CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................... 9

1. SPAŢIILE REZIDENŢIALE – COMPONENTĂ STRUCTURALĂ ŞI

FUNCŢIONALĂ A AŞEZĂRILOR UMANE ............................................ 13
1.1. Tipologii de spaţii rezidenţiale după structură ................................. 14
1.2. Tipologii de spaţii rezidenţiale după funcţionalitate ........................ 20
1.3. Relaţia spaţiilor rezidenţiale cu alte structuri urbane ....................... 21
1.4. Expansiunea spaţiilor rezidenţiale .................................................... 22
1.4.1. Factori cu influenţă în expansiunea spaţiilor rezidenţiale ....... 22
1.4.2. Forme de expansiune a spaţiilor rezidenţiale ........................... 25
1.4.3. Efecte ale expansiunii spaţiilor rezidenţiale ............................. 31
1.5. Caracteristicile periferiei – spaţiu preferenţial pentru dezvoltarea
noului rezidenţial...................................................................................... 35
1.6. Elemente specifice noilor spaţii rezidenţiale din zona metropolitană a
municipiului Bucureşti ............................................................................. 38

2. METODE UTILIZABILE ÎN EVALUAREA INTEGRATĂ A

CALITĂŢII MEDIULUI ÎN SPAŢIILE REZIDENŢIALE ........................ 42
2.1. Surse de date pentru evaluarea calităţii mediului în spaţiile
rezidenţiale ............................................................................................... 43
2.2. Indicatorii şi indicii de mediu – mijloc şi metodă de evaluare şi
prezentare a calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale .............................. 44
2.3. Observaţiile şi măsurătorile directe .................................................. 46
2.4. Chestionarele şi anchetele statistice – cale de conştientizare a
necesităţii locuirii într-un mediu sanogen ................................................ 47
2.5. Tehnicile GIS – instrument în generarea documentelor cartografice
de evaluare a dinamicii spaţiale şi temporale a calităţii mediului spaţiilor
rezidenţiale ............................................................................................... 48
2.6. Etape în abordarea integrată a calităţii mediului în spaţiile
rezidenţiale ............................................................................................... 49
2.6.1. Evaluarea pretabilităţii terenurilor pentru dezvoltarea spaţiilor
rezidenţiale ........................................................................................... 51

1
 2.6.2. Identificarea surselor permanente şi conjucturale de pertubare
a proprietăţilor fizice, chimice sau biologice ale mediului spaţiilor
rezidenţiale şi a factorilor care pot condiţiona agresivitatea lor ........ 51
2.6.3. Caracterizarea internalităţilor şi externalităţilor de mediu
generate de sursele de perturbare/degradare ...................................... 52
2.6.4. Evaluarea calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale ................. 53
2.6.5. Evaluarea expunerii categoriilor de rezidenţi la modificări ale
parametrilor fizici, chimici sau biologici ai mediului extern şi intern,
precum şi a consecinţelor expunerii .................................................... 53
2.6.6. Identificarea categoriilor de reacţii la schimbările apărute în
calitatea mediului spaţiilor rezidenţiale .............................................. 54

3. PRETABILITATEA AMPLASAMENTULUI SPAŢIILOR

REZIDENŢIALE ......................................................................................... 55
3.1. Starea de sanogeneză a amplasamentului spaţiilor rezidenţiale ....... 56
3.1.1. Elemente ale cadrului natural ................................................... 56
3.1.2. Vulnerabilitatea la riscuri naturale şi tehnogene a spaţiilor
rezidenţiale ........................................................................................... 66
3.2. Insula de căldură şi agresivitatea ei asupra spaţiilor rezidenţiale..... 70
3.3. Accesibilitatea parcurilor urbane – amplificator al favorabilităţii
amplasamentelor rezidenţiale ................................................................... 76

4. SPAŢIILE REZIDENŢIALE – RECEPTOR AL EFECTELOR

INDUSE DE SURSELE DE DEGRADARE A MEDIULUI ...................... 86
4.1. Modelele de consum – sursă generatoare de probleme de mediu în
spaţiile rezidenţiale................................................................................... 86
4.1.1. Modele de consum legate de locuire ......................................... 89
4.1.2. Energie ...................................................................................... 93
4.1.3. Alimentaţie ................................................................................ 96
4.1.4. Curăţenie, igienă şi estetică ...................................................... 98
4.1.5. Recreere .................................................................................. 100
4.1.6. Substanţe periculoase utilizate în locuinţă.............................. 104
4.2. Sursele de degradare externe .......................................................... 105
4.2.1. Sursele de degradare industriale – modelator al calităţii
mediului în spaţiile rezidenţiale ......................................................... 108

2
 4.2.2. Sursele de degradare medicale – amplificator al riscurilor
biologice în spaţiile rezidenţiale ........................................................ 113
4.2.3. Transporturile ......................................................................... 115
4.2.4. Spaţiile comerciale .................................................................. 116

5. SPAŢIILE REZIDENŢIALE – GENERATOARE DE PROBLEME

DE MEDIU ................................................................................................ 119
5.1. Amprenta ecologică – expresie a consumului de spaţiu biologic
productiv ................................................................................................ 119
5.1.1. Amprenta spaţială ................................................................... 120
5.1.2. Amprenta energetică ............................................................... 124
5.2. Rolul spaţiilor rezidenţiale în definirea calităţii aerului ................. 129
5.3. Proiecţia spaţiilor rezidenţiale în calitatea apelor........................... 132
5.3.1. Spaţiile rezidenţiale – consumatoare de apă .......................... 132
5.3.2. Spaţiile rezidenţiale – perturbatoare ale proceselor de scurgere
şi infiltrare a apei ............................................................................... 134
5.3.3. Spaţiile rezidenţiale – producătoare de ape uzate menajere .. 137
5.4. Biodiversitatea spaţiilor rezidenţiale între conservare şi diversificare
antropică ................................................................................................. 141
5.5. Producerea deşeurilor la nivelul spaţiilor rezidenţiale ................... 142
5.6. Evaluarea utilizării substanţelor şi deşeurilor periculoase în spaţiile
rezidenţiale ............................................................................................. 147
5.7. Spaţiile rezidenţiale generatoare de conflicte sociale..................... 149

6. PARAMETRI CALITATIVI ŞI CANTITATIVI DE DEFINIRE A

CALITĂŢII MEDIULUI INTERIOR ÎN SPAŢIILE REZIDENŢIALE .. 151
6.1. Calitatea aerului interior ................................................................. 151
6.1.1. Calitatea aerului în locuinţele monitorizate ........................... 155
6.1.2. Percepţia calităţii aerului intern ............................................. 168
6.1.3. Factori care influenţează calitatea aerului intern. ................. 169
6.2. Zgomotul în spaţiile rezidenţiale – element de disconfort al
locuirii .................................................................................................... 173
6.2.1. Surse de zgomot receptate de locuinţele analizate din municipiul
Bucureşti ............................................................................................ 174
6.2.2. Nivel mediu al sunetului în locuinţe din municipiul Bucureşti 177

3
 6.3. Calitatea apei potabile – indicator de evaluare a stării mediului în
spaţiile rezidenţiale................................................................................. 179
6.4. Evaluarea multicriterială a calităţii mediului în spaţiile şi ariile
rezidenţiale ............................................................................................. 181
6.5. Sindromul clădirilor bolnave – expresie a stării mediului spaţiilor
rezidenţiale ............................................................................................. 183

7. ADAPTABILITATEA SPAŢIILOR REZIDENŢIALE LA

SCHIMBĂRILE ACTUALE DE MEDIU................................................. 186
7.1. Schimbările actuale de mediu şi proiecţia lor în calitatea spaţiilor
rezidenţiale ............................................................................................. 187
7.2. Adaptarea spaţiilor rezidenţiale la reducerea impactului asupra
mediului şi îmbunătăţirea calităţii locuirii ............................................. 190
7.3. Domenii prioritare de acţiune în direcţia dezvoltării spaţiilor
rezidenţiale sustenabile .......................................................................... 194
7.3.1. Eficienţa energetică................................................................. 194
7.3.2. Energiile regenerabile ............................................................. 195
7.3.3. Folosirea durabilă a resurselor de apă .................................. 195
7.3.4. Tehnici şi materiale de construcţie cu impact redus asupra
mediului .............................................................................................. 196
7.3.5. Diminuarea cantităţilor de deşeuri ......................................... 198
7.3.6. Reducerea toxicităţii în spaţiile rezidenţiale........................... 198
7.3.7. Durabilitatea spaţiilor rezidenţiale......................................... 198

Despre proiect ............................................................................................ 202

SUMARRY ................................................................................................ 209

Index al figurilor ........................................................................................ 230

Index al tabelelor ........................................................................................ 235

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................ 237

4
TABLE OF CONTENTS

INTRODUCTION ......................................................................................... 9

1. RESIDENTIAL AREAS - STRUCTURAL AND FUNCTIONAL

COMPONENT OF HUMAN SETTLEMENTS .......................................... 13
1.1. Typologies of residential spaces according to structure ................... 14
1.2. Typologies of residential spaces according to functionality ............ 20
1.3. The relation between residential areas and other urban structures ... 21
1.4. Residential expansion ....................................................................... 22
1.4.1. Factors influencing the expansion of residential areas ............ 22
1.4.2. Expansion forms of residential areas ........................................ 25
1.4.3. Effects of residential expansion................................................. 31
1.5. Characteristics of the periphery – preferred space for residential
expansion ................................................................................................. 35
1.6. Specific elements for new residential spaces from the Bucharest
metropolitan area ...................................................................................... 38

2. METHODS USED IN THE INTEGRATED ENVIRONMENTAL

ASSESSMENT IN RESIDENTIAL AREAS .............................................. 42
2.1. Data sources for assessing environmental quality in residential
spaces ....................................................................................................... 43
2.2. Environmental indicators and indices – method and mean of
assessing and presenting environmental quality in residential areas ....... 44
2.3. Direct observations and measurements ............................................ 46
2.4. Questionnaires and statistical enquires – methods of increasing the
awareness for living in a healthy environment ........................................ 47
2.5. GIS techniques – tool in generating cartographic documents for
assessing the spatial and temporal dynamic of environmental quality in
residential areas ........................................................................................ 48
2.6. Stages in the integrated approach of environmental quality in
residential areas ........................................................................................ 49
2.6.1. Assessing land favourability for the development of
residential areas ................................................................................... 51

5
 2.6.2. Identifying permanent and incidental sources of perturbation for
the physical, chemical and biological components in residential
environments, and the factors influencing their aggressiveness .......... 51
2.6.3. Characterising environmental internalities and externalities
generated by the perturbation/degradation sources ............................ 52
2.6.4. Assessing environmental quality in residential areas ............... 52
2.6.5. Assessing the exposure of residents to changes in the physical,
chemical and biological parameters of internal and external
environments, and the consequences of their exposure ....................... 53
2.6.6. Identifying categories of reactions to changes in the
environmental quality of residential areas .......................................... 54

3. THE FAVOURABILITY OF RESIDENTIAL AREAS

EMPLACEMENT ........................................................................................ 55
3.1. The health state of residential areas emplacement ........................... 56
3.1.1. Elements of the natural environment ........................................ 56
3.1.2. Vulnerability to natural and technological risks in
residential areas ................................................................................... 66
3.2. Urban heat island and its influence upon residential areas .............. 70
3.3. The accessibility of urban parks – amplifier for the favourability of
residential areas emplacement.................................................................. 70

4. RESIDENTIAL AREAS – RECEIVER OF EFFECTS INDUCED BY

ENVIRONMENTAL DEGRADATION SOURCES .................................. 86
4.1. Consumption models – source of environmental problems in
residential areas ........................................................................................ 86
4.1.1. Housings related consumption models .................................... 899
4.1.2. Energy ....................................................................................... 93
4.1.3. Food .......................................................................................... 96
4.1.4. Cleaning, sanitation and aesthetics .......................................... 98
4.1.5. Recreation ............................................................................... 100
4.1.6. Hazardous substances ............................................................. 104
4.2. External degradation sources ......................................................... 105
4.2.1. Industrial degradation sources – environmental modeller in
residential areas ................................................................................. 108

6
 4.2.2. Medical degradation sources – amplifier of biological risks in
residential areas ................................................................................. 113
4.2.3. Transports ............................................................................... 115
4.2.4. Commercial areas ................................................................... 116

5. RESIDENTIAL AREAS – GENERATORS OF ENVIRONMENTAL

PROBLEMS ............................................................................................... 119
5.1. The ecological footprint – expression of the consumption of
biologically productive space ................................................................. 119
5.1.1. The spatial footprint ................................................................ 120
5.1.2. The energy footprint ................................................................ 124
5.2. The role of residential areas in defining air quality ....................... 129
5.3. The projection of residential areas in water quality ....................... 132
5.3.1. Residential areas – consumers of water ................................. 132
5.3.2. Residential areas – modifiers of water flows .......................... 134
5.3.3. Residential areas – producers of domestic waste waters........ 137
5.4. Biodiversity of residential areas between conservation and human
diversification ......................................................................................... 141
5.5. Wastes management in residential areas ........................................ 142
5.6. Assessing the use of hazardous substances and wastes in residential
areas........................................................................................................ 147
5.7. Residential areas – generators of social conflicts ........................... 149

6. QUALITATIVE AND QUANTITATIVE PARAMETERS FOR

DEFINING INDOOR ENVIRONMENTAL QUALITY IN RESIDENTIAL
AREAS....................................................................................................... 151
6.1. Indoor air quality ............................................................................ 151
6.1.1. Indoor air quality in monitored buildings ............................... 155
6.1.2. Indoor air quality perception .................................................. 168
6.1.3. Factors influencing indoor air quality .................................... 169
6.2. Noise in residential areas – element of housing discomfort ........... 173
6.2.1. Noise sources in housings from Bucharest ............................. 174
6.2.2. Average noise levels in housings from Bucharest ................... 177
6.3. The quality of drinking water – indicator for defining environmental
quality in residential areas...................................................................... 179

7
 6.4. Multicriterial environmental assessment in residential areas ......... 181
6.5. The sick buildings syndrome – expression of environmental health in
residential areas ...................................................................................... 183

7. THE ADAPTABILITY OF RESIDENTIAL AREAS TO PRESENT

ENVIRONMENTAL CHANGES ............................................................. 186
7.1. Present environmental changes and their projection in the quality of
residential areas ...................................................................................... 187
7.2. The adaptability of residential areas for reducing environmental
impacts and improving housing quality ................................................. 190
7.3. Priority areas of action in the development of sustainable residential
areas........................................................................................................ 194
7.3.1. Energetic efficiency ................................................................. 194
7.3.2. Renewable energies ................................................................. 195
7.3.3. Sustainable use of water resources ......................................... 195
7.3.4. Construction techniques and materials with low environmental
impact ................................................................................................ 196
7.3.5. Waste reduction ..................................................................... 1988
7.3.6. Toxicity reduction .................................................................... 198
7.3.7. Sustainability of residential areas ........................................... 198

Project description ...................................................................................... 202

SUMARRY ................................................................................................ 209

Index of figures .......................................................................................... 230

Index of tables ............................................................................................ 235

REFERENCES......................................................................................... 2377

8
 INTRODUCERE

Trendul consumist al societăţii determină impacturi cu proiecţie socială,

economică şi în mediu din ce în ce mai dificil de gestionat, ce ajung să îi
afecteze inclusiv pe cei care sunt la originea lor. Dezvoltarea durabilă,
economia verde, reţelele de arii protejate, centurile verzi şi alte soluţii
pentru diminuarea agresivităţii societăţii umane asupra mediului au o
eficienţă modestă, mai ales din cauza disponibilităţii reduse în acceptarea
schimbării actualului mod de percepţie şi exploatare a mediului.
Societatea actuală este în aşteptarea unor soluţii miraculoase de
rezolvare a numeroaselor probleme din prezent, fără a fi afectat stilul de
viaţă centrat pe consum ce tinde să se generalizeze la nivel mondial. De
altfel, nici un grup social nu pare a accepta să renunţe la un nivel de confort
pe care l-a obţinut, deşi întreţinerea lui presupune o amprentă socială şi
ecologică foarte ridicate. În plus, chiar şi când se investesc resurse imense
pentru a limita consumul şi a realiza economii sensibile de resurse şi
energie, societatea găseşte şi mai rapid modalităţi de a reinvesti aceste
economii în noi consumuri.
În raport cu spaţiile rezidenţiale, se poate afirma că noţiunea de confort
cunoaşte forme de manifestare dintre cele mai diversificate. Astfel, sunt
considerate necesităţi absolute ca locuinţa să fie cât mai spaţioasă şi extinsă,
mai bine dotată, să aibă o arhitectură şi o încadrare în peisaj care să
întruchipeze o viziune cât mai personală, să beneficieze de toate categoriile
de servicii, să fie plasată într-un spaţiu cât mai liniştit, eventual fără nici un
vecin în imediata apropiere, să fie izolată de mediul extern pentru a fi mai
eficientă energetic şi sigură în raport cu factorii naturali şi antropici ce pot
introduce insecuritate. În acelaşi timp, este deja inacceptabil să fie întrerupt
şi pentru un minut accesul la energie electrică, apă rece sau caldă, gaze
naturale, telefonie ori internet, să se înregistreze o temperatură care să se
abată prea mult de la 22–230C, indiferent de anotimp. Orice mirosuri,
fascicule de lumină, sunete, organisme, pete sau firicele de praf, care apar şi
ies din tiparul numit „normalitate”, sunt considerate „ameninţări supreme”
care trebuie anihilate în cel mai scurt timp, chiar dacă prin modalităţile de
intervenţie se introduc substanţe şi produse noi în mediul interior
(odorizante, biocide, geamuri izolante reflectorizante, pesticide), mult mai
periculoase decât agentul generator. Să ai totul la îndemână este o garanţie a
confortului, astfel că locuinţele se transformă în consumatori şi perturbatori
marcanţi la nivelul aşezărilor umane, dar şi în veritabile depozite de produse
alimentare, textile, încălţăminte ori chimice, în spălătorii, uscătorii, ateliere
dotate cu cele mai sofisticate echipamente ori spaţii expoziţionale pentru
diferite decoraţiuni. Aceasta cultură a „sterilului” este întreţinută de

9
mijloacele de informare în masă, iar multe dintre nevoile societăţii sunt
construite artificial şi sunt derivate din consum.
De câte dintre aceste lucruri avem, însă, cu adevărat nevoie în spaţiile de
locuit pentru a trăi confortabil şi sănătos? Ce consecinţe au alegerile noastre
cotidiene, pe care le considerăm indispensabile şi de neînlocuit? Ce
înseamnă din perspectiva stării de sănătate a populaţiei, societăţii,
economiei şi ecosistemelor naturale această nouă „normalitate”? Ce soluţii
au fost lansate pentru promovarea schimbării şi care este realismul lor?
Cartea îşi propune să dezbată probleme actuale şi de interes, folosind
observaţii, măsurători şi cartări directe realizate la nivelul unei componente
cheie a societăţii umane: spaţiile rezidenţiale. Studiile de caz din România,
rezultate din cercetările realizate de Universitatea din Bucureşti, Centrul de
Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor de Impact sunt raportate
permanent la contextul global şi la cel european. Interesul deosebit pe care îl
prezintă înţelegerea acestor realităţi este legat de faptul că multe dintre
problemele generate de modelele de consum ale populaţiei din spaţiile
rezidenţiale se întorc amplificate la nivelul lor. Sănătatea populaţiei,
costurile de locuire ori durabilitatea diferitelor bunuri sunt afectate de
degradarea calităţii mediului, alimentată din ce în ce mai puternic de vectori
de agresivitate prezenţi în spaţiile rezidenţiale. Ameliorarea lor solicită noi
intervenţii, care rezolvă parţial problemele iniţiale, dar le amplifică pe
termen scurt, mediu şi lung pe cele ale întregii societăţii.
În acelaşi timp, schimbările economice şi politice de după 1989 au
condus la modificarea vectorilor de distribuţie a spaţiilor rezidenţiale,
acestea fie înlocuind industrialul destructurat sau demolat din interiorul
oraşelor, fie apărând insular în vechile periferii urbane, în franja rururbană a
marilor oraşe ori în spaţii cu grad de naturalitate ridicat. Mozaicul
postdecembrist se proiectează cu claritate în noile configuraţii spaţiale
intravilane şi extravilane ale noilor structuri emergente ce leagă oraşul de
ruralul apropiat. Noile structuri rezidenţiale au produs schimbări
demografice şi socioprofesionale ale populaţiei active, economice, culturale,
comportamentale, au modificat modelele de consum, au remodelat
fizionomia cartierelor urbane ori a aşezărilor rurale, îndeosebi în ariile
metropolitane, prin caracteristicile noilor forme, ce au necesitat implantări
de structuri care să acopere nevoile în continuă diversificare ale unui număr
tot mai mare de rezidenţi.
Astfel, se impune o metodologie nouă de evaluare a calităţii mediului în
spaţiile rezidenţiale în care să fie pus în evidenţă inclusiv modul în care
expansiunea rezidenţialului a acţionat ca externalitate, modificând elemente
de structură, fizionomie şi fiziologie a ariilor locuite.
Lucrarea este structurată în şapte capitole, care se doresc a reprezenta şi
un cadru metodologic pentru evaluarea calităţii mediului adaptabil şi pentru
alte categorii de zone funcţionale din aşezările umane din România.

10
 Capitolul 1 sintetizează caracteristicile spaţiilor rezidenţiale în calitate
de componentă structurală şi funcţională a aşezărilor umane, relaţionată
direct şi indirect cu celelalte structuri urbane. Expasiunea urbană este
analizată din perspectiva factorilor determinanţi (socioeconomici,
tehnologici şi instituţionali), formelor de manifestare (compactă în
continuitate spaţială, densifiere interioară, în salturi, dispersie urbană, sub
formă de coridor) şi impacturilor specifice (sociale, economice şi
environmentale), utilizând numeroase studii de caz din zona metropolitană a
municipiului Bucureşti. O atenţie specială este acordată investiţiilor
rezidenţiale noi din aglomeraţia urbană a municipiului Bucureşti, evaluate
din perspectiva accesului la diferite categorii de infrastructuri şi servicii.
Capitolul 2 prezintă structura şi actorii implicaţi în realizarea
studiilor pentru evaluarea calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale,
precum şi spectrul de metode pretabile acestui scop. Caracterul
multidisciplinar al acestor studii se detaşează ca o cerinţă obligatorie, în
contexul în care problemele de mediu din spaţiile rezidenţiale sunt definite
prin complexitate, diversitate, fragmentare, sinergism şi sunt dependente de
atitudini şi comportamente individuale.
Capitolul 3 abordează relaţiile care se stabilesc între spaţiile
rezidenţiale şi amplasamente, influenţându-le competitivitatea, starea de
sanogeneză, eficienţa ecologică, socială şi economică. Topostabilitatea,
adâncimea freaticului, nivelul de contaminare al solurilor ori proximitatea
faţă de suprafeţele oxigenante sunt consideraţi factori naturali cheie în
definirea pretabilităţii amplasamentului pentru funcţia rezidenţială. În
evaluarea pretabilităţii se iau în calcul riscurile naturale şi tehnogene,
amplitudinea unor procese determinate antropic (de exemplu, insula de
căldură urbană) ori oferta socială a spaţiilor verzi.
Capitolul 4 prezintă sursele de degradare a mediului cu proiecţie
directă şi indirectă în calitatea mediului din spaţiile rezidenţiale. Sursele de
degradare interioare sunt prezentate din perspectiva modelelor de consum
ale populaţiei, fiind analizate modulele de locuire, alimentaţia rezidenţilor,
curăţenia, igiena şi estetica locuinţei, siguranţa şi recreerea. Evaluarea
modelelor de consum ale populaţiei s-a realizat pe un eşantion reprezentativ
de locuinţe din municipiul Bucureşti şi a presupus obţinere, prin aplicare de
chestionare, a unor informaţii legate de caracteristicile tehnice ale
construcţiilor, dotări interne, finisaje, numărul, structura şi comportamentele
rezidenţilor. Sursele de degradare externe (industriale, transporturi,
medicale, comerciale) au fost relaţionate cu spaţiile rezidenţiale, fiind
ilustrat rolul dual al acestora: de a genera beneficii în aşezările umane şi de a
produce disfuncţii de mediu.
Capitolul 5 evidenţiază calitatea de generator de probleme de mediu,
definitorie pentru spaţiile rezidenţiale. Rolul spaţiilor rezidenţiale în
consumul direct sau indirect de spaţiu biologic productiv este evaluat prin

11
intermediul amprentei ecologice, fiind determinate pentru zona
metropolitană a municipiului Bucureşti amprenta ecologică fizică şi
energetică. Consumul de resurse şi servicii naturale se asociază frecvent cu
producerea de externalităţi directe (deşeuri lichide, solide şi gazoase,
contaminanţi fizici, chimici şi biologici), ilustrându-se cu claritate rolul
spaţiilor rezidenţiale în modificarea calităţii aerului şi apei. De asemenea,
proiecţia socială a spaţiilor rezidenţiale şi rolul în amplificarea conflictelor
întregeşte dimensiunea perturbatoare a spaţiilor rezidenţiale în interiorul
aşezărilor umane.
Capitolul 6 evaluează calitatea mediului interior al spaţiilor
rezidenţiale, ca rezultantă a acţiunii surselor de degradare a mediului şi a
factorilor de influenţă permanenţi şi conjuncturali. Folosind ca studii de caz
locuinţe din municipiul Bucureşti, sunt prezentate aspecte legate de calitatea
aerului, poluarea fonică şi calitatea apei potabile, ilustrând gravitatea
problemelor existente la indicatori precum compuşii organici volatili,
pulberile în suspensie, dioxidul de carbon ori nivelul mediu al sunetului.
Valorile acestor indicatori sunt raportate la criteriile de delimitare a
clădirilor bolnave ori afectate de sindromul clădirilor bolnave.
Capitolul 7 sintetizează provocările induse la nivelul spaţiilor
rezidenţiale de schimbările actuale de mediu (modificările climatice,
schimbarea modului de utilizare a terenurilor), indiferent dacă acestea se
manifestă la scară globală, regională sau locală. Adaptarea la aceste
schimbări actuale de mediu a impus dezvoltarea de soluţii la nivelul spaţiilor
rezidenţiale, ce îşi propun să transforme aşezările umane convenţionale în
ecopolisuri.
Îmbinarea abordării teoretice a problemelor determinate şi receptate de
spaţiile rezidenţiale cu prezentarea rezultatelor obţinute prin aplicarea unor
metode de colectare a datelor fac ca această lucrare să reprezinte un
instrument real pentru planificatorii teritoriali, interesaţi de dezvoltarea
echilibrată a teritoriului.

12
1. SPAŢIILE REZIDENŢIALE – COMPONENTĂ
STRUCTURALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A AŞEZĂRILOR
UMANE

Spaţiile rezidenţiale reprezintă componenta fundamentală a oricărei

aşezări umane stabile (Suditu 2005), fiind constituite din ansambluri de
locuinţe, infrastructuri şi echipamente conexe, materializate prin zone
comerciale, spaţii verzi, spaţii culturale şi de educaţie etc. (Ianoş 2004).
Spaţiile rezidenţiale îndeplinesc două categorii de funcţii: unele legate
de individ (protejare fiziologică şi psihologică, regenerare biologică şi
psihică, protejarea bunurilor materiale, productiv-creative) şi altele legate de
comunitate, respectiv familie (biologice, psihologice, sociale). În această
direcţie, activităţile dominante din interiorul spaţiilor rezidenţiale sunt
odihna, activităţile spirituale, îngrijirea corporală, comunicarea familială,
prepararea şi servirea mesei, întrunirile, petrecerile, creşterea şi joaca
copiilor, sportul, recreerea, curăţenia şi primirea oaspeţilor (Derer 1985,
Marshall 2011, Nae 2009a, Nae 2009b, Steiner şi Butler 2007).
Spaţiile rezidenţiale se caracterizează printr-o complexitate ridicată
sub aspect social şi economic (Ianoş 2007), determinată de diversitatea
extrem de mare a modurilor de relaţionare cu spaţiul de viaţă fizic, dar şi cu
comunităţile sociale prezente la nivelul aceluiaşi teritoriu. Rezidenţialul este
componenta în jurul căreia gravitează existenţa locuitorilor unui oraş şi
căreia i se subordonează consecvent în mare măsură celelalte funcţii şi
structuri ale aşezării umane (Ianoş 2000). Spaţiul rezidenţial este o expresie
a condiţiilor naturale, a nivelului de culturalitate, a poziţiei sociale, a
percepţiei endogene şi exogene a raporturilor cu mediul înconjurător.
Din perspectiva mediului, spaţiile rezidenţiale sunt structuri marcate de
modificarea profundă a caracteristicilor, relaţiilor şi răspunsurilor
componentelor naturale (White 2002). Astfel, în mediul spaţiilor
rezidenţiale intervin numeroase dezechilibre în funcţionarea ecosistemelor
naturale, ce se proiectează în calitatea vieţii rezidenţilor (Downton 2009).
Oraşele moderne reuşesc să contracareze în mare măsură efectele negative,
fie prin exportarea problemelor de mediu în spaţiile limitrofe (Wali et al.
2010, Berkowitz et al. 2003), fie prin creşterea durabilităţii (Munier 2006,
Langston şi Ding 2001, Verhoef şi Nijkamp 2002, White 2002).
Spaţiile rezidenţiale ale aşezărilor umane din România prezintă o mare
diversitate sub aspectul caracteristicilor legate de structură şi funcţii, modul
de utilizare a terenurilor şi gradul de ocupare a acestora (Vânău 2011).
Această situaţie este o consecinţă directă a adaptărilor pe care spaţiile
rezidenţiale au trebuit să le suporte în contexte istorice şi socioeconomice

13
extrem de diferite. Astfel, doar în ultimul secol, sistemul de aşezări umane
din România a suportat adaptări, generate de două reforme agrare (1921 şi
1945), două etape de industrializare (perioada interbelică de după 1930,
perioada comunistă de după 1958), mai multe etape de reorganizare
administrativ-teritorială (1925, 1938, 1947, 1952, 1960, 1968 etc.), o serie
de schimbări de regim politic şi economic (1918, 1939, 1947, 1989) (Rey et
al. 2007).
Sub aspectul consecinţelor actuale asupra sistemului de aşezări
românesc sunt semnificative perioada comunistă (1945–1989) şi cea a
tranziţiei la economia de piaţă (1990–2012).
Perioada comunistă este caracterizată de urbanizare şi extindere
compactă a rezidenţialului, sub forma marilor ansambluri imobiliare de
blocuri, în cazul oraşelor, în timp ce în mediul rural s-a realizat
sistematizarea teritoriului prin coagularea unor nuclee cu caracter urban în
centrele comunelor (Andrusz et al. 1996). Perioada de tranziţie, începută
după 1989, se remarcă prin extinderea rezidenţialului în mod spontan,
neplanificat şi necontrolat de către autorităţile publice (Vânău 2011, Niţă
2011, Suditu et al. 2010).

1.1. Tipologii de spaţii rezidenţiale după structură

Structura spaţiilor rezidenţiale reprezintă unul dintre factorii care
condiţionează costurile serviciilor publice şi infrastructurilor (alimentare cu
apă, canalizare, alimentare cu gaze, distribuţia agentului termic, salubrizare
etc.), funcţionalitatea teritoriului, impactul asupra mediului al spaţiilor
rezidenţiale şi modul lor de intercontectare la celelalte structuri ale
aşezărilor umane (Steiner şi Butler 2007).
După modul de formare al spaţiilor rezidenţiale, acestea se pot dezvolta
în ansamblu, fiind grupări rezidenţiale planificate şi prin iniţiative private
singulare şi nesincronizate, rezultând grupări rezidenţiale neplanificate,
spontane. Caracterul planificat poate fi relevat prin analiza geometriei
tramei stradale, dimensiunilor drumurilor din interior şi ponderii
suprafeţelor alocate unor utilizări conexe (spaţii de parcare, locuri de joacă,
suprafeţe verzi) (Suditu 2005, Steiner şi Butler 2007, Niţă 2011).
Formarea arealelor rezidenţiale neplanificate este specifică perioadelor
de instabilitate politică şi economică, ce antrenează după sine o fragilizare a
cadrului legislativ din domeniul planificării teritoriului şi urbanismului
(Pătroescu et al. 2011b).
Consecinţele dezvoltării neplanificate se referă la fragmentarea
excesivă a teritoriului (Simion 2010, Suditu et al. 2010), degradarea
habitatelor naturale şi a peisajelor (Pătroescu şi Borduşanu 1999, Pătroescu
şi Cenac-Mehedinţi 1999), scoaterea din circuitul agricol a unor suprafeţe
mari de teren (Van Eetvelde şi Antrop 2004, Eickhout et al. 2007, Iojă et al.

14
2011b, Niţă 2011), accesul deficitar la serviciile publice la infrastructurile
publice (Antrop 2005).
Dintre criteriile utilizabile pentru clasificarea structural-morfologică
a spaţiilor rezidenţiale, reprezentative sunt în special tipul parcelarului,
configuraţia în raport cu spaţiul stradal, volumetria şi densitatea
construcţiilor (Tabel 1.1).
Tabel 1.1. Categorii de spaţii rezidenţiale în funcţie de criterii structurale (PUG
Bucureşti 1998)
Nr. Criterii de Categorii de spaţii rezidenţiale
crt. clasificare
1. Tipul 1. Rezidenţial rezultat din evoluţia localităţii în timp.
parcelarului 2. Rezidenţial creat prin lotizare sau prin extinderea
localităţii pe terenuri agricole (prin operaţiuni simple de
topometrie sau urbanistice).
2. Configuraţia 1. Rezidenţial spontan ordonat în raport cu traseul liber
în raport cu (rezultat din evoluţia în timp) al străzilor, efect al
spaţiul reglementărilor urbanistice anterioare.
stradal 2. Rezidenţial geometric ordonat în raport cu trasee
prestabilite (prin parcelare, străpungeri ale arterelor de
circulaţie).
3. Rezidenţial diferenţiat în raport cu distanţa faţă de stradă
a clădirilor de pe o parcelă.
4. Rezidenţial de tip urban, cu reminiscenţe rurale.
5. Rezidenţial de tip rural.
3. Volumetria 1. Rezidenţial continuu sau discontinuu.
2. Rezidenţial cu înălţime mică (P - P+2 niveluri), medie
(P+3,4 niveluri), mare (peste P+4 niveluri).
3. Mod de terminare al volumelor (terasă, acoperiş).
4. Densitatea 1. Rezidenţial continuu.
construcţiilor 2. Rezidenţial discontinuu.
3. Rezidenţial rarefiat.
Pentru spaţiile rezidenţiale izolate din zonele metropolitane,
semnificative sunt şi distanţele în raport cu perimetrul aşezării celei mai
apropiate ori faţă de areale cu funcţii sensibile, de exemplu păduri (Fig. 1.1)
şi spaţii acvatice (Fig. 1.2). Izolarea în raport cu localităţile preexistente
impune adaptări specifice ale spaţiilor rezidenţiale, legate de asigurarea
condiţiilor de viaţă. Astfel, sistemele rudimentare de alimentare cu apă,
canalizare şi management al deşeurilor determină probleme de mediu, a
căror gravitate creşte în situaţia prezenţei în proximitate a unor funcţii
sensibile (Pătroescu şi Borduşanu 1999).
Din perspectiva mediului, relevantă este diferenţierea în funcţie de
modul de utilizare a terenului, distingîndu-se, în funcţie de numărul şi
suprafaţa desfăşurată a unităţilor locative raportate la mărimea loturilor, dar
şi de procentul de ocupare al solului, trei categorii de acoperire a terenului
prin rezidenţial: cu densitate redusă, medie şi ridicată.

15
 Fig. 1.1. Ansamblul rezidenţial Stejarii – proiect rezidenţial de lux realizat în
Pădurea Băneasa, municipiul Bucureşti (2009). Agresarea ecosistemelor forestiere este
evidentă încă din faza de şantier.

Fig. 1.2. Riviera Residential – proiect rezidenţial realizat în lungul coridorului

verde al Colentinei, pe malul lacului Griviţa (2009). Ecosistemele acvatice se constituie
într-un factor de atractivitate important pentru locuinţele secundare, în special
datorită calităţii superioare a mediului şi activităţilor de agrement pretabile.

16
 Densitatea spaţiului rezidenţial are consecinţe atât asupra
caracteristicilor naturale ale mediului (în sensul modificării lor), cât şi
asupra calităţii vieţii locuitorilor.
Spaţiile rezidenţiale cu densitate redusă prezintă, în condiţiile
dezvoltării planificate, o serie de avantaje legate de calitatea locuirii:
scăderea riscului de dezvoltare a conflictelor cu vecinătăţile, calitatea
superioară a mediului, dimensiunea mai redusă a externalităţilor de mediu
prin diluarea acestora (Vânău 2011).
Deşi este specific mediului rural, unde construcţiile rezidenţiale
tradiţionale au densitate redusă, acest model de dezvoltare s-a extins în
franja rururbană a marilor oraşe, în apropierea spaţiilor forestiere şi în
interiorul sau proximitatea ariilor naturale protejate (Fig. 1.3).
Un tip aparte de spaţiu rezidenţial cu densitate redusă este cel dezvoltat
prin iniţiative private, fără o planificare integrată. Grupările de locuinţe nou
create numără de la 1–2 până la sute de unităţi locative. Lipsa unor
reglementări stricte privind modul de ocupare al terenurilor, a modalităţilor
de impunerea a legislaţiei ori corupţia, au determinat expansiunea
rezidenţialului cu densitate redusă în forme necontrolate (Suditu et al. 2010).

Fig. 1.3. Ansamblul rezidenţial cu densitate redusă Paradisul Verde, comuna

Corbeanca (2009). Se observă raportul echilibrat dintre spaţiile construite (locuinţe
individuale) şi cele deschise, precum şi distribuţia ordonată a structurilor urbanistice.

17
 Expansiunea excesivă a acestui tip de rezidenţial în formele sale
moderne este considerată nesustenabilă (Hasse şi Lathrop 2003), implicând
un consum excesiv de spaţiu, fragmentarea habitatelor şi distrugerea
ecosistemelor, creşterea costurilor pentru infrastructurile şi serviciile
publice, deteriorarea echilibrului de ansamblu între modurile de utilizare a
terenurilor şi impunerea rezolvării individuale a unui număr ridicat de
servicii asociate locuirii (canalizare, alimentare cu apă, securitate,
salubrizare, deplasare cu mijloace de transport personale) (Stanilov 2003).
În plus, în multe situaţii apare în timp o supraîncărcare locală cu spaţii
rezidenţiale. Aceasta nu este corelată cu dezvoltarea unor funcţii
complementare (medicale, educaţionale, reţele tehnico-edilitare etc.) şi nici
cu distribuţia sau capacitatea reţelelor de transport (Suditu et al. 2010).
Spaţiile rezidenţiale cu densitate medie oferă posibilitatea asocierii
unor moduri de locuire variate şi a unor categorii de rezidenţi încadrabili în
clase diferite după nivelul veniturilor, statutul socioprofesional sau stilul de
viaţă (Fig. 1.4).

Fig. 1.4. Complexul rezidenţial cu densitate medie Henri Coandă, Bucureşti

(2011). În afara concentrării construcţiilor (mix de locuinţe individuale şi colective),
apare evidentă ruptura funcţională în raport cu vecinătăţile.

18
 Costurile de construcţie sunt mai reduse decât în cazul primului tip de
rezidenţial prezentat, mai ales dacă se ia în considerare şi preţul terenului. În
acest caz, utilizarea terenului, a infrastructurilor şi a serviciilor sociale este
mai eficientă.
Acest mod de organizarea a rezidenţialului combină avantajele oferite
de spaţiile rezidenţiale cu densitate redusă cu eliminarea unora dintre
problemele asociate spaţiilor rezidenţiale cu densitate ridicată (Steiner şi
Butler 2007). Spaţiile rezidenţiale cu densitate medie se întâlnesc în zonele
metropolitane din România sub forme diversificate de la cartiere de vile de
lux sau comunităţi rezidenţiale închise, până la zone periferice cu populaţie
dezavantajată.
Spaţiile rezidenţiale cu densitate ridicată constituie modalitatea prin
care un număr mare de locuitori poate fi concentrat pe o suprafaţă relativ
redusă (Fig. 1.5). De asemenea, este modul cel mai eficient de asigurare a
accesului la serviciile de transport în comun, alte infrastructuri şi utilităţi
publice.

Fig. 1.5. Complex rezidenţial cu densitate ridicată în Cartierul Titan, municipiul

Bucureşti (2011). Dezvoltarea pe verticală a imobilelor favorizează existenţa unei
suprafeţe desfăşurate considerabile.

Problemele pe care le presupune acest model sunt în general o

consecinţă a lipsei de anticipare a unor nevoi sau a deficienţelor în
construcţie (Stern et al. 1997). Între aceste probleme foarte importante sunt
deficitul înregistrat la nivelul unor spaţii conexe (locuri de parcare, spaţii
verzi), concentrarea excesivă a consumului, respectiv a generării de deşeuri
(Verhoef şi Nijkamp 2002), amplificarea insecurităţii şi infracţionalităţii
determinată de diluarea sentimentului comunitar şi mixajul dintre diferite
categorii sociale (Steiner şi Butler 2007).

19
 Spaţiile rezidenţiale cu densitate ridicată sunt caracteristice zonelor
centrale şi intermediare ale oraşelor din zonele metropolitane, fiind prezente
uneori şi în periferii. Nucleele rezidenţiale cu densitate ridicată şi de tip
compact din afara perimetrului construit al localităţilor reprezintă de fapt
transplantări ale imobiliarului de tip urban în spaţiul rural. Valorificarea
terenului este maximă, de regulă construindu-se imobile multietajate, cu
spaţii verzi de mici dimensiuni (rol estetic).

1.2. Tipologii de spaţii rezidenţiale după funcţionalitate

Spaţiile rezidenţiale sunt destinate adăposirii unei game diversificate de
grupuri sociale, cu necesităţi specifice (Derer 1985). Deşi există tipuri de
spaţii rezidenţiale care concentrează diferite categorii sociale, configuraţia
generală se caracterizează prin heterogenitate (Eisner et al. 1992).
Clasificarea rezidenţialului din punct de vedere funcţional se poate
realiza după caracterul şi modul de grupare al unităţilor locative, caracterul
ţesutului urban şi durata, aspectul, regimul ocupării locuinţelor şi categoriile
sociale care le utilizează (Tabel 1.2).

Tabel 1.2. Categorii de spaţii rezidenţiale în funcţie de criterii funcţionale

(PUG Bucureşti 1998, Legea nr. 114/1996)
Nr. Criterii de
Categorii de spaţii rezidenţiale
crt. clasificare
1. Caracterul şi modul 1. Individuale.
de grupare al 2. Colective mici, medii sau mari.
unităţilor locative 3. Locuinţe hibride de tip vagon (asimilate unor locuinţe
colective pe orizontală).
2. Caracterul ţesutului 1. Omogen rezidenţial cu echipamente publice aferente.
urban 2. Mixat în proporţii şi modalităţi diferite cu alte funcţiuni
(comerciale, servicii, producţie manufacturieră, producţie
agricolă de subzistenţă).
3. Durata, aspectul, 1. Spaţii rezidenţiale principale.
regimul ocupării 2. Spaţii rezidenţiale secundare.
locuinţei şi 3. Cămine de elevi şi studenţeşti.
categoriile socio- 4. Cămine de bătrâni.
profesionale de 5. Locuinţe sociale.
utilizatori 6. Locuinţe de serviciu.
7. Locuinţe de intervenţie.
8. Locuinţe de necesitate.
9. Locuinţe de protocol.
10. Comunităţi rezidenţiale închise.

Din punct de vedere funcţional, de interes pentru evaluarea calităţii

mediului sunt clasificările legate de caracterul şi modul de grupare al
unităţilor locative şi cea după regimul utilizării lor.
Modelele de locuire individuală şi colectivă se diferenţiază prin
densitatea populaţiei, dezvoltarea pe verticală, încărcarea spaţiului,
siguranţă, dependenţa de resurse, internalităţi şi externalităţi (Bosher 2008,

20
Caeiro et al. 2012, Eisner et al. 1992, Godish 2000, Golland şi Blake 2004,
Hasse şi Lathrop 2003).
Modelul de locuire colectiv impune o concentrare a locuitorilor şi
implicit a internalităţilor (consum) şi externalităţilor (deşeuri) specifice
funcţiei de locuire din cauza dezvoltării pe verticală (Marshall 2011).
Accesul la serviciile publice este dependent în totalitate de modul de
funcţionare al infrastructurilor urbane şi de disciplina financiară a
rezidenţilor. Problemele de mediu sunt în mare parte transferate în alte
spaţii, de obicei exterioare oraşului (Daniels 1999), la nivelul rezidenţialului
rămânând disfuncţii determinate de comportamentele incompatibile cu
locuirea (depozitarea neconformă a deşeurilor, degradarea spaţiilor verzi)
(Verhoef şi Nijkamp 2002).
În comparaţie cu modelele anterioare, modelul de locuire individual
este consumator de spaţiu, iar din punct de vedere al siguranţei mai expus la
riscurile naturale. Spre deosebire de modelul colectiv, se poate asigura o
anumită autonomie legată de diferite servicii publice (de exemplu apa se
poate obţine din foraje individuale, energia se poate produce prin tehnologii
alternative) (Roah et al. 2005).
O problemă specială în evaluarea impactului asupra mediului al
spaţiilor rezidenţiale o reprezintă spaţiile rezidenţiale secundare. Acestea
sunt locuinţe utilizate ocazional, de regulă în scopuri recreaţionale, de către
proprietari care în cea mai mare parte a timpului folosesc altă rezidenţă
(Halfacree 2012). Reşedinţele secundare sunt în general plasate în spaţii
deschise, cu densitate a construcţiilor redusă, cu caracteristici naturale mai
puţin alterate (Gallent et al. 2005, Stedman 2003), în antiteză cu cele urbane.
Reşedinţele secundare sunt de cele mai multe ori responsabile de
accentuarea procesului de dispersie urbană (Hasse şi Lathrop 2003).

1.3. Relaţia spaţiilor rezidenţiale cu alte structuri urbane

Spaţiile rezidenţiale se cuplează cu celelalte structuri urbane (spaţii
industriale, zone de circulaţie, spaţii comerciale, suprafeţe oxigenante)
pentru asigurarea unei calităţi a vieţii concordantă cu cerinţele rezidenţilor.
În prezent, în evaluarea acestei relaţii sunt luate în considerate aspecte legate
de estetică (Sevenant şi Antrop 2010, Jacobs 2011, Hutchinson şi Herborn
2012), siguranţă personală (Ceccato şi Lukyte 2011, Frank et al. 2012,
Freedman şi Owens 2011), probleme sociale cum ar fi sărăcia (Appleton et
al. 2010, Kamphuis et al. 2010), incluziune în viaţa comunităţii a tuturor
categoriilor sociale (Pratt 2010, Kennett şi Mizuuchi 2010), compatibilitate
funcţională (Rull et al. 2009, Santarsiero et al. 2000, Taleai et al. 2007).
Structurile urbane pot fi legate de spaţiile rezidenţiale:
– direct: reţelele de servicii şi utilităţi (pentru alimentare cu energie
electrică, furnizare de energie termică, apă, eliminare şi epurare a apelor

21
uzate, management al deşeurilor, scurgere a apelor meteorice, comunicaţii)
şi zonele de circulaţie şi transport;
– indirect: suprafeţe comerciale, platformele industriale, unităţile de
servicii medicale, unităţile de educaţie, bazele sportive şi spaţiile de recreere
şi petrecere a timpului liber.
Structurile direct legate de spaţiile rezidenţiale sunt absolut necesare,
reprezentând părţi componente ale acestora, indiferent de mărimea
aşezărilor.

1.4. Expansiunea spaţiilor rezidenţiale

Expansiunea rezidenţială presupune conversia altor moduri de utilizare
a terenului în spaţii destinate utilizărilor rezidenţiale, reprezentând un
ansamblu de procese cu dinamică accelerată în condiţiile creşterii
permanente a numărului de locuitori şi promovării unor modele de locuire
axate pe tipul de locuinţă individuală (Stanciu 2006). Extinderea ariilor
construite, iar în cadrul lor a spaţiilor rezidenţiale, este inclusă în această
tendinţă generală, prezentând elemente specifice legate de cauze, forme de
manifestare şi efecte specifice (Iojă et al. 2011d, Vânău 2011, Verhoef şi
Nijkamp 2002).
Elementele comune proceselor de expansiune a spaţiilor rezidenţiale,
indiferent de nivelul de dezvoltare sau de locaţia geografică, se leagă de
consecinţele asupra mediului şi într-o oarecare măsură de formele de
manifestare. Diferenţele sunt explicabile mai ales din perspectiva cauzelor
care iniţiază şi menţin expansiunea rezidenţialului, în special dacă avem în
vedere perspectivele istorice, diferite pentru fiecare areal geografic.

1.4.1. Factori cu influenţă în expansiunea spaţiilor rezidenţiale

Cauzele expansiunii spaţiilor rezidenţiale sunt multiple, însă majoritatea
pot fi reduse la factori socioeconomici, tehnologici sau instituţionali
(Stanciu 2006). În mod evident, cauzele expansiunii spaţiilor rezidenţiale nu
au niciodată o determinare pură, ci se constituie din îmbinarea mai multor
factori, materializând procese sinergice.
Expansiunea spaţiilor rezidenţiale este explicată de presiunea populaţiei
interesată de îmbunătăţirea calităţii vieţii. În funcţie de modul în care este
înţeleasă şi materializată această presiune, noile spaţii rezidenţiale se
constituie în medii de viaţă mai mult sau mai puţin echilibrate, sănătoase ori
integrate în mediul natural (EPA 2001). Cunoaşterea factorilor care susţin
expansiunea rezidenţialului este utilă tocmai pentru a putea controla şi dirija
procesul de expansiune în moduri şi către forme de realizare acceptabile din
perspectivă socială şi ecologică.

22
1.4.1.1. Factori socioeconomici cu rol în extinderea spaţiilor rezidenţiale
O serie de factori socioeconomici majori şi cu prezenţă cvasi-generală
în expansiunea spaţiilor rezidenţiale derivă din fenomenul de globalizare şi
presupun mai mulţi vectori de manifestare. Astfel, mobilitatea
capitalurilor a permis ca în numeroase ţări să fie valorificate posibilităţi de
investiţie având la bază cererea de produse şi servicii de pe piaţa locală,
între care şi cererea de spaţii rezidenţiale (Henderson şi Thisse 2004).
Fluxurile de capital au determinat inclusiv o creştere a nivelului
veniturilor, iar ulterior o amplificare a cererii de produse şi servicii peste
nivelurile iniţiale, premergătoare investiţiilor. Multiplicarea cererii de spaţii
locative (inclusiv rezidenţiale), fundamentată pe un nivel al veniturilor mai
ridicat, antrenează la rândul său noi investiţii în sectorul construcţiilor.
Această spirală cauzală ajunge să se autoîntreţină (prin veniturile pe care le
generează şi care se constituie ca noi investiţii), având ca rezultat extinderea
spaţiilor rezidenţiale, în multe situaţii în mod necontrolat.
În acelaşi timp, circulaţia capitalurilor impune şabloane de afaceri în
sectorul imobiliar ancorate în stimularea consumului prin accesibilizarea
creditelor, marketing şi ofertă consistentă, favorizând dezvoltarea
proiectelor din domeniul rezidenţial. Propagarea unor modele de existenţă
şi de locuire importate şi generalizate la nivel planetar, de tipul
suburbiilor, comunităţilor rezidenţiale închise, cartierelor cu locuinţe de tip
vilă, reşedinţelor secundare, reprezintă o altă consecinţă a fenomenului de
globalizare cu efecte în direcţia extinderii rezidenţialului.
Un fenomen diferit ca scară spaţială, dar similar globalizării ca mod de
manifestare şi efecte, este extinderea Uniunii Europene. Această extindere a
facilitat propagarea capitalurilor financiare din Europa Occidentală în
spaţiul central şi est-european. De asemenea, modelele culturale occidentale,
inclusiv în domeniul rezidenţialului, înlocuiesc treptat elementele de
specific local. Unul dintre efectele pozitive se leagă de impunerea unor
norme şi standarde unitare şi cu ţinte destul de ambiţioase în privinţa
calităţii locuirii.
Creşterea aşteptărilor şi eforturilor în direcţia atingerii unor standarde
de existenţă mai înalte are de asemenea explicaţii în fenomenul
globalizării, prin democratizarea accesului la informaţie şi evaluarea
comparativă dintre comunităţi la scară globală. În cazul unor state cu o
populaţie care dispune de mijloace mai reduse, ar putea fi vorba despre
abandonarea locuirii împreună cu părinţii de către tinerele familii în
favoarea unor locuinţe proprii (pentru clasele sociale înstărite), iar în cazul
statelor cu populaţie mai bogată, achiziţionarea de reşedinţe secundare.
Ambele situaţii presupun o extindere a spaţiilor rezidenţiale.
Preţul terenurilor constituie un factor din sfera economică cu o
importantă forţă de stimulare a extinderii rezidenţialului şi de structurare a
diferitelor elemente şi structuri teritoriale, între care şi spaţiile de locuit. În

23
condiţiile în care există cerere de locuinţe, mediul de afaceri, într-o
economie de piaţă, va încerca să acopere această nevoie la costuri
echilibrate din perspectiva raportului dintre cheltuieli şi venituri. După cum
s-a dovedit în mod consecvent (Capozza şi Helsley 1989, Lucas şi Rossi–
Hansberg 2002, Cheshire şi Sheppard 2005), disponibilitatea terenurilor
creşte şi preţul scade din centrul aglomeraţiilor urbane către exteriorul
acestora. Întrucât costul terenului nu mai este o constrângere la fel de mare
ca în interiorul aşezărilor, spaţiile rezidenţiale noi din proximitatea ariilor
urbane clasice iau deseori o formă extinsă larg pe orizontală, promovată de
dezvoltatori, percepută, acceptată, dorită şi cumpărată de populaţie ca fiind
un mod de locuire ce permite o calitate a vieţii de un nivel mai ridicat
(Henderson şi Thisse 2004).
În cazul economiilor centralizate, motorul extinderii spaţiilor
rezidenţiale este constituit de politicile de stat, urbanizarea fiind văzută ca
un mijloc de creştere a puterii economice prin crearea unor poli de
dezvoltare. Concentrarea forţei de muncă necesară acestui proces este
realizată în mari arii rezidenţiale, construite în mod unitar şi extrem de
rapid.
Creşterea numărului de locuitori la nivel planetar sau dintr-un anumit
teritoriu constituie un motiv fundamental al extinderii spaţiilor rezidenţiale.
Creşterea numărului de locuitori prin spor natural se leagă de valori ale
fertilităţii care depăşesc rata de înlocuire a generaţiilor şi de extinderea
speranţei de viaţă la naştere. Concentrarea populaţiei în ariile urbane,
susţinută de mişcări migratorii în interiorul statelor sau interstatale, este de
asemenea un fapt bine documentat. Numai mişcările migratorii dinspre
statele mai puţin dezvoltate către cele dezvoltate sunt evaluate la 2,2
milioane de persoane anual (ONU 2001). Cea mai mare parte a acestor
migranţi se stabilesc în mediul urban, alimentând cererea de noi spaţii
rezidenţiale.
1.4.1.2. Infrastructuri cu rol în extinderea spaţiilor rezidenţiale
Perfecţionarea mijloacelor de transport a permis disocierea spaţială a
rezidenţialului faţă de celelalte tipuri de structuri urbane, îndeosebi faţă de
unităţile industriale. Creşterea vitezei de deplasare şi reducerea costurilor
transportului, asigurate de mijloacele moderne de transport, fie ele publice
(metrou, tramvai, troleibuz, autobuz) sau private (autovehicul personal),
permit spaţiilor rezidenţiale să se poziţioneze în moduri de ocupare a
teritoriului cu densitate redusă şi care acoperă suprafeţe considerabil mai
mari decât aşezările clasice.
Progresele realizate în sectorul construcţiilor de locuinţe se
materializează în posibilităţile de dotare la costuri suportabile de către
comunităţi cu infrastructuri (drumuri) şi utilităţi (energie, apă, canalizare)

24
chiar în locaţii izolate, îndepărtate de centrele urbane. De asemenea,
materialele de construcţii sunt disponibile, diversificate şi accesibile ca preţ.
Un fenomen aparte este susţinut de mijloacele de comunicare
moderne: suprapunerea locului de muncă cu locuinţa (Crosbie şi Moore
2004, Handy şi Mokhtarian 1995). Astfel nu mai este necesară deplasarea
zilnică către un loc de muncă aflat la distanţă de locuinţă, disociindu-se
astfel şi mai mult reşedinţa faţă de celelalte structuri urbane (Tsutsumi et al.
2011). Pe termen lung, fenomenul ar putea determina modificări importante
de ordin social (Mokhtarian 1991, Nilles 1991).
1.4.1.3. Factori instituţionali cu rol în extinderea spaţiilor rezidenţiale
Factorii instituţionali sunt extrem de diversificaţi şi includ de la
programe de expansiune rezidenţială sprijinite de autorităţi, până la situaţia
opusă, concretizată în moduri de reglementare a teritoriului incoerente, lipsa
legislaţiei specifice, lipsa mijloacelor de aplicare a unor prevederi mai
restrictive. Absenţa unor planuri clare de dezvoltare rezidenţială are
consecinţe extrem de greu de rezolvat ulterior, extinderea rezidenţială
căpătând o formă haotică, care fragmentează teritoriul, consumă mult teren
şi este imposibil de deservit de infrastructuri comune.

1.4.2. Forme de expansiune a spaţiilor rezidenţiale

Expansiunea urbană este definită ca transformare a spaţiilor naturale în
teritorii construite alocate utilizărilor rezidenţiale, industriale, logistice
necesare adaptării sistemelor urbane la noi solicitări sau condiţii (Hasse şi
Lathrop 2003).
Expansiunea se produce în spaţii heterogene funcţional şi nu totdeauna
cu o corelare directă cu oferta de mediu şi cunoaşterea ştiinţifică a
internalităţilor şi externalităţilor mediului ori a modificărilor de mediu pe
care noile suprafeţe construite le produc la nivel local sau regional.
Principalele forme de expansiune a spaţiilor rezidenţiale sunt:
compactă în continuitate spaţială (Jenks et al. 1996, Holden şi Norland
2005, Peter 2009), prin densificarea interioară a localităţilor (infill
development) (Steinacker 2003, Dorsey 2003), prin dispersie urbană cu
densitate redusă (urban sprawl) (Ewing 2008, Heim 2001), în salturi
(leap-frog expansion) (Ewing 2008, Heim 2001) şi sub formă de coridor
(Shrestha et al. 2012).
1.4.2.1. Expansiunea rezidenţială compactă în continuitate spaţială
Forma clasică de dezvoltarea a spaţiilor rezidenţiale se realizează prin
construirea de noi unităţi sau ansambluri locative lângă cele deja existente,
spaţiul construit având un caracter compact şi continuu (Ianoş 2004, Steiner
şi Butler 2007).
Un model de extindere de acest tip se regăseşte în multe din localităţile
din nordul municipiului Bucureşti, unde calitatea bună a factorilor de mediu

25
şi existenţa unui accesibilităţi percepută ca facilă au funcţionat ca factori de
atractivitate majori. Astfel, elocventă este dezvoltarea spaţiilor rezidenţiale
din oraşul Voluntari, prin extinderea în zonele periferice (Fig. 1.6Fig. 1.6.
Extinderea spaţiilor rezidenţiale între 1977–2005 în vestul oraşului
Voluntari (prelucrarea imaginilor satelitare). Dominantă este expansiunea
rezidenţială în continuitate spaţială, la care se adaugă cea prin dispersie
urbană).
Avantajele evidente sunt asigurate în primul rând de accesibilitatea
tehnică şi financiară la infrastructurile aflate în imediata proximitate (căi de
comunicaţie, reţele de alimentare cu energie, apă, canalizare). De asemenea,
spaţiile rezidenţiale construite compact în continuitate sunt în mod firesc
conectate structurilor urbane anexe existente, de tipul spaţiilor comerciale,
educaţionale, medicale, culturale sau de agrement.

Fig. 1.6. Extinderea spaţiilor rezidenţiale între 1977–2005 în vestul oraşului

Voluntari (prelucrarea imaginilor satelitare). Dominantă este expansiunea
rezidenţială în continuitate spaţială, la care se adaugă cea prin dispersie urbană.

În acelaşi timp, acceptarea socială este mult mai facilă, întrucât de

regulă este vorba de o creştere organică, relativ lentă, integrată unui
rezidenţial existent, desfăşurată în mare parte ca o succesiune de iniţiative
individuale (White 2002).

26
 Dezavantajele expansiunii rezidenţiale compacte în continuitate
spaţială apar pe termen lung în condiţiile în care contextul socio-economic
permite o dezvoltare amplă a aşezărilor implicate. Capacitatea
infrastructurilor este treptat depăşită de numărul mare de utilizatori şi încep
să fie necesare modificări costisitoare în areale dens construite cu unităţi
rezidenţiale (Vânău 2011, Niţă 2011). În acelaşi timp, acest mod de
dezvoltare tind să integreze în structura localităţilor zone funcţionale plasate
la periferie (unităţi industriale, cimitire etc.).
1.4.2.2. Expansiunea rezidenţială prin densificarea interioară a
localităţilor (infill development)
Expansiunea rezidenţială prin densificarea interioară a localităţilor
poate fi considerată o formă particulară de extindere rezidenţială compactă
în continuitate spaţială, dar se desfăşoară în interiorul ariilor urbane pe
terenul enclavelor neconstruite sau pe care se află construcţii neutilizate în
prezent. Suprafeţele pe care se realizează sunt de dimensiuni variabile, de la
câteva sute de metri pătraţi, permiţând construcţia unei singure clădiri, până
la sute de hectare, unde se pot construi noi cartiere. Suprafeţele de mici
dimensiuni se regăsesc în perimetre rezidenţiale aglomerate, pretându-se
mai degrabă unor utilizări complementare unităţilor locative deja existente
(spaţii verzi, parcări) (Pătroescu et al. 2004b). Suprafeţele de mari
dimensiuni sunt de regulă obţinute prin conversia unor spaţii industriale
destructurate (Brender et al. 2006, Gavrilidis et al. 2011, Powe şi Willis
1998), prin remodelarea unor zone cu infrastructuri prost organizate (Van
Eetvelde şi Antrop 2005) ori prin ocuparea spaţiilor verzi sau a terenurilor
virane (Chiesura 2004, Pătroescu et al. 2004b).
Avantajele expasiunii de tip infill sunt legate în special de poziţionare
în cadrul localităţilor implicând o accesibilitate ridicată (Antrop 2004). Din
perspectiva sistemului urban de ansamblu în care se regăseşte, este o soluţie
pentru creşterea spaţiului locativ disponibil fără a aloca resurse foarte
importante, fiind pretabil în zonele cu densitate redusă a construcţiilor
(Marshall 2011).
Dezavantajele expansiunii prin densificarea interioară a localităţilor
derivă din modul dezorganizat în care se produce uneori, fără a se pleca de
la o evaluare a consecinţelor construcţiei noilor unităţi rezidenţiale.
Inserarea doar de spaţii de locuit fără structuri conexe (de exemplu, spaţii de
parcare, spaţii verzi, unităţi educaţionale, culturale şi sanitare) face ca aceste
spaţii să devină parazitare structurilor urbane existente (White 2002). Astfel,
aglomerarea şi suprasolicitarea infrastructurilor existente (reţele publice de
alimentare cu apă, gaze, energie termică, canalizare, spaţii verzi, unităţi
educaţionale etc.) poate accentua disfuncţiile deja existente la nivelul
aşezărilor umane (Vânău 2011).

27
 Acest model de extindere este evident în localităţile din lungul lacurilor
de pe râul Colentina, unde densificarea rezidenţialului a fost dublată de o
apropiere semnificativă de cursul de apă (Fig. 1.7). Acest proces a însemnat
nu numai o scădere a calităţii locuirii, dar şi o afectare a ecosistemelor
acvatice, în condiţiile în care noile inserţii nu beneficiază de acces la reţeaua
de canalizare.
1.4.2.3. Expansiunea rezidenţială prin dispersie urbană (urban sprawl)
Expansiunea rezidenţială prin dispersie urbană, numită şi dezvoltarea în
pată de ulei, este un flagel care caracterizează toate zonele metropolitane
din România, unde pulverizarea regimului de proprietate, dublată de lipsa
unei viziuni urbanistice a determinat conturarea unui peisaj haotic (Suditu et
al. 2010). În literatura de specialitate internaţională fenomenele de extindere
a spaţiului rezidenţial cu densitate redusă sunt grupate în sfera conceptului
urban sprawl (Johnson 2001). Acest tip de expansiune este dependent de
mijloacele de transport personale, care asigură cuplarea cu componentele
structurale şi funcţionale ale corpului principal al unei aşezări (Hasse şi
Lathrop 2003).

Fig. 1.7. Extinderea şi compactarea spaţiilor rezidenţiale în zona oraşului Buftea

(1977–2005) (prelucrarea imaginilor satelitare). Se observă expansiunea rezidenţială
prin densifiere interioară şi prin dezvoltare în continuitate spaţială, în special pe
malul stâng al râului Colentina.

28
 Orientarea, alinierea, regimul de înălţime, culoarea, arhitectura
exterioară, caracteristicile spaţiilor de circulaţie ori a funcţiilor conexe sunt
aleatorii, fapt ce determină existenţa unei coeziuni de tip puzzle, în care
piesele nu se potrivesc ori aparţin unor planşe diferite (Vânău 2011).
Acestea sunt motivele pentru care extinderea reţelelor de infrastructură este
greu realizabilă (costurile fiind mari), gestionarea deşeurilor deficitară,
nivelul de securitate redus, iar accesul la ambientul specific urban deficitar.
Avantajele iniţiale ale expansiunii rezidenţiale cu densitate redusă se
leagă de o calitate mai bună a mediului de viaţă şi de dimensiunea mult
diminuată a unor probleme asociate cu locuirea în oraşele clasice (poluarea
mediului, spaţiu locativ insuficient şi scump, imposibilitatea dezvoltării
ulterioare a locuinţei, decuplare de natură etc.) (Daniels 1999).
Dezavantajele se remarcă pe măsură ce aceste spaţii rezidenţiale se
aglomerează. Întrucât rata de creştere a suprafeţei lor este mult superioară
spaţiilor rezidenţiale compacte, dacă se raportează la creşterea numărului de
locuitori, rezultă că arealele de locuinţe din această categorie se extind mai
rapid, distrugând în scurt timp elementele de atractivitate naturală ce au
motivat înfiinţarea lor (Downton 2009). Pe măsura extinderii, sunt din ce în
ce mai greu de deservit prin servicii şi infrastructuri publice, mai ales în
situaţia în care expansiunea este de tip spontan, neplanificată.
Această formă de extindere a rezidenţialului se manifestă în jurul
oraşelor mari din România, fiind extrem de evidentă în proximitatea
municipiului Bucureşti (Fig. 1.8).

Fig. 1.8. Extinderea rezidenţialului prin dispersie urbană în comuna Snagov,

judeţul Ilfov (2010). Dezvoltarea haotică a construcţiilor rezidenţiale a beneficiat de
lacunele administrative şi legislative, fapt ce a permis conversia terenurilor arabile şi
apropierea de ecosistemele forestiere.

29
1.4.2.4. Expansiunea rezidenţială în salturi (leap-frog expansion)
Acestă formă de expansiune rezidenţială generează nuclee sau arii de
locuinţe noi aflate la o distanţă variabilă faţă de localităţile în jurul cărora
gravitează funcţional. Între aceste noi grupări de locuinţe şi localităţile din
proximitate rămân suprafeţe de teren neconstruite şi neincluse în planuri de
dezvoltare imediată.
Avantajele expansiunii rezidenţiale în salturi se leagă în principal de
costurile reduse ale terenului şi astfel ale locuinţei în ansamblu, invers
proporţionale cu distanţa faţă de centrul urban, dacă nu intervin alţi factori
de atractivitate. De asemenea, este importantă posibilitatea amenajării unor
locuinţe unifamiliale pe loturi de teren generoase, permiţând între altele
amenajări suplimentare (grădină, loc de joacă, piscină, spaţiu de parcare). Se
poate vorbi şi de distanţarea faţă de sursele de poluare, dintre care multe
sunt încă localizate în interiorul aşezărilor (industrie şi trafic mai ales).
Dezavantajele acestui mod de expansiune a rezidenţialului sunt
multiple şi se conturează fie imediat după ocuparea cu locatari, fie în timp.
Construcţia de nuclee sau arii rezidenţiale izolate faţă de corpul principal al
aşezării nu permite conectarea rapidă şi la costuri reduse la infrastructurile şi
echipamentele existente (Marshall 2011). Astfel, trebuie realizate fie soluţii
on-site, fie extensii ale celor mai apropiate infrastructuri existente. Unele
categorii de structuri urbane (grădiniţă, şcoală, liceu, policlinică, spital, club
sportiv etc.) nu sunt eficiente decât în condiţiile atingerii unei mase critice
de utilizatori, astfel că noile spaţii rezidenţiale, majoritatea mici, nu şi le
permit (Iojă 2009).
Locatarii sunt obligaţi să aloce intervale de timp suplimentare pentru
accesul către structurile existente în localităţile din proximitate, pentru unele
categorii de servicii timpul de intervenţie fiind esenţial (serviciile medicale
de urgenţă). Distanţa faţă de localităţile din proximitate este de regulă mare,
iar grupările de noi locuinţe dezvoltate nu permit o accesibilitate pietonală.
Independenţa spaţială faţă de aria urbană majoră cea mai apropiată
poate să fie echivalată cu izolarea în condiţii meteo defavorabile sau în cazul
unor dezastre (Bosher 2008).
Un efect specific acestui tip de rezidenţial, ignorat în momentul
construcţiei şi ocupării lor, este că alimentează expansiunea marilor
suprafeţe comerciale, logistice şi de afaceri, în spaţiul liber care le separă de
aria rezidenţială majoră din proximitate (Hasse şi Lathrop 2003). Acest
fenomen poate fi considerat de locuitorii din zonă pozitiv, prin locurile de
muncă, produsele şi serviciile asigurate sau dimpotrivă un element negativ,
eliminând peisajele de tip natural (Pătroescu et al. 2011b).
Dezvoltarea de nuclee rezidenţiale distanţate de perimetrele
preexistente ale localităţilor a cunoscut premise favorabile în spaţiul
metropolitan bucureştean în perioada de optimism investiţional de dinainte
de 2008. Astfel au fost iniţiate proiecte cum ar fi Complexul rezidenţial

30
Cosmopolis (Fig. 1.9) având planificată realizarea a aproximativ 4 600 de
unităţi locative, o suprafaţă totală de 100 ha şi o poziţie izolată faţă de
localităţile din proximitate.

Fig. 1.9. Complexul rezidenţial Cosmopolis - comuna Ştefăneştii de Jos, judeţul

Ilfov (2009). Unitatea şi eleganţa arhitecturală contrastează cu specificul vecinătăţilor.

1.4.2.5. Expansiunea rezidenţială sub formă de coridor

Expansiunea rezidenţială de tip coridor se defineşte prin concentrarea
creşterii pe o arteră de circulaţie importantă sau un alt element de atracţie cu
profil liniar (un curs de apă de exemplu).
În cazul expansiunii de-a lungul unei artere de circulaţie, avantajele
sunt determinate de accesibilitatea la această infrastructură (Pratt 2010).
Spaţiile comerciale, logistice şi de birouri, care oferă acces la locuri de
muncă, produse şi servicii, sunt atrase de acelaşi tip de infrastructură, astfel
că se produce un mixaj al funcţiilor considerat uneori benefic (Henderson şi
Thisse 2004, Marshall 2011, Steiner şi Butler 2007). Expansiunea în lungul
unui element de atracţie cu profil liniar de tipul cursurilor de apă, presupune
beneficii legate de calitatea aerului, posibilitatea practicării unor sporturi
nautice sau modalităţi de recreere suplimentare (Wali et al. 2010).
Dezavantajele implicate de această formă de expansiune rezidenţială
constau în acoperirea treptată într-un mod compact a teritoriului, cu o
structurare în funcţie de poziţionarea în raport cu artera de circulaţie (Ianoş
2004). Artera de circulaţie în sine constituie o sursă importantă de poluare a
aerului, dar şi de zgomot şi vibraţii (Pătroescu et al. 2004c). În cazul în care
dezvoltarea rezidenţială se produce în lungul unui corp de apă, din punct de
vedere ecologic efectele sunt negative prin poluarea apelor, distrugerea de
habitate ripariene, acvatice etc. (Primack et al. 2008).

1.4.3. Efecte ale expansiunii spaţiilor rezidenţiale

Creşterea consumului de suprafaţă construibilă a indus mutaţii majore
în utilizarea terenurilor, redistribuirea numărului populaţiei consumatoare de
bunuri ori generatoare de deşeuri, pierderea personalităţii cartierelor sau
satelor, schimbarea structurii suprafeţelor oxigenante (Chiesura 2004,
Daniels 1999, Eisner et al. 1992, Hui et al. 2007).

31
 Efectele pozitive ale expansiunii spaţiilor rezidenţiale pot fi relevate
sub aspect economic şi social. Astfel, între efectele pozitive de ordin
economic se plasează creşterea mărimii oraşelor ca centre de forţă de muncă
şi pieţe de desfacere, catalizator al activităţii economice, amplificarea
activităţii în sectorul construcţiilor, creşterea numărului de utilizatori ai
diverselor servicii (telecomunicaţii, recreere, finaciare, utilităţi publice etc.)
şi reducerea costului acestora, de exemplu prin distribuţia costurilor fixe
către un număr mai mare de clienţi (Henderson şi Thisse 2004).
Sub aspect social, expansiunea rezidenţialului vine să acopere nevoia
sporită de spaţii locative pe măsura creşterii numărului de locuitori şi a
amplificării puterii de cumpărare a unor categorii tot mai largi ale
populaţiei, permite o libertate mai mare în privinţa modului de existenţă şi
în general o îmbunătăţire relativă a calităţii vieţii (Nae 2009b). Locuirea în
forme rezidenţiale cu densitate redusă asigură rezidenţilor acestora condiţii
de viaţă uneori mai bune decât cele regăsite în centrele urbane.
În multe situaţii, spaţiile rezidenţiale noi au generat o aerisire a ţesutului
urban în care s-au înscris, mai ales în situaţia în care funcţia anterioară nu
beneficia de spaţii verzi. Astfel, obligativitatea existenţei a cel puţin 30%
spaţiu verde din totalul suprafeţei a favorizat o uşoară creştere a spaţiilor
verzi şi o organizare superioară a teritoriului. Prin crearea de adăpost pentru
noii locuitori, spaţiile rezidenţiale noi au introdus automat şi formele de
agresare specifice surselor menajere, respectiv consum de resurse şi
generare de probleme de mediu (Vânău 2011).
Noile spaţii rezidenţiale au favorizat şi o readaptare a modelelor de
consum a resurselor. Astfel, cantitatea de resurse energetice şi energie a
scăzut semnificativ, în contextul în care izolarea termică este o caracteristică
a spaţiilor rezidenţiale noi. În schimb, consumul de apă a crescut, fapt ce a
dus şi la un aport suplimentar de apă uzată în reţeaua de canalizare (Alvarez
et al. 1996, Lutzenhisier şi Gossard 1998, Schleich şi Hillenbrand 2009).
Extinderea spaţiilor rezidenţiale este un fenomen extrem de
controversat, căruia i se atribuie şi numeroase efecte negative sub aspect
social şi ecologic (Verhoef şi Nijkamp 2002). În acelaşi timp, trebuie
remarcat că procesul de expansiune rezidenţială vine să rezolve nevoi
fundamentale ale unei populaţii în continuă creştere (Hoffman 1999). Astfel,
se poate argumenta că expansiunea rapidă a rezidenţialului în sine nu este o
problemă, ci mai degrabă consecinţa unor procese cum ar fi creşterea
numărului de locuitori, modificarea modelelor de existenţă şi consum sau
progresele tehnologice (Wali et al. 2010, Writght şi Boorse 2011). De
asemenea, formele în care se realizează expansiunea rezidenţialului sunt
extrem de diferenţiate şi impun modificări în consecinţă, cu impact mai
consistent sau mai redus asupra mediului. Fenomenul cu dinamica cea mai
puternică la nivelul zonelor metropolitane din România este reprezentat de

32
dezvoltarea rezidenţialului în detrimentul spaţiilor agricole, împădurite sau
cu caracter rural (Iojă et al. 2011d, Niţă 2011).
Scoaterea din circuitul agricol a unor importante suprafeţe de teren este
o problemă importantă de mediu pe termen lung (Wilk 2002). Conservarea
acestor terenuri până la o tranzacţie ulterioară nu este de natură să determine
o renaturare a lor, întrucât proximitatea spaţiilor rezidenţiale şi a drumurilor
le transformă de multe ori în spaţii de depozitare neconformă a deşeurilor
(CCMESI 2009).
Utilizarea agricolă a terenurilor în areale dominate de rezidenţial este
de asemenea controversată, dacă avem în vedere potenţialul acestor
activităţi de afectare a calităţii locuirii prin utilizarea de substanţe chimice
de tipul pesticidelor sau fertilizatorilor, mirosurile neplăcute şi riscul
biologic (Holt et al. 2010, Iojă et al. 2011d, Rull et al. 2009).
Distrugerea totală sau parţială a spaţiilor verzi ori a unor suprafeţe
forestiere pentru amplasarea ansamblurilor rezidenţiale noi este o altă
problemă macroteritorială înregistrată la nivelul zonelor metropolitane.
Elocventă în acest sens este dezvoltarea specifică nordului municipiului
Bucureşti, unde apropierea de suprafeţele forestiere a fost văzută ca o
modalitate de creştere a confortului locuirii (Fig. 1.10).

Fig. 1.10. Extinderea spaţiilor rezidenţiale prin apropierea de spaţiile forestiere şi

acvatice în comunele Snagov şi Gruiu, judeţul Ilfov între 1970–2008. Atractivitatea
deosebită a acestei zone a contribuit la densifierea rezidenţialului în spaţiile deschise şi
la apropierea lui de suprafeţele oxigenante.

33
 Expansiunea rezidenţialului determină reducerea şi fragmentarea
suprafeţelor oxigenante, cu roluri multiple şi importante în viaţa
comunităţilor din proximitate. Factor de atracţie iniţială în localizarea de noi
proiecte imobiliare, pădurile sunt în primă fază agresate, apoi fragmentate,
pentru ca ulterior să facă locul unor funcţii urbane.
În interiorul aşezărilor urbane, modificarea categoriei de utilizare a
terenurilor se produce de regulă în detrimentul spaţiilor verzi, înlocuite cu
rezidenţial şi comercial. Spaţiile verzi din interiorul rezidenţialului au un rol
esenţial în echilibrarea oraşului sub aspectul caracteristicilor climatice şi al
calităţii aerului, dar şi importante funcţii sociale (Chiesura 2004, Iojă 2008,
Iojă et al. 2011d).
Dezvoltarea spaţiilor rezidenţiale prin extindere în proximitatea unor
surse majore de degradare a mediului pune probleme importante, inclusiv
în situaţia în care coincide cu destructurarea platformelor industriale din
interiorul şi exteriorul oraşelor (de exemplu platformele industriale
Industriilor şi Progresul). În acelaşi context se poate vorbi de apropierea
rezidenţialului de obiective poluante din zona de influenţă a oraşului
(complexul rezidenţial Confort City de lângă rampa de deşeuri Glina şi
incineratorul de deşeuri animaliere Protan Glina).
Forţarea desfiinţării unor funcţii urbane necesare oraşului, chiar dacă
generează probleme de mediu perceptibile (rampe de deşeuri, unităţi
industriale etc.), este opţiunea cea mai frecvent întâlnită în municipiul
Bucureşti în rezolvarea conflictului dintre noile proiecte imobiliare
dezvoltate haotic şi sursele de degradare a mediului. Indiferent de rezultat,
ansamblul rezidenţial pleacă din start cu o încărcare excesivă a
amplasamentului cu substanţe nesanogene (metale grele, produşi organici
persistenţi etc.).
Dintre problemele de ordin microteritorial, remarcabile sunt cele legate
de expansiunea spaţiilor rezidenţiale în zone contaminate, compactare
excesivă ori supraaglomerare.
Dezvoltarea în zone contaminate este o tendinţă care neglijează istoricul
amplasamentului, în cele mai multe situaţii industrial (în special industrie
chimică ori constructoare de maşini), fapt ce cauzează o expunere sporită a
populaţiei la poluanţi persistenţi, acumulaţi în substrat în timpul perioadei
cu activitate poluantă (Lăcătuşu et al. 2008).
Compactarea excesivă şi supraaglomerarea tind să caracterizeze noile
zone polarizatoare organizate. Aceste probleme sunt accentuate de spaţiile
rezidenţiale noi care doresc să profite de poziţia privilegiată faţă de aceste
zone cu atractivitate ridicată. Astfel, compactarea şi aglomerarea sunt
probleme ce apar izolat, fiind corelate cu aplicarea neconformă a unor
planuri urbanistice zonale incorecte.

34
 Repartizarea inechitabilă a beneficiilor aduse de extinderea rezidenţială,
lipsa planificării şi mişcările economice negative pot duce şi la crearea de
enclave de populaţie săracă şi la fenomene de segregare (Abada et al. 2007).
Se poate aprecia că cele mai frecvente greşeli urbanistice asociate
expansiunii spaţiilor rezidenţiale din România se referă la:
– dezvoltarea neplanificată a suprafeţelor construite fără a se ţine cont
de capacitatea de suport şi armonia ecosistemului urban;
– distrugerea ori agresarea spaţiilor deschise;
– reconversia haotică a suprafeţelor destructurate;
– extinderea periferiilor structurale şi funcţionale;
– neadaptarea funcţiunilor urbane la schimbările înregistrate în
modelele de consum urbane;
– acceptarea unor funcţii urbane incompatibile cu structura urbană
actuală (spaţii comerciale mari, depozite etc.);
– caracterul disipat al unităţilor rezidenţiale, mai ales prin creşterea
numărului de reşedinţe secundare / case de vacanţă;
– dezvoltarea excesivă a comunităţilor rezidenţiale închise, dată fiind
percepţia potenţialului ridicat de infracţionalitate al unor localităţi.
Pierderea identităţii prin pulverizarea peisajului aşezărilor umane şi
conturarea unor noi zone de suferinţă teritorială (Lăcătuşu et al. 2008) prin
înghiţirea unor zone cu stare de sanogeneză deficitară ori diversificarea
incompatibilităţilor funcţionale sunt de asemenea printre problemele
frecvente asociate cu expansiunea spaţiilor rezidenţiale.

1.5. Caracteristicile periferiei – spaţiu preferenţial pentru

dezvoltarea noului rezidenţial
Periferiile urbane reprezintă un spaţiu intermediar în permanentă
extindere, cu diferite caracteristici în funcţie de nivelul de dezvoltare
economică, vechimea sistemului de aşezări, categoriile sociale rezidente ori
modelele de locuire (Stan 2009).
În statele mai dezvoltate economic nu este vorba atât de o diferenţă
majoră legată de calitatea infrastructurilor sau nivelul de dotare între spaţiile
centrale şi cele periferice cât mai ales de o diferenţă sub raportul densităţii
construcţiilor şi locuitorilor, eterogenităţii funcţionale, densităţii şi tipologiei
suprafeţelor oxigenante (Vânău 2011).
Spaţiul periurban al oraşelor din statele mai puţin dezvoltate economic
implică o problematică mult mai amplă, fiind caracterizat de densităţi
ridicate ale populaţiei, condiţii de viaţă dificile, presiune puternică asupra
resurselor de mediu (Lima 2001).
Una dintre proprietăţile fundamentale ale spaţiilor periferice de tip
urban este localizarea pe coordonate în permanentă modificare, la scara de
evoluţie a localităţii (Ianoş 2004). Coordonatele spaţiilor periferice se

35
deplasează spre exterior, iar contextul socioeconomic impune acoperirea de
noi terenuri cu rezidenţial (Hasse şi Lathrop 2003).
Spaţiile periferice se remarcă de asemenea prin eterogenitatea
caracteristicilor. Astfel, la nivelul spaţiilor periferice pot fi identificate
areale cu densitate ridicată, dar şi cu densitate redusă a spaţiului construit,
zone omogene funcţional, dar şi zone încărcate cu funcţiuni diverse, dintre
care unele incompatibile, densităţi ridicate ale infrastructurilor şi serviciilor,
dar şi lipsa lor, componente cu proiecţie pozitivă în calitatea mediului, dar şi
negativă, teritorii cu probleme sociale, dar şi unele bine echilibrate (Suditu
et al. 2010). Eterogenitatea caracteristicilor asigură spaţiilor periferice
atractivitate deosebită în localizarea rezidenţialului şi pune probleme de
organizare a teritoriului uneori extrem de dificil de abordat (Marshall 2011).
Localizarea rezidenţialului nou în spaţiile periferice este avantajată de
numeroase caracteristici ale acestor zone (Henderson şi Thisse 2004).
Analizând comparativ, există mult mai multe motive pentru care un
ansamblu rezidenţial ar fi construit în spaţiile periferice ale localităţilor faţă
de oricare altă variantă (zonă centrală, în proximitatea localităţii).
Dezvoltarea preferenţială a spaţiilor rezidenţiale în zonele periferice este
justificată prin prisma unor caracteristici care pot fi structurate pe trei
direcţii: economic, social şi ecologic.
Din perspectivă economică, unul dintre elementele care structurează
funcţional o localitate este preţul terenurilor. Zona centrală se
individualizează printr-un nivel al costurilor terenului mai ridicat, care
descurajează construcţiile rezidenţiale şi favorizează valorificarea acestor
spaţii de către sectoare economice cu influenţă şi/sau profitabilitate ridicate
(instituţional public, bancar, afaceri, anumite categorii de comercial etc.).
Periferiile, spaţii în permanentă redimensionare, prin înglobarea de teritorii
neconstruite dinspre exteriorul localităţii, oferă costuri ale terenurilor mai
reduse pentru noile construcţii, între care şi spaţii rezidenţiale. Preţuri şi mai
avantajoase ale terenurilor se regăsesc în exteriorul localităţilor, însă pe
măsura îndepărtării de spaţiul deja construit, costurile aferente
infrastructurilor devin din ce în ce mai ridicate. Astfel, periferiile
beneficiază de ambele avantaje, cel al preţurilor acceptabile şi pe cel al
locaţiei avantajoase (Henderson şi Thisse 2004).
Un alt element care favorizează localizarea noilor spaţii rezidenţiale în
periferiile urbane este costul locuirii. Acesta este constituit din mai multe
componente, dintre care se pot menţiona ca fiind semnificative costul
achiziţiei locuinţelor (sau nivelul chiriilor, după caz) şi cel al impozitelor pe
proprietăţi imobiliare (teren, locuinţe) (Nae 2009a).
Zonele periferice includ în structura lor loturi de teren neconstruit mai
numeroase şi cu suprafeţe mai mari, mai ales în cazul localităţilor care se
extind ca spaţiu construit, comparativ cu zonele din interior, densificate în
cursul evoluţiei istorice. Disponibilitatea terenurilor sub raport numeric, al

36
suprafeţei şi al costurilor favorizează construcţia de spaţii locative în
teritoriile periferice ale localităţilor. Aceasta figurează de altfel între
explicaţiile construcţiei de noi unităţi rezidenţiale în afara perimetrului deja
construit al localităţilor. Zonele periferice dispun însă de teren liber, iar
situarea în apropierea infrastructurilor şi structurilor urbane deja existente
reprezintă un avantaj în raport cu locaţiile mai îndepărtate de localitate.
Sub aspect social, localizarea rezidenţialului nou în spaţiile periferice
este avantajată de reglementări mai puţin stricte, suprafaţă mai generoasă a
locuinţei, moduri specifice de locuire (individual), omogenitate socială,
infracţionalitate redusă, accesibilitate la unele categorii de servicii
(comercial mai ales), accesibilitate la locurile de muncă (Vânău 2011).
Din punct de vedere urbanistic, spaţiile periferice sunt mai puţin
constrânse de reglementări (Stan 2009).
Se observă că zonele periferice determină şi o anumită omogenizare sub
aspectul categoriilor sociale care ocupă spaţiile rezidenţiale. Această
caracteristică este problematică, în sensul că pe de o parte creează un sens
de aparteneţă la comunitatea respectivă, dar pe de altă parte poate însemna o
segregare faţă de alte comunităţi din proximitate. Omogenizarea socială se
produce fie în direcţia conturării unor arii rezidenţiale de standard ridicat, fie
dimpotrivă, cu locuitori mai puţin înstăriţi sau a unora cu probleme sociale
(Abada et al. 2007, Lima 2001).
Spaţiile comerciale de mari dimensiuni, funcţionând în acelaşi timp ca
importante surse de aprovizionare a populaţiei, spaţii de recreere şi de
petrecere a timpului liber, dar şi ca furnizori de locuri de muncă, găsesc
loturile de teren necesare dincolo de limitele spaţiului construit. Sunt
împinse în această direcţie şi de politicile de amenajare a teritoriului, în
încercarea de a descongestiona centrele aşezărilor. Această localizare
permite o bună accesibilitate dinspre ariile rezidenţiale periferice ale
aşezărilor.
Din punctul de vedere al problematicii mediului, zonele periferice
ale aşezărilor se încadrează între spaţiile cu caracteristici naturale extrem de
variate, de la industrial activ sau relict, agricol până la suprafeţe oxigenante
(Wali et al. 2010, Niţă 2011).
Extinderea aşezărilor umane se produce de regulă în spaţii periferice
cu calităţi ecologice avantajoase (Primack et al. 2008), cel puţin în primă
fază. Pe măsură ce expansiunea teritorială continuă, noi spaţii, nemodificate,
puţin modificate sau neconstruite, sunt incluse în sfera periferiilor, în timp
ce pe poziţiile anterioare procesul de antropizare este practic ireversibil
(Antrop 2004). Se remarcă astfel caracterul temporar al favorabilităţilor de
mediu oferite de zonele periferice în raport cu zonele interne ale
localităţilor, în situaţia unor aşezări cu dinamică expansivă şi fără limite de
creştere teritorială. Dezvoltarea de noi arii rezidenţiale este mult mai simplă

37
şi ieftină pe teren agricol, de unde şi presiunea constantă de modificare a
limitelor intravilanului localităţilor pentru a include teren construibil.

1.6. Elemente specifice noilor spaţii rezidenţiale din zona

metropolitană a municipiului Bucureşti
Rezidenţialul construit în spaţiul metropolitan al Bucureştiului în
perioada 1990–2012 se caracterizează în primul rând prin diversitatea
tipologică extraordinară (Niţă 2011, Vânău 2011), rezultat al trecerii
iniţiativei construcţiei de locuinţe în sfera privată, după ce o lungă perioadă
de timp (1945–1989) a fost o prerogativă aproape exclusivă a statului.
Modelele tipizate de unităţi locative construite de stat au fost înlocuite cu
modelele incluse în bagajul cultural al unei populaţii eterogenizate prin
influxuri de populaţie din toate zonele ţării (Suditu 2005) şi care şi-a pierdut
caracterul de comunitate în favoarea unui individualism exacerbat.
De asemenea, este important de observat că, în spaţiului metropolitan
al Bucureştiului, majoritatea locuinţelor se află în proprietate privată, iar cei
mai mulţi dintre bucureşteni trăiesc în locuinţe pe care le au în proprietate.
Astfel, de la situaţia anterioară lui 1990, când o parte considerabilă a
spaţiilor rezidenţiale se aflau în proprietate publică, în numai 10 ani, asistăm
la o modificare drastică a raportului dintre proprietatea publică şi cea privată
(Fig. 1.11). Acest fenomen este rezultatul politicii guvernul român prin care
au fost vândute locuinţele la preţuri reduse, foarte convenabile, către
rezidenţii individuali ale acestora, de altfel o evoluţie comună statelor foste
comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est (Tsenkova 2008).

Fig. 1.11. Dinamica suprafeţei noilor locuinţe după tipul de proprietate construite în
Bucureşti şi judeţul Ilfov între 1990–2007 (Vânău 2011). Se observă scăderea
interesului autorităţilor publice pentru construcţia de locuinţe.

38
 Unităţile rezidenţiale construite după 1990 în spaţiul metropolitan
bucureştean sunt amplasate atât în ariile neconstruite din interiorul
perimetrelor urbane (terenuri virane, spaţii verzi), dar şi în proximitatea
acestora (Vânău 2011) (Fig. 1.12).

Fig. 1.12. Locaţia proiectelor rezidenţiale din spaţiul metropolitan bucureştean

(2010). Apare evidentă densitatea mai ridicată a acestora în nordul municipiului
Bucureşti.

39
 Dată fiind forţa de atracţie urbană a municipiului Bucureşti,
majoritatea noilor unităţi rezidenţiale sunt localizate în interiorul sau
gravitează în proximitatea Capitalei (Fig. 1.12). Se observă o preferinţă
clară în construcţia de rezidenţial pentru zonele împădurite sau situate în
apropierea corpurilor de apă din nordul Bucureştiului (Fig. 1.12). Alte zone
cu un număr important de proiecte rezidenţiale sunt oraşele Voluntari şi
Popeşti-Leordeni, comunele Corbeanca şi Berceni. În interiorul oraşului,
noile arii rezidenţiale sunt formate din clădiri înalte (până la 24 de niveluri),
fiind asemănătoare din unele puncte de vedere cu blocurile de apartamente
ridicate în perioada comunistă. Un exemplu este Asmita Gardens (Fig.
1.13), un complex ce include 7 turnuri cu 758 de apartamente. Probabil cea
mai importantă diferenţă, în ceea ce priveşte calitatea locuirii, este izolarea
termică şi fonică mai bună, datorită respectării unor reglementări mai
exigente şi eficiente referitoare la aceste vechi probleme ce caracterizau
locuinţelor colective, dar şi ca urmare a cerinţelor viitorilor rezidenţi.
Preţul ridicat al terenurilor determină constituirea de arii rezidenţiale
noi cu locuinţe unifamiliale doar în spaţii restrânse, situate la periferia
oraşului. În spaţiul ce înconjoară Bucureştiul şi în periferia urbană a acestuia
întâlnim în rezidenţialul nou şi locuinţe de tip multifamilial, respectiv
imobile de 4–5, până la 10 niveluri (Fig. 1.14). Complexele rezidenţiale
construite la limita localităţilor creează o ruptură funcţională şi structurală
importantă la nivelul oraşului, şi în cazul Bucureştiului. Predomină cele
individuale, unifamiliale (tip vilă, cu mărimi, arhitectură, design variate), cu
densitate rezidenţială redusă, acoperind suprafeţe întinse.
O serie de arii rezidenţiale, alcătuite îndeosebi din locuinţe
unifamiliale de calitate ridicată, sunt de tip "comunităţi închise" ("gated
communities"), cu acces restricţionat, permis numai rezidenţilor sau
vizitatorilor acestora, şi, în unele cazuri, delimitate prin elemente de
separare fizice (Polanska 2010, Atkinson şi Flint 2004).

Fig. 1.13. Complexul rezidenţial Asmita Gardens (Bucureşti) (2010). Dezvoltat în

zona Văcăreşti, complexul rezidenţial excelează în special prin înălţimea imobilelor,
deficitul acut de dotări conexe locuirii (spaţii verzi, zone de educaţie şi cultură etc.),
dar şi prin apropierea de surse de degradare industrială importante (CET Vitan).

40
 Acest tip de arii rezidenţiale presupune costuri mai ridicate (generate
în principal de sistemele de pază şi protecţie suplimentare), indiferent de
localizarea lor, în interiorul sau în proximitatea oraşului. Sunt destinate
clasei de mijloc sau unor rezidenţi cu venituri ridicate şi fac parte dintr-un
proces activ de segregare socială.
În contextul unei slabe impuneri a legilor de către autorităţile publice,
deseori aceste noi arii rezidenţiale nu se integrează facil în sistemele
urbanistice existente, impunând la nivelul lor o suprasolicitare a serviciilor
publice şi costuri suplimentare de management urbanistic. De asemenea, o
altă problemă este reprezentată de lipsa de funcţii şi infrastructuri
importante, multe dintre noile spaţii rezidenţiale putând fi asimilate unor
cartiere dormitor.
Parcurile, facilităţile pentru educaţie şi învăţământ sau chiar parcările
pentru rezidenţi sunt tratate de către dezvoltatorii imobiliari ca elemente de
lux, dacă nu chiar ca o risipă nejustificată de spaţiu. Noile ansambluri
rezidenţiale, localizate în interiorul oraşului, folosesc infrastructura
existentă, ceea ce contribuie la depăşirea capacităţilor tehnice prevăzute, în
condiţiile în care nu s-au întreprins lucrări majore de renovare.

Fig. 1.14. Ansamblul rezidenţial Liziera în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov (2009).
Complexul rezidenţial, construit la limita localităţii, crează o ruptură funcţională şi
structurală importantă la nivelul oraşului.

În acelaşi timp, noile arii rezidenţiale din exteriorul oraşului manifestă

presiuni asupra resurselor naturale (păduri, apă, terenuri agricole), dar şi
asupra infrastructurii, acolo unde aceasta există. În lipsa infrastructurilor,
ansamblurile rezidenţiale din proximitatea municipiului Bucureşti fie
apelează la construcţia în regim privat a acestora, fie pur şi simplu la soluţii
improvizate. În ambele situaţii, presiunea asupra mediului urban este mult
mai ridicată decât în cazul unor infrastructuri comune de tip public.

41
2. METODE UTILIZABILE ÎN EVALUAREA
INTEGRATĂ A CALITĂŢII MEDIULUI ÎN SPAŢIILE
REZIDENŢIALE

Evaluarea calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale este rezultatul unor

investigaţii transdisciplinare complexe (EPA 1995, Wong et al. 2009).
Complexitatea abordării calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale este
determinată de o serie de aspecte, precum:
– diversitatea demografică (distribuţie numerică şi pe categorii
sociale; densitate; comportamente influenţate de educaţie, nivel social şi
economic, tradiţii şi obiceiuri, vârstă, sex; acces diferenţiat la servicii;
modele de locuire) (Nae 2009b) şi la nivelul structurilor urbane (amplasarea
spaţiilor rezidenţiale în context geografic, social, economic, cultural, istoric
şi urbanistic) (Ianoş 2004);
– fragmentarea ridicată, spaţiile rezidenţiale nefiind structuri unitare,
cu acţiune omogenă, ci structuri puternic disipate şi aleatorii din punct de
vedere al impactului asupra mediului (Brandon et al. 1997);
– controlul limitat al riscurilor de mediu implicate de acţiuni
preventive (de exemplu, interzicerea folosirii casnice a unor substanţe şi
evitarea apariţiei acestora în spaţiile de locuit) şi precauţionare (în special
acţiuni de informare, educare şi conştientizare) (Bosher 2008);
– resursele reduse ale instituţiilor administrative, puse în situaţia de a
rezolva cu prioritate problemele cu încărcătură socială şi economică (Iojă et
al. 2011a);
– interacţia cu alte probleme existente în societate (conflicte,
segregare socială, dificultăţi economice, facilitatea accesului la un adăpost
conform ori la infrastructuri şi servicii publice) (Roah et al. 2005).
Spaţiile rezidenţiale îşi pot amplifica impactul asupra mediului prin
gesturi individuale (izolate) ori colective ale rezidenţilor, importanţa lor în
determinarea calităţii mediului în cadrul unei aşezări umane fiind cu atât
mai greu de estimat cu cât numărul lor este mai mare, iar nivelul de
omogenitate mai redus decât al altor surse de degradare a mediului (Santin
2011).
Din colectivele de evaluare a calităţii mediului spaţiilor rezidenţiale nu
trebuie să lipsească geografi, geologi, chimişti, sociologi, toxicologi,
medici, fizicieni, matematicieni, ingineri, urbanişti, arhitecţi, economişti,
jurişti. Fiecare disciplină contribuie cu un ansamblu de metode specifice, ale
căror rezultate necesită să fie interpretate integrat (Jim şi Chen 2009), astfel
încât să reflecte atât dinamica spaţială şi temporală a proceselor şi
fenomenelor specifice spaţiilor rezidenţiale, cât şi posibilitatea cuantificării

42
relaţiilor acestora cu ecosistemele naturale şi antropizate (Barnea şi Calciu
1979, Hui et al. 2007, Roah et al. 2005).

2.1. Surse de date pentru evaluarea calităţii mediului în spaţiile

rezidenţiale
Abordarea etapelor metodologiei de evaluare a calităţii mediului
presupune existenţa şi/sau generarea unor şiruri de date, corespunzătoare din
punct de vedere calitativ şi cantitativ, care să poată alimenta baze de date
geospaţiale şi modele conceptuale, fizice, statistico-matematice şi de
vizualizare.
Dintre instituţiile publice care deţin informaţii utilizabile în analiza
complexă a calităţii mediului din spaţiile rezidenţiale amintim Agenţiile
pentru Protecţia Mediului (informaţii referitoare la sursele de degradare
importante, avize, acorduri şi autorizaţii de mediu, calitatea aerului exterior,
gestionarea deşeurilor etc.), direcţiile ori serviciile de mediu din cadrul
primăriilor (date de zgomot, managementul spaţiilor verzi etc.), Direcţiile de
Sănătate Publică (date referitoare la starea de sănătate a populaţiei),
Institutul Naţional de Statistică şi Direcţiile Judeţene de Statistică (date
referitoare la caracteristicile demografice şi economice, locuire, gradul de
înzestrare al populaţiei, venituri etc.), Agenţia Naţională de Meteorologie
(date climatice), prestatorii de servicii publice (alimentare cu apă,
canalizare, gestionarea deşeurilor, energie electrică, gaze naturale, agent
termic etc.), institutele de cercetare–dezvoltare (INCD ECOIND, INCDPM,
INOE 2000) ori centre de cercetare din universităţi (studii locale, regionale
ori naţionale asupra unor aspecte relaţionate sau relaţionabile cu spaţiile
rezidenţiale).
Tot cu caracter public sunt şi bazele de date online, utilizabile în
evaluarea calităţii spaţiilor rezidenţiale, printre care se numără
eea.europa.eu.int (indicatori de mediu, distribuţia spaţială a utilizării
terenurilor – Corine Land Cover), www.worldclim.org (date climatice în
distribuţie spaţială), www.ceip.at (calitatea aerului la nivel european),
www.calitateaer.ro (date referitoare la calitatea aerului la staţiile de
monitorizare din reţeaua naţională), www.cfrcalatori.ro (graficul plecări–
sosiri pentru circulaţia feroviară), http://www.bucharestairports.ro (graficul
plecări-sosiri pentru aeroporturi).
Materialele grafice şi cartografice existente oferă un fond de date
important în evaluarea calităţii mediului din spaţiile rezidenţiale. Astfel,
materialele cartografice oferă posibilitatea evaluării modului de utilizare a
terenurilor, a dinamicii spaţiale şi temporale a suprafeţei şi a numărului de
spaţii construite, a caracteristicilor vecinătăţilor, a surselor de degradare a
mediului de dimensiune mică şi mijlocie, a zonelor de manifestare a
diferitelor categorii de riscuri naturale. Dintre acestea, reprezentative sunt
hărţile istorice, planurile şi hărţile topografice, planurile cadastrale,

43
aerofotogramele şi imaginile satelitare, precum şi o serie de hărţi tematice
(hărţile de mediu, risc natural, geologice, hidrogeologice, de utilizare a
terenurilor etc.).
Între materialele grafice, utile în evaluarea pretabilităţii terenurilor
pentru amplasarea spaţiilor rezidenţiale pot fi considerate şi profilele (de
exemplu profilele geotehnice, ale calităţii mediului, morfologice), fiecare
aducând un plus de cunoaştere a favorabilităţii ori restrictivităţii
amplasamentelor rezidenţiale.

2.2. Indicatorii şi indicii de mediu – mijloc şi metodă de

evaluare şi prezentare a calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale
În cazul spaţiilor rezidenţiale, indicatorii de mediu au două funcţii
majore: de a genera informaţii vitale, referitoare la starea actuală ori
viabilitatea spaţiilor rezidenţiale, pe de o parte şi cu privire la rolul spaţiilor
rezidenţiale în modificarea structurală şi funcţională a altor sisteme cu care
interacţionează, pe de altă parte.
Indicatorii sunt utili când pot fi raportaţi la o stare normală, la o maximă
admisă, la o valoare de referinţă ori la una aşteptată/dorită/ţintă, la o grilă de
valori. În cazul spaţiilor rezidenţiale, aceste valori se regăsesc în documente
care au caracterul unor recomandări, elaborate de organizaţii internaţionale
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii, UN-HABITAT), acte legislative
naţionale (Legea locuinţei, Regulamentul General de Urbanism, Normele de
igienă şi recomandări privind mediul de viaţă al populaţiei) ori în diferite
studii ştiinţifice.
Aceşti indicatori pot fi ierarhizaţi după sistemul de clasificare DPSIR
(Declanşatori–Presiune–Stare–Impact–Răspuns), ce implică existenţa unei
stări normale a unui sistem, care este perturbată prin acţiunea unuia sau mai
multor factori de presiune, rezultând astfel o altă stare (Tscherning et al.
2012).
În cazul în care această stare este mult diferită faţă de starea normală, în
mediu se conturează impacturi asupra ecosistemelor, a sănătăţii umane, a
bunurilor materiale ori imateriale, ce implică obligativitatea apariţiei unui
răspuns din partea mediului (de exemplu autoepurare) sau al societăţii
(decizii, acţiuni concrete).
Acest răspuns este cu atât mai rapid cu cât sunt afectate componente
cheie ale societăţii, cum sunt spaţiile rezidenţiale, ţinta lui iniţială fiind
diminuarea impacturilor şi aducerea stării componentelor mediului la un
nivel acceptabil (Fig. 2.1).

44
 Fig. 2.1. Organizarea metodologiei de evaluare a calităţii mediului în spaţiile
rezidenţiale după modelul DPSIR

Pentru evaluarea calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale abordate în

prezentul studiu au fost identificaţi mai mulţi indicatori, ierarhizaţi în
funcţie de etapa în care sunt necesari:
a. Indicatori legaţi de amplasament: adâncimea apelor freatice,
declivitatea terenului, porozitatea rocilor, radioactivitatea terenului,
suprafaţa rezidenţialului construit, ponderea spaţiului verde, distanţa faţă de
sursele de perturbare/degradare, procentul de ocupare a terenului (P.O.T.),
coeficientul de utilizare a terenului (C.U.T.), concentraţia de fond în aer, apă
şi sol a diferitelor categorii de poluanţi, numărul şi densitatea diferitelor
categorii de organisme vegetale şi animale, suprafaţa locuibilă, densitatea
locuirii, volumul locuibil.
b. Indicatori de caracterizare a surselor de perturbare/degradare pot
fi relaţionaţi cu particularităţile construcţiei (vechimea clădirii, tipul de
materiale de construcţie, tipul de finisaj, mod de realizare a ventilării, mod
de producere a agentului termic), activităţi specifice (durata şi frecvenţa
acţiunilor de combatere a dăunătorilor, fumat, prepararea hranei), surse de
perturbare/degradare interne (numărul şi capacitatea surselor, durata
utilizării lor, suprafaţa ocupată, poziţie în cadrul locuinţelor) şi surse de
perturbare/degradare externe (distanţa faţă de spaţiile rezidenţiale,
capacitatea surselor).
c. Indicatori de caracterizare a internalităţilor şi externalităţilor de
mediu, clasificate pe patru nivele: consum (capacităţi consumate şi risipite,
categorii de surse ale resurselor consumate, gradul de concentrare al
volumelor utilizate), contaminanţi receptaţi (imisii de noxe ale surselor de
perturbare/degradare externe), contaminanţi internalizaţi (imisiile din
surse interne) şi contaminanţi externalizaţi (volumul şi compoziţia
deşeurilor, volumul şi compoziţia apelor uzate, volume de poluanţi

45
atmosferici, în special emisii de gaze cu efect de seră, acidifianţi, precursori
ai ozonului).
d. Indicatori de calitatea mediului care definesc starea mediului intern
şi extern pe fiecare componentă de mediu: aer (dioxid de carbon, monoxid
de carbon, dioxid de sulf, hidrogen sulfurat, amoniac, oxizi de azot, compuşi
organici volatili, particule, temperatură, umiditate), apă (indicatori fizici,
chimici şi biologici), sol (concentraţia de metale grele, pesticide, produşi
organici persistenţi), zgomot (nivelul mediu al sunetului).
e. Indicatori de evaluare a expunerii, ce realizează relaţionarea calităţii
mediului cu receptorii principali: numărul şi structura rezidenţilor, ponderea
categoriilor sensibile de populaţie (copii, bătrâni, bolnavi), morbiditatea
populaţiei, mortalitatea populaţiei, numărul de conflicte sau dimensiunea
pagubelor materiale pe categorii de perturbări.
f. Indicatori de răspuns care evaluează răspunsul sistemelor naturale,
sociale şi economice la schimbările de mediu ce se înregistrează în spaţiile
rezidenţiale: ponderea locuinţelor izolate termic, suprafaţa cu artificializări
topografice, hidraulice şi biotice relaţionate cu nevoia de locuire sănătoasă,
dimensiunea amenzilor la nivelul surselor de perturbare/degradare externe şi
interne, modul de gestionare a internalităţilor şi externalităţilor de mediu.

2.3. Observaţiile şi măsurătorile directe

Diversitatea ridicată a aspectelor care influenţează calitatea mediului în
spaţiile rezidenţiale impune promovarea unor metode de colectare a datelor,
care să permită o analiză spaţială şi temporală cât mai complexă (Brandon et
al. 1997).
Astfel, organizarea de reţele de monitorizare a diferiţilor parametri de
mediu şi efectuarea de observaţii sau măsurători asupra unor indicatori
consideraţi reprezentativi, constituie o metodă recomandată, însă dificil de
utilizat pe scară largă. Dincolo de limitările legate de reprezentativitatea
şirului de date, aceste metode prezintă limitări legate de disponibilitatea
instrumentelor de măsurare ori de accesul restricţionat, pe proprietăţile
private de exemplu.
În evaluarea calităţii mediului spaţiilor rezidenţiale se pot utiliza:
– instrumentele pentru determinarea unor parametri morfometrici
(distanţă, suprafaţă, volumetrie, declivitate, orientare): staţii totale, rulete,
busole;
– instrumente de determinare a unor parametri fizici (temperatură,
umiditate, presiune, intensitatea luminii, turbiditate, transparenţă,
conductivitate electrică, radioactivitate, electromagnetism): termometre,
higrometre, termohigrometre, barometre, luxmetre, senzori de temperatură
şi/sau umiditate, pH-metre, conductivimetre, camere de termoviziune,
contoare de radiaţii etc.;

46
 – instrumente pentru determinarea unor parametri chimici
(concentraţiile unor elemente chimice sau substanţe în aer, apă sau sol):
analizoare de gaze, contoare de particule, oxigenometre, fotometre etc.
Dintre instrumentele utilizate în generarea datelor din prezentul studiu
amintim:
– senzorii de temperatură şi umiditate DS 1923 Hygrochron;
– analizorul multigaz Gray-Wolf Direct Sense Indoor Air Quality Kit,
cu senzori de monitorizare a noxelor dioxid de carbon, monoxid de carbon,
ozon, oxizi de azot, amoniac, dioxid de sulf şi hidrogen sulfurat, precum şi a
unor parametri climatici (temperatură, umiditate relativă şi absolută);
– analizorul de pulberi în suspensie Casella Microdust Pro, cu o
eroare de 0,001µg/m3;
– sonometrul integrator CIRRUS – CR:74 cu microfon de tip MK
202A, pentru măsurarea nivelului echivalent al sunetului Leq.
Observaţiile şi cartările de teren completează datele rezultate din
măsurători, putând evidenţia aspecte importante legate de pretabilitatea
amplasamentului pentru situarea spaţiilor rezidenţiale (caracteristicile
vecinătăţilor, prezenţa depozitelor de deşeuri), sursele de
perturbare/degradare (poziţia, caracteristicile şi modul de funcţionare al
surselor de perturbare/degradare, interacţiunea cu spaţiile rezidenţiale),
internalităţile şi externalităţile de mediu (consumuri, deşeuri), rezidenţi
(profilul rezidenţilor) ori intervenţii (lucrări de reparaţii, izolare termică).
Reprezentative sunt observaţiile privind caracteristicilor spaţiilor
rezidenţiale (prezenţa izolării termice, a aparatelor de climatizare,
caracteristicile vecinătăţilor), spaţiilor verzi (dimensiune, diversitate, stare,
disfuncţii generate şi receptate, atractivitate), spaţiilor de parcare
(capacitate, distanţa faţă de spaţiile de locuit), depozitelor neorganizate de
deşeuri (poziţie, structură, dimensiuni, efecte directe), starea
infrastructurilor (semnalizare, capacitate de preluare a fluxurilor),
intensitatea şi structura traficului (în special prin semnalarea surselor
importante de disconfort, cum ar fi traficul greu, ambulanţele, autospecialele
de transport a diferitelor substanţe periculoase sau a deşeurilor).

2.4. Chestionarele şi anchetele statistice – cale de conştientizare

a necesităţii locuirii într-un mediu sanogen
Chestionarele reprezintă o metodă calitativă foarte frecvent utilizată în
evaluarea diverselor probleme de mediu care au manifestare spaţială extrem
de dispersată (Frontczak et al. 2012). Precizia informaţiilor rezultate în urma
aplicării chestionarelor depinde de structura lor, nivelul de integrare al
aspectelor monitorizate, modul de aplicare, reacţia şi gradul de percepţie al
publicului intervievat (Chelcea 2004).
Pentru evaluarea habitatului intern sau extern al populaţiei,
chestionarele pot oferi informaţii legate de:

47
 – condiţiile de locuire (suprafaţă locuibilă, materiale de construcţie,
finisaje, sisteme de încălzire, răcire şi ventilare);
– modul de utilizare al spaţiilor interioare (depozitare, activităţi
profesionale, recreere etc.);
– grad de înzestrare (aparate electrocasnice, decoraţiuni);
– structura şi comportamentele rezidenţilor (număr, structură pe grupe
de vârstă, sexe, nivel de culturalitate, ocupaţii, venituri, durata de petrecere a
timpului în locuinţă, prezenţa fumătorilor, comportamentele ecologice,
prezenţa animalelor de companie şi a plantelor decorative);
– specificul activităţilor (durata, frecvenţa, materialele utilizate în
activităţi de igienizare, combaterea dăunătorilor, depozitare);
– internalităţi şi externalităţi generate (consum de apă, gaz metan,
energie electrică, energie termică, volume de deşeuri generate, prezenţa
substanţelor periculoase);
– nivelul de satisfacţie al populaţiei faţă de o serie de servicii sau în
raport cu calitatea mediului (alimentare cu apă, calitatea aerului interior);
– modul de percepţie al unor disfuncţii de mediu existente sau
potenţiale în spaţiile rezidenţiale.
În analiza raportului dintre suprafeţele rezidenţiale şi spaţiile verzi
(parcurile şi grădinile urbane), este cunoscut faptul că anchetele statistice
pot evidenţia caracteristicile fluxurilor de vizitatori, provenienţa, scopul,
durata şi elementele motivante pentru vizită, percepţia problemelor de
mediu de către populaţie şi gradul de implicare a autorităţilor administrative
ori a altor actori locali în gestionarea acestei relaţii.
De asemenea, chestionarele şi anchetele pot fi utilizate în evaluarea
nivelului de acceptare al rezidenţilor din spaţiile de locuit a diferitelor
categorii de funcţii potenţial conflictuale (zone industriale, spitale, depozite
de deşeuri, cimitire, benzinării, zone de transfer a fluxurilor de transport).

2.5. Tehnicile GIS – instrument în generarea documentelor

cartografice de evaluare a dinamicii spaţiale şi temporale a
calităţii mediului spaţiilor rezidenţiale
Tehnicile GIS reprezintă unul dintre instrumentele cele mai frecvent
utilizate pentru prelucrarea şi reprezentarea distribuţiei spaţiale a diferiţilor
indicatori de caracterizare a calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale, dar şi
pentru identificarea vectorilor de transfer a diferitelor fluxuri.
Tehnicile GIS sunt din ce în ce mai frecvent utilizate în evaluarea
calitativă şi cantitativă a mediului, permiţând nu numai evidenţierea
dinamicii elementelor mediului, ci mai ales distribuţia lor spaţială (Andrews
et al. 2002). Aplicarea tehnicilor GIS este condiţionată de existenţa unor
planuri, hărţi, imagini satelitare, aerofotograme, care să poată fi
georeferenţiate, pe baza lor obţinându-se dimensiunea spaţială a produselor

48
finale. Tehnicile GIS sunt folosite pentru analiza vecinătăţilor (Balram şi
Dragicevic 2005) şi suprapunerea straturilor tematice (El Baroudy 2011).
Tehnicile GIS permit cuantificarea stării mediului la nivelul spaţiilor
rezidenţiale şi identificarea structurilor la nivelul cărora trebuie să se
intervină pentru ameliorarea relaţiei cu ecosistemele naturale şi umane. Ele
organizează informaţiile obţinute prin aplicarea metodelor anterioare
(măsurători, chestionare, observaţii) şi permit analiza lor spaţială, precum şi
integrarea lor în metode mult mai complexe (modele, evaluări
multicriteriale). De exemplu, evaluarea raportului dintre spaţiile
rezidenţiale şi parcurile urbane poate fi exprimată prin suprapunerea
hărţilor de accesibilitate ale parcurilor (obţinute prin descărcarea
chestionarelor aplicate în parcuri) şi categoriile de spaţii rezidenţiale.
Metodele utilizabile în analiza calităţii mediului, ce defineşte spaţiile
rezidenţiale, nu trebuie să ţină cont doar de situaţia din trecut şi prezent, ci şi
de tendinţele existente, de proiecţia în perspectivă a diferitelor procese
actuale ori de probabilitatea apariţiei altor surse de degradare a mediului.
Pentru a dezvolta decizii strategice trebuie anticipate şi înţelese
dinainte, procese şi fenomene complexe din viitor. Evaluarea prospectivă a
mediului permite evitarea unor disfuncţionalităţi de mediu, care nu sunt
vizibile în prezent, nu au fost înregistrate în trecut, dar în asociere cu alte
surse pot deveni foarte active în perspectivă (Henrichs et al. 2009). Astfel,
se impune şi o analiză prospectivă a calităţii mediului în spaţiile
rezidenţiale menită să integreze informaţii sociale, economice, politice şi de
mediu, în scopul identificării traiectoriilor şi tendinţelor stării mediului.

2.6. Etape în abordarea integrată a calităţii mediului în spaţiile

rezidenţiale
Abordarea integrată a stării mediului în spaţiile rezidenţiale trebuie să
pornească de la evaluarea complexă a surselor generatoare de disfuncţii în
spaţiile rezidenţiale şi să se finalizeze prin măsuri de:
– conservare a structurilor naturale şi antropice care susţin prin
resurse şi servicii naturale, sociale şi economice spaţiile rezidenţiale şi au
implicit o influenţă favorabilă asupra acestuia (de exemplu suprafeţe
oxigenante, terenuri agricole) (Primack et al. 2008);
– prevenire a efectelor negative asupra calităţii mediului în spaţiile
rezidenţiale, rezultate din acţiunea riscurilor naturale şi tehnogene
(artificializări topografice, hidraulice şi biotice, planificarea durabilă a
teritoriului) (Eisner et al. 1992, Marshall 2011);
– protecţie împotriva surselor de degradare interne şi externe
(instalarea de tehnologii cu rol în reducerea expunerii populaţiei şi a
mediului la externalităţile surselor de perturbare/degradare interne şi
externe) (Assante-Duah 2002, Goudie 2006, Writght şi Boorse 2011);

49
 – remediere a problemelor identificate (îndepărtarea efectelor negative
generate de expunerea la contaminanţii emişi de sursele de degradare, de
exemplu prin tratarea bolilor apărute la nivelul populaţiei) (Koren şi Bisesi
2002);
– adaptare la schimbările globale, regionale şi locale de mediu
(dezvoltarea de răspunsuri concordante cu schimbările administrative,
legislative, sociale, economice şi de mediu) (Wali et al. 2010).
Metodologia de evaluare a calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale
trebuie să cuprindă mai multe etape (Fig. 2.2).

Fig. 2.2. Metodologia evaluării calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale

50
2.6.1. Evaluarea pretabilităţii terenurilor pentru dezvoltarea spaţiilor
rezidenţiale
Analizarea terenurilor sub aspectul predicţiei pentru dezvoltarea
spaţiilor rezidenţiale implică cunoaşterea caracteristicilor cu influenţă
permanentă şi conjuncturală determinate de factori naturali şi sociali (Eisner
et al. 1992).
Evaluarea pretabilităţii unor terenuri pentru amplasamente rezidenţiale
impune evidenţierea, printre altele, a categoriilor de vulnerabilităţi
permanente (nivelul ridicat al radioactivităţii, adâncimea redusă a apelor
subterane, remanenţa unor contaminanţi fizici, chimici şi biologici etc.),
precum şi a intervenţiilor necesare pentru limitarea restricţiilor prezente ori
pentru amplificarea favorabilităţilor teritoriului (Steiner şi Butler 2007).
Observaţiile de teren, monitorizarea stării componentelor mediului,
studiile geotehnice, climatice, hidrologice, de bonitare etc., analizele GIS,
evaluările multicriteriale sunt cele care oferă informaţiile necesare unei
evaluări corecte a pretabilităţii amplasamentelor pentru a suporta sanogen
funcţia rezidenţială.

2.6.2. Identificarea surselor permanente şi conjucturale de pertubare a

proprietăţilor fizice, chimice sau biologice ale mediului spaţiilor
rezidenţiale şi a factorilor care pot condiţiona agresivitatea lor
Principalii determinanţi ai calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale sunt
condiţiile locale şi sursele de perturbare/degradare (Koren şi Bisesi
2002, Levin 1992, Wolkoff şi Kjaergaard 2007), interacţiunea dintre acestea
fiind reglată de factori de influenţă permanenţi şi conjuncturali (Pătroescu et
al. 2011a).
Sursele de perturbare/degradare pot fi externe, interne, permanente şi
conjucturale (Fig. 2.2). Ele aduc în spaţiile rezidenţiale contaminanţi fizici,
chimici şi/sau biologici, producând schimbări perceptibile în calitatea
mediului (Levin 1992). Sursele de perturbare/degradare permanente sunt
cele care au influenţă continuă asupra spaţiilor rezidenţiale, indiferent dacă
sunt plasate în mediul extern spaţiilor de locuit (surse industriale, medicale,
transporturi rutiere, feroviare ori aeriene, alte spaţii rezidenţiale, zone
comerciale etc.) sau în mediul intern (materialele de construcţie şi finisajele,
sistemele de încălzire, ventilare şi climatizare) (Iojă 2008). Aportul lor este
completat de prezenţa surselor de perturbare/degradare conjuncturale,
dependente de modelele de consum ale populaţiei: activităţi specifice din
interiorul locuinţelor, utilizarea echipamentelor electrice, electronice şi
electrocasnice, prezenţa animalelor de companie etc. (Iojă et al. 2011a).
În cazul surselor de degradare a mediului, metodele de evaluare trebuie
să evidenţieze capacitatea fiecărei surse luată individual (aportul de
contaminanţi fizici, chimici şi biologici) şi asociat cu alte surse, poziţionarea
ei spaţială şi temporală, durata şi frecvenţa manifestării efectelor

51
perturbatoare în spaţiile rezidenţiale, precum şi modul de funcţionare a
acesteia sub acţiunea factorilor de influenţă (Fig. 2.2).
Pentru identificarea surselor de perturbare/degradare a calităţii mediului
în spaţiile rezidenţiale pot fi utilizate datele din fluxul administrativ şi
ştiinţific (în special pentru sursele de degradare externe), anchetele statistice
(evaluarea trăsăturilor care au variabilitate ridicată, aflate sub controlul
locuitorilor), metode statistice (statistică descriptivă, teste de diferenţă
parametrice sau nonparametrice, corelaţii, modele de regresie etc.), tehnicile
GIS (dinamica spaţială şi temporală a categoriilor şi numărului surselor de
perturbare/degradare) şi evaluare multicriterială (ierarhizarea sau
prioritizarea surselor).

2.6.3. Caracterizarea internalităţilor şi externalităţilor de mediu generate

de sursele de perturbare/degradare
Sursele de perturbare/degradare generează internalităţi şi externalităţi
cu potenţial de modificare a calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale (Jim şi
Chen 2009). Acestea se traduc prin consumuri (energie, spaţiu, apă,
materiale de construcţie, combustibili, minerale feroase şi neferoase,
produse alimentare etc.) şi contaminanţi (fizici, chimici şi biologici)
(Assante-Duah 2002, Lutzenhisier şi Gossard 1998).
La nivelul consumurilor, considerate ca internalitate principală, în afara
volumelor vehiculate este necesară şi cunoaşterea bazinelor de
aprovizionare, a disfuncţiilor proiectate prin exploatare şi transport,
tendinţele potenţiale, durabilitatea resurselor (Gerbens-Leenes et al. 2010,
Schleich şi Hillenbrand 2009, Verhoef şi Nijkamp 2002), ce trebuie
raportate permanent la factorii de influenţă direcţi şi indirecţi, cum ar fi
numărul de persoane şi structura lor, dimensiunea spaţiilor rezidenţiale,
nivelul veniturilor, modele de consum adoptate, specificul adaptărilor
realizate (de exemplu izolare termică) (Stanciu 2006).
Evaluarea lor presupune utilizarea datelor din fluxul administrativ ori
rezultate din aplicarea modelelor matematice, a anchetelor, a metodelor
statistice ori a celor prospective (scenarii, predicţii, prognoze). De
asemenea, din perspectivă geografică, este necesară cunoaşterea distribuţiei
spaţiale şi temporale a consumurilor, în raport cu bazinele furnizoare.
La nivelul contaminanţilor, consideraţi ca fiind o externalitate care
acompaniază sursele rezidenţiale, se impune a fi cunoscută direcţia de
manifestare (către spaţiile rezidenţiale sau de la spaţiile rezidenţiale),
dimensiunea, toxicitatea, mecanismele de transport, comportamentul şi
capacitatea de asociere cu alţi contaminanţi (Baker et al. 2001).
Traseul diferitelor forme de energie şi substanţă receptate de spaţiile
rezidenţiale şi agresivitatea lor pentru organismul uman, precum şi formele
de amplificare a unor probleme de mediu existente sau latente pot studia
experimental de către fizicieni, chimişti, biologi şi medici.

52
 În cazul contaminanţilor generaţi de spaţiile rezidenţiale sub formă de
ape uzate menajere, deşeuri, poluanţi atmosferici ori organisme trebuie
evaluată cantitatea lor, compoziţia, agresivitatea, proiecţia la nivel local,
regional şi global (Assante-Duah 2002, Baker et al. 2001). În cazul lor,
datele statistice din surse administrative, anchetele, măsurătorile directe,
tehnicile GIS, metodele statistice şi evaluările multicriteriale sunt printre
cele mai frecvent utilizate metode de evaluare.

2.6.4. Evaluarea calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale

Calitatea mediului poate fi evaluată prin determinarea, prelucrarea şi
interpretarea valorilor unor indicatori şi indici de mediu ce definesc cadrul
general şi sursele de perturbare/degradare a mediului (Iojă 2008). Indicatorii
şi indicii de mediu trebuie să ofere o imagine cât mai cuprinzătoare şi
corectă asupra stării mediului în spaţiile rezidenţiale, respectiv calitatea
mediului exterior şi interior, calitatea apei potabile, nivelul zgomotului şi al
vibraţiilor, intensitatea luminii etc. Valorile acestor indicatori şi indici de
mediu pot fi obţinute din fluxul administrativ, din studii ştiinţifice anterioare
sau prin măsurători şi monitorizări directe.

2.6.5. Evaluarea expunerii categoriilor de rezidenţi la modificări ale

parametrilor fizici, chimici sau biologici ai mediului extern şi intern,
precum şi a consecinţelor expunerii
Starea şi calitatea mediului din spaţiile rezidenţiale influenţează direct
sănătatea şi confortul rezidenţilor. Aceştia receptează diferit degradarea
calităţii mediului din spaţiile rezidenţiale, funcţie de vârstă, sex, stare de
sănătate, sensibilitatea la anumite substanţe sau asocieri de substanţe (Kuehn
et al. 2007, Lindvall 1992).
Expunerea rezidenţilor este dependentă de durată (durata petrecerii
timpului în locuinţă, durata intrării în contact cu diferiţi poluanţi), mod de
expunere (activităţile desfăşurate), modalităţi de interacţiune cu
contaminanţii (ingerare, inhalare, contact prin piele) şi de caracterul
cumulativ al expunerii (Baker et al. 2001). Expunerea poate să producă
modificări în costurile de locuire, relaţiile sociale, dar mai ales în starea de
sănătate a populaţiei, putând să ducă chiar la decese (Iojă et al. 2011a).
În afara degradării stării de sănătate a populaţiei, o consecinţă a
expunerii rezidenţilor este legată de dezvoltarea de noi conflicte.
Gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor şi apelor uzate, mirosurile
neplăcute, zgomotul (mai ales în perioadele de odihnă), insecuritatea
generată de creşterea în gospodărie a unor animale pentru consum propriu
sau de companie sunt printre cele mai frecvente internalităţi şi externalităţi
generatoare de conflicte sociale prezente la nivelul spaţiilor rezidenţiale.
Evaluarea raporturilor între rezidenţi şi calitatea mediului din spaţiul de
locuit se realizează prin recensăminte şi/sau anchete statistice, prin studii

53
medicale şi de ecotoxicologie pe eşantioane-ţintă ori prin utilizarea unor
modele de expunere.

2.6.6. Identificarea categoriilor de reacţii la schimbările apărute în

calitatea mediului spaţiilor rezidenţiale
Anticiparea sau identificarea unor probleme de calitatea mediului în
spaţiile rezidenţiale reclamă o reacţie internă, a proprietarilor şi/sau
chiariaşilor, şi una externă, a instituţiilor administrative responsabile de:
– planificarea teritoriului, în scopul gestionarării durabile a utilizării
spaţiului şi a resurselor teritoriale (accesibilizarea serviciilor publice pentru
toate spaţiile rezidenţiale, evitarea dezvoltării de noi conflicte teritoriale ce
pot avea proiecţie la nivelul spaţiilor rezidenţiale, blocarea dezvoltărilor
rezidenţiale în spaţii care au valoare conservativă ori sunt expuse la riscuri
naturale şi/sau tehnogene cu intensitate şi frecvenţă ridicată);
– locuire, pentru promovarea de măsuri pentru creşterea şi
diversificarea ofertei de spaţii de locuit, descurajarea modelelor de locuire
agresive faţă de mediu, ineficiente economic pe termen scurt, mediu şi lung;
– sănătate şi siguranţă publică, în direcţia creşterii securităţii locuirii
(îndepărtarea elementelor care generează insecuritate în spaţiile rezidenţiale,
dezvoltarea de programe pentru scăderea incidenţei acestora);
– protecţia consumatorilor, prin limitarea intrărilor de substanţe
periculoase în spaţiile rezidenţiale (biocide, pesticide, produse de utilizare
îndelungată sau redusă);
– educaţie, în vederea informării şi conştientizării populaţiei asupra
modelelor de locuire viabile, incidenţei surselor de perturbare/degradare
interne şi externe asupra sănătăţii şi confortului locuirii, implicaţiilor
internalităţilor şi externalităţilor de mediu generate de spaţiile rezidenţiale;
– protecţia mediului, pentru dezvoltarea de instrumente pentru
cuantificarea internalităţilor şi externalităţilor de mediu generate de spaţiile
rezidenţiale, monitorizarea şi controlul emisiilor de contaminanţi fizici,
chimici şi biologici din surse de degradare externe situate în proximitate şi
dezvoltarea de soluţii durabile de adaptare la schimbările de mediu actuale.
Aceste reacţii trebuie să vizeze măsuri de conservare, prevenire,
protecţie, remediere ori adaptare, aplicabile structurilor rezidenţiale sau
surselor de perturbare/degradare (Steiner şi Butler 2007). Cunoaşterea şi
evaluarea rolului lor în îmbunătăţirea calităţii mediului din spaţiile
rezidenţiale este esenţială pentru promovarea unor modele de ecolocuire
(Brandon et al. 1997). De exemplu, prin observare directă, anchete şi
sondaje statistice, utilizarea datelor din fluxul adminitrativ, se poate evalua
reacţia rezidenţilor la introducerea becurilor economice, a echipamentelor
eficiente energetic, succesul operaţiunilor de izolare termică, eliminare a
infiltraţiilor din fundaţii şi subsoluri ori a supraumectării şi inundării
spaţiilor din jurul clădirilor în perioadele ploioase.

54
3. PRETABILITATEA AMPLASAMENTULUI
SPAŢIILOR REZIDENŢIALE

Relaţiile dintre sistemele naturale şi antropice produc schimbări

dinamice ale modului de utilizare a terenurilor (Acevedo et al. 2008,
Kaufmann 2007, Nielsen-Pincus et al. 2010). Între schimbările specifice
societăţii actuale, cu importante consecinţe în stabilitatea mediului la scară
globală şi regională, se detaşează conversia ecosistemelor naturale, a
terenurilor agricole şi altor terenuri deschise în spaţii construite (Feranec et
al. 2010), între care rezidenţialul deţine o pondere importantă.
Evitarea apariţiei unor noi dezechilibre la nivelul mediului ori
schimbarea modului de utilizare a terenurilor prin procesul de realizare a
noi spaţii rezidenţiale impune respectarea mai multor cerinţe, dintre care
atrag atenţia:
– competitivitatea şi starea de sanogeneză a amplasamentelor
(Goddard et al. 2010), integrând caracteristicile lor naturale, sociale ori
economice, cu specificul vecinătăţilor şi al dotărilor complementare, relaţiile
şi vectorii specifici (Halfacree 2012, Pătroescu et al. 2011b, Rojanschi şi
Bran 2002);
– oportunitatea investiţiilor în rezidenţial (Henderson şi Thisse 2004)
dependentă de situaţia economică, nivelul de trai, cererea de unităţi locative,
tendinţele pieţei imobiliare, dar mai ales de permisivităţile oferite de cadrul
legislativ pentru conversia spaţiilor non-rezidenţiale către rezidenţial (Iojă et
al. 2011d);
– consecinţele sociale, economice şi ecologice (Writght şi Boorse
2011), generate de conversia terenurilor spre spaţii rezidenţiale, care depind
în primul rând de capacitatea teritoriului de a filtra, amplifica ori direcţiona
externalităţile de mediu (Hasse şi Lathrop 2003).
Evaluarea pretabilităţii amplasamentului pentru spaţii rezidenţiale
reprezintă un demers util proprietarilor de terenuri şi imobile, autorităţilor
publice, dar şi planificatorilor teritoriali şi de mediu (Niţă 2011). Acest
demers poate conduce la:
– prevenirea unor efecte negative generate de amplasament (Crăciun
2008);
– micşorarea dimensiunii internalităţilor şi externalităţilor de mediu
generate de spaţiile rezidenţiale (Hasse şi Lathrop 2003);
– diminuarea costurilor de mediu la nivelul aşezărilor umane (Golland
şi Blake 2004);
– reducerea riscului de dezvoltare a conflictelor cu diferite surse de
degradare (obiective industriale active, rampe de deşeuri, spitale de boli
contagioase) (Bosher 2008);

55
 – atingerea dezideratului de durabilitate la nivelul aşezărilor umane
(Downton 2009, Koren şi Bisesi 2002, Langston şi Ding 2001, Munier
2006).

3.1. Starea de sanogeneză a amplasamentului spaţiilor

rezidenţiale
Starea de sanogeneză a amplasamentului spaţiilor rezidenţiale este
rezultatul acţiunii sinergice a unui cumul de factori naturali, sociali,
urbanistici şi economici (Iojă 2008). Studiile de amplasament agregă
informaţii multiple legate de condiţiile de fundare (stabilitatea substratului,
permeabilitatea rocilor, rezistenţa, adâncimea de îngheţ, adâncimea apelor
freatice), nivelul de încărcare al amplasamentului cu contaminanţi fizici,
chimici sau biologici (radioactivitate, electromagnetism, prezenţa metalelor
grele, poluanţilor organici persistenţi, populaţiilor de organisme) ori
specificul vecinătăţilor (ecosisteme naturale şi antropice ce se pot constitui
în amelioratori sau agresori pentru calitatea mediului în spaţiile
rezidenţiale). Artificializările existente (sisteme de apărare împotriva
riscurilor naturale şi antropice) nu trebuie neglijate, alături de ele o
deosebită atenţie acordându-se relaţiilor dintre componentele naturale şi
antropice, între care reţin atenţia vectorii de transfer ai fluxurilor de
substanţă şi energie, la care se adaugă modul de cuplare cu sistemele
teritoriale învecinate (Downton 2009, EPA 2001, Martin et al. 2004, Pratt
2010, Chapman 1996).
Subliniem ca factori primordiali utilizaţi în evaluarea pretabilităţii
amplasamentului:
– elementele cadrului natural (topostabilitatatea substratului,
adâncimea pânzei freatice, proximitatea suprafeţelor forestiere sau acvatice
şi condiţiile climatice locale);
– factorii rezultaţi din interacţiunea cadrului natural cu formele de
intervenţie antropică (manifestarea insulei de căldură urbană, apariţia unor
riscuri naturale sau tehnogene, atractivitatea unor elemente naturale,
seminaturale sau plantate);
– factorii economici (legaţi de analizele cost-beneficiu, preţuri de
piaţă) (Niţă 2011).

3.1.1. Elemente ale cadrului natural

Cadrul natural reprezintă suport şi resursă în dezvoltarea oricărei
activităţi umane (Wali et al. 2010). Suprafeţele rezidenţiale nu fac excepţie,
iar elementele cadrului natural condiţionează dezvoltarea şi funcţionalitatea
lor pe trei paliere.
Amplasamentul determină în mod fundamental, prin parametrii
specifici, favorabilitatea sau restrictivitatea dezvoltării suprafeţelor
rezidenţiale în anumite spaţii. Astfel, arealele cu un substrat stabil, fără

56
exces de umiditate în sol, şi cu risc redus de producere a riscurilor climatice
sunt preferate pentru dezvoltarea suprafeţelor rezidenţiale, în timp ce
arealele cu manifestarea a unor hazarde geologice, geomorfologice,
hidrologice şi/sau meteorologice extreme ar trebui să fie evitate de acest tip
de utilizare umană.
Caracteristicile tehnice sunt de asemenea esenţiale. Dincolo de
componenta arhitecturală sau estetică a unor suprafeţe rezidenţiale, rezultate
ca urmare a nivelului de culturalitate al proprietarilor sau tendinţelor
socioculturale, elementele cadrului natural influenţează direct multe din
caracteristicile tehnice ale clădirilor (tipul de acoperiş şi panta acestuia,
numărul de etaje, orientarea, materialele de construcţie), dar şi modul de
organizare al suprafeţelor rezidenţiale (distanţa între clădiri, structura
infrastructurii, dimensiunea tramei stradale, coeficientul de utilizare a
terenului).
Componenta peisagistică face ca frecvent anumite areale să fie
considerate pretabile pentru dezvoltarea unor suprafeţe rezidenţiale doar
pentru că în proximitatea lor există elemente ale cadrului natural ori cultural,
ce conferă personalitate ori atractivitate (spaţii verzi, suprafeţe acvatice).
Componenta psihologică este de multe ori mai puternică decât motivaţia
economică ori socială. Astfel, primează nivelul de identitate socială, pe care
rezidenţii doresc să îl atingă prin poziţionarea locuinţelor în astfel de zone.
Evaluarea pretabilităţii orizontului superficial pentru susţinerea spaţiilor
rezidenţiale (Fig. 3.1) reprezintă o necesitate atât pentru dezvoltarea unor
suprafeţe rezidenţiale durabile, cât şi pentru limitarea pierderii de suprafeţe
cu capacitate productivă ridicată (Eaton et al. 2007, Pătroescu et al. 2009).
Pretabilitatea amplasamentelor pentru susţinerea suprafeţelor
rezidenţiale se impune a fi considerată şi din perspectivă economică
(Henderson şi Thisse 2004), care se referă la productivitatea agricolă şi/sau
silvică a solurilor. Dezvoltarea spaţiilor rezidenţiale în zone cu soluri
încadrate în clase de bonitare superioară reprezintă o problemă socială,
economică şi de mediu care are proiecţie şi la scară globală (Bălteanu şi
Şerban 2005).
3.1.1.1. Topostabilitatea substratului
Topostabilitatea reprezintă un concept care integrează aspectele
favorabile (orizontalitatea reliefului, condiţii de scurgere şi/sau infiltrare a
apei, plasticitate) şi restrictive (declivitate, riscuri seismice şi geologice
ridicate) oferite de spaţiul suport, din punct de vedere geologic şi
geomorfologic.
Variaţia spaţială şi temporală a topostabilităţii condiţionează starea
clădirilor şi infrastructurii (Niewczas şi Witkowska-Walczak 2005). Orice
construcţie antropică trebuie să integreze, încă din faza de proiectare,
adaptări care să îi crească rezistenţa la condiţiile topografice şi la riscurile de

57
pe un anumit amplasament (pantă, fragmentare, energie de relief,
compactare, procese fluviatile şi de versant, alte procese ori caracteristici
care condiţionează stabilitatea substratului, seismicitate) (Daraghmeh et al.
2009).

Fig. 3.1. Caracteristicile solului – componente în dezvoltarea spaţiilor rezidenţiale

în Comana, Giurgiu. Prin favorabilitatea redusă a dezvoltării spaţiilor rezidenţiale
determinată de caracteristicile solului se detaşează localităţile Comana, Vlad Ţepeş şi
Budeni.

Modificările structurale se prezintă deseori sub forma unor compactări

sau deformări plastice care se extind pe verticală (Marjorie Aelion şi Davis

58
2007). Riscul de compactare poate fi determinat pe baza caracterizării
topostabilităţii pe de o parte, dar şi prin calcularea presiunii de propagare în
sol (Bastgen şi Diserens 2009).
Subsidenţa terenurilor este privită, în multe localităţi, ca un hazard
natural şi tehnogen, având drept cauze mişcările tectonice generale ori
modificarea antropică a configuraţiei depozitelor prin utilizarea resurselor
subterane (apă, minereuri, resurse energetice) sau construcţia unor
infrastructuri (reţele de metrou, sisteme de canalizare etc.).
Un alt proces cu proiecţie la nivelul topostabilităţii este tasarea,
specifică în special loessului şi depozitelor loessoide, care se presează sub
acţiunea unor presiuni induse de acumularea apei sau de o serie de
construcţii antropice. În cazul proceselor de tasare, problema este frecvent
rezolvată prin creşterea adâncimii de fundare a clădirilor şi realizarea unor
lucrări de hidroizolare adecvate.
Spre exemplu, în zona metropolitană a municipiului Bucureşti,
elementul care individualizează geologic arealul este reprezentat de
depozitele loessoide sub care se află depozite de nisipuri şi pietrişuri cu
intercalaţii de argile (Liteanu 1952). Aceste depozite sedimentare
condiţionează dezvoltarea suprafeţelor rezidenţiale prin apariţia tasărilor ce
determină costuri ridicate de construcţie şi întreţinere (Iojă 2008).
Intervenţia antropică în aceste spaţii constă în special în artificializarea
topografică prin nivelarea suprafeţelor, în vederea evitării extinderii
arealelor afectate de aceste procese geomorfologice (Goudie 2006).
Artificializările reliefului, relicte sau actuale (de exemplu canale de
irigaţii, excavaţii, ramblee, deblee, atenuarea pantelor din fruntea teraselor)
au avut drept scop reducerea gradului de restrictivitate al reliefului pentru
anumite activităţi umane, inclusiv construirea de suprafeţe rezidenţiale. Ele
se constituie în elemente ce trebuie în mod obligatoriu integrate în
topostabilitatea teritoriului, întrucât introduc schimbări sensibile la nivelul
structurii şi funcţionalităţii teritoriului (Chapman 1996). Astfel, canalele de
desecare din Lunca Dâmboviţei (cartierul Giuleşti-Sârbi din municipiul
Bucureşti) constituie o restricţie care trebuie integrată în planurile de
extindere a zonelor rezidenţiale, întrucât ele introduc fragmentare şi
insecuritate. Nu doar structura litologică, ci şi fenomenele geomorfologice
ce pot apărea, condiţionează pretabilitatea dezvoltării suprafeţelor
rezidenţiale în anumite areale (Goudie 2006).
Un proces caracteristic cu impact la nivelul spaţiilor rezidenţiale este
cel de colmatare. Acesta induce permanente transformări nu numai în
configuraţia albiilor minore ale râurilor, dar şi a celor majore, unde sunt
prezente uneori inserţii rezidenţiale, expuse la procese de înmlăştinire.
Aceste procese, dincolo de scăderea pretabilităţii amplasamentului prin
supraumectarea substratului, contribuie la creşterea vulnerabilităţii la
inundaţii a spaţiilor rezidenţiale (Steiner şi Butler 2007).

59
 Tipul genetic de sol şi procesele ce se produc la nivelul acestuia pot
avea o influenţă sensibilă asupra topostabilităţii terenurilor (Daraghmeh et
al. 2009). Solurile afectate de fenomene de gleizare, pseudogleizare,
salinizare sau alcalinizare, ori care prezintă o capacitate superioară de
reţinere a contaminanţilor fizici, chimici şi biologici pot influenţa
dezvoltarea suprafeţelor rezidenţiale. Astfel, numai în zona metropolitană a
municipiului Bucureşti, 16 391 ha de suprafeţe rezidenţiale sunt dezvoltate
în zone în care solurile sunt afectate de exces de umiditate (Fig. 3.2) (Niţă
2011). În plus terenurile agricole se caracterizează prin prezenţa unor
substanţe chimice remanente utilizate în agricultură (pesticide
organoclorurate şi organofosforice, stimulatori de creştere), care au devenit
accesibile rezidenţialului din cauza extinderii necontrolate (Vânău 2009).

Fig. 3.2. Suprafeţe rezidenţiale dezvoltate în zone cu exces de umiditate în

extremitatea vestică municipiului Bucureşti (2010). Apare evident contrastul dintre
calitatea construcţiilor şi pretabilitatea amplasamentului.

3.1.1.2. Adâncimea pânzei freatice

Apa reprezintă o resursă atractivă, dar şi limitatoare pentru dezvoltarea
aşezărilor umane (Eisner et al. 1992). Astfel, nevoia de a avea o sursă de apă
accesibilă şi corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ se
corelează în multe situaţii cu dezvoltarea de mecanisme de prevenire sau
îndepărtare a efectelor negative ce pot fi asociate cu apele de suprafaţă şi
subterane (CCMESI 2008a).

60
 În această relaţie duală, spaţiile rezidenţiale modelează permanent,
conştient şi inconştient, resursele de apă prin exploatare, modificarea
regimului de scurgere, a calităţii ori a altor parametri. Astfel, uneori spaţiile
rezidenţiale pot duce, prin supraexploatare, la depăşirea capacităţii de
regenerare a resurselor de apă (Nielsen-Pincus et al. 2010).
În acest context, managementul integrat al resurselor de apă urmăreşte
să protejeze şi să îmbunătăţească starea acestor resurse şi să limiteze
agresivitatea lor, ţinând cont de caracteristicile sociale şi economice ale
comunităţilor umane (Brown Gaddis et al. 2007) de consumurile specifice
(Umezawa et al. 2008), dar şi de caracteristicile hidrogeologice ale apelor
subterane situate sub spaţiile rezidenţiale, perturbate în urma activităţilor
umane (Chae et al. 2008).
Între apele subterane şi suprafeţele rezidenţiale pot apărea mai multe
categorii de conflicte, între care atrag atenţia următoarele:
– restricţii de construcţie, ca urmare a modificării valorilor nivelului
piezometric al orizontului acvifer, ce poate genera probleme semnificative,
precum inundarea subsolurilor, a terenurilor aferente construcţiei (Fig. 3.3),
creşterea presiunii asupra structurilor subterane (conducte, spaţii de parcare
etc.), deteriorarea fundaţiilor clădiriilor, afectarea salubrităţii locuirii prin
aportul de apă, radon şi alte substanţe dizolvate în apă, precum şi prin
accentuarea pierderilor de căldură prin pardoseli (Almedeij şi Al-Ruwaih
2006);
– blocaj, introdus de extinderea suprafeţelor impermeabile aferente
construcţiilor rezidenţiale, care afectează intrările şi ieşirile de apă şi
contaminanţi din/înspre subteran (Cho et al. 2009);
– supraconsumul rezidenţial de apă, ce susţine funcţionarea salubră a
spaţiilor rezidenţiale. Cantităţile mari de apă retrase din freatic pot
determina epuizarea rezervelor de apă, schimbarea relaţiei hidraulice dintre
apele de suprafaţă şi acvifer (Cho et al. 2009), regimul scurgerii subterane
putând fi afectat în mod negativ datorită utilizării intensive şi reîncărcării
reduse;
– contaminarea apelor subterante prin utilizare iraţională ori
planificare defectuoasă a spaţiului, în special în sistem individual. Astfel,
multe fântâni nu sunt separate corespunzător de sursele rezidenţiale de
contaminare (haznale, spaţii de depozitare a deşeurilor agricole), fiind
situate la distanţe mult prea mici şi beneficiind de condiţii facile de transfer
a poluanţilor dinspre acestea;
– îndepărtarea apelor subterane, necesară în cazul realizării unor
infrastructuri subterane (cum este cazul tunelurilor de metrou, a spaţiilor de
parcare subterană) sau supraterane (construcţii care au nevoie de condiţii de
fundare speciale), ori în cazul în care aceasta afectează prin nivel stabilitatea
construcţiilor (Fig. 3.3 şi Fig. 3.4). Aceasta presupune diminuarea presiunii
zăcămintelor de apă subterană, pentru a evita potenţiale efecte negative.

61
 Fig. 3.3. Inundarea spaţiilor rezidenţiale – comuna Baloteşti, Ilfov (2010). Dincolo
de consecinţele care apar la nivelul culturilor agricole, trebuie evidenţiată şi
degradarea construcţiilor şi afectarea infrastructurilor subterane.

Fig. 3.4. Suprafeţe cu exces de umiditate în vestul zonei metropolitane a

municipiului Bucureşti (2010). Extinderea spaţiilor rezidenţiale în zonele cu
intensitate ridicată a proceselor de supraumectare este un fenomen recent.

62
3.1.1.3. Proximitatea pădurii
S-a observat că extinderea suprafeţelor rezidenţiale determină
modificări importante la nivelul suprafeţelor agricole şi forestiere,
contribuind la creşterea costurilor sociale şi de mediu, apariţia de conflicte
între diferite categorii de utilizare a spaţiului, distrugerea, degradarea şi
fragmentarea habitatelor (Nielsen-Pincus et al. 2010, Primack et al. 2008).
Suprafeţele rezidenţiale au o tendinţă intrinsecă de apropiere (Fig. 3.5)
de păduri sau alte categorii de suprafeţe oxigenante, mai ales datorită
beneficiilor potenţiale, economice şi de mediu, oferite de acestea.

Fig. 3.5. Dezvoltarea spaţiilor rezidenţiale în proximitatea pădurilor în partea de

nord a zonei metropolitane a municipiului Bucureşti (1977-2005). Se observă tendinţa
de apropiere pulverizată a spaţiilor rezidenţiale în raport cu suprafeţele forestiere.

Ele reprezintă elemente fundamentale în planificarea teritorială (Lowry

et al. 2011), întrucât contribuie la reducerea consumului de energie,
controlul apelor pluviale, conturarea şi menţinerea unor habitate favorabile
pentru biodiversitatea urbană, îmbunătăţirea calităţii aerului, stocarea
carbonului (Chiesura 2004, del Saz-Salazar şi Rausell-Köster 2008,
Tyrväinen et al. 2007). De asemenea, prin rolul lor în ameliorarea condiţiilor
climatice (în special în controlul extinderii arealului afectat de insula de
căldură urbană) determină schimbări ale mediului la scară locală şi regională
cu rol în ameliorarea condiţiilor de locuire (Carreiro şi Tripler 2005).

63
 Existenţa pădurilor în proximitatea spaţiilor rezidenţiale contribuie la
asigurarea unui mediu sănătos pentru locuitori şi determină o anumită
coeziune socială (Hunter 2011).
În acelaşi timp însă, realizarea de spaţii rezidenţiale prea aproape de
suprafeţele forestiere sau chiar în interiorul acestora, generează costuri noi
legate de managementul organismelor nedorite (bacterii, fungi,
nevertebrate) şi o scădere considerabilă a securităţii locuirii (Godish 2000).
Pierderea pădurilor şi fragmentarea asociată cu dezvoltarea suburbană
este un fenomen larg răspândit (Boentje şi Blinnikov 2007), cu un impact
major asupra biodiversităţii şi structurii peisajelor şi în nordul municipiului
Bucureşti.
Diminuarea suprafeţelor forestiere ori fragmentarea lor până la
pulverizare este o consecinţă a faptului că una din ţintele principale ale
expansiuni spaţiilor rezidenţiale din România a fost reprezentată de
elementele componente ale centurilor galben-verzi, al căror rol sanogenetic
nu a fost încă conştientizat de noii proprietari. Fie că vorbim de terenuri
agricole sau de suprafeţe aflate în proximitatea (Fig. 3.6) sau chiar în
interiorul pădurilor, acestea au fost preferate pentru dezvoltarea de spaţii
rezidenţiale atât datorită preţului mai redus cu care au fost achiziţionate
terenurile, cât şi datorită tendinţei existente în societatea românească de a
căuta izolarea locuinţei, explicată în parte şi ca o contrapondere la tendinţa
comunistă de a concentra locuitori în blocuri (Andrusz et al. 1996).

Fig. 3.6. Dezvoltarea de suprafeţe rezidenţiale noi în proximitatea Pădurii

Băneasa, municipiul Bucureşti. În acest caz, pădurea funcţionează ca factor de
atractivitate pentru construcţiile rezidenţiale.

64
 Abordarea cea mai eficientă ar trebui să integreze reducerea
suprafeţelor în care impactul uman este resimţit (Gagné şi Fahrig 2010),
deci se impune păstrarea unor distanţe dintre rezidenţial şi forestier, care să
diminueze sau chiar să îndepărteze efectele antropice negative asupra rolului
de suprafaţă oxigenantă al pădurii. În acest scop spaţiile rezidenţiale pot fi
concentrate în areale situate la o anumită distanţă de spaţiile forestiere ori
pot fi izolate de acestea prin suprafeţe tampon (McWilliam et al. 2010).
Densitatea locuinţelor şi distanţa la care se află acestea de limita pădurii
trebuie să devină indicatori monitorizaţi continuu în vederea evaluării
dimensiunii conflictelor potenţiale dintre expansiunea urbanizării şi
suprafeţele forestiere. În cazul zonei metropolitane a municipiului Bucureşti,
nu puţine sunt cazurile în care spaţiile rezidenţiale sunt situate la o distanţă
mai mică de 50 m în raport cu liziera pădurii sau chiar în interiorul acestora

Fig. 3.7. Dezvoltarea spaţiilor rezidenţiale în proximitatea pădurilor – Baloteşti,

Ilfov (2008). Pretabilitatea este cu atât mai ridicată cu cât distanţa de spaţiile
forestiere este mai mare.

Analizând tipologia suprafeţelor rezidenţiale situate în proximitatea

pădurii, se remarcă faptul că ponderea cea mai mare (57,8%) revine spaţiilor
rezidenţiale izolate, reprezentate prin locuinţe construite în ultimii 20 de ani

65
şi care au avut tendinţa de a se apropia de păduri, considerându-le elemente
de atractivitate (Tabel 3.1.Fig. 3.7)..

Tabel 3.1. Suprafeţe rezidenţiale situate la sub 50 m de pădure în zona

metropolitană a municipiului Bucureşti
Tip rezidenţial Suprafaţa (mp) Procent (%)
Rezidenţial colectiv 12 923 0,79
Rezidenţial pavilionar 593 636 36,38
Rezidenţial izolat 942 848 57,79
Ansambluri rezidenţiale 82 191 5,04

Reprezentative în acest caz sunt suprafeţele rezidenţiale din localităţile

situate în partea de nord a zonei metropolitane – Snagov, Ciolpani,
Corbeanca, Baloteşti. De asemenea, atrage atenţia ponderea redusă a
ansamblurilor rezidenţiale situate la mai puţin de 50 m de păduri (5,04%,
doar în Voluntari şi Corbeanca), dar şi lipsa aproape totală a clădirilor
colective de locuit în proximitatea pădurilor.

3.1.2. Vulnerabilitatea la riscuri naturale şi tehnogene a spaţiilor

rezidenţiale
Riscul este o agregare a hazardului cu vulnerabilitatea societăţii la
acesta (Fig. 3.8), exprimată prin capacitatea de a se pregăti, răspunde şi
reface după manifestarea unui astfel de eveniment (Collins et al. 2009).
Hazardele naturale au deseori impact considerabil asupra sistemelor
socioeconomice, iar consecinţele pot fi pe termen lung sau chiar ireversibile
în regiunile afectate (Patwardhan şi Sharma 2005). Comunităţile umane,
caracterizate prin coeziune socială, fac faţă incertitudinii prin amenajări
antropice cu rol preventiv ori prin construirea unei memorii sociale a
evenimentelor (Armaş 2008), abandonând noţiunea de stabilitate şi crescând
capacitatea de a învăţa din etape de criză.
Orice spaţiu conţine un potenţial de instabilitate, care se poate
manifesta sub formă de risc din perspectiva modului de valorificare a
teritoriului, impunând anumite constrângeri naturale (Collins et al. 2009,
Huang şi Inoue 2007), în funcţie de rezilienţa lor. Rezilienţa condiţionează
relaţia dintre sistemele sociale şi naturale, ce implică posibilitatea
dezvoltării unor mecanisme de adaptare bazate pe experienţa evenimentelor
trecute.
Hazardele sunt evenimente ce nu pot fi studiate decât interdisciplinar,
cu implicarea unui număr mare de ştiinţe naturale şi sociale, într-o abordare
multidirecţională care să cuprindă direcţii tematice, componentele expuse
riscului, vulnerabilitatea socioeconomică şi structurală, rezilienţa indivizilor
şi societăţii (Montz şi Tobin 2011).

66
Fig. 3.8. Componentele riscurilor naturale şi antropice (prelucrare după (Vanwesten et al. 2008)).

67
 Suprafeţele rezidenţiale sunt mai vulnerabile la riscuri datorită densităţii
crescute a elementelor expuse (populaţie, clădiri, infrastructuri – Fig. 3.9),
dar şi datorită interacţiunilor puternice care există între aceste elemente
(Montoya şi Masser 2005).

Fig. 3.9. Suprafeţe rezidenţiale expuse riscului de inundaţie – Comuna Ileana,

judeţul Călăraşi (2010). Apropierea excesivă de corpurile de apă este o problemă
frecvent întâlnită în arealele afectate de expansiunea rezidenţială.

Evenimentele negative ce afectează suprafeţele rezidenţiale aruncă o

lumină nefavorabilă asupra autorităţilor responsabile cu prevenirea lor, şi
de aceea deseori consecinţele sunt minimizate de către acestea (Gamper şi
Turcanu 2009, Rufat 2011). În general, costurile sociale şi economice ale
dezastrelor afectează categoriile sărace ale populaţiei (Kellenberg şi
Mobarak 2008).
Limitarea efectelor riscurilor naturale şi tehnogene prin amplasarea în
areale slab afectate implică costuri ridicate, iar deseori locuitori sunt
reticenţi la schimbarea domiciliului (Gamper şi Turcanu 2009).
În cazul riscurilor de mediu, procesul de luare a deciziilor se
fundamentează pe evaluări, instrumente şi criterii diversificate, care
determină o creştere a complexităţii procesului. Măsurile de prevenire
trebuie să se bazeze pe principii menite să asigure respectarea unui nivel
minim de calitate, siguranţă şi durabilitate (Margreth şi Romang 2010).

68
 Multe din administraţiile publice locale, chiar dacă elaborează planuri
de apărare, nu comunică între ele în realizarea acestora la scară
metropolitană, în aşa fel încât ele să aibă o eficienţă crescută, mai ales în
condiţiile în care evenimentele naturale nu ţin cont de limitele
administrative. Atunci când în aşezările umane nu se adoptă măsuri
coordonate de către autorităţi, prevenirea producerii evenimentelor şi
răspunsul după producerea lor tind să devină haotice, deci ineficiente.
Majoritatea administraţiilor locale din România respectă anumite coduri de
construire şi utilizare a locuinţelor, dar în general acestea sunt limitate la
atributele de bază ce s-ar impune să vizeze securitatea locuirii, precum şi
protecţia împotriva incendiilor, integritatea structurală a clădirii, siguranţa
energetică ori sistemul de instalaţii sanitare (Niţă 2011).
Mai mult, la nivel internaţional tendinţa este de a se abandona
abordările de tipul răspuns la dezastru (pentru că prezintă doar rezultate
temporare la costuri foarte mari) şi de a le înlocui cu o abordare holistică în
care prevenirea să joace un rol important, avându-se totuşi în vedere faptul
că prevenirea totală a daunelor este un obiectiv de neatins (Montoya şi
Masser 2005). Obiectivul este acela de realizare a unor comunităţi rezistente
la dezastre care după producerea unui eveniment să înregistreze pierderi
minime de vieţi omeneşti, întreruperi de foarte scurtă durată a serviciilor
publice, răspunsul să se realizeze imediat fără intervenţie de stat,
recuperarea înfăptuindu-se printr-o planificare locală echilibrată.
În cazul hazardelor tehnologice, elementele sociale şi politice amplifică
riscul existent. Un hazard tehnologic poate constitui evenimentul
declanşator în construirea unor politici în domeniu, la nivel local sau chiar
naţional (Ibitayo et al. 2004), chiar dacă fragmentarea autorităţii
jurisdicţionale în managementul hazardelor tehnologice poate afecta modul
de răspuns la acestea.
Hărţile de expunere la hazard, ce prezintă arealele în care se manifestă
anumite procese naturale ori tehnologice, sunt de o deosebită importanţă atât
pentru planificarea teritoriului (Margreth şi Romang 2010), cât şi pentru
organizarea unor măsuri de protecţie temporară. O hartă a unui dezastru
natural cuprinde areale ce ar putea fi afectate în eventualitatea producerii
acestuia (Huang şi Inoue 2007), deci se impune să estimăm cu claritate
distribuţia probabilă a fenomenului reprezentat, trasarea limitelor benzilor
de inundabilitate din lungul râurilor fiind un exemplu elocvent. Integrarea
acestor hărţi în planurile de extindere a spaţiilor rezidenţiale prezintă o
importanţă deosebită, întrucât reduce considerabil costurile de administrare
a aşezărilor umane pe termen mediu şi lung.
Tendinţa localnicilor este de a-şi exprima dezacordul în privinţa
amplasării unor unităţii industriale cu potenţial pericol sau a altor surse de
poluare în proximitatea comunităţii lor (Bickerstaff şi Simmons 2009).
Aceasta este o expresie clară a conceptului NIMBY (Not In My Back Yard),

69
în care oamenii resping astfel de activităţi datorită unor motivaţii personale.
Chiar şi acolo unde oamenii nu îşi exprimă dezacordul, asta nu înseamnă că
sunt de acord cu investiţia, dar că mai degrabă sunt neîncrezători în
capacitatea vocii lor sociale de a opri/modifica investiţia, sau sunt atraşi de
costurile mai reduse datorate proximităţii elementului nefavorabil (Fig.
3.10).

Fig. 3.10. Rezidenţial dezvoltat în proximitatea unei staţii de transformare

electrică, comuna Domneşti, judeţul Ilfov (2010). Dorinţa de a avea o locuinţă
primează interesului pentru existenţa unor condiţii de locuire sănătoasă.

3.2. Insula de căldură şi agresivitatea ei asupra spaţiilor

rezidenţiale
Unul dintre impacturile perceptibile ale urbanizării este reprezentat de
creşterea temperaturii în zonele centrale ale aşezărilor umane mari din cauza
modului artificial de utilizare a terenurilor şi a căldurii rezultate în urma
activităţilor umane, fenomen cunoscut sub numele de insula de căldură
urbană (Hirano şi Fujita 2011).
Cauzele dezvoltării au fost evidenţiate, iar factori amplificatori ai
fenomenului de căldură au fost identificaţi încă din anii 1960 (Mitchell
1961):
– conductivitatea şi capacitatea calorică mai ridicată a suprafeţelor
construite şi a celor pavate, care cresc capacitatea de absorbţie a căldurii în

70
timpul zilei, şi din cauza albedoului mai scăzut al acestor suprafeţe
(Camilloni şi Barros 1995);
– creşterea cantităţii de radiaţie de undă scurtă absorbită în lungul
bulevardelor canion (Stathopoulou şi Cartalis 2007);
– amplificarea cantităţii de radiaţie de undă lungă absorbită datorită
poluării (Masson 2006),
– diminuarea pierderilor de radiaţie de undă lungă prin reducerea
suprafeţelor deschise (Santamouris et al. 2007);
– reducerea intensităţii proceselor de evapotranspiraţie (Mihalakakou
et al. 2004);
– creşterea gradului de ocupare a suprafeţelor urbane cu clădiri,
mineralitatea faţadelor şi desnitatea construcţiilor fiind elemente
fundamentale în formarea insulei de căldură;
– variaţia celorlalţi parametri meteorologici (Stathopoulou şi Cartalis
2007), (Fig. 3.11).

Fig. 3.11 Factorii de influenţă ai intensităţii de manifestare a insulei de căldură

(prelucrare după (Memon et al. 2009).

Intensitatea fenomenului de insulă de căldură poate fi exprimată ca

diferenţa între temperatura urbană şi cea a spaţiilor periferice (Kolokotroni
et al. 2006) şi depinde de dimensiunea şi nivelul de dezvoltare al oraşului,
condiţiile topografice, climatul regional şi condiţiile meteorologice diurne şi
anotimpuale (Stathopoulou şi Cartalis 2007).
Altimetria variabilă a volumelor construite, ca şi lărgimea arterelor de
circulaţiei sunt variabile de luat în calcul în evaluarea confortului locurii

71
urbane, întrucât, alături de suprafeţele oxigenante (spaţii verzi, corpuri de
apă), diminuează manifestarea insulei de cădură urbană.
Măsurile de contracarare a fenomenului trebuie să pornească de la
managementul utilizării terenurilor (Hirano şi Fujita 2011) – în strânsă
corelaţie cu distribuţia spaţială a consumului de energie (element indicator
în formarea insulei de căldură).
Evaluarea intensităţii de manifestare a insulei de căldură se realizează
predominant prin modelare matematică (Kassomenos şi Katsoulis 2006,
Masson 2006, Stathopoulou şi Cartalis 2007) (Fig. 3.12) şi utilizarea
imaginilor satelitare (Lu şi Weng 2006).
Cauzele manifestării fenomenului de insulă de căldură urbană în cazul
municipiului Bucureşti sunt similare cu cele identificate în cazul altor oraşe
afectate de acest fenomen (Cheval şi Dumitrescu 2008) cu menţiunea că
manifestarea lui este accentuată şi de ponderea deosebit de redusă a
suprafeţelor oxigenante, respectiv 7,46 % din total (Iojă et al. 2011d).

Fig. 3.12. Temperatura maximă a lunii iulie în zona metropolitană a municipiului

Bucureşti (pe baza datelor WorldClim pentru intervalul 1950–2000).

În cazul municipiului Bucureşti, evaluarea intensităţii de manifestare a

insulei de căldură urbană s-a realizat prin organizarea unei reţele de
monitorizare de către Centrul de Cercetare a Mediului şi Efectuare a
Studiilor de Impact, Universitatea din Bucureşti.

72
 Reţeaua de monitorizare a arealului de manifestare a fenomenului de
insulă de căldură a inclus 56 de puncte situate în diferite locaţii din
intravilanul municipiului Bucureşti şi zona lui de influenţă, folosind metoda
transectelor. Reţeaua de puncte a fost astfel organizată încât să ofere
informaţii pe patru diagonale:
– Nord–Sud (Snagov, Săftica, Băneasa, Herăstrău, Kiseleff, Piaţa
Victoriei, Piaţa Romană, Universitate, Unirii, Tineretului, Piaţa Sudului,
Berceni);
– Vest–Est (Carrefour Militari, Păcii, Lujerului, Cotroceni, Eroilor,
Universitate, Traian, Morarilor, Pădurea Cernica);
– Nord-Vest–Sud-Est (Mogoşoaia, Parcul Bazilescu, Parcul Sf. Maria,
Gara de Nord, Universitate, Traian, Parcul Naţional, Vitan, Titan);
– Nord-Est–Sud-Vest (Sinteşti, Voluntari, Motodrom, Plumbuita, Tei,
Obor, Floreasca, Verdi, Circului, Universitate, Parcul Carol, Sebastian,
Drumul Taberei, Apărătorii Patriei, Tăcerii, Progresului).
Au fost utilizaţi senzori de înregistrare a temperaturii şi umidităţii DS
1923 Hygrochron (umiditate şi temperatură), cu caracteristicile următoare:
- interval de monitorizare a temperaturii între -200C şi 850C, cu
eroare de ±0,06250C;
- interval de monitorizare a umidităţii între 0 şi 100 %, cu eroare
de 0,06 % ;
- potenţial de stocare a 8 192 de date, la interval de 1 oră;
- protecţie prin filtru hidrofobic împotriva particulelor, umidităţii şi
contaminanţilor
Descărcarea datelor s-a realizat utilizând un cablu de reţea 1 Wire
DS1402D-DR8, din seria DS1402, cu posibilitate de conectare a porturilor
seriale sau USB 1-Wire. DS1402 cuprinde patru tipuri de bază de conectori,
respectiv 1-Wire RJ-11, iButton, Touch-and-Hold Probe, şi Blue Dot™
Receptor. Datele înregistrate au fost descărcate cu programul 1-Wire Viewer
(Java Based), care permite activarea şi setarea senzorilor, funcţie de
necesităţile de colectare a datelor (precizie, perioadă de timp etc.).
Diferenţa dintre temperaturile medii pentru punctele care au generat
date reprezentative a fost de circa 2,50C, valorile maxime fiind specifice
părţii centrale a municipiului Bucureşti (Piaţa Universităţii) (Fig. 3.13), iar
cele mai mici estului ariei metropolitane bucureştene (Pădurea Cernica).
Analiza valorilor înregistrate a scos în evidenţă că diferenţele cele mai
mari apar în timpul verii, fiind de circa 4,50C, suprapunându-se aceloraşi
puncte în care se înregistrează valorile maxime şi minime. Valoarea maximă
din Piaţa Universităţii nu este deloc întâmplătoare, în condiţiile în care
densitatea spaţiilor construite este foarte ridicată, sursele termice de poluare
fiind foarte active (în special traficul rutier), iar suprafaţa oxigenantă
nesemnificativă. În cazul punctului Pădurea Cernica, valoarea redusă este
determinată de faptul că se află într-o formaţiune vegetală forestieră cu

73
dominanţă apreciabilă a stratului arborilor şi nivel freatic aproape de
suprafaţă.

Fig. 3.13. Fenomenul de insulă de căldură în municipiul Bucureşti în perioada

august–noiembrie 2008. Se observă cu claritate importanţa spaţiilor verzi în limitarea
extinderii arealului de manifestare maximă a insulei de căldură (interpolare spaţială
realizată în Arcgis 9.3 folosind metoda kriging).

În lunile de primăvară şi toamnă diferenţele de temperatură se

atenuează. O excepţie o reprezintă luna noiembrie, când se resimte efectul

74
excesului de căldură eliminat de spaţiile construite, în inerţia lor termică,
odată cu pornirea sistemelor de termoficare. Astfel, diferenţa înregistrată în
noiembrie între centru şi periferie este de 30C.
În timpul iernii, diferenţele se atenuează semnificativ. Deşi există o
deosebire permanentă între oraş şi vecinătăţi, ea nu este atât de puternică ca
în timpul verii. Astfel, în timpul iernii, diferenţele se menţin în jurul valorii
de 2,50C, atragând atenţia faptul ca zonele mai deschise (de exemplul Lacul
Morii), se caracterizează prin valori mai scăzute decât cele cu densitate
ridicată a construcţiilor.
Compararea hărţilor realizate de Universitatea din Bucureşti, Centrul de
Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor de Impact în anii 1993–1994,
deşi nu reflectă în totalitate realitatea din teren (metodele de investigare au
fost diferite) ne-a permis să observăm câteva schimbări, perceptibile de
altfel, ce au proiecţie în calitatea mediului spaţiilor rezidenţiale, şi anume:
– extinderea, atât spre sud, cât şi spre nord şi vest, a arealului în care
diferenţele de temperatură între centru şi periferie sunt mai mari de 20C;
– conturarea unei noi zone cu intensitatea maximă de manifestare a
insulei de căldură urbană în zona Gara de Nord, alături de cea din zona
cuprinsă între Piaţa Romană–Universitate– Piaţa Unirii.
Dimensiunea fenomenului de insulă de căldură urbană s-a accentuat, pe
măsură ce densitatea construcţiilor a crescut, spaţiile oxigenante s-au
diminuat şi numărul de surse de poluare termică s-a amplificat (CCMESI
2008c). Astfel, diferenţele de 3–4,50C dintre centru şi periferie înseamnă de
fapt o dublare a valorilor faţă de perioada considerată ca reper (1993–1994).
De asemenea, în timpul iernii, diferenţele maxime de temperatură dintre
centru şi periferie s-au modificat de la 1,50C cât erau în perioada 1993–1994
la 2,350C în 2008.
Efectele induse de fenomenul de insulă de căldură urbană în cadrul
spaţiilor rezidenţiale includ supradimensionarea costurilor de mediu atât
pentru populaţie, cât şi pentru autorităţile locale (CCMESI 2011).
În mod secundar, fenomenul de insulă de căldură urbană implică:
– deteriorarea stării de sanogeneză a populaţiei, exprimată prin
disconfort termic, înmulţirea numărului de persoane cu diferite boli,
determinate ori favorizate de existenţa unui stres termic mai accentuat (în
special boli respiratorii, ale pielii şi ale sistemului nervos) (Koren şi Bisesi
2002);
– necesitatea introducerii de sisteme de climatizare (aer condiţionat)
pentru a rezista stresului termic caracteristic perioadei de vară, iar mai nou
şi anotimpurilor de tranziţie (Enache et al. 2006);
– diminuarea activităţii vegetaţiei, care are un rol din ce în ce mai mic
în a limita incidenţa poluării aerului, şi creşterea costurilor de irigare pentru
menţinerea acesteia într-o stare viabilă (Lowry et al. 2011);

75
 – necesitatea adaptării de noi specii de plante, mai puţin pretenţioase la
restricţiile climatice specifice manifestării insulei de căldură urbană
(Pătroescu et al. 2004b);
– creşterea costurilor pentru izolarea termică a imobilelor în scopul
controlului costurilor energiei consumate pentru răcire;
– degradarea calităţii aerului prin creşterea concentraţiilor de ozon
troposferic şi a hidrocarburilor policiclice aromatice;
– creşterea consumului de apă ambalată, şi implicit al volumului de
deşeuri din ambalaje de plastic şi mărirea frecvenţei traficului comercial
(Iojă 2008);
– mărirea presiunii asupra infrastructurii de transport rutier şi a
costurilor pentru întreţinerea acesteia (Samaras şi Sorensen 1999);
– amplificarea consumului de combustibil şi de energie în general, în
toate sectoarele de activitate (Hirano şi Fujita 2011);
– reducerea productivităţii muncii (Iojă 2008).
Din analiza atentă a datelor, diferenţe de microclimat au fost observate
şi la nivelul localităţilor mici din zona metropolitană a municipiului
Bucureşti, spre exemplu satul Baloteşti (judeţul Ilfov), acolo unde
temperatura medie a aerului, a înregistrat valori în medie mai mari cu 1,5–
3,50C în cadrul suprafeţelor rezidenţiale decât în cele forestiere. De
asemenea, suprafeţele agricole au înregistrat în medie cu 0,6–10C mai mult
decât suprafeţele forestiere în sezonul cald (Niţă 2011).

3.3. Accesibilitatea parcurilor urbane – amplificator al

favorabilităţii amplasamentelor rezidenţiale
Spaţiile verzi urbane se constituie într-un element de atractivitate
important pentru spaţiile rezidenţiale, întrucât contribuie la menţinerea stării
de sănătate a populaţiei, ameliorarea calităţii mediului (reducerea poluării
aerului, reducerea nivelului de zgomot, diminuarea intensităţii de
manifestare a insulei de căldură urbană) şi a esteticii peisajului (biofilia),
menţinerea biodiversităţii urbane (Tzoulas et al. 2007), la care se pot adăuga
îmbunătăţirea relaţiilor sociale (formarea comunităţilor şi relaţiilor de bună
vecinătate) şi influenţarea pieţei imobiliare (proiecţia în preţul locuinţelor
din proximitate) (del Saz-Salazar şi Rausell-Köster 2008).
Beneficiile generate de spaţiile verzi sunt foarte dificil de cuantificat, şi
din acest motiv costurile sunt percepute de obicei ca element singular în
managementul urban (del Saz-Salazar şi Rausell-Köster 2008).
Spaţiile verzi, ca parte a suprafeţelor oxigenante, sunt distribuite
neuniform la nivelul unei localităţi (Hall et al. 2011), fapt ce contribuie la o
distribuţie heterogenă a cererii şi ofertei de suprafeţe verzi la nivelul
rezidenţialului. Pe de-o parte, rezidenţii manifestă nevoia să acceseze aceste
spaţii verzi pentru recreere şi experienţe în natură, impunând o amplificare a
presiunii în vederea realizării de noi spaţii verzi accesibile în raport cu

76
utilizatorii datorită creşterii cererii. Pe de altă parte, oferta de spaţiu verde
trebuie atent planificată. Planificatorii urbani trebuie să găsească locaţii
adecvate pentru spaţiile verzi urbane care să optimizeze beneficiile acestora
în interiorul mediului construit (Mahmoud şi El-Sayed 2011). Alegerea
acestor locaţii trebuie să-i integreze pe utilizatori în procesul de planificare
spaţială (Mahmoud şi El-Sayed 2011), chiar dacă autorităţile consideră de
cele mai multe ori că o astfel de abordare este costisitoare şi durează prea
mult (Tyrväinen et al. 2007).
Pe lângă parcurile urbane, două concepte conexe îşi dezvoltă rolul de
modelatori ai calităţii mediului şi sănătăţii populaţiei din spaţiile
rezidenţiale, respectiv infrastructura verde şi clădirea verde.
Conceptul de infrastructură verde, introdus pentru a considera
spaţiile verzi urbane drept o entitate coerentă în planificare, el cuprinzând
toate sistemele ecologice multifuncţionale, naturale, semi-naturale sau
artificiale, din interiorul şi proximitatea unui ecosistem urban (Tzoulas et al.
2007). Conceptul de infrastructură verde subliniază calitatea şi cantitatea
spaţiilor verzi urbane şi peri-urbane, rolul lor multifuncţional şi importanţa
legăturilor dintre habitate.
Conceptul de clădire verde, bazat pe existenţa a două tipuri de
durabilitate cuprinse în dezvoltarea clădirilor verzi (Hostetler şi Noiseux
2010): durabilitatea tehnică (materialele şi metodele de construcţie utilizate)
şi durabilitatea comportamentală (reflectată de rezidenţi). În plus se ţine
cont de gradul de acoperire cu vegetaţie în suprafeţele rezidenţiale, ce
depinde direct de factori socio-economici, acoperirea fiind mai mare în
cazul cartierelor bogate decât în cele sărace (Hall et al. 2011), de perioada
istorică în care au fost realizate, la care se adaugă densitatea şi tipul
locuinţelor.
În România, deşi numărul de oraşe a crescut în intervalul 1990 – 2011,
suprafaţa spaţiilor verzi în municipii şi oraşe a scăzut, de la 21 633 ha la
nivelul anului 1991, la 20 740 ha în anul 2011. Astfel, la nivelul oraşelor
României există în prezent diferenţe semnificative în distribuţia suprafeţei
spaţiilor verzi (Fig. 3.14).
Principalele categorii de spaţii verzi afectate au fost parcurile, grădinile
aferente instituţiilor şi marilor complexe rezidenţiale, aliniamentele stradale
şi pepinierele (CCMESI 2008b).
Spre exemplu, în regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov, deşi suprafaţa
spaţiilor verzi a crescut în judeţul Ilfov cu peste 200 ha prin declararea de
noi oraşe, la nivel de regiune a scăzut de la 4 872 ha la 4 367 ha. Acest
model de conversie este valabil şi la nivel naţional, fenomenul fiind mult
diminuat începând cu anul 2006 prin intrarea în vigoare a Legii 265 privind
protecţia mediului, care interzice transformarea funcţiei de spaţiu verde de
tip V1 şi V2 în spaţiu construit.

77
 S-a conturat astfel un deficit important de spaţiu verde pe cap de
locuitor la nivelul multor oraşe din România (Fig. 3.15). În cazul
municipiului Bucureşti, rolul parcurilor urbane este extrem de important în
profil urban (CCMESI 2008b), în contextul în care ele trebuie să
deservească o populaţie de 2,5 milioane de locuitori (8 117 locuitori/km2)
(Rey et al. 2007) şi să ţină sub control problemele de mediu generate de
suprafeţele construite care reprezintă 65% din suprafaţa oraşului, traficul
rutier (~1.5 milioane autovehicule pe zi) şi activităţile economice poluante
(industrie, activităţi de construcţie etc.) (Andrusz et al. 1996, Iojă 2009).

Fig. 3.14. Suprafaţa spaţiilor verzi urbane (m2/locuitor) în oraşele din România
(2008) (prelucrare după datele din rapoartele judeţene de starea mediului).
Distribuţia spaţiilor verzi pe locuitor înregistrează variaţii importante la nivelul
oraşelor din România.

Suprafeţele verzi din municipiul Bucureşti ocupă 2 274,4 ha

(aproximativ 3% din suprafaţa oraşului), din care 29,9% este reprezentată de
parcuri urbane (3,51 m2 per locuitor) (Pătroescu et al. 2004b). Parcurile
urbane sunt distribuite neuniform (Șandric et al. 2007), zonele periferice
fiind slab deservite de parcuri urbane (Iojă et al. 2010b, Iojă et al. 2008).
În municipiul Bucureşti, între 1990–2008 suprafaţa parcurilor urbane a
scăzut cu 34,5%, din cauza desfiinţării unor parcuri şi a reducerii suprafeţei
altora prin trecerea din domeniul public în cel privat, urmată de dezvoltarea
de suprafeţe construite ori de spaţii de parcare (Pătroescu et al. 2004b). Mai
mult, retrocedarea proprietăţilor confiscate abuziv de regimul comunist a

78
afectat şi parcurile existente, care au devenit moneda de schimb preferată de
foştii proprietari şi de administratorii locali (Iojă et al. 2008).

Fig. 3.15. Distribuţia deficitului de spaţiu verde în oraşele din România (2010)
(prelucrare după datele din rapoartele judeţene de starea mediului). Majoritatea
oraşelor din România se confruntă cu un deficit de spaţiu verde pe cap de locuitor.

Pe acest fond a apărut o nouă provocarea pentru parcurile urbane din

municipiul Bucureşti, aflate in situaţia să preia fluxuri din ce în ce mai mari
şi mai specializate de vizitatori între care vizitatorii cu animale de companie
deţin un loc important (Iojă et al. 2011e).
Pentru evaluarea modelelor de satisfacere a nevoilor de recreere în
spaţiile rezidenţiale din municipiul Bucureşti au fost analizate 28 de parcuri,
ierarhizate în: parcuri metropolitane (suprafaţă medie = 52,4 ha, flux de
peste 5000 vizitatori în zilele de weekend), municipale (40,3 ha, 2 000–5
000 vizitatori), de cartier (6,4 ha; sub 2 000 vizitatori) şi de tranzit (4,4 ha),
cu un minim de 20% vizitatori în tranzit).
De reţinut că parcurile analizate reprezintă 76,4% din suprafaţa totală a
parcurilor din municipiul Bucureşti şi atrag peste 90% din numărul total de
vizitatori (Iojă et al. 2010b), distribuţia lor spaţială acoperind întreg
municipiul Bucureşti şi evidenţiind diversitatea de zone rezidenţiale ce le
aprovizionează cu vizitatori (colectiv, individual).
Inventarierea fluxurilor de vizitatori s-a efectuat prin numărarea
vizitatorilor în punctele principale de intrare, o dată pe an în intervalul mai–
septembrie (2004–2011).

79
 Analiza s-a realizat pentru fiecare parc, în intervalul orar 10.0020.00,
în zilele fără precipitaţii şi cu condiţii meteorologice favorabile vizitării
parcurilor. În total au fost aplicate 10 480 chestionare de opinie, dintre care
2 398 în parcurile metropolitane, 2 194 în parcurile municipale, 3 390 în
parcurile de cartier şi 2 498 în parcurile de tranzit. Intervievaţii au fost
selectaţi randomizat stratificat pe cele 28 de parcuri. Chestionarul aplicat a
cuprins întrebari închise, referitoare la motivaţia, scopul, durata, frecvenţa
vizitei, elementele de atracţie şi problemele percepute (Iojă et al 2011).
Numărul mediu de vizitatori pe zi de weekend în parcurile municipiului
Bucureşti variază între 310 şi 11 200 (medie = 2 409). Fluxurile de vizitatori
depind de dimensiunea parcurilor, numărul de locuitori din zonele de
influenţă, atractivitate şi accesibilitate (Tabel 3.2).
Tabel 3.2. Caracteristicile fluxurilor de vizitatori în parcurile din Bucureşti
Numele Suprafaţă Nr. de Durata % Categoria
parcului (ha) vizitatori / medie a vizitatori parcului
1. Cişmigiu 14,6 zi de 5 100 vizitei129 din 31
2. Herăstrăul 53 week-end
11 200 (min.)129 proximitate 42
Metropolitan
3. Titan
Vechi 48 7 500 118 47
4. Tineretului 94 7 800 113 37
5. Plumbuita 67 3 100 110 66
6. Circului 17,2 3 500 95 69
7. Carol 29,3 2 900 112 45 Municipal
8. Herăstrăul 51,2 4 800 129 31
9.
NouDrumul 37 2 200 106 53
Taberei
10. Floreasca 7,8 1 100 114 68
11. Sebastian 2,3 1 100 89 71
12. Grădina 2,4 1 100 86 78
13. Motodrom
Icoanei 3,8 890 116 89
14. Crângaşi 8 850 106 69
15. Morarilor 11,2 1 310 59 71
Cartier
16. Ioanid 2 700 101 67
17. Naţional 12,3 1 100 114 63
18. Tei 8,5 1 200 90 89
19. Bazilescu 12,5 890 126 82
20. Florilor 3,8 530 126 74
21. Romniceanu 1,9 310 99 92
22. Gara de 2,4 600 59 31
23.
NordObor 3,1 2 500 96 61
24. Izvor 15,9 820 97 15
25. Eroilor 2,3 1 200 86 41 Tranzit
26. Unirii
Sanitari 5,5 1 050 62 36
27. Păcii 1,2 1 100 94 46
28. Titus Ozon 0,7 990 79 64
Medie 18,5 2 409 101 52,5

Cei mai mulţi vizitatori consideră un criteriu important de atracţie,

pentru vizitarea parcurilor, faptul că acestea sunt situate în vecinătatea

80
locuinţei (52,5%), cu ponderi mai ridicate la parcurile de cartier (63–92%) şi
mai reduse la parcurile de interes metropolitan (31-47%). În cazul parcurilor
Herăstrăul Vechi şi Nou se observă că zonele de provenienţă ale fluxurilor
de vizitatori sunt corelate direct cu liniile de transport în comun (magistrala
de metrou 2 Pipera–Berceni, linia de metrou uşor 41 etc.) (Fig. 3.16).

Fig. 3.16. Provenienţa vizitatorilor din Parcul Herăstrău, Bucureşti. Majoritatea

vizitatorilor vin din proximitatea parcului şi din lungul magistralelor de transport în
comun (magistrala 2 de metrou, linia de metrou uşor 41, liniile de autobuz urbane)

81
 În cazul parcurilor de tranzit, 26,7 % din vizitatori valorifică funcţiile
din proximitate (gări, autogări, instituţii administrative). Elocventă în acest
sens este zona de atracţie a Parcului Obor, unde vizitatorii chestionaţi sunt
predominant din sectorul 2 al municipiului Bucureşti, fenomenul putând fi
corelat cu prezenţa Primăriei sectorului 2 în apropiere (Fig. 3.17).

Fig. 3.17. Provenienţa vizitatorilor din Parcul Obor, Bucureşti. Predomină

vizitatorii din sectorul 2 al Bucureştiului, primăria de sector aflându-se în vecinătate.

82
 Principalele scopuri în accesarea parcurilor de către populaţie sunt
legate de recreere (28%) şi plimbare (17,1%), dominante în parcurile cu
pondere ridicată a vegetaţiei forestiere (Carol, Bazilescu, Floreasca,
Cişmigiu). Celelalte scopuri sunt direct corelate cu dotările existente la
nivelul parcurilor ori cu profilul vizitatorilor din zonele de influenţă ale
parcurilor, importante fiind in special plimbarea copiilor (22,1%, [7,3, 54,6;
±10,4]) (Fig. 3.18).

Fig. 3.18. Plimbarea copiilor – activitate definitorie pentru parcurile de cartier din
municipiul Bucureşti. Arealele preferate de către persoanele cu copii sunt un indicator
al zonelor liniştite din parcuri.

Durata vizitei este un indicator al atractivităţii parcurilor, dar şi al

disponibilităţii de timp liber a populaţiei. Cea mai mare parte a vizitatorilor
petrec 1–2 ore în parcuri (42,9%), urmate de persoanele care stau 2–3 ore
(23,4%). Durata medie este de 101 minute, cu o minimă de 59 de minute în
parcul Morarilor şi o maximă de 129 minute în parcurile Herăstraul Vechi şi
Cişmigiu (±20).
Ponderea redusă a populaţiei care stă mai mult de 3 ore (19%) este
justificată de timpul liber limitat, dar şi de diversitatea redusă a activităţilor
organizate sau care pot fi desfăşurate în parcuri. De altfel, acest interval este
reprezentat de persoanele în vârstă, cei care stau la distanţă ridicată de parc
şi/sau de vizitatori parcurilor mari (20–25%).

83
 Frecvenţa vizitei este dominată de persoanele care accesează parcurile
zilnic până la săptămânal (80,9%), cu variaţii pe categorii de parcuri. Astfel,
parcurile de cartier sunt vizitate predominant zilnic (37,2%), spre deosebire
de parcurile municipale şi metropolitane care sunt accesate în special
săptămânal (31%).
Dincolo de aceste fluxuri de vizitatori, se impune a fi evaluată în
perspectivă ponderea şi structura populaţiei care vizitează foarte rar
parcurile urbane.
Raportarea ofertei de spaţiu verde la cererea indusă de spaţiile
rezidenţiale permite clasificarea spaţiilor rezidenţiale din Bucureşti în
cinci categorii (Fig. 3.19) (Iojă et al. 2010b):
– spaţii rezidenţiale situate la peste 3 km de parcurile de importanţă
metropolitană şi municipală (6% din totalul spaţiilor rezidenţiale),
corespunzând spaţiilor periferice, cu locuinţe de tip pavilionar şi o ruralitate
crescută (de exemplu cartierele Chitila, Giuleşti-Sârbi, Progresului,
Apărătorii Patriei);
– spaţii rezidenţiale situate la peste 1 km de toate categoriile de
parcuri (24%), categorie în care se încadrează unele areale periferice din
cartierele Militari, Ferentari, Berceni;
– spaţii rezidenţiale cu accesibilitate la parcuri aglomerate (48% din
rezidenţial), aferente zonei centrale, dar şi cartierelor cu un deficit accentuat
de spaţii verzi publice (cum sunt cartierele Drumul Taberei, Rahova,
Militari);
– spaţii rezidenţiale cu accesibilitatea la parcuri degradate (2%), ce
se suprapun unor zone deservite de parcuri care au infrastructuri puternic
degradate şi cu funcţionalitate major afectată (parcurile Gara de Nord, Verdi
etc.);
– spaţii rezidenţiale cu accesibilitate bună la parcurile urbane (20%),
în special în zonele de nord şi est, unde oferta de spaţii verzi este foarte
diversă (de exemplu cartierul Tei are ca opţiuni parcurile Circului,
Plumbuita şi Tei).
Raportarea spaţiilor rezidenţiale noi la aceste structuri atrage atenţia
asupra concentrării lor în arealele cu accesibilitate bună la parcurile urbane.
Fenomenul a determinat deja aglomerarea unor parcuri urbane (de exemplu
Titan), în condiţiile în care în multe dintre noile inserţii rezidenţiale nu a fost
inclusă oferta de verde pentru recreere.
Astfel, multe dintre spaţiile rezidenţiale noi nu au făcut altceva decât să
paraziteze funcţiile urbanistice existente, cărora le-a diminuat considerabil
valoarea la nivel metropolitan, municipal sau de cartier.

84
 Fig. 3.19. Categorii de spaţii rezidenţiale în municipiul Bucureşti în funcţie de
accesibilitatea la parcuri urbane. Apare evidentă ponderea scăzută a arealelor cu
suprafeţe rezidenţiale cu accesibilitate bună la parcuri.

85
4. SPAŢIILE REZIDENŢIALE – RECEPTOR AL
EFECTELOR INDUSE DE SURSELE DE DEGRADARE A
MEDIULUI

Internalităţile şi externalităţile de mediu cu manifestare în zonele

rezidenţiale au surse generatoare foarte diversificate, fapt ce reclamă
necesitatea stabilirii locului şi rolului lor în calitatea locuirii, a stării de
sănătate a rezidenţilor şi clădirilor, dar şi a proiecţiei exterioare. Între
acestea, modelele de consum ale populaţiei la care se adaugă sursele de
degradare externe se constituie în determinaţi cheie ai calităţii mediului la
nivelul spaţiilor rezidenţiale.

4.1. Modelele de consum – sursă generatoare de probleme de

mediu în spaţiile rezidenţiale
Societatea actuală se află într-o continuă transformare, impulsionată de
progresul ştiinţific şi tehnologic, dar şi de nevoia de adaptare la noile cerinţe
ale mediului, individului şi societăţii (Caeiro et al. 2012). În acest context,
satisfacerea nevoilor individuale şi colective a amplificat conflicte sociale
şi environmentale, fapt ce a obligat factorii decizionali de la nivel local,
regional şi global să reacţioneze planificat (Wali et al. 2010).
Clasificarea realizată de Abraham Maslow (Hoffman, 1999) privind
nevoile umane, le grupează în patru categorii:
– biologice, unde se includ aportul şi eliminarea de substanţe, energie,
lumină, adăpost, câmpuri electromagnetice, refacere fizică şi nervoasă,
reproducere, mişcare;
– psihice, respectiv emotivitate, afectivitate, excitabilitate, securitate,
informaţie, individualitate, echilibru psihic, contacte umane;
– sociale, printre care se numără cele de producţie, viaţă de grup,
relaţii sociale, crearea de unelte, producere de cunoaştere, socializare;
– ecologice, cum sunt sănătatea mediului, resursele naturale,
menţinerea circuitelor biogeochimice, a homeostaziei ca proces de bază al
perenităţii ecosistemelor a armoniei dintre mediul intern şi extern, a
echilibrului dinamic care păstrează în viaţă omul şi comunităţile pe care
acesta le formează.
Aceste nevoi umane se află într-un proces continuu de evoluţie şi de
schimbare, în funcţie de structura, identitatea şi funcţionalitatea
comunităţilor umane şi ale ecosistemelor naturale, seminaturale şi antropice
(Stern et al. 1997). Dacă iniţial era fundamentală acoperirea nevoilor

86
biologice, actualmente, în societăţile dezvoltate, importanţa nevoilor sociale
şi ecologice a crescut semnificativ (Wilk 2002).
Acoperirea acestor nevoi este imposibilă la scară globală, datorită
caracterului limitat al resurselor, dar şi a valorificării lor iraţionale. În plus,
societatea diversifică şi amplifică permanent nevoile umane, atât timp cât
există un surplus local, regional sau global de resurse şi servicii.
În acest context este evident că multe dintre problemele actuale de
mediu sunt relaţionate direct cu modelele de consum existente în ţările
dezvoltate, care impun supraexploatarea capitalului natural (Primack et al.
2008, Writght şi Boorse 2011). Din acest motiv, problemele de mediu tind
să se accentueze şi să aibă o proiecţie din ce în ce mai puternică în plan
social, economic şi chiar politic (Wali et al. 2010). Aceste procese sunt mult
accelerate în ţările din fostul bloc comunist, forţate să recupereze rapid un
decalaj social şi economic enorm pentru a se alinia la o politică europeană
comună (Andrusz et al. 1996).
Modelele de consum reprezintă:
– seturi de calităţi, cantităţi, acţiuni şi/sau tendinţe ce caracterizează o
comunitate ori un grup de utilizatori de resurse şi servicii, care le folosesc
pentru supravieţuire, asigurarea confortului şi divertisment (Reusswig et al.
2003);
– o componentă a stilului de viaţă şi orientare socio-culturală şi
economică comună unei populaţii (Stanciu 2006);
– comportamente cu o anumită repetabilitate spaţială şi/sau temporală,
care sunt dictate de ritmul percepţiei nevoilor umane, specificul
oportunităţilor de satisfacere a acestora, de restricţiile şi libertăţile materiale
şi de mai multe aspecte de ordin cultural (Stanciu 2006, Goudie 2006);
– variante dintre opţiunile multiple ale societăţii, din care individul ori
grupul de indivizi alege pentru a-şi satisface una sau mai multe nevoi
(Reusswig et al. 2003), în funcţie de preferinţe, convingeri, dar mai ales de
disponibilitatea şi capacitatea de a le accesa (Sanquist et al. 2012);
Modele de consum sunt dependente direct de:
– sistemul economic şi politic, care diversifică sau restricţionează
nevoile din societate, dar şi oferta de bunuri şi servicii pusă la dispoziţia
consumatorilor (ONU 1992);
– aspecte sociale şi comportamentale, care în general filtrează
opţiunile posibile funcţie de starea de sănătate, etnie, religie, educaţie,
profesie, categorie de vârstă, sex (Sanquist et al. 2012);
– condiţiile de mediu, de care se leagă disponibilitatea unor resurse şi
servicii naturale.
Fiecare model de consum cuprinde mai multe module, ce se
relaţionează cu nevoile umane, reprezentative fiind alimentaţia, garderoba
(îmbrăcăminte şi încălţăminte), locuirea (inclusiv întreţinerea locuinţei şi

87
înzestrarea cu bunuri de folosinţă îndelungată), recreerea, educaţia,
sănătatea, transportul şi comunicaţiile (Seale et al. 2003).
Populaţia şi-a schimbat semnificativ modelele de consum legate de
confort şi satisfacerea unor nevoi (Lutzenhisier şi Gossard 1998), îndreptate
spre scăderea costurilor, adaptarea la cerinţele sustenabilităţii (Roah et al.
2005) şi creşterea calităţii locuirii (Santin 2011). Procesul a determinat
apariţia de noi solicitări de produse şi servicii la nivelul ecosistemelor
naturale şi antropice, multe cu agresivitate ridicată faţă de calitatea
mediului. Acest proces este evident în spaţiile rezidenţiale, unde preferinţele
locuitorilor, nevoile lor şi percepţia confortului au cunoscut evoluţii
sensibile (Sanquist et al. 2012).
Un exemplu în acest sens este utilizarea aparatelor electrocasnice
folosite în mediul intern pentru creşterea confortului prin reducerea timpului
de realizare a unor îndeletniciri casnice (de exemplu prepararea hranei,
igienizarea locuinţei), diversificarea activităţilor din interior (recreere,
preocupări profesionale), păstrarea proprietăţilor unor produse alimentare
ori nealimentare (Fig. 4.1). Dincolo de rolul lor în gospodărie, ele se
constituie în cauza principală a creşterii consumului de energie electrică şi a
apariţiei unor noxe în aerul interior (Spaul 1994).

Fig. 4.1. Modelul afectării calităţii mediului interior prin utilizarea aparatelor
electrice, electronice şi electrocasnice (Iojă et al. 2011c).

88
 Creşterea ponderii cantităţilor de gaze cu efect de seră emise de spaţiile
rezidenţiale, a volumului de substanţe periculoase vehiculate, a consumului
de spaţiu, resurse şi servicii semnalează importanţa din ce în ce mai mare pe
care o au modelele de consum adoptate în spaţiile rezidenţiale în modelarea
calităţii mediului la scară regională şi chiar globală (Iojă 2008).
În vederea identificării diferitelor tipuri de satisfacere a nevoilor umane
în spaţiile rezidenţiale din municipiul Bucureşti au fost aplicate 257
chestionare, al căror conţinut a fost focalizat pe mai multe module de locuire
(Fig. 4.2), între care reţin atenţia următoarele: alimentaţia rezidenţilor,
curăţenia, igiena şi estetica locuinţei, securitatea locuirii şi recreerea.

Fig. 4.2. Module pentru evaluarea modelelor de consum ale populaţiei din
municipiul Bucureşti.

4.1.1. Modele de consum legate de locuire

În România, consumul de spaţiu pentru realizarea de locuinţe şi dotări
anexe a crescut semnificativ după 1989, odată cu apariţia oportunităţii de
dezvoltare a locuinţelor individuale, unifamiliale. Perceperea suprafeţei
ocupate de construcţie ca element primordial pentru asigurarea confortului
individual a generat extinderea semnificativă a periferiilor oraşelor şi
umplerea spaţiilor deschise cu suprafeţe construite (Pătroescu et al. 2004b).
Trecerea spre domeniul construit s-a realizat în special din terenuri arabile
sau chiar neproductive, la periferie, şi din spaţii verzi şi foste zone
industriale în oraşe, în acest mod fiind redusă rezerva de spaţiu şi teren

89
biologic productiv, cu importanţă capitală pentru asigurarea autonomiei
oraşelor (Iojă et al. 2011d).
În cazul locuinţelor în care s-au aplicat chestionare în muncipiul
Bucureşti, ponderea cea mai ridicată au avut-o cele cu 2 şi 3 camere (36,4%,
respectiv 37,9% din total), cele cu 1 cameră şi cu mai mult de 5 camere
având ponderile cele mai mici (8,3%, respectiv 4,5%).
Suprafaţa medie a locuinţelor analizate a fost de 67,8 m2 [10–220 m2;
±29,4], suprafaţa locuibilă fiind în medie de 26,05 m2/locuitor [3–96
m2/locuitor; ±13,3], iar încărcătura pe o cameră de 1,18 persoane [0,33–3,85
persoane/cameră; ±0,5]. De menţionat este faptul că 44,6% din locuinţele
analizate nu respectă cerinţele minime legate de suprafaţa utilă (Tabel 4.1).

Tabel 4.1 Cerinţe minime pentru locuinţe, conform Legii locuinţei nr.114/1996.
Dormitoare

Loc de luat
Cameră de
per familie

depozitare

construită
Suprafaţă

Suprafaţă
Bucătărie
Persoane

Spaţii de
Încăperi
sanitare
locuinţă
Camere

masa

utilă
per

zi

Nr. Nr. m2 m2 m2 m2 m2 m2 m2 m2
1 1 18 - 2,5 5,0 4,5 2,0 37 58
2 2 18 12 3,0 5,0 4,5 2,0 52 81
3 3 18 22 3,0 5,5 6,5 2,5 66 102
4 3 19 24 3,5 5,5 6,5 3,5 74 115
5 4 20 34 3,5 6,0 7,5 4,0 87 135
6 4 21 36 4,5 6,0 7,5 4,5 93 144
7 5 22 46 5,0 6,5 9,0 5,0 107 166
8 5 22 48 6,0 6,5 9,0 5,5 110 171
Inălţimea liberă minimă a camerelor de locuit va fi de 2,55 m, la care se va asigura un volum minim
de 15 m3 de persoană.In funcţie de amplasamentul construcţiei, suprafeţele construite pot avea abateri
în limitele de ±10%.

Volumul mediu al locuinţelor analizate este de 175,41 m3 [26–572 m3;

±76], volumul mediu pe persoană fiind de 67,74 m3 [10–250 m3/persoană;
±35]. De menţionat este faptul că doar 3 locuinţe, dintre cele evaluate, au un
volum mai mic de 15 m3/persoană, cerinţă minima impusă de Legea
locuinţei nr. 114/1996.
Locuinţa convenabilă, în raport cu care au fost delimitate modelele de
locuire, reprezintă acea locuinţa care prin gradul de satisfacere a raportului
dintre cerinţa utilizatorului şi caracteristicile sale, acoperă la un moment dat
necesităţile esenţiale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă,
asigurând exigenţele minimale impuse de Legea locuinţei nr. 114/1996.
Analiza cerinţelor minime pentru locuinţe (Tabel 4.1) a fost realizată în raport cu
raport cu valorile indicilor de locuire pentru gospodăriile investigate (
Tabel 4.2).

90
 Tabel 4.2 Distribuţia indicilor de locuire în locuinţele analizate din municipiul
Bucureşti
Suprafaţa locuibilă
Suprafaţa totală Volum locuibil pe Număr de camere
pe locuitor
m2 locuitor (m3/locuitor) pe locuitor
(m2/locuitor)
Număr Număr Număr Număr
Clase Clase Clase Clase
locuinţe locuinţe locuinţe locuinţe
Sub 25 8 Sub 10 6 Sub 15 3 Sub 0,5 5
25,0–49,9 35 10,0–14,9 22 15,0–49,9 70 0,5–0,74 56
50,0–74,9 111 15,0–29,9 124 50,0–99,9 114 0,75–1,99 134
75,0–99,9 46 30,0–49,9 48 100,0–149,9 21 2,00–2,49 17
Peste 100 15 Peste 50 15 Peste 150 7 Peste 2,5 3

Astfel au fost delimitate cinci categorii de modele de locuire:

– modelul de locuire precar, cu suprafaţă redusă a locuinţei şi cu un
grad ridicat de încărcare cu rezidenţi (3% din locuinţele analizate); acest
model apare în special în cartierele segregate (Ferentari, Giuleşti-Sârbi etc.)
şi la nivelul gospodăriilor cu venituri foarte reduse, fiind în unele situaţii
(Fig. 4.3) asociat şi cu deficienţe în accesul la o serie de servicii publice,
cum ar fi alimentarea cu apă, salubritatea, canalizarea etc.;

Fig. 4.3 Locuinţă încadrată în modelul precar de locuire din cartierul Ferentari,
municipiul Bucureşti. Se observă suprafaţa redusă a construcţiei şi aspectul şi dotările
de tip rural (alimentare cu apă din foraj de mică adâncime, hazna pentru colectarea
apelor uzate menajere).

91
 – modelul de locuire mediu-inferior, corespunzând unui procent de
10% din locuinţele analizate, unde există o vulnerabilitate ridicată la
degradarea condiţiilor de locuire, determinată de suprafaţa insuficientă sau
de numărul ridicat de locatari; acest model este specific imobilelor cu
locuinţe de tip confort II şi unifamiliale, frecvent întâlnite în apropierea
platformelor industriale din municipiul Bucureşti (Republica, Faur, IMGB);
– modelul de locuire mediu, unde valorile indicilor de locuire
corespund fondului locativ majoritar din municipiul Bucureşti (58%) cu
valori medii înregistrate la nivelul parametrilor analizaţi;
– modelul de locuire mediu-superior, corespunzând la 22% din
locuinţe, unde indicii de locuire înregistrează valori peste cele medii;
acestea sunt caracteristice spaţiilor rezidenţiale construite după 1970, situate
totuşi periferic în raport cu multe dotări urbane;
– modelul de locuire de lux (Fig. 4.4), corespunzând unei suprafeţe
locuibile apreciabile, dar ocupată de un număr redus de persoane (7% din
locuinţele analizate); acest model se întâlneşte în cartierele vechi de lux ale
Bucureştiului (de exemplu Kiseleff), în unele spaţiile rezidenţiale noi
(individuale şi colective), amplasate de obicei în proximitatea zonelor verzi.

Fig. 4.4. Locuinţă unifamilială încadrată în modelul de locuire de lux.

Supradimensionarea construcţiei în raport cu nevoile individuale se constituie în
problemă principală a acestui model de locuire.

Din punct de vedere al calităţii mediului, importante sunt în special

extremele care indică vulnerabilitate socială (modelul precar) şi agresivitate
faţă de mediu (modelul de lux). De asemenea, modelul de locuire mediu este
un indicator al disponibilităţii de spaţiu pentru locuinţe (luând în calcul şi

92
dezvoltarea pe verticală), al confortului locuirii, resurselor financiare
existente şi al agresivităţii asupra mediului prin rezidenţial.

4.1.2. Energie
Dintre modelele de consum legate de utilizarea energiei au fost
considerate relevante pentru analiză modalităţile de producere a agentului
termic (producţie) şi de climatizare (consum), izolarea termică şi
comportamentele economice (reducere a consumului).
4.1.2.1. Producerea agentului termic
Producerea agentului termic pentru încălzire reprezintă o componentă
nelipsită în spaţiile de locuit din România, lucru datorat condiţiilor climatice
ce impun utilizarea încălzirii cel puţin în timpul iernii (Melikov 2004). Ele
au o importanţă deosebită în menţinerea confortului termic, igienei şi
securităţii populaţiei, dar şi în influenţarea concentraţiilor de noxe din aerul
interior (Pătroescu et al. 2010).
În municipiul Bucureşti au fost identificate cinci metode de încălzire a
locuinţelor.
Reţeaua centralizată de furnizare a căldurii (60% din locuinţele
analizate) oferă avantajul că delocalizează problemele de mediu în raport cu
spaţiile rezidenţiale, concentrându-le la nivelul centralelor electrotermice
(CET-uri), aflate de obicei la distanţe apreciabile în raport cu spaţiile de
locuit.
Centralele de bloc (12% din locuinţele analizate) reprezintă cea mai
eficientă, economică şi ecologică, formă de producere a energiei termice,
întrucât prezintă flexibilitate în funcţionare (adaptare permanentă şi rapidă
la condiţiile meteorologice şi la nevoile locatarilor) şi pierderi minime pe
reţea (Enache et al. 2006). Deşi în interiorul locuinţelor riscurile de mediu
sunt similare cu cele ale reţelelor centralizate, trebuie menţionate riscurile
foarte ridicate legate de funcţionarea centralei (risc de explozie, de
acumulare a compuşilor de ardere). Acest model de producere a energiei
termice se întâlneşte în special în noile complexe rezidenţiale.
Centralele de apartament (25% din situaţii) sunt echipamente care au
început să înlocuiască sistemele clasice de încălzire. În marile complexe de
locuinţe, debranşarea de la reţeaua centrală de distribuţie a agentului termic,
dincolo de eficienţa economică de moment, ridică mari probleme legate de
managementul calităţii mediului interior, mai ales în situaţia în care noxele
rezultate din procesul de ardere a combustibililor utilizaţi nu sunt gestionate
corespunzător, neexistând căi specializate de evacuare. De asemenea,
eficienţa lor depinde de funcţionarea corespunzătoare a instalaţiilor de
încălzire din imobilele ori apartamentele învecinate.
Echipamentele electrice (calorifere electrice, radiatoare, aeroterme) sunt
utilizate mai ales în locuinţele debranşate de la sistemul public (2% din

93
situaţii) şi în complementaritate cu sistemul centralizat (în special în
locuinţele cu copii sub 6 ani). În cazul lor, problemele sunt determinate de
consumul foarte ridicat de energie electrică şi în consecinţă de mărirea
costurilor locuirii.
Utilizarea aragazelor pentru încălzirea locuinţelor (1% din locuinţe
folosesc aceată metodă exclusiv, iar 6% în complementaritate cu alte
sisteme) în contextul existenţei unei ventilări deficitare a imobilelor are
consecinţe serioase asupra calităţii aerului şi indirect induce
disfuncţionalităţi în locuire şi prin afectarea stării de sănătate a populaţiei
(Enache et al. 2006).
La nivel naţional, în mediul urban s-au dezvoltat sub influenţa
urbanului se observă o tendinţă de renunţare la utilizarea sistemului
centralizat de încălzire şi înlocuirea lui cu cel individual (centrale de imobil
ori proprii).
În mediul rural şi în periferiile structurale şi funcţionale ale oraşelor
(Stan 2009), utilizarea combustibililor fosili, dar şi a altor materiale
combustibile (cauciuc, materiale plastice, resturi din lemn etc.) are o
proiecţie directă în calitatea mediului interior şi exterior şi deci a stării de
sănătate a rezidenţilor. În aceste cazuri, expunerea populaţiei la noxe cu
caracter periculos este foarte ridicată, evaluarea morbidităţii find absolut
necesară îndeosebi la copii şi vârstnici (Baker et al. 2001).
4.1.2.2. Climatizarea
Climatizarea locuinţelor reprezintă ansamblul de operaţii prin care aerul
dintr-o încăpere este menţinut artificial la o anumită temperatură, umiditate
şi/sau puritate, fiind o componentă opţională a locuirii (Clausen et al. 2003).
În municipiul Bucureşti, au fost identificate două modele de consum
legate de prezenţa şi absenţa aparatelor de aer condiţionat în locuinţe.
Aparatele de aer condiţionat sunt prezente în 41% din locuinţele
analizate, în majoritatea situaţiilor (75%) existând un singur aparat (Fig.
4.5). Numărul mai mare de unităţi per locuinţă (maxim 5 în locuinţele
analizate) este asociat cu mărimea suprafaţei locuibile. Nivelul de dotare cu
aparate de aer condiţionat în locuinţele analizate este de 178 aparate la 1 000
locuitori şi 0,55 aparate per gospodărie.
Aparatele de aer condiţionat sunt utilizate, frecvent, în perioada iunie–
septembrie, durata medie de folosire fiind de 4,5 ore pe zi. În ceea ce
priveşte tipul de agent de răcire folosit, în 73% din cazuri răspunsul a fost
Nu ştiu, iar 25% au menţionat freonul (2% nu au răspuns la întrebare). În
prezent, circa 60% din aparatele de aer condiţionat existente pe piaţa
românească funcţionează cu freon CFC-12 (Ioja, 2008), extrem de agresiv
pentru sănătatea populaţiei şi inclus în categoria gazelor care afectează
stratul de ozon (Roah et al. 2005). Majoritatea aparatelor au fost
achiziţionate în ultimii 5 ani (82%), iar 61% dintre acestea au fost cel puţin

94
odată realimentate cu agent de răcire. Procesul atrage atenţia asupra
contribuţiei aparatelor de aer condiţionat la încărcarea aerului extern cu
compuşi utilizaţi ca agenţi de răcire (Alvarez et al. 1996). Aparatele de aer
condiţionat, în situaţia în care filtrele nu sunt curăţate periodic, se constituie
şi într-o sursă care aduce în aerul interior particule în suspensie, unele dintre
acestea fiind foarte active microbiologic (Molina et al. 1989).

Fig. 4.5 Distribuţia aparatelor de aer condiţionat în locuinţele analizate din

municipiul Bucureşti. Absenţa aparatelor de aer condiţionat este mai frecventă în
locuinţele amplasate în cartierele periferice ale municipiului Bucureşti.

95
 În plus, aparatele de aer condiţionat transferă disfuncţionalităţile legate
de căldură şi umiditate din interior în exterior, unde accentuează
disconfortul termic şi generează zgomot (Iojă et al. 2008).
Lipsa aparatelor de aer condiţionat, specifică în 59% din locuinţele
analizate, este compensată în unele situaţii de utilizarea ventilatoarelor. Spre
deosebire de aparatele de aer condiţionat, ventilatoarele sunt utilizate în
gospodăriile cu venituri mai mici sau care sunt preocupate de menţinerea
stării de sănătate a rezidenţilor. Ele sunt utilizate în 30% din gospodăriile
analizate, cu o pondere de 220 aparate la 100 locuitori şi 0,35 aparate per
gospodărie.
4.1.2.3. Comportamentele ecologice
Menţinerea la un nivel relativ redus al costurilor energiei electrice şi
termice (în special datorită subvenţiilor acordate de către stat sau prin
găsirea unor noi forme de energie mai rentabile economic) au favorizat o
amplificare a consumului şi un interes moderat faţă de economisirea
energiei.
Astfel, în 83,8% din locuinţele analizate din municipiul Bucureşti există
preocupare pentru stingerea luminii ori a întreruperii funcţionării altor
aparate electrice, electronice şi electrocasnice în momentul părăsirii camerei
ori a locuinţei, comportament justificat prin dorinţa de a economisi energia
electrică şi deci de a reduce costurile utilizării ei. Această preocupare este
completată de utilizarea pe scară tot mai largă a becurilor economice (51,9%
dintre locuinţele analizate, unde ponderea acestora variază între 30–100%
din totalul becurilor din locuinţă) şi a aparatelor electrocasnice încadrate cel
puţin în clasa A din punct de vedere energetic (53,1% din situaţii).
În cazul energiei termice, prezenţa repartitoarelor de costuri în 75% din
locuinţele analizate evidenţiază dorinţa de control şi reducere a costurilor
locuirii dar şi o grijă pentru raţionalizarea consumului.

4.1.3. Alimentaţie
Alimentaţia reprezintă o componentă esenţială a modelelor de
consum ale populaţiei, relaţionată predominant cu activităţile din spaţiile
rezidenţiale. Modul de satisfacere a nevoilor de hrană prezintă o variabilitate
temporală foarte ridicată şi depinde de veniturile din gospodărie, de
preferinţele individuale ale locuitorilor, de restricţiile de ordin religios sau
cultural, de obiceiuri, de structura pe grupe de vârstă şi sexe, de educaţie ori
de accesibilitatea hranei (Stanciu 2006).
Alimentaţia influenţează semnificativ cantitatea şi compoziţia
deşeurilor, consumul de apă, resurse energetice şi energie (Gerbens-Leenes
et al. 2010). Dimensiunea acestor probleme depinde direct de numărul de
locuitori din gospodărie, de modelul ales pentru satisfacerea nevoilor
biologice ale acestora (modul şi frecvenţa de preparare a hranei în locuinţă,

96
gradul de utilizare al preparatelor şi semipreparatelor, generatoare de deşeuri
din ambalaje) ori de ponderea alimentelor care se transformă în deşeuri.
Astfel, prepararea hranei în locuinţă reprezintă o activitate îndreptată
spre acoperirea unei nevoi fiziologice, fiind caracteristică pentru 98,1%
dintre locuinţele analizate din municipiul Bucureşti. În 37% din situaţii,
prepararea hranei se realizează zilnic (Fig. 4.6).

Fig. 4.6 Frecvenţa preparării hranei în locuinţele analizate din municipiul

Bucureşti (2011).

Pentru prepararea hranei se utilizează aragaze şi maşini de gătit, care

utilizează în 97,2% din cazuri gazele naturale drept combustibil (în 2,8%
folosesc curentul electric sau lemnul). Prezenţa lor este relaţionată cu
existenţa branşării la reţeaua de alimentare cu gaze ori de accesibilitatea
serviciilor de distribuţie a buteliilor cu gaz. Gradul de dotare a locuinţelor
este de 320 aragaze la 1 000 persoane.
Complementar aragazelor, tot mai multe spaţii de locuit sunt dotate cu
cuptoare cu microunde (206 aparate la 1 000 persoane, cel puţin un astfel de
dispozitiv fiind prezent în 63% dintre locuinţe). Dimensiunea efectelor
negative generate de activităţile de preparare a hranei în locuinţă este funcţie
de eficienţa proceselor de ardere, de modul de preparare şi tipul hranei
preparate, modul de ventilare a locuinţei, dar şi de modalităţile de evacuare
a noxelor (prezenţa hotelor ori a altor sisteme de evacuare directă ori forţată
a noxelor).
Relaţionată cu alimentaţia este şi prezenţa frigiderelor şi combinelor
frigorifice, impusă de condiţiile climatice, precum şi de lipsa unor anexe

97
gospodăreşti complementare (de exemplu beciuri). Acestea sunt prezente în
toate locuinţele analizate în studiu, gradul de înzestrare fiind de 352 de
frigidere la 1 000 locuitori (1,08 aparate per gospodărie). Dintre acestea
51% au agent de răcire ecologic, iar 77% sunt cel puţin din clasa A
(eficiente energetic). Majoritatea frigiderelor au o vechime de 2–5 ani
(45%). În toate situaţiile, frigiderele sunt amplasate în bucătării şi pe holuri,
incidenţa asupra calităţii mediului intern fiind de obicei mică. În cazul
locuinţelor de mici dimensiuni, problemele legate de funcţionarea
frigiderelor se referă la zgomot, mirosuri (în cazul igienizării defectuoase) şi
încălzirea aerului interior. În cazul agenţilor de răcire, pierderile sunt
nesemnificative şi nu pot fi considerate o sursă reprezentativă în aerul
interior.

4.1.4. Curăţenie, igienă şi estetică

Salubrizarea locuinţelor este o componentă esenţială a locuirii,
dependentă de factori permanenţi (caracteristicile construcţiei, specificul
vecinătăţilor, accesibilitatea la diferite reţele tehnico-edilitare) şi de factori
conjuncturali (frecvenţa activităţilor de igienizare ori de combatere a
organismelor nedorite, gradul de înzestrare cu echipamente utilizate pentru
curăţenie).
În locuinţele analizate din municipiul Bucureşti, vechimea ultimei
renovări este predominant de 1–3 ani (35,2%), doar în 9,1% din locuinţe
fiind mai mare de 10 ani (Fig. 4.7).
Dincolo de îndepărtarea unor probleme ce se acumulează în timp (de
exemplu igrasia, prezenţa microorganismelor), renovările presupun şi
introducerea prin finisaje a unor substanţe şi materiale noi (de exemplu
vopsele lavabile, parchet melaminat). Astfel, finisajele şi decoraţiunile
interioare contribuie semnificativ la încărcarea cu compuşi organici volatili,
particule în suspensie, amoniac, formaldehidă, radon (Spaul 1994).
În cazul locuinţelor analizate se observă că ponderea utilizării
vopselelor lavabile este de 88%, cu un procent de 98% pentru locuinţele în
care s-au realizat renovări în ultimii 5 ani. Dincolo de faptul că vopselele
lavabile emană substanţe cu caracter cancerigen în aerul interior (Kostiainen
1995, Colombo et al. 1991, Lundgren et al. 1994), trebuie evidenţiate şi
problemele pe care le cauzează dată fiind blocarea ventilării prin intermediul
pereţilor şi stimularea dezvoltării microorganismelor iubitoare de umiditate.
Finisajele de tip calciu, humă, vopselelor în ulei ori var se regăsesc
predominant în cazul locuinţelor care nu au fost renovate în ultimii 10 ani.
La nivelul pardoselei, s-a constatat dominanţa suprafeţelor acoperite de
parchet (41%), parchet melaminat (33%) şi linoleum (22 %). În cazul băilor
şi bucătăriilor, în 74% din situaţii se utilizează gresia. Dincolo de efectul
estetic evident al acestor suprafeţe, devine ca stringentă necesitatea utilizării

98
produselor de curăţenie, multe pe bază de substanţe dezinfectante, ce
determină noi intrări de substanţe în aerul interior (Iojă et al. 2011c).

Fig. 4.7 Ponderea locuinţelor funcţie de vechimea ultimei renovări în municipiul

Bucureşti. În intervalul 2007–2010, date fiind posibilităţile financiare, au fost
realizate cele mai multe renovări ale locuinţelor.

În plus, aceste suprafeţe sunt în 74% din cazuri acoperite de covoare,

care ridică probleme foarte delicate la nivelul calităţii aerului interior, fiind
stocatoare de particule în suspensie. În cele mai multe situaţii (34,6%)
covoarele se găsesc în toate camerele şi acoperă aproape integral suprafaţa
podelelor. În 39% din locuinţe, covoarele se regăsesc numai în camerele de
odihnă, fiind percepute ca o modalitate de creştere a esteticii şi a confortului
termic. În 26% din locuinţe covoarele ocupă suprafeţe reduse sau chiar
lipsesc (3,4%), situaţia fiind caracteristică locuinţelor cu pardoseli de gresie
ori parchet laminat.
Printre amenajările interioare, importante pentru estetica ambientului,
creşterea intimităţii ori gestionarea luminii din exterior, un loc aparte îl
ocupă draperiile şi perdelele, întâlnite în 92% din locuinţele analizate. Ele
au un rol important în stocarea prafului şi în generarea unor substanţe noi în
mediul interior, funcţie de materialele din care sunt realizate.
Astfel, tendinţa de omogenizare a finisajelor este evidentă şi este
îndreptată din păcate spre o îmbunătăţire a esteticii şi a confortului, şi nu
spre îmbunătăţirea calităţii locuirii ori a sanogenezei locatarilor.

99
 Dintre echipamentele electrice, importante pentru menţinerea curăţeniei
în locuinţe menţionăm maşinile de spălat şi aspiratoarele.
Maşinile de spălat reprezintă o dotare care lipseşte doar în 6,2% din
locuinţele chestionate. Prezenţa lor este relaţionată cu existenţa unui volum
util constant şi suficient de apă de calitate corespunzătoare (de preferat
racord la reţeaua de alimentare cu apă) şi de un spaţiu suficient pentru a
prelua această funcţie în interiorul locuinţei. De altfel, locuinţele care nu
deţin maşină de spălat au suprafeţe sub 30 m2. Nivelul de înzestrare al
populaţiei este de 308 maşini de spălat la 1 000 locuitori, cu o prezenţă de
0,96 maşini de spălat per gospodărie. 82% dintre locuinţe deţin maşini de
spălat cu funcţie de economisire a apei, iar 71% de economisire a energiei.
Ponderea ridicată a acestor funcţii este justificată prin faptul că 66% din
maşinile de spălat au fost achiziţionate în ultimii 5 ani, când problemele
legate de costurile apei şi a energiei electrice au devenit o preocupare
normală a utilizatorilor.
Aspiratoarele au rolul de a rezolva parţial problemele generate de
depăşirile indicatorului pulberi în suspensie în aerul intern. Nivelul de
înzestrare în locuinţele analizate este de 326 aspiratoare la 1 000 locuitori şi
un aparat per gospodărie, cu o absenţă doar în 5,4% din gospodării.
Importantă pentru menţinerea igienei în locuinţă este şi combaterea
dăunătorilor. Legat de folosirea substanţelor chimice pentru combaterea
dăunătorilor, frecvenţa utilizării este destul de redusă (27,8% niciodată şi
24,1% mai rar decât o dată pe an). Doar în 5,56% din situaţii se confirmă
utilizarea substanţelor chimice de mai multe ori pe lună, 8,33% le
întrebuinţează lunar, iar 17,6% de 2-3 ori pe an. În cele mai multe situaţii
substanţele chimice se folosesc pentru combaterea gândacilor (42%),
moliilor (29,8%) şi ţânţarilor (29,7%). Nivelul de utilizare a substanţelor
chimice pentru combaterea dăunătorilor este mult mai ridicat în locuinţele
din muncipiul Bucureşti decât arată rezultatele aplicării chestionarului, acest
fapt datorându-se percepţiei locatarilor. Multe persoane nu percep ca
substanţe chimice nocive produsele consumate în acest scop cum ar fi
insecticidele pentru ţânţari şi molii, naftalina, extractele de lavandă, spray-
urile, pastilele de ţânţari etc.

4.1.5. Recreere
Una dintre funcţiile esenţiale ale spaţiilor rezidenţiale o reprezintă
furnizarea de servicii de agrement şi recreere pentru locuitori (Derer 1985).
Indiferent dacă acestea sunt menţinute în mediul intern sau sunt transferate
în exterior, prezenţa lor este obligatorie pentru asigurarea confortului
locuirii.

100
4.1.5.1. Dotări pentru recreere şi agrement în interiorul locuinţelor
Activităţile sedentare de recreere şi agrement tind să ocupe o pondere
din ce în ce mai ridicată din timpul petrecut în interiorul locuinţelor. Dintre
acestea vizionarea diferitelor emisiuni de televiziune şi utilizarea
calculatoarelor par să reprezinte două dintre principalele opţiuni de recreere
şi agrement ale populaţiei.
Fenomenul este determinat, în primul rând, de disponibilitatea
televizoarelor, de gradul ridicat de acoperire şi preţul accesibil al reţelelor de
televiziune prin cablu. Nivelul de înzestrare al populaţiei cu televizoare în
locuinţele analizate este de 612 la 1 000 locuitori, respectiv în medie 2
televizoare per gospodărie. Absenţa televizoarelor a fost semnalată în doar
2,7% din locuinţe, în cea mai mare parte a locuinţelor fiind două (40%) şi
respectiv un televizor (32,7%). Majoritatea televizoarelor au o vechime de
2–5 ani (38,5%) şi 5–10 ani (31%).
Scăderea importanţei dispozitivelor de redare a sunetului în defavoarea
calculatoarelor şi televizoarelor este evidenţiată de nivelul oarecum redus de
înzestrare cu radiouri şi casetofoane (357 aparate la 1 000 locuitori şi
respectiv 1 per gospodărie, cu o absenţă la 28,8% din gospodării).
Calculatoarele şi îndeosebi laptopurile sunt o componentă mai recentă a
spaţiilor de locuit, însă gradul de înzestrare a cunoscut o ascensiune
puternică în ultimul deceniu (643 calculatoare la 1 000 locuitori, 2
calculatoare per gospodărie). Ele lipsesc doar în 7% din gospodării, iar
prezenţa lor tinde să suplinească televizoarele şi aparatele de redare a
sunetului. De altfel, spectrul de activităţi pentru care sunt folosite
calculatoarele a crescut considerabil, reprezentative fiind comunicarea,
vizionarea de imagini şi filme (inclusiv de televiziune), practicarea de jocuri
ori desfăşurarea unor activităţi profesionale.
4.1.5.2. Animalele de companie şi plantele decorative
Animalele de companie şi plantele decorative au devenit o componentă
obişnuită a locuinţelor din mediile urbane mari, încercând să compenseze
deficitul acut de mediu natural specific acestor spaţii (Antrop 2004), să
acopere nevoia de afecţiune a oamenilor (Wood et al. 2005), să contribuie la
ameliorarea stării de sănătate a populaţiei (Chen et al. 2010, Serpell 1991,
Wood et al. 2005) ori să îmbunătăţească relaţiile sociale (Kubinyi et al.
2009).
În Australia, 65% din gospodăriile din mediul urban deţin cel puţin un
animal de companie, valoare apropiată de cea din SUA (62%) şi considerată
a fi mai ridicată decât în spaţiul european, unde doar 46% dintre familii au
în îngrijire un animal de companie. De remarcat, procentul de 20–30% din
gospodării în care animalul de companie preferat este câinele (Cutt et al.
2007, Slater et al. 2008).

101
 Dincolo de rolul lor foarte important în profil urban, animalele de
companie şi plantele decorative au generat noi probleme în mediul intern şi
extern: boli (Cutt et al. 2007), apariţia mirosurilor neplăcute (Lee et al.
2009), zgomot (Gidlof-Gunnarsson şi Ohrstrom 2007), insalubritate
(Schofield et al. 2005) şi, implicit, dezvoltarea de noi situaţii conflictuale
(Wood et al. 2005).
În analiza întreprinsă în municipiul Bucureşti, animalele de companie
au fost întâlnite în 27,6% din locuinţe, şi doar în 13,8% dintre situaţii s-a
înregistrat prezenţa unui singur animal. După rata prezenţei, cele mai multe
animale sunt pisici şi câini, alături de care, cu o pondere relativ redusă, apar
peştii şi păsările exotice (Tabel 4.3).
Tabel 4.3 Prezenţa animalelor de companie în locuinţele analizate din municipiul
Bucureşti (2011)
Prezenţa animalelor de companie în locuinţe
Număr de animale (% din total locuinţe) Număr locuinţe
pisici câini păsări reptile peşti altele
0 exemplare 84,6 89,1 95,0 99,2 98,4 98,8 189
1 exemplar 10,4 9,3 2,3 0,0 0,8 0,8 36
2 exemplare 3,0 1,2 2,7 0,4 0,0 0,4 24
3 exemplare 1,2 0,4 0,0 0,4 0,0 0,0 6
4 exemplare 0,4 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 1
Peste 5 exemplare 0,4 0,0 0,0 0,0 0,8 0,0 5

Plantele decorative au un rol important în îmbunătăţirea calităţii

mediului interior, însă în multe situaţii ele contribuie la adăugarea în
compoziţia aerului interior a unor substanţe noi, unele active biologic,
conducând la degradarea calităţii mediului intern prin compuşi alergeni,
mirosuri, compuşi organici volatili ori pesticide (Wallace et al. 1987).
Dintre cele 257 locuinţe analizate, 75% aveau plante decorative, în cele mai
multe cazuri (respectiv 48,2%), numărul lor variind între 1-10 (Fig. 4.8).
Numărul mediu de plante decorative în locuinţele analizate este de 11
([0, 50], ± 12,5). Dintre speciile preferate în locuinţele din municipiul
Bucureşti se remarcă ficuşii, muşcatele, trandafirii, orhideele, violete de
Parma, dracenele, yucca, petuniile, regina nopţii, crinii, cerceluşii, leandrul,
iedera, begoniile, bromelia, cactuşii, bambusul, prezenţa lor fiind semnalată
în camere de zi, dormitoare sau în aranjamentele florale de pe balcoane,
funcţie de nevoia de spaţiu şi creştere şi de lumină (Fig. 4.9).

102
 Fig. 4.8 Variaţia numărului de plante prezente în locuinţele analizate din
municipiul Bucureşti. Prezenţa plantelor decorative în locuinţe tinde să devină o
componentă normală a modelelor de locuire

Fig. 4.9. Distribuţia pe camere a ponderii plantelor decorative în locuinţele

analizate din municipiul Bucureşti. În cadrul locuinţelor, nu există spaţii special
alocate plantelor decorative, ele fiind percepute, în majoritatea cazurilor, ca o formă
de ameliorare a calităţii mediului interior.

103
4.1.6. Substanţe periculoase utilizate în locuinţă
Tendinţa de a stoca pe termen mediu şi lung produse utilizabile în
gospodărie este legată direct de nevoia de confort şi de siguranţă a
populaţiei. Cantităţi apreciabile de produse alimentare, textile, încălţăminte,
cărţi, mobilă, aparate electrice, electronice şi electrocasnice, produse
chimice, medicamente se regăsesc frecvent în locuinţe, destinate, în primul
rând unor potenţiale utilizări. Aceste stocuri se transformă de cele mai multe
ori în deşeuri, întrucât produsele îşi pierd adesea valoarea de utilizare
datorită caracterului perisabil, a înlocuirii lor cu alte produse mai bune sau
mai atractive într-un timp relativ scurt.
Prin depozitarea lor în locuinţe, materialele stocate contribuie la
generarea şi adăugarea de disfuncţii în mediul intern, procese ce au
proiecţie directă în confortul şi în calitatea mediului interior. Reţinem în
acest sens:
– creşterea diversităţii substanţelor şi a tipurilor de populaţii de
microorganisme din mediul intern;
– scăderea suprafeţei disponibile pentru alte folosinţe;
– accentuarea riscului de conversie a unor spaţii interioare (băi de
serviciu, balcoane) către funcţia de depozitare;
– amplificarea riscului de apariţie a unor accidente (de exemplu,
incendii, ingerarea unor substanţe toxice);
– creşterea riscului de apariţie şi dezvoltare a unor animale oportuniste
(gândaci, furnici).
În 77,8% din locuinţele analizate din municipiul Bucureşti există boxe
în cadrul locuinţelor, utilizate pentru depozitarea produselor alimentare
(35%), depozitarea încălţămintei (34%), sculelor şi echipamentelor de
întreţinere (34%), produselor de curăţenie (29%), hainelor (24 %) ori a altor
produse (7%, respectiv valize, jucării, aparate electrice). Absenţa boxelor
este corelată cu suprafaţa redusă a locuinţelor (în special la locuinţele cu o
singură cameră), dar şi cu modificările realizate în interior (desfiinţarea lor
pentru lărgirea spaţiului necesar locuirii), îndeosebi în locuinţele colective.
Rolul de spaţiu de depozitare este preluat ori completat în 40% din
situaţii de balcoane, care în 60% din gospodării sunt închise, contribuind la
internalizarea multor probleme de mediu în interiorul locuinţelor. În cazul
locuinţelor din imobile colective, depozitarea diferitelor produse în balcoane
amplifică riscul de apariţie a unor disfuncţionalităţi în caz de incendiu,
cutremur etc.
Dintre produsele depozitate în balcoane se detaşează sculele şi
echipamentele electrice (26%), produsele alimentare (24%), produsele
textile (7%), produsele chimice (6%) şi mobilă veche (6%). De menţionat
că, în 7% din situaţii, balcoanele sunt folosite ca spaţii de depozitare a
deşeurilor reciclabile (în special hârtie, sticlă, PET-uri).

104
 În afara funcţiei de depozitare de substanţe şi materiale diverse,
balcoanele mai sunt folosite pentru uscarea rufelor (60,2%) ori ca spaţiu
pentru amplasarea plantelor decorative (28,7%). În ambele situaţii, în cazul
în care balcoanele sunt închise, o parte din efectele negative (creşterea
umezelii, mirosurile de detergenţi şi respectiv de pământ, apariţia agenţilor
alergeni) se transferă în mediul interior al locuinţei.
Din categoria produselor depozitate în locuinţe cu potenţial negativ
asupra calităţii mediului intern, amintim şi medicamentele, substanţe
chimice active din punct de vedere biologic, care cresc riscul de intoxicare
(în special la copii). În majoritatea cazurilor, medicamentele sunt depozitate
în camera de zi (30,6%), dormitoare (24,1%) şi bucătării (14,8%), celelalte
locaţii fiind nereprezentative din punct de vedere al ponderii. De menţionat
că în 15,7% din situaţii nu există un loc clar de stocare al medicamentelor,
acestea fiind întâlnite în majoritatea camerelor. Atrage atenţia în special
ponderea ridicată de depozitare a medicamentelor în dormitoare, acolo unde
completează spectrul de produse depozitate necorespunzător (cărţi, aparate
electronice, covoare etc.).
Tot în categoria bunurilor depozitate în locuinţe se încadrează şi cărţile,
prezente în 87,96 % din locuinţele analizate din municipiul Bucureşti. Ele
sunt depozitare de pulberi în suspensie, unele dintre acestea cu potenţial
alergen foarte ridicat (dată fiind favorizarea dezvoltării acarienilor). De
asemenea, îndeosebi în cazul cărţilor noi, apare problema compuşilor
organici volatili, din cauza vopselelor folosite la tipărire. Depozitarea
cărţilor se realizează predominant în sufragerii (57,4%) şi în camerele de
dormit (32,4%), a doua situaţie fiind destul de îngrijorătoare datorită
efectelor negative ce se pot resimţi la nivelul stării de sănătate a populaţiei.
În 5,56% din locuinţe cărţile sunt prezente în număr diferenţiat în toate
camerele, situaţie întâlnită frecvent în apartamentele cu două camere.
Modele de comportament sunt acelea care contribuie la creşterea
semnificativă a ponderii factorilor conjuncturali în influenţarea calităţii
aerului interior. Fumatul, utilizarea aparatelor electrice şi electrocasnice,
utilizarea frecventă a substanţelor chimice pentru igienizare, odorizarea prin
aerosoli a aerului interior ori prezenţa animalelor de companie se constituie
în factori conjuncturali, cu rol semnificativ în bilanţul calităţii mediului
interior din spaţiile rezidenţiale.

4.2. Sursele de degradare externe

În afara problemelor de mediu autogenerate, spaţiile rezidenţiale
receptează şi numeroase externalităţi de mediu determinate de surse de
degradare externe (Brandon et al. 1997).
Sursele de degradare externe sunt reprezentate de ansamblul
activităţilor şi amenajărilor antropice, aflate în exteriorul spaţiilor de locuit,
care adaugă disfuncţii cu potenţial de afectare a sănătăţii populaţiei (Baker

105
et al. 2001), de distrugere, degradare sau de diminuare a valorii unor bunuri
(imobile, finisaje, dotări interioare), de amplificare a unor costuri
(întreţinere, igienizare etc.) ori de scădere a siguranţei locuirii (Koren şi
Bisesi 2002).
Se impune să subliniem că indiferent dacă acţiunea surselor de
degradare externe este continuă, periodică sau accidentală, importantă este
magnitudinea efectelor negative receptate şi percepute de către locuitorii
spaţiilor rezidenţiale, care, în general, depinde de:
– caracteristicile surselor de degradare (dimensiune, specificul
activităţilor desfăşurate, modul de gestionare a externalităţilor de mediu,
distanţa în raport cu spaţiile rezidenţiale);
– potenţialul teritoriului de amplificare sau de atenuare a
impacturilor negative (specificul fluxurilor naturale de materie şi energie,
eficienţa funcţionării mecanismelor de autoreglare a mediului);
– adaptările spaţiilor rezidenţiale realizate pentru controlul
impacturilor negative generate de sursele de degradare externe (spaţii
verzi, izolare termică);
– profilul rezidenţilor (structură demografică, disponibilitate pentru
acceptarea problemelor de mediu din exterior, nivel de culturalitate,
posibilităţi materiale);
– eficienţa procesului administrativ şi decizional (încrederea
populaţiei în sistemul administrativ, modul de rezolvare a sesizărilor legate
de semnalarea unor probleme de mediu).
Disfuncţionalităţile determinate de sursele de degradare externe la
nivelul spaţiilor rezidenţiale sunt de cele mai multe ori rezultatul unor
greşeli de planificare a teritoriului şi mediului.
Astfel, aşezările umane se află într-o continuă transformare sub acţiunea
proceselor de dezvoltare, polarizare, transfer şi abandon (Daniels 1999),
materializarea acestora constând în schimbările survenite la nivelul structurii
şi funcţiilor asimilate într-un timp şi un spaţiu dat (Hasse şi Lathrop 2003).
Creşterea suprafeţei spaţiilor construite şi ocupate de infrastructurile
publice, includerea în aşezările umane a funcţiilor periferice (zone
industriale, spaţii pentru servicii publice, păduri etc.), reconversia funcţiilor
productive si de protecţie sunt printre transformările cele mai frecvente
specifice aşezărilor umane din România, care au amplificat riscul de apariţie
al asocierilor de utilizări conflictuale sau potenţial conflictuale ale spaţiului.
Pe fondul acestor mutaţii, în localităţi apar, concentrat ori dispersat,
zone funcţionale sau funcţii al căror profil şi cerinţe nu sunt compatibile cu
cele existente ori cu viziunea strategică a autorităţilor pentru planificarea
durabilă a teritoriului şi nevoile populaţiei (Beinat şi van Drunen 1998).
Aceste funcţii juxstapuse generează în multe situaţii contradicţii
funcţionale, instabilitate şi conflicte, conducând la deteriorarea calităţii
mediului în spaţiile rezidenţiale. Ele se materializeaza prin respingerea de

106
către ariile rezidenţiale a anumitor funcţii din proximitate datorită existenţei
unor externalităţi negative de amploare de ordin economic, social,
environmental ori sanitar (Taleai et al. 2007).
Dacă pe plan mondial cele mai studiate asocieri legate de spaţiile
rezidenţiale sunt cele cu spaţiile industriale (Brender et al. 2008, Powe şi
Willis 1998), depozitele de deşeuri (Kuehn et al. 2007), instituţiile sanitare
(He et al. 2010, Rull et al. 2009) şi fermele agricole (Rull et al. 2009), în
România planificatorii de spaţiu şi de mediu nu prioritizează pentru moment
aceste relaţii, deşi ele sunt evidente în definirea calităţii locuirii. La acestea
se adaugă prin efectele potenţiale, dar fără o analiză atentă a proiecţiei în
calitatea locuirii din ansamblurile rezidenţiale bucureştene, asocierile cu
liniile de înaltă tensiune şi cu antenele de emisie-recepţie (Fig. 4.10).

Fig. 4.10. Prezenţa antenelor de radiocomunicaţii în proximitatea spaţiilor

rezidenţiale (Turnul S.N. Radiocomunicaţii S.A., Şoseaua Olteniţei nr. 103) (2010).
Influenţa poluării electromagnetice asupra sănătăţii populaţiei este o problemă încă
larg dezbătută la nivel ştiinţific.

Evaluările efectuate asupra surselor de degradare externe în raport cu

calitatea locuirii şi starea de sanogeneză a rezidenţilor au punctat pe plan
mondial ca principale probleme de mediu, aspecte de ordin igienico-sanitar
(Jim şi Chen 2009), psihologic (Santarsiero et al. 2000), social (Hui et al.
2007), economic (Henderson şi Thisse 2004) şi environmental (Spongberg
şi Becks 2000).

107
4.2.1. Sursele de degradare industriale – modelator al calităţii mediului
în spaţiile rezidenţiale
Dezvoltarea industrială a adus avantaje incontestabile în ultimele
decenii ale secolului trecut şi începutul secolului al XXI-lea, contribuind la
depăşirea unor obstacole importante în evoluţia societăţii umane.
Diversificarea resurselor utilizate de societatea actuală, creşterea rapidităţii
de realizare a amenajărilor antropice, eradicarea unor boli, ameliorarea
semnificativa a condiţiilor de locuire sunt printre câştigurile directe aduse de
dezvoltarea industrială.
În acelaşi timp însă, activităţile industriale sunt generatoare de
disparităţi teritoriale foarte persistente (şomaj, concentrarea populaţiei şi
a spaţiilor construite, imigraţie, dezechilibre sociale, fragmentarea până la
pulverizare a spaţiilor naturale) ce favorizează proliferarea unor fenomene
nedorite (sărăcie, infracţionalitate, monopol, segregare socială, degradarea
calitaţii mediului, supraexploatarea resurselor, extindere haotică a
suprafeţelor construite) (Iojă et al. 2008).
Rolul de sursă de degradare a calităţii mediului în aşezările umane
este motivat prin faptul că spaţiile industriale sunt:
– perturbatoare ale circuitelor biogeochimice la scara locală, regională
şi globală;
– consumatoare importante de resurse teritoriale (spaţiu, apă, energie,
materii prime) (Wali et al. 2010);
– generatoare de deşeuri foarte diverse şi în cantităţi ridicate, unele
având caracter periculos;
– utilizatoare de substanţe cu potenţial de contaminare a terenurilor
(metale grele, pesticide, acizi, baze, cianuri, produse petroliere);
– amplificatoare ale riscurilor tehnogene (incendii, explozii, expunere
la substanţe toxice) (Assante-Duah 2002);
– principale cauze ale apariţiei de zone critice din punct de vedere al
stării mediului, atât ca extensiune teritorială, cât şi ca persistenţă;
– importantă cauză în degradarea stării de sănătate a populaţiei, în
contextul în care ele se concentrează în zonele cu aglomerări de populaţie
(Koren şi Bisesi 2002).
Deşi iniţial poziţia lor era predominant periferică aşezărilor umane
(Chelcea 2004), prin expansiunea necontrolată a acestora, platformele şi
obiectivele industriale au fost în multe situaţii asimilate urbanului şi
încadrate în spaţii rezidenţiale (Fig. 4.11). Mai mult, unele spaţii industriale
şi-au dezvoltat în perioada comunistă rezidenţial propriu, după principiul
apropierii locuinţei de locul de muncă.
În cazul majorităţii activităţilor industriale, impacturile negative persistă
pe o perioadă mare de timp, un exemplu fiiind cel al contaminării cu metale
grele ori cu agenţi biologici activi (Wali et al. 2010). Astfel, 68% dintre
siturile contaminate din spaţiul Uniunii Europene au origine industrială,

108
ponderea cea mai importantă între generatori având-o unităţile de industrie
chimică şi petrochimică, urmate de cele care au aparţinut industriei
metalurgice şi constructoare de maşini. Deşi fenomenul este cunoscut, doar
32% din spaţiile contaminate sunt reabilitate (EEA 2011).
Îmbunătăţirea stării mediului zonelor industriale destructurate este o
problemă extrem de complicată şi costisitoare, întrucat presupune o
mobilizare semnificativă de resurse îndreptate spre dezvoltarea unei
alternative viitoare de dezvoltare a spaţiului, incluzând de multe ori
îndepărtarea sau ameliorarea degradărilor istorice ale mediului. Înlăturarea
problemelor istorice persistente (contaminare, insecuritate, fragmentare
teritorială) este o condiţie esenţială pentru o eventuală abordare a
conservării spaţiilor industriale ori reconversia lor în rezidenţial.
Managementul zonelor contaminate industriale, care se poate realiza in situ
(tratamente termice, biologice sau chimice) sau ex situ (prin excavarea
materialului contaminat) presupune costuri de mediu semnificative foarte
greu de suportat în faza postutilizare.

Fig. 4.11. Asocierea spaţiilor industriale cu cele rezidenţiale, aflate în plan secund
(zona Obor, municipiul Bucureşti) (2009). Abandonul infrastructurii feroviare şi
riscul tehnogen aferent unităţii de industrie chimică contribuie la adăugarea unor
factori de disconfort suplimentari la nivelul locuinţelor de pe Strada Electronicii.

Modelele de evoluţie post-închidere a spaţiilor industriale în scopul

limitării impactului asupra spaţiilor rezidenţiale ori a utilizării lor ca nou
suport al acestora se pot canaliza pe următoarele direcţii:

109
 – reactivare prin recondiţionarea dotărilor existente (păstrarea
activităţii iniţiale de pe amplasament cu eventuale retehnologizări);
– abandonare, cu sau fără măsuri de conservare (Fig. 4.12);
– conversie structurală (menţinerea profilului industrial cu
recondiţionarea capitalului fizic);
– conversie funcţională şi/sau structurală (schimbarea funcţiei, cu sau
fără păstrarea capitalului fizic şi istoric iniţial) (Fig. 4.13);

Fig. 4.12. Moara lui Assan – spaţiu industrial abandonat cu proiecţie semnificativă
asupra calităţii locuirii (2011). Instabilitatea construcţiilor, depozitele de deşeuri
neorganizate şi oamenii fără adăpost cresc gradul de insecuritate la nivelul spaţiilor
rezidenţiale situate pe Şoseaua Ştefan cel Mare şi Strada Maşina de Pâine.

În municipiul Bucureşti, agresivitatea surselor industriale este în

scădere, în contextul procesului de restructurare şi relocare a activităţilor
industriale. Totuşi conversia funcţională nu a eliminat efectele negative
asupra spaţiilor rezidenţiale, abandonul terenurilor şi clădirilor, nivelul
ridicat de contaminare a siturilor industriale, transformarea în funcţiuni cu
agresivitate urbană ridicată, generând efecte care în timp afectează
stabilitatea ecosistemului urban. Dintre sursele industriale active se remarcă
cele incluse în categoria de risc tehnogen ridicat, după Directiva IPPC (de
exemplu, CET-urile, unităţile de pe platformele industriale Obor,
Industriilor).

110
 Fig. 4.13. Conversia funcţională şi conservarea patrimoniului industrial –
Poligrafia Bucureşti (Bd. Iancu de Hunedoara) (2011). Înlocuirea unei zone
industriale abandonate cu un spaţiu de afaceri, păstrând elemente estetice exterioare,
a contribuit la ameliorarea calităţii mediului pentru rezidenţialul din proximitate.

Dintre cartierele rezidenţiale care receptează impacturi generate de

sursele industriale active sau restructurate, amintim zonele situate în
proximitatea platformelor industriale Obor, Panduri–Viilor, Dudeşti–
Policolor, Faur–Republica, IMGB şi Industriilor (Fig. 4.14).
În sectorul 3, analiza de detaliu a permis identificarea mai multor areale
critice în care spaţiile industriale deţin locul prioritar în generarea de
impacturi negative asupra rezidenţialului din proximitate (Fig. 4.15). Astfel,
se disting arealele:
– Vitan-Dudeşti, unde unităţile industriale Crinul, Biofarm, Flaros,
afectează rezidenţialul colectiv de pe strada Nerva Traian, iar ICMA, Utilaj
Transport, Energoreparaţii şi Starconfex au influenţă directă asupra
imobilelor amplasate la vest de strada Fizicienilor şi pe Bulevardul Camil
Ressu;
– Dristor, în care fosta fabrică Unirea a fost înlocuită de recentul spaţiu
rezidenţial New Town;
– partea de est a cartierului Titan de-a lungul B-dului 1 Decembrie
1918 care receptează proiecţia uzinelor Faur şi Republica.

111
 Fig. 4.14. Amplasarea zonelor rezidenţiale în raport cu sursele industriale de
degradare a mediului în municipiul Bucureşti (prelucrare după ortofotoplanurile din
2005). Se observă localizarea lor preponderent periferică, cu precădere în vecinătatea
rezidenţialului individual, în cazul unităţilor industriale antebelice, şi colectiv, în cazul
celor postbelice.

112
 Fig. 4.15. Distanţa dintre spaţiile industriale şi rezidenţial în sectorului 3 al
municipiului Bucureşti. Apropierea locuinţelor individuale de spaţiile industriale, în
multe situaţii din cauza expansiunii urbane produsă după 1990, se constituie într-o
problemă urbanistică importantă.

4.2.2. Sursele de degradare medicale – amplificator al riscurilor

biologice în spaţiile rezidenţiale
Sursele medicale de degradare cumulează ansamblul activităţilor din
spitale, policlinici, cabinete medicale, laboratoare ori farmacii. Asocierea cu
spaţiile rezidenţiale s-a constatat în multe ţări ale lumii că amplifică riscul
de îmbolnăvire a populaţiei, expunerea la zgomot (datorită ambulanţelor), la
diferite substanţe chimice şi forme de radiaţie, insecuritate (în special la
spitalele de boli nervoase) şi disconfortul locuirii (Andrade et al. 2012).
Proiecţia acestor surse de degradare este determinată de faptul că ele se
află foarte aproape de spaţiile rezidenţiale, iar în cazul unor cabinete
medicale chiar la parterul blocurilor sau în interiorul lor. Reprezentative în
acest sens sunt Spitalul de boli infecţioase Matei Balş (Fig. 4.16), Spitalul
clinic de urgenţă Floreasca, Spitalul Clinic Colentina, Spitalul clinic

113
Bagdasar (Fig. 4.17), pentru a citat numai câteva exemple din municipiul
Bucureşti.

Fig. 4.16. Distribuţia surselor medicale - Spitalul clinic Colentina şi Institutul de

boli infecţioase Matei Balş în raport cu spaţiile rezidenţiale. Riscul biologic indus de
unităţile sanitare din acest areal este influenţat de prezenţa în proximitate a diferitelor
categorii de rezidenţial.

Dintre sursele medicale de dimensiuni mai mici, dar cu proiecţie în

calitatea mediului spaţiilor rezidenţiale, atragem atenţia asupra cabinetelor
medicale situate în interiorul imobilelor de locuit (cabinete de medicină de
familie, cabinete stomatologice, cabinete ce oferă tratamente pe bază de
laser etc.). În asemenea cazuri, este foarte important să fie evaluată incidenţa
lor în starea de sănătate a populaţiei din aceste imobile, precum şi
diversitatea riscurilor la care este expusă.

114
 Fig. 4.17 Raportul dintre sursele medicale şi spaţii rezidenţiale în cartierul Berceni
(în plan apropiat Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. Bagdasar-Arseni). Vecinătatea
unui spital de urgenţă atrage un trafic important de ambulanţe şi implicit o creştere a
incidenţei zgomotului.

4.2.3. Transporturile
Transporturile reprezintă o componentă definitorie a tuturor aşezărilor
umane şi o importantă sursă de disfuncţionalităţi de mediu prin trafic,
spaţiile de circulaţie, de transfer (aeroporturi, gări, autogări, porturi) şi de
staţionare temporară (depouri, autobaze, garaje, parcări) (Samaras şi
Sorensen 1999). Consumul de spaţiu, zgomotul, vibraţiile, aportul de
căldură, riscul tehnologic (accidentele) şi numeroasele noxe evacuate (în
special compuşi organici volatili, particule în suspensie, oxizi de carbon,
azot şi sulf) sunt cele mai frecvente probleme asociate cu transporturile
(Pătroescu et al. 2004a).
Componenta cu agresivitatea cea mai ridicată este legată de trafic.
Traficul rutier, feroviar şi aerian îşi amplifică impactul asupra mediului
urban proporţional cu:
– creşterea numărului de vehicule şi a capacităţii lor;
– proximitatea în raport cu spaţiile rezidenţiale;
– amplificarea gradului de uzură a infrastructrurilor şi a vehiculelor
participante la trafic.
Astfel, spaţiile cele mai afectate de problemele specifice fiecărei
categorii de trafic sunt cele situate în lungul axelor majore de infrastructură

115
rutieră, a liniilor de tramvai, respectiv a coridoarelor de zbor în cazul
traficului aerian.
În cazul traficului rutier este importantă şi componenta legată de spaţiile
de parcare, devenită o disfuncţionalitate a mediilor urbane mari şi mijlocii
din România, ce tinde să transforme oraşul într-un ecosistem din ce în ce
mai artificializat. Astfel, tendinţa de înlocuire a suprafeţelor verzi cu spaţii
de parcare este o greşeală urbanistică majoră ce se reflectă deja în
degradarea calităţii locuirii în interiorul spaţiilor de locuit (Pătroescu et al.
2011a).
În municipiul Bucureşti, tendinţa este de înlocuire a spaţiilor verzi din
proximitatea blocurilor cu spaţii de parcare, ceea ce înseamnă distrugerea
unui filtru cu rol în ameliorarea calităţii mediului în spaţiile de locuit (Iojă et
al. 2010b). În plus, spaţiile de parcare accesibilizează o serie de poluanţi
pentru aerul interior, reprezentativi în acest sens fiind compuşii organici
volatili, gazele de ardere şi o serie de particule în suspensie (praful rezultat
din erodarea anvelopelor, plăcuţelor de frână ori de ambreiaj) (Samaras şi
Sorensen 1999). În spaţiile analizate s-a observat că numărul de
autovehicule per apartament a depăşit cu mult valoarea recomandată pentru
dimensionarea spaţiilor de parcare conform prevederilor Regulamentului
General de Urbanism (2-5 locuri de parcare per imobil de tip P+10) (HG
525, 1997), având frecvent valori medii între 7-12 autovehicule per imobil.
Excedentul de autovehicule reprezintă de fapt componenta care ocupă
spaţiile de circulaţie rutieră şi pietonală, agresând în cele mai multe situaţii
spaţiile verzi ori alte structuri urbane (Pătroescu et al. 2004b). Rezolvarea
acestei probleme, deşi aparent simplă prin realizarea de parcări zonale
supraterane, ridică mari probleme legate de tendinţa de concentrare a
fondului construit în proximitatea spaţiilor de locuit.
În spaţiile de transfer a fluxurilor de circulaţie (autogări, gări,
aeroporturi, noduri intermodale), dincolo de aglomeraţie, atrag în mod
deosebit atenţia problemele legate de insecuritate. Reprezentative pentru
municipiul Bucureşti sunt zonele Gara de Nord, Gara de Est, Autogara
Filaret, Autogara Păcii, Piaţa Sudului, Piaţa Obor (Fig. 4.18).

4.2.4. Spaţiile comerciale

Spaţiile comerciale reprezintă o componentă a arealelor rezidenţiale,
îndreptată spre accesibilizarea de produse şi servicii necesare acoperirii unor
nevoi umane.
Spaţiile comerciale, prin dimensiune, caracter neorganizat, externalităţi
şi specificul produselor ori al serviciilor comercializate se pot constitui în
surse de degradare cu efecte perceptibile în spaţiile rezidenţiale.

116
 Fig. 4.18. Amplasarea zonelor rezidenţiale în raport cu spaţiile de transfer a
fluxurilor în municipiul Bucureşti (prelucrare după planurile cadastrale din 1999).
Contactul direct cu spaţiile rezidenţiale este foarte frecvent.

Recunoscute în acest sens sunt:

– hypermarket-urile şi mall-urile, care generează o aglomerare
semnificativă a traficului, dar şi un dezechilibru între suprafeţele betonate,
cele ocupate de construcţii (dominante) şi suprafeţele oxigenante;

117
 – pieţele, cu fluxuri diverse de comercianţi şi cumpărători, ridică
probleme legate de aglomeraţie, depozitare necontrolată de deşeuri,
dezvoltarea organismelor oportuniste (în special şobolani) şi insecuritate;
reprezentative prin impacturile asupra spaţiilor rezidenţiale din proximitate
se remarcă Piaţa Obor, Piaţa Gorjului, Piaţa Domenii, Piaţa Sudului,
remarcându-se în municipiul Bucureşti;
– restaurantele, cluburile, barurile, fastfood-urile şi sălile de jocuri
pun probleme în ariile rezidenţiale în cazul în care sunt situate în interiorul
sau în imediata apropiere a spaţiilor de locuit; disfuncţionalităţile generate
sunt legate de zgomot, vibraţii, mirosuri neplăcute şi insecuritate;
– farmaciile, amplasate predominant la parterul ansamblurilor de
locuinţe, care pun în circulaţie mirosuri, unele deosebit de active din punct
de vedere biologic;
– benzinăriile, care deşi sunt separate de spaţiile de locuit, în unele
cazuri sunt situate la distanţe neregulamentare apropiindu-se foarte mult de
clădirile locuite; în aceste situaţii ele generează o creştere semnificativă a
riscurilor tehnogene (explozii, incendii), precum şi a concentraţiei de
compuşi organici volatili în aerul interior; în plus apare o creştere a nivelului
mediu al sunetului şi un risc sporit de contaminare a apelor cu produse
petroliere. Probleme similare apar în cazul spălătoriilor auto şi service-urilor
auto situate în aceleaşi condiţii în raport cu rezidenţialul.
În cazul benzinăriilor, doar în Sectorul 3 al municipiului Bucureşti
există 26 de staţii la o suprafaţă de 34 km2, multe dintre ele fiind situate la
mai puţin de 50 m de spaţiile de locuit (Bdul Corneliu Copusu – MOL,
Şoseaua Mihai Bravu).
Tot la nivelul surselor comerciale, o problemă reală, cu proiecţie
semnificativă în calitatea mediului o reprezintă comerţul neorganizat, care
parazitează în multe situaţii spaţiile de circulaţie pietonală. Aceasta apare în
zonele de polarizare (intersecţii, lângă pieţele agroalimentare şi zonele de
transfer, în apropierea cimitirelor ori în parcuri), constituindu-se în
generatoare importante de deşeuri şi favorizând distrugerea frecventă a
obiectelor de mobilier urban aferente spaţiilor rezidenţiale. În acelaşi timp,
comerţul dezorganizat obstrucţionează circulaţia pietonală şi sporeşte
insecuritatea rezidenţilor.
Deşi la nivel teoretic sunt incluse în categoria comerţului organizat,
florăriile, chioşcurile de ziare etc., pentru comercializarea diferitelor
produse alimentare şi nealimentare, generează disfuncţii evidente, datorită
scăderii vizibilităţii în intersecţii, managementului deficitar al deşeurilor şi
al apelor uzate, obstrucţionării traficului pietonal, degradării estetice urbane
şi insecurităţii.

118
5. SPAŢIILE REZIDENŢIALE – GENERATOARE DE
PROBLEME DE MEDIU

Modificarea permanentă a standardelor care definesc confortul locuirii a

impus creşteri semnificative ale consumului de resurse (spaţiu, apă, energie,
combustibili, materiale de construcţie) şi ale dimensiunii externalităţilor de
mediu generate (deşeuri solide, ape uzate menajere, contaminanţi fizici,
chimici şi biologici) la nivelul spaţiilor rezidenţiale (Assante-Duah 2002,
Lutzenhisier şi Gossard 1998).
Într-un ritm tot mai alert, bunuri şi servicii etichetate drept luxoase, cum
ar fi dispozitivele de climatizare, de întreţinere a igienei, de divertisment,
preparare a hranei etc., devin componente normale în definirea confortului
locuirii (Stanciu 2006). Adaosul permanent de bunuri şi servicii necesare
pentru funcţionarea la standarde corespunzătoare a spaţiilor rezidenţiale
duce la o amplificare a presiunii exercitate de aşezările umane la nivelul
ecosistemelor naturale, seminaturale şi antropice (Primack et al. 2008).
Astfel, spaţiile rezidenţiale au devenit importante modelatoare ale
calităţii mediului la scară locală, regională şi globală, fiind din ce în ce mai
frecvent ţinta politicilor şi strategiilor de reducere a impactului societăţii
umane asupra componentelor capitalului natural (Writght şi Boorse 2011).
În diferitele ei momente de structurare şi dezvoltare, comunitatea
umană exercită presiuni diversificate şi cu intensităţi variate asupra mediului
în care evoluează. Dintre acestea, sedentarizarea urbană este cea mai uşor de
cuantificat şi de etapizat, dată fiind faptul că este cea mai mare
consumatoare de teren. Atracţia activităţilor economice a fost materializată
şi prin noile spaţii rezidenţiale create atât în perioada preindustrială, cât şi în
cea industrială.

5.1. Amprenta ecologică – expresie a consumului de spaţiu

biologic productiv
Dezvoltarea suprafeţelor rezidenţiale determină modificări profunde şi
persistente la nivelul mediului (Patterson et al. 2008), vizibile în primul rând
prin conversia structurii şi funcţiilor iniţiale la care se adaugă consumul de
spaţiu biologic productiv (Iojă et al. 2011b).
Evaluarea dimensiunii impactului generat de spaţiile rezidenţiale prin
consumul de spaţiu se poate realiza prin determinarea amprentei ecologice,
definită ca suprafaţa de teren biologic productiv necesară pentru satisfacerea
nevoilor de consum ale unei populaţii şi pentru a-i absorbi toate deşeurile
(Wackernagel şi Rees 1995) (Jenerette et al. 2006) (Eaton et al. 2007).
Amprenta ecologică integrează componente mult mai complexe referitoare

119
la spaţiile rezidenţiale, respectiv terenurile necesare pentru acoperirea
nevoilor de hrană, locuire, transport, bunuri şi servicii.
Amprenta ecologică, după majoritatea cercetătorilor, este disociată în
amprenta spaţială (fizică) şi energetică (carbon).

5.1.1. Amprenta spaţială

Amprenta spaţială a rezidenţialului este reprezentată de suprafaţa
efectivă de teren ocupată de construcţii (Niţă 2008, Niţă 2011). Astfel,
construcţiile se realizează în detrimentul unor suprafeţe deschise (spaţii
virane, terenuri agricole, ecosisteme naturale şi seminaturale din categoria
zonelor umede, pajiştilor, pădurilor), şi mai rar pe amplasamente în care au
existat alte construcţii (Iojă et al. 2011b, Niţă 2011).
În România, între 1990–2010, numărul locuinţelor a crescut cu 270 000
unităţi (din care 200 000 unităţi în mediul urban). Numărul locuinţelor nou
construite a fluctuat, după datele oficiale (INS 2010), între un minim
înregistrat în anul 1992 (26 000 unităţi) şi un maxim înregistrat în anul 2007
(47 000 unităţi).
În aceeaşi perioadă, numărul camerelor din locuinţe a crescut în
România de la 18 milioane (2,24 camere pe locuinţă) la 21 milioane (2,6
camere pe locuinţă). Se observă o preferinţă pentru construcţia de locuinţe
cu mai mult de 4 camere, şi o scădere semnificativă a interesului pentru cele
cu până la 3 camere, mai uşor de întreţinut şi cu o valoare a amprentei fizice
considerabil mai reduse (Fig. 5.1), deci cu un consum de spaţiu amplificat.

Fig. 5.1. Modificarea tipologiilor locuinţelor noi în funcţie de numărul de camere.

Preferinţa pentru locuinţele cu un număr ridicat de camere este o caracteristică
definitorie a dezvoltării noilor spaţii rezidenţiale postdecembriste din România.

120
 Tendinţa de creştere a suprafeţelor construite prin rezidenţial se observă
şi în zona metropolitană a municipiului Bucureşti (+39.1%), cu toate că
numărul de locuitori a scăzut între 1997-2010 cu 7.9% (Nae şi Turnock
2011). Creşterea este mai puternică în nordul municipiului Bucureşti (de
până la 363% în oraşul Voluntari) şi considerabil mai redusă în unităţile
administrativ-teritoriale din Câmpia Mostiştei, impusă de deficitul de
resurse de apă şi în cele situate pe malul drept al Argeşului, restricţionate de
supraumectarea substratului (Fig. 5.2).

Fig. 5.2 Dinamica suprafeţei spaţiilor rezidenţiale în zona metropolitană a

municipiului Bucureşti (1997–2006). Zonele cu atractivitate maximă pentru
dezvoltarea suprafeţelor construite apar în proximitatea municipiului Bucureşti şi în
lungul axelor de infrastructură care asigură o relaţia favorabilă cu acesta, la care se
adaugă şi cele definite printr-o stare sanogenă a factorilor de mediu.

Impactul negativ al expansiunii urbane în aria metropolitană a

Bucureştiului este generat în special de faptul că terenurile din apropierea
nucleelor urbane trebuie să asigure funcţionarea oraşului prin furnizarea de
resurse şi servicii naturale (Mulder et al. 2006). În alte colţuri ale lumii,
blocarea lor cu suprafeţe construite, consumatoare de resurse, creşte
dependenţa zonelor metropolitane de spaţii mult mai îndepărtate, fapt ce
conduce la scăderea competitivităţii teritoriului (Henderson şi Thisse 2004).

121
 În cazul teoreticei, până acum, zone metropolitane a municipiului
Bucureşti, dezvoltarea spaţiilor rezidenţiale s-a realizat predominant în
detrimentul suprafeţelor arabile (Vânău 2009, Suditu et al. 2010, Niţă 2011).
Abandonul iniţial al terenurilor arabile şi înlocuirea folosinţei lor cu cea de
păşune, considerată a avea bonitate inferioară, a reprezentat o tranziţie
preferată în domeniul imobiliar pentru justificarea extinderii spaţiilor
rezidenţiale pe spaţii agricole.
De altfel, declinul agricolului, în special al suprafeţelor arabile, este
evident în majoritatea zonelor metropolitane propuse a se dezvolta în
România, fiind subliniat de dinamica spaţială a valorii indicelului ce
exprimă ponderea suprafeţei construite din suprafaţă agricolă (Iojă et al.
2011d).
În zona metropolitană a municipiului Bucureşti, raportul dintre
suprafaţa construită şi cea agricolă înregistrează valorile cele mai ridicate în
partea sa nordică. Coroana rurală a municipiului Bucureşti se caracterizează
prin densitate ridicată a construcţiilor, fapt ce limitează considerabil terenul
agricol, schimbând raportul dintre aceste două componente (Fig. 5.3).

Fig. 5.3. Distribuţia raportului dintre suprafaţa construită şi suprafaţă agricolă în

zona metropolitană a municipiului Bucureşti. Valorile cele mai ridicate se
înregistrează în zonele de concentrare a spaţiilor construite din coroana rurală a
municipiului Bucureşti, dar şi în centrele urbane secundare.

122
 Valorile raportului dintre suprafaţa agricolă şi cea construită atrag atenţia
asupra spaţiilor unde consumul excesiv de suprafeţe agricole a depăşit oferta
teritoriului, indicând o concentrare semnificativă a rezidenţialului ori un risc
ridicat de transfer al acestei presiuni la nivelul suprafeţelor oxigenante
(forestiere şi acvatice), devenite unica variantă de extindere a locuinţelor.
La nivelul zonelor metropolitane din România este importantă
cunoaşterea raportului dintre spaţiile construite şi cele forestiere pentru a
aprecia capacitatea de autoreglare a teritoriului, disponibilul de spaţiu pentru
investiţii, precum şi dimensiunea reală a amprentei ecologice fizice. În zona
metropolitană a municipiul Bucureşti raportul dintre spaţiul construit şi
suprafaţa forestieră evidenţiază, de exemplu, capacitatea redusă a teritoriului
de a suporta noi extinderi sanogene de spaţii rezidenţiale, din cauza
artificializării accentuate şi în consecinţă a deficitului acut de ecosisteme
naturale cu rol de reechilibrare (Iojă et al. 2008) (Fig. 5.4).

Fig. 5.4. Dinamica valorilor raportului dintre suprafaţa construită şi suprafaţă

forestieră în zona metropolitană a municipiului Bucureşti in anul 2010. Zonele de
concentrare a spaţiilor construite şi cu deficit de suprafeţe forestiere se pot observa în
special în coroana rurală a municipiului Bucureşti.

Calculând ponderea suprafeţelor construite şi a celor oxigenante la

nivelul tuturor zonelor metropolitane identificate în 2010 (Tabel 5.1) se
constată variaţii foarte mari ale valorilor ce merg de la 79,95% în zona

123
metropolitană a municipiului Constanţa la 90,19% în zona metropolitană a
municipiului Braşov, respectiv 25,08% în cazul municipiului Bucureşti şi
86,68% în municipiul Braşov. În majoritatea cazurilor, valoarea amprentei
fizice este redusă la nivelul zonelor metropolitane şi ridicată la nivelul
nucleelor urbane ale acestora, municipiile Bucureşti, Constanţa, Craiova,
Ploieşti, Iaşi, Oradea, fiind exemple relevante (Tabel 5.1).

5.1.2. Amprenta energetică

Amprenta energetică este definită drept cantitatea totală de CO2 emisă
în urma derulării unei activităţi umane (Perry et al. 2008, Niţă 2011).
Amprenta energetică a suprafeţelor rezidenţiale cuantifică principalele
impacturi ale spaţiilor rezidenţiale asupra mediului (Tabel 5.2), şi ia în
considerare:
– suprafaţa efectivă a spaţiilor rezidenţiale;
– dimensiunea şi fragmentarea loturilor;
– consumul de materiale de construcţie, apă, energie şi alte resurse;
– emisiile de deşeuri lichide, solide şi gazoase;
– modelarea tipologiei de transport a locuitorilor, inclusiv a timpului şi
costurilor de transport.
Tabel 5.1 Dinamica ponderii suprafeţelor oxigenante şi construite în zonele
metropolitane din România.
Suprafaţă Suprafaţă
Zona metropolitană / Suprafaţă construită oxigenantă
municipiul reşedinţă totală (ha) (% din total)* (% din total)**
Zona metropolitană Bucureşti 523 899 10,75 89,25
Municipiul Bucureşti 23 787 74,91 25,08
Zona metropolitană Braşov 139 256 9,81 90,19
Municipiul Braşov 26 732 13,32 86,68
Zona metropolitană Constanţa 104 932 20,05 79,95
Municipiul Constanţa 12 489 45,85 54,15
Zona metropolitană Cluj 153 754 14,17 85,83
Municipiul Cluj-Napoca 17 952 27,89 72,11
Zona metropolitană Craiova 46 733 12,94 87,06
Municipiul Craiova 8 141 48,59 51,41
Zona metropolitană Brăila Galaţi 166 837 9,80 90,20
Municipiul Galaţi şi Brăila 28 994 26,69 73,31
Zona metropolitană Iaşi 79 847 12,02 87,98
Municipiul Iaşi 9 391 44,95 55,05
Zona metropolitană Oradea 74 963 12,61 87,39
Municipiul Oradea 11 556 40,58 59,42
Zona metropolitană Ploieşti 42 506 17,19 82,81
Municipiul Ploieşti 5 828 59,03 40,97
Zona metropolitană Timişoara 49 878 14,66 85,34
Municipiul Timişoara 12 927 31,93 68,07
* calculată ca sumă a suprafeţelor ocupate de curţi şi construcţii, drumuri, căi ferate şi
terenuri neproductive
** calculată ca sumă a suprafeţelor agricole, forestiere şi acvatice

124
 Suprafeţele rezidenţiale au devenit o componentă importantă în circuitul
biogeochimic al carbonului, prin cantităţile emise direct de CO2 în procesul
producerii energiei şi a materialelor de construcţie (35% din gazele cu efect
de seră) (Tahmasebi et al. 2011), dar şi prin distrugerea stocatorilor ori a
fixatorilor de carbon (ecosisteme forestiere, zone umede, ecosisteme
agricole etc.), determinată de modificarea utilizării şi acoperirii terenurilor
(Strohbach et al. 2012).
În statele membre ale Uniunii Europene, clădirile consumă aproximativ
50% din totalul energiei utilizate la nivel naţional şi contribuie cu 50% la
emisiile de CO2 (You et al. 2011).
Spaţiile rezidenţiale au devenit un important consumator de energie şi
produse energetice, pe măsură ce s-au diversificat nevoile din mediul
interior şi cerinţele de confort (Clausen et al. 2003). De la simpla nevoie de
încălzire din perioadele reci (consum de combustibil ori de energie termică)
şi energie electrică pentru iluminat, necesităţile energetice în mediile urbane
mari s-au diversificat (Roah et al. 2005). Apariţia şi diversificarea aparatelor
electrice, electronice şi electrocasnice (aparate de gătit, spălat, divertisment,
de climatizare), a instalaţiilor de producere a energiei termice şi mai ales
modificarea cerinţelor de confort ale locuitorilor au contribuit la creşterea
exponenţială a consumului de energie în spaţiile rezidenţiale (Enache et al.
2006).
În România, sectorul rezidenţial se detaşează ca un important
consumator de energie şi resurse energetice, în special de combustibil solid
(34% din totalul utilizat pentru producerea energiei la nivel naţional), agent
termic (27,8%) şi electricitate (14,3%) (INS 2010).
Cea mai mare parte a consumului de energie la nivelul locuinţelor din
municipiul Bucureşti, spre exemplu, este legată de încălzire şi producerea
apei calde (78% din total), la care se adaugă consumul pentru iluminat şi
funcţionarea aparatelor electrice, electronice şi electrocasnice (22%).
In ceea ce priveşte consumul de energie electrică din locuinţele
analizate din muncipiul Bucureşti s-au obţinut răspunsuri valide în 182 de
cazuri (70% din situaţii), consumul mediu per locuinţă fiind de 150
kWh/lună [2-812 kWh/lună; ±46].
Consumul este direct proporţional cu numărul de persoane din locuinţă
(r=0,64, p<0,001), dar şi cu dimensiunea locuinţelor (r=0,49, p<0,001).
Dependenţa consumului de energie de numărul de locuitori este un indicator
al individualismului în satisfacerea unor nevoi umane la nivelul locuinţelor
din municipiul Bucureşti. Astfel, deşi teoretic cele mai multe dintre funcţiile
locuirii pot fi acoperite colectiv (agrement, servirea mesei, menţinerea
temperaturii şi umidităţii aerului la un anumit nivel de confort, iluminat), în
multe situaţii se aleg variante individuale de rezolvare a acestora
(reîncălzirea individuală a hranei, utilizând cuptoare cu microunde, folosirea
concomitentă a mai multor televizoare, dispozitive de redare a imaginii şi

125
sunetului, calculatoare şi laptopuri). Acest argument este susţinut şi prin
faptul că nu există o corelaţie între consumul de energie electrică şi durata
de staţionare în locuinţă (r=0,02, p<0,001).
Cele mai mari consumuri apar în cazul locuinţelor cu 3–4 persoane şi cu
suprafaţa locuinţei variind între 50–70 m2, iar cele mai mici în cazul
locuinţelor cu suprafaţă sub 40 m2 şi cu 1–2 persoane per locuinţă.
Pe categorii de vârstă se observă un consum mai ridicat în locuinţele cu
persoane active în comparaţie cu cele utilizate de persoane în vârstă. Media
consumului pentru locuinţele cu pensionari este de 50 kWh/lună, faţă de 75
kWh/lună în cazul persoanelor active. Diferenţele sunt determinate de
nivelul veniturilor, mult mai scăzut în cazul pensionarilor, care deşi petrec
un timp mai îndelungat în locuinţe, sunt mult mai atenţi în controlul
consumului de energie electrică.
În profil spaţial nu se observă diferenţieri semnificative în consumul de
energie electrică în locuinţele analizate din municipiul Bucureşti.
În regim anual, teoretic consumurile cele mai ridicate se înregistrează în
anotimpul rece, când şi cerinţele şi condiţionările naturale sunt mai diverse
(lungimea mai redusă a zilei, timp mai îndelungat de staţionare în locuinţă
datorită temperaturilor mai scăzute). Odată cu amplificarea utilizării
aparatelor de climatizare, maximele s-au mutat din perioada de iarnă în
perioada de vară, anotimp în care consumurile sunt mai ridicate cu 20–30%
(Iojă 2008).
Consumul mediu de energie electrică, în cazul Bucureştiului, la nivelul
anului 2005 era de 7,1–14,8 kWh/an/m2. Valoarea lui este în prezent
depăşită de 3-5 ori la nivelul spaţiilor rezidenţiale analizate, unde valoarea
variază între 11,3 şi 64,3 kWh/an/m2 (medie 31,4; ±13,5). Consumurile cele
mai ridicate apar în locuinţele amplasate în blocuri şi aflate în proprietate
personală, iar cele mai reduse se înregistrează în locuinţele amplasate în
imobile de tip P, P+1.
În ceea ce priveşte consumul mediu anual de energie electrică per
locuitor, faţă de media municipiului Bucureşti, 535 kWh/an/persoană (Iojă
2008), în locuinţele analizate consumul mediu a fost de 500
kWh/an/persoană. Valorile cele mai mici apar în locuinţele mici (sub 50
m2), cu mai puţin de 3 persoane şi cu dominanţă a persoanelor în vârstă.
Dacă se consideră metanul drept combustibil utilizat în procesul de
producere a energiei electrice, pentru 1 kWh sunt necesari 0,072 kg gaz
metan, ce generează 0,198 kg dioxid de carbon. Urmând acest raţionament
se poate afirma că în activitatea de a aproviziona cu energie electrică un
locuitor din municipiul Bucureşti se produc anual în medie 98,8 kg CO2,
ceea ce înseamnă 190 711 tone CO2, în situaţia în care s-ar folosi exclusiv
gazul metan. Valorile sunt mai ridicate cu 15–20 % în cazul utilizării păcurii
ori a cărbunelui (Wali et al. 2010). Amprenta ecologică totală generată de
consumul de energie în municipiul Bucureşti pentru uzul casnic se apreciază

126
că este de 433 hectare globale, ce corespunde suprafeţei de pădure care
poate absorbi această cantitate de CO2 (Wood şi Garnett 2009) (Tabel 5.2).
Tabel 5.2. Model de analiză a amprentei ecologice a suprafeţelor rezidenţiale.
Componenta Parametri analizaţi Observaţii
Suprafaţa clădirilor, ponderată cu
Amprenta spaţială Suprafaţă
regimul de înălţime al acestora
Utilizarea materialor de construcţie
naturale (piatră, lemn) sau a celor
Materiale de construcţie rezultate în urma prelucrării
industriale (ciment, materiale
plastice).
Cantităţi de energie consumate şi
Consum de energie
modalităţi de obţinere
Amprenta energetică Volume de apă consumate şi
Consum de apă
modalitatea de obţinere
Distanţa dintre domiciliu şi
Accesibilitatea sistemelor funcţiile relaţionate (locul de
de transport muncă, spaţii de educaţie, recreere,
comerciale etc.)
Producere de deşeuri Cantitatea şi compoziţia deşeurilor

Amprenta ecologică Total Total

În vederea evaluării amprentei ecologice în zona metropolitană a

municipiului Bucureşti a fost dezvoltat un model ce integrează parametrii
într-un sistem din care rezultă valori mici pentru impacturi reduse asupra
mediului şi valori mari pentru impacturi semnificative asupra mediului
(Tabel 5.3).
Au fost alese două studii de caz, unul pentru o locuinţă situată în
comuna Ileana, judeţul Călăraşi (model tradiţional) şi al doilea pentru o
locuinţă din Mogoşoaia, judeţul Ilfov (model luxos). Cu ajutorul amprentei
ecologice se pot evidenţia diferenţele între impactul exercitat asupra
mediului de către cele două tipuri de rezidenţial (Tabel 5.3), determinate atât
de materialele de construcţie folosite, cât şi de modalităţile de satisfacere a
unor nevoi de locuire.
Din analiza datelor din Tabel 5.3 apare evidentă agresivitatea diferită a
celor două modele de locuire, unul în curs de abandon (Fig. 5.5 A) şi cel
spre care tinde majoritatea populaţiei (Fig. 5.5 B).

127
 Tabel 5.3. Model de analiză a amprentei ecologice a locuinţelor după Pătroescu et
al. 2009.
Amprenta Parametri Medie
Model A Model B
ecologică analizaţi metropolitană
Casă mică Vilă mare de
construită din beton/sticlă, cu O medie a
materiale toate dotările tuturor spaţiilor
Descrierea generală a
tradiţionale, fără edilitare, locuitori rezidenţiale
spaţiului rezidenţial
dotări edilitare, lucrează în derivată din
rezidenţii lucrează municipiul datele statistice
în agricultură Bucureşti
Amprenta
Suprafaţă 30 m2 300 m2 100 m2
spaţială
Materiale de Lemn, chirpici = Beton, fier, sticlă,
1 000 m2
construcţie 75 m2 plastic = 3000 m2
150 kW obţinuţi
Consum ~10 kW pe lună =
2 din combustibili 2 000 m2
energie 300 m 2
fosili = 4500 m
200 litri / zi,
Amprenta 25 litri / zi, fântână
Consum apă 2 alimentare publică 500 m2
energetică proprie = 25 m
= 1 000 m2
100 km / lună, 3000 km / lună, 2
Distanţe
transport public = maşini personale = 1 500 m2
parcurse 2
50 m 6 000 m2
Producerea 500 kg / lună
Refolosite 750 m2
deşeurilor deşeuri = 2000 m2
Total 150 m2 17 500 m2 5 750 m2

Amprenta ecologică totală 0,018 ha 1,785 ha 0,058 ha

A B
Fig. 5.5. Tipologii de locuire în zona metropolitană a municipiului Bucureşti.
Modelul A - Casă tradiţională din comuna Ileana, judeţul Călăraşi. Modelul B -
Locuinţă de lux în comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov.

Principalele critici ce pot fi aduse utilizării amprentei ecologice sunt

legate de faptul că nu reflectă cu precizie impactul modelelor de consum, nu

128
alocă corect responsabilităţile şi în consecinţă nu prezintă o utilitate mare
pentru elaborarea politicilor şi programelor de acţiune (Wiedmann et al.
2006). Dacă la nivel naţional evaluările au relevanţă, compararea diferitelor
localităţi sau chiar regiuni pe baza amprentei lor ecologice este dificilă în
principal datorită disponibilităţii reduse a datelor (Brown et al. 2009).
Dificultăţile utilizării metodei amprentei ecologice sunt în principal
legate de faptul că ea presupune existenţa unei omogenităţi spaţiale, dificil
de obţinut în spaţiile rezidenţiale (Jenerette et al. 2006). Drept urmare lipsa
datelor legate de distribuţia spaţială exactă, mai ales în zonele cu densităţi
reduse ale construcţiilor (Shrestha şi Conway 2011), cu suprafeţe mici sau
cu număr de rezidenţi redus face dificilă obţinerea de date precise şi
relevante referitoare la consumul de resurse. De asemenea, studiile
amprentei ecologice pentru diferite regiuni geografice folosind metode şi
date diferite au produs rezultate ce nu sunt direct comparabile.

5.2. Rolul spaţiilor rezidenţiale în definirea calităţii aerului

Spaţiile rezidenţiale sunt, prin structura lor, surse difuze de poluare a
mediului, ce contribuie la încărcarea aerului urban cu pulberi în suspensie,
gaze cu efect de seră şi alţi compuşi poluanţi (Zhu et al. 2009). Prin faptul
că nu beneficiază de un sistem de monitorizare directă al noxelor produse,
spaţiile rezidenţiale pot fi cu greu disociate, ca şi contribuţie, de celelalte
tipuri de surse de degradare a calităţii aerului (White 2002).
Cu toate acestea, importanţa lor în determinarea calităţii aerului la scară
locală şi regională a crescut semnificativ, datorită numărului ridicat de surse
individuale, dispersiei noxelor la înălţimi reduse şi diversificării poluanţilor
produşi sau vehiculaţi în spaţiile rezidenţiale (Iojă et al. 2008).
Prezenţa sistemelor individuale de producere a agentului termic în
locuinţe prin utilizarea combustibililor fosili neconformi (păcură, cărbuni ori
improvizaţii cum ar fi material plastic, cauciuc, alte deşeuri) eliberează în
atmosferă a unor cantităţi importante de aerosoli (fum, funingine, pulberi în
suspensie), gaze (dioxid de sulf, monoxid de carbon, dioxid de azot şi
hidrocarburi aromatice policiclice) (Patroescu-Klotz 1999, Hellén et al.
2008), în majoritatea cazurilor nocive pentru sănătatea rezidenţilor.
Unele dintre aceste noxe sunt încadrate în categoria gazelor cu efect de
seră (CO2, CO, SO2) ori cu caracter acidifiant (NO2, SO2). Astfel, se
apreciază faptul că spaţiile rezidenţiale contribuie direct cu circa 16% la
emisiile globale de gaze cu efect de seră, valoarea fiind dublă în ţările
dezvoltate (EEA 2011).
Impurificarea aerului este amplificată în sezonul rece, când cantităţile
de combustibili utilizaţi îndeosebi pentru încălzirea locuinţelor sunt mai
ridicate, iar proiecţia indusă spaţiilor rezidenţiale se transferă şi altor funcţii
urbane.

129
 Deşi încălzirea prin sisteme individuale este specifică mediilor rurale,
ea apare frecvent inserată şi în mediile urbane, unde incidenţa unor astfel de
activităţi individuale este considerabil mai ridicată. Astfel, fumul rezultat
din procesele de ardere din locuinţele neconectate la reţeaua de alimentare
cu gaze ori care nu deţin instalaţii proprii de producere a energiei termice
prin utilizarea gazului metan generează frecvent disconfort la nivel urban.
Disconfortul se resimte în special la nivelul locuinţelor situate la etajele 2–6
din ansamblurile rezidenţiale de tip bloc. Asocierea dintre spaţiile
rezidenţiale colective şi individuale este în acest context de multe ori
disfuncţională.
În acelaşi timp, debranşarea de la sistemul de încălzire al multor
apartamente din complexele colective de locuit a determinat readaptări care
în unele cazuri au constat în improvizarea unor noi sisteme de producere a
agentului termic (centrale pe lemn, cărbune ori păcură). Efectul acestor
situaţii sunt emisii de particule în suspensie şi compuşi organici volatili, în
contextul în care sistemele improvizate nu sunt prevăzute cu filtre de
limitare a volumului noxelor eliminate în atmosfera urbană, iar evacuarea
lor se face prin coşuri care nu au înălţimea optimă de dispersie.
Evidenţierea zonelor cu vulnerabilitate la poluare a aerului prin
utilizarea de combustibili neconformi, se poate realiza utilizând harta
acoperirii reţelei de alimentare cu gaze. Din conţinutul unei astfel de hărţi
elaborată pentru zona metropolitană a municipiului Bucureşti (Fig. 5.6) se
poate observa că cea mai mare parte a spaţiului nu dispune de alimentare
centralizată cu gaze, fapt ce evidenţiază localităţile ce necesită utilizarea
altor tipuri de combustibili, unde pot apărea probleme locale de impurificare
a aerului.
Cu proiecţie în calitatea aerului, poate fi considerată şi utilizarea
lemnului drept combustibil. Exploatarea lemnului pentru foc determină o
diminuare a rolului ecosistemelor forestiere locale în reglarea calităţii
aerului şi o încărcare a atmosferei cu compuşi rezultaţi chiar din arderea lui.
Deficitul existent la nivelul suprafeţelor forestiere face ca problema
diminuării funcţiilor ecosistemelor forestiere să fie una de actualitate în zona
metropolitană a municipiului Bucureşti şi care impune costuri suplimentare
la nivelul comunităţilor umane în ceea ce priveşte reabilitarea stării
mediului.

130
 Fig. 5.6. Lungimea reţelei de alimentare cu gaze naturale în unităţile
administrativ-teritoriale din zona metropolitană a municipiului Bucureşti (2010). Se
observă accesibilitatea redusă la alimentarea cu gaze naturale odată cu creşterea
distanţei în raport cu municipiul Bucureşti.

O altă modalitate de afectare a calităţii aerului de către spaţiile

rezidenţiale rezultă din activităţile desfăşurate ori din dotările existente în
interior. Astfel, spaţiile rezidenţiale sunt surse de încărcare a atmosferei cu
compuşi organici volatili, hidrocarburi aromatice policiclice, particule în
suspensie cu compoziţie chimică complexă, compuşii pe bază de clor şi
fosfor, radon (Jahnukainen 2007). Chiar dacă cantităţile acestor emisii nu
sunt semnificative la nivel individual, ele pot afecta calitatea aerului prin
asocierea rezultată în urma proceselor atmosferice din cauza caracterului lor
periculos (Ohura et al. 2009) ori a sinergismului reacţiilor chimice ce au loc.
Calitatea aerului poate fi influenţată la nivel local şi de caracteristicile
tehnice ale construcţiilor rezidenţiale. Folosirea unor materiale de
construcţie periculoase (de exemplu, azbest) sau starea de degradare
avansată a faţadelor (sursă de pulberi în suspensie şi sedimentabile,
încărcate cu metale grele) reprezintă modalităţi prin care spaţiile rezidenţiale
pot genera un impact direct în calitatea aerului (Owen et al. 1992).
În afara acestor impacturi directe, spaţiile rezidenţiale pot amplifica şi o
serie de probleme caracteristice mediilor urbane. În aceasta categorie putem
preciza că se include în primul rând creşterea riscului de manifestare a

131
insulei de căldură urbană (Rajasekar şi Weng 2009, Santamouris et al. 2007)
şi acumularea noxelor prin modificările topoclimatice şi microclimatice
generate. Probleme deosebite apar în special în lungul bulevardelor de tip
canion, unde circulaţia maselor de aer este deficitară, iar acumularea
poluanţilor este un fenomen caracteristic, îndeosebi în momentul
manifestării brizelor urbane (Pătroescu et al. 2011a).
Impactul suprafeţelor rezidenţiale asupra calităţii aerului se resimte în
special la nivel local, dar atunci când efectele sunt cumulative se poate
resimţi şi la nivel regional, aşa cum este iarna, cazul localităţilor în care
încălzirea locuinţelor se realizează prin arderea combustibililor fosili –
lemne, cărbuni (Niţă 2011).

5.3. Proiecţia spaţiilor rezidenţiale în calitatea apelor

Spaţiile rezidenţiale se constituie în factori importanţi de presiune
asupra resurselor de apă, influenţându-le atât la nivel cantitativ, cât şi
calitativ.
Exploatarea iraţională a resurselor de apă de către spaţiile rezidenţiale
determină o diminuare a dimensiunii serviciilor ecologice generate de
acestea, îndeosebi în ceea ce priveşte conservarea biodiversităţii, rolul de
regulator în controlul inundaţiilor, spaţiu de desfăşurare a activităţilor de
recreere (Poor et al. 2007), fapt ce determină evident scăderea valorii de
utilizare a apei.
Managementul durabil al calităţii apelor reprezintă în acest context o
preocupare activă la nivel naţional şi internaţional. Astfel, Directiva Cadru
Apă stabileşte clar că preţul apei trebuie să includă şi costurile sociale şi de
mediu (Schleich şi Hillenbrand 2009), iar multe administraţii naţionale şi
locale au stabilit restricţii în încercarea de a proteja resursele de apă (Atasoy
et al. 2006).

5.3.1. Spaţiile rezidenţiale – consumatoare de apă

Spaţiile rezidenţiale folosesc apa pentru asigurarea nevoilor fiziologice
ale locuitorilor (consum direct, hrană, igienă), curăţenie, întreţinerea
diferitelor funcţii interioare ori exterioare (un exemplu ar fi spaţiile verzi),
transferul poluanţilor sau în simularea condiţiilor pentru recreere din
ecosistemele naturale (Schleich şi Hillenbrand 2009).
Cea mai mare parte din consum de apă al spaţiilor de locuit revine
funcţionării corespunzătoare a grupurilor sanitare (30%), spălatului rufelor,
vaselor şi întreţinerii locuinţei (27%) şi igienei personale (30%).
Consumurile variază în funcţie de accesibilitatea resurselor de apă,
caracteristicile locuinţei, nivelul de trai, structura şi comportamentul
rezidenţilor (
Tabel 5.4).

132
 Tabel 5.4 Estimarea consumurilor de apă în interiorul spaţiilor de locuit (White
2002).
Consum
% din consumul Costuri anuale
Utilizări menajere anual
total de apă euro/an
m3/an
Toaletă 42,8 30,06 38,52
Igienă personală 42,8 30,06 38,52
Spălat vase şi igienizarea locuinţei 21,6 15,17 19,44
Spălatul rufelor 17,2 12,08 15,48
Prepararea hranei 14,0 9,83 12,6
Utilizări externe 4,4 3,09 3,96
Băut 0,6 0,42 0,54
Total 142,4 100,00 128,16

Volumele de apă consumate în aceste scopuri de suprafeţele

rezidenţiale sunt într-o creştere continuă fiind relaţionate direct de
modalităţile de satisfacere a nevoii de apă prin sisteme de alimentare
centralizate sau individuale.
Alimentarea cu apă în sistem centralizat apare predominant în mediul
urban, acolo unde nu există alte soluţii sanogene de asigurare a acestei
nevoi. În mediul rural alimentarea se face preponderent din sisteme proprii
(Tabel 5.5), prezenţa sistemelor centralizate de distribuţie a apei fiind
limitată şi cu acoperire redusă (Niţă 2011).
Folosind un eşantion de 254 de gospodării, a fost estimat consumul
lunar de apă rece şi de apă caldă în municipiul Bucureşti. Astfel, consumul
de apă rece, la nivelul gospodăriilor analizate, a înregistrat o medie de 8,4
m3/lună [1–40 m3/lună; ±6], ceea ce corespunde unei valori medii pe
locuitor de 2,41 m3/lună. Consumul de apă rece este dependent de numărul
şi structura persoanelor din gospodărie şi de nivelul de trai al populaţiei.
În cazul apei calde, fără a lua în calcul gospodăriile dotate cu centrale
termice, unde nu este posibilă cuantificarea volumului de apă caldă, se
înregistrează un consum mediu de 6,3 m3/gospodărie/lună [1–25 m3/
gospodărie/lună; ±4], fapt ce corespunde unui consum mediu lunar de 1,62
m3 per locuitor.
Participarea activă a rezidenţilor şi adaptarea modelelor lor de consum
la specificul local este fundamentală pentru menţinerea unei calităţi bune a
apelor (Kaplowitz şi Witter 2008). Formularea politicilor locale de
menţinere a calităţii apelor trebuie condiţionaţă de un monitoring ştiinţific
adecvat al acestora, dar şi de disponibilitatea rezidenţilor de a plăti pentru
menţinerea unei calităţi corespunzătoare şi a unor servicii ecosistemice
adecvate (Poor et al. 2007).

133
 Tabel 5.5. Distribuţia procentuală a locuinţelor după modul de alimentare cu apă
în judeţele ce aparţin zonei metropolitane a municipiului Bucureşti (INS 2010).
în în în afara în afara în afara în afara Fără
locuinţă, locuinţă, locuinţei, locuinţe, clădirii, clădirii, alimentare
din din în clădire, în din din
reţeaua sistem din clădire, reţeaua sistem
publică propriu reţeaua din publică propriu
publică sistem
propriu
Călăraşi urban 67,11 1,33 1,66 0,02 15,50 10,49 3,89
rural 2,39 3,71 0,30 0,28 16,38 50,81 26,13
Dâmboviţa urban 86,37 1,49 0,73 0,19 4,01 2,94 4,27
rural 4,59 8,43 0,42 0,26 6,38 24,84 55,08
Giurgiu urban 63,05 3,51 1,68 0,34 5,77 5,92 19,74
rural 0,06 8,52 0,00 0,06 0,08 1,03 90,25
Ialomiţa urban 73,73 1,03 1,29 0,15 19,61 1,41 2,78
rural 2,29 2,82 0,50 0,18 17,60 31,41 45,21
Ilfov urban 53,69 12,65 0,20 0,20 1,59 28,49 3,19
rural 12,98 18,77 0,25 0,39 0,56 47,86 19,19
Bucureşti urban 95,11 0,58 0,30 0,17 1,14 1,94 0,75

5.3.2. Spaţiile rezidenţiale – perturbatoare ale proceselor de scurgere şi

infiltrare a apei
Mai multe studii legate de evaluarea stării mediului în spaţiile
rezidenţiale conţin ipoteza, la care aderăm şi noi, conform cărora acestea se
manifestă diferenţiat în raport cu procesele de scurgere şi infiltrare a apei.
Astfel, spaţiile rezidenţiale funcţionează în aşezările umane cu precădere ca
suprafeţe impermeabile sau semipermeabile (Atasoy et al. 2006), în funcţie
de caracteristicile fundaţiilor clădirilor ori de gradul de acoperire cu
cuverturi betonate ori asfaltate. Realizarea infrastructurilor subterane şi
necesitatea protecţiei lor împotriva efectelor apelor infiltrate, transformă
aşezările umane în zone în care circuitul local şi regional al apei suportă
transformări semnificative (Writght şi Boorse 2011). Astfel, infiltrarea apei
devine dintr-o formă de alimentare a apelor subterane şi de diminuare a
efectelor negative determinate de concentrarea scurgerii, un proces ce se
impune a fi limitat (Almedeij şi Al-Ruwaih 2006). Aceasta se datorează
faptului că infiltrarea apei amplifică presiunea asupra infrastructurilor
subterane, cărora le accelerează degradarea, dar şi a apelor subterane, unde
transportă poluanţi de la suprafaţă (Atasoy et al. 2006).
În acelaşi timp, se impune să reţinem că scurgerea apei este centralizată
la nivelul reţelelor de canalizare (Fig. 5.7), care au rolul de a direcţiona
apele uzate către receptori naturali, acceptaţi de către comunităţile umane
(Wali et al. 2010).

134
 Atât apele pluviale, cât şi cele rezultate în urma asanării terenurilor ori a
utilizării în aşezările umane (ape uzate menajere, agricole ori industriale)
sunt redirecţionate, după tratare, spre ecosisteme acvatice prin intermediul
reţelelor de canalizare (CCMESI 2008a). În acest context, prezenţa reţelelor
de canalizare devine un indicator al capacităţii spaţiilor rezidenţiale de a-şi
gestiona excesul de apă, dar şi de a îndepărta poluanţii specifici (Marshall
2011, Montz şi Tobin 2011, Varis şi Somlyody 1997).

Fig. 5.7. Accesibilitatea gospodăriilor din zona metropolitană a municipiului

Bucureşti la sistemul public de canalizare (2010). Ponderile cele mai ridicate
caracterizează unităţile administrativ teritoriale situate în proximitatea municipiului
Bucureşti.

În mediul rural al zonei metropolitane a municipiului Bucureşti, în

majoritatea unităţilor administrativ-teritoriale remarcăm procentul mare al
locuinţelor care nu prezintă sistem de canalizare, valorile variind între 68 şi
94% (Tabel 5.6). Diferenţe foarte mari se observă şi în mediul urban, dată
fiind ruralitatea accentuată îndeosebi a oraşelor declarate după 2004.
Proximitatea faţă de municipiul Bucureşti creşte sensibil preocuparea
pentru rezolvarea problemelor legate de apele uzate menajere (Fig. 5.7),
chiar dacă acest lucru nu presupune întotdeauna conectarea la o reţea de
canalizare publică (Fig. 5.8).

135
 Tabel 5.6 Variaţia spaţială la nivel de judeţ a ponderii locuinţelor cu acces la
sisteme de canalizare în zona metropolitană a municipiului Bucureşti (INS 2010)
Judeţul Tipul de Canalizare în Canalizare în Altă Lipsesc
mediu locuinţă, din locuinţă, prin situaţie instalaţiile de
reţeaua publică sistem propriu canalizare
Călăraşi urban 62,57 5,88 0 31,55
rural 0,30 5,80 0 93,90
Dâmboviţa urban 81,64 6,22 0 12,15
rural 1,33 11,67 0 86,98
Giurgiu urban 58,65 7,87 0,03 33,45
rural 0,05 8,53 0 91,42
Ialomiţa urban 68,43 5,75 0,58 25,24
rural 1,22 3,84 0,04 94,90
Ilfov urban 52,89 13,25 0,20 33,67
rural 14,30 17,31 0,15 68,24
Bucureşti urban 94,89 0,74 0,06 4,31

Fig. 5.8 Distribuţia spaţială a ponderii gospodăriilor cu sistem propriu de

canalizare în zona metropolitană a municipiului Bucureşti (2010). Fosele vidanjabile
reprezintă o metodă tot mai frecvent acceptată în comunităţile umane lipsite de
accesibilitate la reţele de canalizare, chiar dacă în multe situaţii impactul lor asupra
calităţii apelor este important.

136
 Gradul de acoperire al reţelelor de canalizare rămâne deficitar în toate
localităţile din zona metropolitană a municipiului Bucureşti (inclusiv la
nivelul municipiului Bucureşti), cauzele fiind reprezentate de absenţa
obligativităţii, încă din stadiile incipiente de extindere a localităţilor, a
existenţei acestor dotări şi dezvoltarea urbanistică necontrolată. În multe
dintre situaţii, locuinţele noi din zona metropolitană a municipiului
Bucureşti şi-au rezolvat această problemă prin fose septice vidanjabile, care
gestionează doar parţial apele uzate menajere, existând suficiente cazuri în
care deversarea apelor uzate se realizează în cursuri de apă, lacuri, păduri ori
direct pe terenuri agricole.

5.3.3. Spaţiile rezidenţiale – producătoare de ape uzate menajere

Cantităţile de apă utilizate în spaţiile rezidenţiale, în cazul în care nu se
pierd, se încarcă cu substanţe poluante (substanţe organice şi nutrienţi
rezultate din metabolism, prepararea hranei ori din igienă, biocide, pesticide,
detergenţi, agenţi biologici), care sunt transferate către receptori externi.
Prin apele uzate menajere se transferă frecvent agenţi patogeni către
ecosistemele acvatice, reprezentativi fiind coliformii fecali (Tabel 5.7).

Tabel 5.7 Agenţi patogeni şi boli asociate cu risc de transfer dinspre spaţiile
rezidenţiale (White 2002)
Clasă Agent patogen Boală hidrică
Bacteria Salmonella typhi Febră tifoidă
Shigella dysenteriae Dizenterie
Vibrio cholera Holera
Echerichia coli Enterocolite
Virusuri Virusul hepatitei A Hepatită infecţioasă
Virusul poliomelitei Poliomelită
Protozoare Entamoeba histolytica Dizenterie amoebică
Giardia lamblia Giardioză
Cryptosporidium Criptosporidioză
Viermi paraziţi Schistosoma spp. Bilarzie

Fie că sunt emise dezorganizat, fie că sunt transferate prin reţele de

canalizare, apele uzate menajere generează dezechilibre în situaţia în care
nu sunt transportate corect ori nu beneficiază de epurare corespunzătoare
înainte de transferul către receptor.
Volumul mediu lunar de ape uzate pe gospodărie din municipiul
Bucureşti este de 11,3 m3, totalul acestora reprezentând 49,1 % din volumul
total al apelor uzate evacuate în reţeaua de canalizare. Apele uzate sunt
încărcate cu substanţe organice (120 006 tone pe an), detergenţi (390 tone pe
an), compuşi ai azotului (11 011 tone pe an) şi fosforului (1 970 tone pe an),
fenoli (42 069 tone pe an), metale grele (139 tone pe an), microorganisme ori
căldură (ARPM 2004). Apele uzate menajere ale municipiului Bucureşti sunt

137
în continuare deversate în totalitate direct în râul Dâmboviţa, beneficiind
doar parţial de tratamente de epurare. Astfel, calitatea apei Dâmboviţei se
încadrează în clasa de calitate degradat, cu probleme deosebite la încărcarea
organică, indicatori de oxigen, nutrienţi, detergenţi, metale grele şi fenoli
(Iojă 2008). Această situaţie se va schimba considerabil odată cu finalizarea
staţiei de epurare Glina, prevăzută a se realiza în anul 2015.
În cazul lacurilor de pe râul Colentina, numărul mare al spaţiilor
rezidenţiale reiverane poluează difuz, generând creşterea cantităţii de
substanţe consumatoare de oxigen în apă şi o rată accelerată a eutrofizării.
Relaţia lacurilor cu spaţiile rezidenţiale din proximitate este influenţată în
mod direct de expansiunea urbană rapidă. În prezent, spaţiul din zonele de
mal a lacurilor de pe râul Colentina (Fig. 5.9) este utilizat în proporţie de
29% de spaţii rezidenţiale, di care 5% rezidenţial colectiv şi 24% rezidenţial
individual (Iojă et al. 2010a) (Tabel 5.8).

Tabel 5.8 Distribuţia utilizării terenurilor în proximitatea lacurilor amenajate în

lungul râului Colentina (Iojă et al. 2010a)
% % %
% % teren
Lacul rezidenţial rezidenţial spaţiu
industrial viran
individual colectiv verde

Străuleşti 22,70 0,38 8,35 18,39 32,68

Griviţa 36,33 0,00 5,04 11,52 29,26

Băneasa 19,57 2,57 12,66 5,82 16,59

Herăstrău 10,37 11,84 9,80 31,73 5,65

Floreasca 17,26 10,18 2,20 24,27 0,00

Tei 12,98 12,08 28,99 12,78 5,44

Plumbuita 25,97 12,35 2,52 20,38 7,40

Fundeni 27,19 10,11 12,97 2,70 8,31

Dobroesti 23,22 6,36 4,87 29,80 10,27

Pantelimon 1 24,81 0,54 10,98 36,48 9,47

Pantelimon 2 28,16 0,60 0,37 17,85 31,16

138
Fig. 5.9. Categorii de utilizare a spaţiului în proximitatea lacurilor amenajate în lungul râului Colentina (municipiul Bucureşti)
(Iojă et al. 2010a).

139
 Spaţiul rezidenţial de tip individual, format în special din locuinţe
unifamiliale de tip P, P+1 este distribuit uniform pe cele două maluri, dar se
pot observa concentrări mai mari în proximitatea lacurilor Griviţa, Băneasa,
Plumbuita, Fundeni şi Dobroeşti.
Impactul direct generat de rezidenţialul de tip individual asupra calităţii
apei din lacurile de pe Colentina este generat de lipsa parţială a reţelei de
canalizare, satele din afara municipiului Bucureşti, locuinţele situate pe
promotoriile lacurilor Plumbuita şi Fundeni fiind lipsite de reţea de
canalizare. Acestei deficienţe în dotarea tehnico-edilitară i se suprapune
nivelul scăzut de trai şi de educaţie al rezidenţilor, realitate ce conduce la
accentuarea presiunii generate de populaţie asupra calităţii apei. Situaţia se
repetă şi în cazul lacului Snagov, unde procentul mare al suprafeţelor
rezidenţiale dezvoltate pe maluri, nu beneficiază de un sistem propriu de
canalizare şi de o staţie de epurare, fapt ce a determinat deteriorarea calităţii
apei (Niţă 2011).
Procesul de eutrofizare tinde astfel să devină un factor specific în
sezonul de vegetaţie pe majoritatea lacurilor din zona metropolitană a
municipiului Bucureşti (Fig. 5.10), afectându-le astfel funcţia de agrement şi
biodiversitatea, accentuând atractivitatea pentru depozitarea necontrolată a
deşeurilor şi diminuându-le confortul locuirii în special prin mirosuri
neplăcute şi proliferarea unor organisme nedorite.

Fig. 5.10. Manifestarea procesului de eutrofizare a apei lacului Plumbuita, râul

Colentina (anul 2010). Spaţiile rezidenţiale din proximitate se constituie în factori
declanşatori ai procesului, dar şi în receptori ai disfuncţiilor rezultate din
manifestarea acestuia.

140
 Costurile de gestionare a acestor probleme de mediu sunt extrem de
ridicate, fiind amplificate de dificultatea intervenţiei pentru decolmatare ori
întreţinere pe majoritatea malurilor lacurilor, din cauza extinderii
proprietăţilor private. Zone critice, sub aspectul poluării corpurilor de apă
prin intermediul apelor uzate provenite din spaţii rezidenţiale, se
înregistrează şi în aval de localităţile cu număr ridicat de locuitori şi care
evacuează apele uzate neepurate direct în reţeaua de suprafaţă. Se poate
aprecia că impactul spaţiilor rezidenţiale asupra apelor de suprafaţă şi
subterane, inclusiv în cazul zonei metropolitane a municipiului Bucureşti,
este unul foarte puternic, manifestându-se prin epuizarea resurselor de apă
subterană, transferul unor volume importante de apă între cursurile de apă şi
degradarea calitativă dată fiind evacuarea directă de ape uzate neepurate
(Writght şi Boorse 2011).

5.4. Biodiversitatea spaţiilor rezidenţiale între conservare şi

diversificare antropică
Spaţiile rezidenţiale, ca formă principală de manifestare a urbanizării,
au tendinţa de a se dezvolta în areale cu potenţial natural ridicat, unde
diversitatea biologică este în general mai mare, iar oferta de resurse şi
servicii mai atractivă (Vimal et al. 2011). Din acest motiv, urbanizarea este
considerată una dintre cauzele majore ale distrugerii, degradării şi
fragmentării habitatelor naturale (Martin et al. 2004).
La nivel internaţional, Convenţia asupra biodiversităţii, Planul de
acţiune pentru mediu al Uniunii Europene, programul Un mediu pentru
Europa (Lucerna, 1993) şi alte convenţii sectoriale, au promovat măsuri
pentru controlul urbanizării, considerată o ameninţare majoră la adresa
speciilor şi habitatelor acestora (Mörtberg et al. 2007). Cu toate acestea,
magnitudinea şi importanţa pierderilor de biodiversitate datorate
suprafeţelor rezidenţiale, atât în România, cât şi în alte ţări europene, sunt în
continuă creştere (Bräuniger et al. 2010), spaţiile rezidenţiale înlocuind
ecosistemele iniţiale, în acelaşi timp, prin structurile conexe, generând o
fragmentare accentuată şi scăzând conectivitatea habitatelor (Goddard et al.
2010).
Unele dintre speciile din ecosistemele iniţiale se adaptează la noile
condiţii din aşezările umane şi devin o componentă integrată (de exemplu,
speciile de arbori, asimilaţi în spaţiile verzi), acceptată (cazul speciilor de
păsări urbane) ori respinsă (speciile de animale care generează insecuritate)
în cadrul acestora.
Pe de altă parte, speciile introduse cu scopul creării unui peisaj specific
ori satisfacerii altor cerinţe urbanistice sau individuale pot contribui la
înlocuirea treptată a speciilor iniţiale (Vimal et al. 2011), dar şi la
dezvoltarea de noi probleme urbanistice. Definitorii sunt spaţiile verzi, care
ajung să includă specii străine, mai estetice, rezistente la condiţii de mediu

141
dificile şi mai uşor de întreţinut decât speciile native, dar care pot genera
monotonie, introduce agenţi alergeni ori solicita costuri de întreţinere
semnificative.
Modificările climatice, ale chimismului aerului, ale regimului
hidrologic ori ale circuitului nutrienţilor contribuie la afectarea compoziţiei
şi productivităţii ecosistemelor artificializate, la modificarea structurii lor
trofice şi a relaţiilor ecologice (Goddard et al. 2010).
Efectul suprafeţelor rezidenţiale poate fi şi indirect, generat de
schimbarea modului de utilizare a terenurilor, fragmentarea habitatelor prin
dezvoltarea infrastructurii liniare necesare deservirii rezidenţialului, cantităţi
de deşeuri produse sau perturbările datorate activităţilor de recreere şi
petrecere a timpului liber, derulate în proximitatea spaţiilor rezidenţiale
(Vimal et al. 2011).
Toate aceste transformări diminuează diversitatea biologică în spaţiile
rezidenţiale, principalele procese referindu-se la:
– extincţia speciilor native, ce prezintă sensibilitate ridicată la
modificarea condiţiilor de mediu;
– tendinţa de eliminare a speciilor care afectează confortul locuirii prin
creşterea riscului de apariţie a unor boli, afectarea caracteristicilor unor
bunuri ori scăderea siguranţei (de exemplu şerpii veninoşi, carnivorele
mari);
– dezvoltarea semnificativă a speciilor ubicviste autohtone sau
alohtone (diferite specii de gândaci, muşte, ţânţari, furnici, rozătoare, câini,
pisici)
– dezvoltarea organismelor exotice, crescute în interiorul locuinţelor în
scop decorativ sau pentru companie. Unele dintre acestea putând deveni
organisme invazive, în cazul în care sunt abandonate, înmulţirea lor fiind
greu de controlat.
Planificarea teritorială a dezvoltării rezidenţiale se impune a nu fi lăsată
la voia întâmplării, ea trebuind să asigure conservarea peisajelor şi
biodiversităţii (Goddard et al. 2010), prin folosirea unor măsuri simple
precum asigurarea de praguri minime de spaţii verzi corespunzătoare
fiecărei persoane (Jim şi Chen 2009), menţinerea unei varietăţi de habitate,
care să varieze de la seminaturale până la habitate construite (Bräuniger et
al. 2010).

5.5. Producerea deşeurilor la nivelul spaţiilor rezidenţiale

Gestionarea eficientă a deşeurilor la nivel rezidenţial reprezintă un
obiectiv esenţial la nivelul Uniunii Europene, mai ales datorită incidenţei
foarte ridicate în economie, mediu şi societate.
Modificarea modelelor de consum ale populaţiei a determinat creşterea
cantităţilor şi diversificarea tipurilor de deşeuri (în special ambalaje, deşeuri

142
electrice, electronice şi electrocasnice, deşeuri din construcţii) (Fig. 5.11),
mai ales în spaţiile predominant rurale structural sau funcţional.

Fig. 5.11. Depozitarea necontrolată a deşeurilor menajere în periferiile urbane, la

limita dintre municipiul Bucureşti şi oraşul Măgurele (2008). Gestionarea
necorespunzătoare a deşeurilor determină conturarea unor zone cu probleme, dificil
de abordat.

Principalele tipuri de deşeuri generate de spaţiile rezidenţiale din

România sunt substanţele organice (46%), hârtia şi cartonul (20%) şi
materialele plastice (12%) (Rojanschi şi Bran 2002). Cantitatea şi
compoziţia deşeurilor menajere produse în gospodării, atât la nivel
european, cât şi în ţara noastră, depinde de tipul locuinţei, nivelul de trai,
numărul şi structura membrilor gospodăriei, de anotimp, nivelul de
dezvoltare al zonei, gradul de recuperare al deşeurilor în gospodărie
(McDougal et al. 2005).
În zona metropolitană a municipiului Bucureşti, cantitatea medie zilnică
de deşeuri menajere generată la nivelul nucleelor urbane înregistrează valori
cuprinse între 0,8 şi 1,2 kg/locuitor, cu variaţii de la un anotimp la altul şi de
la o zona la alta. În mediul rural valorile sunt sensibil mai reduse, fiind de
obicei între 0,5–0,6 kg/locuitor/zi (Fig. 5.12).

143
 Fig. 5.12. Dinamica cantităţilor estimate de deşeuri generate în mediile urbane şi
rurale ale zonei metropolitane Bucureşti (CCMESI 2009).

Se constată nivelul foarte redus de reciclare şi recuperare a deşeurilor

menajere la sursă, fapt ce contribuie la creşterea presiunii prin depozitare.
Din totalul cantităţii de deşeuri municipale colectate (708 920 tone în
municipiul Bucureşti), procentul cel mai mare era deţinut în 2009 de
deşeurile biodegradabile (39,68%).
În urma aplicării chestionarelor în gospodăriile analizate din municipiul
Bucureşti s-a observat că iniţial colectarea primară a deşeurilor menajere se
realizează în locuinţă, depozintându-se în recipiente preponderent din
plastic, amplasate în bucătărie (96% din cazuri), baie (21%) ori în balcon
(9%). Ulterior, deşeurile sunt transferate către un spaţiu de colectare
secundară.
O categorie importantă a deşeurilor din spaţiile rezidenţiale, mai ales în
contextul noilor dezvoltări rezidenţiale, sunt cele rezultate din construcţii şi
demolări (Fig. 5.13 şi Fig. 5.14). Acestea au o compoziţie ce depinde de
lucrările de construcţii (deşeuri minerale, lemn, metale, hârtie şi carton,
plastic, sticlă, altele), cantitatea fiind importantă dacă este vorba despre
construcţia unei clădiri noi sau renovarea/modificarea altora mai vechi.

144
 Fig. 5.13. Depozitarea necontrolată a deşeurilor din construcţii (2010).
Abandonarea deşeurilor este o practică întâlnită frecvent în zonele de influenţă ale
oraşelor, spaţiile cele mai vulnerabile fiind terenurile necultivate situate în apropierea
arterelor rutiere.

Fig. 5.14. Construcţia ansamblurilor rezidenţiale – sursă de deşeuri. Un exemplu

este ansamblu rezidenţial Asmita Gardens, Sector 4, Bucureşti (2009).

145
 Gradul de colectare a deşeurilor din spaţiile rezidenţiale depinde de
extinderea traseelor de colectare a deşeurilor către noile ansambluri, de
restructurarea programelor de colectare, de mărirea capacităţii tehnice şi de
accesibilitatea rampelor de deşeuri (Fig. 5.15 şi Fig. 5.16).

Fig. 5.15. Accesibilitatea localităţilor din zona metropolitană a municipiului

Bucureşti la rampele de deşeuri (2008). Numărul ridicat de depozite, multe închise
formal între 2008–2011, atrage atenţia asupra proiecţiei urbanizării necontrolate
asupra mediului.

Problema gestionării deşeurilor este determinată şi de conflictele între

administraţiile locale învecinate, legate de responsabilitatea administrării
unor teritorii cu management deficitar al deşeurilor şi de slaba cooperare
interinstituţională pentru rezolvarea problemelor regionale şi locale de
gestionarea deşeurilor.
S-a constatat că majoritatea rampelor de deşeuri din zonele
metropolitane exercită impacturi directe şi indirecte asupra mediului şi
rezidenţialului din proximitate.
Cele mai importante impacturi se manifestă asupra calităţii apelor
freatice cu proiecţie în sănătatea populaţiei. La acestea se adaugă riscul
izbucnirii incendiilor datorită emisiilor, poluare fonică indusă de mijloacele
de transport a deşeurilor, praful şi materialele plastice purtate de vânt,
îndeosebi prin deshidratarea stratului de suprafaţă, mirosurile pestilenţiale
rezultate în urma descompunerii materiilor organice, înmulţirea insectelor,
păsărilor şi rozătoarelor ca vectori ecologici negativi, scăderea preţului

146
terenurilor ori pierderea capacităţii de utilizare agricolă (McDougal et al.
2005, CCMESI 2009).

Fig. 5.16. Situaţia rampelor de deşeuri din zona metropolitană a municipiului

Bucureşti (2008). Se remarcă ponderea mare a depozitelor închise în perioada 2009–
2012.

Arealele situate în proximitatea rampelor de deşeuri, fie că sunt

amenajate sau neamenajate, se constitue în suprafeţe prioritare de intervenţie
în privinţa gestionării deşeurilor. La acestea se adaugă zonele de limită ale
spaţiilor rezidenţiale, ce sunt alături de marginea arterelor de comunicaţii,
preferate pentru depozitarea necontrolată a deşeurilor, în special a celor din
construcţii (Fig. 5.13, Fig. 5.15).

5.6. Evaluarea utilizării substanţelor şi deşeurilor periculoase în

spaţiile rezidenţiale

Modelele de consum ale populaţiei, dar şi diferitele activităţi

desfăşurate de aceasta impun în spaţiile rezidenţiale utilizarea mai multor
categorii de substanţe, între care cele periculoase deţin ponderi importante
(Kaye et al. 2005).
În acest sens, trebuie identificată distribuţia substanţelor periculoase,
descris riscul de expunere la acestea, identificaţi factorii de risc asociaţi şi
dezvoltate strategii de reducere a utilizării lor sau de minimizare a
impacturilor îndeosebi asupra rezidenţilor (Kaye et al. 2005).

147
 Spaţiile rezidenţiale vehiculează o diversitate foarte ridicată de
substanţe, între care unele au proprietăţi periculoase (în special inflamabile,
corozive şi cu efect mutagen) (Clark et al. 2006). În această categorie pot fi
incluse produsele de curăţenie (cele mai multe fiind corozive, iar unele chiar
teratogene), vopselele, adezivii (inflamabile şi toxice), medicamentele
(conţin agenţi biologic activi), agenţi de răcire, insecticidele şi erbicidele
(Tabel 5.9) (Baker et al. 2001).
Tabel 5.9 Produse cu caracter periculos folosite în interiorul spaţiilor rezidenţiale
(Baker et al. 2001)
Produs Compoziţia Rolul substanţei Modalitatea
chimică periculoase în produs predominantă de
expunere a rezidenţilor
Lacuri de unghii Toluen Solvent Inhalare
Perne 1,1,1 – Tricloretan Agent Inhalare
poliuretanice Butilat de hidroxit Antioxidant Inhalare
oluen
Siloxan Agent activ de Inhalare
suprafaţă
Carpete, 4-Vinilciclohexan Reziduu de producţie Inhalare
covoare 4-Fenilciclohexan Componentă adezivă Inhalare
Detergent lichid Etanol Solvent Dermală
de vase
Detergent lichid Etanolamină Solvenţi Dermală
de rufe 1,2-Propanediol

Deşi volumul de substanţe utilizat în fiecare locuinţă aparent este redus,

cumularea lor este cea care generează probleme legate de calitatea aerului
intern, dar şi dificultăţi în preluarea deşeurilor menajere, în care se
integrează (Pătroescu et al. 2011b). De altfel, conţinutul de substanţe
periculoase evacuate se consideră că este un indicator al nivelului de
dezvoltare al societăţii, în care o gamă largă de substanţe chimice sunt
folosite pentru o varietate de scopuri (Palmquist şi Hanæus 2005).
Controlul substanţelor şi deşeurilor periculoase la nivelul spaţiilor
rezidenţiale fiind dificil de realizat, devine esenţială informarea populaţiei în
legătură cu riscurile care pot apărea din cauza manipulării şi depozitării lor
necontrolate.
Deşeurile periculoase, ca parte a deşeurilor menajere şi deşeurilor
asimilabile celor menajere, nu au fost colectate separat în România până în
anul 2007 şi nici în prezent nu se află sub un control exigent. Pe baza
indicatorilor statistici de generare din alte ţări europene, se estimează că în
medie se produc 2,5 kg/persoană/an deşeuri periculoase în mediul urban şi
1,5 kg/persoană/an în mediul rural (EEA 2011).
Cele mai întâlnite deşeuri periculoase, ce pot proveni din spaţiile
rezidenţiale, sunt pesticidele, tuburile florescente şi alte deşeuri ce conţin
mercur, echipamentele scoase din uz ce conţin CFC-uri, uleiurile şi

148
grăsimile, detergenţii, vopselelor, cernelurile şi adezivi, bateriile şi
acumulatorii, anumite medicamente şi echipamentele electrice şi electronice
scoase din uz (Gardner 2009).
Folosirea substanţelor periculoase în cadrul spaţiilor rezidenţiale nu
constituie pentru moment o problemă prioritară în evaluarea calităţii
mediului interior sau a stării de sănătate a rezidenţilor, cu toate că trebuie să
i se acorde o atenţie specială pentru a se evita expunerea excesivă
(Palmquist şi Hanæus 2005).

5.7. Spaţiile rezidenţiale generatoare de conflicte sociale

Spaţiile rezidenţiale au o proiecţie importantă la nivel socio-economic.
Datorită concentrării unor grupuri sociale diferenţiate funcţie de venituri,
structură etnică şi rasială, în spaţiile rezidenţiale se dezvoltă conflicte
sociale, dificil de gestionat (Boone-Heinonen et al. 2011).
Un factor potenţial generator de conflicte este diversitatea mare a
categoriilor sociale ce populează mai ales noile rezidenţiale. În România,
persoanele care au venituri peste medie (primii 20%) câştigă în medie de 7,8
ori mai mult decât cei cu veniturile cele mai mici (ultimii 20%), media
europeană fiind de 5. Mai mult, 25 % din gospodăriile din România trăiau la
limita sărăciei în 2007, având venituri totale – incluzând ajutoarele sociale -
mai mici de 60% din venitul mediu la nivel naţional. Acest procent ridicat al
gospodăriilor situate la limita sărăciei în raport cu ţările din Uniunea
Europeană, unde valoarea medie este de 17 % (EEA 2011), poate fi
considerat mare, generând adesea stări conflictuale.
Deoarece resursele economice şi sociale sunt distribuite neuniform atânt
în teritoriu, cât şi la nivelul indivizilor şi comunităţilor, apar diferenţieri în
accesarea serviciilor de educaţie, sanitare şi altor servicii publice. Aceste
diferenţieri generează fenomenul de segregare. Cea mai relevantă formă de
segregare este cea rezidenţială, ea implicând localizarea diferitelor grupuri
sociale în zone distincte ale unei localităţi (Abada et al. 2007, Lima 2001).
Sunt însă frecvente situaţiile de eterogenitate socială şi sub raportul
modului de locuire (Fig. 5.17).
O componentă importantă a segregării rezidenţiale este cea socială, ce
se referă la separarea clară a locaţiilor în care anumite grupuri de indivizi se
regăsesc. Ea poate fi expresia voinţei populaţiei sau un proces involuntar
datorat unor bariere sistematice ce împiedică anumite persoane să ocupe
anumite locaţii (Temelová şi Dvořáková 2011).
Segregarea socială este un fenomen istoric în zona metropolitană a
municipiului Bucureşti. Astfel, anumite grupuri au fost împinse către
periferia localităţilor, în arealele caracterizate prin lipsa unor infrastructuri
de bază sau prin anumite disfuncţionalităţi de mediu, aceste zone fiind
privite de către restul locuitorilor drept elemente de insecuritate şi
caracterizate drept areale topofile (Iojă 2008).

149
 Componenta modernă a fenomenului de segregare socială este resimţită
în zona metropolitană a municipiului Bucureşti prin apariţia fenomenului
comunităţilor închise (Rufat 2003), cu spaţii rezidenţiale de dimensiuni
variabile, care sunt îngrădite, şi care nu mai păstrează nici o formă de
contact social cu împrejurimile.

Fig. 5.17. Contraste între modelele de locuire din comuna Găneasa, judeţul Ilfov.
Se observă două modele de locuire rurală: unul ce deţine dotări extrem de diverse (de
exemplu terenuri de sport) în opoziţie cu o gospodărie cu dotări minimale, situată în
partea inferioară a versantului.

Suburbiile dominate de activităţi agricole şi industriale, în care

rezidenţialul era compact, au fost transformate prin expansiunea urbană într-
un rezidenţial dispersat (Kährik et al. 2012). Această dispersare a dus la
pierderea elementelor de identitate socială, dar şi la crearea unor conflicte
între rezidenţii vechi şi cei noi.
Unul din generatorii importanţi ai problemelor socio-economice este
reprezentat de transferarea problemelor de mediu dinspre generatorii lor
către alţi rezidenţi. În această categorie intră problemele legate de zgomotul
generat prin amplificarea traficului ori de transferul de noxe sau de
gestionare a deşeurilor.
Printre cele mai importante conflicte sociale determinate de spaţiile
rezidenţiale din zonele metropolitane identificate a fi declarate în România
sunt cele legate de gestionarea deşeurilor atât între unităţi administrativ-
teritoriale diferite – cum este cazul conflictelor dintre municipiul Bucureşti

150
şi localităţile în care acesta îşi depozitează deşeurile, cât şi între diferite
grupuri sociale din interiorul aceleiaşi localităţi.

6. PARAMETRI CALITATIVI ŞI CANTITATIVI DE

DEFINIRE A CALITĂŢII MEDIULUI INTERIOR ÎN
SPAŢIILE REZIDENŢIALE

Calitatea mediului interior este definită de ansamblul aspectelor de

mediu care au proiecţie în confortul şi starea de sănătate a ocupanţilor
clădiriilor (Kubba 2010). Între parametrii care definesc calitatea mediului
interior, cu largă utilizare la nivel ştiinţific şi administrativ, se numără cei ce
definesc calitatea aerului interior (compuşii organici volatili, CO2, CO, H2S,
NH3, NO2, O3, pulberile în suspensie, mirosurile), regimul higrotermic
(temperatura, umiditatea relativă, specifică şi absolută), luminozitatea
(cantitatea şi calitatea luminii), nivelul zgomotului (nivelul mediu al
sunetului) şi vibraţiilor, nivelul de radiaţie (ionizantă şi neionizantă),
biodiversitatea (agenţi patogeni, microorganisme, nevertebrate, vertebrate),
la care se adaugă calitatea apei potabile (Godish 2000).
Valorile acestor parametri se impun a fi raportate la percepţia de către
populaţie a disfuncţionalităţilor receptate, care de multe ori nu au o relaţie
directă cu situaţia reală.

6.1. Calitatea aerului interior

Calitatea aerului interior reprezintă unul dintre criteriile definitorii în
evaluarea calităţii mediului spaţiilor rezidenţiale din zonele metropolitane,
întrucât influenţează decisiv starea de sanogeneză a populaţiei (Koren şi
Bisesi 2002, Lindvall 1992), funcţionalitatea spaţiului rezidenţial (Pătroescu
et al. 2011a), costurile de locuire (Nae 2009b) şi implicit durabilitatea
ecosistemelor metropolitane (Munier 2006).
Rezidenţii din mediul urban îşi petrec 60% din timp în interiorul
locuinţelor, iar cei din mediul rural 40% (Iojă et al. 2011a), calitatea aerului
interior având un impact semnificativ asupra sănătăţii lor (EPA 1991) (Tabel
6.1). Astfel, o calitate nesatisfăcătoare a aerului interior poate însemna
creşterea incidenţei bolilor respiratorii, cardiovasculare şi nervoase (OMS
2006). La acestea se adaugă şi costurile de locuire, în special pentru
curăţarea locuinţei şi a obiectelor de vestimentaţie, eliminarea mirosurilor
neplăcute, introducerea unor echipamente cu rol în ameliorarea condiţiilor
mediului intern, managementul dăunătorilor, reparaţii generale, pentru
menţinerea unui microclimat intern favorabil etc. (Iojă et al. 2010b).
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează la peste 2 milioane decese

151
premature pe an determinate de calitatea nesatisfăcătoare a aerului interior
(OMS 2005).
Managementul calităţii aerului interior nu este doar o problemă
individuală a locuitorilor din ecosistemele umane, dar şi a decidenţilor, a
societăţii în ansamblu. La nivelul acesteia din urmă apar implicaţii
administrative (de exemplu prin încărcarea fluxului decizional cu sesizări
legate de apariţia mirosurilor pestilenţiale, suprasolicitarea sistemului sanitar
datorită creşterii numărului de îmbolnăviri), economice (scăderea
productivităţii muncii), sociale (degradarea relaţiilor interumane pe fondul
creşterii numărului de situaţii conflictuale) şi politice (presiuni pentru
limitarea cantităţilor de gaze cu efect de seră şi cu caracter acid emise)
(Maroni et al. 1995).
Tabel 6.1. Efecte potenţiale ale expunerii îndelungate la poluanţi în aerul interior
(prelucrare după EPA 1991)
SIMPTOME PROVOCATE OMULUI DE POLUANŢII AERULUI INTERIOR
Particule Bioaerosoli Gaze

Blană animală
Fum de ţigară

Formaldehidă
Monoxid de
Praf, sol,

Acarieni
Bacterii,
virusuri

carbon
cenuşă

Fungi
Polen

COV
Dureri de cap x x x x x
Ameţeală x x x x
Oboseală x x x
Greaţă x x
Vărsături x
Alergii ale pielii x x
Iritaţii ale ochilor x x x x x x x x
Iritaţii ale nasului x x x x x x x x x
Iritaţii ale gâtului x x x
Probleme de
x x x x x x
respiraţie
Tuse x x x x x x x x
Angine x x x x x
Infecţii respiratorii x x x x x
Astm (intensificare) x x x x x x x x
Reacţii alergice x x x x x x
Cancer pulmonar x

Evaluarea calităţii aerului interior constituie o problemă complexă,

consecinţă a numărului extrem de mare al poluanţilor potenţial prezenţi
(peste 1 800 contaminanţi) (EPA 2001) (Tabel 6.2), a variatelor implicaţii
asupra sănătăţii populaţiei, diversităţii modelelor de consum, varietăţii
configuraţiei clădirilor şi a instalaţiilor de încălzire, ventilare ori răcire,

152
diversităţii comportamentelor din locuinţe şi costurilor foarte ridicate
necesare pentru menţinerea calităţi optime a aerului (SCHER 2007).
Tabel 6.2. Categorii de poluanţi chimici cu probabilitate ridicată de apariţie în
spaţiile rezidenţiale (Oahn şi Heng 2005).
Potenţiali Surse potenţiale în spaţiile de
poluanţi locuit
chimici
Radon Materiale de construcţie, sol, ape
subterane, substrat litologic
Vapori şi gaze Vopselelor, adezivi, solvenţi,
organice materiale plastice şi din cauciuc,
materiale de construcţie, activitate
metabolică, arderea combustibililor
Aldehide Vopselelor, fixatori de lacuri,
adezivi, fum de ţigară
Amoniac Vopselelor, produse de igienizare,
activităţi metabolice
Ftalaţi Materiale plastice şi din cauciuc
Floruri Lemn tratat
Oxizi de azot Ardere incompletă la maşini de gătit
ori la autovehicule, aparate
electrocasnice, fum de ţigară
Acid clorhidric Zidurile din cărămidă, produse de
curăţare
Dioxid de Procese de respiraţie (oameni,
carbon animale, plante), arderi, fum de
ţigară
Monoxid de Fum de ţigară, ardere incompletă,
carbon gaze de ardere de la autovehicule
Ozon Aparate de copiat, aparate
electrocasnice
Pulberi în Praf din materialele de construcţie
suspensie din interiorul şi exteriorul spaţiului
anorganice de locuit, aport din atmosfera
urbană, procese de ardere
Pulberi în Hârtie şi carton, produse textile
suspensie
organice
Fibre minerale Panouri fonoabsorbante, panouri de
artificiale izolare termică şi electrică,
materiale de construcţie
Pulberi în Piele moartă, mucegai, fire de păr,
suspensie carpete, zonele cu umiditate ridicată
active biologic din locuinţă, umidificatoare, aparate
de aer condiţionat şi
dezumidificatoare prost întreţinute;
persoane bolnave
Plumb Vopsele cu plumb, sol contaminat,
pulberi în suspensie din exterior
Localizare predilectă Concentraţii medii
înregistrate
În toată locuinţa În interior 1,3 pCi/l, în
exterior 0,4–1,3 pCi/l
Spaţii de depozitare, Câteva sute de μg/m3;
balcoane, poduri, garaje, nivele din interior sunt cu
băi 2–5 ori mai mari ca în
exterior
Spaţii de depozitare, Câteva sute de μg/m3;
balcoane, poduri, garaje, nivele din interior sunt cu
spaţii în care au fost 2–5 ori mai mari ca în
utilizate aceste exterior
substanţe, spaţii utilizate
pentru fumat
Spaţii de depozitare, 100–200 μg/m3
balcoane, poduri, garaje
Bucătării, băi, balcoane Nu sunt date disponibile
Camerele cu mobilier, Nu sunt date disponibile
camere cu parchet ori
lambriuri
Băi, bucătării, garaje În absenţa surselor din
interior, nivelele sunt mai
mici decât în exterior
Interiorul clădirilor din Nu sunt date disponibile
cărămidă
Bucătării, dormitoare, În interior valori mai mari
sufragerii, instalaţii de de 0,45%
înclăzire
Spaţii utilizate pentru 0,6-30 μg/m3, nivelele din
fumat, garaje, bucătării interior în general sunt
egale cu cele din exterior
Camere de zi, Nivele din interior mai
laboratoare de lucru mici decât cele din
exterior
Toată locuinţa Valori medii de 50 μg/m3,
rar depăşind 200 μg/m3;
valori mai mari ca în
exterior
Camere de zi, biblioteci, Valori medii de 50 μg/m3,
poduri, garaje rar depăşind 200 μg/m3;
valori mai mari ca în
exterior
Toată locuinţa De la câteva ng/m3 la
câteva sute de ng/m3;
nivele mai ridicate decât în
exterior
Băi, bucătării, garaje ori Valori mai ridicate în
alte spaţii cu exterior, cu excepţia
vulnerabilitate la apariţia acarienilor
acestor probleme, spaţii
de adăpost pentru
animale, spaţii de
depozitare, poduri
Garaje, spaţii de Valori asemănătoare în
depozitare interior şi în exterior
153
 Calitatea aerului interior este extrem de variabilă în timp şi în spaţiu.
Modificarea activităţii unui singur factor de influenţă poate genera mutaţii
semnificative la nivelul calităţii aerului interior (Oahn şi Heng 2005).
Modul în care autorităţile şi populaţia rezidentă percepe calitatea
aerului interior influenţează decisiv reacţia lor faţă de diversele situaţii şi
stări de calitate întâlnite în cadrul imobilelor de locuit. O anumită stare
poate fi considerată acceptabilă de unii şi inacceptabilă de alţii, funcţie de
modelele de consum adoptate, standardele de locuire, nivel de educaţie şi
situaţie financiară ori de situaţiile conjuncturale (Suditu et al. 2010).
Calitatea aerului interior se află, de asemenea, printre preocupările
organizaţiilor internaţionale interesate de promovarea dezvoltării durabile a
aşezărilor umane (EEA 2011).
Convenţia Naţiunilor Unite pentru Aşezările Umane (Habitat II) (ONU
1996) recunoaşte că locuirea adecvată este un drept al omului şi promovează
asigurarea unor locuinţe corespunzătoare şi a unor aşezări umane sigure,
sănătoase, prielnice locuirii, echitabile, durabile şi productive. De altfel,
Declaraţia oraşelor şi a altor aşezări umane în noul mileniu atrage atenţia
asupra faptului că la nivel mondial tendinţa este de degradare accentuată a
condiţiilor de locuire (ONU 2001). Pentru rezolvarea acestor probleme, la
Sumitul Mondial asupra Dezvoltării Durabile de la Johannesburg (2002) s-a
lansat The Partenership for Clean Indoor Air prin care se recunoaşte că
îmbunătăţirea calităţii aerului interior nu este posibilă fără schimbarea
modelelor de consum ale societăţii, mai ales a celor legate de utilizarea
energiei (Munier 2006).
Preocupările Organizaţiei Mondiale pentru Sănătate (OMS), ale
Comisiei Europene şi guvernelor în ceea ce priveşte dezvoltarea de ghiduri
şi reglementări care să permită evaluarea, monitorizarea şi legiferarea
aspectelor legate de calitatea aerului interior s-au amplificat odată cu
schimbările realizate la nivelul spaţiilor rezidenţiale (izolarea termică,
adaptarea sistemelor de producere a energiei termice şi/sau electrice,
dezvoltarea sistemelor de climatizare, diversificarea dotărilor interioare).
Ghidurile realizate de Organizaţia Mondială pentru Sănătate au o largă
circulaţie, ele stipulând exigenţe concrete pe care trebuie să le îndeplinească
parametri de calitate a aerului interior al spaţiilor rezidenţiale. Relevante
prin conţinutul exhaustiv sunt:
– Ghidurile Evaluarea expunerii la poluanţii din aerul interior (1997)
şi Reducerea riscului în scopul promovării unei vieţi sănătoase (2002)
identifică, descriu şi evaluează efectele care apar datorită expunerii la
diferite categorii de poluanţi ai aerului, caracterizând ameninţările asupra
calităţii mediului şi sănătăţii umane.
– Ghidul calităţii aerului în Europa (prima ediţie – 1987; ediţia a doua
– 2005) îşi propune să reprezinte o bază pentru protecţia sănătăţii populaţiei
împotriva efectelor adverse ale poluării aerului, să elimine sau să reducă

154
expunerea la poluanţi ai aerului cu grad de periculozitate ridicat şi să
îndrume autorităţile naţionale şi locale pentru a-şi fundamenta deciziile
legate de managementul riscurilor de mediu.
La nivelul Uniunii Europene, în domeniul evaluării calităţii aerului
interior s-au elaborat strategii şi planuri de acţiune, reprezentative în acest
sens fiind Strategia pentru Mediu şi Sănătate (2003) şi Planul de Acţiune
pentru Mediu şi Sănătate (2004). La aceste documente programatice, pot fi
adăugate o serie de rapoarte ştiinţifice între care amintim:
– SCHER Evaluarea riscului poluanţilor în aerul interior (SCHER
2007);
– European Collaborative Action – Urban Air;
– Indoor Environment and Human Exposure;
– INDEX Critical Appraisal of the Setting and Implementation of
Indoor Exposure-Limits in the EU.
Directiva 93/67/EEC pentru delimitarea principiilor de evaluare a
impactului substanţelor chimice existente asupra sănătăţii umane şi
mediului şi Regulamentul 793/93 privind evaluarea şi controlul riscurilor
generate de substanţe chimice existente se constituie şi pentru ţara noastră în
documente legislative la care se impune să ne raportăm.
Cercetările ştiinţifice la nivel internaţional sunt tot mai numeroase, ele
abordând probleme legate de calitatea aerului interior şi descrierea
sindromului clădirilor bolnave (Koren şi Bisesi 2002, Kostiainen 1995,
Lindvall 1992), determinarea surselor de poluanţi şi a factorilor de influenţă
ai calităţii aerului interior (Owen et al. 1992, Wolkoff şi Kjaergaard 2007),
evaluarea dinamicii unor poluanţi specifici (Kostiainen 1995, Zhao şi Wu
2007, Gardner 2009), influenţa calităţii aerului interior asupra sănătăţii
populaţiei (Kjaergaard 1991) şi delimitarea de măsuri pentru îmbunătăţirea
calităţii aerului interior (Franz şi Johnson 2007). În România, ele nu au
aceeaşi diversitate, fiind încercări de evaluare a raportului cu unele norme
de igienă (Mănescu, 1984) ori de performanţă energetică a clădirilor (Legea
372/2005).

6.1.1. Calitatea aerului în locuinţele monitorizate

Evaluarea calităţii aerului interior în spaţiile de locuit din municipiul
Bucureşti s-a realizat pe baza măsurătorilor efectuate în 24 locuinţe (Fig.
6.1), în perioada noiembrie 2008–noiembrie 2011. În 10 locuinţe au fost
efectuate măsurători în toate cele patru anotimpuri.
Au fost realizate măsurători la indicatorii pulberi în suspensie, utilizând
analizorul de pulberi Casella CEL şi CO2, CO, O3, NH3, H2S, cu analizorul
multigaz Gray Wolf Direct Sense Indoor Air Quality Kit. Datele de
temperatură şi umiditate relativă au fost înregistrate cu senzori DS 1923
Hygrochron, cu o frecvenţă orară de înregistrare a datelor şi erori de
±0,06250C şi 0,06%.

155
 Fig. 6.1. Distribuţia spaţială a locuinţelor în care s-au efectuat măsurători de
calitate a aerului interior în municipiul Bucureşti.

Măsurătorile au fost efectuate în toate camerele fiecărei locuinţe, la

înălţimea de 1,2 metri de podea, atât în condiţiile lipsei oricărei activităţi,
cât şi a desfăşurării de activităţi normale. Durata medie a unei măsurători a
fost de 30 minute.

156
 Concomitent, rezidenţilor din locuinţele analizate le-au fost aplicate
chestionare menite a identifica caracteristicile factorilor de influenţă asupra
calităţii aerului intern. Chestionarele, aplicate direct, au evidenţiat
caracteristicile tehnice şi de amplasare ale locuinţelor (suprafaţă totală,
materiale de construcţie, orientare, izolare, vecinătăţi), profilul şi
comportamente specifice locatarilor (număr, distribuţie pe grupe de vârstă,
sexe, naţionalităţi, nivel de educaţie, ocupaţie, stare de sănătate, fumat,
activităţi desfăşurate, durata de petrecere a timpului în locuinţă), specificul
dotărilor (finisaje, decoraţiuni, aparate electrice, electronice şi
electrocasnice), modul de utilizare a spaţiului şi dotărilor la care s-au
adăugat problemele de mediu receptate.Locuinţele analizate sunt definite
prin următorii indicatori (Fig. 6.2):
– 87,5% apartamente în blocuri, 8,3% apartamente în vile şi 4,2% în
gospodării unifamiliale;
– an de construcţie între 1937–2009 (mediana = 1970);
– materiale de construcţie cărămidă (41,67%), BCA (33,33%), plăci de
beton (25%);
– 70,83% locuinţe proprietate personală, 25% închiriate, 4,17%
nedeclarat;
– suprafaţă medie 60,12 m2 [16–104 m2; ±21,59];
– număr de locatari între 1 şi 13 (mediana = 3; ±2,33):
– 66,7% din locuinţe dotate cu tâmplărie PVC la ferestre;
– 20,83% amplasate în imobile izolate termic prin anvelopare
exterioară, iar 8,33% numai cu izolare interioară;

Fig. 6.2. Profilul populaţiei rezidente în locuinţele analizate pe grupe de vârsta,

sexe şi nivel de culturalitate (n = 24).

Calitatea aerului interior în locuinţele analizate nu depinde de cea a

mediului extern decât pentru indicatorul pulberi în suspensie. În rest,
contribuţia surselor interne este definitorie în stabilirea şi variaţia
concentraţiilor noxelor analizate, ventilaţia deficitară fiind factorul cheie în
întregirea acestei situaţii.
Compuşii organici volatili (COV) reprezintă compuşi organici solizi sau
lichizi, care au punctul de fierbere mai scăzut de 2500C, proprietate care

157
explică prezenţa frecvent sub formă de vapori în mediu (Oahn şi Heng
2005).
COV-urile generează o creştere a riscului de îmbolnăvire la nivelul
populaţiei umane şi de afectare a componentelor biotice ale mediului. Dintre
compuşii organici volatili cu risc ridicat de afectare a sănătăţii populaţiei se
numără benzenul, formaldehida, naftalenul, tetracloretilenul, tricloretilenul,
hidrocarburile policiclice aromatice (OMS 2010).
COV-urile rezultă în locuinţe din activitatea metabolică (aldehide,
esteri, alcooli etc.), dar şi dintr-o serie de surse interne (finisajele cu vopsea
lavabilă, vopsele şi lacuri, covoare, materiale plastice, cauciuc, unele specii
de plante decorative, arderea combustibililor, prepararea hranei, utilizarea
produselor cosmetice şi de curăţare, a pesticidelor pentru combaterea
dăunătorilor, depozitarea diferitelor substanţe sau produse chimice
generatoare de COV-uri etc.) ori externe (subsolurile insalubre ale
imobilelor, traficul auto, parcări, benzinării, magazine de produse chimice)
(Wallace et al. 1987) (Tabel 6.3). Concentraţia lor în aerul intern este mai
ridicată decât în exterior de 2–5 ori (EPA 1995).
Tabel 6.3. Compuşi organici volatili şi sursa acestora în mediul intern (Baker et al.
2001)
Compuşi organici volatili Produse ce conţin compuşi organici volatili
Acetonă Cosmetice
Alcool (etanol, isopropanol) Substanţe de curăţat
Hidrocarburi aromatice (toluen, Vopsele, adezivi, gazolină, combustibili
xilen, etilbenzen, trimetilbenzen)
Hidrocarburi alifatice (octan, Vopsele, adezivi, gazolina, combustibili
decan, undecan)
Benzen Fumat, emisii auto, fumat pasiv

Tetraclorură de carbon Fungicide, concentraţia de fond

p-Diclorbenzen
Formaldehidă
Clorură de metilen
Stiren
Tetracloretilenă
1,1,1-Tricloretan
Tricloretilenă
Terpene (limonen, α-pinen)
Odorizante de cameră, substanţele antimolii
Mobila din pal
Decaparea vopsele, utilizarea solvenţilor
Fumat
Utilizarea şi depozitarea hainelor curăţate
chimic, frecventarea curăţătoriilor chimice
Purtatul şi depozitatul hainelor curăţate
chimic, spray-urile cu aerosoli
Necunoscută (cosmetice, componente ale
electrocasnicelor, pasta corectoare)
Odorizantele puternic parfumate, substanţe de
lustruit, ţesături, ţigări, hrană, băutură.

În interiorul spaţiilor rezidenţiale analizate, concentraţiile momentane

ale compuşilor organici volatili au variat între 49 şi 2 540 ppb (media = 695;

158
±617) (Tabel 6.4). În 30% din cazuri, concentraţiile compuşilor organici
volatili au depăşit valorile maxime recomandate de OMS (2005). Dintre
compuşi organici volatili, în locuinţele analizate, dominant este benzenul.
La nivelul gospodăriilor analizate, concentraţiile cele mai ridicate apar
în imobilele care beneficiază de izolare termică şi ferestre cu tâmplărie din
PVC, ale căror sisteme de aerisire colective în cele mai mule cazuri sunt
nefuncţionale, au surse permanente de compuşi organici volatili (finisaje,
mobilier, obiecte decorative, încălzire proprie etc.) şi prezintă activităţi ce
favorizează creşteri ale concentraţiilor de compuşi organici volatili (aerisire
deficitară, fumat, prepararea hranei, utilizarea frecventă a diferitelor
substanţe chimice pentru igienizare, cosmetică, combaterea dăunătorilor
etc.).
În interiorul locuinţelor investigate, valorile cele mai ridicate au fost
înregistrate în debaralele de păstrare a produselor chimice, în băile
neaerisite şi bucătării (valori de peste 1 500 ppb). Valorile cele mai mici,
asemănătoare cu cele din mediul extern (sub 150 ppb), s-au înregistrat în
camerele cu volum mare (înălţimea camerei mai mare de 3 m), ventilate
optim (inclusiv prin sistemul centralizat de aerisire), cu timp de staţionare în
locuinţă sub medie şi un număr redus de surse generatoare de COV-uri.

Tabel 6.4 Dinamica valorilor indicatorilor de calitate a aerului interior în spaţiile

de locuit din municipiul Bucureşti în intervalul noiembrie 2008 - noiembrie 2011 (n =
24).
Limita
Indicatori de calitate Media (±deviaţia
Mediana Minima Maxima momentană
a aerului interior standard)
recomandată *
Compusi organici
volatili – ppb 695 (±617) 446,00 62,00 2007,00 900
Dioxid de carbon –
ppm 1148 (±661) 977,00 577,00 2251,00 3500
Monoxid de carbon –
mg/m3 2,13(±0,91) 1,92 0,77 4,14 10
Ozon – μg/m3 32,14 (±13,15) 23,90 0,02 45,4 100
Pulberi in suspensie -
μg/m3 41,4 (±38,2) 33,50 2,00 197,00 50
3
Amoniac - μg/m 148 (±102) 123,00 32,00 330,00 100
Hidrogen sulfurat -
μg/m3 3,3 (±1,6) 1,20 0,8 4,20 8
* valoarea maximă momentană recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS 2005) –
valoarea de la care pot apărea probleme de sănătate a populaţiei.

Importanţa aerisirii în cazul compuşilor organici volatili a fost

evidenţiată prin scăderi ale concentraţiilor de peste 50% în majoritatea
situaţiilor. Excepţiile s-au înregistrat în anotimpul cald în cazul
apartamentelor situate la nivele inferioare, unde aerisirea se realizează spre
spaţiul de parcare (Fig. 6.3), de unde sunt transferate volume importante de
compuşi organici volatili.

159
 Fig. 6.3 Spaţiile de parcare – sursă de compuşi organici volatili şi ozon în mediul
interior. Criza de spaţiu specifică mediilor urbane şi creşterea dimensiunii parcului de
autovehicule au determinat apropierea semnificativă a spaţiilor de parcare de limita
externă a spaţiilor de locuit.

Reprezentative prin implicaţiile care pot să apară în starea de sănătate a

populaţiei sunt depăşirile frecvente ale limitei maxime recomandate (LMR),
care apar în bucătării (30,9%) şi dormitoare (28%), acolo unde se petrece
cea mai mare parte a timpului în locuinţă (Fig. 6.4, Tabel 6.5).
În regim diurn, valorile cele mai ridicate se înregistrează dimineaţa,
când efectul acumulării poluanţilor şi al insuficientei ventilări este evident.
Anual, valorile mai mari se înregistrează în timpul iernii (de 1,2–1,5 ori mai
ridicate decât vara) datorită ventilării insuficiente.
Dioxidul de carbon rezultă în spaţiile de locuit din activitatea
metabolică (în special din respiraţie), procesele de ardere (produse ca
urmare a încălzirii locuinţelor şi preparării hranei), descompunerea materiei
organice, fumat (Oahn şi Heng 2005, Barnea şi Calciu 1979). De exemplu,
aerul expirat conţine 4,4% din volum CO2 (Clausen et al. 2003). În medie,
omul expiră aer de 16 ori pe minut, la fiecare expiraţie eliberând o cantitate
medie de 7 μg CO2, respectiv 112 μg pe minut (EPA 1995).

160
 Tabel 6.5. Dinamica valorilor medii ale indicatorilor de calitate a aerului interior
pe camere în spaţii de locuit din municipiul Bucureşti în intervalul noiembrie 2008-
noiembrie 2011.
Dormitor Bucătarie Sufragerie Baie
Compuşi organici volatili – ppb
Medie 611,0 750,3 620,4 831,6
Deviaţie standard 625,3 669,4 487,5 616,3
Minim 49,0 49,0 49,0 67,0
Maxim 2240,0 2540,0 1609,0 2540,0
% depăşiri LMR 28,0 57,1 28,5 30,9
Dioxid de carbon – ppm
Medie 2262,3 1712,1 2086,8 2303,1
Deviaţie standard 692,4 1927,2 2052,5 2280,5
Minim 986,0 410,0 1290,0 651,0
Maxim 3874,0 3458,0 3533,0 4091,0
% depăşiri LMR 0,0 0,0 6,6 13,0
Monoxid de carbon - mg/m3
Medie 3,3 2,1 3,0 2,1
Deviaţie standard 0,9 1,1 0,9 0,9
Minim 0,8 1,0 0,9 1,0
Maxim 3,8 4,1 4,1 4,7
3
Ozon - µg/m
Medie 44,5 36,4 44,6 42,6
Deviaţie standard 8,2 5,9 8,4 13,3
Minim 26,3 30,0 30,0 21,1
Maxim 54,4 44,6 53,6 71,8

Concentraţia dioxidului de carbon în aerul interior depăşeşte frecvent,

în locuinţele cu încălzire proprie, 0,45% (3 000 ppm), valoare mai ridicată
decât în aerul exterior (0,03%, respectiv 200–300 ppm) (Godish 2000).
Deoarece dioxidul de carbon nu poate fi filtrat, absorbit sau adsorbit în
interiorul încăperilor, măsurarea concentraţiei de CO2 permite caracterizarea
calităţii aerului interior (Mănescu 1984). Astfel, în mediul intern, valori
peste 1 000 ppm (LV – limita ventilării insuficiente) ilustrează o ventilare
necorespunzătoare a mediului intern, iar valori mai mari decât 3 500 ppm
generează probleme de sănătate la nivelul populaţiei (ECA 2000).
În locuinţele analizate, efectuând măsurători în absenţa oricărei
activităţi şi numai în prezenţa rezidenţilor s-a constatat că cantitatea medie
de dioxid de carbon produsă prin respiraţia umană este de 36,79 mg pe oră
([12,1; 157,27]; ± 28,19). Indicele concentraţiei de dioxid de carbon
provenit din expiraţie per unitatea de volum înregistrează o valoare de 3,82
mg CO2/m3 ([1,15;18,53]; ±3,58) (2,11mg CO2/m3, dacă se ţine cont de
staţionarea predominantă în dormitoare şi sufragerii) (Fig. 6.5). Valoarea

161
reprezintă 0,23% din concentraţia înregistrată de dioxid de carbon, ceea ce
arată că respiraţia, deşi este una dintre surse, singular nu poate ridica
probleme, nici măcar în cazul unei ventilări deficitare.
În locuinţele analizate, concentraţiile de dioxid de carbon variază
între 410 şi 4 091 ppm, cu o valoare medie de 1 148 ppm, faţă de 3 500 ppm
valoarea maximă recomandată de Organizaţia Mondială pentru Sănătate sau
1 000 ppm indicatorul locuinţelor deficitar ventilate) (Tabelele 6.3 şi 6.4).

Fig. 6.4. Distribuţia valorilor concentraţiilor de compuşi organici volatili în aerul

interior din locuinţele analizate (ppm) (numărul de măsurători n=91) (LMR – Limita
maximă recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Depăşirea acesteia creşte
riscul de apariţie a problemelor de sănătate la nivelul populaţiei rezidente).

S-a constatat că, în locuinţele analizate, pe tipuri de camere,

concentraţiile cele mai ridicate apar în băi (2 303,1 ppm) şi în dormitoare (2
262,3 ppm). În cazul băilor, sursele de dioxid de carbon sunt reprezentate de
descompunerea substanţelor organice din reţeaua de canalizare, de intrările
din spaţiile comune (mai ales din subsolul clădirilor) ori din alte
apartamente.
Important este faptul că în băi (13%) şi sufragerii (6,6%) apar situaţii de
depăşire a concentraţiei maxime admise, toate fiind determinate de existenţa
sistemelor de încălzire proprii. În schimb, valoarea indicator de locuinţă
insuficient ventilată de 1 000 ppm este depăşită în 100 % din cazuri în
sufragerii, 97,6% în dormitoare şi 91,3% în băi (Tabel 6.5).

162
 Fig. 6.5 Distribuţia valorilor concentraţiilor de CO2 în aerul interior din locuinţele
analizate (numărul de măsurători n=42) (LMR = Limita maximă recomandată de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, dincolo de care pot apărea efecte negative la nivelul
sănătăţii populaţiei; LV = limita de ventilare insuficientă – valoare care atrage atenţia
asupra ventilării insuficiente a locuinţelor şi a acumulării excesive a dioxidului de
carbon).

Problemele cele mai mari apar în locuinţele izolate termic (cel puţin cu
termopan) (Fig. 6.6), în care sursa de producere a energiei termice (centrală
termică, sobă pe bază de combustibil lichid sau solid etc.) se află în locuinţă
(Gardner 2009).
În regim diurn valorile cele mai ridicate se înregistrează dimineaţă, iar
cele mai scăzute în timpul aerisirilor şi în absenţa din locuinţă a locatarilor.
Valorile mai ridicate se înregistrează iarna, când frecvenţa aerisirii este mai
mică şi funcţionează sistemele de încălzire.
Monoxidul de carbon reprezintă unul dintre gazele considerate
prioritare în evaluarea calităţii aerului interior (OMS 2010, SCHER 2007).
Prezenţa lui în aerul interior este legată predominant de procesele de ardere
(încălzire, prepararea hranei, fumat), îndepărtarea sa fiind absolut necesară
pentru evitarea apariţiei problemelor de sănătate şi implicit a mortalităţii.
În cazul locuinţelor analizate în municipiul Bucureşti, monoxidul de
carbon nu este un gaz care ridică probleme, concentraţia medie fiind de 2,13
mg/m3 (±0,91), cu valori mai ridicate, circa 3-5 mg/m3, în cazul celor cu
încălzire proprie, deci mult mai reduse faţă de 11 mg/m3, valoarea maximă
recomandată de Organizaţia Mondială pentru Sănătate. Pe camere, valorile
cele mai ridicate apar în dormitoare (3,3 mg/m3) şi sufragerii (3 mg/m3),
sursele principale constituindu-le mediul extern şi aparatele electrice,
electronice şi electrocasnice folosite în gospodărie.

163
 Din punct de vedere al dinamicii temporale a valorilor, monoxidul de
carbon înregistrează aceleaşi variaţii ca şi dioxidul de carbon.

Fig. 6.6. Imobile izolate termic pe Calea Rahovei, municipiul Bucureşti –

amplificator al problemelor de calitate a aerului interior. Izolarea termică, necorelată
cu adaptarea sistemelor de ventilare a imobilelor, accentuează procesul de acumulare
a noxelor în interiorul spaţiilor de locuit.

Ozonul este un oxidant puternic, modalitatea principală de apariţie în

locuinţe fiind aerisirea. El poate afecta direct şi indirect sănătatea
rezidenţilor. Efectele indirecte se datorează reacţiilor sale cu compuşi
organici volatili (proveniţi din deodoranţi sau detergenţi) prin care pot
rezulta compuşi iritanţi sau particule în suspensie.
Cea mai mare parte a ozonului din mediul interior provine din aerul
exterior, sursele interne (copiatoare, diferite dispozitive de ozonare a aerului
etc.), fiind slab reprezentate în locuinţele din România.
Astfel, în locuinţele analizate, concentraţia medie a ozonului a fost de
32,14 µg/m3 (±13,15), valorile cele mai ridicate înregistrându-se în
sufragerii (44,6 µg/m3) şi dormitoare (44,5 µg/m3). Aceste valori ating în
10% din situaţii valoarea maximă recomandată de OMS pentru mediul
interior, respectiv 100 µg/m3 (Tabel 6.4). Spre deosebire de celelalte noxe,
s-a constatat că ozonul nu înregistrează o dinamică anotimpuală evidentă în
locuinţele analizate.

164
 Amoniacul este o noxă legată de procesele metabolice care se
desfăşoară în locuinţă, dar şi de prezenţa unor produse care emană amoniac
(deşeuri organice, cosmetice, produse de igienizare, vopsele, medicamente
etc.). Valorile acestui indicator sunt mai ridicate în camerele mici, prost
ventilate şi în toaletele cu disfuncţionalităţi ale reţelei de evacuare a apelor
uzate, depăşind 300 μg/m3. În celelalte camere, valorile înregistrate s-au
situat dominant între 100–150 μg/m3.
O situaţie asemănătoare se înregistrează la hidrogenul sulfurat, unde
valorile medii înregistrate sunt de 3,3 μg/m3, mai ridicate în băi, bucătării şi
spaţii de depozitare, sursa principală fiind canalizarea necorespunzătoare.
Particulele în suspensie (PM10, PM2,5, particule fine şi ultrafine) ajung
în mediul interior din exterior, având ca origine şantiere, activităţi
industriale, trafic rutier etc. (Pătroescu et al. 2011a) (Fig. 6.7), prin
reantrenarea particulelor depuse pe diferite categorii de suprafeţe, din
procese de ardere, procese metabolice umane şi ale diferitelor organisme din
locuinţă (inclusiv microorganisme), funcţionarea aparatelor electrocasnice,
fumat, prepararea hranei ori recombinarea diferitelor substanţe din
atmosferă sub efectul oxidanţilor (Wang et al. 2008).

Fig. 6.7. Lucrările de construcţie – sursă de încărcare a aerului urban cu pulberi în

suspensie. Lipsa preocupării pentru limitarea impactului negativ asupra spaţiilor
învecinate favorizează creşterea agresivităţii şantierelor, inclusiv a lucrărilor de
reabilitare a infrastructurilor, asupra spaţiilor de locuit.

165
 Compoziţia particulelor în suspensie în aerul interior, după Koren şi
Bisesi (2002), este foarte diversă, la nivelul acestora putându-se înregistra
prezenţa metalelor grele, compuşilor organici volatili ori a unor
contaminanţi biologici, respectiv piele moartă, păr, spori, bacterii, mucegai,
viruşi, polen etc. (Tabel 6.6).
Tabel 6.6 Componente biologice ale particulelor în suspensie cu potenţial alergen
(Baker et al. 2001)
Expunere de Expunere de la
Organisme
Natura alergenului Rezervoare la care pot care apar
vii
apărea efecte simptomele
Enzime secretate Aer, praf,
Fungi (?) (?)
Componente ale creşterea
Enzime digestive
peretelui celularîn suprafeţelor
Acarieni Praf 2µg/g praf 10 µg/g praf
fecale
Gândaci Enzime digestive Praf 2 U/g 10 U/g

Pisici Secreţii ale pielii Praf, aer 1 µg/g 8 µg/g

Câini Secreţii ale pielii, urină Praf, aer (?) (?)

Polen Proteine de Aer (?) (?)
recunoaştere

Concentraţia medie a particulelor în suspensie în locuinţele analizate în

municipiul Bucureşti este de 41,4 μg/m3 (±38,2), foarte apropiată de
valoarea maximă recomandată de 50 μg/m3 (Tabel 6.4).Un rol important în
dinamica valorilor indicatorului îl are calitatea mediului extern şi suprafaţa
spaţiilor receptoare a pulberilor în suspensie pe durată limitată (covoare,
mobilier etc.) (Owen et al. 1992).
În compoziţia pulberilor în suspensie există risc mediu de apariţie a
mucegaiurilor, în condiţiile în care 29% din locuinţele analizate au raportat
prezenţa acestei probleme, preponderent în băi şi bucătării.
Dintre factorii care accentuează agresivitatea poluanţilor din aerul
interior, dar şi confortul populaţiei, se remarcă temperatura şi umiditatea
aerului.
Temperatura aerului în mediul interior înregistrează variaţii
considerabil mai reduse decât acelea din mediul exterior (Lindvall 1992). În
intervalul septembrie-octombrie 2009, amplitudinea termică la punctul
Parcul Tei (exterior) a fost de 27,50C, iar în interiorul unei locuinţe din
aceeaşi zonă valorile au fost sub 50C.
Variaţii mai ridicate se înregistrează în camerele în care există surse de
căldură (de exemplu din metabolismul uman) şi este necesară o aerisire mai
frecventă (cazul dormitoarelor), resimţindu-se astfel influenţele temperaturii
aerului exterior (Fig. 6.8, Tabel 6.7).

166
 30 120

25 100
Temperatura (C)

Umiditatea (%)
20 80

15 60

10 40

5 20

0 111
3
2116
9
8
7
6
5
4
14
13
12
022
1
20
19
18
17
528
2
26
25
24
23
134
2
32
31
30
29
740
3
38
37
36
35
39
43
42
41
451
49
48
47
46
45
40
5
55
54
53
52
563
61
60
59
58
57
669
67
66
65
64
274
6
72
71
70
83
7
78
77
76
75
786
84
83
82
81
80
95
8
90
89
88
87
997
95
94
93
92
16
9
101
100
99
98
107
106
105
104
103
102
113
112
111
110
109
108
119
118
117
116
115
114
124
123
122
121
120
130
129
128
127
126
125
136
135
134
133
132
131
142
141
140
139
138
137
148
147
146
145
144
143
153
152
151
150
149
159
158
157
156
155
154
165
164
163
162
161
160
171
170
169
168
167
166
176
175
174
173
172
182
181
180
179
178
177
188
187
186
185
184
183
194
193
192
191
190
189
200
199
198
197
196
195
205
204
203
202
201
211
210
209
208
207
206
217
216
215
214
213
212
223
222
221
220
219
218
229
228
227
226
225
224
234
233
232
231
230
240
239
238
237
236
235
246
245
244
243
242
241
252
251
250
249
248
247
257
256
255
254
253
263
262
261
260
259
258
269
268
267
266
265
264
275
274
273
272
271
270
281
280
279
278
277
276
286
285
284
283
282
292
291
290
289
288
287
298
297
296
295
294
293
304
303
302
301
300
299
310
309
308
307
306
305
315
314
313
312
311
321
320
319
318
317
316
327
326
325
324
323
322
333
332
331
330
329
328
338
337
336
335
334
344
343
342
341
340
339
350
349
348
347
346
345
356
355
354
353
352
351
362
361
360
359
358
357
367
366
365
364
363
373
372
371
370
369
368
379
378
377
376
375
374
385
384
383
382
381
380
391
390
389
388
387
386
396
395
394
393
392
402
401
400
399
398
397
408
407
406
405
404
403
414
413
412
411
410
409
419
418
417
416
415
425
424
423
422
421
420
431
430
429
428
427
426
437
436
435
434
433
432
443
442
441
440
439
438
448
447
446
445
444
454
453
452
451
450
449
460
459
458
457
456
455
466
465
464
463
462
461
472
471
470
469
468
467
477
476
475
474
473
483
482
481
480
479
478
489
488
487
486
485
484
495
494
493
492
491
490
500
499
498
497
496
506
505
504
503
502
501
512
511
510
509
508
507
518
517
516
515
514
513
524
523
522
521
520
519
529
528
527
526
525
535
534
533
532
531
530
541
540
539
538
537
536
547
546
545
544
543
542
552
551
550
549
548
558
557
556
555
554
553
564
563
562
561
560
559
570
569
568
567
566
565
576
575
574
573
572
571
581
580
579
578
577
587
586
585
584
583
582
593
592
591
590
589
588
599
598
597
596
595
594
605
604
603
602
601
600
610
609
608
607
606
616
615
614
613
612
611
622
621
620
619
618
617
628
627
626
625
624
623
633
632
631
630
629
639
638
637
636
635
634
645
644
643
642
641
640
651
650
649
648
647
646
657
656
655
654
653
652
662
661
660
659
658
668
667
666
665
664
663
674
673
672
671
670
669
680
679
678
677
676
675
686
685
684
683
682
681
691
690
689
688
687
697
696
695
694
693
692
703
702
701
700
699
698
709
708
707
706
705
704
714
713
712
711
710
720
719
718
717
716
715
726
725
724
723
722
721
732
731
730
729
728
727
738
737
736
735
734
733
743
742
741
740
739
749
748
747
746
745
744
755
754
753
752
751
750
761
760
759
758
757
756
767
766
765
764
763
762
772
771
770
769
768
778
777
776
775
774
773
784
783
782
781
780
779
790
789
788
787
786
785
795
794
793
792
791
801
800
799
798
797
796
807
806
805
804
803
802
813
812
811
810
809
808
819
818
817
816
815
814
824
823
822
821
820
830
829
828
827
826
825
836
835
834
833
832
831
842
841
840
839
838
837
848
847
846
845
844
843
853
852
851
850
849
859
858
857
856
855
854
865
864
863
862
861
860
871
870
869
868
867
866
876
875
874
873
872
882
881
880
879
878
877
888
887
886
885
884
883
894
893
892
891
890
889
900
899
898
897
896
895
905
904
903
902
901
911
910
909
908
907
906
917
916
915
914
913
912
923
922
921
920
919
918
929
928
927
926
925
924
934
933
932
931
930
940
939
938
937
936
935
946
945
944
943
942
941
952
951
950
949
948
947
957
956
955
954
953
963
962
961
960
959
958
969
968
967
966
965
964
975
974
973
972
971
970
981
980
979
978
977
976
986
985
984
983
982
992
991
990
989
988
987
998
997
996
995
994
993
1004
1003
1002
1001
1000
999
1010
1009
1008
1007
1006
1005
1015
1014
1013
1012
1011
1021
1020
1019
1018
1017
1016
1027
1026
1025
1024
1023
1022
1033
1032
1031
1030
1029
1028
1038
1037
1036
1035
1034
1044
1043
1042
1041
1040
1039
1050
1049
1048
1047
1046
1045
1056
1055
1054
1053
1052
1051
1062
1061
1060
1059
1058
1057
1067
1066
1065
1064
1063
1073
1072
1071
1070
1069
1068
1079
1078
1077
1076
1075
1074
1085
1084
1083
1082
1081
1080
1091
1090
1089
1088
1087
1086
1096
1095
1094
1093
1092
1102
1101
1100
1099
1098
1097
1108
1107
1106
1105
1104
1103
1114
1113
1112
1111
1110
1109
1119
1118
1117
1116
1115
1125
1124
1123
1122
1121
1120
1131
1130
1129
1128
1127
1126
1137
1136
1135
1134
1133
1132
1143
1142
1141
1140
1139
1138
1148
1147
1146
1145
1144
1154
1153
1152
1151
1150
1149
1160
1159
1158
1157
1156
1155
1166
1165
1164
1163
1162
1161
1172
1171
1170
1169
1168
1167
1177
1176
1175
1174
1173
1183
1182
1181
1180
1179
1178
1189
1188
1187
1186
1185
1184
1195
1194
1193
1192
1191
1190
1200
1199
1198
1197
1196
1206
1205
1204
1203
1202
1201
1212
1211
1210
1209
1208
1207
1218
1217
1216
1215
1214
1213
1224
1223
1222
1221
1220
1219
1229
1228
1227
1226
1225
1235
1234
1233
1232
1231
1230
1241
1240
1239
1238
1237
1236
1247
1246
1245
1244
1243
1242
1253
1252
1251
1250
1249
1248
1258
1257
1256
1255
1254
1264
1263
1262
1261
1260
1259
1270
1269
1268
1267
1266
1265
1276
1275
1274
1273
1272
1271
1281
1280
1279
1278
1277
1287
1286
1285
1284
1283
1282
1293
1292
1291
1290
1289
1288
1299
1298
1297
1296
1295
1294
1305
1304
1303
1302
1301
1300
1310
1309
1308
1307
1306
1316
1315
1314
1313
1312
1311
1322
1321
1320
1319
1318
1317
1328
1327
1326
1325
1324
1323
1334
1333
1332
1331
1330
1329
1339
1338
1337
1336
1335
1345
1344
1343
1342
1341
1340
1351
1350
1349
1348
1347
1346
1357
1356
1355
1354
1353
1352
1362
1361
1360
1359
1358
1368
1367
1366
1365
1364
1363
1374
1373
1372
1371
1370
1369
1380
1379
1378
1377
1376
1375
1386
1385
1384
1383
1382
1381
1391
1390
1389
1388
1387
1397
1396
1395
1394
1393
1392
1403
1402
1401
1400
1399
1398
1409
1408
1407
1406
1405
1404
1415
1414
1413
1412
1411
1410
1420
1419
1418
1417
1416
1426
1425
1424
1423
1422
1421
1432
1431
1430
1429
1428
1427
1438
1437
1436
1435
1434
1433
1443
1442
1441
1440
1439
1449
1448
1447
1446
1445
1444
1455
1454
1453
1452
1451
1450
1461
1460
1459
1458
1457
1456
1467
1466
1465
1464
1463
1462
1472
1471
1470
1469
1468
1478
1477
1476
1475
1474
1473
1484
1483
1482
1481
1480
1479
1490
1489
1488
1487
1486
1485
1496
1495
1494
1493
1492
1491
1501
1500
1499
1498
1497
1507
1506
1505
1504
1503
1502
1513
1512
1511
1510
1509
1508
1519
1518
1517
1516
1515
1514
1524
1523
1522
1521
1520
1530
1529
1528
1527
1526
1525
1536
1535
1534
1533
1532
1531
1542
1541
1540
1539
1538
1537
1548
1547
1546
1545
1544
1543
1553
1552
1551
1550
1549
1559
1558
1557
1556
1555
1554
1565
1564
1563
1562
1561
1560
1571
1570
1569
1568
1567
1566
1576
1575
1574
1573
1572
1582
1581
1580
1579
1578
1577
1588
1587
1586
1585
1584
1583
1594
1593
1592
1591
1590
1589
1600
1599
1598
1597
1596
1595
1605
1604
1603
1602
1601
1611
1610
1609
1608
1607
1606
1617
1616
1615
1614
1613
1612
1623
1622
1621
1620
1619
1618
1629
1628
1627
1626
1625
1624
1634
1633
1632
1631
1630
1640
1639
1638
1637
1636
1635
1646
1645
1644
1643
1642
1641
1652
1651
1650
1649
1648
1647
1657
1656
1655
1654
1653
1663
1662
1661
1660
1659
1658
1669
1668
1667
1666
1665
1664
1675
1674
1673
1672
1671
1670
1681
1680
1679
1678
1677
1676
1686
1685
1684
1683
1682
1692
1691
1690
1689
1688
1687
1698
1697
1696
1695
1694
1693
1704
1703
1702
1701
1700
1699
1710
1709
1708
1707
1706
1705
1715
1714
1713
1712
1711
1721
1720
1719
1718
1717
1716
1727
1726
1725
1724
1723
1722
1733
1732
1731
1730
1729
1728
1738
1737
1736
1735
1734
1744
1743
1742
1741
1740
1739
1750
1749
1748
1747
1746
1745
1756
1755
1754
1753
1752
1751
1762
1761
1760
1759
1758
1757
1767
1766
1765
1764
1763
1773
1772
1771
1770
1769
1768
1779
1778
1777
1776
1775
1774
1785
1784
1783
1782
1781
1780
1791
1790
1789
1788
1787
1786
1796
1795
1794
1793
1792
1802
1801
1800
1799
1798
1797
1808
1807
1806
1805
1804
1803
1814
1813
1812
1811
1810
1809
1819
1818
1817
1816
1815
1825
1824
1823
1822
1821
1820
1831
1830
1829
1828
1827
1826
1837
1836
1835
1834
1833
1832
1843
1842
1841
1840
1839
1838
1848
1847
1846
1845
1844
1854
1853
1852
1851
1850
1849
1860
1859
1858
1857
1856
1855
1866
1865
1864
1863
1862
1861
1872
1871
1870
1869
1868
1867
1877
1876
1875
1874
1873
1883
1882
1881
1880
1879
1878
1889
1888
1887
1886
1885
1884
1895
1894
1893
1892
1891
1890
1900
1899
1898
1897
1896
1906
1905
1904
1903
1902
1901
1912
1911
1910
1909
1908
1907
1918
1917
1916
1915
1914
1913
1924
1923
1922
1921
1920
1919
1929
1928
1927
1926
1925
1935
1934
1933
1932
1931
1930
1941
1940
1939
1938
1937
1936
1947
1946
1945
1944
1943
1942
1953
1952
1951
1950
1949
1948
1958
1957
1956
1955
1954
1964
1963
1962
1961
1960
1959
1970
1969
1968
1967
1966
1965
1976
1975
1974
1973
1972
1971
1981
1980
1979
1978
1977
1987
1986
1985
1984
1983
1982
1993
1992
1991
1990
1989
1988
1999
1998
1997
1996
1995
1994
2005
2004
2003
2002
2001
2000
2010
2009
2008
2007
2006
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2022
2021
2020
2019
2018
2017
2028
2027
2026
2025
2024
2023
2034
2033
2032
2031
2030
2029
2039
2038
2037
2036
2035
2045
2044
2043
2042
2041
2040
2048
2047
2046
0
Interval de timp

Fig. 6.8. Dinamica orară a temperaturii si umidităţii aerului într-o cameră de

odihnă dintr-un apartament situat în cartierul Tei (august 2009 - noiembrie 2009).
Variaţia temperaturii aerului interior (cu roşu) şi a umidităţii (cu albastru) este
influenţată parţial de mediul exterior şi de frecvenţa ventilării.

Tabel 6.7. Variaţia valorilor temperaturii aerului pe camera în spaţiile de locuit

analizate.
Temperatura (0C) Media Deviaţie standard Minim Maxim
Dormitor 23,46 2,32 17,20 26,50
Baie 23,91 1,53 20,00 26,68
Sufragerie 23,11 1,86 19,16 25,70
Bucatarie 23,32 1,90 18,48 25,90

Eficienţa sistemului de izolare termică, specificul ventilării, modul de

funcţionare al climatizării şi caracteristicile surselor de căldură din locuinţe
(sistem de încălzire, aparate de gătit, aparate electrocasnice etc.) sunt
determinanţii principali ai temperaturii aerului interior.
Umiditatea aerului reprezintă un parametru extrem de important în
calitatea mediului intern, întrucât condiţionează confortul, agresivitatea
noxelor ori dezvoltarea unor microorganisme (Baker et al. 2001). Valorile
ridicate favorizează dezvoltarea unor microorganisme şi implicit degradarea
unor dotări interioare, iar valorile reduse cresc vulnerabilitatea rezidenţilor
la diferite boli respiratorii (Lindvall 1992).
În locuinţele analizate în municipiul Bucureşti, valorile medii cele mai
ridicate ale umidităţii aerului se înregistrează în băi (49,3%) şi bucătării
(47%), spaţii în care există cele mai multe surse de vapori de apă. Valorile

167
cele mai reduse se înregistrează în dormitoare (44,9%), acolo unde doar
procesele de respiraţie se constituie în principală sursă de vapori de apă.

6.1.2. Percepţia calităţii aerului intern

Percepţia calităţii aerului intern reprezintă un important indicator de
satisfacţie al populaţiei în raport cu o componentă a confortului locuirii
(Nae 2009b, Suditu 2005). Lindvall (1992) susţine că de cele mai multe ori,
perceperea unei calităţi proaste a aerului interior este relaţionată cu
probleme evidente, cum ar fi prezenţa fumului sau a mirosurilor neplăcute şi
doar rareori cu o serie de consecinţe în starea de sănătate a populaţiei, ca de
exemplu, iritaţii la nivelul mucoaselor, oboseală etc. (Koren şi Bisesi 2002).
În locuinţele analizate, locatarii consideră calitatea aerului ca fiind bună
şi acceptabilă, nefiind înregistrată nici o situaţie în care aceştia să o
considere proastă. Cu toate acestea, doar în 21% dintre locuinţele analizate,
rezidenţii nu au fost semnalat probleme legate de apariţia mirosurilor
neplăcute, ce indică de altfel prezenţa unor compuşi chimici în aerul
interior.
Cel mai frecvent, mirosurile neplăcute sunt relaţionate cu prepararea
hranei (42%) şi activităţile din locuinţele învecinate (29%) (Fig. 6.9).

Fig. 6.9. Ponderea surselor de mirosuri neplăcute în locuinţele analizate din

municipiul Bucureşti (n = 24).

Sursele externe nu sunt percepute ca generatoare importante de mirosuri

neplăcute (20,3% depozitarea deşeurilor şi 13% datorită autovehiculelor din
spaţiile de parcare învecinate) (Fig. 6.10), cu toate că în special în timpul

168
iernii, fumul rezultat de la încălzirea locuinţelor neracordate la reţeaua de
gaze, generează probleme evidente.

Fig. 6.10. Depozitarea necontrolată a deşeurilor – cartierul Ferentari, municipiul

Bucureşti. Disconfortul generat rezidenţilor din proximitate se referă la mirosurile
pestilenţiale şi atragerea organismelor oportuniste.

6.1.3. Factori care influenţează calitatea aerului intern

Factorii care influenţează calitatea aerului interior sunt foarte diverşi
(OMS 2006). Unii dintre aceştia sunt controlabili sau determinabili, alţii
sunt extrem de variabili şi depind de diferite conjuncturi. Ponderea lor în
influenţarea calităţii aerului interior nu este fixă, în sensul că în două
momente diferite în situaţii relativ asemnănătoare acţiunea lor poate fi
extrem de diferită (EPA 1995). Pe termen lung importanţa factorilor de
influenţă permanenţi şi sezonieri este definitorie în apariţia unei anumite
calităţi a aerului, ponderea substanţelor generate de aceştia în aerul interior
fiind estimată la 73% (EPA 2001).
Calitatea aerului interior depinde de caracteristicile tehnice ale
imobilului (materialele de construcţie, mărimea spaţiului de locuit, modul de
relaţionare cu mediul exterior, finisaje), funcţionarea sistemelor de încălzire,
ventilare şi/sau climatizare, încărcarea cu persoane a locuinţelor, regimul
higrotermic şi caracteristicile mediului extern (Fig. 6.11). Importante pentru
calitatea mediului intern sunt şi materialele utilizate pentru izolare,
tâmplărie interioară, finisaje ori decorare (Spaul 1994). Dintre locuinţele

169
analizate în rezidenţialul municipiului Bucureşti, ponderea locuinţelor care
au pereţii acoperiţi cu vopsele lavabile este de 68%, nu mai puţin de 98,3%
fiind locuinţe în care s-au realizat reparaţii capitale în ultimii 10 ani.

Fig. 6.11. Factori de influenţă ai calităţii aerului interior (Iojă et al. 2011a).

Compartimentarea adecvată a spaţiului este esenţială pentru calitatea

corespunzătoare a aerului intern. În cazul locuinţelor analizate, amplasarea
necorespunzătoare în raport cu dormitoarele ori cu alte spaţii sensibile a
debaralelor (55% din cazuri), a spaţiului de odihnă al animalelor de
companie (23%), al atelierelor (8%) conduce evident la degradarea calitativă
a acestuia.
În municipiul Bucureşti, raportul este echilibrat între factorii
permanenţi şi cei conjuncturali, din cauza marii diversităţii a activităţilor
care se desfăşoară în spaţiile de locuit, relaţiei mai strânse între diferite
locuinţe care se află într-un imobil (accentuată de modificările realizate în
structura tehnică a clădirii) şi variabilităţii funcţiilor din exteriorul spaţiului
de locuit. Se estimează că aportul factorilor permanenţi în determinarea
calităţii aerului interior din locuinţele din municipiul Bucureşti variază între
50–60%, cu valori ceva mai mici în cazul locuinţelor individuale.
La această situaţie, uşor atipică, s-a ajuns datorită schimbărilor actuale
ale stării mediului, tendinţei de îmbătrânire a infrastructurii urbane,
inserţiilor realizate în locuinţe şi modelelor necorespunzătoare de
comportament în spaţiile de locuit.
Tendinţa de degradare a calităţii aerului din municipiul Bucureşti este o
realitate a ultimilor ani, determinată de creşterea agresivităţii surselor de
degradare a mediului şi de reducerea semnificativă a suprafeţelor oxigenante
(Pătroescu et al. 2004b). Proiecţia în calitatea aerului interior este accentuată
de apropierea surselor de degradare de spaţiile de locuit, reprezentative în

170
acest sens fiind benzinăriile, spaţiile mari comerciale şi de depozitare ori
multitudinea parcărilor supraterane (Iojă 2008, Pătroescu et al. 2011b).
Îmbătrânirea infrastructurii urbane înseamnă şi o funcţionare mai
puţin eficientă a reţelelor tehnico-edilitare (Lindvall 1992, Pătroescu et al.
2010) La cele mai multe locuinţe individuale construite înainte de 1966,
transformate prin închiriere în spaţii de locuire colectivă (Suditu 2005), un
aport important de noxe în aerul interior este determinat şi de sistemul de
evacuare a apelor uzate, care funcţionează adesea necorespunzător.
În cazul locuinţelor individuale cu sistem propriu de producere a
energiei termice, vechimea construcţiei înseamnă de obicei şi o eficienţă
mai redusă în eliminarea noxelor rezultate din arderea combustibililor,
proces ce generează creşteri substanţiale ale concentraţiilor de gaze de
ardere.
Izolarea termică îmbunătăţeşte regimul termic interior, dar în acelaşi
timp agravează problemele legate de calitatea aerului interior, în contextul
în care nu au fost gândite sisteme de aerisire ori de filtrare a aerului care să
compenseze schimbările în circulaţia curenţilor de aer între interiorul şi
exteriorul locuinţelor. Problemele generate sunt legate de acumularea
noxelor, dar şi de îmbunătăţirea condiţiilor pentru ca acestea să dezvolte
efecte sinergice (creşterea temperaturii şi umidităţii aerului, diminuarea
circulaţiei aerului). De altfel, rezultatele obţinute au pus în evidenţă valori
de 0,5–3 ori mai ridicate ale concentraţiilor de noxe din aerul interior în
cazul locuinţelor izolate termic în comparaţie cu celelalte.
O problemă de mare actualitate în spaţiile rezidenţiale colective este
legată de tendinţa de dezafectare a sistemelor de aerisire centralizate prin
lucrările interioare de reamenajare. Din acest motiv, sistemele de ventilare
nu au rolul de a scoate noxele din interior spre exterior, ci de a reloca noxele
dintr-o locuinţă în alta. Astfel, sistemul clasic de ventilare prin intermediul
ferestrelor râmâne singurul operaţional, deşi eficienţa acestuia nu este foarte
ridicată, calitatea aerului din exterior fiind nesatisfăcătoare (Pătroescu et al.
2011a). În cazul municipiului Bucureşti, în toate locuinţele analizate
ventilarea se face exclusiv prin intermediul ferestrelor, frecvenţa medie fiind
de 2 deschideri pe zi per locuinţă [1–8; ±2,2]. Deşi în cele mai multe situaţii,
ventilarea prin intermediul ferestrelor aduce din exterior noxe noi (în special
cele specifice traficului ori arderii combustibilor solizi la locuinţele de tip P,
P+1), ea este preferată de către majoritatea rezidenţilor pentru că este mai
simplă şi mai puţin costisitoare decât cea mecanică. În 80,8% din locuinţele
analizate persoanele chestionate susţin că sistemele de ventilare ale
imobilului au fost dezafectate ori sunt înfundate/astupate, ceea ce explică
problemele care apar în mediul intern la nivelul calităţii aerului (excesul de
umiditate în aer, mirosurile neplăcute din băi etc.).
Un fapt observat pe perioada cercetărilor este că în toaletele secundare
transformate în debarale (depozitarea diferitelor produse textile, de pielărie,

171
încălţăminte, detergenţi, produse de igienizare sau aparate electrocasnice),
precum şi în alte spaţii din interiorul locuinţelor în care se depozitează
diferite produse chimice, apare o încărcare excesivă cu compuşi organici
volatili, pulberi în suspensie, amoniac şi hidrogen sulfurat. Aceste noxe,
după cum au evidenţiat şi alţi cercetători (Bienfait et al. 1992), se transferă
în camerele din spaţiul de locuit al aceluiaşi apartament, precum şi în
locuinţele situate la etajele superioare din imobil, transferul fiind favorizat
de gurile comune de aerisire, acolo unde mai sunt funcţionale.
Modelele de comportament sunt acelea care contribuie la creşterea
semnificativă a ponderii factorilor conjuncturali în influenţarea calităţii
aerului interior. Importanţa acestora depinde în primul rând de durata
petrecerii timpului în locuinţă, care variază funcţie de gradul de ocupare şi
tipul activităţilor desfăşurate. Media şederii în locuinţă a rezidenţilor din
locuinţele analizate este de circa 13 ore 30 minute în timpul săptămânii (18
ore în weekend), cu variaţii importante între diferite categorii profesionale şi
grupe de vârstă (Fig. 6.12).

Fig. 6.12 Durata zilnică a petrecerii timpului în locuinţă a persoanelor rezidente în

spaţiile analizate (medie, minim, maxim, deviaţie standard)

Utilizarea frecventă a substanţelor chimice pentru igienizare (91,7% din

locuinţele analizate), fumatul în locuinţă (37,5%, din care doar în 8,3% în
afara locuinţei), folosirea încălţămintei de stradă în camerele de odihnă
(29%), odorizarea prin aerosoli a aerului interior (19%), igienizarea
locuinţei (frecvenţa medie este o dată pe săptămână) ori prezenţa animalelor
de companie (25%) se constituie în factori conjuncturalii semnificativi în
bilanţul calităţii aerului interior din locuinţele analizate.
Fumatul reprezintă o problemă reală a societăţii actuale, nu numai
datorită consecinţelor directe (degradarea stării de sănătate a populaţiei,
afectarea calităţii mediului interior), ci mai ales datorită consecinţelor
indirecte (accentuarea sărăciei, afectarea balanţei de hrană, reducerea
productivităţii muncii). În prezent, la nivel mondial există 1,3 miliarde
fumători (84% în ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare),

172
reprezentând 47,5% din populaţia masculină şi 10,3% din cea feminină la
nivel mondial (OMS 2010).
De fumat se relaţionează direct 5,4 milioane decese anual şi 10% din
victimele determinate de incendii, implicând 300 000 persoane decedate şi
pagube de 27 milioane $ (UNDR 2003).
În locuinţele analizate din municipiul Bucureşti au fost înregistraţi
fumători în 47,8% din situaţii, fiind vorba despre un fumător în 23,7%, de
doi fumători în 16,6% şi de trei fumători în 7,11%. Astfel numărul
fumătorilor din locuinţele analizate este de 227, reprezentând 28,3% din
totalul populaţiei rezidente. Locurile preferate pentru fumat în aceste
locuinţe sunt balcoanele şi bucătăriile.
Impactul cel mai ridicat al fumatului pentru mediul interior din
municipiul Bucureşti apare datorită ventilării deficitare specifice mai ales
locuinţelor din ansamblurile rezidenţiale de tip bloc. Fumatul este o sursă
importantă de compuşi organici volatili, formaldehidă, radon, particule în
suspensie, monoxid şi dioxid de carbon, oxizi de azot şi alte substanţe ce au
un impact ridicat asupra sănătăţii umane şi calităţii mediului interior (EPA
2001).
Materialele deţinute în locuinţă sunt de asemenea un factor conjunctural
foarte important pentru determinarea calităţii aerului interior (Spaul 1994).
Ele aprovizionează permanent aerul interior cu noxe, ce nu pot fi îndepărtate
decât prin ventilare periodică sau prin eliminarea lor în exterior.
Calitatea aerului din spaţiile de locuit tinde să se degradeze odată cu
amplificarea problemelor din mediul extern, creşterea aportului şi
diversificarea surselor interne. Programul de izolare termică a imobilelor
vine să adâncească aceste probleme, în contextul în care sistemele de
ventilare ale clădirilor sunt în cea mai mare parte dezafectate ori înfundate.
Astfel apare o acumulare a noxelor, dar şi o îmbunătăţire a condiţiilor pentru
ca acestea să dezvolte efecte sinergice (creşterea temperaturii şi umidităţii
aerului, diminuarea circulaţiei aerului). În plus, creşterea interesului pentru
rezolvarea individuală a producerii energiei termice, amplifică semnificativ
riscul de încărcare cu noxe de ardere.

6.2. Zgomotul în spaţiile rezidenţiale – element de disconfort al

locuirii
Zgomotul este omniprezent în zonele metropolitane, mult mai active
decât spaţiile non-metropolitane (Wang et al. 2008), întrucât traficul rutier,
feroviar şi chiar aerian prezintă intensităţi mult accentuate de diversitatea
activităţilor economice şi comerciale (Pătroescu et al. 2004c).
Diversitatea mare de surse generatoare de zgomot face ca ponderea
arealelor neafectate de această disfunţionalitate de mediu să fie
nesemnificativă în raport cu totalul teritoriilor urbane (Gidlof-Gunnarsson şi
Ohrstrom 2007). Zgomotul devine în acest context o problemă de mediu

173
tolerată de rezidenţi (Zannin et al. 2006), care se proiectează însă
semnificativ în domeniul administrativ (numărul extrem de ridicat de
reclamaţii determinate de problemele de zgomot, mai ales în perioada de
odihnă a populaţiei), social (generează conflicte între grupuri diferite de
rezidenţi), sanitar (afectarea stării de sănătate a populaţiei) ori economic
(scăderea productivităţii muncii şi a atractivităţii spaţiiilor rezidenţiale) (Iojă
et al. 2011d).
Limitele maxime admise ale nivelului echivalent al sunetului variază de
la o ţară la alta. De exemplu, în Statele Unite ale Americii acestea sunt de 67
dB(A) în timpul zilei şi 57 dB (A) în timpul nopţii la limita externă a
construcţiei şi 45 dB(A) în timpul zilei şi 35 dB(A) în timpul nopţii în
interiorul locuinţei cu fereastra închisă (EPA 1995). În România, valorile
zgomotului ambiental sunt cu 10 dB(A) mai mici, fapt ce face imposibilă
respectarea lor, mai ales în oraşele mari.
În ecosistemele urbane, spaţiile cu cele mai mari probleme legate de
expunerea la zgomot sunt situate în lungul coridoarelor de transport rutier,
feroviar şi aerian, precum şi a punctelor de transfer (gări, autogări, aerogări),
în proximitatea centrelor polarizatoare (zone comerciale, centre de afaceri,
zone mari industriale şi de depozitare de mari dimensiuni etc.), în lungul
arterelor cu trafic greu şi a axelor de legătură între zone funcţionale cheie.
Temporar, probleme legate de zgomot apar şi în proximitatea şantierelor.

6.2.1. Surse de zgomot receptate de locuinţele analizate din municipiul

Bucureşti
În spaţiile rezidenţiale, zgomotul provine din două categorii de surse:
externe (tolerate de obicei, întrucât lipsesc instrumentele de control) şi
interne (netolerate sau tolerate parţial, care generează cele mai numeroase
conflicte) (Rojanschi et al. 1997, Oahn şi Heng 2005, Iojă 2008).
Sursele externe de zgomot percepute ca fiind cele mai importante şi cu
proiecţia cea mai activă asupra spaţiilor rezidenţiale din muncipiul Bucureşti
sunt traficul rutier (28%), câinii fără stăpân (24%), tramvaiele (12%) şi
activităţile din construcţii (4%) (Pătroescu et al. 2004c, Iojă et al. 2007)
(Fig. 6.13).
Traficul rutier din municipiul Bucureşti, în special pe arterele
principale, determină apariţia zonelor critice din punctul de vedere al
zgomotului ce afectează spaţiile rezidenţiale din proximitatea lor (Fig. 6.14).

174
 Fig. 6.13. Distribuţia surselor de zgomot percepute la nivelul locuinţelor analizate
din municipiul Bucureşti (2010) (n=237)

Valori mai ridicate de 2 500 autovehicule pe oră determină depăşiri ale

valorii nivelului mediu al sunetului de 70 dB(A), care este redusă în unele
situaţii de către sistemele de izolare fonică existente (pereţi cu sau fără
izolare fonică, tâmplărie PVC, spaţii verzi, alte mijloace) la limitele
acceptate în spaţiile de locuit. Prezenţa în structura traficului a
autovehiculelor de tonaj ridicat (camioane, TIR-uri), a vehiculelor de

175
urgenţă (ambulanţe, maşini de pompieri ori de poliţie) sau a tramvaielor
(mai ales în cazul în care liniile nu au fost recent reabilitate), contribuie la
apariţia problemelor de zgomot chiar şi la intensităţi mai reduse ale
traficului.
De menţionat este faptul că incidenţa surselor externe de zgomot
depinde şi de existenţa grădinilor de bloc ori a aliniamentelor stradale şila
care se adaugă investiţiile realizate în izolarea fonică (izolarea pereţilor pe
exterior sau interior, schimbarea tâmplăriei clasice cu tâmplărie PVC etc).

Fig. 6.14. Traficul rutier – sursă principală de zgomot în mediile urbane (Bd.
Gheorghe Şincai, Bucureşti). Apropierea clădirilor de spaţiu carosabil şi lipsa
spaţiilor verzi accentuează efectele negative ale traficului asupra mediului interior.

În afara surselor externe de zgomot, mai ales în clădirile de tip bloc, o

importanţă deosebită o au şi sursele interne. Acestea se adaugă de obicei
peste un zgomot de fond, ce depăşeşte limitele maxime admise, mai ales în
zonele critice, motiv pentru care sunt mai greu acceptate.
În categoria surselor interne sunt incluse zgomotele rezultate din
activităţile casnice (prepararea hranei, utilizarea aparatelor electrice,
electronice şi electrocasnice, reparaţii, conflicte etc.), cele de la animalele de
companie ori de la instalaţiile comune (alimentare cu apă, încălzire, sisteme
de ventilaţie sau de climatizare, ascensoare). Spre deosebire de majoritatea
surselor externe, care au o distribuţie relativ omogenă (nu neapărat
continuitate, însă o periodicitate în apariţie), sursele interne au un caracter în
mare parte aleator. Agresivitatea acestor surse de zgomot este cu atât mai
ridicată cu cât zgomotul de fond înregistrează valori mai mari, rezidenţii
fiind persoane sensibile, iar problemele apar în intervalele de odihnă ale

176
populaţiei (14.00–16.00 şi 22.00–7.00). De altfel, la nivelul locuinţelor
analizate în municipiul Bucureşti 28% din respondenţi sunt deranjaţi de
zgomotele provenite de la vecini. În 32% din gospodăriile analizate,
rezidenţii consideră că nu sunt afectaţi de zgomot, iar în 36% că sunt afectaţi
doar în timpul zilei. Dacă suprapunem aceste percepţii peste hărţile de
zgomot realizate de Primăria municipiului Bucureşti, în conformitate cu
Directiva 49/2002 se observă că zgomotul rămâne o formă de poluare
tolerată în mediile urbane.

6.2.2. Nivel mediu al sunetului în locuinţe din municipiul Bucureşti

Evaluarea nivelului mediu al sunetului la 30 de minute s-a realizat
pentru 19 locuinţe din municipiul Bucureşti, utilizând sonometrul de tip
CIRRUS – CR:74 cu microfon de tip MK 202A. Nivelul echivalent al
sunetului Leq s-a măsurat în dB(A), fiind folosită opţiunea intervalului sub
75 dB(A), răspuns intermediar, fără activarea filtrelor de frecvenţe.
Măsurătorile au fost efectuate în interiorul locuinţelor, cu fereastra închisă şi
cu fereastra deschisă, precum şi în exteriorul construcţiei, la geam şi în
apropierea surselor de zgomot. Valorile obţinute s-au raportat la nivelele
maxime admise din Regulamentul General de Urbanism (HG 525/1996).
Pentru 4 locuinţe a fost evaluat şi nivelul mediu al zgomotului în timpul
nopţii (după ora 23.00), în timpul programului de odihnă al populaţiei. În
plus, s-au realizat trei profile verticale, în imobile situate pe Bd. Lacul Tei,
Şoseaua Colentina şi Şoseaua Ştefan cel Mare. În interiorul locuinţelor,
microfonul aparatului a fost îndreptat spre plafon (situat în medie la peste
1,5 m de acesta), tocmai pentru a reduce posibilitatea perceperii unor sunete
reflectate. În exterior, s-a evitat amplasarea la mai puţin de 3 m de
suprafeţele reflectorizante.
S-a constatat că nivelul mediu al sunetului la limita exterioară a
locuinţelor analizate variază între 30,9 dB(A) şi 71,5 dB(A) (medie=55,9
dB(A), ±10,1) (Fig. 6.15), valorile fiind dependente de poziţia în raport cu
arterele de circulaţie rutieră şi feroviară.
Nivelul de zgomot în interiorul locuinţelor analizate din municipiul
Bucureşti variază între 30,2 dB(A) şi 53,5 dB(A) (medie=39,1 dB(A), ±6,1)
(Fig. 6.16), valorile fiind dependente de poziţia în raport cu sursele externe,
de activităţile din locuinţă şi imobil, la care se adaugă caracteristicile şi
funcţionalitatea instalaţiilor tehnico-edilitare comune.
În spaţiile rezidenţiale situate până la etajul 6 în lungul principalelor
artere de circulaţie, cu nivele medii ale sunetului ce depăşesc în exterior
valoarea de 70 dB(A), se înregistrează valori de 45–50 dB (A) în timpul
zilei şi 40–45 dB(A) în timpul nopţii. Valorile sunt mai ridicate cu 5–10
dB(A), în cazul în care măsurătorile se fac cu fereastra deschisă, evidenţiind
cu claritate eficienţa sistemelor de izolare fonică.

177
 În locuinţele situate relativ izolat în raport cu sursele mobile, nivelul
mediu al sunetului se situează, în timpul zilei între 30–37 dB(A) şi între 29–
33 dB(A), în timpul nopţii.
Trebuie specificat faptul că o serie de surse externe sau interne de
zgomot contribuie la apariţia unui disconfort în perioada principală de
odihnă a populaţiei (câini, activităţile desfăşurate în locuinţele din
vecinătate, spaţiile de agrement deschise nonstop).

Fig. 6.15. Nivelul mediu al sunetului înregistrat în timpul zilei la fereastra

locuinţelor analizate (fereastra deschisă) şi raportat la valoarea limită (dB(A)) (n=33).

Se poate aprecia că pe termen lung, sursele externe sunt acelea care

dictează dinamica nivelului mediu al sunetului în spaţiile rezidenţiale din
municipiul Bucureşti, cele mai importante fiind în acest context sursele
mobile. Din cele 19 locuinţe evaluate, în 13 au fost înregistrate depăşiri ale
limitei maxime admise.

178
 Fig. 6.16. Nivelul mediu al valorilor sunetului în timpul zilei în locuinţele analizate
raportat la valoarea limită (dB(A)) (n=68).

În situaţiile analizate se constată că distribuţia pe verticală a nivelului

sunetului este influenţată de patru factori majori: traficul rutier, arborii din
aliniamentele stradale, grădinile de bloc şi configuraţia clădirilor din jur
(Pătroescu et al. 2011a). Dacă în cazul traficului rutier şi a vegetaţiei
arborescente, efectele de amplificare şi respectiv de micşorare a intensităţii
zgomotului sunt cunoscute, în cazul configuraţiei clădirilor este interesant că
variaţiile de înălţime între două imobile paralele, îl favorizează din punct de
vedere fonic pe cel mai înalt.

6.3. Calitatea apei potabile – indicator de evaluare a stării

mediului în spaţiile rezidenţiale
Accesul la apă potabilă de bună calitate este esenţial pentru sănătatea
populaţiei, fiind un drept fundamental de bază si o componentă a politicilor
sanitare si de mediu (ONU 2001). Importanţa apei pentru calitatea mediului
în spaţiile rezidentiale a fost evidenţiată încă din 1978 în cadrul Conferinţei
internaţionale pentru asigurarea sănătăţii (Alma Ata) si preluată ca obiectiv
principal în toate convenţiile internaţionale din domeniul protecţiei
mediului, asigurări sănătăţii şi locuirii.
Apa potabilă poate fi obţinută din reţelele de distribuţie centralizate
şi/sau din surse individuale (foraje, fântâni), ambele ridicând probleme în
cazul unui management necorespunzător.

179
 Acoperirea reţelei de alimentare cu apă la nivelul anului 2012 nu
realizează 100% nici în municipiul Bucuresti, căci 10% din intravilan
rămâne încă fără acces, iar 20% are probleme legate de calitatea deficitară
sau de presiune necorespunzătoare.
În mediile urbane şi rurale, valorile reduse ale ponderii gospodăriilor
care au acces la reţeaua de alimentare centralizată se relaţionează cu
problemele de ordin igienico-sanitar. De exemplu, în localităţile zonei
metropolitane a municipiului Bucureşti situate în lunca Argeş–Sabar, apare
problema încărcării excesive a apelor freatice cu nutrienţi şi substanţe
organice în perioadele cu precipitaţii ridicate sau în care debitele râurilor
alohtone sunt ridicate (Goştinari, Hotarele, Colibaşi, Sinteşti, Buda etc.),
procese ce scad drastic potabilitatea apei şi generează insecuritate sanitară a
rezidenţilor.
O componentă complementară accesului la reţele de alimentare cu apă o
reprezintă percepţia populaţiei faţă de calitatea apei potabile, foarte
importantă, pentru că influenţează modul de utilizare al apei în interiorul
gospodăriilor. Astfel, de cele mai multe ori, o perceptie negativă faţă de
calitatea apei potabile, dublată de accesibilitatea altor forme de satisfacere a
nevoilor metabolice de apă (apă plată si minerală, izvoare, alte categorii de
surse), duce la renunţarea parţială sau totală de a utiliza apa din reteaua
publică pentru băut. De asemenea, utilizarea pentru alte tipuri de folosinţe
poate fi condiţionată de realizarea unor adaptări (filtre) ori folosirea de
substanţe chimice (agenţi pentru dedurizare).
În cazul locuinţelor din municipiul Bucureşti, o relativă majoritate a
locuitorilor chestionaţi (55,5%) percep apa potabilă ca având o calitate bună,
în timp ce 44,5% consideră că aceasta are probleme legate de mirosul de
clor (28,9%) şi transparenţă (29,5%). De remarcat că 13,9% dintre locuitorii
chestionaţi consideră că apa provenită din reţeaua publică are un miros
puternic de clor, cât şi depuneri de rezidii, caracteristici care îi reduc
utilizarea ca apă potabilă. De remarcat că percepţia locuitorilor este corelată
cu tipul de locuinţă şi poziţia ei în municipiul Bucureşti.
Chiar dacă, conform datelor SC APA NOVA SA, calitatea apei potabile
se încadrează în normele legislative existente, este interesant faptul că doar
30,6% din populatia chestionată o foloseşte pentru băut. Majoritatea
utilizează dominant apa din reţeaua publică de alimentare ca apă pentru
igiena personală (99,1%), spălat vase şi rufe (95,4%), prepararea hranei
(89,8%) şi întreţinerea locuinţei (88,9%) (Fig. 6.17).
Nivelul moderat de încredere al populaţiei în calitatea apei potabile din
municipiul Bucureşti atrage atenţia asupra necesităţii ameliorării acestui
serviciu public pentru a evita creşterea excesivă a costurilor de locuire în
mediul urban, dar şi pentru a evita apariţia problemelor de sănătate a
populaţiei.

180
 Fig. 6.17. Utilizarea apei în locuinţele analizate (n=237).

6.4. Evaluarea multicriterială a calităţii mediului în spaţiile şi

ariile rezidenţiale
Evaluarea calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale analizate s-a realizat
şi pe baza unei evaluări multicriteriale (Beinat şi Nijkamp 1998, Munier
2004). Au fost considerate 8 criterii reprezentative (A-H) şi n opţiuni,
corespunzând spaţiilor rezidenţiale luate în analiză.
Pe baza rezultatelor analizelor statistice au fost selectate acele criterii
menite să descrie agresivitatea directă a spaţiilor rezidenţiale, factorii de
influenţă specifici şi caracteristicile mediului extern.
Pentru evaluarea multicriterială a calităţii mediului spaţiilor rezidenţiale
din municipiul Bucureşti s-au selectat opt norme de bază, uşor de aplicat.
A. Coeficientul de utilizare a spaţiului pentru funcţia rezidenţială care
ilustrează gradul de utilizare a spaţiului dintr-o unitate teritorială de referinţă
pentru funcţia rezidenţială, fiind de fapt un important criteriu de evaluare a
disponibilului de spaţiu pentru locuit, dar şi al presiunii asupra mediului.
B. Ponderea acoperirii cu servicii de bază a gospodăriilor (apă,
canalizare, energie, căldură) relaţionată cu nivelul de satisfacţie al
populaţiei în raport cu acestea (%) ilustrează capacitatea de adaptare a
mediului urban la nevoile de locuire ale populaţiei.
C. Ponderea zonelor funcţionale potenţial conflictuale, situate la mai
puţin de 50 m de spaţiile rezidenţiale (%) care permite aprecierea

181
dimensiunii conflictelor teritoriale actuale directe dintre funcţiile
incompatibile şi spaţiile rezidenţiale.
D. Densitatea locuitorilor din spaţiile de locuit (%) menită a evidenţia
presiunea directă pe care o generează spaţiile rezidenţiale asupra mediului,
dar şi nivelul de expunere al populaţiei la riscurile interne.
E. Frecvenţa depăşirii valorilor maxime recomandate în mediul intern la
poluanţi reprezentativi (compuşi organici volatili, dioxid de carbon, pulberi
în suspensie )(%), acceptat ca un indicator de presiune la nivelul stării de
sănătate a populaţiei din spaţiile rezidenţiale.
F. Eficienţa sistemelor de ventilare-climatizare în gospodării (%), care
de altfel evidenţiază capacitatea de a elimina factorii de presiune din mediul
intern.
G. Expunerea la riscuri naturale şi tehnogene (%), ce ilustrează
dimensiunea riscurilor specifice spaţiului în care se înscrie spaţiul
rezidenţial analizat.
H. Accesibilitatea suprafeţelor oxigenante (%) utilizat ca un indicator al
potenţialului de reechilibrare teritorială.
În studiul de caz al spaţiilor rezidenţiale din municipiul Bucureşti,
omogenizarea datelor s-a realizat utilizând programarea matematică (Munier
2004), prin transformarea lor în procente, considerându-se valoarea cea mai
proastă egală cu 1 şi cea mai bună egală cu 100.
Valorile omogenizate intermediare (dintre minim şi maxim) au fost
determinate astfel:
1  100 100 * max  1 * min
f (t )  *t  , dacă maximul exprimă
max  min max  min
situaţia cea mai proastă
100  1 1 * max  100 * min
f (t )  *t  , dacă minimul exprimă
max  min max  min
situaţia cea mai proastă
, unde max=maximul pe fiecare şir de valori, min=minimul pe fiecare
şir de valori, t=valoarea indicatorului.
Prima formulă se aplică în cazul criteriilor A, C, D, E şi G, iar cea de-a
doua pentru B, F şi H.
Utilizând Procesul de ierarhizare analitică (Saaty 1990) s-a putut stabili
în studiu de caz, greutatea fiecăruia dintre cele 8 criterii (gi), considerând
suma greutăţii criteriilor egală cu 1.
Prin înmulţirea greutăţii criteriilor cu valorile normalizate pentru fiecare
criteriu în parte, s-au obţinut opt scoruri parţiale (SA-H). Scorul final (S)
pentru fiecare spaţiu rezidenţial s-a obţinut prin agregarea scorurilor
parţiale, aplicând formula:
8
S   ( g * f (t ))
i 1 i i

182
 Scorurile parţiale şi cel final (S) pot oscila între valoarea 1 (situaţia cea
mai proastă) şi 100 (situaţia cea mai bună).
Pentru ierahizarea spaţiilor rezidenţiale au fost delimitate 4 clase egale
pentru încadrarea scorului total si a scorurilor parţiale: <25 – calitate foarte
proastă; 25–50 – calitate proastă; 50–75 – calitate satisfăcătoare; >75 –
calitate bună şi foarte bună (Adler et al. 2010, Dixon et al. 2009).
Metoda prezintă eficienţă considerabilă în cazul în care numărul de
spaţii rezidenţiale luate în analiză este ridicat (cel puţin 20). De asemenea
este obligatoriu să existe cel puţin două extreme confirmate (cu calitate
foarte bună şi cu calitate foarte proastă), funcţie de care să fie ierarhizate
celelalte spaţii. Atragem atenţia că utilizarea modelului de evaluare
multicriterială poate avea şi o cotă de relativitate introdusă involuntar sau
subiectiv de către cercetător în procesul de stabilire a valorii unui criteriu.

6.5. Sindromul clădirilor bolnave – expresie a stării mediului

spaţiilor rezidenţiale
Calitatea mediului interior este considerată de EPA (2001) ca fiind între
cei mai importanţi factori de influenţă în starea de sănătate a populaţiei.
Definitorii pentru evaluarea acesteia sunt calitatea aerului interior (inclusiv
zgomotul), calitatea apei potabile şi expunerea la contaminanţi chimici şi
biologici (Lindvall 1992, ALA 1992, Bărbulescu 2007).
O clădire este sănătoasă dacă efectele ei asupra stării de sănătate a
rezidenţilor şi mediului sunt nesemnificative şi chiar benefice (Levin 1992).
Importanţa cea mai ridicată în determinarea calităţii mediului intern o au:
– caracteristicile tehnice ale clădirii (materialele de construcţie
utilizate, compartimentarea spaţiilor interioare, eficienţa sistemelor de
ventilare şi climatizare);
– caracteristicile activităţilor din interiorul imobilului şi potenţialul de
transfer al disfuncţiilor generate de către acestea;
– specificul vectorilor de transfer a contaminaţilor (apă potabilă, aer
exterior, caracteristicile generale ale amplasamentului);
– profilul receptorilor (antecedente alergene, încadrarea în grupuri
sensibile);
– nivelul diferiţilor contaminanţi chimici şi biologici (compuşi
organici volatili, pulberi în suspensie etc.).
Agenţia Americană de Protecţia Mediului grupează clădirile în patru
clase mari (EPA 1995), în funcţie de percepţia şi starea de sanogeneză a
rezidenţilor:
– clădiri bolnave (CB), în care se poate realiza o relaţionare evidentă
între bolile prezente la nivelul locuitorilor şi calitatea deficitară a mediului
interior (Fig. 6.18), iar agresivitatea faţă de mediul extern este foarte ridicată
(legioneloza, TBC, manifestările imuno-alergice, gripa etc.);

183
 – clădiri afectate de sindromul clădirilor bolnave (SCB), concept
utilizat pentru a descrie situaţiile în care mai mult de 20% din ocupanţii
clădirilor reclamă disconfort şi o stare de sănătatea nefavorabilă (rinită, nas
înfundat, uscarea mucoaselor, iritaţii, somnolenţă, cefalee, intoleranţă la
mirosuri) datorată faptului că petrec un timp îndelungat într-o clădire, însă
nici o boală specifică ori cauză nu pot fi identificate cu claritate (EPA 1995,
Lindvall 1992);
– clădiri în care nu apar efecte observabile (CFEO), în care se resimte
un disconfort mediu, iar starea de sănătate a populaţiei este satisfăcătoare;
– clădiri sănătoase (CS), unde disconfortul este minim, starea de
sănătate a populaţiei este foarte bună, iar agresivitatea faţă de mediul extern
este nesemnificativă.

Fig. 6.18. Clădire în cartierul Ferentari din municipiul Bucureşti caracterizată

prin condiţii de locuire deficitare. Suprafaţă locuibilă redusă, accesul limitat la
servicii publice, calitatea deficitară a mediului interior şi exterior, precum şi starea
precară de sănătate a locatarilor au permis includerea acesteia în categoria clădirilor
bolnave.

Izolarea termică, creşterea numărului de produse utilizate în şi pentru

locuinţe, îmbătrânirea infrastructurilor, dezvoltarea sistemelor artificiale de
asigurare a unor servicii naturale (de exemplu sistemele de climatizare) sunt

184
strâns corelate cu apariţia clădirilor bolnave (CB) şi a sindromului
clădirilor bolnave (SCB).
Perdrix et al. (2005) clasifică factorii care cresc riscul de încadrare a
clădirilor în categoria SCB în personali (prezenţa persoanelor de sex
feminin, a copiilor, a persoanelor cu vulnerabilitate la afecţiuni imuno-
alergene), individuali (prezenţa fumătorilor, utilizarea frecventă a
computerelor şi a altor aparate electronice şi electrocasnice, prezenţa
bibliotecilor, utilizarea biocidelor şi pesticidelor) şi tehnici (temperaturi
peste 230C, umiditate a aerului sub 30% sau peste 65%, ventilare sub 10
litri/secundă/persoană, prezenţa sistemelor de climatizare, igiena precară,
prezenţa problemelor determinate de excesul de apă).
La nivel internaţional se consideră că circa 30% din spaţiile rezidenţiale
sunt afectate de sindromul clădirilor bolnave (Wang et al. 2008), tendinţa
fiind de creştere a ponderii lor. O valoare asemănătoare se înregistrează şi în
cazul eşantionului analizat din municipiul Bucureşti. Acest fapt atrage
atenţia asupra problemelor existente la nivelul spaţiilor rezidenţiale din
România, care se confruntă cu probleme delicate legate de accesul la diferite
categorii de infrastructuri (alimentare cu apă, canalizare, gaz metan, agent
termic). De precizat că disfuncţionalităţile sunt accentuate de rezolvările
individuale ale diferitelor nevoi ale rezidenţilor (de exemplu, instalaţii de
încălzire).
Creşterea incidenţei sindromului clădirilor bolnave duce la amplificarea
riscului de abandon a clădirilor ori de amplificare a problemelor de sănătate
a populaţiei (Perdrix et al. 2005).
Sindromul Clădirilor Bolnave rămâne o patologie polimorfă, non
specifică, benignă, de origine multifactorială (chimică, biologică, tehnică,
medicală), dar care se impune a fi evaluată din perspectivă proiecţiei în
funcţionalitatea ecosistemelor umane, a spaţiilor lor rezidenţiale şi a stării de
sanogeneză a populaţiei rezidente.

185
7. ADAPTABILITATEA SPAŢIILOR REZIDENŢIALE
LA SCHIMBĂRILE ACTUALE DE MEDIU

Procesele şi fenomenele din categoria schimbărilor actuale de mediu

sunt extrem de diversificate (Bălteanu şi Şerban, 2005, Writght şi Boorse
2011), însă elementul comun ce intervine suplimentar şi le individualizează
la nivelul orizontului de timp prezent, comparativ cu cele încadrabile în
evoluţia naturală a planetei, este societatea umană (Wali et al. 2010).
Societatea umană deţine în acest context o dubla calitate, de factor
determinant şi element afectat (Wackernagel şi Rees 1995). Între
schimbările actuale de mediu cu proiecţie globală se includ modificările
climatice, distrugerea stratului de ozon, reducerea suprafeţelor împădurite,
deşertificarea, reducerea biodiversităţii, modificarea modului de utilizare a
terenurilor, degradarea corpurilor de apă, contaminarea solurilor,
managementul deficitar al deşeurilor şi al substanţelor periculoase şi alte
aspecte legate de modificarea sistemelor naturale prin activităţi umane
(ONU 1992). Toate acestea influenţează dinamica spaţială şi temporală a
economicului şi a funcţiilor unităţilor administrativ-teritoriale, ce se
proiectează în eficienţa investiţiilor rezidenţiale.
Schimbările actuale de mediu la nivel local şi global pot fi asociate cu
problematica spaţiilor rezidenţiale, în condiţiile în care rezidenţialul este
generator, amplificator şi receptor al modificărilor apărute (Munier 2006).
Astfel, spaţiile rezidenţiale deţin un rol important în încălzirea globală
(Bălteanu şi Şerban, 2005), consumul de resurse şi servicii generate de
ecosisteme naturale, distrugerea şi fragmentarea habitatelor, degradarea
solului, aerului şi a apei (Seto şi Satterthwaite 2010).
Rolul spaţiilor rezidenţiale ca determinant al schimbărilor globale sau
locale de mediu este relevant atât la nivelul activităţilor desfăşurate în mod
direct în relaţie cu rezidenţialul, dar şi al activităţilor suport. Astfel, toate
tipurile de activităţi umane sunt relaţionate cu spaţiile rezidenţiale, fiind
desfăşurate cu scopul de a asigura nevoi, cerinţe şi dorinţe localizate în mare
parte în ariile rezidenţiale (Niţă 2011). De aceea spaţiile rezidenţiale oferă
posibilităţi majore de contracarare a schimbărilor actuale de mediu, cel puţin
prin temperarea şi eficientizarea consumului de resurse de către populaţia
rezidentă (Atasoy et al. 2006, He et al. 2010, Iojă et al. 2010a).
Spaţiile rezidenţiale reprezintă în acelaşi timp componenta cea mai
afectată prin schimbările actuale de mediu la nivelul sistemelor de aşezări
umane (Seto şi Satterthwaite 2010). În această calitate, spaţiile rezidenţiale
constituie zonele cele mai vulnerabile şi în care populaţia este expusă cea

186
mai mare perioadă de timp la efectele schimbărilor actuale de mediu (Baker
et al. 2001).
Contribuţia importantă a spaţiilor rezidenţiale şi vulnerabilitatea lor la
schimbările actuale de mediu reclamă necesitatea demersului de identificare
a soluţiilor aplicabile pe termen scurt şi mediu de reducere a impactului
asupra mediului, dar şi a posibilităţilor de adaptare a rezidenţialului pentru a
asigura în mod satisfăcător funcţiile specifice în noile condiţii.

7.1. Schimbările actuale de mediu şi proiecţia lor în calitatea

spaţiilor rezidenţiale
Relaţionarea cauzală dintre activităţile umane, motivaţia acestora,
impactul lor asupra mediului şi schimbările actuale de mediu a devenit o
necesitate, în contextul în care costurile şi confortul locuirii depind de
modul în care se stabilesc aceste relaţii (Roah et al. 2005, Mulder et al.
2006, Bosher 2008) (Tabel 7.1).
Tabel 7.1. Proiecţia schimbărilor actuale de mediu la nivelul spaţiilor rezidenţiale.
Schimbări actuale de Consecinţe la nivelul Adaptări
mediu spaţiilor rezidenţiale
Încălzire globală Creşterea consumului de Izolare termică, extinderea
energie şi de apă, afectarea infrastructurilor verzi şi adaptarea
sănătăţii populaţiei, lor la condiţii climatice flexibile,
creşterea agresivităţii dezvoltarea sistemelor de
poluanţilor, afectarea climatizare, controlul surselor de
funcţionalităţii spaţiilor poluare, utilizarea materialelor cu
verzi şi a altor rezistenţă la temperaturi ridicate
infrastructuri urbane şi cu capacitate redusă de
înmagazinare a căldurii
Creşterea frecvenţei şi Pagube, pierderi de vieţi, Extinderea infrastructurilor verzi,
intensităţii hazardelor afectarea confortului adaptarea reţelelor de canalizare,
climatice populaţiei izolare termică
Creşterea frecvenţei şi Pagube, pierderi de vieţi, Extinderea infrastructurilor verzi,
intensităţii hazardelor afectarea calităţii apei, adaptarea reţelelor de canalizare
hidrologice şi dezvoltarea de boli hidrice şi amplificarea capacităţii de
degradarea resurselor de epurare a apelor, redimensionarea
apă infrastructurii hidrotehnice
Modificarea modului de Degradarea stării de Infrastructuri verzi, reglementări
utilizare a terenurilor sanogeneză a mediului, pentru controlul extinderii
pierderea biodiversităţii spaţiilor construite
Extinderea arealului de Pagube, afectarea stării de Combaterea speciilor invazive
manifestare al speciilor sănătate a populaţiei
invazive
Degradarea ori epuizarea Creşterea costurilor de Utilizarea de resurse
resurselor naturale locuire, accentuarea regenerabile, reducerea
dependenţei de spaţii consumului, reabilitare ecologică
externe, scăderea
pretabilităţii
amplasamentelor

187
 Schimbările actuale de mediu se caracterizează prin dublă
determinare, fiind un rezultat al suprapunerii fenomenelor cu implicaţii
negative de amploare globală peste un fond local de disfuncţionalităţi de
mediu. În cazul acestora din urmă, atât cauzele, consecinţele, cât şi soluţiile
au semnificaţie locală, iar în spaţiile rezidenţiale pot fi identificate mijloace
importante de reducere a impacturilor asupra mediului, cu efect direct sau
imediat în direcţia îmbunătăţirii standardelor de viaţă (Soyez şi Graßl 2008).
Modificările climatice sunt în mare parte incluse sau înscrise în sfera
fenomenului încălzirii globale, determinat de emisiile de gaze cu efect de
seră, distrugerea suprafeţelor forestiere şi urbanizare (Stone 2009). Impactul
asupra calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale se concretizează prin efecte
complexe cu consecinţe semnificative asupra calităţii locuirii şi, în ultimă
instanţă, asupra sănătăţii umane (Koren şi Bisesi 2002).
Intensitatea şi frecvenţa valurilor de căldură sau de frig, a furtunilor,
secetelor prelungite, a precipitaţiilor abundente, căzute în perioade scurte de
timp şi alte fenomene neobişnuite pentru un teritoriu din punct de vedere al
apariţiei ori intensităţii sunt specifice perioadei actuale având o proiecţie
semnificativă la nivelul calităţii locuirii (Hoyos et al. 2006). Interdependenţa
dintre componentele mediului, face ca încălzirea globală să contribuie la
dereglarea succesivă şi a altor mecanisme, între care se poate aminti
modificarea distribuţiei şi regimului precipitaţiilor, creşterea intensităţii
riscurilor hidrologice, răspândirea unor agenţi patogeni, amplificarea
riscului de apariţie a incendiilor, toate cu proiecţie în calitatea şi confortului
locuirii (Roah et al. 2005).
Spaţiile rezidenţiale caracterizate prin densitate ridicată a construcţiilor,
acoperirea excesivă cu suprafeţe artificiale a terenului, aglomerarea pe
suprafeţe extinse a populaţiei şi artificializărilor topografice, sunt
vulnerabile din perspectiva consecinţelor încălzirii globale (Beniston şi Diaz
2004).
Efectele unora dintre calamităţile menţionate asupra comunităţilor
umane sunt exacerbate date fiind dificultăţile în aprovizionare şi competiţia
pentru resurse ce intervine după destabilizarea funcţională a ecosistemelor
iniţiale.
Modificarea modului de utilizare a terenurilor reprezintă o consecinţă a
creşterii cererii de resurse alimentare şi nealimentare, la care se adaugă
extinderea spaţiilor construite (Iojă et al. 2011d). Conversia ecosistemelor
naturale, spre agroecosisteme în rural ori spaţii construite în urban, a impus
schimbări la nivelul relaţiilor de interdependenţă dintre componentele
mediului (Feranec et al. 2010).
Importantă prin consecinţele perceptibile este reducerea suprafeţelor
ecosistemelor naturale, al căror rol este esenţial atât la nivel global, prin
multiplele servicii pe care le generează în favoarea comunităţilor umane în
calitate de fixator şi stocator de carbon sau alte elemente chimice, reglator al

188
circuitului apei, purificator al apei şi aerului etc., cât şi la nivel local, unde
intervine ca ameliorator climatic, generator de alternative pentru producerea
energiei şi chiar a hranei (Pătroescu et al. 2004b). Organismele vegetale
asigură, chiar şi la scara locuinţelor individuale, o serie de avantaje, între
care protecţie împotriva insolaţiei puternice din sezonul cald, filtrarea
aerului, reducerea intensităţii zgomotului urban, ameliorarea climatului
interior, confort psihic (Tzoulas et al. 2007).
Distrugerea, degradarea şi fragmentarea ecosistemelor naturale din
proximitatea spaţiilor rezidenţiale duce la pierderea serviciilor ecologice şi
sociale generate de acestea (Primack et al. 2008). Astfel, în lipsa ori în cazul
deficitului suprafeţelor forestiere, a spaţiilor verzi din proximitatea sau chiar
interiorul aşezărilor umane, determină extinderea arealului şi a intensităţii de
manifestare a insulei de căldură urbană, degradarea calităţii aerului,
percepţia acutizată a zgomotului urban, nevoia de extindere internă a
infrastructurilor cu rol în asigurarea de funcţii sociale, psihice şi estetice
(Stone 2009).
În categoria pertubărilor de la nivelul diversităţii biologice cu implicaţii
la nivelul spaţiilor rezidenţiale se numără şi creşterea agresivităţii speciilor
invazive (Wali et al. 2010). În afara faptului că spaţiile rezidenţiale se
constituie într-un vector amplificator al disfuncţionalităţilor generate de
speciile invazive, în ultimii ani a devenit şi un receptor important al
consecinţelor negative generate de acestea. Astfel, creşterea costurilor de
locuire pentru combaterea lor, implicaţiile în securitatea şi sănătatea
populaţiei, degradarea infrastructurilor urbane ce deservesc spaţiile
rezidenţiale sunt printre consecinţele cele mai evidente determinate de
speciile invazive la nivelul rezidenţialului (Niţă 2011).
Spaţiile rezidenţiale reprezintă consumatoare directe şi indirecte de
resurse naturale (minereuri feroase şi neferoase, agregate minerale, apă,
combustibili etc.), contribuind semnificativ la degradarea resurselor
regenerabile şi la accelerarea epuizării celor neregenerabile (Writght şi
Boorse 2011). De exemplu, resursele de apă sunt esenţiale în funcţionarea
spaţiilor rezidenţiale, însă prin supraexploatare, transfer iraţional şi poluare,
se pot epuiza ori degrada (Schleich şi Hillenbrand 2009). Astfel, pierderea
directă a resurselor de apă este completată de dispariţia unor servicii
naturale oferite de acestea, între care prioritare sunt cele de moderator
climatic, ecosistem şi habitat pentru specii de plante şi animale, unele cu
valoare economică. De asemenea, se poate adăuga rolul luciilor de apă ca
suprafaţă oxigenantă ori ca spaţiu de recreere şi agrement pentru rezidenţii
diferitelor ansambluri de locuit.

189
7.2. Adaptarea spaţiilor rezidenţiale la reducerea impactului
asupra mediului şi îmbunătăţirea calităţii locuirii
Pentru a răspunde schimbărilor actuale de mediu, în cazul spaţiilor
rezidenţiale se impun măsuri de reducere a impactului lor asupra mediului,
ca o soluţie pe termen lung, şi măsuri de adaptare a rezidenţialului la noile
condiţii, cu caracter de necesitate imediată (Roah et al. 2005).
Reducerea impactului spaţiilor rezidenţiale asupra mediului asigură
menţinerea ecosistemelor pe o traiectorie de stabilitate, conservarea
resurselor şi minimizarea alterării componentelor naturale (Brown et al.
2009, Eaton et al. 2007, Jenerette et al. 2006, Muñiz şi Galindo 2005).
Adaptarea spaţiilor rezidenţiale deja construite sau ce urmează a fi
construite la noile condiţii permite reducerea riscurilor asupra sănătăţii
locuitorilor, creşterea confortului, economisirea resurselor şi diminuarea
costurilor locuirii.
Identificarea, planificarea şi sincronizarea măsurilor de prevenire,
reducere şi control a schimbărilor actuale de mediu se impune a fi
direcţionată spre îmbunătăţirea calităţii vieţii prin promovarea principiilor
sociale, economice şi ecologice impuse de durabilitate (Soyez şi Graßl
2008) (
Fig. 7.1).
Din punctul de vedere al stării mediului, spaţiile rezidenţiale trebuie
orientate spre reducerea impactului asupra mediului prin economisirea
resurselor şi intervenţia în vederea menţinerii calităţii componentelor
naturale (Lee et al. 2011, Schleich şi Hillenbrand 2009).
La nivelul spaţiilor rezidenţiale, gama de metode şi mijloace de utilizare
eficientă ori economisire a resurselor este foarte largă. Acestea se referă la
planificarea şi organizarea raţională a teritoriului, protecţia resurselor
teritoriale, conservarea ariilor cu biodiversitate ridicată, proiectarea de
construcţii rezidenţiale eficiente energetic, utilizarea materialelor de
construcţie cu agresivitate redusă asupra mediului, folosirea de tehnologii
eficiente cu consumuri reduse de resurse, recuperarea, reciclarea şi
reutilizarea materialelor, introducerea de tehnologii şi materiale alternative
şi generalizarea ecocomportamentelor (Roah et al. 2005).
Componenta economică a durabilităţii asigură crearea şi distribuirea
bunurilor economice obţinute prin exploatarea şi manipularea resurselor
naturale în cadrul comunităţilor umane. De componenta economică depinde,
în cazul spaţiilor rezidenţiale, succesul politicilor de reducere a impactului
asupra mediului şi îmbunătăţirea calităţii locuirii.

190
Fig. 7.1. Adaptarea spaţiilor rezidenţiale la schimbările actuale de mediu prin acceptarea implementării principiilor durabilităţii.

191
 În relaţie cu spaţiile rezidenţiale, cu diferenţieri legate de cadrul socio-
politic, factorii economici impun localizarea ansamblurilor imobiliare,
suprafaţa proprietăţilor şi a unităţilor locative, tipul imobilelor, tehnologiile
de construcţie, materialele de construcţie, gradul de dotare cu utilităţi,
calitatea finisajelor, accesibilitatea şi mijloacele de circulaţie utilizate,
nivelul consumurilor în perioada utilizării, regimul lucrărilor de mentenanţă
a construcţiilor şi funcţionare a instalaţiilor de alimentare cu apă, gaze,
electricitate, suprafaţa şi calitatea spaţiilor verzi, capacitatea şi calitatea
serviciilor publice (Henderson şi Thisse 2004, MEA 2005, Munier 2006).
Sistemul economic are o importantă funcţie de reglare a nivelurilor de
exploatare sau de valorificare a resurselor naturale. Resursele şi serviciile de
mediu, rare şi căutate, sunt evaluate la valori ridicate, limitându-se prin
costuri accesul la ele.
Valorizarea şi includerea în preţurile bunurilor economice a tuturor
costurilor de mediu reprezintă modalitatea prin care degradarea mediului
este cuantificată economic. Astfel se creează motivaţia exploatării resurselor
şi serviciilor naturale în condiţiile unui impact cât mai redus asupra
mediului, şi în cazul rezidenţialului orice exces fiind restricţionat prin
costurile ridicate.
Corelat cu mijloace instituţionale, instrumentul economic poate fi folosit
cu eficienţă maximă pentru reducerea impactului asupra mediului şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii în spaţiile rezidenţiale. Accesibilizarea sub
raport economic a produselor şi tehnologiilor noi, la nivelul actual de
cunoaştere considerate ca fiind mai puţin nocive faţă de mediu, constituie o
modalitate de eficientizare a consumului de resurse (inclusiv cu beneficii
pentru consumatori) şi de reducere a impactului asupra mediului. Astfel,
panourile solare, pompele de căldură, sistemele de ventilaţie cu recuperare
de căldură, sisteme eoliene ori de energie alternativă sunt doar câteva
exemple de produse realizate pe baza unor noi tehnologii şi care fiind
subiect al unor programe de sprijin, devin mult mai accesibile populaţiei,
permiţând ulterior reducerea consistentă a costurilor de producţie prin
utilizarea de materii prime mai ieftine (substituenţi), producţie în masă şi
creşterea numărului de producători (intensificarea concurenţei).
Infrastructurile ce deservesc spaţiile rezidenţiale determină presiuni
asupra mediului şi consumuri de resurse la fel de importante ca şi
rezidenţialul în sine. Măsurile de reducere a impactului asupra mediului
determinat de infrastructurile aferente spaţiilor rezidenţiale trebuie să
asigure în acelaşi timp îmbunătăţirea serviciilor, eventual prin creşterea
capacităţilor asigurate. Eficientizarea infrastructurilor poate fi însă realizată
nu numai prin modificarea caracteristicilor fizice, dar şi prin optimizarea
exploatării, folosirea alternativelor disponibile sau reducerea gradului de
utilizare. Spre exemplu, descongestionarea infrastructurilor de transport
poate fi realizată prin dezvoltarea şi prioritizarea transportului public,

192
optimizarea fluxurilor de circulaţie (sensuri unice, sensuri giratorii,
semafoare sincronizate), favorizarea circulaţiei pietonale şi cu bicicleta, în
interiorul oraşelor, taxarea şi restricţionarea accesului anumitor categorii de
autovehicule în zonele congestionate.
Extinderea infrastructurilor permite în cazul reţelelor de eliminare a
deşeurilor şi apelor uzate generate la nivelul spaţiilor rezidenţiale o gestiune
mai eficientă. Indiferent de tipul de infrastructură, integrarea într-un sistem
public sau comun se reflectă în creşterea eficienţei şi reducerea costurilor de
funcţionare.
Întreţinerea corespunzătoare a infrastructurilor ce deservesc spaţiile
rezidenţiale asigură numeroase avantaje: reducerea pierderilor, furnizarea
serviciilor în flux continuu, reducerea riscurilor de contaminare a mediului,
diminuarea riscurilor de afectare a sănătăţii umane, reducerea riscurilor de
accident, îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi reducerea degradării unor
componente ale mediului.
Din aceste motive, întreţinerea optimă a infrastructurilor permite
minimizarea considerabilă a impactului direct şi indirect asupra mediului. În
acelaşi timp, motivaţia principală din punct de vedere socio-economic
pentru menţinerea unei stări tehnice corespunzătoare se leagă de oferirea
unor servicii de bună calitate.
Din perspectivă socială, reducerea impactului rezidenţialului asupra
mediului şi mai ales adaptarea lui la condiţii de mediu modificate prezintă
multiple avantaje şi moduri de realizare (Munier 2006).
Dată fiind calitatea principală a rezidenţialului de a permite satisfacerea
unor nevoi umane fundamentale, răspunsul spaţiilor rezidenţiale la aceste
solicitări este unul esenţial. Astfel, în condiţiile schimbărilor actuale de
mediu la nivel global şi local, în raport cu cunoştinţele acumulate în
memoria colectivă a comunităţilor umane, unităţile locative trebuie să
asigure în continuare un mediu de viaţă sănătos, odihnitor şi plăcut. Spre
exemplu, date fiind limitele de toleranţă ale organismului uman (Barnea şi
Calciu 1979) la factori de stres (noxe în aerul interior şi exterior locuinţei,
concentraţii ale compuşilor toxici în apă, zgomot, temperaturi extreme,
variaţii bruşte de temperatură, insolaţie etc.) sau dimpotrivă nevoia de
asigurare a necesităţilor fiziologice normale (compoziţie a aerului şi apei,
temperaturi, nivel de zgomot, necesar de lumină naturală etc.), în
reamenajarea rezidenţialului vechi sau construcţia rezidenţialului nou,
trebuie înglobate măsuri care să permită contracararea efectelor negative ale
schimbărilor actuale de mediu (Baker et al. 2001, EPA 1991, EPA 2001,
Munier 2006).
Spaţiile rezidenţiale se impune a fi considerate, din perspectivă socială
ca fiind integrate în ansambluri unitare, formate din unităţi locative,
infrastructuri diverse ori unităţi de asigurare a serviciilor de educaţie,
sănătate, recreere, socializare etc. Lipsa sau prezenţa deficitară, sub aspect

193
cantitativ şi calitativ, a acestor elemente conexe are o proiecţie directă în
calitatea spaţiilor rezidenţiale şi determină efecte sociale dificil şi costisitor
de gestionat.

7.3. Domenii prioritare de acţiune în direcţia dezvoltării

spaţiilor rezidenţiale sustenabile
Modelele de consum predominante în perioada actuală se caracterizează
prin exploatarea excesivă a resurselor naturale regenerabile, epuizarea
resurselor neregenerabile, degradarea ireversibilă a unor componente ale
mediului, acces inechitabil la bunuri şi servicii, depăşiri ale gradului de
satisfacere raţională a necesităţilor, dezechilibrul raportului dintre resursele
utilizate şi gradul de acoperire a nevoilor, alterarea compoziţiei bio-chimice
a mediului, eliminarea de deşeuri în cantităţi şi compoziţii greu de
descompus de către factorii naturali etc. (Santin 2011).
Minimizarea efectelor negative asupra mediului determinate de spaţiile
rezidenţiale, în condiţiile menţinerii unui nivel de funcţionalitate şi confort
satisfăcătoare, reclamă rezolvarea cu prioritate a disfuncţionalităţilor. Astfel,
esenţiale pentru dezvoltarea sustenabilă a spaţiilor rezidenţiale poate fi
reţinută eficienţa energetică, utilizarea energiilor regenerabile,
managementul raţional al apei, tehnicile şi materialele de construcţie cu
impact redus asupra mediului, diminuarea cantităţilor de deşeuri, reducerea
în spaţiile rezidenţiale a toxicităţii aerului interior.

7.3.1. Eficienţa energetică

Creşterea eficienţei energetice reprezintă un obiectiv major în
proiectarea şi funcţionarea spaţiilor rezidenţiale (Roah et al. 2005, Shafiee şi
Topal 2009, Droege 2002).
Din această perspectivă, eficienţa energetică a fost recunoscută ca un
element central al Strategiei Europa 2020 (European Commission 2010),
fiind fixată o ţintă de reducere cu 20% a consumului total de energie
primară până în anul 2020 la nivelul ţărilor Uniunii Europene în raport cu
prognozele rezultate din extrapolare pe baza datelor statistice (EEA 2011).
În cazul spaţiilor rezidenţiale, creşterea eficienţei energetice presupune
utilizarea unor cantităţi mai reduse de energie în construcţia şi funcţionarea
locuinţelor, în scopul atingerii în aceeaşi măsură a standardelor de confort şi
funcţionalitate (Brandon et al. 1997). Economisirea energiei presupune într-
o anumită măsură creşterea eficienţei energetice, dar include suplimentar şi
alte elemente, cum ar fi cele din sfera comportamentelor ecologice
(Assante-Duah 2002).
Etapa de construcţie a unităţilor locative este decisivă sub aspectul
creşterii eficienţei energetice. Astfel, amplasamentul, orientarea, volumul şi
altimetria clădirilor, materialele de construcţie folosite, dimensiunile
ferestrelor etc. vor asigura economisirea energiei pe întreaga durată de viaţă

194
a imobilelor, dar şi îmbunătăţirea gradului de confort. Ulterior, în faza de
utilizare a spaţiilor rezidenţiale, modul de dotare şi de operare a funcţiilor
locuinţelor sunt elementele determinante pentru eficienţa energetică.

7.3.2. Energiile regenerabile

Utilizarea surselor clasice de energie nu numai că este afectată de
reducerea disponibilităţii acestora, dar este însoţită şi de numeroase
consecinţe negative asupra mediului, între care cele mai importante sunt
poluarea şi intensificarea efectului de seră (Writght şi Boorse 2011).
În gama de soluţii identificate, foarte importante sunt sursele de energii
regenerabile. Acestea se pot dovedi, în cazul spaţiilor rezidenţiale, o
alternativă viabilă economic şi ecologic pentru asigurarea necesarului de
energie în regim autonom.
Din categoria energiilor regenerabile cu aplicabilitate dovedită în cazul
rezidenţialului (Bosher 2008), se remarcă energia solară şi cea eoliană în
primul rând, dar sunt utilizate de asemenea cea geotermală, a pompelor de
căldură etc. Sistemele de panouri fotovoltaice, ce generează electricitate,
sunt din ce în ce mai accesibile pe măsura dezvoltării unei industrii de
producţie în serie, în timp ce panourile solare destinate furnizării de apă
caldă au început să devină o dotare standard pentru locuinţele din zone cu
condiţii climatice favorabile (Goudie 2006).
Energia eoliană nu este la fel de uşor de integrat în rezidenţial, ea
presupunând existenţa unor piese în mişcare, un anumit nivel de detaşare
fizică, poluare sonoră etc. Multe din aceste aspecte o fac să nu fie o soluţie
viabilă pentru toate spaţiile geografice, deşi favorabilitatea ei este unanim
recunoscută.
În acelaşi timp, pentru spaţiile rezidenţiale, energia din biomasă rămâne
extrem de importantă, fie în formele clasice de tip combustia lemnului, fie
reinventată sub forma unor tehnici moderne cum ar fi producţia de
biocombustibili sau reactoarele de deşeuri organice .
Pompele de căldură reprezintă un mod modern de asigurare a confortului
termic în locuinţe, ele presupunând acumularea de căldură din mediul
ambiant şi canalizarea aceasteia în locuinţă, versatilitatea soluţiei
recomandând-o în mod deosebit pentru viitor.

7.3.3. Folosirea durabilă a resurselor de apă

Relaţia dintre spaţiile rezidenţiale şi resursele de apă ridică mari
probleme în condiţiile poluării corpurilor de apă, creşterii costurilor de
tratare pentru a o aduce la standardele de potabilitate sau specifice altor
categorii de consum. Poluarea corpurilor de apă este determinată de
utilizarea în spaţiile rezidenţiale a unor substanţe toxice, greu de neutralizat
de mediu, apa fiind în multe situaţii mijlocul prin care se realizează
eliminarea acestora din gospodării.

195
 Amplificarea necesarului de apă de calitate superioară pentru folosinţe
menajere reclamă necesitatea eficientizării utilizării apei la nivelul spaţiilor
rezidenţiale.
Direcţiile de economisire a apei sunt variate, pornind de la reducerea
consumului şi a pierderilor în interiorul reşedinţei, prin menţinerea în stare
de funcţionare a instalaţiilor şi ajungând la minimizarea consumului în
exterior, colectarea şi folosirea cantităţilor provenite din pluvial (Tabel 7.2).
Cea mai importantă direcţie este a conştientizării economisirii apei, a
schimbării comportamentului în raport cu volumele de apă potabilă ajunse
în gospodărie.
Tabel 7.2. Metode de economisire a apei în cadrul spaţiilor rezidenţiale.
Direcţii de economisire a apei la nivelul Reducerea consumului de apă potabilă
spaţiilor rezidenţiale (eficienţă şi rezultate)
1. Reducerea pierderilor tehnice pe reţeaua 10–20% (Arlosoroff 1995); 40% (Kallis şi
de distribuţie (determinate de conducte Coccossis 2003)
fisurate, echipamente ineficiente,
evenimente accidentale)
2. Utilizarea de echipamente cu consum 37 % (Muthukumaran et al. 2011); 10,9–14,5
de apă redus sau optimizat % pentru unele echipamente (Lee et al. 2009);
50–80% prin spălarea vaselor cu mijloace
automate (Berkholz et al. 2010); 50%
3. Minimizarea consumului de apă pentru 15,7% pentru irigarea spaţiilor verzi (Willis et
folosinţe exterioare locuinţei (irigarea al. 2011); 70% prin spălarea autovehiculelor în
spaţiilor verzi, activităţi de curăţenie) centre dotate cu tehnologie modernă (Zaneti et
al. 2011)
4. Adoptarea obişnuinţelor de consum 33–54% prin utilizarea corectă a maşinilor de
orientate către economisire (în utilizarea spălat (Richter 2011)
echipamentelor din bucătărie şi baie)
5. Colectarea şi folosirea apei din 34%–92% (Richter 2011); 33.8% (Gavrilidis et
precipitaţii şi reutilizarea ei în mod al. 2011); 40% (Muthukumaran et al. 2011)
adecvat

7.3.4. Tehnici şi materiale de construcţie cu impact redus asupra

mediului
Construcţia spaţiilor rezidenţiale presupune consumuri importante de
materiale. Reducerea impactului asupra mediului determinat de exploatarea
şi utilizarea materialelor de construcţie impune utilizarea acelor elemente
care corespund următoarelor criterii:
– fabricate din materiale reciclate: majoritatea materiilor prime
reciclate necesită consumuri energetice mai reduse decât în producţia
iniţială, nu implică degradare prin activităţi de exploatare, asigură reducerea
cantităţilor de deşeuri ce necesită depozitare;
– naturale, regenerabile sau în cantităţi suficiente: printr-o exploatare
echilibrată, presupun disponibilitate continuă, integrare facilă în mediu şi nu
determină dezechilibre (

196
 – Fig. 7.1);
– produse prin tehnologii eficiente: se asigură astfel reducerea
pierderilor de material, a consumurilor energetice, a cantităţilor de deşeuri;
– disponibile local: presupun consumuri energetice mai reduse pentru
transport;
– remanufacturate, recondiţionate sau refolosite: implică reducerea
cantităţilor de resurse exploatate pentru furnizarea de produse noi;
– reciclabile sau reutilizabile: se caracterizează prin proprietăţi care
permit includerea facilă la sfârşitul ciclului de viaţă în noi structuri;
– ambalate în elemente reciclate sau reciclabile: consumurile de
resurse şi energie sunt reduse prin comparaţie cu ambalajele nereciclate,
generând cantităţi mai reduse de deşeuri;
– durabile: permit un ciclu extins de viaţă utilizabilă al produselor
extins şi astfel necesită înlocuirea cu elemente noi, realizate prin consum
suplimentar de resurse, la un interval de timp mai lung.

Fig. 7.2. Locuinţă realizată din materiale naturale, regenerabile vegetale şi

minerale, provenite din orizontul local, implicând o mai bună integrare în peisaj,
cheltuieli de transport mici, toxicitate minimă şi impact redus asupra mediului
(comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov).

Planificarea integrată în scopul reducerii generale a impactului

locuinţelor asupra mediului, pe întreg ciclul lor de viaţă, se reflectă în
concepte cum sunt casa pasivă, independentă energetic (Schnieders şi
Hermelink 2006, Mahdavi şi Doppelbauer 2010, Audenaert et al. 2008),
casa verde, bazată pe panouri solare ori sisteme eoliene (Kohler 1999,
Dammann şi Elle 2006) sau casa solară, ce utilizează o gamă variată de
instalaţii bazate pe pompe de căldură, sisteme solare complete, panouri
solare etc. (Voss et al. 1996).

197
7.3.5. Diminuarea cantităţilor de deşeuri
Spaţiile rezidenţiale sunt importante consumatoare de produse şi surse
generatoare de deşeuri (Marshall 2011). Diminuarea cantităţilor de deşeuri
produse în cadrul spaţiilor rezidenţiale nu este o activitate în sine, ci
rezultatul unor comportamente premeditate orientate în acest scop. Dintre
aceste comportamente se pot reţine:
– selectarea produselor cu durată de utilizare mare;
– evitarea produselor de unică folosinţă;
– achiziţionarea de produse neambalate sau ambalate în moduri ce
presupun economisirea resurselor;
– prevenirea degradării alimentelor prin achiziţionarea unor cantităţi
adecvate şi stocarea în condiţii corespunzătoare;
– reutilizarea bunurilor casnice care şi-au încheiat ciclul de viaţă
pentru care au fost proiectate în alte moduri şi scopuri;
– reciclarea bunurilor sau a unor părţi componente ce se pretează
acestei acţiuni;
– repararea produselor care se defectează în loc de înlocuirea lor cu
unele noi;
– amenajarea de puncte de compostare a deşeurilor vegetale în cazul
locuinţelor care dispun de o suprafaţă de teren corespunzătoare.
O direcţie separată de acţiune pentru diminuarea impactului asupra
mediului implică eliminarea sau reducerea deşeurilor periculoase. Dată fiind
prezenţa unor substanţe periculoase în produsele utilizate în locuinţe şi
manipularea lor de către categorii de utilizatori neinformaţi şi neinstruiţi
privind riscurile potenţiale, reducerea deşeurilor toxice rezultate trebuie să
fie o prioritate, mai ales că de regulă există substituenţi eficienţi.

7.3.6. Reducerea toxicităţii în spaţiile rezidenţiale

Spaţiile rezidenţiale moderne sunt construite şi întreţinute folosind o
gamă largă de materiale cu conţinut de substanţe toxice. De asemenea, în
cadrul locuinţelor se utilizează în diferite scopuri (igienizare, combaterea
paraziţilor, cosmetică şi înfrumuseţare, fertilizarea plantelor de apartament
etc.) numeroase alte elemente cu toxicitate ridicată (Marjorie Aelion şi
Davis 2007). Reducerea toxicităţii în spaţiile rezidenţiale se poate realiza
prin utilizarea în mod exclusiv de materiale şi produse non-toxice sau cu
toxicitate redusă la care se adaugă instalaţiile cu rol de control al calităţii
mediului (Lutzenhisier şi Gossard 1998), cum sunt de exemplu cele legate
de calitatea aerului interior.

7.3.7. Durabilitatea spaţiilor rezidenţiale

Conceptul de dezvoltare durabilă aplicat spaţiilor rezidenţiale implică o
abordare integrată a tuturor aspectelor negative şi pozitive care ar putea

198
afecta condiţiile de mediu şi de viaţă ale locuitorilor, fie ele din sfera
economică, socială sau ecologică (Marshall 2011, Munier 2006). Există
diferenţe considerabile între o localitate organizată pe principii de integrare
armonioasă în mediu (ecopolis) şi cele existente în prezent (Fig. 7.3)
(Downton 2009).

Fig. 7.3. Elemente caracteristice oraşului convenţional şi ecopolisului (după

Downton 2009).

Majoritatea aşezărilor au o relaţie unidirecţională cu mediul, bazată pe

exploatarea resurselor şi serviciilor naturale, chiar abordările de tip

199
protecţionist făcând o distincţie netă între necesităţile umane şi cele
ecologice, vizând în ultimă instanţă doar o exploatare pe un termen mai
îndelungat. Spaţiile rezidenţiale atrag şi utilizează cea mai mare parte a
resurselor şi serviciilor furnizate de mediu la nivel local sau care au fost
delocalizate în raport cu locul consumului.
Dezvoltarea ecopolisurilor, noţiune introdusă în dezbaterea politică de la
nivel european de Comisia Attali (OECD 2007), ca model-ţintă de
dezvoltare durabilă, implică integrarea deplină a structurilor şi funcţiilor
aşezării umane în mediu pentru a obţine beneficii maxime la costuri minime.
Coexistenţa armonioasă a clădirilor rezidenţiale şi infrastructurii adiacente
lor, defineşte oraşul verde durabil, către care migrează populaţia rurală, în
cautarea unui loc de muncă şi a altor forme de confort al locuirii.
Valorificarea mediului la nivelul local al rezidenţialului presupune o
degradare imediată şi directă, iar multe dintre măsurile şi amenajările
întreprinse de autorităţile locale au tocmai rolul de a controla şi contracara
consecinţele negative.
Astfel, forma actuală de dezvoltare a aşezărilor umane şi implicit a
spaţiilor rezidenţiale creează probleme în aceeaşi măsură în care rezolvă
altele, reorientând studiile de ecologie urbană conform noului concept de
oraş durabil. Exploatarea delocalizată a resurselor necesare în raport cu
spaţiul de consum nu înseamnă pentru comunităţile umane evitarea
consecinţelor negative decât pe termen scurt. Din acest motiv, principiile de
funcţionare a ecopolisurilor trebuie adaptate la nivelul spaţiilor rezidenţiale,
relevante în contextul schimbărilor actuale de mediu fiind:
– asigurarea unei echităţi sociale în paralel cu promovarea spiritului
implicării directe a rezidenţilor în gestiunea şi administraţia publică;
– asigurarea securităţii locuirii, precum şi a stării de sănătate a
rezidenţilor şi mediului;
– accesibilizarea serviciilor publice integrate cu dezvoltarea de sisteme
de reducere a impactului asupra mediului;
– optimizarea performanţelor energetice prin promovarea energiilor
neconvenţionale şi reducerea consumului;
– dezvoltarea de spaţii rezidenţiale care să respecte mediul;
– reabilitarea terenurilor contaminate sau degradate rămase după
dezafectări sau relocări industriale, pentru a le face atractive pentru
dezvoltarea investiţiilor rezidenţiale, în scopul evitării agresării arabilului;
– construirea de clădiri rezidenţiale, care să nu contrasteze cu peisajul
şi climatul local, utilizând materiale locale pentru construcţii, cu toxicitate
redusă.
Implementarea acestor principii, deşi logică pentru orice comunitate
umană, este încă dificil de gestionat şi acceptat de către o societate care deşi
este extrem de dinamică, conştientizează foarte puţin cauzele, modul de

200
manifestare şi efectele disfuncţionalităţilor de mediu pe care le generează, le
întreţine şi le receptează.
Spaţiile rezidenţiale trebuie să devină spaţii generatoare de armonie
urbană, şi nu forme forme segregative care să ameninţe coeziunea socială,
starea mediului şi competitivitatea economică la scară locală, regională şi
globală.

201
Despre proiect

Lucrarea a fost elaborată pe baza cercetărilor, observaţiilor de teren şi

prelucrării datelor, în vederea realizării obiectivelor proiectului PN II IDEI
– Proiecte de Cercetare Exploratorie, Cod grant 1925 – Metodologia
evaluării integrate a calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale din zonele
metropolitane, contract nr. 1012/2009, finanţat de UEFISCDI.
Derulat în perioada 2009–2011 şi coordonat de prof. univ. dr. Maria
Pătroescu, proiectul a fost implementat de un colectiv de cercetători din
Centrul de Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor de Impact
(CCMESI) – Universitatea din Bucureşti, alcătuit din conf. univ. dr. Ioan-
Cristian Iojă, conf. univ. dr. Laurenţiu Rozylowicz, lect. univ. dr. Gabriel-
Ovidiu Vânău, asist. univ. dr. Mihai Răzvan Niţă şi dr. Annemarie-Daniela
Iojă, cărora li s-au alăturat pe parcurs cercetători, doctoranzi şi masteranzi
cu preocupări în domeniu.
Obiectivul general al proiectului a fost acela de a elabora o metodologie
de evaluare a proiecţiei modificărilor actuale ale parametrilor de mediu din
zonele metropolitane în calitatea mediului. Pentru atingerea obiectivului
general s-au desfăşurat mai multe activităţi specifice dintre care reţin
atenţia:
– identificarea parametrilor de mediu cu influenţă asupra calităţii
mediului din spaţiile rezidenţiale;
– selectarea metodelor utilizate în spaţiul UE în evaluarea integrată a
stării mediului spaţiilor rezidenţiale, aplicabile în zonele metropolitane din
România;
– identificarea indicatorilor reprezentativi de evaluare a calităţii
mediului;
– inventarierea categoriilor de surse de degradare a mediului cu
proiecţie în starea mediului spaţiilor rezidenţiale;
– evaluarea importanţei schimbărilor în modul de utilizare a terenului
şi a rolului relaţiilor conflictuale dintre zonele funcţionale urbane în
degradarea calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale;
– elaborarea matricei de evaluare integrată a stării habitatului intern şi
extern din spaţiile rezidenţiale;
– identificarea metodelor eficiente de îmbunătăţire a calităţii locuirii în
spaţiile rezidenţiale.
Abordarea metodologică propusă în cadrul proiectului a avut în vedere
evidenţierea cu claritate a relaţiei dintre calitatea mediului, spaţiul
rezidenţial şi confortul locuirii. În acest sens, au fost utilizate mijloace şi
tehnici de cercetare diverse, pornind de la analiza bibliografiei existente şi

202
realizarea de observaţii de teren, aplicarea de chestionare, cartarea unor
elemente ale mediului sau spaţiilor rezidenţiale şi până la utilizarea de
echipamente şi senzori pentru monitorizarea parametrilor de calitate a
mediului intern şi extern.
Importanţa şi actualitatea evaluării integrate a calităţii mediului în
spaţiile rezidenţiale din zonele metropolitane este demonstrată şi prin
numeroasele politici şi strategii existente la nivel internaţional care vizează
îmbunătăţirea calităţii locuirii (Habitat I, Agenda 21, Habitat II, Agenda
Locala 21, Carta europeana a urbanismului, Declaraţia Mileniului etc.), dar
şi de caracterul accelerat, atât al modificărilor parametrilor de mediu, cât
mai ales a dezvoltării suprafeţelor rezidenţiale în zonele metropolitane.
Unul din elementele centrale ale proiectului a fost formarea şi
perfecţionarea tinerilor cercetători, membri ai echipei. Stagiile de pregătire
realizate în cadrul GEOPHILE – Centre de recherches de l'Ecole Normale
Supérieure Lettres et Sciences Humaines Lyon, Franţa şi Bergische
Universität Wuppertal – Fachbereich Mathematik und Naturwissenschaften,
Germania au permis membrilor echipei să îşi dezvolte abilităţile de utilizare
a aparaturii pentru măsurători de teren (sampling, GC, LOPAP, ozonometru,
actinometru – intensitatea radiatiei solare, DOAS etc.), a celei de laborator
(GC-MS, MS cu diferite metode de ionizare la presiune: API, APCI, APPI,
APLI; HPLC-MS, FTIR), însuşirea metodelor statistice şi software, în
vederea evaluării datelor experimentale şi interpretarea lor prin simulare
matematică.
Finalizarea tezelor de doctorat ale celor trei doctoranzi, membri ai
echipei proiectului, se constituie într-un rezultat semnificativ. De asemenea,
sprijinul logistic acordat de echipă unui număr de 5 doctoranzi şi peste 20 de
masteranzi, a contribuit la formarea unei resurse umane capabile în orice
moment să perfecţioneze metodologia cercetării în domeniul calităţii
mediului spaţiilor rezidenţiale.
Un alt rezultat al proiectului este fundamentarea unor metodologii noi,
prin obţinerea unor rezultate ştiinţifice de vârf în scopul creşterii vizibilităţii
cercetării româneşti şi a transferării ulterioare a rezultatelor în practica
socioeconomică, dar şi prin creşterea implicării sociale ori găsirea de soluţii
ştiinţifice care să susţină dezvoltarea colectivităţilor locale şi să
îmbunătăţească calitatea vieţii pentru comunităţile umane. Rezultatele
proiectului au fost utilizate în îmbunătăţirea eficienţei procesului didactic în
ciclurile de licenţă, masterat şi doctorat, la disciplinele Geografia mediului,
Evaluarea multicriterială a mediului, Monitoringul integrat al stării
mediului, Perturbări antropice ale circuitelor biogeochimice majore,
Evaluarea impactului asupra mediului, Fundamentele conservării
diversităţii biologice etc.
Rezultatele obţinute, apreciem că au proiecţie în activitatea urbanistică,
reliefând clar zonele cu probleme datorită dezechilibrului dintre suprafeţele

203
construite şi calitatea mediului, domeniul imobiliar, contribuind la
cunoaşterea calităţii mediului, aspect ce reprezintă un parametru important
în selectarea locuinţelor, planificarea teritoriului şi mediului din perspectiva
ecologiei umane şi economie în general.
Proiectul a promovat egalitatea de şanse de implicare, fără a ţine cont
de sex, religie, etnie ori alte criterii, precum şi normele de etică.

Rezultatele proiectului

Cărţi şi capitole în cărţi

1. Interfaţa spaţial-funcţională dintre municipiul Bucureşti şi teritoriul
suport al acestuia, Vânău G.O. (2011), Editura Universitară, Bucureşti.
2. Natural Resources Conservation in the Influence Areas of Cities: A Case
Study on Bucharest, Romania, Niţă M.R., Niculae M.I., Onose D.A.,
Pătroescu M., Vânău G.O., Ciocănea C.M. (2012) în Green and Ecological
Technologies for Urban Planning: Creating Smart Cities, Ozge Yalciner
Ercoskun (ed.), IGI Global.

Teze de doctorat
1. Calitatea mediului în spaţiile rezidenţiale din municipiul Bucureşti,
Bănuţă (Iojă) A.D. (2009), Facultatea de Geografie, Universitatea din
Bucureşti.
2. Interfaţa spaţial-funcţională dintre municipiul Bucureşti şi teritoriul
suport al acestuia, Vânău G.O. (2009), Facultatea de Geografie,
Universitatea din Bucureşti.
3. Dinamica rezidenţialului în zona metropolitană a municipiului Bucureşti
şi proiecţia ei în starea mediului, Niţă M.R. (2011), Facultatea de
Geografie, Universitatea din Bucureşti.
4. Extinderea franjei rur-urbane a oraşului Craiova şi impactul asupra
mediului, Avram S.I. (2011), Facultatea de Geografie, Universitatea din
Bucureşti.
5. Metode de evaluare a reconversiei peisajului industrial în starea
mediului municipiului Bucureşti, (2012), Mirea D.A., Facultatea de
Geografie, Universitatea din Bucureşti.

204
Articole ştiinţifice
1. Iojă I.C., Niţă M.R., Pătroescu M., Rozylowicz L., Vânău G.O. Dog
walkers’ vs. other park visitors’ perceptions: The importance of planning
sustainable urban parks in Bucharest, Romania, Landscape and Urban
Planning, Volum 103 (1), 2011, pp. 74–82.
2. Pătroescu M., Vânău G.O., Niţă M.R., Iojă I.C., Iojă A.D. Land use
change in the Bucharest Metropolitan Area and its impacts on the quality of
the environment in residential developments, Forum geografic. Studii şi
cercetări de geografie şi protecţia mediului, 10 (1), 2011, pp. 117–186.
3. Iojă I.C., Onose D.A., Niţă M.R., Vânău G.O., Pătroescu M., Gavrilidis
A.A., Saghin I., Zarea R. The conversion of agricultural lands into built
surfaces in Romania, Proceedings of the 2nd International conference on
Urban Sustainability, Cultural Sustainability, Green Development, Green
Structures and Clean Cars, Recent Researches in Urban Sustainability and
Green Development, 2011, pp. 115–120.
4. Iojă I.C., Niţă M.R., Ciocănea C.M., Cucu A.L., Onose D.A., Iojă A.D.
The Endowment of Residential Spaces with Domestic Appliances in
Bucharest – Indicator in Environmental Quality Assessment, Proceedings of
the 2nd International conference on Urban Sustainability, Cultural
Sustainability, Green Development, Green Structures and Clean Cars,
Recent Researches in Urban Sustainability and Green Development, 2011,
pp. 125–129.
5. Iojă C.I., Onose D.A., Cucu A.L., Chervase L. Changes in water quality
in the lakes along Colentina River under the influence of the resiential areas
in Bucharest, Selected Topics in Energy, Environment, Sustainable
Development and Landscaping, 2011, pp. 164–169
6. Pătroescu M., Iojă I.C., Onose D.A., Vânău G.O., Cucu A.L., Cărcăle R.,
Ciocănea C.M. Noise and air quality assessment in an urban tissue. Case
study: Stefan cel Mare Street, Bucharest, Studia Geographia 3(1), 2011, pp.
123–135.
7. Pătroescu M., Niţă M.R., Iojă I.C., Vânău G.O. New residential areas in
Bucharest Metropolitan Area, location, type and characteristics, Real Corp
2009 Proceedings, 2009, pp. 767–772.
8. Pătroescu M., Niţă M.R., Iojă I.C., Vânău G.O. The ecological footprint -
indicator for analysing the environmental impact of residetial surfaces in
metropolitan areas. Case study Bucharest Metropolitan Area, Real Corp
2009 Proceedings, 2009, pp. 887–892.
9. Pătroescu M., Iojă I.C., Rozylowicz L., Niţă M.R., Iojă A.D., Vânău
G.O., Onose D.A. Indoor air quality in Bucharest housings in the

205
framework of present environment changes, Forum Geografic, 9 (1), 2009,
pp. 97–106.

Comunicări ştiinţifice
1. Proiecţia insulei de căldură urbana în calitatea habitatului intern din
spaţiile rezidenţiale metropolitane, Pătroescu M., Iojă I.C., Niţă M.R., Iojă
A.D., Rozylowicz L., Vânău G.O. (2009), Al 4-lea Simpozion Internaţional
de Geografia Mediului – Mediul Actual şi Dezvoltarea Durabilă, Iaşi, 16–18
octombrie.
2. Proiecţia factorilor de influenţă ai calităţii aerului interior din spaţiile
rezidenţiale ale Zonei Metropolitane a Municipiului Bucureşti, Pătroescu
M., Iojă I.C., Iojă A.D., Vânău G.O., Niţă M.R. (2009), Sesiunea Anuală de
Comunicări Ştiinţifice a Facultăţii de Geografie, Universitatea din
Bucureşti, 21 noiembrie.
3. Dinamica spaţială a insulei de căldura în Zona Metropolitana a
Municipiului Bucuresti, Iojă I.C., Niţă M.R., Vânău G.O., Onose D.A.
(2009), Sesiunea Anuală de Comunicări Ştiinţifice a Facultăţii de Geografie,
Universitatea din Bucureşti, 21 noiembrie.
4. New residential areas in Bucharest Metropolitan Area, location, type and
characteristics, Pătroescu M., Niţă M.R., Iojă I.C., Vânău G.O. (2009), Real
Corp 2009, Sitges, Spain, 22–25 aprilie.
5. The ecological footprint - indicator for analysing the environmental
impact of residetial surfaces in metropolitan areas. Case study Bucharest
Metropolitan Area, Pătroescu M., Niţă M.R., Iojă I.C., Vânău G.O. (2009),
Real Corp 2009, Sitges, Spain, 22–25 aprilie.
6. Impacts of land use change on Environmental quality within Residential
areas of Bucharest Metropolitan area, Vânău G.O., Niţă M.R., Pătroescu
M., Iojă I.C., Rozylowicz L., Iojă A.D. (2010) The First Romanian-
Bulgarian-Hungarian-Serbian Conference Geographical Research and
Cross-Border Cooperation within the Lower Basin of the Danube,
Universitatea din Craiova, Craiova, 23-26 septembrie.
7. Urbanizarea rezidenţială – formă de presiune asupra stării mediului în
zona metropolitană a municipiului Bucureşti, Pătroescu M., Vânău G.O.,
Niţă M.R., Iojă I.C., Rozylowicz L. (2010), Al 5-lea Simpozion
International “Mediul actual şi dezvoltarea durabilă / Present Environment
and Sustainable Development”, Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi, Facultatea
de Geografie si Geologie, Iasi, 15-17 octombrie.

206
8. Proiecţia conversiei platformelor industriale din Sectorul 5 al
Municipiului Bucureşti în starea mediului ecosistemului urban, Mirea D.A.,
Patroescu M., Şindrilar R. (2010), Sesiunea Ştiintifică Internaţională
Geografie şi Educaţie, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie,
29 septembrie–3 octombrie.
9. Residents’ perception of the drinking water quality – indicator of the
environmental quality in residential areas of Bucharest, Iojă I.C., Pătroescu
M., Vânău G.O., Niţă M.R., Onose D.A., Iojă A.D. (2011), The 19th
International Conference on Environmental Indicators (ISEI), Technion,
Haifa, Israel, 11–14 September.
10. Agricultural lands losses due to constructed surfaces expansion in the
Bucharest–Ilfov development region, Pătroescu M., Iojă I.C., Niţă M.R.,
Vânău G.O. (2011), INSPIRE Conference 2011, Edinburgh, United
Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, 27 June–1 July.
11. Industrial Lanscape Evolution in Bucharest’s 4th district, Mirea D.A.,
Vânău G.O., Niculae M.I., Dincă C. (2011), New Trends in Geographical
Research of the European Space International Symposium, Timişoara, 13–
14 May.
12. The conversion of agricultural lands into built surfaces in Romania, Iojă
I.C., Onose D.A., Niţă M.R., Vânău G.O., Pătroescu M., Gavrilidis A.A.,
Saghin I., Zarea R. (2011), 2nd International conference on Urban
Sustainability, Cultural Sustainability, Green Development, Green
Structures and Clean Cars (USCUDAR '11), Prague, Czech Republic, 26–28
September.
13. Residential Areas - Key for Sustainable Development of Urban Areas in
the Framework of Current Environmental Changes, Iojă C.I. (2011), 2nd
International conference on Urban Sustainability, Cultural Sustainability,
Green Development, Green Structures and Clean Cars (USCUDAR '11),
Prague, Czech Republic, 26–28 September.
14. Dinamica spaţială şi temporală a peisajului industrial în sectorul 3 al
Municipiului Bucureşti şi proiecţia în starea mediului, Pătroescu M., Delia
Adriana Mirea, Cristiana Maria Ciocănea (2011), the VI- th edition of the
International Symposium Present Environment And Sustainable
Development, Iaşi, 14–16 October;
15. Land price and environmental quality in large habitats from Bucharest,
Romania, Onose D.A., Vânău G.O., Ciocănea C.M., Patroescu M. (2011),
International Conference Environment – Landscape – European Identity,
Bucureşti, 4–6 November.

207
16. Landscape analysis using urban morphology in 3rd District of
Bucharest – Romania, Ciocănea C.M., Cucu A.L., Patroescu M. (2011),
International Conference Environment – Landscape – European Identity,
Bucureşti, 4–6 November.

Alte rezultate
Organizarea workshopului Environmental quality in residential spaces from
metropolitan areas, 4 noiembrie 2011, Hotel Minerva, Bucureşti cu
participare internaţională (România, Elveţia, Suedia, Germania, Italia,
Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia, Turcia, Iran, Algeria, Macedonia, Cehia,
Polonia, Egipt)
Organizarea Simpozionului Naţional al Studenţilor Geografi, Ediţiile 17-19,
la care au prezentat comunicări ştiinţifice studenţi din centrele universitare
Iaşi, Oradea, Timişoara, Craiova, Suceava, Cluj-Napoca, Târgovişte şi
Bucureşti.

208
 SUMARRY

INTEGRATED ASSESSMENT OF ENVIRONMENTAL QUALITY

IN RESIDENTIAL AREAS

Residential areas are a fundamental component of any stable human

settlement (Suditu 2005), consisting of assemblies of houses, infrastructures
and related equipment (commercial areas, green spaces, cultural and
educational spaces etc.) (Ianoş 2004).
The residential area is the element around which revolves inhabitants’
existence of a city and to whom are subordinated consistently and to a large
extent the other functions and structures of the human settlement (Ianoş
2000).
The residential areas are structures marked by the deep changes
occurred in terms of characteristics, relations and responses of the natural
environmental components (White 2002). Thus, in the environment of the
residential areas, there are various imbalances that occur, concerning the
functioning of the natural ecosystems and that are transposed in the
inhabitants’ quality of life (Downton 2009). Modern cities are able to
counteract on long term the negative effects, either by exporting the
environmental problems to the bordering areas, (Wali et al. 2010, Berkowitz
et al. 2003), either by increasing sustainability (Munier 2006, Langston şi
Ding 2001, Verhoef şi Nijkamp 2002, White 2002).
Environmental quality assessment in residential areas implies carrying
out some multidisciplinary and very complex investigations (EPA 1995,
Wong et al. 2009), which should focus on information that is collected
through more precise and more flexible methods. The complexity of the
environmental quality approach in the residential areas is determined by a
number of issues, such as:
– Diversity – given by the residents (numerical and social distribution;
density; behaviours influenced by the educational, social and economic
level, traditions and habits, age, gender; differential access to services;
housing models) (Nae 2009b) and at the urban structure level (residential
area layout in a geographic, social, economic, cultural, historical and urban
context) (Ianoş 2004);
– High fragmentation – residential areas are not unitary structures,
with homogenous action, but very dissipated structures that are aleatory in
terms of aggressiveness (Brandon et al. 1997);
– Impossibility of the environmental risk control – only by preventive
actions (for example, prohibiting the domestic use of some substances and

209
limiting their occurrence in the living spaces) and precautionary ones
(especially information, education and awareness actions) (Bosher 2008);
– Limited resources of the administrative institutions – that have to
address with priority the social and economic issues (Iojă et al. 2011a);
– Interrelatedness with other society issues (conflicts, social
segregation, economic difficulties, access facilitation to a proper shelter or
to public services and infrastructures) (Roah et al. 2005).
Residential areas can grow their aggressiveness through individual
(isolated) or collective gestures. Their importance in a urban structure is as
difficult to estimate as their number is higher and their homogeneity level is
lower (Santin 2011).
The methodologies for assessing the environmental quality in the
residential areas must contain the following steps (Fig. e1):
a. Evaluating the land suitability for residential area layout is
necessary for knowing permanent and circumstantial characteristics
determined by natural and social agents (Eisner et al. 1992). Evaluating the
land suitability for residential areas should highlight among others the
permanent vulnerability categories (for example, the high radioactivity
level, the groundwater low depth, the remanence of some physical, chemical
and biological contaminants), as well as the necessary interventions for
limiting the restrictions or for enhancing the land suitability (Steiner şi
Butler 2007).
b. Identifying the permanent and accidental perturbation sources of the
physical, chemical and biological environmental properties in the
residential areas, as well as the factors that can condition their
aggressiveness. The main environmental quality determinants in the
residential areas from the human settlements are the local conditions and the
disturbance/degradation sources (Koren and Bisesi 2002, Levin 1992,
Wolkoff and Kjaergaard 2007), whose interaction is regulated by permanent
and accidental factors of influence (Pătroescu et al. 2011a).
c. The external and accidental disturbance/degradation sources, which
are permanent and opportunistic, bring physical, chemical and biological
contaminants in the residential areas, contaminants that can produce
perceptible changes in the environmental quality (Levin 1992). The
permanent disturbance/degradation sources refer to those that have a
continuous influence on the residential areas, whether they are placed in the
external environment (industrial or medical sources, road, rail or air
transports, other residential areas, commercial areas etc.) or in the internal
environment (building and finishing material, heating, ventilation and air
conditioning systems) (Iojă 2008). Their contribution is completed by the
presence of the circumstantial disturbance/degradation sources, dependent
on the population consumption patterns: specific activities, the use of the
existent equipment, pets etc. (Iojă et al. 2011a).

210
Fig. e1 – Methodology for environmental quality assessment of
residential areas

211
 d. Description of the environmental externalities generated by
disturbance/degradation sources. The disturbance/degradation sources
generate externalities with a certain potential of modifying the
environmental quality in the residential areas. (Jim and Chen 2009). These
externalities are translated by consumption (energy, space, water, building
materials, fuels, ferrous and non-ferrous minerals, food etc.) and
contaminants (physical, chemical and biological) (Assante-Duah 2002,
Lutzenhisier and Gossard 1998).
At the consumption level, besides the supposed volumes, it is also
necessary to know the supply basins, the dysfunctions designed through
exploitation and transport, the potential trends, the resource sustainability
(Gerbens-Leenes et al. 2010, Schleich and Hillenbrand 2009, Verhoef şi
Nijkamp 2002), facts that have to be permanently reported to the direct and
indirect influence factors, such as the number of people and their structure,
the residential size, the income level, the adopted consumption patterns, the
characteristics of the adjustments that have already been made (for example,
thermal insulation) (Stanciu 2006).
At the contaminant level, it is compulsory to know the direction of
manifestation (towards the residential areas or from them), the proportion,
the toxicity, the transport mechanism, the behaviour and their capacity to
associate with other contaminants (Baker et al. 2001).
In the case of the contaminants generated by the residential areas as
domestic wastewater, waste, air pollutants or organisms, their dimensions,
their composition, their aggressiveness, their projection at a local, regional
and global level have to be evaluated (Assante-Duah 2002, Baker et al.
2001).
e. Evaluating the environmental quality in the residential areas as a
result of the environmental externalities. The general framework and the
disturbance/degradation sources influence the shaping of the environmental
quality that can be evaluated through determination, processing and
interpretating the values of some environmental indicators and indices.
(Iojă 2008). Environmental indicators and indices should provide a
comprehensive and correct picture of the environment in the residential
areas, namely the interior and exterior environmental quality, the water
quality, the noise and vibration level, the light intensity etc.
f. Evaluating the exposure of the residents’ categories to physical,
chemical and biological parameter changes from the internal and external
environment, as well as the exposure consequence. The environmental
quality in the residential areas has a direct projection in terms of residents’
health level and comfort who perceive differently the environmental quality
degradation from the residential areas according to their age, gender, health
status, sensitivity to certain substances or combinations of substances

212
(Kuehn et al. 2007, Lindvall 1992). Residents exposure is dependent on the
duration (how much time they spend in the dwelling, for how long they
have been exposed to different pollutants), exposure mode (undertaken
activities), ways of interacting with the contaminants (ingestion, inhalation,
skin contact) and the synergic character of the exposure (Baker et al. 2001).
Residents exposure can induce changes in the social relations, in the living
costs, but mostly in the population health status, leading sometimes even to
death (Iojă et al. 2011a).
Thus, besides the population health status decay (Koren and Bisesi
2002), a consequence of the residents’ exposure is linked to the
development of new conflicts. The improper waste and wastewater
management, the bad odours, noise (especially during rest periods),
insecurity generated by animal breeding for personal consumption or for
companies are among the most common externalities that generate social
conflicts at the residential areas level.
g. Identifying the categories of adaptation reactions to changes in the
environmental quality. Anticipating and identifying issues concerning the
environmental quality in the residential areas requires an internal reaction of
the owners and/or of the lodgers and an external one, in terms of the
administrative institutions responsible for:
– territorial planning, for a sustainable management in the use of
space and territorial resources (ensuring public services availability for all
the residential areas, avoiding the development of new territorial conflicts
that can have a projection at the residential areas level, blocking the
residential development in spaces with conservative value or in spaces that
are exposed to natural and/or technological risks with high intensity and
frequency;
– habitation, for promoting measures that aim at increasing and
diversifying the living space offer, discouraging the aggressive living
models towards environmental quality and economic inefficient on short,
medium and long term;
– health and public safety, to increase housing security (removal of the
elements that generate insecurity in the residential areas, development
programs for decreasing their occurrence);
– consumer protection, for limiting the hazardous substance inputs in
the residential areas (biocides, pesticides, prolonged or short term use
products);
– education, for public information and awareness on sustainable
living patterns, on the incidence of the internal and external
disturbance/degradation sources on the health and the comfort of living, the
implications of the environmental externalities generated by the residential
areas;

213
 – environmental protection, for developing instruments that quantify
the environmental externalities generated by the residential areas,
monitoring and controlling the emissions of physical, chemical and
biological contaminants from external degradation sources located in their
proximity and developing adaptable sustainable solutions to the current
environmental changes.
These reactions should target conservation, prevention, protection, repair
and adjustment measures, applicable to the residential structures and
disturbance/degradation sources (Steiner and Butler 2007). Knowing these
reactions and evaluating their role in improving the environmental quality in
the residential areas is essential for promoting some eco-living models.
(Brandon et al. 1997).

Evaluation of land suitability for residential areas

To avoid the emergence of new imbalances in the environment, the
changing of the land use in order to develop residential areas should take
into account the following:
– competitiveness and health status of the sites (Goddard et al. 2010),
integrating their natural, economic or social characteristics, neighbouring
properties connected with complementary facilities, relationships and
specific vectors. (Halfacree 2012, Pătroescu et al. 2011b, Rojanschi and
Bran 2002).
– residential investment opportunity (Henderson and Thisse 2004)
depending on the economy, living standards, the demand for housing units,
real estate market trends, especially given by the permissiveness of the legal
framework for converting non-residential to residential areas (Ioja et al.
2011a).
– the social, economic and ecological consequences (Wright and
Boorse 2011) generated by the land conversion to residential areas, which
depend on the land capacity to filter, amplify or direct environmental
externalities (Hasse and Lathrop 2003).
Health state of residential areas represents the result of synergetic action
of several natural, social, urban and economic factors (Ioja 2008), including:
– information on the foundation conditions (substrate stability,
permeability rock, resistance, frost depth, groundwater depth);
– information on the load of the site with physical, chemical or
biological contaminants (radioactivity, electromagnetism, loading with
heavy metals, organic persistent pollutants, populations of organisms);
– the specific features of the neighbouring areas (natural and
anthropogenic ecosystems that can be considered improvers or aggressors of
the environment in residential areas);
– characteristics of the existing artificial areas (defence systems
against natural and anthropogenic hazards);

214
 – relationship between natural and anthropogenic components (vector
transfer of matter and energy flowing, way of emerging neighbouring
territorial systems) (Downton 2009, EPA 2001, Martin et al. 2004, Pratt
2010, Chapman 1996).
There is a separation with natural elements as top ones (topostability of
the substrate, ground water depth, proximity to forest areas and water and
local climate conditions). To these are added factors resulting from the
interaction of the natural with anthropogenic action manifestation of urban
heat island, the occurrence of natural and technological risks, attractiveness
of natural, semi-natural or planted elements), but also economic factors
(related to cost-benefit analysis and market prices) (Nita 2011).
The natural environment represents the base and the development for
any human activity (Wali et al. 2010). Residential areas are no exception,
and the natural elements and their functionality make possible a three level
development.
Location, determines the sustainability or the restrictiveness of
developing residential surfaces in certain areas. Thus, areas with a stable
substrate, without excessive moisture processes in the soil and producing
low risk climate are preferred for the development of residential areas, while
areas with manifestation of geological, geomorphologic, hydrological and/or
with extreme weather hazards are avoided by this type of human use.
Technical characteristics. Apart from the architectural or the artistic
component of certain residential areas, as a result of the ownership cultural
level or of the socio-cultural trends, the natural environment elements cause
directly several technical building characteristics (the type of the roof and its
slope, the number of floors, orientation, building materials) and the
organization of residential areas (distance between buildings, structure of
the streets and infrastructure, land use coefficient).
Frequently, the psychological component makes certain areas to be
considered suitable for the development of residential areas just because
they are close to the natural elements that give personality or attractiveness
(green areas, water surfaces). This motivation is often more powerful than
the economic or social component, and the social identity level, which
residents want to achieve by placing houses in such areas, is being
considered the first one in this matter.

Residential areas – receiver of the problems generated by

environmental degradation sources

The environmental internalities and externalities which make their

presence sensed in the residential areas have very diversified generating
sources. This is why is imperious to establish both their place and role in
defining the housing quality and the health state of the residents and

215
buildings and their exterior projection. Among those, the population’s
consumption patterns and the exterior degradation sources are important
factors determining the environmental quality in residential areas.

Population’s consumption patterns

257 questionnaires were applied in Bucharest with the aim of
identifying different manners of satisfying the human needs in the
residential areas. Their content was focused (Fig. e2) on the following
modules: habitation, alimentation, house cleaning, hygiene and aesthetics,
safety and recreation.

Fig. e2 – Modules for assessing population’s consumption patterns in Bucharest

Housing module
Of the households where questionnaires were applied in Bucharest,
those with two and three rooms have the biggest share (36.4%, respectively
37.9% of the total). The residences with one room and those with more than
five rooms have the smallest shares (8.3%, respectively 4.5%).
The average surface of the residence was 67.8 m2 [10-220; ±29.4], the
living area per inhabitant de 26.05 m2/inhabitant [3-96; ±13.3], and the
density of inhabitants per room 1.18 persons [0.33-3.85; ±0.5].
Five categories of housing models were identified by analyzing the
values of those indexes and comparing them with the minimum
requirements in the Housing Law no. 114/1996:
– precarious housing model with a reduced residential surface and a
high density of inhabitants (3% of the analyzed housing units); this model

216
appears in the segregated neighborhoods (Ferentari, Giuleşti-Sârbi etc) and
in the households with a very low income, in some cases being associated
with deficient access to some public services (water, sanitation, sewerage
etc);
– lower-average housing model corresponds to 10% of the analyzed
households. They are characterized by a high vulnerability to the
degradation of living conditions determined by the insufficient surface or
the high number of inhabitants. This model is specific to the buildings with
comfort II or single-family housings which are frequently encountered in the
proximity of industrial areas of Bucharest (Republica, Faur, IMGB);
– average housing model is the one characterized by values of the
housing indexes corresponding to the specific situation of the majority of
residential areas in Bucharest (58%) having average values for the analyzed
parameters:
– average-superior housing model corresponds to 22% of the analyzed
households where the housing indexes have values above the average. It is
characteristic for the residential areas located peripheral in relation with
many urban facilities;
– luxury housing model corresponds to an extended living area and a
low number of inhabitants (7% of the analyzed housings); this model is
encountered in the old luxury neighborhoods of Bucharest (for example
Kiseleff) and in some new residential areas (individual and collective)
usually located near green areas.

Energy module
Five methods of producing thermal agent were identified in the
housings in Bucharest:
Centralized heat supply network (60% of the analyzed households) has
the advantage of delocalizing the environmental problems in relation with
the residential areas and focusing them near the thermal power plants which
usually are situated at a safe distance from the living areas.
Central heating system (12% of the analyzed households) represents the
most efficient form of producing thermal agent from an economic and
ecological perspective. It is characterized by flexibility in operation
(permanent and rapid adaptation to the meteorological conditions and the
residents’ needs) and minimum loses on the network (Enache, Colda and
Damian 2006). This method of producing thermal agent is specific to the
new residential complexes.
Domestic boilers (25 % of the analyzed households) are equipment
which started to replace the classical heating systems. The disconnection
from the centralized heat supply network assures a momentary economic
efficiency but causes important problems related with the management of

217
interior environmental quality, especially when the pollutants resulted from
the gas burning process aren not properly managed.
Electrical equipment (electric heaters, radiators) are utilized especially
in the households disconnected from the public system (2% of the analyzed
housings) and in combination with the centralized heat supply network
(especially in households with children under 6 years). The main issue with
this equipement is the high consumption of electricity.
The use of cookers for housing heating (1% of the households use only
this method, 6% are using it complementary to other systems) may produce
serious consequences on the air quality if the buildings’ ventilation is poor.
Indirectly, it can produce living dysfunctions or may affect the population’s
health state (Enache et al. 2006).
Air conditioners are present in 41% of the analyzed households, in most
of the cases (75%) existing only one unit. The large number of units per
housing (maximum five in the analyzed housings) is associated with the
surface of the living area. The endowment level with air conditioners in the
analyzed households is defined by a share of 178 units at 1000 inhabitants
and a value of 0.55 units per housing.
Air conditioners are frequently utilized between June and September,
the daily duration of use being of 4.5 hours. 73% of the questioned residents
said they didn’t know the specific cooling agent used in the air conditioners,
25% indicated the Freon and 2% didn’t answer the question. Important to
mention is that currently 60% of the air conditioners on the Romanian
market utilize Freon CFC-12 which is extremely aggressive for the
population’s health and is included between the gases affecting the ozone
layer (Roah et al. 2005). Most of the units were bought in the last 5 years
(82%) and 61% of them were refilled with cooling agent at least once.

Alimentation module
The alimentation significantly influences waste quantity, composition
and consumption of water and energy (Gerbens-Leenes et al. 2010). Food
preparation at home represents an activity focused to satisfy a physiological
need and characterize 98.1% of the analyzed housings in Bucharest. In 37%
of the cases the food preparation is a daily activity.
Cockers and cooking machines are used for food preparation. In 97.2%
of the cases they function with gas and in 2.8% they utilize electricity or
wood. Their presence is in relation with the connection to the gas supply
network or with the possibility of obtaining gas cylinders. The housings’
endowment level is of 320 cookers at 1000 inhabitants.
The use of refrigerators and freezers is also in relation with
alimentation. It is imposed by the climatic conditions and by the absence of
additional household annexes, like cellars. They are present in all the
analyzed housings, the endowment level being of 352 refrigerators at 1000

218
inhabitants (1.08 units per housing). 51% of them utilize ecological cooling
agent and 77% are at least part of Class A (energetic efficient). 45% of the
refrigerators are between two and five years old.

Cleaning, hygiene and aesthetics module

In the analyzed housings from Bucharest, the last renovation is mostly
1-3 year old (35.2%), only in 9.1% of the housings being older than 10
years. Renovations suppose both the removal of some problems which
accumulate over time (for example dampness, microorganisms’ presence)
and the introduction, through finishing, of new substances and materials
(washable paints, laminate flooring). Thus, finishing and interior
decorations bring a significant contribution of volatile organic compounds,
particulate matter, ammonia, formaldehyde and radon (Spaul 1994).
The washable paint is used in 88% of the analyzed housings, the share
being of 98% if we consider only the housing that suffered renovations in
the last five years. The washable paints emanate substances with
carcinogenic character in the indoor air (Kostiainen 1995, Colombo et al.
1991, Lundgren et al. 1994), but they also cause problems related with
blocking the ventilation through walls and encouraging the development of
moisture-loving microorganisms.
The floors are covered by parquet (41%), laminated flooring (33%) and
linoleum (22%). Sandstone characterizes bathrooms and kitchens in 74% of
the cases. Besides their aesthetical effect, these surfaces impose the
necessity of using cleaning products (many containing chlorine or other
disinfectants) which cause a new substance entry in the indoor air (Iojă et al.
2011c). Moreover in 74% of the cases these surfaces are covered by carpets,
which produce sensitive issues related with the indoor air quality due to the
fact they are storing particulate matter and generate formaldehyde. In most
of the cases (34.6%) carpets are found in all the rooms and cover almost the
entire floors’ surface.
The homogenization tendency of finishing is obvious but unfortunately
it’s focused on the improvement of aesthetics and comfort but not of the
housing quality or residents’ health.
Washing machines and vacuum cleaners are important for maintaining
clean housings. Washing machines are absent only in 6.2% of housings.
Their presence is related with a constant and sufficient water volume with
an optimum quality (preferably connection to the water supply network) and
with the existence of a space inside the housing capable to support this
function. The housings without washing machines have surfaces under 30
m2. The endowment level is of 308 washing machines to 1000 inhabitants,
with a value of 0.96 washing machines per housing.
Vacuum cleaners have the role to partially solve the problems generated
by exceeds of the particulate matter indicator in the indoor air. The

219
endowment level in analyzed housings is of 326 vacuum cleaners to 1000
inhabitants and 1 unit per housing. They are absent in only 5.4% of the
housings.
An important aspect in maintaining the indoor hygiene is destroying the
pest. The utilization frequency of chemical substances for fighting the pest
is quite low (27.8% never and 24.1% less than once a year). The utilization
of chemical substances several times a month is confirmed only in 5.56% of
the cases. In 8.33% of the cases they are monthly used and in 17.6%, twice
or three times a years. In most of the situations the chemical substances are
used for fighting beetles (42%), moths (29.8%) and mosquitoes (29.7%).

Recreation module
Sedentary activities of recreation and leisure increase as proportion
from the total time spent inside housings. Among these activities, watching
various TV programs and using the computer are the main options for
recreation and leisure of the population.
This phenomenon is encouraged by the availability of TV sets, the good
distribution of cable networks and their accessible prices. The current level
of endowment in housings from Romania is of 612 TV for 1000 inhabitants,
with an average of 2 TV sets for each household. Their total absence has
been recorded in only 2.7% of the housings, most of them owning two (40%)
or one (32.7%) TV sets. Most of them are 2 to 5 years old (38.5%) and 5 to
10 years (31%).
The reduced importance of sound playing devices in the favour of
computers and TV sets is demonstrated by the reduced level of endowment
with radio and cassette players (357 apparatus for 1000 inhabitants,
respectively 1 per household, with a total absence in 28.8% of households).
Computers, and especially laptops, are a recent component in housings,
but they have known a rapid development in the past decade (now there are
643 computers for 1000 inhabitants, 2 computers per household). They are
absent in only 7% of households, and their presence has the tendency of
replacing TV sets and sound playing devices. Moreover, the range of
activities in which computers are used increased significantly over the last
years for communication and social networking, watching images and videos
(including TV stations), gaming or professional activities.
Pets and decorative plants represent a common component of housings
from large urban environments, as their role is a compensation to the deficit
of natural elements specific to these spaces (Antrop 2004), covering the need
for affection of the inhabitants (Wood et al. 2005), contributing to the
improvement of the population’s health state (Chen et al. 2010, Serpell 1991,
Wood et al. 2005) or improving social relationships (Kubinyi et al. 2009).
Pets are present in 27.6% of the analysed housings, and in 13.8% of
them a single pet was recorded. After their presence, most of the pets are

220
represented by cats and dogs; in smaller proportion by fishes and exotic
birds.
Decorative plants have an important role in improving the quality of
interior environments, but in most of the situations they add in the
composition of interior air new substances (especially biological active)
leading to the degradation of interior environments (allergic compounds,
odours, volatile organic compounds, pesticides) (Wallace et al. 1987).
Decorative plants have been encountered in 75% of households, in most of
the situations their number ranging between 1 and 10 (48.2% of situations).
The average number of decorative plants in the analysed housings is of 11,
among the preferred species in housings from Bucharest being species of
ficus, pelargonium, roses, orchids, violets, dracaena, yucca, petunia,
moonflower, lily, ivy, begonia, bromeliad, cactus, bamboo.

Safety module
The tendency of stockpiling on average and long term products usable
in households is strongly connected to the inhabitants need for comfort and
safety. Significant quantities of alimentary products, textiles, footwear,
books, furniture, electrical and electronic devices, home appliances,
chemical products, medicaments are frequently found in housings, especially
for their potential use. Thise stocks are transformed most times in wastes, as
products often lose their usage value due to the perishable character or their
replacement with better products in a relatively short time.
In 77.8% of analysed housings in Bucharest depositing rooms are
present in housings, especially for depositing alimentary products (35%),
footwear (34%), maintenance equipment and tools (34%), cleaning products
(29%), clothing (24%) or other products (7% toys and electrical appliances).
The absence of such depositing rooms is correlated with the reduced surface
of housings (especially of those with a single room), but also with the
modifications realised in the interior (their elimination for increasing their
housing space).

External degradation sources

Besides their self-generated environmental problems, residential areas
receive numerous other externalities determined by external degradation
sources (Brandon et al. 1997).
External degradation sources are represented by the totality of human
activities and arrangements from the exterior of residences, which can add
dysfunctions possibly affecting the health of the population (Baker et al.
2001), of destruction, degradation or decreasing the value of various goods
(buildings, interior endowments), amplifying costs (maintenance, sanitation
etc.) or reducing safety (Koren and Bisesi 2002).

221
 Regardless if their action is continuous, periodical or accidental, the
magnitude of negative effects received and perceived by the inhabitants of
residential areas it’s extremely important. The size and relevance of received
negative effects in residential areas depend on:
– the characteristics of the degradation sources (size, specific of the
activities, manner of administrating environmental externalities, distance in
relation with to residential areas);
– the territorial potential for amplifying or reducing negative impacts
(the specificity of natural flows of materials and energy, the functioning
efficiency of environmental self-regulation);
– adjustments of residential areas realised for controlling the negative
impacts generated by external degradation sources (green areas, thermal
isolation);
– the profile of residents (demographic structure, availability for
accepting environmental problems from the exterior, cultural level, material
possibilities);
– the efficiency of the administrative and decisional processes
(population trust in the administrative system, the manner of resolving
environmental problems).
The dysfunctions determined by external degradation sources in
residential areas are most of the times the result of errors in territorial
planning, the most aggressive being the industrial, medical and
transportation sources.

Residential areas – generators of environmental problems

The continuous modification of standards defining human comfort of
housing imposed significant increases in the consumption of resources
(space, water, energy, fuels, construction materials) and in the size of
generated environmental externalities (wastes, domestic wastewaters,
physical, chemical and biological contaminants) in residential areas
(Assante-Duah 2002, Lutzenhisier and Gossard 1998).
With an increasing pace, goods and services labelled as luxury have
became normal components in defining comfort (Stanciu 2006). The
permanent increase of goods and services needed for a functioning at
corresponding standards of residential areas leads to an amplification of the
pressure exercised by human settlements on natural, semi-natural and
anthropic ecosystems (Primack et al. 2008).
Residential areas have become therefore important modelling agents of
environmental quality at local, regional and global scale, being more and
more frequently a target of the politics and strategies aimed at reducing the
impact of human society upon components of the natural capital natural
(Writght and Boorse 2011).

222
 The development of residential surfaces generates profound and
persistent environmental modifications (Patterson et al. 2008), visible
especially in the permanent conversion of the initial structures and functions,
at which is added the consumption of biological productive space (Iojă et al.
2011b).
Also, residential areas are by their structures diffuse environmental
pollution sources, contributing to the degradation of urban air with
particulate matter, greenhouse gases and other pollutant compounds (Zhu et
al. 2009).
Residential areas represent important factors of pressure upon water
resources, both in a qualitative and quantitative level. Residential areas use
water for the physiological needs of inhabitants (direct consumption, food,
hygiene), cleaning, the maintenance of different interior and exterior
functions (per example green spaces), transferring pollutants or simulating
the conditions of natural ecosystems for recreation (Schleich and
Hillenbrand 2009). Thus, the consumption of cold water in the analysed
households recorded an average of 8.4 m3/month [1-40; ±6], corresponding
to an average value per inhabitant of 2.41 m3/month. The consumption
dependeds on the number and structure of persons in the household, and
their incomes. These water volumes are transformed in domestic wastewater
which requires special management measures in human settlements.

Environmental quality in residential areas

The quality of interior environment is defined by the totality of
environmental aspects with projection in the comfort and health state of the
inhabitants of the buildings (Kubba 2010). Among the parameters defining
the quality of interior environment, of great importance at scientific and
administrative levels are those related with the quality of interior air (volatile
organic compounds, CO2, CO, H2S, NH3, particulate matter, odours),
higrothermic regime (temperature, moisture), luminosity (quantity and
quality of light), noise (the average noise level) and vibrations, radiation
(ionised and non-ionised), biodiversity (pathogen agents, microorganisms,
invertebrates, vertebrates), and the quality of drinking water (Godish 2000).

Quality of interior air

The quality of interior air represents one of the defining criteria in
assessing the environmental quality in residential areas from metropolitan
areas, as they decisively influence the population health state (Koren and
Bisesi 2002, Lindvall 1992), the functionality of residential areas (Pătroescu
et al. 2011a), housing costs (Nae 2009b) and subsequently the sustainability
of metropolitan ecosystems (Munier 2006).
As residents from urban environments spent approximately 60% of their
time inside the housings, and in the rural environments 40% (Iojă et al.

223
2011a), they are those directly affected by the quality of interior air (EPA
1991). An un-corresponding quality of the interior air can lead to increases
in the incidence of diseases (respiratory, heart and nervous disease) (OMS
2006) and also of housings costs (especially for cleaning the house and
clothes, eliminating unpleasant odours, the introduction of equipment for
improving the conditions of interior environments, pests control, general
reparations, maintaining an internal favourable climate etc.) (Iojă et al.
2010b). The assessment of the interior air quality in residential areas from
Bucharest was realised based on measurements effectuated in 24 households,
in the period November 2008 – November 2011.
Measurements were realised for indicators such as particulate matter –
using the dust analyser Casella CEL and respectively CO2, CO, O3, NH3,
H2S – with the multi-gas Gray Wolf Direct Sense Indoor Air Quality Kit.
Temperature and humidity levels were recorded with the DS 1923
Hygrochron sensors, with an hourly frequency of recording and errors of
±0.06250C and 0.06 %.
Volatile organic compounds (VOC) result in housings from metabolic
activities (aldehydes, esters, alcohols etc.) and from internal (washable paint,
paints and thinners, carpets, plastic materials, rubber, some species of
decorative plants, burning of fuels, food preparation, the use of cosmetic and
cleaning products, pesticides, the depositing of different substances and
produces generating VOCs) and external (basements of buildings, car traffic,
parking places, gas stations, stores with chemical products) sources (Wallace
et al. 1987). Their concentration in interior air is 2-5 times higher than in the
exterior (EPA 1995).
The momentary concentrations of volatile organic compounds inside the
analysed residential areas varied between 49 and 2540 ppb (average = 695;
±617). In 30% of cases, concentrations of volatile organic compounds
exceeded the maximum values recommended by (OMS 2005).
In households, the highest concentrations appear in buildings which
benefit from a thermic isolation and windows with PVC frames, with
systems of collective ventilation which in most cases are not functioning,
having permanent sources of volatile organic compounds (furniture,
decorative objective, heating systems etc.) and activities favouring the
increase of concentrations (deficient ventilation, smoking, food preparation,
frequent utilisation of different chemical substances for sanitation, cosmetic,
pests control etc.).
Inside housings, the highest values were recorded in depositing rooms
of chemical products, in un-ventilated bathrooms and kitchens (values over
1500 ppb). The smallest values, similar to those of the exterior environment
(under 150 ppb) were recorded in rooms with a large volume (higher than 3
m), an optimal ventilation (with a centralised ventilation system), below

224
average times spent inside the housing and a reduced number of sources
generating volatile organic compounds.
Carbon dioxide results in residential areas from metabolic activity
(especially breathing), burning processes (for heating and food preparation),
decomposition of organic matter, smoking (Oahn and Heng 2005, Barnea
and Calciu 1979).
In the analysed housings, the average quantity of carbon dioxide
produced by human respiration is of 36.79 mg/hour ([12.1; 157.27]; ±
28.19). The index of carbon dioxide concentration from respiration per
volume records a value of 3.82 mg CO2/m3 ([1.15; 18.53]; ±3.58) (2.11 mg
CO2/m3 if we consider the predominant usage of bedrooms and living-
rooms). The value represents 0.23% from the recorded CO2 concentration,
indicating that although respiration represents a source of CO2 emissions, it
can’t create problems, not even in the case of un-corresponding ventilation.
CO2 concentrations in the analysed households varied between 410 and
4091 ppm, with an average value of 1148 ppm (compared to 3500 ppm – the
maximum value recommended by the World Health Organisation, and 1000
ppm – indicator of housings with deficient ventilation).
On rooms, the highest concentrations appear in bathrooms (2303.1 ppm)
and bedrooms (2262.3 ppm). For bathrooms, the sources of CO2 are
represented by the decomposition of organic substances from the
canalisation and entrances from common areas (especially basements and
other apartments).
Particulate matter ((PM10, PM2,5, fine and ultrafine particles) appears in
the interior environment from exterior sources (construction sites, industrial
activities, road traffic etc.) (Pătroescu et al. 2011a), from the recirculation of
particles deposited on different categories of surfaces, from burning
processes, human and other organism metabolic processes, the use of
domestic appliances, smoking, food preparation, recombination of different
atmosphere substances (Wang et al. 2008).
The average concentration in analysed households is of 41.4 μg/m3
(±38.2) being close to the maximum recommended value of 50 μg/m3. An
important role in the evolution of the indicator is represented by the quality
of exterior environment and the surface of spaces receiving particulate
matter (carpets, furniture etc.) (Owen et al. 1992).
The perception of interior air quality represents an important indicator
of satisfaction of the population in relation to the comfort of housings (Nae
2009b, Suditu 2005). Most of the times, the perception of a poor quality of
the interior air is connected to obvious problems such as the presence of
smoke and unpleasant odours (Lindvall 1992), and only rarely to a series of
consequences in the population’s health state (irritations, fatigue etc.) (Koren
andi Bisesi 2002).

225
 In the analysed households, inhabitants consider the quality of interior
air as being good and acceptable, none of them considering it bad. However,
only 21% of the households didn’t record problems related to the appearance
of unpleasant odours, indicating therefore the presence of certain chemical
compounds in the interior air.
Most frequently, unpleasant odours are related to food preparation
(42%) and activities from neighbouring housings (29%).
External sources aren’t perceived as important sources generating
unpleasant odours (20.3% from waste depositing and 13% due to motor
vehicles from neighbouring parking places), although especially during the
winter, the smoke resulted from heating the housings which aren’t connected
to the gas network generates evident problems.

Noise in residential areas – element of housing discomfort

In residential areas, sources generating noise can be external (usually
tolerated as the instruments of controlling them are missing) and internal
(not tolerated, or only partially tolerated, and generating the most conflicts)
(Iojă 2008, Oahn and Heng 2005) (Rojanschi et al. 1997).
External sources of noise with the highest perceived importance and the
most significant projection upon residential areas from Bucharest are
represented by traffic (28%), straight dogs (24%), trams (12%) and
construction activities (4%) (Pătroescu et al. 2004c, Iojă et al. 2007).
The category of interior sources includes noises resulted from domestic
activities (food preparation, the use of domestic appliances, electric and
electronic equipment, reparations, conflicts etc.), from pets or common
installations (water, heating, ventilation or acclimatisation systems,
elevators). Unlike the majority of external sources, which present a relatively
homogenous distribution (not necessarily continuous, but periodical in
appearance), internal sources are defined by a random character. Their
aggressiveness is increased as the background noise records higher values,
residents are sensitive or the problems appear in the resting periods (14:00 –
16:00 and 22:00 – 07:00). Moreover, in the analysed housings, 28% of the
inhabitants are disturbed by noises produced by neighbours.
In 32% of the analysed households in Bucharest inhabitants consider
that they aren’t affected by noise, and in 36% that they are affected only
during the daytime. If we overlap these perceptions on the noise maps
realised in Bucharest, we can clearly observe that noise remains a pollution
sources which is tolerated in large urban environments.
The assessment of the average noise level for a 30 minute period was
conducted for 19 housings in Bucharest using a Cirrus CR:74 sonometer
with a MK 202A microphone. The equivalent Leq sound was measured in
dB(A), using the option of the interval under 75 dB(A), intermediary
response, and no frequencies filters. The average noise level at the exterior

226
of analysed housings ranged between 30.9 dB(A) and 71.5 dB(A) (average
dB(A)), with values in direct relation with the position in relation to roads
and railroads.
Noise level inside the analysed housings in Bucharest ranged between
30.2 dB(A) and 53.5 dB(A) (average 39.1 dB(A)), with values dependent of
the position to external sources, indoor activities and the characteristics and
functioning of common technical and domestic installations.
In residential areas situated up to the 6th floor of the main roads, average
noise levels are above 70 dB(A) in the exterior, with values of 45-50 dB(A)
in the daytime and 40-45 dB(A) at night inside the housings. Values are
higher with 5-10 dB(A) if the measurements are realised with an open
window, evidencing clearly the efficiency of phonic isolation systems. In
housings situated in a peripheral position in relation to mobile sources, the
average noise level is situated between 30 and 37 dB(A) in the daytime and
between 29 to 33 dB(A) at night.

The sick building syndrome and the quality of environment in

residential areas
A building is considered healthy if its effects upon the inhabitants and
the environment are insignificant or even beneficial (Levin 1992). The
highest importance in determining the quality of interior environments is
determined by:
– the technical characteristics of the building (construction materials,
division of interior spaces, efficiency of ventilation systems);
– characteristics of activities in the interior of the building and the
potential for transferring the dysfunctions generated by them;
– the specific vectors of transferring contaminants (drinking water,
exterior air, general characteristics of the emplacement);
– profile of the receivers (allergenic antecedents, vulnerable groups);
– level of different chemical and biological contaminants (volatile
organic compounds, particulate matter etc.).
The American Environmental Protection Agency groups buildings
into four large classes (EPA 1995), according to the perception and the
health state of inhabitants:
– sick buildings, in which a connection between diseases of the
inhabitants and the deficient quality of interior environments can be realised,
and the aggressiveness towards the exterior environment is high (TBC,
allergenic manifestations, flu etc.);
– buildings affected by the sick buildings syndrome, used for describing
situations in which over 20% of the inhabitants perceive discomfort and an
unfavourable health state (irritations, sleeping disorder, cephalic pains,
intolerance to odours) due to the fact that they spend a long period in a

227
building, but no specific disease or cause can be identified (EPA 1995,
Lindvall 1992);
– buildings with no observable effects, in which a medium degree of
discomfort is perceived, and the population’s health state is satisfactory;
– healthy buildings, where the discomfort is minimum, the
population’s health state is good and the aggressiveness towards the external
environment insignificant.
Thermal isolation, the increasing number of products used inside the
housings, the deterioration of infrastructures, the development of artificial
systems which assure natural-like services (acclimatisation) are strongly
correlated to the appearance of sick buildings or the sick buildings syndrome.
The sick buildings syndrome remains a polymorphic pathology,
unspecific and benign, of a multifactorial origin (chemical, biological,
technical, medical), but which has to be assessed from the perspective of its
projection in the functionality of human ecosystems and the health state of
inhabitants.

The adaptability of residential areas to present environmental

changes
The processes and phenomena characterising present environmental
changes are extremely diverse (Writght şi Boorse 2011), but the common
element putting supplementary pressure and individualising them in relation
to the natural evolution of the planet is represented by the human society
(Wali et al. 2010); here with a double role: determining factor and affected
element (Wackernagel şi Rees 1995). Among the current environmental
changes with a global projection are climate changes, the depletion of the
ozone layer, reduction of forest surfaces, desertification, loss of biodiversity,
changes in land uses, degradation of water bodies, soil contamination,
deficient management of wastes and hazardous substances, and other aspects
connected to the modification of natural systems as a result of human
activities (ONU 1992).
Present local and global environmental changes are associated with
residential areas, as the residential space represents a generator, modifier and
receiver of these modifications (Munier 2006). Residential areas play an
important role in global warming, the consumption of resources and
ecosystem services, the destruction and fragmentation of habitats, the
degradation of soil, air and water (Seto şi Satterthwaite 2010).
The role of residential areas as determinants of global or local
environmental changes is relevant at the level of activities deployed inside
residential areas, but also in the supporting activities. More or less, all
human activities are related with residential areas, their purpose being of
providing needs and requirements, coming in large proportion from
residential areas (Niţă 2011). From this point of view, residential areas

228
present major possibilities of mitigating the present environmental changes,
especially by reducing and increasing the efficiency of the population’s
resource consumption (Atasoy et al. 2006, He et al. 2010, Iojă et al. 2010a).
Table a1. Present environmental changes impacting the residential areas and
pressing for reaction (adaptation).
Present environmental Consequences for the Reaction (adaptation) of
change residential areas residential areas to global
changes
Global warming Increase in energy, water Use of traditional or smart
and other resources construction materials for thermal
consumption, health insulation, interior climate
problems, increased control, green areas expansion,
pollutant aggressivity, strict pollution sources
green areas and other management
urban structures loss of
functionality
Increase in frecquence Loss of life, damage of Green areas expansion,
and intensity of climatic property and disruption of adaptation of water drainage
hazards living conditions infrastructure, use of thermal
insulation
Increase in frecquence Loss of life, damage of Green areas expansion,
and intensity of property and disruption of sustainable management of water
hidrological hazards and living conditions, poor resources, adaptation of water
water resources water quality, water related drainage infrastructure
degradation diseases
Land cover and land use Environmetal degradation, Green areas conservation and
change loss of biodiversity expansion, measures to control
and stop built areas expansion
Increase in spread of Damage of property, Control of invasive species
invasive species increse of zoonotic
deseases manifestation
Degradation and Higher living costs and Use of regenerable resources,
depletion of natural dependency of non-local consumption reduction,
resources resources, loss of amenity ecological rehabilitation
value for residential uses

Residential areas represent in the same time the component most

affected by current environmental changes in human settlements (Seto and
Satterthwaite 2010), being the most vulnerable areas, and where the
population is exposed to the effects of present environmental changes (Baker
et al. 2001). The important contribution of residential areas and their
vulnerability to present environmental changes imposes as a necessity the
identification of short and mid-term solutions for reducing their
environmental impact.

229
 Index al figurilor

Fig. 1.1. Ansamblul rezidenţial Stejarii – proiect rezidenţial de lux realizat

în Pădurea Băneasa, municipiul Bucureşti (2009) (foto Gabriel Vânău).
Fig. 1.2. Riviera Residential – proiect rezidenţial realizat în lungul
coridorului verde al Colentinei, pe malul Lacului Griviţa (2009). (foto
Gabriel Vânău)
Fig. 1.3. Ansamblul rezidenţial cu densitate redusă Paradisul Verde, comuna
Corbeanca (2009).
Fig. 1.4. Complexul rezidenţial cu densitate medie Henri Coandă, Bucureşti
(2011).
Fig. 1.5. Complex rezidenţial cu densitate ridicată în Cartierul Titan,
municipiul Bucureşti (2011).
Fig. 1.6. Extinderea spaţiilor rezidenţiale între 1977–2005 în vestul oraşului
Voluntari (prelucrarea imaginilor satelitare).
Fig. 1.7. Extinderea şi compactarea spaţiilor rezidenţiale în zona oraşului
Buftea (1977–2005) (prelucrarea imaginilor satelitare).
Fig. 1.8. Extinderea rezidenţialului prin dispersie urbană în comuna Snagov,
judeţul Ilfov (2010).
Fig. 1.9. Complexul rezidenţial Cosmopolis - comuna Ştefăneştii de Jos,
judeţul Ilfov (2009). (foto Gabriel Vânău)
Fig. 1.10. Extinderea spaţiilor rezidenţiale prin apropierea de spaţiile
forestiere şi acvatice în comunele Snagov şi Gruiu, judeţul Ilfov între 1970–
2008.
Fig. 1.11. Dinamica suprafeţei noilor locuinţe după tipul de proprietate
construite în Bucureşti şi judeţul Ilfov între 1990–2007 (Vânău 2011).
Fig. 1.12. Locaţia proiectelor rezidenţiale din spaţiul metropolitan
bucureştean (2010).
Fig. 1.13. Complexul rezidenţial Asmita Gardens (Bucureşti) (2010). (foto
Gabriel Vânău)
Fig. 1.14. Ansamblul rezidenţial Liziera în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov
(2009). (foto Gabriel Vânău)

Fig. 2.1. Organizarea metodologiei de evaluare a calităţii mediului în

spaţiile rezidenţiale după modelul DPSIR
Fig. 2.2. Metodologia evaluării calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale

Fig. 3.1. Caracteristicile solului – componente în dezvoltarea spaţiilor

rezidenţiale în Comana, Giurgiu.
Fig. 3.2. Suprafeţe rezidenţiale dezvoltate în zone cu exces de umiditate în
extremitatea vestică municipiului Bucureşti (2010). (foto Gabriel Vânău)

230
Fig. 3.3. Inundarea spaţiilor rezidenţiale – comuna Baloteşti, Ilfov (2010).
(foto Mihai Niţă)
Fig. 3.4. Suprafeţe cu exces de umiditate în vestul zonei metropolitane a
municipiului Bucureşti (2010).
Fig. 3.5. Dezvoltarea spaţiilor rezidenţiale în proximitatea pădurilor în
partea de nord a zonei metropolitane a municipiului Bucureşti (1977-2005).
Fig. 3.6. Dezvoltarea de suprafeţe rezidenţiale noi în proximitatea Pădurii
Băneasa, municipiul Bucureşti. (foto Mihai Niţă)
Fig. 3.7. Dezvoltarea spaţiilor rezidenţiale în proximitatea pădurilor –
Baloteşti, Ilfov (2008).
Fig. 3.8. Componentele riscurilor naturale şi antropice (prelucrare după
(Vanwesten et al. 2008)).
Fig. 3.9. Suprafeţe rezidenţiale expuse riscului de inundaţie – Comuna
Ileana, judeţul Călăraşi (2010). (foto Mihai Niţă)
Fig. 3.10. Rezidenţial dezvoltat în proximitatea unei staţii de transformare
electrică, comuna Domneşti, judeţul Ilfov (2010). (foto Mihai Niţă)
Fig. 3.11 Factorii de influenţă ai intensităţii de manifestare a insulei de
căldură (prelucrare după (Memon et al. 2009)).
Fig. 3.12. Temperatura maximă a lunii iulie în zona metropolitană a
municipiului Bucureşti (pe baza datelor WorldClim pentru intervalul 1950–
2000).
Fig. 3.13. Fenomenul de insulă de căldură în municipiul Bucureşti în
perioada august–noiembrie 2008.
Fig. 3.14. Suprafaţa spaţiilor verzi urbane (m2/locuitor) în oraşele din
România (2008).
Fig. 3.15. Distribuţia deficitului de spaţiu verde în oraşele din România
(2010).
Fig. 3.16. Provenienţa vizitatorilor din Parcul Herăstrău, Bucureşti.
Fig. 3.17. Provenienţa vizitatorilor din Parcul Obor, Bucureşti.
Fig. 3.18. Plimbarea copiilor – activitate definitorie pentru parcurile de
cartier din municipiul Bucureşti. (foto Cristian Iojă)
Fig. 3.19. Categorii de spaţii rezidenţiale în municipiul Bucureşti în funcţie
de accesibilitatea la parcuri urbane.

Fig. 4.1. Modelul afectării calităţii mediului interior prin utilizarea

aparatelor electrice, electronice şi electrocasnice (Iojă et al. 2011c).
Fig. 4.2. Module pentru evaluarea modelelor de consum ale populaţiei din
municipiul Bucureşti.
Fig. 4.3 Locuinţă încadrată în modelul precar de locuire din cartierul
Ferentari, municipiul Bucureşti. (foto Cristian Iojă)
Fig. 4.4. Locuinţă unifamiliară încadrată în modelul de locuire de lux. (foto
Mihai Niţă)

231
Fig. 4.5 Distribuţia aparatelor de aer condiţionat în locuinţele analizate din
municipiul Bucureşti.
Fig. 4.6 Frecvenţa preparării hranei în locuinţele analizate din municipiul
Bucureşti (2011).
Fig. 4.7 Ponderea locuinţelor funcţie de vechimea ultimei renovări în
municipiul Bucureşti.
Fig. 4.8 Variaţia numărului de plante prezente în locuinţele analizate din
municipiul Bucureşti.
Fig. 4.9. Distribuţia pe camere a ponderii plantelor decorative în locuinţele
analizate din municipiul Bucureşti.
Fig. 4.10. Prezenţa antenelor de radiocomunicaţii în proximitatea spaţiilor
rezidenţiale (Turnul S.N. Radiocomunicaţii S.A., Şoseaua Olteniţei nr. 103)
(2010). (foto Gabriel Vânău)
Fig. 4.11. Asocierea spaţiilor industriale cu cele rezidenţiale, aflate în plan
secund (zona Obor, municipiul Bucureşti) (2009). (foto Cristian Iojă)
Fig. 4.12. Moara lui Assan – spaţiu industrial abandonat cu proiecţie
semnificativă asupra calităţii locuirii (2011). (foto Gavrilidis Athanasios)
Fig. 4.13. Conversia funcţională şi conservarea patrimoniului industrial –
Poligrafia Bucureşti (Bd. Iancu de Hunedoara) (2011).
Fig. 4.14. Amplasarea zonelor rezidenţiale în raport cu sursele industriale de
degradare a mediului în municipiul Bucureşti (prelucrare după
ortofotoplanurile din 2005).
Fig. 4.15. Distanţa dintre spaţiile industriale şi spaţiul rezidenţial în cadrul
Sectorului 3 al municipiului Bucureşti.
Fig. 4.16. Distribuţia surselor medicale - Spitalul clinic Colentina şi
Institutul de boli infecţioase Matei Balş în raport cu spaţiile rezidenţiale.
Fig. 4.17 Raportul dintre sursele medicale şi spaţiile rezidenţiale în cartierul
Berceni (în plan apropiat Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. Bagdasar-
Arseni). (foto Gabriel Vânău)
Fig. 4.18. Amplasarea zonelor rezidenţiale în raport cu spaţiile de transfer a
fluxurilor în municipiul Bucureşti (prelucrare după planurile cadastrale din
1999).

Fig. 5.1. Modificarea tipologiilor locuinţelor noi în funcţie de numărul de

camere.
Fig. 5.2 Dinamica suprafeţei spaţiilor rezidenţiale în zona metropolitană a
municipiului Bucureşti (1990–2006).
Fig. 5.3. Distribuţia raportului dintre suprafaţa construită şi suprafaţă
agricolă în zona metropolitană a municipiului Bucureşti.
Fig. 5.4. Distribuţia raportului dintre suprafaţa construită şi suprafaţă
forestieră în zona metropolitană a municipiului Bucureşti in anul 2010.
Fig. 5.5. Tipologii de locuire în zona metropolitană a municipiului
Bucureşti. A.

232
Fig. 5.6. Lungimea reţelei de alimentare cu gaze naturale în unităţile
administrativ-teritoriale din zona metropolitană a municipiului Bucureşti
(2010).
Fig. 5.7. Accesibilitatea gospodăriilor din zona metropolitană a municipiului
Bucureşti la sistemul public de canalizare (2010).
Fig. 5.8 Distribuţia spaţială a ponderii gospodăriilor cu sistem propriu de
canalizare în zona metropolitană a municipiului Bucureşti (2010).
Fig. 5.9. Categorii de utilizare a spaţiului în lungul lacurilor de pe râul
Colentina (municipiul Bucureşti) (Iojă et al. 2010a).
Fig. 5.10. Manifestarea procesului de eutrofizare a apei acului Plumbuita,
râul Colentina (anul 2010). (foto Cristian Iojă)
Fig. 5.11. Depozitarea necontrolată a deşeurilor menajere la limita dintre
municipiul Bucureşti şi oraşul Măgurele (2008). (foto Cristian Iojă)
Fig. 5.12. Cantităţile estimate de deşeuri generate în mediile urbane şi rurale
ale zonei metropolitane Bucureşti (CCMESI 2009).
Fig. 5.13. Depozitarea necontrolată a deşeurilor din construcţii (2010). (foto
Mihai Niţă)
Fig. 5.14. Construcţia de ansambluri rezidenţiale – sursă de deşeuri,
exemplu Asmita Gardens, Sector 4, Bucureşti (2009).
Fig. 5.15. Accesibilitatea localităţilor din zona metropolitană a municipiului
Bucureşti la rampele de deşeuri (2008).
Fig. 5.16. Situaţia rampelor de deşeuri din zona metropolitană a
municipiului Bucureşti (2008).
Fig. 5.17. Contraste între modelele de locuire din comuna Găneasa, judeţul
Ilfov. Se observă două modele de locuire rurală: unul ce deţine dotări
extrem de diverse (de exemplu terenuri de sport) în opoziţie cu o gospodărie
cu dotări minimale, situată în partea inferioară a versantului. (foto Cristian
Iojă)

Fig. 6.1. Distribuţia spaţială a locuinţelor în care s-au efectuat măsurători de

calitatea aerului interior în municipiul Bucureşti.
Fig. 6.2. Profilul populaţiei pe grupe de vârsta, sexe şi nivel de culturalitate
în locuinţele analizate (n = 24).
Fig. 6.3 Spaţiile de parcare din apropierea spaţiilor de locuit – sursă de
compuşi organici volatili şi ozon în mediul interior. (foto Cristian Iojă)
Fig. 6.4. Distribuţia valorilor concentraţiilor de compuşi organici volatili în
aerul interior din locuinţele analizate (ppm) (numărul de măsurători n=91)
Fig. 6.5 Distribuţia valorilor concentraţiilor de CO2 în aerul interior din
locuinţele analizate (numărul de măsurători n=42)
Fig. 6.6. Imobile izolate termic pe Calea Rahovei, municipiul Bucureşti –
amplificator al problemelor de calitate a aerului interior.
Fig. 6.7. Lucrările de construcţie – alimentator al aerului urban cu pulberi în
suspensie. (foto Cristian Iojă)

233
Fig. 6.8. Dinamica orară a temperaturii si umidităţii aerului într-o cameră de
odihnă dintr-un apartament din cartierul Tei (august 2009 - noiembrie
2009).
Fig. 6.9. Ponderea surselor de mirosuri neplăcute în locuinţele analizate din
municipiul Bucureşti (n = 24).
Fig. 6.10. Depozitarea necontrolată a deşeurilor – cartierul Ferentari,
municipiul Bucureşti. (foto Cristian Iojă)
Fig. 6.11. Factori de influenţă ai calităţii mediului interior (Iojă et al.
2011a).
Fig. 6.12 Durata zilnică a petrecerii timpului în locuinţă a persoanelor
rezidente în spaţiile analizate (medie, minim, maxim, deviaţie standard)
Fig. 6.13. Distribuţia surselor de zgomot percepute la nivelul locuinţelor
analizate din municipiul Bucureşti (2010) (n=237)
Fig. 6.14. Traficul rutier – sursă principală de zgomot în mediile urbane
(Bd. Gheorghe Şincai, Bucureşti). (foto Gabriel Vânău)
Fig. 6.15. Nivelul mediu al sunetului în timpul zilei la fereastra locuinţelor
analizate (fereastra deschisă) raportat la valoarea limită (dB(A)) (n=33).
Fig. 6.16. Nivelul mediu al valorilor sunetului în timpul zilei în locuinţele
analizate raportat la valoarea limită (dB(A)) (n=68).
Fig. 6.17. Utilizarea apei în locuinţele analizate (n=237).
Fig. 6.18. Clădire în cartierul Ferentari din municipiul Bucureşti
caracterizată prin condiţii de locuire deficitare. (foto Cristian Iojă)

Fig. 7.1. Adaptarea spaţiilor rezidenţiale la schimbările actuale de mediu

prin adoptarea principiilor durabilităţii.
Fig. 7.2. Locuinţă realizată din materiale naturale, regenerabile şi provenite
din orizontul local, implicând o mai bună integrare în peisaj, cheltuieli de
transport reduse şi toxicitate minimă şi impact redus asupra mediului (Com.
Mogoşoaia). (foto Gabriel Vânău)
Fig. 7.3. Elemente caracteristice, prezentate comparativ, ale oraşului
convenţional şi ecopolisului după Downton 2009.

234
 Index al tabelelor

Tabel 1.1. Categorii de spaţii rezidenţiale în funcţie de criterii structurale

(PUG Bucureşti 1998)
Tabel 1.2. Categorii de spaţii rezidenţiale în funcţie de criterii funcţionale

Tabel 3.1. Suprafeţe rezidenţiale situate la sub 50 m de pădure în zona

metropolitană a municipiului Bucureşti
Tabel 3.2. Caracteristicile fluxurilor de vizitatori în parcurile din Bucureşti

Tabel 4.1 Cerinţe minime pentru locuinţe, conform Legii locuinţei

nr.114/1996.
Tabel 4.2 Distribuţia indicilor de locuire în locuinţele analizate din
municipiul Bucureşti
Tabel 4.3 Prezenţa animalelor de companie în locuinţele analizate din
municipiul Bucureşti (2011)

Tabel 5.1 Dinamica ponderii suprafeţelor oxigenante şi construite în zonele

metropolitane din România.
Tabel 5.2. Model de analiză a amprentei ecologice a suprafeţelor
rezidenţiale.
Tabel 5.3. Model de analiză a amprentei ecologice a locuinţelor după
Pătroescu et al. 2009.
Tabel 5.4 Estimarea consumurilor de apă în interiorul spaţiilor de locuit
(White 2002).
Tabel 5.5. Distribuţia procentuală a locuinţelor după modul de alimentare cu
apă în judeţele ce aparţin zonei metropolitane a municipiului Bucureşti
(INS 2010).
Tabel 5.6 Variaţia spaţială la nivel de judeţ a ponderii locuinţelor cu acces la
sisteme de canalizare în zona metropolitană a municipiului Bucureşti (INS
2010)
Tabel 5.7 Agenţi patogeni şi boli asociate cu risc de transfer dinspre spaţiile
rezidenţiale (White 2002)
Tabel 5.8 Distribuţia utilizării terenurilor în proximitatea lacurilor amenajate
în lungul râului Colentina (Iojă et al. 2010a)
Tabel 5.9 Produse cu caracter periculos folosite în interiorul spaţiilor
rezidenţiale (Baker et al. 2001)

Tabel 6.1. Efecte potenţiale ale expunerii îndelungate la poluanţi în aerul

interior (prelucrare după EPA 1991)

235
Tabel 6.2. Categorii de poluanţi chimici cu probabilitate ridicată de apariţie
în spaţiile rezidenţiale (Oahn şi Heng 2005).
Tabel 6.3. Compuşi organici volatili şi sursa acestora în mediul intern
(Baker et al. 2001)
Tabel 6.4 Dinamica valorilor indicatorilor de calitate a aerului interior în
spaţiile de locuit din municipiul Bucureşti în intervalul noiembrie 2008 -
noiembrie 2011 (n = 24).
Tabel 6.5. Dinamica valorilor medii ale indicatorilor de calitate a aerului
interior pe camere în spaţii de locuit din municipiul Bucureşti în intervalul
noiembrie 2008-noiembrie 2011.
Tabel 6.6 Componente biologice ale particulelor în suspensie cu potenţial
alergen (Baker et al. 2001)
Tabel 6.7. Variaţia valorilor temperaturii aerului pe camera în spaţiile de
locuit analizate.

Tabel 7.1. Proiecţia schimbărilor actuale de mediu la nivelul spaţiilor

rezidenţiale.
Tabel 7.2. Metode de economisire a apei în cadrul spaţiilor rezidenţiale.

236
 BIBLIOGRAFIE

Abada T., Hou, F. & Ram, B. (2007), Racially mixed neighborhoods,

perceived neighborhood social cohesion, and adolescent health in
Canada. Social Science & Medicine, 65, 2004–2017.
Acevedo M., Bairdcallicott, J., Monticino, M., Lyons, D., Palomino, J.,
Rosales, J., Delgado, L., Ablan, M., Davila, J. & Tonella, G. (2008),
Models of natural and human dynamics in forest landscapes: Cross-
site and cross-cultural synthesis. Geoforum, 39, 846–866.
Adler S., Hubener, T., Drebler, M., Lotter, A. & Andreson, N.J. (2010), A
comparison of relative abundance versus class data in diatom-based
quantitative reconstructions. Journal of Environmental Management,
91, 1380–1388.
ALA (1992), Indoor Air Pollution - An Introduction for Health
Professionals. Washington D.C.: American Lung Association.
Almedeij J. & Al-Ruwaih, F. (2006) Periodic behavior of groundwater level
fluctuations in residential areas. Journal of Hydrology, 328, 677–
684.
Alvarez S., Baldwin, R., Clausen, G., Fernandes, E., Hanssen, S., Helcke,
G., Joppolo, C., Kukkonen, E., Lemaire, M. & Lindavall, T. (1996),
Indoor Air Quality and the Use of Energy in Buildings. ed. J. R. C.-
E. Institute. Bruxelles: European Commission.
Andrade C., Lima, M.L., Fornara, F. & Bonaiuto, M. (2012), Users' views
of hospital environmental quality: Validation of the Perceived
Hospital Environment Quality Indicators (PHEQIs). Journal of
Environmental Psychology, 32, 15.
Andrews B.D., Gares, P.A. & Colby, J.D. (2002), Techniques for GIS
modeling of coastal dunes. Geomorphology, 48, 289–308.
Andrusz G., Harloe, M. & Szelenyi, I. (1996), Cities after Socialism. New
York: Blackwell Publishing.
Antrop M. (2004), Landscape change and the urbanization process in
Europe. Landscape and Urban Planning, 67, 9–26.
Antrop M. (2005) Why landscapes of the past are important for the future.
Landscape and Urban Planning, 70, 21–34.
Appleton S., Song, L.N. & Xia, Q.J. (2010), Growing out of Poverty:
Trends and Patterns of Urban Poverty in China 1988–2002. World
Development, 38, 665–678.
Arlosoroff S. (1995), Managing scarce water: Recent Israeli experience.
Israel Affairs, 2, 239–250.
Armaş I. (2008), Percepţia riscurilor naturale: cutremure, inundaţii,
alunecări. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.

237
ARPM (2004), Planul Local de Acţiune pentru Mediu al municipiului
Bucureşti. Bucureşti: Agenţia Regională pentru Protecţia Mediului.
Assante-Duah K. (2002), Public Health Risk Assessment for Human
Exposure to Chemicals. Dordrecht: Kluwer Academic Press.
Atasoy M., Palmquist, R.B. & Phaneuf, D.J. (2006), Estimating the effects
of urban residential development on water quality using microdata.
Journal of Environmental Management, 79, 399–408.
Atkinson R. & Flint, J. (2004), Fortress UK? Gated communities, the spatial
revolt of the elites and time-space trajectories of segregation.
Housing Studies, 19, 875–892.
Audenaert A., De Cleyn, S.H. & Vankerckhove, B. (2008), Economic
analysis of passive houses and low-energy houses compared with
standard houses. Energy Policy, 36, 47–55.
Baker S.R., Driver, J. & McCallum, D.B. (2001), Residential Exposure
Assessment. New York: Kluwer Academic Publishers.
Balram S. & Dragicevic, S. (2005), Attitudes toward urban green spaces:
integrating questionnaire survey and collaborative GIS techniques to
improve attitude measurements. Landscape and Urban Planning, 71,
147–162.
Barnea M. & Calciu, M. (1979), Ecologie umană. Bucureşti: Editura
Medicală.
Bastgen H. & Diserens, E. (2009), q value for calculation of pressure
propagation in arable soils taking topsoil stability into account. Soil
and Tillage Research, 102, 138–143.
Bălteanu D. & Şerban, M. (2005), Modificările globale ale mediului. O
evaluare interdisciplinară a incertitudinilor. Bucureşti: Editura
Coresi.
Bărbulescu A. (2007), Metode şi mijloace de conştientizare a stării de
sanogeneză a unui ecosistem urban. In Facultatea de Geografie.
Bucureşti: Universitatea din Bucureşti.
Beinat E. & Nijkamp, P. (1998), Multicriteria Analysis for Land-Use
Management. In Environment & Management. Dordrecht: Kluver
Academic Publishers.
Beinat E. & van Drunen, M. (1998), Spatial conflicts in transport policies:
an exploration of the perspectives of regional and local actors. In
Multicriteria Analysis for Land-Use Management, eds. E. Beinat &
P. Nijkamp. Dordrecht: Kluwer Academic Publishers.
Beniston M. & Diaz, H.F. (2004), The 2003 heat wave as an example of
summers in a greenhouse climate? Observations and climate model
simulations for Basel, Switzerland. Global and Planetary Change,
44, 73–81.

238
Berkholz P., Stamminger, R., Wnuk, G., Owens, J. & Bernarde, S. (2010),
Manual dishwashing habits: an empirical analysis of UK consumers.
International Journal of Consumer Studies, 34, 235–242.
Berkowitz A.R., Nilon, C.H. & Hollweg, K.S. (2003), Understanding urban
ecosystems. A new frontier for science and education. New York:
Springer.
Bickerstaff K. & Simmons, P. (2009), Absencing/presencing risk:
Rethinking proximity and the experience of living with major
technological hazards. Geoforum, 40, 864–872.
Bienfait D., Fitzner, K., Lindvall, T., Seppanen, O., Woolliscroft, M.,
Fanger, P.O., Jantunen, M., Skaret, E. & Schwer, J. (1992),
Guidelines for ventilation requirements in buildings. Bruxelles:
Commission of European Communities.
Boentje J.P. & Blinnikov, M.S. (2007), Post-Soviet forest fragmentation and
loss in the Green Belt around Moscow, Russia (1991–2001): a
remote sensing perspective. Landscape and Urban Planning, 82,
208–221.
Boone-Heinonen J., Gordon-Larsen, P., Guilkey, D.K., Jacobs, D.R. &
Popkin, B.M. (2011), Environment and physical activity dynamics:
The role of residential self-selection. Psychology of Sport and
Exercise, 12, 54–60.
Bosher L. (2008), Hazards and the built environment. Attaining built-in
resilience. Londra: Routledge.
Brandon P.S., Lombardi, P.L. & Bentivegna, V. (1997), Evaluation of the
Built Environment for Sustainability. Londra: Taylor and Francis.
Bräuniger C., Knapp, S., Kühn, I. & Klotz, S. (2010), Testing taxonomic
and landscape surrogates for biodiversity in an urban setting.
Landscape and Urban Planning, 97, 283–295.
Brender J., Zhan, B., Langlois, P. & Suarez, L. (2006), Residential
proximity to waste sites and industrial facilities and chromosomal
anomalies in offspring. American Journal of Epidemiology, 163,
S156-S156.
Brender J.D., Zhan, F.B., Langlois, P.H., Suarez, L. & Scheuerle, A. (2008),
Residential proximity to waste sites and industrial facilities and
chromosomal anomalies in offspring. International Journal of
Hygiene and Environmental Health, 211, 50–58.
Brown Gaddis E.J., Vladich, H. & Voinov, A. (2007), Participatory
modeling and the dilemma of diffuse nitrogen management in a
residential watershed. Environmental Modelling & Software, 22,
619–629.
Brown M.A., Southworth, F. & Sarzynski, A. (2009), The geography of
metropolitan carbon footprints. Policy and Society, 27, 285–304.

239
Caeiro S., Ramos, T.B. & Huisingh, D. (2012), Procedures and criteria to
develop and evaluate household sustainable consumption indicators.
Journal of Cleaner Production, 27, 72–91.
Camilloni I. & Barros, V. (1995), Influencia de la Isla Urbana de Calor en la
Estimacion de las Tendencias Seculares de la Temperatura en
Argentina Subtropical. Geofisica Internacional, 34, 161–170.
Capozza D.R. & Helsley, R.W. (1989), The fundamentals of land prices and
urban growth. Journal of Urban Economics, 26, 295–306.
Carreiro M.M. & Tripler, C.E. (2005), Forest Remnants Along Urban-Rural
Gradients: Examining Their Potential for Global Change Research.
Ecosystems, 8, 568–582.
CCMESI (2008a), Evaluarea integrată a impactului factorilor antropici
asupra calităţii apei din bazinul inferior al râului Argeş pentru
reconstrucţie ecologică, CEEX – EVA. Bucureşti: Centrul de
Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor de Impact.
CCMESI (2008b), Monitoringul integrat al suprafeţelor oxigenante urbane.
Studiu de caz: spaţiile verzi, CNCSIS – AT. Bucureşti: Centrul de
Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor de Impact.
CCMESI (2008c), Organizarea şi testarea unei reţele de monitorizare a
insulelor de caldură şi efectele lor în mediile urbane mari. Studiu de
caz: Bucureşti, UB-Idei Bucureşti: Centrul de Cercetare a Mediului
şi Efectuare a Studiilor de Impact.
CCMESI (2009), Evaluarea impactului indus de gestionarea durabilă a
deşeurilor asupra stării de sanogeneză a mediului şi a peisajelor.
Studiu de caz zona metropolitană a municipiului Bucureşti.
Bucureşti: Centrul de Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor
de Impact.
CCMESI (2011), Managementul mediului în spaţiile rezidenţiale urbane în
contextul schimbărilor climatice actuale, PN II – Parteneriate.
Bucureşti: Centrul de Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor
de Impact.
Ceccato V. & Lukyte, N. (2011), Safety and sustainability in a city in
transition: The case of Vilnius, Lithuania. Cities, 28, 83–94.
Chae G.T., Yun, S.T., Choi, B.Y., Yu, S.Y., Jo, H.Y., Mayer, B., Kim, Y.J.
& Lee, J.Y. (2008), Hydrochemistry of urban groundwater, Seoul,
Korea: The impact of subway tunnels on groundwater quality.
Journal of Contaminant Hydrology, 101, 42–52.
Chapman D. (1996), Creating neighbourhoods and places in the built
environment. Londra: Taylor and Francis.
Chelcea S. (2004), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative. Bucureşti: Editura Economică.
Chen C.M., Tischer, C., Schnappinger, M. & Heinrich, J. (2010), The role
of cats and dogs in asthma and allergy – a systematic review.

240
 International Journal of Hygiene and Environmental Health, 213, 1–
31.
Cheshire P. & Sheppard, S. (2005), The Introduction of Price Signals into
Land Use Planning Decision-making: A Proposal. Urban Studies,
42, 647–663.
Cheval S. & Dumitrescu, A. (2008), The July urban heat island of Bucharest
as derived from modis images. Theoretical and Applied
Climatology, 96, 145–153.
Chiesura A. (2004), The role of urban parks for the sustainable city.
Landscape and Urban Planning, 68, 129–138.
Cho J., Barone, V.A. & Mostaghimi, S. (2009), Simulation of land use
impacts on groundwater levels and streamflow in a Virginia
watershed. Agricultural Water Management, 96, 1–11.
Clark C.S., Rampal, K.G., Thuppil, V., Chen, C.K., Clark, R. & Roda, S.
(2006), The lead content of currently available new residential paint
in several Asian countries. Environmental Research, 102, 9–12.
Clausen G., de Oliveira Fernandes, E., de Gids, W., Delmotte, C., Hansenn,
S.O., Kephalopoulos, S., Lemaire, M.C., Lindvall, T., Nicol, F.,
Santamouris, M., Seppala, J., van den Bogaard, C.J.M., Wilson, M.
& Wouters, P. (2003), Ventilation, Good Indoor Air Quality and
Rational Use of Energy. ed. J. R. C.-I. f. H. a. C. P. P. a. C. E. Unit.
Bruxelles: European Commission.
Collins T.W., Grineski, S.E. & de Lourdes Romo Aguilar, M. (2009),
Vulnerability to environmental hazards in the Ciudad Juárez
(Mexico)–El Paso (USA) metropolis: A model for spatial risk
assessment in transnational context. Applied Geography, 29, 448–
461.
Colombo A., Crump, D., de Bortoli, M., Gehrig, R., Gustafsson, H.,
Nielsen, P.S., Saarela, K., Sageot, H., Tsalkani, N., Ullrich, D. &
Van der Wal, J. (1991), Guideline for the characterisation of Volatile
OrganicCompounds emitted from indoor materials and products
using small test chamber. ed. R. a. D. J. R. C.-E. I. Directorate
General for Science. Bruxelles: Commission of the European
Communities.
Crăciun C. (2008), Metabolismul urban. O abordare neconvenţională a
organismului urban. Bucureşti: Editura Universitară “Ion Mincu”.
Crosbie T. & Moore, J. (2004), Work–life Balance and Working from
Home. Social Policy and Society, 3, 223–233.
Cutt H., Giles-Corti, B., Knuiman, M. & Burke, V. (2007), Dog ownership,
health and physical activity: A critical review of the literature.
Health & Place, 13, 261–272.

241
Dammann S. & Elle, M. (2006), Environmental indicators: establishing a
common language for green building. Building Research &
Information, 34, 387–404.
Daniels P. (1999), When City and Country Collide. Managing Growth in the
Metropolitan Fringe. Washington D.C.: Island Press.
Daraghmeh O.A., Jensen, J.R. & Petersen, C.T. (2009), Soil structure
stability under conventional and reduced tillage in a sandy loam.
Geoderma, 150, 64–71.
del Saz-Salazar S. & Rausell-Köster, P. (2008), A Double-Hurdle model of
urban green areas valuation: Dealing with zero responses. Landscape
and Urban Planning, 84, 241–251.
Derer P. (1985), Locuirea urbană. Bucureşti: Editura Tehnică.
Dixon S.J., Heinrich, N., Holmboe, M., Schaefer, L., Reed, R.R., Trevejo, J.
& Brereton, R.G. (2009), Application of classification methods
when group sizes are unequal by incorporation of prior probabilities
to three common approaches: Application to simulations and mouse
urinary chemosignals. Chemometrics and Intelligent Laboratory
Systems, 99, 111–120.
Dorsey J.W. (2003), Brownfields and Greenfields: The Intersection of
Sustainable Development and Environmental Stewardship.
Environmental Practice, 5, 69–76.
Downton P.F. (2009), Ecopolis: Arhitectura and cities for a changing
climate. Dordrecht: Springer.
Droege P. (2002), Renewable Energy and the City: Urban Life in an Age of
Fossil Fuel Depletion and Climate Change. Bulletin of Science,
Technology & Society, 22, 87–99.
Eaton R.L., Hammond, G.P. & Laurie, J. (2007), Footprints on the
landscape: An environmental appraisal of urban and rural living in
the developed world. Landscape and Urban Planning, 83, 13–28.
ECA (2000), Risk Assesment In Relation To Indoor Air Quality.Urban Air
Environment and Human Exposure. ed. E. I. A. Q. Unit. Bruxelles:
European Commission.
EEA (2011), Annual report 2010 and Environmental statement Bruxelles:
Environmental Protection Agency.
Eickhout B., van Meijl, H., Tabeau, A. & van Rheenen, T. (2007),
Economic and ecological consequences of four European land use
scenarios. Land Use Policy, 24, 562–575.
Eisner S., Gallion, A. & Eisner, S. (1992), The Urban Pattern. New York:
John Willey.
El Baroudy A.A. (2011), Monitoring land degradation using remote sensing
and GIS techniques in an area of the middle Nile Delta, Egypt.
Catena, 87, 201–208.

242
Enache D., Colda, I. & Damian, A. (2006), Instalaţii de ventilare şi
climatizare, vol. I - Indrumător de proiectare. Bucureşti: Editura
Matrix Rom.
EPA (1991), Building Air Quality – A Guide for Building Owners and
Facility Managers. Washington: US Environmental Protection
Agency.
EPA (1995), A conceptual Framework to Support the Development and Use
of Environmental Information. ed. E. S. a. I. Division. Washington
D.C.: United States Environmental Protection Agency.
EPA (2001), Healthy buildings, healthy people. A vision for 21st century
Washington DC: US Environmental Protection Agency.
European Commission (2010), Communication from the Commission.
Europe 2020. A strategy for smart, sustainable and inclusive growth.
Brussels.
Ewing R.H. (2008), Characteristics, Causes, and Effects of Sprawl: A
Literature Review
Feranec J., Jaffrain, G., Soukup, T. & Hazeu, G. (2010), Determining
changes and flows in European landscapes 1990–2000 using
CORINE land cover data. Applied Geography, 30, 19–35.
Frank R., Andresen, M.A. & Brantingham, P.L. (2012), Criminal
directionality and the structure of urban form. Journal of
Environmental Psychology, 32, 37–42.
Franz D. & Johnson, L. (2007), Protecting Buildings Occupants and
Operations from the Biological and Chemical Airborne Threats: A
Framework for Decisions. Washington D.C.: National Academy of
Sciences.
Freedman M. & Owens, E.G. (2011), Low-income housing development
and crime. Journal of Urban Economics, 70, 115–131.
Frontczak M., Andersen, R.V. & Wargocki, P. (2012), Questionnaire survey
on factors influencing comfort with indoor environmental quality in
Danish housing. Building and Environment, 50, 56–64.
Gagné S.A. & Fahrig, L. (2010), The trade-off between housing density and
sprawl area: Minimising impacts to forest breeding birds. Basic and
Applied Ecology, 11, 723–733.
Gallent N., Mace, A. & Tewdwr-Jones, M. (2005), Second Homes.
European Perspectives and UK Policies. Aldershot: Ashgate.
Gamper C.D. & Turcanu, C. (2009), Can public participation help managing
risks from natural hazards? Safety Science, 47, 522–528.
Gardner D.E. (2009), Acute Exposure Guideline Levels for Selected
Airborne Chemicals. Washington D.C.: National Academy of
Sciences.
Gavrilidis A.A., Iojă, I.C. & Saghin, I. (2011), Urban Regeneration through
Industrial Restructuring of Brownfields in the Local Economies of

243
 Post Communist Countries. Case Study:Romania. In 47th ISOCARP
Congress 2011. Wuhan: ISOCARP.
Gerbens-Leenes P.W., Nonhebel, S. & Krol, M.S. (2010), Food
consumption patterns and economic growth. Increasing affluence
and the use of natural resources. Appetite, 55, 597–608.
Ghervase L., Iojă, I.C., Cârstea, E., Savastru, D., Pavelescu, G., Niţă, M.R.
& Niculiţă, L. (2010), Spectroscopic and physico-chemical
evaluation of lentic ecosystems from Bucharest City. Environmental
Problems and Development.
Gidlof-Gunnarsson A. & Ohrstrom, E. (2007), Noise and well-being in
urban residential environments: The potential role of perceived
availability to nearby green areas. Landscape and Urban Planning,
83, 115–126.
Goddard M.A., Dougill, A.J. & Benton, T.G. (2010), Scaling up from
gardens: biodiversity conservation in urban environments. Trends in
Ecology & Evolution, 25, 90–98.
Godish T. (2000), Indoor environment quality. Boca Raton: CRC Press.
Golland A. & Blake, R. (2004), Housing Development. Theory, process and
practice. In Housing, Planning and Design Series. Londra:
Routledge.
Goudie A. (2006), The human impact on the natural environment : past,
present, and future. Malden, MA ; Oxford: Blackwell Pub.
Halfacree K. (2012), Heterolocal Identities? Counter-Urbanisation, Second
Homes, and Rural Consumption in the Era of Mobilities. Population
Space and Place, 18, 209–224.
Hall J.M., Handley, J.F. & Ennos, A.R. (2011), The potential of tree
planting to climate-proof high density residential areas in
Manchester, UK. Landscape and Urban Planning.
Handy S.L. & Mokhtarian, P.L. (1995), Planning for Telecommuting
Measurement and Policy Issues. Journal of the American Planning
Association, 61, 99–111.
Hasse J.E. & Lathrop, R.G. (2003), Land resource impact indicators of
urban sprawl. Applied Geography, 23, 159–175.
He C., Wang, Z., Guo, H., Sheng, H., Zhou, R. & Yang, Y. (2010), Driving
forces analysis for residential housing. Prince in Beijing. Procedia
Environmental Sciences, 2, 925–936.
Heim C.E. (2001), Leapfrogging, Urban Sprawl, and Growth Management:
Phoenix, 1950–2000. American Journal of Economics and
Sociology, 60, 245–283.
Hellén H., Hakola, H., Haaparanta, S., Pietarila, H. & Kauhaniemi, M.
(2008), Influence of residential wood combustion on local air
quality. Science of The Total Environment, 393, 283–290.

244
Henderson J.V. & Thisse, J.F. 2004. Handbook of regional and urban
economics. Amsterdam: Elsevier Press.
Henrichs T., Zurek, M., Eickhout, B., Kok, K., Raudsepp-Hearne, C.,
Ribeiro, T., van Vuuren, D. & Volkery, A. (2009), Scenario
development and analysis for forward-looking ecosystem
assessment. In Ecosystesms and Human Well-being – a manual for
assessment practitioners, ed. M. E. Assessment. Washington D.C.:
Island Press.
Hirano Y. & Fujita, T. (2011), Evaluation of the impact of the urban heat
island on residential and commercial energy consumption in Tokyo.
Energy.
Hoffman E. (1999), The right to be human: a biography of Abraham
Maslow. New York: McGraw-Hill.
Holden E. & Norland, I.T. (2005), Three Challenges for the Compact City
as a Sustainable Urban Form: Household Consumption of Energy
and Transport in Eight Residential Areas in the Greater Oslo Region.
Urban Studies, 42, 2145–2166.
Holt L.M., Laursen, A.E., McCarthy, L.H., Bostan, I.V. & Spongberg, A.L.
(2010), Effects of land application of municipal biosolids on
nitrogen-fixing bacteria in agricultural soil. Biology and Fertility of
Soils, 46, 407–413.
Hostetler M. & Noiseux, K. (2010), Are green residential developments
attracting environmentally savvy homeowners? Landscape and
Urban Planning, 94, 234–243.
Hoyos C.D., Agudelo, P.A., Webster, P.J. & Curry, J.A. (2006),
Deconvolution of the Factors Contributing to the Increase in Global
Hurricane Intensity. Science, 312, 94–97.
Huang C. & Inoue, H. (2007), Soft risk maps of natural disasters and their
applications to decision-making. Information Sciences, 177, 1583–
1592.
Hui E.C.M., Chau, C.K., Pun, L.L. & Law, M.Y. (2007), Measuring the
neighboring and environmental effects on residential property value:
Using spatial weighting matrix. Building and Environment, 42,
2333–2343.
Hunter M.C. (2011), Impact of ecological disturbance on awareness of
urban nature and sense of environmental stewardship in residential
neighborhoods. Landscape and Urban Planning, 101, 131–138.
Hutchinson F.P. & Herborn, P.J. (2012), Landscapes for peace: A case study
of active learning about urban environments and the future. Future,
44, 24–35.
Ianoş I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică. Bucureşti:
Editura Tehnică.

245
Ianoş I. (2004), Dinamica urbană. Aplicatii la oraşul şi sistemul urban
românesc. Bucureşti: Editura Tehnică.
Ianoş I. (2007), A Major Challenge for Romanian Towns: The large
habitats. In Global Perspectives on Urbanization, eds. G. Pomoroy
& W. G., 106–135. Lanham: University Press of America.
Ibitayo O., Mushkatel, A. & Pijawka, K. (2004), Social and political
amplification of technological hazardsThe case of the PEPCON
explosion. Journal of Hazardous Materials, 114, 15–25.
Ielenicz M. (2004), Geomorfologie generală. Bucureşti: Editura
Universitară.
INS (2010), Raportul statistic anual. Bucureşti: Institutul Naţional de
Statistică.
Iojă A.D., Iojă, I.C., Niţă, M.R. & Onose, D.A. (2011a), Factori de influenţă
ai calităţii mediului interior în municipiul Bucureşti. Comunicări de
Geografie, 15, 323–328.
Iojă C., Onose, D., Niţă, M., Vânău, G., Pătroescu, M., Gavrilidis, A.,
Saghin, I. & Zarea, R. (2011b), The Conversion of Agricultural
Lands into Built Surfaces in Romania. In 2nd International
conference on Urban Sustainability, Cultural Sustainability, Green
Development, Green Structures and Clean Cars (USCUDAR '11),
eds. V. Niola, T. Kala & C. Popescu. Praga: WSEAS.
Iojă I.C. (2008), Metode şi tehnici de evaluare a calităţii mediului în aria
metropolitană a municipiului Bucureşti. Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti.
Iojă I.C. (2009), Metode şi tehnici de evaluare a calităţii mediului în aria
metropolitană a Municipiului Bucureşti. Ediţia a doua. Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti.
Iojă I.C., Niţă, M.R., Ciocănea, C.M., Cucu, L.A., Onose, D.A. & Iojă, A.D.
(2011c), The Endowment of Residential Spaces with Domestic
Appliances in Bucharest – Indicator in Environmental Quality
Assessment. In 2nd International conference on Urban
Sustainability, Cultural Sustainability, Green Development, Green
Structures and Clean Cars (USCUDAR '11), eds. V. Niola, T. Kala
& C. Popescu, 125–129. Praga: WSEAS.
Iojă I.C., Onose, D.A., Cucu, L.A. & Ghervase, L. (2010a), Changes in
water quality in the lakes along Colentina River under the influence
of the residential areas in Bucharest. Selected Topics in Energy,
Environment, Sustainable Development and Landscaping, 164–169.
Iojă I.C., Onose, D.A., Niţă, M.R., Vânău, G.O., Pătroescu, M., Gavrilidis,
A.A., Saghin, I. & Zarea, R. (2011d), The Conversion of
Agricultural Lands into Built Surfaces in Romania. In 2nd
International conference on Urban Sustainability, Cultural
Sustainability, Green Development, Green Structures and Clean

246
 Cars (USCUDAR '11), eds. V. Niola, T. Kala & C. Popescu. Praga:
WSEAS.
Iojă I.C., Pătroescu, M., Niculiţă, L., Pavelescu, G., Niţă, M.R. & Iojă, A.D.
(2008), Residential areas with deficient access to urban parks in
Bucharest - priority areas for urban rehabilitation. Environmental
Problems and Development, 71–74.
Iojă I.C., Pătroescu, M., Niţă, M.R., Rozylowicz, L., Iojă, A.D. & Onose,
D.A. (2010b), Categories of residential spaces after their
accessibility to urban parks – indicator of sustainability in human
settlements. Wseas Transactions on Environment and Development,
5, 307–314.
Iojă I.C., Pătroescu, M., Vânău, G.O. & Iojă, A.D. (2007), Noise pollution
in Bucharest urban parks. In SECOTOX Conference and
International Conference on Environmental and Management
Engeneering, Planning and Economics eds. A. Kungolos, K.
Aravossi, A. Karagiannidis & P. Samaras. Skiathos: Grafima
Iojă I.C., Rozylowicz, L., Pătroescu, M., Niţă, M.R. & Vânău, G.O. (2011e),
Dog walkers' vs. other park visitors' perceptions: The importance of
planning sustainable urban parks in Bucharest, Romania. Landscape
and Urban Planning, 103, 74–82.
Jacobs P. (2011), Where have all the flowers gone? Landscape and Urban
Planning, 100, 318–320.
Jahnukainen M. (2007), High-risk youth transitions to adulthood: A
longitudinal view of youth leaving the residential education in
Finland. Children and Youth Services Review, 29, 637–654.
Jenerette G.D., Wu, W., Goldsmith, S., Marussich, W.A. & John Roach, W.
(2006), Contrasting water footprints of cities in China and the United
States. Ecological Economics, 57, 346–358.
Jenks M., Burton, E. & Williams, K. (1996), The Compact city: a
sustainable urban form? : E & FN Spon.
Jim C.Y. & Chen, W.Y. (2009), Value of scenic views: Hedonic assessment
of private housing in Hong Kong. Landscape and Urban Planning,
91, 226–234.
Johnson M.P. (2001), Environmental impacts of urban sprawl: a survey of
the literature and proposed research agenda. Environment and
Planning A, 33, 717–735.
Kährik A., Leetmaa, K. & Tammaru, T. (2012), Residential decision-
making and satisfaction among new suburbanites in the Tallinn
urban region, Estonia. Cities, 29, 49–58.
Kallis G. & Coccossis, H. (2003), Managing Water for Athens: From the
Hydraulic to the Rational Growth Paradigm. European Planning
Studies, 11, 245–261.

247
Kamphuis C.B.M., Mackenbach, J.P., Giskes, K., Huisman, M., Brug, J. &
Lenthe, F.J. (2010), Why do poor people perceive poor
neighbourhoods? The role of objective neighbourhood features and
psychosocial factors. Health & Place, 16, 744–754.
Kaplowitz M.D. & Witter, S.G. (2008), Agricultural and residential
stakeholder input for watershed management in a mid-Michigan
watershed. Landscape and Urban Planning, 84, 20–27.
Kassomenos P.A. & Katsoulis, B.D. (2006), Mesoscale and macroscale
aspects of the morning Urban Heat Island around Athens, Greece.
Meteorology and Atmospheric Physics, 94, 209–218.
Kaufmann A. (2007), Patterns of innovation relations in metropolitan
regions: the case of the Vienna urban region. The Annals of Regional
Science, 41, 735–748.
Kaye W.E., Orr, M.F. & Wattigney, W.A. (2005), Surveillance of hazardous
substance emergency events: identifying areas for public health
prevention. International Journal of Hygiene and Environmental
Health, 208, 37–44.
Kellenberg D.K. & Mobarak, A.M. (2008), Does rising income increase or
decrease damage risk from natural disasters? Journal of Urban
Economics, 63, 788–802.
Kennett P. & Mizuuchi, T. (2010), Homelessness, housing insecurity and
social exclusion in China, Hong Kong, and Japan. City, Culture and
Society, 1, 111–118.
Kjaergaard S.K. (1991), Assessment methods and causes of eye irritation in
humans in indoor environment, . In Chemical, Microbiological,
Health and Comfort Aspects of Indoor Air Quality, eds. H. Knoppel
& P. Wolkoff 115–128. Londra: Kluwer Academic Press.
Kohler N. (1999), The relevance of Green Building Challenge: an observer's
perspective. Building Research & Information, 27, 309-320.
Kolokotroni M., Giannitsaris, I. & Watkins, R. (2006), The effect of the
London urban heat island on building summer cooling demand and
night ventilation strategies. Solar Energy, 80, 383–392.
Koren H. & Bisesi, M. (2002), Handbook of Environmental Health. Nerw
York: Lewis Publishers.
Kostiainen R. (1995), Volatile Organic-Compounds in the Indoor Air of
Normal and Sick Houses. Atmospheric Environment, 29, 693–702.
Kubba S. (2010), Indoor Environmental Quality. In LEED Practices,
Certification and Accreditation Handbook, ed. S. Kubba, 211–269.
New York: Elsevier Press.
Kubinyi E., Turcsan, B. & Miklosi, A. (2009), Dog and owner demographic
characteristics and dog personality trait associations. Behavioural
Processes, 81, 392–401.

248
Kuehn C.M., Mueller, B.A., Checkoway, H. & Williams, M. (2007), Risk of
malformations associated with residential proximity to hazardous
waste sites in Washington State. Environmental Research, 103, 405–
412.
Langston C.A. & Ding, G.K.C. (2001), Sustainable practices in the built
environment. Oxford: Butterworth Heinemann.
Lăcătuşu R., Anastasiu, N., Popescu, M. & Enciu, P. (2008), Geo-atlasul
municipiului Bucureşti. Bucureşti: Editura Estfalia.
Lee H.S., Shepley, M. & Huang, C.S. (2009), Evaluation of off-leash dog
parks in Texas and Florida: A study of use patterns, user satisfaction,
and perception. Landscape and Urban Planning, 92, 314–324.
Lee M., Tansel, B. & Balbin, M. (2011), Influence of residential water use
efficiency measures on household water demand: A four year
longitudinal study. Resources, Conservation and Recycling, 56, 1–6.
Legea nr. 372/2005 privind performanta energetica a cladirilor, Monitorul
Oficial, Partea I nr. 1144 din 19/12/2005
Levin H. (1992), Controlling sources of indoor air pollution. In Chemical,
Microbiological, Health and Comfort Aspects of Indoor Air Quality
– State of the Art in SBS, eds. H. Knoppel & P. Wolkoff Bruxelles.:
Kluwer Academic Press.
Lima J.J. (2001), Socio-spatial segregation and urban form: Belém at the
end of the 1990s. Geoforum, 32, 493–507.
Lindvall T. 1992. The Sick Building Syndrome – Overview and Frontiers.
In Chemical, Microbiological, Health and Comfort Aspects of
Indoor Air Quality, eds. H. Knoppel & P. Wolkoff 1–14. Londra:
Kluwer Academic Press.
Liteanu E. (1952), Geologia zonei oraşului Bucureşti. Studii tehnice şi
economice, seria Economie.
Lowry J.H., Ramsey, R.D. & Kjelgren, R.K. (2011), Predicting urban forest
growth and its impact on residential landscape water demand in a
semiarid urban environment. Urban Forestry & Urban Greening,
10, 193–204.
Lu D. & Weng, Q. (2006), Spectral mixture analysis of ASTER imagery for
examining the relationship between thermal features and biophysical
descriptors in Indianapolis, Indiana. Remote Sensing of Environment,
104, 157–167.
Lucas R.E. & Rossi–Hansberg, E. (2002), On the Internal Structure of
Cities. Econometrica, 70, 1445-1476.
Lundgren L., Crump, D., Knoppel, H., Laurent, A.M., Lebret, E.,
Rothweiler, H., Seifert, B., Wolkoff, P. & Cavallo, D. (1994),
Sampling strategies for volatile organic compounds in indoor ai. ed.
R. a. D. J. R. C.-E. I. Directorate-General for Science. Bruxelles:
European Commission.

249
Lutzenhisier L. & Gossard, M.H. (1998), Lifestyle, Status and Energy
Consumption. Consumer Behavior and Non-Energy Effects.
Mahdavi A. & Doppelbauer, E.M. (2010), A performance comparison of
passive and low-energy buildings. Energy and Buildings, 42, 1314–
1319.
Mahmoud A.H.A. & El-Sayed, M.A. (2011), Development of sustainable
urban green areas in Egyptian new cities: The case of El-Sadat City.
Landscape and Urban Planning, 101, 157–170.
Margreth S. & Romang, H. (2010), Effectiveness of mitigation measures
against natural hazards. Cold Regions Science and Technology, 64,
199–207.
Marjorie Aelion C. & Davis, H.T. (2007), Use of a general toxicity test to
predict heavy metal concentrations in residential soils.
Chemosphere, 67, 1043–1049.
Maroni M., Seifert, B. & Lindvall, T. (1995), Indoor Air Quality. New
York: Elsevier.
Marshall S. (2011), Urban Coding and Planning. New York: Routledge.
Martin C.A., Warren, P.S. & Kinzig, A.P. (2004), Neighborhood
socioeconomic status is a useful predictor of perennial landscape
vegetation in residential neighborhoods and embedded small parks
of Phoenix, AZ. Landscape and Urban Planning, 69, 355–368.
Masson V. (2006), Urban surface modeling and the meso-scale impact of
cities. Theoretical and Applied Climatology, 84, 35–45.
Mănescu S. (1984), Tratat de igienă. Bucureşti: Editura Medicală.
McDougal F., White, P., Franke, M. & Hindle, P. (2005), Integrated Solid
Waste. A Life Cycle Inventory. Berlin: Blackwell Publishing.
McWilliam W., Eagles, P., Seasons, M. & Brown, R. (2010), The housing-
forest interface: Testing structural approaches for protecting
suburban natural systems following development. Urban Forestry &
Urban Greening, 9, 149–159.
MEA. (2005), Ecosystems and Human Well-Being: Scenarios. Washington
D.C.: Island Press.
Melikov A.K. (2004), Personalized ventilation. Indoor Air, 14, 157–167.
Memon R.A., Leung, D.Y.C. & Liu, C.H. (2009), An investigation of urban
heat island intensity (UHII) as an indicator of urban heating.
Atmospheric Research, 94, 491–500.
Mihalakakou G., Santamouris, M., Papanikolaou, N., Cartalis, C. &
Tsangrassoulis, A. (2004), Simulation of the urban heat island
phenomenon in Mediterranean climates. Pure and Applied
Geophysics, 161, 429–451.
Mitchell J.M. (1961), The Temperature of Cities. Weatherwise, 14.
Mokhtarian P.L. (1991), Telecommuting and travel: state of the practice,
state of the art. Transportation, 18, 319–342.

250
Molina C., Pickering, C.A., Valbjbrn, O. & de Bortoli, M. (1989), Sick
Building Syndrome. ed. R. a. D. R. C.-I. f. t. E. Directorate General
for Science. Bruxelles: Commission of the European Communities.
Montoya L. & Masser, I. (2005), Management of natural hazard risk in
Cartago, Costa Rica. Habitat International, 29, 493–509.
Montz B.E. & Tobin, G.A. (2011), Natural hazards: An evolving tradition in
applied geography. Applied Geography, 31, 1–4.
Mörtberg U.M., Balfors, B. & Knol, W.C. (2007), Landscape ecological
assessment: A tool for integrating biodiversity issues in strategic
environmental assessment and planning. Journal of Environmental
Management, 82, 457–470.
Mulder K., Costanza, R. & Erickson, J. (2006), The contribution of built,
human, social and natural capital to quality of life in intentional and
unintentional communities. Ecological Economics, 59, 13–23.
Munier N. (2004), Multicriteria Environmental Assessment. A practical
guide. Dordrecht: Kluver Academic Publishers.
Munier N. (2006), Handbook on Urban Sustainability. Dordrecht: Springer.
Muñiz I. & Galindo, A. (2005), Urban form and the ecological footprint of
commuting. The case of Barcelona. Ecological Economics, 55, 499–
514.
Muthukumaran S., Baskaran, K. & Sexton, N. (2011), Quantification of
potable water savings by residential water conservation and reuse –
A case study. Resources, Conservation and Recycling, 55, 945–952.
Nae M. & Turnock, D. (2011), The new Bucharest: Two decades of
restructuring. Cities, 28, 206–219.
Nae M.M. (2009a), Bucureşti – dezvoltare urbană şi calitatea vieţii.
Bucureşti: Editura Universitară.
Nae M.M. (2009b), Geografia calităţii vieţii urbane. Metode de analiză.
Bucureşti: Editura Universitară.
Nielsen-Pincus M., Goldberg, C.S., Pocewicz, A., Force, J.E., Waits, L.P.,
Morgan, P. & Vierling, L. (2010), Predicted effects of residential
development on a northern Idaho landscape under alternative growth
management and land protection policies. Landscape and Urban
Planning, 94, 255–263.
Niewczas J. & Witkowska-Walczak, B. (2005), The soil aggregates stability
index (ASI) and its extreme values. Soil and Tillage Research, 80,
69–78.
Nilles J.M. (1991), Telecommuting and urban sprawl: mitigator or inciter?
Transportation, 18, 411–432.
Niţă M.R. (2008), Analyze model for the ecological footprint of new
residential spaces in the Bucharest Metropolitan Area. Forum
Geografic, 8.

251
Niţă M.R. (2011), Dinamica rezidenţialului în zona metropolitană a
municipiului Bucureşti şi proiecţia ei în starea mediului. In Faculty
of Geography. University of Bucharest.
Oahn N.T.K. & Heng, Y.T. (2005), Indoor air quality control. In Advanced
Air and Noise Pollution Control, eds. W. L., P. N. & H. Y. New
Jersey: Humana Press.
OECD (2007), General Economics & Future Studies, Vol. 2007 (8), i-193
Ohura T., Amagai, T., Shen, X., Li, S., Zhang, P. & Zhu, L. (2009),
Comparative study on indoor air quality in Japan and China:
Characteristics of residential indoor and outdoor VOCs. Atmospheric
Environment, 43, 6352–6359.
OMS (2005), Ghidul calităţii aerului în Europa. ed. O. R. p. Europa.
Copenhaga: Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
OMS (2006), Development of WHO Guidelines for Indoor Air Quality.
Bonn: Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
OMS (2010), WHO guidelines for indoor air quality: selected pollutants. ed.
W. E. C. o. E. a. Health. Bonn: Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
ONU (1992), Agenda 21. Rio de Janeiro: United Nations Sustainable
Development.
ONU (1996), Convenţia asupra aşezărilor umane – Habitat II – Agenda
HABITAT. Istanbul: Organizaţia Naţiunilor Unite.
ONU (2001), Declaration on Cities and Other Human Settlements in the
New Millennium. Geneva: Organizaţia Naţiunilor Unite
Owen M.K., Ensor, D.S. & Sparks, L.E. (1992), Airborne Particle Sizes and
Sources Found in Indoor Air. Atmospheric Environment Part a-
General Topics, 26, 2149–2162.
Palmquist H. & Hanæus, J. (2005), Hazardous substances in separately
collected grey- and blackwater from ordinary Swedish households.
Science of The Total Environment, 348, 151–163.
Patterson T.M., Niccolucci, V. & Marchettini, N. (2008), Adaptive
environmental management of tourism in the Province of Siena,
Italy using the ecological footprint. Journal of Environmental
Management, 86, 407–418.
Patwardhan A. & Sharma, U. (2005), Improving the methodology for
assessing natural hazard impacts. Global and Planetary Change, 47,
253–265.
Patroescu-Klotz I. (1999), Reacţii ale compuşilor organici cu sulf în
atmosferă. Oxidarea fotochimică a dimetil sulfurii, dimetil
sulfoxidului şi a trrioformiatului de metil. Bucureşti: Editura Royal
Company
Pătroescu M. & Borduşanu, M. (1999), Politici de protecţie a mediului în
Municipiul Bucureşti şi zona sa metropolitană. Comunicări de
geografie, 3, 24–32.

252
Pătroescu M. & Cenac-Mehedinţi, M. (1999), Scenarii de restructurare
ecologică urbană specifice ariei urbane şi metropolitane a
Bucureştiului. Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, 2,
43–48.
Pătroescu M., Iojă, C., Popescu, V. & Necşuliu, R. (2004a), Noise pollution
generated by road traffic. In World Congress Towards More
Attractive Urban Transportation, CODATU XI, 335–341. Bucureşti:
CODATU.
Pătroescu M., Iojă, I.C., Necşuliu, R. & Brăilescu, C. (2004b), The quality
of oxygenating surfaces. The green areas of Bucharest. A case
studies. Revue Roumaine de Geographie, 48, 205–216.
Pătroescu M., Iojă, I.C., Onose, D.A., Vânău, G.O., Cucu, L.A., Cărcale, R.
& Ciocănea, C.M. (2011a), Noise and air quality assessment in an
urban tissue. Case study Stefan cel Mare urban tissue. Studia
Geographia, 7, 29–37.
Pătroescu M., Iojă, I.C., Popescu, V. & Necşuliu, R. (2004c), Noise
pollution generated by road traffic. In World Congress Towards
More Attractive Urban Transportation, CODATU XI, 335–341.
Bucureşti: CODATU.
Pătroescu M., Iojă, I.C., Rozylowicz, L., Niţă, M.R., Vânău, G.O., Iojă,
A.D. & Onose, D.A. (2010), Indoor Air Quality in Bucharest
Housings in the Framework of Present Environmental Changes.
Forum Geografic.
Pătroescu M., Niţă, M.R., Iojă, I.C. & Vânău, G.O. (2009), The ecological
footprint-indicator for analysing the environmental impact of
residential surfaces in metropolitan areas. Case study: Bucharest
Metropolitan Area. Strategies, Concepts and Technologies For
Planning the Urban Future Conference, CITIES 3.0
Pătroescu M., Vânău, G.O., Niţă, M.R., Iojă, I.C. & Iojă, A.D. (2011b),
Land Use Change in the Bucharest Metropolitan Area and its
Impacts on the Quality of the Environment in Residential
Developments. Forum geografic. Studii şi cercetări de geografie şi
protecţia mediului, 10, 52–64.
Perdrix A., Parat, S., Liaudy, S. & Maitre, A. (2005), Syndrome des
batiments malsains (SBM), Impact des moisissures sur la sante
humaine. Revue Française des Laboratoires, 373, 67–72.
Perry S., Klemeš, J. & Bulatov, I. (2008), Integrating waste and renewable
energy to reduce the carbon footprint of locally integrated energy
sectors. Energy, 33, 1489–1497.
Peter H. (2009), Attitudes towards compact city living: Towards a greater
understanding of residential behaviour. Land Use Policy, 26, 792–
798.

253
Polanska D. (2010), The emergence of gated communities in post-
communist urban context: and the reasons for their increasing
popularity. Journal of Housing and the Built Environment, 25, 295–
312.
Poor P.J., Pessagno, K.L. & Paul, R.W. (2007), Exploring the hedonic value
of ambient water quality: A local watershed-based study. Ecological
Economics, 60, 797–806.
Powe N.A. & Willis, K.G. (1998), Industrial location and residential
disamenity: a case study of the chemical industry in Castleford,
England. Journal of Environmental Management, 53, 17–29.
Pratt A.C. (2010), Creative cities: Tensions within and between social,
cultural and economic development: A critical reading of the UK.
City. Culture and Society, 1, 13–20.
Primack R., Pătroescu, M., Rozylowicz, L. & Iojă, I.C. (2008),
Fundamentele conservării diversităţii biologice. Bucureşti: Editura
AGIR.
Rajasekar U. & Weng, Q. (2009), Urban heat island monitoring and analysis
using a non-parametric model: A case study of Indianapolis. ISPRS
Journal of Photogrammetry and Remote Sensing, 64, 86–96.
Reusswig F., Lotze-Campen, H. & Gerlinger, K. (2003), Changing Global
Lifestyle and Consumption Patterns: The case of Energy and Food.
Potsdam: Potsdam Institute for Climate Impact Research.
Rey V., Groza, O., Ianoş, I. & Pătroescu, M. (2007), Atlas de la Roumanie.
Montpelier, Paris: Reclus.
Richter C.P. (2011), Usage of dishwashers: observation of consumer habits
in the domestic environment. International Journal of Consumer
Studies, 35, 180–186.
Roah S., Crichton, S. & Nicol, F. (2005), Adapting buildings and cities for
climate change. A 21st century survival guide. Londra: Elsevier
Press.
Rojanschi V. & Bran, F. (2002), Politici şi strategii de mediu. Bucureşti:
Editura Economică.
Rojanschi V., Bran, F. & Diaconu, G. (1997), Protecţia şi ingineria
mediului. Bucureşti: Editura Economică.
Rufat S. (2003), Les «résidences fermées» à Bucarest: de «l'entre-soi» à la
fragmentation? ARCHES 6: 83–94
Rufat S. (2011), Transition post socialiste et vulnerabilite urbaine a
Bucarest. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.
Rull R.P., Gunier, R., Von Behren, J., Hertz, A., Crouse, V., Buffler, P.A. &
Reynolds, P. (2009), Residential proximity to agricultural pesticide
applications and childhood acute lymphoblastic leukemia.
Environmental Research, 109, 891–899.

254
Saaty T.L. (1990), Multicriteria Decision Making - The Analytic Hierarchy
Process. New York: Mc Graw Hill.
Samaras Z. & Sorensen, S.C. (1999), Mobile sources. In Urban Air
Pollution – European Aspects, eds. J. Fenger, O. Hertel & P. F.
Dordrecht: Kluwer Academic Publishers.
Sanquist T.F., Orr, H., Shui, B. & Bittner, A.C. (2012), Lifestyle factors in
U.S. residential electricity consumption. Energy Policy, 42, 354-364.
Santamouris M., Paraponiaris, K. & Mihalakakou, G. (2007), Estimating the
ecological footprint of the heat island effect over Athens, Greece.
Climatic Change, 80, 265–276.
Santarsiero A., Cutilli, D., Cappiello, G. & Minelli, L. (2000),
Environmental and legislative aspects concerning existing and new
cemetery planning. Microchemical Journal, 67, 141–145.
Santin O.G. (2011), Behavioural Patterns and User Profiles related to energy
consumption for heating. Energy and Buildings, 43, 2662–2672.
SCHER (2007), Opinion on risk assessment on indoor air quality. ed. S. C.
o. H. a. E. Risks. Bruxelles: European Commission.
Schleich J. & Hillenbrand, T. (2009), Determinants of residential water
demand in Germany. Ecological Economics, 68, 1756–1769.
Schnieders J. & Hermelink, A. (2006), CEPHEUS results: measurements
and occupants’ satisfaction provide evidence for Passive Houses
being an option for sustainable building. Energy Policy, 34, 151–
171.
Schofield G., Mummery, K. & Steele, R. (2005), Dog ownership and human
health-related physical activity: an epidemiological study. Health
Promotion Journal of Australia, 16, 15–19.
Seale J., Regmi, A. & Bernstein, J. (2003), International Evidence on Food
Consumption Patterns. ed. U. S. D. f. Agriculture. Washington D.C.
Serpell J. (1991), Beneficial-Effects of Pet Ownership on Some Aspects of
Human Health and Behavior. Journal of the Royal Society of
Medicine, 84, 717–720.
Seto K.C. & Satterthwaite, D. (2010), Interactions between urbanization and
global environmental change. Current Opinion in Environmental
Sustainability, 2, 127–128.
Sevenant M. & Antrop, M. (2010), Transdisciplinary landscape planning:
Does the public have aspirations? Experiences from a case study in
Ghent (Flanders, Belgium). Land Use Policy, 27, 373–386.
Shafiee S. & Topal, E. (2009), When will fossil fuel reserves be
diminished? Energy Policy, 37, 181–189.
Shrestha M.K., York, A.M., Boone, C.G. & Zhang, S. (2012) Land
fragmentation due to rapid urbanization in the Phoenix Metropolitan
Area: Analyzing the spatiotemporal patterns and drivers. Applied
Geography, 32, 522–531.

255
Shrestha N. & Conway, T.M. (2011), Delineating an exurban development
footprint using SPOT imagery and ancillary data. Applied
Geography, 31, 171–180.
Simion G. (2010), The spatial changes of land use in the Bucharest
Metropolitan Area 1970s – 2000. Human Geographies – Journal of
Studies and Research in Human Geography, 4, 115–123.
Slater M.R., Di Nardo, A., Pediconi, O., Villa, P.D., Candeloro, L.,
Alessandrini, B. & Del Papa, S. (2008), Cat and dog ownership and
management patterns in central Italy. Preventive Veterinary
Medicine, 85, 267–294.
Soyez K. & Graßl, H. (2008), Sustainable Development and Climate
Change Climate Change and Technological Options. 59–70.
Springer Vienna.
Spaul W.A. (1994), Building-Related Factors to Consider in Indoor Air-
Quality Evaluations. Journal of Allergy and Clinical Immunology,
94, 385–389.
Spongberg A.L. & Becks, P.M. (2000), Inorganic soil contamination from
cemetery leachate. Water Air and Soil Pollution, 117, 313–327.
Stan A. (2009), Peisajul periferiilor urbane–revitalizarea peisageră a zonelor
periferice. Bucureşti: Editura Universităţii Ion Mincu.
Stanciu M. (2009), Metode de cercetare a modelelor de consum. Bucureşti:
Academia Română.
Stanilov K. (2003), Accessibility and Land Use: The Case of Suburban
Seattle. Regional Studies, 37, 23–34.
Stathopoulou M. & Cartalis, C. (2007), Daytime urban heat islands from
Landsat ETM+ and Corine land cover data: An application to major
cities in Greece. Solar Energy, 81, 358–368.
Stedman R.C. (2003), Is it really just a social construction: The contribution
of the physical environment to sense of place. Society and Natural
Resources, 16, 671–685.
Steinacker A. (2003), Infill Development And Affordable Housing. Urban
Affairs Review, 38, 492–509.
Steiner F.R. & Butler, K. (2007), Planning and urban design standards. New
Jersey: John Willey & Sons.
Stern P.C., Dietz, T., Ruttan, V., Socolow, R.H. & Sweeney, J.L. (1997),
Environmentally Significant Consumption: Research Directions.
New York: National Research Council.
Stone B. (2009), Land Use as Climate Change Mitigation. Environmental
Science & Technology, 43, 9052–9056.
Strohbach M.W., Arnold, E. & Haase, D. (2012), The carbon footprint of
urban green space—A life cycle approach. Landscape and Urban
Planning, 104, 220–229.

256
Suditu B. (2005), Mobilitatea rezidenţială în municipiul Bucureşti. În
Facultatea de Geografie. Bucureşti: Universitatea din Bucureşti.
Suditu B., Ginavar, A., Muică, A., Iordăchescu, C., Vârdol, A. & Ghinea, B.
(2010), Urban sprawl characteristics and typologies in Romania.
Human Geographies – Journal of Studies and Research in Human
Geography, 4, 79–87.
Şandric I., Mihai, B., Săvulescu, I., Suditu, B. & Chiţu, Z. (2007), Change
detection analysis for urban development in Bucharest-Romania
using high resolution satellite imagery. In 2007 Urban Remote
Sensing Joint Event, ed. IEEE. Paris: University of Pavia, Italy.
Tahmasebi M.M., Banihashemi, S. & Hassanabadi, M.S. (2011),
Assessment of the Variation Impacts of Window on Energy
Consumption and Carbon Footprint. Procedia Engineering, 21, 820–
828.
Taleai M., Sharifi, A., Sliuzas, R. & Mesgari, M. (2007), Evaluating the
compatibility of multi-functional and intensive urban land uses.
International Journal of Applied Earth Observation and
Geoinformation, 9, 375–391.
Temelová J. & Dvořáková, N. (2011), Residential satisfaction of elderly in
the city centre: The case of revitalizing neighbourhoods in Prague.
Cities.
Tscherning K., Helming, K., Krippner, B., Sieber, S. & Gomez y Paloma, S.
(2012), Does research applying the DPSIR framework support
decision making? Land Use Policy, 29, 102–110.
Tsenkova S. (2008), Managing change: the comeback of post-socialist
cities. Urban Research & Practice, 1, 291–310.
Tsutsumi M., Shimada, A. & Murakami, D. (2011), Land price maps of
Tokyo Metropolitan Area. Procedia - Social and Behavioral
Sciences, 21, 10.
Tyrväinen L., Mäkinen, K. & Schipperijn, J. (2007), Tools for mapping
social values of urban woodlands and other green areas. Landscape
and Urban Planning, 79, 5–19.
Tzoulas K., Korpela, K., Venn, S., Yli-Pelkonen, V., Kaźmierczak, A.,
Niemela, J. & James, P. (2007), Promoting ecosystem and human
health in urban areas using Green Infrastructure: A literature review.
Landscape and Urban Planning, 81, 167–178.
Umezawa Y., Hosono, T., Onodera, S., Siringan, F., Buapeng, S., Delinom,
R., Yoshimizu, C., Tayasu, I., Nagata, T. & Taniguchi, M. (2008),
Sources of nitrate and ammonium contamination in groundwater
under developing Asian megacities. Science of The Total
Environment, 404, 361–376.
UNDR (2003), Human Development Report. Oxford: Oxford University
Press.

257
Van Eetvelde V. & Antrop, M. (2004), Analyzing structural and functional
changes of traditional landscapes - two examples from Southern
France. Landscape and Urban Planning, 67, 79–95.
Van Eetvelde V. & Antrop, M. (2005), The significance of landscape relic
zones in relation to soil conditions, settlement pattern and territories
in Flanders. Landscape and Urban Planning, 70, 127–141.
Vanwesten C., Castellanos, E. & Kuriakose, S. (2008), Spatial data for
landslide susceptibility, hazard, and vulnerability assessment: An
overview. Engineering Geology, 102, 112–131.
Varis O. & Somlyody, L. (1997), Global urbanization and urban water: Can
sustainability be afforded? Water Science and Technology, 35, 21–
32.
Vânău G.O. (2009), Interfaţa spaţial-funcţională dintre Municipiul Bucuresti
si teritoriul suport al acestuia. In Faculty of Geography. University
of Bucharest.
Vânău G.O. (2011), Interfaţa spaţial-funcţională dintre Municipiul Bucureşti
şi teritoriul suport al acestuia. Bucureşti: Editura Universitară.
Verhoef E.T. & Nijkamp, P. (2002), Externalities in urban sustainability -
Environmental versus localization-type agglomeration externalities
in a general spatial equilibrium model of a single-sector monocentric
industrial city. Ecological Economics, 40, 157–179.
Vimal R., Geniaux, G., Pluvinet, P., Napoleone, C. & Lepart, J. (2011),
Detecting threatened biodiversity by urbanization at regional and
local scales using an urban sprawl simulation approach: Application
on the French Mediterranean region. Landscape and Urban
Planning.
Voss K., Goetzberger, A., Bopp, G., Häberle, A., Heinzel, A. & Lehmberg,
H. (1996), The self-sufficient solar house in Freiburg—Results of 3
years of operation. Solar Energy, 58, 17–23.
Wackernagel M. & Rees, W. (1995), Our Ecological Footprint: Reducing
Human Impact on the Earth. Philadelphia, PA: New Society
Publishers
Wali M.K., Evrendilek, F. & Fennessy, M.S. (2010), The environment :
science, issues, and solutions. Boca Raton: CRC Press.
Wallace L.A., Pellizzani, E., Leaderer, B., Zelon, H. & Sheldon, L. (1987),
Emissions of Volatile Organic Compounds from Buildin Materials
and Consumer Products. Atmospheric Environment, 21, 385–393.
Wang L., Takigawa, T., Yamasaki, Y., Sakano, N., D., W. & Ogino, K.
(2008), Symptom definition for Sick Building Syndrome in
residential dwellings. International Journal of Hygiene,
Environment and Health, 211, 114–120.
White R.R. (2002), Building the ecological city. Cambridge: Woodhead
Publishing Limited.

258
Wiedmann T., Minx, J., Barrett, J. & Wackernagel, M. (2006), Allocating
ecological footprints to final consumption categories with input–
output analysis. Ecological Economics, 56, 28–48.
Wilk R. (2002), Consumption, human needs, and global environmental
change. Global Environmental Change-Human and Policy
Dimensions, 12, 5–13.
Willis R.M., Stewart, R.A., Williams, P.R., Hacker, C.H., Emmonds, S.C. &
Capati, G. (2011), Residential potable and recycled water end uses in
a dual reticulated supply system. Desalination, 272, 201–211.
Wolkoff P. & Kjaergaard, S.K. (2007), The dichotomy of relative humidity
on indoor air quality. Environment International, 33, 850–857.
Wong S.K., Lai, L.W.C., Ho, D.C.W., Chau, K.W., Lam, C.L.K. & Ng,
C.H.F. (2009), Sick building syndrome and perceived indoor
environmental quality: A survey of apartment buildings in Hong
Kong. Habitat International, 33, 463–471.
Wood L., Giles-Corti, B. & Bulsara, M. (2005), The pet connection: Pets as
a conduit for social capital? Social Science & Medicine, 61, 1159–
1173.
Wood R. & Garnett, S. (2009), An assessment of environmental
sustainability in Northern Australia using the ecological footprint
and with reference to Indigenous populations and remoteness.
Ecological Economics, 68, 1375–1384.
Writght R.T. & Boorse, D.F. (2011), Environmental Sciences – toward a
sustainable future. San Francisco: Pearson.
You F., Hu, D., Zhang, H., Guo, Z., Zhao, Y., Wang, B. & Yuan, Y. (2011),
Carbon emissions in the life cycle of urban building system in
China—A case study of residential buildings. Ecological
Complexity, 8, 201–212.
Zaneti R., Etchepare, R. & Rubio, J. (2011), Car wash wastewater
reclamation. Full-scale application and upcoming features.
Resources, Conservation and Recycling, 55, 953–959.
Zannin P.H.T., Ferreira, A.M.C. & Szeremeta, R. (2006), Evaluation of
noise pollution in urban parks. Environmental Monitoring and
Assessment, 118, 423–433.
Zhao B. & Wu, J. (2007), Particle deposition in indoor environments:
Analysis of influencing factors. Journal of Hazardous Materials,
147, 439–448.
Zhu L., Lu, H., Chen, S. & Amagai, T. (2009), Pollution level, phase
distribution and source analysis of polycyclic aromatic hydrocarbons
in residential air in Hangzhou, China. Journal of Hazardous
Materials, 162, 1165–1170.

259