UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" DIN GALAŢI

FACULTATEA DE METALURGIE ŞI ŞTIINŢA

MATERIALELOR

Specializarea: Ingineria Elaborării Materialelor Metalice

UTILIZAREA
CĂRBUNILOR ÎN
SCOPURI ENERGETICE

Îndrumător,
Conf. Dr. Ing. Viorel Drăgan

Absolvent

Galaţi
 Cuprins

1. Capitolul I - Introducere...............................................................................................3

2. Capitolul II - Carbunii..................................................................................................8
2.1. Formarea carbunilor .............................................................................................8
2.2. Compozitia carbunilor ........................................................................................10
2.3. Clasificarea carbunilor ........................................................................................11
2.4. Structura carbunilor ............................................................................................13
2.5. Proprietati mecanice, electrice si magnetice ......................................................14
2.6. Puterea calorica ..................................................................................................17

3. Capitolul III - ...............................................................................................................20

3.1. Produse energetice...............................................................................................20
3.2. Carbonizarea - Aglutinare...................................................................................24
3.3. Determinarea cenusii...........................................................................................28

4. Capitolul IV - Combustibil sintetic ...........................................................................30

4.1. Carbune lichid.....................................................................................................30
4.2. Lichefierea directa. Procedee..............................................................................39
4.3. Lichefierea indirecta. Procedee...........................................................................42

5. Capitolul V - Mediul si efectul de sera.......................................................................45

5.1. Principiile protecţiei mediului.............................................................................45
5.2. Srategii ale protecţiei mediului............................................................................49
5.2.1. Strategia naţională privind protecţia atmosferei...............................................50
5.2.2. Obiectivele strategiei privind protecţia atmosferei..........................................51
5.3. Impact asupra mediului.......................................................................................53

6. Concluzii.......................................................................................................................60
7. Bibliografie...................................................................................................................62

2
 1. CAPITOLUL I – INTRODUCERE

Dezvoltarea unei industrii energetice puternice este condiţionată de existenţa unor

surse de energie primară care să se caracterizeze prin: diversitate, accesibilitate,
siguranţă, preţuri stabile, asigurarea cantităţilor dorite pe o perioadă de timp cât mai
mare. În raport cu aceste condiţii, atenţia industriei energetice se îndreaptă spre o gamă
din ce în ce mai diversificată de surse de energie primară, cu particularităţi din ce în ce
mai diferite.
Prin conversia realizată în instalaţii specializate, aceste surse acoperă cererea de
energie electrică şi termică a societăţii.
În mod convenţional, sursele de energie primară sunt împărţite în două mari categorii:
 surse finite;
 surse regenerabile;
Sursele finite de energie primară se consideră a fi limitate atât în timp, cât şi în spaţiu. Ele
sunt capabile să acopere nevoile societătii umane doar pentru o perioadă de timp limitată.
Mărimea acestei perioade de timp depinde de volumul rezervelor de energie primară la
care are acces societatea umană. Cele mai importante surse finite de energie primară sunt
combustibilii fosili şi nucleari. Din punct de vedere al modului în care se definesc
rezervele corespunzătoare surselor finite de energie, se disting:
 Rezerva certă: reprezintă cantitatea din respectivul combustibil existentă în
zăcământ, care a fost certificată prin măsurători şi a cărui exploatare este
considerată ca fiind rentabilă în condiţiile economice şi de dezvoltare tehnologică
corespunzătoare unui anumit moment dat.
 Rezerva certă recuperabilă: reprezintă cota din rezervele certe care poate fi
recuperată (extrasă din zăcământ), în condiţiile economice şi de dezvoltare
tehnologică corespunzătoare unui anumit moment dat.
 Rezerva adiţională: reprezintă cantitatea din respectivul combustibil, adiţională în
raport cu rezervele certe, care poate fi:
- certificată prin măsurători, dar a cărei exploatare nu este rentabilă pentru
condiţiile tehnologice şi economice curente;

3
 - rezultată în urma unor estimări care se referă atât la porţiuni neexploatate
ale unor zăcăminte cunoscute, cât şi la regiuni care oferă condiţii
geologice favorabile.
 Rezerva adiţională recuperabilă: reprezintă cota din rezervele estimate posibil a fi
recuperată în viitor.
Se subliniază faptul că volumul rezervelor certe, respectiv adiţionale, este variabil în
timp, el depinzând de dezvoltarea cunoştinţelor geologice, de variaţia preţului
combustibililor si de progresul înregistrat în domeniul tehnologiei. De exemplu, scăderea
preţului la o categorie de combustibili poate muta un zăcământ din zona rezervelor certe
în cea a rezervelor adiţionale, exploatarea lui devenind nerentabilă din punct de vedere
tehnico – economic.
Sursele regenerabile se referă la acele categorii de surse primare de energie care sunt
generate în mod continuu de către sistemele naturale. Se disting următoarele categorii
principale de surse regenerabile de energie: hidraulică, solară, eoliană, geotermală, a
mareelor, a valurilor si biomasa; ele se caracterizează prin:
 Potenţialul teoretic brut: Reprezintă energia care ar deveni disponibilă prin
conversia în energie utilă a tuturor fluxurilor naturale de energie regenerabilă,
cu o eficienţă de 100 %.
 Potenţial tehnic: Reprezintă cota din potenţialul teoretic brut care poate fi
convertită în energie utilă, ţinând seama de nivelul de dezvoltare tehnologic şi
de posibilitatea de utilizare a acesteia de către societatea umană (geografia
umană).
 Potenţial economic: Reprezintă cota din potenţialul tehnic care poate fi
convertită în energie utilă, în condiţii de rentabilitate economică.
Toate sursele de energie menţionate mai sus participă, într-o măsură mai mare sau mai
mică, la satisfacerea nevoilor energetice ale societăţii umane. Este foarte interesant să se
analizeze evoluţia în timp a disponibilului de energie primară în lume. Se poate constata
că rezervele şi producţia evoluează dependent de consum, de politica (investiţiile) în
domeniul prospecţiunilor, de interesul marilor companii implicate şi foarte mult de
interesele politice şi strategice ale ţărilor mari consumatoare de energie.

4
 Dacă se urmăreşte această evoluţie, se poate constata că secolul XX marchează
trecerea de la dominaţia puternică a cărbunelui la penetrarea petrolului şi gazelor
naturale. Avantajele folosirii acestora a condus la diminuarea prospecţiunilor miniere.
Crizele energetice din 1973 şi 1979, care în esenţă au fost crize petroliere, au relansat
interesul pentru cărbune.
Concluziile evidente ale acestor mutaţii impugn existenţa obligatorie a unei
strategii naţionale în acest domeniu, strategie care să impună o dezvoltare orientată spre
mai multe forme de energie primară şi pe realizarea unor stocuri strategice, tampon, care
să preia fluctuaţiile cauzate de crizele şi perturbaţiile economice şi politice.
În tabelul 1.1 este prezentat modul în care este acoperită cererea mondială de energie
primară pentru anul 1997, respectiv 2020:
Sursă de energie primară Anul 1997 Anul 2020
Cărbune 2 239 (26%) 3 247 (24%)
Petrol 3 444 (40%) 5 412 (40%)
Gaz natural 1 894 (22%) 3 517 (26%)
Combustibili nucleari 603 (7%) 676 (5%)
Energie hidraulică 258 (3%) 271 (2%)
Alte surse regenerabile1 172 (2%) 406 (3%)
TOTAL 8 610 (100%) 13 529 (100%)
Tabelul 1.1: Modul de acoperire a cererii mondiale de energie primară, Mtep (%)

Cărbunele este una din cele mai importante surse primare de energie, lui
revenindu-i aproape 70 % din energia înglobată în rezervele certe de combustibili fosili.
Cărbunele care a constituit baza revoluţiei industriale din secolul XIX, după o perioadă
importantă de regres (1950 – 1980), revine ca o energie primară deosebit de importantă
pentru viitor. El este văzut ca o resursă energetică cu valenţe pozitive, dar şi negative:
 pozitive: contribuţia sa la asigurarea siguranţei în alimentare, şi ca parte a
diversificării surselor de energie.
 negative: impactul asupra mediului. Dacă impactul local asupra mediului poate şi
va fi diminuat prin măsuri tehnologice şi de reducere a suprafeţelor afectate,
impactul global al utilizării cărbunelui asupra emisiilor de gaze cu efect de seră
provoacă încă mare îngrijorare.
În raport cu ceilalţi combustibili fosili cărbunele are o serie de avantaje indiscutabile:
1
Include următoarele categorii de energii regenerabile: geotermală, eoliană, solară, a mareelor, avalurilor,
biomasa, deşeuri industriale şi menajere

5
  Se găseşte din abundenţă.
 Poate acoperi nevoile societăţi umane pe o periodă mare de timp, permiţând
elaborarea unor strategii energetice pe termen lung.
 Este răspândit pe o arie geografică mult mai largă decât petrolul sau gazul
natural.
 Preţul este relativ stabil, fiind puţin influenţat de factori politici.
 Nu există probleme majore privind transportul de la sursă la consumator.
 Există tehnologii mature din punct de vedere comercial care permit o utilizare
“curată” a cărbunelui, cu impact minim asupra mediului înconjurător.
Tabelele 1.2 şi 1.3 prezintă situaţia rezervelor certe recuperabile, respective producţia de
cărbune pe plan mondial, pentru anul 1999. După cum se poate observa, luând ca
referinţă anul 1999, rezervele certe recuperabile de cărbune pot satisface cererea
mondială pentru aproximativ 225 de ani.

Tabelul 1.2: Rezerve certe recuperabile de cărbune pe plan mondial, milioane tone, 1999

Tabelul 1.3: Producţia de cărbune pe plan mondial, milioane tone, 1999

Limitările cele mai importante privind utilizarea cărbunilor sunt provocate în
special de puternicul impact pe care îl au asupra mediului înconjurător. Se amintesc în
acest sens emisiile de pulberi, oxizi de sulf, oxizi de azot, dioxid de carbon. Pentru

6
reducerea emisiilor aferente primelor trei categorii de noxe există la ora actuală
tehnologii mature din punct de vedere comercial capabile să satisfacă cele mai severe
restricţii. Din punct de vedere al dioxidului de carbon (care contribuie în mod substanţial
la amplificarea efectului de seră), cărbunele se caracterizează prin cea mai ridicată emisie
specifică în raport cu cantitatea de căldură rezultată prin ardere (Figura 1.1). În
consecinţa, în următoarele decenii eforturile vor fi îndreptate înspre dezvoltarea unor
tehnologii performante, mature din punct de vedere comercial, care să asigure reţinerea şi
sechestrarea dioxidului de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili.

Figura 1.1. Emisia de

CO2 pentru 1 kWht rezultat din arderea combustibilului
Tehnologiile curate ale procesării cărbunelui sunt tot mai dezvoltate în Europa, în
timp ce eficienţa centralelor pe bază de cărbune a ajuns deja la 47 % şi urmăreşte să
crească până la 50 %. Tehnologiile de captare a bioxidului de carbon din emisiile
centralelor termice vor fi diponibile pe scară largă în următorii 10 ani. Costurile
cărbunelui curat vor rămâne totuşi foarte ridicate în termeni de eficienţă economică, dar
vor fi compensate prin aportul adus la siguranţa în alimentare şi la stabilitatea economică
în cazul unor fluctuaţii mari de preţuri pe piaţa resurselor energetice.

7
 Directivele privind calitatea aerului sunt cele care au impact important asupra
utilizării cărbunelui:
 Directiva privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, este Directiva pe
baza căreia se face licenţierea centralelor mari în Europa, sub aspectul
protecţiei mediului.
 Directiva centralelor de combustie mari
 Directiva cadru privind calitatea aerului, cu surorile ei pentru bioxid de
sulf, nitriţi, suspensii, plumb, bioxid de carbon, ozon şi benzen, precum şi alte directive în
lucru privind limitarea conţinutului de metale grele (nichel, arsenic, cadmiu) în aer.
 Directiva privind plafonul naţional de emisii (NEC), care limitează
valorile de bioxid de sulf, nitraţi, hidrogen sulfurat şi componente organice volatile.
 Directiva privind ozonul.
Problemele de mediu ale industriei cărbunelui, care nu sunt direct legate de
energie, sunt acoperite de directivele privitoare la staţiile de epurare şi la protecţia apei.
Deşi controlul poluării aerului şi politica de folosire a cărbunelui nu merg în mod
natural în aceeaşi direcţie, ba chiar sunt contradictorii, va trebui totuşi să se ajungă la un
compromis, care să ţină seama şi de alte obiective ale politicii de energie, în special cele
referitoare la contribuţia cărbunelui la asigurarea resurselor şi a competitivităţii. Sunt
speranţe că noile tehnologii vor putea reduce cu până la o treime emisiile datorate
utilizării cărbunelui.

8
 2. CAPITOLUL II – GENERALITATI

2.1. FORMAREA CARBUNILOR

Carbunii reprezinta un complex de substante organice si anorganice, care se
gaseste in scoarta terestra in straturi sau lentile, cu grosimicare variaza de la cativa
centimetri la cativa zeci de mteri. Fosilele descoperite in majoritatea zacamintelor,
studiile effectuate in legatura cu structura microscopica si compozitia chimica a
carbunilor, precum si cercetarile in legatura cu incercarile pentru reproducerea in
laborator a proceselor care au avut loc cu milioane de ani in urma au demonstrat ca
materialul genetic al carbunilor a fost de natura vegetala.
Procesul de transformare a materialului vegetal in carbune - masa organica a
plantelor este constituita din celuloza, hemiceluloza, zaharuri, grasimi, proteine si lignina
– substante macromoleculare cu grad diferit de polimerizare.
Difernta intre compozitia
C% H% O%
elementara a lemnului si cea
Lemn 49 – 50 6 43 – 44
Huile 82 – 92 5,5 – 4,0 5,0 – 2,5 a carbunilor consta in
Tabel 2.1: Compozitia chimica a lemnului si a huilelor continutul de carbon si
oxigen (tabel 2.1), formarea carbunilor fiind un proces de eliminare a compusilor cu
oxigen, insotit de cresterea continutului de carbon. Carbunii rezulta deci din procesul de
carbonificare – imbogatire in carbon – a materialului genetic de natura vegetala. Prcesul
de carbonificare se desfasoara in mai multe etape.
Intr-o prima etapa au loc, sub influenta oxigenului si a microorganismelor,
procese de descompunere a materialului genetic de natura vegetala. Din substante
macromoleculare cu masa moleculara intre 10.000 si 150.000 se formeaza compusi cu
masa moleculara de aproximativ 1.400. Acest proces de descompunere inceteaza cand
dispare sursa exteroara de oxigen (aer, apa curgatoare), datorita acoperirii materialului
genetic cu mal, cu un strat impermeabil de argila sau cu apa statatoare, ca urmare a
miscarilor lente ale scoartei terestre sau ca urmare a unor schimbari in cursul apelor, a
formarii de lacuri tectonice etc.

9
 Urmatoarea etapa in procesul carbonificarii este caracterizarea prin actiunea
microorganismelor anaerobe, care consuma oxigenul continut in structura moleculara a
produselor de descompunere formate in prima etapa, ducand la regruparea structurilor
moleculare.
Scufundarea zacamantului de material genetic provocata de miscarile scoartei
terestre este la un momentdat insotita de cresterea temperaturii provocate de presiunea
stratelor invecinate. Microorganismele nu suporta noile conditii, iar procesul de
carbonificare trece intr-un alt stadiu, caracterizat prin desfasurarea unor reactii chimice
accelerate de factori geologici. Acesta este stadiul metamorfismului termic si dinamic.
Temperatura in zacamant poate ajunge pana la 200ºC, iar presiunea stratelor de roci
inconjuratoare, la mii de atmosfere. In aceste conditii au avut loc reactii de descompunere

si de polimerizare insotite de degajari de

CO2 , H O , CH
2 4 , care au dus in final,

dupa circa 250 milioane de ani, la formarea substantelor extrem de complexe ce

alcatuiesc masa organica a carbunilor.

10
 Procesul de carbonificare este deci un proces continuu, desfasurat, in decursul a
sute de milioane de ani, in doua stadii caracteristice: stadiul biologic (actiunea
microorganismelor aerobe si anaerobe) si stadiul de metamorfism geochimic. Intr-un
zacamant de grosime mare pot fi gasite, la diferite adancimi, toate tipurile de carbune, cu
conditia ca straturile sa nu fi fost deplasate, curbate sau chiar rasturnate de miscari ale
scoartei terestre. Varsta carbunilor intr-un astfel de zacamant este prezentat in tabelul 2.2,
din care rezulta in ce intervale de timp se formeaza carbunii si calitatile lor tehnologice.

2.2. COMPOZITIA CARBUNILOR

In principiu, toti carbunii se compun din C, H si O si mai putin N si S. Asa cum
reiese din tabelul 6, continutul de C creste odata cu crestere gradului de incarbonizare, de
la circa 65 % la carbunele brun moale, pana la peste 91 % la antracit.
Tipul de carbune Apa [%] MV [%] C [%] H [%] O [%]
Carbune brun moale 63 – 55 60 – 50 65 – 70 8–5 30 -18
Carbune brun tare 40 – 30 50 – 47 70 – 73 8–5 25 – 16
Carbune brun lucios 10 – 8 47 – 43 72 – 75 7 – 5,5 18 – 12
Carbune cu flacara 8–4 45 – 40 75 – 81 6,6 – 5,8 > 9,8
Carbune cu flacara lunga 4 – 2,5 40 – 35 81 – 85 5,8 – 5,6 9,8 – 7,3
Carbune de gaz 2,5 – 1,2 35 – 28 85 – 87,5 5,6 – 5 7,3 – 4,5
Carbune gras 1,2 – 0,8 28 – 19 87,5 – 89,5 5 – 4,5 4,5 – 3,2
Carbune de forja <1 19 – 14 89,5 – 90,5 4,5 – 4 3,2 – 2,8
Carbune slab <1 14 – 12 90,5 – 91,5 4 – 3,75 2,8 – 2,5
Antracit <1 < 12 > 91,5 < 3,75 < 2,5
Tabelul 2.3. : Compozitia elementara a carbunilor
Continutul de O scade de la circa 30 % pana la sub 2 %, iar cel de H se reduce de
la 8 % pana sub 4 %. Componentele volatile care rezulta din reducerea masei carbunelui
la incalzire in absenta aerului sunt determinate de gradul de incarbunare. Carbunele
contine apa si minerale in cantitati diferite. Componentele minerale sunt corozive si au o
mare influenta asupra tehnologiei de prelucrare.
Pana la carbuni cu flacara lunga, cocsul care se formeaza este sub forma de praf,
carbunii de gaz sinterizeaza poros, carbunii grasi formeaza cocsul metalurgic, carbunii de
forja sunt slab aglutinati si sfaramaciosi, iar incepand de la carbunii slab cocsificabili,
cocsul este din nou sub forma de praf. Din aceasta cauza, numai carbunii grasi sau
amestecurile adecvate de carbuni se folosesc pentru obtinerea cocsului metalurgic.

11
 Carbunii bruni luciosi se folosesc pentru producerea brichetelor, producerea
energiei electrice, gazificare si lichefiere.
Carbunii cu flacara si cei de gaz servesc pentru obtinerea energiei electrice si
chiar a gazului. In prezent, carbunii luciosi si cei cu flacara lunga sunt folositi pentru
lichefiere. Carbunii de forja pana la antracit se folosesc pentru producerea caldurii si
gazificare

2.3. CLASIFICAREA CARBUNILOR

Datorita variatiei in limite largi a caracteristicilor carbunilor de pe glob exista o varietate
foarte mare de carrbuni. Datorita acestei varietati, precum si caracterului complex al
structurii carbunilor, clasificarea lor a provocat dispute stiintifice internationale, nefiind
inca adoptata o solutie comuna. Astfel, in diferitele tari, carbunii se clasifica in functie de
materialul genetic, de insusirile fizico – chimice, de caracteristicile petrografice sau de
domeniul de utilizare. Aproape fiecare tara are sistemul sau propriu de clasificare, ceea ce

12
ingreuneaza comparatiile, incheierea contractelor comerciale, schimbul de experienta etc.

Tabel 2.4. : Clasificarea carbunilor romanesti dupa tipuri reprezentative

De aceea, in 1956, I.S.O. (International Organization for Standardization) a adoptat un
sistem international de clasificare pentru acele calitati de carbune care fac cel mai des
obiectul unor schimburi comerciale.
In tabelul 2.4. este prezentata clasificarea carbunilor romanesti dupa tipuri
reprezentative. La baza clasificarii stau continutul de materii volatile, puterea calorica,
reactiile fata de substanetele alcaline si aspectul cocsului. Datele din tabel arata ca, din
marea vaietate calitativa a zacamintelor de carbune, numai huilele care dau un cocs dur,

13
rezistent si compact pot fi de regula folosite la producerea cocsului metalurgic prin
tehnologia clasica.

2.4. STRUCTURA CARBUNILOR

In cazul carbunelui brun, carbonificarea este atat de avansataincat continutul de
carbon este cuprins intre 65 % si 75 %, cel de oxigen intre 12 % si 30 %, iar cel de
hidrogen intre 5 % si 8 %. Continutul de hidrogen din carbunele de mina poate ajunge
pana la 60 %. Continutul de cenusa variaza in limite largi. Carbunii bruni se compun din
bitumi, acizi humici si un rest care nu se extrage nici cu alcali si nu se dizolva in nici un
solvent organic. Bitumii sunt componente pe baza de ceara si rasini care se extrag cu
ajutorul unui solvent.
Randamentul de gudron la semicocsificare depinde, in principiu, de continutul de
bitum. In rest, se cunoaste putin despre structura carbunilor bruni.
Si structura huilei este foarte putin explicata. Dupa cunostiintele actuale, ea este in
principiu un amestec de polimeri dintr-o multitudine de fragmente asemanatoare, dar
care se deosebesc totusi in ceea ce priveste greutatea moleculara si structura lor, in
fragmente gasindu-se portiuni de aromate condensate.
Raportul dinte atomii de C si H este de 1:1 la huile slab cocsificabile, deci ca la
benzen. La antracit, raportul C/H creste psns la 2:1. Procentul de atomi de carbon
aromatici fata de carbonul total creste odata cu cresterea gradului de carbonificare a
carbunilor de la 80 % la carbunele cu flacara si pana aproape de 100 % la antracit.
Continutul de H, dimpotriva, este ¼ din numarul inelelor aromatice.
Pe baza diferitelor cercetari analitice s-a incercat prezentarea de modele de
structura pentru huile:
 Modele care au la baza structurile individuale ale moleculelor, deci se
refera la o parte din substanta – determinarea structurii moleculare prin
metode fizice (extractie, evaporare);
 Modele statistice, care se refera la toata substanta – aplicarea metodei
statistice care se refera la toata substanta;

14
 Fig. 2.1. Modele de structură pentru acizii humici dizolvabili în alcali

2.5 PROPRIETATI MECANICE, ELECTRICE SI MAGNETICE

Densitatea: Carbunele nu este un sistem de materiale inchis si datorita dislocarii
din soatiile goale are densitate aparenta; densitatea reala apare dupa dislocarea gazului cu
azot sau heliu. Pentru vitrinit, valorile scad de la 1,5 pentru 60 % C, la 1,28 % pentru 77
% C, apoi cresc progresiv la peste 2,0 pentru 95 % C. Densitatea aparenta determinata cu
metanol este mai mare ca cea determinata cu apa la continuturi ridicate de C si mai
scazuta decat densitatea reala masurata cu He.
La carbunii cu continut ridicat de cenusa, densitatile trebuiesc corectate. La
solicitarea termica a huilelor, densitatile raman constante pana aproape de circa 500 K,
cresc apoi la temperaturi mai ridicate intre 500 L si 900 K de la 1,3 la 1,9. Se da o
formula empirica de calcul:
1
0,443 
1 1 d0 ,
    C  C0 
d d0 100  C 0

unde:
d – densitatea recalculata [g/cm 3 ];
C – continutul de carbon recalculat [%];
d 0 – densitatea carbunelui [g/cm 3 ];

15
 C0 – continutul de carbon al carbunelui [%];

Porozitatea: Nefiind un material inchis, carbunele prezinta pori cu „capat

deschis” si „capat inchis” de diferite diametre. Aceasta structura provine din faza
coloidala a formarii carbunilor si este comparabila cu porozitatea rigida a buretelui,
calculata din volum real si din capacitatea de captare a apei.
In cazul unei dispersari largi a huilelor la 80 % C, mai mult de 20 % este spatiu
gol, care scade de la 2 % in cazul carbunilor grasi si slabi (88 -92 % C – carbunii de cocs
sunt foarte densi) si apoi creste pentru antracit pana la 10 %.
Diametrele porilor variaza intre 1 Å si peste 100 Å. Determinarea porilor foarte
mici se face prin masuratori ce gaze neabsorbante; porii de marime mijlocie sunt
independenti de tratamentul preliminar, In urma unor astfel de masuratori se obtin
suprafetele interioare ale carbunilor.

Elasticitate, rezistenta: Deoarece este dificil de prezentat carbunii ca fiind

corpuri rigide neomogenein esantioane de proba reprezentative, elasticitatea se
interpreteaza limitat. Se ia in consideratie modulul de elasticitate al lui Young, E  N m 2 
:
F
E  100  d  ,
c
unde:
d – densitatea [g/cm 3 ];
F – suprafata [ m 2 ];
c – constanta de proportionalitate;
Pentru huile, E ramane constant in domeniul de la 80 % pana la peste 90 % C si
creste apoi brusc in domeniul antracitului. O comportare analoga rezulta pentru modulul
Scher, G, care este cuprins intre 0,3 pana la 0,5 E. Compresibilitatea, k, ramane constanta
pentru carbunii cu 80 % pana la peste 90 % C si scade in domeniul antracitului.
Elasticitatea si proprietatile corespunzataore ale carbunelui sunt determinate si
limitate de temperatura si depind de solicitae. La o solicitare mare si la temperaturi

16
normale, plasticitatea este egala cu o curgere pseudoplastica. Ea depinde mult de
temperatura si de substantele adsorbante
De la carbunii bruni pana la carbunii slabi, deformarea creste liniar si apoi
supraproportional in domeniul antracitului. Antracitul este de trei ori mai rezistent decat
carbunele cu flacara lunga. Structura ordonata a antracitului se comporta mai elastic.
Carbunii mai tineri se comporta mai mult ca substante termoplastice. Aceasta comportare
este importanta si pentru duritatea de rupere si pentru granulatie. Duritatea la rupere poate
fi considerata microduritate.

PROPRIETATI ELECTRICE
Numai carbunii cu un continut mare de materii volatile sunt buni izolatori, cei cu
continut mai scazut de MV au tendinte semiconductoare, conductibilitatea k putand fi
masurata prin metoda Wheatstone:
1  e 
 R  Ru  exp ,
k  2 k T 
unde:
R – rezistenta (Ohm/cm)
T – temperatura
1

Ru  R T  0(T  infinit)

k – constanta lui Boltzman 5,669  10 8 W  m 2  K 1 

e – limita de energie pentru un electron la trecerea intr-un conductor real [eV]

PROPRIETATI MAGNETICE
Atat timp cat nu apar dereglari datorita continutului de cenusa, carbunele este
dimagnetic. Susceptibilitatea magnetica  este o proprietate aditiva a sustantei si se
reprezinta ca susceptibilitate molara  M .
 M  M     ni   i ,

unde:
 i - susceptibilitatea magnetica atomica pentru specia i;

ni - numarul special i;

17
M – molul;
Suceptibilitatea magnetica creste odata cu cresterea continutului de C, ceea ce se explica
prin aromatizare tot mai mare.

2.6 PUTERE CALORICA

Puterea calorica exprima cantitatea de caldura care rezulta prin arderea completa a
unei unitati de combustibil.
Puterea calorica a combustibililor solizi si lichizi se exprima in kj/kg sau
kcal/kg,iar a celor gazosi in kj/m3N.
Majoritatea combustibililor contin in compozitia lor hidrogen, component care
prin ardere se transforma in apa.In afara de acestea, inainte de ardere, combustibilii
contin o cantitate mai mare sau mai mica de apa, care exprimata procentual reprezinta
umiditatea initiala a acestora.Apa rezulta prin arderea hidrogenului si apa sub forma de
umiditate poate sa se gaseasca in produsele de ardere sub forma de vapori sau sub forma
lichida.
Intrucat calitatea de caldura determinata de arderea combustibililor depinde de
starea de agregare a apei din produsele de ardere, in practica se deosebeste puterea
calorica superioara si puterea calorica inferioara.
Puterea calorica inferioara (Qi ): reprezinta cantitatea de caldura obtinuta prin
arderea unei cantitati de combustibil, in cazul cand produsele de ardere au temperatura
de 20 0C.
In acest caz, apa din produsele de ardere fiind lichida, in puterea calorica
determinata se include si caldura lanenta de condensare a vaporilor de apa .
Puterea calorica inferioara (Qi) reprezinta cantitatea de caldura determinata la
arderea unei unitati de combustibil in conditiile in care produsele finale sunt evacuate la o
temperatura mai mare de decat temperatura de condensare a vaporilor de apa.
In practica se ia in considerare numai puterea calorica inferioara, intrucat din
instalatiile industriale se elimina produsele de ardere continand apa sub forma de vapori.
Energia înseamna pentru omenire ceea ce înseamna sângele pentru corpul
omenesc. Cresterea consumului energetic al omenirii a cunoscut in ultimele decenii un
ritm impresionant; astfel daca in 1952 consumul energetic al omenirii era de cca. 1,5

18
miliarde de tone carbune conventional (tcc.) consumul creste la 11 miliarde tcc in 1983,
adica in mai putin de 6 decenii consumul de energie a crescut de 7 ori. Prognozele
apreciaza ca in anul 2000 consumul energetic mondial se va situa intre 25 si 35 miliarde
de tone echivalent carbune.
Datele termotehnicienilor arata ca o tona de carbune echivaleaza cu 8 MWh
(Mega Watti ora), o tona de petrol cu 12 MWh si 1000 m3 de gaze naturale cu 10,6
MWh.
Prin ,,combustibil conventional" se intelege un combustibil cu puterea calorica de
700 kcal/kg (corespunzatoare carbunilor inferiori), notiunea de combustibili
conventionali servind la compararea diversilor combustibili reali cu putere calorica
diferita prin recalcularea masei lor in tone de combustibili conventionali. Puterea calorica
a unui combustibil reprezinta caldura dgajata prin arderea unui kilogram din
combustibilul respectiv.
Lipsa sau criza de energie nu poate fi analizata decât in corelatie directa cu
nevoile de energie si cu beneficiarii sau utilizatorii ei, adica cu societatea umana. Ceea ce
trebuie sa subliniem este explozia demografica; la fiecare 25 - 30 de ani si la unele tari
chiar la intervale de 15 - 20 de ani asistam la dublarea populatiei, si nu este prea departe
momentul când vom ajunge la maximul de populatie (dupa unele teorii, prin anii 2150)
pe care in conditiile tehnologiei si resurselor cunoscute actuale il poate suporta globul
pamântesc, adica o populatie de 12 - 15 miliarde locuitori.

3. CAPITOLUL III

3.1. PRODUSE ENERGETICE

Antracit - Cărbune de categorie superioară utilizat în activităţi industriale şi
casnice. Conţine în general mai puţin de 10% materii volatile şi are o mare concentraţie
de carbon (aproximativ 90% carbon fix). Puterea sa calorifică brută depăşeşte 23 865
kj/kg (5 700 kcal/kg), măsurată la o masă de cărbune fără cenuşă, dar umed.

19
 Cărbune cocsificabil - Cărbune bituminos de o calitate care permite producerea
de cocs adecvat utilizării în furnale. Puterea sa calorifică brută depăşeşte 23 865 Kj/kg (5
700 kcal/kg), măsurată la o masă de cărbune fără cenuşă dar umed.
Alţi cărbuni bituminoşi (cărbune industrial) - Cărbune utilizat pentru
producerea de abur care cuprinde toţi cărbunii bituminoşi neincluşi la cărbunii
cocsificabili sau antracit. Este caracterizat printr-un conţinut de materii volatile mai mare
decât al antracitului (mai mult de 10%) şi un conţinut mai scăzut de carbon (mai puţin de
90% carbon fix). Puterea sa calorifică brută depăşeşte 23 865 kj/kg (5 700 kcal/kg),
măsurată la o masă de cărbune fără cenuşă dar umed. În cazul în care cărbunii bituminoşi
sunt utilizaţi în cocserii, trebuie înregistraţi în categoria cărbunelui cocsificabil.
Cărbune subbituminos - Sunt cărbuni neaglutinanţi, cu o putere calorifică brută
între 17 435 kj/kg (4 165 kcal/kg) şi 23 865 kj/kg (5 700 kcal/kg), care conţin mai mult
de 31% materii volatile la o masă uscată de cărbune fără substanţe anorganice.
Lignit / cărbune brun - Sunt cărbuni neaglutinanţi cu o putere calorifică brută
mai mică de 17 435 kj/kg (4 165 kcal/kg) şi cu un conţinut de materii volatile mai mare
de 31% la o masă uscată de cărbune fără substanţe anorganice. Şisturile bituminoase şi
nisipurile asfaltice produse şi arse direct trebuie înregistrate în această categorie. Şisturile
bituminoase şi nisipurile asfaltice utilizate ca resuse pentru alte procese de transformare
trebuie, de asemenea, înregistrate în această categorie. Tot aici intră şisturile bituminoase
şi nisipurile asfaltice consumate în procesul de transformare. Şisturile bituminoase şi alte
produse derivate din lichefiere trebuie înregistrate în chestionarul anual al petrolului.
Turbă - Este un depozit sedimentar fosil, combustibil, moale, poros sau
comprimat, de origine vegetală, cu un conţinut mare de apă (până la 90% în stare brută),
uşor de tăiat, de culoare brun deschis sau închis. Turba utilizată în alte scopuri decât
pentru producerea de energie nu intră în această categorie.
Combustibil brichetat - Este un combustibil produs din material mărunt de
cărbune superior la care se adaugă un liant. Cantitatea de combustibil brichetat produs
poate, prin urmare, să fie puţin mai mare decât cantitatea reală de cărbune consumat în
procesul de transformare.
Cocs de cocserie - Este un produs solid obţinut prin carbonizarea la temperatură
înaltă a cărbunelui, în general a unui cărbune cocsificabil; are un conţinut scăzut de

20
umiditate şi materii volatile. Cocsul de cocserie este utilizat în principal în siderurgie ca
sursă de energie şi agent chimic. În această categorie intră praful de cocs şi cocsul de
turnătorie.
Semicocsul (un produs solid obţinut prin carbonizarea cărbunelui la temperatură
joasă) trebuie inclus în această categorie. Semicocsul este utilizat drept combustibil
casnic sau direct de uzinele de transformare.
Această rubrică include, de asemenea, cocsul, praful de cocs şi semicocsul
produse din lignit / cărbune brun.
Cocs de gaz - Este un produs secundar al cărbunelui superior utilizat pentru
producerea de gaz de iluminat în uzinele de gaz. Cocsul de gaz este utilizat pentru
încălzire.
Gudron de cărbune - Este rezultatul distilării distructive a cărbunelui
bitnuminos. Gudronul de cărbune este un produs secundar lichid al distilării cărbunelui
cu scopul de a produce cocs în cocserii sau este produs din cărbune brun („gudron de
temperatură joasă”). Gudronul de cărbune poate fi distilat suplimentar pentru a obţine
diferite produse organice (de ex. benzenul, toluenul, naftalina), care sunt în mod normal
înregistrate ca materii prime pentru industria petrochimică.
BKB (brichete de cărbune brun) - Aceste brichete reprezintă un combustibil
produs din lignit/cărbune brun, prin brichetare la mare presiune, fără adăugarea unui
liant. În această categorie intră brichetele de turbă, materialul mărunt de lignit uscat şi
praful de lignit.
Gaz de uzină - În această categorie intră toate tipurile de gaze produse în uzine
publice sau private a căror activitate principală este producerea, transportul şi distribuţia
gazului.
Această categorie include gazul produs prin carbonizare (inclusiv gazul produs în
cocserii şi transferat la categoria gazului de uzină), prin gazificare totală cu sau fără
îmbogăţire cu produse petroliere (GPL, păcură reziduală etc.) şi prin reformare şi amestec
simplu cu alte gaze şi/sau aer, care apare la rubrica „Din alte surse”. În sectorul de
transformare trebuie să figureze cantităţile de gaz de uzină transferat la categoria gazelor
naturale amestecate, care vor fi distribuite şi consumate prin intermediul reţelei de gaz
natural.

21
 Producţia de alte gaze de cărbune (adică gazul de cocserie, gazul de furnal şi
gazul provenit de la convertizorul cu oxigen) trebuie înregistrată în coloanele destinate
acestor tipuri de gaze şi nu la producţia de gaz de uzină. Gazele de cărbune transferate la
uzinele de gaz trebuie înregistrate (în coloana lor proprie) în cadrul sectorului de
transformare, pe rândul corespunzător uzinelor de gaz. Cantitatea totală de gaz de uzină
provenintă din transferurile altor gaze de cărbune trebuie înregistrată la rândul
corespunzător producţiei de gaz de uzină.
Gaz de cocserie - Este un produs secundar rezultat în urma fabricării cocsului de
cocserie pentru producerea de fier şi oţel.
Gaz de furnal - Este produs în timpul arderii cocsului în furnale, în industria
metalurgică. Gazul de furnal este recuperat şi utilizat drept combustibil, parţial în uzină şi
parţial în alte procese ale industriei metalurgice sau în centrale electrice dotate pentru
arderea sa. Cantitatea de combustibil trebuie exprimată pe baza puterii calorifice brute.
Gaz de convertizor cu oxigen - Este un produs secundar rezultat în urma
producerii oţelului în furnalele cu oxigen, recuperat la ieşirea din convertizor. Acest tip de
gaz mai este cunoscut şi ca gaz de convertizor, gaz LD sau gaz BOS.
Cărbune superior - Termenul de „cărbune superior” se referă la cărbunii cu o
putere calorifică brută mai mare de 23 865 kJ/kg (5 700 kcal/kg), calculată la o masă de
cărbune fără cenuşă dar umed şi cu un coeficient mediu de reflexie a vitritului de cel
puţin 0,6. Cărbunele superior include toate produsele energetice enumerate de la rubrica 1
până la 3 (antracit, cărbune cocsificabil şi alţi cărbuni bituminoşi).
Pornind de la utilizarea energetică, deci excluzând celelalte probleme ce pot aparea în
legatură cu extracţia, prepararea şi alte moduri de utilizare decât arderea, s-au propus
câteva clasificări, care fac posibilă împărţirea multitudinii combustibililor solizi în grupe,
aşa încât membrii fiecărei grupe să se comporte asemănător în procesul de ardere.
Clasificarea cărbunilor după parametrii :
Umiditatea totală (raportată la masa iniţială) :
 cărbuni cu umiditate excesivă (Wt0 > 35%);
 cărbuni cu umiditate normală (15% < Wt0 < 35%);
 cărbuni cu umiditate redusă (Wt0 < 15%)
Cenuşa (raportată la masa uscată) :

22
  cărbuni cu multă cenuşă (Aanh > 35%);
 cărbuni cu conţinut moderat de cenuşă (15% < Aanh < 35%);
 cărbuni cu puţină cenuşă (Aanh < 15%)
Conţinut de materii volatile (raportat la masa combustibilă) :
 cărbuni tineri (Vmc > 45%);
 cărbuni bătrâni (Vmc < 45%);
 cărbuni antracitoşi (Vmc < 10%)
Puterea calorifică inferioară (raportată la masa iniţială) :
 cărbuni superiori (Qi0 > 20,94 MJ/Kg);
 cărbuni medii (12,56 < Qi0 < 20,94 MJ/Kg);
 cărbuni inferiori (Qi0 < 12,56 MJ/Kg)
Criteriul de aprindere, Ka (susceptibilitatea la aprindere) :
 cărbuni cu capacitate redusă de aprindere (Ka < 0,5) : antraciţii şi majoritatea
huilelor;
 cărbuni cu capacitate medie de aprindere (0,5 < Ka < 1,0) : cărbunii bruni
maţi şi unele huile;
 cărbuni cu capacitate ridicată de aprindere (Ka > 1,0) : unii cărbuni bruni
pământoşi, unii ligniţi, turbele şi şisturile bituminoase
Criteriul de intensitate a arderii, Ki (intensitatea procesului de ardere a reziduului
cărbonos, care este invers proporţional criteriului de aprindere, Ka) :
 cărbuni cu intensitate de ardere ridicată (Ki < 0,5) : turbele, unii cărbuni bruni
maţi;
 cărbuni cu intensitate de ardere medie (0,5 < Ki < 1,0) : unii cărbuni bruni
maţi şi pământoşi, unii ligniţi, huilele şi antraciţii;
 cărbuni cu intensitate de ardere redusă (Ki > 1,0) : ligniţii, şistul bituminos

3.2. CARBONIZARE – AGLUTINARE

Capacitatea de cocsificare este proprietatea cărbunilor de a produce cocs; cărbunii pot fi
sau nu cocsificabili (foarte slab, slab, moderat, bine sau excesiv). Încalzirea cărbunilor, în

23
absenşa aerului, peste temperatura de descompunere a masei combustibile, se numeşte
carbonificare (sau degazare).
În funcţie de temperatură, carbonizarea se numeşte :
 semicocsificare sau carbonizare la temperatură joasă de 773 … 873ºK (500 …
600ºC);
 cocsificare sau carbonizare la temperatură medie de 973 … 1073ºK (700 …
800ºC);
 cocsificare sau carbonizare la temperatură înaltă de 1173 … 1273ºK (900 …
1000ºC).
În procesul de carbonizare rezultă produse solide (semicocs sau cocs), lichide
(gudroane) şi gaze (gaze de semicocs, gaze de cocs), a căror compoziţie depinde de
natura cărbunelui, de vârsta acestuia, de tratamentul termic aplicat.
Capacitatea de cocsificare rezultă din determinarea indicelui de umflare şi a gradului de
aglutinare ale cărbunelui.
Caracteristicile gazelor rezultate prin carbonificarea huilei :
 indicele (factorul) de umflare reprezintă numărul unui profil tip asemănător cu
profilul cocsului obţinut prin tratarea termică (calcinarea), în anumite condiţii,
a cărbunelui analizat. Indicele “0” se atribuie reziduului pulverulent.
Dependenţa gradului de aglutinare de indicele de umflare :
 gradul de aglutinare caracterizează proprietatea cărbunelui de a da cocs
compact; gradul de aglutinare depinde de indicele de umflare.
 Gradul de cocsificare se determină prin metoda dilato-metrică Gray-King, prin
care se studiază modificarea înălţimii unei brichete de 60 mm, pe măsura
încălzirii acesteia până la temperatura de 893ºK (620ºC), cu viteza de 3 … 5
grd./min.
 comportarea cărbunilor faţă de agenţii chimici oxidanţi are o deosebită
importantă pentru depozitarea cărbunilor în depozite : autooxidarea determină
înrăutăţirea calităţii acestora, autoaprinderea şi înrăutăţirea calităţilor de
cocsificare.
 autoaprinderea este un fenomen specific ligniţilor şi cărbunilor bruni şi se
datorează proprietăţilor acestor cărbuni de a fixa oxigenul din atmosferă prin

24
 adsorbţie; fixarea oxigenului conduce la autooxidarea lentă a materialului
combustibil, cu degajare de căldură.
Datorită conductivităşii termice reduse, căldura degajată provoacă o creştere lentă a
temperaturii, până la autoaprindere. Pentru fiecare tip de cărbune, există o zonă
caracteristică de temperatură, în care procesul de fixare fizio-chimică (adsorbţie) a
oxigenului se transpune într-un proces de fixare chimică (oxidare).
Pericolul de autoaprindere este cu atât mai mare, cu cât cărbunii sunt mai bogaţi în
oxigen şi materii volatile.
Autooxidarea în depozit conduce şi la înrăutăţirea caracteristicilor cărbunilor (masa
volumică, compoziţia chimică elementară, conţinutul de materii volatile, puterea
calorifică); de asemenea, se înrăutăţeşte capacitatea lor de cocsificare (la o depozitare de
numai 3 … 5 luni, unele huile tinere pot pierde complet capacitatea lor de cocsificare).
Autoaprinderea apare, de regulă, după 1,5 … 3 luni de la depozitare. Autoaprinderea este
favorizată de expunerea la soare, diversitatea granulaţiei, prezenţa de corpuri străine, aer
şi umiditate.
Pentru micşorarea degradării şi evitarea auto-aprinderii cărbunilor trebuie luate
următoarele măsuri :
 suprafaţa de depozitare să fie plană, uşor înclinată, bătătorită, fără vegetaţie,
prevăzută cu rigole de scurgere a apelor, fără guri de canal; nu se admite
asfaltarea;
 stâlpii de susţinere ai acoperişului şi împrejurimilor să fie din zidărie sau
beton sau îmbrăcaţi cu aceste materiale;
 fiecare depozit să aibă o platformă de rezervă, de 2 … 5% din suprafaţa de
depozitare, pentru răcirea cărbunilor;
 în momentul formării grămezii, temperatura cărbunilor să fie sub 318ºK
(45ºC);
 în masa cărbunilor nu se admit ţevi, cu excepţia celor pentru măsurarea
temperaturii;
 cărbunii depozitaţi trebuie să fie de caracteristici şi vechime apropiate;
 grămezile se execută în forme geometrice regulate (de obicei trunchiuri de
piramidă), cu suprafeţe netede, suprafaţa superioară fiind înclinată; ele trebuie

25
 să fie cât mai compacte, pentru a nu lăsa goluri şi pentru a împiedica formarea
curenţilor de aer în masa lor;
 dimensiunile grămezilor depind de natura combustibililor;
 grămezile trebuie formate cu taluz natural sau cu parapet de beton sau zidarie;
 grămezile se realizează la cel putin 10 m distanţă de orice sursă de caldură;
 în cazul depozitării pentru 1 … 6 luni, grămezile se acoperă cu praf de cocs
sau de cărbune oxidat (vechi) sau cu praf de cărbune proaspăt, sau cu carton
gudronat, peste care se toarnă smoală, în vederea reducerii infiltraţiilor de apă;
stratul de bitum trebuie să fie continuu, fără găuri sau crăpături;
 în timpul depozitării trebuie controlată periodic temperatura în masa grămezii,
prin intermediul tuburilor de oţel ascuţite la un capăt, cu lungimea suficientă
pentru ca partea superioară să depăşească înâlţimea grămezii cu circa 30 cm,
capătul inferior fiind la circa 30 cm de baza grămezii; se prevede câte un tub
la fiecare 25 mp suprafaţă orizontală, temperatura se controlează la mijlocul
tubului, cu un termometru de 0 … 100ºC; dacă temperatura la mijlocul tubului
depăşeşte 50ºC, se măsoară şi la baza şi la partea superioară a tubului;
punctele de măsură se numerotează şi se marchează pe planul depozitului,
temperaturile citite fiind înregistrate; temperaturile de până la 50ºC se recitesc
la 7 zile, şi zilnic la peste 50ºC.
Autoaprinderea cărbunilor se manifestă prin depăşirea temperaturii de 333ºK (60ºC)
şi se observă prin gazele de culoare albă care se degajă din zonele respective. În acest
caz, gramada se dă imediat în consum; dacă aceasta nu este posibilă, cărbunii se răcesc pe
platforma de rezervă a depozitului, după care se reface grămada. Stingerea cu apă nu este
permisă, ea putând mări pericolul de incendiu, prin formare de hidrogen.
Cocsificarea reprezintă procesul de descompuere pirogenincă a cărbunilor, în absenţa
aerului, la temperaturi de 900 – 1000 ºC.
Temperatura ridicată a degazării determin randamentele şi calitatea produselor
cărbunilor rezultate la cocsificarea cărbunilor, diferenţiind acest proces de
descompunerea pirogenetică la temperaturi joase, caracteristică procesului de
semicocsificare.

26
 Scopul cocsificării cărbunilor este obţinerea cocsului utilizat în siderurgie şi
industria chimică, din proces rezultând de asemenea gaz combustibil, gudron şi alte
produse chimice valoroase pentru diferite sectoare industriale şi pentru agricultură.
Materia primă folosită la cocsificare este constituită din huile aglutinate-
cocsificabile, care au proprietatea de a trece, la încălzire, printr-o fază plastică, urmată de
întărirea masei, ceea ce duce la formarea unui reziduu solid, dur şi compact – cocsul
metalurgic.
Cocsificarea cărbunilor şi utilizarea cocsului în metalurgie sunt relativ recente,
datând de circa 250 de ani. Timp de mii de ani, singurul agent reducător pentru elaborarea
fierului din minereuri a fost mangalul, reziduul solid al cărbonizarii lemnului, care fiind
sărac în sulf şi cenuşă, precum şi foarte reactiv, s-a dovedit un combustibil tehnologic
adecvat.
Consumul excesiv de lemn pentru producerea manganului şi de mangal pentru
elaborarea fierului (30 tone lemn = 1 tona fier) a dus la despădurirea unor regiuni întregi,
la apariţia şi accentuarea în evul mediu a deficitului de lemn, ceea ce a impus căutarea
unor noi combustibili.
Pentru aceasta au fost luaţi în consideraţie cărbunii, utilizaţi încă din antichitate,
de către greci, drept combustibil pentru forjele fierăriilor.
În Anglia şi Germania, huilele încep să fie utilizate în secolul al XII-lea, la forje,
arderea varului, produse ceramice, fabricarea sticlei. Pe parcurs apar observaţii asupra
necesităţii de a „desulfura” cărbunele, de a îndepărta „impurităţile” acestuia înainte de
utilizarea în anumite scopuri tehnologice; denumirea de „sulf” cuprindea substanţele rău
mirositoare degajate în timpul încălzirii şi arderii cărbunilor, iar operaţia de „desulfurare”
era similară carbonizării lemnului în bocşe. Astfel a apărut ideea cocsificării cărbunilor.
Bocşele au fost perfecţionate pe parcurs, în anul 1840 ajungându-se la cuptoarele-
bocşa cu pereţi zidiţi, la care durata cocsificării era de 7 – 8 zile; de la cocsificarea
cărbunelui în bucăţi s-a trecut treptat la cocsificarea huilei măcinate şi chiar stampate, în
bocşa sau cuptor.
Până la sfârşitul secolului al XVII-lea se extinde utilizarea cocsului la fabricarea
sticlei şi a obiectelor ceramice, la topirea plumbului şi încălzirea casnică.

27
Procesul de descompunere pirogenică a cărbunilor decurge cu formarea concomitentă a
unor produse cu greutate moleculară mai mică şi a altora cu greutate moleculară mai
mare decât materialul supus carbonizării.
Produsele cu greutate moleculară mică constituie materiile volatile ce se degajă
prin descompunerea termică a masei cărbunelui, iar produsul cu greutate moleculară mai
mare formează reziduul solid al pirogenării – semicocsul, respectiv cocsul.

3.3. DETERMINAREA CENUŞII

Cenuşa constituie reziduul care rămâne după arderea în aer a cărbunelui sau
cocsului, provenind de la o parte din complecşii anorganici prezenţi la origine în
substanţa cărbunoasă, iar de pe altă parte din materiile minerale asociate. Cantitatea de
sulf reţinută este parţial dependentă de condiţiile de formare şi pentru ca valorile obţinute
pentru conţinutul de cenuşă să fie comparabile, aceste condiţii trebuie riguros respectate.
Proba pentru determinare este arsă în aer, fiind încălzită cu o viteză de 815 ºC şi
menţinută la această temperatură până la masa constantă. Caracteristicile cărbunelui
superior şi ale cocsului diferă de cele ale cărbunelui brun şi ale lignitului, prin faptul că
pot fi încălziţi mai repede decât cei din urmă. Conţinutul de cenuşă se calculează din
masa reziduului după ardere.
Aparatura necesară determinării:
 balanţa de precizie 0,1 mg;
 cuptor cu mufă, capabil să dezvolte o temperatură uniformă în intervalul
cerut de procedeu şi de atinge acest interval în timpul specificat. Ventilaţia
prin cuptorul cu mufă se face astfel încât să se asigure circa 5 schimburi /
minut;
 capsula din sticlă, porţelan sau platină, cu adâncimea de 10 – 15 mm şi
capac. Diametrul capsulei va fi calculat astfel încât densitatea de încărcare
pe suprafaţa să nu depăşească 0,15 g/cm² pentru cărbune sau 0,10 g/cm²
pentru cocs.
 placa izolantă de silică de 6 mm grosime, sau un dispozitiv echivalent, de
o astfel de dimensiune încât să se poată deplasa uşor în cuptor.

28
Preparare – proba de cărbune sau cocs utilizată pentru determinarea cenuşii se macină şi
se trece prin sita de 0.2 mm.
Dacă este necesar, proba trebuie să fie supusă în atmosferă într-un strat subţire pentru un
timp minim suficient ca umiditatea conţinută să ajungă aproximativ la echilibru cu
atmosfera laboratorului.
Mod de lucru – se cântăreşte cu o precizie de 0,1 mg, capsula curată şi uscată şi capacul;
se răspândesc uniform 1 – 2 g proba în capsulă şi se recântăreşte.
 pentru cărbune brun şi lignit:
se introduce capsula neacoperită în cuptorul cu mufă la temperatura camerei. Se ridică
temperatura la 250 ºC în 30 minute; de la 250 la 500 ºC în următoarele 30 minute; de la
500 la 815 ºC în următoarele 60 minute şi se menţine la această temperatură pentru
următoarele 60 minute.
 pentru cărbune superior:
se introduce capsula neacoperită în cuptorul cu mufă la temperatura camerei. Se ridică
temperatura la 500 ºC în 30 minute; de la 500 la 815 ºC în următoarele 30 – 60 minute şi
se menţine la această temperatură timp de 60 minute.
 pentru cocs:
se pune capsula neacoperită pe placa izolatoare, se introduce în cuptor la 815 ºC şi se
menţine la această temperatură timp de 75 minute.

Conţinutul de cenuşă Diferenţe maxime admise între rezultatele obţinute

În acelaşi laborator Între laboratoare diferite
(repetabilitate) (reproductibilitate)
Sub 10% 0,2 % în valoare absolută 0,3 % în valoare absolută
10 % şi peste 2,0 % din rezultatul mediu 3,0 % din rezultatul mediu
Tabelul 3.1. Precizia metodei folosite

Repetabilitate – rezultatele a două determinări paralele, efectuate la date diferite, în

acelaşi laborator, de acelaşi operator, cu aceeaşi aparatură, pe două probe reprezentative
luate din aceeaşi probă pentru analiza, nu trebuie să difere mai mult decât valoarea din
tabelul 3.1.

29
Reproductibilitatea – mediile rezultatelor a două determinări în două laboratoare diferite
pentru probe reprezentative luate din aceeaşi probă pentru analiză, după ultima etapă a
preparării probei nu trebuie să difere mai mult decât valoarea din tabelul 3.1.

4. CAPITOLUL III – COMBUSTIBIL SINTETIC

4.1. CĂRBUNE LICHID

Chiar dacă se prezintă sub formă solidă, cărbunele poate fi făcut să „curgă”,
devenind lichid. De fapt, nu este vorba despre aducerea cărbunelui ca atare în stare
lichidă, ci despre prelucrarea şi asocierea acestuia cu unele fluide, astfel încît, în final, să
rezulte amestecuri ce au proprietăţi de fluid.
Lichefierea propriu-zisă, care vizează transformarea directă a cărbunelui într-un
lichid cu proprietăţi asemănătoare petrolului, reprezintă o tehnică deja intrată în circuitul
industrial al unor ţări. În ţările respective există instalaţii mari (şi proiecte de dezvoltare a

30
acestora), demonstrative sau industriale, pentru lichefierea cărbunelui, metodele folosite
fiind: directe, indirecte şi pirolitice.
Lichefierea directă se produce, schematic, în modul următor: un nămol de
cărbune, introdus într-un lichid recirculat obţinut din cărbune, este făcut să reacţioneze cu
hidrogenul sau cu un precursor al acestuia, (de exemplu, un lichid donor de hidrogen), la
temperatură şi presiune mare.
Lichefirea indirectă implică la început faza de gazeificare a cărbunelui, după care
gazul sintetic format din oxid de carbon în amestec cu hidrogenul, este purificat şi făcut
să reacţioneze catalitic pentru a produce în principal un lichid.
Piroliza, în care moleculele de carbon sunt sfărâmate prin încălzire la temperatură
ridicată, în absenţa aerului, produce un gaz, gudron (care poate fi hidrotratat pentru a se
obţine combustibili lichizi, cu conţinut redus de sulf) şi un rest carbonizat.
Tehnologiile se aleg în funcţie de o serie de factori, dintre care, calitatea
cărbunelui, cantităţile de care se dispune şi necesităţile, situaţia tehnologiei existente,
existenţa apei, flexibilitatea în exploatare a instalaţiei alese etc. Pentru a contribui la
dezvoltarea unei baze de comparaţie, The Ralph M. Parsons Company (S.U.A.) a publicat
rezultatele unui studiu efectuat pentru Ministerul Energiei din S.U.A şi alte agenţii
guvernamentale, pe un numar de 6 proiecte conceptual generale de procese de lichefiere a
cărbunelui. Principalul factor care dă eficienţa unui procedeu sau altul este raportul dintre
hidrogenul conţinut în combustibilii sintetici şi carbon H/C, lichefierea măreşte
conţinutul de hidrogen din molecula de carbon, astfel un cărbune bituminos poate avea
H/C = 0,05 - 0,07, pe când o păcură de distilare rezultată prin lichefiere poate atinge H/C
= 0,12-0,13. Cu cât acest raport este mai mare, cu atât este necesar mai mult echipament,
deci costurile investiţiilor şi preturile produselor finale devin mai mari, ceea ce se
întâmplă, dacă se doreşte să se fabrice şi altceva decât combustibili lichizi grei (ca păcura
reziduală), de exemplu benzina şi păcura distilată. Instalaţiile de lichefiere directe,
cuprind secţii de manipulare şi de preparare a cărbunelui, o secţie de lichefiere, o secţie
de separare a rezidurilor în care se elimină din lichidele rezultate, cenuşa de cărbune şi
cărbunele netransformat, precum şi instalaţii de conversie a lichidelor intermediare.
În ceea ce priveşte procedeele indirecte, în metoda Fischer-Tropsch cărbunele
introdus în instalaţie este complet gazeificat, după care gazul rezultat este purificat

31
complet şi apoi făcut să reacţioneze catalitic la o termperatură de circa 600°C pentru a se
produce metan, componente ale gazului de petrol lichefiat şi lichide.
Oricare ar fi procedeul de lichefiere şi oricât de atractivă ar fi obţinerea directă din
cărbune a unor combustibili lichizi derivaţi ai petrolului, tehnicile respective sunt extrem
de costisitoare, datorită echipamentului greu necesar, precum şi factorului de conversie
dezavantajos, deoarece în stadiul actual al cunoştinţelor în domeniu şi al tehnologiei
corespunzătoare doar o mică fracţiune a cărbunelui poate fi trecută în stare lichidă.
Bilanţul energetic rezultant este cu totul nesatisfacator.
Direcţia paralelă în care se desfăşoară cercetările, şi anume gazeificarea nu
prezintă nici ea un bilanţ economic pozitiv, problemele care se ridică fiind de acelaşi
gen ca şi în cazul lichefierii : investiţii foarte mari pentru ca în final , doar o mică
fracţiune din energia înmagazinată în cărbune să devină disponibilă pentru
utilizări concrete. Dacă punem la socoteală şi faptul că acest domeniu – al folosirii
combustibililor gazoşi - gazele naturale deţin de departe monopolul, datorită puterii
lor calorice mari, la ora actuală nu se întrevede pentru viitorul apropiat o
comercializare pe scară largă produselor rezultate prin gazeificarea cărbunelui.
De aceea, cercetările s-au îndreptat şi spre o altă direcţie, de factură nouă,
care să conducă la folosirea cu randament sporit a cărbunelui iniţial suspensia, cu
alte cuvinte, cărbune pulverizat şi amestecat cu un fluid vector. Se ştie că în cadrul
primelor două tehnici – lichefierea şi gazeificarea – aducerea cărbunelui sub formă
fluidă se face prin modificarea structurii moleculare a fazei solide, de unde
şi tehnologia deficitară despre care am amintit mai înainte. În cazul suspensiei,
însă, situaţia este cu totul alta. Principiul de pregătire a suspensiei este foarte
simplu: se macină fin cărbunele astfel încât dimensiunea medie a granulelor
obţinute să fie de ordinul celei a granulelor de făină (câteva zeci de microni) şi se
dispersează pulberea ţinută într-un fluid de antrenare, obţinându-se un amestec
care poate fi utilizat ca oricare combustibil fluid. Fluidul de antrenare poate fi un
gaz şi atunci avem de-a face cu pulverizarea uscată a cărbunelui şi cu tehnicile
corespunzatoare pentru suspensii solid-gaz sau un lichid şi atunci se intră în
domeniul amestecurilor solid-lichid .

32
 Problema reconsiderării şi revalorificării cărbunelui a intrat în actualitate
odată cu criza energetică generată de creşterea a excesivă a petrolului la începutul
anilor '70. Atunci omenirea s-a văzut pusă în situţia de a se elibera pe cât posibil de
dependenţa de petrol şi cu aceastş ocazie s-a trezit la realitate: resursele naturale nu
sunt inepuizabile, ele nu aparţin în egală măsură tututor ţărilor, deci se impunea
căutarea unor surse de energie alternative.
Vreme îndelungată omenirea s-a bazat pe utilizarea cărbunelui, mineral cu
înalt conţinut energetic, foarte abundent în natură, prezent în toate continentele şi
adesea exploatabil chiar la suprafaţa solului. Deşi dificil de transportat şi
manevrat, necesitând instalaţii greoaie de ardere şi prezentând reziduuri masive
sub formă de cenuşă care se cer evacuate, cărbunele a fost resursa energetică
primă în dezvoltarea industrializării.
Dar descoperirea ulterioară a petrolului a transferat atenţia societăţii spre
folosirea acestui produs natural cu mult mai uşor de transportat în cantităţi
satisfăcătoare la distanţe mari, cu posibilităţi de obţinere din el a nenumărăţi
derivaţi şi nu în ultimul rând, care a permis simplificări tehnice considerabile în
ramurile industriale respective. Pe lângă toate acestea, utilizarea derivaţilor
petrolului satisfăcea în mai mare măsură decât în cazul cărbunelui, imperativele
menţinerii purităţii mediului ambiant, combustia, respectiv derivaşi emanând
mult mai slab în atmosferă agenţi poluanţi. Şi, cu toate că în anii crizei energetice
privirile s-au îndreptat nu o dată spre cărbune, eforturile privind arderea directă a
cărbunelui au fost şi sunt limitate de practicile cu mult mai comode şi mult mai
nepoluante legate de utilizarea petrolului. Ca urmare, s-a pus problema
reconsiderării cărbunelui. Cercetările desfăşurate în cele trei mari direcţii
menţionate – lichefierea, gazeificarea şi suspensia – s-au intensificat şi şi-ar fi
găsit noi rezolvări.
Pulverizarea cărbunelui nu reprezintă o tehnică de data recentă. Cu mai
multe zeci de ani în urmă a început să se utilizeze în diferite sectoare industriale
cărbune pulverizat antrenat în flux de gaz (de preferinţă, un gaz , pentru a evita
riscul de explozie), într-o schemă relativ simplă: cărbunele pulverizat se stochează
într-un siloz, din care este transportat prin conducte pneumatice şi dispersat în

33
camera de ardere cu ajutorul unui arzător special. Se obţine o flacără asemănătoare
celei produse de petrol.
Amestecurile cărbune-lichid sunt de dată şi mai veche. Încă de la
începuturile industriei petroliere au apărut sub formă de amestec carbine, dar
eforturile au fost de scurtă durată, interesul faţă de ele scăzând pe măsură ce
derivaţiile petrolului deveneau tot mai abundente şi costau tot mai puţin. În
consecinţă, cu excepţia unor cercetări sporadice şi a unor perioade critice în
aprovizionarea cu petrol (cum a fost cazul celor două războaie mondiale),
amestecurile cărbune-lichid nu s-au bucurat de o atenţie constantă.
Noul impuls al cercetărilor în acest domeniu s-a dat în timpul crizei energetice
mondiale, mai întâi prin interesul acordat amestecurilor cărbune-petrol. În scopul
economisirii în cea mai mare măsură a petrolului, în anul 1974, s-a pus problema
realizării unui amestec cărbune-petrol care să conţină cea mai mare proporţie de
cărbune posibilă. Aici au apărut limitări tehnice, datorită condiţiilor fizice pe care
trebuie să le îndeplinească amestecurile solid-lichid.
Fizica corpului solid şi a mediilor continue operează cu noţiunea de
concentrare volumică, o marime caracteristică, independentă de natura
substanţelor în cauză (solid sau lichid). Aceasta dă cantitatea maximă de solid,
independent de densitatea lui, care poate fi înglobată într-un lichid, astfel încât
amestecul rezultant să poată fi considerat încă lichid. Peste această concentraţie,
limita se trece în domeniul solidului umezit sau umed şi amestecul respectiv nu
mai poate fi utilizat în instalaţii specifice combustibililor lichizi.
Primele demonstraţii cu amestecuri cărbune-petrol au fost făcute în S.U.A.,
la un cuptor de 80 MW, timp de un an (din 1979 până în 1980), de către New
England Power Corporation. Experienţa s-a derulat în condiţii foarte bune, dar
concentraţia de cărbune din amestec a fost doar de 30%, în urma acestui succes
tehnic, o serie de alte întreprinderi de stat sau particulare din S.U.A., din unele ţări
europene (dintre care şi Franta) şi din Japonia au iniţiat cercetări şi aplicaţii în
acest domeniu, între anii 1981 şi 1984.
Concluzia care s-a desprins a fost aceea că, o concentraţie utilă, operaţională
a amestecurilor cărbune-combustibil lichid nu poate depăşi 50% în concentrate de

34
cărbune, ba chiar ar fi mai bine să se rămână la 45%, pentru a se evita unele
inconveniente care pot apărea la exploatarea pe scară mare (obturarea
dispozitivelor de injecţie, blocarea pompelor etc.). La ora actuală, se pot cita unele
întreprinderi care asigură producerea şi comercializarea de amestecuri cărbune-
combustibil lichid; de exemplu, o filială a firmei McDonnell Douglas şi alta a
firmei Electric Fuel Corp (S.U.A.)
Din păcate, aşa cum se întâmplă de regulă, situaţia reală este departe de
cazul ideal: micile granule de cărbune sunt departe de forma sferică şi nici nu
sunt egale între ele, pulberea rezultată prin orice procedeu de sfărâmare fiind destul
de eterogenă.
Particulele de solid au diametrele cuprinse între două limite - inferioară şi
superioară – putându-se vorbi despre un diametru mediu şi despre un mod care
desemnează populaţia de particule cea mai numeroasa din cadrul aşa – numitei
repartiţii granulometrice. De exemplu, cărbunele pulverizat uscat este măcinat,
de regulă, până la diametrul mediu de 55 microni. Cu o asemenea repartiţie
granulometrică s-au putut exploata instalaţii industriale făcându-se apel la
echipamente disponibile.
La ora actuală, datorită în bună parte şi progresului înregistrat în
domeniul combustibililor pentru rachete (este vorba despre propergol, care se
compune din două componente — din comburant şi un combustibil, comburantul
fiind un solid divizat în granule, iar combustibilul un polimer, prima fază de
preparare a carburantului propriu-zis trecând prin stadiul de amestec solid-lichid),
exista două soluţii pentru creşterea semnificativă a valorii concentraţiei volumice a
unei suspensii solid – lichid.
Una dintre aceste soluţii este de natură fizică. Aşa cum am văzut,
concentraţia volumică limită este corelată cu porozitatea. Problema a fost dacă s-ar
putea acţiona asupra poroxităţii, făcând-o să descrească. Aceasta se poate face, în
general, în faza de măcinare. Acolo se pot produce două sau mai multe populaţii de
granule (particule) cu diametre net diferite.
Idealizind, dacă considerăm că s-au produs doar două populaţii
granulometric diferite şi că diametrul particulelor mici este de o asemenea

35
valoare încât acestea se pot insera printre cele mai mari, spaţiul vacant care ar
trebui ocupat de lichid devine mai mic. Extinzând raţionamentul, dacă particulele
de diametru mediu ocupă spaţiul dintre particulele mari şi apoi spaţiul rămăs
liber, este ocupat de particule şi mai mici ş.a, în final se obţine o ,,împachetare"
strânsă a granulelor de solid, astfel încât concentraţia volumică să ajungă până
la 70% şi chiar mai mult.
Desigur că, în practica industrială, realizarea de populaţii de particule
monodimensionale nu este posibilă. Sub efectul presiunii şi al temperaturilor
ridicate existente la adâncimi mari, sărurile minerale dispersate în zăcăminte au
format aglomerări cristaline, care se regasesc în cărbunele extras sub formă de
incluziuni.
Dimensiunea acestor incluziuni nu depăşeşte câteva zeci de microni şi din
punct de vedere chimic avem de-a face cu silico-aluminaţi. Multe tipuri de
cărbune conţin şi o proporţie corespunzătoare de sulfuri metalice (FeS). În afară de
aceste ,,defecte" proprii, cărbunele extras mai conţine şi impurităţi datorate
sfărâmării rocilor adiacente, resturi de pământ etc. , care sunt eliminate în mare
parte (dar nu total) prin spălarea cărbunelui înainte de utilizare.
Pentru a elimina împurităţile intrinseci ale cărbunelui trebuie practicată o
măcinare preliminară, urmată de separarea incluziunilor de cărbunele propriu-zis.
Unele procedee de separare a sărurilor minerale se bazează pe următorul
raţionament de natură fizică: întrucât densitatea sărurilor este de două până la
cinci ori mai mare decât a cărbunelui însuşi, separarea se poate face gravitaţional.
Altele apelează la afinitatea celor două componente faţă de apă: cărbunele este
hidrofob, sărurile minerale sunt hidrofile şi pot fi deci utilizate procedee de flotaţie
şi de aglomerare selectiva. În fine, se utilizează separarea electrostatică, bazată pe
comportarea diferită a celor două componente în câmpul electric intens.
Aceste procedee au trecut deja în faza industrială. Se dezvoltă şi studii de
natură chimică şi biologică, dar acestea sunt doar în fază de cercetare (atacul
selectiv cu acizi sau utilizarea bacteriilor ,,mâncătoare" de sulfuri metalice). O
dată această fază de purificare consumată, se trece la fabricarea amestecului
cărbune-lichid din generaţia a doua.

36
 Scopul acestor operaţii de purificare a cărbunelui este reprezentat de
conservarea mediului înconjurător şi reducerea poluării. Amestecurile din generaţia
a doua pot fi folosite fără a se efectua modificări în instalaţii, deoarece deşeurile de
ardere evacuate corespund normelor în vigoare pentru protecţia mediului.
Calculele au arătat: conţinutul rezidual de cenuşă în cărbune nu trebuie să
depăşească 0,8%. În anii 1983 – 1984 nu se atingea mai puţin de 3%. Cea mai
mare parte a procedeelor de dezcenuşare cunoscute, erau inoperante sub un anumit
diametru mediu al granulelor de cărbune pulverizat. Astfel, prin flotare nu se
separă componente la diametrul de ~10 μm, ori pentru a atinge 1% în conţinutul
de cenuşi reziduale trebuie eliminate practic toate impurităţile din cărbune, ceea ce
se realizează numai printr-o măcinare ultra fină.
Dintre procedeele fizice doar aglomerarea selectivă nu este afectată de
granulometria ultra fină. Cu acest procedeu s-a ajuns la o concentraţie reziduală
de 0,1%, ceea ce corespunde la un diametru mediu de 4 μm.
În această metodă, cărbunele măcinat ultra fin este dispersat într-o mare cantitate
de apă, apoi suspensia rezultată este supusă unei agitaţii mecanice intense, după ce
i s-a adaugat un lichid hidrofob în cantitate determinată. Lichidul hidrofob se
asociază cu particulele de cărbune şi în urma agitaţiei mecanice, acestea se
ciocnesc şi se alipesc, formând aglomerări din ce în ce mai mari. Aglomerarea se
petrece foarte rapid.
Amestecul este îndreptat, după această fază, spre o sită care va colecta
aglomerările, în timp ce apa trecând prin sită — va antrena particulele minerale.
Aglomerarile sunt apoi spalate intens cu apa pentru a se elimina resturile de lichid
hidrofob. Initial, drept lichide hidrofobe au fost folositi frenoni, care – datorita
volatilitatii foarte mari – pot fi culesi prin incalzirea aglomerarilor si apoi reciclati .
Cu acest tip de lichid, firma OTISCA din S.U.A., a ajuns (incepand cu anul
1984) sa produca amestecuri carbune-apa cu concentratie masica de carbune 49
pana la 53 % si reziduuri de cenusa de 0,3 % pana la 0,9 %, in functie de tipul de
carbune.
Rezulatele obtinute deschid perspectivele folosirii amestecurilor din
generatia a doua nu numai in instalatii industriale ci chiar motoare Diesel lente si

37
turbine cu gaz. A nu se uita ca Diesel insusi a conceput initial motorul sau pentru a
functiona cu carbune pulverizat. De altfel, incercari de folosire a amestecurilor
carbune-combustibil licihid in motoare Diesel au fost facute inca in timpul celui de
al doilea razboi mondial, in Germania. Dar uzinele respective au fost distruse de
bombardamente. In prezent, firma americana General Electric a reusit sa puna in
functiune asemenea motoare Diesel experimentale, rezultatele fiind incurajatoare,
cu toate dificultatile tehnice care raman de invins.
Cercetarile in domeniul amestecurilor carbune-lichid din generatia a doua
sunt in plina efervescenta. Printre altele, s-a dovedit ca macinarea ultrafina ridica
si ea unele probleme cum ar fi faptul ca la dimensiuni ale granulelor de ~ 4
microni nu se mai poate realiza granulometria multimodala sau ca suprafata totala
expusa de granule este cu atat mai mare cu cat acestea sunt mai fine, deci cantitatea
de lichid adaugata trebuie sa fie mai mare. In aceste conditii nu se poate spera la
un continut masic de carbune mai mare de 55 %, pentru viitorul apropiat. Ori, a
produce un amestec carbune-apa cu doar circa 30 % carbune inseamna a se
impovara cu transportarea si stocarea inutila a 50 % apa, in afara de faptul ca prin
evaporarea apei in timpul combustiei se mai pierde circa 10 % din puterea
calorifica a amestecului. De aceca, se incearca alte variante.
In anul 1987, doua echipe de cercetatori (din Canada si Franta) au anuntat
producerea unui amestec cu aproximativ urmatoarele proportii: 45 – 55 % carbune
epurat, 6 – 20 % combustibil lichid usor si 50 – 35 %, apa, procedeele de fabricatie
fiind diferite de la o echipa la alta.
Daca nu se mai recicleaza agentul aglomerant (hidrofob), acesta poate
aduce un surplus de energie in cazul in care nu este freon ci un combustibil lichid
usor. Dar ceea ce se simplifica, folosind direct aglomerarile, devine mai complicat
ulterior, deoarece produsele se prezinta sub forma pulverulenta din care apa a fost
resorbita, fiind o forma improprie pentru indiferent ce utilizare.
Numai descoperirea unei substante tensio-active noi a putut rezolva dilema:
aceasta, adaugata amestecului carbune – apa in cantitate corespunzatoare, a redat
suspensiei proprietatile de fluiditate necesare. Amestecurile astfel obtinute au fost
denumite ultracarbofluide, Ele au urmatoarele caracteristici:

38
  continut in cenusa inferior la 0,24 * 1/10 3 kg/MJ (ceea ce se
incadreaza in normele de deversare in atmosfera);
 putere calorifica ridicata – 24 244 kj/kg, din care 72% este data de
carbune;
 vascozitate sub 1,5 Pa *s;
 costuri nu foarte ridicate si amortizabile in timpi convenabili.

4.2. LICHEFIEREA DIRECTA. PROCEDEE

Procesele de lichefiere directa se impart in doua grupuri principale:

 Proces de lichefiere directa intr-o singura treapta

 Proces de lichefiere directa in doua trepte

Procese de lichefiere a carbunelui intr-o singura treapta:

 Kohleoel (dezvoltat de Ruhrkohle, Germania)

 NEDOL (dezvoltat de NEDO, Japonia)
 H-Coal (dezvoltat de HRI, SUA)
 Exxon Donor Solvent (EDS) (dezvoltat de Exxon, SUA)
 SRC-I and II (dezvoltat de Gulf Oil, SUA)
 Imhausen high-pressure (Germania)
 Conoco – Clorura de zinc (dezvoltat de Conoco, SUA).

KOHLEOEL (Ruhrkohle, Germania)

Dezvoltarea procesului a inceput cu o productie de 0,5 tone/zi si 0,2 tone/zi la
uzina Bergbau-Forschung si 200 tone/zi la uzina Bottrop. Uzina din Bottrop a functionat
intre 1981 – 1987, producand peste 85 000 tone de produse distilate obtinute din peste
170 000 tone de carbune, intr-un timp de 22 000 ore de lucru.
In 1997, Institutul de Cercetare a Carbunelui din China a semnat cu Germania, un
contract pe o perioada de 2 ani, prin care se angaja sa faca un studiu de fezabilitate asupra
unei uzine de lichefiere a carbunelui care sa produca 5000 tone/zi.

39
 Fig. 4.1. Procesul de lichefiere directa a carbunelui intr-o singura treapta
„Kohleoel”
NEDOL (NEDO, Japonia)
In perioada 1978 – 1983, au fost dezvoltate trei procedee de lichefiere directa a
carbunelui, de catre companiile japoneze: Nippon Kokan, Sumitomo Metals Industries si
Mitshubishi Heavy Industries, la inititiva Guvernului Japonez.. Aceasta initiativa a fost
sub indrumarea New Energy and Industrial Technology Development Organisation
(NEDO). Pana 1983, aceste proces au fost testate la diferite capacitati ce variau inte 0,1
tone/zi si 2,4 tone/zi.
Decat sa sprijine fiecare proces in parte, NEDO a imbinat caracteristi ale celor trei
procedee sub unul singur: procesul NEDOL – ce viza in special carbunii subbituminosi si
bituminosi.
A fost creat un consortiu ce reunea 20 de companii, sub numele de Nippon Coal
Oil Company Ltd., pentru a concepe si a construi o uzina pilot cu o capacitate de 250
tone/zi. Totusi, proiectul a fost decomisionat in 1987 datorita reducerilor bugetare.

40
 Institutul de Cercetare a Carbunelui din China a semnat cu NEDO, un contract pe
o perioada de 2 ani, prin care se angaja sa faca un studiu de fezabilitate asupra unei uzine
de lichefiere a carbunelui care sa produca 5000 tone/zi.

Fig. 4.2. Procesul de lichefiere directa a carbunelui intr-o singura treapta „NEDOL”

Procese de lichefiere a carbunelui in doua trepte:

 Catalytic Two-Stage Liquefaction (CTSL) (dezvoltat de USDOE & HRI, care au
fuzionat sub denumirea de HTI, SUA)
 Liquid Solvent Extraction (LSE) (dezvoltat de British Coal Corporation, MB)
 Brown Coal Liquefaction (BCL) (dezvoltat de NEDO, Japonia)
 Consol Synthetic Fuel (CSF) (dezvoltat de Consolidation Coal Co, SUA)
 Lummus ITSL (dezvoltat de Lummus Crest, SUA)
 Chevron Coal Liquefaction (CCLP) (dezvoltat de Chevron, SUA)
 Kerr-McGee ITSL (dezvoltat de Kerr-McGee, SUA)
 Mitsubishi Solvolysis (dezvoltat de Mitsubishi Heavy Industries, Japonia)
 Pyrosol (dezvoltat de Saarbergwerke, Germania)
 Amoco CC-TSL (dezvoltat de Amoco, SUA)

41
  Supercritical Gas Extraction (SGE) (dezvoltat de British Coal Corporation, MB).
Doar procedeele CTSL (Lichefierea Catalitica in Doua Trepte), LSE (Extragerea
Solidului Lichid) si BCL (Lichefierea Carbunelui Brun) au continuat sa se dezvolte
dincolo de sfarsitul anilor 1980.

Lichefierea Catalitica in Doua Trepre (HTI, SUA)

Acest proces este dezvoltat pe baza procesului de lichefiere directa intr-o singura
treapta H-Coal. In uzina pilot de testare – Wilsonville – a lichefierii carbunelui, procesul
a fost dezvoltat pe o perioada de mai bine de 15 ani. Uzina a fost inchisa in 1992, dar
cercetarile finantate de USDOE au continuat la uzina HTI – Lawrenceville.
Institutul de Cercetare a Carbunelui din China a semnat cu HTI, un contract pe o
perioada de 2 ani, prin care se angaja sa faca un studiu de fezabilitate asupra unei uzine
de lichefiere a carbunelui care sa produca 5000 tone/zi.

Fig. 4.3. Procesul de lichefiere directa a carbunelui in doua trepte „CTSL”

Brown Coal Liquefaction (BCL) (NEDO, Japonia)

Acest proces a fost dezvoltat de NEDO (Japonia), pana la o productie de 50
tone/zi. A functionat in perioada 1985 – 1990, procesand aproximativ 60 000 tone de

42
carbune. Procesul este dezvoltat pentru industria carbunelui inferior care are de umiditate
de 60 %.

Fig. 4.4. Procesul de lichefiere directa a carbunelui in doua trepte „BCL”

4.3. LICHEFIEREA INDIRECTA. PROCEDEE

Procedee de lichefiere indirecta:
 Procesul Sasol
 Procesul Mobil MTG
 Procesul Shell SMDS
SASOL
Lichefiere indirecta presupune defalcarea completa a structurii carbunelui, prin
gazeificare cu abur. Compozitia produselor de gazificare este ajustata sa favorizeze
amestecul ideal de hidrogen si monoxid de carbon si sa indeparteze impuritatile de sulf.
Procedeul se bazeaza pe procesul de lichefiere Fischer-Tropsch, dezvoltat pe sacra
larga in Germania, 1930 si 1940, fiind continuat si dezvoltat de Sasol avand imbunatatiri
substantiale la partea de sintetizare.

43
 Prima uzina, Sasol 1, a fost construita in Africa de Sud, avand o capacitate de
6000 baril/zi.

Fig. 4.5. Procesul de lichefiere indirecta „SASOL”

5. CAPITOLUL IV – MEDIUL SI EFECTUL DE SERA

5.1. PRINCIPIILE PROTECŢIEI MEDIULUI

44
 Reglementarea protecţiei mediului, este un obiectiv de interes public major, pe
baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii.
Protecţia mediului nu trebuie să constituie o piedică a dezvoltării economice.
Realizarea unei dezvoltări economice care are la bază protecţia mediului, prin evaluarea
gradului de suportabilitate a mediului, asigură o mai mare siguranţă în funcţionare şi un
mediu sănătos atât pentru actuala generaţie cât şi pentru cele viitoare.
Pentru a putea înţelege prevederile legilor din acest domeniu este necesar să
plecăm de la unele definiţii.
MEDIU - „Ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa,
solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice,
toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi
sănătatea omului".
Important de reţinut este faptul că din mediu fac parte şi valorile materiale, cele
spirituale, sănătatea omului, precum şi calitatea vieţii.
La baza protecţiei mediului în România stau următoarele nouă principii şi
elemente strategice, precizând şi modalităţile de implementare ale acestora:
a) principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale -
presupune ca obligativitate a tuturor celor care întocmesc strategii şi politicii sectoriale să
le integreze în politicile şi strategiile de mediu.
b) principiul precauţiei în luarea deciziei - care are ca modalităţi de implementare:
adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare; efectuarea
evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care pot avea efect
semnificativ asupra mediului şi evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a
proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului este un proces menit să identifice, să
descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz, efectele directe şi indirecte, sinergice,
cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a
mediului.

45
 c) principiul acţiunii preventive - modalităţile de implementare sunt: efectuarea
evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care pot avea efect
semnificativ asupra mediului; recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului,
prin acordarea etichetei ecologice; menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului; crearea
sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului.
O posibilitate de mediu poate fi reducerea consumului de energiei, prin
valorificarea superioară a resurselor şi deci reducerea costurilor de producţie. Înglobarea
a cât mai mult din cantitatea de energie (materii prime, energie electrică şi/sau termică,
energie umană şi alte forme) în produsul finit asigură condiţia esenţială a reducerii
poluării. Reducerea cantităţilor de energie pierdută înseamnă reducerea cantităţilor de
deşeuri produse, implicit valorificarea superioară a acesteia şi recapitalizarea societăţii.
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă - acest principiu cere ca acţiunile ce se
întreprind pentru reducerea poluării să aibă ca ţel acţiunea asupra cauzelor şi nu a
efectelor. Acţiunea la sursa de poluare are şi mai multe metode de rezolvare, metode ce
aduc şi beneficii economice prin valorificarea superioară a resurselor.
Modalităţile de implementare pot fi: rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a
problemelor de mediu, în funcţie de amploarea acestora; introducerea şi utilizarea
pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau coercitive; stabilirea şi urmărirea
realizării programelor pentru conformare, reabilitarea zonelor afectate de poluare;
încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu; înlăturarea cu
prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor.
e) principiul „poluatorul plăteşte" - modalităţi de implementare prin: introducerea
pârghiilor economice coercitive; obligativitatea despăgubirii celor afectaţi de poluare;
refacerii zonelor deteriorate; introducerea de tehnologii curate; stabilirea şi urmărirea
realizării programelor pentru conformare; reabilitarea zonelor afectate de poluare;
promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului.
Ca exemplu poate fi luat contribuţia agenţilor economici la Fondul pentru Mediu,
astfel:
- taxele pentru emisiile de noxe în atmosferă, încasate de la operatori
economici; Pulberi 0,02 RON/kg, Oxizi de azot 0,04 lei RON/kg, Oxizi de sulf

46
 0,04 lei RON/kg, Poluanţi organici persistenţi 20 iei RON/kg, Metale grele: -
plumb 12 lei RON/kg, cadmiu 16 lei RON/kg, - mercur 20 lei RON/kg;
- contribuţie de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor feroase şi
neferoase de către deţinătorii de astfel de deşeuri, persoane fizice sau juridice.
Sumele fiind reţinute prin stopaj la sursă de către operatorii economici colectori
şi/sau valorificatori, autorizaţi potrivit legislaţiei în vigoare privind gestionarea
deşeurilor industriale reciclabile, care au obligaţia să le vireze la Fondul pentru
mediu;
- taxele încasate de la operatorii economici utilizatori de noi terenuri pentru
depozitarea deşeurilor valorificabile astfel: deşeurile provenite de la extracţia şi
prelucrarea ţiţeiului 4 lei RON/mp/an, cele provenite din prelucrarea primară a
lemnului 1,2 lei RON/m2/an, cele provenite de la producerea alcoolului 0,2 lei
RON/m2/an, şlamurile carbonifere 4 lei RON/m 2/an, zgura de furnal 4 lei
RON/m2/an, cenuşa de termocentrală 4 lei RON/m /an, cenuşa de pirită 4 lei
RON/m2/an, fosfogips 4 lei RON/m2/an, zguri provenite din metalurgie 4 lei
RON/m2/an;
- o taxă de 1 leu RON/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de
către producătorii şi importatorii de bunuri ambalate şi ambalaje de desfacere;
- o contribuţie de 2% din valoarea substanţelor clasificate ca fiind periculoase
pentru mediu.
- în cazul vânzării masei lemnoase pe picior, contribuţia la Fondul pentru mediu
se stabileşte prin aplicarea unui procent de 3% la valoarea de vânzare a acesteia.
Suma se încasează de vânzător de la cumpărător odată cu valoarea masei
lemnoase şi se varsă de către acesta la Fondul pentru Mediu;
- în cazul exploatării masei lemnoase pe picior de către administratorul, respectiv
proprietarul pădurii, prin activitate proprie sau prin intermediul unui prestator de
servicii, contribuţia la Fondul pentru mediu se stabileşte prin aplicarea unui
procent de 3% la valoarea de vânzare a sortimentelor de lemn obţinute şi se
achită de administratorul, respectiv proprietarul pădurii;

47
 - contribuţia pentru prelucrarea lemnului se stabileşte prin aplicarea unui procent
de 3% la valoarea de vânzare a produselor obţinute şi se achită de operatorul
economic care a realizat prelucrarea lemnului;
- o taxă de 1 leu RON/kg anvelopă, încasată de la producătorii şi importatorii
care introduc pe piaţă anvelope noi şi/sau uzate destinate reutilizării;
- o contribuţie de 3% din suma care se plăteşte anual pentru gestionarea fondurilor
de vânătoare, plătită de către gestionarii fondurilor de vânătoare;
- sumele încasate din rambursarea finanţărilor acordate, dobânzi, penalităţi de
întârziere, alte operaţiuni financiare derulate din sursele financiare ale Fondului
pentru Mediu.
f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural - având ca modalităţi de implementare:
 Corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
Reabilitarea zonelor afectate de poluare;
 Promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;
Educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în procesul
de elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul; dezvoltarea reţelei naţionale
de arii protejate pentru menţinerea stării favorabile de conservare a habitatelor
naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca parte integrantă a reţelei
ecologice europene - Natura 2000;
 Aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării organismelor
modificate genetic;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale - se referă la utilizarea raţională a
materiilor prime în aşa fel încât să asigurăm o dezvoltare durabilă a societăţii. Suntem în
secolul în care se trece de la utilizarea materiilor prime la reutilizarea substanţelor utile
pierdute din tehnologiile anilor anteriori.
Resursele naturale sunt epuizabile şi de aceea viitorul trebuie să promoveze
cercetări fundamentale şi aplicative în acest domeniu. Prin introducerea tehnologiilor
„curate" (emisii de poluanţi aproape de zero), se rezolvă şi această problemă a utilizării
durabile.

48
 h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul Ia
justiţie în probleme de mediu - publicul poate participa la luarea deciziilor privind mediul
direct şi/sau prin organizaţii neguvernamentale.
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului - acest
principiu este bine conturat în ţara noastră prin realizarea de programe internaţionale şi
judeţul Bacău se poate lăuda cu două astfel de programe (prezentate anterior) şi în special
cu implementarea unui număr important de prevederi din legislaţia europeană.
Colaborarea internaţională, pe lângă faptul că ajută la implementarea Directivelor
Comunităţii Europene, asigură şi schimbul de informaţii privind tehnologiile nepoluante,
soluţiile de proiectare, modalităţile de rezolvare a unor probleme cu implicaţii majore
asupra sănătăţii umane, soluţii de refolosire a deşeurilor şi/sau distrugerea şi, nu în
ultimul rând, la formarea unor specialişti în domeniu.

5.2. STRATEGII ALE PROTECŢIEI MEDIULUI

Prezentarea unor strategii aparţinând autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului sau altor ministere vor să fie exemple de modul în care se doreşte a se acţiona
pentru rezolvarea problemelor de protecţie a mediului. Valorificarea superioară a energiei
de orice fel, producerea energiei având la bază cele mai bune tehnici, precum şi alte
metode care acţionează asupra cauzelor, rezolvă problemele poluării.

5.2.1. Strategia Naţională privind Protecţia Atmosferei.

Strategia naţională privind protecţia atmosferei este elaborată de autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului, în conformitate cu atribuţiile şi
responsabilităţile ce îi revin ca urmare a transpunerii legislaţiei europene în domeniul
protecţiei atmosferei.
Strategia naţională privind protecţia atmosferei are ca scop crearea cadrului
necesar pentru dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat de gestionare a calităţii
aerului, eficient din punct de vedere economic.
Respectarea obiectivelor privind calitatea aerului se realizează atât prin
implementarea sistemului de gestionare a calităţii aerului, cât şi prin implementarea

49
măsurilor de control al emisiilor de poluanţi în atmosferă, abordându-se şi aspecte privind
protecţia stratului de ozon.
Strategia promovează conceptul dezvoltării durabile definit ca „modul de
dezvoltare prin care sunt asigurate necesităţile în prezent, fără a compromite
posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile necesităţi".
În sensul conceptului de dezvoltare durabilă, protecţia atmosferei este luată în
considerare avându-se în vedere impactul poluării aerului asupra calităţii vieţii şi asupra
sănătăţii oamenilor. Strategia urmăreşte stabilirea unui echilibru între dezvoltarea
economico-socială şi calitatea atmosferei, asigurându-se că dezvoltarea noilor politici se
realizează cu respectarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

5.2.2. Obiectivele strategiei privind Protecţia Atmosferei.

1. Menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în care
aceasta se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de
calitate;
2. Îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în care
aceasta nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de
calitate;
3. Adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminarea efectelor
negative asupra mediului, inclusiv în context transfrontier;
4. Îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la
care România este parte şi participarea la cooperarea internaţională în domeniu.
Plecând de la evoluţia emisiilor de poluanţi în atmosferă şi ţintele pe care trebuie
atinse pentru valorile maxime admise în emisie, se stabilesc cheltuielile necesare.
În tabelul nr. 1.1. se prezintă evoluţia prognozată a PIB precum şi cea a emisiilor
de GES pentru perioada 2006-2012 precum şi realizările pentru 2003-2005. Pentru
perioada 2006-2012 rata medie de creştere a PIB este de 5,86% în timp ce rata medie de
creştere a emisiilor de GES este de 4,2%

UM 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Realizări Prognoză
PIB Mild

50
 Euro 47.1 51.0 53.4 56.2 59.7 63.5 67.2 71.0 75.0 79.1
2000
Rata de
crestere % 5.4 8.3 4.7 5.2 6.2 6.3 5.8 5.7 5.6 5.5
PIB
Emisii Mil t
GES CO2 148.6 154.6 160.0 167.5 177.6 187.4 198 205.4 210.9 215.0
vechi
Rata de
crestere % - 4.0 3.5 4.6 6.0 5.4 5.7 3.6 2.7 1.9
GES
Tabelel 5.1. Evoluţia PIB şi a emisiilor de gaze cu efect de seră pe perioada 2003 -2012
Documentul de poziţie al României - Cap. 22 „Protecţia mediului" - stabileşte ca
aproximativ 2-2,5% din PIB să fie alocate protecţiei mediului, asigurând resursele
financiare pentru a dezvolta această strategie. În scenariul unei strategii pe termen lung ar
fi fost posibilă alocarea unui procent mai mare de fonduri din PIB pentru protecţia
mediului şi, în special, pentru protecţia atmosferei, dat fiind că aceasta prin dispersia ei
are un impact pe un mai mare număr de subiecţi. Considerând că o creştere pe 10 ani a
costurilor pentru protecţia mediului, exprimată în procente din PIB, ar ajunge în jur de
25%, aceasta ar însemna că 1,88% din PIB va fi alocat protecţiei mediului şi, în
consecinţă, 0,56% din PIB va fi alocat protecţiei atmosferei.

Poluant Valoarea limită Perioada de mediere Data intrării în

vigoare

Benzen 5 g/m3 1 an 1 ianuarie 2010

Monoxid de 10mg/m3 8 ore ca valoare maximă din 1 ianuarie 2007
carbon medii orare
Dioxid de azot 200 g/m3 1 oră >de 18 ori pe an; 1 ianuarie 2010
40 g/m3 1 an 1 ianuarie 2010
Dioxid de sulf 350 g/m3 1 oră > de 24 ori pe an; 1 ianuarie 2007
125 g/m3 24 ore > de 3 ori pe an 1 ianuarie 2007
Ozon 120g/m3 8 ore din medii orare max. 1 ianuarie 2010
25 zile în 3 ani
Tabel 5.2. Valorile limită pentru emisiile de poluanţi atmosferici, pentru protecţia
sănătăţii populaţiei.

Tabel 5.3. - Obiectivele privind calitatea aerului ambiental, pentru protecţia

vegetaţiei şi a ecosistemelor

51
 Obiectivele pentru protecţia vegetaţiei şi a ecosistemelor sunt diferite de cele

Poluant Valoarea limită Perioada de mediere Data intrării în vigoare

NOx 30 g/mc 1 an 1 ianuarie 2007
SO2 20 g/mc 1 oct. — 31 martie 1 ianuarie 2007
pentru protecţia sănătăţii populaţiei, pentru aceiaşi poluanţi şi sunt aplicabile în general în
zonele rurale, unde protecţia mediului faţă de depunerile acide este foarte importantă.

5.3. PLANUL NAŢIONAL AL EMISIILOR DE GAZE CU EFECT DE SERĂ

Până în prezent au fost emise următoarele prevederi legislative:
- HG 60/2008 - aprobarea Planului naţional de alocare privind certificatele de
emisii de gaze cu efect de seră pentru perioadele 2007 şi 2008-2012 ;
- H.G. nr. l877/2005 - aprobarea Planului Naţional de Acţiune privind Schimbările
Climatice;
- O.M. nr. 1088/2005 - prin care, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului
este desemnată Administratorul Registrului.
Înfiinţarea şi operarea Registrului Naţional este necesar pentru:
- urmărirea emiterii, deţinerii, înlocuirii, anulării, reţinerii şi reportării unităţilor de
emisii de gaze cu efect de seră;
- asigurarea contabilizării corecte şi corespunzătoare a cantităţii atribuite, pentru a
securiza reducerile de emisii provenite de la proiecte de tip „Implementare în comun" şi
pentru a îndeplini cerinţele de monitorizare ale Protocolului de la Kyoto.
Registrul Naţional asigură evidenţa contabilizării corespunzătoare a operaţiunilor
electronice de emitere, deţinere, transfer şi anulare a certificatelor de emisii de gaze cu
efect de seră, inclusiv a operaţiunilor electronice cu unităţi de emisii de gaze cu efect de
seră prevăzute de Protocolul de la Kyoto.
Registrul Naţional conţine conturi separate unde sunt înregistrate electronic
certificatele de emisii de gaze cu efect de seră deţinute de fiecare persoană şi unde este
evidenţiat modul în care aceste certificate şi unităţile de emisii de gaze cu efect de seră,
prevăzute de Protocolul de la Kyoto, emise electronic de către administratorul Registrului
Naţional, sunt tranzacţionate electronic de respectiva persoană.

52
 Regulamentul privind administrarea şi operarea Registrului Naţional se elaborează
de către ANPM şi se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului.
Administratorul Registrului Naţional, ANPM, percepe o taxă operatorilor la
deschiderea unui cont în Registrul Naţional şi un tarif corespunzător operării
respectivului cont; Cuantumul tarifului corespunzător operării unui cont se stabileşte
anual, prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi
se constituie venit la administratorul Registrului Naţional.

5.4. G.E.S. PROTOCOLUL DE LA KYOTO

Atmosfera este unul dintre cele mai fragile subsisteme ale mediului datorită
capacităţii sale limitate de a absorbi şi a neutraliza substanţele eliberate continuu de
activităţile umane
Creşterea producţiei de energie, industria chimică, metalurgică, de ciment,
circulaţia rutieră şi aeriană, arderea gunoaielor sunt tot atâtea cauze care fac ca în ultimul
timp sa devină tot mai acută poluarea atmosferei. Aceasta poate să apără fie datorită
creşterii concentraţiei în aer a unor constituenţi normali ai atmosferei (bioxid de carbon,
peroxid de azot, ozon etc.), fie pătrunderii în atmosferă a unor compuşi străini acestui
mediu (elemente radioactive, substanţe organice de sinteză, etc.).
Poluarea atmosferei afectează calitatea vieţii la scară planetară , în general, ea
reprezintă consecinţa unor activităţii umane şi este un fenomen actual al vieţii urbane.
Majoritatea poluanţilor atmosferici pornesc de la arderi care generează energie.
Motoarele cu explozie internă utilizate în transporturi, arderile de combustibili gazoşi,
lichizi sau solizi (cărbuni, lemne) în unităţi industriale, la încălzirea locuinţelor, etc.
provoacă emisii de substanţe şi particule care se degajă în atmosferă putând atinge
concentraţii nocive. Printre cele mai frecvente substanţe poluante din atmosferă sunt:
anhidrida sulfuroasă, oxidul de carbon, oxizi de azot, hidrocarburile policiclice, fumul,
sulful.

GAZE CU EFECT DE SERĂ

53
 Pământul e menţinut la o temperatură ridicată de atmosfera care acţionează ca o
haină. Fără ea temperatura medie la suprafaţă ar fi de -18 grade. Căldura de la soare
pătrunde prin atmosferă şi o încălzeşte şi odată cu ea şi suprafaţa planetei. Pe măsură ce
Pământul se încălzeşte el emite căldură chiar şi după ce nu mai este expus la lumina
solară. O parte din căldură e captată în atmosferă dar restul este eliberat în spaţiu. Aşa
numitele "gaze cu efect de seră" fac atmosfera să capteze mai multă radiaţie aşa că se
încălzeşte mai mult decât ar trebui.
Câteva din gazele cu efect de seră sunt: vapori de apă, oxid azotos, dioxid de
carbon, metan şi ozon. În ultimii 50 de ani producerea de aceste gaze a crescut
considerabil şi a apărut un nou tip de gaz CFC (clorfluorocarburi). Acesta are un efect de
captare foarte mare (o moleculă este de 12-16 mii de ori mai eficientă la absorbţia
radiaţiei infraroşii decât una de CO2).
Activităţile umane pot schimba clima. Volumul multor gaze de seră în atmosferă
creşte, îndeosebi al CO2, care a crescut cu 30% pe parcursul ultimelor 200 de ani, în
primul rând, ca rezultat al schimbărilor utilizării Pământului (defrişarea) şi arderii
cărbunelui, petrolului şi gazului natural (in automobile, industrie şi generarea
electricităţii).
Temperatura medie globală a aerului la suprafaţa Pământului a crescut cu 0,3-
0,60C de la sfârşitul sec al XIX - lea.
Alte dovezi ale creşterii temperaturilor globale din sec.XIX include creşterea
nivelului mării cu 10-25 cm, micşorarea gheţarilor din munţi, reducerea învelişului de
zăpadă din emisfera de nord (din 1973 până în prezent) şi creşterea temperaturilor
Pământului în stratul de sub suprafaţă.
Fenomenul este cunoscut şi sub numele de efect de seră. Unele gaze din atmosferă
(vaporii de apă, dioxidul de carbon, ozonul, metanul, dioxidul de azot şi unele tipuri de
clorofluorocarburi) împiedică disiparea căldurii produsă de pământ în spaţiu. Căldura este
radiată din nou spre suprafaţa Pământului care este încălzită suplimentar. În condiţii
naturale vaporii de apă sunt cei mai eficienţi în producerea efectului de seră.
Producerea şi degajarea în atmosferă a gazelor care produc efectul de seră a dus la
creşterea uşoară a temperaturii medii a planetei cu unele consecinţe pentru mediu

54
(creşterea nivelului suprafeţei oceanelor, degradarea calităţii vieţii în unele zone). Cele
mai importante gaze care generează efectul de seră sunt:
- Dioxidul de carbon (59%), generat de arderea combustibililor fosili, cum ar fi
cărbunele şi petrolul; gazele de eşapament, tăierea pădurilor; arderea lemnului.
- Metanul (18%), produs de vite, arderea lemnului, vegetaţiei şi a combustibililor
fosili.
- Oxizii de azot (12%), produs prin arderea combustibililor fosili, arderea
lemnului, de materialele fecale, etc.
- Ozonul de suprafaţă (12%), moleculele de ozon care cad din atmosferă intră în
reacţie cu poluanţi ca: metan, dioxizi de carbon şi azot care rezultă în principal de la
maşini.
Din reprezentarea grafică a emisiilor anuale de gaze cu efect de seră CO, CO2,
CH4 comparativ anul 2007 cu 2006, se observă o scădere a acestor emisii.

Fig. 5.1. Gaze cu efect de seră pe anul 2007 comparativ cu anul 2006

Poluarea cu oxizi de sulf se referă în special la bioxidul de sulf şi trioxidul de

sulf. În stare gazoasă trioxidul de sulf este foarte puţin asociat, această asociere creşte pe
măsura diminuării temperaturii. Existenţa trioxidului de sulf în stare de gaz în aer este
posibilă numai dacă concentraţia în vapori de apă este foarte scăzută, deoarece trioxidul
de sulf reacţionează rapid cu vaporii de apă existenţi în atmosferă, formând picături de
acid sulfuric şi deci apariţia fenomenului de smog. Astăzi bioxidul de sulf este considerat
ca una dintre cele mai dăunătoare substanţe din aer.

55
 -anul 2006.
-anul 2007;
Fig. 5.2. Emisiile anuale de CO si CH4 pe anii 2006 si 2007

Bioxidul de sulf este un poluant aproape permanent al oraşelor provine din

siderurgie, rafinăriile de petrol, vehicule cu motor, termocentrale, etc. prin arderile
incomplete ale combustibililor utilizaţi care eliberează în atmosferă sulf sub formă de
SO2. Prezenţa bioxidului de sulf în atmosferă constituie principala cauză a proceselor
distructive asupra plantelor. Asupra oamenilor acţionează ca iritant al aparatului
respirator.
Dintre oxizii de azot care au un rol important în poluarea atmosferei sunt
monoxidul de azot şi bioxidul de azot. Aceşti oxizi pot emişi în aerul atmosferic în urma
unor procese biologice naturale, dar principala sursă o constituie combustiile la
temperatură ridicată şi unele procese industriale.
Oxidul de azot este unul din componenţii smogului din marele oraşe. Are grad
ridicat de toxicitate şi provine din industria fertilizanţilor, de la avioane, de la cuptoarele
industriale, motoare. Prezenţa oxizilor de azot în atmosferă produce prejudicii asupra
plantelor. Este dificil de determinat cu exactitate, care efecte sunt rezultatul direct al
acţiunii oxizilor de azot şi care al acţiunii poluanţilor secundari produşi în ciclul fotolitic
al oxizilor de azot. Acţiunea concentraţiilor ridicate de bioxid de azot asupra plantelor sar
putea datora şi formării de acid azotic.
Amoniacul este un gaz mai uşor decât aerul, se găseşte în apropierea platformelor
de gunoi sau în urma unor procese industriale (fabrici de acid azotic, amoniac,
îngrăşăminte azotoase, cocserii, rafinării, industria farmaceutică etc.) Emisiile de
amoniac, inhalate în cantităţi mari au ca efect sufocarea, care dispare o dată cu reducerea

56
cantitativă a emisiei. Deoarece amoniacul se dizolvă foarte uşor în apă, amoniacul din
aer, antrenat de precipitaţii, ajunge în apele de suprafaţă unde are ca efect, printre altele,
şi eutrofizarea acestora.

Protocolul de la Kyoto
Cele 6 gaze cu efect de seră reglementate de Protocolul de la Kyoto sunt:
 dioxid de carbon - CO2;
 metan - CH4;
 protoxid de azot - N2O;
 hidrofluorocarburi - HFC-uri;
 perfluorocarburi - PFC-uri ;
 hexafluorură de sulf - SF6.
Fiecare parte pentru a-şi îndeplini angajamentele privind limitarea cantitativă şi
reducerea emisiilor GES, şi în scopul promovării unei dezvoltări durabile, va trebui:
 să aplice şi/sau să elaboreze politici şi măsuri în concordanţă cu
circumstanţele sale naţionale, cum ar fi:
(I) mărirea eficienţei energetice în sectoarele semnificative ale economiei
naţionale;
(II) protecţia şi sporirea mijloacelor de absorbţie şi a rezervoarelor de acumulare a
gazelor cu efect de seră, care nu sunt reglementate de Protocolul de la Montreal, luand în
considerare angajamentele rezultate din acorduri de mediu internaţionale relevante,
promovarea practicilor de gospodărire durabilă a pădurilor, impădurirea şi reîmpădurirea;
(III) promovarea unor forme durabile de agricultură in lumina consideraţiilor
privind schimbăile climatice;
(IV) cercetarea, promovarea, valorificarea şi folosirea crescandă a formelor noi de
energie regenerabilă, a tehnologiilor de reţinere a bioxidului de carbon şi a tehnologiilor
noi, avansate, favorabile protecţiei mediului;
(V) reducerea progresivă sau eliminarea gradată a imperfecţiunilor pieţei,
stimularea fiscală, reducerea de taxe şi de subvenţii în toate sectoarele producătoare de
gaze cu efect de seră şi care acţionează în vederea indeplinirii obiectivelor convenţiei,
precum şi aplicarea instrumentelor de piaţă;

57
 (VI) încurajarea reformelor adecvate în sectoarele semnificative vizate în
promovarea politicilor şi măsurilor care limitează şi reduc emisiile de gaze cu efect de
seră, nereglementate de Protocolul de la Montreal;
(VII) măsuri de limitare şi/sau de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră,
nereglementate de Protocolul de la Montreal, în sectorul de transport;
(VIII) limitarea şi/sau reducerea emisiilor de metan prin recuperare şi folosire în
managementul deşeurilor, precum şi în producerea, transportul şi distribuţia energiei.
Graficul de mai jos reprezintă evoluţia emisiilor de G.E.S.

Fig. 5.3. Emisii de gaze cu efect de seră comparativ cu ţinta Kyoto

6. CONCLUZII

58
1. Carbunele va continua sa reprezinte o resursa energetica importanta si în viitor,
dar isi va pastra statutul de resursa energetic epuizabila.
2. Perspectiva industriei extractive a carbunelui autohton este legata de capacitatea
de modernizare tehnologica si manageriala pentru adaptarea la cerintele pietei
unice europene, în perspectiva pietii regionale de energie.
3. Cărbunele ocupă o pondere importantă în balanţa de resurse energetice pentru
producerea energiei electrice si a combustibilului industrial si domestic dar
extinderea utilizării sale în ultimele decenii a fost limitată de faptul că este o sursă
majoră de poluare a atmosferei, a apei şi a solului.
4. La nivel mondial, lichefierea carbunelui reprezinta urmatorul pas pentru
rasturnarea suprematiei petrolului, insa din pacate, in Romania inca nu s-au
investit bani pentru dezvoltarea acesti tehnologii, cunoscute si dezvoltate de alte
tari, inca din anii 1930.
5. Combustibilii lichizi folositi la transport sunt caracterizati de faptul ca au un
continut de hidrogen de 12 – 15 %, in timp ce carbunele are un continut de
hidrogen de 5 % si un nivel ridicat al concentratiei de carbon.
6. Convertirea carbunelui in lichid se face prin adaugare de hidrogen sau inlaturare
de carbon. Numeroase procese, directe si indirecte, au fost dezvoltate si
perpetuate in acest sens.
7. Africa de Sud este singura tara in care procesul de lichefiere a carbunelui are loc
si in care exista mai multe uzine operationale. Lipsa de rezerve de petrol si gaze
naturale, dar abundenta de rezerve de carbune, a fortat aceasta tara sa investeasca
si sa dezvolte procedee operationale de lichefiere a carbunelui, reusind in cele din
urma sa asigure prin convertirea carbunelui, 60 % din necesarul de combustibil de
transport.
8. Folosirea combustibilului de transport rezultat prin aceste procedee, este cu 50 %
mai poluant, atunci cand este folosit pentru transport.
9. Pentru reducerea poluării se folosesc metode care reţin substanţele poluante sau
care reduc oxizii.

59
10. Pentru combaterea efectelor nocive, Comisia Europeana a inceput in 2007, sa
lucreze la dezvoltarea unor mecanisme de prevenire si / sau diminuarea a poluarii
aerului, prin amplasarea de unor dispozitive de captare si stocare a CO2.
11. Cărbunele poate contribui la securitatea aprovizionării cu energie şi la economia
europeană şi mondială doar dacă se utilizează tehnologii care să permită
reducerea drastică a efectelor nocive ale acestuia asupra mediului.

60
 7. BIBLIOGRAFIE

1. V. Dragan, I. Axinte, Pirogenarea carbunilor. Indumar de laborator, Galati, 2001,

ISBN 973-641-037-4;
2. I. Axinte, Tehnologia materiilor prime utilizate in metalurgie. Produse
carbochimice, Galati, Ed. Latina, 1998, ISBN 973-98414-9-X;
3. A. Banu, O. M. Radovici, Elemente de Ingineria şi Protecţia Mediului, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 2007 ;
4. E. Falk, S. Gutman, Tehnologia cocsului metalurgic, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1977;
5. M. Berca, Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura Ceres, Bucureşti,
2000;
6. P. Moldovan, V. Brabie, S. Badea, E. Cazimirovici, E. Florian, I. Nagy, L. Tocaci,
Tehnologii metalurgice, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1984, B.T.
4.VII.1984;
7. V. Ion, Protecţia mediului în energetică, Ed. Arionda, Galaţi, 2000;
8. http://www.anpm.ro/
9. http://www.mmediu.ro/
10. http://www.calitateaer.ro/
11. http://www.bis.gov.uk/
12. http://en.wikipedia.org/
13. http://www.npr.org/
14. http://www.umich.edu/
15. http://www.planete-energies.com/

61