Istoria benzenului

Descoperire
Cuvântul „benzen” provine de la numele rășinii arborelui Styrax benzoin, numită „benzoe”. Aceasta a fost
folosită în farmaciile europene începând cu secolul 15, fiind un produs originar din Asia de Sud-Est, denumirea
ei fiind derivată de la expresia arabică „luban jawi”. Prin sublimarea acestei rășini se formează acidul benzoic,
numit și „flori de benzoe”, iar hidrocarbura derivată din acesta a fost numită „benzin”, „benzol” sau „benzen”.

Benzenul a fost izolat de Michael Faraday în anul 1825 dintr-o fracțiune de gaz depus în procesul de li-
chefiere a gazul de iluminat, numindu-l bicarburet of hydrogen.

El a observat că substanța este o hidrocarbură care avea o formulă moleculară ce putea fi scrisă ca un
multiplu de CxHy. Justus von Liebig a redenumit compusul, numindu-l „benzen” sau „benzol” în 1834. În 1883,
Eilhard Mitscherlich l-a obținut din decarboxilarea acidului benzoic și a oxidului de calciu, denumindu-l „benzin”.

C6H6COOH + CaO ----> C6H6+ CaCO3

În 1836, chimistul francez Auguste Laurent a intitulat substanța „phène”, cuvântul devenind ulterior
rădăcină pentru fenol și pentru radicalul fenil. În 1845, August Wilhelm von Hofmann a izolat substanța din
gudroanele rezultate din distilarea uscată a cărbunilor de pământ.

În 1855, acesta a folosit pentru prima dată termenul „aromatic” pentru a numi caracterul compușilor
chimici înrudiți cu benzenul. În 1868, Marcellin Berthelot a sintetizat benzenul prin trimerizarea acetilenei. În pet-
rol, compusul a fost identificat ulterior, iar în cel din România a fost descoperit de Petru Poni în 1900 și de Lazăr
Edeleanu în 1901.

Formule propuse

Modul de aranjare a atomilor din structura benzenului a fost îndelung disputată. După ce Stanislao Can-
nizzaro a descoperit formula moleculară adevărată a compusului (C6H6), multe teorii au fost emise fără expli-
cația ulterioară a proprietăților chimice, cum ar fi cea prezentată de James Dewar, 3-prismanul propus de Al-
bert Ladenburg, benzvalenul, benzenul Claus, etc.
În cadrul teoriei valențelor parțiale au fost propuse pentru benzen formule cu valențe parțial centrice (E.
Armstrong în 1887) și cu valențe parțiale compensate (J. Thiele în 1899). Johann Josef Loschmidt a prezentat
prima formulă corectă în 1861, aceasta reprezentând baza interpretării corecte a structurii benzenului de către
Friedrich August Kekulé von Stradonitz în 1865.
Savantul german a declarat că i-a venit ideea reprezentării benzenului ca un cerc în care atomii de car-
bon sunt uniți prin legături duble alternate cu cele simple de la imaginea unui șarpe care-și urmărea propria co-
adă. Ulterior, el a modificat teoria sa, considerând benzenul un amestec de ciclohexatriene aflate în echilibru
rapid.
Întrepătrunderea orbitalilor p ai carbonului și formarea orbitalilor moleculari delocalizați

Kekulé a afirmat că benzenul este alcătuit dintr-un hexagon ciclic regulat plan, cu laturile având
lungimea de 1,39Å și unghiurile având măsura de 120°. El a evidențiat faptul că majoritatea reprezentărilor sunt
echivalente, mai exact, legăturile duble alternate cu cele simple pot fi așezate oriunde pe ciclu.

De asemenea, utilizând teoria orbitalilor hibrizi, a afirmat că benzenul are în structura sa șase atomi de
carbon (situați în vârfurile hexagonului și uniți între ei prin trei duble legături σ conjugate, fiecare atom având
hibridizarea sp2) și din șase atomi de hidrogen, formându-se legături σ carbon-hidrogen.

Importanta Arenelor
1
Benzenul
Înainte de anii 1920, benzenul era utilizat frecvent ca solvent industrial, mai ales pentru degresarea met-
alelor însă din cauza toxicitatii sale ridicate a fost înlocuit cu alţi solvenţi. Principala sa întrebuinţare este cea de
reactiv intermediar pentru sinteza altor compuşi chimici. Derivaţii benzenului care se produc în cantităţi im-
portante sunt stirenul, utilizat în fabricarea polimerilor şi a materialelor plastice, fenol, din care se prepară răşini
şi adezivi, ciclohexanul, folosit pentru prepararea nylonului. Cantităţi mai mici de benzen sunt utilizate la fabri-
carea pneurilor, lubrifianţilor, coloranţilor, detergenţilor, medicamentelor, explozibililor sau pesticidelor. În anii
1980, principalii compuşi obţinuţi din benzen erau etilbenzenul, în proces folosindu-se 48% benzen, cumenul
18%, ciclohexan 15% şi nitrobenzen 7%

Ca aditiv al benzinei, benzenul îi măreşte cifra octanică şi reduce detonaţia. În consecinţă, aceasta
conţinea adesea benzen în cantităţi importante înainte de anii 1950, când s-a introdus tetraetilul de plumb ca
antidetonator În ultimii ani, ca urmare a scăderii producţiei de benzină cu plumb, s-a reintrodus benzenul ca
aditii.În Statele Unite, din cauza efectului negativ asupra sănătăţii şi pentru diminuarea riscului poluării pânzei
freatice cu această substanţă, s-a impus o emisie maxim admisibilă de aproximativ 1% de benzen. Aceaaşi cifră
se întâlneşte şi în standardele Uniunii Europene

Toluenul
Toluenul este un lichid incolor, cu miros asemanator benzenului. Calea de patrundere este in special
respiratorie. Se biotransforma in proportie de 80% in ficat. Eliminarea se face in proportie de 80% ca metaboliti
(acidul hipuric a fost primul metabolit identificat in urina, de catre Keller in 1842) la nivel renal, si restul de 20%
ca atare, prin expiratie.

La nivel local toluenul produce iritatii si eczeme.

Se poate ajunge la intoxicatii voluntare mai usor decat in cazul benzenului, intrucat toluenul are o actiune narcot-
ica mai mare decat a benzenului, dar un risc toxic mai scazut, posedand o volatilitate mai mica si o actiune
iritanta mai mare.

Naftalina
Naftalina este o substanţă solidă, cristalină, albă cu miros caracteristic pătrunzător, cu formula chimică
C10H8 care sublimează la temperatura camerei. Ea este o hidrocarbură aromatică cu două nuclee ciclice, fiind o
substanţă dăunătoare sănătăţii şi mediului înconjurător.

In trecut naftalina era un produs de comabtere a moliilor, azi din cauza gustului neplăcut este înlocuit de
alte substanţe. Azi se cunoaşte faptul că naftalina aproape că nu are nici un efect insecticid. La începutul seco-
lului XX era folosit ca gaz de iluminat, dezavantajul era că înfunda conductele. Cu toate că este toxic a fost
folosită în trecut în medicină ca dezinfectant intestinal.

Naftalina este utilizată în special la sinteza unor diluanţi, coloranţi sau adezivi în industria de mase plas-
tice ca PVC, la elaborarea insecticidelor din grupa carbamaţilor, ca şi la fabricarea săpunurilor.

Trimerizarea Alchinelor
2
  Trimerizarea decurge în condiții de temperatură de 600-800ºC.

3HC Ξ CH→

 Prin trecerea acetilenei prin tuburi ceramice încălzite la 600-

800º C,se obține un amestec complex dehidrocarburi,în care se află: ben-
zen în proporție mai mare(30%),naftalină și alte arene superioare.

5HC Ξ CH → + H2

Dehidrogenarea catalitică

 Prin procedeul de reformare catalitică se pot obţine hidrocarburi cu

cifră octanică mare.

 Este una dintre cele mai moderne metode de obținere ahidrocarbu-

rilor aromatice el purtînd și denumirea de reformare catalitică.

Alchilarea Friedel-Crafts
3
  Este una dintre cele mai importante metode de sinteză a hidrocarburilor aro-
matice substituite. Metoda Friedel-Craftsse poate aplica la diferite hidrocarburi
aromatice mono- și polinucleare.De obicei această reacție se utilizează pentru
introducerea catenei laterale pe nucleul aromatic (alchilareanucleului aro-
matic). Decurge doar cu compuși halogenațicu reactivitate normală și mărită.

A) Alchilarea cu alchenă

+ →[ (AlCl3 umedă /H2So4) ]→

B) Alchilarea cu derivați halogenați

Reacția Fittig Wurtz

4
  În cadrul acestei sinteze se fomează intermediar uncompus organometalic
aromatic care va reacţiona apoi cu derivatul halogenat al alcanului. Are la
bază acțiunea sodiului metalic asupra unui amestec de derivat halogenatal
unei hidrocarburi aromatice cu un derivat halogenat alunui alcan.

Re-
duc-
erea
ar-

ilalchilcetonelor
 Reducerea grupei carbonil din arilalchilcetone se realizează, cu ran-
dament mare, prin cele două metodecunoscute: metoda Clem-
mensen (cu zinc amalgamat șiHCl) și Kijner - Wolf (cu hidrat de
hidrazină și etoxid de sodiu). Arilalchilcetonele se obțin din benzen
șicloruri ale acizilor carboxilici prin reacții de acilare Friedel-Crafts .

C6H5 – CO – R → C6H5 – CH2 – R

Distilarea uscata a gudronului de carbune

 Gudroanele de cărbune sunt o importantă sursă de materie primă pentru in-
dustria chimică; ele se prezintă ca un lichid uleios, brun negru,foarte vîscos,
cu un miros caracteristic, neplăcut și pătrunzător.Gudroanele sunt formate din
numeroase substanțe organicecare pot fi grupațe astfel : componente
acide,componente bazice si componente neutre ce sunt reprezentate de hidrocar-
buri(alcani,alchene) și hidrocarburi aromatice( benzen, toluen, xilen, antracen,
naftalină ).

 Prelucrarea gudroanelor se poate realiza prin:

1. Valorificare directă, adică separarare în fracțiuni prin distilare
2. Prin chimizare, în care intervin transformări chimice ale componentelor re-
spective.

5
  În urma acestor procese se formează gudroane de temperatură joasă
șigudroane de temperatură înaltă, prin distilarea acestora din urmărezultînd
fracțiunile uleioase care sunt supuse distilării:

Uleiul ușor (80 °C-170 °C) reprezintă circa 2-6% format din benzen și omologii
săi: toluen, xilen, etilbenzen, și compuși cuazot: anilină, acetonitril, piridină dar și
compuși cu sulf: sulfur de carbon, tiofen.
Uleiul mediu distilă în domeniu 170°C-240 °C, fiind reprezentat de naftalină și
omologii săi, fenoli, cresoli, xilenoli si piridină.
Uleiul greu distilă pe intervalul 240°C-270 °C, cu un conținut dederivați ai naftalinei și
alte hidrocarburi similare , naftoli dar și un procent redus de baze piridinice.
Uleiul antracenic distilă în domeniul 270°C-300 °C, de culoare verzuie, vîscos, cu
un important procent de antracen și alte hidrocarburi aromatice policiclice.

Din Petrol

Distilarea petrolului este o altă sursă de obținere, apărutadatorită faptului

că procentul de benzen și xileni furnizate prin alte metode nu mai sunt su-
ficiente.Datorită faptului că procentulde arene din țițeiul brut este
mic, acest tip de hidrocarbură estesupus unui proces de reformare
(cracare), in prezența unuicatalizator, de regulă platina de unde denumi-
rea procedeului de platformare. Reacțiile care au loc în cursul procesului
sunt deciclizare, urmată de dehidrogenare, ambele catalizate de
platină.Cicloalcanii cu inel de 6 atomi de carbon suferă direct o cicliz-
are.Dupa procesul de reformare catalitică urmează separarea destul de
greoaie la inceputurile istoriei acestei metode. Un proces de separare a
fost pus la punct de inginerul român Lazăr Edeleanu(procedeul
Edeleanu), în care se folosește SO2 drept mediu de separare care la
temperaturi scăzute dizolvă numai hidrocarburilearomatice. În prezent
drept mediu de separare se preferă glicolul.
Trinitrotoluenul
Trinitrotoluenul sau 2,4,6-trinitrotoluen (adesea abreviat TNT) este un compus chimic folosit frecvent ca exploziv.
Este fabricat prin nitrarea totală a toluenului și are formula C6H2(NO2)3CH3. În practica mai este cunoscut și sub
denumirea de trotil.

6
Utilizări
Spre deosebire de nitroglicerină, trinitrotoluenul rafinat este destul de stabil și nu explodează la șocuri ușoare,
pentru a fi folosit ca explozibil este nevoie de un detonator. Când este aprins arde, fără explozie. Nu atacă recip-
ientele metalice de transport, fiind neutru.Având acest avantaj al stabilității, trinitrotoluenul este unul dintre cei
mai folosiți explozibili atât în sfera civilă cât și în cea militară.Formula chimica mai poate fi și aceasta C7H5N3O6.

Preparare
În industrie, TNT-ul este produs într-un proces din trei etape. La început, toluenul este nitrat cu o soluție de acid
sulfuric și acid azotic pentru a produce mononitrotoluen (MNT). MNT este separat și renitrat în dinitrotoluen sau
DNT. Ultimul pas este nitrarea DNT-ului în tinitrotoluen sau TNT, utilizând o soluție anhidră de acid azotic și
oleum. Acidul azotic se consumă în urma procesului, în timp ce acidul sulfuric diluat poate fi reconcentrat și reu-
tilizat.

Aplicatii
TNT-ul este unul dintre cele mai frecvent utilizat exploziv pentru aplicații militare și industriale. Este de prim rang
în mare parte din cauza insensibilității sale la șoc și frecare, ceea ce reduce riscul unei detonări accidentale, în
comparație cu alte explozivi cu sensibilitate ridicată, cum ar fi nitroglicerina. TNT-ul se topește la 80 °C (176 °F),
cu mult sub temperatura la care poate detona spontan, permițându-i să fie turnat, precum și în condiții de sig-
uranță combinată cu alte explozivi. TNT-ul nu absoarbe și nu se dizolvă în apă, ceea ce îi permite să fie utilizate
eficient în mediile umede. În plus, este mai stabil în comparație cu alți explozibili puternici.

Metanolul
Metanolul este un alcool care se sintetizează prin substituirea în molecula de metan a unui atom de hidrogen cu
o grupare - OH (hidroxilică). În natură metanolul poate fi întâlnit în plante ca: bumbacul, brânca-ursului, ierburi
sau semințe care conțin uleiuri eterice. Metanolul mai poate fi obținut prin fermentarea siropului produs din
sfecla de zahăr.

Istoric
În procesul de îmbălsămare, egiptenii din Antichitate utilizau un amestec de substanțe, printre care și metanolul,
care era obținut prin piroliza lemnului. Însă metanolul pur a fost pentru prima dată izolat în 1661 de către Robert
Boyle care l-a obținut prin distilarea boxusului.
Substanța a devenit ulterior cunoscută sub denumirea de „spirt pirozilic”. În 1834 chimiștii francezi Jean-Bap-
tiste Dumas și Eugene Peligot i-au determinat compoziția elementală. Acești oameni de știință au fost cei care
au introdus cuvântul „metil” în chimia organică, termen format cu ajutorul etinoamelor grecești „methy”
(însemnând „vin”) și „hȳlē” (însemnând „lemn”).
Prin această alăturare se dorea ca să se denumească compusul ca „alcool extras din lemn”, însă formularea
conține erori, fiind greșită utilizarea cuvântului „methy” pentru traducerea lui „bois” din franceză. Atfel, termenul
„metil” a fost întrebuințat pentru a denumi alcoolul metilic, care a fost prescurtat la „metanol” în 1892 de către
IUPAC. Sufixul „-ic” a fost folosit din acel moment pentru a denumi substanțele organice ce conțin carbon.
În 1923 chimiștii germani Alwin Mittasch și Mathias Pier, ce erau angajati ai BASF, au pus bazele unei tehnologii
care transforma gazul de sinteză (un amestec între monoxid de carbon, dioxid de carbon și hidrogen) în meta-
nol.

Invenția a fost patentată la 12 ianuarie 1926. Acest proces era realizat în prezența unor catalizatori de oxid de
magneziu sau de crom și era realizat în condiții de presiune cuprinsă între 50 și 220 atm și o temperatură mai
mare de 450 °C.. În 1924 erau procesate peste trei milioane de tone de lemn, din care se obținea o cantitate de
aproximativ 30 000 de tone de metanol la nivel mondial, procesul având o eficacitate de aproape 70 %.

Obținere

7
Metanolul este un produs de bază al chimiei organice și o cantitate semnificativă de alcool este produsă la o
scară largă. În 2008, consumul global de metanol a fost de 45 milioane de tone, iar până în 2012 este de aștep-
tat să se ajungă la la o capacitate de producție apropiată de 85 milioane de tone. China este în prezent cel mai
mare producător și consumator de metanol.
Este de așteptat ca producția chineză în următorii câțiva ani să depășească 60 milioane de tone. În timp ce în
prezent metanolul este cel mai utilizat în sectorul chimic, folosirea sa în cel al combustibililor înregistrează
creșteri importante. În 2008, în China au fost comsumate aproximativ trei milioane de tone de metanol ca un
amestec de combustibil. Problemele ce implică extinderea pe scară largă și folosirea în proporții mai mari de
metanol în combustibil determină dezvoltarea și a altor componente care sunt compatibile cu acesta.

Distilarea lemnului
Distilarea lemnului (carbonizarea) se realizează industrial în cuptoare închise, la o valoare a temperaturii de
500 °C, procentele de substanțe rezultate din lemnele uscate fiind: 15% gaze, 25% apă, 2% metanol, 6% acid
acetic, 18% gudroane, 34% mangal, aceste valori variind în funcție de esența lemnului folosit și de modul cum a
fost realizată distilarea. Gazele și vaporii rezultați sunt trecuți într-o instalație de condensare, de unde gazele
necondensabile sunt separateÎndepărtarea gudroanelor solubile de condensat se face prin distilare; acestea
rămân ca reziduu pe vasele de distilare.

Obținerea din gazul de sinteză

Materia primă - amestecul format dintr-o parte oxid de carbon și două părți de hidrogen (gazul de sinteză) - este
trecută sub presiunea de 200-300 atm și o temperatură de 300-400 °C, peste catalizatori (oxid de zinc și oxid de
crom).
Condițiile de reacție trebuie respectate deoarece materia primă, la alte valori ale parametrilor, se treansformă în
benzine sintetice (procedeul Fischer-Tropsch). De asemenea, la presiuni și temperaturi mai ridicate, alături de
metanol se mai obțin alcooli superiori, îndeosebi alcool izobutilic. Sinteza metanolul este descrisă de reacția:

Obținerea gazului de sinteză prin conversia metanului se poate realiza catalitic în prezența oxigenului, a va-
porilor de apă și dioxid de carbon. Aburul favorizează trecerea oxidului de carbon în bioxid de carbon, iar în ex-
ces de acest compus, echilibrul se deplasează spre formare de CO2, o reacție puternic endotermă:
Gazul de sinteză obținut, după ce sunt îndepărtate urmele de CO2, apă și CH4 netransformat, este comprimat la
presiunea necesară și trimis la reactorul de sinteză a metanolului. Metanolul brut obținut trebuie eliberat de im-
purități (gaze dizolvate, eter metilic, alcooli superiori, urme de acizi, etc.).

Metanol
Structură
Molecula de metanol este alcătuită dintr-un atom de carbon, unul de oxigen si patru de hidrogen. Ca unități
structurale, are o grupare metil ce prezintă o simterie trigonală și una hidroxil. Aceasta este constituită dintr-un
8
atom de hidrogen și unul de oxigen hibridizat sp3 ce are două perechi de electroni liberi. Unghiul dintre carbon,
oxigen și atomul de hidrogen este de 108.9 °, valoare apropiată de cea existentă într-un tetraedru (109.47 °), iar
cel al grupării metil este de 109 °.
Diferența de electronegativitate între carbon și oxigen și între hidrogen și oxigen determină existența unui deficit
de densitate electronică în jurul grupării metil și în jurul atomilor de hidrogen și un surplus asociat perechilor de
electroni liberi ai oxigenului. Rezultă astfel un moment de dipol molecular ce are valoarea de 5,67 x 10−30 cm
(1,7 Debye).
În stare lichidă, metanolul se prezintă sub forma unor asociații moleculare legate între ele prin intermediul
legăturilor de hidrogen, lucru indicat de valori mai mari ale punctelor de fierbe, de topire și a forțelor de dispersie
London decât a altor substanțe cu același număr de electroni și cu o structură similară. Rotația în jurul legăturii
carbon-oxigen este restricționată.

Proprietăți termochimice
La temperatura camerei, metanolul este un lichid cu miros pătrunzător, eterat și este toxic.Punctul de fierbere
este de 65 °C, iar cel de solidificare este de -97 °C, formând cristale incolore. Densitatea în stare lichidă este de
791 kg/m3, iar căldura de vaporizare este de 35278 kJ/kmol.
La 25 °C, presiune de vapori are valoarea de 126 mm Hg, căldura de combustie de 19,930 kj/kg și coeficientul
de difuzie a lichidului de 1.65 x 10−9 m2/sec.
La 30 °C, căldura latentă este de 1155 kj/kg, conductivitatea termică de 0,203 W/m° C, vâscozitatea lichidului de
0,521 cP, iar cea a vaporilor de 0,98 102 cP. Căldura specifică a vaporilor este de 1,47 kj/kg°C, iar tensiunea de
suprafață a lichidului de 2,18*102N/m. Se amestecă cu apa în orice proporții.
În stare lichidă metanolul este format din asociații moleculare de forma (CH3-OH)x legate între ele prin
legături de hidrogen, fapt datorat polarității grupei hidroxil. În timp ce punctul de topire este aproape egal cu cel
de clorurii de metilen, punctul de fierbere este relativ ridicat în comparație cu această halogenură. energia de
disociere a legăturilor de hidrogen este de 20 kJ/mol.
Metanolul cristalizează în sistemul de cristal ortorombic cu parametrii a = 6,43 Å, b = 7,24 Å și C = 4.67 Å.

Structura sa poate fi descrisă și ca un polimer legat prin punți de hidrogen. La o răcire semnificativă are loc o
pliere a lanțului de polimer într-un sistem de cristal monoclinic. Este solubil în apă (0,789) și în alți compuși or-
ganici, cum ar fi acetonitril, benzen, cloroform, ciclopentan, metacrilat de metil și tetrahidrofuran.
Polaritatea grupării hidroxil determină amestecarea cu apa în orice proporții, fapt reflectat prin solubilitatea cloru-
rii de calciu și a sulfatului de cupru în metanol. Alcoolul este de asemenea, solubil în eter dietilic, în hidrocarburi
și mulți alți solvenți organici. Se amestecă ușor în grăsimi vegetale și uleiuri.

Reactivitate chimică
pKa-ul metanolului are o valoare de 16. În reacție cu acizi puternici, cum ar fi acidul sulfuric, el se poate protona.
Bazele puternice deprotonează molecula de alcool.

9
Metanolul arde cu flacără albăstruie folosind dioxid de carbon și apă. Poate fi oxidat cu bicromat de potasiu acid,
dicromat de sodiu acid sau cu permanganat de potasiu pentru a forma formaldehidă.
Dacă agentul de oxidare este în exces, atunci formaldehida se va oxida mai departe la acid formic și mai apoi la
dioxid de carbon și apă. O altă modalitate de a obține formaldehida este de a trece vaporii de alcool peste cupru
înroșit adus la 300 °C.

Doi atomi de hidrogen sunt eliminați din fiecare moleculă, obținându-se și hidrogen gazos, realizându-se astfel
dehidrogenarea metanoulului.

Alcoolul nu poate da reacții de dehidratare. În schimb, în reacție cu acidul sulfuric se formează dimetil sulfat.
Formează cu acizii organici esteri, iar cu sodiu eliberează hidrogen. Reacțiile de substituție se pot realiza cu
pentaclorura de fosfor sau cu acidul clorhidric.

Răspândire în natură
Metanolul este întalnit in fructe, unde este produs de către metilestaraza prin atacul pectinei metoxilate, ex-
istand in concentratii diferite in functie de fruct.

Aplicații practice
În industria chimică, metanolul servește ca materie primă sau ca furnizor de energie. Recuperarea sa necesită
utilizarea unor compuși de o puritate înaltă.
Alcoolul poate fi folosit pe post de combustibil, fiind posibilă adăugarea sa la carburanții convenționali sau utiliz-
area de metanol pur, fără sulf. În celulele de combustie reprezintă un furnizor de hidrogen.

Materie primă
Din metanol prin oxidare cu oxigen pe un catalizator de argint sau prin procesul Formox (oxidare cu oxid de fier /
molibden / pe catalizator de oxid de vanadiu), la 400 °C, se obține formaldehidă:

În 2003, în SUA și Canada, s-au obținut cinci milioane de tone de formaldehidă în valoare de 1,5 miliarde de
dolari americani, devenind a cincea importantă producție în Statele Unite. Substanța este folosită pentru fabri-
carea de uree, fenol și melamină. Aproximativ 50% din totalul de formaldehidă este consumat la fabricarea pro-
duselor din lemn. În 2005, China a fost cel mai mare producător mondial, având o capacitate de 11 milioane de
tone.
În 1970, compania Monsanto pune bazele unei linii tehnologice de producere a acidului acetic utilizând pe post
de catalizator cis− Rh(CO)2I2 − și acid iodhidric. Procesul este eficient și la presiuni mici, decurgând aproape
fără obținere de produși secundari.

Rolul acidului iodhidric este de a forma iodura de metil, specie ce urmează a reacționa cu complexul de rodiu. În
ciclul catalitic, are loc o adiție oxidativă a Rh(CO)2I2 − la iodura de metil, urmată de coordinarea și introducerea
monoxidului de carbon în moleculă, formându-se un complex acil. Apoi se elimină acidul iodhidric prin reducerea
complexului. Iodura de acil este ulterior hidrolizată, obținându-se acidul acetic. Prin modificarea condițiilor de
reacție se poate obține anhidrida acetică pe aceeași linie de producție.

10
Pentru a se obține metacrilat de metil|metacrilatul de metil, monomer pentru polimerul polimetacrilat de metil se
poate porni fie de la 2-metil propan, fie de la terț-butanol. Aceste substanțe sunt oxidate la metacroleină și apoi
la acid metacrilic care este ulterior esterificat cu metanol.

Metanolul poate fi dehidrogenat folosind catalizatori de cupru-dopat pentru a forma formiat de metil.

Prin esterificare se pot obține un număr mare de produse derivate. Clormetanul este unul dintre cei mai im-
portanți, fiind obținut la o scară mailargă datorită costurilor mai mici de producție ale acidului clorhidric. Esterii
metilici ai acizilor grași pot fi produși prin procesul de transesterificare convențională. Prin oxidare în două etape
ale p-xilenului se formează un terftalat de dimetil.
Prin reacția metanoululi cu amoniac utilizând pe post de catalizator un amestec de silicat de aluminiu și amine
de metil se realizează un intermediar cu aplicații pentru vopsele, medicamente și pesticide. Reația alcoolului pe
zeoliți de tipul ZSM-5 în metanol ce conduce la olefine gestionează procesul de producție a unor compuși
chimici cu catenă mică cum ar fi etenă, propenă sau butenă.

2C H 3 O H → C H 3 O C H 3 + H 2 O → H 2 C = C H 2 + 2H 2 O

Etanol
Etanolul (de asemenea denumit și alcool etilic sau mai simplu doar alcool) este un compus organic din clasa
alcoolilor, fiind principalul alcool întâlnit în băuturile alcoolice. Este un lichid volatil, inflamabil și incolor, cu un
11
miros caracteristic. Are formula chimică C2H5OH, care poate fi scrisă desfășurat CH3 – CH2 – OH, fiind din punct
de vedere structural alcătuit dintr-un radical etil, legat de o grupă hidroxil. De aceea, este câteodată simbolizat
EtOH.
Etanolul se obține în majoritate prin fermentația zaharurilor prin intermediul drojdiilor, sau prin procedee
petrochimice. Este un drog psihotrop care dă dependență, cauzând o intoxicație acută caracteristică, cunoscută
sub numele de beție, când este consumată în cantități mari.Este folosit pe larg ca și solvent, sursă de
combustibil și ca materie primă în sinteza altor compuși chimici.

Proprietati fizice
Se prezintă ca o substanță lichidă incoloră, solubilă în apă în orice proporții. Solubilitatea se datorează grupării
hidroxil din molecula alcoolului prin intermediul căreia între moleculele de apă și de alcool se stabilesc legături
de hidrogen intermoleculare.

Proprietăți chimice
 Caracter acid
Etanolul, ca toți alcoolii, prezintă un ușor caracter acid dovedit prin reacția sa cu metalele alcaline, iar o reacție
tipică este reacția cu sodiul (în amoniac lichid) în urma căreia se formează ionul etoxid și se eliberează protonul
din gruparea hidroxil. Protonul se fixează pe perechea de electroni ai oxigenului din apă, generând ionul hidroniu
care oferă aciditate soluției respective.

Etanolul nu reacționează cu hidroxizii alcalini, față de fenoli care sunt tot compuși hidroxilici și care reacționează
cu hidroxidul de sodiu formând ionul fenoxid. Alte reacții tipice etanolului sunt reacțiile cu acizii carboxilici când
rezultă esteri folosiți pe post de aromatizanți.

 Oxidare
Etanolul poate fi oxidat la acetaldehidă, iar mai apoi la acid acetic, depinzând de reactanți și de condițiile de
reacție.Reacția de oxidare a etanolului nu are o importanță practică anume, însă, în corpul uman ea are loc, fiind
catalizată de o enzimă din ficat numită alcool-dehidrogenază. Produsul de oxidare al etanolului, acidul acetic,
este un nutrient important pentru corpul uman, întrucât reprezintă un precursor pentru acetil coenzima A.

Obținere
 Hidratarea etilenei
Etanolul folosit pentru scopuri industriale, adică cel folosit ca materie primă sau solvent (denumit și etanol sin-
tetic) se obține artificial din materii prime petrochimice, în general prin hidratarea (reacția de hidroliză) catalizată
în mediu acid a etilenei:
Catalizatorul cel mai comun folosit pentru această reacție este acidul fosforic adsorbit pe un suport poros, pre-
cum silicagel sau diatomit.

 Fermentația alcoolică
Etanolul din compoziția băuturile alcoolice se obține exclusiv prin fermentația alcoolică. Unele specii de drojdii
(precum Saccharomyces cerevisiae) metabolizează polizaharidele și glucoza, obținându-se etanol și dioxid de
carbon:

Acțiune biologică
Etanolul acționează asupra organismului, atât direct cât și prin compușii în care se transformă pe cale enzimat-
ică. Din punct de vedere fiziologic, el are o acțiune depresivă și acționează ca un anestezic.

Glicerol

12
Glicerolul (formula chimică CH2OHCHOHCH2OH) denumit și glicerină este cel mai simplu alcool trihidroxilic cu
masa molară 92,09. Reprezintă un lichid siropos, incolor, dulce, solubil în apă și alcool cu punctul de fierbere la
290 °C. Glicerina se evaporă și îngheață greu, de exemplu soluția de 80% îngheață la -20,3 °C.
Sub formă de esteri ai acizilor grași (gliceride), constituie componentul de bază al grăsimilor animale și vegetale.
Glicerina se obține prin saponificarea grăsimilor, iar în industrie din apele rămase de la fabricarea săpunului, prin
fermentarea glicolică a zaharurilor. Sintetic se obține din propilena căpătată la cracarea petrolului. Glicerina se
întrebuințează la obținerea nitroglicerinei, rășinilor sintetice, în tăbăcărie, la fabricarea hârtiei, în industria ali-
mentară, în cosmetică și farmaceutică.
Glicerina a fost descoperită de către Scheele, la 1780 în apele reziduale de la saponificarea grăsimilor. Prin
această metodă se obține și astăzi pe scară mare. O altă metodă de fabricare se bazează pe fermentația glu-
cozei cu drojdia de bere în prezenta sulfitului de sodiu. Despre procedeele moderne de sinteză, pornind de la
propena din gazele de petrol. Glicerina cristalizează greu.
Păstrată mai multă vreme la o temperatura sub 0 °C, formează cristale cu p.t. 20 de grade. Glicerina se utiliz-
ează în industria explozivilor, în farmacie și în cosmetică, în industria pielăriei și pentru fabricarea de mase plas-
tice. Glicerina este higroscopică, ea absoarbe vapori de apă din atmosferă până la stabilirea unui echilibru. Glic-
erina (glicerolul) are punctul de fierbiere situat la 290 °C, fiind în totalitate stabilă până la acest prag, doar în
lipsa oxigenului molecular din mediu (condiții anaerobe).
Între punctul de inflamabilitate (180 °C) și punctul de fierbere, glicerina, în prezența oxigenului (condiții aerobe),
degajă cantități variabile de acroleină, substanță toxică și poluantă. Acroleina nu se mai formează din glicerol la
temperaturi mai mari de 290 °C, indiferent dacă oxigenul atmosferic este prezent sau absent.
Glicerina se evaporă și îngheață greu, de exemplu soluția de 8.0% îngheață la -20,3 °C. Sub formă de esteri ai
acizilor grași (gliceride), constituie componentul de bază al grăsimilor animale șe vegetale.
Glicerina se obține prin saponificarea grăsimilor, iar în industrie din apele rămase de la fabricarea săpunului, prin
fermentarea glicolică a zaharurilor. Sintetic se obține din propilena căpătată la cracarea petrolului. Glicerina este
o substanță lichidă, relativ vâscoasă, cu densitatea mai mare decât a apei, incoloră, cu gust dulce și fără miros.
Este ușor solubilă în apă și în alcool etilic. La rândul său, glicerolul este un bun solvent pentru diferite substanțe,
fiind utilizat, mai ales în gemoterapie, fitoterapie și homeopatie pentru extragerea unor principii active de origine
vegetală.
Glicerolul din corpul uman, derivă din hidroliza enzimatică a gliceridelor (vezi digestia și absorbția lipidelor). Sub
influența unor enzime specifice (lipaze), are loc reacția de hidroliză, care fiind reversibilă, conduce atât la sinteza
gliceridelor, cât și la degradarea acestora.

13
14