www.referat.

ro

RELAŢIA MEDIC-PACIENT
PSIHOLOGIA MEDICULUI

Relaţia medic-pacient reprezintă esenţa psihologiei medicale. Ea este punctul

central al relaţiei de îngrijire şi este, în cele mai multe cazuri, una dintre condiţiile şi un
factor esenţial pentru procesul de vindecare.
Înainte de a vorbi de relaţia medic-pacient, o atenţie deosebită ar trebui acordată
particularităţilor psihologice ale fiecăruia dintre participanţii la relaţie.
În ceea ce priveşte psihologia pacientului, aceasta a fost prezentată mai pe larg în
cadrul seminarului despre sănătate şi boală.
Ceva mai puţin discutată, de obicei, este psihologia medicului, ca participant şi
factor de susţinere a actului medical.

PSIHOLOGIA MEDICULUI
Există o legătură strânsă între personalitatea medicului şi modul în care îşi
practică meseria. Nu se poate face o separare totală între tehnician şi om. Existenţa
legăturii dintre cele două, natura lor, importanţa lor sunt variabile în funcţie de momente
şi situaţii, efectele lor fiind de asemenea variabile. Efectele acestei legături pot fi
benefice, dacă favorizează empatia cu bolnavul şi-l ajută pe medic să găsească o relaţie
justă cu pacientulu sau nefaste, dacă împiedică realizarea unei judecăţi obiective, punerea
diagnosticului. Exersarea medicinei va fi, deci, pentru fiecare medic, mai mult sau mai
puţin, exersarea propriei sale medicine. Ea va fi în funcţie de cunoaşterea sa tehnică, de
personalitatea sa, dar şi de concepţia asupra rolului medicului, aşa cum există ea în
societatea în care el îşi practică meseria.
Reprezentările pe care şi le face medicul asupra rolului său sunt puternic
influenţate de reprezentările ambiante. Medicul se poate opune acestor reprezentări, poate
adera la ele fără criticism sau cu mai multă distanţă şi rezervă, suportându-i, însă,
întotdeauna influenţa. Medicul este investit a priori cu imaginea pe care şi-o formează
bolnavul, sub efectul presiunii sociale şi a nevoilor proprii.
De-a lungul timpului, imaginea medicului s-a schimbat, lăsând, însă, urme asupra
percepţiei actuale a profesiei.
a) concepţia şamanică a medicinei
Medicul din zilele noastre a preluat atributele vindecătorilor şi ale vrăjitorilor,
adică ale şamanilor. Aceştia trebuiau să extirpe din bolnav elementul rău, introdus în
corpul său sau să captureze şi să reintroducă elementul bun, care a fost cumva pierdut.
Dar pentru a ajunge la asta, el trebuie să stăpânească forţele binelui şi răului, să facă un
pact cu reprezentanţii răului (în unele culturi, el poate şi îmbolnăvi oamenii, la fel de bine
cum îi vindecă). Un lucru important este faptul că şamanul însuşi este un fost bolnav, care
a trebuit şi a ştiut să lupte pentru a scăpa din ghearele răului. pentru a vindeca bolnavul,
şamanul trebuie adesea să-l facă să sufere, uneori chiar să-l facă „să moară” pentru a-l
„resuscita”. El este familiarizat cu „forţele vieţii” şi cu „forţele morţii”.
Această latură magică persistă încă şi adesea bolnavul este mai liniştit după ce
medicul l-a văzut, pentru că acesta a identificat „inamicul-boală”, „se va ocupa de ea” şi
o „va învinge”. Însă tocmai în virtutea acestei laturi magice a medicului, a acestui pact pe
care el îl stabileşte cu boala, el trebuia abordat cu rezervă, prudenţă şi chiar
circumspecţie. Teama şi respectul profund ale unor bolnavi relevă faţeta malefică a
imaginii medicului.
b) concepţia sacerdotală
Schematic, şamanul este mai aproape de rău, pe când preotul este mai aproape de
bine. Vindecătorul este, în majoritatea religiilor primitive, reprezentantul lui Dumnezeu.
La fel ca şi preotul, medicul oficiază prin respectarea unor ritualuri, veşmintele
sale sacerdotale sunt bluza albă şi stetoscopul care înlocuieşte amuleta, limbajul său este,
la fel ca şi al religiei, ermetic. Profesia de medic rămâne închisă şi ierarhizată.
Medicul, deşi nu este reprezentantul lui Dumnezeu, este, în mintea pacientului,
reprezentantul „Zeiţei Ştiinţă”, aceasta conferindu-i – aşa cum face Dumnezeu pentru
preot – autoritate morală.
Medicului i se pun deopotrivă întrebări medicale, şi deopotrivă, întrebări despre
problemele sexuale, conjugale, familiale sau despre comportamentele copilului,
organizarea vieţii cotidiene. Sfaturile sale vor fi investite cu valoare sa ştiinţifică şi cu
autoritatea sa, indiferent de subiectul tratat. Adică, puterea pe care o deţine, bazată pe
cunoaşterea care îi este atribuită de către societate şi de către bolnav (nu neapărat în
directă corespondenţă cu realitatea cunoaşterii sale tehnice), corespunde nevoii umane de
protecţie şi magie.
c) concepţia actuală asupra medicinei
Aspectele primitive ale medicinei permit o mai bună înţelegere a ambivalenţei
dezvoltate faţă de medic. Medicul este personajul care posedă cunoaşterea, facultatea de a
vindeca, este o autoritate luminoasă şi asiguratoare, dar el este, deopotrivă, neliniştitor,
pentru că i se atribuie secrete pe care ni le închipuim noi, ca pacienţi şi i se atribuie, de
asemenea, o atoputernicie cu caracter magic, acest lucru suscită o anumită agresivitate
defensivă. Bolnavul îi poate reproşa, conştient, medicului, că îşi vinde arta, ceea ce ar
putea fi o modalitate de a-i reproşa, inconştient, că nu el iubeşte gratuit, pentru el însuşi.
Medicul mai este neliniştitor pentru pacient şi pentru că bolnavul, la fel ca orice
fiinţă umană, are un anumit număr de secrete inavuabile şi se teme ca medicul să nu le
aducă la lumină, chiar dacă e vorba numai despre micile plăceri obţinute din boala sa.
Aceasta imagine a omului care este perceput ca ameninţător pentru ceea ce ar putea
descoperi este evidentă mai ales pentru psihiatru.
Succesele medicinei, obţinute datorită raţionalităţii şi gradului de adevăr ştiinţific
crescute, nu au diminuat iraţionalitatea cerinţelor adresate medicului. Această
iraţionalitate se exprimă la nivelul fiecărui act medical, chiar şi în cele mai tehnicizate
pornind din momentul în care acesta devine locul investiţiilor bolnavului, adică al
afectivităţii sale. Acestui fapt i se datorează efectul placebo al medicamentelor.
La nivelul statutului şi rolului pe care le cere societatea de la medic, conştient,
regăsim caracteristici logice şi raţionale, cum sunt cele relevate de către Delay şi Pichot:
- competenţă tehnică;
- atitudine universalistă – medicul trebuie să trateze orice persoană, indiferent
de naţionalitate religie etc.
- specificitate funcţională – privilegiile, obligaţiile şi competenţele medicului
nu sunt valabile decât în domeniul medicinei – singura instituţie, în afara
căsătoriei, care permite accesul la intimitatea fizică şi morală a persoanelor.
Contrapartida acestui privilegiu este „secretul profesional”;
- neutralitatea afectivă;
 - atitudinea altruistă şi dezinteresată;
- rolul social, ce constă în autentificarea bolii, care nu intră în ordinea socială
decât după confirmarea de către o instituţie medicală.
Dincolo de toate acestea, ca şi de valorile unei societăţi în ceea ce priveşte
sănătatea şi boala, se vor exercita subiectivitatea bolnavului şi subiectivitatea medicului.
De aceea, competenţa tehnică a medicului nu este calitatea cea mai valorizată de către
bolnavi.
Valoarea conduitei profesionale a medicului este dată de modul în care îşi
foloseşte motivaţiile, conduitele şi contraatitudinile suscitate de motivaţii. Printre cele
mai frecvente motivaţii ale studenţilor la medicină, conform unui studiu realizat de
Sambuc, se numără (în ordine descrescătoare):
1. a înţelege;
2. a vedea;
3. prestigiul dat de cunoaştere;
4. nevoia de contact;
5. prestigiul social;
6. vindecarea celor care suferă;
7. atracţia banilor;
8. nevoia de a se face util;
9. atracţia pentru responsabilitate;
10. atracţia pentru reparaţie;
11. profesiune liberală;
12. nevoia de securitate.
Acestea sunt motivaţii manifeste, exprimate conştient. În spatele lor stau, însă
factori inconştienţi, susceptibili să regrupeze mai multe motivaţii inconştiente:
 1-5 – ar putea să se lege de pulsiunea voyeuristă-exhibiţionistă (dorinţa
de a vede şi de a fi văzut);
 6-10 – ar intra în cadrul pulsiunii sadic-anale, fie direct, fie prin
formaţiuni reacţionale – atracţia pentru responsabilitate, reparaţie,
vindecare a celor care suferă.
 11-12 – interes socio-economic şi personal.
Detaliind aceste motivaţii inconştiente, se disting trei motivaţii inconştiente
majore, regăsibile la modul general în opţiunea pentru o profesie:
- dorinţa de a vedea;
- dorinţa de reparaţie;
- dorinţa de putere.

Dorinţa de a vedea/de a fi văzut

Principalele tabuuri ale societăţii noastre sunt legate de sex şi de moarte. Medicul
este singurul care poate transgresa aceste tabuuri, care ar fi inversul dorinţei de a şti şi de
a cunoaşte tot ceea ce este legat de sex şi de moarte. Această dorinţă se naşte foarte
devreme la copil şi se exprimă din momentul în care poate vorbi. Copilul pune o mulţime
de întrebări, ceea ce este o o bună modalitate de a evita ÎNTREBAREA, întrucât copilul
percepe, în ciuda răspunsurilor raţionale ale părinţilor, că există acolo „ceva necunoscut”,
care transpare în evitarea întrebărilor, jena şi dispoziţia stângace a părinţilor.
 Reprezentarea socială a profesiei medicale permite să gândim că ea răspunde la
aceste întrebări. Ea permite transgresarea lor: medicul vede ceea ce este ascuns, corpurile,
sexele şi chiar interioarele; el poate „pipăi” moartea (un exemplu ar fi atracţia pe care o
manifestă toţi studenţii la medicină, la început, pentru moarte: ei „trebuie” să vadă
moartea, fie că e vorba despre cadavre în sala de disecţie, sau despre moartea unui
pacient).
În felul acesta, dorinţa de a vedea şi de a cunoaşte reprezintă motorul conştient al
cercetării, care caută să găsească cheia enigmelor morţii şi vieţii. Ea este, însă, doar
aspectul socializat al unei dorinţe arhaice şi refulate de a vedea şi de a cunoaşte pentru a
răspunde la o întrebare angoasantă asupra sexului şi morţii, cu atât mai angoasantă, cu cât
întrebările nu sunt cunoscute şi nu sunt formulabile.
Dorinţa de reparaţie
Îşi are originea în dorinţa de a repara mama care a fost agresată (cf. teoriei
kleiniene), cu alte cuvinte, de a repara consecinţele presupuse de agresivitatea noastră
inconştientă, care a fost sau nu exteriorizată. Primele experienţe de individuare şi de
recunoaştere a obiectului se fac cu ură. Asta dă loc, foarte devreme, la primele tentative
de reparaţie, rădăcini ale culpabilităţii, a căror reuşită este necesară pentru dobândirea
unui sentiment de încredere şi securitate. Aceste prime experienţe au o importanţă foarte
mare pentru viaţa relaţională viitoare a subiectului. Avatarurile vieţii, mai ales bolile şi
accidentele care survin la persoanele iubite, pot să mobilizeze din nou tendinţele
reparatorii (ex. mă fac doctor, pentru a găsi un leac pentru cancer, boală de care a murit o
persoană apropiată).
Dar dorinţa de reparaţie poate reprezenta, de asemenea, o dorinţă de a repara rana
narcisică pe care ne-o provoacă diferenţa dintre sexe sau mai degrabă, incompletitudinea
propriului nostre sex: „castrarea”. Ea înseamnă a face mai puţin insuportabilă
imperfecţiunea proprie şi a altora. Rănile, handicapurile şi alte cauze de inferioritate pe
care le putem suporta vor solicita această dorinţă de reparaţie. Pulsiunile sadice sunt
foarte frecvent provocate prin practica medicală (puncţii, intervenţii chirurgicale,
prescrierea de medicamente penibile sau regimuri constrângătoare), dar ele sunt
autorizate, limitate la un cadru bine definit şi contrabalansat în mod precis prin dorinţa de
a îngriji, de a repara.
Dorinţa de putere
Dorinţa de putere reală (morală, financiară, politică) poate fi interpretată, printre
altele, ca formă socializată a unei dorinţe infantile de atotputernici, dorinţa de
atotputernicie asupra mamei, anulând factorul constrângător reprezentat de tată, apropiată
de dorinţa de atotputernici sexuală. Aceasta se traduce la medic, prin dorinţa de a vedea,
de a atinge, de a agresa corpukl altuia; dorinţă de atotputernicie, de asemenea, în absenţa
mamei, care se transformă în dorinţă de atotputernicie asupra bolii şi asuora morţii, atunci
când pierderea nu a putu fi asumată prin munca de doliu.
Pe lângă aceste motivaţii inconştiente comune, care constituie un fond pulsional,
universal, regăsim la fiecare medic, o întreagă serie de evenimente, de situaţii, de relaţii
personale, care îi influenţează mai mult sau mai puţin vocaţia. Ele acţionează prin
modificarea, socializarea, refularea acestor motivaţii puternic. De exemplu: dorinţa
părinţilor de a profesa medicina, dorinţa părinţilor părinţilor; dorinţa de a îngriji un
pacient realmente bolnavm, sau anxios sau ipohondru; dorinţa de identificare cu un medic
din familie, sau dorinţa de identificare cu un medic care a îngrijit un membru din familia
proprie, medicul respectiv fiind imaginat diferit, în funcţie de membrul familiei îngrijit –
cel care este mai puternic decât tata atunci când o vindecă pe mama, cel care-i redă
puterea tatălui, cel care-l vindecă pe fratele iubit etc.
Este important modul în care orice individ se organizează în raport cu aceste
pulsiuni şi soluţia pe care o găseşte pentru acestea. Rezultatul va fi total diferit dacă ele se
pot sublima într-un exerciţiu profesional pe care îl îmbogăţesc şi care va favoriza
îmbogăţirea personalităţii sau, din contra, dacă pregnanţa lor devine o sursă de conflicte
în exerciţiul profesional, antrenând inhibiţii sau o utilizare inconştientă a bolnavului
pentrzu satisfacţii pur personale. Evenimentele din trecut, dorinţele părinţilor,
identificările succesive se constituie ca agenţi ai acestor diferite modalităţi de organizare,
explicând extrema diversitate personală. De exemplu, în funcţie de istoria sa personală,
un medic nu poate suporta să-şi vadă dorinţa de reparaţie eşuată. Orice incertitudine îl
face extrem de anxios şi îl conduce la o practicare nerezonabilă a examenelor
complementare. La fel, persistenţa simptomelor/acuzelor fără un suport lezional îi vor
deveni intolerabile. Esecul defenselor lui îl va putea face să resimtă absenţa vindecării
aparente şi după criteriile sale personale, ca pe o înfrângere personală; va tinde să-şi
respingă astfel pacientul.
În evoluţia identificărilor pe care le face cel ce se formează în profesiunea
medicală, se constată că, în cursul primului ciclu de formare, predomină identificarea cu
bolnavul, iar în al doilea ciclu, identificarea cu medicul. Acesta reprezintă unul dintre
obiectivele studiilor medicale de specialitate, de a permite această achizţionare progresivă
a identităţii de profesie. La modul ideal, medicul ar trebuie să poată utiliza, într-o manieră
suplă, dubla identificare:
- identificarea cu bolnavul, cu o empatie suficientă pentru a putea să se
debaraseze de carapacea sa, pentru a încerca să perceapă ceea ce se petrece în
altul şi să înţeleagă ceea ce ar putea reprezenta starea bolnavului;
- identificarea cu medicul – pentru a putea să conserve poziţia care se aşteaptă
de la el şi pentru a lua distanţa necesară deciziei.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate