Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Prelegerea 1_15.10.2007
Capitolul I.
2. Obiectul Istoriografiei
7
Henri Irenee Marrou.
8
La încheierea cercetării trebuia să existe un epilog care să răspundă la întrebarea ce se întâmplă apoi.
9
De la gr. historia = istorie; gr. grafia = scriere.
3
2.1. probleme metodologice10;
2.2. posibilităţile istoriei de a-şi afirma caracterul pragmatic şi de a se transforma
în carte de învăţătură pentru contemporani – carta magistra;
2.3. modul cum a fost perceput istoricul în societate şi modul cum şi-a influenţat
contemporanii;
2.4. legăturile istoricului cu mediul social, economic şi politic în care a creat;
2.5. investigarea scrisului istoric în spaţii culturale diferite.
10
În fiecare etapă istorică se urmăreşte nivelul atins, volumul informaţional, prelucrarea acestuia, sistematizarea şi expunerea lor.
4
Capitolul II.
Istoriografia orientală
1. Istoriografia egipteană
Exceptând producţiile
istoriografice evreieşti, scrisul istoric
în Vechiul Orient s-a dezvoltat lent şi
nu a înregistrat progrse remarcabile
până în epoca hellenistică.
Materialele istorice se rezumă la
inscripţii şi liste regale care nu
reuşesc să ofere decât imagini
fragmentare despre istoria unei
regiuni sau evoluţia unui eveniment.
Cele mai multe astfel de producţii au
fost redactate de preoţi-scribi care nu
au dovedit posesia simţului critic, atât
de necesar istoricului.
În cazul Egiptului se poate
vorbi despre o istoriografie aulică11
emulată din ideologia curţii regale
care se fundamentează pe esenţa
divina a monarhului. Dintr-o anumită
Hartă Karnak ce ilustrează principalele temple optică această ideologie a produs
efecte nefaste asupra dezvoltării
scrisului istoric pe Valea Nilului. Cei care au notat faptele faraonilor pe papirus/piatră,
au făcut-o la odinul Coroanei, zugrăvindu-l pe monarh într-o formă idealizată. Ne reţin
atenţia, din această optică, două relatări despre domniile unora dintre marii faraoni ai
Egiptului; din vremea lui Tudmes al III -lea 12 ne-au rămas aşa-numitele Memorii de
campanie13 care relatează expediţiile sale din Asia. Faraonul este în centrul
evenimentelor, iar abilitatea sa militară ieşită din comun, a decis soarta bătăliei de la
Meghido. Tendinţa spre glorificare este evidentă, dacă ţinem cont de faptul că numele
regelui apare menţionat de 23 de ori în 21 de fraze.
Cea de-a doua compoziţie descrie campania lui Ramses al II –lea la Kadeş 14; şi
aici numele regelui este în prim plan, el apare de 51 de ori în 43 de fraze. Aşa cum
rezultă din relatarea conservată, curajul său şi sprijinul tatălui ceresc Amon Ra au adus
victoria armatei egiptene în faţa trupelor hittite.
Cele două înscripţii au fost, cu siguranţă, elaborate în urma unor ordine primite de la
faraoni. Limitele lor istorice se disting cu toată claritatea, ele căutând nu reconstituirea
adevărului/respectarea faptului istoric aşa cum a avut el loc, ci doar satisfacerea unor
reguli ale ideologiei faraonice.
11
De curte.
12
Aprox. 1504 – 1450 î.Hr.
13
Templul de la Karnak
14
Aprox. 1293 î.Hr.
5
Alte lucrări de factură istorică provenite din Egipt nu au nici măcar consistenţa
celor două cronici de război amintite mai sus. Piatra de la Palermo şi Papirusul de la
Torino sunt doar liste regale utile, cel mult, pentru scheme cronologice. Ele denotă un
anumit simţ al conservării trecutului, dar trebuie remarcat faptul că şi aceste liste se
centrează tot pe instituţia faraonică.
15
După moartea lui Alexandru cel Mare.
16
284 – 246 î.Hr.
17
Conducător al oraşului Lagaş din Sumer (2144 î.Hr. - 2124 î.Hr.). Probabil nu a fost născut în oraşul Lagaş, intrând în familia
regală prin căsătoria lui cu Ninalla, fiica regelui Urbaba (2164 î.Hr. - 2144 î.Hr.). Succesorul său a fost Ur-Ningirsu, fiul lui. În
pofida numelui şi al aspectului său, se pare că nu era sumerian ci semit, adică acadian, amorit sau chaldeean. Inscripţiile
menţionează temple construite de Gudea în Ur, Nippur, Adad şi Bad-Tibira. Aceasta indică creşterea influenţei lui Gudea în Sumer.
6
De asemenea o altă relatare celebră
mesopotamiană ne indică puternice conexiuni
între istorie şi divinitate. La nivelul anului 2000
î.Hr. în Lagaş existau arhivari ai templelor, care se
străduiau să nareze fapte istorice. Este multicitată,
pentru caracterul ei exemplar, naraţiunea stabilirii
frontierei între oraşele Lagaş şi Uma prin
arbitrajul cetăţii Cbij. Forma în care este expus
evenimentul devine foarte interesant; Nlil – regele
tuturor ţărilor, tatăl tuturor zeilor – stabileşte
graniţele pentru Ningirsu – zeiţa protctoare a
Lagaşului – şi Sharha – zeiţa protectoare a cetăţii
Uma.
18
Oferă scurte naraţiuni despre cele mai importante fapte săvârşite de monarh în anul respectiv. Ordonând evenimentele în funcţie
de anii domniei, analele au construit un suport preţios pentru înţelegerea cronologiei istoriei asiriene.
19
La nivelul anului 1600 – 800 î.Hr.
20
Analele regale.
7
În ciuda carenţelor cronologice, Istoria Mesopotamiei scrisă de Berossos a fost
bine receptată de autorii greco-romani, prin intermediul cărora ai şi fost păstrate unele
fragmente.
Prelegerea 3_29.10.2007
2.2. Scrisul istoric la evrei
Incontestabil poporul cu cel mai ridicat simţ al propriului trecut din zona
Orientului a fost cel evreu. Începând cu secolul XVII d.Hr Vechiul Testament a fost
subiectul unor analize încrâncenate din punct de vedere filologic sau istoric. Tradiţia
iudaică susţine că Pentateuhul21 a fost dictat lui Moise de către Dumnezeu – fapte care,
din perspectivă religioasă elimină orice posibilitate de investigaţie. Aceată receptare
canonică a fost modificată treptat de cercetările moderne, care au demonstrat că nu
poate fi vorba de un singur autor din secolul XIII î.Hr., când se credea că ar fi trăit
Moise. În momentul de faţă, mulţi cercetători susţin că Pentateuhul a fost de fapt
compilat de patru grupuri de autori între secolele X – V î.Hr..
Evreilor le revine însă meritul creării primului produs istoriografic narativ din
cultura antichităţii. Acesta se regăseşte în cărţile biblice despre Ioşua, Samuel şi primele
cărţi dedicate regilor22. Aceste texte reprezintă opera unor cronicari de la curtea din
Ierusalim, autorii situându-se foarte aproape, în timp, de evenimentele relatate. În cazul
domniei lui David, anumiţi exegeţi23 au propus chiar şi un autor în persoana lui Abiatar,
mare preot la Templul din Ierusalim. Analizând naraţiunea despre David, Arthur Öustit,
chiar dacă a fost scrisă de Abiatar, sau nu, istoricii moderni trebuie să facă dreptate
predecesorului de acum 300 de ani. El ni se prezintă cu o istorie care nu poate fi
comparată cu nimic anterior. Aici nu se află analele inspirate despre războaiele unui
monarh, nici scurte povestiri populare despre un erou din trecut aşa cum găsim la
egipteni, babilonieni şi asirieni. Avem în faţă o istorie contemporană cu nimic mai
prejos, dacă ar fi să o comparăm cu înregistrările contemporane ale diverşilor regi.
Istoricul nostru s-a aflat în spatele scenei şi a scris simplu şi viu, realizând nu o
propagandă pentru monarh ci o evidenţă a faptelor pentru generaţiile viitoare.
21
Pentateuh este numele pus primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament - Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom.
Iudeii i-au pus numele "Tora", un cuvânt care vine de la verbul "yara" care înseamnă "a preda, a instrui". Termenul Pentateuh vine
de la Septuaginta (cu abrevierea LXX, pentru cei şaptezeci de cărturari care au tradus Vechiul Testament din limba ebraică în limba
greacă). Pentateuhul conţine primele cinci cărţi ale Bibliei, cunoscute sub numele de "Cărţile lui Moise". Pentru religia iudaică, sînt
cele mai importante texte sacre. Evreii cred că Pentateuhul (sau Tora, cum mai este numit) este inspirat de Dumnezeu şi i-a fost dat
lui Moise pe muntele Sinai. Este deasemenea cunoscut sub numele de "Legea lui Moise"( ֶׁשה ֹ תוּרֹרתַ־מ מ שTorat Moshe) sau Sefer Tora, iar
în Greacă este numit Pentateuh (Πεντετεύχως "cinci suluri sau cutii pentru păstrarea lor"). În viziunea iudaică ortodoxă, Pentateuh-ul
este unic, sfânt şi etern, ceea ce înseamnă, între altele, că nici o iotă nu poate fi schimbată. Pentateuhul conţine primele cinci cărţi
ale Tanahului, adică ale Vechiului Testament. Pentru evrei nu există noţiunea de "Vechiul Testament". Pentateuhul conţine
următoarele cărţi:
(Denumirea ebraică a cărţilor repetă primul cuvint din fiecare carte care face parte din Pentateuh)
22
După exodul din Egipt.
23
EXEGÉZĂ s.f. 1. (Liv.) Interpretare, lămurire a unui text (din punct de vedere filologic, istoric etc.). 2. Interpretare critică a
cărţilor Bibliei. [< fr. exégèse, cf. gr. exegesis – explicaţie]. EXEGÉT, exegeţi, s.m. Persoană care practică exegeza; specialist în
exegeză. – Din fr. exégète.
8
Obiectivitatea sa este neobişnuită, David cu siguranţă a fost eroul său şi ne dăm seama
de ce a furat inimile tuturor. În acelaşi timp ne sunt prezentate slăbiciunile sale, viaţa sa
aventuroasă, minciunile sale repetate şi colaborarea cu inamicul propriului său popor.
Apare de asemenea intriga sa cu Batsheba şi sunt zugrăvite consecinţele teribile pe care
această situaţie le-a avut asupra familiei regale. Nu în ultimul rând autorul cronicii arată
degenerarea regelui datorită luxului şi succesului. În esenţă, chiar dacă pe autor l-a
chemat Abiatar sau nu, el este primul nostru mare istoric.
Celelalte cărţi ale regilor au fost scrise cu aproximaţie la nivelul anului 560 î.Hr..
Acestea pot fi considerate un model de istorie pragmatică, istorie scrisă pentru a oferi
cititorului modele comporamentale şi pentru a atrage atenţia asupra devierilor. Autorul a
încercat să arate poporului că singura linie posibilă pentru a supravieţui era fidelitatea
faţă de Dumnezeu. Toate nenorocirile abătute asupra evreilor se datorau nerespectării
legii divine.
Dincolo de încărcătura morală a textului s-a remarcat încercarea autorului de a
reda cât mai exact evoluţia evenimentelor. Scheletul narativ, în momentul de faţă, este
posibil să ne sincronizăm cu surse de altă natură sau izvoare din alte spaţii geografice.
Cronica lui Ezraneheriah, pare să fie elaborată pe la 300 î.Hr. de către un singur
autor care a dorit să realizeze o istorie a evreilor de la începuturile existenţei poporului.
Primele momente ale acestei istorii sunt relatate pe baza unor serii de genealogii, iar
naraţiunea devine mai consistentă odată cu epoca primului templu. În acest punct, lipsa
de obiectivitate a autorului este evidentă, el încearcă să realizeze o cronică glorioasă a
regilor David şi Solomon. După evocarea celor doi mari regi, autorul alunecă spre
funcţiile pragmatice ale istoriei. La fel ca în cărţile regilor, devierea religioasă constituie
motivul principal al suferinţelor poporului evreu.
Cărţiile Macabeilor, veritabile cronici ale evreilor în epoca hellinstică nu au fost
incluse în canonul Bibliei ebraice. Ele au fost redactate de un membru al grupării
saduceilor la nivelul anului 125 î.Hr.. Textele macabeilor conţin o istorie a evreilor de la
cucerirea Iudeii de către Alexandru cel Mare şi până
la uracea pe tron a lui Iohan Anhireanus24.
Atenţia este focalizată, îndeosebi, pe
eliberarea Iudeii de dominaţia seleucidă prin acţiuni
militare conduse de Iuda Macadelul şi succesorii
săi. Interpretarea propusă de autori este unică în
istoriografia evreiască. Succesele revoltelor
macabeilor sunt explicate doar prin abilităţile şi
curajul participanţilor, fără a fi atribuite factorului
divin.
Ultimul mare istoric al evreilor, în
antichitate, a fost Flavius Josephus25. Participant,
într-o primă fază, la revolta declanşată împtriva
Romei26; el a înţeles repede că rezistenţa este inutilă
şi va duce la dezastru. Colapsul s-a produs în 70
d.Hr. odată cu distrugerea Ierusalimului şi
măcelărirea populaţiei27. Flavius Josephus a scris în
A Roman portrait bust said to be compensaţia acestor evenimente tragice, încercând
of Josephus
să ofere cititorului o panoramă glorioasă a
24
137 î.Hr.
25
37 – 105 d.Hr.
26
@ 66 d.Hr. – Nero.
9
trecutului poporului evreu. Rodul acestei intenţii este lucrarea Antichităţi iudaice bazată
însă pe exageri, în ceea ce priveşte prestigiul internaţional al vechiului Israel. Această
tendinţă este evidentă pentru perioada istoriei arhaice de la epoca patriarhilor şi căderea
primului templu.
Epoca macabeilor şi evenimentele mai apropiate de zilele istoricului au
beneficiat de o abordare mai echilibrată fără o denaturare masivă a faptelor.
A doua operă rămasă de la Flavius Josephus poartă titlul Războiul iudeilor
împotriva romanilor; ea narează evenimentele din secolul anterior rebeliunii din 66 – 73
d.Hr., apoi realizează o desciere amănunţită a luptelor purtate între insurgenţi şi trupele
Romei. Hellenizat prin cultură Flavius Iosephus, a scris cele două opere în limba greacă.
Dincolo de conţinutul lucrărilor, atenţia cercetătorilor a fost captată şi de stilistica
impresionantă. Aceasta a condus la o naraţiune cursivă, foarte plăcută pentru cititorul
comun. Uneori datorită acestor calităţi stilistice Flavius Josephus a fost numit Titus
Livius al evreilor.
27
cca. 1 milion de victime.
10
Capitolul III.
1. Istoriografia legendară
28
Hesiod (sec.VIII-lea î.Hr.) a fost un mare poet epic,autor, mult apreciat în antichitate Hesiod este autorul poemului genealogic de
factură filosofică Teogonia (Naşterea zeilor) şi al poemului didactic Munci şi zile.
29
Aur, argint, fier şi bronz.
30
HYBRIS s.n. (Lit.) Termen denumind excesul, violenţa, considerate în literatura greacă antică una din sursele generatoare (alături
de destin) ale conflictului şi prăbuşirii eroului unei tragedii. [< gr. hybris].
11
În Ionia autorii în proză şi versuri s-au arătat mai sceptici în ceea ce priveşte
rolul divinităţii şi s-au dezvoltat primele tendinţe spre cercetarea empirică a lumii şi
găsirea unor explicaţii raţionale.
Detail of Raphael's painting The School of
Athens, 1510–1511. This could be a
representation of Anaximander leaning
towards Pythagoras on his left.
2.2. Heraclid din Efess pune la baza Universului focul ca element elementar.
Contactele cu regatele asiatice şi lărgirea orizontului geografic, le-au sădit ionienilor
dorinţa de a cunoaşte mai multe despre regiunile şi populaţiile oicumene. Din această
curiozitate a rezultat preocuparea pentru etnologie şi antropologie, evident la precursorii
istoriografiei hellene critice.
Operele acestor logografi încorporează mituri, legende şi elemente folclorice.
Aceste date se îmbină cu observaţii proprii în liste de regi sau genealogii din surse
proprii.
La nivelul anului 500 î.Hr., un pas decisiv pe direcţia acestui gen de literatură l-a
făcut Hekataios din Milet. Acesta a redactat două lucrări în dialect ionic intitulate
Perieghesis33 şi Genealogii. Doar câteva paragrafe din prima operă s-au conservat prin
intermediul altor autori şi nu reuşim să deducem decât aproximativ calităţile sale.
Lucrarea pare să fie concepută în două părţi: descrierea Asiei şi descrierea Europei. Se
regăsesc în aceasta date utile pentru navigaţie, observaţii asupra faunei şi florei, notiţe
despre religia şi obiceiurile popoarelor întâlnite. Aceste amănunte permit cititorului să
studieze omul în circumstanţe fizice/naturale şi nu doar prin simpla raportare la
divinitate.
2.5. Herodot
(484 î.Hr. - cca.425 î.Hr.)
Er gehörte zum naxischen Adel und unterstützte Peisistratos bei dessen dritten Versuch, die Alleinherrschaft (Tyrannis) in Athen zu
erobern (ca. 546 v. Chr.). Peisistratos eroberte darauf etwa im Jahr 538 v. Chr. Naxos und überließ es der Herrschaft des Lygdamis.
Diese Position hatte Lygdamis wohl bis zum Jahr 524 v. Chr. inne, als er von einer spartanischen Expedition abgesetzt wurde, die
gegen Polykrates von Samos vorging.
13
Herodot a scris o singură operă Istorie; materia este organizată în două mari
secţiuni. Prima conţine originile diviziunii între est – Asia – şi vest – Europa. Ridicarea
Imperiului persan şi istoria generală a Spartei şi a Athenei. A doua secţiune conţine
istoria războaielor purtate de Dareios şi Xerxes împotriva hellenilor.
Apariţia a IX cărţi uzitate de ediţiile actuale reprezintă opera unui editor
alexandrin târziu. Misiunea acestui editor din Alexandria nu a reprezentat dificultăţi,
deoarece fiecare carte se încadrează unei teme distincte:
Cauzalitatea istorică
38
Asia şi Europa.
39
XENOFÓB, -Ă adj., s.m. şi f. (Cel) care urăşte persoanele sau popoarele de altă naţionalitate, care este duşman a tot ceea ce este
străin. [< fr. xénophobe, cf. gr. xenos – străin, phobos – ură].
40
ACULTURÁŢIE s.f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii culturi a unei
comunităţi aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr.
14
Dincolo de cauzele umane ale evenimentelor, persistă la Herodot ideia unui
determnism impus din fera divinităţii41. Faptele umane au ecou în spaţiul divin şi nu de
puţine ori anumite întâmplări sunt catalogate măsuri punitive ale zeilor. Din această
optică reiese foarte clar ideia de hubris, ca o formă decadentă a succesului gustat în
exces. Acesta e cazul lui Cresus regele Libiei, cel al tiranului Polycrates din Samus, sau
a regelui ahemenid Xerxes. Aceste consideraţii nu exclud cauzalitatea pământeană a
unor situaţii şi evenimente. Istoria regelui Cresus este din nou semnificativă, el s-a
prăbuţit atât datorită lipsei de măsură, dar în acelaşi timp politica sa externă a fost
eronată şi l-a dus la pierzanie.
În percepţia lui Herodot, obiceiurile umane constituie o parte importantă a
geografiei şi a istoriei, datorită acestui interes el poate fi considerat un precursor al
antropologiei. Descrierea grupurilor scitice este un model pentru analiza trăsăturilor
rasiale, a limbi, a instituţiilor şi obiceiurilor vestimentare. De asemenea, Herodot a fost
interesat să prezinte caracteristicile geologice ale diverselor regiuni, practicile agricole
şi stilul de luptă al populaţiei. Viziunea sa asupra grupurilor umane pare să fi fost
influenţată de fisoful Protagoras din Adera,autorul maximei omul este măsura tuturor
lucrurilor. În accepţiunea lui Herodot fiecare popor are propriile trăsături fizice şi reguli
de comportamnet specifice. Deseori Herodot a manifestat un interes aparte pentru
povestirile exotice cere erau bine recepţionate de public. În astfel de texte, istoria,
geografia şi etnografia se combină cu elemente legendare sau mitologice42.
Dorinţa de a cerceta empiric anumite lucruri despre care auzise l-a determinat să
călătorească spre diverse arii ale Mesopotamiei. În plimbările sale orientale, el a
descoperit anumite culte asemănătoare cu cele închinate lui Heracles în lumea hellenă.
O asemenea similitudine ia stârnit curiozitatea, şi după propria-i opinie s-a deplasat la
Tirr în Fenicia şi apoi pe insula Thassos unde erau sanctuare închinate acestui zeu.
Sursele reconstituirilor din opera sa sunt variate, întâlnim în conţinutul lucrării
observaii personale, tradiţii orale, surse literare sau documenete. Aceste izvoare se
completeză reciproc, iar uneori informaţiile sunt receptate cu rezervă. Descrierea Nilului
este sugestivă în acest sens: Asupra acestui subiect nu am putut găsi informaţii la
nimeni. Am mers până la Elefantina pentru a vedea ceea ce se putea cu ochii mei, dar
pentru ţara de la sud de acest loc sunt nevoit să înregistrez răspunsurile pe care le-am
primit la întrebările mele43. Mergând pe aceasşi formulă de investigaţie, el a interogat
oamenii din zonele pe care le-a vizitat, atunci când nu a putut constat empiric anumite
aspecte. Relativitatea tradiţiilor orale este o trăsătură cunoscută, iar Herodot nu a avut la
îndemână mijloace pentru a verifica informaţiile căpătate. El le-a notat cu entuziasm,
menţionând uneori sursa: scribul tezaurului templului din Sais; Tyumnes, înalt demnitar
al unui rege şcit; preoţii din Egipt.
Expresiile prin care sunt divulgate sursele indică o oarecare îndoială
metodologică, astfel întâlnim la Herodot exprimări de genul: după cum spun
atenienii…, lacedemonienii, după cum relatează tracii….
Printre sursele literare consultate pare să figureze şi Descrierea lumii a lui
Hekatayos din Milet. Herodot îl menţionează o singură dată ca sursă de informaţii, îl
aminteşte, de asemenenea, ca participant la revolta ionică şi în calitate de călător în
Egipt. El nu a manifestat foarte mlt respect faţă de antecesorul său, iar observaţiile
geografice sau cartografice ale acestuia sunt calificate drept puierile. Detaliile
confruntărilor dintre helleni şi perşi depăşesc de multe ori măsura credibilităţii. O parte
di erori şi exagerări se datorează patriotismului şi tendinţei de a dramatiza naraţiunea.
Pe de altă parte, trebuie să înţelegem că istoria războaielor medice a fost scrisă la 30 de
41
Nu il mai întâlnim la Tukydides.
42
De exemplu: Herodot a înregistrat date despre onomastica şi anumite tradiţii ale ataranţilor din Africa: ataranţii sunt singurii
oameni din lume care nu au nume, ataranţi este numele colectiv, dar aceşti oameni nu au nume individuale. Ei aruncă Soarelui
blesteme atunci când răsare şi îl numesc cu tot felul de cuvinte urâte, deoarece el îi arde şi le pârjoleşte pământul.
43
Herodot, Istorii, Cartea II, 99.
15
ani după încheierea ostilităţilor. În aceste condiţii, Herodot a avut ocazia să vorbească
cu martori ai evenimentelor sau chiar participanţi la confruntări. Acest tip de anchetă
dezvăluie doar tradiţii orale deja formate şi nu poate suplini lipsa documentelor scrise.
Într-o formulă plastică, Herodot poate fi comparat cu un jurnalist ce a încercat să refacă
firul unei poveşti veche de 30 de ani, care nu a fost niciodată scris.
3. Istoricii dramatici
3.1.Tukydides
Tukydides s-a născut la Athena în 460/465 î.Hr.. Numele tatălui său, Oloros, are
rezonanţă tracică şi ne determină să credem că istoricul nu a avut o descendenţă hellenă
pură. Locul unde şi-a petrecut istoricul anii tinereţii este incert, dar ştim că a ajuns la
Athena în debutul războiului peloponesiac – 432/431
î.Hr..
În 424 î.Hr. el a deţinut funcţia de strateg în
operaţiunile de la Amphipolis – coasta de sud a
Traciei – şi a suferit un eşec în faţa regelui Brasidas.
Acest insucces a determinat condamnarea la exil şi a
revenit la Athena abia după 20 de ani când războiul
peloponesiac – 404 – se sfârşise.
Intenţia sa de a scrie istorie a produs a produs
o mutaţie revoluţionară în scrisul istoric deoarece el a
decis să scrie istorie contemporană; subiectul ales –
războiul peloponesiac – este justificat ca un
eveniment crucial al istoriei. Cartea I, paragraful 1
Tukydides şi-a început istoria la izbucnirea
războiului peloponesiac, deoarece a crezut ca fost un
răzbiu important şi a meritat să se scrie despre el,
mai mult decât despre orice alt lucru din trecut.
Inspectând planul general al lucrării,
observăm că Tukydides a avut perspectiva
continuităţii istorice, astfel Cartea I conţine două excursuri imprtante: (αρχαιολογία) -
Archaiologia 44 şi Pentekontaetia45. În continuare în căriţile II – V este expus războiul
arhidamic până la încheierea păcii a lui Nicias 46. 421/415 anii Păcii lui Nicias se
regăsesc tot în cartea a V –a, iar marea expediţie din Sicilia – 415-413 – este relatată de
cărţile VI şi VII. În sfârşit, ce-a de-a VIII –a carte, ultima, este consacrată războiului
hellespontin şi cel egeean.
Autorul ia atribuit lucrării Războiul peloponesiac funcţii pragmatice, fiind
destinată educării publicului: Astfel am găsit eu că au fost evenimentele vechi, fiindu-mi
greu să cred în orice dovadă la întâmplare. Întradevăr, oamenii primesc unii de la alţii
tradiţiile despre faptele săvârşite mai înainte fără să le cerceteze, chiar dacă s-au
petrecut în cetatea lor. Totuşi, opera trebuie să fie compusă mai ult ca un bun pentru
totdeauna, decât ca o lectură sărbătorească menită să fie ascultată doar o clipă.
Acest program dechide o nouă perspectivă în abordarea istoriei care este văzută
la Tukydides prin dimensiunea ei didactică. Lucrarea lui Tukydides trebuie să fie
instructivă, deoarece dincolo de relatarea faptelor importante, ea putea deveni un
îndrumar util pentru acţiunile şi atitudinile viitoare. În mintea istoricului există,
44
Istoria veche a Helladei.
45
Perioada de 50 de ani, dedicată evenimentelor dintre conflictele cu perşii şi războiul peloponesiac.
46
421 î.Hr.; democratul atenian.
16
probabil, credinţa că opera sa va ajuta generaţiile ulterioare să evite greşelile
dezastroase. Tehnica discursivă, prezentă şi la Herodot, capătă la Tukydides valenţe
majore. Statistic s-a calculat că 24 % din lucrarea Războiul peloponesiac este compus
din discursuri; în derularea istoriei, discursul a fost perceput ca un factor important.
Pericles a fost un mare orator, iar această calitate ia permis mereu să-şi formuleze clar
deciziile.
Istoria glorioasă a Athenei, între războaiele medice şi conflictul peloponesiac, s-
a înfăptuit sub conducerea lui Pericles, atât prin fapte cât şi prin cuvinte, acestea din
urmă fiind văzute ca expresii ale deciziilor politice înţelepte. Metoda compunerii acestor
discursuri este abordată chiar de Tukydides: A fost dificil să-mi amintesc cuvintele
exacte folosite în discursul pe care l-am ascultat, iar cei care m-au informat au
întâmpinat aceeaşi dificultate. De aceea, ţinându-mă cât mai aproape de sensul general
al cuvintelor pronunţate, am încercat să-i fac pe vorbitori să spună ceea ce, în opinia
mea, a putut fi rostit în orice situaţie47.
Nuanţarea rolului atribuit de Tukydides discursurilor ne conduce spre câteva
funcţii ale metodei discursive. Discursul arată caracterul şi temperamentul indivizilor şi
popoarelor; poate indica adevăruri profunde care nu rezultă din firul narativ; poate oferi
o imagine sugestivă despre anumite obiective ce au influenţat evenimentul. Din această
optică, sugestive sunt discursurile rostite de oamenii politici la Athena şi la Sparta în
preajma războiului peloponesiac.
Biogafia l-a captivat pe Tukydides, şi acest interes este ilustrat de importanţa pe
care o acordă personajelor sale. Atenţie autorului nu este axată spre personalităţi cu
valenţe moralizatoare, aşa cum se întâmplă la Herodot. În vizorul lui Tukydides s-au
aflat oamenii politici ale căror calităţi sau defecte au avut impact asupra evenimentelor.
Un paragraf dedicat lui Pericles este sugestiv în acest sens: Pe durata cât Pericles a fost
liderul afacerilor publice, statul a fost bine păzit, şi sub coanda lui Athena a atins
apogeul. Când războiul a izbucnit, el a estimat corect atitudinea Athenei. Cei care i-au
urmat în fruntea cetăţii, au condus Athena spre dezastru, tocmai pentru că au deviat de
la politica iniţiată de acesta.
Pericles ia sfătuit pe atenieni să aibă grijă de flotă, să se abţină de la expansiune
şi de la acţiuni care ar fi periclitat existenţa statului. Dar aceste principii nu au mai fost
luate în calcul după moartea sa. În contrast cu omul de stat, Pericles se plasează
imaginea deplorabilă a lui Nicias, comandantul atenian care a capitulat în Sicilia.
Tukydides l-a apreciat drept un tip cultivat, căutător al virtuţii, dar în acelaşi timp timid,
ezitant şi incompetent în viaţa publică.
Prelegerea 6_26.11.2007
47
Tukydides, I, 22.
17
Viziunea sa asupra Imperiului atenian nu se focalizează în jurul unei chestiuni de
morală şi nu se defineşte în sintagme de genul bine sau rău. Pentru Tukydides Imperiul
atenian era justificabil, deoarece gloria şi tendinţa de a domina erau trăsături ale fiinţei
umane, astfel dacă un stat este suficient de puternic, credea Tukydides, el se extinde pe
seama altora capabile să reziste. Această concepţie rezultă doar din discursul pe care
Tukydides îl atribuise (în 144 î.Hr.) lui Hermoceates de la Siracuza 424 î.Hr. –
Congresul de la Ghela.
Fără îndoială, cel mai relevant episod despre împărat este cel de la Melos, în 416
î.Hr., când insula a refuzat să plătească tribut, delegaţii ei au încercat să justifice
afirmaţia lui la Atena. Răspunsul său a fost cinic şi a arătat, în acelaşi timp,
fundamentele ideologice ale imperialismului atenian.
Ştiţi că justiţia depinde de egalitatea puterii, că cel puternic face ceea ce are
puterea să facă, în timp ce partea slabă acceptă ceea ce trebuie să accepte. Noi ştim că
şi voi, sau oricine cu o putere ca a noastră, ar acţiona în acelaşi fel48.
Tukydides a scris Istoria, cea mai mare parte din desfăşurarea războiului
peloponesiac49. Evenimentele acestei perioade, aşezate într-o linie coerentă, arată o
preocupare aparte pentru cronologie; de exemplu, atunci când descrie izbucnirea
războiului peloponesiac, autorul s-a străduit să aşeze într-o schemă cronologică
inteligibilă înregistrările pe care le avea după calendarul atenian, cel folosit la Sparta şi
cel de la Argos. Mai mult, o simplă aranjare analitică 50 a materialului i s-a părut
istoricului justificată. Pentru a acoperi o asemenea deficienţă cronologică, Tukydides a
tratat şi evenimentele în funcţie de anotimpul când s-au petrecut.
Metoda sa de investigaţie a făcut un pas uriaş în comparaţie cu tehnica lui
Herodot. Inspirat de cercul hipocratic, Tukydides a depăşit suprafaţa evenimentelor şi a
încercat să afle cauzele profunde ale faptelor, astfel, remarca Tukydides, pretextul
războiului peloponesiac a fost ruperea păcii de 30 de ani 51dintre Athena şi Sparta, prin
escaladarea crizelor de corfora Coteidaia. Adevărata cauză a conflictului însă, în
viziunea lui Tukydides, a fost creşterea puterii Athenei, care a înficoşat Sparta şi a
împins-o pe aceasta spre război.
Astfel, metoda lui Tukydides face diferenţa clară între cauze şi pretext. Atunci
când abordează cauzele conflictului peloponesiac, analiza istoricului nostru este extinsă
şi foarte profundă; nu lipsesc din investigaţia lui Tukydides elemente precum teama,
securitatea sau prestigiul, factori care pot determina cursul evenimentelor. Tukydides
ştia foarte bine ce este războiul preventiv, cunoştea raportul între libertate şi dominaţie
şi relaţia între forţa militară şi resursele economice. Metoda colectării datelor denotă un
spirit critic foarte acut. Ea este prezentată chiar de autor în cuprinsul lucrării: …nu am
notat prima poveste care mi-a ajuns la urechi şi nu m-am lăsat cşlăuzit de impresiile
personale. Uneori am fost prezent la evenimentele pe care le descriu, alteori le-am auzit
de la martori oculari, dar în acest caz am încercat să le analizez cât de profund mi-a
fost cu putinţă52. Consecinţele ultimului gen de mărturii sunt recunoscute de autor;
martori diferiţi oferă înregistrări diferite pentru acelaşi eveniment, povestesc în favoarea
unei părţi sau sunt afectaţi de amintiri imperfecte.
Prelegerea 7_10.12.2007
48
Tukydides, Istorii, Cartea V, paragraf 105.
49
432 – 411 î.Hr.
50
An de an.
51
În 446 î.Hr. a fost semnată.
52
Tukydides, Istorii, Cartea I, paragraful 1/22.
18
deşi ele nu pot fi considerate baza reconstituirii războiului peloponesiac. De exemplu,
Pacea lui Nicias53 în Cartea V este reprodusă după texul original al tratatului.
Surse literare ar putea fi, de asemenea, presupuse printre izvoarele de inspiraţie
ale lui Tukydides. Dintre autorii care ar fi putut să îi furnizeze material îi putem bănui
pe Hellanicus din Mytilene54 şi Antiochus din Siracusa, care a relata istoria hellenităţii
occidentale până în 424 î.Hr..
Datorită progreselor incontestabile făcute în domeniul reconstituirii critice,
David Hywn nota sugestiv: prima pagină a lui Tukydides este începutul istoriei
adevărate.
3.2. Xenofon
(427 î.Hr - 355 î.Hr.)
53
Pe la 421 î.Hr.
54
Istoria Aticii.
55
Babilon – 401 î.Hr.
56
Expediţia celor 10.000.
57
Regiunea Olmpia.
19
O altă direcţie în care s-a manifestat Xenofon a fost literatura istorică biografică.
Tendinţa iconoclastică de elogiere a unor personaje este sesizabilă şi în Hellenica, unde
autorul realizează o caracterizare spectaculoasă a regelui spartan Anghesilaos. În acelaşi
spirit, Xenofon a scris Kyropaidea – educaţia lui Kyros – întemeierea Imperiului
persan58. Aici regăsim concepţiile sale despre conducătorul perfect şi rolul fundamental
în educaţie şi formarea acestuia. De asemenea, este interesant că Xenofon a fost unul
dintre autorii polivalenţi care nu s.a limitat doar la domeniul istoriei; el este autorul unui
opusculum Statul spartan care tratează organizarea statală a Spartei. Tot el a scris
Dialogul Hyeron, imaginat a fi aavut loc între tiranul Syrauzei şi poetul Simonides din
Ceos59. Tot lui îi aparţin două tratate dedicate echitaţiei şi vânătorii. Are, de asemenea
un tratat de economie şi o lucrare rămasă unică în Antichitate, Poroi unde sunt analizate
finanţele ateniene.
Metodologic xenofon nu se ridică la valoarea lui Tukydides; pios şi superstişios,
el nu a fost tentat să afle cauzele profunde ale evenimentelor, dar s-a dovedit un
analizator meticulos al situaţiilor. Este de remarcat că la fel ca şi Tukydides, Xenofon
are perspectiva istoriei continue, iar Hellenica preia expunerea de unde s-a oprit
Războiul peloponesiac a lui Tukydides.
Faţă de mulţi istorici ai Antichităţii, Xenofon a avut totuşi un avantaj rezultat din
experienţa sa militară de pe câmpul de luptă. Astfel din lucrările sale rezultă o bună
cunoaştere a tacticii cavaleriei şi a capacităţii falangei hoplitice – Anabasis.
Xenofon a manifesta o atracţie specială pentru descrierea scurtă şi dramatică a
evenimentelor incitante. Memorabilă este, în acest sens, răspândirea veştii despre
înfrângerea navală de la Aegospotami60: …noaptea corabia Paraus a sosit la Athena.
După ce dezastrul a fost anunţat, vestea a trecut de la un om la altul, s-a răspândit de
la Phireus de-a lungul Zidurilor Lungi şi apoi a atins oraşul. În acea noapte nimeni nu
a dormit. Toţi se temeau că vor fi trataţi aşa cum îi trataseră şi ei pe alţii61.
58
559 – 529 î.Hr.
59
Simonides Ceos (Σιμωνίδης ὁ Κεῖος) "Simonides of Kea" (c. 556 BC-468 BC), Greek lyric poet, was born at Ioulis on Kea.
60
Aegospotami (Αἰγὸς Ποταμοί) or Aegospotamos[1] (i.e. Goat Streams) is a small river issuing into the Hellespont, northeast of
Sestos. At its mouth was the scene of the decisive battle in 405 B.C. by which Lysander destroyed the Athenian fleet, ending the
Peloponnesian War.
61
Xenofon, Hellenica, Cartea II.
20
Operele acestor istorici s-au pierdut aproape integral, din această cauză a fost
efectuat un amplu exerciţiu hermeneutic62 pentru a reconstrui în ansamblu concepţiile
lor istorice şi caracteristicile operei.
Trăsăturile istoriei dramatice poartă amprenta lui Isocrates, mare orator şi creator
al retoricii ca disciplină ştiiţifică.
4.1. Isocrates63 pretindea că limba trebuie
modelată pentru a avea forţa de-al supune pe
cititor/ascultător voinţei oratorului/autorului. Acesta,
trbuia cu orice preţ să-şi încânte lectorii sau
auditoriu.
Pentru Isocrates obiectivul nu era hedonistic64
ci unul foarte concret: transmiterea unui mesaj
educativ foarte clar publicului. Nenorocirea a fost că
noile tendinţe se preocupau mai puţin de
reconstituirea riguroasă a adevărului; putem spune că
în veacul IV î.Hr. retorica a intrat în competiţie cu
veridicitatea istorică.
ISOCRATES (436 - 338 î.Hr.)
62
HERMENEÚTIC, -Ă I. adj. referitor la hermeneutică. II. s. f. 1. ştiinţa sau arta de a interpreta vechile texte religioase, obscure,
criptice; (p. ext.) rezultatul interpretării. 2. ştiinţa sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. ♢ ansamblul tehnicilor de
descifrare a unui dat simbolic, teorie a procesului de interpretare a semnelor. (< fr. herméneutique, gr. hermeneutike, /II/ germ.
Hermeneutik).
63
ISOCRATES (436 - 338 B.C.) He was slightly older than Plato and lived and wrote in the same cultural situation:
Peloponnesian War, demise of Golden Age, etc. He was born into the wealthy family of a flute manufacturer and was given
the best education available. He studied with a variety of sophists, as well as with Socrates. His family lost its money in the
war, and Isocrates was faced with the dilemma of earning a living. He became a lawyer, a speech writer for the courts, for
about ten years. We still have some of the speeches he wrote, although he denies that he ever did this. He wanted to be an
orator, but he lacked the strong voice and stage presence (he had stage fright) to do this, so instead he became a teacher of
rhetoric. He was very successful at this and became both rich and famous at it. He attracted students from all over the
Greek speaking world, many of whom went on to important leaders of their day. Isocrates died at the age of 98. According
to tradition he committed suicide by
starving himself to death upon hearing of Philip's conquest at the Battle of Charonea. This seems unlikely, since he
encouraged Philip to do this.
64
HEDONÍSTIC, -Ă I. adj. referitor la hedonism; hedonist. II. s. f. teoria, ştiinţa (satisfacerii) plăcerilor. (< fr. hédonistique)
21
Prelegerea 8_17.12.2007
5. Istoriografia târzie
Ephoros din Kyme născut e la 400 î.Hr. şi moare pe la 327 î.Hr.. S-a format
intelectual pe lângă Isocrates din Athena de la care a moştenit şi gustul pentru scrierile
moralizatoare. Cea mai mare parte din opera sa nu a supravieţuit, iar datele care ne-au
parvenit despre acesta sunt răspândite în menţiunile altor autori. De la Polybius aflăm că
Ephoros a avut iniţiativa scrierii unei istorii universale. Alte surse ne precizează că el a
redactat Istorii ăn 30 de cărţi, tratând istoria hellenă de la începuturile ei şi până la
începuturile asediului cetăţii Perintos de către Filip al II –lea 65. Din fragmentele rămase
rezultă că Ephoros nu a expus analitic evenimentele, ci a urmărit unutatea conţinutului
prin organizarea materiei pe teme.
65
Pe la 341/340 î.Hr.
66
Rezumat.
22
Polybius din Megalopolis s-a născut în oraş din Pelopones, oraş ce făcea parte
din Liga Arhaică. Fiul lui Lycortas, om politic important din conducerea Ligii Arhaice.
Cariera tatălui l-a ajutat să intr încă de timpuriu în viaţa publică a Ligii Arhaice. În 183
î.Hr., el a fost desemnat să poarte spre mormânt urna funerară cu rămăşiţele lui
Gilopoimenos şi la scurt timp ia dedicat o monografie istorică.
De timpuriu a încurajat Liga Arhaică să adopte o poziţie cât mai independentă
faţă de Roma. Cariera sa politică şi militară a atins apogeul în 169/168 î.Hr. când a
deţinut funcţia de hyparcos – comandant al cavaleriei Ligii Arhaice.
În timpul celui de-al treilea Război macedonian, Liga Arhaică a arătat simpatii
macedoniene, iar la finalul conflictului, Polybius şi alţi 1000 de helleni au fost aduşi la
Roma ca ostateci. Aici, fostul lider ahean a pătruns în cercurile politicii romane, fiind
protejat de Lucius Aemilius Paulus - distrugătorul Macedoniei – Scipio Emilianus –
distrugătorul Cartaginei.
Pe la 152 î.Hr. ultimii 300 de supravieţuitori din grupul ostaticilor predaţi în 168
î.Hr., au primit dreptul de a reveni în patrie. Polybius nu s-a aflat între cei care au luat
drumul Helladei după ridicarea exilului; el a preferat să-l însoţească pe Scipio Emilianus
în Hispania unde acesta comanda armatele romane impotriva triburilor iberice. După
23
experienţa hispanică, Polybius a făcut o scurtă călătorie în Hellada, iar în 149 – 146
î.Hr. s-a aflat din nou lângă Scipio Emilianus, de această dată la asediul Cartaginei.
După desfinşarea Ligii Arhaice – 146 î.Hr. – Roma a semnat tratate individuale
cu fiecare cetate din federaia defunctă. Bine poziţionat şa Roma şi bun cunoscător al
lumii hellene, Polybius a fost antrenat de Senatul Roman în stabilirea raporturilor cu
fostele cetăţi greceşti.
Acestor experienţe politice şi militare, Polybius le-a adăugat orizontul larg al
unui om care a călătorit foarte mult, astfel ştim că a traversat Alpii, a vizitat Sardis,
Alexandria, Numidia, Galia şi Hispania. De asemenea se adaugă o explorare a coastei
africane ce l-a purtat până în Oceanul Atlantic de-a lungul coastei lusitane.
Viaţa sa a fost curmată brusc de un accident survenit la vârsta de 82 de ani – a
căzut de pe cal.
Dincolo de activitatea sa politică şi militară, Polybius a găsit timp şi pentru a se
dedica scrisului istoric. Aşa cum am amintit deja, în tinereţe el a compus viaţa lui
Filopoymenes. Această monografie nu a supravieţuit până la noi, aşa cum nu s-au
păstrat alte două opere ale lui Polybius: Tactica şi Cucerirea Numantiei.
Gloria eternă îi este asigurată de Istoria redactată în 40 de cărţi, dar transmise
fragmnetar. Cărţile 1-5 s-au păstrat integral, cartea 6 s-a conservat în bună parte, din
cărţile 7-8 există fragmente destul de largi, din restul lucrării avem rezumatele târzii din
secolul X d.Hr., redactate de Constantin Porfirogenetul – împărat bizantin – cartea 40
este pierdută în întregime.
Prelegerea 9_07.01.2008
Istoriile reprezintă o istorie universală care tratează evenimentele petrecute în
intervalul 264 – 146 î.Hr., în lumea romană şi hellenică. Tema principală este desemnată
de Polybius încă de la începutul lucrării: Nimeni nu poate fi atât de ignorant încât să nu
vrea să ştie cum şi datorită căror calităţi ale guvernării romane întreaga lume a intrat
sub controlul Romei în mai puţin de 53 de ani67.
În condiţiile dominaţiei romane asupra Macedoniei, singura abordare posibilă a
evenimentelor era istoria universală: M-am apucat să scriu fără a-mi limita expunerea
aşa cum au făcut predecesorii la afacerile Helladei sau ale Persiei, de exemplu, ci
relatând toate cele petrecute în toate părţile lumii cunoscute 68. Doar istoria universală
era în măsură, potrivit viziunii polibiene, să ofere o panoramă adecvată a cauzelor şi
efectelor şi să sesizeze adevăratele semnificaţii ale acestora.
La temelia expansiunii Romei, Polybius a aşezat regimul politic republican.
Admiraţia sa faţă de guvernarea romană şi.a găsit întreaga expresie în Cartea VI unde
Constituţia Republicii este analizată comparativ, alături de sistemele politice de la
Sparta, cetăţile doriene din Creta şi Cartagina.
Superioritatea conducerii romane în afacerile publice, era rezultatul combinării
dintre aristocraţie, democraţie şi monarhie; sistem la care s-a ajuns după multe
frământări şi datorită flexibilităţii sistemului politic roman. Polybius credea că acest
regim a atin perfecţiunea în timpul războiului cu Hanibal. Acest conflict a permis
afirmarea unor personalităţi providenţiale pentru stat, le-a imprimat romanilor o
disciplină aparte şi ia făcut să înveţe din experienţele dezastroase ale trecutului.
Războaiele din Orient, creşterea luxului şi a ambiţiei aua angajat Roma pe panta
declinului moral în secolul II î.Hr., iar Polybius a sesizat clar acest lucru. În vremea sa,
scria sincer istoricul nostru, nu mai era atât de sigur că la Roma nu s-ar găsi oameni
coruptibili. Polybius nu a împărtăşit viziunea cinică exprimată de Tukydides despre
imperialism şi expansiune. Agresivitatea nu era privită ca un lucru firesc al naturii
umane, aşa cum nu i s-a părut normală, nici tendinţa statului mai puternic de a se
extinde pe seama celui mai slab. În percepţia sa, extinderea dominaţiei romane putea fi
tratată în cadrul valorilor morale. Caracteristica principală a politicii romane faţă de
67
Polybius, Istorii, Cartea I, 1.
68
Ibidem 67, Cartea II, 37.
24
adversarul învins a fost moderaţia, iar acest mod flexibil de a opera ia asigurat
Republicii pârghiile dominaţiei. Polybius a admirat această organizare echilibrată şi nu
şi-a reţinut criticile atunci când Roma s-a abătut spre violenţă nejustificată. Declanşarea
celui de-al treilea război punic, de exemplu, nu a fost o acţiune morală, în viziunea lui
Polybius, aşa cum nu poate fi justificată nici distrugerea Corinthului în 146 î.Hr..
preocuparea sa pentru obiectivitate l-a condus spre o artă a portretizării şi a biografiei
lipsită de prejudecăţi, spre exemplu, deşi a terorizat Roma vreme de 18 ani, Hanibal este
zugrăvit într-un mod echilibrat, iar Polybius nu s-a ferit să-i descrie excelent calităţile de
comandant. Un astfel de tratamnet este explicat cu toată claritatea de Polybius: Un
istoric trebuie să aprecieze calităţile inamicului atunci când acţiunile acestora o cer şi
să-şi critice prietenii atunci când erorile de conduită ale acestora o reclamă69.
Tukydides afirma să opera sa trebuie să fie o achiziţie permanentă, utilă în plan
practic pentru cititori. Polybius a păşit pe aceaşi cale a istoriei pragmatice susţinând că
opera sa poate fi instructivă pentru generaţiile următoare: Chiar şi dacă afacerile
noastre curentesunt proaste, nicio persoană rezonabilă nu er putea fi sigură de viitorul
care derivă din prezent. De aceea cred că înţelegerea trecutului poate fi, nu doar
plăcută, ci şi necesară70. În acest spirit, istoricul nostru şi-a perceput opera ca un manual
pentru oamenii din activităţile publice, pentru ai influenţa pe aceştia să acţioneze corect.
Erorile puteau fi evitate şi o conduită normală putea fi creată doar în baza experienţelor
istorice ale trecutului. Conceptul de şansă, întâmplarei sau noroc, cum vreţi să-l
înţelege-ţi, se raporta, într-o primă accepţiune, la acţiunile umane şi defineşte ceva
incontrolabil sau iraţional. De multe ori întâmplarea pedepseşte faptele eronate, dar
poate afecta şi oameni nevinovaţi. Polybius a identificat întâmplarea ca un factor
operativ al istoriei şi a crezut că oamenii, prin experienţa trecutului, pot fi ajutaţi să
depăşească vicisitudinile vieţii. Într-o altă accepţiune, şansa reprezintă la Polybius şi o
epresie grandioasă, a providenţei. Expansiunea fulminantă a Romei a urmat o cale
providenţială, dar această evoluţie nu exclude voinţa umană şi posibilitatea de a
influenţa evenimentele. În cadrul schemelor provideniale mari omul poate controla
diverşi factori şi scenele istoriei.
Stabilirea cauzalităţii reprezintă preocuparea majoră a lui Polybius. Simpa
relatare a faptelor nu putea fi suficientă pentru un om de stat, dacă acesta nu reuşea să
distingă de ce lucrurile au evoluat într-un anumit mod, care este originea acestora şi ce
efecte au determinat. El analizează cu atenţie diversele straturi ale unui eveniment,
astfel distinge o cauză – aita - , un pretext – profasis – şi un început – arhe. Discuţia
asupra cauzelor războiului dintre Macedonia şi Persia este ilustrativă în acest sens.
Expediţia celor 10.000 şi campaniile lui Aghesilaos în Asia demonstrază slăbiciunile
perşilor – reprezintă cauza războiului. Dorinţa lui Filip al II –lea de a răzbuna nelegile
perşilor, reprezintă pretextul şi în sfârşit, trecerea lui Alexandru cel Mare în Asia este
începutul războiului.
În viziunea lui Polybius adevărul depindea, în mare măsură, de calitatea surselor
şi capacitate istoricului de a le instrumenta. Nu era posibil pentru cineva să devină
istoric doar studiind documente sau texte; istoricul trebuia să consulte, în primul rând,
participanţii la evenimente. Este semnificativ faptul că naraţiunea sa propriu-zisă începe
la nivelul anului 220 î.Hr., iar cele întâmplate din 264 î.Hr. până la acestă dată nu
reprezintă decât o introducere. Această opţiune cronologică este justificată prin faptul că
Polybius era în măsură să interogheze participanţi/martori ai războiului hanibalic.
Implicarea autorului în evenimente era considerată de Polybius un alt factor crucial în
reconstituirea unui eveniment. Pe de-o parte el era capabil să pună în pagină lucruri
trăite, iar pe dealtă parte activităţile politice şi militare îi furnizau istoricului experienţa
necesară pentru a analiza şi a înţelege. Călătoriile aveau, de asemenea, importanţa lor în
69
Ibdem 67, Cartea I, 14.
70
Ibidem 67, Cartea III, 51.
25
istorie. Pentru aceasta era necesar să cunoască locurile unde s-au petrecut evenimentele.
Documentaţia acestuia consta în inspectarea oraşelor şi a loocurilor, a râurilor, a
diverselor particularităţi şi a distanţelor pe uscat şi pe mare.
O altă procedură implicată în reproducţia polubiană a fost utilizarea
documentelor scrise. Istoricul a făcut apel la acest gen de surse ori de câte ori a avut
ocazia. Căutările sale au fost mai fructoase în cazul vechilor raporturi între Roma şi
Cartagina. El a aflat printre documentele oficiale şi a publicat în Istorii textele celor trei
tratate romano-cartagineze, încheiate înainte de primul război punic.
Prelegerea 10_14.01.2008
S-a născut în Sicilia la Aquirion. Din preocupările sale pentru trecut se pare că a
rezultat o singură operă Bibleoteca istorică. Lucrarea debutează cu originile mitice ale
umanităţii şi avansează până la cucerirea Galiei de către Caesar71.
Analiza concepţiilor sale, a metodei şi a viziunii asupra istoriei, este mult
îngreunată de stadiul fragmentar în care Bibleoteca istorică ne-a parvenit. Naraţiunea
păstrează un fir cursiv numai până în 301 î.Hr. 72, apoi tot ce a rămas sunt doar
fragmente, uneori greu de aşezat cronologic.
Diodor a călătorit mult şi a consultat izvoare diverse. Din cărţile păstrate rezultă
imaginea unui util compendiu, conţimând atât evenimente istorice cât şi elemente de
geografie, etnografie, descrieri mitologice şi relatări anecdotice.
Ideea pe care o avea despre istorie se regăseşte într-o frază exprimată chiar de
autor: Aceasta este o moştenire sacră a generaţiilor trecute lăsată noilor generaţii,
păzitoarea virtuţii celor vrednici de laudă, martora necinstei celor ticăloşi,
binefăcătoarea întregului neam omenesc.
Datorită documentaţiei slabe, precizarea surselor folodite de Diodor este o
misiune anevoioasă. De exemplu pentru istoria Romei timpurii suntem în măsură să
apreciem că s-a inspirat din tradiţia analistică romană, dar nu putem spune exact ce
lucrări a consultat. Nici modul cum a utilizat sursele nu este clar conturat de exegeza
modernă. Se presupune, totuşi, că în cele mai multe situaţii a rezumat sau a copiat
integral informaţiile găsite într-un singur izvor. Această caracteristică ne-ar permite să
apreciem că nu a avut un spirit critic foarte ridicat, iar Bibleoteba istorică a fost
dependentă, în bună măsură, de sursele aflate la îndemâna autorului.
În privinţa cronologiei, Diodor se înscrie pe tradiţia analistică romană. După
ănceputurile mitice ale lumii, schema cronologică a Bibleotecii istorice se aşează pe un
sistem mixt. Aceasta a combinat tradiţia consulilor de la Roma cu istele arhonţilor de la
Athena, fapt care ne ajută foarte mult în sicronizarea unor evenimente petrecute în Italia
cu cele derulate în Hellada sau în Orient.
5.6. Appianus
(cca 86 – cca 169 d.Hr.)
73
An de an.
74
Războaiele civile: 133 – 37 î.Hr.
75
Plutarh (în unele lucrări Plutarch; în limba greacă veche Πλουταρχος Ploutarkhos, a adoptat numele de Mestrius Plutarchus),
născut la Cheroneia în Beotia în jurul anului 46 p.Chr. şi decedat în aceeaşi localitate în anul 125 p.Chr.. A fost un scriitor şi moralist
de origine greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice şi filosofice. A fost unul din principalii reprezentanţi ai aticismului
în literatura greacă. Născut într-o familie notabilă din Beotia, studiază la Atena retorica, filosofia şi ştiinţele vremii sale, avându-l ca
maestru pe Ammonios Sakkas.În această perioadă, frecventează "Stoa", precum şi "Academia platoniciană". Vizitează de mai multe
ori Roma, unde predă filosofia morală. Obţine cetăţenia romană şi adoptă numele de familie Mestrius, în semn de omagiu adus
prietenului său M. Mestrius Florus. Autorităţile imperiale romane îl numesc procurator al provinciei Achaia din Grecia. Mai târziu,
devine preot la templul lui Apollo din Delphi. Plutarch era foarte cultivat, avea cunoştinţe enciclopedice, fiind foarte preţuit în
cercurile hellenistice. Ultima parte a vieţii sale o petrece la Cheroneia, unde scrie principalele sale opere în dialect atic, bazate în
mare parte pe manuscrisele prelegerilor sale. Operele sale au fost reunite în 1296 de către Maximos Planudes în două
culegeri:"Moralia" ("Scrieri morale"), alcătuite din eseuri şi dialoguri, au ca tematică comentarii literare, estetice şi pedagogice,
dezbateri cu privire la probleme religioase şi mitologice (printre altele reprezentarea lui Osiris în mitologia egipteană). Unele texte
au conţinut filosofic, în care Plutarch se relevă ca adept al platonismul în opoziţie cu stoicismul şi Epicurepicureismul. "Moralia"
mai cuprinde nouă cărţi întitulate Συμποσιακα τον ηπτα σοφον (Symposiaca ton hepta sophon - "Banchetul celor şapte înţelepţi"), un
text dialogat asupra învăţăturilor celor şapte legendari înţelepţi ai Greciei antice. "Vieţile paralele ale oamenilor iluştri" (Βίοι
Παράλληλοι - Bioi Parállêloi), cea mai cunoscută şi citită operă a lui Plutarch, cuprinde 50 de biografii, dintre care 46 sub formă de
pereche, comparându-se un grec cu un roman, de exemplu Theseu - Romulus, Alexandru cel Mare - Caesar, Demosthene - Cicero,
Licurg - Numa Pompilius. La sfârşitul textului despre fiecare cuplu se află un scurt comentariu comparativ ( συνκρισις - synkrisis)
asupra celor două persoane. Biografii separate sunt cea a Marelui Rege persan Artaxerxes II, a lui Arat din Sikyon şi ale împăraţilor
romani de la Augustus la Vitellius. "Vieţile paralele" sunt interesante nu numai din punct de vedere istorico-cultural, ci şi pentru că
relatează deasemeni anecdote şi citate, prin care sunt caracterizate personalităţile respective. Aceste biografii au fost un model
pentru scriitorul francez Michel Montaigne în opera sa "Essais" şi o sursă de inspiraţie pentru subiectele din unele tragedii ale lui
Shakespeare. De la Wikipedia!
27
apropiere între Orient şi Occident, arătând că hellenii şi romanii au o contribuţie egală la
susţinerea Imperiului roman.
76
SUFÉCT, -Ă adj., s. m. (magistrat roman, de obicei consul) care suplinea funcţia respectivă ca urmare a părăsirii ei, din diferite
motive, de către titular. (< lat. suffectus)
77
Lucrare redactată între anii 166 – 168 d.Hr.