectuat şi expediţiile de jaf din Moravia, Italia şi Bavaria tot în
acelaşi timp, dar la distanţe considerabile, de peste 1000 km de sălaşurile lor nord pontice.
Singura posibilitate de-a explica neconcordanţa sau chiar anacronismele existente între
informaţiile date de izvoarele bizantine pe de o parte şi cronicile apusene pe de altă parte, ar fi
ca evenimentele istorice semnalate să fie tratate separat, în contextul istoric adecvat. Adică
acţiunile ungurilor din zona nord pontică şi a Dunării de Jos, până la plecarea lor definitivă de
acolo să fie analizate separat, iar cele ale avarilor târzii numiţi şi „huni” sau „unguri” din
Europa centrală şi apuseană tot separat. Expediţiile avarilor târzii în Moravia, Italia, Bavaria şi
chiar Bulgaria (în anii 895 şi 896) fiind doar o consecinţă firească a restabilirii puterii militare
a avarilor rămaşi liberi în zonele necucerite de franci, moravieni sau bulgari, care au fost
consideraţi pe tot parcursul sec.IX ca duşmani permanenţi ai lor. Am stăruit fugar asupra
acestor evenimente istorice semnalate în izvoarele scrise deoarece ne convine sau nu ne
convine apariţia formaţiunilor politice din spaţiul carpato-dunărean la sfârşitul sec.IX şi
existenţa lor pe parcursul secolelor următoare este direct legată de avarii târzii şi de rolul
istoric pe care l-au avut ei în zona respectivă.
 Unele formaţiuni politice independente au apărut încă din perioada caganatului avar,
cum au fost de pildă cea condusă de Samo ori cea a lui Cuver şi Mauros înainte de plecarea
lor în Macedonia. Jupanatele sud-dunărene au luat naştere ca urmare a desprinderii
provinciilor romanităţii orientale de imperiul bizantin. Unele dintre aceste jupanate „Romanii”
sau „Sclavinii” cum le numesc izvoarele bizantine, spre sfârşitul sec.IX şi începutul sec.X vor
cădea din nou sub dominaţia bizantinilor, carolingienilor, bulgarilor şi ungurilor, cum s-a
întâmplat de pildă cu Principatul moravian, sau Banatul croat.
La nord de Dunăre autohtonii profitând de noile condiţii istorice favorabile au început
ca în cadrul uniunilor de obşti, ori a jupanatelor sau cnezatelor, să se organizeze de sine
stătători, atât administrativ, cât şi militar, construindu-şi în acelaşi timp cetăţi cu puternice
fortificaţii dintre care unele după cum s-a constatat prin cercetări arheologice, aveau chiar trei
incinte fortificate ce înglobau o întinsă suprafaţă. Astfel, la Moreşti, Moldoveneşti, Dăbâca,
Cluj-Mănăştur, Biharia, Vladimirescu-Arad etc., au fost înregistrate cetăţi cu mai multe
incinte şi faze de fortificare ce se eşalonează cronologic pe parcursul sec.IX-XI. Unele dintre
aceste cetăţi datorită poziţiei lor strategice, ori a tăriei şi trăiniciei fortificaţiilor lor au fost
folosite şi ca cetăţi rezidenţiale ale primelor formaţiuni politice româneşti, voievodatele lui
Menumorut, Glad şi Gelu. Astfel, Biharia a fost cetate de scaun a lui Menumorut, Cenad sau
Morisena a lui Glad, iar Dăbâca sau eventual Cluj-Mănăştur a lui Gelu, după cum rezultă, atât
din izvoarele scrise, cât şi din rezultatele cercetărilor arheologice efectuate la aceste
importante obiective istorice.
Unul din izvoarele de bază ce relatează pe larg situaţia formaţiunilor politice româneşti
din Transilvania la sfârşitul sec.IX şi începutul sec.X este cronica lui Anonymus. Despre
personalitatea lui Anonymus şi valoarea istorică, geografică şi literară a operei sale Gesta
Hungarorum s-a scris mult, iar opiniile sunt controversate. S-a încercat identificarea lui cu
diferiţi magiştri, prepoziţi sau episcopi din vremea celor patru regi ai Ungariei care au purtat
numele de Bela. Este posibil ca autorul cronicii să fie Paul episcopul Transilvaniei care a
redactat şi actul din anul 1181, deoarece numai despre el se precizează în documente scrise
autentice că a fost notar al regelui Bela III (Paulus, mei notarius nunc autem episcopus
Ultrasilvanus, cf.DIR I p.8). Temeinicia cunoştinţelor istorice, geografice şi etnografice ale
lui Anonymus a fost recunoscută de majoritatea istoricilor moderni, iar relatările sale rămân o
sursă de bază de o valoare egală, atât pentru ungurii nou veniţi, cât şi pentru autohtoni, chiar
dacă astăzi nu pot fi explicate suficient de clar unele anacronisme din opera sa. Pe lângă
temeinicele cunoştinţe dobândite la universitatea din Paris în calitate de notar al regelui Bela
III, el a avut prilejul să consulte documentele din arhiva cancelariei regale, ori din cea
episcopală de la Alba Iulia, unde a trăit un timp, astfel că în opera sa se află precizări
neîntâlnite la alţi cronicari. De aceea el poate fi socotit un competent cunoscător al realităţilor
istorice, geografice şi etnografice ale regatului arpadian şi al Transilvaniei în special, cronica
lui rămânând până în prezent cea mai veche lucrare păstrată de acest gen scrisă în Ungaria
medievală. Din prologul operei sale rezultă că autorul a dobândit temeinice cunoştinţe de
istorie, fiind un bun cunoscător al izvoarelor latine şi greceşti, redactând chiar două compendii
care însă s-au pierdut. În textul latin el foloseşte dese expresii sau chiar cuvinte greceşti. Din
acelaşi prolog mai rezultă că această cronică a fost prima încercare de a scrie o istorie a
Ungariei, deoarece, dacă ar fi existat o altă cronică mai veche, aşa cum presupun fără dovezi
unii istorici moderni, atunci Anonymus, respectiv episcopul Paul nu şi-ar fi asumat acest merit
faţă de prietenul său N....., căruia... „viro venerabili et arte litteralis scientie inbuto” i-a
dedicat lucrarea şi care l-ar fi prins repede cu minciuna, mai ales că se pare, era un înalt prelat
de la Roma. Privită în ansamblu această operă nu este numai o înşirare de date şi evenimente
istorice, ci o lucrare bazată pe....„examinarea sigură a documentelor scrise şi interpretarea
clară a faptelor istorice”, după cum singur precizează autorul în acelaşi prolog, de aceea ea
cuprinde date şi relatări despre evenimentele ce lipsesc în alte cronici ulteriore. Din păcate,
partea referitoare la secolele XI-XII s-a pierdut, astfel că nu mai avem posibilitatea de-a
cunoaşte opiniile sale despre evenimente pe care le ştia mai bine, sau chiar le-a trăit.
Din relatările lui Anonymus, respectiv episcopul Paul, coroborate cu ştirile din alte
cronici, completate de rezultatele cercetărilor arheologice efectuate în ultimele decenii, se
poate întregi destul de veridic tabloul istoric al primelor formaţiuni statale autohtone şi lupta
acestora împotriva „ungurilor descălecători”. Pe teritoriul Transilvaniei propriu-zise şi în
vestul ei se aflau, potrivit relatărilor cronicarului mai multe astfel de formaţiuni.
Voievodatul lui Salanus se întindea la vest de Tisa, de la izvoare până la Dunăre.
După cronica atribuită lui Nestor (Povest. vrem. let. cap.XIX) locuitorii de pe cursul superior
al Tisei erau românii şi slavii care s-au luptat cu ungurii când aceştia au pătruns în acea zonă.
Anonymus (Gest. Hung. cap.XIII) referindu-se la comandantul cetăţii Hung, spune că el se
numea în limba localnicilor duca, deci duce, de la latinescul dux-ducis. Tot el îi aminteşte în
Câmpia Tisei (cap.IX) pe ...„vlahii, adică păstorii romanilor” (Blachii ac pastores
romanorum) precizând că ...„şi cu drept cuvânt se spune că pământul Pannoniei ar fi păşunile
romanilor fiindcă şi acum romanii pasc pe păşunile Ungariei”. Deci şi în sec.XII, când scrie
cronicarul nu numai în sec.IX romanii trăiau pe aceste teritorii. Cronicile apusene (Chronicon
Saxonicum a.890) vorbesc de asemenea despre „pustiurile (sau păşunile) panonilor şi
avarilor” (Pannoniorum et Avarum solitudines) (pannonii = romani) pe care le cuceresc
ungurii şi care erau situate fără îndoială în Câmpia Tisei şi nu în Transdanubia. De asemenea,
Constantin Porfirogenetul (De adm. imp. 30) precizează că în jurul anului 950 „avarii îşi
duceau traiul dincolo de fluviul Dunării unde nu de multă vreme trăiesc viaţă de nomazi
turcii” (turcii = ungurii). De altfel, chiar regii arpadieni poartă titlul de „rex Pannoniae” pe
emisiunile monetare din sec.XI. Anonymus mai face o precizare de mare importanţă când
afirmă că la îndemnul împăratului bizantin hanul Bulgariei, care era vasalul bizantinilor,
strămoşul lui Salanus, a colonizat pe bulgari şi pe slavi până la graniţa cu polonii şi cu rutenii,
deci aceştia au fost colonizaţi în zonă abia în sec.IX (probabil începând cu hanul Omurtag).
Cert este că romanii, slavii, avarii şi bulgarii din voievodatul lui Salanus au luptat cu dârzenie
în repetate rânduri împotriva ungurilor, sprijiniţi fiind de bulgarii de la sud de Dunăre şi de
bizantini. Abia după lupte îndelungate ungurii reuşesc să cucerească cetăţile Hung, Borsoa,
Zemplum, Olpar, Surungrad şi Titel, supunând treptat dominaţiei lor teritoriile cucerite de la
Salanus (cf. Anonymus, Gesta Hung., cap.XII, XIV, XV, XIX, XXX, XXXVIII-XLI).
Probabil că luptele finale ale lui Salanus cu ungurii s-au dat doar pe timpul ţarului Petru (927-
969) care a luat în căsătorie pe nepoata împăratului Roman, deoarece ţarul Simeon (893-927)
a fost într-un îndelungat război cu bizantinii, deci alianţa acestora cu bulgarii împotriva
ungurilor nu era posibilă. În final Salanus s-a refugiat de la Titel la Belgrad (Alba-Bulgarica),
fără a se putea preciza dacă a devenit sau nu vasal al ungurilor (cf. Anonymus, Gesta Hung.
cap.XXXIX).
Voievodatul lui Menumorut era situat la est de bazinul superior al Tisei, până la
Mureş şi pădurea Igfon, către ţara Ultrasilvaniei. Era firesc ca şi în partea răsăriteană a
Câmpiei Tisei să fi locuit ca şi în voievodatul lui Salamus aceleaşi populaţii, fapt pentru care
Anonymus arată că armata lui Menumorut era formată din ...„soldaţi adunaţi din diferite
neamuri”. Dintre populaţiile care locuiau acest voievodat Anonymus îi mai aminteşte pe
cozari şi secui (probabil avari târzii), iar alte cronici îi mai amintesc pe români şi secui. La
tratativele pe care le are cu solii lui Arpad, Menumorut le spune acestora ca să-i transmită lui
Arpad, ducele ungurilor, că regretă că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, dar el
nu va ceda din pământul lui nici cât un deget, deoarece această ţară o are moştenire de la
strămoşul său, iar acum graţie stăpânului său, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate
să-i smulgă ţara din mâinile sale ...(„qui etiam violenta manu rapuerat terram hanc ab
atthavo meo, sed tamen modo per gratiam domini mei imperatoris Constantinopolitani
nemo potest auferre de manibus meis”). Iniţial Menumorut i-a respins pe unguri dincolo de
Tisa. Se pare însă că îndepărtaţii aliaţi nu i-au acordat la timp ajutorul cuvenit deoarece
ungurii, după un asediu de trei zile, cuceresc cetatea Sătmarului (castrum Zotmar) şi partea de
nord a voievodatului până la Zalău (Ziloc) şi Poarta Meseşului (Porta Mesesina). Abia peste
câţiva ani, după ce ungurii cuceresc cetatea Vesprem, apărată de soldaţi romani şi devastează
Transdanubia, secuii, care iniţial fuseseră supuşi ai ducelui Menumorut, se aliază cu ungurii,
lăsându-şi fii ca ostateci şi obligându-se să ...„meargă în prima linie ca să lupte împotriva lui
Menumorut”. Toate cronicile îi amintesc pe secui ca vecini ai românilor cu care au trăit
împreună, având aceeaşi soartă, („cum Blachis in montibus confinii sortem habuerunt”)
după cum precizează Simon de Keza în Chronicon Hungaricum (cap.6) sau Chronicon
Pictum Vindobonense (cap.X). Mai târziu, în sec.XIII, după ce secuii au fost colonizaţi în
estul Transilvaniei, ei vor lupta alături de români împotriva tătarilor. La începutul sec.X însă
secuii din Câmpia Tisei (un grup de avari târzii), după ce se aliază cu ungurii trec peste râul
Criş şi participă alături de aceştia la asediul cetăţii Biharia (castrum Byhor). Asediul a durat
13 zile iar luptele au fost crâncene, deoarece cronicarul aminteşte pentru prima dată pierderile
suferite, atât de către soldaţii lui Menumorut, cât şi de către unguri şi secui. Astăzi cifrele par
nereale, dar cercetarea prin săpături arheologice a unui cimitir aparţinând ungurilor din sec.X,
situat la circa 2 km de cetatea Biharia vine să confirme relatările lui Anonymus (cf.pl. XLVIII
şi LIV). Pacea se încheie prin căsătoria fiicei lui Menumorut cu Zulta (Zoltan) fiul lui Arpad,
dar cetatea Byhor rămâne în continuare în stăpânirea lui Menumorut până la moartea sa, deci a
fost mai degrabă o alianţă matrimonială şi politică decât o ocupaţie şi dominaţie militară
efectivă. După cum rezultă din cronici, ducatul Bihorului va rămâne până la începutul sec.XII
în stăpânirea primului moştenitor al familiei arpadiene (cf. Anonymus Gesta Hung. cap.XI,
XIX, XX, XXII, XXVIII, L, LI).
 Voievodatul lui Glad, îşi avea graniţele delimitate de Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi,
reşedinţa sa fiind, foarte probabil, la Cenad (Urbs Morisena). În stăpânirea sa se aflau şi alte
castre ca Ursoua (Orşova), Horom (Palanca sau Pescari), Kewe (Cuvin), iar pe valea Timişului
avea de asemenea o cetate (versus fluvium Temes, castra metati sunt juxta vadum
arenarum), probabil o fortificaţie în apropiere de Foieni unde iniţial a fost un castru roman.
Nu se precizează cine erau locuitorii, dar Glad luptă împotriva ungurilor cu ajutorul
cumanilor, bulgarilor şi românilor, deci foarte probabil că aceştia locuiau efectiv Banatul în
acea vreme. Conflictul s-a terminat prin cedarea de către Glad a castrului Kewe (Cuvin) şi
cucerirea cetăţii Orşova. Nu ştim dacă Glad a rămas în continuare vasal al ungurilor, dar
Anonymus (cp.XI, XLIV) afirmă că urmaşul lui a fost Ahtum. Despre Ahtum, povestirea
hagiografică Legenda Sancti Gerhardi (cap.8, 10) relatează că era un domnitor puternic şi
bogat, iar ţara sa se întindea de la Criş, până în părţile Transilvaniei şi până la Vidin şi
Severin. De asemenea, el era federat sau vasal al bizantinilor („Accepit autem potestatem a
Grecis”) iar la Morisena avea o mănăstire de călugări greci, deci de rit ortodox pe care îi
slujeau dându-le tribut a treia parte din locuitorii cetăţii. În ţara sa (regnum eius) trăiau o
mulţime de soldaţi şi nobili (multitudinem militum et nobilium) răspândiţi pe diversele
proprietăţi şi curţi (allodia et curias) sau în porturile sale de pe Mureş şi Tisa, unde Ahtum a
pus vameşi şi păzitori (tributarios et custodes), ca să perceapă vama, ori să păzească
transportul sării, sau depozitele de sare din aceste porturi. Printre colaboratorii apropiaţi ai lui
Ahtum se afla şi Canadinus, care fiind bănuit de trădare a fugit la curtea regelui Ştefan I.
Rivalitatea dintre Ahtum şi Ştefan I se pare că nu a fost cauzată numai de faptul că Ahtum a
confiscat sarea regelui transportată pe Mureş, ci mai ales din motive religioase. Împăratul
bizantin Vasile II, după ce a cucerit Vidinul în anul 1004, probabil a primit jurământul de
vasal al lui Ahtum pe care l-a botezat ca ortodox („qui secundum ritum grecorum in
civitatem Budin fuerat baptizatus”), deoarece se pare că iniţial Ahtum era iconoclast. Se ştie
că şi Ştefan I cu ocazia încoronării sale ca rege a fost botezat catolic (deşi după mamă era
ortodox). Era de aşteptat ca între cei doi neofiţi să izbucnească un conflict înarmat căci la acea
vreme rivalitatea dintre ortodocşi şi catolici era deosebit de acută, ajungându-se în 1054 la
sciziunea dintre ei. Ştefan după ce l-a rebotezat pe Canadinus (noviter baptizatus) făcându-l
catolic şi după îndelungate pregătiri l-a trimis pe acesta să cucerească ţara lui Ahtum. Iniţial
lupta a fost indecisă, dar în final Canadinus l-a omorât pe Ahtum, iar Ştefan ca răsplată îl face
principe al casei regale schimbând totodată numele Morisenei în Canadina (urbs Chanadina).
Cercetările arheologice recente au descoperit o biserică rotundă şi alte vestigii confirmând în
parte cele relatate de izvoarele scrise. Un port fortificat cu valuri de pământ, îmblănite cu
lemn şi cu şanţuri de apărare, în care a fost depozitată sarea şi în care se afla şi o garnizoană
de strajă, a fost cercetat recent prin săpături arheologice la Vladimirescu-Arad (cetatea veche a
Aradului). El a fost construit iniţial pe timpul lui Glad, sau chiar mai devreme, după cum ar
rezulta din materialul arheologic recoltat. Incendierea lui şi cu ocazia luptelor dintre Ahtum şi
Ştefan I, probabil în jurul anului 1030, rezultă din stratul de arsură compactă, înregistrat cu
ocazia săpăturilor arheologice la valurile de pământ îmblănite cu grinzi din lemn. După ce
cetatea a fost distrusă peste ruinele ei s-a suprapus un cimitir creştin datat cu monede din
sec.XI-XII.
Cercetările arheologice efectuate în ultimii ani la Cenad au scos la lumină temelia unui
zid a castrului roman existent aici şi care se pare că a funcţionat până târziu în epoca feudală
după cum ar rezulta şi din planul cetăţii feudale întocmit de Luigi Fernando Marsigli (acum în
biblioteca Universităţii din Bologna cf.pl.LV). Pe planul lui Marsigli este redat şi planul unei
biserici rotunde ale cărei temelii au fost descoperite în vara anului 1994 la 3 m adâncime.
Voievodatul lui Gelu, ducele românilor (dux Blacorum) era situat în Transilvania
(terra Ultrasilvana), dar graniţele lui nu pot fi delimitate cu certitudine. Nu ar fi exclus însă
ca cetăţile de pământ de la Moigrad, Cuzdrioara, Şirioara, Dedrad, Chinari, Moreşti şi
Moldoveneşti să contureze limitele voievodatului lui Gelu, iar cetatea lui de scaun să fi fost
eventual la Dăbâca sau la Cluj-Mănăştur (castrum suum iuxta fluvium Zomus positum).
Merită subliniat faptul că dintre voievozii amintiţi de Anonymus, el precizează că Gelu era
român (quidam Blacus) iar locuitorii ţării erau români şi slavi (Blasii et Sclavii cf.
Anonymus, Gesta Hung. cap.XXIV-XXVII).
Ceea ce i-a determinat pe ungurii conduşi de Tuhutum să întreprindă o incursiune în
voievodatul lui Gelu a fost fertilitatea solului, bogăţia râurilor în nisip aurifer, dar mai ales
salinele. Când Gelu a auzit că ungurii vor să-i atace ţara s-a grăbit să-i întâmpine şi să-i
oprească la porţile Meseşului, dar aceştia traversând pasurile au ajuns în valea Almaşului. Aici
...„s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost biruiţi şi mulţi dintre ei
omorâţi şi încă şi mai mulţi făcuţi prizonieri”, după cum relatează cronicarul. Retrăgându-se
spre cetatea de scaun, situată lângă Someş, Gelu a fost urmărit de soldaţii lui Tuhutum şi
omorât pe valea Căpuşului. Locuitorii ţării văzând situaţia disperată în care se aflau au făcut
pace cu ungurii la Aşchileu (Esculeu) alegându-l pe Tuhutum drept căpetenie. Se pare însă că
înainte de-a se încheia această pace s-au mai dat şi alte lupte, deoarece la cetăţile de la
Dăbâca, Cluj-Mănăştur, Şirioara şi Moreşti s-au constatat distrugeri şi avarii ce puteau fi
cauzate de atacurile repetate ale ungurilor, cumanilor şi pecenegilor la începutul sec.X.
O altă formaţiune autonomă intracarpatică este semnalată: ţara lui Kulan (terra
Kulan) pe care o moşteneşte ginerele său Beliud. Localizarea şi întinderea acestui voievodat
sau ducat nu este precizată în cronică, dar recent el a fost localizat în centrul Transilvaniei cu
reşedinţa la Alba Iulia, de aceea a fost numit voievodatul de la Bălgrad-Alba Iulia. Cercetările
arheologice mai vechi sau recente confirmă această localizare. Astfel, recent s-a dovedit că
zidurile castrului roman Apulum au fost reparate şi refolosite până târziu în epoca feudală, iar
o necropolă cercetată recent cuprinde mai multe sute de morminte din sec.VIII-X, subliniind
astfel importanţa pe care a avut-o această cetate în perioada respectivă. Faptul că majoritatea
mormintelor sunt creştine şi numai un procent relativ redus este păgân (câteva morminte de
incineraţie atribuite slavilor şi altele la care lângă scheletul uman se află şi oase de cal,
atribuite avarilor, atestă că locuitorii care au folosit această necropolă erau români, slavi,
avari). Şi la necropolele din zonă: Ciumbrud, Blandiana, Turda, Aiud, Teiuş, Câmpia Turzii
etc. datate de asemenea în sec.VIII-IX sunt prezente cele trei etnii. Datorită salinelor din zonă
(Turda, Ocna Mureşului, Ocnişoara) era firesc ca pe parcursul sec.VIII-IX avarii să fi avut aici
un puternic centru care a continuat să dăinuiască până în sec.X. Numele de Kulan derivă
foarte probabil de la denumirea măgarului sălbatic de către turci kulan = urechi mari, care a
fost preluată de slavi şi români sub forma de kolun sau colun, păstrându-se astfel în
numeroase toponime. Existenţa necropolelor avare târzii din bazinul mijlociu al Mureşului
tocmai în zona salinelor explică şi persistenţa unor conducători avari până în sec.X. Pe la
mijlocul sec.X ducatul lui Kulan-Beliud se învecina la nord cu ducatul lui Gyula (dux
magnus et potens), care stăpânea fostul ducat al lui Gelu. Acest Gyula a fost identificat cu
ducele peceneg Gylas, care în jurul anului 956 a primit de la împăratul Constantin
Porfirogenetul titlul de patricius, iar pe episcopul Hiorotheus l-a trimis să păstorească peste
credincioşii din Transilvania, după ce în prealabil a fost uns de patriarhul Theophilactus (cf.
Cedrenos Skilitzes, Hist. Comp. p.328 şi Zonaras, Epit. Hist. p.484). Deci, Gyula era vasal al
împăratului bizantin, iar organizarea bisericească depindea de Constantinopol. Pe fiica acestui
Gylas, Sarolta, la sfatul şi cu sprijinul lui Beliud, a luat-o în căsătorie ducele ungurilor Geyza,
dovedind că la acea dată el nu era vasal al ungurilor. Probabil spre sfârşitul sec.X fiul acestuia,
Gyla minor sau rex Iulus cum era încă numit de cronicari (cf. Ann. Hildesheimenses a.1003,
in Catalog, I.p.141) a înglobat ducatul lui Kulan-Beliud în regatul său, deoarece cronicile
precizează că la 1002 când acesta a avut război cu Ştefan I el stăpânea întreg regatul (regnum)
Ultrasilvaniei, iar lupta finală s-a dat lângă Alba Iulia (...„ad Albam Transilvanem
...municiones civitatum”). Deoarece acest Gylas a atacat în repetate rânduri pe unguri şi nu s-
a lăsat convertit la catolicism de neofitul Ştefan I, acesta, după ce-l înfrânge îl ia prizonier în
Ungaria dimpreună cu alte 60 de familii de pecenegi unde îi rebotează cu forţa făcându-i
catolici, dar fii lui, Bua şi Bugna vor fi căpeteniile răscoalei din 1046 (cf. Anonymus, Gesta
Hung. cap.XXIV; Legenda Sancti Stephani regis. in SRH II, p.386 şi 423; Chronicon
Posoniense in SRH IIp.33, 36; Chronicon Pictum Vindobonense cap.XXXVII-XXXVIII).
Această răscoală pornită iniţial din motive politice şi anume acela de a alunga pe regele Petru
şi suita sa a ajuns în final datorită revendicărilor economico-sociale să evidenţieze şi
rivalitatea dintre partizanii catolicismului, ortodoxiei şi păgânismului, mai ales că în 1054 s-a
petrecut şi sciziunea dintre ortodocşi şi catolici. Nu întâmplător cronicarul îi numeşte pe
răsculaţi când eretici (deci ortodocşi) când păgâni, iar ţelul lor era ...„să fie ucişi episcopii şi
clerul(catolic), să fie omorât dijmuitorul, să se reia legea păgână, să se şteargă orice fel de dări
şi împreună cu nemţii şi latinii lui Petru să le piară pe veci amintirea” (cf. Chronicon Pictum
Vindobonense, ed. Popa Liseanu, p.46). Răsculaţii reuşesc să omoare trei episcopi (pe
Gerhardus, Bestricius şi Buldus), precum şi pe alţi demnitari laici, iar pe regele Petru, după
ce-i omoară suita, formată din nemţi şi latini (flandrenzi), îl orbesc conform obiceiului de-a
pedepsi pe uzurpatorii de tron, cum fusese considerat regele Petru de către răsculaţi. În locul
lui a fost ales rege Andrei I, care însă curând după încoronare va interzice practicarea
păgânismului şi probabil şi a ortodoxismului de aceea cronicarul subliniază că el a fost
supranumit catholicus. Dar curând după moartea lui Andrei (1060) şi urcarea pe tron a lui
Bela I ...„toţi ţăranii şi robii cu întreaga gloată din Ungaria s-au răsculat din nou revendicând
aceleaşi doleanţe deşi regele a încercat să uşureze poporul de servituţi scutindu-l de prestaţiile
obişnuite şi de datoriile băneşti mai vechi. Regele însă cu ajutorul soldaţilor după ce a omorât
căpeteniile şi o parte din răsculaţi a reuşit să potolească răscoala”. Am semnalat aceste
răscoale nu numai pentru că unele dintre căpetenii şi o parte din răsculaţi erau locuitori ai
formaţiunilor autonome prezentate, ci mai ales pentru a evidenţia importanţa primelor
răscoale ţărăneşti, împotriva tendinţelor de feudalizare a ţăranilor de către regalitate şi
biserică, indiferent de ce etnie erau ei.
Dacă documentaţia scrisă referitoare la situaţia social-economică a locuitorilor acestor
formaţiuni politice prestatale este lacunară, în schimb cercetările arheologice efectuate în
ultimele decenii au adus contribuţii substanţiale la reconstituirea cadrului istoric general şi la
o cunoaştere mai aprofundată a situaţiei demografice. Cartând descoperirile făcute prin
săpături sistematice şi sondaje arheologice efectuate pe teritoriul Transilvaniei (cf. lista şi
harta nr.4) am constatat existenţa a 283 aşezări, a 31 cetăţi sau fortificaţii, precum şi a 81
necropole şi 61 localităţi în care s-au făcut descoperiri monetare dintre care 8 erau tezaure ce
cuprindeau zeci sau chiar sute de monede. Bogăţia şi diversitatea materialului documentar
scos la lumină de cercetările arheologice prin coroborare cu ştirile scrise permit o nouă
interpretare istorică a contextului general în care s-a petrecut apariţia şi închegarea primelor
formaţiuni statale româneşti.
O atenţie aparte a fost acordată cetăţilor şi fortificaţiilor din sec.IX-XI deoarece
studierea lor permite o înţelegere mai realistă a transformărilor de ordin economic, social şi
politic petrecute în sânul societăţii din acea vreme. Din cele 31 cetăţi semnalate la unele au
fost înregistrate 2-4 incinte fortificate, cu mai multe faze şi tehnici de construcţie ce se
eşalonează pe o perioadă de două sau trei secole. Apariţia primelor fortificaţii transilvănene
feudale timpurii, este în primul rând, rezultatul transformărilor de ordin economic şi social
petrecute în sânul populaţiei autohtone. Fără îndoială că la aceşti factori au contribuit şi
conjunctura istorică favorabilă, precum şi repetatele incursiuni sau dislocări de populaţii
venite din diferite direcţii, determinându-i pe autohtoni să-şi construiască fortificaţii la
adăpostul cărora puteau să-şi apere avutul şi fiinţa.
În stadiul actual al cercetărilor, ca urmare a observaţiilor înregistrate referitor la
tehnica de construcţie, ori amplasarea lor pe teren, cetăţile transilvănene pot fi împărţite în trei
tipuri principale, chiar dacă pentru fiecare tip au fost înregistrate două sau mai multe faze de
construcţie.
Primul tip de fortificaţie constă în unul sau mai multe valuri de pământ în faţa cărora
se află, iar alteori nu se află o bermă, precum şi unul sau două şanţuri de apărare, cu fundul
plat sau în formă de albie. Înspre interior, la unele s-a înregistrat un drum de rond pietruit cu
lespezi de gresie, ori pietre de râu. Aproape toate cetăţile de acest tip sunt aşezate pe terasele
superioare ale văilor, izolând vârful terasei cu pantele sale abrupte de restul platoului. La
Moreşti şi Dăbâca au fost înregistrate alte trei incinte fortificate, cu şanţurile de apărare
corespunzătoare, înglobând un teritoriu fortificat deosebit de întins, ceea ce oglindeşte
importanţa lor strategică, istorică şi economică pe parcursul sec.IX-XI. Excepţie fac cetăţile
din câmpie, Biharia, Pâncota, Zărand, Vladimirescu şi Cenad, care au o formă patrulateră cu
câte un singur val de pământ şi şanţ de apărare.
 Al doilea tip de fortificaţie constă dintr-o palisadă complexă, construită într-o tehnică
specială, care, în urma unor puternice incendii ce au mistuit scheletul din lemn a lăsat un strat
unitar şi compact de pământ ars, cărămiziu, uneori ars până la vitrifiere. Majoritatea acestor
palisade sunt situate în spatele sau chiar pe muchia valurilor de pământ mai vechi, care din
diverse motive trebuiau refăcute. Astfel la Moreşti, Dăbâca, Moigrad şi Şirioara însă s-a
constatat că palisada era construită şi pe laturile care iniţial nu fuseseră fortificate cu câte un
val de pământ. În schimb, la Dăbâca, ce-a de a doua palisadă, cea de la incinta II-a a fost
construită numai pe latura dinspre platou, fiind în acel punct cea mai veche fortificaţie, peste
care s-a construit ulterior, la sfârşitul sec.XI în două etape un val masiv de pământ, căptuşit cu
bârne, iar peste acesta, după scoaterea lui din funcţie, pe creasta valului s-a construit un zid
din piatră cu faţadele din blocuri de piatră şi emplectonul din sfărâmături de piatră şi mortar,
probabil la sfârşitul sec.XII sau începutul sec.XIII. La Cluj-Mănăştur, palisada incendiată se
suprapune pe toate laturile peste valul de pământ mai vechi, iar la Vladimirescu-Arad, după
cum rezultă din observaţiile stratigrafice se pare că palisada incendiată era mai veche decât
valul de pământ, în orice caz amândouă fazele de fortificare nu mai erau în funcţie pe la
mijlocul sec.XI, deoarece peste ruinele cetăţii s-a suprapus un cimitir datat cu monede de la
regii Petru (1044-1046), Andrei I (1046-1060) şi Bela I (1060-1063).
O categorie aparte o constituie cetăţile cu zid din piatră. Dintre acestea cetatea de la
Moldoveneşti este până în prezent un unicat în Transilvania. Aici peste valurile de pământ
mai vechi, construite în două faze, s-a suprapus un zid ce avea faţadele formate din blocuri
fasonate, paralelipipedice, legate între ele cu scoabe de fier, fixate cu plumb. Emplectonul
zidului era format din pietre sfărâmate legate cu un mortar de gips, indicând o tehnică de
construcţie bizantină. De fapt cele trei tipuri de blocuri fasonate folosite la zidul de incintă de
la Moldoveneşti sunt identice ca formă şi dimensiuni cu cele aflate de pildă la cetatea
bizantină de la Păcuiul lui Soare din Dobrogea. Construirea cetăţii de la Moldoveneşti într-o
tehnică bizantină, dimpreună cu alte vestigii de factură bizantină, ca fragmente de capiteluri,
ceramică smălţuită, amfore etc., ar sugera prezenţa unor meşteri bizantini mai ales că şi
mortarul din gips are o reţetă aparte foarte puţin folosită în Europa, dar frecventă în părţile
orientale ale imperiului (o carieră de gips se află pe malul stâng al Arieşului în faţa Cheilor
Turzii). Deoarece cetatea de la Moldoveneşti este situată în defileul ce apără accesul la
zăcămintele aurifere şi în apropiere de zăcămintele de sare de la Turda, interesul pentru acest
punct strategic era firesc ştiut fiind că tot meşteri bizantini au construit şi cetăţile din caganul
cazar (Sarkel, etc.) ori hanatul bulgar (Plisca, Madara etc.). Tot în această grupă ar putea fi
încadrate şi fostele castre romane de la Alba Iulia, Cluj, Turda şi Cenad care după cum rezultă
din cronici şi documente, dar mai ales din cercetările arheologice recente au fost reparate şi
refolosite pe parcursul sec.X-XIII.
La unele dintre cetăţile transilvănene semnalate în lista prezentată au fost efectuate
numai sondaje de verificare, care deşi au furnizat observaţii stratigrafice interesante referitor
la tehnica de construcţie, nu se pot face încă precizări mai concrete pentru perioada şi etapele
de timp cât au funcţionat ele. Ne referim de pildă la cetăţile de pământ de la Feldioara, Cetatea
de Baltă, Chinari, Clit, Dedrad etc. Pentru alte fortificaţii, faptul că peste valurile de pământ
sau palisadele incendiate s-au suprapus necropole datate cu monede în sec.XI-XII arată că ele
erau în funcţie în secolele anterioare. Astfel de situaţii au fost întâlnite la Ortelec, situată la
intrarea în Poarta Meseşului, la Hunedoara, Cladova, Cuzdrioara, Ilidia, Vladimirescu-Arad
etc.
Pentru construirea, întreţinerea şi apărarea acestor cetăţi şi fortificaţii erau necesare
numeroase braţe de muncă şi prezenţa unor meşteri calificaţi, tâmplari, fierari, etc., precum şi
un număr corespunzător de soldaţi permanenţi, ceea ce presupune o organizare social-politică
specifică cu un aparat administrativ şi militar adecvat. Din păcate cronicile nu ne oferă
informaţii referitor la această problemă, dar documentele cancelariei arpadiene îi amintesc
deseori pe oamenii cetăţii (castrenses) sau pe iobagii cetăţii (iobagiones castri), precum şi
pământurile cetăţii (terrae castri). Atât oamenii cetăţii, cât şi iobagii cetăţii semnalaţi în
documentele din sec.XII-XIII aveau obligaţia de-a participa la construirea şi repararea cetăţilor
dar mai ales la apărarea lor. În schimb, primeau un lot de pământ corespunzător cu gradul pe
care îl aveau de soldat, decurion, centurion etc., din pământul cetăţii. Toate aceste drepturi şi
obligaţii sunt identice cu cele ale stratioţilor din imperiul bizantin, astfel că foarte probabil
întreg sistemul respectiv de organizare administrativ-militară a fost preluat de la bizantini. De
altfel şi funcţia de pârcălab sau comite curial este echivalentă cu cea bizantină a comitopolilor.
De asemenea demnitatea de duce este echivalentă cu cea a ducilor bizantini care apărau
themele situate la graniţele imperiului, căci pentru themele din interiorul imperiului termenul
frecvent folosit era acela de strateg. Preluarea întregului sistem, ca şi denumirile funcţiilor şi a
gradelor militare (decurion, centurion, etc.) a populaţiei autohtone de la bizantini era firească
deoarece ea s-a perpetuat timp de secole, iar modificările petrecute (trecerea de la limitanei la
stratioţi) au avut loc consecutiv cu cele petrecute în imperiu.
Ungurii, atât în Magna Hungaria, patria lor de pe valea Volgei şi apoi în spaţiul nord
pontic, au avut o altă organizare social-politică şi militară. Atât izvoarele bizantine, cât şi cele
orientale precizează că ei duceau o viaţă de nomazi. Astfel Ibn Rusta precizează că ungurii
locuiau în corturi ducând o viaţă de nomazi în căutarea păşunilor mănoase. La sosirea iernii se
îndreptau spre Don şi Nipru unde rămâneau toată iarna pescuind. Gardizi spune că
Maggariyan, cum îi numeşte el, trăiau în stepă mărginită de Marea Neagră şi două fluvii
(probabil Don şi Nipru), iar iarna şi-o petreceau pe malurile celor două fluvii. Gullielmus de
Rubruc (Itinerarium, p.218) şi Johanes de Plano Carpini (Ystoria Mongolorum, p.73),
vorbind despre ungurii din Magna Hungarica, care mai trăiau, dimpreună cu baschirii pe
cursul mijlociu al Volgei în primele decenii ale sec.XIII spune despre ei că nu cultivau
pământul (terras non colunt) dar că aveau mari herghelii de cai, hrănindu-se cu carne, sânge
şi lapte de cai. De altfel şi obiceiul de-a sacrifica caii la ospăţul funebru şi depunerea ca
ofrandă a craniilor şi picioarelor de cai alături de războinicul îngropat s-a păstrat la unguri
până la încreştinarea lor în jurul anului 1000. Unii dintre specialiştii maghiari contemporani
au exagerat nomadismul sau mai precis spus transhumanţa ungurilor descălecători stabilind
trasee de sute de km de la sălaşurile de vară la cele de iarnă, bazându-se pe o toponimie
atestată documentar abia în sec.XIII sau XIV fără a dovedi concret că pe teritoriul acelor
localităţi s-ar fi găsit vestigii din sec.X. De altfel, despre transhumanţa ungurilor în Câmpia
Panonică s-ar putea vorbi numai în sec.X, mai ales în prima jumătate, căci treptat ei s-au
sedentarizat. Până în prezent nu au fost descoperite arheologic decât câteva iurte pe malul
drept al Tisei, lângă Csongrad, care au fost atribuite ungurilor descălecători. Este adevărat că
numărul mic de morminte pe care îl au unele necropole maghiare din prima jumătate a sec.X,
unele dintre ele datate cu dirhemi arabi, ar pleda pentru o stabilitate sezonieră sau de scurtă
durată, dar începând cu a doua jumătate a sec.X şi mai ales după sec.XI necropolele devin tot
mai mari, indicând o stabilitate permanentă. De altfel cronicile apusene semnalează aproape
anual raiduri şi expediţii de jaf ale ungurilor în Italia şi Europa nord-vestică până în anul 955
când Otto I (936-973) în bătălia de la Lechfeld de lângă Augsburg a nimicit aproape integral
armata de călăreţi a ungurilor. Această înfrângere zdrobitoare a avut repercusiuni importante,
atât pe plan intern, cât şi extern, căci ungurii au început o nouă organizare social-politică.
Astfel de pildă în Banat Ahtum nu va mai recunoaşte suzeranitatea ungurilor devenind un
duşman personal al lui Ştefan I, cum precizează cronicile, iar principele Geyza va lua în
căsătorie pe Sarolta, fiica lui Gylas I la sfatul şi cu sprijinul lui Beliud, deci era mai degrabă o
alianţă iar el se pare că va deveni ortodox ca şi soţia lui. De altfel şi fiul său Voicu va primi
numele de Ştefan abia odată cu botezarea lui de către un episcop catolic. Primele documente
emise de Ştefan I erau în limba greacă, sugerând prezenţa unor călugări bizantini la curtea
arpadiană. Abia după căsătoria lui cu Ghizela călugării latini (de fapt germani) deci catolici,
vor începe să redacteze documentele cancelariei în limba latină.
Atât în stepele nord-pontice, cât şi în Câmpia Panonică este greu de susţinut că ungurii
ar fi construit cetăţi şi fortificaţii în prima jumătate a sec.X, deşi Anonymus aminteşte cu
numele pe unii conducători unguri care au ridicat astfel de fortificaţii. Încercând identificarea
acestora cu unii conducători unguri care au efectuat raidurile în Italia şi Europa apuseană (de
pildă Lel, Bulciu şi alţii) vom constata că ei au trăit pe la mijlocul sec.X deci abia după
această dată informaţiile lui Anonymus pot fi socotite ca veridice. Pentru cetăţile din
Transilvania, Biharia, Cluj, Cenad, Alba Iulia etc. descoperirile arheologice ca şi relatările
cronicarilor arată că fortificaţiile respective existau la venirea ungurilor. Numărul mare de
morminte descoperite în necropolele situate lângă cetăţile respective atestă o populaţie
sedentară relativ numeroasă. Astfel, la Biharia au fost descoperite până în prezent peste 600
morminte. La Dăbâca peste 800, la Alba Iulia peste 1000 morminte, la Cluj şi Cenad câteva
sute de morminte, dar nici una dintre necropolele respective nu au fost cercetate integral,
astfel că numărul mormintelor este fără îndoială mult mai mare. Dacă în sec.X necropolele
atribuite ungurilor păgâni (Biharia, Siclău, Aradul Nou, Mâsca, Cluj etc. cf. pl.XLVIII) pot fi
separate de cele creştine ale autohtonilor, care încep încă din sec.IX (pl.XLIX-L), Ciumbrud,
Alba Iulia, Blandiana, Zalău, Orăştie, Galoşpetreu, Sălacea, Deta, etc.). Începând cu sec.XI va
fi mai dificilă o atribuire etnică mai clară deoarece, atât autohtonii, cât şi ungurii, fiind creştini
foloseau acelaşi rit de înmormântare, iar inventarul arheologic era acelaşi. De fapt problema
atribuirii etnice a unui complex arheologic (aşezare, necropolă, etc.) este foarte dificilă şi
discuţiile pe marginea acestei probleme sunt de cele mei multe ori sterile deoarece datele de
care dispunem sunt doar parţiale şi nu totdeauna suficient de concludente.
 Conform datelor furnizate de izvoarele scrise, combinate cu documentaţia arheologică,
numismatică, etc. rezultă clar că ungurii au cucerit Transilvania în etape succesive care se
încheie abia spre sfârşitul sec.XII, când începe să fie aplicată şi organizarea administrativ-
militară în comitate care încep să fie atestate documentar numai începând cu sec.XII. De altfel
aproape toate cetăţile care au fost reşedinţe de comitat au funcţionat înainte de venirea
ungurilor şi de atestarea lor documentară ca reşedinţe de comitat: Biharia la 1111, Crasna şi
Dăbâca la 1164, Solnoc la 1166, Cluj şi Alba Iulia la 1177, etc. (cf.DIR XI-XIII p.3,4,6,8).
Problema este însă mult mai complexă şi abia cercetările viitoare prin folosirea unor metode şi
mijloace moderne de investigare vor putea permite reconstituiri istorice obiective, dar numai
dacă se va renunţa la unele interpretări istorice subiective, fie pentru o opinie, fie pentru alta.

6. BISERICI, MÂNĂSTIRI ŞI EPISCOPII ORTODOXE

Dacă prezenţa unei populaţii romanice în cadrul caganatului avar este atestată
arheologic prin cimitirele creştine de tip Keszthely-Fenekpeuszta în Transdanubia şi a celor de
tip Band-Noşlac în Transilvania, rămâne încă neelucidată satisfăcător problema în ce măsură
pătura dominantă a avarilor propriuzişi, care aveau ca religie de bază şamanismul oriental a
îmbrăţişat creştinismul. Am văzut că izvoarele bizantine semnalează că pe timpul lui
Heraclius (în anii 619 şi 628) unii principi cu familiile şi luptătorii din anturajul lor au trecut
la creştinism, iar împăratul ia onorat cu demnitatea de patricius şi cu daruri bogate. Inventarul
bogat al mormântului princiar de la Ozora-Totipuszta confirmă şi pe cale arheologică că acel
demnitar era creştin. Crucea de aur episcopală, ca şi o limbă de curea decorată cu o cruce
înscrisă într-un cerc, ori alte produse de certă factură bizantină, întăresc informaţiile din
izvoarele scrise bizantine. Şi alte morminte princiare: Bocsa, Dunapataj, Hali• (Gács),
Kunagota, Kunmadaras au aplici în formă de cruce, limbi de curea, aplici sau cercei decoraţi
cu cruci etc. Cele mai elocvente sunt agrafele de la Dunapataj care în frizele pe care sunt
redate portrete de bărbaţi şi femei unii dintre bărbaţi ţin în mână câte o cruce. Toate aceste
morminte princiare, deosebit de bogate (inventarul mormântului de la Bocsa cântăreşte 1333
gr. aur) reflectă transformările şi influenţele bizantine petrecute printre căpeteniile ce trăiau în
anturajul caganului avar. Datarea inventarului acestor morminte pe tot parcursul sec.VII, cu o
eventuală prelungire până în primele decenii ale sec.VIII, ar sugera că influenţa bizantină s-a
exercitat pe diverse căi, inclusiv prin trimiterea unor misionari care au propovăduit
creştinismul. De altfel şi izvoarele apusene (Conversio Bagoariorum et Carantanorum, 3, 5
p.34 sq şi alte izvoare) semnalează faptul că de pildă episcopul Virgilius din Salzburg,
episcopul Emmeram din Regensburg, Paulinus din Aquilea şi alţii, au trimis misionari nu
numai la bavarezi şi carantani ci şi la avari. Dovadă concretă sunt capcanii şi tudunii
Theodorus, Abraham, Isaac şi Zodan care au fost creştinaţi de franci şi care au ajuns sub
suzeranitatea acestora.
Probabil că în afară de episcopul ortodox Ursus, amintit în anul 787, au mai fost şi alţi
episcopi ortodocşi care au păstorit peste o bună parte dintre locuitorii aflaţi în zona estică a
caganatului, deci inclusiv Transilvania, dar din păcate lipsesc izvoarele scrise concrete pentru
sec.VIII şi prima jumătate a sec.IX.
Populaţia romanică din cadrul caganatului avar a contribuit nu numai la convertirea
avarilor la creştinism ci şi a slavilor moravieni înainte de misiunea fraţilor Chiril şi Metodiu
din anul 863, deoarece Vita Sancti Metodii (cap.V) relatează că misionari creştini au venit la
slavii moravieni şi ...„de la vlahi, greci şi nemţi” (...„iz Vlah Gr'k i iz Nem'k”). Deci nu numai
bizantinii şi francii au contribuit la creştinarea slavilor ci şi vlahii care trăiau în caganatul avar
dimpreună cu slavii, ce au rămas păgâni până la mijlocul sec.IX. Pentru a trimite astfel de
misionari erau necesari preoţi care ştiau citi şi care cunoşteau limba slavă. Exemplul
poliglotului Mauros este suficient pentru a presupune că şi alţi locuitori ai caganatului vorbeau
mai multe limbi pentru a se putea înţelege între ei în viaţa de toate zilele. De altfel legăturile
dintre români şi moravieni au continuat deoarece o ştire târzie relatată de Stridowski (Sacra
Moravia Historia sive vita S.S. Cyrilii et Metodii, Saltbach, 1770, p.231) arată că printre
ucenicii lui Chiril şi Metodiu, ce au răspândit învăţătura lor în alte părţi se afla şi Zandov în
Dacia sau Moznopon în munţii vlahilor, de la care probabil românii au adoptat şi alfabetul
chirilic. Inventarul unor morminte din necropolele creştine datate în sec.IX-X de la Ciumbrud,
Alba Iulia, Ghirbom, Sălacea, Zalău, Deta etc. au numeroase analogii în necropolele
moraviene, sau în acelea de tip Köttlach din Austria şi Slovenia. Nu ar fi exclus ca după
moartea lui Metodiu în anul 885 unii dintre discipolii săi să fi venit în Transilvania ca urmare
a persecuţiilor episcopului catolic Wiching. Aceste persecuţii, repetate până în sec.X,
împotriva discipolilor lui Chiril şi Metodiu ar explica şi ştirea târzie a lui Stridowski despre
prezenţa lor printre vlahii din Dacia, unde catolicii nu mai aveau posibilitatea să-i persecute.
Despre o organizare bisericească în Transilvania nu mai avem ştiri până în anul 950,
când Cedrenus-Skylitzes (Historiarum Compendium p.328) şi Zonaras (Epitome
Historiarum III, p.484), semnalează că împăratul Constantin Porfirogenetul i-a oferit prinţului
Gylas (Gyla sau Gyula I) demnitatea de patricius, iar la întoarcerea în ţara lui acesta a adus cu
el pe episcopul Hierotheus, după ce acesta fusese în prealabil uns de către patriarhul
Theophilact. Era firesc ca episcopul Hierotheus să fi fost însoţit de preoţi, diaconi şi călugări
ştiutori de carte, necesari unei bune organizări a bisericii episcopale. Probabil că din această
perioadă şi eventual din veacurile următoare au rămas în limba română unele cuvinte de
origine grecească legate de biserică ori de acţiuni şi grade bisericeşti ca: arhiereu, anatemă,
candelă, ctitor, egumen, erezie, ieromonah, raclă, sihastru, schit, turlă, paraclis etc. Unde a
fost reşedinţa episcopală este dificil de precizat, dar în stadiul actual al cercetărilor se poate
presupune că ea se afla la Alba Iulia unde zidurile castrului roman erau încă în funcţiune
(porţiuni de ziduri se mai păstrează până astăzi). Unii specialişti presupun că în biserica
romanică episcopală, construită la începutul sec.XII, când este amintit şi primul episcop
catolic al Transilvaniei (Symon episcopus Ultrasilvanus la 1111 şi 1113 cf. DIR XI-XIII,
p.2), ar fi fost şi baptisteriul lui Hierotheus. Faptul că zidul rotondei este format din blocuri
fasonate legate cu mortar ce conţine cărămidă romană pisată (opus signinum) i-a determinat
pe specialişti să creadă că rotonda a fost iniţial un turn roman, căruia i s-a ataşat ulterior
absida altarului transformându-l astfel într-o biserică rotundă (cf. pl.LII). Ipoteza este posibilă
dar această transformare s-a putut face oricând între sec.IV-IX deoarece prezenţa unei
populaţii creştine romanice în această perioadă este atestată sigur, atât prin piese izolate
paleocreştine, cât şi prin cimitire creştine databile în sec.V-X găsite chiar la Alba Iulia.
Această biserică modestă nu putea fi biserica episcopală a lui Hierotheus, de aceea, până la
descoperirea ei pe cale arheologică pare plauzibilă ipoteza că biserica cu plan treflat de tip
bizantin desenată de Visconti în anul 1711 (cf. pl.LIII) în afara incintei fortificate să fi fost
biserica lui Hierotheus mai ales că probabil această biserică a rămas ca Mitropolie a
Bălgradului, până când a fost distrusă de austrieci cu ocazia construirii cetăţii de tip Vauban la
începutul sec.XVIII.
Cercetările arheologice din ultimele decenii au scos la lumină mai multe biserici datate
între sec.X-XIII dintre care unele au fost iniţial ortodoxe. Vom aminti doar câteva din ele. La
Cluj-Mănăştur, în interiorul incintei fortificate a fost descoperită o biserică rotundă cu şase
abside semicirculare în interior. Faţadele exterioare ale zidului sunt formate din blocuri
fasonate iar emplectonul din pietre nefasonate legate cu un mortar de bună calitate.
Mormintele descoperite în apropiere aveau ca inventar inele de buclă cu capetele terminate în
S, cercei, inele, mărgele si monede databile în sec.XI-XII (cf. pl.LI, 4). O altă biserică rotundă
a fost cercetată la Ilidia (distrusă parţial) ce avea doar patru abside semicirculare, aşezate în
cruce. Şi aici mormintele din apropiere au fost datate cu monede din sec.XII (cf. pl.LI, 3).
Recent a fost descoperită şi este în curs de cercetare o biserică rotundă la Orăştie, precum şi
un cimitir din sec.X-XI. Alte biserici rotunde după ce au suferit mai multe renovări şi
completări mai sunt şi astăzi în funcţie cum ar fi cele de la Gurasada, Sânzieni, etc. (cf. pl.LII,
2-4).
La Dăbâca au fost dezvelite în total şapte biserici. Trei biserici suprapuse au fost
descoperite în punctul numit „Boldâgă”. Cea mai veche are altarul în interior semicircular, iar
în exterior pentagonal de tip specific bizantin, ce prezintă analogii atât la sud de Dunăre cât şi
în Asia Mică. Peste temeliile primei biserici s-a construit o alta cu altarul şi nava de formă
dreptunghiulară. În mortarul zidului de nord al sanctuarului a fost descoperită o monedă
bizantină schifată de la sfârşitul sec.XI, pierdută probabil în timpul când se construia biserica.
Probabil în sec.XIII peste bisericile anterioare (cf. pl.LI, 1-2) a fost construită o a treia biserică
cu sanctuarul, sacristia şi nava de formă dreptunghiulară. Probabil că în această biserică
impunătoare pavată cu lespezi de piatră a servit arhidiaconul Ioan pomenit în izvoare scrise în
anul 1213. Atât la nord cât şi la sud de biserici (dar şi în interiorul lor) au fost descoperite
numeroase morminte unele cu un inventar bogat ce cuprinde piese din argint şi aur, ţesături de
mătase şi numeroase monede din sec.XI-XIV. Cea mai veche piesă este un cercel din sec.X.
La incinta a IV-a într-o grădină situată lângă biserica ortodoxă actuală au fost
descoperite alte trei biserici suprapuse. Cea mai veche avea sanctuarul şi nava pătrate, iar
peste dărâmăturile ei s-a înălţat o altă biserică cu naos şi pronaos dreptunghiulare. În
dărâmăturile primei biserici dar şi pe podeaua formată dintr-un strat de lut galben anume adus
aici au fost descoperite 8 monede de la Ladislau I (1077-1095). Peste temelia laturii de sud a
celei de a doua biserici, probabil în sec.XIII a fost construită o biserică din lemn ce avea
tălpigile din blocuri şi lespezi de piatră iar pavajul navei era din lespezi subţiri de gresie. În
jurul bisericilor au fost descoperite mai multe zeci de morminte datate cu monede din sec.XI-
XIII. Tot la incinta a IV-a în imediata apropiere a şanţului de apărare al incintei a III-a (cf.
pl.LXV) a fost descoperită o biserică cu sanctuarul semicircular şi nava dreptunghiulară
(pl.LI). Menţionăm că sub temelia zidului de vest, tocmai la uşa de intrare în biserică au fost
descoperite numeroase blocuri fasonate, similare cu cele din cheile de boltă, sau cu cel ale
faţadelor exterioare de la zidurile bisericilor rotunde, indicând existenţa unei astfel de biserici
şi la Dăbâca, dar care încă nu a fost depistată pe teren. Menţionăm în treacăt că pe un astfel de
bloc refolosit la zidul de incintă I este redată în relief o cruce formată din patru triunghiuri
isoscele aşa numita cruce de tip Malta. În jurul bisericii au fost dezvelite până în prezent mai
multe sute de morminte cu un inventar variat şi monede din sec.XI-XIV (cea mai recentă de la
Carol Robert). Peste unele dintre morminte sau suprapus locuinţe de suprafaţă feudale din
sec.XIII-XIV aparţinând probabil oaspeţilor germani, atestaţi atât prin descoperiri arheologice
cât şi în documente la Dăbâca. Menţionăm de asemenea că atât la cea mai veche biserică de la
„Boldâgă” cât şi la cea din grădina Tămaş au fost descoperite numeroase fragmente de
tencuială ce păstrează pe ele resturi de pictură murală similară cu cele din bisericile bizantine
de la Nesebăr, Thessalonic, Constantinopol sau la bisericile rupestre din Capadochia de pe
valea Göreme. De asemenea semnalez că la mănăstirea Râmeţ la bisericuţa cu sanctuarul
semicircular şi nava pătrată, recent a fost restaurată o porţiune de pictură murală care ar putea
fi cea mai veche din Transilvania existentă într-o biserică încă în funcţie. De altfel planul
acestei bisericuţe , ca şi cel al bisericii din Densuş, se înscriu printre cele mai vechi biserici
ortodoxe din Transilvania (cf. pl.LXVI).
Legenda Sancti Gerhardi, cap.8 (cf. Script. Rer. Hung. II, p.489 sq) ne oferă date
deosebit de valoroase despre organizarea bisericii din Banat în special odată cu primii ani ai
sec.XI când este amintit stareţul mănăstirii Sf.Ioan Botezătorul din Urbs Morisena (Cenad),
dar fără a fi nominalizat. Acest stareţ depindea probabil de episcopia Vidinului, unde ducele
Ahtum, care probabil era iconoclast, a fost rebotezat ca ortodox de către împăratul Vasile al II-
lea în anul 1004. Această mănăstire pe lângă un anumit domeniu, care nu ştim concret în ce a
constat a primit şi privilegiul ca o treime din populaţia oraşului Morisena să plătească un
anumit tribut călugărilor, ce era folosit la întreţinerea lor şi a mănăstirii. În anul 1030 stareţul
şi călugării au fost mutaţi la Oroslanos (azi Banatske-Aranjelovo), unde Chanadinus a
construit o mănăstire închinată Sf.Gheorghe ca recunoştinţă pentru victoria obţinută împotriva
lui Ahtum. În acelaşi an este înscăunat ca episcop catolic la Cenad Gerhardus, care va construi
şi el o mănăstire închinată Sf.Gheorghe. În Legenda Sancti Gherhardi printre altele este
menţionată şi cererea a 30 neofiţi catolici din Morisena adresată noului episcop Gerhardus
prin care îi solicitau ca fiii lor să înveţe într-o şcoală pentru a deveni preoţi (...„venerunt
triginte viri ad episcopum neophiti, ut tolleret filios eorum quas literis eruditos in clericos
ordineret”). Formularea unei cereri atât de neobişnuite pentru proaspeţii neofiţi s-ar putea
explica numai în cazul că la Morisena-Cenad ar fi existat o astfel de şcoală pentru pregătirea
preoţilor de rit ortodox mai înainte. Semnificativă este şi promptitudinea cu care Gerhardus
rezolvă problema punând în fruntea acestei şcoli pe magistrul Walther. Cert este că începând
de la mijlocul sec.XI la Morisena a funcţionat o şcoală în care se învăţa gramatica, muzica etc.
şi care avea o frumoasă bibliotecă în care se aflau şi cărţi în limba greacă, probabil din vechiul
lot al mănăstirii Sf.Ioan Botezătorul. Această şcoală se înscrie printre cele mai vechi forme de
învăţământ din perioada feudală timpurie atestată documentar în această zonă. O altă
bibliotecă importantă se afla în imediata apropiere la mănăstirea Igriş înfiinţată de călugării
cistercieni de la Pontigny în anul 1179 şi care avea ca patron pe regina Yolanda de Courtenay,
soţia regelui Andrei al II-lea (1205-1235). În această bibliotecă se aflau manuscrise din autorii
antici, Seneca, Cicero, Suetonius sau ale autorilor paleocreştini Augustinus, Grigore din
Nazianz etc.
O altă mănăstire a lui Ahtum sau a urmaşilor săi este semnalată în documentele din
sec.XIII-XV lângă Semlac, jud. Arad (Ahtonmonustura la 1202 şi 1315, Ohtummonustura la
1343 şi Ahtum Monustur la 1455). Această mănăstire este acum în curs de cercetare prin
săpături arheologice. De asemenea documentele papale din 25 octombrie 1216 şi 26 ianuarie
1218 semnalează alte mănăstiri şi biserici ce depindeau de mănăstirea Sf.Teodosie
Cenobiarhul din Berroie (lângă Thessalonic), care aparţineau Ordinului Bazilienilor. Dintre
numeroasele mănăstiri, biserici, schituri ortodoxe amintite în aceste documente voi semnala
numai câteva din Banat şi Crişana pe care am încercat să le identific. Astfel sunt amintite
schiturile de la Ceala-Arad (Chalassa) şi Miniş (Minisi) din judeţul Arad dimpreună cu
pământurile arabile, dumbrăvile, pescăriile şi pertinenţele lor. Tot de o mănăstire ţinea şi
cetatea Mocrea (castrum Macra), ...„cu viile, cu pământurile arabile, dumbrăvile şi
pertinenţele lor”. Probabil era mănăstirea Sf.Duh situată între Mocrea şi Ineu, atestată
documentar la 1199 şi 1202 (Monasterium Sanctisspiritum sau Monasterium comitis
Dyenus (Dionisie), patronul ei cf. DIR XI-XIII p.17 sq şi p.23) De asemenea sunt amintite
bisericile Sf.Nicolae şi Sf.Marii din Fulgabekin (Fulgubuken) situată probabil între Socodor şi
Chişineu Criş unde în hotarul Bököni se văd ruinele unei mănăstiri şi unde probabil a fost
găsit ulciorul de bronz în formă de cal cu un călăreţ şi căţel pe crupa calului, databil la
sfârşitul sec.XII (acum în muzeul din Budapesta). În documentele din sec.XII-XIII mai sunt
amintite următoarele mănăstiri: Hudusmonustura la 1177 (azi mănăstirea Bodrog,
hudus=castor); Geled la 1135 şi 1177 (între Arad şi Zimand probabil la punctul numit
„Feldioara”); Monasterium de Bissere la 1183 (azi Frumuşeni, la care s-au efectuat recent
cercetări arheologice, cf. DIR XI-XIII, p.9); Eperyes la 1177 (lângă Firiteaz); Bulci la 1225 şi
1233 (abbas de Buls); Isău (Ecclesia de Isou la 1133, azi mănăstirea Bezdin de lângă Munar);
Rahonta (Ecclesia Raoncenssis la 1232, 1233 lângă Periam cf. DIR XI-XII p.262, 268);
Pordeanu (Pordanmonustura la 1247); Kenez (Monasterium Kenez la 1192, lângă Nădlac);
Kemeche la 1256 (ruinele ei se află între Cenad şi Saravale); Itebe (Ytubuy la 1221, 1233,
probabil lângă satul Uivar). Majoritatea acestor mănăstiri au aparţinut iniţial ortodocşilor şi
abia după cucerirea Constantinopolului în 1204 de către cruciaţi şi hotărârile Conciliului al
IV-lea de la Laterna din 1215 unele dintre ele au rămas în stăpânirea călugărilor Bazilieni din
Berroie de lângă Thessalonic, după cum rezultă din documentele papale din 25 octombrie
1216 şi 29 ianuarie 1218, altele însă au fost preluate de către papalitate şi cedate diferitelor
ordine călugăreşti catolice (benedictini, dominicani, cistercieni etc.). Dintre mănăstirile,
schiturile, bisericile şi pământurile şi moşiile amintite în aceste documente unele dintre ele au
fost dăruite sau închinate mănăstirii din Berroie, ...„de către răposaţii Clado şi Manuel” (Glad
şi eventual Ahtum care probabil când a fost rebotezat ca ortodox de către împăratul Vasile a
primit numele de Emanuel) sau poate de către preoţii Dumitru şi Nichifor. Aglomerarea unui
număr atât de mare de mănăstiri pe un spaţiu relativ restrâns în jurul Cenadului şi Aradului
arată clar ce rol important au avut acestea în perioada de început a feudalismului. Că a existat
o organizare bisericească, o episcopie ortodoxă în această zonă ne stau mărturie scrisorile
papei Inocenţiu al II-lea (1198-1216) din 16 aprilie 1204 şi 3 mai 1205 (DIR XI-XIII, p.28 şi
29), adresate episcopului Oradei şi arhiepiscopului de Calocea. În aceste scrisori se precizează
că această episcopie urma să fie supusă nemijlocit, fie unor monahi greci (deci ortodocşi), fie
unor abaţi sau prepoziţi latini (catolici). Papa Inocenţiu atrage atenţia arhiepiscopului:
...„totuşi să fii cu băgare de seamă că acel episcopat să nu fie cumva supus bisericii din
Constantinopol”. Sediul episcopiei era situat pe pământul fiilor cneazului Bâlea (Bela).
(„Quodam Episcopatus in terra filiorum Beleknese consistit”). Probabil că acest episcopat a
funcţionat şi în a doua jumătate a sec.XII când trăia cneazul Bâlea. Localizarea pământului
stăpânit de familia Bâlea este nesigură şi de aceea s-au presupus mai multe soluţii, dar noi
opinăm, până la efectuarea unor cercetări arheologice concludente pentru o altă ipoteză. Pe
valea Şoimului afluent al Crişului Negru la sud de comuna Şoimi se află o fortificaţie cu
valuri de pământ şi şanţ de apărare precum şi zidurile unui turn rectangular. În imediata
apropiere a dealului Criştior sunt semnalate zidurile unei mănăstiri întărite în care se mai
păstrează elementele arhitectonice gotice. La poalele acestui deal în anul 1971 s-a descoperit
un depozit de unelte şi arme de fier databil în sec.XII. De asemenea în apropiere, la
Sânnicolaul de Beiuş au fost cercetate prin săpături arheologice biserici suprapuse datând din
sec.XI-XII şi o locuinţă cnezială databilă în sec.XII-XIV. Deoarece fortificaţia este plasată la
intrarea în defileul Crişului Negru, într-un punct de control al accesului în depresiunea
Beiuşului înspre est şi depresiunea Holodului înspre vest credem că acest punct avea o
importanţă strategică deosebită. Fortificaţia respectivă este amintită la 1294 ca indagines
Solimus. De altfel localitatea Şoimi este atestată documentar încă din anul 1213 (Dema de
villa Solumus) iar la 1264 (ad locum Solimosfey). Fortificaţia amintită la 1294 ar putea fi
evident mai veche, eventual chiar de la sfârşitul sec.XI deoarece tipul de fortificaţie cu val de
pământ şi şanţ de apărare ce barează pintenul unui promontoriu este atestat la alte fortificaţii
transilvănene (Dăbâca, Sirioara, Moldoveneşti etc.). Faptul că atât fortificaţia de la Şoimi, cât
şi cea de la Finiş de lângă Beiuş denumită de localnici „Cetatea lui Bela” (Belavar) au fost
revendicate de Roland Borşa de la episcopul Oradei Benedict, care a ajuns să fie stăpânul
cetăţii Finiş, inclusiv a depresiunii Beiuşului cu minele de argint din zonă, ar explica o situaţie
anterioară din sec.XII când stăpân în această zonă era cneazul Bâlea. Credem că nu
întâmplător familia Borşa îşi avea reşedinţa la Sânnicolaul de Beiuş. De altfel familia Borşa
deţinea numeroase cetăţi şi domenii în mai multe comitate iar în Bihor stăpânea cetăţile:
Palota (1279), Cheresig (1289), Sălard (Adrian la 1284), Şoimi (1294) şi Şinteu (1306-1316).
Se pare că ofensiva familiei Borşa pentru cucerirea mănăstirilor ortodoxe şi a domeniilor pe
care acestea le stăpâneau a început cu acel comite Ladislau, care după cum rezultă din
scrisoarea papei Grigore IX (1227-1241) a năvălit în 1239 (cf. DIR XI-XIII, p.316 sq) „cu
duşmănie şi nelegiuită îndrăzneală încumetându-se să risipească şi să prăpădească averile
mănăstirii Almaşu introducând totodată în mănăstire pe nişte canonici ai ordinului
Premontratensilor (din Oradea) şi pe nişte călugări rătăcitori” (girovagi). Mănăstirea Almaşu
fusese preluată de la ortodocşi de ordinul Benedictinilor, care a înfiinţat aici şi un convent,
probabil cu puţin înainte de atacul comitelui Ladislau din anul 1239. Tot aşa au fost preluate
de benedictini şi alte mănăstiri ortodoxe ca de pildă cea de la Cubis (amintită în acelaşi
document, ce probabil se află între Căbeşti şi Remetea Beiuşului). Şi mănăstirea Cubiş a avut
o soartă similară cu mănăstirea Igged de lângă Diosig, deoarece la 1278 clădirile centrale ale
acestei mănăstiri au fost dărâmate iar pietrele prelucrate, inclusiv coloanele mănăstirii, au fost
transportate la Diosig unde Petru, fiul lui Drug şi-a construit un donjon din pietrele acestei
mănăstiri. Dacă aceste mănăstiri nu ar fi fost iniţial ortodoxe nimeni nu si-ar fi permis
dărâmarea lor şi acapararea pământurilor care ţineau de ele. Cert este că familia Borşa, dintre
care Roland a ajuns voievod al Transilvaniei, stăpânea o parte a depresiunii Beiuşului şi la
1294 intenţiona să recucerească de la episcopul Oradei şi cetatea Finiş cu minele de argint din
zonă. Semnificativ este şi faptul că în armistiţiul de 15 zile pe care îl acordă voievodul Roland
magistrului Iacob, fratele episcopului, şi celor ce se aflau în cetate în timpul asediului el le
făgăduieşte că îi va apăra în drumul lor de retragere spre Oradea, ori în alte părţi ...„atât de
unguri, cât şi de români” care în timpul acestor conflicte s-au sustras de sub autoritatea
episcopiei. Rivalitatea dintre voievodul Roland şi episcopul Oradei îşi avea rădăcini mai
adânci şi ea poate fi legată nu numai de aviditatea de a stăpâni teritorii cât mai întinse, cât şi
din cauza unor motive religioase căci ofensiva catolicismului împotriva ortodoxiei era în
această perioadă foarte accentuată.
Despre alţi episcopi ortodocşi care păstoreau peste români ne aminteşte scrisoarea
papei Grigore al IX-lea din 14 noiembrie 1234 (cf. DIR XI-XIII, p.275 sq) care spune printre
altele: ...„căci aceşti români (numiţi în document Walati) nesocotind biserica romană, primesc
toate tainele bisericeşti nu de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care este
diecezan al acestui ţinut, ci de la nişte pseudoepiscopi care ţin ritul grecilor, iar unii, atât
unguri cât şi teutoni, împreună cu alţi credincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să
locuiască acolo şi astfel alcătuind un singur popor cu pomeniţii Walati; nesocotindu-l pe
acesta, primesc susnumitele taine spre marea indignare a drept credincioşilor şi spre o mare
abatere a credinţei creştine”. Deşi documentul se referă la românii din sudul Moldovei şi nord
estul Munteniei, care depindeau de mitropolia Vicinei (cf. DIR B sec.XIII-XV, p.51), fără
îndoială că aceşti episcopi ortodocşi hirotoneau şi preoţii care funcţionau în spaţiul
intracarpatic convertindu-i la ortodoxism şi pe unii unguri, ori saşi, cu care trăiau împreună
sau în sate învecinate.
Tot papa Grigore al IX-lea a încercat să organizeze un episcopat catolic în Ţara
Severinului (...„pro conversione terra Cheurin” sau terra Zeuren) după cum rezultă din
scrisoarea regelui Bela al IV-lea din 7 iunie 1238 (cf. DIR XI-XIII, p.313 sq) încercând astfel
să contracareze organizarea bisericii ortodoxe existentă în Banatul Severinului. Rivalitatea
dintre catolici şi ortodocşi este menţionată şi de alte documente, în afară de cele amintite, în
Crişana şi Banat. Astfel, bula papei Honoriu din 21 iunie 1222 (DIR XI-XIII, p.186 sq)
semnalează rivalităţile mai vechi dintre abaţii mănăstirii Clujului şi episcopii Transilvaniei.
Abaţii acestei mănăstiri aveau privilegiul de a purta inel şi mitră episcopală, deci erau egali în
grad cu episcopul catolic al Transilvaniei din Alba Iulia, iar mănăstirea Clujului avea un
domeniu ce cuprindea peste 40 sate răspândite în 5 comitate transilvănene, domeniu mult mai
vast decât al episcopiei catolice din Alba Iulia. Rivalitatea dintre abaţii mănăstirii din Cluj şi
episcopi a luat proporţii abia pe timpul episcopului Andrei (1190-1204), care după cum
rezultă din bula papală a dărâmat mănăstirea, a ars privilegiile papale, a distrus cu ajutorul
apei privilegiile regale, a întemniţat pe abate, iar pe unii călugări i-a torturat. Conflictele au
continuat şi pe timpul episcopilor Wilhelm (1204-1221) şi Reynoldus (1222-1240) încheindu-
se abia în anul 1232 (cf. DIR XI-XIII, p.258 sq) când mănăstirea a trecut sub jurisdicţia
episcopului Transilvaniei. O astfel de rivalitate între doi înalţi prelaţi ar putea fi explicată
numai în cazul când mănăstirea Clujului a fost iniţial ortodoxă lămurindu-se astfel şi de ce
domeniul mănăstirii era atât de întins, căci el era mult mai mare decât cel al episcopului
catolic. Toate aceste rivalităţi se înscriu în contextul istoric contemporan începând cu căderea
Constantinopolului (1204) şi culminând pe timpul ţarului Ioan-Asan al II-lea (1218-1241)
când regele Bela al IV-lea şi papa Grigore al IX-lea voiau să desfiinţeze toate episcopatele
ortodoxe înlocuindu-le cu altele catolice. Toate privilegiile acordate ordinului călugărilor
Bazilieni ortodocşi de către Concilliul al IV-lea din Lateran 1215, ori în scrisorile papale din
1216 şi 1218 se pare că au fost fie anulate fie că nu s-a ţinut seama de ele. Amintesc doar
câteva privilegii acordate călugărilor bazilieni: ...„să aveţi dreptul de-a primi la călugărie pe
preoţii şi mirenii care fug de lume liberi şi nestingheriţi şi să-i ţineţi adăpostiţi în mănăstirea
voastră fără vreo împotrivire. De asemenea interzicem ca nimeni dintre fraţii voştri după ce au
făcut jurământ în mănăstirea voastră să poată pleca fără îngăduinţa stareţului sau afară de
cazul când interesul credinţei îl strânge. Iar crizma, uleiul sfânt, sfinţirea altarelor şi a
bazilicilor, hirotonirea preoţilor, care vor fi ridicaţi la sfintele graduri (ordine) să le primiţi de
la episcopul diecezan” ...„voind ca pentru viitor să avem grija noastră părintească pentru
pacea, precum şi pentru liniştea voastră prin autoritatea noastră apostolică interzicem ca
cineva să facă jaf şi furt, să dea foc, să verse sânge, să prindă sau să ucidă om în chip
cutezător, sau să îndrăznească a săvârşi silnicie înăuntrul locurilor şi satelor voastre. Pe lângă
aceste toate libertăţile şi scutirile hărăzite mănăstirii voastre de către înaintaşii noştri pontificii
romani, precum şi libertăţile şi scutirile plăţilor lumeşti dăruite vouă de către regii şi principii,
sau de către alţi credincioşi, în chip întemeiat prin autoritatea noastră apostolică le confirmăm
şi prin privilegiul scrisorii de faţă le întărim. Hotărâm aşadar ca nimeni dintre oameni să nu
poată tulbura deloc în chip cutezător suszisa mănăstire (Berroie) sau să ia moşiile şi să le
oprească pe cele luate să le ştirbească sau prin anumite prigoniri să le slăbească ci toate să fie
păstrate în întregime acelora pentru a căror păstorire şi întreţinere ele au fost date pentru toate
felurile de foloase pentru viitor”.
Toate aceste privilegii recunoscute de papalitate şi de regi nu au mai fost respectate,
dar toate planurile de expansiune teritorială şi religioasă au fost oprite pentru un timp de
invazia tătarilor din 1241. În a doua jumătate a sec.XIII însă ostilităţile dintre catolici şi
ortodocşi s-au accentuat şi biserica dimpreună cu regalitatea şi nobilimea interesată, odată cu
adâncirea procesului de feudalizare au acaparat aproape integral mănăstirile şi domeniile lor
de la ortodocşi.
 Capitolul IV

VOIEVODATUL TRANSILVANIEI ŞI PĂRŢILE VESTICE

ÎN SEC. XII-1541

Dr. Ioan Aurel Pop

1. Cucerirea Transilvaniei de către regatul Ungariei

2. Aşezarea şi colonizarea de noi populaţii (unguri, secui, saşi) şi organizarea lor
3. Încercări de colonizare eşuate: cavalerii teutoni şi cavalerii ioaniţi
4. Năvălirea tătaro-mongolă din 1241-1242 şi efectele sale
5. Societatea transilvăneană şi reflectarea sa în ivoarele documentare
6. Structura societăţii transilvănene în secolele XIII-XIV
7. Menţinerea vechilor instituţii româneşti şi raporturile lor cu oficialitatea
8. Adunările de „stări” ale Transilvaniei (Congregationes, Universitates) şi rolul lor în
secolele XIII-XV
9. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) ale românilor din Transilvania
10. Autonomia Voievodatului Transilvaniei şi orientarea lui spre statele româneşti
extracarpatice (secolele XIV-XVI)
11. Transilvania în tipul cruciadei târzii: Iancu de Hunedoara şi Matia Corvinul
12. Târguri şi oraşe în Transilvania medievală
13. Viaţa religioasă în Transilvania medievală
14. Cultură şi societate în secolele XII-XVI
15. Voievodatul Transilvaniei în timpul crizei regatului Ungariei din prima jumătate a
secolului XVI
 1. CUCERIREA TRANSILVANIEI
DE CĂTRE REGATUL UNGARIEI

Sfârşitul secolului al XII şi începutul secolului al XIII-lea marchează etapa cuceririi

teritoriului intracarpatic de către regalitatea maghiară. Vaste teritorii din est-sud-est şi din
zonele montane ale Transilvaniei, încadrate anterior doar formal în statul cuceritor sunt acum
organizate după modelul politic şi economico-social implantat dinspre Apus. O dovadă a
acestui proces este înfiinţarea de noi comitate - instituţii administrativ-politice aduse de
cuceritori - peste vechile ţări, voievodate şi cnezate româneşti. De pildă, pomenirea
documentară simultană a mai multor comiţi de Solnoc la cumpăna secolelor XII şi XIII
sugerează faptul că toate cele trei comitate cu acest nume (Solnocul Interior, Solnocul
Exterior, şi Solnocul Mijlociu) existau deja în jur de 1200. În 1177 este atestat comitatul
Clujului, format din partea centrală a fostului voievodat al lui Gelu şi desprins, se pare, din
comitatul mai vast şi mai vechi al Albei. Cu toate acestea, şi comitatul Alba, cu centrul la
Bălgrad (după vechiul nume româno-slav) sau Alba Iulia, ce cuprindea nucleul fostei
formaţiuni politice a lui Gyla-Jula, este atestat în scris tot în anul 1177. În fine, comitatul
Târnava, situat în centrul Transilvaniei, nu apare în documente înainte de 1214, an în care sunt
pomeniţi şi comiţii de Arad şi de Zarand.
Tot în această perioadă, se încearcă introducerea în Transilvania a unei noi instituţii
străine, preluate de maghiari din lumea feudală germană, anume principatul. Însă, spre
deosebire de voievodat, principatul era o instituţie politică centrală care trebuia, în intenţia
promotorilor săi, să dea o nouă orientare „ţării de peste păduri”. În două documente din anii
1111 şi 1113, este atestat un Mercurius princeps Ultrasylvanus, despre care se ştiu foarte
puţine lucruri şi căruia nu i se cunoaşte nici un rol în viaţa politică a Transilvaniei. După mai
bine de 60 de ani, vreme în care nici un alt conducător al Transilvaniei nu este cunoscut, apare
la 1176 numele lui Leustachius Voyvoda, probabil comite de Dăbâca de pe la 1116, care era
acum căpetenia ţării. Faptul este semnificativ din cel puţin patru motive: 1) şirul
conducătorilor Transilvaniei este întrerupt de peste şase decenii ; 2) numele tradiţional de
voievod, recunoscut căpeteniei Transilvaniei, se va perpetua şi menţine de-a lungul evului
mediu, până la 1541; 3) dintre toate provinciile şi ţările cucerite şi încadrate în regatul
Ungariei, numai Transilvania a păstrat formula voievodatului ca instituţie politică centrală; 4)
această instituţie, deşi modificată de către noii stăpâni, este identică la origine cu instituţia
omonimă din Ţara Românească şi Moldova. În zona central-sud-est europeană, numai
conducătorii Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei au purtat titlul de voievod, ca marcă a
atribuţiilor lor militare supreme asupra ţărilor lor. Desigur, voievodul Transilvaniei nu a mai
putut avea şi calitatea de dominus, pe care au avut-o omologii săi de la sud şi est de Carpaţi,
deoarece suveranitatea asupra ţării şi supuşilor trecuse asupra regelui Ungariei prin cucerire.
Oricum, menţinerea în Transilvania a titlului de voievod sub stăpânire străină, după ce s-a
încercat înlocuirea acestuia, pare să sugereze o anumită rezistenţă a populaţiei locale în
vederea contracarării dominaţiei maghiare şi a apărării tradiţiei. Probabil că, vreme de câteva
decenii în secolul XII, lucrurile au fost grave şi situaţia relativ instabilă în Transilvania, din
moment ce ţara pare să fi rămas mult timp fără conducător oficial, controlat de regalitate.
Ulterior însă, la nivel local şi în mod treptat, implantarea unor modele, instituţii şi
reguli străine nu a mai putut fi decât în mică măsură contracarată. Odată cu aceste comitate au
venit dregătorii adiacenţi, slujbaşii regelui, armata, castelanii, demnitarii cetăţilor, biserica
catolică şi instituţiile sale etc. Evident, în toată această perioadă (secolele XII-XIII) grupuri
mai mari sau mai mici de populaţie ca şi persoane situate mai sus în ierarhia social-politică,
religioasă şi militară sunt orientate şi deplasate spre Transilvania. În veacurile XIII şi XIV
începe să crească numărul posesiunilor de origine donativă din Transilvania, acordate de regii
Ungariei nobililor lor credincioşi din familii originare din Ungaria propriu-zisă. Aceste
posesiuni sunt situate cu precădere în zonele joase, din câmpia Transilvaniei şi pe văile
râurilor, adică pe principalele direcţii de penetrare a maghiarilor dinspre vest şi nu în regiunile
montane, submontane sau în depresiunile de margine, unde cucerirea reală, la teritoriu, s-a
făcut mai anevoios şi mai târziu. Însă pentru încheierea cuceririi şi pentru stăpânirea directă şi
efectivă a acestei ţări bogate, pline de resurse, ca şi pentru apărarea eficientă a ei şi a
întregului regat, oficialităţile au găsit şi alte metode. Una dintre ele, considerată oportună şi
folositoare, a fost colonizarea şi aşezarea organizată a unor populaţii străine pe teritoriul
Transilvaniei.

2. AŞEZAREA ŞI COLONIZAREA DE NOI POPULAŢII

(UNGURI, SECUI, SAŞI) ŞI ORGANIZAREA LOR

Cum s-a arătat mai sus, venirea unor grupuri sau persoane maghiare în Transilvania,
încă în perioada cuceririi, nu mai era un lucru neobişnuit. Zonele deschise, anexate mai uşor şi
mai de timpuriu, mai simplu de organizat şi de supravegheat, au stat efectiv în atenţia acestor
colonişti timpurii. Numai că populaţia maghiară era destul de rară şi de puţină chiar şi în
Câmpia Panonică. Pentru întărirea regatului era nevoie de noi impulsuri demografice care,
datorită unor împrejurări din epocă, trebuiau să vină din afară. Statul maghiar a fost încă de la
începuturile sale un mozaic etnic. În legendarul testament lăsat de regele Ştefan I (997-1038)
se spunea că regatul cu o singură „limbă” (în sens de etnie) este slab şi fragil. Felurite cauze
au făcut ca, pe lângă popoarele şi populaţiile găsite de unguri la venirea lor în Panonia şi în
zonele adiacente, să fie încurajată colonizarea unor grupuri etnice din afara regatului, din zone
mai îndepărtate sau mai apropiate, deopotrivă dinspre vest şi dinspre est, creştini sau păgâni.
Nici o parte a regatului nu a fost ferită de asemenea colonizări. În Transilvania, regiune de
cucerire anevoioasă şi târzie, populaţia maghiară era prea puţină pentru a asigura o bună
integrare a teritoriului în noul stat. Zone întregi din sud, din est, din Munţii Apuseni şi, în
general, depresiunile de margine rămăseseră compact româneşti, deşi nici aici densitatea
demografică nu era ridicată. Aceste regiuni trebuiau întărite în vederea apărării cu supuşi
credincioşi, dăruiţi cu privilegii, supuşi care să fie recunoscători statului care i-a primit.
În afară de unguri, primul grup etnic mai important, aşezat la începutul mileniului II în
Transilvania, au fost secuii. Conform tradiţiei consemnate în cronicile latino-maghiare, ei erau
mai vechi în Panonia decât ungurii, chiar dacă originea lor precisă a rămas deocamdată
nelămurită. Simon de Keza susţine că secuii ar fi rămăşiţe ale hunilor şi că, după invazia
ungurilor, ar fi dobândit o parte din ţară,„însă nu în Câmpia Panoniei, ci în munţii de
margine”, unde „au avut aceeaşi soartă cu românii; de aceea, amestecaţi cu românii, ei se
folosesc de literele acestora”1. În secolele XI şi XII, nu fără opoziţii, secuii s-au convertit la
creştinism în ritul apusean.
Opiniile despre originea secuilor (hunică, pecenegă, maghiară, avară, gepidă, cumană,
etc.) nu s-au putut închega până astăzi într-o teorie generală acceptată, deşi părerea că ei ar fi
rămăşiţe ale triburilor kabaro-kazare, care au precedat cu puţin timp cucerirea Panoniei de
către maghiari pare să fie cea mai verosimilă. Vechile cronici mai spun că secuii, pe la 895, le-
au ieşit înainte ungurilor în Rutenia şi că împreună au cucerit Panonia. Anonymus îi
consemnează apoi iarăşi alături de unguri în luptele din Crişana contra ducelui Menumorut.
Probabil că o parte a lor a rămas cu această ocazie acolo, alături de români. Alţii vor fi rămas
mai departe în Panonia, alături de unguri, de la care au deprins uşor unele obiceiuri şi limba
maghiară, apropiată, se pare, de propria lor limbă. În mai multe izvoare, secuii sunt atestaţi ca
războinici de temut, aflaţi în prima linie (in prima acie) în multe din luptele pe care ungurii
le-au avut cu popoarele din jur. Ca avangardă a oştirii maghiare, vor fi ajuns şi ei în
Transilvania propriu-zisă, după ce ungurii au început cucerirea sistematică a acestei ţări. Pe la
începutul secolului XII, o parte a lor se afla probabil în centrul Transilvaniei, pe Târnave,
unde toponimia (ca şi cea din Crişana) aminteşte de ei. Este de presupus că, în acel moment,
cucerirea efectivă a Transilvaniei atinsese văile Târnavelor. Mai târziu, în a doua parte a
secolului XII şi începutul veacului XIII, secuii fac ultimul pas spre est-sud-est, aşezându-se, în
linii mari, pe locurile unde trăiesc şi azi. Desigur că unii, în număr mai mic, au continuat să
vieţuiască în diferite zone ale Ungariei, fiind cu vremea complet asimilaţi. Rosturile lor
militare primordiale sunt de mare importanţă şi se pare că de aceste rosturi trebuie legat
periplul lor până în regiunea Carpaţilor de Curbură: regii Ungariei i-au folosit ca luptători şi
ca apărători ai frontierelor, oferindu-le în schimb, sub formă de privilegii, garantarea
libertăţilor lor şi a propriului mod de organizare. De altfel, izvoarele confirmă în continuare
menirea lor de militari: la 1210, secuii, alături de saşi, români şi pecenegi vor alcătui o oaste
sub comanda comitelui Ioachim de Sibiu2; în 1241, românii şi secuii (Olaci et Siculi),
locuitori lângă Munţii Carpaţi, au închis pasurile Carpaţilor pentru a opri trecerea tătarilor3.
Documentele îi pomenesc pe secui organizaţi pe „neamuri”, pe „generaţii”, împărţite
în „ramuri” ocupându-se cu creşterea animalelor mai ales, datorită reliefului muntos şi colinar.
„Familiile mari” sau cetele (hadak) erau proprietare ale animalelor, pădurilor şi pământului;
ele întemeiau mici nuclee rurale care treptat se contopeau formând sate. Pământul arabil, puţin
cât era, se împărţea în loturi familiale numite „săgeţi” (nyilfoldek) şi era tras la sorţi periodic.
Satele erau împărţite în „decanate”, adică în unităţi de zece gospodării. Această organizare
gentilică arhaică a supravieţuit o vreme şi după aşezarea lor în zona de sud-est a Transilvaniei.
În veacurile XIII şi XIV însă, vechea organizare egalitară se estompează în favoarea noii
ordini feudale. Se disting astfel în secolul XIV trei categorii militare, dar, de la un timp, şi
sociale, anume: secuii fruntaşi, cei călăreţi şi pedestraşii. Spre finalul veacului XIV, apare
categoria ţăranilor fără pământ (inquilini) aşezaţi pe sesiile secuilor înstăriţi (seniores,
primores, primipili).
Sub aspect politic-administrativ, teritoriul ocupat de secui era împărţit în scaune
(sedes), consemnate documentar în secolele XIV şi XV: Telegd, devenit Odorhei, Kezd,
Orbai, Sepsi, Ciuc, Mureş, Arieş etc. După tradiţie erau şapte scaune, dar numărul lor a variat
de-a lungul timpului, mai ales după ce s-au format şi scaunele filiale. În fruntea scaunelor se
afla câte un jude local, cu atribuţii judecătoreşti şi câte un jude regesc, reprezentând interesele
puterii centrale. Un rol important în scaunele secuieşti avea căpitanul (maior exercitus,
capitaneus sedis), care comanda oştirea scaunului respectiv, dar avea şi atribuţii
administrative şi judecătoreşti, fiind superior în rang celor doi juzi scăunali. Deasupra tuturor
se situa comitele (comes Siculorum), ca reprezentant al autorităţii centrale, cu rol politic,
militar, administrativ, judecătoresc asupra tuturor scaunelor. De multe ori, cei mai puternici şi
mai prestigioşi voievozi ai Transilvaniei erau recunoscuţi de rege şi drept comiţi ai secuilor.
Mărturiile autonomiei teritoriale a secuilor apar încă din 1222, când, un act emis de Andrei II
aminteşte de terra Siculorum, aflată categoric în regiunea popasului lor final. Gruparea
comunităţilor autonome secuieşti (universitates) într-un corp teritorial-etnic, sub conducător
unic, dependent de regalitate, cu reguli proprii de drept a marcat evoluţia acestui grup spre
statutul de „stare” (= entitate privilegiată), încadrată în congregaţia Transilvaniei (sfârşitul
secolului XIII).
Colonizarea saşilor pe teritoriul Transilvaniei, prezintă anumite particularităţi în raport
cu procesul analog referitor la secui, deşi perioada venirii celor două grupuri etnice este
aproximativ aceeaşi (o parte din saşi au continuat să vină şi după ce secuii se aşezaseră).
Colonizarea germană spre Europa de est şi, în speţă, în zone aflate sub dominaţia Ungariei se
încadrează într-un proces istoric mai larg, caracterizat uneori prin expresia „Drang nach
Osten”. Cert este că în Ungaria au început să vină colonişti germani chiar şi înainte de anul
1000, adică înainte de creştinizarea şi feudalizarea ungurilor, de formarea statului propriu-zis.
Însă colonizarea reală, în grupuri compacte şi regiuni precise, s-a produs abia în secolele XII
şi XIII, în două valuri de colonişti: primul, petrecut în vremea consolidării puterii centrale, s-a
caracterizat prin enclave cu precădere rurale, diferenţiate lingvistic şi juridic de regiunile din
jur; al doilea, desfăşurat când autoritatea regală era deja subminată, nu a mai condus la insule
de populaţie germană rurală, în schimb a fost propice formării oraşelor germane. Pe la
jumătatea secolului XIV, toate cele cam 150 de oraşe din regatul Ungariei aveau populaţie
covârşitor germană. Marile enclave de populaţie germană din Ungaria, mai precis din Slovacia
şi din Transilvania, nu s-au aflat în regiuni locuite prioritar de maghiari, ci de slovaci şi,
respectiv, români. Deci, colonizarea saşilor a avut, pe lângă rolul economic şi militar (de pază
a graniţelor) şi un evident rol politic. Regalitatea a dăruit saşilor teritorii ce nu puteau fi ţinute
sub controlul direct al maghiarilor, deoarece arpadienii nu mai aveau forţe proprii în vederea
asigurării regiunilor de frontieră. Ce motive i-au putut determina pe colonişti să-şi părăsească
locurile natale ? Desigur, au fost cauze multiple şi conjugate, economico-sociale, politice,
demografice, naturale: creşterea populaţiei în vestul Germaniei şi Flandra, limitarea
suprafeţelor care puteau fi amenajate pentru agricultură, starea materială precară a unor
categorii ale populaţiei, unele calamităţi naturale, dispute seniorale, dorinţa de aventură,
promisiunile ademenitoare ale regilor Ungariei etc. Coloniştii numiţi germani nu au venit toţi
dintr-o regiune anume a Germaniei şi nici măcar nu au fost cu toţii de neam german.
Documentele îi numesc pe noii veniţi hospites şi îi caracterizează ca Theutonici,
Flandrenses, sau Saxones. Primul grup mai important se pare că a venit la chemarea regelui
Geza II (1141-1162) în zona Sibiului şi provenea în principal din Franconia. Alte grupuri au
fost din Turingia, Bavaria, Saxonia, Flandra, nord-estul Franţei etc., cuprinzând, alături de
germani, şi valoni. În fruntea grupului de colonişti se aflau, de obicei, locatori sau greavi
(greb, grew). Unii dintre ei au dat numele lor satului nou întemeiat şi au încercat să obţină o
anumită preeminenţă cu caracter feudal asupra sătenilor. Sistemul de organizare a satelor
corespundea vechilor comunităţi (mărci) germane. Câte zece gospodării dintr-un sat formau
„zecimi” (Zehner), iar o sută de sate formau o unitate numită Hundertschaft. Pământul
atribuit de regalitate saşilor s-a întins între Orăştie şi Baraolt şi între văile Târnavelor şi valea
Oltului, adică zona de sud a Transilvaniei, plus ţara Bârsei şi regiunea Bistriţei. Acest teritoriu
a fost împărţit, după tradiţie, în şapte scaune, dar, ca şi la secui, numărul de şapte a crescut cu
vremea. Primele sunt menţionate în secolul XIV, deşi organizarea lor este, probabil, mai
veche: Sibiu, Sebeş, Mediaş, Şeica Mare şi Mică, Cincu, Sighişoara, Orăştie, Nocrich, Rupea,
Miercurea etc. Braşovul şi Bistriţa au primit denumirea de districte. În fruntea fiecărui scaun,
ca şi la secui, erau judele local şi cel regesc, iar cel mai înalt dregător era comitele saşilor
(comes Saxonum), funcţie deţinută adesea de către cei mai puternici voievozi ai
Transilvaniei. Organizarea autonomă a saşilor, modul lor de conducere, dependenţa lor directă
de regalitate şi privilegiile de care se bucurau au fost trecute în scris în celebrul document
„Andreanum” („Bula de aur a saşilor”), emis de regele Andrei II în 1224. Începuturile
autonomiei săseşti sunt însă mai vechi, poate din timpul regelui Geza II (1141- 1162), căruia
tradiţia îi atribuie cel dintâi privilegiu acordat coloniştilor germani. Prima mărturie certă a
tendinţei saşilor de a avea un organism autonom datează de la 1191, când au dobândit dreptul
de a avea o „prepozitură liberă”, independentă de episcopia Transilvaniei. Natural, episcopia
s-a opus acestei evoluţii şi până la urmă a avut câştig de cauză, dar conflictul cu saşii pe
această temă nu se va stinge decât odată cu Reforma. Pe acest fond, în 1277, saşii se răscoală
şi atacă sediul episcopiei din Alba-Iulia devastează catedrala şi ucid numeroşi clerici împreună
„cu o mulţime de unguri...”4. În anii de criză a regatului din 1307-1308, conflictul dintre saşi
şi episcopie capătă iarăşi forme violente, odată cu întărirea autonomiei prin alegerea de comiţi
din rândurile lor. În acest fel, calitatea de corp privilegiat a comunităţii săseşti se întăreşte,
dobândind şi ea atributul de stare. Urmând firul acestei evoluţii, în veacul XV, sub regele
Matia Corvinul (1458- 1490), saşii îşi consolidează instituţia politico-administrativă
superioară, numită Universitas Saxonum, care le întăreşte modul specific de organizare,
garantat prin „Andreanum”.
Saşii au cuprins şi o parte din teritoriul secuilor (zona Sebeş de pildă), dar în principal
ei s-au aşezat pe teritorii locuite de români. Maghiarii lipseau aproape cu totul din aceste
locuri, în momentul colonizării săseşti. După cum s-a mai văzut, ei nu erau prezenţi nici în
oastea comitelui Ioachim de Sibiu, din 1210, formată din saşi, români, secui şi pecenegi. În
regiunea de la sud de Oltul transilvan, pe la 1222, este atestată documentar „ţara românilor”
(Terra Blacorum)5 probabil în regiunea Făgăraşului. Un act din 1223, aminteşte că în urmă cu
circa 20 de ani, pe când era voievod Benedict, mănăstirea cisterciană de la Cârţa (fondată la
sfârşitul secolului XII) a primit un pământ răpit de la români (terram... exemptam de
Blaccis)6. În 1224 este consemnată „pădurea românilor şi pecenegilor” (silva Blacorum et
Bissenorum), care este dăruită saşilor pentru a o folosi împreună cu românii şi pecenegii7.
Deşi pe alocuri populaţia era rară sau retrasă din zonele deschise, în momentul
colonizării şi aşezării lor în Transilvania, saşii ca şi secuii, i-au găsit aici pe români, după cum
arată izvoarele documentare, narative şi arheologice. Noii veniţi, împreună cu românii, au
lucrat pământul, au crescut animale, s-au ocupat de meşteşuguri, de minerit sau de comerţ.

3. ÎNCERCĂRI DE COLONIZARE EŞUATE:

CAVALERII TEUTONI ŞI CAVALERII IOANIŢI

Intenţia regalităţii maghiare a fost să mai aducă la graniţele Transilvaniei sau în

apropierea lor noi populaţii străine, dar această intenţie nu s-a putut realiza. Prima încercare a
fost făcută cu acei cavaleri teutoni, ordin militar călugăresc catolic, creat de Papalitate pe
Locurile Sfinte, la 1190, pe vremea când ideea cruciadei clasice era încă vie. La începutul
secolului XIII, situaţia cavalerilor, stabiliţi acum la Acra, era precară, de aceea invitaţia regelui
Ungariei, Andrei II (1205-1235), ca ei să se stabilească în Transilvania, a fost binevenită.
Venirea noilor colonişti trebuia să asigure, în intenţia regalităţii, apărarea sud-estului ţării
împotriva cumanilor care dominau încă regiunile româneşti de la sud şi est de Carpaţi, precum
şi atragerea la catolicism a populaţiei ortodoxe din zonele de aşezare şi din cele învecinate.
Prozelitismul catolic dobândise noi dimensiuni în sud-estul Europei, după cruciada a IV-a
(1204), când armatele apusene cuceriseră Constantinopolul. Aceste premise favorabile ar fi
trebuit să ducă şi la extinderea stăpânirii maghiare asupra regiunilor extracarpatice. Pe de altă
parte, din perspectivă mai largă, Imperiul româno-bulgar al Asăneştilor trebuia prins între
două forţe catolice, din care una era Imperiul latin de răsărit (fondat vremelnic la
Constantinopol), iar cealaltă urma să fie pomenitul ordin al teutonilor. Ei urmau să fie un front
al cruciadei în spaţiul carpato-dunărean. De aceea, între regele Andrei şi magistrul ordinului
teutonic s-a încheiat în 1211 o înţelegere prin care cavalerii primeau Ţara Bârsei (sud-estul
Transilvaniei), alături de largi libertăţi şi scutiri, ca de pildă dreptul de a se folosi în parte de
bogăţiile solului şi subsolului, de veniturile din vămi, de a construi cetăţi şi oraşe din lemn etc.
Ei erau supuşi direct autorităţii regeşti şi nu celei voievodale. Cu vremea, ei au obţinut şi
imunitate fiscală, precum şi cedarea tuturor dărilor de la localnicii români (ungurii şi secuii ce
urmau să se aşeze acolo în viitor rămâneau datori visteriei şi episcopiei Transilvaniei). La
1222, ei obţin scutire de vamă la trecerea prin ţara secuilor şi prin ţara românilor. Dar aceste
scutiri, libertăţi şi privilegii nu le-au fost de ajuns: au început să încalce pe faţă contractul
stabilit, extinzându-şi stăpânirea pe cont propriu, clădindu-şi cetăţi de piatră, bătând monedă
proprie, nerecunoscând autoritatea episcopului din Alba Iulia şi apelând direct la papă etc. Ei
au trecut şi la colonizarea fără învoire a populaţiei germane în regiunile dăruite lor şi în
vecinătate. Toate aceste tendinţe de autonomie excesivă şi chiar de independenţă au fost
suficiente motive pentru armata regală de a interveni. Astfel, în 1225, acelaşi suveran care i-a
invitat pe teutoni i-a şi alungat din Transilvania. La scurt timp, ei se vor stabili în Prusia,
contribuind la politica de catolicizare, de colonizare şi de cucerire îndreptată spre est.
Bilanţul şederii teutonilor în Ţara Bârsei este totuşi important: ei au pus capăt
dominaţiei cumane în teritoriile de la sud şi est de Carpaţi, au dus la destrămarea a însuşi
„Imperiului” cuman (lovit de ei dinspre apus şi de tătari dinspre răsărit) şi au arătat Regatului
ungar drumul spre Dunărea de Jos şi Marea Neagră, adică spre un obiectiv principal de
politică externă, urmat apoi timp de două secole8.
Un nou contract de colonizare este încheiat la 1247, între regele Ungariei, Bela IV şi
magistrul ordinului cavalerilor ioaniţi (sau ospitalieri), cu scopul de a asigura apărarea
aceloraşi zone sudice (Banat şi sud-vestul Transilvaniei) în faţa marii primejdii tătaro-
mongole. Cavalerii ioaniţi sunt a doua forţă organizată a cruciadei adusă pe teritoriul
românesc, după teutoni. Ei aveau rol defensiv (apărarea regatului de o nouă incursiune tătară)
şi ofensiv (readucerea „Cumaniei” sub dependenţa Ungariei şi presiunea spre Peninsula
Balcanică, în sprijinul Imperiului latin de Răsărit). Cavalerilor Sf.Ioan de la Ierusalim le era
destinat un vast teritoriu (Ţara Severinului), situat la sud-vest de Transilvania, între Banat şi
râul Olt, teritoriu pe care însă, din motive nelămurite nu l-au ocupat decât efemer. Diploma
rămasă însă, ca mărturie a contractului încheiat, pune în lumină existenţa unor formaţiuni
statale româneşti conduse de cnezi şi voievozi, formaţiuni care, la acea dată, mai cuprindeau şi
teritorii intracarpatice. Aşa era ţara voievodului Litovoi, extinsă pe ambele versante ale
Carpaţilor, în nordul Olteniei şi în sudul Transilvaniei (mai precis, în Ţara Haţegului) şi ţara
voievodului Seneslau, ce se întindea în nordul Munteniei şi, probabil, şi în Ţara Făgăraşului
(acea terra Blacorum). Partea transilvană a voievodatului lui Litovoi - Ţara Haţegului -
cunoaşte acum, prin voinţa regalităţii ungare, un început de desprindere din legătura cu
voievodatul oltean, desprindere care se va accentua ulterior. O parte din Ţara Severinului
fusese transformată de regalitatea ungară prin 1232 în banat de Severin şi adusă sub controlul
său. Deşi se aflau în raporturi de vasalitate faţă de Ungaria, aceste state incipiente româneşti
erau bine organizate: aveau structuri sociale feudale bine precizate, o viaţă economică activă
şi complexă, un „aparat de război”, biserici, episcopii etc.
În concluzie, se poate spune că, după cucerirea pe cale armată a Transilvaniei de către
maghiari, derulată între secolele XI-XIII şi, parţial, concomitent cu această cucerire, s-a
desfăşurat o acţiune de organizare şi consolidare a noii stăpâniri. Una din căile multiple de
realizare a acestui scop a fost colonizarea şi aşezarea unor populaţii străine, cu rosturi
economice, militare şi politice. Este cert astăzi că populaţia românească locală, obişnuită din
cauza atacurilor barbare să trăiască mai retrasă în zonele de deal şi de munte şi în depresiuni,
era mai rară în regiunile deschise şi era mai puţin înclinată spre colaborare cu noii stăpâni. Pe
de altă parte, aceştia nu aveau încredere în populaţia cucerită. Această problemă a fost
rezolvată parţial prin aducerea de populaţie maghiară din Panonia, numai că rezervorul
demografic maghiar era prea limitat în comparaţie cu vastul teritoriu cucerit. De aceea, noii
veniţi urmau să aibă multiple roluri militare, economice, demografice şi politice. Prin ei, statul
maghiar a urmărit nu numai o eficientă dominare şi integrare a Transilvaniei în structurile
sale, dar şi o extindere a stăpânirii ungare la sud şi est de Carpaţi.

4. NĂVĂLIREA TĂTARO-MONGOLĂ DIN 1241-1242

ŞI EFECTELE SALE

Tătarii erau de neam turanic, ca şi alte populaţii ale stepei care i-au precedat ca
migratori în Europa. Ţara lor de origine era Mongolia de azi, unde au trăit multă vreme într-o
societate tribală arhaică, axată pe creşterea animalelor. În 1206, la adunarea generală a
triburilor (numită kuriltai), a fost proclamat kagan, adică stăpânitor autocrat al tuturor
mongolilor, Temugin, cunoscut de atunci cu supranumele de Ginghis-han. După ce a cucerit
întinse teritorii din Asia (China, Chorezm, Afganistan, Corasan, Persia) Ginghis-han a ocupat
regiunea dintre Marea Caspică şi Marea Neagră. În 1223, în lupta de la Kalka, a fost înfrântă
coaliţia cumano-rusă şi desfiinţată Cumania Albă. Moartea marelui han (1227) a amânat
pentru o vreme continuarea marşului victorios al tătarilor spre Europa. După dezastrul suferit,
o mare parte dintre cumani - vreo 40000 de corturi - au găsit adăpost în Ungaria, unde regele
Bela IV i-a primit între Tisa şi Dunăre (1238). Acest act nu s-a dovedit a fi prea inspirat,
deoarece cumanii s-au integrat cu mare dificultate, pe de o parte şi au dat prilej tătarilor - care
după victoria de la Kalka se considerau stăpânii cumanilor - să invadeze Ungaria, pe de altă
parte. Sub noul împărat Ogodai, prin marii comandanţi Batu han şi Subotai, tătarii reiau
luptele prin 1236 şi cuceresc Bulgaria Mare de pe Volga, devastează Armenia, nimicesc
oraşele ruseşti, Moscova, Susdal, Vladimir, supunând în 1240 însuşi Kievul. Din Polonia, o
parte a oastei s-a îndreptat spre vest, iar cealaltă spre Ungaria şi ţinuturile româneşti. Această
parte a oastei s-a împărţit în mai multe corpuri, dintre care cel principal, în aprilie 1241, a
zdrobit complet armata ungară pe râul Sajo. Alte corpuri de oaste tătară s-au îndreptat spre
Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Doi comandanţi tătari, Cadan şi Buri, au trecut
Carpaţii prin Bucovina şi pe la Oituz şi au atacat Rodna, Bistriţa, Dejul, Clujul, Zalăul,
Oradea, dar şi Braşovul, Ţara Bârsei, Cetatea de Baltă, Sibiul şi Sebeşul. Distrugerile
provocate de tătari au fost uriaşe, iar invazia a sporit sentimentul de nesiguranţă în rândul
populaţiei, mai ales că, asupra spaţiului românesc, atacurile se vor repeta de-a lungul
secolelor, desigur, fără forţa iniţială. Totuşi, ultima expediţie de jaf a tătarilor asupra
Moldovei până în Maramureş a avut loc în 1717.
Românii şi ceilalţi locuitori din preajma lor au încercat să se apere şi să reziste în faţa
atacatorilor. Cronicarii apuseni Jean de Ypres şi Marino Sanudo arată că românii şi secuii au
întărit paza trecătorilor din Carpaţi, pentru a-i împiedica pe tătari să intre în Transilvania.
Rashid-od-din, cronicar persan, spune că tătarii au intrat în Valahia Neagră (Kara Oulag) şi i-
au bătut pe români. Şi cronica rusească Voskresenkaja aminteşte ciocniri ale tătarilor cu
românii. În 1242, spaţiul românesc este iarăşi prădat de armatele tătare care reveneau din
centrul Europei. Cronica rimată a lui Filip de Mousket semnalează cu acest prilej: „a venit
dinspre tătari, cu mare bucurie în lumea toată, că regele din ţara vlahilor, i-a învins la
trecători”. Este, evident, vorba despre pasurile Carpaţilor, iar „regele ţării vlahilor”, adică
românilor trebuie să fie un dinast local (cnez sau voievod), conducător al uneia dintre
formaţiunile politice existente. Călugărul Rogerius, luat captiv la Oradea de către tătari, în a sa
lucrare „Carmen miserabile”, dă detalii utile şi interesante despre jafurile mongolilor, despre
moravurile lor, despre suferinţele localnicilor. Şi el aminteşte de numele unui voievod local,
situat în părţile vestice, prin Crişana9.
Invazia tătarilor a avut importante urmări asupra evoluţiei regiunilor de la Dunărea de
Jos şi, natural, şi asupra Transilvaniei. Aceasta din urmă şi-a consolidat autonomia, ajungând
spre finalul secolului XIII, să aspire chiar la statutul de regnum, adică de ţară separată,
desprinsă complet de Ungaria. Pe de altă parte, mongolii au descurajat şi chiar zădărnicit
parţial tendinţele de expansiune ale regatului arpadian la sud şi est de Carpaţi, precum şi
prozelitismul catolic ce însoţea aceste tendinţe. Este adevărat că ţinuturile româneşti
extracarpatice au trecut pentru o vreme sub dominaţia tătarilor şi că Transilvania şi Ungaria au
fost serios ameninţate şi ele de o asemenea dominaţie, numai că un astfel de imperiu al stepei
exercita o stăpânire adesea formală. Se poate presupune că stăpânirea tătară nu a încurajat
unificarea statelor incipiente româneşti, dar, în acelaşi timp, în comparaţie cu o dominaţie
puternică şi apăsătoare, ea a permis existenţa şi chiar evoluţia acestor formaţiuni politice. Din
diploma ioanită, emisă la şase ani după invazie, reiese că voievozii românilor ce stăpâneau
deopotrivă zone extra- şi intracarpatice erau destul de puternici, activi şi bine organizaţi,
păstrând doar o vasalitate formală în raport cu Ungaria. După slăbirea treptată a puterii tătare,
proces la care românii, maghiarii, ruşii, polonii şi alte popoare din zonă au contribuit din plin,
statele româneşti vor fi destul de puternice pentru a riposta cu succes în faţa reluării ofensivei
Ungariei spre sudul şi răsăritul Carpaţilor. Sub aspect religios, invazia mongolă a descurajat
pentru o vreme şi prozelitismul catolic manifest, care mergea mână-n mână cu expansiunea
politico-militară a Ungariei şi care, după cruciada a IV-a (1204), luase forma unor asalturi
continue asupra teritoriilor ortodoxe.
Ca orice invazie pustiitoare însă, în linii mari, venirea violentă a tătarilor şi dominaţia
lor vremelnică au reprezentat forţe distructive, au dus la nimicirea unor bunuri de civilizaţie şi
a unor valori culturale, la pierderi de vieţi omeneşti. A fost ciocnirea dintre două lumi
incompatibile, dintre care, până la urmă, cea mai vulnerabilă şi mai puţin adaptată noilor
condiţii a pierit.
În a doua jumătate a secolului XIII, masa românilor nord-dunăreni era iarăşi împărţită
între două arii de dominaţie politică şi de civilizaţie: cea a Regatului ungar şi cea a Hoardei de
Aur. Transilvania a rămas sub dominaţia regatului ungar, ceea ce a însemnat implantarea
structurilor nobiliare apusene şi încercarea de impunere a unităţii de credinţă catolică. La sud
şi est de Carpaţi, Ungaria şi-a pierdut progresiv poziţiile, câştigate vremelnic de Hoarda de
Aur; pe acest fond, dar în strânsă legătură cu românii din Transilvania, se vor constitui cele
două state româneşti independente: Ţara Românească şi Moldova.
 5. SOCIETATEA TRANSILVĂNEANĂ ŞI REFLECTAREA SA
ÎN IZVOARELE DOCUMENTARE

În afara cronicilor, din veacul XIII începând, un rol important pentru reconstituirea
trecutului Transilvaniei îl au documentele. Dar folosirea documentelor în vederea descifrării
structurilor instituţionale, etno-confesionale şi demografice presupune multă precauţie şi spirit
de discernământ. Cum se ştie, lumea medievală nu se caracteriza prin noţiunile de drepturi,
democraţie sau egalitate, ci prin cele de privilegii, ierarhie şi supunere. Documentul în acele
vremuri era instrumentul prin care vorbeau categoriile privilegiate între ele: proprietari
individuali, instituţii laice şi bisericeşti, grupuri alogene, aduse şi aşezate în condiţii
avantajoase în ţară. Masa ţărănească, adică majoritatea covârşitoare a populaţiei, nu vorbea
prin documente (decât accidental), pentru simplul motiv că era obiect şi nu subiect istoric; cu
alte cuvinte, nu era factor politic. Pe de altă, parte există în Transilvania şi o limitare
geografică: actele de danie sau de confirmare a unor proprietăţi, până la sfârşitul secolului
XIV şi începutul secolului XV, se referă la un spaţiu relativ restrâns, nedepăşind zona
inferioară de creştere a fagului, adică altitudinea de 600 de metri. Aceste acte au în atenţie
regiunile de şes, văile largi ale râurilor, zona colinară şi de podiş, adică ele cuprind în sfera lor
de interes circa o treime până la cel mult jumătate din totalul suprafeţei Transilvaniei. Cu alte
cuvinte, documentele din acel timp sunt incapabile să dea informaţii privitoare la viaţa care se
desfăşura pe o mare parte din teritoriul Transilvaniei, format din regiunea deluroasă înaltă, din
unele depresiuni de margine, din zona pădurilor şi din cea a şesurilor alpine. Cum s-a ajuns la
o asemenea situaţie ? În primul rând, Transilvania cu regiunile româneşti adiacente ei, a fost
cucerită din punct de vedere militar, cum s-a văzut, treptat, cam între secolele XI-XIII,
urmându-se o direcţie dinspre vest şi nord-vest spre sud şi sud-est. Evident, cuceritorii şi-au
fixat puncte de dominaţie în zonele deschise, accesibile, unde rezistenţa populaţiei locale a
putut fi mai repede înfrântă. Cucerirea aceasta militară a fost urmată de una instituţională, de o
acţiune de implantare şi organizare a noilor instituţii, acţiune care a fost şi ea treptată. Zonele
de deal şi de munte, cele împădurite etc. au rămas multă vreme departe de noile instituţii. De
aceea, de pildă, apariţia documentară a multor sate, apariţie datorată cel mai adesea unui
factor exterior, nu reprezintă aproape niciodată data înfiinţării acestor sate. Documentul, de
obicei, introduce o ordine juridică nouă (situaţie de drept) peste o realitate veche (situaţie de
fapt).
Deci, în analiza documentelor medievale referitoare la Transilvania până în veacul
XIV cel puţin (dar, în parte, şi ulterior), trebuie avută în vedere o dublă rezervă: una de natură
social-politică (reflectarea cu precădere a chestiunilor ce priveau grupurile privilegiate, iar
aceste grupuri erau, în majoritate, neromâneşti) şi alta de natură geografico-juridică
(reflectarea acelor realităţi care erau accesibile noilor veniţi şi care s-au lovit de necesitatea
actului scris). Prin urmare, încercarea de a deduce numărul populaţiei, ponderea unei etnii sau
a unei confesiuni, gradul de extensiune a unei realităţi, aria de acţiune a unei instituţii etc.
exclusiv prin analiza statistică a documentelor este nerelevantă şi poate conduce la rezultate
false. Creşterea treptată a numărului de aşezări şi de realităţi româneşti consemnate
documentar este un lucru firesc, datorat unor factori obişnuiţi: intrarea progresivă a unor noi
regiuni în sfera de interes a instituţiilor emitente de documente; intrarea unor noi categorii
sociale şi etno-confesionale în această sferă de interes; ocuparea unor posesiuni româneşti de
către străini; adaptarea elitei româneşti la exigenţele feudalismului de model apusean;
creşterea naturală a populaţiei şi întemeierea de noi aşezări prin roire; prigonirea credinţei
ortodoxe etc. Documentele au reflectat deci, o lungă perioadă de timp, structuri parţiale, atât
sub aspect social-politic şi demografic, cât şi din punct de vedere geografic. De aceea
documentele singure nu pot servi drept bază pentru descifrarea compoziţiei etnice a
Transilvaniei, nici pentru ponderea confesiunilor, în condiţiile în care doar o parte infimă din
societate vorbea prin acest limbaj scris.
Încă din veacurile XI-XII, impactul dintre structurile feudale apusene, implantate de
noii stăpâni ai Transilvaniei şi vechile forme de existenţă ale societăţii locale româneşti, aflată
şi ea pe cale de feudalizare după canoanele răsăritene, de sorginte bizantino-slavă, a devenit
evident.

6. STRUCTURA SOCIETĂŢII TRANSILVĂNENE

ÎN SECOLELE XIII-XIV

Ca şi în lumea feudală apuseană, societatea din aceste zone părea să reflecte timid cele
trei ordine consacrate: bellatores, adică cei care luptă, oratores, sau cei care se roagă şi
laboratores, cei care lucrează. Un document emis în 1360, la Haţeg, cuprinzând structura unei
adunări districtule româneşti, reflectă de fapt alcătuirea societăţii româneşti locale: cnezii -
feudalitatea pe cale de agregare, preoţii în frunte cu protopopul local şi oamenii de rând,
numiţi „Olachi populani”10. E drept că unii dintre preoţii mai înstăriţi erau şi ei cnezi, calitatea
aceasta arătând rangul lor social mai important.
Elita societăţii româneşti după secolul IX apare consemnată sub diferite nume: duci-
voievozi, juzi-cnezi, „maiores terrae”, „potentes”, jupani etc. Denumirea cea mai răspândită
este cea de juzi, provenită din latinescul judices sau de cnezi (kenezii) - vechi cuvânt german,
preluat prin filieră slavă. Prin urmare, cnezimea reprezintă tipul cel mai cunoscut sau
prototipul feudalităţii româneşti prestatale şi statale incipiente. Termenul de origine latină
„jude” (cu varianta muntenească „judec”) a fost copleşit în urma contactelor cu slavii de
termenul analog mai larg utilizat, deşi identitatea şi coexistenţa jude-cnez este evidentă, mai
ales în urma corespondenţei judicie-cnezat. În Transilvania, termenul de jude pare să se fi
perpetuat, dobândind şi înţelesul de primar al satului, al oraşului, de membru al unui for de
judecată, de fruntaş al nobilimii din comitate, însărcinat cu anumite atribuţii etc., sub influenţa
latinei ca limbă de cancelarie. Voievozii, aleşi în general dintre cnezi (cum dovedesc diploma
ioanită sau situaţia Maramureşului) şi numiţi de români şi duci (singular ducă, din latinescul
dux,-cis), aveau în primul rând atribuţii militare. În Transilvania, o parte dintre cnezii care şi-
au ctitorit lăcaşuri de cult ortodoxe s-au numit pe sine şi jupani, iar pe soţiile lor jupaniţe, în
tablourile votive din secolele XIV şi XV. Dar cei mai mulţi, în situaţii similare şi în altele, s-
au denumit cnezi sau juzi. Cuvântul cnez, cu înţelesul de fruntaş, principe, stăpân, arată el
însuşi că, după ce s-au desprins din rândul comunităţilor care-i investiseră iniţial cu unele
funcţii (şi după ce conducătorii de origine slavă au fost asimilaţi), cnezii au devenit stăpâni
ereditari ai satelor, adică ai cnezatelor lor. Înţelesul teritorial al cuvântului cnezat (= judecie)
nu lasă nici o îndoială în acest sens. Cnezii percepeau cote patrimoniale de la supuşii lor,
exercitau în continuare atribuţii judecătoreşti, ctitoreau biserici ortodoxe, îşi construiau
locuinţe mari, din piatră, uneori adevărate turnuri-locuinţă, înconjurate cu ziduri, purtau
veşminte preţioase şi arme adecvate rangului lor, toate de inspiraţie bizantină, cu influenţe
occidentale. Uneori, în subsidiar, datorită creşterii demografice, secătuirii unor terenuri etc.,
cnezii au condus şi acţiuni de roire a satelor, la distanţe mici (câţiva kilometri de vatra veche).
Aceste acţiuni de roire sau de repopulare a unor sate ori de creştere a numărului locuitorilor
unor aşezări sunt aspecte fireşti în toată lumea medievală. Ele s-au petrecut (ca şi în Franţa sau
Anglia ori Italia) în interiorul spaţiului locuit de români şi în imediata vecinătate a acestuia.
Aceste roiri nu trebuie interpretate drept „colonizări” sau „ migrări”, deoarece s-au desfăşurat
pe distanţe mici, în aceeaşi spaţiu de civilizaţie, noile aşezări primind în general denumirile
„de Sus”, „de Jos”, „de Mijloc”, „Nouă” etc. Însă nu din asemenea acţiuni decurge calitatea de
stăpân a cnezului, deşi prin astfel de acte, pentru care primeau adesea acordul oficialităţilor,
cnezii îşi sporeau posesiunile şi obţineau anumite avantaje, pe care le aveau şi în satele
stăpânite din vechime.
Cnezimea a fost o realitate general românească în perioada de agregare statală (sec.IX-
XIV) şi în epoca timpurie a statelor feudale unificate (sec.XIV-XV). Ca feudalitate prestatală,
categoria cnezilor a suferit însă un proces de transformare după geneza statelor Ţara
Românească şi Moldova, care şi-au renovat şi adaptat structurile feudale începând cu secolul
XIV. Astfel, la sud şi est de Carpaţi, o parte din cnezi, şi-au oficializat calitatea de feudal prin
boierie (au devenit boieri), iar altă parte au rămas o vreme mici stăpâni, feudali de rang
secund, topindu-se în secolele XVI-XVII în rândul ţărănimii libere. În Transilvania, lucrurile
au fost mult mai complicate, datorită cuceririi şi stăpânirii maghiare. Arpadienii au adus în
Transilvania structuri feudale oficiale de model apusean, pe care noua dinastie angevină
(1308-1382) le-a întărit şi mai mult în rigorile lor. Asimilarea cnezimii cu noua feudalitate a
statului maghiar s-a lovit aici de radicalele deosebiri confesionale, dar şi de cele etno-
lingvistice, de puternica tradiţie romano-bizantină şi de influenţa bizantino-slavă care animau
societatea românească. Oficial şi, adesea formal, prin dominium eminens, regele devine
proprietarul întregului pământ al ţării. Toate pământurile neocupate încă de nobili sau de
biserica catolică fac parte din domeniul regal. În veacul XII, proprietatea regală era mai întinsă
decât cea nobiliară şi bisericească. Atât cetăţile vechi, existente înainte de cucerire, cât şi cele
noi aveau în jurul lor întinse domenii care formau proprietatea regelui. Acolo unde lipseau
cetăţile, se organizau „curţi” (curiae), unde rezidau reprezentanţi regali. Conducerea acestor
„curţi” revenea comiţilor, ca trimişi ai puterii regale. Sfera de autoritate a comitelui cuprindea
un comitat, alcătuit nu numai din domenii regale, ci şi din proprietăţi nobiliare. În cadrul
comitatului regal, mai ales pe domeniile regale, trăiau categorii de oameni liberi, cu rol
militar, unii cu statut de mici nobili, alţii mai aproape de condiţia de ţăran (castrenses, cives,
servientes regis, milites). Din întinsele sale domenii, regele dăruia unor supuşi, laici şi clerici,
numeroase moşii ca răsplată pentru credincioase slujbe. Ca urmare a acestor danii regale,
proprietatea regală se micşorează şi sporeşte proprietatea feudală. Creşterea puterii marii
nobilimi este în defavoarea nobilimii mici şi a slujitorilor (servientes) care organizează o
mişcare în vederea refacerii domeniilor cetăţilor şi a anulării daniilor regale mai recente.
Rezultatul acestei mişcări este diploma din 1222 a lui Andrei II, cunoscută în istoriografie sub
numele de „bula de aur” a nobilimii. Prin acest act, nobilimea mică şi mijlocie obţine aceleaşi
privilegii ca şi „adevăraţii” nobili (nobilimea mare), fără ca luptele dintre diferitele pături ale
nobilimii să înceteze; dimpotrivă, ele se înteţesc. La antipod, se afla ţărănimea dependentă,
numită în general în Transilvania iobăgime (iobagiones), formată din românii de rând, ajunşi
pe domeniile bisericeşti şi nobiliare laice, din ţărani maghiari veniţi cu ocazia cuceririi şi
ulterior, din colonişti sau oaspeţi (hospites), aşezaţi pe domenii nobiliare şi izolaţi astfel de
masa coloniştilor dăruiţi, cum s-a văzut, cu privilegii regale. Ţăranii dependenţi, ca şi în
Europa apuseană, aveau diferite obligaţii în produse (natură), muncă şi bani faţă de feudal,
faţă de rege şi faţă de biserica catolică. Românii ortodocşi nu ar fi trebuit să dea dijma
bisericească, dar uneori, prin abuz, li se pretindea. În virtutea ocupaţiilor lor agrar-pastorale,
după cucerire, românii sunt obligaţi să dea regelui quinquagesima ovium (datul oilor), adică o
oaie cu miel şi cu mioară la fiecare cincizeci de oi. Datul oilor se percepea din fiecare zonă a
Transilvaniei, el apărând ca o prestaţie generală, semn al individualităţii Transilvaniei, adică
al caracterului său cvasiromânesc. La fel se întâmpla cu mardurina sau marturina (darea
pieilor de jder), specifică Slavoniei. În legătură cu dările percepute de la români, este
important un document emis în 1256 de către regele Bela IV, mărturie a vechimii românilor în
Regatul ungar. Prin acest act, regele confirma arhiepiscopiei de Strigoniu privilegiile ei
străvechi, care datau de pe vremea lui Ştefan I şi a creştinării ungurilor; între acele danii
originare se aflau şi „dijmele din veniturile regale din partea secuilor şi românilor, dijme cu
vite mari şi mici şi în orice fel de animale...”, care trebuiau strânse „de la românii de oriunde”
din regatul Ungariei11. Prin urmare, cancelaria regală ştia - aşa cum spun şi Anonimus, Simon
de Keza şi ceilalţi - că la întemeierea regatului se aflau români în Ungaria (în Panonia),
români ale căror obligaţii se vor extinde şi asupra conaţionalilor lor incluşi mai târziu în statul
arpadian.
Cum s-a văzut, existau şi categorii intermediare de oameni liberi care, cu excepţia
locuitorilor din oraşe şi târguri, se apropie tot mai mult de situaţia ţăranilor. Asemenea
categorii locuiau cu precădere pe pământurile dăruite saşilor şi secuilor şi pe domeniile
cetăţilor. Unii dintre oamenii cetăţilor, dintre fruntaşii saşilor şi secuilor încep să ţină moşii şi
să se poarte ca nobilii (predia tenentes et more nobilium se gerentes). Datorită unei astfel de
polarizări acute a societăţii transilvane, uneori izbucnesc conflicte violente, adevărate
„jacquerii”, cum s-a întâmplat în 1437, când ţăranii români şi maghiari, aplicând tactica
husită, s-au ridicat contra nobilimii şi conducerii bisericii catolice.
În această structură complicată a societăţii, translatată dinspre Apus, cnezimea română
şi-a căutat un loc. Iniţial, sub arpadieni, se pare că o parte a cnezilor români a fost asimilată
tacit cu mica nobilime, ca elită feudală incipientă, deşi cnezatele sale au ajuns încadrate
(formal la început) în domeniul regal, mai ales pe domeniile cetăţilor sau au fost dăruite
coloniştilor. Mulţi dintre cnezi au ajuns însă pe domeniile bisericeşti şi laice. Cei de pe
domeniile episcopiilor, de pildă, au fost o vreme asimilaţi nobililor prediali (micilor nobili,
supuşi unor obligaţii), dar cei de pe moşiile dăruite unor nobili laici s-au văzut supuşi pe
propriile lor pământuri, căpătând calitatea de intermediari între oamenii lor şi noii stăpâni
(administratori de moşie) sau primari ai satelor (villici). Majoritatea acestora au ajuns la
statutul de iobag. Ceilalţi cnezi, de pe domeniile regale mai ales, datorită situaţiei lor precare
(oricând cnezatele lor puteau fi dăruite unui nobil), s-au străduit să obţină o oficializare a
statutului lor de feudali, de stăpâni. Această oficializare s-a făcut pe etape sau în trepte: întâi
cnezul care se punea în slujba regalităţii era confirmat în cnezatul său cu drept cnezal (ius
keneziale) - varianta de tip feudal a dreptului românesc (ius Valachicum) - putându-şi stăpâni
mai departe cnezatul, cu anumite condiţii; apoi, putea să fie recunoscut ca stăpân cu drept
nobiliar şi se numea cnez - nobil; în fine, unii, mai puţini, ajungeau să fie „adevăraţi nobili ai
regatului” deşi au mai păstrat o vreme şi atributul etnic de nobiles Valachi. Această
diferenţiere a căpătat amploare, cum se va vedea, sub Angevini, mai ales sub Ludovic I (1342-
1382), care a stabilit precis condiţiile în care cnezul putea fi asimilat nobilului. În acest fel,
situaţia cnezimii române, relativ unitară şi uniformă la început, a ajuns diferenţiată.
Diferenţierea aceasta are şi un aspect teritorial, datorită faptului că stăpânirea străină s-a impus
treptat, în timp, între secolele XI-XIII şi în spaţiu. Unele teritorii au fost cucerite mai de
timpuriu şi direct, altele mai târziu şi formal, firav. În regiunile unde infiltraţia elementelor
alogene s-a produs târziu şi cu intensitate redusă - Maramureş, Hunedoara, Haţeg, Banatul de
deal şi de munte, Făgăraşul, zone din Munţii Apuseni - cnezimea s-a perpetuat cu anumite
obligaţii faţă de stat, sub forma unei categorii de stăpâni ereditari ai satelor. Dimpotrivă, în
zonele de câmpie din Crişana şi Banat sau din centrul Transilvaniei, unde influenţa şi
penetraţia străină au început mai timpuriu (secolele X - XI), cei mai mulţi cnezi sunt în
secolele XIV - XV (şi mai târziu) simplii villici, primari ai satelor, supuşi noilor stăpâni. În
aceste regiuni deschise şi de podiş, se constată existenţa celor mai multe domenii feudale
maghiare laice şi eclesiastice, de origine donativă. Consultarea hărţii este relevantă în acest
sens: în Făgăraş sau Maramureş, unde penetraţia feudală străină a fost aproape nulă până în
secolul XIV, în Haţeg (terra Harszok), unde a fost cu totul nesemnificativă sau în Banat, unde
a fost marginală sunt concentraţi mai toţi cnezii stăpâni de pământuri şi de supuşi, ctitori ai
bisericilor ortodoxe, deţinători ai curţilor şi cetăţilor de piatră şi recunoscuţi în cea mai mare
parte în cnezatele lor ca nobili; în Câmpia Vestică şi în centrul Transilvaniei, pe pământurile
dăruite nobililor unguri sau colonizate cu populaţii străine, adică acolo unde cucerirea s-a
făcut timpuriu şi direct, la teritoriu, nu există, în general, cnezi liberi (regali) sau cnezi
înnobilaţi, ci doar cnezi asimilaţi cu şerbii. Deci, procesul de feudalizare a societăţii româneşti
are o vechime anterioară consemnării existenţei sale în izvoarele scrise şi nu a putut fi
determinat de modelul feudal apusean, deoarece acest model are cele mai slabe ecouri tocmai
în regiunile cu cea mai viguroasă şi mai puternică cnezime. Or, în aceste regiuni, primele
mărturii scrise vorbesc despre cnezi care stăpânesc din vechime cnezatele, adică proprietăţile
lor ereditare, pe care le pot înstrăina, împărţi, zălogi etc. În aceste cnezate apar supuşi numiţi
populi sau iobagiones sau în alt fel, care prestează servicii pentru cnez, îi datorează cote
patrimoniale din roadele muncii lor şi îi duc daruri. Cu alte cuvinte, societatea locală
românească din Transilvania, ca şi în zonele extracarpatice, a evoluat în a doua jumătate a
mileniului I spre forme şi formule feudale incipiente, adaptate specificului sud-est european,
influenţate de tradiţia romano-bizantină şi de ecourile convieţuirii şi vecinătăţii cu slavii.
Însăşi terminologia dovedeşte acest lucru. De pildă, cuvintele: jude, judecată, judecie, ducă,
domn, cetate, pământ, moşie, moştenire, ţară, curte, biserică, dare, supunere, ascultare etc.
sunt de origine latină sau traco-dacă, pe când cnez, voievod, boier, stăpân, ocină, ohabă etc.
sunt de origine slavă sau pătrunse în română prin filieră slavă. În majoritatea lor absolută,
termenii care se referă la lumea feudală românească au fost moşteniţi în română din vechea
tradiţie daco-romană şi din perioada de convieţuire cu slavii. Multe cuvinte perechi, unul de
origine latină şi altul de origine sau de influenţă slavă, denumesc aceeaşi noţiune şi sunt
folosite în paralel. Desigur, feudalismul de tip apusean, adus de maghiari în Transilvania, a
influenţat şi a transformat profund societatea românească, adaptând-o în oarecare măsură
tiparelor sale, dar era vorba de o societate deja feudalizată în forme proprii, cu elite locale, cu
state incipiente denumite ţări (din latinescul terra).

7. MENŢINEREA VECHILOR INSTITUŢII ROMÂNEŞTI

ŞI RAPORTURILE LOR CU OFICIALITATEA

Încadrarea voievodatului Transilvaniei în regatul feudal maghiar s-a făcut în

detrimentul românilor care au pierdut stăpânirea asupra propriilor lor pământuri, bunuri, cetăţi
etc. şi s-au văzut încărcaţi cu obligaţii pe care anterior nu le aveau. Aceste împrejurări sunt
reflectate atât în izvoarele narative, cum s-a văzut, cât şi în cele documentare. În veacurile IX-
XIII, românii apar adesea în postura de atacaţi, de oprimaţi; lor li se răpeşte mereu câte ceva
(pământuri în primul rând, dar şi drepturi de altă natură); li se prigoneşte credinţa, li se pretind
dări, obligaţii militare etc. Confiscarea bunurilor românilor s-a făcut mai ales după cruciada a
IV-a, adică după asimilarea „schismaticilor” cu ereticii. Conform canoanelor, ereticii trebuiau
jefuiţi şi prădaţi, acţiuni ce li se puteau aplica de-acum înainte şi ortodocşilor, fără ca faptul să
mai constituie un păcat.
Câteva exemple sunt edificatoare. Potrivit unor documente papale din secolul XIV,
cetatea Medieş şi ţinutul din jur (districtus), din nord-vestul Transilvaniei, au fost cucerite din
mâinile românilor schismatici (ortodocşi) - de manibus Vallacorum scismaticorum - de către
un rege al Ungariei, în vremuri imemoriale, înainte de un anumit conciliu general al bisericii
catolice12. Această dobândire a cetăţii respective de către cuceritorii maghiari de la români s-a
putut face în intervalul 1204 (anul declanşării acţiunii antiortodoxe în Răsărit, ca urmare a
cruciadei a IV-a) - 1215, când s-a ţinut un conciliu general la Lateran. Mărturiile mai spun că
acei români au fost trecuţi imediat la catolicism. Importantă este înregistrarea târzie a unei
tradiţii despre vechimea românilor în această regiune, precum şi a faptului că românii
fuseseră odinioară primii stăpâni ai cetăţii Medieş şi ai ţinutului din jur („districtus
Megyes”). Cu alte cuvinte, un grup de cinci documente emise de papa Grigore XI confirmă
ştirile din vechile izvoare narative latino-maghiare şi ruseşti despre prezenţa românilor în
părţile vestice ale Transilvaniei înainte de cucerirea maghiarilor şi despre smulgerea unor
teritorii din stăpânirea acestor români abia la începutul sec.XIII. În două documente din 1204
şi 1205, papa Inocenţiu III vorbeşte despre unele mănăstiri ortodoxe aflate în stare de
decadenţă în dieceza episcopului catolic de Oradea, precum şi despre un episcopat de rit grec,
aflat în „ţara” fiilor cnezului Bâlea (quidam episcopatus in terra filiorum Bele knese),
episcopat care părea să fie sub jurisdicţia patriarhiei constantinopolitane şi care trebuia adus
sub ascultarea bisericii române13. Acest episcopat se afla, probabil, în zona Crişanei şi a
Sătmarului, locuită de români. În acea zonă, numai românii puteau, pe la 1200, să fie şi
ortodocşi şi să aibă şi cnezi drept stăpâni. De altfel, în aceeaşi regiune, cum s-a văzut, românii
au stăpânit până târziu ţinutul Medieş. Episcopia subordonată centrului lumii răsăritene
aminteşte o veche tradiţie a locurilor, pe la anul 900 d.Hr., consemnată de Anonimus, despre
ducele sau voievodul Menumorut al Crişanei care îl invoca pe „stăpânul” său, împăratul de la
Constantinopol. În alt colţ al Transilvaniei, în ţara Făgăraşului (cum se amintea mai sus), pe
când domnea regele Andrei II, iar voievod al Transilvaniei era Benedict, mănăstirea
cisterciană de la Cârţa primea în dar o terra - poate o ţară-cnezat, cuprinsă între râurile Olt,
Arpaş,Cârţa şi Munţii Făgăraşului- smulsă de la români. Evenimentul a putut avea loc în anii
1205-1206 sau 1208-1209, deci după cruciada a IV-a, când Andrei II şi Benedict îşi
îndeplineau concomitent înaltele lor demnităţi. În întreg veacul al XIII-lea, românii sunt
chemaţi să lupte în oştile ridicate de regii Ungariei: la 1210, 1241, 1260 sau 1291. La 1210, la
cererea regelui Andrei II, un comite de Sibiu, recrutează, cum se ştie, o oaste formată din saşi,
români, secui şi pecenegi, pe care o conduce spre sudul Dunării, pentru a da ajutor militar
ţarului Borilă. Cu alte prilejuri, sunt consemnate „păduri ale românilor” şi „ţări ale
românilor”, asupra cărora primesc drepturi şi noii veniţi.
În toate izvoarele secolelor IX-XIV, românii apar ca stăpâni ai unor bunuri ameninţate
sau răpite de alţii, ca oameni ai locurilor, din Crişana şi Satu Mare până în Ţara Bârsei şi din
Banat până în Maramureş. În ciuda stăpânirii străine, românii au rămas mereu distincţi,s-au
individualizat permanent în raport cu cele trei populaţii care vor ajunge să domine viaţa
politică a Transilvaniei. Românii şi-au conservat cu greu instituţii proprii, o elită feudală
proprie, şi-au apărat autonomiile lor, rânduite după principiile dreptului românesc. Ei rămân
singurii locuitori ai ţării răspândiţi relativ uniform, pe întreg teritoriul Transilvaniei, nu doar
în comitate, ca maghiarii, sau în scaune, ca secuii şi saşii. De sub organizarea suprapusă şi
uneori formală a comitatelor din părţile vestice şi a celor şapte comitate (Solnocul Interior,
Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Târnave şi Hunedoara) asupra cărora se exercita autoritatea
voievodului Transilvaniei, ies la suprafaţă vechi nuclee economico-sociale şi politice
româneşti: cnezatele, uniunile de cnezate, voievodatele, ţările. Cele mai multe sunt numite în
documente „districte” sau „provincii” ale românilor şi nu pot fi dislocate în cadrul
comitatelor, unde îşi menţin individualitatea. Există comitate care cuprind în ele câte patru-
cinci sau chiar mai multe districte româneşti. Numai în Banat sunt atestate documentar până
în prezent 33 de asemenea districte ale românilor: Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almăj, Izvoarele
Caraşului, Bârzava, Comiat, Ilidia etc. În comitatul Hunedoara sunt pomenite districtele
Haţeg, Strei, Dobra, Deva. Ţara Maramureşului, numită o vreme district, este transformată în
întregime în comitat în secolul XIV. Făgăraşul, numit Terra Blaccorum, şi-a păstrat aproape
integral structurile româneşti, deoarece până la 1400 (cu intermitenţe) a fost parte integrantă a
Ţării Româneşti, iar apoi a gravitat tot spre sudul Carpaţilor.
Românii se disting şi economic, prin resurse vitale ocupaţii şi fel de viaţă. Elita lor
este recunoscută ca feudalitate numai în anumite condiţii şi cu riscul pierderii specificului
românesc. Marea masă a românilor ajunge şerbită, de aceea, cu vremea, român începe să fie
sinonim cu iobag. În ciuda statutului de libertate garantat de puterea centrală, va fi aservită şi
o parte a românilor de pe Fundus Regius. Dările românilor sunt şi ele un factor de
individualizare; nefiind catolici, ei nu datorează decât prin abuz dijma bisericească, în schimb
sunt singurii care trebuie să dea regelui (statului) quinquagesima ovium şi tretina. Voievozii
şi cnezii români au şi ei sarcini şi daturi distincte, iar preoţii români sunt singurii preoţi
cvasiaserviţi, cu obligaţii specifice faţă de stăpânul feudal.
Mai presus de orice, românii se deosebesc etnic, ca obârşie, vechime, limbă, obiceiuri,
credinţă, îmbrăcăminte. Sunt de origine romanică, şi sunt legaţi de totalitatea poporului român
spre răsărit şi miazăzi, contrar maghiarilor care prelungesc masa poporului lor dinspre apus.
Distincţia este şi religioasă, iar, în condiţiile ataşamentului neţărmurit al omului medieval faţă
de biserică, acest gen de deosebire este mai marcant decât altele. Românii sunt ortodocşi, fiind
legaţi şi prin aceasta ca şi prin originea şi limba comună, de restul poporului român şi, mai
larg, numai prin credinţă, de lumea ortodoxă sud-est europeană. Înconjuraţi de o lume catolică
şi confruntaţi apoi cu expansiunea islamică dinspre sud, ei şi-au identificat credinţa cu o
caracteristică de bază a etniei, numind-o „legea românească” şi transformând-o într-o
adevărată forma mentis. Străinii înşişi asimilau credinţa cu etnia în cazul românilor din
Transilvania, atunci când făceau deosebirea între Christiani (=catolici) şi Valachi
(=ortodocşi). Românii aveau şi o cultură distinctă, comună cu acelor din afara arcului carpatic,
o cultură de sorginte bizantino-slavă şi nu apuseană, ca a celorlalţi locuitori ai Transilvaniei.
Conform documentelor, chiar şi principiile de drept erau româneşti. Se judeca după dreptul
românesc (ius Valachicum) sau după dreptul ţării româneşti (ius Volachie) - o ţară
românească generică - şi după varianta de tip feudal a acestuia, numită drept cnezial (ius
keneziale). Oficialităţile s-au văzut obligate o vreme să permită funcţionarea acestor principii
juridice.
Toate acestea oferă personalitate Transilvaniei care, cu excepţia zonelor citadine (la
început săseşti, apoi preponderent maghiare, românii fiind siliţi, în linii mari, să trăiască în
afara zidurilor oraşelor), apare oricărui călător străin obiectiv drept o ţară majoritar
românească în evul mediu. Dacă la nivel central, structurile politico-statale româneşti care se
cristalizau spre finalul secolului IX, în timpul voievodatului lui Gelu, nu s-au putut menţine şi
consolida datorită cuceririi străine, cu totul alta a fost situaţia nucleelor instituţionale locale,
născute pe scheletul „romaniilor populare” şi cunoscute mai ales sub numele de „ţări”.
Acestea cunosc o evoluţie aparte, rezultantă a confruntării dintre ele şi structurile implantate
dinspre apus (de exemplu, de tipul comitatului), fără ca vreodată în evul mediu rânduielile
locale româneşti din aceste „ţări” să poată fi copleşite în întregime de noile forme de
organizare. „Ţările” se vor menţine sub forma districtelor româneşti (districtus Volachales) -
peste 60 cunoscute azi-ca autonomii în cadrul voievodatului Transilvaniei şi în părţile vestice,
iar apoi în cadrul principatului până în epoca modernă. Chiar şi numai suma acestor autonomii
locale româneşti conferă marca individualităţii Transilvaniei (în raport cu restul regatului
ungar) şi a apropierii sale de Ţara Românească şi Moldova.

8. ADUNĂRILE DE „STĂRI” ALE TRANSILVANIEI

(CONGREGATIONES, UNIVERSITATES)
ŞI ROLUL LOR ÎN SECOLELE XIII-XV

Încă din secolele XII-XIII, deşi încadrată sau pe cale de încadrare în regatul Ungariei,
Transilvania a avut instituţii distincte. Mai întâi, voievodul care, deşi numit de rege şi socotit
un mare dregător al regatului, avea o autoritate teritorială precisă, cancelarie, curte proprie cu
înalţi funcţionari personali (un fel de consiliu voievodal), îşi alegea propriul vicevoievod,
comanda armata Transilvaniei, judeca etc.
O marcă a autonomiei Transilvaniei, la nivel instituţional, vor fi adunările generale ale
ţării, distincte de ale Ungariei şi, câteodată, opuse lor. De altfel, chiar prima atestare
documentară a „adunării generale a nobilimii ţării Transilvaniei” (congregatio generalis
nobilium regni Transilvani) datează din 1288, când voievodul Roland Borşa (1282-1293, cu
întreruperi), în anii de criză de la sfârşitul domniei regelui Ladislau IV Cumanul, afirma
manifest calitatea de regnum (ţară distinctă) a Transilvaniei. Din acest punct de vedere,
adunările ţării -convocate şi prezidate, de obicei, de către voievod sau vicevoievod - exprimau
tendinţa de conservare a organizării originare, cândva suverane, a voievodatului transilvănean,
aşa cum se va fi conturat această organizare înainte de cucerirea maghiară şi cum se va afirma
ea, neîngrădită şi netutelată, în ţările româneşti extracarpatice. Aceste adunări generale erau
concomitent şi foruri de judecată şi, în prezenţa suveranului, erau şi organe legislative. Ele
hotărau subsidii, decideau chemarea la oaste a populaţiei, acordau anumite prerogative
nobilimii în vederea menţinerii ordinii statornicite etc. Datorită situaţiei speciale a
Transilvaniei, stările nu s-au structurat aici ca în apusul Europei. Clerul înalt şi nobilimea vor
forma o singură „stare”, deoarece ierarhii bisericii catolice erau întâi nobili, stăpânitori de
domenii. Oraşele, de formaţie recentă şi populate în mare parte cu străini colonizaţi, nu vor
mai fi reprezentate decât destul de târziu în adunări şi indirect. Pe de altă parte, statul arpadian
era un mozaic etnic. În regiuni ca Slovacia, Croaţia, Bosnia, Transilvania etc. populaţia
majoritară nu era cea maghiară. Chiar în Ungaria propriu-zisă, grupul de cumani (colonizaţi
înainte de 1241) va fi reprezentat o vreme în adunările regatului distinct de reprezentanţii
nobilimii. Astfel, stările, adică grupurile privilegiate, au căpătat o componentă etnică. Dar, în
timp ce în Ungaria propriu-zisă, această componentă etnică a stărilor se va atenua şi va dispare
curând în urma asimilării grupurilor alogene, în Transilvania, ţară de cucerire şi de colonizare
recentă, cu un fond etnic românesc preponderent, această particularitate se va accentua. De
aceea, în secolele XIII şi XIV, adunările Transilvaniei vor fi alcătuite din nobilimea prioritar
maghiară a comitatelor, din elita secuilor, a saşilor şi a românilor. Cu alte cuvinte, în secolele
XIII-XIV, românii aveau încă un rol politic în calitate de grup distinct, erau recunoscuţi ca
factor „constituţional” la nivelul central al voievodatului (deşi, ca popor cucerit, sunt plasaţi
pe ultimul loc). Tendinţele de destrămare a regatului în ultimii ani de domnie a lui Ladislau
Cumanul şi lipsa de autoritate a puterii centrale au favorizat transformarea nobilimii
transilvane în stare privilegiată, în corp politic asociat la exercitarea puterii publice. Corpul
nobiliar (universitas nobilium), cu baza teritorială în comitate, devine stare politică, cu rol de
reprezentare a intereselor sale prin adunare proprie. Cum s-a văzut, paralel cu autonomia
teritorială a nobilimii ungare, s-au dezvoltat şi autonomiile cu conţinut teritorial şi etnic ale
saşilor şi secuilor. Puşi în faţa unei asemenea evoluţii, românii au fost obligaţi să se adapteze,
să devină şi ei o universitas, după modelul corporativ din epocă. Era firesc ca, pe fondul marii
crize a regatului, aceste comunităţi (universitates) să fie reprezentate în congregaţia generală a
voievodatului. Astfel, la 1291, la Alba Iulia, regele Andrei III (ultimul arpadian), prezidează o
adunare formată din reprezentanţii tuturor nobililor, saşilor, secuilor şi românilor (cum
universis Nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis), adunare convocată cu scopul
„îndreptării (reformării) stării” locuitorilor Transilvaniei. Aceasta trebuia să însemne,
probabil, întărirea privilegiilor stărilor. Regele Andrei III a încercat să atragă stările
privilegiate ale Transilvaniei, în adunările de stări ale regatului, spre a opri evoluţia autonomă
a voievodatului, dar demersul a eşuat. În 1355, se întrunesc la Turda „ toţi prelaţii, baronii,
nobilii, secuii, saşii, românii şi ceilalţi oameni, de orice stare şi treaptă, aşezaţi şi aflaţi în
amintitele părţi ale Transilvaniei”. După 1355, prezenţa românilor nu mai este consemnată în
mod direct în adunări, dar nici nu este exclusă până în deceniul IV al secolului XIV, când
există indicii clare că românii fuseseră definitiv îndepărtaţi dintre factorii politici ai ţării14.
Care vor fi fost motivele acestei atitudini faţă de români? Desigur, cel puţin de la sfârşitul
secolului XIII, românii sunt suspectaţi de infidelitate faţă de regalitatea maghiară, iar ca
populaţie cucerită şi supusă nici nu puteau să aibă o altă conduită. Pe măsură ce pământurile le
erau răpite, instituţiile ameninţate, credinţa îngrădită etc. se conturează ideea unor rezistenţe
armate, care mereu s-au aflat în legătură cu formaţiunile româneşti de la sud şi est de Carpaţi.
Astfel, prin deceniul VIII al sec. XIII, voievodul Litovoi II din Oltenia organizează o
rezistenţă contra Ungariei în sud - vestul Transilvaniei, în Ţara Haţegului, fiind ajutat de
românii de acolo. În 1291, nobilul Ugrinus este iarăşi instalat ca stăpân al moşiilor Făgăraş şi
Sâmbăta, după ce românii localnici îşi recuperaseră aceste pământuri, răpite de antecesorii lui
Ugrinus, înainte de invazia tătară. Din acest motiv şi din altele, o parte din populaţia locală,
condusă de un voievod (poate Negru-Vodă sau Radu Negru), s-a răzvrătit, a rezistat cu armele
o vreme în cetăţile din sudul Transilvaniei şi apoi a trecut munţii spre sud, într-o altă ţară
românească, aflată pe cale de organizare, stimulând-o în procesul de agregare, de centralizare
şi de obţinere a independenţei faţă de Ungaria. Răzvrătirea românilor din Făgăraş a fost
urmată de altele, între care una de răsunet şi cu importante consecinţe a fost cea a unei părţi a
cnezilor din Maramureş, conduşi de voievodul lor, Bogdan de Cuhea. Pornită probabil prin
1342, revolta urmărea păstrarea rânduielilor tradiţionale româneşti, a stăpânirilor cneziale şi a
voievodatului (pe care regalitatea încerca să-l înlocuiască cu comitatul), a voievodului ales de
către adunarea cnezilor etc. O parte a feudalităţii româneşti din Maramureş acceptase
compromisul cu regalitatea, aducea „credincioase slujbe” puterii centrale, urma calea
înnobilării etc., deoarece vedea în aceasta posibilitatea de a-şi păstra şi întări prerogativele şi
privilegiile. „Partida” lui Bogdan, devenit „infidel notoriu”, a continuat însă lupta vreo 20 de
ani (cu intermitenţe, probabil) în Maramureş, iar apoi, în jur de 1360, a trecut şi ea munţii, de
data aceasta spre est, tot într-o ţară românească pe cale de consolidare şi de desprindere de
suzeranitatea ungară. Cu ajutor maramureşan, se năştea astfel „a doua libertate românească”
(Nicolae Iorga), anume Moldova. La 2 februarie 1365, regele Ludovic I condamnă „necredinţa
binecunoscută” a lui Bogdan, care desprinsese ţara de la răsărit de Carpaţi de sub tutela
coroanei ungare15. În intervalul 1359-1366, dar şi ulterior, s-au produs acţiuni concertate la
sud şi est de Carpaţi, care au modificat radical atitudinea regalităţii ungare faţă de românii din
Transilvania. Opoziţia românească era de acum evidentă în ochii regalităţii, iar eşecul
readucerii la supunere a Moldovei şi Ţării Româneşti se lega tot mai vizibil şi de românii din
Transilvania, care-şi mutau răzvrătirile pornite în interiorul arcului carpatic spre sud şi spre
răsărit, ridicând la independenţă noi structuri politice ivite în sânul poporului lor. Exemplul
răzvrătirilor nu trebuia urmat cu nici un preţ: Bogdan de Cuhea cu ai săi au fost despuiaţi de
moşii, „pentru ca nebunia lor să nu fie cumva pildă altora”16, adică altor români din
Maramureş şi Transilvania. Îngrijorarea regelui era reală. Existenţa celor două state româneşti
independente sau cvasiindependente la hotarele Transilvaniei - ţară majoritar românească din
punct de vedere etnic-demografic, dar încadrată politic regatului ungar - era o gravă
ameninţare. Românii transilvăneni aveau şi o feudalitate proprie (care începea să fie asimilată
nobilimii, deoarece stăpânea cnezate, adică pământuri şi supuşi), erau de departe cei mai vechi
şi mai numeroşi locuitori ai provinciei, răspândiţi peste tot; ei erau şi factor politic
„constituţional”, participând între stări la conducerea treburilor ţării. Indiciile de solidarizare
politică românească în numele limbii şi al credinţei comune, i-au sensibilizat pe guvernanţi,
mai ales pe cel de-al doilea Angevin. Legăturile românilor transilvăneni cu voievodatele
„rebele” şi „infidele” din afara Carpaţilor trebuiau rupte, dar acest lucru nu era suficient.
Oficialitatea a înţeles că atâta vreme cât românii aveau o feudalitate, o elită în nume propriu
românesc, elită ce alcătuia o stare (=grupare privilegiată), pericolul nu era înlăturat. Această
înţelegere precisă a situaţiei iese la iveală în cele şase luni (aprilie-octombrie) ale anului 1366,
interval pe care regele Ludovic I l-a petrecut în Transilvania, având problema românească în
centrul preocupărilor sale, sub două aspecte: 1) efortul de a readuce la ascultare celelalte două
ţări româneşti; 2) luarea unui complex de măsuri împotriva românilor din interiorul regatului.
Primul scop nu l-a putut îndeplini decât în parte, realizând o precară şi echivocă înţelegere
(vremelnică şi aceasta) cu Vlaicu, voievodul Ţării Româneşti. În privinţa celui de-al doilea ţel
urmărit, acţiunea regală, cel puţin de iure, a avut mai multă eficienţă: a) se statua că stăpânirea
legală asupra pământului se putea exercita exclusiv pe baza actului scris, a diplomei emise de
rege, ceea ce însemna in spe excluderea cnezimii româneşti (care stăpânea pământul în
virtutea dreptului nescris - ius valachicum şi ius keneziale) din rândul feudalilor; b) se mai
stabilea că nimeni nu poate să posede moşii cu titlu deplin nobiliar sau cu titlu de beneficiu,
dacă nu este catolic, ceea ce marca intenţia de a exclude prin lege pe feudalii români (care
erau ortodocşi) din starea nobiliară; nobilii „adevăraţi” puteau uzurpa de-acum „legal”
pământurile cnezilor români; c) se cerea autorităţilor (s-a păstrat o copie a cererii către
comitatele Cuvin şi Caraş din Banat) să-i strângă pe preoţii „schismatici” împreună cu
familiile şi să-i înfăţişeze comitelui la o dată anume, urmând să se aplice faţă de ei ceea ce
avea să decidă regele. Măsura din urmă pare să se refere în special la preoţii refugiaţi din
Serbia spre Banat, dar ea „legalizează” prigoana organizată împotriva clerului ortodox17.
Bănuind reacţiile adverse pe care le-ar stârni aceste măsuri restrictive, regele introducea în
acelaşi timp o organizare judiciară nouă, cu caracter excepţional. Nobilimii i se permitea „să
extermine s-au să nimicească din această ţară pe răufăcătorii de orice naţiune, anume pe
români”. Ea avea în mână de-acum un instrument pentru a-l ajuta pe rege şi pe dregătorii săi
în efortul de „a-i zdrobi şi a-i nimici pe infidelii răzvrătiţi şi pe rebelii noştri şi ai sfintei
coroane din acele părţi”, adică din Transilvania. Or, „rebelii” din Transilvania în acel moment
erau românii. Prin măsurile luate, Ludovic a voit să oprească asimilarea în bloc a cnezimii
româneşti cu nobilimea, fapt care se întâmplase, se pare, tacit sub Arpadieni şi în prima parte
a secolului XIV. Decretul regal din 1351, care reînnoia bula de aur din 1222, anunţa o
asemenea tendinţă de precizare a statutului nobiliar la nivelul întregului regat. Punând două
condiţii pentru accederea la statutul nobiliar (deţinerea actului regal de donaţie şi apartenenţa
la catolicism), suveranul îi asimila pe cei mai mulţi cnezi români cu primarii satelor supuse
(villici), refuzându-le nu numai caracterul de stăpâni de pământ, dar şi calitatea de oameni
liberi. Pe de altă parte, românii care încercau să-şi apere libertăţile vechi, să-şi recupereze
bunurile răpite, să riposteze în vreun fel erau calificaţi drept „răufăcători”, „hoţi”, sau
„răzvrătiţi” şi pedepsiţi după noua procedură.
Evident, cum se întâmpla adesea în lumea medievală, măsurile luate în 1366 nu şi-au
atins decât parţial şi treptat scopul. Multă vreme, mai ales în zonele unde penetraţia maghiară
a fost târzie şi formală, cnezii români au rămas stăpâni peste satele lor, fără să aibă act de
donaţie şi fără să fie catolici. Această evoluţie a lucrurilor a fost încurajată şi de împrejurările
istorice care sau schimbat: regalitatea, mai ales după moartea lui Ludovic I (1382), a avut
nevoie de un sprijin serios pentru politica de întărire a puterii centrale (în faţa anarhiei feudale
şi a tendinţelor centrifuge ale marii nobilimi) şi de o forţă armată redutabilă, nu numai în
vederea politicii expansioniste, dar, cu precădere, spre a face faţă primejdiei otomane. Astfel,
nobilimea mică şi mijlocie, fruntaşii saşilor şi secuilor, dar mai ales cnezii români din
Transilvania s-au dovedit indispensabili pentru puterea centrală. E drept că, sprijinindu-i pe
regi în politica lor după tipicul feudal al credincioaselor servicii, ei evitau decăderea, deoarece
ca vasali obţineau acte de donaţie pentru pământurile pe care, de altfel, le stăpâneau ab
antiquo şi deveneau oficial nobili. În multe zone ale Transilvaniei, însă, cnezii români au
devenit supuşi pe propriile lor pământuri, începând cu secolele XI-XII.
Chiar dacă măsurile preconizate de rege în 1366 (şi reluate ulterior de alţi suverani) nu
şi-au atins scopurile imediat şi complet, ele au reuşit să conducă la un lucru deosebit de
important pentru soarta viitoare a românilor transilvăneni: au favorizat excluderea elitei
românilor ca entitate dintre stări şi scoaterea în afara ordinii stabilite a confesiunii lor
ortodoxe. Fruntaşii românilor nu au mai fost convocaţi în numele poporului lor (cum a
continuat să se întâmple cu saşii sau secuii, de pildă) în adunările ţării (congregaţii), spre a
decide în chestiunile vitale ale Transilvaniei. Indivizi izolaţi de origine română au participat în
continuare la viaţa politică centrală a Transilvaniei, la congregaţii, dar nu ca români (ca
reprezentanţi ai românilor), ci ca nobili; or nobilimea din Transilvania, cu timpul, s-a
considerat reprezentanta maghiarilor şi a acţionat în consecinţă. În 1437, în timpul răscoalei
ţărăneşti de la Bobâlna, se forma „uniunea frăţească” (fraterna unio) dintre nobilime, saşi şi
secui în vederea apărării statutului lor privilegiat în faţa primejdiilor interne şi externe. În
acest moment, era certă izolarea românilor în raport cu această „uniune” care va dobândi
caracter exclusivist manifest şi se va numi din secolul XVI începând unio trium nationum.
Ea va sta la baza sistemului politic al Transilvaniei moderne, sistem axat pe excluderea
românilor ca entitate de la conducerea ţării. Prin acest act de discriminare la adresa românilor,
început la 1366, s-a îndepărtat pentru o vreme pericolul ca Transilvania să devină şi politic
românească şi să urmeze exemplul de independenţă a celorlalte două ţări româneşti. Unele
familii româneşti de origine cnezială şi boierească au reuşit să pătrundă în rândurile marii
nobilimi, s-au catolicizat şi, cu vremea, s-au maghiarizat. Aşa au fost Cândea, Cândreş,
Morsina (Muşina), Dragoş, Bizerea, Gârlişte, More (Ficior) de Ciula, Hunedoreştii, Mailat,
Chak, Josika şi altele.
Dar cei mai mulţi feudali români au rămas în rândurile micii nobilimi (dacă nu au fost
cumva aserviţi), s-au retras la nivel local şi au continuat să rămână români şi să reprezinte
interesele românilor în cadrul autonomiilor numite ţări, provincii, dar cel mai adesea districte
româneşti.
Secolele XIII şi XIV au cunoscut un amplu proces de deposedare a românilor şi de
excludere a lor ca grup din structurile oficiale ale puterii. Aceste acte şi-au găsit prima
justificare ideologică în calitatea de creştini ortodocşi a românilor: ca ortodocşi, ei încep să fie
socotiţi eretici sau necreştini (după 1204); ca eretici, ei pot şi trebuie să fie deposedaţi de
bunuri, mai ales de pământ; era evident că fără pământ, ei nu puteau avea nici privilegii, adică
nu puteau alcătui o stare (de altfel, unul din temeiurile stărilor privilegiate în Transilvania era
teritorial). A doua justificare a oficialităţilor în legătură cu atitudinea lor faţă de românii din
Transilvania era rolul acestora în formarea ţărilor româneşti libere şi chiar simpla existenţă a
acestor state la graniţele Transilvaniei: românii transilvăneni au impulsionat procesul de
agregare statală la sud şi est de Carpaţi şi ar fi putut urma exemplul de libertate venit de acolo.
În consecinţă, elita românilor trebuia anihilată prin deposedare şi prin îndepărtarea de la
conducerea Transilvaniei. Procesul nu a fost liniar, dar a urmat o evoluţie ascendentă. Pe plan
politic, prima tentativă s-a făcut, se pare, chiar în 1291, când, răpindu-li-se iar Ţara Oltului,
adică o bază a autonomiei lor teritoriale, li s-a luat românilor o calitate necesară pentru
statutul de grup privilegiat. În 1355, românii erau iarăşi chemaţi la o congregaţie, tocmai când
răscoala maramureşenilor lui Bogdan era în toi. În 1366 asprele măsuri luate în Transilvania
au certă legătură cu eşecul subordonării de către rege a Ţării Româneşti şi Moldovei. În acest
fel, treptat şi punitiv, românii majoritari din Transilvania pierd calitatea de stare privilegiată şi
sunt excluşi din sistemul politic al voievodatului.
 9. ADUNĂRILE CNEZIALE ŞI NOBILIARE (BOIEREŞTI)
ALE ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

Prin încadrarea în acea natio numită nobilitas, unii fruntaşi ai românilor nu au urmat o
cale liniară de asimilare în elita maghiară, ci au ţinut mult timp să se detaşeze în chip etnic,
prin numele de nobiles Valachi. Deşi oficialitatea a utilizat uneori, cu intermitenţe, în
documente acest nume, nu s-a mai acceptat niciodată admiterea elitei românilor între stări
(naţiuni), ca reprezentantă a neamului său. Oprită să se manifeste ca românească la nivel
central, feudalitatea românilor a rămas ca nobilime mică şi mijlocie, în cadrul vechilor ţări
româneşti locale, cărora, împreună cu poporul de rând, le-a conservat autonomia. O
modalitate de perpetuare a acestei autonomii au fost adunările locale controlate iniţial de
cnezi, apoi şi de cnezii înnobilaţi (oficializaţi ca feudali după modelul apusean) şi de cnezii
boieriţi (numai în Făgăraş, unde oficializarea calităţii de feudal s-a făcut după tipicul
bizantino-slav, ca la sud de Carpaţi). Originea acestor adunări trebuie căutată în substratul
prefeudal de tradiţii şi cutume ale structurilor comunitare (ale statului), dar şi în evoluţia
feudală timpurie a societăţii locale. Cu alte cuvinte, aceste adunări în mediul românesc s-au
născut atât pe fondul obiceiului „oamenilor buni şi bătrâni” de a se aduna (şi de a strânge
satul) spre a rezolva problemele comunităţii, cât şi în urma tendinţei ca feudalitatea
incipientă - cnezimea - să acorde „ajutor şi sfat” acelui cnez care fusese ales voievod. Bazate
pe cutuma ataşată unei regiuni anume, ce constituia „ţara”, aceste adunări s-au dezvoltat
mereu, pe măsura evoluţiei lumii feudale şi în ciuda tendinţei de nivelare şi unificare juridică
promovate de Angevini şi de urmaşii lor. Evident, un impuls pentru perpetuarea,
reorganizarea şi întărirea (pentru un timp) a acestor instituţii în Transilvania a fost stăpânirea
străină şi adunările nobilimii din comitate, ale saşilor şi secuilor din scaune. Dar, în cazul de
faţă, se cuvine să legăm înflorirea acestor adunări locale de excluderea fruntaşilor românilor,
din congregaţiile Transilvaniei. Faptul ne apare şi ca o compensaţie şi subliniază voinţa de
supravieţuire a autonomiilor locale româneşti. Desigur, spre a putea funcţiona, aceste adunări
s-au adaptat regulilor oficiale: au emis documente în latină, au adoptat sigilii, şi-au fixat o zi
anume de reunire, au acceptat uneori să fie prezidate de înalţi dregători ai regatului şi
voievodatului etc. După măsurile luate de Ludovic I mai ales, adunările elitei româneşti devin
adevărate foruri complexe, care administrează, împart dreptatea, veghează la strângerea
dărilor şi la îndeplinirea obligaţiilor supuşilor. În acelaşi timp însă, ele analizează încălcările,
reliefează abuzurile şi uzurpările venite din partea unor reprezentanţi ai autorităţilor, trec în
revistă vechile rânduieli româneşti din epoca de libertate (de aceea, numesc aceste rânduieli
libertates) şi aleg delegaţii care să susţină la rege, voievod, ban, castelan etc. confirmarea,
reconfirmarea, sau respectarea acestor forme de organizare. Aşa au procedat adunările
cnezilor şi nobililor români din comitatul Bereg (1364 şi ulterior), din districtul Căpâlna - în
ţara Crişului Alb (1426), din districtul Dobra (1434 şi ulterior), din Banat (1457 şi ulterior),
din pertinenţele domeniului Hunedoara (1482), din Ţara Haţegului (1494); aşa au procedat şi
comunitatea boierilor făgărăşeni (1508 şi ulterior) sau adunarea cnezilor Văii Rodnei în 1523.
Există, ca în cazul Banatului sau Beiuşului, plângeri şi cereri adresate de adunări ale cnezilor
supuşi pe domeniile unor feudali laici sau eclesiastici. Se cunosc şi adunări care, în epoca de
libertate sau de minimă influenţă a organizării de stat străine, se întruneau pentru alegerea
voievodului (aşa procedau, de pildă, cnezii din Maramureş). Este evident că aceste adunări
indiferent de statutul juridic al teritoriului pe care funcţionau, rezolvau în mod curent
problemele societăţii româneşti, asigurau legătura cu oficialitatea şi apărau interesele
autonomiilor româneşti. Uneori, în adunări se întrunesc reprezentanţii a două sau mai multe
districte, semn poate al unor vechi uniuni de cnezate, dislocate de noile formule
administrative impuse. Atribuţiile judecătoreşti, care ajung preponderente la un moment dat în
aceste adunări, sunt doar derivate şi se accentuează pe măsura evoluţiei societăţii feudale. Ca
foruri de judecată, adunările aplicau adesea principiile dreptului românesc şi cnezial, foloseau
formule de jurământ românesc, deşi dreptul oficial al regatului Ungariei este impus treptat,
mai ales în urma codificării lui. Activitatea acestor instituţii conduce la concluzia că, deşi
românii încadraţi în Ungaria nu au obţinut niciodată privilegii globale ca alte popoare şi
populaţii, ei au reuşit să impună funcţionarea unor autonomii locale, pe baza respectării
(adesea tacite şi parţiale) vechilor libertăţi.
Astfel, în Transilvania, în urma cuceririi ungare şi a colonizării de populaţii străine,
stările au dobândit de timpuriu o componentă etnică, accentuată ulterior. De aceea, aici stările
au devenit nationes, adică grupuri privilegiate din punct de vedere social şi politic, dar
distincte una de alta şi prin limbă, origine, arie de locuire, credinţă. Cu timpul, componenta
social-politică a „naţiunilor” se va estompa în favoarea celei etnice, fapt care va conduce şi la
accentuarea discriminărilor privitoare la români.

10. AUTONOMIA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

ŞI ORIENTAREA LUI SPRE STATELE ROMÂNEŞTI
EXTRACARPATICE (SECOLELE XIV-XVI)

Transilvania era diferită de Ungaria propriu-zisă prin însăşi tradiţia sa voievodală

liberă, prin vechiul său statut de voievodat condus cândva de „un anumit român” (Gelou
quidam Blacus).
Tendinţele de autonomie se accentuează încă din a doua jumătate a secolului XIII,
când izbucneşte rivalitatea dintre regele Bela IV (1235-1270) şi fiul său Ştefan. Acesta din
urmă obţine în 1257 conducerea părţii de la răsărit de Tisa până pe culmile Carpaţilor
Orientali şi Meridionali, în calitate de dux Transilvanus, după care exercită prerogative
suverane în „ducatul” său, donează moşii şi confirmă privilegii. Între 1257-1269, vreme în
care Transilvania s-a bucurat de o largă autonomie, au avut loc lupte armate între rege şi fiul
său Ştefan, numit „rege tânăr” al Ungariei şi duce al Transilvaniei. În această perioadă,
puterea şi prestigiul demnităţii de voievod al Transilvaniei cresc în mod deosebit. La sfârşitul
secolului XIII şi începutul secolului XIV continuă tendinţele de lărgire a autonomiei
voievodatului şi îşi face loc chiar ideea de constituire a sa într-un stat suveran, pe fondul
scăderii autorităţii regale sub Ladislau IV Cumanul (1272-1290) şi al luptelor interne prilejuite
de stingerea dinastiei arpadiene (1301). Este perioada când în fruntea Transilvaniei s-au aflat
voievozii Roland Borşa şi Ladislau Kan. Cel dintâi îşi arogă o parte din prerogativele regale,
emite acte în care ţara sa este numită regnum Transilvanum, îşi numeşte comiţi dintre
„familiarii” săi, îşi întăreşte curtea sa şi pe cea a vicevoievodului etc. Tot acum, în 1288, este
convocată pentru prima oară „adunarea generală a nobililor ţării Transilvaniei”, diferită de
dieta Ungariei. Noul rege, Andrei III, este obligat să admită că există „părţi sau provincii din
regatul Ungariei care se sustrag supunerii sau autorităţii regeşti şi a regatului” şi vorbeşte în
actele sale de două entităţi: regnum noster (regatul Ungariei) şi regnum Transilvaniae. În
vederea restabilirii autorităţii sale, regele convoacă la 1291, cum s-a văzut, la Alba Iulia,
congregaţia Transilvaniei, formată din reprezentanţii nobilimii, ai saşilor, secuilor şi
românilor şi hotărăşte împreună cu aceştia „reaşezarea rânduielilor ţării”, adică readucerea
Transilvaniei la ordine şi supunere. Încercarea nu poate conduce la rezultate notabile,
deoarece din 1294, pentru mai bine de două decenii, se va afla în fruntea Transilvaniei
voievodul Ladislau Kan, care a devenit la un moment dat cel mai puternic dinast al Ungariei,
jucând rolul de arbitru al situaţiei politice din ţară după stingerea dinastiei arpadiene. El şi-a
constituit o adevărată curte la Deva, de unde a nesocotit autoritatea regală, a ocupat moşii,
târguri şi cetăţi ale regelui sau ale unor nobili, a revocat şi numit episcopi, a construit
fortificaţii, a uzurpat moşii bisericeşti etc. După 1301, Ladislau Kan s-a purtat ca un adevărat
suveran. Este o vreme când Mathias Csak îşi afirmă autoritatea în Slovacia şi când alte familii
de oligarhi par să destrame întreg regatul. Tronul Ungariei a fost disputat de Venceslav, fiul
regelui Boemiei şi Poloniei, de Otto de Bavaria şi de Carol Robert de Anjou, fiul regelui
Neapolelui. După ieşirea timpurie din cursă a lui Venceslav, ceilalţi doi au căutat fiecare
sprijinul puternicului voievod al Transilvaniei. Otto de Bavaria, încoronat ca rege, dar
dezavuat de papă şi excomunicat, vine în Transilvania unde speră să devină ginerele lui
Ladislau Kan. Numai că puternicul voievod avea alte planuri: el confiscă coroana regească, îşi
căsătoreşte fiica cu Ştefan Uroş, fiul regelui sârb Ştefan Milutin, iar pe prezumtivul ginere îl
trimite în captivitate la un voievod român („duce”) - vasal al său - din afara Transilvaniei.
Carol Robert, sprijinit de papă, este ales de dieta ungară ca rege, dar încoronarea era
imposibilă fără coroana deţinută de „ilustrul principe” al Transilvaniei. Acesta refuză iniţial
restituirea şi este excomunicat. După amânări succesive, el restituie coroana, dar pune condiţii
îndrăzneţe şi are atitudinea unui vasal semeţ şi nu pe cea a unui dregător supus. Totuşi, după
alţi ani de încordare, în 1315, Ladislau Kan este destituit. Acest act declanşează o revoltă, în
care voievodul şi fiii săi au fost susţinuţi de puternice familii nobiliare şi de unii monarhi
vecini, cum au fost cneazul Haliciului, regele Serbiei şi, probabil, Basarab, voievodul Ţării
Româneşti. Răzvrătirea a fost abia după câţiva ani înfrântă.
Numai în urma acestor puternice frământări, care au demonstrat cât de labilă era
autoritatea ungară asupra Transilvaniei, se desăvârşeşte organizarea politică a voievodatului,
fapt petrecut pe parcursul secolului XIV şi în prima parte a secolului următor. Însă tradiţia de
ţară distinctă a Transilvaniei continuă să se manifeste, datorită mai multor împrejurări. Se
constată uşor că viaţa economică a voievodatului era legată mai ales de evoluţia din Ţara
Românească şi Moldova. Vechile unităţi politico-economice numite ţara Severinului,
voievodatul lui Litovoi (care cuprindea şi ţara Haţegului), voievodatul lui Seneslau (care
cuprindea, probabil, şi Ţara Făgăraşului) sau formaţiunea în care s-a întemeiat episcopia
Cumaniei (sud-vestul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei) înglobau teritorii situate pe ambele
versante ale Carpaţilor. Graniţa artificială stabilită de regatul Ungariei pe culmile munţilor nu
a putut rupe legăturile fireşti din interiorul ariei româneşti de civilizaţie. Păstoritul
pendulatoriu a continuat de-a lungul Carpaţilor, priviţi ca o entitate, iar schimburile din
oraşele şi târgurile situate în zona montană (Braşov, Sibiu, Bistriţa, Baia, Trotuş, Câmpulung,
Argeş etc.) se bazau pe produse şi negustori din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova.
Oraşele săseşti mai ales (Braşov, Sibiu, Bistriţa) aveau piaţa de desfacere cea mai sigură la
sud şi est de Carpaţi, unde principii români le-au acordat privilegii comerciale.
Autonomia politică a Transilvaniei se manifestă pe plan politic şi în veacul XIV, când,
contrar uzanţelor, se constituie adevărate dinastii de voievozi (familiile Lackfi şi Csaki), iar
congregaţiile ţării ajung să aibă un rol tot mai important, o periodicitate bine stabilită şi reguli
de funcţionare precise. Pe plan extern, voievodul Ladislau de Losoncz (1376-1391) participă
la o coaliţie balcanică îndreptată împotriva Ungariei. Cresc şi puterea şi prestigiul militar al
Transilvaniei, care se angajează tot mai insistent, alături de celelalte două ţări româneşti, în
lupta antiotomană. Legăturile cu sudul şi răsăritul Carpaţilor se amplifică mereu, pe multiple
planuri, iar cruciada târzie consolidează aceste raporturi. Încă din secolul XIII, se constată un
curent de trecere a unor locuitori din Transilvania spre Ţara Românească şi Moldova, pe
măsura înaintării structurilor feudale apusene şi a uzurpării unor pământuri, bunuri şi libertăţi
ale românilor. Interesant este faptul că, alături de români, se refugiază la sud şi est de Carpaţi
(în ţările române libere) şi maghiari, secui ori saşi, atraşi de posibilitatea unor avantaje, de
cuantumul scăzut al obligaţiilor feudale şi împinşi de îngrădirile la care erau supuşi de
autorităţi. Astfel, un document papal din 1234, care-i critică pe românii din episcopia
Cumaniei (sud-vestul Moldovei, mai ales) pentru că au episcopi ortodocşi şi refuză autoritatea
prelaţilor catolici, arată că locuitori din Transilvania trec la aceşti români şi că, „alcătuind un
singur popor cu pomeniţii români”, trăiesc împreună după obiceiurile lor ortodoxe18. Amintita
diplomă a cavalerilor ioaniţi, din 1247, cere ca ţăranii (desigur din Transilvania şi Banat),
numiţi în text rustici, care ar trece spre Oltenia să fie întorşi înapoi. Între circa 1290-1360,
tradiţia istorică şi documentele consemnează, cum s-a arătat, trecerea unor grupuri de români
mai ales, conduşi de voievozii lor, spre Ţara Românească şi Moldova, aflate pe cale de
organizare şi unificare. În 1435, un grup de cnezi răzvrătiţi din ţara Haţegului se refugiază în
Moldova19. Asemenea exemple ar putea continua. Desigur, au loc şi treceri în sens invers,
spre Transilvania şi Banat, dar numai individuale şi foarte puţine, legate cu precădere de
trădarea de către unii vasali (boieri) a domnilor lor (ex. boierul Carpaciu şi rudele sale sau
înaintaşii paterni ai lui Nicolaus Olahus). Cu alte cuvinte, când exista un curent de trecere,
acesta era orientat dinspre Transilvania spre sudul şi estul Carpaţilor, unde românii aveau o
organizare politică proprie.
Pe fondul acestor vechi legături şi în contextul luptei comune antiotomane, domnii
(=principii) din Ţara Românească şi Moldova au ajuns să stăpânească întinse domenii în
Transilvania, atestate încă din secolul XIV. Din punctul de vedere al regilor acestea erau
feude, acordate condiţionat în vederea menţinerii legăturilor de vasalitate, dar din perspectiva
domnilor munteni şi moldoveni, cel puţin unele din aceste posesiuni (cum era ţara
Făgăraşului) erau privite ca „moşia” lor dreaptă, ca parte integrantă a ţării celei mari. Până în
veacul XVI inclusiv, au fost stăpânite pentru diferite intervaluri de timp Severinul, Amlaşul,
Făgăraşul, castelul Bran, cetatea Bologa (lângă Huedin), Cetatea de Baltă, Bistriţa, Unguraşul,
Rodna, Vinţul, Vurpărul etc., adică ţinuturi întregi, cu oraşe, târguri, cetăţi, pământuri şi cu
circa 150 de sate, în marea lor majoritate româneşti. Astfel, dincolo de caracterul acestor
stăpâniri, important este faptul că vreme îndelungată s-a exercitat un patronaj politic,
economico-social, cultural şi bisericesc al autorităţilor româneşti extracarpatice asupra unei
mari părţi a românilor din Transilvania. Se ştie că jurisdicţia mitropoliţilor sud-carpatici se
exercita şi asupra românilor din Transilvania şi părţile vestice şi că mitropolia Moldovei a
patronat episcopiile româneşti din nordul Transilvaniei.
Ţara Făgăraşului are o situaţie cu totul specială, întrucât până în veacul XIV a făcut
parte efectiv din Ţara Românească, iar pe parcursul veacului următor a aparţinut domnilor
munteni cu intermitenţe. Făgăraşul sau ţara Oltului a avut în evul mediu aceeaşi structură
socială (boieri şi vecini) ca şi Ţara Românească, aceleaşi instituţii, fiind formată aproape
exclusiv din români. Boierimea făgărăşeană, deşi nu era recunoscută ca egală cu nobilimea
regatului, deoarece calitatea sa feudală rezulta din modelul răsăritean şi ortodox, şi-a stăpânit
moşiile în virtutea actelor de danie (hrisoavelor) emise de domnii munteni. Ţara Făgăraşului a
rămas mereu compactă, nedivizată, „un fel de ducat, căci făgărăşenii sunt supuşi boierilor
români, care ascultă de domnul cetăţii ca de un principe”, după caracterizarea lui Nicolaus
Olahus. Din secolul al XVI-lea, întregul district a devenit domeniu princiar, rezervat de obicei
principeselor Transilvaniei.
În fapt, cum s-a văzut, întreaga Transilvanie a avut o organizare specială, datorată
caracterului său majoritar românesc şi tradiţiei sale de ţară separată. Autonomia Transilvaniei
este indisolubil legată de orientarea sa spre celelalte două ţări române, de tendinţa de slăbire a
dependenţei politice de Ungaria, compensată de apropierea faţă de Ţara Românească şi
Moldova.

11. TRANSILVANIA ÎN TIPUL CRUCIADEI TÂRZII:

IANCU DE HUNEDOARA ŞI MATIA CORVINUL

După ce creştinii din occidentul Europei şi-au irosit forţele vreme de câteva secole
pentru eliberarea Locurilor Sfinte, din veacul XIV începând „cruciada” se mută în sud-estul
Europei, deoarece turcii musulmani ajunseseră să ocupe o bună parte a Peninsulei Balcanice.
Aceasta este cruciada târzie, în care rolul principal a revenit popoarelor şi statelor din centrul
şi sud-estul Europei: greci, bulgari, sârbi, albanezi, muntenegreni, români, unguri, polonezi
etc. După ce Dunărea a devenit o graniţă între Creştinătate şi lumea dominată de musulmani,
rolul fundamental în rezistenţa antiotomană a revenit Ţărilor Române, Ungariei şi Poloniei.
Transilvania s-a încadrat în această luptă ca parte a Ungariei, dar cel mai adesea în alianţă cu
celelalte două ţări româneşti.
Încă de la sfârşitul secolului XIV, voievodul transilvan Ştibor îl sprijinea pe domnul
muntean Mircea cel Bătrân (1386-1418), care devenise aliatul lui Sigismund de Luxemburg
(1387-1437) - regele Ungariei şi apoi împărat al Germaniei - în lupta împotriva turcilor. După
moartea lui Mircea cel Bătrân, expediţiile turceşti asupra Ţării Româneşti şi Transilvaniei sunt
tot mai numeroase, ca şi încercările, unele reuşite, de a-i contracara: 1419, 1420, 1423, 1425,
1428, 1431, 1432, 1436, 1438 etc. În ordinul de luptă al armatei regelui Sigismund de
Luxemburg din 1430 figurează pentru Transilvania Saxones, Siculi, Nobiles et Valachi
partium Transilvanarum cum potentia20.
Cel mai serios efort antiotoman al Transilvaniei s-a produs pe la jumătatea secolului
XV, sub conducerea marelui comandant de origine română Iancu de Hunedoara. Acesta
provenea dintr-o familie de cnezi români înnobilaţi din ţara Haţegului, cu rude care se numeau
Şerbu, Costea, Voicu, Radul, Mogoş ş.a. Ca toţi cnezii români, tatăl lui Iancu, numit Voicu, a
avut importante rosturi militare în timpul lui Sigismund de Luxemburg, fapt pentru care a fost
dăruit în 1409 cu domeniul Hunedoarei. Iancu şi-a făcut ucenicia de cavaler în jurul curţii
regale şi în diferite misiuni in străinătate, unde a deprins ca nimeni altul meşteşugul armelor.
În tinereţe, documentele îl numesc Ioan Românul (Johannes Olah). După ce a deţinut
calitatea de ban al Severinului, în 1441, el ajunge voievod al Transilvaniei, apoi, în 1446,
devine guvernator al Ungariei până în 1453, după care dobândeşte titlul de căpitan general al
regatului până la moarte, în 1456. A urcat cele mai înalte trepte ale dregătoriilor, având un
cursus honorum cum nimeni din afara familiilor regale nu mai avusese până atunci. Din acest
punct de vedere, îl va întrece doar fiul său, Matia Corvinul care, la 1458, va fi ales rege al
Ungariei. Începând cu anul 1441, Iancu obţine o serie de strălucite victorii antiotomane, an de
an. În 1443-1444, marele comandant desfăşoară o campanie pe teritoriul Serbiei şi al
Bulgariei, înaintând până lângă Sofia şi ameninţând chiar centrul Imperiului otoman.
Înspăimântaţi de această „campanie lungă”, turcii cer pace, care se încheie la Szeged pe 10
ani. Dar la stăruinţele papale, ale cruciaţilor occidentali şi ale unor cercuri din Ungaria, se
reiau planurile de război odată cu plecarea flotei veneţiene spre Bosfor şi Dardanele. Iancu nu
a agreat ruperea păcii, dar s-a situat in fruntea oştilor transilvănene, croate şi bosniace, luptând
alături de oastea regală maghiară şi de cea a Ţării Româneşti, condusă de Vlad Dracul. Bătălia
s-a dat la 10 noiembrie 1444, la Varna, în Bulgaria, unde oastea puţin numeroasă a creştinilor
a fost înfrântă de armata otomană. A fost şi o incompatibilitate de tactică militară şi de mod de
abordare a luptei: în vreme ce majoritatea creştinilor au utilizat stilul cavaleresc cu armuri
grele şi lipsit de mobilitate, turcii au mizat pe cavaleria uşoară mobilă şi pe atacuri prin
surprindere. În bătălie, a căzut însuşi regele Ungariei. Iancu însă nu a renunţat la lupta
antiotomană. După alegerea sa ca guvernator al Ungariei (1446), marele comandant a închegat
un sistem militar comun, alcătuit din toate cele trei ţări române, din albanezii lui Skanderbeg
şi din unele forţe sârbeşti. Numai că, în marea bătălie de la Kossovopolje (1448), coaliţia
creştină, trădată şi de despotul sârb Gheorghe Brancovici, pierde şansa victoriei. Imperiul
otoman se îndreaptă tot mai clar spre înfăptuirea planului său de cucerire a centrului Europei,
pe axa Dunării până la Viena. Faza războaielor ofensive ale lui Iancu a încetat, mai ales după
ce, la 1453, simbolul lumii creştine răsăritene - Constantinopolul - cade în mâinile turcilor. La
scurtă vreme, în 1456, sultanul Mehmed II se îndreaptă spre Serbia, pentru a cuceri Belgradul,
cheia Ungariei şi a Europei centrale. Iancu întăreşte linia Dunării şi menţine sistemul de
alianţe creat cu Ţările Române. El adună o oaste de vreo 30.000 de luptători, formată din
cnezii şi nobilii români, în general din mica nobilime, din orăşeni, din cete venite din Ungaria,
Polonia, Cehia, Germania etc. Atacul general, dezlănţuit de Iancu asupra taberei turceşti la 22
iulie, a condus la o victorie zdrobitoare a creştinilor. Turcii s-au retras în derută, iar sultanul a
fost rănit. Vestea victoriei străbătea întreaga Europă, iar numele salvatorului creştinătăţii era
pe buzele tuturor. Papa îl numeşte pe marele general Athleta Christi. Dar la 11 august 1456,
Iancu moare răpus de ciumă. Trupul său a fost înmormântat la Alba Iulia, în centrul
Transilvaniei sale natale, iar pe piatra de mormânt stă scris că „s-a stins lumina lumii...”.
Înainte de moarte, el s-a îngrijit ca pe tronul Ţării Româneşti să ajungă Vlad Ţepeş, iar pe
tronul Moldovei îl voia domn pe Ştefan cel Mare (acesta va ajunge domn în 1457, cu ajutorul
lui Ţepeş), alţi doi români ce se vor dovedi redutabili luptători antiotomani.
Iancu de Hunedoara a fost o mare personalitate a secolului XV, secolul eroic al
rezistenţei în faţa turcilor. Apărând ţările şi popoarele din centrul şi sud-estul Europei
împotriva asalturilor otomane, el a fost în acelaşi timp un apărător al civilizaţiei europene. El
şi-a pus talentele militare în serviciul unei idei superioare, a luptat în spiritul şi cu mijloacele
modeste avute la dispoziţie, dar cu viziunea largă a Renaşterii, convins de necesitatea salvării
Republicii Creştine. Pe fondul hotărârilor conciliului de la Ferrara-Florenţa (1436-1439)
referitoare la unirea celor două biserici creştine, sub steagul lui Iancu - el însuşi provenit dintr-
o familie cnezială ortodoxă - au luptat ortodocşi şi catolici fără deosebire, în numele idealului
comun de apărare a civilizaţiei bătrânului continent. Faţă de cnezimea română din
Transilvania, Iancu a manifestat o atenţie deosebită, iar aceasta s-a pus în întregime în slujba
idealului promovat de marele general. De aceea, în vremea lui Iancu se înregistrează cel mai
mare număr de cnezi români înnobilaţi sau confirmaţi în cnezatele lor în Haţeg, Hunedoara-
Deva, Banat, Maramureş etc. din întreg evul mediu. Pe de altă parte, el a antrenat în lupta
antiotomană, alături de Transilvania, şi celelalte două ţări române, creând modelul unui bloc
românesc sau dacic, bloc ce va fi mereu resuscitat în momentele de primejdie. Ulterior,
accentul pe rolul militar va înclina spre aspectul politic, conducând la conceptul de restitutio
Daciae.
Dar pericolul otoman nu trecuse, dimpotrivă. Deşi Iancu, oprindu-i pe turci la Belgrad,
prelungise existenţa Ungariei cu aproape trei sferturi de veac, atacurile otomane asupra Ţărilor
Române şi Ungariei au continuat. Ocuparea Bosniei în 1463, a cetăţilor moldovene Chilia şi
Cetatea Albă în 1484, campaniile din 1462 din Ţara Românească, 1475, 1476 din Moldova,
1479 din Transilvania sunt doar momentele mai importante ale ofensivei otomane.
Transilvania era mai ferită, datorită protecţiei oferite de celelalte două ţări române, dar partea
sa de sud şi Banatul erau frecvent atacate, cum s-a întâmplat în 1457, 1459, 1463, 1468, 1474
(când a fost jefuită Oradea), 1479, 1481-1482, 1491-1493 etc. În această perioadă greul
efortului antiotoman trece asupra Moldovei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), erou naţional al
românilor, care considera ţara sa drept „Poartă a Creştinătăţii” şi drept „cetatea de apărare a
Ungariei şi Poloniei şi straja acestor două crăii”21. Saşii braşoveni îi scriu în 1479 lui Ştefan
cel Mare, rugându-l să-i ferească de „turcii preacumpliţi” şi numindu-l „domn preaîndurător al
nostru”; ei îl cheamă pe Ştefan să vină şi să apere Transilvania: pare că ai fost trimis de
Dumnezeu pentru cârmuirea şi apărarea Transilvaniei22.
După o primă perioadă, până spre 1465, în care părea că urmează ferm calea de luptă
antiotomană a ilustrului său părinte, regele Matia Corvinul, mânat de ambiţii de mărire şi
expansiune, s-a antrenat în războaie îndelungate cu statele vecine. Pe domnii români, Vlad
Ţepeş şi Ştefan cel Mare - campioni ai luptei antiotomane - i-a sprijinit cu intermitenţe şi fără
convingere ori i-a sabotat, neomiţând însă vreun prilej de a se lăuda în faţa Apusului pe seama
victoriilor româneşti. În 1467, regele a avut de înfruntat o Transilvanie răzvrătită, în care
stările (nobilimea, fruntaşi saşi şi secui) erau nemulţumite de întărirea autorităţii centrale, de
creşterea obligaţiilor faţă de stat şi de impunerea la sarcini fiscale a unei părţi a nobilimii. Prin
forţă şi prin diplomaţie, Matia a restabilit ordinea şi, cu o oaste numeroasă, a trecut munţii în
Moldova spre a-l pedepsi pe Ştefan cel Mare care refuza suzeranitatea ungară, intervenise cu
oaste în Transilvania, încurajase, se pare, eşuata răscoală, între alte gesturi de iritare la adresa
Ungariei. Armata invadatoare este însă sever înfrântă în decembrie 1467, la Baia, de către
românii lui Ştefan cel Mare, iar regele Matia abia a scăpat cu viaţă, suferind răni de moarte
(vulnera lethalia). Ulterior, relaţiile între cei doi monarhi s-au îmbunătăţit, astfel că la 10
ianuarie 1475, când oştile Moldovei au înfrânt o mare oaste otomană la Vaslui (Podul Înalt),
alături de cei circa 40.000 de învingători români, s-au aflat şi vreo 5.000 de secui şi cam 1.800
de alţi transilvăneni.
La 13 octombrie 1479, pe Câmpul Pâinii, lângă Orăştie, oştile Transilvaniei, formate
din nobili, saşi, secui şi români, sprijinite de cele ale Banatului conduse de Pavel Chinezul
(adică Cnezul, demnitar de origine română, se pare) - comitele Timişoarei - dobândesc o mare
victorie antiotomană. Alături de corpul de oaste menţionat ca atare (Valachi) de către Antonio
Bonfini, românii sunt prezenţi masiv în unităţile bănăţene, în banderiile nobiliare, în alcătuirea
garnizoanelor cetăţilor, precum şi în calitate de nobili. Ca urmare a acestor merite militare
deosebite, numai în intervalul 1458-1465, se cunosc peste şaptezeci de familii româneşti
cneziale sau de origine cnezială confirmate de stăpânii lor, înnobilate, scutite de diferite
obligaţii etc.
După 1464-1465, regele Matia renunţă la o politică ofensivă faţă de turci, dar se
erijează în beneficiarul acţiunilor antiotomane desfăşurate mai ales de Ţările Române. Astfel,
un document florentin din 1479, reproducând ordinea de bătaie a armatelor puse teoretic sub
comanda regelui Ungariei şi îndreptate contra turcilor, dă următoarele date numerice despre
provenienţa etnică a luptătorilor: din Ungaria, 14.000 de oşteni; din Transilvania, 16.000 de
secui, 2.000 de români şi 10.000 de nobili şi oameni daţi de nobili; din Moldova, 12.000 de
călăreţi şi 20.000 de pedestraşi; din Ţara Românească, 8.000 de călăreţi şi 30.000 de
pedestraşi23. Chiar dacă aceste numere trebuie luate cu precauţie, totuşi proporţiile sunt
edificatoare, precum şi faptul că, în epocă, se consemna rolul hotărâtor al contribuţiei
românilor: din 112.000 de luptători, Ungaria dădea 12,5%, iar Transilvania, Moldova şi Ţara
Românească purtau greul. Din Transilvania, alături de românii consemnaţi ca atare (ca oameni
liberi, cnezi în majoritate), trebuie să-i adăugăm pe mulţi din cei 10.000 oameni daţi de nobili,
deoarece iobăgimea era în mare parte românească şi, conform instrucţiunilor, iobagii maghiari
rămâneau mai toţi la paza cetăţilor, nefiind trimişi pe câmpul de luptă. Pe fondul acestei
masive participări a românilor la lupta antiotomană şi la politica de centralizare, ortodoxia s-a
bucurat sub Matia de o anumită toleranţă: s-au luat măsuri pentru evitarea jignirilor la adresa
„schismaticilor”, s-a îngăduit funcţionarea unor episcopii ortodoxe (de ex. la Feleac), preoţii
au fost scutiţi de unele obligaţii faţă de stat etc. De asemenea, mulţi români ajung în dregătorii
importante de castelani, bani şi vicebani pe graniţa sudică, comiţi, comişi, notari ai curţii,
curteni etc. Pe de altă parte, în afara unor cariere individuale de excepţie, în epoca lui Iancu şi
a fiului său Matia, românii din Transilvania, deşi nu obţin permisiunea de a forma o
universitas, adică o comunitate globală după modelul acelor nationes, obţin ca urmare a
eforturilor lor (merite militare, cereri, plângeri, solii etc.) recunoaşterea sau confirmarea unor
vechi libertăţi sub formă de privilegii zonale, pe districte sau grupe de districte (de fapt, vechi
formaţiuni politice româneşti).
Cum s-a văzut, toate etniile Transilvaniei şi-au adus contribuţia la apărarea ţării şi a
civilizaţiei europene în veacul eroic al rezistenţei antiotomane. Dintre toţi, românii l-au dat
însă pe cel mai mare căpitan al acestei lupte până pe la jumătatea veacului XV - Iancu de
Hunedoara, care a dat Ungariei pe cel mai important rege din epoca Renaşterii - Matia
Corvinul. Ambasadorul veneţian Sebastiano Baduario, pe la 1475- 1476, scriind despre
românii din Transilvania, spune: „Sunt lăudaţi mai presus de toţi pentru meritele contra
turcilor; ei fac parte din neamul serenisimului rege (Matia Corvinul) şi au luptat întotdeauna şi
alături de părintele său (Iancu de Hunedoara) şi alături de maiestatea sa”24. După moartea lui
Iancu de Hunedoara, efortul rezistenţei antiotomane a trecut asupra Ţării Româneşti (sub Vlad
Ţepeş) dar mai ales asupra Moldovei lui Ştefan cel Mare - un nou Athleta Christi, care a
concentrat forţele celor trei ţări române.

12. TÂRGURI ŞI ORAŞE ÎN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ

Evul mediu a fost prin excelenţă o epocă de efervescenţă rurală. Unii istorici consideră
chiar oraşul o excepţie de la lumea feudală, deoarece organizarea temeinică a vieţii urbane,
mai ales dacă aceasta este emancipată de tutela stăpânului, subminează încet societatea de
seniori, vasali şi şerbi.
„Oraşe-cetăţi”, adevărate centre politico-militare au existat în Transilvania încă din
perioada statelor incipiente româno-slave, deşi ele sunt departe de realitatea vieţii urbane
propriu-zise, aşa cum se înfăţişa ea în apusul Europei. Ele sunt numite castra în izvoarele
scrise, dar unele, destul de mari şi importante, sunt cunoscute doar pe cale arheologică. Odată
cu cucerirea maghiară, prin noua organizare administrativă a teritoriului, multe din vechile
cetăţi devin centre de comitat şi se dezvoltă. Dar o viaţă urbană activă, pe fondul celei
existente latent, se înfiripă mai clar odată cu venirea coloniştilor apuseni, predominant
germani. Până la jumătatea secolului XIII sunt pomenite drept civitates sau castra Braşovul,
Sibiul, Oradea, Alba Iulia, Clujul, Rodna, Bistriţa. Mare parte a lor au fost distruse de tătari. A
fost nevoie apoi de mari eforturi şi de timp îndelungat pentru refacerea oraşelor şi revigorarea
vieţii urbane. Oraşele şi târgurile, pe la sfârşitul secolului XIII, încep iar să concentreze
interesul celor din jur: unele vor fi cu precădere centre miniere, meşteşugăreşti şi comerciale,
altele mai ales centre politico-administrative sau bisericeşti, altele vor avea şi un rol militar de
seamă etc. Oraşele importante din Transilvania vor obţine libertate teritorială, autonomie
administrativă, juridică şi chiar bisericească, precum şi privilegii economice. În veacul XIV,
se afirmă cu precădere Rodna (minele de argint şi de aur), Sibiu (centru administrativ săsesc),
Alba Iulia (oraş episcopal), Braşov, Bistriţa, Turda (centre economice), dar şi altele, ca Cluj,
Sighişoara, Dej, Orăştie, Oradea, Arad, Baia de Arieş, Baia Mare, Baia Sprie, Satu Mare,
Timişoara, Cenad etc. Odată cu ridicarea la rangul de oraşe şi târguri a unor aşezări, sporeşte
numărul meşteşugarilor şi negustorilor şi se organizează chiar bresle. Structura sociala a
oraşelor era variată şi se transforma continuu. Patriciatul deţinea, de obicei, puterea politico-
administrativă şi economică şi, din veacul XV, era reprezentat şi în adunările ţării. Urmau
meşteşugarii şi negustorii care aveau o oarecare stare, iar apoi plebea, formată mai ales din
calfe şi ucenici, persoane fără avere, cu o situaţie precară. Oraşele cuprindeau însă o lume
foarte variată, de la preoţi, profesori, scribi sau dieci până la medici, chirurgi şi jurişti. Cu toţii
erau sau ar fi trebuit să fie oameni liberi din punct de vedere juridic.
Oraşele din Transilvania nu reuşesc să ajungă la o autoadministrare adevărată, adică să
aibă dreptul de comună, cum s-a întâmplat în apusul Europei. Administraţia oraşelor era
împărţită între reprezentanţii comunităţii urbane respective şi reprezentanţii puterii centrale
sau ai episcopului (în cazul reşedinţelor episcopale). În fruntea oraşelor se găsea un jude şi 12
juraţi care împreună cu bătrânii şi oamenii cu avere (seniores et homines possessionati)
alegeau judele. Mai târziu se ajunge şi la un consiliu lărgit, format din 100 de bărbaţi
(centumviri), ca reprezentanţi ai vechiului şi noului patriciat. În secolele XIV şi XV, cele mai
importante oraşe au fost declarate oraşe libere regeşti (Cluj, Braşov, Sibiu, Bistriţa, Timişoara
etc.), având importante privilegii instituţionale şi economice. În secolul XV, oraşele din sudul
şi estul Transilvaniei primesc dreptul de depozit, care alături de dreptul de vamă aducea
importante venituri locuitorilor. Aceste oraşe controlau comerţul Transilvaniei cu Ţara
Românească şi Moldova şi se bucurau de largi privilegii acordate de domnii de la sud şi est de
Carpaţi. Ele se aflau situate de-a lungul marilor drumuri comerciale care legau apusul şi
centrul Europei cu gurile Dunării şi Marea Neagră sau nordul continentului cu lumea
mediteraneană şi adriatică.
Cu timpul, o parte din oraşele Transilvaniei s-au înconjurat cu ziduri de apărare, mai
ales după ce incursiunile străine (otomane, cu precădere) devin tot mai dese şi după ce oraşul
ajunge un punct de atracţie pentru lumea de condiţie servilă din jur. Curând însă, oraşul dintre
ziduri (intra muros) devine neîncăpător, iar populaţia din afara acestor ziduri, mai veche sau
mai nouă, alcătuieşte adevărate cartiere (extra muros) sau chiar aşezări urbane distincte.
Pentru locuitorii de condiţie modestă (mai ales români) şi de credinţă ortodoxă oraşele au fost
cel mai adesea citadele de nepătruns. În jurul marilor oraşe, populaţia românească şi-a
continuat viaţa în vechile aşezări, devenite cartiere sau chiar „oraşe paralele”, cu organizare
proprie. De pildă, Braşovul românesc (Şcheiul) şi-a continuat viaţa distinctă (economică,
social-politică, religioasă, culturala) şi după înălţarea zidurilor oraşului săsesc (Kronstadt),
având, desigur, anumite raporturi cu acesta. Totuşi, unele târguri mai ales, din zonele rămase
compact româneşti, au păstrat o populaţie românească numeroasă, dacă nu majoritară (ex.
Haţeg, Caransebeş, Orăştie, Lugoj, Făgăraş). Caransebeşul era populat de nobili români şi de
oameni de rând români, iar unele străzi purtau nume româneşti. La Orăştie, populată de
români, saşi şi maghiari, în secolul XV, au fost aleşi şi juzi români.
Unele oraşe mari, beneficiind de danii regale, se înstăpânesc asupra unor sate din jur,
pe care le aservesc în manieră feudală şi care le sporesc prosperitatea. Aşa de pildă, după
1500, Clujul stăpânea 9 sate, Sibiul 18, Braşovul şi Bistriţa câte 13. În jur de 1500, cel mai
populat oraş era Braşovul, numit „emporiul întregii Transilvanii” şi fiind placa turnantă a
comerţului dintre cele trei ţări române. El avea în jur de 10.000 locuitori. Urmau Sibiul şi
Clujul, cu câte 8.000, apoi Oradea şi Timişoara, cu câte 5.000, Sighişoara şi Bistriţa, cu câte
3.000-4.000 locuitori.
Până la jumătatea secolului XIV mai toate oraşele din Ungaria, deci şi cele din
Transilvania, erau predominant germane, datorită valului de „oaspeţi” urbani veniţi dinspre
Apus. În veacurile XV şi XVI creşte importanţa elementului maghiar în unele oraşe, mai ales
în cele din afara „pământului crăiesc”, proces încurajat de oficialitate. De aceea, în aceste
oraşe, patriciatul săsesc ajuns minoritar trebuie să cedeze puterea, uneori prin luptă, noului
patriciat maghiar, cum s-a întâmplat în secolul XVI la Cluj. Românii rămân, în general, cu un
statut periferic în raport cu viaţa urbană, care le era aproape inaccesibilă, datorită monopolului
puterii deţinut în întreaga societate de cele trei naţiuni politice.

13. VIAŢA RELIGIOASĂ ÎN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ

Datorită aşezării sale geografice şi împrejurărilor istorice, vechea Dacie, de orientare

culturală occidentală şi cu un creştinism de expresie latină, a ajuns în a doua parte a mileniului
I d.Hr. în aria de civilizaţie romano-bizantină şi bizantino-slavă. De aceea, ierarhia
bisericească la români s-a organizat în legătură cu Bizanţul şi sub influenţa slavilor din jur.
Treptat, probabil la cumpăna celor două milenii, şi limba latină ca limbă de cult a bisericii
româneşti a fost înlocuită cu slavona. Astfel, biserica românească, în momentul marii schisme
de la 1054, se afla în sfera de influenţă a creştinătăţii orientale. Era practic imposibil ca, în
această lume de limbă greacă şi slavă, românii (deşi de origine neolatină) să-şi păstreze
liturghia în limba latină şi să rămână în raporturi ierarhice cu Roma. De fapt, nu slavonismul
şi ortodoxia au întrerupt legăturile românilor cu cultura latină, deoarece ruperea contactelor
directe şi constante cu Apusul şi cu Roma era mult mai veche decât slavonismul nostru
ortodox. Dimpotrivă, slavonismul şi ortodoxia s-au putut instala la români pe fondul frângerii
acestor legături.
 Existenţa episcopiilor ortodoxe în cadrul primelor formaţiuni politice din secolele IX-
X nu este atestată în mod direct, deşi ducele Menumorut din Crişana îl pomeneşte pe
„stăpânul” său, împăratul de la Constantinopol. Or, raporturile politice (de vasalitate) le
presupun şi pe cele bisericeşti. Trei cronicari bizantini (Skylitzes, Kedrenos şi Zonaras), în
secolele XI-XII şi un text slavon menţionează aducerea de la Constantinopol în Transilvania
pe la 950 a episcopului Hierotheus, cu centrul probabil la Alba Iulia. O atestare mai lămurită
privind existenţa unei eparhii ortodoxe româneşti datează de la 1011, când Tibiscum (Timiş,
azi Jupa) din Banat este numit cetate episcopală, dependentă de arhiepiscopia de Ohrida.
Centrul episcopal Timiş şi-a încetat activitatea în prima parte a secolului XIII, probabil în
urma presiunilor episcopiei catolice de la Cenad. Dar în primii ani ai secolului XIII, cum s-a
văzut, o episcopie ortodoxă românească funcţiona în Crişana, „în Ţara fiilor cnezului Bâlea”.
În locul ei, arhiepiscopul de Kalocsa, cu acordul papei, voia să înfiinţeze o episcopie catolică.
Contemporane cu episcopia din zona Crişanei erau episcopiile ortodoxe de la graniţa sud-
estică a Transilvaniei, din regiunea exterioară a Carpaţilor de Curbură, episcopii ale unor
„numeroase popoare numite români”, care nu permiteau funcţionarea episcopiei catolice a
„Cumaniei” şi atrăgeau la ortodoxie pe unii locuitori din Ungaria (în 1234).
Cucerirea Transilvaniei de către maghiari şi apoi colonizarea şi aşezarea unor noi
populaţii aici au condus cu timpul la organizarea temeinică a bisericii catolice. În plus, după
creştinarea ungurilor în preajma anului 1000 şi după înăbuşirea marii revolte păgâne din
Ungaria din 1046 (când trei episcopi şi numeroşi preoţi au fost omorâţi şi multe biserici
distruse), statul arpadian şi-a luat în serios „misiunea” de regat apostolic, cu scopul extinderii
sale teritoriale. Din acest punct de vedere, inamicii regatului erau păgânii şi „schismaticii” sau
„ereticii” (adică ortodocşii), care trebuiau cu orice preţ convertiţi la catolicism. E drept că sub
Arpadieni, cu unele excepţii, această acţiune a fost destul de laxă. Episcopiile catolice s-au
organizat pe măsura cuceririi dinspre vest spre est: prima a fost la Morisena (Cenad), pe locul
unei mănăstiri ortodoxe, în 1030, a doua a fost la Oradea, la sfârşitul secolului XI; a treia a
fost a Transilvaniei propriu-zise, cu centrul la Alba-Iulia, creată probabil tot la sfârşitul
sec.XI, deşi cel dintâi episcop cunoscut datează de la 1111. Saşilor li s-a organizat o
prepozitură, cu sediul la Sibiu, supusă iniţial direct papei, iar din 1224 arhiepiscopului de
Strigoniu (Esztergom). Continuându-şi opera de cucerire politico-militară şi spirituală, regatul
ungar (uneori şi cel polon) a creat episcopii catolice şi în afara arcului carpatic: amintita
episcopie a Cumaniei (la 1227, dispărută în 1241 şi refăcută vremelnic la 1279 sub numele de
episcopia Milcoviei), care fiinţa, de fapt, cum se ştie, între români; episcopiile de la Siret şi
Baia în Moldova şi cele de la Argeş şi Severin în Ţara Românească, toate create după 1370.
Unele au fost cu existenţă efemeră, din cauza lipsei credincioşilor şi a suprapunerii peste
jurisdicţia episcopiilor ortodoxe. Biserica catolică din Transilvania era puternică şi prin
întinsele domenii pe care le deţineau episcopiile şi, în mai mică măsură, mănăstirile.
Instituţiile bisericeşti aveau un rol important în viaţa cotidiană a locuitorilor. Aşa erau, de
pildă, capitlurile de pe lângă episcopii şi conventurile de pe lângă mănăstiri, care funcţionau şi
ca locuri de adeverire, autentificând acte şi controlând punerea în stăpânirea moşiilor a
titularului.
 Credinţa ortodoxă, proprie majorităţii românilor şi slavilor din Ungaria, nu a fost de la
început prigonită în această ţară, care a oscilat ea însăşi o vreme între Roma şi Constantinopol.
Un anumit „misionarism catolic” mai fervent şi intolerant începe numai în secolul XIII, după
cruciada a IV-a (1204), dar şi acesta desfăşurat inegal şi cu intermitenţe. Totuşi, luarea
Constantinopolului în mâini „latine” a fost prilejul unei intransigenţe catolice fără precedent:
„schismaticii” rebeli şi nesupuşi trebuiau „daţi spre jaf şi pradă”, ca şi ereticii, deposedaţi de
bunuri şi de privilegii. Această politică a creat un precedent grav, revigorat în secolul XIV,
prin politica lui Ludovic I faţă de români.
Un instrument al prozelitismului după 1204 trebuiau să fie cavalerii teutoni, un altul
episcopia zisă a Cumaniei (deşi acolo reacţia este inversă, deoarece românii îi atrag la
ortodoxie pe catolici). Invazia tătară a dat o puternică lovitură politicii papale din această
regiune, dar conciliul Lyon I (1245) a organizat apărarea faţă de un nou asalt mongol şi a
stabilit politica de atragere a noilor păgâni la catolicism. Cavalerii ioaniţi trebuiau să fie şi ei
un mijloc de îndeplinire a acestor măsuri. Totuşi, confruntat cu probleme grave, regatul
Ungariei a scăzut presiunea confesională în a doua parte a secolului XIII. Acest lucru se vede
mai ales sub domnia lui Ladislau Cumanul. Papalitatea intervine energic în mai multe rânduri,
mai ales după conciliul Lyon II (1274), care decisese unirea bisericii răsăritene cu Roma. Papa
a trimis chiar un legat apostolic în Ungaria - Filip de Fermo - în 1279, pentru a impune
ordinea catolică în regat. Pe acest fond, un conciliu de la Buda din 1279 interzicea preoţilor
„schismatici” să mai slujească, oprea construirea bisericilor sau capelelor ortodoxe de piatră
sau de zid, iar pe credincioşi îi împiedica să mai participe la ceremonii divine răsăritene şi să
mai intre în astfel de lăcaşuri de cult. În 1279, regele Ladislau depune jurământ (cum făcuse şi
Bela IV în 1235) că îi va prinde şi alunga pe eretici din Ungaria. Desigur, asemenea interdicţii
şi jurăminte nu s-au respectat, dar o anumită atmosferă de discriminare la adresa ortodocşilor
a persistat. Pe de altă parte, în comparaţie cu prozelitismul catolic din vremea dinastiei de
Anjou, mai ales sub Ludovic I (1342-1382), epoca arpadiană, chiar şi după 1204 apare
tolerantă. Mijloacele din a doua parte a secolului XIV sunt dintre cele mai variate:
persuasiunea prin preoţi si călugări, construirea de biserici catolice impresionante, scutirea de
dijme a celor convertiţi, ameninţări, interzicerea serviciului divin „schismatic”, închiderea
bisericilor, prinderea preoţilor şi a soţiilor lor, confiscarea bunurilor, oprirea accesului la
nobilitate a feudalilor ortodocşi, pornirea de adevărate războaie, mai ales contra ortodocşilor
extracarpatici, expulzări, condamnări aspre etc. Măsurile luate de Ludovic I, mai ales cele din
Transilvania şi Banat din 1366, merg pe această linie dură, cum s-a văzut. Cel mai de seamă
efort de a impune catolicismul în regiunile din nordul Peninsulei Balcanice, de la nord de
Dunăre şi din părţile sud-estice ale regatului ungar s-a desfăşurat mai ales după cucerirea
Vidinului de către oştile lui Ludovic I în 1365. Ordinul franciscan, prin vicariatul Bosniei, are
acum cel mai important rol în smulgerea populaţiei ortodoxe de la credinţa sa. Vicarul
Bosniei, Bartolomeu de Alverna, colaborator al lui Ludovic I, pretinde stârpirea totală a
„schismei”, chiar prin „sabie şi război”, implicând viguros în acţiune „braţul temporal”. De
aceea, principii laici şi seniorii pământului trebuiau să participe la anihilarea clerului local
ortodox şi la convertirea oamenilor de rând. Bartolomeu de Alverna apreciază în scrierile sale,
cam la 1379-1380, ce avantaje ar avea pentru regatul Ungariei convertirea ortodocşilor: 1)
„mai marea trăinicie a regatului la aceste hotare şi mai marea credinţă a acestui neam faţă de
rege şi domnii săi, căci niciodată nu vor putea fi credincioşi domnilor lor cei care sunt
necredincioşi... prin credinţa străină pe care o împărtăşesc”; 2) „multe rele... vor înceta, pe
care acum ei le comit inconştient împotriva creştinilor [catolicilor], împreună cu cei din afara
regatului, de o limbă şi credinţă cu dânşii”25. Vicarul Bosniei gândeşte ca un versat om politic,
deoarece el vede în catolicizarea românilor şi a altor ortodocşi din regat sporirea coeziunii
lumii feudale: seniorii catolici ar putea stăpâni mai bine pe supuşii lor ortodocşi, dacă şi ei ar
fi catolici; în al doilea rând, aceşti supuşi ortodocşi, odată convertiţi, ar fi rupţi de marea masă
a poporului lor, cu care sunt solidari contra Ungariei. În cazul nostru special, era vorba despre
frângerea solidarităţii de limbă şi de credinţă dintre românii din Transilvania şi cei din statele
româneşti independente. De altfel, cum s-a văzut, regele Ludovic I nu trebuia convins prea
mult în acest sens deoarece, încă din 1366, luase asemenea măsuri contra românilor. Mai
important este de ştiut ce s-a realizat din tot acest efort prozelit. Există zvonul consemnat în
epocă că numai într-un an (cca.1380) ar fi fost convertiţi forţat în Ungaria vreo 400.000 de
„schismatici”. Este evident un număr exagerat care, chiar redus de zece ori, pare prea mare.
Că opera de convertire printre români mergea foarte greu o ştim dintr-o scrisoare a papei
Grigore XI, din 1374, în care se spune că „mulţimea naţiunii românilor” care „trăiau la
hotarele regatului Ungariei, spre tătari” nu acceptă catolicismul deoarece „nu sunt mulţumiţi
cu slujba preoţilor unguri şi cer un ierarh superior cunoscător al limbii române” (qui linguam
dicte nationis scire asseritur)26. Pe bună dreptate, s-a apreciat că apariţia limbii ca argument
al opoziţiei românilor faţă de efortul de convertire era un puternic indiciu al intrării în scenă a
naţiunii şi în istoria românilor. Românii au sesizat că trecerea la catolicism prin intermediul
Ungariei era mai ales un act politic care ducea la pierderea propriei identităţi şi s-au arătat
reticenţi la convertire. De altfel, întreg regatul Ungariei, în ciuda uriaşelor eforturi ale
Angevinilor, a rămas într-o situaţie precară în privinţa progreselor catolicismului. Antonio
Bonfini, umanist italian la curtea regelui Matia Corvinul, făcând elogiul lui Ludovic I, îl laudă
peste măsură pe acesta pentru zelul „misionar”. După ce înşiră acţiunile prozelite ale lui
Ludovic - de la alungarea evreilor din ţară până la reconvertirea cumanilor trăitori în Panonia -
autorul face o apreciere globală a rezultatelor de la sfârşitul domniei (1382): „După părerea
tuturor, credinţa în Ungaria era atât de mult lărgită şi până într-atâta sporită, încât mai mult de
a treia parte a regatului era pătrunsă de obiceiul cel sfânt”27. Cu alte cuvinte, în jur de 1380, o
treime din populaţia cuprinsă în regatul Ungariei era catolică, şi aceasta după un efort
prozelit cum nu se mai văzuse anterior; de aceea, proporţia de o treime catolici era socotită o
mare realizare, pentru care Ludovic cel Mare era ridicat în slăvi. În Transilvania, proporţia
catolicilor trebuie să fi fost mai mică decât media de o treime valabilă pentru întregul regat.
De altfel, încă din 1356, Transilvania (alături de Bosnia şi de Slavonia) era apreciată de papa
ca o provincie „eretică”, împotriva căreia trebuia îndreptată „cruciada”. De aici se vede şi
ponderea covârşitoare a românilor ortodocşi în Transilvania: dacă ungurii, saşii şi secuii, recte
catolicii, erau o treime sau sub o treime, celelalte două treimi nu puteau fi acoperite decât de
românii ortodocşi, ponderea altor populaţii fiind neglijabilă statistic.
 În ciuda atitudinii papalităţii, care s-a nuanţat cu vremea, evoluând de la ideea de
convertire spre cea de unire (adică acceptarea de către ortodocşi doar a unor puncte care să
marcheze apropierea de Roma), acţiunile prozelite au continuat în Transilvania, cu
intermitenţe, dar fără rezultate spectaculare. Sigismund de Luxemburg, la 1428, reia, cel puţin
teoretic, măsurile preconizate de Ludovic I (numai catolicii pot deţine moşii; stăpânii de
pământ nu puteau avea în satele lor alţi preoţi decât catolici; era interzisă căsătoria dintre
ortodocşi şi catolici; cei care treceau la ortodoxie îşi pierdeau bunurile; copiii catolicilor nu
puteau fi botezaţi de preoţi ortodocşi etc.), dar fără prea mare convingere, deoarece
ameninţarea otomană presupunea unirea forţelor creştine, iar graniţa sudică a Ungariei era
apărată în primul rând de ortodocşi.
În ciuda persecutării sale, în secolele XIV-XVI, biserica ortodoxă din Transilvania s-a
dezvoltat necontenit. Nu se cunoaşte numărul exact al protopopiatelor româneşti, dar se ştie că
ele erau răspândite peste tot, din Crişana până în ţara Haţegului şi din Banat în Maramureş.
Ierarhia superioară a fost însă mult stânjenită în evoluţia sa de oficialităţile unei ţări cu
„misiune apostolică”. De aceea, episcopiile şi arhiepiscopiile ortodoxe din Transilvania îşi
desfăşurau cu greu activitatea, chiar dacă jurisdicţia mitropoliilor din Ţara Românească şi
Moldova se extindea şi peste Carpaţi. De exemplu, mitropolia Severinului, creată pe la 1370,
avea sub oblăduire întreg Banatul, iar mitropolitul Antim de la Argeş se intitula la 1401
„exarh a toată Ţara Ungurească şi al Plaiurilor” (adică al Transilvaniei şi al părţilor vestice).
La 1376 este pomenit în Transilvania arhiepiscopul Ghelasie. În 1391, mănăstirea din Perii
Maramureşului a familiei Drăgoşeştilor este ridicată la rangul de stavropighie (depindea direct
de patriarhia ecumenică de la Constantinopol), iar stareţul său primea atribuţii episcopale
pentru Maramureş, Bereg, Ugocea, Sătmar, nordul Crişanei şi nordul Transilvaniei propriu-
zise. Pe la jumătatea secolului XV, în ciuda activităţii prozelite a inchizitorilor Iacob de
Marchia şi Ioan Capistrano, acţiona în Transilvania Ioan de Caffa, care se considera drept
episcop al tuturor ortodocşilor de aici. El a fost prins, dus în Banat, închis şi obligat să se
convertească la catolicism.
Din a doua parte a secolului XV, în epoca lui Ştefan cel Mare, prin patronajul spiritual
al Moldovei, vor funcţiona în Transilvania episcopiile ortodoxe ale Vadului şi Feleacului. În
secolul XV şi ulterior, izvoarele menţionează un număr de episcopi, arhiepiscopi şi mitropoliţi
ortodocşi în Transilvania, în ciuda condiţiilor precare de existenţă a acestei biserici. Totuşi,
până în secolul XVI inclusiv, sunt atestate în Transilvania şi părţile vestice sute de biserici şi
mănăstiri ortodoxe, cu o viaţă religioasă intensă şi cu mare influenţă asupra credincioşilor.
Numai în Ţara Haţegului, în sud-vestul Transilvaniei, se cunosc vreo 50 de biserici şi
mănăstiri ortodoxe până spre 1600. Pentru români, în lipsa altor instituţii publice proprii -
obligate să dispară sau să-şi restrângă mult activitatea - biserica ortodoxă a concentrat
preocupările de viaţă naţională şi de viaţă cotidiană a comunităţilor. Ea a devenit o modalitate
de existenţă în cadrele proprii, un fel specific de a aborda şi înţelege viaţa; de aceea, ortodoxia
a fost numită „legea românească”. Biserica ortodoxă nu a putut avea nici influenţa
internaţională, nici forţa, nici puterea materială a bisericii catolice, dar ea a reprezentat o
instituţie cu valoare de simbol pentru români în evul mediu.
 14. CULTURĂ ŞI SOCIETATE ÎN SECOLELE XII-XVI

Cultura medievală a evoluat adesea în forme paralele, în acord cu straturile sociale şi

socio-profesionale care o practicau. Cuprinzând ansamblul manifestărilor spirituale, cultura se
validează pentru posteritate prin creaţiile şi prin instituţiile care o reprezintă. Ea reflectă
realitatea medievală recreată în acord cu sensibilitatea, talentul, concentrarea, inteligenţa
autorilor. Evul mediu nu a cultivat individualitatea, personalitatea, de aceea, chiar şi creaţiile
culte apar adesea anonime; numai Dumnezeu, creatorul suprem, era demn de a fi scos în
evidenţă.
Despre creaţia populară a epocii se ştie foarte puţin, deoarece, fiind orală şi anonimă,
ni s-a transmis în forme mediate, greu de fixat în timp. Este cert însă că lumea rurală şi cea
urbană, dincolo de elite, avea inerente preocupări spirituale. De exemplu, poezia populară
românească (doine, balade, legende, colinde, strigături etc.) a conservat tradiţia versului latin,
cu ritmul, rima şi măsura specifice, a perpetuat teme străvechi şi nume ca Troian, Ler sau
colindă, ce amintesc de romanitatea orientală de la începutul mileniului I d. Hr.; biserica a
vegheat cel mai adesea asupra acestei culturi impregnate cu motive creştine.
Cultura scrisă a fost cultura elitelor, deoarece scrisul, ca peste tot în acel timp, era un
fenomen de excepţie, accesibil unor grupuri restrânse. În plus, limbile de cultură erau altele
decât cele vorbite, predominând în Transilvania latina şi, pentru români, slavona, înţelese doar
de iniţiaţi. Transilvania era o arie de convergenţă a civilizaţiilor, fiind influenţată de marile
curente culturale ale timpului, de expresie bizantină şi slavă, dinspre sud-est şi de expresie
latină, dinspre apusul Europei. Interferenţele politice, etnice şi religioase se reflectă şi în
cultură: românii, maghiarii, saşii şi secuii au trăit şi au creat pe acelaşi teritoriu, cu mijloace
specifice, suferind influenţe reciproce. Totuşi, în linii mari, românii gravitau spre aria de
cultură bizantino-slavă şi utilizau ca limbă a creaţiei scrise slavona, ca şi elita românească de
la sud şi est de Carpaţi; maghiarii, saşii şi secuii gravitau spre aria de cultură apuseană şi
aveau ca limbă cultă latina.
La români, scrisul, deşi fenomen elitar, s-a manifestat neîntrerupt, în ciuda
vicisitudinilor, dovadă termenii „a scrie”, „carte”, „pană” etc., moşteniţi în limba română din
latină. Cronicarul Simon de Keza, în veacul XIII, spune, cum s-a văzut, că secuii, trăind
împreună cu românii în munţi, au învăţat de la aceştia din urmă „literele”, fără să ofere alte
detalii. Deşi pentru daco-romani şi străromâni se cunosc inscripţii în limba latină pe teritoriul
Transilvaniei, după întreruperea legăturilor cu romanitatea apuseană şi după orientarea spre
biserica Răsăritului, românii au utilizat slavona în scris. Astfel, în bisericile româneşti din
Transilvania, s-au mai păstrat unele inscripţii slavone din secolele XIV-XVI, cum sunt cele de
la Streisângiorgiu, Crişcior, Leşnic, Strei, Râmeţi, Densuş, Râu de Mori, Ribiţa, Sântămărie
Orlea, Zlatna sau Şcheii Braşovului. Inscripţiile cuprind nume de sfinţi, de pictori, precum şi
date şi nume despre ctitori şi familiile lor. Începând cu secolele XII-XIII, scrisul slavon începe
să fie utilizat în copierea unor texte necesare cultului divin, cărora li se adaugă culegeri de
literatură bizantină, texte teologice şi filosofice, extrase din legiuiri bizantine, pravile şi chiar
scrieri religioase apocrife. Ele circulau în toate ţările române. În Transilvania sunt cunoscute
Octoih-ul de la Caransebeş şi fragmentul de Evangheliar de la Râşnov. Mari centre ale
scrisului slavon erau la sud şi est de Carpaţi, dar şi în Transilvania, pe lângă biserici, mănăstiri
şi episcopii. Aşa erau cele din Perii Maramureşului, din Şcheii Braşovului, de la Feleac, de la
Prislop etc. Limba cultă a clasei feudale româneşti din Transilvania era, cum se vede, tot
slavona, ca şi la sud şi est de Carpaţi; era limba utilizata în biserică, în inscripţii, în şcoli, în
cultura laică. Pe verso-urile unor documente de danie în limba latină emise de autorităţile
Transilvaniei pentru cnezii şi nobilii români de origine cnezială din Ţara Haţegului şi din
Banat în secolul XV, s-au descoperit însemnări chirilice. Cu vremea, o parte a familiilor
româneşti înnobilate şi catolicizate vor utiliza latina ca limbă cultă, aliniindu-se obiceiului
clasei feudale maghiare, în care trebuiau să se integreze dacă voiau să-şi păstreze poziţia
superioară în societate.
Cultura latină, promovată în Transilvania de români şi de strămoşii lor, va fi revigorată
în noi condiţii după secolul XI, odată cu implantarea modelului apusean de către cuceritorii
maghiari şi de către colonişti. Astfel, la Cenad, unde fiinţase înainte de cucerire o mănăstire
ortodoxă, episcopul Gerhard creează un complex catolic cu şcoală pentru pregătirea preoţilor
şi misionarilor (în 1030). Scrisul latin din Transilvania este în legătură cel medieval din
întreaga Europă apuseană şi centrală, cu centrele de universitate de la Paris, Bologna, Padova,
Ferrara, Praga, Viena, Wittenberg, Cracovia. Transilvănenii care vor frecventa aceste
universităţi vor deveni purtătorii culturii latine în ţara lor de origine. Ei vor deveni preoţi,
dieci sau scribi (litterati), jurişti, dascăli, călugări care vor anima acele centre ale scrisului
latin care erau mănăstirile, episcopiile (unele cu conventurile şi capitlurile lor) sau cancelariile
institutelor laice, din care cea mai importantă era a voievodului Transilvaniei. Scrisul latin era
folosit şi în cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei, unde erau „dieci de latinie” pentru
corespondenţa cu lumea catolică. Multe şcoli catolice în Transilvania funcţionau pe lângă
mănăstirile diferitelor ordine călugăreşti, mai ales în târguri şi oraşe: Cluj-Mănăştur, Alba
Iulia, Târgu Mureş, Hunedoara, Haţeg, Cluj etc. Din secolul XIV, ordinele călugăreşti catolice
au început să se ocupe şi de educarea fetelor, la Cluj, Baia Mare, Alba Iulia. Urmau şcolile
capitulare, care, prin programa de învăţământ, profesori şi organizare, erau superioare celor
mănăstireşti. Aceste şcoli au fost patronate de capitluri în diferite oraşe (Oradea, Sebeş, Arad,
Baia Mare, Mediaş etc.); în ele se predau disciplinele ciclului I (trivium), plus altele, după
necesităţi. Şcolile săteşti, primare, sunt pomenite încă din secolul XIV, dar numărul lor creşte
în secolul următor.
În evul mediu, pe teritoriul Transilvaniei sau în legătură cu Transilvania, s-au elaborat
o serie de lucrări din aria culturii latine. Aşa a fost Tratatul despre datinile, moravurile,
modul de viaţă şi răutatea turcilor, alcătuit de un „captivus Septemcastrensis” (adică de un
prizonier din Transilvania, luat de turci). Un alt exemplu este Chronicon Dubnicense, o
lucrare istorică scrisă în preajma familiei maramureşene Dragfi (de origine românească),
urmaşii Drăgoşeştilor care reveniseră din Moldova. Lucrarea exprimă idealurile epocii lui
Ştefan cel Mare şi aduce elogii copleşitoarei personalităţi a monarhului român.
 Viaţa artistică medievală este reflectată mai ales în arhitectura, pictura şi sculptura
lăcaşurilor de cult. Bisericile româneşti de piatră sau de zid păstrate până astăzi au fost
ridicate în secolele XIII-XVI, uneori pe locul unor construcţii mai vechi, cele mai multe din
lemn. De aceea, multe din ele poartă pecetea arhitecturii tradiţionale din lemn. Bisericile din
lemn au continuat să fie construite de românii din Transilvania pe tot parcursul perioadei
medievale şi moderne, pe de o parte datorită mijloacelor materiale reduse, iar pe de alta ca
urmare a descurajării sau chiar interdicţiei venite din partea autorităţilor în privinţa arhitecturii
ortodoxe de piatră sau de zid. Totuşi, în unele regiuni mai ferite, unde elita cnezială
românească şi-a putut conserva o parte din vechile libertăţi, s-au ridicat valoroase monumente
de piatră. Acestea, pe fondul modelului bizantin, au preluat influenţe ale romanicului târziu şi
ale goticului, îmbinându-le într-o sinteză originală. Reprezentative în acest sens sunt bisericile
de la Densuş, Streisângeorgiu, Sântămărie Orlea, Strei, Gurasada, Crişcior, Ribiţa, Lupşa, Râu
de Mori, Leşnic, Peşteana, Şcheii Braşovului etc. Cele mai multe din ele poartă pictură de
inspiraţie bizantină, alcătuită în maniera întâlnită la sud şi răsărit de Carpaţi. Unele decoruri
murale au păstrat până astăzi portretele sau imaginile ctitorilor cu macheta bisericii în mâini,
ctitori înveşmântaţi la fel ca boierii şi domnii din Ţara Românească şi Moldova. Multe din
bisericile din Ţara Haţegului sunt ridicate în vechi aşezări romane, prin utilizarea materialelor
provenite din construcţiile ruinate ale antichităţii. În acelaşi fel au fost înălţate şi unele din
cetăţile cneziale (cu turnuri-locuinţă) din zona Haţegului. Spre exemplu, biserica din Densuş,
datând se pare din secolele XII-XIII, a fost ridicată pe ruinele unei construcţii din secolul IV d.
Hr.; are plan pătrat, cu naosul străpuns de un turn, sprijinit pe o boltă şi este dotată cu o
adâncă absidă semicirculară; întreaga construcţie este acoperită cu plăci de piatră, iar
majoritatea materialului său provine de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei
romane (situată în apropiere); pictura murală a monumentului datează din secolul XV.
În urma cuceririi Transilvaniei de către maghiari şi a venirii coloniştilor dinspre Apus,
începând cu secolele XI-XIII, se înalţă în unele zone monumentale construcţii romanice, cum
sunt catedrala catolică din Alba Iulia, bisericile din Viscri, Cisnădioara, Ocna Sibiului,
Cisnădie, Guşteriţa, Noul Săsesc, Herina, Homorod, Sântana de Mureş etc. sau cetăţile din
Feldioara, Colţeşti, Câlnic, Deva. Este un romanic târziu, cu ziduri masive, abside
semicirculare, cu elemente de sculptură şi de pictură. Locul romanicului este luat de stilul
gotic, care pătrunde în Transilvania prin secolele XII-XIV şi se prelungeşte până dincolo de
1500. Cel mai vechi monument este mănăstirea Cârţa, construită în secolul XIII, operă a unui
şantier cistercian. Mănăstirea, plasată în mediu românesc şi pe un pământ „smuls de la
români” (situată în vecinătatea unei mănăstiri ortodoxe), nu şi-a putut îndeplini rolul
„misionar” şi a dispărut în secolul XV, însă a creat adevărată şcoală arhitectonică prin
iradierea goticului (la Bartolomeu-Braşov, Hălmeag, Prejmer, Drăuşeni, Bistriţa etc.).
Monumente gotice se găsesc în aproape întreaga regiune de colonizare săsească (sau cu
„oaspeţi” germani) din Transilvania (Sighişoara, Sibiu, Mediaş, Sebeş, Dej, Turda, Moşna,
Biertan, Bistriţa etc.), dar cele mai impresionante prin amploare sunt Biserica Neagră din
Braşov şi biserica Sf. Mihail din Cluj, ridicate în secolele XIV-XV. Arhitectura gotică a
influenţat şi stilul românesc al unor monumente din Ţara Românească şi Moldova. În stil
gotic adaptat specificului local a fost construită biserica episcopală ortodoxă românească din
Feleac (lângă Cluj), atribuită iniţiativei lui Ştefan cel Mare şi terminată în 1516. Aici au fost
copiate pentru nevoile cultului ortodox un liturghier şi un tetraevangheliar, ambele slavone.
Singurul castel gotic păstrat este cel de la Hunedoara, al familiei lui Iancu şi Matia, ridicat în
secolul XV şi devenit o somptuoasă reşedinţă nobiliară, prevăzută cu săli de recepţie, capelă şi
apartamente de locuit.
Mai ales după marea invazie tătară, s-a dezvoltat în Transilvania arhitectura de piatră
cu rol militar, de apărare, revigorată apoi după creşterea pericolului otoman. În sudul ţării, cu
precădere în zona de colonizare săsească, s-au construit cetăţi ţărăneşti de refugiu, iar
bisericile au fost înconjurate cu ziduri ca şi oraşele.
Renaşterea, umanismul şi Reforma au adus şi în cultura Transilvaniei un suflu nou,
deşi penetraţia acestor idei novatoare s-a produs relativ târziu. În Ţările Române, prima etapă
a culturii umaniste s-a dezvoltat în secolele XV şi XVI, iar următoarea în secolul XVII. Ca şi
în alte ţări europene, umanismul în Transilvania s-a inspirat din moştenirea culturală a
antichităţii şi a cultivat încrederea în viaţa, civilizaţia şi creaţia umană. Autorii operelor
culturale umaniste au continuat să scrie în latină, greacă sau slavonă, dar treptat, din veacul
XV începând şi mai cu seamă în veacul următor, sub influenţa Reformei, au trecut la utilizarea
limbilor naţionale sau vernaculare. În secolele XV-XVI, ca urmare a dezvoltării vieţii urbane
şi a promovării schimburilor culturale, comerciale şi politice cu apusul Europei, creşte
mobilitatea oamenilor şi ideilor. Negustori, studenţi, soli, călugări, militari şi alţii ajung cu
diferite prilejuri în Ţările Române, pe care le numesc, după moda arhaizantă a Renaşterii,
Dacia. Ei află de la români că aceştia aveau conştiinţa latinităţii, că ştiau, vag şi mitic, despre
descendenţa lor romană, că purtau cu mândrie numele de rumân sau român, ca marcă a acestei
origini. Umaniştii vor prefera chiar forma român, care sublinia şi mai clar filiaţia directă din
termenul romanus. Ei vor fi uimiţi să constate extraordinara asemănare a limbii române cu
latina şi cu italiana. Antonio Bonfini este edificator in acest sens: „Românii se trag din
romani, ceea ce mărturiseşte până în vremea de acum limba lor, care, deşi se află în mijlocul
unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă[...]. Deşi năvăliri barbare de tot felul
s-au revărsat asupra provinciei Dacia şi asupra poporului roman şi asupra regiunii geţilor
împreună cu Pannonia, totuşi s-a văzut că n-au putut fi răpuse coloniile şi legiunile romane
care se dezvoltaseră de curând. Înecate de valul de barbari, ele totuşi mai exală limba romană
şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu
atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii cât a limbii”28. Enea Silvio Piccolomini (papa Pius II)
spune despre români că „sunt un neam italic”, care „are până acum un grai roman, deşi
schimbat în mare parte şi abia putând fi înţeles de un om din Italia”; ilustrul umanist adaugă
că Iancu de Hunedoara „nu a sporit atât gloria ungurilor cât a românilor din mijlocul cărora se
născuse”29. Nicolae de Mondrusa, colaborator al Papei Pius II, a călătorit în Transilvania, unde
l-a întâlnit pe umanistul Ioan Vitez, episcop de Oradea şi la curtea lui Matia Corvinul, unde l-
a cunoscut pe Vlad Ţepeş, fostul domn al Ţării Româneşti. El a înregistrat afirmarea de către
românii înşişi a originii lor romane: „Românii aduc ca argument al originii lor faptul că, deşi
se folosesc cu toţii [în scris] de limba moesică, care e ilirică [slavonă], totuşi ei vorbesc din
leagăn o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi când se întâlnesc cu
străini cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu ştiu să vorbească romana”30.
Modrusa, cum se vede, face şi distincţia între limba cultă a românilor - slavona - şi limba
vernaculară, pe care aceştia o vorbeau „din leagăn” - româna. Renaşterea, sporind interesul
pentru antichitate, pentru lumea romană, pentru clasicismul greco-roman, a adus în atenţia
elitei savante europene şi pe români, ca „enclavă latină la porţile Orientului”, ca vorbitori ai
latinei dunărene, evoluate de-a lungul veacurilor.
Centrele culturii umaniste din Transilvania s-au dezvoltat în secolul XV, la curţile
episcopale de la Oradea şi Alba Iulia, acolo unde tradiţiile culturii latine fuseseră mereu
puternice şi unde au activat prelaţi şi preoţi cu solide cunoştinţe clasice. Lumea laică
orăşenească, elita burgurilor va fi capabilă de o asemenea receptare abia cu un secol mai
târziu. La Oradea, se conturează preocupări teologice savante, dar şi istorice sau filosofice.
Episcopul umanist Ioan Vitez (1408-1462) a înfiinţat aici o mare bibliotecă şi un observator
astronomic. La Alba Iulia se manifestă interes pentru colecţionarea inscripţiilor latine sau
pentru imitarea modelelor literaturii antice. Sensibilizat, se pare, de umanistul român Filip
More de Ciula (cca. 1470-1526), Ioan Mezerzius alcătuieşte o culegere de inscripţii latine din
Dacia. Acelaşi Filip More era cunoscut pentru activitatea sa în cercurile occidentale, unde îl
lăuda veneţianul Aldus Manutius, editorul operelor lui Erasmus.
Începând cu veacul XVI, sub influenţa Reformei, apar manifestări umaniste şi în
mediul orăşenesc, mai ales la Braşov, Sibiu şi Mediaş. Spre deosebire de centrele umaniste de
la curţile episcopale, aflate cu precădere sub influenţa italiană, centrele orăşeneşti au raporturi
mai strânse cu lumea germană. Un rol important în răspândirea ideilor umaniste l-au avut
şcolile orăşeneşti, ca cele de la Braşov, Sebeş, Cluj, Oradea, Bistriţa, Sibiu etc. La Cluj, în
1581, începe să funcţioneze prima universitate de nivel european, condusă de iezuiţi, avându-l
în frunte pe umanistul Antonio Possevino. Universitatea avea trei facultăţi - teologică,
filosofică şi juridică - şi putea acorda toate cele trei titluri obişnuite în lumea academică de
atunci: baccalaureus, magister artium, doctor. Pe lângă şcoli, mănăstiri şi episcopii
funcţionau biblioteci ca cele din Cluj-Mănăştur, Sibiu, Braşov, Şcheii Braşovului sau, cea mai
valoroasă, Oradea. Scrisul şi cititul penetrează mai adânc în societate, cuprind cercuri mai
largi, interesate nu numai de cultură, ci şi de meşteşuguri, de negoţ, de călătorii, dar nu ajung
fenomene de masă. Viaţa cotidiană începe să pretindă şi trecerea la folosirea limbilor
naţionale în scris, lucru care se petrece în secolele XV şi XVI. Textele în limbile germană,
maghiară şi română devin tot mai frecvente: pe la 1430, în Moldova care-i primise pe husiţi,
se traduce Biblia în maghiară; ceva mai târziu se realizează în germană „Povestirea despre
Dracula”; în acelaşi secol se traduc din slavonă în româneşte aşa-numitele texte rotacizante
(Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzaki), fapt
realizat, după ultimele cercetări, undeva în zona Haţeg-Hunedoara-Banat, unde pulsa o
societate românească prosperă şi bine organizată. Evident, texte în limba română au putut
apărea şi au apărut desigur şi în Maramureş (în jurul mănăstirilor din Peri şi Ieud) sau în
regiunea Braşov-Făgăraş, precum şi în alte locuri. Ulterior, în veacul XVI, sub influenţa
Reformei, scrierile în limbile vernaculare devin tot mai numeroase.
 Un rol important în societate îl va juca tiparul, apărut în Ţara Românească în 1508.
Peste două decenii, începe să funcţioneze şi tiparul transilvan, la Sibiu, unde din 1528 se
tipăresc primele cărţi în germană şi apoi în română. Astfel, Filip Moldoveanul sau Zugravul a
tipărit în 1544 la Sibiu un Catehism românesc. Cea mai activă dintre tipografiile Transilvaniei
a fost cea din Braşov, unde prin strădania lui Johannes Honterus au ieşit 37 de cărţi în limbile
latină, greacă şi germană, între anii 1535-1549. Pe la mijlocul veacului XVI se înfiinţează o
tiparniţă şi la Cluj, de către învăţatul sas Gaspar Heltai, dar în acelaşi veac, alte tipografii iau
fiinţă la Oradea, Alba Iulia, Abrud şi Orăştie. Braşovul a devenit în a doua jumătate a
secolului XVI cel mai important centru cultural românesc, prin concentrarea de instituţii şi de
creaţii culturale destinate românilor din toate provinciile româneşti: aici funcţiona o biserică
aflată sub oblăduirea domnilor de la sud şi răsărit de Carpaţi, care i-au fost ctitori; exista pe
lângă biserică o şcoală în care învăţau tineri din toată Transilvania, spre a deveni dieci şi
preoţi; erau apoi o bibliotecă şi o arhivă, o şcoală de copişti şi de traducători, toate susţinute
de o puternică şi întreprinzătoare comunitate urbană de meşteşugari şi negustori, dezvoltată în
paralel cu Braşovul săsesc. În acest mediu a găsit diaconul Coresi, cărturar şi meşter tipograf,
cadrul favorabil pentru imprimarea cărţilor în limba română în a doua jumătate a secolului
XVI. Amintim dintre ele Tetraevangheliarul, Apostolul, Liturghierul, Psaltirea, Evanghelia cu
învăţături etc., toate monumente de limbă veche românească. Unele dintre ele sunt influenţate
de luteranism şi de calvinism. Opera culturală a diaconului Coresi şi a colaboratorilor săi ar fi
fost imposibilă fără existenţa traducerilor mai vechi, făcute de preoţii şi dascălii din Şchei.
Partea materială a întreprinderii a fost suportată de domnii munteni, de autorităţile săseşti din
Braşov şi de fruntaşii români din Şchei, grupaţi în jurul bisericii Sf. Nicolae. Limba acestor
tipărituri, destinate întregului spaţiu românesc, este graiul din sudul Transilvaniei şi nordul
Munteniei (zona Braşov-Sibiu-Câmpulung-Tâgovişte) şi a stat la baza formării limbii române
literare.
Renaşterea a promovat creaţia originală în toate domeniile şi a scos la lumină
personalităţi remarcabile. Aşa a fost marele umanist Nicolaus Olahus (1493-1568), adică
Nicolae Românul, descendent din dinastia Basarabilor şi născut la Sibiu, după ce tatăl său
fusese silit să se refugieze în Transilvania. Olahus a avut un cursus honorum impresionant,
ajungând şi el, ca şi Iancu de Hunedoara anterior, la cele mai înalte demnităţi eclesiastice şi
laice: a fost arhiepiscop primat al Ungariei şi regent al părţii din ţară ajunsă sub dominaţie
habsburgică. A scris lucrări de istorie („Atila”, „Hungaria”, „Chronicon”), beletristică
(„Carmina”), corespondenţă („Epistolae”). „Hungaria” este însă o operă cu aspect complex,
istoric, cultural, geografic, etnografic, operă din care a treia parte conţine referinţe la cele trei
ţări române. În această lucrare şi în diplomele sale de înnobilare emise de împăratul
Germaniei, Olahus afirmă şi demonstrează originea latină a neamului său, continuitatea de
locuire a românilor pe aceste locuri şi glorifică faptele de arme ale marilor comandanţi români
(inclusiv ale rudelor sale, Iancu de Hunedoara şi Matia Corvinul), pentru apărarea civilizaţiei
europene. Chiar şi după ce a ajuns la cele mai înalte demnităţi, el a purtat mereu cu mândrie
numele de Românul, ceea ce i-a atras o seamă de neplăceri, într-o vreme când sentimentele şi
atitudinile etnice devin mai pregnante. El a fost în corespondenţă cu „principele umanismului”
- Erasmus din Rotterdam - şi a devenit un simbol pentru interferenţele culturale europene. El
este un nume preţuit atât în cultura română, cât şi în cea maghiară şi în cea slovacă (în
Slovacia, Olahus a pus bazele unui învăţământ de nivel european).
Un alt umanist de valoare a fost Johannes Honterus, care a transformat Braşovul într-
unul din cele mai importante centre ale umanismului orăşenesc (din mediul german). Honterus
este, între altele autorul unei geografii, o descriere a lumii. El a înscris pe harta sa, publicată
în 1542, numele de Dacia, suprapus peste aria celor trei ţări - Transilvania, Ţara Românească
şi Moldova. A avut rolul fundamental în organizarea învăţământului umanist la Braşov şi în
trecerea saşilor la lutheranism. A contribuit prin tipar la răspândirea reformei şi a ideilor
umaniste. Gaspar Heltai, un sas din Cisnădie, s-a pus în slujba culturii maghiare, a renunţat la
catolicism în favoarea calvinismului şi apoi a unitarianismului şi a devenit un intelectual de
elită al vremii sale. La Cluj, prin scrierile sale (între care se remarcă o cronică maghiară), prin
tiparniţa sa şi prin moara de hârtie pe care o poseda, s-a dovedit un bun întreprinzător în
chestiuni culturale şi în propagarea Reformei. El este editorul primei tipărituri româneşti cu
litere latine (cunoscute până azi) - o culegere de cântece bisericeşti reformate, publicate în
vederea atragerii românilor la noua credinţă.
Umaniştii acestei perioade au avut preferinţă pentru lucrările istorice, pentru temele
istorice, uneori elaborate în versuri: Sebastian Tinodi scrie o „Cronică”, Johann Lebel -
„Cântec istoric despre cetatea Tălmaciu”, Ioan Sommer (venit în Transilvania după ce stătuse
în Moldova) - „Elegiile despre sfârşitul lui Despot Vodă” şi „Viaţa lui Iacob Heraclide”,
Sebastian Schessaeus scrie epopeea „Ruinele Pannoniei”, Szekely Istvan - „Cronica despre
întâmplările mai însemnate ale lumii”, Szeremi Gyorgy - „Pieirea regatului Ungariei” etc., etc.
Arta plastică abordează încă vechi direcţii şi modele, impregnate de medievalism şi de
tradiţie, continuă motivele gotice târzii (goticul flamboyant), dar face loc şi unor timide
inovaţii renascentiste. Datorită activităţii patronate de Matia Corvinul, se realizează „loggia
lui Matia”, la castelul de la Hunedoara (după 1460) şi sarcofagele sculptate din catedrala de la
Alba Iulia. Elemente renascentiste apar la unele castele (Gilău, Gurghiu), la ancadramentele
fostei mănăstiri dominicane din Cluj (1445-1500) şi la casa Altenberger din Sibiu. În prima
parte a secolului XVI, se construiesc palatele episcopale de la Oradea şi Alba Iulia, precum şi
cea mai importantă realizare a artei renascentiste din Transilvania - capela Lazo (1512), pe
latura nordică a catedralei din Alba Iulia (mic edificiu de inspiraţie lombardă, ornamentat cu
motive biblice si mitologice). De asemenea, s-au pictat în noul stil altarele unor biserici
(Moşna, Cisnădie, Sighişoara, Braşov, Biertan etc.) şi s-a produs argintărie cu filigran şi smalţ
(„modo transilvano”), în centrele meşteşugăreşti de la Braşov, Sibiu, Cluj, Bistriţa. Case de
oraş (casa argintarului din Bistriţa, casa Wolphard din Cluj, casa argintarilor din Sibiu) şi
castele (Criş, Gherla, Vinţul de Jos) au adoptat în decoraţia porţilor şi a ferestrelor forme ale
Renaşterii. Uneori, aceste forme au fost promovate direct de meşteri italieni, alteori de meşteri
locali, influenţaţi de şcolile apusene.
Cultura secolelor XV şi XVI a marcat progrese deosebite ale spiritualităţii în această
parte de Europă, sub semnul Renaşterii, umanismului şi Reformei. Cultura scrisă, prin
trecerea la limbile naţionale, se deschide spre comunicarea mai accentuată cu societatea, iar
tiparul lărgeşte sfera beneficiarilor actului cultural. Reluarea contactelor cu antichitatea
sporeşte preocupările popoarelor pentru căutarea originilor, pentru trecut şi valorile sale.
Uneori, apelul la origini se face în mod legendar, mitic sau fabulos, alteori în mod realist şi
istoric. Astfel, în timp ce maghiarii vehiculează falsa „teorie” hunică, românii ajung să fie
cunoscuţi în Apus ca urmaşi ai romanilor, pe baza propriei conştiinţe a latinităţii lor,
augmentate şi fortificate cu noi argumente descoperite de umanişti. De aceea, prin existenţa
acestei insule de latinitate în Carpaţi şi la Dunăre, vechea Dacie capătă un contur real,
concretizat în profilul etno-spiritual dominant al Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei.

15. VOIEVODATUL TRANSILVANIEI

ÎN TIMPUL CRIZEI REGATULUI UNGARIEI
DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XVI

În ciuda zdrobitoarei înfrângeri de la Belgrad (1456), Imperiul otoman nu a renunţat

niciodată la planul său de înaintare spre centrul Europei, iar prilejul s-a ivit odată cu domnia
unuia dintre cei mai de seamă sultani din întreaga istorie a turcilor - Suleiman Kanunî,
supranumit „cel Mare” (1520-1566). Pentru înfăptuirea acestui plan, prima ţară care trebuia să
cadă era Ungaria, iar demnitarii otomani ştiau bine că acest regat trecea printr-o criză acută.
După guvernarea autoritară a regelui Matia (mort în 1490), rivalităţile interne reizbucnesc cu
putere în vremea domniei lui Vladislav II (1490-1516), un instrument neputincios în mâna
marii nobilimi. „Partida baronilor” uzurpă bunuri ale puterii centrale şi smulge mari privilegii
regelui, stârnind nemulţumirea nobilimii mici şi mijlocii, marginalizată şi îndepărtată de la
viaţa politică. În aceste împrejurări, turcii reiau invaziile în 1512-1513. Pentru stăvilirea
acestor stări de fapt, la insistenţele arhiepiscopului primat al Ungariei, papa Leon X proclamă
în 1514 chemarea la cruciada antiotomană, promiţându-se ţăranilor participanţi eliberarea din
iobăgie. „Mai degrabă sătui de viaţă, decât din dragoste pentru religie” (Paolo Giovio), zeci de
mii de ţărani, orăşeni şi mici nobili se adună la Buda, de unde, în scurtă vreme, „cruciada” se
transformă în război ţărănesc, în jacquerie, cu deosebirea că, acum, ţăranii aveau arme şi erau
instruiţi de luptă. Conduşi de un mic nobil secui, Dozsa György (Gheorghe Doja), ei pornesc
spre est, spre Transilvania, unde ţăranii dependenţi aveau situaţia cea mai grea. După unele
succese, revolta este însă înfrântă în vara şi toamna anului 1514. Reprimarea a fost groaznică:
mii de ţărani au fost omorâţi şi mutilaţi, iar Dozsa a fost supus unui crud supliciu public. Dieta
a luat o serie de aspre măsuri, sintetizate apoi de juristul Ştefan Werböczi în celebrul cod de
legi ce-i va purta numele („Tripartitul lui Werböczi”). Măsurile dietale şi Tripartitul au
agravat situaţia ţărănimii şi a altor pături sărace ale populaţiei. Creşteau toate obligaţiile
ţărăneşti, iar robota ajungea la o zi pe săptămână. Se introducea legarea de glie a ţăranilor,
care erau obligaţi la „totală şi perpetuă iobăgie” (mera et perpetua servitute). Tripartitul era
un cod de legi discriminatoriu, de esenţă medievală, bazat pe existenţa sau non-existenţa
privilegiului. Cele mai grave consecinţe ale acestei situaţii le-au suferit în timp românii, care
făceau parte, în marea lor majoritate, din păturile sărace, ţărăneşti, neprivilegiate. Voievozii şi
cnezii români, supuşi de-acum pe domeniile nobilimii maghiare şi ale bisericii, erau acuzaţi
pentru participare la revoltă şi pedepsiţi pentru aceasta. Nobilimea Maramureşului şi a altor
comitate nordice, în majoritate românească, dar de fapt o mică nobilime apropiată de statutul
economic ţărănesc, era blamată că a ţinut partea ţăranilor în vremea răscoalei. Dar urmarea
directă a unei asemenea politici a fost slăbirea forţei de rezistenţă a regatului ungar în faţa
asalturilor otomane.
În 1521, oştile sultanului asediază şi cuceresc cetăţile Şabaţ şi Belgrad, deschizând
calea de pătrundere spre Europa centrală. În 1526, Suleiman reia ofensiva contra Ungariei,
într-un moment dificil, când ţara era sfâşiată de anarhie şi marcată de urmările tumultului
ţărănesc. Noul rege Ludovic II (1516-1526) nu a primit sprijinul unei părţi a nobilimii, nici al
lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, ale cărui oşti se pare că deliberat nu s-au grăbit să
ajungă la luptă. N-au mai putut fi folosiţi pentru apărare nici ţăranii, pe de o parte fiindcă
nobilimea mare se temea de mobilizarea şi înarmarea lor, iar pe de altă parte, fiindcă nici ei nu
mai voiau să lupte, după represiunea pe care o suferiseră în 1514 şi 1515. Astfel, în mlaştinile
de lângă Mohacs, aproape de vărsarea Tisei în Dunăre, oastea ungară, câtă era, suferă o grea
înfrângere în 1526, iar suveranul cade pe câmpul de luptă, alături de o mare parte a nobilimii
fidele. Acum se deschide problema succesiunii la tron şi a soartei ţării, în condiţiile în care
nici statele din jur nu s-au grăbit să ajute Ungaria; unele chiar au sperat să poată pune mâna pe
părţi din ea. Înfrângerea de la Mohacs a prilejuit o accentuare a confruntărilor politice şi
militare între Imperiul otoman şi Habsburgi, confruntări agravate în Transilvania de rivalităţile
grupărilor nobiliare, care se înfruntă cu forţe crescânde. Pentru tronul rămas vacant al
Ungariei, luptau Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi Ferdinand de Habsburg. Primul se
încoronează ca rege la 10 noiembrie 1526 la Szekesfehervar, iar al doilea este ales rege de
magnaţii întruniţi în dieta de la Bratislava la 17 decembrie, în acelaşi an. Între cei doi începe
un îndelungat conflict, care va împărţi în două elita regatului, antrenând şi unele puteri străine.
Din tabăra lui Ferdinand, sprijinit de Austria, vor face parte, cu precădere marea nobilime sau
aristocraţia (magnaţii, baronii, comiţii), înalţii prelaţi, fruntaşii populaţiei germane, nobilimea
din comitatele nord-vestice etc., iar din gruparea zapolyană - nobilimea mică şi mijlocie şi o
mare parte din autorităţile de la răsărit de Tisa; această grupare înclina spre recunoaşterea
suzeranităţii otomane şi spre raporturi bune cu Poarta. Adesea însă, în timpul conflictului,
opţiunile s-au schimbat, membrii unei grupări trecând în tabăra cealaltă, după cum le dictau
interesele şi după cum se schimba raportul de forţe. Poziţia lui Zapolya părea consolidată după
înfrângerea unei revolte ţărăneşti în Banat (condusă de Ivan Nenada, alias „Ţarul Negru”) şi
după legăturile stabilite cu Franţa şi Anglia, dar, înfrânt de ferdinandişti la Tokay, acesta
trebuie să se refugieze în Polonia. Fără să primească ajutorul scontat, „regele” Ioan se
recunoaşte vasal al sultanului şi revine în 1538 în Transilvania, sprijinit de beii turci din
Serbia. În acelaşi timp, el a reluat tratativele cu domnul Moldovei, Petru Rareş. Acesta, deşi
înclinase anterior spre Ferdinand (care se vădise incapabil de a constitui o forţă eficientă
antiotomană), punând în balanţă interesele internaţionale de moment ale ţării sale, îl va
sprijini pe protejatul sultanului. În schimb, i se garantau în Transilvania mai vechile domenii
Ciceu şi Cetatea de Baltă (cu aproape 70 de sate), moştenite de la tatăl său (Ştefan cel Mare),
dăruindu-i-se altele trei - Bistriţa, Rodna şi Unguraş - cu bogate mine de argint şi cu alte
importante venituri. Ca urmare, la 22 iunie 1529, armatele româneşti venite de la est de
Carpaţi înfrâng la Feldioara (Braşov) pe partizanii lui Ferdinand, întărind poziţia celeilalte
partide. În toamna aceluiaşi an, armatele turceşti îl silesc pe Ferdinand să părăsească Buda,
unde se instalează, ca rege vasal Porţii, Zapolya. Dar starea de instabilitate internă a continuat,
dând prilejul unor noi amestecuri din exterior: veneţianul Aloisio Gritti, venit în Transilvania
drept comisar otoman, cu scopuri proprii de mărire, în urma unei purtări abuzive, este prins şi
ucis cu ajutorul armatei moldovene. Faptul i-a favorizat lui Rareş o nouă apropiere de
Habsburgi, care părea avantajoasă pentru Moldova şi pentru alianţa antiotomană (1535). În
vremea acestor alianţa, armatele moldovene au cutreierat Transilvania, văzând mulţimea de
români răspândiţi peste tot. Izvoarele de epocă remarcă faptul că românii transilvăneni s-ar uni
cu forţele lui Rareş, fiindcă aveau cu toţii aceeaşi limbă. Prin urmare, în aceşti ani de
frământări, s-au întărit solidarităţile etnice româneşti.
Dar, lipsit de o altă perspectivă, în 1538, Ferdinand ajunge la o înţelegere cu Zapolya;
se încheie astfel tratatul de la Oradea, prin care Transilvania rămânea lui Zapolya, iar
Ferdinand păstra vestul şi nord-vestul Ungariei, urmând ca la moartea celui dintâi, întregul
regat sa aparţină Habsburgului şi urmaşilor săi. Toate aceste aranjamente prohabsburgice,
precum şi tenta antiotomană a tratatului de la Oradea l-au făcut pe Suleiman să intervină: în
august-septembrie 1538 este pedepsit Petru Rareş, înlocuit din domnie cu un nepot al său adus
de turci; suzeranitatea otomană asupra Moldovei se accentuează. Zapolya renunţă la orice
rezistenţă şi oferă un tribut mărit sultanului din partea ţării sale, în condiţiile lipsei de ajutor
din partea Imperiului habsburgic. În acei ani, tendinţa de organizare separată a Transilvaniei s-
a accentuat, pe fondul regimului spoliator al lui Zapolya şi al anarhiei interne. Un exponent de
seamă al acestei tendinţe a fost Ştefan Mailat, un boier român înnobilat din ţara Făgăraşului,
ajuns voievod al Transilvaniei (1534-1540), coleg de voievodat din 1539 cu Emeric Balassa.
În 1540, cei doi au tratat cu sultanul şi, prin daruri şi bani, au obţinut, se pare, încuviinţarea de
a transforma Transilvania într-un principat autonom. Mailat şi Balassa au început lupta
pentru îndepărtarea partidei lui Zapolya de la putere; în timpul acestor confruntări, Zapolya a
murit la Sebeş, în 1540. Moartea sa deschidea succesiunea la tronul Ungariei, succesiune care,
conform tratatului de la Oradea, revenea lui Ferdinand. Numai că sultanul a răsturnat toate
aceste planuri şi, la 29 august 1541, a ocupat Buda, capitala Ungariei. În acest fel, regatul
independent al Ungariei, după o existenţă de peste 500 de ani, este şters de pe harta Europei.
Fosta Ungarie este împărţită în trei: partea centrală devine paşalâc turcesc, cu capitala la Buda,
pentru aproape 150 de ani; comitatele din vestul şi nord-vestul ţării rămân sub stăpânirea
habsburgilor, iar Transilvania voievodală, Banatul şi Partium alcătuiesc un principat autonom
sub suzeranitate otomană. Pentru prima oară, cele trei ţări române aveau, cu unele deosebiri de
nuanţă, acelaşi statut politic internaţional, aflându-se sub suzeranitatea efectivă a Porţii şi
păstrându-şi regimul de autonomie. Este momentul în care orientarea Transilvaniei spre ţările
române extracarpatice sporeşte, în deceniile premergătoare actului de unire înfăptuit de Mihai
Viteazul. În acelaşi timp, prima jumătate a secolului XVI a fost o perioadă de puternice
frământări politico-militare, sociale, religioase, o perioadă de accentuare a sensibilităţilor
etnice, într-o lume orientată tot mai mult spre epoca modernă. Naţiunile Transilvaniei -
vechile grupuri privilegiate care luaseră locul stărilor - se definesc tot mai mult după criteriul
etnic. Naţiunea nobililor este tot mai des numită naţiunea maghiară, iar celelalte două naţiuni
îşi accentuează particularismul etnic. Aceasta mai ales după ce, în lipsa unui stat independent
numit Ungaria, marea nobilime a Transilvaniei se pretinde adesea continuatoarea tradiţiei
politice maghiare, a statului chiar, care, pentru conştiinţa publică a naţiunii, era bine să fie
menţinut şi sub formă artificială. Reforma religioasă subliniază şi ea distincţiile etnice, mai
ales în cazul special al Transilvaniei. Românii oricum, deşi nerecunoscuţi oficial, se
deosebeau şi anterior prin ortodoxie, încât, ortodox sau schismatic era sinonim cu român.
Saşii vor trece acum în cvasitotalitate la lutheranism, noua confesiune devenind o marcă a
etniei lor. Maghiarii şi secuii vor deveni în parte calvini, în mai mică măsură unitarieni
(antitrinitarieni), iar unii vor rămâne catolici. Dar chiar şi aşa, calvinismul a devenit un simbol
pentru maghiarii din Transilvania, cu precădere ulterior, când principii maghiari ai ţării au fost
calvini. În ciuda unor eforturi, Reforma n-a avut în timp un succes notabil printre români. Ea a
reuşit să mai smulgă un lot din nobilimea de origine românească (mai ales din cea care se
catolicizase) şi câteva comunităţi rurale care au sfârşit prin a se maghiariza. Marea masă a
românilor a păstrat în continuare vechea credinţă şi, odată cu ea, specificul etnic. Reforma ar
fi putut fi ademenitoare, dar venea iarăşi prin intermediul străinilor, cu precădere prin
mijlocirea stăpânilor maghiari care vehiculaseră de secole şi prozelitismul catolic. E drept că
ea încuraja trecerea la folosirea în scris şi în biserică a limbilor naţionale, dar în bisericile
protestante, locul românei era periferic, dacă nu aproape inexistent. Mai era apoi şi opoziţia
stărilor, mai mult intuită, dar prezentă, stări care priveau cu îngrijorare la masa majoritară
românească care, odată recunoscută ca bloc prin noua credinţă, ar fi modificat întreg echilibrul
politic al ţării. Din punctul de vedere al stărilor, românii trebuiau atraşi, de pildă, la calvinism,
dar ca indivizi izolaţi, nu ca entitate etnică, spre a fi topiţi în masa majoritară a noii
confesiuni. Pe acest fond, discriminările la adresa românilor se accentuează, iar atitudinile
etnice, anterior pasive, cresc în amploare. În timp ce Nicolaus Olahus îi laudă pe români ca
descendenţi ai romanilor şi apărători ai Creştinătăţii, unele documente oficiale şi mărturii
private îi tratează ca locuitori de mâna a doua. De pildă, la 1523, Paul Thomory, arhiepiscop
de Kalocsa şi fost castelan de Făgăraş, recomandă autorităţilor din sudul Transilvaniei că în
disputele dintre români şi saşi să urmeze calea justiţiei, dar adaugă: „Atâta este doar că sasul
trebuie să aibă întâietate faţă de român, cum era şi pe vremea noastră: altfel, ţara aceea ar
ajunge curând la egalitate, dacă s-ar cumpăni cu aceeaşi măsură interesul catolicului cu al
românului”31. Cu alte cuvinte, justiţia avea şi trebuia să aibă pentru români o altă dimensiune,
spre a nu se ajunge la egalitate. Este perioada când unio trium nationum se întăreşte şi îşi
pune mai bine în aplicare obiectivele. Dietele Transilvaniei iau tot mai mult hotărâri
discriminatorii în raport cu românii. Exemple: „Românul să nu poată denunţa (extrăda) pe
ungur sau pe sas, dar ungurul sau sasul să poată denunţa pe român” (regulamentul pentru
executarea art.28 al dietei din 1552); „Nici un ţăran maghiar nu poate fi acuzat doar cu trei
martori, ci este necesară adevărata şi publica mărturie a şapte oameni de încredere”; românul
poate fi însă pedepsit prin pronunţarea a trei oameni de încredere (hotărâre dietală din 1554);
„De asemenea, omul ţăran şi creştin poate fi ridicat prin jurământul a şapte creştini, românul
prin jurământul a trei creştini, şapte români trebuind să fie martori pentru un român” (art.20 al
dietei din 1555)32. Pe de altă parte, autorităţile maghiare ale Transilvaniei, dietele adresează
repetate cereri Habsburgilor ca (dacă ar deveni stăpâni ai ţării) să nu admită în funcţii oficiale
decât unguri şi nu străini, iar voievodul să fie neapărat din rândul „naţiunii maghiare” (ex
natione Hungarica)33. Prin urmare, de la diplomele lui Ludovic I din 1366 până acum, la
jumătatea secolului XVI, s-a urmat în linii mari aceeaşi politică, de tratament mai dur aplicat
românilor cuceriţi. De aceea, în mentalul colectiv s-a întipărit discriminarea, care a dat naştere
la atitudini adecvate: de o parte acte de stăpâni, de alta acte de supuşi, de slugi, de o parte
orgoliu nemăsurat, de alta, umilinţă şi ascultare. E drept că uneori românii ripostează, se
apără, îşi reiau cu forţa bunuri răpite („se trezeşte în cugetul lor un anumit spirit al puterii lor
de altădată”, spune Anton Verantius), dar sunt condamnaţi aspru şi catalogaţi drept hoţi şi
răufăcători. Reforma pe cale de statornicire nu a adus nici o schimbare în bine în situaţia
românilor; dimpotrivă, ea a adâncit discriminarea: vechii privilegiaţi, adică cei de confesiune
catolică şi cei desprinşi dintre aceştia şi deveniţi acum calvini, lutherani sau unitarieni, adică
circa o treime din populaţia Transilvaniei, au fost recunoscuţi pe mai departe drept
privilegiaţi; restul, adică majoritatea românească ortodoxă, recte două treimi din populaţie au
rămas în afara legii şi în afara sistemului puterii, fiindcă nu au fost incluşi între privilegiaţi
prin hotărâri dietale, cum s-a întâmplat cu celelalte grupuri confesionale. În plus, în urma
acestui statut vechi de secole şi precizat din nou în veacul XVI, românii ajung lipsiţi în
general şi de putere economică, supuşi pe moşiile nobililor, încât cuvântul român este sinonim
cu iobag. Eruditul Anton Verantius, în jur de 1550, sintetizează imaginea Transilvaniei la acea
dată: ţara „este locuită de o triplă naţiune, secuii, ungurii şi saşii; aş adăuga totuşi şi pe
români, care, deşi îi ajung uşor la număr pe ceilalţi, totuşi nu au nici o libertate, nici o
nobilime, nici un drept al lor, afară de un număr mic, locuind în districtul Haţeg, în care se
crede că a fost capitala lui Decebal şi care, pe vremea lui Ioan de Hunedoara, băştinaş de
acolo, au dobândit nobleţea, pentru că întotdeauna au luat parte neobosit la lupta împotriva
turcilor. Ceilalţi sunt toţi oameni de rând, iobagi ai ungurilor, răspândiţi pretutindeni, prin
toată ţara” şi ducând „o viaţă nenorocită”34. Aceasta era impresia generală pe care o oferea
Transilvania pe la jumătatea secolului XVI, iar Verantius, de origine croato-maghiară, nu
poate fi bănuit de simpatie faţă de români. Era tabloul unei grave discriminări şi a unei mari
nedreptăţi. Sub faţada „toleranţei”, apare imaginea unui popor aflat în gravă servitute faţă de
altul (Verantius spune că românii erau „iobagi ai ungurilor”).
Era deci firesc ca, în timp, să apară încercări din partea românilor de diminuare, dacă
nu de eliminare, a discriminării, prin readucerea acestora la un statut real şi legal de demnitate,
alături de ceilalţi locuitori ai ţării. Prima tentativă serioasă în acest sens va avea loc sub
domnia lui Mihai Viteazul, la cumpăna secolelor XVI şi XVII.
 Lista ilustraţiilor

Planşa I: Biserica ortodoxă din Gurasada (sec.XIII).

Planşa II: Castelul Corvineştilor de la Hunedoara.

Planşa III: Sântămărie Orlea. Biserică reformată (fostă ortodoxă).

Planşa IV: Biserica evanghelică din Sebeş.

Planşa V: Biserica ortodoxă din Densuş.

Planşa VI: Biserica ortodoxă din Strei (sec.XIII).

Planşa VII: Fortificaţia oraşului Sibiu. Turnul tâmplarilor şi zidul de apărare.

Planşa VIII: Biserica Evanghelică („Biserica Neagră”) din Braşov.

Planşa IX: Biserica Mânăstirii ortodoxe din Prislop.

Planşa X: Biserica ortodoxă din Râbiţa. Tabloul votiv cu jupanatul Vladislav şi fiica sa Anca.

Planşa XI: Zidul oraşului şi Bastionul Croitorilor, din Cluj-Napoca.

Planşa XII: Biserica ortodoxă „Sfinţii Arhangheli” din Ocna Sibiului.

Planşa XIII: Vechea şcoală românească din Scheii Braşovului.

Planşa XIV: Biserica „Sfântul Mihail” din Cluj-Napoca.

Planşa XV: Biserica Cândeştilor. Râu de Mori - Colţ.

Planşa XVI: Biserica Crişcior. Tablou votiv cu Jupân Bâlea, Jupâniţa Vişe şi Ştefan.

Planşa XVII: Biserica ortodoxă „Sf.Maria” din Crişcior. Detaliu din tabloul votiv, Jupân
Bâlea.

Planşa XVIII: Catedrala romano-catolică din Alba-Iulia.

Planşa XIX: Casa Sfatului (Vechea Primărie) din Braşov.

Planşa XX: Biserica Evanghelică din Sibiu.

Note

1. G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol.IV, p.84-85.

2. DIR, C. Veacurile XI, XII şi XIII, vol.I, p.338-341.

3. Iohannes Longus de Ypra, Chronica monasterii S.Bertini, în „Catalogus Fontium Historiae

Hungaricae”, ed. F.A. Gombos, II, p.1332.

4. Ub., vol.I, p.133.

5. Ub., vol.I, p.20, nr.31.

6. Ub., vol.I, p.27-28, nr.38.

7. Ub., vol.I, p.35, nr.43.

8. Ş. Papacostea, Românii în secolul XIII-lea. Între Cruciatǎ şi Imperiul mongol, Bucureşti, 1993,
p.31-36.

9. Pentru unele dintre sursele pomenite, vezi: Johannes Longus de Ypra, op.cit., p.1332; Rogerius,
Carmen miserabile, în „Scriptores rerum Hungaricum”, II, p.551-588; vezi şi citata colecţie a lui G.
Popa-Lisseanu cuprinzând 15 volume.

10. DRH, C, vol.XI, p.506-510, nr.482.

11. Ş. Papacostea, op.cit., p.180.

12. Fr. Pall, Romanians of Transylvania in the Middle Ages, în „Bulletin of the Center for
Transylvanian Studies”, 1993, vol.II, nr.2, p.3-12.

13. Şt. Pascu, Contribuţiuni documentare la istoria românilor în sec.XIII şi XIV, Sibiu, 1944, p.7-
8.

14. Ioan A. Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunǎrile cneziale şi nobiliare (boiereşti) din
Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p.9-26.

15. DRH, D, vol.I, p.80-83, nr.43.

16. DRH, D, vol.I, p.82.

17. Vezi comentariul asupra mǎsurilor lui Ludovic I la Ş. Papacostea, La fondation de la Valachie et
de la Moldavie et les Roumains de Transylvanie: une nouvelle source, în RRH, 1978, XVII, nr.3,
p.389-407.

18. DRH, D, vol.I, p.20-21, nr.9.

19. Ibidem, p.318-320, nr.220.

20. Hurm., vol.I/2, p.567-568, nr.474.

21. Silvia Popovici (editor), Romania. Foreign Sources on the Romanians, Bucharest, 1992, p.57,
nr.26.

22. N. Iorga, Îndreptǎri şi întregiri la istoria românilor, în AARMSI, seria II, 1905, tom XXVII,
p.118.

23. Gh. I. Brǎtianu, Origines et formation de l'unité roumaine, Bucureşti, 1943, p.138.

24. N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol.III, Bucureşti, 1897, p.101.

25. D. Lasic, Fr. Bartholomaei de Alverna, Vicarii Bosniae 1367-1407, quaedam scripta hucusque
inedita, în „Archivum Francescanum Historicum”, 1962, LV, nr.1-2, p.59-81 (apud Ş. Papacostea,
Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988, p.90-95).

26. Hurmuzaki, vol.I/2, p.217.

27. A. Bonfinius, Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, ediţie de I. Sambucus, Basel,
1568, p.377.

28. Maria Holban, Cǎlǎtori strǎini despre Ţǎrile Române, vol.I, Bucureşti, 1968, p.482-483.

29. Ibidem, p.472-474.

30. Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea..., p.227-228.

31. N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol.I, Bucureşti, 1915, p.131.

32. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum or the Political Struggle of the Romanians in
Transilvania during the 18-th Century, Bucharest, 1971, p.80-81; Hurmuzaki, vol.II/5, p.206-207,
nr.90 şi p.227, nr.115.

33. Hurmuzaki, vol.II/4, p.297, nr.164 şi p.662, nr.424.

34. Maria Holban, op.cit., p.410-411.

 Capitolul V

PRINCIPATUL TRANSILVANIEI

SUB SUZERANITATE OTOMANĂ (1541-1691)

Dr. Avram Andea

Dr. Susana Andea

1. Legatul politic al lui Mailat

2. Stările împotriva jocului dinastic
3. Primejdia duplicităţii lui Martinuzzi
4. Un principe dominat de consilieri
5. Sistemul naţiunilor politice
6. Reforma şi religiile recepte
7. Problema naţiunii române
8. Ortodoxia, religie tolerată
9. Contrareforma şi principii Bathoreşti
10. Mijloace şi iniţiative culturale
11. Liga sfântă şi Ţările Române
12. Mihai Viteazul: unificare şi speranţă
13. Restauraţie şi teamă
14. Un principe al bunei vecinătăţi
15. Neutralizarea stărilor şi succesul reformelor
16. Diplomaţie şi prestigiu european
17. Autoritatea princiară între stări şi pretendenţi
18. Politica bunurilor personale
19. Politica de confederare a ţărilor române
20. Succes diplomatic şi decepţii confesionale
21. Veleităţi princiare şi pierderi teritoriale
22. Facţiuni nobiliare şi stabilitate princiară
23. Refacerea economică şi veniturile ţării
24. Rivalitate şi prudenţă
25. Statornicia bunei vecinătăţi
26. Atracţia prestigiului polon
27. Proiecte şi contrapropuneri
28. Diplomaţie şi armată
 1. LEGATUL POLITIC AL LUI MAILAT

Cu individualitatea sa geograficǎ marcantǎ, cu suportul sǎu etno-demografic aparte, cu

sistemul sǎu economic distinct, cu structurile sale sociale specifice şi, mai ales, cu propriul
sistem de „stǎri” şi de instituţii politice, rezultate dintr-o îndelungatǎ evoluţie în cadrul
voievodatului, Transilvania se îndrepta, la mijlocul secolului al XVI-lea, spre o organizare
statalǎ de sine stǎtǎtoare. Procesul era favorizat, dacǎ nu ajutat, de prǎbuşirea Ungariei în
urma înfrângerii de la Mohács (1526), eveniment care a prilejuit nu numai intervenţii strǎine
în lupta pentru stǎpânirea regatului, ci şi afirmarea şi reuşita voievodatului de a se constitui
într-un stat distinct, dupǎ modelul oferit de Ţara Româneascǎ şi Moldova.
Aceastǎ tendinţǎ, expresie a dezvoltǎrii istorice a Transilvaniei, nu a putut fi suprimatǎ
de lupta angajatǎ între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya pentru salvarea integritǎţii
regatului Ungariei şi dobândirea stǎpânirii acestuia. Îndoita încoronare a celor doi pretendenţi
ca regi ai Ungariei a deschis seria conflictelor militare şi a aranjamentelor diplomatice. În
lipsa unor forţe suficiente angajate în luptǎ şi pe fondul unei atitudini ezitante a nobilimii
regatului nici unul dintre competitori nu-şi poate adjudeca victoria, ajungându-se la
compromisul din tratatul de la Oradea (1538) care agraveazǎ criza politicǎ şi determinǎ curând
intervenţia militarǎ a sultanului Soliman Magnificul.
În aceastǎ situaţie complexǎ voievodul de origine româneascǎ Ştefan Mailat grupeazǎ
în jurul sǎu o mare parte a stǎrilor transilvane şi constituie o partidǎ potrivnicǎ regelui Ioan
Zápolya, declanşând în anii 1539-1541 o puternicǎ mişcare de desprindere a Transilvaniei din
regatul Ungariei. Buni cunoscǎtori ai slǎbiciunii regilor competitori, dezamǎgiţi în aşteptǎrile
unui ajutor creştin dezinteresat, neliniştiţi de gândul redeschiderii conflictului dinastic prin
cǎsǎtoria lui Zápolya cu Isabella (1539) şi cuprinşi de teama primejduirii din partea Turciei în
plinǎ ascensiune, participanţii la acţiunea politicǎ a lui Mailat ignorǎ veleitǎţile pretendenţilor
regali şi încearcǎ transformarea Transilvaniei într-un stat autonom sub suzeranitatea Porţii.
Scopul mişcǎrii era bine cunoscut în epocǎ, umanistul Anton Verancsics, slujbaş al bisericii
din Alba Iulia, putând scrie la 12 martie 1540 cǎ „Mailat împreunǎ cu asociatul sǎu Balassa se
pregǎtesc sǎ cuprindǎ Transilvania şi sǎ o despartǎ de Ungaria, pentru a o stǎpâni cu ajutorul
şi în înţelegere cu Turcul, în fiecare an plǎtind tribut, la fel precum domnii Moldovei şi Ţǎrii
Româneşti”.
În acţiunea sa, Ştefan Mailat s-a sprijinit pe nobili, pe secui şi mai ales pe forţele
româneşti din cuprinsul propriilor stǎpâniri - precum Ţara Fǎgǎraşului, domeniile Vinţ şi
Vurpǎr -, din ţinuturile de margine Hunedoara şi Banat, la care se adǎugau feudele moldovene.
Nimic mai firesc pentru un descendent din boieri fǎgǎrǎşeni decât a se înconjura de familiari
români, precum nobilul Ludovic de Mâtnic, cǎpitanul de oşti Mihail de Peştiş, vigesimatorul
Matei Literatul din Densuş şi popa Grama, cu rosturi de cancelar şi diplomat al voievodului.
Nu a fost ocolit nici sprijinul din partea domnilor de peste Carpaţi, dovadǎ cǎ, la 10 aprilie
1540, Ştefan Lǎcustǎ al Moldovei era gata sǎ-i trimitǎ oşteni în ajutor, oferindu-şi la nevoie
participarea în persoanǎ, în timp ce oştile muntene, trimise în acelaşi scop de Radu Paisie, se
gǎseau la 12 august 1540 în sudul Transilvaniei.
Cumpǎnind noul raport de forţe statornicit prin moartea regelui Zápolya şi prin
revenirea lui Mailat şi Balassa în fruntea voievodatului, dieta de la Sighişoara le încredinţa la
29 august soarta ţǎrii în calitate de cǎpitani generali şi fǎcea cunoscute prin soli hotǎrârile sale
domnilor din Ţara Româneascǎ şi Moldova cǎrora le oferea prietenia. Între timp Ştefan Mailat
şi susţinǎtorii sǎi au intervenit la Poartǎ, obţinând din partea sultanului trimiterea unui sol
care, la începutul lui septembrie 1540, cerea reprezentanţilor stǎrilor, întruniţi la Biertan, sǎ-l
recunoascǎ pe Mailat de stǎpân legitim. În condiţiile existenţei unor deosebiri de interese şi
pǎreri între participanţi, mulţi oscilând între Mailat, Isabella şi Ferdinand, rǎspunsul solicitat a
fost amânat. Dar timpul şi demersurile pe lângǎ sultan ale vǎduvei Isabella şi ale pǎrintelui
acesteia, regele Sigismund I al Poloniei, au dat câştig de cauzǎ acestora şi minorului Ioan
Sigismund Zápolya, pentru care a fost obţinutǎ recunoaşterea succesiunii.
Prin aceastǎ revenire a sultanului asupra hotǎrârii iniţiale favorabile lui Mailat,
destinul politic al acestuia era pecetluit, dar nu şi a formulei statale pe care a iniţiat-o şi a
promovat-o. Pentru moment, voinţa transilvǎnenilor şi a domnilor sprijinitori din Ţara
Româneascǎ şi Moldova pǎrea înfrântǎ de intervenţia Turciei şi a Poloniei, dar campania
victorioasǎ a sultanului Soliman asupra Budei (1541) a tranşat definitiv problemele litigioase.
De acum Ungaria Centralǎ şi de Sud împǎrtǎşea soarta paşalâcului turcesc, pǎrţile nord-
vestice ale regatului defunct reveneau lui Ferdinand de Habsburg iar voievodatul Transilvaniei
cu Banatul şi Partium pânǎ la Tisa se constituiau de fapt, dincolo de titulaturi şi formule
diplomatice, într-un principat autonom sub suzeranitatea Porţii Otomane. Noua ordine politicǎ
instituitǎ a fost recunoscutǎ şi sancţionatǎ de reprezentanţii stǎrilor prin hotǎrârile dietelor din
anii 1541-1543 ţinute la Debreţin, Târgu Mureş, Turda şi Cluj, urmând ca de acum
principatele sǎ-şi formeze şi definitiveze propriile structuri instituţional-statale.

2. STĂRILE ÎMPOTRIVA JOCULUI DINASTIC

Ameninţate din interior şi din afarǎ, îngrozite de spectrul mişcǎrilor sociale şi

religioase, temǎtoare de puterea turcilor şi îngrijorate de slǎbiciunea şi lipsa de fermitate a
Habsburgilor, stǎrile îşi strâng rândurile, se înţeleg pentru a-şi menţine şi consolida
privilegiile, adâncind individualitatea statului transilvan. Prin esenţa lor stǎrile sunt departe de
a acţiona pro regalitate, fiind dominate de un puternic egoism de castǎ cǎruia râvnesc sǎ-i
subordoneze guvernarea ţǎrii. Dar împotriva aspiraţiilor lor, minoratul lui Ioan Sigismund a
fǎcut ca puterea în stat sǎ ajungǎ în mâinile episcopului Gheorghe Martinuzzi care, dupǎ
câştigarea încrederii turcilor, în calitate de trezorier al ţǎrii şi mai apoi de locţiitor „al fiului
regelui”, a iniţiat cu abilitate şi a reuşit, pentru un timp, sǎ aducǎ Transilvania cu pǎrţile
vestice sub stǎpânirea lui Ferdinand de Habsburg.
Astfel, dupǎ negocieri ascunse ţǎrii, a încheiat cu acesta tratatul secret de la Gilǎu
(decembrie 1541) prin care Ioan Sigismund, încǎ neales şi neîncoronat de stǎri, dar recunoscut
şi sprijinit de turci, urma sǎ renunţe la Transilvania, Banat şi Partium, şi sǎ restituie lui
Ferdinand coroana pǎrinteascǎ a Ungariei, primind în schimb domeniul cetǎţii Scepus şi
recunoscându-i-se titlul de duce. Atât prin formulǎrile dezonorante la adresa lui Ioan
Sigismund, cât mai ales prin prevederile sale, tratatul implica o gravǎ degradare a statutului
politic al Transilvaniei, de unde şi teama aducerii lui la cunoştinţa stǎrilor. Dacǎ se putea
conta pe sprijinul saşilor, constanţi pânǎ acum în fidelitatea faţǎ de Ferdinand, nu acelaşi lucru
se putea aştepta din partea majoritǎţii nobililor şi secuilor, a locuitorilor Fǎgǎraşului,
Hunedoarei, Banatului, Chioarului şi a celor din feudele domnilor români. Nemulţumirea şi
ostilitatea acestor forţe, înzestrate cu un pǎtrunzǎtor simţ politic, au izbucnit cu putere în
condiţiile campaniilor militare turco-imperiale din anii care au urmat şi la care au participat şi
domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ.
Dincolo de sorţii schimbǎtori ai confruntǎrilor militare, stǎrile preocupate a-şi pǎstra
libertǎţile şi privilegiile şi, pe deplin conştiente de primejduirea propriilor interese îşi strâng
rândurile, stǎruie în reînnoirea vechii „uniuni” şi în redefinirea scopurilor acesteia. Dietele
ţinute la Târgu Mureş şi Turda, în ianuarie, respectiv în martie 1542, reuşesc, în urma unor
concesii şi garanţii acordate saşilor, sǎ aşeze conlucrarea dintre cele trei „naţiuni” politice pe
principiul dietelor generale şi a reprezentǎrii egale. Astfel, la Turda s-a hotǎrât ca în Consiliul
locumtenenţial al ţǎrii comitatale, scaunele secuieşti şi oraşele sǎseşti, fiecare în numǎr de
şapte, sǎ fie reprezentate prin tot atâţia membri, la care sǎ se adauge un reprezentant al
capitlului din Alba Iulia. Pe temeiul acestei generoase egalitǎţi între stǎpâni s-a convenit
asupra aducerii de la Lipova la Alba Iulia a Isabellei şi a fiului, urmând ca pe viitor cele trei
„naţiuni” sǎ acţioneze în comun, cu întreaga putere militarǎ şi sub ameninţarea pedepsei
capitale, împotriva oricǎrui duşman din afarǎ şi din interiorul ţǎrii. Fǎrǎ îndoialǎ, hotǎrârile
luate sub jurǎmânt erau prilejuite de îndoita teamǎ a stǎrilor atât de intervenţiile strǎine
turceşti şi româneşti, cât şi de tulburǎrile interne provocate de acestea.
În timp ce stǎrile regǎsite în unitatea lor erau preocupate sǎ punǎ bazele sistemului
constituţional al ţǎrii, iscusitul Martinuzzi încrezǎtor în victoria lui Ferdinand asupra turcilor
şi doritor a-i supune Transilvania, Banatul şi Partium, obţinea în dieta de la Cluj (august 1542)
trimiterea de soli la Viena cu oferta unei supuneri condiţionate de garantarea vechilor drepturi
şi libertǎţi ale celor trei naţiuni, plus apǎrarea de orice duşmani interni şi externi. Eşecul
campaniei din vara acestui an şi temerile stârnite de pǎtrunderea în octombrie a lui Petru Rareş
în Transilvania, cǎruia i s-au alǎturat secuii, au determinat stǎrile şi l-au obligat pe Martinuzzi
sǎ-şi schimbe atitudinea faţǎ de Ferdinand, dieta întrunitǎ în decembrie 1542 la Turda luând
hotǎrâri semnificative pentru momentul de cumpǎnǎ în care se gǎsea ţara. Astfel, într-o primǎ
fazǎ, reprezentanţii celor trei „naţiuni” în numele „concordiei adevǎrate şi frǎţeşti” decid
încredinţarea conducerii ţǎrii lui Martinuzzi, în calitate de jude suprem, alǎturi de care urma sǎ
fie numit şi un principes, ambii angajaţi şi ajutaţi de oraşe şi cetǎţi în apǎrarea de duşmanii
invadatori şi de sprijinitorii acestora. Se pǎrea cǎ autorii acestor hotǎrâri au gǎsit o formulǎ
politicǎ proprie pentru viitorul ţǎrii, aceea a unui principat rupt de orice idee dinasticǎ, venitǎ
fie dinspre Ferdinand, fie dinspre familia Zápolya.
 Dar numai la douǎ zile dupǎ aceste hotǎrâri, în 22 decembrie 1542, aceleaşi stǎri, sub
presiunea Isabellei şi a susţinǎtorilor ei, revin asupra deciziilor precedente, acceptând
supunerea faţǎ de regina vǎduvǎ şi convenind asupra mǎsurilor fiscale şi militare necesare
apǎrǎrii ţǎrii. Prin aceastǎ apropiere între stǎri şi Isabella se realiza pacificarea ţǎrii şi izolarea
partizanilor lui Ferdinand, deschizându-se de acum calea supunerii faţǎ de turci.
Dietei întrunitǎ în februarie 1543 la Cluj nu i-a rǎmas decât sǎ hotǎrascǎ plata
tributului faţǎ de sultan şi trimiterea unei solii, formatǎ din câte un reprezentant al fiecǎrei
„naţiuni” care sǎ cearǎ confirmarea în fruntea ţǎrii a „fiului regelui Ioan” şi a dreptului
stǎrilor, ca la moartea acestuia, de a-şi putea alege şi avea drept principe (princeps) un
candidat din sânul „naţiunilor”. Aceastǎ libera electio a viitorului principe exprima cu putere
voinţa şi concepţia politicǎ a stǎrilor transilvane, doritoare şi preocupate a înlocui tradiţia
voievodului numit cu aceea a principelui eligibil.

3. PRIMEJDIA DUPLICITĂŢII LUI MARTINUZZI

Principatul autonom sub suzeranitatea Porţii Otomane, la care s-au alǎturat şi

comitatele vestice prin trimiterea de reprezentanţi în dieta de la Turda din august 1544,
constituie fǎrǎ îndoialǎ un succes al stǎrilor şi se bucura, în acelaşi timp, de sprijinul domnilor
din Ţǎrile Române. Noile structuri politice vor fi însǎ curând ameninţate de politica
duplicitarǎ a lui Martinuzzi, de rivalitatea acestuia cu Isabella şi cu Petru Petrovici, comitele
de Timiş şi stǎpânul Banatului, ajungându-se prin acţiunile militare ale lui Ferdinand la
cucerirea şi înstǎpânirea acestuia în Transilvania (1551-1556).
Succesele înregistrate în direcţia consolidǎrii principatului în anii 1542-1544 au fost
favorizate de victoriile obţinute de turci împotriva imperialilor în Ungaria, urmate de
semnarea între cele douǎ imperii a tratatelor de la Adrianopol (1545) şi Constantinopol (1547)
prin care cei doi monarhi, Carol Quintul şi Soliman Magnificul, se angajau sǎ renunţe pe
viitor la ostilitǎţi şi sǎ recunoascǎ fiecare situaţia existentǎ a stǎpânirilor şi zonelor de
influenţǎ. În noile împrejurǎri externe Transilvania cu pǎrţile vestice pǎreau sǎ-şi fi gǎsit
liniştea necesarǎ pentru propria aşezare instituţionalǎ, când rivalitatea episcopului Martinuzzi
cu Isabella şi Petru Petrovici duce la un veritabil rǎzboi al nervilor, dominat de intrigi şi
tratative secrete, soldate cu încheierea înţelegerii de la Nyirbátor (1549). Prin aceasta Isabella
şi fiul sǎu urmau sǎ renunţe la Transilvania în favoarea lui Ferdinand de Habsburg, sǎ cedeze
acestuia coroana ungarǎ, sǎ primeascǎ drept recompensǎ ducatele Oppeln şi Ratibor din
Silezia, în timp ce Martinuzzi îşi pǎstra demnitatea de locţiitor al noului stǎpân, care se angaja
sǎ trimitǎ armata germanǎ pentru apǎrarea ţǎrii. Nemulţumitǎ de aceste prevederi, Isabella
denunţǎ pe Martinuzzi sultanului, cerând ajutor pentru îndepǎrtarea acestuia şi pentru
zǎdǎrnicirea punerii în aplicare a tratatului. Ca urmare între susţinǎtorii Isabellei şi partizanii
lui Martinuzzi izbucneşte conflictul armat, episcopul solicitând, în iunie 1550, intervenţia
grabnicǎ a imperialilor pentru cucerirea Transilvaniei. Sultanul, înţelegând primejdia cǎderii
ţǎrii sub stǎpânirea lui Ferdinand, porunceşte stǎrilor sǎ se ridice împotriva lui Martinuzzi
pentru a-l prinde şi trimite captiv la Constantinopol. În acelaşi timp paşalele de la Dunǎre şi
domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ primeau ordine sǎ facǎ pregǎtirile necesare
intervenţiei militare pentru susţinerea Isabellei. Aceasta numeşte de guvernator în locul lui
Martinuzzi pe Petru Petrovici care pǎtrunde în Transilvania cu forţele de care dispune, fiind
ajutat de oştile paşei de la Buda şi a domnilor români, Ilie Rareş şi Mircea Ciobanul.
Martinuzzi aflat pentru moment în dificultate câştigǎ pe secui şi reuşeşte sǎ înfrângǎ rând pe
rând aliaţii veniţi împotriva sa, dar în lipsa forţelor solicitate lui Ferdinand şi socotind
atitudinea stǎrilor se vede nevoit a accepta din nou colaborarea cu Isabella.
Revenit la putere Martinuzzi reia jocul sǎu politic duplicitar, încercând sǎ îndepǎrteze
suspiciunile turcilor prin plata tributului şi trimiterea unei solii care sǎ-l dezvinovǎţeascǎ faţǎ
de sultan, în timp ce întreţinea o bogatǎ corespondenţǎ secretǎ cu Ferdinand, pregǎtind, în
fapt, înstǎpânirea acestuia asupra Transilvaniei. Astfel, s-a ajuns din nou, în mai 1551, la o
situaţie conflictualǎ militarǎ, tranşatǎ de sosirea în Transilvania a trupelor generalului
Castaldo care aduceau cu sine în locul închinǎrii ţǎrii, regimul de ocupaţie, revenindu-se la
formula voievozilor numiţi. Aceastǎ scǎdere a statutului politic al ţǎrii, consacratǎ prin
abdicarea Isabellei şi a fiului care iau drumul pribegiei, era însoţitǎ de perspectivele unei
fiscalitǎţi excesive şi a promovǎrii strǎinilor în slujbe. De aici îngrijorarea celor întruniţi în
dieta de la Târgu Mureş (dcembrie 1551) care cer lui Ferdinand sǎ fie lǎsaţi în vechile libertǎţi
şi drepturi, sǎ aibǎ voievod numit ex natione Hungarica, adicǎ dintre nobilii ţǎrii, şi sǎ li se
dea, ca unor buni cunoscǎtori ai legilor şi obiceiurilor, toate beneficiile şi slujbele, atât ale
cetǎţilor cât şi ale oraşelor.
Acceptarea acestor hotǎrâri dietale de generalul Castaldo nu a fost de naturǎ sǎ
linişteascǎ stǎrile, deoarece numǎrul prea mic al trupelor imperiale din Transilvania nu putea
împiedica ameninţǎrile şi intervenţiile turcilor şi ale domnilor români sprijinitori ai Isabellei şi
a lui Ioan Sigismund. Mai mult, datoritǎ slǎbiciunii şi inactivitǎţii lui Castaldo, partea vesticǎ
a Banatului este cuceritǎ de turci şi transformatǎ în paşalâc (1552), în timp ce în Transilvania
tulburǎrile se ţin lanţ, exprimând starea de nemulţumire generalǎ. Departe de a consolida şi
asigura apǎrarea ţǎrii împotriva turcilor, Ferdinand iniţiazǎ cu aceştia tratative de supunere şi
de platǎ a tributului. Dar refuzul categoric al turcilor de a-i recunoaşte stǎpânirea
Transilvaniei, fie şi în condiţii de vasalitate, la care se adǎugau excesele regimului de ocupaţie
militarǎ sporesc numǎrul susţinǎtorilor Isabellei.
O parte din secui nemulţumiţi de acest regim şi neliniştiţi de creşterea dǎrilor se
întrunesc în adunarea de la Târgu Mureş (iunie 1553) şi hotǎrǎsc sǎ intervinǎ, prin mijlocirea
domnului Mircea Ciobanul, cu scrisori la Poartǎ pentru ca acestea sǎ nu-l accepte pe
Ferdinand. Aceeaşi atitudine a secuilor rǎbufneşte şi în iulie 1553, când, potrivnici numirii de
voievozi în fruntea Transilvaniei, se adreseazǎ lui Petrovici ca acesta sǎ cearǎ ajutorul
sultanului şi al domnilor din Ţara Româneascǎ şi Moldova pentru readucerea în ţarǎ a
Isabellei şi a fiului acesteia. Între timp eşueazǎ şi încercǎrile lui Ferdinand de a obţine
medierea şi bunele oficii ale domnilor Alexandru Lǎpuşneanu şi Pǎtraşcu cel Bun în
tratativele cu Poarta, ajungând treptat sǎ fie pǎrǎsit de proprii susţinǎtori, inclusiv de
patriciatul sǎsesc.
 Stǎrile greu încercate de luptele între fracţiuni şi permanent ameninţate cu intervenţia
din afarǎ decid, în dieta de la Târgu Mureş (decembrie 1555), înfiinţarea unei armate
permanente care sǎ apere adevǎratele interese ale ţǎrii. În funcţia de cǎpitan suprem, acceptat
şi de secui, a fost ales Melchior Balassa, hotǎrându-se şi trimiterea de soli la domnii români şi
la Petru Petrovici, semn al începutului ruperii legǎturilor cu Ferdinand şi al orientǎrii ferme
spre turci. Aceastǎ schimbare a fost pe deplin înfǎptuitǎ în februarie 1556, odatǎ cu intrarea în
Transilvania a trupelor din Banat ale lui Petrovici, ale hatmanului Moţoc din Moldova şi ale
vornicului Socol din Ţara Româneascǎ.
Sub presiunea acestora saşii îşi trimit delegaţi la dieta generalǎ convocatǎ de Petrovici
şi întrunitǎ la Sebeş în 8 martie 1556, care, luând în considerare scrisorile şi poruncile primite
de la Soliman şi de la Ferdinand, exprimǎ pǎrerea cǎ acesta din urmǎ se ţine numai de
promisiuni pe care nu le poate onora, ducând ţara la primejdie şi ruinǎ. De aceea se hotǎrǎşte
ascultarea faţǎ de Petrovici şi turci, acceptându-se aducerea în ţarǎ a lui Ioan Sigismund
Zápolya cǎruia sultanul îi acordase tronul pe viaţǎ. Totodatǎ stǎrile îl aleg pe Ioan Sigismund
ca „principe şi rege” al ţǎrii şi numesc, pânǎ la sosirea acestuia din Polonia, ca locţiitor pe
Petru Petrovici ajutat de un consiliu format din câte doi reprezentanţi ai fiecǎrei naţiuni
politice.
Cu aceastǎ hotǎrâre formula principatului eligibil sub suzeranitatea Porţii biruia încǎ o
datǎ regimul ocupaţiei habsburgice cu numirea de voievozi reduşi la statutul de slujbaşi, iar
stǎrile îşi regǎseau unitatea de acţiune politicǎ pe temeiuri egalitare în cadrele unui sistem
constituţional bazat treptat pe cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte.

4. UN PRINCIPE DOMINAT DE CONSILIERI

Dacǎ instaurarea ocupaţiei imperiale a fost posibilǎ prin abilitatea şi diplomaţia lui
Martinuzzi, rǎsplǎtit dealtfel prin asasinat pentru serviciile sale, menţinerea generalului
Castaldo în Transilvania, împotriva voinţei şi a intereselor stǎrilor, constituia doar o chestiune
de timp. Astfel se explicǎ pǎrǎsirea totalǎ a lui Ferdinand de cǎtre susţinǎtori, încât episcopul
sǎu credincios Paul Bornemisza îi putea scrie din Gilǎu, la 15 martie 1556, cǎ „ţara aceasta a
pǎrǎsit cu totul pe maiestatea voastrǎ, care nu mai are în ea nici o autoritate, nici mǎcar într-un
singur sat”.
Confruntate cu o asemenea stare de spirit vecinǎ cu ostilitatea trupele lui Ferdinand
pierd, rând pe rând, cetǎţile şi oraşele întǎrite, inclusiv Sibiul rǎsculat, care trec de partea lui
Petrovici ajutat de oştile domnilor români. Acestea strǎbat victorioase Transilvania rǎscolind
sentimentele româneşti, dar şi temerile stǎrilor care se preocupǎ de scoaterea acestora din ţarǎ.
Reuşita rǎmâne parţialǎ, deoarece la sfârşitul lui august 1556 oştile lui Pǎtraşcu cel Bun şi
Alexandru Lǎpuşneanu pǎtrund din nou în Transilvania pe la Braşov, respectiv pe la Bistriţa,
pentru a se îndrepta spre Satu Mare, unde, din porunca sultanului, trebuia aşteptat Ioan
Sigismund şi mama sa Isabella pentru a fi readuşi în ţarǎ.
 La 22 septembrie 1556 aceştia intrau în Cluj însoţiţi de ceauşul turcesc şi de boierii
domnilor români, inaugurând un curs nou în viaţa politicǎ a ţǎrii. Dieta întrunitǎ în acelaşi
oraş, la sfârşitul lunii noiembrie, încredinţa Isabellei, pânǎ la majoratul fiului sǎu, autoritate
deplinǎ în toate problemele ţǎrii, atât de politicǎ internǎ cât şi externǎ, de la dreptul de a face
danii şi de a dispune de veniturile regaliene, la cel de numire a dregǎtorilor civili şi militari, de
la competenţele judiciare la cele fiscale şi pânǎ la dreptul de a primi şi de a trimite soli. În
schimb, celor trei „naţiuni” din Transilvania şi nobilimii din pǎrţile Ungariei inclusǎ în
principat li se recunoşteau toate libertǎţile şi privilegiile, inclusiv dreptul de a-şi readuce
supuşii fugiţi în ultimii doi ani. Cu toate aceste competenţe largi recunoscute Isabellei puterea
politicǎ în stat se exercita în fapt prin conlucrarea cu dieta şi consiliul princiar, acesta din
urmǎ constituit din „oameni noi”, legaţi de curte şi proveniţi fie dintre nobilii de rând, unii
români, fie dintre strǎini.
Astfel, dupǎ o perioadǎ de tranziţie în care consilierii au fost recrutaţi din rândul unor
vechi şi mari familii, precum Báthory, Perényi şi Kendi sau a unora venite recent din Ungaria,
precum Verancsics şi Batthyány, odatǎ cu hotǎrârile dietei din 1558 de la Turda, care fixeazǎ
numǎrul membrilor sfatului princiar la doisprezece, aceştia vor fi numiţi, mai ales, dintre
familiarii curţii.
Cancelaria ţǎrii a fost încredinţatǎ nobilului de origine românǎ Mihail Csáky, numit şi
Mihail Valahul, un distins umanist şi teolog cu studii la Cracovia. Catolic la început, a trecut
printre cei dintâi la luteranism, saşii gǎsind în el un mare susţinǎtor. Din arhidiacon de
Hunedoara, canonic şi decan de Alba Iulia a ajuns în 1550 secretar intim al Isabellei, pe care a
însoţit-o în pribegia sa din Polonia (1551-1556). Om de încredere al reginei şi a lui Ioan
Sigismund a fost numit şi a deţinut între 1556 şi 1571 funcţia de mare cancelar, consilier
suprem şi locţiitor al principelui (1564), fiind unul dintre intimii acestuia. Prin chibzuiala şi
priceperea sa a dominat epoca domniei lui Ioan Sigismund Zápolya, fiind unul din marii
artizani ai climatului de toleranţǎ religioasǎ din Transilvania epocii Reformei.
Un alt consilier de seamǎ a lui Ioan Sigismund a fost românul Gaşpar Bekes, ridicat
dintre familiarii lui Petru Petrovici şi ajuns între 1567-1571 tezaurar al ţǎrii. A îndeplinit în
mai multe rânduri solii de încredere, soldate cu succes, pe lângǎ sultanii Soliman cel Mare şi
Selim II, tot lui revenindu-i meritul negocierii şi încheierii cu împǎratul Maximilian II a
tratatului de la Spira (1579) prin care se recunoştea pentru prima datǎ lui Ioan Sigismund
Zápolya titlul de PRINCEPS TRANSYLVANIAE ET PARTIUM REGNI HUNGARIAE. În epocǎ
trecea drept un mare prieten al italienilor, stǎpânea foarte bine în conversaţie limba latinǎ, a
îmbrǎţişat de timpuriu luteranismul, dar a murit unitarian, fiind unul din spiritele tolerante de
la curtea princiarǎ. Prin zǎlogiri şi prin danii din partea principelui, Gaşpar Bekeş a adunat
întinse stǎpâniri, precum domeniul Fǎgǎraşului, al Aiudului şi cetǎţii Gurghiului sau
numeroase sate în comitatele Bihor, Alba şi în banatul Lugojului şi Caransebeşului, încercând
fǎrǎ succes, la moartea lui Ioan Sigismund (1571) şi în competiţie cu Ştefan Báthori, sǎ ajungǎ
principe.
Administrarea şi supravegherea întregii curţi princiare de la Alba Iulia a fost
încredinţatǎ, între anii 1559-1563, nobilului catolic Andrei Báthori, urmat în aceastǎ slujbǎ de
luteranul Grigore Apafi (1563-1575), care a fǎcut parte din consiliul princiar timp de douǎ
decenii (1564-1584). La curtea chivernisitǎ de acesta au trǎit şi au slujit cu sfatul mai mulţi
strǎini invidiaţi şi temuţi pentru influenţa lor asupra principelui. Dintre aceştia am aminti pe
medicul italian Giorgio Blandrata, sfetnic de tainǎ, adus de la curtea regalǎ din Polonia şi
având o mare înrâurire asupra principelui bolnǎvicios, pe care l-a atras la calvinism. Printre
sfetnicii influenţi era socotit şi polonezul Stanislav Niezowszky, paharnic al principelui şi
locţiitor al marelui cancelar Csáky, de religie luteranǎ, prieten al italienilor de la curte şi
cǎsǎtorit cu domniţa Zamfira, fiica lui Moise Vodǎ din Ţara Româneascǎ.
Între membrii consiliului princiar s-a numǎrat, între 1556-1578, şi bǎnǎţeanul Cristofor
Hagymási cunoscut prin rosturile sale militare, fiind numit cǎpitan al cetǎţii Huszt (1557-
1564), apoi cǎpitan suprem al oastei ţǎrii (1566) şi al cetǎţii Oradea (1567), ascensiunea sa
datorându-se scǎderii importanţei familiei Báthori dupǎ pacea de la Satu Mare (1565).
Hagymási era de religie luteranǎ dar în raporturi amicale cu fruntaşul unitarian Iacob
Paleologul, având în subordine o serie de comandanţi destoinici precum luteranul Farkaş
Bornemisza, sprijinitorul lui Ştefan Tomşa împotriva lui Despot Vodǎ, calvinul Anton
Nyakazo, catolicul Gabriel Mailat, fiul voievodului Ştefan Mailat, Mihail Rácz, Gheorghe
Bebek, Toma Daczó şi Ştefan Horváth, despre aceştia din urmǎ italianul Gromo afirmând cǎ
„nu sunt catolici, dar nici cu totul calvini şi nici luterani îndǎrǎtnici”, dovadǎ a spiritului de
toleranţǎ religioasǎ întreţinut la curte şi promovat în armatǎ.
Dintre consilierii şi colaboratorii principelui un loc aparte l-au ocupat magnaţii
Cristofor şi Ştefan Báthori, adevǎraţi „stâlpi neclintiţi ai religiei catolice în toatǎ ţara”, cum îi
caracterizeazǎ acelaşi Gromo, binevoitori faţǎ de italieni şi buni cunoscǎtori ai limbii acestora.
Fratele celor doi magnaţi, Andrei Báthori s-a cǎsǎtorit cu Margareta, fiica amintitului voievod
Ştefan Mailat şi sora lui Gabriel Mailat, cunoscuta mamǎ a cardinalului şi principelui Andrei
Báthori (1599). Sprijinitor al catolicilor şi colaborator al principelui a fost şi secuiul Paul
Becz, dupǎ cum Ioan Sigismund Zápolya şi-a avut consilieri şi din rândul saşilor, în primul
rând pe Petru Haller (1557-1569) care a renunţat definitiv la poziţia sa filohabsburgicǎ.
Cu asemenea sfǎtuitori recrutaţi dintre localnici dar şi dintre strǎini, cu deosebire
polonezi şi italieni, cu „oameni noi” înǎlţaţi în rang pentru calitǎţile personale şi împǎrtǎşind o
largǎ toleranţǎ confesionalǎ principele Ioan Sigismund a putut asigura atât consolidarea cât şi
afirmarea originalitǎţii noului stat.

5. SISTEMUL NAŢIUNILOR POLITICE

În conducerea ţǎrii Ioan Sigismund Zápolya şi Isabella au fost ajutaţi atât de consilieri,
cât şi de stǎri ale cǎror iniţiative şi rosturi au fost hotǎrâtoare în momentele de cumpǎnǎ ale
evoluţiei structurilor politice de la voievodat la principat.
Începuturile cristalizǎrii şi dezvoltǎrii sistemului de stǎri în Transilvania sunt
cunoscute încǎ din epoca voievodatului, dar definitivarea acestui sistem şi fixarea
terminologiei sale aparţine secolului al XVI-lea. Acum mai vechea „uniune frǎţeascǎ”
(fraterna unio) sau universitas cu înţelesul sǎu social şi alcǎtuitǎ încǎ din septembrie 1437 la
Cǎpâlna din nobili, secui şi saşi (Nobiles, Siculi et Saxones) va apare în hotǎrârile dietei de la
Sighişoara din 1506 sub numele de tres nationes, Nobiles videlicet, Siculi et Saxones,
denumire care se va menţine constant în actele dietale. Sub acest nume, cǎpitanul
Transilvaniei, Ştefan Mailat convoca la 12 octombrie 1540 stǎrile pentru dieta generalǎ de la
Târgu Mureş, dupǎ cum şi în hotǎrârile din anii 1542-1548 ale dietelor ţinute la Turda şi Cluj
nobilimea, secuii şi saşii sunt cuprinşi sub aceeaşi formulǎ de domini regnicolae trium
nationum regni Transilvaniae. Noua terminologie era de facturǎ umanistǎ şi comporta în
general un înţeles etnic-teritorial, fǎrǎ a exclude şi un anume sens social, de om de neam.
Aceasta explicǎ dealtfel şi încetǎţenirea termenului de natio în Transilvania, unde se introduce
cu dublul înţeles atât social-juridic, cât şi etnic-teritorial.
Cu înstǎpânirea habsburgicǎ a lui Castaldo în Transilvania îşi face loc un nou concept
pentru desemnarea stǎrilor, anume de Status et ordines. Astfel hotǎrârile dietei generale de la
Turda, din mai 1552, sunt luate în numele dominorum omnium statuum et ordinum regni
Transilvaniae, formulǎ care, pentru a cuprinde şi nobilimea din pǎrţile vestice, va fi
dezvoltatǎ de Isabella şi Ioan Sigismund, încât actele dietale de dupǎ 1557 vorbesc de domini
regnicolae omnes status et ordines Hungariae et trium nationum Transsilvaniae. Odatǎ cu
folosirea limbii maghiare, în textele dietale, expresia Status et Ordines va fi tradusǎ cu Karok
és Rendek, dupǎ cum şi natio va fi înlocuit cu nemzet sau nemzetség.
Aşadar, termenul de „naţiune” s-a fixat definitiv în Transilvania odatǎ cu principatul,
sub influenţǎ umanistǎ şi cu un îndoit sens, unul social şi un altul etnic-teritorial, la care
evoluţia a adǎugat treptat şi un înţeles politic, pe mǎsura identificǎrii celor trei naţiuni cu
stǎrile. De acum, cele trei naţiuni deţinând puterea politicǎ în stat, rolul lor sporeşte în viaţa
publicǎ, dovadǎ cǎ reprezentaţii acestora din comitate, scaune şi oraşe vor fi convocaţi şi vor
participa între anii 1540-1690 la nu mai puţin de 430 de diete, cifrǎ corespunzând unei medii
anuale de aproape trei diete. Pe lângǎ aceastǎ participare, aceeaşi reprezentanţi de frunte ai
nobililor, secuilor şi saşilor ocupǎ aproape toate funcţiile înalte de la nivelul Consiliului
princiar şi comitate la scaune şi oraşe, încât stat şi stǎri ajung sǎ se contopeascǎ. Cu
accentuarea însǎ a conţinutului politic al celor trei naţiuni se adânceşte şi separaţia între
categoriile sociale componente ale acestora, între membrii lor de rând şi pǎturile suprapuse,
mai cu seamǎ în scaunele secuieşti şi sǎseşti, acolo unde ajung sǎ se opunǎ nobili şi
neprivilegiaţi, respectiv patricieni bogaţi şi orǎşeni sǎraci. Dar, dincolo de aceastǎ structurare
socialǎ, naţiunile politice din Transilvania îşi au propria evoluţie etno-teritorialǎ în istoria
principatului, conferind o notǎ de originalitate sistemului sǎu constituţional.
Naţiunea nobililor a cuprins iniţial totalitatea nobilimii ţǎrii, fǎrǎ deosebire de
etnicitate, singura condiţie de ridicare constituind-o, de regulǎ, slujba militarǎ. Cu timpul,
familiile înnobilate din rândul nemaghiarilor au putut trece la catolicism şi treptat multe s-au
maghiarizat prin cǎsǎtorii mixte şi ocuparea de slujbe, integrându-se în marea masǎ a
nobilimii maghiare. Dar multǎ vreme nobilimea din Transilvania, ca şi din Ungaria, a pǎstrat
diversitatea sa etnicǎ şi confesionalǎ, expresie a originii sale, încât termenul de nobilis
hungarus din texte putea însemna juridic atât nobil maghiar sau ungur de neam, cât şi numai
nobil ungar, adicǎ al regatului. Acest din urmǎ înţeles îl comportǎ calificativul hungarus în
amintitele hotǎrâri ale dietei de la Târgu Mureş, din decembrie 1551, prin care se solicita lui
Ferdinand sǎ binevoiascǎ a dǎrui toate beneficiile şi slujbele, atât ale cetǎţilor cât şi ale
oraşelor „ungarilor” (omnia beneficia ac officia, tam castrorum quam civitatum, Hungaris
conferre dignetur), adicǎ celor din ţarǎ. Dar, fǎrǎ îndoialǎ, noţiunea şi-a avut şi un înţeles
etnic care se va impune în exclusivitate pe mǎsura transformǎrii naţiunii nobililor în naţiune
maghiarǎ.
Evoluţia naţiunii nobililor în sens etnic a fost favorizatǎ de caracterul covârşitor
maghiar al nobilimii, de preponderenţa acesteia în viaţa politicǎ a principatului şi de înrâurirea
Reformei care susţinea limba maternǎ în bisericǎ şi culturǎ. Cu aceastǎ evoluţie spre modern a
noţiunii de naţiune expresia de natio nobilium sau nemes nemzet devine improprie, fiind
înlocuitǎ cu termenul general de nobili sau nobilime, de comitate sau nobile comitate şi, în
final, de naţiune maghiarǎ (natio hungarica, magyar natio, magyar nemzet).
Spre deosebire de naţiunea nobililor, naţiunile secuilor şi saşilor au avut de la început
şi înţeles etnic, chiar dacǎ juridic sub denumirea de secui şi saşi puteau fi cuprinşi şi alţi
locuitori ai pǎmântului secuiesc şi sǎsesc, mai cu seamǎ când era vorba de obligaţii fiscale sau
militare faţǎ de stat. Dar, în mod obişnuit, când actele vorbesc de secui şi saşi termenii sunt
folosiţi în sens etnic. Organizarea administrativ-teritorialǎ a acestora în scaune supuse
jurisdicţiei princiare îi vor apropia de naţiunea nobililor împreunǎ cu care vor domina, dupǎ
principiul votului dietal egal, viaţa politicǎ a ţǎrii. Însǎşi teritoriul acesteia ajunge curând sǎ fie
împǎrţit între cele trei naţiuni, fiecare avându-şi pǎmântul propriu, nobilimea, comitatele,
secuii şi saşii scaunele secuieşti, respectiv cele sǎseşti.
În cadrul sistemului politic al principatului, bazat pe cele trei naţiuni, la care se vor
adǎuga treptat cele patru religii recepte, stǎrile au ajuns la o asemenea libertate de dezvoltare
pe care puţine ţǎri europene au cunoscut-o în epocǎ. Nicǎieri stǎrile prin hotǎrârile instituţiei
reprezentative, care a fost dieta, nu au avut un rol mai mare în aşezarea şi structurarea
constituţionalǎ a ţǎrii, în apǎrarea şi consolidarea propriilor libertǎţi şi privilegii. Cele trei
naţiuni politice şi-au reînnoit periodic unirea, şi-au durat noi temeiuri din religiile recepte,
rezultate din Reformǎ, şi au înţeles sǎ colaboreze în dietǎ pentru a înzestra principatul cu legi
din cele mai diverse domenii. Astfel, prin hotǎrârile dietale şi-au gǎsit legiferarea şi
reglementarea problemele privitoare la bisericǎ şi conştiinţa religioasǎ, la oaste şi apǎrarea
ţǎrii, la dǎri şi sistemele de impunere, la judecǎţi şi procedurile legate de acestea, la politica
externǎ şi relaţiile cu vecinii, fǎrǎ a mai socoti preocuparea pentru precizarea şi fixarea
statutului însǎşi al stǎrilor.
Dacǎ stǎrile au înţeles sǎ lupte şi sǎ-şi apere propriile libertǎţi, nu se poate constata
aceeaşi înţelegere de a acorda şi garanta drepturi şi altora, precum românilor, evreilor,
armenilor, ţiganilor şi altor locuitori ai ţǎrii. Din întreaga istorie a principatului se poate
constata cǎ cele trei naţiuni politice, dublate de cele patru religii recepte, s-au înţeles pentru a-
şi menţine privilegiile împotriva tuturor, fie supuşi, fie putere princiarǎ, contribuind prin
însǎşi acest fapt la promovarea unei politici de discriminare şi la împiedicarea apariţiei
absolutismului monarhic cu rosturile sale pozitive în Europa vremii.
 6. REFORMA ŞI RELIGIILE RECEPTE

Sub raport confesional constituirea principatului a adus cu sine sporirea numǎrului

religiilor existente în Transilvania, adǎugându-se catolicismului şi ortodoxiei religiile noi
rezultate de pe urma Reformei. Rapida propagare a acesteia în principat se explicǎ atât prin
legǎturile strânse pe care le avea Transilvania cu Europa, cât şi prin condiţiile proprii care au
favorizat înnoirile reformatoare din sânul bisericii. Primele simptome ale acestei mişcǎri, abia
apǎrute în Europa Apuseanǎ, în special în Germania, au provocat şi la noi însemnate
schimbǎri. Cu toate numeroasele piedici care s-au ridicat de la început împotriva Reformei,
aceasta a gǎsit în Transilvania, Banat şi Partium mulţi susţinǎtori, având însǎ un curs aparte
datoritǎ condiţiilor specifice.
Printre numeroasele cauze, cele politice au jucat un rol determinant, asigurând
succesul Reformei în principat. Transilvania era angajatǎ într-un proces complex de
restructurare politicǎ, care a dus la constituirea principatului, în care voinţa stǎrilor locale a
fost de a se emancipa atât de sub autoritatea regalǎ centralizatǎ, cât şi a unui regim ecleziastic,
dominat de puternica ierarhie catolicǎ. Atitudinea ostilǎ a acestor factori ai puterii faţǎ de
orice încercare de reformǎ se desprinde cu putere şi din cunoscuta lege a dietei Ungariei din
1525, prin care „ereticii”, adicǎ reformaţii, trebuiau sǎ fie extirpaţi din regat şi arşi peste tot
unde se gǎseau. În acelaşi spirit se înscriu şi câteva mǎsuri promulgate de Gheorghe
Martinuzzi pânǎ în 1545, datǎ dupǎ care în Transilvania şi în pǎrţile vestice îşi face loc treptat
o politicǎ de toleranţǎ faţǎ de înnoirile aduse în materie de credinţǎ.
În principat, Reforma nu a fost în realitate nici dogmaticǎ, nici un episod al luptei
eterne între bisericǎ şi stat, ci, mai degrabǎ, un efort colectiv al stǎrilor, adicǎ al celor trei
naţiuni politice, de a edifica noile structuri statale. Acestui efort al nobilimii şi orǎşenimii
înstǎrite, biserica catolicǎ i s-a opus cu mijloacele obişnuite, dintre care nu a lipsit forţa
militarǎ a habsburgilor. De aceea, evoluţia ideii de libertate politicǎ şi de conştiinţǎ în
Transilvania a dus inevitabil la conflicte violente cu clerul catolic şi armata imperialǎ. Pentru
a-şi asigura succesul, factorii politici din Transilvania, dominaţi de o concepţie provincialǎ şi
preocupaţi sǎ punǎ bazele principatului rupt de Ungaria, au recurs la lupta armatǎ şi la
sprijinul militar al domnilor români şi al sultanilor turci.
Progresul rapid al Reformei în principat se explicǎ în primul rând prin îmbrǎţişarea sa
de cǎtre nobilime şi saşi, mai apoi, chiar de principe, încât noii convertiţi au dobândit în viaţa
publicǎ tot mai multǎ influenţǎ şi putere. Cu deosebire sub domnia lui Ioan Sigismund
Zápolya, principe trecut rând pe rând la calvinism şi unitarianism, Reforma s-a stabilit solid în
ţarǎ iar stǎrile au câştigat un ascendent decisiv asupra vieţii politice, influenţând de acum
puternic politica internǎ şi externǎ a principatului.
Primii care au îmbrǎţişat Reforma în Transilvania au fost saşii, populaţie care se afla
în strâse legǎturi comerciale cu Germania şi care prin frecventarea şcolilor de aici şi importul
de tipǎrituri a fost favorizatǎ în propagarea noii doctrine a lui Luther. În plus, relaţiile
tradiţionale încordate ale bisericii sǎseşti cu ierarhia catolicǎ din regat şi preocuparea
Universitǎţii sǎseşti de a-şi consolida individualitatea şi statutul juridic autonom, explicǎ
hotǎrârea fermǎ a subscrierii la Reformǎ. Astfel, prin tinerii studioşi reîntorşi de la
universitǎţile germane, prin negustorii şi meşteşugarii de frunte ai oraşelor Braşov, Sibiu,
Bistriţa, etc., urmaţi numaidecât de populaţia de rând, ideile reformatorului din Wittenberg
câştigǎ teren în principat, dieta recunoscând de fapt, în 1548, noua religie luteranǎ. Treptat,
prin grija unor pastori cǎrturari precum Ioan Honterus şi Valentin Wagner au fost puse bazele
umaniste ale noului învǎţǎmânt sǎsesc, urmându-se modelul gimnaziului din Braşov, fiind
impulsionatǎ totodatǎ şi activitatea tipograficǎ destinatǎ a satisface trebuinţele de carte ale
şcolii şi bisericii.
În timp ce ideile lui Luther erau adoptate de saşi şi aceştia îşi alegeau primul lor
superintendent, în sinodul din 1553, nobilimea îmbrǎţişa, şi ea, aceleaşi idei, cu un zel pe care
în zadar l-am cǎuta chiar în Germania. Multe dintre marile familii nobiliare au trecut din
proprie îniţiativǎ la noua doctrinǎ, cu deosebire în Banat şi Partium, acolo unde la Torony
(1549) şi Timişoara (1550-1551) sârbul Petru Petrovici, respectiv la Ardud (1555), vǎduva
nobililui de origine românǎ Gaşpar Drágffy au organizat sinoade şi au ales superintendenţi,
punând bazele unei ierarhii luterane distinctǎ de cea sǎseascǎ. Dar, în cazul nobilimii, cu toate
cǎ succesul luteranismului a fost mare şi rapid, existenţa sa în multe pǎrţi a fost de scurtǎ
duratǎ. Mulţi dintre cei care deveniserǎ luterani fervenţi sau foarte înclinaţi spre luteranism s-
au convertit pe urmǎ la calvinism şi unitarianism. Dincolo de cauzele acestor schimbǎri, cert
este cǎ nobilimea din principat a devenit aproape în totalitate calvinǎ.
Rǎspândit la început în oraşul Debreţin şi în împrejurimile sale, calvinismul, ocrotit
pentru un timp de acelaşi Petru Petrovici, se extinde curând şi în Transilvania, câştigând
nobilimea luteranǎ şi populaţia maghiarǎ. Astfel, la Cluj, unul dintre colaboratorii şi apropiaţii
lui Gaşpar Heltai, superintendentul luteranilor maghiari, Francisc Dávid îmbrǎţişeazǎ în 1559
calvinismul şi acceptǎ în 1564 calitatea de şef al bisericii calvine din Transilvania, ajungând şi
predicator oficial al curţii princiare. Noua religie cunoscutǎ şi sub numele de Cluj împreunǎ cu
cea de Sibiu, adicǎ calvinismul şi luteranismul, au fost recunoscute ca religii libere sau recepte
de dieta parţialǎ ţinutǎ la Turda în iunie 1564.
De acum nobilimea calvinǎ şi patriciatul luteran îşi sporesc influenţa în afacerile
religioase iar principiul cuius regio, eius religio permite atât principelui trecut la calvinism,
cât şi nobilimii şi magistraţilor din oraşe sǎ secularizeze averile bisericeşti. Concomitent
predicatorii reformaţi instituiţi de nobili în locul preoţilor catolici îşi desfǎşoarǎ în voie şi
protejaţi de stǎpâni propaganda religioasǎ, asigurând succesul definitiv al calvinismului. Slaba
rezistenţǎ a clerului catolic, lipsit din 1556 de episcopia de la Alba Iulia, a constituit în acelaşi
timp un dezavantaj pentru biserica reformatǎ care, depǎşind cu prea multǎ uşurinţǎ
obstacolele, s-a ridicat rapid dar nu prea solid pentru a putea câştiga întreaga populaţie a ţǎrii
şi pentru a rezista mai uşor, dupǎ 1571, acţiunilor de Contrareformǎ promovate de principii
din familia Báthory.
Aceeaşi slǎbiciune a calvinismului a favorizat şi succesul predicatorilor şi
susţinǎtorilor ideilor unitariene, cu deosebire în oraşele Cluj şi Turda, fiind câştigaţi de ideea
negǎrii Sfintei Treimi înşişi Francisc Dávid şi Ioan Sigismund Zápolya, încât dieta de la Turda
din 1572 s-a vǎzut nevoitǎ a recunoaşte, alǎturi de calvinism şi luteranism, noua religie de
Cluj, interzicând însǎ pe viitor orice altǎ inovaţie religioasǎ. De acum, religiile recepte
catolicǎ, calvinǎ, luteranǎ şi unitarianǎ vor întregi sistemul constituţional al celor trei
naţiuni politice, inaugurându-se un regim politic de o foarte largǎ toleranţǎ între stǎpâni, dar
din care cei mai numeroşi locuitori şi cea mai veche religie a ţǎrii, Românii şi ortodoxia, vor
fi eliminaţi pentru mai multe secole.
Aşadar, în propagarea Reformei în Transilvania un rol hotǎrâtor l-au avut cauzele
politice, nu cele dogmatice, iar efectele produse au fost diferite în viaţa locuitorilor
principatului, românii mai ales, cu excepţia beneficiilor culturale, fiind foarte prejudiciaţi în
statutul lor politic.

7. PROBLEMA NAŢIUNII ROMÂNE

Constituirea sistemului celor trei naţiuni politice a marcat sub raport social, adâncirea
evoluţiei divergente în sânul populaţiei româneşti din Transilvania voievodalǎ. De acum,
nobilimea ridicatǎ dintre cnezi sporeşte rândurile „naţiunii” nobililor iar prin catolicizare şi
cǎsǎtorii mixte se confundǎ treptat în marea masǎ a nobilimii maghiare. Procesul acesta de
înstrǎinare era stânjenit dar nu oprit, de considerente confesionale într-o vreme în care prevala
importanţa slujbei militare. De aceea, multora dintre românii schismatici faptele de arme le
puteau aduce înnobilarea şi odatǎ cu aceasta li se deschidea drumul ascensiunii sociale şi
politice. Cel mai adesea însǎ preţul acestei realizǎri era înstrǎinarea etno-confesionalǎ a celor
înnobilaţi, pierzându-se pentru poporul din care s-au ridicat.
Consecinţa acestei hemoragii sociale la partea superioarǎ a structurilor româneşti a fost
nu numai o scǎdere a nobilimii proprii, ci şi o cǎdere masivǎ a românilor în starea de iobǎgie,
încât cu timpul român sau olah a ajuns aproape identic cu iobag. Astfel diferenţierile sociale
au dus la dublarea acestora cu distincţii etnice, care veneau sǎ accentueze pe cele
confesionale, sǎ opunǎ în comitate o nobilime în covârşitoare parte maghiarǎ unei iobǎgimi, în
aceeaşi proporţie, româneascǎ. Într-o formǎ atenuatǎ distincţiile se prelungeau şi pe Pǎmântul
Crǎiesc, acolo unde o parte însemnatǎ a românilor liberi sunt iobǎgiţi de oficialitatea sǎseascǎ,
ba chiar supuşi dijmei bisericeşti faţǎ de o preoţime strǎinǎ. O soartǎ, întrucâtva apropiatǎ, au
împǎrtǎşit şi românii din Pǎmântul Secuiesc care, fǎrǎ a fi obligaţi la plata dijmei catolice au
cunoscut în timp, alǎturi de secuii de rând, suferinţele procesului de aservire socialǎ. Ca o
prelungire socialǎ proprie rǎmânea pentru români doar boierimea Ţǎrii Fǎgǎraşului şi
nobilimea micǎ din Banat, Hunedoara, Chioar şi din cuprinsul diferitelor domenii foste regale
şi feude domneşti ajunse, dupǎ mijlocul secolului al XVI-lea, în stǎpânire princiarǎ.
Evoluţia principatului sub regimul suzeranitǎţii otomane a fǎcut ca rolul militar al
nobilimii sǎ scadǎ, dupǎ cum au fost reduse şi posibilitǎţile înnobilǎrii prin slijbe ostǎşeşti,
încât nobilimea devine treptat una de funcţii. De acum însǎşi ridicarea socialǎ este
condiţionatǎ tot mai mult de nobleţe, singurǎ aceasta oferind şansa ocupǎrii de slujbe
aducǎtoare de venituri. Dacǎ totuşi priceperea şi nobleţea spiritualǎ dobândite prin şcoalǎ
puteau suplini în anumite cazuri nobleţea de sânge în vederea ascensiunii sociale, totul
rǎmânea condiţionat de apartenenţa la religiile recepte cu învǎţǎmântul lor confesional. Astfel,
noul sistem politic al principatului, bazat pe cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte,
devenea mult mai restrictiv pentru primenirea şi regenerarea unei nobilimi româneşti care
împreunǎ cu clerul propriu sǎ se poatǎ constitui într-o naţiune politicǎ distinctǎ. Mai mult,
biruinţa Reformei în Transilvania şi odatǎ cu ea a limbilor materne maghiarǎ şi germanǎ nu
numai în bisericǎ, ci şi în administraţie, justiţie şi armatǎ face ca disimilarea confesionalǎ în
sânul nobilimii româneşti sǎ fie însoţitǎ obligatoriu şi de una etnicǎ. Altfel spus, pe mǎsura
accentuǎrii caracterului calvin al structurilor politice ale principatului acestea devin tot mai
mult maghiare şi o nobilime româneascǎ de funcţii îşi poate gǎsi locul în viaţa publicǎ doar cu
preţul înstrǎinǎrii prealabile etno-confesionale.
Încercarea unei pǎrţi a nobilimii şi clerului românesc de a-şi constitui o bisericǎ
calvinǎ şi implicit o religie receptǎ a eşuat, cu tot sprijinul puterii princiare, atât din cauza
propriilor slǎbiciuni şi disensiuni, cât şi a opoziţiei înverşunate a credincioşilor de rând,
sprijiniţi în atitudinea şi în rezistenţa lor de proprii stǎpâni şi, mai ales, de biserica şi domnii
români de peste Carpaţi.
Rǎmânea ca de acum realizarea socialǎ a nobilimii române sǎ fie o chestiune
individualǎ, pierzându-se şansa constituirii unei stǎri proprii, distinctǎ de aceea a nobilimii
maghiare din comitate. Pentru început, cei mai mulţi dintre nobilii români dominaţi de
interese strict personale au îmbrǎţişat religii dintre cele mai diferite, de la catolicism la
calvinism şi luteranism, fǎrǎ a fi preocupaţi de o acţiune comunǎ care sǎ le aducǎ succesul
alcǎtuirii unei „naţiuni” politice române. Astfel a fost posibil ca doi dintre români, Nicolae
Olahus şi Mihail Csáky zis Valahul, sǎ ajungǎ concomitent cancelari regali în partide diferite,
cu influenţǎ şi putere în afacerile ţǎrii, în timp ce împotriva semenilor din rândul cǎrora s-au
ridicat erau luate hotǎrâri discriminatorii, reflectând ostilitatea stǎrilor şi a religiilor oficiale.
Într-o vreme de mari tulburǎri şi mişcǎri de populaţie, cu deosebire a iobǎgimii
româneşti, şi în condiţiile unei prezenţe active a domnilor români în geneza principatului
transilvan reprezentanţii stǎrilor în diete, dominaţi de resentimente faţǎ de strǎini şi faţǎ de
„schismaticii” români adoptau hotǎrâri exclusiviste şi discriminatorii. Astfel, în dieta de la
Turda din 29 martie 1542, cele trei naţiuni hotǎrǎsc ridicarea la luptǎ în persoanǎ împotriva
duşmanilor din afara şi din interiorul ţǎrii, sub aceştia din urmǎ înţelegându-se diferiţii
rǎufǎcǎtori de la tâlhari şi incendiatori la falsificatorii de monede, cu toţii supuşi unei
proceduri de urmǎrire discriminatorii faţǎ de români. Potrivit acestor hotǎrâri dacǎ un ungur
(Hungarus) acuzat de tâlhǎrie se putea dezvinovǎţi şi deveni liber prin jurǎmântul judelui
sǎtesc şi a trei persoane cinstite, în schimb un român (Valachus) pentru a se dezvinovǎţi de
aceeaşi acuzaţie avea nevoie de jurǎmântul cnezului sǎtesc, a patru alţi români şi trei unguri
creştini, semn evident al unei diferenţieri discriminatorii sub raportul valorii probatorii a
omului de rând în lumea satului. Aceleaşi texte dietale reiau şi accentueazǎ în anii urmǎtori
discriminǎrile etno-confesionale între români şi ceilalţi locuitori ai ţǎrii. În privinţa urmǎririi
şi pedepsirii aceloraşi rǎufǎcǎtori, un regulament pentru aplicarea art.28 al dietei din Târgu
Mureş (1552) prevedea ca „românul sǎ nu poatǎ denunţa pe ungur sau sas, dar ungurul sau
sasul sǎ poatǎ denunţa pe român”. O altǎ hotǎrâre dietalǎ din anul 1554 preciza cǎ ţǎranul
ungur (rusticus Hungarus) putea fi denunţat prin mǎrturia a cel puţin trei oameni de bunǎ-
credinţǎ şi pedepsit prin mǎrturia a şapte oameni de acelaşi fel, în timp ce românul putea fi
atât denunţat, cât şi osândit prin mǎrturia doar a trei oameni de bunǎ-credinţǎ. Într-un spirit la
fel de discriminator legifera denunţarea rǎufǎcǎtorilor şi dieta din 24 aprilie 1555 care stabilea
ca ţǎranul creştin sǎ poatǎ fi denunţat prin jurǎmântul a şapte creştini, în vreme ce românul
putea fi denunţat doar prin jurǎmântul a trei creştini sau a şapte români.
Asemenea legiferǎri discriminatorii, venite dinspre instituţia reprezentativǎ a ţǎrii nu
au fǎcut decât sǎ întǎreacǎ atitudinile de dispreţ pentru români ajunşi în covârşitoare parte în
stare de servitute socialǎ şi rǎmaşi credincioşi religiei ortodoxe consideratǎ de-a dreptul
necreştinǎ, de unde şi distincţiile juridice nu numai între nobil şi nenobil, ci şi între români, pe
de o parte, şi creştinii unguri şi saşi, pe de alta. Aşadar, un sistem juridic de grave inechitǎţi
care ridica discriminarea la rangul de lege şi accentua dispreţul faţǎ de românii „schismatici”
şi iobagi, stimulând procesul de disimilare etno-confesionalǎ a nobilimii române şi
îndepǎrtând orice şanse de constituire a unei naţiuni politice proprii, parte întregitoare a
sistemului politic al principatului bazat pe cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte.
Evoluţia va adânci separaţia, românii excluşi din rândul naţiunilor politice împǎrtǎşind doar
soarta de „toleraţi” şi „admişi” pentru binele public.

8. ORTODOXIA, RELIGIE TOLERATĂ

Schimbǎrile confesionale care au însoţit îndeaproape şi au influenţat direct constituirea

regimului politic al principatului nu puteau lǎsa pe dinafarǎ nici pe români, cu atât mai mult
cu cât la distincţia etnicǎ se adǎuga pentru ei deosebirea lor religioasǎ. În calitate de
credincioşi ortodocşi se deosebiserǎ în trecut de ceilalţi locuitori ai ţǎrii, cu toţii catolici,
urmând ca şi în epoca principatului, în condiţiile eşuǎrii formǎrii unei religii şi ierarhii recepte
proprii, românii sǎ-şi pǎstreze vechea credinţǎ. Astfel, se perpetua nu numai o distincţie între
confesiuni, ci se accentua şi o opoziţie între recepţii „creştini” şi românii „schismatici” cu
evidente consecinţe politice dǎunǎtoare afirmǎrii acestora în viaţa publicǎ a ţǎrii.
Dacǎ s-au pierdut şansele realizǎrii sociale pentru nobilimea şi clerul românesc, în
schimb, a fost salvatǎ unitatea de credinţǎ ortodoxǎ care-i lega pe românii din Transilvania de
cei din Ţara Româneascǎ şi Moldova. Pentru o vreme, mitropoliile acestor ţǎri îşi exercitǎ
jurisdicţia asupra vlǎdicilor români, consemnaţi documentar în diverse pǎrţi ale principatului,
cu deosebire în cuprinsul feudelor domneşti, iar odatǎ cu constituirea unui sistem ierarhic
ortodox în Transilvania, mitropolia de la Bǎlgrad va fi supusǎ celeia de la Târgovişte.
Intervenţia domnilor români în sprijinul familiei Zápolya a sporit rolul lor în viaţa
religioasǎ a ortodocşilor din Transilvania, fiindu-ne bine cunoscutǎ numirea pentru episcopia
Vadului a mai multor vlǎdici sfinţiţi în Moldova, precum Anastasie, Tarasie şi Gheorghe care
au exercitat jurisdicţia lor asupra pǎrţilor de nord ale ţǎrii, în timp ce preotul Ioan din
Peşteana, sfinţit episcop în 1553 de mitropolitul Ţǎrii Româneşti, rezida în mǎnǎstirea Prislop
din comitatul Hunedoarei. Înlǎturarea trupelor lui Castaldo şi readucerea în ţarǎ a Isabellei şi a
fiului acesteia Ioan Sigismund în suita domnilor Alexandru Lǎpuşneanu şi Pǎtraşcu cel Bun,
la care s-a adǎugat intervenţia pe lângǎ familia restauratǎ a unor slujitori credincioşi, precum
sârbul Petru Petrovici, au dus la numirea în 1557 a unor episcopi ortodocşi la Vad şi Geoagiu
de Sus, în persoana cǎlugǎrului Marcu, respectiv a lui Cristofor. Era un gest prin care pǎrea sǎ
se inaugureze o epocǎ de toleranţǎ pentru biserica şi religia ortodoxǎ, în timp ce reprezentanţii
stǎrilor în dieta generalǎ de la Turda din iunie 1557 cereau şi obţineau din partea familiei
Zápolya patronajul asupra bisericilor luterane maghiare şi a slujitorilor acestora.
Evoluţia ulterioarǎ a situaţiei confesionale din principat, marcatǎ de afirmarea
calvinismului şi de trecerea luteranilor maghiari la aceatǎ nouǎ religie care îl câştigǎ şi pe
principe, s-a rǎsfrânt şi asupra statutului bisericii ortodoxe pentru care în anul 1566 întâlnim
primul episcop calvin în persoana lui Gheorghe din Sângeorgiu. Dificultǎţile cu care se
confruntǎ acesta determinǎ dieta ţinutǎ la Sibiu, în noiembrie-decembrie 1566, sǎ vinǎ în
sprijinul sǎu, hotǎrând, printre altele, ca „sǎ se vesteascǎ liber cuvântul lui Dumnezeu, mai
ales printre români ai cǎror pǎstori fiind orbi, conduc orbi, şi astfel duc spre pieire atât
sǎracele comunitǎţi, cât şi pe ei. Acelora care nu ar vrea sǎ se supunǎ adevǎrului, Înǎlţimea Sa
sǎ porunceascǎ sǎ se dispute din Biblie cu episcopul superintendent Gheorghe şi sǎ se urmeze
potrivit adevǎrului, iar cei care nu vor accepta adevǎrul astfel înţeles sǎ fie îndepǎrtaţi, fie cǎ
vor fi episcop român, preoţi sau cǎlugǎri, şi în toate sǎ asculte numai de singurul episcop ales
superintendentul Gheorghe şi de preoţii aleşi de el, iar cei care i-ar tulbura sǎ fie pedepsiţi cu
vinovǎţia necredinţei”. Începea, de acum, valul de prozelietism calvin prin care se urmǎrea
câştigarea românilor pentru noua credinţǎ şi constituirea unei ierarhii proprii a bisericii
româneşti din Transilvania, ierarhie ruptǎ de mitropoliile ortodoxe de peste Carpaţi. Cu tot
zelul depus de principe, de noul vlǎdicǎ superintendent Gheorghe şi de unii reprezentanţi ai
stǎrilor, rǎspândirea calvinismului printre români a întâmpinat mari rezistenţe din partea unei
preoţimi ce urma sǎ fie supusǎ dajdiei florinului, a credincioşilor de rând care se vedeau
dispreţuiţi de acum nu numai social, ci şi pentru religia lor detestatǎ şi respinsǎ drept
schismaticǎ, purtǎtoare de superstiţii şi idolatrie. Atitudinea de respingere a noii religii era
agravatǎ şi întreţinutǎ cu putere de noile hotǎrâri dietale din anii 1569 şi 1571, prin care dintre
românii care au primit „cuvântul lui Dumnezeu”, adicǎ calvinismul, fiecare om însurat trebuia
sǎ plǎteascǎ predicatorului câte o claie de grâu, iar acesta la rându-i urma sǎ fie pedepsit dacǎ
refuza sǎ dea anual vlǎdicii florinul legiuit. Aceste noi îndatoriri şi pedepsele pentru
nerespectarea lor au încins spiritele între ortodocşi şi calvini, ajungându-se astfel în loc de
apropiere la o repulsie reciprocǎ, românii retranşându-se şi mai mult în sistemul lor tradiţional
de credinţe şi ritualuri, devenit un component etnic şi care îi lega de marele întreg al neamului
românesc.
Dacǎ facem abstracţie de un început de ierarhie calvinǎ şi de introducerea limbii
române în bisericǎ, se poate spune cǎ Reforma a înregistrat prea puţine succese la românii din
Transilvania în condiţiile în care aceştia moşteneau prin vitregia trecutului o bisericǎ „sǎracǎ”
şi un cler prea puţin instruit pentru a se putea angaja în dispute teologice şi prea slab pentru a
putea constitui împreunǎ cu nobilimea proprie o religie receptǎ distinctǎ, premisǎ a unei
naţiuni politice româneşti. S-au adǎugat, fireşte, la aceste piedici îndemnurile la rezistenţǎ
venite din afarǎ, din partea domnilor şi a ierarhilor din Moldova şi Ţara Româneascǎ, la care
s-au asociat, dupǎ 1571, încurajǎrile principilor catolici din familia Báthory şi, nu în ultimul
rând, obstrucţia multora dintre stǎpânii de pǎmânt, interesaţi sǎ aibǎ pentru proprii supuşi o
preoţime aservitǎ. În aceste împrejurǎri, efortul princiar al lui Ioan Sigismund Zápolya a eşuat,
seria episcopilor români calvini încheindu-se cu Paul şi Mihai Tordaş, a cǎror ierarhie se
vedea dublatǎ, în octombrie 1571, de aceea a ieromonarhului Eftimie, numit de principele
Ştefan Báthori episcop ortodox al românilor din Ardeal şi pǎrţile ungureşti. Câţiva ani mai
târziu, ca urmare a dezvoltǎrii acestei ierarhii ortodoxe, a numirii de episcopi la Vad şi în
partea se sud a Transilvaniei şi a hotǎrârii dietei de la Turda, din 21 octombrie 1579, preoţii
români puteau alege pe Ghenadie, sfinţit probabil la Târgovişte, de mitropolit al Ardealului şi
pǎrţilor Oradiei. Cu aceasta, regimul de toleranţǎ al religiei şi bisericii ortodoxe din
Transilvania era consolidat, obţinându-se cu ajutorul Contrareformei şi al ierarhilor de peste
Carpaţi desǎvârşirea organizǎrii ierarhice a românilor ortodocşi, într-o mitropolie cu reşedinţa
în Alba Iulia, de unde şi titulatura prea-înalţilor ierarhi de „mitropoliţi de Bǎlgrad”.
Aşadar, cu tot prozelitismul calvin care pǎrea sǎ câştige teren şi în rândul românilor,
episcopii calvini ai acestora nu au reuşit nici cu sprijinul principelui şi a dietelor, nici cu
propriile hotǎrâri sinodale şi ameninţǎri la adresa preoţilor şi a credincioşilor, sǎ câştige
sufletul acestora pentru noua credinţǎ. Mai mult, românii prin numǎrul lor şi prin sprijinul pe
care îl aveau în viaţa socialǎ a Transilvaniei, prin ajutorul pe care e de presupus cǎ l-au obţinut
din partea unor înalţi dregǎtori ridicaţi din mijlocul lor ca şi a domnilor români, la care am
adǎuga concursul principilor catolici, au reuşit sǎ pǎstreze şi chiar sǎ consolideze pentru ei un
regim de relativǎ toleranţǎ religioasǎ, e adevǎrat, cu preţul marginalizǎrii şi, în mare parte, a
excluderii din viaţa politicǎ a principatului, bazatǎ pe cele patru religii recepte.

9. CONTRAREFORMA ŞI PRINCIPII BATHOREŞTI

Succesul Reformei în principatul Transilvaniei a avut drept consecinţǎ nu numai

adâncirea separaţiei între români şi naţiunile politice, ci şi stimularea diferenţierii între acestea
din urmǎ. Încǎ de la început, Reforma, promovând limba maternǎ în bisericǎ, a atras dupǎ sine
constituirea unor ierarhii dupǎ criteriul etnic, fapt care priva sistemul celor trei naţiuni politice
de suportul unitǎţii confesionale. Mai mult, radicalizarea cu timpul a Reformei în sânul
populaţiei maghiare şi secuieşti a dus la îmbrǎţişarea de cǎtre aceasta a mai multor confesiuni
nou apǎrute, de la calvinism şi unitarianism la sabatarianism. În aceste condiţii, progresele
însǎşi ale Reformei au stârnit temeri şi nelinişte în rândurile susţinǎtorilor preocupaţi sǎ
stǎvilescǎ înnoirile, sǎ suprime apariţia de noi religii, aşa cum rezultǎ şi din hotǎrârile dietei
din 1572. Faptul a favorizat nu numai rezistenţa românilor ortodocşi faţǎ de Reformǎ, ci a
permis şi catolicilor lipsiţi de o ierarhie proprie, dar sprijiniţi de principele Ştefan Báthori, sǎ
încerce treptat recâştigarea poziţiilor pierdute în principat.
Ajungerea lui Ştefan Báthori în conducerea ţǎrii în primǎvara anului 1571 a însemnat
opţiunea stǎrilor transilvane pentru formula principelui liber ales şi sprijinit de Poartǎ,
respingând candidatura lui Gaşpar Bekeş ca voievod susţinut de Habsburgi. Scrisoarea de
recomandare a acestuia din urmǎ adusǎ de la Viena şi încercarea de a se impune prin forţa
armelor nu i-au asigurat succesul, dieta preferând sǎ-l aleagǎ şi sǎ-l susţinǎ pe Ştefan Báthori.
Acesta provenea dintr-o familie de mari nobili catolici cu întinse stǎpâniri de moşii în
comitatele din Partium, cu deosebire în Crasna, unde pe domeniul Şimleului era încuviinţatǎ
prezenţa în 1583 a unui episcop ortodox. Dealtfel, Báthoreştii erau cunoscuţi în epocǎ pentru
spiritul lor de toleranţǎ religioasǎ şi treceau drept veritabili „stâlpi” ai catolicismului din ţarǎ.
Dobândirea tronului princiar aducea lui Ştefan Báthori o moştenire dificilǎ şi
complexǎ de care trebuia sǎ ţinǎ seama atât în raporturile cu stǎrile şi confesiunile recepte, cât
şi în cele cu statele învecinate. Consiliul princiar, dominat de reformaţi, în frunte cu Mihail
Csáky şi Giorgio Blandrata, trebuia schimbat, dar pǎstrat acelaşi caracter confesional în
condiţiile numǎrului neînsemnat al catolicilor. Situaţia se regǎseşte şi în dietǎ, de unde
dificultǎţile în guvernare şi necesitatea unei politici discrete faţǎ de catolici, cel puţin în primii
ani ai domniei sale. La toate acestea se adǎugau relaţiile tensionate cu Habsburgii,
nemulţumiţi cǎ Ştefan Báthori şi-a luat şi purta titlul de „principe liber” (szabad fejedelem),
cǎ a trimis cadouri turcilor şi a interzis corespondenţa supuşilor sǎi cu împǎratul.
Consolidarea puterii prin înfrângerea fracţiunii proimperiale a lui Gaşpar Bekeş (1575)
şi sporirea prestigiului principatului prin ajungerea ca rege al Poloniei a lui Ştefan Báthori
(decembrie 1575) i-a permis acestuia, sǎ treacǎ la o politicǎ mai hotǎrâtǎ, de sprijinire a
catolicilor, promovând în acelaşi timp şi o toleranţǎ mai largǎ faţǎ de românii ortodocşi.
Pentru aceasta s-a folosit de sprijinul fratelui sǎu, voievodul Cristofor Báthori, un catolic
convins, care în calitate de locţiitor al regelui era însǎ silit sǎ ţinǎ seama în politica religioasǎ
de voinţa stǎrilor, adversare hotǎrâtoare ale catolicismului. Cu toate aceste greutǎţi, a fost
stabilitǎ legǎtura cu ordinul iezuit pentru trimiterea unei misiuni în Transilvania, deschizându-
se astfel epoca iniţiativelor educative ale Contrareformei în principat.
Începutul acestei misiuni se leagǎ de sosirea în ţarǎ, în martie 1579, a pǎrintelui iezuit
Ioan Leleszi, înǎrcinat cu educaţia tânǎrului Sigismund Báthori, urmând ca însoţitorii sǎi sǎ
cerceteze situaţia catolicilor din principat, rǎmaşi de mai mulţi ani fǎrǎ preoţi. În aceastǎ
situaţie se gǎseau numeroşi credincioşi din Secuime în frunte cu familiile nobile Lázár şi
Becz, din comitatul Crasna de pe domeniile Báthoreştilor şi din banatul Lugojului şi
Caransebeşului, la care se adǎugau comunitǎţile restrânse din Alba Iulia şi Cluj. Succesul
misiunii iezuite urma sǎ fie asigurat atât prin educarea lui Sigismund Báthori, cât şi prin
instruirea celor mai mulţi dintre fiii de nobili atraşi în Colegiul de la Cluj, deschis în anul
1581. Biserica catolicǎ încerca astfel sǎ se refacǎ folosind armele adversarului trecut la
Reformǎ, adoptând în spirit propriu programul şi metodele şcolilor umaniştilor reformaţi. În
plus, unul dintre misionarii iezuiţi, italianul Antonio Possevino, se mai gândea la plasarea pe
lângǎ principe de „Consilieri” catolici, medici, muzicieni, arhitecţi, etc., neexcluzând nici
aducerea de colonişti strǎini pe domeniile fiscale, sub pretextul îmbunǎtǎţirii agriculturii,
exploatǎrii minelor şi impulsionǎrii comerţului. Aşadar, un program complex şi de mare
subtilitate, gândit într-o variantǎ extinsǎ şi peste Carpaţi, în Moldova şi Ţara Româneascǎ,
acolo unde politica de toleranţǎ faţǎ de catolici a domnilor Petru Şchiopul şi Petru Cercel
dǎdea speranţa de succes agenţilor Contrareformei, reprezentaţi de raguzani şi de alţi balcanici
convertiţi.
Rezultatul acestui efort stǎruitor al iezuiţilor a fost câştigarea principelui Sigismund
Báthori pentru cauza credinţei catolice, precum şi a unei atitudini mai înţelegǎtoare şi mai
tolerante din partea stǎrilor care au apreciat cum se cuvine rostul iniţiativelor lor culturale. Dar
aceastǎ aparentǎ linişte nu a durat prea mult, pretenţiile sporite ale iezuiţilor stârnind
ostilitatea, încât s-a ajuns ca dieta de la Mediaş, din decembrie 1588, sǎ hotǎrascǎ scoaterea
ordinului iezuit din ţarǎ, confiscarea tuturor averilor acestuia de la moşii şi mǎnǎstiri, la şcoli
şi biserici, care urmau sǎ revinǎ fiscului. Era un compromis prin care tânǎrul principe izgonea
pe iezuiţi cu preţul preluǎrii conducerii depline a statului, urmând ca pe viitor sǎ-şi schimbe
politica religioasǎ.

10. MIJLOACE ŞI INIŢIATIVE CULTURALE

În Transilvania secolului al XVI-lea, la fel cu situaţia din alte ţǎri ale Europei Centrale
şi de Sud-Est, cultura constituia încǎ apanajul aproape exclusiv al aristocraţiei nobiliare, al
patriciatului orǎşenesc şi al clerului, aşa încât nu ne vom mira sǎ întâlnim între promotorii
reformelor şcolare, ai tiparului şi ai creaţiilor spirituale numai reprezentanţi mai înstǎriţi sau
deţinǎtori de funcţii ai acestor categorii sociale. Reuşita iniţiativelor culturale depindea apoi,
în mare mǎsurǎ, de statutul politic şi confesional al cǎrturarului, al poporului din care acesta se
ridica şi pe care îl reprezenta, dacǎ nu cumva se înstrǎina de comunitatea cǎreia îi aparţinea
prin naştere sau ascendenţǎ. Toate aceste criterii care ţineau de epocǎ şi ritmau creaţia
culturalǎ erau cu atât mai marcante pentru Transilvania, cu cât sistemul constituţional al
principatului avea aşezat la temeliile sale cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte.
Cum nobilimea şi clerul care aparţineau religiei ortodoxe erau excluse din sistemul
constituţional al ţǎrii, era firesc, fǎrǎ a se justifica, ca marginalizǎrii lor politice sǎ-i
corespundǎ şi una culturalǎ. Cu toate aceste inegalitǎţi în faţa şanselor culturale nu au lipsit
nici din rândurile românilor câteva nume de cǎrturari de marcǎ şi de sprijinitori ai acestora
care s-au dovedit prin efortul şi realizǎrile lor nu numai receptivi la cultura apuseanǎ
umanistǎ, ci şi preocupaţi de reînnoirea culturii bizantino-slave de care erau şi se simţeau
legaţi. Alţii, precum Nicolae Olahus, deţinând un statut de excepţie în societate, au mers mai
departe, reuşind sǎ creeze o operǎ remarcabilǎ care se înscrie în rândul valorilor perene ale
umanismului european. Dintre românii care au patronat şi au sprijinit iniţiative culturale,
graţie poziţiei lor politice şi stǎrii materiale de care dispuneau, am aminti doar pe cunoscuţii şi
influenţii Mihail Csáky şi Gaşpar Bekeş, primul susţinǎtor material al lui Gaşpar Heltai în
tipǎrirea Bibliei maghiare (1551) şi beneficiar al mai multor dedicaţii din tipǎriturile teologice
ale vremii, al doilea protector al eruditului Iacob Paleologul, ajuns în fruntea gimnaziului
unitarian din Cluj.
Românii din Transilvania, având o bisericǎ prea puţin dotatǎ cu bunuri ecleziastice şi
fiind lipsiţi de un cler superior mai instruit şi de o nobilime purtǎtoare a unei culturi majore
proprii, nu au putut beneficia de posibilitǎţi de instruire decât foarte reduse, singurele şcoli
ortodoxe, cu excepţia aceleia din şcheii Braşovului, funcţionând în mǎnǎstiri sǎrǎcǎcioase ai
cǎror cǎlugǎri puteau sǎ pregǎteascǎ doar simpli preoţi. Astfel, învǎţǎmântul românesc a fost
condamnat sǎ fie unul preoţesc şi, în consecinţǎ, prea puţin deschis programelor şcolare ale
umaniştilor reformaţi şi catolici care prin gimnazii şi colegii şi-au propus sǎ formeze nu numai
teologi, ci şi jurişti slujitori ai statului. Nici frecventarea universitǎţilor din Apus nu a fost mai
favorabilǎ românilor, statutul lor social şi confesional împiedicându-i sǎ urmeze studii
rezervate în epocǎ fiilor de nobili şi de orǎşeni mai înstǎriţi, aparţinând religiilor recepte.
În privinţa tiparului iniţiativele româneşti chiar dacǎ au o anume întâietate, aceasta s-a
putut realiza nu în Transilvania, ci la sud de Carpaţi, acolo unde domnitorul Radu cel Mare
înfiinţa şi patrona la 1508 prima tipografie din Ţǎrile Române. În Transilvania asemenea
realizǎri sunt mai târzii şi se leagǎ nu atât de mediul românesc, cât de comunitǎţile orǎşeneşti
din Sibiu (1528-1529), Braşov (1538-1539) şi Cluj (1550) ale cǎror oficine vor tipǎri din
interes confesional şi mai apoi comercial şi carte româneascǎ şi slavonǎ. Astfel la Sibiu au
vǎzut lumina tiparului, cu spijin luteran şi prin efortul meşterului Filip Moldoveanul,
Catehismul românesc (1544), Tetraevanghelul slavon (1546) şi Evangheliarul slavo-român
(1551-1553), pentru a doua tipǎriturǎ folosindu-se drept model ediţia mai veche de la
Târgovişte (1512). Adevǎrata mǎsurǎ a activitǎţii tipografice româneşti se leagǎ de numele
diaconului Coresi şi a colaboratorilor sǎi care stabiliţi la Braşov şi sprijiniţi de familiile
Benkner şi Hirscher au dat la luminǎ între 1557-1581 mai multe cǎrţi în limbile slavonǎ şi
românǎ. Apariţia tipǎriturilor coresiene s-a datorat atât propagandei luterane şi calvine
desfǎşuratǎ în rândul românilor, cât şi iniţiativei şi sprijinului bǎnesc al domnilor din Ţara
Româneascǎ şi Moldova, interesaţi sǎ intervinǎ în apǎrarea şi consolidarea bisericii ortodoxe
româneşti asaltatǎ de Reformǎ.
Indiferent de motivele care au stat la baza succesului oficinei coresiene, cultura
româneascǎ a beneficiat de o dezvoltare fǎrǎ precedent, fiind, înainte de toate, valorificate prin
tipar traducerile existente, aşa-zisele texte rotacizante (Psaltirile Scheianǎ, Voroneţeanǎ şi
Hurmuzachi, plus Codicele Voroneţean), la care au fost adǎugate altele noi, punându-se
astfel bazele limbii române literare. Aceasta devenea nu numai un instrument de exprimare a
individualitǎţii culturii române, ci şi o nouǎ limbǎ de cult, menitǎ sǎ îndepǎrteze întrebuinţarea
slavonei din biserica noastrǎ. Schimbarea presupunea, cu toate rezistenţele pe care le
întâmpina, suficientǎ mobilitate şi receptivitate din partea bisericii ortodoxe general
româneşti, cǎci unele tipǎrituri, precum Evanghelia cu Învǎţǎturǎ sau Cazania din 1581, au
fost aprobate şi comandate de ierarhii şi domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ. De
observat cǎ elementele de noutate apar încadrate în tradiţia slavonǎ a bisericii, deoarece din
totalul de 35 de cǎrţi tipǎrite de Coresi numai trei sunt slavo-române şi alte nouǎ în româneşte,
iar dintre acestea numai douǎ cuprind învǎţǎturi reformate. Astfel Învǎţǎtura româneascǎ
(1560) reprezintǎ o traducere dupǎ un cahehism luteran cu modificǎri în spiritul tradiţiei
ortodoxe, în timp ce Tâlcul Evangheliilor (1564) cu Molitvenicul din anexǎ au la bazǎ
predicile lui Méliusz Juhász Péter, respectiv rugǎciunile din Agenda lui Gaşpar Heltai, izvoare
care au fost modificate prin suprimǎri de pasaje şi adaosuri din aceeaşi tradiţie. Aceleaşi
modele strǎine se regǎsesc urmate şi corectate cu prototipurile slavone şi în traducerea de cǎtre
cǎrturarii români din Banat şi Haţeg a Paliei de la Orǎştie (1582). Dar, dincolo de aceste
aspecte ce ţin de dogmǎ, traducerile şi prelucrǎrile realizate dupǎ modele slavone, maghiare,
germane şi latine au presupus erudiţie şi spirit critic, elemente definitorii ale filologiei
umaniste.
Cultura româneascǎ aflatǎ sub zodia Umanismului a fost îmbogǎţitǎ, în afarǎ de
literatura religioasǎ, şi cu alte genuri de creaţie, precum literatura religioasǎ, şi cu alte genuri
de creaţie, precum literatura istoricǎ şi juridicǎ, la care am adǎuga atât de rǎspânditele cǎrţi
populare din Codicele Sturdzanus, Negoianus, de la Cohalm, Todorescu, Marţian etc.
Comunitǎţii românilor braşoveni îi datorǎm Cronica slavonǎ a Scheilor, azi pierdutǎ, şi
propabil o parte din îndemnurile adresate lui Coresi pentru tipǎrirea în limba românǎ a celei
dintâi cǎrţi de legi (Pravila, 1560-1562).
În privinţa creaţiilor arhitecturale şi picturale se constatǎ cǎ acestea poartǎ în secolul al
XVI-lea pecetea adoptǎrii formelor Renaşterii şi a condiţiilor vieţii materiale şi spirituale ale
celor care le-au realizat. Elemente ale noului stil se întâlnesc nu atât în arhitectura religioasǎ
monumentalǎ, dominatǎ de construcţiile gotice mai vechi, cât în palatele episcopale de la
Oradea şi Alba Iulia, ultimul ajuns curte princiarǎ, în castelele nobiliare de la ţarǎ şi în
locuinţele urbane. Spre exemplificare am aminti castelele Martinuzzi din Vinţul de Jos
(1540), Apafi din Dumbrǎveni (1552) şi cel de la Criş (1559), ambele lângǎ Sighişoara,
Bocskay din Aghireş (1572), lângǎ Huedin, şi cel de la Mǎnǎstirea (1593), lângǎ Dej, iar
dintre locuinţele orǎşeneşti am reţine casele Haller din Sibiu, a „Argintarului” din Bistriţa şi
Hirscher din Braşov. O arhitecturǎ renascentistǎ definitǎ prin plastica decorativǎ a faţadelor cu
portalri şi ancadramente caracteristice, lipsind coloanele sau pilaştri, care rǎmâne una a
patriciatului orǎşenesc şi a nobilimii, în timp ce construcţiile româneşti se reduc la mai vechile
ctitorii cneziale în piatrǎ şi la refaceri şi zugrǎviri de biserici, precum cea din Bârsǎu prin grija
familiei lui Petru Şchiopu, a mǎnǎstirii Prislopului (1564) de cǎtre domniţa Zamfira şi a celei
din Scheii Braşovului cu cheltuiala domnilor Petru Cercel şi Aron Vodǎ. La aceastǎ datǎ
arhitectura ţǎrǎneascǎ, fie ea româneascǎ, sǎseascǎ, maghiarǎ şi secuiascǎ, rǎmâne una
tradiţionalǎ şi din lemn, lucratǎ în forme simple şi cu procedee tehnice modeste.
Dacǎ rǎspândirea Reformei cu iconoclasmul ei a prejudiciat dezvoltarea picturii, în
mediul ortodox românesc aceasta evolueazǎ fǎrǎ oprelişti, împrumutând prin şcoala de picturǎ
moldoveneascǎ şi prin cea italo-cretanǎ elemente ornamentale din repertoriul decorativ al
Renaşterii. Ca realizǎri deosebite am consemna icoanele de la Urisiu de Jos (1539), Budeşti,
Scheii Braşovului (1564), Pǎniceni şi Nadǎş, tripticele de la Agârbiciu (1555) şi Bica (1563),
la care am asocia activitatea de gravor şi ilustrator de carte a lui Filip Moldoveanul alias
Pictor (Maler).
 Prin toate aceste realizǎri din domeniile învǎţǎmântului, tiparului, literaturii în
accepţiune largǎ şi ale artei se poate spune, respectând desigur proporţiile, cǎ românii
transilvǎneni cu ajutorul celor de peste Carpaţi nu s-au deosebit prea mult de conlocuitorii lor
maghiari, secui şi saşi, iar dacǎ le-a lipsit un Gaşpar Heltai sau un Johann Honterus, dacǎ nu
au avut şcoli mai înalte şi tiparniţe mai numeroase, dacǎ nu au diversificat şi nu au
desacralizat suficient propria culturǎ de tradiţie bizantino-slavǎ, dacǎ nu au construit castele
nobiliare şi locuinţe urbane, toate acestea nu constituie pentru ei un semn atât de inferioritate,
cât unul de inegalitate în faţa mijloacelor culturale moştenite şi a şanselor de aceeaşi naturǎ
oferite de Renaştere şi Umanism.

11. LIGA SFÂNTĂ ŞI ŢĂRILE ROMÂNE

Reluarea ideii de cruciadǎ antiotomanǎ la sfârşitul secolului al XVI-lea de cǎtre

Papalitate şi Habsburgi, susţinuţi de Spania şi ducatele italiene Toscana, Mantova şi Ferrara,
au gǎsit Ţǎrile Române hotǎrâte şi pregǎtite sǎ se ridice la luptǎ alǎturi de Creştinǎtate pentru a
înlǎtura suzeranitatea turceascǎ. Aceasta devenise cu atât mai stânjenitoare cu cât prin sporirea
tributului a dat naştere la o fiscalitate excesivǎ cu repercursiuni nocive asupra economiei
domeniale şi a structurilor sociale. De aceea s-a ajuns, cel puţin în Ţara Româneascǎ şi
Moldova, ca angajarea în lupta antiotomanǎ alǎturi de Liga Sfântǎ sǎ fie hotǎrâtǎ de însǎşi
adunǎrile de stǎri, în timp ce în Transilvania, datoritǎ obligaţiilor incomparabil mai reduse faţǎ
de Poartǎ, reprezentanţii stǎrilor s-au opus, iniţiativa rǎzboinicǎ aparţinând principelui
Sigismund Bathori.
Noua iniţiativǎ creştinǎ intervenea în strânsǎ legǎturǎ cu ofensiva catolicǎ a iezuiţilor
împotriva Reformei, urmǎrindu-se însǎ, pe lângǎ recuperarea credincioşilor foşti catolici şi
eliberarea celor ortodocşi de sub dominaţia islamicǎ, şi eventuala atragere a acestora din urmǎ
la unirea cu biserica Romei. De aceea, angajarea ortodocşilor în lupta antiotomanǎ alǎturi de
creştinǎtatea catolicǎ aducea cu sine nu numai speranţe, ci şi temeri. Acestea din urmǎ erau cu
atât mai justificate cu cât Contrareforma reuşise în anii 1595-1596 sǎ-i atragǎ la unirea
religioasǎ pe ucrainienii ortodocşi din sudul Poloniei, vecinii românilor din Transilvania şi
Moldova.
Aceeaşi cruciadǎ târzie îndreptatǎ împotriva stǎpânirilor turceşti din Europa a prilejuit
însǎ o apropiere mai strânsǎ între cele trei Ţǎri Române, apropiere cu atât mai necesarǎ cu cât
unirea lor în lupta antiotomanǎ era primejduitǎ de rivalitatea polono-austriacǎ pentru
înstǎpânirea la Dunǎrea de Jos şi obţinerea ieşirii la Marea Neagrǎ. În aceastǎ situaţie era de
aşteptat ca sistemele de alianţe încheiate de Transilvania, Moldova şi Ţara Româneascǎ pentru
alǎturarea la Liga Sfântǎ sǎ ajungǎ a fi periclitate şi influenţate negativ de interesele Poloniei
şi Imperiului Habsburgic.
Principele Sigismund Bathori încearcǎ sǎ profite de conjuncturǎ pentru a reface atât
situaţia de altǎdatǎ a bisericii catolice din Transilvania, cât şi vechile relaţii de vasalitate ale
Ţǎrii Româneşti şi Moldovei faţǎ de coroana ungarǎ acum deţinutǎ de împǎratul Rudolf al II-
lea. Urma sǎ fie astfel realizatǎ unirea celor trei Ţǎri Române sub suzeranitate imperialǎ şi
supremaţie princiarǎ, Sigismund Bathori intitulându-se, dupǎ impunerea lui Mihai Viteazul şi
Ştefan Rǎzvan a tratativelor umilitoare din 1595 de la Alba Iulia, principe al Transilvaniei,
Ţǎrii Româneşti şi Moldovei.
Dacǎ boierimea din ţara Româneascǎ a acceptat prevederile politice ale tratatului ca
mijloc de restrângere a autoritǎţii domneşti, în schimb reprezentanţii clerului superior l-au
semnat doar condiţionat de includerea în cuprinsul sǎu a recunoaşterii jurisdicţiei mitropoliei
de la Târgovişte asupra bisericii ortodoxe române din Transilvania. Prin aceasta erau obţinute
garanţiile necesare neutralizǎrii eventualelor acţiuni ale Contrareformei îndreptate împotriva
românilor ortodocşi din principat, vitregiţi în statutul lor confesional prin nerecunoaşterea în
rândul recepţilor.
Pe baza tratatelor încheiate la Alba Iulia între cele trei ţǎri Române a fost posibilǎ
participarea oastei acestora, alǎturi de unele forţe militare ale Ligii Sfinte, la luptele
antiotomane din lunile august-octombrie 1595 de la Cǎlugǎreni, Târgovişte şi Giurgiu.
Victoriile obţinute aici de români şi de aliaţii lor creştini evidenţiau forţa şi eficacitatea
militarǎ a sistemului de alianţe statornicit, sistem nǎruit însǎ curând prin intervenţia
polonezilor cancelarului Zamoyski în Moldova pentru a-l înscǎuna pe Ieremia Movilǎ, domn
de orientare filo-turcǎ.
Succesul lui Mihai Viteazul în luptele cu turcii din toamna anului 1595 i-a permis sǎ
restabileascǎ pe baze noi raporturile cu aceştia, tributul fiind redus la o sumǎ mai mult decât
simbolicǎ, fapt care i-a îngǎduit totodatǎ sǎ nesocoteascǎ prevederile amintitului tratat de la
Alba Iulia şi sǎ iniţieze tratative pentru încheierea unei alianţe directe cu împǎratul Rudolf al
II-lea. Acest demers diplomatic s-a materializat în tratatul din 1598 de la Târgovişte, prin care
domnul român urma sǎ primeascǎ subsidii direct de la împǎrat pentru a relua alǎturi de Liga
Sfântǎ lupta antiotomanǎ. Realizarea acestui plan va fi zǎdǎrnicitǎ neaşteptat de Sigismund
Bathori în 1599 prin renunţarea la tronul princiar, succesorul sǎu, cardinalul Andrei Bathori,
fiind omul polonilor şi promotorul unei politici binevoitoare faţǎ de turci, ceea ce echivala de
fapt cu scoaterea Transilvaniei din coaliţia antiotomanǎ.
Schimbarea politicii externe a Transilvaniei a atras dupǎ sine izolarea teritorial-
diplomaticǎ a ţǎrii Româneşti, domnul acesteia fiind constâns sǎ acţioneze hotǎrât în direcţia
refacerii de alianţe antiotomane a celor trei ţǎri Române, fapt care implica înlǎturarea de la
putere a lui Andrei Bathori şi Ieremia Movilǎ. Aceastǎ acţiune întreprinsǎ de Mihai Viteazul
în anii 1599-1600 va duce la realizarea primei uniri politice a tuturor românilor, unire care
avea drept temei premisele solide oferite de o conştiinţǎ de neam activǎ şi de tradiţionalele
legǎturi economico-politice şi culturale dintre cele trei ţǎri Române.
 12. MIHAI VITEAZUL: UNIFICARE ŞI SPERANŢĂ

Conştientizarea primejdiei turceşti şi interesele comune rezultate din aceasta pentru

cele trei Ţǎri Române, plus elementele de unitate preexistente, au dus în toamna anului l599 la
acţiunea unificatoare a lui Mihai Viteazul. Astfel, dupǎ pregǎtiri minuţioase ale propriei oştiri
şi dupǎ perfectarea ajutorului ardelean din partea secuilor, domnul român trece munţii în
Transilvania, scontând şi pe sprijinul indirect al iobǎgimii rǎzvrǎtite prin acţiunea tainicǎ a
unor emisari speciali, recrutaţi din rândurile clerului ortodox.
Rapiditatea şi abilitatea mişcǎrilor de trupe, la care s-au adǎugat expectativa saşilor şi
puterea exemplului personal, i-au adus lui Mihai Viteazul preţioasa victorie din 28 octombrie
l599 de la Şelimbǎr, dupǎ care, la 1 noiembrie acelaşi an, intra biruitor în Alba Iulia ca stǎpân
al Transilvaniei.
Succesul avea, fǎrǎ îndoialǎ, multiple semnificaţii atât pentru Mihai, cât şi pentru
contemporanii sǎi. Înstǎpânirea în Transilvania, departe de a reprezenta doar un act de ambiţie
şi curaj al domnului român, aducea cu sine o refacere, fie şi parţialǎ, a unitǎţii Ligii Sfinte şi o
consolidare a posibilitǎţii de apǎrare a Ţǎrii Româneşti în faţa ameninţǎrii turceşti.
Dealtfel, interdependenţa militarǎ dintre Ţara Româneascǎ şi Transilvania Mihai ca
strateg, o avea pe deplin conştientizatǎ atunci când, înainte de Şelimbǎr, motivându-şi
acţiunea, arǎta nunţiului apostolic Malaspina cǎ cele douǎ ţǎri „sunt aşa de subordonate
reciproc şi înlǎnţuite laolaltǎ, încât cǎzând una, cade şi cealaltǎ, şi pǎstrându-se una, se
pǎstreazǎ şi cealaltǎ”.
În plus, pentru Mihai Viteazul şi boierii sǎi Transilvania deţinea avantajul aşezǎrii sale
geografice şi strategice în raport cu turcii şi tǎtarii, nefiind o „ţarǎ de margine”, expusǎ
acestora, precum erau Ţara Româneascǎ şi Moldova. Acesta a fost şi unul din motivele pentru
care domnul român şi-a fixat reşedinţa la Alba Iulia, de unde a înţeles sǎ conducǎ nu numai
Ţara Româneascǎ, ci şi Moldova, odatǎ cu dobândirea acesteia în anul 1600.
Dupǎ ce a dat stǎpânirii sale o capitalǎ unicǎ la Alba Iulia, Mihai Viteazul, pentru a
linişti pe cel în numele cǎruia a intrat în Transilvania, adicǎ pe împǎratul Rudolf al II-lea, a
adoptat în corespondenţa cu acesta şi în unele acte oficiale titlul de „voievod al Ţǎrii
Româneşti, consilier şi locţiitor al împǎratului pentru Ardeal şi cǎpitan general al oştirilor
imperiale pentru pǎrţile din afara Ardealului, supuse lui”. în schimb, faţǎ de cei stǎpâniţi, în
actele slavone şi româneşti, ba chiar în corespondenţa cu vecinul sǎu din Moldova, Ieremia
Movilǎ, Mihai se intitula obişnuit „domn din mila lui Dumnezeu al Ţǎrii Româneşti şi al
Ardealului”. De adevǎrat stǎpân îl ştiau, şi-l considerau ca atare, şi nobilii ardeleni, stǎrile în
general, care i se adreseazǎ cu „Mǎria Ta” şi-l numesc „milostivul nostru domn” sau
„principele nostru milostiv”.
Dincolo de diversitatea titulaturilor, Mihai Viteazul însuşi a înţeles nu sǎ guverneze, ci
sǎ domneascǎ în Transilvania, considerându-se nu un locţiitor al împǎratului, ci un adevǎrat
stǎpân, de unde şi actele sale de putere neîngrǎditǎ. Întocmai ca un suveran de drept divin al
noii ţǎri, şi-a îngǎduit sǎ convoace dieta principatului, sǎ pretindǎ jurǎmânt de credinţǎ
stǎrilor, sǎ confirme în libertǎţile lor pe secui şi saşi, sǎ întǎreascǎ privilegiile oraşelor libere
regeşti, sǎ anuleze unele danii vechi şi sǎ facǎ altele noi, sǎ aducǎ modificǎri statutului
religiilor recepte şi îndeosebi celei ortodoxe, sǎ numeascǎ dregǎtori civili şi militari, sǎ
redefineascǎ atribuţiile unor instituţii centrale, mergând pânǎ la contopirea acestora cu
similarele lor din Ţara Româneascǎ, totul pentru a veni în sprijinul voinţei puterii domnitoare.
Mihai Viteazul venind în Transilvania dintr-o ţarǎ româneascǎ, ca domn român şi cu
forţe româneşti, nu putea sǎ ascundǎ stǎrilor ardelene sensul noii stǎpâniri. Pentru a linişti
nobilimea din principat şi pentru a-i câştiga sprijinul, domnul român înţelege sǎ întǎreascǎ pe
cei credincioşi în privilegiile lor, printre aceştia numǎrându-se în primul rând nobilimea de
origine româneascǎ din Hunedoara, Chioar, Banat, Zarand, Gurghiu, la care se adǎugau,
fireşte, boierii Ţǎrii Fǎgǎraşului.
Recunoscut de nevoie ca principe de cǎtre stǎri, Mihai menţine sfatul princiar, dar
introduce în el, pe bazǎ de paritate, şi boieri, sprijinindu-se mai mult pe proprii sǎi dregǎtori,
precum banul Mihalcea, marele logofǎt Teodosie Rudeanu, vistiernicul Bǎrcan, cǎpitanul Aga
Leca şi alţii. Cancelariile celor douǎ ţǎri sunt unificate sub conducerea episcopului catolic
Dimitrie Naprágyi, mai apoi sub aceea a lui Teodosie Rudeanu, domnul dispunând
confecţionarea, la aurarii din Cluj, a unui sigiliu comun şi folosind limba românǎ, alǎturi de
latinǎ, maghiarǎ, germanǎ şi slavonǎ, ca limbǎ oficialǎ.
În privinţa administraţiei civile, menţine organizarea comitatensǎ şi scǎunalǎ, dar o
subordoneazǎ cetǎţilor mai importante ale ţǎrii, încredinţate pârcǎlabilor, cǎpitanilor şi
garnizoanelor proprii, încercând sǎ o transforme într-o pârghie docilǎ a guvernǎrii domneşti.
Oastea nobiliarǎ este pǎstratǎ, dar Mihai se sprijinǎ cu prioritate pe oştirea proprie de lefegii,
pentru care impune votarea repetatǎ de dǎri şi în care sunt înrolaţi mulţi ţǎrani români, pentru
care nobilimea ridicǎ proteste.
Ca stǎpân al unei ţǎri în care biserica ortodoxǎ şi românii erau discriminaţi şi
marginalizaţi politic, Mihai Viteazul nu întârzie sǎ ia mǎsuri de schimbare a statutului
confesional şi socio-politic a celei mai vechi şi mai numeroase populaţii a Transilvaniei.
Începe cu scutirea de sarcini iobǎgeşti a preoţimii române, pe care o ridicǎ la egalitate cu
preoţimea religiilor recepte, sprijinind în acelaşi timp consolidarea catolicismului slǎbit de
Reformǎ. Mitropolia ortodoxǎ de la Alba Iulia este întǎritǎ în supunerea faţǎ de mitropolia de
la Târgovişte, în timp ce în Maramureş menţine ca episcop pe Serghie de la Tismana iar pe
episcopul Efrem din mǎnǎstirea Habra îl recunoaşte şi-i solicitǎ ajutorul în politica sa
religioasǎ.
Cum intrarea lui Mihai în Transilvania a ridicat la luptǎ împotriva nobilimii
iobǎgimea, care era masiv româneascǎ, domnul a dat ascultare plângerilor satelor româneşti,
impunând dietei hotǎrâri privitoare la pedepsirea nobililor pentru maltratarea de iobagi şi la
dreptul de pǎşunat reciproc în hotarul comun cu satele vecine sǎseşti şi ungureşti.
Deasemenea, nu a împiedicat înrolarea iobagilor români în oştile domneşti şi a îngǎduit
aşezarea multora în secuime şi sǎsime, pe moşiile orǎşeneşti şi boiereşti, pe domeniile fiscale,
acum în stǎpânirea directǎ a domnului. Aceste mǎsuri şi atitudini ale lui Mihai au neliniştit
profund nobilimea, îngrijoratǎ de turnura tot mai româneascǎ pe care o lua stǎpânirea
domnului, sprijinit nu numai de români, ci şi de secui şi saşi. De aici şi uneltirile repetate ale
celei mai mari pǎrţi a nobilimii, transformate curând în rǎzvrǎtire militarǎ, cǎreia i se va
alǎtura şi generalul Basta cu oştile imperiale, ducând la cǎderea domnului român.
Mihai Viteazul, pentru a depǎşi dificultǎţile financiare cauzate de reticenţele
împǎratului Rudolf şi pentru a îndepǎrta uneltirile domnului Ieremia Movilǎ sprijinit de
poloni, s-a decis, în primǎvara lui 1600, sǎ treacǎ în Moldova pentru a o supune stǎpânirii
sale. Aceastǎ acţiune fǎrǎ precedent s-a desfǎşurat cu mare rapiditate, rezistenţa întâmpinatǎ
de Mihai fiind neînsemnatǎ, boierii şi clerul alǎturându-i-se şi prestându-i jurǎmânt de
credinţǎ, încât el se putea intitula, la 27 mai 1600, „domn al Ţǎrii Româneşti, Ardealului şi
Moldovei”. Era pentru prima datǎ în istorie, când cele trei Ţǎri Române erau unificate politic
de un domn român, care şi-a sprijinit acţiunea sa pe o conştiinţǎ de neam activǎ şi a dorit sǎ
valorifice, la nevoie, noul potenţial uman şi militar de care dispunea în lupta antiotomanǎ.
Aceste intenţii generoase ale lui Mihai Viteazul s-au nǎruit odatǎ cu rǎzvrǎtirea
nobilimii ardelene şi a generalului Basta, rǎzvrǎtire urmatǎ de reîntoarcerea domnului în
Ardeal, care înfrânt la Mirislǎu(septembrie 1600) şi atacat în Ţara Româneascǎ de Movileşti şi
poloni a pierdut domnia celor trei Ţǎri Române, luând drumul pribegiei la curtea din Praga.
Revenirea sa în Transilvania cu ajutor militar imperial şi victoria obţinutǎ la Gorǎslǎu(august
1601) împotriva principelui Sigismund Bathori nu au mai permis refacerea unitǎţii politice
româneşti datoritǎ asasinǎrii lui Mihai Viteazul pe câmpia de lângǎ Turda.
Cu toate cǎ domnul român a cǎzut victimǎ intrigilor diplomatice şi uneltirii nobilimii
ostile, ispita faptei sale mǎreţe a rǎmas, înfǎptuindu-se o mare experienţǎ politicǎ. Unirea, fie
şi pentru moment, a celor trei Ţǎri Române a deschis românilor ardeleni perspectiva
rǎsturnǎrii sistemului constituţional exclusivist al principatului, a integrǎrii lor în viaţǎ politicǎ
a Transilvaniei şi în acelaşi timp în marele întreg al neamului românesc. Fapta fǎrǎ precedent
a lui Mihai Viteazul era doar prima unire politicǎ realizatǎ de un domn român, cu forţe
româneşti şi în spiritul intereselor româneşti, dobândind peste timp valoare de simbol.

13. RESTAURAŢIE ŞI TEAMĂ

Dincolo de sensul sǎu românesc, domnia lui Mihai Viteazul a avut în Transilvania şi
alte semnificaţii şi implicaţii, dintre care unele s-au repercutat direct asupra evoluţiei
ulterioare a principatului. În condiţiile în care politica religioasǎ a domnului român a urmǎrit
atât ridicarea ortodoxiei în rândul religiilor recepte, cât şi refacerea, din îndemn imperial, a
poziţiilor bisericii catolice, stǎrile, dominate de nobilimea reformatǎ, au intuit primejdia pe
care o putea aduce cu sine o stǎpânire fie româneascǎ, fie Habsburgicǎ. Oricare dintre aceste
stǎpâniri, a lui Mihai sau a generalului Basta, putea rupe fragilitatea echilibrului statornicit în
cadrul sistemului constituţional bazat pe cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte.
Stǎpânirea lui Mihai Viteazul punea în faţa nobilimii ardelene boierimea puternicǎ de
peste Carpaţi, susţinutǎ de o numeroasǎ nemeşime ardeleanǎ de obârşie româneascǎ, aceasta
dispreţuitǎ şi exclusǎ, ca nereceptǎ, din viaţa politicǎ a principatului. Schimbarea statutului
religiei ortodoxe din Transilvania, prin ridicarea acesteia în rândul religiilor recepte, deschidea
calea şi putea aduce cu sine constituirea în timp şi a unei naţiuni politice româneşti. Aceasta
urma, în chip firesc, sǎ punǎ în discuţie sistemul constituţional al ţǎrii, sǎ-l întregeascǎ şi cu o
participare româneascǎ, de unde şi grava tulburare a conştiinţei stǎrilor ardelene, preocupate
de a zǎdǎrnici pe viitor asemenea perspective.
Acum, la începutul secolului al XVII-lea, primejdia putea veni şi dinspre Habsburgi,
prezenţi în Transilvania prin oştile lui Basta şi preocupaţi, dupǎ asasinarea lui Mihai, sǎ
pǎstreze stǎpânirea ţǎrii, dacǎ nu direct, cel puţin într-o formǎ vasalizatǎ. Aveau doar sprijinul
unei pǎrţi a stǎrilor, îndeosebi a familiei Báthoreştilor, revenitǎ la putere prin nestatornicul
Sigismund Báthori, şi a oraşului Sibiu, la nevoie putând fi câştigatǎ şi acea parte a boierilor
din Ţara Româneascǎ, favorabilǎ imperialilor. Noua renunţare la tron a principelui
Báthori(1602) şi revenirile succesive ale generalului Basta la conducerea ţǎrii, în urma
victoriilor asupra lui Moise Székely de lângǎ Teiuş(1602) şi Braşov(1603), ultima câştigatǎ de
domnul Radu Şerban, ameninţau serios interesele nobilimii confruntatǎ cu proiectele de
colonizare germanǎ şi de numire a unui episcop catolic, tot german.
În aceastǎ situaţie criticǎ, când succesiunea princiarǎ se confrunta, dupǎ moartea în
lupta de la Braşov a lui Moise Székely, cu lipsa unui candidat marcant, stǎrile îl descoperǎ pe
Ştefan Bocskai. Acesta este curând convins sǎ renunţe la politica sa filohabsburgicǎ şi
împreunǎ cu „haiducii” din pustǎ, cu secuii şi cu sprijin de la turci, inclusiv din partea
domnilor români, sǎ obţinǎ îndepǎrtarea imperialilor şi înfrângerea comitelui Sibiului, fiind
ales principe, la 4 septembrie 1605, de dieta de la Mediaş. Tot aici, a primit din partea lui Ali
Paşa însemnele domniei şi ahidname-ul, dieta angajându-se acum, în prezenţa solilor din Ţara
Româneascǎ şi Moldova, în discutarea specialǎ a relaţiilor principatului cu aceste ţǎri. S-a
hotǎrât ca sǎ fie perpetuatǎ buna vecinǎtate şi pǎstrat tratatul de alianţǎ încheiat, la 5 august
1605, cu Ţara Româneascǎ, respingându-se sprijinul solicitat de moldoveni pentru
reînscǎunarea, la Bucureşti, a fostului domn, Simeon Movilǎ.
Având sprijinul turcilor şi consolidându-şi autoritatea în faţa stǎrilor, Ştefan Bocskai
reuşeşte, în vara anului 1606, sǎ încheie pacea cu Viena, fiindu-i recunoscutǎ calitatea de
principe şi dobândind stǎpânirea asupra comitatelor Bereg şi Ugocsa, plus cetǎţile Satu Mare
şi Tokaj. Aceastǎ situaţie îi va permite lui Bocskai sǎ mijloceascǎ pacea, din 11 noiembrie
1606, de la Zsitvatorok, dintre Habsburgi şi turci, pace ale cǎrei avantaje însǎ Transilvania nu
le va putea fructifica din cauza morţii neaşteptate a principelui.
Competiţia pentru tronul princiar reîncepe, facţiunile nobiliare de orientare filoturcǎ şi
filohabsburgicǎ sprijinind candidaţi pe care-i dorea doar simple instrumente ale propriilor
ambiţii şi interese. Dintre aceştia se impun şi se menţin, rând pe rând, cu sprijin din afarǎ şi cu
o politicǎ oscilantǎ, Sigismund Rákóczi şi Gabriel Báthori. Ultimul ameninţat de Habsburgi şi
insuficient sprijinit de turci şi stǎri a încercat sǎ-şi consolideze puterea prin unirea
Transilvaniei cu Ţara Româneascǎ(1611), acţiune care a eşuat datoritǎ intervenţiei turcilor
speriaţi de reînvierea vremurilor lui Mihai. Ajungerea pe tronul princiar, cu ajutor turcesc, în
1613, a lui Gabriel Bethlen va pune capǎt confruntǎrilor dintre facţiunile nobiliare şi va
încheia restauraţia atât în favoarea partidei filoturce, cât şi a puterii centrale.
Dacǎ facţiunile nobiliare, angajate în lupta pentru putere, nu au reuşit sǎ se substituie
autoritǎţii princiare, în schimb au fost mult mai norocoase în a obţine consolidarea situaţiei lor
sociale. Textele dietale, ulterioare domniei lui Mihai Viteazul, abundǎ în hotǎrâri care
agraveazǎ statutul iobǎgiei, din pǎcate, masiv româneascǎ. Destinderea în regimul acesteia,
realizatǎ prin înrolǎrile iobagilor în oastea domneascǎ şi în garnizoanele cetǎţilor, prin
aşezarea lor pe domeniile fiscale şi orǎşeneşti sau în secuime şi sǎsime, a fost curând lichidatǎ
de avalanşa unor legiuiri potrivnice. Acestea privesc cu insistenţǎ urmǎrirea şi readucerea
iobagilor fugiţi, pedepsirea şi lipsirea lor de arme, reglementarea moştenirii pentru vǎduve şi
fiice, interzicerea înrolǎrii la oaste şi a înnobilǎrilor, nefiind ocolitǎ nici problema purtatului
veşmintelor de postav şi a umblatului cǎlare.
Mai grave pentru români, decât toate aceste adânciri ale şerbiei, erau incriminǎrile şi
ostilitǎţile împotriva lor, multe legiuiri fǎcând discriminǎri, reluate mai apoi şi dezvoltate în
Aprobate şi Compilate. Nobilimea maghiarǎ şi, în general, stǎrile victorioase militar, dar
speriate de ce putea însemna pentru ele primejdia unei ridicǎri româneşti, de iobagi rǎsculaţi
dar şi de boieri de peste Carpaţi, dǎdeau glas temerii lor când arǎtau în dieta din Leţ(1600) cǎ
„ruina şi primejdia noastrǎ de acum a venit din partea celor douǎ Ţǎri Româneşti”, hotǎrând
ca „nici un preot român sǎ nu poatǎ veni aici nicicând din cele douǎ Ţǎri Româneşti, iar
cǎlugǎrii sǎ fie cu totul proscrişi din ţarǎ, din toate locurile; dacǎ s-ar gǎsi vreunul cǎ a venit
sau vine contra edictum regni, sǎ fie prins şi despuiat în toate locurile”. Aceeaşi dietǎ,
interzicând purtarea armelor, dispunea, în spirit discriminator, ca „român de acum încolo
armǎ, arc sǎ nu mai poatǎ purta, în afarǎ de pǎstorii care locuiesc la munte, dar sasul şi
ungurul sǎ poarte arme”.
Mai târziu, alte edicte pedepsesc, cu moartea sau prin plata homagium-ului cǎtre
domnul de pǎmânt, pe românii care se cǎsǎtoresc „dupǎ rǎul lor obicei dinainte” prin rǎpirea
fetei. Plata dijmei bisericeşti, de la care românii au fost în general exceptaţi, a fost extinsǎ
asupra tuturor, iar preoţilor ortodocşi li s-au impus diverse îngrǎdiri ale funcţiei, sporiri ale
îndatoririlor şi reglementǎri ale pedepselor la care trebuiau supuşi. Pentru a-i atrage pe aceştia
din urmǎ la calvinism, şi, prin ei, credincioşii de rând, principii, de la Gabriel Bethlen la
Mihail Apafi, au venit, uneori peste voia dietelor, cu o serie de scutiri, dar şi cu „condiţii
spirituale”, menite sǎ ţinǎ sub control biserica româneascǎ şi sǎ o împiedice a deveni receptǎ.

Prin asemenea mǎsuri, mereu repetate, agravate şi adesea raportate la momentul

stǎpânirii lui Mihai, locuitorilor români ai ţǎrii, fie ei chiar nobili, li se îngrǎdesc continu
posibilitǎţile de afirmare socialǎ şi politicǎ sau, cel puţin, toate acestea le sunt îngǎduite doar
cu preţul disimilǎrii etno-confesionale. Tot mai mult, stǎrile se ridicǎ, într-un vǎdit spirit de
teamǎ şi dispreţ, împotriva înrolǎrilor românilor la oaste, a dobândirii de slujbe, proprietǎţi şi
înnobilǎri, fiind tot mai frecventǎ supunerea, faţǎ de preoţimea strǎinǎ din comitate şi
secuime, la obligaţii bisericeşti, pe care în trecut nu le-au avut decât pe Pǎmântul Crǎiesc.
Însǎşi scutirile preoţilor români se reduc cel mult la cele obişnuit iobǎgeşti, dar şi acestea sunt
prea puţin respectate, prea adesea încǎlcate, în funcţie de politica religioasǎ princiarǎ sau de
atitudinea episcopilor şi a clerului ortodox faţǎ de ierarhia calvinǎ.
Intervenţiile domnilor de peste Carpaţi pe lângǎ principi şi a patriarhilor din
Constantinopol pe lângǎ sultani şi marii viziri sunt prea puţin eficiente, prea neîndestulǎtoare
pentru a le asigura românilor ardeleni o nobilime proprie, numeroasǎ şi suficient de puternicǎ,
care, alǎturi de un cler sǎrac şi prea puţin cultivat, sǎ-i poatǎ îndreptǎţi la reprezentarea în
dietǎ şi, în general, la participarea în viaţa politicǎ. Pentru reuşita constituirii unei naţiuni
politice româneşti se simţea tot mai necesarǎ o intervenţie din afarǎ, fapt care se va împlini,
dar fǎrǎ rezultatele scontate, odatǎ cu înstǎpânirea habsburgicǎ în Transilvania.

14. UN PRINCIPE AL BUNEI VECINĂTĂŢI

Încercǎrile timide ale principelui Gabriel Báthori de consolidare a puterii princiare

sunt reluate şi amplificate de succesorul sǎu la tron , Gabriel Bethlen (1613-1629), care va
promova şi cu totul o altǎ politicǎ faţǎ de vecinii sǎi din Moldova şi Ţara Româneascǎ. În
septembrie 1613 turcii ajutaţi de domnii români veniţi cu oştile în Transilvania impun stǎrilor
participarea la dietǎ în vederea schimbǎrii lui Báthori care nemulţumise pe mulţi pentru
afişarea deschisǎ a unei atitudini filohabsburgice şi prin conflictul sǎu cu saşii, la care se
adǎuga comportamentul sǎu moral scandalos. Cu toate cǎ principele era gata sǎ ofere turcilor
cetǎţile Ineu, Lipova chiar şi Oradea, sǎ sporeascǎ tributul la 15.000 de galbeni, puterea
suzeranǎ preferǎ schimbarea cu un candidat de încredere.
Stǎrile convocate de turci şi întrunite la 22 octombrie 1613 în dieta generalǎ de la Cluj
pentru alegerea unui alt principe, luând în considerare propunerea Porţii pentru desemnarea lui
Gabriel Bethlen în aceastǎ funcţie, îl aleg pe cel propus, cu toate cǎ se considerau mai
îndreptǎţiţi la scaunul princiar reprezentanţi ai unor mari familii nobiliare. Stǎrilor constrânse
la o astfel de „liberǎ alegere” le rǎmânea totuşi speranţa cǎ vor putea sǎ-şi impunǎ mai uşor
voinţa lor noului ales. Omorârea la Oradea a lui Gabriel Báthori de cǎtre haiducii sǎi la 27
octombrie scuteşte stǎrile şi ţara de îngrijorarea unui rǎzboi civil. În prezenţa oştilor turceşti şi
a celor româneşti în frunte cu domnii Ştefan II Tomşa şi Radu Mihnea are loc înscǎunarea
solemnǎ a lui Gabriel Bethlen, prilej ca cei trei vecini, aflaţi sub aceeaşi suzeranitate, sǎ-şi
jure prietenie veşnicǎ şi ajutor reciproc la nevoie.
„Condiţiile” impuse noului principe de cǎtre dietǎ şi dorinţele acesteia privind
conţinutul ahidname-ului ce urma a fi solicitat Porţii dezvǎluie insistenţa stǎrilor pentru
prevederi exprese care sǎ respecte pe viitor libera electio a principelui, - urmând sǎ nu fie
acceptat acela qui non est patriota vel ex sangvine hungarico - şi sǎ asigure bunele relaţii de
prietenie cu Ţǎrile Române vecine. Stǎrile aveau, desigur, în vedere expediţia din 1611 a
fostului principe Gabriel Báthori în Ţara Româneascǎ şi urmarea ei, intervenţia armatǎ a lui
Radu Şerban în Transilvania şi victoria acestuia de lângǎ Braşov (9 iulie 1611). Într-adevǎr,
ahidname-ul obţinut în iulie 1614 de la sultanul Ahmed I respecta aceste dorinţe ale stǎrilor
privind libertatea de alegere a principelui, adǎugând apoi alte prevederi, precum buna
vecinǎtate şi prietenie cu domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ, acordarea ajutorului în caz
de atac duşman. Aceastǎ ultimǎ prevedere se va permanentiza, fiind solicitatǎ şi de unii
demnitari turci de la hotarele Transilvaniei, în timp ce alte clauze vor interzice domnilor
Români şi boierilor sǎ cumpere cetǎţi sau locuri întǎrite în principat sau sǎ fie primiţi aici în
caz de rǎzvrǎtire şi necredinţǎ faţǎ de Poartǎ.
Noul principe Gabriel Bethlen venit la putere cu sprijin turcesc şi românesc, în faţǎ
situaţiei tulburi din Transilvania şi pentru a face faţǎ unei eventuale intervenţii habsburgice
simte nevoia sǎ aibǎ alǎturi peste iarnǎ trupe turceşti şi ale domnilor de peste Carpaţi. Bun
cunoscǎtor al realitǎţilor politice din epocǎ şi înzestrat cu un spirit de fin diplomat pricipele
aprecia corect cǎ numai relaţiile bune cu Poarta şi cu Ţǎrile Române îi pot asigura liniştea şi
chezǎşia domniei şi a ţǎrii. Ameninţat de Viena cu susţinerea altor pretendenţi la tron şi
recunoscut doar ca „voievod” sau „guvernator”, Bethlen cedeazǎ presiunii turcilor,
îndeplinindu-şi parţial promisiunile fǎcute la înscǎunare, prin renunţarea în favoarea acestora
la cetatea Lipova (1616). Reuşeşte, însǎ, sǎ salveze Ineul şi sǎ obţinǎ scutirea de tribut pe un
numǎr de ani datoritǎ participǎrii sale cu o oaste de 12.000 de oameni în Moldova, alǎturi de
turci şi de cei doi domni români, la rǎzboiul care se anunţa între Polonia şi Poartǎ. Cu acest
prilej trimişii principelui au reuşit sǎ impiedice confruntarea şi sǎ convingǎ pǎrţile sǎ încheie
acordul de la Jarucha (septembrie 1617) prin care partea polonǎ se angaja, printre altele, sǎ nu
mai intervinǎ în problemele Moldovei, Ţǎrii Româneşti şi ale Transilvaniei, obligându-se
expres sǎ nu mai susţinǎ pe adversarii principelui, pe Homonnai Bálint şi Radu Şerban.
Primul dintre aceşti pretendenţi era susţinut de Viena şi, pentru reuşita înscǎunǎrii, promisese
turcilor cedarea cetǎţilor Lipova, Ineu şi Lugoj, plus creşterea tributului. Participarea
personalǎ a principelui la campania turcilor împotriva polonezilor din anul 1617, alǎturi de
Alexandru Iliaş, domnul Ţǎrii Româneşti şi de Radu Mihnea domnul Moldovei, face posibilǎ
întâlnirea directǎ a celor trei şi discutarea problemelor de interes comun. Rezultatul acestei
întrevederi s-a concretizat în perfectarea şi semnarea tratatului de alianţǎ şi bunǎ vecinǎtate
din 26 septembrie 1617 de la Soroca între Gabriel Bethlen şi Radu Mihnea, acesta din urmǎ
mai veche cunoştinţǎ a principelui, pe care l-a ajutat în dobândirea tronului. Radu Mihnea se
angaja faţǎ de principe la o prietenie sincerǎ, arǎtând cǎ „pânǎ când vom fi domn, vom fi
credinciosul lui, vom ţine cu el la bine şi la rǎu, vom fi prieten prietenilor şi duşman
duşmanilor lui”. Tot cu aceastǎ ocazie Gabriel Bethlen a întreprins medierea împǎcǎrii lui
Alexandru Iliaş cu un grup de boieri nemulţumiţi şi refugiaţi în Transilvania, fǎrǎ sǎ ajungǎ
însǎ la încheierea unui tratat de alianţǎ asemǎnǎtor celui semnat cu Moldova, faptul
realizându-se mai târziu sub forma unei „confederaţii” (1619) cu noul domn Gavrilaş Movilǎ,
înscǎunat cu sprijinul sǎu direct.
Politica de fidelitate faţǎ de Poartǎ a lui Gabriel Bethlen a dus la deteriorarea relaţiilor
acestuia cu domnul moldovean Gaşpar Graţiani care a trecut deschis de partea polonezilor şi a
Habsburgilor, încât principele a intervenit pe lângǎ turci sǎ obţinǎ schimbarea sa (1620). Alta
a fost atitudinea faţǎ de domnul Gavrilaş Movilǎ, care mazilit de turci pentru simpatiile sale
polone şi-a putut gǎsi loc de refugiu în Transilvania, unde cǎsǎtorindu-se cu bogata vǎduvǎ
Elisabeta Zólyomi (1622), devenea supus al pricipelui ce îl va sprijini în efortul redobândirii
tronului pierdut.
Între timp în Ţara Româneascǎ ajunsese din nou la putere Radu Mihnea cu care
Gabriel Bethlen reînnoieşte la Cluj (1622) mai vechiul tratat de prietenie, fapt care nu-l va
împiedica însǎ pe principe sǎ unelteascǎ la Poartǎ pentru reînscǎunarea lui Gavrilaş Movilǎ.
Aceastǎ atitudine a principelui va dǎuna relaţiilor sale tradiţionale cu Radu Mihnea pe care
turcii îl strǎmutǎ curând în Moldova (1623-1626), încât cu aceastǎ ţarǎ Gabriel Bethlen nu va
reuşi sǎ încheie un tratat de prietenie şi de bunǎ vecinǎtate decât în anul 1628, când la Iaşi
domnea Miron Barnovschi, domn mazilit de Poartǎ cu concursul principelui şi sub bǎnuiala
legǎturilor sale cu Polonia.
Aceste intervenţii diplomatice împotriva lui Alexandru Ilieş, Gaşpar Graţiani, Radu
Mihnea şi Miron Barnovschi ilustreazǎ evoluţia unei politici veleitare a lui Gabriel Bethlen
care din protejat la început al turcilor şi al domnilor români se vrea protector al acestora din
urmǎ, intervenind la turci pentru a influenţa deciziile acestora în privinţa Ţǎrilor Române, cu
scopul obţinerii înscǎunǎrii unor domni fideli şi îndatoraţi, cǎrora sǎ le impunǎ „protecţia” sa
rǎsplǎtitǎ cu bani. Faţǎ de o asemenea politicǎ a unui principe autoritar şi cu o armatǎ
puternicǎ domnii români sunt nevoiţi sǎ apeleze la Poartǎ pentru reglementarea raporturilor
lor cu un vecin prea dornic de putere şi influenţǎ. Astfel, în 1628, în urma plângerilor fǎcute
de domnul Ţǎrii Româneşti, turcii interzic în termeni categorici principelui sǎ mai intervinǎ în
afacerile domnilor de peste Carpaţi, sǎ mai pretindǎ acestora bani, lipsindu-i temeiul acestei
pretenţii, cu toţii, atât principele cât şi domnii, datorând dupǎ obicei tribut doar Porţii în
calitate de supuşi ai acesteia. Aşadar, se poate spune cǎ principele a râvnit nu atât la un regat,
cât la un protectorat asupra Ţǎrilor Române.

15. NEUTRALIZAREA STĂRILOR ŞI SUCCESUL REFORMELOR

Consolidarea puterii princiare depindea în primul rând nu atât de sprijinul extern al

Porţii şi al Ţǎrilor Române, cât mai ales de gǎsirea acelor mijloace şi modalitaţi prin care
voinţa şi interesele stǎrilor sǎ fie subordonate efortului centralizator al lui Gabriel Bethlen.
Pentru reuşita unei asemenea politici noul principe, înscǎunat prin forţǎ şi peste voia stǎrilor,
trebuia sǎ recâştige încrederea acestora faţǎ de instituţia princiarǎ, degradatǎ prin abuzurile lui
Gabriel Báthori şi, în acelaşi timp, sǎ-şi consolideze propria-i autoritate în vederea unei
politici eficace atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. De la început se impuneau mǎsuri
moderate care sǎ-i apropie stǎrile şi sǎ-i aducǎ treptat supunerea acestora, evitându-se
confruntarea, prin organizarea şi consolidarea puterii princiare nu împotriva lor, ci alǎturi de
ele.
Prima dintre mǎsurile iniţiate de Bethlen a fost renunţarea la oraşul Sibiu, capitala atât
de contestatǎ de Universitatea sǎseascǎ, care este restituit saşilor (februarie 1614), aducându-i
jurǎmântul de fidelitate al acestora. În privinta dietei, intervine pentru schimbarea compoziţiei
şi funcţionǎrii acesteia, mai vechii delegaţi aleşi fiind reduşi, în 1615, la cel mult o treime,
restul urmând sǎ fie numiţi de principe dintre dregǎtorii sǎi de încredere de la curte. Prin
aceasta era eliminatǎ orice posibilitate de opoziţie eficientǎ din partea dietei, iar prin
restrângerea competenţelor acesteia în probleme de politicǎ externǎ, rǎzboi şi finanţe,
instituţia reprezentativǎ a stǎrilor devenea un instrument docil al guvernǎrii princiare
autoritare. La aceasta principele a adǎugat promovarea în Consiliul princiar şi în funcţiile de la
curte a unor oameni noi, mai putin distinşi prin originea lor nobiliarǎ, dar nu mai putin
instruiţi, preţuiţi şi rǎsplǎtiţi pentru meritele lor personale.
Cum autoritatea princiarǎ era, înainte de toate, o problemǎ de autonomie financiarǎ
faţǎ de stǎri, Gabriel Bethlen a urmǎrit cu consecvenţǎ sporirea veniturilor proprii, de unde
seria mǎsurilor cu caracter fiscal, comercial, monetar, militar şi social.
Începutul acestora principele îl face cu revizuirea tuturor donaţiilor şi înnobilǎrilor
acordate din 1585 pânǎ în 1615, prilej de a spori domeniul princiar şi veniturile ţǎrii prin
„depunerea” celor înnobilaţi fǎrǎ temei, retrǎgându-le daniile şi supunându-i din nou la dare şi
la slujbǎ. Prin recuperarea moşiilor fiscale înstrǎinate se puteau realiza pe viitor noi înnobilǎri
care comportau adesea pe lângǎ merite şi plǎţi bǎneşti. În privinţa fiscalitǎţii, Gabriel Bethlen
a dispus efectuarea, în 1616, a unei noi conscrieri fiscale (conumeratio) a contribuabililor,
conformǎ cu hotǎrârile dietei din 1608, revenindu-se astfel la sistemul mai vechi de impunere
pe porţi, unitǎţi impozabile pentru care între 1616-1629 sumele plǎtite au variat între 17 şi 22
de florini, în timp ce oraşele şi târgurile prestau sume globale. Pentru acoperirea cheltuielilor
diplomatice şi îndeosebi a celor legate de Poarta Otomanǎ, principele a instituit, încǎ din
1614, un Publicum Aerarium la care contribuiau înşişi nobilii dupǎ numǎrul porţilor stǎpânite
iar oraşele şi târgurile dupǎ numǎrul familiilor contribuabile.
Întrucât sistemul fiscal rǎmânea unul tradiţional, neputând aduce o creştere însemnatǎ
a veniturilor princiare, Gabriel Bethlen a cǎutat sǎ-şi consolideze economic puterea şi
autoritatea nu atât pe seama supuşilor contribuabili, cât prin intervenţiile sale în domeniile
comerţului, mineritului, baterii monedei şi producţiei meşteşugǎreşti. Pentru aducerea în ţarǎ a
cât mai mulţi bani a stimulat comerţul extern, introducând totodatǎ monopolul anumitor
produse cǎutate de negustori. În acelaşi timp a reorganizat şi a intensificat exploatarea minelor
şi a salinelor, venituri regaliene de mare importanţǎ pentru visterie. Nevoile sporite ale
acesteia au fost acoperite apoi şi prin emisiuni monetare repetate cu monedǎ mǎruntǎ
devalorizatǎ, stârnind nemulţumirea generalǎ a stǎrilor. Etatismul princiar se regǎseşte şi în
politica preţurilor, Gabriel Bethlen solicitând în mai multe rânduri dietei sǎ discute şi sǎ
decidǎ „limitaţii” ale preţurilor la diferite materii prime şi articole meşteşugǎreşi, mǎsurǎ
completatǎ cu aducerea de meşteri pricepuţi din afara Transilvaniei care, la adǎpostul
privilegiilor obtinute, sǎ poatǎ produce mai ieftin şi mai de calitate decât breslele. Toate aceste
practici economice, dominate de intervenţionism, au constituit o politicǎ complexǎ prin care
principele a reuşit sǎ-şi asigure o independenţǎ realǎ faţǎ de stǎri şi sǎ subordoneze voinţa
acestora efortului centralizator.
În aceleşi scop, Gabriel Bethlen a vizat şi lǎrgirea bazei sociale a puterii sale, fiind
preocupat atât de îngrǎdirea autoritǎţii şi influenţei dietei, cât şi de participarea la numeroasele
campanii militare prilejuite de ostilitǎţile turco-polone şi mai ales de rǎzboiul de 30 de ani.
Aceastǎ participare reclama reformarea armatei, constituirea unei oştiri permanente de
mercenari, bine instruitǎ şi înzestratǎ şi cu o mare mobilitate. Cum nobilimea stǎpânǎ pe
iobagi nu putea fi obligatǎ, datoritǎ imunitǎţilor sale, sǎ lupte în afara graniţelor ţǎrii,
principele s-a vǎzut silit sǎ conteze pe obligaţiile militare ale secuilor, haiducilor şi supuşilor
domnilor de pǎmânt, aceştia fiind îndatoraţi sǎ dea, potrivit reglementǎrilor din 1623, câte un
pedestraş-puşcaş la douǎ, mai apoi la trei porţi, pedestraş scutit de sarcini iobǎgeşti şi plǎtit de
ţǎranii dependenţi. Cât despre nobilime aceasta trebuia sǎ ridice, sǎ echipeze şi sǎ plǎteascǎ
câte un cǎlǎreţ la douǎ porţi, în timp ce stǎpânii de o sesie fie cǎ participau la oaste personal,
fie cǎ ridicau şi întreţineau un cǎlǎret la patru sesii. La toate aceste eforturi materiale se
adǎugau carele cu victualii, cǎte unul la 20 de pedestraşi sau cǎlǎreţi şi încartiruirea oastei pe
sate , prilej de nenumǎrate prǎzi şi jafuri ale populaţiei.
Însemnǎtatea dobânditǎ de oastea permanentǎ de mercenari şi redescoperirea noului
pedestraş legat de progresul armelor de foc a schimbat nu numai tactica militarǎ în defavoarea
cavalerimii nobiliare tradiţionale, ci şi opţiunile principelui în materie de politicǎ socialǎ.
Noul sistem a impus atât grija pentru dǎrile militare, cât şi promovarea unei largi categorii
ostǎşeşti care, fǎrǎ a constitui o nobilime propriu-zisǎ, se bucura de unele libertǎţi nobiliare în
schimbul slujbei militare. De aici, ridicǎrile la nobleţe pe domeniile fiscale (Fǎgǎraş, Chioar,
Gurghiu etc.), dar şi pe cele nobiliare, printre beneficiari numǎrându-se şi mulţi români care
sporesc oastea stǎpânului în calitate de mici nobili condiţionari, de boieri, puşcaşi, libertini,
drabanţi etc. Pentru a stopa înrolǎrile iobagilor şi mai cu seamǎ înnobilǎrile în rândul acestora
stǎrile cer principelui, în 1619, sǎ renunţe la asemenea practici, sǎ restituie iobagii fugiţi şi
înrolaţi, celor români dieta interzicându-le în 1620 sǎ poarte arme şi mai apoi, în 1623, sǎ
umble cǎlare şi înarmaţi. Asemenea hotǎrâri dietale exprimǎ ostilitatea stǎrilor faţǎ de
alternativa schimbǎrii condiţiei sociale a iobagului prin slujbǎ militarǎ, dar în acelaşi timp
surprinde insistenţa cu care este dezbrǎcat de arme şi tratat deosebit iobagul român, socotit
mult mai primejdios decât ceilalţi, mult mai pǎgubitor pentru dǎri şi slujbe prin numǎrul sǎu.
Politica de reforme a lui Gabriel Bethlen nu a ocolit nici problema preoţimii si a
bisericii române, mǎsurile luate in acest domeniu dezvǎluindu-ne un principe calvin care se
dovedeşte a fi depǎşit faza acutǎ a controverselor religioase. Asfel, încearcǎ sǎ pǎstreze
echilibrul între religiile recepte, cât şi toleranţa faţǎ de religia ortodoxǎ, fǎrǎ a-i lipsi iniţiativa
şi intenţia convertirii românilor la calvinism, dupǎ cum rezultǎ din corespondenta sa cu
patriarhul Chiril Lucaris. Cu toate acestea se poate constata la principe o concepţie şi o
practicǎ tolerantǎ faţǎ de ierarhia şi preoţimea bisericii ortodoxe române, de unde şi
confirmarea în funcţie a unor episcopi precum Teofil din Prislop (1615) şi Eftimie (1623),
ambii pǎstorind în eparhia Vadului, în timp ce Teoctist, Dosoftei şi Ghenadie au fost
confirmaţi şi au funcţionat ca mitropoliţi ai Ardealului şi pǎrţilor ungureşti la Bǎlgrad. În
privinţa averilor şi veniturilor bisericilor şi preoţilor români a dispus în 1615 restituirea
bunurilor confiscate iar câţiva ani mai târziu, în 1624, a scutit aceeaşi preoţime de dijma din
grâne şi vite. Aceastǎ atitudine a lui Gabriel Bethlen faţǎ de religia şi biserica ortodoxǎ trebuie
corelatǎ atât cu vederile mai largi ale principelui în materie de credinţǎ, cât mai ales cu poziţia
sa faţǎ de Poarta Otomanǎ susţinǎtoare a religiilor necatolice, la care am adǎuga impactul
relaţiilor sale cu Ţǎrile Române interesate direct în protejarea ierarhiei ortodoxe şi a
credincioşilor acesteia.
 Aceluiaşi flux reformator principele a supus şi problemele educaţiei şi învǎţǎmântului,
acordând în 1624 dreptul fiilor de iobagi de a frecventa şcolile sǎteşti şi pedepsind pe acei
stǎpâni care încǎlcau aceastǎ dispoziţie. Din pǎcate, asemenea şcoli sǎteşti cu caracter
confesional au fost puţine iar pentru instruirea românilor funcţionau de regulǎ doar şcoli pe
lângǎ mânǎstiri, precum cea de la Râmeţi, care pregǎteau cel mult preoţi. Pentru asigurarea
ridicǎrii unei noi generaţii de funcţionari instruiţi, necesari politicii princiare de reformǎ,
Gabriel Bethlen a înfiinţat Colegiul academic de la Alba Iulia (1622) pe care l-a dotat material
şi l-a înzestrat cu profesori renumiţi aduşi din strǎinǎtate. Pe lângǎ colegiu funcţiona şi un
internat cu 40 de locuri pentru tinerii mai sǎraci, fapt care nu s-a bucuart de prea multǎ
apreciere şi sprijin din partea stǎrilor reticente la asemenea inovaţii.
Toate aceste mǎsuri luate de Gabriel Bethlen în diverse compartimente ale politicii
interne i-au permis o largǎ autonomie decizionalǎ în raport cu stǎrile şi în acelaşi timp au fǎcut
posibile demersurile sale de politicǎ externǎ care au asigurat prestigiul european al
principatului.

16. DIPLOMAŢIE ŞI PRESTIGIU EUROPEAN

Reaşezarea relaţiilor politice ale principatului cu Ţǎrile Române pe temeiul tradiţional

al bunei vecinǎtǎţi şi dobândirea autonomiei decizionale faţǎ de stǎri în materie de politicǎ
externǎ a permis lui Gabriel Bethlen sǎ valorifice la maximum libertatea de acţiune îngǎduitǎ
de turci împotriva Habsburgilor. Prin acest fapt, principele înţelegea sǎ aducǎ servicii atât
politicii europene a Porţii Otomane, cât şi propriului stat, interesat în sporirea prestigiului sǎu
în Europa.
Ajungerea la putere a lui Gabriel Bethlen prin voinţa sultanului şi cu sprijinul
domnilor din Ţǎrile Romǎne a însemnat o înǎsprire a raporturilor Transilvaniei cu Habsburgii,
aceştia fǎcând eforturi pentru îndepǎrtarea noului principe. Asfel, trupele imperiale întreprind
numeroase incursiuni în pǎrţile vestice ale principatului, reuşind pentru un timp sǎ ocupe rând
pe rând cetǎţile Chioar, Baia Mare, Hust şi alte aşezǎri de importanţǎ strategicǎ. Acestor
iniţiative militare diplomaţia habsburgicǎ le-a asociat o susţinutǎ campanie de denigrare a lui
Bethlen, prezentat drept un supus total al turcilor şi „un trǎdǎtor al creştinismului”. Mai mult,
acestor acţiuni potrivnice Curtea de la Viena le-a adǎugat sprijinirea unui pretendent la tronul
princiar, în persoana lui Gheorghe Homonnai. Succesele oştilor ardelene şi consolidarea
domniei lui Gabriel Bethlen cu sprijinul Porţii Otomane au constrâns pe Habsburgi sǎ încheie
cu principele tratatul de la Târnavia (1615) prin care îi recunoşteau stǎpânirea şi se obligau sǎ-
i restituie cetǎţile ocupate. Prevederile acestui tratat, reînnoit în 1617, exprimǎ rezultatul unei
politici princiare de neutralizare a intervenţiilor militare imperiale, politicǎ mai mult pasivǎ
dar extrem de utilǎ pentru consolidarea autoritǎţii lui Gabriel Bethlen şi sporirea prestigiului
sǎu la Poartǎ, elemente atât de necesare pentru inaugurarea, din 1619, a unei politici active
antihabsburgice.
Prilejul acestei noi politici este oferit de mişcarea cehilor reformaţi din Boemia
angajaţi în luptǎ cu Habsburgii, principele purtând tratativele cu cehii prin intermediul lui
Marcu Cercel, fiul fostului domn al Ţǎrii Româneşti, Petru Cercel. Concomitent Gabriel
Bethlen a depus eforturi diplomatice pentru a câştiga încrederea Porţii şi a dobândi
consimţǎmântul acesteia, datǎ fiind neliniştea turcilor şi atitudinea rezervatǎ a acestora în
privinţa redeschiderii rǎzboiului antihabsburgic. Obţinând acordul Porţii, principele porneşte
în iulie 1619 în expediţia împotriva Habsburgilor cu scopul de a ajuta pe cehi, dezinformând
în acelaşi timp Viena în legǎturǎ cu scopul real al acţiunii sale. Astfel, Gabriel Bethlen a
propus Habsburgilor o alianţǎ împotriva rǎsculaţilor cehi, când de fapt, acţiunea sa îi viza
tocmai pe cei dintâi pe care, cu sprijinul reformaţilor din Ungaria de Nord şi prin mişcǎri
rapide de trupe a reuşit sǎ-i înfrângǎ şi sǎ ocupe o serie de localitǎţi, precum Bratislava
(octombrie 1619). S-a ajuns la încercuirea şi asediul Vienei (noiembrie 1619), acţiune la care
Gabriel Bethlen a renunţat pe neaşteptate din cauza veştilor primite privind sprijinul dat de
polonezi lui Gheorghe Homonnai şi a apropierii acestuia de Transilvania cu gândul ocupǎrii
tronului princiar. Pentru moment a fost încheiat un armistiţiu, dupǎ care, pentru reluarea
conflictului principele a apelat la Poartǎ spre a primi ajutor de 2000 de pedestraşi din
Moldova şi de 1000 de cǎlǎreţi din Ţara Româneascǎ.
Între timp lui Gabriel Bethlen opoziţia nobiliarǎ din Ungaria de Nord întrunitǎ în dieta
de la Banská Bystrica (august 1620) i-a oferit coroana regalǎ, dar principele luând în
considerare poziţia Porţii şi condiţiile puse de stǎrile doritoare a unei republici nobiliare a
evitat sǎ o primeascǎ. Astfel, cu toate cǎ a semnat celebra Diploma regis a refuzat încoronarea
şi a respins orice limitare a autoritǎţii sale în materie de guvernare, decepţionând şi
îndepǎrtând de la sine o parte însemnatǎ a aristocraţiei nobiliare, care preferǎ din nou
supunerea faţǎ de Habsburgii.
Rezultatele de pe câmpul de luptǎ, precum câteva victorii obţinute de Gabriel Bethlen,
dar şi înfrângerea cehilor la Muntele Alb de cǎtre Habsburgi şi luarea cetǎţii Vác de cǎtre
turci, impun pǎrţilor beligerante încheierea tratatului de pace de la Nikolsburg, din 6 ianuarie
1622. Prin acest tratat principele Gabriel Bethlen renunţa la titlul de rege al Ungariei care
revenea lui Ferdinand de Habsburg împreunǎ cu comitatele din Ungaria vesticǎ. Lui Bethlen i
se recunoştea calitatea de principe al Transilvaniei, dobândea şi titlul de principe ales al
Imperiului Romano-German, de duce de Oppeln şi Ratibor, obţinea pe timpul vieţii stǎpânirea
celor şapte comitate (Satu Mare, Bereg, Ugocsa, Borsod, Abaúj, Zemplén şi Szaboles)
ocupate în Ungaria de Nord, precum şi suma anualǎ de 50000 de florini drept cheltuieli pentru
întreţinerea de mercenari şi a cetǎţilor. Prevederile pǎcii nu l-au mulţumit pe Gabriel Bethlen
dar în urma ei principatul Transilvaniei a ieşit consolidat şi cu prestigiul diplomatic mult
sporit.
Dupǎ obţinerea colaborǎrii unor principi protestanţi şi a unui nou acord al Porţii
Otomane, Gabriel Bethlen a reluat, în august 1623, campaniile antihabsburgice dar fǎrǎ a
realiza succese deosebite. În aceste expediţii principele a primit ajutor militar şi din Ţara
Româneascǎ, într-o luptǎ din apropierea Târnaviei fiind prezenţi şi „o mie de bravi curteni
cǎlǎri” conduşi de spǎtarul Mihul. Noul tratat de pace încheiat la Viena, în 8 mai 1624, relua
cu unele modificǎri prevederile pǎcii de la Nikolsburg. Astfel, Bethlen renunţa la ducatele
Oppeln şi Ratibor, dar pǎstra pe timpul vieţii cele şapte comitate şi cu titlul veşnic pentru
Transilvania localitǎţile Baia Mare, Baia Sprie şi Ecsed. Cu toate aceste avantaje principele a
continuat sǎ fie preocupat de coaliţia protestantǎ antihabsburgicǎ, redeschizând, în septembrie
1626, conflictul cu Viena printr-o nouǎ campanie militarǎ. De scurtǎ duratǎ, ea se încheie în
decembrie 1626, prin pacea de la Bratislava, care reia clauzele tratatelor anterioare şi
marcheazǎ în acelaşi timp renunţarea definitivǎ a lui Bethlen la o politicǎ potrivnicǎ
Habsburgilor. Mai mult, spre sfârşitul vieţii principele oferǎ Vienei participarea la o coaliţie
antiotomanǎ, politicǎ care avea la bazǎ o posibilǎ uniune matrimonialǎ cu familia imperialǎ.
Aceastǎ schimbare venea în contradicţie cu politica sa de o viaţǎ şi cu cele cuprinse în
testamentul sǎu unde recomandǎ pǎstrarea bunelor raporturi cu Poarta Otomanǎ şi cu Ţǎrile
Române vecine ca o garanţie a pǎstrǎrii şi consolidǎrii ţǎrii. Se cuvine sǎ amintim însǎ cǎ noua
orientare politicǎ a lui Gabriel Bethlen, ca şi încercarea de a dobândi cu sprijin suedez şi
rusesc coroana Poloniei au rǎmas doar în faza de proiecte, principele murind la 15 noiembrie
1629.
Dincolo de aspiraţii şi neîmpliniri, domnia lui Gabriel Bethlen rǎmâne în istoria
Transilvaniei în primul rând prin realizǎrile sale materializate în formula unei guvernǎri
autoritare care şi-a supus stǎrile şi a reuşit pe plan extern sǎ ducǎ o politicǎ activǎ care a avut
drept rezultat consolidarea principatului şi sporirea prestigiului acestuia în faţa Porţii şi a
statelor europene, cu deosebire a celor protestante. Înscǎunat peste voia stǎrilor şi cu sprijin
dinafarǎ, noul principe a ştiut sǎ-şi consolideze autoritatea în interior, sǎ iniţieze o serie de
reforme prin care sǎ sporeascǎ veniturile personale şi prin aceasta sǎ poatǎ angaja ţara într-o
politicǎ nu numai de supunere faţǎ de Poartǎ şi de bunǎ vecinǎtate cu Ţǎrile Române, ci şi de
cuceriri a unor teritorii stǎpânite de Habsburgii catolici. Prin participarea la rǎzboiul de 30 de
ani Gabriel Bethlen a avut posibilitatea sǎ integreze Transilvania în marile sisteme de alianţǎ
europene şi, cu sprijin militar turcesc şi românesc, sǎ obţinǎ o serie de victorii care au fǎcut
din principat un stat cu rol important în sistemul echilibrului politic din Europa vremii.

17. AUTORITATEA PRINCIARĂ ÎNTRE STĂRI ŞI PRETENDENŢI

Moartea lui Gabriel Bethlen a prilejuit stǎrilor punerea în discuţie a regimului autoritar
princiar, dieta generalǎ întrunitǎ la Alba Iulia, în ianuarie-februarie 1630, luând o serie de
hotǎrâri menite sǎ-i aducǎ subordonarea puterii centrale. Dupǎ reînnoirea „uniunii” pe un
rǎstimp de zece ani şi reafirmarea liberului exerciţiu ale religiilor recepte, stǎrile impuneau
principesei Ecaterina de Brandenburg urmǎtoarele „condiţii”: numirea de slujbaşi doar dintre
locuitorii ţǎrii, renunţarea la întreţinerea de oaste şi cetǎţi (presidium), impunerea la dǎri a
moşiilor fiscale şi restituirea iobagilor fugiţi pe acestea, interzicerea pe viitor ca slujbaşii
fiscului sǎ încalce libertǎţile nobililor prin cercetarea moşiilor acestora, restituirea iobagilor
înrolaţi ca pedestraşi şi a celor fugiţi şi aşezaţi pe moşiile familiei princiare, desfiinţarea
încartiruirii de trupe pe moşiile nobiliare şi orǎşeneşti, acordarea libertǎţii comerciale cu
excepţia negoţului cu piei, scutirea de vamǎ a nobilimii, a saşilor şi în parte a secuilor,
arendarea dupǎ vechiul obicei al vǎmii pentru saşi, modificarea unor proceduri judiciare în
defavoarea moşiilor fiscale, înǎsprirea statutului juridic şi a chezǎşiei pentru iobagii români şi
sârbi, retrângerea dreptului princiar în recrutarea de cai pentru poştǎ, desfiinţarea gratuitǎţii
unor obligaţii în muncǎ a secuilor şi remunerarea acestora în cazul participǎrii la expediţii
militare în afarǎ ţǎrii, reglementarea „vizitaţiilor” bisericeşti şi a funcţionǎrii învǎţǎtorilor
sǎteşti etc. Evident, toate aceste hotǎrâri dietale vizau restaurarea puterii nobiliare în locul
absolutismului princiar, înlǎturându-se „inovaţiile” fǎcute de Gabriel Bethlen în materie de
finanţe, armatǎ, comerţ şi domenii fiscale.
Primejduirea liniştii din ţarǎ venea însǎ nu numai dinspre efortul stǎrilor de a reaşeza
raporturile politice în principat, ci şi dinspre încercǎrile de ocupare a tronului princiar de cǎtre
pretendenţi susţinuţi fie de turci, fie de Habsburgi. Situaţia se agraveazǎ odatǎ cu revenirea
principesei la catolicism şi cu revendicarea celor şapte comitate din Ungaria Superioarǎ de
cǎtre Habsburgi, comitate recunoscute lui Bethlen doar cu titlu viager. Cum Ecaterina de
Brandenburg şi intimul acesteia, Ştefan Csáki pregǎtesc înstapânirea habsburgicǎ în
Transilvania, fracţiunea nobiliarǎ ostilǎ acestui plan, în frunte cu guvernatorul Ştefan Bethlen
intervine pe lângǎ Gheorghe Rákóczi, fiul fostului principe Sigismund Rákóczi, pentru a-l
convinge sǎ accepte tronul princiar. Situaţia se complicǎ din momentul în care dieta îl alege
drept principe pe Ştefan Bethlen care doreşte sǎ pǎstreze puterea, ajungând în conflict cu
Rákóczi. Acesta ajutat de „haiduci” şi cu sprijinul Ecaterinei de Brandenburg obţine alegerea
ca principe de cǎtre dieta întrunitǎ la Sighişoara, la 26 moiembrie 1630, primind şi firmanul
de confirmare din partea Porţii.
Consolidarea domniei constituie pentru Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) o problemǎ
dificilǎ în condiţiile în care era sprijinit doar de o parte a stǎrilor, nereuşind sǎ-şi elimine
adversarii şi nici sǎ-şi cǎştige încrederea deplinǎ a turcilor. Normalizarea raporturilor cu
Habsburgii prin tratatul de la Rakamaz (1631) i-a îngǎduit principelui sǎ se preocupe de
eliminarea pretendenţilor la tron susţinuţi de turci, precum bǎtrânul Ştefan Bethlen şi ginerele
acestuia David Zólyomi, care erau ajutaţi de paşa de Buda, în timp ce Moise Székely avea
sprijinul paşei de Timişoara. Lupta cu aceşti pretendenţi care promiteau Porţii diferite avantaje
drept preţ al promovǎrii ca principi a luat sfârşit odatǎ cu victoria lui Rákóczi împotriva
turcilor la Salonta (1636), dupǎ care, principele a fost reconfirmat de Poartǎ, aceasta
renunţând de acum sǎ mai sprijine alţi pretendenţi. Pentru Rákóczi, succcesul a însemnat
posibilitatea întǎririi puterii princiare printr-o politicǎ bazatǎ în primul rând pe sporirea
bunurilor personale, precum şi angajarea pe viitor în coaliţia antihabsburgicǎ.

18. POLITICA BUNURILOR PERSONALE

Gheorghe Rákóczi I şi-a început domnia în condiţiile unei accentuate degradǎri a

autoritǎţii princiare prin cele 74 de articole adoptate de dieta din 1630. De aceea noul principe
va fi preocupat, pe lângǎ eliminarea pretendenţilor la tron , de reluarea politicii autoritare a lui
Gabriel Bethlen. Astfel, a reuşit sǎ obţinǎ din partea dietei, întrunitǎ în iunie-iulie 1631, luarea
unor hotǎrâri precum reintroducerea monopolului princiar asupra comerţului cu cearǎ, miere şi
animale, revenirea asupra daniilor şi zǎlogirilor moşiilor fiscale înfǎptuite dupǎ moartea lui
Bethlen, hotǎrându-se ca pe viitor acestea sǎ poatǎ fi dǎruite numai cu încuviinţarea
principelui şi moştenite numai de urmaşii legitimi, altfel revenind fiscului. Pentru a elimina
eventualele uneltiri ale nobililor din Ungaria Superioarǎ, posesori de moşii în principat, a fost
introdusǎ mǎsura ca aceştia sǎ poatǎ veni în Transilvania şi Partium numai cu paşaport şi sǎ
stea doar pe moşiile proprii. Condiţii asemǎnǎtoare erau stabilite şi nobililor ardeleni care
aveau moşii în Ungaria imperialǎ, aceştia prin comportamentul lor trebuind sǎ evite
alimentarea unor stǎri conflictuale între principe şi împǎrat. Împotriva lui Ştefan Haller a
pornit un proces de infidelitate, menit sǎ sperie stǎrile şi sǎ faciliteze principelui supunerea
acestora. De altfel, arestǎrile, procesele însoţite de pronunţarea pedepsei capitale şi
confiscarea bunurilor adversarilor politici au constituit pentru principe unul din mijloacele
prin care a sporit domeniile familiei princiare atât de necesare în consolidarea puterii centrale.
Pentru contemporani politica lui Gheorghe Rákóczi I a constituit o mare noutate,
stǎrile fiind surprinse de seria proceselor de infidelitate pornite pentru obţinerea de moşii care
sǎ ofere principelui instrumentul exercitǎrii unei guvernǎri absolutiste. Prin aceste practici,
Rákóczi a schimbat însǎşi concepţia despre bazele puterii princiare, luptându-se nu atât pentru
obţinerea de bani, cât petru sporirea moşiilor personale folosite ca mijloc de creştere a puterii
sale. Astfel, Gheorghe Rákóczi I a reuşit sǎ ridice de la 10 la 32 numǎrul marilor sale domenii,
stǎpânind, spre 1648, nu mai puţin de 27000 de familii de iobagi cu peste 100.000 de suflete.
Aceastǎ uriaşǎ avere domenialǎ, expoloatatǎ sistematic prin „instrucţii” economice, precum
cele dinainte de 1634 privind Ţara Fǎgǎraşului, a furnizat principelui mari venituri care i-au
permis sǎ-şi constituie o putere proprie, independentǎ de stǎri. E adevǎrat cǎ economia
domenialǎ nu i-a adus lui Rákóczi nici pe departe banii mulţi dobândiţi de Gabriel Bethlen
prin politica sa mercantilistǎ, dar în condiţiile devalorizǎrii monetare din epocǎ veniturile în
naturǎ ale domeniilor şi posibilitǎţile de recrutǎri militare din cuprinsul uman al acestora erau
preferate.
Concomitent cu aceastǎ politicǎ, pe cât de neaşteptatǎ pentru stǎri, pe atât de eficientǎ
pentru principe, Gheorghe Rákóczi I a reuşit treptat sǎ impunǎ dietei luarea unor hotǎrâri care
sǎ-i asigure drepturile sale în problemele de politicǎ externǎ (1633) sau în cele militare legate
de cetǎţile fiscale (1637). Astfel, efortul stǎrilor de a impune regimul nobiliar în locul
absolutismului princiar a eşuat, principele Rákóczi izbutind sǎ depǎşeascǎ criza iniţialǎ de
putere şi sǎ se angajeze într-o politicǎ activǎ şi pe plan extern. Mai mult, expresie a autoritǎţii
sale, a reuşit încǎ din timpul vieţii sǎ-şi desemneze ca succesor pe fiul omonim, Gheorghe
Rákóczi II, care a încercat în mare, sǎ continue politica internǎ a tatǎlui sǎu.
Succesiunea princiarǎ din anul 1648 a prilejuit stǎrilor o nouǎ mişcare de obţinere a
vechilor drepturi şi privilegii, dar la scurtǎ vreme au trebuit sǎ se resemneze, convingându-se
cǎ puterea princiarǎ bazatǎ pe întinse domenii familiale era prea înrǎdǎcinatǎ pentru a putea fi
dislocatǎ.
 19. POLITICA DE CONFEDERARE A ŢĂRILOR ROMÂNE

Gheorghe Rákóczi I a preluat puterea în condiţii deosebit de dificile, când stǎrile

asaltau autoritatea princiarǎ iar diverşii pretendenţi şi concurenţi la tron încercau sǎ-şi asigure
întâietatea prin bani şi uneltiri, prin cadouri şi denunţuri false. Solicitarea de cǎtre competitori
a sprijinului din exterior, turcesc sau habsburgic, ameninţa atât integritatea teritorialǎ a
principatului, cât şi statutul internaţional al acestuia. De aceea, Gheorghe Rákóczi I a cǎutat sǎ
reia şi sǎ pǎstreze relaţiile de prietenie şi bunǎ înţelegere cu Ţǎrile Române vecine, relaţii care
aveau deja o tradiţie îndelungatǎ. În plus, principele fusese obligat prin ahidname-ul primit
din partea Porţii, în primǎvara lui 1631, la prietenie cu cei doi domni români, urmând sǎ le
acorde ajutor, în caz de nevoie, chiar în persoanǎ.
Relaţiile prieteneşti ale lui Gheorghe Rákóczi I cu Matei Basarab erau determinate şi
de sprijinul personal pe care principele l-a acordat pribeagului aga Matei din Brâncoveni ca sǎ
ajungǎ domn. Obligaţiile de aceastǎ naturǎ însǎ erau în mare parte reciproce, dacǎ avem în
vedere cǎ Rákóczi a obţinut victoria de la Rakamaz (1631 şi cu ajutorul unor oşti conduse de
viitorul domn al Ţǎrii Româneşti. Oricum, aceste motive asociate cu îngrijorǎrile datorate
conflictelor turco-polone, intrigilor unor pretendenţi la tron şi schimbǎrilor de domni operate
de turci cu scopul procurǎrii de bani pentru rǎzboiul cu perşii, au determinat atât pe Gheorghe
Rákóczi, cât şi pe Matei Basarab sǎ promoveze un sistem de alianţe care prevedeau sprijinul
reciproc diplomatic şi militar. Asemenea alianţe au fost iniţiate şi parţial realizate şi cu
Moldova lui Vasile Lupu, cu toate cǎ acest domn cu „hire mai mult împǎrǎteascǎ decât
domneascǎ” voia sǎ instaureze cu sprijin turcesc şi grecesc propria lui supremaţie asupra celor
trei Ţǎri Române.
În aceste împrejurǎri s-a ajuns, în iulie 1635 la încheierea primului tratat de alianţǎ
între Matei Basarab şi Gheorghe Rákóczi I, tratat prin care domnul Ţǎrii Româneşti se angaja
sub jurǎmânt ca sǎ nu devinǎ, din îndemnul şi porunca nimǎnui, duşmanul principelui, a fiilor
şi a credincioşilor acestuia, sǎ nu atace împreunǎ cu oşti strǎine Transilvania, ci, dimpotrivǎ,
sǎ trǎiascǎ în bunǎ vecinǎtate cu principele şi sǎ se strǎduiascǎ sǎ înlǎture pe duşmanii
acestuia, dezvǎluindu-le intrigile şi încercând sǎ-i anihileze. În caz de atac strǎin asupra lui
Rákóczi domnul se obliga, la prima chemare, sǎ-i vinǎ în ajutor cu oaste întreţinutǎ pe
cheltuialǎ proprie, iar în condiţii de primejdie deosebitǎ, ajutorul domnesc urma sǎ fie
personal şi cu întreagǎ oaste. Domnul urma sǎ rǎmânǎ prietenul adevǎrat şi binevoitor al
principelui atâta timp cât şi acesta va pǎstra bunǎvoinţa promisǎ. Potrivit înţelegerii,
principele urma sǎ-şi asume propriile obligaţii printr-un tratat similar pe care sǎ-l semneze
personal şi sǎ-l trimitǎ domnului. Acest tratat din partea lui Rákóczi a întârziat, cu toate cǎ,
între timp, principele a obţinut ca obligaţiile domnului sǎ fie subscrise prin acte speciale şi de
cǎtre boieri şi de slujitorii militari. În plus, tratatul lui Matei Basarab a fost însoţit şi de o
înţelegere privind zeciuiala plǎtitǎ de pǎstorii ardeleni pentru pǎşunatul oilor în Ţara
Româneascǎ din care domnul urma sǎ dea anual principelui 5000 de florini şi doi cai turceşti,
dintre care unul înşeuat şi înzestrat cu tot harnaşamentul.
Sistemul acesta de tratate l-au mulţumit pe deplin pe Rákóczi, principele cerându-i
oratorului sǎu la Poartǎ sǎ se strǎduiascǎ „a-l ocroti pe voievod aproape la fel cum sânteţi
obligat a ne apǎra pe noi înşine. Arǎtaţi imediat oamenilor sǎi orice aflaţi pǎgubitor pentru el,
în sfârşit nu va dǎuna dacǎ veţi fi de acord cu oratorul sǎu în toate chestiunile care se referǎ la
onoarea şi fericirea noastrǎ”. Dar dincolo de aceste dispoziţii, principele nu s-a grǎbit sǎ-i
trimitǎ domnului tratatul convenit, iar atunci când a fǎcut-o, în septembrie 1635, a exclus
dintre prevederi acordarea de ajutor împotriova turcilor şi a celor care l-ar ataca pe domn din
porunca acestora. Acest caracter restrictiv l-a nemulţumit pe Matei Basarab, domnul cǎutând
ulterior sǎ completeze prevederile tratatului cu obligaţii ale principelui de a-l ajuta şi
împotriva turcilor. Prilejul s-a ivit în toamna anului 1636, înaintea luptei de la Salonta, când
Rákóczi primise ştirea destituirii şi se aştepta la atacul din partea turcilor. Acum, solul
domnesc, sosit în tabǎra de la Turda, a cerut şi a obţinut de la stǎrile ardelene un act
(assecuratoria) prin care acestea îl asigurau pe domn şi pe boieri cǎ le vor acorda „tot
sprijinul şi ajutorul”, „în orice situaţie” şi „cu orice ocazie”. Aceleaşi stǎri se angajau sǎ ofere
boierilor loc de refugiu în Transilvania şi sǎ includǎ Ţara Romǎneascǎ într-un viitor tratat de
pace încheiat cu turcii.
Relaţiile de bunǎ vecinǎtate ale lui Matei Basarab cu principii Rákóczeşti au evoluat
practic în spiritul acestui sistem de alianţǎ, tratatul încheiat cu principele în 1635 fiind reînnoit
în anii 1638, 1640 şi 1647. E adevǎrat cǎ Rákóczeştii au încercat sǎ eludeze prevederile
ajutorului împotriva turcilor şi sǎ-şi asume rolul de protectori ai domnului, profitând de
dificultǎţile acestuia vizavi de Vasile Lupu şi turci, Gheorghe Rákóczi i-a dezvǎluit aceastǎ
atitudine, fǎrǎ echivoc, cu prilejul încheierii tratatului de alianţǎ cu domnul Moldovei, în
septembrie 1638, tratat prin care principele şi Vasile Lupu îşi declarau reciproc credinţǎ şi se
angajau sǎ rǎmânǎ credincioşi Porţii Otomane, urmând sǎ se ajute militar când una din pǎrţi ar
fi fost atacatǎ din exterior. În privinţa lui Matei Basarab se stipula nu atât interdicţia pentru
domnul moldovean de a-l ataca, cât condiţionarea acţiunii militare de ştirea şi consimţǎmântul
prealabil al lui Rákóczi.
Acest tratat a anulat în mare parte efectele alianţei mai vechi ale Transilvaniei cu Ţara
Româneascǎ, ultima nefiind ajutatǎ în lupta cu moldovenii de la Nemişori şi Ogojeni (1639).
Cu acest prilej, principele a adoptat o politicǎ duplicitarǎ, fǎgǎduind ajutor militar lui Matei
Basarab în timp ce pe Vasile Lupu îl asigura în secret de neintervenţia sa, aşteptând în fapt
desfǎşurarea evenimentelor. Imediat dupǎ luptǎ Rákóczi şi-a oferit rolul de mediator şi a
încercat sǎ-i supunǎ pe cei doi domni suzeranitǎţii sale. Încercarea nu numai cǎ a eşuat, dar
pentru atitudinea sa din timpul ostilitǎţilor principele a pierdut încrederea lui Matei Basarab
care, în pofida reînnoirii tratatului de alianţǎ cu ardelenii (1640), se va îndepǎrta de Gheorghe
Rákóczi I, împǎcându-se, în 1644, cu Vasile Lupu.
Dupǎ aceastǎ datǎ, cei doi domni împreunǎ cu clerul bisericii lor vor fi preocupaţi de
combaterea propagandei calvine dezlǎnţuite printre românii din Transilvania şi vor intensifica
contactele lor cu Habsburgii catolici, înţelegându-se sǎ unelteascǎ împreunǎ la Poartǎ pentru a
obţine destituirea lui Rákóczi şi înlocuirea sa cu contele Csáky. Dar ezitarea şi reţinerea Curţii
din Viena, de teama redeschiderii conflictului militar cu Rákóczi şi turcii, au dezamǎgit pe cei
doi domni şi i-a determinat sǎ se orienteze spre regele Vladislav al IV-lea al Poloniei
preocupat de organizarea unei ligi antiotomane.
Aderarea domnilor din Ţara Româneascǎ şi Moldova la aceastǎ ligǎ a fost urmatǎ, în
1647, de alǎturarea Transilvaniei, principele acesteia aflându-se acum în conflict cu turcii din
cauza pretenţiilor bǎneşti asupra teritoriilor dobândite de Rákóczi prin tratatul de pace de la
Linz (1645). Ca urmare a acestei schimbǎri a politicii externe ardelene, Matei Basarab a
reînnoit tratatul de alianţǎ cu Gheorghe Rákóczi (1647), tratat ale cǎrui prevederi dobândesc
acum adevǎratul înţeles de întrajutorare împotriva turcilor.
Declanşarea cruciadei antiotomane a fost zǎdǎrnicitǎ din cauza morţii regelui
Poloniei, a atitudinii ostile a dietei acestei ţǎri şi a izbucnirii rǎscoalei cazacilor lui Bogdan
Hmelniţki împotriva stǎpânirii polone. În aceste împrejurǎri Gheorghe Rákóczi I
reactualizeazǎ tradiţia Báthoreştilor şi încearcǎ sǎ înlesneascǎ drumul familiei sale cǎtre
coroana polonezǎ, urmǎrind dobândirea tronului pentru fiul sǎu Sigismund. Pentru a-şi asigura
succesul, principele trateazǎ în 1648 obţinerea ajutorului din partea cazacilor şi încheierea
unei alianţe cu domnitorul moldovean, a cǎrui fiicǎ Ruxandra urma sǎ fie cǎsǎtoritǎ cu
Sigismund Rákóczi. Dar moartea neaşteptatǎ a principelui şi soluţionarea succesiunii la tronul
polon prin încoronarea fratelui regelui decedat au dus la eşcul demersurilor ardelene. Mai
mult, intervenţia cazacilor în Moldova şi cǎsǎtoria Ruxandrei cu Timuş Hmelniţki au fǎcut din
Vasile Lupu un vecin de acum primejdios atât pentru noul principe Gheorghe Rákóczi II, cât
şi pentru Matei Basarab.
Urmarea acestor schimbǎri politice a dus la reînnoirea vechilor tratate de alianţǎ dintre
Transilvania şi Ţara Româneascǎ (1651), domnul acesteia din urmǎ acceptând din nou plata
celor 5000 de florini şi prestarea dǎrii celor doi cai, totul în schimbul unui ajutor militar chiar
împotriva turcilor. Dar principalul interes comun al celor doi suverani era lupta împotriva lui
Vasile Lupu care tocmai solicita stǎruitor la Poartǎ tronul Transilvaniei pentru fratele sǎu şi
cel al Ţǎrii Româneşti pentru fiul sǎu. O acţiune hotǎrâtǎ şi rapidǎ se impunea împotriva lui
Vasile Lupu, domnul confruntându-se şi cu dificultǎţile create de puternica opoziţie a propriei
boierimi, în frunte cu logofǎtul Gheorghe Ştefan. Astfel, s-a ajuns la campania militarǎ a
ardelenilor şi muntenilor în Moldova, soldatǎ cu alungarea lui Vasile Lupu şi înscǎunarea lui
Gheorghe Ştefan (1653). Revenirea în ţarǎ a lui Lupu cu ajutor cazac şi victoriile obţinute
împotriva lui Gheorghe Ştefan şi a spijinitorilor acestuia au dus la intervenţia moldo-cazacǎ în
Ţara Româneascǎ şi la bǎtǎlia sângeroasǎ de la Finta (1653) care a fost câştigatǎ de Matei
Basarab, ajutat de un corp de oaste de transilvǎneni. Capturarea unui hatişerif al marelui vizir
care împuternicea acţiunea lui Vasile Lupu a constrâns pe domnul muntean şi pe principele
ardelean sǎ nu exploateze militar victoria, ci sǎ acţioneze diplomatic la Poartǎ pentru a obţine
destituirea lui Lupu şi înlocuirea sa cu Gheorghe Ştefan. Astfel, s-a ajuns ca intervenţia
militarǎ a ardelenilor şi muntenilor pentru reînscǎunarea lui Gheorghe Ştefan sǎ aibǎ loc doar
în iulie 1653, noul domn obţinând, în septembrie, confirmarea din partea Porţii. Acest succes
însemna extinderea şi consolidarea sistemului de alianţǎ între cele trei Ţǎri Române, alianţǎ
care va supravieţui morţii lui Matei Basarab, întrucât noul domn Constantin Şerban va
continua politica externǎ a înaintaşului sǎu.
Prestigiul şi autoritatea lui Gheorghe Rákóczi al II-lea vor spori în faţa noilor domni,
aceştia fiind îndatoraţi pentru ajutorul acordat în vederea înscǎunǎrii, de unde şi consolidarea
mai vechiului sistem de alianţe în dauna Moldovei şi Ţǎrii Româneşti. De aici şi angajarea lui
Gheorghe Ştefan şi a lui Constantin Şerban în acţiunile militare externe ale lui Rákóczi,
acţiuni întreprinse peste voia şi consimţǎmântul turcilor care vor interveni cu brutalitate în
cele trei ţǎri, mazilind şi înlocuind pe conducǎtorii acestora. Dar, dincolo de acest
deznodǎmânt nedorit, rǎmâne semnificativǎ conlucrarea între principe şi domnii de peste
Carpaţi, expresie a unor relaţii de prietenie şi de bunǎ vecinǎtate şi a conştiinţei unui destin
comun izvorât din aceleaşi interese, fie faţǎ de Poartǎ şi tǎtari, fie faţǎ de cazaci şi statele
creştine. Peste ambiţii şi veleitǎţi principii Rákóczeşti au ştiut sǎ aprecieze corect potenţialul
militar şi diplomatic al Ţǎrii Româneşti şi al Moldovei, folosindu-se de sprijinul domnilor atât
la Poartǎ, cât şi în politica europeanǎ.

20. SUCCES DIPLOMATIC ŞI DECEPŢII CONFESIONALE

Reconfirmarea lui Rákóczi de cǎtre turci dupǎ victoria de la Salonta (1636), reînnoirea
alianţelor cu Matei Basarab în anii 1638 şi 1640 şi încheierea cu Vasile Lupu a tratatelor din
1638 şi (se pare) din 1644, la care se adaugǎ consolidarea autoritǎţii princiare în raport cu
stǎrile au îngǎduit principelui sǎ rǎspundǎ curând solicitǎrilor foştilor aliaţi ai lui Gabriel
Bethlen de a intra în Rǎzboiul de 30 de ani. Pe aceastǎ cale Gheorghe Rákóczi putea spera
redobândirea celor şapte comitate din Partium şi Ungaria Superioarǎ revenite Habsburgilor
dupǎ moartea lui Bethlen, sporind astfel prestigiul şi puterea principatului, şi totodatǎ avea
posibilitatea sǎ-şi întǎreascǎ încrederea turcilor prin serviciile aduse acestora în lupta
împotriva Vienei.
Aceste motive explicǎ angajarea de cǎtre Rákóczi a tratativelor cu statele din coaliţia
antihabsburgicǎ, reprezentantul sǎu la negocieri, învǎţatul profesor Bisterfeld, condiţionând
intrarea principelui în coaliţie de obţinerea acordului Porţii şi a unui însemnat ajutor din partea
aliaţilor constând din 200.000 de scuzi şi 6.000 de soldaţi, urmând ca Transilvania sǎ participe
la încheierea pǎcii. Dupǎ tratative anevoioase şi îndelungate s-a ajuns, în noiembrie 1643, la
încheierea alianţei cu Suedia şi Franţa, acestea angajându-se sǎ acorde principelui un ajutor
anual de 150.000 de ducaţi şi plata pentru întreţinerea a 2.000 de oşteni. Dupǎ o lunǎ de la
semnarea acestui tratat, Poarta completa, la 12 decembrie 1643, firmanul prin care permitea
lui Gheorghe Rákóczi sǎ-l atace pe împǎratul Ferdinand III, principele urmând sǎ primeascǎ
ajutor militar şi de la domnii români, câte 1.000 de cǎlǎreţi atât din Moldova, cât şi din Ţara
Româneascǎ.
Cu aceste pregǎtiri diplomatice încheiate, în februarie 1644, Gheorghe Rákóczi I
socoteşte potrivit prilejul pentru a intra în rǎzboi, atacând forţele habsburgice din Ungaria
Superioarǎ, în timp ce turcii întreprind şi ei incursiuni în aceleaşi pǎrţi. Dupǎ câteva succese
iniţiale, Gheorghe Rákóczi I, lipsit de un sprijin eficient din partea aliaţilor, suferǎ, la 9 aprilie
1644, prima înfrângere la Galgóc, urmatǎ de altele. Acestora se adaugǎ descurajǎrile cauzate
de eşecul agitaţiei confesionale întreprinsǎ pe tema libertǎţii cultului protestant, nobilimea
localǎ, trecutǎ între timp la catolicism, refuzând sǎ-l sprijine. Astfel, cu toatǎ victoria obţinutǎ
de Ioan Kemény în 5 mai 1644 la Drégelypalánk, fiind ajutat de români şi de turci, cursul
campaniei militare nu a putut fi schimbat, principele convingându-se cǎ victoria putea fi mai
degrabǎ câştigatǎ diplomatic.
Teama Habsburgilor de izbucnirea unor rǎscoale ţǎrǎneşti în Slovacia, intervenţia mai
hotǎrâtǎ a suedezilor în rǎzboi şi interesul Turciei în obţinerea neutralitǎţii Austriei, datoritǎ
conflictului cu Veneţia au dus la grǎbirea soluţionǎrii diplomatice a participǎrii lui Gheorghe
Rákóczi la rǎzboi. Principele primeşte din partea Porţii porunca de a înceta ostilitǎţile şi,
curând, s-a ajuns la încheierea tratatului de pace din 29 august 1645, de la Linz.
Pacea readucea Transilvaniei stǎpânirea pe durata vieţii principelui a celor şapte
comitate dobândite de Gabriel Bethlen la Mikulov (1622), plus obţinerea cu drept ereditar a
comitatelor Satu Mare şi Szabolcs, în timp ce se garanta libertatea religioasǎ pentru populaţia
reformatǎ din oraşele şi satele Ungariei Superioare. Tratatul de la Linz, aducea astfel,
principatului o creştere a prestigiului sǎu internaţional, o extindere a teritoriului stǎpânit în
pǎrţile vestice şi o sporire a consideraţiei în rândul statelor reformate, alǎturi de care va
participa, ca putere învingǎtoare, la încheierea pǎcii din Westfalia (1648).
Încurajat de acest succes, noul principe Gheorghe Rákóczi al II-lea se va angaja în
competiţia pentru succesiunea la tronul Poloniei, competiţie pierdutǎ şi aducǎtoare de mari
pierderi pentru însǎşi statutul juridico-politic al principatului în raporturile cu Poarta suzeranǎ.

21. VELEITĂŢI PRINCIARE ŞI PIERDERI TERITORIALE

Dupǎ domnia lui Ştefan Báthori pe tronul Poloniei, principii ardeleni succesori au
nǎzuit sǎ redobândeascǎ calitatea de regi în ţara vecinǎ. O asemenea situaţie pǎrea cǎ s-a ivit
în anul 1656, când redeschiderea problemei succesiunii la tronul polon a prilejuit intervenţia
principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea. Acesta, atras de posibilitatea dobândirii titlului de rege
nesocoteşte prevederile tratatului cu Poarta şi condiţiile încheiate cu stǎrile la urcarea pe tron,
pornind expeditia din Polonia. Se dorea o acţiune rapidǎ, ce avea la bazǎ semnarea tratatului
cu Suedia şi înţelegerile convenite cu cazacii şi cu domnii din Ţara Româneascǎ şi Moldova.
La campania începutǎ în ianuarie 1657 participǎ, alǎturi de ardeleni, un numǎr de 2000 oşteni
moldoveni sub conducerea sedarului Grigore Hǎbǎşescu şi, tot atâţia munteni, în frunte cu
cǎpitanul Odivoianu, la care se adǎugau şi vreo 2000 de cazaci. Cu aceastǎ oaste , care se
ridica în total la 40000 de oameni, Gheorghe Rákóczi al II-lea iese biruitor în primele
confruntǎri, reuşind sǎ cucereascǎ oraşele Cracovia şi Varşovia. Dar, tocmai în momentul
când victoria pǎrea asiguratǎ, abandonarea luptei de cǎtre suedezi şi cazaci a dus la eşecul
final al expediţiei, oastea principelui fiind total zdrobitǎ de polonezi şi de tǎtari.
 Pacea încheiatǎ cu polonezii, în iulie 1657, a fost mai mult o capitulare, Gheorghe
Rákóczi al II-lea trebuind sǎ accepte o imensǎ despǎgubire în sumǎ de 1220000 de florini şi
întoarcerea pe drumul stabilit de polonezi. Aceastǎ din urmǎ condiţie a permis tǎtarilor înţeleşi
cu polonezii sǎ desǎvârşeascǎ nimicirea oastei princiare, luarea în robie, dintre care mulţi
nobili, precum Ioan Kémény şi Mihail Apafi, ambii ajunşi principi dupǎ eliberarea din
captivitate.
În urma eşecului expediţiei din Polonia principatul Transilvaniei a rǎmas practic fǎrǎ
armatǎ, fapt care a afectat însǎşi statutul politic al ţǎrii. Campania fiind întreprinsǎ peste voia
Porţii, aceasta refuzǎ sǎ-l mai recunoascǎ principe al Transilvaniei pe Rákóczi iar pe
Constantin Ştefan şi pe Gheorghe Ştefan, domnii români aliati cu el, îi mazileşte. Se dovedea
cǎ principele nu putea sǎ se apere pe sine şi cu atât mai mult sǎ-şi îndeplineascǎ obligaţiile
asumate prin tratatele de alianţǎ încheiate cu domnii români de peste Carpaţi. Mai mult, criza
intervenitǎ în raporturile cu turcii a prilejuit începutul unor puternice convulsii şi transformǎri
de structurǎ în principat, ca de altfel şi în Moldova şi Ţara Româneascǎ.
Elementul primordial al acestor schimbǎri l-a constituit Poarta, puterea suzeranǎ, dar
alǎturi de ea trebuie luatǎ în calcul şi atitudinea marii majoritǎţi a nobilimii. Condusǎ de la
Gabriel Bethlen încoace de principi autoritǎri, nobilimea se vede saturatǎ de constrângere,
dornicǎ de putere şi schimbare a statutului sǎu politic. Momentul era prielnic pentru a-şi
reconsidera propriul rol şi poziţia în actul de conducere a ţǎrii. Departe de a reflecta la soarta
ţǎrii, nobilimea aşeazǎ în prim plan realizarea propriilor interese şi veleitǎţi.
Stǎrile întrunite la 25 noiembrie 1658, în dieta de la Alba Iulia, impun lui Rákóczi
retragerea din funcţia de principe, urmând ca ea sǎ fie reluatǎ dupǎ obţinerea iertǎrii de la
Poartǎ. Pentru alegerea unui nou principe din cei trei candidaţi - Acaţiu Barcsai, Ioan Kémény
şi Francisc Rhédey - stǎrile opteazǎ pentru ultimul. Conjunctura fiind prielnicǎ, stǎrile impun
alesului lor un numǎr sporit de condiţii, nu mai puţin de 20, prin care îngrǎdesc atribuţiile
principelui, subordonat în fapt celor 12 consilieri aleşi de dietǎ, introduc funcţia de tezaurar şi,
mai grav, se stabileşte durata acestei alegeri pânǎ la iertarea lui Rákóczi. Dacǎ se ia în
considerare cǎ stǎrile nu au depus jurǎmântul de credinţǎ faţǎ de noul ales iar Rákóczi nu voia
sǎ renunţe la titlul de principe înţelegem ambiguitatea sub care a stat ţara, funcţionând în
realitate cu doi principi. De altfel, la 24 ianuarie 1659 Gheorghe Rákóczi a revenit pe tronul
Transilvaniei şi a încercat sǎ relanseze relaţiile sale cu domnii români aliaţi. Rǎspunzând
cererii lui Constantin Şerban aflat în dificultate, Rákóczi îi trimite, la 14 februarie, ajutoare
militare ce se dovedesc insuficiente, astfel cǎ o lunǎ mai târziu domnul muntean se aflǎ
pribeag în Transilvania, iar la scurt timp şi Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei. Ameninţate
de Poartǎ cu intervenţia prin forţǎ, stǎrile se vǎd obligate sǎ ia mǎsura înlǎturǎrii lui Rákóczi şi
a înlocuirii lui cu un comitet locţiitor format din Acaţiu Barcsai, Ştefan Petki, judele secuilor
şi Michael Hermann, judele saşilor, situaţie de compromis neacceptatǎ de Poartǎ. Sub
ameninţarea transformǎrii în paşalâc, stǎrile se vǎd nevoite sǎ accepte ca principe pe Acaţiu
Barcsai, cel numit de turci la Ineu încǎ cu prilejul expediţiei din vara anului 1658.
Acaţiu Barcsai era un nobil calvin, de origine românǎ, crescut şi educat politic în
domeniul diplomaţiei la curtea Rákóczeştilor, fiind rǎsplǎtit pentru slujbele sale în diverse
solii cu demnitatea de ban al Lugojului şi Caransebeşului. A ajuns principe numit de turcii
victorioşi în campania din august-octombrie 1658, marele vizir Mehmed Köprülü impunându-
i condiţii grele, precum cedarea cetǎţilor Ineu, Lugoj şi Caransebeş, creşterea tributului la
40000 de galbeni anual, plus alţi 500000 de galbeni ca despǎgubire de rǎzboi. Statutul
politico-juridic al principatului era coborât acum la nivelul celui avut de Moldova şi Ţara
Româneascǎ, adicǎ cu o treaptǎ mai jos, sistemul defensiv al ţǎrii era afectat profund prin
pierderea cetǎţilor vestice, dar a fost în schimb îndepǎrtatǎ posibilitatea transformǎrii în
paşalâc. Toate acestea explicǎ, în parte, de ce Acaţiu Barcsai nu a fost agreat de stǎri, mai ales
dupǎ ce Transilvania a pierdut în 1660 şi cetatea Oradea cu împrejurimile.
Lipsit de sprijinul larg al stǎrilor, divizate în a-l susţine pe el sau pe Gheorghe
Rákóczi, principele nou ales, în absenţa armatei proprii şi a resurselor financiare necesare
angajǎrii de mercenari, pentru a face faţǎ pericolului de atac reprezentat de Rákóczi apeleazǎ
la ajutorul turcesc. Deasemenea, aflat în relaţii bune cu Gheorghe Ghica, domnul moldovei,
încheie cu acesta un tratat de prietenie şi de alianţǎ în vederea obţinerii de ajutor militar.
Tratativele duse cu Mihnea al III-lea, domnul Ţǎrii Româneşti, pentru încheierea unui tratat
similar sunt mai anevoioase, cei doi bǎnuindu-se şi acuzându-se reciproc la Poartǎ petru
posibile legǎturi cu exprincipele Rákóczi. Relaţiile bune cu domnii români s-au dovedit a fi
utile Transilvaniei pentru cǎ aceştia au mijlocit eliberarea din robia tǎtarǎ a multor nobili
ardeleni, printre care Ioan Kémény, dezrobit de Mihnea pe propria chezǎşie, sau Mihail Apafi,
eliberat la Iaşi, prin mijlocirea moldovenilor.
Acaţiu Barcsai încearcǎ cu abilitatea sa diplomaticǎ demersuri şi la Viena pentru a-i
obţine sprijinul şi a o desolidariza de Gheorghe Rákóczi, pǎstrând în acelaşi timp relaţii bune
cu Poarta, dar şi cu domnii români pribegi în Transilvania. Mai mult, la sfârşitul lui ianuarie
1659 ajunge la o înţelegere şi cu fostul sǎu principe, cedând Transilvaniei, cetatea Oradea cu
Partium şi districtul Chioarului. Era rezultatul greutǎţilor în adunarea şi achitarea tributului
pretins de Poartǎ asociate cu transformarea ţǎrii într-un câmp de rǎzboi prin permanenta
pendulare a trupelor fostului principe, la care se adǎuga însǎşi indecizia lui Barcsai de a pǎstra
puterea. De aici şi o anume rǎcire a relaţiilor principelui cu Poarta, împrejurǎri în care Rákóczi
revine în forţǎ pe tron, în august 1659, fiind recunoscut de stǎri.
Noua politicǎ externǎ promovatǎ de Gheorghe Rákóczi al II-lea este hotǎrât una
antiotomanǎ, continuând la lumina zilei tratativele duse cu Mihnea al III-lea, ce se declarase
deschis duşmanul turcilor. Rezultatul acestor tratative a dus la întâlnirea directǎ, la 15
octombrie, la Bran, a lui Rákóczi cu Mihnea, aceştia încheind un tratat de bunǎ vecinǎtate şi
de alianţǎ prin care urmau sǎ se ajute reciproc cu oaste, tratatul fiind dublat şi de un altul,
semnat de boieri preocupaţi sǎ-şi poatǎ gǎsi loc de refugiu în Transilvania în caz de rǎzboi şi
represalii din partea turcilor. Dornic sǎ refacǎ alianţa şi cu Moldova, Gheorghe Rákóczi
sprijinǎ intervenţia militarǎ a lui Constantin Şerban, de la sfârşitul lui octombrie 1659, pentru
ocuparea tronului Moldovei.
Aceste iniţiative diplomatice ale lui Rákóczi determinǎ intervenţia promtǎ a turcilor
care îl obligǎ pe principe sǎ pǎrǎseascǎ tronul, fiind repus de cǎtre ei Acaţiu Barcsai, astfel
încât fragila alianţǎ antiotomanǎ a celor trei Ţǎri Române a cǎzut. Gheorghe Rákóczi nu
renunţǎ la putere nici de astǎ datǎ, iar Barcsai în lipsa unor forţe suficiente care sǎ-l susţinǎ se
retrage în iarna lui 1659-1660 la Sibiu, unde este supus unui prelungit asediu din partea
principelui destituit de turci. Insuccesul de aici a fost urmat în mai 1660 de înfrângerea
suferitǎ de Rákóczi din partea turcilor, tǎtarilor şi a noilor domni din Ţara Româneascǎ şi
Moldova în lupta de pe câmpul dintre Gilǎu şi Floreşti, unde principele a fost rǎnit mortal.
Moartea lui Gheorghe Rákóczi al II-lea nu a pus capǎt disputei pentru tronul
Transilvaniei, susţinǎtorii sǎi regrupându-se în jurul fostului sǎu general Ioan Kémény,
nemulţumiţi în mare parte de încercarea lui Barcsai de a impune nobilimea şi secuimea la dǎri
pentru acoperirea plǎţii tributului restant. Noua situaţie de nemulţumire creatǎ în noiembrie
1660 îl gǎseşte nepregǎtit pe Acaţiu Barcsai care apeleazǎ cu întârziere pentru ajutoare în
Ţǎrile Române vecine, în timp ce stǎrile întrunite în dietǎ aleg, la 1 ianuarie 1661, pe Ioan
Kémény ca nou principe al Transilvaniei, sporindu-i totodatǎ condiţiile impuse la nu mai puţin
de 21.
Ioan Kémény a fost crescut şi instruit, întocmai ca şi Barcsai, la curtea Rákóczeştilor,
dovedind aptitudini atât pentru diplomaţie, cât mai ales pentru cariera armelor. Prezent de
multe ori în solii la curtea lui Vasile Lupu sau la cea a lui Matei Basarab, de numele sǎu
trebuie legate o parte din tratativele duse pentru încheierea alianţelor de confederare. Cu toate
cǎ eliberarea sa din robie s-a datorat mai degrabǎ eforturilor lui Barcsai decât celor ale lui
Rákóczi, Kémény, adept al unor mǎsuri radicale probabil inspirate şi de buna cunoaştere a
ideilor lui Machiavelli, recurge la eliminarea fizicǎ a lui Acaţiu Barcsai, punând la cale
asasinarea sa şi a fratelui acestuia. Spera ca prin aceastǎ înlǎturare a adversarului politic
gruparea filoturcǎ a stǎrilor şi Poarta sǎ-l accepte. În plus, dupǎ exemplul Rákóczeştilor,
încearcǎ sǎ refacǎ alianţa Ţǎrilor Române, motiv pentru care sprijinǎ tentativa lui Constantin
Şerban, din ianuarie 1661, de ocupare a tronului Moldovei. A obţinut şi sprijinul tǎtarilor la
Poartǎ dar fiind considerat de aceasta, dupǎ mǎrturisirile secrete ale lui Grigorie Ghica, drept
omul Vienei, nu a dobândit recunoaşterea din partea puterii suzerane a calitǎţii de principe al
Transilvaniei.
Pentru a-şi menţine tronul princiar Ioan Kémény apeleazǎ la Habsburgi pentru ajutor
militar, oferindu-le recompensǎ cetǎţile Sǎcuieni, Chioar şi un alt loc la alegere. În noua
situaţie o parte a stǎrilor îl aleg de principe pe Mihail Apafi, candidatul susţinut de turci, încât
dificultǎţile lui Kémény sporesc foarte mult. Oraşele sǎseşti refuzǎ sǎ-l recunoascǎ ca
principe, în timp ce, e adevǎrat, Clujul, Gherla, Satu Mare şi Baia Mare îl acceptǎ şi îngǎduie
intrarea trupelor imperiale venite în ajutor. În lupta care are loc la Seleuşul Mare, lângǎ
Sighişoara, la 23 ianuarie 1662, Kémény, luat prin surprindere, este înfrânt şi moare pe
câmpul de luptǎ. Se încheia astfel un nou capitol din istoria principatului, inaugurându-se
domnia de lungǎ duratǎ şi de mare stabilitate a lui Mihail Apafi.

22. FACŢIUNI NOBILIARE ŞI STABILITATE PRINCIARĂ

Dezastrul militar din 1657 suferit în Polonia şi complicaţiile diplomatice care i-au
urmat au declanşat criza fǎrǎ precedent a autoritǎţii princiare, îngǎduind afirmarea rapidǎ a
supremaţiei stǎrilor. Favorizate de intervenţiile externe şi de dificultǎţile prin care trece ţara,
stǎrile încearcǎ şi în mare parte reuşesc sǎ-şi redobândeascǎ o situaţie privilegiatǎ. Schimbarea
principilor Francisc Rhédéy, Acaţiu Barcsai, Ioan Kémény şi ajungerea la putere a lui Mihail
Apafi (1661-1690) constituie pentru stǎri momentul prielnic de recâştigare a supremaţiei
politice ilustratǎ, printre altele, de creşterea numericǎ a condiţiilor impuse noului ales, nu mai
puţin de 24 în cazul lui Apafi. Numǎrul acesta mare de condiţii ca şi frecvenţa dietelor din anii
de început ai domniei semnificǎ subordonarea autoritǎţii princiare faţǎ de stǎri. Puterea
centralǎ era grav afectatǎ şi de lipsa suportului economic, deoarece o parte însemnatǎ din
veniturile statului au ajuns pe mâini nobiliare iar pierderea cetǎţilor Caransebeş, Lugoj, Ineu şi
Oradea împreunǎ cu domeniile lor fiscale a restrâns mult posibilitǎţile principelui de
echilibrare a cheltuielilor ţǎrii şi de întreţinere a unei armate proprii.
Dupǎ o perioadǎ de vizibilǎ slǎbiciune care caracterizeazǎ debutul domniei lui Apafi,
pe mǎsura lipsei intervenţiilor factorilor externi se înregistreazǎ o consolidare a puterii
princiare, scǎzând numǎrul dietelor şi revenindu-se asupra condiţiilor impuse de acestea la
alegerea principelui. Astfel Mihail Apafi cere stǎrilor, în martie 1662, sǎ anuleze douǎ din
aceste condiţii, anume cea referitoare la împuternicirea de a lua decizii importante şi o alta
care îi interzicea primirea solilor şi tratarea problemelor de politicǎ externǎ cu aceştia în
absenţa consilierilor sǎi. Deşi acordul dietei pentru aceste revendicǎri este dat abia în 1665,
faptul reprezintǎ primul pas în direcţia redobândirii autoritǎţii de cǎtre principe. Acestei
reuşite i se asociazǎ altele de naturǎ economicǎ, de recuperare a domeniilor statului în vederea
creşterii veniturilor acestuia şi a celor personale ale familiei princiare. Astfel, în septembrie
1663, este obţinut de principesa Ana Bornemissza domeniul Fǎgǎraşului, urmat în 1664 de cel
al Blajului şi în 1673 de Hust. Acestor domenii le sunt asociate treptat multe alte moşii şi
stǎpâniri care reintrǎ în posesia principelui şi a susţinǎtorilor sǎi, fapt care a fost în mǎsurǎ sǎ
confere stabilitate domniei lui Apafi pe un rǎstimp de aproape trei decenii.
Evoluţia autoritǎţii princiare în raport cu stǎrile prezintǎ similitudini cu aceea faţǎ de
Consiliul princiar. Condiţiile impuse lui Mihail Apafi la alegere au sporit considerabil nu
numai autoritatea dietei, ci şi pe aceea a Consiliului princiar. Treptat însǎ aceastǎ instituţie îşi
pierde din prerogativele de politicǎ internǎ şi externǎ în favoarea principelui şi a unui numǎr
restrâns dintre membrii sǎi, de regulǎ oameni de încredere sau rude ale familiei Apafi. S-a
ajuns cu timpul ca pǎrerile Consiliului princiar sǎ fie tot mai mult ignorate şi tot mai puţin
respectate de principe. Divergenţele de opinii ale consilierilor ofereau principelui posibilitatea
de a opta pentru una sau alta dintre ele sau chiar pentru a-şi impune propriul punct de vedere.
Odatǎ cu depǎşirea greutǎţilor de la începutul domniei şi cu consolidarea puterii princiare,
pǎrerea tuturor membrilor Consiliului princiar este tot mai rar solicitatǎ, fiind preferatǎ opinia
lui Ioan Bethlen, Dionisie Bánffy sau, dupǎ 1674, tot mai mult a lui Mihail Teleki, consilier şi
rudǎ a principesei.
Principele Mihail Apafi lǎsându-se prea mult dominat de consilieri, s-a ajuns ca
aceştia sǎ ia o serie de hotǎrâri de politicǎ externǎ necunoscute stǎrilor, stârnind nemulţumirea
acestora. Pentru a se apǎra de eventualele mǎsuri punitive solicitate principelui de stǎri,
membrii influenţi ai Consiliului princiar s-au constituit în 1671 în aşa-zisa „Ligǎ blestematǎ”.
Printre fruntaşii acesteia s-a numǎrat şi Dionisie Bánffy, ajuns mare cǎpitan al Clujului - oraş
ce preluase funcţia Oradiei ca cetate de margine - şi care se opune militar extinderii teritoriale
a paşalâcului de la Oradea în pǎrţile Gilǎului. Reprezentant al partidei filohabsburgice se
împotriveşte intervenţiei militare în sprijinul rǎzvrǎtiţilor reformaţi din Ungaria, ridicaţi la
luptǎ împotriva Vienei catolice. Nemulţumitǎ de o astfel de poziţie şi urmǎrind îndepǎrtarea sa
de la putere o altǎ grupare nobiliarǎ având în frunte pe ambiţiosul nobil Mihail Teleki pune la
cale executarea lui Bánffy (1674). Dupǎ aceastǎ datǎ Teleki, având drum deschis ascensiunii
sale, devine treptat cel mai important consilier princiar, fiind preocupat totodatǎ şi de
eliminarea din viaţa politicǎ a marilor familii nobiliare. Astfel pentru a scǎpa de Paul Béldi,
mare general al ţǎrii susţinut de secui şi ataşat partidei filoturce, exploateazǎ aroganţa şi
impulsivitatea acestuia, inventând o pretinsǎ aspiraţie a sa la tronul princiar. Pentru a-şi salva
viaţa Paul Béldi fuge în 1678 la Poartǎ, unde împreunǎ cu alţi aderenţi susţine candidatura
pretendentului David Zolyomi, pretendent care se bucura şi de sprijinul domnului român
Şerban Cantacuzino. Mişcarea eşueazǎ în condiţiile relansǎrii politicii europene a Porţii care
are nevoie de ajutorul lui Apafi şi de un principat pacificat.
Dupǎ 1685, odatǎ cu venirea trupelor imperiale austriece în Transilvania autoritatea lui
Teleki sporeşte mult, ca de altfel şi cea a Consiliului princiar, dieta fiind convocatǎ fǎrǎ
mandat princiar şi luând hotǎrâri care fac dovada subordonǎrii în întregime a principelui.
Aceastǎ decǎdere a puterii princiare şi succesele militare ale Habsburgilor grǎbesc şi fac
posibilǎ înstǎpânirea acestora în Transilvania.

23. REFACEREA ECONOMICĂ ŞI VENITURILE ŢĂRII

Slǎbirea autoritǎţii princiare şi ascendentul stǎrilor în viaţa politicǎ a însemnat, printre

altele, înstrǎinarea unor importante venituri ale statului. În primul rând, multe din domeniile
fiscale au ajuns pe o cale sau alta pe mâini nobiliare, fapt care a întǎrit dependenţa bǎneascǎ a
principelui Apafi faţǎ de veniturile regaliene. Ivirea de cheltuieli neaşteptate, mai ales în
raporturile cu Poarta, atunci când dǎrile încǎ nu erau strânse la timp, a accentuat interesul şi
preocuparea principelui pentru sporirea veniturilor provenite din exploatarea moşiilor fiscale
şi a bogǎţiilor subsolului, din comerţ şi politica monetarǎ.
Pentru economia ruralǎ, perioada de linişte şi stabilitate care a urmat evenimentelor
din anii 1658-1661, a însemnat nu numai refacerea potenţialului demografic, ci şi relansarea
producţiei agricole, diversificatǎ şi îmbogǎţitǎ acum de cultivarea porumbului în pofida
ostilitǎţii nobiliare şi a hotǎrârilor restrictive dietale, precum cea din anul 1686. Tot acum,
folosirea şi, mai apoi, cultivarea tutunului reprezenta o altǎ noutate a vremii, întâmpinatǎ dupǎ
1670 cu repetate hotǎrâri dietale prohibitive şi pedepse pecuniare, rǎmase însǎ fǎrǎ rezultat.
Dezvoltarea vieţii de curte şi, în general, creşterea cheltuielilor princiare au determinat
perpetuarea mai vechilor practici ale Rákóczeştilor, cu deosebire prin preocupǎrile Anei
Bornemissza, de sporire a economiei domeniale printr-o mai bunǎ administrare şi utilizarea
mai raţionalǎ a muncii iobǎgeşti. Alǎturi de culturile cerealiere şi creşterea animalelor se
bucurǎ de atenţie sporitǎ viticultura, pomǎritul şi legumicultura, menite, prin produsele lor, sǎ
satisfacǎ trebuinţele de fiecare zi ale curţii princiare şi ale armatei din cetǎţi. Pentru veniturile
lor însemnate şi evitarea unor cheltuieli nu sunt neglijate nici micile industrii domeniale,
precum morile de scânduri, de pulbere şi de hârtie, velniţele şi berǎriile, varniţele şi sticlǎriile
sau glǎjǎriile. Dintre acestea am aminti sticlǎria de la Porumbacu de Sus şi moara de hârtie de
la Gurghiu, destinate a satisface nevoile curente de sticlǎ şi de hârtie. În general, venitul anual
adus de domeniile fiscale se poate estima la suma de 100.000 de florini.
Preocupǎrile lui Mihail Apafi pentru refacerea economicǎ a ţǎrii şi pentru sporirea
veniturilor vistieriei rezultǎ şi din mǎsurile luate în domeniul mineritului. Astfel fierul, articol
interzis exportului, era exploatat la Ghelar şi Teliuc în Hunedoara, la Vaşcǎu în Bihor, la
Rimetea lângǎ Turda şi la Bǎlan în Ciuc, folosindu-se lucrǎtori strǎini şi localnici care realizau
pentru stat un venit anual de aproximativ 3.400 de florini. Obişnuit, în exploatǎrile de fier, ca
de altfel şi în cele de aur şi de argint, funcţiona sistemul arendǎrii aşa cum l-a practicat şi
bogatul negustor Pater Ianoş, unul dintre şefii Companiei greceşti de comerţ.
Alǎturi de exploatarea fierului principele s-a preocupat şi de valorificarea superioarǎ a
zǎcǎmintelor de aur şi argint de la Abrud, Zlatna, Baia de Criş, Baia de Arieş, Rodna, Baia
Mare şi Cavnic, minele şi spǎlǎtoriile asigurând un venit anual de 25.000 de florini, la care se
adǎugau alţi 4.000 de florini din exploatǎrile de mercur.
Ocnele de sare au constituit o altǎ sursǎ importantǎ de venituri princiare pentru
sporirea cǎrora exploatarea salinelor a fost readusǎ în 1665 în administrarea fiscului, reuşindu-
se sǎ se obţinǎ în 1669 un venit de circa 70.000 de florini. Cantitǎţile de sare extrasǎ depǎşeau
cu mult nevoile interne, fiind în mare parte destinatǎ exportului în Imperiul Otoman şi în
Ungaria. Cum extracţia, transportul şi comercializarea sǎrii aduceau mari câştiguri celor care
le luau în arendǎ, stǎrile au adoptat în 1665 şi 1671 hotǎrâri dietale care încercau sǎ asigure
celor din ţarǎ arendarea cu prioritate. De pe urma arendǎrii expolatǎrii sǎrii şi a transportului
acesteia pe apǎ fiscul a obţinut în 1671 suma de 70.000 de florini plǎtiţi de Pater Ianoş şi
asociatul sǎu, sumǎ care, în anul 1683, s-a ridicat la circa 85.500 de florini achitaţi de acelaşi
negustor dar cu un alt asociat, pentru ca în anul urmǎtor Pater Ianoş sǎ arendeze venitul sǎrii
de unul singur, dovadǎ a bogǎţiei sale şi a rolului pe care l-a jucat în sistemul de venituri al
ţǎrii.
Resursele financiare ale vistieriei lui Apafi proveneau şi din dijmele secularizate,
dijme ajunse pe mâini nobiliare şi pe care principele şi dietele din anii 1661-1664 reuşesc în
mare parte sǎ le recupereze, fiind date în arendǎ, precum în 1684 lui Mihail Teleki. Aceste
venituri erau completate de cele rezultate din dǎrile ordinare şi extraordinare votate de dietǎ şi
aflate într-o continuǎ creştere simultan cu sporirea cheltuielilor curţii, a nevoilor militare şi a
tributului turcesc. Astfel numai darea pe poartǎ a crescut de la 10 taleri, respectiv 20 de
florini, în 1664, la 20 de taleri în 1678, pentru ca în 1686 sǎ ajungǎ la 100 de florini pe poartǎ,
plus alte suplimente cerute de generalul Rabutin.
În acelaşi scop al sporirii veniturilor statului, principele a luat mǎsuri pentru
dezvoltarea schimburilor comerciale interne şi externe, restrângând monopolurile de breaslǎ şi
reglementând activitatea negustorilor prin repetate „limitaţii” (limitationes) la preturile de
vânzare a produselor. Asemenea limitaţii avem din anii 1665, 1668, 1670 şi 1688, încercându-
se prin acestea sǎ se înlǎture scumpetea excesivǎ la produsele meşteşugǎreşti, îndeosebi la
articolele din piele şi textile, multe destinate costumǎrii curtenilor şi înzestrǎrii armatei.
Uneori s-a mers mai departe precum în 1673, când s-a interzis scoaterea din ţarǎ a postavului,
fǎcându-se excepţie cu Ţara Romǎneascǎ care furniza materia primǎ şi solicita postavul pentru
oastea domneascǎ. Interesul curţii princiare şi al nobilimii pentru mǎrfurile de lux a adus cu
sine, în a doua jumǎtate a secolului al XVII-lea, o relativǎ libertate de mişcare negustorilor
strǎini, cu deosebire celor greci, evrei şi armeni, legaţi de comerţul Transilvaniei cu Orientul.
Astfel la solicitarea lui Mihail Apafi, în 1672, dieta aprobǎ Companiei orientale cererea de a
aduce mǎrfuri din Turcia, Veneţia, Polonia şi Viena şi a le depozita la Alba Iulia, de unde sǎ
fie apoi comercializate cu amǎnuntul de cǎtre negustorii localnici.
De pe urma acestui comert extern au crescut considerabil veniturile fiscului, aşa cum
rezultǎ din datele contractelor de arendare ale oficiilor tricesimale şi vamale. Astfel, venitul
vistieriei a crescut, numai pe baza arendǎrii vǎmii de la Bran cu filialele sale, de la 4.000 de
florini în 1664 la 6.ooo de florini în 1668, ca sǎ ajungǎ în anul 1680 la suma de 20.000 de
florini. Cǎt priveşte orientarea comerţului principatului apar absolut edificatoare datele din
contractele de arendare ale vǎmilor de cǎtre Ştefan Apor, care în 1683, plǎtea o arendǎ de
14.000 de florini pentru vama de la Bran cu filialele sale, în timp ce pentru întregul sistem de
vǎmi de la Cluj, Dej, Lǎpuş şi din Maramureş, vǎmi care deserveau legǎturile cu Ungaria
Superioarǎ, Polonia şi Germania - achita o arendǎ de numai 9.600 de florini. Desigur, pentru
comerţul cu Ţara Româneascǎ şi Moldova trebuie luate în considerare şi sumele obtinute din
arendarea altor vǎmi de cǎtre oraşele Sibiu şi Bistriţa. Oricum, proporţiile şi diferenţele între
veniturile obţinute din arendarea vǎmilor menţionate dovedeşte orientarea şi
complementaritatea economiei Transilvaniei cu aceea a ţǎrilor de peste Carpaţi.
Totalul veniturilor anuale obţinute de principele Mihail Apafi este estimat în mare la
250.000-300.000 de florini, sumǎ care a fost posibilǎ de realizat ca urmare a mǎsurilor
întreprinse de puterea centralǎ, care s-a putut bucura astfel de o îndelungatǎ stabilitate. Pentru
consolidarea acesteia şi uşurarea solvabilitǎţii faţǎ de Poartǎ, au fost iniţiate o serie de mǎsuri
în domeniul politicii monetare menite sǎ înlǎture lipsa banilor din ţarǎ.
Efortul constant depus de principe şi de stǎri a fost de a spori banii buni, galbenii şi
talerii, supuşi unui proces de tezaurizare. Pe de altǎ parte ţara era invadatǎ de moneda
mǎruntǎ, fǎrǎ valoare, uşor de falsificat şi pe care Poarta nu o accepta în contul plǎţii tributului
sporit la 40.000 de galbeni. Pentru a îndepǎrta aceste neajunsuri este interzisǎ scoaterea din
ţarǎ a metalelor preţioase, a monedelor din aur şi argint, încercându-se împiedicarea
supraevaluǎrii talerului şi a galbenului (1664), iar în 1670 se ia hotǎrârea formǎrii unei comisii
în frunte cu juzii din Braşov şi Sibiu care sǎ urmǎreascǎ valoarea şi circulaţia banilor în ţǎrile
vecine, ca astfel sǎ se poatǎ controla situaţia şi în Transilvania. Concomitent, pentru atragerea
în ţarǎ a banilor buni se iau mǎsuri, în 1664 şi 1666, ca negustorii care fac dovada aducerii de
asemenea bani sǎ beneficieze de reducerea la jumǎtate a vǎmilor pe mǎrfuri. Totodatǎ se
recurge la emisiuni de monedǎ mǎruntǎ, acordându-se acest drept în 1671 oraşelor Sibiu,
Braşov şi Târgu Mureş, iar în 1673 şi Aiudului, politicǎ asupra cǎreia în 1674 se revine,
considerându-se ineficientǎ. Nu a scǎpat reglementǎrii nici nivelul dobânzii percepute pentru
banii împrumutaţi, dobândǎ fixatǎ în 1673 la 10% pe an, dupǎ cum dieta din 1683 intervine
pentru a stabili valoarea galbenului la 4 florini şi 50 dinari, iar a talerului la 2 florini şi 25
dinari.
Toate aceste mǎsuri, care se integreazǎ într-un sistem coerent de politicǎ economicǎ,
au reuşit sǎ refacǎ şi sǎ menţinǎ o anume dezvoltare şi prosperitate a vieţii economice a ţǎrii
atât timp cât a fost o stare de pace. Veniturile princiare din domeniile fiscale, din dijme, din
exploatǎrile minelor şi salinelor, din perceperea taxelor şi vǎmilor pe negoţ au asigurat o
stabilitate politicǎ şi autoritate princiarǎ nǎruite însǎ odatǎ cu venirea trupelor imperiale în
Transilvania şi cu invadarea pieţii ţǎrii de moneda strǎinǎ devalorizatǎ, fǎcând sǎ eşueze
întreaga politicǎ monetarǎ dusǎ de Mihail Apafi.

24. RIVALITATE ŞI PRUDENŢĂ

Ajuns la putere Mihail Apafi se vede lipsit iniţial de autoritate în faţa stǎrilor, pe care
însǎ încearcǎ printr-o politicǎ abilǎ sǎ şi le apropie şi chiar sǎ le supunǎ voinţei sale. La fel ca
şi înaintaşul sǎu Acaţiu Barcsai, Apafi are la începutul domniei în jurul sǎu armata turcǎ.
Pentru a-şi asigura un ajutor efectiv, dar mai puţin pǎgubitor pentru ţarǎ, noul ales apeleazǎ
prin nobilul de origine românǎ Petru Budai, la domnii români vecini. Sprijinul militar acordat
de aceştia a fost destinat eliberǎrii oraşelor transilvǎnene ocupate de trupele imperiale.
Prezenţa armatei germane în unele oraşe şi cetǎţi din Transilvania a constituit dealtfel
unul din motivele care au stat la baza redeclanşǎrii conflictului militar dintre Imperiul Otoman
şi Habsburgi în anul 1663. La luptele ce se dau la Ersékujvár participǎ în persoanǎ cu oştile,
din porunca sultanului, şi domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ, precum şi principele
Transilvaniei. Cu prilejul acestei expediţii şi a celei din anul urmǎtor Mihail Apafi, prin
intermediul domnului Grigore Ghica aflat în relaţii secrete cu Viena, dar şi prin mijlocirea
unora dintre nobilii ardeleni, tatoneazǎ terenul taberei adverse pentru îmbunǎtǎţirea
raporturilor cu imperialii. Cu toate cǎ la 1 august 1664, în lupta de la Szent Gothard oştile
creştine obţin victoria, pacea rapidǎ de la Vasvár ce i-a urmat în septembrie 1664 nu schimbǎ
în esenţǎ situaţia de fapt dintre cele douǎ imperii rivale.
Pentru Transilvania tratatul de pace încheiat pe 20 de ani recunoştea noua situaţie
creatǎ în urma evenimentelor din anii anteriori, respectiv cedarea cǎtre turci a cetǎţilor Ineu,
Lugoj, Caransebeş şi Oradea cu domeniile lor, urmând ca cetatea Sǎcuieni sǎ fie dǎrâmatǎ. În
felul acesta, practic era desfiinţat întreg sistemul defensiv al ţǎrii asigurat de cetǎţi, în timp ce
Viena se obliga sǎ-şi retragǎ toate trupele aflate în oraşele din centrul şi nord-vestul
Transilvaniei. Astfel, obiect al disputei celor douǎ mari puteri şi lipsitǎ de sprijin extern
Transilvania s-a vǎzut în urma pǎcii cu hotarele micşorate, lipsitǎ de apǎrare şi lǎsatǎ la
discreţia Porţii prin neincluderea unor prevederi care sǎ stabileascǎ cuantumul tributului şi
mai ales linia de demarcaţie dintre paşalâcul de la Oradea şi principat.
 Eşecul diplomaţiei transilvane a fost înregistrat de contemporani ca semn al decǎderii
puterii princiare în favoarea consilierilor princiari. Efectele pǎcii s-au reflectat în plan intern în
„armistiţiul” intervenit între cele douǎ grupǎri filoturcǎ şi filohabsburgicǎ, lipsite de acum de
încurajǎri externe. Grija esenţialǎ a factorilor politici transilvǎneni pentru anii ce au urmat
pǎcii de la Vasvár a constituit-o reconsiderarea sistemului de apǎrare al ţǎrii prin înlocuirea
cetǎţilor pierdute cu altele şi prin atribuirea oraşului Cluj a rolului deţinut anterior de Oradea.
Dar eforturile întreprinse, contracarate întotdeauna rapid de Poartǎ, interesatǎ de menţinerea
deschisǎ a Transilvaniei, nu ajung nici pe departe la rezultatul scontat, aşa dupǎ cum nu se
reuşeşte nici stabilirea liniei de demarcaţie a stǎpânirilor turceşti.
Perioada de linişte pentru Transilvania a luat sfârşit odatǎ cu încheierea, în septembrie
1669, a pǎcii de la Candia, ce punea capǎt rǎzboiului Turciei cu Veneţia pentru stǎpânirea
insulei Creta, şi readucea în actualitatea politicǎ problema unui nou rǎzboi îndreptat împotriva
Poloniei. Pentru expediţiile turceşti din anii 1672-1674 Transilvania a fost obligatǎ sǎ
contribuie cu provizii, fiind scutitǎ totuşi de participarea în persoanǎ a principelui cu oaste.
Cǎderea Cameniţei în 1672 şi transformarea Podoliei în paşalâc turcesc expunea nu numai
Polonia şi Moldova, ci şi Transilvania. Prevǎzǎtor, Mihail Apafi, deşi aflat în relaţii bune cu
Ioan Sobieski, regele Poloniei, cu Ştefan Petriceicu, domnul Moldovei şi cu Grigore Ghica,
domnul Ţǎrii Româneşti - toţi aceşti trei legaţi între ei printr-o alianţǎ antiotomanǎ - evitǎ sǎ li
se alǎture deschis, rǎmânând pe mai departe supus credincios al Porţii. În general, relaţiile lui
Apafi cu turcii au fost relativ bune, atât cât îngǎduiau interesele divergente dintre stǎpân şi
supus. Au cunoscut însǎ şi multe momente de încordare generate, pe de o parte, de mai vechea
tacticǎ a Porţii de a pǎstra pe lângǎ ea câte un pretendent la tron, precum David Zolyomi, pe
de alta, de încercarea acesteia de a impune ascultarea ardelenilor chiar în condiţiile
expansiunii teritoriale în detrimentul principatului. În acest din urmǎ caz, legat de paşalâcul de
la Oradea, Transilvania s-a opus atât pe cale diplomaticǎ, cât şi pe cea a armelor, dacǎ avem în
vedere acţiunile lui Dionisie Bánffy, mare cǎpitan al Clujului.
În privinţa relaţiilor principatului cu Imperiul Habsburgic domnia lui Mihail Apafi a
înregistrat douǎ etape distincte. Prima ar putea fi consideratǎ pânǎ spre anii 1672-1674,
rǎstimp în care printr-o politicǎ abilǎ, datoratǎ în parte unei influenţe mai mari a partidei
filohabsburgice s-a reuşit pǎstrarea unor raporturi paşnice şi de bunǎ vecinǎtate. A doua etapǎ
ar începe dupǎ 1670, când în Bihor, Maramureş, Chioar şi în diferite localitǎţi din
Transilvania îşi cautǎ refugiul numeroşi unguri reformaţi din Ungaria, rǎzvrǎtiţi şi
nemulţumiţi de intoleranţa promovatǎ de biserica catolicǎ sprijinitǎ de Viena. Cererile de
ajutor adresate principelui Apafi şi stǎrilor reactiveazǎ în Transilvania regruparea nobilimii în
partide, lipsind unanimitatea de opinii pentru acordarea ajutorului solicitat de refugiaţi. În
general a predominat pǎrerea cǎ pentru o astfel de acţiune era necesar obţinerea acordului de
la Poartǎ, întrucât implicarea directǎ a Transilvaniei într-un conflict intern al Imperiului
Habsburgic echivala cu încǎlcarea tratatului de pace de la Vasvár, putând duce la declanşarea
unui nou rǎzboi între cele douǎ imperii rivale. Pentru obţinerea acordului Porţii diplomaţia
tansilvǎneanǎ a depus eforturi stǎruitoare, dublate de altele ale emigraţiei maghiare care a
apelat la Grigore Ghica pentru mijlocirea dobândirii ajutorului turcesc. Fǎrǎ a se implica direct
în conflict, Poarta a separat cu abilitate problema emigranţilor unguri de cea a Transilvaniei,
interzicându-i lui Apafi sǎ-i sprijine, în timp ce ea îi susţinea în secret.
Cu toate dispoziţiile restrictive venite de la Poartǎ reformaţii rǎsculati din Ungaria
gǎsesc ajutor în Transilvania, dar prezenţa lor aici şi a trupelor de mercenari pe care le-au
angajat au avut repercursiuni economice negative în principat, de unde şi reţinerea stǎrilor în
privinţa acordǎrii de subsidii. Situaţia se complicǎ odatǎ cu intervenţia militarǎ alǎturi de
rǎzvrǎtiţi a ardelenilor în frunte cu Mihail Teleki, în condiţiile înfrângerii acestuia în lupta de
lângǎ Satu Mare din toamna anului 1672. Poarta s-a arǎtat deosebit de supǎratǎ, motiv pentru
care diplomaţia transilvǎneanǎ s-a grǎbit sǎ-i convingǎ pe turci cǎ acţiunea a fost fǎcutǎ fǎrǎ
acordul şi ştirea stǎrilor, iar pentru a evita plângerile Vienei şi-a oferit medierea pentru
împǎcarea acesteia cu rǎsculaţii.
În timp ce erau duse toate aceste tratative factorii politici din Transilvania întreţin, cu
asentimentul Porţii, legǎturi cu Franţa, în vederea realizǎrii unei alianţe antihabsburgice.
Rezultatul acestor demersuri diplomatice a fost materializat în acordul din 31 mai 1677
încheiat între solii francezi atât cu principele Mihail Apafi, cât şi cu Emeric Thököly,
conducǎtorul rǎsculaţilor reformaţi din Ungaria de Nord. Înţelegerea prevedea recrutarea unei
armate de 15.000 de oameni plǎtiţi de regele Franţei şi numirea în fruntea acesteia a lui Teleki.
Aceastǎ oaste urma sǎ fie recrutatǎ din Transilvania şi Ungaria, trebuind sǎ atace stǎpânirile
rǎsǎritene ale Habsburgilor, cei doi aliaţi ai regelui angajându-se sǎ nu încheie pace separatǎ
fǎrǎ consimţǎmântul acestuia, iar în cazul în care regele ar fi fost silit sǎ încheie pace urma sǎ-
şi ajute mai departe aliaţii cu 100.000 de scuzi anual. Conflictele armate declanşate cu
Habsburgii nu aduc victoriile scontate, oastea lui Teleki fiind înfrântǎ la Eperjes, iar unele
succese obţinute de Thököly şi încheierea de cǎtre Ludovic al XIV-lea a pǎcii de la Nimwegen
(1679) nu oferǎ Transilvaniei nici un avantaj. Mai mult, dupǎ aceastǎ pace dispare interesul
Franţei pentru „diversiunea” din Ungaria iar plata subsidiilor promise prin tratatul din 1677
este sistatǎ, încât demersurile viitoare ale Transilvaniei la Poartǎ pentru a obţine acordul
acesteia în vederea intervenţiei în Ungaria rǎmân fǎrǎ rezultat. Ca urmare principele îşi pierde
rolul în mişcarea rǎzvrǎtiţilor reformaţi, rol preluat treptat de Emeric Thököly.
Intervenţia deschisǎ şi hotǎrâtǎ a Porţii Otomane în sprijinul rǎsculaţilor din Ungaria
are loc de-abia în anul 1681, când turcii pornesc o primǎ expediţie militarǎ împotriva
Habsburgilor. La aceasta, alǎturi de principele Mihail Apafi ce participǎ personal, iau parte şi
Ţara Româneascǎ cu 4.000 de oşteni, respectiv Moldova cu alţi 3.000. O expediţie similarǎ
este organizatǎ şi în anul urmǎtor, Kara-Mustafa paşa în lipsa unor succese militare de seamǎ,
numindu-l totuşi pe Thököly de rege al Ungariei Centrale (Orta Madjar) cu scopul creǎrii unui
stat tampon între cele douǎ imperii, stat vasalizat Porţii şi menit sǎ asigure acesteia stǎpânirea
Transilvaniei.
Afirmarea unor pretenţii ale lui Emeric Thököly asupra scaunului princiar l-a îndemnat
pe Apafi la prudenţǎ în relaţiile sale cu Viena, cu atât mai mult cu cât Liga Sfântǎ se afla în
plin proces de constituire. Astfel, deşi participant alǎturi de turci la asediul Vienei din 1683,
principele ardelean a adoptat o atitudine prudentǎ dar nu ostilǎ, dovedindu-se a fi inspirat în
contextul noului raport de forţe angajate în luptǎ.
 25. STATORNICIA BUNEI VECINĂTĂŢI

Încǎ de la urcarea sa pe tron principele Mihail Apafi a manifestat interes pentru

continuarea întreţinerii de bune relaţii cu Ţǎrile Române. La antecedentele mai vechi ale
acestor relaţii se adǎuga acum, dupǎ condiţiile impuse de turci la Ineu în 1658, statutul comun
de supuşi egali în faţa Porţii Otomane, atât a domnilor, cât şi a principilor. Se cunoaşte apoi cǎ
Apafi pentru a-şi consolida domnia a apelat, la scurt timp dupǎ înscǎunarea sa, la sprijinul
militar al lui Grigore Ghica din Ţara Româneascǎ şi a lui Eustratie Dabija din Moldova, fiind
folosit drept mijlocitor Petru Budai, fostul diac de limbǎ maghiarǎ a domnului Constantin
Şerban.
În a doua jumǎtatre a secolului al XVII-lea Transilvania a întreţinut în mod constant
relaţii de strânsǎ prietenie cu Moldova şi Ţara Româneascǎ, chiar dacǎ aici au avut loc dese
schimbǎri de domni. De cele mai multe ori boierii fugari au gǎsit adǎpost în principat pânǎ la
ivirea unor auspicii mai favorabile reîntoarcerii în ţarǎ.
Legǎturile cu Moldova, cel puţin la începutul domniei lui Apafi, au avut în vedere şi
rolul acesteia în eliberarea robilor aflaţi în captivitate la tǎtari dupǎ expediţia din Polonia,
Iaşul devenind un adevǎrat târg în aceastǎ privinţǎ. Implicaţiile acestui gen de afaceri rentabile
pentru unii nobili ardeleni, precum cei din familiile Beldi şi Mike, ajung sǎ scandalizeze
stǎrile care impun mǎsuri de stopare prin hotǎrâri dietale.
Interesul pentru bunele relaţii cu Ţara Româneascǎ a fost determinat, printre altele, şi
de poziţia geograficǎ a acesteia, majoritatea soliilor ardelene la Poartǎ folosind drumul prin
Bucureşti, fiind adesea primite de domni şi informate din timp cu ştirile cele mai noi de la
Constantinopol. De altfel, nu întâmplǎtor, între membrii soliilor se aflau de cele mai multe ori
fie români, fie persoane cunoscǎtoare a limbii române, precum Gheorghe Brancovici, fratele
episcopului Sava, Ioan Budai din Galaţi, Sigismund Boer din Copǎcel, Ioan Boroş, Sigismund
Boer din Recea şi alţii.
Principele Mihail Apafi, dorind sǎ urmeze mai vechea practicǎ a Rákoczeştilor,
propune domnitorului Grigore Ghica încheierea unei alianţe sau „confederaţii”. Potrivit
acesteia, semnatarii trebuiau sǎ-şi acorde reciproc sprijin militar împotriva oricǎrui duşman,
cu excluderea Porţii. Urmau de asemenea sǎ-şi furnizeze ştiri, sǎ pǎstreze mai vechile
înţelegeri privitoare la hotare şi în legǎturǎ cu iobagii fugiţi etc. Clauza principalǎ a alianţei,
cea a acordǎrii ajutorului militar în caz de atac extern, era condiţionatǎ de obţinerea în
prealabil a acordului Porţii. Deşi nu se cunoaşte forma finalǎ a tratatului încheiat, referirile
ulterioare la el şi sprijinul militar acordat de domn lui Apafi par sǎ sugereze un act finalizat
prin mijlocirea lui Petru Budai.
Faţǎ de domnul Moldovei Eustatie Dabija, principele Transilvaniei are o iniţiativǎ
similarǎ aceleia cu Grigore Ghica, respectiv de încheiere a unui tratat de alianţǎ. Nu ştim dacǎ
acesta a fost perfectat şi semnat, dar cunoaştem cǎ în ianuarie 1662 se gǎsesc în Transilvania
trupe româneşti trimise de ambele ţǎri de peste Carpaţi. Aceste trupe participǎ, cu acordul
Porţii, alǎturi de Apafi la lupta de la Seleuşul Mare din 23 ianuarie 1662, unde Ioan Kemehy
îşi gǎseşte moartea. Aceleaşi ajutoare româneşti iau parte în 22 aprilie 1662, alǎturi de turci şi
de secui, la asedierea oraşului Cluj ocupat de trupele imperiale, eliberându-l şi contribuind
astfel la consolidarea domniei lui Mihail Apafi.
Relaţiile bune dintre cele trei ţǎri devin mai încordate în 1663, odatǎ cu declanşarea
conflictului militar turco-habsburgic din Ungaria, când contrar voinţei ardelenilor cei doi
domni români primesc din partea sultanului porunca de a trece cu oştile lor prin Transilvania
în drumul spre Ersékujvár. Aici, în octombrie 1663, Mihail Apafi are întrevedere personalǎ cu
Grigore Ghica, de acum relaţiile dintre aceştia devenind mai stânse. Cu ştirea şi acordul
principelui domnul Ţǎrii Româneşti întreţine prin Transilvania legǎturile sale secrete cu
Habsburgii. Bǎnuirea domnului de cǎtre turci pentru legǎturi cu imperialii şi abandonarea de
cǎtre aceştia a intereselor Transilvaniei şi Ţǎrii Româneşti cu prilejul tratativelor pǎcii de la
Vasvár nu fac decât sǎ-i confirme lui Ghica temerea cǎ va fi mazilit. De aceea domnul iniţiazǎ
tratative secrete cu curtea princiarǎ, urmǎrind obţinerea în caz de mazilire a dreptului de a se
refugia împreunǎ cu familia în Transilvania. Dar, datoritǎ ostilitǎţii Porţii, odatǎ cu mazilirea
îşi gǎseşte adǎpost temporar în principat doar Maria Sturza, doamna Ţǎrii Româneşti.
Cu Moldova, principele Apafi a promovat constant aceleaşi relaţii de bunǎ vecinǎtate,
cǎutând sǎ obţinǎ sau sǎ ofere sprijin reciproc la Poartǎ, sǎ afle veşti în legǎturǎ cu tǎtarii şi
polonezii sau sǎ reglementeze paşnic, prin comisii mixte, problemele de hotar generate de
pǎstorit şi negoţ. Mihail Apafi a manifestat un interes aparte pentru relaţiile cu Moldova la
sfârşitul anului 1667 şi începutul lui 1668 atunci când acuzele ridicate la Poartǎ de
pretendentul Zolyomi periclita stabilitatea tronului princiar. Astfel, un moment cu semnificaţii
deosebite în istoria relaţiilor politice dintre Transilvania şi Moldova l-a constituit prezenţa la
Iaşi, în februarie-martie 1668 a episcopului ortodox Sava Bancovici. Se pare cǎ popasul la
curtea lui Iliaş Vodǎ a episcopului ardelean în drumul sǎu spre Moscova nu a fost unul
obişnuit, limitat doar la aflarea şi trimiterea de ştiri despre cazaci, tǎtari şi polonezi, ci a
urmǎrit şi o anume „misiune” politicǎ încredinţatǎ de principe. Cum din suita episcopului
fǎcea parte şi fratele sǎu Gheorghe Brancovici este de presupus cǎ s-a încercat de cǎtre aceştia
sǎ obtinǎ de la domn susţinerea la Poartǎ a cauzei lui Apafi în diferendul cu David Zolyomi.
Încheierea, în septembrie 1669, a pǎcii de la Candia deschidea posibilitatea declanşǎrii
unui nou conflict militar turco-habsburgic în Ungaria, cu implicarea directǎ şi a Ţǎrilor
Române. Urmǎrind sǎ reediteze situaţii mai vechi şi în eventualitatea izbucnirii unui asemenea
conflict, în octombrie 1669 i s-au dat instrucţiuni solului ardelean la Poartǎ pentru a obţine
acordul acesteia ca domnii români sǎ contribuie cu oaste la viitoarele expediţii sub conducerea
principelui. Cum expediţia mult aşteptatǎ de Apafi împotriva Vienei nu a avut loc, veleitǎţile
şi dorinţele principelui nu au mai fost finalizate. Mai mult, legat de situaţia din Ungaria, se
poate spune cǎ a crescut prestigiul domnului Grigore Ghica care, în condiţiile indeciziei lui
Apafi, a fost solicitat de ungurii reformaţi rǎsculaţi sǎ le susţinǎ cauza la Poartǎ în vederea
obţinerii unui ajutor armat împotriva Habsburgilor şi a Contrarerormei.
Schimbarea de domnie în Ţara Româneascǎ prin ajungerea pe tron a lui Radu Leon şi
Antonie vodǎ din Popeşti nu a modificat prea mult relaţiile cu Transilvania. Astfel, episcopul
Sava Brancovici se gǎsea încǎ din aprilie 1670 la curtea lui Antonie vodǎ, venit probabil cu
ştirea lui Apafi, obţinând reconfirmarea unei mai vechi danii pe seama bisericii sale din Alba
Iulia. Acelaşi domn a dat şi un privilegiu prin care îngǎduia braşovenilor sǎ-şi ierneze
animalele în Ţara Româneascǎ. Dar, fuga în Transilvania şi adǎpostirea aici a lui Stroe
Leurdeanul, ucigaşul postelnicului Constantin Cantacuzino, au dus la o rǎcire a relaţiilor lui
Antonie Vodǎ cu Mihail Apafi. Predarea fugarului învinovǎţit de omor a constituit motivul a
mai multor solii venite din partea domnului Ţǎrii Româneşti, dar demersurile au fost
zadarnice, principele gǎsind suficiente pretexte pentru a amâna îndeplinirea cererilor.
Revenirea pe tronul de la Bucureşti a lui Grigore Ghica a perpetuat animozitǎţile, de aceastǎ
datǎ din cauza noilor boieri fugari în principat de teama represaliilor prezentului domn.
Pribegii aveau în frunte pe Şerban Cantacuzino a cǎrui protejare de cǎtre Apafi l-a determinat
pe Ghica, ca o rǎzbunare, sǎ punǎ în circulaţie o serie de zvonuri potrivit cǎrora ar pretinde de
la Poartǎ tronul Transilvaniei sau cel puţin redobândirea stǎpânirii Ţǎrii Fǎgǎraşului. Teama
aceasta a dispǎrut pentru principe odatǎ cu sfârşitul expediţiei turceşti împotriva Cameniţei
(1672), când atât domnul muntean, cât şi cel moldovean au fost maziliţi pentru conlucrarea lor
cu Ioan Sobieski.
Cu noii domni numiţi de Poartǎ, Gheorghe Duca în Ţara Româneascǎ şi Dumitraşcu
Cantacuzino în Moldova, relaţiile lui Mihail Apafi sunt dintre cele mai bune. Astfel
moldovenii gǎsesc în principe un vecin binevoitor care îngǎduie lui Miron Costin sǎ treacǎ
prin Transilvania (ianuarie 1674) în drumul spre Polonia cu corespondenţǎ secretǎ adresatǎ
acesteia. Urmarea a fost cǎ vornicul moldovean, aflat in februarie 1674 la Poartǎ, aducea
servicii lui Apafi, vorbindu-l de bine faţǎ de marele vizir.
Aceleaşi relaţii de bunǎ vecinǎtate şi continuarea unei mai vechi traditii fac ca
reprezentanţii domnilor români sǎ participe cu atenţiile cuvenite la nunta din septembrie 1676
a lui Apafi Miklos cu fiica lui Mihail Teleki, prilej pentru solii domneşti de a onora
ceremonia, dar şi de a se întâlni cu principele şi de a discuta diverse probleme politice.
Buna vecinǎtate dintre cele trei Ţǎri Române a cunoscut însǎ şi unele momente
trecǎtoare de încordare, generate mai cu seamǎ de stânjenirea liberei circulaţii a oamenilor şi a
bunurilor. Am aminti astfel intervenţiile repetate ale domnului Antonie Ruset la principe
având ca motiv ridicarea restricţiilor impuse de ardeleni moldovenilor refugiaţi în
Transilvania, care cu prilejul revenirii în Moldova se vǎd cu bunurile lor confiscate de vameşii
ardeleni şi obligaţi la plata unor taxe nejustificate. În privinţa relaţiilor cu Gheorghe Duca,
domnul Ţǎrii Româneşti, se constatǎ, în primǎvara anului 1678, de asemenea o deteriorare
cauzatǎ de îngǎduinta trecerii prin ţarǎ a lui Paul Béldi şi a însoţitorilor acestuia în fuga la
Poartǎ pentru a scǎpa de represaliile lui Apafi şi Teleki.
Mutarea lui Gheorghe Duca ca domn al Moldovei şi numirea în locul sǎu a lui Şerban
Cantacuzino nu au dus numaidecât şi la o redresare a relaţiilor noului domn cu principele
ardelean. Bunele raporturi rǎmân grav afectate de mǎsurile luate de Apafi împotriva
episcopului Sava Brancovici, principele intervenind în problemele interne ale bisericii
ortodoxe române din Transilvania. Ca urmare, Şerban Cantacuzino acordǎ un împrumut de
30.000 de taleri lui Cristofor Pásko şi Ladislau Csáky, nobili aflaţi la Poartǎ cu grele acuze
contra lui Apafi, datornicii garanţând împrumutul cu moşiile ardelene Sâmbǎta şi Porumbac şi
obligându-se în caz de reuşitǎ sǎ pǎstreze pe românii din Transilvania neschimbaţi în credinţa
lor ortodoxǎ. Sprijinul oferit de domnul român nu a dat rezultatul dorit pentru cǎ, pe de o
parte, fugarii nu prezentau garantii suficiente pentru Poarta plǎtitǎ din belşug de Apafi, iar pe
de altǎ parte interesele politice ale turcilor reclamau stabilitatea politicǎ pe tronul princiar.
Faptul a atras dupǎ sine redresarea treptatǎ a relaţiilor dintre cei doi vecini, atât Mihail Apafi
cât şi Şerban Cantacuzino promovând buna vecinǎtate şi încrederea necesare fiecǎruia. Astfel
a tras mai mult în cumpǎnǎ dorinţa principelui de a obţine sprijinul domnului la Poartǎ pentru
a-şi vedea recunoscut de aceasta fiul ca succesor la tron, în timp ce pentru domnul muntean
era vitalǎ pǎstrarea în secret a legǎturilor cu lumea creştinǎ, legǎturi întreţinute prin
Transilvania cu ştirea şi acordul principelui. Aşadar, interese convergente apropiau între ele
Ţǎrile Române şi le determinau sǎ actioneze în comun, exploatând rivalitatea marilor puteri
vecine.

26. ATRACŢIA PRESTIGIULUI POLON

Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683 a marcat începutul ruperii echilibrului
statornicit de mai mulţi ani, îndeosebi dupǎ pacea de la Vasvár (1664), între marile puteri
rivale, Imperiul Otoman şi cel Habsburgic, faptul având repercursiuni asupra statelor aflate în
zona de interferenţǎ a intereselor celor douǎ mari imperii. Ca urmare, tot ce construise
diplomaţia transilvǎneanǎ împreunǎ cu aceea a Ţǎrii Româneşti şi a Moldovei trebuia
reconsiderat, reluat de la capǎt în funcţie de noua situaţie politicǎ ce se configura la orizont.
Transilvania, Ţara Româneascǎ şi Moldova se aflau în faţa unui pericol imediat
reprezentat fie de Imperiul Habsburgic, fie de regatul polon. Teama faţǎ de succesele
contraofensivei austriece şi marele rol avut de regele Ioan Sobieski la despresurarea Vienei şi
cel prevǎzut a i se da în Liga Sfântǎ determinǎ orientarea politicǎ rapidǎ a Ţǎrilor Române
spre Polonia.
La sfârşitul lui noiembrie 1683 Mihail Apafi simţea nevoia sǎ-l informeze pe Sobieski
despre reîntoarcerea lui în ţarǎ, oferindu-şi serviciile. Desigur cǎ aici trebuie menţionat rolul
lui Mihail Teleki care, înregistrând eşecul turcilor, a intuit decǎderea lor, schimbarea
raportului de forţe dintre creştini şi turci, reorientându-se rapid în speranţa de a obţine pe calea
tratativelor o situaţie mai bunǎ pentru Transilvania decât cea oferitǎ în eventualitatea unei
cuceriri armate. Este interesant de remarcat cǎ drumul spre Viena al diplomaţilor ardeleni
trece la sfârşitul lui 1683 şi începutul lui 1684 pe la Varşovia, pe la curtea lui Sobieski,
scontându-se pe medierea acestuia cu Viena pentru obţinerea unui rezultat favorabil
Transilvaniei. La curtea aceluiaşi rege veneau şi solii lui Şerban Cantacuzino, iar noul domn
al Moldovei Ştefan Petriceicu era înscǎunat chiar de Sobieski. Se poate remarca iniţiativa lui
Apafi, poate cu avizul Porţii, de a se oferi ca mediator al unei pǎci între creştini şi pǎgâni sau
de a obţine cel puţin ca Transilvania sǎ nu fie exclusǎ din viitoarele tratate. Era o mişcare
politicǎ menitǎ sǎ asigure un loc bun în viitoarea configuraţie a statelor din zonǎ în
eventualitatea unei mari schimbǎri în care deocamdatǎ se pare cǎ Mihail Apafi nu credea. De
altfel, era extrem de riscantǎ o atitudine unilateralǎ, de a se plasa numai de partea unei puteri,
preferându-se o atitudine mai prudentǎ prin pǎstrarea bunelor raporturi cu turcii, în timp ce
creştinilor le erau furnizate veşti şi informaţii militare.
Relaţiile principelui cu domnii români de peste Carpaţi sunt în aparenţǎ bune,
resimţindu-se însǎ de pe urma suspiciunilor generate de cǎutǎrile diplomatice ale vremii.
Presupunem cǎ venirea lui Matei Cantacuzino în solie la Apafi trebuie legatǎ, în 1684, de
noua situaţie politicǎ creatǎ, de viitoarea atitudine ce trebuia sǎ se adopte faţǎ de creştini. Dacǎ
pânǎ la asediul Vienei centrul interesului de relaţii dintre Apafi şi Şerban Cantacuzino era
reprezentat de Poartǎ, de intenţiile şi atitudinile acesteia faţǎ de cei doi supuşi, dupǎ 1683
apare un nou element polarizator reprezentat iniţial de Varşovia, apoi de Viena.
Prin desfacerea, în mai 1684, de cǎtre Apafi a corespondenţei poloneze adresatǎ lui
Şerban Cantacuzino principele aflǎ despre tratativele şi atitudinea domnului român faţǎ de
creştini, acesta din urmǎ, prins asupra faptului, dezvǎluindu-şi intenţiile şi încercând sǎ-l
atragǎ şi pe principe. Prudent în a lua hotǎrât o atitudine, datǎ fiind vecinǎtatea şi pretenţiile
teritoriale atât ale Poloniei cât şi ale imperialilor, Mihail Apafi, în acest joc politic aflat într-un
permanent balans, acceptǎ la cererea lui Şerban Cantacuzino şi a lui Sobieski trecerea prin
Transilvania a corespondenţei acestora. Tot acum se încearcǎ obţinerea acordului principelui
ca şi corespondenţa rezidentului polonez la Poartǎ sǎ fie fǎcutǎ, pentru mai mare siguranţǎ, tot
prin Transilvania. Relaţiile acesteia cu Poarta erau bune, principele Apafi primind, la 15 iulie
1684, poruncǎ sǎ încerce medierea pǎcii cu Polonia iar la sfârşitul aceleaşi luni era emis
ahidname-ul de recunoaştere ca succesor a lui Mihail Apafi II. Aceste favoruri credem cǎ nu
au fost obţinute tocmai acum întâmplǎtor, fiind posibilǎ scurgerea unor informaţii utile
turcilor despre creştini. Astfel, principele Apafi a putut sǎ intercepteze corespondenţa
Sobieski- Şerban Cantacuzino, menţionatǎ în actele vremii ca rǎtǎcitǎ în iulie 1684 undeva în
Transilvania, încât nu întâmplǎtor acum turcii cer domnului sǎ-şi trimitǎ soţia şi copiii la
Poartǎ. Şi, tot acum, Mihail Teleki simte nevoia de a-l acuza în faţa lui Sobieski de trǎdare pe
Şerban Cantacuzino, dupǎ cum îl învinuieşte şi faţǎ de principesǎ pentru transmiterea de veşti
false. Probabil cǎ ardelenii nu puteau trece cu vederea noua prezenţǎ în august 1684 a lui
Ladislau Csáky la curtea domnului român, dupǎ cum nu puteau fi de acord nici cu chemǎrile
insistente ale acestuia adresate polonezilor pentru campania militarǎ.
Eşecul expediţiei polone din Moldova în toamna lui 1684 şi evoluţia confruntǎrilor din
Ungaria în favoarea Habsburgilor determinǎ o reorientare politicǎ spre Viena atât a lui Şerban
Cantacuzino, cât şi a lui Mihail Apafi. Neîncrederea în izbânda lui Sobieski rǎreşte treptat
trecerea soliilor prin Varşovia în drum spre Viena, preferându-se calea tratativelor directe.
Devenise, de altfel, o certitudine cǎ Viena este centrul de fapt al direcţionǎrii operaţiilor de
rǎzboi ale Ligii sfinte, fǎrǎ ca Varşovia sǎ renunţe nici ea la aceste pretenţii. În cursul anului
1684 Apafi şi Teleki au cumpǎnit mult asupra unei eventuale treceri deschise de partea Ligii
sfinte dar cercurile conducǎtoare erau de pǎrere cǎ atât timp cât cetǎţile Timişoara şi Oradea
erau în mâinile turcilor principele nu putea avea libertate de acţiune. Succesele rapide ale
imperialilor, începând cu 1685, şi pretenţiile teritoriale ale acestora complicǎ mult situaţia
Translivaniei.

27. PROIECTE ŞI CONTRAPROPUNERI

Habsburgii iau de acum iniţiativa diplomaticǎ pentru traspunerea în practicǎ a planului

de încorporare a Transilvaniei şi Ţǎrii Româneşi, ca foste teritorii ale coroanei ungare şi
desprinse între timp de aceasta. Iniţiativa urmǎrea sǎ bareze astfel un demers similar al
Poloniei cu pretenţii asemǎnǎtoare asupra aceloraşi teritorii, plus asupra Moldovei. Pentru
reuşita întreprinderii diplomaţia trebuia sǎ acţioneze cu multǎ abilitate spre a nu stârni
opoziţia Franţei şi a altor state europene neliniştite de ascensiunea Habsburgilor în Europa
Centralǎ.
Calea diplomaticǎ, gânditǎ abil de Viena şi iezuiţii Contrareformei, urmǎrea în numele
unei legitimitǎţi istorice realizarea unei confederaţii între Transilvania şi Ţara Româneascǎ,
tutelatǎ de împǎratul Leopold. În acest scop este trimis, în februarie 1685, iezuitul Antide
Dunod în Transilvania cu un proiect de tratat care sǎ realizeze o alianţǎ veşnicǎ sub protecţia
împǎratului ca rege al Ungariei şi, prin urmare, regele legitim al aliaţilor, garantul acestora,
judecǎtorul lor în caz de neînţelegeri. Regele urma sǎ-şi trimitǎ reprezentanţi in viitoarele
adunǎri ale ţǎrii, se obliga sǎ ajute militar şi diplomatic la apǎrarea lor. În schimb, cei doi
aliaţi confederaţi urmau şi ei sǎ se ajute reciproc, garantându-se libertatea comerţului,
egalitatea vǎmilor, urmând sǎ-şi trimitǎ fiecare reprezentanţii în adunǎrile de stǎri ale celuilalt
şi sǎ încurajeze cǎsǎtoriile dinastice.
Paralel cu acest tratat iezuitul Dunod aducea cu sine şi un altul destinat principelui şi
dietei, în care se prevedea ca Transilvania sǎ reia cu regele Ungariei raporturile pe care le-a
avut pe vremea voievodatului, sǎ i se reducǎ chiar hotarele la cele de atunci, menţinându-se
însǎ principele şi confirmându-se legislaţia în vigoare. Proiectul mai prevedea primirea spre
iernare şi aprovizionare a o şesime din armata imperialǎ necesarǎ apǎrǎrii Ungariei şi
Transilvaniei şi punerea în timp de rǎzboi a cǎpitanilor de cetǎţi sub ascultarea comandanţilor
imperiali. Nu lipseau nici condiţiile intrǎrii Transilvaniei în Liga sfântǎ, principatul urmând sǎ
contribuie cu 15.000 de soldaţi subordonaţi aceloraşi comandanţi imperiali, la care se adǎuga
încartiruirea a cel puţin 12.000 de soldaţi, în schimbul angajǎrii ca principatul sǎ nu fie exclus
din tratatul de pace cu turcii, dupǎ cum urmau sǎ nu fie lǎsate pe dinafarǎ nici Ţara
Româneascǎ şi Moldova.
Reacţia principelui faţǎ de aceste propuneri care deschideau ţara pentru intrarea
trupelor imperiale nu putea fi una favorabilǎ într-un moment în care era bine vǎzut la Poartǎ
iar fiul sǎu recunoscut ca principe succesor. De aceea Mihail Apafi încearcǎ sǎ contrapunǎ
pretenţiilor Vienei interesele Poloniei, cǎreia la 1 iunie 1685 principele îi cere ajutor şi pe care
o doreşte ca şi garant cǎ Austria va respecta condiţiile solicitate de ardeleni.
Dar ceea ce nu obţine Antide Dunod de la principe şi nici de la dietǎ obţine de la
consilierul Mihail Teleki, încheind cu acesta un tratat secret la Cârţişoara (1685). Prin aceastǎ
convenţie s-a gǎsit, cum spune un text maghiar de epocǎ, cheia pentru a deschide dinǎuntru
poarta Transilvaniei, închisǎ altfel imperialilor. În schimbul unor avantaje precum iertarea
acţiunilor sale antihabsburgice, restituirea averilor sale din Ungaria luate de fisc sau de turci, o
pensie anualǎ plǎtitǎ în secret, asigurarea refugiului şi a protecţiei sale pe teritoriul
imperialilor, secretul deplin al înţelegerii, Mihail Teleki se obliga prin funcţia pe care o avea
sǎ promoveze ideea rǎzboiului împotriva turcilor, sǎ obţinǎ unirea trupelor ardelene cu cele
imperiale, sǎ asigure proviziile necesare trupelor, sǎ permitǎ trecerea acestora din Transilvania
spre Ţara româneascǎ etc. Indiferent de felul cum poate fi interpretat acest gest al lui Teleki,
cert este cǎ prin el s-a deschis o breşǎ în apǎrarea Transilvaniei, apǎrare la care dealtfel s-a şi
renunţat.
Proiectele de tratat aduse de Dunod chiar respinse îşi fǎcuserǎ totuşi efectul,
deschizând calea tranzacţiilor şi stârnind contrapropuneri. Stǎrile temǎtoare de Contrareforma
sprijinitǎ de Habsburgi solicitǎ înainte de toate recunoaşterea religiilor recepte, apoi a
principelui şi a fiului sǎu împreunǎ cu dreptul de libera electio, pǎstrarea principatului şi a
legilor sale ca o entitate politicǎ distinctǎ de Ungaria, interzicerea instalǎrii de armatǎ în ţarǎ şi
cetǎţile acesteia, fiind respinsǎ orice obligaţie de încartiruiri iar ajutoarele militare trimise în
ţarǎ în caz de solicitare sǎ depindǎ de principe şi sǎ fie retrase la dorinţa ţǎrii. Este respinsǎ
orice reducere a hotarelor Transilvaniei, cerându-se întregirea ei în vechile hotare odatǎ cu
dobândirea de la turci a cetǎţilor Caransebeş, Lugoj, Lipova, Ineu, Şiria, Oradea cu întregul
Partium, deasemenea şi Baia Mare. Ridicarea la luptǎ împotriva turcilor este condiţionatǎ de
luarea în prealabil de la aceştia a cetǎţilor Oradea, Timişoara şi Belgrad, urmând ca în tratatul
de pace sǎ fie cuprinsǎ şi Transilvania împreunǎ cu celelalte Ţǎri Române.
În aceste momente dificile pentru Transilvania se ajunge din iniţiativa lui Şerban
Cantacuzino la încheierea tratatului de alianţǎ de la Fagǎraş din iunie 1685, tratat ale cǎrui
prevederi sunt departe de proiectul de confederare adus şi oferit de Antide Dunod. Ele
constituie mai degrabǎ cuprinsul unui tratat tradiţional de bunǎ vecinǎtate care se obişnuia a se
încheia între Transilvania, Ţara Româneascǎ şi Moldova. Se prevedea pǎstrarea şi promovarea
bunei vecinǎtǎţi, înlǎturarea pricinilor de la hotar, ajutorul reciproc în formula de a fi prieten
prietenilor şi duşman duşmanilor fiecǎruia, informarea mutualǎ dspre eventualele intenţii şi
uneltiri rǎuvoitoare fie din partea turcilor, fie din partea creştinilor. Şerban Vodǎ se angaja sǎ
nu-l mai sprijine pe Ladislau Csáky împotriva principelui, ambii suverani obligându-se sǎ-şi
acorde unul celuilalt adǎpost în caz de pierdere a tronului. Nu lipsesc stipulaţiile ce privesc
libertatea comerţului, restituirea reciprocǎ a fugarilor, respectarea dispoziţiilor vamale
existente, pedepsirea rǎufǎcǎtorilor. Este interesant punctul prin care se prevedea libertatea de
a se cumpǎra moşii şi într-o ţarǎ şi în alta, stipulaţie contrarǎ prevederilor ahidname-ului
acordat lui Mihail Apafi. Alte dispoziţii privesc asigurarea libertǎţii pǎşunatului,
reglementarea acestuia, modalitatea de judecare a unor litigii existente. Se pare cǎ nu s-a ajuns
la un consens în privinţa cooperǎrii militare în caz de rǎzboi, din moment ce în tratat nu
figureazǎ, dupǎ cum lipseşte şi orice aluzie în legǎturǎ cu protecţia sultanului sau a
împǎratului, o eventualǎ garanţie din partea unuia dintre aceştia. Se gǎsise, aşadar, o formǎ
neutrǎ de tratat departe de tutela turcǎ, dar în aceeaşi mǎsurǎ şi de cea austriacǎ, încât din acest
punct de vedere demersurile lui Antide Dunod au rǎmas fǎrǎ rezultat. Din nefericire viaţa
acestui tratat a fost scurtǎ, înregistrându-se plângeri încǎ la mijlocul lui august 1685 cǎ cei
din Ţara Româneascǎ nu respectǎ confederaţia prevǎzutǎ de tratat, prevederile fiind încǎlcate
şi de o parte şi de alta. În plus, trebuie sǎ amintim cǎ Moldova deşi invitatǎ sǎ-şi trimitǎ
delegaţi pentru a semna acest tratat de alianţǎ nu a rǎspuns solicitǎrii, fie din cauza legǎturilor
prea strânse ale domnului cu Poarta, fie datoritǎ vecinǎtǎţii şi primejdiei pentru ea a Poloniei.
În asemenea conditii, tratativele pornite de Habsburgi prin Antide Dunod nu se arǎtau
promiţǎtoare pentru scopul urmǎrit, rezistenţele întâmpinate din partea principelui şi a stǎrilor
ardelene fiind peste aşteptǎri, acestora asociindu-se şi domnul Ţǎrii Româneşti, încât tactica
trebuia schimbatǎ, demersul diplomatic urmând a fi dublat de acţiunea militarǎ a generalilor.
Sub pavǎza acestora se puteau mânui cu mai mult succes atât armele convingerii politice, cât
şi cele ale presiunii militare la nevoie.

28. DIPLOMAŢIE ŞI ARMATĂ

Înfrângerea turcilor la Ersekujvár in 15 august 1685 şi marea greşealǎ tacticǎ fǎcutǎ de

aceştia de a prinde pe Emeric Thököly şi a-l scoate din luptǎ au avut ca rezultat imediat
supunerea de cǎtre imperiali a unui vast teritoriu din Ungaria Superioarǎ controlat de cel cǎzut
în dizgraţie. De acum, problema stǎpânirii Transilvaniei devenise deosebit de acutǎ, încât
paralel cu deschiderea dietei ardelene din octombrie-noiembrie 1685 de la Alba Iulia şi
prezentarea lui Dunod cu noi propuneri are loc şi intrarea trupelor imperiale în Partium, în
pǎrţile Chioarului şi ale Maramureşului pentru a se oferi astfel argumentele necesare
acceptǎrii pretenţiilor formulate dietei prin trimisul iezuit. Se cerea insistent sǎ nu se permitǎ
intrarea polonezilor în Transilvania, sǎ se întrerupǎ orice legǎturi cu turcii, în primul rând
plata tributului şi trimiterea de corespondenţǎ, sǎ se asigure încartiruirea şi proviziile la
13.000 de soldaţi şi sǎ se dea cele necesare pentru asediul Oradiei. Întrucât cei prezenţi nu
pǎreau sǎ fie atraşi de aceste propuneri ale lui Dunod, dupǎ mǎrturisirea lui Nicolae Bethlen,
acesta ar fi rostit celebra admonestare „Majestas nolentes volentes paterne protegit” cuvinte
redate aproape identic şi de cronicarul Mihail Cserei sub forma „nolentes volentes proteget
vos Sua Majestas” sugerându-le totodatǎ stǎrilor sǎ se asocieze cu celelalte douǎ Ţǎri
Româneşti şi sǎ cearǎ protecţia împǎratului.
Sub presiunea ameninţǎrilor şi a trupelor imperiale Mihail Apafi semneazǎ, la 27
noiembrie 1685, tratatul preliminar de la Dumbrǎveni, trimiţându-se o delegaţie la Viena
pentru a trata statutul viitor al Transilvaniei. Nesocotind cele stipulate la Dumbrǎveni,
generalul Scherffenberg pǎtrunde adânc în ţarǎ sub pretextul apǎrǎrii acesteia de turci şi tǎtari,
atingând Dejul şi Clujul şi îndreptându-se spre Sibiu, unde este înfrântǎ slaba rezistenţǎ
încercatǎ de ardeleni lipsiţi de orice sprijin extern. Intervenţiile acestora pe lângǎ Ioan
Sobieski şi Şerban Cantacuzino rǎmaserǎ fǎrǎ rezultat iar turcii confruntaţi ei înşişi cu mari
dificultǎţi militare nu dispuneau de forţa necesarǎ pentru a face faţǎ uriaşului front din
Ungaria pânǎ în Ucraina. În acest fel, Transilvania aluneca încet, dar sigur în mâna
imperialilor, în timp ce Apafi şi consilierii sǎi erau constant depǎşiţi de evenimente, incapabili
sǎ prevadǎ urmǎtoarele mişcǎri ale adversarului şi sǎ le preîntâmpine.
Semnarea dar neratificarea de principe şi stǎri a tratatului hallerian (1686) şi succesele
imperiale la Buda şi Mohács au avut drept rezultat reintrarea armatei în Transilvania şi
impunerea tratatului de la Blaj din 27 octombrie prin care ţara era obligatǎ la încartiruiri în
principalele 12 oraşe şi cetǎţi, la furnizarea de provizii şi la plata sumei de 700.000 de florini
renani, obligaţii în schimbul cǎrora se obţinea recunoaşterea principatului şi a legilor ţǎrii.
Referindu-se la acest tratat, cronicarul Mihail Cserei putea arǎta cǎ „nimeni niciodatǎ, nici
creştini şi nici pǎgâni, nu au ocupat mai uşor o ţarǎ ca atunci Transilvania, când fǎrǎ o
pocniturǎ de bici, toţi şi-au plecat capul”. Dificultǎţile pentru ţarǎ erau cu atât mai mari cu cât
încǎ nu rupsese legǎturile cu Poarta, continuând sǎ-i plǎteascǎ şi acesteia tributul, în timp ce
ajutorul solicitat întârzia, dupǎ cum nici Franţa sau principii reformaţi nu se grǎbeau sǎ
intervinǎ efectiv. Demersurile pe lângǎ Şerban cantacuzino, fie şi numai pentru acordarea unui
împrumut de 100.000 de taleri, nu s-au dovedit a fi mai rodnice, domnul român având
propriile dificultǎţi şi temeri în legǎturǎ cu prezenţa trupelor imperiale în Transilvania.
Dacǎ ardelenii mai aveau în iarna lui 1687-1688 speranţa cǎ odatǎ cu venirea
primǎverii se va termina cu problema încartiruirii şi întreţinerii de trupe imperiale, aceasta se
nǎruie la sfârşitul lui aprilie 1688 când sunt cunoscute noile pretenţii ale generalului Caraffa,
dintre care cea mai importantǎ era ca ţara sǎ dea o declaraţie oficialǎ cǎ se rupe de Poartǎ şi
acceptǎ protecţia împǎratului Leopold. La 9 mai 1688 declaraţia cerutǎ este semnatǎ şi curând
confirmatǎ de dietǎ, Transilvania renunţând „de bunǎvoie” la suzeranitatea turceascǎ, care de
altfel nu mai exista la acea datǎ, intrând „sincer şi cu bunǎ credinţǎ” sub protecţia imperialǎ.
Astfel, Transilvania dobândea o nouǎ situaţie de drept, încheindu-se formal şi juridic epoca
suzeranitǎţii otomane, principatul trecând de acum sub stǎpânirea habsburgicǎ, fǎrǎ ca sǎ aibǎ
un act de garantare a legilor şi instituţiilor sale. Se mai adǎuga primirea de trupe şi în alte
oraşe şi cetǎţi, precum în Braşov, Gurghiu, Chioar şi Hust, urmând ca printr-o diplomǎ datǎ de
împǎrat sǎ se reglementeze restul problemelor ce vizau libera alegere a principelui, libertatea
religioasǎ, asigurarea domniei pentru Mihail Apafi I şi fiul sǎu, reintegrarea în Transilvania a
teritoriilor din Partium redobândite de la turci, scutirea de încartiruiri, cuprinderea
principatului în viitorul tratat de pace cu turcii, libertatea comerţului şi excluderea amestecului
palatinului Ungariei în problemele Transilvaniei.
La scurt timp, tratativele purtate la Viena de delegaţia ardeleanǎ pentru obţinerea unei
diplome care sǎ reglementeze situaţia Transilvaniei nu aduc, la 12 iunie 1688, decât un
rǎspuns neliniştitor prin formulǎrile prea generale şi prin transparenţa pǎrerilor cǎ situaţia s-a
schimbat de la tratatul hallerian, Transilvania, odatǎ cu predarea cetǎţilor, ajungând de fapt o
ţarǎ ocupatǎ şi în consecinţǎ, cu un alt statut. Se evita promulgarea unei diplome în aşteptarea
rezultatului de pe câmpul de luptǎ, sperându-se chiar ocuparea Belgradului, în timp ce
ardelenilor li se cerea sǎ trimitǎ la Viena corespondenţa primitǎ de principe din ţǎrile vecine.
Se viza, desigur, corespondenţa cu regele Ludovic al XIV-lea, dar şi cea cu Moldova şi Ţara
Româneascǎ, semn al supunerii depline a unui principat ocupat de armatǎ.
 Lista ilustraţiilor

Planşa I:
Fig.1 Principele Gabriel Bethlen
Fig.2 Stema marelui principat al Transilvaniei (1765)

Planşa II:
Fig.1 Domnul Alexandru Lǎpuşneanu cǎtre Bistriţa: relaţii de prietenie
Fig.2 Domnul Vasile Lupu cǎtre bistriţeni despre un diac al sǎu trimis la principe

Planşa III:
Fig.1 Însemnare privind biruinţa lui Mihai Viteazu la Şelimbǎr
Fig.2 Donaţie a lui Mihai Viteazul cǎtre Moise Secuiul

Planşa IV:
Fig.1 Portretul lui Mihai Viteazul
Fig.2 Sigiliul lui Mihai Viteazul
Fig.3 Semnǎtura domnului în chirilice

Planşa V:
Fig.1 Stephanus Zamosius, Analecta lapidum... (1598)
Fig.2 Ioan Tröster, Das Alte und Neue Teutsche Dacia (1666)
Fig.3 Biblia din 1688.
Fig.4 Bucoavnǎ, Bǎlgrad, 1699.

Planşa VI:
Fig.1 Bisericǎ de lemn
Fig.2 Vlǎdicǎ român
Fig.3 Preot ortodox

Planşa VII:
Fig.1-2 Ţǎrǎnci române
Fig.3-4 Ţǎrani români

Planşa VIII:
Fig.1 Nobil ungur
Fig.2 Slugǎ maghiarǎ
Fig.3 Rector sas al unui gimnaziu
Fig.4 Puşcaş secui
Planşa IX:
Fig.1 Diplomǎ cu blazon
Fig.2 Blazonul lui Ioan Piuariu Molnar
Fig.3 Blazonul lui Aron şi Ioan Budai Deleanu

Planşa X:
Fig.1 Minele de sare de la Turda
Fig.2 Secţiune minierǎ de la Roşia Montanǎ
 Capitolul VI

TRANSILVANIA SUB STĂPÂNIRE HABSBURGICĂ

Dr. Avram Andea

Aurel Răduţiu
Dr. Nicolae Edroiu

1. Diplomele Leopoldine
2. Ioan Inochentie Micu-Clain
3. Populaţie şi societate
4. Cameralism, economie şi schimb
5. Raţionalizare şi modernizare administrativă
6. Absolutism şi înregimentare militară
7. Politica socială a curţii din Viena în secolul al XVIII-lea. Răscoala lui Horea (1784)
8. Supplex Libellus Valachorum
 1. DIPLOMELE LEOPOLDINE

În condiţiile ocupării ţării de către armatele imperiale şi a succeselor pe care

acestea le repurtau pe câmpul de luptă în Ungaria centrală şi de sud, pentru stările
ardelene era foarte greu să-şi impună propriile dorinţe şi interese în tratativele care se
purtau cu Viena, pentru a obţine un act fundamental care să reglementeze pe viitor
raporturile principatului cu împăratul. Dificultăţile erau cu atât mai mari cu cât, în
aceste momente de cumpănă pentru soarta ţării, nu toate forţele politice acţionau
unitar, unii nobili, şi dintre aceştia am aminti în primul rând pe conducătorul armatei
Mihail Teleki, înţelegând să colaboreze cu imperialii nepermis de mult, încât
perspectiva viitorului statutului politico-juridic al ţării părea destul de sumbră. Exista
primejdia mare ca Transilvania să fie încadrată în regatul Ungariei, fapt pe care stările
aproape în totalitate îl respingeau, pentru această formulă înclinând mai cu seamă acei
dintre nobilii de obârşie din Ungaria care între timp se stabiliseră în Transilvania şi
acum, în condiţiile eliberării Ungariei de sub turci, sperau să-şi redobândească
domeniile de altădată şi de aici interesul străin de altfel ardelenilor, de a vedea
principatul integrat şi practic desfiinţat.
Înstăpânirea militară a imperialilor în ţară a fost şi ea întâmpinată cu ostilitate
aşa cum o dovedesc împotrivirile orăşenilor din Braşov conduşi de aurarul Gaşpar
Kreisch şi pălărierul Ştefan Steiner, la care am adăuga şi rezistenţele opuse de orăşenii
din Bistriţa şi Baia Mare. Erau mari nemulţumiri şi în rândul ţărănimii contribuabile,
pentru care dieta din iunie 1689 de la Sighişoara a votat o dare de poartă ridicată la nu
mai puţin de 250 de florini. Moartea principelui şi alegerea ca principe de către stări a
fiului Mihail Apafi II, nerecunoscut însă de Viena, pare să complice lucrurile, cu atât
mai mult cu cât Franţa intră în război împotriva Habsburgilor, iar turcii revin în faţa
Belgradului, în timp ce oştile generalului Heissler intrate în Ţara Românească sunt
silite de Constantin Brâncoveanu şi tătari să se retragă în Transilvania, fiind urmărite şi
zdrobite în august 1690 la Zărneşti, lângă Braşov. În luptă îşi găseşte moartea însuşi
Mihail Teleki, iar generalul Heissler este luat prizonier, Poarta ridicând pe tronul
princiar, cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, pe Emeric Thököly. În această
situaţie critică, când părea că soarta Transilvaniei era să scape de protecţia imperială,
Curtea din Viena se grăbeşte să dea curs demersurilor lui Nicolae Bethlen care reuşi
astfel să obţină, după tratative interminabile, actul mult râvnit de garantare în cadrul
imperiului a statutului separat al principatului cu instituţiile şi dreptul său.
S-a născut, astfel, mult aşteptata diplomă din 16 octombrie 1690, a cărei
promulgare solemnă a fost întârziată încă opt luni, urmărindu-se ajustarea în funcţie de
rezultatele de pe câmpul de luptă. În sfârşit, după multe intervenţii şi insistenţe,
inclusiv ale legaţiilor străine, a văzut lumina zilei aşa-numita Diplomă leopoldină din
4 decembrie 1691.
Diploma cu cele 18 puncte va constitui actul juridic fundamental, care va servi
de constituţie Transilvaniei până la dualism. Teama stărilor de primejdia catolică şi de
consecinţele rediscutării actului secularizării princiare din vremea calvinismului a
determinat înscrierea, ca o garanţie şi o liniştire pentru stări, încă din primul punct a
păstrării neschimbate a raporturilor religioase, fiind întărite în drepturile lor cele patru
religii recepte. Al doilea punct venea cu asigurări pentru daniile şi privilegiile acordate
de regi şi principi, inclusiv în părţile vestice. Se continua, în punctul următor, cu
menţinerea legilor ţării, adică cu păstrarea Tripartitului lui Werböczi, a Aprobatelor şi
a Compilatelor, exceptându-se doar dreptul la rezistenţă a nobilimii. Erau menţinute de
asemenea şi „constituţiile” şi dreptul municipal al saşilor. Aceştia ca şi secuii erau
păstraţi în drepturile şi privilegiile lor din vechime. Saşii erau scutiţi de obligaţia
găzduirii pentru călătorii şi dregătorii în trecere, urmând ca această sarcină să cadă pe
seama poştei şi a hanurilor care vor fi înfiinţate. Secuii urmau să fie scutiţi de dări, cu
excepţia celor iobăgiţi, dar aveau obligaţia apărării ţării pe cheltuială proprie. Cât
priveşte structura instituţională a ţării, aceasta urma să rămână neschimbată, dieta,
consiliul princiar, unităţile administrative şi organele judiciare ale ţării păstrându-se cu
toate rânduielile lor. În funcţii urmau să fie numiţi sau aleşi numai „indigenii” celor
trei naţiuni politice, fără deosebire de religie. Tot acestora urma să li se dăruiască şi
moşiile care prin descendenţă şi necredinţă ar reveni fiscului.
Conducătorul statului sau locţiitorul acestuia urma să fie înălţat dintre nobilii
ţării fără consideraţie de confesiune, la fel să se urmeze şi pentru general comandantul
oastei ţării, a cancelarului suprem, a consilierilor intimi, comiţilor supremi şi
căpitanilor secuilor, cu toţii doar confirmaţi de împărat. Aceştia urmau să primească
leafă din visteria statului. Era stipulată grija ca să nu li se acorde vreun avantaj în
funcţii catolicilor, aceştia neputând să depăşească cota parte de o pătrime. Se mai
stipula ca din consiliul intim să facă parte neapărat judele regesc al Sibiului, ca
reprezentant al naţiunii săseşti. Rămânea ca doar comandantul armatei imperiale din
Transilvania să fie un german, dar care să colaboreze cu Guberniul, cu comandantul
oastei ţării.
În altă ordine se prevedea ca dijmele ţinute de nobilime prin arendă să fie lăsate
în continuare la fel, arenda revenind fiscului. Comerţul rămânea liber ca înainte, iar
vămile şi tricesimele urmau să fie neschimbate. Obligaţia ţării faţa de împărat era de
112.500 fl. în timp de pace şi 400.000 fl. în timp de război.
 Acest pact încheiat de Habsburgi cu stările ardelene, aşa cum apar condiţiile
sale din Diploma leopoldină (1691) era departe de a linişti părţile contractante. Noii
stăpâniri îi lipsea reazemul credincios pe care îl putea oferi o biserică catolică
puternică, în timp ce bisericile reformate, cu deosebire cea calvină, erau acum stăpânite
de teama unor iniţiative menite să consolideze poziţiile catolicismului slăbit. Dacă
fortificarea acestuia nu părea deocamdată realizabilă prin câştigarea reformaţilor, cel
puţin exista o alternativă, în această privinţă, prin atragerea la unirea religioasă cu
Roma a românilor ortodocşi.
Raportul de forţe în plan confesional defavorabil catolicilor nu a scăpat
împăratului Leopold încât acesta, sfătuit de iezuiţi şi intuind avantajele politice proprii
ale atragerii românilor la unirea religioasă cu biserica catolică, nu a întârziat să dea
publicităţii patenta imperială din 1692 prin care promitea clerului de rit grecesc unit
scutiri şi privilegii asemănătoare credincioşilor romano-catolici. Era o ofertă
ademenitoare pentru preoţimea română, dar cu toate acestea, tratative pe tema unirii
religioase încep mult mai târziu, reuşindu-se abia în 1697 să se obţină semnarea de
către mitropolitul Teofil şi 12 protopopi a actului de unire. Aceasta era înţeleasă ca o
„eliberare” de sub biserica calvină, sinodul condiţionând unirea de păstrarea
neschimbată a ritului şi calendarului, urmând să fie acceptate numai cele patru puncte
de dogmă considerate de Conciliul de la Florenţa (1439) deosebitoare între biserica
ortodoxă şi cea catolică. În schimb se cerea ca uniţii să nu mai fie socotiţi toleraţi şi
admişi, ci recunoscuţi ca fii ai ţării (sed ut partiae filii recepti), iar laicii să fie
promovaţi în toate slujbele întocmai ca şi cei aparţinători celor trei naţiuni politice şi
religiilor recepte, tinerii greco-catolici urmând să fie primiţi în şcolile catolice. Aşadar
lipseşte orice preocupare pentru vreo mărturisire de credinţă, insistându-se dimpotrivă
pe păstrarea nealterată a ritului şi pe obţinerea drepturilor şi privilegiilor bisericii
catolice. În acest spirit şi cu grija pentru aceleaşi garanţii unirea a fost acceptată şi de
noul mitropolit Atanasie Anghel care la 7 octombrie 1698 a semnat, împreună cu 38 de
protopopi, încă o dată unirea.
Urmarea acestor tratative şi semnări de acte a fost promulgarea primei diplome
a unirii religioase din 16 februarie 1699, care se referea la toţi uniţii din cuprinsul
imperiului, prevăzând însă că se vor bucura de drepturi şi privilegii asemănătoare
catolicilor doar feţele bisericeşti şi bunurile acestora. Aceste prevederi restrictive atât
prin faptul că lăsau posibilitatea unirii doar cu biserica catolică, cât mai ales că
excludeau de la orice drepturi şi avantaje pe mireni, au fost de natură să declanşeze
puternice reacţii de ostilitate. Nobilimea protestantă şi religiile recepte reformate
solicită ca unirea să poată fi făcută, aşa cum promisese însuşi împăratul printr-un
decret din 1698, cu oricare din religiile recepte ale ţării, declanşând o vastă acţiune de
atragere a românilor la calvinism sau cel puţin de convingere a acestora să rămână la
vechea lor credinţă. Pentru această din urmă opţiune înclină însăşi acei dintre
ortodocşi, marea masă a laicilor nobili şi ţărani, care se văd înşelaţi în aşteptările lor de
însăşi diploma imperială care îi ignoră total.
Agitaţiile stârnite de nemulţumirile proprii dar şi alimentate de nobilime şi de
oficialitatea principatului, care atacă sensul politic al unirii, ajung să pună în primejdie
unirea, de unde noile eforturi ale lui Atanasie Anghel în vederea consolidării ei.
Chemat la Viena, înainte de plecare convoacă un mare sinod pe 4 septembrie 1700 la
Alba Iulia de la care obţine o largă împuternicire pentru a acţiona în vederea obţinerii
unei noi diplome a unirii religioase, care să extindă prevederile ei şi asupra mirenilor.
Astfel s-a ajuns la a doua diplomă a unirii religioase care poartă data de 19 martie
1701, diplomă în care, după o lungă introducere cu caracter religios, sunt cuprinse în
15 puncte condiţiile unirii.
De la început, împăratul Leopold asigură biserica unită şi pe slujitorii acesteia
de toate drepturile, privilegiile şi scutirile de care se bucură bisericile şi preoţii catolici.
Pe viitor, preoţii uniţi urmau să fie scutiţi de orice dare după averile proprii, fiind
exceptaţi de la plata vămilor la poduri şi în oraşe, întocmai ca şi nobilimea, după cum
nu plăteau nici dijmă după pământul bisericesc. Aceeaşi preoţi, sub ameninţarea
pedepsei împărăteşti, nu mai puteau fi persecutaţi, întemniţaţi şi scoşi din parohii,
trataţi ca iobagi şi supuşi diverselor prestaţii. De o importanţă aparte era prevederea că
şi mirenii şi cei de stare plebeie uniţi să fie număraţi între Stări şi să se bucure de legile
şi toate drepturile ţării, urmând să nu mai fie consideraţi doar toleraţi. Aceste
promisiuni pentru laici deschideau perspectiva dobândirii unui statut egalitar pentru
uniţi de la stare la stare, dezvăluindu-ne totodată sensul politic în care putea fi
valorificat actul din 1701.
Diploma venea şi cu alte prevederi, precum înlăturarea catehismului „eretic”,
adică calvinesc, instituirea unui teolog canonist (causarum generalis auditor) pe lângă
episcop, menit să supravegheze activitatea acestuia, controlându-i toată corespondenţa
privată, îndeosebi cu domnii români şi lumea ortodoxă şi cenzurându-i cărţile înainte
de tipărire. Mitropolia ortodoxă era acum degradată la rangul de episcopie
greco-catolică, pusă în atârnare ierarhică de arhiepiscopia primată de Strigoniu,
succesiunea episcopală fiind reglementată în sensul că sinodul avea dreptul să propună
trei candidaţi dintre care împăratul alegea pe unul. Prerogativele episcopului şi ale
sinodului în materie disciplinară erau restrânse, protopopii şi preoţii având drept de
recurs în cauze spirituale la primatele din Strigoniu.
 2. IOAN INOCHENTIE MICU-CLAIN

Obţinerea diplomei leopoldine din anul 1701 nu a însemnat numaidecât

extinderea drepturilor şi avantajelor pe care le cuprindea la toţi acei dintre români care
au îmbrăţişat unirea religioasă cu biserica Romei. Dimpotrivă, prevederile cuprinse în
actul imperial n-au fost puse niciodată în aplicare, cu excepţia clauzelor referitoare la
cler, diploma fiind trecută sub tăcere şi făcută pierdută. Astfel, românii atât uniţi cât şi
ortodocşi rămâneau pe mai departe în aceeaşi situaţie de toleraţi şi admişi, lipsiţi de
folosinţa oricăror drepturi civile.
În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, conducătorii bisericii
greco-catolice, preocupaţi de reorganizarea şi consolidarea propriei instituţii
episcopale, nu s-au angajat să valorifice pentru români avantajele politice ale actului
promulgat de împărat în vederea dobândirii statutului egalitar de la stare la stare, statut
râvnit atât de mult de cei trecuţi la unire.
Ajungerea în anul 1728 a lui Inochentie Micu ca episcop unit a prilejuit
declanşarea din cadrele bisericii a luptei de emancipare naţională a românilor ardeleni.
Noul vlădică, înnobilat cu titlul de baron şi numit deputat „regalist” în dietă, a pus
tranşant problema acordării pentru uniţi a drepturilor promise solemn prin diplomele
din anii 1699 şi 1701.
În condiţiile luptei declanşate de vlădică, care se sprijină pe unirea religioasă,
stările şi dieta în opoziţia lor înverşunată au invocat pretinsul număr mic, neînsemnat al
românilor uniţi, nesinceritatea şi ignoranţa acestora în materie de credinţă, repulsia faţă
de catolici şi religia de rit latin, păstrarea cărţilor schismatice, oficierea slujbei fără
adaosul „filioque”, aderarea la unire strict din interese lumeşti, politice şi materiale etc.
În faţa disputelor, a invocării „slăbiciunii” unirii religioase, Curtea de la Viena
pentru a se edifica asupra numărului real al uniţilor a dispus, în 1733, realizarea unei
duble conscrieri confesionale a românilor, una de către oficialităţile laice, comitatense
şi scăunale, alta de către episcopul unit. Rezultatul acestei iniţiative a dat câştig de
cauză episcopului unit, românii greco-catolici, potrivit conscripţiei, întrecând, prin
numărul de 85857 de familii, pe oricare dintre comunităţile religiilor recepte ale
principatului.
Având la îndemână datele statistice astfel obţinute, Inochentie Micu se remarcă
cel dintâi dintre ierarhii români care înţeleg să valorifice plenar consecinţele şi
avantajele politice, ce puteau fi trase din unirea religioasă. De activitatea lui se leagă
de acum, tot mai mult, înaintarea către împărat şi oficialităţile ţării, Guberniu şi dietă, a
numeroase memorii alcătuite în numele românilor greco-catolici, precum şi a celor din
Pământul Săsesc sau aşa-numitul Fundus regius.
 Dacă pentru revendicările uniţilor şi ale ortodocşilor din Pământul Săsesc,
vlădicul Inochentie avea posibilitatea să invoce acte juridice fundamentale, precum
diplomele unirii religioase sau actul privilegial dat saşilor de regele Andrei al II-lea,
pentru solicitarea unor drepturi pe seama românilor ortodocşi din comitatele
transilvane şi din Secuime nu puteau fi invocate asemenea argumente.
Revendicările lui Inochentie Micu-Clain privesc, în primul rând, punerea
românilor în drepturile promise solemn prin cea dea a doua diplomă a unirii religioase
din 1701. Astfel era solicitată egalitatea de la stare la stare - adică de la preot la preot,
de la nobil la nobil, de la orăşean la orăşean şi de la ţăran la ţăran - a uniţilor cu cei
aparţinători religiei catolice, acum la mare cinste şi avantajată de o stăpânire catolică.
În plus, faţă de această revendicare, episcopul Inochentie Micu reclama pentru clerul şi
nobilimea greco-catolică recunoaşterea ca a patra naţiune politică, egală în drepturi cu
celelalte trei din Transilvania.
Prin această din urmă pretenţie, Inochentie Micu depăşea cu mult prevederile
diplomei unirii religioase din 1701, fixând termenii ridicării românilor între stările
ţării. Episcopul de la Blaj mai solicită înnobilări din rândul acestora şi reprezentarea lor
în Guberniu, dietă, justiţie, administraţie şi în conducerea cetăţilor, cu un cuvânt în
toate dregătoriile ţării, invocând cunoscuta sa formulă: „să nu se hotărască nimic de
noi, fără de noi şi în absenţa noastră”.
Cu deosebire a insistat asupra dotării materiale a episcopiei sale, mutată de la
Făgăraş la Blaj şi înzestrată cu o mănăstire şi biserică catedrală, asupra dotării clerului
greco-catolic şi a respectării cu stricteţe de către autorităţile publice şi domnii de
pământ a statutului său juridic, întrucât de acum aparţinea unei religii recepte. Se
interesează apoi de soarta supuşilor iobagi, cerând uşurarea sarcinilor lor prin
reducerea robotelor.
Nu a fost ocolită nici problema posibilităţii frecventării şcolilor de fii de iobagi
români, ca şi practicarea meseriilor în scopul mobilităţii sociale şi în rândul românilor.
Pentru ridicarea prin cultură a acestora, Inochentie Micu se preocupă de învăţământul
sătesc, iniţiază şcolile de la Blaj, plănuieşte un seminar la Cluj şi reuşeşte să trimită
primii bursieri la Roma.
Episcopul, ca unul de obârşie din Sadu, scaunul săsesc al Sibiului, a ridicat,
într-unele din memoriile sale, şi problema „concivilităţii” românilor cu saşii, adică a
egalităţii lor în drepturi. Arăta că aici sarcinile iobăgeşti ale românilor s-au născut din
prestaţii sub formă de cinste faţă de dregătorii saşi, convertite însă prin abuz de aceştia
în obligaţii permanentizate, că dijmele şi pătrimile acestora, luate de la ortodocşi de
pastorii luterani, se cuvin preoţilor români, după cum îl nemulţumea şi exclusivismul
oraşelor săseşti, solicitând pentru români dreptul intrării în oraşe şi în bresle.
 Pentru toate aceste revendicări Inochentie Micu-Clain a invocat diploma
privilegială a saşilor, Andreanum-ul din anul 1224. Potrivit acestui act, privilegiile şi
drepturile Pământului Săsesc s-ar fi cuvenit, în interpretarea episcopului român, în
egală măsură tuturor locuitorilor acestui teritoriu indiferent că erau saşi, români sau
secui.
Seria de revendicări reluate stăruitor în memoriile sale de Inochentie Micu şi
sintetizate în 1744 într-un aşa numit Supplex Libellus, au fost argumentate prin: a doua
diplomă leopoldină a unirii religioase din 1701 şi Andreanum-ul saşilor din 1224;
„justiţia distributivă” corelată cu utilitatea publică a românilor, ca elemente
contribuabile şi recrutabile, ei fiind cei mai numeroşi, cei mai folositori statului prin
faptul că plăteau dările şi suportau recrutările militare; dreptul istoric, invocând
vechimea, nobleţea de origine romană şi continuitatea neîntreruptă a românilor în
Transilvania.
Acestor argumente episcopul Inochentie Micu le-a asociat, în final, apelul la
autoritatea sinodală, convocând la Blaj, în 1744, înainte de plecarea la Viena, un sinod
lărgit care i-a încuviinţat continuarea acţiunii sale petiţionare. Ajuns în oraşul imperial,
vlădica român din acuzator s-a văzut acuzat, fiind solicitat să răspundă la un
„chestionar” de numai puţin de 82 de întrebări. Confruntat cu ostilitatea Curţii vieneze
şi a oficialităţii, inclusiv a celei ecleziastice, Inochentie Micu a preferat să ia drumul
Romei în speranţa obţinerii unui sprijin din partea papei.
Exilul s-a dovedit însă la fel de amăgitor, episcopul fiind lipsit de ajutor şi silit
în 1751 să demisioneze de „bună voie”, încât acţiunile sale au eşuat şi de această dată.
A murit în septembrie 1768 la Roma, părăsit de cei pe care îi dorea sprijinitori şi fără a
putea vedea împlinite idealurile pentru care luptase întreaga viaţă cu atâta dăruire.
Toate acestea rămâneau drept moştenire a generaţiilor viitoare, cu deosebire a celei
suplicante de la 1791.

3. POPULAŢIE ŞI SOCIETATE

În marea ei majoritate populaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea contiunuă

să fie o populaţie agricolă, având la bază tradiţiile sociale ale familismului conjugal. O
familie era alcătuită în medie din cel puţin cinci membri. În plan social-economic
structurile demografice sunt bine cunoscute, inclusiv cantitativ, datorită marilor şi
repetatelor conscripţii ale epocii, care, înregistrând - cu toate imperfecţiunile ştiute -
categoriile fiscale în segmente distincte de populaţie, ne lasă să întrevedem relativ uşor
condiţia şi apartenenţa socială (ţărani aserviţi - iobagi şi jeleri -, ţărani liberi, nobilime -
mică, mijlocie şi marea aristocraţie -, orăşenimea - meşteşugari, negustori, funcţionari).
Aceste structuri ne apar suficient de bine conturate şi în plan etnic (de naţionalitate,
limbă şi cetăţenie: români, unguri, secui, saşi etc.), în plan geografic şi administrativ
(predii, sate, târguri, oraşe - cu cetăţeni de drept şi suburbani - grupate în comitate,
scaune, districte şi teritorii grănicereşti). Mai puţin clară şi indecisă cantitativ ne apare
populaţia epocii ca fenomen biologic. În acest domeniu al biodemografiei suntem
condamnaţi încă la estimări aproximative, la consideraţii vagi, sau chiar la ignoranţă.
Admitem cu certitudine, la modul general, doar fenomenul de creştere şi expansiune
demografică, cu calificativul moderată, cu procente ridicate, atât la natalitate cât şi la
mortalitate, ultima fiind totuşi în scădere continuă, caracteristici tipice pentru
societăţile rurale întârziate, cum este şi cazul Transilvaniei.
Dificultatea unui calcul cât de cât riguros vine de la incertitudinea cu privire la
numărul populaţiei Transilvaniei la început de secol, respectiv la anii 1690-1720,
pentru care nu dispunem decât de estimări aproximative, făcute la nivel minimal, ele
însele variind între cifrele de 5/600.000 şi 970.000 de locuitori. Pot acestea fi luate în
calcul în raport cu cifra de cca 2.400.000 de locuitori cât număra populaţia provinciei
la 1831? Un asemenea spor de populaţie poate fi admisă numai cu amendamentul că la
început de veac populaţia Transilvaniei depăşea cifra de un milion de locuitori. În
aceste condiţii este mai prudent să conchidem cu privire la sporul populaţiei în acest
„secol lung” (până la 1830) că el atinge un procent mai ridicat în ţările din estul
continentului comparativ cu cele occidentale, dar greu măsurabil. Explicaţia creşterii
populaţiei în Transilvania în perioada de care ne ocupăm a pus în discuţie mai mulţi
factori, unii cu caracter mai general cum sunt: ameliorarea tehnicilor agricole, cu
randamente superioare în îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a mijloacelor de
subzistenţă, anumite progrese ale medicinii şi igienei publice, alţii cu un caracter
special, îndeosebi marea mobilitate în spaţiu, cu deosebire migrări masive de populaţie
din Ţara Românească şi Moldova, estimate astfel de istoricii unguri.
La o analiză atentă a fenomenelor de impact demografic s-a observat însă că
nici unul din aceşti factori, separat sau luaţi împreună, nu oferă explicaţii
satisfăcătoare. Aşa numita „revoluţie agricolă” a secolului include desigur progrese,
dar mai degrabă la nivelul unui interes entuziast pentru agronomie decât în rezultate
generale hotărâtoare. Perioada alternează ani de producţie agricolă bună cu ani dificili,
de foamete. General e mai degrabă fenomenul de minimă nutriţie decât belşugul. Un
bilanţ pozitiv înregistrează întâi extinderea suprafeţelor agricole, cu accent pe creşterea
pământului arabil. Se adaugă apoi generalizarea culturii porumbului, introducerea
culturii cartofului, în Banat şi a orezului. Creşterile rămân însă preponderent la nivel
extensiv prin extinderi (defrişări, desţeleniri, hidroamelioraţii, desecări). Progresul
depind în aceste condiţii în mare măsură de factorii climatici.
 Înregistrările contemporane arată pe parcursul perioadei un număr de cca. 60 de
ani „răi”, marcaţi alternativ de ierni geroase şi prelungite, de ploi diluviene însoţite de
mari inundaţii, de călduri excesive şi arşiţă, însoţite de secetă. Sunt tot atâtea reculuri
de producţie agricolă care generează penurie, foamete, scăderea rezistenţei la boli,
epidemii catastrofale de ciumă. La calamităţile naturale amintite se adaugă apoi
vicisitudinile istorice. Luate în calcul, acestea sporesc la rândul lor gradul de dificultate
al analizei fenomenului demografic, lăsând adesea o amprentă mai adâncă decât
primele în evoluţia populaţiei.
Desigur, instaurarea regimului habsburgic în Transilvania, în comparaţie cu
regimul anterior, al stăpânirii otomane, aduce un plus de stabilitate politică internă.
Stabilitatea la nivelul instituţiilor politice n-a putut însă asigura prin ea însăşi aceeaşi
stabilitate în plan social, nici de la început şi nici de-a lungul întregii perioade.
Evenimentele secolului, cum au fost răscoala lui Francisc Rákoczi II, tulburările
stârnite de unirea religioasă, culminând cu largi mişcări sociale ca acelea a lui Visarion
Sarai sau a călugărului Sofronie, cele prilejuite de înfiinţarea regimentelor de graniţă,
răscoala lui Horea, însoţită de desfiinţarea şerbiei şi de dreptul de libertate personală a
iobagilor, s-au răsfrânt în gradul ridicat de mobilitate a populaţiei, sporind procentul ei
natural cu depopulări la scară socială sau, invers, cu reaşezări de populaţie în funcţie
de aceste conjuncturi.
Fenomenul este mai vizibil în mărturiile contemporane cu referire la populaţia
româneasă, nu neapărat pentru că ei românii ar fi cei mai mobili, ci pentru că ei
constituie masa, majoritatea absolută a populaţiei, îndeosebi la nivelul populaţiei
servile, a jelerilor în special, a categoriile sărace, dezavantajate economic, cele aflate în
mai mare mişcare decât alţii.
La aceste nivele nici ungurii, nici secuii, proporţional cu numărul lor nu sunt
mai stabili. Nu e de ocolit nici faptul că mobilitatea românilor se desfăşoară într-un
spaţiu etnic propriu mai larg, cu o îndelungată tradiţie istorică comună, de o parte ca şi
de cealaltă a Carpaţilor. Sensul în care ea este preponderentă? Pentru secolul al
XVIII-lea s-a dovedit că mai degrabă cei din Transilvania emigrează spre Ţara
Românească şi Moldova, decât invers. Ceea ce nu înseamnă că fenomenul se limitează
la stabiliri definitive. Trebuie admis totuşi şi aspectul bejeniilor temporare şi într-un
sens şi în altul. Şi, iarăşi, de remarcat că, statistic, în sens riguros, este greu de cuprins
un asemenea fenomen. „Nu e român de aici [=din Transilvania] care să nu fi fost cel
puţin o dată în viaţa sa în Moldova sau în Ţara Românească” notează un text
contemporan1, ilustrând tocmai acest „dus-întors” ce caracterizează epoca la scară
socială, având la origine cauze multiple, în primul rând şi determinant, asupririle
sociale şi religioase din Transilvania, sau regimul fiscal şi instabilitatea politică
caracteristice pentru Ţara Românească şi Moldova.
Deşi Transilvania n-a cunoscut în această perioadă războaie desfăşurate pe
teritoriul propriu, cu excepţia invaziei turco-tătare din 1717, spre deosebire de
principatele vecine care rămân în continuare expuse războaielor, campaniilor şi
ocupaţiilor militare ruse, turceşti şi austriece (în intervalul 1711-1812 şase războaie cu
tot ceea ce incumbă, însumând 23 de ani), această provincie n-a fost scutită nici ea de
sarcinile militare ce i-au fost impuse în cadrul general de susţinere a efortului de război
al imperiului, într-o Europă marcată de acute rivalităţi dinastice. Supusul se vede astfel
plasat continuu şi din ce în ce mai apăsător într-o ipostază dublă, de militar şi de
contribuabil, obiect totodată al unei politici demofile la modă în practica despotismului
luminat al epocii.
Consecinţele de ordin demografic sunt desigur preponderent negative; adâncesc
gradul de pauperitate, contribuie la instabilitate socială; în acest sens ia proporţii
fenomenul dezertărilor, categorie aflată repetat în atenţia autorităţilor, şi, deosebit de
grav, facilitează epidemiile.
Toţi aceşti factori explică în evoluţia demografică ritmuri diferite, cu salturi şi
căderi, nota dominantă rămânând, cum am arătat, un spor de populaţie la sfârşitul
perioadei ce nu se poate explica în conjuncturile atât de complexe ce o caracterizează
decât pe seama unor mecanisme de autoreglare la nivelul comunităţilor sociale. Nu
credem că, exceptând Banatul unde importanţa colonizărilor are o pondere notabilă,
sporul general în teritoriile Translivaniei s-ar datora pe seama unor segmente de
populaţie aduse din afara provinciei.
Să urmărim însă mai îndeaproape cronologia conjuncturilor de impact
demografic, la scară generală, desigur, pentru că la nivel local sau regional mai
restrâns, situaţiile pot să difere.
1703-1711: - răscoala antihabsburgică a lui Francisc Rákoczi II, mobilizând un efectiv
militar de peste 8200 de oameni, de toate neamurile şi din toate clasele sociale,
pe un teatru larg de operaţiuni militare, cu perturbări demografice, inclusiv
emigrări, jafuri, foamete;
1709-1711: - epidemie de ciumă, soldată cu zeci de mii de victime şi declin
demografic;
1711-1719: - ani alternând anotimpuri ploioase însoţite de mari inundaţii, cu secetă,
generând scumpete, foamete;
1717-1720: - epidemie de ciumă, cea mai violentă cunoscută în Transilvania, cu peste
100.000 de victime;
1730-1736: - ani alternând anotimpuri predominant ploioase, cu ani de secetă, cu
recolte slabe, agravând subnutriţia;
1737-1739: - epidemie de ciumă cu răbufniri şi în anii următori 1740-1742, făcând
60.000 de morţi din cele peste 71.000 de cazuri de îmbolnăviţi; mortalitate
excesiv de mare şi în Banat şi în Partium;
1746-1749: - invazii pustiitoare de lăcuste, recolte distruse, scumpete, foamete;
1755-1757: - epidemie de ciumă, ultima mare epidemie de acest fel în Transilvania;
epidemiile ulterioare, din 1770-1771, 1786, 1813-1814, au fost limitate la
sud-estul provinciei;
1759-1761: - mişcarea lui Sofronie, cu o puternică motivaţie religioasă, pentru
ortodoxie, dar şi cu accente sociale, antifeudale, a dat naştere unei represiuni
brutale; a făcut necesară o înregistrare mai riguroasă a românilor separat la cele
două biserici: ortodoxă şi greco-catolică;
1784-1785: - răscoala lui Horea, stârnind în întreaga provincie mari convulsii sociale;
între consecinţe, decretul de desfiinţare a şerbiei;
1785- 1787: - ani cu dereglări climatice, alternând ploi, inundaţii, căderi de grindină,
care au prejudiciat recoltele, declanşând scumpete şi foamete;
1792-1795: - aceleaşi fenomene, la care s-a mai asociat şi secetă şi ger; ani de foamete,
subnutriţia continuă, generând bolile specifice, mai ales scorbutul; ani dificili,
ca şi următorii din acest punct de vedere, datorită sarcinilor militare sporite în
efortul de război împotriva lui Napoleon: recrutări forţate, dări, rechiziţii,
agravează tensiunile sociale, sporesc instabilitatea socială, cauzează perturbări
demografice;
1813-1817: - ploi prelungite, recolte proaste, foamete, cu grad de calamitate,
„sărăcimea murea pe sub garduri şi alăturea drumurilor”; în 1817 împăratul
însuşi vizitează provincia.
Un cumul, aşadar de factori ce influenţează negativ o dezvoltare demografică
liniară. Un impact agravant pe fondul unor realităţi sociale şi altfel foarte dure ce
caracterizează regimul iobăgesc, în care supusul avea de cheltuit către stăpân nu numai
un cortegiu întreg de prestări de bunuri din produsele sale agricole ci şi mai mult de
200 de zile lucrătoare pe an cu titlu de robotă. Asupra lui se revarsă apoi sarcinile
publice, dările către stat, către armată. O existenţă la limita suportabilă, ameninţată
repetabil de stări catastrofale întreţine şi explică fenomenul masiv al migraţiei ce
caracterizează întreaga perioadă. De aici nu se poate deduce însă nici teoria
„depopulării” unor spaţii geografice întinse, nici teoria „populării” altor spaţii, în
compensaţie, până la schimbarea în consecinţă (cazul Transilvaniei) a raportului
numeric între diferite etnii, respectiv a preponderenţei românilor care acum, mai ales în
a doua jumătate a veacului, ar fi majorat în comparaţie cu ungurii populaţia ţării.
Nici un izvor nu probează o asemenea modificare, dimpotrivă, izvoarele
statistice ale perioadei pot fi mai degrabă interpretate în sensul emigrării românilor din
Transilvania în proporţie mai mare decât a imigrărilor. Aşa numitul lor „nomadism”
este în realitate practica tradiţională a unor îndeletniciri economice legate de oierit,
numită transhumanţă, în sistemul căreia se mişcă turmele, nu mase mari de oameni. O
statistică din anul 1831, care înscrie toate vitele păstorilor din Transilvania urcate la
vărat în plaiurile judeţelor munteneşti în număr de 846.207 specifică şi numărul de
4217 ciobani care le însoţesc, ceea ce înseamnă că la o turmă de cca. 400 de oi revin
trei ciobani.
Luând seama apoi că populaţia Ţării Româneşti era (la 1831) de 1.920.590 de
locuitori, o migraţie masivă de populaţie din această ţară în Transilvania într-o fază
precedentă ar presupune o cifră neverosimul de mare a acestei populaţii. În sfârşit,
fenomenul migraţiei, aşa cum apare în izvoarele vremii, se dovedeşte a fi caracteristic
nu în componenta sa de naturalizare, de stabilire definitivă în alt teritoriu, ci în
componenta sa de stabilire temporară, doar cât este necesar, pâna apar condiţiile
propice de revenire la locurile de origine. În epocă termenul care defineşte fenomenul
migraţiei este băjenie (cu derivatul băjenar), or sensul cuvântului pune accentul tocmai
pe acest ultim aspect: băjenia este un „abandon vremelnic”, băjenarul este un „fugar”,
un „refugiat temporar”. „Cări săracii bejenari ... o aşa nenorocire nici cum li-au trecut
prin gând, căci aşteaptă să se-ntoarcă înapoi cât de curând”, scria, referindu-se la
întâmplările din 1821 în Moldova, prilejuite de Eteria, vornicul Alexandru Beldiman2.
Dacă e să facem referiri, de această dată întemeiaţi pe date mult mai riguroase,
referitoare la modificări în structura şi numărul populaţiei, acestea s-au petrecut nu prin
imigraţie ci prin colonizare, şi ele au în vedere mai puţin Transilvania propiu zisă şi
mai mult Banatul şi, eventual, Partium. Colonizările au fost rezultatul unei politici
oficiale, preocupare constantă a Curţii vieneze de sporire a populaţiei în noile sale
provincii răsăritene. În Banat spre exemplu, după încorporarea provinciei la Imperiu în
1718 şi până spre 1790, au fost aşezaţi un număr de peste 80.000 de colonişti,
majoritatea de origine germană, dar şi alţii ca italieni, cehi, croaţi, francezi, ceea ce a
modificat sensibil structura etnică a populaţiei, fară însă a putea majora elementul
românesc autohton, care rămâne precumpănitor. Colonizarea s-a făcut nu numai cu
popularea în adaos pe seama aşezărilor existente ci şi prin înfiinţarea câtorva zeci de
noi sate. Costurile sociale ale populării Banatului s-au răsfrânt însă mai mult pe seama
populaţiei autohtone decât pe seama investiţiilor oficiale.
 În Principat colonizarea este mult mai redusă, limitându-se la cei cca. 4000 de
austrieci („landleri”) aduşi, mai mult cu forţa, în prima jumătate a secolului, după anul
1734, şi aşezaţi, cea mai mare parte în satele din jurul Sibiului.
Noul regim politic al Transilvaniei, ca provincie a Imperiului Habsburgic, n-a
adus modificări esenţiale nici în ceea ce priveşte societatea în ansamblul alcătuirilor
sale. Ea continuă să rămână o societate adânc divizată, cu aceleaşi componente de bază
ale categoriilor privilegiate, nobilimea, clerul înalt şi orăşenimea bogată, o pătură
relativ numeroasă de ţărănime liberă şi în sfârşit marea masă a ţărănimii aservite, de
iobagi şi jeleri. Distincţii noi apar, e adevărat, dar numai la nivelul şi în cadrul
categoriilor impozabile. Deşi noul regim pe parcurs s-a străduit să impozeze şi
nobilimea, aceasta a reuşit să-şi salveze imunitatea fiscală, prin tradiţie prerogativa
fundamentală a condiţiei ei social-politice, sau cum o exprima un text dietal:
„libertatea de căpetenie a naţiunii (=nobilimii)”, „întreaga ei lumină a ochilor”. Faţă cu
politica de reforme a absolutismului luminat nobilinea păstrează o atitudine
conservatoare. Eliminată sau redusă ca forţă politică la nivelul organelor centrale de
guvernământ, ea rezistă la nivelul autonomiilor locale, se foloseşte de instrumentele
acestora pentru a-şi asigura privilegiile feudale. După prăbuşirea sistemului iosefin
revine în forţă, recâştigând aproape integral vechile poziţii predominante în viaţa
politică a principatului, antireformismul epocii precedente, alimentând de acum o
ideologie a rezistenţei maghiare antihabsburgice cu o pronunţată tentă naţională.
Reticenţa la inovaţie se vădeşte şi în modul ei de a cultiva un stil de viaţă
tradiţional, domeniu în care pătrund cu greu elementele civilizaţiei occidentale
cotidiene, altfel foarte costisitoare, pe care şi le pot permite puţine familii din
aristocraţia înaltă de conţi şi baroni. Mai puţin solicitată militar, îndeletnicirile ostăşeşti
trec în plan secund, impunându-se treptat gustul pentru o educaţie şi o instrucţie de
nivel superior în ştiinţe, în învăţarea limbilor străine, în interesul pentru lectură. Este şi
perioada întemeierii unor mari biblioteci. Tendinţele de modernizare sunt însă mereu
frânate de proporţia mare a nobilimii mijlocii, mult mai tradiţionalistă.
Statistic, nobilimea scutită de impozit, înţelegând aici marea aristocraţie şi
nobilimea mijlocie, cuprindea la 1767 un număr de 4324 de familii, ca număr de
persoane, peste 20.500, câte înscrie o statistică din anul 1772, cifră care, socotită a fi
sub numărul real, a fost amendată la valoarea de 135.370, probabil de severul
guvernator al provinciei Auersperg, în materialele pregătite pentru Iosif II, în ajunul
primei sale călătorii în Transilvania. În corpul social are o pondere de peste 6%, mult
peste media ţărilor Europei Occidentale. În Franţa, de pildă, proporţia era de 1,3%.
Nobilimea de o sesie şi boierimea Ţării Făgăraşului, categorii impozabile
(înscrise distinct în tabelele de dare), care formează pătura nobilimii mici, însumează
cifre care variază: 8317 + 800 de familii în 1765/1766; la 8449 + 737 în 1772 (sau
56.622 + 4.910 de persoane în statistica lui Auersperg); 10.843 + 530 în 1785; 9.752 +
484 în 1795; 11.770 + 638 în 1805 etc. (ani cu cifre relativ apropiate de cele arătate
mai sus).
Acestei categorii îi aparţin şi cca. 2000 de familii din ţinutul Chioar. În principat
repartizarea ei teritorială este disproporţionată. Mai numeroasă în scaunele secuieşti,
relativ redusă în comitate, aproape inexistentă în scaunele săseşti. Economic, mica
nobilime nu se deosebeşte de ţărănimea din sânul căreia s-a ridicat şi al cărei stil de
viaţă ţărănească liberă continuă să o caracterizeze. Păstrând anumite drepturi politice,
în pofida impozabilităţii la care e supusă, pătura nobilimii mici rămâne şi în această
perioadă fidelă mai degrabă aspiraţiilor unui regim nobiliar decât ale celui reformist
practicat de instrumentele puterii centrale.
O pondere importantă în ansamblul societăţii o deţine şi acum, la sfârşit de
epocă feudală, ba chiar în creştere numerică, pătura ţărănimii libere. Înscrisă în
statisticile fiscale ale vremii sub titlurile de libertini, români liberi, saşi şi germani
liberi, unguri liberi şi secui liberi, ea totaliza la 1765/1766 un număr de 45.637 de
familii; la 1772: 50.697 de familii, sau, în statistica Auersperg, 333.508 suflete; la
1785: 64.083 de familii; la 1795: 71.043 de familii; la 1805: 81.540 de familii; la 1821:
81.965 de familii. Teritorial, redusă în comitate, o găsim concentrată în scaunele
săseşti şi secuieşti, unde s-a putut menţine la adăpostul unor prevederi legislative de
autonomie comunală. Deşi românilor „liberi” le-a fost contestată cu o înverşunată
gelozie „concivilitatea” pe Pământul Crăiesc, socotit a fi teritoriu săsesc în
exclusivitate, de unde şi supunerea lor la dijme către biserica luterană, satele româneşti
din această zonă de libertăţi ţărăneşti s-au bucurat de o dezvoltare economică
superioară comparativ cu satele de iobagi din comitate. A contat cu deosebire o
motivaţie mai bine susţinută a muncii, ei având şansa unor posibilităţi sporite de
desfacere pe piaţă a produselor lor, în special în comerţul cu lână şi piei de animale.
O categorie aparte a ţărănimii libere o formează familiile de grăniceri, locuitori
ai satelor din regiunile carpatice ardelene la graniţa cu Moldova şi Ţara Românească,
militarizate în perioada anilor 1761-1766 şi puse sub comanda şi administraţia
organelor militare. După 1766, până la 1769, cu o structură asemănătoare se
organizează şi graniţa bănăţeană. Aici, la scurt timp după înfiinţare, în 1775, ea era
socotită la 63.000 de locuitori. În graniţa ardeleană statisticile indică următoarele cifre:
la 1765/1766: 22.415 de familii; la 1772: 23.077 de familii (milites limitanei), în
statistica Auersperg 151.923 de suflete; la 1785: 27.435 de familii; la 1803: 131.942; la
1830: 169.061. La cifre apropiate de acestea urcă şi populaţia grănicerească din Banat
de-a lungul anilor.
 Dar clasa socială cea mai numeroasă din Transilvania o formează populaţia de
iobagi şi jeleri.
Statisticile înscriu în Principat cele două categorii astfel:

- la 1765/1766: iobagi 109.190 de familii

jeleri 50.126 de familii

- la 1772: iobagi 114.602 de familii

jeleri 50.267 de familii

- (Auersperg): iobagi 754.400 de persoane

jeleri 357.850 de persoane
= 1.112.250

- la 1795: iobagi 128.258 de familii

jeleri 68.106 de familii

- la 1805: iobagi 139.617 de familii

jeleri 76.678 de familii

- la 1821: iobagi 117.960 de familii

jeleri 56.710 de familii
Fluctuaţiile de creştere, stagnare şi descreştere numerică sunt după cum se vede
nesemnificative dacă luăm cele două categorii împreună. Creşterile ţin pasul cu
creşterea demografică generală. Se menţine în mare şi proporţia de 2/1 (iobagi/jeleri).
Socotind că, mai ales după desfiinţarea şerbiei la 1785, distincţiile dintre cele două
categorii se estompează, se poate observa că în pofida menţinerii acestor distincţii, mai
ales în plan juridic şi fiscal, în plan economico-social asistăm la o mai pronunţată
întrepătrundere şi într-un sens şi în altul, de jelerizare a iobăgimii pe de o parte, de
încercare a jelerilor în a-şi apropia pentru urmaşi drepturi de moştenire a sesiei.
Iobagii şi jelerii formează populaţia satelor ce alcătuiesc mai mult sau mai puţin
compact domeniile feudale, împărţind aici nu numai pământul arător ci şi toate
celelalte componente ale unei geografii agricole (păşuni, livezi, vii, fâneţuri, păduri,
ape, munţi) cu stăpânii feudali în sistemul tradiţional al unor raporturi servile îndelung
şi meticulos formulate juridic. Deşi păstrează încă 2/3 din suprafaţa agricolă, cu titlu de
sesie (iobăgească sau jelerească), faţă de 1/3 cât se socoteşte a fi pământul alodial,
proporţional cu numărul de familii (ţărănime/nobilime), gospodăria agricolă ţărănească
continuă să rămână în condiţiile date o capacitate economică redusă, atât cât să
satisfacă la limita sărăciei necesităţile de trai ale titularilor ei. Nici gospodăria alodială
nu se dovedeşte, în regimul productivităţii scăzute al prestaţiilor iobăgeşti, respectiv al
robotei, a fi capabilă de o reală dezvoltare spre piaţa agricolă. Ceea ce poate fi
disponibilizat dinspre gospodăria supusului iobag se valorifică băneşte pentru a acoperi
sarcini fiscale către stat, ceea ce s-ar disponibiliza pe ansamblul domeniului în
beneficiul stăpânului, se cheltuieşte pentru a susţine un lux anacronic, cu cota parte
destinată stocurilor domeniale de provizii, ca prevedere pentru anii ce ar putea antrena
riscuri de producţie.
Lumea rurală a domeniului feudal rămâne o lume închisă, blocată în propriile
neputinţe de progres, din ce în ce mai evidente, aglomerând contradicţii pe care
politica energică de reformă socială a regimului absolutismului luminat o ţine încă
într-un echilibru fragil şi precar. Răscoala lui Horea încercând o lichidare în forţă a
raporturilor feudale dezvăluie dramatic criza adâncă în care se găsea societatea din
Transilvania în ansamblu. Sub presiunea desfăşurărilor sale şi mai ales a imperativului
său major, ce viza desfiinţarea regimului iobăgesc, răscoala dezvăluie totodată limitele
politicii reformiste. În plan social, după răscoală, cu toate încercările de revenire la
„normalitatea” tradiţională a raporturilor feudale, acest lucru n-a mai fost posibil.
Declinul acestor raporturi conştientizat de ţărănimea iobagă va sfârşi prin desfiinţarea
lor revoluţionară la 1848.
Orăşenimea, înscrisă în tabelele de dare sub numele de taxalişti, este la rândul ei
o categorie socială compozită şi neuniformă. Juridic ea se diferenţiază după categoriile
de aşezări urbane pe care le populează. În ordinea importanţei economice, şi ca număr
de populaţie, pe primul loc se situează oraşele libere regeşti, 11 la număr în Principat
(Alba Iulia, Bistriţa, Braşov, Cluj, Mediaş, Sebeş, Sibiu, Sighişoara, Târgu Mureş, şi
Gherla şi Dumbrăveni, cărora li s-a atribuit acest statut în anul 1786), în Partium trei
(Baia Mare, Baia Sprie şi Satu Mare) şi Timişoara, în Banat, cu statut de oraş liber din
anul 1781; o altă categorie o formează aşa numitele „oraşe nobiliare” şi târgurile
(oppida), peste 65 ca număr.
Statistic sunt înscrise în Principat cu obligaţii fiscale un număr de familii, după
cum urmează: la 1765/1766: 13.238 de familii; la 1772: 14.303 de familii, din care în
oraşele libere regeşti: 7.507 de familii; în acelaşi an statistica Auersperg înscrie ca
număr de persoane 48.980 de orăşeni în oraşele libere regeşti şi 44.740 de locuitori ai
oraşelor nobiliare şi târgurilor; la 1785: 10.791 de familii; la 1795: 10.864 de familii;
la 1805: 10.752 de familii; la 1821: 14.054 de familii.
În ordinea mărimii ca număr de populaţie se situează ca oraşe „mari”, desigur la
scara Transilvaniei, având peste 10.000 de locuitori doar trei oraşe (în recensământul
populaţiei din timpul lui Iosif II): Braşov cu 17.792 locuitori, Sibiu cu 14.066 locuitori
şi Cluj cu 13.928 locuitori; cu peste 5.000 de locuitori se înscriu: Timişoara (9.479
locuitori), Satu Mare (8.378), Târgu Mureş (5.934), Sighişoara (5.517). Celelalte au
sub 5.000 de locuitori. În cifrele notate se cuprind însă în număr mare, alături de
„cetăţenii” propriu zişi ai oraşelor, domiciliaţi intra muros, locuitorii cartierelor din
afară, din aşa numitele „maiere”, suburbii populate - cu excepţia celei din Şcheii
Braşovului - de o populaţie de zileri agricoli. Aşa se face că aglomerările urbane
păstrează, dezvoltă chiar, acel caracter de amestec între urban şi rural al oraşelor din
Translivania.
Tabloul reţelei orăşeneşti din Transilvania arată o slabă dezvoltare urbană în
secolul al XVIII-lea. Şansele de progres rămân reduse atâta timp cât politica
economică a curţii vieneze rezervă provinciei sale răsăritene un loc mai puţin decât
modest în ansamblul relaţiilor de diviziune a muncii între Est şi Vest. Activităţile
meşteşugăreşti şi comerciale rămân de aceea la nivelele impuse de relaţiile tradiţionale,
legate în principal de pieţele de desfacere oferite în principatele de peste munţi şi la
sudul Dunării. Sunt însă mereu stânjenite de nesiguranţă, bulversate de prelungitele
campanii militare, aici pe teatrul disputelor şi rivalităţilor austro-ruso-turceşti.
Dezvoltarea unei burghezii orăşeneşti în sens modern, capitalist, este apoi greu
de conceput în contextul unor raporturi predominant feudale de tip agrar. Meşteşugari
şi negustori continuă să-şi exercite profesia în cadre tradiţionale, de breaslă, pe baza
vechilor privilegii, reînnoite. Progresul e mai mult tehnic, de specializare, de
superspecializare chiar. Meseriile de bază s-au diversificat într-o puzderie de
subspecialităţi, nomenclatorul lor însumând circa 120 de poziţii. Iată câteva în sectorul
prelucrării pieilor: blănari, ciurari, cizmari, şelari, tăbăcari, tecari sau în domeniul
ţesăturilor, a pănurilor: albitori, boiangii, ceaprazari, (găitănari, firetari), ciorăpari,
filatori, funari, imprimeri, mătăsari, panglicari, pălărieri, pănurari, perpetari, pivari,
pânzari, postăvari, torcători, tunzători de postav. Ne găsim cu ei în sectorul micii
producţii meşteşugăreşti, de atelier redus, producătorul fiind adesea şi neguţătorul cu
amănuntul al producţiei proprii. În curs de constituire sunt, mai ales spre sfârşitul
veacului şi primele decenii ale secolului următor, şi stabilimente de tip industrial
(manufacturi, mici fabrici), care au de înfruntat însă o slabă susţinere investiţională ca
şi un cadru juridic inadecvat, ambiguu şi obstaculant. Instalarea unei fabrici de arnici
în hotarul satului Hăghig stârneşte plângerea sătenilor pe la 1809 care cer autorităţilor
să transfere şi asupra fabricii obligaţiile (în esenţă feudale) care apasă asupra lor
(slujbele urbariale, erariale şi „cătăneşti”) de vreme ce se împărtăşesc din beneficiile
locului3. Adnotările reprezentantului fabricii pe marginea punctelor cuprinse în cerere
contrapun două mentalităţi diferite, contradictorii. Pe de o parte, mentalitatea celor care
trăiesc „după iuşul (=legea) nemeşesc” cu obligaţii servile, pe de alta, mentalitatea
„industriaşului” punând la baza întreprinderii sale principiul muncii „libere”. E
cumpăna celor două lumi, la răscrucea trecerii de la feudalism în lumea pieţii
capitaliste.
Componenta mai dinamică a orăşenimii o formează negustorimea, mai ales
negustorimea antrenată în comerţul internaţional. Statistic, în tabelele de dare se
cuprinde, cel puţin o parte din negustorime, sub titlu de taxalişti. Ea poate fi regăsită
însă la rubricile speciale sub nume de evrei, greci, armeni, bulgari. Însumând cifrele de
la aceste nominalizări vom observa o creştere numerică de la o înregistrare la alta: la
1765/1766: 508 de familii; la 1772: 584 de familii, sau în statistica lui Auersperg 5.814
suflete; la 1785: 632 de familii; la 1795: 740 de familii; la 1805: 942 de familii; la
1821: 1220 de familii. Organizaţi în companii comerciale, înzestrate cu privilegii şi
statute proprii (la Alba Iulia, Braşov, Sebeş, Sibiu), negustorii numiţi generic „greci”,
între ei şi greci, dar şi aromâni, bulgari, sârbi, albanezi, şi desigur români ardeleni sunt
purtătorii unui comerţ activ, acoperind o zonă geografică largă. Iată o biografie
ilustrativă, cum este cea a lui Mihail Ioan Ţumbru. Născut în Macedonia, îşi începe
ucenicia în „meşteşugul” comerţului de timpuriu. Stabilit în 1782 la Braşov se
căsătoreşte cu Paraschiva, fiica negustorului român de acolo, Ioan Boghici, obţinând
cetăţenia chesaro-crăiască. Relaţiile lui comerciale se distribuie între Timişoara, Lugoj,
Ciarova, Belgrad, Vârşeţ, Panciova, Zemlin, Târnovo, Pesta, Lipsca, Braşov, Făgăraş,
Sibiu, Gherla, Iaşi, Galaţi, Bucureşti, Viena, Salonic, Constantinopol etc. Profesionist
al afacerilor s-a iniţiat nu numai în practica schimburilor ci şi în teoria contabilităţii,
studiind manualele de specialitate cumpărate de la Viena. El este organizatorul şi
contabilul acestei intrepide case de comerţ susţinută cu capital de socrul său în
tovărăşie şi bogatul negustor craiovean Hagi Stan Jianu. Obiectul activităţii este
comerţul în toată gama formelor sale: export, import, tranzit, cu bumbac, lână, ceară,
vopsele pentru textile, piei, mătase, pânzeturi, vin, peşte, grăsime, untdelemn, zahăr,
cafea ş.a. În centrele amintite are angajaţi proprii, un personal numeros, cu care
întreţine o bogată corespondenţă, de obicei în limba greacă, limba de afaceri în această
zona europeană. Are însă şi prăvălii permanente pentru negoţul cu amănuntul la Sibiu,
Timişoara, Pesta şi Viena. Foarte profitabilă s-a dovedit „tovărăşia” cu tăbăcarii din
Săcele, investind masiv în activitatea acestora. Le finanţează achiziţia de piei brute de
pe piaţa Ţării Româneşti, ca şi materialele necesare prelucrării lor, îndeosebi scumpie
din Bulgaria, pe care sub formă de cordoane le livrează fie meşterilor armeni la Gherla,
fie negustorilor la Viena. Din profitul afacerii casa Ţumbru încasează 2/3, 1/3 fiind
partea secelenilor. Abilitatea lui se vădeşte apoi în speculaţiile pe piaţa valorilor
mobiliare, în aşa numitul zaraflâc cu galbeni sau cu cambii. Pe ruta Viena - Bucureşti -
Constantinopol, şi într-un sens şi în altul, în funcţie de conjuncturi favorabile, întâlnite
şi sesizate prompt, aceste valori sunt vehiculate, sfidând atâtea riscuri, cu profituri
substanţiale. Mai ales în această ipostază negustorul braşovean se dovedeşte a fi un
remarcabil precursor al lumii financiare moderne.
În acest sens se mişcă şi alte întreprinderi productive şi negustoreşti în
Transilvania, exercitând o presiune spre liberalizarea activităţilor economice, de
desfiinţare a monopolurilor şi privilegiilor de tipul autonomiilor feudale. Tendinţa este
evidentă în numeroasele demersuri ce asaltează autorităţile după 1820.
Un regim aparte îl au în sistemul fiscal al epocii minerii, spălătorii de aur,
tăietorii de sare şi plutaşii, înscrişi ca atare fiecare în poziţie distinctă. Statistic numărul
lor laolaltă apare astfel: la 1765/1766: 1.671 de familii (numai mineri şi plutaşi); la
1772: 4.080 de familii sau în statistica Auersperg, 26.860 de persoane; la 1785: 8.537
de familii; la 1795: 8.861 de familii; la 1805: 9.579 de familii; la 1821: 8.755 de
familii. Sub raport social aceste categorii pot avea condiţii diferite: între ei unii sunt
proprietari, alţii sunt iobagi sau jeleri, alţii fiind simplii lucrători salariaţi (cazul
minerilor). Tendinţa este de sporire a angajaţilor liberi, salarizaţi.
În sfârşit, conscripţiile fiscale mai înscriu sub numele de ţigani (domiciliaţi,
separat corturari şi nomazi) şi vagabonzi, ceea ce am numi categoria marginalilor în
societate. Statistic numărul lor arată astfel: la 1765/1766: 12.053 de familii; la 1772:
10.932 de familii sau în statistica Auersperg, 71.950 de suflete; la 1785: 12.106 de
familii; la 1795: 12.439 de familii; la 1805:13.313 de familii; la 1821: 9.626 de familii,
cifră mai mică decât precedenta, probabil ca urmare a mortalităţii ridicate la această
categorie defavorizată, cauzată de devastatoarea foamete din anii precedenţi.
Sub numele de „alţii”, fără specificare, conscripţiile mai adaugă un număr
nesemnificativ de familii: 81 de familii la 1765/1766 sau 121 de familii la 1805.
Recapitulând, populaţia impozabilă din Principat distribuită după categoriile
fiscale arătate cuprinde ca număr de familii un total de:
- anul 1765/1766: 264.715, cu rectificarea din 1768/1769 la 303.831;
- anul 1772: 302.986;
- anul 1785: 326.191;
- anul 1795: 338.094;
- anul 1805: 344.950;
- anul 1821: 301.164.
Cifrele indică la modul general o evoluţie plauzibilă. Ea se desfăşoară de-a
lungul secolului în aceleaşi structuri învechite, pe care încercările de reformă nu le-au
putut modifica.
 Căderea marcată de numărul mai redus al populaţiei impozabile la anul 1821, cu
peste 43.000 de familii faţă de înregistrarea de la 1805 se înscrie în tendinţa de scădere
a numărului ţărănimii aservite datorită unui proces istoric caracteristic amurgului
relaţiilor feudale. La aceasta se adaugă depopulările în urma foametei din anul 1817.
Iată, mai în detaliu de cifre, acest proces.
1805: 216.295 de familii de iobagi şi jeleri;
1808: 214.255 de familii de iobagi şi jeleri;
1815: 193.218 de familii de iobagi şi jeleri;
1821: 174.670 de familii de iobagi şi jeleri.
Celelalte categorii impozabile, în lumina înregistrărilor cantitative, nu denotă
modificări esenţiale, cu excepţia ţărănimii libere în uşoară şi continuă creştere: 45.637
de familii în 1765/1766 - 81.965 de familii în 1821.
Mai puţin cercetată rămâne încă problema categoriilor neimpozabile. Conform
reglementărilor erau scutiţi de dare (exempti) şi nu apar de regulă în tabelele fiscale
nobilimea, nobilimea mare şi nobilimea mijlocie, până la stăpânul de moşie care avea
cel puţin trei iobagi. Sunt scutiţi de dare şi categoria supuşilor alodiali, aşa numiţii
curialişti, argaţi, slugi, vizitii, alte persoane cu familiile lor aflaţi în slujba stăpânului
care nu au sesii iobăgeşti sau jelereşti. O parte a preoţimii, în temeiul unor reglementări
speciale, este şi aceasta scutită de dare. Se mai adaugă scutiri temporare, scutiri
speciale pentru neputincioşi, nou veniţi, calamitaţi.
Un corectiv puternic mai e de avut în vedere în aprecierile pe marginea cifrelor
populaţiei impozabile, acela al neînregistrărilor, fie din motive tehnice, fie mai ales din
fraudă, prin mituirea funcţionarilor, prin acoperirea supuşilor de stăpânul feudal al
moşiei, prin sustrageri de la înscriere, prin abandonul locului în momentul
înregistrărilor. Cu toate aceste rezerve, tabloul populaţiei Transilvaniei în lumina
criteriului fiscal ne oferă o imagine veridică a unei dimensiuni fundamentale cu privire
la societatea epocii, adânc divizată. Pe de o parte, o masă de supuşi platnici din
contribuţia cărora se asigură întreţinerea unui stufos aparat administrativ, dar mai ales
cheltuielile enorme ale structurilor şi funcţionării armatei imperiale, pe de altă parte
nobilimea scutită, şi ea în număr mare, încărcând, indirect, prin volumul scutirilor,
cuantumul contribuţiei celorlalţi.
Noul regim aduce în Transilvania inovaţii nu numai în domeniul politicii
fiscale. El intervine şi stabileşte propriile relaţii şi cu biserica, diferenţiat, în funcţie de
religia diferită a supuşilor săi. Iniţiază şi în acest domeniu cercetări proprii, pune în
lucru conscrierea clerului, a supuşilor. Ne oferă şi aici o largă şi bogată imagine a
societăţii ardelene în această nouă ipostază, esenţială pentru imaginea de ansamblu, cu
atât mai mult cu cât apartenenţa la o religie sau la alta este revelatoare pentru
identificarea etnică a locuitorilor ţării. Pe confesiuni populaţia Transilvaniei a fost
înregistrată de mai multe ori de-a lungul perioadei noastre. Reţinem din numeroasele
statistici contemporane cifrele lui Auersperg, din anul 1772, iarăşi cu precizarea că
sunt cele mai ridicate, însumând pe ansamblu o cifră globală apropiată de aceea privind
suma categoriilor fiscale.
Conform înregistrarilor guvernatorului, confesional, populaţia se prezenta
astfel:
- ortodocşi: bărbaţi 536.175
femei 506.942
1.043.117

- greco-catolici: bărbaţi 113.318

femei 109.538
222.856
- calvini: bărbaţi 133.246
femei 128.512
261.758
- luterani: bărbaţi 118.009
femei 126.630
244.639
- catolici: bărbaţi 87.118
femei 86.963
174.081
- unitarieni: 53.545.

Conscripţia nu înregistrează şi alte confesiuni. Din conscripţii precedente aflăm

însă că la rubrica „alţii” (decât confesiunile de mai sus) se înscrie cifra de cca. 10.000
de suflete.
În 1772 populaţia Transilvaniei era aşadar de cca. 2.010.000 de locuitori, din
care populaţie contribuabilă peste 1.858.000. Din populaţia totală a ţării majoritatea
absolută o reprezenta populaţia românească în proporţie de 62,98%, cu 1.265.973 de
suflete, de religie ortodoxă şi greco-catolică. Urmau ungurii şi secuii (calvini,
unitarieni şi greco-catolici), în număr de 489.384, adică 24,35% şi saşi luterani în
număr de 244.639 de suflete, adică 12,17%.
În Partium, la o populaţie estimată a fi fost în anul 1787 de cca. 692.000 de
locuitori (din care o parte în teritorii din fostele comitate Bihor şi Satu Mare care astăzi
aparţin Ungariei, iar altă parte din fostul comitat Maramureş, Ucrainei), populaţia
românească (ortodocşi 275.510 şi greco-catolici 98.948) reprezenta peste 54%, faţă de
unguri (reformaţi 182.300, catolici 126.286) cu peste 44%, evrei 6.268, adică 0,9% şi
germani (luterani 2.250) cu 0,32%.
Pe categorii sociale proporţiile sunt asemănătoare cu cele din Principat.
În Banat estimări ale populaţiei pentru acelaşi an, 1787, indică o populaţie de
peste 695.000 de locuitori, din care cca. 130.000 aflaţi în graniţa militară.
O statistică din 1797 îi înscrie etnic astfel: 394.228 de români, adică 56,72%,
147.050 de sârbi, adică 21,15% şi 126.634 de germani, adică 18,22%. Aşadar, şi în
Partium şi în Banat, dar în proporţie ceva mai redusă decât în Principat, românii
formează majoritatea absolută a populaţiei.
În istoria veacului nu e de mirare că problema românească cade cu greutate, cu
o greutate specifică, atât în politica Curţii vieneze în Principat, cât şi în cercurile
administrativ-politice ale provinciei. Ea devine o problemă centrală, din ce în ce mai
acută pe măsură ce esenţa şi dimensiunile ei se conştientizează la nivel propriu. E
susţinută de însăşi ponderea românilor în ansamblul corpului social.
O pondere masivă întâi în masa ţărănimii aservite, de iobagi şi jeleri, aproape în
întregimea lui poporul român din Transilvania se confunda în iobăgime. Răscoala lui
Horea a fost cu precădere răscoală de iobagi români. Elementul românesc e apoi mereu
în creştere în suburbiile oraşelor în acele „maiere” ale Bistriţei, Mediaşului, Sibiului,
Albei Iulii, şi ale altora, pătrunde treptat în structurile funcţionăreşti, animă în cadrul
companiilor „greceşti” comerţul. Aspiră în Scheii Braşovului la statutul de cătăţeni
egali cu locuitorii cetăţii propriu zise. Accede în teritoriile graniţei militare la funcţii de
comandă, ofiţereşti, năzuind dinspre toate categoriile sociale la instrucţie şi educaţie
culturală, spre cărturărie, spre şcoli proprii. Este un efort general de edificare spirituală
proprie. Nu le sunt străine nici sentimentul libertăţilor ţărăneşti, de tradiţie în teritoriile
scăunale sau în districtele Făgăraşului, Haţegului sau Chioarului, Maramureşului, nici
chiar orgoliul nobleţei de blazon. Nu întâmplător începe să se afirme acum ideea unei
nobilimi proprii, care să fie reprezentativ naţională. Ne găsim doar într-o societate
dominată de principiul privilegiilor aristocratice. O afirmă Supplexul din 1791, o
găsim la Şincai, o reclamă în cele din urmă necesitatea programului revoluţiei. E de
recuperat pentru naţiune - cere la 1848 Bărnuţiu în Discurs şi „acest ram nobil” al
neamului, pentru că „ramul numai fiind în legătură cu arborele înverzeşte”.
Societatea civilă a Transilvaniei ia act de condiţia proprie dezvoltării sale
într-un proces lent, e drept, dar ireversibil, inclusiv în mediul românesc. Transpunerea
în plan politic, prin aspiraţii cu caracter politic, spre o dezvoltare modernă stăpâneşte
deopotrivă mediile responsabile ale ungurilor, saşilor şi românilor. Convergente în
programele sociale, aceste aspiraţii s-au dovedit în cele din urmă puţin pregătite, dacă
nu chiar inapte să fuzioneze într-o doctrină comună a dezvoltării generale. O
experienţă istorică dură şi de lungă durată, anulează prin adâncimea contradicţiilor sale
de ordin social şansa unei dezvoltări moderne, capabile să le dezlege echitabil.
Înverşunarea de a le găsi o soluţie naţională diferită s-a dovedit a fi o formulă
ireconciliabilă.
O societate modernă, a îndreptăţirilor egale pentru toţi locuitorii Transilvaniei,
nu era posibilă operând doar substituiri în natura contradicţiilor sociale. Transferul de
privilegii de la o clasă socială numai la una din „naţiuni”, minoritară şi social şi etnic,
şi-au lăsat amprenta în dezvoltarea istorică ulterioară cu sechele vii până astăzi.

4. CAMERALISM, ECONOMIE ŞI SCHIMB

Prin tratatul de pace încheiat între Habsburgi şi turci în anul 1699 la Karlowitz
s-a ajuns la redimensionarea continentului european, realizându-se trecerea de la Mica
la Marea Europă, de la Europa clasică la Europa Luminilor. De acum s-a statornicit o
nouă geografie politică europeană şi un nou echilibru politic între Imperiul Otoman şi
cel Habsburgic, acesta din urmă devenit un veritabil Imperiu Dunărean.
Schimbările teritoriale au atras după sine din partea Habsburgilor reconsiderarea
conceptului de imperiu şi un efort susţinut de creare a unei noi structuri etatice. Acestui
vast şi complex program politic de reorganizare internă i-a fost asociată preocuparea
pentru integrarea economică a noilor teritorii dobândite, inclusiv a principatului
Transilvaniei şi Banatului. Viena stăruie pentru realizarea unei economii unitare bazată
pe un comerţ intern convergent spre capitală şi provinciile ereditare şi un altul extern
orientat spre Balcani şi Levant.
Această politică economică austriacă şi-a găsit suportul doctrinar în sistemele
mercantilist-cameraliste ale lui Johann Joachim Becher, Wilhelm von Schröder şi
Johann Wilhelm von Hörnigk iar cadrul juridic de realizare în tratatul comercial şi de
navigaţie încheiat cu Poarta Otomană la Passarowitz (27 iulie 1718) şi în statutul de
porto franco acordat oraşelor Triest şi Fiume (1719).
De la începutul secolului al XVIII-lea, factorii politici au căutat să servească
noua concepţie economică, fiind treptat câştigaţi de ideea mercantilistă că armata,
justiţia şi administraţia nu mai puteau fi întreţinute doar din veniturile furnizate de
fiscalitate, de unde atenţia îndreptată spre producţia economică a supuşilor. Astfel
statul a trecut la o politică economică de organizare, protejare şi dezvoltare a industriei
şi comerţului. Au fost înfiinţate manufacturi şi companii comerciale înzestrate cu largi
privilegii, au fost adoptate măsuri vamale protecţioniste împotriva concurenţei străine
şi s-a promovat o politică de expansiune economică în vederea deschiderii de
debuşeuri.
Produsele manufacturate în capitală şi în provinciile ereditare, inferioare
calitativ celor engleze, franceze sau germane şi confruntate cu restricţiile politicii
mercantiliste occidentale, au fost nevoite să ia drumul Sud-Estului European şi a
Orientului. Oraşele Triest şi Fiume, prin posibilităţile lor portuare la Adriatică şi
Mediterană, urmau să devină treptat principalul instrument maritim al comerţului
austriac, după cum acelaşi rol urmau să-l îndeplinească diferitele companii comerciale
ale negoţului de uscat, cu deosebire cele „greceşti” din Ungaria şi Tansilvania.
Pentru ca negustorii şi produsele manufacturate austriece să poată pătrunde cu
succes spre Balcani şi Levant, Austria avea nevoie de un tratat comercial avantajos cu
Turcia, care să asigure comerţului său un statut egalitar celui francez şi englez. Un
asemenea tratat a fost semnat în 27 iulie 1718 la Passarowitz, prin el reglementându-se
raporturile comerciale dintre Austria şi Turcia în spiritul, am spune, al clauzei naţiunii
celei mai favorizate. Se asigura libertatea comerţului şi a navigaţiei pe mare şi Dunăre,
negustorii, supuşi austrieci (sudiţi) sau otomani (turcomeriţi), putând face comerţ în
cuprinsul Imperiilor Romano-German şi Otoman atât pe uscat, cât şi pe apă, cu tot
felul de produse din ţara lor exceptate prohibiţiei. O singură dată la intrarea sau ieşirea
mărfurilor dintr-un stat în altul urma să se plătească o taxă vamală de 3% ad valorem.
Pentru supravegherea bunei desfăşurări şi a siguranţei tranzacţiilor comerciale Viena,
prin reprezentantul său la Constantinopol, avea dreptul de a numi consuli, viceconsuli
şi agenţi în toate centrele comerciale din Imperiul Otoman.
Acest tratat comercial şi de navigaţie, reînnoit în anul 1739 şi recunoscut
perpetuu prin actul încheiat de Habsburgi cu Poarta la 20 mai 1747, a avut consecinţe
pozitive atât pentru dezvoltarea porturilor menţionate, cât şi a companiilor mijlocitoare
ale comerţului de uscat între Germania, Europa Sud-Estică, Levant şi Italia. În privinţa
comerţului pe apă un rol deosebit l-a avut Sinedul de comerţ din 24 ianuarie 1784,
care completa tratatul de la Passarowitz, acordând drept de liberă navigaţie vaselor
comerciale sub pavilion austriac pe întreg cursul Dunării, ca şi în apele Mării Negre,
fiindu-le îngăduită trecerea prin toate strâmtorile Imperiului Otoman. În acest context
comerţul Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, considerate părţi ale celor două
puteri semnatare ale tratatului, a putut beneficia şi el, în secolul al XVIII-lea, de
avantajele cadrului juridic oferit de sistemul comercial austro-turc inaugurat la
Passarowitz.
De pe urma regimului de ocupaţie militară prilejuită de războaiele austro-turce
şi de nevoia consolidării noii stăpâniri habsburgice în principatul Transilvaniei situaţia
economică a ţării, cu deosebire cea a comerţului, se prezenta dezastruos la începutul
secolului al XVIII-lea. Astfel, o Specificatio universarum rerum et mercium
întocmită pentru anul 1701, despre valoarea şi cuantumul importului, exportului şi
comerţului de tranzit al principatului, dezvăluia un import de mărfuri în valoare de
799,080 de florini, în timp ce exportul se ridica doar la 422,360 de florini iar tranzitul
se cifra la suma de 60000 de florini.
Pentru redresarea situaţiei Curtea din Viena a intervenit cu o serie de măsuri
economice prohibitive, restrângând libertatea comerţului, fapt care a nemulţumit
breslele ardelene şi a stârnit protestele stărilor întrunite în dietă. Acestea considerau că
măsurile servesc politicii vieneze de dezvoltare a producţiei industriale din statele
ereditare şi că sunt potrivnice intereselor economice ale Transilvaniei. Din această
confruntare cu politica mercantilistă imperială şi pentru a veni în sprijinul integrării
comerţului ţării în cel al imperiului s-a ajuns în anul 1703 ca Nicolae Bethlen să refacă,
în acord cu noile idei ale lui Ioachim Becher, mai vechiul său proiect privitor la o
Societate de comerţ ardelean.
Proiectul prezenta calea îmbogăţirii Transilvaniei printr-un comerţ activ,
valorificator al resursele naturale ale ţării, urmând să fie exportate prisoasele şi
importate din străinătate materiile prime de lipsă care odată prelucrate şi reexportate
trebuiau să aducă un câştig însemnat. Exploatarea minereurilor şi a sării, precum şi
creşterea vitelor, urmau să constituie, ca pe timpul lui Gabriel Bethlen, sursa
exportului, pentru înlesnirea căruia se impunea ameliorarea transportului navigabil pe
Someş, Mureş, Olt şi Tisa. Transilvania, prin poziţia sa geografică, putea deveni şi un
intermediar, un locus deponendis et permutationis, cu rosturi însemnate în comerţul
dintre Orient, Europa Apuseană şi Nordică. În circulaţie trebuia păstrată numai moneda
bună, a cărei ieşire din ţară să fie pe cât posibil împiedicată iar locuitorii, cu deosebire
meşteşugarii, să practice mai multe îndeletniciri aducătoare de venit.
Cum toate acestea nu puteau fi realizate decât de o companie de comerţ,
asemănătoare Companiei Indiilor Orientale din Belgia, se impunea înfiinţarea
acesteia, urmând ca ea să controleze, începând cu arendarea vămilor, întreaga activitate
comercială en gros a ţării, rămânând pe seama micilor negustori doar negoţul cu
amănuntul. Astfel, ex-cancelarul Nicolae Bethlen urmărea să obţină de la împărat o
reglementare avantajoasă a comerţului principatului şi privilegii în favoarea exclusivă
a negustorilor ardeleni.
Dacă acest proiect de organizare a comerţului Transilvaniei a fost bine primit de
Viena, în schimb dieta ţării l-a găsit inaplicabil din lipsă de capital şi de teamă faţă de
concurenţa negustorilor străini, cu deosebire englezi, restrângând totul la oferta unei
„tovărăşii” pentru exportul de vite în care să fie implicaţi şi domnii Ţărilor Române.
Eşecul acestei iniţiative economice a îngăduit, pentru un timp, rămânerea pe mai
departe a comerţului ardelean atât în mâna saşilor, cât mai ales a companiilor de
negustori greci, armeni şi evrei, companii care intervin şi obţin de la împăratul Leopold
reînnoirea mai vechilor lor privilegii comerciale.
Faptul a stârnit nemulţumirea negustorilor saşi, care se vedeau pe mai departe
concuraţi, încât aceştia, la 2 ianuarie 1710, împreună cu o parte a fruntaşilor politici ai
Universităţii săseşti, se întrunesc la Sibiu, hotărând înfiinţarea unei Societas
mercatoria Cibiniensis ale cărei statute excludeau pe negustorii greci, evrei, armeni,
bulgari şi români. Solicitarea de către saşi, în 1712, pe baza statutelor acestei societăţi,
de privilegii comerciale de la împărat nu a dus la nici un rezultat, soluţionarea
problemei fiind încredinţată şi mereu amânată de Guberniul ardelean.
Dacă în Transilvania iniţiativele de reorganizare pe baze noi a activităţii
comerciale au eşuat, în schimb preocupările similare din Banat, cu statutul său de
domeniu al coroanei, au avut alte şanse, guvernatorul Mercy reuşind, în 1723, să
întemeieze Societatea comercială din Timişoara. Aceasta urma să susţină prin
negustorii proprii comerţul oriental al monarhiei, să valorifice exportul Banatului,
Olteniei şi Transilvaniei, export constituit mai ales din produse miniere, animale şi
ceară. În acelaşi timp, trebuia să promoveze, în detrimentul Veneţiei şi Raguzei,
orientarea spre Viena şi porturile libere ale acesteia din Marea Adriatică, Triest şi
Fiume, a comerţului Turciei şi Ţărilor Române.
Exportul produselor metalurgice bănăţene, cu deosebire a aramei, a ajuns
curând să dobândească o mare importanţă în expansiunea economică austriacă. Astfel,
în anul 1733, comercializarea aramei din Banat, având drept client principal Imperiul
Otoman, aducea fiscului venituri de 146000 de florini, suma fiind depăşită doar de cea
a exportului de vite, cifrată la 185000 de florini.
Pentru susţinerea acestui comerţ a fost necesară dezvoltarea mineritului şi a
metalurgiei bănăţene în care sens oficialităţile au promovat o politică de colonizare de
specialişti aduşi din regiunile cu tradiţii metalurgice ale monarhiei, precum Slovacia,
Boemia, Moravia, Stiria, Carintia, Tirol, Luxemburg, Saxonia, etc. Dezvoltarea
manufacturilor metalurgice din Banat a fost determinată, în primul rând, de bogăţiile
subsolului şi favorizată de lipsa breslelor meşteşugăreşti cu acţiunea lor prohibitivă.
Fiscul a putut interveni aici în deplină libertate pentru a organiza buna funcţionare a
mineritului, fiind înfiinţate patru oficii montanistice (processus metallici) în timp ce
pentru sistemul arendării către particulari au fost adoptate o serie de prevederi în
cunoscutele regulamente miniere, Bannatisches Bergsystema (1736) şi Ordonanţa
maximiliană (1741). Aceste preocupări au avut drept rezultat o creştere însemnată a
producţiei metalurgice bănăţene, destinată atât exportului, cât şi satisfacerii comenzilor
militare şi civile ale statului sau nevoilor proprii ale locuitorilor provinciei.
 În eforturile sale de sporire a veniturilor tezaurariatului, noua stăpânire
habsburgică, confruntată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea cu numeroase şi
costisitoare războaie, a căutat să încurajeze exploatările miniere nu numai din Banat, ci
şi din Transilvania. În principat au fost reluate şi intensificate exploatările minelor de
aur şi de argint din regiunile Zlatnei şi Băii de Arieş, Rodna, Baia Mare şi Baia Sprie.
S-a acordat atenţie şi extragerii fierului de la Ghelar şi Rimetea, precum şi sării de la
Ocna Sibiului, Turda, Cojocna, Dej şi din alte părţi.
Progresele realizate în această direcţie nu au fost însă spectaculoase, producţia
de minereu şi sare înregistrând o creştere lentă, ca urmare a lipsei de investiţii şi de
înnoiri tehnice, veniturile obţinute fiind folosite nu în interesul principatului, ci al
imperiului.
De-abia după mijlocul secolului, în condiţiile pierderii Sileziei cu resursele sale
şi a demarării reformelor structurale ale absolutismului luminat, se face simţită
intervenţia mai hotărâtă în spirit mercantilist a statului pentru dezvoltarea mineritului şi
a industriei ardelene, aceasta din urmă stânjenită de exclusivismul breslelor. Împotriva
monopolului exercitat de acestea asupra producţiei au fost luate măsurile din 1769,
măsuri care, din cauza rezistenţei meşterilor breslaşi, nu au putut fi puse în aplicare şi
asupra cărora a trebuit să se revină în anii 1771 şi 1777. Acum sunt tot mai frecvente
intervenţiile tezaurariatului pentru luarea în regie proprie a exploatărilor miniere,
pentru modernizarea şi „tehnicizarea” acestora, fiind sprijinite în acelaşi timp
iniţiativele manufacturiere, iar dieta este solicitată să dezbată şi să legifereze facilităţi
pentru aceste activităţi productive.
Rezultatele adoptării acestor măsuri nu au întârziat prea mult, înregistrându-se
curând progrese însemnate. Astfel, am aminti pe cele din domeniul extracţiei aurifere,
al sporirii numărului de topitorii şi de ateliere pentru prelucrarea fierului, al deschiderii
unor noi saline şi al înfiinţării de manufacturi. Ca urmare, veniturile fiscului din
minerit au crescut considerabil, ajungând în 1761 la suma de 285049 de florini pentru
exploatările din Transilvania şi Banat.
Pentru sporirea producţiei extractive şi valorificarea superioară a acesteia au
fost aduşi specialişti străini şi instalaţii perfecţionate din alte regiuni ale imperiului,
fiind încurajate totodată şi îmbunătăţirile tehnicii miniere datorate unor inovatori
autohtoni, cu o îndelungată practică, precum românii Munteanu Urs şi Idu Crăciun,
constructori de şteampuri şi spălătorii de aur cu un randament sporit, apreciate chiar de
Curtea din Viena. Progrese tehnice remarcabile au fost realizate şi în domeniul
extracţiei salinare, aici remarcându-se inovatorii Aloisius Russbazki şi Mészáros
György.
 Un aspect nou, semnificativ pentru afirmarea tendinţelor capitaliste în industria
extractivă transilvăneană din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, l-ar reprezenta
constituirea de societăţi pe acţiuni. Astfel, negustorul Iacob Slavcovici din Zlatna era,
la 1784, acţionar la mai multe mine cu un capital de 9292 de florini, în timp ce
investiţiile sale în afaceri comerciale şi cămătăreşti nu se ridicau decât la 5000 de
florini. Printre acţionarii de la minele aurifere din Zlatna s-au numărat şi alţi negustori
ardeleni, alături de care actele vremii consemnează chiar nume de preoţi români şi
ţărani mai înstăriţi.
Măsura dezvoltării elementelor noii economii pare a fi pusă cel mai bine în
lumină de eforturile şi reuşitele înfiinţării, peste voia breslelor, de manufacturi şi
„fabrici”. Susţinerea acestora din urmă era cu atât mai necesară cu cât producţia
breslaşă era departe de a corespunde cantitativ şi calitativ cerinţelor şi exigenţelor
consumului local, aşa cum rezultă şi din raportul anchetei întreprinse din înalt ordin la
1755 de contele Haugwitz şi inspectorul Procop.
În dorinţa de a stimula dezvoltarea industriei principatului Maria Tereza
dispune, în martie 1766, Cancelariei aulice transilvane să caute mijloacele de
ameliorare a breslelor şi manufacturilor din ţară, iar Guberniul este solicitat să
înainteze un raport despre situaţia şi funcţionarea acestora, despre mijloacele care le-ar
putea ajuta să progreseze şi să-şi desfacă mai uşor producţia de postav spre Turcia şi
Polonia. Toate aceste întrebări rămân fără răspuns, Guberniul ardelean mărginindu-se
doar la încheierea unui contract cu Societatea comercială din Triest care să furnizeze
negustorilor ardeleni mărfurile de lipsă şi să le asigure exportul propriilor produse.
Împărăteasa nemulţumită instituie, prin decretul din 11 februarie 1769, o
comisie specială care să se ocupe de reorganizarea şi încurajarea industriei şi
comerţului ardelean. Datele culese de aceasta de la oraşele săseşti Sibiu şi Cisnădie
erau descurajatoare şi preconizau drept măsuri o mai strictă respectare a statutelor de
breaslă şi o restrângere a activităţii industriei casnice româneşti din Mărginime. În
privinţa comercializării produselor textile în afara ţării răspunsul breslaşilor din
Cisnădie era: „exportul postavurilor noastre în Ţara Românească şi Turcia nu poate fi
nici măcar nădăjduit, deoarece în acele regiuni se ţese abaua, care pentru
îmbrăcămintea de acolo e mult mai fină şi mai comodă, decât marfa noastră. Polonia
nu o cunoaştem”. Evident, soluţiile propuse şi răspunsul dat erau departe de a
corespunde principiilor politicii mercantiliste, dezvăluind neputinţa breslelor în cauză
de a se adapta cerinţelor Curţii vieneze.
Spre deosebire de breslaşii din Sibiu şi Cisnădie cei din Braşov s-au adaptat
mult mai bine realităţilor economice, renunţând la unele reglementări restrictive de
breaslă în favoarea propriilor interese negustoreşti. Saşii braşoveni au înţeles nu atât să
lupte împotriva ţesutului ţărănesc românesc, cât să-i valorifice producţia, fie şi prin
negustori străini breslelor, reuşind astfel să-şi păstreze mai vechea poziţie pe piaţa
Bucureştilor şi să răspundă postulatelor mercantiliste vieneze. Numai aşa, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, Braşovul a putut realiza din comerţ un câştig anual de aproape
un milion şi jumătate de florini.
În cadrul industriei textile din Transilvania meşteşugul postăvăritului ocupa
locul principal, postăvăriile fiind deţinute în cea mai mare parte, la mijlocul secolului
al XVIII-lea, de breslele tradiţionale, precum cea din Sibiu care cuprindea nu mai puţin
de 80 de membri, din Braşov cu 40 de meşteri sau din Cluj care dispunea de 20 de
ateliere pentru ţesutul lânii. O manufactură propriu-zisă în acest domeniu nu a luat
fiinţă decât pe la 1800, iniţiativa datorându-se oculistului român Ioan Piuariu Molnar.
Întreprinderea a fost ridicată la Sadu, în scaunul Sibiului, cu concursul unor specialişti
din Boemia, ajungând să funcţioneze numai ca torcătorie cu 44 de lucrători localnici.
Din cauza dificultăţilor create în desfacerea producţiei de ţesătorii saşi manufactura a
ajuns în stare falimentară, fiind salvată doar cu preţul arendării către sibianul Carol
Albrich.
Într-o vreme în care dezvoltarea industriei textile se lega de introducerea
torsului şi ţesutului mecanic, asemenea iniţiative nu puteau lipsi nici în Transilvania.
Astfel, Wilhelm Zimmermann solicita şi obţinea, în 1806, dreptul de a instala la
Braşov „o maşină de scărmănat lâna şi de tors firele de bumbac şi lână”. Răspândirea
unor asemenea maşini începe cu adevărat abia în 1815, când postăvarii braşoveni aduc
din străinătate „un maşinist să le facă maşini de tors fire fine”.
Aceeaşi preocupare de lărgire a producţiei se întâlneşte şi la meşterii pânzari
care beneficiau acum atât de abundenţa inului şi a cânepii, cât şi de bumbacul importat
de companiştii greci. Ca urmare, pe lângă mai vechea manufactură de pânză de la
Timişoara, în 1755 a fost deschisă la Sighişoara ţesătoria de bumbac a lui Leonhard
Spindler care producea pânză şi muselină, ajungând curând să acopere consumul intern
şi să ofere o parte din producţie exportului.
Pentru acoperirea lipsei firelor şi pentru răspândirea noii tehnici a toarcerii la
maşină autorităţile au preconizat, dar fără rezultat, înfiinţarea unui număr de 50 de
şcoli speciale, în care să fie instruite, pe parcursul a 10 ani, nu mai puţin de 15000 de
femei.
Un loc aparte în peisajul industriei textile bănăţene şi ardelene din secolul al
XVIII-lea l-au ocupat manufacturile de mătase menite să suplinească importul
ţesăturilor costisitoare aduse până acum din străinătate. Industria mătăsii la noi a
început din iniţiativa regimului austriac cu împământenirea procedeelor cultivării
duzilor şi a creşterii viermilor de mătase, precum şi a toarcerii şi ţesutului firelor de
gogoşi, folosindu-se specialişti din Italia de Nord. Prin grija guvernatorului Francisc
Mercy a fost înfiinţată o primă manufactură la Timişoara, în cartierul Fabrica, preluată
în adiministrare, din ianuarie 1735, de italianul Clemente Rossi. Războiul austro-turc
din anii 1735-1739 şi răscoala antihabsburgică care l-a însoţit au pus capăt acestei
manufacturi, edificiul său primind o destinaţie militară iar instalaţiile fiind strămutate
mai târziu la Vârşeţ, oraşul Timişoara cunoscând o reluare a acestei activităţi textile
doar la finele secolului.
În Transilvania, începuturile producţiei de mătase se leagă de numele italianului
Giovanni Gallarati, numit, prin ordinul imperial din 15 august 1785, inspector al
culturii mătăsii din principat. Prin stăruinţele proprii şi a colaboratorilor săi a contribuit
la răspândirea plantaţiilor de duzi şi a creşterii viermilor de mătase, întocmind în acest
scop şi o lucrare în germană, tradusă ulterior în română şi maghiară. Mai mult,
Gallarati şi-a investit întreaga avere personală într-o manufactură înfiinţată la Sibiu şi
înzestrată cu vopsitorie, maşini de tors, 24 războaie de ţesut şi specialişti străini, aduşi
din Italia, München, Viena, Lemberg şi Bucureşti. Între anii 1790-1799, din cauza
concurenţei şi a lipsei de capital producţia de mătase a acestei manufacturi a rămas
relativ modestă, fapt care a dus la întreruperea activităţii sale.
O soartă similară se cunoaşte că a împărtăşit, din aceleaşi cauze economice şi
pe fondul devalorizării monetare cauzate de războaiele napoleoniene, şi „fabrica” de
mătase de la Oradea, înfiinţată în anul 1793 din iniţiativa nobilului Ludovic Rhedey în
asociere cu conducerea comitatului Bihor.
Iniţiativele nobiliare din domeniul manufacturier au avut preponderenţă în
secolul al XVIII-lea cu deosebire în industriile de potasă şi de sticlă, mari
consumatoare de material lemnos ce putea fi oferit doar de moşiile cu păduri întinse.
Apoi, procesele de fabricaţie ale hutelor de potasă şi sticlăriilor reclamau, pe lângă
specialişti, un mare volum de muncă auxiliară necalificată de care dispunea doar
nobilimea stăpână de iobagi. Astfel se explică că aproape toate manufacturile de acest
fel au aparţinut unor mari feudali, precum familiile conţilor Károlyi, Kálnoki, Kemény
şi Teleki, la care am adăuga pe baronul Löwenthal, episcopia romano-catolică de la
Oradea, Universitatea săsească şi fiscul, acesta din urmă cu renumita „glăjărie” de la
Porumbacu de Sus. Întreprinderile erau exploatate fie în regie, fie în arendă, negustorii
implicându-se adesea în asemenea activităţi, aşa cum a fost cazul sticlăriei de la Zălan
a contelui Kálnoki luată în arendă, prin anii 1777-1781, de o „tovărăşie” de negustori
români din Braşov.
Sporirea aparatului birocratic cu activitatea sa scripturistică, lărgirea reţelei
şcolare şi amplificarea preocupărilor culturale deservite de tipar au dus în secolul al
XVIII-lea la creşterea cerinţelor de hârtie, de unde marele număr al morilor de hârtie
care funcţionează. Meşteşugul continuă o mai veche tradiţie, îmbogăţită acum cu
tehnica „holenderului” pentru prepararea pastei, iar manufacturile de acest fel sunt
cele mai numeroase, fiind înfiinţate atât de familii nobiliare şi stat, cât şi de instituţii
ecleziastice şi comunităţi orăşeneşti.
Tabloul producţiei „industriale” din Transilvania, Banat şi Partium ar putea fi
completat şi cu alte activităţi meşteşugăreşti şi manufacturiere, cum ar fi cele din
domeniile boiangeriei şi pielăriei, al băuturilor de fermentaţie (berării) şi distilaţie
(rachiu), al săpunului şi materialelor de construcţie etc. Toate acestea, însă, nu ar face
decât să confirme concluziile care se pot desprinde din exemplificările deja enumerate.
Astfel se constată că intervenţia statului s-a realizat în primul rând în extracţia şi
prelucrarea metalelor şi a sării, bunuri regaliene valorificabile fără întâmpinarea
vreunei împotriviri din partea stărilor şi a breslelor. Practicile etatiste din industria
textilă au fost mai puţin hotărâte, statul reglementând prea mult şi investind prea puţin,
cu excepţia poate a manufacturilor de mătase, dar care lipsite de capital şi concurate de
mătasea statelor ereditare au falimentat. Manufacturile de potasă şi sticlă au rămas
precumpănitor nobiliare, fiind legate de resursele forestiere ale marilor domenii. La fel
s-a întâmplat şi în celelalte compartimente economice de mai mică importanţă, încât
noua stăpânire habsburgică, chiar în epoca absolutismului luminat, a eşuat în
încercarea de a pune bazele trecerii de la o economie predominant agrară şi
meşteşugărească la una manufacturieră şi de mare productivitate, destinată comerţului.
Dificultăţile etatismului cameralist au rezultat şi din păstrarea puterii economice de
către nobilime, succesul politicii economice depinzând în mare parte de receptivitatea
acesteia.
Constatarea rămâne la fel de valabilă şi pentru dezvoltarea agriculturii, singuri
stăpânii de moşii fiind în măsură să investească pentru modernizarea inventarului
agricol şi restructurarea radicală a sistemelor de culturi. Dar, Curtea din Viena,
conştientă de importanţa agriculturii de mijloc de procurare şi asigurare a hranei
oamenilor, a intervenit şi în acest domeniu al economiei spre a trezi interesul pentru
cultivarea raţională a pământului, pentru aclimatizarea unor plante de cultură mai puţin
sau deloc cunoscute şi pentru promovarea unor sisteme de cultură mai productive.
Etatismul impregnat de fiziocratismul vremii a încercat să depăşească tradiţionalele
instrucţiuni domeniale, care aveau mai mult un carater administrativ, pentru a răspândi
un bogat material cu caracter agrotehnic tipărit sub formă volantă şi de broşuri sau
transmis în formă manuscrisă comitatelor şi oraşelor.
Au apărut astfel numeroase cărţi de economie agrară tălmăcite pe înţelesul
ţăranului român, cărţi de popularizare a unor „învăţături” privitoare la mai buna
„lucrare a pământului”, „plămădirea şi păstrarea vitelor şi păsărilor casnice”, „sporirea
stupilor”, „prăsirea pomilor”, „sădirea bumbacului”, „cultura tabacului” şi a „cânepei”,
„creşterea frăgarilor” şi „cultura viermilor de mătase”, „agonisirea viţei de vie sau
măiestria de a face vin, vinars şi oţet”, „facerea sirupului şi zahărului” etc. Intelectualii
însăşi, precum Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu Molnar, Petru Maior, Simeon Maghiar,
Nicolae Horga Popovici, Grigore Obradovici, Ioan Thomici şi alţii, s-au lăsat tot mai
mult atraşi de acest efort de „luminare” al ţăranului, contribuind la naşterea unei
literaturi izvorâtă din principiile cameralismului şi agrotehnicii timpului.
Dacă tehnica agricolă s-a resimţit prea puţin în articulaţiile sale de pe urma
acestor eforturi reformatoare, în schimb s-a realizat împământenirea şi răspândirea
unor noi plante de cultură, precum cartoful, sfecla de zahăr, plantele furajere, la care
am adăuga extinderea cultivării legumelor, tutunului, pomăritului şi viţei de vie,
gospodăria ţărănească ajungând să producă mai mult şi în mai mare măsură pentru
piaţă.
Dar, dincolo de aceste progrese limitate, eficienţa etatismului şi rezultale sale
economice au rămas, atât în agricultură cât şi în domeniul producţiei manufacturiere,
încă modeste, departe de aşteptările iniţiale ale oficialităţii. Aceasta a acţionat, trebuie
să recunoaştem, cu destulă nehotărâre pentru dezvoltarea economică a Transilvaniei,
preferând constant autarhiei principatului dependenţa sa strânsă faţă de comerţul şi
produsele manufacturate la Viena şi în statele ereditare.

5. RAŢIONALIZARE ŞI MODERNIZARE ADMINISTRATIVĂ

Regimul politic habsburgic din Transilvania evoluează în secolul al XVIII-lea în

direcţia accentuării caracterului absolutist al puterii monarhice şi al sporirii intervenţiei
statului în aproape toate compartimentele societăţii. Monarhul îşi afirmă absolutismul
în măsura în care acţionează fără restricţii şi control, fără divizarea puterii cu stările şi
ordinele, cu nobilimea şi orăşenimea. Absolutismul apare astfel, dacă nu social, cel
puţin politic, ca o negare a feudalităţii. Dar această putere absolutistă nu însemna
despotism, monarhul recunoscându-şi anumite limite derivate din însăşi concepţia sa
despre stat inspirată din preceptele noii filozofii politice iluministe la care subscrie.
Astfel Maria Tereza, cât mai ales Iosif al II-lea consideră că puterea absolută nu mai
trebuie exercitată în spiritul dreptului divin, ci în virtutea dreptului natural şi a
contractului social prin care poporul le-a delegat-o şi în slujba căruia trebuie pusă.
Primele caracteristici ale acestui absolutism luminat apar în Transilvania şi în
părţile vestice odată cu diversele proiecte şi realizări de reforme militare şi fiscale ale
lui Carol al VI-lea şi Maria Tereza. Acestora se cuvin a fi asociate soluţiile oferite de
practicile reformiste mai vechi din Ţările de Jos şi de sugestiile venite dinspre ştiinţele
camerale cu literatura lor mercantilistă şi fiziocrată, dinspre dreptul natural şi filozofia
politică a vremii. Astfel necesităti interne şi modele din afară, cu deosebire din Prusia
lui Frederic al II-lea, practici şi lecturi, consilieri reformatori şi profesori din
universităţi îşi conjugă energiile şi eforturile pentru a reforma societatea existentă. Dar
cu toţii, generoşi în crezul lor, văd în stat principalul mijloc de realizare a schimbărilor,
evident pe calea reformelor, de unde şi preocuparea de reformare înainte de toate a
administraţiei sale ca pârghie de realizare a politicii etatiste.
Transilvania secolului al XVIII-lea ne oferă astfel imaginea unei prefaceri a
administraţiei sale care a devenit treptat, mai cu seamă sub Iosif al II-lea (1780-1790),
servitorul devotat al monarhului luminat în efortul de constituţionalizare, de
uniformizare a structurilor cu evoluţii diferite, încercându-se impunerea provinciilor
separate altădată principiul omogenitătii şi unităţii lor politice. Sigur absolutismul
putea realiza acum în secolul al XVIII-lea, suprimarea distincţiilor şi învingerea
rezistenţelor, dificultăţi care apăreau nu atât în formularea edictelor, ordonanţelor şi
instrucţiunilor, cât mai ales în aplicarea lor la particularităţile locale ale provinciilor.
Deosebirile între acestea erau prea mari pentru a se putea acţiona uniform şi
concomitent în toate, fapt pentru care reformele administrative au fost realizate pe
provincii, diferenţiat şi la date diferite; mai devreme şi radical in statele ereditare, mai
târziu şi în forme moderate în Transilvania şi în părţile vestice.
Iosif al II-lea a înţeles că eforturile de centralizare a statului şi de modernizare a
instituţiilor sale după precepte raţionale trebuiau să vizeze în primul rând administraţia
cu rosturile sale de preluare, transmitere şi executare a deciziilor centrale. Astfel că la
nivelul acesteia ni se dezvăluie de fapt gradul de realizare a politicii puterii centrale,
cât a preluat şi la cât a renunţat aceasta din vechiul cadru instituţional local, cum l-a
modificat şi l-a adaptat trebuinţelor sale, cum stările locale reprezentate de cele trei
naţiuni politice şi patru religii recepte au căutat şi parţial au reuşit să eludeze
dispoziţiile, să amâne, dacă nu să împiedice, punerea lor în practică.
În politica de promovare a etatismului statul absolutist din timpul Mariei Tereza
şi a lui Iosif al II-lea trebuia înainte de toate să învingă rezistenţele nobilimii şi ale
patriciatului săsesc care nu se voiau supuse puterii centrale, care pentru a nu ceda se
retranşau în organele reprezentative sau „constituţionale” proprii. Astfel dieta şi
congregaţiile comitatense şi scăunale trebuiau slăbite, reduse în competenţele şi
atribuţiile lor, pentru a le putea controla şi transforma în instrumente docile ale puterii
de stat absolutiste. Opoziţia îndârjită a stărilor, lupta acestora pentru conservarea
„constituţionalismului”, efortul disperat de limitare a puterii statului şi în special al
prerogativelor împăratului au declanşat o politică de aversiune faţă de libertăţile
regimului reprezentativ pe stări, faţă de nobilimea neproductivă şi necontribuabilă. De
aici şi stăruinţa cu care Maria Tereza şi Iosif al II-lea au regrupat instituţiile centrale şi
le-au circumscris atribuţiile, au desfiinţat pe unele şi au creat altele, au stabilit prin
instrucţiuni şi regulamente obligaţiile aparatului funcţionăresc, totul din nevoia unei
funcţionări cât mai „raţionale”, mai „moderne” a întregii structuri etatice.
Reforma administrativă a început odată cu înfiinţarea Consiliului de Stat
(Staatsrat) în 1760 ale cărui rosturi au fost de cea mai mare importanţă în promovarea
absolutismului şi a centralismului. Pentru Transilvania seria guvernatorilor de la Adolf
Buccow la Carol O'Donell, guvernatori care au fost totodată între 1762-1770 şi
generali-comandanţi, a inaugurat un guvernământ absolutist, după cum şi cei mai mulţi
dintre membrii Consiliului gubernial şi ai Cancelariei aulice nu au făcut decât să
servească cu fidelitate politica absolutistă. S-a renunţat din 1761 şi la convocarea
dietei, aceasta nemaigăsindu-şi locul în noile condiţii ale guvernării prin decrete şi
ordonanţe.
Acţiunea unificatoare şi centralizatoare a monarhului a depăşit curând cadrele
administraţiei centrale, pătrunzând treptat în compartimentul celei provinciale. Prin
ordinul din 26 noiembrie 1783 a fost realizată reîmpărţirea administrativă a
Transilvaniei, lichidându-se vechile teritorii ale naţiunilor politice şi lovindu-se grav în
instituţia comitatensă, instituţie nobiliară prin excelenţă. Atribuţiile noilor comitate, în
număr de 10 şi apoi sporite la 11 din iunie 1784, au fost mult restrânse, autonomiile
desfiinţate, dreptul de a-şi întocmi statute proprii suprimat, funcţionarii comitatenşi
numiţi de stat şi pentru stat. Erau măsuri strict necesare pentru politica de centralizare
şi raţionalizare a administraţiei, întrucât comitatul ca şi scaunul trebuia să devină un
element constitutiv al forţei publice pusă în slujba politicii etatiste. Comiţii nu mai
trebuiau aleşi de obştea comitatului din rândurile marii nobilimi ca reprezentanţi ai
acesteia, ci numiţi de împărat, în calitate de comisari imperiali, iar atribuţiile lor largi
restrânse la cele pur administrative pentru a deveni executanţi fideli ai dispoziţiilor
puterii centrale. Atât ei, cât şi comitatul nu trebuiau să mai exprime tendinţele unei
autonomii locale, puterea provincială trebuind să fie exercitată în numele împăratului şi
să corespundă necesităţilor guvernării absolutiste. Autoritatea congregaţiilor
comitatense trebuia şi ea lichidată, cu atât mai mult cu cât, prin neconvocarea dietei,
aceste adunări ajunseseră cadrul organizat al rezistenţei stărilor faţă de politica
absolutistă a monarhului. Prin ele, doar, nobilimea prezenta împăratului revendicările
şi doleanţele sale, prin ele înţelegea aceeaşi nobilime să se apare împotriva presiunilor
politicii etatiste, să opună autorităţii monarhului pe cea a drepturilor istorice derivate
din „statutele” proprii. Acestei conceptii bazată pe tradiţia nobiliară, pe aristocraţie în
conducere şi pe ordinea „constituţională”, monarhul îi opune concepţia sa despre
nevoile prezentului, ale utilităţii generale a statului şi ale funcţionării administraţiei în
spiritul prerogativelor imperiale. De aici acţiunile hotărâte ale lui Iosif al II-lea
împotriva stărilor pentru a elimina orice autorităţi locale interpuse între suveran şi
supuşi, aceştia din urmă, prin utilitatea lor publică, consideraţi drept fundament al
statului. Astfel centralismul statului absolutist s-a substituit, în demersul său
reformator, autonomiei locale a comitatului şi scaunului, noul comitat devenind o
simplă circumscripţie administrativă a statului raţionalizat, adaptat treptat nevoilor
dezvoltării societăţii.
În Transilvania reforma administrativă în teritoriu era cu atât mai necesară cu
cât autonomiile comitatelor şi ale scaunelor săseşti şi secuieşti erau dublate de cele
rezultate din sistemul constituţional al celor trei naţiuni politice şi patru religii recepte.
De aceea au fost luate măsuri speciale, precum instituirea, la 1781, pe Pământul
Crăiesc a concivilităţii românilor cu saşii, chestiune asupra căreia împăratul a revenit
în 1782 cu un nou ordin pentru a repeta şi institui egalitatea în drepturi a celor două
etnii. Rezistenţele au fost mari, dar împăratul, cu stăruinţa care-l caracteriza, a reuşit
treptat să le invingă, să restrângă vechile „libertăţi” interpretate exclusivist şi să
lichideze dependenţa unora dintre comunităţile româneşti (Răşinari, Sălişte, Tălmaciu
etc.) şi secuieşti (din Ţara Bârsei) faţă de municipalităţile săseşti.
Administraţia locală, orăşenească şi sătească, nu a scăpat nici ea practicilor
reformiste. La acest nivel reformele vizau extinderea controlului puterii politice asupra
întregii structuri administrative a statului fie cu scopul de a slăbi şi subordona
autonomiile municipale orăşeneşti, fie, dimpotrivă, pentru a spori atribuţiile
administraţiei publice săteşti vizavi de cea seniorială sau nobiliară.
Oraşele libere regeşti, înzestrate cu largi privilegii şi autonomii municipale,
trebuiau restrânse în libertătile lor, supuse controlului riguros al politicii etatiste, pentru
ca instituţiile lor să devină tot atâtea instrumente fidele şi utile voinţei monarhului.
Exemplul unora, precum Clujul, este semnificativ, făcând dovada restructurării
organizării şi schimbării functionalităţii administratiei.
Aceeaşi intervenţie a puterii centrale absolutiste este prezentă şi la nivelul
administraţiei săteşti, încercându-se scoaterea juzilor săteşti de sub influenţa şi
controlul stăpânilor de sate nobili, sporindu-li-se autoritatea în ideea de a interveni în
conflictele dintre ţăranii iobagi şi stăpânii feudali. Era o măsură menită să consolideze
statutul social al supusului contribuabil în faţa arbitrarului seniorial, dar să şi limiteze
puterea şi abuzurile stăpânilor de pământ.
Prin urmare se constată din partea monarhului luminat un efort de subordonare a
administraţiei controlului politic la toate nivelele, de la guberniu şi comitat până la oraş
şi sat, urmărindu-se ca administraţia să devină instrumentul de care puterea politică să
se folosească pentru a face să prevaleze sistemul său şi să dea serviciilor publice
impulsul conform intereselor sale. Se poate spune că puterea politică trasa drumul şi se
străduia să constrângă administraţia a-l urma în calitate de servitor fidel şi devotat
voinţei monarhului luminat.
În alt plan, măsurile de reformare promovate de absolutismul luminat au vizat şi
separarea atribuţiilor administrative de cele judecătoreşti, delimitându-se precis
competenţele, aşa cum dovedesc categoriile de protocoale ale vremii în care
problemele economico-administrative (politica et cameralia) apar dezbătute şi
soluţionate separat de cele judiciare (judicialia). Prin această separare modernă a
executivului de juridic practicile reformiste ale Mariei Tereza şi Iosif al II-lea au reuşit
să reducă în Transilvania posibilităţile de abuz, sporind loialismul functionarului faţă
de stat şi asigurând continuitatea instituţiei în rezolvarea diferitelor probleme. Astfel
erau lovite şi slăbite vechile instituţii lipsite de separaţia funcţiilor, impunându-se şi pe
această cale voinţa puterii absolutiste de lichidare a particularismelor provinciale,
expresie a libertăţilor locale medievale. Prin ordonanţa din 11 mai 1784, se adăuga
introducerea limbii germane, în locul latinei, în administraţia de stat, ca element
complementar de unitate a imperiului şi de asigurare a unei mai bune funcţionări a
executivului.
Aceeaşi politică de modernizare prin reforme succesive, politică inspirată de
perceptele raţionale ale Luminilor şi îndeosebi ale Aufklärung-ului, a făcut ca
administraţia Transilvaniei, Banatului şi Partium-ului să ajungă a fi dominate structural
şi organizatoric de principiul unităţii şi al ierarhizării, iar funcţional de sistemul
colegial sau dicasterial. Astfel vechile deosebiri dintre administraţia centrală austriacă,
cea teritorială a principatului şi comitatului şi cea locală a oraşului şi satului dispar,
dobândindu-se un puternic cheag unificator, atât de necesar procesului de modernizare.
Aceeaşi semnificaţie pozitivă a avut-o şi renunţarea la caracterul personal al serviciilor
administrative prin transformarea lor în organe regnicolare, în dicasterii. Această nouă
administraţie constituie expresia efortului centralizator, a mijloacelor şi modalităţilor
prin care statul a acţionat pentru a face din administraţie şi funcţionari un instrument
fidel şi devotat. În acelaşi timp, administraţia a devenit prin aceste prefaceri un mijloc
activ de difuzare a progreselor civilizaţiei Luminilor, exercitând asupra societăţii o
supraveghere atentă şi permanentă, observând şi răspunzând nevoilor sale, urmând sau
îndreptând tendinţele sale în conformitate cu interesele raţiunii de stat. De acum, noua
administraţie este aceea prin care statul realizează ieşirea din sfera problemelor strict
politice, pentru a pătrunde progresiv în cele mai multe compartimente ale vieţii sociale,
inclusiv pentru a se interpune în raporturile dintre stăpân şi supus, dintre nobil şi
ţăranul dependent, deschizându-i larg acestuia din urmă drumul cu plângeri spre
administraţia superioară şi spre forurile judiciare.
Urmărirea acestei intervenţii cuprinzătoare şi sistematice a statului în viaţa
societăţii secolului al XVIII-lea relevă sporirea considerabilă a sarcinilor
administraţiei, proliferarea oficiilor şi a numărului servitorilor săi, la care se asocia
biruinţa principiului modern al angajării şi salarizării funcţionarilor, înlăturându-se
astfel consecinţele negative ale venalităţii dregătorilor şi asigurându-se instituţiei
administrative funcţionarea cu personal permanentizat şi diferenţiat în atribuţii. Toate
aceste prefaceri înnoitoare au fost rezultatul unei dezvoltări îndelungate şi sinuoase, în
care au trebuit învinse puternice rezistente şi mentalităţi.
Fluxul de modernizare al administraţiei s-a răsfrânt puternic şi în activitatea
scrisă, sporind numărul actelor şi intensificându-se circulaţia lor, trecându-se la
realizarea evidenţei şi a legăturii celor din administraţia curentă cu cele păstrate în
arhivă. Au fost reconsiderate acum şi categoriile de acte, descoperindu-se valoarea
actului administrativ, care dacă nu a dislocat, cel puţin a neutralizat valoarea actului
juridic privilegial, legat mai mult de o nobleţe privată şi mai puţin de raţiunea publică a
statului. Treptat administraţia a devenit ea însăşi o sursă de nobleţe, statornicindu-se o
nouă atitudine faţă de cel care serveşte statul, faţă de funcţionarul adesea înnobilat fie
şi numai pentru priceperea şi meritele sale, încât nobleţea de funcţie a fost asociată şi
apoi s-a substituit celeia de sânge. Astfel că noua categorie socială a funcţionarilor nu
numai că a apărut ca un produs al birocraţiei secolului al XVIII-lea, dar a devenit şi un
element definitoriu al acestui secol, de acum ascensiunea socială putându-se realiza şi
mai puţin nobil prin naştere, dar nu mai puţin nobil prin şcoală şi merite personale.
Prin prefacerile sale înnoitoare se poate spune că administraţia s-a resimţit din
plin de pe urma politicii de raţionalizare a statului promovată de monarhul luminat
plecând de la necesităţi practice şi de la o concepţie mai largă filozofică şi juridică.

6. ABSOLUTISM ŞI ÎNREGIMENTARE MILITARĂ

La mijlocul secolului al XVIII-lea forma de absolutism monarhic realizată în

Franţa era departe de a fi întâlnită în celelalte state europene, inclusiv în cel al
Habsburgilor. Astfel, atât în Ungaria, cât şi în Transilvania puterea legislativă şi
juridică era practic împărţită între suveran, dietă şi nobilime.
Cât despre puterea financiară a împăratului, dreptul şi posibilitatea efectivă a
acestuia de a impune şi percepe noi dări, fără aprobarea stărilor, erau atât de reduse,
încât precaritatea resurselor sale băneşti era bine cunoscută la toate curţile din Europa.
De acea între situaţia financiară precară a împărătesei Maria Tereza (1740-1780) şi
slăbiciunea politicii sale externe a existat o strânsă legătură. Această scădere a
monarhiei austriece, angajată în numeroase conflicte militare pe care de regulă le-a
pierdut, s-a datorat atât conjuncturii economice şi politice defavorabile de la mijlocul
secolului, cât şi propriilor structuri etatice. Sporirea puterii financiare a monarhiei,
inclusiv a forţei sale militare, era împiedicată acum nu atât de sărăcia resurselor, cât
mai ales de lipsa unei administraţii financiare coerente şi centralizate care să valorifice
superior potenţialul economic şi demografic al ţării.
În situaţia dată, agravată prin pierderile păcii cu turcii de la Belgrad (1739) şi,
mai cu seamă, după înfrângerea suferită în războiul de succesiune cu Prusia
(1740-1748), împărăteasa Maria Tereza împreună cu consilierii săi s-au decis pentru
reformarea structurilor instituţionale ale statului, atât la nivel central, cât şi provincial.
Cu deosebire se urmărea ca fiscalitatea şi armata să fie puse în acord cu principiile şi
voinţa puterii centrale, la fel administraţia provincială care prezenta caracteristici
proprii fiecărei ţări intrate la date diferite şi cu tradiţii specifice în cuprinsul monarhiei.
Perpetuarea particularismelor provinciale însemna limitarea puterii centrale, iar
adunările de stări, dieta în cazul Transilvaniei, eluda orice politică absolutistă, inclusiv
în materie fiscală şi în probleme militare. Aceste dificultăţi puteau fi depăşite doar
printr-o acţiune fermă de restructurare şi modernizare a statului pentru a se asigura
exerciţiul nestingherit al puterii suverane, fapt care va reclama din partea împărătesei o
stăruitoare şi îndelungată practică reformistă de pe urma căreia s-a născut monarhia
absolutistă.
Începutul reformelor se leagă de numele lui Haugwitz, preşedintele unei comisii
speciale (Hauptdeputation) ale cărei lucrări au avut drept rezultat decretarea
ordonanţei din 1 mai 1749 prin care în statele ereditare afacerile administrative şi
financiare, încredinţate unui Directorium in publicis et cameralibus, erau separate de
cele judiciare, atribuite unei Curţi superioare de justiţie (Oberste Justizstelle). Prin
aceasta era consacrat şi realizat principiul modern al separării puterilor în stat,
renunţându-se, de acum, la întâietatea tradiţională a juridicului, moştenire de sorginte
feudală a structurilor statale. În plus, prin autoritatea lărgită a Consiliului privat al
împărătesei şi prin autonomia şi rolul sporit dobândit de administrativ era asigurată
exercitarea drepturilor şi prerogativelor puterii centrale asupra celor provinciale şi
locale, condiţie indispensabilă afirmării absolutismului monarhic.
În acest context de reforme şi restructurare a statului austriac, realităţile
constituţionale ale principatului Transilvaniei nu se puteau sustrage fluxului reformator
iniţiat de împărăteasa Maria Tereza şi continuat şi amplificat de fiul său, Iosif al II-lea.
În principat, reformele erau cu atât mai necesare, cu cât existau numeroase condiţii
specifice care permiteau reprezentanţilor stărilor să se opună şi să reziste, cu deosebire
prin instituţia dietală, exigenţelor în creştere ale puterii centrale.
Astfel, principatul Transilvaniei moştenea şi perpetua o individualitate proprie
în cuprinsul monarhiei Habsburgice. În aparenţă guvernarea monarhului părea
puternică, dar, în realitate - într-o ţară unde lipsea o tradiţie a absolutismului princiar şi
„constituţionalismul” stărilor a funcţionat neîntrerupt, bazându-se pe sistemul celor trei
naţiuni politice şi patru religii recepte - nu întâlnim un absolutism care să-şi
subordoneze particularismul provincial efortului centralizator. Astfel, politica
imperială nu putea acţiona decât prin intermediul instituţiei reprezentative a stărilor,
prin dietă, căreia strădania Vienei de a crea o administraţie unitară întregului imperiu îi
apărea ca o încercare disimilată de a spori autoritatea centrală şi de a promova o
guvernare autoritară.
Dar, dincolo de atitudinea stărilor din principat, Curtea din Viena înţelegea să
consolideze centralismul politic şi să facă eficientă guvernarea, de unde şi continuarea
şi generalizarea acţiunilor de reformă în întreg cuprinsul imperiului. Pentru
Transilvania asemenea măsuri de uniformizare administrativă erau cu atât mai necesare
cu cât principatul se găsea la marginea imperiului, în vecinătatea teritoriilor româneşti
vizate de expansiunea ţaristă, încât controlul politic, confesional şi militar se impunea
poate mai mult decât în alte părţi. Apărarea Transilvaniei trebuia consolidată şi aceasta
se putea face, în condiţiile crizei financiare existente, doar prin sporirea forţelor sale
militare prin noi efective mai puţin costisitoare. Soluţia putea veni dinspre o practică
mai veche a monarhiei, experimentată cu succes la graniţa cu turcii, în teritoriile
sârbo-croate şi slovene, acolo unde existau încă din secolul al XVI-lea regimentele de
graniţă ilirice.
Politica de înregimentare militară a unor teritorii din Transilvania putea oferi
puterii un mijloc suplimentar de consolidare în principat şi de promovare a reformelor
faţă de care opoziţia stărilor era atât de mare. În primul rând nobilimea şi patriciatul
orăşenesc puteau fi mai uşor constrânse să accepte reformele şi să renunţe la rezistenţă,
prin slăbirea puterii lor economice şi sociale, ca urmare a sustragerii de sub dependenţa
lor a ţăranilor şi altor categorii sociale vizate de înregimentare.
Grănicerii, categorie de ţărani cu obligaţii militare, în schimbul eliberării din
iobăgie şi a unor scutiri fiscale, deveneau nu numai un element de echilibru social, prin
statutul lor de oameni liberi, ci şi un exemplu pilduitor pentru alţi iobagi şi, în acelaşi
timp, ameninţător pentru nobili. Înregimentarea, ca măsură politică cu consecinţe
sociale, se impunea cu atât mai mult în Transilvania cu cât aici statisticile vremii
consemnau, în 1767, o proporţie de 6,74% familii nobile, în timp ce familiile
contribuabile de iobagi şi jeleri reprezentau 59,39% din totalul populaţiei, revenind
unei familii nobiliare un număr de 9 familii de ţărani dependenţi, o proporţie
asemănătoare cu cea întâlnită doar în Polonia.
Această nobilime numeroasă, dar săracă în moşii şi supuşi, a agravat peste
măsură sarcinile iobăgeşti şi prin atitudinea sa politică ostilă reformelor a determinat,
printre altele, opţiunea puterii pentru înregimentarea unei părţi a ţăranilor dependenţi
din Transilvania. Aceştia în general, cu deosebire iobagii români, au îmbrăţişat
iniţiativa imperială, înregistrându-se refuz la militarizare doar în cazul unor categorii
libere sau privilegiate de mici nobili şi boieri din Secuime şi Ţara Făgăraşului. În
schimb, marea împotrivire la înregimentare era de aşteptat să vină, şi nu a întârzit, din
partea nobilimii şi a patriciatului orăşenesc, care, fie şi cu preţul unor despăgubiri şi
compensaţii, îşi vedeau pierdute domeniile şi supuşii, de unde şi opoziţia vehementă a
dietei şi a Universităţii săseşti la planurile şi acţiunile generalului Adolf Buccow.
Dintre aceste împotriviri am aminti în primul rând pe cele ale districtului şi
oraşului Bistriţa, multe înaintate autorităţilor superioare sub forma unor plângeri contra
„milites confiniarias”, precum cea generală, în 8 puncte, din 1765, prin care satele
săseşti bistriţene îi acuzau pe grănicerii români de pagube în păduri şi semănături, de
încălcarea jurisdicţiei săteşti, de nerespectarea regulamentului la impuneri şi a
regimului negoţului cu cereale etc.
Pe lângă consolidarea bazei sociale a stăpânirii Habsburgice în Transilvania,
înregimentarea mai putea aduce, la nevoie, şi o refacere a poziţiilor bisericii
greco-catolice din principat, un sprijin şi ea al noii stăpâniri, dar greu încercată şi mult
slăbită în urma mişcărilor confesionale pricinuite de activitatea călugărilor ortodocşi
Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara. Este şi motivul pentru care în acţiunea de
înregimentare s-a ajuns la o conlucrare între generalii imperiali şi ierarhii din Blaj,
încercându-se la un moment dat condiţionarea confesională a conscrierii militare, de
unde şi unele incidente şi rezistenţe din partea credincioşilor ortodocşi.
Aceeaşi politică de înregimentare putea pune la dispoziţia Curţii din Viena
mijloace suplimentare pentru un control mai riguros a legăturilor Transilvaniei cu
Ţările Române de peste Carpaţi, atât în plan economic, cât mai ales în cel
cultural-religios. Aceasta în condiţiile în care tratatul comercial, încheiat cu Poarta la
Passarowitz(1718) şi recunoscut ca veşnic în 1747, avantaja prin noul sistem vamal
schimburile comerciale cu supuşii Imperiului Otoman, în primul rând cu Ţara
Românească şi Moldova, de unde şi necesitatea pentru Habsburgi de a institui un
cordon sanitar şi, la nevoie, sistemul de carantină la trecerile peste Carpaţi. În
supravegherea fluxului uman şi comercial de aici, regimentele de graniţă puteau lua
locul vechilor plăieşi, dovedindu-se mai eficiente şi mai puţin costisitoare.
 În alt plan, politica de înregimentare inaugurată şi realizată în Transilvania prin
generalii Buccow şi Ziskovi• permitea Curţii vieneze să promoveze, e adevărat într-o
formă disimilată, elemente ale centralismului politic şi ale reformismului terezian.
Chestiunea este doar trădată, cu suficientă transparenţă, de însăşi corespondenţa
generalului comandant Adolf Buccow, care îndată după sosirea sa în Transilvania, în
aprilie 1761, scria despre dieta principatului că ar fi de „peu d'utilité” (de puţin folos),
cerând împărătesei: „Il est temps, Madame, de faire voir, que Vôtre Majesté est
souveraine” (Este vremea, Doamnă, să arătaţi că Maiestatea Voastră sunteţi suverană).
Rezultatul a fost că pentru Transilvania guvernatorii Adolf Buccow, Andrei Hadik şi
Carol O'Donell au dobândit şi calitatea de general-comandanţi, inaugurând un
guvernământ absolutist. Urmaşii lor, Maria Iosif Auersperg şi Samuel Brukenthal, deşi
guvernatori civili, au fost nu mai puţin oameni de încredere ai Curţii din Viena şi
reprezentanţi politici ai împăratului, la fel cu cei mai mulţi dintre membrii Consiliului
gubernial şi ai Cancelariei aulice, instituţii transformate treptat în tot atâtea instrumente
ale politicii absolutiste.
Dieta principatului, care în 1761 s-a arătat atât de potrivnică planurilor şi
acţiunilor de înregimentare ale generalului Adolf Buccow a încetat să mai fie
convocată, împărăteasa Maria Tereza dispensându-se de rosturile legislative, fiscale şi
judiciare ale unei instituţii reprezentative a stărilor şi ordinelor privilegiate, făcându-se
loc guvernării absolutiste prin decrete şi ordonanţe.
La drept vorbind unii consilieri intimi ai împărătesei, precum Türkheim şi
baronul Samuel Brukenthal, au descifrat corect, pe lângă alte cauze, şi dedesubturile
politice ale înfiinţării regimentelor de graniţă din principat. În acest sens, consilierul
Türkheim arăta că „Prea înalta Curte s-a hotărât să înfiinţeze graniţa militară din
Transilvania nu atât din motivul sporirii forţei sale militare, ci şi din alte cauze, şi
anume să-şi deschidă drumul pentru alte instituţii utile...şi să pună Transilvania...pe
alte temelii”.
Judecata se regăseşte în epocă, întocmai, şi la baronul Samuel Brukenthal,
sfetnic al generalului Buccow, care scria: „relev că primul şi principalul mobil pentru
înfiinţarea graniţei militare n-a fost paza munţilor, nici cea a potecilor, aceasta putea fi
asigurată cu mult mai economic, ci cel al siguranţei ţării şi al măririi puterii reale a
statului în general”. Aceste interese ascunse ale puterii centrale explică de ce - constata
acelaşi Brukenthal - „Buccow înmânase rapoartele sale direct suveranei, primind tot
din partea ei instrucţiunile cuvenite; Consiliul aulic de război, organul militar superior,
era străin de aceste proiecte, aflând numai întâmplător de planurile generalului”.
Aşadar, rezultă, cu evidenţă, că politica de înregimentare urmărea în Transilvania atât
consolidarea apărării ţării, în eventualitatea unui atac ţarist, cât şi sporirea şanselor şi a
mijloacelor puterii centrale de a inaugura cât mai rapid şi mai eficient politica de
reforme într-un principat dominat de o numeroasă nobilime refractară la orice înnoire.
Dar, indiferent de mobilurile care au stat la baza iniţierii şi realizării politicii de
înregimentare în Transilvania, cert este că prin această pârghie militară, împărăteasa
Maria Tereza şi consilierii săi vor putea impune principatului, mai rapid şi cu mai
multă eficienţă, programul absolutist de reforme. De pe urma înregimentării vor
beneficia atât Curtea din Viena, cât mai ales ţăranii militarizaţi, aceştia din urmă
scăpaţi de iobăgie şi constituiţi într-o largă categorie de oameni liberi.
Au rezultat astfel în cuprinsul principatului Transilvaniei, din Valea Rodnei
peste Secuime, Ţara Făgăraşului, Mărginimea Sibiului şi până în părţile Hunedoarei,
nu mai puţin de 6 regimente grănicereşti, dintre care, iniţial, 3 româneşti şi tot atâtea
secuieşti. La acestea se cuvine a fi adăugat batalionul I românesc din Banat, devenit
mai târziu regimentul româno-iliric, încât, de la mijlocul secolului al XVIII-lea,
monarhia dispunea de o importantă forţă atât militară, capabilă să apere aceste teritorii
de turci şi ruşi, cât şi socială, sprijin la nevoie al politicii reformatoare.
Dar, dincolo de această posibilă instrumentalizare politică, urmările, în primul
rând sociale şi economice, ale înfiinţării regimentelor de graniţă, cu deosebire pentru
români şi într-o oarecare măsură pentru secui, nu sunt de neglijat. De pe urma
înregimentării a sporit considerabil numărul românilor liberi, ajungându-se treptat la
constituirea unei adevărate stări militare (militaris status) a cărei conştiinţă de sine a
dus, în perioada Supplex-ului, la punerea noii instituţii în serviciul propriei ridicări
politice. Desigur, această mişcare a avut drept sprijin, pe lângă statutul socio-politic, şi
progresele materiale şi şcolare pe care le-a înregistrat miliţia de graniţă românească în
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor.
Regimentele de graniţă departe de a fi reductibile doar la fapte de arme,
legislaţie şi organizare militară, ele au însemnat şi un anume mod de viaţă specific,
materializat, printre altele, într-o administraţie, justiţie şi economie proprie. Această
din urmă componentă a vieţii grănicereşti ne dezvăluie poate cel mai bine adevărata
măsură a progreselor materiale şi culturale înregistrate de satele militarizate.
Deosebirea acestora faţă de cele iobăgeşti punea în evidenţă virtuţile libertăţii sociale,
fie ea chiar condiţionată de multiple obligaţii militare.
În întreaga graniţă ocupaţiile economice tradiţionale ale locuitorilor s-au
perpetuat şi dezvoltat, îmbogăţindu-se în acelaşi timp cu elemente noi impuse de
nevoia satisfacerii îndatoririlor militare. Pentru extinderea suprafeţei pământului
cultivabil şi dezvoltarea agriculturii autorităţile militare au îngăduit defrişări, au
ordonat regularizarea şi îndiguirea unor cursuri de apă, desecarea mlaştinilor,
amenajarea de drumuri şi construirea de poduri.
 Despre o asemenea muncă, desfăşurată pe parcursul a patru ani în Valea
Rodnei, colonelul Carol von Enzenberg, comandantul Regimentului 2 din Năsăud,
putea să scrie în 1769: „ Primăvara, timp de patru săptămâni, am dispus cu mari
greutăţi şi trudă să se lăzuiască; în urma acestui efort deosebit, acuma fiecare locuitor
din acele sate poate semăna deja pentru sine un lot potrivit. S-au construit cu sârguinţă,
cu nespusă trudă şi pierdere de timp în comun 18 poduri stabile peste şanţuri şi pâraie
de munte; s-au îndiguit într-o albie mai multe văi de munte, s-au săpat şanţuri spre a
câştiga teren şi spre a se împiedica împotmolirea cu nisip la ploi. S-au construit
drumuri solide, aşa că s-a îmbunătăţit ţinutul sălbatic”.
În condiţiile lipsei cerealelor suficiente pentru grăniceri s-a acţionat şi în
direcţia creşterii productivităţii şi a veniturilor agrare, fiind constituită pe lângă fiecare
regiment o Comisie economică. Aceasta se preocupa şi căuta soluţii pentru rezolvarea
tuturor problemelor materiale ale vieţii grănicereşti, de la satisfacerea trebuinţelor de
hrană şi de îmbrăcăminte până la cele de locuit. Astfel, într-un cadru mai general de
etatism economic, susţinător al cultivării unor plante noi, precum cartoful, au fost
dispuse şi în graniţă măsuri pentru extinderea culturii acestuia, obţinându-se în anul
1769 o producţie de 10143 de câble. Asupra acestei culturi s-a revenit şi prin ordonanţa
din 23 aprilie 1770, realizându-se o creştere a recoltei de cartofi, care, în 1774, ajunge
numai pe teritoriul Regimentului de la Orlat la 2474 de câble. Potrivit datelor statistice
din 1820 despre situaţia economică a graniţei militare cultura cartofilor reuşise să
depăşească suprafeţele însămânţate cu grâu (9662 iugăre) sau porumb (9112 iugăre),
totalizând nu mai puţin de 11371 de iugăre.
Nu a lipsit nici interesul pentru plantele textile şi încurajarea meşteşugurilor
casnice legate de acestea, grănicerii fiind îndrumaţi şi sprijiniţi în cultivarea şi
prelucrarea inului şi a cânepei. Acestora se cuvin asociate ajutoarele acordate
gospodăriilor grănicereşti pentru procurarea uneltelor agricole, pentru construirea
anexelor gospodăreşti, îndrumările din 1767 pentru plantarea pomilor roditori,
organizarea cursurilor de albinărit etc.
Prin toate aceste facilităţi şi prin stăruinţele administraţiei militare şi a unor
ofiţeri, precum colonelul Carol von Enzenberg, populaţia grănicerească a ajuns curând
să-şi depăşească prejudecăţile şi să devină receptivă la metodele raţionale de cultivare
a pământului, de creştere a animalelor şi de exploatare a pădurilor şi minelor,
sporindu-şi veniturile şi îndeplinindu-şi mai bine obligaţiile militare. Astfel, graniţa
militară se dovedea a fi nu numai un sprijin social în politica de reforme a
absolutismului luminat, ci şi un teren extrem de receptiv la etatismul economic
promovat şi stimulat de stat.
 Pentru rosturile sale politice şi sprijinul militar acordat dinastiei, pentru
exemplul de viaţă socială umanizată şi râvnită de ceilalţi iobagi din principat, pentru
implicarea în mişcarea de emancipare naţională a Supplex-ului (1791), stările şi
ordinele din Transilvania, în condiţiile morţii lui Iosif al II-lea şi a mişcării nobiliare de
„restituire” a vechilor privilegii, solicită prin glasul gubernatorului Gheorghe Bánffy şi
a dietei desfiinţarea graniţei militare ca o „instituţie ilegală”.
Faţă de această atitudine ostilă, în anul 1793, replica şi intervenţia noului
împărat Francisc I a fost promptă şi dură, ameninţând că „dacă stările ardelene ar
îndrăzni să transforme grănicerii în unelte ale lor sau să dizolve graniţa militară din
Transilvania, voi dispune de mijloace suficiente pentru a zădărnici asemenea încercări
ilegale”. Cu toată adversitatea pătimaşă a stărilor ardelene graniţa militară a fost
păstrată şi în acelaşi timp supusă unor reforme de structură, continuând să aducă mari
servicii imperiului, mai cu seamă în sângeroasele războaie napoleoniene.
Se poate spune, în final, că regimentele româneşti de graniţă din Transilvania şi
Banat au îndeplinit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de al XIX-lea
funcţii multiple, constituind, printre altele, atât un reazem politic şi social al reformelor
absolutismului luminat, cât şi o forţă militară care prin sacrificii de sânge a apărat
prestigiul şi interesele statului pe care l-au servit sub jurământ. În acelaşi timp,
grănicerii, prin statutul lor de oameni liberi şi ajunşi la conştiinţa propriilor drepturi,
s-au afirmat şi manifestat, sub deviza Virtus romana rediviva, ca un factor activ în
lupta de emancipare socială şi naţională a românilor ardeleni şi bănăţeni.

7. POLITICA SOCIALĂ A CURŢII DIN VIENA

ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. RĂSCOALA LUI HOREA (1784)

Depăşirea rezistenţei opusă de diferite pături sociale din Transilvania

extensiunii Imperiului Habsburgic şi consolidarea regimului austriac în teritoriul
intracarpatic după Pacea de la Satu Mare (1711) n-au putut înlătura dificultăţile cu care
o nouă administraţie se confruntă în regiuni recent cucerite. Acestea erau aici cu mult
mai mari decât în alte părţi şi derivau din anacronismul unei legislaţii de esenţă
medievală instituită în secolele anterioare, din practicile nobilimii maghiare
conservatoare în cel mai înalt grad, din abuzurile săvârşite de aceasta în cuprinsul
propriilor domenii feudale. Nobilimea forma în Transilvania, potrivit unei statistici din
1767, ca urmare a păstrării vechilor privilegii şi cumpărării de titluri nobiliare vândute
cu generozitate interesată băneşte de Curtea din Viena, 6,7% din totalul populaţiei,
fiind cea mai numeroasă nobilime din Europa acelei vremi4. Cea mai mare parte a
ţărănimii transilvănene se găsea în stare de servitute, aproape 3/4 din totalul populaţiei
Principatului fiind iobăgită; iar iobăgimea era alcătuită în cea mai mare parte a ei din
români. Aceasta se afla supusă la doi stăpâni, nobilimea maghiară şi statul austriac.
Reformele preconizate de Curtea vieneză în Principatul Transilvaniei, odată
cucerit, priveau şi agricultura cu resursele ei, raporturile dintre iobagi şi domnii lor de
pământ. Reformismul terezian (1740-1780) şi apoi cel iozefin (1780-1790) au urmărit
fixarea obligaţiilor ţăranilor iobagi faţă de stăpânii domeniali pentru ca producătorul
direct să poată presta şi contribuţia faţă de statul austriac. Astfel, legea urbarială din
1769 (Certa puncta) fixa robota ţăranului iobag la 4 zile pe săptămână cu braţele şi la 3
cu vitele, pentru ca jelerilor, categorie ţărănească săracă, să li se scadă obligaţia la 2
zile pe săptămână. Din protestul adresat Curţii din Viena de episcopul român
greco-catolic de la Blaj, Inochentie Micu, rezultă cu prisosinţă abuzurile nobilimii în
perioada anterioară reglementării urbariale menţionate: „Se află şi de aceia, care pe
supuşii săi în 3-4, ba şi în toate zilele săptămânii îi silesc la lucru şi peste tot timpul cel
mai bun de lucru, mai amar îi tratează ca pe nişte robi, deşi robie aici nu este, că
robilor li se dă cel puţin de mâncare, iar iobagilor nu”5. Abuzurile nobilimii continuă
însă prin răstălmăcirea reglementării amintite, îngreunând starea iobagului, a
gospodăriei lui, la care se adăugau condiţiile oneroase în care stăpânii domeniali
obligau la prestarea robotei.
În timpul împăratului Iosif al II-lea reformismul austriac, politica socială a
Curţii din Viena intră într-o nouă fază. După două călătorii întreprinse în Marele
Principat al Transilvaniei (1773, 1783), când s-a convins personal de stările de lucruri
intolerabile de aici, împăratul hotărăşte introducerea neîntârziată a urbariului şi
extinderea desfiinţării şerbiei şi în această provincie a Imperiului6. Nobilimea maghiară
din Principat reacţionează prompt împotriva acestor intenţii ale împăratului şi prin
intermediul Cancelariei aulice ungaro-transilvănene se străduieşte să demonstreze
inutilitatea reformei sociale în Transilvania şi Ungaria. Aici, protestează ea, legile
fundamentale ale ţării (Tripartitum) exclud de la dreptul de proprietate pe nenobili;
anularea legării de glie, reacordarea deci a dreptului de liberă strămutare iobagilor ar
duce, susţine ea, la părăsirea de către iobagi a pământurilor domeniale. Mai mult,
desfiinţarea iobăgiei ereditare ar permite emigrarea masivă a ţăranilor românilor în
Principatele Române, la sud şi est de Carpaţi7.
Răscoala lui Horea a izbucnit în toamna anului 1784 datorită agravării
raporturilor sociale în Transilvania, creşterii obligaţiilor ţărănimii iobage faţă de
stăpânii domeniali, pe fondul rezistenţei nobilimii conservatoare din Principat faţă de
reformele preconizate de Curtea din Viena8. Răscoala ca atare s-a declanşat pe fundalul
opoziţiei îndârjite a nobilimii maghiare, refractară oricărei schimbări şi măsuri
reformiste: nu politica socială a Vienei e cauza ridicării ţărăneşti din 1784, ci
neaplicarea ei ca urmare a refuzului domnilor de pământ retranşaţi în curţile feudale
ale căror vechi reguli le apărau cu cerbicie. Gânditorul francez J.-P. Brissot, stăruind
asupra cauzelor răscoalei, arăta că „regimul feudal, ale cărui caracteristici oribile au
fost şterse aproape pe întregul pământ, păstrează aici (în Transilvania) însă toate
rigorile sale în acest ţinut... Aici se regăsesc acei vechi baroni englezi, acei conţi
francezi care, aşezaţi în micile lor castele, privesc pe iobagii lor ca pe nişte mobile de
care dispun după voinţa lor, şi cu a căror libertate, muncă şi chiar viaţa, ei pot să se
joace, să o vândă, să o înstrăineze”9.
O situaţie specială întâlnim în Munţii Apuseni. Aici, după cucerirea
habsburgică, regiunea -datorită bogăţiilor subsolului- este organizată in domeniu fiscal,
depinzând direct de Curtea imperială. Prin sistemul arendării mijloacelor de venituri
din Munţii Apuseni se ajunge la restrângerea ultimelor libertăţi ale locuitorilor moţi,
prin care ei îşi procurau de fapt subzistenţa. Nemulţumirile moţilor aveau să producă
aşa numitul „tumult” din târgul de primăvară de la Câmpeni din mai 1782, semn
prevestitor al răscoalei înseşi. În Munţi, peste domeniul minier, peste aparatul fiscal, se
suprapunea autoritatea comitatansă (de Alba) şi se săvârşeau, mai ales, abuzurile
scăpate oricărui control, ale slujbaşilor domeniali şi de comitat. Împotriva acestora se
întreprind călătoriile la Viena ale deputăţiilor moţeşti în fruntea cărora se conturează
personalitatea lui Horea, după numele său adevărat Nicula Ursu Vasilie, locuitor al
comunei Albac. Se cerea insistent intervenţia imperială pentru îndreptarea situaţiei,
pentru curmarea abuzurilor care apăsau asupra locuitorilor din Munţi, asupra
gospodăriilor acestora, implantate într-un cadru natural de condiţie precară.
În teritoriul comitatens, pe domeniile nobiliare, supuşii întrezăresc posibilitatea
ieşirii din apăsătoarea iobăgie prin înscrierea lor ca voluntari în armata imperială.
Conscripţia militară hotărâtă de împăratul Iosif al II-lea în ianuarie 1784 a stârnit
printre ţărani o largă mişcare în vara aceluiaşi an. Autorităţile intervin pentru liniştirea
satelor, dar când din Zarand o grupare ţărănească s-a hotărât să plece spre cetatea Alba
Iulia, unde exista o puternică garnizoană militară austriacă, pentru a primi arme şi
deveni astfel militari, soldaţi ai împăratului, se produce incidentul de la Curechiu
provocat la sfârşitul lunii octombrie 1784 de slujbaşi nobiliari care încearcă să-i
oprească pe ţărani cu forţa. Este însăşi scânteia care declanşează răscoala.
În situaţia dată, ţăranii zărăndeni, iobagi domeniali, conduşi de Crişan, originar
din Vaca, de lângă Brad, multă vreme într-un regiment de linie din Transilvania, atacă
începând din 2 noiembrie 1784 curţile nobiliare din cercul Bradului. Răscoala se
extinde cu repeziciune în următoarele cinci zile în tot Zărandul şi trece în părţile
Hunedoarei, cu care forma acum un singur comitat. Din sat în sat, prin contagiune
mentală şi acţiuni colective, având ca nucleu permanent o grupare ţărănească originară
din Zărand, de pe Criş, răscoala traversează la sud de râul Mureş şi cuprinde Haţegul,
urcând simultan pe Mureş în sus spre Alba Iulia. Din Zărand, după luarea jurământului
primilor căpitani, în hotarul satului Blăjeni, la izvoarele Crişului Alb, în 4 noiembrie
1784 de către însuşi Horea, răscoala se extinde deopotrivă înspre nord, cuprinzând
Câmpenii, Abrudul, cucerit după un atac ţărănesc. Aici, în triunghiul Câmpeni, Albac,
Abrud se stabileşte nucleul central al răscoalei, conducerea ei, de unde Horea va dirija
cetele ţărăneşti aflate în acţiune.
Astfel, în Zărand, răsculaţii, sub conducerea lui Crişan, extind spre vest aria
răscoalei, care cuprinde şi marginile răsăritene ale comitatului Arad şi pe cele ale
Bihorului. În Hunedoara-Haţeg cetele răsculaţilor acţionau pe Mureş în sus, spre Alba
Iulia, în jos înspre Arad, iar la Sud, până la Zăicani, conducerea având-o Petru
Muntean, originar din Tara Românească. Pe Arieş în jos, în înaintarea ei, o ceată de
răsculaţi trece în comitatele Turda şi Cluj, atingând zonele Sălciua-Iara-Trascău. sub
conducerea lui Cloşca şi a lui Ion Horea, fiul căpitanului principal al răscoalei, o
puternică grupare ţărănească se îndreaptă spre Galda de Jos-Alba Iulia, intenţionând
eliberarea ţăranilor închişi în temniţa comitatului după tumultul de la Câmpeni din mai
178210.
Răscoala ţărănească a încorporat aşadar atât teritoriu comitatens, cu domeniile
nobiliare, precum şi regiunea minieră a Munţilor Apuseni, asamblând problematica
şerbiei nobiliare şi a celei fiscale. În părţile Trăscăului răscoala a cuprins în iureşul ei,
şi sate cu iobagi unguri. Frământări ţărăneşti se înregistrează şi în comitatele care nu au
fost efectiv cuprinse în aria răscoalei, până în nord, înspre Maramureş şi în răsărit până
în scaunele secuieşti, peste tot iobagii afirmând că abia aşteaptă să sosească Horea cu
cetele sale pentru a se răscula11.
Actul cel mai important produs în această fază, ofensivă, a răscoalei, îl
constituie ultimatul ţărănesc dat în numele lui Horea nobilimii refugiate în oraşul Deva
şi notificat în apropiere, pe malul Mureşului, la Şoimuş, în 11 noiembrie 1784. El era
urmarea atacului întreprins de răsculaţi în două rânduri asupra oraşului Deva (6 şi 7
noiembrie), respins de nobilimea maghiară ajutată de un efectiv militar coborât din
cetatea de sus a Devei. Ţăranii prinşi de nobili sunt ucişi cu o cruzime, rar întâlnită, de
nobili şi aruncaţi în gropi comune în spatele cetăţii, stârnind îndârjirea răsculaţilor din
zonă, încrezători în victoria asupra oraşului de pe Mureş, unde se concentrase
nobilimea din comitat. Formularea ultimatului adresat nobilimii e actul cel mai radical
din răscoală, reprezentativ pentru sensurile mişcării.
Condiţiile iobăgimii răsculate, în formularea unor reprezentanţi ai elitei rurale
româneşti, erau: nobili mai mult să nu fie, fiecare să trăiască din slujba pe care o
îndeplineşte, stăpânii nobili să părăsească o dată pentru totdeauna moşiile lor, să
plătească şi ei dări ca toţi oamenii de rând, pământul nobililor să se împartă ţaranilor12.
Ultimatul ţărănesc sintetizează cererile răsculaţilor, ale ţăranilor iobagi din
Transilvania, alte cereri, de interes zonal, fiind expuse de căpitanii locali în cursul
tratativelor soldate cu încheierea a patru „armistiţii” între răsculaţii şi comandanţi
militari austrieci, respectiv un trimis al Guberniului Transilvaniei în zona mai fierbinte
şi periculoasă pentru autorităţi din Zărand. Încheiate între 12-18 noiembrie 1784 la
Tibru, Inuri, Sălciua şi Valea Bradului, aceste „înşelătoare armistiţii” au oprit
înaintarea răscoalei pe direcţiile principale, permiţând organizarea nobilimii,
insurecţionată din proprie iniţiativă în aproape toate comitatele Transilvaniei.
Comandantul militar al Principatului primeşte şi el ordinul imperial de intrare în
acţiune, efective militare din interior şi din Panonia fiind trimise de urgenţă înspre aria
răscoalei pentru a o izola şi risipi cetele de răsculaţi. În ciocnirile care au loc la
sfârşitul lunii noiembrie 1784 la Brad, Râmeţi şi Lupşa, ţaranii înving: La Mihăileni în
7 decembrie 1784 însă efectivul militar comandat de vicecolonelul Kray a înfrânt
ultima grupare ţărănească din Zarand, unde răscoala a izbucnit şi totodată se încheie.
Horea îşi dizolvă şi el, în asemenea împrejurări, gruparea din jurul său, afundându-se
în pădurile de la nord de Albac, cu gândul de a reaprinde răscoala în primăvara
următoare.
Prinderea căpitanilor principali ai răscoalei era de acum o chestiune de timp, ea
realizându-se la sfârşitul lunii decembrie 1784. Aduşi în fortăreaţa de la Alba Iulia,
Horea, Cloşca şi mai târziu Crişan sunt anchetaţi pe rând de o comisie numită de
împărat, având în frunte pe contele Anton von Jankocich. Dinainte condamnaţi la
moarte de Curtea imperială, Horea şi Cloşca vor fi executaţi la marginea cetăţii Alba
Iulia în 28 februarie 1785 prin frângerea cu roata, ultima asemenea barbară execuţie
din Europa. Regimentele imperiale rămân dislocate în Transilvania până în vara anului
1785, în locuri strategice şi împrejurul regiunii Munţilor Apuseni, pentru a
preîntâmpina reaprinderea răscoalei odată cu venirea primăverii.
Puternica răscoală ţărănească din Transilvania condusă de Horea a ţinut trează
atenţia opiniei europene, a cercurilor diplomatice şi mai ales a presei. Aproape că nu
există periodic ce apărea în Europa la sfârşitul anului 1784 şi începutul celui următor
care să nu fi publicat ştiri referitoare la principalele acţiuni din perimetrul răscoalei. De
pe continentul european ştirile privind răscoala ţăranilor români din Transilvania
străbat peste ocean, fiind preluate de ziarele din statele nord-americane. Broşuri, foi
volante, stampe reproducând scene din răscoală erau vândute în principalele oraşe ale
Europei. Unele comentarii de presă erau favorabile întru totul cauzei răscoalei, viitorul
şef al girondinilor, J.P. Brissot, luând apărarea ţăranilor răsculaţi printr-o „scrisoare
deschisă” (o broşură tipărită la începutul anului 1785 în Apusul Europei) adresată
împăratului Iosif al II-lea.
Prin răsunetul stârnit de răscoala lui Horea în străinătate problematica
ţărănească şi românească din Transilvania intra în lumină europeană, contribuind în
timp la edificarea cercurilor politice europene asupra chestiunii transilvănene13.
În contextul desfăşurării răscoalei, Curtea din Viena se vede ea însăşi obligată
să reia acţiunea de reformă în Transilvania, să reglementeze raporturile dintre iobagi şi
nobili. Este publicată, astfel, la 22 august 1785 patenta imperială prin care se desfiinţa
servitutea personală, legarea de glie a ţăranilor şerbi, care se puteau de acum căsători şi
fără consimţământul domnului de pământ, muta pe alte domenii, în alt sat, puteau să
înveţe carte şi meserii, să-şi testeze bunurile lor. Se extindea astfel, consecinţă a
răscoalei ţarăneşti, măsura aplicată între anii 1781-1782 în celelalte provincii ale
Imperiului Habsburgic, măsură întârziată în Transilvania de opoziţia nobilimii
maghiare. Aceeaşi nobilime conservatoare va reuşi anularea celor mai multe dintre
reformele iozefine la moartea împăratului (1790), pentru ca dieta Transilvaniei din
1791-1792 să facă procesul reformismului austriac, reuşind să amâne vreme de încă
trei decenii reglementarea urbarială propriu zisă, a raporturilor dintre ţăranii aserviţi şi
nobili.

8. SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM

Sub acest titlu, care s-ar putea traduce cu „jalba românilor”, istoricul sas Iosif
Carol Eder a tipărit la Cluj în anul 1791 actul înaintat împăratului Leopold de către
„credincioşii săi supuşi, clerul, nobilimea, starea militară şi cea orăşenească a întregii
naţiuni române din Transilvania”, însoţind textul petiţiei de comentarii critice proprii,
ceea ce a prilejuit o susţinută dezbatere polemică - cu prelungiri până în zilele noastre -
având ca preocupare fundamentală îndreptăţirea românilor la viaţa politică a ţării, în
nume propriu şi proporţional cu numărul şi meritele lor istorice, alături de unguri, saşi
şi secui. În fond, o cheie de boltă a istoriei Transilvaniei, grevată fatalmente de interese
politice divergente. Din acest punct de vedere, Supplex Libellus Valachorum, aşa cum
ne apare actul din 1791 în interpretarea lui David Prodan - de referinţă în istoriografia
problemei - „nu constituie deci nici un început şi nici un sfârşit, el constituie doar un
moment într-o organică şi istorică luptă politică, un act fundamental, intrat ca atare în
conştiinţa istorică [...] Geneza lui este însăşi lupta pentru ridicare politică a românilor
din Transilvania, el reprezintă sintetic această luptă”.14 La 1791 Supplex-ul sintetiza
programul politic al naţiunii române astfel:
 1. să fie revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, numirile
odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, ca acelea de toleraţi, admişi, nesocotiţi
între Stări, iar naţiunea română, renăscută, să fie repusă în toate drepturile civile şi
religioase;
2. să fie respectate drepturile naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate
cu ale naţiunii ungare, aşa cum prevede un decret al sfântului rege Ştefan, în care şi
ungurii şi românii se bucură de aceleaşi imunităţi, fapt consemnat în scrisoarea
conventului din Cluj-Mănăştur din anul 1437;
3. clerul, atât cel care s-a unit cât şi cel care nu s-a unit, nobilimea şi plebea, atât
cea orăşenească cât şi cea rurală, să fie socotite, şi în cazul românilor, ca părtaşe la
aceleaşi beneficii de care se bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni care alcătuiesc
sistemul uniunii constituţionale a ţării;
4. în dietă, în comitate, în scaune, districte şi oraşe naţiunea română să fie
reprezentată proporţional cu numărul ei, şi tot aşa să se procedeze şi la numirile noi şi
înaintările în slujbe fie la oficiile aulice, fie la cele provinciale;
5. unităţile administrative cu majoritate românească să aibă şi numire
românească, celelalte să poarte nume mixte, ori să-şi păstreze numele după râuri şi
cetăţi. Să se declare că toţi locuitorii Principatului fără deosebire de naţiune sau religie
trebuie să se bucure, după starea şi condiţia fiecăruia, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi
să poarte pe măsura puterii lor aceleaşi sarcini.
Aceste postulate sunt precedate de o amplă argumentaţie luată din trecutul
istoric:
- naţiunea română este cea mai veche dintre naţiunile Transilvaniei, ea nu poate
fi socotită „admisă”, mai degrabă ea este cea care le-a „admis” pe celelalte;
- cu ungurii, românii convieţuiesc pe baza unei înţelegeri (pactum convectum),
încheiată după moartea lui Gelu, când împreună şi-au ales ca duce pe Tuhutum, ducele
ungurilor; înţelegerea aceasta asigura aceleaşi drepturi cetăţeneşti tuturor locuitorilor
ţării, egalitate consemnată şi de diploma regelui Ştefan cel Sfânt; ba, mai mult,
drepturile regnicolare ale românilor sunt recunoscute şi la 1437, chiar anul constituirii
lui „unio trium nationum”, în actul scrisorii de adeverire a conventului din Cluj-
Mănăştur, care îl menţionează pe Pavel cel Mare „stegar al obştii ungurilor şi
românilor”;
- unirea celor trei naţiuni (unguri, saşi şi secui) nu s-a făcut cu eliminarea din
drepturi a românilor, dovadă că tocmai în acest secol (al XV-lea) naţiunea română
ridică din sânul ei în demnităţile cele mai înalte ale regatului bărbaţi iluştri ca Iancu de
Hunedoara Corvinul, Mătieş, fiul său şi rege al Ungariei, pe alţii cum sunt Ioan Getzi,
Ştefan Josika şi Nicolae Olahul;
 - şi în ce priveşte biserica, românii sunt primii care s-au încreştinat, încă de pe
vremea romanilor, sub forma creştinismului răsăritean, ortodox, fără a li se contesta
liberul exerciţiu al religiei; când s-a făcut reforma religioasă şi s-a scindat biserica
romană în romano-catolici, calvino-reformaţi, evanghelico-luterani şi socino-
unitarieni, declarându-se acestea patru ca „religii recepte”, legile care îi recunosc pe
aceştia nu-i pomenesc şi pe românii ortodocşi pentru motivul simplu că ei nu formau
obiectul de referinţă a acestei scindări şi deci rămân pe mai departe în exerciţiul
drepturilor de mai înainte;
- abia în secolul al XVII-lea naţiunea română a fost răsturnată din drepturile sale
prin articolele de legi ale colecţiilor Approbatae şi Compilatae, care, în ce-i priveşte pe
români, nu au la bază temeiuri pozitive în legislaţia veche ci numai interpretări şi
adăugiri ale compilatorilor cu formulări tendenţioase şi injurioase.
De atunci încoace, luând de bune formulările la adresa naţiunii române, de
„venetică”, „admisă” şi „tolerată” în ţară „pentru folosul public”, românii au ajuns prin
vitregia timpurilor, la starea tristă de azi (din anul 1791), când - în pofida recunoaşterii
drepturilor lor de către principii luminaţi care au fost Leopold I, Maria Tereza, şi mai
cu seamă Iosif II, şi a decretelor reparatorii ale acestora - ei au fost excluşi din
drepturile cetăţeneşti.
Cererile de a fi repuşi în drepturi sunt apoi, după formularea lor, susţinute de o
nouă serie de argumente, de această dată inspirate din realitatea prezentului.
Nu numai că naţiunea română este cea mai veche, cum o arătase analiza istorică,
ea este şi cea mai numeroasă.
Din 1.700.000 de locuitori cât număra populaţia Principatului înscrisă în
recensământul din 1787 ea numără peste un milion. Ea întrece în număr pe toate
celelalte naţiuni ale ţării luate împreună. Tot aşa le întrece şi în cuantumul sarcinilor
publice, dovedindu-se şi cantitativ cea mai utilă binelui obştesc. În plan militar, de
asemenea, populează în cel mai mare număr efectivele regimentelor de graniţă a
provinciei.
În consecinţă este îndreptăţită la repunerea în drepturi, iar dacă Dieta s-ar opune
la aceasta, memoriul cere împăratului să îngăduie românilor o adunare naţională care
să-şi aleagă deputaţii proprii, mandataţi să le apere interesele oriunde va fi nevoie, aşa
cum s-a îngăduit „naţiunii ilirice” (sârbeşti).
În sfârşit, conchide memoriul, cele cinci puncte de revendicări se întemeiază, în
esenţă, pe „echitatea naturală, pe principiile societăţii civile şi pe pactele convenite”
(Aequitati naturali principiisque societatis civilis pactisque conventis).
Aşa cum s-a mai arătat, memoriul din 1791 nu este un act izolat. El a fost
precedat de alte acţiuni petiţionare, face parte dintr-o mişcare ca parte constitutivă a
luptei de emancipare naţională a românilor din Transilvania ce străbate întregul veac al
XVIII-lea. Ilustrază ceea ce s-a definit ca planul acţiunilor politice iniţiate şi purtate de
intelectualitate, în primul rând de elita clerului, la care s-au asociat treptat şi alte
categorii, din funcţionărimea oficiilor administrative, din corpul ofiţerilor, din lumea
oraşelor.
Cel care a iniţiat această luptă politică, i-a fixat obiectivele şi a susţinut-o cu
argumente specifice ţelurilor sale a fost Inochentie Micu. El iniţiază programul politic
al naţiunii române în calitatea sa de episcop, revendicând în primul rând drepturi
pentru biserică şi cler, dar treptat, printr-o impresionantă serie de acte, între care cel
din 1743 se intitulează chiar Supplex Libellus, extinde acest program la ansamblul
naţiunii, alături de cler pledează şi pentru interesele nobilimii, meseriaşilor, ţărănimii
neamului său. Obiectivul central fixat de programul lui Inochentie Micu este
recunoaşterea naţiunii sale ca naţiune politică. Argumentele, şi acestea, sunt preluate
apoi de urmaşi: legile vechi, diplomele unirii, numărul majoritar al românilor,
importanţa neamului său ca „tezaur viu” al statului prin purtarea sarcinilor pentru
binele public, vechimea şi nobleţea neamului. „El aşează [astfel] temeliile pe care se va
clădi întreaga luptă politică românească, inclusiv Supplex Libellus Valachorum”.15
În esenţă, revendicările din 1791 sunt aceleaşi cu cele pe care le formulase şi
pentru care cheltuise atâta energie vajnicul episcop în urmă cu 40-50 de ani. Tezele
sale sunt acum reunite, prezentate mai amplu, argumentate istoric mai fundamentat. Şi
totuşi, un salt calitativ în programul revendicărilor de la 1791 prin cererea ca naţiunea
română să fie reprezentată proporţional la viaţa statului, la beneficiile publice, ceea ce
însemna mai mult decât a fi egala celorlalte trei naţiuni constituţionale, însemna, de
fapt, prin ponderea sa, să devină naţiunea dominantă a ţării.
Fără a fi exprimată explicit această teză e suficient de transparent întrevăzută
pentru ca impactul în opinia contemporanilor să dezlănţuie furtună iar ecourile sale să
rămână vii în conştiinţa politică românească până în pragul veacului nostru.
Eminenţa actului de la 1791, ca act fundamental al programului politic al
naţiunii române din secolul al XVIII-lea, rezidă mai larg în împrejurările istorice ce
caracterizează evoluţia societăţii din Transilvania în deceniile care l-au precedat şi
nemijlocit în împrejurările legate de moartea în 1790 a lui Iosif al II-lea.
După abdicarea lui Inochentie Micu (1751) - fostul episcop a mai trăit, în exil,
până în anul 1768 - o altă personalitate de anvergura acestuia nu s-a mai putut ridica în
fruntea luptei naţionale. Ideile programului său politic nu s-au stins, însă, dimpotrivă,
de la înălţimea acţiunii purtate cu atâta cutezanţă de ilustrul său fondator, ele au
diseminat la nivelul unei noi generaţii, acea generaţie de intelectuali născută în bună
parte tocmai ca rezultat al acţiunilor sale, purtătoare de idei politice. Crescuţi unii în
atmosfera de activism politic din chiar anturajul episcopului, cu deosebire protopopi
fideli ai ierarhului lor, alţii ridicaţi şi şcolaţi în centrele catolice, la Viena şi Roma, de
episcopul însuşi, şi, de acum în şcolile proprii, ale Blajului, se afirmă - în pofida crizei
prin care a trecut naţia când cu mişcările masive de resurecţie a ortodoxiei agitate de
Visarion sau Sofronie - la o scară mai redusă ca amplitudine dar insistent şi continuu
până la a deveni, în cele din urmă o amplă mişcare culturală, nume ca cele ale lui
Silvestru Caliani, Grigore Maior, George Pop, Nicolae Pop din Balomir, Gherontie
Cotore, Ignatie Darabant, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ştefan Pop, Augustin
Körössy, Ioan Para, Petru Maior, Ioan Halmaghi, Chiril Ţopa, Mihail Timariu, Ioan
Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ştefan Costa ş.a. Sunt cei pe care îi găsim implicaţi în
purtarea mesajului politic naţional în toţi aceşti ani, inclusiv în acţiuni petiţionare către
episcopii succesori ai lui Inochentie Micu, către guvern, către cancelaria aulică, către
suveranul însuşi. Unii sunt coautori în redactarea chiar a Supplexului din 1791.
Asistăm după Inochentie Micu nu numai la o creştere numerică a intelectualităţii
proprii ci şi la o vădită creştere calitativă, ca valoare intelectuală a acestei generaţii, la
nivelul epocii, de altfel în contextul unei efervescenţe spirituale şi cărturăreşti bine
afirmată şi în mediile intelectualităţii maghiare şi săseşti.
Recunoaştem aici pecetea enciclopedismului iluminist al veacului sub semnul
căruia îşi desfăşoară activitatea bărbaţi erudiţi, instruiţi în teologie, dar şi în filozofia
dreptului natural, în ştiinţele pozitive ale naturii, în dreptul constituţional şi
administrativ, şi, nu în ultimul rând, în istorie, filologie, lingvistică şi didactică. Din
această ultimă perspectivă îi vedem animaţi de un înalt sentiment al responsabilităţii
civice, preocupaţi să contribuie la ridicarea nivelului de educaţie naţională a poporului
de rând, conştienţi de necesitatea şi şansele realizării şi pentru români a unei
„renaşteri” al cărui suflu străbate agitatoric întregul continent. „Virtus romana
rediviva”, inscripţia pe steagul regimentului de graniţă de la Năsăud, simbolizează mai
mult decât o referinţă la virtuţile militare ale strămoşilor, la noua forţă militară
românească pe cale să se afirme. Ea poate fi socotită sloganul acestei intelectualităţi şi
a mişcării naţionale în ansamblul desfăşurărilor sale, având ca ţintă finală, una politică:
o societate civilă în care românii să decidă în nume propriu cu privire la propriul lor
statut politic.
Mişcarea naţională s-a putut afirma desigur acum, în condiţiile favorabile ale
reformismului imperial. Politica de reforme, iniţiată după 1740 de Maria Terezia, cu
marja ei de toleranţă, amplificată printr-o implicare atât de personală de fiul şi
succesorul ei, de Iosif al II-lea, în pofida caracterului său absolutist şi centralizator, ce
lovea în separatismul conservator şi exclusivist al „naţiunilor” politice constituţionale,
a făcut posibil un cadru oficial şi legal de acţiune românească.
 Paradoxal, în ce-i priveşte pe români, această răsturnare reformatoare de valori,
a putut fi invocată inclusiv ca punct de plecare al răscoalei lui Horea, moment şi el
decisiv prin conotaţiile sale naţionale grevate în încărcătura sa evident masiv socială şi
antifeudală.
După răscoală problematica românească în conştiinţa contemporanilor se
conturează mai limpede în toate articulaţiile sale: sociale, religioase, naţionale şi
politice. Dacă răscoala a solidarizat ţărănimea în lupta pentru emancipare socială peste
deosebiri confesionale de uniţi sau ortodocşi, lupta politică la nivelul intelectualităţii,
pentru emancipare naţională, după răscoală depăşeşte şi ea acelaşi prag. În cadrul
naţional de ansamblu Supplex libellus este expresia de vârf pe acest plan al luptei,
planul emancipării politice.
Momentul redactării suplicii la 1791 şi acţiunea petiţionară întreprinsă acum se
leagă nemijlocit de împrejurările provocate de moartea lui Iosif al II-lea (în februarie
1790) şi prăbuşirea sistemului reformist, care i-a urmat. Sub presiunea forţelor
conservatoare, tradiţionaliste, în special ale nobilimii, nemulţumirile acesteia îndelung
mocnite la adresa absolutismului reformist imperial, izbucnesc făţiş. Cuvântul de
ordine în agitaţia şi tensiunile momentului este acela al „restituirilor”, al „revocării
ordinelor” prin întoarcere la stările de la 1780, ba chiar mai de dinainte. Nobilimea, în
delirul unui entuziasm „patriotic”, naţionalist, se şi vedea repusă integral în vechile
libertăţi şi imunităţi, visa o restitutio in integrum a sistemului constituţional al celor
trei naţiuni.
Adunările de comitat din primăvara lui 1791 jubilează de revenirea în forţă la
vechile prerogative ale instituţiei, se cere şi convocarea de urgenţă a dietei
Principatului, se reconstituie ordinea veche a comitatului, se trece la înlocuirea
funcţionarilor regimului iosefin, se cere înlocuirea acestora din toate oficiile publice
ale ţării. Se cere desfiinţarea tuturor înlesnirilor făcute iobagilor, reîncorporarea lor
discreţionară în sistemul exclusiv al raporturilor senioriale, unde, chipurile, ar fi la
adăpost de apăsarea lor publică, pe care o deplânge cu perfidie şi cinism. Adunările
desfid inclusiv reglementările urbariale tereziene, măsurile iosefine în acest sens,
inclusiv dreptul de liberă mutare a iobagului. O înverşunare aparte se dezlănţuie faţă de
măsurătorile cadastrale, de conscripţiile oficiale ale populaţiei; actele acestor operate
sunt adunate şi arse public. Se cere eliminarea limbii germane din şcoli, din
administraţie; să se revină la vechiul sistem de educaţie cu revenire la manualele vechi,
în limba maternă, adică maghiară; aceasta să fie limba, alături de limba latină, în care
să se desfăşoare activităţile nu numai în şcoli ci şi limba oficială administrativă, în
acest sector în exclusivitate. Se înlătură, în general, punct cu punct toate hotărârile
vechiului regim ca fiind inovaţii dăunătoare ţării şi binelui public. Naţiunea şi cuvântul
„toleranţă” sunt echivoce şi dăunătoare. Să se revină la noţiunile şi limbajul
caracterizat de regimul exclusiv al „religiilor recepte" iar biserica românească să fie
recunoscută numai dacă s-a unit cu una din aceste religii. Să se admonesteze şi
supravegheze preoţimea românească, să i se retragă înlesnirile acordate ei, sau bisericii
româneşti, bunurile dobândite în regimul „toleranţei” să-i fie retrase, să revină
stăpânului „de drept”, adică nobilimii. Planează încă în atmosfera acestor adunări
neliniştea exprimată în tonalităţi grave la gândul revenirii unei noi „horiade”, de unde
o înverşunată discriminare în bloc la adresa românilor, cauză şi instrument principal în
decăderea ţării, etc. etc. Se cere în consecinţă şi desfiinţarea regimentelor de graniţă,
revenirea la libertăţile de altădată ale secuilor.
O exaltare asemănătoare şi în rândul naţiunii săseşti, de restituire în drepturile
sale exclusive în Pământul Crăiesc, atât de uzurpate de regimul concivilităţii în care a
fost posibilă şi integrarea românilor.
Aşadar, o solidarizare generală a forţelor conservatoare, o dezbatere până la
elementele de detaliu într-un rechizitoriu sever la procesul făcut regimului absolutist.
Hotărârile adunărilor de jurisdicţii locale sunt apoi cuprinse în instrucţiuni
corespunzătoare de care să uzeze deputaţii acestora la dieta ţării ce urmează a fi
neîntârziat convocată.
Faţă cu toate acestea, românii şi ei, îşi strâng rândurile, se ţin la curent cu
mersul evenimentelor, aşa cum o reflectă susţinuta corespondenţă schimbată între
fruntaşii intelectuali ai naţiunii, cu aluzii abia mascate la „lucrul de taină” al neamului,
dezbătut între ei şi la întâlniri de obicei restrânse. Iniţiative din mai multe direcţii se
concretizează în proiecte de memorii, în încercarea de a concretiza un efort conjugat
care să polarizeze acţiunea la nivelul celor doi episcopi ai bisericilor ortodoxă şi unită,
Gherasim Adamovici şi Ioan Bob. Într-o atmosferă încărcată de febra restituirilor, cu
trimitere la trecutul istoric, de la cel mai apropiat până la secolele de început ale
raporturilor dintre popoarele diferite ale ţării, românii răspund în acest joc de referinţe,
cu aceeaşi monedă. Cel mai activ se arată a fi Ioan Para, vicarul unit al Năsăudului. El
este autorul, sau coautorul mai multor memorii alcătuite din lunile mai-decembrie
1790, prin care se cere reprezentare românească în dietă, prin deputăţii proprii, cu drept
de vot, se cere congres naţional şi recunoaşterea românilor ca a patra naţiune
constituţională. Argumentele anticipează pe cele din Supplex. Cererile sunt redactate
fie în numele clerului, fie în numele regimentelor româneşti de graniţă. Asociază la
semnătura proprie şi semnăturile altora, a lui Petru Maior, respectiv a lui Ioan
Halmaghi, vicarul Făgăraşului, şi a lui Chiril Ţopa, protopopul Sibiului. Petiţie după
petiţie pleacă spre episcopi, spre guvern, spre împărat, atrăgând dezaprobări oficiale şi
chemarea la ordine. Refuzat de episcopul din Blaj se adresează lui Ignatie Darabant, la
Oradea. Eforturile converg în cele din urmă spre Oradea unde, din elementele deja
prezente în suita memoriilor precedente a fost redactat într-o primă formă în limba
germană, textul final al actului de bază al Supplex-ului care în varianta sa latină urma
să fie înaintat suveranului. Memoriul în limba latină n-a fost însă preluat ad litteram.
Din analiza comparativă a celor două variante se vădeşte însă că versiunea germană
(care formulează numai trei puncte de revendicări) este una preliminară şi că a putut fi
concepută şi redactată de Iosif Meheşi concipist la Cancelaria aulică.
Versiunea latină, textul ultim, cel înaintat împăratului, a fost definitivat tot la
Oradea, fiind pregătit şi expediat la 28 martie 1791. El trebuie că a fost rezultatul unei
colaborări colective în care se regăseşte contribuţia directă sau cunoştinţele în materie
a unor jurişti şi istorici printre care: Iosif Meheşi, Ioan Para, Samuil Micu, Petru
Maior, Ignatie Darabant, Ioan Piuariu-Molnar, Gheorghe Şincai şi alţii.
Ajuns în mâinile împăratului, acesta l-a trimis dietei cu rescriptul din 18 mai
1791, nu înaite de a avea referatul cancelarului aulic al Transilvaniei. În esenţă
referatul e total negativ. Cererile formulate în suplică n-au nici un temei, sunt
nejustificate, ba chiar primejdioase. Românii să fie trataţi în continuare după
prevederile articolului VI din legiuirile anului 1744 conform căruia ei se socotesc parte
a naţiunii pe teritoriul căreia locuiesc şi trebuie să se supuna jurisdicţiilor respective.
Dieta, atât de mult aşteptată de Stări, ale cărei lucrări începuseră în 21
decembrie 1790 (au durat până la 9 august 1791) ia act de memoriul românilor în iunie,
când i-a fost citit în şedinţă plenară. Din plecare dieta s-a arătat surprinsă, apoi
consternată, apoi indignată de cutezanţa actului. Nici nu e de mirare. Componenţa
dietei arată o proporţie preponderent nobiliară, de 85% sub raport social, naţional fiind
absolut neromânească, cu 90% unguri şi secui şi 10% saşi. Românii? Unul singur,
episcopul Ioan Bob, şi acesta nu ca reprezentant al naţiunii sale, ci ca regalist. În acest
fel memoriul este sortit unui eşec total. Încredinţat de dietă spre examinare unei
deputăţii interne, aceasta referă negativ. Respinge mai cu seamă fundamentul istoric al
memoriului: românii nu sunt urmaşii originarilor la care trimite istoria îndepărtată, ci
venetici din ţările vecine; doar în ţinuturile Făgăraşului şi al Hunedoarei ar mai fi din
aceia, dar ei se bucură, ca nobili, de toate libertăţile condiţiei lor sociale, alături de
ceilalţi nobili ai ţării; la fel se bucură de toate libertăţile religioase acei români care s-
au decis sau se vor decide să se unească cu una sau alta din religiile recepte. Şi ceea ce
ar putea fi luat cu titlu de concesie din referatul deputăţiei ascunde de fapt aceeaşi
poziţie de marginalizare la adresa românilor. Se admite, astfel, ideea de a se cultiva
acest popor, începând cu preoţimea, dar numai cu o instrucţie minimală, nicidecum
peste pragul de interes al ocupaţiilor agricole la care să rămână preoţii dimpreună cu
credincioşii lor.
 Opiniile comisiei au fost desigur însuşite de dietă, primite ca atare atât la
Consiliul de Stat cât şi la cancelaria aulică. Cu aceasta, oficial, acţiunea românilor
putea fi considerată pe deplin închisă.
Încercările ulterioare de a reactualiza doleanţele n-au avut nici ele mai mult
succes, ba chiar au fost respinse cu opinii şi mai tranşant negative, iar la proiectul de
cultivare a neamului românesc se mai adaugă „grija” de a găsi pentru susţinerea lui,
modalitatea de a se răspândi între români limba maghiară.
În aceste condiţii, ale unui regim politic de un conservatorism sever, având de
înfruntat primejdiile dezlănţuite de revoluţia franceză în expansiunea ei continentală,
mişcarea revendicativă îşi pierde o vreme acuitatea. Problema românească trece astfel
din planul acţiunilor politice făţişe, prelungindu-se în polemicile erudite ale învăţaţilor
vremii. Spiritul şi experienţa Supplex-ului vor rămâne însă teren de referinţă, firul
călăuzitor al luptei naţionale pe mai departe.
Actul se va dovedi şi în posteritate unul fundamental pe drumul afirmării
poporului român ca naţiune, marcând decisiv acest proces prin încărcătura sa
doctrinară. El a fost judecat astfel nu numai în conştiinţa românească, ca parte
constitutivă a acesteia, ci şi, indirect, în conştiinţa ostilă a străinilor, prin vehemenţa cu
care a fost contestat.
De la notele „critice” ale lui Eder cu care acesta însoţise ediţia actului din chiar
anul dezbaterii şi respingerii sale, cu răspunsurile polemice ce nu au întârziat să le
întâmpine, angajate de Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-
Deleanu, confruntarea continuă neostoit şi cu aceeaşi fervoare până în zilele noastre.
Când această confruntare va avea deşteptăciunea să se desprindă de ceea ce un text
polemic de epocă numea „amorul propriu intolerabil”, „lipsa de exigenţă faţă de sine
de nesuferit caracteristică îndătinată a acelor creaturi insuportabile, numite pseudo-
savanţi”, o reconciliere folositoare părţilor s-ar putea să fie şi adevărată.

NOTE

1. Histoire de la Transylvanie. Sous la direction de Béla Köpeczi, Budapesta, 1991, p. 400.

2. Ediţia M. Kogǎlniceanu, III, 1874, p. 379.
3. N. Iorga, Acte româneşti şi câteva greceşti din archivele Companiei de comerţ oriental
din Braşov, Vǎlenii de Munte, 1932, p. 197-204.
4. Din istoria Transilvaniei, I, ediţia a III-a, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 237.
5. Traducerea memoriului lui Alexandru Şterca Şuluţiu, Istoria Horii şi a poporului
românesc din Munţii Apuseni şi Ardealului, în „Izvoarele rǎscoalei lui Horea. Seria B.
Izvoare narative”, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, 371-380.
6. D. Prodan, Die Aufhebung der Leibeigenschaft in Siebenbürgen, în „Südost-
Forchungen”, XXIX, 1970, p. 3-42.
7. Eckhart Ferenc, A Bécsi udvar jobbágypolitikája 1761-1790-ig, în „Szǎzadok”, 90, 1956,
p. 110-112.
8. D. Prodan, Problema iobǎgiei în Transilvania 1700-1848, Editura Ştiinţificǎ şi
Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1989, p. 106-186.
9. J.-P. Brissot, Seconde lettre d'un defenseur du people à l'empereur Joseph II, Dublin
(sic!), 1985, p. 67-68.
10. Pentru problematica rǎcoalei lui Horea în general vezi mai pe larg Nicolae Densuşianu,
Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785. Scrisǎ pe baza
documentelor oficiale, Bucureşti, 1884, VI + 523p.; D. Prodan, Rǎscoala lui Horea, Ediţie
nouǎ, revǎzutǎ, vol. I-II, Bucureşti, 1984, 623 + 775 p.
11. Magyari András, A Horea vezette 1784. évi parasztfelkelés a források tükrében,
Editura Kriterion, Bucureşti, 1984, 361 p.
12. D. Prodan, L'Ultimatum des paysans adressé à la noblesse dans l'insurrection de
Horea, în „Revue Roumanie d'histoire”, 18, 1979, no. 4, p. 687-698.
13. Nicolae Edroiu, Horea's Uprising. European Echoes, Editura Academiei, Bucureşti,
1984, p. 47-186.
14. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formǎrii naţiunii române, Editura
Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1984, p. 9.
15. D. Prodan, op. cit., p. 188.
 Capitolul VII

DE LA REFORMISM LA REVOLUŢIA DIN 1848

Dr. Ladislau Gyémánt

1. Epoca Revoluţiei franceze

2. Reformism, liberalism, renaştere naţională
3. Ajun de revoluţie
 1. EPOCA REVOLUŢIEI FRANCEZE

Revoluţia francezǎ şi rǎzboaiele care i-au urmat timp de un sfert de veac şi-au pus
amprenta puternicǎ, prin influenţa transformǎrilor profunde provocate la nivel european, şi
asupra evoluţiilor din societatea transilvǎneanǎ, aceasta reflectându-se diferenţiat, în raport cu
statutul, interesele şi obiectivele diferitelor entitǎţi sociale şi naţionale care compun complexa
imagine a principatului. Astfel, la români, ecoul ideologiei şi al evenimentelor revoluţionare
este detectabil cu cea mai mare claritate la nivelul elitei intelectuale, care formuleazǎ şi
promoveazǎ programul politic al emancipǎrii naţionale ţinând seama şi uzând de preceptele
noilor idei şi care considerǎ transformǎrile europene un prilej şi precedent favorabil pentru
paşi concreţi pe calea realizǎrii obiectivelor eliberǎrii proprii. Textul Supplexului vǎdeşte,
prin spiritul sǎu şi prin formulǎri concrete, influenţa ideologiei Revoluţiei, a Declaraţiei
drepturilor omului şi cetǎţeanului. Opera istoriograficǎ a Şcolii ardelene reflectǎ, de
asemenea, ecoul pregnant al ideilor care au stat la baza transformǎrilor structurale din ţara
revoluţiei, ca şi interesul constant pentru desfǎşurarea evenimentelor europene declanşate de
revoluţie.
Ion Budai -Deleanu, de pildǎ, se dovedeşte în opera sa istoricǎ De originibus
populorum Transylvaniae un bun cunoscǎtor şi un convins adept al teoriei contractualiste, de
la care porneşte spre a demonstra nedreptatea funciarǎ a regimului politic al „celor trei
naţiuni” şi „patru religii recepte” din Transilvania1. Dacǎ pentru Budai - Deleanu, aflat la
Lemberg, într-un punct-cheie al circulaţiei ideilor în aceastǎ parte a Europei, concordanţa cu
ideologia vremii nu poate surprinde prea mult, în schimb faptul cǎ Ioan Monorai, paroh la
Cergǎul Mare timp de peste patru decenii (1794-1836), îşi consacrǎ o parte considerabilǎ a
istoriei sale Scurtǎ cunoştinţǎ a lucrurilor Dachiei evenimentelor Revoluţiei franceze şi
rǎzboaielor napoleoniene, constituie a dovadǎ a profunzimii şi amplorii influenţei acestora în
cadrul elitei intelectuale româneşti2.
Evenimentele europene sunt folosite ca prilej pentru ridicarea, iar şi iar, nedescurajatǎ
de opacitatea „regimului reacţiunii” la rezolvǎri de esenţǎ, a revendicǎrilor emancipǎrii
naţionale. Este elocventǎ în acest sens chemarea din 1797 a ofiţerilor şi soldaţilor români de
pe frontul din Tirol cǎtre fruntaşii naţiunii ca sǎ acţioneze „pentru rǎsuflarea neamului nostru”
acum când „toatǎ Europa îi plecatǎ spre rǎsuflare”.
Rǎzboiul din 1809 şi apelurile insistente ale regimului imperial, aflat într-un moment
de mare încercare, la înrolarea de voluntari împotriva francezilor aflaţi la porţile Vienei, sunt
folosite, în spiritul unui simţ politic avându-şi tradiţiile încǎ în veacurile precedente, de
Consistoriul ortodox de la Sibiu pentru a propune constituirea unui corp de voluntari, cu
condiţia de a se numi „Hungarico-Valachica” şi de a avea ofiţeri români, ca un caz particular
al aplicǎrii ideii egalitǎţii în drepturi şi îndatoriri şi a participǎrii la conducerea treburilor
obşteşti în proporţia sarcinilor purtate3.
Influenţa evenimentelor europene nu se limiteazǎ la elita intelectualǎ, ci ea este
evidentǎ şi în cazul celorlalte categorii sociale, care folosesc temeiul ideologic al schimbǎrilor
revoluţionare şi, mai cu seamǎ, prilejul oferit de ele pentru a-şi promova obiectivele specifice
situaţiei lor proprii. Astfel , mica nobilime româneascǎ din sudul Transilvaniei, obligatǎ la
purtarea sarcinilor fiscale şi încadrarea în sistemul regimentelor grǎnicereşti, în pofida
drepturilor sale şi a statutului sǎu social, îşi intensificǎ spectaculos lupta împotriva acestor
stǎri de lucruri odatǎ cu izbucnirea rǎzboaielor împotriva Franţei revoluţionare. Rezistenţa la
înrolarea în armata trimisǎ pe fronturile de luptǎ europene se transformǎ, în pǎrţile Hunedoarei
şi Haţegului, în anii 1792-1795, într-o amplǎ mişcare ce angreneazǎ mari mase de oameni
care-şi revendicǎ un statut social conform condiţiei lor de drept. Lucrurile se repetǎ la o scarǎ
şi mai largǎ cu prilejul rǎzboiului din 1809, când ridicarea generalǎ la arme a nobilimii,
decretatǎ de dieta Transilvaniei, întâmpinǎ o rezistenţǎ puternicǎ atât în rândurile micii
nobilimi din sudul Transilvaniei, Chioar, Solnocul Interior, Turda, cât şi în scaunele secuieşti,
condiţionându-se participarea la efortul de rǎzboi prin îndeplinirea revendicǎrilor privind
scutirea de obligaţiile fiscale şi grǎnicereşti4.
Epoca Revoluţiei franceze şi a rǎzboaielor napoleoniene este marcatǎ de puternice
frǎmântǎri şi în cadrul oraşelor din Transilvania, intensificându-se mişcǎrile îndreptate
împotriva atotputerniciei patriciatului orǎşenesc, pentru însǎnǎtoşirea administraţiei şi a
raporturilor sociale. În acest context, lupta orǎşenilor români de la Braşov, Sibiu, Orǎştie,
Sebeş, Bistriţa, Oradea etc. cunoaşte, nu întâmplǎtor, tocmai în aceastǎ perioadǎ momente de
vârf in vederea lichidǎrii anacronicelor restricţii privind dreptul de cetǎţenie, practicarea liberǎ
a meşteşugurilor şi comerţului, participarea cu drepturi egale la conducerea treburilor
comunitǎţilor5.
O deosebitǎ însemnǎtate din punctul de vedere al efectelor lor concrete revine
influenţelor exercitate de evenimentele europene ale epocii în discuţie asupra categoriei
fundamentale a societǎţii transilvǎnene - ţǎrǎnimea - care reprezintǎ marea majoritate a
populaţiei principatului. În cursul frǎmântǎrilor ţǎrǎneşti din anul 1790, strâns legate de
contextul revocǎrii reformelor iosefine, ecoul a ceea ce se întâmplǎ în Europa este evident
atunci când o Patentǎ ţǎrǎneascǎ, rǎspânditǎ în pǎrţile Bihorului, în Munţii Apuseni, în
interiorul Transilvaniei, declarǎ cǎ „nu mai slujim pe nobili pentru sesia noastrǎ, ci, ca în alte
ţǎri, servim şi plǎtim dare numai regelui”. Conscripţia militarǎ decretatǎ în 1794 pentru
completarea regimentelor transilvǎnene în vederea rǎzboiului cu Franţa declanşeazǎ o mişcare
de refuzare a obligaţiilor iobǎgeşti comparabilǎ cu cea care a premers marea ridicare din 1784.
Într-un moment de cumpǎnǎ al rǎzboaielor cu Franţa, Munţii Apuseni constituie, în anul 1800,
teatrul unor agitaţii ţǎrǎneşti alimentate de cei întorşi de pe frontul francez, agitaţii care,
ameninţând cu o „rǎscoalǎ generalǎ şi mai primejdioasǎ decât cea din vremurile lui Horea”
(dupǎ aprecierea unui contemporan), determinǎ menţinerea în ţarǎ a contingentelor mobilizate
în vederea rǎzboiului cu Napoleon6.
În ceea ce priveşte sursele acestor influenţe şi idei, ele se cantoneazǎ în primul rând în
sfera contactelor personale cu evenimentele sau eroii lor. Soldaţii şi ofiţerii de pe fronturile de
luptǎ europene, unii reîntorşi în ţarǎ dupǎ experienţa unui prizonierat francez, au avut
posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit marile rǎsturnǎri de valori aduse de furtuna revoluţiei.
La rândul lor, prizonierii francezi din Banat şi Transilvania reprezintǎ o sursǎ de idei şi
informaţii. Se vorbeşte mult în epocǎ de emisari francezi şi polonezi trimişi în pǎrţile noastre
tocmai cu misiunea informǎrii opiniei publice şi a difuzǎrii ideilor revoluţionare. Contactele
personale ale negustorilor din Transilvania cu realitǎţile apusene, apoi studenţii şi profesorii
ardeleni în legǎturǎ cu centrele vieţii intelectuale europene, constituie alţi factori ce
vehiculeazǎ idei şi informaţii.
Un mijloc de mare importanţǎ pentru cunoaşterea evenimentelor europene îl reprezintǎ
cuvântul scris şi tipǎrit. Pe lângǎ corespondenţa personalǎ, este incontestabilǎ în acest sens
influenţa presei europene, a celei vieneze, a celei maghiare şi germane din Transilvania, chiar
dacǎ barierele lingvistice fac accesibile sursele amintite doar unei elite intelectuale. În schimb,
iniţiativele în vederea editǎrii unui organ de presǎ în limba românǎ ale lui Ioan Piuariu-
Molnar, Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal, Moise Nicoarǎ, Samuil Vulcan, Alexie Lazǎr se
lovesc de refuzul ferm al forurilor oficiale centrale şi locale, impregnate de spiritul „regimului
reacţiunii”, argumentul esenţial al acestora fiind cǎ „în împrejurǎrile existente asemenea
gazete rǎspândesc ideile franceze de libertate periculoase”7.
Lipsa unei atari surse fundamentale de informare în limba proprie este însǎ suplinitǎ
într-o oarecare mǎsurǎ prin continuarea practicii publicǎrii prin tipar a actelor oficiale adresate
românilor în limba românǎ. Cele 123 de asemenea acte cunoscute din perioada 1790-1815,
cuprinzând proclamaţii imperiale, circulare episcopale, consistoriale şi protopopeşti, tipice de
rugǎciuni, ordonanţe pentru amnistierea dezertorilor, concepute de oficialitatea imperialǎ ca
un mijloc de influenţare a opiniei publice româneşti şi de mobilizare a ei în vederea efortului
de rǎzboi, se constituie într-o veritabilǎ cronicǎ şi barometru al mersului evenimentelor
europene, dezinformarea urmǎritǎ de autoritǎţi lǎsând locul deseori unei informǎri directe sau
implicite asupra a ceea ce se întâmpla pe teatrele de luptǎ politice şi militare ale Europei. Ele
explicǎ în bunǎ parte cunoaşterea de cǎtre toate categoriile societǎţii româneşti a
transformǎrilor care aveau loc în aceşti ani la scara continentului, cunoaştere care, alteratǎ în
mult mai micǎ mǎsurǎ decât ar fi dorit promotorii propagandei oficiale de interpretǎrile date
de ei desfǎşurǎrilor evenimentelor europene, îşi gǎseşte reflectarea în actele programatice şi
acţiunile desfǎşurate pentru realizarea obiectivelor propriei emancipǎri. Ideologia Revoluţiei
franceze, difuzatǎ pe continent prin valul rǎzboaielor napoleoniene, pǎtrunde în conştiinţa
publicǎ a societǎţii româneşti din Transilvania şi pe aceastǎ cale mijlocitǎ şi contorsionatǎ a
propagandei oficiale imperiale, devenind un ferment catalizator al tendinţelor de emancipare8.
Ecourile Revoluţiei franceze şi ale evenimentelor europene urmǎtoare acesteia se
regǎsesc şi în evoluţia concepţiilor nobiliare, programul reformist formulat în perioada 1790-
1792 ca şi referinţele din dezbaterile dietale la ideea contractului social, a suveranitǎţii
poporului, constituind mǎrturii în acest sens. Noile idei sunt însǎ invocate, în cele mai multe
cazuri, în sprijinul menţinerii privilegiilor vechi, contractul social fiind conceput doar între
Stǎrile privilegiate şi monarh, iar poporul, a cǎrui suveranitate era proclamatǎ, fiind de fapt
acelaşi „populus” werböczian al codurilor medievale ale principatului. Atunci când şi firavele
tendinţe de înnoire cad pradǎ furiei restauratoare a Vechiului Regim manifestatǎ de marea
majoritate dietalǎ, o parte a adepţilor reformelor astfel eşuate evolueazǎ spre stânga,
integrându-se în mişcarea iacobinǎ condusǎ de Ignaţiu Martinovici, al cǎrui program social
radical se împleteşte cu o soluţie federalistǎ pe tǎrâm naţional. Se preconizeazǎ astfel, în anii
1793-1794, o împǎrţire administrativǎ pe baze naţionale, fiecare provincie urmând sǎ
foloseascǎ în treburile proprii, în condiţiile unei largi autonomii, limba majoritǎţii populaţiei.
Se prevedea astfel constituirea unei provincii româneşti în Banat şi Transilvania, având o
adunare proprie, funcţionari din rândul populaţiei majoritare şi reprezentare proporţionalǎ cu
numǎrul locuitorilor în dieta generalǎ a ţǎrii. Ecourile acestei mişcǎri, cu centrul în Ungaria, s-
au resimţit în pǎrţile Bihorului, Sǎtmarului, ca şi în lumea colegiilor clujene, unde circulǎ
documentele programatice, catehismele revoluţionare ale mişcǎrii. Se vorbeşte în epocǎ şi de
o mişcare „iacobinǎ” a cercurilor nobiliare din Transilvania, în frunte cu Nicolae Wesselényi
senior, Ladislau Türi, Ladislau Tholdalagi, Avram Barcsay, care însǎ nu depǎşeşte, de fapt,
limitele opoziţiei de Stǎri şi vede principala primejdie în mişcǎrile româneşti de emancipare9.
Dupǎ ce „regimul reacţiunii” pune capǎt cu mânǎ forte acestor iniţiative, dominant
rǎmâne în cercurile nobiliare, timp de peste douǎ decenii, „naţionalismul feudal”. În urma
unei cenzuri de 15 ani în activitatea dietalǎ, dietele convocate în 1809 şi, respectiv, 1810-1811
nu gǎsesc rǎgazul examinǎrii proiectelor de reformǎ în probleme fundamentale ca cele ale
reglementǎrii relaţiilor urbariale, impozabilitatea generalǎ sau organizarea învǎţǎmântului. Se
adoptǎ în schimb, prin Criminalis Sanctio şi Ordo processualis din 1810-1811, un adevǎrat
cod al represiunii care cuprinde un ansamblu de mǎsuri menite a preîntâmpina repetarea
mişcǎrii ţǎrǎneşti din 1784, spectrul cǎreia tulburǎ în aceste decenii liniştea nobilimii.
Legiferarea şi permanentizarea autoritǎţii juridice a forurilor domeniale asupra supuşilor,
recunoscutǎ în 1792 doar interimar, procedura de urgenţǎ privind executarea pedepselor
capitale împotriva rǎsculaţilor, haiducilor, incendiatorilor, prǎdǎtorilor în termen de 3 ore,
agravarea acestor sentinţe prin tǎierea prealabilǎ a mâinii, constituie semne ale unei ultime
rǎbufniri a evului mediu în concepţia nobiliarǎ, care încerca astfel sǎ ţinǎ în loc o evoluţie
istoricǎ ireversibilǎ. Concomitent cu refuzul reformelor structurale necesitate de criza tot mai
acutǎ a vechiului regim, dieta revendicǎ, în schimb, extinderea folosirii limbii maghiare în
activitatea cameralǎ, în cea juridicǎ a Guberniului, ca etape ale obiectivului final al
transformǎrii ei în limbǎ a administraţiei, justiţiei, învǎţǎmântului, ştiinţelor şi comerţului, ca
garanţie a menţinerii preponderenţei politice proprii10.
În aceastǎ atmosferǎ generalǎ, cu totul singulare apar luǎrile de poziţie ale lui Grigore
Berzeviczy, care, în faţa dilemei social sau naţional, opta cu hotǎrâre pentru reforme
structurale în locul tendinţelor de maghiarizare, susţinând îmbunǎtǎţirea situaţiei ţǎrǎnimii,
repartiţia mai echitabilǎ a sarcinilor publice, lǎrgirea sistemului de reprezentare publicǎ. În
Transilvania istoricǎ, pledoariile publicistice mult mai modeste ale lui Wolfgang Cserei pentru
promovarea învǎţǎmântului sǎtesc cu contribuţia materialǎ a stǎpânilor de pǎmânt sau ale lui
Alexe Bethlen cu privire la reglementarea relaţiilor agrare, sprijinirea industriei şi comerţului,
îmbunǎtǎţirea sistemului de învǎţǎmânt, rǎmân fǎrǎ ecou în rândul marii majoritǎţi a
nobilimii11.
În ceea ce priveşte politica imperialǎ, „regimul reacţiunii”, instaurat dupǎ urcarea pe
tron a împǎratului Francisc şi inaugurarea rǎzboaielor cu Franţa, determinǎ o îngustare
considerabilǎ a sferei de acţiune a adeptilor reformelor şi o afirmare a forţelor conservatoare,
opuse oricǎror înnoiri. Neconvocarea dietei între anii 1795-1809 şi, apoi, între 1811-1834
creeazǎ premisa îngropǎrii proiectelor de reforme în cabinetele birocraţiei imperiale. În
atmosfera apǎsǎtoare urmǎtoare reprimǎrii sângeroase a mişcǎrii iacobine, dǎtǎtoare de ton
pentru politica Vienei devin luǎri de poziţie ca cele ale palatinului Alexandru Leopold privind
inutilitatea şcolilor sǎteşti şi încetarea sprijinului de stat pentru acestea. Episcopia ortodoxǎ a
Transilvaniei, rǎmasǎ vacantǎ din anul 1796, este menţinutǎ neocupatǎ timp de un deceniu şi
jumǎtate, în pofida insistentelor revendicǎri româneşti privind instituirea unui prelat propriu,
dându-se câştig de cauzǎ unei administraţii consistoriale sub stricta supraveghere a
Guberniului care sǎ permitǎ ţinerea în supunere a marii mase a ortodocşilor din Transilvania.
În pofida interesului Curţii privind promovarea Unirii religioase, atunci când, în 1798, notarul
consistorial Aron Budai, vicarul ortodox Ioan Popovici şi directorul şcolar Radu Tempea, în
colaborare cu Samuil Micu, Petru Maior şi Ioan Para, propun un proiect de reunificare
confesionalǎ a românilor din Transilvania, condiţionat însǎ de realizarea unor deziderate ale
programului naţional de emancipare ca primirea românilor în toate funcţiile publice, egalitatea
clerului românesc cu clerul celorlalte confesiuni, egala îndreptǎţire a românilor de pe
Pǎmântul Crǎiesc, reducerea robotei în comitate la 2 zile pe sǎptǎmânǎ, Viena preferǎ sǎ
amâne sine die o rezoluţie, rǎmânând la ideea rǎspândirii Unirii prin mijloace treptate, lente şi
considerând dezbinarea religioasǎ a românilor un „malum bene positum”. Din aceleaşi
considerente, în pofida necesitǎţilor stringente ale rǎzboaielor cu Franţa, sunt respinse cu
consecvenţǎ, la sugestia Guberniului Transilvaniei, proiectele de înarmare a poporului sau de
constituire a unor corpuri de voluntari cu ofiţeri şi din rândul românilor, preferându-se soluţia
anacronicǎ a „insurecţiei nobiliare” care îşi vǎdeşte pe deplin ineficienţa12.
Singurul moment de cezurǎ din aceastǎ predominare netǎ a forţelor conservatoare,
opuse oricǎror schimbǎri, este marcat de proiectul reorganizǎrii administraţiei Pǎmântului
Crǎiesc din 1795-1797, care reflectǎ menţinerea la Curte a unei grupǎri favorabile reformelor.
Numeroasele plângeri privind tarele administraţiei birocratice a jurisdicţiilor sǎseşti,
nepotismul şi corupţia, marile datorii contractate, excluderea românilor de la funcţiile şi
beneficiile publice, determinǎ elaborarea unui proiect de reglementare prin care centrul de
greutate al administraţiei Pǎmântului Crǎiesc trece asupra unor adunǎri jurisdicţionale cu largi
atribuţii privind alegerea funcţionarilor, a deputaţilor în organele reprezentative, controlul
fondurilor obşteşti, repartiţia sarcinilor fiscale. Ceea ce conferǎ sistemului preconizat cu
deosebire elementul de noutate este constituirea adunǎrilor jurisdicţionale din delegaţii tuturor
comunitǎţilor din jurisdicţia respectivǎ, deschizându-se astfel, pentru prima oarǎ, calea
reprezentǎrii comunitǎţilor româneşti în viaţa publicǎ a Pǎmântului Crǎiesc. Sesizând
pericolul grav care-i ameninţa privilegiile exclusive, elita conducǎtoare sǎseascǎ reacţioneazǎ
cu vehemenţǎ, comitele Michael Brukenthal susţinând cǎ prin aceastǎ reformǎ se acordǎ
poporului mai multǎ influenţǎ asupra administraţiei decât în ţara revoluţiei, deschizându-se
calea „anarhiei”. Transferarea atribuţiilor administrative şi judecǎtoreşti unor „adunǎri
ţǎrǎneşti”, subminarea prestigiului şi autoritǎţii funcţionarilor prin alegerea lor anualǎ, pot
constitui exemple şi pentru restul jurisdicţiilor ţǎrii, punându-se astfel în pericol întregul
sistem constituţional al Principatului.
 Argumentele de aceastǎ naturǎ gǎsind ecou în cercurile conducǎtoare de la Curte,
mǎsurile sunt suspendate pânǎ la ancheta întreprinsǎ la faţa locului de o comisie aulicǎ.
Confruntatǎ cu amploarea protestelor sǎseşti, dar şi cu multitudinea de memorii şi petiţii
revendicative predate comisiei de comunitǎţile româneşti de pe Pǎmântul Crǎiesc, Viena
recurge, în cele din urmǎ, la un compromis, reglementarea finalǎ din 1804 menţinând sistemul
adunǎrilor jurisdicţionale, dar cu o restrângere considerabilǎ a sferei lor de atribuţii. Se aduce
astfel o primǎ breşǎ în sistemul monopolului elitei privilegiate sǎseşti asupra administraţiei
Pǎmântului Crǎiesc, dar amploarea şi efectul schimbǎrilor sunt departe de cele sperate şi
revendicate prin actele programatice româneşti13.
Dezbaterea aulicǎ asupra problemei Pǎmântului Crǎiesc prilejuieşte mişcǎrii naţionale
de emancipare româneşti reluarea programului sǎu revendicativ printr-un amplu memoriu
confidenţial, adresat împǎratului în 1804 de cǎtre un bun cunoscǎtor al realitǎţilor concrete din
Transilvania, probabil secretarul Consistoriului ortodox şi funcţionarul tezaurarial Aron
Budai. În continuarea firului întrerupt în 1792, memoriul solicitǎ reluarea în discuţie a
statutului general al naţiunii române, abordând, totodatǎ, în spiritul tradiţiei lui Inochentie
Micu, doleanţele specifice ale diferitelor categorii componente ale societǎţii româneşti.
Pornind de la situaţia Pǎmântului Crǎiesc, ideea egalitǎţii în drepturi a românilor se
concretizeazǎ prin numeroase cazuri specifice ale comunitǎţilor româneşti, cerându-se
anchetarea şi rezolvarea acestora. Sunt evocate abuzurile suferite de ţǎrǎnimea dependentǎ din
comitate, cu o privire specialǎ asupra situaţiei din Banat, statutul clerului românesc de ambele
rituri, revendicǎrile grǎnicerilor români, problematica şcolilor româneşti. În argumentarea
soluţiilor concrete de rezolvare propuse, accentul trece de la dezbaterea istorico-juridicǎ la
problematica socialǎ, marcându-se astfel un pas important pe calea constituirii unui program
naţional care sǎ includǎ revendicǎrile proprii tuturor categoriilor sociale, deschizându-se calea
integrǎrii acestora în conceptul modern de naţiune şi în lupta concretǎ pentru realizarea
obiectivelor emancipǎrii sale. Referirea din act la realitǎţile europene cunoscute prin
participanţii la rǎzboaiele franceze marcheazǎ implicarea memoriului şi a elitei intelectuale
ce-l promoveazǎ în atmosfera spiritualǎ a marilor schimbǎri aduse de Revoluţia francezǎ,
care-şi pun amprenta şi asupra strǎdaniilor de emancipare româneşti din Transilvania14.

2. REFORMISM, LIBERALISM, RENAŞTERE NAŢIONALĂ

Înfrângerile suferite de Imperiu în rǎzboaiele cu Franţa pun în evidenţǎ cu tot mai

multǎ claritate imposibilitatea menţinerii vechiului curs politic, ostil înnoirilor, în condiţiile
acumulǎrii periculoase a tensiunilor sociale şi naţionale (reflectate şi de memoriul românesc
din 1804), a accentuǎrii tendinţelor centrifuge ale ortodocşilor, influenţaţi în acest sens de
mişcǎrile de eliberare din provinciile otomane vecine şi de prezenţa trupelor ţariste în
Principate. Dezastrul de la Austerlitz şi pacea oneroasǎ de la Pressburg, cu sensibile pierderi
teritoriale, constituie ultimul impuls pentru o schimbare anunţatǎ prin proclamaţia imperialǎ
din 1 februarie 1806, care adreseazǎ apelul spre înnoire prin „adevǎrata poleire a minţii, prin
înnoirea industriei naţionaliceşti, adicǎ prin deşteptarea sârguinţii neamului întru meşteşuguri,
prin întoarcerea şi punerea în statul sǎu a creditumului de obşte”15. Programul de modernizare,
anunţat şi schiţat doar de-aceastǎ datǎ, devine într-adevǎr o realitate în anii urmǎtori, când
reformele de reorganizare pe plan militar, administrativ, economic, fiscal se îmbinǎ cu o
seamǎ de mǎsuri vizând soluţii pentru stringentele probleme naţionale şi sociale ale
Imperiului.
În plan naţional, în spiritul a ceea ce va cunoaşte în deceniile urmǎtoare o veritabilǎ
elaborare doctrinarǎ prin aşa-numitul „sistem Metternich” al reformismului conservator, se
încearcǎ deplasarea dezbaterii asupra domeniului cultural, şcolar, bisericesc, excluzându-se
orice transformǎri care ar viza integritatea sistemului politic aflat în vigoare16. În acest sens,
dupǎ o vacanţǎ de 15 ani, este ocupat scaunul episcopal ortodox al Transilvaniei, dându-se
astfel satisfacţie repetatelor cereri româneşti, chiar dacǎ noului episcop Vasile Moga i se
impun multiple restricţii în domeniul activitǎţii politice şi al relatiilor interconfesionale. Dupǎ
douǎ decenii de intense dezbateri, revendicǎrile românilor din pǎrţile apusene, promovate de
Dimitrie Ţichindeal, Moise Nicoarǎ, Vasile Georgevici etc. sunt soluţionate în jurul anului
1830 prin instituirea unor prelaţi români în fruntea diecezei ortodoxe a Aradului şi a unor
episcopi cunoscǎtori de limbǎ românǎ în fruntea celorlalte episcopii cu majoritate româneascǎ.
O amplǎ dezbatere este iniţiatǎ de Curte asupra problematicii şcolare, proiectele elaborate de
Radu Tempea, Gheorghe Haines, Aron Budai, Petru Maior, Samuil Vulcan, Ioan Bob, Vasile
Moga, Ioan Corneli, Dimitrie Ţichindeal având drept rezultat înfiinţarea Preparandiei şi
Institutului teologic din Arad, a Institutului teologic de la Vârşet, a gimnaziului de la Beiuş, a
directoratelor şcolare de la Oradea, Timişoara şi Caransebeş, ocupate treptat de personalitǎţi
culturale româneşti. Progresele se dovedesc mai puţin spectaculoase în domeniul şcolilor
sǎteşti, principala piedicǎ fiind tendinţa Curţii de a transfera sarcinile materiale ale întreţinerii
învǎţǎmântului asupra comunitǎţilor şi stǎpânilor de pǎmânt, iar cei din urmǎ condiţionând
sprijinul solicitat de promovarea şi extinderea limbii maghiare prin intermediul acestor şcoli.
Cu toate greutǎţile întâmpinate, în anii din preajma revoluţiei de la 1848 numǎrul şcolilor
româneşti din Transilvania istoricǎ şi pǎrţile apusene se ridicǎ la 1274, asigurând o acoperire a
parohiilor ortodoxe şi greco-catolice cu instituţii şcolare elementare în proporţie de circa
40%17.
Un alt domeniu în care reformismul de stat conservator al epocii Metternich considerǎ
oportune deschiderile menite a dezamorsa potenţiale şi reale tensiuni este cel economic.
Astfel, constatându-se acumularea unor nemulţumiri acute în graniţa militarǎ, se desfiinţeazǎ
pentru regimentele din Transilvania orice contribuţie faţǎ de stat şi se reglementeazǎ în spiritul
doleanţelor grǎnicerilor problemele privind dreptul la proprietate, beneficiile comunale,
obligaţiile în muncǎ, modalitǎţile prestǎrii serviciului militar, accesul la învǎţǎturǎ. În graniţa
bǎnǎţeanǎ, noul statut de organizare din 1807 garanteazǎ plata muncilor publice şi limitarea
proporţiilor lor, precizeazǎ mai clar drepturile şi obligaţiile grǎnicereşti. Într-o altǎ zonǎ
frǎmântatǎ de nemulţumiri, Pǎmântul Crǎiesc, o seamǎ de rezoluţii imperiale acordǎ
satisfacţie cererilor unor comunitǎţi urbane şi rurale româneşti privind dreptul la proprietate
imobiliarǎ, accesul la învǎţarea meseriilor şi în bresle, participarea la beneficiile publice, chiar
dacǎ se refuzǎ recunoaşterea acestor decizii ca precedente juridice pentru o generalizare a
mǎsurilor luate pe ansamblul Pǎmântului Crǎiesc18.
Vizita împǎratului Francisc în Transilvania în anul 1817, prin miile de plângeri şi
petiţii care i se înmâneazǎ monarhului, demonstreazǎ Curţii caracterul acut al problematicii
sociale şi necesitatea unor mǎsuri urgente în acest domeniu. Proiectul elaborat de comisia
dietalǎ instituitǎ în 1791 dovedindu-se total inadecvat noilor condiţii, Curtea se decide sǎ ia
iniţiativa printr-o reglementare urbarialǎ preconizatǎ în 1819, având în vedere o conscripţie
generalǎ a pǎmântului, stabilirea obligaţiilor ţǎrǎneşti, în funcţie de lotul deţinut, la 1-2 zile pe
sǎptǎmânǎ, trecerea autoritǎţii judecǎtoreşti asupra organelor statale şi garantarea loturilor
urbariale în faţa tendinţelor acaparatoare ale stǎpânilor de pǎmânt. Viena urmǎrea astfel atât
temperarea nemulţumirilor ţǎrǎneşti, cât şi reglementarea situaţiei proprietǎţii funciare, ca
bazǎ a lǎrgirii cuantumului contribuţional. Opoziţia nobilimii a fost însǎ deosebit de
vehementǎ, pe de o parte asaltându-se forurile provinciale şi centrale cu proteste privind
dreptul exclusiv al dietei de a introduce asemenea reglementǎri, iar pe de altǎ parte stǎpânii de
pǎmânt determinând ţǎranii sǎ nu declare decât o parte a lotului deţinut, sub motivul intenţiei,
de altfel reale, a guvernului de a mǎri impozitele. Drept urmare, aşa-numita conscripţie
czirakianǎ din anii 1819-1820 a dat rezultate cu totul eronate, necuprinzând o parte însemnatǎ
a pǎmânturilor ţǎrǎneşti. Schema mǎrimii preconizate a loturilor din toate jurisdicţiile
principatului, elaboratǎ pe aceastǎ bazǎ, a cuprins valori atât de reduse, încât aplicarea ei ar fi
însemnat o ciuntire considerabilǎ a pǎmânturilor deţinute efectiv de ţǎrani, astfel cǎ, în cele
din urmǎ, Curtea a preferat sǎ dea curs cererilor nobiliare şi sǎ renunţe la proiectul sǎu19.
O cotiturǎ importantǎ in viaţa politicǎ a Transilvaniei intervine de-abia dupǎ anul
1830, în strânsǎ legǎturǎ cu schimbǎrile care marcheazǎ evoluţiile de pe întregul continent.
Revoluţia din iulie 1830 de la Paris şi, odatǎ cu ea, prǎbuşirea regimului Restauraţiei în Franţa
deschide o nouǎ epocǎ de mare avânt al liberalismului şi al mişcǎrilor de eliberare naţionalǎ,
forţele conservatoare fiind obligate la o tot mai dificilǎ defensivǎ. Într-o atmosferǎ spiritualǎ
impregnatǎ de romantismul care pune în valoare specificul şi tradiţiile naţionale, potenţând
aspiraţiile popoarelor spre afirmarea identitǎţii proprii, lupta de emancipare cunoaşte un
deosebit avânt în Belgia, Germania, Italia, Polonia. Eşecul sistemului Sfintei Alianţe de a
stǎvili acest proces face ca nici viaţa politicǎ a Imperiului Habsburgic sǎ nu mai poatǎ pǎstra
aparentul imobilism al deceniilor anterioare, ceea ce duce la o nouǎ stare de lucruri şi în
Transilvania.
Criza vechiului regim devine tot mai evidentǎ atât prin sistemul anacronic şi ineficient
al modului de exploatare a moşiilor bazat pe robotǎ şi dijmǎ, prin încǎtuşarea expansiunii
industriale şi comerciale ca urmare a restricţiilor breslaşe, cât şi prin tarele evidente ale unui
sistem instituţional în care lipsa infrastructurii economice indispensabile dezvoltǎrii moderne
(cǎi de comunicaţie, sistem de credit, servicii) se împleteşte cu o administraţie greoaie, o
justiţie coruptǎ şi pǎrtinitoare, un sistem fiscal inechitabil. Acumularea tensiunilor sociale
generate de aceastǎ situatie îşi gǎseşte expresia în necontenitele frǎmântǎri ţǎrǎneşti care,
manifestate sub diverse forme, prefigureazǎ o reeditare a vremurilor lui Horea. Ecourile din
1831 ale rǎscoalei holerei din Slovacia fac ca o atare perspectivǎ, înspǎimântǎtoare pentru
nobilime, sǎ devinǎ o primejdie iminentǎ. În sfârşit, activizarea mişcǎrii de emancipare
naţionalǎ a majoritǎţii româneşti, care angreneazǎ în tot mai mare mǎsurǎ toate categoriile
societǎţii proprii, pune în faţa Stǎrilor privilegiate problema supravieţuirii sistemului
constituţional exclusiv al principatului.
Cǎutând sǎ-şi adapteze orientarea politicǎ noilor realitǎţi, în condiţiile tendinţei de a-şi
perpetua preponderenţa socialǎ şi politicǎ în cadrele unui stat care sǎ-i reprezinte interesele şi
prin caracterul sǎu naţional, o parte a nobilimii reia programul de reforme, abandonat în anii
'90 ai secolului anterior, într-o formǎ ce încearcǎ adecvarea la împrejurǎrile anului 1830. În
programul reformismului nobiliar, care-şi gǎseşte principalul ideolog in Transilvania în
persoana lui Nicolae Wesselényi, sunt preluate o seamǎ de sugestii ale liberalismului
economic privind modernizarea modului de practicare a agriculturii şi de exploatare a
moşiilor, dezvoltarea industrialǎ eliberatǎ din chingile restricţiilor medievale, dezvoltarea
sistemului de comunicaţie, crearea unor instituţii de credit. Înlǎturarea piedicilor în calea
liberei circulaţii a bunurilor imobiliare, introducerea treptatǎ a principiului purtǎrii generale a
sarcinilor publice, modernizarea instituţiilor administrative şi judiciare constituie modalitǎţile
preconizate pentru ieşirea din marasmul sistemului feudal învechit.
În plan social, reformismul nobiliar se pronunţǎ pentru o modificare treptatǎ a relaţiilor
agrare bazate pe munca servilǎ, etapele fiind reglementarea urbarialǎ a relaţiilor dintre stǎpânii
de pǎmânt şi ţǎrani, rǎscumpǎrarea pe bazǎ de liberǎ învoialǎ a pǎmântului şi obligaţiilor
ţǎrǎnimii, ca, în final, sǎ aibǎ loc o rǎscumpǎrare generalǎ, obligatorie, a acestora, care sǎ
creeze condiţiile dezvoltǎrii moderne, bazate pe proprietatea liberǎ. Acest proces urmeazǎ a se
împleti cu promovarea învǎţǎmântului şi cu lǎrgirea treptatǎ a drepturilor cetǎţeneşti, politice,
ale categoriilor sociale nenobiliare, deschizându-se astfel perspectiva integrǎrii acestora într-o
naţiune modernǎ, deosebitǎ de cea a comunitǎţii medievale a privilegiaţilor.
Condiţia esenţialǎ pusǎ de promotorii programului reformismului nobiliar pentru
înfǎptuirea acestui ansamblu de mǎsuri era însǎ asigurarea caracterului maghiar al comunitǎţii
naţionale preconizate, caracter ce urma a fi garantat prin adoptarea de cǎtre toţi cei ce
deveneau beneficiari ai reformelor a limbii şi implicit a naţionalitǎţii maghiare, constituindu-
se astfel o „naţiune unicǎ”, în cadrele unui stat conceput în graniţele regatului medieval ungar,
prin uniunea Transilvaniei cu Ungaria. Pentru realizarea unui atare obiectiv, aplicarea
reformelor urma a avea loc sub controlul instituţiilor şi organelor reprezentative de Stǎri, a
dietei, comitatelor, scaunelor, districtelor, imprimându-se, astfel, mişcǎrii politice menite a
susţine programul reformist un pronunţat caracter opoziţionist în raport cu Curtea vienezǎ20.
Concomitent cu formularea şi cristalizarea treptatǎ a acestui program de acţiune în
paginile presei şi literaturii politice a vremii, opoziţia nobiliarǎ trece dupǎ 1830, la o intensǎ
agitaţie politicǎ la nivelul comitatelor, refuzând efectuarea recrutǎrii, ordonate de Curte pentru
completarea regimentelor din Transilvania, pânǎ la convocarea dietei şi trecând la alegerea
funcţionarilor jurisdicţionali în locul celor numiţi direct de Guberniu, contrar Constituţiei în
vigoare. Sunt abrogate cu de la sine putere dispoziţiile privind instrucţia obligatorie de 6
sǎptǎmâni a celor dornici de a trece de la catolicism sau greco-catolicism la o altǎ religie.
 În faţa situaţiei tot mai tensionate, Curtea îl trimite în primǎvara anului 1833 pe
comisarul imperial Vlasits cu misiunea de a anula mǎsurile unilaterale ale comitatelor şi de a
restabili liniştea. Luând cunoştinţǎ de situaţia concretǎ din Transilvania, Vlasits recomandǎ
Curţii convocarea dietei, realizând însǎ totodatǎ o contrapondere faţǎ de tendinţele nobiliare
opoziţioniste prin stimularea mişcǎrii revendicative a românilor majoritari din principat. El ia
legǎtura cu episcopul ortodox Vasile Moga, recomandându-i sǎ înainteze o petiţie în vederea
recunoaşterii drepturilor egale ale ortodocşilor din Transilvania. Curtea vienezǎ acceptǎ, în
esenţǎ, sugestiile lui Vlasits, convocând dieta pentru 26 mai 1834, cu includerea pe ordinea de
zi a examinǎrii lucrǎrilor elaborate de comisiile instituite în 1791, între care figurau şi cele
privitoare la revendicǎrile româneşti formulate cu prilejul mişcǎrii Supplexului.
Opoziţia nobiliarǎ, la rândul ei, încearcǎ atragerea sprijinului opiniei publice
româneşti, denunţând abuzurile suferite de ortodocşi ca urmare a prozelitismului catolic
susţinut de Curte şi preconizând în presǎ, ca şi în instrucţiunile deputaţilor pentru dietǎ,
mǎsuri privind recunoaşterea legalǎ a religiei ortodoxe, primirea nobililor de acest rit în
funcţiile comitatense, cu condiţia cunoaşterii limbii maghiare, înfiinţarea de seminarii şi
preparandii, promovarea şcolilor sǎteşti, îmbunǎtǎţirea situaţiei materiale a clerului.
Revenirea astfel a problematicii româneşti în prim-planul vieţii politice a principatului
oferǎ o nouǎ posibilitate pentru reluarea firului mişcǎrii politice revendicative pe linia
programului Supplexului. O atare iniţiativǎ este susţinutǎ de noua generaţie intelectualǎ în
frunte cu Simion Bǎrnuţiu, formatǎ în spiritul operei Şcolii ardelene şi a ideilor care animǎ
Europa vremii, cât şi din partea unor comunitǎţi româneşti puternice ca cea de la Braşov, care-
şi înainteazǎ doleanţele episcopului ortodox spre a le susţine în faţa forurilor de decizie.
În aceastǎ atmosferǎ generalǎ episcopul Moga se adreseazǎ episcopului unit Ioan
Lemeni propunându-i elaborarea în comun a unui memoriu care sǎ reia revendicǎrile ridicate
în 1791-1792. Conceptul, elaborat în cercul tinerilor intelectuali blǎjeni şi difuzat prin copii
manuscrise, este definitivat la Sibiu de cǎtre secretarul Consistoriului ortodox Aron Budai,
memoriul fiind înaintat la Viena, sub semnǎtura celor doi episcopi, în 17 aprilie 183421.
Revendicarea esenţialǎ a memoriului este dezbaterea dietalǎ a cererilor naţiunii
române formulate în 1791-1792 şi amânate atunci cu promisiunea reluǎrii ulterioare a
discuţiei, asigurându-se recunoaşterea românilor ca o naţiune politicǎ de sine stǎtǎtoare şi
egalǎ în drepturi în Transilvania. Argumentaţia se axeazǎ pe ideea fundamentalǎ a
Supplexului privind restabilirea unor drepturi deţinute de români odinioarǎ, ca cei mai vechi
locuitori ai ţǎrii, drepturi care nu le-au fost retrase în mod legal, neexistând nici o vinǎ care le-
ar fi putut atrage o asemenea pedeapsǎ. La argumentaţia istorico-juridicǎ a Supplexului se
adaugǎ mǎrturia unui document din 1291 privind participarea românilor cu drepturi depline în
congregaţiile ţǎrii. Reluându-se de asemenea pledoaria în spiritul dreptului natural privind
sarcinile purtate în conformitate cu numǎrul preponderent al românilor şi beneficiile ce le
incumbǎ în aceeaşi proporţie, memoriul se referǎ în mod accentuat la problematica socialǎ, la
pericolul unor nemulţumiri şi mişcǎri populare, la „spiritul vremii” care impune rezolvarea
cererilor prezentate ca singura cale pentru a se asigura înţelegerea reciprocǎ între naţiunile
ţǎrii şi menţinerea liniştii publice în Transilvania.
 Luat în dezbatere în cadrul Consiliului de Stat şi al Cancelariei aulice transilvǎnene de
la Viena, memoriul episcopilor, deşi se recunoaşte la un moment dat cǎ reprezintǎ cererea
îndreptǎţitǎ pentru stabilirea drepturilor civile ale unei naţiuni care formeazǎ 2/3 din populaţia
Transilvaniei, dobândeşte pânǎ la urmǎ o rezoluţie imperialǎ nefavorabilǎ, bazatǎ pe referatul
consilierului Lázár Apor. Aceastǎ rezoluţie considerǎ cǎ românii se bucurǎ, conform condiţiei
lor sociale, de un statut similar cu categoriile respective ale celorlalte naţiuni. Ei au beneficiat,
în cele patru decenii care au trecut de la 1792, de o serie de îmbunǎtǎţiri ale subzistenţei
clerului, învǎţǎmântului sǎtesc, organizǎrii bisericeşti. Recunoaşterea românilor ca a „patra
naţiune” nu se poate realiza decât prin rǎsturnarea sistemului politic în vigoare, ceea ce ar
contraveni legilor ţǎrii şi, în primul rând, articolului 6/1744. Drept urmare, petiţionarii sǎ
aştepte în linişte rezultatele dezbaterilor dietale aflate în curs asupra lucrǎrilor comisiilor
instituite în 1791 privind problemele clerului şi cele ale învǎţǎmântului22.
Aceastǎ rezoluţie, care constituie o expresie fidelǎ a liniei politice promovate de Curte
în epoca Matternich în privinţa intangibilitǎţii sistemului constituţional şi a transferǎrii
dezbaterii în domeniile considerate inofensive ale problematicii bisericeşti, şcolare,
economice, culturale, lǎsa deci în seama dietei de la Cluj cǎutarea soluţiilor preconizate pe
acest tǎrâm limitat.
Dieta Transilvaniei din 1834-1835, dominatǎ de opoziţia nobiliarǎ şi desfǎşuratǎ în
condiţiile unei acerbe confruntǎri cu Viena, nu a dat însǎ satisfacţie cererilor româneşti nici
mǎcar în sfera restrânsǎ circumscrisǎ de rezoluţia imperialǎ. Dându-şi seama cǎ nu-şi poate
impune în faţa cercurilor aulice obiectivele de asigurare a controlului asupra organelor de
conducere ale principatului prin alegerea unor personalitǎţi favorabile programului nobiliar şi
nereuşind nici în proiectele de promovare ale ideii uniunii cu Ungaria, opoziţia, în frunte cu
Wesselényi, a adoptat tactica obstrucţiei, deplasând dezbaterile în domeniul unor sterile
aspecte procedurale privitoare la preşedinţia adunǎrii, modalitatea alegerii demnitarilor,
formula de jurǎmânt a celor aleşi, cǎutând astfel sǎ arunce rǎspunderea pentru nerezolvarea
problemelor stringente ale ţǎrii pe seama guvernului. Gestul lui Wesselényi de a dǎrui dietei o
litografie în vederea tipǎririi dezbaterilor, în pofida interdicţiei guvernamentale, constituie
ultimul impuls pentru ca în 29 ianuarie 1835 sǎ fie emis decretul imperial de dizolvare a
organului reprezentativ de Stǎri al principatului, ceea ce marcheazǎ încheierea mult-aşteptatei
diete fǎrǎ a fi reuşit sǎ dea rǎspuns nici unuia din gravele elemente ale crizei societǎţii din
Transilvania23.
Instituirea guvernǎrii militare a arhiducelui Ferdinand d'Este aduce cu sine o înǎsprire
temporarǎ a regimului imperial, conducǎtorilor opoziţiei, în frunte cu Nicolae Wesselényi,
intentându-li-se procese, iar o seamǎ de oficiali guberniali şi jurisdicţionali demisionând din
funcţiile lor. Presa este supusǎ unei severe cenzuri, astfel încât punctele de vedere proaulice
întâmpinǎ doar o sporadicǎ şi voalatǎ ripostǎ. În ceea ce priveşte ideile liberale, acestea reapar
doar cu mare prudenţǎ, în problemele aparent inofensive ale progresului economic şi ale
educaţiei, învǎţǎmântului, situaţia ţǎrǎnimii, relaţiile urbariale, privilegiile nobiliare devenind
chestiuni intangibile.
 Guvernarea autoritarǎ s-a dovedit însǎ în curând un eşec, ea nefiind în mǎsurǎ a aduce
soluţiile pe care situaţia stringentǎ a ţǎrii le reclama cu necesitate. În vederea refacerii
compromisului cu Stǎrile privilegiate locale, Curtea hotǎreşte convocarea dietei la Sibiu
pentru 15 aprilie 1837. La aceastǎ dietǎ are loc ocuparea funcţiilor de conducere ale
principatului prin alegerea din partea Stǎrilor a unor candidaţi, dintre care Curtea confirmǎ, în
general, elementele moderate. Tot acum, Viena acceptǎ înaintarea de cǎtre dietǎ a plângerilor
acumulate în deceniile anterioare în domeniul administrativ, judiciar, fiscal, confesional etc.,
fǎrǎ însǎ a se lua mǎsurile concrete de rezolvare solicitate de nobilimea transilvǎneanǎ. Nu
sunt acceptate de Curte nici cererile formulate privind promovarea limbii maghiare ca limbǎ a
legilor ţǎrii. În domeniul reformelor sociale, dieta din 1837-1838 marcheazǎ un impas
elocvent prin faptul cǎ nu se ajunge la înţelegere nici mǎcar în privinţa componenţei comisiei
care sǎ elaboreze un nou proiect de reglementare urbarialǎ24.
Vestea convocǎrii dietei la Sibiu determinǎ în cercurile din jurul episcopiei ortodoxe
apariţia tendinţei folosirii acestui nou prilej pentru reluarea actiunii politice în spiritul
programului de emancipare a naţiunii. Sunt elaborate astfel douǎ concepte de memoriu care
urmeazǎ a fi semnate de clerul, nobilimea şi ceilalţi locuitori din fiecare protopopiat şi
adresate episcopului cu mandatul de a susţine în faţa împǎratului şi a dietei revendicǎrile
naţionale.
Programul elaborat se concentreazǎ în jurul recunoaşterii egalitǎţii în drepturi a
naţiunii române şi a confesiunilor sale, înlǎturându-se numirile jignitoare de „neprimiţi”,
„suferiţi”, care nu sunt potrivite „nici naţiei româneşti, nici relighii greceşti, dar nici
cultivatului nostru veac”. Ideea fundamentalǎ în susţinerea acestor postulate rǎmâne, ca şi în
memoriile anterioare din 1791-1792 şi 1834, la care se face referire directǎ în actele
menţionate, restabilirea naţiunii române în drepturi deţinute înainte, pe care le-a pierdut nu pe
cale legalǎ, ci prin „mǎşterimea vremilor”. Dovezile în acest sens sunt oferite de dregǎtoriile
înalte purtate de personalitǎţi româneşti în Transilvania pânǎ în secolul al XVII-lea şi
numeroasa nobilime româneascǎ existentǎ în ţinuturi ca Hunedoara, Fǎgǎraş sau Chioar. Pe de
altǎ parte, „tolerarea” românilor doar pentru binele de obşte, afirmatǎ în codurile de legi
elaborate în veacul al XVII-lea, este contrazisǎ de rolul acestei naţiuni în purtarea sarcinilor
publice în proporţia numǎrului sǎu preponderent, de participarea sa la constituirea
regimentelor pentru apǎrarea ţǎrii, de promovarea agriculturii şi a negoţului, care aduc mari
foloase patriei. Se impune deci, în conformitate cu principiul ca „cei ce poartǎ greotǎţile sǎ
sâmtǎ şi folosul care urmeazǎ dupǎ acelea”, ca şi românii sǎ poatǎ ocupa, proporţional cu
numǎrul lor şi fǎrǎ deosebire de rit, toate funcţiile publice şi sǎ aibǎ reprezentare dietalǎ în
aceeaşi proporţie.
În ceea ce priveşte religia ortodoxǎ, se reia argumentaţia din Supplex privind
drepturile deţinute de aceasta dintotdeauna în ţarǎ, fǎrǎ a fi fost afectatǎ de tulburǎrile
provocate de Reformǎ în statutul celorlalte confesiuni, calificate ulterior drept „recepte”.
Lipsa vreunei legi pozitive care sǎ elimine religia românilor din rândul celor legal recunoscute
impune înlǎturarea situaţiei nedrepte în care ortodocşii sunt excluşi din funcţiile publice, iar
uniţilor nu li se acordǎ egalitatea promisǎ cu celelalte religii.
 Argumentaţia istorico-juridicǎ şi de drept natural a celor douǎ concepte de memoriu
urmeazǎ deci fidel ductul ideilor actelor revendicative din perioada Supplexului. Sursa directǎ
de inspiraţie din aceste acte ne este doveditǎ de apariţia la Boiţa, în pǎrţile Sibiului, a unei
copii dupǎ un manuscris în 14 puncte, elaborat în perioada dintre cele douǎ Supplexuri din
1791-1792. Data purtatǎ de aceastǎ copie - 26 mai 1837 - oferǎ un indiciu şi asupra datǎrii
conceptelor în discuţie. În ceea ce priveşte autorul conceptelor, elementele de conţinut,
rezultate din compararea actelor reprezentative ale mişcǎrii naţionale româneşti de dupǎ 1792,
indicǎ rolul determinant al aceluiaşi secretar consistorial Aron Budai.
Pe lângǎ elementele de continuitate în raport cu actele politice româneşti anterioare,
conceptele din 1837 aduc şi unele aspecte noi, care reflectǎ starea de spirit generalǎ,
caracteristicǎ perioadei de dupǎ 1830. Referinţele repetate la „Europa cea luminatǎ”, la
„cultivatul veac” care „fieşte cǎruia nu tǎgǎduieşte drepturile omenirii”, constituie o
accentuatǎ reluare a aserţiunilor din memoriul celor doi episcopi din 1834 privind „spiritul
timpului”. Modul de acţiune preconizat, care urmǎreşte mobilizarea unor pǎturi mai largi
pentru susţinerea actului revendicativ, episcopului revenindu-i doar rolul de plenipotenţiar,
reprezintǎ un însemnat pas înainte în raport cu modalitǎţile preponderent elitare de promovare
a revendicǎrilor politice din deceniile anterioare. Se remarcǎ, de asemenea, prevalenţa netǎ a
spiritului naţional asupra celui confesional, conceptele formulate în mediul ortodox din jurul
episcopiei de la Sibiu fǎcând referiri frecvente şi la situaţia uniţilor, iar episcopul Vasile Moga
fiind solicitat sǎ promoveze postulatele naţionale la dietǎ şi Curte în înţelegere cu „D.
Episcopul de legea iarǎ româneascǎ unit”.
Primele semne ale acţiunii concrete pentru materializarea celor de mai sus dateazǎ din
26 februarie 1837, când episcopul Moga se adreseazǎ clerului diecezan, cerându-i sǎ-şi
formuleze revendicǎrile spre a fi prezentate la dietǎ. În 15 aprilie el revine cu un nou apel,
solicitând elemente concrete privind situaţia clerului: câţi preoţi au fost arestaţi în mod abuziv,
câţi slujitori bisericeşti au fost recrutaţi, ce averi bisericeşti au fost confiscate?
Asupra conţinutului şi stǎrii de spirit ce anima acele „relaţii protopopeşti” la care
ulterior episcopul Moga face repetate referiri ne putem forma o imagine dintr-un astfel de
rǎspuns la apelul episcopal, provenit din partea clerului ortodox al protopopiatului Zlatnei.
Cererile celor 17 parohi semnatari sunt inaugurate, în mod semnificativ, printr-o declaraţie de
adeziune la cauza emancipǎrii generale a naţiunii şi religiei: „Ca naţia noastrǎ de-a-npriunǎ cu
relighia sǎ fie primitǎ”. Urmeazǎ apoi revendicǎrile concrete ale clerului, cu referiri, de multe
ori locale, privind scutirea de contribuţie, taxe, slujbe, dijmǎ şi vǎmi, beneficierea de platǎ şi
case parohiale pe seama preoţilor, eliberarea slujitorilor bisericeşti de sarcinile obşteşti şi
domeniale, înfiinţarea de şcoli în fiecare parohie, cu dascǎli români25.
Acest act, care poate fi privit ca reprezentativ pentru rǎspunsurile primite de episcopul
Moga la apelul sǎu, cuprinde elemente care vǎdesc influenţa conceptelor elaborate pentru o
petiţie generalǎ în numele naţiunii. Ceea ce prevaleazǎ însǎ este referirea specialǎ la situaţia
clerului ortodox, contrapusǎ deseori statutului mai favorabil al preotilor uniţi. Pornind de la
acest material concret avut la dispoziţie, episcopul Moga şi cercul din jurul sǎu, în memoriul
pe care îl înainteazǎ în cele din urmǎ dietei la 18 iulie 183726, restrânge sfera revendicǎrilor la
situaţia clerului ortodox şi la statutul românilor de pe Pǎmântul Crǎiesc, domenii în care
condiţiile politice de desfǎşurare a dietei de la Sibiu pǎreau a oferi şanse sporite de izbândǎ.
Într-adevǎr, dieta de la Sibiu din 1837-1838 a marcat o puternicǎ recrudescenţǎ a
conflictului dintre catolicii, în general favorabili Curţii şi bucurându-se de sprijinul acesteia, şi
reformaţii, preponderenţi în tabǎra nobilimii opoziţioniste. Tendinţa numirii episcopului
catolic în funcţia de consilier gubernial a determinat exacerbarea polemicii, urmatǎ de
înaintarea la Curte a unor întinse memorii ale dietei cuprinzând plîngerile reformaţilor,
luteranilor şi unitarienilor împotriva preponderenţei catolice. În acest conflict, opoziţia
nobiliarǎ reia tactica din 1834 privind denunţarea prozelitismului greco-catolic şi a abuzurilor
suferite de ortodocşi ca un mijloc de slǎbire a poziţiilor catolice. Cǎutând sǎ foloseascǎ acest
prilej favorabil, memoriul lui Vasile Moga aduce în prim-plan revendicǎrile clerului ortodox,
cerând îmbunǎtǎţirea situaţiei sale materiale prin scutiri de obligaţii, pǎmânturi parohiale,
ajutoare bǎneşti, dijmǎ de la credincioşii proprii, încetarea arestǎrilor abuzive de preoţi şi
oprirea recrutǎrii fiilor acestora, asigurarea unor posibilitǎţi de instruire prin înfiinţarea unui
seminar la Sibiu.
Dieta din 1837-1838 marcheazǎ şi primele semne grǎitoare ale conflictului dintre
deputaţii saşi şi reprezentanţii celorlalte douǎ „naţiuni” privilegiate, conflict care va lua
proporţii dramatice în anii urmǎtori. Numirea comitelui sǎsesc în funcţia de consilier
gubernial, întâmpinatǎ cu indignare de majoritatea dietalǎ, opoziţia sǎseascǎ la orice referire în
plângerile înaintate Curţii de cǎtre dietǎ la problemele Pǎmântului Crǎiesc, prefaţeazǎ
conflictul deschis în chestiunea limbii de redactare a legilor ţǎrii, în care deputaţii saşi
opineazǎ pentru menţinerea limbii latine. Tot atât de hotǎrât resping deputaţii saşi ideea unor
negocieri privind uniunea Transilvaniei cu Ungaria.
Mizând pe tendinţa majoritǎţii dietale de a exercita presiuni asupra opoziţiei sǎseşti,
Vasile Moga concretizeazǎ în memoriul sǎu abuzurile suferite de clerul ortodox mai cu seamǎ
cu exemple de pe Pǎmântul Crǎiesc. El solicitǎ, de asemenea, recunoaşterea dietalǎ a egalitǎţii
în drepturi a românilor din jurisdicţiile sǎseşti în sensul primirii lor în dregǎtorii şi în bresle, al
beneficierii de veniturile publice, al asigurǎrii statutului similar al clerului ortodox cu cel
luteran.
Dacǎ programul de revendicǎri înaintat dietei se restrânge deci la aceste douǎ
probleme, în schimb argumentaţia utilizeazǎ elementele esenţiale ale conceptelor pregǎtite
pentru o reluare a programului politic integral. Apare astfel ideea numǎrului, a sarcinilor
purtate, a contribuţiei româneşti la promovarea diferitelor ramuri economice şi la apǎrarea
ţǎrii. Restabilirea unor drepturi deţinute anterior şi pierdute în mod abuziv e aplicatǎ la cazul
concret al dreptului la dijmǎ al clerului ortodox, dupǎ cum revendicarea ştergerii unor numiri
jignitoare apare şi ea doar cu privire la cler. Nu lipseşte nici referinţa la „spiritul acestui veac
lǎudat pentru umanitatea care cere ca fiecǎruia sǎ i se dea dreptul sǎu”. În sfârşit, revendicǎrile
prezentate sunt considerate ca un prim pas pânǎ se va rezolva „îmbunǎtǎţirea sorţii dupǎ
adevǎr şi dreptate a întregii sǎracii naţii”.
Fǎrǎ a pierde deci din vedere programul politic general şi uzând de argumentaţia
acestuia, memoriul din 1837 rǎmâne totuşi, cu preponderenţǎ, la problematica specificǎ
clerului ortodox, ceea ce explicǎ excluderea pentru moment a proiectatei colaborǎri a celor
douǎ confesiuni româneşti într-o acţiune revendicativǎ naţionalǎ comunǎ. Cǎ elemente
favorabile unei atari acţiuni au existat şi în mediul greco-catolic dovedeşte starea de spirit
premergǎtoare dietei, când episcopul Ioan Lemeni a fost asaltat cu cereri pentru folosirea
acestui prilej în vederea promovǎrii revendicǎrilor româneşti. La sfârşitul lui februarie 1837,
vicarul de Şimleu, Alexandru Şterca-Şuluţiu, insista pentru convocarea sinodului care sǎ
elaboreze programul de doleanţe naţionale. Vicarii de Fǎgǎraş şi Haţeg, fǎcându-se ecoul
cererilor clerului subordonat, solicitau punerea la ordinea zilei a revendicǎrilor concrete
privind dreptul preoţilor uniţi la dijmǎ, scutirea de obligaţii a slujitorilor bisericeşti. Cu
prilejul sinodului convocat la Blaj în iulie 1838 pentru depunerea jurǎmântului omagial faţǎ
de împǎrat, s-a protestat împotriva pretenţiei Guberniului de a se jura şi pe Unio Trium
Natiorum, clerul unit rezervându-şi dreptul de a promova pe cǎi legale libertatea şi egalitatea
naţiunii române cu privire la toate beneficiile politice şi cetǎţeneşti27.
Episcopul Lemeni s-a rezumat însǎ la o audienţǎ cerutǎ comisarului imperial
Ferdinand d'Este, în care i-a solicitat sprijinul pentru revendicǎrile clerului şi poporului
român. Ca şi Vasile Moga, el s-a limitat la doleanţele specifice clerului sǎu, pe care le
înainteazǎ în martie 1838 Curţii, cerând egalitatea clerului unit cu cel catolic în privinţa
subzistenţei materiale, a dreptului la dijmǎ, a numǎrului de familii necesare pentru constituirea
unei parohii. În argumentarea acestor cereri, el insistǎ asupra prevederilor din Diplomele
Unirii şi asupra interesului Curţii de a înlǎtura piedicile din calea promovǎrii Unirii religioase.
Dezbaterile dietale asupra memoriului lui Vasile Moga, desfǎşurate în 29 ianuarie
1838, nu îndreptǎţesc însǎ speranţele puse în sprijinul opoziţiei nobiliare anticatolice şi
antisǎseşti. Deşi o serie de vorbitori subliniazǎ cǎ este vorba de „cererea îndreptǎţitǎ a 2/3 din
populaţia ţǎrii”, pânǎ la urmǎ memoriul este transferat spre examinare unei comisii, care
urmeazǎ a-şi înainta raportul la urmǎtoarea dietǎ. Nici propunerile avansate de unii lideri ai
opoziţiei privind elaborarea unui proiect de lege asupra „drepturilor politice şi libertǎţilor
egale pentru ortodocşi” nu se dovedesc a fi altceva decât un pios deziderat amânat sine die de
cǎtre majoritatea dietalǎ28.
Orientarea demersurilor oficiale ale celor doi episcopi spre revendicǎri restrânse pe
baze confesionale împiedicǎ deci realizarea în 1837-1838 a unei largi acţiuni revendicative pe
linia programului general de emancipare a naţiunii. Dincolo de iniţiativele îndreptate spre
forurile oficiale, se contureazǎ însǎ şi o cale de promovare a ideilor programului naţional care,
având în vedere crearea unei opinii publice puternice, urmǎreşte sǎ dea o mai mare greutate
acţiunilor politice viitoare.

3. AJUN DE REVOLUŢIE

Încǎ la 1 ianuarie 1835, în proiectul sǎu pentru scoaterea unei publicaţii periodice
intitulate „Ateneul românesc”, profesorul Preparandiei din Arad, Alexandru Gavra, preconiza
editarea Supplexului din 1791 în traducere româneascǎ, însoţitǎ de o „sinopticǎ înşirare a
întâmplǎrilor românilor” pe baza lucrǎrilor lui Samuil Micu, Petru Maior şi Ladislau Vaida29.
Dacǎ acest proiect nu s-a realizat datoritǎ lipsei de sprijin material si a opoziţiei autoritǎţilor,
în schimb foile lui George Bariţ, „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimǎ şi
literaturǎ”, apǎrute la Braşov în 1838, îşi asumǎ de la începutul activitǎţii lor, ca o esenţialǎ
misiune, propagarea ideilor programului politic naţional în cercuri cât mai largi ale societǎţii
româneşti. Încǎ în primul an de apariţie, „Foaia” subliniazǎ ideea egalitǎţii în drepturi a
nobililor români din comitate şi a românilor de pe Pǎmântul Crǎiesc cu concetǎţenii lor de
aceeaşi condiţie socialǎ, precum şi identitatea statutului uniţilor cu catolicii. În anul 1842,
Bariţ publicǎ în „Foaie” argumentele principale şi cele cinci puncte revendicative ale
Supplexului, iar articolele lui Ioan Maiorescu, din acelaşi an, reiau elementele esenţiale ale
argumentaţiei istorice şi juridice care stǎ la baza programului politic românesc30.
Piatra de încercare a acestei noi solidaritǎţi naţionale pe cale de cristalizare şi a forţei
acţiunii unite a opiniei publice româneşti în faţa pericolelor care ameninţǎ identitatea sa
etnico-culturalǎ o constituie împrejurǎrile furtunoase ale dietei de la Cluj din 1841-1843 cu
prilejul cǎreia reformismul nobiliar încearcǎ punerea în aplicare a obiectivului programatic al
constituirii „naţiunii unice” în Transilvania. Astfel, încǎ din 1838 Guberniul trece la emiterea
corespondenţei sale cǎtre toate jurisdicţiile ţǎrii în limba maghiarǎ, anticipând o rezoluţie
dietalǎ în acest sens. Presa maghiarǎ, cu deosebire în 1840-1841, trece la o sistematicǎ şi
insistentǎ campanie în favoarea limbii oficiale maghiare, urmǎrind cu multǎ atenţie progresele
maghiarizǎrii în pǎrţile apusene şi popularizând cu deosebire proiectele privind promovarea
limbii maghiare în şcolile sǎteşti. În preajma dietei, instrucţiunile comitatelor şi scaunelor
secuieşti cǎtre deputaţii lor cuprind la loc de frunte abordarea cu prioritate în dezbaterile
dietale a problemei limbii oficiale maghiare.
Într-o astfel de atmosferǎ, în şedinţa dietalǎ din 27 ianuarie 1842, deputatul de Zǎrand,
Dionisie Kozma, propune un proiect de lege care prevede introducerea limbii maghiare în
textele de legi, corespondenţa oficialǎ, actele dietale, în matricolele şi actele bisericeşti, ca şi
în toate instituţiile de învǎţǎmânt din Transilvania. Singura excepţie admisǎ este pentru
folosirea de cǎtre naţiunea sǎseascǎ a limbii germane în afacerile sale interne. Acest proiect,
deosebit de drastic, este moderat întrucâtva prin amendamentele aduse de Dionisie Kemény,
care introduc un termen de 10 ani pentru corespondenţele naţiunii sǎseşti cu forurile aulice şi
provinciale, restrâng prevederile privind actele bisericeşti la confesiunile cu limba de predicǎ
maghiarǎ şi excepteazǎ şcolile de la Blaj de sub obligaţia introducerii imediate a limbii de
predare maghiare. Mergând pe aceeaşi linie, Dominic Teleki se pronunţǎ pentru menţinerea
naţiunii sǎseşti în privinţa corespondenţei oficiale, a treburilor sale interne, a bisericii şi şcolii
în status-quo, iar în şcolile ortodoxe şi greco-catolice limba maghiarǎ sǎ devinǎ doar obiect de
studiu.
Dupǎ dezbateri înverşunate, se contureazǎ proiectul final, care declarǎ limba maghiarǎ
limbǎ oficialǎ, exceptându-se de sub aceastǎ prevedere naţiunea sǎseascǎ în sensul propus de
Dominic Teleki. Biserica unitǎ şi ortodoxǎ urmeazǎ ca în decurs de 10 ani sǎ foloseascǎ limba
maghiarǎ în toate protocoalele şi corespondenţele, precum şi în actele interne, slujitorii lor sǎ
cunoascǎ obligatoriu limba maghiarǎ, iar în şcolile greco-catolice sǎ devinǎ dupǎ acest termen
limbǎ de predare. Se solicitǎ împǎratului sǎ asigure condiţiile însuşirii limbii maghiare de
cǎtre candidaţii de preoţi ortodocşi, pânǎ când se va reglementa pe cale legislativǎ situaţia
învǎţǎmântului în general31.
Aşa cum era de aşteptat, proiectul dietei de la Cluj îmtâmpinǎ o puternicǎ rezistenţǎ în
cadrul opiniei publice româneşti. Iniţiativa pleacǎ de la Blaj, unde în 13/25 februarie 1842
Simion Bǎrnuţiu sintetizeazǎ sub titlul O tocmealǎ de ruşine şi o lege nedreaptǎ eşafodajul
argumentativ al punctului de vedere românesc în problema limbii. Pe baza preceptelor
filozofiei kantiene, Bǎrnuţiu fundamenteazǎ dreptul inalienabil al fiecǎrui popor la limba
proprie, drept care nu poate fi compensat prin avantajele promise de reformismul nobiliar.
Vechimea limbii române, unitatea sa în toate pǎrţile locuite de vorbitorii ei, meritele
românilor în purtarea sarcinilor publice, ca şi în apǎrarea ţǎrii, impun respectarea drepturilor
limbii române, pentru cǎ nu poate fi un bun cetǎţean cel ce-şi leapǎdǎ naţionalitatea şi limba.
Accesul la culturǎ, care e tendinţa fireascǎ a fiecǎrui popor, nu e posibil decât prin intermediul
limbii materne. Moralitatea cere ca atari tendinţe sǎ fie sprijinite, iar încercarea rǎpirii acestei
„averi din lontru”, pe care se întemeiazǎ caracterul şi naţionalitatea unui popor, nu va stârni
decât dezbinare şi conflicte32.
Pe baza acestei expuneri de motive, Consistoriul de la Blaj, întrunit peste douǎ zile cu
participarea extraordinarǎ a profesorilor, adoptǎ un Protest, redactat de Timotei Cipariu, care
accentueazǎ asupra efectelor practice nefaste, previzibile, ale proiectului dietal. Acesta va
duce la oprirea progreselor culturale realizate dupǎ înlocuirea limbii slavone cu cea maternǎ,
va frustra biserica de o seamǎ de personalitǎţi de valoare pe motivul unic al necunoaşterii
limbii maghiare, va determina decǎderea învǎţǎmântului, cǎci promovarea culturii naţionale
nu e posibilǎ decât în limba maternǎ. Drept urmare, în numele poporului român, preponderent
ca numǎr în Transilvania, se solicitǎ menţinerea uzului de veacuri în privinţa utilizǎrii „limbii
materne romane şi a limbii mame latine” în administraţia internǎ diecezanǎ, în învǎţǎmântul
tinerimii studioase şi a poporului. Protestul este trimis episcopului Lemeni, aflat la dietǎ, cu
rugǎmintea de a-l înainta Curţii, solicitând totodatǎ împǎratului aprobarea convocǎrii
sinodului pentru a-şi exprima opinia autorizatǎ în aceastǎ problemǎ referitoare la „cele mai
sfinte drepturi naturale”33.
În vederea afirmǎrii, de pe poziţiile intereselor naţionale comune, a opoziţiei faţǎ de
proiectul dietal, Protestul este trimis şi Consistoriului ortodox de la Sibiu, cǎutându-se astfel
reînnodarea colaborǎrii interconfesionale în faţa pericolului reprezentat de tendinţele nobiliare
de deznaţionalizare. Rǎspunsul Consistoriului sibian, din 18 martie 1842, poartǎ amprenta
actelor revendicative anterioare, izvorâte din cercurile aflate în jurul episcopului Moga,
formulǎrile identice permiţând ipoteza rolului hotǎrâtor al lui Aron Budai în redactarea
textului. Reapare astfel, ca idee directoare, restituirea drepturilor pierdute de români prin
„nedreptatea vremurilor”, postulat care constituie premisa oricǎrei discuţii privind domeniul
limbii. Enumerarea piedicilor care stau în calea învǎţǎrii limbii maghiare de cǎtre români
prilejuieşte rememorarea principalelor plângeri cuprinse în actele revendicative înaintate
dietei de cǎtre episcopul Moga privind situaţia materialǎ şi culturalǎ a clerului ortodox,
nerespectarea prevederilor legale privind drepturile acestei confesiuni, abuzurile suferite de
români pe Pǎmântul Crǎiesc. Se considerǎ deci cǎ înainte de a se pune problema promovǎrii
limbii maghiare în rândul clerului şi poporului român, trebuie soluţionatǎ admiterea românilor
la toate drepturile şi beneficiile cetǎţeneşti, iar clerului sǎ i se asigure un statut similar
preoţilor celorlalte confesiuni. Chiar dupǎ îndeplinirea acestor condiţii, în bisericǎ şi şcoalǎ
românii vor pǎstra întotdeauna limba maternǎ, care e singura în mǎsurǎ sǎ asigure promovarea
culturii şi afirmarea lor ca cetǎţeni folositori ţǎrii34.
Dacǎ poziţia exprimatǎ de cele douǎ foruri eclesiastice ale românilor ardeleni poartǎ
amprenta caracterului lor oficial, larga dezbatere determinatǎ în opinia publicǎ româneascǎ de
pericolul reprezentat de proiectul dietal prilejuieşte şi afirmarea altor puncte de vedere, mult
mai radicale în numeroase privinţe. Vicarul de Şimleu, Alexandru Şterca Şuluţiu, într-un apel
adresat în 18 martie 1842 celor doi episcopi, vicarilor de Haţeg, Fǎgǎraş şi Nǎsǎud, precum şi
Consistoriului blǎjean, reia tradiţia lui Inochentie Micu propunând un „sǎbor mixt
religionario-naţional, din deputaţii clerului şi a nobilitǎţii şi a nenobilitǎţii româneşti” de
ambele rituri, care sǎ dea protestului românesc în problema limbii girul unei reprezentanţe
naţionale, certificând cǎ cele revendicate reprezintǎ „voia de comun a toatǎ naţia”. Protopopul
de Sibiu, Nicolae Maniu, în corespondenţa sa cǎtre George Bariţ, pledeazǎ în favoarea limbii
oficiale române care, într-o formulare ce va reveni în termeni aproape identici la Stephan
Ludwig Roth, e consideratǎ „limba de obşte în ţarǎ”, în care se înţeleg maghiarii cu saşii, saşii
bistriţeni cu ceilalţi conaţionali, toţi aceştia cu românii. Cǎ ideile lui Nicolae Maniu nu
reprezentau o opinie singularǎ o dovedesc formulǎrile mult apropiate de cele de mai sus
cuprinse în Precuvântarea la Icoana pamentului, publicatǎ în acelaşi an de profesorul
blǎjean Ioan Rusu, privind uzul general al limbii române în Transilvania, ca limbǎ a celor mai
vechi şi mai numeroşi locuitori ai ei, dar şi ca limbǎ generalǎ de înţelegere între toţi cetǎţenii
ţǎrii35.
Toate aceste luǎri de poziţie gǎsesc ecoul la nivelul opiniei publice româneşti prin
intermediul foilor lui Bariţ. Un mare rǎsunet are cu deosebire articolul lui Bariţ din „Foaie”
intitulat Românii şi maghiarismul, care invocǎ în favoarea limbii române numǎrul
preponderent al vorbitorilor ei, meritele românilor în lupta antiotomanǎ, rolul important
deţinut în Europa prin poziţia pe care o ocupǎ la Dunǎre şi prin înrudirea cu marea familie a
popoarelor latine, calitǎţile şi nivelul de cultivare a limbii române cu nimic inferior celorlalte
limbi din ţarǎ, importanţa acesteia pentru promovarea culturii naţionale. Adeziunile largi la
aceste luǎri de poziţie sunt reflectate de corepondenţa adresatǎ lui Bariţ din diferite pǎrţi ale
Transilvaniei sau din afara ei, de pildǎ Iordache Mǎlinescu din Vǎleni lǎudându-l „atât în
privirea frumoasei alcǎtuiri şi a curajului, cât şi în pǎtrunderea politicii de astǎzi a patrielor
noastre”36.
În ceea ce priveşte actiunea româneascǎ pe cale oficialǎ împotriva proiectului dietal,
episcopul Ioan Lemeni, în momentul în care îi parvine Protestul Consistoriului de la Blaj, îl
înainteazǎ la Viena împreunǎ cu o Remonstraţie a sa, în care solicitǎ respectarea dreptului
natural al folosirii limbii materne în şcolile sǎteşti, în cele normale, în treburile consistoriale şi
protopopeşti, ca şi în oficierea cultului. Argumentul esenţial este numǎrul românilor, care
depǎşeşte jumǎtate din populaţia Transilvaniei, şi interesul general al promovǎrii ridicǎrii lor
culturale, ceea ce este posibil doar în limba maternǎ37.
 Rezistenţa româneascǎ la tendinţele nobiliare de deznaţionalizare, împreunǎ cu
opoziţia celorlalte popoare nemaghiare ameninţate din Ungaria şi Transilvania, oferǎ
argumente importante Curţii pentru a respinge punctele cele mai oneroase ale proiectului, în
condiţiile în care Viena era interesatǎ în temperarea elanurilor opoziţioniste, centrifuge, ale
nobilimii. Astfel, Cancelaria aulicǎ se pronunţǎ pentru eliminarea referinţelor la problematica
şcolarǎ, inclusiv cele privind pregǎtirea clerului românesc, ca probleme aparţinând viitoarei
reforme a învǎţǎmântului. În Consiliul de Stat, consilierul Hartig şi ministrul de interne
Kolowrat, subliniind cǎ românii formeazǎ 3/5 din populaţia principatului, susţin menţinerea
versiunii latine a textelor de legi ca variantǎ oficialǎ, folosirea limbii române şi latine în
corespondenţa bisericilor româneşti şi garantarea folosirii limbii materne în învǎţǎmântul
sǎtesc. Rezoluţia imperialǎ din 1 august 1842, care se bazeazǎ în esenţǎ pe aceste propuneri,
marcheazǎ astfel succesul amplelor acţiuni de rezistenţǎ ale românilor din Transilvania faţǎ de
proiectul dietal, zǎdǎrnicindu-se adoptarea celor mai grave puncte ale acestuia38.
Cum era firesc, perspectiva limbii oficiale maghiare în Transilvania a determinat o
vehementǎ opoziţie şi în rândul deputaţilor saşi din dietǎ, care printre argumentele cele mai
importante au invocat, alǎturi de egalitatea în drepturi a celor trei „naţiuni” recunoscute ale
principatului, respingerea acestor planuri de cǎtre cei 250.000 de locuitori ai Pǎmântului
Crǎiesc, români şi saşi, care plǎtesc 3/7 din contribuţia generalǎ a ţǎrii. Ei solicitǎ pentru
aceşti locuitori limba oficialǎ germanǎ, care sǎ devinǎ şi limbǎ de predare în toate şcolile,
considerându-se cǎ românii trebuie sǎ se adapteze constituţiei, modului de viaţǎ, obiceiurilor
naţiunii în mijlocul cǎreia trǎiesc şi ale cǎrei drepturi şi beneficii doresc sǎ le împǎrtǎşeascǎ.
Aceastǎ argumentaţie determinǎ din partea taberei nobiliare contestarea mandatului
deputaţilor saşi de a vorbi în numele românilor de pe Pǎmântul Crǎiesc în condiţiile în care
aceştia sunt excluşi de la drepturile cetǎţeneşti şi sunt obligaţi la prestaţii ilegale, deşi sunt cei
mai vechi şi mai numeroşi locuitori în jurisdicţiile pe care le locuiesc împreunǎ cu
concetǎţenii lor saşi. Polemica asupra situaţiei românilor de pe Pǎmântul Crǎiesc depǎşeşte
curând cadrele dietale, presa maghiarǎ prezentând amǎnunţit abuzurile suferite de românii de
pe Pǎmântul Crǎiesc, ceea ce ar face imposibilǎ alinierea lor la politica celor vinovaţi de
aceste stǎri de lucruri, în timp ce publicistica sǎseascǎ subliniazǎ situaţia mult mai favorabilǎ a
românilor din jurisdicţiile sǎseşti în raport cu conaţionalii lor, supuşi la sarcini iobǎgeşti, din
comitate39.
Dezbaterile publice asupra problematicii românilor de pe Pǎmântul Crǎiesc deschid
astfel perspectivele unei acţiuni politice româneşti mult mai ample decât cea din 1837.
Iniţiativa aparţine tot cercului din jurul episcopului Vasile Moga, unde Aron Budai redacteazǎ
un proiect de memoriu trimis la Blaj episcopului Lemeni în vederea reluǎrii firului colaborǎrii
din 1834, dincolo de deosebirile confesionale, în interesul cauzei naţionale comune. Episcopul
Lemeni încredinţeazǎ misiunea definitivǎrii memoriului avocatului Alexandru Bohǎţel, care,
pentru a câştiga sprijinul opiniei publice maghiare, publicǎ în ziarul clujean „Erdélyi Híradó”
proiectul sǎu. Concomitent, la Sibiu este pregǎtitǎ o lucrare care sǎ demonstreze lipsa de temei
a deducerii privilegiilor exclusive sǎseşti din Diploma Andreanǎ, iar românii din Orǎştie, într-
o petiţie în şase puncte înaintatǎ Universitǎţii sǎseşti în martie 1842, prefigureazǎ principalele
revendicǎri ale viitorului memoriu40.
Dupǎ aceste preparative, la 20 iulie 1842 „Gazeta de Transilvania” are posibilitatea de
a anunţa de la Cluj cǎ „episcopii româneşti cel unit şi cel neunit în coînţelegere mai aşternurǎ
cǎtre Staturile ţǎrii şi o altǎ rugǎminte în interesul naţiei româneşti, subscrisǎ de amândoi”.
Este vorba de memoriul comun al episcopilor Moga şi Lemeni în favoarea românilor de pe
Pǎmântul Crǎiesc, care devine în anii urmǎtori, pânǎ la 1848, obiectul unei vii dezbateri
polemice în jurul acestei problematici41.
Memoriul episcopilor, pornind de la postulatul fundamental al egalitǎţii în drepturi a
românilor pe Pǎmântul Crǎiesc, traseazǎ un amplu program de revendicǎri, care include
doleanţele tuturor categoriilor societǎţii româneşti din aceastǎ parte a principatului. Se solicitǎ,
astfel, participarea românilor, în proporţia numǎrului lor, la alegerea deputaţilor dietali, a
delegaţilor la sesiunile Universitǎţii sǎseşti, la desemnarea dregǎtorilor, iar pentru a avea
personalitǎţi pregǎtite în acest scop sǎ se înlǎture piedicile din calea accesului la învǎţǎturǎ a
tinerilor români. În ce priveşte clerul de ambele rituri sunt reluate cererile din actele
revendicative anterioare privind îmbunǎtǎţirea situaţiei sale materiale şi sociale, pe mǎsura
statutului omologilor din celelalte confesiuni. Pentru orǎşenii români se revendicǎ practicarea
liberǎ a meseriilor prin desfiinţarea monopolurilor de breaslǎ, în timp ce pentru ţǎrǎnime, ca
expresie a lǎrgirii cuprinderii sociale a programului politic naţional, se cere, în esenţǎ,
eliberarea din iobǎgie a celor siliţi ilegal la un astfel de regim, în condiţiile în care pe
Pǎmântul Crǎiesc nu poate exista alt stǎpân de pǎmânt în afara împǎratului. Alegerea
dregǎtorilor sǎteşti şi dintre români, repartizarea echitabilǎ a sarcinilor publice, participarea
corespunzǎtoare la beneficiile comunale, rezolvarea proceselor de hotar tǎrǎgǎnate timp de
decenii, completeazǎ acest vast program de reglementare a statutului românilor de pe
Pǎmântul Crǎiesc.
Argumentarea cererilor are loc, în spiritul tradiţiilor mişcǎrii politice româneşti, în
primul rând pe temei istorico-juridic, invocându-se vechimea românilor în Transilvania,
prezenţa lor pe Pǎmântul Crǎiesc în momentul venirii coloniştilor saşi, drepturile egale
garantate de Diploma Andreanǎ şi recunoscute ulterior în rezoluţiile lui Iosif al II-lea. La
aceste argumente se adaugǎ cele de drept natural privind purtarea sarcinilor publice în
proporţia numǎrului preponderent al românilor, prezenţa lor în sistemul organizǎrii
grǎnicereşti, ponderea principalǎ a românilor în recrutǎrile pentru armatǎ. Drept urmare,
episcopii, pentru a-şi îndeplini misiunea ce li s-a încredinţat privind asigurarea pǎcii şi liniştii
publice, solicitǎ dietei restituirea drepturilor egale ce li se cuvin românilor de pe Pǎmântul
Crǎiesc conform echitǎţii naturale, legilor ţǎrii şi rezoluţiilor imperiale.
Memoriul ajunge însǎ în faţa forului legislativ al principatului într-un moment
nefavorabil pentru realizarea rapidǎ a obiectivelor sale. Rezoluţia imperialǎ asupra proiectului
de lege în problema limbii respingând prevederile care stârniserǎ cele mai aprinse dispute,
face ca pentru moment locul conflictului deschis din dietǎ între majoritatea nobiliarǎ şi
deputaţii saşi sǎ fie luat de apelurile stǎruitoare la întǎrirea „Uniunii celor trei naţiuni”. Şi în
presǎ tonalitatea se schimbǎ, acuzaţiile reciproce pentru asuprirea românilor fiind înlocuite cu
chemarea la alianţǎ şi colaborare a naţiunilor privilegiate împotriva „duşmanului comun”,
aflat în afara cadrelor constituţionale.
În aceste condiţii, memoriul episcopilor este predat unei comisii care solicitǎ opinia
deputaţilor saşi. Tǎrǎgǎnarea înaintǎrii acestei opinii face ca dezbaterea sǎ întârzie pânǎ spre
sfârşitul dietei. Discuţia dietalǎ are loc la 1 februarie 1843, în atmosfera unei noi încordǎri a
relaţiilor dintre majoritatea nobiliarǎ şi deputaţii saşi, şi se soldeazǎ, în pofida pledoariei
episcopului Lemeni pentru o soluţionare rapidǎ, cu amânarea pentru dieta urmǎtoare a
dezbaterii de fond asupra revendicǎrilor româneşti, promisiunea unicǎ obţinutǎ fiind caracterul
prioritar al acestei probleme la ordinea de zi a viitoarei întruniri a forului legislativ42.
Pânǎ atunci, discuţia deplasându-se la nivelul opiniei publice, conducǎtorii mişcǎrii
politice româneşti solicitǎ lui George Bariţ difuzarea prin foile sale a unei traduceri româneşti
a textului maghiar original al memoriului. Soluţia la care se ajunge pânǎ la urmǎ este
publicarea într-o broşurǎ separatǎ, în 1500 de exemplare, difuzate în rândul abonaţilor foilor
lui Bariţ sau vândute la un preţ simbolic la Sibiu. Efectele propagǎrii ideilor memoriului în
rândul opiniei publice naţionale nu întârzie sǎ se manifeste, un exemplu elocvent fiind cel al
comunitǎţii româneşti din Mediaş, care refuzǎ prestaţiile ilegale pretinse de Magistrat,
interpretând actul revendicativ al episcopilor ca o lege adoptatǎ de dietǎ prin care li se
recunoaşte statutul de egalǎ îndreptǎţire, solicitat de atâta vreme. Dându-şi seama de pericolul
reprezentat de generalizarea unor atari fenomene de nesupunere civicǎ, autoritǎţile sǎseşti
alarmeazǎ forurile provinciale şi aulice, dar mǎsurile tardive ale ministrului poliţiei şi ale
guvernatorului Transilvaniei de interdicţie a difuzǎrii şi confiscare a exemplarelor tipǎrite
nereuşind sǎ împiedice difuzorii foilor lui Bariţ sǎ plaseze o parte însemnatǎ a tirajului tipǎrit
la cei cǎrora le era destinat43.
Pentru contracararea efectelor previzibile în faţa forurilor oficiale şi a opiniei publice,
Universitatea sǎseascǎ instituie în 1843 o comisie care elaboreazǎ o voluminoasǎ pledoarie
istorico-juridicǎ menitǎ a susţine punctul de vedere sǎsesc în cazul viitoarelor dezbateri
dietale. Concomitent sunt publicate la Braşov şi Sibiu, în 1844, douǎ lucrǎri ale lui Josef
Trausch şi Johann Karl Schuller, în care se urmǎreşte sǎ se demonstreze opiniei publice lipsa
de temei a revendicǎrilor româneşti. Presa sǎseascǎ desfǎşoarǎ la rândul ei o vie campanie de
combatere a argumentaţiei şi cererilor din memoriul episcopilor. Rǎspunzând acestor
iniţiative, Consistoriul de la Blaj sprijinǎ tipǎrirea la Aiud a douǎ lucrǎri în limba maghiarǎ,
elaborate de Ladislau Gál, privind cnezatele româneşti din Transilvania în evul mediu şi
statutul naţiunii sǎseşti din Transilvania, menite a pregǎti dezbaterea dietalǎ asupra
problematicii românilor de pe Pǎmântul Crǎiesc44.
Mult-aşteptata discuţie de fond nu are loc însǎ nici la ultima dietǎ prerevoluţionarǎ a
Transilvaniei din 1846-1847, Stǎrile, absorbite de elaborarea reglementǎrii urbariale, negǎsind
timp decât pentru a promite în 9 noiembrie 1847, la solicitarea episcopului Lemeni, luarea
unei decizii la viitoarea dietǎ45. Evenimentele revoluţionare din primǎvara anului 1848
schimbǎ însǎ radical datele problemei, Universitatea sǎseascǎ, ameninţatǎ de lichidarea totalǎ
a sistemului privilegiilor sale prin uniunea preconizatǎ a Transilvaniei cu Ungaria, acceptând
practic, în 3 aprilie 1848, toate revendicǎrile româneşti: dreptul românilor de a participa la
dregǎtoriile şi organele reprezentative ale Pǎmântului Crǎiesc, primirea în bresle, beneficierea
clerului de statutul de care se bucurǎ clerul celorlalte confesiuni46. Aşa cum sublinia însǎ
George Bariţ, aceste mǎsuri, care în 1843 sau mǎcar în ianuarie 1848 ar fi avut cu totul alte
efecte, în noile împrejurǎri revoluţionare s-au dovedit tardive. Programul de la Blaj, sub
influenţa hotǎrâtoare a viziunii lui Simion Bǎrnuţiu, opteazǎ pentru soluţia globalǎ a
independenţei politice a naţiunii române în totalitatea ei, rezolvându-se pe aceastǎ cale
implicit şi problema mult dezbǎtutǎ a statutului românilor de pe Pǎmântul Crǎiesc.
Punând în centrul preocupǎrilor şi eforturilor sale la dieta din 1841-1843 problema
limbii oficiale maghiare ca obiectiv esenţial al programului sǎu naţional, majoritatea nobiliarǎ,
în faţa rezistenţei puternice întâmpinate de acest proiect, şi-a dat seama de necesitatea trecerii
concomitente şi la realizarea unor prevederi ale reformelor menite a justifica aceste tendinţe.
În condiţiile în care Curtea insista asupra luǎrii în dezbatere a problemei esenţiale a
reglementǎrii generale a relaţiilor urbariale între stǎpânii de pǎmânt şi ţǎrani, dieta
supraliciteazǎ, hotǎrând adoptarea imediatǎ a unor proiecte de legi menite a rezolva aspectele
cele mai stringente ale acestei problematici, fǎrǎ a mai aştepta rezultatul unei îndelungate
discuţii asupra soluţiilor globale. Astfel, gruparea reformistǎ a nobilimii liberale din dietǎ
impune ca muncile publice sǎ fie obligatorii pentru toţi cetǎţenii ţǎrii, inclusiv pentru nobili,
cu menţiunea cǎ cei care au coloni sǎ recunoascǎ pânǎ la jumǎtate din zilele de muncǎ publicǎ
în contul obligaţiilor de robotǎ. În privinţa sarcinilor iobǎgeşti stabilite în 1769, nivelul
acestora sǎ nu fie depǎşit, iar acolo unde se situeazǎ sub aceastǎ limitǎ sǎ rǎmânǎ
nemodificate. Funcţionarii publici sǎ vegheze la pǎstrarea neştirbitǎ a loturilor ţǎrǎneşti,
prevenindu-se masivele rǎpiri de pǎmânt previzibile la vestea apropiatei reglementǎri
urbariale. Puterea judecǎtoreascǎ a stǎpânului de pǎmânt este restrânsǎ la cazurile de
nesupunere la muncǎ sau injurii personale din partea ţǎranului, celelalte probleme urmând a fi
transferate forurilor statului. Se anuleazǎ dreptul stǎpânului de a dicta pedepse corporale,
stabilindu-se ca forme de puniţie închisoarea şi amenzile bǎneşti. Plângerile împotriva
abuzurilor nobiliare se vor judeca fǎrǎ a se pretinde înainte taxele de judecatǎ, pentru a înlesni
recurgerea ţǎranilor la forurile de justiţie. Plângerile contra scoaterii ilegale din lotul urbarial
se vor judeca pe calea proceduralǎ cea mai scurtǎ. Sunt anulate legile care interzic nenobililor
purtarea de procese şi proprietatea asupra bunurilor imobiliare cu drept de moştenire. În ceea
ce priveşte libera strǎmutare, se anuleazǎ dreptul de preempţiune al stǎpânului de pǎmânt
asupra construcţiilor şi îmbunǎtǎţirilor aduse de ţǎran, iar recoltele semǎnǎturilor de toamnǎ
revin acestuia din urmǎ. Se şterge şi principala restricţie instituitǎ în 1791 privind aducerea
unui înlocuitor de cǎtre ţǎranul care se mutǎ. Scoaterea din lot a ţǎranului poate avea loc doar
pentru nesupunere, rǎzvrǎtire sau incapacitatea purtǎrii sarcinilor, în acest ultim caz scoaterea
urmând a fi precedatǎ de un avertisment preliminar de doi ani47.
Mulţimea de proteste şi contrapǎreri înaintate de reprezentanţii unor comitate, de
deputaţii secui, de numeroşi regalişti numiţi din oficiu în dietǎ de Guberniu şi Curte, care fie
cǎ pretind amânarea în ansamblu a proiectelor de mai sus, fie cǎ se pronunţǎ împotriva unor
puncte ca neştirbirea loturilor ţǎrǎneşti, anularea dreptului nobiliar de preempţiune, termenul
de doi ani premergǎtor scoaterii din lot, dovedesc fǎrǎ îndoialǎ caracterul liberal al acestor
propuneri ce stârnesc împotrivirea elementelor conservatoare. Cu excepţia dreptului de purtare
a proceselor, sancţionat de Curte, celelalte concesii rǎmân însǎ simple deziderate, Viena
refuzând adoptarea proiectelor votate de majoritatea dietalǎ sub pretextul includerii lor în
viitoarea reglementare globalǎ.
Comisia însǎrcinatǎ cu elaborarea noii reglementǎri şi-a desfǎşurat lucrǎrile între 6
decembrie 1843 şi 25 iulie 1845. Rezultatul final reflectǎ punctul de vedere al aripii liberale
reformiste a nobilimii din Transilvania, care prevedea ca punct de plecare o reglementare
generalǎ a situaţiei proprietǎţii funciare printr-o conscripţie a pǎmânturilor, comasarea şi
separarea proprietǎţilor, delimitarea pǎmânturilor ţǎrǎneşti de pǎrţile de moşie exploatate în
regie proprie (alodiaturi), stabilirea mǎrimii sesiilor urbariale ale ţǎrǎnimii în funcţie de
condiţiile locale, astfel încât sǎ asigure mijloacele de trai şi posibilitatea purtǎrii sarcinilor
publice, reîmpǎrţirea pǎmântului urbarial între ţǎrani în aşa fel ca sǎ nu existe gospodǎrii mai
mici de o jumǎtate de sesie. Stabilirea obligaţiilor ţǎrǎneşti urma a se face pe baza pǎmântului
urbarial astfel atribuit, cu ajutorul unei chei care sǎ reprezinte obligaţiile ce greveazǎ o sesie
întreagǎ. Stabilirea acestei chei trebuia sǎ prilejuiascǎ principala concesie din partea nobilimii,
printr-o reducere considerabilǎ a sarcinilor impuse, la care urma sǎ se adauge desfiinţarea
autoritǎţii juridice a stǎpânului de pǎmânt asupra ţǎranului. Astfel clarificatǎ situaţia
pǎmânturilor şi obligaţiilor urbariale, se putea trece la rǎscumpǎrarea acestora, fie printr-o
parte a pǎmântului atribuit, fie prin sume puse la dispoziţia ţǎranilor de instituţiile de credit
care urmau a se înfiinţa. Pentru moment, întrucât termenul prevǎzut pentru acest ansamblu de
mǎsuri era de 23 de ani, ţǎranii urmau sǎ rǎmânǎ în posesia pǎmântului deţinut efectiv de ei,
cu excepţia alodiaturilor care trebuiau restituite imediat stǎpânilor de pǎmânt. Tot în mod
provizoriu, pânǎ la reglementarea definitivǎ se stabileau limite maxime ale obligaţiilor
urbariale. Rǎscumpǎrarea pǎmânturilor şi obligaţiilor urma a se face exclusiv prin bunǎ
înţelegere între proprietari şi ţǎrani, iar costul reglementǎrii cǎdea în sarcina statului şi a
nobilimii.
Acest proiect oferea o cale pentru scoaterea economiei nobiliare din impasul insolubil
în care intrase sistemul feudal de exploatare a moşiilor. Înfǎptuirea prin efort financiar obştesc
a comasǎrii, separǎrii şi delimitǎrii proprietǎţilor funciare, inaccesibile în mod individual
datoritǎ cheltuielilor comportate, deschidea calea spre proprietatea liberǎ, ca o primǎ condiţie
a trecerii la o agriculturǎ de tip modern, capitalist. Sumele de rǎscumpǎrare a pǎmânturilor şi
obligaţiilor urbariale ar fi creat sursa de capital necesarǎ, iar prin reîmpǎrţirea pǎmântului între
ţǎrani, admiţându-se doar gospodǎrii viabile de o sesie întreagǎ sau jumǎtate de sesie, s-ar fi
eliberat forţa de muncǎ aptǎ de a constitui pǎtura muncitorilor agricoli salariaţi. Concesiile,
prevǎzute prin reducerea simţitoare a obligatiilor, rǎscumpǎrarea imediatǎ a dijmei, renunţarea
la autoritatea juridicǎ a stǎpânilor de pǎmânt, aveau menirea de a restrânge pericolul unei
rǎsturnǎri revoluţionare şi de a oferi posibilitatea unei tranziţii paşnice.
Limitele proiectului constau în principiul retrocedǎrii imediate de cǎtre ţǎrani a
pǎmânturilor de provenienţǎ alodialǎ aflate în folosinţa lor, ca o compensaţie pentru pierderile
suferite de nobilime prin reducerea cuantumului obligaţiilor. Pe drept cuvânt, deci, aşa cum
sublinia un contemporan, mǎrul discordiei era pentru moment nu cât pǎmânt sǎ se dea
ţǎranului, ci cât sǎ i se ia acestuia. De asemenea, reglementarea finalǎ urma a dura aproape un
sfert de veac, lǎsând ţǎrǎnimea într-un provizorat care nu putea genera decât nemulţumire.
Majoritatea nobilimii din Transilvania a privit cu ostilitate proiectul comisiei datoritǎ
unei îngustimi de vederi care o fǎcea sǎ nu realizeze necesitatea imperioasǎ a unor schimbǎri
structurale în modalitatea de exploatare a moşiilor, pentru a se preveni iminentul faliment
social şi economic. Partidul conservator, condus de cancelarul aulic Samuil Jósika şi de
comitele suprem de Dǎbâca, Ludovic Jósika, îşi propunea elaborarea inevitabilului urbariu în
aşa fel încât pierderile rezultate din renunţarea la o parte a obligaţiilor ţǎrǎnimii sǎ fie
compensate pe altǎ cale. Modalitatea compensaţiei a fost gǎsitǎ în rǎpirea unei pǎrţi a
pǎmântului ţǎrǎnesc prin stabilirea mǎrimii sesiei urbariale cu mult sub cantitatea de pǎmânt
deţinutǎ efectiv de ţǎrani, astfel încât aceştia sǎ fie nevoiţi a arenda întinderi de pǎmânt
corespunzǎtoare celor ce li s-au luat, în schimbul unor obligaţii suplimentare care sǎ
echivaleze sau chiar sǎ depǎşeascǎ concesiile acordate.
Curtea de la Viena a încercat iniţial sǎ introducǎ reglementarea relaţiilor agrare pe cale
administrativǎ, fǎrǎ consultarea dietei, asigurându-şi astfel simpatia ţǎrǎnimii şi neutralizând
opoziţia nobiliarǎ. Viena era îndemnatǎ în acest sens şi de experienţa evenimentelor din
Galiţia, unde în primǎvara anului 1846 a reuşit sǎ foloseascǎ cu succes ţǎrǎnimea, atrasǎ prin
promisiunea introducerii urbariului, împotriva mişcǎrii de eliberare naţionalǎ condusǎ de
nobilimea polonezǎ.
În faţa acestui pericol, care le ameninţa deopotrivǎ interesele, liberalii şi conservatorii
îşi dau mâna, obligând Curtea, prin presiunea lor, sǎ lase misiunea elaborǎrii urbariului pe
seama dietei convocate la Cluj. Conservatorii acceptând principala condiţie a Vienei,
despǎrţirea problemei urbariale de cea contribuţionalǎ, pentru a se crea astfel posibilitatea
mǎririi impozitelor în urma reglementǎrii, ei se bucurǎ în alegerile pentru dietǎ de sprijinul
autoritǎţilor, astfel încât partida condusǎ de cei doi Jósika îşi asigurǎ o majoritate dietalǎ
confortabilǎ48.
Dezbaterile dietale din 1846-1847 asupra problemei urbariale au reprezentat o
metodicǎ şi tenace înaintare a majoritǎţii conservatoare spre scopul pe care şi l-a propus,
opoziţia liberalǎ fiind nevoitǎ sǎ cedeze pas cu pas, pânǎ la spulberarea finalǎ a speranţelor
sale într-un urbariu cât de cât echitabil. Rezoluţia adoptatǎ privind separarea problemei
contribuţionale de cea urbarialǎ, cu menţionarea platonicului drept de a cere împǎratului sǎ nu
mǎreascǎ impozitele cǎtre stat, marcheazǎ prima înfrângere a liberalilor. O nouǎ renunţare la
un principiu de bazǎ al proiectului liberal aduce discutarea rǎscumpǎrǎrii pǎmântului şi
obligaţiilor ţǎrǎneşti, hotǎrârea majoritǎţii desemnând o comisie care sǎ se ocupe de
dezbaterea oportunitǎţii în sine a acestei idei.
Primul articol de lege privind stabilirea cantitǎţii totale a pǎmântului urbarial
prilejuieşte confruntarea hotǎrâtoare, care decide soarta întregii reglementǎri. În opoziţie cu
proiectul iniţial, care prevedea lǎsarea în mâna ţǎranilor a întregului pǎmânt deţiunut efectiv
de aceştia, cu excepţia celor dovedite de proprietari ca având provenienţǎ alodialǎ, majoritatea
impune ca bazǎ a reglementǎrii conscripţia efectuatǎ în 1819-1820, care urmeazǎ a fi adusǎ la
zi. În momentul în care liberalii opinau pentru rectificarea conscripţiei conform situaţiei din
1843, ceea ce ar fi legalizat implicit rǎpirile de pǎmânturi iobǎgeşti care au avut loc între 1820
şi 1843, conducǎtorul partidei conservatoare din dietǎ, Ludovic Jósika, vine cu o propunere
decisivǎ în ceea ce priveşte orientarea întregii legislaţii urbariale în direcţia doritǎ de
conservatori. El introduce principiul determinǎrii îndreptǎţirii ţǎranilor la sesie întreagǎ,
jumǎtate, sfert etc. în funcţie de obligaţiile actuale pe care le poartǎ. În cazul aplicǎrii acestui
sistem, cantitatea totalǎ de pǎmânt urbarial lǎsat în folosinta ţǎranilor devine dependentǎ de
mǎrimea unei sesii şi de numǎrul total de loturi determinat pe baza principiului de mai sus.
Dacǎ pǎmântul urbarial necesar stabilit nu era acoperit de suprafeţele înscrise în conscripţia
din 1819-1820 atunci urma sǎ se foloseascǎ pentru întregire şi restul pǎmântului aflat efectiv
în posesia ţǎrǎnimii. Lǎsarea în suspensie a destinaţiei eventualelor surplusuri rǎmase dupǎ
stabilirea întinderii pǎmântului urbarial şi-a vǎdit adevǎratul substrat în momentul în care
majoritatea dietalǎ şi-a impus punctul de vedere prin stabilirea mǎrimii sesiei urbariale
conform schemei elaborate de Guberniul Transilvaniei în 1820, pe baza conscripţiei de atunci.
Cum, la îndemnurile nobilimii, ţǎranii declaraserǎ doar circa 2/3 din pǎmânturile pe care le
detineau efectiv pe acea vreme, schema elaboratǎ, care împǎrţea aceastǎ cantitate la numǎrul
de ţǎrani, cuprindea evident valori mult inferioare celor aflate în mod real în posesia ţǎrǎnimii.
Surplusurile masive rezultate urmau sǎ intre în partea de moşie exploatatǎ în regie proprie (în
alodiu), compensând astfel copios nobilimea pentru pierderile suferite prin reducerea
obligaţiilor urbariale.
Conservatorii îşi impun astfel punctul lor de vedere şi, în condiţiile retragerii în semn
de protest a majoritǎţii deputaţilor liberali din dietǎ, adoptǎ reglementǎri care nu fac decât sǎ
agraveze şi mai mult acestǎ bazǎ eronatǎ a urbariului. Reducerea obligaţiilor în muncǎ la o zi
cu vitele sau douǎ zile cu palmele pe sǎptǎmânǎ este compensatǎ de posibilitatea acaparǎrii
unei pǎrţi însemnate a pǎmântului ţǎrǎnesc prin alodizarea surplusului rǎmas în urma stabilirii
mǎrimii reduse a sesiilor conform reglementǎrii din 1819-1820, prin legiferarea rǎpirilor de
pǎmânturi efectuate de nobilime în perioada 1819-1847 şi prin mijloacele legale asigurate în
vedere frustrǎrii ţǎranilor chiar şi de loturile mici atribuite, conform condiţiilor stipulate în
vederea scoaterii din lot şi dreptului de cumpǎrare a pǎmânturilor urbariale de cǎtre nobili49.
În mod paradoxal, gruparea liberalǎ reformistǎ, opoziţionistǎ de altfel ca orientare în
raport cu Viena, îşi pune ultima speranţǎ în intervenţia Curţii pentru împiedicarea adoptǎrii
urbariului dezastruos care, prin nemulţumirile ţǎrǎneşti previzibile, deschidea direct calea
revoluţiei. Serviciile aduse guvernului de cǎtre conservatori la dieta din 1846-1847, abil
folosite şi subliniate în cadrul forurilor aulice de cǎtre influentul cancelar Samuil Jósika, aduc
însǎ confirmarea hotǎrârii dietale la Viena, cu modificǎri nesemnificative. Adoptarea la
aceeaşi dietǎ, cu confirmarea şi aprobarea Curţii, a legii privind limba oficialǎ maghiarǎ în
Transilvania ca limbǎ a legilor, dietei, Guberniului, Tablei regeşti, a corespondenţelor
oficiale50, marcheazǎ victoria în cadrul opiniei publice nobiliare din principat al unui punct de
vedere care reprezintǎ o continuare a acelui „naţionalism feudal” din deceniile urmǎtoare
anului 1790. Reformismul nobiliar, subminat de slǎbiciunile şi inconsecvenţele sale interne,
nu reuşeşte sǎ se impunǎ ca o orientare majoritarǎ în rândul nobilimii din Transilvania, iar
condiţionǎrile sale naţionale determinǎ, în locul unei atenuǎri, o exacerbare a contradicţiilor
interetnice care prefigureazǎ confruntǎrile tragice din anii 1848-1849. În plan social,
reglementarea urbarialǎ, singurul obstacol care în concepţia nobilimii liberale ar fi putut
stǎvili calea revoluţiei, se transformǎ într-un catalizator previzibil al nemulţumirilor populare.
Cuvintele atribuite de tradiţie lui Avram Iancu, prezent la dezbaterile dietei: „Nu cu
argumente filozofice şi umanitare veţi putea convinge pe cei tirani, ci cu lancea ca Horea”
reflectǎ o stare de spirit care semnificǎ eşecul cǎii reformiste de rezolvare a problemelor
complexe ale Transilvaniei şi prevesteşte revoluţia care va izbucni în curând.
Mişcarea naţionalǎ româneascǎ din Transilvania se prezintǎ în preajma revoluţiei
fortificatǎ de o evoluţie stǎruitoare, marcatǎ de acumulǎri constante, pe tǎrâmul depǎşirii
diferenţelor confesionale, a laicizǎrii structurilor sale conducǎtoare, a modernizǎrii temeiurilor
ideatice şi a mijloacelor de actiune, rezultatul final fiind o difuzare a programului de
emancipare în toate categoriile societǎţii proprii şi o afirmare puternicǎ a ideii şi idealului
unitǎţii poporului român din toate provinciile istorice pe care le locuieşte.
Depǎşirea diferendelor confesionale îşi gǎseşte rǎdǎcinile încǎ în perioada
Supplexului, când caracterul naţional predominant al actului programatic fundamental şi
colaborarea interconfesionalǎ a elitei intelectuale a constituit un bun temei şi punct de plecare
pentru extinderea în adâncime a solidaritǎţii naţionale, care sǎ-şi subordoneze deosebirile
confesionale. Generaţia Şcolii ardelene, prin opera sa şi prin activitatea practicǎ de educaţie
naţionalǎ în spiritul toleranţei specifice luminilor, a îndreptǎţit întru totul aprecierea
contemporanǎ asupra reprezentanţilor sǎi de „hulitori de împǎrǎchierile întrǎ neamul nostru în
rândul legii”51. Dupǎ 1830, în condiţiile reluǎrii acţiunilor politice de anvergurǎ în vederea
recunoaşterii drepturilor naţiunii, în spiritul programului Supplexului, colaborarea
interconfesionalǎ câştigǎ şi mai mult teren, impunând cu vigoare ideea prioritǎţii intereselor şi
obiectivelor naţionale comune în raport cu deosebirile de rit. Memoriul din 1834, elaborat prin
colaborarea intelectualilor blǎjeni şi sibieni, respingerea prin forţe unite în 1842 a proiectului
dietal în problema limbii, memoriul comun al celor doi episcopi în favoarea românilor de pe
Pǎmântul Crǎiesc puncteazǎ momente esenţiale ale unei atari colaborǎri.
Concomitent cu aceste eforturi de promovare comunǎ pe tǎrâm oficial a revendicǎrilor
româneşti, ideea solidaritǎţii naţionale câştigǎ teren cu vigoare prin propagarea ei susţinutǎ la
nivelul opiniei publice proprii de cǎtre generaţia intelectualǎ care pregǎteşte revoluţia de la
1848. Foilor lui Bariţ le revine în acest sens o mare importanţǎ, ele folosind toate prilejurile
posibile pentru combaterea fanatismului, a diferendelor confesionale, a prozelitismului
religios. Ideea bǎrnuţianǎ a distincţiei nete între religie şi naţionalitate se impune cu
pregnanţǎ, astfel încât programul de la Blaj din 1848, în spiritul a ceea ce Bǎrnuţiu formula ca
„problemǎ a naţiunii” ce „nu se desleagǎ certându-se pe pǎmânt asupra unor lucruri care nici
în cer nu sunt definite”52, înglobeazǎ revendicǎrile tuturor românilor din Transilvania, dincolo
de deosebirile confesionale, ca o garanţie a unitǎţii de acţiune a revoluţiei româneşti.
Un rol deasebit în aceastǎ evoluţie îi revine procesului de laicizare a conducerii
mişcǎrii naţionale în deceniile premergǎtoare revoluţiei de la 1848. Sistemul constituţional
medieval al principatului excluzând românii de la reprezentarea la nivelul forurilor oficiale,
cadrului confesional i-a revenit misiunea de a suplini lipsa unor instituţii politice proprii,
menite a promova obiectivele şi interesele emancipǎrii naţionale. Modernizarea şi
raţionalizarea acestui cadru, punerea sa în slujba intereselor naţionale, a constituit o
preocupare de primǎ importanţǎ a generaţiei Şcolii ardelene, lupta pentru episcopi proprii,
devotaţi cauzei emancipǎrii, activi în reprezentarea oficialǎ a revendicǎrilor programului
politic românesc, transformarea sinodului în for reprezentativ naţional, tendinţa creǎrii unei
biserici naţionale prin unificarea celor douǎ confesiuni româneşti, marcând cǎile preconizate
pentru materializarea unui atare obiectiv. Confruntarea între pǎtura intelectualǎ laicǎ, adeptǎ a
unor modalitǎţi mai radicale de promovare a obiectivelor emancipǎrii, şi inerţia cercurilor
episcopale de la Blaj şi Sibiu stǎ la baza unor conflicte mult dezbǎtute în istoriografia
confesionalǎ, cum a fost cel care l-a opus pe episcopul Bob fruntaşilor Şcolii ardelene sau pe
episcopul Vasile Moga lui Gheorghe Lazǎr.
Tendinţele elementelor noi, laice, de a prelua conducerea mişcǎrii naţionale devin şi
mai pregnante în cele douǎ decenii premergǎtoare revoluţiei, când împrejurǎrile dramatice ale
confruntǎrilor în problema limbii, ca şi semnele marilor rǎsturnǎri viitoare, care-şi fǎceau
simţitǎ tot mai mult prezenţa, impuneau cu necesitate o conducere mult mai fermǎ şi mai
decisǎ a destinelor naţiunii decât cea asiguratǎ de şovǎielnicii prelaţi aflaţi în fruntea celor
douǎ biserici româneşti. „Procesul lemenian” de la Blaj din anii imediat anteriori revoluţiei
reflectǎ, dincolo de motivaţiile personale şi accidentale invocate de protagonişti, conflictul
deschis pentru conducerea mişcǎrii de emancipare între noile forţe, al cǎror ideolog principal
era Simion Bǎrnuţiu, şi cercurile moderate, conservatoare ale unor rânduieli
necorespunzǎtoare spiritului veacului, grupate în jurul episcopului Lemeni. La ortodocşi,
afirmarea puternicǎ a forţelor laice antreneazǎ şi orǎşenimea care, la moartea episcopului
Moga, revendicǎ cu tǎrie participarea mirenilor la desemnarea noului episcop, în virtutea
rolului şi ponderii lor în viaţa naţiunii. Dacǎ în anii premergǎtori revoluţiei progresele pe calea
acestei schimbǎri a raportului de forţe la nivelul conducerii naţionale sunt preîntâmpinate de
grupǎrile din jurul ierarhiei clericale cu sprijinul oficialitǎţilor vremii, „procesul lemenian”,
dând câştig de cauzǎ episcopului, iar participarea mirenilor ortodocşi la alegerea episcopului
rǎmânând un simplu deziderat, izbucnirea revoluţiei în primǎvara anului 1848 aduce
rǎsturnǎrile pregǎtite de evoluţia din deceniile anterioare. Cei proscrişi în urma „procesului
lemenian” revin în triumf la Blaj, imprimând, în frunte cu Bǎrnuţiu, orientarea fundamentalǎ a
programului revoluţionar, dupǎ care unitatea românilor trebuie sǎ fie naţionalǎ şi nu
confesionalǎ, iar reprezentarea naţionalǎ sǎ nu mai fie lǎsatǎ pe seama episcopilor şi a
cercurilor din jurul lor, ci urmeazǎ sǎ revinǎ „însoţirilor şi adunǎrilor politice şi bisericeşti,
ridicând fonduri şi institute naţionale”53. Pǎtrunderea masivǎ a pǎturilor largi populare pe
scena politicǎ, prevestitǎ de misiunile de reprezentare a intereselor naţionale asumate de o
seamǎ de comunitǎţi rurale şi urbane româneşti în preajma revoluţiei, oferǎ fundamentul solid
al afirmǎrii elementelor intelectuale laice şi radicale ca forţa conducǎtoare a revoluţiei
româneşti, împlinind astfel strǎdaniile anterioare în vederea laicizǎrii şi modernizǎrii
structurilor directoare ale mişcǎrii naţionale.
Progresele înregistrate de mişcarea naţionalǎ româneascǎ în jumǎtatea de veac
premergǎtoare revoluţiei de la 1848 se relevǎ cu pregnanţǎ şi prin prisma evoluţiei pe tǎrâmul
temeiurilor sale ideatice. O deosebitǎ importanţǎ îi revine în acest sens filosofiei, care oferǎ
bazele conceptuale menite a încadra formele specifice de acţiune într-o imagine unitarǎ asupra
lumii, devenind deopotrivǎ reazemul teoretic şi cǎlǎuza în privinţa cǎilor de urmat de cǎtre cei
ce-şi asumǎ responsabilitatea schimbǎrii rânduielilor existente. Pentru generaţia Şcolii
ardelene, filozofia Aufklärungului german, credinţa în atotputernicia raţiunii, în legile firii, în
preponderenţa criteriului „binelui de obşte”, întemeiazǎ ideea fundamentalǎ a lipsei dreptului
la existenţǎ a sistemului iraţional şi anacronic al privilegiilor medievale exclusive şi
restrictive. Calea de acţiune propusǎ de o atare filosofie este adoptarea reformelor concepute
conform comandamentelor raţiunii şi aplicate de un monarh luminat, în virtutea prerogativelor
şi îndatoririlor ce-i revin în viziunea organizǎrii contractualiste a societǎţii.
Noua generaţie promotoare a programului naţional, care dupǎ 1830 cautǎ alte cǎi de
realizare a obiectivelor sale, evoluând dinspre soluţia reformistǎ spre cea revoluţionarǎ a
remodelǎrii radicale a realitǎţilor existente, postuleazǎ, în spiritul filosofiei kantiene, dreptul
inalienabil al oamenilor la subzistenţǎ personalǎ, libertate şi egalitate. Extinderea acestor
drepturi la nivelul comunitǎţilor naţionale, confruntându-se starea de fapt cu starea de drept,
ceea ce era cu ceea ce trebuia sǎ fie54, reliefeazǎ cu acuitate caracterul perimat şi inevitabil
condamnat la pieire al sistemului în cadrul cǎruia ordinea fireascǎ, raţionalǎ, legile şi
drepturile imprescriptibile sunt nesocotite şi încǎlcate. Aceste idei, propagate prin cursurile de
filosofie şi scrierile lui Bǎrnuţiu şi ale tovarǎşilor sǎi de generaţie, acţioneazǎ ca un ferment
distructiv al aurei de legitimitate a structurilor existente, pregǎtind conştiinţele în vederea
rolului revoluţionar care urma sǎ le revinǎ.
Asemenea celorlalte popoare din aria central-sud-europeanǎ şi românii din
Transilvania recurg, alǎturi de filosofie, la istorie ca la un temei esenţial al aspiraţiilor şi
revendicǎrilor privind afirmarea lor naţionalǎ. Plecând de la elementele oferite de istoriografia
umanismului românesc şi de opera cantemirianǎ, reprezentanţii Şcolii ardelene regǎsesc în
trecutul îndepǎrtat sau mai apropiat lor imaginea unei origini strǎlucite a poporului pe care-l
slujesc şi un statut a cǎrui restabilire devine obiectivul fundamental al activitǎţii lor politice.
Drept urmare, argumentaţia istoricǎ a originii romane, vechimii şi continuitǎţii românilor în
Transilvania, a statutului lor de egalǎ îndreptǎţire şi a meritelor în apǎrarea ţǎrii în decursul
veacurilor devine osatura fundamentalǎ a tuturor actelor programatice revendicative
româneşti, începând cu memoriile lui Inochentie Micu şi pânǎ la revoluţia de la 1848.
Importanţa istoriei pentru generaţiile epocii renaşterii naţionale se vǎdeşte însǎ nu
numai prin temeiurile pe care ea le oferǎ programului politic, ci şi prin valoarea sa educativǎ,
de o deosebitǎ însemnǎtate în cristalizarea conştiinţei naţionale moderne a unor pǎturi tot mai
largi ale societǎţii proprii. Reprezentanţii Şcolii ardelene îşi elaboreazǎ opera istoricǎ
conştienţi de importanţa sa deosebitǎ în ridicarea naţiunii, comparaţia dintre un trecut plin de
lumini şi prezentul sumbru constituind un mijloc esenţial în stimularea evoluţiei spre
înţelegerea rolului şi menirii care-i revine poporului român în Transilvania. Difuzarea largǎ a
ideilor pe care le formuleazǎ are loc însǎ, în mare mǎsurǎ, de-abia în epoca urmǎtoare vieţii şi
activitǎţii lor, când proliferarea tiparului şi a presei româneşti periodice deschide posibilitatea
constituirii unei opinii publice naţionale pentru care cunoaşterea istoriei proprii devine o
necesitate stringentǎ. Promovarea prin şcoalǎ a conştiinţei istorice constituie o altǎ cale de
valorificare a valenţelor educative ale istoriei naţionale, ca rod al interesului pentru istorie şi al
eforturilor de promovare a studiului acesteia depuse de intelectualii români ea impunându-se
în programul de învǎţǎmânt al principalelor şcoli româneşti ale vremii, contribuind astfel în
mǎsurǎ însemnatǎ la pregǎtirea spiritualǎ a tinerelor generaţii din epoca premergǎtoare
revoluţiei într-un sens adecvat obiectivelor şi necesitǎţilor naţionale.
Preocupǎrile privind limba maternǎ oferǎ a treia componentǎ esenţialǎ a atmosferei
spirituale în care are loc cristalizarea conştiinţei naţionale moderne a românilor din
Transilvania. Ca şi istoria originilor, limba intervine în constituirea şi fundamentarea
conştiinţei individualitǎţii proprii în primul rând ca un element argumentativ de mare
importanţǎ al programului politic naţional, opera filologicǎ a Şcolii ardelene oferind, prin
demonstrarea latinitǎţii limbii, unul din argumentele cele mai solide ale originii romane,
vechimii şi continuitǎţii românilor în Transilvania. Pe lângǎ rolul ei în susţinerea postulatelor
naţionale, limba constituie un liant esenţial al comunitǎţii naţionale şi prin preocupǎrile
îndreptate în direcţia cultivǎrii ei, spre a-şi putea îndeplini la cel mai înalt nivel rolul de
vehicul al luminilor şi factor al ridicǎrii culturale. La aceste considerente, care poartǎ
amprenta epocii luminilor, romantismul adaugǎ puternica motivaţie a rolului limbii ca
expresia cea mai pregnantǎ a spiritului, caracterului şi specificului naţional, ca factor esenţial
al coeziunii şi unitǎţii naţionale, în sensul teoretizat de Herder. Apǎrarea dreptului de folosire
al limbii materne în toate domeniile vietii naţionale, lupta împotriva tendinţelor de
deznaţionalizare prin limbǎ, contribuie în mǎsurǎ importantǎ la constituirea şi afirmarea
opiniei publice naţionale, pregǎtind astfel validarea deplinǎ, de cǎtre reprezentanţii tuturor
categoriilor societǎţii româneşti, prezenţi la Blaj în mai 1848, a declaraţiei bǎrnuţiene privind
dreptul inalienabil al folosirii limbii materne în toate domeniile, ca expresie a recunoaşterii
naţionalitǎţii, fǎrǎ de care nu poate exista libertate şi progres55.
Concomitent şi în concordanţǎ cu evoluţia temeiurilor ideatice, conceptuale, ale
mişcǎrii naţionale, un proces de transformare şi modernizare înregistreazǎ de asemenea
modalitǎţile şi mijloacele sale de acţiune. Forma fundamentalǎ de manifestare a mişcǎrii
politice româneşti pânǎ la 1848 este cea petiţionarǎ, care reflectǎ pe de o parte încrederea
specificǎ luminilor în puterea de convingere a argumentelor raţionale, în victoria finalǎ a
principiilor dreptului natural prin intermediul unui monarh luminat, iar pe de altǎ parte
încearcǎ sǎ exploateze în folosul naţiunii proprii contradicţiile dintre Curtea de la Viena şi
Stǎrile privilegiate locale sau din cadrul componentelor „Uniunii celor trei naţiuni”.
Importanţa şi rezultatele acestei lupte petiţionare trebuiesc cǎutate nu atât în realizǎrile
practice dobândite, cât în ridicarea stǎruitoare, nedescurajatǎ de atitudinea refractarǎ a
factorilor de decizie oficiali, a revendicǎrilor programului politic naţional, în impunerea
problematicii româneşti ca un element esenţial al vietii politice din Transilvania, cu conştiinţa
acutǎ a necesitǎţii unor rezolvǎri corespunzǎtoare.
Progresele mişcǎrii naţionale pe acest tǎrâm se înregistreazǎ cu deosebire prin
difuzarea programului politic de emancipare în pǎturi tot mai largi ale societǎţii proprii,
constituindu-se şi afirmându-se o puternicǎ opinie publicǎ naţionalǎ. Un rol esenţial în acest
sens îi revine educaţiei prin şcoalǎ, cele aproape 1300 de şcoli româneşti existente în preajma
revoluţiei marcând elocvent rezultatele înregistrate. Educaţia şcolarǎ era însǎ doar un punct de
plecare, tipǎrirea actelor programatice ale mişcǎrii naţionale, începând cu Supplexul din 1791,
difuzarea operei Şcolii ardelene, literatura de calendare, pregǎtind pasul decisiv spre apariţia,
la sfârşitul deceniului patru, a foilor româneşti braşovene, care devin cea mai importantǎ
tribunǎ prerevoluţionarǎ de rǎspândire a ideilor mişcǎrii de emancipare, de constituire a unei
opinii publice naţionale în adevǎratul înţeles al cuvântului.
Rezultatul principal al acestui proces este cuprinderea treptatǎ a tuturor categoriilor
societǎţii româneşti în fluxul mişcǎrii de emancipare, pregǎtindu-se astfel, în momentul în
care împrejurǎrile politice devin prielnice, în primǎvara anului 1848, ridicarea întregii naţiuni
în vederea susţinerii şi impunerii pe cale revoluţionarǎ a obiectivelor programului politic
naţional. Calea pentru o atare lǎrgire a conceptului de naţiune este integrarea treptatǎ în
programul general de emancipare a naţiunii a revendicǎrilor specifice ale fiecǎreia dintre
categoriile societǎţii proprii - intelectualitatea laicǎ şi ecleziasticǎ, mica nobilime, orǎşenimea,
ţǎrǎnimea liberǎ, grǎnicerimea şi, mai cu seamǎ, marea masǎ a ţǎrǎnimii dependente, -
asigurându-se astfel un proces de osmozǎ naţionalǎ graţie cǎruia obiectivele şi argumentaţia
programului naţional devin un bun comun, propriu conştiinţei şi spiritualitǎţii tuturor pǎturilor
societǎţii româneşti din Transilvania. La rândul lor, acestea uzeazǎ de arsenalul conceptual şi
argumentativ al programului naţional general în puzderia de acte revendicative prin care îşi
susţin doleanţele lor specifice, locale, în faţa forurilor de decizie provinciale sau aulice.
Drumul parcurs de la acel ansamblu al „clerului, nobilimii, stǎrii militare şi
cetǎţeneşti” care semneazǎ programul Suppexului din 1791 pânǎ la formula naţiunii
exprimatǎ de apelul bǎrnuţian din 1848: „uniţi-vǎ cu poporul, toti, preoţi, nobili, cetǎţeni,
ostaşi, învǎţaţi şi vǎ consultaţi cu un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale pentru cǎ
toţi sunteti fii ai aceluiaşi neam şi cauza este comunǎ”56 reflectǎ elocvent progresele esenţiale
înregistrate în acest rǎstimp pe calea cristalizǎrii conceptului modern de naţiune. Acest
concept, incluzând toate componentele sociale, cu revendicǎrile şi aspiraţiile lor, are la bazǎ,
conform formulǎrii aceluiaşi Simion Bǎrnutiu, unitatea celor „de aceeaşi viţǎ, uniţi prin
aceeaşi limbǎ, prin aceleaşi datini şi plecǎri, prin aceeaşi culturǎ a trupului şi sufletului, aşa
cât prin aceste sunt legaţi într-un neam ca prin nişte legǎturi fireşti”57. Unitatea nǎzuinţelor şi
acţiunilor, realizatǎ în primǎvara anului 1848, valideazǎ integral viabilitatea acestui concept,
deschizând calea trecerii hotǎrâte la saltul revoluţionar al afirmǎrii depline, prin forţa întregii
naţiuni, a idealurilor de emancipare.
Desfǎşurarea mişcǎrii naţionale a românilor din Transilvania având loc în condiţiile
specifice ale sistemului politic al principatului şi ale stǎpânirii habsburgice, acest fapt îi
conferǎ inevitabil o seamǎ de trǎsǎturi caracteristice în raport cu modalitǎţile de acţiune şi
obiectivele luptei de emancipare din Moldova şi Ţara Româneascǎ, confruntate cu efectele
regimului fanariot şi având în vedere în mod primordial idealul câştigǎrii independenţei prin
scutuarea jugului otoman. Cu toate aceste note specifice inerente, ideea unitǎţii tuturor
românilor, cu puternice rǎdǎcini în legǎturile economice, politice şi culturale între cele trei
provincii istorice şi temeiuri solide în tradiţia umanismului şi preiluminismului românesc,
câştigǎ tot mai mult teren pe mǎsura progresului înregistrat de procesul cristalizǎrii conştiinţei
naţionale moderne, contribuind, la rândul ei, la accelerarea şi adâncirea acestui proces.
Reprezentanţii Şcolii ardelene pornesc în opera lor istoricǎ şi filologicǎ de la ideea unitǎţii
poporului şi limbii române. Pentru Gheorghe Şincai „munteni, moldoveni, mǎrgineni, mocani,
frǎtuţi oricum s-au numit sau se numesc şi acum tot de o viţǎ şi porodiţǎ sunt”58, iar pentru
Dimitrie Ţichindeal „mǎrita naţie daco-romanǎ” este cea care locuieşte în Banat, Ţara
Româneascǎ, Moldova, Ardeal, Bucovina, Ţara Ungureascǎ59. Opera lor istoricǎ tinde spre o
viziune general-româneascǎ, Samuil Micu urmǎrind tratarea istoriei tuturor provinciilor
româneşti în cadrul unei adevǎrate sinteze de istorie naţionalǎ, Şincai adunând o
impresionantǎ documentaţie pentru istoria tuturor pǎrţilor locuite de români, iar opera lui
Maior având în vedere, la rândul ei, în permanenţǎ ansamblul problematicii istorice româneşti.
Privirea spre Principate nu se opreşte la trecutul istoric, ci înglobeazǎ şi realitǎţile
prezentului, considerate ca un temei, precedent şi exemplu pentru aspiraţii similare. Existenţa
în Moldova şi Ţara Româneascǎ a unor institutii administrative, juridice, culturale ce-şi
desfǎşoarǎ activitatea în limba românǎ, a unor principii şi a unei clase conducǎtoare puternice,
cu resurse materiale şi disponibilitǎţi spirituale în vederea propǎşirii ţǎrii şi a culturii naţionale
sunt evocate pentru a consolida credinţa şi speranţa în posibilitatea viitoare a instaurǎrii unor
asemenea realitǎţi şi în Transilvania.
Interesului ardelenilor pentru Moldova şi Ţara Româneascǎ îi rǎspunde simpatia,
adeziunea şi sprijinul opiniei publice din Principate pentru cauza emancipǎrii lor. Conştiinţa
unitǎţii culturale a tuturor românilor, interesul pentru realitǎţile şi aspiraţiile reciproce se
îmbogǎţeşte la nivelul generaţiei care pregǎteşte nemijlocit revoluţia prin trecerea la acţiune
concretǎ în vederea creǎrii premiselor pentru materializarea idealului de unitate naţionalǎ.
Dupǎ 1830, contactele personale între fruntaşii mişcǎrii naţionale din cele trei ţǎri se
înmulţesc, proiectele de colaborare iau amploare, ascunzând sub paravanul obiectivelor
culturale aspiraţii politice tot mai clar conturate. La nivelul societǎţilor secrete, conspirative,
este efectuat saltul de la nǎzuinţele de unitate culturalǎ spre iniţiativele politice care-şi înscriu
programatic, ca un obiectiv fundamental, realizarea unitǎtii politice a românilor, aşa cum se
întâmplǎ în cazul mişcǎrii din 1834, legatǎ de numele lui Adolf David, în cadrul proiectelor
politice ale lui Ion Câmpineanu sau a mişcǎrii revoluţionare pregǎtite în anul 1840. Unul din
principalii promotori ai acestei mişcǎri, Eftimie Murgu, angreneazǎ în preajma revoluţiei largi
pǎturi ale românilor bǎnǎţeni în cadrele unei acţiuni politice pentru care obiectivul imediat al
autonomiei Banatului ca provincie româneascǎ se împleteşte cu idealul unirii acestuia cu
Transilvania, Moldova şi Ţara Româneascǎ, într-un stat unitar românesc60.
Revoluţia de la 1848 creeazǎ condiţiile pentru ca aceste aspiraţii şi nǎzuinţe sǎ-şi
gǎseascǎ expresia deschisǎ în cadrul procesului revoluţionar unitar prin obiectivele, programul
şi modalitǎţile sale esentiale de acţiune, care cuprinde întregul spaţiu românesc. Legǎturile
culturale ţesute cu rǎbdare şi stǎruinţǎ dincolo de opreliştile oficiale, iniţiativele de colaborare,
premizele de acţiune politicǎ ale epocii prerevoluţionare îşi dovedesc pe deplin rosturile,
voinţa de unire manifestatǎ pe Câmpia Blajului de cǎtre cǎrturari şi popor gǎsindu-şi
corespondenţele dincolo de Carpaţi într-o primǎ tentativǎ de realizare a idealului ce se va
materializa plenar în Unirea din 1918.

NOTE

1. Ion Budai-Deleanu, De originibus populorum Transylvaniae. Despre originile

popoarelor din Transilvania, ediţie, note şi traducere de Ladislau Gyémánt, cu o introducere
de Ştefan Pascu şi Ladislau Gyémánt, I, Bucureşti, Editura ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, 1991,
p.305-336.

2. Ed. I. Gǎvǎnescu, Ioan Monorai şi opera sa istoricǎ, în „Analele Academiei Române.

Memoriile Secţiunii Istorice”, seria a III-a, tom XXI, p.465-477.

3. V. Bolca, Episcopul Samuil Vulcan. Contribuţii la ridicarea culturalǎ a neamului,

Oradea, 1939, p.17-18.

4. L. Demény, Noi contribuţii cu privire la lupta socialǎ şi naţionalǎ a românilor

transilvǎneni la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în „Studii”, 1971, 6, p.1159-1186; N.
Szabó, Frǎmântǎri ţǎrǎneşti în Transilvania în timpul rǎzboaielor napoleoniene (1809),
în „Studii şi articole de istorie”, 1970, p.115-128.

5. N. Szabó, Unele aspecte privind influenţa revoluţiei franceze de la 1789 asupra

burgheziei şi problema mişcǎrii iacobine din Transilvania (1789-1798), în „Marisia”,
1980, 10, p.179-186.

6. Rǎscoala lui Horea. Studii şi interpretǎri istorice, Coordonatori: Nicolae Edroiu,

Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984, p.202-203.

7. L. Gyémánt, Ecouri ale Revoluţiei franceze în Transilvania, în „Crisia”, 1988, p.176-

177.

8. Ibidem, p. 177-183; A. Rǎduţiu, L. Gyémánt, Repertoriul actelor oficiale privind

Transilvania tipǎrite în limba românǎ 1701-1847, Bucureşti, Editura ştiinţificǎ şi
enciclopedicǎ, 1981, p.9-47, 223-279.

9. Trócsányi Zsolt, Az erdélyi jakobinusság kérdéséhez, în „Történelmi Szemle”, 1965, 1,

p.1-13; Arató Endre, Der ungarische Nationalismus und die nichtungarischen Völker
(1780-1825), în „Annales Universitatis Scientiarum Budapestinensis”, Sectio Historica, 1966,
p.90-93.

10. Protocolul dietei din 1810-1811, p.209, 333-334, 398, 703-704; Rǎscoala lui Horea.
Studii şi interpretǎri istorice, p.212-215.

11. Balázs Éva, Berzeviczy Gergely a reformpolitikus (1763-1795), Budapesta, 1967;

Cserei Farkas, A falusi nevelésnek módgyáról való vélekedés, Oradea, 1806; Bethlen Elek,
Ansichten von Siebenbürgen, f.1., 1817, p.23-25, 30-31.
12. L. Gyémánt, Mişcarea naţionalǎ a românilor din Transilvania 1790-1848, Bucureşti,
Editura ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, 1986, p.127-128, 148-151, 173-177, 302.

13. Ibidem, p.244-250.

14. D. Prodan, Încǎ un Supplex libellus românesc, Cluj, Editura Dacia, 1970.

15. Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbǎ şi istorie, II, Sibiu, 1897, p.211-212.

16. Heinrich Ritter von Srbik, Metternich. Der Staatsmann und der Mensch, I, München,
1925, p.350-413; Andics Erzsébet, Metternich und die Frage Ungarns, Budapesta, 1973,
p.30-38.

17. L. Gyémánt, Mişcarea naţionalǎ..., p.151-158, 161-165, 283-311.

18. Ibidem, p.128, 250-256, 421-422.

19. Trócsányi Zsolt, Der Versuch zur Urbarialreglementierung von 1819-1822 in

Siebenbürgen, în „Revue roumaine d'histoire”, 1969, 3, p.705-722; D. Prodan, Problema
iobǎgiei în Transilvania 1700-1848, Bucureşti, Editura ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, 1989,
p.307-335.

20. Wesslényi Miklós, Balitéletekröl, Bucureşti, 1833; Trócsányi Zsolt, Wesselényi Miklós,
Budapesta, 1965.

21. Pentru înprejurǎrile elaborǎrii memoriului şi textul acestuia vezi: L. Gyémánt, Memoriul
românilor ardeleni din anul 1834, în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie Cluj-
Napoca”, 1974, p.98-117.

22. Textele luǎrilor de poziţie aulice la: Alexandru Papiu-Ilarian, Istoria românilor din
Dacia Superioarǎ, I, Viena, 1852, p.229-243; Gheorghe Ciuhandu, Episcopii Samuil
Vulcan şi Gherasim Raţ, Arad, 1935, p.419-421.

23. Protocolul dietei din 1834, Cluj, 1834.

24. Protocolul dietei din 1837-1838, Sibiu, f.a.

25. Textele acestor acte, pǎstrate la Biblioteca Mitropoliei din Sibiu, publicate în: L. Gyémánt,
O încercare de reluare a Supplexului în anul 1837, în „Anuarul Institutului de istorie şi
arheologie Cluj-Napoca”, 1979, p.389-406.

26. Textul memoriului în: „Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, 1840, nr.44-45.

27. Teodor V. Pǎcǎţean, Cartea de Aur, I, Sibiu, 1902, p.175.

28. Protocolul dietei din 1837-1838, p.638, 723; Beszédek Tára, Sibiu, 1837, p.1024-1025.

29. Iosif Pervain, Studii de literaturǎ românǎ, Cluj, Editura Dacia, 1971, p.264-265.

30. „Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, 1838, nr.17; 1842, nr.21-24.
31. Beszédtár, II, Cluj, 1842, p.3-284; Protocolul dietei din 1841-1843, Cluj, 1841-1843; Ioan
Lupaş, O lege votatǎ în dieta transilvanǎ din Cluj la 1842, în Studii istorice, V, Sibiu-Cluj,
1945-1946, p.231-264.

32. Textul publicat de G. Bogdan-Duicǎ, Viaţa şi ideile lui Simion Bǎrnuţiu, Bucureşti,
1924, p.199-209.

33. Textul publicat în: Al. Papiu-Ilarian, op. cit., I, p.243-246. Traducerea româneascǎ în: G.
Bogdan-Duicǎ, op. cit., p.209-211.

34. Textul în „Luceafǎrul”, 1907, 8, p.159-161.

35. Ioan Rusu, Icoana Pamentului sau carte de gheografie, I, Blaj, 1842, p.I-IX; Iosif Şterca
Şuluţiu, O lacrimǎ fierbinte, Braşov, 1877, p.78-81; George Bariţ şi contemporanii sǎi, III,
Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.14-16.

36. „Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, 1842, nr.9-11,; Cornelia Bodea, Lupta
românilor pentru unitatea naţionalǎ 1834-1849, Bucureşti, Editura Academiei, 1967,
p.236-238.

37. Coriolan Suciu, Preambule la procesul lemenian, în „Cultura creştinǎ”, 1938, 8-9,
p.502-508.

38. Szekfü Gyula, Iratok a magyar államnyelv kérdésének történetéhez 1790-1848,

Budapesta, 1926, p.526-536.

39. Beszédtár, II, p.3-27, 48-63; „Erdélyi Híradó”, 1842, nr.18-24, 32-33, 35, 37-39;
„Siebenbürger Bote”, 1842, nr.27, 34; „Siebenbürger Wochenblatt”, 1842, nr.27, 30.

40. „Erdélyi Híradó”, 1842, nr.11, 37-39; „Luceafǎrul”, 1907, nr.8, p.159-161; Coriolan
Suciu, op. cit., p.502-503; George Bariţ şi contemporanii sǎi, III, p.14-29, 311-312.

41. Textul memoriului publicat în: „Erdélyi Híradó”, 1843, nr.10-12. Traducerea româneascǎ
la: Pǎcǎţean, op. cit., p.150-163.

42. Protocolul dietei din 1841-1843, p.529, 610-611, 665-668, 713-717, 741, 776.

43. L. Gyémánt, Problema tipǎririi Memoriului din 1842 în favoarea românilor de pe

Pǎmântul Crǎiesc, în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie Cluj-Napoca”, 1977,
p.329-342.

44. Vezi mai pe larg pentru aceastǎ polemicǎ: L. Gyémánt, Mişcarea naţionalǎ..., p.266-280.

45. „Erdélyi Híradó”, 1847, nr.308.

46. „Gazeta de Transilvania”, 1848, nr.26-27, 29, 32.

47. Protocolul dietei din 1841-1843, p.391-394, 412-419, 426.

48. L. Gyémánt, Geneza urbariului ardelean din 1846-1847, în „Anuarul Insitutului de

istorie şi arheologie Cluj-Napoca”, 1976, p.178-181.

49. D. Prodan, Problema iobǎgiei..., p.335-349.

50. „Erdélyi Híradó”, 1847, nr.271.

51. „Archivu pentru filologia şi istoria”, 1870, III, 36, p.736-739.

52. Simion Bǎrnuţiu, Românii şi ungurii, ed. G. Bogdan-Duicǎ, Cluj, 1924, p.43-44.

53. Ibidem, p.43-45.

54. D.D. Roşca, Europeanul Bǎrnuţiu, în „Luceafǎrul”, 1944, 4-5, p.132.

55. Bǎrnuţiu, op. cit., p.23-39.

56. Ibidem, p.46.

57. G. Bogdan-Duicǎ, op. cit., p.204.

58. Gheorghe Şincai, Hronica Românilor, ed. Florea Fugariu, Manole Neagoe, I, Bucureşti,
Editura pentru literaturǎ, 1969, p.49.

59. Dimitrie Ţichindeal, Filosofeşti şi politiceşti prin fabule moralnice învǎţǎturi, ed.
Virgil Vintilescu, Timişoara, Editura Facla, 1975, p.129, 135, 216-218.

60. C. Bodea, op. cit., passim.

 Capitolul VIII

REVOLUŢIA DEMOCRATICĂ DE LA 1848-1849

DIN TRANSILVANIA

Dr. Gelu Neamţu

1. Revoluţia europeană şi Transilvania

2. Alcătuirea programului revoluţiei democratice româneşti
3. Dezlănţuirea terorii împotriva românilor
4. Prima adunare naţională de la Blaj (din Duminica Tomii - 30 aprilie 1848)
5. Anexarea părţilor de vest ale Transilvaniei la Ungaria
6. Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848
7. Dieta de la Cluj. Uniunea forţată a Transilvaniei cu Ungaria
8. Cele două „deputaţiuni” ale adunării de la Blaj - la Cluj şi Viena (Innsbruck)
9. Intensificarea terorii împotriva românilor
10. Masacrul de la Mihalţ
11. Desfiinţarea iobăgiei
12. Alegerile de deputaţi
13. Drumul Banatului şi al părţilor de vest
14. Comitetul permanent de la Sibiu
15. Rezistenţa românilor la recrutări
16. Represiunea de la Luna
17. A treia Adunare Naţională de la Blaj (15 - 28 septembrie 1848)
18. Războiul civil
19. Atrocităţi maghiare împotriva românilor
20. Lupta pentru Dacoromânia
21. Pierderile umane şi materiale ale românilor în timpul revoluţiei de la 1848 - 1849 din
Transilvania
22. Concluzii
 1. REVOLUŢIA EUROPEANĂ ŞI TRANSILVANIA

Augurii anului 1848 sunt faşti pentru marile zguduiri naţionale şi sociale şi total
nefaşti pentru regimurile absolutiste.
Insurecţia de la Palermo din 12 ianuarie 1848, îndreptatǎ împotriva regelui Ferdinand
de Anjou, îl silea pe acesta sǎ renunţe la regimul absolutist şi sǎ promitǎ o constituţie. Se
inaugurase astfel, acel principiu atât de modern al dominoului, cǎci mişcarea revoluţionarǎ se
întinde rapid, ca un incendiu şi asupra altor state italiene, suveranii acestora fiind constrânşi şi
ei sǎ acorde constituţii. În Lombardia şi Veneţia situaţia se complicǎ prin declanşarea luptei de
eliberare de sub dominaţia austriacǎ, tinzând la formarea unui stat naţional unitar al tuturor
italienilor.
La 22 februarie izbucneşte revoluţia la Paris, doborând regimul regelui Ludovic Filip
de Orléans. Luptele au ţinut pânǎ în 25 luând parte la ele şi Nicolae Bǎlcescu alǎturi de alţi
câţiva tineri români ce se aflau la studii acolo.
Victoria revoluţiei la Paris aprinde mişcarea revoluţionarǎ din statele germane,
concomitent aproape, începând a se clǎtina şi uriaşul cu picioare de lut, imperiul habsburgic.
La Praga, revoluţia izbucneşte în 11 martie 1848. La Viena, în 13 martie se prǎbuşeşte atât de
temutul regim al lui Metternich, instaurându-se un regim constituţional. În fine, la 15 martie,
revoluţia erupe şi la Pesta unde se lanseazǎ precipitat un manifest în acelaşi spirit al
aspiraţiilor de libertate prezent şi în celelalte ţǎri cuprinse de pârjol. În plus, programul
revoluţiei ungare mai cuprinde şi un punct ce exprima setea de expansiune teritorialǎ a
aristocraţiei ungare şi care era formulat astfel: „Uniune cu Ardealul”.
Poftele de cucerire a Transilvaniei erau mai vechi şi anihilau în fond preambulul
manifestului care glǎsuia: „Sǎ fie pace, libertate şi bunǎ înţelegere”.
Transilvania avea autonimia ei bazatǎ pe Diploma leopoldinǎ (1691) şi uniunea nu
fǎcea altceva decât sǎ încalce aceastǎ autonomie. Ea era de altfel şi o iscusitǎ loviturǎ de forţǎ
prin care se prefigura salvarea clasei politice maghiare din Transilvania ce vieţuia într-o mare
copleşitoare de locuitori români, în majoritate iobagi.
Stǎpânirea feudalǎ maghiarǎ asupra Transilvaniei se baza pe un sistem cu totul barbar,
unic în Europa „Approbatae et Compilatae” nişte legi anacronice care despoiau complet pe
români de orice drepturi politice, considerându-i doar simpli toleraţi în propria lor ţarǎ.
Aplicarea lor era garantatǎ de faimoasa alianţǎ a celor trei naţiuni („Unio trium nationum”) în
care intrau doar stǎrile privilegiate ale ungurilor, secuilor şi saşilor.
Cu o bogatǎ experienţǎ politicǎ, feudalitatea maghiarǎ, a intuit perfect cǎ în cazul în
care triumfǎ revoluţia ce implica acordarea de largi drepturi democratice românilor, dominaţia
ei naţionalǎ în Transilvania se va prǎbuşi. O spune în cuvinte de o luciditate desǎvârşitǎ
baronul Wesselenyi, care într-o scrisoare cǎtre Kossuth Lajos (din 16 august 1846) prevestea:
„Dacǎ miile de nobili şi-ar pierde averea, iar naţionalitatea lor s-ar reduce, cea mai mare parte
a milioanelor care i-ar ocupa locul, nu va mai fi maghiarǎ”1. Odatǎ cu izbucnirea revoluţiei
din 1848 pentru maghiarii din Transilvania se punea acut problema gǎsirii unui mod de a
transfera asuprirea feudalǎ asupra românilor spre o altǎ formǎ de dominaţie. Soluţia pe care au
gǎsit-o, deci, a fost aceea de a lichida autonomia Transilvaniei şi prin mecanismul uniunii sǎ o
punǎ sub dominaţia Ungariei, menţinându-şi în acest fel privilegiile naţionale şi sociale.
În ultimǎ analizǎ nu se uneau douǎ ţǎri cu o populaţie de aceeaşi limbǎ ci, douǎ ţǎri
dintre care una avea o majoritate copleşitoare de altǎ limbǎ. Semantic vorbind „unio” adicǎ
operaţiunea de alǎturare a celor douǎ ţǎri apare cu totul artificialǎ, nemaivorbind de metodele
care au fost aplicate în atingerea respectivului scop.
De acum, din martie 1848 şi pânǎ la sfârşiul rǎzboiului civil în 1849 problema
esenţialǎ de viaţǎ şi de moarte pentru români devine lupta împotriva uniunii.
Veştile despre ceea ce se întâmpla în Europa erau aduse de modesta presǎ ardeleanǎ,
de comercianţii cǎlǎtori şi de scrisorile primite de diverşi particulari. Ştirile cu evenimentele
de la Viena, Bratislava, Pesta, se rǎspândesc fulgerǎtor, Transilvania intrând astfel în noua
epocǎ a transformǎrilor. Practic, în câteva zile, acestea cuprind concomitent atât cercurile
dominante, cât şi mulţimile.
Starea de spirit provocatǎ de neaşteptatele ştiri este foarte diversǎ şi se manifestǎ
diferenţiat în cadrul principalelor grupuri sociale. George Bariţiu care aflǎ despre revoluţie
dintr-un ziar strǎin, declarǎ cǎ l-a udat cu lacrimi de bucurie: „Plânsul mǎ îneacǎ, pentru cǎ în
viaţa mea publicǎ de jurnalist, lovitǎ şi cutreieratǎ de atâtea valuri şi prigoniri nemeritate, nu
mai cunoscui altǎ bucurie”2.
Impactul cu noile ştiri este de o intensitate diferitǎ. Astfel, în comitatul Arad, de
exemplu, la început poporul abia îndrǎznea sǎ creadǎ în „îmbunǎtǎţirea de care se aude”3. Dar
deja în 11 aprilie, într-un raport cǎtre guvernatorul Teleki se aratǎ cǎ „În general se poate
vedea pe feţele lor [ale iobagilor - n.ns. G.N.] cǎ noile evenimente îi fac sǎ nutreascǎ în suflete
mari speranţe”, adǎugând: „nu se poate nega cǎ românii, prezenţi ca şi altǎdatǎ cu prilejul
târgurilor, sunt mai veseli ca de obicei”4.
Speranţa şi veselia, sentimente tonice pentru poporul oprimat atâta amar de vreme,
cuprind mulţimile şi spontan acestea se grupeazǎ în jurul intelectualilor: studenţi (fii de
iobagi), preoţi ce împǎrţeau greutǎţile cu ţǎranii, tineri profesori şi avocaţi, câţiva publicişti,
proveniţi şi aceştia din lumea satului, singura forţǎ socialǎ capabilǎ în acel moment istoric sǎ
le cǎlǎuzeascǎ prin tumultul noilor evenimente având culturǎ şi un ideal democratic
incomparabil superior celui feudal.
Starea de spirit a nobilimii feudale din Transilvania se înscrie de pe acum în întreg
spectrul negativ: de la nelinişte la îngrijorare şi apoi la fricǎ. Comitele suprem al Târnavei,
Haller Ignác, scria în acest sens guvernatorului Transilvaniei, Teleki Jósef, cǎ „... în afarǎ de
frica ce stǎpâneşte nobilimea proprietarǎ de moşii, nu raportez nimic neliniştitor”5.
Dar nobilimea conservatoare din Transilvania şi-a dat perfect de bine seama cǎ pentru
a-şi salva poziţiile sociale şi dominaţia etnicǎ, trebuia ca pe platforma naţionalistǎ a uniunii sǎ
dea mâna cu fracţiunea koşutistǎ şi sǎ se accepte sacrificiul ştergerii iobǎgiei.
Practic, dezideratul se realizeazǎ printr-un apel semnat de Bethlen János (cel bǎtrân)
conducǎtorul partidei liberale a maghiarilor din Transilvania şi a celei conservatoare, condusǎ
de Jósika Lajos, care hotǎrǎsc sǎ lucreze pentru uniune6. Concomitent cu realizarea acestei
alianţe, de la Pesta, noul guvernator responsabil va dirija apoi fiecare mişcare a administraţiei
maghiare din Transilvania în scopul înghiţirii acesteia.

2. ALCĂTUIREA PROGRAMULUI
REVOLUŢIEI DEMOCRATICE ROMÂNEŞTI

Primul glas românesc care se ridicǎ în Transilvania respingând viguros uniunea a fost
acela a lui Simion Bǎrnuţiu, care în seara zilei de 24 martie 1848, în Sibiu, dicteazǎ colegului
sǎu Ioan Puşcariu un manifest intitulat „Fraţilor români !”7 El era perfect conştient cǎ de la
rezolvarea problemei uniunii „atârnǎ viaţa şi moartea românilor”. Dar, continuǎ Bǎrnuţiu,
despre aceastǎ uniune, noi românii „nu vrem a vorbi” pânǎ naţiunea românǎ nu va fi repusǎ în
drepturi. Şi mai spunea: „Naţia românǎ nu va mai fi roabǎ ungurilor, secuilor şi saşilor, limba
noastrǎ trebuie sǎ aibǎ cinstea cuviincioasǎ înaintea statului şi a legilor care le-am apǎrat şi le
vom apǎra cu sângele nostru. Naţionalitatea noastrǎ trebuie sǎ sǎ recunoascǎ şi sǎ sǎ asigure”
aşa încât, pânǎ românii nu vor fi reprezentaţi „cum sǎ cade” în dietǎ, pânǎ atunci ei vor
protesta împotriva oricǎrei uniri.
Acum se pronunţǎ, şi va reitera în celebrul sǎu Discurs din 2/14 mai 1848, „Fǎrǎ de
naţionalitate pentru noi şi republica e numai un despotism afurisit”. Aceasta va trebui sǎ fie
politica româneascǎ, „nu ascultaţi de alte politici. Mai dǎunǎzi zicea ungurii: „Învǎţaţi-ne
limba apoi v-om da drepturi.” Auziţi fraţilor la idei sucite ! Cine i-au împuterit pe ei ca sǎ lege
drepturile de limbǎ sau unire ? Nu le credeţi, vreau a vǎ înşela”.
Aşadar, se contureazǎ punctele acestui prim program: 1) Recunoaşterea românilor ca
naţiune politicǎ 2) Convocarea unei adunǎri naţionale proprii 3) Ştergerea iobǎgiei 4) Nici un
fel de tratative despre uniune pânǎ când românii nu vor fi reprezentaţi potrivit numǎrului lor în
dietǎ, aşa cum cer principiile democratice.
Iatǎ cum la 2-3 zile de la data receptǎrii ştirilor privind evenimentele de la Pesta la
Cluj şi Sibiu hotǎrârea a fost aceea de respingere a uniunii, fapt ce dezminte aserţiunea
potrivit cǎreia Viena ar fi impus românilor aceastǎ atitudine, de parcǎ ei n-ar fi fost suficient
de maturi pentru a raţiona conform intereselor lor naţionale.
Programul revoluţiei româneşti se va clarifica şi se va consolida odatǎ cu prima
adunare de la Blaj din Duminica Tomii (30 aprilie), şi apoi la aceea din 3/15 mai, când el se
va cristaliza definitiv.
Dintr-o cuvântare a cancelistului Al. Papiu Ilarian la Târgu Mureş în 25 martie
programul se configura astfel: 1) Se va şterge iobǎgia fǎrǎ nici o despǎgubire nici din parte
ţǎranului, nici din partea statului, deoarece „dupǎ dreptate, ţǎranii ar avea de a pretinde
desdǎunare de la aristrocraţii unguri pentru nedreptǎţile din secole” prin care le-au fost
uzurpate drepturile omului 2) Se vor respecta şi garanta toate naţionalitǎţile şi limbile din
Transilvania 3) Se va realiza o egalitate deplinǎ politicǎ şi civilǎ8.
Tot în 25 martie s-au întrunit pentru prima datǎ şi românii din Braşov pentru a se
consulta în ceea ce priveşte „afacerile lor naţionale şi politice”9. Între alte adunǎri ale
românilor în primǎvara anului 1848 o menţionǎm şi pe aceea de la Cluj din 27-28 martie
1848.
Adunǎri s-au mai ţinut la Abrud, Câmpeni şi Bistra. De proporţii mai modeste şi cu un
program destul de confuz, acceptându-se uniunea cu unele condiţii. Mai apar şi alte câteva
manifeste; unul dintre ele (din 3 aprilie) se presupune a fi al lui G.Bariţiu10 în care se acceptǎ
uniunea condiţionând-o de o dietǎ provincialǎ; sǎ nu mai fie naţionalitǎţi istorico-juridice
decât „transilvani”; Transilvania sǎ fie împǎrţitǎ în cantoane (ca în Elveţia) iar alegerile pentru
dietǎ sǎ fie generale „întocmai ca în America de Nord”11.
Toate frǎmântǎrile românilor erau însǎ zadarnice.

3. DEZLĂNŢUIREA TERORII ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR

Ameninţǎrile presei maghiare, ameninţǎrile nobililor şi funcţionarilor, manipularea

opiniei publice maghiare împotriva firavei mişcǎri revoluţionare româneşti, toate acestea nu
erau altceva decât semne ale instituirii unei terori organizate.
Ofiţerii români de la regimente voiau sǎ vorbeascǎ româneşte; nu era voie, ei trebuiau
sǎ înveţe sǎ vorbeascǎ ungureşte12. Iobagii români vor sǎ înceteze robota imediat; nu, ei
trebuie sǎ mai aştepte. Românii vor vrea sǎ se înarmeze ca ungurii şi ca saşii; nu, ei nu au
voie, armele lor vor fi confiscate.
De fapt, dacǎ stai sǎ citeşti rând pe rând, sutele de documente publicate şi nepublicate
se contureazǎ cu tot mai multǎ precizie o situaţie cel puţin paradoxalǎ. Chiar de la începutul
evenimentelor lozincile de libertate, egalitate, fraternitate, sunt doar pentru faţadǎ; scopul
principal acoperit de cǎtre acestea era acela de a apuca prin orice mijloace Transilvania pentru
a o anexa. Fapt recunoscut chiar de cǎtre unul din cunoscuţii oameni politici maghiari, Szász
Károly care mǎrturisea: „ei sub masca democraţiei vâneazǎ interesele lor aristocratice”13.
În ultimǎ analizǎ autoritǎţile maghiare din Transilvania nu fac altceva decât sǎ impunǎ
restricţii, sǎ urmǎreascǎ, sǎ întǎreascǎ paza, sǎ-şi înarmeze oamenii, sǎ aresteze, şi încǎ din
„zorii revoluţiei” sǎ fie proclamatǎ starea de asediu (statariul) în 25 aprilie, care pânǎ în iunie
se generalizeazǎ în toatǎ ţara.
Românii simt şi ştiu cǎ ascuţişul legii este îndreptat în primul rând, şi aproape în
exclusivitate împotriva lor.
În 26 spre 27 aprilie 1848, puţin dupǎ miezul nopţii, organele guberniale îl aresteazǎ
pe avocatul clujean Florian Micaş, confiscându-i-se şi 68 de scripte româneşti. Tot în aceeaşi
noapte au fost arestaţi la Cluj şi tinerii Ioan Darabant, Ştefan Molnar, Ioan Petrovici, Nicolae
Şuluţ şi Ieremia Verza14.
Tinerii cancelişti români de la Târgu Mureş erau urmǎriţi încǎ din 27 martie 184815,
denunţaţi fiind la guberniu ca „revoluţionari şi conspiratori”16. Pe Avram Iancu au vrut sǎ-l
izoleze de popor şi sub vreun pretext oarecare, sǎ-l ducǎ la Târgu Mureş sub ochii stǎpânirii,
cǎci de arestat nu putea fi vorba deoarece judelui nobiliar Bisztray József îi era fricǎ17. În ceea
ce priveşte înarmarea, baronul Wesselényi Miklós îl instruia pe contele Degenfeld Pál din
Satu Mare sǎ o prezinte ţǎranilor români drept „îndeplinire a unei obligaţii sau sarcini” pentru
ca nu cumva sǎ le vinǎ şi lor gustul de a se înarma; de înarmat trebuia sǎ se înarmeze doar
„nobilimea şi burghezia” maghiarǎ18.
Strǎdaniile şi eforturile de a se preveni orice mişcare revoluţionarǎ româneascǎ, fie
socialǎ, fie naţionalǎ, pentru a menţine intacte poziţiile politice şi economice şi în noua
orânduire, duce acum, chiar de la începutul revoluţiei, la instaurarea terorii în Transilvania.
Execuţiile militare a satelor iobǎgeşti care nu mai voiau sǎ presteze robota feudalilor maghiari
erau deosebit de brutale. Ele aveau drept scop sǎ-i împiedice pe români sǎ se elibereze din
iobǎgie prin propriile forţe, pentru ca apoi eliberarea sǎ o condiţioneze de acceptarea uniunii.
În aceastǎ situaţie socialǎ şi naţionalǎ tensionatǎ, statariul nu fǎcea decât sǎ punǎ gaz
peste foc. Peste tot pe unde putreziserǎ de mult sau dispǎruserǎ spânzurǎtorile (furcile)
ridicate în 1784, se înǎlţau acum altele noi în mijlocul satelor sau pe culmile din apropierea
lor. Martor ocular al acestei mǎsuri, George Bariţiu comenta: „Nu se poate descrie şi doarǎ
nici a se crede gradul de ruşine însoţitǎ de mânie produs de acea mǎsurǎ barbarǎ la
poporaţiunea ruralǎ şi mai vârtos la junime de a voi sǎ inspire cu furci, teroare şi spaimǎ”19.

4. PRIMA ADUNARE NAŢIONALĂ DE LA BLAJ

(DIN DUMINICA TOMII - 30 APRILIE 1848)

Ideea convocǎrii unei mari adunǎri cu rol de Congres naţional se naşte mai întâi la
Târgu Mureş şi Blaj, însǎ necesitatea consfǎtuirii românilor figureazǎ şi în manifestul lui
Bǎrnuţiu, precum şi în scrisoarea profesorului August Treboniu Laurian din 17 aprilie 1848.
Înainte de 12 aprilie, profesorul Aron Pumnul îşi prezintǎ proclamaţia sa prolixǎ şi
conciliantǎ, dar incitatoare de aprinse speranţe pentru românii ce erau pentru prima datǎ
convocaţi a se sfǎtui asupra problemelor lor naţionale.
A. Pumnul îl rugǎ pe Timotei Cipariu sǎ-i tipǎreascǎ proclamaţia, însǎ acesta nu putea
face nici o mişcare fǎrǎ aprobarea episcopului sǎu, aşa încât îl refuzǎ, argumentându-i cǎ o
convocare la sfat a unei întregi naţiuni era prerogativa autoritǎţilor20. În consecinţǎ A. Pumnul
o dǎ studenţilor sǎi care copiarǎ textul în zeci de exemplare şi îl rǎspândirǎ. T. Cipariu îi
promisese totuşi lui A. Pumnu cǎ va convoca în aceastǎ problemǎ consistoriul, ceea ce se va şi
întâmpla în 12 aprilie, cererea sa fiind urgent trimisǎ guberniului. În 16 aprilie sosi rǎspunsul
guvernatorului care interzicea clar adunarea românilor. În principiu, susţinea guvernatorul, nu
era împotrivǎ ca românii sǎ-şi înainteze cererea cǎtre dietǎ, totuşi, se pronunţǎ el: „Nu am
vǎzut şi nu vǎd nici acum necesitatea ca în acest scop sǎ se ţinǎ adunǎri populare. Aceasta cu
atât mai mult, cu cât întrunirea maselor neinstruite este întodeauna periculoasǎ şi nici mǎcar
conducǎtorii lor nu pot spune pânǎ când le vor putea stǎpâni”21. Categoric, teama de români
era atavicǎ.
Interzicând oficial adunarea, guvernatorul îi cerea episcopului greco-catolic Ioan
Lemeni sǎ facǎ ce-i va sta în putinţǎ sǎ impiedice ţinerea oricǎrei alte adunǎri. Dându-şi însǎ
seama cǎ interdicţia va sosi la destinaţie prea târziu, declarǎ cǎ: „În ultimǎ instanţǎ numai de
nevoie aş putea s-o trec cu vederea”, dar el, episcopul, sǎ facǎ tot posibilul sǎ-i determine pe
oameni fie sǎ renunţe cu totul la aceastǎ intenţie, fie sǎ se prezinte în numǎr cât mai mic.
Fǎcându-l direct rǎspunzǎtor de tot ce se va întâmpla, îi cere sǎ-l informeze pe larg cine a
convocat adunarea, prin cine şi cum s-a rǎspândit convocatorul, evident pentru a lua mǎsuri
represive22.
Episcopul I. Lemeni se conformeazǎ şi trimite imediat circulare tuturor protopopilor
pentru a fi informaţi preoţii şi enoriaşii cǎ adunarea nu a fost aprobatǎ, şi deci este ilegalǎ, aşa
încât oamenii sǎ nu cumva sǎ meargǎ la Blaj. Dar cǎ guberniul a îngǎduit totuşi o adunare, la o
datǎ ulterioarǎ. De altfel, dregǎtorii comitatelor, potrivit dispoziţiilor guberniului, au depus tot
zelul pentru a-i împiedeca pe români sǎ meargǎ la adunare, ameninţându-i cǎ vor fi împuşcaţi
sau spânzuraţi23. S-a dezlǎnţuit o adevǎratǎ vânǎtoare dupǎ proclamaţia lui Pumnul. Se spiona
dacǎ satele au ales delegaţi pentru Blaj şi, dacǎ oamenii stǎpânirii puteau pune mâna pe ei, îi
întorceau cu forţa din drum24.
La 26 aprilie guvernatorul Teleki Jószef ordonǎ arestarea avocatului Ioan Buteanu care
era descris ca „iniţiatorul şi motorul principal al mişcǎrii”.
Ţǎranii erau însǎ hotǎrâţi a merge la Blaj deoarece sperau în ştergerea iobǎgiei; sǎtenii
din Feisa, de exemplu, au declarat cǎ la Blaj nu vor trimite doar doi delegaţi, cum suna
invitaţia, ci vor merge acolo cu tot satul. Hotǎrârea lor au avut curajul s-o repete şi în faţa
solgǎbirǎului: „Noi, de ni-or frige, de ni-or fierbe, de-om şti cǎ ni-om potopi cu toţi acolo, tot
om mere pe ziua pusǎ în Blaj, cu satu”25.
Tinerii intelectuali în frunte cu Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian şi Ioan Buteanu
acţionau de aşa manierǎ încât adunarea de la Blaj sǎ aibǎ neapǎrat loc ca întrunire
premergǎtoare a celei din 3/15 Mai 1848, pentru care guberniul îşi dǎdu-se asentimentul cu
gândul ascuns de a-i diviza pe români, cǎci în viziunea sa ortodocşii urmau sǎ se întâlneascǎ la
Sibiu, iar greco-catolicii la Blaj luând parte exclusiv clerici.
Şi în aceastǎ problemǎ guberniul a întârziat, aşa încât planul de „divide et impera” pe
probleme confesionale, nu a mai reuşit.
Neputând cu totul impiedeca venirea românilor la Blaj, guberniul a încercat sǎ se
asigure cǎ va fi „ordine” acolo. Se numirǎ doi comisari ai adunǎrii, judele primar Fosztó şi
vicecomitele Miksa, care şi sosirǎ la Blaj încǎ din 28 aprilie. La cererea guberniului fǎcutǎ
generalului Anton Puchner se aduce şi o companie din regimentul Bianchi şi un escadron de
dragoni de Savoia care va fi cantonat în comuna Sâncel26. Tot în preziua adunǎrii se mai afla
la Blaj şi comitele suprem al comitatului Alba de Jos, baronul Bánffy Miklós.
În fine, în dimineaţa zilei de 30 aprilie, în piaţa Blajului, în jurul catedralei s-au adunat
mulţimile şi tinerii intelectuali români. Se aflau acolo cam 4.000 pânǎ la 6.000 de oameni.
Nu s-a constituit o adunare propriu zisǎ, ci, tinerii au vorbit poporului de la balustrada
bisericii. Al. Papiu Ilarian pare a fi fost cel mai activ. Iatǎ cum rezumǎ el cuvântǎrile de acolo.
I se reaminti poporului trecutul glorios al românilor, jugul de fier sub care a gemut atâta vreme
cea mai numeroasǎ şi mai veche naţiune a ţǎrii; a sosit însǎ ora mântuirii, un spirit ceresc,
spiritul libertǎţii universale a deşteptat toate seminţiile Europei. Acest spirit a ajuns şi la noi
chemându-ne la deşteptarea din somnul cel de moarte al servituţii27.
Când comisarii au vrut sǎ citeascǎ decretul gubernial de dizolvare al adunǎrii, nu au
reuşit, dar pe cât le-a stat în putinţǎ au îndemnat pe oameni sǎ plece acasǎ cǎci vor reveni şi
aşa pe 3/15 mai, iar iobǎgia se va şterge numai odatǎ cu uniunea Transilvaniei cu Ungaria.
În acest context se poate vedea, credem, cel mai clar caracterul de şantaj al uniunii. Deci:
„subordonarea naţionalǎ în schimbul libertǎţii sociale, când cele douǎ trebuie sǎ fie douǎ laturi
ale libertǎţii unice, inseparabile”28.
Când auzi poporul despre uniune din gura dregǎtorilor, reacţia sa a fost vehementǎ:
„nu ne vindem ţara, nu vrem sǎ ştim nimic despre unirea ce vreau sǎ o facǎ domnii fǎrǎ ştirea
românilor”, iar „iobagi, ne jurǎm, mai mult nu vom fi, ori vor şterge domnii iobǎgia ori nu”29.
Punctul culminant al primei adunǎri naţionale a românilor a fost dupǎ-masǎ când s-a
auzit cǎ vine Simion Bǎrnuţiu. La sosirea conducǎtorului (cǎci acum mulţimile aveau un
conducǎtor), în strigǎte de „vivat” şi „sǎ trǎiascǎ” îşi aruncarǎ cǎciulile în aer. Unii mai
însufleţiţi se repezirǎ chiar sǎ deshame caii de la cǎruţǎ şi sǎ-l aducǎ în triumf. S. Bǎrnuţiu
emoţionat, se adresǎ poporului cu cuvintele: „Acum fraţilor nu este timpul sǎ-i bǎgǎm pe
oameni în jug, ci sǎ-i scoatem. Lǎsaţi darǎ sǎ tragǎ vitele cǎ voi aţi tras destul, şi acum sǎ fim
oameni liberi”30. Atitudinea ulterioarǎ a lui Bǎrnuţiu a fost extrem de moderatǎ deoarece
adunarea fiind ţinutǎ şi aşa peste voia autoritǎţilor, nu dorea sǎ compromitǎ ţinerea celeilalte
adunǎri convocate pe 3/15 mai 1848.
Toate descrierile adunǎrii sunt de acord cu faptul cǎ românii s-au comportat civilizat şi
lucrǎrile acesteia au decurs în linişte.
Scopul, din punct de vedere românesc, a fost atins: românii au fǎcut o repetiţie
generalǎ pentru Adunarea din 3/15 mai 1848. Adunarea din Duminica Tomii a mai deschis
orizontul poporului asupra stǎrii sale, a reactivat conştiinţa naţionalǎ, a câştigat încredere în
forţele proprii şi mai presus de toate a fǎcut cunoscuţi de-acum conducǎtorii. Fǎrǎ adunarea
din Duminica Tomii n-ar fi putut avea loc adunarea din 3/15 mai ca adunare popularǎ, ci doar
ca întrunire a preoţilor.
Autoritǎţile, ca de exemplu comitele suprem Bánffy Miklós, vǎd în evenimentele de la
Blaj ceva mai mult, adicǎ faptul cǎ mişcarea româneascǎ a dobândit „un sens antinaţional”
(adicǎ antiunguresc)31.
Adunarea a mai hotǎrât redactarea unei petiţii pentru eliberarea din închisoare a lui
Florian Micaş, iar tinerilor li s-au eliberat adeverinţe de bunǎ purtare, deoarece altfel, riscau şi
ei sǎ fie arestaţi. Teroarea, frica de arestǎri, domnea în toatǎ ţara.

5. ANEXAREA PĂRŢILOR DE VEST ALE TRANSILVANIEI LA UNGARIA

În planul ţesut cu atâta grijǎ al uniunii, anexarea Pǎrţilor de vest ale Transilvaniei la
Ungaria a constituit primul pas. El fusese anunţat încǎ de dieta din 1846 şi ar fi avut loc şi
dacǎ nu ar fi izbucnit revoluţia având în vedere cǎ tendinţele expansioniste ale Ungariei
deveneau tot mai pronunţate. Anexarea avea o importanţǎ vitalǎ pentru Ungaria şi îşi
propunea sǎ atingǎ mai multe obiective.
Primul obiectiv era înghiţirea în felii a Transilvaniei; al doilea obiectiv, prin anexare,
iobǎgia se desfinţa imediat şi ca atare, iobagii din Transilvania aveau în faţǎ o vitrinǎ
atrǎgǎtoare care i-ar fi tentat şi pe ei sǎ accepte uniunea chiar cu pierderea naţionalitǎţii. Şi în
fine, al treilea obiectiv, era acela de a slǎbi în acest mod rezistenţa la uniune a românilor prin
fǎrâmiţarea mişcǎrii lor naţionale, ceea ce într-o oarecare mǎsurǎ s-a şi reuşit.
Motivarea acestei acţiuni de rapt teritorial era una destul de vagǎ, prin aceea cǎ la 1541
aceste teritorii au aparţinut Ungariei. Or, se ştia foarte bine cǎ şi în aceste teritorii majoritatea
etnicǎ era tot cea româneascǎ.
Marele dirijor al anexǎrii a fost ministrul de interne al Ungariei Szemene Bertalan. El
traduce în viaţǎ legea VI din 1848 a dietei din Pojon [Bratislava]. Articolul 14 al legii din
1848 prevedea de fapt executarea imediatǎ a articolului 21 a legii dietei feudale din 1836, de a
reanexa la Ungaria comitatele Crasna, Solnocul de Mijloc, Zǎrand, districtul Chioar şi oraşul
Zalǎu32.
S-a numit un comitet „regal” în vederea aplicǎrii detaliilor anexǎrii, membrii acestuia
fiind Wesselényi Miklós preşedinte; Beöthy Ödön, vicepreşedinte; Asztalos Pal şi Somossy
Ignat, membri; Bay Ferenc membru şi notar. Ordinul de începere a lucrǎrilor a fost dat de
palatinul Ştefan şi ministrul de interne de la Pesta pe 23 aprilie 1848. Şi deoarece anexarea
trebuia fǎcutǎ la nevoie şi prin forţǎ, Ministerul de interne al Ungariei obligǎ jurisdicţiile
respective sǎ „asigure prezenţa armatei dacǎ comitetul o cere”.
O „Rânduialǎ” tipǎritǎ în grabǎ pe foi volante va fi rǎspânditǎ în zonǎ începând cu data
de 28 aprilie 1848. Se prevedea acolo încetarea slujbelor iobǎgeşti şi a dijmei pentru
pǎmânturile iobǎgeşti. Sistemul legislativ urma a fi orientat dupǎ cel existent în Ungaria;
actele, protocoalele şi arhivele urmau a fi ţinute numai în limba maghiarǎ.
Wesselényi şi Beöthy accelereazǎ pe cât le stǎ în putinţǎ lucrǎrile anexǎrii temându-se
mereu de tulburǎri. Spiritele erau agitate, scria Wesselényi ministrului de interne al Ungariei,
se pot aştepta chiar şi revolte. Este nevoie de forţǎ armatǎ. Solicitǎ guvernului ungar
intervenţia pe lângǎ Comandamentul general din Transilvania pentru a da ordin armatei din
Şimleu ca sǎ stea la dispoziţia sa. Cu alte cuvinte, deşi gata de anexare la Ungaria,
Transilvania sǎ fie pregǎtitǎ a sprijini cu trupe pǎrţile vestice pentru a se desprinde din trupul
sǎu.
Datoritǎ împrejurǎrilor „arzǎtoare” Wesselényi recunoaşte cǎ în executarea anexǎrii
„nu se poate opta pentru calea lungǎ a formalitǎţilor”33.
Deci ne putem imagina foarte bine care a fost „procedeul” aplicat de el şi aprobat de
guvernul Ungariei care avea atâta nevoie de bogǎţiile Pǎrţilor de vest şi ale Transilvaniei.
Deşi în general, anexarea gânditǎ la Pesta şi pusǎ în aplicare de oamenii ei s-a executat
fǎrǎ prea mari frǎmântǎri, datoritǎ „procedeului” expeditiv, a îmbinǎrii vicleniei politice cu
forţa, actul administrativ în sine rǎmâne cu serioase lacune şi suprapuneri de dispoziţii date
atât de guberniul Transilvaniei cât şi de guvernul Ungariei.
În final aceastǎ dramǎ tǎcutǎ a românilor „ungureni” a complicat şi mai mult existenţa
lor fǎcându-i şi mai vulnerabili la maghiarizare. În ultimǎ analizǎ s-a putut vedea cu ochiul
liber cǎ anexarea a constituit încǎ un exemplu de ignorare completǎ a voinţei românilor care
erau în majoritate covârşitoare în aceste regiuni şi care nu au fost consultaţi în nici un fel.
 6. MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ DE LA BLAJ DIN 3/15 MAI 1848

În rǎstimpul de douǎ sǎptǎmâni dintre Adunarea din Duminica Tomii şi aceea

programatǎ pe 3/15 mai, viaţa politicǎ a Transilvaniei a fost deosebit de tensionatǎ.
Guvernatorul Teleki József cere mereu armatǎ pentru a executa satele iobǎgeşti ce nu
mai voiau sǎ presteze robotele şi cât mai multǎ armatǎ pentru a putea menţine sub control
adunarea de la Blaj.
În 5 mai, Teleki trimite o somaţie episcopilor Lemeni şi Şaguna prin care îi admonesta
pentru faptul cǎ amândoi au convocat adunarea la Blaj, ceea ce îi dejucase planul de a se
desfǎşura douǎ adunǎri confesionale restrânse34. Alte ordine primesc episcopii pe 7 mai în
care aceştia erau somaţi sǎ nu admitǎ la adunare decât pe cei prevǎzuţi în convocator, adicǎ,
un protopop şi unii bǎrbaţi „mai pricepuţi” (ştiutori de carte) de protopopiat. Adunarea sǎ n-o
ţinǎ în aer liber ci numai în bisericǎ, iar la cel mai mic semn de dezordine sǎ dizolve imediat
adunarea. Îngrijorarea sau chiar panica se simte şi în cererea baronului Bánffy Miklós adresatǎ
guberniului de a mai numi un comisar al adunǎrii (în afarǎ de el) ceea ce s-a şi întâmplat fiind
numit Szabó Lajos. Cererea şi-o motiva atrǎgând atenţia înaltului for cǎ „liniştea patriei
depinde de rezultatul adunǎrii de la Blaj”35.
Paralel cu eforturile guberniului şi ale administraţiilor comitatense de a diminua
numǎrul celor ce vor lua parte la adunarea de la Blaj şi a-i contracara eventualele efecte, tinerii
intelectuali români se strǎduiesc şi ei ca adunarea sǎ reuşeascǎ, sǎ impunǎ revendicǎrile,
asigurând pe toatǎ lumea cǎ deşi „cei mai asupriţi şi mai calomniaţi”, românii vor aduce totuşi
hotǎrâri drepte şi mature36.
În 8 mai sosirǎ la Sibiu canonicii T. Cipariu şi Teodor Sereni, pentru a se sfǎtui cu
consistoriul din Sibiu cu privire la programul adunǎrii. Toţi participanţii la conferinţǎ cǎzurǎ
de acord cu proiectul lui S. Bǎrnuţiu: 1) Proclamarea naţiunii române 2) Depunerea
jurǎmântului naţional 4) Protestul în contra uniunii.
Începând cu 8 mai 1848 miile de oameni încep sǎ se reverse ca un fluviu molcom spre
Blaj, la marea „dietǎ” româneascǎ. Autoritǎţile, ca şi în cazul primei adunǎri de la Blaj
încearcǎ pe cât le stǎ în putinţǎ sǎ zǎgǎzuiascǎ puhoaiele de români ce se îndreptau spre
oraşul-simbol pentru ei al desfiinţǎrii iobǎgiei şi al curmǎrii asupririi naţionale.
Strict supravegiaţi şi controlaţi de cǎtre autoritǎţile maghiare era un grup de patrioţi
români din Moldova: C. Negri, Lascǎr Rosetti, G. Sion, Nicolae Ionescu, Alecu Russo,
Curius, Teodor Moldoveanu37. Românii se îndreptau spre Blaj cu flamuri naţionale (roşu, alb
şi albastru) îmbrǎcaţi în straie albe de sǎrbǎtoare. Sunt prezente la Blaj toate regiunile
Transilvaniei. Vin la adunare şi dintre profesorii trecuţi dincolo de munţi: A. T. Laurian, N.
Bǎlǎşescu, Florian Aaron, Constantin Romanu, Ian Axente, Vasile Maiorescu, Eliseu Armatu,
toţi, dar absolut toţi, cu idei daco-române în suflete. Sâmbǎtǎ soseşte Avram Iancu împreunǎ
cu Ioan Buteanu în fruntea miilor de moţi.
Ajunul adunǎrii, 2/14 mai 1848, cǎdea într-o duminicǎ. Conferinţa pregǎtitoare se ţine
în catedrala Blajului. Piaţa din faţa impunǎtoarei biserici geme de lume. Tribunii salutau
poporul cu cuvintele: „Cristos a înviat! Libertatea a înviat!”
 Catedrala era plinǎ pânǎ la refuz - ortodocşi şi greco-catolici amestecaţi, uitând orice
deosebiri confesionale.
Dupǎ isprǎvirea liturghiei, episcopii Ioan Lemeni greco-catolic şi Andrei Şaguna
ortodox, se declarǎ fraţi, „fǎrǎ fǎţǎrie” şi-i îndeamnǎ pe credincioşii români sǎ se considere cu
toţii la fel.
Conferinţa se deschise la ora 10 cu câteva cuvinte rostite de Vasile Raţiu, dupǎ care,
aşteptat, dorit şi chemat, într-o furtunǎ de aplauze Simion Bǎrnuţiu urcǎ pe „sugest”, şi îşi
începe discursul.
Celebrul discurs este bine echilibrat; structurat în trei pǎrţi distincte. În prima parte se
expun relaţiile din trecut între unguri şi români; în a doua parte se analizeazǎ uniunea, iar în
cea din urmǎ, Bǎrnuţiu rǎspunde la întrebarea ce sǎ facǎ românii din Transilvania38.
Întreg discursul sǎu este un imn închinat LIBERTĂŢII ŞI DEMOCRAŢIEI vǎzute cu
ochii unei modernitǎţi perene.
Rǎmân antologice cuvintele sale privind libertatea cuvântului şi a presei: „Acum nu
mai e cenzurǎ: a pierit amica întunericului de înaintea razelor libertǎţii şi patroana
despotismului s-a stins cu ruşine din împǎrǎţie. De acum înainte nu va mai aştepta scriitoriul
cu lunile cu anii întregi dupǎ oarecâte foi...” Aşa cum românii se bucurǎ de schimbǎrile
produse, şi ungurii, neatârnǎtori de la guvernul vienez, au propriul lor guvern şi nimic nu-i
mai împiedicǎ sǎ-şi realizeze „ţinta doririlor ungureşti”, opera cea mare a „unguririi tuturor
popoarelor”, evident, de sub coroana Sfântului Ştefan. Bǎrnuţiu aratǎ rǎspicat cǎ instrumentul
acestei deznaţionalizǎri în masǎ era uniunea Transilvaniei cu Ungaria.
Câtǎ fierbere şi câtǎ tulburare a produs uniunea în Transilvania, nici nu se poate spune,
„o ştiu toţi”. Uniunea are drept scop aşadar, ca odatǎ cu ştergerea privilegiilor „sǎ stingǎ pe
toate popoarele neungureşti, ca sǎ facǎ din toate numai una naţiune, care sǎ se numeascǎ
naţiunea cea mare şi tare ungureascǎ”.
În ceea ce priveşte „marele câştig” al uniunii, abolirea iobǎgiei, Simion Bǎrnuţiu
spunea „Ci eu cred cǎ se va ridica şi dacǎ nu se va uni, pentru cǎ i-a venit timpul sǎ cadǎ”. O
forţǎ nevǎzutǎ lucrǎ pretutindeni împotriva despotismului şi aceasta va surpa şi pereţii
iobǎgiei.
Concluzia privind Uniunea era tranşantǎ: „Pentru unguri e viaţǎ - moarte pentru
români”. Soluţia izbǎvitoare pentru români nu putea fi decât sǎ „proclame libertatea şi
independenţa naţiunii române”. Înţelegând prin aceasta cǎ românii nu se simt obligaţi decât de
legile date de dieta ţǎrii în care vor fi şi ei reprezentaţi „dupǎ dreptate şi cuviinţǎ”, adicǎ
proporţional39.
Discursul a exercitat o influenţǎ hotǎrâtoare asupra documentelor adunǎrii şi a fǎcut sǎ
amuţeascǎ gruparea prounionistǎ dintre români.
Despre sǎrbǎtoarea libertǎţii, Organul naţional scria cu mândrie: „Ziua aceasta, de mii
de oameni însetaţi de libertate ca ziua rǎscumpǎrǎrii aşteptatǎ şi de mulţi temutǎ, rǎsǎri”40.
În 3/15 mai 1848, la 6 dimineaţa se sǎvârşi liturghia de cǎtre episcopul Ioan Lemeni în
catedrala Blajului. La ora 8 clopotul cel mare marcǎ începerea adunǎrii. Marea piaţǎ din faţa
catedralei a devenit repede neîncǎpǎtoare, aşa încât conducǎtorii şi mulţimea s-au mutat pe
câmpia largǎ din preajma Târnavei Mari, numitǎ Râtul grecilor, care putea cuprinde pe cei
40.000 pânǎ la 60.000 câţi veniserǎ la Adunarea Naţionalǎ.
Cei doi episcopi Ioan Lemeni şi Andrei Şaguna erau preşedinţi ai adunǎrii. Comisarii
guberniali erau comitele suprem Bánffy Miklós şi consilierul Szabó Lajos. Cei din urmǎ, au
participat la deschiderea adunǎrii dupǎ care s-au retras, revenind abia la închiderea ei.
Adunarea era marcatǎ de numeroase steaguri româneşti (roşu, alb, albastru). Pe ele se
aflau diverse inscripţii: „Virtutea Românǎ Reînviatǎ”, „Libertate şi independenţǎ
naţionalǎ”, „Credinţǎ ne-nfrântǎ cǎtrǎ naţiune şi tron”, „Nici-o uniune cu ţara
ungureascǎ”41.
Este de remarcat cǎ alǎturi de intelectualitatea românilor, alǎturi de mulţimea ţǎranilor
români au venit şi ungurii şi saşii de prin satele vecine pentru a se bucura, credeau ei, de
ştergerea iobǎgiei. O scenǎ deosebit de interesantǎ relateazǎ Al. Papiu Ilarian privind pe aceşti
sǎteni maghiari care în entuziasmul general se ofereau sǎ se facǎ români. Tribunii le-au spus
cǎ „românii nu s-au adunat ca sǎ facǎ români pe unguri, ci ca sǎ-i scape pe toţi din servitutea
cu care au fost îngreunaţi pânǎ acum; aşadarǎ românii sǎ fie români, ungurii sǎ rǎmânǎ unguri,
şi toţi fraţi între sine”42. Incidentul a fost deosebit de semnificativ, spunând mai mult decât
zeci de moţiuni şi programe.
În mijlocul câmpiei unde se pusese tribuna se formǎ un cerc mare în jurul ei. În acest
cerc se aşezarǎ fruntaşii naţiunii: preoţimea, nobilimea, intelectualii, invitaţii. La îndrumarea
tribunilor se formarǎ cǎrǎri ca razele unei stele între cetele de oameni, dând o anume
frumuseţe şi mǎreţie adunǎrii. În locuri mai îndepǎrtate de tibuna centralǎ erau ridicate alte
tribune de pe care tribunii poporului tǎlmǎceau mulţimii lucrǎrile adunǎrii. Pe parcursul
lucrǎrilor şi pânǎ la sfârşitul adunǎrii, poporul a menţinut o ordine desǎvârşitǎ.
Înafarǎ de cei doi episcopi, ca preşedinţi ai adunǎrii, se aleg şi doi vicepreşedinţi în
persoana profesorului Simion Bǎrnuţiu şi redactorul Gazetei, George Bariţiu. Se mai aleg şi
10 secretari.
Episcopul Andrei Şaguna rosteşte o scurtǎ rugǎciune, dupǎ care Simion Bǎrnuţiu este
poftit sǎ urce la tribunǎ. El va rosti voinţa şi dorinţa întregii naţiuni române din Transilvania:
I Adunarea se proclamǎ Adunare generalǎ naţionalǎ.
II Câmpul pe care se ţine aceastǎ primǎ adunare naţionalǎ din Transilvania, se va numi pentru
totdeauna „Câmpul Libertǎţii”.
III Naţiunea românǎ se declarǎ de-a pururea credincioasǎ înǎlţatului Împǎrat al Austriei şi
Marelui Principe al Transilvaniei [de remarcat aici nuanţa cǎ declaraţia de fidelitate nu este
fǎcutǎ „regelui Ungariei”].
IV Naţiunea românǎ se declarǎ şi se proclamǎ naţiune de sine stǎtǎtoare şi de parte întregitoare
a Transilvaniei pe temeiul libertǎţii egale.
Toate punctele au fost supuse la vot şi acceptate în unanimitate. Flamurile naţionale
fluturau iar miile de oameni strigau: „Vivat libera naţiune românǎ !”
Simion Bǎrnuţiu de pe tribunǎ dǎ de ştire cǎ se depune jurǎmântul. Toatǎ adunarea
ridicǎ mâinile în sus dupǎ datinǎ, rostind jurǎmântul de credinţǎ faţǎ de împǎrat, Patrie şi
Naţiune: „ca român - glǎsuieşte jurǎmântul - voi susţine totdeauna naţiunea noastrǎ românǎ pe
calea dreaptǎ şi legiuitǎ, şi o voi apǎra cu toate puterile în contra oricǎrui atac şi asupriri; nu
voi lucra niciodatǎ în contra drepturilor şi intereselor naţiunii române, ci voi ţinea şi voi apǎra
legea şi limba noastrǎ românǎ, precum şi Libertatea, Egalitatea şi Frǎţietatea; pe aceste
principii voi respecta toate naţiunile ardelene, poftind egalǎ respectare de la dânsele, nu voi
încerca sǎ asupresc pe nimene, dar nici nu voi suferi sǎ ne asupreascǎ nimene; voi conlucra
dupǎ putinţǎ la desfiinţarea iobǎgiei, la emanciparea industriei şi a comerţului, la pǎzirea
dreptǎţii, la înaintarea binelui umanitǎţii, al naţiunii române şi al Patriei - Aşa sǎ-mi ajute
Dumnezeu şi sǎ-mi dea mântuire sufletului meu. Amin”43. Am dat textul Jurǎmântului
deoarece el este pilduitor şi din punct de vedere moral - comparat cu jurǎmântul celor trei
naţiuni (unguri, secui şi saşi) depus în 1437, acesta, al românilor este un jurǎmânt al toleranţei
el nefiind îndreptat împotriva nimǎnui; celǎlalt, a fost un jurǎmânt al intoleranţei deoarece i-a
înlǎturat pe români de la orice drepturi.
Tot în aceastǎ şedinţǎ se citi şi o „petiţie” pentru eliberarea avocatului Micaş din
închisoare. Tonul deosebit de hotǎrât al acestei petiţii era îndreptat şi împotriva statariului şi
avertiza: „Adunarea îşi exprimǎ convingerea cǎ procedeul guberniului regesc faţǎ de noi,
[românii - n.ns.] întrebuinţarea unor metode teroriste nu vor da rezultate nici în ce priveşte
pǎstrarea liniştii”44.
Dupǎ încheierea şedinţei, cele mai numeroase întrebǎri puse de popor tribunilor erau
acele privitoare la proclamarea libertǎţii naţionale. Actul politic major era explicat poporului
în sensul cǎ de-acum s-a nǎscut o nouǎ naţiune, cea a românilor - care fusese moartǎ
politiceşte şi acum a înviat. Al. Papiu Ilarian subliniazǎ şi el pǎrerea generalǎ cǎ prin
proclamarea românilor ca naţiune „am pǎşit şi noi în şirul naţiunilor Europei”. Interesant şi
totodatǎ cât se poate de edificator este cǎ şi împuterniciţii guberniului care au luat parte la
adunare au avut semtimentul real cǎ au fost martorii momentului istoric al naşterii unei noi
naţiuni consemnând acest lucru în raportul lor prin expresia sugestivǎ de „fiitoarea naţiune
românǎ”45.
A doua zi, în 4/16 mai, marţi dimineaţa, când episcopul Lemeni venea pe Câmpul
Libertǎţii pentru a-şi ocupa locul de preşedinte, auzi mulţimea poporului prin mijlocul cǎruia
trecea, strigând: „sǎ nu faceţi unirea cu ţara ungureascǎ; sǎ nu ne vindem ţara, mǎria ta; nu
vrem unirea cu ţara ungurescǎ !” revendicare pe care deşi unionist, I. Lemeni trebui sǎ o
introducǎ în protocolul adunǎrii, enunţând „cǎ de unire astǎzi nu poate fi vorba”46.
Dupǎ ce se citi protocolul adunǎrii şi se aprobǎ, luarǎ cuvântul mai mulţi, printre care
G. Bariţiu, S. Bǎrnuţiu şi epicopul A. Şaguna. Ultimii doi recomandǎ poporului sǎ fie în
aşteptarea desfiinţǎrii iobǎgiei, însǎ între timp sǎ-şi împlineascǎ totuşi slujbele iobǎgeşti cǎtre
stǎpânii feudali, la care poporul, reflectând clar nerǎbdarea sa pusǎ îndelung la încercare de
proprietari şi de guberniu, rosti acel cunoscut: „bine ! numai sǎ fie cât mai curând !” expresie
ce vǎdea un sentiment desluşit de lehamite.
Vicarul din Şimleul Silvaniei, Şuluţiu, propuse apoi ca românii sǎ se numeascǎ de aici
înainte români şi nu olah şi Wlach ca pânǎ la acea datǎ.
În final, August Treboniu Laurian explicǎ poporului cele 16 puncte. Pentru ca cititorul
sǎ-şi facǎ singur o pǎrere sperǎm a fi cât se poate de instructiv a oferi o paralelǎ între cele 16
puncte, programul revoluţiei românilor din Transilvania şi cele 12 puncte, programul
revoluţiei din Ungaria:

Programul maghiar Programul român

1. Libertatea tiparului şi desfiinţarea 7. Libertatea cuvântului, tiparului; fǎrǎ

cenzurii. cenzurǎ şi fǎrǎ cauţiune.

2. Minister [guvern - n.ns.] responsabil 15. Constituţie nouǎ pentru Transilvania

ungar. întemeiatǎ pe principiile dreptǎţii,
libertǎţii, egalitǎţii şi frǎţietǎţii.

3. Dietǎ anualǎ la Pesta. 1. În fiecare an o adunare naţionalǎ

generalǎ. Reprezentanţii în dieta
Transilvaniei, proporţional cu numǎrul
românilor. Dregǎtori români în
administraţie, justiţie şi armatǎ. Limba
românǎ în tot ce o priveşte.

4. Egalitatea politicǎ şi religioasǎ. 1. Naţiunea românǎ pretinde

independenţa sa naţionalǎ în înţeles
politic. 12. Dotarea clerului sǎ se facǎ de
cǎtre stat. 2. Biserica românǎ fǎrǎ
distincţie de confesiune sǎ fie şi sǎ
rǎmânǎ liberǎ şi independentǎ de oricare
altǎ bisericǎ, egalǎ în drepturi şi foloase
cu celelalte biserici. Restabilirea
metropoliei române şi sinod anual unde
sǎ se aleagǎ episcopii prin majoritatea
voturilor, fǎrǎ candidaţiune.

5. Garda naţionalǎ, adicǎ înarmarea 10. Înarmarea poporului sau gardǎ

poporului şi depǎrtarea armatei strǎine; naţionalǎ. Miliţia românǎ sǎ aibǎ ofiţeri
miliţia sǎ depunǎ jurǎmânt pe constituţie. români. Grǎnicerii sǎ intre în garda
naţionalǎ când se va înfiinţa.
6. Purtarea sarcinilor publice de cǎtre toţi 14. Naţiunea românǎ pretinde purtarea
locuitorii. comunǎ a sarcinilor publice dupǎ starea
şi averea fiecǎruia şi ştergerea
privilegiilor.

7. Desfiinţarea iobǎgiei. 3. Naţiunea românǎ, ajungând la

conştiinţa drepturilor individuale
omeneşti, cere fǎrǎ întârziere desfiinţarea
iobǎgiei fǎrǎ nici o despǎgubire din
partea ţǎranilor iobagi. Şi desfiinţarea
decimelor [zeciuielii]. 11. Comisie mixtǎ
(români, maghiari şi saşi) care sǎ
cerceteze cauzele de încǎlcǎri a moşiilor,
pǎdurilor, de ocupare a pǎmântului
comun şi a sesiilor iobǎgeşti.

8. Jurii, adicǎ tribunale de cetǎţeni juraţi. 9. Tribunale de juraţi cu publicitate în

care procesele sǎ se facǎ verbal.

9. Bancǎ naţionalǎ ungarǎ. 4. Libertate industrialǎ şi comercialǎ cu

ridicarea ţehurilor, a privilegiilor şi a
altor piedici şi stavile în comerţul cu
ţǎrile vecine. Desfiinţarea vǎmilor. 5.
Darea pusǎ pe vite sǎ se şteargǎ. 6.
Desfiinţarea zeciuielii pentru proprietarii
de mine.

10. Desfiinţarea cancelariei şi a

locotenenţei.

11. Libertatea condamnaţilor politici. 8. Asigurarea libertǎţii personale; nimeni

sǎ nu se poatǎ aresta sub vreun pretext
politic. Libertatea adunǎrilor.

12. Uniunea Transilvaniei cu Ungaria. 16. Naţiunea românǎ cere ca

conlocuitoarele naţiuni nicidecum sǎ nu
iee la dezbatere cauza uniunii cu Ungaria,
pânǎ când naţiunea românǎ nu va fi
 naţiune constituitǎ şi organizatǎ cu vot
deliberativ şi decisiv în camera
legislativǎ, iar dincontrǎ, dacǎ dieta
Transilvaniei ar voi a se lǎsa totuşi la
pertractarea acelei uniuni de noi fǎrǎ noi,
atunci naţiunea românǎ protesteazǎ cu
solemnitate.
13. Naţiunea românǎ cere înfiinţarea de
şcoli la sate şi oraşe, a gimnaziilor,
institute militare şi tehnice, seminarii
preoţeşti şi o Universitate românǎ.

Chiar dupǎ o lecturǎ sumarǎ a celor douǎ programe oricine poate constata faptul cǎ
programul românesc este mai radical, mai revoluţionar47. În ceea ce priveşte punctul 12 şi 16,
este şi aici evident cum primul denotǎ tendinţele expansioniste ale Pestei pe când cel de al
doilea are un caracter defensiv, cu o puternicǎ motivaţie democraticǎ: dorinţa majoritǎţii.
Românii nu mai puteau fi ignoraţi deşi cercurile politice maghiare se mai prefǎceau încǎ a nu
şti cǎ în Transilvania aceştia ar putea controla situaţia în orice moment.
Dupǎ acceptarea de cǎtre adunare a celor 16 puncte „cu aplauz universal”, A. T.
Laurian fu luat pe sus şi purtat în triumf printre popor ca dealtfel şi S. Bǎrnuţiu şi G. Bariţiu.
S-a propus apoi sǎ se aleagǎ douǎ delegaţii (deputaţiuni) care sǎ meargǎ una la împǎrat,
cealaltǎ la dieta din Cluj. Totodatǎ trebuia ales şi un comitet permanenet la Sibiu cu care
deputaţiunile sǎ menţinǎ legǎtura.
La împǎrat plecau 30 de persoane în frunte cu A. Şaguna, iar la Cluj 100 de persoane
conduse de episcopul I. Lemeni. La dietǎ se ducea numai Declaraţia proclamǎrii naţiunii
române.
A treia zi a Adunǎrii, 5/17 mai 1848 începe doar la 10 dimineaţa din cauza discuţiilor
asupra protocolului şi petiţiilor. La ora 1330 comisarii furǎ invitaţi la încheierea lucrǎrilor
Adunǎrii, acestora nerǎmânându-le decât sǎ recunoascǎ „buna şi serioasa” comportare a
poporului. Mai mulţi oratori ţinurǎ cuvântǎrile de încheiere.
În acordurile imnului bisericesc „Mǎrire întru Cel de Sus”, al unui imn popular
(probabil „Deşteaptǎ-te române”) şi între bubuiturile salvelor de artilerie, tocmai când începu
ploaia, Marea Adunare Naţionalǎ de la Blaj a luat sfârşit. Şi dupǎ cum era îndǎtinat la români
un aşa de mare eveniment, nu se putea încheia fǎrǎ sǎ nu se încingǎ şi un dans naţional plin de
vitalitate cum a fost „cǎluşarii”. Apoi o formaţiune de 100 de tineri români încolonaţi defilarǎ
cu seriozitate militarǎ prin faţa generalului Schurter, prevestind parcǎ evoluţia spre
confruntare a evenimentelor.
 7. DIETA DE LA CLUJ
UNIUNEA FORŢATĂ A TRANSILVANIEI CU UNGARIA

Deschiderea dietei Transilvaniei fusese fixatǎ pe 29 mai 1848 la Cluj, citadela feudalǎ
a nobilimii şi birocraţiei maghiare.
Dieta dispunea de 310 deputaţi, dar dintre aceştia, nici mǎcar unul singur nu era
chemat ca reprezentant al poporului român din Transilvania. Pe nationalitǎţi, dieta, se
împǎrţea astfel: 161 unguri, 114 secui şi 35 saşi. Majoritatea lor erau numiţi de rege: 198
regalişti şi „aleşi” 96. Numiţi şi aleşi în acelaşi timp era un numǎr infim de 16 deputaţi. În
fine, pentru a reflecta şi mai exact stǎrile de lucruri din Transilvania, mai precizǎm cǎ 245 de
deputaţi erau nobili (aristocraţi) şi doar 65 cetǎţeni48.
În ţarǎ teroare, în Cluj stare de asediu (statariu), în dietǎ feudali ruginiţi încercând sǎ se
dea drept democraţi, la comitate numai funcţionari unguri aroganţi; cine ar fi îndrǎznit sǎ se
mai opunǎ uniunii ?
Adunarea pregǎtitoare a dietei a avut loc în 28 mai la Cluj, dar a fost mai mult un marş
triumfal. Bethelen János senior a condus adunarea; s-a înfiinţat şi un comitet pentru
desfǎşurarea mai rapidǎ a dietei.
Se citesc „propoziţiunile regeşti”, ceea ce azi am traduce cu ordinea de zi a dietei. Erau
în limba latinǎ: 1) Desemnarea unui cancelar în locul demisionarului Josika Samu 2) Alegerea
de preşedinte la Curtea de apel 3) Consultarea serioasǎ asupra uniunii Transilvaniri cu
Ungaria, cu respectarea legilor municipale şi a altor raporturi legale 4) Serviciile urbariale sǎ
înceteze (însǎ cu despǎgubirea foştilor proprietari feudali) 5) Purtarea comunǎ a sarcinilor 6)
Sǎ se punǎ în discuţie şi starea poporului român care locuieşte o mare parte a ţǎrii, cu privire
atât la drepturile lor civile, cât şi la cele religioase, care sǎ se cuprindǎ într-o lege.
La acest punct, extrem de important pentru români, G. Bariţiu semnalezǎ existenţa
unui act secret al cancelariei transilvane, care dǎdea instrucţiuni guberniului ca sǎ dirijeze în
aşa fel lucrurile la dietǎ, încât din respectivul articol de lege „nu cumva sǎ rezulte
recunoaşterea poporului român ca naţiune politicǎ indigenǎ”49. Şi în fine, propoziţiunea 7) Sǎ
se redacteze şi o lege de presǎ.
Nici nu se terminǎ de citit lista cu cele 7 propoziţiuni, cǎ în pofida uzanţelor şi sfidând
autoritatea regalǎ, Kemény Dionisie (Dénes) fu întrerupt de strigǎte generale şi de Wesselényi
Miklós care „salvǎ” vezi drag Doamne „situaţia”, declarând cǎ numai din greşealǎ nu s-a pus
pe locul întâi uniunea. Ea a fost prevǎzutǎ de dieta trecutǎ a Ungariei, aşa încât „uniunea nu
poate fi obiect îndelungat de disputǎ”50. Se pune doar problema acceptǎrii proiectului de lege,
care nu se concepea sǎ nu fie acceptat. Toate celelalte puncte, se mai spunea, sunt incluse în
cel privitor la uniune, deci sunt inutil de discutat.
Vorbind despre uniune sǎ nu omitem faptul cǎ, în preajma deschiderii dietei, în
Transilvania circulau manifeste ce conţineau un ultim avertisment al românilor „Cǎtrǎ fraţii
unguri, sǎcui şi saşi”51. Era glasul raţiunii. Însǎ aşa cum s-a întâmplat de cele mai multe ori
în istorie, glasul raţiunii a sunat în pustiu.
 Simion Bǎrnuţiu care se gǎsea în spatele acestui manifest atenţiona tranşant: „V-aţi
propus a contopi cu sila Ardealul cu Ţara Ungureascǎ, scriind încǎ şi pe flamure: „uniune sau
moarte !” Dar Ardealul nu stǎ numai din aristrocaţi, ci şi din ţǎrani, iar din punct de vedere
naţional, mai sunt şi români, care ei singuri sunt de douǎ ori mai mulţi decât ungurii, secuii şi
saşii la un loc; şi atunci, fǎrǎ învoirea lor „voiţi voi, oarecâteva sute de aristrocaţi, aceastǎ
tomnealǎ despre noi fǎrǎ noi ? Aceasta vasǎzicǎ a asculta de legile minţii sǎnǎtoase ?
Luaţi aminte, fraţi unguri şi sǎcui, ce faceţi, cǎ aceasta e o faptǎ care trebuie sǎ o
cunoascǎ toate naţiunile Europei, şi noi le-o vom face cunoscutǎ, şi vǎzând-o cǎ e nedreaptǎ o
vor reproba şi vor conlucra spre desfiinţarea ei”. În zadar orice apel la înţelepciune.
Deschiderea dietei se face cu multǎ pompǎ nobiliarǎ la Cluj în 29 mai 1848, de cǎtre
generalul Puchner.
Kemény citeşte proiectul de uniune. Ia apoi cuvântul un deputat sas care cere
documentul pentru consultare de cǎtre toţi deputaţii etniei sale. Al. Bohǎţel ca deputat nobil
(de Haţeg) şi nu ca român, solicitǎ totuşi recunoaşterea românilor ca naţiune. Acceptarea
acestei cereri, atrage şi el atenţia, „o pofteşte aşezarea inimilor”. Cele douǎ intervenţii furǎ
respinse. În şedinţa de dupǎ-masǎ, ca regalist, episcopul Lemeni pofteşte şi el ştergerea
articolelor înjositoare pentru români din Aprobate şi Compilate. Rǎspunsul n-a constat decât
din vorbe goale, şi în lait motivul „uniunea le cuprinde pe toate”. Condiţiile puse de deputaţii
saşilor braşoveni nu sunt înregistrate ca atare, ci numai ca dorinţe; presiunile şi atmosfera era
atât de apǎsǎtoare, terorizantǎ, cum au mǎrturisit saşii în documentele lor, încât şi sǎ fi vrut sǎ
se opunǎ n-ar fi îndrǎznit, deoarece şi-ar fi pus viaţa în pericol.
Dupǎ ce furǎ respinse şi condiţiile saşilor, „între fluturǎrile pǎlǎriilor, a nǎframelor şi
scuturarea sǎbiilor se pronunţǎ uniunea”52. A doua şedinţǎ dietalǎ, în 30 mai, se ţinu sub
preşedenţia guvernatorului într-o salǎ supraaglomeratǎ în care Wesselényi Miklós enunţǎ
uniunea. Simbolul uniunii (steagurile roşu-alb-verde) fuseserǎ scoase în stradǎ, unde
guvernatorul enunţǎ cǎ uniunea s-a acceptat în unanimitate (fǎcându-se a nu şti cǎ românii
erau împotrivǎ şi majoritatea saşilor la fel). Kemény D. mai ţinu o cuvântare înculpând pe
saşi, dar mai ales pe români care au „rǎsculat ţara”. Deputatul sas Konrad Schmidt a avut
curajul sǎ ia apǎrarea românilor, rǎspunzând cǎ „Mişcǎrile românilor pentru libertate nu le
socoteşte de rǎsculǎri”.
La cererea maghiarilor fanatizaţi de pe stradǎ, episcopul Lemeni (ca din partea
românilor) şi deputatul sas Schmidt (ca din parte saşilor), furǎ scoşi afarǎ în mijlocul mulţimii,
li se puse câte un steag în mânǎ şi furǎ obligaţi sǎ vorbeascǎ în favoarea uniunii.
Dupǎ-masǎ se autentificarǎ documentele şi se hotǎrî expedierea lor urgentǎ prin curier
la împǎrat, palatin şi guvernul Ungariei.
În acordurile marşului lui Rákoczy, seara, fu iluminatǎ întreaga cetate a Clujului.
În 31 mai, tot dupǎ-masǎ, se mai ţinu o adunare a dietei care fixǎ condiţiile de vot
pentru noua dietǎ a Ungariei ce trebuiau sǎ fie de aşa naturǎ încât românii sǎ fie înlǎturaţi de la
posibilitatea de a fi aleşi ca deputaţi.
 Unirea Transilvaniei cu Ungaria urmǎritǎ cu atâta tenacitate de aristrocraţie şi
executatǎ atât de fǎrǎ scrupule a fost incontestabil un succes al naţionalismului maghiar, dar
imensele eforturi fǎcute erau demne de o cauzǎ mai bunǎ şi mai dreaptǎ.
Cǎ votarea uniunii a fost un act conjuctural şi cǎ însuşi aceia ce o puserǎ la cale nu
erau convinşi de justeţea ei, o mǎrturisesc încǎ la 20 mai 1848, 10 lideri ai nobilimii liberale
din Transilvania: Weér Farkas, Zeyk József, Bethlen János senior, Bethlen János junior,
Teleki Domokos, Bánffy János, Jósika Miklós, Pállfy János, Béldi Ferenc şi Kemény
Domokos. Iatǎ textual ce declarǎ aceştia într-un document destinat Consiliului de miniştri al
Ungariei: „Noi suntem pe deplin convinşi cǎ uniunea Transilvaniei cu Ungaria ori se va
înfǎptui la aceastǎ dietǎ ori niciodatǎ. Cine ştie când vor mai fi condiţiile europene atât de
favorabile ca acum ? Noi ne dǎm seama cǎ, dacǎ uniunea nu se va realiza cât se poate de
repede, în scurt timp se va produce o asemenea dezvoltare a naţionalitǎţii române, încât ea va
împiedica la o dietǎ ulterioarǎ uniunea”53. Dacǎ stǎm bine sǎ ne gândim, actul disperat al
uniunii, considerat de români drept un act de trǎdare54 era fǎcut şi din cauza fricii de
adevǎrata democraţie. Sǎ vedem însǎ dacǎ din acest punct de vedere uniunea avea sau nu un
suport democratic, şi în ce proporţie ? Pentru a lǎmuri aceastǎ problemǎ dispunem de câteva
mǎrturii importante, care, cu unele aproximǎri, sunt toate de acord cǎ, în nici un caz nu poate
fi vorba de vreun suport cât de cât larg al acestei acţiuni politice de supunere a Transilvaniei
autonome unui alt stat. Iatǎ ce spune în acest sens liderul nobilimii liberale Bethlen János într-
o scrisoare cǎtre Déak Ferencz, ministrul de justiţie al Ungariei: „8.000 din 10.000 de locuitori
ai Transilvaniei sunt împotriva uniunii”55.
Şi o serie de conducǎtori saşi, aducând argumente împotriva precipitǎrii nejustificate a
uniunii, spuneau la 7 iunie 1848 într-un memoriu cǎtre împǎrat, cǎ „numai 2/7 a populaţiei
Ardealului doreşte uniunea menţionatǎ, iar celelalte 5/7 ale acesteia nu i se poate impune
uniunea decât prin violenţe regretabile”56.
Faptul cǎ o mare parte a maghiarilor şi secuilor nu doreau uniunea este confirmatǎ şi
de Al. Papiu Ilarian într-o scrisoare cǎtre un protopop, atunci când spune: „Între-aceea nici
ungurii nu se înţeleg între sine, partea mare a poporului maghiar nu vrea uniunea, nici secuii,
iar saşii cu adevǎr nu”57.
Nicǎieri nu vom gǎsi însǎ o mostrǎ mai edificatoare de sentimente antidemocratice faţǎ
de românii din Transilvania, decât în scrisoarea lui Wesselényi Miklós cǎtre ministrul de
interne al Ungariei, Szemene Bertalan expediatǎ din Cluj la 13 iunie 1848 şi informându-l
despre un proiect de lege al lui Szász Károly (cu totul inacceptabil pentru el; 3 zile mai târziu
se va şi renunţa la acesta) prin el s-ar fi recunoscut românii ca a patra naţiune a Transilvaniei.
Perspectiva îl cutremura literalmente: „Dacǎ şi valahii vor exista ca naţiune, prin situaţia lor,
precum şi în urma egalitǎţii de drepturi, vor ridica exigenţa fireascǎ ca peste tot unde sunt în
majoritate, în administraţie şi în rezolvarea problemelor lor interne, ba chiar în orice
corespondenţǎ oficialǎ a lor, sǎ foloseascǎ şi ei limba valahǎ. Se ştie însǎ cǎ valahii sunt în
toate comitatele Transilvaniei într-o majoritate covârşitoare. Prin urmare, dacǎ ei ar fi primiţi
de a patra naţiune, prin aceasta, Transilvania, cu excepţia secuimii şi a unei pǎrţi mai mici a
pǎmântului sǎsesc, ar fi transformatǎ efectiv, ca printr-o vrǎjitorie, într-o ţarǎ valahǎ. Iar dacǎ
ar avea o asemenea situaţie Transilvania, ce s-ar putea face atunci cu cei din Maramureş şi din
Banat ?”58
Însǎ nu numai cǎ nu se putea vorbi de recunoşterea românilor ca a patra naţiune, dar
nici mǎcar numele de „român” nu putea fi recunoscut oficial, susţinea acelaşi Wesselényi, în
aceeaşi scrisoare: deoarece „denumirea de daco-român nu mai este un simplu nume, ci titlul
şi firma nǎzuinţelor unei comunitǎţi politice. Drept consecinţǎ, admiterea şi sancţionarea ei
prin lege, acceptarea acestei comunitǎţi şi a curentului pe care îl reprezintǎ, ar însemna
aproape a recunoaşte naţiunea unitǎ a valahilor de aici cu cei din Valahia şi Moldova”.
În faţa acestor declaraţii ce valoare mai puteau avea principiile de libertate, egalitate şi
fraternitate, îmbrǎţişate cu atâta entuziasm de revoluţia democraticǎ a românilor din
Transilvania ?
Punând adevǎrul istoric în drepturile sale, trebuie subliniat însǎ şi faptul cǎ, în antitezǎ
cu cercurile politice maghiare, deputaţii saşi au primit instrucţiuni clare pentru dietǎ, ca dacǎ
românii vor cere acolo sǎ fie ridicaţi la rang de naţiune, ei, saşii, nu numai sǎ nu se opunǎ, ci,
dimpotrivǎ, sǎ-i „sprijine cu toate forţele”59.
Înainte de a încheia acest capitol, trebuie foarte pe scurt sǎ vedem şi care au fost
lozincile sub care s-a desfǎşurat proclamarea uniunii. Lozincile maghiare în favoarea uniunii
au apǎrut încǎ la sfârşitul lunii martie 1848. Le întâlneşte adesea chiar George Sion în
peregrinǎrile sale prin oraşele şi satele Transilvaniei; pomeneşte de inscripţii ca „unio” sau
„Eljen Kossuth”, „unio vagy halál”, dar şi „uniune sau moarte” scris aşa pentru a înţelege şi
românii. Tot el mai semnaleazǎ şi lozinca „uniune sau furci” (adicǎ spânzurǎtori)60.
Redactorul George Bariţiu consemna şi el cǎ în 28 mai la Cluj, la Hanul Biazini (unde
poposise) şi unde erau adunaţi mai mulţi maghiari de prin provincie, aceştia se gǎseau în mare
fierbere, strigând mereu şi ameninţând cu cei 80.000 de secui înarmaţi care vor trece prin foc
şi sabie pe toţi cei ce nu vor accepta uniunea. Acolo a vǎzut cu ochii sǎi steaguri pe care stǎtea
scris „unio vagy halál” şi „le az unio elleneivel” (Jos cu duşmanii uniunii !)61. Nu mai trebuie
subliniat, credem, cǎ aceste lozinci-ameninţǎri intensificau şi mai mult atmosfera de teroare
sub care s-a declarat uniunea.
Condiţiile deosebite de presiune erau remarcate şi de saşi; astfel, senatorul Johann
Schwarz relata cum teama care se întemeia pe mai „multe fapte şi semne ale unui terorism
care se manifesta în multe feluri” a determinat Universitatea sǎseascǎ sǎ facǎ demersuri
împotriva uniunii atât la împǎrat cât şi la comisarul regesc al dietei62.
Conducǎtorii românilor, presa româneascǎ în general, au considerat, pe drept cuvânt,
forţarea uniunii drept o violare a drepturilor omului. Este exact ceea ce spunea şi în Wiener
Zeitung: „Uniunea Transilvaniei proclamatǎ împotriva tuturor drepturilor omului, nu este
valabilǎ şi astfel protestul naţiunii române trebuie recunoscut ca îndreptǎţit de cǎtre tribunalul
întregii lumi”63. Iar Gazeta de Transilvania definea evenimentul pentru eternitate: „Va sǎ zicǎ
uniunea cu Ungaria va rǎmâne înscrisǎ în istoria ce o vom lǎsa fiilor noştri, o faptǎ a silei, a
terorismului, a tiraniei !”64 Iar preţul cu care Translvania a fost pusǎ la „picioarele Ungariei”
(dupǎ cum se exprima atât de plastic Wesselényi Miklós)65 a fost baia de sânge provocatǎ de
rǎzboiul civil din Transilvania în toamna anului 1848.
 În concluzie, credem cǎ nimeni nu se mai poate îndoi de faptul cǎ rǎzboiul civil,
efectul direct al uniunii silnice, a constituit dovada cea mai eclatantǎ cǎ forţarea acesteia a fost
cea mai mare greşalǎ a fruntaşilor maghiari de la Cluj şi Budapesta, aceasta cu atât mai mult
cu cât, din partea unora dintre ei, s-au auzit şi voci lucide care avertizau: „În Ardeal, douǎ
puteri au sǎ hotǎrascǎ asupra soartei uniunii: dieta şi poporul român. Dieta nu reprezintǎ decât
câteva sute de oameni - românimea înseamnǎ Ardealul întreg... Uniunea Ardealului cu
Ungaria, fǎrǎ consimţǎmântul românilor, e un lucru, de care nici sǎ nu ne apucǎm”66.

8. CELE DOUĂ „DEPUTAŢIUNI” ALE ADUNĂRII DE LA BLAJ

- LA CLUJ ŞI VIENA (INNSBRUCK)

Cele douǎ „deputaţiuni” (delegaţii) au fost alese de Adunarea din 3/15 mai 1848
pentru a merge una la dieta din Cluj sub conducerea episcopului Ioan Lemeni şi una la Viena
la împǎrat; dupǎ ce împǎratul pǎrǎsi capitala, delegaţia românǎ îl va urma la Innsbruck, în
frunte cu Andrei Şaguna.
Contemporanii nutreau mari speranţe în cele douǎ deputaţiuni privind recunoaşterea
drepturilor naţiunii române. Delegaţia pentru Cluj era formatǎ din peste 100 de membri dintre
care mulţi simpatizanţi ai uniunii; ca de altfel şi conducǎtorul acesteia, I. Lemeni, motiv
pentru care s-a ajuns la mari neînţelegeri. Delegaţia şi-a încǎlcat chiar şi mandatul, redactând
un memoriu împotriva saşilor, ceea ce, evident, a slǎbit poziţia românilor. La 29 mai delegaţia
în frunte cu Lemeni are întâlniri mai mult protocolare cu guvernatorul Teleki, cu generalul
Puchner şi cu preşedintele dietei, baronul Kemény. Audienţele au fost tardive şi ineficiente.
Autoritǎţile maghiare erau ferm hotǎrâte sǎ facǎ uniunea cu orice preţ.
Cei mai mulţi dintre membrii delegaţiei pǎrǎsesc Clujul dupǎ numai câteva zile
deoarece viaţa nu le mai era sigurǎ, atmosfera devenise insuportabilǎ pentru români, riscând în
fiecare moment sǎ fie arestaţi.
I. Lemeni şi câţiva aderenţi ai sǎi rǎmân însǎ şi chiar iau parte la lucrǎrile dietei.
Incontestabil, alegerea unui astfel de preşedinte şovǎielnic în fruntea unei delegaţii naţionale a
fost o mare greşalǎ.
Din pǎcate, din diverse motive, episcopul Andrei Şaguna, preşedintele celeilalte
deputaţiuni, porneşte târziu spre Viena şi apoi spre Innsbruck. Numǎrul delegaţilor cǎtre
împǎrat a variat între 22 şi 28 de persoane, dar printre acestea s-au aflat nume rǎsunǎtoare
pentru români: Vasile Nopcea, Timotei Cipariu, Ioan Popasu, August Treboniu Laurian, Al.
Sterca Şuluţiu, Ioan Bran şi mulţi alţii. La Viena pe 25 sau 26 mai67 se dǎ o conferinţǎ de
presǎ la hotelul „Zum golden Lamm”, iar pe 27 mai68 o delegaţie restrânsǎ pleacǎ din Viena
spre Innsbruck unde ajunge în 30 mai. Cei patru, Cipariu, Popasu, Laurian şi Bran se prezintǎ
în audienţǎ la 5 iunie. Nu primirǎ nici un rǎspuns formal, ci numai vagi promisiuni.
Între timp, sosesc la Innsbruck preşedintele Consiliului de miniştri al Ungariei
Bathyány cu doi deputaţi ai dietei ardelene care literalmente smulg împǎratului sancţionarea
uniunii, ameninţându-l direct cǎ în caz contrar îşi pune tronul în pericol.
 Rǎspunsul mult aşteptat de români soseşte în sfârşit la 11 iunie, dar antedatat cu data
de 7 iunie (în 10 sancţionase doar uniunea). Actul e profund nemulţumitor pentru români şi
ipocrit pe deasupra. Prin uniune - se spune - românii au primit de toate şi pot fi de aici înainte
fericiţi ! Or situaţia, în viziunea delegaţiei, era tocmai opusǎ.
Mai mulţi delegaţi, în frunte - de data aceasta - cu episcopul A. Şaguna, se mai duc
într-o audienţǎ la împǎrat, cu un protest mai energic, permiţându-şi sǎ-i atragǎ atenţia
împǎratului cum cǎ românii nu sunt mulţumiţi cu rezoluţia imperialǎ din 11 iunie 1848.
Rezolvarea problemei uniunii aşa cum s-a fǎcut nu poate fi trainicǎ fǎrǎ consultarea naţiunii
române. Oare de aceea au aşteptat românii atâtea secole pentru a fi jigniţi chiar în zorii
libertǎţii ? „Oare ei singuri sǎ fie o naţiune nerecunoscutǎ în mod legal în ţara în care ei
constituie majoritatea ?” Un rǎspuns negativ ar fi o mare nedreptate - spun semnatarii
memoriului înaintat împǎratului la audienţǎ.
La 23 iunie, primirǎ rǎspunsul împǎratului, de data aceasta mai detaliat şi mai
favorabil; cǎ românii vor primi o lege ce le va asigura şi garata naţionalitatea. Şcoli naţionale,
nevoile bisericilor şi şcolilor româneşti vor fi acoperite din vistieria statului. Românii vor fi
aplicaţi în administraţia publicǎ în proporţie cu numǎrul lor şi altele69, ce lǎsau sǎ se întrevadǎ
cǎ uniunea era consideratǎ fapt împlinit.
Cu aceasta cursa pentru uniune nu s-a încheiat, ci se va dovedi a fi fost doar o victorie
temporarǎ a cercurilor politice ungare, şi aceasta nu a fost o victorie binemeritatǎ, ci, dupǎ
cum apreciazǎ şi istoricul S. Dragomir, a fost obţinutǎ numai pentru cǎ românii din
Transilvania nu erau destul de cunoscuţi a reprezenta la acea datǎ un factor politic cu greutate,
de care Curtea, cu toatǎ slǎbiciunea ei, sǎ fi fost obligatǎ a ţine seama.

9. INTENSIFICAREA TERORII ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR

Formularea acestui titlu de capitol este pur didacticǎ. Cum am mai spus, teroarea
pentru români începe din primele zile ale revoluţiei. Dacǎ am reprezenta-o pe un grafic, curba
aceasta ar avea exclusiv o evoluţie ascendentǎ. Ea este în creştere constantǎ, şi uneori cu
salturi spectaculare, cum s-a întâmplat dupǎ Adunarea din 3/15 mai, dar mai ales dupǎ ce s-a
declarat uniunea în dieta feudalǎ de la Cluj.
Nedreptǎţile, urmǎririle, execuţiile, amenzile, bǎtǎile şi vǎrsǎrile de sânge se tot
acumuleazǎ din primǎvarǎ pânǎ-n toamnǎ, când, dupǎ adunarea a treia de la Blaj, atingându-se
punctul critic, izbucneşte cu furie şi îndârjire rǎzboiul civil.
Aşadar, dupǎ Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, se declanşeazǎ o adevǎratǎ
vânǎtoare de români care au fost la Blaj; dar la Blaj au fost şi ţǎrani maghiari - avem mǎrturii
cǎ şi ei au fost aruncaţi în închisoare70. Se dezlǎnţuie apoi un val de execuţii împotriva satelor
în care iobagii nu mai voiau sǎ presteze robotele. Cei bǎnuiţi a fi „instigat”, în deobşte preoţii
erau imediat arestaţi. În comitatele Alba de Jos, Alba de Sus, în satele din jurul Blajului, în
comitatele Turda şi Cluj delegaţii satelor prezenţi la Adunarea de la Blaj sunt urmǎriţi, prinşi
şi pedepsiţi cu amenzi, bǎtǎi şi închisoare71.
 În numeroase sate se depune jurǎmântul de la Blaj de cǎtre cei care au luat parte la
Adunare, sub conducerea preotului din sat, cum de exemplu s-a întâmplat la Budiul de
Câmpie, unde ca urmare, preotul a şi fost arestat72.
Un divizion de secui a batjocorit pe mai mulţi români ce au trecut doar pe lângǎ ei. Pe
unul l-a împuşcat prin maxilar, pe altul l-a împuşcat prin nas, pe alţii i-au bǎtut, iar pe o
femeie au violat-o73.
Dar prima vǎrsare de sânge mai serioasǎ a fost pe 29 mai 1848, în Abrud, unde garda
naţionalǎ maghiarǎ din localitate, profitând de o ceartǎ între români, şi încântaţi cǎ primiserǎ
tocmai arme, îi pisǎ pe aceştia cu patul puştilor şi îi spintecarǎ pe mulţi cu baionetele.
Românii începuserǎ însǎ a se aduna în cete pentru a se apǎra, şi ar fi ieşit o înfruntare serioasǎ
dacǎ preotul Simion Balint n-ar fi intervenit. A liniştit pe români, promiţându-le cǎ
brutalitǎţile vor fi sesizate la guberniu şi cǎ se va solicita o comisie de investigare74.
Un nou salt al curbei terorii, am mai spus, se percepe odatǎ cu pronunţarea uniunii.
Organele diriguitoare se simţeau acum mai puternice, aşa încât mǎcelul de la Mihalţ din 2
iunie 1848 va constitui botezul cu sânge al uniunii.

10. MASACRUL DE LA MIHALŢ

În mersul revoluţiei din Transilvania, atât istoriografia românǎ cât şi cea maghiarǎ au
considerat masacrul de la Mihalţ drept un moment de cotiturǎ. El este unul dintre cei mai
virulenţi „precipitanţi spontani” ai revoluţiei românilor. Evenimentul a zguduit Transilvania
cu mult înainte de adunarea a treia de la Blaj, consideratǎ la rândul ei un important
precipitant75. Românii din Mihalţ erau recunoscuţi ca oameni foarte înstǎriţi, însǎ dârji şi
nesupuşi76. Deşi în comitat se introdusese statariul, la Mihalţ, şi încǎ în câteva sate învecinate,
este respins. O delegaţie de mihǎlţeni pleacǎ la Blaj sǎ ia legǎtura cu fruntaşii românilor
pentru a le cere sfatul în aceastǎ problemǎ.
Când în sfârşit se va putea afişa statariul, noaptea la Mihalţ, dar şi în câteva sate
vecine, au fost rupte afişele, ba chiar şi stâlpii pe care fuseserǎ lipite au fost tǎiaţi. Acesta era
de fapt adevǎratul motiv al chemǎrii trupelor de represiune deoarece conflictul agrar invocat
mai târziu, n-a fost decât un pretext.
La 12 mai 1848, solgǎbirǎul Szegedi Sámuel implora comitetul permanent pentru
pǎstrarea vechii ordini sǎ trimitǎ în Mihalţ şi în satele învecinate, imediat o armatǎ
numeroasǎ77. Autoritǎţile cer ca delegaţii din Obreja şi Mihalţ la Blaj sǎ fie aruncaţi în
închisoare, iar satele sǎ fie „împovǎrate cu secui”78. Subliniem acest amǎnunt, deoarece el nu
este lipsit de importanţǎ; în epocǎ, autoritǎţile cereau în mod expres trupe secuieşti şi nu era
nicidecât o „intrigǎ vienezǎ”, ci, pur şi simplu respectivele autoritǎţi nu aveau încredere decât
în secui. Acest adevǎr este atestat de faptul cǎ nu e cunoscutǎ şi nici nu a fost publicatǎ o
astfel de dispoziţie a Curţii vieneze cǎtre Comandamentul general al trupelor din Transilvania,
pe când cereri locale ale domnilor de pǎmânt şi ale funcţionarilor maghiari de a trimite numai
trupe secuieşti împotriva românilor sunt publicate (şi mai sunt nepublicate) cu zecile79.
Respectiva teorie era bunǎ doar pentru a disculpa pe aceia care foloseau aceste trupe de şoc
pentru a semǎna groaza şi teroarea printre români. Era şi aceasta o armǎ cu care se putea
asigura supremaţia etnicǎ. Anwander Antal care cerea şi el trupe secuieşti, scria în secret
judelui nobiliar: „Sǎ fim uniţi dacǎ ne este drag numele de maghiar. În caz contrar suntem
pierduţi” iar „ agitatorii” români sǎ fie trimişi la ştreang.
Guvernatorul Transilvaniei cere trupe de la Puchner împotriva Mihalţului şi Obrejei
încǎ din 17 mai 1848, ultima zi a Adunǎrii de la Blaj.
Pretextul de a intra cu armata în Mihalţ era lesne de gǎsit, ca şi în celelalte sate readuse
prin forţǎ la supunere, se ivise şi la Mihalţ o neînţelegere între sǎteni şi proprietarul feudal.
Iobǎgia pe care proprietarii feudali se încǎpǎţânau sǎ o mai menţinǎ câteva luni, sau
mǎcar câteva sǎptǎmâni, agoniza. Respectivele altercaţii cu stǎpânii ofereau cele mai bune
pretexte „legale” de a folosi împotriva românilor aşa zisele execuţii militare, o metodǎ feudalǎ
potrivnicǎ întru totul vremurilor de libertate, egalitate şi frǎţietate, de care nobilimea liberalǎ
fǎcea, cu ipocrizie, atâta paradǎ.
Stǎpânii feudali în Mihalţ erau grofii Eszterházi. Obiectivul în disputǎ era o livadǎ de
cosit pe care mai demult fusese o bisericǎ româneascǎ. Se deschise un proces la care, în primǎ
instanţǎ primi câştig de cauzǎ familia Eszterházi. Fǎrǎ a mai aştepta rezultatul procesului în
cea de a doua instanţǎ, comitele Bánffy Miklós face mare caz de refuzul mihǎlţenilor de a
restitui terenul, oferindu-i-se în acest fel pretextul cǎutat (discutabil chiar şi sub aspectul
legalitǎţii feudale de atunci). Aceasta era însǎ faţada lucrurilor. În ascuns, toate ciocnirile cu
românii le aborda din punct de vedere etnic - el fusese acela care la 1 mai, imediat dupǎ prima
adunare de la Blaj (30 aprilie), denunţa guvernatorului Transilvaniei cǎ mişcarea românilor a
luat o „direcţie antinaţionalǎ” (adicǎ antimaghiarǎ)80.
Mai existǎ şi o explicaţie psihologicǎ a dezlǎnţuirii sale împotriva mihǎlţenilor. Nu
fusese în stare sǎ dizolve Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848. Nu dispusese de trupe
suficiente dar şi acelea pe care le avusese nu fuseserǎ dintre cele mai docile. Aceasta îl fǎcuse
sǎ se simtǎ umilit, cu atât mai mult, cu cât a şi fost criticat de consoţii sǎi pentru lipsǎ de
fermitate. Acum avea o armatǎ îndestulǎtoare, putea sǎ-şi permitǎ o cât de violentǎ defulare.
Pentru a se lichida rezistenţa Mihalţului trebuia însǎ adus la supunere învecinatul
Coşlariu, ceea ce s-a şi fǎcut cu 100 de grǎniceri bine înarmaţi, în 30 mai. Presa româneascǎ
vorbea de o execuţie extrem de durǎ, terminatǎ şi cu violuri81. Vestea despre purtarea
cǎtanelor la Coşlariu auzindu-se şi la Mihalţ, la 1 iunie când respectiva armatǎ ajunse pe malul
Târnavei, gata sǎ intre şi în Mihalţ, sǎtenii se grǎbirǎ sǎ tragǎ bacul de partea lor,
încǎpǎţânându-se sǎ nu permitǎ companiei secuieşti sǎ intre în satul lor. Ei declarǎ cǎ fǎrǎ
ordinul maiestǎţii sale împǎratul nu vor accepta sǎ punǎ bacul în funcţiune.
Dupǎ îndelungi tratative, întâi cu 7 persoane, apoi cu judele nobiliar, situaţia a rǎmas
neschimbatǎ şi deoarece soldaţii deveniserǎ „nervoşi” s-a decis retragerea acestora la Teiuş,
urmând ca a doua zi, în 2 iunie unitatea militarǎ întǎritǎ cu încǎ o companie de secui sǎ fie
condusǎ pe o cale ocolitǎ spre acelaşi obiectiv82.
Prima descriere a masacrului de la Mihalţ apare pe 7 iunie (26 mai s.v.) în Organul
naţional. Ştirea e resimţitǎ ca un şoc: „Nu suntem în stare a descrie sângeroasa cruzime ce se
întâmplǎ aci în ziua de ieri - relata un martor ocular, probabil preotul greco-catolic din
localitate. Perii capului se ridicǎ, sângele se încheagǎ în venele omului şi când aude despre
ceea ce noi vǎzurǎm cu ochii şi pipǎirǎm cu mâna”83. Era confirmatǎ cauza relǎ a acestei
întâmplǎri groaznice ca fiind neacceptarea statariului, la care se adǎuga şi disputa cu
Eszterházi, precum şi respingerea uniunii de cǎtre mihǎlţeni. Gazeta de Transilvania
completa descrierea Organului.
În 2 iunie dimineaţa, scria Gazeta, adunaţi pe mal lângǎ lac, mihǎlţenii şi alţi ţǎrani din
satele învecinate, ca la 2-3.000, pǎzeau intrarea în sat cu ce aveau, furci, coase oblite, bâte,
topoare (dar fǎrǎ arme de foc - susţine Gazeta). Cei adunaţi au protestat din nou,
nepermiţându-le sǎ intre în sat. Vicecomitele Pogány György îi provocǎ pe sǎteni la uniune,
dar aceştia rǎspunserǎ cǎ rǎmân credincioşi împǎratului. Interpretat acest rǎspuns ca un refuz,
se ordonǎ soldaţilor sǎ tragǎ fǎrǎ avertisment. Se traserǎ 7 salve în urma cǎrora rǎmaserǎ 14
români morţi şi 50 rǎniţi, dintre care mulţi au murit ulterior. În relatare se mai precizeazǎ cǎ
execuţia a avut de fapt ca substrat ura naţionalǎ: „Sângele nevinovaţilor, vaerul şi amarul
vǎduvelor şi al orfanilor va striga rǎzbunare cǎtrǎ cer şi va fi testimoniu numai de urǎ
naţionalǎ carea jucǎ rolǎ principalǎ la acea execuţie atât de barbarǎ”84.
Asupra numǎrului morţilor izvoarele nu sunt unanim de acord. Notǎm cǎ
administratorul Ferentz János din Aiud înregistra la 4 iunie cǎ erau 50 de morţi şi vreo 70 de
rǎniţi. Şi printre ostaşi era o victimǎ85. Se pare cǎ mulţi au fost şi dintre aceia care fugind s-au
înecat.
Ecoul mǎcelului de la Mihalţ devine o adevǎratǎ bombǎ incendiarǎ în momentul în
care ştirea a fost publicatǎ de ziarul Der Siebenbürger Bote86. Explicaţia era cǎ publicându-se
atrocitǎţile de la Mihalţ într-o limbǎ de circulaţie europeanǎ, incidentul va putea ajunge mai
uşor la cunoştinţa Europei, aruncând o luminǎ foarte proastǎ asupra a ceea ce se întâmpla în
Transilvania. Este semnificativǎ în acest sens, împrejurarea cǎ numai dupǎ publicarea ştirii în
ziarul de limbǎ germanǎ, evenimentul intrǎ brusc în preocupǎrile dietei de la Cluj. În şedinţa
din 10 iunie, prima reacţie a „parlamentarilor” maghiari a fost aceea de a interzice ziarul,
pedepsind aspru pe redactor, uitând pentru un moment cǎ vremurile se schimbaserǎ - mǎcar în
parte. Propunerea atât de puţin democraticǎ era a deputatului Berzenczei care o fǎcuse sub
pretextul cǎ prin acuzarea grǎnicerilor secui de a fi comis cruzimi în reprimarea „rǎscoalei
ţǎrǎneşti” de la Mihalţ, ar fi lezat onoarea naţiunii şi ar fi adus prejudicii dregǎtorilor şi
ofiţerilor87. Exaltatului deputat îi rǎspunse Teleki Domokos care îi aminteşte cǎ dieta nu are
acest drept deoarece libertatea presei este aceeaşi pentru toţi (cel puţin în principiu - n.ns.) şi
nu mai poate fi bunul unei singure pǎrţi.
În aceeaşi şedinţǎ a dietei, a opta, pentru evenimentele de la Mihalţ fu învinuitǎ şi
Adunarea de la Blaj, cǎ ar fi agitat poporul, iar împotriva organismului democratic ales al
acesteia, Comitetul Naţional Român, guvernatorul Teleki József îi asigurǎ pe deputaţi cǎ s-au
luat toate mǎsurile sǎ fie desfiinţat. Asigurǎrile guvernatorului au fost întâmpinate cu aplauze
puternice88.
Mai trebuie spus cǎ momentul Mihalţ a ilustrat acea intensificare a terorii împotriva
românilor, despre care am mai vorbit; tot el a impulsionat şi generalizarea introducerii
statariului în Transilvania. Mihalţul a avut fǎrǎ îndoialǎ o importanţǎ istoricǎ prin cotitura pe
care a marcat-o. A fost momentul distinct, în care puterea, în mod deliberat, a ales definitiv şi
categoric soluţia confruntǎrii cu românii în loc de a lega un amplu dialog cu aceştia.
În alt plan, Mihalţul care a declanşat o adevǎratǎ explozie emoţionalǎ, a fost resimţit
totodatǎ şi ca un pericol real şi grav pentru existenţa românilor ca naţiune, provocând,
inevitabil, intensificarea înarmǎrilor, mai ales a moţilor de sub conducerea lui Avram Iancu.
Astfel cǎ în noul context al violenţei, campania de autoapǎrare a românilor apare şi mai
justificatǎ.
Mesajul Mihalţului putem sǎ-l sintetizǎm în urmǎtoarea formulare: „Aşa vor fi trataţi
toţi cei ce se vor opune uniunii Transilvaniei cu Ungaria”. Astfel a şi fost receptat. El a
deschis larg şi ireversibil calea rǎzboiului civil. Şi Mihalţul a mai însemnat ceva - iobǎgia nu
mai putea fi menţinutǎ nici cu 100.000 de secui - ea trebuia sǎ cadǎ cǎci îi venise şi rǎsvenise
vremea.

11. DESFIINŢAREA IOBĂGIEI

Pentru iobagii care veneau de la adunarea de la Blaj, iobǎgia era ca şi desfiinţatǎ;

oamenii simpli nu prea sesizau cǎ juraserǎ doar cǎ vor contribui „dupǎ putinţǎ la desfiinţarea”
ei. Alţii ştiau cǎ iobǎgia fusese de fapt desfiinţatǎ mult mai de mult (chiar cu 12 ani înainte -
sau oricum mai demult) dar cǎ nemeşimea a fost aceea care a ascuns scrisoarea eliberatoare în
înţelegere cu episcopul Ioan Lemeni89.
Iobagii cei mai norocoşi au fost cei de pe domeniul lui Jósika Miklós care vrând a
anticipa desfiinţarea iobǎgiei îşi elibereazǎ supuşii din Surduc de robote şi dijme90. El a fost
însǎ, din pǎcate, o excepţie având în vedere cǎ stǎpânii de suflete nu erau atât de generoşi;
dimpotrivǎ, avem şi exemplul unui „nobil nemernic din Sîntioana pe nume Benkö” care a
preferat sǎ-şi ardǎ iobagii de vii, atunci când aceştia au refuzat sǎ-i mai presteze robote91.
Iobagii din pǎrţile vestice ale Transilvaniei primiserǎ „cadoul” eliberǎrii din iobǎgie de
la autoritǎţile Ungariei odatǎ cu efectuarea anexǎrii partiumului încǎ în cursul lunii mai (de
fapt încǎ din aprilie nu mai prestau robote).
Iobagii ardeleni însǎ, n-au putut admite niciodatǎ cǎ eliberarea din iobǎgie a venit de la
nemeşi; ei şi atunci, şi mai târziu, au susţinut cǎ eliberarea din iobǎgie a venit de la împǎrat.
Domnii, dimpotrivǎ ar mai fi vrut sǎ-i menţinǎ în sclavie, fapt confirmat şi de preotul Moise
Niac, ce auzise pe mai mulţi proprietari spunând cǎ dieta n-a avut „putere a ne rǎpi
proprietatea noastrǎ”, deci lucrurile nu vor putea rǎmâne aşa, „iobagii noştri trebuie sǎ ne
rǎmâie”92; sau sǎ se mute lǎsându-le lor pǎmântul urbarial pe care-l lucrau iobagii pentru ei
înşişi.
Pǎrerea generalǎ în epocǎ era cǎ iobǎgia a cǎzut pentru cǎ „i s-a plinit timpul” şi sub
acest aspect, era o iluzie pentru nobilimea proprietarǎ sǎ-şi închipuie cǎ iobagii români le vor
fi recunoscǎtori pentru sacrificiul fǎcut. Dar nu numai iobagii români gândeau aşa, ci şi
numeroşi ţǎrani maghiari ce fuseserǎ şi ei la Adunarea de la Blaj. „Ungurii aceştia - scria Al.
Papiu Ilarian - credeau şi ziceau cǎ adunarea de la Blaj a şters servitutea şi preste tot anul
sǎtenii unguri ţineau cu românii”93. Nu e de mirare, cǎci la Blaj tinerii intelectuali români îi
asigurau pe ţǎrani cǎ împǎratul îi va elibera din iobǎgie. Ulterior, tot ei duceau vestea cǎ
împǎratul a pus pe ordinea de zi a dietei (acea propoziţiune regeascǎ nr.4) încetarea serviciilor
urbariale. Urmând ca tot el sǎ fie acela care sǎ sancţioneze articolele de lege urbarialǎ ce se
vor aduce chiar în timpul lucrǎrilor dietei, pentru a putea intra imediat în vigoare.
În şedinţa a VII-a a dietei de la Cluj, în 6 iunie, s-a şi discutat punctul 4, iar baronul
Wesselényi Miklós a rostit o pateticǎ cuvântare din care se putea vedea cǎ era perfect
conştient de nedreptatea existentǎ şi de anacronismul iobǎgiei. Cauza pentru care ia cuvântul,
spune el, este „o cauzǎ a peste un milion de concetǎţeni ai noştri ce gem sub opresiune şi
povarǎ nejustǎ; cauzǎ a acelor concetǎţeni, de pe urma muncii cǎrora noi am trǎit în trândǎvie
şi fǎrǎ a lucra, purtând în locul nostru povara impozitului, asudând în corvoade, fiind siliţi sǎ
dea chiar şi impozitul sângelui, cǎci ei sunt cei ce ne-au apǎrat şi ne apǎrǎ cu armele în
mâini”94.
Este savuros şi totodatǎ instructiv a afla cum a primit sala acest discurs, altfel destul de
bombastic. Momentul ni-l relateazǎ Ioan Oros alias Rusu95, care a fost de faţǎ. Dupǎ
terminarea discursului, îşi aminteşte el, corpul dietal şi publicul <<numai printr-o nǎduşitǎ şi
scurtǎ, aşa zicând prin o mârâiturǎ de „sǎ trǎiascǎ” au dat expresiune bucuriei sale silite.
Wesselényi s-a iritat şi le-a zis cǎ la cuvintele de ştergere a robotelor şi dijmelor el a crezut cǎ
o sǎ-i crape urechile de strigǎtele de sǎ trǎiascǎ pe care le va auzi, însǎ, cu pǎrere de rǎu am
observat cǎ aceea numai printr-o mârâiturǎ linǎ (lossu morai altal) aţi exprimat-o, din care
trebuie sǎ conchid cǎ şi în viitor aţi voi a susţine robotele. Dupǎ aceste cuvinte aruncate în faţa
dietei care vroia a se arǎta în faţa lumii liberalǎ, luând cuvintele lui Wesselényi de
vǎtǎmǎtoare şi-a exprimat neplǎcerea printr-un murmur de dezaprobare>>.
Guberniul a luat mǎsuri de a traduce şi a tipǎri un text despre desfiinţarea iobǎgiei care
le-a fost citit ţǎranilor în duminica Sfintei Treimi pe când se hotǎrâse a se proclama ştergerea
iobǎgiei (în prima duminicǎ dupǎ rusalii). Este „Preînştiinţarea” semnatǎ de guvernatorul
Teleki József şi secretarul sǎu Biro Jozef96 în care li se explica ţǎranilor cǎ acest mare dar li l-
au fǎcut domnii de pǎmânt din Ardeal, dupǎ pilda Ungariei „din simţire curat patrioticǎ şi
cǎtrǎ foştii sǎi iobagi frǎţeascǎ dragoste”. Deci, ei sǎ nu pofteascǎ mai mult.
În 18 iunie au rǎsunat clopotele toatǎ ziua şi toatǎ noaptea în toatǎ Transilvania.
Bucurie a fost, dar n-a fost entuziasm, cǎci întrebau ţǎranii nemulţumiţi şi nedumeriţi, ce fel
de abolire a iobǎgiei era aceea cǎ nu-şi puteau recupera pǎmânturile jefuite cu ocazia
comasǎrilor, cǎ nu-şi puteau recupera pǎdurile şi fânaţele, iar drepturile regaliene (cârciumǎrit,
morǎrit, pescuit, vânat etc.) rǎmâneau toate doar în mâna nobililor proprietari.
Comisia de anchetǎ Kozma se afla în 18 iunie în Munţii Apuseni, aşa încât putu sǎ
descindǎ la Câmpeni pentru a constata care era atmosfera între moţi la impactul cu marea
veste. Dupǎ citirea decretului guvernatorului, Avram Iancu care era de faţǎ, a mulţumit cu
demnitate în numele ţǎranilor, asigurând comisia cǎ ei vor menţine ordinea şi liniştea, dar, în
ceea ce priveşte bunurile „cǎmǎrii regale” pe acel domeniu, cu pǎdurile, pietrele, apele şi cu
tot hotarul lor, erau ale moţilor şi ei îşi vor revendica pe calea legii acest drept. Apoi s-au
prezentat comisiei numeroase alte reclamaţii ale ţǎranilor97.
 Întrebarea care se punea cel mai frecvent era: „Ce ştergere de iobǎgie îi aceea dacǎ
pǎdurile nu ni s-or dat îndǎrǎpt ?”98
Iatǎ cum se desfǎşurase ziua din 18 iunie într-un sat de câmpie, în Chirileu, dupǎ cum
istoriseşte Isaia Moldovan. El şi fratele sǎu Vasile, aflând din Gazetǎ şi Organ despre data
fixatǎ pentru abolirea iobǎgiei, convocarǎ poporul pe locul unei câmpii ce va primi şi ea (ca şi
la Blaj) numele de „Câmpul libertǎţii”. S-au tǎiat douǎ carǎ cu sǎlcii din care s-a fǎcut o poartǎ
de triumf, împodobitǎ cu covoare. Aici, spune memorialistul, s-a sǎvârşit sfinţirea apei de
cǎtre preot, în prezenţa unei mari mulţimi de popor şi din satele învecinate: Sânmǎrghita,
Seuşa de Câmpie, Nireşteu, Cerghizel ş.a. cam 6-700 de oameni. S-a citit apoi ştergerea
iobǎgiei, dupǎ care se desfundarǎ douǎ butoaie cu bere şi unul cu vin; mâncare adusese fiecare
de acasǎ aşa încât au petrecut şi cu muzicanţi toatǎ ziua în „cântǎri şi voie bunǎ”. Oficialitatea,
solgǎbirǎul Gábor Madaras, sosi abia pe la amiaz în Chirileu sǎ vesteascǎ ştergerea iobǎgiei.
Satul era evident gol, doar câteva babe şi nişte bǎtrâni neputincioşi, aşa încât solgǎbirǎul plecǎ
furios fǎrǎ a-şi fi putut ţine cuvântarea pretinzǎtoare de recunoştinţǎ99.
Cu toate imperfecţiunile lui, acest eveniment a însemnat ceva în istoria Transilvaniei,
chiar dacǎ nici G. Bariţiu, nici Al. Papiu Ilarian nu i-au acordat ample capitole speciale, nici
mǎcar S. Dragomir, mai în zilele noastre; bǎnuim cǎ n-au fǎcut-o, pentru a respecta credinţa
românilor din acel timp, cǎ iobǎgia împǎratul a şters-o şi nu a fost darul nobilimii maghiare.
Am vǎzut însǎ ce complicatǎ a fost desfǎşurarea lucrurilor în epocǎ. Pentru a înţelege şi mai
bine situaţia, sǎ mai urmǎrim încǎ o scurtǎ descriere a zilei de 18 iunie într-o zonǎ mai
apropiatǎ, în satul Zalha de lângǎ Dej. Iatǎ cum a fost ea rezumatǎ de un corespondent al
Organului naţional100. Publicându-se într-o duminicǎ marea veste despre încetarea robotelor
„pretutindenea se afla bieţii locuitori scǎpaţi de jugul tirǎnismului în cea mai mare bucurie;
toatǎ ziua bând, cântând, jucând şi altminterea petrecându-şi”. Aici la Zalha, oamenii au
aşteptat cu multǎ rǎbdare pe judele nobiliar pentru a le citi mult dorita libertate; acesta a sosit
doar seara târziu. Şi aşa stând lucrurile, ei au fǎcut seara, ceea ce alţii au fǎcut ziua. Oamenii
bucuroşi parcurg satul cu muzicǎ, anunţând zgomotos „plinirea timpului”. Dupǎ care,
traversând în continuare satul, se opresc în ţarinǎ în faţa unei troiţe unde câţiva tineri cântarǎ
„Mǎrire întru Cel de Sus” şi ziserǎ cu toţii un „Tatǎl nostru”, dupǎ care, binecuvântând pe
Dumnezeu şi pe cei ce le-au dat sfânta libertate, se întoarserǎ în sat, trǎgând în semn de
bucurie câteva focuri de pistol.
În Gazetǎ, George Bariţiu consemna evenimentul astfel: „Iobǎgia înceteazǎ în Ardeal
pe toatǎ vecia...” Marea parte a poporului român, mulţi maghiari şi câteva sate sǎseşti scǎparǎ
de iobǎgie, deci „Piarǎ-i şi numele şi toatǎ suvenirea ei, de trei ori piarǎ acel blestem de robie
pagâneascǎ, înfierǎtoare de oameni şi creştini...”101 Erau cuvinte scrise cu nǎduf, şi nu e de
mirare, deoarece el a luptat împotriva acestui simbol al evului mediu încǎ de la întemeierea
Gazetei.
Preoţii şi intelectualii erau chemaţi sǎ ridice cultural ţǎrǎnimea pentru ca nu cumva sǎ
recadǎ în servitute. În alt loc, tot Bariţiu mai scria pe marginea evenimentului: Astǎzi este şi
trebuie sǎ fie ziua scǎpǎrii de servitute în toatǎ Transilvania; sǎ ne bucurǎm şi sǎ ne veselim
într-însa „Astǎzi se fǎcu dreptate celor nedreptǎţiţi, asupriţi, despuiaţi, storşi, tirǎniţi,
sufleteşte omorâţi din veacuri”102.
Logic ar fi, mai spune ilustrul gazetar, ca acum sǎ se instaureze pacea între asupriţi şi
asupritori. Totuşi el se îndoieşte deoarece ţǎranul voieşte a-şi recupera terenurile rǎpite, nu din
tendinţe „comuniste” cum este acuzat de cǎtre presa maghiarǎ, ci tocmai din prea fierbinte
dragoste de proprietate, pe care „toate iobǎgiile şi toţi Verböczy n-o puturǎ sugruma”.
Michelet - mai amintea Bariţiu - numea acest sentiment: „cǎsǎtoria între ţǎran şi pǎmânt”, de
care el nu vrea, nu poate sǎ se despartǎ.
Privind în ansamblu, trebuie sǎ constatǎm cǎ dupǎ 18 iunie scade numǎrul conflictelor
dintre foştii iobagi şi foştii proprietari feudali, înmulţindu-se constant însǎ cele cu caracter
naţional.
Luna iunie a anului 1848, a şi fost o lunǎ fierbinte plinǎ de frǎmântǎri şi nelinişti
produse în mare parte şi de alegerile de deputaţi pentru dieta din Pesta, unde trebuiau sǎ
meargǎ acum dupǎ anunţarea sancţionǎrii uniunii şi deputaţii Transilvaniei anexate.

12. ALEGERILE DE DEPUTAŢI

Dieta Ungariei era programatǎ sǎ se deschidǎ la 4 iulie 1848. Liderii maghiarilor

ardeleni au intrat în „crizǎ de timp”.
Pentru a rezolva problema, putea fi aleasǎ una din douǎ soluţii; prima: deputaţii dietei
feudale din Cluj sǎ meargǎ in corpore la dieta pestanǎ, şi a doua: sǎ se facǎ noi alegeri.
Urmând prima soluţie, deputaţii fiind exclusiv maghiari (cu excepţia câtorva saşi) şi
unionişti, nu s-ar fi ridicat nici-un fel probleme, dar s-ar fi putut spune cǎ „ruginiţii” feudali de
la Cluj s-au dus între revoluţionarii din Pesta, ceea ce nu convenea lui Wesselényi Miklós,
Bethlen János (senior), Keméni Domokos, Zeyk József şi Károly şi lui Teleki Domokos.
Urmând cea de a doua soluţie, se nǎştea un mare „pericol”, acela rezultat din
principiile democratice; la alegeri, majoritari fiind românii, în mod normal, aceştia ar fi
obţinut majoritatea deputaţilor; ca antiunionişti, românii n-ar fi plecat la Pesta or ar fi ridicat
probleme serioase în dieta Ungariei. Aceastǎ stare de lucruri este consemnatǎ, şi încǎ foarte
sincer, de Wesselényi Miklós: „dorinţa românilor de a exista ca naţiune aparte, precum şi
strǎduinţele lor de a deveni influenţi, este mai mare şi mai rǎspânditǎ în poporul de rând decât
în mijlocul slovacilor; aceastǎ dorinţǎ de o înflǎcǎrare tinereascǎ, este aşa de fierbinte şi de
vie, încât putem fi siguri cǎ fiecare român îndreptǎţit va lua parte la alegeri cu cel mai mare
devotament şi foc”. Aşa încât, „cei care vǎd pericolul, dar considerǎ totuşi necesare alegeri
noi” propun ca deputaţii sǎ fie desemnaţi de adunǎri generale sau alte forme de alegeri care,
mai spune Wesselényi, „n-ar fi prea asemǎnǎtoare cu cele din Ungaria şi mai puţin
aristocratice de cât cele de pânǎ acum”. Şi nici nu se jeneazǎ sǎ recunoascǎ cum cǎ „Deputaţii
astfel desemnaţi, cu participarea diluatǎ a poporului, putem spune [cǎ ar fi] un adevǎrat
simulacru, o caricaturǎ a reprezentanţei poporului”103.
Dominanţii trebuiau sǎ gǎseascǎ deci o astfel de soluţie care sǎ parǎ doar o schimbare
la faţǎ de vechea dietǎ feudalǎ de la Cluj, dar care în fond sǎ nu revizuiascǎ apartenenţa etnicǎ
a acesteia şi sǎ nu permitǎ în nici un fel participarea românilor la ea. O asemenea soluţie nu
putea fi pusǎ în aplicare decât de o lege electoralǎ care sǎ escamoteze principiile democratice.
S-a optat pânǎ la urmǎ pentru alegeri, adicǎ pentru acea „caricaturǎ de reprezentanţǎ
popularǎ” despre care vorbea Wesselényi Miklós.
Cel care şi-a asumat sarcina de a face un proiect de lege electoralǎ care sǎ ignore
principiile democratice a fost împuternicitul guvernului ungar, baronul Perenyi Sigmond.
„Caricatura”, adicǎ proiectul de lege va fi aprobat de dietǎ în 2 iunie aproape fǎrǎ nici o
dezbatere, prin aclamaţii pentru a se accelera lucrurile. S-a acceptat principiul potrivit cǎruia
vor fi aleşi reprezentanţi pe localitǎţi; aceştia vor participa la alegerile de deputaţi împreunǎ cu
cei ce plǎtesc un impozit de 8 florini104, ceea ce era enorm deoarece în aceastǎ sumǎ nu se
includea şi capitaţia care echivala aproape cu impozitul pe pǎmânt; (pânǎ şi în Ungaria cenzul
era numai 5 florini).
Interesant cǎ Perényi Sigmond, ca şi Wesselényi Miklós, recunoaşte adevǎrul cǎ acest
gen de alegeri nu erau mai puţin aristocratice decât cele anterioare, şi cǎ „Aceastǎ îmbinare de
alegere directǎ cu cea de gradul doi a fost emanaţia acelei strǎduinţe ca la alegerile de deputaţi
sǎ fie asiguratǎ înrâurirea dominantǎ a elementului minoritar maghiar” [sb.ns.]105. Se
pune acum problema - de ce se recunoaşte atât de uşor adevǎrul ? Simplu, pentru cǎ nu era
nevoie de adevǎr ci de supremaţie. De aceea îşi şi poate permite (cu cinism) sǎ mai adauge cǎ
nu se poate abţine „de a nu recunoaşte cǎ faţǎ de nemeşime, poporul va fi reprezentat foarte
neproporţional”. Dar în fond aceasta se şi intenţiona.
Legea, evident, i-a afectat în primul rând pe români, şi se va dovedi cǎ „românii vor fi
foarte slab reprezentaţi”. Perenyi e conştient de faptul cǎ „agitatorii” vor avea de acum
„posibilitatea sǎ foloseascǎ rezultatul ca pretext pentru a instiga poporul împotriva
aristocraţiei”. Singurul care s-a opus acestui sistem de alegere a fost Szász Károly, arǎtând cǎ
„procedura n-a fost creatǎ în spiritul democraţiei”. Însǎ Perényi argumenta cǎ „elementul
maghiar numai astfel poate obţine preponderenţa [pentru] a înrâuri”106.
Dezvǎluirile acestea, unice în felul lor, pun în luminǎ şi mai clar adevǎratele intenţii
ale oligarhiei din Transilvania de a elimina diabolic orice concurenţǎ în alegeri (ceea ce s-a şi
petrecut pânǎ la 1918).
Dar nu numai legea electoralǎ concurǎ a-i înlǎtura pe români de la alegeri, ci şi
teroarea ce tocmai se intensificase dupǎ declararea uniunii. Faptul este remarcat în epocǎ şi de
G. Bariţiu, care sublinia în Gazetǎ cǎ persecuţia sǎlbaticǎ împotriva aşa zişilor „instigatori”
avea drept scop şi înlǎturarea candidaţilor români cu şanse de a fi aleşi deputaţi107.
Urmǎriţi şi terorizaţi peste tot în ţarǎ, românii se gǎseau în cea mai confuzǎ situaţie.
Comitetul Naţional de la Sibiu nu a dat nici o importanţǎ alegerilor deoarece nerecunoscând
uniunea, nu putea sǎ admitǎ trimiterea de deputaţi români la Pesta. Au fost însǎ şi cazuri în
care, în cea mai curatǎ tacticǎ pasivistǎ, românii au vrut sǎ-şi exercite dreptul de vot, fǎrǎ a
merge la Pesta, cum au hotǎrât sǎ facǎ Ioan Oros alias Rusu şi cu Augustin Ladai la
Diciosânmǎrtin, unde alegǎtorii români împreunǎ cu cei saşi, doreau sǎ aleagǎ un român.
Dupǎ o serie de presiuni şi chiar ameninţǎri cu închisoarea, prin trǎdarea unui „aliat” maghiar,
românii, deşi majoritari în toatǎ zona, au pierdut alegerile în favoarea lui Teleki Domokos108.
 Privind alegerile de deputaţi, este interesantǎ şi informarea protopopului Petru Bǎdilǎ
cǎtre episcopul sǎu A. Şaguna, din 14 iulie 1848 de la Sibiu, în care arǎta cum procedeazǎ
autoritǎţile în pǎrţile sale: „Cu alegerea deputaţilor dietali încǎ n-avem nǎdejde de a dobândi
ceva, cǎci ei nu urmeazǎ dupǎ articol, ci aleg cum vreau”. Cu alte cuvinte, nici aşa favorabilǎ
lor dominanţii nu respectau legea; n-au chemat pe preoţi, învǎţǎtori şi pe ţǎranii ce plǎteau
cenzul de 8 florini, ci numai unul sau doi delegaţi de la un sat, dar nici pe aceia nu i-a întrebat
nimic, ci, aşa cum au fǎcut şi la Aiud, i-au dus în clǎdirea bisericii calvine, şi acolo prin
aclamaţii au proclamat cine merge la dietǎ în Pesta. Aceasta a fost toatǎ „alegerea”, românii au
rǎmas cu cheltuielile de drum şi cu timpul pierdut, neputând a-şi promova oameni de ai lor
dupǎ cum ar fi dorit. Aşadar, exclamǎ protopopul, „noi tot acolo rǎmânem unde am fost”. Este
inadmisibil ca un milion şi patru sute de mii de români (mai spune el), sǎ rǎmânǎ fǎrǎ
reprezentanţi, şi ceilalţi, maghiari, secui şi saşi sǎ aibǎ o mulţime de deputaţi care, „cu
apǎsarea românilor şi de aici înainte sǎ facǎ legi pentru noi, fǎr de noi”109.
O altǎ situaţie revoltǎtoare, îi relata lui George Bariţiu, profesorul Petru Suciu, pe
români - spune el - „Asemenea cu sila-i duc în capitalele comitatelor ca sǎ aleagǎ deputaţi
pentru dieta Pestei şi apoi maghiarii le propun iarǎşi dintre ai lor, pe care vor ei”. Dǎ şi un
exemplu concret, din districtul Fǎgǎraşului, unde vǎzând cǎ românii voiau sǎ-l aleagǎ pe un
cancelist român Matei Pop, candidatul maghiar Boer Antal se declarǎ el însuşi de român şi
prin aceastǎ maşinaţiune renegatul Boer Antal se alese deputat110.
Şi cine se gǎseşte sǎ „regrete sincer” cǎ n-a ieşit românul Matei Pop ? E tocmai
Bethlen Gábor senior, cǎpitanul suprem al districtului Fǎgǎraş, care recunoaşte de altfel, cǎ
cea mai mare parte a districtului era româneascǎ. Ambii deputaţi au „ieşit” maghiari, ceea ce
i-a iritat pe alegǎtorii români, mai ales pe preoţi, care-l susţineau pe Matei Pop. Drept urmare,
cǎpitanul suprem se arǎta a fi foarte îngrijorat deoarece bǎnuia cǎ nemulţumirea şi agitaţia
între români vor creşte şi mai mult din aceastǎ cauzǎ111.
La 1 iulie 1848 şi protopopul Zaharia Boiu (împreunǎ cu preoţimea şi cu epitropii
parohiilor din protopopiatul Sighişoara se plânge episcopului Şaguna de alegerile de deputaţi
pentru dieta din Pesta deoarece au vǎzut din partea guberniului transilvan „asupra naţiei
române una grǎitǎ şi alta împlinitǎ”. Dintre cei doi deputaţi ai Sighişoarei, nici unul nu a fost
român, în ciuda tuturor strǎdaniilor alegǎtorilor români. Teama era cǎ şi în viitor, datoritǎ
uniunii, românii vor fi „stǎviliţi a rǎmâne tot unde au fost; ba încǎ, împotriva nǎdejdii, şi mai
rǎu”112.
Tratând problemele ridicate de alegeri, Gazeta mai arǎta cǎ s-au fǎcut înşelǎciuni şi cu
cenzul de 8 florini, cǎ dregǎtorii n-au fǎcut publicitate alegerilor113, şi descrie amǎnunţit cum a
manevrat aristocraţia şi guberniul Transilvaniei pentru a nu ajunge vreun român deputat.
Astfel fruntaşii români erau declaraţi de gazetele maghiare din Cluj drept „tulburǎtori”, pentru
ca sǎ nu cuteze „a ieşi la mijloc ca competitori şi candidaţi”114. Este deci şi mai evident rostul
teroarei şi al persecuţiilor acum în luna iunie.
Alegerile mai erau însoţite de un întreg cortegiu de abuzuri: tabele falsificate,
ameninţǎri, bǎuturi, bǎtǎi, omoruri (cum au fost la Marghita). Se dau şi alte exemple: la Sibiu
„Alegerea se întreprinse mai înainte de conscripţiunea alegǎtorilor din ţinut”115, la Turda, din
cauza „multor ameninţǎri, un român rǎmase în minoritate”. În Alba Inferioarǎ şi Cetatea de
baltǎ „românii noştri mai nu-şi puturǎ folosi dreptul” de alegere.
Considerând cǎ atitudinea românilor ardeleni la alegeri era o problemǎ deosebit de
importantǎ, A. G. Golescu gǎseşte de cuviinţǎ sǎ-l informeze pe N. Bǎlcescu asupra ei: „acum
ştiu cǎ mulţi din Ardeal au protestat prin lipsa lor, nevoind a recunoaşte uniunea, şi cǎ pe unde
au luat parte, listele fǎcute de autoritǎţile ungureşti au fost atât de arbitrare, încât românii
socotesc a ajunge la desfiinţarea generalǎ a alegerilor prin protestul lor”116.
Fǎcând un bilanţ al alegerilor, G. Bariţiu consemna: „Pânǎ astǎzi în 23 iunie/5 iulie
încǎ nu aflǎm sǎ se fi ales un singur deputat român din Transilvania. Rea politicǎ ! Alţii în
locul ungurilor şi saşilor lǎsa sǎ-şi aleagǎ şi românii vreo câţiva, mǎcar 3 din 73, cum am zice,
ca o scoatere de ochi”117.
Într-adevǎr, speranţele lui Perényi ca majoritatea maghiarǎ sǎ-i domine pe români prin
punerea în practicǎ a diabolicei legi electorale cǎreia i se adǎuga şi zelul autoritǎţilor de la
comitate şi districte, se îndeplinirǎ cu mult peste aşteptǎrile sale, deoarece, nici un român din
Transilvania nu a reuşit la alegeri, ci numai 3 maghiaroni (cum se numeau în epocǎ - adicǎ
renegaţi) partizani ai uniunii, şi anume Constantin Papfalvi (Hunedoara), Nicolae Popovici
(Orǎştie)118 şi Al. Bohǎţel (Solnocul Interior). În sursele maghiare mai apare Ioan Lemeni ca
regalist şi un oarecare Petcu119. În total 5 persoane care erau însǎ considerate în epocǎ drept
renegaţi. Guvernul ungar avea totuşi nevoie de ei pentru ornament şi pentru a putea spune
lumii cǎ iatǎ, în dietǎ se aflǎ şi 5 români din Transilvania care au acceptat uniunea „în
numele” poporului român, ceea ce era evident o mistificare şi o mare denaturare istoricǎ.
În final, alegerile de deputaţi din Transilvania, ca şi rezultatul lor, nu au fost decât o
jalnicǎ farsǎ corespunzǎtoare unei legi electorale pe care însuşi autorul ei o considera drept „o
caricaturǎ”.
Nici alegerile din Banat şi Parţium nu s-au petrecut altfel. Tot cu numeroase abuzuri şi
ciocniri, numai cǎ aceste teritorii locuite în majoritate tot de români, fǎcând parte din Ungaria,
se bucurau de o lege electoralǎ ceva mai largǎ.
În pragul alegerilor, intelectualitatea din aceste pǎrţi dezvoltǎ o intensǎ activitate
electoralǎ atât în rândurile poporului, prin adunǎri, cât şi în presǎ. Raportat la cei un milion şi
jumǎtate de români din Banat şi pǎrţile vestice, numǎrul deputaţilor se prevedea a putea fi de
cel puţin 30120.
Chiar în primul numǎr al gazetei Amicul poporului121, redactat la Pesta de Sigismund
Pop, şi care susţinea campania electoralǎ scria: „fraţilor români ! bine sǎ luaţi seama cǎ de la
alegerea aceasta atârnǎ fericirea ori nenorocirea voastrǎ !”
Şi aici alegerile se desfǎşoarǎ în cursul lunii iunie, începutul lui iulie într-o atmosferǎ
la fel de intolerantǎ ca şi în Transilvania122. Astfel, s-a vǎrsat sânge la alegerea lui I. Dragoş în
Beiuş, a fost împiedicatǎ alegerea lui Boroş în cercul Borodului, prin împrǎştierea
alegǎtorilor123. De asemenea s-au produs conflicte la Bocşa şi Fǎget, la Aleşd124 şi Marghita125
unde au fost numeroşi rǎniţi. În Crasna românii doresc sǎ-l aleagǎ pe Al. Sterca Şulutiu, dar
sunt împiedicaţi sǎ-şi exercite dreptul de vot126.
 Pentru cǎ la Cehul Silvaniei voia sǎ candideze Mihai Pop, Wesselényi Miklós îl
denigreazǎ fǎcându-l „rǎzvrǎtitor” şi „valah urâcios”127.
La sfârşitul lunii iunie, când alegerile erau în plinǎ desfǎşurare, Constantin Roman îl
informa pe A.G. Golescu de modul cum decurg acestea la românii din Ungaria, arǎtând cǎ
dregǎtorii îi silesc pe români ca sǎ aleagǎ deputaţi la Pesta, „fireşte, tot dintre maghiari”, şi
atunci, întreabǎ el, „românul ce a câştigat ?”128
În pofida terorii şi a presiunilor de tot felul, în Banat şi pǎrţile ungurene au fost totuşi
aleşi mai mulţi români, chiar dacǎ nu 30 cum se spera. În ordinea publicatǎ de Amicul
poporului, aceştia erau urmǎtorii: Alexandru Buda din Solnocul Mijlociu, Eftimie Murgu în
Caraş, Aloisiu Vlad în Caraş, Teodor Serb în Arad, Ion Dragoş în Bihor, Iosif Ambruş în
Bihor, Iosif Irimie (Irinyi) în Bihor, Ioan Gozman în Bihor, Iosif Man în Maramureş, Gavril
Mihali în Maramureş, Iosif Saplonţai în Maramureş, Sigismund Pop în Chioar, Vichentie
Bogdan în Torontal, Atanasie Deşco în Timişoara129. La aceştia se mai adǎugau Ştefan
Ioanescu, Axente Bojincǎ şi Maxim Pascu.
Cu privire la numǎrul deputaţilor, Amicul poporului observa cǎ faţǎ de cifra de 450 de
deputaţi, cei enumeraţi mai sus, raportaţi la numǎrul „poporului românesc sunt foarte puţini,
însǎ noi am fi şi aşa mulţumiţi, decumva ar fi toţi asemenea însufleţiţi de fericirea poporului
nostru”. Din pǎcate, aceste speranţe ale gazetei româneşti nu s-au realizat decât în parte. Iar
Gazeta de Transilvania care urmǎrea şi ea foarte atent alegerile din Banat şi Parţium,
dezamǎgitǎ de rezultate, consemna: „Se mai alese ici colea câte un român” însǎ oficialitǎţilor
„nu le pare bine pe lângǎ toatǎ egalitatea şi frǎţietatea ce ne-o cântǎ în toate zilele”130.
A sosit însǎ momentul, sǎ vedem care a fost în cadrul revoluţiei româneşti drumul
Banatului şi al pǎrţilor de vest smulse din Trupul Transilvaniei pentru a-i înstrǎina pe fraţi de
fraţi.

13. DRUMUL BANATULUI ŞI AL PĂRŢILOR DE VEST

Evoluţia revoluţiei româneşti în Banat şi pǎrţile de vest a fost întru-câtva deosebitǎ de

aceea din Transilvania istoricǎ. Nu însǎ atât de deosebitǎ încât sǎ nu putem vorbi de existenţa
unei reale solidaritǎţi naţionale. Pe parcursul revoluţiei momentele de apropiere au fost extrem
de numeroase în ciuda deosebirilor structurale şi a situaţiei deosebit de complexe, agravatǎ şi
de opresiunea ierarhiei bisericii ortodoxe sârbe în Banat.
La Timişoara în 18 martie şi la Lugoj în 19 martie 1848 au loc mari adunǎri în care
maghiarii şi românii acceptǎ cele 12 puncte de la Pesta şi adoptǎ tricolorul ungar.
Primul program politic pentru aceste teritorii a fost redactat şi publicat de G. Bariţiu în
Gazetǎ şi prevede reabilitarea demnitǎţii de „ban”, limbǎ românǎ în şcoli, desfacerea celor trei
episcopii (Arad, Timişoara şi Vârşeţ) de sub jurisdicţia Carloviţului şi reunirea lor cu eparhia
ortodoxǎ a Transilvaniei131.
La 24 aprilie arǎdenii, în înţelegere cu Emanoil Gojdu din Pesta, convoacǎ delegaţii
comunitǎţilor româneşti mai importante din zonǎ la Pesta pe 3/15 mai 1848 pentru a cere ca
guvernul sǎ stabileascǎ numǎrul exact al românilor ortodocşi şi proporţional sǎ fixeze numǎrul
deputaţilor din congresul bisericesc pentru ca ei sǎ-şi poatǎ alege oamenii lor şi nu sârbi sau
greci impuşi de organele bisericeşti superioare sârbeşti. Şi în fine, Congresul bisericesc sǎ fie
convocat la Arad sau Timişoara şi nu la Sirmium, unde terorizaţi, delegaţii români nu şi-au
putut apǎra fǎrǎ teamǎ interesele.
Lugojul rǎspunde cel mai entuziast chemǎrii arǎdenilor şi într-o agitatǎ adunare la 4
mai se aleg delegaţii pentru Pesta. Vorbirǎ strǎlucit tânǎrul Bojincǎ, directorul şcolar Maxim
Pascu şi Şt. Ioanovici. Acolo se hotǎrǎşte sǎ nu se trimitǎ delegaţi la Congresul bisericesc din
Carloviţ; în schimb se aleseserǎ 16 reprezentanţi care sǎ ia parte la întrunirea de la Pesta.
Printre ei se aflau şi Nicolae Tincu Velea, Eftimie Murgu, Maxim Pascu, Ştefan Ioanovici,
Axentie Bojincǎ, Emanoil Gojdu.
Adunarea din 3/15 mai 1848 de la Pesta se ţine sub preşedinţia lui Emanoil Gojdu.
Acolo erau prezenţi cei mai de seamǎ fruntaşi ai românilor ortodocşi din Ungaria. Paul Petrilǎ
din partea arǎdanilor, Ioan Dragoş din Bihor, Vincenţiu Bogdan din Timiş şi Torontal; Teodor
Serb, Sigismund Pop reprezentau pe românii din Pesta. Axentie Bojincǎ, Maxim Pascu
reprezentau Caraşul, şi mulţi alţii132.
Data adunǎrii de la Pesta a fost anume aleasǎ pentru a coincide cu aceea de la Blaj.
Dar, aşa cum la Blaj, Eftimie Murgu nu a participat, nici la aceea din Pesta nu s-a dus deşi se
afla acolo în oraş. Consultǎrile au ţinut pânǎ în 9/21 mai 1848, când s-a semnat o „Înştiinţare”
cǎtre românii ortodocşi şi un memoriu cǎtre guvernul ungar; în el se exprima simpatia cǎtre
acesta şi speranţa în ziua în care se vor realiza dreptele aspiraţii ale popoarelor. Învocându-se
principiile libertǎţii, egalitǎţii şi frǎţietǎţii, românii pretindeau despǎrţirea totalǎ de sârbi în
domeniul bisericesc şi şcolar. Românii doreau totodatǎ sǎ-şi separe şi bunurile bisericeşti şi
şcolare. Apar însǎ şi revendicǎri politice: 1) Folosirea limbii române fǎrǎ nici o restricţie în
bisericǎ, în şcoalǎ şi în toate chestiunile interne. Se recunoaşte în schimb limba maghiarǎ de
„diplomaticǎ”, adicǎ de unicǎ limbǎ oficialǎ a ţǎrii. 2) Pe lângǎ Ministerul instrucţiunii şi
cultelor al Ungariei se solicitǎ înfiinţarea unei secţii aparte pentru rezolvarea problemelor
bisericeşti şi şcolare ale românilor, prevǎzutǎ cu funcţionari români ortodocşi. 3) În
regimentele de grǎniceri români sǎ se numeascǎ mai cu seamǎ ofiţeri români133.
Pǎrerile asupra motivelor pentru care E. Murgu a lipsit atât de la Blaj, cât şi de la
Pesta, sunt împǎrţite134; cee ce însǎ ştim sigur e cǎ, dupǎ o detenţie grea, a fost în final eliberat
de românii din Pesta, aderenţi ai revoluţiei ungare. Eliberarea deşi fǎcutǎ cu mult alai, nu a
avut loc odatǎ cu aceea a deţinuţilor politici maghiari, ci abia dupǎ încǎ 24 de zile de
închisoare. Gazeta de Transilvania ajunsese chiar sǎ se întrebe dacǎ nu cumva motivul
detenţiei sale prelungite nu se datora apartenenţei sale etnice135. În aceste condiţii, potrivit
afirmaţiilor prim-vicecomitelui comitatului Carş, Jakabffy Kristóf, la eliberare „s-a rǎspândit
ştirea cǎ dânsul [adicǎ Murgu] fiind îndatorat dietei ungare pentru eliberarea sa, în noua
întorsǎturǎ a lucrurilor, se va conforma naţiunii şi constituţiei ungare”136. Este, credem, perfect
verosimil ca, în aceste condiţii, şi supus probabil unor presiuni intense, sǎ fie determinat sǎ
susţinǎ cǎ oprimarea spiritualǎ sârbǎ în cadrul bisericii ar fi fost un pericol mult mai mare
decât uniunea Transilvaniei cu Ungaria, în urma cǎreia conaţionalii sǎi ardeleni vedeau
limpede sfârşitul românilor ca naţiune. El va rǎmâne apoi multǎ vreme la Pesta, deşi e aşteptat
la Blaj pentru a conduce adunarea naţionalǎ a românilor. Se pǎrea însǎ cǎ la Pesta a stat sub
„severǎ suspectare”, cǎci sǎ nu uitǎm, încǎ înainte de 1848, E. Murgu a urzit planurile unei
Dacoromânii a cǎrei posibilitǎţi de realizare crescuserǎ spectaculos la 1848, dar care, pentru
stǎpânirea maghiarǎ, revoluţionarǎ sau nu, era evident, inacceptabilǎ.
În legǎturǎ cu sejurul prelungit al lui E. Murgu la Pesta, nu putem neglija informaţia
ministrului de interne al Ungariei Szemere Bertalan din scrisoarea sa cǎtre Perényi Zsigmond,
în care nota (la 2 iunie 1848): „Pe Eftimie Murgu - despre care se poate afirma cǎ este un
apostol român - l-am câştigat dupǎ multǎ trudǎ. A scris proclamaţia pe care am tipǎrit-o.
Acum va activa în regiunea Caraşului”137.
Care vor fi fost argumentele ministrului de interne ? Nu ştim. Oricum proclamaţia
tipǎritǎ la sugestia sa era scrisǎ în spirit filomaghiar138. Apreciind-o, ministrul îşi manifesta
convingerea cǎ Murgu „ar putea sǎ ne folosescǎ”, iar în final îşi exprima speranţa ca Murgu sǎ
fie ales deputat de Caraş139. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Când în ziua de 9 iunie Eftimie Murgu apare la Lugoj, comitele suprem al comitatului
Caraş, Gyürky Pál este de-a dreptul încântat; el raporteazǎ ministrului de interne cǎ Murgu a
fost primit cu multǎ bucurie şi cǎ discursul sǎu adresat poporului a fost în spirit filomaghiar.
Poziţia lui Eftimie Murgu de atunci, dar şi de mai târziu, nu se poate explica decât prin
ceea ce el a spus şi a scris în interogatoriile sale luate de austrieci: Împǎratul „prin decret” a
supus pe români ungurilor, „împotriva voinţei noastre”. Deoarece românii ardeau „între douǎ
focuri, prigoniţi şi de unguri şi de nemţi, ungurii având stǎpânirea, am trebuit sǎ mǎ arǎt cu
politica”140. Murgu a fost deci într-o situaţie complexǎ şi complicatǎ. Cel mai corect, a
explicat-o poate contemporanul sǎu Al. Papiu Ilarian, care, dându-şi seama de duplicitatea lui
Murgu şi a mai multor intelectuali bǎnǎţeni şi ungureni, declara textual cǎ aceştia doreau „sǎ
fericeascǎ pe românii de acolo” pe cǎi „mǎiestrite”141. Şi Kossuth Lajos l-a intuit, deoarece în
pofida tuturor discursurilor şi proclamaţiilor sale filomaghiare, respinge ferm şi dur cererea lui
Murgu de înarmare a poporului român, care în frunte cu un „cǎpitan” sǎ lupte alǎturi de
maghiari împotriva sârbilor, replicând cǎ înarmaţi fiind, mâine, românii se pot „întoarce
împotriva ungurilor”142. Trebuie avut în vedere însǎ şi un fapt care confirmǎ suspiciunile lui
Kossuth faţǎ de fidelitatea lui Murgu. Într-adevǎr, pânǎ la urmǎ, Murgu a refuzat sǎ
îndeplineascǎ misiunea cea mai periculoasǎ pe care i-a dat-o Kossuth, aceea de a provoca
sciziune în Comitetul Naţional Român de la Sibiu143. Dar atunci cum se explicǎ totuşi cǎ a
urmat docil dieta în peregrinǎrile ei de la Debreţin şi apoi la Seghedin ? La aceastǎ întrebare
pe care i-au pus-o şi austriecii rǎspunde: „bucuros aş fi fugit de la Pesta, dar puterea fiind în
mâinile lui Kossuth şi acesta ţinându-mǎ sub strânsǎ priveghere, nu m-am putut mişca”144.
Privind plecarea la Debreţin, acelaşi rǎspuns: „ce am putut face ?” Nici nu putea da un alt
rǎspuns, deoarece era pǎzit în mod special.
Sǎ vedem însǎ cum a decurs şi ce rezultat a avut adunarea popularǎ de la Lugoj din
15/27 iunie 1848. Din capul locului trebuie subliniat cǎ la convocarea acesteia, Eftimie Murgu
a ţinut seama cǎ fruntaşii români întruniţi la Pesta, hotǎrâserǎ o mare adunare popularǎ la
Timişoara pe 25 iunie.
 Aprobarea pentru a ţine aceastǎ adunare, o primeşte doar cu condiţia ca aceasta sǎ nu
aducǎ nici-un fel de hotǎrâri, ci doar sǎ formuleze deziderate. Pǎrerile privind numǎrul
participanţilor la adunare sunt împǎrţite - dupǎ unele izvoare 1.500 dupǎ altele 16.000. La
adunarea de la Lugoj au luat parte şi trei revoluţionari moldoveni: Manolache Costache
Epureanu, Lascǎr Rosetti şi Alecu Russo145.
În dimineaţa zilei de 27 iunie, în acordurile muzicii, poporul se aduna pe Câmpul -
numit şi aici ca şi la Blaj - al Libertǎţii. Eftimie Murgu a fost proclamat cu urale entuziaste
preşedinte al adunǎrii. Se aleg şi doi secretari: Aloisiu Vlad pentru protocol în limba maghiarǎ
şi Ştefan Ioanescu, notarul oraşului Lugoj, pentru protocolul în limba românǎ.
Coroborând izvoarele româneşti şi cele maghiare, sintetizǎm urmǎtoarele puncte: 1)
Înfiinţarea unei armate populare româneşti. Înarmarea în termen de 6 zile. 2) Cǎpitanul
suprem al acestei armate sǎ fie Eftimie Murgu; sǎ fie şi câte un cǎpitan pentru cele trei
comitate. Limba de comandǎ în armata popularǎ sǎ fie cea româneascǎ. 3) Recunoşterea limbii
române ca limbǎ oficialǎ în tot Banatul. Limba maghiarǎ sǎ se foloseascǎ doar în
corespondenţa cu guvernul. 4) Independenţa bisericii române din Banat prin destituirea celor
doi episcopi de Timişoara şi Vârşeţ. Adunarea a depus şi un jurǎmânt pe constituţia Ungariei
şi pe credinţa cǎtre naţionalitatea românǎ146.
Vucovics Sebó, comisarul guvernului maghiar pentru Banat şi Ungaria de Sud care
ţinuse sǎ supravegheze adunarea (prin oamenii sǎi), nu este mulţumit de rezultatul ei. În
raportul sǎu cǎtre guvern are în acest sens un pasaj deosebit de grǎitor: „Despre Murgu doresc
sǎ spun mai multe pe cale oralǎ. El îi vorbeşte de bine, neîncetat, pe eroii noştri, pe Kossuth
etc., îi laudǎ, dar fierbe planuri îndepǎrtate. În viitorul apropiat poate fi util contra sârbilor, dar
dupǎ ce vom isprǎvi cu aceştia, îl vom privi în ochi mai serios”147. Ceea ce denota în fapt, o
realǎ neîncredere faţǎ de Murgu.
Eftimie Murgu va încerca sǎ-şi realizeze programul şi în calitatea sa de deputat în dieta
de la Pesta, alǎturi de grupul deputaţilor români, din care, unii se vor retrage foarte repede. De
la început se vor desolidariza de grupul naţional român Gavril Mihali, Iosif Saplanţai,
Atanasie Deşco şi Vichentie Bogdan. Nu va mai apǎrea între români nici Iosif Irimie (Irinyi),
iar Iosif Ambruş, cu ocazia discutǎrii limbii de predare în şcolile elementare, în 26 iulie (st.v.),
va pǎrǎsi definitiv cauza naţionalǎ, atrǎgându-şi o drasticǎ înfierare a tânǎrului corespondent
al Amicului poporului, Vincenţiu Babeş148.
Deputaţii români depun eforturi mari în dietǎ pentru a transpune în viaţǎ dezideratele
adunǎrilor de la Pesta şi Lugoj. Toate acestea vor rǎmâne însǎ simple tentative fǎrǎ nici un
rezultat palpabil.
Spre sfârşitul lunii august are loc la Pesta o acţiune bine gânditǎ de a întemeia un club
politic cu numele „Societatea naţionalǎ românǎ”149, care sǎ realizeze unitatea deputaţilor
români din Banat şi pǎrţile vestice cu românii aflǎtori în capitala Ungariei, dar şi cu
intelectuali din Moldova şi Muntenia care se aflau tot acolo. Ardelenii care se aflau la Pesta
fǎceau parte din aşa zisa deputaţiune regnicolorǎ, o altǎ creaţie inutilǎ prin care se încerca sǎ
se dea românilor iluzia cǎ vor fi întrebaţi mǎcar cu privire la „modul” de punere în practicǎ a
uniunii150.
 Societatea, se spunea, „totdeauna va avea de dorinţǎ a apǎra trebile naţiunii româneşti
şi a le aşterne la locul sǎu”. Statutul Societǎţii a fost semnat la 11/23 august, însumând 26 de
paragrafe. Preşedinte era A. Şaguna, vicepreşedinte Teodor Serb şi doi secretari: V. Babeş şi
P. Farchici.
Primul act politic al Societǎţii este redactarea unui manifest cǎtre guvernul maghiar, cu
scopul ca sǎ i se spunǎ clar cǎ împrejurǎrile nu insuflǎ decât neîncredere şi amǎrǎciune
„simţǎminte care în tot momentul pot prorumpe cumplit şi se pot face înfricoşate”, cǎci
situaţia era gravǎ şi cu toate cǎ guvernul cunoştea „dorinţele şi prea-dreptele noastre pretinderi
- scria Vincenţiu Babeş - nu numai cǎ nu ni le întâmpinǎ, şi durerile nu le alinǎ, ci încǎ
neîncetat ne dau cauze nouǎ spre a ne îndoi de cugetul frǎţietǎţii cǎtre noi”.
Societatea intenţiona sǎ editeze şi o gazetǎ a ei, dar dupǎ plecarea românilor ardeleni
din Pesta nu se mai auzi nimic despre ea, aşa cǎ singura tribunǎ de pe care românii mai puteau
fi apǎraţi rǎmânea dieta. Aici, deputatul Sigismund Pop pune degetul pe ranǎ şi declarǎ în
plinǎ şedinţǎ a dietei cǎ drepturile pentru români sunt „numai pe hârtie”, aşa încât, poporul
vede şi zice cǎ toate acestea sunt minciuni şi înşelǎtorii, conchizând: „Acum în acest timp
tulburat de nori groşi, ar fi cu cale ca nu numai sǎ apromitem ci şi sǎ dǎm poporului drepturi,
nu numai pe hârtie scrise, ci şi puse în lucrare”151. Cuvântarea lui S. Pop nu a plǎcut şi a fost
întreruptǎ de vociferǎri iar în Közlöny, 11 magnaţi în frunte cu Wesselényi Miklós, publicǎ o
replicǎ prin care „neagǎ simplu toate tirǎniile ce s-ar face românilor ardeleni”152.
Accentuarea neîncrederii guvernului ungar în deputaţii români îi aduse pe aceştia, cu
foarte puţine excepţii, la o atitudine de pasivitate completǎ faţǎ de lucrǎrile dietei.
În septembrie-octombrie intervine un duel de proclamaţii. Astfel, la 24 septembrie
1848 se semneazǎ proclamaţia „Fraţilor români” (având şase capitole) de cǎtre S. Pop, G.
Mihali, T. Serb, I. Man, Şt. Ioanescu care chiamǎ pe români la alianţǎ cu revoluţia ungarǎ de
pe poziţia de renunţare la propriile lor interese naţionale153. În apelul de rǎspuns intitulat: „Un
cuvânt de mântuire grǎit la vremea sa de cǎtrǎ toţi românii din varmeghiile Ungariei”,
combǎtând proclamaţia din 24 septembrie, se arǎta cǎ „Ludovic Kossuth adusǎ şi pre cinci
prea vrednici bǎrbaţi dintre ablegaţii noştri de la dieta ungureascǎ, români, la ceea de se lǎsarǎ,
de sâlǎ, bucuroşi, a fi întrebuinţaţi de unealtǎ”154.
Apelul le cerea românilor sǎ stea alǎturi de transilvǎneni: „sǎ ţinem român cu român,
sǎ ţinem cu fraţii noştri români din miliţie, cu cei din regimentul Caransebeşului, Bisericii
Albe şi a Panciovei, cu cei din cele douǎ regimente româneşti din Ardeal, cu fraţii noştri
ardeleni, carii toţi s-au pus în mişcare”.
Cu o rǎbufnire de mânie, autorul „A.P.” [probabil A. Popescu], face apoi rechizitoriul
aproape complet al greşelilor guvernului maghiar faţǎ de românii din pǎrţile ungurene şi
Banat. Acestui apel îşi dau adeziunea bǎnǎţenii prin pana unui „Bǎnǎţean T.” (probabil Tincu
Velea), în „Resunet la cuvântul de mântuire a unui român adevǎrat A.P. cǎtrǎ toţi fraţii români
din Banat, mai ales cǎtre literaţii şi cǎrturarii lor” în care, de pe platforma solidaritǎţii cu
românii ardeleni, se stabileşte un adevǎrat program de luptǎ politicǎ, bazat pe unitatea
naţionalǎ de interese, în final declarându-se: „Nu mǎ îndoiesc cum cǎ dorinţele bǎnǎţenilor
sunt tot acele cu ale ardelenilor, adecǎ cum cǎ tot acelaşi scop avem; pentru aceea e de lipsǎ ca
cu un cuget, cu o inimǎ şi cu puteri întrunite sǎ conlucrǎm împreunǎ spre dorita Ţintǎ”155.
Grupul deputaţilor români din dieta Ungariei a fost în tot timpul revoluţiei, dar mai
ales spre sfârşitul ei, în situaţia dramaticǎ de a sta sub semnul presiunii morale şi materiale a
instituţiei din care fǎceau parte şi care nici nu-i recunoştea ca români, ci numai ca
reprezentanţi ai „ţǎrii ungureşti”.
Lipsa libertǎţii de mişcare a deputaţilor români era remarcatǎ şi de G. Bariţiu care
consemna cǎ aceştia stǎteau „sub cea mai riguroasǎ supraveghere poliţieneascǎ întocmai ca
orice arestaţi şi aruncaţi în prinsori, cǎrora nu le este permis a scrie nimic fǎrǎ ştirea
temnicerului”156. Dar nu numai atât, ei erau şi spionaţi zi de zi de cǎtre confratele lor cu mai
puţine sentimente româneşti, Ambrus Keresztes, care fusese însǎrcinat de Kossuth Lajos sǎ
stea mereu în preajma lor pentru a-i putea raporta asupra atitudinii şi activitǎţii fiecǎruia157.
Incontestabil, deputaţii români din dieta pestanǎ s-au aflat într-o poziţie extrem de
dificilǎ în a-şi ajuta conaţionalii. Ei nu au putut corela vorba cu fapta, ceea ce i-a dus pe cei
mai mulţi la acţiuni de duplicitate sau pasivitate absolutǎ.
Dar dacǎ deputaţii au putut fi lipsiţi de influenţa şi puterea pe care le-o conferea
calitatea pe care o aveau, miile de români din Banat şi Parţium ce alergau pentru a se înrola în
armata lui Avram Iancu, n-au putut fi împiedicate de nimeni şi de nimic în întreprinderea lor
temerarǎ, demonstrând astfel, la respectivul nivel, convingǎtor, caracterul unitar al revoluţiei
româneşti.

14. COMITETUL PERMANENT DE LA SIBIU

În a doua zi a adunǎrii de la Blaj, 4/16 mai 1848, se alege un comitet permanent

format din 25 de persoane, ce urma sǎ-şi aibǎ reşedinţa în Sibiu şi care avea datoria de a
centraliza rǎspunsurile ce le vor aduce delegaţiile de la împǎrat şi dietǎ. Ulterior, comitetul
trebuia sǎ convoace o nouǎ adunare generalǎ naţionalǎ pentru a dezbate rezultatele celor douǎ
înalte intervenţii. Preşedinte al Comitetului a fost ales episcopul Andrei Şaguna, iar
vicepreşedinte Simion Bǎrnuţiu. Între ceilalţi 23 de membri se aflau avocaţii Ioan Buteanu,
Avram Iancu, Florian Micaş, Al. Papiu Ilarian, Ioan Pipoş, Ioan Suciu, Nicolae Bǎlǎşescu,
Aron Pumnul, Al. Bǎtrâneanu, Constantin Romanul şi alţii158, socotiţi „trebuincioşi” şi
„harnici”. Un criteriu pentru cei aleşi se pare a fi fost domicilierea lor în Sibiu. Între cei ce au
stat un timp mai îndelungat alǎturi de comitet au foat Samuil Poruţiu, Eliseu Armatu şi Ioan
Pinciu.
Guberniul Transilvaniei respingea din capul locului idea unui astfel de comitet,
susţinând cǎ nu e de nici o trebuinţǎ aşa ceva, deoarece eventualele rezoluţii ce vor fi primite
se vor putea aduce la cunoştinţǎ prin cei doi episcopi, iar în ceea ce priveşte convocarea unei
noi adunǎri naţionale, nici nu mai putea fi vorba159.
Dupǎ doar câteva zile, în 21 mai 1848 Comitetul a şi fost dizolvat de guberniu prin
decret înmânat lui A. Şaguna şi pe care acesta îl şi comunicǎ, investindu-l pe S. Bǎrnuţiu cu
obligaţiile prezidenţiale. Astfel, Şaguna nu s-a considerat obligat sǎ acţioneze împotriva
hotǎrârilor Adunǎrii Naţionale160.
În 3 iunie 1848, Comitetul discutǎ un prim raport al deputaţiunii de la Cluj,
supunându-l unei foarte aspre critici. Tot în iunie au redactat şi rǎspândit un manifest
împotriva uniunii. Desolidarizându-se de acesta, o grupare de cinci pretinşi membri ai
Comitetului permanent din Sibiu vor semna un denunţ împotriva propriului lor comitet,
constituindu-se într-o grupare de trǎdǎtori, care pe parcurs, se pare cǎ a şi fost izolatǎ. În
fruntea lor era Paul Dunca. Ceilalţi, avocat Avram Penciu, Ioan Moga, Ioan Pomarici şi Petru
Bǎdilǎ, asesori ai consistoriului bisericesc.
Din denunţul lor cǎtre guberniu, reieşea cǎ erau şi adepţi ai uniunii. Semnatarii
denunţului îi învinuiau pe „tinerii necopţi” din Comitet cǎ „instigǎ” pe ascuns, iar dupǎ
evenimentele de la Mihalţ, chiar şi pe faţǎ împotriva stǎpânirii şi cǎ la o întrunire de la Sibiu
de cu o zi înainte (6 iunie), „tinerii” s-au întâlnit cu reprezentanţi saşi, proclamând în „numele
vechiului Comitet Naţional şi în numele întregii naţiuni cǎ nu vor sǎ ştie nimic despre
uniune”. Gruparea lui Dunca declara apoi cu slugǎrnicie cǎ ei au dat deja circularǎ în numele
consistoriului bisericii ortodoxe din Sibiu, pentru a slǎbi sau anihila „acţiunile şi uneltirile
instigatorilor”161.
În 4 iunie va fi o şedinţǎ furtunoasǎ a Comitetului, deoarece atunci se vor discuta
evenimentele de la Mihalţ şi se va cere o anchetǎ mixtǎ româno-maghiarǎ. În 6 sau 7 iunie,
vine un nou decret de dizolvare al Comitetului şi mai drastic, dar tot fǎrǎ efect.
Situaţia era într-adevǎr alarmantǎ pentru dominanţi. Guvernatorul Teleki a primit un
raport potrivit cǎruia, dupǎ unele informaţii din „izvoare sigure” (ceea ce în limbajul epocii
însemna „de la spioni”), manifestele trimise românilor în toatǎ ţara de cǎtre Al. Papiu Ilarian
şi Simion Bǎrnuţiu, urmǎreau a-i determina pe aceştia a se opune legilor în vigoare, mai ales
uniunii, împiedicând-o chiar şi cu armele. Aceasta i se pǎrea cu atât mai grav cu cât fusese
deja informat cǎ noul Comitet sǎsesc s-a aliat cu Comitetul român162.
Alianţa e confirmatǎ şi de scrisoarea lui I. Hanea cǎtre A. Şaguna din Sibiu, 9 iunie
1848; artizanul acestei alianţe se pare a fi fost profesorul Nicolae Bǎlǎşescu163. Tot la aceastǎ
datǎ, comisarul Perényi Sigmond raporteazǎ despre activitatea Comitetului ministului de
interne Szemere Bertalan, mǎrturisindu-i cǎ a interceptat câteva scrisori care îi dau adevǎraţi
fiori datoritǎ îndrǎznelii „înspǎimântǎtoare” a nǎzuinţelor „instigatorilor”. Cu aceste scrisori s-
a dus şi la guvernatorul Teleki. Acesta l-a liniştit cǎ i-a poruncit sever primarului din Sibiu sǎ
convoce Comitetul român şi sǎ-i interzicǎ imediat ţinerea oricǎrei şedinţe. Ba mai mult,
Bethlen János senior, a primit ordin de a merge la Sibiu, în calitatea sa de comisar gubernial,
cu o forţǎ militarǎ corespunzǎtoare, şi acolo sǎ dizolve imediat Comitetul. Sǎ facǎ în acelaşi
timp şi o investigare serioasǎ a membrilor acestui comitet. În caz cǎ nu vor voi sǎ se dizolve,
sǎ fie arestaţi pe loc. Baronul Perényi era conştient însǎ cǎ arestǎrile nu vor fi o treabǎ uşoarǎ,
aşa încât îl asigurǎ pe Szemere Bertalan cǎ va folosi multǎ precauţiune în „Aplicarea unor
mǎsuri teroriste, într-o asemenea atmosferǎ încordatǎ”164.
Încercând sǎ punǎ evenimentele de la Mihalţ pe seama Comitetului, ba chiar şi pe
seama lui Simion Bǎrnuţiu165, Kemény Dénes şi Bethlen János sosesc la Blaj în 13 iunie
pentru a face cercetǎri. Ei raporteazǎ guberniului cǎ, formal, în Comitet s-a luat o hotǎrâre de
autodizolvare, funcţionând totuşi, se pare clandestin. Sunt puşi sub acuzare: S. Bǎrnuţiu, Al.
Papiu Ilarian, I. Buteanu, C. Romanul, A. Pumnu şi N. Maniu.
Pentru a se salva de arestare, mulţi dintre membrii Comitetului au trebuit sǎ se retragǎ
în satele din jurul Sibiului; Wesselényi Miklós era convins cǎ aceştia în mod sigur vor „instiga
peste tot cu zel sporit”. În plus, la Câmpeni, unde a început rǎscoala lui Horea, îşi amintea
comisarul regal, Avram Iancu care era şi el membru al Comitetului, a chemat pe moţi sǎ se
înarmeze, deoarece „ungurii şi secuii intenţioneazǎ sǎ-i nimiceascǎ pe români”166.
Au încercat sǎ-l prindǎ chiar şi pe S. Bǎrnuţiu; acesta reuşi însǎ sǎ fugǎ în ultimul
moment, sǎrind pe fereastrǎ. În 17 august reuşirǎ totuşi sǎ-i aresteze pe doi dintre membrii
Comitetului, pe A. T. Laurian şi N. Bǎlǎşescu, care vor fi eliberaţi abia dupǎ zbuciumate
frǎmântǎri, la presiunea mulţimilor care se vor aduna la Sibiu pentru a-i elibera. Dupǎ
eliberare, cei doi au fost duşi în triumf pe teritoriul regimentului românesc de la Orlat.
Românii clocoteau împotriva uniunii. În acest sens, într-o scrisoare anonimǎ din 6
iunie de la Sibiu, se spunea: „Aici omul aude numai asemenea cuvântǎri care pricinuiesc
groazǎ ! Nu avem guvern, guvernul nostru nu e legitim, dieta nu e legitimǎ şi nu vrem sǎ
auzim de hotǎrârile ei. Asemenea idei sunt rǎspândite şi prin popor”167.
Dupǎ adunarea a treia de la Blaj, Comitetul va parcurge o nouǎ etapǎ, sub numele de
Comitetul de pacificaţiune. El va fi recunoscut de cǎtre Comandamentul general militar
austriac din Sibiu, devenind astfel primul „guberniu românesc”168 din Transilvania.

15. REZISTENŢA ROMÂNILOR LA RECRUTĂRI

Una dintre cele mai grave urmǎri ale decretǎrii uniunii a fost intrarea în vigoare şi în
Transilvania a legii de recrutare propusǎ de Kossuth Lajos la 11 iulie 1848 spre a fi votatǎ de
cǎtre dieta Ungariei; ea prevedea mobilizarea unui contingent de 200.000 de ostaşi169,
destinaţi în principal a lupta împotriva aspiraţiilor de eliberare naţionalǎ a sârbo-croaţilor şi a
celorlalte naţionalitǎţi nemaghiare care ar mai fi îndrǎznit a-şi ridica eventual capul şi,
evident, pentru apǎrarea noilor frontiere lǎrgite prin înghiţirea Transilvaniei.
Ministerul de rǎzboi ungar trece la aplicarea acestei legi, pentru moment, ordonând
recrutarea primilor 60.000 de oameni, înainte ca legea sǎ fi fost sancţionatǎ de împǎrat170.
Acest viciu de formǎ o va face nevalabilǎ în ochii românilor, saşilor şi un timp, chiar a unor
jurisdicţii secuieşti. Trebuie apoi remarcat cǎ din aceastǎ lege indigna mai ales formula
jurǎmântului care prevedea ca toţi locuitorii înrolaţi, indiferent de apartenenţa lor etnicǎ, sǎ
lupte pânǎ la ultima picǎturǎ de sânge „pentru neatârnarea naţiei maghiare”, ceea ce punea
milioanele de nemaghiari într-o poziţie umilitoare faţǎ de naţiunea dominantǎ.
La aceastǎ inechitate se adǎuga şi rolul puternic deznaţionalizator al legii care mai
prevedea ca toate activitǎţile în armata nou creatǎ sǎ se desfǎşoare exclusiv în limba maghiarǎ.
Neţinându-se cont de faptul cǎ legea nu fusese sancţionatǎ de împǎrat, încǎ de la
sfârşitul lunii iulie comisiile de recrutare pornesc la sate pentru a face conscrierea noilor
recruţi.
 Forţând aceastǎ acţiune „ilegalǎ” în ochii poporului, recrutǎrile se vor izbi de o
rezistenţǎ dârzǎ şi generalizatǎ, cuprinzând de data aceasta atât Transilvania cât şi Banatul şi
Parţium, ceea ce conferea din nou un aspect unitar revoluţiei româneşti. Pentru a asigura o
contrapondere campaniei de recrutare abuzivǎ, spre sfârşitul lunii septembrie, românii
începurǎ a se înrola la Nǎsǎud, în armata imperialǎ mobilizatǎ de colonelul Urban171, fiind
convinşi cǎ ea este opusǎ armatei „domnilor”.
În activitatea de recrutare începutǎ, oficialitǎţile au încercat cu mai mult sau mai puţin
succes sǎ se bazeze pe preoţi pentru a-i influenţa pe români sǎ se înscrie în armata ungarǎ.
Astfel este sesizat episcopul ortodox al Aradului, Gherasim Raţ care la rândul sǎu porunceşte
subordonatului sǎu protopopul Vilagoşeanu sǎ plece imediat la Cermeu şi în satele din jur,
pentru a-i lǎmuri pe enoriaşi sǎ dea recruţi pentru cǎ, în caz contrar, autoritǎţile comitatense,
ca pedeapsǎ, vor conscrie mult mai mulţi. Cei fugiţi, aşadar, sǎ se întoarcǎ în pace pe la casele
lor, în termen de 24 de ore, deoarece dacǎ vor aştepta sǎ vinǎ soldaţii dupǎ ei, îşi vor pune
viaţa în pericol172. Pe tinerii din Lunca tot preotul este îndrumat sǎ-i aducǎ la ascultare. Cu
privire la recrutǎri, în 2 septembrie, episcopul Aradului se plângea cǎ „Mai în toatǎ ziua altǎ şi
altǎ supǎrare ne întâmpinǎ”173.
Autoritǎţile erau ferm hotǎrâte sǎ facǎ recrutǎrile. În 7 septembrie, contele Lazar
reclama din Herghelia, cǎ atât în localitatea respectivǎ, cât şi în satele din jur, românii „cu
încǎpǎţânare” nu se supun recrutǎrilor. Ca rǎspuns la reclamaţie, judele suprem regesc, îi cerea
contelui sǎ-i denunţe nominal pe cei ce nu se supun. Sǎ extragǎ în continuare numele din
matricole, însǎ în nici un caz sǎ nu întrerupǎ conscrierea recruţilor174.
Împotrivirea la recrutǎri nu se fǎcea numai cu fuga, ci şi prin petiţii. Dispunem de un
astfel de document, semnat de şase ţǎrani din Bandul de Câmpie (scaunul Mureş), care se
adreseazǎ cu un ton categoric vice-judelui regesc, cǎ ei nu înţeleg de ce sunt obligaţi sǎ dea
recruţi din moment ce lor nu li s-a aplicat legea agrarǎ, nedându-li-se nici un peteec de
pǎmânt. Deci, domnul comisar sǎ-i lase în pace pânǎ se vor lǎmuri mai bine lucrurile şi se va
rezolva şi cauza lor; altfel ei sunt foarte fideli împǎratului lor175.
Referitor la situaţia din Bandul de Câmpie, în aceeaşi zi, comisia de recrutare raporta
judelui suprem Taldalagi Ferenc cǎ diacul ortodox Petru Tǎmaş i-a întrebat dacǎ respectiva
comisie s-a deplasat la ordinul împǎratului, declarând cǎ ei acceptǎ sǎ se supunǎ ordinului de
recrutare numai dacǎ acesta e confirmat cu numele lui Ferdinand176.
Nu numai românii nu voiau sǎ dea recruţi, dupǎ cum am mai spus, ci şi unele localitǎţi
secuieşti din scaunul Mureş, ca de exemplu Neaua care scandalizeazǎ o întreagǎ comisie
deoarece „nici unul dintre indivizii datori cu serviciu militar nu s-a prezentat” în faţa ei; ba
mai mult, Péterfi Sámuel a smuls cu forţa matricola din mâinile preotului romano-catolic177.
Sunt denunţaţi şi Dani Sándor şi Makkai Mihály din Pǎsǎreni care la 8 septembrie au
refuzat sǎ accepte recrutarea, spunând cǎ n-au auzit numele regelui, ceea ce înseamnǎ cǎ toate
ordinele guvernamentale erau false178, rǎzvrǎtind astfel pe sǎteni împotriva comisiei de
recrutare. Celor doi li se alǎturase şi More Abel179.
Nici comisarii trimişi la Moreşti nu reuşesc sǎ conscrie vreun tânǎr. Aici era preot Iosif
Hodoş (fratele mamei lui Alexandru Papiu Ilarian) care, susţinând cǎ enoriaşii nu-l lasǎ, nu le-
a prezentat registrul matricol. În sfârşit, o delegaţie de 15 ţǎrani se prezintǎ în faţa comisiei
rugând-o sǎ le dea un rǎgaz de 15 zile începând cu 8 septembrie 1848180.
În Mǎdǎraşul de Câmpie, Poptelec, Panit aceeaşi situaţie, dar aici corifeul celor ce se
opuneau recrutǎrilor, Cerghizan Todor, a fost arestat şi escortat la reşedinţa scaunului. Şi aici,
oamenii au declarat cǎ pânǎ nu vǎd „numele şi pecetea majestǎţii sale”, ei nu se supun şi nu
vor permite sǎ se scoatǎ din sat nici un tânǎr181. De altfel, nici un tânǎr nu s-a prezentat a doua
zi la comisia medicalǎ pentru a fi examinat, motivându-se cǎ acesta nu era ordinul majestǎţii
sale ci „numai al domnilor”.
Între aceste numeroase exemple se numǎrǎ şi acela al gǎlǎţenilor din Fǎgǎraş care la 9
septembrie au declarat judelui cǎ „pentru împǎrat pleacǎ la rǎzboi cu muieri şi copii, dar
pentru maghiari niciodatǎ”182.
Preoţii care colaboreazǎ cu autoritǎţile la recrutǎri îşi pun viaţa în pericol, fiind
ameninţaţi cu moartea, cum s-a întâmplat cu protopopul Ioan Moldovan din Voiniceni pe care
sǎtenii îl învinuiau a se fi „dat cu domnii”.
Acolo unde autoritǎţile nu fac concesii, tentativele de recrutare se încheie cu ciocniri
sângeroase. Cele mai cunoscute vǎrsǎri de sânge au avut loc la Bara, Nǎdab şi Luna183.
Într-un raport din 11 septembrie, adresat lui Vukovics, evenimentele sunt relatate
astfel: în seara zilei de 10 septembrie a sosit la Bara un comisar pentru recrutǎri cu şase
oameni. S-au instalat în casa arendaşului.
Aflându-se despre sosirea comisiei de recrutare se trag clopotele adunându-se circa
2.000 de oameni. Se pare cǎ fiul preotului din fruntea mulţimii agitate ar fi tras în oamenii
comisarului. Aceştia trag în plin câteva salve omorând 16 ţǎrani; drept rǎspuns, mulţimea
înfuriatǎ ia cu asalt casa arendaşului, însǎ fǎrǎ prea mult succes, deoarece grupul de recrutori
reuşeşte sǎ fugǎ. Pentru represalii se solicitǎ armatǎ de la Biserica Albǎ. În jurul Lugojului o
mulţime de români se înarmeazǎ pentru a rezista recrutǎrilor, motiv pentru care vicecomitele
Jakabffy înceracǎ sǎ-i potoleascǎ promiţându-le cǎ se suspendǎ recrutǎrile în comitat184.
O altǎ importantǎ vǎrsare de sânge în cadrul campaniei de recrutǎri despre care pânǎ
acum nu se ştia nimic în istoriografia noastrǎ a avult loc la Nǎdab, spre sfârşitul lui august.
Comitatul Arad, ca de altfel întreaga Transilvanie, se opune şi el recrutǎrilor. Gazeta
de Transilvania185, relata cum mai multe mii de oameni din aceastǎ zonǎ, s-au ridicat înarmaţi
cu coase şi cu ce mai aveau la îndemânǎ, pentru a înfrunta comisiile de recrutare. În ciocnirea
de la Nǎdab, aratǎ Gazeta, garda naţionalǎ maghiarǎ din Arad, ulanii şi alţi soldaţi „tǎiarǎ şi
puşcarǎ” pe români, rǎnind mai mulţi şi omorând câţiva. Incidentul, este descris mai
amǎnunţit de cǎtre învǎţǎtorul Vasile Olar. Iatǎ ce istoriseşte acesta: la Nǎdab, funcţionarii
recrutori de la comitat sosirǎ însoţiţi de 40 de ulani şi 200 de gardişti maghiari înarmaţi dar
„zdrenţǎroşi şi desculţi”. Rǎspunsul celor din Nǎdab era însǎ clar şi hotǎrât „ei la unguri nu
dau cǎtane, numai la împǎratu'”.
Brünek Károly, Daniel Istvány şi Spek Imre s-au înfuriat şi au dat ordin sǎ fie prinşi
cei mai „gurateci”; oamenii nu se lǎsau însǎ prinşi, fugeau, şi atunci ulanii cǎlǎri şi gardiştii
pedestru au început sǎ-i taie cu sabia şi sǎ împuşte în carne vie. Au rǎnit 20 de oameni; au
murit pe loc, împuşcaţi 3 ţǎrani şi un al patrulea, ulterior, în urma rǎnilor. Primii 3 ucişi erau:
Mihai Drǎgan de pe urma cǎruia au rǎmas 6 copii orfani; Naca dupǎ care au rǎmas doi copii
orfani şi Flueraş dupǎ care a rǎmas o fatǎ186. Patru au fost duşi la închisoare. Pedeapsa pentru
acest sat modest a fost de 750 florini.
La ciocnirea de la Nǎdab a participat şi o mulţime de circa 300 oameni din satele
învecinate care fuseserǎ mobilizaţi de strigǎtele cǎ la Nǎdab românii sunt omorâţi, şi „la arme
români, sǎ nu lǎsǎm sǎ ne prǎpǎde ungurii ţara”. În relatarea învǎţǎtorului Olar, se descrie şi
lupta aprigǎ a unui român înarmat doar cu o furcǎ de fier împotriva a patru cǎlǎreţi pe care i-a
şi înfrânt, dar al cincelea a reuşit totuşi sǎ-i spintece fruntea, dupǎ care l-a legat fedeleş şi aşa
rǎnit l-a aruncat în închisoare.
Vǎrsarea de sânge mai este confirmatǎ de administratorul Josef Fascho care-l
informeazǎ pe „alteţa sa arhiducele moştenitor” cǎ pe moşia sa de la Nǎdab a fost dislocatǎ o
unitate militarǎ care a „împuşcat mai mulţi locuitori români, iar la o femeie care fusese dusǎ
de ei cu trǎsura, i-au tǎiat mâna”187. E cert cǎ rezistenţa la recrutǎri încorda şi mai mult
situaţia, tulburǎrile extinzându-se tot mai mult. De fapt, cele douǎ rezistenţe, la recrutare şi la
uniune, se întrepǎtrund, potenţându-se. Aceasta se vede foarte distinct din plângerea a 20 de
sate cǎtre consistoriul de la Sibiu: „Noi românii nu ne cunoaştem datori de a da cǎtane dupǎ
legea noastrǎ, pentru cǎ aceasta nu este întǎritǎ de împǎratul şi aşa n-are nici o putere încǎ.
Pentru aceea nici nu suntem datori a ne supune la aceea. Dar de ar fi şi întǎritǎ, pe români tot
nu i-ar putea îndatora, cǎci ştie prea bine cinstitul Consistoriu cum cǎ uniunea Ardealului s-a
fǎcut fǎrǎ de voia românilor...”188.
Exemplele de rezistenţǎ la recrutǎri sunt însǎ infinit mai numeroase decât cele date de
noi; spaţiul nu ne permite a le prezenta în continuare. Ceea ce trebuie însǎ totuşi spus pentru a
cunoaşte exact situaţia, este cǎ în ciuda condiţiilor neprielnice de recrutare, autoritǎţile au
reuşit sǎ înroleze totuşi un numǎr de 4.475 de români, mai ales din Bihor189. Şi generalul Bem
va proceda la fel, înrolându-i fie prin amǎgire, fie prin constrângere. Simion Bǎrnuţiu arǎta în
acest sens la 11 martie 1849, cum românii erau adunaţi „cu puterea” pentru „a-i înşira în
oastea ungureascǎ, a-i îmbrǎca în veşminte ungureşti şi a-i pune în fruntea focului”190, deci sǎ
moarǎ luptând împotriva fraţilor români ardeleni.
De aceşti români înşelaţi sau constrânşi s-a fǎcut mare caz în istoriografia rolerianǎ cǎ
au luptat pentru „revoluţia ungarǎ”, nedezvǎluindu-se însǎ condiţiile reale în care au fost
racolaţi191. Ba s-a mers cu mistificarea şi mai departe, şi s-a spus chiar cu titlu general:
„Românii din Banat, Crişana şi Maramureş au luptat alǎturi de revoluţionarii unguri...”192. Cei
4.475, evident, nu erau însǎ chiar toţi românii din Banat, Crişana şi Maramureş, iar condiţiile
în care s-au efectuat recrutǎrile, le-am vǎzut.
Desigur, vor fi fost şi români care s-au înrolat conştient în armata ungarǎ, dar aceia
erau de soiul lui Ioan Drágos, educaţi în şcoli maghiare, în spirit maghiar şi seduşi de poleiala
falsului liberalism. Nu s-a spus însǎ nici mǎcar în treacǎt cǎ, în acelaşi timp, sute de maghiari
au luptat alǎturi de revoluţia românǎ, deşi era simplu de consultat listele de recruţi, multe
publicate193. Ba unii maghiari şi-au dat şi viaţa alǎturi de români. Iatǎ aşadar cǎ adevǎrata
istorie este mult mai complicatǎ în realitate decât schemele rigide şi sociologizante ale lui
Mihail Roller şi L.Bányai.
 Ca rezultat al rezistenţei românilor la recrutǎri, cea mai sângeroasǎ ciocnire a avut loc
la Luna Arieşului, puţin înaintea celei de a treia adunǎri de la Blaj. De ea ne vom ocupa pe
scurt, în cele ce urmeazǎ.

16. REPRESIUNEA DE LA LUNA

În mod paradoxal, masacrul de la Luna este mai puţin cunoscut decât acela de la
Mihalţ. Faptul se datoreazǎ, credem, rapiditǎţii cu care au avut loc evenimentele cǎtre sfârşitul
anului 1848. Astfel, la 10-11 septembrie a avut loc adunarea de la Orlat în care s-a hotǎrât: 1)
a persista pe lângǎ cele 16 puncte de la Blaj, 2) ruperea totalǎ de sub autoritatea guvernului
ungar, 3) apǎrarea independenţei Transilvanei, 4) recunoaşterea românilor ca naţiune, 5)
încetarea terorismului ş.a. În final se va alege o deputaţiune care sǎ ducǎ documentele la
împǎrat.
În 14 septembrie a avut loc adunarea de la Nǎsǎud, condusǎ de colonelul Urban, care
într-o lunǎ reuşi sǎ conscrie peste 100.000 de recruţi gata sǎ apere revoluţia românǎ şi sǎ lupte
împotriva uniunii.
În sfârşit, în 15 septembrie tot la Blaj începe cea de a treia adunare naţionalǎ, de data
aceasta românii prezentându-se înarmaţi.
Autoritǎţile ungare tot mai sperau sǎ impunǎ recrutarea aşa cum prin forţǎ şi teroare au
impus uniunea. În mare, scenariul desfǎşurǎrii evenimentelor de la Luna era aproape identic
cu acela al evenimentelor de la Mihalţ. Rezistenţa tenace din partea românilor, reacţiune
sângeroasǎ din partea autoritǎţilor.
Tragicele evenimente de la Luna194 îşi gǎsesc izvorul în hotǎrârea comitelui suprem
Thorotzkai Miklós din 5 septembrie 1848, când, în pofida agitaţiei din comitat, acesta
considerǎ totuşi nimerit sǎ forţeze campania de recrutare. Locul şi l-a ales bine comitele, cǎci
dupǎ calculele sale, Luna era un centru înspre care gravitau vreo şapte localitǎţi. Dacǎ i-ar fi
înfrânt rezistenţa, pe o razǎ apreciabilǎ, celelalte sate s-ar fi supus automat la recrutǎri.
Thorotzkai consemna într-un raport cǎtre comisarul Vay Miklós cǎ din mai multe
locuri a primit informaţii cǎ „localitatea Luna, prin trimişii ei a îndemnat şi alte localitǎţi
vecine” sǎ nu permitǎ intrarea pe teritoriul lor a comisiilor de recrutare195.
Într-o atmosferǎ apǎsǎtoare de agitaţie şi nesiguranţǎ, la 5 septembrie 1848 sosesc la
Luna trei comisari pentru a efectua imediat recrutǎrile: Kabos Dániel, Salamon Jóseff şi
Kováts Jóseff. Ca peste tot în Transilvania, Banat şi Parţium, lunenii susţin şi ei cǎ „aceasta
nu este porunca împǎratului”. Sunt întru totul de acord sǎ facǎ parte din oastea împǎratului, nu
însǎ din armata „domnilor”. Aşa încât, ei sunt ferm hotǎrâţi ca pânǎ ce nu vǎd hârtia cu
vulturul bicefal şi porunca imperialǎ originalǎ, sǎ nu permitǎ comisiei sǎ efectueze nici un fel
de recrutare.
Argumentele rezistenţei la recrutare vor fi reluate în 11 şi 12 septembrie, la care se mai
adaugǎ şi rezistenţa fǎţişǎ la uniune, ţǎranii din Luna afirmând cǎ „Guvernul maghiar a luat cu
înşelǎciune Ţara [Transilvania] de la împǎrat”196.
 Când deja aproape întreg satul se adunase la locul conscrierii, din mulţime se auzi
vocea lui Gh. Hada: „Nu vǎ lǎsaţi copiii sǎ fie înscrişi !” La aceste vorbe comunitatea a
început sǎ fiarbǎ şi sǎ vuiascǎ197. Comisarii someazǎ poporul la supunere, însǎ din altǎ parte se
auzi vocea lui Nuţ Hada şi Blag Giurgiu: „Nu ne vom supune nici în ruptul capului”198. Cei
adunaţi repetǎ cǎ pânǎ nu vǎd cu ochii lor „porunca maiestǎţii sale” nu se supun, dupǎ care se
împrǎştie lǎsând comisia baltǎ. Aceasta îşi întrerupe lucrǎrile şi pleacǎ în satul vecin, la
Luncani, însǎ tot fǎrǎ nici un succes. Se încearcǎ recrutarea şi la Gligoreşti, dar şi acolo
întâmpinǎ aceeaşi rezistenţǎ îndârjitǎ.
Comitele suprem este sesizat imediat, dupǎ care, la rândul sǎu, înainteazǎ raportul
comisarului Vay Miklós, cu menţiunea cǎ, în ziua urmǎtoare, (deci în 6 septembrie), se va
deplasa personal la Luna pentru a „îndrepta” pe sǎtenii rǎzvrǎtiţi199, ceea ce s-a şi întâmplat.
Instalat împreunǎ cu comisia de recrutare în casa preotului Iosif Coltor, adunǎ pe localnici
îndemnându-i sǎ nu se opunǎ conscrierii, ameninţându-i cǎ în caz contrar aceasta va avea
urmǎri grave asupra comunitǎţii.
Dându-şi seama cǎ timpul lucreazǎ în favoarea revoluţiei româneşti, lunenii vor sǎ
câştige un rǎgaz pentru a-şi pune acţiunile şi atitudinea lor de acord cu cea general
româneascǎ. Acest lucru se putea face atât prin trimiterea de emisari la Blaj şi Sibiu, cât şi
prin consultǎri cu fruntaşii români în cursul târgului de la Turda, care serveşte şi ca pretext
pentru a solicita o amânare. Deci, oamenii cer o pǎsuire pânǎ luni 11 septembrie, când se va
încheia târgul de vite de la Turda, termen pe care comitele, pentru a nu se compromite, dar şi
pentru cǎ nu avea suficiente forţe militare la dispoziţie, este nevoit sǎ-l accepte. S-a obţinut
astfel un rǎgaz pe care ambele tabere înţeleg sǎ-l foloseascǎ. Comitele, încearcǎ sǎ previnǎ o
rǎscoalǎ; pregǎteşte în ascuns o întǎrire a forţelor de represiune, apropiind de comunǎ douǎ
subunitǎţi militare, întǎrind în acelaşi timp paza oraşului Turda, la propunerea lui Kemeni
Farkas, vicecomandant al comitatului, dovedind astfel cǎ se temea de o eventualǎ „invazie” a
românilor în oraş200.
Lunenii, la târgul de la Turda, realizeazǎ contacte şi informǎri reciproce cu
reprezentanţii satelor învecinate. Concomitent, trimit şi la Blaj un emisar, pe Rusu Ioan zis
Suci. Autoritǎţile care supravegheazǎ zona bǎnuiesc aceste contacte, fapt exprimat într-o
gazetǎ clujeanǎ de ziaristul Jancsó Károly201.
Luna se pregǎteşte intens de rezistenţǎ. Adunǎ pietre la marginea satului, se oblesc
coase, se ascut sape şi furci, iar dupǎ unele informaţii unii fǎuresc chiar lǎnci.
La 11 septembrie 1848, comitele suprem Thorotzkai Miklós, însoţit de vicecomitele
Betegh Gábor şi comisarii conscriptori, sosesc pentru a treia oarǎ la Luna. Adunarea satului e
convocatǎ în curtea preotului Iosif Coltor.
Comitele ţine un discurs „patriotic”, dar care, evident, românilor nu le va fi spus
nimic; apoi comisia se pune pe lucru conscriind vreo 5-6 recruţi, dupǎ care Vasile Pogǎcean
din Luna, adresându-se mulţimii rosti apǎsat şi cu autoritate: „Veniţi de aici, de ce sǎ înscrieţi
feciorii ? Nimeni sǎ nu îngǎduie aceasta”. Cei mai mulţi pǎrǎsesc locul şi ies în stradǎ.
Comitele şi vicecomitele intimideazǎ mulţimea şi o readuce în curte, unde se mai înscriu
câţiva recruţi, dupǎ care, când se ajunge la Ştefan Dic, din stradǎ se auzirǎ strigǎte puternice
de femeie: „Nu vǎ lǎsaţi feciorii sǎ fie înscrişi, lǎsaţi-i acolo pe domni !” şi „Oamenilor, nu vǎ
supuneţi, nu vǎ înscrieţi copii, ieşiţi afarǎ !”202
Autoritǎţile şi comisia, nemaiavând ce face, pǎrǎsesc terenul, urcându-se în cǎruţe;
comitele suprem vǎrsǎ un torent de ameninţǎri peste juzii sǎteşti, asigurându-i cǎ în aceeaşi zi
va trimite soldaţii asupra satului. Nuţ Giurgiu a lui Nicolae, probabil mai speriat, se rugǎ cu
respect sǎ nu trimitǎ armata pe sat şi sǎ-l urgiseascǎ, cǎ ei totuşi se vor supune. Auzindu-l cum
vorbeşte, mulţimea s-a înfuriat şi înjurându-l l-au acuzat cǎ vrea sǎ „sǎ le mǎnânce copiii”.
Clopotele sunt trase într-o dungǎ şi ţǎranii se adunǎ în marginea satului, pe locul numit
„Dupǎ curte”, fiecare cu îndǎtinatele arme-unelte pe care le avea la îndemânǎ. Kemény Jóseff,
un proprietar din partea locului încearcǎ sǎ-i readucǎ la supunere pe luneni care-l întâmpinǎ
însǎ cu ostilitate, cineva spunându-i: „Nu-l credeţi, spune minciuni, şi el e ungur şi ţine cu
nobilimea; el vrea numai sǎ ne înşele”203. Confruntarea devine astfel inevitabilǎ şi iminentǎ. În
sat se ridicǎ baricade; Vasile Rusu îi îndeamnǎ pe sǎteni: „Fiecare om sǎ iasǎ sǎ se ducǎ la
capǎtul satului împotriva soldaţilor”; acolo se aflau şi grǎmezile de pietre adunate pentru a fi
folosite în chip de proiectile.
Semnalul de alarmǎ al clopotelor din Luna este preluat de satele vecine; oamenii de
legǎturǎ încearcǎ sǎ aducǎ întǎriri suplimentare din respectivele sate. S-a adunat astfel o
mulţime la început de 900, apoi, pânǎ la 1.200-1.500 de oameni proveniţi din 8 sate: Luna,
Luncani, Gligoreşti, Grindeni, Gura Arieşului, Hǎdǎreni, Cheţani şi Urca, înarmaţi cu uneltele
tradiţionale ce puteau fi folosite şi ca arme. Lipsa armelor de foc a constituit marea lor
slǎbiciune. Înafarǎ de Luna, de unde a luat parte la luptǎ aproape întreg satul, din celelalte, se
pare cǎ au participat doar câte un om de fiecare casǎ.
Punctul de comandǎ era casa preotului Nicolae Luneanu, unde se mai aflau preotul
Iosif Coltor, Gh. Balog protopopul ortodox din Turda, Al. Grama, preotul din Grindeni şi
ţǎranul Ştefan Neamţu din Luncani. Trebuie deci sǎ remarcǎm cǎ era o unitate perfectǎ între
ortodocşi şi greco-catolici. Sfaturi se cerurǎ şi de la Sibiu şi de la Blaj.
La solicitǎrile comitelui, din Turda n-au putut veni decât 51 de ostaşi sub comanda
cǎpitanului Adler204. Pe lângǎ aceştia se mai detaşeazǎ o ceatǎ de husari din Viişoara de circa
58-60 de secui sub comanda locotenentului Csulak. Porneşte spre Luna şi o unitate de husari
de 30 de cǎlǎreţi din Bǎdeni, sub comanda cǎpitanului Baumgarten. La aceştia, pentru
acoperire, se mobilizeazǎ şi 130 de infanterişti secui din Agârbici şi Câmpia Turzii. Aşa încât,
la atacul final vor lua parte 270 de soldaţi în majoritate cu arme de foc şi sǎbii.
Întǎririle de la Turda întârziind, atacul s-a dat doar a doua zi dimineaţa. Tratativele
continuarǎ pânǎ la 11 noaptea, dar fǎrǎ succes. Ca şi la Mihalţ, ţǎranii nu-i lasǎ pe soldaţi sub
nici un motiv sǎ intre în sat. Cǎpitanul Adler se retrage la Sâncrai, revenind cu trupele în 12
septembrie 1848 la ora 9 dimineaţa, cu ordinul sǎ forţeze intrarea în sat cu patul puştilor. La
început, Adler încearcǎ singur sǎ-i aducǎ pe ţǎrani la ascultare, arǎtându-le postavul galben al
uniformei, ca dovadǎ cǎ este ostaş al maiestǎţii sale Ferdinand, fǎrǎ a fi crezut însǎ; dupǎ care
se retrage din nou la Sâncrai.
 Dupǎ masǎ, în 12 septembrie, pe la 4, armata condusǎ de data aceasta de cǎpitanul de
husari Baumgarten din Bǎdeni porneşte spre Luna cu un efectiv de 271 de soldaţi bine
înarmaţi.
La marginea satului sunt opriţi. Clopotul de alarmǎ încetase. Tensiunea creştea;
mulţimea înconjurase aproape mica oştire râzând de numǎrul mic al soldaţilor205. Cǎpitanul
Baumgarten, împreunǎ cu comisarul civil Szilvási Miklós, un preţuit orator maghiar al vremii,
încearcǎ o ultimǎ chemare la supunere, însǎ şi acum fǎrǎ succes cǎci mulţimea e sigurǎ cǎ
ostaşii nu au voie sǎ tragǎ (aşa fusese şi la Blaj). Mulţimea vocifereazǎ, ba chiar joacǎ şi cântǎ
agitându-şi pǎlǎriile206.
În timpul tratativelor soseşte curierul Vasile Mocanu care aduce un mesaj de la Sibiu,
o scrisoare a lui Moise Fulea (care de fapt sfǎtuia la supunere), şi-i îndemnǎ pe consǎteni sǎ
reziste, cǎci, spune el, bǎtându-se cu pumnul în piept: „Eu ştiu ce am adus, nu vǎ mişcaţi”.
O delegaţie de vreo 10-15 persoane în frunte cu Sand Fetiţa, prezentǎ cǎpitanului
Baumgarten cel mai important document al acestei confruntǎri: manifestul-protest al ţǎranilor
adunaţi (un document unic de acest gen al revoluţiei româneşti), care exprima voinţa legitimǎ
a celor adunaţi la Luna.
Conţinutul documentului este scurt şi precis, alcǎtuit din douǎ negaţii: „protestǎm ca
sǎ nu fim atacaţi cu samavolnicie” şi „suntem gata mai bine sǎ murim decât sǎ dǎm soldaţi
domnilor şi sǎ murim pentru ei”. Semneazǎ: „Poporul adunat”207.
Au mai avut loc trei runde de tratative, dupǎ care soldaţii au primit ordin sǎ simuleze
un atac şi înainteazǎ cu armele în cumpǎnǎ, apropiindu-se de mulţime la 15-20 de paşi. Ca
rǎspuns la apropierea ostaşilor, câţiva încep sǎ arunce cu pietre, una lovindu-l în piept pe
locotenentul Misling. În învǎlmǎşeala creatǎ, cǎpitanul Baumgarten, cǎlcând peste manifestul
poporului, la îndemnul autoritǎţilor civile, ordonǎ „foc şi sabie”. Asupra ţǎranilor se trag 5
salve de puşcǎ. În urma acestora cad 15-20 de oameni „mai cu seamǎ români”, deoarece au
cǎzut şi 2 maghiari şi un ţigan. Gazeta de Transilvania208 ştie cǎ au fost 30 de morţi, numǎr
confirmat de acea „Foaie volantǎ”, atât de bine informatǎ în ceea ce priveşte evenimentele de
la Luna.
Atacând cu „samavolnicie” „poporul adunat”, ostaşii au reuşit pânǎ la urmǎ sǎ intre în
sat, însǎ, numai peste cadavrele ţǎranilor, care, am vǎzut, s-au ţinut de cuvânt, şi mai bine şi-
au dat viaţa decât sǎ dea „soldaţi domnilor”. În acest mod silnic autoritǎţile civile şi militare
obţin o „victorie” temporarǎ care nu face decât sǎ-i îndârjeascǎ şi mai tare pe români, dându-le
un impuls şi mai puternic pentru a lua drumul Nǎsǎudului şi a se înrola în armata colonelului
Urban.
Represiunea sângeroasǎ de la Luna, urmând celor de la Mihalţ, Bara şi Nǎdab a
tensionat şi mai mult atmosfera din Transilvania, şi aşa destul de încordatǎ, fǎcând în acest fel
un nou şi serios pas spre rǎzboiul civil.
Ca urmare directǎ, generalii austrieci de la Sibiu au promis cǎ pe viitor nu vor mai
pune trupe la dispoziţia fostei nobilimi şi a funcţionǎrimii ei „setoase de rǎzbunare”. O altǎ
urmare directǎ a represiunii a fost şi aceea cǎ a accelerat concentrarea mulţimilor de români la
Blaj, la a treia adunare naţionalǎ, unde de data aceasta se adunau înarmaţi.
 17. A TREIA ADUNARE NAŢIONALĂ DE LA BLAJ
(15 - 28 SEPTEMBRIE 1848)

La mijlocul lunii septembrie, patru luni dupǎ marea Adunare Naţionalǎ din 3/15 mai
1848 de la Blaj, revoluţia democraticǎ a românilor din Transilvania a ajuns în pragul unei noi
faze, aceea a confruntǎrilor.
Dupǎ cea de a doua adunare de la Blaj, solicitǎrile pentru o nouǎ mare adunare sunt
din ce în ce mai insistente. Însǎşi Adunarea din 3/15 mai prevǎzuse în documentele sale
ţinerea unei noi adunǎri, cu scopul de a-i informa pe români despre rezultatele demersurilor
lor la dietǎ şi împǎrat.
Spirala violenţei din mai şi pânǎ în septembrie a atins, pentru români, dupǎ cum am
vǎzut, cote insuportabile, ca acelea de la Abrud (29 mai), Mihalţ (2 iunie), Marghita (iunie),
Bara, Nǎdab şi Luna (septembrie). Cascada execuţiilor militare se abǎtea tot mai nimicitor
peste satele româneşti. Ele erau în special apanajul detaşamentelor de represiune secuieşti
(braţul înarmat al fostei nobilimi feudale şi masa de manevrǎ a guvernului Ungariei).
Execuţiile satelor se terminau îndeobşte cu noi omoruri, cu bǎtǎi cumplite, cu violuri, cu
amenzi exorbitante şi încarcerǎri arbitrare ale ţǎranilor şi intelectualilor, mai ales a celor tineri,
producând multǎ suferinţǎ la românii din Transilvania şi întǎrindu-le dorinţa de ripostǎ.
Programul lor revoluţionar în 16 puncte era zi de zi încǎlcat de autoritǎţi, tocmai în momentul
când în Europa se traduceau în viaţǎ conceptele democraţiei.
Toatǎ aceastǎ teroare dezlǎnţuitǎ împotriva aspiraţiilor de emancipare naţionalǎ şi
socialǎ a românilor i-a îndemnat pe aceştia, sǎ recurgǎ la mǎsuri mai hotǎrâte pentru apǎrarea
fiinţei lor naţionale. Soluţiile concrete nu puteau rezulta decât din dezbaterile unei noi adunǎri
naţionale, în care, limpezindu-şi poziţiile, sǎ se ia cele mai adecvate hotǎrâri. Aşa încât,
aproape instinctiv, cǎutând protecţie, românii s-au îndreptat spre cele douǎ regimente
româneşti de graniţǎ de la Orlat şi Nǎsǎud. Acolo, se desfǎşoarǎ douǎ adunǎri furtunoase,
preludii ale celei de a treia adunǎri naţionale de la Blaj. Adunarea de la Orlat avusese loc în
10-11 septembrie şi cea de la Nǎsǎud în 14 septembrie 1848, hotǎrârile lor priveau unele viaţa
militarǎ, iar altele erau o reluare şi reafirmare a celor de la Adunarea din 3/15 mai de la Blaj.
În adunarea de la Orlat se cerea din nou „dreptul neîngrǎdit de a vorbi, de a scrie şi de
a tipǎri, de a ţine adunǎri, consultǎri şi de a forma societǎţi”209. În declaraţia adunǎrii de la
Nǎsǎud, se proclamǎ ruperea totalǎ de guvernul ungar, argumentând-o prin faptul cǎ uniunea
Transilvaniei s-a efectuat „fǎrǎ sǎ se fi luat în seamǎ protestarea poporului român care face
numǎrul precumpǎnitor al locuitorilor, şi într-un mod silnic”210; în plus se mai aratǎ şi cǎ, în
fapt, guvernul ungar a uitat principiile libertǎţii, egalitǎţii şi frǎţietǎţii „ pe care însuşi le-a
proclamat” şi a silit celelalte naţionalitǎţi din Ungaria şi Transilvania anexatǎ sǎ introducǎ
limba maghiarǎ în şcoalǎ şi bisericǎ. Ba mai mult, cele mai nevinovate mişcǎri ale românilor
sunt urmǎrite cu rigorile legii marţiale, deşi ei nu doresc decât egala îndreptǎţire. Şi în timp ce
intelectualii români sunt aruncaţi în temniţe fǎrǎ judecatǎ şi ţinuţi acolo fǎrǎ sentinţe (ca
Florian Micaş, Simion Balint, August Treboniu Laurian şi Nicolae Bǎlǎşescu), presa maghiarǎ
are o libertate nemǎrginitǎ în a rǎspândi minciuni şi calomnii împotriva românilor. Pe scurt,
pentru români se inaugurase un regim de teroare etnicǎ, în contrazicere totalǎ cu noua
orânduire liberalǎ şi generoasǎ pentru care se lupta în Europa, fapt atestat şi de o celebrǎ
scrisoare a lui A. T. Laurian cǎtre Nicolae Bǎlcescu (din 17 iunie 1848, de la Sibiu), în care se
dezvǎluie tranşant: „În toatǎ Ungaria s-a introdus metternichismul cu poliţia lui secretǎ şi cu
celelalte mijloace abominabile ale despotismului”211.
Împuternicitul guvernului maghiar, baronul Vay Mijlós vedea în neliniştea şi
frǎmântul românilor doar germenii rǎscoalei. El îşi închipuia cǎ dacǎ instituie şi reinstituie
peste tot în Transilavania legea marţialǎ, dacǎ aresteazǎ Comitetul Naţional şi încǎ un numǎr
de intelectuali va putea, în cele din urmǎ, sǎ impunǎ mai uşor uniunea mulţimilor de oameni
simpli. E semnificativ cǎ în acest sens, circulau în epocǎ liste negre cu numele a peste 400 de
intelectuali care trebuiau lichidaţi. Ziarul Ellenör mergea însǎ şi mai departe, pretinzând
deschis, cǎ în caz de necesitate sǎ se omoare „o mie din bǎrbaţii inteligenţei române, ca
poporul sǎ nu mai poatǎ avea conducǎtori”212.
A fost un calcul greşit şi fatal, deoarece nu s-a luat în considerare setea de libertate a
românilor, atât de plastic caracterizatǎ chiar de cǎtre un funcţionar ungur, din spusele cǎruia
citǎm: „Poporul acesta valah, este un popor foarte, foarte ciudat. Abia i-au crescut fulgii şi ar
vrea sǎ se înalţe pe aripi de vultur”213.
Ţinând sub strictǎ supraveghere pe români, Vay raporta ministrului de interne, tocmai
în 15 septembrie 1848, cǎ la Blaj se adunǎ românii şi saşii înarmaţi din toate colţurile
Transilvaniei, pentru - credea el - a rǎzbuna ultimul eveniment sângeros, mǎcelul de la
Luna214.
Mulţimea de ţǎrani înarmaţi (de data aceasta) îşi îngroşase rândurile cu tinerii porniţi
de la Orlat în frunte cu I. Axente care intrǎ în triumf în Blaj pe 15 septembrie 1848. O
mulţime şi mai mare, de câteva mii de români, maghiari şi saşi, sosiţi în dimineaţa de 16
septembrie, încep lucrǎrile propriu-zise ale adunǎrii, cu prezentarea unei petiţii a „necǎjiţilor
fraţi ardeleni”215, adresatǎ Capitlului greco-catolic din Blaj. Trei sunt dezideratele esenţiale: 1)
suspendarea legii recrutǎrii ca nesancţionatǎ de împǎrat 2) eliberarea deţinuţilor politici şi 3)
ţinerea unei noi adunǎri naţionale în termen de 7 zile216.
La diferenţǎ de o zi, o petiţie aproape identicǎ (semnatǎ de 20 de comune) este
înaintatǎ şi Consistoriului ortodox de la Sibiu217. Acţiunea simultanǎ Blaj-Sibiu este
importantǎ şi pentru cǎ ea atestǎ încǎ odatǎ solidaritatea desǎvârşitǎ a românilor de confesiune
greco-catolicǎ şi ortodoxǎ la 1848-1849.
Ambele variante ale documentului cereau celor douǎ instituţii bisericeşti sǎ nu ţinǎ cu
asupritorii, ci cu românii, deoarece dominanţii „nu lucrǎ dupǎ lege, ci numai dupǎ voia lor şi
umblǎ numai cu înşelǎciuni”. Iar în caz cǎ legea recrutǎrii va fi impusǎ cu forţa, „ţara se va
revolta”.
Revendicǎrile sunt înaintate de urgenţǎ guberniului Transilvaniei. Vǎzându-le şi Vay,
sugereazǎ imediat guberniului sǎ rǎspundǎ cǎ deja conscrierea recruţilor a fost suspendatǎ şi
cǎ F. Micaş, V. Fodor şi preoţii arestaţi vor fi eliberaţi pe chezǎşie, pânǎ la judecatǎ. În ceea ce
priveşte o nouǎ adunare însǎ, guberniul sǎ cearǎ energic, mai întâi dizolvarea celei în curs, pe
care, cu aroganţǎ, o califica drept una dintre cele mai „dezorganizate”, cu care „nici n-ar trebui
sǎ stǎm de vorbǎ”.
Guberniul sesiseazǎ şi pe primul ministru al Ungariei Batthyány Lajos, atenţionându-l
cǎ încordarea creşte218; Ellenör consemna pe data de 18 septembrie un numǎr de 36 de mii de
oameni adunaţi la Blaj219. Rǎspunsul guberniului a fost urmǎtorul: 1) recrutǎrile s-au
suspendat; 2) deţinuţii politici se vor elibera pe chezǎşie sigurǎ numai când se va risipi
poporul adunat la Blaj; 3) o nouǎ adunare nu se aprobǎ din pricina împrejurǎrilor tulburi220.
Vay era foarte pornit împotriva românilor şi soma Capitlul sǎ dizolve adunarea imediat
pentru cǎ altfel, a ameninţat el, o va face cu forţǎ militarǎ şi va anula şi promisa amnistie a
deţinuţilor politici221.
Reacţia poporului adunat în tabǎrǎ militarǎ pe Câmpul Libertǎţii, în numǎr, se pare, de
peste 60.000, a fost şi ea vehementǎ: „Nu ne vom mişca pânǎ nu vom vedea pe cei prinşi, în
mijlocul nostru şi vom auzi ziua hotǎrâtǎ spre adunarea doua”.
Când Vasile Raţ a comunicat mulţimii ameninţǎrile lui Vay cǎ va arunca „o bombǎ
asupra Blajului încât nu va mai rǎmâne piatrǎ pe piatrǎ” şi cǎ va trimite 4 tunuri şi 6.000 de
secui, poporul s-a revoltat în aşa mǎsurǎ încât tinerii tribuni abia l-au putut potoli.
Ameninţǎrilor sângeroase li se rǎspunde cu Petiţia poporului adunat la Blaj 222, din
data de 19 septembrie 1848 şi care va fi prezentatǎ lui Vay de cǎtre maiorul Clococianu,
comandantul batalionului staţionat în apropierea Blajului223.
Petiţia este elaboratǎ în numele poporului „transilvanic”, noţiune ce cuprinde în sine
pe „români, unguri şi saşi”. Ei, se spune în document, şi-au pǎrǎsit casele, copiii şi soţiile ca
sǎ se adune acolo pentru a scǎpa de legea recrutǎrii, de prǎdǎciuni, jafuri, nedreptǎţi şi asupriri
pe faţǎ fǎcute de dregǎtorii comitatelor şi de mulţi nobili particulari care calcǎ sfidǎtor în
picioare drepturile lor omeneşti.
Prezenţa la Blaj a unui aşa de mare numǎr de foşti iobagi maghiari este realǎ şi
ataşamentul lor faţǎ de români a fost confirmat nu numai de Al. Papiu Ilarian ci chiar şi de
comitele suprem Bánffi János care în 17 septembrie consemna cǎ în cazul unui atac al
românilor adunaţi la Blaj asupra comitatului sǎu „ţǎrǎnimea maghiarǎ, precum susţin
dregǎtorii mei, va ţine cu ei”, adicǎ va ţine cu românii224.
Nimeni nu mai credea în bunǎvoinţa autoritǎţilor dupǎ pletora de abuzuri fǎcute, la
care acum se adǎuga şi forţarea foştilor iobagi de a executa munci iobǎgeşti deja desfiinţate.
Vay va merge personal la Blaj sǎ vadǎ cu ochii sǎi adunarea fiind îngrijorat cǎ
pretenţiile poporului crescuserǎ, declarând: „Dacǎ nici aceasta nu va ajuta - adicǎ prezenţa sa
la adunare - nu ştiu ce vom face, cǎci pentru împrǎştierea unei asemenea mulţimi nu dispunem
de mijloacele necesare” (adicǎ, nu dispunea de suficientǎ forţǎ armatǎ)225.
Însoţit de maiorul Clococeanu, Vay soseşte la Blaj pe 22 septembrie, iar în faţa
imensei mulţimi gǎseşte cǎ este mai înţelept sǎ-şi schimbe tonul poruncitor, vorbind acum cu
multǎ diplomaţie şi prudenţǎ.
Poporul îi pretinse suspendarea recrutǎrilor. Comisarul o promise. Poporul ceru
eliberarea deţinuţilor politici. De voie de nevoie, o admise şi aceasta. Doi dintre deţinuţii
politici, Simion Balint şi Ioan Moga, au şi fost aduşi de la Aiud, chiar cu trǎsura comisarului
Vay reţinut de mulţime pânǎ la sosirea acestora226.
Faptul cǎ fusese aproape ostatic, în ciuda faptului cǎ se dǎdea drept reprezentant al
împǎratului, în lumina noilor cercetǎri este neîndoielnic; faptul reiese din memoriile lui I.
Ciurileanu, cât şi din cele ale lui Simion Balint227, în care se aminteşte cǎ poporul adunat l-a
silit pe Vay sǎ-i elibereze pe deţinuţi, ameninţând cǎ în caz contrar nu vor pǎrǎsi Blajul. Şi
Avram Iancu îl ameninţǎ pe Vay cǎ va preface Aiudul în cenuşe dacǎ nu vor fi eliberaţi toţi
românii arestaţi acolo.
Chiar şi în problema adunǎrii naţionale devine mai flexibil tocmai în momentul în care
se urca în trǎsurǎ pentru a pǎrǎsi cât mai repede Blajul (mai degrabǎ o fugǎ decât o plecare)228.
În 25 septembrie 1848, dimineaţa, sosesc de la Orlat S. Bǎrnuţiu, A. T. Laurian şi Al.
Papiu, pǎziţi de locotenentul Novac şi aşteptaţi cu nerǎbdare de popor. Dupǎ o serie de
discursuri înflǎcǎrate, conducǎtorii şi poporul se constituie şi sub aspect formal, pe acelaşi
Câmp al Libertǎţii, în Adunare Naţionalǎ; concomintent, tot acolo se desfǎşurau şi exerciţii de
mânuire a armelor.
Dupǎ dezbateri serioase, se redacteazǎ şi un Protocol care cuprindea şi mai amǎnunţit
programul revoluţiei româneşti în stadiul ei atins în luna septembrie. Din capul locului,
Adunarea reafirmǎ în Protocol, ca ale sale hotǎrârile Adunǎrii Naţionale din 3/15 mai 1848,
fiind adoptate şi cele ale adunǎrilor de la Orlat şi Nǎsǎud. Ceea ce însemna menţinerea celor
16 puncte, precum şi îmbogǎţirea lor cu punctele de la Orlat şi Nǎsǎd, ceea ce spulberǎ pur şi
simplu aserţiunile lui Trocsányi Zolt229, care necunoscând acest aspect explicit al Protocolului,
sau ignorându-l, afirmǎ cu totul eronat cǎ programul din septembrie ar fi în „toate privinţele
un pas fǎcut înapoi faţǎ de programul Adunǎrii de la Blaj din 3/15 mai”.
Cum poate fi un pas înapoi atunci când Protocolul spune limpede: „Poporul român,
rǎzimat pe jurǎmântul care l-a depus în 15/3 Mai pe Câmpul Libertǎţii, se ţine tare de
drepturile sale naturale şi civile, de hotǎrârile Adunǎrii Naţionale generale...”
Cum se poate afirma aşa ceva, când, copleşiţi de abuzuri, ţǎranii cer reafirmarea
desfiinţǎrii iobǎgiei ? spunându-se: „sǎ înceteze tot felul de robote spre a nu lǎsa drum
deschis apǎsǎrilor şi jafurilor foştilor domni de pǎmânt şi dregǎtorilor de comitate...” Şi la
acestea mai trebuie adǎugat adevǎratul spirit democratic, care pretindea Dietǎ transilvanǎ
formatǎ din deputaţi români, maghiari şi saşi, proporţional cu numǎrul locuitorilor ţǎrii. Şi mai
trebuie subliniat, nu numai cǎ Protocolul îşi apropie ca ale sale cele 16 puncte, ci el însuşi
conţine o serie de puncte existente în acel program.
Este deosebit de interesant punctul 3 din partea întâi a Protocolului în care se solicitau
arme Comandamentului general din Sibiu, doar în aceeaşi proporţie câte s-au dat maghiarilor
şi saşilor; din aceastǎ cerere moderatǎ se poate remarca şi mai bine cǎ, deşi superiori
numericeşte, deşi adunaţi la Blaj într-o adevǎratǎ tabǎrǎ militarǎ, în acel moment românii nu
au urmǎrit o superioritate armatǎ ofensivǎ. Faptul cǎ nu au cerut arme proporţional cu numǎrul
lor este o dovadǎ elocventǎ cǎ gândul la autoapǎrare al românilor era sincer. O înarmare
calitativ şi cantitativ identicǎ cu a maghiarilor şi saşilor ar fi menţinut în continuare un
echilibru de forţe; aşa cum maghiarii n-au fǎcut, deoarece încǎ de la începutul evenimentelor
s-au strǎduit sǎ-şi asigure superioritatea militarǎ, nu cu cine ştie ce scopuri „revoluţionare”, ci
numai acela de a ţine pe români în stare de inferioritate.
Problema aderǎrii românilor la Constituţia austriacǎ este un aspect bine lǎmurit în
istoriografia româneascǎ, aşa încât criticile mai vechi sau mai noi ale istoriografiei maghiare
au fost şi sunt o diversiune care a servit şi serveşte doar acoperirii scopurilor ei naţionaliste de
propagandǎ care ignorǎ orice obiectivitate istoricǎ, cum a demonstrat cu o logicǎ desǎvârşitǎ
(cǎreia încǎ nu i s-a rǎspuns) istoricul David Prodan230.
Românii nu s-au aliat la acea datǎ cu un guvern reacţionar, ci cu o Austrie
constituţionalǎ, statul care „prin hotǎrârile drepte ale unui parlament liberal” oferea românilor
mai multe garanţii de libertate naţionalǎ231. Demnǎ de relevat şi pǎrerea contemporanului
evenimentelor, George Bariţiu, care sublinia şi el cǎ românii nu puteau avea alt aliat, deoarece
adversaii lor, maghiarii, „deveniserǎ demult cu totul surzi la vocea umanitǎţii” şi raţiunii, cu
scopul de a le sugruma românilor „cele mai scumpe drepturi omeneşti şi naţionale eterne” şi
prin urmare imprescriptibile232. Mai trebuie spus, cǎ încǎ de pe atunci, Bariţiu preciza cǎ
românii nu s-au aliat cu Austria lui Metternich, şi cǎ „Austria nu e camarila”, iar în cazul în
care vreun partid ar fi încercat totuşi a readuce despotismul, acela trebuia sǎ ştie cǎ „românii
vor fi între cei dintâi duşmani ai lui”233, ceea ce era, evident, o poziţie întru totul logicǎ şi
fireascǎ.
Adunarea a continuat pânǎ în 28 septembrie; în intervalul 25-28 se mai întocmeşte un
protocol, de data aceasta cu plângeri individuale ale oamenilor, cuprinzând mii de exemple de
abuzuri. August Treboniu Laurian consemna tulburat pe marginea acestora: „Cuprinde groaza
pe om când le citeşte”, promiţând cǎ şi acest protocol aparte va fi publicat, însǎ mai târziu,
pentru ca „sǎ vazǎ Europa întreagǎ suferinţele românilor”. Evenimentele care se precipitau vor
face însǎ imposibilǎ împlinirea promisiunii, iar acest al doilea protocol, se va pierde ori se va
distruge, probabil împreunǎ cu actele Comitetului Naţional, când în timpul luptelor de la
Sibiu, majoritatea lor au fost aruncate în foc de cǎtre un ofiţer maghiar. S-a mai hotǎrât şi
ţinerea unei adunǎri naţionale la Sibiu, dar nemaiexistând condiţii favorabile, adunarea
proiectatǎ fu înlocuitǎ cu o consfǎtuire a intelectualilor în 28 decembrie 1848234, care de fapt a
constituit o nouǎ reafirmare a programului revoluţiei democratice româneşti şi o nouǎ
respingere hotǎrâtǎ a uniunii.
A treia adunare naţionalǎ de la Blaj mai elaboreazǎ douǎ documente: 1) Memoriul
cǎtre împǎrat235 şi 2) Petiţia cǎtre Parlamentul Austriei.
Memoriul, mai puţin cunoscut, explicǎ necesitatea urgentǎrii împlinirii punctelor
Protocolului. Petiţia elaboratǎ în 26 septembrie 1848 este deosebit de interesantǎ, deoarece
pentru prima datǎ, într-un document programatic al revoluţiei române din Transilvania, apare
înscrisǎ aspiraţia de unitate a tuturor românilor chiar dacǎ deocamdatǎ pusǎ sub protecţia
Austriei. Revoluţionarii români ardeleni, vorbesc aici şi în numele fraţilor lor din Principatele
Dunǎrene. A.T. Laurian, unul din autorii Petiţiei, confirmǎ cǎ ea a fost scrisǎ „în sensul cum
ne-a zis Golescu”236. Era dezvǎluit acolo Parlamentului liberal vienez ceea ce însemna
dominaţia maghiarǎ pentru românii predaţi de împǎrat, cu mâinile legate, bunului plac al
cercurilor guvernante maghiare, care „sub aparenţa unor fraze goale, afectând un oarecare
liberalism, nu ţintesc la nimic alteceva decât la lustrul ucigǎtor al unei coroane medievale şi la
satisfacerea îngâmfǎrii sale naţionale, la nimic decât la dominaţia vlǎguitoare teroristǎ a unei
birocraţii maghiare, la nimic decât la aservirea şi deznaţionalizarea diferitelor popoare care
locuiesc în ţara care se numeşte Ungaria, deşi ungurii constituie minoritatea locuitorilor sǎi”.
În 27 septembrie 1848 se tipǎreşte o „Declaratio”237, iar în 28 septembrie, o foaie
volantǎ intitulatǎ „Spre cunoştinţǎ”238, în care se dǎ de ştire tuturor cǎ poporul român prezent
la Blaj în adunare, a hotǎrât a lua armele în mâini şi a forma o gardǎ naţionalǎ. S-au ales
prefecţi, tribuni, centurioni etc. şi s-a schiţat planul militar al apǎrǎrii Transilvaniei împǎrţitǎ
în 15 prefecturi, fiecare dispunând de legiunea ei.
Se certifica în acest mod de cǎtre conducǎtori şi poporul adunat la Blaj opţiunea pentru
autoapǎrare fǎcutǎ încǎ din 21 septembrie de cǎtre Avram Iancu care sosit cu cei 6.000 de
moţi înarmaţi, rosti atunci cel mai scurt discurs de pe Câmpul Libertǎţii: „Pretenţiile noastre
sunt sfinte, precum e sfântǎ dreptatea şi noi românii vom fi gata a le apǎra cu orice preţ”239.
Spusele şi le sublinie prin descǎrcarea pistolului în aer, şi astfel, în aclamaţiile poporului el
puse pecetea caracterului ultimativ pe lucrǎrile celei de a treia Adunǎri Naţionale de la Blaj.
Rǎbdarea românilor ajunsese, dupǎ cum spunea şi George Bariţiu, la limitǎ. Dacǎ
vreun intelectual ar mai fi sfǎtuit poporul sǎ mai aştepte, sǎ mai cearǎ comisii şi satisfacţie de
la guberniu, acela n-ar mai fi ştiut cum sǎ iasǎ din adunare, ori n-ar mai fi ieşit deloc, atât de
mari erau nemulţumirile acumulate240. Numeroase documente ale acelor zile confirmǎ situaţia
explozivǎ. Parlamentǎrile cu guberniul sau cu orice altǎ autoritate maghiarǎ deveniserǎ
ineficiente, ba chiar inutile deoarece poziţiile lor rǎmâneau în final rigide şi astfel constituiau
o prelungire nejustificatǎ a suferinţelor poporului român din Transilvania. De altfel, de la
sfârşitul lui septembrie, programul revoluţiei democratice româneşti nu mai putea fi înfǎptuit
pe cale paşnicǎ, iar românii nu-şi mai puteau apǎra fiinţa naţionalǎ grav primejduitǎ decât
ridicând armele împotriva terorii ajunsǎ la paroxism ca ultimǎ soluţie justificatǎ de istorie prin
dreptul popoarelor la rezistenţǎ împotriva oprimǎrii.
Astfel, se va declanşa un rǎzboi civil, în cazul românilor, cu caracteristici evidente de
rǎzboi de eliberare naţionalǎ241 având patru etape distincte: 1) octombrie-noiembrie 1848 -
instaurarea administraţiei româneşti în comitatele Transilvaniei; 2) decembrie 1848 - februarie
1849 - cucerirea Transilvaniei de cǎtre Bem cu trupele sale din Ungaria (cu excepţia Munţilor
Apuseni) şi reinstaurarea administraţiei nobiliare maghiare (inclusiv a tribunalelor de sânge);
3) martie - începutul lui iulie 1849 - luptele legiunilor române din Munţii Apuseni împotriva
armatei de ocupaţie a lui Bem; 4) iulie - august 1849 - când dupǎ lupta de la Fântânele armata
ţǎrǎneascǎ a lui Avram Iancu se va pǎstra neutrǎ faţǎ de luptele dintre trupele ruseşti (şi
austriece) cu trupele maghiare, care vor fi definitiv înfrânte.

18. RĂZBOIUL CIVIL

Foile volante tipǎrite la încheierea Adunǎrii a treia de la Blaj în care se consemna

voinţa de înarmare pentru apǎrarea naţiunii române şi a tronului erau rǎspândite cu sutele în
toate colţurile Transilvaniei.
 În 29 septembrie Avram Iancu plecǎ în fruntea oştirii sale ţǎrǎneşti spre Munţii
Apuseni. Axente Sever şi Iovian Brad organizarǎ gǎrzi naţionale româneşti pentru a apǎra
Blajul. Se alese apoi o delegaţie de 22 de persoane din toate pǎturile sociale ale naţiunii
româneşti care la 3 octombrie a înmânat Comandamentului General de la Sibiu toate
documentele Adunǎrii de la Blaj. Cu aceastǎ ocazie, generalul Puchner îl întrebǎ pe un delegat
sǎtean de ce românii nu vor uniune şi guvern maghiar; acesta rǎspunse cu sinceritatea
caracteristicǎ ţǎranului român: „Ungurii de mai multe sute de ani ne robesc pe noi, acum vreau
sǎ ne stingǎ şi limba şi naţia şi sǎ ne uneascǎ cu Ţara Ungureascǎ, ca aşa din noi toţi sǎ facǎ o
împǎrǎţie şi naţie ungarǎ tare şi mare şi în urmǎ sǎ se rupǎ şi de Înǎlţatul Împǎrat”242. Dupǎ ce
mulţumi românilor pentru ţinuta demnǎ avutǎ la adunǎrile lor de la Blaj, generalul promise sǎ
vindece multe rǎni ale poporului român; apoi, la 9 octombrie, Puchner lansǎ o proclamaţie în
care îi asigura pe români cǎ vor avea drepturi deopotrivǎ cu celelalte naţiuni243.
Cu câteva zile mai înainte, împǎratul Ferdinand al V-lea, dǎdu la 22 septembrie 1848
un manifest adresat „Cǎtre popoarele mele din Ungaria” în care se arǎtǎ hotǎrât sǎ
restabileascǎ ordinea constituţionalǎ244, iar al doilea manifest cu acelaşi titlu, în 25 septembrie,
anunţând numirea contelui Lamberg drept comandant al tuturor trupelor din Ungaria. Pe 28
septembrie, generalul Fr. Lamberg, abia ajuns la Pesta, a şi fost ucis245. Evenimentele se
precipitǎ şi împǎratul dizolvǎ dieta din Pesta. Palatinul Ştefan îşi dǎdu demisia, la fel şi
guvernul maghiar condus de Batthiány. În locul lui se constituie un „Comitet de apǎrare al
patriei” în frunte cu Kossuth Lajos care impune prin decret ridicarea tricolorului naţional pe
oraşe şi cetǎţi şi dezlǎnţuie teroarea revoluţionarǎ. În Transilvania, ziarele maghiare incitau
fǎrǎ nici o limitǎ la lichidarea tuturor românilor care nu se vor supune. Ecoul respectivei
campanii se va face auzit la 10 octombrie şi în dietǎ, unde Kossuth, într-un discurs, ameninţǎ
deschis cǎ imediat ce va încheia conflictul cu croaţii, se va întoarce cu o armatǎ de 30-40.000
împotriva românilor, adǎugând nu fǎrǎ oarecare îngâmfare: „Mi-e milǎ de acest popor al
românilor, pentru cǎ privindu-l noi de rebel, nu-i vom da nici un pardon ci-l vom mǎcelǎri
cumplit”246. Aşa s-a şi întâmplat.
Problema era însǎ cǎ şi românii îi socoteau pe unguri de rebeli. Şi punându-se sub
protecţia Vienei, singurul aliat care le-a mai rǎmas dupǎ încercǎrile eşuate de înţelegere cu
cercurile guvernamentale maghiare, românii îşi luarǎ mǎsuri, atâtea cât le stǎtu în putere,
pentru a se apǎra şi a-şi salva fiinţa naţionalǎ.
Pentru a înfrânge rezistenţa românilor la uniune şi la recrutǎri, dupǎ ce toatǎ vara şi
toatǎ toamna cercurile diriguitoare au ameninţat când cu 60.000, când cu 80.000, ba chiar cu
100.000 de secui înarmaţi (!) nu au gǎsit pânǎ la urmǎ o altǎ rezolvare decât aceea de a pune
în aplicare ameninţǎrile. Aşa s-a nǎscut şi a fost manevratǎ adunarea secuilor de la Lutiţa din
15 octombrie 1848. Emisarul coşutist Berczenczei a fost cel care a convocat adunarea, iar
lucrǎrile adunǎrii au fost conduse de Miko Imre care susţine cǎ de faţǎ s-ar fi aflat 60.000 de
secui (ceea ce, evident, era o exagerare). Între 16-18 octombrie se ia hotǎrârea de a se rǎsturna
monarhia, a se lichida rezistenţa trupelor austriace şi a românilor. Se jurǎ credinţǎ
„guvernului” ungar, ceea ce pǎrea extrem de ciudat având în vedere cǎ guvern ungar nu mai
exista, ci doar acel Comitet de apǎrare dirijat de Kossuth Lajos.
 Atmosfera de teroare era atât de mare la Lutiţa, afirmǎ G. Bariţiu, încât au fost obligaţi
la acel jurǎmânt pânǎ şi ofiţerii germani în frunte cu colonelul Dorschner247. Masele de secui
fanatizate de un naţionalism feroce erau hotǎrâte sǎ stârpeascǎ orice împotrivire „sǎ nu cruţe
pe nimeni care nu poartǎ culorile maghiare” şi nu recunoaşte uniunea, recte „guvernul”
ungar248. Reamintim cǎ „roşu, alb şi verde” erau simbolul uniunii Transilvaniei cu Ungaria.
Mai observǎm aici şi faptul cǎ generalul Puchner nu a trimis la adunarea de la Lutiţa nici un
ostaş de-al sǎu, cum a fǎcut la adunǎrile româneşti, încrezându-se în schimb, desǎvârşit în
lealitatea regimentelor de grǎniceri secui cǎtre coroanǎ. Se redacteazǎ şi un frumos apel la
pace, dupǎ care, fǎrǎ prea multe preparative, în 19 octombrie, secuii adunaţi la Lutiţa, în
cavalcadǎ s-au nǎpustit literalmente asupra Reghinului, înfrângând trupele de grǎniceri români
comandate de locotenent-colonelul Urban, obligându-l sǎ se retragǎ, dupǎ care au jefuit şi
incendiat în deplinǎ voie.
Dupǎ un raport sosit la Comitetul naţional român, în primele 4 zile s-au prǎdat şi
aprins 9 sate, iar pânǎ în 16 decembrie (deci în 7 sǎptǎmâni) au fost arse şi devastate mai mult
de 100 de sate româneşti şi sǎseşti249.
Oştirile imperiale fuseserǎ dezarmate, încercuite sau alungate de cǎtre secui şi gǎrzile
naţionale maghiare, nu numai de la Reghin, ci şi de la Deva, Cluj, Şimleu. Numai aceastǎ
situaţie dezastruoasǎ l-a determinat pe (vitregul faţǎ de români) Puchner, sǎ rupǎ în sfârşit,
prin proclamaţia din 18 octombrie orice legǎturǎ cu autoritǎţile maghiare.
În 19 octombrie 1848 Comitetul naţional român publicǎ şi el douǎ proclamaţii. Una în
care le cere românilor sǎ-şi verse sângele pentru „cauza cea dreaptǎ” şi sǎ se poarte frǎţeşte cu
toate popoarele din Transilvania şi omeneşte chiar şi cu duşmanii; cealaltǎ proclamaţie se
adresa ungurilor şi secuilor din Transilvania. Românii se ridicǎ pentru „libertatea şi egalitatea
tuturor naţiunilor”, pentru patrie, pentru împǎrat. Dacǎ trebuie sǎ intrǎm în rǎzboi, se spune,
„unul împotriva celuilalt, sǎ cruţǎm cel puţin sentimentele proprii omeneşti !” Şi pǎstrând
rezerve pentru o eventualǎ pace, Comitetul mai spunea: „Sǎ facem posibilǎ, prin umanitate,
legarea pǎcii”. „Dacǎ nu putem sǎ ne unim sub ideea politicǎ a dreptului şi a libertǎţii, lǎsaţi-
ne cel puţin ca împreunǎ sǎ cunoaştem ideea umanitǎţii”250.
Din dragoste de omenie, Comitetul mai face apel la unguri şi secui sǎ nu comitǎ „acte
de grozǎvie”, deoarece atunci şi românii se vor vedea siliţi sǎ plǎteascǎ cu aceeaşi monedǎ.
Comitetul naţional român se numea acum de pacificaţiune şi era format din 6 membri: A.
Treboniu Laurian, S. Bǎrnuţiu, N. Bǎlǎşescu, Fl. Micaş, T. Cipariu şi I. Bran , mai târziu
completându-se cu G. Bariţiu şi alţii251.
Comitetul de pacificaţiune a numit în fruntea legiunilor ce urmau a fi organizate pe
tinerii cei mai hotǎrâţi şi mai vrednici. În Apuseni pe Avram Iancu, Simion Balint şi Petru
Dobra. În Zarand pe Ioan Buteanu. Pe Târnave Axente Sever, pe Mureş Florian Micaş. În
Hunedoara şi Haţeg pe N. Solomon.
În fruntea legiunii şi a tribunatelor ce urmau a se constitui pe câmpia Transilvaniei, au
fost numiţi Constantin Roman-Vivu, Vasile Moldovan, I. Rusu, N. Vlǎduţiu şi alţii252.
Pentru cele 15 legiuni proiectate, Comandamentul general austriac a repartizat un
numǎr cu totul ridicol de arme de foc: 1200 de puşti vechi şi ruginite. La aşa un tratament
pentru un aliat, G. Bariţiu face o observaţie îndreptǎţitǎ de bun simţ cǎ a pune gloatele de
lǎncieri în faţa unor trupe bine înarmate cu puşti, precum şi a le conduce deliberat în gura
tunurilor, însemna mǎcelǎrire curatǎ253. Cum s-a şi vǎzut pe parcursul rǎzboiului civil.
Din fericire pentru români, izbânda armatelor revoluţionare s-a datorat, de cele mai
multe ori, nu organizǎrii şi mijloacelor materiale, de obicei inferioare, ci însufleţirii de care
erau animate254.
Legiunile, cele care au luat fiinţǎ, tot cu uneltele tradiţionale transformate în arme s-au
înarmat - coase oblite, furci, topoare, îmblǎcii ş.a. Evenimentele ulterioare au permis
organizarea mai temeinicǎ doar în Apuseni şi în Zarand. Comitetul român de pacificaţiune
spera sǎ poatǎ mobiliza circa 195.000 de oameni.
În Rǎşinari, Sǎlişte şi Sebeş se formarǎ escadroane de cavalerie româneascǎ din
255
sǎteni .
Românii, în colaborare cu trupele imperiale au procedat mai întâi la dezarmarea
gǎrzilor naţionale maghiare. Dezarmarea a început dinspre nord, dinspre secuime şi dinspre
Munţii Apuseni. Generalii austrieci au ocupat mai întâi nordul Transilvaniei şi apoi secuimea
aproape în întregime. Trupele de moţi ale lui Avram Iancu au ocupat Abrudul şi Zlatna, dupǎ
care, au coborât spre câmpie, cucerind Aiudul şi Turda. Spre mijlocul lunii noiembrie,
aproape întreaga Transilvanie se gǎsea în mâinile legiunilor române şi a trupelor austriece,
exceptând Clujului şi zona Trei Scaune.
În 18 noiembrie a cǎzut şi Clujul, predat de guvernatorul Miko Imre colonelului
Urban, cu condiţia ca în oraş sǎ nu intre lǎncierii români. Trupele ungare au fost nevoite sǎ se
retragǎ la Ciucea, gǎrzile naţionale maghiare fiind mai peste tot dezarmate. Eliberarea
naţionalǎ era un obiectiv aproape atins.
Concomitent cu dezarmarea gǎrzilor naţionale maghiare, Comitetul, pe care
Comandamentul general îl privea acum ca pe un organ autentic al naţiunii române, începu
organizarea districtelor eliberate în Fǎgǎraş, Alba Inferioarǎ, Târnave, Hunedoara şi Zarand.
Funcţionarii sunt aleşi de popor prin vot universal, în proporţia numǎrului; administratorii
erau însǎ numiţi de Comandament la propunerea Comitetului. Limba administrativǎ a acestor
districte era limba românǎ, ceea ce dǎdea mari speranţe românilor. Practic, românii organizau
Transilvania ca pe o ţarǎ româneascǎ. Fapt remarcat şi de Nicolae Bǎlcescu într-o scrisoare
din Sibiu, 22 noiembrie 1848, cǎtre A. G. Golescu, la Paris şi în care spunea: „Românii d-aici
au început a organiza districtele româneşti, puind funcţionari români şi introducând limba
românǎ în actele publice”256, excepţie fǎcând districtele sǎseşti. Întrucât ţǎranii nu prea ştiau sǎ
spunǎ Comitet, curând îi spuserǎ „Gobern românesc”257. Faptul este confirmat şi de Zeyk
Jozsef care adresându-se superioarilor sǎi constatǎ la 17 octombrie 1848, cǎ pe teritoriul
comitatului Alba „domneşte un guvern valah în toatǎ regula”258. Spre acesta îşi îndreptau
ţǎranii plângerile care începeau de obicei cu o formulare de adresare cât se poate de sugestivǎ:
„Mult onorate şi de credinţǎ vrednic Comitet Românesc ! Mult milostivi şi sârguitori ai noştri
de ajutoriu Domni !”259 aşteptând de la „învǎţaţii lor de român” sǎ le facǎ mult râvnita
dreptate. Comitetul mai emitea paşapoarte şi alte acte, respectate de unitǎţile administrative şi
militare româneşti.
 Dupǎ cǎderea Clujului, generalul Puchner stǎpân pe situaţie şi stimulat de vechile sale
simpatii pentru aristocraţia maghiarǎ, crede cǎ nu mai are nevoie de ajutorul românilor, aşa
încât spre sfârşitul lunii noiembrie, constrânge Comitetul din Sibiu sǎ dezarmeze legiunile
românilor; în caz contrar, ameninţa el cu aroganţǎ, jumǎtate din tunurile sale le va întoarce
împotriva lor, şi jumǎtate împotriva rebelilor maghiari260, intenţionând sǎ pacifice în
continuare singur regiunea Trei Scaune.
Astfel prietenul fǎţarnic şi aliatul perfid şi-a arǎtat adevǎrata sa faţǎ, dând o serioasǎ
loviturǎ revoluţiei democratice a românilor din Transilvania.
Evenimentele militare îşi schimbǎ însǎ foarte curând cursul, deoarece la începutul lunii
decembrie, la comanda trupelor ungare de invazie care aveau misiunea de a reinstaura
administraţia nobiliarǎ maghiarǎ în Transilvania anexatǎ, vor primi în fruntea lor pe generalul
Josif Bem, un revoluţionar de origine polonǎ, înşelat şi el de liberalismul maghiar şi
necunoscând relaţiile şi realitǎţile din Transilvania. Angajându-se într-un rǎzboi împotriva
habsburgilor, nutrea nǎdejdea cǎ va contribui la eliberarea propriei ţǎri, Polonia.
Numirea lui Bem coincidea cu abdicarea bǎtrânului împǎrat Ferdinand al V-lea şi
înscǎunarea pe tron a arhiducelui Francisc Iosif, ce nu avea decât 18 ani, fapt împlinit la 2
decembrie 1848.
General talentat şi capabil, Bem strǎpunge cordonul de apǎrare de la Ciucea în trei
puncte, izbind trupele austriace de aici, simultan, din mai multe pǎrţi, şi de Crǎciun ocupǎ
Clujul, lansând un rǎsunǎtor manifest în care preciza cǎ nu vine ca asupritor, ci pentru a
întrona „libertatea şi umanitatea”261; intenţia-i va fi dejucatǎ apoi zi de zi atât de cǎtre ofiţeri şi
trupele de ocupaţie în colaborarea cu trupele nobiliare de represiune autohtone, cât mai ales de
tribunalele de sânge (marţiale); acestea s-au acoperit de o imensǎ ruşine datoritǎ încǎlcǎrii
drepturilor omeneşti, punând de fapt în practicǎ genocidul antiromânesc prevǎzut încǎ de la
începuturile revoluţiei pentru singura „vinǎ” de a fi considerat uniunea drept cee ce era - un
act de trǎdare atât faţǎ de Transilvania ca patrie, cât mai ales faţǎ de majoritatea populaţiei
acesteia, care nu recunoştea uniunea, faţǎ de români şi de saşi.
Schimbându-se deci soarta rǎzboiului şi ajuns la strâmtoare, Puchner, şi-a amintit de
români; dar tot cu cuget ascuns, cǎci îi convocǎ la o nouǎ Adunare naţionalǎ pe confesiuni, la
fel cum fǎcuse de altfel şi guberniul maghiar de la Cluj; una fiind programatǎ sǎ se ţinǎ la
Sibiu (ortodocşii) şi cealaltǎ la Blaj (greco-catolicii). Românii s-au înţeles între ei şi s-au
întâlnit cu toţii la Sibiu (de altfel la Blaj nu se mai putea ajunge din cauza complicaţiilor
militare).
La adunarea de la Sibiu din 28 decembrie 1848 au luat parte intelectuali români, între
care numeroşi preoţi. S-a protestat din nou împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria şi s-a
solicitat: confirmarea de cǎtre monarh a unui conducǎtor naţional al românilor asemǎnǎtor cu
banul Croaţiei; un numǎr de funcţionari proporţional cu numǎrul celor trei populaţii ale ţǎrii;
constituirea de urgenţǎ a unei comisii urbariale care sǎ hotǎrascǎ în numeroasele diferende
dintre foştii iobagi şi foştii domni de pǎmânt.
Încheierea adunǎrii a coincis cu primirea veştii despre ocuparea Clujului de cǎtre Bem
şi a înaintǎrii sale spre Sibiu262. La 31 decembrie trupele lui Bem reuşesc sǎ cucereascǎ
Bistriţa, iar la începutul anului 1849 Nǎsǎudul şi Târgu Mureş. La 21 ianuarie 1849 a ajuns la
porţile Sibiului, fǎrǎ însǎ a-l putea ocupa, menţinându-se totuşi la Ocna Sibiului.
La 18 ianuarie 1849 cǎzu Blajul.
Blajul, aceastǎ micǎ Romǎ; leagǎnul redeşteptǎrii naţionale a românilor. Modul în care
a fost tratat de învingǎtor va rǎmâne pururi o patǎ de neşters. Vandalismele consemnate într-
un manuscris aflat la Academia Românǎ întrec orice închipuire. Au prǎdat reşedinţa
episcopalǎ, au nimicit bibliotecile, au stricat tipografia, au jefuit altarul bisericii catedrale, au
intrat cu forţa pânǎ şi în cripta episcopalǎ rǎscolind oasele din mormintele episcopilor pentru a
gǎsi eventuale odoare îngropate.
La intrarea în Blaj omorau tot ce mişca, pânǎ şi pe nevoiaşii şi bǎtrânii ce rǎmǎseserǎ;
în final, l-au omorât şi pe nebunul oraşului. Strigau în gura mare cǎ a trecut vremea ca Blajul
sǎ mai fie „Oláh Roma” [Roma româneascǎ]. Seminarul greco-catolic l-au transformat în
cazarmǎ pentru secui iar << Biblioteca seminarului o au prǎdat cu totul - consemneazǎ
documentul - piaţa era plinǎ de cǎrţi şi scrisori; [aruncau] unii dupǎ alţii cu cǎrţi, alţii se
îmbrǎcau în veşminte bisericeşti sau popeşti şi cu câte o carte în mânǎ mergeau prin piaţǎ
urmaţi de mai mulţi strigând: „én vagyok Bǎrnuţiu”, alţii „én vagyok Cipariu” [Eu sunt
Bǎrnuţiu, eu sunt Cipariu - n.ns.]. Aşa îşi bǎteau joc de lucrurile cele mai sfiinte şi de oamenii
cei mai preţuiţi ai românilor...>>263.
Câţiva dintre localnicii rǎmaşi în viaţǎ au fost martorii unui act de mândrǎ sfidare din
parte unui simplu ostaş al lui Axente. Trecând pe lângǎ o sentinelǎ, aceasta îl opri şi îl întrebǎ:
<<„Cine eşti ?” şi el - nu sǎ fugǎ - ci întorcându-se cu falǎ îşi bate pieptul zicând „Eu sunt
Român”. Dar sǎlbatecul de honved îi întinse arma de foc în piept cu cuvintele: „Românul
trebuie sǎ moarǎ” şi îl ucise>>.
Succesele lui Bem i-au speriat pe austrieci. Braşovul era ameninţat de secui, Sibiul de
generalul Bem. Transilvania se afla în pragul catastrofei. Comandamentul austriac din Sibiu a
intrat în panicǎ; el era acum convins cǎ trupele de invazie din Ungaria ar putea fi înfrânte doar
de alte trupe strǎine, cele ruseşti, staţionate în Ţara Româneascǎ dupǎ înǎbuşirea revoluţiei de
acolo. Majoritatea Comitetului român de pacificaţiune s-a opus chemǎrii în ajutor a trupelor
ruseşti. Presiunile din partea generalilor austrieci au fost însǎ atât de puternice încât pânǎ la
urmǎ cererea a fost fǎcutǎ în numele românilor şi saşilor. Episcopul Andrei Şaguna o
argumenta, arǎtând cǎ dacǎ Transilvania va rǎmâne în puterea insurgenţilor din Ungaria şi a
gǎrzilor maghiare şi secuieşti ardelene, dintr-un „milion douǎ sute mii de români vor mai
rǎmâne douǎ sute de mii, iar din 200 mii de saşi, douǎzeci de mii”264. Cu alte cuvinte, pe baza
informaţiilor pe care le primea zilnic din toatǎ ţara, acuza, nu fǎrǎ temei, trupele de invazie,
cele autohtone maghiare şi tribunalele de sânge de genocid antiromânesc şi curǎţire etnicǎ.
În consecinţǎ, la 2 februarie trupele ţariste sosirǎ la Braşov. La 4 februarie au apǎrut şi
la Sibiu sub comanda colonelului Scariatin. Împreunǎ cu ruşii, austriecii îl atacǎ acum pe
Bem, izbutind sǎ-l scoatǎ din Ocna Sibiului. Bem se îndreaptǎ spre Sebeş şi Orǎştie şi în 9
februarie, la podul Simeriei dǎdu o bǎtǎlie importantǎ în urma cǎreia ieşi victorios datoritǎ
sosirii la timp a unor trupe proaspete din Ungaria, schimbând astfel încǎ o datǎ soarta
rǎzboiului.
 Învingǎtor, generalul Bem a fǎcut drumul întors, şi la 11 martie 1849 ajunse iarǎşi la
porţile Sibiului pe care de astǎ datǎ îl şi ocupǎ. Membrii Comitetului român se refugiarǎ spre
Turnu Roşu, de unde au trecut pe pǎmântul Munteniei.
Dupǎ victoria de la Sibiu Bem şi-a sporit trupele la peste 18.000 mai ales prin recrutǎri
forţate din rândul românilor care nu apucaserǎ sǎ fugǎ în Ţara Româneascǎ sau în Munţii
Apuseni la Avram Iancu265. Ocupând Sibiul, generalul Bem pune mâna şi pe mari cantitǎţi de
arme şi muniţii, pe care generalul Puchner refuzase sǎ le împartǎ românilor, trimişi practic în
luptǎ cu mâinile goale sau în cel mai bun caz cu câte o amǎrâtǎ de lance împotriva inamicului
bine dotat de cele mai multe ori cu arme de foc.
Forţǎ apoi trupele austro-ruse sǎ se retragǎ şi ele prin pasul Turnu Roşu, în Muntenia,
dupǎ care ocupǎ fǎrǎ probleme Fǎgǎraşul şi la 20 martie intrǎ şi în Braşov.
Cu 21 martie 1849, Transilvania este pierdutǎ, Bem ajungând stǎpân pe situaţie.
Începe astfel cea de a treia etapǎ a rǎzboiului civil, când apǎraţi cu eroism de români,
necuceriţi rǎmân doar Munţii Apuseni, şi ca o redutǎ inexpugnabilǎ, cetatea Alba Iulia.
Situaţia imperiului se agravase în iarnǎ şi la începutul primǎverii anului 1849. Singura
formulǎ de supravieţuire nu putea fi decât lǎrgirea fundamentului democratic al
conglomeratului de popoare. Astfel, fu conceputǎ Constituţia din 4 martie 1849, valabilǎ
pentru toate ţǎrile şi popoarele din imperiu. Noua constituţie proclama explicit egala
îndreptǎţire a popoarelor, recunoscând în cadrul monarhiei mai multe provincii, printre care şi
Principatul Transilvaniei reunit cu Parţium, anulându-se astfel uniunea Transilvaniei cu
Ungaria, atât de urâtǎ de români, reinstaurându-se şi autonomia Transilvaniei reorganizatǎ pe
principiul egalitǎţii de drepturi. Evident, noua constituţie a provocat furia cercurilor
conducǎtoare maghiare, deoarece aceasta ar fi putut fi tentantǎ pentru popoarele Ungariei.
Ca replicǎ la Constituţia din 4 martie 1849, dieta ungarǎ întrunitǎ la Debreţin, la 14
aprilie, detronezǎ pe împǎrat şi proclamǎ independenţa Ungariei, separându-se astfel de
Austria. Guvernator al Ungariei a devenit Kossuth Lajos.
Succesele ungurilor, dar mai ales ale lui Bem, închiserǎ complet cercul în jurul
Munţilor Apuseni apǎrat cu atâta strǎşnicie de Avram Iancu şi oastea sa ţǎrǎneascǎ. Pericolul
devenise şi mai mare deoarece ieşirile din munţi fiind blocate, aprovizionarea era imposibilǎ.
Iancu îşi rândui şi el trupele într-un larg cordon de pazǎ, închizând toate drumurile de
pǎtrundere în munţi. Iarna se consumǎ în lupte lipsite de importanţǎ. Operaţiunile mai mari
începurǎ abia dupǎ cucerirea Sibiului, mai întâi sub comanda maiorului Kolomán Csutak,
cǎtre sfârşitul lunii martie şi începutul lui aprilie, şi apoi sub comanda maiorului Hatvany
cǎtre sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai.
În timp ce Bem începu asediul cetǎţii Alba Iulia la 2 aprilie 1849 şi în drumul sǎu spre
Banat împresurǎ şi cetatea Devei cu 2.000 de oameni pentru a o sili sǎ capituleze prin foame.
Transilvania rǎmase la cheremul comisarului Csányi care inaugurǎ, în cele 4 luni de stǎpânire,
o teroare ce depǎşea orice margini ale imaginaţiei, practic, punând în afara legii întreg poporul
român; orice ungur putea omorî singur sau în cadru aşa ziselor tribunale de sânge pe orice
român înarmat sau neînarmat.
 Pânǎ la întoarcerea lui Bem din Banat la Sibiu, în 4 iunie 1849, trupele lui Csányi
uciseserǎ peste 4.000 de oameni neînarmaţi, judecaţi mai mult decât sumar sau nejudecaţi, în
case, în curţi, în pieţe, ba chiar şi în biserici. Generalul Bem scârbit de atâtea atrocitǎţi îi scrise
lui Kossuth sǎ dea ordin a se înceta aceste vǎrsǎri de sânge şi sǎ desfiinţeze tribunalele
marţiale. Kossuth n-a ţinut însǎ seama de aceste cereri şi Csányi continua nestingherit sǎ
cǎsǎpeascǎ pe români. Pânǎ la urmǎ totalul celor asasinaţi s-a ridicat la peste 6.000 de români
(în aceastǎ cifrǎ nefiind cuprinşi şi cei cǎzuţi cu armele în mâini)266.
Prefectul Ioan Buteanu, sintetizând aceastǎ situaţie, îi scria maiorului Csutak care
ocupase la un moment dat Hǎlmagiu, Baia de Criş şi Bradul: „Libertatea voastrǎ sunt furcile
[spânzurǎtorile - n.ns.], egalitatea drepturilor voastre consistǎ în aceea cǎ asimilaţi în
elementul maghiar pe celelalte naţiuni care locuiesc cu voi într-o ţarǎ. Iar fraternitatea voastrǎ
o vestiţi prin pârjolirea satelor şi asasinarea celor nevinovaţi”267.
Dupǎ proclamarea independenţei Ungariei, Kossuth a înţeles cǎ trebuie sǎ grǎbeascǎ
pacificarea popoarelor din Ungaria, fie prin bunǎ înţelegere, fie prin forţa armelor. În ce-i
priveşte pe români, el s-a gândit sǎ foloseascǎ ambele metode.
Prima şi cea mai importantǎ tentativǎ de înţelegere vine însǎ din partea generalului
Magheru, care însemna mai mult decât nişte simple tratative de pace; el face o ofertǎ de
alianţǎ în toatǎ legea, între românii din Ţara Româneascǎ, Transilvania, Banat şi Parţium cu
Ungaria.
Acest aspect al tratativelor româno-maghiare este mai puţin cunoscut; documentul
care-l ilustreazǎ poartǎ data de 4/16 martie 1849268, redactat în Baden şi adresat direct lui
Kossuth. Este un document de mare importanţǎ istoricǎ, deoarece prin acceptarea ofertei de
alianţǎ s-ar fi realizat un front comun al celor douǎ revoluţii românǎ şi ungarǎ. Dar Kossuth nu
avea nevoie de „front comun” ci de zdrobirea rezistenţei româneşti.
Generalul Gh. Magheru, încearcǎ fǎrǎ nici un succes sǎ-i explice lui Kossuth cǎ:
„Principiul naţionalitǎţilor, atâta vreme înǎbuşit de suverani, a rupt în sfârşit zǎgazurile şi
explozia pe care a fǎcut-o a fost cu atât mai puternicǎ şi mai irezistibilǎ cu cât asuprirea a fost
mai îndelungatǎ, mai odioasǎ şi mai nedreaptǎ”. Maghiarii s-au emancipat şi aproape s-au
separat de Austria; slavii de sud şi românii n-au rǎmas nici ei mai prejos. S-au trezit şi ei din
neomenoasa aservire.
Baza solidǎ a unei alianţe româno-maghiare s-ar putea realiza în orice moment dacǎ ar
fi recunoscutǎ imediat naţionalitatea şi drepturile politice ale românilor din Transilvania,
Banat şi Ungaria şi sancţionarea acestui act printr-un statut organic. În caz de îndeplinire a
acestor revendicǎri, Ungaria s-ar bucura de simpatiile a peste 9 milioane de români. Momentul
este delicat deoarece se prefigureazǎ intrarea Rusiei în rǎzboi şi în acest caz, sfârşitul acestuia
nu va putea fi în avantajul naţiunii maghiare. Generalul Magheru avea deci o perspectivǎ largǎ
asupra situaţiei. Nu se cunoaşte vreun rǎspuns al lui Kossuth, însǎ din mersul evenimentelor
se poate deduce cǎ generoasa, utila şi onesta ofertǎ a generalului român a fost respinsǎ,
sfârşitul fiind cel prevǎzut de Magheru. Pentru a nu se crea impresia cǎ aceastǎ ofertǎ a venit
din senin, precizǎm cǎ legǎturi epistolare între Magheru şi Kossuth au existat încǎ înainte de
revoluţie269.
 Ideea unor tratative cu românii a fost totuşi acceptatǎ de cǎtre Kossuth, nu însǎ de pe o
platformǎ de egalitate, cum preconiza generalul Gh. Magheru, ci în genul celor duse de I.
Drágoş în luna urmǎtoare.
Dintre deputaţii de origine românǎ de la dieta Ungariei, Kossuth îl alese pe Ioan
Drágoş pentru a-l trimite la tratative cu românii, deşi la „gloria” acestei misiuni râvneau şi alţi
doi: Alexandru Buda şi Sigismund Pop.
Ioan Drágoş era un mare admirator al lui Kossth şi un fervent adept al uniunii; avusese
şi o educaţie cu totul filomaghiarǎ - vorbea destul de rǎu româneşte; el trebuia sǎ-i convingǎ
pe români sǎ depunǎ armele.
O primǎ întâlnire are loc la Mihǎileni în 25 aprilie 1849 între Ioan Drágoş şi Avram
Iancu, Ioan Buteanu, Petre Dobra, Nicolae Vlǎduţiu ş.a. Prefecţii şi tribunii cerurǎ propunerile
în scris. Se fixǎ o nouǎ întâlnire. La 3 mai Drágoş se prezentǎ cu ele scrise. Propunerile nu
fǎceau însǎ concesii deosebite şi nici nu prevedeau acordarea naţionalitǎţii270. Ele nu
confirmau nici armistiţiul pe timpul tratativelor şi nu conţineau destul de precis nici amnistia
cerutǎ de români. În plus, însuşi I. Drágoş recunoştea într-o scrisoare cǎtre Kossuth, din Brad,
2 mai 1849, cǎ la românii înarmaţi din munţi domnea „convingerea cǎ îi îndemnǎm sǎ depunǎ
armele numai pentru a-i mǎcelǎri”271.
Într-o justificare ulterioarǎ, Kossuth afirma categoric cǎ a refuzat armistiţiul şi cǎ
Drágoş a dus tratative „pe risc propriu”, ceea ce scrisoarea sus citatǎ din 2 mai 1849,
confirmǎ; însǎ despre ce „risc” putea fi vorba, se întreba istoricul Silviu Dragomir, din
moment ce românii acceptaserǎ sǎ trateze ? Riscul, dupǎ o logicǎ elementarǎ, nu era decât în
planurile preşedintelui ţǎrii, deoarece frazeologia din actul de la 26 aprilie masca un gând
ascuns. Nu acordǎ armistiţiu deoarece va dispune ca, paralel cu acţiunea lui Drágoş, sǎ
reînceapǎ şi operaţiunile militare împotriva românilor din munţi272.
În timp ce la Abrud se desfǎşurau tratativele dintre prefecţi şi Drágoş, maiorul Hatvany
atacǎ şi ocupǎ la 6 mai oraşul. Iancu a reuşit sǎ fugǎ la timp. Încrezându-se însǎ în
promisiunile lui Drágoş şi hârtiile de la Kossuth, Buteanu, Dobra, Moldoveanu şi alţi câţiva
tribuni au fost prinşi. Iancu îşi strânge oastea şi înconjoarǎ Abrudul. Dupǎ douǎ zile de lupte
Hatvany abia reuşi sǎ scape cu viaţǎ şi sǎ se refugieze în Brad cu 300-400 de ostaşi ce-i mai
rǎmǎseserǎ. Înainte de a se retrage însǎ, îl împuşcǎ pe Dobra şi pe alţi câţiva români capturaţi.
În retragere nu uitǎ sǎ-l târascǎ dupǎ sine pe Ioan Buteanu, legat de un tun.
Ioan Drágoş n-a putut fugi din Abrud, aşa încât lǎncerii tribunului Corcheş l-au gǎsit,
l-au scos din ascunzǎtoare şi l-au omorât pe loc ca pe un trǎdǎtor de neam, confirmându-i
astfel propriile sale temeri. Moare pentru Kossuth şi cauza maghiarǎ; şi dacǎ ar fi sǎ tragem
„învǎţǎmintele oferite de încercǎrile prin care a trecut Drágoş...”273 aşa cum ne îndeamnǎ
Spyra György, ar fi ele multe, în nici un caz însǎ nu se poate face din el un martir al prieteniei
româno-maghiare pentru simplu considerent cǎ el reprezenta numai interesele maghiare, iar pe
„fraţii” sǎi români care îndrǎzneau sǎ se opunǎ uniunii îi ameninţase cu trupe de represiune274.
Hatvany nu s-a împǎcat cu înfrângerea de la Abrud, aşa încât revine într-o a doua
expediţie, ocupându-l din nou la 16 mai 1849. Dupǎ douǎ zile de lupte crâncene a fost
definitiv înfrânt. La luptǎ au participat şi femeile. Ele au aruncat cu pietre sau au prǎvǎlit
bolovani asupra invadatorilor. S-au distins mai ales buciumenele.
Ca o consecinţǎ a înfrângerilor sale, a fost urgent înlocuit cu un alt comandant. Înainte
de a pleca a ţinut însǎ sǎ-şi mai dovedeascǎ încǎ o datǎ caracterul. L-a spânzurat de o salcie pe
prefectul Ioan Buteanu, tocmai pe acela care în cursul tratativelor fusese cel mai înclinat spre
o împǎcare cu maghiarii.
Noul comandant se numea Kemény Farkas. El primi circa 4.000 de oameni şi 18
tunuri. Începu pregǎtiri serioase. Dar nici Iancu nu rǎmase mai prejos. Mobilizǎ toare resursele
munţilor. Chiar şi femeile acolo unde nu erau destui bǎrbaţi.
Kemény porni din Brad la începutul lunii iunie urmând şi el aceeaşi rutǎ ca şi Hatvany.
Dând lupte grele ajunse la Abrud în 11 iunie. Dupǎ alte cinci zile de lupte ajunse şi el la
concluzia cǎ ar face mai bine sǎ se retragǎ. Înţelesese şi se convinsese cǎ munţii nu puteau fi
cuceriţi decât de o armatǎ extrem de numeroasǎ sau în urma unui asediu prelungit, prin
înfometare. Astfel, cu retragerea lui Kemény expediţiile mai importante în munţi au încetat,
ciocnirile reducându-se mai mult la lupte de hǎrţuialǎ.
Pentru a avea o imagine realǎ şi directǎ despre luptele din munţi, iatǎ un fragment
dintr-o scrisoare a cǎpitanului Gabányi, subaltern al colonelului Kemény: „Sǎ nu crezi, amice,
cǎ rǎzboiul cu moţii ar fi un fel de vânǎtoare de şoareci. Însuşi Napoleon avuse mult de furcǎ
în guerila din Spania. Muntele este locul unde fiecare dâlmǎ, fiecare stâncǎ trebuie cuceritǎ
una câte una, şi dupǎ ce ai pus mâna pe ea, totuşi nu-i încǎ a ta, cǎci duşmanul se strecoarǎ pe
cǎi lǎturalnice, lui bine cunoscute, şi rǎsare la spatele tale; astfel numai punctul acela îţi
aparţine, în care te gǎseşti pentru moment. Între Zlatna şi Abrud se aflǎ o trecǎtoare strâmtǎ:
aceasta s-o vezi, ca sǎ te încredinţezi despre însemnǎtatea rǎzboiului cu moţii. Închipuieşte-ţi
o vale adâncǎ, împrejmuitǎ de vârfuri înalte şi lungǎ, cale de patru ceasuri, aruncǎ acolo
baricade, poduri dǎrâmate, şi dupǎ orice copac câte un valah care îţi pândeşte viaţa, şi vei avea
idee de rǎzboiul cu moţii”275. Iar despre moţi zice în continuare: „Moţii, dupǎ pǎrerea
ofiţerilor noştri încercaţi, nu sunt laşi, ţin focul mai bine decât soldaţii lui Puchner...”
Totuşi, câteva încercǎri de pǎtrundere dinspre nord s-au mai fǎcut. O astfel de
încercare a fost fǎcutǎ la începutul lunii iulie de un detaşament destul de puternic, comandat
de un eminent orator, Vasvári Pál sau „micul Kossuth” cum i se mai spunea şi care se avântǎ
cu îndrǎznealǎ şi nesǎbuinţǎ în rǎzboiul de exterminare a elementului românesc276.
Detaşamentul a dus lupte îndârjite cu gloatele tribunului Corcheş la Mǎrişel şi Fântânele. În
bǎtǎlia de la Fântânele au luptat eroic şi femei sub comanda Palaghiei Roşu. Aici a cǎzut în
luptǎ Vasvári Pál, împreunǎ cu mare parte din trupa sa de elitǎ „legiunea vienezǎ”.
Între timp s-au mai fǎcut încercǎri de împǎcare a românilor cu ungurii de cǎtre
colonelul Simonffy, sprijinit de deputatul de Bihor Ioan Grozman. În 21 iunie 1849, de la
Vaşcǎu, unde staţiona cu unitatea sa militarǎ, Simonffy József se adreseazǎ lui Avram Iancu
printr-o scrisoare, invitându-l sǎ depunǎ armele sau sǎ le întoarcǎ împotriva austriecilor,
deoarece „rǎscoala” românilor s-a produs doar la instigǎrile Vienei. Iancu sǎ primeascǎ
„generozitatea” naţiunii maghiare deoarece altfel pe români îi va aştepta „stârpirea,
depopularea prin foc şi fier”277. În scrisoarea sa din Câmpeni 27 iunie 1849, Avram Iancu
rǎspunde clarificând, dacǎ mai era nevoie, situaţia: românii nu s-au ridicat la incitarea
Austriei, ci pentru „nerecunoaşterea naţionalitǎţii politice”, împotriva tiraniilor şi barbariilor
feudalilor şi aristocraţilor maghiari ardeleni pe care poporul nu le-a mai putut îndura, şi de
care „inteligenţa s-a scârbit cu totul”. Românii au fost siliţi sǎ ridice armele contra celor ce îi
tiranizau direct. Propunerile de pace vin cam târziu, iar în ceea ce priveşte încrederea, Buteanu
şi Dobra care s-au încrezut în „salvconductul” semnat de Kossuth, au cǎzut victime. Astfel
stând lucrurile, invitǎ inamicul sǎ recurgǎ la alte mijloace de a trata cu românii.
În final, Avram Iancu avertizeazǎ: „între noi şi voi armele niciodatǎ nu pot decide”.
Deputatului Gozman, care nici mǎcar nu ştia pentru ce luptau românii, îi rǎspunse într-
o altǎ scrisoare, cu aceeaşi datǎ, precizându-i cǎ naţiunea l-a împuternicit a-i apǎra
„independenţa ei politicǎ şi naţionalǎ” chiar şi cu armele, aşa încât, recomanda Iancu,
deşteptaţi-vǎ din somn şi nu vǎ sculaţi împotriva noastrǎ ci, sǎ vǎ „sculaţi asupra
conservatorilor şi aristocraţilor, cari nu voiesc libertatea practicǎ între naţiunile transilvane, ci
şi acum pe aripile superbiei zboarǎ dupǎ o supremaţie absurdǎ”; pe aceştia sǎ-i bateţi cu
„toiagul gurei”278.
În scrisoarea cǎtre Avram Iancu, Ioan Gozman se folosise şi de numele lui Nicolae
Bǎlcescu. Într-adevǎr, acesta sosise la Debreţin în 26 mai şi atunci ducea tratative cu guvernul
maghiar. Douǎ luni s-a frǎmântat inutil Bǎlcescu pentru a realiza împǎcarea românilor cu
ungurii. În acest scop a avut numeroase audienţe la Kossuth, Batthyány, Szemere şi discuţii
nesfârşite cu deputaţii români din parlamentul ungar. Ba intenţiona sǎ editeze (stând însǎ în
umbrǎ), chiar un jurnal politic, intitulat Democraţiea, din care au şi apǎrut câteva numere279.
Pe frontul apropierii româno-maghiare îl ajuta Cezar Bolliac, care la Braşov edita o foaie
filomaghiarǎ, sprijinitǎ de guvernul maghiar, cu titlui Espatriatul280, pe care românii ardeleni
nu voiau s-o primeascǎ nici mǎcar gratuit.
Nicolae Bǎlcescu nu cunoştea, din pǎcate, adevǎrata stare de lucruri din Transilvania.
Punând pe primul plan eliberarea Ţǎrii Româneşti, problema Transilvaniei, automat, cǎdea în
plan secund, ceea ce era o „mare gafǎ politicǎ”281. Lupta revoluţionarǎ „comunǎ” maghiaro-
românǎ nu însemna în fond altceva decât ducerea la victorie a Ungariei Mari, aceea a unei
singure naţiuni. Sinucidere naţionalǎ pentru românii ardeleni.
Cele câteva concesii fǎcute la strâmtoare de cǎtre maghiari, s-ar fi pulverizat fǎrǎ
îndoialǎ a doua zi dupǎ victorie. Ce însemna în fond acel atât de lǎudat (într-un trecut nu prea
îndepǎrtat şi internaţionalist proletar) Projet de pacification cu tot cu proiectul privind
înfiinţarea legiunii române ? (Semnat la 14 iulie 1849 între Kossuth, Bǎlcescu şi Bolliac).
Kossuth ştia foarte bine ce semnificaţie aveau aceste acte: Iancu împreunǎ cu valahii lui sǎ
lupte dincolo de munţi, nu aici în Transilvania! Dar aşa cum arǎta istoricul David Prodan,
nu de diverse concesii aveau nevoie românii, ci de „fiinţǎ politicǎ naţionalǎ”282. Un efect nul a
avut pentru români şi o lege apǎrutǎ în 28 iulie 1849 care ar trebui bine analizatǎ pentru a
stabili în ce mǎsurǎ oferea o oarecare autonomie naţionalǎ. Ea a rǎmas doar un simbol. N-a
ajuns a fi cunoscutǎ nici de români nici de slavi283.
În decursul lunii iunie 1849 situaţia Ungariei se agraveazǎ. ca urmare a acordului
realizat între curţile din Viena şi Petersburg, trupele ruseşti au intrat în 18 iunie pe teritoriul
Ungariei, iar în 19 iunie pe cel al Transilvaniei. Generalul Alexandr Nicolaevici Lüders,
comandantul corpului V de armatǎ, venea în Transilvania cu 26.000 de soldaţi şi 56 de tunuri.
Aşa cum prevǎzuse generalul Gh. Magheru când îi oferise lui Kossuth o alianţǎ cu românii,
soarta bǎtǎliilor nu se mai prevedea a fi favorabilǎ maghiarilor. Generalul Bem mai dǎ totuşi
câteva lupte norocoase, dar el începu a fi condus mai mult de îndrǎznealǎ decât de raţiune,
aruncându-se cu disperare în lupte, fǎrǎ a mai pune preţ pe viaţa soldaţilor sǎi, ceea ce a şi dus
la nemulţumiri în sânul armatei sale. La un moment dat trecu chiar în Moldova cu gândul de a
ridica populaţia de acolo. Dar la sfârşitul lunii iulie pierdu Braşovul, Sibiul, Fǎgǎraşul,
Sighişoara. Aici lângǎ Sighişoara se dǎdu la 31 iulie 1849 bǎtǎlia de la Albeşti unde Lüders a
învins. Bem scǎpǎ cu greu, ascunzându-se într-o tufǎ dintr-o mlaştinǎ. Pentru scurt timp, mai
reocupǎ Sibiul, dupǎ victoria din 5 august de la Ocna Sibiului. Este chemat apoi la Arad unde
se refugiase guvernul şi dieta ungarǎ, fiind martorul înfrângerii din 9 august de lângǎ
Timişoara.
La 11 august Kossuth demisioneazǎ, locul sǎu fiind ocupat de generalul Görgei care
hotǎrî la 13 august depunerea armelor la Şiria lângǎ Arad. Cu aceasta luǎ sfârşit atât rǎzboiul
de independenţǎ al Ungariei faţǎ de Austria, cât şi intervenţia militarǎ ungarǎ în Transilvania
ce urmǎrise menţinerea prin forţa armelor a uniunii.
Nu cu mult înainte de aceste evenimente, în 3 august, Avram Iancu îşi fǎcu cunoscut
acel mesaj al sǎu, demn şi generos, anunţându-l pe Kossuth cǎ nu mai poate continua
tratativele de pace cu fraţii unguri, fiind împrejurǎrile foarte critice. El a hotǎrât sǎ rǎmânǎ
neutru între luptele dintre unguri şi ruşi, spre a-şi dovedi astfel sentimentele frǎţeşti pe care le
nutreşte faţǎ de poporul maghiar. Neutralitatea, acest gest nobil al lui Avram Iancu, precum şi
tratativele de pace i-au costa scump pe români, deoarece la curtea din Viena s-a aflat, şi
tânǎrul împǎrat a diminuat drastic rangul decoraţiilor ce li se cuveneau fruntaşilor români.
Mǎsura nu fusese luatǎ nici din invidie, nici din micime sufleteascǎ, aşa cum s-a afirmat la un
moment dat, ci pentru simplul fapt cǎ în secret au fost puse la dispoziţia împǎratului actele
prezidenţiale ale lui Kossuth privind fazele tratativelor sale cu Iancu. Ar fi interesant de
cercetat dacǎ nu şi acesta a fost motivul pentru care ulterior Avram Iancu a suferit unele grave
persecuţii din partea austriecilor.
Este de remarcat apoi cǎ generalul Lüders aprecia în mod deoasebit figura de erou a lui
Avram Iancu, în acelaşi timp în care-i dispreţuia profund pe ramoliţii generali austrieci. De
altfel, la intrarea sa în Transilvania, el declara categoric cǎ: „numai un general a aflat în ţarǎ,
pe Iancu”284.
Lüders va lua şi direct apǎrarea românilor, într-un raport-memoriu înmânat ţarului
Nicolae pe care-l ruga sǎ intervinǎ pe lângǎ împǎratul austriac în favoarea lor.
Deşi strǎin, el şi-a dat perfect de bine seama despre relaţiile dintre români - maghiari -
austrieci, fǎcând în acel memoriu o extrem de valoroasǎ apreciere (deoarece era a unui
observator neinteresat), aceea cǎ el s-a convins de faptul cǎ românii care luptau „erau animaţi
în acţiunea contra ungurilor, mai puţin de spiritul de fidelitate cǎtre guvernul austriac decât de
dorinţa de a-şi face un nume, de a ridica naţionalitatea şi de a cuceri dreptul de a cere şi de
obţine pentru concetǎţenii lor drepturile civile de care ei sunt privaţi”. Dar înainte de toate,
românii au luptat pentru abrogarea uniunii, fapt constatat chiar de maghiari; edificator este în
acest sens raportul maiorului Gáll cǎtre comisarul gubernial Vörös Antal privind luptele de la
Hǎlmagiu. Acesta consemna cǎ prizonierii maghiari eliberaţi în urma acestor lupte, i-au
declarat cǎ „scopul rǎscoalei românilor a fost sǎ anuleze uniunea” Transilavaniei cu
Ungaria285.
George Bariţiu, cunoscutul redactor al Gazetei de Transilvania, arǎta cǎ românii se
bǎturǎ pentru a-şi apǎrarǎ „libertatea naţionalǎ, sǎ nu fie prefǎcuţi în maghiari, îşi apǎrǎ patria
ca mare Principat, pentru ca aceea sǎ nu fie desfiinţatǎ şi prefǎcutǎ în alt stat, în care ei nu mai
puteau spera vreun viitor”286. Cu privire la faptul cǎ aceste obiective sacre pentru revoluţia
democraticǎ românǎ, au fost urmǎrite un timp, alǎturi de trupele imperiale, reproş pe care îl
mai aducea şi Gozman în cunoscuta sa scrisoare, Iancu reitereazǎ cǎ românii n-au avut de ales
şi cǎ deci nu puteau avea altǎ cale, punând la rândul sǎu o întrebare retoricǎ: „Camarila
(precum vǎ place) ne asigurǎ naţionalitatea încǎ atunci, când fraţii maghiari zbierau „Egy
magyar nemzet - egy magyar haza”, [o singurǎ limbǎ maghiarǎ - o singurǎ patrie maghiarǎ]
apoi despre români, nu le plǎcea a vorbi nici ca despre „Nép” [popor]. Acum judecaţi, ce era
mai consult, a da mâna cu aceia care nu voiesc a şti de tine ? sau cu acela care-ţi promise
împlinirea cererei”287.
Nu prea demult, istoricul maghiar Deák István288, fǎcea o afirmaţie deosebit de
sumbrǎ; aceea cǎ adevǎraţii înfrânţi în rǎzboiul civil n-au fost ungurii, cu atât mai puţin
austriecii, ci românii. Ei, spune istoricul, n-au câştigat nimic din conflict. Nici Imperiu
România Mare, nici Ducat român suveran sub conducerea Habsburgilor, nici mǎcar un
teritoriu românesc autonom în Transilvania. Dar autorul studiului uitǎ complet un fapt
esenţial, acela cǎ românii îşi înscriseserǎ în programul lor revoluţionar de la Blaj, respingerea
uniunii. Or, am dat atâtea exemple, şi mai putem da, cǎ în epocǎ faptul era cunoscut nu numai
de români, ci şi de maghiari. Mai oferim totuşi un exemplu: mǎrturia lui Mikó Imre, care în 17
septembrie 1848 îi raporta tranşant lui Batthyány cǎ românii cu cele douǎ regimente
grǎnicereşti ale lor, se ridicau „în vederea nimicirii uniunii”289.
Pentru nimicirea uniunii au luptat românii şi aceasta au obţinut-o. Desigur, a fost o
victorie temporarǎ, cǎci dualismul bǎtea la uşǎ şi când a fost inaugurat a rǎsturnat datele
problemei; însǎ la încheierea operaţiunilor militare, Transilvania era cu autonomia recâştigatǎ,
şi pentru români strǎlucea un soare al speranţei, care dacǎ nu încǎlzea cine ştie ce, cel puţin
dezmorţea sufletele lor încrâncenate şi atât de chinuite.
Urma o nouǎ etapǎ, poate chiar mai grea decât cea a rǎzboiului civil, aceea a realizǎrii
pe cale paşnicǎ a obiectivelor politice româneşti ce vor aduce noi frǎmântǎri şi convulsii în
anii ce vor veni.

19. ATROCITĂŢI MAGHIARE ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR

Atrocitǎţile maghiare împotriva românilor în revoluţia de la 1848-49 din Transilvania

nu au constituit niciodatǎ tema vreunei cercetǎri în istoriografia româneascǎ din mai multe
motive, deşi documentaţia existǎ şi este mai mult decât abundentǎ. Singur George Bariţiu a
reuşit întrucâtva sǎ dea cât de cât o imagine succintǎ a pierderilor româneşti în rǎzboiul civil,
iar Ioan Publiu Alexi a publicat o parte din listele oficiale cu omoruri în afara câmpului de
luptǎ.
Dupǎ revoluţie au existat încercǎri de a aduce la luminǎ documente; cu greu s-a reuşit
sǎ se publice rapoartele prefecţilor, o broşurǎ în limba germanǎ şi încǎ unele documente în
Gazetǎ, Foaie..., şi în Bucovina; dar aceasta nu s-a fǎcut în mod sistematic, deşi Bariţiu a
lansat mai multe apeluri sǎ se adune documente şi informaţii privind atât genocidul cât şi
revoluţia. Tot el a fost acela care pentru prima datǎ dupǎ 30 de ani de la revoluţie a publicat un
document privind atrocitǎţile maghiare împotriva românilor, însǎ rezultatul a fost imediata sa
tragere în judecatǎ. Prevalându-se de libertatea ştiinţei, a cercetǎrii şi publicǎrii documentelor
istorice, cu mare greu a reuşit sǎ evite o condamnare la închisoare în urma procesului intentat
de guvernul ungar. A avut noroc cu juriul care era format din saşi290.
Motivul aşternerii tǎcerii asupra acestei teme a fost, incontestabil, politic. Pânǎ la 1918
autoritǎţile maghiare nu ar fi permis abordarea ei; dovadǎ procesul lui G. Bariţiu din 1879, iar
dupǎ 1918 erau prea multe probleme de rezolvat în istoriografia noastrǎ pentru a mai gǎsi timp
şi pentru aşa ceva.
Dupǎ 1944, o astfel de cercetare într-o istoriografie dominatǎ de un Mihail Roller (un
falsificator al istoriei românilor şi o slugǎ plecatǎ a intereselor strǎine sub masca
„internaţionalismului proletar”) era exclusǎ; ba mai mult, taxatǎ de „naţionalistǎ”, tema, i-ar fi
adus oricǎrui istoric închisoarea, Canalul sau alte nenorociri. Dupǎ 1965, dar mai ales dupǎ
1968, când s-ar mai fi putut face cercetǎri obiective în acest domeniu, s-a renunţat, dominând
pǎrerea cǎ aducerea la luminǎ a unor astfel de fapte ar indispune „naţionalitǎţile
conlocuitoare”; astfel tǎcerea asupra atrocitǎţilor maghiare împotriva românilor din
Transilvania, Banat şi Parţium la 1848-1849 s-a prelungit şi pentru perioada contemporanǎ
(1989-1995).
Deşi George Bariţiu nu a putut fi nici pe departe exhaustiv privind tema de care ne
ocupǎm, din motivele arǎtate mai sus, el a lǎsat totuşi un testament istoriografic valoros, o
constatare şi totodatǎ un îndemn înţelept pentru vremuri mai favorabile: Lipsa de apǎrare
puternicǎ în cazuri şi timpuri în care te poţi apǎra şi tot nu o faci este dǎunǎtoare şi culpabilǎ,
ea denotând lipsǎ de ambiţie nobilǎ, slǎbire a simţirii naţionale, lene şi nepǎsare291.
Aducerea la luminǎ a documentelor istorice care dezvǎluiau aceste crime era necesarǎ
şi pentru a restabili adevǎrul istoric şi a rǎspunde astfel emigranţilor maghiari, care, aratǎ
George Bariţiu, dupǎ încheierea rǎzboiului civil, „negaserǎ acele tiranii cumplite şi din contrǎ,
ei umpluserǎ ziarele din Franţa, Belgia, Anglia, cu fabule despre atrocitǎţi austriece şi
româneşti !”292
Apoi, a trebuit sǎ se facǎ faţǎ unei adevǎrate campanii ofensive a presei
guvernamentale dualiste, care şi-a atins apogeul în 1882-1883 în frunte cu ziarul Pester Lloyd
când s-au reluat atacurile asupra conduitei românilor în timpul revoluţiei. Intrând în polemicǎ,
G. Bariţiu rǎspunse în articolul „Tot în poziţiune de apǎrare”293, arǎtând cǎ respectiva
atitudine era totuşi incomodǎ. Rǎspunsul dat acuzaţiilor maghiare trebuia - mai spune el - sǎ
fie ferm, dezvǎluind totodatǎ şi tehnica folositǎ împotriva dovezilor şi documentelor
româneşti a cǎror autenticitate era negatǎ pur şi simplu, denigrându-se totodatǎ şi rapoartele
oficiale ale prefecţilor Avram Iancu, Simion Balint şi Ioan Axente; în mod cu totul
antiştiiţific, nu erau luate în seamǎ nici alte multe dovezi.
Era o situaţie intolerabilǎ de inducere în eroare a opiniei publice în special, cu scopul
de a judeca nedrept pe români. În acest important articol Bariţiu se revolta nu numai contra
atacurilor din exterior, ci şi împotriva tembelismului şi rǎbdǎrii românilor, adresându-le celor
din urmǎ vorbe aspre dar drepte: „De la cine aşteaptǎ românii sǎ fie apǎraţi înaintea lumii ? Ce
cred ei oare, cǎ cu 3-4 ziare înguste îşi pot conserva un renume bun” între popoarele civilizate
ale Europei ? Informaţia se propagǎ astǎzi rapid, şi calomniile pot fi crezute uşor atunci când
ele îşi gǎsesc drumul spre un ziar foarte rǎspândit - mai adǎuga într-un limbaj foarte modern,
nestorul presei româneşti ardelene.
Sistemul de a ni se trata istoria este cel folosit de cǎtre falsificatori în general, mai
preciza Bariţiu, adicǎ, documente publicate întru totul autentice, sunt tratate ca şi inexistente
sau ca minciuni, în timp ce altora, care sunt în favoarea adversarilor, li se dǎ o importanţǎ cu
totul exageratǎ: „Se pune temei foarte mare pe cruzimi comise de români, se observǎ însǎ
tǎcere aproape absolutǎ asupra tuturor atrocitǎţilor însutit mai multe şi mai teribile comise de
alţii”, adicǎ de maghiari.
Fǎrǎ îndoialǎ, rǎzboiul civil nu s-a dus cu mǎnuşi albe de nici una din pǎrţi, dar de aici
şi pânǎ la adevǎratul genocid la care au fost supuşi românii, desigur, era cale lungǎ. Faptele,
din pǎcate, confirmǎ ca a fost vorba despre aşa ceva.
Chiar de la începutul ciocnirilor, pe la mijlocul lunii octombrie 1848, când românii
abia începeau sǎ se înarmeze şi maghiaro-secuii erau deja înarmaţi, se învinuiau reciproc cǎ
înarmǎrile erau îndreptate spre nimicirea celuilalt. Astfel, dacǎ românii se înarmau, ungurii
spuneau cǎ ei vor fi ţinta şi cǎ respectivele mǎsuri sunt luate pentru a se stinge elementul
maghiar, iar din aceleaşi motive, românii „strigǎ şi aratǎ cǎ maghiarii voiesc stârpirea lor”294.
Comentariul îngrijorat al lui Bariţiu suna astfel:„Se pare cǎ am ajuns ca sǎ fim orbi şi surzi la
cuvintele de pace”.
De fapt înstrǎinarea dintre români şi unguri în proporţie de masǎ fusese constatatǎ încǎ
din iunie-iulie de cǎtre ancheta Comisiei Kozma în Munţii Apuseni. Astfel, comisia constatǎ o
stare de spirit antiromâneascǎ, dar şi antimaghiarǎ (mai ales dupǎ mǎcelul de la Mihalţ). Cinci
martori relevǎ existenţa pǎrerii cǎ mai întâi trebuie spânzuraţi preoţii români şi mai apoi toţi
ceilalţi români. Mai mulţi martori confirmǎ cǎ românii au fost ameninţaţi cǎ vor fi fǎcuţi
tocanǎ; cǎ vor fi traşi în ţeapǎ, cǎ pe românii care nu vor sǎ se supunǎ, cǎlǎul îi va spânzura pe
toţi (martorul nr.277)295.
Teza vremii, la care se ţinea foarte mult, era cǎ românii, pânǎ când maghiarii n-au
început sǎ spânzure români nevinovaţi, acuzaţi de delicte politice, nu s-au atins de nici un
maghiar. Dar sǎ nu se uite cǎ pânǎ în toamnǎ, au fost vǎrsǎrile de sânge de la Abrud în mai,
mǎcelul de la Mihalţ, represiunea de la Luna, alte omoruri la Nǎdab, Marghita, Bara şi
numeroase execuţii militare, ne mai vorbind de intensificarea crescândǎ a teroarei pe întreg
pǎmântul Transilvaniei, Banatului şi Parţiumului. Ridicarea spânzurǎtorilor odatǎ cu
generalizarea introducerii statariului, ca şi o mulţime de ameninţǎri grave venite din partea
autoritǎţilor, erau fapte care indicau o singurǎ tendinţǎ - aceea de a executa o curǎţire etnicǎ a
românilor, de a-i extermina sau mǎcar de a le micşora serios numǎrul prin sabie, plumb, foc,
ştreang sau alte metode.
Calificarea de genocid a represaliilor împotriva românilor se justificǎ şi mai mult
atunci când omorurile au loc înafara câmpului de luptǎ, în casǎ, în curte, pe drum, în piaţa
publicǎ şi chiar în bisericǎ.
Faptele cercetate obiectiv, ca şi cifrele finale, confirmǎ acuzaţia românilor. Numeroase
cazuri au fost publicate de Gazetǎ, dar cele mai multe, zac şi acuma necercetate în arhive.
La Albeşti (Fejérhaza) de exemplu, dupǎ ce au ars câteva case, au intrat în biserica
româneascǎ, devastarǎ altarul, spurcarǎ biserica, împuşcarǎ în crucifix „zicând cǎ acum au
puşcat pe Dumnezeul românilor”, în urmǎ au bǎgat caii în bisericǎ folosind-o de grajd296.
Faimosul baron Husszár Zsigmond spre sfârşitul anului 1848 fǎcea prǎpǎd în districtul
Chioarului; la podul comunei Katafalva spânzurǎ 3 români şi la Dobricel 7; arse 27 de sate
româneşti „aruncând mai multe muieri şi copii în flǎcǎrile focului”, iar pe mai multe soţii şi
fete românce dupǎ ce le viola, le ţintuia de vii la pǎmânt bǎtându-le ţǎruşi prin piept sau prin
burtǎ297.
A devenit apoi foarte cunoscut cazul preotului român, greco-catolic, Ioan Sina din
Spini cǎruia la 1849, dupǎ ce i s-au jefuit 1000 de florini pe care-i avea asupra sa, i s-au tǎiat
degetele de la mâini, apoi mâinile amândouǎ; i s-a tǎiat şi „mǎdularul” (membrul bǎrbǎtesc),
iar în final a fost despicat în patru298.
La Boiu Mare (Nagy Bouny) au prins preotul, i-au smuls pǎrul şi barba, l-au bǎtut sorǎ
cu moartea, iar „Pe o nevastǎ care nǎscuse de vreo douǎ zile o spintecarǎ şi pe copil îl tǎiarǎ în
bucǎţi”299.
Jefuitǎ de toate cele sfinte a fost, pe lângǎ alte sute de biserici, şi biserica din
Hunedoara, dupǎ 11 aprilie, adicǎ dupǎ intrarea trupelor maghiare. Fǎptuitorul a fost judele
primar Buci Mihái, care aducând armatǎ a percheziţionat biserica şi cimitirul.
Preotul locului face o scurtǎ descriere a celor întâmplate. Buci Mihái, spune el, a intrat
în bisericǎ „cu pipa aprinsǎ, or început a sparge şi strica toate prin bisericǎ, cǎutând dupǎ
avere, prin sudalme de „Dumnezeul românilor” şi scoţând ochii Maicei Precistei şi rupând
ciucurii de la prapori, zicea cǎ Dumnezeul nostru a murit”.
La acest tratament, spune Nicolae Popovici, parohul Hunedoarei, maghiarii n-au fost
îndreptǎţiţi, deoarece „biserica ungureascǎ prin insurgenţii români, de nimic nu s-a despuiat”,
ba mai mult, adǎuga preotul, românii din Hunedoara au apǎrat de multe rele pe mai mulţi
locuitori maghiari ai oraşului300.
Din lagǎrul secuilor de la Biotfalu (în scaunul Odorhei), veneau la Gazetǎ ştiri
zguduitoare: contele Haller fugind spre Odorhei, aprinse toate satele ce-i stǎturǎ în cale, apoi
la Teleac (Telek) spânzurǎ 12 români, iar pe alţii îi legǎ în lanţuri şi aşa îi aruncǎ de vii în foc.
Pe câţiva îi trase în frigare şi aşa torturaţi îi omorî301.
Din miile de victime, iatǎ şi exemplul a trei ţǎrani din Merişor (comuna Sǎtmar), care
fuseserǎ numai bǎnuiţi cǎ vor sǎ fugǎ în munţi la Avram Iancu. E vorba de Nuţiu Pop, Flore şi
Petru Roman. Cei trei sunt prinşi, legaţi, bǎtuţi şi schingiuiţi. Pe drumul spre spânzurǎtoare au
fost puşi sǎ strige: „Sǎ ştiţi fraţilor, cǎ toţi acei ce vor încerca sǎ se rǎscoale contra stǎpânirii
maghiare, vor fi spânzuraţi ca noi”.
Au fost duşi din Baia Mare pe drumul spre Sǎcǎlǎşeni la colina „Dâmbul Cǎtǎlinei”,
deasupra râului Lǎpuş unde se aflau 12 spânzurǎtori şi unde s-au mai adus încǎ vreo 20 de
români de prin Remetea şi jur, tot pentru a fi executaţi.
Înainte de execuţie, au fost puşi sǎ-şi sape gropile şi sǎ-şi asculte propriul prohod,
dupǎ care au fost spânzuraţi câte doi pe o spânzurǎtoare. Aceastǎ execuţie în masǎ a fost
însoţitǎ de o bizarerie extrem de sinistrǎ; astfel, în timp ce cǎlǎii puneau ştreangurile de gâtul
nenorociţilor care se zvârcoleau, „lumea adunatǎ cu forţa trebuia sǎ danseze” pe melodiile
trupei de muzicanţi adusǎ de la Baia Mare302.
Bisericile româneşti şi preoţii lor constituiau un obiectiv prioritar în ce priveşte
distrugerile şi omorurile. Nu este de mirare, deoarece în cadrul bisericilor, preoţii erau
pǎstrǎtorii limbii şi a naţionalitǎţii; odatǎ bisericile distruse şi preoţii ucişi, pe ce sǎ se mai
reazeme bietul ţǎran român ?
Dintr-un raport al protopopului Partenie Trombitaş din Târgu Mureş cǎtre episcopul
Andrei Şaguna, se poate vedea ce se întâmpla cu românii dupǎ ce rǎmâneau fǎrǎ preot şi cu
biserica distrusǎ pânǎ în temelii. E vorba de satul Sângiorgiul de Pǎdure (Erdö), sat mixt, în
care cele 100 de familii româneşti ortodoxe au fost obligate sǎ-şi pǎrǎsescǎ religia şi sub
jurǎmânt, furǎ silite a trece la religia reformatǎ303. Nici greco-catolicii români nu erau mai
favorizaţi304. Iatǎ ce se întâmpla cu bisericile lor. Bisericile din Geoagiu de Jos şi cel de Sus:
„au fost jefuite de unguri şi au rǎmas goale”. Parohia Feredeu: „Or jefuit biserica de tot”.
Parohia Balsa: „Au prǎdat toate în bisericǎ”. Parohia Glod: „Jefuit biserica de tot. Spart
ferestrele”. Parohia Almaşul Mare, biserica din jos: „Jefuit haine, icoane etc.”. Parohia
Nǎdǎstia: „Jefuit haine, spart icoane”. Parohia Bârsǎu: „Jefuit toatǎ biserica”. Parohia Certej:
„Jefuit toatǎ biserica luând şi 150 fl.”. Nu avem însǎ spaţiu tipografic suficient pentru a
continua. Mai înregistrǎm doar câteva notiţe care ni s-au pǎrut mai interesante din acest
„Extras”: prima, aceea care consemna „modul de lucru” al „bandelor” aşa zis revoluţionare:
„venind ungurii la o zi de târg în Sǎcǎrâmb au luat pe oameni ca oile şi i-au dus la Şoimuş şi i-
or împuşcat, între aceştia au pierit şi cei 7 bǎrbaţi”. Şi a doua, observaţia de la protopopiatul
Vâlcele: „Rebelii au omorât pe români unde i-au gǎsit, nu i-au întrebat de nici o vinǎ, numai
glonţul le-au dat. Protocoalele matricole au ars toate împreunǎ cu satul. În parohia Augustin
au murit mulţi de holerǎ, dar mai mulţi împuşcaţi”.
Din acelaşi fond al Consistoriului ortodox din Sibiu305, mai spicuim unele exemple.
Iatǎ câteva omoruri din oraşul Brad: Indrei Pǎtruţ: „Om ca de 16 ani în 27 octombrie 1848, la
Târnavǎ puşcat”. Miheţ Odre: „De 80 ani în 24 mai 1849 la casa sa omorât, de care n-au
rǎmas nime”. Miheţ Ioan: „Prunc de 1 an şi jumǎtate, în pat omorât în 24 mai 1849”. Bocǎesc
Floare: „De 61 ani în 27 mai 1849. Pǎ talpa cǎşii lui omorât şi ţâpat în foc, de care au rǎmas
vǎduvǎ”. Panǎ Ion: „prunc de 2 ani. În 24 mai 1849 la casa sa omorât. Golcea Solomon: „De
80 de ani în 29 mai 1849 înaintea casei puşcat, de care n-au rǎmas nimeni”. Rǎşcan Moisǎ:
„De 45 în 28 mai 1849. În drum în piaţ puşcat, de care au rǎmas vǎduva şi 3 prunci, economia
pustie”. Faur Toader: „De 31 de ani în 28 mai 1849, sǎpând l-au ucis, de care au rǎmas şi 3
cerşetori”. Truţǎ Avram: „De 81 de ani în 28 mai 1849, cârpind la cioareci l-au omorât, de
care au rǎmas vǎduva slabǎ”. Fǎrǎu Toader: „De 64 ani în 28 mai 1849, puşcat prin picioare,
de viu l-au ţâpat în vǎpaie arzând casa; de care au rǎmas 3 copii a cere”. Vǎsilǎ Solomon: „De
82 de ani în 28 mai 1849 încǎlţându-sǎ l-au omorât, de care n-au rǎmas nime”. Evuţǎ Core:
„De 47 ani. Mai oarbǎ, slabǎ, în 28 mai 1849 au puşcat-o în hotarul Bradului”. Simdrinǎ
Râşcan: „De 76 de ani, înaintea cǎsii sale omorâtǎ, de care n-au rǎmas nime”. Mǎrie Drae:
„De 67 ani, neputincioasǎ, pǎ bâtǎ umblând, au puşcat-o de care n-a rǎmas nime”. Sofia
Miheţ: „De 32 ani, în 29 mai 1849. Cu pruncul în braţǎ au omorât-o, de care n-au rǎmas
nime”. Dochiţa Lazǎr: „De 32 de ani cu fǎtuţa în braţǎ au puşcatu-le de care au mai rǎmas 3
copii sǎraci”. Dotiţǎ Luncoan: „De 62 de ani în 29 mai 1849, torcând au puşcat-o, de care n-au
rǎmas nimenea”. Iudita Faur: „De 63 ani în 29 mai 1849. Umblând a cerşi au puşcat-o, de care
n-au rǎmas nime”. Anişca Mǎrtin: „De 41 ani în 29 mai 1849 pe care au ţâpat-o în foc de s-au
prefǎcut în cenuşǎ, de care au rǎmas o fatǎ sǎracǎ”. Goriţa Mǎrtin: „De 81 de ani în 29 mai
1849. Carea fiind beteagǎ, în pat au omorât-o, de care n-a rǎmas nime”. Şǎruţǎ Bolog: „De 31
ani în 29 mai 1848 [sic!]. Pǎ care cu fǎtuţa în braţǎ au omorâtu-le şi au mai rǎmas 2 copii
sǎraci”. Mǎriuţa Fǎrcaş: „De 43 ani în 29 mai 1849. Pǎ care au omorât-o în hotaru'Bradului,
de care au rǎmas 3 copii sǎraci, gata de cerşit”. Jujana Colinda: „De 63 de ani, în 29 mart.
1849. Cu patu puştii omorâtǎ, de care n-au rǎmas nime”. Dochiţa Miheţ: „De 51 de ani, în 29
martie 1849. Pe care la casa sa au strǎpuns-o cu lancea ş-au aruncat-o în foc, de care n-au
rǎmas nime”. Agriona Tuduran: „De 57 de ani în 29 mart. 1849. Pǎ care scoţându-i ochii au
omorât-o, de care au rǎmas un copil sǎrac”. Goriţa Cǎlǎmariu: „De 93 ani în 29 mai 1849. Pǎ
care ţâpând-o în ascuţişu parilor de gard, au omorât-o neavând bani a le da dupǎ a lor cerere”.
Mǎrie Borde: „De 41 de ani în 29 mai 1849. Pe care au sugrumat-o, de care au rǎmas 2 copii
sǎraci”. Anişca Filip: „De 37 de ani în 29 martie 1849. Cu pruncuţu în braţǎ au omorât-o,
puşcat-o, strǎpuns-o cu sperja, pǎ care i-au mâncat ciorile pe câmp”. Şǎruţǎ Obǎdǎu: „De 51
de ani în 29 martie 1849. Pre care cu copilu în braţǎ au omorât-o, de care au rǎmas un copil”.
Şara Suci: „De 31 ani în 29 mar. 1849. Pǎ care în grǎdina cǎsii au omorât-o şi pǎ 2 copii ai sǎi
i-au ţâpat în foc”. Ana Macra: „De 32 de ani în 29 mar.1849. Pre care au ţâpat-o în vǎpaia
focului de care n-au rǎmas nime”. Cǎtuţa Feier: „De 4 ani în 29 mar. 1849 pǎ care ţâpând-o în
foc au murit”.
Aici, la poziţia 102 documentul se întrerupe; nu însǎ şi crimele înregistrate pentru
viitorime de preoţii satelor sub jurǎmânt de veridicitate pentru a fi comunicate episcopilor lor
şi nu pentru a fi destinate publicitǎţii, ceea ce le mǎreşte şi mai mult valoarea documentarǎ.
Acestea sunt fapte seci. Fǎrǎ adjective, fǎrǎ comentarii, fǎrǎ interpretǎri. Fapte.
Istoriceşte vorbind, obiectiv, e imposibil sǎ mai poatǎ nega cineva cǎ împotriva
românilor s-a dus un rǎzboi de exterminare, cǎ a avut loc un GENOCID, despre care, din
motivele arǎtate la începutul capitolului, pânǎ acum, nu s-a scris mai nimic.
Pe marginea acestei pagini de document, din miile existente, ne permitem sǎ mai
spunem atât: este una dintre cele mai negre din istoria modernǎ a EUROPEI şi nu doar a
Transilvaniei.
 George Bariţiu a fost deci îndreptǎţit sǎ susţinǎ cǎ „parola” insurgenţilor fusese de la
început, exterminare, sau mǎcar micşorarea numǎrului românilor din Transilvania pânǎ la o
sumǎ minimǎ.
Trebuie spus, pentru a ne pǎstra obiectivitatea, cǎ şi românii au recurs la represalii, au
fost la fel de violenţi; mai ales la Aiud (ale cǎrui gǎrzi prefǎcuserǎ în cenuşǎ satele româneşti
Cacova şi Mǎgina), precum şi la Zlatna (unde dupǎ ce românii acceptarǎ sǎ punǎ armele jos,
drept urmare, o mulţime dintre ei au fost imediat împuşcaţi în ceafǎ în momentul în care s-au
întors cu spatele - fapt despre care dispunem de documente). Rǎzbunarea românilor
supravieţuitori a fost pe mǎsura gestului inamicului.
Şi apoi sǎ nu uitǎm cǎ N. Bǎlcescu care cunoştea situaţia de la faţa locului apǎra
revoluţia ardelenilor argumentând cǎ excesele lor „furǎ o urmare fatalǎ a unei suferinţe şi a
unei uri înǎbuşite şi înǎsprite de zece veacuri, într-o tǎcere silitǎ şi sub o cumplitǎ tiranie; cǎ
aceste excesuri furǎ provocate de terorismul cu care începurǎ ungurii în contra românilor;”306
În pofida acestui genocid, Ioan Buteanu Îl asigura pe maiorul Csutak cǎ „Elementul
român e cu mult mai compact de la Tisa pânǎ la Marea Neagrǎ” şi deci, el „nu poate pieri din
firul popoarelor”, iar soluţia pentru o bunǎ înţelegere şi convieţuire nu poate fi decât atragerea
simpatiei şi a dragostei românilor „iar nu a omorî oameni neînarmaţi, a împuşca femei şi
prunci, a aprinde sate, a sǎrǎci poporul şi toatǎ ţara a o preface în cimitir”307, deoarece o astfel
de conduitǎ este împotriva drepturilor omului, împotriva naturii şi a popoarelor. Perseverând
într-o astfel de atitudine va trebui ca în curând sǎ daţi „seama înaintea Europei celei culte”,
mai atenţiona Buteanu, intuind necesitatea de a prezenta cauza dreaptǎ a românilor în faţa
tribunalului european al ţǎrilor civilizate.

20. LUPTA PENTRU DACOROMÂNIA

Lupta pentru realizarea Dacoromâniei (adicǎ pentru unirea tuturor românilor într-un
singur stat independent) a reprezentat una dintre cele mai sacre aspiraţii ale românilor la 1848-
1849.
În ultimǎ analizǎ a fost lupta pentru realizarea statului naţional unitar, declanşatǎ
tocmai acum în epoca fǎuririi statelor naţionale.
Aspiraţia era o prezenţǎ subteranǎ puternicǎ, remarcatǎ mai întâi de strǎini, de
adversari în special, care se şi grǎbesc sǎ o foloseascǎ drept armǎ împotriva românilor, cǎci
dorinţa lor de unitate era privitǎ de toate cele trei imperii interesate (otoman, rus şi
habsburgic), drept un act inadmisibil, care le-ar leza stǎpânirea.
Din marele torent al luptei pentru Dacoromânia, în cursul revoluţiei se va cristaliza şi
o mişcare distinctǎ ce îşi propune ca mai întâi sǎ realizeze unirea românilor din imperiul
habsburgic, adicǎ a celor din Transilvania, Banat, Parţium şi Bucovina, aceasta, ca prim pas al
marii uniri.
De fapt, tendinţele dacoromâniste generale şi acelea ale realizǎrii României austriece
(sau intracarpatice) au coexistat permanent în tot cursul revoluţiei.
 Aspiraţia aceasta nu era nouǎ, ci mult mai veche. Nicolae Bǎlcescu indica pe corifeii
Şcolii Ardelene a fi fost primii rǎspânditori ai ideologiei naţionale şi „cei dintâi apostoli ai
românismului”. Cine nu cunoaşte, întreba el, numele glorioase ale lui Şincai, Petru Maior,
Samuil Klain, Paul Iorgovici, Gheorghe Lazǎr, care „prin şcoli, prin cultivarea binelui şi a
istoriei puserǎ stâlpii de temelie ai naţionalitǎţii române şi propagarǎ idea unitǎţii sale ?”308
Mai adǎugǎm faptul cǎ în deceniul premergǎtor revoluţiei, legǎtura între Transilvania şi
Principate o fac valurile succesive de dascǎli: Damaschin Bojincǎ, Eftimie Murgu, Ioan
Maiorescu, Florian Aron, A. T. Laurian, Nicolae Bǎlǎşescu, Constantin Romanul, Axente
Sever, Vasile Maiorescu, Eliseu Armatu şi mulţi alţii. În acelaşi timp, nu trebuie sǎ neglijǎm a
releva rolul Gazetei de Transilvania şi al Foaiei pentru minte...., în jurul cǎrora George
Bariţiu a concentrat cele mai bune condeie de pe ambele versante ale Carpaţilor, şi care
începuserǎ încǎ de la înfiinţare a impune intelectualilor români din toate provinciile româneşti
o gândire şi o simţire unitarǎ româneascǎ. Astfel, ideea unitǎţii naţionale, a întemeierii statului
naţional unitar, cu numele de Dacoromânia era de fapt un proces complex în continuǎ creştere,
de fermentare perpetuǎ şi de folosire a tuturor posibilitǎţilor pentru a se realiza.
Impetuoasa mişcare subteranǎ nu scǎpase atenţiei nobilimii maghiare din Transilavnia,
unui Széchenyi sau Wesselényi. La observaţiile lor se adǎugau constatǎri ca acelea ale unui De
Gerando care cutreierase Transilvania, şi în 1845 la Paris, a scris despre Blaj şi ideea
imperiului dacoromân.
Odatǎ cu primele veşti despre revoluţia din Franţa, Austria, Ungaria în primǎvara
anului 1848, este, credem, deosebit de semnificativ cǎ înainte de a se auzi vreo intenţie
româneascǎ de a întemeia Dacoromânia, se poate citi, cu data de 30 martie, un raport
ultrasecret al generalului Puchner, menit a lichida, a paraliza, a înǎbuşi în faşe orice eventualǎ
mişcare dacoromânǎ. Înformaţiile îi vin direct de la Bucureşti, culese de însǎrcinatul cu afaceri
chesaro-crǎieşti Timoni; dispoziţiile sale pleacǎ spre Comandamentul general din Banat309; îl
informeazǎ urgent pe guvernatorul Teleki; şi în fine, îl pune în temǎ pe ministrul de rǎzboi
austriac Peter Zanini, care la rândul sǎu alerteazǎ Ministerul de externe; aşa cǎ, în câteva zile
(din 30 martie pânǎ în 7 aprilie 1848) de la Bucureşti pânǎ la Sibiu, Cluj şi Viena, toate
autoritǎţile erau informate despre o mişcare a tineretului revoluţionar din Ţara Româneascǎ
având ca scop unirea întregii naţiuni române într-un nou imperiu dac; mişcarea i-ar fi putut
cuprinde şi pe românii din Transilvania şi Banat.
Mişcarea era condusǎ de tineri boieri care îşi fǎcuserǎ studiile la Paris. În fruntea
imperiului dac proiectat îl designaserǎ pe principele Bibescu. Bibescu, i-a mǎrturisit însǎ,
informa Timoni, cǎ ar fi avut intenţia de a-i aresta, dar cǎ Kotzebue, consulul rus, l-a sfǎtuit sǎ
nu o facǎ, ci sǎ le explice doar tinerilor cǎ acest lucru nu-l poate realiza deoarece depinde de
turci şi de ruşi, iar aceastǎ din urmǎ putere nu ar tolera o astfel de faptǎ de insubordonare.
Cum privea Puchner aceastǎ chestiune şi ce voia sǎ facǎ ? El gândeşte în termeni
militari foarte clari. Majoritatea locuitorilor Transilvaniei sunt români, spune el; se teme, deci,
ca nu cumva agenţi din strǎinǎtate sau proclamaţii sosite de peste hotare, sǎ-i îndemne la
rǎscoalǎ pe români. Vor fi necesare consultǎri pentru a lua mǎsuri în acest scop. Deoacamdatǎ
el propune sǎ fie instituit comandamentul regimentului întâi de graniţǎ românesc, precum şi
comandamentele de graniţǎ de la Turnu Roşu şi Braşov. Cele din urmǎ vor trebui sǎ-şi
sporeascǎ atenţia la linia de hotar, cât şi la punctele de frontierǎ. Vor trebui supravegheaţi stric
cǎlǎtorii care intrǎ în Transilvania; dar vor trebui supraveghiate şi „toate evenimentele
petrecute în ţarǎ” pentru a i se face imediat raport asupra unor eventuale cazuri suspecte.
În împrejurǎrile îngrijorǎtoare de azi şi în aceste vremuri critice, îi sugereazǎ generalul
guvernatorului (de parcǎ ar mai fi fost nevoie), sǎ-i trateze pe românii ardeleni, atât în vorbǎ
cât şi în scris, pretutindeni, cu „superioritate”. O astfel de recomandare, care oricum era ca o
regulǎ sacrosanctǎ pentru fiecare funcţionar - de la cel mai mǎrunt solgǎbirǎu pânǎ la
guvernator, spune foarte mult despre mentalitatea şi comportamentul feudal al dominanţilor la
1848 şi este un bun exemplu pentru a înţelege şi din acest unghi cum au întâmpinat ei zorii
vremurilor noi, de libertate şi democraţie.
Recomandǎ apoi sǎ fie arestaţi şi pedepsiţi chiar şi aceia care doar ar rǎspândi „ştiri
alarmante”; şi aceasta în 30 martie 1848 când încǎ nu avusese timp sǎ se rǎspândeascǎ nici
mǎcar manifestul lui Simion Bǎrnuţiu din 24/25 martie. Nemulţumit de procedura civilǎ
existentǎ, el propune sǎ se înfiinţeze şi o „supraveghere localǎ poliţieneascǎ” severǎ. La fel,
trebuie îngrǎditǎ vânzarea armelor şi muniţiilor pentru ca românii sǎ nu aibǎ acces la arme310.
În umbra strǎşniciei acestui document stǎ nu numai toatǎ lupta românilor pentru
dacoromânia din timpul revoluţiei, ci şi întreaga revoluţie democraticǎ româneascǎ deoarece
mǎsurile de constrângere şi represiune acum se hotǎrǎsc, când încǎ nici programul de la Blaj
nu era fixat. Puzderia de documente oficiale conţin şi dupǎ 30 martie 1848 acelaşi laitmotiv:
luaţi mǎsuri, supraveghiaţi, întǎriţi paza la frontiere, arestaţi, interogaţi, şi aşa mai departe,
cǎci spaima vechii lumi era mare faţǎ de aspiraţia Dacoromâniei, care ar fi putut deveni o forţǎ
mai puternicǎ decât toate puştile, baionetele şi sǎbiile husarilor şi gǎrzilor naţionale maghiare
la un loc.
Dar sǎ lǎsǎm angoasele opresorilor faţǎ de „fantoma Dacoromâniei”, cum era numitǎ
în epocǎ, şi sǎ vedem ce se întâmpla concret în Transilvania cu aceastǎ idee.
Rǎspândirea ideii se fǎcea pe trei cǎi. Prima cale era cea autohtonǎ, de care s-a vorbit
mai puţin pânǎ acum. Iatǎ ce informaţie ne oferǎ în acest sens administratorul moşiei
baronului Apor Lázár, Gazda József, care scria din Nǎdaşa la 14 mai 1848 stǎpânului sǎu:
„strǎdania românilor este de a se uni cu Ţara Româneascǎ şi a-şi alege un rege nou românesc.
Ideea este propagatǎ de studentul Alexandru Pop [Al. Papiu Ilarian - n.ns.] care se strǎduieşte
sǎ-şi câştige adepţi în rândurile naţiunii româneşti”311.
Tânǎrul istoric (pe atunci) Jokab Elek care a participat şi el la Adunarea de la Blaj,
nominalizeazǎ un grup din care fǎceau parte S. Bǎrnuţiu, A. T. Laurian şi I. Raţiu, de fapt un
curent din sânul Adunǎrii, care nu voia nimic mai puţin decât unirea Ţǎrii Româneşti,
Moldovei şi Transilvaniei „în vederea restaurǎrii vechii Dacii”312. Tot în luna mai este depistat
evreul botezat Iosif Grecu din Ighişu Vechi, participant la Adunarea de la Blaj, care a „afirmat
în mai multe locuri cǎ românii din Transilvania se vor uni cu Ţara Româneascǎ şi
Moldova”313.
 Remarcǎm aici şi un fapt mai puţin obişnuit, acela cǎ preotul greco-catolic Nicolae
Vlǎduţiu din Bogata de Mureş atrage de partea românilor şi mulţi unguri, pe care-i convinge
sǎ „depunǎ jurǎmânt pentru împǎratul român”314.
Nici saşii nu erau strǎini de planurile înfiinţǎrii Dacoromâniei, deşi Al. Papiu Ilarian îi
acuzǎ cǎ ei i-ar denunţa pe români la Viena. Totuşi, Daniel Roth, în broşura sa Von der Union
und nebenbei ein Wort über eine mögliche dako-romanische Monarchie unter Österreichs
Krone, difuzatǎ înainte de Adunarea de la Blaj, fǎcea cu simpatie profeţia cǎ ideea despre o
împǎrǎţie dacoromânǎ nu e o fantomǎ, şi cǎ ea se va împlini peste puţin timp: „Uniunea cu
ungurii - spunea Daniel Roth - pentru saşi a fost un izvor de nefericire. Pentru aceea mai bine
e a pǎrǎsi legǎturile vechi aducǎtoare de nefericire şi a încheia altǎ legǎturǎ cu oameni
toleranţi”315.
Cea de a doua cale de propagare a ideii Dacoromâniei se realizeazǎ prin dascǎlii
ardeleni şi bǎnǎţeni întorşi din Principate. Din cei mai activi menţionǎm pe Constantin
Romanul-Vivu, August Treboniu Laurian, Ioan Maiorescu şi înainte de 1848, Eftimie Murgu.
Pentru a ne edifica, iatǎ un citat grǎitor dintr-o scrisoare a lui C. Romanul-Vivu cǎtre A. G.
Golescu, din 26 iunie 1848: „Trebuie sǎ ne luǎm seama cǎ de nu va lucra tot românul în
interesul comun, suntem pierduţi, cǎ toate elementele s-au conjurat în contra noastrǎ şi toate
elementele omogene astǎzi umblǎ sǎ se concentreze. Aşa italienii, aşa germanii, aşa slavonii.
Apoi noi de ce sǎ nu o facem aceasta, acum când ni s-a arǎtat epoca ? Toţi ne strigǎ cǎ vrem sǎ
formǎm o Dacie, pentru ce sǎ mai ascundem pisica în sac ? Trebuie deşteptatǎ Europa cǎ
numai prin ridicarea Daciei se poate împiedica panslavismul, precum l-a împiedicat de atâtea
sute de ani”; în încheiere Romanul repetǎ cǎ deviza românilor va trebui sǎ fie „formarea
Daciei”316.
Cea de a treia cale de rǎspândire a dacoromânismului a constituit-o activitatea
refugiaţilor şi a altor persoane din Moldova şi Ţara Româneascǎ (mulţi dintre ei consideraţi
„emisari” erau urmǎriţi pas cu pas - aşa cum ceruse de altfel generalul Puchner încǎ în 30
martie).
Despre aceştia, şeful poliţiei din Braşov, Maurer Mihály317, raporteazǎ cǎtre
guvernatorul Teleki József, în 9 mai 1848, urmǎtoarele: aici la Braşov şi-au fǎcut apariţia
oameni strǎini din Moldova, tinerii cu numele Balş, Cantacuzino, Stǎnescu şi Ionescu, toţi
boieri; ei cautǎ sǎ culeagǎ informaţii despre situaţia de aici; din convorbirile lor reiese cǎ ar
dori sǎ restabileascǎ vechea Dacie. La Sǎcele au avut convorbiri secrete cu preoţii şi populaţia
din localitate. Toţi patru urmeazǎ a lua parte la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848.
Tot la 9 mai 1848, guvernatorul Teleki, într-o depeşǎ urgentǎ, ordonǎ ca Sion,
Constantin Balş şi Nicolae Ionescu318 (fratele cunoscutului Ion Ionescu de la Brad), sǎ fie
împiedicaţi chiar şi prin arest de a merge la Blaj. Ultimul, tânǎrul student (la acea datǎ),
Ionescu, pentru a-i deruta pe urmǎritori, îşi cere viza pentru Bucureşti, şi pleacǎ la Blaj, la
Adunare319.
Cu câteva zile înainte, în 4 mai, guberniul Transilvaniei îi numea „emisari” având
drept scop a pleca la Blaj pentru a îndemna poporul la restabilirea Daciei de odinioarǎ. În caz
cǎ se confirma activitatea lor „subversivǎ”, atunci ei trebuiau sǎ fie arestaţi discret şi
interogaţi320.
Când A. G. Golescu se refugiazǎ la Viena, cunoscând bine situaţia din Transilvania,
insista la 19 iulie pe lângǎ N. Bǎlcescu sǎ se organizeze o „frǎţie secretǎ şi grandioasǎ, care sǎ
se întindǎ peste toate pǎrţile României şi sǎ aibǎ câţiva capi în fiecare provincie, iar centrul, în
Bucureşti”321, cǎci i-a venit vremea.
O chestiune nu lipsitǎ de importanţǎ, care a suscitat discuţii în istoriografia noastrǎ a
fost cât de extinsǎ era ideea Dacoromâniei şi ce pǎturi sociale a cuprins ea. Despre acest
aspect al problemei avem unele informaţii. Iatǎ câteva dintre ele; profesorul St. Ludwig Roth
scria la 25 mai 1848: „Ideea unui imperiu român a cuprins mii de inimi”322. O altǎ mǎrturie
este aceea a lui B. Arcescu în scrisoarea sa cǎtre N. Bǎlcescu din 20 iulie 1848 din Sibiu. „Tot
ce ne silim aici este sǎ insuflǎm fratelui român ţǎran adevǎrata idee de ceea ce poate sǎ-l ducǎ
la fericire şi care este numai încorporarea lor cu fraţii lor, şi cari dupǎ cum îi vǎd, sunt plini de
dorinţǎ şi cel mai mic signal i-ar înfoca”323; în fine. Ion Ionescu de la Brad - scria şi el în iarna
anului 1848-49: „Ideea de a se uni toţi românii o am gǎsit foarte rǎspânditǎ chiar între
popul”324 [popor].
Desigur, informaţiile despre cele trei canale pe care se fǎcea propaganda în favoarea
întemeierii Dacoromâniei, deşi lacunare, constituie, credem, doar vârful icebergului.
Parcimonia informaţiilor în acest domeniu se explicǎ, cum am mai arǎtat, şi datoritǎ faptului
cǎ cel ce activa în aceastǎ mişcare, risca sǎ fie acuzat de „trǎdare” şi tratat în consecinţǎ. G.
Bariţiu o şi spune explicit: dacǎ autoritǎţile ar fi putut dovedi cu acte în regulǎ cǎ intelectualii
ardeleni ar susţine ideea Dacoromâniei, atunci „toatǎ inteligenţa românǎ din Ardeal ar duce-o
pe eşafod numai în trei zile”325. Sǎ rememorǎm apoi dispoziţiile generalului Puchner care
ordona arestarea şi numai pentru colportarea de zvonuri.
La întrebarea care s-a mai pus, de ce aceastǎ aspiraţie nu a fost consemnatǎ în
programul revoluţiei române, rǎspunsul poate fi dat cunoscându-se opoziţia vehementǎ a celor
trei mari puteri vecine faţǎ de un ideal naţional a cǎrui înfǎptuire, cum am mai spus, ar fi putut
leza politica lor de dominaţie. De fapt, pânǎ la urmǎ au fost încercǎri în acest sens. Astfel I.
Ghica îi ceruse lui N. Bǎlcescu în iunie 1848 sǎ proclame cǎ românii vor unitate naţionalǎ fǎrǎ
a se despǎrţi de statele în care erau înglobaţi politiceşte, ceea ce era o utopie326. Apoi, este
documentul emanat de la Adunarea a treia de la Blaj - memoriul (sau petiţia) românilor
transilvani adresat Parlamentul Austriei327. Astfel, aici la Blaj, unde la marea Adunare s-a
cerut „Noi vrem sǎ ne unim cu Ţara !” românii şi-au dezvǎluit încǎ o datǎ sentimentele, dar de
data aceasta în scris, arǎtând cǎ dorinţa lor cea mai ardentǎ era aceea de a se permite
Principatelor Dunǎrene sǎ treacǎ sub protecţia Austriei. Aceasta ar fi dus evident, la
înfǎptuirea uneia din formulele de realizare a unitǎţii naţionale, aceea numitǎ în epocǎ
„România austriacǎ mare” (deoarece România intracarpaticǎ ar fi fost tot o Românie austriacǎ,
dar mai restrânsǎ, cuprinzând doar românii din imperiul austriac). Despre acest memoriu scria
A. T. Laurian cǎ a fost redactat „în sensul cum ne-a zis Golescu”, în speranţa cǎ glasul a
„60.000 de oameni câţi au fost la Blaj se va auzi la Viena”.
 Şi pentru instaurarea României intracarpatice au urmat sǎ se facǎ paşi diplomatici
importanţi. Menţionǎm în acest sens Memoriul românilor din 25 februarie 1849 (la baza lui
stǎtea de fapt Memoriul din 26 septembrie 1848) şi Apelul cǎtre românii din Imperiul
Austriac, care sintetizeazǎ concepţia organizǎrii noului stat ce va trebui sǎ fie autonom şi
federal. În aceste douǎ documente se cerea deschis unirea românilor din Imperiu sub sceptrul
Austriei, ca parte întregitoare a monarhiei, cu un cap naţional român politic şi bisericesc,
administraţie naţionalǎ româneascǎ politicǎ şi bisericeascǎ, adunǎri şi institute naţionale, senat
român etc328.
Mai trebuie înţeles apoi cǎ activarea ideii Dacoromâniei la 1848-1849 s-a produs şi ca
o reacţie fireascǎ a românilor la forţarea uniunii Transilvaniei cu Ungaria perfectatǎ fǎrǎ
consultarea poporului român. Pentru moldoveni şi munteni ideea Dacoromâniei mai însemna
şi o reacţie faţǎ de pericolul panslav ce ameninţa sǎ transforme respectivele provincii în
gubernii ruseşti.
Rusia îşi dǎdea perfect de bine seama încotro se îndreptau lucrurile, motiv pentru care
Nesslrode, respectiv cabinetul ţarist, informa pe faţǎ Turcia şi Austria cǎ românii ar voi sǎ
„restatorniceascǎ un regat Daco- Român din Valachia, Moldova, Bucovina, Transilvania şi
Basarabia”, ceea ce ar da un exemplu „prost” statelor învecinate şi ar pricinui cǎderea
Turciei329.
În ascuns însǎ, Rusia proceda cu totul altfel; iatǎ ce consemna I. Maiorescu în
scrisoarea sa din 9 septembrie 1848 cǎtre A.G. Golescu (Negru): „Spune francilor cǎ Rusia ne
îmbie cu un regat al României pânǎ la Tisa, sub protecţiunea sa şi sub un vicerege rus; dar
scopul îi este ca sǎ ne apuce şi sǎ se împreune cu croaţii, ca sǎ vinǎ la Marea Adriaticǎ. Dacǎ
Francia nu va lucra în înţelegere cu Anglia, noi nu facem nimic. Austria nu ne va ajuta; iar
Germania nu ne poate ajuta, pânǎ nu se va constitui puterea centralǎ”330.
De altfel şi Austria proceda la fel. Ministrul Schmerling îi solicita lui Maiorescu
„oficial” doar proiectul unirii Moldovei cu Ţara Româneascǎ, dar „confidenţial”, pe sub mânǎ,
îl cerea şi pe acela al unui regat ce urma sǎ-i cuprindǎ pe toţi românii331.
Deci, pe de o parte obstacole, pe de cealaltǎ parte, interes şi chiar încurajǎri. Drept
rǎspuns la obstacolele puse mai ales de Rusia şi Turcia, se intensificǎ mişcarea pentru o
Românie unitǎ sub un prinţ austriac şi sub protecţia Germaniei, pentru care activa Ioan
Maiorescu la Viena şi Frankfurt. Pe linia aceloraşi tendinţe, familia Hurmuzachi din fruntea
Bucovinei, colaboreazǎ strâns cu G. Bariţiu şi A. Şaguna, pentru a-i uni mǎcar pe românii din
graniţele Imperiului Austriac. Bariţiu, Şaguna şi Mocioni vedeau în aceastǎ unire şi o piedicǎ
majorǎ în calea vreunei alte uniuni a Transilvaniei cu Ungaria, deoarece aceea de la 30 mai
1848 se pulverizase.
Despre România unitǎ sub sceptru austriac vom menţiona un document deosebit de
important, şi anume, raportul politic nr.3 al lui Richthofen, din Iaşi, trimis la 22 iunie 1848 lui
von Armin ministrul afacerilor externe de la Berlin, în care se vorbeşte despre influenţa
românilor din Transilvania asupra celor din Principate. Iatǎ ce se consemna în cuprinsul
acestuia: „O naţionalitate ajunsǎ astfel la o anumitǎ poziţie compactǎ în mod normal nu se va
asimila cu o naţionalitate strǎinǎ, cea maghiarǎ, ci, cu atât mai mult va cǎuta sǎ atragǎ spre ea
naţionalitǎţile de acelaşi neam din ţǎrile vecine; ori Moldova şi Valahia, precum şi Basarabia
şi Bucovina, cuprind o populaţie neamestecatǎ de vreo 7 milioane de oameni.
Aceastǎ linie a reieşit la adunarea de la Blaj cu participare din toate pǎrţile României
(cu excepţia Basarabiei ruseşti care este ermetic închisǎ) adicǎ din Bucovina şi cele douǎ
Principate. Din Moldova au sosit acolo mai ales boierii izgoniţi de principele Sturdza sau din
cei cari au reuşit sǎ fugǎ din închisori. Acum ţǎrile de aci sunt inundate de manifeste întocmite
în sensul unirii româneşti într-un singur stat sub un principe german (în cele mai multe cazuri
se indica Casa imperialǎ austriacǎ); în Transilvania şi Bucovina existǎ comitete speciale; în
acest scop, la Cernǎuţi s- a fondat un ziar care în programul lui exprimǎ deschis acest scop.
Foarte mulţi emisari se aflǎ în Principate, şi gǎsesc şi ureche binevoitoare pentru tendinţele
lor”332.
Manifestǎri ale luptei pentru realizarea Dacoromâniei întâlnim şi în cursul rǎzboiului
civil; astfel, în conferinţa de la Zlatna din 19 şi 20 ianuarie 1849, s-a luat hotǎrârea ca în
Transilvania, Bucovina şi Banat „sǎ se lucreze pentru românism ori existând Austria, ori
nimicindu-se”333; iar scrisoarea lui Alecu Golescu (Albu) cǎtre Avram Iancu din 18 ianuarie
1849, exprima limpede aceeaşi aspiraţie: „În amestecǎtura aceasta grozavǎ misiunea nostrǎ
este a scǎpa Românismul, a asigura pe cei 8.000.000 de români şi alta este a constitua pe cei
4.000.000 de români de sub Austria”334.
Şi o serie de documente din arhivele vieneze confirmǎ rolul cheie jucat de Avram
Iancu în lupta pentru realizarea Dacoromâniei. Astfel, în raportul semnat de Thun din 29
octombrie 1849, se aratǎ cǎ în comitatul Aradului şi Cenadului „între români dominǎ o
anumitǎ fierbere care este întreţinutǎ de preoţi şi emisari; ea are scopul definit sǎ fondeze un
mare imperiu românesc pânǎ la Tisa, al cǎrui guvernator sau rege sǎ devinǎ Iancu”335.
Sunt însǎ şi cazuri în care rege al românilor este indicat a fi Andrei Şaguna sau Simion
Bǎrnuţiu, dupǎ cum stabileşte ancheta Kozma din vara anului 1848 din Munţii Apuseni. În
faţa acestei comisii, proprietarul de minǎ Urmösi Ferenc din Roşia Montanǎ declarǎ cǎ a auzit
de la Gheorghe Cozma a lui Ştefan din Bucium cǎ „în Ardeal trebuie sǎ fie rege român”.
Pentru comisia de anchetǎ constituia circumstanţǎ „agravantǎ” şi o întâmplare cu totul
neobişnuitǎ, surprinzǎtoare, dar plinǎ de semnificaţii. Este vorba de depoziţia chirurgului
Sófalvi Josef din Abrud, care relateazǎ comisiei cum în timpul Adunǎrii de la Blaj, românul
Nicolae Gritta a fost la Abrud, acasǎ la cârciumarul Ötves Márton şi l-a auzit cerându-le
muzicanţilor de acolo, sǎ cânte imnul regelui român „pentru cǎ regele german nu mai existǎ”.
Muzicanţii au cântat (incredibil, dar atestat de document) Marseilleza !336
Sunt semnificative şi declaraţiile tribunului Ioan (Nemeş) Nobili, care fiind arestat şi
executat în noiembrie 1848, pe când încerca sǎ restabileascǎ prefectura Zarandului,
mǎrturiseşte la un interogatoriu cǎ urmǎrea sǎ „înarmeze populaţia românǎ în vederea
reînvierii imperiului Daco-Român”337.
Ceea ce nu s-a relevat pânǎ acum în istoriografia noastrǎ cu privire la lupta pentru
Dacoromânia şi care este un fapt extrem de importatnt, menit a îmbogǎţi aceastǎ temǎ şi a-i
ridica valoarea, este deci cǎ în rǎzboiul civil de eliberare naţionalǎ a românilor care a sfâşiat
Transilvania, însângerând-o, s-a murit cu arma în mânǎ pentru realizarea Dacoromâniei !
 Ioan Oprea din Ştei338, de 50 de ani, ortodox, la care s-au gǎsit arme şi muniţii şi care
îşi îmbǎrbǎta confraţii, mǎrturiseşte cǎ îndemnurile la împotrivire şi tot ce a sǎvârşit a fost
„pentru regatul românesc dedus din proclamaţia lui Avram Iancu”. Sentinţa de condamnare la
moarte suna astfel: Ioan Oprea, locuitor în Ştei, care a îndrǎznit sǎ promoveze rǎscoala
consǎtenilor sǎi, şi „sǎ viseze în ţara ungureascǎ despre înfiinţarea unui regat român” este
condamnat la moarte prin ştreang, cu votul unanim al membrilor tribunalului, exprimat prin
scoaterea sabiei, în baza legii marţiale, paragraful 402, punctele a şi f. Aceastǎ sentinţǎ s-a şi
executat pe loc în 7 noiembrie 1848 la Hǎlmagiu.
Adam Goleş din Brad recunoaşte şi el cǎ „a îndemnat poporul la rǎscoalǎ, dar a fǎcut-o
aceasta numai şi numai fiindcǎ dupǎ ideea rǎspânditǎ la ei, era proiectat sǎ se înfiinţeze pentru
români un regat românesc deosebit”, iar Nicolae Petrovici, tot din Brad, a „recunoscut întru
toate şi fǎrǎ nici o rezervǎ acuza ce i s-a adus şi a mǎrturisit în faţa tribunalului cǎ el şi
consângenii sǎi români, sǎturându-se de stǎpânirea ungureascǎ, socotesc cǎ este glorios a
întemeia un regat român, restituind ideea imperiului romano-dac”.
Şi în fine, preoţii ortodocşi Sinisie Grozav şi Pavel Farcaş din Pleşcuţa, recunosc şi ei
cǎ „aveau convingerea cǎ planul instaurǎrii dominaţiei poporului valah în spiritul proclamaţiei
lui Avram Iancu, este dreaptǎ”339. Aceşti doi preoţi, se mai spune în sentinţǎ, nu s-au
„îngrozit” a „întinde mâna de ajutor întru instaurarea unei puteri strǎine în ţarǎ”. Au fost
executaţi şi ei, fiind spânzuraţi pe dealul de la Iosǎşel în 13 noiembrie 1848 de cǎtre maiorul
Gál László şi procurorul militar Dunyov István.
Suntem convinşi cǎ noile informaţii privind executarea acestor eroi ai luptei pentru
Dacoromânia, lǎrgesc şi ele orizontul cercetǎrii. Aşadar, lupta pentru Dacoromânia, cum se
vede din exemplele de mai sus, nu a fost o luptǎ de idei, aşa cum se ştia pânǎ acum, ci a fost o
luptǎ durǎ, cu arma în mânǎ, care a costat vieţi omeneşti; de aici înainte trebuie sǎ privim
acest aspect al istoriei românilor ca pe o realitate vie. Întemeierea Dacoromâniei (indiferent
sub ce formulǎ) a fost prin urmare un obiectiv suficient de important şi îndrǎgit pentru ca
lǎnceri şi tribuni sǎ moarǎ pentru el, mǎrturisindu-şi dorinţa de a-l înfǎptui.
Un alt aspect nepus în valoare de istoriografia noastrǎ este şi acela al anchetei de la
Arad (-Timişoara) precum şi a celei din Bucureşti în aceeaşi problemǎ a Dacoromâniei.
Imediat dupǎ revoluţie, sensibilitatea autoritǎţilor la starea de spirit a populaţiei
româneşti era foarte accentuatǎ, ceea ce rezultǎ şi din ancheta împuternicitului cezaro-crǎiesc
din Arad, care scrie omologului sǎu din Timişoara, solicitând informaţii privind populaţia
româneascǎ din regiunea de graniţǎ cu Ţara Româneascǎ. Iatǎ cum apare întrebarea din
chestionarul-anchetǎ: <<2. Este adevǎrat cǎ în acea regiune, poporul îl numeşte „crai” pe
Avram Iancu ? Ce fel de vorbe şi zvonuri în legǎturǎ cu aceasta circulǎ în sânul poporului ? 3.
Este adevǎrat cǎ aceastǎ populaţie crede cǎ se va constitui, aparte, o Ţarǎ Româneascǎ, ale
cǎrei hotare vor fi stabilite prin intermediul lui Avram Iancu, pânǎ la Tisa sau mai încoace şi
cǎ aceastǎ ţarǎ va avea drept conducǎtor pe Avram Iancu ?>>340.
La întrebǎri trebuia rǎspuns „nu numai fǎrǎ a bate la ochi, ci în cel mai strict secret” şi
fǎrǎ ca înafarǎ de cel vizat, dispoziţia sǎ fie adusǎ la cunoştinţa cuiva. Din pǎcate, nu
dispunem de rǎspuns, dar din formularea întrebǎrilor putem deduce îngrijorarea celor ce le-au
pus, precum şi faptul cǎ deja se şi aflase ceva cu privire la cele întrebate (sau oricum, existau
bǎnuieli în aceastǎ direcţie).
O anchetǎ cu întrebǎri tot atât de semnificative se deschide la 19 martie 1849 în
Bucureşti341. Cel ce pune întrebǎri Comisiei de cercetare a activitǎţilor revoluţionare din
Principate este generalul Lüders, care se manifestase ca un om înţelegǎtor şi un simpatizant al
românilor ardeleni, dar tot el, (din poruncǎ mai înaltǎ, probabil) dorea acum sǎ afle ce relaţii a
avut „Comitetul Naţional Român de la Sibiu, care plǎnuia a face o împǎrǎţie daco-romanǎ” cu
revoluţionarii din Ţara Româneascǎ. Rǎspunsul trebuia dat de Comisia de anchetǎ pe baza
depoziţiilor şi mǎrturiilor celor cercetaţi. La rǎspuns, se cerea a se avea în vedere orice urme
ale vreunor legǎturi „lǎturalnice” ale Comitetului de la Sibiu (nominalizaţi fiind S. Bǎrnuţiu,
T. Cipariu, N. Bǎlǎşescu, N. Bran, I. Micaş şi A. T. Laurian) cu „cei mai însemnaţi
revoluţionari ai Valahiei”, precum şi dacǎ cele douǎ pǎrţi au întreţinut corespondenţǎ între ele.
Comisia, se spunea în încheiere, trebuia sǎ stabileascǎ „De cumva sunt pricini
temeinice care sǎ socoatǎ cǎ lor li se cuvine şimera [himera] împǎrǎţiei daco-românǎ, cǎci ei
au lucrat spre înfiinţarea acestui plan ? În ce se cuprinde acel plan şi cu ce chip se socotea a sǎ
aduce întru îndeplinire ?”
Discreţia în ceea ce priveşte acest aspect al revoluţiei a fost însǎ atât de mare între cei
arestaţi şi interogaţi, încât Comisia nu a reuşit pânǎ la urmǎ sǎ surprindǎ sau sǎ intercepteze
vreo legǎturǎ „compromiţǎtoare” în acest sens, între Comitetul din Transilvania şi
revoluţionarii din Ţara Româneascǎ.
Persoana asupra cǎreia s-au abǎtut cele mai grave suspiciuni a fost Nicolae Bǎlǎşescu
(însǎ el lipsise doi ani din Bucureşti) fiind în Transilvania şi chiar membru al Comitetului de
la Sibiu. Din acest motiv, se spune, „nu este greu a sǎ socoti cǎ şi el Bǎlǎşescu” ar „cunoaşte
ce el [Comitetul] lucra” în acest sens. A fost anchetat cu privire la activitatea Comitetului din
Transilvania în stare de libertate, interzicându-i-se totuşi a pǎrǎsi Bucureştiul pânǎ la
încheierea cercetǎrilor342.
Tot în aceastǎ problemǎ a fost anchetat şi Aron Florian. Rǎspunsul sǎu în faţa
Comisiei este urmǎtorul: „Ca secretar al Comitetului românesc din Transilvania arǎt, din
cunoştinţǎ şi cuget curat, cǎ acel comitet n-a stǎtut în cea mai micǎ relaţie cu Ţara
Româneascǎ, nici s-a amestecat în vreun chip, nici directe, nici indirecte în trebile şi interesele
acestei ţǎri”343.
Deşi Comisia de anchetǎ nu credea o iotǎ din cele declarate de Aron Florian,
considerându-le „fǎrǎ nici un temei şi meşteşugite”, totuşi, nu are încotro, cǎci nu avea probe
pentru a-l putea condamna şi pune în final o rezoluţie negativǎ, conchizând: „Comisia
îndeplinind cele aci poruncite” nu a putut dovedi vreo relaţie între revoluţionarii de aici cu
Comitetul din Sibiu344.
Evident, declaraţia lui Aron Florian, era una de circumstanţǎ, şi Comisia de anchetǎ nu
se înşela când nu-l credea, având în vedere cǎ scrisoarea sa din 10/22 iunie 1848 cǎtre George
Bariţiu, îl confirma ca pe unul dintre promotorii ideii Dacoromâniei; iatǎ propria sa afirmaţie:
mai curând sau mai târziu, întreaga românime „numai în realizarea aceştii idei” va putea sǎ-şi
gǎseascǎ mântuirea şi sǎ-şi asigure existenţa naţionalǎ345.
 Chiar dacǎ nu s-a reuşit traducerea în faptǎ a Dacoromâniei acum la 1848-1849 din
cauza imperiilor dominatoare care ne înconjurau, putem constata totuşi cǎ lupta pentru ea, a
constituit un capitol important al revoluţiei românilor din Transilvania şi un element de
legǎturǎ esenţial cu cei din celelalte provincii româneşti chiar dacǎ ancheta de la Bucureşti nu
a putut (sau nu a vrut) sǎ o dovedeascǎ, deoarece aşa cum spunea George Bariţiu, „adversarii
pot sǎ stea [şi] în cap cǎ o Dacoromânie tot existǎ şi va exista totdeauna, iar aceea este
Dacoromânia reprezentatǎ şi oareşicum încarnatǎ în unitatea limbei şi literaturii române”346.
Întorcându-se acasǎ la Mǎdǎraşul de Câmpie, de la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai
1848, Ioan Munteanu, exprima adevǎrul spus de eruditul Bariţiu, mai simplu, dar tot atât de
elocvent: „De acum Ardealul nu mai e Ardeal, ci România”347. Se poate concluziona deci, cǎ
atât intelectualii cât şi oamenii simpli, trecând prin aceastǎ perioadǎ de renaştere naţionalǎ şi-
au câştigat şi şi-au întǎrit acea conştiinţǎ care în astfel de vremuri împinge un întreg popor cu
un pas înainte pe drumul devenirii sale istorice.

21. PIERDERILE UMANE ŞI MATERIALE ALE ROMÂNILOR

ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 - 1849 DIN TRANSILVANIA

Din pǎcate, acest aspect al revoluţiei nu a fost niciodatǎ cercetat sistematic.

Motivele pentru care nu s-a fǎcut acest lucru le-am menţionat la capitolul „atrocitǎţi”;
respectivele raţiuni, am explicat acolo, au fost de ordin politic şi deci nu mai insistǎm asupra
lor.
Nici stǎpânirea austriacǎ, nici cea maghiarǎ ulterioarǎ, nu au avut nici un interes sǎ
facǎ publicitate sacrificiilor umane şi materiale ale românilor; pe habsburgi i-ar fi obligat mai
mult decǎt ar fi dorit, iar statul ungar avea toate motivele sǎ-şi ascundǎ crimele. Peste toate
aceste interese, se ştia foarte bine cǎ cifrele seci aveau o forţǎ de penetrare asupra conştiinţelor
celor ce cunoşteau sau nu cunoşteau desfǎşurarea realǎ a evenimentelor, infinit mai mare decât
frazele şi explicaţiile înflorite. Cifrele însemnau fapte, iar faptele nu le puteai ascunde cu
vorbe, oricât de meşteşugite sau de savante ar fi putut pǎrea ele.
Deci, iatǎ, a sosit momentul când în sfârşit, pe baza datelor care au mai rǎmas (care nu
s-au pierdut sau nu au fost distruse), vom încerca sǎ re-creem o imagine de ansamblu - cât mai
apropiatǎ de adevǎr - şi cât mai completǎ, asupra pierderilor umane şi materiale ale românilor
din timpul revoluţiei, încercând în acest scop o analizǎ a documentelor şi a sintetiza
informaţiile depistate privitor la aceastǎ temǎ.
Şi deoarece, din capul locului se ştie cǎ pierderile umane şi materiale ale românilor au
fost de câteva ori mai mari decât cele ale maghiarilor, sǎ vedem de ce şi sǎ urmǎrim ceea ce
spun documentele cu privire la acestǎ stare de lucruri, în ciuda atitudinii partizane a
istoriografiei şi a cercurilor maghiare interesate care au ţesut decenii de-a rândul pentru
întreaga lume civilizatǎ o imagine cu totul falsǎ şi nedreaptǎ a românilor calificaţi drept
„tâlhari” şi fǎcând o vâlvǎ nejustificatǎ în jurul represariilor aplicate de ei.
 Despre acestǎ imagine dezavantajoasǎ pentru români, Paul Vasici scria într-un articol
deosebit de semnificativ (dar nepublicat), cǎ întâmplarea de la Aiud şi Zlatna ne erau mereu
bǎgate sub nas, dar sutele de sate arse şi miile de români ucişi erau omişi cu rea intenţie348.
Pierderile umane şi materiale ale românilor cu mult mai mari decât ale maghiarilor
sunt tocmai o confirmare a celor relevate de P. Vasici. Ocupându-ne cu analizarea pe scurt a
cauzelor care au dus la aceste enorme pierderi ale românilor, trebuie sǎ începem chiar cu
situaţia de dinainte de 1848. Se va vedea astfel cum nobilimea maghiarǎ feudalǎ şi-a organizat
sistemul de represiune în principal îndreptat împotriva majoritǎţii locuitorilor ţǎrii, adicǎ
împotriva românilor.
Astfel, vom constata cǎ pentru cei aproape 2.000.000 de locuitori ai Transilvaniei
istorice existau 20 de cǎlǎi. Primul era la reşedinţa guvernatorului (la Cluj), ceilalţi pe la
municipiile mai de frunte; în comitatele şi districtele feudale 11, în secuime 4; la Sibiu,
Braşov, Mediaş şi Sebeş, câte unul.
Apoi, ceea ce dǎdea o atmosferǎ apǎsǎtoare de teroare în Transilvania, atât înainte, cât
mai ales în timpul revoluţiei erau spânzurǎtorile ridicate (câte douǎ) pe locurile înalte ale
satelor, pentru a se vedea de la distanţǎ cât mai mare.
În anul 1848, odatǎ cu introducerea statariului (stǎrii de asediu) numǎrul
spânzurǎtorilor „se înmulţise foarte” - cum spunea George Bariţiu - deoarece coşutiştii
ridicaserǎ altele noi la marginea drumurilor. Cum numǎrul satelor româneşti era de circa 2400,
spânzurǎtori pentru români vor fi fost cel puţin 4800, iar dacǎ au mai ridicat şi coşutiştii în
timpul revoluţiei mǎcar 1000, Transilvania se putea bucura astfel de o pǎdure de aproape 6000
de spânzurǎtori. Un coşmar, considerând cǎ adesea, lângǎ ele se mai înfigea şi câte o ţeapǎ349.
Nu este aşadar de mirare cǎ dupǎ mǎcelul de la Mihalţ (începutul lui iunie 1848), la
Câmpeni, de unde se declanşase la 1784 rǎscoala lui Horea, acum, în varǎ, Avram Iancu dǎdea
de ştire ca toţi sǎ se înarmeze „deoarece ungurii şi secuii intenţioneazǎ sǎ-i nimiceascǎ pe
români”350.
Îngrijoararea nu era nemotivatǎ sau exageratǎ, deoarece Proclamaţia din 10 octombrie
1848, constituia un adevǎrat ultimatum semnat de Kossuth Lajos şi contele Eszterházy Mihály
care îndrituia pe „toţi maghiarii a omorî cât se poate mai mulţi români şi a-i extermina din
acestǎ ţarǎ”351.
Fǎrǎ îndoialǎ, în rǎzboaiele civile, cum spunea şi Bariţiu, „oamenii devin tigrii şi hiene
mult mai fioroase decât într-un rǎzboi regulat” iar românii şi maghiarii nu au fǎcut excepţie.
Dupǎ Mihalţ şi Luna (iunie şi septembrie), unde românii au fost împuşcaţi aşa cum se
împuşcau câinii, dupǎ umplerea pânǎ la refuz a închisorilor comitatelor cu români, dupǎ ce li
se aplicau bǎtǎi crunte, câte 100 de beţe de alun, nu este de mirare cǎ românii au ripostat la
teroarea cu care a fost proclamatǎ uniunea contra voinţei lor, sub lozinca „unio vagy holál”,
rǎpindu-le orice drept de a mai fi români. Ei deveneau astfel maghiari de „buze valahe” - iar
despre speranţa de a deveni a patra naţiune a Transilvaniei nici nu mai putea fi vorba.
Ripostele românilor la teroarea maghiarǎ au fost adunate de Kemény István într-o aşa
numitǎ „Carte neagrǎ” a cǎrei autenticitate a fost pusǎ la îndoialǎ (cu argumente) atât de cǎtre
G. Bariţiu, cât şi de cǎtre Axente Sever în <<Rǎspuns la „Cartea neagrǎ”>>352. Respectiva
scriere a contelui Kemény István a cǎrui sentimente de urǎ naţionalǎ împotriva românilor eru
arhicunoscute în epocǎ aborda evenimentele dintr-un punct de vedere fals şi tendenţios
deorece trecerea sub tǎcere a propriilor crime (ale taberei sale), nu puteau duce decât la
mutilarea adevǎrului istoric înţeles ca întreg. (A se vedea cǎ în cercetarea noastrǎ noi facem
comparaţie între pierderile celor douǎ tabere pe când în „Cartea neagrǎ” nu).
La acuzele lui Kemény, G. Bariţiu (ca şi P. Vasici) întreba: „Darǎ apoi miile de români
omorâţi de unguri în modul cel mai atroce, nu meritau nici mǎcar sǎ fie consemnaţi în cifre
sumare ? Vezi bine cǎ nu, - rǎspundea tot el - pentru cǎ aceia erau numai valachi, şi apoi, ori
valachi ori câni, este tot una”353.
Şi aici este locul sǎ subliniem cǎ una dintre cauzele pentru care au fost omorâţi atât de
mulţi români (40.000), s-a datorat nu numai unei mai bune înarmǎri ci şi conştiinţei
superioritǎţii de rasǎ a nobilimii maghiare (sentiment care nu s-a nǎscut în secolul XX din
moment ce la 1848 - 1849 era în floare în Transilvania)354. Astfel de lucrǎri, cum a fost şi
„Cartea neagrǎ”, omit şi eforturile fǎcute de români în scopul de a duce un rǎzboi fǎrǎ excese.
Este ignorat în acest sens un document extrem de lucid emis de Comitetul de pacificaţiune de
la Sibiu din 7/19 octombrie 1848 semnat de A.T. Laurian, S. Barnuţiu, N. Bǎlǎşescu, Fl.
Micaş şi I. Bran.
În acest document se spunea: „Dar pânǎ când încǎ simţurile noastre nu sunt ameţite de
sângele bǎtǎliilor, pânǎ când încǎ judecata noastrǎ nu e turburatǎ de furia patimilor, sǎ mai
vorbim o vorbǎ de umanitate. Ca voi, şi noi vom face tot spre a întǎri puterile noastre, spre a
slǎbi pe duşmanii noştri, spre a câştiga biruinţa. Cel ce voieşte biruinţa, nu trebuie sǎ se
cutremure nici de relele rǎzboiului. Sǎ facem însǎ deosebire între rǎul trebuincios al rǎzboiului
şi între barbariile ce nu folosesc numǎnui şi stricǎ mai mult celuia ce le foloseşte.
Sǎ prǎpǎdim pe orice duşman care poate sǎ vatǎme, însǎ sǎ arǎtǎm iubire de omenie şi
sǎ fim generoşi cǎtre toţi aceia a cǎror peire n-aduce nimǎnui nici un folos şi a cǎror cruţare nu
vatǎmǎ pe nimenea cum sunt cei prinşi, biruiţi, femeile, copiii, bǎtrânii. Dacǎ e sǎ ieşim la
rǎzboi unii contra altora, sǎ cruţǎm propriile noastre simţǎminte de umanitate, sǎ cruţǎm
numele cel bun al nostru, sǎ deschidem prin iubirea de omenire calea putincioasǎ cǎtrǎ pace.
Sǎ ne ferim de pustiiri fǎrǎ folos, cǎci şi unii şi alţii vrem a locui pe viitor aceastǎ ţarǎ; apoi de
ce sǎ pregǎtim în zadar o locuinţǎ deşartǎ ?”
Şi se încheia cu o „luare aminte”: „Iar de veţi face voi cruzimi şi varvarii în contra
fraţilor noştri, atunci ne vom vedea şi noi siliţi a vǎ mǎsura cu aceeaşi mǎsurǎ, a vǎ rǎsplǎti
cruzimile cu cruzimi. Aceasta vom fi datori sǎ facem pentru apǎrarea partidei noastre şi a
cauzei cei drepte, va trebui ca printr-un fel de drept al talionului sǎ vǎ oprim de a tracta
barbareşte partida noastrǎ, va trebui sǎ apǎsǎm crânceniile prin crâncenii, cu inima sângerândǎ
om face aceasta. Dar chiar pentru marele scop al umanitǎţii va trebui sǎ o facem.
Deci feriţi-vǎ de cruzimi nefolositoare, dacǎ nu pentru alte cuvinte, cel puţin pentru ca
sǎ apǎraţi pe conaţionalii voştri de asemenea tractare”355.
Apelul, din pǎcate, a rǎmas un pium deziderium. Cine avea arme de foc, tunuri şi trufia
de a stǎpâni, nu-i pǎsa de „cruţare”, mai ales cǎ aceia care au fǎcut apel la „cruţare”,
dispuneau doar de lǎnci, furci, topoare, coase şi îmblǎcie şi de foarte puţine puşti.
 Cu toate acestea, tot cei mai tari strigau cu ipocrizie cǎ „naţiunea românǎ ar plǎnui
exterminarea naţiunei maghiaro-secuieşti”, fapt dezminţit şi de generalul Puchner.
Exterminarea nu numai cǎ nu stǎtea în intenţia românilor, dar „adevǎrul era tocmai opus”, cu
atât mai mult cu cât „terorismul unguresc nimicise orice urmǎ de libertate a românilor”356.
Ca dovadǎ, asupra lor s-a acţionat pentru a fi lichidaţi fizic şi slǎbiţi economic prin mai
multe metode. Enumerǎm câteva dintre ele:
1) Pânǎ la un momemt dat (pânǎ la mǎcelul de la Mihalţ) represiunile asupra românilor au fost
executate de trupe imperiale formate din secui şi mai rar din polonezi.
2) Dupǎ adunarea III-a de la Blaj asupra românilor au acţionat trupe maghiare autohtone şi
trupe de invazie chemate din Ungaria.
3) Mari pierderi au pricinuit românilor gǎrzile civile (naţionale) maghiare autohtone, deosebit
de sângeroase.
4) Dar mai sângeroase faţǎ de români s-au dovedit a fi fost „tribunalele de sânge”
(Vérbiroság-urile), care executau fie pe loc, fie cel mult în trei zile.
5) Groazǎ şi panicǎ stârneau între români voluntarii (önkentesek) concentraţi în aşa numitele
„Rongyos gárda” - adevǎrate bande de fanatici care-i vânau pe români ca pe iepuri. Şi-au
câştigat de altfel o tristǎ celebritate.
6) Mari pagube provocau românilor şi aşa zisele cete (bande) sau trupe de gǎinari (Tyukász
seregek), companii ambulante de voluntari (önkentesek) compuse din orǎşeni şi nemeşi sǎraci
care jefuiau vite, oi, purcei, gâşte, curci, raţe, gǎini ş.a.
7) Aceleaşi efecte aveau asupra românilor şi bandele de militari secui scǎpate de sub control
(dezertori) care jefuiau mai ales satele româneşti din secuime.
8) Periculoase erau şi acţiunile represive ale funcţionarilor comitatelor care aveau în subordine
mici formaţiuni militare cu care terorizau satele româneşti.
9) Asupra românilor au fost aruncate şi trupe speciale formate din „hoţii cei mai mari din
temniţe sloboziţi”, cum a fost aceea numitǎ „Révész Csapat” care a jefuit satele din jurul
Hǎlmagiului în iarna anului 1849357.
10) Nu trebuie neglijate actele de rǎzbunare ale nobililor fugiţi şi reîntorşi în localitǎţile de
baştinǎ atunci când împrejurǎrile militar-politice o permiteau.
În mare, cam acestea erau principalele mijloace prin care au fost decimaţi românii fizic
şi material.
Andrei Şaguna, care primea rapoarte de la protopopii sǎi din întreaga Transilvanie,
vedea limpede în spre ce direcţie evoluau evenimentele, motiv pentru care a pledat şi el pentru
intervenţia trupelor ruseşti cu scopul de a preîntâmpina genocidul pornit cu atâta furie
împotriva românilor şi saşilor. Iatǎ ce spunea Şaguna în şedinţa Comitetului de pacificaţiune
de la Sibiu: „Iarǎ eu sunt convins domnilor, cǎ dacǎ aceastǎ ţarǎ va rǎmâne în potestatea
insurgenţilor şi în voia lor, din un milion douǎsute de mii de români vor mai rǎmâne 200.000
iar din 200 mii de saşi, douǎzeci de mii”358.
Un alt centru unde se adunau rapoarte asupra execuţiilor românilor şi a pagubelor
pricinuite era Comitetul Naţiunii Române. Acesta prevedea încǎ în 4 decembrie 1848 cǎ „La
timpul sǎu [se] va face cercetare asupra tiraniei rebelilor care au sacrificat atâţia români şi va
cere dreaptǎ rǎzbunare care se cuvine”359. Se simţea deci acut de pe acum necesitatea de a se
aduna şi centraliza cifrele pierderilor românilor. Rapoarte privind pierderile umane şi
materiale, ale prefecţilor şi tribunilor, cum era şi firesc, se trimiteau Comitetului de la Sibiu.
În arhiva acestuia am fi putut gǎsi o situaţie aproape completǎ asupra suferinţelor româneşti.
Dar a fost sǎ nu fie aşa. Inamicul, bǎnuind importanţa unor astfel de date, a distrus complet
arhiva Comitetului, imediat ce a avut posibilitatea (în timpul asediului Sibiului), aşa încât
ulterior a trebuit gǎsitǎ o altǎ modalitate de a putea calcula mǎcar şi aproximativ numǎrul
morţilor, rǎniţilor, mutilaţilor precum şi a daunelor materiale.
În ceea ce priveşte acestea din urmǎ românii au ajuns într-o situaţie dramaticǎ, de altfel
ca şi în ceea ce priveşte pierderile umane.
Comitetul Naţional Român de pacificaţiune pentru a-i linişti pe români şi a
preîntâmpina jafurile, trimite circulare cǎtre toţi prefecţii, ca şi aceea cǎtre Constantin
Romanu-Vivu (din Sibiu, 4 decembrie 1848) în care atrage atenţia cu toatǎ seriozitatea: „Dacǎ
poporul nostru suferi pagube şi stricǎciuni sǎ nu vǎ alunecaţi a crede cǎ acelaşi se va
despǎgubi iarǎşi prin prǎdǎciuni, ci numai prin conştiicioasa cercetare a tuturor pagubelor
întreprinse prin comisii legale care la timp se vor emite, cǎci avem parola de onoare a
Î[naltului] General Comando repeţitǎ de atâtea ori”360. Lipsa documentelor în acest sens ne
determinǎ sǎ ne îndoim cǎ vreo comisie [eventual mixtǎ - cum ar fi fost logic] a Înaltului
General Comando sǎ fi pus piciorul în satele româneşti devastate de secui, de insurgenţii
maghiari şi de trupele de invazie ungare.
Era aşadar, încǎ una din promisiunile deşarte fǎcute românilor... Cât despre cuvântul
de onoare al generalului Comandoului austriac s-a dovedit a nu fi fost mai demn de crezare
decât al lui Kossuth pe când Drágoş ducea tratative cu românii din Munţii Apuseni.
În fapt, iatǎ cum se desfǎşurau lucrurile în ceea ce priveşte jaful. Dǎm în cele ce
urmeazǎ un singur exemplu din zecile de mii existente, acela al campaniei maiorului Gál de la
sfârşitul lunii octombrie 1848 în Zarand: „Iarǎ în Hǎlmagiu şi prin satele din jurul lui, nu a
rǎmas una casǎ nejefuitǎ şi ne prǎdatǎ de rebeli; zicând cǎ ei cautǎ dupǎ unelte ungureşti, însǎ
ei cǎutau sǎ stoarcǎ bani de la bieţii români; printre haine şi alte iosaguri (bunuri) de treabǎ, pe
care toate le adunau, zicând cǎ sunt iosaguri ungureşti. Iarǎ bieţii români, încremeniţi de
groazǎ şi fricǎ, tǎceau, şi toate le lǎsau sǎ le ducǎ numai sǎ nu-i omoare”361. Aşa au început
jafurile, aşa au continuat şi tot aşa s-au sfârşit. Şi bine înţeles, tot nobilimea maghiarǎ a fǎcut
cel mai mare caz la ripostele românilor...
Tot în aceastǎ campanie, la Hǎlmǎgel în 24 octombrie 1848 au procedat în felul
urmǎtor: trupa maghiarǎ a colonelului Gál a fost întâmpinatǎ la marginea satului de sǎtenii:
„Toader Codreanu 60 a., Petru Foniţa 28 a., Nicolae Stan 50 a., Login Galea 18 a., Ilisie Lupu
25 a., Eftimie Duma 40 a., Ioan Totu 27 a., Anişca Duma 35 a., Ana Codreanu 40 a., Petru
Pop 45 a., Petru Totu 32 a., purtând în fruntea lor un steag alb. Rǎsculaţii au înconjurat
delegaţia paşnicǎ a satului, au smuls steagul şi l-au batjocorit, pe primii opt i-au ucis cu
sǎbiile, pe urmǎtorii doi i-au bǎgat de vii într-o casǎ incendiatǎ, unde au ars; iar pe cel din
urmǎ, „l-au înfǎşurat în câlţi şi aşa l-au aruncat în foc”. Dupǎ aceasta au dat foc comunei,
prefǎcând în cenuşe 161 de case, împreunǎ cu toate sǎlaşele lor, precum şi toate bucatele
adunate şi nutreţul vitelor. Pe poporenii: Iosif Totu 55 a., Costan Sârba 56 a., Ioşa Codreanu
65 a., Petru Colfu, I. Ion de trei ani, Maria Tonţia 15 ani, George Tonţia 60 a., Daniil Baica 70
a., Ioan Chici 55 a., Cristina Codreanu 40 a., Maria Tonţia 16 a. şi Anişca I. Gligor Petru 5 a.,
i-au împuşcat în faţa caselor lor incendiate, apoi i-au aruncat în foc, ca sǎ le disparǎ urmele. Pe
Ion Roşca 50 a., Nicolae Boşa 22 a., fiul celui anterior, Antonie Tonţia 72 a., şi pe fiul
acestuia, Ioan Tonţia 52 a., i-au aruncat de vii în casele incendiate, unde „în cele mai
groaznice chinuri s-au mutat din aceastǎ viaţǎ”. Pe preotul Eftimie Popovici 36 de ani, l-au
fǎcut prizonier şi l-au dus la Hǎlmagi.
Bisericii din Hǎlmǎgel i-au pus foc, distrugând altarul şi toate obiectele din bisericǎ.
Din fericire, focul nu a cuprins biserica şi s-a stins.
Vitele din Hǎlmǎgel au fost adunate, sechestrate şi expediate în Ungaria; pe câte nu le-
au putut duce, le-au împuşcat în hotarul satului. Bunurile scǎpate de la incendiu din împreunǎ
cu obiectele gospodǎreşti folositoare cum erau cǎldǎrile ş.a., le-au adunat şi încǎrcându-le în
carǎ le-au transportat tot în Ungaria362.
Aşa precum se vede, în Zarand, ca peste tot în Transilvania, jafurile au mers mânǎ în
mânǎ cu omorurile. Un zguduitor şi amplu document în acest sens a fost publicat de curând,
semn cǎ problema a început totuşi a se bucura de interes363.
Sǎ vedem ce nota preotul satului Bacifalu [Badalu] Nicolai Odor, la 9 octombrie 1849.
Satul Bacifalu au pǎtimit din pricina ungurilor urmǎtoarele: „au fugit oamenii din sat şi
ungurii au jefuit tot ce au avut oamenii prin case şi au stricat şi casele.
Au rǎmas oamenii în cea mai grea sǎrǎcie”. Toatǎ paguba fǎcutǎ de rebelii unguri
(despre care nu toţi oamenii au dat în scris mulţi fiind fugiţi prin ţǎri strǎine). Şi aşa s-au gǎsit
pânǎ la acea datǎ cǎ s-au fǎcut pagube de 55.000 f.[lorini] r.[enani].
S-au pǎgubit preoţii dimpreunǎ cu poporenii.
Preotul Nicolai Odor a avut pagubǎ de . 2700
Preotul Ioan Coman a avut pagubǎ de . 3650
Suma 6350364
Şi nu este lipsit de interes, dacǎ tot vorbim de pagube materiale sǎ vedem pe viu (pe
document) ce anume se putea jefui de la un preot, într-o sumǎ atât de mare cum erau cei circa
3000 de fl. Iatǎ o listǎ-model a celor jefuite de la preotul Ioan Martinovici din Satulung, fǎrǎ
a-i mai reproduce şi jalnica suplicǎ trimisǎ înalt preasfinţiei sale, apiscopului Andrei
Şaguna365: „Specificaţie” - se intituleazǎ documentul despre paguba şi jaful ce i l-au fǎcut
secuii din Trei Scaune împreunǎ cu secuii din localitate la 26 noiembrie 1848, cu ocazia
nǎvǎlirii în Sǎcele: „70 gǎleţi cu mai multe feluri de bucate; 12 care cu fân; 10 stânjeni de
lemne; 2 vaci cu viţei; 2 porci îngrǎşaţi; un car de boi ferecat; 3 lanţuri; un castǎn de nuc; 4
castǎne fǎrâmate; 1 1/2 slǎninǎ şi unturǎ 15 kg; 1 masǎ de scris în care au fost şi 32 zloţi; 2
mori de cafea; 2 cântare de fier; 2 lǎmpaşe de cleştar; 2 tipsii de fǎclii; 1 pǎlǎrie şi un potcap
cu toc; 5 oca de sǎmânţǎ de iarbǎ; 8 fiarǎ de aramǎ de haine; o pereche piuliţǎ de aramǎ şi 1
ceas; un ceasornic de masǎ cu spǎtar, sfǎrâmat; 2 oglinzi; 4 tuţeturi de talere de porţelan; 6
tasuri mari de supǎ; 5 icoane; 2 cocoşi de pǎun şi 2 gǎini; 2 curcani şi 6 curci; 3 cocoşi şi 12
gǎini; 4 stupi cu miere; 15 saci de lânǎ şi pânzǎ; 1 putinǎ de carne de oaie sǎratǎ; 4 steanduri
cu lapte acru; 8 gǎleţi cu brânzǎ; 20 oca de caşcaval; 2 ţoale de lânǎ; 30 coţi de pǎnurǎ; 1
plapumǎ; 20 oca de lânǎ spǎlatǎ; 5 lǎcate; 7 ploşti de 6, 4, 3 şi 2 cofe; 40 gǎleţi de cartofi; o
cǎldare mare şi una micǎ; 400 verze; 20 oca de sare; 4 site; 6 troci; 2 rǎzǎtori; 6 piepteni de
lânǎ; 1 butoi cu 10 vedre de vin; 8 vedre rachiu de prune; 4 sfeşnice de aramǎ; 5 pǎrechi de
mucuri; 3 tuţeturi de cuţite; 3 tuţeturi de linguri de cositor; 6 cuţite mari; 4 grape şi 3 sǎpoaie
mari; 1 pilotǎ de fulgi; 4 perii; 2 chingi bune de piele; 1 frâu nou nemţesc; 2 cǎpestre cu
lanţuri; 2 furci de fier; 3 tigǎi de aramǎ; 1 castǎn mic de lemn de nuc, fǎrâmat; 6 topoare, 2
barde, 4 herǎstraie, o frigare; 8 sfredele mari şi 10 mici; 1 cusbǎl de chiu; 2 cleşte; 2 vǎtrare;
18 ferestre mari şi mici fǎrâmate, am dat pe reparaţie 66 fl.; 1 flaşnet mare de Viena; 1 tavǎ
pentru cafea mare; 4 broaşte de uşi; 3 uşi stricate, reparaţia 15 fl.; un cuptor fǎrâmat; mai
multe fierǎrii mǎrunte de casǎ”.
În total, pagubele pe care le-au fǎcut secuii preotului Ioan Martinovici din Sǎcele au
fost evaluate la circa 3280 de florini renani. Nu dispunem de atâta spaţiu încât sǎ ne permitem
a da şi alte exemple. Pentru aceastǎ sintezǎ este suficient sǎ avem chiar şi numai un model a
ceea ce a însemnat jaful secuiesc şi unguresc, fǎcut metodic, temeinic, pânǎ la ultimul cui. Şi
documente ca acestea, repetǎm, sunt cu miile, numai cǎ aşa cum am mai spus, nu era consult a
fi cercetate. Valoarea lor istoricǎ este însǎ deosebit de mare, atât a documentelor privind
pagubele materiale cât şi a celor privind morţii, rǎniţii şi mutilaţii. Ambele biserici româneşti,
şi cea ortodoxǎ şi cea greo-catolicǎ, au solicitat rapoarte precise în acest sens de la protopopi,
iar aceştia de la preoţii din subordine. Datele trebuiau înaintate întocmai, sub prestare de
jurǎmânt preoţesc, iar în cazul unor situaţii inexacte preotul risca sǎ fie înlǎturat din preoţie.
Iatǎ în rezumat cum suna respectiva adresǎ.
În decursul revoluţiei, mulţi inşi din naţiunea românǎ care au luptat pentru dinastie şi
„cauza cea dreaptǎ” (adicǎ naţionalǎ), au fost parte ucişi, parte s-au schilodit şi au rǎmas
neputincioşi.
Pentru a putea fi ajutaţi din vistieria statului, aceştia din urmǎ, precum şi vǎduvele şi
copii celor dintâi „se cere a se afla într-un mod sigur şi dupǎ cunoştinţa din lǎuntru, precum
numele, locul vieţuirei şi starea averei şi a subzistenţei unor asemenea oameni, asemenea şi
modul, unde? cum? şi când ? s-au întâmplat astfel de nenorociri ?” Deci preoţii din subordine
sǎ facǎ cercetǎri amǎnunţite - şi sub rǎspundere sǎ facǎ aprecieri drepte.
Situaţia era de fapt cerutǎ de la stǎpânire, adicǎ de la baronul Ludovic Wolgemuth,
guvernatorul militar şi civil al Ardealului, pentru a mai oferi probabil o speranţǎ vǎduvelor,
orfanilor, mutilaţilor şi jefuiţilor, cǎci pe morţi nu-i mai putea învia. Din pǎcate, nu avem
cunoştinţǎ ca sǎ fi fost desǎgubiţi la valoarea realǎ a pierderilor aceia înscrişi în miile de liste
care au luat drumul Sibiului şi Blajului; cât despre cuvântul de onoare al Înaltului General
Comando (care am vǎzut cǎ a fost dat de mai multe ori) cu privire la trimiterea de comisii de
cercetare a pagubelor în fiecare sat a fost şi aceasta doar o promisiune ca atâtea altele.
Documentul de mai sus era semnat de episcopul Şaguna, în Sibiu, la 13 octombrie
366
1849 . Şi se încheie reiterând: „Deci, dupǎ înţelesul acestei rânduieli a Excelenţei Sale,
domnul gubernator, tot preotul este strâns şi sub grea rǎspundere îndatorat, a cerceta cu
toatǎ scumpǎtatea, şi dupǎ conştinţa sufletului a arǎta Protopopului atârnǎtor - care apoi va
arǎta încoace - vǎduvele şi pruncii de la acei români de ai noştri rǎmaşi, cari au cǎzut jertfǎ
rebelilor, [...] precum şi pe aceia, cari au rǎmas schilavi şi neputincioşi”.
Aceleaşi date le solicitǎ în numele Consistoriului greco-catolic şi Ştefan Moldovan,
din Mediaş, la 3 octombrie 1849: „...vǎzând cum prealuminatul M.[ǎria] Sa d. Episcop Şaguna
se sileşte a pune nu numai în rând Diocezul sǎu, ci şi a aduna documente pentru folosul
naţiunii: prin aceasta îndrǎznesc cu toatǎ umilinţa din parte-mi a ruga pe venerabilul
Consistoriu, ca de cumva pânǎ acum asemenea n-au întreprins a face, sǎ binevoiascǎ, şi cu
coînţelegere cu numitul cu onoare mai sus d. Episcop, şi a aceluiaşi Consistoriu acelea ce
respecteazǎ Naţiunea sǎ le împreune, ca sǎ poatǎ deplin ieşi suma apǎsǎrilor, nedreptǎţilor şi
tiraniilor suferite...”367
Felul în care Ştefan Moldovan îşi redacta documentul, demonstra şi o colaborare
strânsǎ între greco-catolici şi ortodocşi, caracteristicǎ anilor 1848 - 1849, când s-ar fi putut
realiza (cu eforturi mai susţinute) acea religie româneascǎ la care râvneau atât de tare S.
Bǎrnuţiu, Al. Papiu Ilarian ş.a.
Necesitata stringentǎ a datelor solicitate de Şaguna şi Moldovan o prevǎzuse George
Bariţiu încǎ în noiembrie 1848, când în introducerea unui manifest semnat de generalul
Pfersmann, la Sibiu în 18 noiembrie 1848, scria: „Istoria patriei va avea odatǎ foarte mare
trebuinţǎ de daturi istorice din rezbelul civil care se poartǎ între noi transilvǎnenii de la 20
octombrie încoace. Detaiurile, amǎnuntele acestui rezbel nimini nu le poate şti aşa adevǎrat ca
Comanda generalǎ ostǎşeascǎ, unde se adunǎ toate raporturile, apoi şi Comitetul Român, la
care încǎ vin multe şi ar putea veni mai multe dacǎ unor prefecţi le-ar plǎcea a scrie mai
des” [sb.nc. - G.N.]368.
Ultimele cuvinte aruncǎ o umbrǎ de nemulţumire asupra unei oarecari delǎsǎri tipic
româneşti. Erau, sǎ zicem, totuşi circumstanţe atenuante: „Focul luptelor” în care prefecţii nu
aveau timp material pentru aşa ceva. E drept, de aceeaşi neglijenţǎ, inamicul nu prea a dat
dovadǎ. În ultimǎ analizǎ sǎ ne împǎcǎm cu soarta, poate aşa e firea românului - nu ştie face
suficientǎ vâlvǎ (sǎ-i zicem propagandǎ ?) în jurul nedreptǎţilor care i se fac. Numai
memorandiştii poate, au reuşit sǎ înfrângǎ acest sumbru şi fatal aspect al destinului nostru.
Cele câteva rapoarte ale prefecţilor sunt mai cunoscute. Mai puţin cunoscutǎ este
proclamaţia nr.4557 a Comandamentului general de la Sibiu care intereseazǎ direct acest
dureros capitol al revoluţiei. Iatǎ un pasaj: „Comanda generalǎ încǎ simte din partea sa cel mai
profund disgust asupra tuturor cruzimilor şi a faptelor de ruşine, care s-au sǎvârşit şi încǎ sǎ
mai sǎvârşesc adeseori fǎrǎ nici o trebuinţǎ, nu numai asupra averii, ci tocma şi cu delǎturarea
oricǎrui simţ omenesc, asupra bǎtrânilor, femeilor şi a pruncilor.
Comanda generalǎ sǎ vede silitǎ a-şi manifesta toatǎ a sa mânie mai vârtos asupra
acelor barbarii, care dupǎ cum sǎ descriu în raportul din 10 noiembrie al Comitetului de
pacificaţiune, partida ultramaghiarǎ rebelǎ sǎvârşi în ţinutul de la Murǎş-Oşorhei pânǎ la Aiud
asupra poporimei române şi a locuitorilor ei, şi prin aceasta totodatǎ se prostitui şi se ruşinǎ pe
sine însǎşi”369. Parcǎ-ţi vine sǎ te întrebi: oare de ce dupǎ revoluţie, n-au cerut românii
judecarea criminalilor de rǎzboi ?
 Pe lângǎ jafuri şi omoruri soldaţii maghiari au practicat şi violuri în grup asupra
româncelor, fapt menţionat şi la capitolul „Atrocitǎţi”, dar care şi aici îşi are un loc, deoarece,
ne întrebǎm iarǎşi, cine a mai pus la socotealǎ şi aceste crime, cine a plǎtit daune morale
pentru ele ? În fapt, au trecut neobservate pe lângǎ celelalte, în marele anonimat în care
istoriografia ungarǎ şi împrejurǎrile vitrege dominante în istoriografia româneascǎ le-au
îngropat.
Astfel, nu putem trece peste un document a cǎrui veridicitate nu va putea fi contestatǎ
niciodatǎ, cǎci el este o scrisoare particularǎ a tribunului Mihai Donci cǎtre prefectul Dionisie
Marţian Popovici, trimisǎ în 13/25 decembrie 1848 din Bercinci fǎrǎ scopul de a fi datǎ
publicitǎţii. Ea a fost gǎsitǎ întâmplǎtor, târziu, dupǎ zeci şi zeci de ani. Iatǎ ce consemna
aceasta: „Apoi cǎ ce au fost fǎcut tâlharii de soldaţi maghiari, cǎ unde era o femeie frumoasǎ
se apucau de dinsa cu sila în contra trupului, ba cǎ au fost fǎcând cǎ şi cismele din picioare le-
a tras de le-o lǎsat desculţe”370. Altfel spus, şi violate şi jefuite ! Şi toate aceste suferinţe au
fost despǎgubite în vreun fel ? Istoria ne spune cǎ nu, şi aceasta nu trebuie sǎ uitǎm. Nu
trebuie sǎ uitǎm niciodatǎ aceastǎ mare lecţie a istoriei - suferinţele, jafurile, torturile,
violurile, rǎnirile, mutilǎrile şi omorurile îndurate de români la 1848-49 nu le-au fost niciodatǎ
rǎsplǎtite la valoarea realǎ.
Dovezi cǎ trupele coşutiste au intenţionat sǎ-i ştergǎ pe români de pe suprafaţa
Transilvaniei nu lipsesc, dimpotrivǎ; atâta doar, cǎ ele nu au putut fi puse într-o luminǎ
adecvatǎ, pânǎ acum, din atât de cunoscutele motive politice.
Una dintre aceste mǎrturii este circulara semnatǎ în 12 iunie la Abrud, de cǎtre
colonelul baron Kemény, adresatǎ „Iancului şi gloatei sale valahe” în care cu aroganţǎ tipic
nobiliarǎ clama: „Valahilor ! zilele voastre sunt numǎrate ! În fruntea formidabilei mele oştiri,
fortificatǎ în sute de lupte, vom stârpi, pânǎ la ultimul vlǎstar, pe toţi rebelii aflǎtori sub
arme”371.
Cam pe acelaşi calapod este croitǎ şi Proclamaţia guvernatorului Kossuth Lajos
contrasemnatǎ de contele Eszterházy Mihály în Pesta, 10 octombrie 1848, în care românii erau
somaţi la supunere faţǎ de legile din aprilie şi faţǎ de guvernul ungar; în caz contrar, îi
ameninţǎ cu exterminarea prin unguri şi secui372.
În noiembrie 1848 din partea maghiarǎ a avut loc o tentativǎ de împǎcare cu saşii, în
cursul cǎreia reprezentantul unui grup de nobili maghiari s-a adresat fruntaşilor saşi locali în
felul urmǎtor: „Iubiţii mei saşilor ! De multe sute de ani bine am trǎit noi la olaltǎ, daţi sǎ ne
împǎcǎm ca sǎ nu mai fim pradǎ românilor, şi apoi uniţi sǎ-i stingem de pe faţa pǎmântului ca
sǎ rǎmâie numai de sǎmânţǎ”373.
În timpul luptelor cu prefectul Buteanu, într-un acces de sinceritate, maiorul Csutak a
mǎrturisit urmǎtoarele: „Nimeni sǎ nu-şi facǎ iluzii cǎ pe români îi poţi alunga din lume cu o
mǎturǎ de mesteacǎn, cǎci se înşealǎ cine crede aceasta şi mai vârtos cine cugetǎ cǎ eu voi fi
înstare cu 2603 infanterişti, 56 husari şi 5 tunuri a extermina de pe suprafaţa pǎmântului
500.000 de cetǎţeni. Cine a nutrit aceastǎ speranţǎ nu şi-a dat seama cǎ fiecare popor, când se
aprinde în el scânteia divinǎ şi devine conştient cǎ este o naţiune şi cǎ în el zace puterea, nu
existǎ armǎ cu care ar putea fi învins...”374
 Tot o dovadǎ clarǎ a dorinţei şi voinţei de a extermina pe români este şi scrisoarea
cǎpitanului Gabányi care scria din Barabanţ la 24 iunie [1849]: „În sfârşit - întocmai cum
zicea bǎtrânul Cato: „Hoc censeo, et Carthaginem esse delendam” - zic şi eu: Sǎ stârpim,
fǎrǎ milǎ, neamul rǎzvrǎtit”375, adicǎ pe români.
Bǎnuim a fi limpede acum pentru oricine, cu riscul de a ne repeta, cǎ pledoaria
episcopului Andrei Şaguna în faţa Comitetului Naţional Român de la Sibiu, în favoarea
intervenţiei trupelor ruseşti în momentul când cele imperiale austriece nu mai erau în stare sǎ
asigure protecţia românilor şi saşilor era aşadar bine justificatǎ376.
Dupǎ cele mai noi cercetǎri, de remarcat cǎ şi saşii considerau intervenţia rusescǎ drept
o acţiune umanitarǎ menitǎ a preîntâmpina un genocid, şi nu o invazie377.
Este semnificativǎ, printre altele, şi o poziţie „umanitarǎ' a unui conte Mikes care se
opune genocidului antiromânesc dintr-un cu totul alt motiv. Informaţia provine dintr-o
scrisoare a maiorului Czetz cǎtre Comitetul apǎrǎrii naţionale [ungare] trimisǎ la 5 noiembrie
1848. Maiorul Czecz relateazǎ aici cǎ l-a întrebat pe contele Mikes de ce nu-i executǎ pe cei
câţiva „instigatori” români prinşi; contele Mikes i-ar fi rǎspuns: „dacǎ va executa cu nemiluita
pe români, atunci cine va mai lucra moşiile ?”378
Nu toţi grofii şi baronii aveau însǎ o gândire atât de pragmaticǎ, ceea ce pe români i-a
costat enorm: 40.000 de morţi, sute de sate arse parţial sau în întregime şi 29.260.000 florini
(adicǎ 60 milioane lei aur în valuta anilor 1944)379.
Ceea ce este neliniştitor pentru istoriografia zilelor nostre, consider eu, este imixtiunea
politicului care se face simţitǎ din nou prin diverse ziare şi reviste, de diverse orientǎri, în care
anumiţi autori care nu au nici o tangenţǎ cu istoria, încearcǎ sǎ inducǎ în eroare sau chiar sǎ
dezinformeze publicul cititor neavizat, exprimându-şi îndoiala cu privire la numǎrul enorm al
românilor omorâţi (40.000), persiflându-l şi asemuindu-l cu cei 60.000 de morţi din timpul
revoluţiei române de la 1989, care, evident, n-au existat, ipso facto, aşa n-au existat nici cei
40.000 de morţi din timpul revoluţiei române de la 1848-49 din Transilvania380; în fine, alţii,
fǎrǎ argumente, micşoreazǎ cifra la 30.000 de morţi pentru români. Cei care trag la îndoialǎ
numǎrul de 40.000 de morţi ai românilor, sunt tocmai urmaşii acelora care au fǎcut mai mare
caz de atrocitǎţile românilor şi au umplut lumea întreagǎ cu imaginea cruzimii lor.
Persoana care şi-a dat seama cu claritate de valoarea istoricǎ a unei situaţii exacte a
pierderilor umane şi materiale ale românilor a fost redactorul Gazetei şi Foaiei..., George
Bariţiu.
Într-un articol, piesǎ de antologie - intitulat: „Un apel pentru cei morţi”381, el cere
românilor, încǎ la sfârşitul anului 1849, sǎ-şi gǎseascǎ timp pentru a-i numǎra pe toţi românii
trecuţi prin mǎcel, din viaţǎ la moarte: „Care din noi - se întreba G. Bariţiu - ştie astǎzi pânǎ la
câte mii de familii lipsite de capii [de familie - n.s.] şi fii, de averea şi cǎminul lor se întinde
doliul patriei ?” Unde este acea inimǎ rece şi calculatǎ care sǎ fi contabilizat „şiroaiele de
lacrime ce îneacǎ ochii şi sfâşiatele inime ale atâtor vǎduve şi orfani, iar picând ele udǎ numai
pâinea cea neagrǎ sau mǎlaiul cel tǎrâţos cerşit pe la uşile caselor câte vor mai fi rǎmas ?”382
De la încetarea ostilitǎţilor în Transilvania au trecut 4 luni şi G.Bariţiu întreba dacǎ s-a
„cerut vre-o cercetare în privinţa aceasta ?”
 Am arǎtat mai sus cǎ generalul Ludovic Wolgemuth ceruse din octombrie 1849 - atât
ortodocşilor cât şi greco-catolicilor sǎ întocmeascǎ listele cu pierderile umane şi materiale ale
românilor. Pare oarecum ciudat cǎ G. Bariţiu nu a aflat despre acest demers. Ba mai mult, se
pare cǎ în februarie 1850 situaţia românilor nu era încǎ centralizatǎ. Dar şi aceea era adevǎrat
cǎ din Comisia de cercetare a pagubelor pricinuite de rǎboiul civil nu fǎcea parte nici un
român ! Un memoriu avea totuşi în mânǎ guvernatorul, dar nu unul complet, cǎci Ioan
Maiorescu îi scria în acest sens lui G. Bariţiu (din Viena, 5/17 februarie 1850)383 cǎ
Wolgemuth putea rǎspunde foarte bine nemulţumirii românilor (se înţelege) dezarmându-i:
„Puteam face mai mult pentru români, decât sǎ provoc pe ambele scaune episcopale sǎ-şi arate
chiar românii, prin preoţii lor, toate pagubile ? De ce nu le-au arǎtat ?”
Este în adevǎr inexplicabil de ce aceste liste nu au fost fǎcute integral cunoscute,
având în vedere cǎ în arhivele celor douǎ Consistorii ele existǎ ! De ce atunci nu au fost
centralizate pentru a fi înaintate baronului Wolgemuth ? Sǎ fi fost un joc politic (şantaj,
presiuni, rea voinţǎ) necunoscute nouǎ asupra fruntaşilor confesiunilor românilor pentru a
nedreptǎţi din nou pe români ? I. Maiorescu afirma „Ne lipseşte tactul” - dar aceasta nu
explicǎ gravitatea situaţiei. Sǎ fi fost pur şi simplu neglijenţǎ şi lipsǎ de interes ? (în acest caz
a fost o neglijenţǎ criminalǎ).
Bariţiu anticipa oarecum nedreptatea situaţiei întrebând retoric din nou: „Nu cumva
sângele şi lacrǎmele confraţilor noştri au sǎ se strecure şi sǎ se scurgǎ în eternitate fǎrǎ nici o
urmǎ şi pǎsare [...] ? Nu cumva sângele românesc nu meritǎ stima, nu are preţul altui sânge
omenesc ? Sau cǎ ne sfiim de vreo comparaţiune ?” Şi continuǎ revoltat pe timpul de atunci şi
parcǎ pe toate timpurile: Nu domnilor, dacǎ ar fi aşa, istoria ne-ar pedepsi aspru şi „nici o apǎ
şi nici un eter nu ne-ar putea spǎla renumele de pata ce ne-am contrage prin o nepǎsare ca
aceasta”.
Sǎ luǎm exemplu, îndemna Bariţiu, de la francezi, de la greci şi sârbi, la care orice
picǎturǎ de sânge se varsǎ pentru naţiune, patrie, religie şi libertate este întocmai la fel de
nobilǎ şi de preţioasǎ. În alte pǎrţi nu se cruţǎ nici ostenealǎ, nici cheltuieli pentru a-i rǎzbuna
pe cei cǎzuţi, cât şi pentru a le da onoarea din urmǎ prin dezgropǎri şi reîngroparea
osemintelor lor în modul cel mai solemn şi fastuos.
În ce priveşte comparaţia cu alte popoare, nu avem a ne teme, facǎ-se aceasta din
oricare punct de vedere. Istoria ce se va scrie fǎrǎ patimǎ va invedera aceasta din plin.
Cei ucişi şi executaţi în curs de 10 luni, nu încape îndoialǎ, apreciazǎ Bariţiu, bilanţul
cumpǎneşte la români, „atât pentru cǎ fanaticii apucaserǎ a ucide dintre ei mult mai înainte de
eruperea bǎtǎliilor, cât şi cǎ ei deterǎ recruţi cu miile, iar mai vârtos pentru cǎ românii fuserǎ
mânaţi a se bate fǎrǎ arme, aşa, fǎrǎ arme cǎci generalii abia voirǎ a le da 1500, zi, una mie
cinci sute puşte, şi o comandǎ pe cele cinci luni foarte nedeterminatǎ [nehotǎrâtǎ - n.a.] foarte
îndoioasǎ”.
Chiar şi în timpul focului, Comitetul naţiunii române ţinea sǎ se ştie cine a provocat
rǎzboiul civil, deoarece teoria „instigatorilor” români n-a stat în picioare nici mai târziu, şi cu
atât mai puţin azi, dupǎ atâtea cercetǎri minuţioase şi obiective.
 Iatǎ ce proclamaţie difuza Comitetul cǎtre români: „Drept aceea şi istoria [a] ceea ce
judecǎ lumea cu dreptate şi nu desparte efectul de cauza sa, va pune pe sufletul fracţiunei
acesteia [coşutiste] pustiirea satelor şi a oraşelor, omorurile barbare, spintecarea copiilor,
prostituirea femeilor şi demoralizarea locuitorilor ţǎrii, care le fac ungurii şi sǎcuii, şi toate
acele, cu care le rǎspund românii întǎrâtaţi şi învǎţaţi de la ei.
Ei au aprins focul, acum dar cine va putea imputa românilor, dacǎ arde casa ce au
aprins-o ungurii, şi cine e [de] vinǎ, dacǎ va arde chiar şi pe unguri ?
Ei au rupt iazul şi au adus asuprǎ-şi potopul cerului rǎzbunǎtor, cine va fi de vinǎ, dacǎ
se vor îneca ?384
Pǎrearea noastrǎ este însǎ cǎ, oricum, programele celor douǎ revoluţii, maghiarǎ şi
românǎ, generoase altminteri, nu justificau în nici un fel 40.000 de morţi ai românilor şi
10.000 ai maghiarilor. Ei au fost rezultatul unei groaznice greşeli a guvernatorului Kossuth
Lajos în abordarea problemei naţionale din Transilvania (chestiune de orgoliu şi putere), dar
mai ales a faptului cǎ în programul revoluţiei ungare a fost introdus acel punct 12, care în sine
purta germenii rǎzboiului civil, a înfruntǎrii celor douǎ revoluţii pe plan naţional - în timp ce
pe plan social urmǎreau obiective aproape identice.
Pe aceeaşi linie de gândire, G. Bariţiu, relua în acelaşi impresionant „Apel” al sǎu de
dupǎ revoluţie pǎrerea cǎ: „...românii n-au provocat vǎrsare de sânge nicidecum şi
niciodatǎ, ci numai au prevǎzut-o, iar provocarea, pornirea şi încingerea aceleiaşi zace pe
oricare alte suflete, numai pe ale românilor nu...” Sǎ nu se uite în acest sens cǎ Adunarea II-a
de la Blaj (din 3/15 mai 1848) a constituit o mare ofertǎ pentru negocieri. Românii mereu au
fost gata pentru tratative, pentru concesii, pentru compromisuri, chiar şi dupǎ izbucnirea
ostilitǎţilor. Cei inflexibili au fost adversarii, care mereu au contat pe superioritatea lor
militarǎ. Aşa încât românii n-au avut de ales şi au ridicat mǎnuşa aruncatǎ lor cu atâta
„dispreţ, dupǎ ce mai întâi trufaşul fanatism întǎrâtase pe leu arucându-i la picioare pe atâţia
pui ai lui omorâţi şi sângerânzi, iar când leul începu a rǎcni şi când rǎcnetul sǎu cutremurǎ
vǎile şi munţii, atunci, numai atunci, fanatismul se mirǎ vǎzând cǎ acela tot mai are unghii şi
dinţi, pe care el crezuse cǎ-i lipsesc din veacuri”.
La acuzaţiile cǎ românii ar fi sǎvârşit cruzimi, Bariţiu întreba simplu (ca participant
activ ce cunoştea bine situaţia): „Câte ? Numǎraţi-le prin comisiuni cercetǎtoare şi veţi
cunoaşte întâi, cǎ aceleaşi în partea lor cea mai mare, au fost numai represalii, ochi pentru
ochi, om pentru om, oraş pentru zeci de sate s.c.l.” şi apoi, în fond, cine a provocat rǎzboiul
civil trebuia sǎ prevadǎ şi funestele sale rezultate.
Aici putem prezenta un exemplu cu totul revelator privind obiectivitatea aprecierilor
lui G. Bariţiu în ceea ce priveşte o oarecare reciprocitate a acestor acţiuni (totuşi mult
inferioare numeric în ceea ce priveşte riposta românilor). Astfel în 4 noiembrie 1848 o trupǎ
de maghiari din Ungaria pǎtrunse în Hǎlmagiu Mare, unde „împreunǎ cu pe alţii spânzurarǎ 5
preoţi români şi pe al 6-lea îl împuşcarǎ” dupǎ care aprinzând mai multe sate, şi împuşcând la
români, au plecat spre Baia de Criş şi în 8 noiembrie la satul Bǎtrâna mǎcelǎrirǎ 700 de
români. În 10 noiembrie, cu prilejul plecǎrii cǎtre Ungaria, în Baia de Criş mai spânzurarǎ pe
7 români şi pe 2 nemţi şi furioşi, mai aprinserǎ douǎ sate vecine, Lunca şi Cârstǎu. Pe cei 9
spânzuraţi [7+2] viind românii din Abrud şi din Zlatna, marţi în 14 noiembrie i-au luat de pe
furci şi i-au îngropat, spânzurând în locul lor 6 maghiari, pe care a treia zi, joi, i-au îngropat
acolo sub furci”. Cutremurǎtor, dar descrierea e strict autenticǎ - fǎcutǎ de protopopul Iosif
Başa cǎtre episcopul sǎu A. Şaguna. Scenele au fost vǎzute cu ochii sǎi fiind ascuns în pǎdure,
tocmai deasupra locului unde se aflau spânzurǎtorile385.
Presa germanǎ învinovǎţea de cruzimi ambele tabere - dar ea nu cunoştea
„Pomelnicul” lui Artemiu Publiu Alexi şi nici nu avea cum sǎ cunoascǎ rapoartele-document
din arhiva Consistoriului ortodox din Sibiu. În aceste condiţii, necunoscând în profunzime
situaţia, dar vrând a menţine o cumpǎnǎ imaginarǎ care prin raportul de un maghiar la patru
români omorâţi, nu putea fi în nici un caz dreaptǎ, fǎcea în 12 februarie 1849 urmǎtoarea
aserţiune: „Ruinele fumegânde de la Reghin, Feldioara, Hǎrman, Sânpetru, Anchita, Hoghilag,
parţial Slimnic, Şura Mare şi Sebeş, ca şi ale celor peste 200 de sate româneşti devastate şi
arse de unguri şi secui, dar nu mai puţin şi incendierea Zlatnei şi Aiudului de cǎtre români
sunt tristele semne ale prezentului însângerat, în care au cǎzut jertfǎ în ţara noastrǎ mai mult
de 20.000 de oameni...”386
În petiţia generalǎ a naţiunii române din 13/25 februarie 1849 adresatǎ împǎratului, tot
fǎrǎ a fi încheiate calculele prealabile dar nici ostilitǎţile, fruntaşii români semnatari ai
acesteia, menţionau sute de sate jefuite şi arse şi uciderea a peste 10.000 de români fǎrǎ
distingere de bǎtrâni, copii, de bǎrbaţi şi de femei387 (cifrǎ care se referea la acea datǎ la cei
ucişi în afara câmpului de luptǎ).
Însemnǎrile lui Rubin Patiţa despre anii 1848-49, deşi fac parte din materialul
memorialistic, ele se apropie mai mult de adevǎr; dupǎ decantarea informaţiilor cifra de
40.000 de români ucişi, exprimându-şi indignarea pentru modul în care sunt trataţi românii
chiar şi dupǎ uriaşele jertfe din timpul revoluţiei, constatând, ca şi Bariţiu, dezinteresul pentru
pierderile românilor: „A noastre sate prǎdate şi arse pânǎ la fundament, atâtea averi rǎpite şi
atâta sânge - alor 40 de mii - românesc, cald vǎrsat, vedem cǎ rǎmân nebǎgate în seamǎ,
necercetate, nepreţuite şi nerǎsplǎtite”388.
Şi în fine, ca o dovadǎ a faptului cǎ cifra de 40.000 de români ucişi a intrat definitiv în
conştiinţa românilor dupǎ revoluţie, este şi luarea de cuvânt în parlamentul ungar de la
Budapesta, în 25 iulie 1867 a cunoscutului luptǎtor împotriva dualismului, deputatul Al.
Roman, care spunea deschis şi apǎsat: „În 1848 când s-a enunţat uniunea forţatǎ (zgomot,
contrazicere) s-a pus deviza „unio vagy halál” (uniune sau moarte). (Zgomot, exclamǎri. Dar
nu din partea guvernului !) Ştiut este înaintea lumei şi aceea cǎ românii au ales cea din urmǎ,
şi cǎ acea lege de uniune forţatǎ este maculatǎ cu sângele a 40.000 de români”389.
Cifra de 40.000 de români este acreditatǎ şi de fascicola a II-a (dintre cele trei)
intitulatǎ: „Die Romänen der oesterreichischen Monarchie”390, (Wien, Druck von Carl
Gerold et Sohn, 1850, p.231) - o publicaţie despre care G. Bariţiu spunea cǎ a devenit extrem
de rarǎ - dar care, a adus românilor în anii 1850 - 1852 foloase extraordinare, comparabile cu
tot aurul cât s-a pierdut în rǎzboil civil, deoarece a îmblânzit sau a stopat teroarea pe care
regimul Schwarzenberg-Bach intenţiona sǎ o dezlǎnţuie împotriva românilor ardeleni în urma
denunţurilor sǎseşti provenite mai ales de la Sibiu391. Informaţiile proveneau dintr-o
corespondenţǎ din Alba Iulia, 30 decembrie 1849 şi publicatǎ în ziarul „Südslavische
Zeitung”, nr.6 din 1850.
G. Bariţiu arǎta şi el, cǎ dupǎ pacificarea Transilvaniei deputaţiunea românǎ care se
afla la Viena, adusese dupǎ putinţǎ, mai multe informaţii privind pierderile românilor, din care
reiese numǎrul de aproximativ 40.000 de persoane cǎzute ca „victime pentru existenţa şi
libertatea naţionalǎ a poporului român”392. Un astfel de numǎr, atrage el atenţia, nu are de ce
sǎ parǎ exagerat din moment ce se vor calcula pierderile atât dintre civili cât şi cele din
regimentele întregite cu tinerime din toatǎ românimea locuitoare nu numai din Transilvania, ci
şi în Ungaria cu Banatul şi cu graniţa sa militarǎ. Aici trebuie sǎ observǎm şi faptul cǎ
deputǎţia românilor la Viena care vehicula aceastǎ cifrǎ, nu şi-ar fi permis sǎ inducǎ în eroare
pe împǎrat sau pe guvernul sǎu datǎ fiind situaţia politicǎ de dupǎ revoluţie; aceasta
constituind încǎ un argument în favoarea corectitudinii acestei cifre.
Sǎ nu se uite apoi, cǎ la prima conscripţie oficialǎ ce cuprindea numai Transilvania
istoricǎ (deci fǎrǎ Banat, Crişana şi Maramureş) au fost înregistrate 4834 oameni ucişi în afara
câmpului de luptǎ (din toate trei naţionalitǎţile transilvane). Mai târziu numǎrul lor a fost
rectificat la 6.000393. Între aceştia nu se cuprindeau numǎrul miilor de oameni cǎzuţi cu armele
în mâini, din toate trei naţionalitǎţile în desele bǎtǎlii mai mari sau mai mici, precum şi în
flǎcǎrile oraşelor şi satelor arse - despre care, susţine Bariţiu, nu cunoaştem nici o conscripţie
generalǎ şi autenticǎ demnǎ de credibilitate.
La toate aceste cifre, ne mai atrage atenţia istoricul revoluţiei de la 1848, trebuie sǎ se
adauge şi cei trei mii de soldaţi (în majoritate români) morţi de holerǎ şi foame în Oltenia,
când s-a retras corpul de armatǎ al generalului Puchner. Tot Bariţiu precizeazǎ în cadrul
dezbaterilor unui proces care i-a fost intentat în 1879 (tocmai pentru publicarea unor
documente privind atrocitǎţile maghiare din timpul revoluţiei)394, cǎ în anul 1852 listele de
atrocitǎţi se mai înregistrarǎ, tot pe cale oficialǎ, cu vreo mie de cazuri. Mai târziu însǎ
istoriografii întregirǎ numǎrul victimelor cǎzute, nu în bǎtǎlii, ci pe la casele lor, pânǎ la 35 de
mii. Adǎugând ca argument, cǎ tocmai în 1879 a apǎrut o carte voluminoasǎ intitulatǎ: Istoria
regimentului de dragoni Nr.13 (Savoya), care cuprindea şi evenimentele din Transilvania
anilor 1848-1849 şi în care se descriau cazuri de „cruzimi neauzite, împreunate cu tǎiere de
mâini, cu scoaterea de ochi şi tǎierea limbei şi alte mutilǎri barbare”. Cartea fiind scrisǎ „la
ordin preaînalt”, avea convingerea cǎ erau excluse inexactitǎţile.
Broşura care consemna cele 4834 de victime (dintre care 4425 erau români, 165
unguri, 252 saşi şi 72 alte naţionalitǎţi) - de fapt 4918 (24 de la Dej + 56 neidentificaţi,
presupunem), a fost publicatǎ de Artemiu Publiu Alexi în revista Transilvania395 dupǎ
originalul german publicat în 1851396. Regretul lui era cǎ deşi în biblioteca Ioanneum din
Gratz a dat peste un conspect şi mai interesant al morţilor din anii 1848-49 din Banat şi
Ungaria (respectiv Parţium) acesta nu avea, din pǎcate, specificatǎ naţionalitatea, or numele
românilor fiind scris cu grafia maghiarǎ nu-i dǎdea posibilitatea de a-i identifica.
Cea mai amǎnunţitǎ relatare a pierderilor românilor a fǎcut-o însǎ gazeta Bucovina397,
dupǎ o corespondenţǎ din Alba Iulia din 8 decembrie 1848, indicând cifra de 40.000 de morţi
pentru români. Autorul corespondenţei foloseşte urmǎtoarele date privind calculul pierderilor
umane ale românilor. Sate româneşti sunt circa 2400 în Transilvania, deci, din moment ce
fiecare sat a avut pierderi în afara câmpului de luptǎ între 10-20 de oameni, numǎrul lor poate
fi considerat (la un calcul în care se ia cifra cea mai micǎ a pierderilor, adicǎ la 10 persoane
pentru un sat) de circa 24.000. Adǎugând la aceştia 8 - 10.000 de români cǎzuţi în luptǎ,
numǎrul lor poate creşte la 35 - 40.000 (diferenţa de 5-6 mii - nu se spune, dar e clar cǎ
reprezintǎ pierderile românilor din Banat, Bihor şi Maramureş).
Cheia calculelor este deci numǎrul morţilor din satele româneşti. Aici dispunem
realmente de sute şi sute de liste (cele solicitate a fi completate de cǎtre cele douǎ Consistorii
episcopeşti - Sibiu şi Blaj) care din pǎcate nu au fost publicate pânǎ acum. Adǎugând la
acestea şi cea mai amplǎ anchetǎ asupra morţilor care s-a desfǎşurat pe teritoriul comitatelor
Arad, Zarand şi Bihor (în cursul anilor 1850 - 1851), numǎrul victimelor noastre ar putea
întrece chiar cifra de 40.000.
Pentru a ne convinge cǎ media de 10 morţi la un sat românesc este corect aleasǎ, din
mulţimea listelor, am selectat 2 pentru a le prezenta ca model; e vorba de lista a douǎ sate cu
populaţie medie la 1848-49, Ibǎneşti şi Hodac.
Sǎ vedem ce înregistreazǎ una şi ce înregistreazǎ cealaltǎ:
Ibǎneşti:
În 1849 în 7 martie au fost omorâţi la podul satului urmǎtorii:
1) Fiul lui Petru Vasiica. I-au dus şi o vacǎ.
2) Bǎrbatul lui Nastasia Petru a lui Pintilie. I-au dus toate straiele. A rǎmas un orfan. Omorât
la pod.
3) Todoran Mihǎilǎ a fost omorât tot la podul satului, ca şi ceilalţi, lǎsând o vǎduvǎ şi un orfan
cǎrora li s-au jefuit 20 de oi şi toate straiele.
4) Soţul lui Palaghia Petru care a rǎmas cu un orfan schilǎvit de insurgenţi. Vǎduva nu are
nimic. Li s-a jefuit tot ce au avut - 8 vite mari şi toate straiele. Omorât la pod.
5) Gliga Leontie, omorât în 15 martie 1849. A rǎmas soţia Tinica cu 6 orfani. „I-au dus 3 vite
mari, un car ferecat şi straie ce au avut, tot”.
6) Gliga Goria. Soţia Iioana a rǎmas cu 7 orfani. I-au jefuit 2 cai şi toate straiele.
7) Todoran Onia, l-au omorât tot pe pod. Soţia Maria a rǎmas cu 4 orfani. Nu are avere. I-au
dus straie.
8) Sfǎrmuş. Soţia Iioana a rǎmas cu un orfan. N-are nimic. I-au dus 2 oi şi straie ce au avut tot.
Omorât tot la pod.
9) Gliga Vasilicǎ. Soţia Dafina a rǎmas cu 2 orfani. I-au dus o vacǎ, straie ce au avut tot.
Omorât tot la pod.
10) Mate Mihǎilǎ. Schilav - Impuşcat. „N-are nimic. Vite i-au dus 2 boi şi o vacǎ. Straie,
bucate ce au avut tot”.
Aceste omoruri, (rezultǎ cǎ au fost fǎcute în grup din moment ce majoritatea indicǎ
acelaşi loc şi aceeaşi zi) toate s-au împlinit (consemneazǎ preotul satului, Dimitre Cornea)
„prin vitejii soldaţi ai lui Jenei, şi prin bizuitul lui Macscási Ferenc Login”.
Sǎ constatǎm care a fost situaţia celuilalt sat,
Hodac:
 Tot în 7 martie 1849 în timpul escapadei lui Jenei şi tot la podul satului au fost
omorâţi 20 de bǎrbaţi, 4 murind în alte împrejurǎri iar unul a rǎmas „schilav” (mutilat).
1) Mutilat, Farcaş Iion a lui Vasile lui Iacob împuşcat în 3 februarie. „I-au dus 105 mierţe de
bucate, şi banii socotindu-se cu straie cu tot, 550 fl.”
2) Niculici Stratona lui Toader a rǎmas cu 5 orfani. „I-au dus 9 vite mari, 13 porci şi bucate şi
straie toate”.
3) Iacob Marie lui Petru au rǎmas cu 5 orfani. „I-au dus bucate şi straie toate”.
4) Popp Iloania a Sandului. „I-au dus 2 vaci şi 4 porci, bucate şi straie ce au avut toate”.
5) Farcaş Iioana a lui Iionu lui Simion Popi au rǎmas cu 4 orfani. „I-au dus o vacǎ şi bucate, şi
straie ce au avut tot”.
„Aceasta au pǎtimit toţi la Mocsar în 3 februarie de escapada lui Jenei anul mai sus
numit [1849]”.
6) Buzilǎ Nastasii a lui Dumitru au rǎmas 3 orfani. „I-au dus un car şi plug şi bucate şi straie,
tot ce-au avut şi un porc”.
7) Farcaş Mǎrie a lui Vasilie Ileni a rǎmas cu 6 orfani. N-are nimic. I-au dus bucate şi straie
tot ce au avut. Acest om s-a omorât în 13 zile martie din porunca lui Hanes din (Gledény)
Glediu (Topliţa).
8) Nicolici Iioana a lui Iion au rǎmas cu 6 orfani; i-au dus un bou şi o vacǎ, bucate şi straie tot
ce au avut.
9) Iancoş Sie a lui Farcaş Iion Diac a rǎmas cu 2 orfani, n-are nimic. I-au dus 4 vaci şi 2 porci,
bucate şi straie ce au avut tot.
10) Fejer Safta a Sandului rǎmasǎ cu 2 orfani. Şi 2 orfani i-au omorât cu numitul Fejer Sandu
odatǎ. „Vǎduva n-are nimic. I-au dus 2 vaci şi un cal, bucate şi straie tot ce au avut”.
11) Farcaş Nastasia a lui Vasile rǎmase cu 2 orfani. N-are nimic. I-au dus o vacǎ, bucate şi
straie ce-au avut tot. N-are cu ce trǎi.
12) Popp Marie lui Constantin au rǎmas cu 5 orfani. I-au dus 4 vaci, 25 de oi, 2 porci, bucate
şi straie ce au avut tot.
13) Iacob Oniţǎ a lui Dumitru au rǎmas cu 3 orfani dintre care unul este schilav. I-au dus 4
vaci şi 2 boi, 7 cai, 50 mierţe de grâu, 100 de mierţe de ovǎz şi 80 de mierţe de cucuruz şi
straie tot ce au avut.
14) Iacob Iioana lui Vasilie a rǎmas cu 4 orfani. N-are nimic. I-au dus 2 boi şi bucate. Straie
tot ce au avut.
15) Farcaş Maria a Petrionecului. N-are nimic. I-au dus o vacǎ şi 5 porci, bucate şi straie tot ce
au avut.
16) Farcaş Paraschiva a lui Filip are 2 orfani. I-au dus o vacǎ şi 2 boi, bucate şi straie tot ce a
avut.
17) Man Iioana a lui Vasilia Pinti au rǎmas cu 4 orfani. N-are nimic. I-au dus o vacǎ şi 25 de
oi, porci 2. Bucate şi straie tot ce au avut.
18) Farcaş Nastasie care se ţinea numai prin osteneala unui prunc al ei, fiind mai dinainte
vǎduvǎ, schilavǎ de o mânǎ. Şi pruncul l-au omorât. Dânsa au rǎmas neputincioasǎ. N-are
nimic. I-au dus o vacǎ, bucate şi straie ce au avut tot.
19) Popp Vasiica a lui Crǎciun Ili. Are 5 orfani. Avere nimic. I-au dus o vacǎ şi 6 capre,
bucate şi straie tot ce au avut.
20) Popp Sanda a lui Ştefan lui Gabor, n-are orfani. I-au dus o vacǎ, 9 oi, bucate şi straie tot ce
au avut.
21) Frandeş Maria a lui Iion lui Simion, are 3 orfani. N-are nimic. I-au dus 2 boi, 3 vaci, 2
porci, bucate şi straie tot ce au avut.
22) Man Pelaghie a lui Man Iion a Pinti are 3 orfani. I-au dus 2 boi şi o vacǎ şi 4 stupi şi 12 oi,
bucate şi straie tot ce au avut.
23) Popp Floare. Bǎtrânǎ. I-au omorât pe feciuru care o ţine. Au rǎmas bǎtrânǎ şi
neputincioasǎ. N-are nimic. I-au dus o vacǎ, bucate şi straie tot ce au avut.
24) Man Alexandru. Schilav de mâini. N-are orfani. N-are nimic. I-au dus 4 vite mari, bucate
şi straie ce au avut tot.
25) Farcaş Ilie a lui Vasilie lui Alexa. Schilav. Nu se poate ajuta sǎ trǎiascǎ, n-are nimic. I-au
dus 2 vaci, 4 porci, bucate şi straie ce au avut tot.
De la al şaselea punct în jos, numiţii omorâţi, toţi au pǎtimit moarte la podu' satului în
7 zile, martie 1849. Toţi prin escapada lui Jenei şi prin biztoşu lui, Macskási Ferenc Login şi
Haneş maistorul.
Aceasta o adeverez cu propria-mi mânǎ, preotul Hodacului Farcaş Ştefan, la 5
noiembrie 1849398.
Iatǎ deci, cum cele douǎ cazuri tipice reflectate în cele douǎ documente, atestǎ cǎ
media de 10 ucişi dintr-un sat românesc nu este exageratǎ. (În cea de a doua listǎ, dupǎ cum s-
a vǎzut, au fost trecute vǎduvele şi nu soţii ucişi).
În contextul unei istorii autentice şi serioase a revoluţiei din Transilvania de la 1848-
49, ne-a preocupat în mod deosebit credibilitatea cifrei de 40.000 de români omorâţi, nu
numai pentru cǎ ea dovedeşte existenţa unui GENOCID împotriva românilor, un adevǎrat
holocaust, ci mai ales pentru cǎ dupǎ ce aceastǎ cifrǎ n-a fost contestatǎ de aproape un secol şi
peste patru decenii de-a-rândul, acum în ultimii ani, dupǎ 1989, cum am mai arǎtat, aceastǎ
cifrǎ începe timid dar abil a fi pusǎ la îndoialǎ (nu prin lucrǎri de specialitate ci prin articole
adresate publicului neavizat în presa de mare tiraj - evident nu fǎrǎ scop politic). Dupǎ
publicarea acestor cercetǎri, sperǎm cǎ nu vor mai fi astfel de tentative deoarece putem
prezenta şi un alt argument - şi nu minor - în favoarea veridicitǎţii cifrei arhicunoscute. Şi iatǎ
care: corespondenţa de la Alba Iulia face parte dintr-un memorand pe care românii l-au folosit
pentru a-şi susţine pretenţiile lor, la sfârşitul anului 1849.
Dar cine a fost autorul acestui preţios memorand ? Lui G. Bariţiu i-a scǎpat, la fel lui
Al. Papiu Ilarian, la fel lui S. Dragomir, sau pur şi simplu informaţia a trecut neobservatǎ sau
nu i s-a acordat atenţie. Dar iatǎ, a sosit vremea când a devenit important sǎ cunoaştem
numele autorului memoriului. Informaţia a fost pusǎ în circulaţie de redactorii ziarului
„Magyarország” din Budapesta care relatau faptul cǎ „memorandul” a fost definitivat la Alba
Iulia în 30 decembrie 1849, originalul fiind scris de mâna canonicului romano-catolic
Raduly399, iar îndreptǎrile (corecturile) au fost fǎcute de Macedonffi.
 Publicarea corespondenţei privitoare la pierderile românilor în Südslavische Zeitung,
am vǎzut cǎ purta tocmai data de 30 decembrie 1849. Corespondenţa din Bucovina (6 ianuarie
1850) avea data de 8 decembrie stil vechi, ceea ce însemna de fapt 20 decembrie stil nou
1849. Diferenţa de 10 zile putea însemna cǎ textul era o formǎ preliminarǎ a memorandului
semnat la 30 decembrie. La primirea corespondenţei, în Bucovina se comenta: „Noi încǎ nu
ne aflarǎm înstare de a putea da o însemnare acuratǎ a tuturor românilor ucişi în rezbelul civil
şi a tuturor satelor dearse şi deprǎdate”. Cât se ştia însǎ pânǎ la acea datǎ era „din isvoare
sigure”. Şi iatǎ cât se ştia (reproducem integral documentul - memoriu - din douǎ motive: cel
dintâi, pentru cǎ este un document crucial al istoriografiei revoluţiei; şi cel de al doilea pentru
cǎ el nu figureazǎ în aceastǎ formǎ în nici o lucrare de specialitate):
„Patru prefecţi: Bǎtrâneanu fu spânzurat la Cluj. Cnst. Romanu tǎiat în bucǎţi la M.
Oşorhei. P. Dobra împuşcat la Baia Abrudului. Ioan Buteanu spânzurat în Zǎrand. Doi
viceprefecţi: Simonis fu spânzurat la Cluj, lui Todoran îi trase pielea de pe el de viu la
Sâncrai. Zece tribuni: V. Papiu spânzurat la M. Oşorhei. Gregorian şi Pauleti puşcaţi la Sibiu.
Chendi şi Telechi cu alţi cinci spânzuraţi în Zǎrand. Numǎrul Centurionilor şi al Decurionilor
omorâţi este necunoscut, totuşi se poate pune uşor la 100 fǎrǎ temere de exageraţiune. Între
preoţi: protopopul Turcu fu spânzurat la Cluj, protopopul Moldovan tǎiat în bucǎţi la M.
Oşorhei, preotul I. Papiu din Budiu spânzurat la Turda, preotul Alpini puşcat la Mǎnǎrade,
preotul Gregorianu din Ghijeasa de Sus, tatǎl tribunului, deîmpreunǎ cu fiul sǎu, fu împuşcat
la Sibiu, preotul Tirle din Tiuş fu împuşcat la Gherla înaintea a lor şapte fii ai sǎi; în comitatul
Zarand furǎ spânzuraţi şesǎ preoţi; la Hosusǎu fu împuşcat un preot şi doisprezece ţǎrani de
odatǎ; în Câmpie fuserǎ ucişi la patruzeci de preoţi. Afarǎ de aceea la Blaj unsprezece români
parte tocaţi. În ţinutul Sibiului fuserǎ puşcaţi 18; în Cornǎţel, prin uneltilire lui Ciongradi
fuserǎ puşcaţi 23; în Iernut pe mandatul (porunca) baronului G. Apor fuserǎ spânzuraţi 26 x);
pe drumul de la Dej cǎtrǎ Baia Mare, la mandatul comitelui Teleky Sándor şi al lui Katona
Miklos fuserǎ spânzuraţi 32; la Sighişoara şi în giurul ei s-au puşcat la 40; în comitatul Solnoc
într-o casǎ au fost 50 fripţi de vii; la Daneş pe mandatul comitelui Haler s-au puşcat 50 de
oameni, dintre carii 38 români, 12 saşi; la Odorhei la 60 ucişi în felurite chipuri; la Turda 70,
parte puşcaţi, parte spânzuraţi, parte tǎiaţi în bucǎţi; la Mezo Séngéli pe mandatul lui Beteg
Gabor fuserǎ puşcaţi odatǎ 100; la M. Oşorhei mai mulţi de 100 ucişi în felurite chipuri; la
Cluj 150 puşcaţi, 50 spânzuraţi; la Uioara juzii sângiurilor [a „tribunalelor de sânge”] Kemeni
István, Pogán Giuri, Pogány Karoly şi amândoi Miksa au judecat 300 de români la moarte şi i-
au împuşcat. Numai într-o zi puşcarǎ 150 la fiecare puşcǎturǎ strigau ungurii cǎtrǎ români:
cântaţi „Deşteaptǎ-te Române !” - Sǎcuii subt comanda lui Jenei Jósef, Sabo Lajos, Zaizon
Mozes, Kovaci Jigmond, Kasoni ş.a. în satele: Hodac, Libanfalva [Ibǎneşti], Rus, Morǎreni,
Dumbrava, Monor, Iclandul Mare şi Mic, Sâncrai, Mezöszengeli [Sânger], Sântioana, Şieu
Mic, au tǎiat în bucǎţi pe toţi românii de parte bǎrbǎteascǎ [pe care i-au putut prinde, evident -
n.ns.], muierile şi copii i-au alungat din sate, averea lor au rǎpit-o, vitele le-au vândut în
Sasreghin şi M. Oşorhei, iar pǎmânturile le-au împǎrţit între sine. De se mai adaugǎ la aceasta,
cǎ mai nici un sat românesc, care sunt 2400, nu se aflǎ din care sǎ nu se fiǎ ucis 10 - 20 de
oameni, apoi cei ce au cǎzut în deosebitele lupte, carii nu sunt mai puţin de 8 - 10.000, atunci
putem lua pe uşor numǎrul românilor omorâţi la 35 - 40.000, aşadar a patruzecea parte din
totalul numǎr de 1.600.000 al românilor Transilvani, pentru cǎ cam atât e numǎrul lor în
Transilvania dupǎ datele bisericeşti.
Sunt sate dearse cu totul ca la 100, deci, aproape de Sibiu 2, în giurul Nǎsǎudului 6, în
Sǎlaj 7, pe drum de la Deva cǎtrǎ Sassebeş 7, în ţinutul de la Mǎrişel 8, pe Murǎş şi pe
amândouǎ Târnavele 9, în comitatul Solnocului 10; în ţinutul Clujului 12, în comitatul Zarand
15, în districtul Cetatei de Peatrǎ (Chioar) 24; arse în parte şi ruinate sunt la 230, adecǎ: în
Sǎlaj 18, în ţinutul Mǎrişel pe Arieş 18, în comitatul Solnoc la 30, pe Murǎş şi amândouǎ
Târnavele 40, în districtul Cetatei de Peatrǎ 50, în comitatul Zǎrand 75.
Între acestea sunt sǎseşti: oraşul Reghin şi satul Petele arse de tot, apoi unele sate în
ţeara Bârsei cam vǎtǎmate; ungureşti sunt Vinţu de Sus şi Aiudul; erariale Zalatna; mestecate
Baia Abrudului şi Baia Crişului care sunt parte arse.
Deci se vor computa peste tot în fiecare sat dears câte 8 de case xx) iar în satele arse
parte câte 20 de case, şi fiecare casǎ câte 100 fior. arg.; pentru cǎ atâta face şi cea mai sǎracǎ
casǎ, cu uneltele şi cu victualele xxx) ce se aflǎ în ea; aşa preţul lor este la 1.260.000 f. arg.
Apoi de se socoteşte şi aceea cǎ de la fiecare familie românǎ care sunt 360.000 s-au stors cel
puţin câte 50 fl. arg[int], parte bani gata, parte în naturalii, parte în vite xxxx), de aici mai ese
suma de 18.000.000.
Dupǎ computarea de mai sus, au cǎzut în resbelul civil 40.000 de români; dintre
aceştia au fost mai tot al 4-lea tatǎ de familie, aşadarǎ la 10.000 de familii, au devenit într-o
stare de tot mişea, carii, ca şi saşii, au drept a cere de la Stat ajutoriu; fiindcǎ dupǎ teoria
învǎţǎturei de stat aceastǎ cerere ar fi cea mai micǎ, care s-ar putea face cǎtrǎ stat seau cǎtrǎ
guberniu; cum cǎ statul au recunoscut aceastǎ îndatorire, au dovedit prin ajutorul care l-au dat
saşilor; deci cum cǎ familiile orfane au drept sǎ cearǎ de la Stat ajutoriu este întemeiat prin
teorie, şi acum se lucrǎ numai despre aceea ca aceastǎ cerere sǎ se împlineascǎ şi în faptǎ.
Aici se ridicǎ întrebarea despre mǎsura ajutoriului care sǎ se dea din partea statului:
aceastǎ întrebare şi ne cǎutând la aceea cǎ aceşti oameni au cǎzut pentru guberniu, atârnǎ de la
împrejurǎrile locale mai deaproape; şi socotind puterea lucrativǎ a taţilor de familie ca capital,
precum fac legile pozitive, atunci, fiindcǎ spre ţinerea unei familie se cer neapǎrabil cel puţin
50 f. arg. puterea lua unui tatǎ de familie trebuie cugetatǎ ca un capital (xxxxx) de 1000 f.
arg.; aşa darǎ românii în aceastǎ privinţǎ au suferit o daunǎ (pagubǎ) de 10.000.000. Acest
numǎr adus la cel mai de sus, dǎ suma de 29.260.000 fior.arg.[int] la care se sue totala daunǎ a
românilor.
x) Fraţii lui neagǎ acea faptǎ, ci în deşert, pentru cǎ noi avem înştiinţarea de la faţa locului, de
la oameni carii au vǎzut cu ochii.
xx) Noi luǎm aici numǎrul cel mai mic, pentru cǎ în satele dearse sunt şi de acelea care
numǎrǎ la 200 de case.
xxx) Şi aici încǎ luǎm numǎrul cel mai mic, pentru cǎ între casele dearse sunt, care
deîmpreunǎ au încǎperile ce se ţineau de ele se preţuiau la 10.000 f. arg. şi mai mult.
xxxx) Sunt familii române care au pierdut în total la 6.000 f. arg. din contra sunt şi de acelea
care au pierdut mai puţin de 50 f. arg. prin urmare numǎrul 50 se poate privi şi aici ca cel mai
mic.
xxxxx) Fiii preotului sǎsesc Rot, primesc de la guberniu ajutoriu de 400 f. arg. pe an. Aceştia
sunt procentul de la un capital de 10.000 fl.; deci dacǎ un tatǎ de familie sǎsesc se preţuieşte la
10.000 f. arg. atunci un tatǎ de familie român încǎ se poate preţui la 1.000 f.arg.”
Credem cǎ acest memorand, chintesenţǎ a sacrificiilor românilor, este poate mai
grǎitor decât zeci de tomuri care s-ar nevoi a ne convinge cǎ acest popor nu a înviat la
conştiinţa propriei existenţe şi a demnitǎţii naţionale, ci „instigat” fiind a fost
contrarevoluţionar, transformând Transilvania într-o Vendée !
În concluzie, pentru ce toate aceste sacrificii ? Reiterǎm rǎspunsul pe care în epocǎ îl
dǎdeau românii, iar pentru posteritate l-a înregistrat atât de clar şi de concis G. Bariţiu: „Ei îşi
apǎrarǎ libertatea naţionalǎ, pentru ca sǎ nu mai fie prefǎcuţi în maghiari, îşi apǎrarǎ patria ca
Mare principat, pentru ca aceasta sǎ nu mai fie desfiinţatǎ şi prefǎcutǎ în alt stat, în care ei nu
mai puteau spera vreun viitor”400.
Şi sǎ ne mai punem o ultimǎ întrebare: rǎsplata pentru imensele pierderi umane şi
materiale a fost ea la înǎlţimea sacrificiilor fǎcute ? Rǎspunsul, din pǎcate, s-a dovedit
dezamǎgitor. Mult dupǎ revoluţie, „ca o scoatere de ochi” (cum ar fi spus Bariţiu) s-au acordat
nişte despǎgubiri derizorii: potrivit unei conscripţii a celor omorâţi în 1848-49, (nu ni se
precizeazǎ care), la recomandarea guvernatorului, în 1859 s-a acordat de cǎtre Curtea din
Viena suma de 4.600 fl., din care anual, se împǎrţeau câte 20 pânǎ la 42 fl. vǎduvelor şi
orfanilor de pe la sate. A mai fost alocatǎ de cǎtre „Reuniunea de ajutor” din Viena şi o sumǎ
de 5.000 fl. pentru vǎduvele şi orfanii grǎnicerilor cǎzuţi în campaniile anilor 48-49.
Satelor arse li s-a facilitat lemnǎria, mai ales din pǎdurile statului, în valoare de 32.400
fl.
În scopul restaurǎrii bisericilor româneşti arse sau ruinate s-a acordat suma de 80.000
401
fl. (numai 60.000 dupǎ Gazeta Transilvaniei, 1852, nr.143). Dar dacǎ ne gândim cǎ românii
au avut o pagubǎ de minimum 29.260.000 fl. argint, sumele de mai sus par ridicole.
Rǎsplata realǎ a fost aceea politicǎ, impusǎ de fapt de însuşi scopul luptei lor.
Împiedicarea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, şi deci stoparea maghiarizǎrii forţate a
românilor cu aproape douǎ decenii.
Pentru a ne pǎstra obiectivitatea, sǎ abordǎm şi un alt aspect al problemei de care ne
ocupǎm. Care a fost raportul dintre pierderile umane ale românilor faţǎ de cele ale
maghiarilor. Listele şi aprecierile autorilor maghiari ne indicǎ cifra de 10.000 pânǎ la 12.000
de unguri morţi în bǎtǎlii402. Cei mai mulţi se pare cǎ au cǎzut în comitatul Alba (peste 5.000).
Raportul general între pierderile românilor şi cele ale ungurilor îl putem deci considera a fi
fost aproximativ 1 la 4.
În ceea ce priveşte conscrierea preliminarǎ a celor cǎzuţi în afara câmpului de luptǎ,
extrasǎ de A. P. Alexi, ca un prim eşantion, am vǎzut cǎ a înregistrat 4425 de români ucişi
silnic şi 165 de maghiari ucişi în acelaşi fel; adicǎ un raport de 1 maghiar la 26,8 români ucişi
silnic.
 Ceea ce, evident, este un raport cu totul dezavantajos românilor, dar, totodatǎ şi unul
foarte semnificativ.
Faptul cǎ românii au luptat pentru libertate şi egalitate, revoluţia lor având un program
chiar mai radical decât al revoluţiei ungare, nu mai e cazul sǎ explicǎm; ceea ce ar trebui însǎ
lǎmurit mai bine ar fi credem, de ce pierderile umane şi cele materiale ale românilor au fost cu
mult mai mari decât cele ale maghiarilor (lǎsând la o parte faptul cǎ în final tot ei au fǎcut cel
mai mare caz de cruzimile şi tâlhǎriile românilor !). Am încercat sǎ sistematizǎm aceastǎ
situaţie în câteva puncte:
1) Nobilimea maghiarǎ a fost mai bine înarmatǎ dispunând şi de superioritate în artilerie şi
cavalerie. Pânǎ în septembrie 1848 s-a bucurat şi de sprijinul trupelor imperiale ale
generalului Puchner.
2) Pentru a se asigura anexarea forţatǎ a Transilvaniei la Ungaria, maghiarii de aici au chemat
trupe de invazie din Ungaria.
3) Datoritǎ convingerii cǎ sunt o rasǎ superioarǎ au manifestat o totalǎ lipsǎ de respect pentru
fiinţa umanǎ a „valahilor” pe care-i considerau inferiori.
4) În ceea ce priveşte jafurile, le desfǎşurau pe o arie mult mai largǎ decât românii şi o fǎceau
cu o mai multǎ temeinicie. Prada astfel obţinutǎ o trimiteau în Ungaria, iar ceea ce nu puteau
duce distrugeau.
5) Localitǎţile româneşti au avut pagube enorme la intrarea trupelor ungureşti care puneau
taxe exorbitante pentru a nu fi incendiate. Erau numeroase cazuri în care invadatorii nu se
ţineau de cuvânt şi în ciuda sumelor primite, le dǎdeau totuşi foc.
6) Rǎzboiul dus de ei era unul total, de exterminare. Încǎlcând dreptul ginţilor, ucideau atât
prizonierii cât şi bǎtrânii, femeile şi copii (femeile mai erau şi violate în grup de soldaţii
maghiari).
7) Aveau predilecţie în a ucide preoţi şi intelectuali români, convinşi fiind cǎ astfel „turma
valahǎ” v-a rǎmâne fǎrǎ conducǎtori şi astfel li se va supune necondiţionat.
8) Vicleniile şi tacticile de luptǎ erau mult superioare credulitǎţii românilor. Omorau pe la
spate (ca la Abrud).
9) Au folosit adesea tactici foarte moderne de tip „comando”, ca în campania din Zarand
(octombrie-noiembrie 1848) şi la capturarea lui Bǎtrâneanu şi Simonis.
10) Tribunalele de sânge erau folosite în scop de exterminare a românilor.
11) Soldaţii unguri şi secui erau bine plǎtiţi, echipaţi, dotaţi şi aprovizionaţi (chiar şi prin jaf);
pe când românii se adunau în „loagǎr” doar cu „pâine şi slǎninǎ” de acasǎ, iar de soldǎ nici nu
putea fi vorba.
12) Rǎzboiul civil l-au considerat drept o ocazie „providenţialǎ” pentru a curǎţi Transilvania
de români, consideraţi „toleraţi” de cǎtre legile feudale maghiare.
În pofida tuturor acestor avantaje care le confereau o superioritate militarǎ, ele nu le-au
asigurat niciodatǎ o superioritate moralǎ. Cauza pentru care luptau românii era dreaptǎ. Aşa au
vǎzut-o ei; dacǎ n-ar fi fost aşa ei nu şi-ar fi vǎrsat sângele pentru ea.
În final, nu au putut lichida rezistenţa românilor din Munţii Apuseni şi nici a celor din
cetatea Alba Iulia. Nu au reuşit sǎ punǎ în practicǎ, integral, proiectul de genocid.
Exterminarea românilor din Transilvania era peste puterea de foc a trupelor maghiare şi
secuieşti; erau totuşi mult prea mulţi români.
Dupǎ ce am trecut în revistǎ pierderile umane şi materiale ale românilor în timpul
revoluţiei de la 1848-49, precum şi cauzele pentru care acestea au fost atât de mari, sǎ nu
uitǎm a reitera şi a sublinia cǎ deşi au fost nişte sacrificii enorme pentru români, ele au fost
fǎcute de cǎtre aceştia având conştiinţa justeţei cauzei lor.
Ce dovadǎ mai grǎitoare pentru deşteptarea conştiinţei naţionale la români decât în
consemnarea lui G. Bariţiu cǎ începând cu spânzurarea la Cluj a venerabilului protopop Turcu
şi pânǎ la cei din urmǎ împuşcaţi în anul 1849 la Uioara şi apoi aruncaţi în Mureş, românii au
înfruntat soarta „ca şi cum ar fi mers înaintea altarului la sfânta cuminecǎturǎ”403.
Sǎ nu ne mai ferim a spune direct aceste adevǎruri, deoarece românii şi maghiarii din
Transilvania trebuie sǎ se cunoascǎ bine unii pe alţii fiind de secole sortiţi a vieţui împreunǎ.
Vechilor internaţionalişti (creaţii ale lui Roller, metamorfozaţi peste noapte în cosmopoliţi)
celor ce interziceau pe vremuri sau cenzurau adevǎrurile prea crude e bine sǎ li se aminteascǎ
vorbele lui Al. Roman cǎ „Pânǎ [ce] nu ne vom cunoaşte bine trecutul nostru, nu ne vom şti
conforma pentru viitor. Aproape zece secole sunt decând vieţuim împreunǎ cu un popor ai
cǎrui fruntaşi, pe lângǎ tot progresul timpului, sunt şi astǎzi în privinţa noastrǎ, cu puţinǎ
diferenţǎ, tot aceia cari au fost în trecut”.
Şi în trecutul mai îndepǎrtat sau mai apropiat, şi mai mult ca oricând, în prezent,
auzim repetându-se cântecul de sirenǎ cu fraze meşteşugite dar cu acelaşi conţinut: „Sǎ
aruncǎm vǎlul uitǎrei peste trecut.” Şi Al. Roman, învǎţatul şi generosul profesor de limba şi
literatura românǎ de la Universitatea din Budapesta care-i cunoaşte atât de bine pe maghiari
(mentalitate şi culturǎ), replica încǎ la 1868: „Înţelegem sǎ iertǎm nedreptǎţile îndurate în
trecut, şi aceasta au şi fǎcut-o românii totdeauna, dar apoi sǎ aruncǎm vǎlul „uitǎrei” preste
ele, n-ar însemna alta, decât sǎ ne uitǎm chiar de existenţa naţiunii noastre în decurs mai de
zece secole, şi asta n-o pofteşte nimene de la noi. Aceasta nu o va face, nu este iertat sǎ o facǎ
nici un român adevǎrat”404.
Revoluţia de la 1848-49 din Transilvania a fost pentru români şi unguri o lecţie severǎ
cu multe învǎţǎminte. Şi aşa cum se spune mereu în ultimii ani, ar trebui sǎ ne reamintim cât
mai des, fiecare, adevǎrul cǎ toţi cei care uitǎ lecţiile istoriei sunt condamnaţi sǎ le retrǎiascǎ.
Apoi sǎ nu uitǎm cǎ românii omorâţi la 1848-49 sunt încǎ odatǎ omorâţi prin tǎcerea
care s-a aşternut peste sacrificiul şi eroismul lor. De fapt în jurul acestora a fost ţesutǎ o
conspiraţie a tǎcerii de care se fac vinovate vremurile. Dar dacǎ şi acum vom tǎcea şi-i vom
uita, vina nu va mai fi a vremurilor ci a istoricilor; a acelor istorici care au uitat cǎ istoria este
una din armele moderne cele mai de temut când apǎrǎ adevǎrul. Şi permiţându-ne a-l
parafraza pe ilustrul Moses Gaster, putem spune cǎ a nu vorbi despre holocaustul românilor de
la 1848-49 de teama de a nu fi etichetaţi „naţionalişti” este o mare greşealǎ deoarece „Nu cere
nimeni recunoşterea pǎcatelor pentru iertare sau rǎzbunare, nu, ci pentru aducerea la
suprafatǎ a celor întâmplate”, cǎci numai cu ADEVĂRUL poate fi continuatǎ aceastǎ viaţǎ405.
 Trebuie apoi sǎ mai constatǎm cǎ acei care au cugetat a „şterge pe români ca naţiune
din cartea vieţei”, le deterǎ în fapt „ocaziune a-şi face din nou un renume istoric dupǎ o
sugrumare de secole”406.
Şi aşa cum propunea A.P. Alexi407, care poate s-a apropiat cel mai mult de sufletele
curate şi chinuite ale românilor ucişi la 1848-49, ale eroilor noştri ce ne-au apǎrat şi menţinut
limba, legea şi obiceiurile, în locul uitǎrii, sǎ le ridicǎm monumente mǎreţe, sǎ le celebrǎm
memoria cu mândrie şi demnitate, înscriind în cartea nemuririi numele glorios al fiecǎrui
scump martir.
Sǎ nu ne sfiim dar a spune tuturor cǎ patriotismul profund şi sincer (nu cel de paradǎ)
ne impune sfânta datorie de suflet ca la 3/15 Mai al fiecǎrui an, odatǎ cu sǎrbǎtorirea învierii
libertǎţii noastre, sǎ plângem pe cei 40.000 de mucenici ucişi pentru cǎ erau români şi au
luptat pentru libertate, egalitate, frǎţietate şi democraţie.
Nu avem însǎ voie nici sǎ lǎsǎm a se face confuzie între ucigaşii coşutişti fanatici şi
poporul maghiar.
În încheiere trebuie sǎ spunem rǎspicat tuturor cǎ GENOCIDUL împotriva românilor
din Transilvania a eşuat lamentabil şi cǎ oştile vânzǎtorilor de ţarǎ, ca şi cele strǎine, de
invazie, n-au reuşit sǎ „cureţe” Transivania de români, care, în fond, în ciuda pierderilor mari
au ieşit întǎriţi şi victorioşi din aceastǎ înfruntare pe care nu ei au provocat-o. Uniunea a fost
nimicitǎ pentru aproape douǎ decenii.
Şi aşa cum li se striga în derâdere celor 150 de români împuşcaţi la Uioara, ei acum
„Cântaţi Deşteaptǎ-te române !”, la fiecare 3/15 Mai, alǎturi de o lumânare aprinsǎ şi un
„Dumnezeu sǎ-i odihneascǎ”, pe cei 40.000 de eroi, din freamǎtul sufletului nostru sǎ le
învǎluim umbrele câteva momente cu acordurile imnului „Deşteaptǎ-te române”, simbol al
triumfului libertǎţii asupra sclaviei, imn, care de atunci ne-a devenit atât de drag, constituind
totodatǎ şi dovada palpabilǎ, cǎ în pofida atâtor pierderi umane şi materiale, românii au fǎcut
progrese enorme şi s-au „Deşteptat” cu adevǎrat la o viaţǎ nouǎ.

CONCLUZII

Schiţa de faţǎ, prin dimensiunile ei restrânse, oferǎ inevitabil, doar aspectele esenţiale
ale giganticului tablou al revoluţiei românilor din Transilvania de la 1848-1849, cu cele douǎ
etape ale sale, paşnicǎ şi sângeroasǎ.
Lucrarea a fost conceputǎ ca o micromonografie bazatǎ pe izvoarele cunoscute de
primǎ mânǎ, folosind însǎ din abundenţǎ şi cele mai noi date şi documente, oferind astfel, într-
o interpretare personalǎ imaginea durǎ dar obiectivǎ, necenzuratǎ şi neautocenzuratǎ a
revoluţiei.
Fiecare cuvânt scris aici este rodul cercetǎrii unor documente şi a unor informaţii
riguros autentice. Totul se bazeazǎ pe adevǎr şi acribie ştiinţificǎ.
Am evitat orice clişee şi modele. Nu suntem tributari nici unei ideologii. Numai faptul
istoric verificat a fost luat în considerare.
 Aşa a fost. Aşa au simţit şi au vǎzut românii ardeleni revoluţia lor democraticǎ de la
1848-1849 şi aşa am expus-o şi noi, examinând-o însǎ din perspectiva timpului scurs şi a unor
cercetǎri istorice moderne.
A fost un moment mǎreţ şi tragic în acelaşi timp.
Mǎreţ, deoarece pentru români era momentul istoric al renaşterii lor naţionale,
devenind conştienţi de drepturile şi forţa lor, descoperind în acelaşi timp minunatele însuşiri
ale democraţiei şi sfintele drepturi ale omului.
Tragic, pentru cǎ preţul trezirii şi al menţinerii fiinţei lor a fost un rǎzboi civil de
eliberare naţionalǎ sângeros şi devastator.
Pentru a se putea împǎrtǎşi din bunǎtǎţile vremurilor noi de libertate, românii au
trebuit sǎ se elibereze mai întâi dintr-o dominaţie grea şi apǎsǎtoare de câteva secole exercitatǎ
de nişte stǎpâni cu multǎ experienţǎ şi rafinament politic. Aşa încât la români sloganul vremii
„Libertate, egalitate, fraternitate” a sosit concomitent cu ridicarea spânzurǎtorilor. Teroarea s-
a dezlǎnţuit asupra lor înainte chiar de a-şi fi formulat programul revoluţionar de luptǎ. Nu
degeaba se spunea cǎ pânǎ şi strigǎtul „Elijen Szabadság !” [Trǎiascǎ Libertatea], însemna de
fapt „lanţuri pentru români” fiindcǎ libertatea era atunci înţeleasǎ de cǎtre dominanţi ca
libertatea de a maghiariza pe români, şi nu numai pe ei.
În ceea ce priveşte iobǎgia, (parafrazându-l pe colonelul Stein)408, putem spune, încǎ o
datǎ, cǎ ea a fost desfiinţatǎ de spiritul timpului şi nu de sentimentul dreptǎţii.
Ca un fir roşu, trece apoi prin aceastǎ succintǎ sintezǎ problema uniunii. Am arǎtat aici
cǎ acceptarea ei însemna în ultimǎ analizǎ pierderea naţionalitǎţii române. Simion Bǎrnuţiu a
înţeles primul la români aceasta şi se întreba retoric: Cine i-a împuternicit pe ei sǎ lege
drepturile omului de limba [maghiarǎ obligatorie] şi de acceptarea uniunii lor ? Desigur,
nimeni.
Românii aveau deja o conştiinţǎ europeanǎ a dreptǎţii lor. Este uimitor de constatat,
dupǎ atâta vreme, limpezimea cu care în zeci de documente se gǎsesc referiri la Europa care
trebuie sǎ-i înţeleagǎ pe români, aşa cum ei înşişi înţeleg conceptele democratice ale Europei.
Ba se merge şi mai departe şi se face apel la tribunalul întregii lumi civilizate, arǎtând cǎ
uniunea Transilvaniei cu Ungaria proclamatǎ silnic, împotriva tuturor drepturilor omului nu
este valabilǎ şi astfel protestul naţiunii române trebuie recunoscut şi îndreptǎţit de acest
tribunal409. Tot cu judecarea înaintea „Europei celei culte” ameninţa şi I. Buteanu când
pârjolul luptelor a devenit mult prea crâncen.
Sperǎm cǎ a devenit foarte clar pentru oricine cǎ forţându-se uniunea s-a încǎlcat o
logicǎ a istoriei; românii au fost însǎ conştienţi cǎ o astfel de acţiune nu va fi de duratǎ.
Deoarece, susţineau ei, acul busolei se poate învârti în orice direcţie, dar magnetul popoarelor
îl va atrage veşnic spre acelaşi punct cardinal: naţionalitatea.
Dacǎ analizǎm şi reanalizǎm evenimentele se va vedea cu uşurinţǎ cǎ momentul de
maximǎ tensiune şi cauza directǎ a rǎzboiului civil a fost proclamarea uniunii de cǎtre dieta
feudalǎ de la Cluj, contra voinţei românilor şi prin exercitarea terorii asupra celor mai mulţi
deputaţi saşi; şi tocmai aceastǎ nerecunoaştere a uniunii de cǎtre marea majoritate a ţǎrii va
conferi în principal rǎzboiului civil caracterul unui rǎzboi de eliberare naţionalǎ pentru
români. Românii, am arǎtat în lucrare, au avertizat şi înainte şi dupǎ proclamarea uniunii cǎ
aceasta va însemna vǎrsare de sânge.
La Adunarea a treia de la Blaj (15-28 septembrie 1848), românii au mers înarmaţi
considerându-se îndreptǎţiţi a opune forţa forţei. De aceea chemarea la arme a Comitetului
Naţional a avut un ecou atât de larg. Una dintre aceste chemǎri, redactatǎ în Sibiu la 1
noiembrie de cǎtre S. Bǎrnuţiu şi G. Bariţiu rǎmâne şi astǎzi o piesǎ antologicǎ; iatǎ doar un
pasaj: „Fraţi români ! când va mai vorbi Kossuth şi Vay de frǎţie, când vǎ vor zice aceşti
oameni cǎ şi-au împǎrţit toate drepturile cu voi, uitaţi-vǎ atunci la furcile [spânzurǎtorile] puse
pe dealuri şi pe la drumuri; aduceţi-vǎ aminte numai de jafurile şi omorurile din acest an, ca sǎ
vǎ încredinţaţi şi sǎ vedeţi cu ochii voştri monumentele frǎţiei ungureşti. În urmǎ, judecaţi
dacǎ pot sǎ vǎ iubeascǎ într-o clipitǎ cei ce v-au urât şi v-au batjocorit întru o mie de ani”410.
Am tratat aici şi un aspect cu totul nou, însǎ foarte pe scurt, referitor la atrocitǎţile din
acest rǎzboi civil care au fost zguduitoare. În parte, cu mijloace mai puţine, dar tot atât de
regretabil, au rǎspuns şi românii cu aceeaşi monedǎ; comparativ însǎ, numǎrul românilor
cǎzuţi în afara câmpului de luptǎ, faţǎ de cel al maghiarilor a fost imens.
Atât numǎrul, (40.000 - 45.000) cât şi modul în care au fost omorâţi românii: bǎrbaţi,
femei, copii şi bǎtrâni, atestǎ fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ genocidul sǎvârşit împotriva lor, dar,
ascuns cu mare grijǎ pânǎ în zilele noastre inclusiv de ochii istoricilor, mai ales pentru faptul
cǎ odioasa curǎţire etnicǎ a fost şi este condamnatǎ de întreaga lume civilizatǎ chiar dacǎ
aceastǎ monstruoasǎ practicǎ de încǎlcare a drepturilor omului a avut loc mai demult sau mai
de curând.
Am urmǎrit canalele de rǎspândire a aspiraţiilor de unitate naţionalǎ prin eventuala
întemeiere a Dacoromâniei mari sau a României intercarpatice. Am dovedit astfel, pe bazǎ de
documente, cǎ lupta pentru Dacoromânia (indiferent sub ce formǎ) nu a constat doar în
proiecte şi nu a fost o idee abstractǎ. Pentru ea s-a murit cu arma în mânǎ.
Şi în fine, la întrebarea ce câştigarǎ românii din acest rǎzboi, am rǎspuns clar cǎ nu
numai recunoaşterea vitejiei lor, mai ales în menţinerea şi organizarea Munţilor Apuseni ca
Ţarǎ Româneascǎ, ci, mai mult, au câştigat anularea uniunii, şi aceasta trebuie sǎ o spunem
mereu şi mereu. Indiferent de greutǎţile care au venit peste români, indiferent de regimul care
a urmat, s-au câştigat ani preţioşi în care maghiarizarea a fost stopatǎ.
În caz cǎ avântul maghiarizǎrii dat de dieta Ungariei la 1836 şi care la 1848-1849 şi-a
atins apogeul, nu ar fi fost oprit, ar fi fost catastrofal pentru români. Şi aceasta trebuie bine
înţeles cǎci este esenţa.
Revoluţia a mai dezvoltat şi întǎrit totodatǎ solidaritatea şi deci conştiinţa naţionalǎ
afirmatǎ încǎ de la începuturile Şcolii Ardelene.
Ulterior, viaţa politicǎ a românilor dupǎ instaurarea dualismului la 1867, nu a fost
altceva decât o luptǎ perpetuǎ pentru a rezista la o deznaţionalizare organizatǎ şi condusǎ cu
tenacitate, pe rând, de toate guvernele ungare de pânǎ la 1 Decembrie 1918, când prin Unirea
Transilvaniei cu România s-a înfǎptuit, în sfârşit, marele act de justiţie istoricǎ pe care românii
îl aşteptau de atâta amar de vreme.
 NOTE

1. Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în

anii 1848-49, V, Cluj, 1946, p.14.

2. Gazeta de Transilvania, nr.22 din 15 martie [st.v.], 1848, p.90.

3. Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, I, Bucureşti, 1977, p.86-87. Sub red. Şt.Pascu
şi V. Cheresteşiu. Autori: S. Benkö, L. Botezan, A. Egyed, D. Karolyi, G. Neamţu şi alţii. În
continuare colecţia de documente o notǎm cu: Documente 1848.

4. Ibid., p.442-443.

5. Ibid., p.66-68.

6. Alexandru Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioarǎ, II, Viena, 1852, p.58.

7. Documente 1848, I, p.90-92.

8. Al. Papiu Ilarian, op. cit., p.102.

9. George Bariţiu, Pǎrţi alese din Istoria Transilvaniei pe douǎ sute de ani în urmǎ, II, Sibiu,
1890, p.87.

10. S. Dragomir, op. cit., V, p.119-120.

11. Documente 1848, II, p.250-251.

12. Történelmi Lapok, nr.4 din 1874, p.60-61.

13. Ibid., loc cit.

14. Victor Cheresteşiu, Adunarea Naţionalǎ de la Blaj, Bucureşti, 1966, p.293, Cf. Documente
1848, I, p.384.

15. Ibid., p.128-129 şi 193.

16. Coriolan Suciu, Cum a fost pregǎtit 3/15 Mai 1848, Blaj, 1925, p.19.

17. Documente 1848, I, p.319.

18. Ibid., p.146-147.

19. G. Bariţiu, op. cit., II, p.77.

20. Documente 1848, II, p.96.

21. Ibid., p.70.

22. Ibid., p.71.

23. G. Bariţiu, op. cit., II, p.96-97.

24. V. Cheresteşiu, op. cit., p.305.

25. Documente 1848, II, p.185-186.

26. V. Cheresteşiu, op. cit., p.308-309.

27. Al. Papiu Ilarian, op. cit., II, p.135-136.

28. David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania, Bucureşti, 1992, p.189.

29. Al. Papiu Ilarian, op. cit., II, p.137-138.

30. C. Suciu, op. cit., p.47.

31. Documente 1848, III, p.62.

32. Ibid., II, p. 246.

33. Ibid., III, p.233.

34. C. Suciu, op. cit., p.87.

35. Documente 1848, III, p.402-403.

36. Al. Papiu Ilarian, op. cit., II, p.200.

37. Documente 1848, III, p.359 şi 365. Cf. S. Dragomir, op. cit., V, p.167.

38. Idem., p.175.

39. Simion Bǎrnuţiu. Discursul de la Blaj şi scrieri de la 1848, Ediţie îngrijitǎ de Ioan
Chindriş, Cluj Napoca, 1990, p.37.

40. Organul naţional, nr.1 din 12 [st.v.], 1848, p.1-4.

41. Al. Papiu Ilarian, op. cit., II, p.222-224.

42. Idem, p.228.

43. Ibid., p.233-234.

44. Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, Mss. rom. nr.1060, f.192-195.

45. Al. Papiu Ilarian, op. cit., II, p.240.

46. Idem, p.242.

47. G. Neamţu, Az 1848 május 3/15 - 5/17-i balázsfalvi nemzeti gyúlés forradalmi
programjánok alapdokumentumai, în 1848. Arcok. Eszmék. Tettek, Bucureşti, 1974, p.31-52.
48. George Sion, Prozǎ. Suvenire contimporane, Bucureşti, 1915, p.253.

49. G. Bariţiu, op. cit., II, p.143.

50. Organul naţional, nr.3 din 26 mai 1848 [st.v], p.9-10.

51. Documente 1848, V, p. 114-116.

52. Organul naţional, nr.3 din 26 mai 1848 [st.v.], p.10.

53. Documente 1848, IV, p.288.

54. Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ, XII, nr.10 din 5 dec.1849, p.78-79.

55. Arhivele Statului Budapesta, Fond. A. Arhiva ministerialǎ 1848. Ministerul de justiţie.
nr.356/1848. E. Foto:726-730.

56. Haus, Hof - und Staatsarchiv, Wien, Fond Ministerrat, nr.3156/1848 Xerox: 14561-14567
(la Inst. de Ist. Cluj Napoca, colectivul 1848).

57. Arhivele Statului Filiala Cluj Napoca, Fond. Comitatul Turda, nr.851/1848. Praes.

58. Arhiva Istoricǎ a Filialei Academiei Române, Cluj Napoca. Fond Arhiva familiei
Wesselényi. Copierul de scrisori al lui Wesselényi Miklós. (Concept).

59. Documente 1848, V, p.60.

60. G. Sion, op. cit., p.260.

61. Arh. Stat. Fil. Cluj Napoca. Documente 1848. Ms.sertar 412/1. Publicat şi în George Bariţ
şi contemporanii sǎi, (coordonator Şt. Pascu), VII, p.114-126.

62. Documente 1848, V, p.107.

63. Wiener Zeitung, nr.161 din 10 iunie 1848, p.764-765. Publicat în traducere: Cornelia
Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mǎrturii, I, Bucureşti, 1982, p.570-573.

64. Gazeta de Transilvania, nr.38 din 9 mai 1848, p.156-160.

65. Arh. Ist. a Fil. Academiei Române, Cluj Napoca. Arh. familiei Wesselényi. Copierul de
scrisori al lui Wesselényi Miklós. (Concept).

66. Márczius Tizenötödike, Pesta, nr. din 26 mai 1848, p.247-248. Apud Din Istoria
Transilvaniei, II, Bucureşti, 1961, p.63.

67. S. Dragomir, op. cit., V, p.228.

68. Ibid., p.231.

69. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Schei (1846-1868), V,
Braşov, 1903, p.13-15.
70. V. Cheresteşiu, op. cit., p.529.

71. Documente 1848, IV, p.XII-XIV.

72. Ibid., p.154.

73. Gazeta de Transilvania, nr.40 din 17 mai 1848, p.116.

74. G. Bariţiu, op. cit., II, p.159-161.

75. Paul E. Michelson, Revoluţiile din 1848 şi 1989 în România. Note spre un studiu
comparativ, în Ethos. Revistǎ de teorie a culturii, (serie nouǎ), Iaşi, I, nr.2, aprilie-iunie, 1990,
p.3-10.

76. Arh. St. Budapesta, Fond. G. Pr., nr.1432/1848. Foto:25573-25580. (Fototeca Inst. de Ist.
Cluj Napoca, 1848).

77. Documente 1848, III, p. 472-473.

78. Trócsányi Zsolt, Az Erdélyi Parasztság Története 1790-1849, Budapest, 1956, p.327-329.

79. Documente 1848, III, p.475. Vezi şi volumele IV şi V.

80. Ibid., III, p.61-62.

81. Gazeta de Transilvania, XI, nr.43 din 27 mai 1848, p.179.

82. Documente 1848, V, p.409.

83. Organul naţional, nr.3 din 26 mai 1848, p.13.

84. Gazeta de Transilvania, nr. din 37 mai 1848, p.179.

85. Arh. St. Sf. Gheorghe, Fond. Arh. familiei Apor, Fasc.XXI, nr.4. (Colectiv 1848, Inst. de
Ist. Cluj Napoca), Foto:10103-10105.

86. Der Siebenbürger Bote, nr.55 din 7 iunie 1848, p.221.

87. Inst. de Ist. Cluj Napoca, (Fototeca colectivului 1848), Foto: 11439-11450.

88. Organul naţional, nr. 5 din 9 iunie 1848, p.20.

89. Gelu Neamţu, Aspecte comportamentale în primǎvara revoluţiei de la 1848 din

Transilvania, în Anuarul Inst. de Ist. şi Arh. „A.D. Xenopol”, XXV, 1, 1988, p.316.

90. Documente 1848, II, p.55.

91. Ibid., IV, p.394. Citirea cuvântului „verbrant” (= ars) din original ca „verbannt” (=
izgonit), prin tǎierea lui „r”, pentru a-i schimba sensul (profitându-se cǎ din eroare de scriere
lipseşte un „n”) este un fals. Modificându-se textul s-a scǎpat însǎ din vedere cǎ traducerea
falsificatǎ a cuvântului nu se potriveşte cu conţinutul textului, deoarece, izgonirea (alungarea
iobagului de pe moşie) putea produce cel mult îngrijorare, pe când arderea de vii a unor
oameni (chiar dacǎ erau iobagi) producea incontestabil spaimǎ (groazǎ, teroare). În cazul de
faţǎ, nu este vorba de vreo neglijenţǎ a traducǎtorului Kurt Schmidts, ci de presiunile care s-au
fǎcut asupra lui de cǎtre cercetǎtorul Benkö Samu, coautor la volum şi cel care a tǎiat pe „r”
cu mâna sa din textul dactilografiat corect. Regestul traducerii iniţiale (corecte) fǎcut de
cercetǎtoarea Hilda Mureşan a fost: „Notarul comunei Copşa Mare cǎtre Universitatea
sǎseascǎ. Informeazǎ cǎ proprietarul pǎmântului din Sântioana, scaunul Sighişoara, cu numele
Benkö şi-a ars de vii iobagii care s-au opus sǎ mai presteze robote”. Text confirmat şi de
actuala traducǎtoare a colectivului 1848, Mihaela Cosma.

92. Gazeta de Transilvania, nr. 42 din 24 mai 1848, p.174-175.

93. Al. Papiu Ilarian, op. cit., II, p.228.

94. Documente 1848, V, p.194.

95. Ioan Oros alias Rusu, Memorii, Text îngrijit de I. Ranca, Bucureşti 1989, p.46.

96. Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mǎrturii, I, Bucureşti, 1982, p.577-
578.

97. S. Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1968, p.70-71.

98. C. Bodea, op. cit., I, p.586.

99. Memorialistica revoluţiei de la 1848 în Transilvania, Ediţie îngrijitǎ de N. Bocşan, V. Leu,

Cluj Napoca, 1988, p.244.

100. Organul naţional, nr.9 din 7 iulie 1848, p.43-44.

101. Gazeta de Transilvania, nr.45 din 3 iunie 1848, p.185-186.

102. Ibid., nr.46 din 7 iunie 1848, p.190.

103. Documente 1848, V, p.22-24.

104. Ibid., p.503-504.

105. Ibid., p.465.

106. Ibid., loc. cit.

107. Gazeta de Transilvania, nr.51 din 23 iunie 1848, p.209.

108. Ioan Oros alias Rusu..., p.48-51.

109. Costin Feneşan, Informaţii noi privind revoluţia din Transilvania în vara anului 1848, în
Sargeţia, XIV, 1979, p.379-381.

110. C. Bodea, 1848 la români..., I, p.594-595.

111. Arh. St. Budapesta. Fond Az 1848-1849-i. Minisztériumi Levéltár Belugyminisztérium.
Nr.563/1848. E. (Fototeca Inst. de Ist. colectivul 1848), Foto:26989-26991.

112. Arhiva Consistoriului Ortodox din Sibiu, Fond Revoluţia de la 1848-1849, nr.8 (75). Cf.
Liviu Maior, Contribuţii la istoria revoluţiei române de la 1848. Rezistenţa popularǎ faţǎ de
„uniune” în Transilvania, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, XXXIII, 1, 1988,
p.44.

113. Gazeta de Transilvania, nr.50 din 21 iunie 1848, p.205.

114. Ibid., nr. 51 din 23 iunie 1848, p.209.

115. Ibid., nr. 54 din 1 iulie 1848, p.223.

116. Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, II, Bucureşti, 1902, p.615. (În
continuare: Anul 1848.).

117. Gazeta de Transilvania, nr.51 din 23 iunie 1848, p.209.

118. S. Dragomir, op. cit., V, p.269 în notǎ.

119. Erdély Nagyfejedelemség 1848-ik évi Május 30 ára Kolozsvár szabad kir. városba
Mirdetett s junius 18 án bezárt Országgyülésnek Jegyzö és Irománykönyve. Kir.
fökormányzék engedélyezett hiteles kiadás, Kolozsvártt, 1861.

120. Gazeta de Transilvania, nr. 37 din 6 mai 1848, p.153-154.

121. Amicul poporului, Pesta, I, nr.1 din 3/15 iunie 1848, coloana 14-16.

122. Mai pe larg vezi: G. Neamţu, Din istoria presei româneşti „Amicul poporului” (1848) şi
„Democraţia” (1849), în An. Inst. de Ist. Cluj, IX, 1966, p.283-299.

123. Gazeta de Transilvania, nr. 57 din 12 iulie 1848, p.234-235.

124. Ibid., nr.56 din 8 iulie 1848, p.229.

125. Const. Mǎlinaş, Documente bihorene. Proclamaţia de la Sarcǎu din 1848, în Familia,
XXIV, nr.6 din iunie 1988, p.10.

126. Organul naţional, nr.8 din 30 iunie 1848, p.36.

127. Arh. Stat. Fil. Cluj Napoca, Arhiva familiei Wesselényi. Corespondenţa lui Wesselényi
Miklós.

128. Anul 1848, II, p.137.

129. Amicul poporului, nr. 8 din 30 iunie 1848, p.36.

130. Gazeta de Transilvania, nr.53 din 28 iunie 1848, p.218.

131. Ibid., nr.42 din 24 mai 1848, p.173-175.

132. S. Dragomir, op. cit., V, p.333-334.

133. Teodor V. Pǎcǎţean, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub
coroana ungarǎ, I, Sibiu, 1904, p.346-347.

134. S. Dragomir vorbeşte de „rǎtǎcirea” lui E. Murgu, pe când I.D. Suciu îl scuzǎ, susţinând
cǎ în situaţia datǎ, nu a putut acţiona decât aşa cum a acţionat.

135. Gazeta de Transilvania, nr.29 din 8 aprilie, p.119.

136. Documente 1848, V, p.411.

137. Ibid., p.425-428.

138. Ibid., p.393-394.

139. Ibid., p.354-355.

140. Bibl. Academiei Române, Bucureşti, Mss. rom., nr. 1061, f.294.

141. Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioarǎ. Schiţa tomului III, cu
introducere şi note de Şt. Pascu, Sibiu, 1943, p.32.

142. S. Dragomir, op. cit., V, p.386.

143. Tábori, K., Titkosrendörség és Kamarilla, Budapest, 1921, p.129.

144. S. Dragomir, op. cit., II, p.127.

145. I. D. Suciu, Revoluţia de la 1849-1849 în Banat, Bucureşti, 1968, p.106.

146. T.V. Pǎcǎţian, op. cit., I, p.347-354.

147. I.D. Suciu, op. cit., p.110-111.

148. Amicul poporului, I, nr. 11 din 17 aug. 1848, col.165-168 şi nr. 12 din 24 aug. 1848, col.
177-180.

149. G. Neamţu, Deputaţii români în dieta de la Pesta 1848-1849, în An. Inst. de Ist. din Cluj,
XIII, 1970, p.133.

150. S. Dragomir, op. cit., V, p.274-292.

151. Gazeta de Transilvania, nr.71 din 29 aug. 1848, p.294.

152. Ibid., nr.72 din 2 sept. 1848, p.297-299. Cf. Organul Naţional, nr.17 din 1 sept. 1848,
p.76.

153. Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj Napoca, Arhiva Istoricǎ, dosar „Diverse”, azi
la Arhivele Statului Cluj Napoca.
154. Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, Mss. rom. nr. 1058, f.154-155.

155. Arhiva bisericii „Sf. Nicolae” din Braşov, Fond. Protopopiat. Fotocopia la Inst. de Ist.
Cluj Napoca, (1848), Foto nr.5102-5106.

156. G. Bariţiu, op. cit., II, p.786.

157. Tóth Zoltán, Magyarok es romanok. Tortenelmi tanulmanyok, Budapest, 1966, p.330.

158. Al. Papiu Ilarian, op. cit., II, p.300-301.

159. Idem, III, p.10.

160. S. Dragomir, op. cit., V, p.242. Cf. Ioan Chioreanu, Din activitatea Comitetului Naţional
Român de la Sibiu în timpul revoluţiei de la 1848-1849, în Studii şi cercetǎri de ştiinţe
sociale, Bucureşti, 1977, p.49-77.

161. Deák Imre, 1848. A szabadságharc története levelekben. A hogyan a Kortársak látták,
Budapest, f. a., p.124-126.

162. Arh. St. Cluj Napoca, Montantesaurariat Zlatna, nr.928/1848.

163. C. Feneşan, op. cit., p.374-377.

164. Arh. St. Budapesta, Az 1848-49-i Minisztériumi Levéltár Belügminisztérium. (col.

1848.) Foto:26835-26836.

165. G. Neamţu, Simion Bǎrnuţiu şi evenimentele de la Mihalţ din vara anului 1848, în Acta
Musei Porolissensis, XVI, Zalǎu, 1992, p.405-416.

166. Arh. Istoricǎ, Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj Napoca, Fond. Arh. familiei
Wessélenyi. Copierul de scrisori al lui Wessélenyi Miklós.

167. Deák Imre, op. cit., p.124-126.

168. G. Bariţiu, op. cit., II, p.314.

169. I.D. Suciu, op. cit., p.171.

170. G. Bariţiu, op. cit., II, p.243. Mai detaliat, Gazeta de Transilvania, nr. 74 din 9 sept.
1848, p.305-306. Reprodus şi la C. Bodea, op. cit., II, p.900-902.

171. Bucovina, Cernǎuţi, nr.16 din 27 mai 1849, p.82-83.

172. Arh. St. Arad, Fond. Episcopia ortodoxǎ românǎ. Actele revoluţiei de la 1848, pachet I,
doc. nr.10/1848.

173. Ibid., doc. nr. 11/1848.

174. Arh. St. Târgu Mureş, Fond. Magistratul oraşului Târgu Mureş, dosar nr. 775, nr. de
înregistrare 603.
175. Ibid., nr.783/1848.

176. Ibid., nr. 780/1848.

177. Ibid., nr. 608 şi 778/1848.

178. Ibid., nr. 780/1848.

179. Ibid., nr.610/1848.

180. Ibid., nr. 786/1848.

181. Ibid., nr. 782/1848.

182. Ilie Dǎianu, Cronica anului 1848, [f.a.], p.128.

183. Arh. St. Târgu Mureş, Fond. Magistratul oraşului Târgu Mureş, dosar nr.829.

184. I.D. Suciu, op. cit., p.175.

185. Gazeta de Transilvania, nr.77 din 20 sept. 1848, p.318.

186. Arh. St. Arad, Fond. Episcopia ortodoxǎ românǎ. Actele revoluţiei de la 1848, pachet IV,
f.41.

187. Inst. de Ist. Cluj Napoca. Fototeca 1848. Foto:12303-12332.

188. Arh. Consistoriului ortodox din Sibiu, Fond Revoluţia de la 1848-1849, nr.56.

189. G. Bariţiu, op. cit., II, p.391.

190. S. Dragomir, op. cit., II, Sibiu, 1944, p.543.

191. Din istoria Transilvaniei, Bucureşti, 1961, p.103.

192. L. Bányai, Pe fǎgaşul tradiţiilor frǎţeşti, Bucureşti, 1971, p.64.

193. S. Dragomir, op. cit., II, p. 443-445.

194. Ioan Mazere, Gelu Neamţu, Evenimentele de la Luna Arieşului din septembrie 1848.
Documente inedite. (I), în Acta Musei Napocensis, nr.26-30, II, Istorie, 1989-1993, Cluj-
Napoca, 1994, p.207-234.

195. Arh.St Budapesta. Fond Az 1848-1849-i Minisztérumi Levéltár. Vay Miklós

Kormanybistosi iratai. Fototeca 1848. Inst. de Ist. Cluj Napoca, Foto: 19029-19030.

196. Arh. St. Budapesta, Fond. K. Papp Miklós. Fototeca 1848. Inst. de Ist. Cluj Napoca.
Foto:1251-1252/1848. În continuare „Foaia volantǎ”.

197. Arh. St. Fil Cluj Napoca, Fond. Comitatul Turda, prezidiale, dos. nr. 1031/1848. (48
pagini de format mare).
198. Ibid., f.32.

199. Ibid., Prezidiale, nr.904/5.

200. Ibid., Prezidiale, nr. 920; 954; 956/1848.

201. Kolozsvári Hiradó, nr.63 din 17 sept. 1848, p.257.

202. Arh. St. Fil Cluj Napoca. Fond. Comitatul Turda, Prezidiale, dos. nr. 1031/1848, f.29;
25-25 v.; 26 v.

203. Ibid., f.3-5.

204. Arh. St. Budapesta, Fond. Az 1848-1849-i. Minisztériumi Levéltar. Vay Miklós
Kormanybistosi iratai. Fototeca 1848. Inst. de Ist. Cluj Napoca. Foto:19029-19030/1848.

205. Orbán Balázs, A Székelyföld. Leirása, Történelmi, Regeszeti, Természetrajzi s Népismei

Szempontból, V, Pest, 1871, p.136.

206. C. Bodea, op. cit., II, p.904-905.

207. Arh. St. Fil. Cluj Napoca. Fond. Comitatul Turda, prezidiale, dos. nr.1031/1848, f.9.

208. Gazeta de Transilvania, nr.74 din 9 sept. 1848, p.305-306.

209. Arhiva Bibliotecii Mitrolpoliei ortodoxe din Sibiu. Fond. Anul 1848 nr.62. Cf. N. Popea,
Memorialul lui Andrei baron de Şaguna, I, Sibiu, 1899, p.167-170.

210. Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ, nr. 37 din 13 sept. 1848, p.302-304. Cf. N.
Popea, op. cit., p.170-173.

211. Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, I, Bucureşti, 1902, p.638-640.

212. Gazeta de Transilvania, nr.83 din 11 oct. 1848, p.341.

213. Deák Imre, op. cit., p.200-201.

214. Ibid., p.218.

215. Organul naţional, nr.18 din 8 sept. 1848, p.81.

216. Arh. St. Budapesta. Fond. G.P., nr. 10792/1848. Traducere contemporanǎ. Cu uşoare
diferenţe şi în Organul naţional, nr.18 din 8 sept. 1848, p.81.

217. G. Neamţu, Le programme révolutionnaire de la troisième Assemblée Nationale de Blaj

(15-28 sept.1848). În Studia. Historia, Universitatis „Babeş-Bolyai”, 35, fasc 1, 1990, p.67-
92.

218. Inst. de Ist. Cluj Napoca, Fototeca 1848, Foto:26269-26272.

219. Ellenör, nr.84 din 28 sept.1848, p.333.

220. Organul naţional, nr. 19 din 15 sept.1848, p.85.

221. Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, Mss. rom. nr.1004, f.226-228. Cf.
Transilvania, X, nr. 19 din 1 oct. 1877, p.223-225.

222. Foaie pentru minte inimǎ şi literaturǎ, nr. 37 din 13 sept. 1848, p.301-302. Cf. Al. Papiu
Ilarian, op. cit., III, p.60-62.

223. G. Bariţiu, op. cit., II, p.244.

224. Arh. St. Budapesta, Fond. G. Pr., nr.640 E./1848. Inst. de Ist. Cluj Napoca, Fototeca
1848, Foto: 28733-28734.

225. Biblioteca Universitǎţii „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, Secţia de menuscrise. Arh.
familiei Mikó Rhedey, cutia nr.75, fila l0l. Azi în custodia Arh. St. Fil. Cluj Napoca.

226. Memorialistica revoluţiei..., p.215.

227. G. Neamţu, O autobiografie necunoscutǎ pânǎ acum a lui Simion Balint (1848), în Acta
Musei Porolissensis, XIX, 1995, p.191-202.

228. Transilvania, X, nr. 19 din 1 oct. 1877, p.223-224.

229. Trocsányi Zsolt, Az erdély parasztság története 1790-1849, Budapest, 1956, p.406-407.

230. D. Prodan, op. cit., p.161.

231. C. Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţionalǎ 1834-1849, Bucureşti, 1967,
p.178.

232. Transilvania, III, nr.85 din 18 oct. 1848, p.349-350.

233. Gazeta de Transilvania, nr.85 din 18 oct. 1848, p.349-350.

234. L. Maior, Adunarea de la Sibiu (28 dec. 1848). Reafirmarea revoluţiei române din
Transilvania, în Stat, societate, naţiune, Cluj Napoca, 1982, p.316-326.

235. Bibl. Academiei Române, Fil. Cluj Napoca, secţia mss. Fond III, pachet 15, mapa 1 (Rev.
de la 1848). Azi în custodia Arh. St. Fil. Cluj Napoca.

236. C. Bodea, Lupta românilor..., p.341.

237. Arh. Bibl. Mitropoliei ortodoxe române din Sibiu, doc. nr. 65. Publicat (cu diferenţe de
transcriere) în Transilvania, VIII, 1875, p.203.

238. Bibl. Academiei Române, Bucureşti, Mss. rom. nr.1058, f.43. Cf. Gazeta de
Transilvania, nr. 78 din 23 sept. 1848, p.324.

239. Al. Papiu Ilarian, op. cit., III, p.59.

240. G. Bariţiu, op. cit., II, p.243.

241. Octavian Goga, Discursul de la centenarul naşterii lui Avram Iancu, 1924: „cea dintâi
campanie ostǎşeascǎ în rǎzboiul de neatârnare”.

242. Al. Papiu Ilarian, op. cit., III, p.67.

243. T. V. Pǎcǎţian, op. cit., I, p.429.

244. Ibid., p.433-435.

245. Al. Papiu Ilarian, op. cit., III, p.69.

246. Ibid., p.72.

247. G. Bariţiu, op. cit., II, p.286.

248. Al. Papiu Ilarian, op. cit., III, p.73, Cf. Al. Roman, Privire scurtǎ la lupta dintre
români şi maghiari sub decursul revoluţiunii din anii 1848-1849, în Memorialistica
revoluţiei..., p.198.

249. V. Popescu-Râmniceanu, Luptele românilor din Ardeal 1848-49, Bucureşti, 1919,

p.47.

250. Al. Papiu Ilarian, op.cit., III, p.75-77.

251. T. V. Pǎcǎţian, op. cit., I, p.451.

252. S. Dragomir, Legiunile şi prefecţii, în Studii privind istoria revoluţiei române de la

1848, ed. de P. Teodor, Cluj Napoca, 1989, p.186-213. cf. L. Maior, Aspecte ale organizǎrii
administraţiei româneşti din anii 1848-1849 în Transilvania, în Acta Musei Napocensis,
IV, 1967, p.563-570. Vezi şi I. Chindriş, Începuturile prefecturii câmpiei la 1848, în
Anuarul Inst. de Ist. şi Arh. Cluj Napoca, XXVII, 1987-1988, p.39-79.

253. G. Bariţiu, op. cit., II, p.304.

254. R. R. Rosetti, Un episod din anii 1848-49 în Transilvania. Apǎrarea Munţilor

Apuseni în primǎvara şi vara anului 1849, în Anuarul de Istorie Naţionalǎ, 1926-1927, IV,
Bucureşti, 1929, p.115.

255. Al. Papiu Ilarian, op. cit., III, p.79.

256. C. Bodea, 1848 la români, II, p.940-941.

257. G. Bariţiu, op. cit., II, p.314.

258. Deák Imre, 1848..., p.255-257.

259. Arh. Stat. Budapesta, Fond. G. P., nr.10939/1848. (nr.7677).

260. G. Bariţiu, op. cit., II, p.214.

261. Transilvania, IX, nr. 15 sin 1876, p.177-178.

262. G. Bariţiu, op. cit., II, p.381-385.

263. Bibl. Academiei Române, Bucureşti, Mss. rom. nr.1058, f.86.

264. G. Bariţiu, op. cit., II, p.403.

265. V. Popescu Râmniceanu, op. cit., p.62.

266. Idem, p.63-64.

267. I. Ghica, Amintiri..., p.324-328.

268. C. Bodea, 1848..., II, p.1072-1080.

269. Aradul în lupta pentru eliberare socialǎ şi naţionalǎ, II, Arad, 1980, p.18-19.

270. S. Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1968, ed. II, p. 145-187.

271. Spira György, De pe tǎrâmul celǎlalt, Ioan Drágos ne vorbeşte din nou, în Anuarul
Inst. de Ist. Cluj Napoca, XXXII, 1993, p.107.

272. S. Dragomir, op. cit., p.162-163.

273. Spira György, op. cit., p.117.

274. E. Hodoş, Din corespondenţa lui Simeon Bǎrnuţiu şi a contemporanilor sǎi, Sibiu,
1944, p.118.

275. S. Dragomir, op. cit., p.225-229.

276. Transilvania, X, nr. 5 din 1 martie 1877, p.54.

277. Ibid., nr. 6 din 15 mart. 1877, p.64-65.

278. G. Neamţu, Din istoria presei româneşti „Amicul poporului” (1848) şi „Democraţia”
(1849), în An. Inst. de Ist. din Cluj, IX, 1966, p.283-299.

279. Simion Retegan, Espatriatul ziar militant pentru înfrǎţirea popoarelor, în An. Inst.
de Ist. din Cluj, VII, 1964, p.335.

280. D. Prodan, op. cit., p.191.

281. Ibid., p.193.

282. G. Neamţu, Nicolae Bǎlcescu şi deputaţii români din Dieta maghiarǎ (1849), în
Studia et Acta Musei Nicolae Bǎlcescu. Bǎlcescu şi Transilvania, IV, 1976, p.77-87.

283. S. Dragomir, op. cit., p.309.

284. G. Neamţu, Un memoriu al generalului Lüders privitor la românii din Transilvania

în revoluţia de la 1848-1849, în An. Inst. de Ist. şi Arh. Cluj Napoca, XXV, 1982, p.279.
285. Bibl. Academiei Române, Bucureşti, Mss. rom., nr.1059, f.114-115.

286. Foaie pentru minte..., XII, nr.10 din 5 dec. 1849, p.78-79.

287. Transilvania, X, nr. 6 din 15 martie 1877, p.64.

288. Deák István, The Revolution of 1848-49 in Transylvania and the Polarization of
National Destinies, in Transylvania the roots of ethnic conflict, 1983, p.120-127.

289. Arh. St. Budapesta, Fond. G. Pr., nr. 2482. E/1848. Inst. de Ist. Cluj Napoca, Fototeca
1848, Foto:28726/a - 28728/a.

290. G. Neamţu, Procesul politic de presǎ din 3 septembrie 1879, intentat lui George
Bariţiu pentru publicarea unui document istoric în revista Transilvania, în Acta Musei
Napocensis, XXIV-XXV, 1987-1988, p.711-725.

291. G. Bariţiu, Studii şi articole, (Cu o prefaţǎ de I. Lupaş), p.115-122.

292. Observatorul, II, nr. 71 din 5/17 sept. 1879, p.283.

293. Ibid., V, nr. 2 din 8/20 ian. 1883, p.7.

294. Gazeta de Transilvania, XI, nr. 83 din 11 oct. 1848, p.341.

295. Arh. St. Budapesta, Fond. G. P., nr.9012/1848. Inst. de Ist. Cluj Napoca, Fototeca 1848,
Foto:27708-27198.

296. Foaie pentru minte..., nr.46 din 15 nov. 1848, p.365-366.

297. Documente pentru istoria anilor 1848-49, în Observatoriul, VI, nr.35 din 4/16 mai
1883, p.239.

298. Transilvania, XI. nr.23 din 1 dec. 1878, p.268-269 şi nr. 24 din 15 dec. 1878, p.279-280.

299. Gazeta de Transilvania, XI, nr.90 din 4 nov. 1848, p.370.

300. Arhiva Consistoriului Ortodox din Sibiu, Doc. nr.265.

301. Gazeta de Transilvania, XI, nr. 90 din 4 nov. 1848, p.370.

302. Documente istorice. Câteva episoade din trecutul de martirism al românilor din
judeţul Satu Mare, în Cronica, nr.25 din 21 iun. 1939.

303. Mitropolia Ortodoxǎ din Sibiu. Fond Şoguna. Fototeca Inst. de Ist. Cluj Napoca.
Foto:230-232.

304. Arhiva Consistoriului Ortodox din Sibiu. Extras din „Conscripţia oraşelor, satelor,
bisericilor, şcoalelor şi a sufletelor din eparhia greco-unitǎ din Transilvania la sfârşitul anului
1849, (1849 decembrie). [F.nr.] Copie la Inst. de Ist. Cluj Napoca.

305. Inst. de Ist. Cluj Napoca, Fototeca „Problema naţionalǎ” Foto: nr.875-882.
306. N. Bǎlcescu, Puterea armatǎ la români. Mişcarea românilor din Ardeal la 1848, cu o
notiţǎ introductivǎ de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1936, p.14.

307. I. Ghica, op. cit., p.326.

308. S. Dragomir, op. cit., V, p.305.

309. Documente 1848, I, p.197.

310. Ibid., p.195-196. Vezi şi Deák Imre, 1848, p.57-58.

311. Documente 1848, III, p.565-566.

312. Ibid., IV, p.302.

313. Ibid., p.473.

314. Ibid., p.468-469.

315. Al. Papiu Ilarian, op. cit., II, p.181-186.

316. Anul 1848, II, p.136-139. Cf. S. Dragomir, Studii privind istoria revoluţiei române de
la 1848, p.106.

317. Documente 1848, III, p.364-365.

318. Ibid., p.358-359.

319. Aurel A. Mureşianu, Planul „Regatului Daciei”, refugiaţii politici din Principate şi
românii braşoveni la 1848, Braşov, 1935, p.5.

320. Documente 1848, III, p.162-163.

321. Anul 1848, II, p.616.

322. C. Bodea, Lupta românilor..., p.136.

323. S. Dragomir, op. cit., V, p.306-307.

324. Dan Berindei, Problema unirii naţionale în revoluţia românǎ, în Revoluţia românǎ
din 1848, Bucureşti, 1969, p.313.

325. S. Dragomir, op. cit., V, p.322.

326. Anul 1848, II, p.193.

327. C. Bodea, Lupta românilor..., p.336-341.

328. Ibid., p.343.

329. Anul 1848, IV, p. 336.

330. Ibid., p.277.

331. Ibid., p.398.

332. Zentrales Staatsarchiv. Dienststelle Merzeburg, A. A. 2.4.1. - Abt. I. Nr.7293. Bl.79-82.

Documentul ne-a fost pus la dispoziţie de d-na Hilda Mureşan, cǎreia îi mulţumim şi pe
aceastǎ cale. Vezi şi Grigore Pleoşteanu, Corespondenţe diplomatice inedite privind
tendinţele de unitatea naţionalǎ a le românilor în epoca revoluţiei de la 1848, în Vatra, nr.
6 din 20 iunie 1978, p.9.

333. C. Bodea, Lupta românilor..., p.191.

334. Ioan Lupaş, Avram Iancu, Cluj, 1924, p.43-45.

335. Gheorghe I. Bodea, Avram Iancu şi problema creǎrii Daco-României, în Crisia, IX,
Oradea, 1979, p.775-782.

336. G. Neamţu, Aspiraţii dacoromâne reflectate în documentele unei anchete din Munţii
Apuseni la 1848, în Studia Univ. Babeş-Bolyai, Historia, XXXIII, 1, 1988, p.73-83.

337. L. Maior, Organizarea administrativǎ a Munţilor Apuseni ca „Ţarǎ Româneascǎ”

de cǎtre Avram Iancu (1848-1849), în Studia Univ. Babeş-Bolyai, Historia, 2, 1972, p.42.

338. Bibl. Academiei Române, Bucureşti, Mss. rom. nr.1059, f.121-121 v.

339. Ibid., f.127-129.

340. Ardealul în luptǎ pentru eliberarea socialǎ şi naţionalǎ, Arad, 1980, II, p.19-21.

341. Documente privind anul revoluţionar 1848 în Ţara Româneascǎ, Bucureşti, 1962,
p.174-175. [coordonatǎ de M. Regleanu].

342. Ibid., p.190-191.

343. Ibid., p.630.

344. Ibid., p.175.

345. C. Bodea, Lupta românilor..., p.130. Cf. George Bariţ şi contemporanii sǎi, I,
Bucureşti, 1973, p.65-66.

346. G. Bariţiu, op. cit., II, p.583.

347. S. Dragomir. op. cit., V, p.204.

348. George Bariţ şi contemporanii sǎi, Bucureşti, 1975, p. 25-28.

349. Observatorul, III, nr. 14 din 16/28 februarie 1880, p. 54.

350. Concept, Arh. Ist. Fil. Acad. Române, Cluj Napoca, Fond. Arh. familiei Wesselényi
Miklós. Wesselényi Miklós cǎtre Szemere Bertalan. Cf. G. Bariţiu, Pǎrţi alese din Istoria
Transilvaniei pe douǎ sute de ani în urmǎ, II, Sibiu, 1890, p.300.

351. Imprimat. Arh. St. Cluj Napoca, Fond. Arhiva Istoricǎ a Bibl. Acad. Române, Cluj
Napoca. Colecţia de documente Blaj - 1848, cutia 60, nr. 38. Publicat în limba maghiarǎ în G.
Bariţiu, op. cit., II, p.760-763.

352. A. Sever, Respuns la „Cartea Neagrǎ” (A Fekete Könyv) scrisǎ de br. Stefan Kemény
jun. 1849, şi publicatǎ de Hentaler József în numerii 121-131 din Mai 1895 a lui
„Magyarország” din Budapesta, Braşov, 1896, 353 p.

353. Observatorul, IV, nr.75 din 16/28 sept. 1881, p.301

354. G. Bariţiu, op. cit., II, p.299-300.

355. Bibl. Acad. Române, Fil. Cluj Napoca, Secţia mss. şi doc. Fond. III, Pachet 15 (Revoluţia
de la 1848), mapa 1. Proclamaţia cu chirilice.

356. G. Bariţiu, op. cit., II, p.301.

357. Al. Filipaşcu, Descrierea întâmplǎrilor de la începutul revoluţiei din anul 1848 şi
1849 în protoprezbiteriatul Hǎlmagiului, în Transilvania, an. 74 ianuarie 1943, nr.1, 44-61.

358. G. Bariţiu, op. cit., II, p. 403.

359. Şt. Manciulea, Scrisori şi acte privitoare la mişcarea revoluţionarǎ a românilor din
Ardeal şi Ungaria în 1848-49, în A.I.I.N., IV, 1926-1927, p.273.

360. Idem, op. cit., p. 279.

361. Al. Filipaşcu, op. cit., p.49.

362. Idem, op. cit., p.47-48.

363. V. Vânǎtoru, E. Mǎrioara Vânǎtoru, Un document privind revoluţia de la 1848/1849 în

comitatul Zarand, în Sargeţia, XXI-XXIV, 1988-1991, p.243-252.

364. Arh. Mitropoliei din Sibiu, fond. Şaguna, foto. Inst. de Ist. Cluj Napoca, „Problema
naţionalǎ”, f. 801.

365. Arhiva Cosistotiului ortodox din Sibiu, nr.152.

366. Gh. Tulbure, Mitropolitul Şaguna, Sibiu, 1938, p. 400-402.

367. Arh. Stat. Fil Cluj Napoca, Bibl. Fil. Acad. Rom. Cluj Napoca, Arhiva Istoricǎ, Colecţia
de documente Blaj, anul 1848, nr. 130.

368. G. Bariţiu, Barbariile şi cruzimile unguro-secuilor, în Foaie pentru minte..., nr.46 din
15 noiembrie 1848 [st.v.], p.365-366.

369. Ibid. loc. cit.

370. Şt. Manciulea, op. cit., p.263-264.

371. Al Lupeanu, Documente privitoare la Avram Iancu, în Blajul, I, nr.5 din 1934, p.218-
221. Cf. G. Bariţiu, „Pǎrţi alese ... II, p.549-550.

372. Idem, op. cit., p.760-763.

373. Idem, Barbariile ..., p.366-367.

374. S. Dragomir, Studii privind istoria revoluţiei române de la 1848, Cluj Napoca, 1989,
p.79 [Ediţie îngrijitǎ de P. Teodor].

375. Enea Hodoş, Din corespondenţa lui Simeon Bǎrnuţiu şi a contemporanilor sǎi, Sibiu,
1944, p. 118.

376. G. Bariţiu, Pǎrţi alese ..., II, p. 403.

377. Ela Cosma, Intervenţia rusǎ în Transilvania la 1849. Imaginea ruşilor în presa
sǎseascǎ, (lucrare în mss.).

378. S. Dragomir, Studii şi documente..., III, Cluj, 1946, p.205.

379. E. Hodoş, op. cit., p.120.

380. Nits Arpad, Istoriografia bunicilor, în Dialog interetnic, nr.10 din martie-aprilie 1995,
p.3. Vezi şi Adevǎrul de Cluj, VII, nr.1390.

381. Foaie pentru minte..., nr.10 din 5 dec. 1849, p.78-80.

382. Ibid., loc. cit.

383. G.B.C., I, Bucureşti, 1973, p.326.

384. Antoniu Marchescu, Grǎnicerii bǎnǎţeni şi comunitatea de avere (contribuţiuni

istorice şi juridice), Caransebeş, 1941, p.207.

385. Arhiva Consistoriului din Sibiu, nr.133/1848.

386. Siebenburger Bote, nr.19 din 12 februarie 1849, p.71-73 apud Ela Cosma, op. cit., (în
mss).

387. I. Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1900,
p.11.

388. Nicolae Josan, Însemnǎrile lui Rubin Patiţa despre anii 1848-1849 în Munţii
Apuseni, în Apulum, XI, 1973, p.498.

389. Concordia, VII, nr.46 din 27/15 iun. 1867, p.183.

390. În traducere publicatǎ (selectiv) şi de E. Hodoş, op. cit., p.119-120.

391. Transilvania, X, nr.2 din 15 ian. 1977, p.13.

392. G. Bariţiu, Pǎrţi alese..., II, p.493-494.

393. Idem, p.493.

394. G. Neamţu, Procesul politic de presǎ din 3 septembrie 1879 intentat lui George
Bariţiu pentru publicarea unui document istoric în revista „Transilvania”, în Acta Musei
Napocensis, XXIV-XXV, 1987-1988, p.719-720.

395. A.P. Alexi, Din pomelnicul martirilor români de la 1848-49, în Transilvania, III, nr.19
din 1 oct. 1870, p.231-232 şi pânǎ în anul IV, nr.13 din 1 iulie 1871, p.153-155.

396. „Verzeichniss der während der jüngsten Revolution 1848 et [und] 49 im Kronlande
Siebenbürgen auf verschiedener Weise gefallenen Menschenopfer”. La aceasta se adaugǎ:
„Diese Abschrift ist mit den Vorzeichnissen der Urschrift vollkomen gleich”, Wien 30.
Jänner 1851. Die politische Erhebungscommission. Format 4o, mare, 82 pagini.

397. Bucovina, Cernǎuţi, nr.1 din 6 ian. 1850, p.1-4.

398. Cele 2 documente citate aici fac parte dintr-o lucrare în curs de redactare.

399. A. Sever, op. cit., p.71.

400. G. Bariţiu, Un apel..., în Foaie pentru minte..., 1849, p.78-80.

401. Idem, Pǎrţi alese..., II, ed. II-a, Braşov, 1994, p.655.

402. Szilágyi Farkas, Alsófehér vármegye 1848-1849-ben, Nogyenyed, 1898, p.400-401. Cf.
Kemény István báro, Emlek lapjai melyeken mint a boldogtalan 1848 évben utolsó
Alsófehérmegyei föispán, néhány jelenetet vázol azon írtó hábórúból, melyben az oláh
rablócsordák a magyar birtokosság ellen dühöngtek, Budapest, 1903, cu liste de morţi la
p.8-11; 23-27; 38-39; 44-47; 50-51; 52-55.

403. Transilvania, III, nr.15 din 1 august 1870, p.179.

404. Federaţiunea, I, nr.115 din 3/15 august 1868, p.453.

405. Adevǎrul literar şi artistic, IV, nr.171 din 2 iunie 1993, p.5.

406. G. Bariţiu, Un apel pentru cei morţi..., loc. cit.

407. Transilvania, III, nr.19 din 1 octombrie 1870, p.231-232.

408. V. Popescu-Râmniceanu, op. cit., p.290.

409. C. Bodea, 1848 la români..., I, p.570-573.

410. Antoniu Marchescu, Grǎnicerii bǎnǎţeni şi comunitatea de avere, Caransebeş, 1941,

p.207. Vezi şi T. V. Pǎcǎţian, op. cit., I, p.468. Din pǎcate, aici textul a fost cenzurat în bunǎ
parte de cǎtre autoritǎţile maghiare (la Sibiu, 1904).
 Capitolul IX

TRANSILVANIA ÎN TIMPUL REGIMULUI NEOABSOLUTIST

Dr. Dumitru Suciu

Dr. Ioan Bolovan

I. DINAMICA DEMOGRAFICĂ A TRANSILVANIEI ÎN TIMPUL REGIMULUI NEOABSOLUTIST ŞI LIBERAL

II. CONSIDERAŢII PRIVIND STATUTUL TRANSILVANIEI ŞI SITUAŢIA POLITICĂ SPECIFICĂ A
ROMÂNILOR DIN MONARHIE A MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA
1. Statutul general al Transilvaniei şi românii până la epoca modernă
2. Românii din Transilvania sub focul maghiarizării şi al germanizării între 1848-1851
3. Bisericile române în apărarea intereselor neamului în anii 1849-1854
4. Persecuţii suferite de români la începutul neoabsolutismului austriac
5. Conflictele între conceptele cuceritorilor privind patria maghiară sau austriacă de sorginte
feudală generate de „dreptul” sabiei şi... programele popoarelor cucerite axate pe federalism
Şi democraţia naţională reală şi europeană
6. Proiecte de transformare a Transilvaniei medievale maghiare structurată pe baza sistemului
3+4 într-o patrie română autonomă şi democratică
7. Ungurii şi austriecii în marş rapid spre compromis şi dualism
 I. DINAMICA DEMOGRAFICĂ A TRANSILVANIEI
ÎN TIMPUL REGIMULUI NEOABSOLUTIST ŞI LIBERAL

Schimbǎrile complexe rezultate în urma desfiinţǎrii relaţiilor feudale prin revoluţia de

la 1848-1849 au influenţat evoluţia demograficǎ a Transilvaniei în urmǎtoarele douǎ decenii.
Dinamica şi structura populaţiei provinciei au reflectat fidel atât procesul înnoitor ce s-a
manifestat pe toate planurile, cât şi evoluţiile economico-sociale şi politice recente. Dupǎ
evenimentele de la 1848-1849, autoritǎţile austriece au cǎutat sǎ evalueze pierderile materiale
şi umane din cursul revoluţiei. Eforturile serviciilor statistice vieneze s-au concretizat la scurtǎ
vreme prin realizarea în anii 1850-1851 a unui recensǎmânt al populaţiei şi al animalelor.
Operaţiile de conscriere a populaţiei au început în a doua parte a anului 1850,
definitivarea recensǎmântului prelungindu-se pânǎ în primǎvara anului 1851. Culese cu un
personal nu întotdeauna foarte calificat, ţinând seama şi de împrejurǎrile complexe în care s-a
desfǎşurat - la scurt timp dupǎ revoluţie, populaţia manifestând rezerve faţǎ de oficialitǎţile
administrative şi militare1 - datele finale comportǎ o oarecare relativitate. Încǎ în epocǎ,
specialiştii au arǎtat cǎ pânǎ la 4-5% din populaţia existentǎ în întreaga monarhie habsburgicǎ
a rǎmas neînregistratǎ din diverse motive. Oricum, datele publicate reprezintǎ o sursǎ
statisticǎ importantǎ pentru cunoaşterea, aproape exactǎ, a potenţialului uman al monarhiei
din acel moment.
DINAMICA POPULAŢIEI TRANSILVANIEI ÎNTRE 1850-1870*
tabelul 1
Numǎrul Dens Mǎrimea Creşterea sau Rata medie
An de pe populaţiei faţǎ de: Perioada scǎderea realǎ anualǎ de
locuitori km2 creştere sau
descreştere
1850 recensǎm. Numǎr %
anterior
1850 3.454.293 33,7 100 - - - - -
1857 3.666.546 35,8 106,1 106,1 1850-1857 212.25 6,1 0,7%
3
1870 4.224.614 41,3 122,3 115,2 1858-1870 558.06 15,2 1,1%
8

* Calculele s-au fǎcut dupǎ: Az 1850, évi erdélyi népszámlálás, Kiadja a Központi
Statisztikai Hivatal Levéltára, Budapest, 1983; Fényes Elék, Az Ausztriai Birodalom
Statistikája és földrajzi leirása, Pest, 1857; Bevölkerung und Viehstand von Siebenbürgen.
Nach der Zählung vom 31 October 1857, Wien, 1859; Bevölkerung und Viehstand von
Ungarn (Grosswardeiner Verwaltungsgebiet). Nach der Zählung vom 31 October 1857,
Wien, 1859; Magyar Statisztikai Évkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872; T. Morariu,
Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930,
Bucureşti, 1940.
 Pentru Transilvania (inclusiv Banatul, Crişana şi Maramureşul) populaţia evaluatǎ în
anii 1850-1851 a fost de aproape 3,5 milioane de locuitori - vezi Tabelul nr. 1 - (pentru
localitǎţile din Crişana şi Maramureş pentru care nu am avut informaţii am aplicat coeficienţii
de creştere ai populaţiei din Banat şi fostul Mare Principat Transilvania). Fireşte, distribuţia ei
spaţialǎ nu a fost uniformǎ, remarcându-se zone bine populate precum Timişul, Aradul,
Sǎtmarul, Alba etc. şi în contrast, altele cu o populaţie redusǎ (Ciuc, Nǎsǎud, Maramureş). De
altfel, densitatea medie a populaţiei Transilvaniei a fost la 1850-1851 de 33,7 locuitori/km2.
Al doilea recensǎmânt efectuat de cǎtre autoritǎţile austriece în perioada
neoabsolutismului a fost iniţiat la 31 octombrie 1857, colectarea şi definitivarea datelor
prelungindu-se pânǎ la începutul anului 1858. De aceastǎ datǎ, înregistrarea populaţiei şi a
animalelor s-a fǎcut mult mai riguros decât la 1850, iar rezultatele finale au evidenţiat situaţia
realǎ a Transilvaniei. Astfel, populaţia totalǎ la 1857 a fost de 3.666.546 locuitori, iar
densitatea medie de 35,8 locuitori/km2. Aflatǎ în urma multor zone din monarhie, densitatea
Transilvaniei era asemǎnǎtoare cu cea a provinciilor româneşti extracarpatice (de exemplu,
densitatea populaţiei Moldovei la 1859 era de 31 locuitori/km2)2.
Între recensǎmânturile din anii 1850/51 şi 1857, populaţia întregii Transilvanii a sporit
cu 212.253 locuitori, corespunzǎtor unei creşteri cu 6,1% (rata medie anualǎ de creştere a fost
0,7%) - vezi tabelul nr. 1. Dupǎ dezechilibrul demografic provocat prin distrugerile şi
pierderile de vieţi omeneşti din cursul revoluţiei, populaţia a cunoscut un proces de refacere.
La fel ca şi în alte împrejurǎri similare (catastrofe naturale, epidemii, rǎzboaie etc.),
mecanismul intern de autoreglare demograficǎ a funcţionat previzibil, determinând
recuperarea pierderilor umane din anii precedenţi. Din registrele parohiale de stare civilǎ se
poate sesiza cum numǎrul naşterilor din Transilvania în anii 1850-1852 a fost superior
comparativ cu anii prerevoluţionari ori cu cei care au urmat. Datele existente pentru câteva
microzone (comunitǎţi reformate din zona Huedin, sate mixte româno-sǎseşti-maghiare din
zona Lechinţa etc.)3 pun în luminǎ „explozia” de naşteri din primii ani dupǎ revoluţie. Liniştea
internǎ din provincie şi obţinerea unor recolte mai bune au favorizat încheierea unui numǎr
sporit de cǎsǎtorii, al cǎror efect principal s-a tradus printr-o natalitate mai ridicatǎ.
Contemporanii înşişi au sesizat influenţa producţiei de cereale şi a preţului de vânzare a
acestora asupra dinamicii populaţiei. Astfel, în anii 1851, 1852 sau 1865, când preţurile la
cereale au fost mai scǎzute, s-au înregistrat cele mai multe cǎsǎtorii şi implicit cele mai
numeroase naşteri. La polul opus, în anii de crizǎ, aşa cum au fost şi cei din timpul rǎzboiului
Crimeii (1853-1856), datoritǎ lipsei şi scumpirii cerealelor, mişcǎrile de trupe pe teritoriul
Transilvaniei, rechiziţiile, recrutǎrile etc., numǎrul cǎsǎtoriilor şi al naşterilor s-a redus
considerabil4 - vezi Graficul nr. 1 referitor la mişcarea naturalǎ din Jichişu de Jos, Ardeova,
Gledin şi Susenii Bârgǎului. De asemenea, epidemia de holerǎ care s-a manifestat în anul
1855 a diminuat ritmul creşterii populaţiei în acei ani. În fostul Mare Principat Transilvania
numǎrul victimelor a fost modest (1.049 de cazuri mortale datorate epidemiei), în schimb în
comitatele vestice (Arad, Bihor, Satu Mare) numǎrul victimelor a fost de circa 5-6.0005.
 120
locuitori
100

80

60

40

20

0
52

53

54

55

56

57

58

59

60

61

62

63

64

65

66

67

68

69

70
51
18

-20
Nasteri Decese Spor natural

Grafic nr. 1 Mişcarea naturalǎ a populaţiei din 4 localitǎţi (1851-1870)

Pentru a reconstitui ritmul şi rata de creştere ale populaţiei Transilvaniei în epoca

liberalǎ am considerat util a ne raporta la recensǎmântul din 31 decembrie 1869, realizat de
cǎtre autoritǎţile maghiare la scurt timp dupǎ încheierea dualismului. Populaţia întregii
Transilvanii a sporit din 1858 pânǎ în 1870 cu 558.068 locuitori, corespunzǎtor unei creşteri
cu 15,2% (rata medie anualǎ a fost de 1,1%) - vezi Tabelul nr.1. Aceastǎ secvenţǎ temporalǎ a
cunoscut cea mai mare creştere demograficǎ, atât numeric cât şi procentual, iar rata medie
anualǎ a atins valoarea maximǎ. Densitatea mai mare a populaţiei de 41,3 locuitori/km2
reflectǎ corespunzǎtor progresul demografic de la sfârşitul perioadei neoabsolutiste şi din
deceniul şapte (vezi Graficul nr. 2).

Milioane
5,4

5,2

4,8

4,6

4,4

4,2

3,8

3,6

3,4
1850 1857 1870 1880 1890 1900 1910

Grafic nr. 2 Dinamica populaţiei Transilvaniei între 1850-1910

 O evoluţie asemǎnǎtoare putem remarca în cazul Ungariei şi Croaţiei unde sporul
demografic a fost superior perioadei anterioare. Aceste provincii au înregistrat creşteri de
9,4% şi respectiv 10,1% între anii 1857-1869, evidenţiindu-se o relativǎ identitate a
condiţiilor economico-sociale şi politico-militare6. Desigur, creşterea nu s-a fǎcut uniform pe
întreg teritoriul Transilvaniei, existând diferenţe locale generate de tradiţiile istorice, condiţiile
economice, sociale etc. Cele 24 de localitǎţi care au format cercul Lechinţa din zona Bistriţei
au prezentat o creştere mai modestǎ (de 7,6%), în timp ce populaţia comitatului Cluj a avut
între 1858-1870 o creştere de 16,5%7. Aşa cum rezultǎ din Graficul nr. 1 referitor la mişcarea
naturalǎ din localitǎţile Jichişu de Jos, Ardeova, Gledin şi Susenii Bârgǎului, natalitatea s-a
situat pe un traiect ascendent, menţinându-se anual între 1858-1869 deasupra curbei
mortalitǎţii. Sporul natural rezultat a permis obţinerea unei creşteri demografice superioare
celei din intervalul precedent.
Cauzele multiple favorabile unei asemenea dinamici ascendente a popu-laţiei
Transilvaniei necesitǎ o expunere succintǎ. În primul rând ne referim la generalizarea
consecinţelor pozitive ale desfiinţǎrii relaţiilor feudale şi la începuturile industrializǎrii
moderne care au determinat alte condiţii de viaţǎ. Abolirea iobǎgiei şi deschiderea gospodǎriei
ţǎrǎneşti spre piaţǎ a dus la un incontestabil progres economic al satului transilvǎnean8.
Îmbunǎtǎţirea condiţiilor de locuit prin construirea de case din piatrǎ cu mai multe încǎperi,
creşterea numǎrului caselor acoperite cu şindrilǎ sau ţiglǎ, ameliorarea asistenţei medicale etc.
au constituit suportul necesar unei creşteri demografice susţinute.
Izvoarele de epocǎ au sesizat înmulţirea numǎrului cǎsǎtoriilor în întreaga
Transilvanie, al cǎror efect principal s-a materializat într-o natalitate sporitǎ. Cercetǎrile
sistematice efectuate asupra transformǎrilor economice şi sociale intervenite în primele douǎ
decenii dupǎ revoluţia paşoptistǎ au evidenţiat un proces lent de expansiune a spaţiului agricol
prin includerea în circuitul economic a unor suprafeţe necultivate în trecut. Se apreciazǎ cǎ
perioada de maximǎ extindere a „pǎmântului de hrana” a fost 1855-18659. Astfel, în a doua
jumǎtate a secolului al XIX-lea, ca urmare a creşterii demografice din primele douǎ decenii de
dupǎ revoluţie, s-au constatat modificǎri semnificative în societatea transilvǎneanǎ. La fel ca
în Moldova10, unde presiunea demograficǎ vizibilǎ mai ales în mediul rural a reprezentat un
factor decisiv de modificare a tehnicii de producţie şi a regimului economico-social şi în
Transilvania asistǎm la începutul dezagregǎrii organizǎrii tradiţionale a spaţiului agricol prin
creşterea ponderii pǎmântului arǎtor pe calea trecerii de la agricultura alternativǎ (în douǎ sau
trei sole) la agricultura continuǎ11.
Cu toate cǎ perioada 1858-1870 a stat în general sub semnul unor premise favorabile
sporului de populaţie au existat şi momente care au alterat regimul demografic. Marea secetǎ
din anii 1864-1865 a afectat grav zonele de câmpie şi pǎrţile nordice ale Transilvaniei, pe
acest fond manifestându-se în anul 1866 o boalǎ generalizatǎ între vite şi o epidemie de
holerǎ12. Mortalitatea nu a înregistrat un salt foarte mare în 1866, însǎ din registrele parohiale
cercetate rezultǎ cǎ ea a început sǎ creascǎ în anii imediat urmǎtori şi ca urmare a sechelelor
fenomenelor negative amintite mai sus.
 Evoluţia populaţiei din Gledin, Susenii Bârgǎului şi Mijlocenii Bârgǎului între 1850-1870
tabelul 2

AN 1850 1857 1870

Gledin 832 906 1037
Susenii Bârgǎului 542 610 738
Mijlocenii Bârgǎului 846 947 1072
TOTAL 2220 2463 2847

Datele provin din: Az 1850, évi Erdély népszámlálás, kiadja a Központi Statisztikai
Hivatal Levéltára, Budapest, 1983; Tabele statistice despre starea populaţiei al marelui
principat Transilvania, 1857 (f.1.); Magyar Statisztikai Közlemények. Uj sorozat, 42 kötet,
Budapest, 1912.

În continuare vom prezenta caracteristicile dinamicii populaţiei din trei sate din nordul
Transilvaniei între 1850-1870. Aşa cum se poate remarca din Tabelul nr. 2 şi Graficul nr.3,
eşantionul format din satele Gledin, Susenii Bârgǎului şi Mijlocenii Bârgǎului a avut o
evoluţie demograficǎ ascendentǎ similarǎ cu a întregii provincii. Dupǎ o creştere mai modestǎ
între anii 1851-1857, de numai 243 locuitori (corespunzǎtor unui spor de 10,9%), populaţia
din cele trei sate a cunoscut o creştere mai substanţialǎ între 1858-1869 (cu 15,5%). Astfel
indicii de creştere pentru eşantionul de lucru au fost superiori celor pentru întreaga provincie
în intervalul 1851-1857, dar au fost identici pentru perioada 1858-1869.

3200

3100

3000

2900

2800

2700

2600

2500

2400

2300

2200
1850 1857 1870 1880 1890 1900 1910

Grafic nr. 3 Dinamica populaţiei din Gledin, Susenii Bîrgǎului şi Mijlocenii Bîrgǎului între
1850-1910
 Analiza tabelelor nr. 3 şi nr. 4 despre mişcarea naturalǎ a populaţiei şi a evoluţiei ratei
natalitǎţii, mortalitǎţii şi a sporului natural din cele trei localitǎţi confirmǎ tendinţa de creştere
progresivǎ din perioada care face obiectul demersului nostru. În general natalitatea s-a
menţinut peste nivelul mortalitǎţii determinând valori pozitive pentru sporul natural, care în
perioada 1858-1870 s-a triplat comparativ cu perioada anterioarǎ. Evoluţii similare pot fi
detectate şi în cazul altor sate din aceastǎ parte a Transilvaniei, bunǎoarǎ în zona Lechinţa ori
în comitatul Solnocul Interior, unde sporul natural s-a dublat înspre sfârşitul deceniului şapte
al secolului trecut13. În ciuda unei natalitǎţi viguroase, mortalitatea, în special cea infantilǎ, a
diminuat periodic sporul natural, provocând dereglǎri în autofuncţionarea normalǎ a
mecanismului demografic. Acest aspect este lesne sesizabil în cazul localitǎţii Susenii
Bârgǎului (vezi Tabelul nr. 3), care prezintǎ o mortalitate ridicatǎ atât între 1850-1857, cât şi
între 1858-1870, foarte apropiatǎ de cea din Mijlocenii Bârgǎului, sat însǎ mult mai bine
populat. De altfel, vârsta medie de viaţǎ în satele din zonǎ în perioada de care ne ocupǎm, era
destul de scǎzutǎ, în jur de 27 de ani pentru bǎrbaţi şi de 26 de ani pentru femei14, tocmai
datoritǎ mortalitǎţii infantile ridicate.

Mişcarea naturalǎ a populaţiei din Gledin, Susenii Bârgǎului şi Mijlocenii Bârgǎului între anii
1850 şi 1870
tabelul 3

Localitatea 1850-1857 1858-1879

N M SN N M SN

Gledin 204 152 52 424 288 136

Susenii Bârgǎului 153 145 8 345 246 99

Mijlocenii Bârgǎului 250 170 80 478 268 210

TOTAL 607 467 140 1247 802 445

N = nǎscuţi M = morţi SN = spor natural
Datele provin din Arhivele Statului, Bistriţa, Colecţia registrelor de Stare civilǎ, nr.
489-494, 686, 1215-1218.

Condiţiile economice şi geografice specifice, tradiţiile locale şi conjuncturile

climaterice imediate au generat anumite variaţii ale ratei natalitǎţii, mortalitǎţii şi sporului
natural în cele trei sate care constituie eşantionul de lucru (vezi Tabelul nr. 4).
 Evoluţia ratei natalitǎţii, mortalitǎţii şi a sporului natural din Gledin, Susenii
Bârgǎului şi Mijlocenii Bârgǎului (1850-1870)
tabelul 4

Gledin Susenii Mijlocenii

Perioada Bârgǎului Bârgǎului

RN RM RSN RN RM RSN RN RM RSN

1851-1857 29,4 22 7,4 34,2 31,2 3 36 23,1 12,9

1858-1870 34 22,4 11,6 43 27,6 15,4 36,9 20,5 16,4

RN = rata natalitǎţii la 1000 de locuitori (‰)

RM = rata mortalitǎţii la 1000 de locuitori (‰)
RSN = rata sporului natural la 1000 de locuitori (‰)

Se remarcǎ în primul rând tendinţa de creştere a ratei natalitǎţii în întreaga perioadǎ

investigatǎ, valorile cele mai mari înregistrându-se în cazul localitǎţii Susenii Bârgǎului (43‰
între 1858-1870). În general, valorile ratei natalitǎţii în satele transilvǎnene au fost superioare
celor existente în ţǎrile dezvoltate din vestul continentului (în Anglia şi Franţa în jurul a 25-
30‰), însǎ ele s-au plasat sub nivelul altor provincii ale monarhiei habsburgice (în Ungaria de
exemplu, rata natalitǎţii s-a menţinut în aceastǎ perioadǎ între 41-43‰)15. Deşi rata
mortalitǎţii s-a aflat în continuǎ scǎdere în primele douǎ decenii dupǎ revoluţia paşoptistǎ, ea
s-a menţinut în jurul unor valori superioare celor din vestul sau nordul continentului, unde în a
doua jumǎtate a sec. al XIX-lea coborâse sub 20‰. Condiţiile igienico-sanitare, modul de
viaţǎ diferit etc., explicǎ în mare mǎsurǎ de ce rata mortalitǎţii a putut varia în acei ani între
20-32‰ în satele din nordul Transilvaniei.
Mobilitatea socialǎ, o componentǎ esenţialǎ a regimului demografic în epoca modernǎ,
a fost influenţatǎ în Transilvania dupǎ 1850 de desfiinţarea relaţiilor feudale, de includerea
mai adecvatǎ a provinciei în circuitul economic al producţiei şi schimbului de mǎrfuri. Din
punctul de vedere al interesului cercetǎrii noastre, aceasta a implicat observarea unor diferenţe
deloc neglijabile în ceea ce priveşte sporul real şi sporul natural al satelor transilvǎnene.
Astfel, între 1850-1870, sporul real al celor trei sate (Gledin, Susenii Bârgǎului şi Mijlocenii
Bârgǎului) a fost de 627 noi locuitori, în timp ce sporul natural (obţinut ca o diferenţǎ între
numǎrul de naşteri şi decese) fusese doar de 585 de persoane. În mod normal, diferenţa de 42
de persoane este explicabilǎ printr-un proces de imigrare a unor locuitori din alte sate.
Dupǎ desfiinţarea regimului grǎniceresc nǎsǎudean în 1851 şi extinderea exploatǎrilor
forestiere pe vǎile Sǎlǎuţa, Ilva, Bârgǎu etc. s-a constatat un proces de imigrare a unor
locuitori din satele de la câmpie înspre pǎrţile montane ale actualului judeţ Bistriţa-Nǎsǎud16.
Exploatǎrile forestiere, constituirea de fabrici de cherestea, dezvoltarea reţelei mijloacelor de
transport în zonǎ, au determinat înmulţirea locurilor de muncǎ şi au oferit perspective
favorabile pentru întemeierea de cupluri familiale.
Un alt aspect al mobilitǎţii sociale a populaţiei Transilvaniei în a doua jumǎtate a
secolului trecut îl constituie emigrarea din mediul rural înspre cel urban. O mare parte a
sporului natural al localitǎţilor rurale era pierdut în urma migraţiei spre aşezǎrile urbane, la
începuturile industrializǎrii moderne. Creşterea populaţiei s-a fǎcut nu atât prin sporul natural
propriu cât prin absorbirea surplusului de populaţie din satele aflate în vecinǎtate. Însǎ în
primele douǎ decenii dupǎ revoluţia paşoptistǎ, ritmul urbanizǎrii nu a fost foarte alert.
Implicit, nici populaţia ruralǎ nu a emigrat masiv spre oraşe, aşa cum se va întâmpla mai
târziu. Deocamdatǎ, în agricultura provinciei se putea plasa cea mai mare parte a forţei de
muncǎ din mediul rural, la care s-au adǎugat şi exploatǎrile forestiere care erau amplasate
predominant în zonele rurale.

Structura urbanǎ şi ruralǎ a populaţiei Transilvaniei între 1850-1870

tabelul 5

An Urban Rural

Numǎr % Numǎr %

1850 306.223 8,8 3.148.070 91,2

1870 386.302 9,1 3.838.312 90,9

Datele provin din Magyar Statisztikai Évkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872, p.24; Az
1850, évi Erdélyi népszámlálás; Fényes E., Az Ausztriai Biradalom...; I.I. Adam, I. Puşcaş,
Izvoare de demografie...

Cu prilejul recensǎmântului din 1850-1851 s-a înregistrat o populaţie urbanǎ de

306.223 locuitori, ceea ce reprezenta 8,8% din total, iar la 1870 populaţia urbanǎ a
Transilvaniei se cifra la 386.302 locuitori, reprezentând 9,1% din total. Aşadar un progres lent
în privinţa ritmului de dezvoltare urbanǎ, creşterea fiind modicǎ între 1850-1870 (vezi
Graficul nr. 4 şi Tabelul nr. 5).
 Milioane
4,5
4
3,5
3
2,5
2 Rural
1,5
1
0,5
Urban
0
1850 1869

Grafic nr. 4 Evoluţia populaţiei rurale şi urbane din Transilvania între 1850-1869

Ponderea populaţiei urbane a Transilvaniei s-a situat sub cea a Ungariei (13,7% în
1869), fiind însǎ apropiatǎ de cea din Serbia (8,1% în 1859). În Moldova, la 1859 aproximativ
21,7% din întreaga populaţie locuia în mediul urban (o asemenea pondere este explicabilǎ
deoarece au fost incluse şi târgurile care de cele mai multe ori aveau un aspect net rural)17.
Datele care ne-au stat la dispoziţie au permis reconstituirea structurii etnice doar a
principatului Transilvaniei pentru anul 1850. La fel ca în secolele anterioare, în a doua
jumǎtate a secolului al XIX-lea românii au reprezentat marea majoritate a populaţiei
provinciei (vezi Diagrama nr. 5).

Germani Al]ii
9,3% 5,2%

Rom$ni
Maghiari 59.5%
26,0%

Diagrama nr. 5 Structura etnicǎ a Marelui principat Transilvania la 1850

Astfel numǎrul românilor era de 1.226.901 (59,5%), al maghiarilor 354.942 şi al

secuilor 180.902 (reprezentând împreunǎ 26% din totalul populaţiei), al saşilor 175.658 şi al
germanilor 16.558 (9,3%), al ţiganilor 78.802 (3,8%), al evreilor 15.570 (0,8%), al armenilor
7.600 (0,4%) iar restul de 0,2% era format din cehi, slovaci etc.18 Aşa cum se poate observa,
autoritǎţile care au organizat recensǎmântul din 1850-1851 au fǎcut distincţie atât între unguri
şi secui, cât şi între saşii colonizaţi în Transilvania cu multe secole în urmǎ şi populaţia
germanǎ aşezatǎ în ultima vreme. Din pǎcate, la 1857 şi 1869 nu au fost fǎcute publice
informaţiile referitoare la compoziţia etnicǎ a populaţiei, deşi formularele completate la
nivelul satelor (cel puţin pentru anul 1857) au surprins acest aspect.
Structura confesionalǎ a populaţiei fostului Mare Principat (vezi Tabelul nr. 6)
confirmǎ faptul cǎ românii reprezentau populaţia majoritarǎ.

Structura confesionalǎ a populaţiei din

Marele Principat Transilvania (1850-1857)
tabelul 6
Confesiunea 1850 1857
Numǎr % Numǎr %
Ortodocşi 637.800 30,9 679.896 31,3
Greco-catolici 648.239 31,5 674.654 31,1
Reformaţi 295.723 14,4 312.223 14,5
Romano-catolici 219.533 10,6 237.742 10,9
Luterani 198.774 9,6 196.375 9,1
Unitarieni 46.008 2,2 48.113 2,2
Mozaici 15.568 0,8 18.792 0,9
Alte confesiuni - - - -
Datele provin din: Magyar Országos Levéltár, EOKL, F 551, 2 csömö, f.417;
Bevölkerung und viehstand von Siebenbürgen...

Cea mai mare pondere la 1850 şi 1857 au avut-o confesiunile greco-catolicǎ şi

ortodoxǎ, ambele fiind îmbrǎţişate aproape în exclusivitate de cǎtre populaţia româneascǎ
(vezi şi Diagrama nr. 6). Bunǎoarǎ, la 1850, cele douǎ confesiuni deţineau împreunǎ 62,4%, în
timp ce proporţia locuitorilor care s-au declarat români a fost de 59,5%. Urmeazǎ ca
importanţǎ confesiunile reformatǎ, romano-catolicǎ şi luteranǎ care erau în general confesiuni
ale maghiarilor şi germanilor. Aşa cum rezultǎ din Tabelul nr. 6, între 1850-1857 nu au
survenit schimbǎri esenţiale în compoziţia confesionalǎ a provinciei. Se remarcǎ o uşoarǎ
creştere a numǎrului şi ponderii locuitorilor ortodocşi, paralel cu o diminuare modicǎ a greco-
catolicilor şi luteranilor.
 700

600
1850 1857
500

400

300

200

100

0
Ortodoc}i Greco- R eforma]i R omano- L uterani M ozaic
U nitarieni
catolici catolici

Diagrama nr. 6 Structura confesionalǎ a Marelui principat Transilvania între 1850-1857

Primele douǎ decenii dupǎ revoluţia paşoptistǎ au constituit o perioadǎ deosebitǎ în

istoria Transilvaniei, nu numai din punct de vedere politic, dar şi social-economic. În acest
cadru, din perspectiva evoluţiei populaţiei provinciei, putem considera perioada ca o etapǎ
distinctǎ în ceea ce priveşte comportamentul demografic comparativ cu regimul anterior sau
cu deceniile ce au urmat pânǎ la primul rǎzboi mondial. Creşterea numǎrului de locuitori s-a
fǎcut treptat, pe mǎsura generalizǎrii efectelor pozitive ale desfiinţǎrii relaţiilor feudale şi a
îmbunǎtǎţirii condiţiilor de viaţǎ. Deşi ritmul creşterii populaţiei urbane a fost lent s-au
prefigurat încǎ din acei ani direcţiile absorbirii surplusului de populaţie ruralǎ: plasarea forţei
de muncǎ în oraşe aflate la începutul industrializǎrii şi emigrarea sezonierǎ în afara graniţelor.
Mişcarea naturalǎ a populaţiei din satele ce au format eşantionul de lucru confirmǎ sensul
dinamic al evoluţiei demografice, reflectând în acelaşi timp, dincolo de o linie ascendentǎ,
variaţiile locale. Compoziţia etnicǎ şi confesionalǎ a populaţiei prezintǎ o numeroasǎ
majoritate româneascǎ (aproximativ 60% din total), aparţinând celor douǎ religii tradiţionale
(ortodoxǎ şi greco-catolicǎ), alǎturi de care au convieţuit minoritǎţi însemnate: maghiari,
germani, ţigani, evrei etc.
 BIBLIOGRAFIE
Capitolul IX. I
I.

1. Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches,

herausgegeben von A. Wandruszka und Peter Urbanitsch, Wien, 1980.
2. Morariu, T. Entwicklungder bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens warend der Jahre
1840-1930, Bucureşti, 1940.

II.

1. Arhivele statului Bistriţa şi Arhivele statului Cluj-Napoca, Colecţiile registrelor de stare

civilǎ.
2. Az 1850. évi erdélyi népszámlálás, kiadja a Központi statisztikai Hivatal Levéltára,
Budapest, 1983.
3. Bevölkerung und Viehstand von Siebenbürgen. Nach der Zahlung vom 31 October1857,
Wien, 1859.
4. Bevölkerung und Viehstand von Ungarn (Grosswardeiner Verwaltungsgebiet). Nach der
Zahlung vom 31 October 1857, Wien, 1859.
5. Fényes, Elek, Az Ausztriai Birodalom Statisztikája és Földrajzi leirása, Pest, 1857.
6. Izvoare de demografie istoricǎ, vol. II, sec. XIX-1914. Transilvania, editat de I.I. Adam şi I.
Puşcaş, Bucureşti, 1987.
7. Magyar Statisztikai Évkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872.
8. Tabele statistice despre starea populaţiei al marelui principat Transilvania, 1857 (f.l.).
9. Történeti statisztikai forrásai, sz. Kovácsics József, Budapest, 1957.

III.

1. I. Bolovan, Evoluţia demograficǎ a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistǎ şi primul

rǎzboi mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p. 179-194.

2. Egyed Ákos, Situaţia demograficǎ a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol.
Civilizaţia medievalǎ şi modernǎ româneascǎ. Studii istorice, îngrijit de N. Edroiu, A.
Rǎduţiu, P. Teodor, Cluj-Napoca, 1985.
3. Gyémánt, Ladislau, Contribuţii statistice privind agricultura Transilvaniei, Banatului
şi Bucovinei în perioada 1720-1871, în „AIIACN”, XXVII, 1985-1986, p. 161-184.
4. Katus, L., Die probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten
Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs- und Agrarstatistik (Beitrage der
erstem wissenschaftlichen Tagung der Ungarische-österrichischen Historiker
kommission), hrsg. Gábor ErdOdy, Budapest, 1982.
5. Konek, S., A magyar korona országainak legujább népesedési mozgalmai, Pest, 1868.
6. Moldovan, Liviu, Recensǎmântul populaţiei transilvǎnene din anul 1850-1851, în
„Marisia”, 11-12/1981-1982, p. 127-142.
7. Negruţi, Ecaterina, Satul moldovenesc în prima jumǎtate a sec. al XIX. Contribuţii
demografice, Iaşi, 1984.
8. Rédei, J., A születések és a halálozások alakulása a XIX. és a XX. században
Europában, Budapest, 1960.
9. Retegan, Simion, Realitǎţi demografice ale satului românesc din nordul Transilvaniei
la mijlocul sec. al XIX-lea (Solnocul Interior), în vol. Civilizaţie medievalǎ şi
modernǎ româneascǎ. Studii istorice.
10. Weszelovski, K., Statisztikai tanulmányok hazánk közegészségi állapota felett,
Budapest, 1875.
 II. CONSIDERAŢII PRIVIND STATUTUL TRANSILVANIEI
ŞI SITUAŢIA POLITICĂ SPECIFICĂ A ROMÂNILOR DIN MONARHIE
LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA

1. STATUTUL GENERAL AL TRANSILVANIEI ŞI ROMÂNII

PÂNĂ LA EPOCA MODERNĂ

Revoluţia burghezo-democraticǎ din 1848-1849 a românilor din Transilvania a fost în

fondul şi esenţa ei un rǎzboi naţional dur dar defensiv susţinut de popor şi conducǎtorii lui
împotriva centralismului maghiar de stat, pentru apǎrarea şi afirmarea autonomiei pǎmântului
strǎmoşesc şi a fiinţei sale politice. Dupǎ pǎrerea noastrǎ în vara şi toamna anului 1848 în
Ungaria s-a vǎzut clar cǎ naţionalul depǎşeşte şi înglobeazǎ socialul şi de fapt toate clasele şi
pǎturile sociale maghiare au luptat împotriva claselor şi categoriilor sociale române şi slave
deşi toţi au fost de acord cu edificarea unei societǎţi moderne de sorginte burghezǎ sau
burghezo-democraticǎ.
Deci, dacǎ privim problemele pe ansamblul Ungariei istorice aici a fost vorba de un
început de luptǎ pentru teritorii şi anume naţiunea românǎ şi cele slave profund conştiente cǎ
Transilvania, Croaţia, Voievodina, Slovacia etc., sunt pǎmânturi româneşti şi slave din punct
de vedere etnic şi istoric au dorit sǎ le autoguverneze în cadrul unui sistem federal, sǎ le
stǎpâneascǎ ca ţǎri autonome cu respectarea proporţionalǎ a drepturilor naţionalitǎţilor
conlocuitoare. În schimb, maghiarii au acţionat pentru integrarea lor în Ungaria Coroanei Sf.
Ştefan a cǎrei structurǎ veche - urma sǎ fie topitǎ într-un stat naţional maghiar unitar
centralizat în jurul Pestei.
Românii ardeleni care au trǎit în Marele Principat al Transilvaniei (Ardeal), Ţarǎ a
Coroanei Sfântului Ştefan, dar înzestratǎ cu autonomie legislativǎ, administrativǎ şi
judecǎtoreascǎ faţǎ de Ungaria, au fost asupriţi ca şi fraţii lor din pǎrţile vestice (Banat,
Crişana, Maramureş, apoi şi Partium) nu numai de jugul habsburgic ci l-au suferit
concomitent - cu unele excepţii - şi pe acela administrat de dietele, comitatele, tribunalele şi
Tabla Regalǎ sau Curtea Supremǎ de Justiţie aflate în mâinile nobilimii maghiare din Ungaria
sau din Transilvania. În ambele cazuri a fost esenţialǎ realitatea cǎ elementul român majoritar
a continuat sǎ fie asuprit pe plan local îndeosebi de conducerea politicǎ a elementului etnic
maghiar minoritar şi acest fapt n-a fost şi n-a putut fi modificat de împrejurarea cǎ vreme de
secole Transilvania a fost autonomǎ faţǎ de Ungaria.
De fapt liberalii şi radicalii unguri au acţionat înainte de 1848, în 1848-1849 şi dupǎ
1860 pentru instituirea unui centralism statal excesiv şi intolerant pe teritoriul cucerit cu sabia
de strǎmoşii lor din evul mediu de la strǎbunii românilor şi slavilor ai cǎror urmaşi din epoca
modernǎ urmau sǎ fie incluşi în naţiunea politicǎ maghiarǎ unicǎ şi indivizibilǎ ca şi statul ei.
Dar naţiunea românǎ ca şi cele slave constiutuind majoritǎţi etnice au dorit sǎ fie înzestrate cu
drepturi naţionale colective, sǎ fie puse pe picior de egalitate cu cea maghiarǎ şi sǎ nu
constituie deci prin indivizii lor simple umpluturi sau lipituri ale acesteia.
Şefii naţionali ai românilor şi slavilor au folosit dreptul istoric într-un sens diametral
opus de acela al liderilor politici unguri. Ei s-au prevalat de adevǎrul cǎ strǎmoşii lor au fost
primii locuitori pe teritoriile cucerite de unguri. La acesta au adǎugat argumentul cǎ şi dupǎ
anexiuni au rǎmas majoritari din punct de vedere etnic pe pǎmânturile strǎmoşeşti. Şefii
politici maghiari au apelat la statul lor „istoric”, la legislaţia, administraţia, structurile socio-
economice şi instituţionale ungare ce au funcţionat secole de-a rândul pe teritoriile cucerite. Ei
au invocat dreptul istoric în favoarea lor în sensul cǎ o societate sau o entitate politicǎ ce s-a
acomodat timp îndelungat aceluiaşi mediu socio-juridic şi statal trebuia menţinutǎ cu
reformele necesare evoluţiei epocilor istorice dar numai în mǎsura în care şi aceste schimbǎri
conveneau claselor conducǎtoare ungare şi erau compatibile cu menţinerea securitǎţii şi
integritǎţii statului. Dar structurile societǎţii feudale sau nobiliare maghiare au fost impuse de
la început de sabie şi forţǎ şi au acţionat în defavoarea românilor şi slavilor şi în beneficiul
claselor conducǎtoare maghiare.
Se ştie cǎ Ungaria Coroanei Sfântului Ştefan a fost formatǎ prin cuceriri sistematice de
teritorii şi popoare. Dar ea s-a destrǎmat pe o anumitǎ perioadǎ istoricǎ tot prin sabie şi forţǎ
fiind împǎrţitǎ între 1526-1541-1686 între imperiile otoman şi habsburgic. Cu toate acestea,
structurile societǎţii feudale maghiare au supravieţuit în Ungaria habsburgicǎ sub egida puterii
centrale vieneze şi în Principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea Porţii.
Deşi unii principi maghiari sau calvini ai Transilvaniei au visat sǎ refacǎ ei înşişi
regatul Ungariei Sfântului Ştefan lucrul n-a fost posibil. Ungaria a fost refǎcutǎ de Habsburgi
în beneficiul lor şi în cel al aristocraţiei ungare. Evenimentele s-au petrecut la sfârşitul
secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea când tot prin cuceriri sistematice
monarhii habsburgi au moştenit toate posesiunile, titlurile şi prerogativele regilor Ungariei pe
mǎsura expansiunii lor spre est şi sud-est. De fapt ei au fost proclamaţi regi ai Ungariei încǎ
din 1526 deţinând de atunci o parte din regat, în virtutea alianţei dinastice dintre Ferdinand de
Habsburg şi ultimul rege ungur cǎzut la Mohács. În concluzie, Ungaria destrǎmatǎ prin sabie a
fost refǎcutǎ tot prin sabie de regii ei Habsburgi în cursul unei cruciade târzii prin care aceştia
şi-au consumat rolul lor de regi Apostolici.
Însǎ aristocraţii şi nobilii unguri de pe întreg teritoriul de dincoace de Leitha (Ungaria
etnicǎ, Voievodina sârbǎ, Slovacia, teritoriile rutene cu excepţia celor din Galiţia, Banat,
Crişana, Maramureş, Partium, Transilvania istoricǎ etc.) au reuşit sǎ-şi menţinǎ multe instituţii
şi privilegii locale. Astfel, indiferent cǎ erau în relaţii bune sau de conflict cu tronul ei au
contribuit concomitent cu monarhii Habsburgi la exploatarea popoarelor din Ungaria
Coroanei Sfântului Ştefan. Relaţiile dintre ei şi tron s-au reglementat şi dupǎ refacerea
regatului conform schemei „tensiune-ciocnire-compromis” tradusǎ de şefii politici români şi
slavi prin formula „stǎpânii se ceartǎ, stǎpânii se împacǎ”. Unii dintre lideri au afirmat plastic
cǎ dacǎ şefii unguri au avut noroc cu Habsburgii cǎ le-au refǎcut parţial şi într-o formǎ
oarecare Ungaria scǎpându-i de turci, românii au avut câteodatǎ norocul cǎ aceiaşi monarhi în
momentele de conflict cu aristocraţii şi nobilii unguri le mai puneau şi mâna în gât
domolindu-i adeseori. Dar alţii au intuit clar cǎ dupǎ orice conflict urma inevitabil împǎcarea
şi compromisul între tron şi vârfurile societǎţii maghiare, acestea fiind efectuate de obicei pe
spinarea popoarelor asuprite.
Atât în secolul al XVIII-lea cât şi în cel urmǎtor, puseurile absolutiste au fost
combǎtute cu arma în mânǎ de partidele nobiliare antihabsburgice. Dupǎ înfrângerea acestora
au intrat în arenǎ cele prohabsburgice care au efectuat compromisurile. Cele din 1711, 1791,
1825 au limitat regimurile absolutiste monarhice iar altele au instituit anumite forme de
dualism ca cel incipient habsburgic-nobiliar din 1741-1765 sau habsburgico-maghiaro-
austriac (parţial în 1848 şi mai complet şi mai consistent în 1867).
Oricum, privind lucrurile în perspectiva evoliţiei lor pe o perioadǎ îndelungatǎ de
timp, se poate afirma cu certitudine cǎ prigonirea românilor ortodocşi iniţiatǎ la sfârşitul
secolului al XIII-lea (1291), în 1366 şi întǎritǎ în 1437 în voievodatul autonom al
Transilvaniei aflat în regatul Ungariei a continuat şi în sistemul celor trei naţiuni politice şi
patru religii recepte din Principatul autonom sub suzeranitate otomanǎ (1541-1688). Sistemul
toleranţei a fost prelungit cu unele modificǎri şi în perioada suveranitǎţii habsburgice care l-a
ratificat într-o anumitǎ formǎ încǎ în 4 decembrie 1691 dupǎ care au urmat alte reglementǎri şi
legi habsburgo-nobiliare ce au completat şi întǎrit Diploma leopoldinǎ.
De aceea este clar cǎ deşi Transilvania aflatǎ sub suzeranitatea otomanǎ a fost separatǎ
şi de Ungaria habsburgicǎ şi de cea turcǎ transformatǎ în paşalâc, românii de aici au fost
asupriţi tot de principii şi nobilii unguri. Dupǎ 1688 practica a adeverit justeţea dictonului care
afirmǎ cǎ „pânǎ la Dumnezeu te mǎnâncǎ sfinţii” deoarece pe românii ardeleni pânǎ sǎ ajungǎ
la împǎrat i-au „mâncat” şi i-au prigonit adeseori nobilii unguri şi instituţiile lor legislative,
administrative şi de justiţie. Afirmaţia este adeveritǎ de conflictele majore din 1784 şi 1848-
1849.
Deci este clar cǎ deşi Habsburgii au fost mai puternici nu au fost singurii stǎpâni ai
românilor. În acest caz aceştia s-ar fi bǎtut numai cu tronul. Însǎ realitatea a dovedit cǎ asupra
lor a apǎsat concomitent nu numai jugul puterii centrale ci şi acela adesea mai crunt, mai
direct şi mai apǎsǎtor al instituţiilor administrative, legislative şi juridice locale deţinute de
nobilimea şi aristocraţia maghiarǎ fie din Ardeal, fie din Banat, Crişana, Maramureş, Partium.
Cu alte cuvinte realitatea concret istoricǎ a dovedit în mod concludent cǎ exploatarea
românilor de cǎtre clasele conducǎtoare maghiare şi instituţiile ei a fost multisecularǎ, n-a
dispǎrut odatǎ cu destrǎmarea Ungariei în secolele XVI şi XVII şi a continuat şi în perioada
Ungariei refǎcute de Habsburgi în forme specifice noilor combinaţii şi structuri politice. De
aceea nu este bine sǎ se creadǎ cǎ afirmaţia ce a susţinut cǎ românii au suferit aproape o mie
de ani sub jugul unguresc, inclusiv cel exercitat sub turbanele sultanilor şi sub hlamida
habsburgilor, a fost o simplǎ figurǎ de stil. Ea a exprimat o realitate istoricǎ indubitabilǎ care
nu trebuie sub pretexte diverse redusǎ artificial pe perioade scurte de timp.
Autonomismul istoric al Voievodului şi Principatului Transilvaniei (Ardeal) faţǎ de
Ungaria care a fost iarǎşi o realitate istoricǎ indubitabilǎ nu schimbǎ datele problemei. Aici au
funcţionat secole de-a rândul structurile ungare profund ostile românilor (dietele, comitatele şi
tribunalele lor, scaunele secuieşti, scaunele sǎseşti şi Universitatea din Sibiu aflate pe
pǎmântul crǎiesc donat saşilor de regii Ungariei, Tabla Regalǎ din Tg.Mureş etc.). Nici dietele
şi comitatele Ungariei n-au fost mai îngǎduitoare faţǎ de elementul român din Banat, Crişana,
Maramureş şi, mai târziu, din Partium.
De altfel dieta Ungariei a elaborat în 1791 o lege potrivit cǎreia monarhii Habsburgi nu
puteau fi Mari principi ai Transilvaniei decât în calitatea lor de regi legitimi ai Ungariei ceea
ce a presupus cǎ la şase luni dupǎ urcarea pe tron Habsburgii se încoronau cu Coroana
Sfântului Ştefan şi depuneau jurǎmântul pe legile şi constituţia Ungariei. Legea a fost
promulgatǎ pentru a întǎri principiul legitimismului monarhic al Coroanei maghiare purtatǎ de
Habsburgi, care şi-au legat mai demult de altfel destinele ce cele ale aristocraţiei şi nobilimii
maghiare.
De mai multe ori în istorie şi în faţa pericolelor de orice fel fie interne, fie externe,
tronul şi aristocraţia ungarǎ s-au aliniat pentru a-şi conserva statele şi poziţiile vechi. Tot în
1791 dieta Ungariei a încercat şi anexiunea directǎ a Transilvaniei dar aceasta a rǎmas doar în
uniune personalǎ cu Ungaria pǎstrându-şi autonomia şi instituţiile proprii. Chiar şi nobilii
unguri din dieta Transilvaniei, în aceastǎ fazǎ de început a afirmǎrii naţionalismului maghiar,
s-au opus uniunii. Abia în 1834-1835 nobilimea maghiarǎ ardeleanǎ a declanşat alǎturi de cea
din Ungaria lupta pentru realizarea uniunii Transilvaniei cu Ungaria.
De asemenea atragem în mod deosebit atenţia cǎ exploatarea multisecularǎ a românilor
de cǎtre clasele conducǎtoare maghiare nu se poate explica fǎrǎ stǎpânirea pe care aceste
clase, societatea maghiarǎ şi instituţiile ei, au efectuat-o asupra teritoriilor româneşti cucerite.
Stǎpânirea aproape milenarǎ ungureascǎ asupra provinciilor de dincoace de Carpaţi adesea
mai neîndurǎtoare decât a stǎpânilor mai îndepǎrtaţi nu poate fi invocatǎ pentru refacerea ei în
orice formǎ sau structurǎ „nouǎ”. Aşa cum omul are drepturile sale naturale la asigurarea
proprietǎţii, libertǎţii şi fericirii personale şi la rezistenţa faţǎ de opresiunea propriului stat
dacǎ le nesocoteşte, tot aşa etniile majoritare formate din suma tuturor indivizilor de aceeaşi
limbǎ şi naţionalitate au dreptul inalienabil sǎ reziste şi sǎ dǎrâme dupǎ îndelungate suferinţe
şi umilinţe asupririle exercitate de naţiunile şi statele strǎine.
În acest sens dreptul etnic, principiul naţionalitǎţii, dreptul dar şi datoria popoarelor şi
naţiunilor supuse şi exploatate la rezistenţǎ faţǎ de împilarea naţionalǎ strǎinǎ pânǎ la
distrugerea ei, pot fi interpretate ca drepturi naturale fireşti, prin extinderea drepturilor
naturale ale omului aşa cum au fost definite de iluminismul francez din secolul al XVIII-lea,
asupra naţiunilor, a principiilor luptei lor pentru unitate şi libertate politicǎ statalǎ din secolul
al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Pe de altǎ parte, istoriografia noastrǎ nu trebuie sǎ foloseascǎ exclusiv argumentul
bazat pe dreptul şi autonomismul istoric al Transilvaniei istorice (Ardeal) faţǎ de Ungaria ci
sǎ-l combine mereu cu cel etnic prin care principiul naţionalitǎţii s-a reflectat mai complet
incluzând şi pe fraţii din Banat, Crişana, Maramureş. Aceştia, deşi nu au fost autonomi faţǎ de
Ungaria, au dorit la fel de mult, ca alǎturi şi împreunǎ cu fraţii lor ardeleni, sǎ fie liberi. De
altfel în evoluţia programaticǎ românǎ a fost folosit dreptul istoric, etnic, al naţionalitǎţii atât
în sens restrâns ardelenesc, în mai 1848, în petiţiile din 1861-1863, la Conferinţa din
Miercurea din 1869 etc., cât şi în sens mai larg în programele maximale din 1849-1851 sau în
cele ale lui Mocioni, Hodoş etc. din 1860-1861.
Constituţia din 4 martie 1849, care n-a fost aplicatǎ şi a fost bine caracterizatǎ şi
comparatǎ cu o mireasǎ ce nu a ajuns la altar, Diploma din 20 octombrie 1860, Patenta din
februarie 1861, legile din 1863-1864, care au funcţionat de facto pânǎ în 1865 şi de iure pânǎ
în 1867, au ratificat principiul naţionalitǎţii şi limbii române doar pe baza dreptului istoric
restrâns al Staatsrechtului. De aceasta au beneficiat românii ardeleni, deci o jumǎtate de
naţiune românǎ, fiind lǎsatǎ afarǎ cealaltǎ jumǎtate din Banat, Crişana, Maramureş, Partium.
Doar în cei trei-patru ani (1863-1865) şi câteva luni în 1848-1849 autonomia
Transilvaniei (Ardealul) a primit un caracter politic incipient românesc; în restul perioadelor,
deşi majoritatea etnicǎ a fost tot româneascǎ, ea a fost cu precǎdere o autonomie nobiliarǎ,
voievodalǎ sau princiar maghiarǎ. Afirmaţia este valabilǎ nu numai pentru perioadele
suzeranitǎţii otomane sau a suveranitǎţii habsburgice ci şi pentru rǎstimpul istoric de pânǎ la
Mohács (1526). Chiar dacǎ în primele douǎ secole de stǎpânire regalǎ maghiarǎ structurile
feudale române ortodoxe au convieţuit cu cele catolice maghiare, primele au primit lovituri
treptate, au fost mereu slǎbite pentru ca Unio Trium Nationum sǎ-şi îndrepte tǎişul asupra
românilor şi a ortodoxismului. Practicile au fost continuate fǎrǎ întrerupere şi dupǎ
destrǎmarea şi dupǎ refacerea Ungariei când românii şi religia lor strǎmoşeascǎ ajung toleraţi
şi excluşi de la exercitarea drepturilor politice. Se ştie cǎ sub presiunea catolicismului regal
maghiar, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea unii feudali şi clerici români ortodocşi împreunǎ
cu supuşii lor au emigrat sau au descǎlecat în ţǎrile româneşti de peste munţi (Radu Negru şi
Bogdan din Maramureş). Înainte de cucerirea maghiarǎ voievodatul era instituţie de sorginte
româno-slavǎ. Dupǎ cucerire şi-a schimbat conţinutul prin numirea de cǎtre regii Ungariei la
conducerea lui a unor mari feudali catolici, prin întǎrirea continuǎ a comitatelor şi scaunelor
catolice, slǎbirea şi anexarea treptatǎ a cnezatelor şi districtelor ortodoxe.
De asemenea, în 1867 ultimul bastion autonom românesc de dincoace de Carpaţi a
cǎzut pradǎ centralismului maghiar de stat. Oricâte eforturi s-au efectuat ulterior pentru
revitalizarea autonomiei Transilvaniei şi a legislaţiei sibiene, lucrul n-a mai fost posibil. Cu
timpul liderii români au realizat cǎ era zadarnic sǎ priveşti spre trecut, sǎ încerci reactivarea
unor autonomii sau drepturi parţiale de care s-au bucurat scurt timp numai jumǎtate din
conaţionali. Ei au intuit cǎ autonomismul istoric îngust ardelenesc trebuie înlǎturat şi în locul
lui era necesar sǎ se afirme cu tǎrie unitatea şi indivizibilitatea etnicǎ şi politicǎ a întregii
naţiuni române din Ungaria. Aceasta a avut un singur partid încǎ din 1881 şi urma sǎ adopte
tactici şi principii noi unitare şi revoluţionare în lupta pentru dǎrâmarea dualismului.
În 1905 revoluţia ideologicǎ şi programaticǎ a partidului a împins în mod fericit
dreptul etnic şi activismul parlamentar înaintea celui istoric şi a înlocuit pasivismul. Noile
transformǎri programatice şi tactice au permis reflectarea completǎ şi plenarǎ a principiului
naţionalitǎţii creind din sudura „istoric-etnic-naţionalitate” premizele pentru afirmarea viitoare
a principiului autodeterminǎrii naţionale care a distrus Austro-Ungaria în 1918.
Cu alte cuvinte dreptul istoric nu a fost neglijat şi argumentul vechimii şi continuitǎţii
românilor pe teritoriile strǎmoşeşti a fost folosit în marea luptǎ din anii 1918-1920 dusǎ în
vederea fǎuririi interne şi recunoaşterii internaţionale a României Mari. Dar în aceşti ani a
cântǎrit mai greu în balanţǎ realitatea cǎ românii au fost nu numai cei mai vechi dar mai ales
cei mai numeroşi locuitori din toate provinciile unite sub egida Bucureştiului în 1918. Cu alte
cuvinte dǎinuirea românilor ca majoritǎţi etnice în teritoriile strǎmoşeşti în toate perioadele
istorice vitrege şi pânǎ în momentul fericit al fǎuririi statului tuturor românilor a prelevat şi
completat vechimea şi continuitatea poporului român în spaţiul şi timpul istoric în care s-a
format, a supravieţuit, în condiţii adesea dramatice, a activat, a luptat şi a suferit de-a lungul
istoriei.
În concluzie, principiul stabilitǎţii frontierelor de stat pe plan intern şi internaţional în
1918-1920, nu s-a bazat pe realitǎţi vechi. El s-a bazat cu precǎdere pe cele etnice şi naţionale
existente la acea datǎ. Dreptul la autodeterminare naţionalǎ al românilor şi al altor naţiuni
asuprite a fost definit în mod clar şi rǎspicat atât de jos în sus cât şi de sus în jos. El a aparţinut
exclusiv majoritǎţilor etnice care au fost singurele îndreptǎţite sǎ stabileascǎ soarta şi
apartenenţa de stat a teritoriilor respective. În statele formate pe baza adevǎratei
autodeterminǎri naţionale s-au asigurat atât în statele naţionale unitare nou formate cât şi prin
tratatele de la Paris, statute democratice pentru minoritǎţile etnice care au constituit
naţionalitǎţile conlocuitoare din România Mare, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-
Croato-Sloven.
Din pǎcate, anumite istoriografii strǎine continuând chiar şi astǎzi vechea linie
demodatǎ a Cominternului, încearcǎ sǎ rǎstoarne principiul autodereminǎrii naţionale cu
fundul în sus şi sǎ-l aplice la şi pentru minoritǎţile etnice deşi ar fi fost un lucru monstruos ca
acestea, privilegiate de secole şi nu majoritǎţile prigonite şi batjocorite sute de ani sǎ hotǎrascǎ
în 1918-1920 soarta şi apartenenţa de stat a teritoriilor respective. Apartenenţa de stat a
Transilvaniei a fost hotǎrâtǎ pe drept de cei 2.830.040 români respectându-se de altfel şi
interesele cetǎţeneşti ale celor 1.666.196 unguri, 565.116 germani, 182.897 evrei etc. (vezi
cifrele la Marina Lupeş-Vasiliu, Aspecte din istoria Transilvaniei, cu o prefaţǎ de prof.
I.Moga, Sibiu, 1945, p.238).
Ajunşi aici am vrea sǎ remarcǎm succesele certe înregistrate de scrisul istoric
contemporan care a relevat într-un numǎr impresionant de pagini realitatea clarǎ şi
indubitabilǎ a ieşirii Transilvaniei din spaţiul geo-politic al Ungariei între 1541-1867. Au
existat şi tendinţe de a împinge situaţia în tunelul timpului şi mai adânc în timpul
voievodatului. Oricum succesul nu este complet dacǎ nu se remarcǎ şi antiteza tezei deci
faptul verificat şi verificabil cǎ deşi Transilvania a ieşit din spaţiul geo-politic al Ungariei şi
românii ardeleni au scǎpat de asuprirea maghiarilor de acolo - cǎzuţi ei înşişi sub turci şi
habsburgi - ea n-a ieşit de sub cel politic unguresc local, deci de sub jugul principiilor,
nobililor unguri, secui, a patricienilor saşi organizaţi în sistemul 3+4. Dacǎ scrisul istoric
contemporan nu reconstituie corect şi al doilea aspect al fenomenului şi îl va prolifera doar pe
primul s-ar putea ivi pe parcurs fetişul periculos cǎ autonomia Transilvaniei - deşi maghiarǎ
din punct de vedere politic - a fost simonimǎ cu fericirea şi siguranţa românilor din acest
spaţiu etnic apusean al poporului nostru.
 Or, este mai mult decât cunoscut şi recunoscut cǎ Principatul autonom al
Transilvaniei, deci Transilvania oficialǎ nobiliar maghiarǎ, ai cǎrei stǎpâni de tip feudal au
fost principii unguri, fie ei catolici sau calvini, n-a fost un stat protector, ci unul persecutor şi
oprimator al civilizaţiei române şi al ortodoxismului ardelenesc din moment ce se cunosc bine
prevederile Aprobatelor, Compilatelor sau suferinţele românilor închişi, bǎtuţi, batjocoriţi sau
chiar ucişi pentru cǎ n-au vrut sǎ treacǎ la religiile stǎpânilor. Afirmaţia cǎ doar irlandezii au
avut o soartǎ mai amarǎ ca românii ardeleni, n-a fost o simplǎ butadǎ ci revelaţia unui trecut
dureros dacǎ ne gândim numai la românii din 1656 traşi în ţeapǎ la porţile oraşelor, târgurilor
şi satelor, deoarece n-au trecut la calvinism, sau la mitropoliţii Ilie Iorest, Sava Brancovici,
exilaţi, arestaţi sau batjocoriţi ca şi unii clerici şi credincioşi ai lor.
În concluzie, scrisul istoric contemporan trebuie sǎ reaccentueze distincţia netǎ şi mai
mult decât oricând necesarǎ între Transilvania oficialǎ a sistemului 3+4 ce-i reprezenta pe
privilegiaţii minoritǎţilor etnice şi Transilvania majoritǎţii etnice româneşti şi ortodoxe, care
au fost una opusǎ celeilalte. Structurile feudale de castǎ au exclus etnicul de la orice beneficiu
al vieţii publice sau politice. Odatǎ realizat acest lucru se clarificǎ automat şi problema
colaborǎrii şi anume care Transilvanie, cum şi în ce scop a colaborat cu cele douǎ state de
peste Carpaţi, singurele care au protejat cu adevǎrat civilizaţia, etnia şi credinţa poporului
român de pretutindeni. Desigur şi principii unguri aflaţi sub acelaşi impact al suzeranitǎţii
otomane au colaborat cu domnii ortodocşi în apǎrarea ordinii feudale sau în lupta
antiotomanǎ, dar mulţi dintre ei i-au atacat, i-au destituit sau i-au considerat uneori simpli
locţiitori ai lor, ceea ce dovedeşte cǎ au preconizat o colaborare de la stǎpân la supus situatǎ
pe poziţia cǎlǎreţului. Chiar şi cei ce au dorit sǎ-l reediteze pe Mihai au urmǎrit sǎ dea
unificǎrii un sens opus celui realizat de marele voievod, un sens oprimator strǎin şi ostil de
interesele şi credinţele românilor, fapt realizat şi de patriarhii din Constantinopol.
Noi apreciem acea orientare din scrisul istoric contemporan care a pus, pune şi va pune
şi în viitor accentul pe colaborarea permanentǎ dintre domnii şi mitropoliţii români din
Bucureşti şi Iaşi şi Transilvania oprimatǎ deci cea etnicǎ româneascǎ şi ortodoxǎ.
Conducǎtorii laici şi ecleziasici ai Moldovei şi Ţǎrii Româneşti au ridicat la cote înalte
solidaritatea şi sprijinul material şi moral cu românii din Transilvania pentru a-i ajuta sǎ-şi
pǎstreze credinţa, obiceiurile, fiinţa etnicǎ şi limba.
Domnii şi mitropoliţii au ridicat multe ctitorii bisericeşti şi mǎnǎstireşti, au trimis
clerici, bani, podoabe şi cǎrţi în Transilvania, iar Varlaam, trecând peste graniţele dualitǎţii
statale i-a concentrat pe toţi clericii într-un sinod comun pentru a protesta vehement împotriva
calvinizǎrii fraţilor de peste Carpaţi. Cei adunaţi au fost conştienţi cǎ pierdrea „întru
pravoslavnicie” poate deveni un perecedent periculos al pierderii „întru Românie” deci
implicit o scǎdere a numǎrului mare al întreg neamului românesc. De asemenea, marele boier
şi domn creştin Brâncoveanu a fǎcut danii, a trimis bani peste Carpaţi şi a întreprins acţiuni şi
demersuri diplomatice pe lângǎ marile puteri pentru a-l scoate pe Sava Brancovici din mâinile
prigonitorilor lui. Colaborarea românilor transilvǎneni la fǎurirea celor douǎ state româneşti,
în focul luptei contra suzeranitǎţii Ungariei, era acum rǎsplǎtitǎ de sprijinul lor eficace la
supravieţuirea elementului român ortodox din Transilvania lovit şi persecutat de şefii ei
politici, perincipii şi nobilii unguri ardeleni.
Deci Transilvania atât în timpul suzeranitǎţii otomane (1541-1688) cât şi sub
suveranitatea habsburgicǎ, a fost ieşitǎ din spaţiunl geo-politic al Ungariei dar a rǎmas în
spaţiul politic unguresc local ardelenesc. Într-adevǎr administraţia localǎ de stat, justiţia,
legislaţia din Principatul sau Marele Principat al Transilvaniei s-au aflat în mâinile unei caste
nobiliare privilegiate de 63.468 suflete reprezentând doar 4,4% din populaţie fapt ce a
impregnat Principatului un caracter pronunţat de stat nobiliar maghiar.
În 1790/1791 în Dieta Marelui Principat al Transilvaniei ungurii şi secuii aveau 90%,
saşii 10% din mandate, pǎmântul ungurilor deţinea 57,2%, al secuilor 21,5%, al saşilor 21,3%
din teritoriu, numai românii n-aveau nimic sau aproape nimic fiind puşi forţat în situaţia
umilitoare de a fi umpluturi la cei din sistemul 3+4, lipiţi de ei şi de unitǎţile lor
administrative şi legislative care nu-i reprezentau şi îi oprimau social şi naţional. Prin
egoismul feroce nobiliar au fost anihilate de multe ori mǎsurile favorabile românilor luate de
Viena numai în acele momente în care se afla în conflict cu aristocraţia şi nobilimea maghiarǎ
- ca de pildǎ cele din 1701 şi concivilitatea iosefinǎ 1780-1789 - pentru ca invariabil tronul sǎ
uite de ele când se împǎca cu şefii politici unguri.

2. ROMÂNII DIN TRANSILVANIA SUB FOCUL

MAGHIARIZĂRII ŞI AL GERMANIZĂRII ÎNTRE 1848-1851

Încǎ din secolul al XIX-lea odatǎ cu afirmarea principiului revoluţionar al

naţionalitǎţii, dreptul istoric impus prin sabie şi cucerire a fost direct ameninţat întrucât el a
putut forţa o posesiune temporarǎ multisecularǎ asupra pǎmânturilor etnice nemaghiare şi
neaustriece anexate, dar nu mai era capabil sǎ justifice una perpetuǎ în faţa popoarelor din
Monarhia habsburgicǎ devenite naţiuni dinamice dornice de libertate şi unitate politico-statalǎ.
Acum s-a declanşat lupta pentru teritorii între naţiunile cuceritoare şi cele cucerite. Timpul a
dovedit repede şi clar cǎ principiul naţionalitǎţii a ameninţat grav atât tronul habsburgic cât şi
clasele conducǎtoare maghiare şi austriece sau cu alte cuvinte el a vizat de fapt distrugerea
Ungariei şi Austriei istorice în favoarea unor state naţionale noi şi unitare (Polonia şi
Cehoslovacia) sau în favoarea desǎvârşirii unitǎţii de stat a altor popoare asuprite (România
Mare şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven).
În cadrul acestei lupte centraliştii unguri au aruncat încǎ înainte de 1848 peste bord
autonomismul istoric al Transilvaniei deşi acesta a aparţinut din punct de vedere politic
nobilimii maghiare. Dar în acea fazǎ nu le mai convenea întrucât impedimenta constituirea
unui stat maghiar centralizat şi unitar. Autonomismul istoric legal al Transilvaniei a fost
preluat de românii ardeleni tot înainte de 1848, în 1848-1849 şi dupǎ aceea ca un scut
împotriva centralismului maghiar sau austriac de stat şi ca un instrument de transformare a
Transilvaniei dintr-o patrie a nobililor unguri, secui, a patricienilor saşi şi a aparatului
birocratic habsburgic, într-o patrie româneascǎ autonomǎ şi democraticǎ în care n-ar fi fost
neglijate nici drepturile cuvenite naţionalitǎţilor conlocuitoare.
 În fond cei 40.000 de martiri ai rǎzboiului naţional din 1848-1849 - care constituie
expresia jertfei celei mai mari şi mai grele a românismului militant şi progresist din secolul al
XIX-lea - au cǎzut pe frontul de onoare şi de salvare naţionalǎ pentru ca Transilvania sǎ nu
devinǎ şi sǎ nu rǎmânǎ parte integrantǎ a Ungariei iar românii ardeleni sǎ nu constituie simple
lipituri sau umpluturi ale unicei naţiuni politice maghiare, aşa cum nici slavii nu au dorit sǎ-şi
vadǎ teritoriile şi pe ei înşişi încorporaţi în statul „naţional” maghiar.
De altfel, noi suntem convinşi cǎ Wesselényi, Kossuth, Szemere etc. nu au stat faţǎ în
faţǎ confruntându-se în tabere adverse cu Bǎrnuţiu, Şaguna, Iancu, Balint, Stur, Stratimirovici,
Ogarev-Ostrojiniki, Hurban etc. fiindcǎ n-au fost de acord cu eliberarea socialǎ şi
împroprietǎrirea ţǎranilor sau cu egalitatea individualǎ cetǎţeneascǎ, sistemul parlamentar,
accesul nenobililor la viaţa publicǎ, într-un cuvânt cu noul sistem burghez de guvernare.
Cauza conflictelor a plecat de la faptul cǎ au urmǎrit ţeluri diametral opuse în problema
naţionalǎ.
Maghiarii fǎceau totul pentru a-şi prelungi stǎpânirea asupra teritoriilor cucerite de
strǎmoşii lor. Românii şi slavii dupǎ ce s-au convins cǎ Ungaria nu admitea formula
federalizǎrii politico-teritoriale cǎutau sǎ scape Transilvania, Croaţia, Slovacia, Voivodina
Sârbǎ, Rutenia, Slovenia dintre râurile Mura şi Raab de focul ungurismului centralizator şi sǎ
le organizeze ca state naţionale autonome într-o Monarhie federalizatǎ pe baza dreptului etnic
natural. Federalizarea şi descentralizarea cǎutau sǎ evite monocentrismul monarhic în jurul
Vienei sau bicentralismul unguresc şi austriac în jurul Pestei şi Vienei. Acesta s-a manifestat
din plin în primǎvara şi vara anului 1848 prin cele douǎ singure guverne existente şi prin
legile dietelor şi parlamentelor maghiare sau austriece sancţionate de Monarh devenit pentru o
vreme rege constituţional al Ungariei şi Împǎrat tot constituţional al Austriei.
Faptul cǎ factorul naţional românesc a prelevat categoric în toamna anului 1848 asupra
celui social este dovedit şi de împrejurarea cǎ tocmai acum izbucnesc numeroase insurecţii
locale în Banat, pǎrţile Aradului, Crişana, Maramureş care concentrau în jurul lor pânǎ la
6000 sau 14.000 de participanţi. Românii de aici - chiar dacǎ erau individual liberi şi
împroprietǎriţi încǎ din martie - au urmǎrit sǎ scape de recrutǎrile din armata Kossuthistǎ, au
încercat sǎ reziste administraţiei ungare şi sǎ se unescǎ într-un front comun cu fraţii lor
ardeleni.
În unele zone ca de pildǎ în partea muntoasǎ a Aradului sau în Maramureş se
acţioneazǎ în comun cu moţii lui Iancu sau chiar sub conducerea directǎ a fruntaşilor români
ardeleni. Armata maghiarǎ intervine însǎ cu artileria, distruge Hǎlmǎgelul şi pǎrţi din alte sate
din zonǎ, omoarǎ o parte din rǎsculaţii arǎdeni, dislocǎ gruparea româneascǎ de la Şiria,
ucigând conducǎtorii prinşi şi darâmându-le casele şi dizolvǎ trupa românilor maramureşeni.
Astfel Banatul, Crişana, Maramureşul rǎmân supuse prin forţǎ guvernului Ungariei. Acest
lucru nu i-a împiedicat pe unii conducǎtori din pǎrţile vestice sǎ cearǎ mai târziu reunirea
acestor teritorii într-o Românie autonomǎ şi unitarǎ într-un Imperiu federal sau pe mulţi
români sǎ fugǎ în Munţii Apuseni la Avram Iancu. Unii români din pǎrţile vestice au
colaborat cu grupul maghiar sperând în van cǎ vor primi drepturi naţionale colective datorate
majoritǎţiilor etnice.
 Dar românii ardeleni reuşesc sǎ-şi impunǎ şi sǎ-şi instaureze pentru câteva luni
administraţia naţionalǎ revoluţionarǎ pe care o doresc coordonatǎ şi nu subordonatǎ celei
monarhiste. Reprezentanţii imperiali sunt nevoiţi sǎ recunoascǎ Comitetul Român de
Pacificaţiune de la Sibiu (sau Comitetul Naţional Român cum a mai fost numit), legiunile sau
prefecturile cu tribunalele lor. Şefii români au constituit nu numai conducǎtori militari ci au
fost investiţi şi cu prerogative administrative şi judiciare. De altfel, respectivul Comitet
constituise încǎ din primǎvara şi vara anului 1848 un fel de guvern român care acţiona când în
secret când pe faţǎ şi pe care în 1849 şefii români încearcǎ sǎ-l facǎ recunoscut de Viena ca pe
un for permanent investit cu autoritate şi sancţiune oficialǎ.
Dar pânǎ în martie 1849 Kossuth cucereşte prin fier şi foc cea mai mare parte a
Transilvaniei unde lichideazǎ prefecturile româneşti. Dupǎ luarea Sibiului membrii
Comitetului fug din Ţarǎ pentru a-şi salva vieţile însoţind trupele imperiale sau pe unii
patricieni saşi ce se retrǎgeau şi ei în derutǎ. Doar colonelul Augusti rezistǎ cu ajutor
românesc în puternica cetate a Albei Iulii. Dar unii prefecţi se retrag în Munţii Apuseni
alcǎtuind în jurul lui Avram Iancu un puternic Stat Major care între martie-august 1949 va
rezista tuturor asalturilor maghiare în urma unor lupte sângeroase terminate cu victorii
româneşti. Dacǎ-i exceptǎm pe Augusti şi ostaşii lui - care fǎrǎ ajutorul lui Axente şi al
românilor s-ar fi predat - în primǎvara şi vara lui 1849 doar moţii şi alţi români ardeleni
refugiaţi la ei luptǎ contra Ungariei menţinând Munţii Apuseni ca o micǎ dar inexpugnabilǎ
Ţarǎ Româneascǎ fenomen ce a constituit un protest rǎsunǎtor împotriva transformǎrii
Transilvaniei în parte integrantǎ a Ungariei.
Noi am considerat de altfel cǎ şi rǎzboiul şi luptele desfǎşurate între octombrie 1848 -
martie 1849 între unguri pe de o parte şi români şi austrieci pe de altǎ parte au un caracter
dublu, şi anume unul reacţionar, de concurenţǎ între doi stǎpâni şi altul revoluţionar şi legitim
bazat pe dreptul etnic natural şi pe spiritul democratic al timpului. Rǎzboiul ungurilor şi al
austriecilor în şi pentru Transilvania era reacţionar deoarece ei doreau sǎ-şi conserve
stǎpânirea în beneficiul lor, sǎ domine un teritoriu care nu era etnic nici unguresc nici austriac.
Doar cel purtat de români era progresist şi just deoarece ei urmǎreau sǎ scape şi de exploatarea
unora şi a altora - deocamdatǎ în mod special de unguri care erau mai periculoşi în acele
momente - şi sǎ-şi valideze autoritatea asupra unui pǎmânt în care constituiau majoritatea
etnicǎ. Dupǎ martie 1849 românii asigurǎ pe mai departe rǎzboiului un caracter democratic şi
defensiv iar ungurii unul reacţionar şi integrator.
În unele materiale am insistat asupra ideii cǎ alianţa tacticǎ cu stǎpânul austriac din
Viena îndepǎrtatǎ - impusǎ de altfel de dispreţul şi presiunea stǎpânului apropiat ungur din
Ardeal sau din Pesta - nu a afectat cu nimic ci dimpotrivǎ a impulsionat conţinutul
programatic al actelor fundamentale româneşti elaborate între februarie-iulie 1849. Bazaţi pe
jertfele numeroase aduse de naţiunea românǎ şefii politici ardeleni care concentraserǎ în jurul
lor pe cei din Banat, Crişana, pǎrţile Aradului, Bucovina, Maramureş cer ca toţi românii din
Imperiu sǎ alcǎtuiascǎ un corp politic unitar înzestrat cu autonomie legislativǎ, administrativǎ,
juridicǎ, învǎţǎmânt naţional de toate gradele. Acest program deschis prin petiţia din 25
februarie şi continuat printr-un flux neîntrerupt de celelalte Memorii ce au urmat-o,
argumentând-o şi completând-o mereu, urmǎrea federalizarea etnicǎ a Imperiului. Ele se
coroborau armonios cu programele celorlalte naţiuni supuse şi exploatate emanate de cehii
Palacki, Rieger, croatul Ogarev-Ostrojinski, slovacul Stur, etc. Uneori românii semneazǎ
programe politice comune cu slovacii şi croaţii. Nu rareori se militeazǎ pentru cunoaşterea şi
apropierea reciprocǎ, pentru schimburi de opinii şi experienţe în vederea susţinerii unei lupte
care era în fond comunǎ prin scopurile şi revendicǎrile formulate.
Dar nici austriecii - deşi aflaţi în rǎzboi civil cu ungurii - nu au admis unirea celor
3.000.000 de români de la rǎsǎritul Imperiului şi organizarea teritoriilor lor într-un corp politic
autonom românesc. Ei se temeau cǎ acest lucru va putea constitui în viitor un pas solid pentru
realizarea unor tendinţe centrifugale prin unirea lor cu Principatele Române. În fond şi aici
nodul gordian trebuie cǎutat tot într-o luptǎ pentru teritorii. Austriecii au urmǎrit sǎ le menţinǎ
sub stǎpânirea lor directǎ şi sǎ le exploateze exclusiv în interesul lor dupǎ înfrângerea
ungurilor. Românii cǎutau ca dupǎ lichidarea pericolului pestan maghiarizator sǎ le conserve
autonome şi sǎ le fereascǎ şi de centralismul vienez germanizator întrucât ei nu doreau sǎ
devinǎ nici unguri nici austrieci, ci cǎutau sǎ-şi conserve teritoriile revendicate pe seama lor,
sǎ-şi salveze fiinţa naţionalǎ şi limba proprie.
De aceea în pofida fluctuaţiilor tactice şi a condiţiilor şi împrejurǎrilor concrete şi de
moment ale diferitelor faze de dsfǎşurare a mişcǎrii româneşti, este mai mult decât evident cǎ
în 1848-1851 şi în anii urmǎtori programele naţionale au fost, sunt şi vor rǎmâne autonomiste
şi descentralizatoare atât în raport cu ungurii cât şi cu austriecii. Se urmǎrea slǎbirea lanţurilor
ce legau poporul de Pesta şi de Viena în vederea pregǎtirii terenului pentru realizarea într-un
viitor mai îndepǎrtat dar mai favorabil a unitǎţii politice depline. De altfel, noi am subliniat cu
tǎrie faptul cǎ deşi între toamna anului 1848 şi vara lui 1849 ungurii şi austriecii erau
adversari, ei şi-au pǎstrat mentalitatea de stǎpâni ai românilor. De aceea, reacţiile, suspiciunile
şi atitudinile lor faţǎ de români se asemǎnau destul de mult. Ambii au încercat sǎ-i dezbine
manevrând (fǎrǎ succes de altfel) pentru ca în mai românii uniţi şi ortodocşi sa-şi ţinǎ douǎ
Adunǎri naţionale în locuri diferite iar în decembrie 1848 sǎ se întruneascǎ tot aşa în douǎ
Conferinţe naţionale şi tot pe scheme şi baze confesionale.
Sunt destul de cunoscute conflictele baronului Puchner cu membrii Comitetului
român, interdicţia de intrare a românilor în marile oraşe ale Transilvaniei în iarna lui 1848-
1849, slaba lor aprovizionare cu muniţii şi, mai ales cu tunuri. Aceste elemente luate
împreunǎ dovedesc cǎ imperialii se temeau nu mai puţin decât ungurii de perspectiva unei
Transilvanii autonome româneşti ce le-ar fi stricat şi zǎdǎrnicit parţial propriile lor scopuri de
dominaţie pe care o doreau cât mai prelungitǎ sau dacǎ se putea chiar perpetuǎ.
Oricum, însǎ la scurt timp dupǎ 1848-1849 politicienii unguri şi apoi imediat şi cei
austrieci realizeazǎ cǎ aspiraţiile şi mentalitǎţile lor de stǎpâni sufereau destul de mult dacǎ se
vor mai confrunta între ei. În acest caz, exista pericolul sǎ piardǎ totul de pe urma conflictelor,
pe când slavii şi românii nu aveau decât de câştigat din prelungirea şi adâncirea contradicţiilor
dintre cele douǎ state istorice. Ei devin conştienţi cǎ din acest punct de vedere rǎzboiul dintre
Viena şi Pesta susţinut în anii 1848-1849 a fost o greşealǎ ce trebuia grabnic reparatǎ dacǎ se
dorea menţinerea în continuare a Austriei şi Ungariei istorice într-o Europǎ ce va fi strǎbǎtutǎ
începând din 1859 şi dupǎ aceea de suflul eliberǎrii şi al unitǎţii naţionale. Acesta înregistra
pe geografia politicǎ europeanǎ o Italie şi o Germanie nouǎ sau o Românie unitǎ şi autonomǎ
dincolo de Carpaţi.
În pofida promisiunilor evazive ale Împǎratului exprimate între februarie-iulie 1849,
miniştri austrieci şi actele imperiale fundamentale nesocotesc dorinţa constituirii unui corp
politic unitar românesc iar Constituţia din 4 martie ratificǎ doar autonomia Marelui Principat
al Transilvaniei faţǎ de Ungaria , Ardealul primind teoretic şi Partium-ul (Zarand, Chioar,
Solnocul de Mijloc, Zalǎu). Crişana şi Maramureşul rǎmân în Ungaria, Banatul este
adminstrat împreunǎ cu Voievodina sârbǎ iar Bucovina era ataşatǎ Galiţiei şi apoi devine
Ducat aparte. Nici mǎcar naţiunii române din Ardeal nu i se recunoaşte un şef naţional aşa
cum croaţii aveau un ban, saşii un comite suprem, iar sârbii un voievod naţional (şi un
Patriarh).
Toate protestele româneşti împotriva fǎrâmiţǎrii administrative a românilor din
Imperiu rǎmân fǎrǎ rezultat chiar dacǎ uneori se afirmǎ şi se scrie clar cǎ Austria se va
menţine sau va pieri dupǎ cum se va acomoda sau nu principiului naţionalitǎţilor şi ideilor
democratice promovate de remarcabilul şi memorabilul martie 1848. Unii conducǎtori români
se gândesc încǎ de pe acum sǎ abandoneze terenul şi lupta pe care o întrevǎd zadarnicǎ. Dar
alţii nu disperǎ şi propun înzecirea şi înteţirea eforturilor pentru a obţine aplicarea în practicǎ a
concesiilor oricât de moderate ar fi ele. În duelul politic susţinut între fruntaşi şi Bach în iulie
1849 ministrul austriac respinge iarǎşi unirea tuturor românilor din Imperiu. El promite în
schimb respectarea unor dorinţe şi a egalei îndreptǎţiri naţionale a românilor cu alte naţiuni în
limitele prevǎzute de Constituţie şi în unitǎţile administrative constituite de guvern1.
În august 1849 Laurian spera cǎ românii vor obţine o hotǎrâre imperialǎ care-i va
scǎpa de asuprirea strǎinilor. El îl va informa pe Cipariu cǎ membrii Delegaţiei au risipit unele
intrigi antiromâneşti, au reuşit sǎ contribuie la eliberarea membrilor Comitetului scǎpaţi de
unguri dar arestaţi în Principate de ruşi. Ei au obţinut promisiunea lui Wohlgemuth cǎ va face
tot ce va fi cu putinţǎ pentru români. Fruntaşii naţionali au cerut numirea lui Eduard Bach
cǎpitanul suprem al Bucovinei şi fratele ministrului de Interne în funcţia de comisar civil al
Trasilvaniei. Cererea a fost acceptatǎ ceea ce i-a determinat sǎ recomande înaltului demnitar
efectuarea unor acţiuni coordonate cu o comisie de experţi români formatǎ din Petru Manu,
Paul Dunca, Dimitrie Moldovan şi alţii.
Cipariu este invitat sǎ vinǎ la Viena pentru consultǎri deoarece nu toate lucrurile
puteau fi aşternute pe hârtie. Era necesar sǎ se stǎruiascǎ unitar pentru victoria cauzei. Cipariu
era invitat sǎ nu mai piardǎ timpul în Ţara Româneascǎ unde se refugiase, sǎ reflecteze unde
era mai mare nevoie de el şi în funcţie de pǎrerea lui sǎ se îndrepte sau spre Viena, sau spre
Sibiu unde drumurile de acces erau libere. Bǎrnuţiu, Maior, Papiu, Popasu, Cristian şi alţii
salutau pe Cipariu din Viena2.
În august 1849 Ioan Maiorescu îşi mǎrturisea impresiile despre politica austriacǎ
promovatǎ pânǎ la Anul Nou (1848) şi dupǎ aceea. În a doua parte a lui 1848 în guvernul
imperial nu s-a ajuns la un consens unanim privind o atitudine clarǎ faţǎ de naţiunile
credincioase din Imperiu, nu s-au stabilit în mod ferm principiile de organizare a statului
întreg, nu s-au fixat raporturile dintre unitatea lui şi constituirea naţionalitǎţilor şi nu s-au
stabilit relaţiile dintre ele şi puterea centralǎ. Se pǎrea totuşi cǎ pânǎ la 1 ianuarie 1849 între
guvernul imperial şi naţiuni ar fi existat pǎreri apropiate în legǎturǎ cu interpretarea
principiului egalitǎţii naţionale şi va fi posibilǎ gǎsirea unui modus vivendi între cele douǎ
pǎrţi.
Pânǎ în decembrie 1848 saşii, sârbii, croaţii, smulserǎ multe concesii de la Viena. Însǎ
dupǎ parerea lui Maiorescu şi a lui Dobran românii au rǎmas în urmǎ în aceastǎ privinţǎ. Dupǎ
Anul Nou, Radetzki era atât de sigur pe el în Italia încât dorea un nou rǎzboi pentru a repurta a
doua victorie. Windischgrätz a intrat uşor în capitala Ungariei, maghiarii rebeli au fugit la
Debreţin ceea ce a determinat Viena sǎ creadǎ cǎ partida Kossuthistǎ era slabǎ. Iluzia a fost
întreţinutǎ şi de conservatorii unguri care erau foarte apropiaţi de general şi doreau menţinerea
alianţei cu dinastia. Aceste victorii uşoare au hrǎnit o încredere deşartǎ în puterea militarǎ
austriacǎ şi chiar iluzia cǎ era invincibilǎ de una singurǎ; în concluzie, Viena crezuse cǎ nu
mai avea nevoie de insurecţiile generale ale naţiunilor aliate şi putea sǎ le restrângǎ drepturile
în beneficiul unei centralizǎri mai puternice croitǎ pe baze conservative. În aceste condiţii, s-a
început pregǎtirea Constituţiei din 4 martie şi a apǎrut regretul cǎ pânǎ atunci s-au fǎcut
concesii prea mari naţiunilor.
Tocmai atunci românii şi slovacii din Ungaria şi-au înaintat Memoriile lor naţionale.
Rǎspunsul nu putea fi totalmente negativ deoarece se putea replica cu vechile concesii
acordate saşilor, croaţilor şi sârbilor. Dar Viena nu le putea da tot ce cereau din moment ce
urmǎreau sǎ taie şi din drepturile vechi. În concluzie, Viena a adoptat tactica tǎrǎgǎnǎrii. Dupǎ
elaborarea Constituţiei din 4 martie Viena fǎcea trimiteri la ea pe motiv cǎ românii şi slovacii
ar avea acolo „totul”. Slovacii au plecat acasǎ, românii nu, chiar dacǎ Şaguna şi Laurian erau
disperaţi şi propuseserǎ abandonarea luptei. Maiorescu însǎ a propus continuarea luptei şi a
tratativelor cu Împǎratul şi miniştrii sǎi dintre care unul era cel mai ostil şi îi acuza pe români
de influenţe comuniste şi de propagandism strǎin iar ziarul guvernamental „Lloyd” îi
combǎtea pe faţǎ.
Maiorescu şi fruntaşii bǎnǎţeni împreunǎ cu fraţii lor bucovineni şi ardeleni n-au
încetat lupta pentru unirea politicǎ a tuturor românilor din Imperiu. Ei au protestat împotriva
Sachenlandului şi au dovedit cǎ aveau bǎrbaţi capabili sǎ ocupe dregǎtoriile politice,
administrative şi judiciare importante. În acelaşi timp au fost respinse calomniile împotriva
Comitetului român din Transilvania. Rǎspunsul din iulie adresat cǎtre Bach a fost redactat de
Petru Mocioni iar Maiorescu, Bǎrnuţiu, Laurian, Şaguna au înaintat pe baza textului scris de
primul şi cu unele modificǎri un nou memoriu guvernului austriac în primele zile ale lui
august 1849. Maiorescu considerǎ cǎ era convins ca cei mai mulţi fruntaşi sǎ pǎrǎseascǎ Viena
şi sǎ se întoarcǎ acasǎ în Transilvania unde era mai mare nevoie de el. Dacǎ pânǎ în decembrie
1848 lipsiserǎ din capitalǎ, acum erau prea mulţi acolo; el însuşi se pregǎtea sǎ plece, Bǎrnuţiu
susţinând cǎ nu se întoarce decât însoţit de Laurian3.
Baronul Ludovic Wohlgemuth a fost numit în 19 iulie 1849 guvernator civil şi militar
al Marelui Principat al Transilvaniei. La 11 august semneazǎ din Bistriţa decretul privind
dezarmarea generalǎ a tuturor locuitorilor ţǎrii cu specificarea cǎ excepţiile vor fi hotǎrâte
ulterior pe etape. Tot din Bistriţa, dar douǎ zile mai târziu, guvernatorul ameninţǎ cu
împuşcarea pe acei ce cǎutau sǎ se rǎzbune personal pentru pagubele suferite în 1848-1849. El
îşi exprimǎ încrederea în elemetele credincioase Imperiului invitându-i pe cei amǎgiţi de
propagandǎ sau pe aceia care de frica terorii s-au alǎturat ungurilor sǎ se îndrepte şi sǎ asculte
de legile statului. Cei ce vor conturba în continuare liniştea ţǎrii vor fi aspru pedepsiţi. Era
nevoie de calm şi siguranţǎ pentru repararea pagubelor, refacerea averilor şi a stǎrii morale a
poporului zdruncinat de revoluţie. Peste tot trebuie sǎ domnescǎ legea. Pe baza ei se vor
repara plǎgile rǎzboiuli civil. Guvernatorul promite respectarea egalei îndreptǎţiri a popoarelor
pe baza cǎreia spera cǎ va dispare vrajba şi duşmǎnia dintre ele. Împǎcarea popoarelor
Transilvaniei era sarcina lui fundamentalǎ.
La 20 august Comanda Generalǎ Militarǎ din Transilvania ce-şi avea sediul la Sibiu se
adreseazǎ direct românilor. Instituţia militarǎ imperialǎ a primit informaţii potrivit cǎrora
chiar în acele zile prefecţii şi tribunii români au chemat prin provocǎri scrise sau au fǎcut
propagandǎ oralǎ la comunitǎţile sǎteşti pentru menţinerea ridicǎrii poporului (Landstrum) şi
formarea unui lagǎr militar român. Comunitǎţile au întrebat Comanda Generalǎ dacǎ
provocǎrile erau legale sau nu. Rǎspunsul a fost cǎ numai guvernatorul sau, în lipsa lui, ea
însǎşi era îndreptǎţitǎ sǎ dispunǎ ridicarea la arme a poporului mai ales în împrejurǎrile de
atunci când ţara se afla în stare de rǎzboi. Convocǎrile prefecţilor şi tribunilor români erau
deci ilegale şi nepermise în condiţiile reistaurǎrii unei administraţii de stat normale. Erau
aspru dojeniţi nu numai prefecţii şi tribunii ci şi cei ce îi ascultau fiind ameninţaţi cǎ vor fi
trataţi conform legilor marţiale şi a stǎrii excepţionale. Comunitǎţile şi sǎtenii erau invitaţi sǎ
nu rǎspundǎ unor asemenea provocǎri ilegale, sǎ-i prindǎ pe cei ce agitau pentru formarea
Lagǎrului şi sǎ-i aducǎ la Sibiu unde vor fi pedepsiţi4.
În august 1849 prefecţii Avram Iancu şi Axente Sever intrǎ în conflict cu funcţionarii
români din Administraţia Albei de Jos. Se pare cǎ aceştia din urmǎ doreau sǎ fie mai obedienţi
faţǎ de noii demnitari imperiali pentru a-şi avea funcţiile menţinute; ei sperau probabil sǎ
obţinǎ - pe aceastǎ cale - mai uşor aprobarea şi pentru funcţionarea pe mai departe a
administraţiei locale de stat româneşti instituitǎ în 1848-1849. În 27 august Sever îl ceartǎ pe
Administrator deoarece a cerut şi de la români mai multe sute de pâini pentru prizonierii
unguri din Cetate. Oamenii au venit la el sǎ-i cearǎ pǎrerea şi prefectul a hotǎrât deocamdatǎ
sǎ contrasemneze ordinul şi sǎ-i capaciteze la îndeplinirea poruncii; dar Axente aminteşte de
suferinţele oamenilor din aceste pǎrţi care au luptat 4 luni purtându-şi mǎmǎliga pânǎ la
Huedin, au suferit nespus de mult, au fost jefuiţi şi prǎdaţi de fraţii maghiari. Era nedrept ca
autoritǎţile româneşti sǎ ia contribuţii tot de la ei. Dacǎ în Alba Iulia nu existau destule bucate
trebuiau cǎutate în curţile ungurilor bogaţi pe care el le-a cruţat în 1848-1849 atât de mult
încât s-au minunat şi conaţionalii lor. Dacǎ Administratorul nu era capabil sǎ facǎ acest lucru
sǎ împuterniceascǎ pe altul sau chiar pe el deoarece în acest caz o sǎ primeascǎ pâine destulǎ.
Menţionǎm cǎ prizonierii din Cetate erau unguri şi lui Axente i se pǎrea normal sǎ fie
hrǎniţi îndeosebi de conaţionalii lor şi nu de românii cu care s-au rǎzboit pânǎ atunci. Dar a
doua zi comisarul provincial Tinc îi rǎspunde supǎrat cǎ Comanda fortǎreţei nu era capabilǎ
sǎ-i hrǎneascǎ pe prizonierii unguri şi de aceea i-a cerut concursul în aceastǎ problemǎ. Actul
sǎu adresat poporului nu avea nevoie de contrasemnǎtura lui Axente şi trebuia respectat şi
aplicat. Cei ce nu se supuneau trebuiau pedepsiţi. În acele împrejurǎri critice neîdeplinirea
poruncii putea provoca moartea a câtorva mii de unguri pentru care faptǎ funcţionarii şi
fruntaşii români ar fi avut o responsabilitate groaznicǎ. Pentru tot ce se dǎdea, autoritǎţile
elaborau chitanţe şi oamenii vor fi despǎgubiţi în naturǎ sau altfel5.
Exact în aceeaşi zi izbucneşte conflictul şi între Iancu şi „Onorata Administraţiune
provizorie a Comitatului Albei Inferioare”. Prefectul era mâhnit de actul necompetent elaborat
de acest for în legǎturǎ cu numirea unor inspectori români în Munţii Apuseni fǎrǎ aprobarea
generalǎ a poporului şi a Prefecturii. Pentru Iancu ordinul constituia un pas foarte greşit care
ar putea provoca un efect periculos; aceastǎ acţiune era de naturǎ sǎ tulbure liniştea din zonǎ,
responsabilitatea cǎzând pe umerii Administraturii. Nici generalii ruşi sau austrieci şi nici
comisarul imperial intraţi în Transilvania nu au dat ordine referitoare la Munţii Apuseni fǎrǎ
sǎ se consulte cu Prefectura sa. Ea, dupǎ ce ungurii au cucerit Ardealul, a rǎmas singurǎ sub
arme şi s-a îngrijit de acel ţinut în timp ce Administraţia s-a închis între zidurile Cetǎţii fǎrǎ
sǎ-i pese de problemele administraţiei. Moţii nu s-au murdǎrit de alianţa cu rebelii unguri. De
aceea nu şi-au pierdut drepturile garantate de Împǎrat printre care era şi acela de a-şi alege
funcţionarii civili.
În concluzie, în ceea ce-i privea pe moţi şi Munţii Apuseni nu era nevoie de
introducerea stǎrii de rǎzboi şi de suspendarea legislaţiei civile aşa cum s-a fǎcut în alte locuri.
Dupǎ ce va veni guvernatorul în patrie ei îşi vor convoca o Adunare generalǎ, lucru pentru
care s-au fǎcut deja intervenţiile cuvenite. În concluzie, Administratura era invitatǎ sǎ
intervinǎ şi ea pentru convocarea unei Adunǎri restauratoare fǎrǎ de care nimeni nu putea sǎ
aleagǎ sau sǎ numeascǎ funcţionarii români în Munţii Apuseni. Dregǎtorii civili nu puteau fi
numiţi decât în coînţelegere cu poporul deoarece numai aşa se putea asigura pacea publicǎ.
Administratura îi rǎspunde cǎ a asigurat inspectorii doar provizoriu pânǎ la sosirea
aprobǎrilor mai înalte, numirile şi întǎririle definitive urmând sǎ fie fǎcute de guvernator. Ea
nu dorea sǎ excludǎ poporul de la alegerea funcţionarilor şi nici de la exercitarea drepturilor
constituţionale. Dar fiindcǎ lucrurile s-au complicat şi s-au precipitat, inspectorii au fost
numiţi fǎrǎ sǎ se recurgǎ la consultarea poporului ceea ce nu însemna cǎ la timpul potrivit
acesta nu-şi va alege dregǎtorii civili aşa cum s-a cerut şi într-un raport cǎtre Wohlgemuth.
Administratura era responsabilǎ numai în faţa guvernatorului. Ea a numit direct
funcţionari vrednici care au acţionat pentru binele poporului şi nu puteau fi schimbaţi decât
dacǎ în viitor se vor afectua alegeri libere pe baza majoritǎţii voturilor exprimate. În rǎspuns
se repetǎ cǎ forul nu era responsabil cǎtre Iancu care l-a jignit şi se specificǎ iarǎşi cǎ numirile
provizorii nu puteau prejudicia alegerea liberǎ a funcţionarilor de cǎtre popor în viitor.
Este drept cǎ Administratura s-a retras în fortǎreatǎ dar ar fi fost mai bine apǎratǎ în
munţi; însǎ ea a pǎtimit mult pentru binele Imperiului şi al naţiunii române fapt ce ar fi trebuit
sǎ fie recunoscut de toţi; era trist cǎ tocmai un patriot român sǎ-i diminueze meritele şi sǎ nu-i
cunoascǎ realizǎrile. Însǎ şi retragerea a fost cinstitǎ deoarece în ciuda vicisitudinilor funcţia şi
sarcinile au fost duse la bun sfârşit. Iar dacǎ Iancu s-a apǎrat cu oastea, Administratura a fǎcut-
o cu pana şi cu scrisul.
 Funcţionarii atacati doresc din inimǎ patrioţi şi dregǎtori mai buni pentru naţiune şi
stat dar suspiciunile lui Iancu au constituit pentru ei vǎtǎmarea cea mai mare dintre toate
necazurile diverse de care au avut parte pânǎ atunci. Prefectului i se aduce aminte cǎ el şi forul
atacat au apǎrat alǎturi cinstea şi numele naţiunii. Poporul îşi va alege liber funcţionarii atunci
când o vor permite împrejurǎrile şi condiţiile. Administratura nu-şi retrǎgea denumirea şi îi
atrage atenţia lui Iancu cǎ ar fi mai nimerit pentru el sǎ îndrepte poporul spre pace şi linişte
deoarece era vai de acea societate în care-şi fǎcea loc neîncrederea. Era clar cǎ atât Iancu cât şi
funcţionarii români încercau sǎ-şi valideze ca oficiale Prefectura sau Administratura, ambele
foruri româneşti naţionale. Dar austriecii au avut grijǎ sǎ le înlǎture în scurt timp pe
amândouǎ, ultima reuşind însǎ sǎ se menţinǎ ceva mai mult.
Încǎ din august 1849 Wohlgemuth se teme de aşa numitele tendinţe anarhice care ar
apǎrea între români. El îl solicitǎ pe Şaguna sǎ vinǎ acasǎ şi sǎ-i potoleascǎ deoarece ele ar
prejudicia cauza lor naţionalǎ şi ar zǎdǎrnici drumul spre obţinerea egalei îndreptǎţiri politice.
Oricum, Şaguna era în drum spre casǎ. Ardeleanul A.Adamovici îl înştiinţa pe Cipariu cǎ
episcopul a trecut prin Bucureşti şi le-a spus ardelenilor refugiaţi acolo cǎ ar exista speranţe
pentru egala îndreptǎţire a românilor cu celelalte naţiuni. De altfel, Adamovici, nu se gândea
la nimic altceva decât numai la îmbunǎtǎţirea soartei românilor din Transilvania. De aceea
dorea ca gura lui Şaguna sǎ fie auritǎ dacǎ presupunerea lui se va adeveri. Ungurii refugiaţi la
Bucureşti, deşi înfrânţi, visau încǎ munţi de aur şi nu credeu în supunerea lor definitivǎ
considerându-se un fel de eroi ai lumii6, 7. Dar Şaguna era prea realist pentru a-şi pune într-
adevǎr speranţe mari în politica miniştrilor austrieci. Însǎ a considerat probabil cǎ era inutil
sǎ-i amǎrascǎ pe necǎjiţii sǎi conaţionali care credeau încǎ fierbinte în victoria cauzei.
La 2 septembrie 1849 Wohlgemuth adreseazǎ o circularǎ diplomaticǎ cǎtre poporul
român anunţându-l cǎ dupǎ înfrângerea Ungariei nu mai era necesarǎ ridicarea maselor la
arme. Deci Landsturmul care a apǎrat stǎpânirea legalǎ trebuia sǎ fie desfiinţat. Poporul sǎ se
retragǎ pe la casele şi gospodǎriile lui, sǎ repare ceea ce s-a distrus prin furia rǎzboiului şi sǎ-
şi agonisescǎ cele necesare traiului. Dizolvând Landsturmul guvernatorul adreseazǎ mulţumiri
şi recunoştinţǎ conducǎtorilor şi legionarilor români pentru tot ce au fǎcut bine ( de unde se
putea presupune cǎ au fǎcut şi rele). Dupǎ ce va obţine dovezi concrete va propune
Împǎratului sa acorde recompense celor îndreptǎţiţi şi vrednici de ele; el reaminteşte despre
circulara din 11 august de la Bistriţa şi subliniazǎ cǎ armele şi numele proprietarilor vor fi
înregistrate într-un catalog special pentru a se garanta dreptul de proprietate.
Fiecare român era îndemnat ca dupǎ ce se întoarce acasǎ sǎ facǎ totul pentru
restabilirea armoniei cu celelalte „naţiuni” şi a pǎcii ţǎrii de care aceasta avea mare nevoie.
Nimeni nu avea dreptul sǎ se despǎgubeascǎ singur pentru pierderile suferite aşa cum s-a
întâmplat adesea pânǎ atunci. Jurisdicţiile competente vor despǎgubi la cerere pe fiecare.
Wohlgemuth trece şi la ameninţǎri voalate deoarece în pofida actului din 13 august îi
veneau informaţii fundate despre „stricarea” moralǎ şi înclinaţiile spre anarhie care puteau
avea urmǎri periculoase în privinţa rânduielilor şi ordinii sociale. Tot românul împreunǎ cu el
trebuiau sǎ vegheze ca din cauza netrebniciei unor particulari sǎ nu fie diminuate meritele
naţiunii în faţa opiniei publice. Egalitatea se va preface în adevǎr în întreaga Monarhie şi într-
un an se vor înfiinţa şi în Transilvania instituţiile necesare pentru aplicarea ei în practicǎ.
Feldmareşalul locotenent austriac se vede nevoit sǎ dojeneascǎ pe români şi le aduce aminte
cǎ era obişnuit sǎ întrebuinţeze asprimea acolo unde nu mergea cu buna8.
Circulara din 2 septembrie dovedeşte îndeajuns care erau sentimentele adevǎrate ale
guvernatorului faţǎ de români. În 8 septembrie Wohlgemuth subliniind cǎ „întâmplǎrile”,
deposedǎrile sau chiar omorurile izvorâte din urǎ naţionalǎ sau din rǎzbunare personalǎ n-au
încetat, dispune ca cei vinovaţi de asemenea fapte „proaspete” sǎ fie împuşcaţi fǎrǎ judecatǎ în
locul în care au fost prinşi în flagrant delict. Dregǎtoriile civile locale sǎ urmǎreascǎ pe cei
vinovaţi de jafuri sau apucǎturi silnice împotriva siguranţei personale, sǎ-i prindǎ şi sǎ-i
predea comandaturilor militare de staţiune9.
Wohlgemuth s-a certat cu Axente deoarece acesta n-a acceptat fǎrǎ şovǎire depunerea
armelor; guvernatorul nu era însǎ dispus sǎ cadǎ la învoialǎ cu prefectul în acestǎ problemǎ şi
i-a spus cǎ armele trebuiesc predate fǎrǎ discuţii. Axente, nevoit sǎ accepte situaţia, i-a
replicat militarului austriac cǎ oamenii şi-au vândut boul de la jug şi laptele de la gura copiilor
pentru a-şi cumpǎra puşti care costau 20-50 fl. m.c. bucata. De aceea ar fi cinstit ca statul sǎ
plǎteascǎ armele luate. Wohlgemuth precizeazǎ cǎ viitorul va hotǎrî ce se va întâmpla cu ele.
Oricum oamenii îşi vor pune numele pe arme, ceea ce înseamnǎ cǎ nu era exclusǎ posibilitatea
restituirii lor. Prefectul cere pentru el şi tribunii sǎi dreptul de a-şi pǎstra mǎcar sǎbiile cu care
au întâmpinat multe primejdii care era sǎ-i coste viaţa. Axente specificǎ faptul cǎ ele vor fi
pǎstrate ca amintiri dulci sau triste ale acelor vremuri. Guvernatorul acceptǎ ca prefectul şi
tribunii lui sǎ-şi pǎstreze nu numai sǎbiile şi câte o puşcǎ, dar oamenii lor trebuiau sǎ predea
toate armele. La 12 septembrie 1849 Axente Sever a împǎrţit „la feciorii suferinţelor”, foştii
sǎi colaboratori şi membri ai Landusturmului din vremea rǎzboiului naţional, suma de 5000
fl.v.a. primitǎ de la generalul rus Lüders şi Engelhard în faţa cǎrora pledaserǎ pentru o ţarǎ
româneascǎ autonomǎ şi egalitate naţionalǎ; generalii ruşi i-au simpatizat pe prefecţi fapt ce a
provocat gelozia şi nemulţumirea guvernatorului austriac Ludovic Wohlgemuth.
Cu ocazia împǎrţirii banilor şi a predǎrii armelor Axente le-a reamintit feciorilor cǎ
sunt strǎnepoţi ai romanilor care au avut împǎrǎţie mai mare decât a austriecilor sau a ruşilor.
Românii se luptau pentru Imperiul lor şi dupǎ ce biruiau se întorceau acasǎ copleşiţi de laude,
onoruri, decoraţii şi bani. Aşa trebuiau sǎ facǎ şi românii dacǎ erau fiii sau nepoţii lor. Dar
deosebirea era cǎ strǎmoşii lor copleşiţi de bunǎtate se întorceau cu arcurile, sǎgeţile, sǎbiile
lor pe când ei plecau acasǎ cu mâinile goale, fǎrǎ arme şi fǎrǎ rǎsplatǎ. Cei 5-10 fl. primiţi de
la el nu puteau fi consideraţi ca o platǎ ci mai degrabǎ erau o cinste; de fapt, suferinţele lor nu
le puteau rǎsplǎti nici Împǎratul nici naţiunea. Dar ele erau recompensate în sine deoarece
mulţumirea ce o aveau în inimi lipsea de la mulţi alţii. Nimeni nu le putea spune feciorilor
români cǎ au pǎrǎsit ţara şi steagul sub care au luptat şi au suferit de moarte în 1848-1849.
Ei au cerut sǎ fie duşi în luptǎ, sǎ învingǎ sau sǎ moarǎ. În timpul bǎtǎliilor lipsea
câteodatǎ şi amara bucǎturǎ cu care îşi ţineau zilele. Dacǎ strǎinii vor sǎ-i rǎsplǎteascǎ, sǎ le
rǎspundǎ cǎ refuzǎ deoarece s-au bǎtut ca sǎ fie români, sǎ aibǎ drepturi, lege şi dregǎtori
naţionali, nu pentru hârtie sau pieritorul aur.
 Axente le doreşte feciorilor sǎ trǎiascǎ cu speranţa cǎ soarta lor se va îmbunǎtǎţi şi îi
încurajeazǎ sǎ nu se teamǎ de ameninţǎrile pe care le auzeau şi le vedeau. Împǎratul era un om
drept şi dacǎ nu era va fi nevoit sǎ devinǎ deoarece şi românii au fost loiali şi drepţi faţǎ de el.
Românii s-au bǎtut cu pumnii împotriva tunurilor şi de aceea vor şti sǎ se apere în scris
împotriva intrigilor ţesute de vrǎjmaşii lor. Naţiunea dacǎ a luptat cu arma şi cu fapta pentru
drepturi va fi capabilǎ sǎ le susţinǎ, sǎ le demonstreze şi justeţea şi sǎ le obţinǎ şi în viitor.
Atunci feciorii vor fi de trei ori rǎsplǎtiţi pentru ostenelile lor care vor servi ca exemple pentru
urmaşii ce-i vor considera dascǎlii lor politici. Prefectul, primul român care a încins sabia în
1848 pentru Împǎrat şi naţiunea lui, o depunea înaintea mulţimii pe care a condus-o în lupte şi
îi îndeamnǎ pe feciori sǎ-i urmeze exemplul. Unii plângeau şi îşi sǎrutau armele în momentul
predǎrii lor10.
La 15 septembrie 1849 Avram Iancu se supunea lui Wohlgemuth. El îi scria lui Mihail
Andreica, numit de el prefect în locul decedatului Buteanu, sub care servise cu cinste ca tribun
în bǎtǎliile cu Hatvani şi mai apoi, dupǎ moartea şefului sǎu se evidenţiase şi în cele purtate
împotriva lui Kemeny Farkas, cǎ toate prefecturile româneşti erau desfiinţate de guvernator
deoarece Landsturmul nu mai era necesar. Iancu îi cere lui Andreica sǎ desfiinţeze şi el
Landsturmul, sǎ trimitǎ pe zǎrǎndeni acasǎ şi sǎ-l îndemne a fi şi în continuare loiali
Împǎratului. Acesta îi va mângâia pe fiecare în parte şi naţiunea în întregul ei cu „sfânta
dreptate” promisǎ tuturor popoarelor Imperiului11.
Corespondenţii români de presǎ specificau cǎ Iancu şi alţi prefecţi nu numai cǎ au
depus benevol armele, dar au oferit Gubernului 7 tunuri, o hubiţǎ şi câteva mii de puşti pe care
braţele române le-au luat de la unguri în timpul bǎtǎliilor. Românii le-au folosit pânǎ atunci,
deoarece generalii austrieci au fugit aşa de repede din Transilvania încât nu le-au lǎsat nici
praf de puşcǎ nici muniţii; de altfel ei au fost nevoiţi sǎ-şi completeze armamentul şi pe
cheltuiala lor fǎrǎ sǎ fie despǎgubiţi pânǎ atunci cu excepţia unei sume de 20.000 ruble argint
oferitǎ de Lüders oştilor lui Iancu care a fost folositǎ mai mult pentru astâmpǎrarea foamei
care-i chinuia pe bieţii oameni. În corespondenţele din octombrie se susţinea cǎ prefecţii nu au
primit de la nimeni medalii, deoarece se gândeau în primul rând la popor şi nu la recompense
personale. Publicul era informat cǎ Iancu a predat Guberniului 11 mǎji de aur şi argint scǎpate
de prada ungurilor şi abandonate de funcţionarii imperiali fugiţi din calea lor. Iancu, Axente şi
Laurian l-au însoţit pe Wohlgemuth în timpul vizitelor fǎcute în Transilvania. În aceste zile se
întreţinea iluzia deşartǎ în bunele intenţii ale regimului fatǎ de români luându-se ca argument
preparandiile înfiinţate de guvernator12.
Delegaţia naţionalǎ din Viena anunţa în septembrie Comitetul Român din Transilvania
care practic îşi trǎia ultimele zile şi era pe cale sǎ-şi dea duhul din cauza ingratitudinii
Împǎratului şi a austriecilor, cǎ s-a completat cu fruntaşi din toate provinciile româneşti ale
Monarhiei. Astfel, întreaga naţiune putea fi reprezentatǎ în faţa Tronului (Ardeal, Banat,
Ungaria - e vorba de Crişana şi Maramureş - Bucovina). Delegaţia trimitea Comitetului
petiţiile şi materialele ei tipǎrite şi netipǎrite pentru a informa şi el ca for suprem naţiunea
despre demersurile fǎcute pânǎ atunci la Viena. Unii delegaţi ardeleni au plecat acasǎ pentru
consultǎri cu Comitetul şi cu naţiunea în vederea stabilirii viitoarei conduite politice13.
 Maiorescu, Bǎrnuţiu, Laurian, Pantazi, Crişan au pǎrǎsit Viena la sfârşitul lunii august,
şi începutul lui septembrie îndreptându-se spre Transilvania pe ruta Agramului (Zagreb).
Maiorescu a protestat împotriva gestului necugetat al generalului Eduard Clam Gallas
care în declaraţiile sale se adresa numai saşilor fǎcând abstracţie de români. El şi-a ridicat
glasul la guvernul imperial contra numirii comisarilor unguri în Banat. De asemenea a invitat
în numele Delegaţiei pe românii din Maramureş, Satu Mare, Bihor, Arad sǎ-şi trimitǎ
deputaţii la Viena pentru a-i sprijini pe ardeleni şi actele lor elaborate dela 25 februarie
încoace, în vederea formǎrii unui Mare Ducat al tuturor românilor din Monarhia habsburgicǎ.
Dintre ardeleni, Popasu rǎmânea la Viena pentru a asigura continuitatea Delegaţiei.
Era necesar ca în viitorul apropiat unii fruntaşi sǎ se reîntoarcǎ în capitalǎ în vederea
redeschiderii acţiunilor politice şi a tratativelor cu miniştrii imperiali. Dintre aceştia Bruck şi
Schmerling pǎreau cǎ-i susţin mai mult decât ceilalţi pe români. Şaguna a contribuit cel mai
mult la înlǎturarea candidaturii lui Clam Gallas la postul de guvernator deoarece a cerut de la
împǎrat satisfacţie pentru jignirea adusǎ naţiunii române; episcopul ortodox a protestat
imediat şi în faţa ministrului - preşedinte prinţul Felix Schwarzenberg dupǎ care au urmat
numirile lui Wohlgemuth şi Bach14.
Dar numirea persoanelor în înaltele funcţii de guvernator şi comisar nu era
semnificativǎ şi importantǎ. Contau în primul rând direcţia urmatǎ de politica guvernului
imperial faţǎ de români şi instrucţiunile cu care aceşti demnitari erau trimişi în Marele
Principat al Transilvaniei. Or în aceastǎ privinţǎ lucrurile erau destul de clare. Maiorescu îl
informa din sursǎ sigurǎ pe Bariţ cǎ Wohlgemuth şi Bach au primit ordine de la guvern sǎ
desfiinţeze toate comitetele şi comisiile ce au funcţionat pânǎ atunci sǎ dezarmeze gloatele
româneşti, sǎ menţinǎ unele gǎrzi sǎseşti în oraşele credincioase, dar numai în mǎsura în care
nu afectau securitatea militarǎ. Ceea ce era important era cǎ autoritǎţile doreau sǎ facǎ totul
pentru a reduce Transilvania la starea vechilor provincii austriece lipsite de autonomie şi
dirijate de centru ca şi în trecut15.
Prin intermediul clerului român actele şi proclamaţiile imperiale şi guberniale erau
citite în biserici pentru ca poporul sǎ le dea ascultare; oamenii erau anunţaţi cǎ asignatele
ungureşti garantate din veniturile sǎrii erau menţinute, dar bancnotele lui Kossuth erau scoase
din circulaţie şi trebuiau predate oficialitǎţilor pentru a fi arse. Preoţii trebuiau sǎ popularizeze
şi proclamaţiile privind dezarmarea românilor, interdicţia de a-şi face singuri dreptate etc. pe
care le primeau de la superiorii lor ierarhici16.
Exemplarele tipǎrite ale dispoziţiilor oficiale erau probabil trimise episcopilor, aceştia
le împǎrtǎşeau la protopopi care la rândul lor le distribuiau preoţilor pentru popularizare.
Consistoriile româneşti au fost nevoite sub presiunea autoritǎţilor sǎ interzicǎ formal preoţilor
„în cârdǎşia în lucruri politice”, sǎ-i îndemne sǎ se comporte cu înţelepciune spre înaintarea
vazei şi cinstei bisericii şi a neamului. Pe cei neascultǎtori urma sǎ-i judece episcopia. Numai
cǎ autoritǎţile preferau sǎ ancheteze şi sǎ-i pedepseascǎ ele însele încǎlcând prerogativele
bisericii. Acest fapt va provoca un conflict lung şi violent între Şaguna şi Wohlgemuth.
Episcopul a reuşit sǎ determine Viena sǎ-l recheme pe guvernator pentru a rǎspunde de unele
fapte şi abuzuri comise în timpul guvernǎrii sale. Dar îmbolnǎvirea şi moartea sa timpurie au
facilitat lucrurile şi au evitat complicaţiile.
Consistorul ortodox şi Şaguna au luat imediat mǎsuri pentru înlǎturarea deciziilor luate
de vicariatul ilegal numit de unguri. Protopopii legali erau invitaţi sǎ raporteze dacǎ au suferit
abuzuri, dacǎ persoanele laice sau ecleziastice nechemate s-au amestecat în atribuţiile lor17.
Acest îndemn nu a fost prea necesar deoarece plângerile şi rapoartele cǎtre Consistoriu şi
episcop referitoare la suferinţele din 1848-1849 ar fi fost oricum expediate. Uneori plângerile
veneau nu numai din partea clerului de jos, ci şi a ţǎranilor rǎmaşi fǎrǎ preot, fǎrǎ bisericǎ sau
chiar fǎrǎ religia lor strǎmoşeascǎ pe care au pǎrǎsit-o de frica terorii ungureşti convertindu-se
în unele cazuri la confesiunea stapânilor Kossuthişti. Astfel, ţǎranii Niculae Sîrbu, Stan
Fǎrcaş, Sandu Ionaş şi alţii din comuna Vârghiş, judeţul Covasna îl informau pe protopopul
lor Partenie Trombiţaş despre „toate ticǎloasele stǎrile împrejur” prin care au trecut în 1848-
1849.
În octombrie 1848 dupǎ ce ungurii au ţinut o adunare naţionalǎ, preotul lor George
Vǎtǎşan i-a pǎrǎsit deoarece fraţii maghiari i-au fǎgǎduit moarte de mucenic şi s-a dus la altǎ
parohie. Ei au rǎmas ca oile rǎtǎcite fǎrǎ tatǎl lor sufletesc. La Paştile din 1849 când ungurii
erau biruitori în Transilvania domnul maior şi kormanybisztos baronul Rauber i-a ameninţat
cǎ-i omoarǎ şi le distruge toate bunurile dacǎ nu-şi pǎrǎseau religia ortodoxǎ şi nu treceau la
cea unitarienǎ. Aşa cǎ cea mai mare parte dintre sǎteni au îndeplinit ordinul spre a-şi salva
vieţile şi averile. Dar acum spre a-şi salva sufletele îl roagǎ pe protopop sǎ intervinǎ la episcop
şi la Consistoriu pentru ca aceste foruri sǎ elaboreze o hotǎrâre pe baza cǎreia sǎ se poatǎ
întoarce la vechea lor religie pravoslavnicǎ pe care o doreau cu tǎrie şi sǎ-l primeascǎ din nou
ca preot pe George Vǎtǎşan18.
Încǎ înainte de sosirea lui Şaguna în Transilvania, protopopul Zaharia Matei din Nadeş
se plângea Consistorului cǎ în decembrie 1848 imediat dupǎ ce s-a întors de la importanta
Conferinţǎ naţionalǎ româneascǎ de la Sibiu a fost cǎutat de unguri care doreau sǎ-l prindǎ şi
sǎ-l ucidǎ. Aşa cǎ din acea lunǎ şi pânǎ în iulie 1849 a fost nevoit sǎ se ascundǎ, sǎ nu mai
doarmǎ în casa lui ci sǎ vieţuiascǎ cu fiarele sǎlbatice din pǎdurile în care a stat ascuns.
Secuii au organizat mai multe razii ca sǎ-l gǎseascǎ şi i-au luat cea mai mare parte din
boi, cai, vaci, haine şi alte lucruri din casǎ. Comisia, vǎzând cǎ secuii nu au reuşit, a ordonat
autoritǎţilor comitatense (varmeghiului) sǎ continue urmǎrirea. Astfel, solgǎbirǎul Jakob Imre
a ridicat oamenii din patru sate cu care a înconjurat satul şi iosagul lui, cǎutându-l în fântânǎ,
prin poduri şi peste tot. Cu aceastǎ ocazie i s-au confiscat şi lucrurile rǎmase neatinse de secui.
Casa i-a fost strǎjuitǎ de unguri şi s-a dat ordin ca aceia care îi vor adǎposti familia sau
îi vor ascunde mobila sǎ fie împuşcaţi şi sǎ li se ia moşia; de aceea preoteasa şi cei trei copii
au rǎmas realmente pe drumuri deoarece sǎtenilor le era fricǎ sǎ-i adǎposteascǎ. În Vinerea şi
sâmbǎta Patimilor cǎpitanul ungur Imbrefi Iosif i-a vândut o parte din fân şi din paie dupǎ care
a încǎrcat 30 de care de fân, porumb, ovǎz, lemne, unelte, haine, oale, farfurii, linguri, lǎzi,
cuie, le-a dus în altǎ localitate şi le-a vândut la licitaţie punând la bǎtaie şi casa şi locurile de
pǎmânt stǎpânite de el. Acestea din urmǎ au fost salvate însǎ de un nepot care le-a cumpǎrat
pe seama lui ca vechi proprietar. De asemenea, Zaharia Matei înştiinţa Consistorul cǎ preotul
Leon Cornia din parohia Sapartoc de lângǎ Albeşti a rǎposat în închisoarea ungureascǎ de la
Turda. Iar pe preotul Ioan Breşa, care slujea la biserica din Gorneşti şi Periş, l-a împuşcat
comisia (probabil tribunalul de sânge) la Voievodeni, aşa cǎ în parohiile vacante trebuiau
trinişi alţi preoţi.
Protopopul tractului Pogacea, sǎtenii şi bǎtrânii satului Budeiul de Câmpie au depus
mǎrturie transcrisǎ fidel şi autentificatǎ de asesorii şi inspectorii Ioan Mǎrginean şi Vasile
Vaspremian din Districtul Blajului, despre uciderea preotului Ioan Pop, tatǎl lui Alexandru
Ilarian şi suferinţele îndurate de soţia şi cele douǎ fiice ale acestuia. Din cauza activitǎţii lui
Papiu Ilarian, secretarul Comitetului Naţional Român şi administrator districtual de Blaj,
autoritǎţile maghiare i-au prigonit sistematic familia. Înaintea Rusaliilor din 1848 maghiarii l-
au cǎutat acasǎ pe tribun, dar nu l-au gǎsit, l-au anchetat pe preot nepedepsindu-l de frica
sodaţilor imperiali care l-au protejat. În 17 iunie autoritǎţile maghiare au trimis a doua oarǎ
soldaţi secui la Budei care l-au arestat de acestǎ datǎ pe tatǎl lui Papiu şi l-au dus la Turda
pentru a fi anchetat. Aici a stat la arest 4 luni.
În toamna lui 1848 când ungurii au intrat în conflict cu Împǎratul, preotul Pop a fǎcut
propagandǎ împotriva lor şi a militat ca românii sǎ lupte cu armele contra rebeliunii. De aceea,
cǎnd secuii au intrat pe Mureş şi pe Câmpie au dat foc casei preotului ziditǎ cu 4 ani în urmǎ,
au aprins stogurile de grâu şi clǎile de fân şi tot ce au gǎsit în casǎ sau pe lângǎ casǎ. Preotul şi
familia sa au scǎpat cu viaţǎ fugind în pǎdure. Dar, cu toate acestea Ioan Pop a continuat sǎ
lupte împotriva politicii naghiare. Dupǎ retragerea trupelor imperiale din Transilvania, ungurii
l-au prins la Deagu, l-au dus la Turda şi l-au spânzurat. Dupǎ moartea lui maghiarii i-au luat
toate vitele, hainele, bucatele, lucrurile puţine rǎmase de la primele anchete şi prǎdǎciuni.
Astfel, vǎduva cu cele douǎ fete, una de 14 alta de 4 ani, au trǎit din mila oamenilor, dupǎ care
s-au mutat la rudele din Malomfalǎu şi Iclandul Mic. Dar aici preoteasa a fost arestatǎ de
judele Boer Karoly, dusǎ la Lǎpuş, iar de acolo la solgǎbirǎul din Pogacea, în Sǎcal. Aici,
negǎsindu-i-se nici o vinǎ a fost eliberatǎ şi i s-a permis sǎ se reîntoarcǎ la Budei. Aici trǎia în
mizerie şi sǎrǎcie şi îşi plângea „jalnica sa soartǎ” dupǎ cum afirmau martorii care doreau sǎ
ajute material vǎduva conform cererii sale.
Negustorii români din Braşov cereau despǎgubiri statului austriac pentru mǎrfurile
prǎdate de rebelii unguri dupǎ ce trupele imperiale s-au retras prin pasul Timişului. Ei nu au
ridicat armele împotriva ungurilor ci au fugit din calea lor încercând sǎ-şi ducǎ şi marfa cu ei
în exil. Dar insurgenţii i-au ajuns, le-au luat mǎrfurile aflate în magazinul de carantinǎ şi de
vamǎ din Timiş, şi le-au vândut la Târgu Mureş, Sf.Gheorghe şi Szemeria împǎrţind banii
între ei. Unii negustori au cerut ungurilor sǎ cumpere ei propriile lor mǎrfuri la un preţ
moderat dar au fost refuzaţi. În trecut, negustorii din Braşov erau despǎgubiţi de fiscul
imperial dacǎ în timpul rǎzboaielor cu turcii sufereau pagube prin prǎdarea mǎrfurilor. Aşa cǎ
ei pretindeau şi acum despǎgubiri mai ales cǎ au fost prǎdaţi atât de rǎu de compatrioţii lor
unguri. Negustorii români nu ştiau dacǎ statul avea mijloace de a-i despǎgubi. Dar partea cea
mai mare a averilor jefuite se aflǎ în mâinile comandanţilor secui, ale familiilor şi rudelor lor,
lucru care s-a putut constata şi prin comisiile de anchete constituite de austieci. Guvernatorul
era rugat sǎ punǎ sechestru pe averile jefuite şi depozitate la Predeal pentru a fi restituite
propietarilor de drept. Secuii şi-au asigurat averile şi le-au ascuns pe cele ce le-au jefuit19.
Partenie Trombiţaş îi relata lui Saguna ştiri despre starea jalnicǎ a ortodocşilor din
Sângeorgiul de Pǎdure. Preotul de aici a fugit de frica maghiarilor încǎ în vara anului 1848.
Preotul reformat împreunǎ cu provizorul Vereş al contelui Francisc Teleki au forţat peste o
sutǎ de familii române sǎ pǎrǎseascǎ religia strǎmoşeascǎ şi sǎ se converteascǎ prin jurǎmânt
la cea reformatǎ. Dupǎ aceea i-au silit pe români ca împreunǎ cu consǎtenii unguri sǎ strice
biserica de lemn ortodoxǎ, din ea rǎmânând în picioare doar Sfântul altar şi acesta profanat.
Un ţǎran ungur, vecin cu preotul sǎu reformat, a fost convins sǎ-şi pǎrǎseascǎ gospodǎria şi sǎ
se mute pe locul bisericii dǎrâmate şi în grǎdina preotului ortodox fugit primind şi o
recompensǎ de câteva zeci de florini pentru acceptarea schimbului.
Românii au adunat vreme de 7 ani materiale pentru a-şi ridica bisericǎ încǎpǎtoare de
piatrǎ. Dar ungurii au luat stânjenii de piatrǎ, mai multe mii de cǎrǎmizi, varul şi adǎugând la
toate acestea lemnul de la biserica ortodoxǎ demolatǎ, au zidit o construcţie solidǎ şi mare
pentru şcoala maghiarǎ pe locul schimbat cu cel bisericesc românesc, deci pe fostul teren al
ţǎranului ungur. Din cele douǎ clopote româneşti, unul a fost folosit pentru fabricarea
tunurilor, iar altul - cel mai mic - a fost dus la şcoala ungureascǎ. Icoanele ortodoxe au fost
îngrǎmǎdite în dosul bisericii reformate. În timpul guvernǎrii kossuthiste românii au stat sub
„neplǎcuta” ocârmuire maghiarǎ şi sub pǎstorirea preotului ungur. Dar dupǎ întoarcerea lui
Vasile Rotariu, preotul cel vechi, au nesocotit jurǎmântul stors prin teroare şi s-au întors la
pǎrinteasca lor bisericǎ ortodoxǎ; însǎ acum nu mai aveau nici bisericǎ nici clopot, nici casǎ
parohialǎ. Preotul locuia pe la alţi creştini şi a primit instrucţiuni sǎ cearǎ permisiunea vreunui
credincios pentru ca în casa acestuia sǎ oficieze liturghia de Duminicǎ sau slujbele de
sǎrbǎtori.
O soartǎ asemǎnǎtoare a cǎzut şi asupra românilor ortodocşi din Moşuni şi filiala Veţa;
deşi preotul lor n-a fugit ci a rǎmas acasǎ, ei totuşi au fost siliţi sǎ treacǎ la reformaţi.
Clopotele de la biserica Moşunilor au fost topite pentru tunuri. Biserica din Veţa a suferit
modificǎri în construcţie, i s-au luat icoanele vechi şi a fost transformatǎ în bisericǎ reformatǎ
în care a oficiat nu demult slujbe calvine preotul ungur din Beiuş. Dar şi aceşti români s-au
reîntors în sânul bisericii strǎmoşeşti. Preotul Simeon Niste care oficia pentru satele Moşuni,
Veţa, Chibea, a primit poruncǎ sǎ repare biserica din satul Veţa, situatǎ la mijloc, şi sǎ
oficieze aici liturghia pentru toţi creştinii lui.
Pe preotul din Mureşeni, Ştefan Iacovici l-au arestat ungurii şi l-au trimis la Cluj sǎ
sape şanţuri timp în care enoriaşii lui au fost catolicizaţi, dar dupǎ înfrângerea lui Kossuth au
trecut iarǎşi la ortodoxie. Asemenea fapte s-au petrecut în mai multe locuri din Transilvania şi
nu numai la ortodocşi ci şi în comunele locuite de fraţii români de religie greco-unitǎ. Şaguna
îi rǎspunde lui Trombiţaş cǎ a luat legǎtura cu comandantul militar din Târgu Mureş cerându-i
sǎ facǎ investigaţii la faţa locului printr-o comisie din care sǎ facǎ parte şi el; pentru aceste
cazuri, dar şi pentru cele survenite în toatǎ Transilvania, s-a adresat şi guvernatorului
Wohlgemuth20.
 Tot Partenie Trombiţaş îl informa pe Şaguna cǎ Eperjesi Laios, comisarul cercului
Mureş pe care l-a însoţit la investigaţia din Sângeorgiul de Pǎdure îl bǎnuia pe preotul Vasile
Rotariu cǎ era amestecat în multe afaceri politice. El dorea sǎ-l aresteze cerând în acest sens
aprobarea guvernatorului. Trombiţaş l-a înştiinţat pe Rotariu şi l-a sfǎtuit sǎ meargǎ repede la
guvernator, sǎ susţinǎ cǎ e nevinovat şi sǎ previnǎ astfel detenţia. Protopopul nu ştia în ce
mǎsurǎ era sau nu nevinovat, dar atâta ştia cǎ dacǎ autoritǎţile imperiale puneau mâna pe un
preot român îl ţineau sub arest luni de zile în timp ce maghiarii vinovaţi erau liberi. Preoţimea
trebuia sǎ se bucure de respect şi preoţii sǎ nu fie arestaţi pânǎ nu se cercetau faptele şi li se
dovedea vinovǎţia. Preotul Nicolae Stoicovici din Jucu era arestat de mai mult timp la Târgu
Mureş, protopopul înştiinţându-l pe Şaguna despre acest caz; lui Trombiţaş îi era milǎ de el,
dorea sǎ-l ajute, dar n-avea putere şi nu ştia cum sǎ procedeze. De aceea îl ruga pe episcpo sǎ
intervinǎ la guvernator. Dar sǎ nu-i relateze nimic despre rapoartele lui şi nici sǎ nu-i rosteascǎ
numele în faţa militarului austriac21.
Protopopul Iosif Basia din Zarand îi raporteazǎ lui Şaguna cǎ era imposibil sǎ descrii
succint suferinţele românilor din zonǎ şi mai ales a câtorva sate dintre care se distinge cazul
Mesteacǎnului, jefuit şi pârjolit de barbarii unguri care n-au cruţat nici biserica şi au împuşcat
45 de bǎrbaţi, femei, copii; dupǎ aceea l-au prins pe preotul românilor din Mesteacǎn, l-au
chinuit astfel încât nici firea omului nu poate socoti, l-au ucis, rǎmânând oamenii sǎraci şi
materialiceşte şi sufleteşte.
De aceea în octombrie 1849 protopopul a venit la faţa locului şi în prezenţa ctitorilor şi
a cǎpeteniilor satului a propus candidaturi (Ioan Gâzan, Ioan Sipet Adam, Toader Lazǎr)
pentru ocuparea parohiei din Mesteacǎn. Lucrul era strict necesar deoarece nu puteai aduce
preoţi din împrejurimi pentru a oficia slujbele întrucât şi dintre aceştia unii au fost împuşcaţi
de unguri ca de pildǎ Mihai Oprişa la Tebea, trecut din viaţǎ prin glonţ. Iar la Brad a fost
împuşcat şi Teodor Banci, dar acesta a scǎpat totuşi de moarte şi „încǎ trǎieşte ştie singur
Dumnezeu cum”, ceea ce presupune însǎ cǎ nu mai era capabil pentru prestarea slujbei.
Ioan Cazan, fiul preotului rǎposat, a obţinut 82 de voturi. De aceea, Basia cere
episcopiei sǎ-l sfinţeascǎ diacon şi preot desǎvârşit pentru ca mǎcar în cele duhovniceşti sǎ se
aducǎ mângâiere poporului. Episcopia rezolvǎ şi cazul din Mesteacǎn sau situaţiile din alte
sate hirotonisind pe cei ce erau pregǎtiţi pentru a deveni preoţi. Şaguna l-a solicitat pe
Wolgemuth - înainte de a interveni conflictul dintre ei - sǎ-l ajute în munca de stabilire a
listelor celor cǎzuţi sau rǎniţi în rǎzboi, a vǎduvelor şi orfanilor românilor. Guvernatorul a
rǎspuns amabil la 30 octombrie 1849 cǎ a ordonat tuturor comandaturilor militare din districte
sǎ ajute în toate privinţele preoţimea românǎ însǎrcinatǎ cu aceastǎ muncǎ22.
Desigur, paralel cu clerul ortodox lucra şi cel greco-catolic în stabilirea pierderilor
umane şi materiale suferite de poporul din Transilvania în anii 1848-184923.
Dar pierderile suferite în timpul rǎzboiului au fost raportate nu numai de cǎtre cler
autoritǎţilor bisericeşti superioare, ci şi de comunitǎţi cǎtre Delegaţia naţionalǎ consideratǎ ca
şi continuatoarea Comitetului şi for politic coordonator şi conducǎtor al întregii naţiuni.
Comunitatea Partoş din comuna Cota, jud. Braşov, profund afectatǎ de încorporarea ei la
scaunul sǎsesc al Kohalmului specificǎ în „Plenipotenţa” datǎ lui Şaguna şi Laurian de a
activa mai departe la Viena în numele poporului cǎ n-a meritat acest tratament dur şi
necruţǎtor. În 1848-1849 sǎtenii au rǎmas fideli Împǎratului, au avut multe de suferit din
partea ungurilor, dar au purtat toate greutǎţile rǎzboiului.
Satul a dat pentru apǎrarea tronului recruţi, voluntari, lǎnceri pentru toate expediţiile
militare.
Secuii le-au aprins casele, le-au rǎpit vitele şi bucatele, fǎcând mare pradǎ şi în
oameni. Pe trei dintre ei i-au omorât noaptea pe furiş şi anume pe Georgie Matei, Nicolae
Ciocǎnea şi Savu Ţiganu. Iar pe alţi 13 i-au dus la Ciuc omorându-i în locul numit
„Tolvayos”, numele lor fiind Iacob Nederu, Ioan Pantelimon, Dumitru Matei, Ioan Rusu, Ioan
Bucur Buta, Constantin Benga, Nicolae Susiu, Ioan Susu, David Romaniţiu. Pe alţi doi, şi
anume pe Ioan Benga şi Toma Aldea, i-au spânzurat la Odorhei. Dupǎ aceea i-au împuşcat şi
pe Georgie Lascu Dima şi Isailǎ Aldea, aşa cǎ dintre sǎtenii Partoşului au cǎzut 21 de oameni.
Notarul satului, judele şi juraţii considerau cǎ aceste jertfe îi îndreptǎţeau pe români sǎ nu mai
fie supuşi „ungurilor rebelanţi” (înainte au ţinut de comitatul Albei de Sus) ci sǎ aibe dregǎtori
naţionali, care sǎ se îngrijeascǎ de cultura, drepturile şi fericirea lor. De asemenea era necesar
ca satul sǎ fie împǎrţit de scaunul sǎsesc al Kohalmului şi sǎ se unescǎ cu districtul românesc
al Fǎgǎraşului24.
Guvernatorul Wolgemuth, sensibilizat de şefii românilor, a dispus sǎ se elaboreze liste
cu cei cǎzuţi, cu vǎduvele şi orfanii lor, cu rǎniţii, starea materialǎ a familiilor, în vederea
acordǎrii unor ajutoare din visteria statului. El s-a adresat în acest scop clerului ortodox şi unit
cu instrucţiunea ca relatǎrile sǎ fie adevǎrate şi sǎ evite exagerǎrile şi abuzurile. Preoţii au fost
la rândul lor obligaţi sǎ raporteze proptopopilor situaţia din parohiile lor. Aceştia relatau şi
trimiteau datele episcopilor şi Consistoriilor de care aparţineau treacturile sau protopopiatele
ce le administrau. Trebuiau raportate şi locurile sau datele execuţiilor şi nenorocirilor suferite
de români. Şaguna îşi prevenea subordonaţii cǎ dacǎ nu vor fi drepţi, vor exagera lucrurile sau
vor înainta rapoarte false, vor fi lipsiţi de patrafir pe toatǎ viaţa25.
Clerul român unit şi ortodox a lucrat destul de repede şi a furnizat date nu numai
autoritǎţilor, dar şi fruntaşilor politici. Prin intermediul acestora unele nume şi numǎrul
românilor ucişi, satele arse sau jefuite au fost fǎcute cunoscute opiniei publice din Imperiu în
corespondenţe tipǎrite în românǎ şi germanǎ. Corespondenţii români afirmǎ cǎ însemnǎrile
parimite de ei sunt exacte şi provin din surse sigure26.
Corespondenţii români şi-au exprimat public nemulţumirea pentru retragerea
precipitatǎ a armatei imperiale în faţa lui Bem fǎrǎ ca ea sǎ fie învinsǎ categoric; ei sperau cǎ
împrejurǎrile concrete vor fi lǎmurite de istorie însǎ oricum reproşau austriecilor cǎ i-au lǎsat
pe români pradǎ furiei şi rǎzbunǎrii ungurilor. Nu era exclus ca unii suspicioşi sǎ creadǎ cǎ
dupǎ ce românii s-au aliat cu austriecii bazându-se pe ei, aceştia s-au retras cu planul dinainte
gândit şi stabilit de a-i sacrifica ungurilor şi de a scǎpa definitiv de români, cu scopul de a
pǎstra Transilvania pentru ei, dupǎ ce-i bǎteau pe unguri. Ar fi fost preferabil ca cei 12.000 de
soldaţi imperiali înzestraţi cu 40 de tunuri sǎ nu fie târâţi fǎrǎ rost în ţǎri strǎine ci sǎ se fi
retras şi sǎ se fi concentrat spre Alba Iulia în vederea continuǎrii rezistenţei. Datoritǎ acestui
fapt soarta românilor a fost înfiorǎtoare sub regimul maghiar. Cu toate acestea un Iancu,
Axente, Balint, Dobra, Buteanu, nu-şi pierdeau speranţa, nici curajul şi redresându-se în munţi
continuau sǎ batǎ un Hátvani, Vasvary, Kemčny aprovizionând şi cetatea Albei cu toate cǎ
aceasta nu mai recunoştea fapta. Prefecţii au scos din luptǎ pe cale cinstitǎ în lupta faţǎ în faţǎ
cu adversari mai bine înarmaţi ca românii 12.000 de unguri. Din martie 1849 au acţionat
absolut singuri împotriva Ungariei.
Dar, desigur, suspiciunile veneau şi din direcţie inversǎ, dinspre austrieci spre români.
Colonelul Augusti a încercat sǎ insereze în rapoartele fǎcute despre Landstrum pasaje în care
prefecţii - îndeosebi Iancu - erau incriminaţi cǎ au dorit Transilvania numai pentru ei, râvnind
şi cetatea şi urmǎrind sǎ-i masacreze pe toţi ungurii şi saşii din Marele Principat27. Dupǎ cum
se ştie Şaguna a cerut aprobare de la Wohlgemuth sǎ ridice un monument în memoria
martirilor români cǎzuţi în 1848-1849. Dar guvernatorul, nerespingând direct ideea, ba chiar
felicitându-i şi promiţându-i ajutor, o amânǎ (practic sine die) sub pretext cǎ trebuia aşteptatǎ
aprobarea Împǎratului şi decorarea conducǎtorilor ce-i va propune el28.

3. BISERICILE ROMÂNE
ÎN APĂRAREA INTERESELOR NEAMULUI ÎN ANII 1849-1854

Deşi unii fruntaşi considerau cǎ Wohlgemuth ar fi binevoitor faţǎ de români

(Maiorescu, Laurian, Şuluţiu), Şaguna nu avea încredere în el. Episcopul l-a ameninţat direct
cǎ dacǎ nu va pune capǎt abuzurilor comise împotriva românilor îl va pârî direct la Împǎrat,
fapt ce s-a şi consumat în anii 1850, 1851. Chiar dacǎ episcopul ortodox intuia politica
generalǎ a guvernului austriac faţǎ de naţiune, totuşi nu accepta excesele autoritǎţilor locale
faţǎ de preoţii şi laicii români pe care le combǎtea împreunǎ cu alţi fruntaşi naţionali
înţelegând sǎ folosescǎ în acest scop şi protestele la tron unde vocea lui avea o oarecare
influenţǎ şi greutate. Se pare cǎ cearta cu Wohlgemuth a început dupǎ scrisoarea acestuia din
29 octombrie 1849 în care îi cere lui Şaguna în termeni categorici şi ameninţǎtori sǎ curme
amestecul preoţilor în afacerile politice ale vremii. Aceştia compuneau memorii politice,
organizau adunǎri secrete şi întreţineau o agitaţie permanentǎ printre ţǎrani adunând mereu
semnǎturi şi împuterniciri pentru acţiuni cu caracter politic care erau incompatibile cu starea
de asediu. Dacǎ preoţii nu se vor cuminţi vor fi pedepsiţi aspru în viitor.
Şaguna, promiţându-i lui Bariţiu cǎ va interveni la locurile cuvenite şi „Gazeta” va
reapare în mod sigur, îi relateazǎ date şi despre suspiciunile guvernatorului îndreptate
împotriva lui şi a clerului. Episcopul a specificat însǎ faptul cǎ i-a respins acuzaţiile şi a
protestat contra denunţurilor fǎcute pe sub mânǎ. Episcopul bǎnuia cǎ scrisoarea se datora nu
numai intrigilor ţesute de duşmanii românilor ci şi îndrǎznelii cu care i-a înfǎţişat
guvernatorului anumite fapte şi realitǎţi. În 13 noiembrie, Şaguna a calificat denunţurile ca pe
nişte calomnii neruşinate, s-a apǎrat pe el, dar şi clerul şi pǎtura conducǎtoare laicǎ
româneascǎ, insistând asupra faptelor irefutabile din 1848-1849 care au dus la consolidarea
dinastiei şi regimului29.
Pe strǎzile Sibiului s-au putut vedea preoţi români purtaţi în lanţuri deoarece au
protestat împotriva formǎrii Sachsenlandului într-un teritoriu locuit de o majoritate etnicǎ
româneascǎ. Protopopul I.Roman, preoţii P. Leb, I. Constantin şi N. Sinei au fost arestaţi la
cererea autoritǎţilor sǎseşti deoarece au contribuit la redactarea protestelor din comitatul Albei
de Sus, care împreunǎ cu cel al Cetǎţii de Baltǎ a fost încorporat Sachsenladului dupǎ ce şi pe
vremea lui Puchner fusese împǎrţit arbitrar şi distribuit scaunelor sǎseşti din împrejurimi.
Dragonii i-au târât pe preoţii români pe strǎzile Sibiului chiar în ziua târgului pentru vina de a
fi cerut dregǎtori din neamul lor în locul funcţionarilor saşi care trebuiau înlǎturaţi. Românii
au fost foarte amǎrâţi deoarece arestǎrile au survenit dupǎ ce Puianu, Teslovanu şi Axente
abia au scǎpat de închisoare.
Preoţii arestaţi au protestat la guvernator împotriva încorporǎrii, au pregǎtit
împuterniciri pentru a trimite deputaţi la Viena şi acestea le-au fǎcut la lumina zilei pentru ca
nimeni sǎ nu-i acuze cǎ fǎceau conspiraţii subterane la întuneric. Dar circumspecţii ochi
sǎseşti din magistratul Nocrich au format o comisie militarǎ pur sǎseascǎ condusǎ de un ofiţer
neam cu primarul care a amendat localitǎţile româneşti cu sume de 40, 52, 115 fl. arg.
(Kovasd, Chijasa de Sus şi de Jos). Dupǎ ce au tǎiat şi au mâncat timp de 15 zile 1 bou, oi şi
porci de la storşii sǎteni, le-au mai arestat şi preoţii.
Ceea ce a mai rǎmas românului de la contribuţiile în bucate pentru douǎ armate
imperiale (austriacǎ şi rusǎ) sau a scǎpat de prada tǎtarilor de honvezi şi a domnilor de pǎmânt
ce pretindeau despǎgubiri exagerate pentru pierderile suferite din partea Landsturmului -
scriau corespondenţii români - se pierdea acum prin execuţiile silite sǎseşti. Românii anchetaţi
au fost printre primii expuşi nǎvǎlirii secuilor dupǎ adunarea de la Agyagfalva (Lutiţa). Ei au
alergat cei dintâi sub flamura imperialǎ în urma proclamaţiei lui Luchner din 18 octombrie
1848 ajutându-l pe viteazul baron Heyte sǎ repurteze mai multe victorii şi sǎ dezarmeze o
parte din secui.
Românii de aici l-au avut printre conducǎtori pe viceprefectul Gheorghe Roman, fiul
protopopului arestat. Dupǎ fuga imperialilor ei au cǎzut pradǎ rǎzbunǎrii ungurilor; în afarǎ de
omorurile şi jafurile comise în Valea Buicii, doar în satul Cornǎţel de lângǎ Sibiu au fost
împuşcaţi 23 de nevinovaţi, iar în Ferihaza (Weisskirche-Albeşti) erau 50 de orfani. Tot în
aceastǎ zonǎ şi anume la Chijasa au cǎzut tribunul Gregorian alǎturi de tatǎl lui, preot în acea
comunǎ, iar averilor clericilor arestaţi sau refugiaţi în România în timpul guvernǎrii
kossuthiste fuseserǎ prǎdate de unguri. În continuare, corespondenţii români protesteazǎ
împotriva monopolizǎrii dregǎtoriilor de cǎtre saşi30.
Dar Şaguna intervenea prompt şi pe mǎsura duritǎţii comportamentului autoritǎţilor
recurgea tot la un ton dur şi la ameninţǎri deschise. Acestea, temându-se de trecerea şi
prestigiul lui la Viena, eliberau de obicei destul de repede pe membrii clerului ortodox
arestaţi. La un moment dat unii fruntaşi erau chiar geloşi pe eliberǎrile prompte ale preoţilor
neuniţi survenite dupǎ intervenţiile lui Şaguna şi se necǎjeau cǎ preoţii greco-catolici erau
eliberaţi mai greu şi mai târziu decât ceilalţi. Clericii ortodocşi erau eliberaţi pe chezǎşia lui
Şaguna, dar dacǎ printre ei se afla şi un unit se punea problema acestuia pe a cui garanţie va fi
eliberat31. Dar Capitlul Blajului şi mai târziu dupǎ alegerea sa în 1850 ca episcop şi Alexandru
Sterca Şuluţiu vor interveni energic pentru încetarea persecuţiei preoţimii unite aşa cum ambii
înalţi prelaţi şi şefi ai bisericilor române ca şi membrii Delegaţiei cereau prompt eliberarea
conducǎtorilor politici arestaţi şi anchetaţi fǎrǎ vinǎ (Avram Iancu, Axente Sever etc.).
Andrei Şaguna a primit ajutor de la fraţii de peste Carpaţi. El şi-a exprimat
mulţumirile sale sincere şi calde cǎtre Constantin Hurmuzachi, ministrul Nicolae Ghica,
episcopii Iosif şi Iustin care au contribuit la redresarea eparhiei sale. Ajutorul binevenit a
ajuns tocmai când suferea dureros şi cu multǎ amǎrǎciune necazurile ce i le punea în faţǎ
„mǎiestria strǎinǎ” care nu puteau fi altele decât politica administraţiei austriece recent
reinstalatǎ. Hurmuzachi era înştiinţat de lucrǎrile Sinodului care a cerut restaurarea
mitropoliei, susţinerea materialǎ a bazei bisericii şi învǎţǎmântului românesc de toate gradele,
alegerea episcopilor de clerici şi mireni, restituirea bunurilor rǎpite în vremea gonirilor,
încetarea maltratǎrii preoţimii, numirea de biserica rǎsǎriteanǎ neunitǎ şi susţinerea şi
aplicarea în practicǎ a Petiţiei naţionale din 25 februarie 1849.
Dacǎ revendicǎrile nu deveneau realitǎţi - spunea Şaguna - ele vor fi privite doar ca
nişte deziderate sfinte, dar nu vor fi folositoare neamului. Episcopul îşi exprimǎ satisfacţia
pentru înfiinţarea comisiei privind terminologia juridicǎ româneascǎ, care ar putea sǎ
stabileascǎ în plus şi regulile ce trebuiau respectate de cei ce foloseau literele latine; unii
dintre membri ar trebui sǎ editeze un ziar naţional la Viena aşa cum fǎceau şi alte naţiuni din
Imperiu. El îi destǎinuie lui Hurmuzachi dezamǎgirea pentru faptul cǎ credinţa românului
doveditǎ din plin în 1848-1849 n-a fost suficientǎ pentru ca Sinodul sǎ se ţinǎ fǎrǎ
supraveghere sau „mǎrturia” Gubernului; mai mult, era gata-gata sǎ nu mai fie aprobatǎ
ţinerea lui. Episcopul a acţionat şi a suferit multe necazuri pânǎ l-a vǎzut convocat, dar s-a
bucurat când au fost zǎdǎrnicite planuri vrǎjmaşilor32.
Hurmuzachi a respectat şi a admirat rolul lui Şaguna în dirijarea unor acţiuni politice
întreprinse în împrejurǎrile încurcate şi nefericite din 1848-1849 şi a apreciat faptul cǎ
episcopul a folosit armele adevǎrului şi ale legalitǎţii în combaterea adversarilor din acei ani.
Dar - dupǎ pǎrerea lui - însǎşi convocarea Sinodului a constituit un act de patriotism şi de
înţelepciune politicǎ. Pentru a ajuta efectiv bisericile române din Transilvania s-a dus la Iaşi
unde a discutat cu ministrul cultelor, N.Ghica şi cu alte persoane oficiale de la care a obţinut
scrisori şi împuternicirile utile scopului. Împreunǎ cu tatǎl şi cu fratele sǎu s-a îndreptat spre
mǎnǎstirea Neamţului unde a descris nefericirile şi greutǎţile suferite de fraţii ardeleni.
Episcopul de Roman şi prietenul sǎu Mihail Kogǎlniceanu, director în Ministerul lucrǎrilor
publice, i-au fost de asemenea de mare ajutor. Sconta ca ajutorul sǎ fie pe mǎsura suferinţelor
ardelenilor, dar şi a bogǎţiilor deţinute de mǎnǎstirea Neamţului. Într-adevǎr au fost expediate
spre Sibiu cǎrţi, veşminte preoţeşti, iar colectarea banilor a fost deja aprobatǎ de principe
urmând sǎ fie pusǎ grabnic în aplicare mai ales dupǎ ce se va termina adunarea sumelor
destinate locuitorilor din sudul Moldovei loviţi de secetǎ şi de o iarnǎ asprǎ şi rǎmaşi fǎrǎ vite
şi hranǎ33.
În martie 1850 Delegaţia de la Viena îşi exprima satisfacţia pentru convocarea
Sinodului ortodox şi adeverea odatǎ mai mult rolul fundamental al ambelor biserici române în
pǎstrarea limbii şi fiinţei naţionale a poporului român de-a lungul vicisitudinilor veacurilor,
dar şi în noile condiţii politice ce se profilau din ce în ce mai ostil. Membrii Delegaţiei care
constituiau elita politicǎ conducǎtoare a naţiunii (S. Bǎrnuţiu, A. Florian, A. Sever, I.
Maiorescu, T. Cipariu, A.T. Laurian etc.) apreciau şi faptul cǎ la Sinod participau alǎturi de
clerici şi mireni conform normelor generale ale bisericii aplicate în trecut, dar întrerupte brutal
în timpurile mai noi. Se insistǎ în mod deosebit pentru întǎrirea autonomiei ambelor biserici,
întregirea şi regenerarea lor de la cele mai mici trepte pânǎ la episcopat şi mitropolie.
Românul simţea acut necesitatea întǎririi bisericilor deoarece era conştient cǎ dacǎ
naţionalitatea lui a supravieţuit pânǎ atunci acest lucru îl datora lor. Elemente strǎine puternice
s-au coalizat împotriva românilor, dar ei s-au refugiat în sânul bisericilor cu rit şi instituţii
orientale. Împrejurǎrile de atunci nu erau favorabile aşa cǎ nu era exclus ca şi în viitor
naţionalitatea românǎ sǎ-şi gǎseascǎ tot acolo refugiu şi scǎpare. Restaurarea mitropoliilor,
autonomia lor erau chestiuni de existenţǎ pentru naţinea românǎ.
Biserica orientalǎ - adicǎ atât cea ortodoxǎ cât şi cea greco-catolicǎ - între care existau
doar 4 puncte dogmatice diferite - era prin natura ei un institut naţional. Liturghiile, predicile,
administrarea se fǎceau în limba naţionalǎ, iar şefii ecleziastici erau aleşi din sânul naţiunii.
Preoţii români se cǎsǎtoreau, erau taţi de familie, dar şi cetǎţeni ca oricare individ din popor
luptând alǎturi, sau câteodatǎ în fruntea lui pentru libertate, ceea ce înseamnǎ cǎ la români
cauza ecleziasticǎ se împletea strâns cu cea naţionalǎ. Dar membrii laici ai Delegaţiei nu
doreau sǎ se interfereze cu afacerile ecleziastice sau sǎ limiteze autoritatea şefilor ierarhici şi
ai reprezentanţilor bisericii ortodoxe care îşi cunoştea mai bine situaţia şi interesele; ei îşi
exprimau satisfacţia faţǎ de reuşita lui Şaguna şi dorinţa ca exemplul lui sǎ fie urmat şi de
celelalte dieceze române şi subliniau cu tǎrie unitatea politico-naţionalǎ de granit manifestatǎ
la Marea Adunare din mai 1848 când românii greco-catolici şi ortodocşi s-au unit „ca fraţi de
sânge, de o limbǎ şi de o soartǎ”. Toate episcopiile române sǎ ţinǎ Sinoade pentru a repune
bisericile în vechile drepturi, deoarece şi pe viitor s-ar putea ca naţiunea sǎ alerge la ele „ca la
cel din urmǎ azil”34.
Gherasim Raţ, episcopul ortodox al Ardealului, a reuşit sǎ organizeze, în ciuda
numeroaselor piedici un alt Sinod în care nu s-au discutat însǎ probleme politice. În 1850
Avram Iancu a fost prezent şi la Sinodul din Sibiu şi a trecut şi prin Arad în timpul ţinerii
Sinodului întreţinându-se cu fiul episcopului dupǎ care s-a îndreptat însǎ repede spre Bǎtania
pentru a nu întǎrâta funcţionarii imperiali. Locuinţa episcopului Gherasim Raţ, era
supravegheatǎ. Dar cu toate acestea aici au avut loc întâlniri între şefii arǎdeni şi Gheorghe
Magheru, aşa cum la Cuvin unii din ei s-au întreţinut cu Avram Iancu. De asemenea, în zona
Ardealului circulau multe reviste şi apeluri tipǎrite care promovau ideea libertǎţii şi unitǎţii
naţionale a poporului român, materialele fiind urmǎrite de autoritǎţi.
Spre deosebire de Sinodul ortodox, cel greco-catolic s-a ţinut fǎrǎ participarea efectivǎ
a mirenilor introduşi clandestin de Balint, doar la o singurǎ şedinţǎ din care lipseau episcopul
Erdelyi şi canonicii mai bǎtrâni. În hotǎrârile Sinodului nu s-au putut include şi revendicǎri
politice. Dar în cadrul discuţiilor au fost atacate vehement anumite abuzuri inclusiv dǎrile
împilatoare austriece (Ioan Fekete Negruţiu). S.Balint, înfuriat cǎ Erdelyi, comisarul trimis de
guvern, a respins cererea cǎ mǎcar mirenii din Blaj sǎ asiste la Sinodul alegerii episcopului
lor, ca şi de limitele impuse de autoritǎţi, a declarat în faţa comisiei cǎ voteazǎ numai silit de
împrejurǎri şi împotriva jurǎmântului de la Blaj din 1848 depus pentru libertatea naţiunii. El a
insinuat cǎ nu el ci episcopul de Oradea era vinovat pentru cǎlcarea jurǎmântului. Erdelyi i-a
replicat ironic cǎ poate vota cu conştiinţa curatǎ, deorece „legea” de la Blaj nu era oficializatǎ.
Dar Balint afirmǎ contrariul şi anume cǎ era întǎritǎ şi de Împǎrat şi de sângele românilor35.
Excluderea mirenilor din Sinod a fost fǎcutǎ în pofida cererii Delegaţiei - din care
fǎcea parte şi Cipariu - adresatǎ Ministerului Cultelor. Alexandru Papiu Ilarian şi alţi români
din Viena considerau legal doar un Sinod mixt bazându-se atât pe canoanele respective în
trecut, cât şi pe par.II din protocolul de la Blaj. Dacǎ comisarul şi Ministerul nu acceptǎ
soluţia, s-a recomandat sǎ se facǎ recurs la Împǎrat şi la Papǎ. Tinerii se grǎbesc sǎ califice
ilegal un Sinod format numai din preoţi. Ei recomandǎ chiar ca poporul sǎ-l boicoteze sǎ
protesteze împotriva episcopului ales doar de cler. Fǎrǎ sǎ ştie cǎ Erdelyi nu va candida, Papiu
Ilarian îi scrie lui Ştefan Moldovan ca Sinodul sǎ previnǎ alegerea lui, deoarece ar fi urmǎrit
sǎ ajungǎ mitropolit unit şi sǎ supunǎ Biserica Primariatului Ungariei de la Esztergom. Sǎ fie
criticaţi toţi aceia care i-au tipǎrit pastorala şi au rǎspândit-o în dieceze; tinerii cereau de
asemenea ca toţi profesorii şi clericii destituiţi abuziv în ultimii ani sǎ fie reintegraţi în
slujbele lor, mai ales cǎ aceştia au servit cu devotament cauza Împǎratului şi a naţiunii. În
cazul cǎ cei trimişi sǎ supravegheze lucrǎrile Sinodului ar încerca sǎ se amestece în discuţii şi
sǎ le îndrepte pe terenul dorit de regim, sǎ li se atragǎ atenţia cǎ nu aveau acest drept, deoarece
posedau doar calitatea de „muti regii”. Papiu Ilarian şi în consens cu el şi alţi tineri din Viena
îi îndemnau pe membrii Sinodului sǎ se jertfescǎ „pentru maica bisericǎ şi naţiune” şi sǎ nu se
teamǎ deoarece a trecut vremea când puteau fi spânzuraţi36.
Oricum însǎ unele „recomandǎri” ale tinerilor radicali şi avântaţi conţineau o dozǎ
mare de risc şi de periclitate în condiţiile stǎrii de asediu în cazul în care ar fi aplicate. Cât
despre ideea ca poporul sǎ boicoteze Sinodul - chiar dacǎ era format numai din clerici - ea era
de-a dreptul inoportunǎ şi nefericitǎ, deoarece biserica unitǎ avea nevoie de episcop şi
mişcarea naţionalǎ de Şuluţiu indiferent de modalitatea alegerii. De altfel, elementele radicale
preferau ca Şuluţiu, Crainic şi Cipariu sǎ-şi depunǎ candidaturile pentru ca în Sinod sǎ se
previnǎ alegerea lui Alutan, Papfalvi, Szilagyi sau realegerea lui Keményi pe care îi
considerau „vânzǎtori”.
Desigur, tinerii din toate timpurile cereau de obicei mai mult decât se putea obţine şi
nu ţineau seama de raportul dintre deziderat şi posibilitatea realǎ de a-l vedea materializat şi
aplicat în practicǎ. Astfel, în adresa cǎtre Sinodul unit pretindeau iarǎşi participarea greu de
obţinut a civililor sau mirenilor. Dar respectarea jurǎmântului de la Blaj privind libertatea şi
independenţa bisericii unite faţǎ de Strigoniu - lucru dovedit ca posibil şi devenit realitate - a
fost binevenitǎ, deoarece pe acest teren colaborau fructuos atât elementele radicale cât şi cele
vârstnice mai moderate şi mai realiste. Dacǎ anumite forţe ar fi impus supremaţia bisericii
catolice maghiare asupra celei unite române, unii preconizau întoarcerea la ortodoxism sub
scutul cǎruia a supravieţuit limba şi etnia românǎ înainte de 1700, adicǎ în timpurile calificate
de ei drept „barbare” din punct de vedere al asupririlor şi prigonirilor îndurate de poporul şi
clerul de religie rǎsǎriteanǎ. În adresa cǎtre Sinod se atrǎgea atenţia asupra faptului cǎ şi la
Sinodul de Unire cu Papa, realizatǎ pe baza celor 4 puncte, au participat mireni şi cǎ în orice
caz, unirea s-a fǎcut cu Papa şi sub autoritatea lui spiritualǎ, nu cu sau sub arhiepiscopul ungar
de la Strigoniu sau episcopul maghiar de la Alba Iulia. Tinerii erau convinşi cǎ dorinţele lor
coincideau cu cele ale întregii naţiuni în aceastǎ problemǎ. Ei subliniau faptul cǎ printre
semnatarii acesteia erau şi uniţi şi ortodocşi care colaborau în toate privintele aşa cum au fǎcut
în 1848-1849 când au luptat alǎturi pentru libertatea naţionalǎ şi religioasǎ. Ei îşi iubeau
bisericile şi mulţi români ardeleni au luptat şi au murit alǎturi jertfindu-se reciproc unii pentru
alţii şi constituind un exemplu de iubire, fraternitate şi întrajutorare pentru toţi conaţionalii de
orice confesiune şi din oricare stat şi teritoriu locuit de ei. Semnatarii adresei erau Al.Papiu,
I.Hodoş, M.Vasilko, V.Pop, P.Misici, I.Raţiu, A.Maronianu, I.Marcu37. Francisc Iosif I a
aprobat la 12 decembrie 1850 propunerea înfiinţǎrii unei Mitropolii unite şi a unei episcopii
sufragane. Dupǎ tratative succesive cu Papa Pius IX, a fost elaboratǎ în decembrie 1853 bula
„Ecclesiam Christi” care a emancipat episcopia Fǎgǎraşului de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei
de Esztergon. Aceasta a devenit Arhiepiscopia şi Mitropolie de Alba Iulia având în subordine
vechea episcopie de Oradea şi cele noi de Gherla şi Lugoj. Şuluţiu a devenit astfel
Arhiepiscop şi Mitropolit fiind instalat în funcţia nouǎ la Blaj în 28 octombrie 1855 de
Cardinalul Viale Prala de la Nunţiul Apostolic din Viena. Cu toate acestea, guvernul imperial
nu a acordat ajutoare materiale substanţiale Blajului deoarece i-au suspectat pe clericii români
uniţi de simpatii faţǎ de Principatele Române şi faţǎ de ideea „Daco-României”. Pentru a
risipi legǎturile românilor uniţi cu Principatele, cardinalul Rauscher a încercat sǎ nesocoteascǎ
autonomia Mitropoliei Române Unite şi s-o subordoneze Bisericii Romano-Catolice din
Viena.
Dupǎ 1860 episcopul romano-catolic ungur Hajnal şi Arhiepiscopia de Esztergom au
încercat sǎ includǎ Biserica Românǎ Unitǎ în teritoriul şi sub jurisdicţia ei şi s-o atragǎ spre
Pesta tot pentru a preveni înfǎptuirea ideii „Daco-României”. Clerul unit român a militat cu
succes pentru conservarea autonomiei atât faţǎ de Viena cât şi faţǎ de Pesta. Unii au ameninţat
cǎ dacǎ nu le va fi respectatǎ autonomia se vor întoarce la religia ortodoxǎ. De obicei
Vaticanul a aplanat conflictele între românii uniţi şi austriecii sau ungurii catolici, a domolit
tendinţele de imixtiune ale Vienei şi Pestei în treburile interne ale Bisericii române unite
pentru a nu-şi pierde credincioşii din Transilvania. Nu rareori clericii catolici unguri şi
austrieci i-au speriat pe uniţi cǎ dacǎ nu se vindecau de „daco-românism”, când se va realiza
marele stat român ortodox inclusiv cu concursul lor, religia greco-catolicǎ va fi înghiţitǎ de
cea greco-orientalǎ. Dar, într-o epocǎ în care naţionalul a înglobat nu numai factorul
confesional şi pe cel social, aceastǎ propagandǎ n-a reuşit. Fruntaşii români uniţi şi ortodocşi
din Transilvania, mireni sau clerici, au contribuit alǎturi de cei de peste Carpaţi, la realizarea
dezideratului fundamental al fǎuririi libertǎţii şi unitǎţii naţionale a întregului popor român.
În anii 1850-1851 Şuluţiu şi unii clerici uniţi, secondaţi de miniştrii austrieci catolici
„ultramontani” Alexander von Bach şi Leon Thun, au încercat sǎ-i converteascǎ pe toţi
românii ortodocşi din Transilvania la greco-catolicism. Motivaţia a fost cǎ dacǎ în
Transilvania ar exista o singurǎ naţiune românǎ unitǎ, ea ar trece toatǎ sub protecţia puternicǎ
a Papei, a Împǎratului, a tuturor guvernelor şi naţiunilor catolice occidentale mari din Europa,
şi n-ar mai putea fi maghiarizaţi sau germanizaţi niciodatǎ. Dacǎ acceptǎ planul, Şaguna urma
sǎ devinǎ Mitropolitul tuturor românilor uniţi. Unii uniţi şi-au bǎtut joc atât de românii
ortodocşi din Transilvania, care sunt sǎraci şi supuşi jurisdicţiei Patriarhiei Sârbe din
Karlovitz cât şi de cei de peste Carpaţi ale cǎror averi erau parţial consumate de greci. Şaguna,
a cǎrui influenţǎ la Curte a fost mare, a zǎdǎrnicit aceste planuri. Plecând de la realitatea cǎ
românii din Principate, Bucovina, Basarabia, Dobrogea erau toţi ortodocşi, el a acţionat pentru
întǎrirea continuǎ a religiei ortodoxe româneşti din Transilvania care trebuie scǎpatǎ de
persecuţii, sǎrǎcie şi nevoi, dupǎ ce s-a conservat secole de-a rândul în pofida tuturor
prigonirilor, umilinţelor şi suferinţelor din trecut.
În 1864 Şaguna a obţinut emanciparea Episcopiei ortodoxe române de Sibiu de sub
jurisdicţia sârbǎ, care a devenit Mitropolie, iar el Mitropolit, având în subordine Episcopiile
de Arad şi Caransebeş. Învǎţǎmântul teologic ortodox de la Sibiu a devenit de 3 ani, Şaguna a
înfiinţat liceele de la Braşov şi Brad, a organizat temeinic Preparandiile şi sistemul şcolar
confesional ortodox din satele şi oraşele Transilvaniei, a trimis tinerii teologi la studii de
specializare. El a avut meritul de a obţine recunoaşterea Mitropoliei Ortodoxe, a autonomiei
acesteia de cǎtre Parlamentul Ungariei în 1868, lucru care a constituit un precedent favorabil
şi pentru legalizarea Mitropoliei Unite. Între 1861-1864, Şaguna a risipit intrigile unor cercuri
unite din Oradea, Lugoj, Gherla, sprijinite de Cardinalii Primaţi din Pesta şi Viena, îndreptate
împotriva reînfiinţǎrii Mitropoliei ortodoxe, pe motiv cǎ nu era consult ca o naţiune sǎ aibe
doi mitropoliţi şi arhiepiscopi. Fruntaşii lucizi din ambele tabere au acţionat pentru înlǎturarea
fricţiunilor confesionale, pentru o colaborare în sânul Astrei, în mişcarea politicǎ pentru
salvarea fiinţei naţionale a poporului.

4. PERSECUŢII SUFERITE DE ROMÂNI

LA ÎNCEPUTUL NEOABSOLUTISMULUI AUSTRIAC

Restabilirea contactului cu aparatul habsburgic pe cale de a deveni neabsolutist,

centralizator şi germanizator (aşa cum se va vedea clar în decembrie 1851) şi românii din
Transilvania a fost destul de dur şi s-a manifestat atât la nivelul mase-autoritǎţi cât şi la cel
superior, conducere naţionalǎ-guvern imperial. În ambele direcţii s-a putut constata cǎ
principiile de bazǎ, programele şi tendinţele autonomiste ale mişcǎrii naţionale au fost
incompatibile cu sistemul politic croit de miniştrii austrieci. Românii şi-au schimbat doar
exploatatorii şi conducǎtorii întrucât de abia scǎpaţi de guvernanţii, militarii, comisarii unguri,
cad sub autoritatea celor austrieci. Dar la nivelele inferioare ale aparatului austriac
(subcercuri, cercuri, districte etc.) câteodatǎ funcţionarii aparatului neoabsolutist erau de
naţionalitate maghiarǎ. Oamenii simpli n-au înţeles cum era posibil ca ei care au luptat pentru
naţiune şi Împǎrat, iar ungurii împotriva lor, sǎ cadǎ iarǎşi jertfǎ umilinţelor şi prigonirilor
maghiare. Nu rareori au intuit instinctiv sau au simţit cǎ terorismul pestan se asemǎna cu cel
vienez, chiar dacǎ raporturile dintre cei doi asupritori strǎini - guvernul austriac şi
conducǎtorii politici unguri - erau mai mult decât proaste (dacǎ-i exceptǎm pe conservatori
care şi-au pǎstrat sau „conservat” şi pe mai departe raporturi bune cu dinastia împotriva cǎreia
au refuzat sǎ lupte). Programele politice elaborate de liderii români erau la fel de autonomiste
în raport cu Viena cum fuseserǎ faţǎ de Pesta şi încercau sǎ fereascǎ poporul atât de pericolul
maghiarizǎrii cât şi de cel al germanizǎrii. Desigur conflictul cu guvernul unguresc a fost
infinit mai dur şi mai sângeros întrucât s-a concretizat şi s-a desfǎşurat în cadrele unui
adevǎrat rǎzboi naţional pe când cel cu cabinetul imperial austriac s-a derulat numai pe plan
politic, ideologic, administrativ şi juridic, fǎrǎ vǎrsǎri de sânge, dar cu multe arestǎri
preventive, ameninţǎri, conflicte, urmǎriri etc.
Încǎ din octombrie 1849 ţǎranii din Lopadea Românǎ se plângeau Administraturii
Albei cǎ proprietarii unguri îi terorizau şi sub regimul imperial cum au fǎcut-o şi sub cel
Kossuthist. Aceştia au obţinut soldaţi imperiali cu care veneau în sat, îi nǎpǎstuiau, îi bǎteau şi
îi sileau sǎ le plǎteascǎ pagubele despre care bieţii oameni nu ştiau când şi de cine au fost
fǎcute. Locuitorii informau Administratura românǎ cǎ erau conştienţi de faptul cǎ aveau
„tisturi” - deci funcţionari - de care depindeau şi pe care îi ascultau sau le adresau plângeri
pentru a obţine încetarea persecuţiilor; „tisturile” trebuiau sǎ-i scape pe bieţii oameni de
arbitrajul militar deoarece în caz contrar îşi vor pǎrǎsi casele şi vor pleca în altǎ parte. Dacǎ
„nedreptatea” sau pagubele se vor dovedi pe cale legalǎ, ei vor plǎti, fiindcǎ nu le trebuia
protecţia pentru nedreptate, ci pentru dreptate. Foştii proprietari sǎ-i cheme în faţa forurilor
legitime unde fiecare din pǎrţi îşi vor prezenta pretenţiile şi nu sǎ vinǎ pe capul lor cu forţa
militarǎ imperialǎ pentru a le stoarce „neînfrâiate .. şi acea bucǎţicǎ ce ne-a mai rǎmas din
ghiarele nesǎţioşilor rebeli”. Comisarul Tincu a trimis plângerea inspectorului Amos
Tordoşian pentru ca acesta, în înţelegere cu hodnogiul (primarul) oraşului sǎ cerceteze cazul şi
sǎ facǎ un nou raport „document” Administraturii38.
Românii din ţinutul Turdei şi al Arieşului cer dregǎtori şi comisari din neamul lor, care
sǎ ia în mod nemijlocit legǎtura cu guvernatorul Wohlgemuth. Revendicarea formulatǎ pe
temeiul etnic cǎ românii erau de trei ori mai numeroşi decât ungurii, era susţinutǎ şi de
realitatea politicǎ cǎ ultimii au fost rebeli, iar ei şi-au vǎrsat sângele contra lor suferind
„prigoniri grozave” în 1848-1849. De aceea era cu totul nedrept ca românii sǎ aibe din nou
dregǎtori unguri, dintre care unii au fost ei înşişi rebele, iar alţii întreţineau şi atunci contacte
strânse cu insurgenţi cunoscuţi din naţionalitatea lor.
În consecinţǎ românii cereau destituirea comisarului de Cluj, Gustav Groisz, care a
servit sub guvernul maghiar, a publicat starea de rǎzboi elaboratǎ de Kossuth în toamna lui
1848 în urma cǎreia au fost spânzuraţi Baternai, Simoniş, Turcu şi alţii, a rǎspândit decretul
unguresc din 8 octombrie, a pus tricolorul maghiar pe clǎdirile oficiale din Cluj şi a adunat
bani pentru revoluţia maghiarǎ; se cere de asemenea înlǎturarea comisarului de la Turda,
Kenyeres Károly, implicat şi el în mişcarea de rebeliune. În locul lor se solicita numirea unor
comisari români. Alǎturi de revendicǎri cu conţinut politic apar şi cele sociale: pretinşii jeleri
sǎ nu mai fie scoşi din casele lor pânǎ nu se va clarifica situaţia lor realǎ de cǎtre comisii care
vor distinge jelerii adevǎraţi de coloni. Nemeşii sǎ-şi retragǎ pretenţiile deşarte, cǎ tot
pǎmântul din scaunul Arieşului ar fi alodial deoarece ţǎranii - numiţi în petiţie şi coloni -
plǎtesc dare pe pǎmântul lor şi deci acesta nu poate fi nemeşesc. Oamenii sǎ poatǎ încheia
contracte libere şi nu silite pentru lucrarea alodiaturilor, sǎ primeascǎ lemne pentru refacerea
caselor arse de rebeli în 1848-1849, sǎ fie despǎgubiţi, iar ungurii care au ucis şi au jefuit
românii sǎ fie pedepsiţi39.
Alte nemulţumiri şi nereguli sunt atestate documentar în cercul Blajului care se
împǎrţea când în 13, când în 5, 8 subcercuri. Unii preceptori şi rectificatori erau rebeli unguri
şi exista şi un inspector sas. Comunele mixte româno-sǎseşti sau chiar câteva pur româneşti au
foat desprinse de Blaj şi ataşate altor unitǎţi administrative dirijate de saşi astfel cǎ aceştia au
ajuns „pânǎ dinaintea uşii” românilor din Blaj. Plângerile oamenilor nu erau acceptate la
cancelaria din Blaj, administratorul susţinând cǎ menirea acesteia era de a primi ordine din
partea instituţiilor administrative superioare. Petiţiile particulare erau îndreptate spre
inspectorii din subcercuri, pe care oamenii nu-i cunoşteau, deoarece erau trimişi prea des
dintr-unul într-altul, dar în acest caz nu ca inspectori, ci primeau calitatea de comisari. Astfel,
inspectorul era inspector în subcercul sǎu şi comisar în altul. În aceste condiţii rezolvarea
petiţiilor şi plângerilor era destul de dificilǎ. Basiliu Maior considerǎ cǎ în 1848 românii din
popor şi intelectualii au gǎsit la Blaj sprijin, alinare, îndemnul sǎ se înarmeze împotriva
ungurilor care doreau sǎ-i stârpeascǎ. Dar acum, în 1849 mulţi fruntaşi nu-şi mai aflau azilul
în oraşul de reşedinţǎ al episcopiei. Administratorul îi numea hoţi, umplea temniţele cu ei şi
ceruse într-un raport ca întreaga inteligenţǎ românǎ sǎ fie pusǎ în cǎtuşe. El a ordonat sǎ fie
urmǎriţi şi bǎtuţi Papiu şi alţi tineri, dacǎ ar fi fost prinşi pe picior greşit şi în urma raportului
sǎu Axente şi alţi români au fost duşi sub pazǎ militarǎ la Sibiu.
Unii ofiţeri de aici, ca de pildǎ oberleutenantul Luxem, fǎcea chefuri cu ungurii
fruntaşi în rebeliune şi îi bǎtea pe români prin Sincel şi alte sate încât oamenii erau gata sǎ-şi
ia lumea în cap şi sǎ plece. Juzii satelor erau câteodatǎ închişi fǎrǎ sǎ fie prevenitǎ şi anunţatǎ
Administratura românǎ civilǎ, astfel cǎ nu avea cine sǎ-i execute poruncile în asemenea
cazuri. Dacǎ românii erau prinşi cu puşti rele erau arestaţi, dar dacǎ feciorii ungurilor rebeli
trǎgeau cu puştile prin geamuri sau se plimbau cu ele în public nu le fǎcea nimeni nimic. Când
ungurii îi pârau pe români administratorul din Blaj fulgera de mânie împotriva lor. Lucrurile
au ajuns în acel stadiu cǎ bietul popor neştiutor, sǎrac şi necǎjit, credea cǎ pierderea lor era
decretatǎ acum de dregǎtorii Împǎratului sau se temea chiar cǎ se va reinstitui iobǎgia. Acest
tablou sumbru - poate chiar prea sumbru fiind vǎzut de un om amǎrât şi îndurerat - este fǎcut
de inspectorul subcercului Blaj, Basiliu Maior, într-o scrisoare cǎtre Ştefan Moldovan cǎruia îi
cere ca dacǎ are vreo influenţǎ pe undeva sǎ facǎ totul pentru a-i scǎpa pe oameni de necazuri
îndemnându-l sǎ considere lucrul ca o datorie a lui deşi el i-a scris în mod particular. Maior
credea cǎ niciunde situaţia nu era aşa de gravǎ ca la Blaj, deoarece dacǎ şi în alte locuri se
întâmplau asemenea abuzuri românilor nu le rǎmânea altceva decât sǎ aştepte „neagra
disperare” şi sǎ se considere „în ajunul pieirii”. Emitentul scrisorii îşi varsǎ amarul asupra lui
George Popa pe care îl consiferǎ - se pare - mai mult decât indiferent faţǎ de soarta neamului
asociindu-l cu renegaţii40.
În unele cazuri dacǎ românii nu aveau rǎbdare sǎ aştepte rǎspuns la plângerile lor şi
mergeau direct la funcţionari pentru a le solicita rezolvarea cazurilor se întâmpla sǎ fie
biciuiţi. Astfel Hǎrǎstǎşan Toma din Sânmihaiul de Jos a declarat cǎ Szilághy Pál, subcomisar
regal în Arieş a dispus biciuirea românului C. Gligor care dupǎ 6 zile de aşteptare a îndrǎznit
sǎ-l deranjeze şi sǎ-l întrebe despre rezolvarea cererii sale41. Cantorul Vasile, dascǎlul din
Petrindul Unguresc a consemnat cu fidelitate şi pe conştiinţa sufletului sǎu mǎrturiile judelui
primar Piro Sandu, a sǎtenilor Bǎcui Iacob, Cenan Luca, Oprea Nicolae, Mariş Ioan, Mariş
Flora, Oandǎ Ioan, Oandǎ Filip, Sandru Ioan, Bǎcui Petre privind abuzurile şi comportamentul
brutal al unor functionari imperiali de naţionalitate maghiarǎ care au venit în satul lor însoţiţi
de un ofiţer austriac. Vajda Ferencz a adunat poporul în faţa unei crâşme şi i-a înjurat pe
români „de sfânt şi de Evanghelie” atrǎgându-le atenţia cǎ acum el le era şef, „nu amǎgitorii
Iancu şi hoţii de tribuni şi tǎlhari” dupǎ care a ordonat biciuirea unor sǎteni şi mai ales a
feciorului preotului din sat42.
Românii din Sânmihai deşi considerǎ cǎ în alte pǎrţi lanţurile robiei au fost rupte şi
libertatea încǎlzea patria s-au plâns Comandaturii militare din Turda cǎ în pǎrţile lor „încǎ
dreptatea tot mai plânge, terorismul îşi continuǎ cǎile sale Kossuthiene, egalitatea în negre
haine îmbrǎcatǎ jeleşte, egoismul şi patima neîncetat lucrǎ”. Principalul vinovat pentru
maltratǎrile şi nedreptǎţile suferite a fost considerat acelaşi subcomisar Szilágyi Pál care
trebuia destituit de urgenţǎ deoarece el nu liniştea ci conturba poporul43.
La 15 decembrie 1849 românii din Alba Iulia au adresat o Petiţie guvernatorului civil
şi militar Ludovic Wohlgemuth. Ei i-au scris înaltului demnitar cǎ în timp ce ungurii au
terorizat pe români şi au crezut cǎ dupǎ luarea Sibiului erau stǎpâni pe tot Ardealul şi dupǎ ce
saşii s-au închinat lui Kossuth, pe când moţii lui Iancu luptau în munţi, românii albaiulieni au
ajutat cu riscul pierderii vieţii pe ostaşii imperiali asediati în Cetate. Încǎ înainte de a începe
efectiv asediul, când ungurii erau la Brabanţ şi Partoş, românii au adus în cetate grâu, porumb,
slǎninǎ, unt, oi, miei, lapte, vite, în pofida tuturor ameninţǎrilor ungureşti. De altfel trupele
ungare au confiscat o parte din vitele românilor în timpul bǎtǎliilor. Românii s-au bǎtut alǎturi
de imperiali pentru ca ungurii sǎ nu intre în oraş şi au încetat lupta numai la ordinul
comandantului fortǎreţei. În 24 iunie 1849 Cetatea a suferit un bombardament şi asalt general,
dar în timpul lor românii au dus iarǎşi nişte vite pentru a asigura hrana în vederea susţinerii
rezistenţei imperiale.
Coorǎşenii unguri i-au pârât la comandanţii trupelor asediatoare care au dispus
confiscarea unor bunuri şi averi plus executarea unora dintre ei. Câţiva au fost ucişi la ordinul
lui Fogarasy Ioan şi prin unguri albaiulieni deşi în toamna lui 1848, când românii şi imperialii
au fost mai tari, românii din oraş i-au apǎrat şi i-au pǎzit sǎ nu-şi piardǎ vieţile şi averile.
Dupǎ atâtea suferinţe românii au sperat cǎ vor primi o rǎsplatǎ bine meritatǎ. Dar, deşi
Constituţia Imperiului asigura formal şi egalitatea naţionalitǎţii şi limbii române, în oraş
situaţia românilor care formau trei pǎrţi din locuitori era cu totul alta. În Magistrat a existat un
singur senator român, Nicolae Berghian, dar şi acesta şi-a dat demisia, aşa cǎ în acest for nu
mai era nici un român. De aceea protocolul şi petractǎrile Magistratului se efectuau numai în
limba maghiarǎ, deşi ar fi fost normal sǎ fie fǎcute în limba românǎ, limba majoritǎţii
locuitorilor, fapt confirmat de proclamaţia lui Dorsner. Era interesant însǎ cǎ, în practicǎ,
comisarul districtului Meltzer a admis folosirea limbii maghiare în timp ce a interzis
comisariatului cercual sǎ redacteze protocolul în limba românǎ.
 Românii bǎlgrǎdeni au cerut respectarea instrucţiunilor lui Dorsner şi din alt motiv şi
anume fiindcǎ paragraful 9 a stipulat cǎ numai aceia puteau deveni dregǎtori, care se bucurau
de încrederea poporului. Magistratul oraşului , confirmat de fostul comandant general Puchner
era format din ungurii Poklossy, Erdolyi, Kuntzelman şi Megai şi din românii Pop (rǎposat),
Albani, Berghian (demisionat), Bozor şi Frâncu, existând încǎ un român, Comǎnescu, pe
postul de adjunct al Direcţiei poliţiei. Dar dupǎ sosirea comisarului districtual Meltzer acesta a
restructurat Magistratul în felul urmǎtor: a dat afarǎ pe senatorii Albani, Bozor şi pe notarul
Frâncu, n-a numit alt român în locul decedatului Nicolae Pop şi a dispus includerea în acest
for a ungurului Carol Váradi, fost actuar la Judecǎtoria de sânge din Maros Uivár (Ocna de
Mureş). Tot Meltzer a numit doi scriitori unguri Mitski şi Kotsis, care nu ştiau nici germana,
nici româna, un perceptor alodial, Balasi şi a menţinut ca perceptor regal pe Otvös Agoston.
Românii albaiulieni au interpretat aceste acte ca fiind contrare intereselor şi
prevederilor Constituţiei imperiale din 4 martie 1849. Ei au cerut guvernatorului sǎ dispunǎ ca
poporul din Alba Carolina sǎ-şi aleagǎ liber forurile locale dupǎ proporţia naţionalitǎţilor ce
trǎiau acolo; în primul rând era necesar sǎ se aleagǎ o comunitate care la rândul ei sǎ
numeascǎ personalul Magistratului ce era remunerat din casa aloidalǎ consideratǎ ca
proprietate a poporului din Alba Iulia. În consecinţǎ numai el trebuia sǎ-şi aleagǎ funcţionarii.
Protocolul şi petractǎrile Magistratului sǎ fie redactate în limba românǎ deoarece românii
constituiau majoritatea etnicǎ în oraş. Dar fiindcǎ lucrul era valabil şi pentru district era drept
ca la gimnaziul din localitate sǎ se numeascǎ proporţional şi profesori români urmând ca
germana şi româna sǎ fie paritare44.
Într-o scrisoare cǎtre Simion Bǎrnuţiu, August Treboniu Laurian şi-a exprimat
nemulţumirea faţǎ de abuzurile şi persecuţiile îndreptate împotriva românilor din pǎmântul
crǎiesc. Dar a mentionat cǎ potrivit unor ştiri, preotii stǎteau neclintiţi pe poziţii şi cereau
drepturile ce se cuveneau românilor potrivit „gleichberechtigung-ului” (egalitǎţii de drept).
Laurian l-a informat pe Bǎrnuţiu, în prima zi a anului 1850 cǎ în Marele Principat al
Transilvaniei au pǎtruns mulţi funcţionari strǎini, mai ales la finanţe. Liderul român a
interpretat faptul ca o dovadǎ cǎ miniştrii austrieci doreau sǎ centralizeze Imperiul dupǎ care
vor încerca sǎ ducǎ şi o politicǎ germanizatoare45.
Tot la începutul anului 1850 Ioan Fekete Negruţiu l-a informat pe George Baritiu
despre suferinţele românilor din districtul Clujului. Plângerile şi cererile lor adresate
autoritǎţilor locale civile - formate îndeosebi din funcţionari unguri - rǎmâneau de cele mai
multe ori nerezolvate. Dupǎ aceea oamenii se adresau forurilor militare alcǎtuite din nemţi
însǎ acestea trimiteau actele înapoi la cele civile, deci la aceiaşi „ispravnici”, ceea ce echivala
de fapt cu a trimite pe români „de la Pilat la Caiafa şi de la Caiafa la Pilat”. Autoritǎţile
militare nu doreau sǎ primeascǎ petiţii redactate în limba românǎ, deşi la cancelarii se aflau
angajaţi români şi cereau ca ele sǎ fie scrise în limba germanǎ. De aceea oamenii veneau la el
pentru a le redacta petiţiile în germanǎ şi Fekete Negruţiu a mǎrturisit cǎ poporul neavând
încredere în alţii, ci doar în el, nu se putea „apǎra” de popor. Românii simţeau instinctiv cǎ nu
era bine sǎ meargǎ la intelectuali maghiari pentru a le redacta petiţii în germanǎ. Fekete
Negruţiu, fiindu-i milǎ de popor, le readacta bine, rǎu, cum ştia, pentru a încerca sǎ-şi ajute
conaţionalii necǎjiţi, asupriţi şi desconsideraţi. Multi au primit din partea asistenţilor
ocârmuirii militare rezoluţia: „marsch, marsch” protopopul scriind cu o amarǎ ironie, cǎ în tot
rǎul era şi un bine, în sensul cǎ oamenii au învǎţat şi acel cuvânt deoarece cu cel unguresc
„takaragy” (carǎ-te) s-au „hrǎnit” destul.
Românii sǎlǎjeni şi din alte pǎrţi cereau restituirea armelor, deoarece le mâncau lupii
vitele din mijlocul satelor, dar şi în aceastǎ problemǎ aveau mai puţin noroc decât ungurii.
Negruţiu a încercat sǎ depunǎ garanţie pentru câţiva români din Papfalǎu (Popeşti, lângǎ Cluj)
pentru a primi armele, dar oamenii au plecat acasǎ cu „buzele umflate”; a reuşit în schimb sǎ
dobândeascǎ o puşcǎ pentru comuna Iara, dar nu ştia cum o vor folosi oamenii, adicǎ vor trage
toţi odatǎ cu ea, sau vor patrula cu ea ca şi cu „mǎciuca faurului”.
Negruţiu l-a înştiinţat pe Bariţiu cǎ oberleutenantul Diomide Roman a fost transferat
de la cancelaria din Cluj spre regretul românilor de aici. Dar el s-a bucurat deoarece a fost
mutat la Turda pe postul de comisar cercual în locul ungurului Kenyeresi. Protopopul ruga
Providenţa sǎ-l poarte în pace întrucât ofiţerul a dovedit în mod elocvent cǎ doreşte şi
acţioneazǎ pentru binele naţiunii române. De asemenea, în cercul Dejului comisarul Gabriel
Dorgo acţiona în interesul ei fiind foarte iubit de popor. Când Senatul din Dej l-a felicitat de
Anul Nou, comisarul i-a admonestat pe membrii acestuia pentru starea mizerabilǎ în care se
afla biserica şi casa preotului român şi le-a ordonat sǎ construiascǎ repede o bisericǎ şi o casǎ
parohialǎ nouǎ, în mijlocul oraşului, deoarece cea veche era la margine, lângǎ casa
hingherului.
Comisarul Dorgo folosea din plin limba românǎ, astfel încât chiar ungurii din oraş îi
urmau exemplul. Negruţiu a relatat lui Bǎrnuţiu ştiri despre soarta românilor arestaţi la Cluj.
Clericul Nemeş Vasile, care a avut norocul sǎ fie judecat de autoritǎţile militare
austriece a fost eliberat. Însǎ alţi români, trimişi la arest la cererea autoritǎţilor civile din
cercuri şi subcercuri, stǎteau multe sǎptǎmâni închişi dacǎ nu le luau nimeni în considerare
plângerile şi cererile de eliberare şi erau siliţi sǎ presteze în acest rǎstimp o serie de munci46.
În vara anului 1850 românii din pǎmântul crǎiesc şi-au intensificat lupta pentru egala
îndreptǎţire cu saşii. Astfel românii din Marpod au adresat o cerere cǎtre Oficiolatul din
Nocrich pretinzând drepturi pe baza dispoziţiilor imperiale care au inclus şi naţiunea românǎ
printre celelalte „naţiuni” fǎcând-o pǎrtaşǎ la drepturi. În consecinţǎ românii au cerut ca suma
veniturilor comune ale satului sǎ li se facǎ cunoscutǎ şi sǎ se împǎrtǎşeascǎ şi ei asemenea
saşilor, din banii plǎtiţi şi din buzunarul lor; preotul şi biserica româneascǎ trebuiau ajutaţi din
acest fond aşa cum se fǎcea cu preotul şi biserica sǎseascǎ. Comensul saşilor a fost în satul lor
şi a dispus luarea unor mǎsuri în favoarea românilor potrivit legilor în vigoare. Dar românii
cereau în plus o mai bunǎ reprezentare între juraţii satului şi retrocedarea banilor cheltuiţi la
construirea bisericilor şi şcolilor sǎseşti. Cererea a fost motivatǎ atât prin faptul cǎ forurile mai
înalte, dar şi spiritul vremurilor moderne, le ordona sau îi îndemna sǎ-şi ridice şi ei şcoli, case
parohiale şi biserici; era de asemenea necesar ca din veniturile morii, ridicatǎ şi de români, nu
numai de saşi, sǎ primeascǎ o cotǎ parte şi biserica românǎ şi nu doar cea evanghelicǎ. Preotul
lor, venit de 1 an era sǎrac, trǎia foarte greu şi putea fi socotit ca un cǎlǎtor în sat, deoarece el
nu beneficia de nici un ajutor din fondurile comune, lucru ce trebuie grabnic reparat mai ales
cǎ clericul se pregǎtea sǎ plece47.
În 1851 comunitatea românǎ din Nocrich i-a relatat cu lux de amǎnunte lui Şaguna
lupta ei şi a preotului ortodox de acolo pentru a se bucura de aceleaşi drepturi ca saşii; lupta a
început încǎ în vara anului precedent când comesul a fost în satul lor şi i-a întrebat şi pe ei de
sǎnǎtate şi dacǎ erau mulţumiţi de felul cum mergeau treburile în noile condiţii. Preotul a
rǎspuns în numele sǎtenilor cǎ românii erau sǎnǎtoşi, mulţumitǎ lui Dumnezeu, dar nu erau
mulţumiţi cu situaţia lor generalǎ. Românii contribuiau la susţinerea tuturor sarcinilor obşteşti,
plǎteau darea, dǎdeau soldaţi Împǎratului, lucrau la drumurile şi podurile satului, umpleau şi
ei punga comunitǎţii împreunǎ cu saşii, dar nu se puteau îndulci alǎturi de ei din beneficiile
comune; preotul român şi-a exprimat nemulţumirea în faţa comesului pentru faptul cǎ românii
nu aveau destui dregǎtori din neamul lor, care sǎ le apere interesele. Comesul n-a negat
dreptul românilor de a avea dregǎtori de naţionalitatea lor, dar a subliniat cǎ aceştia puteau fi
aleşi sau numiţi numai dacǎ ştiau nemţeşte dupǎ cum şi saşii ştiau româneşte.
În schimb, comesul a recunoscut clar cǎ românii erau îndreptǎţiţi sǎ-şi repare biserica
şi sǎ-şi construiascǎ şcoli în care copiii lor sǎ înveţe carte în limba maternǎ. Preotul a replicat
cǎ românii erau prea sǎraci şi nu puteau sǎ repare biserica care n-avea venit aşa cum poseda
cea sǎseascǎ. Românii şi-ar construi cu dragǎ inimǎ şcoalǎ, dar n-aveau nici loc unde sǎ o
ridice şi nici bani cu ce s-o construiascǎ, deoarece toţi banii publici - inclusiv ai lor - erau
folosiţi numai de saşi. Aceştia aveau douǎ curţi pentru şcoli din pǎmântul satului. De aceea
preotul a solicitat şi pentru români un al treilea loc unde sǎ-şi ridice şi ei şcoala. Saşi foloseau
singuri nu numai „punga cea mare” a satului ci şi veniturile târgurilor în care erau incluse
vǎmile şi arenda crâşmelor. Din aceşti bani saşii îşi întreţineau foarte bine şcoala, preotul
român cerând comesului sǎ dispunǎ ca o parte din suma respectivǎ sǎ fie alocatǎ pentru
construirea şcolii româneşti. Comesul a rǎspuns cǎ românilor trebuia sǎ le fie ruşine cǎ
cerşeau mereu. Aşa cum un singur om era capabil sǎ-şi construiascǎ o casǎ, toţi sǎtenii puteau
ridica o singurǎ şcoalǎ. Înaltul funcţionar a promis preotului un împrumut de câteva sute de
zloţi, care urma sǎ fie rambursat de români. Preotul a replicat însǎ cǎ românii nu cerşeau ci îşi
cereau drepturile lor de a primi bani de la comunitate pentru şcoalǎ mai ales cǎ înainte au
cheltuit mulţi bani din punga lor pentru ridicarea bisericii. Deşi funcţionarul sas le-a promis
românilor rezolvarea cererii lor în legǎturǎ cu locul şi zidirea şcolii, lucrurile s-au complicat
pe parcurs astfel cǎ şefii comunitǎţii au observat o „rece cǎldurǎ” a autoritǎţilor locale faţǎ de
nevoile satului. În acest context comunitatea a apelat la ajutorul şi patronajul episcopului lor
Andrei Şaguna48.
În unele concepte politice româneşti redactate de Bariţiu s-a protestat împotriva
dispreţului manifestat de unii funcţionari faţǎ de folosirea limbii române, atitudine care
contravenea unor instrucţiuni superioare. Acestea cel puţin în primele luni dupǎ revoluţie au
legalizat locul ei în administraţia publicǎ localǎ. Astfel comisarul de cerc Kóbar care primise
un act în limba românǎ de la protopopul Moga din Arpätak i-a scris prelatului sǎ-i retrimitǎ alt
act redactat în maghiarǎ deoarece el nu ştia limba valahǎ. Scrisoarea lui Kóbar a fost trimisǎ
lui Wohlgemuth, care l-a certat pe emitent şi a emis un circular cerându-le funcţionarilor sǎ
primeascǎ şi acte şi petiţii redactate în limba românǎ. De fricǎ, unii acceptau asemenea petiţii,
dar nu le rezolvau sau uneori se rǎzbunau pe cei care le-au trimis. În zona sǎseascǎ, aproape
nici un act românesc nu era rezolvat, decât cu superficialitate, pretextându-se cǎ nu existau
dicţionare sau gramatici germano-maghiaro-române. Meseriaşilor şi negustorilor români din
Braşov - specifica Bariţiu - li se fǎceau greutǎţi de cǎtre autoritǎţile sǎseşti când cereau
concesiuni şi aprobǎri pentru exercitarea meseriilor şi comerţului local. Aşa au pǎţit unii
lemnari, zugravi, comercianţi ca Zacharia Niculau, Ioan Pǎdure, Vasile Dragomir, nepot al
familiei Teclu şi alţii. Astfel tânǎrul Andreas Czirs a ucis un tânǎr român pe nume Ioan
Pâclea, faptǎ pentru care a fost condamnat la 6 luni temniţǎ. Mama celui ucis era vǎduvǎ, avea
încǎ trei copii minori şi a rǎmas fǎrǎ sprijinul feciorului mai mare. Pârgarul sas Selep care a
incitat la bǎtaie şi omor, capelanul sas, care fusese şi el de faţǎ, nu au fost nici mǎcar
anchetaţi. Un alt omor a fost comis asupra lui Ioan Micǎ din Vulcan de pe urma cǎruia au
rǎmas 5 copii şi vǎduva. Dar ucigaşul pârgar sas, era încǎ liber, deşi ancheta împotriva lui a
fost ordonatǎ formal.
Administraţia din sǎsime funcţiona defectuos în comparaţie cu restul Ardealului, iar
românii constituiau prima victimǎ a acesteia. În 7 sate cu majoritǎţi române n-a existat de sute
de ani jude sau jurat român. În satele şi oraşele mixte române sǎseşti ordinele se publicǎ
numai sǎseşte chiar dacǎ de sus veneau uneori şi cele româneşti. Saşii luau banii din averile
comunale pentru bisericile lor aşa cum s-a întâmplat în Feldioara unde românii constituiau
mai mult de jumǎtate din populaţie. Şefii ungurilor şi saşilor doreau probabil sǎ-i exaspereze
pe români pentru a-i împinge la revoltǎ sau a-i face sǎ cadǎ în apatia şi în servilismul vechi.
Dar n-aveau prea multe şanse nici într-un sens nici într-altul. Funcţionarii români erau trataţi
îndeosebi ca traducǎtori ai colegilor de altǎ naţionalitate şi erau mutaţi foarte des sub
învinuirea cǎ erau prea mari români. Saşii manevrau ca românii sǎ plǎteascǎ şi acum decima
preoţilor şi bisericilor lor pretextând cǎ legea din 18 iunie 1848 nefiind sancţionatǎ de Împǎrat
nu era valabilǎ; dar dacǎ se raţiona astfel ar însemna cǎ nici desfiinţarea iobǎgiei nu era validǎ.
Comunitatea Fekes din scaunul Kohalmului era silitǎ sǎ plǎteascǎ decima pe ultimii 3 ani
suma ridicându-se la 1200 florini. Oamenii cǎutau avocaţi sǎ-i scape de asemenea plǎţi
nelegale şi cei din Fekes au gǎsit un avocat secui. Românii simţeau lipsa de avocaţi; ei alergau
mult pǎnǎ gǎseau pe cineva sǎ le scrie plǎngerile şi suplicele. Dar deseori dǎdeau peste
cârpaci, conationali de-ai lor, care le redactau prost şi confuz, mai mult primejduindu-le
interesele decât apǎrându-le; câteodatǎ erau nevoiţi sǎ se adreseze unor strǎini ce erau inamici
înǎscuţi ai românilor. Câţiva români au fost condamnaţi la 8 ani închisoare deoarece au fǎcut
parte din Landsturmul naţional şi au fǎcut rechiziţii în timpul revoluţiei; aceştia erau originari
din Buzǎu49.
August Treboniu Laurian îl informa pe Bǎrnuţiu cǎ în districtul Albei Iulii functionarii
care fixau impozitele erau toţi maghiari cu excepţia lui Augustin Ladai. Munteanu l-a
informat pe Laurian cǎ „rectificatorii unguri conscriu darea aşa ca romǎnii sǎ iasǎ toţi
proletari. Bieţii români nu vǎd unde duce aceasta şi se lasǎ de-i înşalǎ”. De asemenea, în
cazurile controversate legate de împroprietǎriri, unele pǎmânturi erau declarate ilegal
proprietǎţi alodiale pentru a rǎmâne în mîinile nobililor. Tot Laurian îşi exprimǎ indignarea
împotriva procedurii Ministerului de Justiţie care într-o comisie pentru înfiinţarea noilor
judecǎtorii în Transilvania a numit 6 saşi, 38 unguri, 1 armean şi un singur român, pe
Macedonfi. Delegaţii români erau foarte mâhniţi interpretând gestul ca pe o adevǎratǎ
jignire50. Baritiu se plângea lui Maiorescu, membru al delegaţiei, de cerbicia autoritǎţilor
locale sǎseşti, care nu respectau decretele Ministerului de Comerţ; acestea conţineau prevedri
noi ce i-ar fi favorizat şi pe negustorii şi meseriaşii români din Braşov sau din alte oraşe ale
pǎmântului crǎiesc („fundus regius”). Bariţiu considera necesar sǎ se publice decretele în
marile ziare vieneze pentru ca odatǎ devenite publice şi cunoscute saşii sǎ nu mai poatǎ
manevra împotriva lor. Autoritǎţile sǎseşti nu ascultau nici mǎcar de guvernator dacǎ acesta
sprijinea uneori şi interesele româneşti. Astfel guvernatorul a trimis spre rezolvare la
Ministerul de Comerţ o cerere a românilor din Rǎşinari pe care el n-a putut-o onora cu
rezolvare favorabilǎ din cauza boicotului local. Bariţiu îi îndemna la acţiune pe membrii
Delegaţiei cerând sǎ publice decretele în ziarele centrale, sǎ combatǎ abuzurile, fǎrǎ sǎ scrie
concret contra ungurilor sau saşilor al cǎror nume trebuiau „rǎtǎcite” deoarece instrucţiunile
centrale şi ale guvernatorului urmǎreau sǎ diminueze fricţiunile dintre naţionalitǎţile din
Transilvania. Soluţia concretǎ propusǎ de Bariţiu este ca de exemplu în loc de saşi şi de
abuzurile sǎseşti sǎ se foloseascǎ formula de nedreptǎţi comise în partea meridionalǎ a
Transilvaniei sau pe pǎmântul regesc51.
Comunitǎtile sǎteşti din pǎmântul crǎiesc au apelat la comandanţii militari ai
districtelor pentru a obţine destituirea unor funcţionari abuzivi numiţi şi în Comisiile care au
cercetat plângerile românilor. Astfel românii din Moeciul de Jos, Mǎgura, Şimon, Sohodol şi-
au exprimat bucuria într-o adresǎ cǎtre generalul maior Chavenne, comandantul districtului
Sibiu, când au aflat cǎ la cererea lor s-a instituit o comisie care sǎ cercetaze asupririle la care
au fost supuşi. Dar şefii comunitǎţilor au considerat cǎ dreptatea nu putea sǎ iasǎ la luminǎ
decât prin oamenii care o iubeau şi acţionau în spiritul ei. Or în comisie era numit şi comisarul
magistratual Friederich Fabricius care a protejat întotdeauna pe „asupritorii şi mâncǎtorii”
românilor; de aceea, el fiind la fel de vinovat ca pârâţii, va actiona împotriva dreptǎţii şi a
adevǎrului. În comisie erau numiţi şi ungurii Bocrós şi Déak care au fost rebeli în 1848-1849
şi au deţinut posturi de la guvernul unguresc. Din aceastǎ categorie a fǎcut parte şi Fabricius
care sub guvernul trecut a fost ales senator şi a funcţionat ca dregǎtor; în consecinţǎ, românii
au considerat cǎ el nu numai cǎ nu putea fi acceptat comisar, dar era necesar sǎ fie destituit şi
din funcţie potrivit instrucţiunilor superioare în vigoare. Românii, dorind ca adevǎrul sǎ iasǎ
la luminǎ şi principiul egalitǎţii naţionale sǎ fie aplicat, se considerǎ îndreptǎţiţi sǎ cearǎ ca în
comisie sǎ fie numit şi un comisar român din Braşov sau Fǎgǎraş52.
Arestǎrile preventive ale unor fruntaşi, deşi de scurtǎ duratǎ, brutalitǎţile la care au fost
supuşi unii din foştii tribuni (Ciurileanu pe care moţii îl scot cu forţa din mâinile jandarmilor,
ca şi pe Iancu la Câmpeni în decembrie 1849), asociate cu arestarea prelungitǎ a preotului
Prodan, cu tracasǎrile, urmǎririle şi arestǎrile altor preoţi, nedreptǎţile vizibile suferite de
români cu ocazia reorganizǎrii provizorii a Transilvaniei în 6 districte militaro-civile, au
contribuit la adâncirea conflictelor dintre fruntaşii români şi administraţia imperialǎ.
Contradicţiile s-au concretizat prin refuzarea de cǎtre unii conducǎtori a medaliilor oferite de
Împǎrat pentru meritele lor din 1848-1849 în lupta împotriva ungurilor. Alexandru Papiu
Ilarian l-a informat pe Bariţiu cǎ amândoi figurau pe o listǎ de peste 60 de fruntaşi români din
Transilvania decoraţi cu cruci de aur şi argint. Câţiva fruntaşi dintre cei aflaţi la Viena - dupǎ
cum bǎnuia Papiu încǎ din septembrie 1850 - nu doreau sǎ accepte crucile pentru merite.
Oamenii au reacţionat diferit faţa de decoraţii. Unii le considerau lucruri copilǎreşti, alţii
mijloace de a corupe oamenii sau reflectau cǎ sunt prea mici şi nesemnificative în raport cu
meritele prefecţilor şi a tribunilor.
În cazul lor se punea şi altfel problema. Dupǎ încercarea de arestare a lui Iancu,
arestarea preventivǎ dar scurtǎ a lui Axente, dupǎ tracasǎrile şi necazurile suferite de ceilalţi
prefecţi şi tribuni, decorarea putea sǎ semene cu o simplǎ batjocurǎ. Papiu motiva însǎ refuzul
pe baza faptului cǎ românii şi-au vǎrsat sângele pentru Împǎrat şi naţiune nu pentru decoraţii
sau bani. Dacǎ tronul era puternic şi prin jertfa a 40.000 de români ucişi şi arderea a 300 de
sate, nu era cazul ca naţiunea sǎ geamǎ încǎ apǎsatǎ de vechile tiranii. Acum ea era conştientǎ
de drepturile sale, acestea erau promise şi meritate, dar negate în fapt. Fruntaşii români nu se
puteau arǎta cu cruci şi medalii, „cu semne de sǎrbǎtoari” în faţa orfanilor, pǎrinţilor fǎrǎ
feciori, satelor arse, a naţiunii suferinde. Era necesar sǎ fie decoratǎ naţiunea cu drepturile şi
libertǎţile promise şi apoi persoanele fizice. Acestea trebuiau sǎ fie argumentele pe care cei
propuşi pentru decorare le vor dezvolta în faţa comisarilor imperiali şi a guvernatorului când
vor fi chemaţi pentru înmânarea crucilor. În concluzie, Papiu milita deschis pentru refuzarea
în bloc a decoraţiilor pe care le interpreta ca pete pe piepturile fruntaşilor ce fuseserǎ expuse
glonţului vrǎşmaş în 1848-1849. Bariţiu era îndemnat sǎ se înţeleagǎ cu Munteanu, Rusu,
Antonelli şi alţi fruntaşi decoraţi în aceastǎ problemǎ delicatǎ53. Ulterior Papiu a acceptat
decoraţia, dar a declarat în faţa studenţilor şi profesorilor din Viena cǎ n-o va purta pânǎ când
naţiunea nu va fi liberǎ şi egal îndreptǎţitǎ din punct de vedere politic.
Axente Sever, provocat de cǎtre comisarul suprem districtual al Sibiului, Salmen, sǎ-şi
ridice decoraţia, a redactat un rǎspuns bine motivat în 15 noiembrie prin care a refuzat
distincţia imperialǎ. Fostul prefect s-a referit la promisiunile lui Ferdinand şi Puchner din
1848, elaborate în proclamaţii emise unele dupǎ altele, prin care s-au promis libertate şi
drepturi naţiunii române, funcţionari şi şcoli naţionale. Feciorilor care luptau sub arme li s-au
promis de asemenea diurne şi hranǎ. Însuşi Axente, prin gura lui, a fǎcut cunoscute trupelor de
sub comanda sa aceste proclamaţii şi de aceea era încǎ în ochii poporului un garant al
promisiunilor fǎcute. El nu putea scǎpa de aceastǎ grea sarcinǎ decât când libertǎţile vor fi „în
fiinţǎ nu numai pe hârtie ca pânǎ acum”. Prefectul a condus poporul în lupte grele când
trupele imperiale fugiserǎ în alte ţǎri unde s-ar fi putut şi el refugia cu uşurinţǎ. Dar a
aprovizionat cetatea Albei, asediatǎ de unguri şi a insuflat curaj feciorilor din prefectura lui
care nu l-au pǎrǎsit, au rǎmas sub arme, s-au luptat cu vitejie, deşi averile şi casele lor au fost
arse sau prǎdate total sau parţial, iar alţii şi-au pierdut vieţile.
Locuitorii satelor, pǎrinţii ce-şi pierduserǎ fiii, fiii rǎmaşi fǎrǎ pǎrinţi, feciorii ce s-au
luptat goi şi flǎmânzi pentru Împǎrat şi naţiune, îl întrebau zilnic unde erau libertǎţile, plǎţile
şi despǎgubirile promise. Prefectul i-a îmbunat şi le-a promis în continuare cǎ treptat lucrurile
se vor aranja şi vorbele vor deveni fapte. Dar dacǎ oamenii îl vor vedea cu decoraţia pe piept,
oferitǎ de Împǎrat prin decretul din 21 august, exista pericolul sǎ creadǎ cǎ a condus în luptǎ
pe pǎrinţii, fraţii, fiii lor pentru a-şi câştiga merite şi distincţii personale şi speciale. Nu era
exclusǎ posibilitatea ca poporul, considerându-se înşelat, sǎ încerce sǎ se rǎzbune. Pentru a se
mântui pe sine, dar şi pentru a menţine speranţa cǎ promisiunile vor deveni fapte, Axente
mulţumea Împǎratului pentru decoraţie, dar n-o primea şi n-o purta pe pieptul lui pânǎ când
nu se va putea înfǎţişa înaintea poporului în postura unui bǎrbat ale cǎrui cuvinte s-au
împlinit54.
Avram Iancu dǎ o declaraţie la Prefectura poliţiei oraşului Viena în care subliniazǎ cǎ
el, garant al poporului pe care l-a îndemnat sǎ creadǎ cǎ promisiunile imperiale vor prinde
viaţǎ, nu poate primi decoraţia pânǎ când drepturile şi libertǎţile constituţionale, egalitatea
naţiunii române cu celelalte naţiuni, nu vor deveni realitǎţi vii şi palpabile. Fostul prefect nu
putea sǎ aparǎ în ochii poporului în postura unui nemernic care l-a amǎgit cu cuvinte
frumoase, dar goale. Dacǎ ar fi acceptat atunci decoraţia şi-ar fi blocat orice posibilitǎţi de a
întreprinde în viitor ceva pentru Împǎrat şi naţiune55.
Papiu acceptǎ totuşi decoraţia tot la Viena în cadrul unei şedinţe festive la universitate.
Aici declarǎ cǎ era nevoit sǎ deplângǎ situaţia politicǎ a naţiunii sale, pe tatǎl sǎu ucis de
unguri, starea jalnicǎ a mamei şi a surorilor mai mici, a tuturor orfanilor români ai cǎror
pǎrinţi au cǎzut în 1848-1849, fiind ucişi în diferite moduri. Papiu declarǎ cǎ nu putea purta
decoraţia. Naţiunea românǎ n-avea conducǎtori din sânul ei, aşa cum n-a avut nici înainte de
martie 1848, care sǎ se îngrijeascǎ de situaţia ei şi a orfanilor naţionali. Ca şi alţi câţiva
conducǎtori, Papiu afirmǎ cǎ nu va purta decoraţia decât dupǎ ce se va ameliora situaţia
naţiunii56.
Cei mai mulţi fruntaşi au acceptat decoraţiile probabil pentru a nu adânci şi mai mult
conflictul cu administraţia imperialǎ sau pentru a se pune la adǎpost în faţa unor eventuale
persecuţii din partea autoritǎţilor locale. S-a afirmat cǎ decoraţiile ruseşti acordate marilor
prefecţi români au contribuit la eliberarea unora din ei sau au determinat autoritǎţile imperiale
austriece sǎ renunţe la arestarea altora; de asemenea, gestul ţarului a grǎbit guvernul imperial
din Viena sǎ propunǎ şi el decorarea fruntaşilor români.
Wohlgemuth, pe baza rapoartelor întocmite de experţii militari ce au însoţit în lupte
Landsturmul românesc, i-a furnizat materiale şi propuneri ministrului de interne Alexander
von Bach. Acesta a întocmit un raport detaliat Consiliului de Miniştri privind decorarea
fruntaşilor românilor, saşilor şi a ungurilor consideraţi loiali faţǎ de guvernul şi autoritatea
„legitimǎ”. Dar Împǎratul a operat modificǎri pe lista lui Bach. El a diminuat clasa decoraţiilor
înalte destinate prefecţilor români care le-ar fi conferit accesul la ranguri nobiliare şi a hotǎrât
acordarea unor decoraţii mai modeste.
Gestul a fost interpretat de istoriografia veche ca o dovadǎ a ostilitǎţii şi neîncrederii
monarhului faţǎ de fruntaşii români şi intenţiile sau scopurile lor politice reale sau ca rezultat
al intrigilor ţesute la Curte de cercurile politice duşmǎnoase elementului românesc. Încǎ de pe
atunci ele începeau sǎ-şi ridice capetele şi sǎ-şi facǎ simţitǎ influenţa.
 5. CONFLICTELE ÎNTRE CONCEPTELE CUCERITORILOR
PRIVIND PATRIA MAGHIARĂ SAU AUSTRIACĂ DE SORGINTE
FEUDALĂ GENERATE DE „DREPTUL” SABIEI ŞI... PROGRAMELE
POPOARELOR CUCERITE AXATE PE FEDERALISM
ŞI DEMOCRAŢIA NAŢIONALĂ REALĂ ŞI EUROPEANĂ

Dupǎ terminarea rǎzboiului naţional românii din Marele Principat al Transilvaniei, dar
şi ceilalţi, au acordat o importanţǎ majorǎ restructurǎrii administraţiei locale de stat. Ei au
investit speranţe şi iluzii mari - ce au devenit dupǎ 2 ani deziluzii - cǎ aceastǎ operaţie odatǎ
aplicatǎ în practicǎ va fi garanţia cea mai sigurǎ a funcţionǎrii principiului egalei îndreptǎţiri
naţionale solicitat în programele de restructurare federalistǎ a Monarhiei fie pe baza dreptului
istoric (Staatsrecht), fie a celui etnic. Ultima formulǎ ar fi fost mai modernǎ şi mai
democraticǎ deoarece ar fi permis croirea unor state autonome mai complete care sǎ cuprindǎ
pe toţi membrii aparţinǎtori aceleiaşi naţiuni.
Speranţa şi nerǎbdarea cu care s-au aşteptat inovaţiile şi înnoirile democratice din
acest domeniu au fost explicabile dacǎ ne gândim cǎ generaţiile revoluţiei au trǎit înainte de
1848 direct sub administraţia nobiliarǎ exclusivistǎ maghiarǎ din comitatele conduse de
comiţi supremi şi de funcţionarii comitatensi aleşi de comitetele congregaţiilor, dublatǎ la
fiecare comitat de aparatele locale sau ţinutale de justiţie, poliţie şi închisori sau sub
autoritatea adunǎrilor şi magistraturilor scǎunale sǎseşi din pǎmântul crǎiesc (Fundus Regius)
dirijate de Universitatea sǎseascǎ din Sibiu.
În fond, aceste foruri administrative şi juridice locale, plus cele din scaunele secuieşti
au aplicat legile şi au supravegheat funcţionalitatea lor în viaţa curentǎ. Legislaţia însǎşi a fost
emanaţia Dietelor Marelui Principat al Transilvaniei, întǎritǎ cu semnǎturile şi sancţiunile
Marilor Principi Habsburgi, ceea ce demonstreazǎ pânǎ la evidenţǎ cǎ ea şi-a avut izvorul şi a
fost pusǎ în mişcare de cei doi factori fundamentali ai puterii şi anume cel monarhic (rex sau
princeps) şi cel nobiliar (reprezentând acea „natio”). Aceştia, în pofida relaţiilor politice
fluctuante sau chiar conflictuale survenite în unele momente, au acţionat structural în virtutea
prevederilor Diplomei Leopoldine din 1691, Sancţiunilor Pragmatice din 1722-1723, legilor
din 1744, 1791 etc. Acestea n-au constituit altceva decât tot atâtea contracte bilaterale stabilite
între cei doi stǎpâni cocoţaţi în vârful piramidei sociale şi politice. Dar comitatele şi scaunele
nu aplicau numai legile. Atribuţiile lor au cuprins aspecte importante pentru locuitorii de pe
cuprinsul lor, ca de pildǎ: fixarea preţului zilelor de munca, a alimentelor, adunarea
impozitelor plǎtite exclusiv de nenobili din care o parte a luat drumul fiscului şi cealaltǎ a
intrat în „cassa domestica” (casetele comitatelor), ultima câteodatǎ mai consistentǎ decât
prima. Tot prin comitate s-au efectuat recrutǎrile, s-au încartiruit trupele, desigur numai în
casele nenobililor deoarece nobilii au fost şi în acest caz scutiţi de asemenea incomoditǎţi. De
asemenea comitatele şi scaunele nobiliare maghiaro-secuieşti ca şi scaunele patricienilor saşi
ş-au ales deputaţii în Dietele Transilvaniei (istorice) ceea ce a însemnat cǎ şi-au asigurat
dialogul legislativ şi cu tronul, procesul fiind similar şi în cazul comitatelor Ungariei (ce a
inclus şi zona Banat, Crişana, Maramureş) care au ales deputaţii pentru Camerele Inferioare.
Compoziţia socio-etnicǎ a Dietelor şi a Congregaţiilor Comitatense a demonstrat clar
pe cine anume au reprezentat aceste foruri de structurǎ nobiliarǎ şi în folosul cui au acţionat
înainte de 1848. În Dieta Marelui Principat al Transilvaniei (Ardeal) au existat 373 de deputaţi
din care 333 au fost nobili maghiari, 35 patricieni saşi, 5 români57. Dar ultimii şi-au deţinut şi
exercitat mandatele ca persoane oficiale, episcopi, nobili sau funcţionari, deoarece era încǎ
chiar şi cǎtre mijlocul secolului al XIX-lea „ilegal” ca naţiunea românǎ sǎ-şi gǎseascǎ
reprezentarea în acest for ca naţiune politicǎ. Numai cǎ aceastǎ calitate deşi nerecunoscutǎ
oficial decurgea din existenţa ei ca factor etnic majoritar dovedit statistic de realitatea ce se
dorea recunoscutǎ şi promovatǎ de spiritul timpului şi de principiul naţionalitǎţii. Dar ea era
respinsǎ şi boicotatǎ de cei privilegiaţi şi interesaţi în menţinerea monopolului puterii. În
teritoriul administrat de comitate au trǎit 916.015 români care n-au avut reprezentanţe nici în
congregaţiile comitatense, nici în Dietǎ, pe când cei 368.540 de maghiari din acelaşi spaţiu au
avut apǎrǎtori şi şefi politici în ambele foruri. Nici cei 205.635 români din Fundus Regius n-
au avut reprezentanţi în adunǎrile scǎunale sau Universitatea sǎseascǎ din Sibiu, în timp ce
167.147 saşi au deţinut prin patricienii lor monopolul local în pǎmântul crǎiesc şi 10% din
mandatele de deputaţi din Diete. De asemenea, nici cei 1.211.544 români din Banat, Crişana,
Maramureş, Partium n-au avut reprezentanţǎ naţionalǎ în comitatele sau în Dietele Ungariei58.
În procesul general de formare a naţiunii maghiare nobilimea s-a transformat la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumǎtate a secolului al XIX-lea dintr-o clasǎ nobiliarǎ
într-o partidǎ sau elitǎ politicǎ conducǎtoare a întregii naţiuni fie cǎ era de nuanţǎ liberalǎ,
conservatoare sau câteodatǎ chiar radicalǎ. Acest proces a adus cu sine avantaje mari pentru
naţiunea maghiarǎ. Nobilimea a venit şi a pǎtruns în epoca modernǎ cu monopolurile ei
tradiţionale, comitatele, Dietele, forurile de justiţie (Curtea Supremǎ şi Tabla Regalǎ) care s-
au transformat treptat dar sigur din aparate sau foruri exclusiv nobiliare în instrumente
naţionale exclusiviste ungureşti. Noi am evidenţiat în unele materiale tipǎrite sau manuscrise
cǎ recunoaştem ca realistǎ schema tradiţionalǎ care a subliniat cu tǎrie realitatea cǎ în sistemul
absolutist al lui Matternich toate naţiunile s-au aflat sub tron, au suferit nedreptǎţi şi
persecuţii. Dar am respins categoric afirmaţia cǎ ele s-au situat pe aceeaşi poziţie, s-au aflat în
aceeaşi oalǎ sau au suferit acelaşi grad de asuprire şi oprimare politicǎ.
Şi aceasta fiindcǎ naţiunea maghiarǎ s-a aflat sub tron dar peste românii şi slavii din
Ungaria Coroanei Sf. Stefan ceea ce înseanmǎ cǎ s-a situat cu excepţia unor scurte perioade de
timp la mijlocul piramidei. Pornind de la aceastǎ poziţie, partidele naţionale maghiare au
luptat înainte de 1848, în 1848 şi dupǎ 1860 pentru libertatea politicǎ maghiarǎ prin
înlǎturarea absolutismului, instituirea unui sistem constituţional ungar într-un regim monarhic
parlamentar, dar concomitent şi pentru supunerea şi intergrarea nemaghiarilor din stat. Paralel,
unii şefi politici unguri ca Széchenyi, Deák, Andrássy au propus o alianţǎ politicǎ cu oamenii
de stat austrieci care ar fi croit un sistem parlamentar propriu dincolo de Leitha. Un asemenea
sistem ar fi avut ca scop fundamental coroborarea acţiunilor pentru conservarea integritǎţii
Ungariei şi Austriei istorice în faţa ofensivei principiului naţionalitǎţii în Monarhia
habsburgicǎ sau în afara ei.
Gândirea şi acţiunea politicǎ concretǎ româneascǎ exprimate în programele şi
manifestǎrile naţionale întreprinse de diverse cercuri sociale sau de episcopi în Diete sau în
memorii cǎtre Guberniu şi Tron între 1791-184859 au clarificat pe etape cǎ s-a urmǎrit de fapt
aplicarea şi reflectarea spectrului etnic viu şi real în sfera politicului. Acest lucru a dovedit
implicit cǎ argumentele de ordin istoric ca vechimea şi continuitatea românilor au început sǎ
aibǎ mai mult o valoare teoreticǎ decât una politicǎ concretǎ. Într-adevǎr, în mentalitatea
generaţiilor de atunci influenţatǎ şi de curentele şi gândirea europeanǎ în mişcare şi-au fǎcut
loc treptat adevǎrul major cǎ dǎinuirea românilor ca majoritǎţi etnice pe pǎmânturile
strǎmoşeşti cucerite de strǎini a fost mai importantǎ şi a prevalat asupra factorului istoric chiar
dacǎ acesta a completat în mod fericit componenta esenţialǎ a numǎrului locuitorilor.
Transbordarea etnicului în politic urma sǎ fie operatǎ prin intermediul principiului
naţionalitǎţii.
În fond, impactul principiului revoluţionar al naţionalitǎţii cu structurile societǎţii şi
presiunea lui asupra celor statale vechi s-a exercitat prin unele realitǎţi vii şi dinamice care au
fost determinate şi au exprimat opţiunile şi necesitǎţile stringente ale unor colectivitǎţi umane
însumând milioane de oameni. Ele au avut o pondere hotǎrâtoare în evoluţia şi mersul
lucrurilor. Principiul reprezentativitǎţii proporţionale în Diete, Guberniu, comitate, scaune,
justiţie în raport cu numǎrul locuitorilor aplicat pe terenul politic concret ar fi dus inevitabil la
transformarea Transilvaniei într-o ţarǎ româneascǎ democraticǎ care includea accesul în aceste
foruri a ungurilor şi saşilor dupǎ principiul „numǎrǎrii sufletelor”. Dar, deşi acest deziderat
fundamental al mişcǎrii naţionale româneşti, prezent ca un fir roşu în terminologia
programelor politice elaborate pânǎ în preajma revoluţiei, a rǎmas doar în faza unei formulǎri
revendicative, a reuşit sǎ-i îngrijoreze profund pe şefii politici unguri, deţinǎtorii puterii locale
de stat.
Dupǎ 1825 pe terenul politic concret şi real din Marele Principat al Transilvaniei
dietele, comitatele, scaunele, tribunalele lor în frunte cu Tabla Regalǎ au devenit foruri
naţionale ale unor minoritǎţi etnice ungureşti şi sǎseşti. Aceasta a însemnat implicit cǎ cele
câteva sute de mii de neromâni au devenit alǎturi şi în frunte cu conducǎtorii lor piedica
internǎ în calea fǎuririi Transilvaniei româneşti. Îndeosebi nobilii liberali şi conservatori
unguri care au deţinut şi au manevrat aceste foruri - unde au început sǎ pǎtrundǎ şi unele
elemente maghiare nenobile - transformaţi în şefi naţionali au simţit pericolul presiunii
democraţiei naţionale româneşti. Ea le-ar fi distrus privilegiile şi monopolurile devenite deja
prin strǎmoşii lor multiseculare şi i-ar fi transformat în minoritǎţi de deputaţi îń Diete sau de
funcţionari şi magistraţi în Guberniu, Tabla Regalǎ, comitate. În faţa acestui pericol
autonomismul istoric transilvǎnean, chiar dcǎ a fost deţinut sute de ani de nobilime, s-a
transformat rapid într-un impediment. Nobilimea a avut nevoie de forţele convergente ale
ungurilor din Transilvania şi ale celor din Ungaria pentru a-i ţine departe de puterea politicǎ
atât pe românii ardeleni cât şi pe cei din Banat, Crişana, Mramureş. Forţa maghiarǎ a urmǎrit
şi realizarea scopului de a-i împiedica sǎ se uneascǎ cu cei de peste Carpaţi.
 Liberalii şi radicalii unguri au promovat centralismul maghiar de stat prin unirea
Transilvaniei cu Ungaria. Numai prin ea elementul etnic maghiar ar fi prevalat ca numǎr pe
cel românesc şi doar astfel se putea împiedica preluarea de cǎtre români a administrǎrii
comitatelor din teritoriile respective. Liberalii şi radicalii unguri i-au întrecut pe conservatori
în promovarea centralismului de stat. Aceştia din urmǎ au considerat o vreme cǎ-şi pot
menţine privilegiile şi puterea politicǎ şi în structurile autonomiste vechi. Dupǎ aceea s-au
reorientat brusc şi în anii 1860 i-au spprijinit pe liberalii centralişti şi dualişti în revitalizarea
constituţiei din aprilie şi a legilor unioniste din 1848. Centralismul de stat promovat şi aplicat
pe teren prin fier şi foc de guvernul, parlamentul şi armata maghiarǎ în 1848-1849 şi dupǎ
1867 pe plan politic şi constituţional vizavi de slavii şi românii din Ungaria Coroanei Sf.
Stefan restructuratǎ ca stat „naţional” unitar, a prezentat un mare avantaj pentru unguri.
Aceştia au fost într-adevǎr majoritari dacǎ-i socotim separat pe români, sârbi, ruteni, slovaci,
croaţi, sloveni şi îi raportǎm la numǎrul maghiarilor. Doar tatalitatea neungurilor a întrecut
numǎrul ungurilor. Dar din punct de vedere politic aceastǎ totalitate a fost despǎrţitǎ în
indivizi singuratici ce au constituit simple umpluturi sau lipituri la naţiunea politicǎ maghiarǎ.
Pentru un observator neavizat din afarǎ acest lucru putea constitui un fetiş şi era de naturǎ sǎ
întreţinǎ iluzia statului „naţional” deşi în fond el era multinaţional şi poliglot.
Pe de altǎ parte chiar dacǎ nemaghiarii au susţinut o luptǎ politicǎ de rezistenţǎ faţǎ de
centralismul maghiar de stat prin care ei promovau idealuri şi formulau revendicǎri
asemǎnǎtoare sau comune, coroborarea eforturilor şi acţiunilor antipestane era greu de
realizat. Existau distanţele, condiţiile concrete, stadiile diverse ale dezvoltǎrii social-
economice sau ale maturizǎrii gândirii şi mişcǎrilor naţionale diferite. În funcţie de aceşti
factori nu s-au aplicat concomitent cele mai adecvate metode sau tactici, în raport cu situaţia
concretǎ din Monarhie, care trebuiau şi ele ancorate in ceea ce era mai modern şi mai eficace
pe plan european. Situaţia concretǎ era pe cât de complexǎ pe atât de complicatǎ. Declanşarea
unei acţiuni antidualiste de mare anvergurǎ realizatǎ de negermani şi nemaghiari în acelaşi
moment politic prielnic care ar fi avut o pondere grea în determinarea mersului evenimentelor
şi modificarea factorilor de decizie cerea timp, dar şi elaborarea unor planuri bine gândite şi
înfǎptuite cu pricepere şi tenacitate în pofida tuturor impedimentelor. Era clar însǎ cǎ o
asemenea situaţie dǎdea rǎgaz şi fǎcea într-o oarecare mǎsurǎ loc manevrelor politicienilor din
Budapesta şi acţiunilor de consolidare a statului lor „unitar” şi „naţional”.
În primele luni ale anului 1848 programele naţionale slave şi române au aplicat
principiul naţionalitǎţii separat şi câteodatǎ pe baza Staatsrechtului şi a autonomismului istoric
legal în adunǎrile sau acţiunile politice generale susţinute la Zagreb, Sremski Karlovic, Blaj,
Lugoj, Sf. Martin. Dar spre sfârşitul anului şi în 1848-1851 au apǎrut curentele înnoitoare care
au acţionat pentru racordarea principiului naţionalitǎţii la dreptul etnic prin federalizarea
etnicǎ a Monarhiei şi nu pe baza provinciilor ei istorice. Astfel, autonomismul croat urma sǎ
evolueze spre programul maximal al Regatului tripartit al Croaţiei-Sloveniei-Dalmaţiei şi, în
plus, a apǎrut evidentǎ necesitatea colaborǎrii cu sârbii ortodocşi atât acum cât şi în deceniile
urmǎtoare chiar dacǎ a existat o anumitǎ rivalitate între ideea mare sârbǎ şi ideea mare croatǎ.
În cazul cehoslovacilor, axarea programelor pe Staatsrecht, adicǎ pe dreptul Coroanei Sfinţilor
Stefan şi Venceslav ar fi îndrumat eforturile spre concentrarea cehilor din Boemia, Moravia,
Silezia într-un stat autonom cu capitale la Praga şi a slovacilor în alt stat autonom cu capitala
la Bratislava. Aceasta ar fi dus la separarea celor douǎ naţiuni surori deoarece în cazul
federalizǎrii pe baze istorice a Austriei şi Ungariei nu s-ar fi întâlnit direct nici mǎcar miniştri
de legǎturǎ şi deputaţii cehi şi slovaci din guvernele şi parlamentele federale deoarece primii
ar fi luat drumul Vienei şi ultimii drumul Pestei. Tocmai de aceea aripa novatoare militeazǎ
pentru regândirea bazei programatice, parǎsirea Staatsrechtului, lansarea etnicului prin care
principiul naţionalitǎţii s-ar fi reflectat mai complet şi mai rotund la nivelul întregii Monarhii
şi nu separat pe cele douǎ state istorice asociate şi componente.
În primǎvara şi vara anului 1848 românii din Banat, Crişana, Maramureş, Partium şi-
au ţinut o Adunare Naţionalǎ separatǎ la Lugoj, au elaborat un Program, şi-au ales deputaţii în
parlamentul de la Pesta din interiorul cǎruia au luptat zadarnic pentru drepturile naţionale
colective. Fraţii lor ardeleni şi-au exprimat rezervele şi condiţionǎrile faţǎ de uniune, legate tot
de recunoaşterea naţionalitǎţii politice şi a egalei îndreptǎţiri naţionale între români şi unguri,
de federalizare a statului, au promulgat un Program cu un caracter profund democratic atât din
punct de vedere social-cetǎţenesc cât şi naţional. Acesta a fost susţinut de douǎ delegaţii, una
cǎtre Monarhul devenit din aprilie Rege constituţional al Ungariei şi alta cǎtre Dieta nobiliarǎ
din Cluj. Dieta Cujeanǎ constituitǎ pe baza sistemului 3+4, deci fǎrǎ deputaţii românilor
majoritari, a votat uniunea, desconsiderând Blajul şi acţionând în spiritul centralismului de
stat al Ungariei promovat de art. VII al Dietei de la Pozónyi (Bratislava). Monarhul a
sancţionat-o şi a emanat un bilet de mânǎ recomandând Parlamentului pestan sǎ voteze o lege
prin care sǎ recunoascǎ legal naţionalitatea şi limba românǎ.
În urma acestei evoluţii pe teren a mersului lucrurilor, Delegaţia cǎtre Tron a luat
drumul Pestei unde a dus tratative cu miniştrii şi parlamentarii unguri cu care au intrat deja în
dialog direct şi deputaţii români din pǎrţile vestice. Dar politica maghiarǎ a fǎcut urechea
surdǎ în ambele direcţii în ceea ce privea acordarea drepturilor nationale colective româneşti
limitând modernizarea şi liberalizarea la egalizarea drepturilor civile sau cetǎţeneşti
individuale şi la cea socialǎ prin împroprietǎrirea tuturor ţǎranilor foşti iobagi fǎrǎ deosebire
de naţionalitatea lor geneticǎ. Ea nu le conferea însǎ drept la cea politicǎ întrucât aceasta era în
concepţia oficialǎ numai maghiarǎ. Dupǎ Adunarea Naţionalǎ din septembrie şi izbucnirea
conflictului dintre românii ardeleni şi guvernul maghiar s-au declanşat insurecţiile locale ale
celor din pǎrţile vestice care au tins în octombrie 1848 spre colaborare militarǎ şi politicǎ
generalǎ a tuturor românilor. Dar acestea au fost reprimate şi oprite de intervenţia promtǎ şi
hotǎrâtǎ a armatei maghiare, care i-a supus şi i-a integrat forţat. Deputaţii lor din Parlamentul
Ungariei au fost supuşi şi ei în 1849 unui control guvernamental strict şi sever care i-a pus
uneori în pofida voinţei lor la remorca politicii maghiare. Astfel controlaţi şi dirijaţi, aceştia
au devenit practic indisponibili pentru susţinerea programelor naţionale. Situaţia a dus
automat la apariţia unei noi aripi sau elite conducǎtoare din pǎrţile vestice care la sfârşitul lui
1848 şi 1849 sau anii urmǎtori au acţionat alǎturi de liderii ardeleni, contribuind la elaborarea
şi semnarea petiţiilor ce au cerut reformarea întregii Monarhii pe baza dreptului etnic
(Pomuţiu, Capria, Atanasievici, Udrea, Doda, Dobran, Babeş, Arcoşi etc.). Dupǎ înfrângerea
ungurilor o parte a conducǎtorilor din partida numitǎ „maghiaronǎ” s-a integrat conducerii
naţionale şi a susţinut Delegaţia din 1849-1851 şi actele ei elaborate la Viena deoarece potrivit
declaraţiilor episcopului Gherasim Raţ de la Arad unele atitudini politice adoptate ulterior nu
s-au datorat convingerilor intime ci au fost determinate de presiunea tiraniei maghiare pe care
au simţit-o direct şi a trebuit s-o suporte peste 1 an de zile. Dar au existat şi lideri care au
insistat pe direcţia colaborǎrii cu maghiarii şi în anii viitori ca de exemplu Murgu, Pop,
Mihalyi, care au sperat zadarnic ca pe aceastǎ cale vor obţine mai uşor drepturi politice.
Ulterior pe aceastǎ cale s-a angajat şi ardeleanul Iosif Hossu sau alţi fruntaşi.
În 1848-1849 croaţii, sârbii, slovacii, românii au luptat politic şi au sustinut rǎzboaie
naţionale grele şi sângeroase împotriva guvernelor şi armatelor ungureşti, atât în faza în care
Pesta nu s-a aflat în conflict cu Viena cât şi în a doua fazǎ a izbucnirii conflictelor militare
dintre cel douǎ metropole. Dar insurecţiile antiungureşti nu s-au declanşat concomitent ci
gradual în timp. Anume croaţii şi sârbii se bat din mai-iunie, slovacii din septembrie şi
românii din octombrie dupǎ ce au fost epuizate orice mijloace de împǎcare cu maghiarii şi a
apǎrut breşa politicǎ şi militarǎ dintre Viena şi Pesta. Deşi la început, între octombrie 1848 -
februarie 1849, faptul cǎ armatele populare slave şi române au luptat paralel cu Viena şi
împotriva Ungariei, a pǎrut avantajos pentru tabǎra antipestanǎ, în primǎvara lui 1849 s-a
vǎzut clar cǎ armatele maghiare au învins pe cele inperiale austriece aproape peste tot şi le-a
aruncat dincolo de Leitha. De asemenea au provocat pierderi grele prin lupte sau represalii
inclusiv împotriva celor neînarmaţi dintre neunguri ca de exemplu cca 100.000 de sârbi,
40.000 de români etc. şi doar Rusia a fost adevǎrata învingǎtoare a lui Kossuth din punct de
vedere militar în august 1849.
În anii 1849-1851 au circulat intens proiectele de federalizare etnicǎ a Monarhiei,
superioarǎ celei istorice a Staatsrechtului, deoarece au urmǎrit concomitent dizlocarea şi
descentralizarea în mai mare mǎsurǎ a Austriei şi Ungariei istorice care au format împreunǎ
întregul, adicǎ Imperiul Habsburgic. Negermanii şi nemaghiarii au dorit transferarea unor
competenţe guvernamentale şi parlamentare cǎtre statele naţionale complete, autonome şi
componente ale preconizatei Monarhii federalizate înzestrate şi cu un guvern şi parlament
central care sǎ opereze pentru interesele de apǎrare comunǎ a naţiunilor mici şi mijlocii din
acest spaţiu european împotriva Prusiei sau Rusiei. În cazul românilor federalizarea etnicǎ ar
fi inclus şi pe românii bucovineni într-o Românie autonomǎ formatǎ deci din ei din ardeleni,
bǎnǎţeni, crişeni şi maramuraşeni. Programele lor elaborate între 1849-1851 s-au armonizat cu
toate celelalte promulgate pe baza dreptului etnic de cǎtre nemaghiarii şi negermanii din stat.
Totodatǎ, românii ca şi ceilalţi, şi-ar fi ales deputaţi în parlamentul federal iar guvernul român
autonom şi-ar fi trimis un ministru de legǎturǎ în guvernul central.
Petiţia din 25 februarie 1849, completatǎ, argumentatǎ şi dezvoltatǎ în 1850-1851 cu
altele, dar mai ales cu programul elaborat de episcopul unit de Oradea, Vasile Erdelyi, care a
vizat constituirea unei Ţǎri româneşti formatǎ din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş,
Partium, Bucovina condusǎ de un guvern cu sediul la Blaj, s-au racordat cu cele promulgate
de slovenul Krajne-Krainz, croatul Ogarev-Ostrokinski, cehul Palacky. Ultimul a trecut şi a
evoluat rapid de la baza dreptului istoric la cel etnic. Astfel marele istoric şi patriot ceh a
preconizat o federaţie bazatǎ pe 8 unitǎţi (polono-ucrainianǎ, ceho-slovacǎ, germanǎ, iliro-
slovenǎ, italianǎ, sârbo-croatǎ, maghiarǎ, românǎ), corectând ulterior schema propusǎ cu
contopirea sloveno-sârbo-croatǎ (cerutǎ încǎ din 1832 de contele croat J. Draskovici). Liderul
croat Ogarev-Ostrojinski şi-a argumentat propunerile pe baza majoritǎţii etnice nemaghiare şi
negermane promovând pǎtrunderea etnicului în politic ca unica soluţie raţionalǎ. El a scris şi
prevǎzut clar cǎ orice altǎ formulǎ de restructurare a Imperiului care ar fi fǎcut abstracţie de
aceastǎ realitate vie şi presantǎ nu va acorda nici o şansǎ statului în viitor. Adversar hotǎrât al
centralismului maghiar şi austriac de stat Ogarev-Ostrojinski a afirmat, fǎrǎ a fi însǎ auzit,
urmǎtoarele: „Atâtǎ timp cât se va vorbi de Austria, a cǎrei populaţie este germanǎ a 5-a parte,
ca de un stat în care germanii deţin preponderenţa, atâtǎ timp cât se va spune cǎ Ungaria a
cǎrei populaţie este maghiarǎ a 3-a parte, este un stat maghiar (Magyarorsag) nu se va putea
vorbi nici de fericire, nici de pace şi nici de salvare pentru imperiu”60.
Între liderii slavi şi români s-au iniţiat colaborǎri, schimburi de opinii şi de experienţe
politice. Câteodatǎ unele programe şi proteste au fost elaborate în comun ca de pildǎ cel din
aprilie 1849 semnat de românul Şaguna, croaţii Vraniczany, Kukulievici, Oninovici,
Mazuranici, slovacii Kozacsek, Hodza, Hurban, Stur. Ele au prevǎzut egaliatea ungurilor şi
austriecilor cu nemaghiarii şi negermanii şi au propus instituirea şi funcţionarea unor guverne
şi parlamente autonome ale tuturor acestor naţiuni care sǎ le apere interesele specifice.
Interesele comune urmau sǎ fie apǎrate într-un guvern şi parlament federal unde ar fi fost
ataşaţi miniştri de legǎturǎ şi ar fi fost aleşi deputaţi din toate naţiunile Monarhiei. În aceastǎ
concepţie programaticǎ interesele generale ar fi trebuit apǎrate tot împreunǎ cu organisme de
stat comune ale naţiunilor dunǎrene. I. Maiorescu s-a întreţinut la Praga, pânǎ în orele târzii
ale nopţilor cu cehii Safarik, Gabler, Palacky. Nu o datǎ A. T. Laurian a cerut insistent ca
unele articole de fond din ziarele politice slave sǎ fie traduse şi tipǎrite în cele româneşti
pentru a se accelera cunoaşterea şi apropierea reciprocǎ sau pentru ca românii sǎ practice
unele metode de lucru cu care au operat liderii celorlalte naţiunii asuprite. Anume se
recomandǎ sǎ se redacteze petiţiile cǎtre tron şi guvernul Imperial în limba lor naţionalǎ.
Ministerele trebuiau sǎ aibe şi consilieri şi funcţionari români sau slavi care sǎ le analizeze şi
sǎ le aplice. Aceasta ar fi constituit o dovadǎ realǎ a funcţionǎrii egalei îndreptǎţiri naţionale.
Laurian a fost nemulţumit cǎ românii şi-au redactat petiţiile numai în germanǎ şi latinǎ. El a
recomandat concret ca traducerile în românǎ a articolelor de fond slave sǎ fie fǎcute din
ziarele „Union” şi „Südslawische Zeitung”. Acestea trebuiau sǎ circule şi în original în
Transilvania, deoarece toţi intelectualii români ştiau perfect nu numai latina şi maghiara ci şi
germana. Ioan Maiorescu a vizat - dar expresia mai realistǎ ar fi „a visat” - întrunirea unui
parlament federal în care ar fi fost nu numai posibilǎ ci şi utilǎ o colaborare permanentǎ şi
organizatǎ a deputaţilor slavi, români şi italieni pentru a-şi apǎra atât interesele generale, cât şi
cele naţionale specifice61.
Dar dreptul etnic n-a stat niciodatǎ la baza structurilor de stat ale Monarhiei
habsburgice. Unele cercuri politice conducǎtoare slave sau române considerate sau care se
considerau realiste au acţionat în sensul realizǎrii unui compromis între principiul
naţionalitǎţii şi legalitatea sau legitimitatea de drept istoric existent, pe trunchiul cǎreia au
sperat sǎ opereze transformǎrile înnoitoare. Aceştia au calificat programele federaliste
elaborate pe baza dreptului etnic ca maximaliste şi nerealiste. Ei le-au respins pe motivul cǎ n-
aveau şanse de a fi acceptate şi aplicate de cei de la putere. „Realiştii” şi-au prezentat
formulele lor bazate pe federalizarea provinciilor istorice ca avantajoase şi compatibile cu
situaţia politicǎ şi cu raportul de forţe existente în fazele respective ale evoluţiei Monarhiei şi
a naţiunilor care trǎiau pe cuprinsul ei.
Orientǎrile programatice pe cele douǎ direcţii principale au fost susţinute la fiecare
dintre naţiunile asuprite de tabere care au colaborat între ele în momentele de conflict militar
şi politic acut cu austriecii şi ungurii. Ele s-au confruntat în alte faze mai calme în chestiunile
de fundamentare teoreticǎ sau în fixarea alternativelor tactice ale mişcǎrilor interne. Asemenea
colaborǎri dar şi confruntǎri au funcţionat în anii 1848-1851, dupǎ 1860-1865. În timpul
dualismului frǎmântǎrile pentru fixarea evoluţiei programatice pe baza dreptului etnic sau
istoric, alegerea alternativelor tactice pe baza pasivismelor sau a activismului parlamentar au
fracţionat câteodatǎ forţele şi au diminuat capacitatea lor de presiune asupra celor de la putere.
Totodatǎ au deschis guvernelor dualiste posibilitǎţi de manevrare şi de întreţinere - savant şi
meticulos construitǎ uneori - a diferendelor survenite în interiorul elitelor politice
conducǎtoare nemaghiare şi negermane. În general acestea n-au dat roade decât pe perioade
limitate de timp. Pe de altǎ parte pânǎ la începutul secolului al XX-lea aripile tinere novatoare
au reuşit sǎ înlǎture orientǎrile vechi şi sǎ aşeze programele naţionale pe baza dreptului etnic
care, coroborat cu cel al nationalitǎţii va duce la principiul autodeterminǎrii naţionale aplicat
la 1918.
La mijlocul secolului trecut programele de federalizare etnicǎ au întâmpinat rezistenţa
hotǎrâtǎ a Vienei. Ele s-au lovit şi de situaţia pe cât de complexǎ pe atât de complicatǎ din
spaţiul vast al Monarhiei care a inclus atunci o bunǎ parte din naţiunile şi teritoriile europene
centrale şi rǎsǎritene. Astfel deputaţii slavi din parlamentul de la Kremsier (Kromeric), ca şi
cei germani care i-au exasperat cu accentele lor centralizate, nu s-au considerat îndreptǎţiţi sǎ
se refere la spaţiul întregului Imperiu. Ei au exclus Lombardo-Veneţia şi Ungaria - unde în
1849 lucrurile au evoluat altfel şi au luat o altǎ turnurǎ - din prevederile Constituţiei care s-a
mǎrginit la Austria. Liberalii austrieci au acceptat în 1848-1849 ideea ca Lombardo-Veneţia sǎ
fie cedatǎ, au considerat Galiţia ca o posesiune viagerǎ şi nedreaptǎ. Dar au întǎrit accentele şi
tendinţele centraliste în Austria istoricǎ cu concursul colegilor germani din Boemia, Moravia,
Silezia, desigur spre marea nemulţumire a cehilor şi polonezilor. Constituţia de la Kremsier a
transferat competenţele principale în stat guvernului şi parlamentului central de la Viena. Ele
au stipulat totuşi în favoarea slavilor unele atribute autonome pe seama organelor locale ale
puterii. Însǎ oricum, parlamentul de la Kremsier şi opera lui legislativǎ au fost anihilate brutal
de politica intransigentǎ a lui Felix Schwarzenberg şi armatele lui Windischgrätz.
De asemenea, liberalii austrieci au avut un rol esenţial în reconsiderarea şi dǎrâmarea
sistemului politic de sorginte dualistǎ susţinut de echipa Széchenyi-Déak-Eötvos şi instituit în
martie-aprilie-iunie 1848 prin sancţionarea de cǎtre Ferdinand a legilor şi constituţiei
ungureşti. Liberalii austrieci au urmǎrit atât în toamna lui 1848 cât şi mai târziu sǎ menţinǎ în
Monarhie vastul teritoriu rǎsǎritean al Ungariei Coroanei Sf.Stefan şi au luptat categoric
împotriva independenţei Kossuthiste. În aceatǎ privinţǎ, în octombrie 1848, liberalii austrieci
s-au detaşat net de radicalii austrieci care au luat armele la Viena pentru a apǎra constituţia
dualistǎ maghiarǎ ce stipula concomitent libertatea naţionalǎ maghiarǎ şi integrarea şi
supunerea politicǎ a neungurilor. Aceata înseamnǎ cǎ cei din urmǎ au fost dispuşi sǎ sacrifice
dominaţiei Pestei pe români, sârbi, croaţi, slovaci, ruteni şi sloveni (dintre râurile Mura şi
Roab). Revolta promaghiarǎ a radicalilor austrieci a fost reprimatǎ tot de Windischgratz.
Acesta a anihilat şi eforturile cehilor din vara lui 1848 sau primǎvara lui 1849 de a obţine
guvern şi parlament la Praga. Interesant cǎ radicalii austrieci, ca şi cei maghiari, au împǎrţit
artificial popoarele în „istorice” şi „anistorice”, în popoare care au şi care n-au dreptul sau
accesul la autoguvernarea naţionalǎ. Incluzând în prima categorie germanii, italienii, ungurii şi
polonezii, radicalii austrieci s-au exprimat în 1848-1849 pentru destrǎmarea Monarhiei,
independenţa Ungariei, Poloniei, Italiei şi unirea restului Imperiului cu un stat naţional
german unitar. Acesta ar fi inclus însǎ din motive strategice pe italienii Tirolului şi în mod
obligatoriu şi neapǎrat pe cehi şi pe slovaci. Or aceastǎ pretenţie a fost de naturǎ sǎ
nemulţumeascǎ pe toţi slavii vizaţi, inclusiv pe radicalii cehi care în 1849 au acţionat şi ei
pentru dezmemebrarea Monarhiei, dar în beneficiul unei federaţii de state-republici egal
îndreptǎţite europene. În viziunea lor trebuia exclusǎ posibilitatea ca cehii sau alte naţiuni
slave sǎ intre în marea federaţie continentalǎ ca simple umpluturi sau lipituri ale unei republici
germane mari şi ar fi propus soluţia ca aceastǎ intrare sǎ fie fǎcutǎ de şi prin ele însele.
Deci, în Monarhie, au existat şi au funcţionat mentalitǎţi, acţiuni şi mişcǎri radicale,
fie ele austriece, maghiare, slave sau române, între care pot fi surprinse anumite asemǎnǎri şi
puncte de vedere comune în privinţa structurilor sociale, parlamentare, electorale şi
cetǎţeneşti. Dar au existat şi diferenţe sau mai precis diferende esenţiale în chestiunile
naţionale, de structurare şi restructurare statalǎ. Asemenea scheme şi structuri de stat instituite
de liberalii unguri sau austrieci şi doar propuse de cei negermani şi nemaghiari în 1848-1849,
s-au situat iarǎşi pe poziţii diametral opuse între centralismele pestan şi vienez de state şi
descentralizarea româno-slavǎ, pe de o parte, iar din toamna lui 1848, şi dintre cele douǎ
metropole ale Monarhiei, pe de alta. Aceastǎ imagine generalǎ a situaţiei a demonstrat pânǎ la
evidenţǎ cǎ realmente lucrurile au fost complicate şi complexe. Ele au implicat nu numai
raporturile dintre dinastie şi totalitatea naţiunilor din Imperiu ci îndeosebi opţiunile radical
diferite ale acestora din urmǎ în problemele reorganizǎrii statale. Într-o asemenea situaţie,
nodul gordian putea fi tǎiat doar prin formula federalizǎrii etnice a Monarhiei. Aceasta ar fi
asigurat atât egala îndreptǎţire a tuturor naţiunilor constituite în state naţionale autonome, cât
şi promovarea şi apǎrarea intereselor comune într-un guvern şi parlament federal general. Ele
ar fi reprezentat tipul de stat federal multinaţional deschis oricând în viitor şi unei federaţii sau
confederaţii europene unde ar fi prevalat ideea federativǎ în sine şi nu formele monarhice sau
republicane ale statelor componente.
Trebuie sǎ spunem însǎ categoric şi clar cǎ cei ce au respins asemenea structuri de
mare deschidere democraticǎ au fost aceia care au fost situaţi deasupra din punct de vedere
social-economic şi politic, adicǎ dinastia şi cercurile conducǎtoare austriece şi maghiare. Iar
cei ce le-au propus au fost naţiunile de la baza piramidei care au avut statutul cel mai critic în
cadrul Monarhiei. Aşa a fost în 1848-1849, în 1860-1861 sau dupǎ 1867, deoarece practica
istoricǎ a dovedit cǎ naţiunile situate deasupra n-au fost dispuse sǎ le ridice pe celelalte în sus,
spre nivelul în care s-au aflat ele, nu le-au dorit coordonate ci subordonate lor, în pofida
avansurilor repetate fǎcute de acestea pentru federalizarea statului.
Constituţia imperialǎ din martie 1849 s-a referit la întreaga Monarhie. Ea a pus
accentul pe centralism fǎrǎ sǎ excludǎ într-o perioadǎ în care era nevoie încǎ de prudenţǎ -
concesiile autonomiste aplicate însǎ doar provinciilor istorice. În concluzie, dreptul etnic n-a
avut nici o şansǎ şi nici o audienţǎ în faţa cercurilor conducǎtoare închistate de secole în
structurile legitimismului istoric şi în Staatsrecht. Referitor la partea orientalǎ a Monarhiei,
Constituţia a declarat Croaţia, Marele Principat al Transilvaniei, completat cu Partium,
Voievodina ca teritorii ale Coroanei. Dar tocmai în virtutea autonomismelor istorice legale
(mai puţin conturate în cazul Voievodinei), ele au fost declarate complet autonome şi separate
de Ungaria unde au fost totuşi cuprinşi în continuare 5.000.000 de români şi slavi din
Slovacia, teritoriile rutene şi unele slovene, Crişana, Maramureş. Mǎsura a fost luatǎ de
conivenţǎ între Windischgrätz şi prietenii sǎi conservatorii unguri care au ajuns la concluzia,
chiar şi în toiul luptelor dintre Viena şi Pesta, cǎ despǎrţirea tuturor neungurilor de statul
ungar i-ar împinge pe maghiarii centralişti şi centralizatori la un rǎzboi disperat. Ei au sperat
în zadar, de altfel, cǎ ungurii kossuthişti nu se vor desprinde de Monarhie şi dinastia ei, cǎ vor
accepta pacea internǎ pe baza Constituţiei din martie 1849 şi nu pe baza celei din aprilie 1848.
Asemenea calcule erau întrebuinţate şi de puternica gardǎ a ofiţerimii monarhiste şi
legitimiste din armata Ungariei în frunte cu Görgey. Acestea n-au acceptat nici în 1849
detronarea regelui şi au sperat cu disperare în împǎcarea dintre tron şi naţiune. Dar mulţi
dintre ei au preferat ca totuşi reconcilierea cu noul rege sǎ se facǎ pe baza legilor şi structurilor
din 1848, mai avantajoase Pestei decât prevederile din martie 1849. În ceea ce-i priveşte pe
români şi slavi, cei din Transilvania istoricǎ (Ardeal), Croaţia, Voievodina, având o
autonomie teritorialǎ garantatǎ faţǎ de Pesta şi care ţineau doar teoretic (formal) şi legal de
Coroana Monarhului, dar nu de statul ungar şi instituţiile lui, su sperat o clipǎ cǎ pe trunchiul
ei vor putea aplica şi da viaţǎ programelor lor naţionale elaborate în mai de adunǎrile lor
populare de la Blaj, Sremski Karlovici sau de Dieta de la Agram (Zagreb). Celorlalţi
nemaghiari cuprinşi direct în statul ungar, nu le rǎmânea decât sǎ spere cǎ li se vor acorda
drepturi de a avea funcţionari şi de a-şi folosi limbile naţionale la nivele inferioare ale
administraţiei comitatelor, tribunalelor, în şcoli şi instituţii culturale, presǎ sau cǎ vor
beneficia de o lege electoralǎ echitabilǎ care sǎ le permitǎ alegerea reprezentanţilor lor într-o
formulǎ convenabilǎ în congregaţiile comitatense şi în parlamentul Ungariei. Oricum
aplicarea Constituţiei din martie 1849 ar fi însemnat în ambele sensuri cu mult mai mult decât
ceea ce a fost înainte de 1848. Dar practica a dovedit repede cǎ şi din acest elaborat, ce a pǎrut
la un moment dat un compromis între vechi şi nou, nu s-a ales decât praf şi scrum.
 6. PROIECTE DE TRANSFORMARE A TRANSILVANIEI
MEDIEVALE MAGHIARE STRUCTURATĂ PE BAZA SISTEMULUI
3+4 ÎNTR-O PATRIE ROMÂNĂ AUTONOMĂ ŞI DEMOCRATICĂ

Unul din gânditorii şi fruntaşii politici realişti, crescut la şcoala abilǎ şi practicǎ a lui
Şaguna, înalt magistrat în aparatul de justiţie, funcţionar în administraţia localǎ, Ioan Puşcariu,
s-a gândit şi a reflectat asupra posibilitǎţii de a se asigura şi pentru români drepturi cetǎţeneşti
colective pe baza naţionalitǎţii şi limbii pornind de la realitǎţi sau concesii şi înlesniri oricât
de mici sau de modeste ar fi fost acestea. Înainte de abrogarea în 1851 a Constituţiei din
martie 1849 şi cu ocazia restructurǎrii administrative a Marelui Principat Transilvania în
acelaşi an, Ioan Puşcariu a întrevǎzut pentru moment posibilitatea apariţiei unor breşe în
sistemul administrativ local ce fusese un monopol multisecular al sistemului 3+4
antiromânesc prin tradiţie. Prin ele urmau sǎ-şi facǎ loc, sǎ vadǎ lumina zilei şi sǎ intre în
practica politicǎ şi interesele românilor. Fruntaşul român a fost convins cǎ orice principiu
constituţional stipulat în scris, inclusiv cel al egalei îndreptǎţiri naţionale, n-avea şanse sǎ aibǎ
acces la aplicarea şi funcţionarea lui în viaţa de stat, decât în cazul în care s-ar fi asigurat în
anumite teritorii exercitarea unor drepturi municipale concrete la nivel de comitate, scaune,
districte, opiduri sau oraşe, cercuri, comune. Ele trebuiau sǎ fie corelate şi îmbinate toate cu
reprezentarea proporţionalǎ parlamentarǎ şi gubernialǎ la nivelul întregii provincii pe
cuprinsul cǎreia fiinţau şi funcţionau respectivele unitǎţi. Sursele argumentaţiei pentru
acordarea acestor drepturi au fost moderne în sensul cǎ românii fiind majoritari au purtat pe
umerii lor cuantumul cel mai mare din greutǎţile publice, fapt ce-i îndreptǎţea la participrea pe
mǎsurǎ la beneficiile publice şi cetǎţeneşti. Autoguvernarea naţionalǎ a fost solicitatǎ pe baza
corelaţiei logice şi obiective dintre proporţionalitatea etnicǎ şi principiul nou şi încǎ tânǎr, dar
tocmai de aceea revoluţionar, al naţionalitǎţii.
Dar în perioadele în care argumentele etnice şi noi au coexistat cu cele istorice fǎrǎ sǎ
le devanseze încǎ, Ioan Puşcariu a fǎcut apel şi la cele din urmǎ. El a pus accentul şi pe faptul
cǎ românii din Transilvania şi-au organizat teritoriul încǎ înainte de venirea ungurilor, secuilor
şi saşilor, investindu-l cu instituţii civile (cnezate, kneziate, ducate) şi apǎrându-l cu cele
militare (exercitum). Formaţiunile politice româneşti au fost definite cu termenul de „sfaturi
mici”. Chiar şi dupǎ penetraţia neromânilor în Transilvania, care şi-au organizat propriile lor
instituţii, cel mai adesea peste teritoriile românilor (comitate regale şi apoi nobiliare, scaunele
secuieşti şi sǎseşti), unele enclave româneşti au supravieţuit şi au coexistat o vreme cu
celelalte sub denumirile de districtus olachales, terra blachorum unde a continuat sǎ fie
recunoscut şi sǎ fie aplicat ius valahicum la nivele inferioare ale ierarhiei feudale. Din vârful
piramidei suzeranitatea a izvorât de la rege iar vasalitatea a fost axatǎ pe voievod, comitate,
scaune şi în anumite zone sau cazuri grupuri de sate sau sate conduse de feudali români
ortodocşi cnezi sau voievozi. Puşcariu a fǎcut distincţia între cnezii de sate şi ceilalţi şi de fapt
întregul sistem de obligaţii, competenţe, privilegii sau imunitǎţi locale în schimbul serviciilor
aduse, a funcţionat potrivit normelor societǎţii feudale. Forurile ortodoxe române locale s-au
aflat sub competenţele comitatelor şi scaunelor, dar acest fapt n-a împiedicat ca unele
privilegii, posesiuni şi imunitǎţi locale sǎ provinǎ direct de la rege - peste voievod şi
autoritǎţile comitatense - în schimbul unor servicii prestate puterii centrale în interior sau
luptele purtate de aceasta în exterior. Puşcariu a insistat asupra corelaţiei dintre enclavele
teritoriale care au asigurat funcţionalitatea instituţiilor autohtone ortodoxe şi accesul
românilor liberi în unele congregaţii generale ale Voievodatului autonom al Transilvaniei în
prima perioadǎ a stǎpânirii ungare.
Puşcariu, bun cunoscǎtor al istoriografiei Transilvaniei, a reconstituit drumul
penetraţiei maghiaro-secuieşti de la nord-vest spre Carpaţii sudici şi rǎsǎriteni care a dus la
înfiinţarea şi funcţionarea pe teren mai întâi a comitatelor Zolnuk (Solnoc), Dǎbâca, Cluj,
Turda, Kükülö, Alba şi apoi marele comitat al Hunedoarei. El a susţinut cǎ la început şi secuii
au avut un comitat propriu, dupǎ care l-au împǎrţit în scaune. Autorul a comparat rolul acelor
„Kenezius” români cu cel al comesului la unguri şi grafului la saşi. În aceste cazuri
competenţele kneziale au cuprins sate întregi şi zone mai întinse. În diplomele vechi au fost
precizate atât drepturile lor cât şi obligaţiile în naturǎ, prestǎrile militare, pǎzirea castrelor.
Aceasta a determinat ca locuitorii acestor ţinuturi sǎ fie denumiţi „castrenses”. Dar
documentele au atestat şi pe acei „knezius villicus” asimilabili cu antistiile comunale sau
opidane, deci în jurisdicţie restrânsǎ la un sat sau oraş mic ca de pildǎ „Glimbóca”, „Kudsir”,
„Balomir:, „Oláhfalu”, „Felek”, „Lupsa” (Glimboca în jud. Caraş-Severin, Cugir în jud. Alba
şi Balomiru de câmp în jud. Alba, Breaza în jud. Mureş, Vlǎhiţa (sau Cǎpâlniţa!) în jud.
Harghita, Feleacu în jud. Cluj etc.).
Puşcariu a susţinut cǎ dupǎ ce regii Ungariei şi-au asigurat „dominatul” asupra
Comitatului Hunedoara (ţinutul kneziaturilor române per escellentiam”, au concentrat
jurisdicţiile lor în jurul unor fortǎreţe şi castre regale formând din ele districtele „Olahorum
deHatzey, Hunyad, Deva, Halmagy etc.”. Cu timpul prin „novae donationes” aceste jurisdicţii
s-au transformat în posesiuni nobiliare în bunǎ parte a unor familii privilegiate române. Cu
mult mai înainte decât aceste districte au fost ducatele de Almaş şi Fǎgǎraş intens populate de
români. Dintre ei unii, parţial sub presiunea coloniştilor saşi sau datoritǎ altor situaţii şi anume
graţie prozelitismului catolic, au trecut în sudul Carpaţilor. Dar cei rǎmaşi şi-au putut menţine
posesiunea asupra unor enclave teritoriale numite „terra Blachorum” care au format tot un fel
de districte române în unele zone din Alba Superioarǎ, ţinutul Branului, districtul Fǎgǎraşului
şi districtele de „Kertz, Tǎlmaciu, Sǎlişte, Rodna etc.”. Deşi Fǎgǎraşul a devenit un simplu
district, el a avut o structurǎ consistentǎ care i-a asigurat o lungǎ perioadǎ de supravieţuire şi,
deci, de existenţǎ. Chiar dacǎ a fost feudǎ a unor domnitori din Tara Romǎneascǎ sau a unor
familii nobiliare sau princiare ungureşti (Bornemisa, Nádasd, Mailát, Zapolya - fiul, Bekes,
Báthory), administraţia localǎ s-a fǎcut de cǎtre acei „duodecim doierones” adunaţi la tabla
sau scaunul din Fǎgǎraş pentru a dispune reglementarea problemelor municipale, judiciare şi
administrative printr-un aparat dregǎtoresc propriu pus sub jurisdicţia cǎpitanului suprem şi a
vicecǎpitanului.
Ţinutul secuilor a cunoscut mai multe arondǎri administrative pânǎ s-a ajuns la
formarea scaunelor clasice şi a filialelor lor şi anume: Scaunul Udvarhely (Odorheiu Secuiesc
municipiu, jud.Harghita) cu Filialele Keresztur (Cristuru Secuiesc, oraş, jud. Harghita) şi
Bardocz (Brǎduţ, comunǎ, jud. Covasna); Scaunul Haromszek (Trei Scaune) cu Filialele
Sepsy (Sfântu Gheorghe, oraş, jud. Covasna), Kezdy (Târgu Secuiesc, oraş, jud.Covasna),
Orbay (Oarba de Mureş, sat, comuna Iernut, jud.Mureş) şi Miklosvar (Miclosoara, sat înglobat
în oraşul Baraolt, jud.Covasna); Scaunul Csik (sau Gyergyo Szent Miklós-
Gyergyószentmiklós-Gheorgheni, oraş, jud. Harghita) şi Kászon (sau Kászo Altiz, sat,
com.Plǎieştii de Jos, jud. Harghita); Scaunul Marosvásárhely (Târgu Mureş) şi Scaunul
Aranyos (Arieş).
Pe „Pǎmântul Crǎiesc” sau „Fundus Regius” saşii şi-au organizat Scaunele Sibiul,
Orǎştie, Sebeş, Miercurea, Nocrihul, Cincul, Rupea, Sighişoara. La acestea s-au mai adǎugat
Scaunul Mediaşului, Districtele Bistriţei şi Braşovului care au aparţinut înainte de ţinutul
secuilor şi s-au aflat sub incidenţa jurisdicţiei comiţilor lor. Din constituirea administraţiei
locale a Transilvaniei se poate uşor observa cǎ structurile administrative ale cuceritorilor
unguri şi ale coloniştilor aduşi de ei au avut o soliditate şi consistenţǎ mai mare. Ele au fost
croite peste şi perintre cele autohtone româneşti. Dar, cel puţin în prima perioadǎ a stǎpânirii
strǎine, unele din ele au fost recunoscute şi au continuat sǎ existe sau mai precis sǎ coexiste
sub autoritatea celor dintâi. Oricum, Puşcariu a ajuns la concluzia cǎ la început au fiinţat
teritoriul comitatens al nobililor, teritoriul secuilor, teritoriul românilor. Dupǎ pǎrerea lui,
marea nenorocire a elementului românesc - deşi a derivat în mod primar de la cucerirea strǎinǎ
- s-a accentuat odatǎ cu dispariţia teritoriului şi înglobarea jurisdicţiilor româneşti ce au fiinţat
şi au funcţionat pe el în structurile administrative strǎine, situaţie determinatǎ şi de Unic
Trium Nationum de la 1437 şi de hotǎrârile de la Turda din februarie 1438.
Puşcariu, observator fin, abil şi realist, a constatat cu discernǎmânt cǎ la 1437 au fǎcut
cauzǎ comunǎ şi s-au aliat toţi nobilii, adicǎ atât ungurii cât şi saşii şi românii, împotriva
tuturor „rusticilor” (ţǎranilor unguri, români, saşi). Nobilii în 1438 la Turda au fǎcut şi o „ligǎ
politicǎ” cu saşii şi secuii împotriva duşmanilor din afarǎ şi din nou a „rusticilor” dinǎuntru.
Apropierea nobililor români de cei unguri, întrepǎtrunderea intereselor lor politice şi sociale
pânǎ la identificarea lor au determinat - împreunǎ cu factorul religios şi catolicizarea
vârfurilor privilegiate ortodoxe - arondarea succesivǎ a jurisdicţiilor în interesul comun al
nobilimii şi în detrimentul românilor. Din moment ce liga celor trei „naţiuni” politice,
nobilimea, saşii şi secuii au definit şi au structurat sistemul constituţional al Voievodatului şi,
mai apoi, al Principatului, pe mǎsurǎ ce nobilimea mare românǎ s-a distanţat prin interese
sociale, de castǎ privilegiatǎ şi prin catolicism de masa mare a poporului român, dar şi de
clerul şi nobilimea micǎ ortodoxǎ, ea s-a apropiat deşi s-a contopit cu nobilimea maghiarǎ şi
cu ceilalţi privilegiaţi. Astfel, s-a inaugurat o lungǎ perioadǎ istoricǎ de decǎdere şi ostracizare
polticǎ a naţiunii române. Rând pe rând s-au declanşat încorporǎrile districtelor române la
jurisdicţiile „naţiunilor” politice. Astfel, districtul Branului a cǎzut la Braşov, satele din abaţia
de „Kertz” la Sibiu, tot acolo au ajuns districtele Tǎlmaciu şi Almaşul - care în 1389 ţinuse de
Mircea - iar valea Rodnei cu peste 20 de sate au intrat la Bistriţa. O soartǎ tot atât de tristǎ au
avut-o şi alte jurisdicţii române (Breţcu, Olahfalu, Feleac etc.) care au cǎzut în ţinutul secuilor
sau al comitatelor.
 Rezultatul general ce a derivat din încorporǎri a fost pierderea „caracterului politico-
naţional” al jurisdicţiilor şi odatǎ cu el a tuturor drepturilor legate de acesta iar locuitorii au
cǎzut în „servitute şi mizerie”. Puşcariu a subliniat clar şi realist cǎ în general chiar în ţǎrile
unde ar fi existat legi drepte ele n-aveau valoare fǎrǎ aplicarea lor practicǎ. Prevederile legilor
nu se puteau aplica decât pe teren bine delimitat în şi prin municipii, de unde rezultǎ prin
comparaţie cǎ fǎrǎ acestea - plus lipsa legilor oneste şi drepte în cazul Transilvaniei - nu putea
fi vorba de nimic bun pentru români. În comitate, nobilii români au avut aceleşi drepturi şi
prerogative cu omologii lor unguri. Dar, neavând un teren propriu ca bazǎ, au devenit simple
umpluturi sau lipituri la aceştia din urmǎ pânǎ au ajuns sǎ aibe soarta deplorabilǎ şi ruşinoasǎ
de a participa la „decretarea morţii politice” a naţiunii române şi a bisericii sale (de care s-au
despǎrţit practic din momentul trecerii la catolicism). Lucrul a fost evidenţiat de spiritul
Aprobatelor şi Compilatelor care au sintetizat ostilitatea privilegiaţilor faţǎ de majoritatea
româneascǎ şi ortodoxǎ din Transilvania. Alţi observatori politici români au evidenţiat cǎ
rapacitatea acaparatoare a celor trei „naţiuni” politice s-a extins treptat şi asupra ţinuturilor
româneşti mǎrginaşe. Unii gânditori greco-catolici au susţinut cǎ persecuţiile, încorporǎrile şi
pierderile rezultate din ele s-au datorat şi încǎpǎţânǎrii unor cercuri ale românilor ortodocşi de
a rezista vreme de secole presiunilor de a îmbrǎţişa catolicismul stǎpânilor politici, fapt care i-
a înfuriat şi i-a determinat pe aceştia din urmǎ sǎ intensifice mǎsurile antiromâneşti. Aceşti
comentatori uniţi au încercat sǎ acrediteze ideea cǎ unirea tuturor românilor ortodocşi cu
Biserica Românǎ înainte cu câteva secole de 1698 ar fi fost de naturǎ sǎ salveze şi sǎ conserve
unele poziţii româneşti în administraţie, legislativǎ şi justiţie.
Puşcariu a comentat aproape cu o uşoarǎ invidie faptul cǎ saşii, pǎstrându-şi teritoriul
numit Fundus Regius şi asigurându-şi pe el funcţionalitatea municipiilor proprii, au fost
capabili sǎ-şi conserve de-a lungul secolelor libertǎţile şi privilegiile primite încǎ de la Regii
Ungariei. Dar el a remarcat cǎ puţinii saşi care au cǎzut sub jurisdicţia comitatelor n-au scǎpat
nici de servitute şi nici nu şi-au conservat naţionalitatea. Într-adevǎr, mai ales saşii din oraşele
situate pe teritoriul comitatelor s-au metamorfozat cu timpul în unguri. În schimb, românii,
pierzându-şi ţinuturile şi vǎzându-le şterse din „catalogul jurisdicţiunilor” şi-au pierdut
drepturile şi le-a mai rǎmas doar dreptul la locul de mormânt unde se odihneau casele lor ce
au purtat cea mai mare parte din sarcina publicǎ.
În pofida acestei realitǎţi triste, Puşcariu a insistat asupra tradiţiei istorice a acelor
„terra Blachorum, Districtus Olahorum, villae olahale”, „Universitas tam Hungarorum guam
Valachorum”, a proprietǎţii românilor nobili şi liberi asupra pǎmântului, a coproprietǎţilor
politice asupra jurisdicţiunilor nobiliare comitatense sau chiar a pus accentul pe înfiinţarea
celor douǎ teritorii de „miliţie” (de fapt de graniţǎ) pe care a calificat-o în mod exagerat -
credem noi - „românǎ naţionalǎ”, numai pentru a încropi pânǎ aproape de perioada lui
continuitatea de drept istoric - aflat încǎ la modǎ - în vederea restituirii şi acordǎrii poziţiilor
cuvenite românilor în administraţia localǎ de stat.
În ceea ce priveşte evoluţia teritoriului comitatens, Puşcariu a surprins mutaţia
structuralǎ fundamentalǎ survenitǎ în urma procesului constituirii naţiunilor moderne şi
anume transformarea lui din teritoriu al nobililor sau al comitatelor în teritoriu al „naţiunii”
maghiare62, 63, la care s-a adǎugat - în aceeaşi calitate - şi cel al secuilor. Aici s-a ivit de fapt
începutul pericolului - ce a devenit evident din secolul urmǎtor - integrǎrii politice a românilor
în naţiunea maghiarǎ. Aşa cum nobilii români au fost simple umpluturi sau lipituri la cei
unguri, de acum înainte urma ca toţi românii sǎ fie incluşi din punct de vedere politic în
aceeaşi entitate civicǎ unicǎ şi indivizibilǎ. Alţi gânditori politici români au descifrat
mecanismul intim al transformǎrii naţiunii politice maghiare din Ungaria şi Transilvania într-o
naţiune civicǎ privilegiatǎ - deci nu numai integratoare - pus în mişcare de nobilime şi
aristocraţie. Aceasta fiind secole de-a rândul o clasǎ privilegiatǎ şi personificând acea „naţio”
medievalǎ, a croit din naţiunea maghiarǎ modernǎ, în care în secolul al XIX-lea au fost incluse
toate celelalte clase şi categorii sociale, tot o entitate politicǎ privilegiatǎ şi dominatoare
menitǎ sǎ ocupe poziţiile cheie în viaţa guvernamentalǎ, parlamentarǎ, justiţie şi administraţia
localǎ de stat.
Vis ŕ vis de împǎrţirea administrativǎ a Transilvaniei ce a favorizat cele trei „naţiuni”
politice şi cele patru religii recepte, Puşcariu a apreciat ca beneficǎ reforma lui Iosif al II-lea
care a împǎrţit Marele principat în 11 comitate şi 9 cetǎţi libere deoarece ea a urmǎrit
concivilitatea locuitorilor şi a lovit în cei privilegiaţi. Dar gânditorul român a fost pe deplin
conştient cǎ pe lângǎ situaţia politicǎ generalǎ nefavorabilǎ, mai ales opoziţia celor
privilegiaţi, pasivitatea şi boicotul lor, au contribuit la nimicirea intenţiilor marelui
„reformator de stat” Iosif al II-lea şi la relansarea sistemului 3+4, în pofida mişcǎrii
Supplexului din 1791 care a solicitat revenirea la ştergerea privilegiilor şi la instituirea
egalitǎţii de drept între locuitorii Transilvaniei. Pe de altǎ parte Puşcariu a afirmat clar cǎ
reforma de la sfârşitul secolului al XVIII-lea - cu toate pǎrţile ei bune - nu mai corespundea
necesitǎţilor administraţiei sau aplicǎrii principiului naţionalitǎţii în secolul al XIX-lea. El a
întrezǎrit şi în reformele teritoriale administrative din primii ani ai neoabsolutismului lui
Alexander von Bach apariţia unor breşe care au spart monopolul celor privilegiaţi şi au
asigurat unele poziţii pe seama românilor în administraţia localǎ de stat. Situaţia ne determinǎ
sǎ afirmǎm cǎ a fost clar pânǎ la evidenţǎ cǎ numai şi numai în perioadele de tensiune şi
ciocniri, deci de conflicte între stǎpâni, a fost posibil accesul celor oropsiţi la anumite
drepturi, care în mod invariabil erau însǎ mai devreme sau mai târziu pierdute.
La 12 mai 1851, Marele Principat a fost împǎrţit în 5 ţinuturi divizate în 36 de
cǎpitanate şi anume: Sibiul cu 6, Alba Iulia cu 10, Clujul cu 6, Reteagul cu 7, Udvarheiul cu 7
cǎpitanate. Dintre acestea Alba şi Reteagul ar fi urmat sǎ fie româneşti, Clujul şi Udvarheiul
maghiare, Sibiul cu enclavele Bistriţa şi Braşov sǎseşti, ceea ce în comparaţie cu trecutul ar fi
fost un început promiţǎtor pentru români. Dar Patenta din 31 decembrie 1851 a pus capǎt şi
acestei reforme iar dupǎ provizoratul din 1852, Transilvania a fost împǎrţitǎ, pe baza
instrucţiunilor centralizatoare ale Vienei în 10 prefecturi divizate în 31 de preturi, structurǎ
menţinutǎ pânǎ în aprilie 186164.
Pornind de la necesitatea practicǎrii conceptului de patrie româneascǎ, pe care o
doreau extinsǎ pe întreg teritoriul Transilvaniei, deputaţii români din Dieta de la Sibiu au
prezentat în 1864 propuneri pentru înlǎturarea monopolului local maghiaro-sǎsesc din
administraţia localǎ de stat şi arondarea ei pe baza principiului naţionalitǎţii şi
proporţionalitǎţii şi al înlesnirii administrǎrii publice şi judiciare.
Astfel, comitetul dietal din Sibiu a propus arondarea Marelui Principat al Transilvaniei
în mai multe Municipii şi anume: Dejul cu 150.000 locuitori şi 4 cercuri sau submunicipii:
Lǎpuşul Unguresc, Dejul, Gherla şi Hidalmaş (Hida); Clujul cu 200.000 locuitori şi 5
submunicipii: Huedin, Cluj, Mociu, Turda, oraşul reşedinţǎ; Alba Iulia cu 232.000 locuitori şi
7 cercuri submunicipale: Câmpeni, Abrud, Aiud, Alba, Vizacna (Ocna Sibiului), Blaj, Maroş-
Ujwar (Uioara); Deva cu 193.000 locuitori şi 6 submunicipii: Orǎştie, Deva, Dobra,
Hunedoara, Haţeg şi Puiul; Sibiul cu 278.000 locuitori - plus enclavele Braşov cu 81.000
locuitori şi Bistriţa cu 48.000 - subîmpǎrţit în cercurile submunicipale Sebeş, Sǎlişte, Sibiu,
Agnita, Rupea, Sighişoara şi Mediaş; Fǎgǎraşul cu 103.000 locuitori; Udvarheiul (Odorhei) cu
452.000 locuitori şi submunicipiile: Haromszék, Csik, Udvarhei, Maroş-Vasarhei (Târgu
Mureş) fiecare divizate în mai multe cercuri; Reghinul cu 115.000 locuitori şi 5 submunicipii:
Reghin, Giurgiu, St.Ioana (Voievodeni), Ormeniş, Murǎş Ludoşiul (Luduş); Nǎsǎud cu 80.000
de locuitori. În total s-au propus XII municipii şi 58 de submunicipii.
Pe baza acestei arondǎri românii, ungurii şi saşii şi-ar fi putut apǎra mai bine interesele
în municipii, submunicipii, cercuri. Acestea ar fi fost croite pe teren - dacǎ propunerile ar fi
prins viaţǎ - ţinându-se cont de concentrarea elementelor aparţinând celor trei „naţiuni”
politice recunoscute legal de Dietǎ. Lucrul ar fi însemnat implicit slǎbirea structurilor depǎşite
şi desuete ale celor şapte comitate clasice. De altfel, deputaţii români au contestat clar
denumirile istorice de comitate, scaune, secuime, sǎsime etc.65. Era însǎ mai mult decât sigur
cǎ fǎrǎ arondarea democraticǎ a administraţiei locale de stat legislaţia sibianǎ, legile I şi II, n-
ar fi prins niciodatǎ viaţǎ, n-ar fi avut unde sǎ se aplice, iar Marele Principat al Transilvaniei
nu putea deveni o ţarǎ eminamente româneascǎ în care sǎ se respecte însǎ şi drepturile
naţionalitǎţilor conlocuitoare.
Dar propunerile privind arondarea democraticǎ a administraţiei Transilvaniei, ca şi
legile sibiene, au rǎmas literǎ moartǎ, deoarece Dieta şi legile sau iniţiativele legislative
începând cu convocarea şi perioada funcţionǎrii ei, s-au situat pe un teren deosebit de nesigur
şi labil.

7. UNGURII ŞI AUSTRIECII
ÎN MARŞ RAPID SPRE COMPROMIS ŞI DUALISM

Politica nefericitǎ iniţiatǎ în decembrie 1851 de Viena, prin care, potrivit expresiei lui
Ilarian, Alexandru von Bach l-a tradus pe Kossuth Lajos în germanǎ, încercând sǎ
germanizeze şi sǎ centralizeze totul, deci şi Ungaria şi Lombardo-Veneţia în jurul ei, a
contribuit efectiv la subminarea forţelor Imperiului prin creşterea nemulţumirii adânci, tǎcute
dar ameninţǎtoare a tuturor naţiunilor neaustriece. Şeful liberalilor maghiari de orientare
dualistǎ Széchenyi a afirmat cǎ mai târziu când se va comenta epoca lui Bach, ecoul va
rǎspunde „Ach! Ach!” iar banul croat Jellacic i-a spus fratelui sǎu cǎ politica Vienei ducea la
dispariţia Monarhiei în cel mult 25 de ani. Nemaghiarii, ca şi maghiarii, au ajuns sǎ fie trataţi
la fel de dur şi de rǎu, starea excepţionalǎ fiind menţinutǎ pânǎ prin anii 1853-1854. Românii
Iancu, Axente, Ciurileanu au avut parte de brutalitǎţile şi închisorile austriece, din fericire în
cazul lor de scurtǎ duratǎ, ca şi cehii Sabina sau Fric pe o perioadǎ mai lungǎ. Alţi lideri
maghiari sau nemaghiari, adversari pe câmpul de luptǎ în 1848-1849, au devenit colegi de
celulǎ austriacǎ dupǎ aceastǎ datǎ. Prefectul român David Prodan s-a stins la 1852 în
fortǎreaţa Albei Iulii urmat la câţiva ani de cehul Havlicek care doar dupǎ ce s-a îmbolnǎvit de
moarte în închisoarea Brixen din Tyrol, a fost eliberat în 1855, pentru a-şi sfârşi zilele în
1856, poliţia considerându-i rǎufǎcǎtori pânǎ şi pe participanţii la funeralii. Poliţia şi
jandarmeria, justiţia militarǎ au oprimat în faşǎ, prin arestǎri şi câteodatǎ execuţii, orice
politicǎ opoziţionistǎ. Liderii nemaghiari au constatat cu tristeţe cǎ Viena, „prietena” lor din
1848-1849 le-a oferit drept „rǎsplatǎ” ceea ce le-a dat ungurilor, adversarul comun din aceiaşi
ani, drept pedeapsǎ. Împotriva acestei stǎri politice deplorabile s-a ridicat zadarnic vocea
austriacǎ dar competentǎ, raţionalǎ şi lucidǎ a profesorului universitar de istorie universalǎ
Anton Springer de la Universitatea din Viena care a repetat cǎ fǎrǎ restructurarea imediatǎ
solidǎ şi sincerǎ a statului pe baza federalizǎrii etnice nu exista nici o soluţie valabilǎ sau
viabilǎ pentru Imperiu. De asemenea, unii conducǎtori politici români au apreciat cǎ anii
guvernǎrii neoabsolutiste a lui Bach pot fi comparaţi sau interpretaţi cu absolvirea a 11 ani de
Universitate politicǎ superioarǎ şi de cea mai bunǎ calitate care pe baza suferintelor şi
umilinţelor comune sǎ-i îndemne atât pe şefii unguri, cât şi pe cei neunguri, la înţelegere şi
respect reciproc, la toleranţǎ şi respect pentru interesele adevǎrate şi bine înţelese ale
naţiunilor statului66.
Relele politice ale neoabsolutismului anilor 1849-1860 n-au fost şi nici n-au putut fi
contrabalansate de politica socialǎ pozitivǎ care a favorizat ţǎrǎnimea şi categoriile productive
şi nici chiar de certa dezvoltare economicǎ generalǎ industrialo-comercialǎ ce a dus la
consolidarea şi întǎrirea burgheziilor şi nobilimii ancoratǎ în noile structuri şi orientǎri ale
vremii. Dimpotrivǎ, aceşti factori pozitivi au determinat reapariţia şi afirmarea dupǎ anii
1860, a unor forţe mai puternice şi mai hotǎrâte în luptele naţional-politice. Cu cât era mai
puternicǎ din punct de vedere economic burghezo-nobilimea sau intelectualitatea cu funcţii
burgheze a unei naţiuni, cu atât era mai capabilǎ sǎ susţinǎ o mişcare intensǎ şi meritorie. Dar,
în 1860-1861 partidele politice ale naţiunilor puternice din punct de vedere social-economic şi
politic, situate în vârful sau la mijlocul piramidei în 1848 sau mai înainte, au revenit pe arenǎ
cu aceleşi programe şi pretenţii devenite deja tradiţionale. De exemplu, politicienii maghiari
liberali au revenit pe scena politicǎ cu programele, realizǎrile şi structurile de stat din 1848
care au însemnat atunci ce înseamnǎ şi în aceşti ani: libertate naţionalǎ pentru unguri,
supunere şi integrare politicǎ pentru neunguri. Potrivit acestor pretenţii Marele Principat al
Transilvaniei (Ardeal) urma sǎ fie anexat, iar Croaţia supusǎ Ungariei în virtutea legilor din
martie, iunie şi a Constituţiei din aprilie 1848 care convergeau toate spre reedificarea unui stat
unguresc centralizat în jurul Pestei în frontierele lui istorice croite prin jafuri şi cuceriri
sistematice. Întrucât acest lucru ar fi dus iarǎşi - ca şi în 1848 - la împǎrţirea în douǎ a
Monarhiei şi datoritǎ faptului cǎ n-au fost rezolvate integral contradicţiile între liberalii
austrieci şi unguri, programul deakist a fost deocamdatǎ blocat şi Dieta din Pesta dizolvatǎ în
1861.
Conservatorii unguri care au contribuit la elaborarea Diplomei din octombrie 1860 au
gǎsit deocamdatǎ o audienţǎ mai mare la Viena şi unele din soluţiile lor au fost introduse sau
mai precis reintroduse în structurile Imperiului. Unele din acestea au fost mai puţin
pernicioase pentru programele nationale slave şi române dacǎ le comparǎm cu cele liberale
paşoptiste. Ele au admis pe baza situaţiei anterioare anului 1848, în principiu, autonomia
Marelui Principat al Transilvaniei şi a Croaţiei dar au realizat în schimb anexarea
Voievodinei, Slovaciei, Banatului, Zarandului, Solnocului de Mijloc, Chioarului, Crasnei la
Ungaria, unde au mai fost cuprinse şi Crişana şi Maramureşul. Au existat însǎ dovezi
palpabile cǎ cei mai influenţi conservatori, deşi n-au avut influenţǎ mare în dieta cu majoritate
deakistǎ, au conservat şi au pregǎtit poziţii şi soluţii pentru aplicarea de cǎtre tron în viitor a
constituţiei din aprilie 1848. Aceasta, revitalizatǎ şi completatǎ, urma sǎ stea în concepţia
liberalilor lui Déak la baza împǎcǎrii austro-ungare. Astfel, Dieta Ungariei s-a putut întruni
singurǎ pentru a dezbate din proprie iniţiativǎ unele interese interpretate de ea însǎşi ca
specifice. Faptul îl sperie pe Palacky încǎ în 1861, deoarece vede în el un germene ce
convergea spre dualism, iar în guvernul imperial central i s-a asigurat un loc numai
cancelarului aulic al Ungariei, nu şi celor ai Croaţiei şi Transilvaniei situaţi pe poziţii
inferioare, împrejurare ce n-a semnificat altceva decât cǎ se „uita” o portiţǎ deschisǎ pentru
viitoarea lor anexare. Asemenea lucrǎri sau mai bine zis „lucrǎturi” politice au fost bine
interpretate de unii gânditori negermani sau nemaghiari ca semne evidente cǎ s-a acţionat încǎ
de pe acum în sensul apropierii momentului de instaurare a dualismului, sens care n-a putut fi
estompat de unele certe contradicţii austro-ungare aflate pe rol în anii 1860-1861. Prin
Diploma din octombrie 1860 şi Patenta din februarie 1861 ungurii au fost frustraţi de un
guvern responsabil a la 1848 deoarece au reprimit doar acel Consilium Locumtenenţial şi
Cancelaria de pânǎ la 1847. Dar românii ardeleni şi croaţii au fost fericiţi cǎ au scǎpat de
revitalizarea legilor centralizatoare din 1848.
Diploma din octombrie 1860, restabilind situaţia de dinainte de 1848, a relansat
autonomismul provincial tradiţional, a propus un început de federalism pe baza dreptului
istoric şi în cadrul lui a promis aplicarea egalei îndreptǎţiri naţionale. Aplicarea
autonomismului provinciilor istorice - şi erau o puzderie de acest gen în Monarhia
habsburgicǎ - a fost o soluţie desuetǎ la acea datǎ deoarece o asemenea operatiune structuralǎ
de stat a echivalat cu a recunoaşte existenţa în societate doar a unor familii „istorice”
privilegiate. Europa modernǎ nici nu admitea nici nu mai înţelegea cu ce fel de creaturi
necunoscute semǎnau acele entitǎţi teritoriale rǎmǎşiţe ale unor pronunţate fǎrâmiţǎri feudale
din alte vremi.
Fapt este cǎ dreptul etnic care n-a stat niciodatǎ la baza organizǎrii de stat a Imperiului,
a fost respins categoric şi în anii 1860-1861, aşa cǎ liderii români care au solicitat Congres
general şi reunirea Ardealului, Banatului, Partiumului, Crişanei, Maramureşului, Bucovinei,
într-un stat autonom n-au gǎsit nici un fel de înţelegere de la Viena sau de la cancelarii aulici
ai Ungariei şi Transilvaniei. Acelaşi rǎspuns l-au primit liderii slavi care au solicitat crearea
regatului tripartit al Croaţiei, Sloveniei şi Dalmaţiei şi, în general, toţi militanţii care au
propus ca bazǎ de restructurare a Imperiului federalizarea etnicǎ. În timp ce aceastǎ formulǎ
nouǎ, înnoitoare şi modernǎ, a fost categoric repudiatǎ, s-a acceptat ca valabilǎ în esenţa ei
Sancţiunea Pragmaticǎ, acea lege fundamentalǎ ce a stabilit raporturile şi situaţia Ungariei
istorice vis ŕ vis de dinastia Habsburgicǎ şi de restul Imperiului. Aceasta a demonstrat o datǎ
în plus cǎ şi în secolul al XIX-lea s-au preferat structurile statale vechi în pofida evoluţiei
social-economice noi, fapt ce constituia ea însuşi o contradicţie a cǎrei rezolvare cǎdea şi ea în
sarcina viitorului. Sancţiunea Pragmaticǎ, susţinutǎ puternic de conservatori, a putut fi folositǎ
şi de liberalii unguri deoarece a validat autonomia internǎ constituţionalǎ a Ungariei. Dar
aceştia au acţionat energic pentru ca pe trunchiul ei sǎ fie altoitǎ constituţia din 1848. Era clar
încǎ de pe acum cǎ de acceptul de cǎtre dinastie şi şefii austrieci a acestei altoiri, ca şi de
aranjarea reciproc avantajoasǎ a afacerilor comune, depindea edificarea regimului dualist.
În 1861 nobilimea maghiarǎ, patriciatul sǎsesc şi clientelele lor au deţinut cele mai
puternice poziţii în comitatele şi scaunele Transilvaniei, ca sǎ nu mai vorbim de scaunele
administate de şefii secui. Românii au cerut zadarnic mǎrirea numǎrului funcţionarilor de
naţionalitatea lor, folosirea limbii române, norme noi şi democratice pentru alegerea
deputaţilor in congregaţii şi adunǎri scǎunale şi a comitetelor acestora care numeau
funcţionarii, ameninţând uneori cu greve ale impozitelor sau boicotarea hotǎrârilor
administraţiei locale de stat în caz cǎ revendicǎrile lor nu vor gǎsi audienţa cuvenitǎ67.
Politicienii unguri au deţinut de asemenea poziţii puternice în Cancelaria aulicǎ şi
Guberniul Transilvaniei, conduse de baronul Kemčny şi contele Mikó. Aceştia împreunǎ cu
şefii comitatelor şi ai scaunelor ungureşti, au blocat în 1861 convocarea de cǎtre Viena - la
cererea expresǎ a românilor - a dietei de la Alba Iulia, aleasǎ dupǎ procedee mai democratice
în comparaţie cu cele din trecut şi care avea pe agenda sa de lucru înartricularea parlamentarǎ
a naţionalitǎţii şi limbii române în Marele Principat al Transilvaniei. De fapt, blocajul şi
boicotul maghiar a avut eficacitate pânǎ în 1863 deoarece doar atunci s-a reuşit convocarea
Dietei de la Sibiu.
Poziţiile puternice deţinute de şefii unguri în administraţia de stat din Transilvania i-a
determinat pe unii fruntaşi români sǎ afirme cǎ o Viena certatǎ cu ungurii nu va putea acţiona
niciodatǎ aici dacǎ nu-i va destitui pe cancelarii, guvernatorii sau comiţii supremi maghiari.
Fǎrǎ operarea acestei schimbǎri şi numirea unor guvernatori, cancelari sau şefi comitatenşi
români, nici vorbǎ nu putea fi de aplicarea în viaţǎ a programului politic românesc. În general
s-a considerat cǎ dacǎ dinastia şi guvernele vieneze ar fi dorit sincer sǎ-i ţinǎ în şah pe unguri,
singurul remediu ar fi fost sǎ ratifice programele naţionale ale tuturor nemaghiarilor din
Ungaria pe care sǎ şi-i transforme astfel în aliaţi.
În 1861 Viena i-a destituit pe Kemčny şi Mikó, dar n-a numit în locul lor români, ci pe
baronul Nádajdy Ferencz, fidel dinastiei şi pe guvernatorul Ludovic Folliot de Guneville. Tot
atunci au fost înlocuiţi unii comiţi supremi unguri, ceea ce a dus, împreunǎ cu dizolvarea
Dietei din Pesta, la slǎbirea poziţiilor ungureşti. În pofida neînţelegerilor momentane austro-
ungare, instrucţiunile Vienei din 1862 - spre uimirea şi indignarea românilor - au asigurat
aproape peste tot în Marele Principat al Transilvaniei majoritǎţii neromâne în adunǎrile şi
aparatul funcţionǎresc din administraţia localǎ de stat, chiar dacǎ centrul a acţionat în sensul
unei uşoare diminuǎri a autonomiei interne comitatense. Mǎsura a însemnat tot un fel de
deschidere a portiţei de împǎcare între tron şi nobilimea maghiarǎ sau, altfel spus, asigurarea
unui remediu ce plutea încǎ în atmosferǎ în vederea acoperirii breşelor şi contradicţiilor dintre
stǎpânii politici ai românilor transilvǎneni. De asemenea, simbolul comiţilor supremi
antiromâni care, în 1861, a arestat şi a terorizat intelectualii români şi a cerut sǎ se scoatǎ
armata din cazǎrmi pentru a fi trimisǎ prin satele româneşti spre a le intimida, Pogány György,
din Alba de Jos, a rǎmas neclintit pe postul sǎu, în pofida repetatelor cereri de a fi destituit,
formulate îndeosebi de Alexandru Sterca Suluţiu.
Cu toate acestea, în 1863 s-a ajuns la convocarea Dietei de la Sibiu compusǎ din 59 de
deputaţi aleşi şi regalişti români şi 100 neromâni dintre care 56 maghiari şi 44 saşi. Deşi
totalitatea neromânilor a întrecut cu 41 numǎrul românilor, votarea importantelor legi I şi II
ale Dietei din Sibiu a fost posibilǎ datoritǎ boicotului deputatilor unguri care au lipsit masiv
din acest for legislativ. Astfel cǎ, prin breşa ivitǎ, deputaţii români au format majoritatea care,
cu ajutorul saşilor, au realizat singura legislaţie democraticǎ şi pozitivǎ care a recunoscut pe
cale parlamentarǎ naţionalitatea politicǎ şi limba românǎ, coordonatǎ maghiarei şi germanei,
ca limbǎ de stat în Marele Principat al Transilvaniei68. Legea II din 1864 a fost însǎ practic
blocatǎ de funcţionarii unguri din comitate şi scaune fiind folositǎ însǎ în Dietǎ, Guberniu,
Cancelaria aulicǎ a regimului Rainer - Schmerling. Preşedintele guvernului a promis zadarnic
cǎ Partium-ul va putea fi chemat sǎ-şi trimitǎ deputaţii în Dieta de la Sibiu ca semn al
reunificǎrii lui cu Marele Principat. Totuşi, încǎ din 1861, s-a creat o micǎ breşǎ în monopolul
multisecular maghiaro-sǎsesc din administraţia localǎ de stat a Transilvaniei prin crearea a
douǎ districte româneşti de Nǎsǎud şi Fǎgǎraş conduse de cǎpitanii supremi Alexandru
Bohǎţel şi Ioan Bran de Lemeni care au aplicat folosirea limbii române şi au sprijinit din plin
mişcarea naţionalǎ şi programele ei din aceastǎ perioadǎ.
În 1861-1862 Împǎratul Francisc Iosif I a realizat pe baza experienţei din 1859 cǎ
Imperiul şi dinastia erau slabe dacǎ aveau în spate o Ungarie nemulţumitǎ şi cǎ ambele state
istorice începeau sǎ fie serios ameninţate de principiul naţionalitǎţii. În acest context,
Monarhul l-a însǎrcinat pe conservatorul Appony György sǎ elaboreze un Memorand politic
care sǎ permitǎ împǎcarea şi alianţa dintre Austria şi Ungaria istoricǎ aflate sub Sancţiunea
Pragmaticǎ, amendatǎ cu revitalizarea şi revalidarea constituţiei liberale dualiste din 1848,
fapt ce urma sǎ implice în tratative şi puternica partidǎ deakistǎ. Dar, deşi s-a lucrat în secret,
manevra a fost surprinsǎ de guvernul antidualist Rainer-Schmerling care în 1862-1863 a
protestat împotriva ei şi l-a silit pe Monarh sǎ continue linia Diplomei din octombrie 1860 şi a
Patentei din februarie 1861 şi sǎ suspende în 1863 tentativele de apropiere austro-maghiarǎ pe
baza dezideratelor pestane. Cu toate acestea în acelaşi an liberalii austrieci concentraţi în jurul
lui Kaiserfeld au acţionat în sensul apropierii de Ungaria iar Austria i-a trimis capital şi
ajutoare însemnate pentru regenerarea economicǎ şi lupta contra foametei. În 1865 Monarhul
a operat numiri ale unor oameni politici maghiari în posturi cheie, peste capul guvernului
Rainer-Schmerling, care a înţeles „aluzia” şi a demisionat lǎsând cale liberǎ pentru realizarea
Compromisului dorit de dinastie şi partide politice puternice din Pesta şi Viena.
 Vizitele Monarhului la Academia Juridicǎ din Pesta, numirile unor comiţi supremi
unguri, adepţi ai constituţiei din 1848, ajutoarele consistente oferite unor Societǎţi culturale
maghiare din capitala Ungariei, au fost tot atâtea indicii privind deschiderea drumului nou dar
în acelaşi timp atât de vechi al Impǎcǎrii dintre stǎpânii politici ai negermanilor şi
nemaghiarilor pe spinarea acestora din urmǎ.
Fratele Împǎratului l-a sfǎtuit pe Monarh sǎ discute cu Deák, omul cheie de care
depindea acţiunea. Monarhul l-a trimis acasǎ la şeful liberalilor dualişti pe von Auguss,
viceguvernatorul Ungariei, pentru a perfecta şi a demara lucrurile. În Articolul de Paşti,
publicat de Deák în 1865 în „Pasti Napló”, Compromisul, bazat pe Sancţiunea Pragmaticǎ,
legile şi constituţia din 1848, era deja anunţat. Dieta de încoronare de la Pesta (1865-1868) n-a
fǎcut decât sǎ rezolve unele amǎnunte, sǎ le reactiveze în viaţa de stat şi sǎ reglementeze
afacerile comune Ungariei şi Austriei69, 70.
Instaurarea dualismului a însemnat un nou refuz brutal şi o respingere categoricǎ a
proiectelor de federalizare etnicǎ a Monarhiei, pe baza principiului modern al naţionalitǎţii,
fapt ce l-a determinat pe cehul Palacky sǎ constate egoismul celor douǎ naţiuni dominante,
germanǎ şi maghiarǎ, dar sǎ intuiascǎ cǎ tocmai acesta va provoca dispariţia Imperiului. El a
susţinut încrezǎtor cǎ slavii vor supravieţui ruinei Austro-Ungariei71. În deceniile urmǎtoare,
ca şi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, proiectele federaliste,
inclusiv cele propuse în jurul cercurilor de referinţǎ ca Statele Unite ale Austriei Mari, au avut
aceeaşi soartǎ. Respingerea lor a dus la creşterea şi întǎrirea în progresie geometricǎ a
tendinţelor politice care au vizat dispariţia şi dezmemebrarea Austro-Ungariei pe baza
principiului naţionalitǎţii şi al autodeterminǎrii naţionale în 1918. Procesul a fost susţinut de
acţiunea convergentǎ a micilor state ca România şi Serbia ce au jucat între 1914-1918 rolul
Piemontului şi Prusiei. Acestea între 1859-1870 au realizat unitatea naţionalǎ de stat a Italiei
şi Germaniei. Tot aşa cum rǎzboaiele de întregire naţionalǎ ale italienilor şi germanilor au fost
juste şi democratice la vremea lor, în aceeaşi mǎsurǎ au fost benefice şi progresiste pentru
democratizarea geografiei politice a Europei centrale şi estice şi rǎzboaiele asemǎnǎtoare ale
românilor şi slavilor de sud sau reconstituirea Poloniei şi Cehoslovaciei. Abia acum Europa s-
a putut compara cu lira armonioasǎ preconizatǎ de Jules Michelet, lirǎ ale cǎrei coarde sǎ fie
constituite de naţiuni libere, unitare prin toţi fiii şi membrii lor încadraţi armonios în state
unitare şi independente care sǎ fiinţeze nu numai în apus sau centru, dar şi în rǎsǎritul
continentului.

NOTE

1. G. Bariţiu, Noţiuni relative la economia socialǎ şi istoria civilizaţiunii în Transilvania,

în vol. Izvoare de demografie istoricǎ, vol. II, secolul al XIX-lea - 1914. Transilvania,
editat de I.I. Adam şi I. Puşcaş, Bucureşti, 1987, p.268.

2. Ecaterina Negruţi, Satul moldovenesc în prima jumǎtate a sec. al XIX-lea. Contribuţii

demografice, Iaşi, 1984, p.23.
3. Egyed Á., Situaţia demograficǎ a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie
medievalǎ şi modernǎ româneascǎ. Studii istorice, îngrijit de N. Edroiu, A. Rǎduţiu, P.
Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p.176; I. Bolovan, Evoluţia demograficǎ a zonei Lechinţa între
revoluţia paşoptistǎ şi primul rǎzboi mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.181.

4. Konek S., A magyar korona országainak legujább népesedési mozgalmai, Pest, 1868,
p.22; Izvoare de demografie istoricǎ..., p.211.

5. Weszelovski K., Statisztikai tanulmányok hazánk közegészségi állapota felett,

Budapest, 1875, p. 41; J. Frater Zsuzsa, Az 1855. évi kolerajárvány Magyarországon,
Budapest, 1980.

6. Katus L., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten
Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs- und Agrarstatistik (Beiträge der erstem
wissenschaftlichen Tagung der Ungarische - Österreichischen Historikerkommission),
hrsg. Gábor Erdödy, Budapest, 1982, p.63.

7. Egyad Á., Situaţia demograficǎ a judeţului Cluj..., p.175; I. Bolovan, Evoluţia

demograficǎ a zonei Lechinţa..., p.180.

8. A se vedea pe larg la Kovács I., Desfiinţarea relaţiilor feudale în Transilvania, Cluj,

1973, passim; S. Retegan, Mutaţii economice în satul românesc din Transilvania la
mijlocul veacului XIX, în „AIIACN”, XXI, 1978, p.189-208.

9. Ibidem, p.190; L. Gyémánt, Contribuţii statistice privind agricultura Transilvaniei,

Banatului şi Bucovinei în perioada 1720-1871, în „AIIACN”, XXVII, 1985-1986, p.162.

10. Ecaterina Negruţi, Satul moldovenesc..., p.17.

11. S. Retegan, Mutaţii economice în satul românesc..., p.191.

12. Numǎrul victimelor în fostul Mare Principat Transilvania a fost de 1841 persoane, pentru
teritoriile vestice lipsindu-ne datele necesare (oricum nu credem sǎ fi depǎşit 3.000 de morţi).
Cf. S. Retegan, Un flagel de tip medieval: epidemia de holerǎ din Transilvania din 1866,
în vol. Sabin Manuilǎ. Istorie şi demografie, coordonatori Sorina şi Ioan Bolovan, Centrul
de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1995, p.200.

13. I. Bolovan, Evoluţia demograficǎ a zonei Lechinţa..., p.184; S. Retegan, Realitǎţi

demografice ale satului românesc din nordul Transilvaniei la mijlocul sec. al XIX-lea
(Solnocul Interior), în vol. Civilizaţie medievalǎ şi modernǎ româneascǎ..., p.169.

14. Ibidem.

15. Katus l., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn, p.64; Rédei J., A
születések és a halálozások alakulása a XIX. és a XX. században Europában és
Magyarországon, Budapest, 1960, p.16-17.

16. P. Boca, Aspecte privind demografia istoricǎ din judeţul Bistriţa-Nǎsǎud între anii
1720-1977, în Populaţie şi societate, vol.4, Cluj-Napoca, 1980, p.116.
17. H. Sundhausen, Historische Statistik Serbiens 1834-1914. Mit europäischen
Vergleichsdaten, München, 1989, p.99; Ecaterina Negruţi, Cercetǎri privind evoluţia
demograficǎ a Moldovei în sec. al XIX-lea, în „AIIA Iaşi”, 19, 1982, p.40.

1. Vezi pe larg la Dumitru Suciu, Antecedentele dualismului şi Ilie Mǎcelaru în lupta

naţionalǎ din Transilvania (1848-1867), în manuscris, cu bibliografia naţionalǎ şi
internaţionalǎ aferentǎ; Idem, Lupta naţionalitǎţilor din Imperiul habsburgic pentru
înfǎptuirea programelor lor politice la mijlocul secolului al
XIX-lea în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj”, XV, 1972, p.169-203; Idem,
Aspecte ale politicii de maghiarizare forţatǎ a românilor din Transilvania în timpul
dualismului, în „Anuarul de Istorie şi Arheologie din Cluj”, XXVIII, 1987/8,
p.289-310.

2. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond. T.Cipariu, nr.1699.

3. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.I, p.316-318. Autorul petiţiilor elaborate între martie-iulie
1849 a fost de obicei Maiorescu inclusiv al marii petiţii din 18 iulie. Dupǎ unele surse la
redactarea rǎspunsului cǎtre Bach a contribuit nu numai Mocioni ci şi Şaguna. Actele din iulie
1849 sunt publicate în Teodor V.Pǎcǎţian, Cartea de aur sau luptele naţionale politice ale
românilor de sub Coroana ungarǎ, vol.I, Sibiu, 1904, p.599-611.

4. Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ortodoxe Române, Sibiu, fond Şaguna, Fotocopii Institutul
de Istorie şi Arheologe din Cluj-Napoca, nr.224/1849; Arhivele Statului Alba Iulia, fond
Prefectura judeţului Alba, nr.2128/1849; nr.627/1849. Tot în august 1849 s-au început
lucrǎrile comisiei care a calculat pagubele umane şi materiale suferite de români în 1848-
1849; aceasta va solicita şi contribuţia preoţilor, protopopilor şi notarilor români. Wolgemuth
a anunţat public în 20 august înfiinţarea şcolilor de învǎţǎtori români la Nǎsǎud şi Orlat şi
acordarea unor burse pentru elevii sǎraci, vezi Biblioteca Centralǎ Universitarǎ, Colecţii
Speciale, Xerox, pachet 280/1. Şaguna n-a fost prea încântat de acste institute pedagogice
deoarece la Orlat au fost numiţi profesori nemţi de religie catolicǎ, foşti dascǎli la şcoala
trivialǎ militarǎ. Episcopul a considerat institutul ilegal, a protestat împotriva încǎlcǎrii
autonomiei bisericii române în materie şcolarǎ şi a insistat pentru întǎrirea şi modernizarea
institutului de la Sibiu. Dupǎ 6 luni „fǎtul” lui Wolgemuth a încetat sǎ mai existe; vezi Popea,
op.cit., p.370.

5. Arh. St.Alba, fond Pref. Alba, nr.623/1849.

6. Ibidem, nr.669/1849.

7. Arh. St. Cluj-Napoca, f. Cipariu, nr.1248; vezi şi D.Suciu, Lupta naţionalitǎţilor din
Imperiul..., p.194.

8. Arh.St.Alba, f. Pref. Alba, nr.738/1849.

9. Arh.St. Cluj-Napoca, Arh.Blaj, f.1848, nr.127. Pentru pedepsirea colaboratorilor sau a

insurgenţilor unguri s-au înfiinţat judecǎtorii şi comisii de purificare la Sibiu, Cluj, Alba Iulia,
Reteag, Odorhei. Comisiile de purificare au acţionat şi la Târgu Mureş, Bistriţa, Braşov.
Dregǎtoriile legale n-au fiinţat şi n-au existat în 1848-1849 când s-au petrecut silniciile,
violenţele şi faptele arbitrare şi de aceea Wohlgemuth solicitǎ informaţii precise de la
populaţie pentru ca cei vinovaţi sǎ nu rǎmânǎ nepedepsiţi sau chiar sǎ-şi pǎstreze funcţiile, iar
cei pǎgubiţi sǎ nu rǎmânǎ nerǎsplǎtiţi. Informaţiile, vezi Biblioteca Academiei R.S.România,
Bucureşti, Manuscrise române, 971, f. 160 (în continuare B.A.R., mss.rom) publicat şi în de
Bariţiu, op.cit., p.798-799.

10. B.A.R., mss.-rom., nr.971, f.201-202. Despre Axente Sever vezi Adrian T. Pascu, Ioan
Axente Sever (1821-1906). Cluj-Napoca, 1985; despre dezarmare şi cuvântarea lui Axente,
Idem, op.cit., p.136-137.
11. B.A.R. mss.-rom., nr.971, f.162-163; Arh.Bibl.Mitrop. Sibiu, fond Varia, nr.213. În iulie
1849 Şaguna şi alţi membri ai Delegaţiei au manevrat pentru menţinerea românilor sub arme
cerând aprobarea guvernului în vederea integrǎrii prefecţilor şi a trupelor lor în armata
imperialǎ. Cererea a fost respinsǎ, vezi Dragomir, op.cit., p.295.
12. „Bucovina”, I, 1849, nr.36.
13. B.A.R., mss.-rom., nr.1058, f.346.
14. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.I, p.319; Lupaş, Mitropolitul Andreiu..., p.94; despre
Şaguna vezi Keith Hitchins, Ortodoxy and Nationality. Andrei Şaguna and the Rumanian
of Transylvania. 1846-1873, Cambridge, Massachusetts and London, England, 1977.

15. Bariţ..., vol.I, p.321.

16. Arh. Bibl. Mitrop. Ort. Rom., Sibiu, fond. Şaguna, nr.115.

17. Ibidem, nr.119.

18. Ibidem, Fotocopii Inst. de Istorie şi Arh. Cluj-Napoca, nr.258-259.

19. Ibidem, Fotocopii nr.237-239. Arh. Stat. Alba Iulia, fond Mitropolia Românǎ Unitǎ,
Cabinetul Mitropolitului nr.272/1849,
f.1-4 şi „Convorbiri literare”, XXXVI, 1903, nr.1, p.51-54; B.A.R., mss-rom., nr.971, f.298.

20. Arh. Consistoriului Ortodox Sibiu, an 1848-1849, Fotocopii nr.232-234.

21. Arh. Bibl. Ort. Rom., Sibiu, fond Şaguna, Fotocopii nr. 241.

22. Ibidem, Fotocopii, nr.244-246; nr.275.

23. Biblioteca Centralǎ Universitarǎ Cluj-Napoca, Colecţia Speciale, sertar 280/1 Xerox. Aici
se aflǎ circularul vicarului unit de Şimleu, viitor episcop şi mipropolit de Alba Iulia,
Alexandru Sterca Şuluţiu. De fapt imediat dupǎ sosirea în Transilvania Şaguna a convocat
Consistoriul pentru a se evalua pierderile suferite de sediul episcopiei, capelǎ, bibliotecǎ,
odoarele scumpe bisericeşti din întreaga Transilvanie; se spara în ajutorul Împǎratului şi al
Constituţiei pentru repararea pagubelor şi înaintarea materialǎ şi intelectualǎ a poporului.
Episcopul a raportat toate acţiunile politice efectuate în timp de 8 luni la Viena inclusiv
efortul de a obţine Mitropolie Ortodoxǎ independentǎ de Patriarhia sârbǎ; s-a insistat pentru
scoaterea fondurilor bisericeşti de sub controlul şi revizia Comisariatului Provizoriu din
Ardeal şi manipularea liberǎ a acestora de cǎtre Episcopie; vezi Arh. Bibl. Mitr. Ort. Sibiu, f.
Şaguna, Fotocopii nr. 192-205. Capitlul din Blaj inventaria şi el pagubele provocate de unguri
Episcopiei, liceului gimnaziului şi tipografiei cerând despǎgubiri prin intermediul lui
Wolgemuth şi Erdelyi, vezi Arh.St. Alba Iulia, fond Mitropolia Românǎ Unitǎ. Cabinetul
Mitropolitului nr. 248/1850, f.7,9.

24. B.A.R. mss.-rom., nr.1061, f.255-256.

25. Arhiva Bisericii Sf. Nicolae Braşov, fond Bran, nr.42/1849. În pofida promisiunilor lui
Wolgemuth statul nu a acordat ajutor din visteria lui pe seama naţiunii, dar Împǎratul a ajutat
totuşi cele douǎ biserici române. Delegaţia de la Viena insistǎ şi în decembrie 1850 pentru ca
poporul sǎ fie ajutat. Mulţi români şi românce au pierdut „avere, tatǎ, soţi şi fii” în anii 1848-
1849, au suferit de foame şi frig în iarna lui 1849-1850 şi dupǎ ce au fost prǎdaţi de unguri li
se luau fǎrǎ milǎ dǎrile şi impozitele cǎtre fiscul austriac. Delegaţia cerea scutirea de achitare
a restanţelor pe 1848-1849, preoţii sǎ fie exceptaţi de la plǎtirea capitaţiei şi executarea unor
sarcini cǎtre stat pânǎ când acesta nu va lua mǎsuri pentru întreţinerea lor, ajutor pentru popor
proporţional cu pierderile suferite şi împrumut de stat pe seama naţiunii; vezi A.T. Laurian,
„Magazin istoric pentru Dacia”, tom.VII, fasc.1, Viena, 1851, p.107-108. În schimb, în anii
urmǎtori statul a solicitat un împrumut de la particulari (1854) care în pofida numeroaselor
neajunsuri a adus pe alocuri anumite beneficii în urmǎtorii ani; vezi Rodica Sofroni, Cu
privire la împrumutul de stat din 1854 ca formǎ de exploatare a maselor, în „An.Inst. de
ist. şi arh.”, Cluj, XVI, 1973, p. 417-426.

26. „Bucovina”, I, 1850, nr.1; Listele clerului ortodox se pǎstreazǎ la Arhiva Bibliotecii
Mitropoliei Ortodoxe Române din Sibiu, fond Şaguna, iar cele ale autoritǎţilor la Arhivele
Statului Alba Iulia. Aici sunt menţionate numele celor ucişi, împrejurǎrile, datele, martorii,
pierderile materiale etc. Românii au început sǎ fie executaţi încǎ din vara lui 1848 (Mihalţ,
Jucuri, Vajda Cǎmǎraş etc.), dar în octombrie încep sǎ riposteze şi ei sângeros semnalul fiind
dat de masacrarea a peste 140 de maghiari la Sângǎtin şi apoi a altora în Presaca, Zlatna, Aiud
etc. Dar, oricum, numǎrul ungurilor civili ucişi este mult mai mic. Landsturmul a operat
alǎturi şi sub supravegherea armatei şi a ofiţerilor imperiali în iarna lui 1848-1849, iar dupǎ
fuga acestora (martie 1849) a acţionat doar în zona Munţilor Apuseni, restul Ardealului fiind
cucerit de guvernul maghiar care a instituit o teroare crâncenǎ împotriva românilor. În 1849
moţii, pentru a rǎzbuna pe Dobra, ucid mai mulţi unguri civili la Abrud, dar şi pe Dragoş pe
care l-au bǎnuit cǎ ar fi trǎdǎtor. Iancu şi protopopul Şuluţiu scot din mâinile moţilor înfuriaţi
câţiva unguri (femei, bǎtrâni, copii). 41 de biserici au fost arse complet, iar 319 au fost
prǎdate, aici fiind vorba atât de cele unite cât şi de cele ortodoxe. Şaguna a obţinut ajutoare în
bani,cǎrţi, odǎjdii şi podoabe atât din Imperiu, cât şi din Principate. De peste Carpaţi îl ajutǎ
mǎnǎstirea Neamţului, boierul Gheorghe Sturza, Hurmuzǎcheştii etc., iar din Imperiu primeşte
4.000 fl. numai de la bogaţii braşoveni, podoabe scumpe de la comunitatea religioasǎ din
Viena, însǎ cel mai substanţial sprijin a venit totuşi de la Împǎrat, care a donat 60.000 fl. ce
trebuiau împǎrţiţi egal între cele douǎ biserici române. Şaguna a organizat şi o colectǎ între
1850-1852 prin care a adunat 26.062 fl. şi 44 1/2 cr. El a obţinut cu sprijinul lui Karl
Schwarzenberg (cu care s-a înţeles excelent) un ajutor de la Împǎrat pentru prefectul Iancu,
Axente şi Balint, aceştia primind fiecare câte 25.000 fl.; vezi Popea, op.cit., p.104, 109, 126.
Orfanii au fost ajutaţi de Comitetul Reuniunii Femeilor Române din Braşov care aduna bani,
sau produse naturale (bucate, vite, miei) haine, încǎlţǎminte, în acest scop, de la întreaga
naţiune, la acest fond contribuind şi unele oficialitǎţi austriece ca de plidǎ Wolgemuth; vezi
„Foaia pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, XIII, 1850, nr.15, el. Cǎpitǎnia Braşovului a dorit sǎ
facǎ greutǎţi Comitetului, a anchetat doamnele române, dar la intervenţia energicǎ a lui
Saguna, autoritǎţile au acceptat Reuniunea, Statutul şi activitatea ei.
În focul luptelor fratricide provocate de intoleranţa autoritǎţilor ungare, dupǎ unele
informaţii, românii au ucis 10.000 de unguri înarmaţi şi civili, din care jumǎtate din comitatul
Alba de Jos; vezi Kemèny István bàro, Emléklapjai melyeken, mint a boldogtalan 1848
évben utolsó alsófehérmegyei föispan, néhány jeletet vázol azonirtóháboruból, melyben
az oláh rablócsordak a magyar birtokosság ellen dühöngtek, Budapest, 1903 cu liste de
morţi la p.8-11, 23-27, 38-39, 44-47, 50-51, 52-55 şi cu mǎrturiile înregistrate de autoritǎţi
aparţinând unor supravieţuitori. Interesant cǎ maghiarii au înregistrat cǎ romǎnii intraţi în
Abrud le-au spus cǎ nu mai ascultǎ de organele comitatelor şi ale Guberniului unguresc, ci
doar de Şaguna şi de domnii lor de la Adunerea din Blaj; vezi Kemeny, op.cit., p.4. Excese s-
au produs de ambele pǎrţi, au avut de suferit şi români şi unguri nevinovaţi, femei, copii şi
bǎtrâni, dar nu trebuie sǎ se uite cǎ cei care au început execuţiile şi excesele au fost maghiarii
şi din acest punct de vedere acţiunile românilor survenite abia dupǎ 3 luni de la începerea
persecuţiilor maghiare au constituit într-un fel nu numai reacţii de apǎrare, ci şi rǎspunsuri sau
rǎzbunǎri inerente, din pǎcate, în astfel de evenimente tragice.
Într-un fel inconştienţa unor autoritǎţi maghiare care au vrut sǎ transforme şi pietrele
în unguri, a atras şi asupra maghiarilor civili „potopul cerului rǎzbunǎtor”, cum afirma un apel
românesc din 1848, în condiţiile în care prefecţii şi tribunii n-au putut controla direct şi peste
tot toate operaţiunile de rǎzboi. În câteva sate din Munţii Apuseni au fost ucişi 720 de unguri,
la Presaca şi Zlatna 800, la Alba Iulia 40, la Aiud 800, la Sângâtin 170, la Abrud 1.000 etc., în
general socotindu-se cǎ în întreg comitatul Albei de Jos au cǎzut ucişi 5.204 unguri, deci 20%
din numǎrul locuitorilor unguri din zonǎ; vezi Szilaghy Farkas, Alsófehér vármagye 1848-
1849-ben, Magyemyed, 1898, p.400-401.

27. „Bucovina”, I, 1849, nr. 39; Bariţ şi contemporanii sǎi, I, p.327-329. Augusti intervine
în acest sens în rapoartele întocmite de Mânzatu şi Ivanovici înainte de sosirea lui Wolgemuth
care au fost trimise guvernului din Viena însoţite de o Introducere redactatǎ de Glatz. Chiar
guvernatorul care a promis cǎ va face cercetǎri asupra prefecţilor - pe care le amânǎ
deocamdatǎ din lipsǎ de martori şi mai ales de frica spiritului întǎrâtat al poporului - considerǎ
cǎ pârile erau exagerate pe de o parte şi se datorau pe de alta şi brutalitǎţilor poporului comise
câns absentau conducǎtorii lui. Guvernatorul a dispus sǎ se facǎ rapoarte obiective ceea ce-i
determinǎ şi pe Mânzatu şi Ivanovici sǎ redacteze noi memorii mai imparţiale întrucât nu se
mai aflau sub influenţa şi controlul nemijlocit al lui Augusti. De asemenea şi cǎpitanii Gratz şi
Alberti recunosc meritele Landsturmului şi ale prefecţilor combǎtând acuzaţiile formulate
împotriva lor. Una din frecventele învinuiri era aceea de înclinaţie spre daco-românism.
Guvernatorul i-a reproşat-o şi lui Maiorescu zicându-i ironic „Deşteaptǎ-te române”. Desigur,
Maiorescu a încercat sǎ se apere şi sǎ-i risipeascǎ îndoielile, dar generalul austriac a rǎspuns
zâmbind cǎ el, ca soldat, nu se temea dacǎ pentru Daco-România se va ajunge la rǎzboi, însǎ,
oricum, dacǎ românii puteau bate Rusia, Austria şi Turcia (ca sǎ elibereze Basarabia,
Transilvania, Bucovina, Dobrogea) pentru a deveni independenţi şi unitari, ei o meritau.
Wolgemuth i-a spus cǎ personal nu crede cǎ lucrul era posibil şi l-a sfǎtuit pe Maiorescu şi pe
colegii lui din Delegaţie sǎ se cureţe de aceastǎ idee la Viena.

28. Popea, op.cit., p.381-384.

29. Ibidem, p.364-367; Bariţiu, Pǎrţi alese..., vol.II, p.566.

30. „Bucovina”, I, 1849, nr.45; Bariţiu, op.cit., p.653-654; Laurian l-a informat pe Bǎrnuţiu
cǎ a primit douǎ scrisori de la Aaron Florian şi Gavril Munteanu referitoare la arestarea
preoţilor români şi la cercetǎrile întreprinse de comisarii saşi. În cursul anchetelor aceştia
încercau sǎ obţinǎ informaţii despre membrii Delegaţiei naţionale. Din cauza persecuţiilor
îndreptate împotriva clerului şi poporului român Laurian îşi simţea „inima îngheţatǎ”, vezi
B.A.R., mss.-rom., S 2(1)/CCCXII.

31. Barit şi contemporanii sǎi, vol.I, p.69.

32. Arh. Bibl.Mitrop.Sibiu, fond Şaguna, 1850, nr.239; Petiţia Sinodului cǎtre Împǎrat la T.V.
Pǎcǎţian, Cartea de aur, vol.I, ed. a II-a Sibiu, 1904, p.680-682; în germanǎ la dr. Ilarian
Puşcariu, Mitropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1900, p.65-
68.

33. Ibidem, nr.238. Potrivit unor calcule, pânǎ în 1868, românii ardeleni au cheltuit 1.500.000
florini cu reconstruirea bisericilor dǎrâmate sau prǎdate de unguri, construirea a 800 de şcoli,
înfiinţarea unor asociaţii literare şi reuniuni filantropice, vezi B.A.R., mss.-rom., nr.975,
f.349-354.

34. B.A.R., mss.-rom., 1061, f.241-242.

35. A. Caciora, M.Timbus, op.cit., în „Ziridava”, IX, 1978, p.72-73; D.Suciu, Lupta
naţionalitǎţilor..., în „An. Inst. de Ist. Cluj”, XV, 1972, p. 196-197. Cu toate acestea Sinodul
a avut indirect o importanţǎ politicǎ deoarece l-a ales episcop pe Alexandru Sterca Şuluţiu,
mare luptǎtor pentru libertatea naţionalǎ a românilor din Transilvania. Despre Sinodul unit
vezi Protocolul la B.A.R., mss.-rom., 1061, p.158-164; „Foaie pentru minte, inimǎ şi
literaturǎ”, XIII, 1860, nr.12-16; I.M.Moldovan, Acte sinoade ale bisericii române de Alba
Iulia şi Fǎgǎraş, vol.I, Blaj, 1869, p.63-103.

36. B.A.R. mss.-rom., 1060, f.291-292; „Unirea”, XV, 1905, din 24 iunie; I.Pervain,
I.Chindriş, Corespondenţa lui Alexandru Papiu Ilarian, vol.I, Cluj, 1972, p.121-125.

37. Pervain, Chindiş, op.cit., p.210-215; Sinodul respectând restricţiile de a nu înscrie în

protocol şi în Memoriul cǎtre Împǎrat probleme politice îşi axeazǎ cererile pe terenul bisericii
şi al unirii cu Roma pe care îl doreau consolidat în toate privinţele. În acest sens s-au cerut
restaurarea mitropoliei, sinod mixt, întǎrirea imediatǎ a episcopului şi mitropolitului, ridicarea
şcolilor române de cǎtre stat întrucât poporul era lipsit de mijloace în urma suferinţelor şi
jafurilor îndurate în 1848-1849. Era de asemenea necesarǎ ajutorarea clerului din fondurile
statului deoarece altfel nu avea timp sǎ se cultive pe sine şi poporul fiind nevoit sǎ depunǎ
eforturi mari şi îndelungate pentru obţinerea celor necesare traiului; vezi B.A.R., mss.-rom.,
1061, f.151-156, „Foaie pentru minte, inimǎ şi literaturǎ”, XIII, 1850, nr.15.

38. Arh. St. Alba Iulia, Prefectura judeţului Alba, des. nr.203/1849.

39. Arh. St. Cluj-Napoca, Arh. Blaj, f. 1848, nr. 133; Date generale despre Monarhie în
întregimea ei la C. A. Macartney, The Habsburg Empire, 1790-1918, Weidenfeld and
Nicolson, 1969.

40. B.A.R., mss.-rom., 1061, f.26; Silviu Dragomir, Studii şi documente privind istoria
Transilvaniei, vol.II, Sibiu, 1944, p.136-138.

41. B.A.R., mss.-rom., nr.1058, f.271.

42. Ibidem, f.273-274.

43. Ibidem, nr.1059, f.220-221.

44. Ibidem, nr.971, f.199-200.

45. Ibidem, S 2 (1)/CCCXII.

46. Ibidem, S 12/CCCXII.

47. Ibidem, nr.971, p.331-332.

48. Arh. Bibl. Mitrop. Ort. Rom., Sibiu, fond Şaguna, 1851, nr.2722.

49. B.A.R., mss.-rom., anexǎ la doc. nr. S 1 (8)/CCCXII. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol VII,
Bucureşti, 1986, p.66-68.

50. Idem, loc. cit., S 2 (3)/CCCXII; S 2 (5)/CCCXII.

51. Idem, loc. cit., S 1 (2)/CCCXII; Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.VII, p.64.

52. Arh. St. Braşov, Fond Actele Magistratului, 1850/2392.

53. B.A.R., mss.-rom., nr.996, f.18-19; Iosif Pervain, Ioan Chindriş, Corespondenţa lui
Alexandru Papiu Ilarian, vol.I, Cluj, 1972, p.26-27; date generale la Ioan Nistor, Decorarea
lui Avram Iancu şi a camarazilor sǎi, Bucureşti, 1931.

54. B.A.R., mss.-rom., nr. 1058, f. 410-411; Pascu, op. cit., p.146-147; Sever a acceptat
decoraţia în 1852 când Împǎratul a vizitat Transilvania.

55. Arh. St. Bucureşti, Colecţii Xerografii, Viena, 1851, Pachet CXIII; Dragomir, Avram
Iancu, Bucureşti, 1968, p.308-310.

56. B.A.R., mss.-rom., nr.996, f.103; V. Pârvan, Din viaţa lui Papiu Ilarian, în „Convorbiri
literare”, XXXVII, 1903, nr.1, p.56-57; dr. Ioan Raţiu, Alexandru Papiu Ilarian şi
decoraţiunile de la 1850, în „Luceafǎrul”, II, 1903, nr.1, p.4-5; nr.2, p.24-26.

57. D. Suciu, Alexandru Sterca Şuluţiu şi mişcarea naţionalǎ româeascǎ (II), în „An. Inst.
de ist. A.D. Xenopol Iaşi”, XXVI/1, 1989, p.300.

58. Idem, Antecedentele dualismului...

59. Ladislau Gyemánt, Mişcarea naţionalǎ a românilor din Transilvania între anii 1790-
1848, Bucureşti, 1986.

60. Jacques Droz, L'Europe Centrale. Evolution historique de l'idée de „Mitteleuropa”,

Paris, 1960, p.82-83.
61. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.I, p.165-166; 181; 345.

62. I.S. Puşcariu, Disertaţiune despre împǎrţirea politicǎ a Ardealului, Sǎbii, 1864, p.1-35.

63. Idem, op.cit., p.32.

64. Idem, op.cit., p.42-46.

65. Puşcariu, op.cit., 54-60.

66. Fran Zwitter, Jaroslav Sidak et Vaso Bogdanov, Les problemes nationaux dans la
Monarchie des Habsbourg, Beograd, 1960, p.79-85; Jaroslav Prokes, Histoire
Tchecoslovaque, Prague, 1927, p.289; D.Suciu, Lupta naţionalitǎţilor din Imperiul
habsburgic pentru înfǎptuirea programelor lor politice la mijlocul secolului al XIX-lea,
în „An. Inst. de Ist. şi Arh. Cluj”, XV, 1972, p.194.

67. Bariţ şi contemporanii sǎi, vol.V, p.193-195.

68. S.Retegan, Dieta româneascǎ a Transilvaniei (1863-1864), Cluj-Napoca, 1979.

69. Puşcariu, op.cit., p.54-60.

70. D. Suciu, Antecedentele dualismului...

71. Ioseph F.Zacek, Palacky and Austrian-Hungarian Compromise of 1867, în „Der

Österreichisch-Ungarische Ausgleich 1867”, Bratislava, 1971, p.558; despre alternativa
politicii ungare vezi Szabad György, Forra dalom és kiegyezés válaszutján (1860-1861),
Budapest, 1976. Despre dualism, lucrare clasicǎ a lui Andrássy Gyula, Az 1867-iki
kiegyezésröl, Budapest, 1896. O recentǎ sintezǎ a istoriei moderne şi contemporane a
Transilvaniei Erdely története, harmodik kötet 1830-1831 napjáinkink, szerkeztette Szász
Zoltan, Budapest, 1986 recenzatǎ de D.Suciu, Aspecte ale politicii de asuprire naţionalǎ şi
de maghiarizare forţatǎ a românilor din Transilvania în timpul dualismului, în „Ann.
Inst. de Ist. şi Arh. Cluj”, XXVIII, 1987-1988, p.289-310. Despre apropierea unor români din
pǎrţile vestice de guvernul Ungariei la 1848-1849, vezi Miskolczy Ambrus, Egyház és
forradalom Bisericǎ şi revoluţie. A köröskisjenoi ortodox román egyházizsinat. Sinodul
ortodox românesc de la Chişinǎu Criş, 1849, Budapest, 1991.