AMINTIRI

Constantin C. Giurescu

Copyright © 2000, Editura ALL EDUCATIONAL.

Toate drepturile rezervate Editurii ALL EDUCATIONAL.
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată
fără permisiunea scrisă a Editurii ALL EDUCATIONAL.
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în
exclusivitate editurii.
Copyright © 2000 by'ALL EDUCATIONAL.
All rights reserved.
The distribution of this book outside Romania,
without the written permission of ALL EDUCATIONAL, is
strictly prohibited.
Ml

CONSTANTIN C. GIURESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale GIURESCU,

CONSTANTIN C.
Amintiri / Constantin. C. Giurescu-Bucureşti: ALL
Educaţional, 2000 p. 552; cm. 21 Bibliogr. Index.
ISBN 973-684-143-X
 AMINTIRI
Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu

Editura ALL EDUCAŢIONAL: Bucureşti

Bd. Timişoara nr. 58, sector 6 Tel: 402 26 00; 402 26
01 Fax: 402 26 10
Departamentul distribuţie: Tel: 402 26 20
Fax: 402 26 30
Comenzi la: comenzi@all.ro URL: http://www.all.ro
 UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918"
Nr. inv. ALBA IUL IA

Redactor: Director artistic:

Tatiana Săndulescu Mircia Dumitrescu
411
 Notă
privind ediţia de faţă

Prezentul volum de „Amintiri" cuprinde trei scrieri ale

profesorului Constantin C. Giurescu:
1.„Amintiri 1", apărută în Editura Sport-Turism,
Bucureşti 1976: de la „începuturi" şi până în 1938.
2.O continuare, redactată în 1977, rămasă în
manuscris. Ea se referă îndeosebi la anii 1939-1940, cu
unele consideraţii generale pentru intervalul 1941-1944.
3.Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet (7
mai 1950 -5 iulie 1955), document redactat de Constantin
C. Giurescu în primele luni de după eliberare de la Sighet,
cu domiciliul obligatoriu în satul de deportaţi de la
Măzăreni (jud. Brăila). Prima ediţie a lucrării a apărut în
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, în 1994,
Introducere - Dinu C. Giurescu, Ediţie îngrijită, anexe şi
indice de Lia Ioana Ciplea.
Am socotit util să adaug uncie note de subsol la
„Amintiri" (nr. 1 şi 2 de mai sus), pentru a explica
împrejurări şi fapte oprite de cenzura anilor '70. Pentru
unele completări la „Sighet" a se vedea nota de la p. 334.
Profesorul Constantin C. Giurescu îşi propusese să
continue „mărturia" sa asupra celor trăite. Sfârşitul,
intervenit brusc la 13 noiembrie 1977, nu i-a mai dat
răgazul necesar.
Prin grija şi strădania Editurii ALL, mărturiile de mai
sus sunt, pentru întâia dată, însumate într-un singur
volum. Apariţia sa precede cu puţin aniversarea a 100 de
ani de la naşterea profesorului Constantin C. Giurescu (n.
13/26 octombrie 1901).
Ţin să exprim şi pe această cale cele mai alese
mulţumiri Editurii ALL - Mihai Penescu, preşedintele
Grupului Editorial ALL; Tatiana Săndulescu, redactor.

26 octombrie 1999 Dinu C. Giurescu

Bucureşti
AMINTIRI
PARTEA ÎNTÂI
 Cuvânt mainte

Am avut norocul să ating al şaptezeci şi patrulea an de

viaţă, mai mult deci decât media normală a vremii
noastre. Am apucat, copil fiind şi elev de gimnaziu, epoca
dinainte de războiul pentru întregirea statului; am trăit,
sub ocupaţia germană, în Bucureştii anilor 1916-1918; am
văzut înfaptuindu-sc, la capătul unor mari jertfe şi
suferinţe, Statul Naţional Unitar, România pe care o
visaseră Nicolae Bălcescu şi Mihai Eminescu. Am
participat direct la viaţa culturală şi politică a perioadei
interbelice, am trăit cel de al doilea război mondial; în
sfârşit am asistat la cea mai mare transformare în viaţa
poporului român, la trecerea de la regimul capitalist la cel
socialist şi am participat, în domeniul meu de activitate, la
construirea progresivă a acestuia din urmă.1
împrejurările m-au făcut să cunosc multă lume şi de
tot felul, de la ţăranii şi păstorii satelor până la miniştri,
prim-miniştri şi capete încoronate. Am venit în contact
direct cu 18 (optsprezece) prim-miniştri, începând cu Ionel
Brătianu, general Artur Vaitoianu, doctor Constantin
1 în 1976 nu se putea
spune mai mult; ce a însemnat
trecerea de la regimul capitalist la
cel socialist, a se vedea mărturia
profesorului despre închisoarea
de la Sighet, în prezentul volum.
Toate notele au fost adăugate de
Angelcscu, Gheorghe Tătărăscu şi Armând Călincscu şi
terminând cu Octavian Goga, patriarhul Miron Cristea,
Constantin Argetoianu; am cunoscut de asemenea, după
al doilea război mondial, pe Petru Groza şi pe Nicolae
Ceauşescu2. Pe unii din ei i-am văzut nu numai în ipostaze
oficiale, dar şi în afara acestora, oameni ca atâţia alţii, cu
speranţele, durerile şi îndoielile lor.
 Am descoperit că aceste amintiri ar putea interesa în
special tineretul deoarece el nu cunoaşte decât prea puţin
din ce a fost înainte. Dar ele ar putea interesa şi pe cei din
perioada interbelică şi pe oamenii generaţiei mele - tot
mai puţini - care au fost martori la unele din faptele ce voi
povesti sau au cunoscut pe unii din oamenii deceniilor
trecute.
Nu scriu memorii în sensul ce se dă, adesea, acestui
gen de scrieri, adică de prezentare, într-o lumină cât mai
favorabilă, a propriilor fapte, de justificare „a posteriori"
a acestor fapte; nu e deci o lucrare „pro domo sua" cum
au apărut atâtea la noi în ţară şi în afara graniţelor. Spun
ce am văzut şi o spun „iară ură şi fără părtinire" -„sine ira
et studio", după vorba istoricului roman Tacit. Pe cât
posibil, mă feresc de judecăţi de valoare; las ca acestea să
rezulte din înseşi faptele povestite. încerc aşadar să dau o
mărturie despre cele ce am văzut, a auzit şi am făcut, o
mărturie dreaptă, ca la judecată. Poate că unele din cele
ce urmează să ajute istoricului de mâine; poate că ele vor
contribui să înlăture anumite idei preconcepute; poate, în
sfârşit, că vor îndemna şi pe alţii dintre contemporanii
mei să aştearnă pe hârtie amintirile lor.
Rog pe cititori să nu se supere şi să nu ia în nume de
rău dacă faptele şi unele păreri arătate mai jos nu se vor
potrivi sau numai în parte cu cea ce ştiu sau au auzit ei.
Scriu, după vorba bătrânului Neculce, din ceea ce am

9
văzut şi am auzit eu însumi. Când nu sunt sigur, o spun
limpede; nu caut să ascund sau să înfloresc; urmez, în
privinţa aceasta, norma enunţată de Zi lot Românul, acum
circa o sută cincizeci de ani: „Istoric sunt, n-am frate, n-am
rudă, n-am vecin; stăpân am pe-adevărul, lui cată să mă-
nchin".
Cine vrea să afle părerea mea despre o seamă de
evenimente politice şi sociale din perioada la care se
referă „Amintirile" de faţă şi care nu-s menţionate în
aceste amintiri, să binevoiască a citi „Istoria Românilor",
sinteza rezumată, ediţia a doua (1975), alcătuită
împreună cu fiul meu. Ea completează paginile de faţă,
sub acest raport.1
Voi urma, în genere, firul cronologic, deoarece el este
cel mai potrivit în asemenea scrieri; nu mă voi feri însă să
fac uneori, cu privire la anumite persoane şi categorii,
apropieri în timp ca şi, cu privire la evenimente, apropieri
în spaţiu; ele sunt sugestive.
Pe cât mi-a fost cu putinţă, am adăugat şi ilustraţie
contemporană; ea completează textul şi e apreciată de
oamenii vremii noastre care aparţin, în majoritatea lor,
tipului vizual: o fotografie, o imagine cinematografică sau
de televiziune le spun mai mult decât descrierea lor,
literară sau neliterară.
Mulţumesc tuturor - rude, colegi de învăţătură şi de
profesiune, prieteni, cunoscuţi - care, în conversaţiile ce

10
am avut, au confirmat sau au infirmat spusele mele;
mulţumesc celor ce mi-au pus la dispoziţie ilustraţii.
Sinteza rezumată a fost de asemenea supusă exigenţelor cenzurii. De aceea, partea
contemporană, îndeosebi etapa 1939-1974 (dar şi 1918-1939) (redactată de subsemnatul
D.C.G.), reproduce versiunea standard aprobată de secţia propagandă a PCR; respectarea
acestei versiuni era o condiţie sine qua non pentru apariţia întregului volum.

% grădina
casei^SL^V^ n0tonb* W7>
(Foto Călin N. Creţu)

" IUn,e 1975-

zonei/î„UsTptaemo^
pnn

^'^em a tiza rea"

comunistă a

Primele amintiri.
Constantin C. Giun >«rn Şcoala
~. . primară
„Cuibul cu barză" şi liceul Gheorghe Lazăr

11
 Primele imagini de care-mi aduc aminte sunt din
Viena; aveam patru ani; era în toamna anului 1905. Tata
obţinuse prin concurs, de la Casa Şcoalelor, bursa „Iosif
Niculescu" pentru a studia în Austria şi a face cercetări în
Arhive. Stătusem mai întâi în Alserstrasse, numărul 2,
etajul 2, aproape de Universitate, într-o casă cu mai multe
etaje; am încercat s-o regăsesc în 1966 - când am cercetat,
timp de trei luni, din iniţiativa Arhivelor Statului din
Bucureşti, arhive vieneze, pentru a depista material
documentar inedit referitor la istoria poporului nostru -
dar mi s-a spus că un complex întreg de case din
Alserstrasse - între ele şi casa de la numărul 2 - a fost
dărâmat; pe locul lor există azi un parc. Din Alserstrasse,
părinţii mei s-au mutat într-un cartier de vile din
marginea oraşului, la Neuwaldegg. Tocmai în legătură cu
această nouă locuinţă stă prima mea amintire. Văd o vilă
cu parter şi etaj şi un nuc falnic, în grădina vilei; văd o
portăreasă bătrână şi gheboasă care mă împiedică să iau
nucile căzute pe jos; se vede că şi lc rezerva ei înseşi; de
necaz îi strig mamei: „Schau Mutti, die bucklige Frau"
(„Uite, mamă, femeia gheboasă") - copiii sunt, iară să ştie
şi iară să vrea, cruzi - iar mama mă cheamă şi-mi face
observaţie, destul de tare ca s-audă şi portăreasa, că nu
trebuie să mai spun asemenea cuvinte, şi-i cere scuze
gheboasei. Probabil că observaţia mamei, unită cu
necazul că n-am putut strânge câteva nuci, m-a făcut să

8
12
ţin minte această scenă. Cea de a doua este tot din
Neuwaldegg: văd un lac în mijlocul unui parc, la marginea
lacului un domn cu pălărie de paie care-şi azvârle
bastonul în apă şi un câine fox alb care se repede, apucă
bastonul şi-1 aduce, ţinându-1 în gură, stăpânului său.
Scena se repetă de câteva ori, spre marea mea admiraţie.
Am încercat, în 1966, să regăsesc vila; mi-a fost imposibil
s-o identific. Ar fi trebuit ca la arhivele primăriei sau ale
poliţiei să urmăresc mişcarea populaţiei străine în ani
1904-1906 şi, în felul acesta, să aflu numele vilei; asta ar fi
însemnat câteva zile şi timp n-aveam, aşa că am renunţat
la descoperirea acestei de a doua locuinţe a părinţilor mei
la Viena; mai ales că n-aveam certitudinea că vila mai
există, că nu s-a dărâmat sau transformat între timp, cum
s-a întâmplat cu „Villa Cuza". O altă amintire din acea
vreme este „Riesenrad"-ul - adică roata uriaşă din Prater,
prevăzută cu cabine şi care se învârtea mereu. Am mers
cu mama s-o văd; ne-am suit într-una din cabine: eram
impresionat, cred că-mi era şi puţin frică. încet-încet ne-
am ridicat, având în sus, din punctul cel mai înalt al roţii o
frumoasă privelişte a oraşului. Astăzi „Riesenrad", care
funcţionează încă, a rămas pe jos faţă de restaurantul
circular din „Donau-Turn", turnul înalt al televiziunii
vieneze, restaurant care face o rotaţie de 360 de grade în
timp de o jumătate de ceas, permiţindu-ţi să vezi într-
adevăr tot oraşul până la marginile lui, aşa cum am

8
13
constatat în 1966. în. sfârşit, tot în Viena este şi prima
jucărie de care-mi aduc aminte: un drac verde care se suia
pe o sfoară: cadou de la sora mamei, „tante Mărie" care
venise, împreună cu soţul ei, căpitanul Chiriţescu, să ne
vadă şi să stea două săptămâni aici, în capitala împărăţiei,
vestită pentru teatru, operă şi viaţă plăcută.
Am învăţat bine nemţeşte în cei trei ani cât am stat la
Viena; părinţii luaseră şi o „nemţoaică la copii", pe Betty,
care a şi venit cu noi în ţară, unde a mai stat vreo doi ani,
întorcându-se apoi îndărăt la ai ei. Fratele meu Horia,
născut la Viena, la 21 ianuarie 1904, vorbea aproape
numai nemţeşte. O văd pe mama, Elena, tânără,
frumoasă -avea 23 de ani când au plecat în străinătate -
făcând gospodărie; ea gătea, ea deretica, iar după masă,
frumos îmbrăcată, ieşea cu mine la plimbare în parc. O
aud spunând „Lummenes", cum îi ziceau vienezii cărnii de
miel şi „Brânzakase", brânzei de burduf. O văd cântând la
pian şi îndemnându-mă să-1 învăţ şi eu; n-am ascultat-o,
zicând, când eram în liceu, că n-am timp şi pentru carte şi
pentru pian; pe urmă mi-a părut rău că nu i-am urmat
îndemnul şi-mi pare rău şi azi. Mama era bună şi blândă;
nu m-a bătut niciodată, nu mi-a dat nici măcar o palmă,
nici atunci, nici mai târziu, în şcoala primară sau în
primele clase ale liceului, deşi făceam uneori câte o poznă
mai serioasă. Mă certa, rareori, şi pedeapsa cea mai mare
era: „am să te spun tatei".

8
14
 Era fiica,, cea de a doua - născută în 1880 - a lui
Costache Antonescu, negustor de seamă - postavuri şi
pânzeturi - de pe uliţa din Focşanii moldoveni. Au fost cu
toţii şase copii: primul Măria, soră mai mare a mamei şi
cea care m-a botezat: îi spuneam „tante Mărie" şi, mai rar
„mamă naşă"; a fost căsătorită de trei ori: prima dată cu
un medic militar, Vlad Beloiu, mort tânăr, a doua oară cu
căpitan Chirii Chiriţescu de care s-a despărţit pe când era
locotenent-colonel, şi a treia oară cu magistratul Ion
Poşoiu, consilier la Curtea de Apel din Chişinău, apoi din
Bucureşti. Al doilea copil, Alexandru, negustor ca şi taică-
său, a murit relativ tânăr, în urma unei apendicite, lăsând
doi copii care au ajuns mari, unul căzând în 1941, în
război, în Basarabia, celălalt fiind funcţionar la Banca
Naţională a României. Al treilea copil a fost mama. Al
patrulea, o fiică, Ecaterina, care s-a prăpădit foarte tânără
din cauza unei peritonite, rezultat al unei izbituri - fusese
împinsă tare de o colegă de şcoală şi se lovise de colţul
băncii. Tot foarte tânără a murit şi o altă fată, Eliza. Al
şaselea copil, un băiat, Vasile, care era destinat tot
comerţului, ca şi Alexandru, a urmat de aceea Şcoala
comercială superioară din Cernăuţi unde a învăţat şi
„idişul"; îl vorbea aşa de bine încât înşişi evreii se înşelau.
După război, a fost ales Preşedinte al Camerei de Comerţ
din Focşani şi, mai târziu, primar al oraşului Focşani şi
senator de Putna. Fire veselă şi deschisă, „nenea Vasilică"

8
15
era o adevărată încântare când începea să povestească şi
mai ales să imite. Imita perfect felul de a vorbi româneşte
al grecilor, evreilor, turcilor şi ştia un număr nesfârşit de
anecdote şi „bancuri". Căsătorit cu Eugenia Drăgulăncscu,
de o remarcabilă frumuseţe, n-a avut copii, cum n-a avut
nici tante Mărie.1
Despre înaintaşii din partea mamei, am aflat mai ales
de la I.S. Gheorghiu, fostul vicepreşedinte al Academiei,
văr primar cu mama, şi de la sora mamei, Mărie Poşoiu.
De la ei ştiu că bunicul meu, Costache Antonescu, se
căsătorise cu Domnica, una din fiicele unui alt negustor de

I Pe unchiul „Vasilică" l-am

cunoscut şi eu. După 1938, s-a
seamă
mutat şila podgorean
Bucureşti dinş a Focşani,
lucrat laNicolau. O a doua fiică a
acestuia,
„Galeries Ecaterina,
Lafayette",se pe
măritase
Calea cu inginerul focşănean
Ştefan
VictorieiGheorghiu, care Victoria).
(azi Magazinul a fost colaboratorul - aş putea
spune
A fost mâna
arestatdreaptă -a lui
în august Anghel
1952, ca Saligny, constructorul
podului de laA Cernavodă.
fost senator. Inginerul Gheorghiu - „nenea
murit în închisoare
Fani", cum îi săptămâni,
dupa câteva spuneam noi, a avuti mai mulţi copii -patru
întrucât
băieţi şi douăinjecţiile
s-au refuzat fete - celcu
maiinsulina
mare fiind Ion - Jenică pentru
ai
de casei şi rudele
care avea apropiate - iar cel mai mic Ştefan -
zilnic nevoie.
„Ştefanică" -, coleg
de liceu, la „Lazăr", cu mine şi profesor apoi la Şcoala
Politehnică din Bucureşti. De la Jcnică Gheorghiu, căruia-i
veneam deci nepot de văr, şi de la Mărie Poşoiu am aflat
că Nicolau era de fel român din Chişinău şi că la început s-
8
16
a numit Nicolaef Cogeabaş, adică Nicolae primarul sau
fruntaşul. Terminaţia în -ef e similară celei în -ski din
nordul Moldovei - vezi, de pildă, moldoveanul Miron
Barnowski. Venit de tânăr, în prima jumătate a secolului
XlX-lca, la Focşani, Nicolaef Cogeabaş şi-a schimbat
numele în Nicolau şi s-a căsătorit cu Eudoxia - înseamnă în
greceşte „înţeleaptă" - fiica frumoasă a negustorului
Fotiadis, originar din Atena, şi stabilit şi el în Focşani. Dat
fiind că Fotiadis era grec, rezultă că bunica mea dinspre
mamă, Domnica, soţia lui Costache Antonescu, născută şi
crescută la Focşani, vorbind perfect româneşte, avea
cincizeci la sută sânge grecesc, mama douăzeci şi cinci la
sută, eu însumi doisprezece şi jumătate, iar copiii mei
şase şi douăzeci şi cinci. Cazul nostru nu este un caz izolat,
o excepţie. Foarte multe dintre familiile orăşeneşti din
Muntenia, Moldova şi Dobrogea, ba chiar şi unele din
Transilvania şi Banat, au în venele lor şi sânge străin,
grecesc sau sudslavic - în special în primele trei ţări -
armenesc, în special în Moldova şi Transilvania, şi, în mod
izolat, sânge albanez, polonez, rusesc, unguresc, evreesc,
italian, francez etc. Faptul se constată şi la foşti mari
dregători, moşieri sau arendaşi. Am arătat-o cu detaliile în
„Istoria Bucureştilor", „Istoria Brăilei", „Istoria
Odobeştilor", precum şi în „Târguri sau oraşe şi cetăţi din
Moldova" şi în lucrările mele mai vechi despre marii
dregători. Rasă pură nu există decât în teorie, iar
cercetările ştiinţifice arată că adaosul de sânge străin nu
numai că nu e un cusur, ci dimpotrivă un avantaj.
Căsătoriile făcute în regiuni izolate, de pildă o vale în
munţi, numai între membrii aceleaşi colectivităţi duc, cu
vremea, la degenerescentă, la slăbiciuni sau cusururi fizice
şi psihice. Esenţială nu este rasa, ci felul de a gândi, a
simţi şi a acţiona. Eşti român, dacă gândeşti simţi şi
acţionezi ca un român, indiferent dacă în venele tale
curge şi sânge care nu e daco-roman.
Ştirile despre înaintaşii din partea mamei le am, aşa
cum am arătat, de la sudele mele pe linie maternă. Căci
tata murind în 1918, când aveam şaptesprezece ani, iar
mama în 1920, când aveam nouăsprezece ani, n-am
apucat să aflu ştiri despre înaintaşi de la ei; e adevărat că
la vârsta aceea, subiectul nu mă prea interesa. Aşa încât
mai târziu, între cele două războaie mondiale şi mai ales
după cel de-al doilea, când chestiunea ascendenţilor a
început să mă preocupe, izvoarele de informaţie au fost,
aşa cum am spus, rudele dinspre mamă adică I.S.
Gheorghiu şi sora mamei, Mărie Poşoiu. Tot de la ei am
aflat că bunicul, Costache Antonescu - „tata moşu" cum îi
spuneam noi nepoţii - era un fel de Tâmboieşti, în judeţul
Râmnicul-Sărat, că a avut trei fraţi: Ioan, Grigore
(primarul satului în 1893) şi Gheorghe şi că, după ce a
strâns, tot ca negustor, capitalul necesar, s-a mutat în
Focşani. In 1912, urmând pilda vechilor negustori români,
bunicul s-a dus la Ierusalim şi s-a întors de acolo „hagiu" -
aşa iscălea, după aceea: „Hagi Costache Antonescu" - şi
rostind câteva cuvinte greceşti de care ne-am minunat noi
copiii, când a venit să ne vadă la Bucureşti. Era un bărbat
înalt, cu barbă tăiată drept, nu ascuţit, şi cu mustăţi, cu
ochi albaştri, cu vorba apăsată; priza „tabac" ceea ce ne
impresiona. De Anul Nou ne trimitea regulat, mie şi
fratelui meu Horia, câte douăzeci de lei, iar sorei mele
Lelia, născută în 1910, o păpuşă marc, păpuşă care,
culcată, închidea ochii, şi apăsată pe piept, spunea
„mama": alt prilej de mirare pentru noi copiii.
întors de la Ierusalim n-a mai trecut mult şi a predat
magazinul din Uliţa Mare de la Focşani băiatului cel mic,
lui Vasilică, şi cl s-a retras la Mănăstirea Neamţului. A
făcut acolo reparaţii bisericii Sf. Gheorghe - mătuşă-mea
Mărie Poşoiu arăta cu oarecare regret şi cheltuiala
respectivă: 800 (opt sute) de napoleoni - şi a cumpărat o
casă cu antreu, patru camere, bucătărie, pivniţă, pe care a
lăsat-o, prin testament, mănăstirii. Călugării, drept
mulţumită, i-au dat un „frate" ca să-1 slujească. A murit
acolo, la mănăstire, în linişte şi singurătate, în noiembrie
1921; e înmormântat în cimitirul mănăstirii. Cu câtva timp
de a închide ochii, se călugărise, luând numele de
ieromonahul Cozma.
Neamul tatei e de fel dintr-un sat de moşneni -
oameni liberi, cu pământul lor -, sat vechi, de dinainte de
întemeierea Munteniei: e vorba de Chiojdul de Basca sau
Chiojdul Mic, în opoziţie cu Chiojdul Mare sau după
numirea oficială, din condicile vistieriei, Star Chiojd
(Chiojdul Bătrân!), de care-1 desparte „Muchea
Brădctului". E un sat frumos şi întins, în valea adâncă a
Bâşcii, ultimul sat până la vechea graniţă. Când vii spre
sat, fie din valea Buzăului, de la Cislău, suind spre Basca,
fie dinspre Chiojdul Mare, coborând peste prelungirea sau
12
 13
„şaua" Brădctului, privirea îţi este atrasă imediat de
două stânci uriaşe: „Piatra Lcrei" de culoare cărămizie şi
„Pietriceaua" de culoarea albă-albăstruie; ele explică şi
numele satului care vine, după câte se pare, de la un
secuiesc Kovejd ce înseamnă pietros. în prima jumătate a
secolului al XlII-lea, aşa cum ne arată un document din
1234, era un adevărat curent de trecere din Transilvania,
spre munţi, în răsăritul Munteniei şi în sudul Moldovei
unde exista în aceea vreme „Episcopatul Cuman". Treceau
nu numai ţărani români, dar şi ţărani secui şi chiar saşi;
documentul citat adaugă ştirea că aceşti ţărani unguri şi
saşi, aşezându-se în mijlocul populaţiei „valahe" adică
româneşti dc dincoace de Carpaţi ajung una cu ea, adică
sunt asimilaţi, se românizează. Curentul luase o deosebită
intensitate în vremea când stătuseră în Ţara Bârsei
Cavalerii Teutoni (1211-1225), aceştia întinzându-şi
stăpânirea la sud de Carpaţi până la Dunăre. Şi tradiţia
populară din Chiojdul Mic, culeasă la finele secolului al
XlX-lea de la bătrâni satului, ştie de români veniţi din
„Buzaiele" ardelene şi anume din Sita Buzăului.1
Cea mai veche ştire pe care am găsit-o despre
strămoşii din partea tatei datează din 1798 când un Ioniţă
Giurescu, logofăt la zărăfia Prahovei - am zice azi contabil
şef la Administraţia financiară a Prahovei - „scrie", adică
transcrie după un text mai vechi, o „Alixăndrie" sau o

141 o ™' V,C"he me"*'une a satuIu*

Star Chiojd se află într-un
poveste a lui Alexandru Macedon. Ştiu apoi de
Dumitrache Giurescu, feciorul lui Grigore; el se
căsătoreşte în ianuarie 1840 cu Ioana, fiica lui Tudor
Izbăşoiu, fruntaş al Chiojdului; în foaia de zestre pe care
acesta din urmă o întocmeşte în decembrie 1839, sunt
trecuţi 20 de stânjeni în trei hotare: Zmăcinişul, Brădetul
şi Pleşcioara-hotare care constituie trupuri din întinsa
moşie a satului ce avea circa 12.000 (douăsprezece mii) de
hectare şi se împărţea în 3.300 de stânjeni, în afară de
stânjeni, foaia de zestre mai cuprinde „8 adică opt boi de
jug", „8 adică opt vaci" însă patru cu viţei, patru sterpe,
40 de oi, dintre care 20 cu miei, 20 sterpe, 20 de ramatori,
din care 10 mari etc, precum şi o casă ce urma a se
construi de către socru. Această casă a cărei podea era
ridicată peste doi metri de la pământ, cu o odaie mare în
stânga, o sală, două odăi mai mici în dreapta, un pridvor
lat în faţă, mărginit de stâlpi de stejar, pridvor la care sui
pe o scară largă interioară, şi o pivniţă întinsă în care
pătrunzi printr-o poartă zăbrelită, a luat fiinţă în anul
1840; ea se află şi astăzi, însă nu în satul Chiojd, ci la
Muzeul podgoriei şi al livezii din Goleşti, în judeţul Argeş.
Când s-a hotărât acum câţiva ani, să se înfiinţeze acest
muzeu, iniţiatorii s-au gândit să aducă, spre a fi expuse,
case reprezentative din regiunile viticole şi pomicole ale
ţării. Drept tip de casă moşnenească din regiunea
pomicolă a Buzăului, a fost aleasă casa noastră

14
bătrânească din Chiojd. Patru meşteri dulgheri din Cătiaş -
unul din cătunele Chiojdului - au desfăcut lemnele casei,
le-au numerotat, apoi le-au suit în camioane şi, la Goleşti,
au făcut casa din nou, aidoma celei demontate. Numai că
la Goleşti casa, foarte bine refăcută, stă singuratică, în
timp ce la Chiojd avea în jurul ei un întreg complex şi
anume: pe partea stângă, cum priveai în sus, din pridvor,
era „casa mică" destinată fratelui tatei, Ionică, apoi, în
rând cu aceasta, magazia de piatră, zidită de nişte meşteri
italieni - voi vorbi mai jos de aceşti meşteri; pe partea
dreaptă, magazia de bârne, muruită şi spoită cu var, în
care se păstrau „tocitorile", iar în continuarea acesteia
bucătăria şi, formând unghi drept, încă o odaie; în faţă
spre drum, zidul de bolovani care mărginea curtea şi, la
mijlocul lui, poarta cea mare, pentru carele de porumb
sau de prune şi lipită de ea, poarta cea mică, pentru
pedeştri, ambele sub un acoperiş de şindrilă în două feţe,
încheindu-se în unghi, sus. Peste drum era povarnă de
făcut ţuică şi alături, staulul boilor şi al vacilor precum şi
îngrăditura în care se clădea fânul, adus cu tărgile.
Dumitrache Giurescu, care a trăit peste optzeci de ani,
a avut mai mulţi copii şi anume pe Costache, bunicul meu,
născut în 1850, pe Gheorghe, pe Dumitru, pe Victor, şi o
fiică, pe Uţa, căsătorită cu un preot poreclit Urzică. Pe
acesta din urmă, bătrân fiind, cu barba albă, l-am apucat
şi eu: era tipul vechiului preot de sat, cu anteriu de şiac,

14
vopsit negru, cu cizme - la fel cu preotul Gala Galaction
din vremea noastră - nedispreţuind un pahar de vin sau
de ţuică, dar altfel cuviincios, cuminte, om de sfat, om „cu
frica lui Dumnezeu". A venit odată la noi, pe la prânz,
împreună cu bunicul, prin 1909, - stam pe atunci pe strada
Ştirbei Vodă 164, peste drum de biserica Sf. Ştefan
„Cuibul cu

14
 barză"1 - şi, poftit de tata să ia masa cu noi, s-a scuzat,
sfiicios, spunând că a mâncat la Ploieşti; ceea ce era
adevărat, dar se petrecuse... în scara precedentă. De
atunci, în familia noastră, „a mânca la Ploieşti" era
echivalent cu o explicaţie nevalabilă. Gheorghe Giurescu
şi Victor Giurescu - pe care i-am apucat de asemenea -
aveau gospodăriile pe malul stâng al Bâşcci, destul de
departe de „prundul" gârlei, în timp ce casa bătrânească
era pe malul drept. Şi aceştia doi aveau magazii de piatră
făcute de „talieni". La finele secolului trecut sau la
începutul celui de faţă - n-am putut afla data exactă - au
venit în sat nişte meşteri pietrari italieni şi s-au tocmit cu
fruntaşii satului să le facă magazii în care să se păstreze
„vasele" cu ţuică adică „zăcăto-rilc" - buţi mari de 3-500
de „vedre" - „antalele" - vase lunguieţe de 100-200 de
vedre - şi vasele obişnuite - butoaie de 80-90 de „vedre",
vadra, măsură veche, fiind egală cu aproximativ 12,5 litri.
Aceste magazii, în care intrai printr-o uşă mare, rotunjită
sus şi acoperită cu tablă, aveau un pod cu pereţii zăbreliţi,
în care se păstrau ştiulcţii de porumb şi fasolea. După ce
au isprăvit magaziile - şi treaba a durat câţiva ani - italienii
au plecat din sat, li s-a pierdut urma.
Costache, bunicul meu, căruia unii dintre cunoscuţi şi
prieteni îi spuneau şi „Sticu", a avut de soţie pe Ileana
Drăgoescu din Sibiciu, fiica unui gospodar de frunte din
acest sat de pe valea Buzăului. N-am apucat-o; dar din
spusele tatei, ştiu că era blondă, cu păr bălai şi ochi
25
albaştri. A murit relativ tânără, după ce dăduse viaţă la 13
(treisprezece) copii; din aceştia n-au ajuns mari decât
patru: tata, fraţii lui, Ionică şi Alexandru, şi o soră,
Smaranda, căreia i se spunea, însă, Miţa. Toţi ceilalţi au
murit, copii fiind. Când venea câte-o molimă ca anghina
difterică, mureau pe un cap; odată - îmi povestea mătuşă-
mea Miţa - au murit doi în aceeaşi zi. Nu exista încă serul
antidifteric sau, şi de va fi fost, era departe, la Bucureşti;
satul - ca şi celelalte de primprejur - n-avea doctor.
Tata s-a născut la 8/20 august 1875, în casa
Casa de pe Ştirbei Vodă nr. 164 a fost
dărâmată în august 1987 odată cutoate
construcţie de p* Ştirbei Vodă, situate între
Berzei şi Calea Plevnei în cS
0rd-7tă ^ r CgimUl C°mUniSt- C,ădiri,e - Ia^u e
f
bătrânească din Chiojd. A urmat şcoala primară din sat, cu
^ SSf1^ 3U f°St înl°CUite *
învăţătorul
bl CUri d Nicolae
° * * "> etaje, consLind
Popescu, zis şi Ciungu: avea degetele de la mâna
stângă „stricate" de o lovitură de puşcă sau pistol. Fiind
foarte bun la învăţătură, a obţinui o bursă la liceul „Petru
şi Pavcl" din Ploieşti; diploma de bacalaureat e din
octombrie 1894. Se punea acum problema alegerii unei
cariere, problemă în genere delicată. Tata sc distinsese în
liceu, putea să se îndrepte în orice direcţie. S-a înscris la
matematică; actul respectiv s-a păstrat în arhiva Facultăţii
de Ştiinţe. Sc gândea, eventual, şi la medicină, dar
aspectul sălii de disecţie 1-a făcut să părăsească acest
26
gând. Audia şi unele cursuri de istorie; ceea ce 1-a
determinat să se fixeze aci a fost - după cum mi-a spus în
1918- 0 lecţie a lui Grigorc Tocilcscu despre Dacia
Romană. Profesorul a vorbit cu atâta căldură şi cu atâta
bogăţie de informaţii despre strămoşii noştri, încât a făcut
asupra tatei o impresie extraordinară. Pe lângă cursul lui
Tocilcscu, a urmat cursul lui Dimitrie Onciul, noul şi
învăţatul profesor de istoria românilor, precum şi
cursurile lui Nicolae Iorga şi Ion Bogdan. Totdeodată, pe
bază de concurs, a fost şi elev al Şcolii Normale
Superioare, director al acestei şcoli fiind Alexandru
Odobescu. S-a păstrat o fotografie, din 1898, a seriei din
acel an de elevi ai şcolii; tata e în uniformă militară,
întrucât îşi făcea stagiul. Alături de el sunt Mihail
Dragomirescu, Popcscu-Voiteşti, R. Caracas şi alţii.
Licenţiat în istorie în iulie 1898 - titlul oficial era. dc
fapt, licenţiat în filozofie şi litere - e numit în toamnă
profesor suplinitor al catedrei vacante de istorie de la
Liceul „Unirea" din Focşani. Aci felul documentat în care
preda şi totodată talentul său pedagogic îl impun îndată;
mărturiile foştilor săi elevi sunt unanime. Cu prilejul
aniversării zilei de 24 ianuarie ţine o conferinţă pe care o
publică; îi apare totodată un studiu asupra vechii
cronologii moldoveneşti: era o lucrare făcută în seminarul
profesorului Dimitrie Onciul.
La „Unirea", tata a avut drept colegi. între alţii, pe Gh.
Bogdan-Duică, pe C. Moisil, numismatul, pe F. Caian,
27
autorul istoricului oraşului Focşani, pe Savel Rahtivan.
Liceul era unul din cele vechi din ţară; fusese întemeiat în
1865, sub Cuza Vodă, şi se bucura dc un
deosebit prestigiu.
în 1900, tata face cunoştinţa Elenei Antonescu, fiica
lui Costache Antoncscu, negustor de seamă pe strada
marc a Focşanilor. Mama era atunci o fată tânără, dc 20
de ani, frumoasă, cu trăsături fine şi o fire blândă, care-i
atrăseseră prietenia colegelor ci. Urmase pensionul din
[UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918'
ALBA IULIA 17

BIBLIOTECA
Nr. inv. M <?«?<5 / 20C£L

28
 oraş - nu exista în vremea aceea în Focşani liceu de
fete - şi învăţase ceea ce se preda la toate pensioanele din
ţară: limbile străine -franceza şi germana - pianul,
literatură şi gospodărie; cunoştinţele teoretice în ce
priveşte ştiinţele exacte şi cele umaniste cădeau pe planul
al doilea. Logodna s-a făcut în decembrie, iar nunta în
ianuarie următor (1901). Era o iarnă grea; troiene mari de
zăpadă, comunicaţiile se întrerupseseră. Pe atunci
trebuia, pentru căsătorie, consimţământul părinţilor*
chiar dacă tinerii erau majori. Bunicul, tatăl tatei, îşi
trimisese consimţământul prin scrisoare; din cauză însă că
poşta nu mai mergea, scrisoarea rămăsese pe drum la
unul din oficiile poştale. în ajunul căsătoriei, văzând că n-a
sosit consimţământul, iar pe de altă parte ştiind că
scrisoarea e pe drum, tata a rugat pe dirigintele poştei
Focşani să cerceteze prin telefon unde a rămas scrisoarea,
să dispuie deschiderea ei şi transmiterea, tot prin telefon,
a cuprinsului. Ceea ce s-a şi făcut şi astfel căsătoria a
putut avea loc la data fixată; naş a fost Nicuşor N.
Săveanu, pe atunci profesor, coleg deci de breaslă. Ştiu
toate acestea de la tata, care mi le-a povestit în 1917 pe
când zăceam, bolnavi amândoi de febră tifoidă, în paturi
alăturate, acasă; tot atunci mi-a spus şi cum şi-a dat
examenul de capacitate pentru învăţământul secundar.
îndată după căsătorie, părinţii mei se mutaseră într-o
casă de pe bulevardul Gării, numărul 17. Era o casă

29
gospodărească, având patru camere, două în dreapta,
două în stânga, despărţite printr-un hol central.
Dependinţele, una după alta, formau, potrivit obiceiului
de pe atunci, continuarea clădirii spre fundul curţii.
Faţada, orientată spre răsărit, era împodobită cu patru
coloane înalte; îndărătul lor, se afla cerdacul larg, aproape
o terasă. Am văzut această casă în repetate rânduri, în
perioada după primul război mondial; ruinată după cel de
al doilea război mondial, ea a fost dărâmată de primărie,
împreună cu alte case vecine, spre a se construi, în locul
lor, blocuri de locuinţe.1
1 Printre cele 29 oraşe care au fost „sistematizate",

adică dărâmate în proporţie de 85-90%, se află şi Focşanii.

Au fost demolate cartiere întregi fără a ţine seama de
starea clădirilor şi nici de faptul că erau reprezentative
pentru arhitectura orăşenească românească dintre 1850 şi
1939. Alte 37 oraşe au fost numai în parte demolate; pe
terenurile virane create artificial s-au construit blocuri-tip.
între oraşele în bună parte distruse se află şi Bucureşti:
Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, Editura
Museion, Bucureşti 1994, pp. 41-72.
în această casă m-am născut eu, la 13/26 octombrie
1901. Curând după aceea a avut loc examenul de
capacitate pentru învăţământul secundar, examen care,
în vremea aceea, se dădea la intervale mari, la patru ani o
dată. Tot în 1917, în timpul bolii, mi-a spus tata câtă

30
emoţie i-a dat acel examen: întemeiase o familie, avea un
copil; era binecunoscut şi apreciat în târg; ideea că ar
putea să nu reuşească îl înspăimânta. Spunea că într-un
atare caz s-ar fi sinucis; n-ar fi vrut să dea ochii nici cu ai
lui, acasă, nici cu colegii, la liceu. Când s-a afişat rezultatul
şi a văzut nu numai că reuşise, dar că era primul la clasifi-
caţie, un imens suspin de uşurare i-a umflat pieptul;
trecuse cu bine cel mai greu ceas al vieţii lui.
După examenul de capacitate, tata a cerut
transferarea la liceul din Buzău; aici a funcţionat el în anul
1902-1903, fiind totodată şi director al liceului; ministru al
Instrucţiunii Publice era Spiru Haret. Ca director, a
organizat un ciclu de conferinţe publice de caracter
cultural. Succesul a întrecut aşteptările: lumea din
provincie era doritoare să sc instruiască, să afle lucruri
noi, iar conferenţiarii, mai toţi tineri profesori, pregăteau
cu seriozitate şi cu râvnă subiectele alese.
Spre finele anului, Casa Şcoalelor scoate la concurs o
bursă de studii în străinătate la specialitatea istorie: era
bursa instituită de un iubitor de carte, Iosif Niculescu,
care-şi donase averea în acest scop. Tata se prezintă la
concurs şi obţine bursa. în toamnă, septembrie 1903,
pleacă, împreună cu mama şi cu mine, la Viena, unde
profesa la Universitate, învăţatul Constantin Jirecek, cel
mai bun specialist în istoria sud-cstului european şi unde
se găseau şi arhive foarte importante - arhiva casei şi

31
curţii imperiale, arhiva Statului, arhiva Ministerului de
Război - cu multe acte inedite privind trecutul nostru.
La Viena am stat trei ani de zile, în care timp tata, pe
lângă audierea cursurilor şi semmariilor lui Jirecek, a
lucrat în amintitele arhive, recoltând un însemnat număr
de documente privitoare la Constantin Brâncoveanu şi la
istoria Olteniei în timpul ocupaţiei austriece (1718-1739).
Documentele privind pe Brâncoveanu le-a publicat tata
mai târziu, împreună cu Neculai Dobrescu, colegul său de
studii, care şi el găsise, în arhivele vieneze, acte din
vremea voievodului martir. Acele privind Oltenia sub
austrieci, au fost asemenea publicate: un volum de către
tata în 1913, alte două, ca opere postume, sub numele lui,
de către mine în 1944. Ne-am întors de la Viena în toamna
lui 1906, tata fiind numit profesor de istorie la gimnaziul
Dimitrie Cantcmir, care, pe atunci, n-avea local propriu, ci
sta cu chirie într-o casă particulară improprie, pe strada
Primăverii 12. Prima noastră locuinţă în Bucureşti a fost
pe strada Frumoasă, o stradă liniştită care făcea şi face
legătura între Calea Victoriei şi strada Buzcşti; casa era
retrasă de la stradă, în fundul curţii.
Din acel an mi-aduc aminte că sc vorbea în casă de
răscoala ţăranilor; părinţii erau îngrijoraţi; atunci am auzit
întâia oară pe tata pronunţând numele lui Iorga. Tot în
acel an am făcut şi o călătorie cu trenul la Turnu
Măgurele. Soţul mătuşii mele, căpitanul Chiriţescu, fusese

32
chemat, împreună cu un detaşament din regimentul lui, la
Bucureşti, în primăvara lui 1907, din ce pricină nu ştiu,
probabil în legătură cu răscoalele, şi ne invitase să-i
vizităm la Turnu, ceea ce am şi făcut în toamna aceluiaşi
an. După un drum destul de lung - am mers şi noaptea -
am ajuns la Turnu Măgurele. Casa în care stăteau mătuşa
şi unchiul meu avea o grădină mare cu butuci de viţă;
strugurii erau copţi. Bătrâna Chiriţescu, mama
căpitanului, mi-a adus atunci o farfurie plină cu struguri
cu boaba lunguiaţă, dulci, dar cu coaja mai cărnoasă şi m-
a îndemnat: „ia, că-s buni; sunt ţâţa vacii". Erau de fapt
un soi de coarnă purtând, într-adevăr, acel nume sugestiv.
Cât am stat la Turnu am făcut şi o excursie peste Dunăre
cu barca, la Nicopol, văzând pentru prima dată de
aproape fluviul care mi s-a părut grozav dc lat. Am văzut
şi un vapor făcând rondul în port şi am declarat mamei şi
mătuşii că vreau să merg şi eu cu vaporul. Ceea ce a avut
drept rezultat că ne-am întors la Bucureşti pc Dunăre
până la Giurgiu, cu un vapor cu zbaturi, iar de la Giurgiu
cu trenul.
Această călătorie a fost o mare încântare: totul era
nou şi neobişnuit. Mi-a plăcut aşa dc mult încât am rugat
pe mama ca ori de câte ori mai merge la „tante Mărie" să
mergem cu vaporul. A râs, cum ştia ea să râdă, m-a
mângâiat pe păr şi mi-a făgăduit. N-am mai fost, dc
atunci, niciodată la Turnu, dar şi până azi, dacă am

33
posibilitatea să aleg mijlocul dc călătorie, aleg vaporul. O
călătorie cu vaporul, pe Dunăre sau pe mare - cu condiţia
să n-ai rău de marc - e o adevărată bucurie* şi o
adevărată vacanţă. E o călătorie lină, uşoară, fără
zguduiturile şi zgomotele, adesea enervante, ale trenului;
e confortabilă, te poţi mişca în voie în săli spaţioase de pe
punte; în sfârşit, masa e dc primul rang, mai bună ca în
vagoanele restaurant. Spun toate acestea fiindcă, din
păcate, românii noştri nu apreciau, atât cât s-ar fi cuvenit,
călătoria pc mare şi pe Dunăre; vasele S.M.R.-ului şi
N.F.R.-ului erau, în perioada dintre cele două războaie
mondiale, adesea, puţin căutate; s-au publicat anunţuri ca
să atragă lumea pentru călătorii circulare, în Mcditerana,
cu preţuri derizorii: zece mii lei - valuta de atunci1 - o lună
întreagă, clasa întâi, cu cinci mese pe zi, având putinţa să
vezi toate porturile principale; totuşi, lumea nu se
îmbulzea. Preferau „cursele" în Bucureşti sau pavajul Căii
Victoriei sau, şi mai rău, cârciuma şi „foiţele". Să mi se
ierte această paranteză, dar am fost întotdeauna revoltat
- şi prietenii o ştiu - de cât de puţină atenţie acordă
bucureştenii Dunării, această minune a pământului
nostru, cât de puţini sunt aceia care au mers s-o vadă, s-o
admire, în orice vreme a anului. S-o vadă primăvara, când
vine mare, când de la Prundu şi până la malul bulgăresc, e
un senin de ape - pc unsprezece kilometri lăţime - şi când
îţi prinzi barca de coroanele sălciilor, nu de tulpină. S-o

34
vadă vara târziu şi spre toamnă când apa e scăzută şi
limpede -„Dunăre, apă vioară", când cerul dc azur sc
reflectă în apă şi dă impresia „Dunării albastre" celei mult
cântate. S-o vadă, în sfârşit, iarna, când deasupra ei se
întinde podul de gheaţă pc care trec sănii şi căruţe
încărcate şi pe care stau, în unele locuri, sloiuri întregi,
ridicate în picioare, îngrămădite. Mergi pe gheaţa groasă,
limpede ca sticla, şi te gândeşti că, dedesubt, pe o
adâncime de zece-cincisprczcce metri, uneori mai mult,
curge neîncetat Dunărea. Va veni o vreme când toţi
românii vor cunoaşte bine această apă şi vor iubi-o, când
vor face zăbavă, de plăcere, pe malurile ei şi vor înţelege
de ce strămoşii noştri, dacii sau geţii, au socotit-o fluviul
lor sfânt - precum indigenii Gangele - împărtăşindu-se din
apa ei ca din cuminecătură.
Am stat aici în strada Frumoasă, un an, după care ne-
am mutat în strada Ştirbei Vodă 164. Casa era la stradă,
având patru camere, hol, dependinţe şi o curte mare, cu
1 în 1934/1935 un institutor
gradul III (cel
câţiva pomi şi omai
boltăînalt) aveaîn faţă era biserica Sf.
de viţă.
10.500 lei şilunar;
Ştefan, zisă, „Cuibuluncu barză";
profesoravea ca paroh pc preotul
universitar
Ionescu: un 29.500 pe lună!
preot falnic, înalt,Ioan
cu barbă mare; ne uitam cu
Scurtu, învăţământul
mult respect astăzi,
la el şi chiar în
cu oarecare teamă. La el ne-am
„Adevărul literar întâia
spovedit pentru şi artistic"
oarăVIII,
-atunci am văzut că, în
nr. 468, 18era
realitate, maiun1999, p. 5. - şi ne-am împărtăşit.
om blând

35
 Preotul avea doi copii: pe Tomiţă, mai în vârstă ca
mine cu câţiva ani -intrase în liceu când cu nu eram nici în
şcoala primară - şi pe Olguţa, cu un an mai mare ca mine;
amândoi, copii plăcuţi, liniştiţi. Lângă biserică era şcoala
primară „Cuibul cu barză" sau după titulatură oficială,
scrisă cu litere mari, negre, pe faţadă, la etaj: „Şcoala
primare comunale nr. 3 Iosif Gcnilie".1 Era una din şcolile
primare vechi din Bucureşti; purta numele fostului
profesor de geografie din prima jumătate a veacului XlX-
lea şi autor al unui interesat manual de specialitate cu
detalii asupra oraşului din acea vreme. Clădirea Şcolii era
mare: parter şi etaj; în stânga venea şcoala primară de
băieţi, în dreapta, cea de fete; fiecare îşi avea curtea ei
separată, în dos; în faţă, era o grădină despărţită în două
printr-un gard de lemn şi de stradă printr-un grilaj de fier;
poarta şcolii venea cam la patruzeci de metri de casa
noastră. în primul an, 1907-1908, cât am stat în Ştirbei
Vodă, vedeam regulat copiii cum vin şi cum pleacă de la
şcoală, cum cumpără zaharicale şi covrigi de Ia negustorul
ambulant, care se instala cu coşul chiar în faţa intrării;
făcea o serioasă concurenţă bragagiului de pe strada
Berzei, lângă colţul cu Ştirbei Vodă, care-şi avea dugheană
în toată regula şi care era furnizorul tuturor copiilor pe o
rază de câteva sute de metri. Puteai să cumperi de la el
rahat, pistil, acadele şi alte bunătăţi; pentru cinci parale,
îţi dădea şi rahat şi pistil, jumătate din fiecare. Abia

22
aşteptam să merg şi cu la şcoală; auzeam strigătele şi
chilomanul din curte, când ieşeau copiii în recreaţie;
auzeam, de asemenea, cântecele în clasă, când aveau ora
de muzică, învăţasem literele - mi le arătase mama - şi
începusem să citesc câte ceva. Mă impresionau „pozele",
ilustraţiile din reviste, în special cele în culori, descifram
legendele respective; nu prea înţelegeam eu marc lucru şi
atunci mă duceam să mă lămurească părinţii. Aci, în
şcoala de la „Cuibul cu barză" am început, în septembrie
1908, clasa I primară; aici am isprăvit în iunie 1912,
clasele primare. în prima zi, m-am dus însoţit de mama
care voia să-şi dea seama şi de profesori şi de „colegi" şi
de clasă, şi de curtea în care aveam să ne jucăm. Se parc
că a fost mulţumită; micimi s-a părut curtea foarte mare,
dealtfel ca şi clasa.
Astăzi are denumirea de Şcoala Generală de Muzică şi
Arte Plastice nr 3 pe strada Ştirbei Vodă, nr. 101. Clădirea
a fost cruţată de autorii sistematizării din 1987!
Dintre colegii pe care i-am avut la „Cuibul cu barză",
amintesc pe George Murgcanu - stătea în strada Virgiliu
17' - a cărui mamă era franceză şi vorbea româneşte cu
accent. Au fost patru copii cu toţii: două surori care,
funcţionare, au rămas nemăritate, un frate, mort relativ
tânăr, şi George. Am făcut împreună şi şcoala primară şi
liceul, la Lazăr; apoi el a urmat geologia, cu succes,
ajungând mai întâi membru corespondent, apoi titular, al

22
Academici, la secţia ştiinţifică şi ocupând şi un post de
conducere în Institutului Geologic. Muncitor şi inteligent,
bun coleg, îl plictisea faptul că strada lui nu era bine
aliniată şi o spunea indignat. Ne vedeam deseori. îl
interesau monumentele istorice, ca şi aspectul geografic
şi a rămas cu acest interes până astăzi, îmi mai amintesc
de Basarab, orfan de ambii părinţi; când a venit la şcoală
purta uniforma de postav albastru închis, a orfelinatului.
Avea un remarcabil talent la desen şi caligrafie; a şi ajuns
profesor de aceste două specialităţi la un liceu din
Moldova. Un alt coleg a fost Gurbănescu Zola (sic!) - nu
ştiu ce a devenit - un altul Titi Constantinescu, ai cărui
părinţi locuiau pe strada Virgiliu, fundul curţii lor fiind tot
una cu fundul curţii noastre de pe Ştirbei Vodă. Când îl
cătai, era pe gardul cc despărţea cele două curţi.
Am avut ca profesori pe George Stocnescu, pe Mihai
Mumuianu şi la început pe doamna Marian. Cel dintâi,
blond-roşcat, cu ochii uşor exoftalmici, cu mustăţile
îngălbenite de tutun, era un profesor deosebit, dar n-a
funcţionat decât puţină vreme deoarece a fost numit
inspector în învăţământul primar. Avea manuale şcolare,
1 George Murgeanu a locuit

acolo până la sfârşitul vieţii, pe la

mijlocul anilor '80. Casa a fost
bune, şi-şi clădise o casă, cu două apartamente, la unghiul
dărâmată în august 1987, în
pe care îl făcea strada Berzei cu strada Cobălcescu, casă
acelaşi plan de „sistematizare".
simplă, gen „locuinţe ieftine". Copii lui, două fete şi un
Construcţia era tipică pentru o
locuinţă orăşenească numai cu
22

parter. Ziduri groase vara era

băiat - Gigi - erau mai mari ca mine; pe băiat, care a ajuns
avocat, l-am întâlnit de câteva ori în perioada interbelică.
Fiind cunoscut şi preţuit de către taică-meu, George
Stocnescu a făcut parte din consiliul nostru de familie,
instituit după moartea tatei. Mumuianu, mărunţel de
stat, cu mustaţă şi cioc, purtând ochelari legaţi cu şnur,
era şi directorul şcolii, aşa că lipsea deseori, ducându-sc în
oraş după tot felul de treburi administrative şi
gospodăreşti: depuneri de bani ale elevilor, pe carnete de
economie încasarea salariilor profesorilor, procurarea de
lemne, drumuri la Ministerul Instrucţiunii etc; înainte de a
pleca, ne punea - pe mine, care eram „cestorul" clasei, şi
pe George Murgeanu - să ţinem „ordinea" şi să repetăm
lecţia - bucuria clasei. Altfel, bun profesor, îl ascultam cu
plăcere, explica bine, aşa că învăţam din clasă tot. A avut
un băiat, tot Mihai,1 care a urmat ştiinţele naturale şi a
fost un remarcabil profesor la Colegiul Sfanţul Sava - azi
Nicolae Bălcescu - având printre elevi, în perioada
interbelică şi pe fiii mei. Interesantă şi instructivă această
succesiune: tatăl, profesor al meu la şcoala primară, fiul,
profesor la Colegiu, al copiilor mei. în afară de acest fiu, a
mai avut Mumuianu şi câteva fiice, nu sunt sigur dacă
două sau trei. Ceea ce ştiu sigur e că ne uitam - nu numai
eu dar şi alţi colegi - cu admiraţie la fiica cea mică, totuşi
cu câţiva ani mai mare ca seria noastră. Era frumoasă şi
avea un mers elegant; bineînţeles, nu se uita la noi care

22
eram pentru ea nişte „copii", ceea ce şi eram în fond. Nu
ştiu ce s-a întâmplat, destul că, după câţiva ani, foarte
tânără fiind, cred că încă în liceu, s-a sinucis; n-am aflat
niciodată motivul, dar am fost profund impresionat. Şi
Mumuianu şi-a clădit casă, foarte aproape de şcoală, ca şi
Stoenescu, şi anume pe Ştirbei Vodă colţ cu Făgăraş; casa
există şi azi; i s-a adăugat, între timp, un etaj.
Imediat după această casă, era aceea în care locuia pe
atunci, cu chirie, Gheorghe Bogdan-Duică, - „Ghiţă"
pentru colegi - profesor şi el şi bun cunoscut al tatei. Şi el
1 A fost profesor de
„Ştiinţele Naturale" (Botanică,
Zoologie, Anatomie). L-am avut
profesor
se căsătorisemai cumulţi ani. Lecţiile
o franceză, Mărie; aveau patru băieţi:
sale erau
Catul, exemple,
Virgil, Silviu şicaOvid
şi desenele
şi o fată, cred că se numea
pe tablă,Şi în
Eugenia. mai
Catul 2 şi multe culori.
Virgil erau mai mari ca mine, Silviu
învăţai
era de odin clasă;cudacă
vârstă minerăspundeai
şi Ovid mai mic; ne întâlneam
de mai Casă
uneori. multegreaori din bancă zburdalnici,
şi băieţi aveai nu-i puteai ţine
notă în
uşor fărăfrâu;
să mai fii ascirftat
mi-aduc aminte„lacă maică-mea o căina
tablă". Pedagog
câteodată de mare
pe Mărie fineţemai
Bogdan, şi ales că „Ghiţă" nu-i
cu o mare
dădea pregătire
ajutor.deosebită,
într-o bună ne zi, fata s-a îmbolnăvit şi,
potolea
cu când deveneam
toate îngrijirile, a murit. M-am preadus s-o văd; era întinsă
gălăgioşi,
în coşciug,prin simpladin
într-una sa atitudine,
odăile casei, cu biata maică-sa
fără ameninţări.
plângând la căpătâi. A fost primul mort pe care l-am văzut
2
în viaţa Catul
mea;Bogdan
aveama să fostvăd
în anii
pe urmă atâţia alţi. De
'60 profesor la Academia de Arte
Frumoase din Bucureşti (pe atunci
22
Institutul de Arte Plastice „Nicolae
doamna Mariana păstrez o amintire mai puţin plăcută;
într-o zi, nu stiu din ce pricină, dar, desigur nu fără motiv,
m-a atins cu o varga de trestie pe care o purta, în mod
obişnuit, în umbletul ei prin casă. E singura dată când m-a
lovit cineva; ceea ce n-au făcut niciodată părinţii - şi le-am
urmat pilda în ceea ce priveşte copiii mei - a făcut această
profesoară, fără să-şi dea, desigur, seama de valoarea
gestului ci. Mai erau încă şi atunci, înainte de primul
război mondial, dascăli care aplicau metoda de care
pomeneşte Creangă în „Amintirile" lui, numai că biciul,
supranumit „Sf. Neculai" era acum înlocuit cu o trestie.
Avea obiceiul această profesoară a noastră să afume
clasa, în pauză, cu fum de răşină.
Erau nişte „pahare" făcute din răşină şi învelite în
coajă de brad; se punea câte un cărbune aprins în mijlocul
paharului şi se „purifica" în felul acesta aerul clasei.
învăţătura era, pentru mine, o joacă; prindeam foarte
repede, aşa încât îmi rămânea mult timp liber. în
recreaţii, ne jucam în „peniţe", apoi în primăvară, după ce
se zvânta pământul, treceam la „bile", şi la „arşice", la
„praştie", la „turcă", la „şodron" şi la „minge". „Peniţele"
era un joc foarte simplu: ţineai în pumnul închis o peniţă;
cel cu care jucai punea,deasupra, perpendicular pe
degete, alta şi spunea „Cioc-cioc". Asta însemna că vârful
ambelor peniţe trebuiau să fie în aceeaşi direcţie; dacă
era aşa, îţi lua peniţa; dacă nu, adică dacă una din peniţe

22
era cu vârful la cealaltă cu coada, i-o luai tu. Cine câştiga,
ţinea el acum pumnul închis şi celălalt punea deasupra
peniţa. Jocul mergea repede; în zece minute, cât ţinea
recreaţia, puteai să câştigi, dacă aveai noroc, douăzeci -
treizeci de peniţe. Mai ales că puteai juca în doi în acelaşi
timp, ţinând amândoi pumnii. La un moment dat,
ajunsese o adevărată boală în toată şcoala, nu era băiat
să nu joace. Şi nu numai la noi, la „Cuibul cu barză", dar şi
în alte şcoli din împrejurimi, la şcoala din Francmazonă, la
„Sfinţii Voievozi", la Şcoala „Evanghelică" ctc. După
Crăciun, în clasa a doua, aveam vreo două sute dc peniţe
de tot felul: klaps, de aluminiu, ronde, dc „aur" - vorbă să
fie, dc un metal galben, dar foarte frumoase, îţi luau ochii
- „duble", cu un vârf gros şi
unul subţire, mă rog, toate neamurile de peniţe existente
în Bucureşti.
Le ţineam în două cutii, în fundul ghiozdanului. Pe urmă,
s-a întors
norocul şi înainte de vacanţa Paştelui, nu mai aveam nici
una. Direcţia,
bineînţeles, nu era de acord cu acest joc şi de vreo câteva
ori a operat
adevărate „percheziţii" prin clase, confiscând peniţele
găsite. Numai
că dracii de copii erau foarte inventivi în ce priveşte
ascunsul şi, dc a

22
doua zi, jocul reîncepea. Cu bilele jucam, de obicei, „la
gropiţă". Se
făcea, lângă gard, o groapă mică, semicirculară, şi de la o
distanţă
oarecare, cam un metru şi jumătate, se zvârlea, cu mâna,
un număr de
bile, minimum patru, dc obicei şase, opt sau zece. Fiecare
din cei doi
jucători punea jumătate, aşadar două, trei, patru sau cinci
bile. Se
trăgea la sorţi cu banul, cine începe. Acela zvârlea bilele;
dacă în
gropiţă intrau un număr „soţ", atunci le lua pe toate; dacă
erau „far-de-
soţ", atunci le pierdea pe toate. Cine câştiga continua să
zvârle la
gropiţă, până pierdea o dată; atunci trecea celălalt la
rând. Meşteşugul
era să le zvârli strâns, „pachet" după expresia consacrată,
aşa ca să
intre toate în gropiţă. Şi cu cât numărul lor era mai marc -
zece,
douăsprezece - cu atât meritul creştea. Se mai întâmpla
din când în
când ca un „golan" dintr-a patra - să nimerească în anul
acela doi

22
repetenţi în ultima clasă, înalţi, voinici şi puturoşi,
adevărată sămânţă
de derbedei - să ne facă „pui de giol", adică să ne
şterpelească din
viteză, cu şapca, bilele zvârlite. Se aşeza câte o pramatie
de asta lângă
gard şi în momentul când era partida mai serioasă, când
se zvârleau, de
pildă, zece sau douăsprezece bile, deodată, cu şapca, le
prindea din
zbor şi fugea cu ele. De bătut, nu-1 puteam bate, că era
voinic şi avea
şi aliaţi între „golanii" din clasa lui; de reclamat, nu ne
convenea,
fiindcă „Doamna" ne spunea să nu ne mai jucăm nici
peniţe, nici bile,
nici arşice, să ne mulţumim cu mingea, turca şi şodronul.
Aşa încât
rămâneam păgubaşi. Păzeam apoi, câteva zile, gropiţa, să
nu se
apropie „golanii"; dar, după câtva timp, uitam această
măsură de
precauţie şi o păţeam din nou. *
Mai avc,am un joc cu bilele şi anume „în cerc".
Făceam un cerc pe pământul bătut, neted, sau pe asfaltul
trotuarului şi dispuneam bilele pe marginea acestui cerc şi

22
una sau două în mijloc. Apoi, de la o distanţă fixată de
comun acord, de obicei între trei sau patru metri, dădeam
cu „biloaie" mari de sticlă sau metal. Scopul era să loveşti
bilele de pe cerc sau din interior; fiecare bilă lovită îţi
aparţinea; dacă nu loveai nici una, trecea celălalt la rând;
acesta putea să dea fie la bile, fie la „biloiul" adversarului;
în cazul când îl lovea, câştiga toate bilele rămase în teren;
dacă nu, atunci celălalt continua jocul, având acum şi el
două posibilităţi; să lovească sau bilele cercului sau
.,biloiul" duşman. Jocul continua până când erau lovite
toate bilele sau unul din „biloaie". Se cerea, evident,
îndemânare, trebuia să ştii să ţinteşti; era un fel de joc dc
popice în miniatură, pentru copii. Cele mai preţuite erau
biloaiele dc metal, şi anume cele de oţel sau dc nichel care
luceau frumos. Ne mulţumeam, în lipsă, şi cu celelalte de
sticlă, mai ales dacă aveau, în mijloc, un fascicol dc linii
răsucire în spirală şi colorate divers.
Cu „arşicele" două din jocuri erau quasi-identice celor
cu bile. La „gropiţă" nu era nici o deosebire; exact aceleaşi
reguli. Aveam arşice de două feluri: de miel („miale") şi de
capră; ultimele erau mai preţuite, fiind mai mari şi mai
adânc sculptate. Pentru jocul „în cerc", întrebuinţam, în
loc de „biloaie", fie câte o „capră", umplută cu porumb,
fie câte un „ichiu" adică o piatră netedă, plată, care se
ducea alunecând pe teren. Mai era şi un al treilea joc cu
arşice; el consta în aruncarea în sus a unei singure bucăţi

22
şi în socotirea de puncte, după cum cădea pe o faţă, pe o
muchie sau cealaltă. Cine făcea un număr de puncte mai
mare din atâtea azvârlituri, acela câştiga. Faţa concavă se
socotea un punct, cea convexă două, una din muchii trei,
cealaltă patru. Se puteau zvârli şi câte două, trei sau patru
arşice în acelaşi timp; depindea de câte arşice aveai şi de
câte erai dispus să pierzi.
Praştia ajunsese şi ea o adevărată boală, în special
într-a treia, după ce ne mai mărisem niţel. Se facea dintr-
o crăcuţă cu două braţe, în formă de i-grec; dc fiecare băţ
era legată o sfoară de cinci-şase centimetri, continuată
printr-un elastic de cauciuc de zece centimetri şi apoi
iarăşi printr-o sfoară la fel cu prima. Dc capătul ultimelor
două sfori se lega o bucată pătrată de piele sau, în lipsă,
de pânză groasă. în această bucată se fixa o pietricică;
trăgeai îndărăt bucata dc piele, întinzând elasticurile, în
timp ce cu cealaltă ţineai crăcuţa. Când dădeai drumul,
pietricica era proiectată printre cele două braţe şi lovea,
cu destulă putere, ţinta pe care o ochiseşi. Erau adevărate
între ceri, cine loveşte mai bine şi cine dă mai departe. Se
întâmplau, câteodată, şi chestii neplăcute, când o
pietricică lovea pe vreunul din băieţi în cap. în urma unei
asemenea chestii - un „golan" lovise, nu s-a ştiut niciodată
dacă dinadins sau din greşeală, pe un „piciu" dintr-a-ntâia
-au fost interzise praştiile în şcoală şi anume sub
sancţiunea eliminării. A trebuit, cu durere, să renunţăm la

22
ele; le-am pus bine, pentru vacanţa cea mare, să le avem
la ţară, la Chiojd.
„Turca" era şi ea un joc de îndemânare, de dibăcie.
Trebuia să loveşti cu băţul un lemn scurt, cam de zece
centimetri, ascuţit la ambele capete şi aşezat pe pământ;
acestui lemn i se zicea „turcă"; lovindu-1 să-1 faci să sară
în aer şi, înainte de a recădea pe pământ, să-1 trimiţi,
dintr-o nouă lovitură, cât mai departe. Cine trimitea turca
la distanţa cea mai marc, acela câştiga. Unii, spre a-şi
dovedi îndemânarea, o „jucau" în aer de câte două-trei
ori. Cu băţul, înainte de a-i da lovitura de trimitere. în
fond, era un succedancu, un surogat de „oină", ca pentru
copiii mici.
în materie de „minge", ne împărţisem în două tabere:
unii preferau marginea de piele, bine cusută şi umplută cu
păr sau cu „seegras" (iarbă de marc); alţii susţineau că e
mai bună mingea de cârpe, legată într-o reţea deasă dc
sfoară. Acesta din urmă „se ducea" mai bine; la volum
egal era ceva mai grea. La început, jucam „buşita" adică
să buşeşti sau să loveşti cu mingea în ceilalţi, din partea
adversă; într-a patra am jucat şi „oina", după pilda celor
din liceu unde acest joc se afla la mare preţuire.
Rezultatul, în afară dc exerciţiu, au fost trei geamuri
sparte; la cel dintâi a mers cum a mers, ne-a iertat
direcţia; pc celelalte două a trebuit însă să le plătim. Am
cerut bani acasă; am povestit toată tărăşenia, la masă; mă

22
aşteptam să mă certe; mi s-a părut că tata avea un uşor
zâmbet; mama s-a mulţumit să-mi spună: „băgaţi de
seamă altă dată, să nu mai spargeţi".
„Şodronul", ca şi turca, cerca îndemânare, dar în alt
fel. Se trăgea, cu un gătej ascuţit sau cu o nuia, un
dreptunghi pe pământ; dreptunghiul se împărţea în mai
multe caze, după o regulă fixă. Fiecare* dintre jucători
avea o piatră netedă, lată, pc care o azvârlea, când îi
venea rândul, de la o anumită distanţă, în prima cază a
dreptunghiului; odată aşezată piatra acolo, pornea dc la
linia dc aruncare, într-un picior, avea grijă să nu calce
peste conturul dreptunghiului sau al cazelor şi, cu o
lovitură dată cu laba piciorului pe care sărea, trebuia să o
scoată în afara dreptunghiului. Cine izbutea să zvârle
succesiv, fără greşeală, evitând să calce liniile, acela
câştiga. Cu cât raza era mai depărtată, cu atât jocul se
complica, deoarece piatra nu trebuia să fie scoasă dintr-
odată, cu o singură lovitură, ci trecând-o din cază în cază,
până la prima. în special se juca bine şodronul pe
trotuarul de asfalt din faţa şcolii, unde dreptunghiul era
desenat cu cretă sau cu un cărbune de mangal.
N-am cunoscut, cât am fost în clasele primare, mingea
de fotbal („foot-ball"); eram şi prea mici, pentru
asemenea joc; dealtfel, mi se pare că abia începea să se
introducă la noi în ţară. Liceenii erau pasionaţi de „oină";
concursurile care aveau loc în fiecare an la parcul Carol -

22
azi parcul Libertăţii - constituiau un eveniment şcolăresc,
aşteptat cu nerăbdare şi apoi comentat îndelung.
Primele cărţi pe care le-am citi în clasele primare - în
afară, bineînţeles de manualele şcolare - cărţi date de
tata, au fost, în ordinea cronologică: „Genoveva de
Brabant" în ediţia „Biblioteca pentru toţi" scoasă de
Alcalay, apoi „Alexandria", romanul fabulos a lui
Alexandru cel Mare, în ediţia „Casei Şcoalelor", după
aceea „Robinson Crusoe", celebra povestire a lui Daniel
de Foe şi „Don Quijote de la Mancha" al lui Cervantes. Cel
mai mult m-a impresionat „Robinson Crusoe" fiindcă îmi
dădeam seama că cele povestite sunt lucruri adevărate, în
timp ce „Alexandria" care pomenea de „furnicile ce lua
omul şi-1 mânca", şi de alte năzdrăvănii, ca şi celelalte
două cărţi erau poveşti, frumoase, e-adevărat, dar
poveşti. Acele patru cărţi mi-au deschis gustul de a citi,
gust care s-a dezvoltat apoi necontenit, în liceu, şi care
mi-a rămas până azi, când citesc cu plăcere - în afara
lucrărilor de specialitate - deopotrivă literatură română şi
străină, cărţi de ştiinţă şi tehnică, jurnale de călătorii,
povestiri fantastico-ştiinţifice etc.
Prin clasa a patra primară mi-a căzut în mână o
broşură „Sherlock Holmes", din cele editate de Ignat
Hertz. Avea 64 de pagini şi cuprindea una din isprăvile
detectivului englez. Dar nu din cele relatate de Conan
Doyle, autorul acestui personaj celebru, ci luată din altă

22
parte, poate chiar inventată. M-a pasionat şi am început
să le citesc regulat - le vindea vânzătorul de ziare care-şi
avea chioşcul la colţul

22
 din dreapta al străzii Berzei cu Ştirbei Vodă, cum
scobori spre Cişmigiu ; azi, în locul chioşcului e o librărie.1
Costa 30 de bani fascicula şi apărea săptămânal; le văd şi
acuma: aveau coperta albastră şi pe o copertă, o scenă
din isprava povestită în filele fasciculei. Acest Ignat Hertz2
era un editor priceput în afaceri: scotea broşuri şi
fascicule care interesau mulţimea, poporul, şi de aceea se
vindeau bine; în afară de „Sherlock Holmes", publica tot
felul de „cărţi de cântece", cărţi cu poezii populare, apoi
„Epistolia Maicii Domnului", şi altele de felul acesta. A
făcut avere; şi-a ridicat o casă sau a cumpărat-o, spre
capătul dinspre gârlă a Căii Victoriei. Şi-a continuat
activitatea de editor după primul război mondial.
Apărea pe atunci, săptămânal, şi „Furnica", revistă
satirică-umoristică, scoasă de Gh. Ranetti şi N.D. Ţăranu;
1
Chioşcul a existat până în 1938, când a fost dărâmat din ordinul primăriei. L-am*
apucat şi cu; d<i acolo cumpăram „Universul copiilor" editat de Moş Nae (Nicolae Batzaria),
dar şi „Submarinul Dox" (vezi nota următoare).
2
în anii '30 acelaşi editor scotea săptămânal „Aventurile Submarinului Dox", broşuri
mult citite de şcolari. Fiecare fascicolă se încheia, fireşte, într-un moment „cheie" al povestirii,
aşa încât aşteptai cu nerăbdare fascicolă următoare.

cel dintâi iscălea şi „Chiriac Napadarjan", adică, pe

româneşte, „Chiriac n-are parale", personajul din cântecul
popular cu acelaşi nume. Mai în fiecare număr era ceva în
legătură cu figurile politice ale vremii, Mitiţă Sturdza,
Petrache Carp, Take Ionescu - ultimii doi formau
tandemul „Take şi Petrache" - apoi Calinderu - faimosul
administrator al domeniilor regale, mare meşter în a avea
întotdeauna bilanţuri pozitive la toate moşiile. Când
vreun mare moşier se plângea regelui, într-un an de
51
secetă, că n-a ieşit la socoteală cu recolta, Carol I îi
răspundea: „la tumneata n-a ieşit bine, la mine ieşit bine"
- fiindcă avea grijă Calinderu să-i prezinte bilanţurile
excedentare, trecând din veniturile moşiilor de munte sau
de deal, cu exploatarea de păduri, deci venituri bune, la
cele de şes, cu recoltă slabă. Acest Calinderu era o figură a
Bucureştilor, un adevărat „edec": îmbrăcat în jachetă gri
şi cu joben de aceeaşi culoare, trecea călare spre Şosea
să-şi facă plimbarea obişnuită. Curtenii din Academie îl
aleseseră şi membru al ei: a făcut o comunicare despre
portul bărbii şi a părului la romani. Altfel, n-avea suflet
rău, nu era vindicativ. Trăsătura-i caracteristică o
constituia admiraţia totală pentru ceea ce făcea suveranul
căruia îi era „prea plecat şi prea supus". Ne povestea
Iorga, odată, la un seminar, cum îşi manifesta Calinderu
respectul faţă de capetele încoronate. Spunea anume că
povestind despre o întâlnire la care participaseră
asemenea mari mărimi, când a pronunţat numele
împăratului Frantz Iosef, ( alinderu s-a ridicat drept, în
picioare, solemn, când a rostit pe acela al arhiducelui
principe moştenitor, s-a ridicat pe trei sferturi, când a
rostit numele soţiei acestuia, s-a ridicat ceva mai puţin, şi
când a urmat numele altor arhiduci din familia imperială,
Calinderu s-a săltat doar de pe scaun de vreo cinci ori la
rând. Dar „Furnica" nu se lega numai de miniştri şi de
prim-miniştri, de deputaţi şi de senatori, de prefectul

52
poliţiei Capitale - faimosul cneaz Moruzi, alt edec al
Bucureştilor, ci nu cruţa nici capetele îneoronate. De câte
ori n-am văzut pe coperta şi în paginile acestei reviste pe
regele Carol I, pe regele Bulgariei, pe împăratul Frantz
Iosef, pe Ţarul Rusiei, chiar pe Papa de la Roma, criticaţi
sau luaţi peste picior. I se mai făcea câteodată proces
redactorului responsabil, mai venea câte-o amnistie,
„Furnica" îi da înainte; ea a fost mulţi ani un exemplu
reprezentativ de cea ce se numea atunci „libertatea
presei" şi chiar de „licenţa presei".
Mă interesa mult „Ziarul călătoriilor", un supliment,
dar nu gratuit, al „Universului", în care se relatau tot felul
de călătorii în ţări, mai ales depărtate. Din când în când
îmi cădea în mână şi „Veselia", alt supliment, tot cu plată,
al „Universului". Aici s-a popularizat figura mahalagiului
bucureştean, incult dar onest şi pitoresc, „Nea Niţă
Pitpalac", un „alter ego" al lui Dumitrache Chiristigiu din
„O noapte furtunoasă" a lui Caragiale. Puternic m-a
impresionat coperta de Anul nou - 1908 - a „Veseliei"; era
înfăţişat anul ce trecuse, 1907, sub forma unui bătrân
gârbovit, cu o coasă în spinare - aluzie la răscoalele
ţărăneşti din martie şi la miile de morţi; Anul nou, 1908,
apărea ca un copil purtând cornul abundenţei, împodobit
cu fructe şi flori. Citeam tot ce-mi cădea în mână, citeam
şi noaptea, după ce mama stingea gazul aerian - locuiam
acum în strada Berzei 75 - şi ne spunea „Noapte bună". O

53
aşteptam să se depărteze, să intre în dormitorul ei şi
aprindeam lampa mică de căpătâi, de fapt o „veilleuză".
Citeam la lumina ei slabă, fară să-mi dau seama că-mi
oboseam ochii. De câteva ori, întorcându-se pe
neaşteptate să vadă dacă totul e în ordine, m-a surprins
citind astfel şi mi-a spus „Ai să-ţi strici ochii". Ceea ce s-a
şi întâmplat, deoarece însă în liceu a trebuit să port
ochelari. La vârsta acea nu-ţi dai seama; reţii numai faptul
că nu eşti lăsat să faci ceea ce vrei, ceea ce-ţi place.
Am stat în strada Ştirbei Vodă 164 până în primăvara
anului 1910 când tata a cumpărat de la „Creditul Funciar
Urban" perechea de case din strada Berzei 75 şi 73. Exista,
pe atunci, această instituţie care acorda credit celor ce
vroiau să-şi cumpere casă sau să-şi facă. Respectivul făcea
cerere la „Credit", arăta suma de care avea nevoie şi dacă
cererea i se aproba, primea pentru suma indicată
„bonuri" purtătoare de dobândă care se vindeau pe piaţă,
la un curs foarte apropiat de valoarea nominală sau chiar
„al pari" adică la valoarea nominală. Omul îşi cumpăra
sau îşi făcea casa, Creditul având ipotecă de rangul întâi
asupra ei. Noul proprietar plătea apoi regulat „ratele" la
Credit adică dobânda şi anuitatea sumei împrumutate,
datoria eşalonându-se de obicei pe 30 de ani sau, după
înţelegere, pe mai puţini. în cazul când noul proprietar nu
putea să plătească - dintr-o cauză oarecare -„ratele",
Creditul, după somaţiile prevăzute de lege, scotea în

54
vânzare casa respectivă prin licitaţie publică. Pentru a
putea participa la licitaţie trebuia să depui o garanţie de
10% din suma la care începea licitaţia. O asemenea
licitaţie a avut loc în primăvara anului 1910; s-au scos în
vânzare casele din strada Berzei 75 şi 73, numerele
devenite ulterior 49 şi 47, proprietatea unui oarecare
Dona, care nu putuse achita ratele la datoria de 40.000 de
lei de Credit. Casele erau clădite de cel puţin douăzeci de
ani, dacă nu de treizeci; cea din faţă, de la nr. 49, era
toată parter, având hol - pe atunci se spunea „antre", de
la francezul „entree" - şi cinci camere, plus, în continuare,
dependinţe; cea din dos, de la nr. 47, avea şi subsol.
Casele erau construite după felul din a doua jumătate a
secolului al XlX-lea, din cărămidă groasă; n-avea gaz
aerian, nici baie instalată; luminatul se făcea cu lămpi de
petrol; exista însă apă curentă şi canal. Terenul era destul
de mare, vreo 760 de metri pătraţi, cu o faţadă spre
strada Berzei de vreo 16 metri. Licitaţia a început la
40.000 lei şi s-a încheiat la 55.000, casele adjudecându-se
asupra tatei. Cât timp stătuseră în străinătate, la Viena,
trei ani de zile, părinţii făcuseră economii: vreo şapte mii
de lei aur. Bursa tatei era de 300 (trei sute) de lei lunar;
venitul mamei, din zestrea ce consta în acţiuni la
Societatea „Frăţia" din Focşani, aproape tot 300 de lei
lunar. Fiind chibzuiţi şi economi, strânseseră suma

55
pomenită mai sus. Din ea se cheltuiseră 1500 cumpărând,
la venirea în
Bucureşti, o bibliotecă de stejar şi o seamă de cărţi.
Aşa încât, când s-a prezentat la licitaţie, tata avea suma
necesară pentru a putea participa, dar numai atât. Pentru
rest - diferenţa între 40.000 cât era datoria la Credit şi
55.000 la cât ajunsese licitaţia, deci 15.000 de lei -şi
pentru reparaţiile necesare şi modernizarea caselor -
instalaţia de gaz aerian, şi de baie, parchet, grilaj la
stradă, pavajul curţilor, plantare dc pomi - s-a împrumutat
cu 30.000 de lei de la „Frăţia", punând drept gaj acţiunile
ce reprezentau zestrea mamei. Şi astfel, gospodar chibzuit
şi folosindu-se dc posibilităţile de credit ale vremii, cu
5.500 de lei a cumpărat două case în valoare de 55.000 de
lei, iar după modernizarea lor, de 70.000. Mi-aduc aminte
de bucuria părinţilor, când s-au instalat în noua casă, casa
lor. Au plantat atunci mai mulţi pomi - „un mer, un per,
un cutui şi un cereş" cum spunea grădinarul ceh care i-a
ales şi plantat; apoi un nuc şi, la stradă doi brazi; mi-aduc
aminte de cireşul care avea cireşe coapte la începutul lui
mai stil vechi, de se oprea lumea pe stradă şi-1 privea. In
timpul ocupaţiei nemţeşti, în 1917, când în casa de peste
drum, a maiorului Tomescu, sc instalase un fel dc club
pentru ofiţerii germani, a venit un gradat de ai lor să ne
propună să le dăm două kilo de cireşe şi să ne dea în

56
schimb zahăr. Mama le-a dat, dar n-a vrut să primească
nimic în schimb.
în noua casă s-a născut sora mea Elena - Lelia la 25
mai stil vechi
(7 iunie stil nou) 1910.
Până la primul război mondial, cartierul în care
locuiam nu s-a schimbat deloc. Casa cea mai arătoasă,
existentă şi astăzi, şi adăpostind acum o policlinică
dentară, era a lui Dumitru Dobrescu, la colţul dinspre
miazăzi pe care-1 formează strada Ştirbei Vodă cu strada
Berzei. Acest Dobrescu, personaj important în partidul
conservator, a fost primar al oraşului şi, apoi, ministru de
justiţie în guvernul Marghiloman din 1918. De sfântul
Dumitru venea de dimineaţă o orchestră dc alămuri şi
cânta în curte, în timp ce câţiva agenţi electorali îi făceau
urări. Peste drum, pe Ştirbei Vodă, nu chiar la colţ, era
casa, mare, dar nu aşa dc arătoasă, a fratelui său, având,
în fundul curţii, grajdurile pentru cai şi trăsură. în stânga,
pe Berzei, la nr. 51, aveam ca vecin pe Epurcscu, în
dreapta pe un tâmplar şi meşter de mobile, Alexandrescu.
După Alexandrescu, urma o casă foarte mică, existentă şi
azi, în care locuia o „ghicitoare". Avea şi „firmă" zugrăvită
în dreptul uşii: trei cărţi de joc, dispuse în evantai. Se
parc că „ghicea" şi în cafea: aşa spuneau vecinii.1
Pieziş faţă de noi, pe partea cealaltă a străzii sta
colegul de liceu Ionel V. Voinescu, feciorul lui Vasile V.

57
Voinescu, zis „brelan de valeţi". Singur la părinţi, foarte
bine îmbrăcat, cu bani în buzunar din belşug, a urmat
medicina, fară să se remarce însă. Pe Berzei în sus, spre
piaţa „Matache Măcelarii", pe locul unde acum se
termină bulevardul Dinicu Golescu care, în vremea aceea,
nu răspundea încă în strada Berzei, se afla băcănia lui
Nicolac Elenescu, unde găseai tot felul de „coloniale şi
delicatese". Mai târziu când bulevardul amintit a răspuns
în strada Berzei, dărâmându-se băcănia lui Elenescu,
acesta şi-a clădit, peste drum, o prăvălie înfaţişătoarc,
care durează şi azi, sub forma unui magazin alimentar cu
autoservire. Mai departe, pe mâna stângă - cum mergeai
spre piaţă - era atelierul de fierărie şi lăcătuşcrie a lui
Nicolaidc, cu băiatul lui fiind eu coleg în clasele primare,
la „Cuibul cu barză". Bătrânul Nicolaide fusese „o viaţă
întreagă" mecanic de locomotivă; conducea în ultimul
timp locomotiva expresului dc Galaţi. Mi-a spus într-o zi:
„sunt bucuros că am ajuns la pensie şi că mă pot ocupa dc
atelierul ăsta; căci o viaţă întreagă am stat cu un picior în
groapă şi cu unul în puşcărie": era o aluzie la eventua-
litatea unui accident de calc ferată în care ar fi putut pieri
sau ar fi fost eventual implicat şi condamnat, pentru
nerespectarea semnalelor sau alte pricini. Mărturisesc că
m-a interesat întotdeauna - şi mă interesează şi azi -
trenul şi în special locomotiva; una din plimbările mele
obişnuite, când eram copil, era să mă duc însoţit de

34
„nemţoaică", pe podul roşu, de cărămidă, de la ieşirea din
Gara de Nord - cam pe unde vine azi pasarela - şi să
privesc de acolo cum pleacă şi cum sosesc trenurile. Stam
câte un ceas să mă uit şi spuneam apoi acasă mamei şi
tatei că atunci când voi fi marc, am să mă fac mecanic de
locomotivă; părinţii râdeau, ceea ce mi se părea foarte
curios, chiar jignitor. O deosebită admiraţie am avut
pentru locomotiva „Pacific" construită de Maffei, în
Germania, la Hannovcr, locomotivă pe care am văzut-o
pentru întâia oară în 1912 - dacă-mi aduc bine aminte - şi
care putea
Toate clad^le pe strada Berzei (pe partea stângă când
mergi spre nord) de la
intersecţia cu Ştirbei Vodă şi până la strada Virgiliu, au
fost dărâmate în iulie-august
1987 De asemenea ş, locuinţele pe Ştirbei Vodă, pe partea
stângă a străzii cum mergi
spre Damboviţa. 6

atinge viteza maximă dc 126 de kilometri pe oră; toate

aceste date se vedeau cu litere în relief pe corpul maşinii.
Avea un cazan lung, terminat într-un con rotunjit la vârf şi
trei perechi dc roţi mari, motrice, plus altele mici în faţă,
în spate şi la tender: cred că 10 perechi cu toate: era
însăşi imaginea puterii şi vitezei. Susţin şi acum că o
maşină bine construită şi care evocă ţelul pentru care e
construită, poate trezi o emoţie estetică, emoţie pe care o

34
am şi astăzi când văd un avion transatlantic, cu linii
prelungi - genul „Concorde" - sau un turism
italian aerodinamic.
Aproape dc capătul străzii Berzei era piaţa Matache
Măcelaru, piaţă de came, cum o arată şi numele, dar în
jurul căreia se aflau chiar şi atunci, înainte de primul
război mondial, şi gherete de brânză şi smântână, altele
cu legume şi fructe şi tot felul dc produse. Când a trăit
acest Matache Măcelaru, nu se ştie sigur; bănuiesc însă că
în prima jumătate a secolului sau pe la 1850.
Strada Berzei se termina - şi se termină şi azi acolo
unde dă în Calea Griviţei, prelungirea ei, dincolo de
această cale, numindu-se strada Buzeşti, după numele
vitejilor dregători din vremea lui Minai Viteazul şi a lui
Radu Şcrban. Când şi unde-şi va fi făcut cuibul barza care
a dat numele ei străzi, bisericii şi şcolii vecine, nu ştiu:
probabil însă că în secolul al XVIII-lca şi în apropiere dc
intersecţie se află biserica Sf. Ştefan „Cuibul cu barză".
La extremitatea străzii Berzei, dincolo de piaţa
Matache Măcelaru se afla - este şi azi - o casă cu parter şi
etaj, zugrăvită brun, unde a locuit doctorul Haralambie
Botescu. A fost medicul nostru curant. Era înalt, purta
barbă şi mustăţi şi avea o voce puternică. Când ne-am
îmbolnăvit dc anghina difterică, şi cu şi fratele meu -
stăteam încă în Ştirbei Vodă - cl ne-a inoculat vaccinul
antidifteric şi ne-a îngrijit până ne-am făcut bine. îl aud

34
încă spunând mamei „iofea, orez, macaroane", alimente
uşoare. Avea o mare însuşire acest doctor Botescu: nu era
interesat, nu practica medicina pentru câştig. Alerga ori
unde îl chemau; nu se uita că omul era sărac; nu cerca
bani; da fiecare cât putea, de aceea, nu era numai iubit,
dar şi respectat. A fost ales membru în consiliul comunal
al primăriei. A murit în Moldova, de tifos exantematic, ca
şi doctorul maior Vereanu - tatăl profesorilor medici şi
prieteni ai mei, Dimitrie şi Ion Vereanu, ca şi alţii, îngrijind
bolnavii. Cetăţenii recunoscători şi primăria i-au ridicat un
bust, după război, în piaţeta care i-a purtat o vreme
numele şi ar trebui să-1 poarte şi astăzi. La început s-a
constatat că bustul era prea mic, de aceea a fost înlocuit
cu unul mai mare care se poate vedea încă lângă piaţa
Matache Măcelarii. Astăzi numele doctorului Botescu îl
poartă o stradă mică ce uneşte strada Mărgeanului cu
Calea Rahovei, tocmai în extremitatea de sud a oraşului,
departe de unde a trăit şi a acţionat el.
Pe strada Berzei mergea în copilăria mea, şi a mers
câtăva vreme şi după primul război mondial, tramvaiul cu
cai nr. 12. Venea de la fabrica de bere Luther, trecea prin
spatele Gării de Nord, pe Dinicu Golescu, cotea spre
dreapta, pe strada Bucovinei, apoi prin strada Virgiliu
dădea în Berzei, cobora pe Cobălcescu spre Cişmigiu, apoi
spre liceul Lazăr, ajungea, suind, la casa de Depuneri în
Calea Victoriei şi pe strada Carol în jos, apuca pe Calea

34
Rahovei, pe strada 11 Iunie şi suia dealul la gara Filaret,
capul liniei. Vagoanele închise, cu două bănci laterale în
sensul lungimii şi cu două platforme, în spate şi în faţă,
erau vopsite galben; în timpul verii, se înlocuiau însă prin
tramvaie deschise, cu bănci în sensul lăţimii şi cu perdele
de pânză, pe margini, fluturând în bătaia vântului, aşa
cum se mai pot vedea astăzi, şi ca mijloc de atracţie
pentru turişti, în oraşul american San-Francisco; tot în
timpul verii, caii tramvaiului purtau pe cap şi pe urechi un
fel de apărători, tot de pânză, ca să-i apere de dogoarea
soarelui. Tramvaiul se oprea în anumite staţii; dar puteai
să-1 opreşti şi între staţii, facându-i seiftn cu mâna sau cu
bastonul. Vremuri patriarhale! Pe unele linii, vagoanele
aveau doi cai, cum era, de pildă, pe linia Gara de Nord-
Piaţa Sf. Gheorghe; pe altele numai un singur cal, cazul
liniei 12. Când însă tramvaiul ajungea la locul unde strada
Cobălcescu începe să suie, atunci se mai ataşau încă doi
cai „prăştieri" de o parte şi de alta a titularului, şi în
strigăte puternice de încurajare şi în pocnete de bici,
începea goana, în galop, până sus. Când ajungea
deasupra, în dreptul străzii Ştirbei Vodă, băietanii care
aveau grija „prăştierilor" desfăceau cârligul de pe stinghia
din spatele hamurilor din cârligele laterale ale tramvaiului
şi coborau dealul, lăsând să se târâie sonor pe caldarâmul
străzii zisele stinghii şi hamuri. De câte ori n-am luat şi eu
şi colegii de la Lazăr, GeorgejVlurgeanu şi Ion V. Voinescu,

34
acest tramvai 12, mai ales pe vreme rea sau pe ger
puternic!
O caracteristică a Bucureştilor copilăriei mele erau
negustorii ambulanţi şi în primul rând oltenii. Originari în
special din Oltenia deluroasă, de pe valea Amaradiei, a
Gilortului şi a altor afluenţi şi subafluenţi ai Jiului, ei
purtau, în coşurile lor late, împletite, sau în vasele ce
atârnau la capetele „cobiliţei" adică a stinghiei de lemn,
curbate, purtate pe umeri, tot felul de produse, de la
zarzavaturi, fructe, peşte, iaurt şi găini până la gaz, oţet,
cărbuni şi flori. De dimineaţă, de pe la şasea, începea să
răsune strada de strigătele lor: „Zarzavat, zarzavat", „Hai
la peşte, peşte, peşte", „Mielu gras, mielu gras",
„Razachic, strugurii", „Iaurt, căimăcclu", „Hai la flori, flori
frumoase, flori", „Hai gaz, gazu", după sezon şi după
specialitatea fiecăruia. Cei mai mulţi dintre aceşti olteni
erau tineri, până în treizeci de ani; unii aveau câte o
„ţintă" de alamă în urechea stângă. Mergeau grăbiţi,
aproape alergând, cu coşurile săltând şi-şi strigau marfa.
Aveau străzile lor pe care umblau obişnuit şi clienţii lor;
intrau în curte, puneau coşurile jos şi dacă nu vedeau pe
vreunul de ai casei, strigau „Olteanu, a venit oltcanu". Mi-
aduc aminte de olteanul nostru, Marin, * ceva mai bătrân
- o excepţie - să Fi fost om de patruzeci de ani; se purta cu
şorţ alb, curat, şi aducea marfă întotdeauna de calitate;
era şi ceva mai scump, nu cu mult însă, faţă de ceilalţi; îi

34
spunea mamei că mai are puţin şi se duce acasă, să se
aşeze. Aşa făceau toţi: strângeau bani, trăind ca vai de ei
în Bucureşti şi se întorceau apoi în sat, cumpărau un petec
de pământ, se însurau şi-şi întemeiau gospodărie. Mă
uitam cu multă curiozitate la „paianta" lor, un cântar
roman, cu un singur taler şi cu bara de Fier gradată, care
trebuia să stea perfect orizontală dacă greutatea mărFii
din taler corespundea exact kilogramului sau kilogramelor
marcate pe bară. Mai aveau unii câte un meşteşug, de
cântăreau mai puţin, te „atingeau" la paiantă, dar în
general, erau cinstiţi, mai ales faţă de clienţii lor obişnuiţi.
Oltenilor li se adăugau femeile din satele învecinate,
sate de „lăptari", care aduceau, tot cu cobiliţa, vase de
lemn acoperite, cu lapte covăsit, strigând „covăsilaa,
covăsilaa". Erau apoi geamgiii, recrutaţi mai toţi dintre
„moţi", din Munţii Apuseni; purtau în spate un fel de
cadru de lemn în care ţineau câteva geamuri, de obicei
mici, chitul necesar, metrul şi instrumentul, prevăzut cu
un diamant mic, cu care tăiau sticla; strigau, cu glas sonor
„geamuri, geamuri"; când geamul ce trebuia înlocuit era
mare, se duceau la depozit şi-şi alegeau sau îşi tăiau acolo
unul pe măsură. Tot moţi, în genere, dar şi din alte părţi
ale Transilvaniei, erau cei ce umblau cu „curse, grătare"
făcute din sârmă,
vânzând însă şi făraşe, tăvi, vase de tinichea şi căldări
de tablă mai groasă. Se adăugau evreii din Văcăreşti şi

34
Dudeşti care umblau după i „haine vechi", haine vechi pe
care le duceau apoi la „taica Lazăr", hala dc vechituri;
după aceea balcanicii - mai ales bulgarii, albanezii şi turcii
- care vindeau braga, pistil, salep - un fel de braga
fierbinte -rahat zaharicale „bigi-bigi", îngheţată şi
limonată. Pentru aceasta din urmă exista un recipient de
alamă, prelungit cu un turnuleţ împodobit şi prevăzut cu
un cioc ca la ceainic. Recipientul era purtat în spate; când
clientul dorea o limonată, negustorul se apleca în faţă
făcând să sune podoabele turnului, iar lichidul curgea prin
cioc în pahar, unul din cele şase pahare purtate la brâu
într-un şerpar lat cu găuri armate cilindrice. I-am văzut de
câteva ori pe aceşti „limonagii" la „Moşi"; strigau
„şămpănica", „şămpănica rece" şi unii dintre ei purtau
fes. Ţiganii aveau - o scamă dintre ei au şi azi - mai multe
specialităţi; unii umblau cu un cărucior tras de un
măgăruş, după „fiare vechi", „fiare vechi cumpărăm"; alţii
erau spoitori; începând din august, când se apropia
vremea facerii bulionului, a magiunului şi a diferitelor
dulceţi, îi auzeau strigând „spoi tingiri, spoim, spoim";
când îi chemai în curte şi le aduceai tingirile de aramă,
făceau mai întâi un foc, la care încălzeau bine vasele,
sucindu-le cu un cleşte; le frecau apoi cu „ţipirig" şi după
aceea cu cositor. Când erau gata tingirile spoite,
străluceau dc-ţi luau ochii. De obicei, mergeau câte doi,
bărbat şi femeie, uneori chiar trei. Femeia avea, purtat pe

65 39
umăr, un sac, în care, dacă nu băgai de seamă, se
„rătăcea" câte un lucru din curte sau din grădină.
Ţigăncile vindeau şi „floricele" şi „urzicele" şi porumb
Fiert, pe care-1 ţineau învelit în cârpe, într-o copaie,
purtată pe cap şi strigând „porumbielu Fierbinte,
porumbiclu". Dar specialitatea lor, aproape tot anul, erau
florile: de la ghioceii din ianuarie până la crizantemele din
noiembrie; le vedeai umblând cu coşul şi strigând; unele-
şi aveau locuri Fixe, în gura pieţei mari, la câte-o
răspântie, la Matache Măcelaru, în Piaţa Amzci. Aduceau
întotdeauna o notă plăcută, dar trebuia să te tocmeşti,
căci de obicei cereau, la început, dublul sau chiar triplul
preţului cu care le luai, la urmă, mai ales spre scară. ■*
Ţiganii mai vindeau piepteni de os, cuţite cu plasele de os,
„cioin", un fel de rădăcina de plantă pentru scos petele;
erau şi din cei care puneau „coadă la topor". Pe toamnă
apăreau şi meşteri butnari care strigau „doage punem,
funduri punem" şi reparau butoaiele de pus varza la
murat strângându-le cercurile, după ce trăseseră câte un
Fir de papură între doage şi înlocuiseră pe cele stricate.
Tot spre toamnă apăreau şi olteni tineri de tot, flăcăiaşi
de 14-15 ani, care vindeau mieji de nuci noi, ţinuţi în apă
într-un borcan de sticlă, strigând „hai la nuci, d'ale nuci
noi"; începeau meseria aşa, cu uşorul, înainte de a trece la
cobiliţă şi paiantă.

66 39
 *

în copilăria mea, înainte de primul război mondial, nu

erau multe distracţii; radio nu exista, cu atât mai puţin
televiziunea; gramo-foanele, predecesoarele pick-up-
urilor de azi, constituiau încă un lux, pentru teatru eram
prea mici, iar cinematografele abia începeau să se
răspândească; înainte de 1910 nu erau nici cât degetele
de la o mână. Se înţelege deci de ce aşteptam cu
nerăbdare începutul lunii iunie, ca să mergem, împreună
cu părinţii, la „Moşi", şi Crăciunul, când, tradiţional, a
doua zi, mergeam, iarăşi cu părinţii, la circul Sidoli. Moşii
se întindeau pe o suprafaţă considerabilă - pentru noi
copiii -începând de la capătul - pe atunci - al liniei de
tramvai nr. 1, de la „bariera" căii Moşilor spre piaţa Obor
de astăzi. Intrai dintr-o dată într-o revărsare de tarăbi cu
turtă dulce, cu gogoşi rumenite, pregătite sub ochii tăi, cu
plăcinte, cu zaharicale; vedeai în dreapta şi în stânga
gherete cu trageri la semn, cu aruncări de inele, cu
„încercarea norocului", cu „încercarea puterii", vedeai
grămezi dc străchini, smălţuite şi nesmălţuite, şi de căni
pentru pomană; te-mbiau negustorii ambulanţi cu fluiere,
hârâietori, morişti, pocnitori. Mai departe erau barăci cu
„numere" senzaţionale: „şarpele boa", „păianjenul cu cap
dc femeie", „cel mai puternic om din lume", care rupe
lanţurile; „cea mai grasă femeie din lume", „omul care

67 39
înghite foc", „viţelul cu două capete şi cinci picioare" şi fel
de fel dc alte năzbâtii. Urmau restaurantele cu fripturi şi
„baterii" la gheaţă şi câte un circ cu clowni care, făcând pe
estradă tot felul de giumbuşlucuri, îndemnau lumea să
intre. După primul război mondial, s-au adăugat un
„montagne russe" şi diverse distracţii mecanice, ca, de
pildă, „zidul morţii": un cilindru gol, pe ai cărui pereţi
interiori, de lemn, un motociclist se suie treptat, tot mai
sus, prin efectul vitezei, ajungând paralel cu pământul.
Dar, în
acelaşi timp, Moşii încep să-şi piardă din importanţă,
aşa încât, în preajma celui de-al doilea război mondial, ei
sunt ca şi desfiinţaţi.
Circul Sidoli îşi avea clădirea, din paiantă şi lemn, pe
strada numită atunci a Poliţiei, lângă cheiul gârlei, astăzi
strada Sapientei. Alături erau grajdurile în care stăteau
caii „dresaţi" şi celelalte animale. Admiram „voltijele" la
trapez - dar jos era întinsă plasa -apoi pe dresorii de
animale, pe echilibrişti şi prestidigitatori, dar bucuria
noastră erau cei doi clowni, Picolo şi Mărculescu. Cel
dintâi era slab şi avea faţa vopsită toată în alb, cel de-al
doilea, gras, purta nişte pantaloni largi, adevăraţi şalvari.
Ştiau să cânte din tot felul de instrumente, din viori
mititele, din tromboane uriaşe. Râdcam nu numai noi
copiii, râdea toată sala când începeau cu figurile şi cu
„trucurile" lor. Sidoli, patronul, era dresor de cai; apărea

68 39
întotdeauna în frac şi avea un bici foarte lung şi suplu. în
fiecare an, de Crăciun, circul Sidoli era marea bucurie.
Din când în când, de primăvară până toamna, apăreau
ţigani ursari. Ursul, legat cu un lanţ, era purtat de ţiganul
care-1 „dresase" şi care-i zicea, în timp ce ţiganca bătea
într-o „dairea" adică un fel de tamburină prevăzută pe
margini cu mici cercuri metalice zornăitoare. Se strângea
lume împrejur şi după ce ursul juca, ţiganca trecea de la
un privitor la altul şi strângea în dairea ce se-ndura fiecare
să-i dea. De Anul Nou, apăreau ţărani, dar adesea şi
ţigani, cu o cutie cu grâu verde, frumos răsărit şi des,
semnul belşugului, şi aruncau cu boabe dc grâu sau de
orez asupra celui căruia îi urau. Alteori, în loc dc grâu
verde, purtau un mic miel alb, în braţe, iarăşi semn de
belşug. Nu lipseau, bineînţeles, sorcova şi pluguşorul şi
înaintea lor umblatul cu „Moş Ajun", colindele şi steaua.
Veneau, la părinţi, şi coruri organizate: dc elevi, dc la
„Cantcmir" unde tata fusese profesor, înainte de a fi
numit conferenţiar la facultate, apoi dc studenţi. Li se
dădea cozonac, câte un pahar dc vin şi câţiva lei. Coruri de
studenţi am primit şi cu, mai târziu, urmând tradiţia
părintească.
în 1908, tata a fost numit şeful serviciului arhivelor
din Ministerul de Externe, iar în 1909 a fost ales membru
corespondent al Academiei Române; pubhcase între timp
o serie de studii precum Capitulaţiile Moldovei cu Poarta
Otomană, Contribuţiuni la studiul cronicelor muntene,
Contribuţiuni şi Noi Contribuţiuni la studiul cronicelor
moldovene. Documente şi regeşte privitoare la
Constantin
Brâncoveanu etc.
în septembrie 1912 am dat examen dc intrare la Liceul
„Gheorghe Lazăr", liceu care era socotit pe atunci ca fiind
primul din Bucureşti, în concurenţă cu Sf. Sava; de aceea
veneau aici o seamă de copii ai protipendadei
bucureştene. Examenul consta din scris - la limba română
şi la matematici - şi din oral. Profesor dc limba română era
Garabet: om simpatic, cu voce plăcută, cu nas mare, uşor
coroiat, elegant îmbrăcat şi având ghete cu nasturi de
sidef. S-a purtat blând cu copiii, ne-a întrebat uşor la oral;
teza o făcusem bine. Când s-a dat rezultatul, eram primul,
urmat de „cx aequo" de Victor Oprescu, apoi de Ştefanică
Gheorghiu, Bebe Morţun, Ilic Cosmulescu, George
Murgcanu, Ovid Dcmctrescu, Puiu Gărdescu, Dan
Gcblcscu, Jean Ghica-Budeşti, Ion Radian, Petrică Logadi,
Lucian Burchi, Gheorghe Ţintă, Noni Economu, Iulică
Niculescu, Emil Cerkcz, Mihail Dragomirescu - zis şi Pincu -
Ionel Florian, Ionel Voinescu, Mihail Istrati, Alexandru
Cerban, Vignali, Griinbcrg-Ruleta, Dan Nanoescu, Dan
Hurmuzescu, Boroianu, Lepădătescu etc. (I-am înşirat,
după Victoraş Oprescu, cum mi-a venit în minte, nu în
ordinea clasifi-caţiei!). Am fost, în general, o clasă de
băieţi silitori; la sfârşitul anului, vreo zece aveam media
peste nouă, alţi vreo zece peste opt, iar repetenţi nici
unul.
Bietul Victoraş Oprescu! Maică-sa era o ambiţioasă;
voia să-1 vadă neapărat primul şi, în clasa întâi a liceului,
a izbutit să mă întreacă, ieşind el primul, cu media 9,61 iar
cu al doilea, cu 9,47. Pe urmă însă, în clasele următoare, s-
a inversat situaţia şi aşa a rămas până la sfârşit. Efortul
marc impus de maică-sa - tatăl său, medic, era un om
potolit, nu se amesteca, în timp ce mama era foarte des la
liceu, să se intereseze de situaţie, de note şi medii, să stea
de vorbă cu profesorii - 1-a obosit pe bietul meu coleg; la
facultate a fost foarte greu - a început întâi medicina, apoi
a trecut la Drept, pentru ca să moară, în plină tinereţe,
extenuat. E un caz tipic de felul cum pot părinţii să
nenorocească un copil, impunându-i un efort
disproporţionat cu puterile lui. Ce va fi fost de capul
maică-sii când şi-a văzut băiatul întins în coşciug!
După ce s-a afişat rezultatul, mama m-a luat la
cofetărie, la Mărguşanu, pe Bulevard. M-a tratat cu
prăjituri, pe urmă ne-am dus la
■ io
41
 Eforie să vedem filmul „Războiul Independenţei". Nu
era primul film pe carc-1 vedeam. Cu şase ani înainte, în
1906, toamna văzusem, cu prilejul Expoziţiei, în parcul
numit atunci Carol I - se împliniseră 40 de ani de domnie
şi de aceea sc făcuse Expoziţia - iar azi, Parcul Libertăţii,1
prima reprezentaţie de cinematograf: o ascensiune a unui
copil într-un balon umflat cu gaz aerian. Era o parodic, un
caraghioslâc, imaginea tremura pe pânză, dar m-a
impresionat grozav. După aceea, în 1908, am văzut la
cinematograful Volta pe strada Doamnei, în faţa
actualului Minister de Finanţe, cam pe locul unde astăzi c
grădina unui restaurant (fost „Grădina Blanduzei"), şi
firma „La trei ursuleţi", un film care m-a îngrozit:
ghilotinarea lui Lodovic al XVI-lca, regele Franţei; văd şi
acum pe călău ridicând din coş capul tăiat şi arătându-1
mulţimii. Ca introducere la acest film s-a dat o vedere -
cum vor fi mai târziu jurnalele de actualităţi şi anume
„Bucureşti sub zăpadă": troiene mari prin care răzbeşte cu
greu un automobil. „Războiul pentru independenţă" a
fost unul din primele noastre filme de lung metraj;
mijloacele erau reduse: aceeaşi trupă apărea mereu, se
vede că sc roteau în jurul unei movile; dar scena atacului
Griviţci, cu goarna sunând în culise, m-a emoţionat
profund. Nu numai pe mine, dar şi pe mama şi pe vecinii
noştri din sală. Unul din aceşti vecini a şi strigat „Ura"!

42 73

1
 Am amintit mai întâi dc Expoziţia din 1906. M-a dus
acolo fratele mamei, nenea Alexandru, venit special de la
Focşani să ne vadă - ne întorsesem dc la Viena - şi să vadă
şi el expoziţia care a atras multă lume nu numai din ţară,
dar - cum ne spunea tata - şi dc peste munţi -din
Transilvania şi Banat, din Bucovina şi din Basarabia. După
ce am văzut reprezentaţia de cinematograf, am fost la
„tobogan" - un plan destul de înclinat, pe care alunecai,
având sub tine o perniţă şi unde ajungeai jos în poziţii
caraghioase, cu picioarele în sus sau rosto-golindu-tc, spre
hazul spectatorilor. Am fost şi la „Waterschute" (uateşut),
tot un plan înclinat pc care alunecai, stând într-un fel de
bărcuţă care, la sfârşitul coborâşului, intra în apa lacului şi
plutea până la debarcader. Am văzut şi „Moscheea" şi
„Casa de la Poradim" şi „Cetatea lui Ţepcş"; celelalte
lucruri nu m-au impresionat - eram şi prea mic ca să-
mîdau seama de ce reprezentau pavilionul industriei şi
comerţului, arenele romane, palatul artelor, şi restul
clădirilor şi
exponatelor. Ţiu minte doar că m-am uitat mult la
animalele sălbatice închise în nişte grote zăbrelite, sub
palatul artelor. Ne-am întors cu trăsura, nenea Alexandru
facându-i semn birjarului cu bastonul, când pe umărul
drept, când pc cel stâng, după cum trebuia s-o ia.
Cu colegii dc clasă m-am înţeles bine. Sta cu mine în
bancă -rândul trei din mijloc, numărând de la catedră - Ilie

42 74
Cosmulescu -Iliuţă cum îi spuneam noi. Era un băiat
simpatic, liniştit, grăsuţ; a urmat medicina şi a ajuns şef
de lucrări la facultate; a murit relativ tânăr, prin 1957 sau
1958. In faţa noastră, în banca a doua, erau Jean Gluca-
Budeşti şi Victoraş Oprescu. Mama lui Ghica era franceză,
soţia arhitectului Ghica-Budcşti, se purta cu o bentiţă
neagră la gât; Jean avea tenul blond-roşcat şi vorbea cu
un uşor accent, probabil că acasă vorbeau mult
franţuzeşte. Victoraş, înalt, cu faţa prelungă, se ţinea
rezervat faţă de colegi, dar căuta să răspundă mereu,
ridicând degetul.
în banca întâi stătea în dreapta Ionescu Jean, care a
murit în urma unei apendicite rău operate, pe când eram
în clasa a treia. în stânga stătea Ovid CC Demetrescu,
poreclit Occce. Băiat înfipt, cu talent la vorbă, a ajuns
avocat, şef al contenciosului Ministerului învăţământului
şi consilier juridic al Fundaţiilor regale! E astăzi pensionar;
a rămas acelaşi vechi prieten. în locul lui Ionescu Jcan, a
stat în banca întâi Ionescu Emil - zis Milică, zis Şmil.
Sfiicios şi drăguţ - parcă era o fetiţă - mic dc statură,
învăţa bine; între cele două războaie mondiale ajunsese
directorul energiei în Ministerul Industriei. îndărătul
nostru, în banca a patra, Ştcfanică Ghcoghiu (vezi mai sus)
şi Bebe Morţun, acesta din urmă nepot de frate al lui
Vasile Morţun „generosul". Băiat frumos, cu gropiţă în
bărbie, cu freză, îmbrăcat fercheş, s-a dus la Paris după ce

42 75
a isprăvit liceul; părinţii aveau stare. A zăbovit acolo
câţiva ani; voia să facă medicina, dar n-a izbutit; cred că
„1-a luat apa"; am auzit, într-un târziu, că s-a întors în ţară
şi că era funcţionar la Eforia Spitalelor Civile. Tot în rândul
din mijloc al băncilor, mai îndărăt, stătea Vladimir
Ghidionescu, băiatul viitorului profesor de pedagogie şi
pedologie de la Universitatea din Cluj. înalt şi subţire, cu
faţa prelungă, avea o uşoară ezitare în vorbire; îi spuneam
câteodată, dar fară răutate, Ghinionescu. Cred că în
aceeaşi bancă a stat şi Miti Gerota, băiatul chirurgului şi
profesorului universitar. Simpatic, învăţa bine; la Paris,
unde şi-a luat doctoratul în drept, trăia pc picior marc:
garsonieră frumoasă, mai mult apartament, şi maşină.
întors în ţară, a

42 76
 fost asistent universitar la o catedră juridică, iar în
politică în anturajul lui Iuliu Maniu.1 Trebuind să se
recalifice, a devenit fotograf, şi anume fotograf rural:
fotografia nunţile - ginere, mireasă, socri - şi câştiga mai
mult decât dacă ar fi stat într-un atelier în oraş: mi-a spus-
o sihgur. Mai spre fundul clasei sta Lucian Burchi, chip
frumos, deschis; avea talent literar. Ne-a citit o dată, la
limba română, în clasa a patra, o schiţă descriind o după-
amiază dc vară, în care, redând toată apăsarea şi
moleşcala căldurii copleşitoare de iulie, sfârşea cu
strigătul alene al simigiului ambulant: „Cornuri calde,
patru de-un ban („banul,, pe atunci fiind moneda dc zece
bani!). A urmat dreptul şi literele, a fost funcţionar
superior şi, după 23 August, subsecretar de stat. A murit
şi el înainte de vreme, adică de media de azi a vieţii. Tot

1A fost scos^in învăţământ în

1947 dată fiind activitatea sa
spre fund
alături dcsta şi Petrică
Iuliu Maniu.Logadi, băiatul generalului Logadi
La data
din Craiova.
primei ediţii Bun camarad, silitor,
a Amintirilor, 1976, a făcut dreptul şi s-a
specializat
nu se puteauîn finanţe.
face Areferiri
şi fost, cred,
la secretar general, la
Ministerului dc Finanţe.
epurările masive, Soţia lui,
începute în „Ţuşca", era fiica lui
Caragiale. Aveau o vie
toate sectoarele, în la Odobeşti
1945 şi în partea înaltă a
podgoriei,
continuatecuprinzând
tot mai şi accentuat
locul unde se afla, în secolul al
XV-lca,
până dupăcetatea
1950.Crăciuna. Ne-am întâlnit dc câteva ori,
Petrică şi cu mine, la Odobeşti, prin 1946-1948; cu prilejul
uneia din aceste întâlniri, mi-a dat mai multe bucăţi dc

77 I
ceramică preistorică, ieşită la iveală, cu ocazia unei
săpături în via lui „la două hârleţe"; tot atunci mi-a dat şi
o monedă de bronz romană, din secolul al IV-lca, găsită în
cuprinsul oraşului Odobeşti. Amintesc de aceste mărturii
îndepărtate ale trecutului în monografia ce am consacrat
podgoriei şi aşezării odobeştene. In ultimul timp, Logadi
se îngrăşase peste măsură; am aflat, cu surpriză şi
melancolie, de moartea lui, neaşteptată, pe când mă
aflam la Cluj, la un examen dc doctorat; nici el nu cred că
atinsese media de viaţă a vremii noastre. în fund de tot
stătea cei mai înalţi: Băicoianu Constantin, băiatul
administratorului de la Banca Naţională, cu moşie la
Tâncăbeşti; acest administrator era aprig la câştig; i se
zicea, şi-i zicea şi fiu-său în mod obişnuit „Crocodilul"; era
însă şi om de carte: îi datorăm o scamă de studii asupra
finanţelor şi unul, util şi astăzi, asupra Dunării. Băiatul nu
se prăpădea cu firea la învăţătură; altfel,
bun coleg şi voinic om; la bătaie, se făcea gol în jurul
lui. Lângă Băicoianu - nu-mi mai aduc aminte dacă în
aceeaşi bancă sau una vecină - stătea Zamonea, poreclit -
de ce oare? - „Memoje". Când era liniştea mai mare,
auzeai deodată pe unul din fund strigând, de sub bancă,
„Memoje", ceea ce provoca imediat un râs şi un chiloman
nemaipomenit. Eram „cesionai" clasei, dar, din spirit de
solidaritate, nu descopeream niciodată pe cei ce făceau
asemenea şotii. Tot în fund stătea şi Cristescu, înalt cât o

78 I
1 Toate casele din Mangalia,
prăjină şi suferind de o transpiraţie excesivă, în rândul de
bănci din dreapta sta Dan Hurmuzescu, băiatul
profesorului, pe Dan Geblescu şi pe Puiu Gărdescu.
Geblescu era dintr-o familie de moşieri olteni; bun la
învăţătură, în special la istoric, a intrat în diplomaţie şi
după 23 August, a rămas în străinătate. Gărdescu era şi el
dintr-o familie dc moşieri olteni; băiat frumos şi simpatic,
bine îmbrăcat, mirosind întordeauna a lămâiţă - era
colonia lui preferată -; avea două surori. Despre maică-sa
sau despre bunică-sa -în orice caz o femeie din neamul
Gărdeştilor - se spunea că se lăuda: „fetele mele au
învăţat trei limbi: franceza, germana şi pianul". Tot despre
aceeaşi mergea vorba că atunci când i se propuneau
gineri pentru fetele ei, adăugându-sc că sunt „băieţi buni"
(„bons garçons"), ea replica; „Bon garçons, bon garçons,
dar combien de pogons!", dat fiind că, în vremea aceea, şi
mai ales în Oltenia, nu numai fata trebuia să aibă zestre,
dar şi băiatul, dacă era vorba de o încuscrire între moşieri.
Dc Dan Hurmuzescu n-am mai avut ştire; nc-am întâlnit în
timpul celui de al doilea război mondial, când şi-a făcut o
casă reuşită, în stil turcesc, cu cerdac şi curte interioară, la
Mangalia, nu departe de vila noastră; astăzi, în vila lui e
muzeul de arheologie al oraşului, în a noastră personal
medical al sanatoriului vecin.1 Ghica Gheorghe n-a fost dc
la început, din clasa întâia, cu noi; a venit într-a doua.
Avea un ten roz, ca de fetiţă; i se spunea „fetiţa"; era din

79 I
neamul Ghiculeştilor, dar nu făcea caz de ascendenţi. A
ajuns - mi s-a spus - ministrul Palatului sub Carol al II-lea şi
a plecat, împreună cu acesta, în 1940; s-a stabilit apoi în
Canada. Tot în primele bănci erau, în rândul din dreapta,
Adrian Corbu şi Ionel Florian. Cel dintâi avea un
remarcabil
talent de desenator şi, în general, simţ artistic. După
ce şi-a luat doctoratul în Drept la Paris, şi-a îndreptat
atenţia spre turism, pentru a cărui organizare avea idei
noi şi interesante. De aceea l-am şi numit director al
turismului în primăvara lui 1940, pe când conduceam
Ministerul Propagandei - eu îi spuneam Ministerul
Informaţiilor - în guvernul Tătărăscu. După 23 August,
într-un târziu, i s-a dat să organizeze Muzeul Universităţii
din Bucureşti şi 1-a organizat bine. A publicat un volum de
stampe privind Bucureştii, iar în ultimul timp îl preocupa
iconografia lui Nicolae Bălcescu. A murit pe neaşteptate
de inimă, fiind singur acasă - soţia era la marc; abia peste
o săptămână şi-au dat seama vecinii dc cele întâmplate.
Ionel Florian - îi mai ziceam şi „Florică" - era nepotul
istoricului Grigore Tocilescu; bun la învăţătură - printre cei
cu media peste nouă - a făcut medicina şi s-a aFirmat, prin
lucrări tipărite în străinătate, ca unul dintre cei mai
valoroşi specialişti ai noştri. Tot în partea aceea era şi
locul lui Ionel Voinescu. Singurul băiat la părinţi, răsfăţat
de maică-sa, având bani de buzunar din belşug, nu s-a

80 I
omorât cu firea la învăţătură. A făcut şi el medicina, dar
fără relief, în provincie; decăzuse în ultimul timp. S-a
prăpădit înainte de vreme. Despre George Murgeanu,
serios şi muncitor, am amintit mai înainte. Vignali era fiul
întreprinzătorului de construcţii şi foraje, din societatea
„Vignali şi Gambara". Italian de origine, avea chipul
smolit, meridional, dar nu era deloc expansiv şi vorbăreţ,
ci liniştit şi mai mult tăcut. Tot în şirul de bănci din
dreapta sta şi Mihail Cerkez, brun, având ceva oriental în
figură - se vede că între ascendenţi fusese un cerkez; a
ajuns industriaş, având, după câte-mi aduc aminte, o
întreprindere de textile. Boroianu, fiul profesorului de la
teologie, era un tip plăcut şi placid, iar Ion Radian, fiul
învăţatului naturalist, dimpotrivă, un tip comunicativ; a
făcut medicina şi a ajuns conferenţiar universitar.
în rândul de bănci din stânga, dinspre fereastră,
stătea Mihail Dragomirescu, fiul profesorului de literatură
şi critică literară. Era vesel şi prietenos şi nimeni nu putea
bănui nenorocirea care avea să se abată asupră-i: şi-a
pierdut minţile - în sensul propriu al cuvântului -fiind încă
în liqeu şi s-a prăpădit. M-a impresionat puternic moartea
lui. în acelaşi rând de bănci mai erau: Saşa Bădescu, fiul
directorului general al Societăţii dc Tramvaie Bucureşti
(S.T.B.), tip liniştit, puţin expansiv; a urmat medicina;
Ştefan Balş, fiul arhitectului Balş, ajuns cl însuşi arhitect
de scamă, autorul unor foarte reuşite restaurări de

81 I
monumente istorice; Tomescu - nu-i mai ştiu numele mic -
mort, ca şi Dragomirescu, fiind încă în liceu. Mai în fund
era Niculescu-Bolintin, fiul judecătorului de instrucţie;
băiat vesel, vorbind însă după o gramatică aproximativă,
cu terminaţii la fel. Urma Gheorghe Mânu -nu era rudă cu
generalul - Niculescu Iuliu, zis şi Iulică; a urmat stoma-
tologia şi a făcut carieră universitară; apoi Nanoescu şi
Economii, amândoi viitori ostaşi, Economu ajungând
ataşat naval la Istanbul şi vădind - ca „hobby" -
remarcabile aptitudini pentru arta culinară. Griinberg-
Ruleta, fiul angrosistului de pe Lipscani, bine crescut,
rezervat, cu minte ascuţită; a ajuns director la filiala lui
Ford din Alexandria (Egipt), Filială care, îndată după
primul război mondial, urma să ia Fiinţă la Constanţa;
planul nu s-a realizat din cauza opoziţiei lui Vintilă
Brătianu, reprezentantul nr. 1 al devizei „Prin noi înşine";
Abramovici, mult mai comunicativ şi spre deosebire de
noi toţi, care, pe atunci, nu ne gândeam la politică, cu idei
de stânga, socialiste.
îmi mai răsar în minte, din negura vremii - sunt şaizeci
şi patru de ani de atunci - Lepădătescu, voinic, cu voce
cam greoaie, Radu Dobrescu, băiatul fostului primar al
capitalei, al viitorului ministru al justiţiei din 1918, Radu
Calomfirescu, descendent din CalomFircşti, dregătorii-
oşteni contemporani cu Mihai Viteazul şi Matei Basrab,
Gheorghe Balş, frate cu Ştefan, mai înalt decât acesta,

82 I
Mihai Istrati, pus pe glume, cercetaş de frunte şi păstrând
până astăzi nostalgia anilor de liceu, Dragomirescu - zis
„Pipin" (de la o lecţie de istorie universală!), avocat în
baroul bucureştean şi având şi el nostalgia anilor
ii,«,<uiUiţi, decedat în 1972.

Când mă întorc cu gândul îndărăt, îmi dau seama că

eram o clasă în care se învăţa serios, că exista o adevărată
emulaţie şi că sentimentul de solidaritate era puternic.
Am avut însă şi norocul de profesori de seamă, unii dintre
ei excelenţi, care ar Fi putut onora catedre universitare.
De pildă Victor Anastasiu, profesorul de ştiinţe naturale
adică de zoologie (clasa I) şi de botanică (clasa a Il-a). îşi
luase doctoratul la Sorbona (Paris) şi numai o intrigă - una
din acele care taie calea unui element meritoriu şi sprijină
pe un mediocru - 1-a împiedicat să ajungă la Universitate.
Era scurt, gros şi gras, cu o protuberantă vânătă pe buza
de jos, elegant îmbrăcat şi lăsând în urma lui o adiere de
colonie bună; mergea legănat pe picioarele-i scunde, de
aceea fusese poreclit de seriile dinaintea noastră
„Crăcănel" şi, bineînţeles, adoptasem imediat porecla. La
una din lecţii - aveam extemporal - Iliuţă Cosmulescu,
vecinul de bancă, întrebându-mă ceva, m-am întors uşor
spre Ştefanică Gheorghiu care sta în banca din spate şi l-

83 I
am întrebat şoptit: „Fănică, unde-i Crăcănel?" La care am
auzit un răspuns cu voce tare care m-a făcut să îngheţ:
„Crăcănel este aici". Era în dreptul meu şi nu-1
observasem! Pedagog excelent, n-a dat însă nici o urmare
faptului, a trecut mai departe printre rânduri, ca şi cum
nimic nu s-ar fi întâmplat. Profesor de seamă, explica clar
şi într-un stil personal, lecţia. Ţiu minte şi acum prima
lecţie intitulată „Animal sau plantă?" în care ne-a arătat
limpede deosebirea între cele două categorii de fiinţe. Se
căsătorise cu fiica unui moşier din Bărăgan, cealaltă fiică
luând-o tatăl lui Ionel Voinescu. Avea două fete, Vichi şi
Paula, pe care le vedeam uneori la vărul lor, Ionel, alteori
la George Murgeanu. Victor Anastasiu a ieşit la pensie
profesor secundar la liceul Lazăr. Alt dascăl de seamă a
fost Ştefan Stoicescu, profesor de matematici. Scurt şi el şi
îndesat, roşu la faţă, dar cu părul şi mustaţa albe - era
bătrân - i-am dus frica la început. La teză, corecta cu
cerneală roşie nu numai greşelile de fond, adică de calcul,
dar şi cele de gramatică şi ortografie. Când descoperea
asemenea greşeli -unele boacăne - striga supărat la cel
vinovat: „Ce ciorile mă, cine te-a învăţat pe tine să scrii
aşa? Aşa se scrie?" şi deşi calculul era bun, îi scădea unul,
două sau chiar trei puncte pentru greşelile de gramatică şi
ortografie. A ieşit la pensie după un an; a avut un fiu, pe
Costin Stoicescu, de la Banca Naţională, autorul unui
valoros studiu despre moneda noastră naţională.

84 I
Remarcabil a fost şi profesorul de istorie, Grigore
Niculescu, zis şi Atila. Era înalt, voinic, cu faţa ciupită toată
de vărsat, cu mustăţile bârzoiate, cu ochii mici, dar
sfredelitori. Când a intrat pentru prima dată în clasă, a
găsit, bineînţeles, zgomot. S-a dus liniştit la catedră, a
scos un vârf de creion - de „plaivaz" cum spunea el - din
buzunarul vestei şi a început să bată în lemnul catedrei.
Pe măsură ce bătea, zgomotul scădea până ce am amuţit
cu toţii; se auzea musca. A întrebat atunci: „Aţi isprăvit?"
şi a adăugat imediat:
„Scoateţi caietele". Ne-a dictat timp de o jumătate de
ceas lecţia, după care ne-a spus: „învăţaţi ce v-am dictat
eu, nu după manual" (manualul era al lui Martin
Dumitrescu şi Clinciu). A fost un excelent profesor de
istorie, ţinându-se la curent cu ce se publica, participând,
mai târziu, la şedinţele de comunicări ale Institutului de
Istorie Naţională pe care-1 înfiinţasem în cadrul
Universităţii. în preajma celui de-al doilea război mondial,
a venit la facultate şi a donat o bună parte a bibliotecii lui
-în special reviste vechi, broşuri şi extrase - Institutului; au
fost puse într-un dulap deosebit, cu menţiunea „Donaţia
Profesor Grigore Niculescu". Făcuse liceul la „Petru şi
Pavel" din Ploieşti, într-o clasă cu tata şi rămăseseră
prieteni. Tot la istorie l-am avut şi pe Gheorghe Zagoritz
care şi-a schimbat mai apoi numele în Gheorghe Petrescu-
Sava. Era originar din Ploieşti, din populaţia bulgărească

85 I
stabilită aici în prima jumătate a secolului al XlX-lea şi
românizată. Nu se compara, sub raportul didactic, cu
Grigore Niculescu, dar a publicat câteva lucrări dintre care
una, privind târgurile dintre Buzău, Ploieşti şi Târgovişte,
a ajuns la a treia ediţie.
Latineşte am învăţat cu Constantin Nedelcu. A apărut
ca profesor suplinitor în clasa a Il-a şi totodată ca şef al
cercetaşilor de la Liceul Lazăr. Era bănăţean, ştia carte
multă şi întrebuinţa unele expresii particulare, cum era,
de pildă, „într-aceea". Prepoziţiile latineşti, cu acuzativul
şi cu ablativul, le-am memorat sub formă de poezii. Avea
o bună metodă de predare şi se apropiase de copii prin
faptul că făceam cu el, în calitate de cercetaşi, excursii.
Erau excursii mai mici, în jurul Bucureştilor, la Pantelimon,
Plumbuita, Cernica, Pasărea, Călugăreni, dar şi unele mai
mari, la Sinaia, Curtea de Argeş, Cumpăna, Târgovişte.
Graţie lui Nedelcu am văzut pentru întâia dată, înainte de
intrarea noastră în primul război mondial, în primăvara lui
1915 şi 1916, toate aceste localităţi. La Curtea de Argeş
am vizitat biserica lui Neagoe şi biserica domnească unde
însă nu se descoperise încă mormântul lui Radu I Basarab,
nici inscripţia despre moartea întemeietorului ţării
„Marele Basarab voievod" la Câmpulung în 1352. La
palatul episcopal ne-a primit regina Elisabeta care se
retrăsese acolo după moartea soţului ei, regele Carol I. M-
a impresionat contrastul între faţa ei foarte roşie şi părul

86 I
alb ca zăpada. Ne-a tratat cu cozonac şi cacao. Ne-am dus
apoi cu trenul forestier până la Cumpăna unde, în nişte
buruieni ude de ploaie, am prins un fel de şopârlă mare,
neagră cu pete galbene şi i-am dus-o lui Nedelcu. „E o
salamandră" - ne-a spus el şi ne-a povestit apoi despre
credinţa superstiţioasă a celor vechi care socoteau că
salamandra are puteri deosebite şi că trăieşte în foc. Tot
atunci am văzut şi un guşter verde: sta pe o lespede sură
şi i se bătea repede guşa. In aceste excursii care erau
pentru noi adevărate bucurii - aşteptam duminicile cu
nerăbdare ca să pornim la drum, noi cei mai mici în
frunte, cei mai mari, din cursul superior, în coadă - am
învăţat pc teren zoologie şi botanică, istorie şi geografie.
Mişu Istrati cânta din ocarină imnul cercetaşilor iar noi, pe
două voci, cu „prof. Const. Nedelcu" - aşa se iscălea - îl
acompaniam. îmi sună şi acum în urechi cuvintele şi
melodia imnului:
„Cu noi e tot ce se răsfaţă,
Sub cerul lin de dimineaţă,
Şi toate câte în amurg,
Pe ape curg. Sorbiţi puteri de viaţă nouă,
Din vânt, din soare şi din rouă,
Şi peste-a grijilor povară,
Cântaţi un imn de primăvară!"

87 I
 în aceste excursii l-am cunoscut şi pe D. Dimăncescu -
era într-a şaptea sau a opta - şi pe fratele lui Bebe
Morţun, pe Bădica. D. Dimăncescu a intrat în diplomaţie -
a fost consul general al României la San Francisco - şi a
alcătuit un valoros volum cu fotografiile a foarte multe
hărţi vechi privind pământul carpato-danu-bian; un
asemenea volum se află la cabinetul de hărţi al Academiei
Române. A fost bun Constantin Nedelcu cu toţi elevii lui,
cu noi, cei de la Lazăr, cu cei cu care a pornit în Moldova,
în toamna tristă a lui 1916, cu cei de după război; numai
cu el n-a fost bun, numai de el n-avea grijă. Nu şi-a dat
examenul de capacitate ca să devie profesor secundar
titular; nu s-a căsătorit, n-a întemeiat un cămin, n-a avut
copii. A trăit pentru copii altora. La urmă era într-o
situaţie grea; în învăţământ nu mai avea ore; ajunsese la
vârsta pensiei, dar n-avea pensie; i se dăduse un post
minor la Casa Şcoalelor unde făcea expediţia pachetelor
de cărţi. Locuia într-o mansardă pc strada Alexandru
Sahia, înconjurat de o droaie de pisici - cred că erau peste
treizeci, unele agresive dc-a dreptul. Când l-am vizitat o
dată, împreună cu Dragomirescu-Pipin şi cu Murgcanu,
ne-am îngrozit: în odaie era o duhoare înspăimântătoare,
de nesuportat, din cauza pisicilor, şi o murdărie la fel;
pisicile, slabe, nemâncate - deşi din puţinii lui bani le lua
zilnic bojoc - foiau în toate părţile, unele ieşind prin
„tabacheră" pe acoperiş; pe jos, vrafuri de cărţi, reviste şi

88 I
gazete, pline de praf şi de necurăţenii; drept pat avea o
saltea de paie imundă; cred că nu se mai făcuse curăţenie
în acea odaie de ani de zile. Ar fi putut avea o încăpere
mai bună, dar a preferat mansarda, ca să poată pisicile -
slăbiciunile lui - să se plimbe pc acoperiş. După ce-am
plecat, ne-am făcut planul; într-una din zile, Nedelcu a
fost luat de acasă şi dus într-o excursie până a doua zi
scara; în lipsa lui, s-a procedat la o curăţenie generală:
mansarda a fost deşertată de tot ce avea şi spoită bine cu
var; pisicile reduse la număr, un pat de campanie cu
saltea ca lumea, iar revistele şi cărţile aşezate în vraf în
două colţuri. Nu ştiu dacă în sinea lui a fost mulţumit,
probabil că nu, fiindcă dispăruseră din pisici.
După cel de al doilea război mondial, s-a apropiat de
Petru Groza şi, cu sprijinul acestuia, a strâns materialul
volumului despre Vuia (1954). îl vedeam în ultimul timp;
îşi păstrase firea lui; era împăcat cu soarta; la sosire, ca şi
la plecare, „voie bună".
Când a fost să mă înscriu la cercetaşi, la începutul
clasei a treia de liceu, am avut oarecare dificultăţi acasă.
Tata era de acord, dar mama se temea: cum să mă duc,
câte o zi sau chiar două, în excursii, de capul meu? Numai
după ce i-am explicat amănunţit că suntem o grupă
întreagă, că mergem cu profesorul Nedelcu, că nu e nici o
primejdie, că, în definitiv, sunt băiat mare şi că s-au înscris
şi din clasa a doua, a cedat şi ea. Am mers la „Socec" de

89 I
mi-a cumpărat întreg echipamentul: rucsac, centiron,
bidon, cămaşă şi pantaloni de uniformă, pălărie cu bor lat,
„alpenstock", briceag, mă rog, tot ce trebuia. în prima
duminică m-am şi înfăţişat echipat la liceu şi am pornit -
eram mulţi din clasa noastră - în prima excursie. Uneori
am făcut şi marşuri mai lungi, până la 10 kilometri; în
genere însă drumul era combinat: parte pe jos, parte cu
trenul sau, lângă Bucureşti, cu tramvaiul. Nu erau pe
atunci autobuze. Mama avea totuşi încă oarecare
aprehensiuni şi nu se împăcase complet cu cercetăşia;
aşa-mi explic de ce, în noiembrie 1916, în preajma intrării
nemţilor în Bucureşti, când începuseră să circule tot felul
de zvonuri cu privire la aceştia - că vor fi luaţi copiii, de la
15 ani în sus, că cercetaşii vor fi închişi în lagăr - mi-a luat
frumuşel echipamentul şi 1-a pus în secret pe foc; am
aflat mai târziu de ispravă şi m-am supărat; pe urmă, mi-
am dat seama că, în orice caz, nu aveam să mă mai
servesc de ei în timpul ocupaţiei şi mi-a mai trecut
supărarea.1
Nemţeşte ar fi trebuit să învăţăm cu Ionescu-
Barbaroza. îl porecliseră aşa seriile anterioare din pricina
bărbii lui roşcate, o barbă monumentală, tăiată în
unghiuri drepte. Era înfaţişător, bine îmbrăcat, cu un aer
demn, chiar solemn, dar slab profesor. La lecţie spunea:
„Es lese und es übersetze Herr...", adică „să citească şi să
traducă domnul..." şi numea pe unul din băieţi; acesta, de

90 I
multe ori, avea traducerea scrisă printre rânduri. Când se
întâmpla câte unul să fie „nepregătit", Barbaroza îi
spunea în româneşte, bătând cu degetul arătător în
catedră şi apoi îndreptând degetul cel mare spre stânga şi
imediat arătătorul spre dreapta: „S-aduci scrisoare de
acasă cum că astăzi, venind nepregătit la limba germană,
ai obţinut nota trei. „Schäme dich" adică, „ruşinează-te"
sau „să-ţi fie ruşine". Aceste două expresii, una la
începutul ascultării, cealaltă faţă de un „nepregătit", erau
singurele pe care le rostea în nemţeşte. Nu l-am auzit
niciodată făcând o expunere în nemţeşte, după cum nu l-
am văzut niciodată să vie să controleze cartea celui care
trebuia să traducă. Rezultatul: puţină nemţească am
învăţat noi în cei trei ani, până în vara lui 1916 (cursul
începea în clasa a Il-a, în timp ce franceza în clasa I, iar
latina într-a IlI-a). Ce ştiusem de mic copil, aproape se
dusese tot când am început cu Barbaroza. De învăţat am
învăţat apoi singur, în timpul războiului, urmărind
comunicatele şi articolele din Neue Freie Presse şi Pester
Lloyd, aşa cum voi arăta mai departe.
Lui bietul Barbaroza i s-a întâmplat o marc
nenorocire: cu prilejul unei excursii în grup, în timpul
căreia a avut loc şi o plimbare cu barca pe lac - nu mai ţin
minte dacă a fost la Pasărea sau la Cernica - barca s-a
răsturnat şi între cei înecaţi s-au aflat şi doi copii ai lui - un

91 I
băiat şi o fată. A rămas cu o singură fată care s-a căsătorit
apoi cu un Horvath din Transilvania.
La franceză, am avut ca profesor în clasa întâi pe
Leautey, iar pe urmă pe Mişu Marinescu. Leautcni era
• Cercetăşia a fost desfiinţată
la
tipulporunca regelui
profesorului Carol
francez II şi veche, de dinainte de
de modă
înlocuită
primul război cu mondial,
„Straja îngrijit
Ţării" îmbrăcat, cu ochelari
(„străjeria")
„pince-nez", cuşimetodă„premilităria".
precisă, de la care nu se abătea,
Străjeria a fost
protocolar, cu desfiinţată în 1940.
un uşor zâmbet pentru cei care nu ştiau.
Iar în 1949,
Contrar regimul comunist
lui Barbaroza, vorbea anumai franţuzeşte, aşa
introdus
încât numaiorganizaţiile de pionieri,
unii din copii, care n-aveau părinţi în stare să
după modelacasă
le explice sovietic.
lecţia şi să converseze cu ci, treaba
mergea greu. Cu Mişu Marinescu era mai uşor: alterna
franceza cu româna, cunoştea mai bine copiii - era şi
dirigintele clasei -un diriginte simpatic, cu multă
înţelegere.
Am învăţat bine geografia cu Nicu Gheorghiu
„şchiopul", cum îl porecliseră copii, fiindcă era, într-
adevăr, şchiop. Explica bine, limpede, şi ţinea mult să
avem un caiet cu hărţi, făcute de fiecare acasă. Desena el
însuşi pc tablă hărţile în legătură cu subiectul lecţiei,
folosindu-se nu numai de cretă dar şi de diverse creioane
colorate. Era şi profesor la Seminarul Pedagogic, ceea ce
însemna că sc distinsese mai înainte în specialitate,
deoarece la acest seminar se numeau cei mai buni
profesori secundari. Mă simpatiza fiindcă îmi dădeam

92 I
toată silinţa ca hărţile din caietul meu să fie ireproşabile.
Cred că îi datorez în parte interesul meu pentru
cartografic.
O bună impresie nc-a făcut şi S. Radian, profesorul de
geologic ajuns apoi profesor la Universitate. înalt, voinic,
cu barbă, explica limpede, aşa că plecai cu lecţia învăţată
din clasă.
Dintre maeştri, trebuie să pomenesc în primul rând pe
cel de muzică, Ion Costescu. Era tipul omului devotat
meseriei, deşi sub raportul pedagogic n-avea întotdeauna
soluţiile cele mai bune. Slab, cu faţa uscăţivă şi osoasă,
îmbrăcat cu un pardesiu uzat de culoare nedefinită -
galben-gri-verzui - atârnându-i până la ghete, cu o cutie dc
bomboane într-unui din buzunarele încăpătoare ale
pardcsiului, aşa l-am văzut mereu, ani de zile. Pentru
învăţarea notelor şi primelor clemente dc muzică
teoretică avea solfcgii alcătuite de el - dar nu le spunea
niciodată solfcgii, ci „solpegii". Trebuiau neapărat
învăţate. Fiind în clasa I, la începutul anului şi ştiind din
clasele primare că la muzică nu se învaţă, nu am luat-o în
serios. Aşa că la a doua oră de muzică, când Costescu m-a
pus să „solpegiez", n-am fost în stare s-o fac şi m-am
trezit cu un trei. Am avut noroc că, Fiind la început, nu m-
a pus şi la „coana batista". Avea anume obiceiul că pe cei
ce nu ştiau, îi punea în genunchi într-un colţ al clasei,
după ce mai întâi întindea pc duşumea propria batistă.

93 I
„Ca să nu murdăreşti pantalonii - adăuga Costescu -
fiindcă n-ai cheltuit tu pentru ei, ci taică-tău". Oricum,
treiul era o pedeapsă destul de grea, fiind eu şi „cestorul"
clasei. M-am dus acasă plângând; mama s-a speriat întâi:
„Ce-ai făcut"? Când i-am povestit isprava, a zâmbit şi a
adăugat: „Nu-i nimic; facem împreună exerciţiile la pian,
ai să le înveţi şi ai să-ţi îndrepţi nota". Aşa a şi fost. Când
m-a ascultat din nou, Costescu mi-a dat zece, plus o
bomboană din cutia pe care o ţinea în pardesiu. Dar
adunat cu precedentul trei, mi-a ieşit media şapte la
muzică pe trimestrul întâi, ceea ce a avut ca rezultat final,
la sfârşitul anului, scăderea mediei generale şi situarea
mea pe locul al doilea, primul fiind Victoraş Oprescu.
Costescu era pasionat de muzică şi ţinea neapărat să ne
inculce şi nouă pasiunea lui. Avea compoziţii muzicale,
coruri pe care le repetam pentru diferitele festivităţi. îmi
aduc aminte în special de unul din aceste coruri de care
era foarte mândru - noi mai puţin - şi care începea prin
cuvintele: „bubuie tunul, tunul trăsneşte, şi ne cheamă la
război". Când vedea că la lecţii sau la repetiţii, unul dintre
copii nu era atent, vorbea cu vecinul, atunci îl apuca furia,
striga „taci, dom-le, n-auzi dom-le" şi, la urmă, zvârlea cu
trestia cu care bătea tactul, spre respectiv. înfiinţase
„Institutului Filarmonic Naţional" care avea de scop
propagarea muzicii şi căuta să recruteze cât mai mulţi
membri pentru acest institut. Pe când eram tânăr

94 I
profesor, prin anii 1930, m-am trezit cu el în biroul meu,
la Facultate. „Am venit să te rog să-mi dai voie să pun în
avizierul tău - panoul dreptunghiular în care se afişau, la
Fiecare catedră, dispoziţiile privind cursul, seminarul,
examenele etc. - un prospect al Institutului meu
filarmonic, deoarece scopul urmărit de acest institut
interesează pe toţi studenţii, deci şi pe cei de la istorie". I-
am dat voie, bineînţeles, şi a plecat bucuros. Originar din
Basarabia, din Ismail, şedea într-o căsuţă pe strada Numa
Pompiliu. Ne chema câteodată la el - am fost într-un rând
cu Ilie Cosmulescu şi cu Murgeanu - discutam muzică şi ne
trata cu ceai pregătit într-un samovar mare de alamă. Am
aflat într-un târziu de ce avea haine aşa de vechi, de
ponosite: făcea economie straşnică, strângea bani pentru
Institutul Filarmonic căruia i-a lăsat, la moarte, prin
testament, o sumă care ne-a impresionat: vreo trei
milioane. Deşi atitudinea lui faţă de elevi era una excesivă
- astfel Ionel Florian mi-a mărturisit într-o zi că, exasperat
(n-avea voce deloc!) era să se sinucidă din cauza perse-
cuţiei lui Costescu - totuşi acest maestru de muzică era
trup şi suflet pentru învăţământul lui, făcea parte din
falanga de dascăli pasionaţi care înţelegeau să se
consacre în întregime, exclusiv, disciplinei pe care o
reprezentau. Una din cele mai mari satisfacţii ale lui
Costescu -poate cea mai mare - a fost decorarea lui de
către tânărul ministru al Instrucţiuni Publice, I.G. Duca, la

95 I
serbarea pomului de Crăciun, în 1914, în sala cea mare, de
festivităţi, a liceului, şi în prezenţa întregului corp didactic
şi a elevilor, cu medalia „Bene Merenti". L-am văzut
atunci, transfigurat, înclinându-se adânc în faţa autorităţii
superioare care-i recunoştea strădania şi meritul.
Am fost întotdeauna un preţuitor şi amator de
muzică, sub toate formele ei, de Ia muzica noastră
populară până la aceea a lui Becthoven, Bach şi Brams. O
consider drept încununarea artelor, drept cea mai mare
expresie a lor. Şi trebuie să mărturisesc aici greşeala pe
care am facut-o, chiar în clasa întâi de liceu, de a nu fi
ascultat de sfatul mamei. Văzând că-mi place muzica şi că
stam lângă ea când cânta la pian, uneori acompaniind-o
când era vorba de romanţe sau şansoncte, mi-a propus să
învăţ pianul. Am acceptat şi am şi luat câteva lecţii cu o
profesoară care stătea pe Luigi Cazzavillan aproape de
noi. Era o fată bătrână, acră, foarte pretenţioasă şi care-şi
pierdea repede răbdarea; lecţiile au ajuns enervante aşa
că după vreo lună i-am spus mamei că nu mai continui,
deoarece nu am timp destul să pregătesc şi lecţiile pentru
liceu şi cele de pian. Era doar un pretext; aveam timp în
realitate, dar mă indispunea profesoara cu metoda ei. I-
am spus tatei şi a fost de acord: „lasă băiatul dacă nu are
timp"; mama a convenit şi ea, în cele din urmă, dar a
adăugat: „rău faci, ai să regreţi mai târziu". Şi într-adevăr
mi-a părut rău mai târziu - prea târziu - şi-mi pare rău şi

96 I
acum. O dată mai mult, se dovedeşte ce rol însemnat
avea profesorul, ce influenţă poate exercita asupra
elevului.
Maestrul de caligrafie şi desen, Niculae Bran, era
poreclit de băieţi „Klaps numărul doi" Fiindcă la începutul
anului, când ni se dădeau indicaţii asupra rechizitelor de
care aveam nevoie, recomanda insistent să luăm peniţe
klaps numărul doi, fiindcă-s cele mai potrivite pentru
scrisul caligrafic. Bun maestru, avea şi talent la pictuqă.
Ani de zile a stat în capul unuia din culoarele de la parter
ale liceului compoziţia sa „Peneş Curcanul". Era un tablou
mare, doi metri şi cincizeci pe trei cincizeci, înfăţişând pe
Peneş în uniformă povestind alor săi, în
sat, faptele vitejeşti de la Plevna; astăzi acest tablou
se află în depozitul Muzeului de artă al Republici
Socialiste România.1 Bran era ardelean de fel, întocmai ca
şi Clinciu, ca Popa-Lisseanu, ca Fănică Popp,2 directorul de
la Sfântul Sava, ca Şuteu, directorul'dc la Cantcmir, ca
aţâţi alţi dascăli transilvăneni care au onorat învăţă-
mântul nostru secundar şi superior.
Un cuvânt şi despre maestrul de gimnastică, C.
Ionescu. Şi acesta era un pasionat pentru disciplina lui.
Ţinea să ne dea şi unele explicaţii despre aparatele dc
gimnastică, explicaţii vârstate de expresia „nu este aşa"
care devenise la el un adevărat tic verbal, vârstate uneori
şi dc câte o apostrofă adresată unui elev neatent sau prea

97 I
zburdalnic. A rămas celebră între noi definiţia pe care a
dat-o „caprei" peste care săream. „Capra este un aparat,
nu este aşa, cu patru picioare, nu este aşa, acoperită cu
piele - Ionescule, eşti un măgar - peste care sărim". Era
simpatizat de copii, fiindcă făceam nu numai exerciţii la
paralele, la bară, la prăjină, dar şi întreceri şi jocuri, între
care locul întâi îl avea dina, multiseculara oină, numită cu
un termen vechi turcesc (în cumană: oina = luduş, joc).

Vara, în timpul vacanţei mari, mergeam la Chiojd, în

casa bătrânească. Primul drum de care-mi aduc aminte a
fost în 1908. Nu era gata încă, pc atunci, calea ferată
judeţeană Ploieşti - Vălenii de Munte aşa încât de la
Ploieşti mergeam cu trăsura lui Frâncu, birjarul din Chiojd.
Plecam dimineaţa din Bucureşti cu trenul până la Ploieşti,
iar aci ne aştepta Frâncu, după ce poposise, de cu seară la
Hanul Călugărului; trăsura acestuia era veche, dar
încăpătoare; la nevoie
1 Azi Muzeul Naţional de Artă al României.
2 Pe Ştefan Popp l-am avut director la Colegiul
Naţional Sf. Sava, când eram în clasa I, în anul 1937-1938.
Sub directoratul său s-a clădit cea mai mare parte din
„aripa nouă", unde astăzi se află şi intrarea principală.
Disciplina era strictă, în sensul că uniforma şi nurfiărul

56
matricol erau obligatorii. Dar „domnii elevi" din ultimul
an (clasa VIII-a, astăzi a XII-a) veneau după vacanţa dc
Crăciun, fără uniforme şi număr matricol. Era o pregătire
pentru stadiul următor, fie studiul universitar, fie
meserie. în vara anului 1938 profesorul Ştefan Popp a
ieşit la pensie.
ducea şi zece călători - am văzut-o odată, prin 1920,
încărcată aşa - şi anume: doi în fund, pe perne, locurile de
cinste, doi pe scăunel, în faţa celor din fund; doi pe capră,
doi în codirlă, unde se puneau de obicei bagajele şi fânul
cailor şi câte unul pe scările laterale. Frâncu stătea, într-
un asemenea caz, pe o scândură care, cu un cap era
vârâtă sub capră şi cu celălalt se rezema pe marginea din
faţă a trăsurii. Avea înhămaţi trei cai, doi la oişte şi un
prăştier; câteodată patru, adică doi prăştieri. De gâtul
unui cal de la oişte era legat un clopot mai mărişor, de
aramă, al cărui sunet se auzea de departe: „vine Frâncu";
celălalt cal de la oişte avea nişte clopoţei mici, cu sunet
plăcut. Mergea potrivit: de la Hanul Călugărului până la
Vălenii de Munte făcea vreo trei ceasuri; partea mai
plicticoasă era din marginea Ploieştilor, până la Blejoi, pe
o câmpie goală unde se stârneau nori de praf; după ce
treceam Teleajenul începea o regiune plăcută, cu livezi, cu
sate cuprinse, cu grădini. La Văleni ne opream la „Coana
Marghioala", un restaurant unde gătea chiar stăpâna, o
bătrânică simpatică; aci luam prânzul, iar Frâncu da fan şi

56
ovăz cailor, după ce îi trăgea mai întâi dc urechi, să-i
învioreze. Porneam, după un ceas, coborând pe lângă
moara şi iazul lui Butoi, treceam prin Drajna - în stânga pe
platou era castrul roman de care habar n-aveam pe atunci
- apoi prin Ogretin -despre care am aflat de la tata că a
fost locul luptei lui Radu Şerban cu tătarii, apoi prin
Râncezi - azi îi spune Nucşoara - şi coteam apoi spre
stânga, suind o pantă potrivită, nu prea aspră, până sus
unde se desfăcea înaintea ochilor frumosul plai al
Zeletinului. Când ajungeam sus, un nou popas, scurt, în
care Frâncu înviora caii şi le fluiera uşor. Rar am văzut loc
mai frumos ca acest plai înflorit - era înaintea cositului şi
oamenii nu începuseră încă a sparge fâneaţa pe margini
ca să puie porumb. Se întindea acest plai, de o parte şi de
alta a drumului, pe sute de hectare; cât vedeai cu ochii,
numai faneaţă cu tot soiul flori. Chiar la marginea
drumului erau maci roşii şi „sângele voinicului", un soi de
măzăriche roz, uneori roşie, cu un parfum suav. Am
înţeles mai târziu, în cursul superior al liceului, când am
citit „Mioriţa" ce înţeles au versurile: „Pe-un picior de
plai, /Pe-o gură de rai".
Treceam deci prin plaiul Zeletinului, ajungeam la
casele „Piticului" - un gospodar într-adevăr mic de stat, cu
copii aşişderea -lăsam în stânga satul Bătrânii, a cărui
moşie mergea până în muntele Zmeurătului şi intram apoi
în Chiojdul Mare sau Bătrân, „Star-Chiojd" în actele vechi

56
ale cancelariei domneşti. Pe stânga erau curţile neamului
Macovei, unde a locuit odinioară Vătaful de plai cu acest
nume care 1-a urmărit şi prigonit pe „Ghiţă Cătănuţă",
haiducul despre care cântecul popular întreba:
„Cine-mi suie pe Istriţă,
Săvai Ghiţă Cătănuţă".
Mai şedea în aceste curţi doctorul Macovei, medic la
Bucureşti, care nc-a îngrijit de febră tifoidă, pe tata şi pe
mine, în cursul anului 1917. Ne spunea atunci, cu
satisfacţie - că şi-a făcut la Chiojd un „cupteor" de uscat
prune. Mai departe treceam pe lângă biserica de lemn, de
la începutul secolului al XVIII-lea, şi luând-o spre stânga,
începeam să suim pe dealul care desparte Chiojdul Mare
de cel Mic. Acest deal era o prelungire a muntelui
Brădetul, munte care mai înainte fusese acoperit de
pădure de brad, dar care acum era pleşuv, având doar în
partea lui inferioară livezi de pruni iar mai sus fâneaţă. Pe
o faţă lină a Brădetului, bine orientată, pusese bunicul vie
şi înconjurase locul cu pruni. Viţa rodea, dar strugurii n-
ajungeau niciodată la maturitate, nu se coceau. Aşa încât
încercarea a dat greş dar locului i-a rămas numele „La
vie". Urcam încet, aşadar, spre „Muchea Chiojdului" unde
se făcea din nou un scurt popas. De aci, din muche, vedeai
o parte a Chiojdului Mic, cu cele două „pietre" - Piatra
Lerei şi Pietriceaua - care-i determinaseră numele. Casele
albe - se văruiau în fiecare an, de Paşte - cu acoperişuri

56
sure sau negre de şindrilă, răsăreau din mijlocul grădinilor
şi livezilor. Coboram, frânând în unele locuri unde panta
era prea aspră, lăsam „Murătoarea" - un loc cu izvor sărat
- pe dreapta şi ajungeam la apa Bascii. Nu era atunci pod,
aşa că treceam prin vad, apa acoperind nu numai scările
trăsurii, dar ajungând chiar până la podină, spre bucuria
noastră, a copiilor. Caii se opreau în mijlocul gârlei, să bea
apă. Fusese pe vremuri drum pe malul drept care ducea
până la casele bunicului, dar Basca, venind mare în câteva
rânduri, îl rupsese, aşa încât acum treceam pe malul
stâng, ajungând în şoseaua care lega Chiojdul de Cislău şi
suind apoi pe ea în sus. Ceea ce mă izbea, ori de câte ori
ajungeam în sat era un uşor miros de borhot de prune, dc
la borhotul din care se făcuse în timpul iernii şi al
primăverii ţuica şi care era deşertat apoi în anumite gropi,
servind ca furaj.
Satul se întinde pe câţiva kilometri de-a lungul Bascii -
era şi atunci şi este şi azi unul din satele mari ale regiunii
muntoase a judeţului Buzău. Chiar în dreptul caselor
bunicului, dar pe malul stâng şi la o distanţă bună de
prundul gârlei era şcoala primară, unde ani dc zile a fost
învăţător Nicolae Popescu, zis „Ciungul". Mai în sus, tot
pe malul stâng, era primăria iar în faţa ei, pe partea
cealaltă a şoselei, hanul lui Gheorghe Predescu, chiaburul
satului. Găseai în acest han, în vremea de care vorbesc şi
până la primul război mondial, tot felul de bunătăţi:

56
scrumbii sărate, păstrate în butoi, cârnaţi „trandaFiri",
pastrama de oaie şi de capră, ţâri, sardele Robert - costau
cincizeci şi cinci dc bani cutia - roşcove, acadele şi
bineînţeles, covrigi dc cei subţiri. Mi-aduc aminte de
câteva preţuri, nu de la han, ci din acelea care se
practicau în sat, când mama sau mătuşă-mea Miţa
cumpărau de la gospodinele din vecini unele produse.
Ouăle se vindeau cinci la douăzeci de bani, deci patru
parale oul; mai târziu, prin 1914-1915, ajunsese cinci
parale oul. Pare foarte puţin, dar trebuie să se ţie seamă
că leul era lcu-aur, deci douăzeci de lei făceau un
napoleon, iar la Ziirich Icul nostru era cotat un franc
elveţian şi cinci centime. Untul de vacă topit se lua cu un
leu - un leu şi cinci bani - „ocaua", de fapt kilogramul,
Fiindcă ocaua, reprezentând un kilo şi 270 dc grame,
dispăruse de decenii ca unitate de măsură oficială. Doar la
borhotul de prune se mai întrebuinţa de unii „vadra" de
zece ocale, aşadar 12,700 kilograme în loc de „deca"
obişnuit. Găina se vindea tot cu un leu, iar puiul mare cu
cincizeci-şaizeci de bani. Una din mâncările obişnuite la
noi atunci, era puiul la frigare pe care sora tatei ştia să-1
frigă într-un chip deosebit. Lângă frigarea care se învârtea
încet în faţa unui jăratic din lemn de fag - lemnul obişnuit
de foc în sat - stăteau trei străchini, una cu saramură, alta
cu unt topit, cea dc a treia cu mujdei de usturoi. Pc
măsură ce carnea se rumenea, era unsă cu un pămătuf de

56
pene muiat succesiv în cele trei străchini; rezultatul: o
friptură de pui, de un gust nemaipomenit. Din când în
când nc aducea dascălul de la biserică -dascăl care se
îndeletnicea şi cu vopsitoria şi care, pe seară, umbla şi cu
sacul pe gârlă, după peşte - câte o trăistuţă cu mrene mici,
molani şi ţoaţe - acestea din urmă aveau câte un ghimpe
la ureche şi înco-voindu-se repede când puneai mâna pe
ele, te înţepau. Atunci, în loc de friptură de pui, se făcea
friptură de peşte, tăvălit în faină sau - în lipsă -în mălai şi
fript în unt. Mâncat cu mămăligă caldă, bine fiartă,
ţărăneşte, nu cu terciul sau mămăliga pripită care se dă
obişnuit la restaurante, era o mâncare aleasă. Mai ales
dacă-i adăogai - am descoperit-o mai târziu, pe vremea
studenţiei - şi un pahar sau două de vin alb sau „prohir".
De verile petrecute la Chiojd, în casa mare a bunicului,
mă leagă amintiri din cele mai plăcute. Aveam tot felul de
„treburi". Mai întâi era scăldatul în gârlă, în „bolboaca"
sau „bărăcia" pe care o construiam noi singuri, adică cu,
fratele meu Horia şi vărul nostru primar Victor Dumitriu,
copilul cel mai mic al sorii tatei. Alegeam un loc bun pe
cursul apei şi întâmplarea făcuse ca asemenea locuri să fie
chiar în dreptul caselor sau puţin mai jos de ele; căutam
lespezi din cele cărate de gârlă şi construiam, ajutându-ne
şi de bolovanii din matcă, un baraj de la un mal la celălalt
al apei. Apoi, pentru a astupa găurile dintre lespezi, căram
câteva „crosnii" de boz; găseam asemenea boz cu frunze

56
subţiri şi flori albe care se transformau, la maturitate, în
nişte bobite negre, cât voiam în grădina cea mare din
dosul casei, în grădina de la Mijoi, de dela vale, şi chiar pe
prund. Potriveam bine bozul printre lespezi, în partea de
la deal a barajului. Şi apa se ridica formând o bolboacă de
şaizeci-şaptezeci dc centimetri, în unele locuri chiar mai
adâncă. Aci ne scăldam, cu repetiţie, uscându-nc între
timp, pe mal la soare. Aici la gârlă am descoperit - mi-a
arătat-o văru-meu Victor - planta măruntă, cu frunze mici
şi floare roşie, numită „Săpunul popii"; avea proprietatea,
adică o striveai şi o frecai cu apă, să facă un fel de clăbuc
verzui, de unde numele. O altă distracţie, tot la gârlă, era
să zvârlim cu câte o piatră mică plată, de-a lungul
bolboacci, aproape de faţa apei; cine izbutea să facă
piatra să atingă succesiv suprafaţa apei dc mai multe ori,
acele câştiga; se cerea o anumită îndemânare la jocul
ăsta; o câştigai prin exerciţii repetate.
în ordine cronologică, alternând cu scăldatul, veneau
corcoduşele, merele şi perele văratice. în grădina de la
Mijoi, care aparţinea mătuşi-mi, erau doi corcoduşi, unul
cu fructe galbene, altul cu fructe roşii. Problema era să le
luăm pe cele mai coapte. Scuturatul pomilor dădea unele
rezultate, dar slabe, deoarece trunchiurile erau groase
pentru vârsta noastră; de aceea nădejdea era la suitul în
pomi. Tot la Mijoi era un păr văratic, iar în coasta casei
bătrâneşti, în grădina cea mică, un măr cu mere roşioare,

56
care se coceau de vreme. Doi asemenea meri erau şi în
grădina mare, aşa încât puteam alterna cu recolta, după
voia inimii.
Veneau apoi alunele. Era un loc, pc drumul care ducea
la Poieniţe, loc numit „Pc vale" unde creşteau aluni. La
această „treabă", cele mai pricepute erau surorile lui
Victor, vcrcle noastre primare Lcnuţa şi Marieta. Aveau un
dar deosebit să găsească alunele care, adeseori, erau
acoperite de frunze, aşa încât, la urmă, recolta lor era
mult mai mare ca a noastră, a băieţilor.
Un moment important era spre sfârşitul vacanţei
mari, când venea rândul „poamelor". Le făceam din mere,
din pere, dar mai ales din prunele zise „slabe" sau
„vinete". Alegeam fructele cele mai coapte, lc tăiam felii -
merele şi perele - sau despicam prunele, scoţând sâmbu-
rele, şi le întindeam pe „corlăţi" sau scânduri la soare să
se usuce. Le mai bâzâiau albinele şi viespile - acestea din
urmă lua din „carnea" prunelor -, le mai bătea praful, dar,
până la urmă, ieşeau nişte poame dc toată bunătatea.
Cele din mere şi pere le înşiram pe aţe, cele din prune,
formând majoritatea, le puneam frumos în cutii de zahăr,
unele peste altele şi ţineau până pe la Crăciun. Ar fi ţinut
ele şi mai mult, dar n-avea ce să mai ţie, deoarece le
isprăveam noi.
Ocupaţii interesante, tot spre sfârşitul vacanţei în
ultima decadă din august şi prima din septembrie, stil

56
vechi - şcolile începeau pe 15 septembrie - era scosul
miejilor de nucă, apoi coptul porumbului şi al bostanilor,
la faţa locului, pe câmp. în grădina cea marc a bunicului,
în afară de merii amintiţi, cu mere roşioare, mai erau doi
meri domneşti, cu mere într-adevăr splendide, un măr
gurguiet sau călugăresc şi un nuc falnic, acesta din urmă,
mai la mijlocul grădinii. Când miejii de nucă începeau să
prindă consistenţă, să fie albi, îmbrăcaţi într-o pieliţă
galbenă, şi gustoşi, începeam şi noi cu „traba"; dădeam
jos nucile, fíe cu prăjina, fie suindu-ne la ele, apoi le
dezghiocam, adică înlăturam coaja verde şi le despicam cu
cosorul cu care tăiam şi bozul pentru bolboacă. Miejii
erau foarte buni, iar mâinile noastre negre ca dracu din
cauza cojii de nucă, de se lua mama de gânduri. Coptul
porumbului pe câmp avea loc concomitent cu culesul
prunelor; alegeam ştiuleţii mai cruzi la boabe - în
vecinătatea livezilor de pruni aveam şi „locuri" cu porumb
- şi-i coceam la focul pe care culegătorii îl făceau de obicei
în livadă. Cu bostanii - li se mai spunea şi dovleci -
procedam aşa: făceam o groapă în pământ, aprindeam în
ea focul, punând în foc şi un bolovan rotund care se
încingea; după câtva timp puneam în groapă bostanul,
tăiat în două şi curăţat de seminţe, cele două jumătăţi
îmbrăcând bolovanul; grămădeam deasupra jăratecul şi
cenuşa până ce dovleacul era complet acoperit şi-1 lăsam
aşa preţ de o jumătate de ceas, după care dam la o parte

56
cenuşa şi jarul şi scoteam dovleacul copt. Gustul lui nu era
extraordinar, nu se putea compara cu acela al poamelor,
dar era pregătit de noi, cei trei băieţi, şi asta-i sporea
valoarea şi savoarea.
Tot la Chiojd, în grădina cea mică a bunicului, am
văzut pentru prima dată stupi de albine, nu din cei
sistematici, ci de modă veche, formaţi dintr-un fragment
de trunchi de tei sau de plop, scobit pe dinăuntru, avănd
drept acoperământ o lespede, iar drept urdiniş o gaură în
partea inferioară. într-o zi am văzut pe bunic că umbla la
un asemenea stup, având peste faţă o sită, iar în mână un
ghemotoc de cârpă care ardea mocnit, scoţând fum. Când
l-am întrebat ce face -mergeam pe opt ani - mi-a spus:
„Stai binişor mai departe să nu te înţepe albinele; îţi spun
eu pe urmă ce fac". Şi într-adevăr după câteva minute, m-
a chemat în casa cea mică - a lui nea Ionică - unde, într-o
strachină, am văzut un fagure auriu plin cu miere, fagure
pe care-1 retezase cu puţin înainte. „Uite, ăsta e fagurele
pe care l-am scos adineaori din stup" - mi-a spus el. A
apucat apoi o bucată de fagure în mână, 1-a stors tare
între degete şi am văzut cum curgea mierea într-o cănită.
„Gustă şi vezi cum e" m-a îndemnat bunicul, după care
mi-a explicat că ghemotocul de cârpă care scotea fum
slujea să îndepărteze albinele, să nu-1 înţepe pe mâini, în
timp ce reteza fagurele. Mi-a dat să gust şi o bucăţică de
ceară: era dulce din cauză că mai rămăsese totuşi pe ea

56
miere, nu se scursese toată. Cu această imagine a
bunicului în minte, mi-am dat seama mai târziu de
înţelesul - stricto sensu - a vechii zicale care spune că nu
poţi să umbli cu mierea, fară să nu ţi se lipească de
degete. (De unde apoi înţelesul derivat!). Lângă stupi,
erau în grădina cea mică, tufe de iasomie, apoi izmă bună,
nu de cea „porcească" şi bănuiesc, şi diverse plante
melifere; erau de asemenea câteva tufe de coacăzi roşii,
pe care-i cercetam cu deosebită atenţie.
Mai târziu, pe când eram student, am văzut şi cum se
face ţuica. Povarnă noastră era chiar lângă gârlă, o
construcţie din piatră, băgată în pământ şi cu marginea
acoperişului de şindrilă mai lângă faţa pământului.
înăuntru, pe un cotlon, sta cazanul de alamă alcătuit din
două părţi: partea inferioară în care se turna borhotul şi
partea superioară, cu un capac din care porneau trei ţevi.
După ce se turna borhotul, se punea capacul şi locul unde
se îmbinau era uns cu mămăligă moale ca să nu poată ieşi
vaporii de alcool pe acolo. Cele trei ţevi străbăteau o
tocitoare, mai strâmtă la fund, mai largă la gură, plină cu
apă rece, adusă din gârlă printr-un jgheab. (De aceea
trebuia ca povarnă să fie băgată în pământ, ca jgheabul să
se afle la nivelul gârlei). Sub cazan, în cotlon, se făcea
focul, băgându-se lemne mari de fag, cu un cap în afară de
colton; pe măsură ce ardeau, lemnele erau împinse
înainte. Sub acţiunea căldurii, alcoolul din borhot se

56
transforma în vapori care, trecând prin tocitoarea cu apă
rece, se condensau şi curgeau apoi, în formă lichidă, într-
un hârdău sau o dejă. Ce curgea întâi era fruntea ţuicii sau
rachiului, când vaporii de alcool erau amestecaţi cu mulţi
vapori de apă, forma posledea (înseamnă în limba veche
slavă, coada, urma); împreună amestecate în acelaşi vas
sau butoi, dădea ţuica, faimoasa ţuică de Văleni. Căci -
adăugam - această ţuică nu se producea exclusiv în
Văleni, ci pe o rază de circa 30 de kilometri în jurul
târgului, cuprinzând, în afară de Chiojdul Marc şi cel Mic,
satele Bătrâni, Ogretin, Râncezi, cele două Drajnc,
Homorâciul, Teişanii, cele două Măneciuri, Gura Vitioarei,
Valea Anii, Poseştii, Târleştii şi încă o sumă altele. Ţuica se
păstra şi se păstrează în vase de gorun şi de dud, cele mai
bune fiind ultimele. Erau vase mari, de 5-600 de deca,
uneori şi mai mari, care, aşezate pe căpătâie groase, nu se
mişcau din loc; de aceea li se spunea acestor vase
pântecoase zăcă-tori; erau apoi antale, vase lunguieţe de
140-200 de deca; erau vase obişnuite, de 80-100 de deca,
erau, în sfârşit, buhe variind între 30 şi 50 de deca şi chiar
buriaşe de 5-10 deca. Imediat după distilare, ţuica era
incoloră, semănând cu apa, dar chiar după un an, începea
să capete o culoare gălbuie, culoare care se accentua, cu
cât trecea timpul. Mare mi-a fost mirarea când într-o zi,
un vecin al nostru, de la vale, finul Grigore, bun meseriaş
tâmplar şi mare băutor, i-a spus bunicului: „Nasule, fa-ţi

56
pomană şi dă-mi o ţuică de rachiu". Mai târziu, m-am
dumirit că „ţuica" era recipientul de sticlă, circa 50 de
mililitri, care, având un gât lung şi un trup nu prea umflat,
putea fi băgat uşor, legat cu o aţă, pe vrana vasului şi,
odată umplut, tras afară. Se mai scotea ţuica din vas, mai
înainte, şi cu „tâlvul" adică un recipient vegetal - un fel de
tărtăcuţă cu gât lung şi subţire şi trunchi uşor bombat; se
introducea partea lungă prin vrană şi se aspira lichidul
printr-un orificiu practicat în centrul părţii bombate, parte
care astfel să se umple cu ţuică. Dar încă înainte de primul
război mondial, tubul subţire de cauciuc începuse să
concureze şi recipientul de sticlă şi tâlvul.
Lucrul la povarnă, odată început, continua tară
întrerupere ziua şi noaptea; de aceea erau întotdeauna
doi povarnagii care se ajutau la încărcat şi descărcat şi
care se odihneau cu schimbul. Erau oameni învăţaţi cu
meseria; ştiau să potrivească focul aşa încât sa nu fie nici
prea tare, ca să nu se prindă borhotul de vas şi să se
afume, stricând gustul ţuicii, nici prea slab ca să nu
întârzie procesul de fabricaţie.

în 1910, înainte de a ne duce la Chiojd, am fost la

Buşteni, unde părinţii au închiriat o casă, în partea stângă
a localităţii, cum priveai spre Azuga, chiar lângă pădure.

56
Nu ne-a priit statul aci, deoarece mama s-a îmbolnăvit.
Doctorul, chemat din Bucureşti, a pus un diagnostic greşit
şi a recomandat băii sărate. Aşa încât în anii următori,
până în 1915 inclusiv, înainte de a ne duce la ţară,
mergeam la Telega unde funcţionau asemenea băi: erau
băi calde, în cabine, şi băi reci în lacul format în gura unei
vechi ocne de sare. Apa era atât de sărată încât te ţinea la
suprafaţă, chiar dacă nu ştiai să înoţi. Noi copii, făceam
băi reci, prilej dejoacă, dar de a ne perfecţiona mişcările
de înot pe care începusem a le deprinde în bolboaccle de
pe Basca Chiojdului. Pentru a ajunge la Telega, mergeam
cu trenul până la Campiña - la Periş, pe peronul gării, erau
vânzători, îmbrăcaţi în halate albe, care vindeau lapte
bătut şi pachete de unt proaspăt; la Campiña ne suiam în
trenul de Doftana, iar de la Doftana luam o trăsură până
la Telega. Nu se pomenea de curse de autobuz pe atunci;
a fost o mare senzaţie când în 1913 a circulat pentru
foarte scurt timp, un asemenea de autobuz - primul în
regiune - între Telega şi Brebu. Am făcut şi no¿ copiii un
drum cu acest autobuz, plătind un leu, dus şi întors, de
persoană. Lucrul de care-mi amintesc mai bine cu prilejul
acestui drum s-au fost hurducăturile grozave; şoseaua era
în proastă stare, de aceea cursele au încetat curând.
Tot la Telega am văzut pentru întâia dată pe regele
Carol şi pe regina Elisabeta; era, cred, în 1912. Ne aflam
mai mulţi copii, în „parcul" staţiunii, când am văzut

56
apropiindu-se o maşină mare, deschisă, având în spate
două persoane, o femeie şi un bărbat, iar în faţă şoferul şi
un ajutor, ambii în uniformă. Am recunoscut îndată pe cei
din spate: era perechea regală. Automobilul s-a oprit
câteva clipe; noi copiii ne-am îngrămădit în jurul lui;
regina, cu părul alb de tot şi faţa roşie, ne-a făcut un salut
cu mâna; regele, impasibil, a dus un deget la chipiul alb pe
care-1 purta. A doua oară l-am văzut pe regele Carol cu
prilejul morţii lui. începusem de puţin timp şcoala, în
septembrie 1914; eram în clasa a treia, la Lazăr, când s-a
răspândit deodată ştirea că regele a murit şi că se
suspendă cursurile. Am mers a doua zi la Palat, in
corpore; am trecut prin faţa catafalcului unde stătea
întins, îmbrăcat în uniformă militară, cel ce domnise
patruzeci şi opt de ani. Ce nu s-a spus în Bucureşti - mai
ales în mahalale - în zilele acelea: că n-a murit, dar a lăsat
tronul şi s-a dus, cel de pe catafalc fiind un chip de ceară
asemănător lui; că s-a sinucis, dc inimă rea că n-a putut
determina intrarea în război alături de Germania.
Adevărul este că a murit de bătrâneţe; e probabil însă că
sfârşitul i-a fost grăbit de zbuciumul sufletesc în care a
trăit după izbucnirea primului război mondial când şi-a
dat seama că dorinţa lui era una, iar dorinţa şi voinţa
poporului român era alta. S-a supus, fiind rege
constituţional, hotărârii guvernului de a păstra
neutralitatea armată; mai mult chiar, cu ştirea lui a avut

56
loc înţelegerea încheiată la 18 septembrie/1 octombrie
între ministrul nostru la Petersburg, Diamandi, şi ministrul
de externe ţarist, Sazonov, înţelegere potrivit căreia Rusia
era de acord ca România să ocupe teritoriile din monarhia
austro-ungară locuite de români, rămânând ca intrarea în
acţiune a României să fie hotărâtă dc aceasta în
momentul pe care-1 va socoti potrivit. Dar contradicţia
între convingerea şi dorinţa sa - credea că Germania va
învinge - şi convingerea şi dorinţa imensei majorităţi a
poporului care voia eliberarea Transilvaniei, Banatului,
Crişanci şi Bucovinei, deci lupta împotriva Austro-Ungariei
şi, implicit, a Germaniei, a fost prea puternică pentru ca
organismul său, slăbit de bătrâneţe şi de boală, să reziste.
în 1914, după terminarea clasei a doua gimnaziale, am
făcut primul drum mai lung, singur, iară părinţii: m-am
dus la sora mamei „tante Mărie" care stătea, împreună cu
soţul ei, locotenent-colonel
Chiriţescu, la Galaţi. Singurul moment de emoţie l-am
avut după plecarea din Buzău, până am fost sigur că
prima staţie este Tăbăreşti, pe linia spre Brăila-Galaţi, iar
nu Vadu Paşii, pe lina spre Râmnicul Sărat-Focşani. La
Galaţi m-am suit în tramvai şi am ajuns, fară greutate, la
locuinţa mătuşii mele. în zilele următoare am cercetat
oraşul, şi, în primul rând, portul, unde gara fluvială, de
proporţii impunătoare, construită nu de mult, m-a
impresionat. Am văzut şi magazinele din port, şi prăvăliile

56
şi birourile, pe strada ce urcă din port spre oraş, şi
restaurantul „Sure", considerat drept cel mai bun. Pe
strada Domnească, am admirat clădirile oficiale,
Prefectura, Curtea de Apel, Catedrala Episcopală precum
şi impozantul institut de învăţământ particular „Notre
Dame", condus de călugăriţe catolice. Am făcut, împreună
cu mătuşa mea, o călătoria la Brăila, cu vaporul pe
Dunăre, şi de acolo, cu tramvaiul electric, la Lacul-Sărat,
am remarcat mersul lin al tramvaiului fară smucituri.
în anul anterior, 1913, fusesem la Ploieşti, tot la
mătuşă-mea, dar cu părinţii. Am văzut atunci, pe când
exploatam noile construcţii din gară - se ridicau
acoperişurile, în două părţi, ale peroanelor - o seamă de
trenuri cu rezerviştii mobilizaţi care mergeau spre Dunăre:
începuse campania în Bulgaria. Pe pereţii vagoanelor unui
tren care venea din Moldova sta scris: „Iaşi - Sofia".
Soldaţii erau bine dispuşi: chiuiau şi cântau. Şi nu
trecuseră doar decât şase ani de la răscoalele din 1907.
Am văzut atunci sosind la gară şi regimentul pe care îl
comanda soţul mătuşii: un şir lung - mi s-a părut nesfârşit
- deşi nu erau decât 3 300 de oameni, îmbrăcaţi în
uniforme verzui, cu bonete cu două vârfuri, se purtau
atunci, şi cu cai graşi, bine hrăniţi, care duceau, încărcate
pe ei, în samare, în cumpănire, mitralierele regimentului.
De la colonel până la căpitani inclusiv, ofiţerii erau călări;
locotenenţii şi sublocotenenţii mergeau pe jos, alături de

66
trupă. Făcea impresie puternică, un regiment cu efective
de război; şi mă gândeam că sunt atâtea şi atâtea
regimente româneşti care vor trece Dunărea, încât
rezistenţa nu va fi posibilă, cum s-a şi întâmplat. După
terminarea campaniei, ne-au revenit cele două judeţe din
sudul Dobrogei, Durustor şi Caliacra; am citi apoi cartea
despre Dârstor, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân,
publicată de profesorul G. Popa-Lisseanu.
Tot din 1913, păstrez amintirea lui Aurel Vlaicu.
Văzusem în cei doi ani precedenţi, avionul lui, zburând pe
sus pe deasupra străzii
Ştirbei Vodă, la vreo trei sute de metri înălţime, şi
auzisem - din spusele tatei - de succesele repurtate la
Aeroportul Aspern, lângă Viena, unde câştigase, la un
concurs internaţional aviatic, două premii, dintre care
unul era premiul întâi, iar celălalt, premiul al doilea
pentru aterizare la punct fix, unde a fost întrecut doar cu
doi centimetri de celebrul aviator francez Roland Garros.
Auzisem, de asemenea, de primirea entuziastă ce i se
făcuse la Blaj, la congresul Astrei. în 1913, vrând să treacă
peste munţii Carpaţi, după ce, în vară, luase parte la
campania din Bulgaria, s-a prăbuşit, din pricini nici până
azi lămurite, lângă satul Băneşti, pe valea Prahovei, puţin
înainte de Câmpina, şi a murit pe loc sub sfarâmiturile
avionului. Trupul i-a fost adus la Bucureşti, la spitalul
militar. în ziua înmormântării, pe la prânz, Titi

66
Constantinescu, fostul coleg din clasele primare, mă
întreabă: „Vrei să-1 vezi pe Vlaicu?" şi la răspunsul meu
afirmativ, adăugă: „Hai cu mine". M-a dus la Spitalul
Militar şi la subsol, într-o cameră cu ciment pe jos -
bănuiesc o cameră a morgii - l-am văzut pe Aurel Vlaicu în
sicriu, cu un buchet de flori pe piept. M-a impresionat faţa
lui osoasă, cu trăsături puternice, aş putea zice dure. Ochii
erau închişi, nu se vedea nici o urmă de rană sau
zgârietură. Nu ne-a întrebat nimeni ce căutăm acolo; am
ieşit, aşa cum intrasem, şi am văzut după-masă cortegiul,
cu trâmbiţe ostăşeşti sunând durerosul cântec de jale al
ostaşilor plecaţi dintre noi. Soarta rea, soarta pizmaşă ne-
a făcut să pierdem atunci încă unul din fiii cei mai de
seamă ai neamului nostru.
După scurta vacanţă determinată de moartea regelui,
cursurile s-au reluat. La liceu, mai toţi ţineam cu francezii
şi doream ca oştirile noastre să intre în Transilvania. Dar
războiul, despre care se crezuse la început că va fi scurt,
se prelungea; şi nemţii şi franco-englezii se îngropaseră în
tranşee şi războiul devenea unul dc uzură; ruşii, după o
înaintare iniţial spectaculoasă, în timpul căreia ocupaseră
Galiţia şi Bucovina şi trecuseră în dreptul Munkacs-ului
Carpaţii, se opriseră; în primăvară avu loc lovitura
generalului german Makensen - devenit apoi mareşal - la
Dunajec şi armatele ţariste începură să se retragă,
părăsind teritoriile ocupate. în ţară se ducea o acţiune

66
intensă pentru intrarea noastră în acţiune de partea
Antantei. Se ţineau întruniri la „Dacia" în Bucureşti, în
sala, azi demolată, din cuprinsul fostului han Manuk,
devenit hotelul Dacia; de asemenea în principalele centre
din ţară. Urmăream dările de seamă din gazete şi aveam
sentimentul că pierdem, unul după altul, momentele în
care puteam intra în război. Realitatea, de care nu-mi
puteam da seama atunci, era că armata noastră nu avea
armamentul trebuitor, în special mitraliere, şi că acest
armament nu se putea procura, deoarece noi n-aveam
fabricile necesare, iar cele două tabere în luptă nu erau
dispuse să ni-1 livreze -contra bani grei, bineînţeles -,
decât dacă ne pronunţam pentru una din ele. „Liga
Culturală" îşi schimbase numele în adunarea din 24
decembrie 1914, în „Liga pentru unitatea politică a
românilor" şi organiza întruniri la care luau cuvântul şi
transilvăneni: preotul Vasile Lucaci, poetul Octavian Goga
şi alţii.
In cursul anului 1915 au continuat încercările ambelor
tabere de a ne atrage de partea lor. Germanii, cu
fondurile lor, înfiinţaseră un ziar „Seara", care milita
pentru intrarea noastră în război de partea lor;
argumentul principal era: eliberarea Moldovei dintre Prut
şi Nistru. Ziarul n-avea mare priză în opinia publică, nu
doar că n-am fi dorit din toată inima această eliberare,
dar din pricină că orientarea în acest sens înseamnă

66
renunţarea la eliberarea fraţilor de peste munţi.
Desfăşurarea evenimentelor a făcut totuşi, împotriva
calculelor şi previziunilor, ca să fie posibilă îndeplinirea
ambelor deziderate, realizându-se în anul de fericită
amintire 1918, România cea visată de Nicolae Bălcescu şi
de generaţiile secolului al XlX-lea.
In legătură cu încercările germanilor şi austriecilor de
a ne trage de partea lor, trebuie să amintesc de un episod
de care am luat însă cunoştinţă mult mai târziu în 1966,
cu prilejul cercetărilor ce am făcut în acel an la arhivele
din Viena. Am găsit atunci, „Haus-Hof-und Staatsarchiv"
dosarul tentativei din primăvara anului 1915, de a ne
câştiga de partea Austro-Ungariei în schimbul cesiunii
Bucovinei. Se formase o comisie chesaro-crăiască,
alcătuită dintr-un general, un diplomat şi încă o persoană
care trebuia să trateze cu oficialitatea românească. Ni s-ar
fi propus întâi, cedarea treimei de sud a Bucovinei,
cuprinzând Suceava, Gura Humorului, Câmpulung
Moldovenesc, Vatra Dornei; dacă nu eram mulţumiţi, s-ar
fi mers la cedarea a două treimi; dacă nici acum nu
acceptam, atunci ni s-ar fi dat întreaga Bucovină, până la
Nistru şi Ceremuş. Dosarul cuprinde instrucţiuni precise,
cum trebuia să se trateze; nu are însă nici un document
din care să reiasă că tratativele au avut efectiv loc. Copia
dosarului întreg se află acum la Arhivele Centrale de Stat
din Bucureşti.

66
 în cursul anului au avut loc şi treceri camuflate, de
armament şi ofiţeri gradaţi germani, cu trenul prin
teritoriul nostru, cu destinaţia Turcia. Prin gazete s-a scris
câte ceva, dar nu sub formă certă, ci ca supoziţii şi
zvonuri. în schimb, a făcut vâlvă chestiunea permiselor de
export, prin care se trimiteau în Austro-Ungaria şi
Germania grâne şi alte produse alimentare. Mi-aduc
aminte că tata, într-o seară, a spus indignat: „în timp ce
oştirea noastră stă în tranşee, la graniţa Transilvaniei,
afaceriştii şi şperţarii capătă permise şi se îmbogăţesc
trimiţând alimente viitorilor noştri duşmani". Centrul
afacerilor era Ministerul agriculturii şi domeniilor, al cărui
ministru fusese poreclit de contemporani într-un chip
plastic nu numai fiindcă era foarte gras, dar şi din pricina
acestor afaceri, patronate de el. Era un om inteligent cu
simţ politic, dar de genul lui Argetoianu. Arestat în
primăvara lui 1918, la Iaşi, ca fiind unul din responsabilii
„dezastrului", şi întrebat, în timpul formalităţilor
judiciare, de un funcţionar cc profesiune are -după o altă
versiune întrebarea i-a fost pusă de un vizitator străin - a
răspuns: „Fost şi viitor ministru". Izbutise să câştige
încrederea şi preţuirea lui Ion I.C. Brătianu şi într-adevăr a
fost permanent ministru în toate guvernele dc după
război ale acestuia.
Tot în cursul acestui an 1915, am văzut pentru întâia
oară marea. în prima decadă din septembrie, fratele tatei,

66
„nenea Ionică", trebuia să aducă de la Constanţa nişte
lucruri pentru regimentul lui - comanda compania de
mitraliere a regimentului 75 de infanterie cu garnizoana
în Urziccni - şi s-a gândit că e un prilej potrivit ca să vedem
şi noi, nepoţii lui, marea. A venit deci în Bucureşti, ne-a
luat pentru o săptămână la el - locuia într-o casă simplă,
de ţară, cu două odăi, separate de o sală şi cu pridvor în
faţă - şi apoi ne-am dus la Constanţa. Cât am stat la
Urziccni, am văzut regimentul; ne-a impresionat în special
compania de mitraliere; caii graşi, bine hrăniţi, lucea părul
pe ei şi pe şolduri aveau desenate, din ţesală şi perie,
pătrăţele; mitralierele străluceau, de frecate şi unse ce
erau; dintre gradaţi ne-au atras doi teterişti despre care
nenea Ionică ne-a spus că erau voluntari, veniţi din
Bucovina. Pe unul îl chema Călin; numele celuilalt nu mi-1
amintesc. Cu ci am făcut şi primele exerciţii de călărie,
spre Armăşeşti şi Manasia; tot atunci am învăţat să trag
cu puşca de vânătoare. Avea nenea Ionică o asemenea
puşcă, cu două ţevi, calibrul 12. A încărcat-o cu două
cartuşe şi m-a îndemnat să trag într-un stol de porumbei
care se rotea spre sus. Am tras şi n-a căzut nici unul: am
înţeles că am tras prea în spate, trebuia să trag în faţa lor,
aşa încât socotind viteza zborului, se nimeresc. Am
încercat a doua oară: acelaşi rezultat negativ. A treia oară
însă am nimerit pe unul din porumbei; dar aspectul lui,
văzând cum se zbate jos, m-a făcut să iau hotărârea să nu

66
mai trag niciodată în porumbei; mai târziu, în anii iulie
1926 - aprilie 1950' când am vânat tot timpul, n-am tras
nici în turturele, nici în lebădă şi cerb; am vânat în schimb
iepuri, vulpi, lupi, mistreţi, raţe şi gâşte sălbatice; n-am
ajuns să împuşc urs.
După săptămâna petrecută la Urziceni, am plecat la
Constanţa, înainte de a ajunge în gară, pc la Palas, nenea
Ionică ne-a arătat, de la fcrcastra# vagonului, o dungă
albastră închis-vânătă şi nc-a spus că e marea. Nu ne-am
dat seama însă de mărimea şi frumuseţea ei decât când
am ajuns în faţa ei, în dreptul Cazinoului, unde era şi un
mic port de bărci pentru cei ce voiau să facă scurte
excursii în larg. Nc-a îndemnat să facem o plimbare cu
barca împreună cu unul din teterişti, dar el a rămas pc
mal, urmărindu-ne. Am înţeles motivul, abia atunci când
fratele meu, la un moment dat, s-a făcut palid la faţă, s-a
1 în aprilie 1950 permisul dc

vânătoare
aplecat al
peste marginea profesorului
bărcii şi a început să verse; după
Constantin
care C. Giurescu
nc-am întors imediatalafost
ţărm. Horia avea rău de
anulatcum
mare, de avea
autorităţi,
şi neneafără vreoeu n-am avut nimic, nici
Ionică;
explicaţie.
atunci, niciCele
maitrei arme,
târziu în calibrul
timpul deplasărilor pe mare,
12, 16cum
după şi n-am
una carabină, au fost
avut niciodată rău de avion, nici rău de
confiscate. La
automobil. 6 mai
Seara amprofesorul
mâncat cua toţii la un restaurant
fost şi întemniţat
mare, într-o sală la
cuSighet.
oglinzi şi cu canapele confortabile;
mare deosebire faţă de micul restaurantul al coanii
Marghioalei din Vălenii dc Munte, singurul pe carc-1

66
cunoscusem până atunci. Nenea Ionică a ţinut mult la noi,
nepoţii lui; în acel an, în previziunea războiului, a făcut şi
un testament prin care ne lăsa toate averea lui, adică
partea de la Chiojd, de la Gura Teghii - unde era fâncaţa
de zestre a bunicii, Ileana, născută Drăgoescu, din Sibiciu -
şi dc la Glodeanu-Sărat unde bunicul avea loc de porumb.
Mama îl îndemna pc nenea Ionică să sc însoare; atunci
când ne-am întors noi la Bucureşti de la Constanţa a
repetat îndemnul, la care el a răspuns: „Să vedem ce s-
alege cu războiul; n-aş vrea să las in urma mea o văduvă şi
un orfan", avea, se vede, presentimentul morţii; şi într-
adevăr, a şi căzut la Turtucaia, cum voi arăta mai jos.
în 1916, ne-am dus ca de obicei, la Chiojd; tata s-a
întors însă la Bucureşti, la începutul lui august. în munţii
de la nord-vest dc sat, se întinseseră linii telefonice până
la Tabla Butii şi Crucea Mandei; ele răspundeau la
centrala instalată în primăria Chiojdului; auzeam adeseori
pe primar şi pe secretarul primăriei telefonând la aceste
două puncte dc graniţă unde stăteau ostaşii noştri. în
noaptea de 14 spre 15 august, abia ne culcasem, când am
auzit sunând goarna la primărie şi trăgându-se clopotele;
ne-am deşteptat şi mama ne-a spus: „Copii, s-a declarat
mobilizarea; începe războiul". După trei zile am primit o
scrisoare de la tata care nc arăta că trupele noastre au
intrat în Braşov şi că bucuria e marc. Dar după alte câteva
zile au început să circule în sat zvonuri că la Turtucaia ne

66
merge rău. Peste două săptămâni, într-o sâmbătă, a venit
tata de la Bucureşti, palid, tras la faţă, şi nc-a spus: „(
'opii, n-o să-1 mai vedeţi pe nenea Ionică". Nc-a povestit
apoi cum, cu o săptămână, mai înainte, primise un bilet
dc la Ionică, în care acesta, în drum spre Turtucaia cu
regimentul, îi dăduse întâlnire, pentru un sfert dc ceas, la
Chitila. S-a dus, s-au întâlnit şi Ionică i-a spus că lucrurile
merg rău şi că vor încerca să apere „capul de pod". I-a dat
testamentul, s-au îmbrăţişat şi a plecat. Cum a ajuns Ia
Turtucaia, regimentul a şi intrat pc front, compania dc
mitraliere fiind pe linia întâi. Lupta a fost foarte dură, noi
având pierderi grele, jumătate din mitraliere fiind distruse
de tirul inamic care avea şi artilerie. La urmă rămăseseră
numai două: cu una trăgea nenea Ionică, cu cealaltă unul
din teterişti; nu mai aveau apă pentru răcit ţeava
mitralierelor. Când a văzut că duşmanul se apropie, a
trimis ordonanţa cu cei doi cai ai lui la Dunăre şi el a
continuat să tragă. în momentul când ordonanţa se
depărtase, a văzut cum un glonţ 1-a lovit pc căpitan în cap
şi cum s-a prăbuşit lângă mitralieră. Ordonanţa a ajuns la
Dunăre, a avut norocul să treacă dincoace, pe malul
muntean - era bun înotător - şi la Bucureşti a venit şi a
spus tatei cele întâmplate. Fie mi-au fost confirmate mai
târziu, prin anii 1930, dc ofiţerul Gâdea, din acelaşi regi-
ment. M-am dus, în 1928, să încerc să găsesc mormântul
lui nenea Ionică, dar mi-a fost imposibil să aflu ceva; l-au

66
îngropat, probabil, bulgarii, într-o groapă comună, cu
ceilalţi soldaţi, gradaţi şi ofiţeri ai companiei de
mitraliere, undeva pe platoul care se întindea deasupra
oraşului. Multă vreme n-am vrut să cred că nenea Ionică a
pierit; îmi ziceam că poate a fost numai rănit, că a căzut
astfel prizonier şi că se va întoarce, dar când, în toamna
lui 1918, s-au întors cei care,- luaţi prizonieri, fuseseră
internaţi în lagărul de la Kârjali, şi am văzut că cl nu c
printre ci, nici n-au auzit să fi fost vreodată în acel lagăr,
atunci am înţeles că nu mai c nici o nădejde. A fost unul
dintre cei mulţi care şi-au dat viaţa, pentru ca patria ^ă
trăiască şi să se întregească.
Tot atunci, în puţinele zile cât a stat tata la Chiojd, ne-
a povestit că în consiliul de coroană care s-a ţinut imediat
înainte de declararea războiului, Petre Carp ar fi declarat:
„îmi trimit fiii în război, dar doresc să fim bătuţi" - era
partizanul nemţilor şi adversar al Rusiei ţariste - ceea cc i-
a atras o replică usturătoare din partea primului ministru
Ion I.C. Brătianu: „în acest caz, n-avem nevoie de fiii dumi-
tale". Atmosfera din casa Carp s-a vădit dealtfel şi în fapta
ginerelui său, colonelul Sturdza care, în 1917, pe frontul
din Moldova, a trecut la nemţi, după ce pusese să fie
executat, după un simulacru dc proces, sublocotenentul
Ciulei carc-i descoperise planul de trădare. Ciulei a fost
reabilitat „post mortem", iar Sturdza, condamnat la
moarte ca dezertor la inamic în timp dc război, şi-a sfârşit

66
zilele în Germania, ca mic funcţionar particular, într-o
editură, acoperit dc dispreţul nu numai al românilor, dar
şi al acelora în folosul cărora trădase. Sturdza a avut şi un
complice: pe colonelul Crăiniceanu care n-a mai avut însă
timp să treacă la nemţi: a fost descoperit la timp, judecat
şi executat.
în legătură cu aceste fapte, trebuie relevată
deosebirea fundamentală între atitudinea lui Petre Carp şi
aceea a lui Titu Maiorescu. In timp ce Carp a avut legături,
direct, cu autorităţile dc ocupaţie şi cu Berlinul, Maiorescu
a refuzat orice contact în acest sens. Solicitat la un
moment dat de către Komandatură, cl a răspuns: „Dacă
autorităţile de ocupaţie au ceva dc comunicat, să ia
legătura cu guvernul român de la Iaşi", şi a refuzat orice
contact.
Tata a mai avut un frate, pe Alexandru, cel mai mic
dintre fraţi. Voinic, înalt, foarte bun la exerciţiile atletice,
la sport, petrecăreţ, era slab la învăţătură. A rămas şi
corijent şi-mi aduc aminte că atât tata -care-1 luase să
locuiască la noi, pe când stăteam în strada Ştirbei Vodă,
cât şi nenea Ionică erau îngrijoraţi în cc priveşte viitorul
lui. A terminat cu chiu cu vai liceul şi a reuşit să intre, în
urma concursului, în
Şcoala Militară de infanterie. După doi ani, a ieşit
sublocotenent şi a fost repartizat la un regiment din
Turtucaia. Aci i-a speriat pe toţi prin puterea lui fizică, dar

66
şi prin chefurile pe care le făcea. S-a îmbolnăvit de icter şi
medicul 1-a prevenit că e neapărat necesar să plece la
Bucureşti şi să se interneze la Spitalul Militar altfel, poate
da în icter negru, care e mortal. în loc să-1 asculte, a găsit
o cale să mai facă un mic chef, de rămas bun; 1-a făcut,
dar când a ajuns la spital, icterul devenise icter negru. A
murit după două zile, în 1915; n-avea decât vreo douăzeci
şi cinci de ani.
După căderea Turtucaii, lumea s-a îngrozit că vor
trece duşmanii Dunărea şi că se vor îndrepta spre
Bucureşti; de aceea o seamă de bucureşteni s-au gândit
să-şi găsească un loc mai departe de capitală. Inginerul-
Ştefan Gheorghiu - „nenea Fani" şi-a adus soţia şi copiii
mai mici - pe Costică, pe Ştefan, pe Valerica precum şi pe
soţia fiului celui mai mare I.S. Gheorghiu, Viorica, cu fetiţa
lor, de şase luni; (am încăput cu toţii în casele bătrâneşti
şi în casa ce fusese destinată lui nenea Ionică), la Chiojd
unde au stat circa două săptămâni până s-au potolit
lucrurile şi s-a văzut că armatele inamice n-au de gând să
treacă Dunărea şi să atace Bucureştii. Titu Maiorescu se
gândea să se retragă la via familiei Mehedinţi; o ştiu de la
socru-meu.
în toamnă ne-a vizitat în două rânduri, noaptea,
Zepelinul, dirijabilul german în formă de ţigară, precum şi
câteva avioane Taube, tot germane; acestea veneau ziua.
Au aruncat bombe deasupra oraşului, făcând victime şi

66
stricăciuni. Una din bombe a căzut pe strada Berzei, nu
departe de casa noastră, alta pe strada Atena, altele lângă
Arhivele Statului. Câteva bombe au căzut în Piaţa Mare,
unde fiind lume adunată, au fost mai multe victime.
Urmele lăsate în zidurile clădirilor de bombele aruncare s-
au mai văzut încă multă vreme după război, până în 1929-
1930. în timpul nopţii, luminile erau camuflate atât pe
străzi, la felinare, cât şi la ferestrele caselor. Razele
reflectoarelor care încercau să aprindă în lumina lor
dirijabilul dădea un aspect straniu şi senzaţional cerului.
Loviturile repetate ale tunurilor antiaeriene se amestecau
cu zgomotul schijelor care cădeau pe acoperişurile caselor
şi pe străzi. Lumea nu era speriată; unii ieşeau chiar pe
balcoane sau în curte să observe duelul aerian, exact cum
se întâmpla şi în timpul bombardamentelor sovietice în
iunie şi iulie 1941.
După retragerea din Transilvania a trupelor noastre
care eliberaseră circa o treime a teritoriului, ajungând
până la marginea Sibiului, lângă Sighişoara şi la vest de
Topliţa, a urmat apărarea Carpaţilor. încercarea de la
Flămânda, după un succes iniţial, n-avusese urmare,
deoarece trupele, comandate de generalul Averescu,
trebuiscră să fie trimise în Transilvania unde presiunea
germană devenise puternică. Pe Carpaţi am rezistat mai
bine de o lună, încercările inamicului de a trece munţii
fiind respinse. în special ne-a bucurat respingerea lui pe

66
Valea Jiului, unde sublocotenentul Pătrăşcoiu a capturat o
baterie întreagă de tunuri germane şi câteva sute de
prizonieri, şi când oraşul Târgu Jiu a rezistat cu bărbăţie
fiind apărat nu numai de puţinii soldaţi rezervişti din
garnizoană, dar şi de bătrâni, de liceeni şi de fete, între
acestea din urmă fiind şi Ecaterina Teodoroiu. Atacaţi
apoi de forţe superioare, mult mai bine înarmate, atât în
Dobrogea cât şi în munţi, âdăugându-se şi trecerea
Dunării-de către inamic, pe la Zimnicea, a trebuit să ne
retragem spre răsărit. O mare luptă dată pe Neajlov, la
sud-vest de Bucureşti, părea la început că va opri frontul -
comunicatul nostru militar anunţa chiar o mare victorie şi
mulţi prizonieri - şi că va apăra Capitala de ocupaţie. Până
la urmă însă furăm înfrânţi - un general român fiind luat
prizonier, planul operaţiunii căzu în mâna inamicului - şi
trebuirăm să continuăm retragerea spre Şiret.
La noi acasă, situaţia era jalnică: fratele meu era
bolnav de tifos, iar eu zăceam încă de icter; tata
sublocotenent de rezervă, mergând pe 42 de ani şi
mobilizat pe loc, îşi făcuse totuşi lada de campanie şi se
pregătea să plece în Moldova; mama îngrijindu-ne pe noi,
cei doi bolnavi şi văzând pregătirile tatei, era la pământ; o
vedeam cum plângea prin colţuri, când credea că nu e
observată. Aveam ceva provizii, în vederea vremurilor
grele ale ocupaţiei, dar insuficiente; tata strânsese ce bani
putuse să procure - se dăduse leafa pe câteva luni înainte

66
şi se împrumutase, împărţind întreaga sumă în
optsprezece părţi - fiecare parte într-un plic separat,
socotind că războiul nu va dura mai mult de un an şi
jumătate, adică optsprezece luni. Cu o zi înainte de a
pleca a primit însă ordin scris din partea conducerii
Ministerului de externe - unde tata era şeful serviciului
arhivelor - să rămâie în Bucureşti, fiind însărcinat cu
păstrarea părţii din arhivă care nu fusese evacuată în
Moldova, precum şi a tuturor bunurilor imobile şi mobile -
ale ministerului. Când i-a arătat ordinul, mamei nu i-a
venit să creadă mai întâi; apoi a început să plângă de-a
binelca; era reacţia la tensiunea nervoasă în care trăise
până atunci, cu grija că rămâne singură în teritoriul
ocupat cu trei copii încă mici - sora mea avea doar şase
ani - şi cu teamă că cel plecat nu se va mai întoarce, cum
nu s-au mai întors atâţia din cei plecaţi în Moldova. Aşa s-
a întâmplat cu o sumă dintre cei refugiaţi şi evacuaţi; între
ei a fost şi Grigore Giurescu din Chiojd, văr primar al tatei,
care a murit de tifos exantematic; tot în Moldova, în
1917, a murit şi Tomescu, colegul nostru de clasă de la
liceul Lazăr şi câţiva dintre cercetaşii evacuaţi acolo.
în ziua de 23 noiembrie/6 decembrie, primele
detaşamente de germani pătrunseră în Bucureşti. Am
văzut, din dosul jaluzelelor trase, trecând pe strada
noastră, o patrulă de ulani. Cu c^pii la pas, cu coifurile
acoperite cu pânză, cu mantale lungi, cu lancea fixată la

66
scara din stânga şeii; în fund, pe dealul Spirei, ardea
Arsenalul. Lumea stătea zăvorâtă prin case şi se temea de
armata îmbrăcată cenuşiu („feld-grau") care năpădise
oraşul. Bucătării de campanie nemţeşti, erau instalate în
curtea Palatului, pe Calea Victoriei; la „Capsa" - hotel,
cofetărie, restaurant şi cafenea - se instalaseră bulgarii.
Imediat apărură, lipite pe ziduri „ordonanţele" autorităţii
de ocupaţie, cu tot felul de măsuri şi restricţii. Trebuisem
să predăm, încă în ajunul intrării nemţilor, toate armele:
de la revolver şi puşcă de vânătoare până la sabie şi
floretă. Au venit apoi la rând: trăsurile, caii, bicicletele,
zahărul care depăşea cantitatea de cinci kilograme de
familie, gazul lampant, vasele de bucătărie şi cazanele de
aramă, clanţele de la uşi, de alamă, precum şi un număr
de saltele, cearşafuri, covoare şi blănuri. Mama avea o
ladă de zahăr de vreo 25 de kilograme şi vreo trei cutii de
câte 5 kilograme fiecare; ne-a declarat că nu dă nici un
gram nemţilor. Şi pentru ca să nu cotravie ordonanţele
„Komandaturei" -care prevedea, ca şi celelalte ordonanţe,
că neîmplinirea dispoziţiilor se va pedepsi cu şase luni
închisoare sau 3.000 de lei amendă sau ambele împreună
- a hotărât ca să transforme întreaga cantitate, minus cele
5 kilograme permise, în sirop. Şi astfel timp de o zi
întreagă s-a procedat la transformarea acelei provizii şi
turnarea ei în sticle. La ceaiul de dimineaţă, în loc de
zahăr puneam sirop. A ascuns de asemenea tipsiile şi

66
„setul" - pe atunci se spunea „tocul" - de căzănele de
dulceaţă, îngropându-le în pivniţă, în pământ.
La 24 aprilie 1917, a început rechiziţionarea clopotelor
de la biserici - aveau grozavă nevoie de alamă pentru
confecţionarea obuzelor - lăsându-sc dc fiecare oraş câte
unul; în Capitală au lăsat clopotul cel marc de la
Mitropolie, clopotul dăruit de regele Carol I; sunetul lui,
grav, se auzea în tot oraşul; ca să-1 tragă, sc rânduiau câte
doi, uneori chiar trei călugări, de fiecare parte a
dispozitivului, similar celui dc la pompele de incendiu; la
fiecare sunet, călugării erau săltaţi alternativ de al
pământ. Bucureştii şi judeţul Ilfov sunt impuşi, în mai
1917, la o contribuţie de 86 de milioane lei pentru
cheltuielile de administraţie ale teritoriului ocupat; restul
ţării ocupate acoperă diferenţa până la 215. Se emite, din
ordin, în ianuarie 1917, dc către Banca Generală a Ţării
Româneşti - hârtie monedă, bineînţeles, fară acoperire
aur; aceasră emisie a atins, până la urmă suma dc 2
miliarde 114 milioane lei şi ne-a rămas în spinare. Erau
bancnote dc 1.000, 100, 20 şi 1 leu, dc 50 şi dc 25 dc bani.
începe o exploatare sistematică şi fară cruţare a
teritoriului; se ia tot ce se poate lua; se lasă locuitorilor ca
hrană, numai minimum necesar, spre a-şi ţine zilele.
Grânc, vite, petrol, lemn dc construcţie, lână, lapte, peşte,
fructe - până şi măceşe, ghindă şi jir - totul se strânge şi se
cară în Germania; pe deasupra lădiţelc de câte cinci

66
kilograme de alimente pe care fiecare soldat avea dreptul
să le trimită săptămânal acasă. în legătură cu aceste lădiţc
merită să povestesc un detaliu care este însă caracteristic
pentru lipsa de alimente din Germania în 1917. în iarna ce
a urmat ocupaţiei Bucureştilor, s-au dat în cuartir soldaţi
nemţi în casele orăşenilor. La noi s-a nimerit să fie un
bavarez de vreo 40-45 dc ani, cu cizme scurte şi pufăind
mereu din nişte trabucc puturoase; altfel om liniştit, cu
nevastă şi copii acasă. într-o zi, văzând că se aduce la
masă mămăligă - avea odaie, în atenanse, aproape de
bucătărie - a întrebat: „Cc-i asta". I-am răspuns „polcnta"
şi i-am explicat că sc prepară din faină dc porumb sau
cucuruz. La care mi-a replicat: „La noi, porumb mănâncă
numai porcii". Am adăogat: „nu mâncăm numai noi, dar şi
italieni, şi sârbii şi ungurii". Peste vreo trei luni, pe când îşi
încărca o lădiţă dc trimis în Germania, observ că erau şi
două kilograme dc mălai.^Nu m-am putut abţine şi i-am
spus: „Văd că acuma, în Germania, mănâncă faină dc
porumb nu numai porcii, dar şi oamenii".
Nu s-a supărat, mi-a spus doar amărât: „Es ist
schreklich" adică „lipsa e îngrozitoare".
în materie de acomodare a nemţilor la obiceiurile
pământului citez şi un alt fapt pe care mi l-au relatat
oamenii din Chiojd în vara lui 1918 când mă dusesem
acolo singur, de la începutul lui iunie, ca să pregătesc
clasa a VH-a pe care voiam s-o trec în toamnă, sărind deci

66
un an. îmi spuneau anume că, la început, gradatul neamţ,
„underfeld-vvcbcl"-ul care era mai mare peste sat, nu bea
ţuică deloc, nici să n-audă dc ca. Cu vremea însă, a început
să bea, la început câte puţină, un păhăruţ la masă, apoi
din ce în ce mai multă. „Acuma - adăugau ci - a ajuns cel
mai mare băutor de ţuică nu numai din sat, dar şi de pe
toată valea Bascei; îi plăcea aşa de mult că bea în tot
timpul mesei; o amestecă chiar şi cu vin". Acest
unterfcldwebel avea în atribuţiile lui strângerea ouălor
din sat: fiecare gospodină trebuia să aducă la sediul
Komandaturei un număr de ouă pe lună, chiar dacă n-
aveai găini; în cazul acesta din urmă - ce-i drept, foarte rar
- cumpăra dc la cele ce aveau şi aducea.1 Tot el îndemna
copiii de şcoală să strângă sucul lăptos al plantei numite
„laptele cucului" - suc din care se făcea cauciuc - plătindu-
1 cu preţul de trei Ici sticla de un litru, ceea ce ar putea
părea un preţ bun pentru vremea aceea dacă n-aţi şti că
spre a umple o sticlă trebuiau mii de asemenea plante.
Cum de la o vreme, se înmulţise numărul sticlelor,
neamţul a intrat la bănuială şi, punând să se facă analiza
uneia dintre ele, a constatat că procentul de „laptele
cucului" era redus, restul fiind lapte dc vacă. Aşa încât
recolta sucului vegetal lăptos a încetat.
Mă duceam în flecare zi, spre seară, la Poşta centrală,
din Calea Victoriei, acolo unde acum e Muzeul dc Istoric al
' „Practica" va fi reluată, în
mod sistematic şi mult mai dur,
de regimul comunist, prin regimul
66

cotelor până când gospodăriile

Republici Socialiste România2, spre a citi, bătute la maşină
şi lipite pe zidul dinspre „Carul cu berc", comunicatele de
război ale aliaţilor. Aceleaşi comunicate francez, englez,
rus şi italian - se putea citi şi în ziarele nemţeşti şi
ungureşti, în special în Neue Freie Presse din Vicna şi în
Pester Lloyd din Budapesta, ziare care erau de vânzare în
1917-1918 la librăria „Alcalay" situată în parterul
imobilului din bulevard colţ cu Calea Victoriei, unde a fost
până nu de mult, „Librăria Academiei".1 Nu puteai găsi
însă aceste comunicate în Bukarest Tageblatt, în varianta
românească a acesteia, Gazeta Bucureştilor şi, mai târziu,
în Lumina, de tristă amintire, a lui C. Stere. Mareşalul
Mackensen, comandantul trupelor dc ocupaţie - şi ca
atare, responsabil, în ultimă instanţă, de exploatarea dură
a teritoriului ocupat - locuia în casa Meitani, pe strada
Brezoianu, în faţa pieţii Valter Mărăcineanu; îl vedeam
câteodată trecând spre Şosea, călare, flancat de doi
aghiotanţi şi purtând faimoasa căciulă de husar,
„împodobită" cu un cap de mort şi cele două ciolane
încrucişate. Când bulgarii au pus într-o noapte mâna pe o
seamă de manuscrise slave de la Academie şi au vrut să le
transporte, împreună cu câteva evanghelicre ferecate în
argint, luate de la Muzeul de Antichităţi, peste Dunăre,
acest comandant al oştii duşmane, sesizat de
reprezentanţii instituţiilor noastre, a făcut totuşi un gest
care a impresionat pe bucureştenii: a dat ordin telefonic

66
să fie oprit camionul bulgar - era aproape de Giurgiu - şi
întors din drum.
Marea majoritate a şcolilor dc stat nu s-a putut
deschide în primul semestru; localurile lor erau parte
rechiziţionate, parte stricate. Am făcut deci clasa a cincea
în primăvară şi la începutul verii, la institutul particular
Lolliot, situat pe fosta stradă a Fântânii, numită pe atunci
doctor Lueger - după numele primarului filoromân al
„Librăria Academiei RPR" a
fost deschisă, cu publicitatea
Vienei - apoi
respectivă, General Berthelot
la începutul anilor '50.- după numele şefului
misiunii
€ând, delàmilitare franceze
finele la noi'60,
anilor în 1916-1918, apoi Popov,
după
Nicolae numele
Ceauşescu
învăţatului
a ordonat
fizician rus, în sfârşit astăzi
Nuferilor,
succesive deşi prinmăsuri
partea locului
pentrun-a fost niciodată vreun
lac cu nuferi.
îngrădirea 2 Clădireaşivenea
Academiei în faţa Liceului Sf. Sava şi
trecerea
peste drum, eipieziş,
Institutelor faţă unităţi,
la alte de Arhiepiscopia Catolică şi
catedrala
Librăria Sf. Iosif. întemeietorul
Academiei a fost şi directorul acestui
institut,
desfiinţată.
H. Lolliot, era englez de baştină şi profesor de
limba După
engleză.
decembrie
Cu el am1989,
început
strada
să învăţ limba engleză.
şi-a Era un tip pitoresc,
recăpătat numele cude mustăţi
Henri- lungi, lăsate în jos, şi
umblând cu o umbrelă gri, vara şi iarna. Altfel bun
Mathias Berthelot.
profesor, cu o bună metodă. La limba română l-am avut
pe arhimandritul Scriban, un zdrahon de om, înalt şi
voinic, cu voce răsunătoare şi ştiind o sumă dc lucruri! Am
aflat de la tata că era dintre adepţii mitropolitului Konon,
cel ce va publica un manifest, în timpul ocupaţiei, în

66
favoarea ocupanţilor şi împotriva statului nostru, fapt
pentru care atât Konon cât şi Scriban au avut să tragă
consecinţele. Câteodată, Scriban se aşeza pe pupitrul unei
bănci şi-şi sprijinea piciorul pe scaunul băncii, aşa încât
sub antereu şi pantaloni, i se vedeau şireturile de la
izmene, ceea ce ne impresiona neplăcut, mai ales prin
contrast cu ţinuta foarte îngrijită, de o eleganţă
englezească, a lui Lolliot. La limba germană am avut
profesor pe Richter, un dascăl dur şi care, în genere, nu
iubea pe români; a publicat articole defavorabile nouă.
în iulie am dat examen - institutul Lolliot era doar
şcoală particulară - examen uşor, ce-i drept, şi am
promovat în clasa a şasea reală. Alesesem realul fiindcă,
pe atunci, mă gândeam să devin inginer; majoritatea
colegilor se îndreptau spre real; o minoritate mergea la
modern, iar la clasic - unde se făcea latină multă şi greacă
- de-abia dacă se duceau unul sau doi dintr-o serie
întreagă.
Clasa şasea n-am putut-o face în localul de lângă
Cişmigiu, al liceului nostru Gheorghe Lazăr - clădirea era
încă ocupată - ci în localul şcolii normale Sfânta Ecatcrina,
din coasta Mitropoliei. Am avut aci un coleg nou, pe Iliuţă
Carafoli, aromân dc fel, care învăţase până atunci în
Macedonia, clasele anterioare facându-le la liceul român
din Salonic. Ne-am împrietenit curând; avea deosebite
aptitudini pentru matematici, dar şi la celelalte materii

66
era bun. Spre sfârşitul anului, văzând cât timp pierdeam
în clasă, ne-am hotărât amândoi să dăm clasa a şaptea
particular, în vacanţă. Acasă, urmăream în fiecare seară
pe hartă - se puteau procura asemenea hărţi, editate
chiar dc nemţi, la librăriile din centru, cum era, de pildă,
Alcalay - mersul operaţiunilor militare, pe* baza
comunicatelor aliaţilor. Ecoul biruinţelor de la Mărăşti şi
Mărăşeşti, ajuns în Bucureşti pe diferite căi -una din ele
erau răniţii nemţi, din care o seamă fuseseră instalaţi în
spitalele oraşului - avusese un efect înviorător, stenic,
asupra populaţiei noastre. Un alt moment de îmbărbătare
a fost comemorarea a cinci sute de ani de la moartea lui
Mircea cel Bătrân la începutul lui
februarie 1918, când profesorul Dimitrie Onciul a
rostit la Mitropolie, după slujbă, cuvântul de pomenire.
Enumerarea posesiunilor din titlul voievodului: Amlaşul,
Făgăraşul, ţinutul dintre Dunăre şi Mare, în momentul
acela când Dobrogea era ocupată în întregime, când cea"
mai mare parte din restul ţării zăcea sub cizma
duşmanului, când eram, după vorba poporului, „cu apa la
gură", ne-a dat încredere, ne-a făcut să sperăm în triumful
dreptăţii noastre. Au urmat apoi zilele grele ale
preliminariilor de la Buftea şi ale tratatului de pace de la
Bucureşti, dar şi zilele de îmbărbătare şi bucurie ale Unirii
Basarabiei. Prin tratatul de la Bucureşti, semnat la 24
aprilie/7 mai 1918 de reprezentanţii puterilor centrale şi

66
aceia ai guvernului român prezidat de Alexandru
Marghiloman, se prevedea cedarea Dobrogei şi a unei
fâşii de teritoriu de-a lungul munţilor, în suprafaţă de
5.600 de kilometri pătraţi, cuprinzând vârfurile
dominante; ne impunea de asemenea condiţii economice
foarte grele, care făceau din noi aproape nişte robi.
Industria, comerţul, finanţele erau supuse controlului
german; petrolul intra în mâna lor; şantierele de la
Dunăre erau luate cu o chirie ridicolă pe nouăzeci şi nouă
de ani; ni se lăsa atât cât să putem munci - pentru alţii.
Statul român trebuia să ia asupra sa şi emisiunea de
monedă-hârtic, în valoare de 2 miliarde 114 milioane lei,
pe care o făcuseră germanii în teritoriul ocupat, bonurile
de rechiziţie ale acestora (1 miliard), precum şi
despăgubirile pentru pagubele şi stricăciunile aduse
persoanelor şi bunurilor (1 miliard 900 de milioane).
Dar, din mijlocul durerii şi amărăciunii, răsărea şi
geana de lumină a unor vremuri mai bune, începutul
realizării statului naţional unitar. Marea Revoluţie
Socialistă din Octombrie 1917, proclamase, prin glasul lui
Acest d^Ptte autodeterminare a
fost o simplă mişcare tactică a
regimului
Lenin, bolşevic
dreptul între 1918al popoarelor din Rusia
la autodeterminare
„1922 1Armata
ţaristă. AplicândRoşie a recucerit,
acest drept, populaţia Basarabiei, în
prin românii
care forţă, republicile formate m absolută, au hotărât
formau majoritatea
fostul
prin Imperiu rus. lor
reprezentanţii Statele
aleşi baltice
în mod democratic şi întruniţi
şi Basarabia au fost „recuperate"
139
în 1940 URSS a fost singura ţară
în „Sfatul Ţării", la Chişinău, unirea Basarabiei cu România
(27 martie 1918). Au fost pentru unire 86 reprezentanţi,
contra 3, iar 36 s-au abţinut; aşadar o majoritate de peste
două treimi s-a pronunţat în chip hotărât pentru unire. Cu
acest prilej, au desfăşurat o vie activitate, Ion Inculeţ, Dr.
Daniil Ciugureanu, Pantelimon Halipa, directorul
„Cuvântului Moldovenesc", I. Pelivan, Şt. Ciobanu, C.
Stere şi I. Buzdugan.
în primăvara lui 1918, am trecut prin ceasuri grele
atunci când s-a produs ofensiva germană pe frontul de
vest, izbutind, în regiunea Montdidier, să facă un intrând
considerabil în frontul aliat, la locul de joncţiune între
armata franceză şi cea engleză, şi să ameninţe cu sepa-
rarea acestor două armate, ceea ce ar fi putut avea
urmări incalculabile. Din fericire, francezii au putut opri
ofensiva şi au asigurat legătura cu armata engleză. I-a
ajutat şi împrejurarea că americanii care, în urma
torpilării vasului de pasageri „Lusitania" de către un
submarin german, declară război, începuseră să debarce
în mod masiv trupele în Franţa şi să ocupe o porţiune a
frontului Saint-Michiel. Cu diviziile eliberate aici şi cu
rezervele de care dispuneau, francezii au stăvilit
înaintarea germană la Montdidier. Nici celelalte două
ofensive germane care au urmat, realizând intrândurile
mult mai mici -urmăream, cu febrilitate, acasă, în fiecare
zi, pe hartă, schimbările survenite - n-au dus la nici un

140
rezultat important. La ultima ofensivă germană, pe râul
Aisne, oprită de la început, francezii au răspuns printr-o
contraofensivă care, odată declanşată, nu s-a mai oprit
deloc, ducând la retrageri succesive ale germanilor şi, la
11 noiembrie 1918, la încheierea armistiţiului. Mai înainte
încă, în septembrie, se produsese ofensiva aliaţilor în
Macedonia, la Dobropolje, având ca urmare prăbuşirea
frontului bulgar şi scoaterea Bulgariei din luptă. Urmase
dislocarea armatei austro-ungare, la care a contribuit de
pe o parte înfrângerea de pe frontul italian, de la Vittorio
Veneto, pe de altă parte nemulţumirea profundă şi
subalimentarea populaţiei civile, extenuate de un război
de peste patru ani, război nepopular şi fără sens. Fac să
urmeze, sub raportul situaţiei reale din monarhia austro-
ungară în ultimele luni ale războiului, două rapoarte
secrete trimise Vienei, rapoarte aflate de mine îri Arhivele
din Viena, cu prilejul cercetărilor din 1966. Primul raport,
din 4/17 mai 1918 provine din oraşul Eger:
„Aprovizionarea cu carne de vită este insuficientă şi a
încetat aproape cu totul. Ultima distribuţie, pentru
întreaga lună, a fost de 5.000 de kilograme la 27.000 de
locuitori, nerevenind nici 200 de grame de cap. De două
luni de zile nu mai este nici carne de viţel, nici de porc...
Grăsimi nu se mai pot obţine deloc de luni de zile...
Proviziile de faină sunt aşa de mici, încât la mijlocul lui
mai se vor termina... Stările acestea de lucruri nu mai pot

141
dura; ne ameninţă catastrofele foametii". Al doilea
raport, telefonic, este al guvernatorului din Praga care
comunică Vienci că la Brandcis, pe Elba, a avut loc la 14
octombrie, dimineaţa, un miting, de circa 400 de
persoane la care a vorbit social-democratul Barizek. După
ce a protestat contra exportului de alimente din Boemia,
el a spus textual: „Astăzi se va proclama republica liberă
cehoslovacă, astăzi pe la orele 11 dimineaţa încetează
autorităţile, justiţia şi organele fiscale de a mai fi chezaro-
crăieşti şi trec în mâna noastră. Banii încetează a mai avea
curs şi ţăranii şi cămătarii pot sâ-i pună bine; astăzi ci nu
mai au valoare. Austria e în agonie. Ea seamănă unui
acoperiş vechi, putred şi găurit, care nu mai poate fi
reparat". Puterile germane pierdeau războiul provocat de
ele, iar aliaţii vedeau apropiindu-se ziua victoriei. Vedeam
şi noi apropiindu-se sfârşitul suferinţelor şi realizarea
idealului pentru care luasem armele: eliberarea fraţilor de
peste Carpaţi şi înfăptuirea statului naţional unitar.
în aceste zile de înfrigurată aşteptare, a căzut pentru
familia noastră lovitura de trăsnet: moartea tatei. Fusese
bolnav, în 1917, aşa cum am mai arătat mai înainte, cu
febră tifoidă - şi eu o dată cu el. Pe alunei bântuia cu
furie, în Capitală, această boală, rezultat al poluării apei
de băut. Ne îngrijise doctorul Macovei, de fel din Chiojdul
Mare, şi profesorul doctor Bardcscu. Dar în timp ce eu am
făcut boala în vreo cincisprezece zile, după care a urmat

142
convalescenţa, însoţită de o continuă foame, la tata a
durat de trei ori mai mult, cu o complicaţie intestinală.
Dar, în sfârşit, până la urmă, a învins boala. în primăvara
anului 1918, o dată cu formarea guvernului Marghiloman,
Simion Mehedinţi a devenit ministrul Instrucţiunii
publice. Cum ţara era împărţită în două, o parte sub
ocupaţie, şi cealaltă liberă, a fost nevoie de doi secretari
generali, unul la Iaşi, celălalt la Bucureşti. Colegi fiind la
Academic şi cunoscându-i capacitatea, Mehedinţi 1-a
rugat pe tata să primească a fi secretar general la
Bucureşti, în timp ce la Iaşi era D. Cădere. Tata a primit,
deşi ştia - sau poate tocmai de aceea - ce grea era situaţia
învăţământului în teritoriul ocupat. într-adevăr, clădirile
şcolare erau în mare parte ruinate, altele distruse; corpul
didactic împuţinat: mulţi învăţători şi profesori muriseră
pe front sau de tifos exantematic; mobilierul fusese mai
tot distrus - ars ca lemn de foc dc trupele de ocupaţie -
sau deteriorat; lipseau cărţile - manualele şcolare -şi
rechizitele. Lucra la minister de dis-de-dimineaţă până la
mie/uI nopţii, cu o scurtă întrerupere de un ceas la prânz.
Avea de luptat cu tot felul de greutăţi, unele determinate
de lipsurile inevitabile provocate dc război, altele însă de
moravurile unei societăţi învăţate cu hatârul, cu protecţia.
Caracteristică pentru atmosfera de atunci mi se pare
scrisoarea din 19 mai/l iunie 1918 pe care tata o trimite
rudei sale prin alianţă - vărului primar al mamei -,

143
inginerului I.S. Ghcorghiu. Iată-i cuprinsul: „Timpul mi-1
absoarbe în întregime onoarea cea nouă de la Instrucţie...
Sunt atâtea greutăţi cu care avem să luptăm acum şi
dispunem de aşa de puţini oameni pregătiţi, încât mă tem
că nu le vom putea birui. Fac totuşi ce pot: lucrez, lucrez
cu patimă, ca niciodată în viaţa mea, aşa cum n-am crezut
vreodată că voi putea lucra... de la cinci dimineaţa până la
miezul nopţii... încerc să stăvilesc abuzurile, să înlătur
elementele nconeste ori incapabile, să tai de unde c prea
mult ca să dau unde nu ajunge, să infiltrez în mintea
dascălului dc toate treptele că încercăm să facem
dreptate şi administraţie cinstită. Sarcina este
covârşitoare; am tot mai mult impresia că nu voi putca-o
birui. Sunt strivit între apucăturile unei administraţii
neobişnuite cu controlul şi ale unei lumi politice nărăvaşe
şi abuzive, care n-a cunoscut împotrivire. Rezist încă şi
sper. Cât timp, se va vedea în curând".
într-adevăr, munca extenuantă dc la minister n-a
rămas fără urmări. Când tata a venit, pentru câteva zile la
Chiojd, în august 1918, m-am speriat de felul în care
arăta: palid, slab, tras la faţă. Şi-a revenit după câteva zile
- nici o săptămână - în liniştea, aerul curat şi odihna de la
ţară, dar munca a reînceput în acelaşi ritm, după aceea la
Bucureşti. Când a izbucnit epidemia dc gripă spaniolă, în
toamnă, epidemie care a făcut mai multe victime - 20 de
milioane - decât întreg războiul prim mondial, tata s-a

144
îmbolnăvit printre primii, făcând şi complicaţia obişnuită
a acelei gripe: broneho-pneumonie. Nu existau pe atunci
nici sulfamide, nici cu atât mai puţin, penicilina şi
streptomicina. Cu toate îngrijirile date, cu toate că i s-au
administrat medicamente obişnuite şi oxigen, organismul
n-a putu rezista. în dimineaţa zilei de 15 octombrie 1918,
tata s-a stins. Cu două zile mai înainte, mama ne
trimisese, pe mine şi pe fratele meu Horia, la biserică:
„Rugaţi-vă copii, lui Dumnezeu, să scape tata". M-am
rugat cu toată puterea sufletului, cum nu mă rugasem
niciodată; s-a rugat şi Horia; n-a slujit la nimic. Când l-am
văzut, îndată după moarte, cu faţa destinsă, după chinul
agoniei - parcă surâdea - mi-am spus că imaginea pe care
şi-o fac oamenii despre Dumnezeu drept, milostiv şi
îndurător, e o pură construcţie subiectivă, că, în realitate,
dacă există o forţă superioară care conduce lumea, acea
forţă e oarbă, nu ţine seama nici de dreptate, nici de
criteriile noastre pământeşti. Căci cum altfel să explic
dispariţia, la 43 de ani, a unui om care era un excelent soţ
şi tată, un remarcabil om de ştiinţă şi un patriot, un
iubitor de ţară şi de neam? Care era logica şi etica acestei
dispariţii?
Mormântul e la cimitirul Bellu; l-am dus acolo într-o
după-amiază tristă,de octombrie, pe ploaie şi vânt. Au
simţit atunci toţi cei care-1 cunoscuseră că a căzut unul

145
din fiii cei mai aleşi ai neamului, unul din cei care i-au
sporit ştiinţa, prestigiul şi omenia.
Au urmat zilele eliberării, zile de bucurie pentru
întreaga naţie. Se auzea în Bucureşti că trupele
generalului Franchet d'Esperey, comandantul frontului
din Macedonia, sosesc la Dunăre şi că vor sili armata lui
Mackcnsen să evacueze teritoriul ocupat. Nemţii
începuseră preparativele de plecare. Patrule înarmate
străbăteau oraşul - căci oamenii începuseră să se mişte,
iar pe la margini erau atacate depozitele de alimente şi
diferite produse ale Komandaturci -; la Cercul Militar, pe
terasă, fuseseră instalate două mitraliere. M-am întâlnit,
Fiind îmbrăcat în uniformă dc licean - eram acum într-a
opta, corespunzând clasei a douăsprezecea de astăzi - cu
o asemenea patrulă, la intersecţia Căii Victoriei cu strada
Doctor Leugcr - azi Nuferilor; cu mine mai erau câţiva
colegi de clasă. Soldaţi germani, mai toţi bătrâni, erau
nervoşi şi ţineau puştile în mâini, ţeava îndreptată spre
pământ. S-au uitat la noi - ce li s-o fi părut - şi ne-au spus:
„Pass auf, pass auf', ceea ce s-ar traduce prin „Fiţi
cuviincioşi, fiţi cuviincioşi". Au plecat apoi repede spre
gară, uitându-se de vreo două ori îndărăt; era evident că
se temeau să nu fie atacaţi. Nu s-a ajuns la ciocniri între
populaţie şi armata germană în retragere din Bucureşti;
depozitele îneg au fost devastate şi mahalalele s-au
umplut de fel de fel de lucruri. La Chiojd a avut loc o

146
reacţie similară: îndată ce a plecat unterfelwebel-ul,
lumea a distrus instalaţia de marmeladă pe care o
înfiinţaseră nemţii în sat, şi baia. Era mai bine să le fi
păstrat, dar ele
ajunseseră să simbolizeze cei doi ani de ocupaţie, cu
rechiziţiilc, vexaţiile şi umilinţele lor, aşa încât gestul
oamenilor a fost explicabil.
Eram încă sub profunda impresie produsă dc moartea
tatei, când a avut loc defilarea armatei române şi a
detaşamentelor aliate pe Calea Victoriei. M-am dus s-o
văd şi pentru un ceas am uitat de nenorocirea ce se
abătuse asupra familiei noastre. Eram pe trotuar, în
dreptul hotelului Frascati; lângă mine privea un maior
francez, înalt, blond cu patru trese la chipiu. Treceau
ostaşii noştri, purtând căşti franceze, treceau în pas de
defilare, şi lumea era fericită, nebună dc bucurie: uralele
şi aplauzele nu mai conteneau; li se zvârleau flori. Au
făcut impresie şi detaşamentele aliate: englezii, cu căştile
lor rotunde, cu boruri late, francezii în uniformele lor
albăstrui, cu poalele mantăii răsfrânte şi prinse în nasturi,
şi mai ales sencgalczii: înalţi, voinici, negri ca tăciunele şi
arătându-şi dinţi albi - parcă şi mai albi, prin contrast,
când râdeau.
Când m-am întors acasă, mama plângea. Se ducea în
Fiecare zi la cimitir; era frântă sufleteşte. Eu m-am ocupat
de formele trebuitoare pentru pensie; am avut sprijinul

147
prietenilor şi cunoscuţilor tatei; ni s-a acordat, mamei şi
nouă, celor trei copii - eram toţi minori, pensia maximă
prevăzută de lege: 750 de lei lunar, deoarece tata murise -
aşa cum se specifica în actul dc pensie - „în timpul şi din
cauza serviciului". Dacă ar fi fost lei aur, aşa cum erau în
timpul când sc alcătuise legea pensiilor, această sumă era
suficientă pentru un trai decent; din nefericire, în mai
puţin de doi ani, ca n-a mai ajuns nici pentru mâncare.

Dc ce s-a devalorizat leul atât de repede şi în proporţii

aşa de mari? înainte de război, leul nostru era una din
monedele cele mai tari din Europa. Pe piaţa Zurich el cota
un franc şi cinci centime elveţiene, era deci superior
francului elveţian. Pricina acestei situaţii excepţionale:
cererea de grâu românesc pc piaţa occidentală, întrucât
grâul nostru era mai bogat în gluten, deci mai hrănitor
decât alte soiuri de grâu. Cum de s-a ajuns aşadar la
prăbuşirea acestei monede tari, care potrivit legii de
stabilizare din 1929 - lege ratificând de fapt o situaţie de
mult existentă - ajunsese să nu mai reprezinte decât circa
a treizecea parte din leul aur al perioadei antebelice?
Cauzele sunt multiple. în primul rând au fost efectele
războiului. Războiul însemna în general uriaşe cheltuieli
militare - armament şi muniţii în primul rând - dar şi

148
echipament, iar pentru noi care n-aveam fabrici dc arma-
ment, aceste cheltuieli erau şi mai mari deoarece trebuia
să importăm. In previziunea acestei cheltuieli şi pentru
înzestrarea noilor regimente formate în perioada
neutralităţii armate, se lansase, în prima parte a anului
1916, un împrumut intern, împrumutul Naţional. El a
însemnat un succes financiar şi moral, fiind acoperit, la
cursul totuşi ridicat de 96 suta, foarte repede. Cetăţenii şi
instituţiile subscriau ştiind că e vorba de realizarea
Idealului naţional, adică de realizarea Statului unitar
românesc. Toată familia noastră a subscris, noi copiii cu
câte un bon de o mie de lei - totalitatea economiilor
noastre -, iar părinţii dublu. Totuşi împrumutul n-a fost de
ajuns. După retragerea în Moldova, încasările statului au
scăzut vertical, aşa încât chiar pentru cheltuielile curente
a trebuit să se pună în funcţie tipografia Băncii Naţionale,
adică să se emită monedă - hârtie nouă. Aceasta de fapt
nu mai avea acoperire în aur, deoarece de pe o parte
stocul nostru de aur fusese evacuat la Moscova, de teamă
ca în cazul unei ofensive reuşite a germanilor să nu ajungă
în mâinile acestora, pe de altă parte nu aveam
posibilitatea să achiziţionăm cantităţi de metal preţios,
tocmai din cauza războiului. A doua pricină a devalorizării
a fost marea cantitate dc hârtie-monedă emisă, din
ordinul ocupaţilor, în teritoriul ocupat, de către Banca
Generală a Ţării Româneşti, filiala de fapt a băncii

86
Diskonto-Gesellschaft din Berlin. Toată această emisiune,
în valoare de 2 miliarde 114 milioane lei fără nici un fel de
acoperire în aur, a rămas în sarcina noastră, deoarece
Germania, învinsă şi trebuind să plătească mari
despăgubiri de război aliaţilor din vest, adică francezilor şi
englezilor, n-a mai fost în stare să ne despăgubească. A
trebuit apoi, potrivit tratatelor de pace, să luăm asupra
noastră şi totalul reparaţiilor datorate supuşilor aliaţi de
pe teritoriul, acuma mărit, al ţării noastre, acesta
constituind a treia pricină de devalorizare. S-a adăugat un
an agricol deficitar, anul 1919, când din cauza lipsei de
seminţe şi de vite - luate de ocupanţi - şi a consecinţelor
de tot felul de exproprierii, recolta a fost slabă, fiind
obligaţi să importăm cereale pentru hrană, din America şi
alte ţări. Atunci, în 1919, s-a mâncat iarăşi mămăligă de
mei - aşa cum au mâncat strămoşii noştri timp de milenii
până a nu se introduce porumbul - mămăligă care e foarte
asemănătoare celei de porumb, doar că are un aspect
sticlos, din cauza cojii bobului de mei, dar şi un gust ceva
mai puţin savuros, germenul meiului neavând atâta ulei
ca germenul porumbului. Am constatat-o personal,
trebuind în vara acelui an 1919, la Chiojd, să facem
mămăligă din faină dc mei. în sfârşit, o ultimă pricină a
devalorizării a fost schimbul coroanelor şi al rublelor. în
urma realizării statului unitar naţional, rămăseseră pe
teritoriul Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei cantităţi

86
însemnate dc coroane-hârtie, fosta monedă a monarhiei
austro-ungare. De asemenea, în Basarabia, ruble, fosta
monedă ţaristă. A trebuit ca atât coroanele cât şi rublele
să fie schimbate în Ici, pentru a se realiza unificarea
monetară. Schimbul s-a făcut la cursul două coroane un
leu; de asemenea, două ruble un leu, deşi, în realitate,
ambele valorau mai puţin. Va fi fost desigur gândul ca
posesori acestor coroane şi ruble, acum cetăţeni români
şi, în mare majoritate, români să nu piardă prea mult în
urma deprecierii fostelor monede. Din păcate însă, nu s-a
păstrat în mod strict secretul asupra cursului schimbului şi
asupra datei şi de acest fapt au profitat o scamă de
speculanţi -bancheri, oameni de afaceri, şi, după zvonurile
ce au circulat, chiar unii oameni politici - care au introdus
în ţară, în ultimele săptămâni înaintea operaţiunii
schimbului, cantităţi mari de coroane şi ruble, realizând
câştiguri extraordinare.
Toate aceste pricini la un loc - şi n-am adăugat
refacerea reţelei feroviare - au făcut ca inflaţia să crească
în proporţii nemaiîntâlnite şi ca valoarea leului să scadă în
aceeaşi proporţie. Au avut de suferit, de pe urma acestui
fapt, toţi cei cu venituri fixe, adică funcţionarii şi
pensionarii, precum şi cei ce aveau economii sub formă
de hârtie-monedă sau de rentă de stat. Fiind student, am
vândut în 1922 bonul ce subscrisesem la împrumutul
Naţional în 1916 şi am luat pe el 550 de lei hârtie.

86
Plătisem 960 de lei aur, aşa încât paguba a fost de circa
30.417 de lei hârtie. Şi salariile şi pensiile au fost sporite
succesiv, dau n-au mai putut ajunge niciodată, nu la
nivelul din 1915, dar nici măcar la unul apropiat.
Chiar în timpul bolii tatii, mă hotărâsem să-i spun că
nu voi mai face ingineria, ci că voi urma istoria. Mă
temeam însă să nu-i fac impresie de nehotărât, deşi -
acum îmi dau seama, ştirea i-ar fi produs cea mai mare
bucurie. Fapt e că am tot ezitat, am amânat de pe o zi pe
alta, până când a fost prea târziu. Şi azi îmi pare nespus
de rău că n-am apucat să-i spun hotărârea mea. Dar
această schimbare implica şi o schimbare în pregătirea
mea. Făcusem realul şi n-am regretat-o niciodată,
deoarece matematica îţi inculcă un mod de judecată -
logic, riguros, raţionamente stricte. Dar, în calitate de
viitor istoric, trebuia să am cunoştinţe mai ample de
latină, să ştiu greceşte şi măcar o limbă slavă. M-am
hotărât deci să trec de la real la modern şi să învăţ greaca
veche şi modernă. Ştiam că la Universitate se face, la
catedra de istorie veche, profesor fiind Vasile Pârvan, un
curs de introducere un în limba greacă de către asistentul
Papazolu. M-am dus deci la profesorul Pârvan, care fusese
prieten cu tata şi coleg la Academie, ca să-1 rog -nu-1 mai
văzusem până atunci - să-mi dea voie să asist la acest curs
de greacă. M-a primit numaidecât, mi-a vorbit îndelung şi
cu multă căldură de tata şi m-a autorizat să urmez cursul.

86
Autorizaţia era necesară deoarece eram încă în liceu; am
şi venit, câteva luni, la facultate, îmbrăcat în uniforma dc
licean.
După câteva zile, am asistat la lecţia de deschidere a
cursului lui Pârvan, prima lecţie după războiul pentru
întregirea neamului nostru. Sala a patra a vechii Facultăţi
de Filozofie şi Literatură era plină. în primul şi al doilea
rând de bănci stăteau, îmbrăcaţi în negru, părinţii
studenţilor căzuţi pe câmpul de luptă. Căci lecţia
inaugurată a magistrului - aşa i s-a spus şi aşa i-am spus
profesorului nostru iubit -era închinată amintirii lor, fiind
intitulată „Au căzut pentru libertate" şi având ca motto
expresia veche greacă: „Panta nenikikamen", adică
„Toate le-am învins". A intrat magistrul, purtând haina
neagră severă -de pastor protestant parcă - închisă până
la gulerul înalt, ne-a privit cu ochii lui sfredelitori - îmi
găsisem un loc la marginea dinspre bulevard a băncii a
patra - şi s-a îndreptat spre catedră. în sală s-a aşternut
liniştea. întreaga lecţie a fost de un zguduitor patriotism,
un adevărat imn închinat ţării şi celor ce s-au jertfit
pentru ea. Aud şi acum cuvintele prin care a încheiat: „Cu
anii lor cei tineri, au înmulţit anii nesfârşiţi ai patriei.
Somn blând, copiii mei, somn lin". Şi am văzut atunci
lumea plângând, nu numai părinţii celor căzuţi, dar şi
mulţi dintre cei dc faţă. Cu greu m-am stăpânit să nu
plâng şi eu. Şi mă gândeam şi la durerea mea şi a familiei

86
noastre, dar şi la durerea lui Pârvan însuşi, care-şi
pierduse, în timpul refugiului, şi soţia şi copilul.
Am aflat, numai din gazete, despre marele act al
Unirii, din 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia. în alte
împrejurări, poate că aş' fi încercat, cu toată greutatea
comunicaţiilor din acel moment şi a stării de tranziţie de
la stăpânirea ungurească la cea românească, cu armata
noastră înaintând în Transilvania, să ajung dacă nu la Alba
Iulia, dar măcar până aproape. Dar lovitura ce se abătuse
asupra casei noastre, prin moartea tatei, cu toate
urmările ei, starea în care se găsea mama şi cu însumi, au
făcut ca să consider un asemenea drum ca o imposibili-
tate. A trebuit deci să mă mulţumesc numai cu ceea ce
scriau ziarele asupra actului Unirii. în „Universul" din 1
decembrie 1918, stil nou, se publica apelul, dat din Arad,
prin care se convoca lumea la Alba-Iulia, iar la 6
decembrie o dare de seamă rezumată în care se arată că
numărul participanţilor la Marea Adunare a fost de „peste
150.000 de oameni. în următorul număr, din 7 decembrie,
o dare se seamă amplă, arătând cuvintele ţinute şi
entuziasmul zguduitor al mulţimii.
în ce priveşte Unirea Bucovinei, „Universul" a
publicat, la 2 decembrie st.n., hotărârea luată la Cernăuţi;
cu o zi înainte, apăruse tot în „Universul" telegrama
omagială trimisă de Iancu Flondor, preşedintele Adunării,

86
către ministrul plenipotenţiar al Fundaţiei, contele de
Saint Aulaire.
Am început, îndată după audierea lecţiei de
deschidere a lui Vasile Pârvan, să pregătesc examenul de
clasa a opta modernă. Trebuia să dau în prealabil
diferenţa de clasele a cincea, a şasea şi a şaptea modernă,
să cunosc deci bine textele autorilor clasici, să le traduc şi
să învăţ şi scandarea. M-am aşezat pe lucru, începând cu
Eneida lui Virgiliu, continuând cu Titu Liviu, Salustiu,
Ovidiu, Tacit şi terminând cu Odele lui Horaţiu. Din Eneida
pregătisem o mie de versuri, ceea ce era foarte mult, dat
fiind că marea majoritate a candidaţilor - unii oameni în
toată firea, alţii îmbrăcaţi încă în uniforma militară -
pregătiseră o sută, maximum o sută cincizeci de versuri.
Mi-aduc aminte că unul din candidaţi - un vlăjgan căruia
numai de carte nu-i ardea - m-a ameninţat că dacă spun
exact cât am pregătit, „îmi arată el", o s-o pat rău. Nu m-
am intimidat şi i-am spus examinatorului - era profesorul
Angliei Marinescu, poreclit de elevii lui, „Graecorum et
Romanorum", profesor destoinic, ştiind multă carte - cifra
exactă. M-a întrebat surprins: „Adevărat, ai pregătit atât?
- era învăţat cu cota obişniută, mult mai mică - şi când am
confirmat, m-a pus să citesc şi să traduc la
întâmplare, din cele o mie de versuri, în două locuri.
Mi-a dat zece şi vlăjganul n-a mai insistat. Examenul de
clasa a opta modernă l-am făcut fară greutate - la

86
matematici am rezolvat problema „stanţe pcde" la tablă,
tară nici un cuvânt, spre mirarea profesorului - aşa încât
în toamna lui 1919 m-am putut înscrie la Facultatea de
Filozofie şi Litere, secţia istorie şi geografie.
Tot în 1919 am publicat şi primul meu articol, o
recenzie critică a studiului profesorului de drept roman
Ştefan Longinescu, despre „Aşezământul şi legătura lui
Mihai Viteazul". Cunoşteam bine problema: tata făcuse în
1915 o comunicare la Academia Română, secţia istorică, şi
arătase adevăratul caracter al acestui aşezământ care n-a
însemnat nici introducerea rumâniei în Ţara Românească,
aşa cum crezuseră unii, nici consfinţirea ei, cum crezuseră
alţii, ci numai interzicerea pentru stăpânii de rumâni de a
revendica pe aceia dintre ei care, cu prilejul expediţiei lui
Sinan Paşa, din 1595, îşi părăsiseră aşezările şi se
stabiliseră în altă parte, pe moşiile altor stăpâni.
Argumentarea era peremptorie. Longinescu, nespecialist
în probleme de istorie socială românească, publicase în
cursul lui 1918 studiul său în care susţinea că aşezământul
lui Mihai Viteazul e tot una cu tratatul încheiat în mai
1595 la Alba Iulia între delegaţia de boieri reprezentând
pe domnul muntean şi principele Sigismund Bâthory. El
nu observase însă că, în realitate, clauza din tratatul de la
Alba Iulia e tocmai contrară Aşezământului deoarece ea
prevede că rumânii care vor fugi de pe moşiile stăpânilor
lor să fie aduşi îndărăt. Am făcut deci o recenzie critică

90
arătând care e realitatea, şi am încheiat spunând că
aştept volumul al doilea, anunţat, al studiului profesorului
Longinescu. Am dat recenzia directorului „Convorbirilor
Literare", profesorului Mehedinţi, care a publicat-o în
revista ce o conducea. Recenzia a provocat vâlvă atât la
Facultatea de Drept cât şi la cea de Litere. Mihail
Seulescu, profesorul de Finanţe de la Drept, a relevat-o
arătând că am dreptate. Longinescu, iritat, i-a reproşat lui
Mehedinţi că a publicat recenzia unui elev de liceu, la care
a primit răspunsul că nu s-apus în discuţie autorul
recenziei, nici vârsta lui, ci cuprinsul şi argumentarea ei. In
„Curierul judiciar" a apărut un răspuns al lui Longinescu,
în care, necitându-mi numele, a încercat să-şi susţină
punctul de vedere. I-am replicat, tot în „Convorbiri
Literare" şi cu aceasta polemica s-a închis, iar voiumul al
doilea n-a mai apărut niciodată.
Ion I.C. Brătianu, îndată după realizarea statului
naţional unitar, adică în 1919, se gândea să mute capitala
ţării din Bucureşti, în sudul Transilvaniei şi anume în
regiunea Făgăraşului care oferea multe avan-tagii: era în
centrul ţării, lângă un râu însemnat, Oltul, mai mare decât
Dâmboviţa, avea drept fundal munţii Făgăraşului atât de
frumoşi, cu şirul de pâraie limpezi care izvorăsc din coasta
lor; se adaogă clima, ceva mai puţin excesivă decât a
Bucureştilor. Ideea surâdea multora, în special tineretului;
s-a publicat şi o lucrare, a unui inginer - nu-mi amintesc

90
numele - care pleda această mutare a capitalei. Ion I.C.
Brătianu avea o slăbiciune pentru munţii Făgăraşului care
mărgineau spre miază-noapte locurile natale ale familiei
sale; însoţit de Gheorghe Kirileanu - moş Ghiţă, cum îi
spuneau toţi cei apropiaţi - a străbătut călare aceşti
munţi, plecând de la Cumpăna, trecând pe lângă vârful
Negoiu şi ajungând dincolo, în câmpia Oltului. Ideea
mutării capitalei a întâmpinat însă şi o opoziţie acerbă din
partea economiştilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, fratele
lui Ion. Ei argumentau că o asemenea mutare va aduce
decăderea Bucureştilor în care s-a investit atâta capital;
că imobilele - case şi terenuri - se vor deprecia. Mai
invocau şi un alt argument, de alt ordin: că nu trebuie
întreruptă o tradiţie veche de aproape o jumătate de
mileniu, de când capitala se fixase aci, pe malurile
Dâmboviţei. Până la urmă au biruit economiştii şi s-a
renunţat la ideea mutării capitalei. Alte popoare, în
perioada interbelică, au realizat-o însă: turcii care au
mutat capitala dc Ia Constantinopol la Ankara, în mijlocul
podişului anatolian, şi brazilienii care, în locul lui Rio de
Janeiro, au clădit o capitală nouă, tot pe un podiş, la
Brazilia, în interiorul ţării. La fel şi sovieticii care au părăsit
Petrogradul, fost până la primul război mondial
Petersburg, ctitoria lui Petru cel Mare, pentru a reveni la
Moscova marilor cnezi şi ţari de odinioară.

90
 Ion I.C. Brătianu a fost căsătorit de două ori: prima
dată cu Măria Moruzi, fosta soţie a lui Alexandru Cuza,
fiul lui Cuza Vodă; rămasă văduvă foarte de timpuriu - fiul
lui Cuza, suferind, murise chiar în timpul călătoriei de
nuntă, la Madrid - ea a cunoscut pe tânărul şi înfaţişătorul
inginer care era Ion I.C. Brătianu, pe când acesta lucra la
construcţia căii ferate Bacău-Piatra Neamţ; din această
legătură, legalizată sub injoncţiunea fratelui Măriei
Moruzi, ofiţer de carieră, s-a născut, în 1898 Gheorghe
Brătianu. Acesta, crescut de maică-sa la Iaşi, nu 1-a
întâlnit însă pe tatăl său decât după vreo zece ani, cu
prilejul atentatului îndreptat împotriva acestuia din urmă,
când Ion I.C. Brătianu, rănit de glonţul atentatorului, a
cerut să-şi vadă fiul. Gheorghe Brătianu a venit într-
adevăr, dar primele cuvinte pe care le-a adresat tatălui
său au fost, în limba franceză: „Quc me voulez vous,
Monsieur?" („Ce doriţi de la mine, domnule?"). Mai pe
urmă, relaţiile dintre tată şi fiu s-au strâns; în vara lui
1916, înainte de intrarea noastră în război pentru
întregirea statului naţional, au făcut împreună o călătorie
cu automobilul în timpul căreia au discutat istoric
românească. Gheorghe Brătianu şi-a exprimat admiraţia
sa faţă de Ştefan cel Mare; tatăl său i-a spus că pentru el
mai mare însemnătate are Mihai Viteazul deoarece el a
realizat unirea celor trei ţări româneşti. Ştiu de această
conversaţie de la însuşi Gheorghe Brătianu care mi-a

90
povestit-o la câtva timp după începutul acţiunii sale
politice, spre finele lui 1931. Tot el mi-a arătat mai târziu,
după ce s-a mutat în Bucureşti - a stat mai întâi cu chirie
în casele profesorului Radu Perianu din cartierul
Cotroceni, apoi în casele proprii, cumpărate, pe strada
Popa Chiţu în apropierea actualei străzi Galaţi1 - serviciul
de ceai, de argint, cu iniţialele lui Vodă Cuza, serviciu
ajuns, prin căsătoria mamei sale cu fiul acestuia din urmă,
în posesiunea lui.
A doua soţie a lui Ion I.C. Brătianu a fost Eliza, născută
Ştirbei, căsătorită prima dată cu Alexandru Marghiloman,
fruntaşul conservator, viitorul prim-ministru din 1918. Nu
era ceea ce se cheamă o femeie frumoasă; avea însă o
remarcabilă inteligenţă şi o cultură deosebită; vorbea
foarte bine nu numai franceza, dar şi engleza. Ţinea la
ţară, dar în ipostaza ei de urmaşă de domnitor şi de soţie
1Azi Lascăr Catargiu.
de prim-ministru. Am cunoscut-o în două împrejurări.
Prima dată în 1927, când m-a îndemnat să dau o lecţie în
limba engleză a studiului despre Nicolae Milescu, studiu
publicat în Memoriile Secţiei Istorice ale Academiei, în
care apăram cu dovezi pe Milescu de acuzarea de plagiat,
formulată mai întâi cu rezerve de cercetătorul englez John
Baddeley, apoi fără rezerve de P.P. Panaitescu; mi-a
propus chiar să facă ea traducerea acestui studiu. I-am
mulţumit, evident, dar am amânat pentru mai târziu

90
realizarea acestei sugestii; probabil a supărat-o faptul. A
doua oară, a fost la finele lui 1929. După moartea lui Ion
I.C. Brătianu, întâmplată cu doi ani mai înainte, se
hotărâse înfiinţarea Aşezământului cultural Ion I.C.
Brătianu, similar aceluia privind pe părintele său şi care
urma să cerceteze, sub raportul istoric, perioada
contemporană, adică acea cuprinsă între 1889 - moartea
lui Ion C. Brătianu - şi 1927, moartea fiului acestuia, Ion
I.C. Brătianu. Cum eram directorul primului aşezământ,
mi s-a încredinţat şi conducerea celui de al doilea. La
acest al doilea aşezământ am publicat volumul privind
Unirea Basarabiei, alcătuit de profesorul universitar şi
membru activ al Academiei, Ştefan Ciobanu şi volumul
Unirea Bucovinei, alcătuit de profesorul universitar şi
membru activ al Academiei, Ion (Iancu) Nistor, ambii
martori oculari şi părtaşi ai evenimentelor istorice
respective. Volumele cuprindeau câte un studiu şi
documentele esenţiale referitoare la evenimentele care
şi-au găsit încununarea la 27 martie/9 aprilie (Unirea
Basarabiei) şi 15/28 noiembrie 1918 (Unirea Bucovinei).
Aşteptam apoi - dar aşteptarea a fost zadarnică -
manuscrisul lui Al. Lapedatu, şi el profesor universitar şi
membru al Academiei, cu care mă înţelesesem să scrie
Unirea Transilvaniei. Eliza Brătianu voia însă ca la
conducerea „Aşezămân-lului Ion I.C. Brătianu" să fie un
protejat al ei, anume George Fotino, bărbat chipeş care se

90
întorsese, nu de mult, de la Paris unde îşi trecuse
doctoratul în drept cu o teză privind istoria vechiului
drept românesc şi care - mi s-a spus - funcţionase scurtă
vreme ca secretar al soţului ei. M-am trezit deci într-o zi
cu ştirea că Fotino a fost numit directorul Aşezământului
celui de al doilea pe care îl condusesem, împreună cu
primul, până atunci. Am scris imediat, în aceeaşi zi, o
scrisoare preşedintelui consiliului celor două aşezăminte,
adică lui Vintilă Brătianu, în care îi arătam că numirea lui
Fotino înseamnă implicit dezavuarea felului în care am
condus eu Aşezământul Ion I.C. Brătianu - deci şi a
publicaţiilor respective - şi că, în consecinţă, îmi dau, prin
această scrisoare însăşi, demisia din conducerea ambelor
aşezăminte. Căci nu puteam să mai rămân director al
Aşezământului Ion I.C. Brătianu câtă vreme mi se dădea
un vot de blam la celălalt aşezământ. Vintilă Brătianu mi-
a răspuns imediat că nici vorbă nu poate fi de plecarea
mea şi de numirea lui Fotino, dc care dealtfel nu luase
cunoştinţă. Aşa încât am rămas mai departe directorul
ambelor aşezăminte, iar George Fotino a fost numit
director al Bibliotecii -atunci înfiinţate ca instituţie
separată - bibliotecă avându-şi sediul chiar în locuinţa lui
Ion I.C. Brătianu, unde s-a amenajat, în acelaşi timp, şi
locuinţa noului director.
Eliza Brătianu este cea care a scris, cu mâna ei,
exemplarele tratatului de alianţă din 4/17 august 1916,

90
prin care ne angajam să intrăm în război, de partea
Antantei, până cel mai târziu 15/28 august acelaşi an,
adică cel mai târziu în unsprezece zile. Ionel Brătianu, care
voia să se păstreze în mod absolut secretul asupra
tratatului, aşa cum se păstrase şi asupra convenţiei din
septembrie 1914, nu a vrut să utilizeze serviciile vreunei
dactilografe a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri,
deoarece nu era sigur de discreţia ei, şi a apelat în
consecinţă la soţia sa, în care avea desăvârşită încredere.
Eliza Brătianu nu s-a putut înţelege cu primul ei soţ
care punea mult preţ pe formă, sub toate raporturile, atât
de mult încât putea să exaspereze pe cei din jur. Era
singurul om care îşi despărţea părul cu cărare nu numai în
faţă, spre frunte, şi în creştetul capului, dar şi în spate,
spre ceafa. îmbrăcat impecabil, cu haine de cea mai bună
calitate - rufaria şi-o spăla şi călca la Londra - călătorea
întotdeauna însoţit de un fecior („mon valet de pied"). L-
am văzut într-o dimineaţă, în toamnă târzie a lui 1919, pe
Calea Victoriei, în dreptul Teatrului Naţional, mergând
spre bulevard. înalt, voinic, cu un început de favoriţi,
tăiaţi oblic şi tunşi scurt, păşea măsurat, nici prea repede,
nici prea încet; făcea impresia unui om sigur de sine;
atunci am observat şi extremitatea de jos a frezei dinspre
ceafa, de care auzisem vorbindu-se. Avea o frumoasă
aşezare în marginea de est a Buzăului, în mijlocul unui
parc - se vedea din tren - şi un grajd renumit de cai de

90
curse. Cafeaua o bea, înmulţită cu rom; de aici a şi rămas
denumirea de „Marghiloman" pentru o asemenea cafea,
după cum tortului de şocolată, vârstat cu cremă verde de
fistic, i se spunea „Take Ionescu", ca şi gulerului scrobit cu
colţuri larg răsfrânte.
Când s-a despărţit de Alexandru Marghiloman, Eliza
soţia sa, a avut un cuvânt dur de caracterizare: „Chez cet
homme tout est faux, sauf rargenterie" („La acest om,
totul e fals, afară de argintărie"). Cuvânt exagerat totuşi,
deoarece avea şi însuşiri. Era un bun debater
parlamentar, vorbea cu pricepere, fară să aibă talentul,
însă, al lui Take Ionescu („Gură de aur") sau al lui Titu
Maiorescu. A fost criticat, uneori cu înverşunare, pentru
faptul că a fost format guvernul din 1918 care a semnat
tratatul de la Bucureşti. Trebuie să recunoaştem însă
acum, în perspectivă istorică şi privind lucrurile cu
obiectivitate, că Marghiloman a acceptat atunci un rol de
sacrificiu. Normal ar fi fost ca acela sub care s-a purtat
războiul, adică Ion I.C. Brătianu, şi s-a ajuns în situaţia din
1918, acela să încheie şi tratatul de pace. Dar Ionel
Brătianu s-a dat deoparte, după cum s-a dat şi generalul
Averescu, sub care s-au semnat totuşi preliminariile de la
Buftea, care cuprindeau condiţiile principale ce urmau să
fie incluse în tratat. Ce era de făcut? Trebuia să se
găsească cineva care să ia asupra-şi sarcina ingrată de a
iscăli tratatul, astfel expunându-ne, în noua situaţie

90
creată, în urma păcii de la Brest Litovsk şi a înaintării
trupelor germano-austro-ungare în Ucraina de sud, să
vedem Moldova ocupată de duşmanii care ne strângeau
din toate părţile. A facut-o Marghiloman, cu preţul sacri-
ficării viitoarei sale cariere politice. Sunt asemenea
momente în viaţa unei naţiuni, nu numai la noi, dar în
general, în mai toate statele, când cineva trebuie să tragă,
sub raportul politic, concluziile, căutând să scape ce se
mai poate scăpa sau căutând să păstreze, pentru o
eventualitate sau conjunctură viitoare, statul, cu aparatul
său militar, economic şi administrativ. Aşa s-a întâmplat şi
în 1940 cu guvernul Gigurtu care a trebuit să semneze
dictatul de la Viena, după cum guvernul precedent, al lui
Gheorghe Tătărăscu, a trebuit să accepte ultimatum-ul de
la Moscova, cu căderea Basarabiei, Bucovinei de nord şi a
unui colţ din judeţul Dorohoi. Oamenii de bună credinţă
nu pot să acuze guvernele respective pentru aceste fapte
politice, impuse de necesitate. Ceea ce nu scuză, evident,
măsurile de ordin rasist luate de guvernul Gigurtu şi, mai
târziu, de guvernul Antonescu.

Cercetând, după moartea tatii, hârtiile rămase, am

aflat manuscrisul celei de a treia comunicări de istorie
socială ce urma să fie ţinută la Academie, comunicare

90
având drept titlu Despre boieri şi formând urmarea celor
două anterioare, Vechimea Rumâniei în Ţara Românească
şi legătura lui Mihai Viteazul şi Despre rumâni. M-am
înfăţişat deci la Academie cu acest manuscris şi cu o
petiţie cerând ca el să fie publicat în Memoriile Secţiunii
Istorice unde fuseseră publicate şi celelalte două. Ion
Bianu, directorul bibliotecii Academiei şi factotum în ce
priveşte publicaţiile, mi-a răspuns că nu-1 poate publica,
fară ca măcar să-şi fi aruncat privirea asupra
manuscrisului. Motivul: Academia n-are bani, e săracă. La
argumentul meu că tata a fost membru activ al instituţiei
şi că e vorba de o comunicare la Academie, urmând altora
două care au apărut în Memoriile Secţiunii Istorice, Bianu
şi-a menţinut refuzul care m-a surprins şi indignat. Am
luat deci manuscrisul şi m-am dus la „Cartea
Românească", unde am găsit înţelegerea cea mai deplină
- directori erau Rasidescu şi Ioaniţiu -volumul apărând în
1920, într-o ediţie de 3.000 de exemplare. M-am întrebat
ce 1-a făcut pe Bianu să refuze categoric publicarea comu-
nicării; dacă într-adevăr Academia era, în acel moment, în
criză financiară - ceea ce însă n-a împiedicat-o să publice
alte lucrări - n-avea decât să-mi spuie că, pentru moment,
nu se poate publica, dar că, îndată ce situaţia se va
îmbunătăţi, se va trece la tipărire. Aşadar, nu lipsa de
mijloace a fost motivul, ci altceva. Cu prilejul apariţiei
celor două comunicări anterioare de istorie socială,

90
avusese loc o discuţie între tata şi Nicolae Iorga. Acesta
din urmă publicase o recenzie în „Revista Istorică",
recenzie căreia tata i-a răspuns. Şi cu prilejul acestor
lucrări, ca şi cu prilejul altor lucrări anterioare, se
constatase o divergenţă accentuată între părerile lor, aşa
încât relaţiile dintre ei, fară să fie rupte, erau totuşi foarte
reci. Tata demonstrase, de pildă, în prima comunicare de
istorie socială „Vechimea Rumâniei..." că această
instituţie era străveche în Ţara Românească, ea
constatându-se documentar încă în secolul al XlV-lea.
Aceasta infirma însă teza lui Iorga, potrivit căreia
Rumânia nu era mai veche decât secolul al XVI-lca. Bianu
era, evident, la curent cu deosebirea de păreri între cei
doi antagonişti. Şi cum nu voia să-1 supere pe Iorga, se
temea de el, a refuzat, pur şi simplu, să tipărească ultima
comunicare a tatei. Instinctul 1-a povăţuit bine dealtfel,
căci şi această ultimă comunicare, extrem de
documentată, cuprinde concluzii care diferă de acelea ale
lui Nicolae Iorga.
Ion Bianu se ridicase cu ajutorul lui Dimitrie Sturdza,
care-i preţuia spiritul de economie şi de gospodar. Sub
acest raport, Bianu era într-adevăr remarcabil. împingea
economia atât de departe că, de câte ori i se prezenta o
petiţie, scrisă, cum se obişnuia adesea atunci, pe o coală
dublă, tăia cu cuţitul coala a doua, nescrisă, şi o punea
deoparte. L-am văzut o dată făcând operaţiunea şi,

90
observându-;mi privirea, mi-a spus: „Hârtia trebuie
economisită". Bianu locuia chiar în cuprinsul Academiei,
într-un apartament situat în clădirea principală, în partea
opusă Căii Victoriei. Cum grădina era întinsă - nu exista pe
atunci clădirea cea nouă a Bibliotecii, cu depozitul aferent
- şi cum iarba era destulă, Bianu ţinea şi o vacă, în plin
centru al Bucureştilor şi spre hazul colegilor de la
Academie care uneori îl tachinau, în glumă, pc chestia
vacii. în afară de atitudinea faţă de manuscrisul tatii, am
şi o amintire personală, destul de dureroasă, în legătură
cu spiritul de economie al lui Bianu. Eram student în anul
al doilea şi, în iarna din 1920-1921 îmi făcusem primul
palton civil; până atunci îl purtasem pe acela de uniformă,
de licean. Mergeam destul de des la biblioteca Academiei
care, pe atunci, era în vechea clădire, la etaj. îmi lăsam
paltonul într-unui din cuierele din anticameră şi intram
apoi în sala de lectură. într-o zi, ieşind la prânz, constat că
paltonul dispăruse şi că acela ce mi-1 luase, nu lăsase pe
al său în schimb. Era clar: unul din lectori sau, eventual,
unul din afara bibliotecii, vreun hoţ de stradă, îmi furase
paltonul. M-am dus imediat la Bianu şi i-am expus cazul;
răspunsul lui: „Şi ce vrei să-ţi fac eu?". „Să-mi plătiţi
paltonul, deoarece l-am lăsat la garderoba bibliotecii, deci
în paza instituţiei pe care o conduceţi". „N-am bani", a
replicat, sec, directorul bibliotecii, „nu pot să-ţi dau
nimic". Am insistat, arătându-i situaţia în care mă găseam

90
- murise şi mama, în toamna lui 1920 şi aveam destule
greutăţi - dar n-a fost chip să-1 conving. Aşa că am plecat
în haină, în toiul iernii, gândindu-mă că directorul
bibliotecii a uitat de vremea, când, fecior de ţăran sărac
din mijlocul Transilvaniei, ştia ce-i lipsa şi cât de greu se
făcea o haină. în calitate de director, Bianu are meritul că,
ajutat de subalternii lui care strângeau materialul şi-1
ordonau, a publicat câteva repertorii bibliografice, şi
anume Bibliografia veche românească, apărută sub
numele lui şi al lui Nerva Hodoş şi Catalogul manuscriselor
româneşti apărut, tomul II sub numele lui şi al lui Remus
Caracas, iar tomul III sub numele lui şi al lui G. Nicolăiasa.
Când a ieşit la pensie, în 1927, colegii de la Facultatea de
Filozofie şi Litere i-au dat o masă, la „Cina". Eram cel mai
tânăr dintre profesori -în primăvara acelui an trecusem
examenul de agregaţie - şi atunci când decanul facultăţii
mi-a propus să iau eu cuvântul în numele corpului
didactic, am acceptat. I-am făcut deci elogiul academic -
fară să amintesc, bineînţeles, ceva din experienţele mele
personale în privinţa raporturilor cu el - şi m-am gândit că
soarta îşi are ironiile ei imprevizibile.

Universitatea. Examenul de capacitate pentru

învăţământul secundar

90
 M-am înscris deci la Facultate la secţia istorie şi
geografie. M-am gândit însă ca să iau la licenţă, în afară
de „Istoria românilor", materie principală, „Slava" şi
„Bizantina", ca materii de completare, deoarece ştiam că-
mi vor fi neapărat necesare pentru viitoarea activitate
ştiinţifică. Era aşadar o licenţă cu caracter de strictă
specialitate, spre deosebire de licenţele obişnuite, în care
materiile de completare se alegeau de obicei, din cele
uşoare, cum era, de pildă, arheologia şi istoria artei unde
profesorul respectiv, blândul şi talentatul Georgc Murnu,
era recunoscut prin marea sa indulgenţă. (Ieşise vorba -
totuşi nedreaptă -printre studenţi, că la Murnu, din o sută
de candidaţi care dau examen, reuşesc o sută unu!).
O dată cu mine s-a înscris la istorie, în acea toamnă a
anului 1919, o scamă de studenţi din Transilvania şi
Basarabia. Erau studenţii care veneau să înveţe în capitala
ţării unite, era prima serie de studenţi a României Mari,
învăţând liberi într-o ţară liberă, scăpaţi din strân-soarca
pajurilor bicefale din apus şi răsărit. îl văd pe
transilvăneanul Ioachim Crăciun, înalt, subţire, cu
pantaloni puţin cam scurţi, cu un aer serios, uşor
protocolar; m-am înţeles imediat cu el, cum m-am înţeles
şi cu Ştefan Manciulea, şi am rămas prieteni toată viaţa. îl
văd pe Caius Lepa, bănăţeanul, mare amator de muzică,

90
purtând întotdeauna asupra lui diapazonul, cu care ne da
pe „la"; îl văd pe Ioan Lupii, viitorul bibliograf al
Academiei Române, serios şi tăcut, pe Şerban, viitorul
director dc liceu din Arad şi Bucureşti, vesel şi bine dispus,
pe Todor Avram, de asemenea bibliograf, bun cunoscător
al literaturii maghiare, pe preotul Constantinov, din
Ismail, viitor prefect naţional-ţărănist, căruia-i
împrumutam - ca şi altora, dealtfel - caietele mele de curs
la bizantină şi istoria românilor, îl văd, în sfârşit, pe
Grigore Avachian, din Cetatea Albă, viitor profesor la
Turnu Severin şi cel care a condus săpăturile arheologice
la cetatea bizantină, apoi românească, de la Enisala
(judeţul Tulcea). Interesant tip, acest
Avachian căruia-i ziceam, familiar, Grişa: inteligent,
înzestrat pentru pictură, învăţase, încă de acasă, şi câteva
îndeletniciri practice: ştia să repare încălţămintea, ştia să
tundă şi să radă. Nc-am înţeles foarte bine; pensionar azi,
în Bucureşti, îl revăd întotdeauna cu plăcere. Cu toţi aceşti
transilvăneni şi basarabeni eram prieten, ne întâlneam nu
numai la cursuri şi seminarii, dar şi la cantina din strada
Sfinţii Voievozi, unde, după moartea mamei, am luat
masa timp de aproape un an de zile. Toţi erau bursieri;
locuiau la cămin, lângă cantină, tot în Sfinţii Voievozi.
în afară de cei veniţi de peste Carpaţi şi dc peste Prut -
bucovineni n-au venit la Bucureşti, deoarece aveau nu
numai Universitatea din Cernăuţi, unde era profesor de

90
istoria românilor Iancu Nistor, membru al Academiei
Române, dar şi pe aceea din Iaşi - s-au mai înscris atunci la
istorie o seamă de tineri din vechiul regat. îmi amintesc dc
Alexandru Cartojan, viitor profesor la Giurgiu; era nepotul
lui Neculai Cartojan, specialistul în istoria literaturii
române vechi, autorul unor remarcabile lucrări în acest
domeniu. Simpatic şi prietenos, autor şi el al unei reuşite
monografii dc popularizare despre Petre Cercel, Alecu
Cartojan a murit înainte de vreme. Mauriciu Kandel, viitor
conferenţiar de istorie universală la Facultate, era de fel
din Slobozia. M-a poftit la el acasă, în Bărăgan, şi m-am
dus, după ce m-am abătut mai întâi pe la Urziccni, unde a
trăit ani de zile nenea Ionică, fratele tatei. Am văzut
familia Kandel, mama şi surorile; tatăl murise. Avuseseră
dc suferit, în timpul războiului, când prin partea locului
trecuseră trupele inamice. Cu o curiozitate vie şi multiplă,
interesându-se şi dc geografie şi de Bizanţ, Kandel a fost
unul din colegii cu care m-am înţeles mai bine şi am rămas
prieteni până azi. Nu s-a înţeles în schimb, deloc, cu
Andrei Oţetea şi dc aceea a şi rămas conferenţiar până la
pensie. în timpul guvernării lui Antonescu, nemaiputând
funcţiona la o şcoală publică, din cauza legilor rasiste, era
profesor şi director la gimnaziul evreiesc din Bucureşti. La
un moment dat, comitetul de bătrâni ai gimnaziului i-a
cerut să nu mai ţie cursuri sâmbăta; Kandel le-a răspuns
că nu poate să aibă două zile pe săptămână fără cursuri, şi

90
sâmbăta şi duminica, şi în consecinţă a refuzat cererea
lor. Comitetul a vrut atunci să-l înlocuiască din postul dc
director. Kandel mi s-a plâns şi m-a rugat să arăt
Ministerului învăţământului situaţia. Am facut-o şi
ministerul i-a dat dreptate, menţinându-1 ca director.
Kandel n-a uitat serviciul adus şi când, la rându-mi, după
1944, am fost cercetat, ca şi alţi colegi, de o comisie a
ministerului, a depus favorabil, arătând felul cum m-am
purtat faţă de el în timpul prigoanei antonesciene. A
dovedit caracter, spre deosebire de alţii cărora le făcusem
bine şi care au refuzat să depuie mărturie.1 Un alt coleg a
fost Grigore M. Cotlaru, viitor profesor la un liceu din
Bucureşti; avea darul vorbirii şi, la întrunirile studenţeşti
mai mici sau mai mari, lua cuvântul. îmi mai amintesc de
Mirodescu, supranumit Pahihi, şi el viitor profesor
secundar în Capitală. Alexandru Rally făcea ca specialitate
principală Istoria universală, iar ca secundare franceza şi
italiana, dar ne întâlneam foarte des, fie la cursurile lui
Iorga sau ale lui Onciul, fie la cantină. Minte ascuţită,
talentat, şi-a continuat studiile în Franţa, unde a publicat,
împreună cu soţia sa, Getta Rally, o foarte utilă
Bibliografie franco-romănă, în două volume, iar în ultimii
ani frumoase traduceri din Rostand, du Bellay şi alţi poeţi
ai „Pleiadei". Pamfil Georgian,2 de fel din Gura-Teghii
(nordul judeţului Buzău), sat carc-mi era cunoscut, a ales
ca specialitate principală geografie; îl vedeam însă foarte

90
des, ca şi pe Rally, deoarece majoritatea cursurilor şi
seminariilor erau comune.
M-am înţeles bine şi cu o seamă din cei care m-au
precedat cu un an de facultate sau care s-au înscris după
mine. Din prima categorie făcea parte Victor Papacostea,
viitorul profesor de balcanologie, din ultima Radu Vulpe,
1 Pc Mauriciu Kandel l-am
avut profesor în ultimul an de
facultate (1948-1949), după
reforma învăţământului din 1948.
Preda georgafia
cunoscutul istoricţărilor vecinecare
şi arheolog, cu la început iscălea Radu
RPR. Expunea metodic,
Vlădescu-Vulpe, pentru clar, cu oVlădescu să dispară, aşa
ca apoi
voce
cum acalmă şi fără
dispărut accentele
Teodorescu din numele lui George
„revoluţionare"
Teodorescu-Kirileanu, la modă.
devenitPrin
pentru cei apropiaţi „Moş
1953-1954 când sau
Ghiţă Kirileanu" încăcumlucram pe
a dispărut tot Teodorescu din
şantiere, m-amTeodorescu-Arghezi,
numele lui Tudor întâlnit cu rămânând scurt - şi
profesorul
strălucitor -Kandel pe stradă.
Tudor Arghezi. TotM-a
celei de a doua categorii i-
întrebat
a aparţinut ce şifac, dacă Dumitrescu
Vladimir am vreo care şi-a legat numele
veste de la tata, neoliticului
de cercetarea (nu aveam); şiapoi în special de civilizaţia
l-am întrebat
Gumelniţa, la rându-mi
numită astfel, dupăcumsatul din sudul judeţului
mai
Ilfov.,pste la facultate.
Vladimir a avut un Răspunsul
frate, pe Constantin, în aceeaşi
profesorului
serie cu mine,Kandel:
element „Ne îneacă de viitor, dar care, din
înzestrat,
prostia,
nefericire,domnule
s-a sinucis,Giurescu". A
ca student, din pricina unei
rosti asemenea
dragoste cuvinte prin
neîmpărtăşite. 1953-studente, citez pe Zoe
Dintre
1954
Balş, cuechivala
chip parcăcudesprinsînchisoare
dintr-o frescă bizantină, pe
sigură.
Lenuţa Cociu, veselă şi bună pianistă, pe Elena Zilişteanu,
2 înainte de 1944, autor de
manuale de istorie, împreună cu
90

soţia sa Lucia Pamfil Georgian.

de fel din Focşani, tăcută şi silitoare, pe Nelly Başturescu.
învăţau toate bine, aş zice chiar mai bine ca băieţii; numai
la seminar la Onciul, le era niţel teamă. Zoe Balş a obţinut
pentru o lucrare a sa de seminar - nu-i mai ţin minte titlul
- jumătate din „Premiul Amintirii" instituit de Vasile
Pârvan în memoria alor săi, cealaltă jumătate revenindu-
mi mie pentru lucrarea „Dacii liberi". Un alt premiu am
luat pentru o lucrare de seminar la Onciul, cu subiectul
„Stadiul actual al cercetărilor privind cronica lui Grigore
Ureche", un * al treilea, mai mare, din fondul „Hillel",
pentru lucrarea de licenţă „Marile dregătorii în secolele
XIV-XV", lucrare care, mult amplificată, a devenit teza
mea de doctorat. Tot în 1919, l-am întâlnit, pentru întâia
dată, la facultate, pe Alexandru Rosetti. Urmase, timp de
un an, înainte de război, cursul tatii care-i făcuse o
impresie deosebită; îi plăcuseră în special comentariile
asupra „Descrierii Moldovei". Mi-a spus-o chiar în prima
zi. Mi-a dăruit tot atunci cursul lui Ovid Densuşianu pe
care-1 editase. Am rămas prieteni şi prietenia s-a accen-
tuat, durând şi astăzi, după cincizeci şi şapte de ani.
Lucram la facultate cu intensitate, mai întâi fiindcă îmi
plăcea, al doilea fiindcă voiam să isprăvesc, să-mi dau
licenţa în trei ani în loc de patru. Regulamentul de atunci
o permitea, cu condiţia să ai toate bilele albe şi să aprobe
Consiliul facultăţii scutirea de anul al patrulea. Am reuşit
să îndeplinesc toate condiţiile - la unele materii aveam

90
chiar „albă cu elogii" - aşa încât mi-am trecut licenţa în
1922, cu menţiunea „magna cum laude". în afara
cursurilor şi seminariilor obligatorii, am urmat un an de
zile seminarul de italiană, cu profesorul Ramiro Ortiz şi
asistenta Anita Belciugăţeanu, deoarece observasem că
multe dintre actele vechi privitoare la ţările române erau
scrise în italiană şi mă gândeam că-mi va fi de folos
cunoştinţa acestei limbi. Lucrul s-a şi adeverit câţiva ani
mai târziu când, membru al „Şcolii Române din Franţa",
am descoperit la „Biblioteca Naţională" din Paris, manu-
scrisul inedit al călugărului italian Niccolo Barsi din Lucea,
cu o foarte interesantă descriere a Moldovei din vremea
lui Vasile Lupu. Din păcate, n-am avut cum învăţa limba
turcă şi maghiară care mi-ar fi fost de asemenea de folos;
la facultate, pe atunci, nu existau asemenea cursuri şi n-
am avut nici printre colegi vreun turc sau vreun ungur cu
care să fi putut conversa. Realitatea este că pentru
cercetătorii în istoria românilor - în întreaga istorie a
românilor - pregătirea ştiinţifică implică o cunoaştere de
multe limbi clasice şi moderne: latina, greaca şi vechea
slavonă, apoi franceza, germana, engleza, italiana, rusa,
ungara şi turca; un ideal greu de realizat, de aceea marea
majoritate a cercetătorilor se confinează într-un sector
restrâns, cu preferinţă, în istoria modernă şi
contemporană, care nu implică nici cunoaşterea limbilor
vechi, nici a unora din limbile moderne.

90
 Păstrez o afectuoasă şi recunoscătoare amintire celor
mai mulţi dintre profesorii mei de facultate. Mă gândesc
în primul rând la cei de la istorie. Dimitrie Onciul, cu capul
lui impresionant, leonin, cu pletele date pe spate, cu
barbă şi mustăţi, părea unul din acei dacii „comaţi",
coborâţi de pe Columna lui Traian. Era voinic, gros, cu
voce puternică; mergea cu oarecare greutate, din cauza
beteşugului de la un picior; când urca scara spre sala a
patra, se oprea de aceea pe podiul median, pentru câteva
clipe, şi se uita îndărăt, parcă să măsoare distanţa
parcursă. îşi citea cursul care era întotdeauna documentat
şi pătruns de patriotism. Avea, ca toţi bucovinenii - era de
fel din Straja - un deosebit respect faţă de autoritate,
începând cu cel mai înalt reprezentant al ei, regele, şi faţă
de lege. Cu studenţii păstra o atitudine protocolară, cam
rigidă - la antipodul lui Murnu -, dar era drept. Cerea la
examene, răspunsuri precise, iar la seminar, o
documentare serioasă. Când vreun student emitea o
părere personală nefundamentată, Onciul îl întreba, cu
vocea lui puternică: „Pe ce te bizui dumneata? Unde-i
documentul?". De aceea lucrările de seminar la Onciul
erau considerate cu toată seriozitatea şi inspirau oarecare
teamă. în special, fetele aveau aprehensiuni, mai ales de
când apostrofase pe una dintre ele, nepregătită, într-un
chip cam aspru, întrebând-o ce caută la facultate. Se pare
- cel puţin aşa se spunea în mediul universitar - că Onciul

90
era misogin. Fapt este că nu s-a căsătorit niciodată, nici nu
i s-a cunoscut vreo legătură. în prima lui serie de studenţi,
ca profesor la Facultatea de Filozofie şi Litere din
Bucureşti, a fost tata; în ultima lui serie, în
1919-1922, am fost eu. După aceea s-a îmbolnăvit - l-
am văzut toamna târziu, la Arhivele Statului, al căror
director era - iar în primăvara lui 1923 a închis ochii.
Cuvântul de pomenire, la înmormântare -cortegiul a
plecat de la Academie, Onciul fiind membru activ şi
preşedinte al ei - 1-a rostit Vasile Pârvan, cu marele lui
dar de evocare emoţionantă.
Pentru Vasile Pârvan am avut nu numai admiraţie şi
respect, dar şi afecţiune. L-am văzut pentru prima dată,
aşa cum arăta, în toamna lui 1918. Era îmbrăcat în negru
şi aşa l-am văzut mereu, până a închis ochii. Pârvan a
reprezentat o sinteză unică, foarte rar întâlnită: erudit, cu
o documentare remarcabilă, investigând exhaustiv
problema de care se ocupa, savant, având darul sintezei şi
al construcţiei armonioase, filozof, punându-şi
problemele principale şi permanente ale firii omeneşti,
ale sensului vieţii şi ale devenirii, literat, ştiind să îmbrace
gândirea şi simţirea lui - mai ales atunci când evoca pe
marii înaintaşi sau marile fapte ale istoriei noastre - într-
un chip impresionant, în care căldura sentimentului se
îmbina fericit cu frumuseţea imaginilor şi vigoarea
cuvântului. A fost pentru noi - seriile ce l-am ascultat în

90
răstimpul 1919-1927 - personificarea magistrului, a
învăţatului care era în acelaşi timp şi educator şi patriot.
Pentru cine nu-1 cunoştea mai de aproape, putea părea
puţin accesibil, chiar distant; în realitate, sub înfăţişarea
lui cam rigidă, de pastor protestant - şi costumul lui îţi
impunea această apropiere - se ascundea un suflet
sensibil, delicat şi afectuos. Nu era mândru - numai proştii
sunt - era însă demn şi avea un înalt simţ al demnităţii şi
pentru instituţiile cărora le aparţinea - Universitatea,
Academia, Muzeul Naţional de Antichităţi - şi pentru ţara
pe care o iubea cu pasiune şi o slujea cu superioară
competenţă. Cu tata a fost bun prieten - şi portretul pe
care i 1-a făcut atunci când a răspuns la Academie
discursului de recepţie a lui Dimitrie Guşti care fusese ales
în locul tatii o dovedeşte cu chip superlativ. Pe mine m-a
ajutat în întreaga mea carieră. Când a murit mama, în
toamna lui 1920, la Chiojd, de tifos cu complicaţie flebită,
şi când familia noastră s-a împrăştiat, sora mea, de 10 ani,
fiind luată de fratele mamei, Vasile Antonescu, şi soţia
acestuia Eugenia, la Focşani, iar fratele meu intrând, prin
concurs, în Şcoala Militară de infanterie, m-a chemat în
biroul lui la facultate, la ultimul etaj al vechii clădiri, mi-a
strâns îndelung mâna, fară să spuie vreun cuvânt de
condoleanţe şi apoi mi-a propus să fiu asistent la Muzeul
Naţional pe care-1 conducea el, secţia de istorie feudală.
Era pentru mine - care intram în anul al doilea - o soluţie

90
salvatoare; ea îmi permitea să mă consacru exclusiv
studiului, fără să am grija pâinii de toate zilele, ca atâţia
din studenţii bucureştcni ai vremii aceleia. Am început
deci să inventariez tezaurul de obiecte feudale - cele mai
multe odoare şi texte religioase, cu inscripţii în limbile
slavă veche, greacă şi română - descriind obiectele,
descifrând şi traducând inscripţiile, ceea ce mi-a folosit
mult pentru pregătirea mea ştiinţifică. La muzeu am avut
de colegi pe H. Mctaxa, care era conservatorul muzeului,
pe Papazolu şi pe Scarlat Lambrino, ambii asistenţi, şi pe
Dionisie Păcuraru, desenator tehnic. Metaxa, cu
ascendenţi de origine greacă - prenumele îi era Harilaos -
era un erudit în materie de plumburi bizantine de marcă;
ştia bine greceşte şi se înţelegea cu toată lumea; mi-a
arătat din primul moment simpatie, ca şi toţi ceilalţi
dealtfel. Biroul nostru - dacă-i putem zice aşa - era dosul
unui întins paravan care despărţea sala cea mare a
muzeului de la etajul ultim al facultăţii, în două: o parte
mai întinsă, cam patru cincimi din toată încăperea,
împodobită cu diferite reproduceri în ipsos ale unor opere
sculpturale clasice, care serveau şi drept sală de curs şi
seminar pentru Vasile Pârvan, biroul lui fiind într-o odaie
vecină sălii, şi o parte mai mică, circa o cincime sau chiar
mai puţin unde stam şi lucram noi, personalul ştiinţific al
muzeului. Eram aici în fiecare zi, în special spre seară,
după orele de curs - dimineaţa citind la Academie sau

90
lucrând acasă. Era o atmosferă agreabilă, intimă, ca o
familie al cărei părinte era magistrul. într-o seară, pe când
eram cu toţii în „biroul" nostru, a apărut Pârvan - care
tocmai primise corecturile în pagini ale lucrării sale
„începuturile vieţii romane la gurile Dunării" - şi
adresându-ni-se colectiv, ne-a spus glumind: „Va să zică
mă lăsaţi să fac singur indicele acestei cărţi!". Am replicat
imediat: „Magistre, n-am ştiut nimic de carte, dar sunt
gata să fac eu ceea ce este necesar". A fost bucuros -
alcătuirea unui indice e întotdeauna o treabă fastidioasă,
chiar pentru autorul cărţii sau în special pentru el - şi mi-a
dat exemplarul al doilea al corecturilor. Am lucrat toată
vacanţa de Crăciun şi în prima zi de curs i-am predat miile
de fişe scoase şi rânduite alfabetic. Am avut apoi marca
bucurie să constat că magistrul a menţionat faptul într-o
notă a lucrării sale. în preajma doctoratului, anunţându-
se la foarte scurt interval şi un examen de docenţă -
fusese cerut de I. Vlădescu - mi-a spus să mă prezint şi eu
neapărat la acest examen. Observându-i că nu am gata, în
acel moment, o lucrare specială pentru docenţă, mi-a
sugerat să împart teza de doctorat - care era într-adevăr
mare - în două şi să prezint partea finală, în care
examinam aspectele comune ale marilor dregătorii, ca
teză de docenţă. Ceea ce am şi făcut, realizând tipărirea
acestei ultime părţi - aşa cum voi arăta mai departe - în
numai şase zile, la „Socec". I'ârvan a făcut parte atât din

90
comisia de examinare la docenţă cât şi din aceea pentru
gradul de profesor universitar agregat, în 1927, şi a alcă-
tuit ambele rapoarte.
Am avut prilejul să-1 cunosc mai bine pe magistru
când am participat, timp de trei săptămâni, ca asistent la
Muzeu, la săpăturile arheologice de la Histria, în
septembrie 1921. Pe atunci nu era încă gata clădirea
muzeului, exista numai o casă modestă care servea şi ca
birou de lucru pentru Pârvan, şi ca dormitor pentru
personalul ştiinţific, şi ca atelier de desen pentru
Păcuraru, a cărui soţie gătea pentru toată lumea. Am
ajuns, împreună cu Metaxa, la gara Cogealac, pe linia spre
Tulcea, linie care atunci se termina încă la Hamangia. De
acolo am luat o căruţă cu cai şi, după un mers de vreun
ceas şi jumătate, pe „drumul negru" adică pe pământ,
fară nici un fel de piatră sau pietriş, am ajuns la „Cetate",
la Histria. Nu voi uita niciodată drumul acela, pe înserat,
în care n-am întâlnit ţipenie de om, printr-o regiune ce
părea pustie. Cetatea era o ridicătură de câţiva metri
înălţime, mărginită spre interiorul Dobrogei de ziduri
puternice, din blocuri mari de piatră, ce fuseseră date la
iveală, sub nisipul şi praful depus timp de un mileniu şi un
sfert, prin săpăturile arheologie începute cu puţin înainte
de primul război mondial. în partea opusă, se vedea
limanul Sinoe; am crezul la început că e marea; aceasta
venea însă dincolo de „Chituc" limba îngustă de nisip sau

90
„perisipul" care se formase cu timpul între liman şi mare,
perisip de care se loveau, cu zgomot, pe vreme de
furtună, valurile înfuriate, năprasnice, ale mării. în prima
dimineaţă, am văzut plutind pe apa limanului, păsări mari
albe: erau lebede sălbatice care-şi făceau cu regularitate
„plimbarea" zilnică: dimineaţa spre sud, după-amiaza
îndărăt, spre nord. Uneori zburau sus, în înaltul cerului,
un spectacol rar, mai ales când era soare şi penele luceau,
în bătaia razelor luminoase.
Fiind cel mai tânăr, eu supravegheam echipa de
lucrători în prima serie, adică între 6 şi 9 dimineaţa; urma
ceaiul, între 9 şi 9 jumătate, apoi a doua serie, sub
supravegherea lui Papazolu, până la 12 jumătate. Pauza la
prânz era mai mare: două ceasuri, după care venea a trei
serie, sub supravegherea lui Metaxa. Masa se lua în
comun, de tot personalul muzeului, Pârvan stând în capul
mesei: era vesel, bine dispus, amestecând româna cu tot
felul de latinisme - sau cuvinte româneşti latinizate - şi
glumind. Mai ales zilele când se descoperea o nouă
inscripţie - cum a fost aceea a satului din teritoriul Histriei
în care locuiau şi „laii" pe lângă cetăţenii romani -
magistrul era încântător. Cu noi se afla la Histria şi „Moş
Ion", portarul muzeului, moştenire din vremea lui
Tocilescu. Toată ziua da ocol zidurilor şi când descoperea
vreo inscripţie - o seamă de blocuri cu vechi inscripţii
fuseseră utilizate pentru refacerea sau întărirea zidului

90
după cucerirea cetăţii la 248, de către năvălitori, faţa cu
inscripţia fiind aşezată în jos - venea repede să-1 anunţe
pe Pârvan fiindcă ştia că acesta îi făcea cadou câte o sută
de lei de fiecare inscripţie nouă descoperită de el. Chiar
din prima zi am văzut poarta principală a cetăţii, în
pavajul căreia roţile nenumăratelor care au trecut peste
el săpaseră două fagaşuri adânci; am văzut de asemenea
gaura făcută în blocul de la unghiul spre mare al zidului,
gaură prin care se trecea parâma corăbiei care acosta la
cetate. Căci Histria a fost în antichitate port la mare şi
numai începând cu secolul al şaptelea a început să se
formeze perisipul care a transformat o parte a mării în
liman, închizând vaselor de mare accesul la cetate şi
provocând prin aceasta decăderea şi dispariţia ei. Aveam
la Histria câteva arme militare, cu glonţ, pentru pază; din
când în când se trăgea şi la cocori care îşi aveau aşezări
prin preajmă. într-o zi a venit, pentru o asemenea
vânătoare, M. Sutzu, numismatul; a fost oprit la masă;
avea optzeci de ani, Pârvan patruzeci, eu douăzeci; la
sfârşitul mesei, încet-încet, capul lui Sutzu s-a înclinat
până a atins aproape tăblia mesei; a durat câteva minute
acest intermezzo, după care bătrânul s-a trezit şi ne-a
spus zâmbind: „Am aţipit". După-masă, am ieşit la cocori,
iar Sutzu nu mai vedea bine şi trăgea în altă parte.
Bineînţeles, nui-am atras atenţia, căci fusese vânător
vestit. Trist lucru bătrâneţea, orice s-ar spune!

90
 în timp cât am stat la Histria, am asistat la
descoperirea caloriferului care aducea aerul cald la băi,
cât şi la descoperirea mozaicului acestei băi, apoi la
inscripţiei cu „laii" şi a o sumă de piese mărunte dintre
care şi o gemă antică. Meseria de arheolog e pasionantă şi
înţeleg de ce mulţi dintre tineri se îndreaptă spre această
carieră.
Vasile Pârvan a întemeiat Şcoala Românească din
Roma şi a obţinut de la autorităţile italiene terenul din
Valle Giulia unde s-a înălţat, mai târziu, după planurile
arhitectului Petre Antonescu, frumoasa clădire, în stil
clasic, a Şcolii. Prin această instituţie au trecut mai toţi
studenţii lui Pârvan care s-au specializat în istorie antică,
arheologie şi preistorie, ca Paul Nicorescu, G.G. Mateescu,
Em. Panaitescu, Radu Vulpe şi soţia acestuia Ecaterina
Dunăreanu, Vladimir Dumitrescu, Dorin Popescu, Dumitru
Tudor, D. Adameşteanu, Vasile Cristescu; au trecut de
asemenea unii care au făcut istorie universală sau
românească, filologie clasică sau modernă ca de pildă: G.
Călinescu, St. Bezdechi, CI. Isopescu, Al. Busuioceanu, Al.
Marcu, apoi Ştefan Pascu, licenţiat al Universităţii din
Cluj, şi Mihai Berza, licenţiat al Universităţii din Iaşi.
Membru al Şcolii Române din Roma a fost şi Constantin
Daicoviciu, licenţiat al Universităţii din Cluj, bănăţean şi
temperament foarte aprig. A avut un conflict, tocmai din
cauza acestui temperament, cu directorul Şcolii, care

90
cerea, pe drept cuvânt, tuturor membrilor ei o anumită
ţinută şi comportare. Aşa se explică resentimentul,
nejustificat, pe care 1-a purtat Daicoviciu lui Pârvan,
resentiment care s-a vădit până şi la pomenirea
magistrului, în şedinţa solemnă de la Academie.
Am păstrat tot timpul, şi după ce mi-am luat
doctoratul şi după ce am fost numit mai întâi conferenţiar
şi apoi profesor agregat, o strânsă legătură cu Vasile
Pârvan. îl vizitam acasă, în vechea clădire care era pe locul
unde se înalţă azi blocul ce formează colţul din sus al Căii
Victoriei cu strada Biserica Amzei; avea acolo un
apartament (al soacrei sale!) Acolo i-am dus, în
manuscris, în 1926, prima mea lucrare care s-a publicat în
„Memoriile Secţiunii Istorice" ale Academiei, lucrare
intitulată Organizarea financiară a Ţării Româneşti în
epoca lui Mircea cel Bătrân; tot acolo şi pe cea de a doua,
despre Nicolae Milescu Spătaru, publicată în aceleaşi
„Memorii". Pârvan era atunci secretar general al
Academiei şi autoritatea lui ştiinţifică precum şi faima lui
de vorbitor erau la apogeu. Lecţiile lui inaugurale la
Universitate, tratând probleme de ordin general, erau
audiate nu numai de studenţii de la istorie şi de la alte
facultăţii, dar şi de un numeros public bucureştean,
bărbaţi şi femei, care făceau ca sala cea mai marc a
facultăţii să fie cu totul neîncăpătoare, cei veniţi în
ultimele minute înainte de începerea prelegerii trebuind

90
să stea în picioare, pe lângă ziduri, în preajma catedrei,
sau chiar afară pe culoar. Tot aşa la Academie, când se
anunţa vreo şedinţă comemorativă sau discursul de
recepţie al unui nou academician cu răspunsul lui Părvan,
cum a fost cazul cu discursul de recepţie al lui Dimitrie
Guşti, Răspunzând acestuia, el a făcut un foarte frumos -
şi foarte exact în acelaşi timp - portret tatii, portret în
care spiritul de observaţie riguroasă al omului de ştiinţă
se îmbina fericit cu căldura prietenului. îmi îngădui să dau
aici o parte din acest portret:
„Scumpe coleg, venirea D-voastră între noi e legată de
una din cele mai dureroase pierderi pe care le-a îndurat
Academia. Cineva care, poate chiar azi, pe locul D-voastră,
fiind din aceeaşi generaţie cu D-voastră şi cu mine, ar fi
spus aici gândurile de credinţă în frumuseţea ştiinţei
istorice, e astăzi înlocuit de D-voastră şi pomenit de noi
amândoi... între predecesorul D-voastră, Constantin
Giurescu, şi D-voastră e numai aparent o discontinuitate,
real însă, dacă Giurescu ar fi aparţinut altei generaţii
decât a noastră, aşa ca să ne putem împăca în vreun chip
cu plecarea lui dintre noi - ceea ce cât vom trăi nu vom
putea-o face - el n-ar fi avut desigur un mai potrivit urmaş
şi come-morator ca pe D-voastră. Daţi-mi voie să
dovedesc aceasta întârziind câteva clipe asupra scumpului
prieten dispărut, spre a încerca să-i înfăţişez adevăratul
chip al fiinţei sale - rămas necunoscut aproape tuturor -

90
pentru că le trăia numai între gândurile sale şi nu arăta
lumii - cum nu arată Luna, Pământului - decât o singura
faţă, şi încă şi aceea mai mult o mască de circumstanţă.
Iar lumea nu se ostenea a-1 cunoaşte. Căci fiecare om e o
prăpastie în care se poate cădea; şi, când trecem pe lângă
aproapele, cu atât ne ferim mai tare, cu cât ne pare mai
adânc. Şi Giurescu era adânc. Părând mândru, el era întru
adevăr de-o modestie cu totul sfioasă; părând numai
erudit, şi încă unul pedant de precis, el totuşi era adesea
de-a dreptul romantic în avântul gândurilor şi ipotezelor
sale; părând rece, el era totuşi sensitiv ca un poet. Dar
fiind perfect onest în recunoaşterea neputinţei noastre în
faţa atâtor mari întrebări ale vieţii şi ştiinţei, el ura, cu
toată adâncimea sufletului său pasionat, ura tăcut, pentru
că prin delicateţea sa era incapabil de expresie violentă,
dar ura farsa savantă, stupiditatea pretenţios drapată în
erudiţie, aproximaţia grăbită şi sigură de sine, atitudinile
solemne ale diletanţilor tari în genealogii. Şi era şi el urât
cu violenţă de ceilalţi. Temperament aristocratic, el nu se
pleca înaintea unei măriri; antipatic pentru marea sa
independenţă, el a fost ignorat ori tăinuit de publicistica,
presa, ştiinţa noastră oficială. Nefiind primejdios, iscusiţii
căţărători ai vieţi noastre publice nu se temeau de el;
nefiind folositor pentru scopurile lor meschine, ei nu-1
tămâiau; nefiind linguşitor, nu-1 ocroteau şi nu-i
trâmbiţau meritele. El a fost înainte de toate un mare

90
cercetător al adevărului. Pe dânsul nu-1 interesa
descrierea faptelor necunoscute, ci lupta cu controversele
grele ale Istoriei. El nu era nici un didimeic adunător dc
documente, nici un poligraf ambiţios, nici un migălitor
analistic anecdotic. Fixarea unui text autentic, restabilirea
unui nume dc autor, dărâmarea unei erezii istorice, dar
mai presus de toate, problemele complicate de
reconstruire a vieţii social-economice a trecutului
românesc, din amalgamul de ştiri contradictorii, de docu-
mente neprecise, de prejudecăţi teoretice contemporane,
îl preocupau atât de adânc, încât el putea uita cu totul
viaţa gălăgioasă, trivială şi îmbuibată a contemporanilor
săi, pentru a suporta cu resemnare situaţia grea materială
şi cea aproape intolerabilă, morală, pc care Destinul lui
nedrept i-o crease. în adevăr, împrejurul lui urcau repede
treptele diferitelor măriri nenumăraţi foşti camarazi,
submediocri, dar voluntari şi lipsiţi dc scrupule: în ştiinţă,
ca şi în politică, ei ridicau împrejurul lor un mare vârtej de
agitaţie, îmbulzindu-se spre locurile dintâi, deşi nici
cunoştinţele, nici inteligenţa creatoare, nici caracterul lor
nu-i îndreptăţeau la această ajungere. Şi bunul nostru
prieten vedea crescând împrejurul lui mulţimea acestor
oameni, siguri dc ci înşişi, deveniţi măreţi, mişcându-se
solemn şi privind cu binevoitoare milă asupra întregului
Univers; dar în loc de a face ca ci, el se închidea în sine,
încă mai singuratic şi mai dispreţuitor... Plin dc patima sa

90
dc a dezlega enigmele istorici noastre, el se refugia între
cărţile şi schcdclc sale. Şi acolo, bună şi blândă, Istoria îi
reda seninătatea. Atingându-se mereu de lucrurile care au
făcut viaţa trecutului, el se deprindca din cc în ce mai bine
a trăi dincolo de timp şi de spaţiu, în nemurirea umanităţii
ca tot... îl văd încă pe prietenul dispărut, puternic, chipeş,
drept, cu fruntea înaltă ca un turn dc cetate, cu ochii
voalaţi de o continuă suferinţă interioară, cu vorba puţină
şi cumpănită, cu părerile totdeauna nouă şi subtile, cu
tenacitatea şi răbdarea potolită a omului sigur de
dreptatea sa, cu distincţia, armonia, calmul şi discreţia,
câteodată puţin obosite, niciodată însă absente, niciodată
biruite de bietul animal hărţuit - care plânge şi cere
îndurare în fiecare din noi, de marea durere ce i-o face
continuu spiritul, ţinându-1 în încordată vibrare. Şi
înaintea chipului rechemat al lui Constantin Giurescu, îmi
vin în gând vorbele unui mare poet italian de astăzi: «nu
ştiu de ce simt că el era făcut ca să rămână mereu apăsat
de nevoia de a se întrece pe sine însuşi»".
La începutul anului 1927 starea sănătăţii lui Pârvan
lăsa de dorit. Lucrase cu intensitate la cursul anului
precedent ca să termine marea lui operă de analiză şi
sinteză totodată, Getica, acest monument închinat
strămoşilor noştri. Lucrase o bună parte din timp în
fotoliul-pat, prevăzut cu o masă mobilă, pe care câţiva din
foştii lui studenţi i-1 făcusem dar de ziua numelui, la

90
începutul anului 1926. Lucra, având febră. I-am spus
odată că ar trebui să-şi ia un concediu şi să se îngrijească.
„Am s-o fac - mi-a răspuns - dar trebuie să termin mai
întâi Getica". Avea parcă presentimentul că nu mai are
mult de trăit. A terminat într-adevăr Getica; în aprilie mi-a
dat un exemplar de lux din această lucrare fundamentală,
cu următoarea dedicaţie: „Iubitului meu şcolar şi coleg, cu
dragoste şi încredere, V. Pârvan". Am legat frumos cartea,
la „Socec" şi ea a rămas, ca odor de preţ, în biblioteca
mea, până în iunie 1950, când a dispărut, împreună cu
atâtea alte cărţi preţioase. Ce n-aş da să ştiu măcar unde
se află, dacă e să n-o mai văd niciodată!1 In iunie, înainte
de a pleca la o comisie de bacalaureat, al Focşani, m-am
dus să-1 văd la Sanatoriul Antoniu, la Şosea, unde se

După arestarea profesorului Constantin C. Giurescu (6

mai 1950), spre fintle lunii iunie (războiul din Coreea
tocmai începuse), familia profesorului: Măria Simona
Giurescu (mama), Simona Giurescu (sora) şi cu mine,
împreună cu bunicii - Simion S. Mehedinţi şi Măria
Mehedinţi, au fost evacuaţi în două ceasuri din locuinţa
din strada Berzei nr. 47. Totul a fost confiscat, fără nici un
inventar. Biblioteca bunicului şi a părintelui meu
acoperea trei pereţi înalţi (peste 4 m). în
compartimentele de sub rafturi se aflau sute de fişe,
corespondenţă, fotografii, hărţi, manuscrise; între acestea

90
din urmă, Istoria românilor, voi IV, de la 1821 şi până la
moartea regelui Carol I. în demisolul clădirii o încăpere
cuprindea câteva «erii întregi din „Revista Istorică
Română", volume de literatură şi beletristică. La etaj
aveam biblioteca mea personală, precum şi lucrările
editate îndeosebi de Fundaţia pentru Literatură şi Artă
„Regele Carol II". Totul a dispărut, afară de vreo 100 de
volume, depozitate (nu se ştie prin ce împrejurări) la
Institutul de Istorie „N. Iorga" (în 1950, Institutul de
Istorie şi Filozofie al Academiei RPR). Volumele au fost
restituite în 1956 profesorului Giurescu. Ulterior, am aflat
că fişele, documentele etc. ar fi fost arse în curtea
locuinţei din strada Berzei nr. 47.
internase. N-am putut .sta de vorbă cu el; îi era rău; l-
am văzut numai din uşa camerei; sta întins pe pat, cu faţa
palidă, doar ochii îi ardeau, mi-a făcut un semn cu mâna,
parcă de rămas bun. Am, plecat cu inima strânsă; în
mijlocul examenului am aflat tragica veste: Pârvan nu mai
era. Nu puteam părăsi examenul, fiind preşedintele
comisiei, nici nu-1 putea întrerupe. Aşa încât n-am putut
fi de faţă când l-au dus pe drumul cel fară de întoarcere.
N-am ştiut niciodată exact care a fost cauza morţii: unii
mi-au spus că ar fi avut cancer, alţii peritonită, alţii
tuberculoză intestinală. Mai probabil, judecând după
diagnosticul pus la Paris, să fi fost o peritonită, rezultat al
unei apendicite cronice, neoperate la timp. Ori care ar fi

90
fost cauza, fapt este că soarta rea care a răpit poporului
nostru atâtea forţe în plină creaţie ştiinţifică, literară şi
artistică, începând cu Mihai Eminescu, continuând cu
Panait Cerna, Ion Andreescu, Aurel Vlaicu, Constantin
Giurescu, Traian Lalescu, Vasile Bogrea, Gheorghe Vâlsan
şi isprăvind în vremea noastră cu Alexandru Sahia şi
Mihail Sebastian, a tăiat şi firul vieţii lui Vasile Pârvan.1
Dar opera lui va trăi, cum va trăi şi amintirea lui nu numai
în mintea şi inima celor ce au avut fericirea să-1 cunoască,
dar în memoria colectivă a poporului român, adică în
istoria acestuia.
Am audiat cursurile şi seminariile lui N. Iorga. în anul
întâi, în primele luni, până după Crăciun, încă sub
impresia puternică a morţii tatii şi a nedreptăţii ce i se
făcuse ani de zile - era membru activ al Academiei dar
numai conferenţiar la Facultatea de Litere din cauză că de
1 Sub regimul comunist au
murit în închisoare o seamă de
fruntaşi ai vieţii ştiinţifice şi
culturale.
câte ori seAlţii, după transformarea
propunea eliberare, şi- conferinţei în catedră,
au reluat
se ivea în forme
opoziţia restrânse,
lui Iorga - n-am vrut să particip nici la
meseria
cursurile, lor. Foarte
nici la puţini acestuia.
seminariile din Observând faptul,
generaţia
mi-a trimis dinainte
vorbă,de 1939-1944
prin -
N.A. Constan-tinescu, să viu la
îndeosebi
cursuri. M-amdin sfera
dus, înumanistă
cele din -au
urmă. Cursurile erau, într-
revenit
adevăr, în plinăatrăgătoare,
foarte forţă, ca oameni
nu numai prin mulţimea de
de meserie. Prin întreruperea
activităţii, prin interdicţiile
cenzurii,
90
prin versiunile-tip
impuse de autoritatea politică, nu
fapte şi sugestii, determinate de procesul asociativ de
idei, proces esenţial în expunerea lui, dar şi prin aluziile şi
referirile permanente la contemporaneitate, la oamenii şi
faptele vremurilor de atunci, ale răstimpului 1914-1919.
Prelegerile erau, uneori adevărate focuri de artificii,
impresionând prin strălucire şi culoare. La seminarii, în
schimb, în loc să vorbim noi, studenţii, vorbea tot el,
comentând izvoarele de care se folosise în prelegerea
precedentă, citindu-ne pasagii din aceste izvoare şi doar
arareori adresându-se câte unuia din noi cu vreo
întrebare. Aşa încât folosul la seminar era minim, nu
făceam lucrări ca la Onciul, Pârvan şi Mehedinţi. într-una
din şedinţele de seminar, în anul al treilea, i-am arătat
textul pisaniei inedite a bisericii ridicate de Vlad Ţepeş în
Târgşor, pisanie pe care o descifrasem după desenul ce-mi
dăduse un coleg, Popescu-Strejnicu, de fapt student la
teologie, dar care urma şi cursurile de istorie; pisania,
luată de la locul ei, zăcea lângă zidul bisericii din Strejnicu,
unde tatăl colegului meu era preot. „Ei, e foarte
importantă" mi-a spus, grascind uşor, după cum îi era
vorba, Iorga, după ce a citit textul, „dar cum ai găsit-o?".
I-am povestit toată tărăşenia, de faţă fiind şi Radu Vulpe.
„Ei, am să-i spun lui Virgil Drăghiceanu - era secretarul
Comisiei Monumentelor istorice - să mergeţi la Târgşor, să
facă un raport, iar dumneata să publici această pisanie în

90
„Buletinul Comisiei,,. Ceea ce am şi făcut, articolul meu,
împreună cu al lui Drăghiceanu, apărând în 1924.
Pentru un examen parţial de istorie universală - se
dădea în scris şi ne acordase posibilitatea să prezentăm o
lucrare alcătuită special la bibliotecă în legătură cu
materia cursului am pregătit subiectul „Originea artei
bizantine,,, consultând lucrările de specialitate ale lui
Charles Diehl, Strzykowski şi Gabriel Millet. Iorga a fost
încântat: „Ei, ai făcut o teză foarte bună,,, mi-a dat nota
maximă şi a publicat lucrarea în „Revista Istorică,,.
Ascultându-1 cum vorbea la curs, la Academie şi cu
diferite alte prilejuri, n-ai fi bănuit că Iorga putea să aibă
trac. Şi cu toate astea avea. Mi-a spus-o mai târziu, pe
când eram membru al Şcolii Române din Franţa, într-o zi
când am plecat împreună de la Fontenay-aux-Roscs la
Biblioteca Naţională. „Ei, să ştii că eu am trac". Şi când mi-
am manifestat mirarea, a adăugat: „Am într-adevăr, trac;
noroc că nu ţine decât câteva clipe, până ce mă deprind
cu sala". L-am observat, în timpul cursurilor: era foarte
sensibil la felul cum reacţiona sala. Dacă unul din auditori
era foarte atent şi-şi manifesta interesul şi prin semne de
aprobare, atunci Iorga se uita în mod repetat la el şi
vorbrea parcă numai pentru acela. Dimpotrivă, dacă
vreunul era neatent, vorbind cu vecinul sau vecina sau
permiţându-şi un semn de nedumerire sau dezaprobare,
Iorga se enerva, se întrerupea spre a-i face respectivului o

90
admonestare: „Ei, da! Dumneata din fundul sălii care
vorbeşti mereu, să taci din gură sau să ieşi afară,,. Când
era nervos, din cine ştie ce pricină - dezagramente
politice, polemici ştiinţifice sau literele -atunci se
întâmpla să-1 şi dea afară efectiv din sală pe preopinent.
Era foarte sensibil şi la laudă şi la critică. De aceea, unii,
ştiindu-i slăbiciunea şi speculând-o, au făcut carieră pe
lângă Iorga. E cazul, de pildă, al lui Victor Ianculescu,
subdirectorul Şcolii Române din Franţa. Şcoala fusese
înfiinţată în aceeaşi vreme cu cea de la Roma. Ca sediu,
spre deosebire însă de cea din Roma care era în oraş,
Iorga alesese o clădire la Fontenay-aux-Roses, în
„banlieue"; făceai aproape o oră cu tramvaiul (numerele
86 sau 127) de la Fontenay până la Place du Châtelet,
respectiv Saint Germain des Pres. Probabil îşi închipuia că
fiind în afara oraşului, vor fi mai mici tentaţiile; nu
socotea însă că pierdeam două ceasuri, cu dusul şi venitul,
ceea ce era într-adevăr mult. în anul al doilea, a impus ca
să luăm masa de seară la şcoală, plătind cinci franci pe zi.
Aceasta însemna să renunţăm însă a ne mai duce la vreun
spectacol seara sau ducându-ne, să sporim costul biletului
cu costul mesei luate în Paris, plus cei cinci franci care ni
se opreau automat la şcoală. în legătură cu şcoala, Iorga
hotărâse că n-au dreptul să locuiască în cuprinsul ei decât
membrii neînsuraţi, nu şi cei însuraţi - cazul lui Nicolae
Popa, la lui Georgescu-Tistu - care trebuiau să stea cu

90
chirie - deci cheltuială suplimentară - fie în Paris, fie,
eventual chiar în Fontenay. El însă, directorul, putea să
stea cu soţia şi una din fiice în cuprinsul şcolii; mai mult,
subdirectorul, Ianculescu, stătea cu soţia, cu cei doi copii -
două fete - şi cu o vară a soţiei, care o ajuta la menaj, tot
în cuprinsul şcolii. La fel, portăreasa, cu soţul ei şi cu cei
trei copii. Logic ar fi fost ca regula să fie aceeaşi pentru
toată lumea. Dar Ianculescu ştiuse să-şi câştige bunele
graţii ale lui Iorga şi deci el putea să facă excepţie de la
regulă. Pentru felul de a proceda al lui Ianculescu, e
semnificativ următorul fapt pe care l-am aflat chiar eu de
la el, dar mai târziu: Iorga era econom şi totodată, nu
foarte în curent cu preţurile pieţii. Având nevoie, la un
moment dat de cămăşi, a intrai într-un magazin în Paris şi
a rămas foarte surprins când negustorul i-a cerut douăzeci
de franci pe o cămaşă. N-a luat, şi, seara, a povestit faptul
la şcoală, taxându-1 pe negustor drept speculant.
Ianculescu i-a bătut în strună, afirmând că într-adevăr e
un speculant şi că el poate obţine cămăşile la jumătate de
preţ. A doua zi s-a dus într-adevăr la Paris, a cumpărat
cămăşile, dar nu la jumătate de preţ, ci la cel real, cerut în
ajun; întors apoi la Fontenay, i le-a dat lui Iorga,
spunându-i, spre satisfacţia acestuia, că le-a plătit cu
jumătate de preţ. „Ei, v-am spus eu doar, că acel negustor
e un speculant" a încheiat Iorga. Cu asemenea servicii
domestice şi lăudându-1 continuu, s-a putut menţine

90
Ianculescu aproape două decenii la Fontenay, deşi din
punct de vedere ştiinţific nu însemna nimic. Mai mult, a
căpătat şi „Legiunea de onoare", tot prin influenţa lui
Iorga. Dar despre Şcoala de la Fontenay voi vorbi mai jos,
pe larg.
M-am întrebat şi am fost întrebat adesea dacă Iorga a
exercitat vreo influenţă asupra mea sub raportul metodei
sau a concepţiei istorice. Recunoscând marea şi complexa
lui personalitate, puterea lui de muncă şi talentul de a
prezenta pregnant oameni şi faptele, dându-mi pe de altă
parte seama de variaţia lui de opinii, nu numai în ce
priveşte faptele izolate şi personalităţile, dar chiar şi sub
raportul concepţiei istorice înseşi, trebuie să declar cu
toată sinceritatea şi onestitatea,' că răspunsul este
negativ. Nu mă simt şi nu mă consider cirac al lui Iorga, n-
am luat de la el nici metodă, nici concepţie istorică. Faptul
se explică poate şi prin structura deosebită a
temperamentului amândurora. Datorez cea mai mare
parte a formaţiei mele lui taică-meu, deşi n-am apucat să-
1 ascult la Universitate; datoresc apoi lui Vasile Pârvan,
Dimitrie Onciul, Simion Mehedinţi şi lui Demostene
Russo; de la fiecare am primit câte ceva; nu văd însă ce
am putut primi de la Niculae Iorga. Cât despre patriotism
cred că-1 am atavic, prin moştenire, adăugându-se apoi
influenţa evenimentelor epocale pe care le-am trăit.

90
 Demostene Russo a făcut în cei trei ani un curs de
istorie greco-română, începând cu izvoarele bizantine -
cronicele lui Ducas, Frantzes, Halcondilos (Halcocondilos)
şi Critobulos - şi mergând până în secolul al XVII-lea
inclusiv. Cursul era scris; îl citea destul de rar ca să poată
fi prins în întregime de cei care ştiau să ia note rapid.
Perfect documentat, era ţinut la curent cu ceea ce apărea
nou în fiecare an. La seminarii, citeam şi traduceam texte
de limbă greacă modernă, uneori şi de greacă medievală,
bizantină. Russo a fost tipul eruditului; pentru rezolvarea
unui detaliu, era în stare să investigheze săptămâni şi luni
de zile. Avea corespondenţă cu anticarii din apus, în
special cu Harrasowitz, la Leipzig, care-i trimiteau
paginile, încă netrase, ale cataloagelor lor, pentru ca să
poată comanda cu prioritate ceea ce îl interesa şi să fie
sigur că-1 va obţine. Dar această dorinţă de a lămuri
complet şi definitiv toate detaliile, acest perfecţionism, a
fost şi motivul principal pentru care n-a mai ajuns să
redacteze ceea ce urma să fie opera de căpetenie a
activităţii sale ştiinţifice, anume Elenismul în România.
înţeleg lucrarea dezvoltată, plănuită în două volume mari,
iar nu rezumatul din tinereţe, cu acelaşi titlu. A locuit mai
întâi în strada Viitorului, într-o căsuţă, cu un petic de
grădină în care semăna bob, apoi, după primul război
mondial, a cumpărat un imobil, cu parter şi etaj, pe strada
Lucaci 128. Biroul era la etaj, o odaie încăpătoare, cu

90
pereţii acoperiţi de rafturi cu cărţi; între aceste cărţi erau
şi opere rare, * ediţii princeps, iar între manuscrise, chiar
unicate. Pe unul din rafturi, îndărătul biroului său, la
înălţimea ochilor vizitatorului, era prinsă o pancartă
lungă, cu următorul text, scris cu litere mari, luat din
Boileau: „Tel est le triste sort de tout livre prêté, Souvent
il est perdu, toujours il est gâté", adică: „Aceasta-i trista
soartă a cărţii împrumutate, adesea e pierdută,
întotdeauna deteriorată". M-am convins personal de
adevărul acestui dicton; împrumutând cărţi unor
persoane pe care le considerăm sigure, nu le-am mai
văzut niciodată. Aşa mi s-a întâmplat cu volumul al doilea
din Loserth, Grundriss der Weltgeschichte, pe care
împrumutându-1 „numai pentru douăzeci şi patru de ore"
unui fost dascăl al meu care-şi dădea docenţa la
Universitatea din Bucureşti, n-a mai fost chip să-1 capăt
îndărăt şi pierdut a rămas, descompletându-mi lucrarea.
Dar Russo făcea şi excepţii în privinţa dictonului de mai
sus. Pregăteam, în 1921-1922, articolul despre „Legiuirea
lui Caragea", pornind de la o redacţie greacă diferită de
cea cunoscută, redacţie cuprinsă într-un manuscris din
biblioteca impresionantă a lui Mihail Seulescu. Unul din
autorii redacţiei era juristul şi poetul grec Atanasie
Hristopol. Asupra acesteia apăruse un studiu în limba
greacă, pe care Russo îl avea, dar care nu se găsea în
biblioteca Academiei. Arătându-i că nu l-am putut afla în

90
numita bibliotecă, îl văd că se scoală, caută într-un raft de
sus şi-mi întinde studiul: „Uite, ţi-1 împrumut". Era un
exemplar cam ponosit, cu colţurile a o sumă de pagini
deteriorate şi iară coperţi. I-am mulţumit, mi-am copiat
acasă pasagiile care mă interesau şi fiindcă văzusem de
atâtea ori pancarta din spatele biroului, am dat studiul la
legat şi i l-am dus îndărăt. S-a uitat surprins la el, apoi s-a
aşezat la birou, a scris pe prima pagină: „Iubitului meu
student Const. C. Giurescu, D. Russo" şi mi 1-a întins,
zâmbind după ochelari, întâi n-am vrut să-1 primesc, dar
m-a asigurat: „Ia-1, mai am un exemplar". La gestul meu
răspundea cu un gest şi jumătate. Te primea purtând
întotdeauna o şapcă plată, de culoare gri; bătea apoi din
palme şi-i spunea nepotului său, Néstor Camariano, pe
atunci elev de liceu, devenit mai târziu, ca şi sora sa
Ariadna, căsătorită Cioran, remarcabili cercetători ai
relaţiilor greco-române: „Adu domnului profesor o
dulceaţă de năramze", adică de portocale mici, verzii,
constituind un summum în materie de dulceaţă, superior
chiar lissei de chitră. Varia trataţia după vizitator: unora le
oferea rahat, altora dulceaţă de vişine, iar celor apropiaţi
şi preţuiţi, dulceaţă de năramze şi, câteodată, un pahar de
„Mavrodafne", un vin grecesc roşu, de soi. Ne întruneam,
un grup de foşti ciraci şi de prieteni, în fiecare miercuri
după-masă, spre seară, la el, fie sus în birou, fie, în timpul
verii şi toamnei, jos în grădină. îşi aranjase o frumoasă

90
grădină, cu tot soiul de flori, cu pomi şi cu câţiva butuci de
viţă. Comanda bulbi de lalele în Olanda şi-ţi putea vorbi
cu detalii despre fiecare varietate. Convorbirile cu Russo
erau o plăcere, căci era în curent cu tot felul de lucruri, nu
numai în domeniul specialităţii, dar şi în ce priveşte
relaţiile sociale, colegi, lumea politică şi chiar zvonurile.
Era un spirit critic, adesea caustic, necruţându-se însă nici
pe sine. Veneau la el Rădulescu-Pogoneanu, profesorul de
pedagogie, preotul Nicolae Popescu - „popa Nae" zis şi
„popa Zăbavă": aşa-1 poreclise Iorga, la Academie, Scarlat
Lambrino, profesorul de istorie antică, succesorul lui
Pârvan la catedră, Nicolae Cartojan, profesorul de
literatură veche românească. P.P. Panaitescu, Al. Rosetti
şi cu mine. Pentru mine avea o deosebită afecţiune;
fusese prieten cu tata; se cunoscuseră la Externe unde
Russo a fost la început, înainte de a deveni profesor,
translator oficial de limbile greacă şi engleză şi erau
amândoi colegi la „Comisia Istorică a României", -
instituţia care avea de scop publicarea, după normele
ştiinţifice, a vechilor noastre cronici şi documente - şi la
Universitate. Am avut sprijinul lui în toată cariera mea
universitară; a făcut parte din comisia de doctorat şi din
cea de docenţă şi din cea de agregaţie. în ultimii ani,
sănătatea lui a lăsat de dorit. Făcuse o operaţie de
prostată în 1932, la Atena, şi-mi povestea cum profesorul
doctor ce-1 operase nu voise să primească nici un

90
onorariu, mulţumindu-se doar cu... o ţigaretă. Nu
bănuiam însă că ar suferi de inimă. în 1938 fusese
pensionat pentru limită de vârstă; continuam să-1 văd
regulat şi să-1 ţin la curent cu cele ce se petreceau la
facultate şi mai ales la consiliu - îl interesa mult.
Avusesem tocmai dimineaţa o asemenea şedinţă de
consiliu şi după-amiază m-am dus la el ca să-i spun cele
discutate. Sun şi-mi iese înainte Nestor plângând:
„Domnule profesor, s-a prăpădit unchiul". Nu-mi venea să
cred. Dejunase, ca de obicei, şi după-masă se întinsese să
se odihnească. Văzând că întârzie să fie la birou, nepotu-
său a intrat în dormitor şi a constatat, cu spaimă, că Russo
murise în timpul somnului/Avusese un atac de cord
fulgerător: cea mai bună moarte pe care şi-o poate dori
cineva.
Câtă deosebire între D. Russo şi P. Cancel, profesorul
de slavistică! Deşi era tânăr, deşi primele încercări tipărite
- câteva broşuri -erau promiţătoare - îşi luase doctoratul
la Praga - totuşi acest elev al lui Ion Bogdan n-a corespuns
aşteptărilor. Eram doritori să cunoaştem limba slavă a
vechilor noastre cronici şi documente spre a le putea
traduce curent; Cancel însă nu făcea un asemenea curs şi
seminar, ci se ocupa de chestiuni de strictă specialitate
filologică: un an întreg a tratat despre „ier" moale şi „ier"
tare; i-am atras atenţia că asemenea chestiuni ne sunt de
prea puţin folos nouă, celor înscrişi la istorie - şi noi

90
formam doar unanimitatea studenţilor secţiei - nu l-am
putut convinge însă. Aşa încât a trebuit să învăţ singur,
ajutându-mă de excelentul manual al lui Leskien, limba
textelor noastre vechi. Dealtfel, sub raportul ^activităţii
ştiinţifice, Cancel n-a mai publicat decât câteva broşuri, în
1938 - şi acelea în urma deciziei Ministerului Instrucţiunii,
ministru fiind Armând Călinescu, decizie care prevedea că
profesorii universitari care timp de cinci ani n-au mai
publicat nimic, pot fi scoşi din oficiu de învăţământ. între
timp, am aflat că acest coleg al nostru de la slavistică era
bolnav şi serios bolnav: avea epilepsie, plus o aftă boală,
aşadar lipsa lui de randament se explica. Păcat însă că
serii întregi de studenţi au fost lipsiţi de pregătirea cores-
punzătoare; aşa se face că n-a format nici un elev,
Uliul din cursurile cele mai frecventate şi ascultate cu
interes şi plăcere era cursul lui Simion Mehedinţi, titularul
catedrei de geografie şi antropogeografie. De fapt făcea
două cursuri: unul dc geografic şi metodica ei, curs din
care a rezultat opera sa de sinteză Terra, în doul volume,
şi altul de etnografie, cu aplicări la poporul român. Din
nefericire, acest ultim curs n-a ajuns să se sintetizeze în
opera plănuită: Ethnos; a apărut numai comunicarea de la
Academie: Caracterizarea unui popor prin munca şi
uneltele sale, precum şi unele articole şi amintiri despre
viaţa satului său de baştină: Soveja, de lângă vechiul ţinut
la Vrancei. Cirac al lui Titu Maiorescu, a cărui viaţă a

90
descris-o, Mehedinţi a fost influenţat în privinţa fondului
şi formei cursului dc către profesorul său: exprimarea îi
era foarte îngrijită, iar fondul bogat, reflectând nu numai
lecturi întinse şi variate, dar şi experienţă personală. La
seminar, după cc în anul întâi şi al doilea se făcea
cartologie şi geografie fizică - unul din asistenţii săi era
Vintilă Mihăilescu, actualul şi veşnic tânărul membru
titular al Academici Republicii Socialiste România^ - anul
al treilea era consacrat lucrărilor alcătuite de studenţi:
monografii de sate şi oraşe, articole de geografie istorică,
probleme de geografie economică etc., lucrări urmate de
discuţii şi dc concluziile şi aprecierile trase de profesor. La
finele anului, avea loc o excursie cu studenţii într-o
regiune a ţării, în fiecare an alta; de obicei, aceste excursii
erau îmbinate cu congrese ale profesorilor de geografie,
secundari şi universitari, congrese care se bucurau de o
participare numeroasă; luam bucuros parte la ele, cu
regretul în acelaşi timp că la istorie, cât am fost student,
n-au existat asemenea congrese; le-am organizat noi, un
grup de colegi, mai târziu, după ce am ajuns profesori.
Prima excursie la geografic la care am participat a fost
aceea de la finele anului întâi, în 1920, când am vizitat
Giurgiu, Turtucaia, Silistra şi Cernavoda, călătorind cu
trenul până la Giurgiu, apoi cu vaporul între Giurgiu şi
Cernavoda, dormind peste noapte la Silistra, şi
întorcându-ne cu trenul de la Cernavoda la Bucureşti.

90
Excursia a fost foarte reuşită, cred cea mai reuşită din
vremea studenţiei mele. Călătoria pe Dunăre s-a făcut cu
un vas tehnic
^ Vintila Mihăilescu (1890-1978) a fost ales membru
corespondent al Academiei Romane la 20 mai 1938, când
s-a constituit Academia RPR, Vintilă Mihăilescu nu a mai
fost confirmat (12 august 1948). Abia la 1 martie 1974 a
fost ales membru titular al Academiei RSR ş, îşi rosteşte
discursul de recepţie la 19 aprilie 1975: Dorina Rusu
Istoria academiei Române în date (1866-1996), Editura
Academiei Române,' Bucureşti, 1997, pp. 277, 322, 388 şi
400
al Navigaţiei Fluviale Române, care avea sarcina să
măsoare în diferite puncte adâncimea fluviului; un
marinar făcea aceste măsurători cu o prăjină lungă,
gradată şi striga comandantului rezultatul: „trei brasse"
sau „cinci brase". Atunci am văzut întâia dată pe fiica
profesorului Mehedinţi, Maria-Simona, care însoţea pe
tatăl ei în excursie, şi care MM a făcut o impresie
extraordinară: era frumoasă - o frumuseţe natu-rală,
sănătoasă - şi inteligentă, încât de-a dreptul te intimida.
Ne-am oprit la Turtucaia - locul de tristă amintire a
înfrângeri noastre din 1916 şi a morţii fratelui tatei,
căpitanul Ioan Giurescu, comandantul companiei de
mitraliere a regimentului 75 de infanterie; ne-am oprit
mai mult la Silistra, vechiul Dârstor, unde am vizitat nu

90
numai oraşul dar şi ruinele cetăţii, cu faimoasa Arab-
tabia, în jurul căreia s-a făcut atâta zgomot în 1913,
înainte de campania noastră în Bulgaria. Am văzut apoi, în
dimineaţa următoare, cum se profila podul de la
Cernavoda, o adevărată dantelă aeriană: văzut de pe
Dunăre, din depărtare, podul face cu totul altă impresie
decât atunci când îl vezi din tren, după ce ai coborât panta
de la Feteşti sau intrând direct pe el,
dc la Cernavoda.
In anul al treilea, am făcut la seminar, la Mehedinţi, o
lucrare, în colaborare cu P.P. Panaitescu, despre
„Hotarele şi populaţia Bugeacului". Panaitescu se ocupase
de hotare, iar eu de populaţie, adică de aşezările din
Bugeac - sate şi târguri. Fiind bine apreciată, urma să o
publicăm în „Buletinul Societăţii de Georgafie". La prima
corectură în şpalturi, controlând traseul hotarului, am
constatat că Panaitescu nu ţinuse seamă de indicaţiile
precise ale unui document important, o hotarnică din
secolul al XVIII-lea şi că, în consecinţă, harta era
defectuoasă. Am renunţat deci să mai publicăm articolul -
noroc că direcţia „Buletinului" nu ne-a pus să plătim
costul manoperii zaţului - şi am tras concluzia, personal,
că lucrurile în colaborare comportă şi o parte de risc.
Afară, bineînţeles, de cazul când colaboratorul e o
persoană de care eşti tot aşa de sigur ca de tine însuţi.

90
 In afară de cursurile şi seminariile profesorilor de la
secţia istorie — geografie, am fost, de curiozitate, cu titlu
de experienţă şi la câte un curs sau seminar străin. în
afară de seminarul de italiană, de care am amintit mai
înainte, urmat timp de un an, am ascultat, din când în
când, câte o prelegere a lui Rădulescu-Motru, a lui Ovid
Densuşianu, a lui Mihail Dragomirescu - unde am luat
parte, ca observator, şi la un seminar - şi a lui Rădulcscu-
Pogoneanu. Motru, profesor de filozofic, impresiona prin
seriozitatea cursului său, prin concepţia sa, care mi se
părea justă, a „personalismului energetic". Urmărisem
„Noua Revistă Română" pe care o condusese şi unde
apăruseră studii şi recenzii serioase; am văzut mai întâi
atitudinea înţeleaptă, ponderată, pe care a avut-o atât ca
decan al facultăţii, cât şi ca preşedinte al Academiei. Era
un bun român şi nu uita niciodată că era şi oltean, de fel
din Butoieşti, undc-şi făcuse o casă frumoasă. Ovid
Densuşianu, când îl vedeai prima dată, aveai o deziluzie:
puţin la trup, şchiop, cu o voce subţire, în falset, îţi facea
impresie de contrafăcut; după ce-1 ascultai, impresia se
schimba cu totul; aveai în faţa ta un om fin, cu gândire şi
simţire nuanţată, un om de ştiinţă, dublat de un poet.
Mihail Dragomirescu izbutise să grupeze în jurul lui mult
tineret; seminarul lui, cu adevărat democratic, era viu,
părerile se ciocneau cu putere, sub ochiul îngăduitor al
profesorului; mi s-a părut însă artificial, necorespunzător

90
realităţii, sistemul lui de ierarhizare a valorilor literare, cu
calificative ca „genial integral" şi „genial parţial", aplicate
poeţilor şi prozatorilor. Pogoncanu, profesor de
pedagogie, avea într-adevăr simţ pedagogic şi a dovedit-o
la Seminarul Pedagogic, din Calea Rahovei, unde studenţii
făceau practica pedagogică în vederea viitoarei lor cariere
ca profesori de liceu. Avea şi multă răbdare,
neenervându-sc când candidaţii nu răspundeau cum
trebuie sau veneau nepregătiţi. A rămas celebră o lecţie
practică a lui Sterie Diamandi, un bun student, şi, mai
târziu, un scriitor de talent şi un serios profesor. Aromân
fiind, mai avea, câteodată, mici inadvertenţe la
pronunţare, mutând accentul. Astfel, la respectiva lecţie,
a pronunţat la un moment dat, iulie, cu accent de
penultimă, în loc de antepenúltima. Pogoneanu 1-a
întrerupt: „iulie, domnule Diamandi". „Da, domnule
profesor, iulie" răspunde acesta, foarte sigur de el şi
neînţelegând de ce 1-a întrerupt. Pogoneanu revine:
„iulie, domnule Diamandi". „Da, domnule profesor, iulie"
răspunde din nou colegul nostru, tot aşa de sigur. Chestia
s-a repetat de patru ori, fără ca Pogoncanu să dea nici cel
mai mic semn de enervare sau plictiseală. După aceea,
văzând, că Diamandi nu-şi dă seama de greşeală, i-a
explicat tacticos, din fir în păr, cum stă lucrul. De atunci,
lui Sterie nu-i mai spuneau colegii, în frunte cu Victor
Papacostea, decât „iulie". Şi Pogoneanu fusese prieten cu

90
tata; era din acelaşi judeţ al Buzăului şi anume din partea
câmpului, de la Pogoane. După moartea tatei, a făcut
parte din consiliul nostru de familie.

în toamna anului 1922 eram aşadar licenţiat; se punea

acum problema orientării viitoare: trebuia să încep oare
pregătirea doctoratului sau să mă gândesc la trecerea
examenului de capacitate care asigura o catedră în
învăţământul secundar? Neştiind cum e mai bine, m-am
dus să-i cer sfatul profesorului meu de specialitate, lui
Onciul. M-a primit, deşi nu-i era bine; l-am găsit îmbrăcat
totuşi, întins pe o canapea. I-am spus ce mă preocupa. M-
a întrerupt înainte de a termina: „Să-ţi pregăteşti
doctoratul; dumneata trebuie să te consacri ştiinţei şi să
vii la Universitate". I-am mulţumit, emoţionat şi
recunoscător, pentru certificatul pe care, de fapt, mi-1
dădea şi pe care i 1-a comunicat, într-o formă şi mai
categorică lui Pogoneanu: „băiatul ăsta o să urmeze la
catedra mea", ceea ce Pogoncanu a spus lui Russo şi altor
colegi din consiliu. Eram emoţionat, dar totuşi îndoit: o să
pot ajunge oare la Universitate? Eram foarte tânăr; abia
împlinise 21 de ani. Aşa încât, de la Onciul m-am dus la
Mehedinţi. „Ce ţi-a spus Onciul?" m-a întrebat el, după
ce, solicitându-i sfatul, amintisem că am fost, în prealabil,

90
la acesta. I-am comunicat textual ceea ce-mi spusese
Onciul şi răspunsul lui a fost: „Fă aşa cum ţi-a spus el". I-
am mulţumit, dar nu eram liniştit. M-am dus prin urmare
să-1 întreb şi pe Pârvan. Când a auzit de ce e vorba, nu m-
a lăsat să continui şi mi-a spus ritos: „Te duci imediat şi te
înscrii la examenul de capacitate. Universitatea nu e o
certitudine; nu ţi-o pot garanta nici eu, nici nimeni. Se
poate să fii, dar se pot întâmpla şi altele. Fă cum am făcut
eu: dă-ţi examenul de capacitate -ştiu că ai să-1 iei bine -
şi asigură-ţi o catedră în învăţământul secundar, asigură-ţi
spatele. Pe urmă, ai să pregăteşti doctoratul şi după aceea
vom mai vedea". Magistrul m-a convins imediat: avea
dreptate. Aşa încât, după ce i-am mulţumit, m-am dus de
la el direct la Ministerul Instrucţiunii - care anunţase
examen de capacitate pentru toate materiile şi m-am
înscris la două materii principale: istoria şi geografia.
Obişnuit era o materie principală şi una secundară, pentru
ca să poată fi completate orele catedrei, în eventualitatea
că nu erau destule, cu ore din specialitatea secundară.
Mare diferenţă nu era, în ce priveşte probele, între
specialitate principală şi cea secundară: doar o probă
scrisă în plus şi una de pedagogie practică. Aşa încât am
luat ambele materii principale. Examenele începeau prin
februarie; aveam deci trei luni de pregătire. Trebuia să
cunoşti întreaga materie care se preda în cele opt clase
ale liceului; dădeai probe scrise şi orale; era apoi un

90
examen de pedagogie teoretică şi două probe de
pedagogie practică cu elevii seminarului pedagogic. în
total aveam de tFecut douăsprezece probe, câte şase din
fiecare specialitate. Le-am trecut cu bine, începând din
februarie şi isprăvind în mai 1923; când s-a dat rezultatul,
am aflat că eram primul la ambele materii, cu media 9,75
la istorie şi cu 9,81 la geografie. A fost cel mai greu
examen din câte am trecut în viaţa mea şi am trecut
destule. Fiind chemat apoi să-mi aleg locul în
învăţământul secundar, am ales catedra de istorie la liceul
„Unirea" din Focşani unde fusese şi tata profesor. Al
doilea după mine, la istorie, a fost Gh. Sofronie, iar la
geografie Pamfil Georgian, fostul coleg de facultate care a
ales catedra de la liceul B.P. Hasdeu din Buzău. N-am
funcţionat însă la Focşani decât o singură oră - un examen
de corigentă în toamnă - deoarece consiliul Facultăţii de
Litere m-a recomandat, în unanimitate pentru locul
vacant de membru ce se ivise la Şcoala Română din
Franţa.

In primăvara lui 1923 s-a votat de către Parlament

Constituţia cea nouă, înlocuind pe cea din 1866; raportor
Constantin Dissescu, profesor la Facultatea de Drept din
Bucureşti. Iuliu Maniu e contra şi n-o votează, deşi e

90
Constituţia Statului unitar român, stat la a cărui
construire participase. Când, în perspectiva istorică, după
trecere de peste o jumătate de secol, te întrebi care a fost
raţiunea care 1-a făcut să fie contra, nu găseşti decât un
singură, de ordin personal: necazul sau dezamăgirea că
această Constituţie s-a înfăptuit sub guvernul Brătianu şi
nu sub al lui. Căci altfel cum să-ţi explici că opozantul din
1923 este una şi aceeaşi persoană cu cel care, în preajma
lui 23 August 1944, şi, imediat după, cere şi aprobă
revenirea la Constituţia din 1923.1
De altfel, tot pentru motive de ordin personal, fără
1 De altfel, o dată ajuns la
valoare
cârmuireapolitică, ci, 1928,
ţării în dimpotrivă,
Iuliu greşind sub raportul
politic
Maniu şi naţional, Maniu Naţional
şi Partidul
a refuzat
Ţărănesc să participe
au respectat şi la încoronarea regelui
întrutotul
Ferdinand
Constituţiaşidin
a reginei
1923. Măria, la 15 octombrie 1922, la Alba
Iulia. Fără să vrei, când consideri activitatea de după
unire, activitatea de politică internă a acestui om politic
transilvănean, îţi vine în minte caracterizarea celebră a lui
Goethe: „Er, ist der Mann der stets verneint" („E omul
care zice veşnic nu").1 O deziluzie politică a fost şi
generalul, apoi mareşalul Alexandru Averescu. Bun ostaş,
cel ce a conceput şi condus, având ca prim colaborator pe
generalul Arthur Văitoianu, ofensiva de la Mărăşti, din
1917, foarte popular în rândurile armatei şi a marelui
public, lansând formula „răspunderilor", pentru gravele
1 Această trăsătură a firii sale

a fost benefică după 23 august

90

1944. Iuliu Maniu s-a opus fără

deficienţe materiale şi morale, ieşite la iveală cu prilejul
războiului, lumea se aştepta să aducă noi moravuri, un
suflu nou în viaţa politică. în loc să realizeze însă această
înnoire, el merse pe drumurile bătute ale
politicianismului; unii din colaboratorii săi se dovediră
oameni de afaceri, iar Bucureştii văzură arzând stocurile
de mărfuri ale aprovizionării - antrepozitele Giagoga, de
pildă, ca să dispară urma malvcrsaţiunilor. în aceste
condiţii, e natural ca nici cele două guvernări ale
„Partidului Poporului" - organismul politic format în jurul
generalului Averescu - să nu fi corespuns aşteptărilor.

La Şcoala Română din Franţa

în toamna lui 1923 am plecat la Paris. într-o dimineaţă

la ora 8, m-am dus la Prefectura Poliţiei Capitalei cu o
petiţie, solicitând paşaportul necesar. într-un ceas l-am
avut; am fost apoi, în continuare, în aceeaşi dimineaţă, la
consulatul ungar, austriac, elveţian şi francez şi am luat
vizele respective, plătind numai la elveţieni - bancherii
lumii - o taxă; celelalte vize au fost gratuite, dat fiind că
mergeam pentru studii. M-am întors acasă, mi-am strâns
hainele, lucrurile şi câteva cărţi într-o valiză marc şi una

90
1 înainte de decembrie 1989
mică şi la două şi jumătate după-masă m-am suit în
expresul „Arlberg" care prin Budapesta, Viena, Tirol, Basel
lega Bucureştii cu Parisul.1 Era prima mea călătorie în
străinătate. în zilele precedente îmi luasem rămas bun de
la profesorii mei şi de la Mihail Seulescu. Acesta fusese
prieten cu tata; prietenia începuse din vremea când
părintele meu publicase, într-o primă formă, primul
volum de documente privitoare la Oltenia sub austrieci,
aşadar din 1909. Seulescu, descendent dintr-o veche
familie de dregători şi ostaşi olteni, amintiţi de cronica
Ţării Româneşti în epoca lui Matei Basarab, era un mare
patriot şi un oltean reprezentativ. Tot ce se referea la
Oltenia, la trecutul ei, la oamenii ei, la locurile ei, venea
pe primul plan. Când a aflat deci de volumul .tatei care
cuprindea o adevărată mină de ştiri asupra ţinutului ce-i
era atât de drag, şi asupra locuitorilor ei, a căutat
numaidecât să-1 cunoască pc autor. Discutau adesea - se
întâlneau şi la şedinţele „Convorbirilor Litererc" - şi
rămăseseră prieteni. După moartea tatei, m-a cinstit pe
mine cu prietenia lui. Locuia într-o casă mare - parter şi
etaj - pe actuala stradă a Cosmonauţilor la nr. 38; acum e
acolo o instituţie de învăţământ tehnic a întreprinderii
„Tehnometal". Biroul lui, de proporţii, la parter, avea toţi
pereţii acoperiţi de rafturi cu cărţi, cele mai multe
nelegate. ( ) caracteristică o constituiau nişte banderole
de hârtie, fixate în partea de sus a pereţilor, pc care erau

90
reproduse, cu litere mari, pasajele din nonica ţării în care
se vorbea de Săuleşti, de Brădeşti, de Calomfireşti, de
neamurile oltene care ajutaseră pe Matei Basarab să ia
domnia Ţării Româneşti. Luasem deseori masa la el,
duminica - soţia lui, Elena, era fiica lui Nicolae Fleva
„tribunul" - şi-mi arăta colecţia bogată de hrisoave vechi -
două din ele de la Mihai Viteazul, cu iscălitura carac-
teristică a acestuia - şi de manuscrise. într-o zi mi-a arătat
un volum manuscris grecesc şi m-a întrebat ce cred că
cuprinde. L-am cercetat acasă pe îndelete şi am constatat
că era o redacţie necunoscută a legiuirii lui Caragea, un
anteproiect, cu dispoziţii interesante privind atât domnia,
cât şi clasele sociale, în special ţărănimea, dispoziţii care
n-au mai figurat textul final, tipărit. A fost punctul de
plecare al studiului pe care l-am publicat în 1923, în
Buletinul Comisiei Istorice a României. Tot graţie lui
Mihail Seulescu am văzut pentru prima dată Craiova şi
împrejurimile ei. într-o zi din iunie 1922, ne-a invitat, pe
mine şi pe ginere-său Dimitrie Iuraşcu, să-1 însoţim, „să
vă arăt cu vouă Craiova şi câteva locuri istorice de lângă
ca". Am văzut într-adevăr „Casa băniei", cu zidurile ei
groase, parcul Bibescu, am văzut câteva case de bogătaşi
olteni ca aceea a lui Dinu Mihail; am dormit noaptea la
hotel, apoi, a doua zi, cu o trăsură, am fost la Bucovăţ şi la
Brădeşti, unde biserica se datoreşte unui înaintaş şi unde
ne-a spus: „Aici vreau să fiu înmormântat eu". Atunci am

90
fost şi la Breasta, unde l-am găsit pe Constantin
Argetoianu, cu un secator în mână, tăind trandafiri în
frumoasa pergolă a conacului său. Pe când ne întorceam,
spre seară, la Craiova ne-a spus: „L-aţi văzut pe acest
Costică Argetoianu: a mâncat două moşii, cât a fost în
diplomaţie, la jocul de cărţi; când a plecat în Moldova, în
refugiu, în toamna lui 1916, avea asupra lui sute de mii de
lei, în monede de aur". Seara am luat masa la un
restaurant; la urmă ni s-au servit căpşuni cu frişca; erau
delicioase; conu Mişu s-a uitat încântat la noi şi nc-a spus,
jumătate în glumă, dar jumătate serios: „Vedeţi ce bune
sunt? Dacă-s din Oltenia!". Când i-am spus, în vizita de
rămas bun, că plec la Paris ca membru al Şcolii Române
din Franţa, m-a felicitat şi a adăugat, cu o undă de emoţie
în glas: „Ai să vezi un oraş minunat - el îşMuase
doctoratul acolo - şi vei veni în contact cu o mare cultură;
să cauţi să-1 cunoşti şi s-o cunoşti cât mai bine".
A adăugat apoi: „Ai paşaport şi vizele necesare?". La
răspunsul meu afirmativ, mi-a spus: „înainte de război era
mai simplu: când îmi venea chef să merg la Paris, mă
duceam la gară, îmi luam bilet, mă suiam în vagonul cu
paturi şi fiind binecunoscut şi de personalul Comisiei
Internaţionale de „wagons-lits" şi de vameşi, nu mă
întreba nimeni nimic până la destinaţie". „Dar paşaport?"
- întreb eu. Nu era nevoie, în cazul meu, îmi răspunde. Tot
de la Mişu Seulescu, student fiind, am auzit întâia oară

90
proverbul francez: „Le mieux, l'ennemi du bien", adică
„mai bine duşmanul binelui". Eram în biroul lui şi priveam
la mulţimea de cărţi care erau, cum am spus mai înainte,
mai toate nelegate. Bănuind, se vede, nedumerirea mea
că un om cu situaţia şi averea lui, nu se îngrijise să aibă şi
o bibliotecă înfăţişătoare, cu cărţi legate, mi-a spus: „Vezi
mulţimea asta de cărţi le puteam lega la „Socec", înainte
de război, cu doi lei volumul. Am aflat însă că la Viena
există un legător care, fiind vorba de mii de volume, era
dispus să mi le lege frumos, în piele de capră, rezistentă,
numai cu un leu şi douăzeci şi cinci de bani bucata.
Aşadar, şi mai bine şi mai ieftin. Am luat contact cu el şi a
rămas în vara lui 1914 să vie aici la Bucureşti şi să-mi lege
întreaga bibliotecă. A venit însă războiul mondial şi după
război exproprierea şi devalorizarea, aşa încât n-am mai
putut realiza planul iniţial şi am rămas cu cărţile nelegate.
N-am vrut să le leg la Socec, când se putea, gândind că voi
face mai bine cu legătorul austriac. Dar s-a adeverit o dată
mai mult proverbul francez: Le meiux, l'ennemi du bien".
Ţine minte acest proverb". L-am ţinut într-adevăr minte şi
viaţa mi-a arătat câtă dreptate are. înainte de război,
Mihai Seulescu avea o mare avere; una şi mai mare avea
fratele lui George; moşiile acestuia se întindeau în Oltenia
de la munte până la Dunăre.
Am plecat aşadar la Paris; o dată cu mine pleca un
nou membru la Şcolii din Franţa, sculptoriţa Măria

90
Grigorescu, trimisă de Şcoala de Belearte; drumul a
decurs fară incidente; am văzut gara din Budapesta, am
trecut, la Viena, de la gara de est la cea de vest, am
străbătut frumosul Tirol, cu munţii, lacurile şi tunelurile
lui - cel de la Arlberg având o lungime considerabilă - am
intrat în Elveţia, lăsând în dreapta minusculul principat
Liechtenstein, ne-am oprit câteva minute la Zurich şi alte
câteva la Basel şi apoi am intrat pe teritoriul francez. La
Paris am sosit în Gara de est, dimineaţa; era o zi
mohorâtă şi ploua. Prima impresie, după două zile şi două
nopţi de drum, nedormit - nu-mi permiteau mijloacele să
iau „wagon-lits" pe o asemenea distanţă - a fost mai
curând dezagreabilă; e adevărat că nici gara în care am
coborât nu era, în epoca aceea, prea atrăgătoare. Cu un
taxi am ajuns la gara Luxemburg, gară mică, în coasta
parcului cu acelaşi nume, de unde pleca trenul de
Banlieue pentru Fontenay-aux-Roses. Trenul s-a oprit în
câteva staţii intermediare, între altele la Sceaux, cu
palatul -refăcut - al mareşalului Boucicaut, participant la
nenorocita cruciadă terminată la Nicopole în 1396, şi am
ajuns în sfârşit la Fontenay. Şcoala era pe Rue des
Châtaigniers (strada Castanilor) la numărul 50. O clădire
înaltă, parter şi două etaje, cuprinzând camerele
membrilor; un alt corp, parter şi etaj, unde stătea
subdirectorul, Victor Ianculescu şi familia lui, iar când
veneau la Paris, şi directorul, N. Iorga cu o parte a familiei

90
lui; un al treilea corp unde locuiau membrele Şcolii şi
unde era sufrageria; în faţă, lângă poartă, un pavilion mic,
„loja" portăresei, doamna Carteron, unde locuia ea, soţul
şi cei trei copii ai ei. Familia Carteron era tipică pentru
muncitorimea franceză: ea, femeie vrednică, vreo
patruzeci şi cinci de ani, îngrijea de curăţenia imobilelor,
servea membrilor şcolii micul dejun şi se ocupa de rufarie;
soţul ei era tipograf - cred linotipist - la imprimeria
Bellenard din Fontenay-aux-Roses; cei trei copii - o fată şi
doi băieţi - lucrau şi ei. Carteron avea o pasiune:
pescuitul: pleca de sâmbătă după-masă la o aşezare pe
Marna, unde-şi ţinea barca, şi se întorcea duminică seara,
obosit dar bucuros, cu un juvelnic de peşte, mai mult sau
mai puţin plin. Vorbeam adeseori cu el şi-mi lăuda acest
sport; nu bănuiam că numai peste câţiva ani aveam să
aparţin şi eu acestei bresle, a pescarilor sportivi. Ar fi
trebuit totuşi s-o bănuiesc, după interesul pe care mi-1
provocau povestirile lui şi, mai târziu, după faptul că, de
câte ori aveam prilejul să traversez Sena, mă uitam cu
interes la pescarii cu undiţa, înşiraţi de-a lungul cheiurilor,
pescari ce rareori scoteau câte un chitic din apă.
La Fontenay am găsit pe Virgil Bogdan, vechiul
prieten, care mi-a declarat, de la început, că vrea el să-mi
arate cea mai frumoasă perspectivă din Paris şi m-a
invitat, în consecinţă, pentru a doua zi dimineaţă, să
plecăm împreună. Mai erau, la Şcoală, Scarlat Lambrino,

90
Grigore Nandriş, trimis de Universitatea din Cernăuţi, Ion
Muşlea, trimis de Universitatea din Cluj şi Bazil
Munteanu, din Bucureşti. Alexandru Rosetti îşi isprăvise
stagiul de doi ani, ca şi Constantin Marinescu -poreclit de
colegii lui într-un chip scatologic - ca şi Sauciuc-Săveanu,
din Cernăuţi. Pe urmă a venit Nicolae Popa, de la Iaşi,
pictoriţa Elena

90
 Brătescu de la Belearte şi ca „ospitanţi", pentru trei
luni numai, Ilie Popescu-Spineni, viitor profesor la
Facultatea de Drept din Iaşi şi Lucreţia Mihail, tot de la
Belearte, din Bucureşti. Mi s-a dat camera fostă a lui
Sauciuc-Săveanu, la etajul întâi, cameră frumoasă cu
parchet francez, din clemente lungi şi cu un şemineu din
marmură albă, sculptată. La prânz, am luat masa la un
restaurant de la capul liniei de tramvai, numit chiar aşa „A
l'arrêt du tram". Masă corectă, dar la plată am văzut
suma cincizeci şi cinci dc centime, fără vreo specificare.
Am întrebat la cc se referă această sumă şi mi s-a răspuns:
„e pentru vin". Dar vin nu băusem, spre surpriza
ospătarului care nu putea să-şi închipuie prânz în Franţa
fără vin. Mi-a explicat apoi: dacă luaţi vin, un sfert de
litru, plătiţi şaptezeci de centime; dacă nu luaţi, plătiţi
cincizeci şi cinci de centime, deci un fel de penalizare
fiindcă n-aţi băut vin şi l-ai privat pc restaurator de
câştigul, întotdeauna apreciabil, care rezultă din
consumarea băuturii. „Dacă e aşa, am replicat eu
ospătarului, atunci daţi-mi un sfert de vin alb". Mi 1-a
adus şi am descoperit îndată de ce vinul e una din cele trei
specialităţi excelente de care trebuie să ţii neapărat
scama în Franţa; celelalte două sunt brânza şi pâinea, în
special pâinea lungă, aproape toată numai coajă şi
purtând numele de „baguctte". Există vreo trei sute de
sorturi dc brânzeturi, toate remarcabile: e una din

222 129
manifestările individualismului francez, manifestare care
1-a făcut pc generalul Charles de Gaulle să spună că e
greu să guvernezi o ţară cu trei sute de varietăţi de
brânză. Cât despre vinuri, e inutil să insist: ştie toată
lumea că Franţa c prima ţară din lume în privinţa calităţii
vinurilor. Când în anul al doilea, s-a instalat, în grădina
mare a Şcolii, un joc de popice, premiul, câştigat dc
partida învingătoare şi plătit de partida învinsă, dar
consumat în comun de membrii ambelor partide, era o
sticlă de „Sauternes" - un vin superior - sau, când băieţii
stăteau mai bine cu fondurile, de „Haut-Sauterncs", care
costa unsprezece franci sticla. De partea cealaltă a
drumului, puţin pieziş faţă dc şcoală, se construia un
imobil similar, cu parter şi două etaje; vedeam pe meşterii
zidari, cu pantaloni largi dc catifea în dungi („vclours à
côte") cum scoteau, la ora zece, un clondir cu vin roşu
obişnuit (gros rouge) care costa vreun franc, un franc şi
zece centime litrul şi—1 beau pe jumătate, restul urmând
la prânz. Cu paharul de dimineaţă, de la „cassecroute" şi
cu masa de seară, un lucrător francez consuma zilnic
minimum doi litri de vin.
A doua zi de dimineaţă am plecat cu Virgil Bogdan la
Paris; am luat unul din cele două tramvaie electrice - 85
sau 127 - şi apoi metroul care ne-a dus până aproape de
„Place du Carrousel". In timpul traiectului, Virgil mi-a
spus: „Să nu întorci capul spre stânga decât atunci când îţi

223 129
voi spune eu". Am ieşit din metrou, am urcat la faţa
pământului şi am ajuns îndată la Arcul de triumf al
Caruselului, în dreptul deschiderii din mijloc. Atunci Virgil
mi-a făcut semn: „Priveşte!" şi am văzut, într-adevăr, o
splendidă perspectivă, poate cea mai frumoasă din lume,
„Avenue des Champs Elysees", care suie, în pantă lină,
spre Arcul de triumf de la Etoile ce astăzi poartă adaos, ca
şi marele aeroport de la Roissy, numele lui Charles de
Gaulle. Am văzut apoi, în timpul celor doi ani cât am stat
la Paris, o serie întreagă de alte perspective, cum e aceea
de la Trocadero - azi palatul Chaillot -spre turnul Eiffel şi
dincolo de acesta, spre câmpul lui Marte („Le champ de
Mars"). Am văzut perspectiva Pantheonului, aceea a cate-
dralei „Notre Dame", aceea care duce spre Bois de
Boulogne („Avenue du Bois de Boulogne"), precum şi, de
pe terasa Arcului de triumf de la Etoile, rozeta formată de
numeroasele „avenues". Se poate afirma că Parisul, într-o
mare parte a lui, este o operă de artă urbanistică. Evident,
sunt şi colţuri mai puţin plăcute ca, de pildă, la Grenelle,
dar acestea constituie o minoritate. Rezultat al unei
evoluţii de două ori milenare, dar construit cu artă şi
deosebită grijă mai ales în ultimul secol şi jumătate,
Parisul este astăzi o podoabă nu numai a Franţei, dar a
lumii întregi, care vede în el centrul eleganţei şi
rafinamentului, al artei şi al bunului gust.

224 129
 Am fost în anii trecuţi să revăd şcoala de la Fontenay;
nu mai există nimic, nici clădiri, nici grădină, nici vechea
stradă; pe locul lor trece astăzi o lată arteră de circulaţie
1După instaurarea regimului
comunist, autorităţile de la
Bucureşti nu s-au
şi s-a ridicat mai interesat
un HLM, adică un de bloc de apartamente „cu
fel demoderate",
chirii soarta clădirii ce adăpostea
adică pentru cei cu venituri asemenea.
Şcoala
LocalniciiRomână.
pe care i-amDe întrebat
altfel, nu mai ştiau nici măcar de
aveau
Rue desnici un interes
Châtaigniers, necumşi nici
de şcoală; un bătrân mi-a
aprobarea
indicat numele Moscovei,
actual pentru
al străzii,a care e acela al unei
trimite tineri
notabilităţi licenţiaţi
locale. 1 la stagiu în
FranţaAş fi vrut„capitalistă"
să trec doctoratulşi la Paris, dar directorul
„imperialistă". Aşa încât
şcolii hotărâse că membrii şi să-1 treacă în ţară, la
ei trebuie
clădirea a fostcare
universitatea dărâmată fărăDintr-un
i-a trimis. ca punct de vedere,
dreptul
măsura de eraproprietate
logică, mai alales
statului
când subiectul tezei privea
român să fie valorificat
istoria românilor. Se adăugaîn vreun
şi faptul că durata stagiului la
fel.
şcoală era de numai doi ani, prea puţin pentru a susţine
un doctorat de stat la Sorbona, doctorat care implica şi
tipărirea tezei principale şi celei secundare în Franţa, deci
o cheltuială serioasă şi anume în valută. Se putea trece în
acest interval de doi ani doar un doctorat de universitate,
dar valoarea lui ştiinţifică şi ca diplomă era incontestabil
inferioară doctoratului de stat. Aşa încât, ţinând seama de
toate elementele, începui să prepar doctoratul în vederea
susţinerii lui în ţară, la Universitatea din Bucureşti,
dezvoltând lucrarea de licenţă despre marile noastre
225 129
dregătorii în primele două secole ale vieţii de stat.
Biblioteca Naţională din Paris, cu marele ei volum de
studii şi izvoare, îmi da posibilitatea să adâncesc anumite
aspecte ale tezei şi anume originea dregătoriilor -
prototipul logofătului, de pildă, era la Bizanţ, al vornicului
la Buda, alte dregătorii erau creaţii româneşti -precum şi
legătura lor cu cele similare din statele vecine, în special
cu cele sud-slave. în paralel cu pregătirea tezei, începui să
fac sondaje la diverse arhive. Aşa încât, după prima lună
de orientare, putui să stabilesc un plan de activitate care
comporta patru sectoare: 1) teza, 2) cercetări în arhive în
vederea găsirii de material care să-mi servească la
alcătuirea celor două studii - unul pe an - ce urmau să fie
publicate, conform regulamentului, în Melanges de l
'Ecole Roumaine en France, 3) lecturi de caracter ştiinţific
şi literar, 4) vizitarea oraşului, cu muzeele, teatrele,
instituţiile şi grădinile lui, precum şi a împrejurimilor
apropiate şi depărtate. Era un program amplu care
implica o acti-vitate susţinută, o utilizare de maximum al
timpului, neîngăduindu-mi acele ceasuri de huzur şi taifas,
la cafenea, atât de apreciate de o seamă dintre studenţi.
Biblioteca Naţională din Paris mi-a făcut o puternică
impresie. Dincolo de lunga faţadă severă din strada
Richelieu era o curte dreptunghiulară, din care dădeai
într-un hol şi apoi în marea - aş zice mai degrabă în
imensa - sală de lectură, cu plafonul foarte înalt.

226 129
Despărţite printr-un drum central, se înşirau de o parte şi
de alta, sute de locuri de citit, la mese comune lungi; în
fund, pe un podium, bibliotecarii de serviciu cărora le
înmânai buletinele de comandă. în anii de atunci,
cataloagele de cărţi, în ordinea alfabetică a autorilor şi pe
materii, se găseau chiar în această imensă sală de lectură;
ulterior s-a amenajat o sală specială a cataloagelor,
spaţioasă, la subsol. în afară de sala principală, mai era o
sală pentru manuscrise, una pentru hărţi, o a treia, pentru
medalii, camee şi alte obiecte de artă şi o a patra pentru
expoziţii. La intrare, în dreapta, exista şi o „buvette",
adică un mic restaurant pentru cei ce voiau să ia un dejun
frugal; azi, în locul ei, se află o sală pentru vânzarea
publicaţiilor Bibliotecii şi a reproducerilor după operele ei
de artă, stampe, desene, medalii, miniaturi ale
manuscriselor etc. în stânga curţii - nu ştiu dacă era şi
atunci - este azi biroul de comenzi pentru reproduceri
fotografice de pe manuscrisele, hărţile şi cărţile
Bibliotecii.1 Serviciul este pretutindeni politicos şi relativ
rapid, în această bibliotecă am lucrat multe din zilele cât
am stat la Paris. Am vrut să ştiu mai întâi ce au la fondul
românesc de manuscrise; l-am cercetat şi am publicat în
Revue Historique du Sud-Est Européen inventarul acestui
fond care cuprinde, între altele, un preţios document de
la Alexandru cel Bun, din 11 februarie 1400: cel dintâi
document intern al acestui voievod. Am găsit, de

227 129
asemenea, tot la manuscrise, un chestionar francez de la
începutul secolului al XVIII-lea asupra Moldovei şi Ţării
Româneşti cu răspunsurile respective, chestionar care mi-
a prilejuit un studiu publicat în „Melanges" din 1924.
între timp sosise la Fontenay, Niculae Iorga - cu soţia
şi cu fiica cea mare, Magda - spre a ţine, ca în fiecare an,
cursul său de la Sorbona. După câteva zile, prietenul Virgil
Bogdan, în drum spre Paris, îmi spune: „Nu ştiu ce s-a
întâmplat cu o carte a ta pe care a văzut-o Iorga; l-am
auzit discutând cu Iancuescu; vezi ce este". Seara, la
întoarcere, suindu-mă în cameră, am constatat că toate
1 La data apariţiei Amintirilor

la Editura
cărţile Sport la Turism
mele erau locul lor;dindeschizând însă Istoria
Bucureşti (1976), înfuncţionau
literaturii române în
secolul al XIX-lea a lui Iorga - una din
România numai
cărţile pe care câteva aparate
le adusesem de la Bucureşti - am văzut că
„xerox" - niciunul
sub adnotările în biblioteci
mele - iar
erau altele, ale autorului cărţii. Ce se
copierea
întâmplase? unor textenevoie,
Având era strict
pentru cursul său de la
controlată.
Sorbona, de această carte şi Ianculescu ştiind că o aveam
eu, a intrat, în lipsa mea, în cameră şi, fără să ştiu şi fără
să-mi ceară voie, a luat volumul şi 1-a dus lui Iorga. Acesta
a citit adnotările mele şi a adăugat pe ale lui, anume: la o
frază care cuprinde peste 16 rânduri (o jumătate dc
pagină), scrisesem, pe margine „Frază!". Iorga adaugă
dedesubt: „Adevărat, e cam lungă. N.I.". La portretul
tatălui lui Vasile Alecsandri, despre care spusese că era
„frumos om, cu ochii bulbucaţi, cu sprâncenele groase" eu

228 129
notasem: „Cum se potriveşte una cu alta?", la care Iorga
răspunde: „Ca mine! N.I.". în sfârşit, cea de a treia adno-
taţie era în legătură cu descrierea casei părinteşti a lui
Vasile Alecsandri în care se arăta că se aflau acolo „trei
fete frumoase", dintre care una, Casandra, „albă ca o fată
de boier", ajunsese, „din nedreptatea sorţii, bucătăreasă,
deşi se dădea în vânt pentru cobza lui Postolache".
Deoarece nu vedeam bine legătura între noţiunile de
„bucătăreasă" şi „cobza lui Postolache", comentasem: „Ce
legătură între una şi alta?". Dedesubt, adnotarea lui
Iorga: „Niciuna! N.I.".
Adnotările aceste nu lipseau de humor îmi arătau că
autorul lor nu-mi luase în nume de rău comentariile mele.
Am socotit că e totuşi cazul să-i dau o explicaţie. A doua zi
de dimineaţă, când pornea spre Paris, l-am ajuns din urmă
pe partea de sus a străzii noastre, l-am salutat şi i-am
spus: „Aş vrea să vă comunic ceva". „Ei, ăi fi îndrăgostit!"
mi-a tăiat cuvântul Iorga. „Nici nu mă gândesc - i-am
răspuns eu (inima-mi era în altă parte, departe) - e vorba
de comentariile ce am făcut la unele pasagii din cartea
dumneavoastră, comentarii care datează de pe când eram
1Volumul cu adnotările lui
Nicolae Iorga a dispărut în 1950
în clasa a opta de liceu şi sper că nu v-au supărat. „Ei, da
când întreaga bibliotecă adunată
nu m-au supărat de loc, dovadă adnotările pe care le-am
de Constantin şi Constantin C.
făcut sub acelea ale dumitale" - mi-a răspuns Iorga şi a
Giurescu a fost confiscată, fără
inventar.
229 129
trecut îndată la ceea ce-1 preocupa în acel moment:
prelegerea ce urma să ţie la Sorbona. Am relatat această
scenă în 1936, acum patruzeci dc ani, în timpul polemicii
iscate de lucrarea mea de sinteză „Istoria românilor" -
polemică unică prin proporţiile şi durata ei - ca răspuns la
prezentarea deformată a scenei de către N. Iorga. La acest
răspuns al meu, Iorga n-a replicat nimic şi ştie oricine că
oponentul meu nu era om să nu răspundă, dacă avea
dreptate. Am lăsat şi volumul cu pricina timp de trei luni
în custodia Bibliotecii Fundaţiei Universitare ca să poată fi
consultat de oricine ar fi dorit să vadă adnotările mele şi
ale lui Iorga, adnotări pe care le-am reprodus dealtfel
fotografic, în broşura Pentru vechea şcoală de istorie,
apărută în 1936.1
La prelegerile lui Iorga asistam aproape regulat şi noi,
cei de la Şcoală; francezi erau puţini, fie că nu-i interesau,
fie că nu lc plăcea felul de a vorbi al profesorului. Mă
duceam şi la prelegerile altora, de pildă, la acelea ale lui
Ferdinand Lot, care avea însă în ce priveşte procesul dc
etnogeneză al poporului român şi continuitatea pe terito-
riul carpato-danubian păreri pe care nu le aprobam; eram
contra părerii că existenţa strămoşilor noştri în
îndelungatul mileniul al migraţiilor ar constitui „o
enigmă" şi un „miracol"; dimpotrivă, socoteam că a avut
loc un proces normal, similar aceluia care explică
formarea celorlalte popoare romanice, adică a francezilor,

230 129
spaniolilor, portughezilor şi italienilor. Am fost şi la o
prelegere a lui Mario Roques, învăţatul lingvist, prieten al
românilor, şi, împreună cu Al. Rosctti, la una a lui Antoine
Meillet, şeful şcolii lingvistice franceze; m-a impresionat şi
figura lui, de patriarh biblic, şi felul lui de a vorbi, cu ochii
aproape permanent închişi. Am fost, timp de două luni, şi
la cursul de limba rusă de la „Ecole des langues orientales
vivantes"; l-am părăsit apoi, fiindcă profesoara făcea
numai gramatică - şi această gramatică mi s-a părut tare
complicată, mai complicată decât cea franceză şi decât
cea germană.
L-am văzut de câteva ori pe profesorul Gabriel Millct,
cunoscutul specialist în istoria artei bizantine, care
descoperise în timpul cercetărilor lui la Muntele Athos o
serie întreagă de documente privind ţările româneşti.
Cele mai vechi din aceste documente (secolele XIV-XVII)
erau redactate în limba slavă, limba de atunci a
cancelariei noastre; celelalte (secolele XVII-XIX) în limba
română. Chiar la prima întrevedere mi-a spus că cl nu mai
are timp să se ocupe de publicarea acestor documente şi
m-a întrebat dacă nu sunt dispus să mă ocup eu de ele. I-
am răspuns că, în principiu, accept să le public şi l-am
rugat să-mi acorde un răgaz de trei zile pentru a-i da un
răspuns definitiv. Voiam să mă consult între timp cu
Grigore Nandriş care, slavist fiind, era indicat să se ocupe

231 129
de documentele în limba slavă, eu rezcrvându-mi-le pe
cele în româneşte.
Nandriş a acceptat. Am comunicat în acest sens
răspunsul meu lui Millet şi el ne-a invitat pc amândoi la el
acasă şi ne-a predat întregul stoc de fotografii ale
documentelor. Mai târziu, în 1937, am publicat volumul
lui Nandriş, intitulat „Documente româneşti în limba slavă
din mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658)" în colecţia
secţiei

232 129
 istorice a Fundaţiei Regele Carol L Transcrisesem şi eu
toate documentele româneşti, dar publicarea lor ca şi a
studiului introductiv întârzia, deoarece eram ocupat cu
Istoria Românilor. în 1950, atât fotografiile documentelor
cât şi transcrierile mele au dispărut fară urmă; dacă ele
vor ieşi la iveală, le voi tipări.1
Sâmbăta după-masă, duminicile şi sărbătorile vizitam
oraşul şi împrejurimile. Primul muzeu pe care l-am văzut a
fost Luvrul, iar primul monument Panteonul. Luvrul e o
imensitate; îţi trebuie nu zile, ci săptămâni ca să-ţi poţi
face o idee temeinică asupra lui. Zile e un fel de a vorbi,
căci după trei ceasuri, maximum patru, eşti obosit şi
trebuie să întrerupi vizitarea. S-au strâns aici, la Luvru,
capodopere din lumea întreagă, unele cumpărate, altele
dăruite, altele luate cu prilejul campaniilor militare, în
special napoleoniene. Am stat mult şi am privit cele două
realizări extraordinare ale sculpturii vechi greceşti: Venus
din Melos - zeiţa frumuseţii şi a dragostei - şi Nike din
Samotrake, simbolizând victoria, ambele foarte bine puse
în valoare prin locul unde sunt aşezate şi prin efecte de
1Vezip. 110, nota 1.
lumină. Numai aceste două sculpturi să fi creat poporul
elen şi era de-ajuns ca să fie calificat drept mare creator
de artă. Dar alături de ele, mai sunt o serie altele la Luvru.
Este celebra „Venus accroupie" - şi ce haz a fost la
Fontenay, într-o seară, când Ilic Popescu-Spineni a tradus

134
prin „Venus pe vine" -este „Dianne la Chasseresse", adică
Diana vânătoriţa, cu tunica ei scurtă, atât de modernă, şi
cu pasu-i zvelt. Am văzut apoi, în sala egipteană, faimosul
scrib şczând, cu picioarele subpuse, după felul oriental, şi
nu mai puţin faimoasa inscripţie de la Rosetta, graţie
căreia învăţatul francez Champollion a izbutit să
descifreze hieroglifele, în faţa „Mona Lisei", sau
„Gioconda", la etaj, era întotdeauna mulţime de oameni,
de nu te puteai apropia, în special duminicile când
intrarea la Luvru, ca dealtfel la toate muzeele franceze, e
liberă, fară plată. E într-adevăr indcfinisabil surâsul
faimoasei italience, iar această operă a lui Leonardo da
Vinci pe drept cuvânt e considerată drept o culme a
picturii universale. Mă opream apoi adeseori în faţa
picturii franceze a secolului al XVIII-lea, în special a lui
Fragonard şi constatam că opera lui rămâne
reprezentativă pentru societatea nobilă a acestui secol,
pentru atmosfera de lux, eleganţă şi frivolitate ce domnea
în capitala Franţei.
Panteonul, în „cartierul latin", adică în cartierul
universitar, în stânga Senei, mi-a făcut impresie mai întâi
prin arhitectura lui impunătoare, de proporţii reuşite,
apoi prin picturile lui Puvis de Chavannes şi numai în al
treilea rând prin mormintele marilor oameni ai Franţei
îngropaţi aici. Am admirat chipul Sfintei Genoveva
(„Sainte Genevieve"), patroana şi protectoarea Parisului

134
şi mi-am adus aminte că drept model a servit lui Puvis de
Chavannes, Măria Cantacuzino, devotata prietenă a lui
Nicolae Bălcescu, devenită apoi soţia marelui pictor
francez. Odihneşte aici, la Panteon, Victor Hugo, a cărui
glorie întrece şi pune în umbră gloria atâtor mareşali şi
oameni politici de care lumea nu mai ştie astăzi.
Lângă Panteon e Sorbona, celebra universitate
întemeiată de Robert de Sorbon, în secolul al XlII-lca.
Clădirea e încă relativ nouă, din secolul al XlX-lea, şi nu
are în exterior merite deosebite arhitectonice. Unele
amfiteatre sunt însă frumoase, cu tavane sculptate, cu
lambriuri, fiecare amfiteatru de acest fel purtând numele
unui profesor sau om de ştiinţă vestit. într-un asemenea
amfiteatru, acela numit Louis Viart, am ţinut, la 20 martie
1970, conferinţa mea despre „Formarea statului naţional
român". L-am auzit vorbind aici, la Sorbona, într-unui din
marile amfiteatre, pe Herriot, primarul Lyonului, mare
orator şi totodată remarcabil om de cultură; mi-am dat
seama atunci ce priză poate avea asupra mulţimii
cuvântul maestru care exprimă o convingere, cum poate
el ridica masele. Şi am înţeles însemnătatea forului la
romani şi a pieţii numite „agora" la eleni. La Sorbona şi-au
trecut doctoratul atâţia dintre români, între alţii Spini
Haret, cu o teză care a făcut vâlvă, apoi Horia Hulubei,
fostul rector al Universităţii din Bucureşti şi regretatul
Miron Nicolescu, fostul preşedinte al Academiei Republicii

134
Socialiste România.1 Merită să fie văzut un doctorat de
stat, în istorie, istorie literară, sociologie sau filozofie la
Sorbona, mai exact şedinţa în care candidatul îşi susţine
teza şi când, la urmă, i se acordă titlul de doctor. Şedinţa
poate dura patru ceasuri - uneori cinci, ca la Gheorghe
Brătianu; membrii comisiei examinează teza sub toate
raporturile, cu exigenţă; ai impresia, la un moment dat,
din criticile ce fac, că nenorocitul de candidat va fi respins,
pentru ca la urmă să se recunoască totuşi meritele tezei,
să se

Denumirea oficială de atunci (1976) a Academiei

Române.
aducă laude autorului ei şi să i se decearnă, cu
solemnitate, titlul atât de râvnit. Au fost cazuri când la o
teză, cu teza complimentară respectivă, s-a lucrat şapte,
opt, chiar zece ani. De obicei, sunt necesar patru ani de
zile; în cazuri excepţionale, când candidatul are o putere
de muncă şi o pătrundere deosebită, trei. Dc aceea, dintre
membrii Şcolii Române din Franţa, cine a vrut totuşi,
contra hotărârii directorului -cazul lui Al. Rosetti - să-şi
treacă doctoratul dc stat la Sorbona, a trebuit ca, după
isprăvirca celor doi ani, să mai stea la Paris, încă doi cel
puţin, pc cheltuială proprie, şi să rişte inimiciţia lui N.
Iorga.

134
 Notrc Dame este, după părerea mea, catedrala
reprezentativă a genului, prin proporţiile reuşite, prin
echilibrul perfect al diferitelor părţi componente. E
puternică, tară a fi masivă, e elegantă, fară a fi căutată.
Este o creaţie tipică a spiritului francez, caracterizat prin
măsură, logică şi artă. S-a spus greşit catedralelor evului
mediu, răspândite din Austria până în Anglia şi în Baleare,
că ar fi „gotice"; în realitate ele îşi au începutul în Franţa
unde există şi cele mai frumoase exemplare ale genului: la
Chartrcs, la Rcims - unde piatra, lucrată â jour, îţi face
impresia de dantelă, la Rouen, cu turnul ei ameninţător,
la Strassbourg cu piatra ci roz şi, în primul rând la Paris.
Când am văzut, pentru prima dată, din faţă, de la
extremitatea istoricei ei pieţe, catedrala Notrc Dame am
rămas profund impresionat. Citisem pe Victor Hugo şi
descrierea pe care i-o face el, dar realitatea era
superioară. Şi gândul mă ducea, fară să vreau, la bisericile
noastre multe, dar mici, în comparaţie cu imensele
catedrale ale Apusului: altă lume, alte mijloace şi mai cu
seamă, altă aşezare, „în calea răutăţilor" la noi, alte
primejdii. Când am păşit înăuntru şi am văzut înalta,
majestuasa „navă" din mijloc cu stâlpii puternici care o
despărţeau de năvilc laterale, iarăşi am fost puternic
impresionat. Şi iarăşi gândul m-a dus, nu la noi, dc astă
dată, ci la „Sfânta Sofia" din Constantinopol. N-o văzusem
încă, dar o cunoşteam bine dintr-o scrie de studii şi

134
fotografii, cercetate atunci când făcusem articolul asupra
Originii artei bizantine. Interiorul „Sfintei Sofii" n-are
stâlpi intermediari, aşa încât impresia de spaţiu uriaş, sub
bolta rotundă, este strivitoare, mult superioară celei din
catedralele franceze. După cc am văzut-o aievea, pentru
întâia dată în 1929, apoi în diferite alte rânduri, această
impresie a devenit o certitudine. Nicăieri, orice catedrală
ai vedea - de la Sf. Petru din Roma la Notre Dame dc Paris,
de la „Stephan's Dom" din Viena până la Domul din
Colonia, nicăieri nu ai sentimentul reuşitei arhitectonice
ca la „Aghia Sofia", cum îi spun grecii, ca şi turcii de altfel
(Aya Sofia); nicăieri bolta care domină, dc la marea
înălţime, spaţiul uriaş închis între ziduri nu poate fi
egalată dc plafonul catedralelor.
M-am dus, bineînţeles, chiar în primele săptămâni, la
„Invalides" să văd mormântul lui Napoleon I. Mausoleul
face o puternică impresie; aşezat în mijlocul unei săli
rotunde, înconjurat de statui reprezentând victoriile lui, el
este, privit de sus din galeria circulară, reuşit sub raportul
artei şi constituie un punct de atracţie major pentru
turiştii din întreaga lume. Impresionează şi cuvintele din
testamentul împăratului: „Doresc ca rămăşiţele mele să
se odihenească pe malurile Senei, în mijlocul acestui
popor pe care atâta l-am iubit" („Jc désire que mes
cendres reposent sur les bords de la Seine, au milieu de ce
peuple français que j'ai tant aimé"). Dar te gândeşti, fară

134
să vrei, că dacă Napoleon I a dat Franţei o puternică
organizare internă, administrativă şi legislativă, dacă a
înfiinţat sau organizat instituţii şi şcoli -Politehnica, de
pildă, şi „Comedie Française" al cărei decret dc organizare
a fost semnat în timpul campaniei din Rusia, „gloria" lui -
gloria războaielor de cucerire, cu încercările lui de a
supune popoarele libere - a făcut Franţei destul rău, i-a
cauzat pierderi mari în oameni, pentru ca să sfârşească
prin ocuparea Parisului şi a unei bune părţi a ţării de către
armatele coaliţiei şi prin semnarea unui tratat dc pace
umilitor. Prin comparaţie, gloria lui Pasteur, care a dat
omenirii mijloacele de a lupta contra bolilor, contra
suferinţei, mi se pare o glorie reală, mult mai mare. Şi
totuşi Pasteur n-are un monument nici pe departe
comparabil cu acela al lui Napoleon I. Singur acest fapt, ca
să nu mai amintim de o sumă altele, ne arată cât de
aproape suntem încă de preistorie, adică de epoca în care
domina exclusiv forţa.
Pentru începuturile Parisului, adică pentru aşezarea
gallo-romană, am fost la Muzeul Cluny, situat tot pe malul
stâng al Senei, ca şi Panteonul, ca şi Sorbona, ca şi
Invalides. Se mai văd resturi din termele ridicate de
împăratul roman Iulian Apostatul (361-363), cel care a
combătut creştinismul, ce fusese totuşi recunoscut de
Constantin cel Mare, şi a voit să reînvie păgânismul. Ceea
ce arată că încă în vremea aceea, „Lutetia Parisiorum",

134
cum îi spuneau romanii, ajunsese la o dezvoltare
remarcabilă. Nucleul prim 1-a format, ca şi alte aşezări,
insula din Sena, uşor de apărat, insulă pe care se va ridica,
mai târziu, catedrala Notre Dame.
Parisul e înconjurat de o serie întreagă de castele şi
parcuri, reşedinţe ale regilor şi împăraţilor Franţei. Unul
din cele mai importante este castelul de la Saint Germain
en Laye, la nord-vest de capitală, reşedinţă, între altele, a
lui Francisc I (Francois premier), cel care, învins în lupta de
la Pavia, în Italia (24 februarie 1525) a scris mamei sale, la
Paris: „Madame, tout est perdu, hors l'honneur"
(„Doamnă, totul e pierdut, în afară de onoare"). Castelul
are o vastă terasă, de unde privirea asupra Parisului, în
zilele senine, e remarcabilă, şi un parc foarte întins, azi loc
de plimbare şi agrement mai ales al turiştilor străini, mai
puţin al parizienilor. în 1923-1924, ca să mergi la Saint
Germain en Laye, luai un tren de banlieue, cu locomotivă
cu aburi, care în vreun ceas te ducea la destinaţie. Astăzi
metroul regional R.E.R. - cel mai modern metrou al
Parisului, cu vagoane elegante şi viteză mare - te duce în
douăzeci de minute. De castelul şi parcul de la Saint-Cloud
se leagă numele împăratului Napoleon al IlI-lea. Aşezat în
apropierea imediată a capitalei, la sud-vest, pe malul înalt
al Senei, este şi el un loc de plimbare al turiştilor străini şi
al parizienilor, deşi mai puţin frecventat decât în secolul
trecut şi începutul celui prezent, până la primul război

134
mondial. De altfel, de când cu răspândirea extraordinară a
automobilului, parizienii şi, în general locuitorii
capitalelor, nu numai în Europa, dar în întreaga lume, se
deplasează tot mai departe, în locuri mai puţin cunoscute,
neinteresându-se, cât ar trebui, de locurile vecine, uşor
accesibile.
Fontainebleau e cunoscut atât pentru vasta sa
pădure, imortalizată de o seamă de pictori şi scriitori - şi
Ion Andreescu şi Nicolae Grigorescu au zăbovit aici - cât şi
pentru castelul, cu faimoasa sa scară dublă, în faţa căreia
Napoleon I şi-a luat rămas bun de la garda sa, care-1
însoţise în toate războiaiele. Vedem şi un iaz vechi, în care
- ne asigură ghidul oficial - sunt crapi bătrâni, de sute de
ani, marcaţi spre a nu fi pescuiţi. Un alt castel din
împrejurimile Parisului este cel de la Chantilly, vestit mai
ales prin grajdurile sale de o rară eleganţă, şi terenul său
de^curse, utilizat până în zilele noastre. De Chantilly se
leagă numele unui produs alimentar, cunoscuta „creme
Chantilly". E caracteristic dealtfel că în Franţa, ţara celei
dintâi bucătării din lume, împreună cu cea chineză, o
sumă de produse alimentare şi de mâncăruri poartă
numele oraşului sau regiunii care s-au specializat în atari
produse şi mâncăruri. Parisul, de pildă, e cunoscut, sub
acest raport, prin „parizer-ul" său, prin ,Jambonul" sau
şunca sa şi prin ciupercile sale albe („champignons de
Paris"). Oraşul Caen, în Normandia, aproape de locul

134
debarcării americane din 1944, prin mâncarea sa de
măruntaie („tripes â la mode de Caen"), Marsilia şi, în
general, porturile de pe coasta Mediteranei, prin
„bouillabaisse" - e pregătită cu tot soiul de peşte marin -
şi prin supa cu usturoi („soupe a 1'ail"). Mierea cea mai
bună se găseşte la Narbonne, în sud, lângă Pirinei,
„Nougat"-ul cel mai bun, un fel de alviţă superioară, tot în
sud, la Montelimar, pe valea Ronului, găinile cele mai
grase şi mai gustoase în regiunea Bresse („poularde de
Bresse"), carnaţii, o varietate mai închisă la culoare, la
Arles, în sud („saucisse d'Arles"). în 1923, se putea citi, în
vitrinele marilor magazine alimentare, afişe cu „saumon
du Rhin" (somon de Rin; a nu se confunda cu somnul!); azi
însă somonul se aduce din Canada sau Statele Unite,
deoarece Rinul e atât de poluat încât somonul nu mai
suie, în genere pe acest fluviu şi rarele exemplare care se
mai încumetă, nu mai au gustul dinainte. E cu neputinţă
să înşir aici numele tuturor brânzeturilor franceze - vreo
trei sute - unele după localitatea unde se produc, altele
după regiunea respectivă. E binecunoscut „Rocqueforf'-ul
care datează din epoca gallo-romană şi care-şi datoreşte
aspectul său caracteristic, cu striurile albăstrui datorită
unei ciuperci nobile, grotelor din regiune, cu o anumită
temperatură şi uscăciune. „Brie"-u\, brânză moale,
fermentată, e produsă în regiunea cu acest nume,
Camembert-vX şi Pont Leveque, de asemenea fermentate,

134
în satele cu acest nume, Cantal-u\, care seamănă
întrucâtva cu brânza noastră de burduf, provine din
platoul central, Gruyere-u\ care e foarte asemănător cu
Schweizer-u\, uneori identic, din estul şi sud-estul Franţei.
Acelaşi lucru despre vinuri. E imposibil să arăt aici
sutele de varietăţi, fiecare cu numele lui, după podgoria,
uneori chiar după producătorul respectiv (în special când
e vorba de şampanie). Se pot deosebi, în mare, patru
regiuni: 1) Bordeaux, în sud-vest, vestit pentru vinurile
sale roşii - dar şi albe de o deosebită fineţe (am băut un
asemenea Bordeaux alb mult mai târziu, în 1968, la o cină
oferită de profesorul arhitect Remondet); aici se găseşte
şi localitatea Cognac, de la care şi-au luat numele
rachiurile distilate din boasca de struguri şi din drojdia de
vin a regiunii, 2) Champagne, la est de Paris, cu un teren
calcaros, vestită prin vinurile sale albe spumoase; centrele
ei mai de seamă: Epernay, Château - Thierry şi Reims, cu
pivniţe întinse, în care stau, aliniate, milioanele de sticle.
Vinurile de aici sunt cunoscute în lumea întreagă şi de
multă vreme, au fost băute şi la Iaşi, la întâlnirea dintre
ţarul Petru cel Mare, care le adusese în bagajele sale, şi
voievodul Dimitrie Cantemir, în 1711. La masă, povesteşte
Neculce, bând atât moldovenii, neobişnuiţi cu asemenea
băutură, cât şi ruşii, după numeroasele libaţiuni „au
mărmurit toţi de beţi ce erau". Dintre vinurile noastre,
„galbena de Odobeşti" se aseamănă cu vinul de

134
Champagne; după trei ani, ţinut în bune condiţii, el
„şampanizează", adică sfârâie în pahar, zvârlind stropi fini
în sus, întocmai ca şi acesta din urmă. După războiul
pentru întregirea statului şi anume prin anii 1920-1922,
un francez, voind să întemeieze la noi o întreprindere de
şampanie, a cercetat toate podgoriile României spre a
vedea ce vin se apropie mai mult de acela din Champagne
şi, în cele din urmă, s-a oprit la Odobeşti. Cu vin din
această podgorie, cu „galbena de Odobeşti" a creat el
şampania „Royal Chambery" care s-a bucurat de apreciere
în perioada interbelică. Dintre mărcile de şampanie
franceză, cele mai renumite sunt „Veuve Clicquot", veche
de aproape două secole, „Mumm", „Roederer" şi, în
ultimele decenii „Taittiger". 3) Bwgogne în sud-estul
Franţei, cu vestita „Coastă de aur" („Cote d'or".) unde se
produc vinuri roşii de mare valoare („Pommard", de pildă,
„Meursault", „Chablis", „Chambertin", „Clos de
Vougeot"), în concurenţă cu cele din Bordeaux, iar după
unii specialişti, superioare chiar acestora. Beaune este
centrul podgoriei burgunde; 4) Valea Ronului şi regiunea
limitrofa, cu vinuri în general mai dulci şi cu unele
varietăţi cunoscute în lumea întreagă, ca, de pildă,
„Château Neuf du Pape", „Cotes du Rhone", „Hermitage".
Alături de vinuri, trebuie pomenit cidrul, tot o băutură
fermentată, dar din mere, cu tărie acoolică redusă,
specialitatea Normandiei, unde viţa de vie nu creşte în

134
mod obişniut. Aşa-zisul „cidre bouche", păstrat în sticle
astupate bine, e gustos, agreabil, spre deosebire de cidrul
vărsat care are un gust mediocru, trezit. Dintre rachiuri, e
apreciat, „calvados-ul", adică un rachiu din mete
fermentate - similare borhotului nostru de prune, iarăşi
specialitatea Normandiei, apoi „Kirsch"-ul, din cireşe
fermentate, specialitatea Alsaciei şi Lorenei, „armagnac"-
ul din regiunea bordelcză, de unde e şi „cognac"-ul;
asemănătoare ţuicii noastre este
„prunelle"-a, fară o delimitare teritorială precisă. Un
aspect interesant al Franţei, ţară cu resurse alimentare
atât de bogate şi variate, este geografia ei gastronomică;
o asemenea geografie se poate încerca şi pentru ţara
noastră care, minus citricele, măslinele, stridiile şi unii
peşti marini - avem, în schimb peşti de Dunăre delicioşi ca
scrumbia şi cega, necunoscuţi în Apus - are şi ea totul sub
raport alimentar, inclusiv o mare varietate sub raportul
vinurilor, rachiurilor şi brânzeturi lor.
în vara anului 1924 am fost, împreună cu Grigore
Nandriş şi cu Ion Muşlea, timp de două săptămâni, în
Bretania, stând mai mult în Tregastel, în apropiere de
„Cele şapte insule" ("Les sept îles"), apoi la Mont-Saint-
Michel, cu celebra lui mănăstire medievală şi în oraşele
Saint-Malo, Saint-Servan, şi Parame. Tregastel-ul ne
fusese recomandat de subdirectorul şcolii, Ianculescu;
stătuse acolo. Era, pe atunci, o mică staţiune maritimă,

134
nepretenţioasă, în comparaţie cu Deauville şi Dinard. Am
tras la hotel, având „table d'hote", deci masa obligatorie
în restaurantul hotelului - duminica sc dădea homar -
plătind, dacă-mi aduc bine aminte, douăzeci de franci pe
zi, casă şi masă, inclusiv serviciul. Banii erau scumpi, iar
partea aceea a Bretaniei destul de săracă. Am făcut o
excursie la Ploumanach unde se afla o statuie de piatră,
înfăţişând un sfânt, cu nasul aproape distrus, deoarece o
credinţă populară a locului cerea ca fetele de măritat să
înfigă un ac de gămălie în acel nas; dacă acul rămânea
înfipt - erau şi crăpături extrem de mici, invizibile cu
ochiul liber - atunci fata respectivă avea să se mărite în
cursul anului; dacă nu, ceea ce se întâmpla deseori, avea
să mai aştepte. O altă excursie am facut-o la Trebeurden,
alt sat din împrejurimi. O a treia la cele „Şapte insule",
situate la câţiva kilometri de ţărm. N-am avut nimic în
timpul traiectului; în schimb, Muşlea, şi cu Nandriş au stat
aproape tot timpul aplecaţi peste copastie, hrănind peştii.
Când am ajuns la insule, unde paznicul farului nc-a primit
cu multă simpatie, erau palizi şi s-au aşezat pe pământ,
să-şi vină în fire. Se pare că e grozav răul de mare; mi-a
spus-o şi soţia mea în timpul unei călătorii ce am făcut cu
vaporul la Constantinopol şi Atena; ai o senzaţie
îngrozitoare; îţi este aşa de rău încât îţi vine să te arunci în
mare, ca să scapi; din fericire însă, îndată ce ai pus
piciorul, iar pe pământ, răul dispare foarte repede. Cu un

134
tren local am ajuns la Dinan, orăşel aşezat pe „fluviul" La
Rance care aici nu are mai mult de 15-20 de metri lăţime.
Un vaporaş care făcea cursa Dinan - Saint Malo, aştepta la
chei ora plecării. Ne-am suit şi curând după aceea am
pornit. Cu fiecare kilometru, fluviul se lăţea şi când ne-am
apropiat de Canalul Mânecii devenise un estuar larg de
peste o mie cinci sute de metri. Aici mareea, adică fluxul
şi refluxul sunt foarte puternice, diferenţa de nivel este de
vreo zece metri. Fluxul vine ca un torent, cu mare putere;
refluxul iarăşi face ca apa mării, care pătrunde în estuar,
să se retragă repede. Observând acest fenomen, inginerii
s-au gândit să-1 utilizeze în scopuri practice şi, ani de zile
după ce am vizitat noi locurile, au instalat, făcând un
baraj de-a curmezişul estuarului La Ranee, o centrală
mareo-motrice, producătoare de energie electrică. La
flux, curentul puternic face să se învârtească o serie de
turbine în sensul mare -uscat; la reflux, învârtirea are loc
în sens invers. Ingeniozitatea inginerilor constructori
francezi a constat în găsirea unui sistem tehnic care face
ca turbinele să fie reversibile adică să se poată mişca şi
într-un sens şi în sens contrar, după cum e flux şi reflux.
Această centrală mareo-motrice, prima în lume de acest
fel, produce curent electric ieftin, odată instalată; ea nu
se poate instala însă decât acolo unde există estuare cu
diferenţe de nivel mari, echivalând cu o cădere de apă, ca
la centralele instalate pe Dunăre, de pildă, sau pe fluviile

134
americane şi siberiene. Ajunşi la gura estuarului, la Saint-
Malo, „oraşul-corsar", vaporaşul pare mic de tot, o
jucărie. Debarcăm în port şi privim la zidurile puternice
ale oraşului-cetate de unde au pornit, cu vasele lor cu
pânze în războiul de „cursă", o serie întreagă de corsari,
cel mai vestit dintre ei fiind Surcouf { 1773-1827), pe
vremea lui Napoleon I. Acesta ataca în special corăbiile
engleze care transportau mărfuri valoroase şi uneori şi
bani, în monedă de aur şi argint. Se povesteşte că într-un
asemenea atac, căpitanul vasului englez, luat prizonier, i-
ar fi spus, dispreţuitor, lui Surcouf: „Dumneavoastră
luptaţi pentru bani, noi luptăm pentru onoare", la care
acesta i-ar fi replicat: „Luptă fiecare pentru ce-i lipseşte".
Când se apropia atacul, vasul lui Surcouf - ca, dealtfel,
vaselor corsarilor în genere, - ridicau în vârful catargului
mare pavilionul lor înfăţişând un cap de mort şi două
ciolane încrucişate, de culoare albă, pe fond negru. Erau
vase iuţi, construite special pentru fugă, cu velatura
censiderabilă, mânate numai de puterea vântului, dar
înzestrate cu tunuri şi cu muschete sau puşti, corsarii
având asupra lor şi pistoale, securi de abordaj şi cuţite.
Lupta uneori era dură, vasele atacate apărându-se; de
cele mai multe ori însă, vederea vasului corsar, cu
pavilionul lui sinistru, era suficientă, mai ales când ştiau
că au în faţa lor pe Surcouf, ca vasul atacat să se predea
fară luptă; în cazul acesta, echipajul şi eventualii pasageri

134
scăpau cu viaţă. Lângă Saint-Malo sunt alte două oraşe,
porturi şi ele, Saint-Servan şi Paramé, dar n-au faima şi
nici importanţa celui dintâi. Ca să ajungem la „Mont-
Saint-Michel", a trebuit să luăm iar un tren local, mic, cu
vagoane vechi, de cel puţin o jumătate de secol care ne-a
dus până la Pontorson, iar de acolo, cu un autobuz, am
ajuns la destinaţie. Muntele Sfântului Mihail e o insulă
stâncoasă într-o regiune unde fluxul şi refluxul au mare
intensitate; în timpul refluxului, insula e înconjurată de
nisipuri mişcătoare; cine se aventurează pe ele, în
necunoştinţă de cauză, riscă să fie înghiţit, încetul cu
încetul; în timpul fluxului, apa oceanului - mai exact a
Canalului Mânecii - acoperă toate nisipurile şi „muntele",
are aspect într-adevăr de insulă. Cu ani mai înainte, se
construise un dig înalt, prevăzut cu şosea, care lega insula
dc uscat, aşa încât accesul era acum mai uşurat. Nc-am
minunat de grandioasa construcţie a mănăstirii şi ne-am
întrebat cu câtă caznă au putut fi cărate şi în cât timp, cu
mijloacele de atunci, blocurile de granit ale clădirilor ci.
Impresionante erau şi celulele, aşa de strâmte şi de
scunde, încât un om nu putea sta nici în picioare, nici
întins, ci numai ghemuit, aşa cum arăta, dealtfel într-una
din celule, unde o fiinţă de ceară închipuia un asemenea
condamnat. Cumplită fiară e omul, dacă dai voie
instinctelor să se manifeste liber, foarte aproape încă, din
nefericire, de fiara preistorică. Când am ieşit afară, la aer

134
şi la soare, am avut sentimentul unei mari fericiri, iar
omleta - mâncarea tradiţională a locului - mi s-a părut
extraordinară.
După aceste două săptămâni petrecute în Bretagne şi
în partea de apus a Normandiei ne întoarcem tustrei la
Fontenay-aux-Roses; eu plec de îndată în ţară pentru alte
trei săptămâni. Merg Ia Chiojd unde îl întâlnesc pc fratele
meu Horia, care terminase şcoala militară de infanterie cu
un an mai înainte, fiind acum sublocotenent în batalionul
de vânători de munte, la Sighet; văd şi pe sora tatei care
are grijă de gospodăria bătrânească. In septembrie mă
întorc în Franţa. Mă opresc mai întâi la Cluj, dc unde iau
pe N. Georgescu-Tistu, trimis de universitate la Fontenay;
ne oprim apoi, de dimineaţă până seara, la Viena unde
vizităm Schónbrunul şi Praterul, acesta din urmă, cu
Rcisenrad-ul lui, aducându-mi aminte de copilărie.
Repetăm apoi drumul prin Tirol şi Elveţia şi, după treizeci
şi şase de ceasuri, suntem la Paris unde, de data asta, nu
ne mai primesc ploaia şi vremea urâtă. Georgescu-Tistu,
fiind căsătorit, nu poate locui la Şcoală, potrivit ucazului
directorial, ci va sta în Paris.
Reiau lucrul la Biblioteca Naţională, unde cercetând
unul câte unul manuscrisele miscelanee intrate în ultimul
sfert de veac, am norocul să dau peste descrierea, inedită,
în italieneşte, a călătoriei călugărului Noccolo Barsi da
Lucea (Italia), prin Polonia, Moldova, Asia Mică, ţările din

134

1 Profesorul n-a mai avut

Caucaz, nordul Mării Negre, Oceacov şi îndărăt prin
Moldova, Polonia şi Austria spre Italia, călătorie efectuată
în răstimpul 1633-1636. Partea privind Moldova, care este
şi cea mai amănunţită, constituie o adevărată descriere a
acestei ţări, anterioară cu opt decenii aceleia alcătuite de
Dimitrie Cantemir şi cunoscute sub numele de Descriptio
Moldaviae (1716). în special pasagiile privind moravurile,
religia şi viaţa orăşenească sunt de tot interesul. Am
copiat textul, am făcut un studiu asupra lui şi am înfăţişat
totul directorului Şcolii, spunându-i că e articolul destinat
publicaţiei Melanges pe anul 1925. Iorga a fost foarte
interesat citind textul meu şi a doua zi m-a şi întrebat: „Ei,
dar cum ai găsit această importantă descriere de călă-
torie?". „Foarte simplu - i-am răspuns - am început să
cercetez manuscrisele miscelanee nou achiziţionate ale
Bibliotecii Naţionale începând cu 1900, anul în care am
bănuit că v-aţi oprit dumneavoastră în studiile din
tinereţe": „Ai dreptate, m-am oprit la finele secolului al
XlX-lea" a adăugat Iorga şi a şi dispus publicarea în
Melanges, cu regretul, nemărturisit însă, că n-a
descoperit el acest izvor. După textul italian, pe care l-am
reprodus, comentându-1 în limba franceză, a dat o
traducere în româneşte Oltea Nistor, fiica lui Iancu Nistor,
profesorul de istoria românilor de la Universitatea din
Cernăuţi. Astăzi relaţia lui Niccolo Barsi e considerată ca
unul din izvoarele principale pentru cunoaşterea epocii lui

134
Vasile Lupu. Obţinând în primăvara anului trecut, 1975, cu
prilejul invitaţiei la Universitatea Harvard (S.U.A.),
microfilmul ultimei părţi a manuscrisului, parte privind
călătoria în Orientul Apropiat şi nordul Mării Negre, îmi
propun să completez studiul din 1925, dând şi această
parte finală care interesează deopotrivă istoria turcă, a
neamurilor din Caucaz şi istoria Rusiei ţariste.1

Doctoratul şi docenţa. Conferenţiar universitar.

Căsătoria

în paralel, am început redactarea tezei de doctorat,

alternând-o cu cercetarea arhivelor Ministerului de
Afaceri Străine. Din nefericire, legea arhivelor statului
francez prevedea pe atunci - în 1924-1925 -interzicerea de
a se da spre consultare cercetătorilor documentele din
ultimii 75 de ani. Aşadar nu erau accesibile documentele
epocii Unirii din 1859 şi ale domniei lui Cuza (1859-1866),
perioadă în care influenţa franceză a fost foarte puternică
la noi şi în care a avut loc sosirea în ţară a unei misiuni
militare şi a unei misiuni civile franceze. M-am mulţumit
să cercetez perioadele mai vechi, cum era perioada lui
Dimitrie Cantemir, inclusiv anii şederii lui în Rusia lui

134
Petru cel Mare, şi am găsit actele privind lupta de la
Stănileşti - Valea Strâmbă, precum şi soarta Măriei,
frumoasa, inteligenta şi culta fiică a voievodului
moldovean. N-am publicat decât un raport asupra
amintitei lupte, cu detalii inedite, lăsând să public
eventual, mai târziu, actele în legătură cu Măria Cantemir.
N-am ajuns s-o fac, după cum n-am publicat nici actele
găsite la Biblioteca Poloneză, între altele corespondenţa
lui Armând Levy cu fruntaşii revoluţiei de la 1848. Voiam
să însoţesc această corespondenţă cu un studiu
amănunţit asupra raporturilor franco-române în perioada
premergătoare Unirii. S-a adeverit însă, o dată mai mult,
adevărul proverbului amintit anterior: „Mai binele
duşmanul binelui". Un tânăr care a trecut, ani de zile după
mine, pe la aceeaşi bibliotecă poloneză, a publicat,
neînsoţindu-le însă de nici un documentar, scrisorile lui
Levy, aşa încât nu mai avea rost să le public şi eu. La
arhivele Ministerului de Afaceri Străine din Paris lucra, în
acelaşi timp - acolo ne-am şi cunoscut - colegul Ion
Hudiţă, viitorul profesor de la Universitatea din Iaşi; pe el
îl interesau în special relaţiile principatului Transilvaniei
cu Franţa, pentru care a găsit material preţios privind
secolul al XVII-lea.
în 1925, am făcut, în timpul week-end-urilor şi câteva
excursii în locuri ceva mai depărtate de Paris. Una din ele
a fost la Rennes, capitala Normandiei, unde am vizitat

134
catedrala, celebră şi prin foarte înaltul ei turn, apoi
palatul de justiţie, ale cărui săli, cu tavane sculptate şi cu
lambriuri sunt printre cele mai frumoase din Franţa şi ne-
am oprit şi în faţa magnificului orologiu, unul din punctele
de atracţie ale oraşului. O altă excursie a fost la Verdun,
Vaux şi Douaumont, pc locurile unde s-au dat
înverşunatele lupte din 1916. Am mers împreună cu
Victor Cădere, care avea legături cu foştii combatanţi
francezi, şi am fost primiţi de un maior, a cărui primă
întrebare a fost: „Combien etes vous?" (Câţi sunteţi?),
deoarece aveam să petrecem noaptea într-un dormitor
militar, în cazemate. Şi primirea, şi găzduirea, şi masa au
fost corecte, după normele oştirii. Am văzut câmpul de
bătaie, tranşeea baionetelor dc la Douaumont, unde
soldaţii unei companii întregi au fost îngropaţi în tranşeea
lor de pământul dislocat de obuzele tunurilor inamice,
doar baionetele puştilor mai fiind vizibile, răsărind
deasupra pământului; acelaşi lucru s-a întâmplat la noi, în
toamna aceluiaşi an, în cartierul Bartolomeu, din
marginea Braşovului, unde o companie românească a fost
surprinsă în tranşeea ei de tirul în anfiladă al unei
mitraliere inamice suite în podul unei clădiri apropiate şi
nimicită în întregime, rămânând în picioare doar puştile
cu baionete, rezemate de peretele tranşeci. Impresionant
câmpul de bătaie de la Verdun; peisaj lunar, cu cratere
fără arbori; o pancartă arată că a fost mai înainte acolo un

134
sat. N-a mai rămas nimic din cl! Dacă până la urmă
gigantica bătălie, care a costat sute de mii de morţi şi
răniţi, n-a adus rezultatul scontat de Kaiser şi de
Kronprinz-ul său, faptul se datoreşte rezistenţei îndârjite
opuse de armata franceză; am contribuit însă şi noi în
parte la acest rezultat, deoarece, în urma intrării
României în război, au trebuit să fie retrase de pe frontul
francez, şi chiar de la Verdun, o seamă de divizii germane
spre a fi trimise pe frontul din Transilvania unde
presiunea ostaşilor noştri era puternică. O a treia excursie
a fost la Reims, unde splendida catedrală era în curs de
reparaţie - fusese grav atinsă de bombardamentul inamic
- schelăria înconjurând-o din toate părţile. De la Reims ne-
am dus la Nancy, capitala bogatei provincii Lorena, unde
am admirat palatul ducal, cu faimosul lui grilaj. Apoi cu un
automobil al arhitectului Renard care lucrase înainte dc
război şi îndată după el în România, automobil condus de
fiul său, am făcut o plimbare la Bar-le-Duc şi Pont-â-
Mousson, mergând cu viteza, ce mi se părea pe atunci
extraordinară, de 90 de kilometri pe oră. Şoselele erau
bune, asfaltate, iar opera de reconstrucţie în zona fostului
front - operă în slujba căreia era şi arhitectul Renard -
foarte avansată: case noi, cu acoperiş de ţiglă, şcoli noi,
totul îngrijit. Am fost, bineînţeles, la Versailles şi nu o
dată, ci dc mai multe ori. Poate că nimic nu dă o impresie
mai exactă despre personalitatea lui Ludovic al XIV-lea ca

134
impunătorul palat de acolo. Privit dinspre oraş, de la
intrare, nu face impresie; când însă ai ajuns la faţada
dinspre parc, atunci priveliştea e splendidă. Mai întâi
palatul, grandios prin proporţii, clasic prin stil, cu săli
impunătoare ca acea „galerie des glaces" unde s-a semnat
Tratatul de la Versailles, la 28 iunie 1919. Apoi parcul,
expresia cea mai reuşită a artei franceze a grădinilor. în
special partea centrală a lui, în axa palatului, cu bazinul de
mari dimensiuni - aşa-zisa „piece d'eau" - cu copacii
puternici ce mărginesc cele două alei paralele cu bazinul şi
cu plopii înalţi din extremitatea parcului fac o impresie de
neuitat. Am văzut acest parc şi toamna când frunzele
începeau să îngălbenească, l-am văzut şi vara, la 14 iulie,
sărbătoarea naţională a Franţei - luarea Bastiliei - când
fântânile ţâşnitoare adăugau o notă de somptuozitate - şi-
1 consider ca una din cele mai frumoase creaţii ale
geniului artistic francez şi ca o podoabă a lumii.
La Fontenay, masa de seară, pe care trebuia s-o luăm,
potrivit hotărârii directorului, la şcoală, se prelungea
adesea prin cântece aranjate de Lambrino; acesta avea o
deosebită înclinare spre muzică şi diapazonul era
întotdeauna la el. Cântam cântece vechi franceze, lieduri
germane şi nu mai puţin romanţe şi cântece populare
româneşti; Bazil Muntcanu ne acompania câteodată din
vioară.

134
 Am fost o singură dată la Operă, unde scara
monumentală, foaierul şi sala de spectacol fac o
deosebită impresie, mai ales la reprezentaţiile de gală
când se adaugă bogăţia toaletelor, bijuteriilor şi
decoraţiilor, plus ceremonialul oficial, cu ostaşi ai gărzii
republicane în marc ţinută. Am fost, în schimb, în
numeroase rânduri la teatru, nu numai la „Comedie
Française" unde se poate auzi cea mai frumoasă limbă
franceză, într-o dicţiune impecabilă, dar şi la teatrul dc la
Porte Saint Martin unde am văzut celebra piesă a lui
Edmond Rostand „Cyrano de Bergerac" - era la a nu ştiu
câta sută de reprezentaţii - la Théâtre de l'Atelier, la
Odeon, la Châtelet şi la o sumă altele. Era vremea când la
Paris jucau o serie întreagă de artişti de origine română,
începând cu Marioara Ventura - la Comédie Française - cu
Elvira Popescu şi, dacă nu mă înşel, Alice Cocea,
continuând cu Yonnel şi isprăvind cu Mihalescu. Un lucru
care surprindea era felul de difuzare a şansonetelor noi,
editate de diferite case de muzică. Vedeai la un colţ de
stradă sau într-un scuar o trupă de patru muzicanţi care
cântau din instrumentele lor, vioară, armonică, clarinet şi
ghitară, noua melodie - când am dat întâia dată de o
asemenea scenă, melodia era, cred, „J'ai deux amours,
mon pays et Paris" a Josephinei Baker -în timp ce o tânără
îi acompania din gură. Se repeta melodia, reluată şi de
ascultătorii care făceau cerc în jur, după care tânăra

134
oferea notele respective - un franc bucata. Trupa se
deplasa apoi în alt cartier şi, în câteva zile, tot Parisul
fredona noua melodie.

în 1925 a avut loc la Paris expoziţia de artă veche

românească. Au fost expuse atunci cele mai de seamă din
vechile noastre broderii ca, de pildă, acoperământul de
mormânt al Măriei de Mangop, soţia lui Ştefan cel Mare,
acoperămintele similare ale voievozilor Ieremia Movilă şi
Simion Movilă, manuscrise vechi româneşti, împodobite
cu miniaturi, obiecte de cult şi laice, sculpturi în lemn ca
vechea uşă de la Snagov şi altele de acest fel. Expoziţia
avut un real succes; s-au publicat despre ea diferite
articole în presa franceză şi în revistele de specialitate.
întoarcerea exponatelor în ţară s-a făcut cu un vagon
special, însoţit de un funcţionar al căilor ferate,
bucovinean de fel, cu numele, după câte îmi aduc aminte,
Eusebie Ostafie. Mi s-a propus de către Virgil
Drăghiceanu, care a avut un rost oficial la expoziţie, să
însoţesc şi eu vagonul, pentru mai multă siguranţă. Am
acceptat, aşa încât, la finele celor doi ani de stagiu la
Şcoala Română din Franţa, în toamna lui 1925 m-am
întors în ţară. Teza de doctorat era redactată; urma numai

134
s-o transcriu. Este ceea ce am făcut în cursul lunii
octombrie, aşa încât la începutul lunii noiembrie eram
gata a susţine teza. Raportul asupra ei fusese făcut de N.
Iorga. Extrag din el următorul pasaj: „Luctarea pe care d.
CC. Giurescu o prezintă ca teză de doctorat e un studiu
care face cea mai mare onoare autorului şi promite
ştiinţei noastre istorice un maestru. Perfect informată, de
o critică pe atât de pătrunzătoare, pe cât de cumpănită şi
tot aşa de plină de curtoasia pe care o întâlnim rareori în
cele dintâi scrieri ale tinerilor, ea cercetează tot
materialul documentar şi dă adeseori rezultate care se
pot considera ca definitive". Din comisie au făcut parte
raportorul, Vasile Pârvan, D. Russo, P. Cancel şi decanul
facultăţii Charles Drouhet. Cancel voia să-mi găsească nod
în papură şi a încercat să combată o concluzie a mea.
Indicând însă pagina la care se referea, am constatat
imediat că referinţa lui era greşită şi mi-am îngăduit s-o
spun, rugându-1 să verifice în text. A constatat că într-
adevăr greşise şi s-a scuzat, la care am răspuns „Nu face
nimic". Membrii comisiei surâdeau, iar Russo a spus mai
pe urmă - am aflat-o de la Vasile Pârvan: „Nu ştiai, la un
moment dat, în timpul examenului, cine era candidatul şi
cine profesorul". Am fost proclamat „doctor în filozofie şi
litere" - aceasta era titlul oficial, cu menţiunea „magna
cum laude".

134
 între timp se anunţase şi examenul de docenţă în
Istoria Românilor; fusese cerut de Ion Vlădescu, care viza
o conferinţă universitară şi anume conferinţa de istorie
modernă a românilor, rămasă vacantă în urma morţii
tatii. Cum legea nu specifica vreun interval între doctorat
şi docenţă, Pârvan mi-a spus să mă prezint şi la acest
examen: „Eşti foarte tânăr şi e bine să te supui la cât mai
multe examene publice, pentru ca, în cazul când ajungi la
Universitate, să n-aibă nimenea ce zice". I-am urmat şi de
data aceasta sfatul. Se ridica însă o dificultate: trebuia ca
teza de docenţă să fie tipărită. Pârvan adăogase: „Faci ce
ştii, într-o săptămână să-mi vii cu teza tipărită"; examenul
avea loc peste zece zile. Cum să rezolv problema? La
doctorat prezentasem ca teză aspectul analitic al
instituţiei marilor dregătorii, un manuscris, care tipărit
ulterior, a avut 164 de pagini în 8°; pentru docenţă,
aveam aspectele comune ale marilor dregătorii, un
manuscris de circa o sută de pagini. Să tipăreşti totuşi
acest text într-o săptămână nu era uşor. M-am dus mai
întâi la Socec şi am întrebat cât m-ar costa tipăritul.
Bătrânul Rudinescu, şeful tipografici, mi-a făcut calculul şi
mi-a spus: 35.000 de lei, ceea ce reprezenta de şapte ori
salariul meu lunar de profesor secundar. Am întrebat
apoi: „puteţi s-o tipăriţi în şase zile?". M-a privit cu
interes şi mi-a răspuns: „Putem, dar cu condiţia să vă
mutaţi aici" adăugând îndată, fiindcă văzuse surpriza

134
mea: „Adică să faceţi corecturile aici la noi, să nu pierdem
timpul cu trimisul acasă". I-am mulţumit şi i-am spus că-i
voi aduce manuscrisul şi banii la prânz, adică peste trei
ceasuri. Din fericire, eram membru, încă din toamna lui
1923, când fusesem numit profesor la Focşani, la Casa
Corpului Didactic; directorul instituţiei era Grigorc Tăuşan,
un om eficient, cu soluţii rapide şi pe deasupra, şi bun
prieten al tatii. M-am dus la el şi i-am spus că am nevoie
să împrumut 35.000 de lei. „Pentru ce îţi trebuie?", m-a
întrebat Tăuşan. „Ca să tipăresc teza de docenţă" i-am
răspuns eu. Fără altă vorbă, a sunat, a dat dispoziţie să se
facă formele şi peste o oră eram cu banii în buzunar. Am
trecut pe acasă, am luat manuscrisul şi la 12 eram la
Rudingscu. „Peste două zile veniţi la prima corectură" mi-
a spus bătrânul; „peste încă o zi la corectura în pagini, a
patra zi daţi «bunul de tipar»; în şase zile veţi avea
lucrarea tipărită şi broşată". Aşa a şi fost, încât m-am
putut înfăţişa lui Pârvan, la termenul cerut de el, cu
câteva exemplare din teza de docenţă.1 Examenul a avut
loc la data fixată într-o sală a Facultăţii de filozofie şi litere
şi comporta un examen public oral şi o prelegere în faţa
studenţilor, cu subiect dat de comisie şi cu pregătire timp
de 24 de ore; comisia a fost alcătuită din Nicolae Iorga,
Vasile Pârvan, D. Russo, P. Cancel şi Ilie Minea de la Iaşi.
începutul examinării 1-a făcut Iorga, punând lui I.
Vlădescu întrebarea: „Care sunt cronicarii bizantini care

134
vorbesc despre Ţara Românească în secolul al XV-lea", la
care candidatul, după ce s-a gândit câtva timp, a dat
răspunsul următor: „La această chestiune daţi-mi voie să
nu răspund". Aceeaşi întrebare mi-a fost apoi adresată
mie şi am dat răspunsul cuvenit, indicând, potrivit
cursului lui Russo, patru cronicari: Dukas, Phrantzes,
Halcocondilos şi Ermodoros Kritobulos, cu lămuriri asupra
operei fiecăruia şi a ştirilor ce ne privesc. La finele
răspunsului meu, Iorga a făcut un gest semnificativ cu
mâinile arătând atât spre mine cât şi spre Vlădescu, în
sensul „ce se compară". Restul probei orale a decurs cam
la fel; a urmat apoi prelegerea publică şi, la fine,
rezultatul: am fost proclamat docent în istoria românilor,
în timp ce candidatului

Sub regimul comunist, manuscrisul trecea prin

Direcţia Presei (cenzură), după ce fusese cercetat la
editură. Dacă autorul accepta cererile cenzurei, atunci
fiecare pagină primea câte o ştampilă (viză) şi era trimisă
la cules; o dată lucrarea tipărită, era încă o dată citită la
editură, ca nu cumva să se fi strecurat vreo „greşeală"
(ideologică sau de altă natură). Abia după aceasta urma
tipărirea în numărul de exemplare fixat. După
desfiinţarea Direcţiei Presei (prin 1977-1978), „vămile"
prin care trecea un manuscris înainte de tipar au devenit
şi mai numeroase o dată cu sporirea restricţiilor privind

134
fondul lucrării. Cu atât mai mare era - pentru cititorii din
anii '70 - contrastul faţă de felul cum un tânăr profesor
putea tipări o lucrare în 1925-1926!
celuilalt i s-a dat un termen de un an pentru a-şi
completa pregătirea, în aceeaşi zi, Vasile Pârvan m-a
invitat să iau masa cu el seara, la „Boulevard", unde
mânca în mod obişnuit. M-a felicitat, m-a anunţat că, la 1
ianuarie 1926, voi fi numit conferenţiar de istoria
modernă a românilor la Facultate şi mi-a urat succes
deplin. A fost o seară de neuitat; Pârvan era şi un mare
„causeur"; conversaţia cu el, orice domeniu ar fi atins:
istorie, politică, artă, literatură, era o adevărată plăcere.
Un lucru îl nemulţumea în acel moment şi mi-a vorbit pe
larg despre el: lipsa de înţelegere la cârmuitorii statului, şi
mai ales la Ministerul învăţământului, pentru
însemnătatea arheologiei la noi. Voia să întemeieze un
Institut de arheologie, cu personal ştiinţific suficient, care
să poată începe o campanie de săpături de mari proporţii.
1 O dată cu organizarea

„Academiei RPR", sume

importante au fost alocate
N-a fost chip arheologice.
săpăturilor să-i convingă însă Darpe cei care trebuiau să
aloce fondurile
rezultatele erau nu necesare şi a murit, peste un an şi
o dată supuse
jumătate, cupoliticului,
cerinţelor regretul deîndeosebi
a nu fi izbutit să realizeze această
mare dorinţă
privind a lui.
aşezările De şialtfel
slave şi fondurile care i se dădeau
influenţa
anual pentru
acestora săpături
asupra erau foarte modice: 30-40.000 de
comunităţilor
lei. Comparaţia
dacoromâne. Dincuanii
vremea noastră,
'70 când a când arheologiei i s-a
început
134
ofensiva regimului
împotriva Academiei, fondurile s-
recunoscut importanţa ei deosebită şi când s-au alocat şi
fondurile necesare, este concludentă.1 M-a impresionat
profund această amărăciune a magistrului şi când am avut
putinţa să acţionez, ani de zile după moartea lui şi anume
când eram rezident al Ţinutului Dunărea de Jos, în 1939,
am alocat prin buget suma de 1.000.000 (un milion) lei
pentru săpături arheologice. Era atunci director al
Muzeului de Antichităţi Scarlat Lambrino, succesorul lui
Pârvan la catedră. L-am rugat telefonic să vie la Galaţi
spre a discuta problema săpăturilor şi a fondurilor
necesare. A venit cu primul tren şi când a auzit de cifra ce
urma să fie înscrisă în buget, n-a voit mai întâi să creadă,
socotind că e o glumă. Abia când i-am arătat
anteproiectul de buget s-a convins şi mi-a spus: „Acu să fi
trăit Pârvan, să se bucure". S-au organizat atunci cinci
şantiere şi anume la Enisala, cetatea bizantină, apoi
românească ce
domină Razimul şi Delta Dunării, la Iglita, unde a fost
castrul legiunii romane a V-a Macedonica, mutate apoi la
Potaissa, la Arrubium, pe locul Măcinului de astăzi, la
Dinogeţia, pe teritoriul Garvănului actual, într-o insulă
dobrogeană, aproape de Galaţi, şi la Poiana, după toate
probabilităţile tot una cu Piroboridava, aşezarea antică
pomenită de Ptolemeu şi de un papyrus egiptean, şi
situată pe malul stâng al Şiretului, aproape de vărsarea
Trotuşului. Rezultatele ştiinţifice au fost importante şi

134
chiar sub raportul material cheltuielile au fost compen-
sate prin descoperirea unui tezaur monetar, de 112 piese
de aur bizantine, la Dinogeţia, şi a unui alt tezaur
monetar, cu piese de argint româneşti, din secolul al XlV-
lea provenind de la Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân şi
Petru al Muşatei, arătând aşadar circulaţia banilor noştri
în Dobrogea. Pentru luminarea acelei epoci întunecate din
trecutul nostru care a fost mileniul migraţiilor, adică
perioada cuprinsă între 275 - sfârşitul evacuării succesive
a Daciei Traiane de către armata, administraţia şi
bogătaşii provinciei - şi 1241 - năvălirea tătarilor -
arheologia se dovedeşte a fi de cel mai mare folos. într-
adevăr, pământul a păstrat, ca într-o imensă arhivă,
mărturiile vieţii strămoşilor noştri în acest interval: resturi
de vase de tot felul, întrebuinţate zilnic în gospodărie,
aşadar ceramică, obiecte de podoabă -coliere, inele,
brăţări, cercei: amintim frumosul tezaur de la Pietroasa -
obiecte în legătură cu credinţa şi cultul - cum c acea foarte
importantă inscripţie creştină în limba latină din secolul al
patrulea, găsită la Biertan în mijlocul Transilvaniei („Ego
Zenovius votum posui") - apoi monede - de aur, de argint,
de bronz, romane, bizantine, arabe, ungureşti, tătăreşti,
central europene - arătând procesul schimbului de bunuri,
în sfârşit arme de tot felul, ofensive şi defensive, - săgeţi,
săbii, spade, zale, coifuri. Toate aceste mărturii ale
trecutului sunt date la iveală prin săpături arheologice, iar

265
câteodată şi prin descoperiri întâmplătoare. Ele ne ajută
în mare măsură - în lipsa textelor scrise -să arătăm cum au
trăit înaintaşii noştri în acel mileniu al migraţiilor.
Arheologia medievală, împreună cu studiul limbii şi al
toponimiei luminează tot mai mult respectivul mileniu şi
arată, fără putinţă de îndoială, continuitatea strămoşilor
pe teritoriul carpato-danubian, istoria lor timp de o mie
de ani, istorie care nu e nici o „enigmă" şi nici un
„miracol", aşa cum greşit s-a afirmat de către unii
cercetători străini şi chiar şi români, ci, dimpotrivă, un
proces normal, asemănător
procesului de formare şi de dăinuire a celorlalte
popoare romanice: francez, italian, spaniol şi portughez.
Dar asupra acestui proces despre care am amintit, în
treacăt, mai înainte, voi reveni mai departe.
Comunicarea făcută mie de Vasile Pârvan în legătură
cu numirea de conferenţiar la Universitate s-a adeverit.
Am primit adresa oficială şi am fost invitat la Ministerul
Instrucţiunii publice să depun jurământul cerut de lege.
M-a primit Iuliu Valaori, pe atunci secretar general al
ministerului, şi în acelaşi timp, profesor de filologie
comparată la Universitate. îl văd şi acum în faţa ochilor:
un om-voinic, cu capul rotund, întâmpinându-te
întotdeauna cu vorba „sănătate", rostită cu glas tare,
sonor, cum dealtfel vorbea în general, de se auzea din
afara biroului, de pe culoarul etajului întâi al ministerului.

266
Aromân de fel, liberal ca orientare politică, colaborator
credincios al doctorului Constantin Angelescu, care a fost
ministrul instrucţiunii ani de-a rândul în guvernările
liberale din perioada interbelică, Valaori era un om de
treabă şi un bun român. Avea şi o particularitate în felul
de a se exprima: faţă de solicitatorii care-i umpleau biroul
- primea pe toţi deodată, nu individual, şi rezolva cererile
in prezenţa tuturor - nu spunea niciodată, când trebuia să
refuze o cerere ilegală sau care implica hatâr: „nu pot să
aprob", ci „nu pot pentru ca să aprob". Iar dacă
solicitantul insista, atunci repeta, pe un ton şi mai energic:
„Nu înţelegi, domnule, că nu pot pentru ca să aprob". Aşa
încât ajunsese de era cunoscut, în cercul celor mai
apropiaţi, sub porecla de „nu pot pentru ca să...". De data
aceasta - poate fiindcă depunerea jurământului era o
ceremonie deosebită, solemnă, l-am găsit în birou fără
mulţimea obişnuită, numai cu şeful lui de cabinet. Pe
birou era pusă o cruce de lemn înfăţişând pe Isus
răstignit. După ce m-a felicitat pentru examenele trecute -
doctoratul şi docenţa - mi-a spus, cu vocea lui de stentor:
„Pune mâna pe cruce şi jură". Nu mai ţin minte exact
formula jurământului dar conţinutul lui era: să lucrez
pentru propăşirea disciplinei ce îmi este încredinţată şi să
fiu credincios statului şi legilor lui. Am jurat, ţinând mâna
pe cruce, şi am încheiat prin cuvintele tradiţionale: „Aşa
să-mi ajute Dumnezeu". M-a impresionat ceremonia: m-

267
am simţit legat de jurământul făcut şi am căutat, în tot
cursul vieţii mele, să nu-1 calc niciodată. în ce măsură am
reuşit să contribui la propăşirea cunoaşterii trecutului
nostru, vor spune-o alţii. Ceea ce ştiu sigur însă este că
mi-am dat silinţa să arăt adevărul asupra acestui
trecut şi să apăr drepturile istorice ale poporului
nostru, drepturi întemeiate pe vechime, pe continuitate,
pe număr şi pe muncă.
Iuliu Valaori a făcut parte din echipa de specialişti
care au stat alături de doctorul Constantin Angelescu, tot
timpul cât acesta a fost ministru al învăţământului, adică
ani îndelungaţi în perioada interbelică. Doctorul, născut la
Craiova, făcuse studii bune de medicină la Paris, unde
fusese intern al spitalelor timp de patru ani şi unde publi-
case diferite comunicări în revistele de specialitate. întors
în ţară, se căsătorise cu fiica lui Monteoru, posesorul
exploatării subterane de petrol din judeţul Buzău, unul
din oamenii cei mai bogaţi ai vremii. Profesor la facultate
şi şef al clinicii chirurgicale, după ce lucrase mai întâi la
spitalul Brâncovenesc şi apoi la Filantropia, era membru
al partidului liberal şi făcuse parte din echipa trimisă în
Statele Unite ale Americii în timpul războiului din 1916-
1 Dr. Constantin Angelescu (10

iunie 1869 - 14 septembrie 1948)

a fost de opt ori ministrul
1918 pentru a informa guvernul şi opinia publică
instrucţiunii»între decembrie
americană asupra drepturilor şi sacrificiilor noastre. A fost
1928 şi decembrie 1937. Iuliu
Valaori (5 august 1867 - 13
268

octombrie 1936, a ocupat de

ministru al învăţământului în patru rânduri în răstimpul
12 decembrie 1918 - 28 decembrie 19371 şi s-a relevat
atât sub raportul înfiinţării de şcoli şi a localurilor
aferente cât şi sub acela al legiuirilor şcolare. A pus în
aplicare legea „eforiilor şcolare" a lui S. Mehedinţi (1918),
sub forma „comitetelor şcolare", ceea ce a permis
construirea, cu concursul financiar al părinţilor elevilor, a
numeroase clădiri şcolare, atât în oraşe cât şi la sate. A
avut o echipă de colaboratori devotaţi la minister şi
anume pe Iuliu Valaori, ca secretar general -l-am înfăţişat
în paginile anterioare - pe Constantin Kihţescu, ca director
general al învăţământului secundar, pe Petre Ghiţescu,
director general al învăţământului primar şi normal
primar şi pe Ilie Purcariu, director general al
învăţământului profesional. Tuspatru erau buni
cunoscători ai sectoarelor de învăţământ respective,
liberali convinşi şi totodată devotaţi doctorului Angelescu.
Dintre ei, Kiriţescu avea o personalitate mai puternică,
polivalentă. Făcuse studii de ştiinţe naturale - în special
zoologic; am învăţat în liceu după manualele lui, alcătuite
în colaborare cu Bâznoşanu. Fusese socialist în tinereţe,
frecventase întrunirile socialiste, dar virase spre liberali,
probabil o dată cu grupul „generoşilor". A scris Istoria
războiului pentru întregirea României, într-o primă ediţie,
în două volume, în 1922-1924, într-o a doua ediţie, în trei
volume, precum şi într-o ediţie franceză, prescurtată,

269
apărută la Paris, în 1934, cu prefaţă de André Tardieu.
Mai târziu şi-a îndreptat atenţia spre istoricul educaţiei
fizice - a şi fost profesor de această materie la Institutul
respectiv - şi a publicat Palestrica, un istoric al educaţiei
fizice din primele timpuri până în contemporaneitate. Bun
administrator, minte ascuţită şi memorie remarcabilă, şi-a
scris Memoriile în ultimii ani ai vieţii, după al doilea război
mondial, memorii ce ar trebui publicate deoarece sunt
sigur că cuprind o sumă dc informaţii noi despre
împrejurările şi oamenii pe care i-a cunoscut.1 A avut,
bineînţeles, şi adversari care i-au reproşat atitudinea din
timpul neutralităţii şi a ocupaţiei germane (1914-1918),
dar aceştia n-au putut dovedi învinuirile lor. Kiriţescu era,
se pare, de origine albanez, din albanezii aşezaţi în epoca
fanariotă şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Ţara
Românească. Se născuse la Bucureşti, în 1876.
Doctorul Angelescu a avut însuşiri ca om de ştiinţă şi
om politic, avea însă şi un cusur: zgârcenia sau avariţia.
Stătea într-o casă mare, confortabilă, pe strada CA.
Rosetti, în porţiunea dintre strada Nicolae Golescu şi
actualul bulevard Magheru. în biroul lui îşi zidise o uriaşă
casă de fier unde-şi ţinea banii, bonurile şi acţiunile. M-
am dus într-o iarnă să-1 văd; am trecut printr-o
1 Constantin I. Kiriţescu (1876-

1965) a redactat după 1948,

succesiune
România inde al odăi,doilea
neîncălzite,
războicu mobilele învelite în
îmbrăcăminţi („huse"); l-am
mondial. Manuscrisul, găsit într-un birou mic, de
socotit
pierdut,
270
a fost regăsit în 1995 şi
publicat în 2 volume la Editura
asemenea neîncălzit, în care stătea cu paltonul pe el; ar fi
putut, cu averea de care dispunea, să încălzească nu o
odaie, nu o casă, ci zeci de case; dar spiritul de economie
la el se transformase într-o adevărată avariţie, care s-a
accentuat pe măsură ce treceau anii. Când s-au emis
„medaliile" - echivalând cu napoleonii de aur - a subscris
un număr uriaş; i s-a atribuit în oraş cifra de douăzeci de
mii; o dau încât am auzit-o, fără să pot garanta
exactitatea ei; în orice caz, a fost o sumă foarte
însemnată. Şi totuşi, acesi urii atât de bogat n-a avut grijă
să-şi ia un loc de veci la Bellu; când a murit, a fost o
problemă unde să fie îngropat; până la urmă, un vechi
partizan politic, George Slama, devenit apoi şeful culorii
de albastru la liberalii georgişti, a pus la dispoziţie cavoul
său. Tot din cauza avariţiei şi folosindu-se şi de influenţa
pe care o avea în lumea politică, a refuzat să accepte,
contra despăgubire, exproprierea unei părţi a locului său
din actualul bulevard Magheru, loc care îeşea în afara
alinierii, din care cauză bulevardul, în această porţiune, n-
a putut să fie lărgit şi aşa a rămas până azi. Interesul lui
personal trecea înaintea interesului general. în timpul
guvernării liberale din 1934-1937, s-a nimerit într-o
duminică dimineaţă, să fim împreună în vagonul
restaurant, în trenul de Moldova; eu mă duceam în
judeţul Putna - eram deputat de opoziţie -el se ducea la
Buzău, mai exact la Stâlpu unde avea moşie. Stând de

271
vorbă - era împreună cu noi şi un personaj liberal din
oraşul Râmnicul Sărat - doctorul ne-a invitat să luăm
împreună o gustare şi a comandat trei porţii de caşcaval
pane. După ce s-a dat jos la Buzău, amicul din Râmnicu
Sărat mi-a spus: „Ce-o fi păţit doctorul, să ne invite şi să
plătească el consumaţia? Mare minune! Să ştii că nu-i a
bună!". De fapt, nu s-a întâmplat nimic, dar aceasta era
reputaţia de avar pe care şi-o crease. Doctorul Angelescu
este cel ce 1-a operat pe Ion I.C. Brătianu când acesta a
făcut o gripă infecţioasă în noiembrie 1927, cu complicaţii
respiratorii. Operaţia n-a împiedicat însă deznodământul
fatal: nu existau atunci nici sulfamide, nici. cu atât mai
puţin, penicilină şi aureomicină.
în primăvara anului 1926, tot Iuliu Valaori m-a
convocat într-o zi la Facultate şi mi-a propus să conduc în
calitate de director „Aşezământul Cultural Ion C.
Brătianu". Acest aşezământ, întemeiat de către familia
Brătianu - trăiau, în acel moment atât Ionel Brătianu, cât
şi Vintilă şi Dinu - cei trei fii ai lui Ion C. Brătianu - precum
şi fiicele: Sabina, văduva doctorului Cantacuzino,
omonimul directorului Institutului de seruri şi vaccinuri, şi
Sarmiza, căsătorită Alimănişteanu -şi de mai mulţi
membri ai partidului liberal avea de scop publicarea de
documente şi de stridii privind istoria modernă a
Românilor, adică a epocii dintre 1821 - revoluţia lui Tudor
Vladimirescu - şi 1918 — realizarea statului unitar român,

272
epocă în care Ion C. Brătianu a jucat un însemnat rol. L-am
întrebat imediat pe Valaori dacă faptul de a
conduce Aşezământul îmi impune vreo obligaţie
politică adică înscrierea în partidul liberal sau judecarea
printr-o anumită prismă a evenimentelor petrecute în
răstimpul amintit. „N-ai nici un fel de obligaţie politică"
mi-a răspuns Valaori; „ceea ce-ţi cerem este să publici
după criteriile ştiinţifice actele vremii şi să determini
alcătuirea de studii obiective referitoare la evenimentele
şi personalităţile acelei vremii". Faţă de această
declaraţie, am acceptat să conduc amintitul Aşezământ şi
l-am condus efectiv, timp de patru ani, până în iunie 1930.
Am publicat în acest răstimp un volum de acte -
telegrame, scrisori, rapoarte, dezbateri parlamentare ctc.
- privind pe Ion C. Brătianu în timpul războiului pentru
independenţă (1877-1878); în introducerea volumului am
examinat împrejurările în care ni s-au luat, prin Congresul
1 Azi Banca Naţională a
României, denumirea tradiţională
care
de la începând
Berlin, celedin
trei1948 a din
judeţe fostBasarabia. Am publicat
schimbată dc regimul
apoi, în şirul comunist
de lucrări în
ale Aşezământului, bibliografia
„Banca
războiuluiRPR - Bancă dc Stat",
de independenţă, alcătuită de Ioan Băcilă, un
ulter.or
volum de în Banca
documente de Stat a privind pe Tudor
inedite
Republicii Populare
Vladimirescu, Române"
documente şi în de Emil Vârtosu, un
adunate
1965
volum„Banca dc Stat atot
de documente, Republicii
inedite, referitoare la refugiaţii
Socialiste
moldoveni în România":
Bucovina la Costin
1821 şiC.1848, volum alcătuit de
Kiriţescu, Emilian M. Dobrescu,
Moneda,
273
mică enciclopedie.
Editura Enciclopedică, 1998, p. 48.
Teodor Bălan, un al treilea volum de acte inedite privind
ocupaţia austriacă a Principatelor române în timpul
războiului Crimeei, acte găsite în arhivele Vienei de
profesorul Mihai Popcscu, precum şi o serie de alte
lucrări. Sediul Aşezământului era într-o odaie de la etaj, a
imobilului din strada Doamnei, aparţinând Băncii
Naţionale, imobil care nu mai există azi, fiind dărâmat
spre a se degaja faţa noului edificiu al Băncii de Stat.1
Contabilitatea Aşezământului era în sarcina directorului
contabilităţii Băncii Româneşti, Saragea, originar din
podgorie, de pe malul drept al Milcovului, un foarte bun
specialist. De la el ştiu că într-un bilanţ al Băncii Române,
s-a constatat, la finele anului, o diferenţă de 5 (cinci) bani
între venituri şi cheltuieli, diferenţă inadmisibilă după
canoanele contabilităţii. S-a procedat atunci la o revizuire
integrală, amănunţită, a tuturor operaţiunilor din anul
respectiv şi a scriptelor aferente, operaţie efectuată în
orele suplimentare, cu f ncţionari ai băncii plătiţi
suplimentar, până s-a izbutit să se descopere eroarea.
Cheltuiala totală a acestui control: 50.000 (cincizeci mii)
de lei, atât a costat înlăturarea diferenţei de cinci bani.
In 1927, în prima jumătate a anului, am avut prilejul
să-1 cunosc personal pe Ionel Brătianu. A venit, în două
rânduri, la Aşezământ, o dată în legătură cu Bibliografia
războiului independenţei, a doua oară în legătură cu
volumul de documente privind acelaşi război. Era înalt,

274
spătos, cu barbă şi mustăţi; purta, la prima vizită, o
căciulă care-1 făcea şi mai înalt şi o blană căptuşită cu
samur; numai ea singură valora o avere. Mi-a cerut detalii
cu privire la bibliografie şi mi-a indicat un articol care
apăruse recent într-o revistă franceză. Voise să mă
cunoască şi a venit la locul de lucru, la Aşezământ. II
interesau în mod deosebit problemele de istorie şi în
special de istorie modernă; în biblioteca sa, moştenită în
bună parte de la părintele său, şi pe care el o mărise, erau
o serie întreagă de descrieri tipărite ale călătoriilor care
străbătuseră în cursul secolelor ţinutul carpato-danubian,
precum şi multe broşuri imprimate la Bucureşti, Craiova,
Iaşi, Braşov şi alte oraşe, în prima jumătate a secolului al
XlX-lea. La a doua vizită, a adus la Aşezământ mai multe
telegrame de la Ion Bălăceanu şi alte acte privind anii
1877-1878, aflătoare în biblioteca sa, telegrame şi acte pe
care le-am intercalat în volumul în pregătire. A treia oară
l-am văzut la el acasă, unde mă convocase, nesimţindu-se
tocmai bine. M-a primit în biroul lui, în casa din strada
Biserica Amzei; sta lungit pe o canapea a cărei parte
anterioară, în dreptul capului, era mai ridicată. (Mai
târziu, când am văzut statuia făcută de Mestrovic,
celebrul sculptor iugoslav, care 1-a înfăţişat pe Ionel
Brătianu stând lungit, am înţeles de unde se inspirase: era
aidoma scenei pe care o văzusem cu ani înainte, cu
prilejul vizitei făcute la el acasă.) S-a scuzat că mă

275
primeşte în această ipostază şi a început să-mi vorbească
în legătură cu războiul independenţei, în special de
raporturile cu Rusia ţaristă şi de chestia Basarabiei. Era
evident că aceste raporturi îl preocupau într-un grad înalt
şi că moştenise de la părintele său suspiciunea faţă de
politica vecinului din răsărit, suspiciune sporită prin
atitudinea Marelui Stat Majer ţarist faţă de armata
noastră în anii 1916 şi 1917. în cele trei daţi cât am avut
prilejul să stau de vorbă cu el, mi-a făcut impresia, prin
felul cum se înfăţişa, cum vorbea, cum privea, a unui
mare potentat feudal; e incontestabil că-şi iubea ţara şi că
se considera ca reprezentant al ei, dar în felul în care unii
voievozi de odinioară socoteau ţara ca fiind moşia lor.
Exercita o mare putere asupra partizanilor săi politici
care-i erau devotaţi, deoarece ştiuse să-i aducă în mod
repetat şi pentru răstimpuri mai mari decât ronservatorii,
la putere. Ştia să tacă, să nu-şi dezvăluie gândul, cum a
dovedit-o în perioada neutralităţii din 1914-1916, când,
deşi în secret linia era trasată încă de la început, din
septembrie 1914, prin convenţia Diamandi - Sazanov,
totuşi a lăsat impresia că nu e fixat, că ezită între cele
două atitudini de luat. Dacă a înţeles necesitatea marilor
reforme - a împroprietăririi ţăranilor şi a votului universal
- şi a dat, în consecinţă, manifestul-program din
septembrie 1913, în schimb s-a arătat adversar ireductibil
al oricărei mişcări comuniste.

276
 *

Urma acum să pregătesc lecţia de deschidere a

conferinţei de istorie modernă a românilor. Titular al
catedrei, după moartea lui Onciul, fusese Ion Ursu, dar o
boală neaşteptată - se pare tifos - i-a curmat firul vieţii în
1925, la 50 de ani; izbutise însă să dea la iveală, în scurtul
timp cât a funcţionat la Bucureşti, o documentată mono-
grafie asupra lui Ştefan cel Mare. Fusese numit suplinitor
R Cancel, dar, evident, era o soluţie provizorie. M-am
gândit ca să înfăţişez, în lecţia de deschidere, un tablou al
izvoarelor şi studiilor publicate în ultimii douăzeci de ani -
Ion Bogdan, în discursul său de recepţie la Academie, în
1905, prezentase un tablou similar pentru perioada ante-
rioară - şi să schiţez, în partea finală a lecţiei, un plan de
cercetare sistematică, atât în ce priveşte izvoarele, cât şi
studiile, insistând, în special, în ce priveşte ultimele,
asupra instituţiilor, adică asupra formelor de organizare a
societăţii româneşti vechi. îmi era clar acum -gândul,
neprecizat însă, îl avusesem încă din 1919 când mă
înscrisesem la facultate - că voi avea de scris o istorie a
Românilor, în care instituţiile şi cultura să ocupe un loc cel
puţin egal cu istoria politică, diplomatică şi militară. Lecţia
de deschidere a avut loc la 15 februarie 1926, în sala a
patra, cea mai mare, a facultăţii. Era multă lume,

277
studenţi, foşti colegi de facultate, profesori de liceu şi o
seamă de profesori universitari, între care şi Mihail
Seulescu, de la Facultatea
de Drept. Textul îl aveam scris, aşa încât mă simţeam
sigur, o surpriză era exclusă. N-aveam trac; cred că
aceasta survine mai ales când vorbeşti liber, fără un text
în faţă, când trebuie să improvizezi. Totul a decurs
normal, iar textul a apărut după scurt timp, în „Revista
Istorică".
Pentru anul în curs, am anunţat un curs de vechi
instituţii româneşti, pe care l-am şi ţinut regulat - două
prelegeri pe săptămână -până la finele lui mai 1926. Cu
acest prilej, am precizat noţiunea de instituţie, am indicat
izvoarele documentare respective şi am insistat asupra
metodei de cercetare. Mi-am dat seama însă că pentru a
realiza scopul cel marc propus, acela de a scrie o istorie a
românilor, va trebui să parcurg, într-un număr de ani, la
curs, întreaga materie, adică nu numai instituţiile şi
cultura, dar şi istoria politică şi militară. Aceasta implică
1
Azi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Am predat cursul de „Istoria
civilizaţiei europene" din octombrie 1968 şi până în martie 1987.

însă posibilitatea de a ţine un curs general de istoria

românilor, nu numai unul de istorie modernă, aşa cum îmi
impunea titlul conferinţei mele. Posibilitatea se va ivi
chiar în anul următor 1927, când consiliul Facultăţii a
hotărât scoaterea la concurs a catedrei de istoria

278
românilor, suplinite, în urma morţii lui Ursu, de către P.
Cancel.
între timp, m-am căsătorit cu fata care-mi era dragă,
cu aceea care îmi făcuse o impresie atât de puternică în
1920, cu prilejul excursiei pe Dunăre. O văzusem după
aceea în mai multe rânduri, tot cu prilejul unor asemenea
excursii sau la primirile pe care profesorul Mehedinţi -
urmând pilda lui Titu Maiorescu - le făcea în casa lui, din
strada Dimitrie Racoviţă 12. unde erau invitaţi cei mai
buni dintre studenţi, asistenţii catedrei şi unii dintre
colegii din învăţământul secundar. După ce am trecut
examenul de capacitate şi aveam acum o situaţie
asigurată - cc-i drept modestă - i-am vorbit dragostei mele
de gândul căsătoriei şi am avut marea bucurie să aflu că
gândeşte la fel. A survenit însă hotărârea consiliului
Facultăţii de a fi trimis la Şcoala Română din Franţa, aşa
încât a trebuit să amânăm planurile noastre până la
întoarcere. Ne-am logodit oficial în martie 1926 - neoficial
eram încă din iunie 1923 - la 12 aprilie nc-am înfăţişat la
primărie, în faţa ofiţerului stării civile - martori au fost,
din partea soţiei mele, Emanoil Antoncscu, profesor la
Facultatea de Drept, şi din partea mea Ion Poşoiu,
consilier la Curtea de Apel - iar la 15 aprilie ne-am
cununat în biserica Domniţa Bălaşa. Slujba a fost oficiată
de arhiereul

279
 Tit Simedrea - care ne-a spus după aceea că a fost
prima cununie slujită de el în ipostaza de arhiereu - şi mi-a
lăsat o amintire puternică. M-a impresionat mai ales
pasajul în care se arăta că soţii sunt uniţi pentru
totdeauna, şi la bine şi la rău; viaţa mi-a arătat apoi ce
sens adânc are această ultimă precizare, deoarece
căsătoria este punctul de reazăm mai ales în ceasurile
grele ale vieţii. în aceste ceasuri grele, cei ce n-au în
căsătorie, adică în soţul celălalt un reazem trainic, de
nădejde, aceia cad cei dintâi, nu pot rezista adversităţii.
Dimpotrivă, cei care ştiu că se pot sprijini pe afecţiunea şi
credinţa celuilalt, al soţului, aceia rezistă şi ajung cu bine
la capătul încercărilor. M-a impresionat de asemenea un
cuvânt pe care ni 1-a spus, acasă, după cununie, o
cucoană bătrână: „Vă doresc sănătate şi noroc şi îngă-
duinţă", fiindcă mi se părea de prisos ultima parte a
urării; avea totuşi dreptate, deoarece fară îngăduinţă,
adică fără înţelegerea firii celuilalt, căsătoria poate fi în
primejdie, mai ales în anii tinereţii, când firile sunt mai
aprige. De aceea sunt multe casc care se strică repede,
după câţiva ani doar. Noi am pus în practică
recomandarea bătrânei şi soarta ne-a îngăduit, să
sărbătorim împreună, la 15 aprilie 1976, cincizeci de ani
de căsătorie.
în anul următor, la 15 februarie 1927, s-a născut
primul nostru copil, un băiat, Dinu, astăzi profesor de

280
„Istoria civilizaţiunii europene", la Institutului de Arte
Plastice „Nicolae Grigorescu"1 şi coautor al „Istoriei
Românilor" pe care o scriem acum amândoi. în 1928, la 21
noiembrie, a venit al doilea copil, Dan, azi arhitect
diplomat al guvernului francez, şef de promoţie, iar în
1930, la 2 decembrie, al treilea copil, fata noastră Mona.
Am avut noroc şi în privinţa copiilor, căci s-au ales buni,
nu ne-au pricinuit supărări, dimpotrivă.
în vara anului 1926 ne-am dus - soţia mea şi cu mine -
la Vladomira, treizeci de kilometri nord-est de Iaşi, pe
Prut, unde soacră-mea avea, prin moştenire de la tatăl ei,
Ioan Cicei, transilvănean din Săcele, un bun agricol,
constând din teren arabil, faneaţă şi pădure. Nu exista
încă o casă de locuit, un conac, pe acest bun, aşa încât ne-
am instalat provizoriu într-o casă nelocuită din satul
Vladomira, despre care sătenii ne-au informat, cu teamă,
că e bântuită de stafii, şi că nu e bine să stăm acolo. Am
râs şi ne-am instalat, având grijă să pun revolverul - un
Browning cu zece focuri - pe un scaun lângă capul patului.
Am baricadat în acelaşi timp uşa cu bagajele noastre; cele
două ferestre ale camerei aveau gratii. Nu era încă miezul
nopţii, când ne-au trezit din somn trei ciocănituri care se
repetau la foarte scurt interval. Am pus mâna pe revolver
şi, ţintind fereastra, am strigat: „Cine e?". Nici un răspuns.
Ciocăniturile continuau. Am strigat şi a doua oară,
adăugând: „Răspunde sau trag!". Iarăşi nici un răspuns,

281
ciocăniturile ritmice continuând. M-am uitat cu atenţie: în
dreptul ferestrelor nu era nimic, totuşi zgomotele veneau
din acea direcţie. După a treia somaţie, am apăsat pe
trăgaci; deşi despiedicat, revolverul însă n-a luat foc, în
mod inexplicabil. Nu ne-a rămas altceva de făcut decât,
după un răstimp de aşteptare, să ne continuăm somnul.
Am verificat, a doua zi dimineaţă, casa: nu era nici un
lemn desprins pe care să-1 fi putut bate vântul,
provocând ciocăniturile repetate; n-am găsit nici o altă
pricină a zgomotelor. Am relatat în mod exact faptele,
fără să le pot explica. Nu cred în stafii, nici în strigoi sau
vârcolaci, totuşi am sentimentul că există fapte sau
fenomene care scapă înţelegerii noastre, cel puţin
deocamdată.
Stând în continuare la Vladomira, am observat, într-o
dimineaţă, pe pădurar, Gheorghe, că pleacă cu o jordie
subţire de alun pe umăr spre pădure. întrebându-1 unde
se duce cu jordia aceea, mi-a răspuns: „la pescuit": în
marginea pădurii erau două „pruteţe" sau vechi albii ale
Prutului, care, când veneau apele mari sau „vărsa Prutul",
se umplea cu apă şi cu peşte. Intrigat, l-am însoţit până la
unul din pruteţe. Acolo, Gheorghe a legat de jordie o
sfoară subţire, având la capăt un cârlig simplu, fară limbă,
făcut de el dintr-un ac de gămălie, a tăiat cu cosorul o
bucată de papură şi a fixat-o ca plută cam la un metru
distanţă de cârlig, a pus în cârlig, drept nadă, un buburuz

282
de mămăligă şi după ce zvârlit undiţa în apă, s-a aşezat pe
mal, ţinând în mână coada jordiei. N-a trecut un minut şi
am văzut pluta agitându-se şi apoi scufundându-se.
Gheorghe a imprimat o mişcare scurtă undiţei, apoi a
adus-o uşor, fară s-o repeadă, pe mal: prinsese o roşioară,
cam de-o şchioapă. A scos-o uşor din cârlig, a pus-o într-
un săculeţ. A fixat un nou buburuz de mămăligă în
cârlig»şi, după un alt minut, a scos pe mal o altă roşioară.
Aţâţat, i-am cerut lui Gheorghe să-mi facă şi mie o undiţă,
lucru care a fost posibil pe loc, deoarece mai avea un
cârlig de rezervă şi nişte sfoară. M-am aşezat lângă el şi,
timp de aproape două ceasuri, am prins parcă la poruncă,
tot felul de peşti: roşioare, plătici, un lin auriu-verziu, vreo
trei ciortănei, un crap-caras, ba chiar şi un tipar. A fost o
dimineaţă grozavă, în care peştele „se da" sau „trăgea"
necontenit. De atunci, din acea dimineaţă, am devenit
pescar sportiv, spre bucuria lui Gheorghe, pe care l-am
aprovizionat cu cârlige bune, cu limbă, cumpărate de la
Iaşi şi cu sfoară subţire, de mătase răsucită (nu apăruse
încă nylon-ul). în fiecare dimineaţă, pe urmă, la cinci-cinci
jumătate, eram pe malul unuia din pruteţe şi până la ora
ceaiului, aveam o provizie, mai mare sau mai mică, de
peşte pentru prânz. Mai târziu, am prins peşte la Dunăre
şi la Dunărica - în special crap şi şalău - apoi în apele de
munte - păstrăv şi lipan. Recomand tuturor pescuitul
sportiv, mai ales cel din apele de munte, deoarece te

283
obligă să mergi, să faci kilometri întregi în aer curat, cu
miros de brad şi fan cosit.
La Dunăre am pescuit de multe ori împreună cu -
avocatul Gheorghe Costăchescu. Plecam dis-de-
dimineaţă, pe la 3, cu maşina din Bucureşti, ajungeam la
4, 4 şi un sfert în port la Olteniţa. Aci ne aşteptau barcagii
din Turtucaia, cu lotcile lor, ale căror bănci dinspre vârf
erau acoperite cu lăicere. Ne îmbarcam fiecare în câte o
lotcă -barcagiii erau bucuroşi deoarece ştiau că îi ţinem
toată ziua la pescuit -şi porneam în susul Dunării. După
vreo câteva sute de metri, intram pe gura Argeşului, de
fapt pe gura Argeşului şi a Dunărichii, deoarece, pe o
porţiune de vreo două sute de metri, ambele râuri
curgeau împreună, pe dreapta, cum urcai, apa mai
tulbure a Argeşului, pe stânga, apa limpede a Dunărichii.
Era un efect straniu, nenatural, să vezi cum curg, în
aceeaşi albie două cursuri de apă, de culori diferite, unul
lângă celălalt, fară să se amestece; abia la vărsarea în
Dunăre apele lor se confundau. Apucam apoi .spre
stânga,, pe Dunărica, până la gard, la Chirnogi, unde
legam lotcile de câte un par al gardului, fie în aval, dacă
apa curgea din Dunăre spre balta Greaca, fie în amonte
dacă ea curgea din baltă la Dunăre. Această pendulare
avea loc în fiecare primăvară şi în funcţie de ca avea loc şi
pescuitul. Când apele Dunării erau mari, din cauza ploilor
şi a topirii zăpezii, atunci o parte a apei fluviului intra pe

284
 Dunărica şi curgea spre balta Greaca; odată cu ea intrau şi
peştii - crapi, somni, şalăi, plătici, bibani etc. - grăbindu-se
spre apa puţin adâncă şi mai caldă a Greacăi - un
incubator sau un eleşteu ideal, cu multe microorganisme -
spre a-şi depune icrele şi lapţii. Când apoi Dunărea
începea să scadă, apa îşi schimba direcţia, curgea spre
fluviu şi o dată cu ea coborau şi peştii, după ce îşi
împliniseră legea speciei; dar aci, la întoarcere, îi
aştepta capcana gardului. Acest gard avea forma unui
unghi foarte deschis, obtuz, cu vârful spre aval şi era
alcătuit din stâlpi puternici şi groşi, bătuţi bine, cu soneta
(un mai mecanic!), în pământul din fundul albiei; de stâlpi
erau legate „lese" formate din şipci înguste şi dese, prinse
între ele cu frânghiuţe sau cu mlajă; prin interstiţiile
dintre şipci putea lesne trece apa, nu însă şi peştii. La
1
Balta Greaca şi canalul Dunărea nu mai există. Regimul comunist a lansat lozinca
„recuperării terenurilor pentru agricultură". Ca atare, de la finele anilor '50 a început
secarea bălţilor mari de-a-lungul Dunării, începând din Oltenia, şi până la Insula mare a
Brăilei. Aceste bălţi sunt esenţiale pentru înmulţirea peştilor; nu se ştie dacă factorii de
decizie PCR au luat vreodată în seamă o atare regulă elementară. în anii interbelici, se vindea
peşte proaspăt până şi în târgurile mici ale ţării, fără să fi existat camioane frigorifice. După
ce bălţile Dunării au fost secate, peştele de apă dulce a devenit o raritate pe piaţă. în schimb,
s-au cheltuit sume mari de tot pentru construirea (achiziţionarea) unor rase de pescuit
oceanic! Periodic se vindea în anii '70 mai ales peşte oceanic congelat sau crapi de China! De
altfel terenurile astfel „recuperate" au dat recolte tot mai scăzute: apa din pânza freatică
venea la suprafaţă, se evapora şi provoca o aglomerare de săruri care împiedica dezvoltarea
normală a semănăturilor.
Când a trimis la tipar volumul Istoria pisciculturii şi a pescuitului în România, Editura
Academiei RPR, Bucureşti, 1964, profesorul Constantin C. Giurescu indusese un paragraf
(386 p., I parte) în care tocmai discuta efectele cu totul negative ale secării bălţilor Dunării, a
fost obligat să renunţe la acest paragraf deoarece Direcţia Presei nu dădea bunul de tipar
pentru volumul întreg. Hotărârile conducerii PCR nu puteau fi discutate în nici un fel, nici
chiar într-o lucrare ştiinţifică publicată sub egida Academiei.
Nici un regim în istoria României secolelor XIV-XX n-a distrus mai mult mediul
ambiant decât regimul comunist prin industrializarea forţată şi extinderea artificială a
suprafeţelor pentru agricultură.
(Pentru bălţile existente înainte de secarea lor, a se vedea mai jos, în „Amintiri", p. 166,
precum şi harta anexă la volumul mai sus amintit.)

mijlocul gardului se lăsa un spaţiu liber de care se

prindea, când apa începea să curgă din baltă spre Dunăre,
285
sacul; acesta avea o capacitate mare, putea cuprinde mult
peşte -două-trei mii de kilograme - şi când era plin se
deşerta de către pescari în luntre, iar acestea îl duceau la
mal unde aşteptau căzile, având lângă ele altele cu sare şi
cu gheaţă. Se putea prinde „la gard", în zilele bune, când
scăderea apelor avea loc repede, într-un interval scurt de
timp, zeci de mii de kilograme de peşte în 24 de ore. Nu o
dată am văzut, la gard, la Chirnogi, în căzi, cu sare şi
gheaţă, somni de câte 100-120 de kilograme şi crapi între
8 şi 15 kilograme, care urmau să fie transportaţi în lăzi, cu
camioanele, la Bucureşti.1
Sub raportul gastronomic, nu se compară o ciorbă de
peşte, pregătită pe malul privatului, cu peşte atunci prins
şi cu legume proaspete, culese din grădină, cu orice ciorbă
de peşte de la restaurant şi chiar de acasă. Am mâncat o
asemenea ciorbă pe malul Ialpugului. Prezidam comisia
de bacalaureat de la Ismail; între teze şi oral erau două
zile libere, conform regulamentului, pentru corectarea
tezelor şi anunţarea rezultatului la scris. Fostul meu coleg
de facultate, Constantinov, pe atunci prefect naţional-
ţărănist de Ismail, ştiind cât mă interesează pescuitul, mi-
a propus, în prima zi liberă, o excursie pe malul Ialpugului,
la cherhanaua unde se aducea peştele prins. Am primit cu
plăcere; un Ford vechi „cu mustăţi" ne-a dus în mai puţin
de un ceas la locul hotărât. Tocmai soseau din larg - căci
Ialpugul era foarte întins, nu-i vedeai extremitatea de

286
miazănoapte - barcazurile pântecoase, pline ochi cu
peşte, doar de un lat de mână ieşeau pereţii barcazului
din apă; din fericire lacul era oglindă, n-avea deloc valuri.
Când au ajuns la vreo zece metri de mal şi n-au mai putut
înainta, au intrat în apă căruţele şi pescarii au început să
descarce în ele, cu nişte linguri mari de lemn, cu coadă
lungă, peştele din barcazuri. Căruţele au tras apoi pe mal
unde aşteptau, unele lângă altele, coşuri încăpătoare de
nuiele. Aci a început „sortarea": crap, adică de la patru
kilograme în sus, ciortocrap, ciortan, ciortănică apoi şalău
mare, de 3-4 kilograme, şalău mijlociu, şalău mic, ştiucă,
somn mare, iarma, iaprac, somotei, lin, caras, plătică etc.
După ce s-a isprăvit sortarea, a început licitaţia, la faţa
locului; erau vreo patru angrosişti. Preţurile erau foarte
mici, din cauza crizei economice în toiul căreia ne aflam;
ciortănică, de un kilogram, se lua cu un leu; şalăul mare cu
trei-patru lei (valuta 1931!). S-a desfăcut repede tot
peştele. L-am felicitat pe vătaful năvodarilor, pentru
frumoasa cantitate prinsă; mi-a răspuns însă că ziua n-a
fost grozavă: au scos doar 80.000 (optzeci de mii) de kilo-
grame, adică opt vagoane. „Dar atunci, când e ziua bună -
am replicat eu - cât scoţi?" „O sută patruzeci, o sută
cincizeci şi uneori chiar două sute de mii de kilograme".
„Nu uitaţi că plătim arendă anuală zece milioane de lei
liceului din Bolgrad pentru acest iezer al Ialpugului" a
adăugat starostele năvodarilor. într-adevăr, printr-un

287
ucaz ţarist, iezerul fusese dat ca venit liceului amintit şi
lucrurile rămăseseră aşa şi după unirea Basarabiei, adică
după 1918. După ce peştele, pus în lăzi cu sare şi gheaţă, a
pornit cu autocamioanele la Galaţi, piaţa de unde apoi se
răspândea în toată ţara, am fost poftiţi într-o colibă circu-
lară, acoperită cu stuf, să luăm masa. Nu erau, de fapt,
nici masă nici scaune; se săpase un şanţ circular în care
am băgat picioarele, stând apoi jos pe pământul din afara
cercului; s-au adus străchini smălţuite şi linguri de lemn;
prefectului şi mie ne-au adus linguri noi, albe; ceilalţi,
inclusiv vătaful, aveau lingurile lor obişnuite, vechi. Au
pus apoi pe pământul rotund din faţa noastră care
închipuia masa o strachină uriaşă, plină cu ciorba de
peşte. De fapt era numai zeamă, fără bucăţi, o zeamă
cafenie, cam tulbure. Ne-au umplut străchinile şi ne-au
poftit să gustăm; am luat o lingură, apoi a doua; la a treia
n-am mai putut; era aşa de concentrată, de „tare", că te
ustura pe gât. Vătaful a zâmbit şi ne-a spus: „Trebuie
mujdei; fără el nu se poate". într-adevăr, după ce am pus
vreo două linguri de mujdei, ciorba a căpătat un gust
nemaipomenit. Ne-am mai umplut încă o dată, dar numai
pe jumătate, străchinile; când le-am terminat şi pe
acestea, a apărut pe masă o altă strachină, tot mare, dar
cu pereţii foarte puţin înclinaţi, aproape orizontali, plină
cu bucăţi serioase de somn, crap, ştiucă şi lin. Deasupra,
ca spiţele unei roţi, şiruri roşii de raci. Adusesem cu mine

288
o sticlă de rachiu de drojdie, din cel de Odobeşti; am dat-o
vătafului şi am închinat în sănătatea celor de faţă; pe
urmă l-am rugat să-mi spună cum a pregătit ciorba aceea
grozavă de peşte. „Nu-i cine ştie ce - mi-a răspuns el -
numai că o asemenea ciorbă nu poţi s-o faci decât aici, pe
marginea iezerului unde e peşte din belşug şi de tot felul.
Am pus la fiert într-un cazan mare vreo cinsprezece-
douăzeci de kilograme de peşte din cel mărunt, de-a fiert,
cu ce legume am avut (- era spre finele lui iunie! -) până s-
a sfărâmat de tot; am scos apoi oasele şi le-am aruncat şi
în zeama aceea am pus să fiarbă bucăţi frumoase de crap,
somn, ştiucă şi lin. Noi nu mâncăm niciodată laolaltă
ciorba de peşte, ci, aşa cum aţi văzut, întâi ciorba, cu
mujdei, apoi bucăţile şi racii". Când am plecat de la
cherhana, simţeam că iese foc din mine, flăcări, nu
altceva; Constantinov se uita zâmbind şi mi-a spus: „I-ai
văzut, ce zdraveni şi roşii sunt la faţă? Dacă mănâncă aşa
tot timpul!" La fel am văzut pregătindu-se ciorba de pe
malul Dunărichii, numai că aici, fiind toamnă, s-au
adăugat tot soiul de legume - roşii, ardei, ceapă, leuştean
-aşa încât gustul era şi mai bun; la fel şi în balta Brăilei,
doar atât că aici mujdeiului îi spuneau, cu un termen
turcesc, sarmăzac care înseamnă exact „mujdei de
usturoi".
Asemenea garduri ca la Chirnogi, pe Dunărica erau pe
toate „privalurile" sau gârlele care legau bălţile din lunca

289
fluviului cu fluviul însuşi, pe Repidea, de pildă, care lega
bălţile Cuhurului şi Ialpug de Dunăre, pe Vechita dintre
iezerul Cahulului şi fluviul, pe Ghimia care lega lacul
Brateş de fluviu, pe gârla Argeş făcând legătura între balta
Lăţimea, din nordul Dobrogei, în faţa Galaţilor, cu
Dunărea, pe Filipoiul, din balta Brăilei, unind lacul Şerban
cu fluviul, gard vestit, cu o producţie mare, pe Saltava,
gârla din balta Ialomiţei, în aval de Feteşti, cu o producţie
de-a dreptul uriaşă, pe Jirlău care scurgea iezerul
Călăraşilor, pe Bătrâna care scurgea balta Vărăştilor, între
Călăraşi şi Mostiştea, pe Scoiceni, prin care balta
Mostiştei sau a Mănăstirii, - numită mai înainte a
Cornăţelului, după oraşul care în secolele XVI-XVII s-a
dezvoltat la extremitatea de miazăzi a ei - îşi varsă apele
în Dunăre etc. Fiecare baltă, pe toată întinderea Dunării,
între Deltă şi Drobeta-Turnu Severin îşi avea gârla ei,
câteodată chiar două, cum era balta Greaca, aceasta
având o gârlă şi la capul dinspre apusul ei, cu numele
Comasca. Câteodată, la viituri mari, la o creştere
puternică a nivelului, cum a fost în 1942, apa fluviului
trecea direct peste maluri în bălţi, nu mai urma privalurile
sau gârlele; lunca întreagă devenea un senin de ape,
având în unele locuri 10-12 kilometri lăţime; cum a fost, în
1942, la Prundu, în sudul Ilfovului, doar coroanele sălciilor
se mai vedeau, iar pescarii îşi legau luntrele de crengile
copacilor. Cu cât era inundaţia mai mare, cu atât intra mai

290
multă apă în baltă, cu atât pescuitul era mai bogat. Dar
aceasta se întâmpla mai rar, nu în fiecare an.
Odată legate lotcile la gard, le priponeam la vârful
dinspre ava!, legându-le de un „stici", adică de o prăjină
înfiptă în mâlul din fundul albiei, aşa încât ele nu mai erau
deplasate de curent. Ne aşezam apoi undiţele, câte trei de
fiecare, dintre care două pentru pescuitul la fund, la crap,
iar una pentru pescuitul între ape la somn sau şalău, sau
biban. La crap - de fapt la ciortan sau ciortocrap, până la 4
kilograme, căci foarte rar se prindeau în Dunărica bucăţi
de peste 4 kilograme, aşadar crap propriu-zis - puneam ca
nadă mămăligă vârtoşată cu miez de pâine, în formă de
pară care acoperea complet cârligul cu limbă; alteori
puneam râmă; la aceste undiţe n-aveam plută; semnalul
prinderi ni-1 dădea vârful subţire al verigii de bambus
care, la tracţiunea peştelui, se apleca uşor în jos,
vestindu-ne că e momentul să
„ferăm", adică să imprimăm verigii o mişcare bruscă
în sus, după care urma aducerea peştelui spre marginea
bărcii. Această ultimă operaţie câteodată lua minute
întregi, mai ales când era vorba de un exemplar mai mare,
un ciortan de 2-3 kilograme. Peştele lupta puternic, ca să
scape; căuta să dea sfoara - în ultimii ani nylonul - pe
după stici sau, dacă eram legaţi la pod, pe după unul din
picioarele lui. Crapul e peştele cel mai vânjos, cel care
luptă mai mult când e agăţat la cârlig; au fost cazuri - dar

291
nu mi s-au întâmplat nici mie, nici lui Costăchescu -când
au trebuit 15-20 de minute ca să aducă un exemplar mare
lângă mingioc, spre a-1 sălta, cu ajutorul acestuia, în
barcă, şi din barcă în juvelnic, adică în recipientul cilindric
de sârmă care-1 păstrează viu. La undiţa pentru pescuitul
între ape, puneam ca nadă un peştişor viu sau o râmă sau
o broscuţă, după cum locul era bun de şalău dau de somn.
Câteodată, când dădeam la un banc, scoteam somoteii
sau şalăiaşii unul după altul. La una din primele şedinţe pe
Dunărica - eram cu Costăchescu - am prins de dimineaţă
de la 6, până seara un număr extraordinar de ciortani, toţi
de aceeaşi mărime, între 900 de grame şi un kilogram;
Costăchescu, şaizeci şi două de bucăţi, iar eu patruzeci şi
nouă; am dat din ci barcagiilor, iar la Bucureşti tuturor
rudelor şi cunoscuţilor. E drept că un asemenea noroc, o
asemenea zi, n-a fost decât una singură în mai bine de
patruzeci de ani. Erau însă şi zile când peştele nu „se da"
deloc, cu orice nadă ai fi încercat; nu voia să muşte şi
pace. într-o asemenea zi, spre seară, am auzit o vorbă de
la barcagiul meu, bătrânul Pescăruş, unul din cei patru
sute de pescari români din Turtucaia, pescari din tată-n
fiu, azi răspândiţi, cu familiile lor, dc-a lungul Dunării,
până în Deltă. Mi-a spus atunci: „Dom' profesor, pescarul
trebuie să fie cu inima largă; peştele-i vânat; poate să nu
vie deloc sau poate să ai o bucurie nemaipomenită". Am
ţinut minte vorba lui Pescăruş şi de atunci nu-mi mai pare

292
rău când nu prind sau prind numai cât ai da la o mâţă. E
destul că ai stat o zi întreagă în aer curat, departe de
vuietul lumii şi de necazurile ei.
Câteodată, venea la gard, sau la pod, la Chirnogi, şi
Mihail Sadoveanu, uneori şi Haralambie Polizu,
cunoscutul artist. într-o zi s-a nimerit să fim gâteşipatru:
Polizu într-un cap, eu în celălalt, iar Costăchescu - „Jorj",
cum îi spuneam noi, luându-ne după soţia lui, Germaine,
franceză de origine - şi „conu Mihai" la mijloc. La început,
în primul ceas, conu Mihai a dat continuu la crap, dar cu
plută - o plută mare, umflată, cât o ceapă, care greu se
afunda - şi n-a prins nimic, în timp ce noi toţi ceilalţi
aveam câte doi-trei ciortani în juvel-nice. După un ceas, s-
a răzgândit, a înlocuit undiţa cu plută printr-una de fund şi
apoi, tacticos, a întrebat: „cine-mi dă şi mii o bucată de
mămăligă?". Costăchescu, fiind vecin cu barca, s-a oferit
el şi conu Mihai a început, după aceea, să prindă. Spre
prânz, ne-am trezit cu o laie de ţigani, care, căutând un
loc bun să se aşeze, au început să se certe: am înţeles că
era vorba şi de o fată tânără, din laie, care fugise.
Sadoveanu sta liniştit în barca lui şi nu dădea nici un semn
că au auzi sau 1-âr interesa cearta lăieţilor. Dar după
câtva timp am citit într-un volum nou de nuvele ale lui, o
bucată care reda, sub formă literară, acea zi de pescuit la
Dunărica. Multe zile frumoase am petrecut aici, la gard
sau la pod, în special primăvara, înainte de perioada

293
oprită (de obicei 15 mai - 15 iunie), şi apoi toamna. Erau
dimineţi de primăvară când un adevărat concert se
desfăşura în lunca Dunării. Mulţime de cuci se îngânau, şi
de prepeliţe; din toate părţile auzeai glasul lor.
Am pescuit şi la Spanţov, unde-şi avea aşezarea, într-o
casă acoperită cu stuf, inginerul agronom Postelnicu,
administratorul unei moşii locale; soţia lui era fiica
fostului ministru plenipotenţiar francez la Bucureşti,
Blondei. Casa avea încăperi spaţioase şi cuprindea o
seamă de locuri caracteristice din ţările europene şi
extraeuropene, pe unde fusese, în cariera lui diplomatică,
Blondei. în faţa casei era un lan de in; într-o dimineaţă -
înflorise tocmai inul - am avut impresia că scoborâse o
bucată de cer pe pământ: aşa de frumoasă era culoarea
albastră a lanului. Lângă casa Postenicilor era şi un fir de
apă care uda orezăria; la gura lui, acolo unde se vărsa în
Dunăre, dădeam la şalău; era un loc bun, deoarece pe
firul apei coborau şi peştişori, pe care-i aşteptau la pândă,
şalăii fluviului. Aveam cârlige argintii care, când erau
purtate prin apă, ca să se moaie gutui sau nylonul, dădeau
impresia unui peştişor. Aşa încât, de câteva ori, mi s-a
întâmplat să prind şalău, numai cu cârligul gol, fără nadă.
Am pescuit, ani de-a rândul, şi în balta Brăilei, pe
gârla de la Muguroaia, la sud de lacul Ulmu, în partea de
răsărit a bălţii, apoi pe gârla Gingărăşoaia, în partea de
apus, unde veneam cu un grup de prieteni, cu doctorii

294
Gogu Tătăreanu, Titel şi Nelu Vereanu, cu juristul Adrian
Ghinescu, o dată şi cu preotul Valeriu Ciurea din
Moroieni, cumnatul acestuia din urmă. Dormeam
noaptea în baltă, sub câte o colibă de stuf, cu un foc mare
la gura ei şi ascultam întâmplările adevărate ale bălţii şi
sălbăticiunile lor, povestite de un gospodar din
Muguroaia, Nicolae Cuca, un adevărat „om al naturii".
Vânător şi pescar neîntrecut, ştia să imite glasul tuturor
vieţuitoarelor, ştia sa le „cheme", le cunoştea obiceiurile
şi sălaşele. Altfel, slobod sau „buruenos" la vorbă,
agrementa genealogic foarte des; nu se temea de nimeni
şi de nimic. Avea vite în baltă, care mai tot anul umblau
libere, agonisindu-şi hrana; făcea şi agricultură şi nu se
dădea în lături de la un pahar şi chiar mai multe de vin
sau de rachiu. Doctorul Tătăranu, un excelent igienist, era
omul cel mai meticulos din câţi am întâlnit în viaţa mea.
Când pleca cu barca, bagajul lui cuprinde tot felul de
lucruri şi lucruşoare utile, bine rânduite, aşa încât, la el
era nădejdea pentru orice caz neprevăzut. Sub o aparenţă
cam rigidă, avea în realitate o inimă de aur; gata să ajute
oricând, se bucura de multă simpatie atât în cartierul lui,
în Bucureşti, cât şi în judeţul Ilfov şi în balta Brăilei. A
murit de inimă, fară veste, acum vreo doi ani. Fraţii
Vereanu, moldoveni de fel, din Botoşani, cu rude la Piatra
Neamţ, sunt, cum spune românul, buni „să-i pui la rană".
Unul, chirurg - Titel - profesor la Universitate,

295
binecunoscut în ţară şi peste hotare în domeniul
chirurgiei infantile - e ceea ce se cheamă de iniţiaţi „o
puşcă", practicând vânătoarea de mai bine de cincizeci de
ani; când şi când, e şi pescar, iar de când a prins pe
Gingărăşoaia un ciortan mai mărişor, pretinde chiar că e
specialist şi în acest domeniu. Hâtru, bun de glume, e o
plăcere să-1 asculţi; are şi „lipiciul" moldovenilor. Frate-
său, Nelu, foarte bun internist, de asemenea membru al
corpului didactic universitar, e medicul meu curant; a
devenit un adept al breslei pescarilor sportivi, practicând
această frumoasă îndeletnicire atât la munte, cât şi la
baltă şi în limanurile de lângă coasta dobrogeană a mării.
Pe Adrian Ghinescu, de fel din Poiana Ţapului, judeţul
Prahova, l-am cunoscut graţie „Istoriei Românilor".
Publicasem primele două volume şi, în vacanţa de Paşte,
în 1938, pornisem, împreună cu soţia mea, într-o excursie
cu vaporul, la Constantinopol şi la Atena. Plecarea din
Constanţa avusese loc, conform orarului, la miezul nopţii.
A doua zi de dimineaţă, pe când stăteam pe covertă,
aşteptând să ne apropiem de Bosfor, văd înaintând spre
mine un tânăr înalt, blond, bine făcut, şi elegant îmbrăcat,
care îmi spune: „sunt unul din lectorii lucrării
dumneavoastră Istoria Românilor şi am venit să vă spun
câtă plăcere mi-a făcut lectura acestei cărţi". Am fost
bucuros să-1 cunosc şi vorbind în timpul excursiei cu el
mi-am dat seama de calitatea fină a spiritului său şi de

296
cunoştinţele variate ce avea. Bun schior, încă din
copilărie, a devenit şi vânător şi pescar şi este azi unul din
cei mai buni cunoscători ai vânatului de munte şi de baltă.
A şi publicat articole despre vânatul nostru într-o revistă
de specialitate din Franţa. Preotul Valeriu Ciurea, mare
pescar de păstrăv, e tipul preotului gospodar. Are o
frumoasă casă la Moroeni, în judeţul Dâmboviţa, cu o
grădină de meri, de peri şi de flori; a avut mai înainte şi o
prisacă, numărând o sută de stupi, pasionându-1
apicultura.1
N-am ocolit nici râurile nici lacurile din câmpia
munteană; am pescuit în Argeş, apoi în lacul de la
Tâncăbeşti - unde am prins, la mulinetăi cel mai frumos
exemplar de ştiucă din cariera mea de pescar sportiv:
avea patru kilograme şi un sfert şi numai cu mare
greutate am izbutit s-o aduc la mingioc, a cărui coadă mi-a
îndoit-o puţin, şi apoi în juvelnic.2 Am pescuit în lacurile
Snagov şi Căldăruşani, în acest din urmă loc, având drept
fundal mănăstirea ridicată dc Matei Basarab. în râurile de
munte, am prins păstrăv pe Teleajen şi pe Telejenel, aflu-
1 Autorul nu ne spune de ce
preotul Vasile Ciurea a trebuit să
entul primului,
renunţe însoţit
la prisacă întotdeauna
şi stupi. în 1976 de un localnic, Ion T.
Ciripoiu,
nu o putea poreclit
face. „Vidra", bun cunoscător
După 1948, o nu numai al
asemenea
tuturor doliilor
gospodărie
şi cotloanelor
te trecea râurilor, dar şi al
automat
sălbăticiunilor
în rândul
pădurilor.
chiaburilor,
Ani cu
de zile, în timpul verii,
toate consecinţele de rigoare.
297 2 Am fotografiat
„exemplarul"; fotografia a
plecam la Cheia, frumosul cătun de pe Teleajenul supe-
rior, cu vreo sută de gospodării, suiam pe Moldoveanul,
înfaţişătoarea coamă prelungă acoperită cu codru des,
mergeam o bucată pe creastă sau slemne, coboram
devale până la pârâul care desparte Moldoveanul de
„piciorul" Zăganului, suiam pe acesta cam pieptiş la
început, apoi mai blând şi coboram în fine în valea
Telejcnului. Pescuiam aci două zile, de dimineaţă până
seara, dormind în cabana de vânătoare de la Valea Stânei.
Aci am învăţat de la paznicul pădurar Brăduţ cum se
păstrează păstrăvul de pe o zi pe alta în toiul verii, pe
căldura cea mare. Când era vorba numai de o zi, cum se
întâmpla de obicei pe
Teleajen, seara întorcându-ne acasă, atunci, pe la
prânz, curăţăm peştele, îi dam un praf de sare, mai ales la
urechi şi-i puneam de-a lungul, înăuntru, câteva frunze de
urzică: era metoda lui Ciripoiu şi n-a dat niciodată greş.
Dincoace pe Telejenel stând două zile, am pus păstrăvii,
„gătiţi" ca şi pe Teleajen, cu sare şi urzică, într-o cutie de
aluminiu, din cele portative, în care ţii mâncarea, şi am
îngropat-o în pământ, la vreo treizeci de centimetri, lângă
casă, într-un loc care ţinea umbră mai mult timp în cursul
zilei. Când scoteam cutia, spre seara zile a doua, din
pământ, era rece ca gheaţa şi păstrăvul ajungea proaspăt
la Cheia unde ne întorceam pe aceeaşi cale pe care
venisem, în aceste două zile făceam cam 35-40 de
1
La Lăpuşna era unul din
298
domeniile Coroanei. Inginerul Bibi
kilometri, dintre care 15-16 urcând şi coborând munţii, iar
restul, „pe apă" în josul şi în susul Telejenelului. Am mai
pescuit, în apele de munte, pe Timiş, pe Azuga, pe Buzău,
în regiunea întorsura, Vama şi Sita Buzăului, adică în
locurile de unde au plecat, cu multe sute de ani înainte,
bătrânii care au întemeiat satul Chiojdul, baştină
părintelui meu. Am pescuit şi pe Bistriţa, la gura
Barnarului, unde am prins nu numai un splendid păstrăv,
auriu, de cinci sute de grame, dar şi o lostriţă - prima şi
ultima din viaţa mea de pescar sportiv -; era la limita
inferioară admisă: 65 de centimetri lungime şi 3 kilograme
şi jumătate greutate, dar era o lostriţă, vânat rar şi
preţuit. Am pescuit şi pe Barnar care e unul din pâraiele
cele mai bogate în păstrăv şi pe apa Lăpuşnei, în
Transilvania, de asemenea bogată în păstrăvi. La casa de
vânătoare de pe revirul Lăpuşnei - revir mare de vreo sută
cincizeci de mii de hectare - unde administrator era Bibi
Popescu, am văzut cerboaica îmblânzîtă, Ţunţi, care se
învăţase cu oamenii şi stătea în ţarcul şi staulul ei, lângă
casă. Când îi venea chef sau o îndemna inima, pleca în
pădure şi se întorcea apoi, după zile şi chiar săptămâni,
îndărăt. Când am văzut-o, în iunie 1940, avea şi viţelul cu
ea.1
Am pescuit, de asemenea, în Mureş, la Deda, sat
frumos românesc, locul dc baştină al unuia din cei mai
buni studenţi ai mei, azi învăţatul istoric Vasile Netea. îmi

299
amintesc cu plăcere scena susţinerii doctoratului său în
1948, de faţă fiind părinţii săi, îmbrăcaţi amândoi în
costumul locului. După cum îmi amintesc cu multă plăcere
dc doctoratul lui George Potra, primul doctorat al unui
student al meu. Astăzi, Potra, autor a numeroase şi
valoroase volume dc studii şi documente istorice - câţi
dintre profesorii universitari de specialitate pot spune
acelaşi lucru? - este doctor-docent şi, deşi pensionar,
lucrează cu aceeaşi râvnă. Şi iarăşi îmi amintesc cu plăcere
de doctoratul lui Constantin Dumitru, purtător al
ordinului „Mihai Viteazul" şi de doctoratul lui Emil Micu,
azi director al Muzeului din Şchcii Braşovului.

Profesor universitar. Cursul de istoria românilor.

„Revma Istorică Română". Participarea la viaţa publică.
„Istoria românilor". Drumuri peste hotare

La începutul anului 1927, consiliul Facultăţii de

Filozofie şi Litere hotărăşte scoaterea la concurs a
catedrei de „Istoria românilor", suplinită de P. Cancel. M-
am pregătit să mă prezint; în primul rând am redactat un
1
în prezent probele s-au simplificat mult. Dacă aparţii corpului didactic al Facultăţii,
atunci o comisie, aleasă de Consiliul Ştiinţific al Facultăţii, analizează memoriul de titluri şi
300 lucrări cu trei referate scrise; referatele sunt aprobate de Consiliul Ştiinţific, care, la rându-
i, trimite rezultatul la Senatul Universităţii, apoi spre confirmare la Ministerul Educaţiei.
Când candidatul nu aparţine corpului profesoral respectiv, atunci susţine şi o lecţie în faţa
studenţilor, în prezenţa comisiei de referenţi.
„Memoriu de titluri şi lucrări" pe care l-am tipărit la
imprimeria „Cultura naţională" din Calea Şerban Vodă -
graţie lui Carol Tomek, şeful fabricaţiei, venit, o dată cu
întreaga instalaţie tipografică de la Viena - în numai trei
zile. Imprimeria fusese achiziţionată cu puţin timp înainte
de bancherul Aristide Blank, care înfiinţase şi casa de
editură „Cultura Naţională"; din consiliul de administraţie
al editurii făceau parte Vasile Pârvan şi prietenul acestuia
Simionescu-Râmniceanu, un estet de aleasă pregătire;
preşedinte era profesorul doctor Ioan Cantacuzino,
savantul de reputaţie mondială. La concurs s-ar mai fi
putut înscrie Petre P. Panaitescu care-şi trecus3 şi el
doctoratul, nu însă şi docenţa; în aceeaşi situaţie era şi
Ion Vlădescu, cel amânat la examenul de docenţă. Ce
socoteli şi-or fi făcut, nu ştiu; fapt este că nu s-au înscris
nici unul, nici celălalt, aşa încât am rămas singurul
candidat. Ar fi vrut să se înscrie Ilie Gherghel, profesor
secundar la Liceul Cantemir, dar cum n-avea, în afară de
teza de doctorat, decât două scurte articole, fusese sfătuit
să renunţe, ceea ce a şi făcut. Dacă reuşeam la acest
concurs, urma să fiu numit „profesor agregat" care era,
potrivit legii, o treaptă intermediară între conferenţiar şi
profesor titular. Intermediară doar sub raportul titulaturii
şi al salarizării; altfel, avea toate drepturile profesorului
titular: să ţină curs şi la seminar, să participe, cu vot

301
deliberativ, la consiliile facultăţii, să facă parte din
consiliile de licenţă, doctorat şi docenţă.
Concursul s-a ţinut după normele şi formele
prevăzute de lege; din comisie au făcut parte Vasile
Pârvan - care a redactat şi raportul final către consiliul
Facultăţii şi Senatului Universitar - Demostene Russo,
Petre Cancel şi Ilie Minea de la Universitatea din Iaşi;
Nicolae Iorga lipsea din ţară, fiind dus la Paris, unde-şi
ţinea cursul la Sorbona. A fost mai întâi examinarea
memoriului de titluri şi lucrări, apoi o probă orală, cu
chestiuni din toată istoria românilor, o probă de paleo-
grafie greacă şi slavă şi două lecţii în faţa studenţilor, cu
subiecte date cu 24 ore înainte, ca la docenţă. Toate
probele erau publice şi am avut, într-adevăr, o asistenţă
numeroasă, de la început până la sfârşit.1 îmi îngădui să
reproduc un pasaj din raportul final amintit mai sus:
„Candidatul care în ultimii doi ani a depus pe rând trei
examene universitare, de doctorat, de docenţă, iar acum
de agregaţie, a arătat chiar în acest scurt timp o foarte
remarcabilă ascensiune. Cu cât examenele au fost mai
grele, cu atât candidatul s-a arătat mai pregătit să iasă din
orice fel de dificultate. E pentru noi, foştii săi profesori,
ori înaintaşi, o mare satisfacţie să vedem că d-1 candidat
va face onoare catedrei pline de răspundere pe care cere
să i-o încredinţăm. Comisiunea deci, în unanimitatea de
patru voturi ale membrilor prezenţi, aceeaşi de la început

302
până la sfârşit, considerând: 1. Că lucrările ştiinţifice ale
candidatului aduc rezultate noi şi constituie o însemnată
contribuţie la literatura istorică asupra epocii de
întemeiere şi organizare a ţărilor româneşti; 2. Că autorul
nu s-a cantonat cu cercetările sale exclusiv într-un
domeniu, ci a manifestat interes pentru toate problemele,
vechi ori noi, de Istoria Românilor; 3. Că el posedă
cunoştinţe bogate şi precise şi în domeniul său propriu şi
în cele vecine; 4. Că este perfect înarmat pentru a
întreprinde şi mari lucrări de metodologie istorică, de
publicare ori sinteză istorică; 5. Că este bine înzestrat cu
darul de a gândi clar şi de a vorbi curent, plăcut şi
convingător; 6. Că posedă în cel mai înalt grad liniştea şi
echilibrul necesar unei adevărate obiectivităţi ştiinţifice;
7. Că dovedeşte dorinţa şi putinţa unei continue
îmbogăţiri şi adânciri a calităţilor sale de om de ştiinţă şi
de profesor.
Prezintă cu elogii onoratului Senat Universitar şi
Consiliului Profesoral respectiv pe dl. CC. Giurescu, spre a
fi recomandat Ministerului în vederea numirii sale ca
profesor agregat de Istoria Românilor la Facultatea de
Litere din Bucureşti". (Buletinul Oficial al Ministerului
Instrucţiunii Publice, anul XXIX (1927), nr. 2-4, pp. 440-
441).
A urmat numirea ca profesor agregat, pe ziua de 1
martie 1927. Eram cel mai tânăr profesor al facultăţii de

303
Filozofie şi Litere şi, cred, şi al întregii Universităţi din
Bucureşti: aveam douăzeci şi cinci de ani şi ceva peste
patru luni. îmi dădeam seama de marea răspundere ce-mi
luasem, dar eram hotărât să muncesc fară preget spre a
corespunde sarcinii. Aveam avantajul că ştiam precis cc
trebuie să fac: să strâng materialul documentar necesar
pentru a scrie, peste ani de zile, o Istorie a românilor, pe
temei critic şi ţinând seamă de faptul, esenţial, că
aproape totalitatea românilor din spaţiul carpato-
danubian se găsea acum reunită între hotarele aceluiaşi
stat, România, cea visată de Bălcescu, Kogălniceanu şi
Eminescu. Asta nu însemna însă că nu voi avea în vedere
şi pe acei români care, din pricina vicisitudinilor istorice,
rămăseseră în afara amintitelor hotare, şi anume dincolo
de Dunăre, în Peninsula Balcanică. Nu inovam în privinţa
aceasta: şi stolnicul Constantin Cantacuzino, şi Dimitrie
Cantemir şi, mai aproape de noi, Mihail Kogălniceanu, în
„Istoria" sa scrisă în tinereţe, în limba franceză, se
referiseră la românii de pretutindeni. Ceea ce nu însemna
că urmăream vreo revendicare politică, de stăpânire
teritorială asupra acestor români de dincolo de hotare.
Scopul era altul: de a atrage atenţia oficialităţii şi a opiniei
publice asupra acestor fraţi îndepărtaţi şi de a căuta
mijloacele ca ei să-şi păstreze, prin şcoală şi biserică,
individualitatea etnică, să nu dispară, prin asimilare, în
mijlocul populaţiilor majoritare, de alt neam, aşa cum se

304
întâmplase, pe o largă scară, în Peninsula Balcanică.
Aceasta îmi impunea cu necesitate şi titlul viitoarei
sinteze: Jstoria românilor" - aşa cum îşi intitulaseră
sintezele lor şi înaintaşii: Bogdan Petriceicu Hasdeu,
Alexandru Xenopol, DimitrieOnciul şi Nicolae Iorga - iar
nu „Istoria României", după lucrărilor similare străine, ca
„Histoire de France", „History of England" etc. Fiindcă
„România" e un concept politic relativ nou, de la
începutul secolului al XlX-lea, termenul fiind întrebuinţat
pentru întâia dată, într-o operă de sinteză, de Daniel
Philipide în „Historia tis Rumunias" (1816) şi „Gheografia
tis Rumumias" (1816), tipărite în greceşte la Leipzig. După
unirea definitivă, instituţională, a Munteniei şi Moldovei,
din decembrie 1861, începu să se întrebuinţeze, în actele
oficiale româneşti interne, denumirea România. Dar
internaţional, în actele diplomatice europene şi în presa
mondială, această denumire îşi făcu loc abia după
alegerea lui Carol I şi în mod curent, abia cu prilejul
Congresului de la Berlin. Aşadar, faţă de „România",
termen politic relativ nou şi cu o accepţie geografică mai
restrânsă, „românii" reprezintă o realitate etnică mult
mai veche şi acoperind o arie mult mai largă, depăşind
considerabil hotarele ariei politice ale vremii. De aceea mi
s-a părut că „Istoria Românilor" este titlul cel mai
corespunzător şi m-am oprit asupra lui.

305
 O preocupare constantă a mea au fost românii din
Peninsula Balcanică şi în primul rând cei mai îndepărtaţi
dintre ei, aceia din Macedonia, Grecia şi Albania, adică
aromânii. Constituind o minoritate etnică faţă de masa
înconjurătoare slavă, greacă şi albaneză, fară continuitate
teritorială cu masa etnică românească şi neavând stat
propriu, adică putinţă de organizare în forme proprii,
aceşti fraţi îndepărtaţi erau supuşi unui proces de
asimilare în folosul sud-slavilor -sârbi şi bulgari - grecilor şi
albanezilor. Elemente remarcabile fuseseră deja asimilate
ca, de pildă, Ioan Coletti, prim-minstru al statului grec, în
prima jumătate a secolului al XlX-lea, şi Spiru Lambru, de
asemenea prim-ministru, sau Averoff, cel care
înfrumuseţase Atena cu construcţii remarcabile şi dăduse
flotei de război greceşti un cuirasat; de asemenea, Ţintar
Marcovici şi Nicola Pasici, ambii prim-miniştri ai Serbiei.
Pe vremea lui Cuza Vodă, statul român începuse să se
intereseze de soarta aromânilor. Prilejul care trezi acest
interes fu manifestarea călugărului Averchie, aromân,
trimis la Muntele Athos, să se intereseze de veniturile
proprietăţilor mănăstireşti din România. Asistând la o
defilare, pe câmpul Cotrocenilor, a armatei noastre şi
cnuziasmat de înfăţişarea şi frumuseţea ei, Averchie a
strigat, cu glas puternic: „şi io hiu armân", adică „şi eu
sunt român". Faptul a stârnit senzaţie. Dimitrie
Bolintineanu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice în

306
guvernul istoric al lui Mihail Kogălniceanu, era şi el
aromân de origine. în Bucureşti era în vremea aceea o
colonie întreagă de aromâni care se îndeletniceau cu
negoţul, unii dintre ei fiind însă medici şi profesori.
Luându-se contact cu Averchie şi aflând de la acesta de
situaţia din Macedonia, guvernul hotărî să se întemeize la
Bucureşti un institut, în chiliile mănăstirii Sfinţii Apostoli,
în care să fie instruiţi un număr de tineri aromâni spre a
deveni profesori în şcolile ce urmau a se înfiinţa în
Macedonia. Prima serie de tineri fu adusă de Averchie;
urmară altele şi şcoli începură să ia fiinţă în diferite centre
aromâneşti; se întemeiară şi gimnazii în câteva oraşe ca
Grebena şi Bitolia şi chiar un liceu comercial la Salonic,
care, în scurtă vreme, căpătă o faimă deosebită. Tratatul
de pace de la Bucureşti, din 1913, prin care se puse capăt
celui de al doilea război balcanic, prevăzu, pentru românii
din Peninsula Balcanică, ajunşi acuma la hotarele Serbiei,
Greciei şi Bulgariei, dreptul de a avea şcoală şi biserică în
limba lor. Aceasta era situaţia de drept a aromânilor şi în
general a românilor de la sud de Dunăre atât la începutul
primului război mondial, cât şi la finele lui. Şcolile şi
bisericile continuara a funcţiona şi profesori aromâni, - ca,
de pildă, Theodor Capidan - şi români continuara a fi
trimişi la aceste şcoli. Cu toate că fusese considerabil
încetinit, procesul de asimilare a aromânilor de către
populaţiile majoritare înconjurătoare, continua totuşi. Şi

307
atunci, la câţiva ani după încetarea războiului prim
mondial se formulă părerea - ideea era însă mai veche, de
dinainte de război, ca aromânii să înceapă a fi colonizaţi în
România şi anume de preferinţă în Dobrogea nouă, în
Cadrilater, unde românii, ca şi bulgarii dealtfel, erau în
minoritate, turco-tătarii reprezentând elementul etnic
majoritar. Românii formau grupuri mai importante la
Turtucaia, unde trăiau circa patru sute de familii de
pescari români, la Silistra şi satele vecine, precum şi la
Bazargic şi Balcic, unde, la nucleele vechi de mocani, se
adăogaseră cadrele formate din funcţionarii
administrativi şi judecătoreşti, membrii corpului didactic,
preoţimea şi armata. Se aduseră deci grupuri de aromâni,
atât din Grecia cât şi din Albania, unde fură colonizaţi în
cele două judeţe ale Cadrilaterului, Durostor şi Caliacra.
Coloniştii veniţi din Fraşari, în Albania, întemeiară satul cu
acelaşi nume din Durostor, sat mare, cu case noi,
acoperite cu ţiglă, unde „farşeroţii" cu costumele lor
caracteristice, continuara vechea şi principala lor
îndeletnicire, păstoritul. Veniră, cu „celnicii" sau
căpeteniile lor, colonişti din Avdela, alţii din Perivoli, alţii
din Maţovo sau
Aminciu, tustrele vechi aşezări aromâneşti din Pind,
precum şi din alte aşezări. Unii se stabiliră în satele vechi
dobrogene, alţii întemeiară sate noi, o parte se stabiliră în
oraşe, adică în Constanţa, Mangalia, Silistra, Cavarna,

308
Bazargic şi Balcic. Urmăream cu mult interes această colo-
nizare care scăpa mii de familii de aromâni de primejdia
desnaţio-nalizării; mi-am fixat atunci ca punct de program
ca în viitoarea Istorie a românilor să consacru capitole
întregi acestor fraţi ai noştri de la sud de Dunăre, să arăt
trecutul lor, felul în care au trăit ei sub regimul turcesc,
aşezările şi îndeletnicirile lor principale şi chipul cum o
parte a lor s-a răspândit nu numai în Peninsula Balcanică,
dar şi în Muntenia, Moldova şi Transilvania, apoi în
Ungaria şi Austria, ajungând, unii din ei, la o deosebită
însemnătate economică şi socială. Cităm astfel pe baronul
Sina, marele financiar din Viena, care avea proprietăţi în
România şi pe care Cuza Vodă îl invita în vara lui 1865, să
participe la „mişcarea afacerilor financiare şi industriale"
din ţară, apoi pe Nicolae Dumba (24 iulie 1830, 23 martie
1900), mare negustor şi industriaş, apoi om politic,
senator, consilier intim, cetăţean de onoare al Vienei,
unde s-a născut şi unde unei străzi i s-a dat, la 28 martie
1900, numele său, în sfârşit pe mitropolitul Şaguna, cu un
rol atât de însemnat în viaţa românilor transilvăneni, şi pe
marele poet Octavian Goga. Am putut realiza planul ce-
mi propusesem: în volumele din „Istoria românilor",
apărute între 1935 şi 1946, am rezervat românilor din
Balcani capitole speciale. Tot românilor din afara
hotarelor le-am consacrat şi o interpelare în Camera
deputaţilor în 1937.

309
 Un alt ţel îmi era clar în alcătuirea „Istoriei
românilor": locul însemnat pe care urma să-1 ocupe în
această operă de sinteză istoria instituţională şi culturală.
Sintezele anterioare puseseră accentul pe istoria politică
şi militară; faptul era explicabil deoarece preocuparea
dominantă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi la
începutul secolului al XX-lea, până la izbucnirea primului
război mondial, fusese realizarea statutului naţional
unitar, pe cale politică şi militară. Acum însă, odată acest
stat realizat, socoteam că trebuie acordată atenţie
deosebită felului de organizare a poporului în diferitele
domenii de activitate adică instituţiilor lui, precum şi
creaţiilor sale în latura ştiinţifică, tehnică, literară şi
artistică, aşadar culturii sale. Căci statul nu este un scop în
sine, ci un mijloc şi anume mijlocul cel mai potrivit din
câte a găsit până acum omenirea spre a asigura poporului
respectiv posibilităţile de manifestare. Iar creaţiile unui
popor sunt, în ultimă analiză, justificarea existenţei acelui
popor. Un popor care nu ajunge la asemenea creaţii, care
nu contribuie la sporirea patrimoniului umanităţii în
ştiinţă, tehnică, literatură şi artă, riscă să-şi vadă pusă sub
semnul întrebării însăşi existenţa sa şi anume din partea
altor popoare mai bine înzestrate sub acest raport. De
aceea importanţa excepţională pe care o are menţinerea
statului naţional, independent şi suveran, adică a
mijlocului - aşa cum am afirmat mai sus - de a asigura

310
poporului respectiv toate posibilităţile sale de
manifestare, adică de creaţie liberă, în conformitate cu
geniul său propriu.
Am hotărât deci să acord studiului instituţiilor şi
culturii o parte cât mai însemnată în viitoarea Istorie a
românilor şi cred că am izbutit să realizez această
hotărâre. într-adevăr, o analiză amănunţită a cuprinsului
celor cinci volume publicate în răstimpul 1935-1946, arată
că instituţiile şi cultura reprezintă circa 52% din totalul
paginilor în timp ce istoria politică, diplomatică şi militară
numai 48%. Cu toate acestea, s-au găsit critici care să
afirme că această operă de sinteză n-ar reprezenta decât
o succesiune de domnii, ar fi deci o istorie politică. Ceea
ce dovedeşte că amintiţii critici - unul din a ei a fost chiar
Andrei Oţetea într-o şedinţă publică a Academiei, acum
mai bine de un deceniu1 - n-au citit în realitate lucrarea în
întregime, şi că au caracterizat-o pe bază de idei
preconcepute.
Accentul asupra instituţiilor şi culturii se impunea cu
atât mai mult cu cât românii din Transilvania şi Banat
neavând un stat propriu, al lor, ele reprezentau elementul
de unitate cu românii din Muntenia şi Moldova care
izbutiseră să creeze state şi să le menţină.
Voiam de asemenea să dau însemnătatea cuvenită
factorului geografic. întotdeauna am fost de părere că
istoria şi geografia sunt cele două aspecte strâns legate

311
între ele ale aceleiaşi realităţi, aşa cum sunt cele două
feţe ale aceleiaşi monede. Mă impresionase formula şcolii
germane, auzită pentru întâia oară la cursul lui Mehedinţi,
potrivit căreia istoria era „geografie în mişcare", iar
geografia, „istorie

îi dădusem totuşi lui Oţetea un tablou statistic, pe

volume, arătând partea ocupată din istoria politică şi
militară faţă de aceea consacrată instituţiilor şi culturii. Se
vede că, cercetând ulterior acest tablou, şi-a dat seama de
realitate, deoarece n-a tipărit aprecierea rostită în şedinţa
publică (nota C.C.G.).
statică", într-un moment dat. Fără a supraevalua rolul
mediului geografic, a cărui însemnătate, foarte marc în
zorile istorici, scade treptat, pe măsura sporirii civilizaţiei,
a mijloacelor tehnice, trebuie recunoscut totuşi că el
rămâne un factor important şi că influenţa lui se resimte
în multe domenii de activitate şi, în primul rând, în
economie. Hram hotărât deci să dau toată atenţia acestui
factor şi elementului cartografic corespunzător, hărţii. De
aceea „Istoria Românilor" a cuprins un număr important
de hărţi şi de schiţe de hartă, iar „Pământul românesc",
adică mediul geografic în care s-a desfăşurat viaţa
poporului nostru, transformările pe care lc-a suferit acest
mediu, cu flora şi fauna lui, în epoca istorică, şi influenţa

312
pc care a exercitat-o el asupra istoriei noastre formează
primul capitol al
operei de sinteză.
Având deci precizat, în minte, ţelul de atins şi câteva
aspecte principale ale viitoarei opere de sinteză, am
început, la Facultate, să predau un curs general de istoria
românilor - două orc pc săptămână, marţea şi vinerea -
însoţit de un seminar, tot două orc pe săptămână, dar
făcute în continuare, joia, şi de un proseminar, alte două
ore. La proseminar făceam exerciţii de paleografie
chirilică, adică descifrarea textelor vechi româneşti scrise
cu alfabetul chirilic - primul clement şi indispensabil
pentru viitorii profesori de istorie, care puteau fi oricând
solicitaţi de unii din elevii lor să citească şi să explica un
document vechi, păstrat într-un fund de ladă, sau să
lămurească inscripţia dc pc o cruce veche, la margine de
drum. Aceste exerciţii le-am făcut numai în primele
săptămâni, trecând apoi sarcina asistentului meu care, în
primul an, a fost G. Sofronie, ajuns apoi profesor la
Academia de Drept din Oradea şi ulterior la Facultatea dc
Drept din Cluj, iar din al doilea an înainte, Constant
Grecescu, un element sârguincios şi capabil, specializat
ulterior în editarea critică a cronicilor nuintene. La
seminar, am început prin a interpreta una din operele
capitale ale trecutului nostru, anume Descripţia
Moldaviae, alcătuită de Dimitric Cantemir în 1716, în

313
latineşte, la cererea colegilor săi de la Academia din
Berlin, dar publicată mai târziu, în traducere germană,
rusă şi română. Alesesem această operă şi nu alta pentru
mai multe motive: ca obliga mai întâi studenţii să
compare textul latin cu traducerea românească - apăruse
în 1923, la două sute de ani de la moartea autorului, o
traducere în româneşte dc G. Pascu, profesor la
Universitatea din Iaşi, traducere însă lacunară şi plină
de greşeli, inferioară traducerilor anterioare - aşadar să-şi
revizuiască şi să-şi îmbunătăţească latineasca învăţată în
liceu, exercitându-şi, în acelaşi timp, şi spiritul critic, prin
comparaţia textului latin cu cel român şi relevarea
deficienţelor acestuia din urmă. Ea impunea apoi
compararea informaţiilor din Descripţia Moldaviae cu
informaţiile similare din documentele, cronicile şi relaţiile
de călătorii contemporane, arătând gradul de exactitate
al celor dintâi. Căci, în această operă a învăţatului domn
moldovean se găsesc, alături de ştiri exacte şi preţioase, şi
unele inexacte, iar altele de-a dreptul surprinzătoare prin
naivitatea lor, cum este de pildă ştirea că apa Prutului
este cu 30% mai uşoară decât apa celorlalte râuri. întrucât
erau mulţi studenţi înscrişi la Istoria românilor - seminarul
era frecventat de peste două sute -dădeam acelaşi capitol
sau parte de capitol de interpretat la trei sau patru
studenţi în acelaşi timp. Era un mijloc dc a face să lucreze
simultan mai mulţi membri ai seminarului şi de a stabili

314
totodată o ierarhie în aprecierea muncii lor (afară de cazul
- s-a întâmplat şi aceasta - când lucrau în comun şi făceau
aceleaşi observaţii şi aceleaşi greşeli). în anul următor - şi
aceasta s-a întâmplat până ce am isprăvit de interpretat
textul lui Cantemir, după care a urmat un alt text -
lucrările de seminar au fost de două feluri: în primul
semestru am mers mai departe cu Descripţia Moldaviae,
iar în semestrul următor cu alcătuirea unei mici
monografii, de sate, târguri, oraşe, mănăstiri sau biserici,
dregătorii sau diferite instituţii. Cele mai bune lucrări de
seminar erau premiate cu premii puse la dispoziţie dc
facultate sau de rectorat. Unele din aceste monografii s-
au transformat în teze de licenţă, câteva chiar în teze de
doctorat; o seamă din ele s-au tipărit. Făceam şi excursii
cu membrii seminarului, la început excursii mai mici, în
împrejurimile Bucureştiului - Călugăreni, Snagov,
Căldăruşani etc. - şi în oraşe vecine nu prea depărtate -
Giurgiu, Ploieşti, Curtea de Argeş, Târgovişte - apoi, mai
târziu, excursii de câteva zile, în care se cerceta o anumită
parte a ţării. La aceste excursii mai mari, pentru care
angajam un vagon cu paturi - ceea ce rezolva problema
cazărij - participau cei mai buni membri ai seminarului;
contribuţia lor bănească era minimă, mai mult simbolică,
partea cea mai marc a cheltuielilor fiind acoperită prin
subvenţiile primite de la facultate, de la rectorat şi de la
Ministerul învăţământului. în felul acesta a fost vizitat

315
litoralul mării, cu cercetarea urmelor antice de la Callatis-
Mangalia, Tomis-Constanţa, de la Capidava. O altă
excursie s-a făcut pe valea Oltului, la Râmnicu Vâlcea,
mănăstirile Cozia şi Ostrov, apoi la Sibiu, Alba-Iulia şi Cluj.
O a treia a cercetat urmele dacice de la Costeşti şi cele
romane de la Sarmisegetuza, apoi Haţegul, Hunedoara, cu
castelul Corvineştilor şi Orăştie. Folosul acestor excursii,
în care studenţii vedeau locurile despre care se vorbise la
curs şi la seminar, era incontestabil, de aceea ele au şi
luat o dezvoltare deosebită în perioada dc după 23 August
1944.
în afara cursului general de istoria românilor, care a
început cu un capitol despre spaţiul geografic carpato-
danubian, urmat de un capitol despre perioada
interbelică, am ţinut, în anul universitar 1929-1930, un
curs de metodologie istorică, completat în 1933-1934 de
unul dc bibliografie privind istoria românilor. Am
considerat necesare aceste cursuri, deoarece ele
constituiau dc fapt o introducere la cursul general de
istoria românilor şi la seminarul aferent. Studenţii
trebuiau să ştie regulile de metodă în alcătuirea unei
lucrări, ce valoare au izvoarele istorice, care sunt criteriile
după care se recunoaşte autenticitatea acestor izvoare şi
cum trebuie procedat când două sau mai multe izvoare
contrazic asupra unui eveniment, unei date sau asupra
cauzei unui fapt istoric. Trebuiau dc asemenea să ştie care

316
sunt colecţiile importante dc documente, externe şi
interne, asupra istorici românilor, care sunt operele de
sinteză şi monografiile mai însemnate referitoare la acest
domeniu. Planul meu era ca după ce voi publica „Istoria
Românilor" să alcătuiesc şi un manual de bibliografie
critică a acestor istorii, spre a servi ca îndreptar orientativ
nu numai pentru studenţi, dar în genere pentru toţi
cercetătorii trecutului nostru. împrejurările care au oprit
continuarea operei dc sinteză, de la 1821 înainte, au
împiedicat şi alcătuirea manualului respectiv. Sper însă ca
reluarea, împreună cu fiul meu Dinu, a sintezei -din care
au apărut până acum primele două volume - să îngăduie
şi realizarea manualului sus-amintit.
în primăvara lui 1927, după ce trecusem examenul de
profesor agregat, mi s-a propus să scriu un manual de
istoria românilor pentru clasa a opta a liceului.
Propunerea a venit din partea Editurii „Cultura
Naţională", creaţia lui Aristide Blank. Preşedinte al
Consiliului dc administraţie era doctorul Cantacuzino,
învăţatul bacteriolog şi, totodată, remarcabilul om de
cultură, preţuitorul literelor şi artelor. Am fost invitat în
somptuosul palat al Băncii Blank, de pe strada Doamnei,
şi acolo, într-un birou, Cantacuzino mi-a propus să alcătu-
iesc zisul manual. Am acceptat. Pe vară, am început
redactarea, constatând încă din primele capitole, că mă
angajasem prea devreme pentru o asemenea treabă, că

317
mai era nevoie să cercetez anumite sectoare. Am
renunţat deci la contract, am restituit acontul ce primi-
sem la semnarea lui şi am amânat alcătuirea manualului
pentru mai târziu. Şi într-adevăr, cele două manuale de
istoria românilor pentru clasele a patra şi a opta de liceu
au apărut după doisprezece ani, în 1939, la Editura
Georgescu-Delafras, după ce între timp, în 1935 şi 1937,
publicasem primele două volume ale sintezei dezvoltate.
Manualele au fost bine primite atât de elevi, cât şi de
colegii din învăţământul secundar, aşa încât ele au avut
parte de ediţii succesive. Noul editor, Georgescu, era ceea
ce anglo-saxonii numesc un „seif made man", adică un om
ridicat exclusiv prin puterile proprii, prin munca, stăruinţa
şi priceperea sa. Plecat de la ţară, de la Frăsinet, pe
Mostiştea - de aici „cognomen"-ul său - a fost mai întâi
ucenic într-o tipografie bucureşteană, apoi lucrător şi
administrator de tipografie pentru ca, în 1920, să
întemeieze, în condiţii cu totul modeste, editura sa
„Cugetarea". Succesul i 1-a adus editarea traducerilor în
româneşte ale romanelor lui Jules Verne, urmate de
traducerile altor romane celebre ale literaturii universale.
A publicat apoi opere ale scriitorilor români
contemporani, precum şi manuale şcolare. în 1936 s-a
instalat, cu tipografie cu tot, într-un local propriu, cu trei
nivele, construit de el pc strada Popa Nan. în 1939, la

318
izbucnirea celui de al doilea război mondial, Georgescu-
Delafras era unul din editorii de seamă ai ţării.1

Regimul oemunist a distrus toate categoriile de

întreprinzători particulari, de la meseriaşii cu
ateliere^proprii şi micii comercianţi şi până la industriaşi,
mari negustori şi bancheri. Scopul regimului pe plan
economic şi social a fost anularea proprietăţii private,
distrugerea economiei de piaţă şi eliminarea
întreprinzătorilor particulari prin expropriere (confiscare),
„cooperativizare" (tot confiscare), arestare, trimiterea „la
munca de jos", deportare etc.

O dată cu numirea ca profesor agregat, am avut

prilejul, participând la consiliile facultăţii - se ţineau, în
general, o dată pe lună, dar când se iveau probleme
importante, şi mai des - să cunosc mai bine pc profesori -
acum colegii mei - să-mi dau seama de relaţiile dintre ei şi
să verific vorba lui Titu Maiorescu, aflată de la Simion
Mehedinţi: „grozav lucru relaţiile dintre oameni". Când
auzi prima dată această afirmaţie - cinci cuvinte în total -
ai impresia că n-au cine ştie ce valoare; în realitate, este
una din constatările cele mai întemeiate, mai puternice,

319
care explică, în ultimă analiză, o scrie întreagă de fapte şi
hotărâri. Căci aceste relaţii, bazate nu atât pc raţiune,"cât
pc interese personale şi, foarte adesea, pe sentimente şi
mai ales resentimente, determină atitudini, voturi şi
decizii. Când am luat parte pentru prima oară la şedinţa
Consiliuliu Facultăţii, salutat cu un cuvânt de bun venit de
către decan, am avut sentimentul că mă bucur de
simpatia colegilor; poate doar Cancel să fi avut unele
rezerve, explicabile dealtfel, deoarece pierduse, prin
venirea mea, suplinirea catedrei de Istoria Românilor. Am
observat însă, chiar de la primele şedinţe ale Consiliului,
că Iorga şi Mihalache Dragomirescu nu-şi vorbeau. Pricina
era veche: pornise de la o divergenţă de păreri, exprimate
în scris, şi culminase cu o încăierare între cei doi, chiar în
cancelaria vechii facultăţi, de la etajul întâi, când
Mihalache, mni vânjos decât Iorga, îl covârşise şi-i strigase
apoi în gura mare: „Te-am învins şi moraliceşte şi
fiziceşte". Nici Mehedinţi şi Iorga nu-şi vorbiseră mai
înainte, dar acum raporturile erau reluate. Cearta, şi la ci,
pornise de la o divergenţă de păreri formulate în
„Neamul Românesc" şi „Convorbiri Literare". în iarna lui
1925-1926 şi primăvara lui 1926 încercasem să-i apropii şi
izbutisem, prin metoda următoare: comunicam unuia
numai părerile bune exprimate de celălalt despre el,
trecând sub tăcere pe cele defavorabile. Mehedinţi
scosese, sub pseudonimul Soveja, un volum de bună

320
literatură, intitulat „Oameni de la munte" - titlul îi fusese
sugerat, după lectură, de Titu Maiorescu -în care
amintirile despre locul de baştină, satul Soveja de dincolo
de marginea Vrăncii, se amestecau cu fapte mai mult sau
mai puţin reale, redate însă cu un remarcabil simţ al
limbii. Iorga rămăsese încântat de volum şi mi-a spus-o,
adăogând însă critici cu privire la vechea
polemică dintre ei. I-am comunicat lui Mehedinţi
numai partea întâi, laudele despre volum, omiţând restul,
ceea ce, evident, i-a făcut plăcere. Pe de altă parte
Mehedinţi, în cursul mai multor conversaţii ale noastre,
lăudase puterea de muncă şi talentul lui Iorga, formulând'
însă rezerve asupra unor judecăţi de valoare. I-am relatat
lui Iorga numai aprecierile favorabile, trecând sub tăcere
critica; rezultatul a fost următorul cuvânt al acestuia din
urmă: „Ei, să ştii că Mehedinţi c un om cu judecată
sănătoasă". Aşa încât cei doi au reluat relaţiile şi anume
cu prilejul căsătoriei cumnatului meu Emil Mehedinţi, în
1927, când invitat fiind, Iorga a asistat la ceremonia
religioasă de la „Domniţa Bălaşa". Cu acest prilej, în
biserică, văzând pe soţia mea, Iorga i-a spus: „N-am ştiut
că Mehedinţi are o asemenea fată; unde ai fost de nu te-
am văzut până acum?". La care ea i-a răspuns: „Era greu
să mă vedeţi, domnule profesor, fiindcă unde mă duceam
eu, la ceaiuri şi la serate, nu veneaţi dumneavoastră, iar

321
unde vă duceaţi dumneavoastră, la Academie şi la
Universitate, nu veneam eu".
Aci e cred, locul să vorbesc şi despre relaţiile dintre
mine şi Iorga în primii mei ani de profesorat, adică 1926-
1930. Faţă de atitudinea binevoitoare pe care o avusese
faţă de mine cu prilejul doctoratului şi al docenţei, am
socotit că e cazul să adopt, la rându-mi, o atitudine
favorabilă, să trec peste ceea ce fusese între el şi taică-
meu. Mi se părea că sprijinul pe care mi-1 acordase era o
răscumpărare - determinată poate de o mustrare de
conştiinţă - a răului pe care îl făcuse părintelui meu. Am
adoptat deci atitudinea corespunzătoare. Am fost la
Vălenii de Munte, în vara anului 1926, în urma invitaţiei
scrise ce mi s-a adresat şi am repetat acolo, în prezenţa lui
Iorga, lecţia mea de deschidere de la Universitate, lecţie
pe care apoi am tipărit-o în Revista Istorică. Am tipărit în
aceeaşi revistă a lui Iorga şi lucrarea de seminar pe care o
făcusem la Cancel anume Despre „sirac" şi „siromah " în
documentele slave munlene. Când şi-a pus candidatura de
decan al Facultăţii de Litere, în 1928, am făcut deschis
propagandă pentru el, am contribuit deci la alegerea lui.
De asemenea am făcut propagandă făţişă pentru alegerea
sa ca rector, la începutul anului 1929. Asistam regulat la
conferinţele lui extrauniversitare, cum a fost, de pildă,
comemorarea lui Mihai Viteazul, făcută chiar în ziua de Sf.
Minaţi şi Gavril, la biserica Mihai Vodă de la Arhivele

322
Statului. Am luat iniţiativa în 1927, în urma
corespondenţei avute cu Michel
Lheritier, secretarul general al Comitetului
Internaţional al Istoricilor, a constituirii Comitetului
Istoricilor Români care urma să se afilieze la Comitetul
Internaţional al Istoricilor şi am propus lui Iorga să
prezideze el acest comitet, ceea ce a acceptat cu condiţia
însă ca să fiu eu secretarul general al comitetului. Am
organizat în sfârşit participarea istoricilor români la
congresul internaţional de la Oslo, în 1928, făcând
posibilă trimiterea unei delegaţii de zece persoane, în
frunte cu N. Iorga. în legătură cu această participare,
amintesc faptul că strângerea fondurilor necesare mergea
greu de tot, nici rectoratul, nici Ministerul învăţământului
neavând prevederi bugetare pentru o asemenea
deplasare; un apel la „Banca Românească", făcut de
Gheorghe Brătianu, profesor de istoric universală la
Universitatea din Iaşi, a adus suma infimă de 5.000 (cinci
mii) lei. Ne-am gândit atunci -Gh. Brătianu şi cu mine - să
facem apel la Nicolae Titulescu care era ministerul
Afacerilor Străine. Acesta, înţelegând rostul congresului
internaţional la care participau reprezentanţi ai ţărilor
vecine nouă, nc-a acordat zece mii de franci elveţieni,
graţie cărora am putut trimite delegaţia sus-menţionată.
Eu n-am făcut parte din ea, dintr-un motiv de ordin
personal: soţia mea aştepta al doilea copil al nostru, pe

323
Dan, şi n-ar fi putut suporta o deplasare atât de
însemnată şi de lungă durată. Cum n-am vrut s-o las
singură, am renunţat să merg la congres şi am rămas în
ţară; au participat în schimb soţiile câtorva din ceilalţi
membri ai delegaţiei. După toate aceste manifestări,
eram în drept să cred că raporturile dintre Iorga şi mine s-
au stabilizat în mod reciproc favorabil. Mai ales că el
făcuse un referat pozitiv la articolul pe carc-1
prezentasem spre a fi publicat în Memoriile Secţiunii
Istorice a Academiei, articol intitulat Organizarea
financiară a ţării Româneşti în epoca lui Mircea cel Bătrân
şi care a apărut în aceste Memorii la finele anului 1926. A
survenit însă un fapt care 1-a indispus pe Iorga şi anume
congresul profesorilor de istorie din ţară, care a avut loc
la Sibiu, la începutul lui iunie 1929. Plecând de la
împrejurarea că profesorii de geografie îşi ţineau
congresul lor anual în câte un oraş al ţării, am hotărât şi
noi, câţiva profesori de istorie - şi amintesc numele lui
Scarlat Lambrino, Gh. Brătianu, P.P. Panaitescu şi al meu -
să convocam un congres la care să participe deopotrivă
profesorii de la facultăţile de istorie şi colegii din
învăţământul secundar. P.P. Panaitescu urma să prezinte
la acest congres un referat asupra necesităţii unei noi
reviste istorice unde accentul să cadă asupra recenziilor
critice şi a informării bibliografice curente iar cu un
referat asupra monografiilor de oraşe şi sate, arătând

324
rolul pe care îl pot avea, în realizarea acestei opere,
colegii noştri din învăţământul secundar şi ilustrând acest
rol prin cazurile concrete ale lui Alexandru Ştefulescu din
Târgu Jiu, Gheorghc Ghibăncscu din Iaşi, G. Poboran din
Slatina, G. Zagoritz din Ploieşti şi alţii. Congresul s-a
desfăşurat aşa cum plănuisem: cu o participare
numeroasă, în frunte cu N. Iorga, gazdă fiind profesorul
Popa din Sibiu. Am ţinut referatul meu şi Panaitescu pe al
lui, aprobate ambele de cvasiunanimitatea
participanţilor. Iorga a considerat însă referatul lui
Panaitescu ca un atac împotriva sa, socotind probabil că
revista sa Revista Istorică, era suficientă şi că nu mai era
nevoie de alta nouă. In consecinţă, a părăsit de îndată
congresul, manifestându-şi astfel iritarea. Referatul lui
Panaitescu nu cuprindea nici un cuvânt jugnitor şi nici o
aluzie care să poată fi interpretată ca fiind îndreptată
împotriva lui Iorga. Era, pur şi simplu, afirmarea unei
necesităţi, aceea ca generaţia noastră de cercetători de
după primul război mondial şi din cuprinsul statului
naţional întregit să-şi aibă organul propriu, în care să se
exprime noile puncte de vedere. Acelaşi lucru se
întâmplase şi la Cluj, în 1921, Anuarul Institutului de
Istorie local, de sub conducerea lui Alexandru Lapedatu şi
Ion Lupaş, ambii profesori de istorie naţională la
Universitatea din Cluj; Iorga nu se supărase, dimpotrivă
salutase apariţia acestui nou periodic. Acelaşi lucru se

325
întâmplase la Iaşi când profesorul universitar Ilie Minea
scosese, în 1925, „Cercetări istorice"; Iorga nu reacţionase
negativ, dimpotrivă. Atunci de ce să se supere când se
arăta necesitatea unei noi reviste la Bucureşti, adică în
acelaşi centru în care se alcătuia - căci de tipărit se tipărea
la Vălenii de Munte - revista sa proprie? Argumentul nu
era convingător. Uitase oare Iorga că, înainte de
participarea noastră la primul război mondial, adică în
1915, pe când apărea la Bucureşti „Revista pentru istorie,
arheologie şi filologie", scosese el primul număr din
„Revista Istorică"? Nu era cazul să se supere deci când, la
interval de treisprezece ani, se întâmpla acelaşi lucru, se
anunţa o nouă revistă de specialitate. Aceasta ar fi fost
atitudinea raţională, numai că la Iorga temperamentul era
adesea mai puternic decât raţiunea.
Văzând efectul produs, am propus colegilor să nu
trecem imediat la fapte, să mai amânăm apariţia revistei
noastre, ceea ce s-a admis, aşa încât „Revista Istorică
Română" a apărut numai după doi ani, în 1931. Socoteam
că, între timp, iritaţia lui Iorga se va atenua, că se împăca
cu gândul unui nou organ de specialitate.
Lucrurile însă, dimpotrivă, în loc să se liniştească, s-au
înăsprit. Şi iată cum. La cursul general de istoria românilor
aplicam metoda normală, obligatorie, de cercetare; la
fiecare problemă, arătam opiniile predecesorilor şi apoi,
pe baza materialului documentar edit şi, uneori, şi inedit,

326
arătam concluziile la care ajunsesem eu. într-o seamă de
cazuri, concluziile erau identice sau asemănătoare; în
altele însă, ele difereau. Aşa s-a întâmplat, de pildă, chiar
de la început, în capitolul despre pământul românesc,
când concluziile la care ajunsesem eu nu se potriveau cu
acelea ale lui B.P. Hasdeu, Al. Xenopol şi Nicolae Iorga. Nu
eram astfel de părere că Dunărea a curs odinioară prin
Valea Carasu, nici că acest fluviu „riscă îndrăzneţ marea sa
cascadă spre sud" în câmpia panonică, la est de
Budapesta, aşa cum susţinea N. Iorga în opera sa de
sinteză Histoire des Roumains et de leur civi-lisation,
apărută în a doua ediţie în 1922. Nu credeam nici că
numele Sarmisegetuzei, capitala lui Decebal, ar veni de la
şarmanţii iranieni, nici că dacii ar fi fost puţini la număr,
cum sta scris în aceeaşi sinteză. Nu relevam, nici nu
accentuam aceste erori, dar simpla juxtapunere a
diferitelor opinii făcea ca ele să rezulte de la sine. Cursul
meu, fiind litografiat, a ajuns - se vede - şi în mâna lui
Iorga; poate va fi fost informat şi de unii dintre numeroşii
studenţi ai cursului meu care observaseră deosebirile de
păreri şi care, urmând şi cursul lui Iorga, îi vor fi semnalat
aceste deosebiri. Dar Iorga nu admitea să-i fie contrazise
părerile. Temperament de mare feudal, el voia ca aceea
ce susţinea el să fie aprobat de toată lumea. Dacă aveai
altă părere şi îndrăzneai s-o spui, atunci deveneai
duşmanul său - cazul tatei, al lui I. Sârbu, al lui Gh.

327
Bogdan-Duică; dacă îndrăzneai s-o şi scrii, atunci vina era
fără iertare, trebuiai urmărit, fără cruţare, împiedicat să
te manifeşti, reclamat la toate autorităţile, de la cele
profesionale, ştiinţifice, până la rege. Aşa încât, aflând că
îmi îngădui să am şi alte păreri decât ale lui, a început să
mă critice la curs şi la seminar; şi nu numai pe mine, dar şi
pe P.P. Panaitescu şi pe Al. Rosetti care-şi îngăduiseră să
aibă păreri deosebite în ce priveşte textele vechi
româneşti. Am tăcut şi n-am reacţionat, sperând iarăşi că
supărarea, cu timpul, i se va potoli. Nu s-a potolit; în anul
universitar 1928-1929, criticilc şi înţepăturile au
continuat; ne acuza că ne ocupăm de detalii fără
însemnătate sau - aşa cum va formula-o apoi în scris - că
suntem „adunătorii tuturor nisipurilor" şi „călăreţii
tuturor vânturilor". Dacă n-ar fi fost spuse în faţa
studenţilor, se puteau trece cu vederea; în definitiv,
lumea cunoştea bine temperamentul lui Iorga, ştia cât e
de susceptibil şi cât de uşor împarte altora calificative.
Faptul însă că formula aceste calificative în faţa aceloraşi
studenţi care urmau şi cursurile noastre era grav, crea o
situaţie delicată. Am tăcut totuşi în continuare,
abţinându-mă de la orice comentariu şi sperând că, până
la urmă, lucrurile se vor potoli. Nu s-au potolit însă,
iritaţia lui Iorga fiind alimentată, după toate
probabilităţile, şi de unii din trepăduşii din jurul lui care,
în lipsa unei activităţi ştiinţifice reale, pozitive, se ţineau

328
de intrigi şi cancanuri. A trecut astfel şi anul universitar
1929-1930, cu aceleaşi critici şi înţepături. Am continuat
să tac, deşi simţeam că situaţia nu va putea continua
astfel la nesfârşit. Iorga, în loc să aprecieze motivele care
mă făceau să nu răspund la atacurile sale nici la curs, în
faţa studenţilor (am crezut întotdeauna că asemenea
manifestări sunt dăunătoare Universităţii) şi nici în afară
de Universitate, le-a socotit, se vede, ca un semn de
slăbiciune sau de teamă din partea mea şi a continuat cu
mai multă patimă. între timp, în vara anului 1930, la
începutul lui iunie, convocasem un nou congres al
profesorilor de istorie, de data aceasta la Iaşi, gazde fiind
Gheroghe Brătianu şi Ilie Minea. Eram tocmai în preajma
începerii lucrărilor - venise de la Bucureşti şi generalul
Costandache, şeful serviciului istoric al Marelui Stat
Major, veniseră şi profesori din Cluj, Braşov, Sibiu,
Cernăuţi şi Chişinău, când s-a anunţat sosirea în ţară, cu
avionul, a principelui Carol care, până atunci trăise la
Paris, în urma actului de renunţare la tron, din 4 ianuarie
1926. Această renunţare fusese, în ultimă analiză,
consecinţa ciocnirii a două temperamente puternice:
acela al lui Carol care înţelegea să trăiască după capul lui,
fără să facă prea mult caz de constrângerile legale - aşa se
explică şi gestul primei sale căsătorii, cu Zizi Lambrino, în
1918 - şi temperamentul lui Ion I.C. Brătianu, care şi el era
învăţat să domine, să n-aibă adversari, în orice caz nu

329
adversari puternici caYe să-i facă faţă, să-i stea în cale. Se
ajunsese deci la renunţarea la tron de la începutul lui
1926, aprobată şi.de regele Ferdinand şi de regina Măria
care însă emiseseră, în perioada preliminară actului
renunţării, formula: „ni jamais, ni â tout prix", adică „nici
niciodată, nici cu orice preţ". Cu alte cuvinte, nu o formulă
definitivă, ireparabilă, ci una de circumstanţă. După
moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927), provocată de
un cancer al intestinului gros, se instituise regenţa
alcătuită din principele Nicolae, fratele mai mic al lui
Carol, patriarhul Miron Cristea şi primul preşedinte al
Curţii de Casaţie, Gh. Buzdugan, înlocuit după moartea
acestuia, în 1929, prin Constantin Sărăţeanu, omul lui
Iuliu Maniu. Ea trebuia să reprezinte conducerea
superioară a ţării până la majoratul lui Mihai, fiul lui
Carol. Dar regenţa, ca orice organism de cârmuire tricefal,
nu dădea rezultatele aşteptate; existau divergenţe între
cei trei regenţi şi aceste divergenţe erau cunoscute de
marele public, ceea ce nu contribuia la sporirea
prestigiului instituţiei. Principele Nicolae era şi el un
temperament puternic, iute; cu prilejul unui incident de
circulaţie - avea, ca şi regele Mihai I, pasiunea
automobilului - i-a tras, în mod gratuit, o pereche de
palme profesorului de la Drept, Emanoil Antonescu; care
fiind întâmplător la faţa locului, voise să aplaneze
lucrurile; o ştiu de la acesta însuşi. Erau divergenţe nu

330
numai între Nicolae şi ceilalţi membri ai regenţiei, dar şi
între el şi maică-sa, regina Măria, divergenţe care, de
asemenea, răzbăteau în afară. Se formase deci între
oamenii politici un curent care dorea reîntoarcerea lui
Carol. Acesta avea partizani şi în armată, cum erau
colonelul Paul Teodorescu, comandantul regimentului 6
Mihai Viteazul, un ostaş de elită, şi colonelul Gabriel
Marinescu, cel care, căpitan fiind, atacase, la rând cu
ostaşii lui, în vara lui 1917, înălţimea de la Mărăşti şi o
cucerise, fiind decorat, pentru această faptă de arme, cu
ordinul „Mihai Viteazul". Dintre civili, îl sprijinea Mihail
Manoilescu, inginerul care organizase, cu succes, în 1921,
prima expoziţie industrială a României întregite. Fiind
cunoscut ca adept al principelui Carol, i se înscenase, pe
când trăia încă Ion I.C. Brătianu, un proces de trădare, dar
instanţa de judecată, care trebuia să-1 condamne, îl
achitase, cu majoritate de voturi. Fusese o grea lovitură
pentru prestigiului lui Brătianu, care, nu mult după aceea,
a murit (24 noiembrie 1927), de o gripă infecţioasă, cu
complicaţii respiratorii, la numai patru luni după moartea
regelui Ferdinand I. Se înţelege de ce, când s-a anunţat
sosirea în ţară a lui Carol, primit, pe câmpul de la
Cotroceni, de cele două regimente comandate de Paul
Teodorescu şi de „Gavrilă" Marinescu, s-a produs o mare
efervescenţă şi o împărţire în cercurile politice. Liberalii,
credincioşi tradiţiei lui Ion I.C. Brătianu, erau împotriva

331
acceptării lui Carol. Ion G. Duca declarase, la clubul
partidului, că „preferă să-şi înmormânteze cariera politică
decât să recunoască pe Carol" care, evident, venise să ia
tronul. Naţional-ţărăniştii, în frunte cu Iuliu Maniu, erau
încurcaţi; acceptaseră actul din ianuarie 1926, ba
numiseră şi pe unul din membrii regenţei, pe Sărăţeanu,
dar, în faţa noii situaţii, nu se pronunţau în chip hotărât.
Aceeaşi incertitudine era şi la N. Iorga, care avea legături
vechi cu Carol - acesta asistase şi la unele cursuri de la
Vălenii de Munte -, dar cum ezita între soluţia acceptării
ca membru al regentei şi soluţia cealaltă, a proclamării ca
rege. In acest moment se produse declaraţia lui Gheorghe
Brătianu care se pronunţă hotărât pentru recunoaşterea
lui Carol, se puse deci în conflict cu hotărârea partidului
liberal căruia în aparţinea totuşi, fiind şeful organizaţiei
de Iaşi. Faţă de această atitudine, conducerea partidului
reacţiona şi excluse pe fiul lui Ion I.C. Brătianu din
rândurile sale. „Să tăiem craca putredă" spuse Vintilă
Brătianu într-o nouă şedinţă la club. Numai că lucrurile nu
fură aşa de simple. în partidul liberal existau nemulţumiri
mai în toate organizaţiile, determinate de ambiţii şi
resentimente locale; exista, pe de altă parte, şi dorinţa
unei înnoiri împotriva conducerii de caracter autocrat şi
împotriva influenţei exercitate de cercurile bancare,
grupate în jurul „Băncii Naţionale" - care era de fapt o
citadelă liberală - a „Băncii Româneşti" din Bucureşti şi a

332
sucursalelor sale - care erau, de drept şi de fapt,
adevărate fortăreţe liberale - şi a „Băncii Comerţului" din
Craiova, altă fortăreaţă liberală. Aşa încât lui Gheorghe
Brătianu i se alăturaseră toţi cei nemulţumiţi din
organizaţiile judeţene. I se alătură şi un grup numeros de
intelectuali - majoritatea lor membri ai corpului didactic
universitar. Iniţiativa aderării acestui grup o luasem eu,
considerând, pe de o parte, că o conducere unică a
statului e de preferat uneia tricefale, pe de altă parte că
partidul liberal e necesar să-şi reînnoiască ideologia şi
programul, să revină la ideile generoase care-i marcaseră
începutul, să lupte împotriva sclerozei bancare care-1
ameninţa. Spuneam în „apelul" lansat atunci: „Toţi cei
care n-aţi luat parte până acum la lupta politică,
dezgustaţi fiind de înfăţişarea tulbure a ei, toţi acei care
doriţi să ajungeţi la schimbarea în bine a vieţii politice,
toţi acei care credeţi că şi în politică, talentul, energia şi
moralitatea trebuie să aibă aceeaşi valoare ca în viaţa de
toate zilele, şef al organizaţiei de Câmpulung
Moldovenesc, pe Grigore Nandriş, profesor la aceeaşi
universitate, şeful organizaţiei de Cernăuţi, pe N.
Constantinescu-Bordeni, şeful organizaţiei de Prahova, pe
Măcelariu, şeful organizaţiei de Sibiu, pe Constantin
Turtureanu, şeful organizaţiei de Tecuci etc, etc. în ce mă
priveşte, am fost ales, la început secretar general al
Cercului de studii al partidului, preşedinte fiind Gheorghe

333
Brătianu; după un an, la plecarea lui V.G. Ispir, care a
mers cu liberalii lui Duca şi Dinu Brătianu, mi s-a
încredinţat şefia organizaţiei de Putna, adică a judeţului în
care mă născusem şi de care mă legau şi interese
economice prin via pe care soţia mea o avea la Odobeşti,
în cunoscutul cvartal al Cazacliilor.
în răstimpul 8 iunie 1930 - 18 aprilie 1931 (data
formării guvernului de tehnicieni N. Iorga), partidul liberal
Gheorghe Brătianu s-a organizat „regnicolar", având adică
organizaţii judeţene în toată ţara; el a participat aşadar,
punând candidaţi pretutindeni, la alegerile din mai 1931
în care guvernul N. Iorga a fost în cartel electoral cu
liberalii bătrâni şi în care s-au aplicat - ministru de interne
fiind Constantin Argetoianu - procedeele electorale
binecunoscute ale trecutului, adică îndepărtarea
asistenţilor şi delegaţilor de la unele secţii de votare,
falsificarea rezultatelor la aceste secţii, intimidarea
alegătorilor prin bande de bătăuşi, împiedicarea
candidaţilor de a se deplasa în circumscripţia respectivă
etc.; dovadă sunt dezbaterile din Parlament, cu prilejul
validărilor. Rezultatul a fost, bineînţeles, „victoria"
guvernului care şi-a asigurat o majoritate confortabilă. Cu
toate ingerinţele electorale petrecute, partidul liberal
Gheorghe Brătianu - partidul georgist, cum i se mai
spunea - a izbutit totuşi să aleagă zece deputaţi în
Cameră. La Putna, prin măsluirea rezultatelor la câteva

334
secţii de votare mai îndepărtate, mai greu accesibile, din
Vrancea, am fost privat - mi-au lipsit vreo sută de voturi -
de locul de deputat ce mi se cuvenea, aşa cum vor arăta în
mod limpede alegerile din 1932, 1933 şi 1937.
în iulie 1930, am întreprins, un grup de prieteni şi
prieteni politici, o călătorie în Transilvania, având ca ţel
final regiunea Munţilor Apuseni. în două maşini - un Rolls
Royce al lui Gheorghe Brătianu, cu care suferise mai
înainte un accident destul de grav lângă Paşcani, pe când
conducea soţia sa Elena, născută Sturdza-Dieppe, şi o
maşină americană a arhitectului G.M. Cantacuzino - erau,
în afară de aceştia doi, Alexandru Rosetti, Victor
Papacostea, C. Henţescu, şeful organi-
1919) şi chiar regent. înalt, subţire, cu mustăţi şi
barbişon ascuţit, aducea la chip cu faimosul comandant
Wallenstein din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Fiu
al germanului Weithoffer, care fusese şef al staţiei
telegrafice din Adjud, pe vremea lui Cuza Vodă, apoi din
Ismail, unde s-a şi născut - îmi spunea că a fost botezat în
aceeaşi cristelniţă în care a fost botezat şi Averescu - a
intrat în oştire făcând o frumoasă carieră. Era un om fin,
cultivat, cu judecată ascuţită, şi un patriot, cu un deosebit
simţ al demnităţii ţării. L-am cunoscut bine; a fost
proclamat preşedinte de onoare al organizaţiei liberale de
Putna, pe când conduceam această organizaţie. Avea o
frumoasă vie la Vârteşcoi, pe malul drept al Milcovului,

335
aproape de Odobeşti, păzită de un albanez sau arnăut
credincios cu numele de Bairam. Am făcut multe drumuri
împreună cu Arthur Văitoianu; aud şi acum cuvintele lui
emoţionante de pomenire a patrioţilor din Vidra (poarta
Vrăncii!) unde Macovei, Chilian, Săcăluş şi Pantazică au
trecut mulţi soldaţi şi ofiţeri români din teritoriul ocupat
peste linia frontului, pe la moara lui Macovei de pe apa
Putnei, până când au fost descoperiţi de nemţi, judecaţi şi
executaţi la Focşani în vara lui 1917. Tot de la Arthur
Văitoianu am auzit o vorbă, al cărei tâlc nu l-am înţeles
atunci, în avântul generos al tinereţii: „în politică, să ştii
că eşti obligat uneori să înghiţi nu numai şopârle, dar şi
crocodili". Un alt liberal de seamă trecut de partea lui
Gheorghe Brătianu a fost Constantin Tomâ,
vicepreşedinte al organizaţiei judeţului Iaşi, fost primar al
oraşului Iaşi, dovedind remarcabile însuşiri de
administrator şi de elector. Un al treilea a fost Constantin
Banu, fost ministru, fost director al reuşitei reviste
„Flacăra", de dinainte de primul război mondial, un al
patrulea Vasilescu-Valjean, avocat fruntaş al baroului de
Bucureşti», autor dramatic şi povestitor cu mult haz, dar
puţin stabil sub raport politic; cu prilejul alegerilor din
1931, făcute de guvernul N. Iorga, aliat cu liberalii bătrâni,
a trecut de partea acestora din urmă, aşa cum a făcut şi
profesorul de la Facultatea de Teologie, Vasile G. Ispir, şef
al organizaţiei de Putna, aşa cum au făcut şi alţi

336
nerăbdători, cărora statul în opoziţie li se părea prea lung,
deşi nu trecuse decât un an de la formarea noului partid
liberal. Printre membrii acestui nou partid citez pe Iuliu
Coste, de la Timişoara, pe Nicolae Zigre de la Oradea, pe
Ion Gheorghe Maurer, şef al organizaţiei de la Târnava,
viitor prim ministru, pe Al. Procopovici, profesor la
Universitatea din Cernăuţi,
şef al organizaţiei de Câmpulung Moldovenesc, pe
Grigore Nandriş, profesor la aceeaşi universitate, şeful
organizaţiei de Cernăuţi, pe N. Constantinescu-Bordeni,
şeful organizaţiei de Prahova, peMăcelariu, şeful
organizaţiei de Sibiu, pe Constantin Turtureanu, şeful
organizaţiei de Tecuci etc., etc. în ce mă priveşte, am fost
ales, la început secretar general al Cercului de studii al
partidului, preşedinte fiind Gheorghe Brătianu; după un
an, la plecarea lui V.G. Ispir, care a mers cu liberalii lui
Duca şi Dinu Brătianu, mi s-a încredinţat şefia organizaţiei
de Putna, adică a judeţului în care mă născusem şi de care
mă legau şi interese economice prin via pe care soţia mea
o avea la Odobeşti, în cunoscutul cvartal al Cazacliilor.
în răstimpul 8 iunie 1930-18 aprilie 1931 (data
formării guvernului de tehnicieni N. Iorga), partidul liberal
Gheorghe Brătianu s-a organizat „regnicolar", având adică
organizaţii judeţene în toată ţara; el a participat aşadar,
punând candidaţi pretutindeni, la alegerile din mai 1931
în care guvernul N. Iorga a fost în cartel electoral cu

337
liberalii bătrâni şi în care s-au aplicat - ministru de interne
fiind Constantin Argetoianu - procedeele electorale
binecunoscute ale trecutului, adică îndepărtarea
asistenţilor şi delegaţilor de la unele secţii de votare,
falsificarea rezultatelor la aceste secţii, intimidarea
alegătorilor prin bande de bătăuşi, împiedicarea
candidaţilor de a se deplasa în circumscripţia respectivă
etc.; dovadă sunt dezbaterile din Parlament, cu prilejul
validărilor. Rezultatul a fost, bineînţeles, „victoria"
guvernului care şi-a asigurat o majoritate confortabilă. Cu
toate ingerinţele electorale petrecute, partidul liberal
Gheorghe Brătianu - partidul georgist, cum i se mai
spunea - a izbutit totuşi să aleagă zece deputaţi în
Cameră. La Putna, prin măsluirea rezultatelor la câteva
secţii de votare mai îndepărtate, mai greu accesibile, din
Vrancea, am fost privat - mi-au lipsit vreo sută de voturi -
de locul de deputat ce mi se cuvenea, aşa cum vor arăta în
mod limpede alegerile din 1932, 1933 şi 1937.
în iulie 1930, am întreprins, un grup de prieteni şi
prieteni politici, o călătorie în Transilvania, având ca ţel
final regiunea Munţilor Apuseni. în două maşini - un Rolls
Royce al lui Gheorghe Brătianu, cu care suferise mai
înainte un accident destul de grav lângă Paşcani, pe când
conducea soţia sa Elena, născută Sturdza-Dieppe, şi o
maşină americană a arhitectului G.M. Cantacuzino - erau,

338
în afară de aceştia doi, Alexandru Rosetti, Victor
Papacostea, C. Henţescu, şeful organi
zaţiei de Durostor şi eu însumi. Ne-am oprit la Sibiu, la
Abrud, la Câmpeni şi am ajuns la Ţebea, la mormântul lui
Avram Iancu. Aci, ne-a produs o impresie penibilă felul în
care se înfăţişa mormântul, cu o piatră pe care, cu litere
primitiv trasate, se afla inscripţia respectivă. Am hotărât
atunci să aşezăm o lespede cuviincioasă pe mormântul
eroului. Desenul plăcii - cu o spadă centrală - a fost făcut
de arhitectul G.M. Cantacuzino, iar inscripţia, sobră, de
istoricii din grup. N-am menţionat, bineînţeles, nici un alt
nume în afară de acela al lui Avram Iancu. Peste o lună
lespedea era aşezată şi se află şi astăzi acolo. Alături e
mormântul lui Buteanu; gorunul lui Horia, la capul
mormintelor, purta semnele inevitabile ale vârstei; va
trebui, poate, plantat un altul când se împlini sorocul celui
1
Casa a rezistat şi cutremurului din 4 martie 1977, când s-au dărâmat numai două
coşuri, care au spart o parte din ţiglele acoperişului. Am făcut de îndată reparaţiile
necesare; de asemenea înlocuisem anterior toată instalaţia electrică interioară (cablurile
iniţiale nu mai rezistau); după cutremur am refăcut şi instalaţia centrală de încălzire şi apă
caldă. Aşa cum era întreţinută, clădirea putea rezista multe decenii. A fost dărâmată în
august 1987 de autorităţile comuniste în cadrul „sistematizării" urbane şi reconstrucţiei
„socialiste" a oraşelor.

bătrân, aşa cum va trebui plantat un tei tânăr, în locul

celui foarte bătrân sub care a stat Mihail Eminescu, în
grădina Copoului din Iaşi.

339
 încă de la începutul anului 1930 au început să se facă
simţite efectele crizei economice mondiale declanşate de
„vinerea neagră" din 24 octombrie 1929 de la bursa din
New York şi aceste efecte au mers accentuându-se în
cursul anului, precum şi în anii următori 1931, 1932 şi
chiar 1933. Preţul produselor agricole - cereale, vite,
produse animale, vinuri - a scăzut catastrofal; la fel preţul
petrolului şi al lemnului, aşadar al produselor care
constituiau temeiul exportului nostru. Ceea ce, în materie
de cereale, valora 100 (o sută) de lei în 1929, nu mai
valorează decât 44,7 lei în 1932; la produsele animale
scăderea e şi mai mare, ajungând la numai 39,4; vinul bun
care se vindea în medie cu 140-150 lei decalitrul la
Odobcşti, ajunge la 50 (cincizeci) de lei; indicele general al
produselor agricole este de 44,1 la finele crizei faţă de 100
în 1929, iar valoarea totală a producţiei agricole a ţării
coboară la 46,4 miliarde în 1931, faţă de 105,3 miliarde în
1929. Singurele valori care-şi păstrează o oarecare
stabilitate sunt casele de locuit; zrcem „oarecare"
deoarece şi în acest domeniu intervine o scădere, dar
mult mai mică decât în domeniul agricol sau minier. în
primăvara şi vara lui 1929 am mărit, adăugându-i un etaj,
şi am modernizat casa, din strada Berzei 47, care, la
împărţeala averii părinteşti, mi-a revenit mie, în timp ce
sora mea lua casa din Berzei 49, iar fratele meu, locul din
Strada Mihai Vodă plus o sult|, adică un adaos în bani.

340
Până în toamna lui 1929, am locuit la părinţii soţiei mele,
în casa din strada Dimitrie Racoviţă 12, cumpărată de la
inginerul Patrulius. Planurile pentru mărirea şi
modernizarea casei din strada Berzei au fost făcute de
arhitecţii Crişan şi Schulhof, buni specialişti, deoarece
clădirea a rezistat perfect cutremurului din noiembrie
1940, când multe imobile bucureştene au suferit avarii şi
când blocul Carlton s-a prăbuşit.1 Pentru acoperirea
devizului, am făcut un împrumut de un milion de lei la
„Banca Românească", iscălind poliţe de această valoare şi
consimţind la ipotecă de rangul întâi asupra casei. Cu
acest prilej am cunoscut pe directorul general al băncii,
N.P. Ştefa-nescu, poreclit „ploşniţă". Avea dinţi de aur în
faţă, era foarte grijuliu când acorda un împrumut şi a
condus bine banca, dovadă că a rezistat puternicei crize
din 1930-1933, în timp ce alte instituţii mai vechi ca
Marmorosch-Blank, Crissoveloni, Berkovitz s-au prăbuşit.
După ce m-a întrebat minuţios asupra salariului ce am,
asupra vârstei, asupra titlului de proprietate a casei, mi-a
cerut în concluzie ca poliţele să fie girate de socrul meu,
ceea ce a trebuit să accept. Dobânda, cu toate adaosurile,
a fost de 12%, dobândă destul de mare; de aceea, după
vreo doi ani, am transferat datoria, care se mai micşorase
între timp, la „Casa Corpului Didactic", unde dobânda era
pe jumătate, adică circa 6%. (N-am putut face împrumutul

341
din capul locului la această „Casă", deoarece suma era
prea mare, depăşind plafonul).
Soţia mea primise ca zestre o bucată de pământ la
Baba Ana, în judeţul Buzău, la câmp. Cum însă nu ne
puteam ocupa de ea, am hotărât s-o vindem în loturi mici
la ţărani - ceea ce am şi făcut în cursul anilor 1927-1928,
prin avocatul Tică Constantinescu din Mizil. Cu banii luaţi,
soţia mea a cumpărat vie la Odobeşti, în Putna, în trupul
de podgorie zis Cazaclii, la vreo trei kilometri de via
socrilor care se afla la hotarul dintre Odobeşti şi
Vărsătura, punctul „la Rugină".
Denumirea de Cazaclii se explică prin faptul că în
acest trup ridicaseră o biserică în 1777 negustorii cazaclii -
erau, de fapt, români, aromâni, greci şi ucraineni - care
duceau vinul de la Odobeşti în Ucraina şi în ţara Cazacilor,
ajungând însă nu numai până la Odesa unde exista şi azi
cartierul Moldovanka, la Nejin şi la Kiev, unde o uliţă a
oraşului păstrează amintirea lor, dar şi până la Moscova;
aduceau în schimb marfa „rusească" adică iuft, fierărie
brută şi lucrată, icre roşii, „dinţi de peşte", ceai şi alte
produse ruseşti şi din Orientul îndepărtat.
Munca la vie e una din cele mai precise şi sistematice;

Istoricul podgoriei Odobeştilor. Din cele mai vechi timpuri până la 1918 (Cu 124
documente inedite, 1626-1864, şi reproduceri + 1 hartă), Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1969, 550 p.
2
în anii '70 examenul de bacalaureat se simplificase şi cerea mai puţină pregătire ca
înainte; tendinţa va continua şi în anii '80. Pasajul întreg din Amintiri este o pledoarie
pentru a reda examenului de bacalaureat ponderea cuvenită. Cu atât mai mult, cu cât
numărul celor admişi în învăţământul superior era foarte redus. în 1989, în comparaţie cu
alte 24 ţări europene capitaliste şi pe atunci socialiste, România se situa pe ultimul loc - 24 -
în privinţa numărului de studenţi faţă de 10.000 locuitori. Pe locul întâi se află Finlanda, cu
313 studenţi la 10.000 locuitori. Urma Franţa cu 283 şi Olanda cu 282. Celelalte ţări
europene „capitaliste", se situau între 274 şi 190. Dintre statele „socialiste", URSS avea 183
studenţi la 10.000 locuitori, Bulgaria 176, Iugoslavia 145, Polonia 134, Cehoslovacia 119,
342 Ungaria 97, Albania 81 şi România -pe ultimul loc 71! Media studenţilor în ţările europene
dezvoltate era de 251, iar în
se poate spune că e o agricultură matematică. O zi de
întârziere la stropitul cu soluţie de sulfat de cupru poate
să aducă o pagubă considerabilă; o sapă mai puţin, cum
sunt tentaţi unii, din spirit de economie, de asemenea.
Nicăieri nu se aplică mai bine, ca la vie, vorba: „cât îi dai,
atâta îţi dă". Din cauza muncii intense, de primăvara, de
la dezgropat, până toamna târziu, la primul răvăcit al
vinului, şi din cauza cheltuielilor însemnate pe care le
implică această muncă, înţelegi şi o altă vorbă, curentă în
pedagogie: „Cu via, ai două bucurii: prima, când o
cumperi, a doua, când o vinzi". E adevărat că o vie bine
pusă la punct şi lucrată cu grijă, după carte, dă un venit
substanţial; trebuie însă să ţinem seama şi anii răi, adică
anii în care bate piatra, cum se întâmplă destul de des pe
malul drept al Milcovului, şi mai rar la poalele Măgurii
Odobeştilor, între Milcov şi Putna; de asemenea, de anii
ploioşi, cu căldură insuficientă, când strugurii nu ajung la
maturitate deplină, vinul fiind acru şi, uneori, trebuind să
fie dat la fabricile de distilat, spre a fi transformat în
alcool, cum s-a întâmplat, la Odobeşti, cu recolta din
1933. în orice caz, viticultura e o îndeletnicire foarte veche
a poporului nostru, constatată documentar, pe temei de
izvoare scrise, de peste două mii de ani, din vremea lui
Burebista, marele rege dac; ea este şi o îndeletnicire
caracteristic românească, putând fi practicată, aproape pe
toată întinderea pământului românesc, de la Greaca, la

343
Dunăre, până la Cotnar, şi de la Arad până la Bugaz.
Adaug că regiunea podgoriei e una din cele mai bogate
ale ţării, că oamenii ei sunt oameni vrednici, cu
personalitate accentuată, şi că vinul românesc, bine
îngrijit şi învechit, poate deveni un articol însemnat de
export. Păstrez amintiri din cele mai plăcute despre
regiunea Odobeştilor şi a întinsei ei podgorii - cea mai
«mare din ţară - şi despre oamenii ei; de aceea, am şi
consacrat o monografie istorică acestui centru viticol,
tipărind-o în 1969, la Editura Academiei Republicii
Socialiste România.1
îndată după confirmarea mea ca profesor agregat, am
fost numit, în iunie 1927, de către minister, preşedinte al
comisiei de bacalaureat din Focşani; numirea s-a repetat
în toamna aceluiaşi an şi, apoi, încă de douăzeci de ori în
perioada 1928-1943 în diferite oraşe ale ţării, din
Bucureşti până la Cernăuţi şi din Ismail până la Braşov,
aşa încât am avut prilejul să cunosc bine acest examen, cu
diferitele lui modificări. Pot afirma că bacalaureatul este
un examen necesar, el trebuind să constate cultura
generală a elevului la absolvirea şcolii medii, adică a
viitorului cetăţean român, indiferent de ramura în care se
va specializa, indiferent dacă el va intra în învăţământul
superior sau nu. Prin urmare, bacalaureatul trebuie să
cuprindă, pe lângă verificarea felului de a judeca, de a se
exprima şi de a scrie, şi cunoştinţele minime necesare de

344
limbă şi literatură română, de istorie şi de geografie a
patriei, de socialism ştiinţific, şi apoi, după ramura spre
care vrea să se îndrepte, de matematici, de fizică şi
chimie, de biologie. Comisiile trebuie alcătuite în mod
mixt: din profesorii şcolilor de unde provin candidaţii dar
şi din profesori ai altor şcoli, preşedintele fiind
întotdeauna un membru al corpului didactic universitar,
profesor sau conferenţiar. Nu e admisibil un bacalaureat
din care să lipsească istoria şi geografia patriei, după cum
nu e admisibil sistemul de a face din bacalaureat un
examen tot mai uşor2 (N. Iorga a fost iniţiatorul în privinţa
aceasta, în timpul guvernării sale, din 1931-1932, dar nu
din motive obiective, ci subiective). Bacalaureatultrebuie
să fie un prim filtru, în sensul de a nu permite trecerea
mai departe a elementelor insuficient pregătite sau
incapabile organic, cel de-al doilea filtru fiind examenul
de intrare la diferitele facultăţi ale învăţământului
superior. Statul şi societatea românească au nevoie-de
elemente bine pregătite sub raportul culturii generale şi
de specialitate având însă şi conştiinţa caracterelor
noastre specifice de români, conştiinţa limbii, pământului
şi istoriei noastre. N-avem nevoie de tehnicieni fără ţară.1
Tot în 1927 am fost delegat din partea Facultăţii de
filozofie şi litere din Bucureşti să fac parte din comisia de
concurs pentru postul de conferenţiar vacant la facultatea
similară din Iaşi. Din aceeaşi comisie mai făceau parte

345
1 „N-avem nevbie de
Alexandru Philippide, Gheorghe Brătianu şi Ilie
Bărbulescu din partea facultăţii ieşene şi Constantin
Marinescu din partea facultăţii din Cluj. Candidaţi erau
doi: Ion Hudiţă, moldovean din judeţul Baia, şi Andrei
Oţetea, transilvănean din Sibiel, amândoi cu studii
superioare în Franţa, unde-şi luaseră doctoratul de Stat la
Sorbona. Amândoi aveau şanse: Hudiţă, cu o mai mare
experienţă şi facilitate în expunere, la examenul oral şi la
prelegeri, Oţetea, cu o tehnică mai precisă în lucrările
tipărite. Opinia publică din Iaşi îl simpatiza pe Hudiţă,
fiind moldovean; el se bucura şi de sprijinul lui Philippide
şi al lui Bărbulescu, membrii comisiei. Marinescu,
profesor la Cluj, înclina pentru Oţetea, ca şi Brătianu; eu
ezitam încă. în timpul examenului, care avea loc în aula
mare a Universităţii, plină ochi, s-a produs însă un
incident: studenţii au manifestat, la un moment dat, cu
zgomote şi fluierături, ceea ce a avut darul să-1 irite pe
Marinescu, facându-1, la începutul şedinţei următoare,
după-amiază, să pronunţe nefericitul calificativ
„derbedei". Acest cuvânt a provocat, cum era de aşteptat,
o adevărată explozie; studenţii în număr mare din locurile
superioare ale aulei au început să vocifereze şi să
ameninţe; a fost imposibil să se continue examenul;
retraşi în cabinetul rectorului, am stat acolo până târziu
seara, pe la orele nouă şi jumătate, deoarece studenţii
masaţi în faţa intrării în Universitate voiau să-i ceară

346
socoteală lui Marinescu pentru inadmisibilul calificativ.
Abia după ce autorităţile au dispus împrăştierea
studenţilor, am putut ieşi din Universitate, ducându-mă
acasă la prietenul Gheorghe Zâne, profesor universitar,
care mă invitase la cină. Marinescu devenise livid, când şi-
a dat seama de ce putea să i se întâmple. Trebuie să
adaug că am fost impresionat de interesul pe care îl arăta
lumea din Iaşi - inclusiv gazetele - pentru acest concurs,
dealtfel ca şi pentru orice atingea viaţa universitară, care
aci, în capitala Moldovei - lipsită pe atunci de industrie şi
de o economie puternică - avea mult mai multă
importanţă decât în Bucureşti, centrul vieţii politice, al
afacerilor şi al proceselor. Până la urmă, au fost numiţi
ambii candidaţi: mai întâi Oţetea, apoi Hudiţă pentru care
s-a creat o conferinţă, apoi o catedră de istorie
diplomatică.
în 1927, în urma propunerii lui C. Moisil, directorul
şcolii de Arhivistică şi Paleografie de pe lângă Arhivele
Statului din Bucureşti, am fost numit profesor la această
şcoală şi anume pentru cursul de „Vechi instituţii
româneşti". Am funcţionat câţiva ani până când, având
prea multe obligaţii, am renunţat la acest curs, lăsând să-
1 facă, în locu-mi, asistentul meu de la Universitate,
Constant Grecescu.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la „Şcoala Superioară de
Ştiinţe de Stat" unde, după câţiva ani, am renunţat la

347
cursul de „Istoria românilor". Aci am avut drept colegi,
între alţii, pe Andrei Rădulescu, Ion Răducanu şi Ionescu-
Dolj.
în acelaşi an, 1927, în vară, a avut loc traversarea
Atlanticului, fară escală, de la New York la Paris, de către
Charles Lindberg, un tânăr american, de origine suedeză.
Faptul produce o extraordinară senzaţie şi arată, în
acelaşi timp, imensul progres înregistrat de aviaţie, în
scurtul răstimp de nici optsprezece ani, din 1908
(traversarea Canalului Mânecii, 30 de kilometri) până la
zborul transatlantic (5.500 de kilometri, de o sută optzeci
şi trei ori mai mult). Mâ bucur, gândindu-mă că în acest
domeniu, de vârf, al aviaţiei, ocupăm şi noi, românii, un
loc foarte onorabil, prin Traian Vuia care, în 1906, martie
18, la Montesson, lângă Paris, a reuşit să ridice de la sol
avionul său, mai greu decât aerul, şi să zboare exclusiv
prin mijloace proprii de bord, fară vreun adjutant
exterior, ca în cazul avionului fraţilor Wright; de
asemenea, prin Henry Coandă, care la Salonul aeronautic
din 1910a expus primul avion din lume propulsat prin jet
şi a realizat cu el la 16 decembrie, la Issy Ies Moulineaux,
tot lângă Paris, un scurt zbor, anticipând astfel cu mai
bine de trei decenii era avioanelor cu jet.

348
 Spre sfârşitul anului 1927, în vacanţa Crăciunului, am
făcut, împreună cu soţia mea, fiind amândoi membri ai
Societăţii de turism „România", o călătorie în Franţa şi
Italia. Am plecat, pe un frig ţeapăn şi pe zăpadă, din
Bucureşti cu Orient Expresul care, încă în ţară fiind, a
început să întârzie, aşa încât la Vinkovce, în Iugoslavia, am
scăpat legătura cu garnitura principală care venea de la
Istanbul, prin Sofia şi Belgrad. Rezultatul a fost că am
mers cu un alt tren până la Ljubljana - vechiul Laibach -
care nc-a făcut o plăcută impresie, iar de aci la Trieste
unde am rămas peste noapte. A doua zi, de data aceasta
cu garnitura principală a Orient Expresului la care s-a
adăugat vagonul nostru, am pornit mai departe, prin
Veneţia şi Milano, spre Franţa, înainte de a ajunge la
Trieste, a început să bată un vânt puternic -simţeam cum
se clatină vagonul - vânt care a bătut şi toată noaptea cât
am stat în hotelul cu vedere asupra portului. Cum am
intrat în Lombardia, clima s-a îmblânzit; nu mai era gerul
de la noi, ci o vreme relativ plăcută. Am trecut prin
Veneţia, prin Padova, unde a învăţat, pe vremuri, stolnicul
Constantin Cantacuzino şi unde i s-a tipărit, în 1700, harta
ţării Româneşti, cea mai bună din câte se alcătuiseră până
atunci, ne-am oprit pentru vreo jumătate de ceas în
Milano şi apoi, prin tunelul Simplon, cel mai lung din
Europa, am intrat în Franţa. La Paris am stat într-un hotel
mic, dar simpatic, curat şi bine întreţinut, din cartierul

349
Operei. Am căutat apoi să folosim timpul cât mai bine -
soţia mea era pentru prima oară la Paris - aşa încât am
putut să vedem maximum de muzee şi spectacole. Dar
trebuie să mărturisesc că, după o săptămână de hn
asemenea program, ne-am declarat amândoi bătuţi şi am
constatat că e extrem de obositor să vizitezi zi de zi muzee
şi să te duci, seară de seară, la teatru, operă şi operetă.
Este şi aceasta o tehnică şi o artă să te poţi distra timp
îndelungat, fară să oboseşti. Aşa încât în ultimele zile am
stat liniştiţi, plimbându-ne doar prin frumosul oraş, el
însuşi, în bună parte, o operă de artă, admirând splendida
perspectivă spre Arcul de Triumf de la Etoile sau aceea de
la Palatul Trocadero, în locul căruia se va înălţa mai târziu
palatul Chaillot. Vedem mai aproape, pe-ndelete, „Ruc de
la Paix" şi „Place Vendome", cu vitrinele magazinelor de
mare lux, celebre în toată lumea. La Cartier, bijutierul,
este expus un inel cu un briliant roz - o frumuseţe - şi cu
preţul în consecinţă: un milion de franci. Lângă el, un şir
de mărgăritare splendide, având la mijloc, un mărgăritar
gri, bătând spre negru, iarăşi o raritate şi cu un preţ
ameţitor. Tot ce-şi poate dori o femeie sau un bărbat, în
materie de eleganţă, se află aici, în aceste câteva zeci de
magazine, care-ţi iau ochii. Noroc că nu ne pierdeam cu
firea...
Plecăm, cu un expres de noapte, spre Coasta de Azur,
cu destinaţia Nisa. Viteză mare şi vagonul cam vechi. Când

350
ne-am trezit, a doua zi de dimineaţă, eram pe valea
Ronului, vedeam livezi de măslini şi de lămâi
desfaşurându-se prin faţa noastră. Avignon, cu
impunătorul palat al papilor, Tarascon, ajuns „celebru", -
vorba vine, şi-i păcat -prin pana lui Alphonse Daudet, cam
în felul în care, păstrând proporţiile, Caragiale a făcut
celebru - şi aş adăuga: pe nedrept -Mizilul nostru. Ades cu
ruinele romane, după vreun ceas, Marsilia, şi după alte
două, Nisa. Ne-am dat jos pe un chei împodobit cu flori şi
am simţit, o dată cu aerul blând şi parfumat, că ne
cuprinde bucuria. Hotelul nu chiar pe „Promenade des
Anglais", adică la ţărmul Mediteranei, dar foarte aproape
de el, la doi paşi. Palmieri, o mare albastră, un cer senin,
cu un soare strălucitor şi dintr-o dată, prin contrast, ne
aducem aminte de gerul de acasă. Ne plimbăm, ianuarie
fiind, fară pardesiu; trec, în sus şi în jos, mulţi străini, între
ei o seamă de englezi: nu degeaba i se spune frumoasei
esplanade „Plimbarea englezilor". Luăm masa la hotel, în
sistemul „table d'hote", cu meniul aranjat în prealabil de
conducătorul excursiei. La masa noastră e şi o
englezoaică, al cărei soţ, maior, face serviciul în India. Se
adevereşte încă o dată zicala că atunci când o englezoaică
e frumoasă, este pentru zece mii de semene ale ei. Cel de
al patrulea la masa noastră, inginerul Bulgăreanu, burlac,
e literalmente fascinat de frumuseţea comesenei noastre.
Ce s-a întâmplat cu el nu mai ştiu, cert este că nu l-am mai

351
văzut în restul excursiei; o fi rămas la Nisa. Vedem, între
altele, şi parcul de distracţii al oraşului, un fel „Moşi" mai
mare. Este şi un „montagne russe" foarte înalt, cu multe
curbe, suişuri şi coborâşuri. Ne suim într-un vagonet; în
cel din spatele nostru e un colonel în rezervă cu soţia,
făcând şi el parte din excursie. Suişul iniţial este aşa de
pieptiş că-i vine rău colonelului care strigă să se oprească
maşinăria. Bineînţeles, nu se opreşte şi colonelul trebuie
să suporte întreg traseul, cu scoborâşuri de-ţi dau
impresia catastrofei iminente. Când ne-am dat jos, după
vreo trei minute, colonelul era livid şi abia se ţinea pe
picioare; am aflat pe urmă că suferea de inimă; noroc că
n-a murit. Nouă ne-a plăcut în schimb atât de mult încât
ne-am mai suit o dată în vagonet, ca să constatăm că a
doua impresie a mai slabă decât cea dintâi, lipsindu-i
surpriza noutăţii.
Mergem în excursie, cu autocarul la „Gorges du Loup"
o strâmtoare pitorească în munţi, un fel de „chei". Masa
la un mic restaurant din apropiere, unde şoferul mănâncă
tacticos, preţ de un ceas, fără să se grăbească; vinul,
cafeaua şi coniacul nu lipsesc. îmi dau seama încă o dată
că la francezi masa e o instituţie, cu reguli precise.
Ajungem apoi la Grasse, orăşelul parfumului. în
împrejurimi, câmpuri de iasomie şi de lavandă. Ne
primeşte ghidul unei fabrici, îmbrăcat în halat alb, şi ne
explică întregul proces al fabricaţiei parfumului. E italian,

352
ca foarte mulţi din locuitorii acestei regiuni; Nisa, ca şi
Savoia, au fost doar italiene înainte de războiul franco-
italo-austriac din 1859. O altă excursie, cu autocarul, pe
cornişa cea înaltă - mai sunt încă două: una medie şi una
inferioară - spre Monaco - Monte Carlo. Priveliştea e
splendidă; mare sclipeşte, în bătaia soarelui; se văd, ca
nişte jucării, bărcile cu pânze albe sau gălbui, portocalii,
ale pescarilor. La un scurt popas, pentru o cafea, un
bătrân cântă, acompaniindu-se cu chitara; vocea nu-1
ajută cum trebuie; spectacolul are ceva dureros. îi dăm cu
toţii totuşi câte ceva; ne mulţumeşte ceremonios,
scoţându-şi pălăria dc paie şi înclinându-se adânc; cine
ştie ce va fi fost în vremea lui. Tristă bătrâneţe; şi încă are
noroc că trăieşte aci, unde e cald şi n-are nevoie nici de
lemne, nici de haine groase, nici de mâncare multă.
Ajungem la Monte Carlo, capitala principatului Monaco, o
bucăţică de pământ, cunoscută însă de toată lumea prin
cele două instituţii ale ei patronate ambele de principele
de Monaco, aparţinând străvechii familii Grimaldi: una
ştiinţifică, Institutul Oceanografie, cealaltă de jocuri de
noroc, Cazinoul. Vizităm pe cel dintâi - are, bineînţeles şi
un
acvariu - şi intrăm de curiozitate, în cel de al doilea.
într-una din săli, se joacă la ruletă. De jur împrejurul
mesei, jucătorii, majoritatea femei, unele cu feţe palide,
străvezii. Ni se spune că o jucătoare este încontinuu aici,

353
de săptămâni de zile. Regulile jocului sunt astfel încât,
ţinându-se seama de „caniotă", adică de partea ce revine
automat la fiecare joc, băncii, aceasta din urmă este,
oricum ar varia norocul, întotdeauna în câştig până la
urmă. S-au văzut şi cazuri când un jucător sau o jucătoare
au făcut „să sară banca", adică printr-o succesiune
extraordinară de câştiguri au luat toate fondurile băncii
de la masa respectivă, făcând să înceteze, pentru
moment, jocul. Zicem pentru moment căci de îndată vin
fonduri noi din trezoreria cazinoului. Dar acestea sunt
excepţii rarisime. Imensa majoritate a jucătorilor, până la
urmă, pierd. Şi unii, împinşi de patimă, neputându-se
opri, pierd nu numai banii lor, dar şi pe ai familiei sau ai
instituţiei unde sunt casieri, isprăvind prin sinucidere. Nu
departe de Cazino este cimitirul unde ţi se indică cei care
au sfârşit astfel. Tot în apropiere de Cazino sunt şi o sumă
de case zise de împrumut care dau bani pe gaj, acesta din
urmă constând din bijuterii, pietre preţioase, obiecte de
aur şi argint. Mulţi şi multe din cele ce pun amanet la
aceste case bijuteriile lor nu le mai văd îndărăt, deoarece
nu mai pot plăti banii împrumutaţi, pierduţi şi ei la joc.
Părăsim cazinoul, fără să fi jucat şi cu un sentiment
complex, în care predomină teama. Afară e cald şi frumos,
sunt flori, marea străluceşte, în timp ce înăuntru pătimaşii
stau crispaţi în jurul meselor de joc, urmărind bila care,
după ce se învârteşte de mai multe ori, cade în

354
despărţiturile ruletei, despărţituri alternant roşii şi negre
şi purtând fiecare un număr. în afară de ruletă care e
atracţia principală, mai sunt tot felul de alte jocuri
europene şi americane.
Pornim mai departe, prin Villefranche, unde e o bază
navală franceză - câteva vase de război stau ancorate în
port - şi prin Menton spre Italia. Locuri tot aşa de
frumoase şi pe această coastă de azur italiană ca şi pe cea
franceză: Bordighera, San Remo, cu vegetaţie exuberantă,
cu flori de tot felul. Ne oprim la Milano; vizite obligatorii:
„Cina cea de taină", faimoasă frescă a lui Leonardo da
Vinci pe peretele refectoriului, adică sala de mese a
bisericii Santa Măria delle Grazie, apoi cimitirul - „Campo
Santo" cum îi spun italienii -, „Domul", mândria
arhitecturii bisericeşti lombarde şi, în sfârşit, o seară de
operă la „Scala". „Cina" e într-adevăr impresionantă;
păcat că igrasia zidului, poate şi alte elemente nocive, o
degradează cu încetul; se fac sforţări mari de conservare,
dar rezultatul nu pare sigur. „Campo Santo" e un exemplu
de ce e în stare vanitatea şi trufia omenească: fel de fel de
mausolee şi capele, morminte împodobite care mai de
care; parcă e un fel de întrecere între cei vii, ca să arate că
morţii lor sunt mai faloşi decât ai celorlalţi. Fără să vrei
faci comparaţia cu atât de simplul şi de sobrul cimitir
mahomedan unde nu sunt inscripţii şi nici mausolee
somptuoase, şi unde doar un vrej cu flori săpat în

355
lespedea de marmură a vreunui mormânt îţi arată că
acolo odihneşte o fată sau o femeie. Sunt şi câteva opere
de artă în acest cimitir milanez, dar pierdute în mulţimea
celorlalte. Domul e într-adevăr impunător, cu toată
mulţimea de turnuleţe care-1 împodobesc. Dar, spre
deosebire de catedralele din Franţa, Germania şi Anglia,
dimensiunea principală nu e, ca şi la San Marco din
Veneţia, în înălţime, ci în lăţime; e dezvoltat în sens
orizontal; cel puţin aşa pare, judecând după faţadă. La
Scala, avem locuri nu la parter, care se pare sunt foarte
scumpe, ci la balcon; se vede totuşi foarte bine. Piesa e
„Gianni Schichi"; nu mi se pare grozavă. Trebuie să
mărturisesc dealtfel că nu sunt partizanul acestui gen de
spectacol care e opera, amestec dc teatru şi de muzică.
Prefer teatrul separat şi muzica de asemenea separat. Mi
s-a părut întotdeauna ciudat că un actor e pe punctul de a
muri - pe scenă - şi totuşi, timp de cinci minute, cântă; sau
un altul care cere, cântând, o bucată de pâine şi un
cârnat. Poate că greşesc, dar n-am admirat niciodată
lucrurile nelogice.
Scurtă oprire în Veneţia, mult prea scurtă ca să ne
putem da seama de toate frumuseţile acestui oraş unic.
Vizităm Piaţa San Marco, plină de porumbei, şi admirăm
catedrala, la a cărei construcţie au fost întrebuinţate
materiale şi podoabe aduse din Constantinopol şi din
Orient, apoi Palatul dogilor şi campanila. O scurtă

356
plimbare pe „Canale Grande"; vedem, pe un braţ lateral,
„Podul suspinelor" (Ponte dei sospiri). Ne-ar trebui cel
puţin o săptămână ca să cunoaştem cât de cât
monumentele şi particularităţile acestui oraş cu trecut
glorios şi cu legături puternice, comerciale şi politice, în
bazinul Adriaticii, al Mării Egee, Mării Negre şi
Mediteranei. Noi înşine, românii, am fost în relaţii cu
mândra cetate veneţiană, începând din secolul al XlII-lea
şi până în vremea noastră când turismul a devenit izvor
de venit al ei. De la Veneţia, pe acelaşi drum pe care am
venit, ne întoarcem în ţară.
O a doua călătorie, mai scurtă, am întreprins-o, soţia
mea şi cu mine, de Paşti, în 1929, la Constantinopol.
Excursia e organizată, ca şi aceea de la Paris, de societatea
de turism „România". Ne îmbarcăm pe vasul „Principesa
Măria" al S.M.R.-ului (Societatea Maritimă Română,
instituţie de stat!), vas mic, dar elegant, vopsit tot în alb şi
relativ rapid. Pornim la miezul nopţii şi ajungem în faţa
„Bosforului" („Trecătoarea" sau „Strâmtoarea boului") pe
la 10 dimineaţa. Un far pe ţărmul asiatic („Anadolu
Fener") şi un altul pe cel european („Rumili Fener").
Pătrundem în strâmtoare şi vedem defilând pe dreapta şi
pe stânga, aşezări, palate, moschee, grădini. Pe dreapta,
pe ţărmul european, e mai întâi Biiyuk-Dere („Valea
Mare"), apoi Therapia, reşedinţa de vară a corpului
diplomatic şi a bogătaşilor constantinopolitani. Pe stânga,

357
pe ţărmul asiatic e Beykoz, cu vechea ei fabrică de
sticlărie; de aici veneau chiselele de dulceaţă ale
părinţilor şi bunicilor noştri. Mai spre miazăzi Beilerbei,
iarăşi staţiune estivală. Pe dreapta, minele - în urma unui
incendiu - ale palatului Emirghian, palat în care a fost
găzduit Cuza Vodă, cu prilejul vizitei făcute sultanului, în
septembrie 1860; la a doua vizită, în 1864, după lovitura
de stat, i se va pune la dispoziţie chioşcul imperial de la
Apele Dulci, tot pe Bosfor. în locul unde Bosforul are
lăţimea minimă şi unde se vede apa Mării Negre curgând
puternic spre miazăzi, adică spre Marea de Marmara, se
văd ruinele, încă impresionante, ale celor două fortăreţe
care barau aci strâmtoarea: „Rumili Hissar", cu turnurile
ei puternice şi cu zidurile ei, pe ţărmul european, şi pe
„Anadolu Hissar" de un mai mic efect, pe cel asiatic. Ne
apropiem de Constantinopol, pe turceşte Istanbul - din
grecescul „eis tin polin" adică „la oraş" -, în slavă Ţarigrad
aşadar „cetatea împăratului". Acostăm la cheiul din
dreapta, în Pera, pe ţărmul european, după ce am lăsat în
urmă, pe aceeaşi parte, palatul imperial de marmură albă,
de la Dolma bahce, pe româneşte „grădina sarmalei". Ne-
a izbit faptul că n-am întâlnit în limba turcă de azi
cuvântul „sarma", aşa de frecvent în româneşte; în locul
lui, turcii zic „dolma" care, ce-i drept, nu se referă la
sarmaua noastră, cu carne, ci la sarmaua lor, cu orez şi
stafide (Coranul le interzice să mănânce carne de porc!).

358
Se vede că noi am luat termenul de la turcii vechi,
pecenegi sau cumani, sau, eventual, de la cei colonizaţi în
Dobrogea, în secolul al XlII-lea, sub cârmuitorul lor Sari
Saltâk Dede, al cărui mausoleu se poate vedea încă la
Babadag. în faţă e podul („Koprii") care uneşte cartierul
Pera cu Stambulul propriu-zis, tot pe malul european, dar
dincolo de golful „Cornului de Aur". în stânga, pe malul
asiatic, Skutari, cu ferestrele scânteind în soare şi având în
coastă un mare cimitir, umbrit de chiparoşi înalţi. Prima
grijă, după ce ne instalăm la hotel - nu la Pera-Palace care
e foarte scump, ci la unul, tot în Pera, dar mai convenabil
ca preţ, - este să mergem la Sfânta Sofia, celebra
catedrală ridicată de împăratul Justinian, transformată de
turci în moschee şi acum, în ultimii ani, în muzeu. Pe dina-
fară, clădirea nu impresionează în mod deosebit, din
cauza contraforţilor imenşi care sprijină zidurile şi fiindcă
nu e la capătul unei largi perspective sau al unei mari
pieţe. De cum pătrunzi înăuntru însă, lucrurile se schimbă.
Chiar la intrarea din camera acoperită -care ţine locul
pridvorului nostru - în pronaos, vezi deasupra uşii un
mozaic semicircular înfăţişând pe Maica Domnului cu
pruncul în braţe. Frumuseţea desenului şi combinaţia
culorilor - albastrul şi aurul sunt dominante - fac acest
mozaic o capodoperă. Este, după părerea mea, cel mai
frumos mozaic bizantin din câte ni s-au păstrat până
astăzi. Când intri apoi în naos, eşti strivit de grandoarea

359
construcţiei, de bolta uriaşă care domină la zeci de metri
înălţime, de faptul că nu există stâlpi intermediari, ca la
catedralele franceze, care să despartă spaţiul închis în trei
nave longitudinale, una centrală şi două laterale; aci ai în
faţă un uriaş spaţiu liber, deoarece presiunea puternică a
bolţii nu se descarcă în stâlpi, ci pe pereţii exteriori.
Nicăieri n-am avut senzaţia unei reuşite arhitecturale mai
puternică decât aci, la Sfânta Sofia. Arhitecţii care au
construit-o au fost oameni de geniu, realizând cel mai
impresionant spaţiu închis, superior aceluia de la Sf. Petru
din Roma sau din catedralele de tip francez. Reuşita e cu
atât mai mare cu cât atunci nu existau nici materialele de
astăzi (betonul armat), aşa încât totul a fost lucrat din
piatră. De aceea se explică şi prăbuşirea, chiar în timpul
construcţiei, a primei cupole, înlocuită prin aceea pe care
o admirăm astăzi. A început să se dea jos zugrăveala care
acoperea vechile mozaicuri şi au apărut în partea
superioară două chipuri de arhangheli; lucrarea se face
sub conducerea unui tehnician - mi s-a spus că e
american. Vizităm şi moscheea lui sultan Ahmet, având
şase minarete în timp ce „Aya Sofia" are numai patru. De
asemenea moscheea lui Mehmet al II-lea „El Fatâh" sau
Cuceritorul; porecla i s-a dat după cucerirea
Constantinopolului (1453). E o moschee puternică, de
aparenţă severă şi cu o curte mare, pavată. Ne oprim
câtva timp şi la moscheea sultanului Bayazid, în dreptul

360
Universităţii. în piaţa cu acelaşi nume, Bayazid, mulţime
de porumbei; bătrâni turci, cuviincioşi, în halate lungi,
curate, vând cornete de mei pentru cei ce vor să
hrănească păsăretul. Cum te văd că ai în mână un
asemenea cornet, porumbeii vin, zburând, deasupra ta, te
înconjoară din toate părţile, ca în piaţa San Marco din
Veneţia. în aceeaşi piaţă un platan secular, înalt şi
umbros, sub care stau mesele şi scaunele unei mici
cafenele. Ciudat lucru: te-ai aştepta ca aici, în Turcia,
cafeaua să fie excelentă la gust; nu e cazul; în schimb,
ceaiul, servit în păhăruţe puţin îngustate la mijloc, de 125
mililitri, jumătate dintr-un pahar obişnuit, e neîntrecut.
Stăm la umbra platanului şi prin minte ne trec atâtea din
lucrurile şi faptele trecutului nostru, legate de acest oraş
milenar. Pentru noi, românii, de pildă, e foarte
importantă biserica mănăstirii „de la ţară" (Moni tis
horas), transformată de turci în geamie: Kahrie Djami şi
apoi, ca şi Sfânta Sofia, în muzeu. Sunt aci o serie de
mozaicuri splendide care au inspirat pe pictorii Bisericii
Domneşti din Curtea de Argeş, ridicată în secolului al XlV-
lea. O curioasă impresie face palatul sau Saraiul
sultanului: e o îngrămădire de odăi, adăogându-se
treptat, pe măsura nevoilor. Ţi se arată succesivele porţi
prin care intrau trimişii domniei şi ai Puterilor străine
înainte de a da ochii cu marele vizir sau chiar cu înălţimea
sa Sultanul. Dacă sub raportul arhitectonic nu face

361
impresie, în schimb Saraiul, devenit şi el muzeu, cuprinde
adevărate tezaure de artă orientală şi extrem orientală.
Pe lângă acestea, am văzut, între altele, trei spade
moldoveneşti, dintre care una a aparţinut lui Ştefan cel
Mare. E o spadă cu două tăişuri, cu garda perpendiculară
pe lama de oţel şi având în vârful mânerului un disc de
argint cu următoarea inscripţie: „Io Ştefan Voivod,
gospodar zemli Moldavskoi", adică Io Ştefan voievod
domnul ţării Moldovei. Cum a ajuns această spadă la
Constantinopol? S-au dat două explicaţii: 1) Ar fi rămas pe
câmpul de luptă de la Războieni, după încleştarea
năprasnică din 26 iulie 1476, când moldovenii, „stropşiţi"
de mulţimea turcilor, au trebuit să se retragă la adăpostul
pădurii. 2) Ar fi fost luată din cetatea de la Suceava de
către sultanul Soliman Magnificul, în 1538 „cu prilejul
campaniei împotriva lui Petru Rareş. Mi se pare mult mai
probabilă cea de a doua explicaţie, Ştefan cel Mare
nefiind omul care să lase spada din mână. Tot la Muzeul
Saraiului am văzut şi una din metopele de Ia
Adamclisi; e momentul acum, când reconstruim Trofeul
lui Traian, să tratăm cu guvernul Republicii Turcia un
schimb, intrând în posesia acestei metope şi, de se va
putea, a spadei lui Ştefan, dând în compensaţie obiecte
sau documente care ar interesa istoria otomană.1 Foarte
frumoasă este, din acest loc al Saraiului, vederea asupra
mării; la extremitatea lui, adică a peninsulei, se întâlneşte

362
Cornul de Aur cu Marea de Marmara. E şi un loc bun de
pescuit din cauză că se unesc două curente; am văzut aci
câţiva pescari cu undiţele şi, lângă ei, mai multe pisici
aşteptându-şi, liniştite, o parte din peştii prinşi.
Am vizitat şi Fanarul: un cartier amărât, cu case
leproase, mucegăite, o impresie de sărăcie lucie şi de
tristeţe. Singură Patriarhia ecumenică merită să fie
văzută, mai ales că la intrare, o inscripţie în limba greacă
pomeneşte de ajutorul dat de un mare dregător din
părţile noastre.
Am mers şi la Yedi-Kule („Şapte turnuri"), faimoasa
închisoare politică otomană. E ruinată acum; se mai
păstrează totuşi unele din celulele în care au zăcut
dregători, ambasadori şi chiar domni ai ţărilor româneşti,
înainte de a porni pe drumul cel fără de întoarcere. Aci a
fost închis Barnowski Vodă al Moldovei, în 1633; după ce i
s-a tăiat capul, sub acuzarea, falsă, că ar fi „o iscoadă a
leşilor" şi că dacă i se va da din nou domnia, „ţara
Moldovei va hi cu leşii totuna" s-au petrecut în Ţarigrad
câteva fapte care au impresionat adânc pe contemporani.
1 Un asemenea schimb nu s-a realizat până în prezent.
Povesteşte anume Miron Costin în letopiseţul lui de un cal
a lui Barnovschii Vodă, ducându-1 la grajduri împărăteşti,
după perirea lui, în ceieş dzi s-au trântitu calul gios îi au
murit în locu. Şi a doa dzi nuaptea au ars şi Ţarigradul,
până «câteva» mii de case". „Şi văzând turcii - adaugă
Neculce - mult s-au mirat şi au dzis: Nevinovat au fost

363
acest om. Şi au cunoscut pre Barnovschii-Voda turcii că au
fost drept şi s-au căit pentru că l-au tăiat. Şi s-au giurat că
să nu mai taie de acum domnu de Moldova". într-adevăr,
pe Vasile Vodă Lupul, închis şi el la Edicule, nu l-au tăiat,
dar l-au ţinut acolo mai multă vreme. Cercetând celulele,
am văzut pe peretele de piatră al uneia din ele săpate cu
litere chirilice, cuvintele „Vasile v(oe)v(od)"; e foarte
probabil ca aci, în această foarte îngustă, mizerabilă celulă
a stat închis fastuosul şi bogatul domn al Moldovei. Şi tot
într-una din ele şi-a petrecut ultimele săptămâni din viaţă,
în chinuri fizice - a fost torturat ca să declare toată avuţia,
inclusiv banii depuşi la Veneţia - şi morale - teama că va fi
ucis alternând cu speranţa că i se va da drumul şi i se va
restitui chiar domnia - nefericitul Constantin Brâncoveanu
- „Altân bey" („Principele aurului") cum îl porecliseră, din
pricina bogăţiei, dar şi a generozităţii lui, demnitarii
împărăţiei otomane. De aci a plecat (la 15 august 1714),
numai în cămaşă şi cu picioarele goale, spre locul de
supliciu unde a văzut căzând mai întâi capetele celor
patru fii şi al omului sau de încredere, Enache Văcărescu,
şi unde, ultimul, a căzut capul său însuşi.
Pe podul care leagă Pera de Stambulul vechi auzi
vorbindu-se toate limbile şi poţi întâlni pe cine nu
gândeşti. De fapt aci se întâlneşte Europa cu Asia; a ales
bine locul Constantin cel Mare când a întemeiat în secolul
al patrulea al erei noastre, oraşul nou, moştenitor al

364
milenarului Bizanţ. Un vapor ne duce spre fundul Cornului
de Aur, unde, lângă cimitirul din Eyub, se află, pe clina
dealului, şi „cafeneaua lui Pierre Loti", a scriitorului
francez care a înfăţişat scene din societatea turcească de
la finele secolului al XlX-lea. Vederea de aci, din capătul
Cornului de Aur spre Istanbul, în apusul soarelui, este
splendidă. Un alt vapor ne trece pe malul celălalt, la
Uskiidar - Scutari cum îi spun europenii - unde ceea ce
impresionează mai mult este cimitirul. La capătul celor
mai multe morminte este un stâlp de piatră, terminat
printr-un turban: după forma acestuia poţi să deduci
epoca, nu anul şi luna, când a murit cel îngropat. Nu sunt
inscripţii; nu se pune numele răposatului sau răposatei;
abia în ultimul timp am văzut, într-o nouă călătorie la
Eyub, că au apărut şi plăci cu nume şi dată, ca la creştini.
La Uskiidar e şi o veche facultate de medicină cu un spital
unde a funcţionat doctorul Nicolae Kretzulescu, viitorul
prim-ministru al lui Cuza Vodă.

Faţă de imposibilitatea de a se realiza un guvern de

concentrare sub preşedinţia lui Nicolae Titulescu -
Gheorghe Brătianu refuză să participe - se formează la 18
aprilie 1931, un guvern de „tehnicieni" în frunte cu
Nicolae Iorga, guvern în care Constantin Argetoianu este

365
ministru de interne şi ministru de finanţe. Am arătat mai
înainte felul în care, în cartelul electoral cu liberalii
bătrâni, au avut loc alegerile, cu abuzurile şi ilegalităţile
obişnuite. Guvernul de tehnicieni se dovedi foarte slab în
rezultate: se poate afirma, tară exagerare, că a fost unul
din cele mai ineficiente, din toate câte s-au perindat în
perioada interbelică (1919-1939). încasările statului sunt
tot mai reduse, din cauza crizei economice, încât salariile
funcţionarilor publici, în multe regiuni, nu se pot plăti
decât cu întârzieri, uneori de luni de zile. în Săcuime, un
învăţător, neprimind salariul timp de şase luni şi neavând
nici o altă posibilitate de a se întreţine, se sinucide, ceea
ce provoacă senzaţie. Din cauza scăderii catastrofale a
preţurilor produselor agricole, ratele datoriilor făcute de
producătorii agricoli, mici şi mari, rate crescute prin
dobânzile uzurare ale băncilor nu mai pot fi plătite; se
produce o puternică agitaţie a datornicilor care se văd
ameninţaţi cu scoaterea în vânzare de către bănci a
pământurilor lor. O delegaţie a acestor datornici se
prezintă în audienţă la N. Iorga, pe când acesta se afla la
Mangalia, în vila sa construită lângă malul mării, în
cartierul de nord al oraşului1. Plângându-i-se de
insuportabila sarcină a datoriilor, arătând că nu ştiu ce să
mai facă, primul ministru le dă un răspuns de necrezut:
„în cazul acesta, aruncaţi-vă în mare". Situaţia agravându-
se, guvernul vine totuşi cu o lege de conversiune a

366
datoriilor agricole, acestea fiind reduse iar plata lor
eşalonată pe un număr de ani (19 aprilie 1932).
Primul ministru îşi rezervase şi Ministerul Instrucţiunii
Publice. Primele măsuri, de ordin administrativ, au avut
un caracter special, stârnind mai degrabă ilaritate decât
aprehensiune. Astfel a dat dispoziţii ca funcţionarele
ministerului să nu-şi mai dea cu roşu pe buze şi să nu
1
poarte Mi s-a scurte;
rochii spus că pe
vilade
a fost
altă distrusă
parte, a de către
vrut legionari,
să vadă el
în toamna
însuşi toată lui 1940.
corespondenţa ministerului spre a o rezolva
personal. Am văzut eu însumi, din întâmplare, fiind la
Mangalia, în vara anului 1931, cum i s-a adus, într-o zi, un
sac întreg cu corespondenţă. Bineînţeles, această metodă
n-a putut dura şi, după scurt timp, rezolvarea hârtiilor şi-a
reluat cursul normal. Cu privire la învăţământul
universitar, Iorga a prezentat două legi: una referitoare la
autonomia universitară (17 iulie
1931), alta, după nouă luni, privind organizarea
învăţământului universitar.
în primăvara anului 1932, cu puţin înainte de căderea
guvernului Iorga, a avut loc la Bucureşti, la Ateneu, o
mare întrunire a corpului didactic primar şi secundar. Au
luat cuvântul atunci, între alţii, D. V. Toni, care conducea
Asociaţia învăţătorilor, fost partizan, vreme îndelungată,
al lui Iorga, şi Gr. Forţu, profesor secundar. Amândoi au
arătat situaţia gravă în care se aflau membrii corpului

367
didactic, cu salarii neplătite, în multe locuri, de luni de
zile, şi au criticat, în termeni aspri, guvernul. La scurt
interval după această întrunire, Iorga şi-a prezentat
demisia şi s-a retras, supărat, la Vălenii de Munte, unde a
alcătuit două iucrări cu caracter autobiografic: „O viaţă de
om, aşa cum a fost" şi „Supt trei-regi" (1932). Ele sunt
reprezentative pentru felul de a lucra al lui Nicolae Iorga,
pentru însuşirile şi cusururile lui. Din cauza
temperamentului lui, a simpatiilor şi antipatiilor sau
resentimentelor, judecăţile de valoare din aceste două
lucrări sunt adesea subiective, lipsite de obiectivitatea ce
se cere unui istoric.
La a treia conferinţă balcanică, de la Bucureşti (22-29
octombrie 1932), delegaţia română a prezentat comisiunii
de apropiere intelectuală un proiect de statute pentru
Institutul balcanic de cercetări istorice, institut a cărui
realizare fusese cerută de cea de a doua conferinţă
balcanică, de la Ankara. Proiectul, alcătuit de autorul
acestor rânduri, avea 27 de articole. în articolul 1 se
prevedea înfiinţarea Institutului ce urma să cerceteze
trecutul popoarelor şi statelor balcanice (Albania,
Bulgaria, Grecia, România, Turcia, Iugoslavia). Articolul 2
arăta scopul institutului: ,,a) Să întreprindă cercetări
privind elementele comune şi influenţele reciproce în
trecutul popoarelor şi statelor balcanice, b) Să încurajeze
prin subvenţii şi premii cercetările de acest ordin

368
întreprinse de alţii, c) Să editeze o revistă de istorie
balcanică în care să se publice: 1. articole referitoare la
influenţele reciproce şi clementele istorice comune ale
popoarelor şi statelor balcanice; 2. dări de seamă asupra
unor asemenea articole. 3. o bibliografie istorică a
Balcanilor, d) Să publice o colecţie de documente privind
istoria popoarelor şi statelor balcanice, e) Să publice o
colecţie de studii având acelaşi caracter ca articolele
revistei şi care prin proporţiile lor n-ar putea fi imprimate
în zisa revistă. Limba oficială a institutului va fi franceza.
Pentru articole, dări de seamă şi bibliografie se va putea
întrebuinţa de asemenea germana, italiana şi engleza". în
articolul 3 se precizează că sediul institutului va fi la
Istanbul şi că institutul va putea crea filiale în capitalele
statelor balcanice. Articolul 4 prevede că institutul va fi
constituit în mod legal când legea înfiinţării lui va fi fost
votată şi promulgată de cel puţin trei state balcanice.
Durata institutului este nelimitată. Articolul 5 se referă la
membrii institutului care se împart în trei categorii: a)
Membrii de onoare: 1. Preşedinţii de consiliu ai statelor
balcanice; 2. Miniştrii de instrucţie publică al statelor
balcanice; 3. Preşedinţii Academiilor statelor balcanice, b)
Membrii donatori care vor dărui institutului un bun mobil
sau imobil valorând cel puţin o mie de franci aur; c)
Membrii activi şi anume: 1. Profesorii secţiilor istorice ale
Universităţilor statelor balcanice, 2. Membrii secţiilor

369
istorice ale Academiilor statelor balcanice, 3. Persoanele
care se ocupă de istorie balcanică şi care, recomandate de
cel puţin doi membri activi, vor fi agreate de Consiliul de
administraţie. Restul articolelor se ocupă de: I)
Patrimoniu, cotizaţii şi venituri. II) Administraţie şi
direcţie. III) Cenzori. IV) Adunările generale. V) Lichidare,
dizolvare. Proiectului i s-au adus, în subcomisia de
apropiere intelectuală, prezidată de profesorul universitar
Andreades din Atena - şedinţele s-au ţinut la Camera
deputaţilor din Bucureşti - câteva mici modificări; de
reţinut un nou aliniat la articolul 2 care precizează
scopurile institutului, şi anume: „să întreprindă săpături
arheologice sau să ia parte la misiuni ştiinţifice". Cu
aceste modificări, proiectul a fost aprobat de către
comisia de apropice intelectuală şi însuşit de cea de a
treia Conferinţă Balcanică. Iată textul rezoluţiei votate de
plenul Conferinţei: „Institutul de cercetări istorice. S-a
hotărât ca acest institut să-şi aibă sediul la Istanbul. El va
fi administrat de către un comitet de şase membri aleşi de
consiliu şi va avea drept scop: a) Să publice texte şi
documente referitoare la relaţiile istorice între ţările
balcanice, b) Să întreprindă săpături sau să ia parte la
misiuni ştiinţifice, c) Să editeze o revistă în limba franceză,
d) Să deceamă premii referitoare la cercetări istorice
balcanice".

370
 Publicând cele de mai sus în Revista Istorică Română,
fascicula a patra a anului 1*932, adăugam atunci:
„Rămâne ca guvernele respective să voteze legea
prevăzută în statutele de faţă pentru ca Institutul balcanic
de cercetări istorice să ia fiinţă şi să-şi înceapă
activitatea". Nu s-a ajuns însă la această votare, iar pe de
altă parte, am ajuns, personal, pe bază de argumente
ştiinţifice, la concluzia că România nu e un stat balcanic,
dar că, împreună cu Statele balcanice, face parte din Sud-
Estul European. Am socotit totuşi că nu e lipsit de interes
să amintesc de propunerea din 1932 care a însemnat încă
o încercare de solidarizare, pe plan intelectual, a
popoarelor din spaţiul carpato-balcanic.
în primăvara anului 1931, în martie, a apărut şi prima
fasciculă din „Revista Istorică Română", revistă cerută
prin Congresul profesorilor de istorie ţinut la Sibiu, în
iunie 1929. Comitetul de direcţie al revistei era format din
şapte membri şi anume, în ordine alfabetică, din G.I.
Brătianu, profesor la Universitatea din Iaşi, G.M.
Cantacuzino, arhitect diplomat al Statului francez, N.
Cartojan, profesor la Universitatea din Bucureşti, eu
însumi, S. Lambrino, profesor-supli-nitor la aceeaşi
Universitate, P.P. Panaitescu, conferenţiar la aceeaşi
Universitate şi Al. Rosetti, conferenţiar la aceeaşi
Universitate.

371
 G. Brătianu arătase de timpuriu, încă din liceu,
înclinare pentru studiile istorice: publicase în 1916 în
Revista Istorică a lui Iorga un articol despre „O oaste
moldovenească acum trei veacuri", urmat apoi, în anii de
după primul război mondial, de o serie întreagă de
contribuţii. îşi luase licenţa în drept la Iaşi (1919), în litere
(istorie) la Paris (1921), iar doctoratul la Cernăuţi (1923),
după care, va ocupa apoi catedra de istorie universală la
Universitatea din Iaşi. Mai târziu (1929) va trece şi un
doctorat de stat la Sorbona, fapt neobişnuit pentru cine
avea deja un doctorat din ţară şi care va stârni, de aceea,
diverse comentarii. Era fiul lui Ion I.C. Brătianu şi al Măriei
Moruzi - văduva unuia din fiii lui Alexandru Ioan Cuza - de
care tatăl său se despărţise însă chiar îndată după
oficierea slujbei cununiei. Gheorghe Brătianu avea reale
însuşiri de cărturar, dar sub raport politic s-a dovedit a fi
departe de părintele său, predominând, ca şi la Iuliu
Maniu, elementul negativ.
G.M. Cantacuzino îşi luase diploma de arhitect la Paris
şi construise o serie de clădiri în Bucureşti şi împrejurimile
lui, între altele, Palatul Băncii Chrissoveloni pe Lipscani,
imobilul Cretzulescu, lângă biserica omonimă, pe Calea
Victoriei, Palatul Creditului Industrial, în Piaţa
Universităţii; restaurase, de asemenea, Palatul de la
Mogoşoaia, pe atunci în posesia rudei sale Marta Bibescu;

372
tot el făcuse, cum am arătat, şi macheta pietrei de
mormânt a lui Avram
Iancu, la Ţebca. Avea şi darul scrisului, cum au arătat
volumele publicate atât înainte cât şi după 1931, precum
şi revista Simetria.
Nicolae Cartojan, de fel din Vlaşca, era profesor de
istoria literaturii române vechi, domeniu pe care îl
cunoştea în amănunţime şi asupra căruia a publicat
câteva lucrări remarcabile. Mic de stat, sfiicios şi modest,
era tipul învăţatului discret, pe care larma vieţii politice îl
speria.
Scarlat Lambrino, succesorul lui Pârvan la catedra de
istorie antică, îmi fusese coleg Ia Şcoala Română din
Franţa, de la Fontenay-aux-Roses. înalt, smead, îmbrăcat
întotdeauna în negru, purtând ochelari cu ramă de oţel,
avea o seriozitate înnăscută. Suferise mult în copilărie, din
cauză că taică-său îl părăsise, pe el şi pe maică-sa. Făcuse
războiul pentru întregirea statului şi fusese grav rănit în
regiunea Şercaia, în 1916, de un şrapnel care, explodând
în apropiere, îi împănase literalmente trupul cu o
sumedenie de schije, unele foarte mici. Fusese supus, din
pricina aceasta, la mai multe operaţii; şi în timpul cât a
stat la Fontenay-aux-Roses a mai trebuit să facă una.
Rezervat, părând uneori chiar distant, era, în realitate, un
suflet cald; am fost şi am rămas prieteni. Scria greu, având
o scrupulozitate deosebită atât pentru fond cât şi pentru

373
formă. De aceea, de pe urma lui au rămas puţine
contribuţii ştiinţifice, dar toate sunt de foarte bună
calitate. Era un iubitor de muzică; adesea seara, după
masă, la Fontcnay (după ce se introdusese obligaţia să
luăm cina la şcoală) scotea diapazonul - îl purta în
buzunarul interior al hainei, - şi organiza coruri: cântam
lieduri vechi, germane şi franceze şi cântece dc-ale
noastre populare, şi romanţe, pe care Lambrino le aranja
pe două sau chiar trei voci. S-a căsătorit, în perioada
interbelică, cu o colegă franceză de specialitate, Marcellc
Flot, fiica unui profesor. Era o remarcabilă cercetătoare; i-
am publicat, în colecţia de studii istorice a Fundaţiilor, un
volum consacrat vaselor greceşti de la Histria.
Petre P. Panaitescu făcuse studii în Polonia şi se
specializase în relaţiile romano-slave, în special polone şi
ruse. Muncitor şi stăruitor, avea o foarte bună părere
despre sine. Iscălise şi el manifestul către intelectuali, din
iunie 1930 şi aderase la liberalii lui Gheorghe Brătianu;
mai târziu însă şi-a schimbat părerile şi s-a îndreptat spre
extrema dreaptă, fiind rectorul legionar al Universităţii
din Bucureşti în timpul primelor luni ale guvernării lui Ion
Antonescu; despre atitudinea lui în acea perioadă vezi
partea a doua a lucrării de faţă.
Alexandru Rosetti, scoborâtor, după tata, din ramura
de la Bălăneşti (Neamţ) a Rosetteştilor - bunicul său
fusese ministru de externe sub Alexandru Ioan Cuza - iar

374
după mama din neamul Cornescu, a adus grupului de la
Revista Istorică Română aportul unui mare lingvist şi al
unui fin literat. Fusese, înainte de război, printre studenţii
părintelui meu şi rămăsese cu o puternică impresie
despre metoda acestuia de cercetare. Aşa ne-am şi
cunoscut, în 1919, când întâlnindu-1, după o ora de curs a
lui Ovid Densuşianu, mi-a vorbit cu căldura despre taică-
meu, căruia i-a şi închinat un articol. înainte de a participa
la întemeierea revistei noastre, fusese directorul Editurii
„Cultura Naţională", unde publicase poeţi şi prozatori noi,
necunoscuţi până atunci, dar care vor deveni apoi
remarcabile figuri ale literaturii române (Ion Barbu,
Zaharia Stancu, George Călinescu, Camil Pctrcscu). Mai
târziu, ca director al Fundaţiilor Regale, a avut, de
asemenea, o operă editorială cu totul deosebită care,
împreună cu aceea de la „Cultura Naţională", ne dă
dreptul să-1 considerăm drept cel mai de seamă editor al
perioadei interbelice şi chiar cel mai de seamă editor
român. Cu Alexandru Rosetti, neamul lui, care a dat ţării
voievozi şi mari dregători, atinge culmea sub raportul
ştiinţific şi cultural în genere.
Acest comitet de direcţie n-a rămas neschimbat în
cursul celor şaptesprezece ani de apariţie a revistei (1931-
1947). în 1935 s-a adăugat numele lui Victor Papacostea,
conferenţiar de balcanologie la Universitatea din
Bucureşti, iar în 1939 acela al lui Vasile Munteanu,

375
profesor suplinitor de limba şi literatura franceza. în
schimb, au părăsit comitetul dc direcţie G. Brătianu şi N.
Cartojan, în 1938, iar din 1940 am luat singur conducerea
revistei. Faptul se explica prin unele divergenţe de păreri,
dar mai ales prin împrejurarea că între timp, aproape
fiecare membru al comitetului de direcţie îşi întemeiase o
revistă proprie. Astfel Cartojan avea „ Cercetări Literare",
Scarlat Lambrino, Istros, Victor Papacostea, Balcania, AL.
Rosetti, Bulletin linguistique, G.M. Cantacuzino, Simetria.
în „Cuvântul înainte" al primei fascicule a Revistei
Istorice Române arătam că ea este organul Institutului dc
Istorie Naţională dc pe lângă Universitatea din Bucureşti,
institut pe care-1 înfiinţasem la începutul anului 1931,
fară vreun sprijin din partea statului, fară vreo subvenţie
bugetară şi fară cercetători salariaţi, ci bizuindu-mă
numai pe dorinţa mea de a da un nou impuls istoriografiei
româneşti şi pe sprijinul unei pleiade de tineri
colaboratori care şi-au început activitatea ştiinţifică în
paginile acestei reviste. Arătam apoi, în continuare,
scopul revistei: cercetarea trecutului românesc, începând
cu „cele mai vechi urme de viaţa omenească de pe
teritoriul de dezvoltare istorică a poporului nostru până la
problemele contemporane ale statului românesc, în acest
larg cadru se vor cerceta elementele etnice care au
constituit neamul românesc: Thracii, Illyrii şi întreaga
romanitate orientală; se vor examina împrejurările prin

376
care trece neamul românesc în cursul evului mediu, în
mijlocul unicităţii culturale slavo-bizantine, la care se
adăuga influenţa apuseană; în sfârşit se va studia
dezvoltarea formaţiunilor politice româneşti până la
contopirea lor în statul actual. Astfel, din această simplă
enumerare, rezultă că cercetările noastre se vor întinde
asupra unui teritoriu care depăşeşte cu mult limitele
pământului locuit azi de poporul romanesc". Precizam
apoi că „în cercetarea trecutului se vor lua în considerare
toate aspectele vieţii poporului nostru: istoria politică,
instituţiile, viaţa socială şi economică, limba, literatura,
arta, religia, viaţa populară. Aceste aspecte vor fi
considerate atât în sine cât şi în raporturile dintre ele, ca
părţi ale unui tot organic. Din această analiză trebuie să
reiasă ceea ce este specific românesc, ceea ce este
împrumut de la civilizaţiile străine, cât şi contribuţia
românească la civilizaţiile vecine". Mai departe, cu privire
la domeniile asupra cărora va cădea accentul în studiile
publicate în Revista Istorică Română, precizam
următoarele: „Generaţia istoricilor dinainte de război a
avut ca preocupare centrală problema care forma idealul
întregii societăţi româneşti: unitatea naţională. Generaţia
de azi a văzut împlinit acest ideal. Ea se găseşte acum în
faţa unor probleme care au căpătat o nouă valoare:
probleme sociale, economice, culturale. De aceea
istoriografia, continuând preocupările anterioare, va da

377
de azi înainte tot mai multă atenţie acestor chestimu din
trecutul nostru. Cunoscându-le evoluţia, ea crede că va
putea contribui la rezolvarea lor. într-un cuvânt, direcţia
socială, economică şi culturală, fară să fie exclusivă, va fi
un element esenţial al progresului revistei noastre.
Dealtfel aceasta este tendinţa generală a istoriografiei
europene contemporane".
Revista va urmări „respectarea strictă a adevărului...
Numai o atitudine perfect obiectivă poate da garanţia
unor rezultate ştiinţifice necontestabile. Din punct de
vedere naţional ca şi individual, adevărul nu poate
niciodată păgubi; el aduce, dimpotrivă, întotdeauna
foloase reale. între patriotism şi obiectivitate nu există
antinomie. Această direcţie ştiinţifică - continuam noi - nu
înseamnă de altfel decât continuarea mişcării pornite pe
la 1890 de înaintaşii noştri, care începură atunci o
reacţiune împotriva curentului romantic în istoriografia
noastră. Opera lor trebuie să fie o călăuză a activităţii ce
se va desfăşura în această revistă". Adăugam după aceea:
„Preocuparea de adevăr ne impune cercetarea adâncită a
amănuntelor. Pentru cine ştie să vadă, în amănuntul cel
mai mic se ascunde generalitatea. Numai pe aceasta
temelie se poate realiza o sinteză". Sub raportul
recenziilor critice, exprimam următorul punct de vedere:
„Necesitatea unei critice competente, oneste şi severe,
prezentată în acelaşi timp într-o formă urbană, este

378
imperios simţită în toate domeniile ştiinţei româneşti şi
mai cu seamă în istoriografie. De altfel, şi specialiştii cei
mai riguroşi nu pot decât să câştige din controlul
permanent al unei critice cinstite, aceasta fiind una din
condiţiile esenţiale ale progresului ştiinţei. Revista
Istorică Română va da deci o mare extindere recenziilor
critice, supunând unei cercetări amănunţite cărţile şi
articolele mai însemnate cu privire la istoria noastră".
Adăugam apoi: „în momentul de faţă, din nefericire, în
istoriografia română se publică multe lucrări care nu
dovedesc din partea autorilor o pregătire temeinică. Faţă
de asemenea lucrări, revista noastră va proceda în chipul
cel mai riguros. Căci ele, urmărind de cele mai multe ori
scopuri străine ştiinţei, constituie o adevărată piedică
pentru progresul ei. Vom preţui totuşi cum se cuvine
contribuţiile cercetătorilor oneşti care, fară să fie
specialişti, aduc, prin darea la iveală a materialului
documentar sau prin monografii, un cât de mic serviciu
disciplinei istorice". Insistam apoi asupra necesităţii unei
informări bibliografice multilaterale în chipul următor: „O
informaţie completă asupra tuturor problemelor de
istorie este azi foarte anevoioasă, mai ales pentru un
profesor secundar, care are totuşi datoria să fie mereu în:
curent cu progresul disciplinei istorice. Scumpetea cărţilor
şi a revistelor, numărul lor mare, lipsa de indicaţii din
partea specialiştilor, sunt tot atâtea piedici, pe care o

379
revistă ce ar rezuma cărţile şi articolele esenţiale le-ar
putea înlătura în parte.
De aceea Revista Istorică Română a rezervat o rubrică
specială de informaţii scurte şi precise, care să fie un
îndreptar bibliografic şi o îndrumare în progresele ştiinţei
istorice. Această rubrică va cuprinde nu numai ştiri
privitoare la istoria românească, ci, pe cât va fi posibil, şi
la istoria generală, cu speciala privire la nevoile
didactice". Notiţele vor fi grupate pe materii şi redactate
de specialişti; revista şi-a asigurat şi colaborarea unor
specialişti străini.
„Cuvântul înainte" se încheia prin anunţul că „Revista
Istorică Română publică articole şi dări de seamă în
limbile română, franceză, italiană, engleză şi germană.
Articolele în limba română vor fi însoţite de un rezumat în
una din aceste patru limbi străine".
1
Revista Istorică Română. Bibliografie critică de Paul Cernovodeanu, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, 175 p. în cei 17 ani de apariţie, Revista Istorică
Română a publicat: 388 articole şi miscellanee; 240 recenzii; sute de notiţe bibliografice;
cronica activităţii curente. Numărul autorilor recenzaţi: 217. Numărul autorilor care au
publicat articole şi studii: 139, mulţi dintre ei cu repetate contribuţii: vezi şi Cernovodeanu,
Op. cit., Indice cronologic al autorilor de articole, miscellanee, recenzii şi cronici, pp. 165-171;
Idem, Indice cronologic al autorilor recenzaţi, în Op. cit., pp. 172-175.

Primul număr al revistei începea printr-un articol al

profesorului D. Russo care restabilea adevărul în ce
priveşte paternitatea lucrării filozofice, intitulate
„Atârnare în loc de scrisoare asupra tarafului Ochclliştilor"
atribuită lui Petru Stamatiadi şi care în realitate se
datoreşte învăţatului filozof grec Evghenie Vulgaris.
Urmau trei articole, iscălite de G.D. Triantaphyllopoulos,
380
profesor la Universitatea din Atena, G.I. Bratianu şi
Scarlat Lambrino, apoi şase recenzii critice alcătuite de
P.P. Panaitescu, N. Cartojan şi de mine asupra unor lucrări
bulgăreşti, polone, iugoslave şi romaneşti. Notiţele
bibliografice, în număr de trei sute douăzeci şi trei, erau
împărţite în următoarele grupe: I. Bibliografie
(româneasca şi străină), II. Opere cu caracter general, III.
Preistoria, IV. Istoria antică, V. Istoria românilor până la
întemeierea Principatelor, VI. Istoria.românilor după
întemeierea Principatelor, având, la rându-i mai multe
subîmpărţiri şi anume: 1. Izvoare (texte şi studii), 2.
Discipline auxiliare. 3. Biografii. 4. Istorie politică şi
diplomatică. 5. Istorie socială. 6. Istorie economică. 7.
Istoria dreptului şi organizarea administrativă. 8. Istoria
militară. 9. Istoria bisericii. 10. Istoria artelor. 11. Istoria
literaturii (studii şi texte). 12. Culturale varia (şcoală,
presă, relaţii culturale). 13. Istoria limbii. 14. Demografie,
etnografie şi folclor. 15. Istorie locală. 16. Românii de
peste hotare. Aşadar aveam în vedere toate sectoarele
istorice româneşti. Numărul se încheia prin rubrica
Cronică, în care se înregistrau faptele în legătură cu
instit»ţiile, congresele şi manifestările culturale privind
istoria patriei.
Considerând cei şaptesprezece ani de apariţie ai
Revistei Istorice Române, am sentimentul că cele
făgăduite în „Cuvântul înainte" al primei fascicule au fost

381
împlinite. Am publicat contribuţii ştiinţifice adică articole
şi miscellanee, apoi recenzii critice - şi apăs asupra cali-
ficativului „critice" - foarte numeroase notiţe bibliografice
- câteva mii - unele din ele fiind adevărate recenzii şi
foarte multe având de asemenea o notă critică, în sfârşit
cronică. La un moment dat am introdus şi o rubrica nouă:
Addenda et corrigenda. Unele studii mai întinse ca, de
pildă, acela al lui Iulian Ştefanescu despre cronografele
româneşti sau studiul profesorului polon Gorka, despre
cronica lui Ştefan cel Mare, descoperită de el la Miinchen,
studiu însoţit de traducerea în româneşte a cronicii, au
constituit apoi volume din „Biblioteca Revistei Istorice
Române".1
Este sigur că Revista Istorică Română a exercitat o
influenţă asupra revistelor similare din ţară. Cităm astfel
Revista Geografică Română, scoasă de profesorul N.A1.
Rădulescu, după modelul revistei noastre, având aceleaşi
rubrici, apoi Biserica Ortodoxă Română chiar Revista
Istorică a lui N. Iorga. Aceasta din urmă şi-a format un
comitet de direcţie, a îmbunătăţit calitatea hârtiei, a
căutat să se prezinte într-o formă grafică mai îngrijită.
Nu vreau să arăt aci influenţa pe care a exercitat-o,
sub raport ştiinţific, Revista Istorică Română asupra
istoriografiei româneşti; vor face-o alţii, poate chiar în
vremea noastră, în orice caz, după ce noi nu vom mai fi.
Aci vreau să arăt numai că în Revista Istorică Română am

382
publicat, începând cu ultima fasciculă din anul 1931 şi
continuând cu primele două din 1932, o recenzie critică
asupra ultimei sinteze de istorie românească a lui N.
Iorga, anume asupra lucrării Istoria românilor şi a
civilizaţiei lor, apăruta în 1930. Faţă de criticile şi
înţepăturile la adresa mea, formulate la curs, în faţa
studenţilor, tăcusem trei ani de zile la rând, sperând că se
va potoli. Nu voiam să răspund în acelaşi fel, ca să nu dau
prilej studenţilor la comentarii. Văzând însă că nu numai
continuă, dar că criticile sunt tot mai dese, m-am decis să
răspund în scris şi anume făcând o recenzie critică a
ultimei sale opere de sinteză, menţionate mai sus, care
reprezintă concluziile ultime ale lui Iorga în privinţa
trecutului nostru. Că Iorga o considera în acest fel, rezultă
din faptul că această sinteză, tradusa de pe a doua ediţie
a originalului francez (1922), a fost tradusă de asemenea
în limbile engleză (1925), italiană (1928) şi germană
(1929). Era socotită deci reprezentativă, având a informa
istoriografia scrisă în limbile de circulaţie mondială asupra
trecutului nostru. Am procedat la o analiză amănunţită a
acestei lucrări, examinând atât planul ei, metoda
întrebuinţată, informaţiile, judecăţile de valoare cât şi
concluziile ei. Rezultatul acestei analize a fost că lucrarea
prezintă grave şi surprinzătoare deficienţe sub toate
aceste raporturi. în ce priveşte informaţia, de pildă,
autorul lucrării nu ţine seama nu numai de ştirile

383
publicate de alţi cercetători, dar nici măcar de cele pe
care le-a dat la iveală el însuşi. Judecăţile de valoare,
neutilizând informaţia cunoscută şi accesibilă, sunt
adesea subiective şi, ceea ce provoacă uimire,
contradictorii, de la un capitol la altul sau chiar în
cuprinsul aceluiaşi capitol. Astfel, termenii români
privitori la agricultură sunt de origine slavă, în capitolul III
al acestei opere şi latină în capitolul VII al ei.
întemeietorul Moldovei este, în text, Sas, iar în tabela
cronologică a domnilor, Dragoş. Vlad voievod, rivalul lui
Mircea cel Bătrân, domneşte, în capitolul al V-lea, până în
1397, pe când în aceeaşi tabela cronologică, numai până
în 1395. Primii voievozi au fost „simpli prinţi-ţerani,
continuând tradiţia imperială în formele cele mai
modeste"; în acelaşi timp însă Basarab întemeietorul, deci
chiar primul voievod, e „îngropat cu diadema pe cap, în
veşmânt de purpură, presărat cu mărgăritare, încheiat cu
bumbi de aur, având pe ei armele ţării şi încins cu o
cingătoare care isprăveşte într-o buclă de aur fin lucrată"
(pp. 127-128 a lucrării). Constantin Brâncoveanu „are
cugetarea limpede, voinţa sigură ", dar el e în acelaşi timp
„cel mai strălucit tip" al unei societăţi dominate „de o
prudenţă escesivă când era vorba de a lua o hotărâre,
tărăgănând, negociind, revenind asupra hotărârilor, până
în acel din urmă moment, gata de a se felicita că a
întârziat şi de a se căi că a grăbit pasul". Tătarii supun

384
Moldova „unei devastări fundamentale"; acest fapt nu
provoacă totuşi, după N. Iorga, decât „o emoţie". Boierii
băştinaşi, din epoca Fanarioţilor, încearcă „foarte rar să
intrigheze contra persoanelor care se bucurau de
favoarea otomană şi niciodată nu se revoltară împotriva
lor" (p. 210). Totuşi, în pagina următoare, se spune că
domnii nu vedeau în boierii din familiile mari ale ţării
„decât nişte rivali gata de a se folosi de cel dintâi prilej
pentru a relua în profitul lor ceea ce li usurpase străinul".
Iar mai departe, peste alte patru pagini, se susţine că
domnul, în această vreme, era „veşnic ameninţat de
intrigi". Nu e cazul şi nici nu c cu putinţă ca, în cadrul
acestor amintiri, să reproduc cuprinsul întinsei mele
recenzii critice, de 124 de pagini.
Ceea ce vreau să relev aci este faptul că N. Iorga, atât
de prompt în a răspunde criticilor, de data aceasta n-a
răspuns nimic. Şi n-a răspuns fiindcă faptele şi judecăţile
relevate de mine, selectate dintr-o masă mult mai mare,
nu puteau fi contestate. Un partizan al lui Iorga, Em.
Bucuţă, a căutat să explice scăderile sintezei analizate,
afirmând că această sinteză e în realitate o lucrare
„ocazională („ein Gelegenheitswerk"), având deci - se
subînţelege - valoarea şi durata unor astfel de lucrări.
Numai că această afirmaţie e contrazisă de însuşi N. Iorga
care, în traducerea românească, din 1922, a operei sale de
sinteză din 1905 (Geschichte des rumänischen Volkes, 2

385
volume, Gotha), spune, la p. 18: „Cea mai nouă sinteză
am dat-o în Histoire des Roumains, Paris, 1920", adică în
prima ediţie a lucrării care, revăzută şi adăogită într-a
doua ediţie (Bucureşti 1922) şi tradusă în româneşte,
formează tocmai lucrarea de care ne ocupăm. Tot Iorga,
în prefaţa ediţiei germane a lucrării Istoria românilor şi a
civilizaţiei lor apărută în 1929, afirmă că această lucrare -
aşadar şi ediţia românească, posterioară, a ei - sunt
superioare, în ce priveşte concepţia istorică, sintezei din
1905, de la Gotha. Nu poate fi deci vorba de o „lucrare
ocazională".
Recenzia mea critică a produs senzaţie, atât în
cercurile româneşti ştiinţifice cât şi în cele străine şi a
prilejuit numeroase şi diverse comentarii. N-au fost
contestate de nimeni observaţiile mele, nimeni n-a putut
dovedi că ceea ce am afirmat eu cu privire la erorile
cuprinse în lucrarea analizată ar fi inexact. S-a spus numai
că asemenea erori ar fi inevitabile şi că ele nu scad
valoarea lui N. Iorga. Reprezentativ, în privinţa aceasta, e
articolul lui Al. Graur, intitulat Ne trebuie o Istorie a
Românilor şi publicat în Adevărul din 29 ianuarie 1933.
„Am citit şi eu cu mult interes - zice autorul articolului -
studiul d-lui Giurescu, pe care-1 aprob fără rezervă. Peste
tot unde acest studiu îl contrazice pe d. Iorga, dreptatea
este fără îndoială de partea d-lui Giurescu. Şi totuşi, oricât
de paradoxală ar părea afirmaţia aceasta, valoarea d-ului

386
Iorga nu este câtuşi de puţin scăzută de criticile care i s-au
adus... în adevăr, ce a arătat d. Giurescu? Că d. Iorga a
comis erori, că are scăpări din vedere. Dar lucrul acesta
era fatal. O opera ca aceia pe care a întreprins-o d-sa nici
nu putea evita acest neajuns". E o întrebare dacă nu
puteau fi evitate erorile - şi anume erorile grave şi nu
simplele scăpări din vedere - de către acela care fusese
atât de sever, sub acest raport, faţă de predecesorii săi -
Hasdeu, Tocilescu şi Xenopol - şi faţă de contemporani.
Dar nu aceasta e problema, ci altceva. Eu nu m-am ocupat
de întreaga personalitate a lui Iorga şi de întreaga opera a
acestuia, ca profesor de istorie universală, om politic,
orator, poet şi dramaturg, ci numai de o lucrare de sinteză
a lui şi anume de ultima sinteză privind istoria românilor.
Şi am facut-o, ca să răspund în scris, şi nu oral, şi nu la
curs, în faţa studenţilor, la criticile, înţepăturile şi
insinuările care s-au succedat ani de zile. Dar din
comentariile provocate de recenzia mea critică s-a
desprins totuşi o constatare, aceea cuprinsă în titlul
articolului lui Al. Graur: „Ne trebuie o Istorie a Românilor"
adică ceea ce îmi pusesem în gând să scriu, ceea ce voi
realiza începând din 1935.
Prima mea recenzie critică publicată în Revista
Istorică Română n-a fost însă aceasta, a ultimei opere de
sinteză a lui N. Iorga, ci recenzia traducerii operei
Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, traducere

387
făcută de Giorge Pascu, profesor la Universitatea din Iaşi.
Am arătat caracterul lacunar şi servil al acestei traduceri,
pasagiile greşit traduse, cusururile de ordin formal, lipsa
notelor şi a unui indice. Traducătorul n-a putut răspunde
la nici una din constatările mele, dar la o viitoare ediţie,
după ani de zile, a ţinut seama de toate, dar absolut
toate, aceste constatări. De unde se vede o dată mai mult
necesitatea şi utilitatea recenziilor critice în istoriografie.
Acest Giorge Pascu a fost o ciudata figură a Iaşilor.
Muncitor, dar lucrând fară multă grijă - el este cel ce a
scris că ambasadorul Franţei la Constantinopol a
telegrafiat în plin secol al XVIII-lea, deci cu mult înainte de
a se inventa telegraful, ministrului său la Paris -, slab
cunoscător al limbii latine - a tradus în sus-menţionata
ediţie a operei Descriptio Moldaviae pe „duodecim" prin
„douăzeci" în loc de doisprezece, şi pe „trecenta vel
quadringenta imperialium millia" prin
„treizeci sau patruzeci de mii de imperiali" în loc de
„trei sute sau patru sute de mii de imperiali", Pascu era
un tip violent şi irascibil. în „Revista critică" pe care o
scotea la Iaşi, el ataca mai pe toţi colegii -lingvişti, filologi,
critici literari şi istorici, nu numai din Iaşi, dar şi din
Bucureşti şi Cluj. Unul din aceşti colegi ieşeni, slavistul Ilie
Bărbulescu, exasperat de atacurile continue şi
nedreptăţile ale lui Pascu, întâlnindu-1 într-o zi pe strada
Lăpuşneanu - Calea Victoriei a capitalei moldovene - i-a

388
administrat o corecţie contondentă, lovindu-1 cu
bastonul. La care Pascu a început să strige: „Săriţi că mă
omoară". Păstorel Teodoreanu, talentatul scriitor şi
umorist, care tocmai trecea prin dreptul lor, dar pe
trotuarul celălalt al străzii s-a oprit un moment şi le-a
strigat: „Nu mă bag, nu mă amestec, autonomia
universitară!" şi şi-a văzut de drum. Lucrurile au mers aşa
până într-o zi, în preajma celui de al doilea război
mondial, când profesorii de la Facultatea de Litere
ieşeană, constatând că Pascu în calitatea sa de director al
bibliotecii universitare locale, autocumpărase lucrările
sale în zeci de exemplare, l-au scos din direcţia bibliotecii
şi au reclamat cazul, printr-un memoriu documentat, în
care erau reproduse şi atacurile din „Revista Critică",
Ministerului Instrucţiei Publice. Rezultatul: Pascu a fost
scos din învăţământul universitar şi pensionat. Chestiunea
a stârnit mare vâlvă în Iaşi unde Universitatea - aidoma
oraşelor medii americane - sta în mijlocul discuţiilor
zilnice.
O altă figură interesantă a Universităţii ieşene, dar în
cu totul alt sens, a fost Ilie Minea, de fel din Turcheş,
lângă Braşov, titularul catedrei de istoria românilor.
începuse ca funcţionar al Arhivelor Statului din Bucureşti,
apoi profesor secundar la Giurgiu; îşi luase doctoratul la
Budapesta. Era înzestrat cu o putere de muncă
remarcabilă şi avea o deosebită atracţie pentru detaliu; îl

389
pasiona stabilirea precisă a unui amănunt. Şi la examene,
întreba pe studenţi tot felul de amănunte, atât de ordin
cronologic, cât şi din viaţa personalităţilor istorice. Aşa
era şi în scris. Scosese o revista de specialitate, Cercetări
istorice, pentru care a făcut sacrificii personale pecuniare,
timp de mulţi ani de zile. Dar lucrările lui se citeau greu,
nu numai din pricina abundenţei amănuntelor şi a lipsei
de idei generale, directoare şi de spirit arhitectonic, dar şi
din cauza stilului sau prolix şi chinuit. Ca exemplu, în
privinţa aceasta, poate servi studiul despre letopiseţele
moldoveneşti scrise slavoneşte. Avea teamă de puternicii
zilei, de aceea se ferea să ia o atitudine când erau în luptă
două clanuri universitare sau două tabere politice. A
rămas celebru cazul recomandării unui profesor la
Facultatea de Litere din Iaşi. Pentru recomandare erau
şase profesori, contra tot şase; votul lui Minea urma să fie
eel decisiv. Ştiind aceasta, nu venise la consiliu, rămăsese
acasă. Dar colegii, vrând să termine chestia, care se
prelungea de multă vreme, se hotărâseră să-1 aducă cu
orice preţ la vot. Aflaseră unde sta - îşi schimba din când
în când locuinţa şi alegea tot cartiere obscure; era
necăsătorit - şi se duseseră să-1 convingă să vie neapărat
la facultate. Neavând încontro, Minea i-a însoţit. Când a
intrat în sala consiliului, a fost un strigăt de bucurie; în
sfârşit, avea să se aleagă într-un fel. Decanul, după ce a
făcut un foarte scurt istoric al chestiei, i-a pus problema:

390
„dumneata cu cine votezi?". Minea, văzând că oricum ar
vota, îşi va face duşmani, se îndreptă grabnic spre uşă şi,
cu mâna pe clanţă, răspunse: „Eu votez eu majoritatea" şi
ieşi repede afară. A murit înainte de vreme, facându-şi
singur o injecţie. N-a apucat să dea o sinteză de istorie
românească; a alcătuit însă câteva monografii, dintre care
mai de seamă sunt acelea privind pe Dimitirie Cantemir şi
pe Vlad Dracul.
Pe lângă cursurile de la facultate - în 1932-1933 şi
1933-1934 am făcut istorie contemporană, punând la
punct prelegerile spre a fi dactilografiate (666+663 de
pagini) - şi pe lângă asigurarea apariţiei regulate a Revistei
Istorice Române - eu primeam manuscrisele, în timp ce
Panaitescu se ocupa de abonamente - mi-au luat un timp
considerabil cele unsprezece volume de Documente
privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării
Româneşti ale lui Andrei Veress, precum şi cele trei
volume de Bibliografie româno-ungară ale aceluiaşi. Abia
fusesem numit profesor agregat, când am primit vizita, în
biroul meu de la facultate, a învăţatului maghiar Veress.
Tatăl său lucrase ca inginer topometru în România, în a
doua jumătate a secolului al XlX-lea; Andrei Veress
copilărise în Bucureşti şi-şi făcuse aci o parte din studiile
liceale, aşa încât vorbea bine româneşte, chiar cu o notă
cronicărească, folosind expresii vechi; în 1891 plecase la
Cluj, apoi între 1894-1896 la Viena unde se specializase în

391
paleografie. Pasionat adunător de documente, făcuse o
serie întreagă de călătorii în Italia, Germania, Polonia şi
Rusia, pe lângă cele în cuprinsul monarhiei austro-ungare
Şi adunase o mare colecţie de acte inedite. Publicase o
parte din ele înainte de primul război mondial. Ultimul
său
Volum apărut în colecţia iniţiată de el „Fontes Rerum
Transyl-v.uiicarum" (adică Izvoarele istoriei Transilvaniei),
în primul an al războiului, nu mai fusese urmat de altele,
aşa cum plănuise iniţial, tocmai din pricina împrejurărilor
războiului. După încheierea păcii, se hotărâse să continue
publicaţia sa, dar cu un titlu nou corespunzător noii
situaţii. Se alcătuise şi un comitet de cărturari şi bibliofili
la Bucureşti, în iarna anului 1925, care să faciliteze noua
publicaţie; se tipărise şi un foarte elegant prospect.
Diferite împrejurări însă şi mai ales greutăţile materiale
au făcut ca această iniţiativă să nu reuşească. Veress nu s-
a descurajat însă. S-a adresat, prezentând şi prospectul
amintit, Academiei Române, solicitând publicarea
colecţiei sale de documente sub egida acestei instituţii, ca
o completare a colecţiei Hurmuzachi. Secţia istorică a
Academiei însă, la sugestia lui Iorga care avusese un
diferend cu Veress, a respins cererea acestuia. Veress mi
s-a adresat atunci mie, rugându-mă să găsesc mijlocul ca
să se publice colecţia lui de documente, care privea direct
cele trei ţări româneşti. I-am făgăduit că mă voi ocupa de

392
problemă, reco-mandându-i să aibă încredere şi răbdare.
Ştiam că de curând se înte-meiase Fundaţiunea „Regele
Ferdinand I", al cărei scop principal era sprijinirea culturii
româneşti. Cunoşteam şi pe secretarul general al
Fundaţiunii, Gheorghe T. Kirileanu, căruia intimii şi
prietenii îi spuneau „Moş Ghiţă". Moldovean de pe valea
Bistriţei superioare, iubitor al istoriei româneşti, adânc
cunoscător al folclorului nostru şi al operei lui Ion
Creangă, fusese prieten bun cu tata - frecventau amândoi
cercul „Convorbirilor Literare" - şi îmi acordase şi mie
prietenia lui. M-am gândit că Fundaţia ar putea tipări
colecţia de documente a lui Veress şi i-am vorbit lui moş
Ghiţă în acest sens. Propunerea a fost acceptată de
Comitetul de conducere al Fundaţiunii care a hotărât să
tipărească amintita colecţie sub titlul „Documente
privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării
Româneşti", cerându-mi însă să revăd manuscrisul pentru
ca să nu cuprindă şi „documente deja publicate aiurea în
condiţiuni bune". Aşa a început colecţia Veress care, în
răstimpul 1929-1939, a ajuns la al unsprezecelea volum,
plus cele trei volume de bibliografie. Am citit manu-
scrisele tuturor acestor volume, înlăturând ceea ce ştiam
că e publicat, am alcătuit prefaţa primului volum, şi am
făcut şi câte o corectură în şpalt la toate volumele. N-am
vrut să primesc nimic pentru primele şase volume de
documente şi primele două volume de bibliografie; Veress

393
a primit însă ca drepturi de autor câte patruzeci de mii de
lei de volum, graţie cărora, făcând noi cercetări în arhivele
italiene şi germane, şi-a mai îmbogăţit colecţia. în 1935,
apreciindu-se munca mea, s-a constituit o secţie istorică a
Fundaţiilor regale, dar nu pe lângă Fundaţia Ferdinand al
cărei sediu era la Iaşi, ci pe lângă Fundaţia Carol I din
Bucureşti şi am fost numit consilier al ei, directorul
Fundaţiei fiind AL. Tzigara-Samurcaş. în 1940, survenind
dictatul de la Viena, prin care jumătate din Transilvania
ne era luată, fără temei, am socotit că publicaţia Veress
nu mai poate continua - autorul ei locuia la Budapesta -
urmând a fi reluată numai după ce nedreptatea săvârşită
prin dictat va fi înlăturată. Numai că după ce ea a fost
înlăturată, noile împrejurări, apoi moartea lui Veress n-au
mai îngăduit reluarea publicaţiei. Sper însă că ceea ce nu
s-a putut face în 1946-1947, se va putea realiza acum, cu
sprijinul Academiei Republicii Socialiste România şi al
Academici de ştiinţe sociale şi politice, bineînţeles dacă
moştenitorii lui Veress ne vor pune la dispoziţie
manuscrisele.1 în orice caz, chiar dacă nu se va putea
continua publicaţia, cele unsprezece volume apărute
constituie a doua mare colecţie de acte externe privind
istoria românilor, prima fiind colecţia Hurmuzaki. Dar,
spre deosebire de aceasta din urmă, fiecare volum al
colecţiei Veress are un indice de nume şi de locuri aşa
încât consultarea lui e mult uşurată.

394
 La secţia istorică a Fundaţiilor am publicat apoi, în anii
următori o serie de culegeri de documente - între altele
volumul de documente inedite privind ţinutul şi târgul
Lapuşnei, precum şi volumul privind ţinutul Orheiului, -
ambele datorite pasionatului cercetător care a fost
magistratul Aurel Sava - prieten şi coleg de liceu al meu,
apoi volumul de „documente româneşti în limba slavă din
mănăstirile Muntelui Athos", alcătuit de Grigore Nandriş,
prietenul şi fostul coleg de la

Până în prezent, colecţia de documente A. Veress n-a

mai fost continuată, Academia de Ştiinţe Sociale şi
Politice (ASSP) a fost constituită în 1971 alături de
Academia de Ştiinţe Agricole, de aceea de Ştiinţe
Medicale, toate menite să îngrădească şi să scadă
autoritatea Academiei Române. ASSP a funcţionat între
1971 şi 1989, şi, în genere, a sprijinit cercetarea, îndeosebi
în domeniile umaniste, chiar şi în anii '80, când regimul
urmărea să restrângă cât mai mult manifestările
disciplinelor umaniste supuse controlului ideologic. După
decembrie 1989, ASSP s-a dizolvat întrucât Academia
Română a reintrat treptat în drepturile sale fireşti.
lontenay-aux-Roses, acela referitor la Mihai Viteazul,
alcătuit de P.P. Panaitescu, precum şi volumul de „Acte
moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare" al lui Damian
Bogdan. Dintre studii, relev monografia lui P.P.

395
Panaitescu despre Mihai Viteazul, monografie care a fost
punctul de plecare al unei polemici cu Nicolae Iorga,
acesta din urmă nepunând la îndoială paternitatea lui
Pătraşcu cel Bun. Citez de asemenea studiul, în limba
franceză, al Marcelei Lambrino, soţia lui Scarlat Lambrino,
despre vasele arhaice de la Histria, precum şi acela al lui
Eugen Pavelescu, despre economia breslelor în Moldova.
Teza tic doctorat a lui George Potra, Contribuţiuni la
istoricul ţiganilor din România, că şi monografia lui C.
Andreescu şi C. Stoide despre voievodul Ştefaniţă Lupu şi
a lui Teodor Palade despre voievodul Radu de la Afumaţi,
au apărut şi ele ca publicaţii ale Secţiei Istorice a
Fundaţiilor; la fel studiul lui Dan Simonescu despre
Literatura românească de ceremonial.
După căderea guvernului de tehnicieni, a urmat, ca şi
înainte de formarea lui, o perioada de consultări, de
încercări de a se ajunge la un guvern de concentrare cu N.
Titulescu în frunte, guvern care să cuprindă şi pe liberalii-
georgişti.
Dar nici de data aceasta, încercarea n-a reuşit. S-a
ajuns în cele din urmă la formula unui guvern naţional-
ţărănist, prezidat de Al. Vaida-Voievod. Alegerile ce au
urmat s-au deosebit radical de cele anterioare,
desfaşurându-se, în genere, în mod corect, fără samavol-
nicii. Pentru judeţul Putna pot da eu mărturie: şeful
elector naţional-ţărănist, Nicuşor Graur, a luat măsuri ca

396
întreaga campanie electorală ca şi operaţiile de votare să
decurgă în linişte, tară incidentele obişnuite în trecut în
asemenea împrejurări. Organizaţia mea răspundea de
numeroase cadre tinere, profesori la şcolile secundare din
Focşani, ca, de pildă, Constantin Chifu, doctor în filozofie
de la Berlin, Neculai Rădulescu, întemeietorul revistei
locale „Milcovia", Ion Diaconu, întemeietorul revistei
locale „Ethnos"; erau şi profesori mai în vârstă, ca V.
Bălănescu, apoi o întreagă pleiadă de învăţători şi preoţi
în târgurile şi satele judeţului. Era Petre Băeşu, cel mai de
seamă dintre avocaţii tineri al oraşului, viitor deputat;
erau podgoreni ca Romulus Negutz; erau farmacişti ca
Ioan Huzum din Focşani, Macarie din Nămoloasa Târg şi
Macri din Odobeşti. Aveam organizaţii în toate comunele
rurale şi, bineînţeles, în toate oraşele; unele din ele, în
special din regiunea podgoriei, erau foarte tari,
cuprinzând numeroşi gospodari, cu toate rudeniile lor.
Vizitam des, în fiecare duminică, o parte din judeţ; unde
nu putea pătrunde maşina, în unele sate din Vrancea de
pildă, mergeam cu căruţa cu cai, alteori călare şi
câteodată şi pe jos, cu piciorul. Ajunsesem astfel de
cunoşteam bine tot judeţul, de la un cap la celălalt, de la
Nămoloasa sat, din valea Şiretului, până la Teiuş în
extremitatea nordică - unde am găsit un cătun de ţigani
blidari, în mijlocul pădurii, care nu fuseseră cercetaţi
niciodată de vreun candidat de deputat sau senator, nici

397
de vreun dregător judeţean -şi de la Mărăseşti şi Mărăşti
până în fundul Vrancei, la Herăstrău şi la schitul Valea
Neagră. Am cunoscut oameni tari, de nădejde, ca
Petrache Caraba, din Clipiceşti, cu toţi feciorii lui, unul şi
unul, mai înalţi decât uşa, de trebuiau să se plece când
intrau în club sau într-o casă de gospodar.
Aşa se face că la alegerile din 18 iulie 1932, am fost
ales deputat de Putna, cu 5.721 de voturi, cu procentul cel
mai mare (16%) dintre deputaţii georgişti şi cu mai multe
voturi decât candidatul putnean din ramura liberală a lui
I.G. Duca. Tot atunci au fost aleşi, în afară de Gheorghe
Brătianu şi C. Toma, încă unsprezece şefi de organizaţii,
între care C. Deleanu la Covurlui, N. Constantinescu-
Bordeni, la Prahova, Atta Constantinescu, fiul fostului
ministru Alecu Constantinescu la Bacău, Gh. Dunca la
Buzău, D. Cioc la Teleorman, Constantin Turtureanu la
Tecuci, C. Banu la Ialomiţa, Victor Papacostea la Caliacra,
aşadar în total patrusprezece deputaţi.
în hemiciclul Camerii ocupam locurile din stânga, dar
nu jos, în incintă, ci pe trepte, lângă locurile presei şi
lângă partizanii lui Nicolae Lupu, adică lângă „lupişti".
între aceştia, se distingea prin înfăţişare şi îmbrăcăminte,
deputatul Isac: înalt, voinic, spătos şi purtând costumul
popular românesc al Gorjului: alb, cu fireturi negre.
Vorbea cu glas tare şi spunea lucruri cu miez. Mi-a fost
simpatic de la început. Mă înţelegeam de asemenea bine

398
cu Ion Hudiţa, tot lupist, deputat de Baia şi profesor la
Universitatea din Iaşi, viitor ministru al agriculturii în
guvernul Sănătescu, îndată după 23 august 1944. Nicolae
Lupu, şeful lor, temperament "aprig şi debater redutabil,
avea intervenţii întotdeauna ascultate cu interes. Roşu la
faţă, aproape vânăt când se înfuria, vorbea iute,
câteodată repezit; cei ce se încumetau să-1 contrazică,
erau mai întotdeauna reduşi la tăcere sau puşi în situaţii
dificile. într-una
«Im şedinţe, pe când vorbea, a fost întrerupt de două
ori de un deputat naţional-ţărănist, pe nume Alvirescu; la
prima întrerupere, Lupu i-a aruncat un cuvânt, cam peste
umăr, în zeflemea; la a doua întrerupere nisă, s-a oprit şi
i-a spus: „Ascultă Alvirescu, să taci din gură sau acu spun
cum te cheamă cu adevărat". Efectul a fost instantaneu:
Alvirescu n-a mai scos un cuvânt, s-a aşezat la locul lui şi a
stat liniştit până ce a isprăvit Lupu de vorbit. Mai înainte
purtase un nume de caracter special, pornografic, - de
fapt o poreclă care începea cu P şi se termina cu „zdelea",
nume pe care şi 1 -a schimbat apoi, cu forme legale, prin
justiţie, luând pe acela de Alvirescu. O singură dată Lupu a
fost pus în inferioritate, printr-o întrerupere a lui A.C.
Cuza, într-o sesiune anterioară a Camerii, când nu eram
deputat. Lupu fusese acuzat că ar fi primit bani de la
Aristide Blank, directorul general al Băncii Marmorosch
Blank. Enervat şi furios - adevărul este că n-avea şi n-a

399
avut niciodată avere, era om sărac - Lupu a scos din
buzunar două hârtii de câte douăzeci de lei şi a strigat:
„asta-i tot ce am, doi poli". La care A.C. Cuza i-a replicat
puţin peltic: „Şi pământul are doi poli, dar se-nvârteşte,
se-nvârteşte...". Camera a început să râdă, adversarul lui
Lupu n-a mai insistat şi chestia s-a închis. Lupiştii
reprezentau aripa stângă a partidelor politice burgheze:
agitau tare chestia conversiunii datoriilor agricole - se
ajunsese, într-adevăr, la o situaţie grea, imensa
majoritate a plugarilor nemaiputând - din cauza preţurilor
foarte scăzute ale produselor lor, urmare a crizei
economice mondiale - să plătească nici măcar dobânzile -
destul de mari - ale datoriilor, necum din capete. Militau
de asemenea pentru o nouă împroprietărire, căci exista în
ţară, cu toată reforma agrară din 1918-1920 când ţăranii
primiseră 6.008.098 de hectare, o masă de circa 700.000
de ţărani care n-aveau deloc pământ - erau aşadar prole-
tari agricoli - şi numărul lor creştea continuu. Nicolae
Lupu, originar din Arsura, judeţul Fălciu, fusese întâi
liberal şi, ca prefect al judeţului, în 1907, dovedise
omenie, neadmiţând represiuni; după războiul din 1916-
1918, pentru întregirea statului, îşi întemeiase partid
propriu, iar la alegerile din 18 iulie 1932, obţinuse pe ţară
170.794 de voturi, având 12 deputaţi. Guvernul, în frunte
cu Vaida-Voievod, luase 1.203.475 de voturi, adică 45,17%
din total, obţinând, potrivit legii electorale care acorda o

400
primă partidului ce întrunea minimum 40% din voturi, nu
mai puţin de 277 de mandate, aşadar o majoritate puter-
nică. Ramura cealaltă liberală, având ca leader pe I.G.
Duca, obţinuse 407.855 de voturi (14,89%) cu 23 de
deputaţi, cuziştii - partizanii lui A.C. Cuza -159.080 voturi,
„gogiştii" adică partizanii lui Octavian Goga - care se
despărţise de partidul poporului al mareşalului Averescu
şi-şi formase partid propriu - 106.931 voturi, cu 7
deputaţi, social-democraţii 92.630 de voturi, cu 6
deputaţi, partizanii lui Corneliu Zelea Codreanu 71.702
voturi, cu 5 deputaţi. Tot câte 5 deputaţi obţinuseră
partidul evreesc, cu 65.322 de voturi şi iorghiştii cu
63.152. Partidul maghiar, pe lista lui independentă,
întrunise 137.744 de voturi, cu 7 deputaţi, dar mai avea
candidaţi şi pe listele altor partide, aşa încât numărul lor
total de deputaţi era de 11.
De la naţional-ţărănişti atrăgea atenţia Armând
Călinescu. Mic de statură, purtând un monoclu negru -
ochiul şi-1 pierduse în urma unui accident în copilărie sau
în prima tinereţe (aşa mi s-a spus de cei ce-1 cunoşteau
mai bine) - cu minte ageră, ascuţită, şi replică promptă,
era stimat şi iubit de partizani şi temut de adversari. Era
prieten cu Mişu Ralea şi cu Mihail Ghelmegeanu - li se
spunea, în glumă „poneyii" -aluzie la calitatea lor de
subsecretari de stat - Călinescu era la Interne -căci, altfel,
şi Ralea şi Ghelmegeanu nu erau deloc mici de statură.

401
Democrat convins, cu păreri de stânga, Călinescu era
adversarul hotărât şi al cuziştilor şi al codreniştilor, în
special al acestora din urmă pe care îi considera cei mai
periculoşi. îşi luase doctoratul în drept la Paris şi îndată
după aceea intrase în lupta politică, în rândurile naţional-
ţărăniştilor. Era şeful organizaţiei de Argeş unde avea
partizani numeroşi şi devotaţi, aşa încât se alegea deputat
şi în opoziţie, ceea ce nu era cazul nici al lui Ralea, nici al
lui Ghelmegeanu.
La liberalii lui Duca, se remarcau olteanul Gheorghe
Tătărescu şi ieşeanul Victor Iamandi. Cel dintâi, originar
din Gorj, fusese subsecretar la Interne în timpul
guvernării din 1922-1926 a lui Ion I.C. Brătianu; avea reale
însuşiri de orator, cu o notă care amintea oratoria
franceză, - îşi luase doctoratul la Paris - şi, ca toţi oltenii,
un sentiment deosebit de afecţiune pentru Oltenia în
general şi pentru locul natal în special. A fost prim-
ministru în 1934-1937, după asasinarea, de către
legionari, a Jui I.G. Duca şi după foarte scurtul guvern -
câteva zile - a doctorului Constantin Angelescu.
Guvernarea lui, de patru ani, a însemnat o redresare
economică a ţării, după criza prelungită mondială, din
1929-1933; a însemnat însă, sub influenţa mişcărilor
fasciste din Italia şi mai ales din Germania, şi o întărire a
curentului de extremă dreaptă de la noi. După guvernarea
sa, a fost ambasador la Paris, în anii 1938-1939 şi apoi din

402
nou prim-ministru, în 1939-1940, militând continuu, ca şi
Armând Călinescu, pentru alianţa cu Franţa şi Anglia.
Victor Iamandi, şeful organizaţiei din Iaşi, după
plecarea lui Gheorghe Brătianu şi adversar hotărât al
acestuia, avea şi el darul vorbirii. îşi refacuse organizaţia
cu elemente noi şi se alegea deputat în opoziţie. Fusese
profesor secundar de istorie, înainte de a fi acaparat de
viaţa politică. N-a izbutit însă să imprime Iaşilor un suflu
nou de viaţă, să-1 doteze cu mari întreprinderi industriale,
aşa cum se va face după 23 August 1944. Am cunoscut
vechea capitală a Moldovei în cursul anilor 1926-1938;
deşi devenise centrul Moldovei reîntregite, având acum
un larg şi bogat hinterland, totuşi nu se simţea o schim-
bare deosebită; piaţa Unirii avea acelaşi aspect modest,
cu şirul de case mici în coasta statuii lui Cuza, cu aceleaşi
trăsuri mărunte, trase de un cal. Doar câteva clădiri noi se
ridicaseră în acest răstimp: palatul Fundaţiei Regele
Ferdinand, în stil neo-clasic, cu o frumoasă sală de
bibliotecă, la colţul dintre bulevardul ce duce la Copou şi
strada Păcurari, o anexă a Universităţii, un spital lângă
grădina Copoului, pe partea dreaptă a bulevardului, cum
sui; încolo, acelaşi oraş cu viaţă domoală, tihnită şi
agreabilă, cu grădini şi vii, dar şi cu gârla noroioasă a
Bahluiului, cu discuţii literare, cu intrigi politice si
universitare, oraş în care doar freamătul studenţilor,
acum mai mulţi şi mai aprigi, aducea o notă de vioiciune.

403
Iaşii lui Ionel Teodoreanu, al cărui roman „La Medeleni"
făcea furori, nu numai, între adolescenţi şi tineri, dar şi
între oamenii mai în vârstă, Iaşii lui Păstorel-Teodoreanu,
cu epigramele şi nuvelele lui savuroase. între profesorii
universităţii se ridicau, ca elemente noi şi viguroase,
Gheorghe Zâne, Mihai Ralea şi Petre Andrei, toţi trei
naţional-ţărănişti. Gheorghe Zâne, cu studii de istoria
economiei româneşti, în special cu Economia de schimb în
Principatele Române, remarcabilă lucrare, apărută în
1930, privind trecutul acestui aspect al vieţii noastre de
odinioară, cu multe ştiri noi, utilizând un bogat material
documentar. Spirit viu, ager, sarcastic uneori şi incisiv, dar
om de inimă şi bun prieten, Zâne ştia şi ştie să redea cu
umor şi cu deosebit simţ al observaţiei scene din viaţa
universitară şi politică, să caracterizeze pregnant oameni
şi împrejurări.
Ediţia sa - în curs de publicare - a operelor lui Nicolae
Bălcescu în care grija merge până la ultimul detaliu, e un
model al genului. Mihai Ralea - Mişu cum îi spuneau
intimii - era de fel din Huşi, trăgându-se, după tată, din
coloniştii sud-slavi care, la începutul secolului al XIX-lea,
ajunseseră până aci, în Moldova. înalt, voinic, simpatic,
aprecia ca un estet bunurile vieţii şi înţelegea să se bucure
din plin de ele. îşi făcuse studiile superioare la Paris, cam
în aceeaşi vreme cu Alexandru Rosetti, şi-şi luase
doctoratul la Sorbona, cu distincţie, cu tezele Revolution

404
et Socialisme şi L'idée de revolution dans les doctrines
socialistes. întors în ţară, a fost numit mai întâi asistent,
apoi conferenţiar şi în urmă profesor la catedra de
psihologie şi estetică. Era bun prieten cu Armând
Călinescu şi cu Alexandru Rosetti. Soţia lui era fiica lui
Dimitrie Suchianu, profesor de limba şi literatura română,
unul din cei mai buni profesori pe care i-a avut
învăţământul nostru secundar. Ne-a predat câtva timp, la
Liceul Lazăr, în prima sau în a doua clasă - nu-mi mai aduc
bine aminte. M-a impresionat în primul rând figura lui,
care aducea cu aceea a unui chinez şi în al doilea rând
cunoştinţele lui bogate. Era şi autorul, împreună cu Mihail
Dragomirescu, a manualelor de limbă română după care
am învăţat în primele patru clase, la „Lazăr" manuale bine
întocmite. Inteligent şi lucid, Mihai Ralea scria uşor şi
cursiv.
Petre Andrei îşi făcuse studiile la Iaşi unde îşi luase şi
doctoratul, fiind numit conferenţiar la Universitate în
1920 şi apoi profesor titular la 1 decembrie 1922 la
catedra de sociologie, devenită vacantă prin transferarea
fostului titular, Dimitrie Gusti la Bucureşti. Bun specialist,
Andrei era însă foarte aprig în politică, chiar cu o notă de
exclusivitate. De aceea îşi făcuse şi adversari, în special în
rândurile extremei drepte. De aici i s-a tras şi sfârşitul
tragic. în toamna anului 1940, o dată cu venirea
legionarilor la putere, sub oblăduirea generalului Ion

405
Antonescu, a început prigoana împotriva celor neagreaţi.
La Bucureşti, aşa cum voi arăta mai departe, comisia de
epurare a hotărât scoaterea din Universitate a lui Al.
Rosetti, Mihai Ralea - între timp se transferase în Capitală
- şi a celui ce scrie rândurile de faţă. La Iaşi, primii urmăriţi
fcau fost Petre Andrei şi Iorgu Iordan, amândoi naţional-

ţărănişti. La Iordan s-au prezentat agenţi şi l-au invitat să-i

urmeze la Bucureşti. I-a urmat şi odată ajuns în Capitală,
cu ajutorul relaţiilor ce avea, a izbutit să fie eliberat, după
care s-a întors la Iaşi.
Petre Andrei, când agenţii s-au prezentat şi i-au spus
că trebuie să-i însoţească, şi-a închipuit că-1 vor executa
pe drum sau că-1 vor chinui şi a cerut voie să treacă la
baie spre a se îmbrăca. I s-a dat voie; ajuns în odaia de
baie, singur, a luat două pastile de cianură pe care le avea
pregătite şi în câteva clipe a fost mort. Dacă se stăpânea
şi venea la Bucureşti, e probabil că şi el ar fi scăpat cu
viaţă; teama i-a fost însă fatală. A învins până şi dragostea
pe care o avea faţă de familia lui. Mi-a arătat într-o zi, pe
când mă aflam în cabinetul lui la ministerul
învăţământului, fotografia băieţilor lui, de care era foarte
mândru şi de care mi-a vorbit cu multă afecţiune. Cum de
nu 1-a oprit gândul la aceşti copii şi la mama lor de la
gestul fatal?

406
 La critica pe care am facut-o lucrării sale Istoria
românilor şi a civilizaţiei lor, N. Iorga, aşa cum am arătat,
n-a răspuns nimic. Dar a găsit prilejul să-mi plătească
pentru îndrăzneala ce avusesem de a critica o operă a sa
şi de a tipări această critică. Iată cum: la mai puţin de un
an după apariţia studiului meu critic, şi anume în mai
1933, se procedează la alegerea unui membru
corespondent la secţia istorică a Academiei Române, în
locul regretatului N. Docan. Cu toată apriga împotrivire a
lui N. Iorga - reproducem înseşi cuvintele sale: „am arătat
că nu pot privi decât ca o adâncă şi intolerabilă jignire a
mea o astfel de alegere" (N. Iorga, O şcoală nouă istorică,
Bucureşti, 1936, p. 13) - secţia mă alege, cu majoritatea
voturilor celor prezenţi. N. Iorga susţine că cei şase
membri activi care au votat pentru mine erau „rude şi
prieteni politici" sau,, câte unul influenţat de asemenea
considerente, ca iubitul meu colaborator pe vremuri, la
Semănătorul, Vâlsan, din care se căuta a se face un
instrument contra mea - şi ce mişcătoare e scrisoarea de
îndreptăţire pe care mi-a adresat-o, în apropierea unei
morţi pe care parcă o prevedea. Realitatea era cu totul
alta. Nici unul din cei şase membri activi care au votat
pentru mine nu-mi era „prieten politic". N-a fost prin
urmare nici un fel de considerent de această natură. Iar a
crede că mult regretatul Gheorghe Vâlsan a putut fi influ-

407
enţat de legătura mea cu S. Mehedinţi - singura rudă din
Academie -înseamnă a nu cunoaşte firea celui dispărut.
îmi pare rău că Iorga n-a publicat scrisoarea „de
îndreptăţire" de care vorbeşte; va face-o, poate, Barbu
Teodorescu, harnicul şi priceputul cercetător care
parcurge în momentul de faţă corespondenţa primită de
N. Iorga. Deocamdată reproduc propunerea repetată pe
care a facut-o Gheorghe Vâlsan secţiei istorice spre a mă
alege membru corespondent: „Repet propunerea făcută
în şedinţa de luni de a alege ca membru corespondent al
secţiunii noastre pe profesorul Constantin Giurescu pe
care îl consider ca cel mai reprezentativ istoric al
generaţiei tinere. Repet această propunere cu
convingerea că fac un serviciu Academiei care nu trebuie
să se izoleze de restul mişcării culturale, ci dimpotrivă să
recunoască şi să utilizeze valorile tinere, cu gândul liber
de orice altă preocupare de cât aceea de a servi interesele
superioare ale acestei Instituţii". După votul secţiei
trebuia să urmeze votul plenului Academiei, spre a ratifica
alegerea făcută. Raportul scris al secţiei către plen, prin
care mă recomandă, a fost alcătuit de mult regretatul
Silviu Dragomir, membru activ al secţiei istorice şi
profesor de istorie la Universitatea din Cluj. Iată cuprinsul
acestui raport: „Dl. Constantin C. Giurescu, profesor de
Istoria Românilor la Universitatea din Bucureşti, s-a impus
atenţiunii noastre de la cele dintâi încercări făcute pe

408
tărâmul cercetărilor istorice. Stăruinţele de a continua cu
pioasă veneraţiune opera părintelui sau, întreruptă în
floarea unei vieţi care nu i-a dat răgaz muncii a-şi culege
roadele, l-au îndreptat dintru început pe un drum bun şi
sigur. în studiile proprii, a îmbrăţişat apoi felurite
probleme din domeniul istoriei române, dând dovadă de
un spirit critic pătrunzător şi de o pricepută întrebuinţare
a ineditului explorat metodic. De aceea lucrările sale de
doctorat şi de agregaţie sunt opere serioase, bazate pe o
informaţie bogată şi expuse cu o claritate desăvârşită. în
„Contribuţii" şi în „Nouile Contribuţiuni la studiul marilor
dregătorii în secolele XIV şi XV" a studiat sistematic
vechile noastre instituţii administrative, iar în
„Organizarea financiară a Ţării Româneşti în epoca lui
Mircea cel Bătrân", apărută între publicaţiile Academiei, a
insistat asupra stării economice a Munteniei în epoca
arătată şi a reconstruit, cu o deosebită erudiţie,
impozitele, repartiţia, perceperea, destinaţia lor şi»
scutirile, toate de un interes atât de înalt pentru
cunoaşterea deplină a vechii noastre organizaţii de Stat.
Tot în „Analele Academiei" d-1 Giurescu a tipărit
preţioase contribuţinni la opera literară a lui Nicolae
Milescu Spătarul, sprijinit pe manuscrise şi documente
greceşti şi atacând şi rectificând o seamă de păreri greşite,
iar într-o serie de studii mai mărunte şi-a îndreptat
atenţia spre alte câteva probleme controversate ale

409
istoriei române. Dar d-1 CC. Giurescu 6-a dovedit şi un
bun colaborator în sânul instituţiilor culturale, .iducând
servicii reale istoriografiei prin îngrijirea migăloasă a
numeroaselor publicaţiuni istorice tipărite de Fundaţiile
I.C. Brătianu şi LLC. Brătianu. în fine „Revista Istorică
Română", al cărei întemeietor şi îndrumător este tot d-sa,
reprezintă o trudă lăudabilă şi un méritos îndemn adresat
tinerilor învăţaţi de a se îndeletnici cu cercetări istorice şi
de a frământa noua sinteză pe care o aşteptam de la
generaţia ce ne urmează. Secţia istorică a Academiei nu îşi
face decât datoria propunând pe d-1. CC. Giurescu între
membrii săi corespondenţi" (Academia Română, Anale, t.
LIII (1932-1933), Bucureşti, 1933, p. 115).
La votul plenului, regulamentul cerea o majoritate de
două treimi din numărul voturilor exprimate. Dacă nu se
obţinea acest quorum la primul scrutin, urma în ziua
următoare, un al doilea, tot cu majoritate de două treimi,
şi, în sfârşit, peste încă o zi, un al treilea, cu majoritatea
simplă de data aceasta (jumătate plus unul din voturile
exprimate). N. Iorga era încredinţat că voi obţine un
număr important de voturi şi în plenul Academiei -
rezultatul a dovedit-o: 17 din 27; îmi mai trebuia deci un
singur vot ca să obţin de la început cele două treimi
necesare - şi atunci a manevrat - la sugestia lui Andrei
Rădulescu, membru şi el al secţiei istorice - încât să facă
imposibilă aplicarea regulamentului, cu cele trei

410
scrutinuri. A făcut aşa încât primul scrutin să fie în ultima
zi a sesiunii, adică la 31 mai (1933); nu s-a mai putut deci
proceda la un al doilea şi la un al treilea scrutin, fiindcă
sesiunea s-a închis. A împiedicat astfel alegerea mea care,
admiţând că nu s-ar fi produs la al doilea scrutin, era
totuşi sigură la al treilea, având 17 voturi pentru şi numai
10 contra (majoritatea simplă era de 14).
E interesant de reamintit, sub acest raport, cum a fost
ales N. Iorga membru al Academiei. Corespondent era de
la 9 aprilie 1897, pe temeiul raportului lui I. Kalinderu. A
avut apoi, în martie 1900, în urma unor atacuri publicate
în / 'Independence Roumaine un conflict cu majoritatea
membrilor Secţiei Istorice care au votat „cu unanimitatea
membrilor prezentaţi în număr de şapte" (între aceştia
Xenopol,
Hasdeu, Tocilescu, V.A. Urechia) următoarea
„resoluţiune": „Secţiunea istorică reprobează purtarea
necuviincioasă a d-lui membru corespodent N. Iorga şi
declară că nu poate sta în relaţiuni ştiinţifice şi colegiale
cu un atare membru" (Analele Academici Române. Partea
administrativă şi desbátenle, seria II, t. XXII (1899-1900),
pp. 278-280). Evident, după un asemenea act, alegerea de
membru activ a trebuit să întârzie; ea s-a făcut abia peste
zece ani, în 1910, fiind necesare însă trei scrutinuri. La
primul (24 mai), N. Iorga a întrunit 15 voturi pentru şi 11
contra; la cel de al doilea (25 mai), 15 voturi pentru şi 12

411
contra; cel de al treilea (26 mai), 15 voturi pentru şi 11
contra, fiind ales astfel cu majoritate simplă. Să
presupunem că se aplica atunci - cum mi s-a aplicat mie în
1933'-sistemul de a se fixa primul scrutin în ultima zi a
sesiunii, se mai putea alege N. Iorga membru activ? Pe
vremea aceea însă, exista şi lealitate în raporturile dintre
adversari.

Fiind la Cameră, aflu în după-amiaza zilei de 16

februarie 1933, că în dimineaţa aceleiaşi zile s-a tras din
nou în muncitorime, de data aceasta chiar în Bucureşti, la
Atelierele Griviţa C.F.R. Sunt morţi şi răniţi; guvernul lui
Vaida-Voievod, care proclamase încă la 4 februarie starea
de asediu, arestează peste 2.000 de muncitori. Emoţia e
puternică; se recunoaşte în plin Parlament că „ţara
aşteaptă înţelegere pentru năzuinţele şi revendicările
profesionale ale muncitorimii" şi se exprimă „adâncul
regret că nu s-au luat din vreme, din punct de vedere
material şi moral, toate măsurile menite să prevină şi să
înlăture nenorocitele turburări de ieri şi de azi
dimineaţă".1

412
 Şi acest paragraf a fost adăugat de autor la cererea
Direcţiei Presei Amintirile care se refereau la evoluţii
contemporane (începând cu 1918) trebuiau să cuprindă,
obligatoriu, şi evenimente ale mişcării muncitoreşti, în
versiunile aprobate de Secţia Propagandă a CC.

La începutul anului 1934, îmi telefonează Alexandru

Rosetti, care conducea Fundaţiile Regale, îmi spune că e
neapărat necesar să scriu o istorie a românilor şi mă invită
la biroul lui să discutăm chestiunea. M-am dus; pe drum
m-am gândit că lucrul e posibil - făcusem timp de opt ani
de zile cursul respectiv, care fusese dactilografiat şi aveam
toate fişele. Voiam să scriu o carte pe care s-o poată citi
oricine, nu numai specialiştii, o carte care să aibă şi
ilustraţii reprezentative, cu legende ample, apoi hărţi
pentru localizarea evenimentelor, bibliografia esenţială la
finele fiecărui capitol, iar la sfârşit un indice general, de
nume de persoane, de locuri şi de instituţii, care să
uşureze găsirea detaliilor. Cu alte cuvinte, o carte care,
făcând suma cunoştinţelor acumulate privitoare la istoria
românilor, să le înfăţişeze după un plan sistematic şi într-
o formă accesibilă marii mase a cititorilor. I-am expus

413
planul lui Rosetti care a fost imediat de acord cu el. „în cât
timp îmi aduci manuscrisul primului volum?" m-a întrebat
el. „într-un an de zile, începând de azi" - eram la 15
ianuarie - am răspuns eu. A sunat pe colaboratorul lui, pe
Fiscu; acesta era şi contabil şi casier. „Adu, te rog, două
contracte"; le-a adus; le-am completat; tirajul prevăzut
era de două mii cinci sute de exemplare. „Aconto vrei"? a
adăugat Rosetti. „Nu strică niciodată" i-am răspuns. „Adu
domnului profesor douăzeci de mii de lei". I-a adus, i-am
luat; toată vizita a durat mai puţin de o jumătate de ceas;
am plecat cu contractul pentru „Istoria românilor", în
două volume. Pe parcurs, în timpul redactării, mi-am dat
seama însă că nu voi putea înfăţişa tot trecutul nostru -
lucrarea urma să se încheie cu tratatele de pace din 1919-
1920 care consfinţiseră realizarea, prin voinţa liber
exprimată a poporului, a statului naţional unitar
românesc - numai în două volume, ci că vor fi necesare
mai multe.
Cu contractul în buzunar, m-am dus să-1 văd pe
profesorul meu, D. Russo, şi să-i aflu părerea. M-a primit,
ca de obicei, în biroul lui, cu cascheta pe cap. I-am vorbit
de lucrarea la care mă angajasem şi i-am arătat
contractul. „Şi cine are să te citească?" mi-a spus el la
urmă. Nu mi-a venit bine deloc întrebarea lui; i-am
răspuns totuşi: „Poate că s-or găsi cititori". „N-are să te
citească nimeni" mi-a replicat el imediat, adăogând:

414
„Uite, Iorga scoate o carte de istorie într-o mie de exem-
plare; se vând cincizeci, iar nouă sute cincizeci rămân sus,
în raft, cu foile netăiate. La noi nu se citeşte istorie". Am
plecat pe gânduri: te pomeneşti că are dreptate şi că mă
aşteaptă o mare deziluzie. îmi ziceam, pe de altă parte, că
o asemenea carte e necesară şi că Rosetti, editor cu
experienţă, ştie ce face, nu se hazardează. Oricum, eram
îngrijorat; ghimpele îndoielii îmi pătrunsese în inimă. M-
am aşezat totuşi pe lucru, începând imediat deşi eram la
jumătatea anului universitar; lucram în special duminicile
şi sărbătorile, deoarece, în cursul săptămânii aveam orele
de curs şi dc seminar care trebuiau pregătite, apoi
şedinţele la Cameră şi diversele alergături la ministere
pentru satisfacerea diferitelor doleanţe ale alegătorilor
mei, în special în legătură cu învăţământul, cu şoselele şi
podurile din judeţ şi cu podgoria. O mare parte a
volumului întâi am scris-o în timpul vacanţei celei mari, la
malul mării. Construisem acolo, în 1933-1934, în cartierul
de nord al Mangaliei, chiar lângă plajă, o mică vilă, unde
aveam, la etaj un birou de proporţii foarte reduse - doi
metri pe unul şi jumătate -" dar cu un balcon care dădea
asupra mării. Timp de o lună şi jumătate, lucrând în
fiecare zi, dimineaţa, între orele 6 şi 12, am scris cam
jumătate din carte; am continuat, apoi în septembrie la
Odobeşti, la via socrului-meu şi, la urmă, la Bucureşti.
începând însă noul an universitar, deci cursurile şi

415
seminariile, precum şi celelalte obligaţii, am constatat că
nu voi fi gata la 15 ianuarie 1935, aşa cum prevedea
contractul. Am cerut deci o prelungire de o lună, mai ales
că, între timp, trebuia să fac şi hărţile şi să strâng şi
ilustraţiile - în afară de ce aveam eu, mi-au dat ilustraţii
diferite instituţii ca Muzeul de istorie a Bucureştilor,
Comisia Monumentelor Istorice, Muzeul Militar, Muzeul
Naţional de Antichităţi, Muzeul Naţional din Budapesta,
precum şi diferiţi prieteni şi cunoscuţi ca Scarlat
Lambrino, Constantin Moisil, Vasile Canarache şi Ion
Nestor. Hărţile le-a desenat, după schiţele mele, Pamfil
Polonic, un excelent cartograf, fiul Iui Polonic, cartograful
şi colaboratorul lui Grigore Tocilescu. La 15 februarie
eram gata şi am predat manuscrisul, cu ilustraţiile şi
hărţile, Iui Rosetti. S-a uitat peste tot timp de câteva
minute şi mi-a spus în franţuzeşte: „O să se vândă ca
pâinea caldă". Am luat contact apoi cu Tomek, şeful
fabricaţiei la Imprimeria Naţională de pe Calea Şerban
Vodă şi am stabilit detaliile tehnice. „Istoria Românilor"
trebuia să inaugureze o nouă „bibliotecă a Fundaţiilor,
„Biblioteca Enciclopedică". Ne

416
 fixasem tustrei - Rosetti, Tomek şi cu mine - asupra
hârtiei: era o velină „chamois" dublu satinată şi asupra
formatului, un octavo mare, ceva mai înalt decât cel
obişrjuit; litera avea o floare frumoasă, iar cursivul era de-
a dreptul elegant. Cartea s-a lucrat repede: predat
manuscrisul tipografiei la 15 februarie, primele exemplare
au fost la standul Editurii Fundaţiilor, de Ziua Cărţii, la 15
mai. Această primă ediţie avea XVI + 586 de pagini, 136 de
ilustraţii şi 7 hărţi. în ajun, la 14 mai, primisem coperta
cărţii, înfăţişând o parte din Columna Traiană, dispoziţia
1 Toată relatarea de la pp.
239-241, demonstrează cât de
repede se putea tipări o carte de
XVI+586 pagini, fără cenzură,
controale şi paracontroale.
2 Săptămâna cărţii (a treia
ediţie) a avut loc la Bucureşti,
între duminică
diferitelor 12 mai şialesâmbătă
elemente titlului precum şi variaţia
18, 1935, în
culorilor: sala
alb, Dalles.
negru, gri Au fost dedupă frumoasa machetă
şi lavand,
faţă: regele Carol
a pictorului II şi principele
şi graficianului Grant, era reuşită; totuşi
Mihaî;
nuanţaopt miniştri
lavand nu mi şi se
subsecretari
părea a fi cea mai bună. Aşa încât
de
a douastat; preşedintele
zi dimineaţa, adicăCamerei
chiar la J5 mai, la orele 7, eram
Deputaţilor;
la tipografie, primarul
i-am explicatgeneral al ce doream şi acesta,
lui Tomek
Bucureştilor;
după cc mi-a spus: cărturari, scriitori,
„aşteptaţi puţin", s-a dus în ateliere şi
artişti,
a combinat între
nuanţa care:
exactă;Simion
când mi-a arătat-o, după o
Mehedinţi,
jumătate deRădulescu-Motru,
oră, pe o nouă copertă, G. l-am felicitat şi am
Ţiţeica, Dumitru Pompeiu,
Constantin
417
Kiriţescu, Alexandru
Marcu, Oscar Han, George Paladi,
plecat liniştit.1 Peste câteva ceasuri eram la deschiderea
festivităţii, la Ziua Cărţii.2 După cuvântările de rigoare,
lumea a început să viziteze standurile şi să cumpere ce-o
interesa. Mi s-au cerut vreo câteva autografe, de
persoane pe care nu le cunoşteam; am plecat apoi acasă.
După masă, pe la orele şase, primesc un telefon de la
Rosetti: „Te felicit, mare succes; până acum s-au vândut la
standul nostru şaizeci de exemplare; în toamnă scoatem
ediţia a doua". Nu-i venea să cred; l-am întrebat: „Eşti
sigur?". „Absolut sigur", şi a repetat „la toamnă scoatem
ediţia a doua". Mi-am luat pălăria şi am plecat drept spre
locuinţa lui Russo, în capul celălalt al Bucureştilor, pe
Popa Nan. Mă pregăteam să-i spun că totuşi s-a schimbat
ceva în ţară şi că se citesc cărţile de istorie. N-am avut
însă când să i-o spun, deoarece, cum am intrat în biroul
lui, mi-a luat-o înainte: „Te felicitez; într-adevăr s-a
schimbat ceva". Cine îl informase - căci Russo n-avea
telefon - cum de aflase între timp - în câteva ceasuri - ce
se întâmpla la standul Fundaţiilor, n-am putut-o lămuri
niciodată. Cert este că ştia - ca de obicei, dealtfel, fiind
întotdeauna bine şi repede informat - şi că se aştepta la
vizita mea. Succesul cărţii 1-a impresionat; o dovadă e şi
faptul că, la câtva timp după aceea, a încheiat şi el un
contract cu Editura Fundaţiilor, anume pentru Elenismul
în România, operă de sinteză, care să înfăţişeze
rezultatele muncii lui de o viaţă întreagă şi să înlocuiască

418
scurtul dar substanţialul rezumat, cu acelaşi titlu, publicat
înainte de primul război mondial.
Previziunea lui Rosetti, cu a doua ediţie în toamnă, s-a
adeverit. Intre timp, a început însă, din partea lui Iorga şi
a acoliţilor lui, o campanie de distrugere a cărţii şi, dacă e
posibil, şi a autorului. Cu toate acestea, în primele zile
după apariţia „Istoriei Românilor", situaţia părea să fie cu
totuşi alta. La şedinţa Consiliului, la Facultate, care
avusese loc la scurt intervaj după „Ziua cărţii", colegul
Murnu îmi spusese că pe Iorga 1-a impresionat cartea şi
că ar fi afirmat „trebuie să-i facem un loc la Academie" -
subînţeles mie. Probabil se gândea că în 1933 împiedicase
intrarea mea în acest înalt for ştiinţific şi că acum era un
prilej să repare ceea ce făcuse atunci. Am arătat în cele
anterioare cum s-au petrecut lucrurile atunci aşa încât
revin la campania dezlănţuită. îi răspunsesem lui Murnu
că mă bucur de aprecierea făcută de Iorga şi mă gândeam
că poate se vor relua raporturile normale. La 21 mai, de
ziua numelui, făcusem cu soţia mea o excursie pe Dunăre,
de la Brăila la Cernavodă, şi în gară, în această din urmă
localitate, îmi căzuse în mână un număr din „Neamul
Românesc" în care era primul atac şi se anunţau o serie
altele, într-adevăr, zi de zi, fară întrerupere, timp de
aproape doi ani, până la apariţia volumului al doilea din
„Istoria Românilor", în 1937, au urmat atacuri, fie în
articole, fie în foiletoane, fie sub formă de...

419
 poezii, în total câteva sute de asemenea atacuri
publicate în „Neamul Românesc". Cele mai multe articole
şi „poezii" erau scrise de N. Georgescu-Cocoş, care
conducea ziarul; se vedeau însă, la multe din ele,
indicaţiile sau sugestiile lui N. Iorga. Primul element de
atac, asupra căruia au insistat dealtfel tot timpul, a fost
împotriva unui pasaj din capitolul meu despre pământul
românesc în epoca istorică, pasaj în care vorbeam despre
animalele sălbatice existente odinioară la noi, dar care, în
urma vânătorii excesive, au dispărut. Citam bourul şi
zimbrul, apoi castorul sau brebul şi la urmă colunul sau
măgarul sălbatic. Fără să cerceteze mai de aproape
izvoarele istorice şi toponimia, au început o serie de
atacuri pe tema colunului. Şi dă-i cu „măgarii sălbatici", cu
„ţara măgarilor", cu tot felul de insinuări şi aluzii. Interesa
adevărul ştiinţific? Nicidecum! Interesa discreditarea unei
lucrări, crearea unei atmosfere defavorabile atât lucrării
cât şi autorului ei. Cât de puţin a reuşit însă această
campanie se vede din împrejurarea că a doua ediţie a
lucrării a apărut la câteva luni după prima, în decembrie
1935, numai cu două săptămâni mai târziu decât
prevăzuse Rosetti.
Bineînţeles, am răspuns la atacul din „Neamul
Românesc" prin mai multe articole din care două au
apărut în „Facla", la cererea redactorului acesteia,
Şiclovan. Eram aşa de indignat de atacul de rea credinţă

420
îndreptat sistematic împotriva mea, şi de faptul că
nimenea nu iscălea articolele, încât am răspuns dur,
atacând la rândul meu, dar cu argumente obiective şi cu
fapte imediat controlabile. între timp, s-a produs şi atacul
direct, printr-o recenzie de 22 de pagini a lui N. Iorga,
publicată în Revista Istorică, recenzie pe care autorul ei o
autocalifică drept „liniştită" şi „calmă", „nepărtinitoare"
şi „dreaptă". Cât de liniştită şi calmă, nepărtinitoare şi
dreaptă era, se poate deduce din următoarele fapte: 1)
îmi atribuie afirmaţii pe care nu le-am făcut niciodată. Am
arătat 23 (douăzeci şi trei) de cazuri de felul acesta şi am
demonstrat că dacă unele din ele se pot explica prin graba
cu care N. Iorga mi-a citit cartea, altele nu-şi găsesc
lămurirea decât în dorinţa sa de a afla, cu orice preţ,
cusur. 2) Consideră ca greşeli fapte deplin dovedite, dar
pe care nu le cunoştea. Am arătat precis în 20 (douăzeci)
de cazuri lipsurile informaţiei sale. 3) Contesta o serie de
judecăţi istorice fară să fie seamă de faptele şi dovezile pe
care ele se sprijină şi, adeseori, fară să-şi aducă aminte că
în alte lucrări, a susţinut chiar el acelaşi lucru. Şi pentru
această categorie am adus 6 (şase) exemple peremptorii.
4) în sfârşit, revine, în lucrări ulterioare, după ce se docu-
mentase, asupra unei serii întregi de critici din Revista
Istorică, adoptând - cine ar crede - tocmai punctul meu de
vedere, exprimat în Istoria Românilor. Am arătat 9 (nouă)
cazuri de acestea, dar numărul lor e, în realitate, mai

421
mare. Nu e cazul să intru în detalii aci asupra acestei
polemice ştiinţifice, dar pentru cine doreşte să cunoască
toate amănuntele, dau titlul lucrării în care am răspuns la
critica din Revista Istorică; e vorba de broşura în legătură
cu Jstoria Românilor". Răspuns recenziei D-lui N. Iorga,
apărută în 1936 şi având 55 de pagini.
La atacurile din „Neamul Romanesc" s-au adăugat
acelea din „Adevărul", care în genere parafrazau pe cele
dintâi şi erau iscălite de „Scrutător", adică de Kalman
Blumenfeld. N-avusesem nici în clin, nici în mânecă cu el;
era redactorul politic al ziarului respectiv şi-1 văzusem
deseori pe culoarele Camerii vorbind când cu unul, când
cu altul dintre deputaţi. Odată, în primăvara lui 1933, l-
am văzut stând într-unui din fotoliile de pe culoarul
circular al incintei, şi, în faţa lui, pe I.G. Duca, în picioare,
căruia i s-a adresat în felul următor: „Ascultă, Jane..." Se
vede că erau cunoscuţi de multă vreme, poate chiar
prieteni. Sfârşitul lui Scrutător este asemănător aceluia al
lui Petre Andrei şi se datoreşte aceleiaşi stări sufleteşti,
teama. în toamna târzie a lui 1940, când începuseră
execuţiile legionare şi când „Adevărul" încetase să mai
apară, Scrutător stătea retras, în locuinţa lui din strada
A.D. Xenopol, lângă grădina Icoanei. într-o zi, o echipa
legionară şi-a făcut apariţia în faţa imobilului respectiv.
Scrutător, care observa mişcarea străzii de la fereastra
apartamentului sau, la etaj, şi-a dat seama că e o echipă şi

422
şi-a închipuit că a venit să-1 ridice. Auzindu-le paşii urcând
pe scări, a fost sigur că vor intra la el şi, sub imperiul
groazei, tară să mai aştepte să audă bătând la uşa de
intrare, s-a retras în odaia de baie şi a luat otrava -
probabil cianură -, murind imediat. In realitate, echipa nu
venise pentru el, n-a intrat în apartamentul lui, ci s-a suit
la etajul al doilea, la altcineva.
Pe lângă atacurile din „Neamul Românesc" şi din
„Adevărul" s-au adăogat şi acelea*din „Curentul" lui
Pamfil Şeicaru. Cu acesta avusesem un diferend în 1932.
într-o zi, pe când eram la Camera a intervenit să am în
vedere pe o studentă, protejată a lui. Nu mi-au plăcut
niciodată asemenea intervenţii. Chiar în vara anului 1927,
îndată după ce fusesem numit profesor agregat, la
examenul de sfârşit de an, în iunie, fusesem năpădit de o
serie întreagă de telefoane şi bilete de recomandare,
intervenind pentru câte un student şi mai ales pentru câte
o studentă. Exasperat, pusesem atunci un anunţ în
afişierul catedrei, redactat în felul acesta: „Se aduce la
cunoştinţa studenţilor ce se prezintă la examen, că orice
fel de intervenţie, scrisă sau orală, atrage după sine în
mod automat eliminarea de la examen". Rezultatul a fost
că, începând din acel moment, am avut linişte, nu s-au
mai produs nici un fel de intervenţii. Şeicaru se vede că nu
auzise de felul nou de a proceda, deoarece a stăruit în
mod insistent pentru protejata lui. I-am spus, politicos -

423
fiindcă îi apreciam talentul de polemist şi fiindcă se
purtase brav în război, avea Ordinul „Mihai Viteazul" - că
nu pot să-i făgăduiesc nimic. „Dacă persoana de care te
interesezi dumneata va şti materia, va trece, dacă nu va
şti, nu va trece". „Bine, mi-a replicat Şeicaru, dar când te
rog eu". „îmi pare rău, i-am întors cuvântul, dar nu pot
face altfel". (Atâta mi-ar fi trebuit, să fac un hatâr, că mi-
aş fi ridicat în cap nu numai pe studenţi, dar şi pe
profesori şi opinia publică!) Şeicaru s-a uitat lung la mine -
se vede că nu mai întâlnise rezistenţa la asemenea
intervenţii - şi mi-a spus: „Biine". Rezultatul s-a văzut la
prima ocazie, când am clădit vila din Mangalia, în 1934.
încă nu se isprăviseră toate lucrările când a apărut un
articol în „Curentul", iscălit chiar de Şeicaru, în care, pe un
ton inadmisibil, mi se imputa că nu am plantat arbori în
jurul vilei, că n-are verdeaţă. Să plantezi arbori în miezul
verii în jurul unei case care n-avea nici măcar gardul făcut,
asta dovedea buna credinţă a autorului articolului. Apoi,
în 1935, a dat loc în ziarul lui unor articole calomnioase
care, dealtfel, au adus autorului lor un proces în faţa
instanţelor de judecată universitare, proces care s-a
terminat prin excluderea respectivului autor din
Universitate (era conferenţiar şi mai fusese sancţionat
anterior prin suspendare pe termen limitat deoarece
lipsise nemotivat luni întregi de la cursul pe care era
obligat, conform legii, să-1 facă; cu prilejul procesului

424
ieşiseră la iveală şi o serie de operaţiuni comerciale
necorecte şi de înşelătorii ale individului, călcând şi în
felul acesta legea).
Să rezişti timp îndelungat unui foc concentric, venind
din trei locuri diferite, nu-i lucru uşor. Aveam însă
conştiinţa că adusesem un serviciu ştiinţei precum şi
opiniei publice în general şi tineretului în special
publicând primul volum din „Istoria Românilor". Primirea
publicului fusese foarte favorabilă; tot astfel reacţia
cercurilor ştiinţifice obiective, din ţară şi din străinătate.
Mi-am ţinut firea deci şi m-am apărat, după o metodă
binecunoscută, atacând la rândul meu. Nu e mai puţin
adevărat că această îndârjire de rea credinţă şi de lungă
durată a adversarilor mei mi-a produs amărăciune şi
suferinţă. Să fi avut nervii slabi, puteam să ajung la soluţia
la care ajunsese generalul Dumitru Popescu, un bun
tehnician (artilerist!) care, atacat pe nedrept de presă în
afacerea Skoda şi deprimat de faptul că regele nu-i acor-
dase audienţa solicitată spre a-i arăta cum stăteau de fapt
lucrurile, s-a sinucis, trăgându-şi un glonţ de revolver. S-a
constatat apoi că era un om sărac, că nu primise nici un
comision, dar că nu voise să cedeze unor presiuni
interesate.
Fiind însă neam de moşnean, din moşnenii care nu
pregetau să-şi apere dreptatea şi timp de generaţii
întregi, dacă era nevoie - cazuri avem destule în istoria

425
ţării - m-am îndârjit la rându-mi şi n-am cedat, ci am dus
lupta mai departe; eram totuşi amărât, chiar dacă, în
genere, n-o arătam, ca să nu dau prilej adversarilor să se
bucure. într-o zi însă, când se produseseră iarăşi
concomitent, trei atacuri, se vede că n-am putut masca
suficient amărăciunea, căci, fiind la librăria Alcalay - la
colţul pe care-1 face Calea Victoriei cu bulevardul, unde
mai târziu s-a instalat librăria Cioflec şi apoi librăria
Academiei - m-a văzut unul din funcţionari, Iulius, care
citea el cel dintâi cărţile, înainte de a le recomanda
cumpărătorilor, un om fin, şi m-a întrebat: „Da ce aveţi,
domnule profesor, de arătaţi aşa trist?" „Ce să am dragă
Iulius, nu vezi şi dumneata cum sunt atacat şi cu ce rea
credinţă?" La care Iulius a zâmbit şi mi-a spus: „Mă
cunoaşteţi de mult, domnule profesor, ascultaţi ce vă
spune Iulius: Să fi cheltuit dumneavoastră un milion cu
reclama şi nu puteaţi obţine rezultatele pe care le
provoacă, indirect, această campanie. Nu-şi dau seama
adversarii dumneavoastră ce mare serviciu vă fac". Am
început să râd şi m-am gândit că, sub raportul difuzării
cărţii, Iulius avea dreptate.
La începutul toamnei s-a pus sub tipar a doua ediţie,
revăzută şi adăugită, şi în primele zile ale lui decembrie,
exemplarele erau în librării. Mulţi dintre colegii, prietenii
şi cunoscuţii care urmăriseră cu interes şi unii chiar cu
pasiune polemica; au hotărât atunci să sărbătorească

426
printr-o masă, la Athénée Palace, apariţia celei de a doua
ediţii din „Istoria românilor". Au fost de faţă peste o sută
de persoane, profesori universitari, conferenţiari şi
asistenţi precum şi profesori secundari, marea majoritate
din Bucureşti şi câţiva din provincie. Au rostit cuvântări,
relevând importanţa apariţiei, la scurt interval, a celei de
a doua ediţii, Alexandru Rosetti, directorul Fundaţiei
editoare, (iheorghe I. Brătianu, în calitate de membru al
comitetului de direcţie al „Revistei Istorice Române" şi
Mihai Antonescu, acesta citind lelegramele de adeziune
de la cei ce n-au putut participa la această masă
prietenească. Am răspuns mulţumind tuturora şi marelui
public care a făcut cu putinţă, prin interesul arătat cărţii,
apariţia, la câteva luni interval, a celei de a doua ediţii.
Această masă a provocat însă o nouă explozie a lui
Nicolae Iorga. De a doua zi, „Neamul Românesc" a început
să atace pe toţi participanţii, publicând... asigurările de
omagiu ce-i trimiseseră aceştia pe unele din publicaţiile
lor. Ca şi când aceste asigurări ar fi însemnat interzicerea
pentru ei de a se bucura de succesul unei publicaţii alta
decât cele scrise de N. Iorga. Cei mai mulţi dintre
participanţi au zâmbit şi n-au dat nici o urmare acestei
ieşiri. S-au găsit însă şi câţiva care au trimis scrisori
„explicative", publicate imediat de „Neamul Românesc".

427
 în primăvara lui 1938, de Paşte, după ce scosesem, în
anul precedent, al doilea volum din Istoria Românilor şi
după ce se isprăvise îndelungata şi nedreapta campanie
împotriva primului volum, am făcut, împreună cu soţia
mea, şi tot în cadrul societăţii „România", o excursie în
Grecia. Am plecat din Constanţa cu vaporul la miezul
nopţii, ca de obicei, de data aceasta însă cu „Regele Carol
I", bastiment vopsit în alb, confortabil şi cu o viteză bună.
Vasele Serviciului Maritim Român se bucurau de o
excelentă reputaţie în tot bazinul oriental al Mediteranei,
din pricina vitezei, confortului, al serviciului ireproşabil, al
meselor bogate şi al punctualităţii orarului. Fiindcă erau
toate vopsite în alb, li se spunea şi „lebedele Orientului".
A doua zi de dimineaţă, înainte de a ne apropia de Bosfor,
am cunoscut - am arătat mai înainte cum - pe Adrian
Ghinescu, cititor al „Istoriei Românilor", în aceeaşi
dimineaţă am făcut şi cunoştinţa generalului Ion
Antonescu;
mergea, împreună cu soţia, în Egipt. La
Constantinopol am rămas până seara, aproape de cină;
ne-am folosit de escală, ca să mai vedem încă o data
„Sfânta Sofia", această frumuseţe unică arhitecturală. De
data aceasta se desluşeau bine mozaicurile din partea
superioară, de lângă boltă. Reîntorşi pe vapor, căpitanul
ne previne: „diseară, în Marmara, avem furtună". Şi într-

428
adevăr, de-abia începuse masa, când, ieşind în Marea de
Marmara, simţim că vasul are mişcări puternice, şi de
tangaj şi de ruli. Se clătina, adică sau, mai bine, se balansa
în două sensuri, şi longitudinal şi lateral: începuse
furtuna. Cât ai clipi, sala restaurantului s-a golit; soţia
mea şi soţia lui Adrian Ghinescu s-au retras şi ele, după
două minute, în cabine, aşa încât în toată sala am rămas
numai noi doi, care nu sufeream de rău de mare. Masa a
fost excelentă, ca întotdeauna pe vasele noastre, iar
personalul care ne servea s-a întrecut; era bucuros că au
rămas măcar doi pasageri să le onoreze masa. Adaug că
„regimul alimentar" pe vasele noastre era şi este
remarcabil: dimineaţa, micul dejun copios, după moda
anglo-saxonă; la ora 10, sand-wich-uri şi o ceaşcă de
bulion; la prânz, hors d'oeuvre, peşte, friptură cu
garnitură de legume, cartofi prăjiţi „paille" şi salată,
brânză, fructe şi cafea; la ora 5 după-masă, ceai cu
biscuiţi; la cină, aproape tot atâta ca la prânz. Nu intrau în
costul biletului băuturile; acestea trebuiau plătite.
Furtuna a durat câteva ceasuri; răul de mare, cu toate
pilulele „Vasano" şi cu tot ajutorul lămâii, de asemenea;
noroc că trece aproape tot aşa de repede cum vine. Când
ne trezim, a doua zi, suntem în plină Mare Egee,
îndreptându-ne spre Pireu. Se văd insule, unele mai
aproape, stâncoase, de culoare cărămizie, altele mai
depărtate, învăluite parcă de o uşoară ceaţă. Cerul e

429
albastru; apa marii albastră şi ea, dar uneori am impresia
că bate în verzui; aerul e blând, călduţ; delfinii însoţesc
vasul şi deodată îi vedem cum se scufundă, cu mare
repeziciune, în adâncuri. înţeleg ce trebuie să fi să fi simţit
nordicii din ţările lor învăluite în ceaţă şi friguroase, când
au dat de sudul mediteranean, cald, cu lumina lui
strălucitoare. Mă cuprinde, ca şi prima dată, când am fost
doar până la Constantinopol, un sentiment de fericire, de
mare bucurie. Avut-am oare, între ascendenţii
îndepărtaţi, vreun om de mare, vreun călător pe ape? Nu
ştiu, dar s-ar putea, deoarece prea e puternic sentimentul
pe care-1 am când călătoresc pe mare şi chiar când stau
pe malul ei. Trecem prin dreptul capului Sunion, unde se
văd coloanele templului lui Poseidon, zeul mării. De pe
acest cap sau promontoriu vesteau localnicii apropierea
navelor care se îndreptau spre Pireu; pentru cei de pe
nave, templul era semnul că sunt aproape de casă. Când
vezi coasta dantelată a Greciei, cu mulţimea ei de golfuri,
şi marele număr de insule ce presăra atât Marea Egee cât
şi cea Ionică, înţelegi imediat de ce grecii au fost şi au
rămas până astăzi, în primul rând, un popor de navigatori.
înţelegi şi strigătul de bucurie al celor zece mii de ostaşi
când după o lungă şi chinuitoare retragere prin Asia Mică,
au zărit pentru prima oară, de pe sprânceana unui deal,
marea: „Thalassa, thalassa" („marea, marea"!) a fost
pentru ei siguranţa că îşi vor vedea dea iarăşi căminele, că

430
suferinţele lor se apropiau de sfârşit. Intrăm în portul
Pireu care nu face o impresie deosebită. Mulţime de vase,
mari şi mici, de barcaze şi de bărci. Dar fiecare bastiment,
chiar dacă nu-i decât o barcă motorizată, îşi are
„căpitanul" ei. Obişnuitele formalităţi înainte de
debarcare; vedem de pe covertă şirul de taverne şi
restaurante unde marinarii, o dată ajunşi pe uscat, s??
răzbună de săptămânile de singurătate şi de privaţiuni de
pe bord. C autobuzul mergem la un hotel din centru, de
lângă Piaţa Omonia. Chelnerul, îmbrăcat în frac care ne
serveşte ceaiul, ştie româneşte: a stat ani de zile la Galaţi
şi ne întreabă ce e nou în ţară; îmi spune apoi, între patru
ochi, că ar vrea să se întoarcă; îl întreb de ce a plecat de la
Galaţi; ezită întâi, pe urma mărturiseşte: n-a vrut să facă
serviciul militar; acuma îi pare rău; se vede că n-o duce
prea bine aci, la hotel.
Pornim spre Acropole, înălţimea stâncoasă din
mijlocul oraşului, să vedem Parthenon-u\, templul ridicat
în cinstea zeiţei fecioare Athena Parthenos, în anii 447-
432 înaintea erei noastre.1 Citisem mult despre acest
templu, îl ştiam din fotografi şi din descrieri, mă impre-
sionase „La Priere sur l'Acrople" a lui Ernest Renan, dar
1După 1948 regimul comunist
atrebuie
înlocuits-oformularea
spun, realitatea,
„înainte" contactul
şi direct, întrece, o
dată mai
„după mult, cu
Christos", lectura şi literatura.
„înaintea erei Când ajungem la
treptele pe
noastre" carenoastră".
şi „era sui spre templu, o notă prozaică: câţiva

431
negustori ambulanţi de bureţi marini, îmbiindu-ne, în
greacă, franceză şi engleză, să le cumpărăm marfa pe
Gare o laudă la superlativ. O să luăm la întoarcere, după
ce vom fi văzut cele ce aveam de văzut. Templul, clădit
din marmură, este magnific ca ordonanţa şi proporţii: ai
sentimentul perfecţiunii. Ce trebuie să fi fost când era
întreg, înainte ca să se fi produs în timpul asediului dlin
1687 explozia prafului de puşcă depozitat aci de armata
turcă, explozie care a produs mari stricăciuni, şi înainte ca
„faimosul" lord Elgin să fi „luat" frumoasele frize şi
metope sculptate care împodobesc astăzi sălile din
„British Museum" la Londra. Admiram Erechteion-ul,
templul graţios situat pe o latură a Parthenon-ului,
templu reconstruit între 421 şi 406 înaintea erei noastre şi
care, în loc de coloane, are trupuri zvelte de fete. Tradiţia
leagă întemeierea primului Erechteion, înlocuit de cel
actual, de conflictul survenit, potrivit mitologiei, între
Pallas Athena şi Poseidon, zeul mării, fiecare vrând să-şi
asigure stăpânirea Aticei, provincia, al cărui centru
reprezentativ era Atena. Tot potrivit mitologiei, Pallas
Athena ar fi dăruit atunci oraşului măslinul, iar Poseidan
un izvor sărat. Erechteion-ul era şi templul închinat
cultului a mai mulţi eroi, între care Erechteos, regele
legendar al Atenei - de unde şi-a luat numele - şi Cecropis,
primul rege al Atenei, fondatorul, după legendă, al
oraşului şi cel ce a învăţat pe greci agricultura. Sunt lângă

432
noi o mulţime de turişti străini, europeni, americani şi
asiatici, mulţi dintre ei au aparate fotografice. Chiar
atunci, în 1938, turismul era un important izvor de venit
pentru statul grec; astăzi milioane de turişti anual vin să
admire frumuseţile vechii lumi helenice, în primul rând
Parthenonul, considerat, pe drept cuvânt, ca una din cele
şapte minuni ale antichităţii. Cred că actualmente,
turismul a ajuns prima industrie a Greciei, cum este,
dealtfel, şi prima a Spaniei şi a Italiei, probabil şi a Franţei,
judecând după sumele în valută forte care rămân în ţările
respective de pe urma turiştilor. A doua zi vizităm.Muzeul
Naţional şi Muzeul Benakis. Cel dintâi este reprezentativ
pentru întreaga civilizaţie greacă din cele mai vechi
timpuri ale ei până în epoca bizantină. Cine a vizitat
Grecia şi n-a văzut Muzeul Naţional, a pierdut prilejul de
a-şi da seama de splendoarea şi bogăţia civilizaţiei
miceniene, cea „bogată în aur" - şi într-adevăr rămâi uimit
de profuziunea şi frumuseţea vaselor, măştilor şi
diferitelor podoabe de aur - de varietatea şi frumuseţea
ceramicii elene şi preelene. Această ceramică elenă
ajunsese cunoscută şi apreciată nu numai în întregul bazin
mediteranean, dar şi în bazinul Mării Negre; săpăturile de
la Histria şi descoperirile de la Tomis (Constanţa) şi
Callatis (Mangalia) au scos la iveală frumoase exemplare
de ceramică greacă din secolul VI înainte de era noastră
până în secolul I al erei noastre. Te impresionează când

433
vezi, atât la Muzeul Republicii Socialiste România1 cât şi la
Muzeul din Histria, statuetele arhaice de ceramică
înfăţişând pe Afrodita, zeiţa iubirii, ţinând un porumbel la
piept şi având pe faţă - multe din ele -un surâs straniu,
misterios. Muzeul Benakis, numit astfel după înte-
meietorul său, colecţionarul Antonios Benakis, cuprinde o
splendidă colecţie de obiecte de artă bizantină, persană,
arabă şi chiar chineză. E unul din cele mai importante
muzee de artă decorativă din lume şi se caracterizează
prin calitatea deosebită a exponatelor sale. Cuprinde
bijuterii şi ţesături de o rară frumuseţe; cuprinde şi un
evangheliar ferecat în argint care ne interesează direct
deoarece a aparţinut omului de încredere al lui
Constantin Brâncoveanu, lui Enache Văcărescu; poartă
data 1 Mai 1712, aşadar doi ani şi trei luni şi jumătate
înainte de moartea sa cumplită, alături de domnul său, la
Constantinopol.
Vizităm şi câteva din bisericile bizantine, ca aceea a
Sfintei Ecaterina, din secolul XIII, dar refăcută ulterior, şi
biserica Sfanţul Nicolae Rangabe, din secolui XI, iarăşi
refăcută. Sunt şi câteva bisericuţe mici, din cărămidă, în
genul alor noastre, refăcute în epoca modernă.
Atena s-a întins mult ca suprafaţă şi a sporit
considerabil ca populaţie în urma transferului de
populaţie greacă din Asia Mică şi Constantinopol,
consecinţă a războiului nefericit cu turcii, din 1919-1921.

434
Aceşti strămutaţi au adus însă cu ei nu numai mult capital
dar şi meşteşugul ţesutului de covoare orientale, aşa încât
Atena are acum o serie de asemenea ateliere; vizităm
unul din ele şi cumpărăm o carpetă care pare a fi ţesută
din mătase, aşa de frumoasă, netedă şi fină ca lâna. Preţul
e modic, dar vama pe care trebuie s-o plătim la
întoarcerea în ţară, la Constanţa, e surprinzător de mare";
dacă ştiam, nu mai cumpăram carpeta.
Excursie spre nord-estul Atenei; trecem prin Kiphisia,
staţiune climatică de vilegiatură, situată pe un platou în
mijlocul unei păduri de pin; vile elegante cu uşi şi ferestre
1 Azi „Muzeul Naţionalşide
având cadrul de marmură cuIstorie a României".
scări de marmură. Acest
material preţios provine din cariera muntelui vecin
Pentelic (1.109 metri). Mergem mai departe spre barajul
de la Marathon care alimentează cu apă bună Atena.
Spunem ghidului că am vrea să vedem nu atât barajul cât
locul luptei de la Marathon care e la vreo zece kilometri în
linie dreaptă, dar fără şosea directă, spre sud-este de
baraj. „N-aveţi ce vedea - ne spune ghidul - e un câmp gol,
doar cu o movilă. Nu-i chip să-1 convingem; ar fi trebuit să
facem un lung ocol pe la miazănoapte şi nu-i convine:
dealtfel, după-masă trebuie să mergem la capul Sunion.
Ne întoarcem aşadar la hotel de unde plecăm îndată după
prânz. Şoseaua ţine coasta mării adică a golfului Saronic.
De-a lungul ei, staţiunile balneare maritime Glyphada, cu

435
o plajă excelentă, Voula şi Vuliagmeni, cu două plaje şi cu
izvoare sulfuroase termale; timpul nu ne îngăduie să ne
oprim, altfel, am fi încercat apa mării, cu toate că nu-i
decât mijlocul primăverii. Ajungem la capul Sunion care
coboară aproape vertical. Vizităm ruinele templului lui
Poseidon ale cărui coloane le-am văzut de pe vapor, din
depărtare.
Seara, întorşi în oraş, ne impresionează miile de
lumânări aprinse de credincioşii greci care, neputând intra
în biserica Patriarhiei, participă din stradă la slujba învierii
şi-şi spun, unul altuia: „Hristos anesti!" „Alithos anesti!".
Plecăm spre Corint, cu autocarul. Prima oprire este la
mănăstirea Dafne adică a dafinilor, după numeroşii dafini
- arborii zeului Apollo -care odinioară creşteau prin partea
locului. Biserica, înălţată spre finele secolului al Xl-lea,
impresionează prin mozaicurile sale, cu fond de aur. în
special atrage atenţia chipul lui Isus P.antocrator care,
alături de chipul Maicii Domnului de la Aghia Sofia din
Constantinopol, sunt expresia cea mai înaltă a artei
mozaicului bizantin. Drumul merge mai departe de-a
lungul coastei; vedem în faţă insula Salamina, mărginind
strâmtoarea unde a avut loc, în septembrie 480 înaintea
erei noastre, vestita luptă dintre flota persană a regelui
Xerxes şi cea greacă de sub comanda lui Temistocle, luptă
terminată prin înfrângerea gravă a flotei persane. Caut să-
mi închipui cum arătau cele două flote; cea persană, mult

436
superioară ca număr - după Herodot ar fi fost 1.207 vase,
cifră desigur exagerată - faţă de cea greacă care ar fi avut
numai 387 de trireme. Dar grecii luptau ca să-şi apere
ţara lor, în timp ce perşii urmăreau să-şi întindă
stăpânirea peste pământuri străine; au biruit cei care-şi
apărau ţaca. Ajungem la Eleusis. în marginea şoselei, pe o
mică movilă stă o tânără grecoaică, de o rară frumuseţe,
îmbrăcată în negru şi având înfiptă în păr o pană de corb:
o apariţie statuară. S-a întâmplat să fie acolo la sosirea
noastră, deci simplă coincidenţă? Sau i i e parte dintr-un
plan sau dispozitiv turistic? Greu de aflat. Cert este l i
imaginea tinerei grecoaice ne impresionează puternic, pe
soţia mea i pe mine. Aci, la Eleusis - astăzi oraş industrial -
sunt ruinele templului ridicat în cinstea zeiţei Demeter,
zeiţa agriculturii. Povesteşte mitologia că pe când ea îşi
căuta fiica, Persefone, cea răpită de Hades, zeul
infernului, a ajuns aci şi că stăpânitorul locului, regele
Kclcos, i-a dat ospitalitate. Drept mulţumită, zeiţa i-a
dăruit fiului regelui, lui Triptolem, primul bob de grâu şi 1-
a învăţat cum să-1 înmulţească, prin cultivarea
pământului. în cinstea zeiţei şi a binefa-cerii ci, au fost
întemeiate aci vestitele „mistere eleusiene" la care nu
puteau participa decât cei iniţiaţi. Marea e de o culoare
nemaiîntâlnită: un albastru-azur, pe care nu l-am mai
văzut nicăieri. Mergem de-a lungul ei şi trecem prin
marginea Megarei, vechi oraş elen, ale cărui vestite vase

437
de ceramică au fost imitate de strămoşii noştri geţii, aşa
cum arată descoperirile de la Fundeni, din marginea
Bucureştilor, de la Snagov, de la Popeşti, pe Argeş şi din
alte locuri. înaintăm, de-a lungul coastei spre vest şi
înainte de a trece peste canalul Corintului, facem un scurt
popas pentru o cafea sau răcoritoare; n-avem timp destul
să ajungem la Lutraki, pe coasta de nord a golfului de
Corint, staţiune balcnară termală renumită. Canalul leagă
golful Saronic al Mării Egee cu Golful Saronic al Mării
Ionice, scurtând drumul spre Adriatica -drum care mai
înainte trebuia să dea ocol Peloponezului - cu 185 de mile,
aşadar cu 333 de kilometri. Ideea de a săpa canalul au
avut-o şi anticii - împăratul roman Neron şi începuse
lucrările - dar ea nu s-a realizat decât la finele secolului al
XlX-lea, durând mai bine de un deceniu (1882-1893).
Canalul are 6.343 de metri lungime, 23 de metri lăţime şi
o adâncime de 8 metri; e săpat în genere, în stâncă. Pe
deasupra lui sunt încă două poduri: unul pentru şosea,
altul pentru calea ferată. Ne oprim câteva minute pe pod
şi privim tranşeea adâncă în fundul căreia se află canalul;
avem norocul să vedem trecând spre Marea Ionică unul
din vapoarele care fac mereu legătura între cele două
mări. Dincolo de pod e Peloponezul sau Moreea, cu
vechile aşezări celebre de la Corint, Olimpia, Argos,
Mycene şi Sparta. Din păcate, excursia nu prevede decât
Corintul, aşa că amânăm restul pentru altă dată. înainte

438
de a ajunge la Corintul modern, trecem printr-o câmpie
mănoasă, cultivată cu viţă de vie - de aici provin faimoşii
struguri de Corint - cu lămâi şi mandarini. Oraşul nou a
fost refăcut
după puternicul cutremur din 1928. Nu ne oprim
decât zece minute la un negustor de „suveniruri"; are
frumoase şi ieftine medalii în argint cu motive antice.
Când ne îndoim că ar fi argint, negustorul îşi dezvoltă
toată elocinţa şi - arătându-ne un semn de marcă - după
el „poincon"-ul legal - ne convinge. După vreun sfert de
ceas ajungem la ruinele vechiului Corint. Oraşul vestit prin
bogăţia, luxul, eleganţa şi miile sale de curtezane. Dar
tocmai această bogăţie şi lux aţâţând cupiditatea şi
invidia romanilor, au fost una din cauzele distrugerii lui.
Generalul Mummius îl ocupă, fără greutate, în anul 164
înainte de era noastră şi îl distruge. Pe filozofi, închişi în
cuşti, îi trimite la Roma, ca şi statuile şi lucrurile de preţ.
Spun gurile rele că acest grozav ostaş ar fi poruncit
soldaţilor săi că dacă strică cumva statuile, le sparg sau le
ciumbresc, să le facă la loc, numaidecât, în douăzeci şi
patru de ore. Cezar şi-a dat seama de însemnătatea
locului şi a refăcut oraşul cu colonişti romani. Vizităm
ruinele - templul lui Apollo, construit între anii 550 şi 525
înainte de era noastră, apoi piaţa de mari proporţii, unde
se ţineau întrunirile cetăţenilor şi se luau hotărârile, piaţă
numită de greci agora, după aceea vechiul teatru, în

439
sfârşit basilica iuliană, din vremea împăratului Octavian
August. Muzeul cuprinde ceramică preistorică, miceniană,
greacă arhaică şi clasică, precum şi statui de împăraţi
romani, sarcofage romane şi vestigii bizantine. Dominând
vechiul Corint, se înalţă pe o creastă stâncoasă,
Akrocorintui, citadela unde se refugiau locuitorii în vreme
de primejdie, citadelă impresionantă, cu ziduri puternice.
Aci au stăpânit timp de un secol şi jumătate (1210-1358)
„francii" aşadar baronii francezi ai cruciadei a patra apoi
mai târziu, turcii şi pentru câteva decenii, veneţienii
(1687-1715). Ne întoarcem la Atena, de unde vom pleca a
doua zi la Delfi, la vestitul templu al lui Apollo.
E o dimineaţă splendidă, drumul îl facem tot cu
autocarul. Statul grec a construit şosele asfaltate spre
toate locurile de interes turistic. Până la.Eleusis urmăm
aceeaşi şosea ca pentru Corint. Apoi cotim spre dreapta şi
prin Mandra şi Erythrea, trecând prin regiuni muntoase,
ajungem la Teba, oraş celebru în antichitate. De aci ne
îndreptăm spre Livadia. Pe drum observ livezi de măslini,
fiecare măslin fiind numerotat cu vopsea roşie. întreb
rostul acestei numerotări şi aflu că este semnul
proprietăţii. în felul acesta se ştie că Ianakis, de pildă, are
treizeci de măslini, numerotaţi de la 315 la 344, din care a
dat fetei sale, la măritiş, ca zestre, zece măslini, de la 315
la 324. Măslinul e un II hore - am putea să-i spunem şi
pom - care trăieşte sute de ani; rod nu face decât după

440
treizeci de ani. A-l tăia e o crimă; în antichitate ;iccastă
crimă se pedepsea cu moartea. Mergem mai departe spre
vest, urcând, şi ajungem la un loc în apropiere de
târguşorul Arachova de unde ai o frumoasă vedere asupra
văii Pleistos şi în general asupra vecinătăţilor. Pe partea
stângă a şoselei sunt mici locuri de cultură, mici ogoare,
cu un pământ gălbui, sărăcăcios, înconjurate cu împrej-
muiri de piatră, cum era altădată - azi tot mai rar - în
Dobrogea. Stând chiar în apropierea unui asemenea loc,
am văzut un ţăran grec apropi-indu-se cu un săculeţ de
vreo 15 kilograme la spate, odihnindu-se câteva clipe pe
împrejmuirea de piatră şi apoi deşertând săculeţul pe
locul lui: era pământ negru, bun, cărat cu mare trudă, de
jos, de departe, din vale, cu spinarea, spre a-şi îmbunătăţi
cât de cât pământul ogorului lui. Ce n-ar da ei să aibă
cernoziomul Bărăganului sau Burnazului nostru! Ajungem
la Delfi. în dreapta şoselei, se înalţă maiestuoase, stâncile
Fedriade, suind sute de metri spre cer. îţi vine, pur şi
simplu, ameţeală, când laşi capul pe spate ca le poţi privi
vârfurile.. Deasupra acestor vârfuri se rotesc vulturi care-
şi au cuiburile pe înălţimile inaccesibile. Aşa se roteau - zic
izvoarele - şi acum două mii de ani; li se spunea „vulturii
lui Zeus". în spatele Fedriadelor, spre nord-est, se înalţă
celebrul munte Parnas (2.457 metri) despre care grecii
vechi credeau că era lăcaşul muzelor. Nu i-am putut zări
partea superioară şi vârful, când am trecut în dreptul lui,

441
înainte de Arachova, deoarece era învăluit în neguri.
Vizităm mai întâi ruinele templului lui Apollo, zeul
soarelui. Construirea lui, pe o prispă a «muntelui, la
poalele Fedriadelor, într-un loc sălbatic şi măreţ, a fost
bine chibzuită ca să inspire pelerinului venit din toată
lumea greacă respect şi teamă totdeodată. Nu totul este
însă copleşitor. Dacă priveşti spre stânga, vezi jos,
departe, o întinsă livadă de măslini şi dincolo de râul
Pleistos, la ţărmul mării, oraşul Itea, numit în antichitate
Krissa. Aci soseau pe mare cei ce veneau să consulte
„oracolul" de la Delfi, să afle voinţa zeilor, înainte de a
întreprinde o expediţie, de a întemeia o colonie, de a face
o căsătorie etc. Răspunsurile erau date de Pythia, o
femeie tânără aleasă dintre localnice, care stând pe un
trepied în interiorul templului şi sub influenţa fumigaţiilor
cu frunze de laur şi a emanaţiilor ce ieşeau în acel loc din
pământ rostea cuvinte incoerente ce erau
apoi aranjate într-o anumită ordine de preoţii
templului. Adesea, „oracolele" de la Delfi aveau un
caracter ambiguu, putând fi interpretate în două sensuri
diferite. In schimb, inscripţia ce se putea citi în templul de
la Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi" era destul de clară şi
dacă oamenii ce veneau să consulte voinţa zeilor ar fi
aplicat-o lor înşişi, ar fi putut evita o sumă de greşeli, de
hotărâri pripite şi de neplăceri. Vedem amfiteatrul, apoi
muzeul unde este expus, printre altele, un cvadrigiu, adică

1
Ceea ce în anul 1976 şi până în 1989 era o imposibilitate. Singurele excursii
„organizate" - de multe ori fără paşapoarte individuale, ci pe liste colective cercetate şi
442
aprobate în prealabil - se efectuau în unele ţări socialiste „frăţeşti": Ungaria (puţine).
Cehoslovacia, Bulgaria, RDG. După 1980 Polonia era lăsată deoparte (din cauza mişcării
„solidarnosâ", iar în URSS - după venirea lui Mihail Gorbaciov, puţin de tot.
un vehicul cu două roţi tras de patru cai pe care-i mână
conducătorul, stând în picioare în vehicul; totul, de bronz
aurit. Aici, la Delfi, erau strânse tezaurele pe care cetăţile
greceşti le închinau lui Apollo precum şi numeroase statui
şi ofrande. Mai jos de Delfi, cu vreo doi kilometri, pe
drumul spre Arachova, se afla şi se află încă, o fântână cu
apă rece şi cristalină, fântâna Castaliei care servea pentru
spălarea templului lui Apollo şi pentru abluţiunile
preotesei Pythia, înainte de a pronunţa oracolele.
Impresionaţi de cele văzute şi de drum, luăm masa într-
unui din restaurantele locului. Patronul ne serveşte ca
hors d'oevres nişte măsline mari, umplute, delicioase.
Când îi lăudăm fără rezerve, acest fel pe care, ce-i drept,
nu l-am mai gustat până atunci, se înroşeşte de plăcere şi
după ce ne întreabă, în franţuzeşte, „e bun, nu-i aşa?", ne
aduce o farfurie lungă, plină de asemenea măsline,
trataţie din partea sa. Am observat în mai multe rânduri:
grecii sunt foarte sensibili dacă lauzi ţara lor, obiceiurile
lor, cântecele lor, mâncarea lor; imediat fac un gest
prietenesc; îţi deschid braţele şi nu arareori punga. Sunt
patrioţi, ceea ce-i spre cinstea lor sunt şi foarte
individualişti şi susceptibili. Profesorul Russo mi-a spus
odată, când eram, la rându-mi, profesor: „pe doi greci să
nu-i pui faţă în faţă decât dacă ţi-au cerut-o în mod
expres". Ne întoarcem seara târziu la Atena; mă gândesc
cât le-ar folosi studenţilor de la istorie ca şi celorlalţi, de la

443
alte discipline, o asemenea excursie, la Constan-tinopol şi
în Grecia, cum şi-ar îmbogăţi cunoştinţele şi înţelegerea
faptelor din trecut, cum s-ar bucura la vederea atâtor
frumuseţi ale lumii. Va trebui să organizăm asemenea
excursii.1

444
 AMINTIRI
PARTEA A DOUA

445
 Notă introductivă la partea a doua

A doua parte din amintiri cuprinde numai şapte ani -

1938-1947 -dar ani de intensă istorie, cu implicaţii
profunde şi cu mari consecinţe atât pentru poporul
nostru, cât şi pentru Europa şi, în genere, pentru întreaga
lume. Este răstimpul în care se pregăteşte şi izbucneşte
cel de-al doilea război mondial - cataclism într-adevăr
mondial prin proporţiile lui, incluzând nu numai uscatul,
dar şi oceanele şi mările, război în urma căruia apare o
nouă lume, lumea energiei nucleare. E un răstimp de
imense suferinţe, de dezlănţuire a forţei brutale, amintind
că omul nu e deloc acea fiinţă înţeleaptă („homo
sapiens") închipuită de gânditorii idealişti, ci mai degrabă
urmaşul milioanelor de ani ai preistoriei, când măciuca şi
bolovanul constituiau „dreptul" -dreptul celui mai tare.
Am fost nu numai martor la întreg acest răstimp, dar
am şi participat, în anii 1938-1940, la desfăşurarea vieţii
noastre publice. Fiind parte, e greu să fiu şi judecător. Mă
voi mărgini deci să înfăţişez o seamă de fapte, să descriu o
seamă de oameni şi de împrejurări. Pentru unele din
aceste fapte şi pentru unii din aceşti oameni, aprecierile
sau judecăţile de valoare vor rezulta de la sine; pentru
rest trebuie să aşteptăm judecata viitorului. Cu speranţa
că amintirile de faţă vor contribui la această judecată,

446
doresc cititorilor mei răgazul şi liniştea sufletească
necesare spre a lua cunoştinţă de o lume dispărută.

Desfăşurări politice în 1938-1939

O mie nouă sute treizeci şi opt a fost un an de
cumpănă, un an de schimbări care însemnau încheierea
unei epoci şi prevesteau furtuna. Alegerile din decembrie
1937 dăduseră un rezultat neaşteptat şi surprinzător:
guvernul liberal, având în frunte pe Gheorghe Tătărescu,
nu izbutise să obţină cele 40 la sută din voturi care,
potrivit legii electorale, asigura cu ajutorul „primei" o
majoritate parlamentară confortabilă, deci posibilitatea
de a legifera aşa cum voia. Pe măsură ce

447
 soseau rezultatele votului, pe judeţe, se observa că
atingerea cotei de 40 la sută e tot mai problematică şi că,
în schimb, se înregistra o creştere a voturilor extremei
drepte, a organizaţiei conduse de Corneliu Zelea
Codreanu. îngrijorat de situaţie, unul din prefecţi - e
vorba de Marin Florescu, prefectul de Hotin, care mi-a
mărturisit-o două decenii după eveniment, în 1957 - a
propus lui Richard Franasovici, ministrul de interne să ţină
„în rezervă" rezultatele judeţului său, eventual şi ale unui
alt judeţ, pentru a putea acoperi „diferenţa" până la 40 la
sută. Asemenea manipulări se practicaseră obişnuit în
alegerile din perioada interbelică, exceptând doar pe cea
făcută de naţional-ţărănişti în 1932 (vezi partea întâi, p.
231) aşa încât propunerea nu avea un caracter
extraordinar. Franasovici însă n-a acceptat, spunând că
are dispoziţie de la prim-ministru ca alegerile să fie
complet libere. Dăduse oare Tătărescu, din proprie
iniţiativă, această dispoziţie sau îi fusese recomandată ea
de către rege? Greu de dat un răspuns sigur, acum că toţi
protagoniştii au încetat din viaţă. Oricare ar fi el, cert este
că rezultatul alegerilor a fost următorul: 35,92% pentru
liberali, 20,40% pentru naţional-ţărănişti, liberalii lui
Gheorghe Brătianu, 3,89 Totul pentru Ţară, 15,58%
(extrema dreaptă) şi 9,15%o pentru partidul naţional
creştin condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza; Partidul
Maghiar 4,43%; Partidul Ţărănesc - Radical 2,25% etc.

448
 Ca urmare a acestui rezultat, „prima" n-a mai fost
acordată partidului de la guvern - nu obţinuse 40 la sută,
ci a fost repartizată tuturor partidelor care aleseseră
deputaţi, dublând numărul acestora. Aşadar, liberalii lui
Gheorghe Tătărescu - Dinu Brătianu avură 152 deputaţi,
aceia ai lui Gheorghe Brătianu 16, ţărăniştii 86, Zelea
Codreanu 66, iar A.C. Cuza 39. Nu mai exista deci o
majoritate certă parlamentară, nici putinţa prin urmare a
continuării guvernării de către Tătărescu.
Dar Parlamentul nou ales nu se mai convocă şi
lucrurile luară un alt curs. Guvernul Tătărescu îşi prezentă
demisia, iar regele însărcina la 28 decembrie 1937, cu
formarea noului guvern pe Octavian Goga care, aliat cu
A.C. Cuza, obţinuse în alegeri, aşa cum am arătat, un
număr redus de voturi. Era aşadar un guvern al unei
formaţii politice secundare. Normal ar fi fost să se facă
apel la un guvern de coaliţie sau la un guvern al uneia din
cele două formaţii care obţinuseră mai multe voturi:
liberalii sau naţional-ţărăniştii. Cu atât mai mult cu cât
partidul liberal era pe cale să se reîntregească. Gheorghe
Brătianu îşi dădea scama - după şapte ani şi jumătate de
opoziţie - că şansele lui de acţiune vor fi mult mai mari,
reîntregind partidul. La aceeaşi concluzie ajunsese şi Dinu
Brătianu, şeful familiei şi preşedintele ramurci majoritare
liberale. începură deci tratativele, stabilindu-sc ca
încadrarea partizanilor lui Gheorghe Brătianu în

449
organizaţiile judeţene să se facă ţinându-se seama de
situaţia locală, de către o comisie centrală. La Putna -
actualul judeţ Vrancea - şefia organizaţiei mi-ar fi revenit
mie, ca unul ce mă alesesem în trei alegeri succesive 1932,
1933, 1937 - deputat liberal de opoziţie. Fruntaşii locali, în
cap cu Vasile Ţiroiu, fost prefect în guvernarea 1933-1937
şi podgorean de scamă erau de acord; rămăsese numai ca
hotărârea să fie ratificată de comisia centrală. începusem
chiar, fiind sigur de această ratificare, propaganda
electorală pentru noile alegeri, tipărind un prim rând dc
manifeste, când avu loc o nouă întorsătură a
evenimentelor.
Guvernul Goga-Cuza, care avea ca ministru dc externe
pe Istrate Miccscu, remarcabilul jurist dar instabilul om
politic, nu fu în stare să domine situaţia. Partizanii
guvernului, în special cuziştii, se dedară la excese dintre
care unele, mai grave, în Transilvania, la Oradea şi la Cluj.
începu să sc creeze o stare de nesiguranţă; avură loc
retrageri masive ale depunerilor din bănci şi transferuri
importante de capitaluri în străinătate. Oamenii dc afaceri
din ţară, marii industriaşi şi marii bancheri, întruniţi la
„Clubul miliardarilor" din Calea Victoriei 163 -
proprietatea fostei regine Elisabeta a Greciei - în seara
zilei dc 9 februarie 1938, ajunseră la concluzia că situaţia e
gravă, că sc impune îndepărtarea guvernului şi aduseră la
cunoştinţa regelui - probabil prin Malaxa - opinia lor. A

450
doua zi, la 10 februarie, guvernul Goga-Cuza îşi dădea
demisia şi era înlocuit printr-un guvern prezidat de patri-
arhul Miron Cristea, dar în care rolul prim îl juca Ministrul
dc interne Armând Călinescu. Miron Cristea avusese un
rol însemnat la Adunarea de la Alba Iulia, de la 1
decembrie 1918, şi tăcuse parte din delegaţia care
adusese la Bucureşti, spre a înfăţişa regelui Fcrdinand,
moţiunea dc unire a Transilvaniei cu România.
Transilvănean de fel, din Topliţa, urcase treptele ierarhiei
bisericeşti şi ajunsese, în 1925 patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române. Avea un chip înfaţişător, prestanţă şi
era şi un bun gospodar. între timp, Istrate Micescu
alcătuia un proiect de Constituţie menit să înlocuiască pe
aceea din 1923.
Câteva cuvinte despre autorul proiectului, autor pe
care am avut prilejul să-1 cunosc mai de aproape cât a
făcut politică alături de Gheorghe Brătianu. Profesor la
Facultatea de Drept din Bucureşti, excelent orator, cu o
mare cultură clasică - l-am auzit adeseori citând fraze şi
chiar pasagii întregi din scriitorii latini sau greci şi i-am
văzut frumoasa-i bibliotecă cuprinzând ediţii rare, legate
în piele, în casa din Intrarea Zalomit, vecină cu Cişmigiul -
Miccscu era un redutabil avocat, temut şi admirat, atât în
procesele de drept civil, cât şi în faţa Curţii cu Juri. Avea
însă un cusur, comun de altfel multor avocaţi mari: nu
alegea procesele după dreptatea cauzei, ci după onorariul

451
care i se oferea. O ciudăţenie: n-a publicat nimic, nici
cursul de la facultate, nici vreun volum de pledoarii. Aşa
încât amintirea talentului şi culturii lui nu va rămâne
decât prin însemnările celor ce l-au auzit vorbind, iar nu
prin vreo operă proprie tipărită. Admirator continuu, dar
succesiv al sexului frumos, a fost însurat de patru ori.
Proiectul de constituţie publicat la 20 februarie 1938,
aprobat printr-un plebiscit oral la 24 ale lunii şi promulgat
la 27 februarie, sporea mult puterile regelui care devenea
şi de drept, nu numai de fapt, cum fusese până atunci
arbitrul vieţii publice. Se înfiinţa apoi, prin decret lege, la
31 martie, un Consiliu de coroană, organ consultativ cu
consilieri regali, numiţi de rege şi remuneraţi, aceştia erau
foştii prim miniştrii: Gheorghe Tătărescu, Dr. Constantin
Angelescu, Nicolae Iorga, Gheorghe Gh. Mironcscu, Iuliu
Maniu, Alexandru Vaida-Voevod. Cu o zi mai înainte, la 30
martie, avusese loc o remaniere a guvernului Miron
Cristea: generalul Ion Antonescu, ministru de război,
fusese înlocuit prin generalul Gh. Argeşanu. Pentru cine
cunoştea firea lui Antonescu, opinia extraordinară pe care
o avea despre el însuşi, îşi poate închipui lesne ce a
însemnat această îndepărtare din guvern. Nemulţumirea
nu s-a sfiit să şi-o arate în chip categoric, ca şi aprecierile
la adresa regelui. Ceea ce a avut drept urmare pedeapsa
domiciliului forţat la Mănăstirea Bistriţa din judeţul
Vâlcea. Regimul nu era însă riguros: îl puteau vizita acolo

452
unele persoane ca Mihai Antonescu, care s-a ocupat de
procesul de bigamie al generalului şi 1-a câştigat.
Generalul era acuzat că, înainte de a se fi desfăcut prima
căsătorie, înainte de a se fi transcris divorţul, contractase
a doua căsătorie.
A urmat, tot la 31 martie 1938, desfiinţarea tuturor
partidelor politice, curmându-se astfel, legal, o stare de
lucruri care dăinuia de circa optzeci de ani. Zicem legal
deoarece, în realitate, partidele au continuat să existe, cu
organele lor de conducere şi cu nucleele organizaţiilor
judeţene, aşa cum s-a dovedit în zilele ce au premers
abdicării lui Carol al II-lea; ele n-au mai acţionat însă pe
faţă, la club şi prin întruniri publice. Fruntaşii liberali se
întâlneau din când în când la Dinu Brătianu acasă, pe
Calea Dorobanţi, după cum fruntaşii naţional-ţărănişti se
întâlneau la unul din ei, când venea Iuliu Maniu la
Bucureşti.
Sufletul guvernului Miron Cristea era însă, după cum
am spus, Armând Călinescu. Inteligenţă vie şi politică,
iubind puterea, în special pentru faptul că-i da putinţa de
a decide în chestiile controversate şi de a aplica ideile ce
le avea în privinţa politicii interne şi externe a statului,
Călinescu a fost, incontestabil, o personalitate de prim
rang a vieţii noastre publice, un adevărat om de stat.
Adversar hotărât al extremei drepte, al Gărzii de Fier, în
care vedea o primejdioasă orientare de tip hitlerist, el n-a

453
ezitat să recurgă la măsuri extreme pentru a decapita
această mişcare. De aici i s-a tras şi moartea, după cum
vom arăta mai jos.
Armând Călinescu a fost un adept hotărât al politicii
noastre externe, alături de Franţa şi Anglia. Ştia că Reich-
ul hitlerist urmăreşte stăruitor desfiinţarea tratatelor care
încheiascră primul război mondial şi consacraseră
înfrângerea ei militară. Ştia că acelaşi Rcich voia
schimbarea hotarelor fixate prin amintitele tratate. Era
normal deci să urmărească politica de alianţă cu Franţa şi
Anglia, alături de care realizasem statul naţional unitar.
Guvernul francez ştia că se poate bizui pe Armând
Călinescu şi, în semn de înaltă preţuire, îi va conferi atunci
când el va fi prim ministru, după moartea lui Miron
Cristea, cea mai înaltă decoraţie franceză: Legiunea de
onoare în gradul de mare cruce.
Cum se explică succesul Gărzii de Fier în alegerile din
decembrie 1937? Cum de a ajuns această organizaţie să
obţină adeziunea unei părţi din tineret? Sunt mai multe
elemente de care trebuie să se ţină seamă. Unul din ele
era personalitatea şefului organizaţiei, Corneliu Zelea
Codreanu. Fiu al lui Ion Zelea Codreanu - carc-şi
schimbase numele de origine poloneză, Zelinski, în Zelea -
urmase liceul militar de la Mănăstirea Dealul şi
deprinsese din această şcoală limbajul de comandă şi
disciplină.

454
 Nu era un bun vorbitor - în parlamentul din 1932 -
1933 în care se alesese împreună cu alţi patru partizani n-
a rostit nici o cuvântare deosebită, relevându-sc doar la
comunicări. Se adresa partizanilor, în genere, prin ordine,
redactate scurt, în stilul militar. Era înalt, înfaţişător,
îmbrăcat, ca şi tată-său în costum ţărănesc, şi exercita un
fel de putere magnetică asupra celor ce-1 urmau. Şi-a
început cariera politică alături de A.C. Cuza, de care s-a
despărţit apoi în 1927; s-a făcut cunoscut - tristă
celebritate - prin faptul că a împuşcat mortal pe prefectul
de poliţie din laşi, Manciu, care prigonise pe o scamă din
partizanii săi. în procesul care a urmat şi care a fost
strămutat din Iaşi la Craiova, juraţii l-au achitat. Al doilea
element care explică succesul din decembrie 1937 a fost
programul său de caracter mistic, naţionalist şi
demagogic. El apare chiar de la început, prin numirile
succesive pe care lc-a purtat organizaţia ce conducea. A
început ca „Legiunea Arhanghelul Mihail", a continuat sub
forma „Gărzii de Fier" şi a terminat sub titulatura „Totul
pentru ţară". Se punea accent pe slujbe religioase, pe
invocarea vitejiei strămoşeşti, pe ascultare absolută şi pe
spiritul de sacrificiu. Sub raportul organizării, se pornea
de la principiul nucleului care se forma în instituţii şi
întreprinderi şi ai cărui membri depuneau jurământ de
credinţă. Exista un senat legionar, alcătuit din fruntaşii
mai în vârstă şi cu autoritate. Erau de asemenea tabere de

455
muncă. Un rol important avea uniforma: cămaşa verde,
centură şi diagonală, imitând în oarecare măsură
uniforma militară. Salutul era cel hitlerist: cu braţul stâng
ridicat şi palma deschisă. Se făceau marşuri şi se cântau
cântecele lor, nu lipsite dc vigoare, alcătuite de un tânăr
compozitor, Nelu Manzati. Nu e de mirare că acest
amestec mistico-naţionalist a atras o sumă dc tineri, între
care şi preoţi. Din nefericire şi unii învăţaţi ca Dan
Barbilian, profesor universitar de matematici, P.P.
Panaitescu, profesor universitar de istoria românilor, cu
specială privire la relaţiile cu slavii, şi Vasile Cristescu,
profesor secundar de istorie. Aceştia doi din urmă
începuseră ca partizani ai lui Gheorghe Brătianuţ fiind
printre subscriitorii apelului către intelectuali pe care-1
lansasem în iunie 1930. Panaitescu a participat, în toamna
aceluiaşi an, şi la congresul organizaţiei de Durostor unde
a ţinut o cuvântare. în anii următori însă, atât el, cât şi
Vasile Cristescu s-au îndepărtat de liberali şi s-au apropiat
de Garda de Fier. Când l-am întrebat pe Vasile Cristescu -
căruia îi publicasem un studiu de istorie antică la secţia
istorică a Fundaţiilor - de ce îşi schimbase orientarea şi de
ce se apropie de o organizaţie extremistă, mi-a răspuns:
„Voi -adică liberalii georgişti - sunteţi prea moi, n-aveţi
destulă energie". „Să nu regreţi - i-am replicat eu; adu-ţi
aminte de zicala veche: cine scoate sabia, de sabie va
pieri". Aşa a şi fost, după cum voi arăta mai los. Dar, pe

456
lângă tineret, atras de ideologia mistico-naţionalistă, de
portul uniformei, de cântece, şi pe lângă cei câţiva - puţini
- oameni dc ştiinţă, s-au adăogat aceia care nu izbutiseră,
din lipsa însuşirilor necesare, să se afirme în vechile
organizaţii politice şi care sperau să sc impună şi să joace
un rol în această nouă organizaţie. N-au lipsit nici
fondurile necesare campaniei electorale; pe lângă ce se
strângea din cotizaţii şi donaţii, unii industriaşi, gândindu-
se că s-ar putea să ajungă la putere legionarii, îşi luau
măsuri de precauţie ajutându-i cu bani, întocmai cum unii
industriaşi germani au ajutat pe Hitler înainte dc 1933 - s-
au adunat şi fonduri externe, hitleriste. Unul din canalele
prin care se transmiteau aceste fonduri era - după cât se
pare -reprezentanţa din ţară a faimoasei „I.G. Farben
Industrie", marele concern chimic şi farmaceutic de la
Leverkusen am Rhein. Omul de legătură era
conferenţiarul de logică de la Universitatea din Bucureşti,
Nae Ionescu. Am aflat-o fără să vreau, chiar dc la el însuşi.
Mă întorceam, pe jos, într-o zi de toamnă, în septembrie
1938, de la Lacuri şi mergeam pe şoseaua care răspunde
la monumentul aviatorilor. La un moment dat, simt că se
opreşte lângă mine, la marginea trotuarului, o maşină, şi
o voce cunoscută mă întreabă: „Unde mergi, domnule
profesor?" Mă uit: era Nae Ionescu; la răspunsul meu că
mă duc în oraş, mă pofteşte în maşină. Era un Mercedes,
o splendoare de maşină sport, deschisă, dc două locuri,

457
căptuşită cu piele roşie, strălucind de frumuseţe.
„Frumoasă maşină - îi spun eu - e a dumitale?" „Da, e a
mea; e un cadou pc care mi 1-a făcut! «I.G. Farben» ale
cărei interese lc reprezint aici". N-am mai insistat; era clar
şi am schimbat subiectul, vorbind despre viitorul său curs
de la Facultate.
Curios acest om, Nae Ionescu, un amestec de
inteligenţă satanică, de filozofie compozită, jumătate
raţionalistă, jumătate mistică, de talent real de vorbitor,
fascinând tineretul, cu apetituri mari politice şi de ,
jouisseur". Una dintre cărţile lui, „Roza vânturilor", cu
prefaţă de
Mircea Eliade spune mai puţin decât spune viaţa lui.
în tinereţe, a avut
0 chestie neplăcută cu banca Marmorosch-Blank,
chestie din care a scăpat datorită magnanimităţii lui
Aristide Blank şi generozităţii doctorului loan Cantacuzino
care era preşedintele consiliului de administraţie al
amintitei bănci. La Facultatea de Litere ţinea cursuri care
atrăgeau tineretul, pledând pentru ideile de dreapta, la
modă atunci, dar n-a fost în stare să dea un compendiu de
logică, specialitatea conferinţei sale. De ipostaza lui ca
reprezentant al lui „I.G. Farben Industrie" am amintit mai
înainte. A servit dreapta şi în calitate de director al
ziarului „Cuvântul", în care au scris o seamă de
reprezentanţi ai ei, între alţii şi P.P. Panaitescu, cu

458
faimosul său articol despre „oamenii de treabă": legiunea
n-are nevoie de astfel de oameni, ci de oameni de
acţiune, oameni hotărâţi. La urmă, relaţiile lui Nae
Ionescu cu legionarii începuseră să se răcească. A murit
înainte de vreme.
Tocmai în legătură cu Germania hitleristă a făcut
Corneliu Codreanu o declaraţie care i-a fost fatală. A
declarat anume - la
1 decembrie 1937, în ajunul alegerilor - şi declaraţia
a apărut în ziare -că de îndată ce va lua puterea, va
schimba politica externă a ţării şi se va alătura Germaniei
hitleriste. A spus textual: „Eu sunt contra marilor
democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii
înţelegeri, eu sunt contra înţelegerii Balcanice şi n-am nici
un ataşament pentru Societatea Naţiunilor în care nu
cred. Eu sunt pentru o politică externă alături de Roma şi
Berlin". Şi a precizat: „în 48 de ore după biruinţa mişcării
legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul,
intrând astfel în linia misiunii sale istorice, în linia apărării
crucii, a culturii şi a civilizaţiei creştine".
Declaraţia a făcut senzaţie în ţară şi în străinătate şi 1-
a întărit pe Armând Călinescu în convingerea că atât
organizaţia legionară, cât şi şeful ei trebuie opriţi, prin
orice mijloc, deoarece constituiau o mare primejdie
pentru ţară.

459
 începutul acţiunii contra legionarilor 1-a constituit
arestarea, la 16 aprilie 1938, a lui Corneliu Zelea
Codreanu. Pretextul arestării a fost plângerea lui Nicolae
Iorga care primise de la şeful legionarilor o scrisoare
ameninţătoare. Plecându-se de la această scrisoare şi
referindu-se şi la alte învinuiri, i s-a făcut proces lui
Codreanu, proces care s-a încheiat la 26 mai prin
condamnarea lui şi a altor fruntaşi ai
I fărzii de Fier la zece ani de muncă silnică.
Condamnaţii au fost închişi în închisoarea din Râmnicul
Sărat, iar alţi fruntaşi în lagărul de la Miercurea Ciucului.
între timp, evenimentele externe se precipită. La 20
martie, trupele hitleriste pătrund în Austria; se proclamă
alipirea acestei ţări (,,Anschluss"-ul) lâ Germania. Devine
tot mai evident că Hitler nu se va opri aici, ci va continua
să-şi extindă dominaţia şi să desfiinţeze, în final, tratatele
prin care s-a consacrat înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor
ei în primul război mondial. Au loc consultări între statele
ameninţate. în iunie 1938, la Istanbul, regele Carol al II-
lea îl întâlneşte pe Kemal Atatiirk. La 31 ale lunii iulie, se
semnează la Salonic acordul între înţelegerea Balcanică şi
Bulgaria, prin care părţile îşi iau angajamentul să nu
recurgă la forţă în relaţiile dintre ele. Iar la 23 august, un
acord similar, la Bled, în Iugoslavia, între Mica înţelegere
şi Ungaria, prevăzându-se, de asemenea, să nu se recurgă
la forţă, se semnează în acelaşi timp un protocol româno-

460
jugoslavo-ungar în privinţa minorităţilor etnice. Cu cinci
zile mai înainte, la 18 august, se semnase la Sinaia un
acord între România, Franţa şi Marea Britanie (cu
adeziunea ulterioară a Germaniei şi a Italiei) prin care
statul român avea controlul exclusiv al navigaţiei pe
Dunărea maritimă.
în toamnă, are loc la Galaţi, pe iahtul regal, o întâlnire
a regelui Carol al II-lea, însoţit de primul ministru Armând
Călinescu, cu Beck, prim-ministrul Poloniei1. Acesta
formulase revendicări asupra ţinutului Teschen din
Cehoslovacia şi, simţind că se va pune problema
sudenţilor care erau revendicaţi de către Germania
hitleristă, venise să îndemne şi pe români să revendice
1 De fapt ministru de
ţinutul cu sate 2 din extremitatea de est a
româneşti(nota
externe al Poloniei
Cehoslovaciei,
C.C.G.). , la hotarul Maramureşului. Atât regele, cât
şi Călinescu
2 au fostdefoarte
E vorba surprinşi de propunerea lui
regiunea
Beck; răspunsul
satelor Apşa deînsăSus, n-a fost mai puţin categoric: Noi
de Mijloc
suntem aliaţi
şi de Jos, şi prieteni
Slatina etc. cu Cehoslovacia; cum am putea,
într-un ceas greu pentru ea, să facem un asemenea gest?
Beck a lăsat capul în jos şi conferinţa a luat sfârşit. Aceeaşi
atitudine am avut şi mai târziu, după atacarea Iugoslaviei
de către hitlerişti, când Ungaria a ocupat o parte din
Backa; atunci ni s-a sugerat, atât din partea hitleriştilor,
cât şi a guvernului ungar, beneficiar al „diktatului" de la
Viena, să ocupăm şi noi

461
 Banatul jugoslav. Răspunsul - ţara era condusă atunci
de generalul Ion Antonescu - a fost identic celui dat lui
Beck: „Suntem prieteni, vechi prieteni şi aliaţi cu
jugoslavii; cum am putea acum, când se află în situaţia
grea pe care o cunoaştem cu toţii, să ocupăm o parte a
teritoriului ei". Am dat, în ambele cazuri, răspunsul pe
care îl impunea omenia poporului nostru; am aplicat
totodată vechiul proverb românesc: „prietenul la nevoie
se cunoaşte". Când apoi, atât polonii, cât şi cehii au ajuns
sub ocupaţie nazistă, am primit pe teritoriul nostru şi i-am
ajutat pe toţi cei ce n-au vrut să rămână sub amintita
ocupaţie. Cităm în această privinţă - deşi n-ar mai fi
nevoie - declaraţia generalului ceh care a recunoscut
public atitudinea frăţească a României în timpul
evenimentelor din 1938-1939 şi care, la rându-i, a sprijinit
cauza României la congresul dc pace de la Paris, în 1947.
La finele lui septembrie şi începutul lui octombrie are
loc o vie activitate diplomatică din partea României cu
scopul de a împiedica un atac ungar împotriva
Cehoslovaciei şi o anexare a Slovaciei de către Ungaria.
Intre 15-18 noiembrie are loc o vizită a regelui Carol al II-
lea la Londra şi între 19-21 la Paris cu scopul dc a se
informa personal asupra politicii externe a Marii Britanii
şi a Franţei şi totodată de a obţine - ceea ce nu reuşeşte -
un ajutor economic şi militar din partea acestor două ţări.
Vizita continuă neoficial în Germania unde regele

462
întâlneşte pe Hitler la 24 noiembrie la Bcrghof şi apoi pe
Goering, la 25-26 noiembrie, la Leipzig; acesta din urmă
propune încheierea unui vast acord economic româno-
german.
Dar, în timp ce suveranul era în străinătate, au loc în
ţară tulburări şi atentate provocate de elementele
extremiste ale Gărzii de Fier. Se hotărăşte atunci
executarea căpeteniilor legionare care erau închise la
Râmnicul Sărat şi la Miercurea Ciucului. Cine a dat ordinul
de execuţie? Se datoreşte el lui Armând Călinescu sau a
fost o iniţiativă a regelui?
La Berghof, Hitler ceruse regelui Carol al II-lea să
aducă Garda de Fier la putere. Ceea ce ar fi însemnat o
totală schimbare în politica României şi, în acelaşi timp, şi
o ameninţare directă pentru rege. S-au adăugat ştirile
despre dezordinile din ţară provocate de elementele
extremiste dc dreapta. Toate acestea au determinat pe
rege să hotărască decapitarea mişcării legionare. „încă în
tren fiind, de pe teritoriul Cehoslovaciei - scrie I.
Mocsonyi-Styrcea, în „Amintirile" sale -Carol a telegrafiat
în ţară lui Gavrilă Marinescu, prefectul poliţiei
• 11>italei, să lichideze principalele căpetenii
legionare, în frunte cu < '.'/.. Codreanu"1. Rezultă că
iniţiativa execuţiilor a avut-o regele care I a adresat nu lui
Armând Călinescu, ci lui Gavrilă Marinescu. Putea MI a
acesta din urmă să acţioneze fără ştirea şi acordul lui

463
Călinescu? Mi se parc greu dc admis: era nu numai prim-
ministru, dar şi ministru de interne, deci superiorul direct
al prefectului poliţiei Capitalei. In orice caz, e sigur că, şi
dacă lucrul s-a făcut fară ordinul regelui, acesta l-a
aprobat tacit şi a continuat să aibă cele mai bune relaţii cu
Călinescu, pe care l-a numit la 1 februarie 1939, vice-
preşedinte al (Consiliului de Miniştri - demnitate nou
creată - şi la 7 martie, a doua zi după moartea patriarhului
Miron Cristea, prim-ministru.
Spre finele anului precedent, la 16 decembrie 1938, se
creează, prin decret-lege, Frontul Renaşterii Naţionale,
„organism politic unic", în locul partidelor politice
desfiinţate. Cu câteva zile mai înainte, pe seară, primisem
acasă un telefon dc la Armând Călinescu; mă întrebase
dacă nu vreau să particip la întemeierea acestui nou
organism; la răspunsul meu afirmativ, mă invitase să iau
contact cu Victor Iamandi, ministru de justiţie şi să
iscălesc actul constitutiv, ceea ce am şi făcut. Printre cei
care au iscălit acest act erau, în afară dc Călinescu,
Iamandi şi cu mine - Mihai Ralca, Mihai Ghclmegeanu.
Când am primit telefonul, aveam tocmai o consfătuire
la mine acasă cu câţiva prieteni şi cunoscuţi: Mihai
Antonescu, conferenţiar la Facultatea de Drept, Victor
Papacostea, conferenţiar la Facultatea de Litere,
Alexandru Roman, doctor în drept, Petre Strihan,
specialist în drept administrativ.

464
 Când le-am comunicat ceea ce îmi telefonase
Călinescu, am văzut în mod limpede pe faţa lor regretul că
n-au fost chemaţi şi ei să participe la întemeierea
Frontului. De altfel, îndată după aceasta,-consfatuirca s-a
terminat şi fiecare din oaspeţii mei s-a îndreptat spre
casă.
Armând Călinescu îşi dăduse seama că ţara nu putea
rămâne fară un organism politic şi că, în lipsa acestuia, se
1Petre Ilie, Relaţiile dintre
Garda de Fier şi Germania
lasă loc liber
nazistei, în propagandei gardiste care, deşi lipsită de cel
volumul împotriva
ce o întemeiasc,
fascismului. continua
Bucureşti 19 p.totuşi,
92 - cu un nou şef, Horia
Sima, să acţioneze
Amintirile local, în anumite centre, şi subteran.
lui I. Mocsonyi-Styrcea
Cred
se că ca
află necesitatea
manuscrisdclaa Institutul
se opune acţiunii gardiste a fost
un studii
de motivistorice
principal al înfiinţării Frontului. E şi opinia
şi social-politice
răposatului
de pe lângă Mihai Ralea,fond
CC al PCR, carenr.
a formulat-o
2, în scris într-un
articol. nr. 192 fila 189 (nota
dosar
La cinci zile după înfiinţarea Frontului, a fost numit
C.C.G.).
ministru dc externe Grigore Gafencu, un partizan hotărât
al politicii noastre alături de Franţa şi Anglia. De fel din
Bucovina, Gafencu se distinsese prin vitejie în timpul
războiului pentru întregirea statului naţional şi fusese
decorat cu ordinul „Mihai Viteazul". Bărbat frumos,
înfaţişător, minte ageră, bun observator, el ne-a lăsat
două cărţi remarcabile pentru împrejurările care au
precedat războiul germano-sovietic din 1941. Una este

465
préliminaires de la guère à l'Est", apărută în 1944, cealaltă
„Les derniers jours de l'Europe", Paris, 1946.
Primul gest pe care-1 făcu Armand Călinescu după
numirea sa ca prim-ministru, fu mobilizarea parţială a
armatei la 14 martie 1939, pentru a preveni un atac din
partea Germaniei şi a Ungariei. într-adevăr, uitând
angajamentele luate la 29 octombrie 1938 când, cu
acordul Franţei şi Angliei, ocupaseră teritoriile din
Cehoslovacia locuite de germani, Hitler invada la 15
martie 1939 restul Cehoslovaciei, fără să întâmpine vreo
rezistenţă armată, deşi oştirea acestei ţări era excelent
înarmată: numai cu tunurile şi cu tancurile luate, Hitler
înzestra 20 (douăzeci) de divizii germane, sporindu-şi în
chip însemnat potenţialul de război.

Rezident regal
La ordinul de mobilizare, poporul nostru răspunse cu
însufleţire. Lumea îşi dădea seama că era vorba despre
apărarea pământului patriei şi simţea că nu ne putem
bizui decât pe noi înşine, ca de atâtea ori în cursul istoriei.
Veniră deci şi tineri şi vârstnici şi îmbrăcară haina
ostăşească. La 17 martie, partidul comunist român, deşi
aflat în ilegalitate, dădea un manifest chemând poporul
întreg să apere ţara împotriva primejdiei hitleriste.
Aceeaşi preocupare şi la conferinţa, tot în ilegalitate, din
februarie 1939, a Partidului Comunist Român: sarcina

466
principală este mobilizarea poporului la lupta pentru
apărarea independenţei şi integrităţii Statului român.1
In toate versiunile oficiale ale evenimentelor -
aprobate de secţia de propagandă a PCR -din martie 1939,
se făcea obligatoriu referire la poziţia PCR în favoarea
apărării hotarelor. O atare afirmaţie cere o cercetare
documentară, cu reproducerea ad litteram a mărturiilor
referitoare.
Pentru ca să atenueze impresia pe care o făcuse
mobilizarea aimatei şi fiindcă prudenţa reclama totuşi
concesiuni pe tărâmul economic, Călinescu încheie, la 23
martie, un „Tratat de promovare a raporturilor
economice între Regatul României şi Reichul german". L-
am auzit spunând în zilele acelea: „dau grâu şi petrol ca să
nu dau sânge şi pământ". îndată după aceea, la 31 martie,
avea loc la Paris semnarea unui acord comercial şi a unui
protocol special între Franţa şi România, privind
produsele petrolifere. în acelaşi timp, se semna la
Bucureşti un acord cultural româno-francez. Iar la aprilie
1939, Franţa şi Anglia garantau integritatea teritorială a
României şi a Greciei1. Urma, la 11 mai, semnarea unui
amplu acord economic între România şi Marea Britanie,
prin care aceasta din urmă achiziţiona mari cantităţi de
grâne din recolta românească. Aşadar, o serie întreagă de
acorduri şi tratate care urmăreau, pe de o parte, să obţină
maximum de garanţii în vederea asigurării integrităţii

467
teritoriale a ţării, pe de altă parte să domolească prin
concesii economice pe eventualii atacatori în cazul unui
război care se vădea tot mai apropiat.
în interior, sunt de semnalat în acest răstimp o serie
de măsuri. La 4 august 1938, se publică Statutul de
funcţionare a Comisariatului general pentru minorităţi. E
1 De fapt, la 13 aprilie 1939,
primii miniştri Eduard Daladier şi
Neville Chamberlain, au făcut,
concomitent, o declaraţie
identică, la Paris şi la Londra, cu
următorul cuprins: „Guvernul
englez
încă una şi guvernul
din măsurilefrancez
luateatribuie
în vederea creării unui climat
cea mai mare
de solidaritate internă importanţă
prin satisfacerea doleanţelor
prevenirii
naţionalităţilor oricărei modificări
conlocuitoare 2. La 14 august 1938, zi
impuse
aniversarăprin a legiiforţă
ruralesau de subprinCuza Vodă, când au fost
ameninţarea
împroprietăriţicuţăraniiforţa şistatu-quo-
s-a desfiinţat boierescul, a apărut
ului din Mediterana
decretul-lege referitorşilaPeninsula
noua organizare administrativă a
Balcanică. Având
ţării. Se înfiinţau anumeîn zecevedere
diviziuni teritoriale numite
circumstanţele
ţinuturi, fiecare speciale
cuprinzând puse
maiînmulte judeţe şi conduse
evidenţă
de către underezident
evenimentele din
regal, echivalent cu subsecretarul de
ultimele
stat. Cel mai săptămâni,
mic ţinut cele douăal Sucevei, cu 17.070 de
era acela
guverne
kilometri au dat, cel
pătraţi, în consecinţă,
mai mare Argeş - numit ulterior
României
Bucegi - cuşi40.879.
GrecieiŢinutul
asigurarea că, -apoi Dunărea de Jos -
Dunărea
dacă va fi întreprinsă
avea 37.958 de kilometri o pătraţi,
acţiune al doilea ca mărime şi
punând
cuprindea în zece
pericol independenţa
judeţe; capitala era la Galaţi. Hotarele
lor în aşa fel încât cele două ţări
vor
468 considera că este în inetresul
lor vital să reziste prin forţă,
ţinuturilor încălcau hotarele vechilor provincii. Astfel,
ţinutul Argeş se întindea şi în Transilvania incluzând
judeţele Braşov şi Trei Scaune; ţinutul Timiş cuprindea şi
judeţul Arad, la nord de râul Mureş, precum şi jumătatea
de vest a judeţului Alba. Ţinutul Dunărea cuprindea două
judeţe din Muntenia, anume Brăila şi Râmnicul Sărat,
cinci din Moldova, adică Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova şi
Fălciu, două din Basarabia: Cahul şi Ismail şi un judeţ din
Dobrogea: Tulcea. Ţinuturile Prut şi Suceava se întindeau
de la Carpaţi până la Nistru. Cel dintâi cuprindea judeţele
Bacău, Neamţ, Baia, Roman, Vaslui, Iaşi, Botoşani, Bălţi şi
Soroca, cel de-al doilea, judeţele Câmpulung, Suceava,
Rădăuţi, Storojinet, Dorohoi, Cernăuţi şi Hotin. Ţinutul
Mării, pe lângă judeţele Constanţa, Caliacra şi Durostor,
intra şi în Muntenia, cuprinzând judeţul Ialomiţa, iar
ţinutul Olt, în afară de cele cinci judeţe din Oltenia,
cuprindea şi judeţul Olt din Muntenia.
Instituirea ţinuturilor, ca unităţi mari administrative, a
rezultat din nevoia descentralizării. Se ajunsese, ca în
vechiul regim administrativ, că pentru chestiuni mărunte,
de resort local, locuitorii din sate şi oraşe îndepărtate
trebuiau să vină în capitală. Şi în trecut se propusese
înfiinţarea de formaţii administrative mari, cuprinzând
mai multe judeţe: ne referim anume la aşa-zisele
„gubernii" ale lui Petre Carp, dar nu se trecuse la
înfăptuire. De data aceasta, din iniţiativa lui Armând

469
Călinescu, se înfiinţează ţinuturile. Rezidenţii puteau
rezolva o serie întreagă de probleme pe temeiul
delegaţiilor primite de la titularii departamentelor. în
fruntea judeţelor fură numiţi ca prefecţi colonei din
armata activă, iar în fruntea oraşelor, personalităţi civile
cunoscute ca buni gospodari. Situaţia oraşelor lăsa de
dorit din cauza instabilităţii consiliilor comunale şi a
primarilor. Nu exista continuitate în lucrările edilitare.
Aşa se face că în 1938, înainte de noua lege
administrativă, Armând Călinescu putea afirma în scris,
sub proprie iscălitură: „Se ştie oare că în România din 175
de oraşe, 114 nu au încă lucrări de «analizare? Se ştie că,
din 175 de oraşe, 108 nu au încă alimentarea cu apă
potabilă? Se ştie că un sfert din oraşele ţării nu au încă
lumină electrică?"1 De aceea noua lege administrativă
prevede gruparea tuturor serviciilor municipale: apă,
lumină, transportul în comun etc. „într-o administraţie
separată, cu un buget special, ale cărui venituri rămân
afectate exclusiv întreţinerii şi investiţiilor acestei
administraţii, întreprinderile vor fi obligate să
întocmească programe de înzestrare şi* ameliorare pe o
perioadă determinată şi pe baza unor directive unitare de
exploatare şi tarifare. Ele îşi vor constitui fonduri speciale
pentru a-şi asigura amortizarea, înnoirea şi dezvoltarea".
într-adevăr, începând cu această lege administrativă din
1938, gospodărirea oraşelor începu să progreseze,

470
serviciile edilitare să se îmbunătăţească atât cantitativ,
cât şi calitativ.
Am cunoscut pe o seamă dintre rezidenţii regali
numiţi de Călinescu în fruntea ţinuturilor. La ţinutul Olt fu
numit - la 1 februarie 1939 - Dinu Simian, fost naţional
ţărănist dintr-o veche familie de* transilvăneni aşezaţi în
Râmnicu Vâlcea şi având acolo întreprinderi industriale.
La Suceava, alegerea se opri asupra lui George Alexianu,
de fel dintr-un sat de pe valea Şuşiţei, din judeţul Putna,
profesor de drept constituţional comparat la
Universitatea din Cernăuţi, iar mai târziu, sub regimul
1Armând Călinescu, Spiritul
noului regim administrativ în
generalului Antonescu,
Enciclopedia României, guvernator
voi. II, al Transnistriei. în
fruntea ţinutului
Bucureşti, Suceava,
1938, p. Alexianu
3 (notele 1 şi 2 rămâne numai până la
1 februarie 1939 când fu transferat la ţinutul Bucegi. La
C.C.G.).
ţinutul
Mare Prut a fost numit
proprietar rural,Negruzzi,
având dar numai până la 1
februarie
case mari,1939, cândla în
cu etaj, locul lui veni Traian Ionaşcu,
Bucureşti,
profesorşi de
Galaţi drept 3 civil
Focşani. Loc laalbUniversitatea
în din Iaşi. La
Dunărea de Jos, primul rezident a fost Victor Cădere,
manuscris.
pfofesor la Universitatea din Cluj: fiind numit apoi
ambasador al României la Belgrad, în locul lui a fost
numit, tot la 1 februarie 1939, scriitorul acestor rânduri.
Sediul rezidenţii era palatul administrativ de pe strada
Domnească, fosta prefectură, o clădire solid construită,
din piatră şi cărămidă, iar locuinţa rezidentului în clădirea

471
fostă Robescu2, pe o stradă paralelă cu Domneasca
anume...3 Casa fusese reparată şi amenajată de
predecesorul meu, Cădere, aşa încât nu mi-a rămas de
pus la punct decât grădina, întinsă, terminându-se spre
est, la râpa dintre lunca Dunării şi a Brateşului. Prima
grijă, după ce am luat în primire, a fost întocmirea
planului de lucru şi a bugetului viitor, care începea peste
două luni. Planul de lucru s-a întemeiat pe câteva
considerente de ordin gospodăresc. Ţinutul Dunărea de
Jos cuprindea regiuni de stepă şi antestepă, cu
precipitaţiuni sub media ţării noastre, aşadar cu ploaie
mai puţină decât regiunile învecinate. Pe de altă parte,
avea dealuri care altădată fuseseră acoperite cu păduri -
aşa, de pildă, dealurile Covurlui - dar care acum, din cauza
tăierilor fără socoteală, erau pleşuve şi pe cale de
ravinare, transformându-se în teren neproductiv. Am
iniţiat prin urmare un program de împăduriri, alegând
drept specie predominantă arborele care se potrivea mai
bine, pe baza experienţelor anterioare, terenului şi
climatului, anume salcâmul, supranumit „stejarul stepei".
Pentru regiunile de podgorie, am ales nucul, tovarăşul
nedespărţit al viţei-de-vie şi unul din arborii caracteristici,
reprezentativi ai pământului carpato-danubiano-pontic,
dovadă prezenţa nuceturilor pe întreaga suprafaţă a
acestui pământ, atât în Transilvania, cât şi în Muntenia,
Moldova şi Dobrogea.

472
 Am început deci prin a creea pepiniere comunale, în
fiecare comună, spre a avea puieţii necesari plantării
terenurilor neproductive. Am emis în acest scop o
ordonanţă privind obligaţia alcătuirii pepinierelor, a
alegerii terenurilor respective, precum şi a acelor ce
urmează a fi împădurite. Detaliile tehnice ale ordonanţei
au fost precizate de inspectorul silvic Georgescu, care s-a
arătat din capul locului entuziasmat de acest program de
ţeîmpăduriri şi a colaborat tot timpul, cu stăruinţă şi
pasiune la îndeplinirea lui. Ideea mea era să fac pe săteni
şi orăşeni - şi în special tineretul - să-şi dea seama de
însemnătatea pădurii care are un rol pozitiv multiplu, atât
din punct de vedere economic, cât şi al sănătăţii, al
climatului şi nu mai puţin al frumuseţii. în inspecţiile pe
care, după stabilirea programului de lucru şi a bugetului,
le făceam sistematic în ţinut, şi anume trei zile pe
săptămână, însoţit de prefectul judeţului inspectat, un
punct precis era vizitarea pepinierelor şi a terenurilor ce
urmau a fi împădurite. Am întâlnit în aceste inspecţii
primari de tot felul: unii entuziaşti, alţii care-şi făceau
conştiincios datoria, alţii care se mulţumeau cu măsuri
formale şi o a treia categorie, de indolenţi, neglijenţi sau
de-a dreptul cu rea voinţă. îi judecam după rezultate. în
unele locuri, ca de pildă la Cosmeşti, lângă Şiret, unde
primar era un frate al colonelului Dămăceanu, pepiniera
de salcâm era o frumuseţe: cu puieţi bine dezvoltaţi, înalţi

473
şi deşi, îţi făcea plăcere s-o vezi. Am găsit şi primari -puţini
ce-i drept - care, după două luni de la emiterea
ordonanţei, nu tăcuseră nimic, crezând probabil că
inspecţia n-o să ajungă şi pe la ei. Unora ca aceştia le
anunţam destituirea pe loc, pentru neexecutarea
ordonanţei: a doua zi, prefectul judeţului respectiv îi
trimitea înştiinţarea scrisă. După prima destituire, care a
fost publicată în Buletinul Ţinutului şi adusă astfel la
cunoştinţa tuturor primarilor, am constatat că s-au iuţit
oamenii. într-o zi, secretarul general al ţinutului,
inspectorul general administrativ Miloteanu, excelent
funcţionar, de o cinste ireproşabilă şi pe care Armând
Călinescu mi-1 recomandase în mod deosebit, mi-a
comunicat opinia unui primar care se afla în întârziere cu
executarea ordonanţei: „Pepeneriile (sic!) astea o să ne
mănânce capul". Aceste inspecţii repetate, care-mi luau
jumătate din timp, m-au învăţat un lucru esenţial, anume
că eficacitatea unei măsuri administrative este în funcţie
de verificarea repetată a felului în care ea este aplicată.
Mă foloseam de aceste inspecţii şi pentru a constata
prezenţa la serviciu la începutul programului. Odată, am
plecat din Galaţi la patru dimineaţa spre a fi la Bârlad, la
orele şapte, când începea serviciul. Am ajuns la prefectură
la şapte fix şi am cerut condica de prezenţă.
Funcţionarului respectiv nu-i venea să creadă că pot să
fiu, la asemenea oră, prezent. Am controlat condica: mai

474
bine de un sfert din funcţionari erau lipsă, nu semnaseră.
M-am mulţumit să trag câte o linie în dreptul numelui lor,
să scriu în josul paginei: „Voi reveni" şi să iscălesc. Am
plecat apoi mai departe, tară să-1 văd pe prefect. N-am
luat nici o măsură disciplinară de data aceasta, dar i-am
pus în vedere prefectului a doua zi, telefonic, că, dacă
lucrurile se vor repeta, la a doua inspecţie, va trage şi el
consecinţele. A fost de ajuns, deoarece lucrurile nu s-au
repetat: m-am putut convinge personal.
Trebuie să adaug aci un cuvânt despre importanţa pe
care o are şoferul maşinii cu care se fac deplasările în ce
priveşte conducerea şi prezenţa de spirit; nu pot spune
acelaşi lucru şi despre cunoştinţele sale mecanice, care nu
depăşeau pe cele elementare. îl chema Cristea şi l-am luat
şi la Bucureşti când am primit alte însărcinări oficiale.
Conducea excelent, era rezistent la oboseală, la drumuri
lungi; când

475
 simţea că oboseala îl biruie, îmi cerea voie să
oprească; se odihnea câteva minute, îşi dădea pe faţă cu
apă şi pornea mai departe. Dacă Armând Călinescu ar fi
avut un asemenea şofer, n-ar fi fost ucis, în drum spre
casă, atunci când un car cu boi a barat calea şi a permis
atentatorilor să se apropie, cu maşina lor, şi să tragă
asupra maşinii primul-ministrului. Oiştea ar fi ocolit carul,
suindu-se pe trotuar şi ar fi continuat drumul cu maximum
de viteză. De aceea, recrutarea şoferilor oficiali, ca şi a
piloţilor de avion şi de helicopter, trebuie făcută cu cea
mai marc grijă, de ei depinzând, în multe împrejurări,
viaţa însăşi a personagiilor oficiale. Când generalul Ion
Antonescu a preluat puterea, în septembrie 1940, el a
detaşat pe Cristea, fostul meu şofer, în serviciul său
personal.
Un alt punct din programul gospodăresc, pc care l-am
iniţiat pentru ţinutul Dunărea de Jos, au fost irigaţiile. Am
arătat mai înainte că acest ţinut suferea de lipsa de
precipitaţii. Am socotit deci că se impune să fie întocmit
un program de irigaţii, utilizându-se cursurile de apă care
străbăteau ţinutul, precum şi lacurile, izvoarele arteziene,
cum era cel de la Măicăneşti, din judeţul Râmnicul Sărat,
cu un debit considerabil, şi stratul freatic care permitea
formarea de puţuri numeroase pe o suprafaţă redusă,
cazul puţurilor de la Năneşti din judeţul Putna. Aveam
exemple în faţa ochilor: grădinile de zarzavat şi culturile

276
irigate din ocolul Gârlelor din judeţul Putna, ocol vechi de
sute de ani, din această regiune venea varza uriaşă de
Bătineşti, cât patru verze obişnuite, pe care localnicii o
vindeau, cu carele, pe o rază întinsă; de asemenea,
grădinile de zarzavat din oraşul Focşani, unde o mahala
purta chiar numele de Sârbi, precum şi viile irigate din
iazul tras din apa Putnci, în vremea lui Mihail Sturza,
domnul Moldovei (1834-1849). Preconizam, în ordonanţa
respectivă, utilizarea tuturor metodelor pentru a asigura
debitul de apă necesar: fie tragerea de iazuri sau gârle
după exemplele citate mai sus, fie întrebuinţarea de
pompe cu motor, fie străvechea roată cu cupe acţionată
de forţa animală, aşa cum ne-o arată imagini din
Antichitate şi Evul Mediu şi cum există şi în vremea
noastră în unele locuri de pe malul Putnei sau din
Dobrogea. Am organizat loturi demonstrative cu porumb
irigat şi rezultatele au fost concludente: o recoltă de două
până la de trei ori mai mare decât recolta obişnuită,
neirigată. Mă bizuiam în primul rând pe interesul
ţărănimii: în momentul când vor vedea rezultatele
Irigaţiei, câştigul care rezultă din aplicarea ei, se vor
îndemna s-o iplice cât mai mulţi, ajungându-se la
adevărate cooperative de irigaţie.
i ic că ideea a biruit, cum era şi normal: dovadă cele ce
se fac astăzi în acest domeniu.

276
 Un al treilea punct din programul gospodăresc a fost
repunerea în funcţie a unor vechi îndeletniciri româneşti,
reînfiinţarea vechilor lazuri sau heleşteie şi crearea de
altele noi, pe locurile băltoase sau mlăştinoase,
inutilizabile altfel, înfiinţarea de prisăci sau stupine I
i'inunale şi individuale, cultivarea de plante textile:
cânepa şi inul. Am adăugat la toate acestea şi înfiinţarea
de livezi comunale, cu pomii >aic reuşesc mai bine în
regiunea respectivă.
Iazuri sau heleşteie fuseseră multe în trecut; pe câte
un curs de apă, ele se înşirau unul după altul, având la
capul din jos câte una sau câte două mori mişcate de firul
de apă. Cu vremea, din cauza nevoii de imaş, iar uneori şi
din neglijenţă, nerefacându-se iezăturile rupte de viituri
puternice, iazul sau heleşteul dispărea şi, o dată cu el, şi
putinţa sătenilor de a adăuga la mâncarea lor peştele,
poreclit „hrana săracului". Chiar la răsărit de Focşani,
exista putinţa unui asemenea complex de iazuri; am
întreprins lucrările necesare, având concursul' competent
şi continuu al Institutului dc piscicultura din Bucureşti,
care a delegat pe unul din cercetătorii lui, pe inginerul...1
în privinţa prisăcilor, am plecat, pe de o parte,"de la
constatarea că se consuma puţin zahăr la sate, pe de alta,
de la faptul că, în trecut, mierea şi ceara au fost, la noi,
articole însemnate de consum şi de export. Trebuia
încurajată revenirea la acest ram de producţie care

276
asigură un aliment de mare valoare şi creează, cu
cheltuială redusă, venituri apreciabile. Şi în această
privinţă, vremea a justificat punctul meu de vedere:
asf.ăzi se recunoaşte oficial însemnătatea apiculturii şi se
iau măsurile necesare încurajării ei.
Cultivarea cânepii şi inului arc o vechime milenară la
noi. Herodot, acum două mii patru sute dc ani, aminteşte
priceperea cu care locuitorii din stân.ga Dunării, strămoşii
1 Loc alb
noştri, dacii sauîngeţii,
manuscris.
ştiau să ţeasă pânza din cânepă de
n-o puteai deosebi de aceea ţesută din in. Din nefericire,
din cauza concurenţei pânzei de bumbac, care venea
ţesută gata, dar care nu, era nici pe departe atât de
rezistentă ca aceea de cânepă sau in, cultivarea acestor
două plante textile a început din a doua jumătate a
secolului trecut, să dea înapoi. Din ce în ce mai rar, se
vedea, la marginea lanului de porumb petec pus cu
cânepă sau cu in. De aceea, am luat hotărârea să stimulez
cultivarea acestor două plante textile care dau pânză de
calitate superioară, făcând totodată să scadă importul de
pânză sau fire de bumbac, plătit cu valută forte. Am avut
satisfacţia să constat că, şi în privinţa aceasta, eram pe
drumul cel bun.
Ordonanţele pe care le-am dat pentru fiecare din
punctele programului gospodăresc au fost completate
prin circulari explicative; toate la un loc au apărut în

276
broşura „Ordonanţe şi circulari privind programul
gospodăresc al Ţinutului Dunărea de Jos", Bucureşti,
1939.
Sub raportul căilor de comunicaţie, am înscris în
program, de acord cu rezidentul de la Bucegi, facerea unei
şosele care, peste Carpaţi, să constituie legătura cea mai
scurtă între Braşov şi Galaţi. O asemenea legătură exista
de mult; ea e amintită documentar pe vremea lui
Alexandru cel Bun (1400-1432), când e numită „drumul
Vrancii" („per viam Varancha"); dar ea reprezenta o
simplă potecă pe care mergeau pedestru şi caii încărcaţi
cu poveri; nu era drum de care; ea urma să devină acum
şosea carosabilă. Această şosea trebuia să treacă prin
Vrancea şi îmi da putinţa să îmbunătăţesc şi şoseaua exis-
tentă în acest ţinut relativ izolat. Punctul de legătură cu
şoseaua din ţinutul Bucegi urma să fie la Poiana Mărului,
în plin munte. Lucrările au început cu intensitate şi dintr-o
parte, şi din alta, bucurându-se şi de ajutorul armatei; ele
au continuat şi în 1940; din nefericire, în acest din urmă
an, ritmul lor s-a încetinit, iar o dată cu schimbarea
regimului, cu venirea lui Antonescu la putere, în ipostaza
de „conducător" al statului, ele să sisteze, potrivit
obiceiului nenorocit politicianist care cerea ca aceea ce
începuseră predecesorii să nu fie continuat de succesori.
Lucrările, aşadar, s-au întrerupt şi întrerupte au rămas.
Sper totuşi că această legătură peste Carpaţi să se

276
realizeze aşa cum s-au realizat legăturile de cale ferată
Bumbcşti-Livezeni şi Salva-Vişeu şi sper să se realizeze şi
legătura similară Teliu-Nchoiaş, în vederea căreia s-a
construit, cu mare cheltuială, tunelul, de mare lungime,
de la Teliu.
O inovaţie a fost includerea, în bugetul ţinutului, a
sumei de un milion de lei pcnttu săpături arheologice.
Faptul c;ă ţinutul cuprindea judeţul Tulcea, cu mari
posibilităţi în această dire:cţie, justifica fără îndoială o
asemenea prevedere bugetară. Dar mai era un argument:
voiam să atrag atenţia asupra însemnătăţii pe care o
prezenta cercetarea
. II heologică pentru lămurirea perioadei celei mai
puţin cercetate din trecutul nostru, adică pentru mileniul
dintre părăsirea Daciei Traiane .l< către armata şi
administraţia romană şi începuturile statelor româneşti.
De la săpături aşteptam ştiri preţioase asupra acestui
mileniu, aşa cum vor dovedi cercetările ulterioare. Se
adăuga, în sfârşit, amintirea sumelor modice pe care, ani
de-a rândul, le primise iubitul meu profesor Vasile Pârvan
pentru săpăturile sale: cifra dc un milion trebuie să fie o
compensaţie şi un fel de împlinire postumă, ca nu zic
răzbunare. îndată după înscrierea sumei în buget am
chemat la telefon pe colegul şi prietenul meu de la
Facultatea de Litere din Bucureşti, pe Scarlat Lambrino
care succedase lui Pârvan şi la catedră, şi la direcţia

276
Muzeului de Antichităţi. Nu i-am comunicat cifra alocată,
ci numai că vreau să-1 consult asupra săpăturilor şi că
această convorbire îl va interesa în cel mai înalt grad. A
venit într-adevăr imediat, cu primul tren. Când i-am spus
că am prevăzut un milion de lei pentru săpăturile
arheologice, la început n-a vrut să creadă, a crezut că
glumesc, abia după ce i-am arătat bugetul, s-a convins.
„Acum să fi trăit Pârvan să se bucure", a adăugat. Am
stabilit împreună locurile unde urmau să se facă
săpăturile, toate, bineînţeles, în cuprinsul ţinutului
Dunărea de Jos, şi anume: 1) la Garvăn, în faţa Galaţilor,
într-o insulă, unde a fost vechea Dinogeţia. 2) la Enisala,
pe dealul pietros ce domina lacul Razim şi Delta, deal
unde se înalţă ruinele cetăţii bizantine, apoi româneşti
sub Mircea cel Bătrân şi, la urmă, turceşti. 3) lângă Macin,
unde se afla, în Antichitate, localitatea Arrubium. 4) la
Troesmis, azi Igliţa, unde a fost castrul legiunei a cincea
Macedonica, legiune transferată, în timpul războaielor
marcomanice, în Dacia, la Potaissa (Turda). 5) la Poiana pe
Şiret, în judeţul Tecuci, identificată, prin săpăturile
anterioare, cu localitatea Piroboridava, amintită de
geograful antic Ptolemeu. Am stabilit şi numele celor ce
urmează să sape: la Dinogeţia, Gheorghe Ştefan, pe atunci
asistent, ajuns mai târziu succesorul lui Lambrino la
catedră; la Enisala, Grigore Avakian, fostul meu coleg de
facultate, cel ce săpase mai înainte la Cetatea Albă; la

276
Troesmis, Emil Coliu, care se distinsese şi la seminarul de
istoria românilor, un remarcabil cercetător, mort din
nefericire în floarea vârstei; la Poiana, Radu Vulpe, care
săpase mai înainte tot acolo şi care emisese părerea că
aşezarea corespunde Piroboridavei lui Ptolemeu. De
Arrubium, unde Dunărea mâncase mai toată aşezarea,
urma să se ocupe Lambrino însuşi care avea să dirijeze şi
să controleze de altfel şi săpăturile celelalte.
Lucrările au început îndată după terminarea cursurilor
universitare şi au dat rezultate neaşteptate şi importante
care justificau cu prisosinţă şi cheltuielile făcute, şi
speranţele. La Dinogeţia a început darea la iveală a
zidurilor cetăţii şi s-a descoperit un tezaur bizantin de o
sută şase piese de aur din timpul împăratului Vasile al II-
lea (976-1025) şi al urmaşilor săi Roman al IlI-lea şi
Constantin al IX-lea Monomahul. îndată ce a fost găsit
tezaurul, în aceeaşi zi, am şi primit un telefon de la
Gheorghe Ştefan, anunţându-mi faptul şi cerând să fie
întărită paza, deoarece în satul Garvăn se şi răspândise
vestea că s-a găsit „un cazan" plin cu bani de aur şi
spiritele erau agitate. M-am deplasat imediat la faţa
locului unde am constatat că aşa-zisul cazan era o ulcică
modestă de pământ ars. Tezaurul fusese îngropat
probabil cu prilejul unei năvăliri barbare şi posesorul lui
nu s-a mai întors să-1 recupereze. Dar, pe lângă tezaur, s-
au descoperit la Garvăn şi o serie întreagă de mărturii

276
creştine, precum şi de obiecte care arătau o viaţă
meşteşugărească şi comercială, dovedind legături atât cu
lumea de la nord de Dunăre şi de Marea Neagră, cât şi cu
Bizanţul. La Enisala, săpăturile au dat la iveală două
tezaure de monede vechi româneşti, din secolul al XIV-
lea, şi anume unul muntean, cu piese de argint de la
Vladislav I (Vlaicu Vodă) şi Radu I, celălalt moldovean, tot
cu piese de argint, dar de la Petru al Muşatei. Ambele
tezaure fac dovada vieţii comerciale intense din Dobrogea
şi a circulaţiei monedelor româneşti în această ţară dintre
Dunăre şi Mare. S-au găsit de asemenea la Enisala
numeroase resturi de ceramică bizantină, din secolele
XIII-XIV, cu smalţ galben şi verde, cu ornamente florale şi
cu reprezentări de păsări şi diferite alte motive. La
Troesmis, unde au săpat în secolul al XIX-lea, în timpul
stăpânirii turceşti, arheologi francezi, Coliu a găsit, între
altele, un chuip mare, cărămiziu, de pământ ars, cu gura
astupată de o cărămidă plată romană, de formă pătrată.
N-a voit să desprindă singur cărămida spre a vedea ce
conţine chiupul, ci ne-a chemat, atât pe Lambrino, cât şi
pe mine, să fim de faţă la această premieră arheologică.
Am venit, bineînţeles, şi pe platoul înalt al castrului care
domina nu numai Dunărea, dar şi neteda câmpie
munteană, până departe, în zare, a avut loc, cu oarecare
ceremonie, desprinderea cărămizii: chiupul cuprindea
doar resturi înnegrite de grâne, altceva nimic. Coliu era

276
cam dezamăgit, noi mai puţin, deoarece bănuisem că intr-
un chiup de asemenea proporţii se păstrau, de obicei,
grâne. La Poiana, săpăturile au confirmat existenţa
castrului roman, pe locul unei aşezări dacice,
Piroboridava, după toate probabilităţile.
înscrierea unei sume importante pentru săpăturile
arheologice în bugetul ţinutului Dunărea de Jos, buget
aprobat de Armând Călinescu, a îndemnat şi pe rezidentul
ţinutului Marea să facă la fel; suma a fost mai mică: şase
sute de mii de lei, după câte îmi amintesc, dar a contribuit
în mod substanţial la săpăturile din judeţul Constanţa -
unde era cetatea Histria - şi din celelalte judeţe, Durostor
şi Caliacra. Nu mai ştiu dacă a procedat la fel şi rezidentul
ţinutului Olt, unde de asemenea era un câmp larg de
cercetare şi un arheolog competent şi entuziast, Dumitru
Tudor, care explorase cu succes o seamă de aşezări
romane şi în special Malva.
Tot în legătură cu arheologia, trebuie să amintesc de
un alt cercetător, Petrescu - Dâmboviţa, care şi-a făcut
atunci debutul. Intr-o zi, se prezintă în audienţă un tânăr
de vreo optsprezece ani - era, cred, în ultima clasă de
liceu - fiul unui avocat gălăţean, îşi spuse numele, îmi
declară că vrea să se consacre arheologiei şi mă roagă să-i
înlesnesc o explorare a judeţului Covurlui pe care doreşte
să-1 străbată spre a vedea locurile de interes arheologic şi
a strânge, eventual, material de acest fel. M-a

276
impresionat pasiunea pe care o punea în expunere şi i-am
acordat suma de zece mii de lei, cu precizarea că îmi va
înainta un raport scris asupra acestei excursii sau
„perieghese" arheologice. Tânărul s-a ţinut de cuvânt: a
străbătut judeţul de la un cap la celălalt - cu trenul, cu
căruţa, şi pe jos - şi după vreo două luni mi-a prezentat un
raport detaliat asupra descoperirilor făcute, raport pe
care l-am citit cu mult interes şi am dispus să fie publicat
în „Buletinul" ţinutului. Acesta a fost începutul activităţii
ştiinţifice a lui Petrescu-Dâmboviţa, azi profesor de istorie
antică şi arheologie şi decan al Facultăţii de Istorie din
Iaşi.1
în aceeaşi zi, în care eram numit rezident al ţinutului
Dunărea de Jos, la 1 februarie 1939, avea loc şi
1 în 1976.
remanierea guvernului Miron Cristea. Patriarhul era
suferind; se vedea că n-o s-o mai ducă mult şi se pregătea
din vreme succesiunea. Armând Călinescu, vicepreşedinte
al Consiliului era totdeodată ministru de interne şi
ministru ad-interim la război. Intrau apoi în guvern
inginerii I. Bujoiu şi I. Gigurtu, specialişti în industria
minieră, care preconizau o apropiere de Germania
hitleristă. La 7 martie, patriarhul încetă din viaţă, şi
Călinescu deveni prim-ministru. Situaţia externă era tot
mai ameninţătoare. Hitler, uitând declaraţiile făcute cu
câteva luni mai înainte, după anexarea sudeţilor, că nu

276
mai are nici o pretenţie - tot aşa spusese şi după
„Anschluss"-ul adică încorporarea Austriei -, ocupă, fară
nici un drept şi fară ruşine, Cehoslovacia. Calculase just în
ce priveşte atitudinea puterilor apusene: ele nu
reacţionară, trăgând mereu nădejde că prin aceste
concesiuni succesive războiul va putea fi evitat. Era
tocmai dimpotrivă: fiecare concesie sporea aroganţa şi
lăcomia lui Hitler care considera că se apropie momentul
pentru a şterge orice urmă a tratatului de la Versailles.
Mobilizasem, aşa cum am arătat mai înainte, o parte a
armatei noastre, spre a face evidentă hotărârea noastră
de a ne opune cu armele la orice încercare de încălcare a
teritoriului naţional. Au loc, în întreaga ţară, demonstraţii
în sprijinul Cehoslovaciei ocupate. Călinescu acţionează
pe plan diplomatic şi economic, sperând să poată evita
războiul.1
La 20 aprilie 1939, curtea şi guvernul memorează o
sută de ani de la naşterea lui Carol I, organizând un
pelerinaj la mormântul acestuia de la Curtea de Argeş, din
biserica episcopală a lui Neagoe Basarab. Au fost invitaţi
la această comemorare şi rezidenţii regali şi bineînţeles,
consilierii regali: Iorga, Tătărescu, Angelescu, Mironescu
etc. Iorga nu sc afla în raporturi bune, în acea vreme, cu
Călinescu - probabil acesta nu-i satisfacuse vreo cerere -
1
şi, dupăVezi mai sus
obiceiul lui,p.îl 268.
critica „urbi et orbi". A facut-o şi în

276
trenul care ne ducea spre Curtea de Argeş. „Ei, să ştie
chiorul că, dacă se poartă aşa, n-o să-1 trec în istoric".
Călinescu află şi, prin cel care-i comunicase cuvântul lui
Iorga, îi trimite răspunsul: „Nu-i nimic, m-am înţeles cu
Giurescu". S-a făcut mult haz atunci pe tema aceasta.
Supărarea lui Iorga n-a ţinut însă mult - Călinescu a făcut
ceea ce i se ceruse - şi raporturile s-au restabilit, aşa cum
s-au restabilit în repetate rânduri şi cu Costică Argetoianu,
cu Ionel Brătianu, cu Iuliu Maniu şi cu atâţia alţii. Un
singur lucru nu ierta Iorga: să nu fii de părerea lui în
materie de istorie şi, culmea îndrăznelii, să şi scrii că nu
eşti de aceeaşi părere. Atunci te ui in.nea tară cruţare şi
pe toate căile. Să nu-şi închipuie cititorul că ipun aceasta
din cauza atitudinii pe care a avut-o Iorga faţă de tatăl ■
■■.ii sau faţă de mine însumi când a încercat să-mi
distrugă opera de linteză „Istoria românilor" printr-o
campanie fară precedent în istorio-i rrafla noastră. Au
trecut ani mulţi de atunci, supărarea s-a atenuat |iană la
dispariţie; am recunoscut eu însumi în scris în mai multe
rânduri valoarea personalităţii lui Iorga şi a operei lui. Dar
socot că e necesar, pentru cei ce încearcă sau vor încerca
să-i studieze multiplele aspecte ale firii sale, să aibă în
vedere şi aceste sinuozităţi în relaţiile Bale politice.
Nu toate proiectele pe care le-am făurit cât am fost
rezident s-au putut şi realiza în acel timp. Am luat
iniţiativa, de pildă, ridicării, prin subscripţie publică a

276
două statui: una a lui Ştefan cel Mare, la Chilia, pc malul
stâng al Dunării, unde voievodul a ridicat o cetate de
piatră într-un timp record în vara lui 1479, utilizând opt
sute de meşteri zidari şi, şaptesprezece mii de salahori,
cealaltă, lui Mircea cel Bătrân, la Tulcea, pe locul unde
fusese mai înainte o asemenea statuie, distrusă apoi de
ocupanţi, în timpul războiului pentru întregirea statului,
din 1916-1918. Proiectele găsiseră aprobarea opiniei
publice: subscrierile progresau; eram sprijinit şi de
autorităţi; menţionez astfel subscrierea importantă - câte
două sute de mii de lei - din partea ministerului înzestrării
armatei, titular al departamentului fiind Victor Slăvescu.
Până spre finele lui septembrie 1939 se strânseseră vreo
trei sferturi de milion pentru fiecare din cele două statui.
Am părăsit atunci rezidenţa, fiind numit ministru;
succesorul meu la Galaţi, inspectorul general
administrativ Goma, n-a urmărit mai departe proiectul,
aşa încât subscrierile n-au mai progresat; a izbucnit apoi,
tot în septembrie, al doilea război mondial. Nu s-a putut
face concursul prevăzut de lege pentru cele două statui,
deoarece fondurile nu erau suficiente (mă gândisem la
două statui impunătoare, de mari proporţii, iar nu la
statui obişnuite). Aşa îmcât proiectele nu s-au realizat, iar
banii au intrat în vistieria statului. Monumentul de la
Tulcea va lua fiinţă după mai bine de trei decenii, în zilele
noastre, aşa cum va lua fiinţă şi statuia lui Ştefan cel

276
Mare, dar nu la Chilia, ci la Vaslui, în amintirea marii biru-
inţe repurtate, la 10 ianuarie 1475, împotriva armatei
sultanului Mehmed al II-lea., cuceritorul
Constantinopolului.
Am urmărit de asemeni asfaltarea şoselei Focşani-
Odobeşti, mult frecventată atât de podgoreni, cât şi de
vrânceni, care-şi aduceau produsele la târg. Ministerul
lucrărilor publice privea cu simpatic proiectul; dar până să
se facă formele necesare şi devizul, a izbucnit războiul al
doilea mondial, eu am părăsit rezidenţa, iar succesorul
meu n-a avut aceleaşi preocupări, aşa încât nici acest
proiect nu s-a realizat. Va lua fiinţă mai târziu, după 23
august 1944, în cadrul acţiunii ample de modernizare a
şoselelor.

în ziua de 1 septembrie 1939, dimineaţa, eram pe

drum, într-una din inspecţiile obişnuite în ţinut, când,
deschizând radio-ul maşinii, aud ştirea că trupele
1
Radu Lobey, Un assassinat oubliée în Le Monde din 21 -22 septembrie 1969,-p. 6
(nota C.C.G.).

hitleriste au pătruns în Polonia; Hitler declanşase

maşinăria oribilă care avea să facă atâtea victime, dintre
care una, la sfârşit, avea să fie el însuşi. Primul act al
conflagraţiei a fost scurt: în şaptesprezece zile, Polonia,
atacată şi dinspre est de către sovietici, era la pământ;
276
armata ei, cu toată vitejia arătată a fost înfrântă;
rămăşiţele ei trecură în România unde se amenaja în
Dobrogea un aşa-zis lagăr, care s-a dovedit a fi numai cu
numele deoarece, au putut mai toţi să plece mai departe,
în Orientul Apropiat sau în Apus. încă de la 15 septembrie
au apărut la Galaţi primele automobile cu refugiaţi
polonezi; vedeai pe acoperişul maşinii o saltea şi valize, ce
putuseră lua în fugă; înăuntru, membrii familiei: femeia,
adeseori plângând, bărbatul cu semnele oboselii pe faţă,
copiii mai toţi blonzi, uitându-se miraţi la noi. O seamă de
refugiaţi au fost găzduiţi câtăva vreme la Bucureşti, alţii la
Craiova şi în alte oraşe; n-au rămas însă până la urmă,
plecând cei mai mulţi mai departe. Tot la Bucureşti a
sosit, dar numai pentru câtva timp, şi tezaurul Băncii
Naţionale a Poloniei.
La câteva zile după începerea celui de al doilea război
mondial, şi anume la 11 septembrie, regele Carol al II-lea
a convocat un consiliu de coroană la care au participat, în
afară de prim-ministrul Armând Călinescu, şi membrii
guvernului, şi personalităţi1 politice din afara guvernului.
Unele din acestea, precum C. Argetoianu şi Gigurtu, au
preconizat o apropiere de Germania; Armând Călinescu,
care a vorbit la urmă, a susţinut cu putere politica externă
tradiţională, alături de
Franţa şi de Anglia. Şi, în acelaşi timp, faţă de opiniile
exprimate de unii din participanţii la consiliu, a pus la

276
dispoziţie regelui demisia sa. Kcgele, care avea toată
încrederea prim-ministrului său, căruia îi încredinţase şi
Ministerul de Interne şi acela al Apărării Naţionale, va
respinge această demisie. Călinescu informase, imediat
după consiliu, prin directorul său de cabinet şi ruda sa
Radu Lobey, pe ambasadorul Franţei, Adrien Thierry şi pe
acela al Angliei, Reginald Hoare, de punctul său de
vedere. Cei doi ambasadori comunicară îndată la Paris şi
Londra ştirea aflată. Răspunsul lui Daladier, prim-
ministrul Franţei, către Thierry, fu că „trebuie
împiedicată, prin toate mijloacele, această demisie"
Călinescu fiind „singurul om" care să asigure continuarea
politicii externe tradiţionale româneşti.1 Această atitudine
a lui Călinescu a fost hotărâtoare în ce priveşte planurile
Germaniei hitleriste faţă de România şi de prim-ministrul
ei. Lovitura - la numai zece zile interval - a fost dată prin
legionari care aveau motivele lor să-1 urască pe Călinescu,
cel sub care avusese loc executarea lui Corneliu Codreanu
şi a principalilor lui partizani. Faptul s-a produs la 21
septembrie, în plină zi, pe când prim-ministrul se ducea cu
automobilul de la minister acasă. Pe porţiunea puţin
frecventată între Dâmboviţa şi Bulevardul Ardealului a
străzii nou deschise care lega prelungirea Ştirbei Vodă de
Palatul Şcolii de Război (azi Academia Militară), un car cu
boi a obligat pe şoferul prim-ministrului să încetineze şi
chiar să oprească. în acel moment, s-a apropiat automo-

276
bilul atentatorilor - aceştia veneau din Germania, dintr-un
centru hitlerist unde fuseseră instruiţi şi echipaţi - şi, din
imediată apropiere, au fost trase douăzeci şi şase de
gloanţe <Je revolver, care uciseră pe loc pe Armand
Călinescu şi pe agentul său de siguranţă, acesta nu
avusese timp să acţioneze, nici măcar să scoată revolverul
din toc. Cu acelaşi automobil al lor, asasinii se îndreptară
spre sediul Societăţii de Radiodifuziune, din strada
General Berthelot şi acolo, forţând intrarea şi imobilizând
personalul tehnic, izbutiră să anunţe la microfon
sângeroasa ispravă. Stupoarea ce a cuprins pe toată
lumea n-a durat însă decât o clipă. Asasinii au fost
imobilizaţi şi arestaţi chiar în cuprinsul localului
Radiodifuziunii, prin acţiunea energică a directorului
acesteia, Lică Rădulescu, complicii-au fost găsiţi şi ei şi,
spre seară, au primit pedeapsa cuvenită; trupurile au
rămas o zi neridicate spre a fi văzute de toată lumea.
Am aflat de asasinarea lui Călinescu din gura lui
Miloteanu, secretarul general al ţinutului, care se
întâmplase să aibă radio deschis în momentul când
asasinii au anunţat crima lor. A venit, îngrozit, cu faţa
convulsionată, în biroul meu şi mi-a relatat cele auzite.
întors la prânz acasă, am găsit la poartă o gardă militară;
un locotenent explicase soţiei mele că a primit ordin - nu
de la mine, ci de la comandamentul militar - să acţioneze
aşa; soţia mea i-a replicat însă că paza e inutilă, deoarece,

276
dacă cineva ar vrea să se răzbune, s-ar putea răzbuna pe
copii, în timp ce merg la şcoală. La începutul lui
septembrie îmi mutasem familia - soţia şi cei trei copii -
de la Bucureşti la Galaţi şi înscrisesem băieţii la Liceul
Vasile Alecsandri, iar pe fetiţă, la şcoala primară cea mai
apropiată de locuinţa mea (spre surpriza protipendadei
locale care nu concepea că fiica rezidentului să nu fie
înscrisă la şcoala instituţiei „Notre Dame de Sion", unde
învăţau fetele mai-mărimilor politice şi economice ale
oraşului). Garda a rămas totuşi timp de vreo săptămână,
până ce lucrurile s-au mai liniştit.
îndată după uciderea lui Călinescu, regele 1-a
încredinţat pe generalul Gheorghe Argeşanu cu formarea
noului guvern. A fost un guvern de tranziţie, de scurtă
durată - câteva zile - având de împlinit o hotărâre pe care
un guvern civil n-ar fi putut-o accepta, dar pe care el, ca
ostaş, primind ordin, a trebuit să-1 execute. Anume: să
dispună executarea a câte trei legionari din fiecare judeţ,
drept pedeapsă pentru asasinarea primu-ministrului.
Ordinul s-a dat de la Bucureşti direct legiunilor de
jandarmi care l-au adus la îndeplinire. Am aflat de acest
ordin de la maiorul comandant al legiunii Covurlui a doua
zi dimineaţă, după ce, în timpul nopţii, avuseră loc
execuţiile, prin împuşcare. Lanţul tragic continua să se
desfăşoare: o crimă provoca pe alta, aceasta, mai multe
altele care, la rându-le, determinau noi crime. Avea

276
dreptate vechiul dicton: „Cine scoate sabia de sabie va
pieri". Numai că oamenii ascultă mai mult de pasiune şi
de resentimente decât de raţiune. Iar experienţa nu
serveşte decât celui ce-a pătimit nu şi celorlalţi. »
L-am întâlnit pe generalul Argeşanu întâia dată la o
recepţie la Palat; scurt de statură, cu ochii vii, cu voce
sonoră - când a comandat parada de 10 mai 1940, în piaţa
Palatului, vocea i se auzea, puternică, până dincolo de
Athénée Palace - era tipul ostaşului care nu discută
ordinul, ci îl execută. De aceea a şi fost ales pentru
acţiunea de răzbunare amintită. Va plăti-o, la rându-i, cu
viaţa, fiind printre cei împuşcaţi la Jilava, de către
legionari, în timpul scurtei şi sângeroasei lor guvernări.
După Argeşanu, a fost numit prim ministru
Constantin Argetoianu. Oltean, de viţă veche - i-am găsit
antecesorii trecuţi printre boieri de către autorităţile
austriece în timpul cât acestea au ocupat Oltenia (1718-
1739) - avea moşie la Breasta, unde l-am cunoscut în
1922, în timpul unei vizite făcute împreună cu Mihail
Seulescu. Inteligent, cu talent literar, dar lipsit de scrupule
în politică, cinic chiar, fusese utilizat la tratativele - vorba
vine - de pace din primăvara lui 1918. Eram în drum,
pentru treburi personale, de gospodărie, spre Odobeşti,
când la intrarea în Focşani, un sergent opreşte maşina şi-
mi comunică să trec de urgenţă la prefectură, deoarece
sunt chemat la Bucureşti, de la Palatul Regal. M-am

276
conformat, bineînţeles; la intrarea în prefectură mă
întâmpină prefectul şi-mi spune, protocolar, felicitându-
mă totdeodată, că am fost numit ministru şi să iau
contact imediat telefonic, cu Palatul. La capul firului era
Urdăreanu, mareşalul Palatului, care mă anunţă să vin
imediat la Bucureşti spre a depune jurământul ca ministru
secretar de stat însărcinat cu organizarea Frontului
Renaşterii Naţionale. Am rămas surprins şi - de ce n-aş
mărturisi-o - întrucâtva îngrijat şi chiar trist, îmi părea rău
că trebuia să mă despart de activitatea de la rezidenţă,
activitate practică, de teren, unde vedeai cum iau formă şi
cresc lucrurile la care gândiseşi. Pe de altă parte nu
vedeam încă exact cum va fi opera de organizare a
Frontului, îmi dădeam seama însă că va implica o serie de
chestiuni dificile, cum se întâmplă întotdeauna când ai de-
a face cu ambiţiile şi geloziile omeneşti.
Am plecat la Bucureşti, am depus jurământul singur -
ceilalţi miniştri îl depuseseră mai înainte în bloc - şi am
luat contact cu colegii din minister. Pe Argetoianu îl
cunoşteam de mai înainte, tot aşa pe Iamandi şi pe Ralea;
cu Gafencu avusesem mai puţin contact.

276
 Consiliul de coroană din 27 iunie 1940

288
 Uşaspr noi
Silviu Dragoinir,
ministrul minorităţilor
St. Ciobanu, ministrul cultelor

Dr. Const. Angelescu,

consilier regal
Regele Carol II
Gh. Tătărescu -prim
I N. Iorga, consilier regal
ministru
Florea Ţenescu -Şeful
Statului Major Mihai Ghelmegeanu.
Ilcuş, ministrul deministrul de interne
război Mihai Ralea, ministrul
Victor Slăvescu - muncii
ministrul armamentului
Urdăreanu, mareşalul Palatului
Constantin C. Giurescu,
ministrul infomaţiilor

Eram în cabinetul meu, la minister, în ziua de 27 iunie,

dimineaţa, când primesc pe la orele nouă, un telefon de la
Palat, de la un adjutant regal, că sunt convocat a lua parte
la un consiliu care urmează a se ţine tară întârziere. Nu se
precizează nici ce fel de consiliu, nici ce se va discuta. Plec,
intrigat, imediat la Palat. Aci, la intrarea în sala de
şedinţe, mă aştepta Mişu Ghelmegeanu, ministru de
interne. „Eşti pentru război, nu?" mă întreabă el, după ce,
foarte pe scurt, îmi spune de nota ultimativă primită în
timpul nopţii la Moscova de ambasadorul nostru, notă
prin care ni se cerea să cedăm Basarabia, jumătatea de
nord a Bucovinei şi un colţ din judeţul Dorohoi,
cuprinzând târgul Herţa şi şaptesprezece sate din

288
vecinătate. „Să vedem" îi răspund cu, nevrând să dau
imediat un răspuns categoric.
Intru în sala de şedinţe unde sunt strânşi, în afară de
membrii guvernului Tătărescu, şi consilierii regali Niculae
Iorga şi Doctor Constantin Angelescu. După puţine minute
intră şi regele, însoţit de Gheorghe Tătărescu, prim
ministru, şi ia loc la masa lungă, în centrul Iaturei stângi,
cum priveşti spre uşa de intrare din hol. Aşezarea la masă
a celor prezenţi este, după câte îmi amintesc1,
următoarea:

Notă originală, redactată de mine (C.C.G.), imediat

după Consiliu, pe temeiul însemnărilor luate în timpul
Consiliului, a dispărut în iunie 1950, când au foat arse, din
ordinul unui agent executiv imbecil, furios şi rău, pe nume
Weber, toate hârtiile, notiţele, actele de familie, fişele
cursurilor mele pe 25 de ani şi corespondenţa tatei şi a
mea pe 55 dc ani, găsite toate în biroul meu din casa
părintească (strada Berzei 47). la evacuarea din casă, cu
înjurături triviale, a soţiei, a fiului şi fiicei mele, în două
ore, având voie să ia fiecare numai câte o valiză. Aceste
hârtii, notiţe, acte de familie, fişe dc cursuri şi
corespondenţă au fost arse timp de două zile şi o noapte,
în curticica din faţa biroului, după spusele vecinilor şi a
cunoştinţelor care au trecut pe acasă; eu eram de o lună,
dc la 6 mai 1950, închis. Ceea cc 1-a făcut pe Weber să

499
288
dea ordinul stupid „Puneţi totul pc foc", în loc să le fi
trimis la Academie sau la Arhivele Statului, a fost faptul că
în actele de familie a găsit diploma prin care Alexandru
Ghica acorda străbunicului meu, lui Dumitru Giurescu, în
1840, titlul de logofăt, diplomă prevăzută cu o pecete
mare roşie. „ Ăştia-s neam de baroni", a exclamat Weber,
înjurând, „puneţi totul pc foc" (nota C.C.G.).
Regele ia cuvântul şi spune: „Ziua de azi ar fi trebuit
să fie pentru mine o zi de bucurie, deoarece Mihai şi-a
trecut cu succes bacalaureatul. Dar am primit în cursul
nopţii nota dc care veţi lua cunoştinţă şi care cerc răspuns
imediat. Dc aceea v-am convocat; vă cer sfat cinstit,
cântărind bine toate consecinţele".
Luăm cunoştinţă dc nota remisă în cursul nopţii
ambasadorului nostru la Moscova şi care a fost transmisă
la Bucureşti imediat prin Radio. Ea arc un caracter
ultimativ, cerând retrocedarea Basarabiei, cedarea
jumătăţii dc nord a Bucovinei, precum şi a colţului de
nord-vest a judeţului Dorohoi, cuprinzând târgul Herţa şi
şaptesprezece aşezări rurale (sate şi cătune). Nota era
însoţită de o hartă - n-am văzut-o însă, deoarece n-a
putut fi transmisă prin Radio - hartă pe care, cu creionul
roşu, era trasată linia care reprezenta noul hotar în
Bucovina şi în partea de nord-vest a judeţului Dorohoi. Se
cerea un răspuns în douăzeci şi patru dc ore.

500
288
 Motivul pentru care se cerea jumătatea de nord a
Bucovinei nu era de ordin etnic: aici locuia şi populaţie
ruteană, deoarece argumentul s-ar fi întors împotriva lor
în ce priveşte Basarabia, unde majoritatea populaţiei era
românească; de aceea argumentul invocat pentru cedarea
Bucovinei de Nord era altul, şi anume: ca o compensaţie
pentru faptul că deţinusem timp de mai bine de două
decenii, din 1918, Basarabia şi Bucovina şi că
beneficiasem de bunurile acestor două provincii şi de
depozitele sovietice aşezate acolo. Cât despre colţul din
judeţul Dorohoi, nu se dădea nici un fel de argument. Era,
pur şi simplu, rotunjirea hotarului, care, în această parte,
forma un intrând spre nord-vest ce trebuia suprimat.
S-a dat apoi cuvântul, de către rege, celor prezenţi,
începându-se cu militarii. Primul a vorbit Florea Ţenescu,
şeful Statului Major al oştirii, un ofiţer capabil, fiu de
ţăran, ajuns în fruntea ierarhiei ostăşeşti prin meritele
proprii. El a spus: „Armata îşi va face datoria. Dacă
Majestatea Voastră hotărăşte să ne batem, ne vom bate".
întrebat de rege care e situaţia militară la graniţă,
Ţenescu răspunde: „Sovieticii au concentrat treizeci de
mari unităţi - divizii - la răsărit de Nistru; ungurii au
concentrat armata lor la graniţa noastră de vest1; bulgarii
masează trupe la graniţa de sud a Cadrilaterului. Vom fi
atacaţi, probabil, din trei părţi simultan". La o nouă
întrebare: „Cât putem rezista?", Ţenescu răspunde:

501
288
„Polonia, atacată din două părţi, a luptat şi a rezistat
şaptesprezece zile; noi, atacaţi din trei părţi, dar bizuindu-
ne pe Carpaţi şi Munţii Apuseni, am putea rezista trei
săptămâni, cel mult o lună". „E probabil - adăugă el - că
vor interveni şi nemţii, spre a nu lăsa pe sovietici să ia
petrolul şi gránele noastre."
Ilcuş, ministru de război, transilvănean, fire
ponderată, are aceeaşi părere ca şi Ţenescu. Victor
Slăvescu, ministrul înzestrării armatei, vechi liberal,
întrebat al treilea, răspunde scurt, doar atât: „Mă asociez
părerii colegilor mei militari".
A venit rândul meu. întrebat de rege asupra părerii
mele, răspund: „Ca ministru al propagandei, ar trebui să
spun: «Să tragem sabia, Sire, şi să apărăm pământul
1 informaţii ulterioare au
ţării». Gândindu-mă
arătat că într-adevăr, însă la ce va urma după aceea,
cu excepţia
cântărind adică,
unei singure aşa cum
divizii, toatăaţi spus, «toate consecinţele» şi
armata
privind Polonia,
ungară era prevăd deocamdată,
concentrată la graniţa desfinţarea statului
nostru în această
cu România primă fază a războiului. Vom fi ocupaţi
(nota C.C.G.).
de sovietici, germani, unguri şi bulgari şi nu ştiu în ce
formă, cu ce hotare, se va reînfiinţa statul nostru la finele
războiului. Dacă sovieticii ocupă întreaga Moldovă, până
la Carpaţi, vor avea pretenţii asupra ei, aşa cum au lacut
întotdeauna cu teritoriile pe care le-au ocupat. Bulgarii
vor pretinde Dobrogea, iar ungurii Transilvania. Germanii
se vor instala în Muntenia spre a-şi asigura petrolul şi

502
288
gránele; tratatul din 1918, de la Bucureşti, ne arată la ce
ne putem aştepta sub raportul economic. Suntem izolaţi
şi singuri; Franţa e la pământ, iar englezii nu se gândesc
decât la apărarea ţării lor; nu pot interveni în nici un caz
aici, la noi. Pentru mine, esenţial este să păstrăm statul,
cu întreaga lui organizaţie, şi armata. Să cedăm deci
pentru moment, şi să aşteptăm, se va ivi, poate, prilejul
să reluăm, ceea ce azi, cu durere în suflet, suntem nevoiţi
să părăsim. E părerea mea-spusă cinstit, cântărind bine
toate consecinţele".
Urdăreanu, mareşalul palatului, aşezat lângă mine nu
e întrebat. Văzându-mă că de la începutul consiliului iau
note febril, mă întreabă: „Iei note?" îi răspund: „Da".
„Foarte bine", - adaugă el; „te rog să-mi dai şi mie o
copie." Nu i-am dat însă.
Mihail Ralea, întrebat imediat după mine, este de
aceeaşi părere; n-avem încotro; să cedăm deocamdată,
apoi vom vedea. Mihail Ghelmegeanu care, la uşă, mă
întrebase dacă sunt pentru război, lăsând a înţelege că el
ar fi, este acum de părere că n-avem de ales: trebuie să
cedăm.
N. Iorga, consilier regal, e pentru război. (Pe când
vorbeam noi trei, predecesorii lui, îi spunea lui Constatin
Angelescu, vecinul său la masă, destul de tare ca să fie
auzit de toţi, până la capul mesei: „Ei, uite trădătorii; ar
trebui puşi la zid şi împuşcaţi"). Referindu-se apoi la

503
288
faptul că superioritatea aviatică a Uniunii Sovietice era
incontestabilă, a spus: „Dar ce face aviaţia noastră?". S-a
pus timbrul aviaţiei atâta vreme, care e rezultatul?"
Regele îi răspunde: „Domnule Iorga, dumneata ştii cât
costă un avion modern de luptă?" La care Iorga răspunde:
„Ce poate să coste? Trei-patru milioane". Replica lui
Vodă, aruncată peste umăr: „Patruzeci de milioane", după
care Iorga nu mai insistă şi termină, cerând război.
Doctorul Angelescu, consilier regal, întrebat de rege,
spune: „Sunt de părerea domnului Iorga" adică război.
Ştefan Ciobanu, ministru cultelor şi artelor,
basarabean, membru al Academiei, e şi el pentru război;
faptul e normal, fiind vorba de pământul Basarabiei,
baştină lui. Aceeaşi atitudine are şi Silviu Dragomir,
transilvănean, care pune şi ipoteza unei revendicări
similare din partea statului maghiar.
Nu-mi amintesc în detaliu ce au spus ceilalţi membri
ai guvernului, dar ştiu sigur că toţi ajungeau Ia aceeaşi
concluzie: să cedăm, deoarece, altfel, punem în primejdie
fiinţa statului, şi să aşteptăm.
Gheorghe Tărărescu, prim ministru, este de părere că
nu avem de ales, pentru motivele arătate anterior. Şi,
adresându-se suveranului, adaugă: „Aţi auzit părerile
majorităţii membrilor guvernului. Ca prim ministru
responsabil, vă rog să vă supuneţi hotărârii guvernului. E

504
288
un ceas greu prin care trecem, dar statul trebuie să
continue a trăi."
Regele se înclină, adoptă părerea guvernului.
Urdăreanu care, aşa cum am arătat, n-a fost întrebat şi
nici n-a intervenit, îmi spune: „Cred, totuşi, că ar trebui să
mobilizăm". Şedinţa se ridică; am dureroasa sarcină să
comunic corespondenţilor de presă străini, adunaţi la
minister, după amiază, hotărârea luată.
Timp de o lună de zile după acest consiliu de coroană,
n-am mai putut dormi liniştit. Mă trezeam în miezul nopţii
şi mă întrebam: „Dar dacă am greşit? Nu era oaremai bine
să ne fi luptat?" Soţia mea, văzând starea în care eram, m-
a întrebat: „Ce ai, ce te frământă?" I-am povestit totul şi
răspunsul ei, imediat, a fost: „Bine aţi făcut; altminteri,
era vai de statul şi de poporul nostru". M-am mai liniştit
cu vremea; dar liniştea deplină nu mi-am căpătat-o decât
la finele războiului celui de-al doilea mondial, când am
văzut ce s-a întâmplat cu Polonia, ale cărei noi hotare
difereau fundamental de cele vechi.
în perspectivă istorică, după treizeci şi şapte de ani de
la eveniment, cred că a fost totuşi soluţia care se
impunea, care ne-a permis săpăstrăm statul, cu toate
teritoriile unite la 1 decembrie 1918.'

începutul guvernării Antonescu

505
288
 Cum a ajuns generalul Ion Antonescu, mazil şi cu
domiciliul forţat la mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea
ca, în câteva zile, să devină prim ministru şi să oblige pe
Carol al II-lea să părăsească
' Cea mai amănunţită relatare a Consiliului de
Coroană, de joi 27 iunie 1940, s-a desfăşurat în două
şedinţe, în: Carol al II-lea, intre datorie şi presiune.
însemnări zilnice, voi. II (1939-1940), ediţie îngrijită de
Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Editura Şansa,
Bucureşti, pp. 198-205.
Honul? Care sunt elementele care explică această
transformare radi-i ală? Trebuie să ţinem seama, după
părerea noastră de o serie întreagă de elemente, unele de
ordin personal, altele de ordin general şi internaţional.
Ion Antonescu era un ambiţios, dublat de un
megaloman. Avea o excelentă părere despre sine, despre
capacităţile lui profesionale şi politice. Fusese în Statul
Major al generalului Prezan, în timpul războiului pentru
întregirea statului, conduse-se apoi Şcoala de Război -azi
Academia Militară -, fusese ataşat militar în străinătate,
ajunsese general de divizie şi ministru în guvernul
patriarhului Miron Cristca. Era, incontestabil, un ostaş de
scamă, dar, în acelaşi timp, şi un temperament dificil. Fire
mândră, încrezută, îşi crease duşmani în rândurile
armatei. Ofiţerii de la Şcoala de război îl porecliseră
„Câine roş"1, pe de o parte din cauza firii lui, pe de altă

506
288
1 Mi se pare o profundă
parte din cauza culorii părului roşcat. Avea o placă de
platină în moalele capului: o ştiu chiar din gura lui; mi-a
spus-o la Predeal unde vila noastră pe Cioplea era peste
drum şi puţin pieziş faţă de vila lui, aceasta fiind de
proporţii mult mai mari. Din cc pricină trebuise să i se
aplice acea placă dc platină nu ştiu. Fire autoritară, lua
câteodată măsuri abuzive. Astfel, la Predeal, drumul pe
Cioplea făcea o cotitură în partea superioară a lui, tocmai
în dreptul vilelor noastre; Antonescu, fiind prim-ministru,
a dat ordin să fie îndreptat drumul, să dispară cotul. Ceea
ce s-a şi făcut, tăindu-se din locul nostru o suprafaţă dc
peste o sută de metri pătraţi care s-a adăugat locului lui.
Nu mi s-a dat nici un ban pentru această expropriere; e
adevărat că nici n-am cerut. Tot în legătură cu vila de la
Predeal a dat ordin ca la circa o sută de metri mai jos să
fie barat drumul, să nu se mai poată circula; aceasta
însemna ca vilele situate în sus de barieră - se instalase o
barieră de lemn de-a curmezişul drumului - adică vila
noastră, vila lui Canarache, vila unui armean - i-am uitat
numele - să fie inaccesibile. Când un comisar s-a prezentat
să ne comunice noua dispoziţie, soţia mea s-a înfuriat - pe
drept cuvânt, căci era un abuz - şi i-a declarat că în cazul
când nu sc mai poate folosi de vilă, îi va da foc. „Să nu
faceţi asta, doamnă" - i-a replicat comisarul, speriat. „Ba
am s-o fac şi te invit să comunici acest răspuns cui tc-a
trimis". Până ia urmă, am obţinut prin Minai Antonescu o

507
288
autorizaţie să stăm în vila noastră, garantând însă pentru
toate persoanele care ar veni să ne vadă.
îşi poate oricine lesne închipui ce a fost în sufletul lui
ion Antonescu, cel atât de plin de sine, atunci când s-a
văzut scos din guvernul patriarhului Miron Cristea unde
fusese ministru de război sau, după titulatura actuală,
ministru Apărării Naţionale. A devenit imediat adversar al
regelui şi nu s-a sfiit să-1 critice în gura mare. Ceea ce i-a
adus domiciliul obligatoriu la mănăstirea Bistriţa.
Adversitatea a sporit considerabil, Antonescu socotindu-
se acum adversarul numărul unu al regelui şi al regimului.
în luna iunie 1940 - eram ministrul informaţiilor - Mihai
Antonescu a venit la mine acasă în Bucureşti, să mă roage
din partea lui Ion Antonescu să intervin la rege pentru ca
să-i de-a drumul de Ia Bistriţa. I-am explicat că, atâta
vreme cât sunt ministru, nu pot face un asemenea
demers, ştiind bine care îi sunt sentimentele faţă de
suveran. Am adăugat: „Prea e trufaş generalul" afirmaţie
care, desigur, i s-a raportat, după cum i s-a raportat şi
refuzul meu de a interveni pentru ridicarea domiciliului
obligatoriu.
Dar, cu toată ambiţia lui, cu toată dorinţa lui de a
domina, Antonescu nu şi-ar fi putut atinge scopul dacă nu
beneficia de sprijinul decisiv al Germaniei hitleriste şi de
starea de nemulţumire profundă din ţară, determinată de
„diktatul de la Viena". Germania urmărea să aibă la cârma

508
288
României un om favorabil ei care să-i faciliteze
acapararea produselor - în primul rând petrol şi grâne - de
care rvea absolută nevoie. Antonescu părea a corespunde
vederilor ei. încă la 9 iulie 1940, ministrul Germaniei la
Bucureşti, Fabrizius, raporta la Berlin că generalul
Antonescu „în cursul unei vizite mai lungi m-a asigurat că
doreşte să lucreze cu Germania". Raportul cuprinde o
inexactitate deoarece vizita n-a fost făcută de Ion
Antonescu - care era pe atunci cu domiciliul obligatoriu la
Bistriţa -, ci de Mihai Antonescu, care era porte-parole-ul
generalului în tratativele cu Germania şi cu factorii politici
români. O ştim dc altfel de la Ion Antonescu însiyji care, în
şedinţa din 3 octombrie 1940 a consiliului de miniştri, a
declarat textual: ,JDe când eram în închisoare la Bistriţa
am tratat prin. intermediul domnului Mihai Antonescu,
însă în secret, cu germanii asupra tuturor problemelor
Statului Român şi am arătat, în toate ramurile de
activitate a acestui organism complex al statului, care
este
punctul de vedere al generalului Antonescu - pentru
ca, atunci când împrejurările m-ar aduce la cârma statului,
să n-am dificultăţi cu germanii. Toate principiile pe care
le-am pus atunci au fost admise"1. Documentele, edite şi
inedite, pe care le posedăm, ca şi studiile asupra
perioadei iulie-septembrie 1940 ne arată în mod clar
contribuţia Germaniei hitleriste la aducerea la cârmă a
1 Stenogramele şedinţelor
509
Consiliului
288 de Miniştri Guvernarea
Ion Antonescu, voi. I (septembrie-
generalului Ion Antonescu şi la abdicarea regelui Carol al
II-lea. în ziua de 4 septembrie, regele 1-a numit pe Ion
Antonescu prim-ministru; acesta s-a grăbit în aceeaşi zi să
viziteze pe Fabrizius, cerându-i „sfatul" asupra
următorilor paşi. Cunoaştem răspunsul acestuia, potrivit
telegramei pe care el o trimite la 5 septembrie Berlinului.
„în înţelegere cu colegul meu italian -citim în telegramă -
şi având în vedere că numai mâna forte a generalului şi o
hotărâre rapidă pot salva ţara de haos, l-am sfătuit pe
Antonescu să-şi asume drepturi dictatoriale să înlăture
anturajul regelui, urât de către ţară, şi să ordone
miniştrilor şi secretarilor de stat să rămână la posturile lor
până la rezolvarea definitivă a problemei cabinetului şi a
problemei eventualei abdicări a regelui, iar el să
guverneze în mod autoritar"2. Comunicându-se şi regelui
acelaşi sfat, acesta, intimidat, acordă generalului
Antonescu, în ziua de 5 septembrie, puteri dictatoriale.
Dar cum pofta creşte mâncând, în seara aceleiaşi zile de 5
septembrie, conducătorul cere regelui să abdice şi-i
fixează ca ultim termen a doua zi, 6 septembrie, orele 4
dimineaţa. Regele se consultă în timpul nopţii cu câţiva
oameni politici şi ostaşi, constată că unii din ei sunt
pentru abdicare, în timp ce generalii Mihail, şeful Statului
Major al Armatei, şi Paul Teodorescu, adjunctul acestuia,
sunt pentru rezistenţă şi cer să formeze guvernul spre a
termina cu Antonescu. în acest moment hotărâtor, la

510
288
orele 3 şi jumătate dimineaţa, Antonescu, care ştia că se
bazează pe sprijinul Germaniei, trimite regelui un nou
ultimatum cerându-i abdicarea. Regele, care-şi dădea
seama.că şi în ipoteza suprimării lui Antonescu,până la
urmă, sub presiunea şi hotărârea de răzbunare a lui
Hitler, tot va trebui să plece, acceptă să abdice, lăsând pe
tron pe fiul său Mihai. Luându-şi bunurile personale -
între ele şi o faimoasă colecţie filatelică, cuprinzând multe
mărci rare şi valoroase, precum şi o parte din colecţia de
tablouri, plus acţiunile şi banii, Carol al II-lea însoţit de
Elena Lupescu şi de Ernest Urdăreanu părăseşte ţara, cu
un tren special. Intre Timişoara şi Jimbolia trenul a fost
urmărit de un automobil în care erau mai mulţi legionari,
în frunte cu preotul Goldeanu, şi atacat cu focuri de puşcă
mitralieră - halal preot! - focuri care au obligat pe
pasagerii trenului să se culce pe podeaua vagoanelor. Ştiu
faptul de la un tehnician ceferist care a însoţit trenul până
la graniţă.
Mihai, potrivit ultimelor măsuri, era lipsit de o putere
reală. Avea calitatea de rege, e adevărat, dar numai cu
atribuţii formale: putea, de pildă, să confere decoraţii;
atribuţiile reale, fundamentale erau în mâna
conducătorului. Pe de altă parte, Antonescu, cu firea lui
trufaşă, nu pierdea nici o ocazie să-i arate că el e
adevăratul stăpân; căuta chiar să-1 umilească, uneori şi în
public. într-o audienţă pe care am avut-o în 1943, regele

511
288
mi s-a plâns, în mod discret, de această atitudine a
„conducătorului". Vorba lui Mihai era o vorbă moale, fără
accent, dând impresia că nu are energie. în realitate, ea
nu i-a lipsit, dovadă felul cum s-a comportat la 23 august
1944. Pentru contribuţia importantă pe care a avut-o în
acest moment hotărâtor al războiului, Uniunea Sovietică a
conferit regelui Mihai ordinul „Victoria", ordin foarte înalt
care nu s-a acordat decât la foarte puţine persoane.1
Un alt element, care explică evenimentele din
septembrie 1940, a fost starea de spirit din ţară. Lumea
era profund îndurerată de pierderile succesive teritoriale
şi de faptul că nu ne împotrivisem, fără să-şi dea scama de
consecinţele pe care le-ar fi avut o împotrivire armată.
Făcea responsabili pe rege, pe Elena Lupescu, pe
mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu - bucureştenii îl
porecliseră „mareşalăul" plecând de la apetitul de
îmbogăţire al acestuia - pe Malaxa etc. Ei erau vinovaţi de
situaţia în care ajunsesem: lumea trebuie să găsească
întotdeauna un vinovat sau mai mulţi pentru tot ce iese
prost, pentru tot ce nu corespunde dorinţelor ei. M-am
întrebat însă adeseori dacă,
având alt regim, strict constituţional, dacă,
nedizolvând partidele şi punând în fruntea guvernului pe
Iuliu Maniu, de pildă, sau pe Constantin I.C. Brătianu
puteam evita amintitele pierderi teritoriale, puteam
păstra integritatea statului. Răspunsul cred că este

512
288
1 Mihail Manoilescu, Dictatul
hotărât negativ pentru următorul motiv. Politica
României a fost în strânsă legătură cu politica generală
europeană şi în primul rând cu sistemul politic francez,
întemeiat pe de o parte pe tratatul de la Versailles, pe de
alta, pe tratatul de la Trianon, Sevres şi Neuilly şi având ca
adju-tante sistemele politice locale: Mica înţelegere şi
înţelegerea Balcanică. Or, în momentul când sistemul
politic al Franţei s-a prăbuşit, ca o consecinţă a înfrângerii
ei militare, s-a prăbuşit şi sistemul politic românesc. Este
semnificativ că ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 s-a
produs la foarte scurt interval - după câteva zile-de la
armistiţiul francez. Putea oricare guvern român - liberal,
ţărănist, iorghist, socialist, chiar comunist (admiţând că ar
fi fost scos din ilegalitate şi însărcinat cu conducerea ţării)
- să oprească acest ultimatum sovietic? Când vedem cu
câtă consecvenţă a urmărit Uniunea Sovietică să
recupereze teritoriile pierdute în urma primului război
mondial, ne dăm imediat seama că nimeni şi nimic, în
starea de lucruri de iunie 1940, n-ar fi putut opri amintitul
ultimatum. Pe de altă parte, Germania hitleristă, îndată
după victoria ci asupra Franţei, a început să acţioneze în
vederea satisfacerii doleanţelor teritoriale ale foştilor ei
aliaţi din primul război mondial, Ungaria şi Bulgaria. La 15
iulie, aşadar iarăşi la foarte scurt timp după căderea
Franţei, Hitler adresează regelui Carol al II-lea o scrisoare
cu caracter cvasi-ultimativ, arătându-i că e necesar ca

513
288
România să facă unele concesii teritoriale Ungariei şi
adăugând că, dacă România nu se încadrează integral în
„noua ordine", atunci „sfârşitul, mai devreme sau mai
târziu, poate chiar în cel mai scurt timp - poate însemna
nimicirea României".1 Putea un guvern „constituţional"
român să împiedice acţiunea Germaniei hitleriste? Dar
chiar un guvern gardist - admiţând că, prin imposibil s-ar
fi putut forma unul peste noapte - putea el împiedica
aceste demersuri hitleriste în favoarea foştilor aliaţi ai
Germaniei? Când ştim cât de obedienţi erau gardiştii la
tot ce venea de la Berlin, când ştim ce sume de bani au
primit de la aceşti patroni ai lor, ar fi o eroare să ne
închipuim că ar fi putut reacţiona. De altfel, declaraţiile
lor de după diktat-ul de la Viena arată clar că nu s-au
gândit nici un moment să protesteze împotriva lui, ci,
dimpotrivă, l-au acceptat. Niciodată mi s-a văzut mai clar
ca în 1940, cât de mult depinde politica României de
politica generală europeană şi în special de politica
marilor puteri.
Tot în legătură cu legionarii, ar fi o eroare să se creadă
că aşa-zisa „rebeliune" a lor din 3 septembrie 1940, de
fapt un „putch" tară amploare, constând din câteva focuri
trase în capitală, în faţa Palatului Regal, şi din slabe
atacuri date contra unor instituţii publice din Bucureşti,
Braşov şi Constanţa ar fa avut o influenţă asupra
desfăşurării evenimentelor. Atacurile au fost uşor

514
288
respinse, iar ministrul Germaniei la Bucureşti comunică
telegrafic la Berlin la 4 septembrie că „revolta Gărzii
trebuie considerată ca eşuată".1
Omul de legătură al generalului Ion Antonescu, în tot
timpul cât a avut domiciliul obligatoriu la Bistriţa şi până
în momentul când a preluat puterea, a fost Mihai
Antonescu. Acesta n-avea nici un fel de legătură de
rudenie cu generalul. De baştină era aromân; ascendenţii
lui erau originari din satul Bohoştiţa, în Albania, de unde
au venit în Ţara Românească la finele secolului al XVIII-lea
sau începutul celui de al XlX-lea, aşezându-se în părţile
Piteştilor unde au cumpărat pământ. Mihai Antonescu -
prietenii îi spuneau Ică - era nepotul profesorului
1 Vezi nota 2, p. 295 (nota C.C.G.).
universitar Emanuel Antonescu, de la Facultatea de Drept
din Bucureşti; pe lângă acesta şi-a început cariera. A fost,
iniţial, funcţionar al bibliotecii Facultăţii, apoi, după
luarea doctoratului, asistent universitar, după aceea
conferenţiar şi, la sfârşit, profesor de drept internaţional.
Mic de statură - purta pantofi cu toc înalt, ca să mai
adauge ceva la înălţime, cu tenul cam măsliniu, cu ochi
frumoşi, vii, muncitor, inteligent şi talentat, având darul
vorbirii, cu o uşoară notă de preţiozitate, Mihai
Antonescu se putea aştepta la un viitor strălucit. Scrisese
câteva cărţi în domeniul specialităţii, una din ele în
legătură cu Liga Naţiunilor, se făcuse cunoscut şi ca reuşit

515
288
avocat pledant. A pledat şi pentru mine într-un proces la
judecătoria de pace şi 1-a câştigat. Mihai Antonescu a fost
căsătorit cu fiica profesorului universitar Georgescu*de la
Facultatea de Agronomie, de care s-a despărţit însă după
puţin timp, tară să fi avut vreun copil.
în politică, a activat alături de Gheorghe Brătianu; a
fost unul din semnatarii „Apelului" către intelectuali. Era
preşedintele organizaţiei de Argeş unde avea adversari
redutabili: la ţărănişti, pe Armând Călinescu, la liberalii
bătrâni, pe oamenii lui Constantin Brătianu, în Crunte cu
Costin Zamfirescu-Căteasca. De aceea nu s-a putut alege
niciodată deputat. O trăsătură principală a caracterului lui
Mihai Antonescu era ambiţia. Dorea să se ridice pe plan
politic, să ajungă ministru. Văzuse pe o seamă de colegi
din partid alegându-se deputaţi de opoziţie, pe mine mă
văzuse rezident şi apoi ministru. In februarie 1940, când
am fost numit ministrul propagandei, mi se conferise şi
ordinul „Coroana României" în gradul de Mare Cruce.
Văzând-o, Mihai Antonescu a spus soţiei mele, cu o notă
de admiraţie, dar şi cu una de adâncă tristeţe în acelaşi
timp: „Dinu a izbutit şi pe plan politic pe când eu, n-am
izbutit nimic". Această dorinţă puternică de a se
manifesta şi politiceşte 1-a făcut să-şi lege soarta de
aceea a generalului Antonescu şi să termine, alături de
acesta, în faţa plutonului de execuţie în Valea Piersicilor
de la Jilava.

516
288
 Legătura dintre cei doi Antoneşti s-a făcut cu prilejul
procesului de bigamie intentat generalului - se căsătorise
a doua oară, înainte ca formalităţile divorţului de prima
soţie să fie terminate - proces pe care Mihai Antonescu 1-
a câştigat. Legătura s-a întărit în timpul domiciliului
obligatoriu a generalului la Bistriţa, timp în care Ică 1-a
vizitat în mai multe rânduri. El a făcut atunci oficiul de
intermediar între general şi Fabrizius, ministrul Germaniei
la Bucureşti. După toate acestea, nu e de mirare că, o
dată cu venirea generalului la putere, Mihai Antonescu a
jucat un rol important, a devenit omul lui de încredere,
fiind mai întâi ministru de justiţie şi apoi vicepreşedinte al
Consiliului de miniştri. A secondat pe general în politica
sa, dar, în forul său interior, păstrase simpatie pentru
tabăra franco-anglo-americană. Aceasta s-a văzut în mai
multe împrejurări: mai întâi când n-a vrut să predea
hitleriştilor pe grecul care, în Bucureşti, în 1941, după
ocuparea Greciei, omorâse, cu focuri de revolver, pe un
maior german; apoi, cu prilejul tratamentului favorabil
aplicat aviatorilor americani prizonieri, după raidul asupra
Câmpinei şi Ploieştilor, din 1 august 1943, prizonieri pe
care n-a vrut, de asemeni, să-i predea germanilor, care-i
cereau; în sfârşit, când a îngăduit trimiterea lui Barbu
Ştirbei la Cairo, în 1944, pentru tratative de armistiţiu cu
aliaţii.

517
288
 Care au fost raporturile lui Ion Antonescu cu cele
două partide politice, liberalii şi naţional-ţărăniştii, în
zilele hotărâtoare de la începutul Iui septembrie 1940?
Este sigur că el le-a cerut concursul în vederea formării
guvernului, liderii acestor două partide, Iuliu Maniu şi
Dinu Brătianu, au condiţionat concursul lor de abdicare a
regelui. După abdicare însă, după ce şi-au văzut
satisfăcută răzbunarea împotriva lui Carol al II-lea, ei n-au
mai vrut să se angajeze ca partide, pretextând că, legal,
nu mai există partide, dar au permis unor aderenţi ai lor
ca Gheorghe Leon să facă parte, în calitate de
„tehnicieni", din guvernul Antonescu.

Facultatea de Litere din Bucureşti în perioada

regimului legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941)
Ceea ce urmează sunt amintiri legate în mare parte de
Facultatea de Litere din Bucureşti. Comunic fapte, lăsând
ca judecăţile de valoare să rezulte firesc din aceste fapte.
încep printr-o constatare: din cei douăzeci şi patru de
profesori câţi număra Facultatea de Litere din Bucureşti în
toamna anului 1940, unul singur aparţinea Gărzii de Fier,
adică regimului legionar: era profesorul care a şi fost
numit, din această pricină, rectorul Universităţii din
Bucureşti, anume Petre P. Panaitcscu. Toţi ceilalţi - şi
î *
Regimul sovietic 1-a întrecut
pe cel hitlerist în suprimarea fizică 518
288
a adversarilor potenţiali sau reali.
numele lor evocă o apreciabilă parte a culturii româneşti
interbelice - erau străini de regimul legionar. Acest regim
n-a găsit, aşadar, ecou între profesorii Facultăţii de Litere
din Bucureşti. Faptul era normal, deoarece nici programul
acestui regim care cerea, între altele, repudierea vechilor
alianţe cu ajutorul cărora realizasem statul naţional unitar
înlocuindu-le prin alianţa cu Germania hitleristă, nici
metodele acestui regim - înlăturarea, pe cale violentă,
prin execuţii sumare, a adversarilor politici, după sistemul
hitlerist1 - nu puteau fi primite de acei reprezentanţi ai
gândirii româneşti care erau profesorii Facultăţii de Litere
din Bucureşti. Ţin să adaug că, în tot răstimpul de aproape
cinci luni cât a ţinut regimul legionar, el n-a putut câştiga
nici un aderent printre profesorii acestei facultăţi: până la
urmă a rămas cu acelaşi partizan iniţial, alături de care n-a
venit nici un alt coleg.
Acelaşi lucru în ce priveşte conferenţiarii Facultăţii de
Litere. Din numărul lor total - mai mic decât al
profesorilor, iarăşi unul singur, conferenţiarul de logică
Nae Ionescu îmbrăţişase ideile gardiste. Faptul nu era
surprinzător, deoarece respectivul era tot una cu omul de
încredere al lui „I.G. Farben Industrie", prin intermediul
căreia intrau o parte din banii destinaţi propagandei
hitleriste în România. Nici dintre conferenţiari regimul n-a
mai putut câştiga un nou aderent, rămânând tot cu cel
iniţial.

519
288
 Printre asistenţi ştiu că au fost în mod cert doi, poate
şi un al treilea. Şi în această categorie elementele gardiste
au reprezentat o mică minoritate, restul, adică marea
majoritate, neavând legături cu regimul legionar.
Dacă dintre studenţii Facultăţii de Litere unii au fost
atraşi de Garda de Fier, aceasta se explică, pe de o parte,
prin acea latură a programului care se înfăţişa sub aspect
naţionalist, pe de altă parte prin atracţia exercitată de
prelegerile conferenţiarului de logică, pus, din nefericire,
în slujba unor interese ce nu coincideau cu interesele
reale şi permanente ale naţiunii române. Dar trebuie
precizat şi că numărul studenţilor legionari de la
Facultatea de Litere din Bucureşti constituia o minoritate -
e drept, activă - întrecută numeric de studenţii care aveau
alte crezuri politice - ţărănişti, liberali, socialişti, comunişti
-sau care nu aveau nici un fel de atitudine politică, nu
participau la viaţa publică. în concluzie, pot afirma, în
ipostaza de contemporan şi martor ocular că regimul
legionar n-a găsit decât o aderenţă minimală în rândul
profesorilor şi conferenţiarilor Facultăţii de Litere din
Bucureşti şi o aderenţă minoritară printre studenţii
aceleiaşi facultăţi. După informaţiile ce posed, situaţii
similare erau şi la celelalte facultăţi ale Universităţii din
Capitală; peste tot, profesorii şi conferenţiarii legionari au
reprezentat doar o foarte mică fracţiune din total.

520
288
 în oraş domnea o atmosferă grea; sentimentul de
insecuritate creştea. După execuţiile petrecute la Jilavă,
după asasinarea lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu,
începu să se răspândească zvonul că vor urma altele şi
dădeau diferite cifre, de ordinul miilor; personal am aflat
că era vorba de cinci mii - vârfurile societăţii atât în
sectorul politic - miniştri, subsecretari de stat, secretari
generali, senatori şi deputaţi, directori de cabinet - cât şi
în cel economic, administrativ, judecătoresc şi cultural. O
seamă din cei vizaţi şi-au părăsit casele; am facut-o şi eu,
adăpostindu-mă câteva zile şi nopţi în casa unui vechi
amic, secretarul Facultăţii de Litere, Marin Popescu-
Spineni.
In noiembrie 1940, a început să se vorbească de o
epurare a profesorilor universitari. într-adevăr, în scurt
timp, s-a numit o comisie prezidată de rectorul
Universităţii din Bucureşti, iar o serie de profesori au
primit invitaţii să se prezinte în faţa acestei comisii care
lucra la Ministerul Instrucţiunii Publice. De la Facultatea
de Litere au primit asemenea invitaţii Mihail Ralea,
Alexandru Rosetti şi autorul rândurilor de faţă. M-am
prezentat la ziua şi ora indicate la minister -localul din
strada Spiru Haret - şi am fost poftit în cabinetul secre-
tarului general. întrevederea, într-o atmosferă academică,
a durat puţin şi a privit articolul ce scrisesem despre fostul
prim-ministru Armând Călinescu îndată după crâncena lui

288
1 Fotografia a fost făcută în prezenţa lui Marin
521

Popescu-Spineni.
moarte, articol publicat a doua zi în „Universul" şi
reprodus în alte ziare din Bucureşti. Am arătat că am scris
acel articol deoarece l-am considerat şi îl consider pe cel
dispărut ca pe un om de stat care a apărat interesele ţării.
N-am fost întrebat de volumul de cuvântări ale lui
Armând Călinescu pe care-1 publicasem; am înţeles că, în
fond, convocarea fusese o simplă formalitate şi că
hotărârea era luată mai dinainte: urma, aşa cum am aflat
ulterior, în 1941, după rebeliune, văzând copia fotografică
a procesului-verbal al şedinţei comisiei de epurare1, să fiu
scos din Universitate şi trecut la o altă instituţie de stat.
Aceeaşi copie fotografică arată că o hotărâre identică s-a
luat şi pentru Alexandru Rosetti; în schimb, Mihail Ralea
urma să fie destituit. Aceste trei hotărâri capătă un
deosebit relief în lumina celor ce urmează. în 1938, pe
când Armând Călinescu era ministru de Interne, Ralea,
bunul său prieten, afl>se că printre cei ce urmau să fie
internaţi în lagărul de la Miercurea Ciucului se găsea şi
viitorul rector legionar al Universităţii, P.P. Panaitescu.
Comuni-cându-ne ştirea, lui Rosetti şi mie - aveam tustrei
vechi legături, încă din timpul studiilor la Paris -, am decis,
dată fiind calitatea de om de ştiinţă şi de coleg a celui
vizat, să facem o intervenţie pe lângă Călinescu, cerându-i
ca numele amintitului coleg să fie scos din lista celor ce
urmau a fi internaţi. L-am însărcinat cu această
intervenţie pe Ralea, întrucât el era cel mai apropiat de

522
288
Călinescu. într-adevăr, Ralea 1-a văzut şi a pledat timp de
trei ceasuri şi jumătate. Redau mai jos cele ce ne-a
povestit el însuşi. La început, Călinescu nici n-a vrut să
audă, replicând: „Voi nu-1 cunoaşteţi pe acest om". La
insistenţele repetate ale lui Ralea care i-a spus: „Prea vezi
cu ochi de poliţist pe toţi", Călinescu a spus din nou: „Voi
nu-1 cunoaşteţi aşa cum îl cunosc cu; ţineţi minte - a
adăugat el - dacă acest om ajunge la putere, pe voi trei o
să vă izbească întâi". De fapt, termenul întrebuinţat de
Călinescu a fost mult mai dur şi mai expresiv, dar e greu
de redat public. La urmă, după trei ceasuri şi jumătate, a
cedat şi i-a spus lui Ralea: „Poftim, vi-1 dau, dar să vă
aduceţi aminte de vorbele mele". Şi a şters din listă
numele viitorului rector. A trecut de la această scenă
vreun an şi jumătate. Călinescu a pierit în felul cunoscut,
legionarii au venit la putere, comisia de epurare a început
să funcţioneze. Aflând ce ne aşteaptă, ne-am întâlnit din
nou şi, de data aceasta, am primit eu sarcina să-1 văd pe
rector şi să-i atrag atenţia asupra nedreptăţii ce ni se
făcea. Şi Ralea şi Rosetti mi-au dat mie această sarcină, ca
unul ce-1 cunoşteam de mult, din vremea studenţiei, pe
numitul rector şi eram acum nu numai colegi la Facultate,
dar şi membri în comitetul de direcţie al „Revistei Istorice
Române". M-am dus deci; l-am găsit în biroul din vechiul
local al Universităţii. După câteva cuvinte, i-am pus direct
întrebarea: „E adevărat că vreţi să ne scoateţi din

523
288
Universitate, pe Ralea, pe Rosetti, şi pe mine?". A lăsat
capul în jos şi mi-a răspuns: „Nu pot să fac nimic; sunt alţii
mai mari ca mine". La care am replicat: „Dar tu ce eşti
aici? Nu eşti rectorul Universităţii? Nu eşti preşedintele
comisiei de epurare?". „Ba da - mi-a răspuns, ţinând
mereu capul în jos - dar nu pot face nimic". Mi-am luat
atunci pălăria şi, în picioare, înainte de a pleca, l-am
întrebat: „Ştii cine te-a scăpat în 1938?", „Ştiu", şi a lăsat
din nou capul în jos. Am ieşit şi nu i-am mai vorbit ani de
zile până când, printr-un cunoscut comun, mi-a trimis în
repetate rânduri vorbă să nu-1 ocolesc.
Hotărârile comisiei de epurare n-au avut însă când să
fie aplicate, deoarece, la scurt timp a izbucnit rebeliunea
din ianuarie 1941. După înăbuşirea ei, noul ministru al
instrucţiunii publice a numit o comisie, în frunte cu
profesorul Scarlat Lambrino, titularul catedrei de istorie
veche de la Facultatea de Litere din Bucureşti, spre a
cerceta felul cum a lucrat comisia de epurare de la
Universitate, Raportul lui Lambrino e concludent în
privinţa felului superficial şi subiectiv în care a lucrat
numita comisie de epurare.

Rebeliunea din 1941

Asociaţia dintre generalul Ion Antonescu
„Conducătorul" Statului, după titlul pe care şi-1

524
288
autodeccrnase, şi legionari era o asociaţie artificială, de
circumstanţă, iar nu o asociaţie organică. Antonescu era
totuşi, contrar aparenţelor, un „om vechi": îşi făcuse
întreaga carieră în cadrul societăţii româneşti vechi:
fusese directorul Şcolii de Război şi ataşat militar la
Londra şi Paris, iubea „ordinea" şi principiile militare de
disciplină şi ierarhie; odată ajuns la putere, înţelegea să se
respecte aceste principii. Legionarii, dimpotrivă, erau
oamenii revoluţiei, oamenii metodelor violente care
implicau teroarea şi asasinatul. Ei înţelegeau să aibă
puterea în mod exclusiv, să n-o împartă cu nimeni. La
început se asociaseră, deoarece Antonescu nu avea în
spatele său o forţă politică organizată, un partid; crezuse
la început că se va putea sprijini pe vechile partide
politice, pe liberali şi pe ţărănişti, dar acestea îl utilizaseră
iniţial numai spre a se răzbuna pe Carol al II-lea,
derobându-se apoi, aşa cum am arătat de la o asociere în
guvernare. Aşa încât Antonescu fusese silit să se adreseze
legionarilor. Aceştia din urmă, pe de altă parte, fără o
experienţă reală de guvernare - participarea lor în cele
câteva luni din 1940 la ministere secundare fusese doar
un preambul - şi neavând în fruntea lor o personalitate,
fuseseră bucuroşi să-1 accepte pe generalul Antonescu
drept şef de guvern - de fapt şi de drept, mai mult decât
atât. Dar, după o scurtă perioadă iniţială, se văzu că
asociaţia n-avea şanse de durată, că legionarii înţelegeau

525
288
să procedeze de capul lor şi, până la urmă, să rămână
singuri stăpâni. Asasinatele de la Jilava, cele de la
Prefectura Poliţiei Capitalei, asasinarea lui Nicolae Iorga şi
a lui Virgil Madgearu arătau care era calea şi metodele
legionarilor. Puseseră stăpânire pe poliţie şi pe siguranţă
şi se pregăteau să dea lovitura finală, înlocuind pe
conducător. Antonescu şi-a dat seama de situaţie, se
putea bizui pe armată; nu pe toată, deoarece unul din
primele sale acte după venirea la putere fusese să
îndepărteze din oştire pe o seamă de generali care nu-1
agreau - între alţii pe Florea Ţenescu, pe Mihail şi pe Paul
Teodorescu - ceea ce nu făcuse impresie bună. Rămânea
problema trupelor germane din ţară, venite chipurile sub
pretextul instruirii armatei noastre în noile metode de
luptă, în realitate pentru a păzi zona petroliferă şi a
asigura scurgerea produselor - petrol, benzină octanică,
uleiuri, grâne, soia, vite etc. - de care Germania avea atâta
nevoie. Ce va face această armată în eventualitatea unui
conflict între conducători şi legionari, de partea cui va fi?
Antonescu şi-a dat seama de importanţa acestui factor şi
a acţionat în consecinţă. Vizita pe care i-a flcut-o lui Hitler,
la 14 ianuarie 1941, la Salzburg, i-a asigurat - după
părerea noastră sprijinul armatei germane din România.
Faptul s-a văzut în timpul rebeliunii când această armată
nu numai că n-a luat atitudine favorabilă legionarilor, dar
în unele locuri a fost direct contra lor. Astfel, la Ploieşti,

526
288
de pildă, i-a somat pe legionari - o ştiu de la un ploieştean
- să evacueze imediat prefectura, pe care o ocupaseră.
Când aceştia au cerut un termen pentru evacuare,
răspunsul comandantului german a fost: „Numai două
minute" („Nur zwei Minuten").
Rebeliunea a început în data de 21 ianuarie 1941 şi a
durat până în zorii zilei de 23 ianuarie, avându-şi centrul şi
maxima intensitate în Bucureşti. Au fost zile de groază şi
teroare pentru bucureşteni. Legionarii urmăreau să se
asigure de persoana lui Antonescu care se afla în localul
preşedinţiei de consiliu, în palatul din Piaţa Victoriei unde
este astăzi Ministerul de Afaceri Externe. In acest scop,
concentraseră în clădirea de pe Bulevardul Bonaparte,
care făcea faţă Preşedinţiei, aşadar în cazarma gardienilor
sau sergenţilor de oraş, numeroşi legionari, în special din
poliţie, înarmaţi, şi aceştia începuseră să tragă asupra
Preşedinţiei. Antonescu se baricadase acolo, iar
personalul de pază răspundea cu focuri de armă la
focurile celorlalţi. Comunicaţiile telefonice nu erau însă
întrerupte, şi acest fapt a servit ambelor părţi. Legionarii
au trimis emisari lui Antonescu, recrutaţi dintre
căpeteniile lor şi anume pe Eugen Chirnoagă, rectorul
Institutului Politehnic, şi pe P.P. Panaitescu rectorul
Universităţii, apoi pe Constantin Grecianu, arătând
condiţiile lor. Prima dintre ele era părăsirea puterii de
către Antonescu. Acesta însă a rezistat şi, datorită

527
288
telefonului, a putut alerta divizia din Piteşti, pe care o
comandase şi care s-a pus în mişcare spre Bucureşti.
între timp, în oraş se petreceau adevărate orori. Au
fost ridicaţi din casele lor, de pe Dudeşti şi Văcăreşti, o
seamă de evrei - cetăţeni paşnici, fără vină - duşi la
Abator, agăţaţi în cârligele în care se agăţau vitele şi ucişi
în mod sălbatic. Luptătorul comunist Constantin David,
ridicat de acasă, a fost dus în pădurea Pantelimon şi
împuşcat. S-a jefuit în foarte multe locuri, atât în casele
celor ridicaţi, cât şi în magazine. Au avut loc jafuri,
răzbunări personale şi încercări de răzbunări. Cunosc
două cazuri: unul privind pe Constantin Maltezeanu,
ginerele fostului prim-ministru şi regent Artur Văitoianu,
celălalt privind pe colonelul Orezeanu, fostul director al
Căilor Ferate. Cazul Maltezeanu, pe care-1 ştiu de la el
însuşi, s-a petrecut astfel: în a doua zi a rebeliunii, a
pătruns în casa acestuia un individ înarmat cu un revolver,
îmbrâncind femeia de serviciu, care voia să-1 oprească, şi
proferând injurii. Maltezeanu, auzind zgomotul, a pus
mâna pe puşca de vânătoare şi a ieşit în partea superioară
a scării care unea parterul cu etajul. Văzându-1, individul
s-a îndreptat spre scară şi a ridicat revolverul spre a trage.
Maltezeanu, vânător reputat, a fost însă mai repede: a
tras el cu o clipă mai înainte, culcând la pământ pe intrus.
Bineînţeles, a plecat apoi imediat de acasă, împreună cu

528
288
familia, refugiindu-se la un cunoscut. A doua zi,
rebeliunea lua sfârşit.
La colonelul Orezeanu, lucrurile au avut mai mare
amploare. Acolo s-a prezentat o grupă întreagă, vrând să-
1 ucidă. Colonelul, care bănuia că va fi atacat, era înarmat
cu două puşti şi avea lângă el - mi s-a spus - şi pe un fiu al
său. Cum locuia tot la etaj şi cum scara avea formă
răsucită, în spirală, când a văzut că cei din fruntea grupei
au revolvere în mâini, s-au apropiat de capul scării vrând
să suie, au tras în plin atât el, cât şi fiul său; au căzut
câţiva, iar restul s-a retras în fugă.
Mă aşteptam şi eu la o asemenea „vizită"... în calitate
de fost demnitar şi de autor al articolului despre Armând
Călinescu eram vizat direct. Aveam acasă trei puşti de
vânătoare, dintre care una era cu repetiţie, cu cinci focuri
şi câteva sute de cartuşe. în după amiaza primei zile de
rebeliune, a venit la mine, fără să-1 fi chemat, fostul meu
director de cabinet Nicu Ionescu, însoţit de fratele său,
Grigore, şi mi-a spus că vor să fim împreună. Atrăgându-le
atenţia că s-ar putea ca lucrurile să ia o întorsătură gravă,
mi-au declarat că rămân totuşi: n-au copii, nu sunt
căsătoriţi, deci riscul îi priveşte exclusiv. Am stat, aşadar,
cu toţii în ziua şi în noaptea aceea şi a doua zi; ei la etaj,
eu la parter, în dreptul ferestrelor care dădeau spre
intrarea lungă de treizeci de metri, ce ducea din stradă la
casă. Am văzut trecând necontenit grupe de legionari

529
288
care, cântând cântece de-ale lor şi în special „Garda,
căpitanul", veneau de la sediul din capul străzii
Cobălcescu (casa Enesci) spre Radio, în strada General
Berthelot, şi îndărăt. Am avut noroc că nu m-au atacat, n-
au încercat să intre în casa mea. Convenisem cu soţia mea
şi copiii ca, în cazul în care vom fi atacaţi, să sară toţi
patru peste zidul curţii din spate în curtea imobilului
situat în strada Ştirbei Vodă şi să fugă, încercând a ajunge
pe jos la locuinţa socrilor mei.
Din nefericire nu peste tot cetăţenii au avut mijlocul
să se apere; aşa a fost cazul lui Nicolae Iorga, cazul lui
Virgil Madgearu şi a mulţi alţii. Uciderea lui Nicolae Iorga
şi a lui Madgearu a provocat o mare indignare, sporită şi
prin faptul că rectorul Universităţii a refuzat la început să
arboreze drapelul negru. Am scris atunci în „Revista
Istorică Română", volumul X, pe 1940, un necrolog, cel
dintâi care a apărut asupra marelui dispărut. A urmat apoi
pomenirea de la AcademiaJRomână.
în a doua zi a rebeliunii a sosit în Bucureşti trupa de la
Piteşti. Legionarii din localul vecin Preşedinţiei au fost
blocaţi; un tanc a fost adus şi aşezat în poziţie de tragere.
Legionarii de la Prefectura Poliţiei Capitalei au fost şi ei
blocaţi; văzând că nu mai au încotro, că armata română
sprijină pe Antonescu şi că, dimpotrivă, armata germană
din ţară nu sprijină pe legionari, în zorii zilei de 23
ianuarie, la orele 5 dimineaţa, Horia Sima a dat

530
288
legionarilor ordin de încetare a focului, ordin publicat
imediat, în ediţie specială, de ziarul „Cuvântul": „Pentru
împiedicarea vărsării de sânge, pe care noi nu am vrut-o şi
care n-a servit decât duşmanilor comuni ai României şi
Axei, cunoscând că politica Germaniei şi cea a Italiei cer
condiţiuni speciale, pe care mişcarea legionară le
recunoaşte, şi având în vedere că între conducerea
statului şi mişcarea legionară au început tratative pentru
limpezirea situaţiei, ca să uşurăm mersul acestor
tratative, ordon ca să înceteze imediat orice luptă.
Legionarii vor părăsi deîndată instituţiile ocupate şi vor
reintra în viaţa normală. Cer ca acest ordin să se execute
fară şovăire şi cu cea mai mare stricteţe. Vreau ca în cel
mai scurt timp ţara să-şi reia aspectul normal, Horia Sima.
Bucureşti la 23 ianuarie 1941, orele 5 dimineaţa".
Trebuie să arătăm că ordinul de mai sus cuprinde
două inexactităţi flagrante. Prima, că ei, legionarii, n-au
vrut „vărsare de sânge'T, dar cine a început rebeliunea?
Cine a ucis în mod barbar doi soldaţi ai armatei române,
turnând gaz peste ei şi dându-le foc? Cine a ucis în mod
sălbatic atâţia evrei din Dudeşti şi Văcăreşti? A doua
inexactitate este că ar fi început tratativele pentru
limpezirea situaţiei între conducerea Statului şi mişcarea
legionară. în momentul când Horia Sima dădea
comunicatul, nu mai existau nici un fel de tratative; ele
avuseseră loc mai înainte, în prima şi a doua zi, dar se

531
288
încheiaseră cu înfrângerea legionarilor. Aceştia au dat
urmare ordinului, s-au supus. Cu mâinile sus, cei din
cazarma gardienilor de lângă Preşedinţie au ieşit în curte
şi au fost arestaţi; la fel şi cei de la Prefectură. Rebeliunea
a încetat. Am ştiut sigur că s-a isprăvit, atunci când la
Radio, în aceeaşi zi, în loc de cântecele legionare, am auzit
cântece patriotice: „Pe-al nostru steag e scris unire" şi
„Hora Unirii". A fost un moment de mare însufleţire şi
bucurie; trăisem două zile şi două nopţi într-o stare de
tensiune extraordinară, aşteptându-ne în fiecare
moment, să ne vedem atacaţi; acum, în sfârşit, puteam fi
din nou în siguranţă, puteam să ne bucurăm din nou de
viaţă. Spre prânz, am ieşit, cu maşina unui prieten, la
Şosea, la fântâna Mioriţei; am întâlnit acolo grupuri care
avuseseră acelaşi gând; erau cu toţii bucuroşi că se
isprăviseră zilele acelea de teroare.
O dată cu înăbuşirea rebeliunii, încetează nu numai
participarea mişcării legionare la conducerea statului, dar
şi existenţa ei legală; ea este interzisă. La 28 ianuarie 1941
ia fiinţă un nou guvern Ion Antonescu, alcătuit exclusiv
din militari şi tehnicieni.
O seamă dintre legionari, în frunte cu Ştefan
Zăvoianu, fostul prefect al poliţiei Capitalei şi unul din cei
mai înverşunaţi, cel care organizase metodic masacrul de
la Jilava, au fost arestaţi şi încarceraţi, la rândul lor, P.P.
Panaitescu a scăpat nearestat, graţie intervenţiei

532
288
profesorului Ernşt Gamillscheg, directorul Institutului de
Cultură german din România, care a stăruit personal pe
lângă Ion Antonescu pentru protejatul său. Dar
căpeteniile legionare şi în primul rând Horia Sima, precum
şi membrii echipei care asasinase pe Iorga şi Madgearu,
echipă formată din salariaţi ai Institutului Naţional al
Cooperaţiei, în frunte cu Traian Boem. secretar general al
acestui institut, au izbutit să treacă graniţa, refugiindu-sc
în Germania unde au constituit tot timpul o masă dc
manevră şi de şantaj a guvernului h i t Ieri st faţă de
Antonescu. Procesul celor arestaţi a început prin
ordonanţa definitivă a tribunalului militar din 21 iunie
1941. ascultându-se foarte mulţi martori; acu/arca a
propus 124, iar apărarea 217, sentinţa s-a dat în ziua de
22 iulie fiind condamnaţi la moarte şase dintre cei
judecaţi, şi anume: Ştefan Zăvoianu. Gheorghe Creţu -
acesta a dat dovadă de o sălbăticie nemaipomenită,
ucigând şaptesprezece dintre cei închişi la Jilava şi la
Prefectură - Constantin Savu, Ion Tănăsescu, Octavian
Marcu şi Anghcl Dumitrcscu: ceilalţi au fost condamnaţi la
muncă silnică sau Ia închisoare, pe diferite termene,
amendă şi cheltuieli de judecată. Executarea celor
condamnaţi la moarte, dat fiind că cererile dc graţiere au
fost respinse de către suveran, a avut loc în „Valea
Piersicilor la sud-est de închisoarea militară Jilava", prin
împuşcare, în ziua dc 28 iulie 1941. O dată cu cei şase au

533
288
mai fost executaţi încă doi legionari - Aurel Negrea şi
Vasile Ghcorghiu vinovaţi dc asasinate.

Guvernarea Antonescu (23 ianuarie 1941 - 23 august

1944)

Am arătat împrejurările în care generalul Ion

Antonescu, având sprijinul Germaniei hitleristc. a luat
puterea, silind pe regele Carol al ll-lca să abdice. In
primele luni ale guvernării, până la rebeliunea din
ianuarie 1941. asistăm, contrar aparenţelor, la conflictul
latent, dar din ce în ce mai vizibil intre generalul
Antonescu şi legionari. Aceştia din urmă sunt dominaţi de
gândul răzbunării împotriva tuturor acelora care i-au
prigonit. Prin articole de ziar, prin slujbe religioase, prin
procesiuni, se cultivă acest gând, se aţâţă partizanii în
vederea răfuielii. Ea nu întârzie, dar nu se face prin
justiţie, cu forme legale, şi public, ci în mod sălbatic şi
perfid. în timpul nopţii, la Jilava, şi utilizându-se şi
minciuni, întărite prin „cuvântul dc onoare" cum s-a
întâmplat la ridicarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil
Madgearu.
Gândul răzbunării n-a lipsit nici lui Antonescu, a cărui
fire zăcaşă era cunoscută şi în cercurile armatei, şi în cele
civile. Unulo copie după „Monitorul" cu pricina şi a

534
288
obţinut-o: îi dăduse omului putinţa să aibă o locuinţă La
termenul fixat de comisie, Ralea se prezintă şi roagă pe
preşedinte să declare şedinţă secretă, deoarece are să-i
prezinte un act important. Preşedintele, la început, se
opune, declarând că, la această comisie, nu există secrete,
dar când Ralea insistă arătând că e chiar în interesul
comisiei ca şedinţa să fie secretă, cedează şi proclamă
şedinţa secretă. Ralea se apropie atunci de Petit şi-i
înmânează copia de pe „Monitorul" cu pricina.
Preşedintele o ia, o citeşte, o citeşte a doua oară, o arată
asesorilor şi, nervos, suspendă şedinţa care suspendată a
rămas. Necesităţile statului fuseseră mai tari decât
principiile şi frazele elocvente. Ralea mi-a povestit toată
tărăşenia şi-nu fac o datorie s-o reproduc aci spre ştiinţă.
Iar un gazetar bucureştean, din cei care, se vede, că
primise subsidii şi trebuise să dea chitanţă, a spus la
Capsa într-o zi pe când comisia funcţiona încă: „Pe
Giurescu e greu să-l găsească în defect, fiindcă el are
chitanţă şi pentru un bilet de tramvai" Realitatea era că
cele şaisprezece luni cât am fost rezident regal şi ministru
m-au costat o sută şaizeci de mii de lei din banii proprii,
aşa că, din punct de vedere financiar, activitatea politică a
fost, să nu zic un dezastru, dar o serioasă pagubă. Am
înţeles atunci cum o sută din oamenii politiei români din
secolul al Xl.X-lca - de pildă Costachc Negri, Goleştii,

535
288
Bălceştii -- au sărăcit1 (în timp ce alţii, din perioada
interbelică s-au pricopsit). A existat însă şi un caz tragic în
legătură cu această comisie de control: cazul lui Teofîl
Sidorovici, comandantul străjeriei. Când 1 s-au cerut acte,
a avut sau n-a avut decât pentru o parte din sumă. Cum,
cu foarte puţin timp înainte, îşi clădise sau îşi cumpărase
nu mai ţin minte, dar faptul n-are importanţă - o casă
înfaţişătoarc, s-a făcut imediat legătura şi s-a spus că o
parte din fondul de dispoziţie a servit la achiziţionarea
casei. Cazul era foarte grav, dat fiind caracterul educativ
al instituţiei pe care o condusese. Sidorovici, fie că se ştia
vinovat, fie că n-a putut rambursa banii, adăugându-se
deprimarea şi ruşinea, s-a dus acasă şi s-a împuşcat.
Aplicând apoi principiul că ceea ce a făcut
predecesorul nu e bine şi deci trebuie desfiinţat,
Antonescu a luat o serie dc măsuri în sensul acesta. A
desfiinţat ţinuturile, deşi experienţa arătase că ele aveau
o anumită utilitate, constituind o sursa de iniţiative
fecunde, sub raportul gospodăresc. Partea interesantă
este că. după câtva timp. ministrul de interne al
conducătorului Antonescu mi-a trimis o adresă oficială
ecrându-mi un exemplar din broşura „Ordonanţă şi
circulari" pentru a aplica /"/; toate judeţele ţârii
programul gospodăresc al ţinutului Dunărea de Jos. I-am
satisfăcut bineînţeles cererea trimiţându-i chiar câte o
1
Chiar Ion C. Brătianu. dacă nu i s-ar fi dat, sub formă de recompensă naţională, o sumă importantă şi dacă podgoreanul Simulescu din Vâlcea, un
entuziast admirator al lui, nu i-ar fi lăsat prin testament întinsele sale vii. ar fi terminat ca om sărac.

536
288
broşură pentru fiecare judeţ. A desfiinţat apoi sectoarele
din Bucureşti pentru ca, apoi, faţă de complexitatea
treburilor şi obligaţiilor Capitalei, să lc reînfiinţeze.
Probabil, nu şi-a dat seama, când Ic-a desfiinţat, cât dc
multe şi diverse erau domeniile de activitate în
gospodărirea capitalei şi cât dc mult câştigă ele când în loc
de o singură iniţiativă, sunt opt. Fără ca să mai vorbim de
emulaţia care are loc în diferitele sectoare şi dc
rezultatele pe care această emulaţie Ic produce aşa cum a
arătat experienţa. La 18 decembrie 1940, se desfiinţează
breslele de lucrători, meseriaşi şi funcţionari înfiinţate la
11 octombrie 1938 în locul sindicatelor. O altă iniţiativă a
noului conducător a fost să desfiinţeze titlul de
ambasador, pe ambasadorii în funcţie retro-gradându-i la
gradul dc miniştri plenipotenţiari. Argumentul, ca şi
celelalte măsuri menţionate mai sus. a fost necesitatea
economiilor. Har n-a realizat că. în materie dc relaţii
diplomatice, există un paralelism între cele două părţi şi
că implicit obligam şi partea cealaltă să ia o măsură
identică. Efectul, pentru lumea diplomatică, a fost. dacă
nu negativ, cel puţin îndoielnic. F. de mirare că Mihai
Antonescu. specialist în drept internaţional, n-a putut
convinge pc conducător despre acest aspect al măsurii.
Menţionez, în sfârşit, un ultim gest. Iară să pot preciza
dacă cl se datoreşte lui Ion Antonescu sau legionarilor;
mai probabil legionarilor. Banca Naţională, la împlinirea a

537
288
zece ani de domnie a regelui Carol al 11-lea, bătuse un set
de medalii comemorative de aur, dc valori diferite, şi,
grupat într-un „ecrin" de piele, pe fond dc catifea albastră
- o reuşită estetică -. dăruise fiecărui ministru în funcţie
câte un asemenea set. Primisem aşadar .şi eu acest dar.
Scurtă vreme după instalarea legionarilor la putere, a
apărut o înştiinţare ca toţi cei ce primiseră medalii
comemorative să le restituie Băncii Naţionale, altfel
urmând a fi sancţionaţi. Le-am restituit, bineînţeles,
aducându-mi însă aminte dc felul cum califică poporul
românesc pc aceia care cer darul îndărăt.
în luna septembrie a anului 1940. au avut loc o seric
dc acte şi măsuri importante. A doua zi după abdicarea
regelui Carol al Il-lca. se
Italici, deşi iui e stat dunărean, în schimb, nu mai sunt
reprezentanţii Franţei şi Angliei.
In Bucureşti, atmosferă lot mai grea. Au fost arestaţi,
cu mandate in regulă, generalul Argeşanu, fost prim-
nunistru. Victor lamandi, fost ministru. Gabricl (Gavrilă)
Marineseu. fost ministru, fost prefect al Poliţiei Capitalei,
Moru/ov, fostul şef al serviciului secret, generalul Ion
Bengliu, din jandarmerie, coloneii Vasile Zcctu, Ştefan
Ghcrovici şi Anibal Panaitescu, Radu Pascu, fost magistrat.
Niki Ştelanescu din siguranţa generală, maiorii Iosif
Dinulcscu, Aristide Macoveanu şi Alexandru Popcscu din
jandarmerie, precum şi alţii, în total douăzeci şi opt de

538
288
persoane care, închişi mai întâi la Văcăreşti, au fost
mutaţi apoi, eu socoteală şi în conflict cu autoritatea
civilă, dc către legionari, la Jilava. în afară de aceştia, mai
erau, tot la Jilava, încă 37 dc persoane arestate şi închise
Iară nici o formă legală, de către diferiţi poliţişti legionari.
Iar în aresturile Prefecturii Poliţiei Capitalei se aflau
închişi comisarii Paul Voinescu, Suciu, Ralct, Ion
Dumitrcscu şi Davidcscu. Victor lamandi şi Gavrilă
Marineseu fuseseră sfătuiţi de către prieteni şi rude,
înainte de a fi arestaţi, să părăsească ţara. lamandi a
refuzat, Gavrilă Marineseu a încercat, dar a fost
recunoscut la Turnu Scvcrin şi întors îndărăt.
Ca să adauge la atmosfera grea, sau, după vorba
românească veche, „când c una, nu-i numai una", se
produce în noaptea zilei dc 9 noiembrie, un grav cutremur
de pământ, mai puţin grav totuşi decât cel din scara zilei
dc 4 martie 1977. Blocul Carlton, din mijlocul Bucureştilor
(Bulevardul Nicolae Bălcescu colţ cu strada numită, pe
atunci, Regală), se prăbuşeşte, îngropând sub dărâmături
circa trei sute dc victime. Şi aici, hazardul şi-a spus
cuvântul: un gardian, care locuia într-o cameră tocmai la
ultimul etaj, a alunecat cu acea cameră până jos, scăpând
nevătămat. Blocul fusese construit după planurile arhi-
tectului G.M. Cantacuzino; aceste planuri prevedeau un
stâlp puternic central de susţinere din beton armat, care a
cedat, dar nu fiindcă fusese greşit calculat, ci fiindcă

539
288
antreprenorul nu a respectat cantitatea dc ciment
prevăzută, ci a făcut economie. Până să se lămurească
lucrurile, atât arhitectul,'1 cât şi antreprenorul au fost
arestaţi şi închişi la Văcăreşti. Apoi Cantacuzino a fost
eliberat şi a participat ca voluntar la războiul contra
Uniunii Sovietice. în restul Bucureştilor, pagubele n-au
fost mari. doar multe coşuri de sobă de pe acoperişuri,
prăbuşite şi unele calcanuri, partea dinspre acoperiş. în
restul ţării, pagubele cele mai grele şi victimele cele mai
numeroase au fost la închisoarea Doftana din judeţul
Prahova; aici zidurile închisorii s-au prăbuşit şi au omorât
patrusprezece militanţi comunişti. Pagube au mai fost şi
în judeţul Putna, la Panciu şi la Focşani, adică în zona de
ruptură sau falie a straturilor de la curbura Carpaţilor.
Abia se potolise emoţia şi durerea produsă de
cutremur, şi o nouă spaimă cutremură Bucureştii:
asasinatele comise de legionari în noaptea de 26 spre 27
noiembrie la Jilava şi în ziua de 27 la Prefectura Poliţiei
Capitalei, la Snagov (Virgil Madgearu) şi la Strejnicu
(Nicolae Iorga). Toate aceste asasinate au fost executate
pe baza unui plan întocmit cu sânge rece: era răzbunarea
legionarilor pentru prigoana ce se exercitase împotriva lor
în anii precedenţi. La Jilava, o echipă de legionari a intrat
în celulele în care erau închişi preveniţii politici şi cu focuri
de revolver i-au ucis. Faptul s-a petrecut după miezul
nopţii, între orele 0,30 şi 1. Bestialitatea maximă a arătat-

540
288
o legionarul Gheorghe Creţu care a ucis la Jilava
patrusprezece persoane, iar la Prefectura Poliţiei alte trei.
Un rol însemnat în pregătirea asasinatelor, chiar dacă n-a
luat parte personal la ele, a avut colonelul în retragere
Ştefan Zăvoianu. Personaj sinistru care, judecat împreună
cu Creţu şi alţi patru asasini, după rebeliunea din 21-23
ianuarie 1941 - până atunci nu se putuse face procesul,
deoarece legionarii erau la putere -au fost condamnaţi la
moarte şi, cererile de graţiere fiind respinse de către rege,
au fost executaţi prin împuşcare în Valea Piersicilor de
lângă fortul Jilava (28 iulie 1941).
O deosebită indignare şi revoltă a produs asasinarea
lui Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga. Una şi aceeaşi echipă
de asasini, alcătuită din funcţionari ai Institutului Naţional
al Cooperaţiei, toţi legionari, în cap cu Traian Boeru,
secretar general al acestui institut, au ridicat de acasă din
Bucureşti pe Virgil Madgearu insistând „pe cuvânt de
onoare" că-1 vor readuce după o oră şi, după ce l-au ucis
prin împuşcare, în pădurea Snagov; s-au dus la Sinaia, de
unde l-au ridicat pe Nicolae Iorga, care a avut aceeaşi
soartă, fiind ucis, tot prin împuşcare, în marginea
comunei Strejnicu (judeţul Prahova). Am aflat de uciderea
lui Iorga chiar din gura lui Frasin Munteanu-Râmnic ce-i
era nepot şi care, în calitate de fost director de cabinet al
meu, a venit să mă anunţe în dimineaţa zilei de 28
noiembrie. N-am vrut să cred mai întâi că a fost cu putinţă

541
288
o asemenea odioasă crimă; apoi mi-am dat seama că, acei
care fuseseră în stare să comită asasinatele de la Jilava şi
de la Prefectura Poliţiei Capitalei n-aveau să ezite să mai
comită încă două, împinşi de ură şi de răzbunare. Şi toate
acestea desăvârşite de adepţii unei organizaţii care se
prevala de dragoste de ţară şi de creştinism.
Evident, Antonescu n-a fost părtaş direct la aceste
crime, dar nu le-a putut împiedica şi nici n-a fost în stare
să înceapă imediat o acţiune judiciară pentru pedepsirea
făptaşilor. A trebuit să se producă rebeliunea din 21-23
ianuarie 1941 pentru ca abia după aceea să pornească
cercetările. Tot ce a putut face pentru moment a fost
emiterea unui decret-lege, a doua zi, la 28 noiembrie
pentru reprimarea unor infracţiuni împotriva ordinii
publice şi intereselor statului.
Dar Antonescu a acţionat puternic pentru a lega
soarta României de aceea a Germaniei hitleriste. La 23
noiembrie, el semnează la Berlin aderarea României la
„Pactul tripartit", pact ce fusese încheiat cu mai puţin de
două luni înainte, la 27 septembrie 1940, la Berlin, între
Germania, Italia şi Japonia. Iar la 4 decembrie se
semnează, tot la Berlin, un acord de c'olaborare
economică româno-germană, pe 10 ani, care însemna, în
realitate, subordonarea economici româneşti cerinţelor
„noii ordine" hitleriste.

542
288
 Ce înseamnă această „nouă ordine" începe să se simtă
foarte curând în Bucureşti. Unele produse devin-tot mai
rare, iar specula îşi face apariţia. Poţi găsi însă orice „la
negru", produse indigene sau de import (coloniale,
ţesături, conserve, băuturi, ţigări), dar plătind preţurile
ridicate corespunzătoare. Administraţia încearcă să
reacţioneze fixând preţuri maximale şi arestând pe câte
un speculant. Am văzut pe Calea Victoriei un asemenea
exemplar: un om slab, neras, prost îmbrăcat, în genunchi
şi purtând pe piept o pancartă pe care sta scris: „Sunt un
speculant". Evident, era unul din cei mărunţi din
„caracuda" speculanţilor, în timp ce acei importanţi, cu
cont la Ziirich şi cu complicităţi serioase, stăteau neatinşi.
Chiar la alimentele de strictă necesitate preţurile cresc,
apar cozi la carne, la pâine, la ulei; sunt scene care
amintesc cu fidelitate pe cele din timpul ocupaţiei
germane din 1916-1918. Şi în vremea aceasta, legionarii
nu mai încetează cu parastasele, cu deshumările şi
reînhumările, de serviciile religioase, la Casa Verde din
marginea Bucureştilor, la biserica Sf. Ilie Gorgani, la
Predeal şi în alte locuri.
Se apropiau sărbătorile, dar în locul atmosferei de
voie bună, de târguieli pentru cei mari şi cei mici, de
pregătiri, era o atmosferă apăsătoare, de nesiguranţă, de
teamă. Circulau tot felul de zvonuri: că se pregăteşte o
noapte a Sfanţului Bartholomeu, adică de ucidere în masă

543
288
a tuturor „vârfurilor" societăţi vechi, că vor pieri trei mii
de asemenea fruntaşi; alţii spuneau cinci mii, alţii şi mai
mult, afirmând că „lichidarea" va cuprinde tot teritoriul
ţării, nu numai Capitala, ceea ce părea verosimil. Se
spunea că se va folosi tocmai prilejul sărbătorilor, când
toată lumea stă acasă, ca să dea lovitura, ceea ce iarăşi
părea verosimil. Vai de sărbătorile pe care le-am petrecut
noi, în acel sfârşit de an 1940! Eram hotărât să mă apăr;
îmi luasem măsurile necesare, în vederea eventualităţii
celei mai rele, dar poate să-şi închipuie oricine în ce stare
de spirit am fost atunci şi dc Crăciun şi de Anul Nou! De
fapt, n-a survenit decât o amânare, fiindcă ceea ce trebuia
să se întâmple dc sărbători s-a întâmplat la 21 şi 22
ianuarie, din fericire însă nu în măsura în care se
gândiseră iniţiatorii.
în prima jumătate a anului 1941, până la izbucnirea
războiului, au loc o serie de măsuri de caracter economic,
toate menite să asigure conducerea centrală a producţiei
şi a creditului. Astfel, la 4 ianuarie intră în vigoare
regulamentul legii pentru organizarea agriculturii; o
dispoziţie caracteristică a acestui regulament este
introducerea pedepsei penale pentru nepredarea dijmei.
în aceeaşi zi, iese şi dccretul-lege pentru completarea
atribuţiilor Ministerului Economici Naţionale referitoare
la comerţul bancar şi la credit, precum şi pentru
unificarea politicii de credit a statului. Semnificativă este

544
288
măsura din 18 februarie prin care sunt militarizate toate
instituţiile dc stat şi particulare care prezintă un interes
deosebit pentru planurile politice, militare şi economice
ale regimului. într-un sens similar, este decretul-lege din
13 martie pentru mobilizarea agricolă; se prevedea
„rechiziţionarea pentru muncile agricole a tuturor
locuitorilor valizi nemobilizaţi dc la 12 ani în sus". Dar
dacă măsurile economice luate până aci puteau avea o
justificare, măsura luată la 3 mai 1941, când se creează
„Centrul naţional de românizare", are un caracter pur
politic, rasist şi spoliator. Se prevedea exproprierea
întreprinderilor evreieşti şi atribuirea lor unor capitalişti
români favorabili regimului. A fost prilejde afaceri de tot
felul, de răzbunări şi de nedreptăţi; au fost însă şi cazuri
când capitalistul român care prelua întreprinderea
evreiască era doar un prepus, un „om de paie",
conducând de formă, vechiul proprietar conducând din
umbră. Conducătorii succesivi ai acestui centru de
românizare vor ajunge, după 23 august 1944, pe banca
acuzării, scăpând numai la limită, prin graţia regală, de
pedeapsa cu moartea.
In paralel, se înfiinţau o serie de „Oficii" care
înlocuiau vechile carteluri, oficii în care Statul - recte...
regimul antonescian - avea cuvântul lui de spus. Se
înfiinţează astfel „Oficiul fabricilor de uleiuri vegetale" în
locul vechiului cartel, „Oficiul fierului" în locul cartelului

545
288
„Socomet" care cuprindea marile întreprinderi:
„Societatea Reşiţa", „Titan - Nădrag - Călan", „Industriile
metalurgice dunărene", „Industria sârmei"/ Un alt oficiu
este O.R.A.P. adică „Oficiul de aprovizionare şi distribuire
a produselor de pielărie" în care intrau toate
întreprinderile mari de pielărie şi încălţăminte, ca Grigore
Alexandru, Mociorniţă, Prodanof etc. Mai târziu, în 1942,
se vor adăuga: „Oficiul cauciucului" cuprinzând fabricile
de produse de cauciuc, şi „Oficiul lânei" în care intrau
toate întreprinderile ce colectau şi prelucrau lâna.
Preţurile la care strângeau materia primă şi ORAP-ul şi
Oficiul lânei nu erau remuneratorii; am auzit adeseori
producătorii ţărani plângându-se de aceste preţuri.
Dar dacă aceste oficii erau o formă acoperită, prin
interpuşi, a intereselor germane în producţia economică
românească, orice discreţie era lăsată la o parte în cazul
concernului „Kontinental Ol" şi al societăţii „Rogifer".
Concernul creat la Berlin, la 27 martie 1941, lua sub
supravegherea - de fapt conducerea - sa toată industria
petrolieră românească, potrivit cu interesele Germaniei.
Rogifer, adică Societatea anonimă româno-germană
pentru industria şi comerţul fierului, controla, de fapt,
întreaga industrie metalurgică românească. Această
aservire, exercitată prin sus-menţionatele societăţi, prin
urcarea artificială a cursului mărcii, prin cumpărarea
produselor româneşti la un preţ inferior celui mondial şi

546
288
prin înglobarea României * în sistemul chearing-ului
central de la Berlin, a costat ţara noastră în timpul celui
de al doilea război mondial uriaşa sumă de circa
92.490.300.000 dc lei valută 1938 sau circa 660.753.500
dolari S.U.A., aceeaşi valută.
Au urmat, la începutul primăverii, trecerea prin
marginea Bucureştilor, îndreptându-se spre Dunăre, a
diviziilor blindate hitleriste, destinate invaziei Yugoslaviei
şi Greciei. O zi întreagă, necontenit, au huruit tancurile pe
şoseaua Giurgiului; aspectul balaurului nesfârşit, cu solzi
de oţel, era impresionant, înfricoşător chiar. O bătrână, cu
mâna la gură, îi privea cum trec; am auzit-o spunând unei
vecine: „Ăştia vor să facă praf toată lumea", după care a
adăugat, încet de tot: „Trăsni-i-ar Dumnezeu să-i
trăsnească". Era de aşteptat ca în faţa unei asemenea
forţe, armatele celor două state balcanice să nu se poată
opune multă vreme; e ceea ce s-a şi întâmplat: cu toată
rezistenţa dârză iugoslavă şi greacă, în două luni, diviziile
lui Hitler erau pe ţărmul Adriaticii, la capul Matapan şi în
Creta, salvând de la înfrângerea totală armata italiană din
Albania care, după ce încercase, în dispreţul oricărui
drept, să pătrundă în Grecia, era în primejdie de a fi
azvârlită în mare de cei pe care îi atacase. Pe. la sfârşitul
lui mai şi în prima jumătate din iunie, bucureştenii au
văzut trecând în sens invers trupe motorizate, tunuri

547
288
antitanc, o armată întreagă care mergea să ocupe poziţiile
de atac împotriva Uniunii Sovietice.
Declaraţia de război a Germaniei hitleriste împotriva
Uniunii Sovietice a avut loc în ziua de 22 iunie 1941 dată
la care începe o nouă fază în istoria celui dc al doilea
război mondial. Generalul Antonescu se hotărâse să
participe la operaţiunile militare în calitate de aliat al lui
Hitler; la 11-12 iunie se semnaseră, la Miinchen şi la
Berchtesgaden, acordurile germano-române în acest
sens;2 justificarea lui era că, în felul acesta, ar putea
repara pierderile teritoriale pe care statul român le
suferise. Hotărârea de a participa la războiul împotriva
Uniunii Sovietice, Antonescu a luat-o de unul singur, fară
să aibă asentimentul unui for constituit (bineînţeles, afară
de guvernul său!). Parlamentul ales la începutul verii
1939, sub regimul Frontului Renaşterii Naţionale, fusese
dizolvat; nici un alt organ - deliberativ sau consultativ -
nu-i luase locul. Nu se poate spune însă că opinia publică
românească era ostilă; dimpotrivă ea dorea reluarea
Basarabiei, pământ vechi românesc, parte constitutivă a
Moldovei. Telegramele trimise lui Antonescu, a doua zi
după ce trupele româneşti au trecut Prutul, sunt
concludente. Ziarul „Universul'' publică multe din aceste
telegrame; a le reproduce aci pc toate este o
imposibilitate; ne mulţumim a menţiona o seamă dintre

2
A fost numai o înţelegere verbală între Conducătorul Ion Antonescu şi cancelarul Adolf Hitler.

548
288
cele mai expresive. Astfel, începând cu regele Mihai I,
continuând cu preşedintele Academiei Române şi cu
rectorul Universităţii din Bucureşti, cu preşedintele înaltei
Curţi de Casaţie, cu asociaţiile de foşti luptători, cu
diferite întreprinderi, cu simplii particulari, bătrâni şi
tineri, femei şi copii dc şcoală, cu lucrătorii diferitelor
întreprinderi bucureştene, cu românii din afara hotarelor
(Banatul iugoslav şi Craina), de pretutindeni sosesc
telegrame de aprobare, împreună cu subscrieri de sume
pentru familiile celor căzuţi în luptă. Iată, de pildă, ce
telegrafiază preşedintele Academici Române, profesorul
universitar Ion Simioncscu: „întreaga suflare românească
arc datoria sfântă de a face zid de susţinere celor meniţi
să învie vitejia străbună. Trăiască Patria, în graniţele ci
fireşti, trase până unde se aude graiul strămoşesc".
Impresionează nu atât donaţiile marilor întreprinderi care
oferă milioane, nici ale instituţiilor ai căror salariaţi oferă
leafa pc una, două sau trei zile, cât mai ales donaţiile celor
mulţi cu salarii mici sau ale copiilor de şcoală! Măria
Breca, bănăţeancă, orfană de război, salariată la
Manufactura de tutun Belvedere din Bucureşti, având
două mii cinci sute dc Ici pe lună, deci un salariu mic, dată
fiind valoarea dc atunci a Icului, subscrie salariul ei pe trei
zile, timp de patru luni, din iulie până în octombrie. Elevii
premianţi ai şcolii primare din Dârza, judeţul Ilfov,
subscriu suma de 2.000 lei. De pretutindeni, din toată

549
288
ţara, sosesc donaţii pentru armată. Totdeodată apar
articole scrise dc cărturari ca Simion Mehedinţi, Ion
Simioncscu, Constantin Kiriţescu, D. Iov, D. Ciurezu, Dr. E.
Lucaci, general I. Anastasiu, viceamiral 1. Bălăncscu,
Mircea Dem. Rădulcscu, Victoria Stârcea etc, care justifică
războiul pentru redobândirea Basarabiei, partea dc răsărit
a Moldovei lui Ştefan cel Mare cu cetăţile de pe linia
Nistrului.
Dintre oamenii politici, nici Iuliu Maniu, nici Dinu
Brătianu, nici Ion Mihalache, nici Petre Groza, nici Titel
Petrescu nu protestează împotriva faptului că mergem să
reluăm ce este al nostru: Basarabia, jumătatea de nord a
Bucovinei şi colţul de nord-vest din judeţul Dorohoi la
care trebuise să renunţăm în urma ultimatumului sovietic
din iunie 1940. Abia după cc Basarabia şi Bucovina sunt
eliberate, abia după ce armatele noastre ating Nistru, pc
tot cursul lui, dc la Hotin la Cetatea Albă, abia atunci
începe, şi pc drept cuvânt, deose-
111tea dc vederi; şi oamenii politici, şi o scrie de
ofiţeri superiori, în cap cu generalul Ciupercă, cer ca
armatele noastre să se oprească aci, să nu continue
războiul. Să facem adică ceea ce au făcut finlandezii care,
după cc au atins vechea lor graniţă, s-au oprit la mică
distanţă de ca şi nu au mai continuat războiul. Ceea ce a
avut drept urmare că mareşalul Mannerheim,
comandantul armatei finlandeze, a murit de moarte bună,

550
288
în patul lui, în timp ce Mareşalul Antonescu, nevrând să
asculte dc sfatul bun şi mergând mai departe cu jertfe
cumplite de vieţi -«meneşti, a sfârşit în faţa plutonului de
execuţie, în Valea Piersicilor de la Jilava.
întrebarea care se pune însă şi s-a pus este
următoarea: putea Antonescu să se oprească pe Nistru? I-
ar fi permis oare acest lucru 11 itlcr? Noi credem că putea,
chiar dacă la Miinchen şi la Bcrchtcsgaden îşi va fi luat un
angajament total, „usque ad fincm". într-adevăr exemplul
Finlandei este elocvent: deşi în apropierea frontului ei era
Leningradul, oraş însemnat a cărui cucerire ar fi fost de
marc importanţă, deşi germanii au făcut mari eforturi să-1
cuprindă, totuşi finlandezii s-au oprit, n-au mai înaintat şi
hitlcriştii n-au avut ce să le facă. La fel putea proceda şi
Antonescu. Dar se va obiecta: una era situaţia Finlandei,
la extremitatea nordică a frontului, într-o poziţie izolată,
fără alţi duşmani, şi alta aceea a României care comanda
accesul în Peninsula Balcanică. Voi răspunde că, odată
opriţi pc Nistru, legătura germanilor cu Peninsula
Balcanică era deplin asigurată. Pe de altă parte, puteau
hitlcriştii lua măsuri împotriva României în cazul în care s-
ar fi oprit pe Nistru? Desigur, puteau s-o ocupe, iar
aceasta ar fi însemnat război, cu toate complicaţiile şi
pagubele pe care le-ar fi produs cl. în orice caz, situaţia
morală a României, dacă se oprea la hotarul ci istoric, ar fi
fost cu totul alta, asemănătoare situaţiei morale a

551
288
Finlandei; nimeni n-ar fi putut să-i obiecteze că a intrat în
război cu scopuri imperialiste.
între timp, războiul progresează, ia extindere. Trupele
germane reuşesc să pătrundă adânc în teritoriul sovietic,
ajungând până aproape de Leningrad, de Moscova, iar în
partea dc miazăzi, până la Rostov pe care trebuie însă
apoi să-I evacueze, în urma unei contraofensive sovietice.
Trupele române trec Nistrul şi încep, cu pierderi foarte
mari dc vieţi omeneşti, asediul Odesci. Ziarele noastre
publică nesfârşite anunţuri mortuare pentru cei căzuţi,
uneori însoţite de fotografiile tinerilor. De la o vreme, ele
sunt atât de numeroase şi textul lor este atât de
impresionant, încât guvernul hotărăşte să nu mai fie
publicate, după cum suspendă şi publicarea listelor
oficiale ale ofiţerilor căzuţi.
Dar ceea ce fusese până acum război european devine
război mondial. La 7 decembrie 1941 Japonia atacă fară
veste baza militară de la Pearl Harbour (insulele Hawaii),
în Pacific, a Statelor Unite ale Americii; Oceanul Pacific
devine teatru de război. Cu o zi mai înainte, la 6
decembrie, Marea Britanie declarase război României. La
8 decembrie fac acelaşi lucru Canada şi Noua Zeelandă, la
10 decembrie, Australia, iar la 11 decembrie, Uniunea
Sud-Africană. La 12 decembrie, România declară război
Statelor Unite ale Americii, acţiune lipsită de sens,
întrucât n-aveam nimic de împărţit cu această mare

552
288
putere. Faptul rezultă şi din împrejurarea că Statele Unite
răspund abia peste şase luni la 6 iunie 1942, când, la
rândul lor, declară război României şi Bulgariei.
Planul lui Hitler fusese să supună Uniunea Sovietică
printr-un război-fulger, până la finele anului 1941, acest
plan însă dădu greş. Luptele din faţa Moscovei, care
începuseră la 30 septembrie 1941, se terminară la 20
aprilie 1942 prin înfrângerea hitleriştilor. Armatele
sovietice rezistară bine şi la Leningrad, a cărei populaţie
suportă cu abnegaţie şi curaj un lung şi îngrozitor asediu.
Dar izbânda ce-a mai mare o repurtară sovieticii la
Stalingrad, pe Volga, bătălia, începută la 4 septembrie
1942, se termină la 2 februarie 1943 prin capitularea
trupelor hitleriste, comandate de feldmareşalul Paulus, şi
a celor româneşti care luptaseră în acest sector. Când, în
înaintarea lor în stepa calmucă, ostaşii noştri dădură ochi
pentru întâia oară cu cămilele băştinaşilor, reflecţia lor fu:
„Ce căutăm noi în locurile acestea, unde sunt astfel de
vietăţi?" Ne aventurasem într-adevăr departe mult de
hotarele ţării; bunul simţ al poporului arăta că greşisem şi
a trebuit să plătim greşeala. A urmat retragerea, în
condiţii grele, în special pentru trupele noastre din
Crimeea care trebuiră evacuate pe mare. Crimeea fusese
ocupată de trupele germano-române în primăvara lui
1942.^ Sevastopolul căzuse numai după un
bombardament puternic, la care luase parte şi un tun

553
288
german uriaş; zgomotul tragerii lui se auzea peste mare,
până la Mangalia, pe coasta noastră. La 2 aprilie 1944,
comunicatul oficial sovietic anunţa că Prutul a fost atins şi
depăşit chiar; războiul se purta acum pe teritoriul ţării
noastre.
Desfăşurarea operaţiunilor militare avu în mod firesc
consecinţe asupra vieţii politice. Curând după sfârşitul
bătăliei de la Stalingrad, şi anume în martie 1943 fostul
prim-ministru liberal Gheorghe Tătărăscu, împreună cu un
numeros grup de foşti şefi de organizaţii judeţene, se
despărţi de vechea conducere liberală (Dinu Brătianu),
acesta nevrând să admită frontul unic politic preconizat
dc fostul prim-ministru.
La 12 aprilie 1944, la opt zile după primul
bombardament masiv al Bucureştilor, se produce
propunerea Uniunii Sovietice de a acorda României un
armistiţiu, cu condiţia de a rupe legăturile cu Germania şi
de a continua lupta alături de armata sovietică. între cele
şase puncte ale propunerii, cel din urmă privea
desfiinţarea diktatului de la Viena şi acordarea de ajutor
pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Respinsă de
guvernul Antonescu, această propunere întăreşte temeiul
pe care se constituie, la 20 iunie 1944, şi în secret,
bineînţeles, Blocul Naţional Democratic, alcătuit din patru
partide: comunist, socialist, liberal - fracţiunea condusă
de Dinu Brătianu, acesta punând condiţia să nu fie primit

554
288
în bloc Gheorghe Tătărăscu - şi naţional ţărănist. In
prealabil, la 1 mai 1944, se realizase Frontul Unic
Muncitoresc, cuprinzând atât pe comunişti, cât şi pe
socialişti. Existau deci premisele necesare pentru a se
trece la o acţiune în vederea ieşirii din războiul care - se
vedea limpede acum de toată lumea - ne ducea la o
catastrofa.

Bombardamentele aeriene

în prima lună a ostilităţilor, Bucureştii au fost ţinta

câtorva incursiuni aeriene sovietice, efectuate cu puţine
avioane; ele n-au făcut însă pagube materiale mari, nici
multe victime omeneşti. Măsuri de camuflare şi de alarmă
se luaseră încă de la izbucnirea celui de al doilea război
mondial, din toamna lui 1939; se instalaseră în diferite
puncte ale oraşului, pe acoperişurile mai înalte, sirene de
alarmă - „măgăoaie" cum le spunea mahalaua - care, cu
puternicele lor sunete modulate vesteau apariţia
avioanelor. O dată cu îndepărtarea frontului, atacurile
aeriene încetară; ele vor fi reluate însă după doi ani, în
vara lui 1943, şi cu o marc intensitate, în primăvara lui
1944, începând de la 4 aprilie. La 1 august 1943 eram la
Breaza, unde, în cursul dimineţii, ţinusem o conferinţă la
seminarul umanistic organizat de profesorul de pedagogie
al Universităţii Bucureşti. Pe când luam masa, la

555
288
restaurantul local, pe la orele 1 şi jumătate, auzim un
puternic zgomot de motoare de avion; ieşim afară şi
vedem un şir întreg de avioane mari, zburând la o mică
înălţime, circa o sută cincizeci-două sute de metri; se
distingeau fesele aviatorilor. Veneau din susul văii şi se
îndreptau spre Câmpina. La început lumea nu şi-a dat
seama ce fel de avioane sunt; credeau că-s germane. Când
am văzut însă semnul de pe aripi: steaua cu cinci colţuri,
încadrată într-un dreptunghi, le-am spus: „Sunt avioane
americane şi cred că vor bombarda sondele şi instalaţiile
noastre de rafinare a petrolului". La circa un minut după
ce am rostit aceste cuvinte, am şi auzit zgomotul exploziei
primelor bombe aruncate asupra Câmpinei, urmate apoi
de o serie întreagă de altele, atât la Câmpina, cât şi la
Ploieşti şi Brazi, nu însă şi la Teleajăn, la est de Ploieşti,
unde erau instalaţiile societăţii „Româno-Americane".
Bombardamentul, efectuat de numeroase avioane a fost
o surpriză; unii dintre comandanţii germani ai bateriilor
de tunuri antiaeriene erau lipsă: duşi la restaurante sau
chiar în plimbare în împrejurimi; au şi fost sancţionaţi din
cauza aceasta, unii chiar foarte sever. Vânătoarea română
s-a ridicat însă imediat şi a început lupta; pe de altă parte,
după primul moment de surpriză, au început să tragă şi
bateriile antiaeriene. Au fost pagube serioase în
instalaţiile de rafinare, dar plătite scump: zeci de avioane
americane, plecate în cursul dimineţii de la baza din

556
288
nordul Africii, în sudul Italiei, nu s-au mai întors. O seamă
de echipaje, care au sărit cu paraşuta în momentul când
avionul lor se prăbuşea, au fost făcute prizoniere; cei
morţi au fost îngropaţi într-un cimitir din marginea şoselei
Bucureşti-Ploieşti, pe dreapta cum mergi spre Ploieşti.
După însăşi recunoaşterea americanilor, a fost
bombardamentul cu cele mai mari pierderi în avioane şi
echipaje. Prizonieriii au fost bine trataţi, mai bine decât se
aşteptau ei şi decât ar fi vrut germanii.
Poate tocmai din cauza acestor mari pierderi, a urmat
o pauză, până la 4 aprilie 1944, când s-a produs primul
bombardament masiv asupra Bucureştilor. Şi de data
aceasta atacul a avut loc ziua, începând aproape de orele
două după amiază, şi fiind efectuat în valuri succesive de
bombardiere ale Statelor Unite ale Americii. Dar acum ele
zburau sus de tot, la mii de metri înălţime. Lumea nu se
aştepta la bombardament; credea că e un simplu exerciţiu
de apărare pasivă, aşa cum avuseseră loc înainte. Au fost
lovite în special cartierele de vest şi nord-vest al oraşului -
Cotrocenii, Griviţa, Steaua - şi în primul rând regiunea
Gării de Nord, unde s-a întrebuinţat sistemul „covorului"
de bombe. Au căzut bombe şi în alte cartiere, ca de pildă
în Calea Victoriei asupra Hotelului „Splendid" şi a „Parc-
Hotelului" de alături unde îşi avea sediu misiunea militară
germană, ambele hoteluri fiind complet distruse şi o mare
parte a locatarilor lor ucişi. S-a tras şi cu mitralierele de pe

557
288
bordul avioanelor. Numărul victimelor a fost foarte mare;
niciodată în istoria Bucureştilor n-au pierit, în mai puţin
de două ceasuri, atâţia oameni; n-am putut să-mi procur
o cifră exactă. Un romancier a dat cifra de optsprezece mii
de morţi; în cercurile de istorie economică se vorbeşte de
două mii două sute. Dacă cifra romancierului pare
exagerată, cealaltă este sigur sub realitate; în orice caz,
pierderile au fost considerabile, de ordinul miilor. Unele
bombe au căzut chiar deasupra adăposturilor, omorând
pe toţi ocupanţii lor, cum s-a întâmplat la Cotroceni, pe
Calea Şerban Vodă şi pe strada Pleşoianu colţ cu
Sibiceanu: în acest din urmă loc au fost număraţi 73 de
morţi,, toţi având faţa groaznic crispată: o ştiu de la cel ce
i-a văzut îndată după bombardament, profesorul George
Potra. în holul de la intrare, la Hotelul Splendid, au fost
peste o sută de morţi, cei mai mulţi ucişi de „suflul"
bombei: am mărturia profesorului I.D. Ştefa-nescu,
locatar al hotelului, împreună cu soţia sa şi care au scăpat
de la moarte ca prin minune, întârziind să coboare -
locuiau la unul din etaje -în primul moment. îmi povestea
cum a pierdut, cu acel prilej, obiecte şi desene de valoare,
deoarece sub imperiul emoţiei, soţia în loc să ia mica
valiză ce fusese pregătită tocmai pentru o asemenea
eventualitate, a luat o alta în care erau doar câteva
umeraşe şi alte mărunţişuri. O „stivă" întreagă de morţi a
fost strânsă în cuprinsul Atelierelor Căilor Ferate-Griviţa,

558
288
numai dintre ingineri şi subingineri au pierit -mi-a spus-o
tot George Potra - circa cincizeci. O a doua stivă de morţi
s-a clădit în faţa Atelierelor, pe Calea Griviţei; o a treia,
lângă restaurantul „5 lei", tot pe Calea Griviţei. Cea mai
mare se pare că a fost în cuprinsul Facultăţii de Medicină,
unde s-au transportat morţii din cartierul Cotroceni şi din
alte cartiere. La Cărămidarii de Jos, în cuprinsul parohiei,
au pierit circa 140-150 de persoane între care 75 -potrivit
registrului de înmormântări - au fost îngropate în cimitirul
cu

559
288
 '"'■imiiiiimim
acelaşi nume; într-una din case a murit mama -
Măria Călugăru - şi cu toţi cei şapte copii, cel mai
mic fiind încă sugar; a fost înmormântată cu el
la piept. în cartierul Dudeşti- Cioplea, unul din cele
mai puţin atinse au pierit 21 de persoane.
Nenorocirea a vrut ca bombele să lovească
un număr de trenuri în Gara de Nord, încărcate,
gata de plecare sau care soseau cu refugiaţi
din Moldova. A fost un adevărat carnaj. Intr-
un tren de marfa din Bucureşti-Triaj erau şi două vagoane
cu acte ale Arhivelor Statului; aceste acte au ars.
Bombardamentul din 4 aprilie m-a găsit, împreună cu
toţi ai mei, acasă, în strada Berzei 47; sosise tocmai şi
curierul de la Institut, pe nume Marin. Când am auzit
prealarma, am coborât cu toţii, luând şi câinele de
vânătoare, Gib, un „setter lavraque", în pivniţă care avea
deasupra un planşeu de beton armat; afară de cazul când
bomba ar fi nimerit chiar în planşeu, eram apăraţi. Când
au început să cadă bombele - numai cinci sute de metri ne
despărţeau de Gara de Nord -spaima ne-a cuprins pe toţi;
la un moment dat o bombă a căzut pe casa de peste
drum, dărâmând o parte a ei şi ucigând trei persoane.
Sfarâmături din casa dărâmată au ajuns până la noi,
spărgând geamurile şi stricând ţigla acoperişului; pe
biroul meu am găsit o cărămidă întreagă. Auzind cum cad

328
sfarâmăturile, am crezut că a fost lovită chiar casa
noastră; în realitate era cea de peste drum. Am văzut
efectul asupra noastră a tuturora: fetiţa se strânsese în
soţia mea şi tresărea la fiecare bombă; Gib îşi vârâse
botul în subţioara mea şi tremura convulsiv; Marin,
curierul, mi-a spus atunci: „Dom' profesor, cine-o spune
că nu-i c frică să ştiţi că minte". Profitând de o pauză între
două valuri şi ca să mai schimb atmosfera de groază, i-am
spus soţiei: „Dacă scăpăm cu viaţă toţi, dai jumătate din
tot ce avem?" Mi-a răspuns imediat: „Dau tot, numai să
scăpăm". „Să-ţi aduci aminte de vorba aceasta - i-am
replicat - că o să avem nevoie". Din fericire, am scăpat cu
toţii, numai cu spaima şi cu stricăciunile casei pe care le-
am reparat imediat, deşi ştiam bine că lucrul se poate
repeta.
Al doilea bombardament, de data aceasta şi cu
bombe incendiare, a avut loc după unsprezece zile, la 15
aprilie 1944. A fost lovită greu Universitatea, dărâmându-
se partea veche şi arzând etajul mansardat din clădirea
nouă; o serie de biblioteci de seminar, între care
biblioteca seminarului de istorie veche, cu cărţile lui
Grigore Tocilescu şi Vasile Pârvan, şi o parte din biblioteca
seminarului de istoria românilor, cu donaţia „Profesor
Grigore Niculescu", au dispărut în flăcări. Tot atunci i fost
distrusă complet şi clădirea de alături, a „Cărţii
Româneşti". Un început de incendiu a fost provocat de o

328
bombă incendiară cu fosfor la locuinţa profesorului Victor
Papacostea; a putut fi stins aruncându-se nisip, nu apă -
aceasta activa arderea - asupra focarelor de incendiu.
Bombardamentele au urmat apoi la intervale mai mari
sau mai mici, câteodată foarte apropiate-(luna mai);
alternau atacurile din timpul zilei, cu cele de noapte, ale
bombardierelor engleze. Acestea din urmă, vopsite în
negru şi purtând numele de „văduve negre" („black
widows"), acţionau, după ce lansaseră în prealabil
„strugurii luminoşi", adică ciorchini de rachete purtate de
paraşute; ei luminau aşa de puternic, încât se vedea ca
ziua, îngăduind lansarea bombelor pe ţintele alese.
Spectacolul era înspăimântător, avea ceva apocaliptic.
Atacurile erau anunţate, în genere, cam cu cincisprezece
minute înainte, în momentul când avioanele, trecând
hotarul ţării, se îndreptau spre Bucureşti; atunci sirenele
dădeau „prealarma", printr-o succesiune de sunete
scurte, modulate: în clipa aceea, activitatea înceta;
pietonii începeau să fugă spre adăposturi; automobilele -
particulare şi ale instituţiilor - se îndreptau în viteză spre
bariere, căutând să iasă cât mai repede din oraş. De multe
ori şuvoiul de vehicule era încă pe şosea, compact - cazul
s-a repetat la gâtuirea formată de podul strâmt peste
Colentina - când sirenele anunţau „alarma". Atunci, cei
care erau aproape de vreun „adăpost" oarecare -
pădurice, pâlc de copaci, casă: adăposturi iluzorii - alergau

328
într-acolo; ceilalţi se aşezau la pământ, aşteptând să
treacă urgia. Erau momentele cele mai penibile; îţi dădeai
seama că nu poţi face nimic; că totul e o chestie de noroc,
că viaţa ta şi a alor tăi e în funcţie de sfertul de secundă în
care a fost apăsat declanşatorul de bombe. Am înţeles
acest lucru la bombardamentul din 4 aprilie, când o
bombă, aşa cum am arătat, în loc să cadă pe casa mea, în
strada Berzei, a căzut pe casa de peste drum, dărâmând-o
parţial şi ucigând pe trei dinăuntru.
Ce va să zică norocul sau nenorocul în asemenea
împrejurări ne arată trei fapte petrecute în timpul
bombardamentelor. înainte de unul din aceste
bombardamente - nu sunt sigur dacă era la primul sau la
al doilea, cred mai curând primul - în momentul când s-a
sunat prealarma, directorul Societăţii de Radiodifuziune,
Lică Rădulescu, de care am mai pomenit când cu
prinderea asasinilor lui Armând

328
 Călinescu, a telefonat soţiei lui - stăteau în cartierul
Cotroceni - să se ducă imediat, cu cele două fetiţe ale lor,
la adăpostul special din vecinătate. Soţia a refuzat mai
întâi, spunând că preferă să stea în casa ei unde se simte
mai apărată, apoi faţă de insistenţele soţului, tot mai
energice, i-a făcut pe voie şi s-a dus, împreună cu copiii, la
adăpostul public din apropiere. începe bombardamentul
şi soarta face ca o bombă să cadă exact deasupra
adăpostului şi să omoare pe toţi cei dinăuntru. îşi poate
închipui oricine ce a fost pe bietul Rădulescu când a aflat
nenorocirea, când şi-a dat seama că era, involuntar, cel
ce-şi trimisese la moarte soţia şi copiii. Al doilea caz s-a
întâmplat cu familia unui funcţionar din Ministerul
Economiei Naţionale. Locuiau pe Calea Şerban Vodă, la
ultimul etaj al unuia din blocuri. Erau acasă soţia şi copilul
lor, o fetiţă, când s-a dat prealarma. Au scoborât spre a
merge la adăpost, dar, la parter fetiţa a început să strige:
„Pisica, mamă, pisica!"; uitaseră în apartament pisica la
care fetiţa ţinea foarte mult. In zadar încercă maică-sa s-o
convingă că nu mai e timp şi că trebuie să meargă la
adăpost, fetiţa nu voi să cedeze cu nici un chip, începu să
strige şi să plângă şi mai tare, încât trebuiră să se suie
îndărăt spre a lua pisica. Pe când coborau pentru a doua
oară, o bombă căzu iarăşi drept peste adăpost, omorând
pe toată lumea dinăuntru. Ştirea nenorocirii se răspândi
imediat şi ajunse şi la Ministerul Economiei Naţionale

564
unde lucra tatăl fetiţei. Când acesta, cu sufletul la gură,
alergând3, se apropie de casă, văzu la fereastra
apartamentului lor, la ultimul etaj, pe soţia şi pe fiica sa.
Nu-i venea să-şi creadă ochilor; dragostea fetiţei pentru
pisică le scăpase viaţa. Al treilea fapt s-a întâmplat la
blocul de pe Calea Dorobanţi colţ cu strada Mihail
Eminescu. Acest bloc, solid construit, cu mai multe etaje,
separate prin planşeuri de beton armat, avea adăpostul
chiar în subsol, aşa încât părea să fie în afară de orice risc.
Subsolul avea însă o mică fereastră, la nivelul străzii,
pentru aerisire; nenorocul sau ceasul rău a făcut ca
bomba, în loc să cadă vertical, a căzut oblic, a pătruns prin
ferestruică în adăpost şi a ucis pe toţi cei ce se aflau
înăuntru; locatarii care rămăseseră în apartamentele lor,
la diferite etaje, n-au păţit nimic. Lucruri care te fac să
crezi în soartă, bună sau rea.
N-au fost bombardaţi aerian numai Bucureştii.
Bombardamentele s-au exercitat asupra unei zone mult
mai întinse, vizând însă în primul rând industria petrolului
şi centrele industriale în genere. Ploieştii s-au bucurat de
o deosebită atenţie, fiind centrul industriei rafinării
petrolului. Babele din mahalaua bucureşteană, când se
anunţa prealarma, ajunseseră să spună, cu un egoism
feroce: „Du-i, Doamne, la Ploieşti". Au fost bombardate şi
Turnu Severin, Constanţa, Iaşi, Braşov. Restul ţării a avut
3
Aşa cum am alergat eu, la finele celui de al doilea bombardament la 15 aprilie, de la casa socrilor mei, pe strada Dimitrie Racoviţă 12, spre casa mea, pe
strada Berzii, ca să văd ce s-a întâmplat. Din fericire, nu se întâmplase nimic. Pe drum în dreptul pieţii Rosetti, am întâlnit atunci pe Mişu, simpaticul şi
competentul librar de la Cartea Românească, care, plin de praf şi de var, m-a anunţat că s-a isprăvit cu frumoasa clădire a „Cărţii Româneşti".

565
mult mai puţin de suferit. Intensitatea bombardării
Bucureştilor e explicabilă: erau capitala ţării, centrul ei
nervos, politic şi economic; reacţiunile Bucureştilor se
transmiteau în întregul aparat de stat, până la
extremitatea teritoriului.
Aceste bombardamente aeriene au avut o deosebită
influenţă asupra vieţii capitalei. Autorităţile s-au
„dispersat", aşezându-se în diferite centre urbane şi
rurale, în genere în localităţi modeste, spre a fi ferite de
bombardament. Au plecat de asemenea cei avuţi; marea
masă a locuitorilor a rămas totuşi pe loc; dar activitatea
lor a căpătat un caracter fragmentar, întrerupt, nesigur;
fiecare trăia într-o stare de tensiune permanentă; cu toţii
doreau să se isprăvească situaţia infernală, căci fiecare zi
sau noapte puteau aduce pentru oricine sfârşitul. Când s-
a produs, în august, puternica ofensivă sovietică,
atmosfera psihologică era la punct pentru o mare
schimbare.4

4
Aşa cum am alergat eu, la finele celui de al doilea bombardament la 15 aprilie, de la casa socrilor mei, pe strada Dimitrie Racoviţă 12, spre casa mea, pe
strada Berzii, ca să văd ce s-a întâmplat. Din fericire, nu se întâmplase nimic. Pe drum în dreptul pieţii Rosetti, am întâlnit atunci pe Mişu, simpaticul şi
competentul librar de la Cartea Românească, care, plin de praf şi de var, m-a anunţat că s-a isprăvit cu frumoasa clădire a „Cărţii Româneşti".

566
 Manuscrisul se opreşte la acest punct. Autorul nu a
mai avut răgazul să-1 continue; a decedat, pe
neaşteptate, la 13 noiembrie 1977, la vârsta de 76 ani (n.
26 octombrie 1901).
AMINTIRI
PARTEA A TREIA CINCI ANI ŞI DOUĂ LUNI IN
PENITENCIARUL DIN SIGHET (7 mai 1950 - 5 iulie 1955)

567
 Notă introductivă la partea a treia

Mărturia profesorului Constantin C. Giurescu despre

penitenciarul de la Sighet reproduce ediţia iniţială: Cinci
luni şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950 - 5
iulie 1955), Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1994. Introducere de Dinu C. Giurescu. Ediţie
îngrijită, anexe şi indice de Lia Ioana Ciplea.
Am efectuat unele completări la „Introducere",
precum şi la cele trei anexe, potrivit informaţiilor noi
apărute între timp, pe temeiul articolelor şi studiilor
arătate la sfârşit.

D.C.G.
Introducere la partea a treia

1) Profesorul Constantin C. Giurescu a fost arestat la

locuinţa sa din strada Berzei 47, Bucureşti5, în zorii zilei de
sâmbătă 6 mai 1950, o dată cu lotul foştilor demnitari.
în momentul arestării era cercetător ştiinţific al
Institutului de Istorie al Academiei R.P.R., transferat acolo

5
Casa, o vilă cu demisol, hochparter, etaj şi un pod mansardat, a fost construită de părinţii mei - Constantin C. Giurescu şi Măria Simona Giurescu (Mica,
fiica lui Simion S. Mehedinţi şi a Măriei Mehedinţi) - în anii 1926-1929, cu credit de la Casa Corpului Didactic din Bucureşti. Noua construcţie a încorporat
şi o parte din casa cumpărată de bunicul meu, Constantin Giurescu, la începutul acestui secol. Casa Giurescu a fost naţionalizată în aprilie 1950, deşi nu
intra în nici un articol al legii naţionalizării imobilelor. în decembrie 1973, apartamentul de la parterul vilei a fost redat în proprietatea profesorului
Constantin C. Giurescu; celelalte părţi ale clădirii au rămas ale statului: Casa a fost dărâmată în august 1987, o dată cu demolarea întregii zone cuprinsă
între strada Berzei (la est), Ştirbei Vodă (sud), Calea Plevnei (vest) şi strada Virgiliu (nord), în cadrul „sistematizării urbane", ordonată de regimul
comunist.

334
în iulie 1948, după ce a fost suspendat de la Facultatea de
Istorie, unde a fost profesor timp de 22 de ani.
A fost transportat cu o dubă la închisoarea din Sighet,
unde a ajuns duminică 7 mai către 6,30 seara. A stat în
detenţie până la 5 iulie 1955, când i s-a comunicat
„eliberarea", dar cu domiciliu obligatoriu în satul
Măzăreni, raionul Brăila, sat constituit numai din bănăţeni
deportaţi acolo încă din vara anului 1951. în noiembrie
1955, profesorul a primit „aprobarea" de a reveni în
Bucureşti, la familia sa. Plecarea din Măzăreni a avut loc
pe 25 noiembrie.
„Aprobarea" Ministerului de Interne fusese dată în
urma intervenţiei lui Petru Groza, preşedintele Prezidiului
Marii Adunări Naţionale şi care fusese solicitat în acest
sens de familia profesorului, care a beneficiat de ajutorul
direct şi eficient al avocatului şi publicistului Adrian
Brudariu.

334
 în satul de deportaţi de la Măzăreni, la douăsprezece
zile după comunicarea eliberării (17 iulie 1955),
Constantin C. Giurescu a început redactarea însemnărilor
sale despre detenţia sa la Sighet. Le-a încheiat, în formă
prescurtată, la 12 noiembrie. Avea de gând să le extindă,
după cum ar rezulta din numeroasele fapte lapidar
consemnate în „Addenda" (p. 458)'. N-a mai continuat şi a
fost curând angajat colaborator extern la Institutul de
Istorie al Academiei R.P.R.
In 1958, regimul comunist a procedat la noi arestări şi
procese politice, o dată cu „demascarea", în şedinţe
publice, a unor intelectuali învinuiţi de felurite „păcate şi
abateri" de la linia trasată de partid. Am discutat atunci în
familie despre „însemnări", întrucât aflarea lor ar fi dus
automat la condamnarea autorului la alţi ani de detenţie.
Atunci Constantin C. Giurescu a încredinţat manuscrisul
unui bun prieten, fostul său director de cabinet (din anii
1939-1940), avocatul Nicolae (Nicu) Ionescu-Caracaleanu.
în zilele rebeliunii legionare, 21-23 ianuarie 1941,
avocatul Nicolae Caracaleanu, împreună cu fratele său
Grigore Ionescu au stat în casa din strada Berzei,
împreună cu părinţii mei, cu mai multe arme de
vânătoare gata încărcate, în cazul când „rebelii" ar fi
încercat să intre în casă.

336 570
 „Manuscrisul Sighet" a fost îngropat de avocatul
Nicolae (Nicu) Caracaleanu în grădina, casei sale
părinteşti, situată pe Calea Călăraşi, nu departe de
intersecţia cu strada Traian.
După moartea profesorului (13 noiembrie 1977),
avocatul Caracaleanu mi-a adus înapoi manuscrisul, la
cererea mea. în anii '80 am socotit că este preferabil să
pun „însemnările" la adăpost. Ele se păstrează acum de
profesorul Paul Michelson (Huntington College,
Huntington, Indiana, Statele Unite ale Americii).
După sosirea mea şi a familiei melc în Statele Unite
(12 aprilie 1988), profesorul Paul Michelson mi-a trimis o
copie xeroxată a manuscrisului, după care s-a pregătit şi
ediţia din 1994, precum şi aceasta.

2) însemnările profesorului Constantin C. Giurescu

sunt un document asupra penitenciarului Sighet unde, în
1950-1955, au fost întemniţaţi peste una sută de fruntaşi
ai vieţii politice, religioase şi culturale: „E un simplu

336 571
testimoniu care urmează a fi folosit de istoricii viitorului"
(p. 355). El cuprinde cele văzute sau aflate direct de autor.
Partea întâi - Arestarea - este înfăţişată cronologic:
„vizita" Securităţii în strada Berzei nr. 47, popasul la
Interne, drumul spre Sighet - singura relatare, după câte
cunosc, a transportului acestui lot spre locul de detenţie.
Partea a doua, Penitenciarul din Sighet, descrie
feluritele componente şi aspecte ale acestui mecanism de
frângere a oamenilor -închisoarea comunistă;
încarcerarea propriu-zisă; „adaptarea" la noul mediu;
descrierea amănunţită a construcţiei, cu trei schiţe de
plan desenate de autor; personalul stabilimentului -
director, subdirector, ofiţeri de serviciu, gardieni, ofiţeri
de securitate; aspecte ale vieţii cotidiene: „neagra" (o
carceră în interiorul închisorii), curăţenia spaţiilor
comune, „conferinţele" ţinute de cei închişi...
Partea a treia, Addenda, include o sumă de informaţii
şi detalii. Multe din ele redau, în câteva cuvinte, evoluţii
tragice.
Anexele au fost întocmite potrivit celor indicate de
autor.
Din acest „testimoniu", câteva realităţi se cuvin a fi
relevate.
„Sistemul"6, în special primii trei ani, „a fost bestial..."
(p. 419).

6
Comunist (nota D.C.G.).

336 572
 Viaţa „cotidiană" era permanent dominată de
suspiciune şi teamă: „Neîncrederea tuturor în toţi,
spionajul tuturor contra tuturor, acestea erau principiile
de bază în raporturile dintre cei ce alcătuiau personalul
închisorii. O atmosferă de teroare nu numai în ceea ce
priveşte pc deţinuţi, dar şi pe gardieni. «Aici, în puşcărie,
este cea mai mare nemernicie», mi-a spus, într-o seară, în
ianuarie 1951, gardianul Gavrilă Pop din Vişeul de Sus,
aducându-mi porţia dc lemne - «toţi tremurăm, nu numai
dumneavoastră, dar şi noi»" (gardienii, p. 419). Teama şi
suspiciunea multiplicau, dc fapt, realitatea lumii
comuniste din exterior.
Ca pretutindeni, regula de bază interzicea orice
comunicare între deţinuţi. Ea era contracarată dc
ingeniozitatea mereu înnoită a celor vizaţi.
Paginile între paranteze trimit la textul prezentei
ediţii a „Amintirilor".

336 573
 mm II
In iunie 1955, atunci când „destinderea" făcea primii
paşi în lumea dinafară7, s-au introdus noi reguli restrictive
în lumea închisorii: în celule deţinuţii vorbeau numai în
şoaptă şi numai câte doi (între ei): nu aveau voie să facă
expuneri, „conferinţe" pentru ceilalţi; stăteau cu faţa la
perete când intra cineva din personalul închisorii în celulă;
dormeau toţi cu capul într-o singură direcţie, aşa încât să
li se vadă tot timpul faţa când se făcea inspecţia prin
vizetă: ţineau mâinile la vedere, peste pătură... (p. 416).
Regimul general al închisorii a fost sugestiv exprimat
de directorul penitenciarului: „Noi comuniştii nu omoram,
dar avem metodele noastre care te fac să te dai singur cu
capul de pereţi" (p. 409). Urmează comentariul
profesorului Constantin C. Giurescu: „în ce priveşte
Sighetul, vorba lui8 s-a adeverit...: „s-au sinucis ei de
disperare, au pierit de boală, lipsiţi de îngrijirea medicală
sau au înnebunit. Cred că nu există în toată ţara o altă
închisoare care să dea un procent aşa mare de morţi,
sinucigaşi şi de nebuni..." (p. 409).
Ura faţă de deţinuţi era alimentată prin „şedinţe
regulate", sâmbăta, apoi miercurea, şedinţe în care se
debitau tot felul de minciuni şi calomnii. „Era o acţiune
sistematică de înrăire, alimentată continuu; eram
prezentaţi la aceste şedinţe ca «vampiri» care «am supt
7
Adică de sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou (D.C.G.).
8
De fapt urină.

338 574
sângele poporului», ca «bestii moşiereşti», ca
«exploatatori ai proletariatului», ca indivizi care făceau
«chefuri şi orgii cu şampanie» şi altele de acelaşi calibru"
(p. 420).
Chiar din primele zile de detenţie, la 13 mai 1950,
profesorul a auzit pe unul din gardieni răcnind la unul din
deţinuţii de la etaj: „Şi ce dacă ai fost general? Acu nu mai
eşti nimic! Mişcă mai repede când îţi spun, că te plesnesc
de o să-ţi sară ochii, Pastele şi Dumnezeul mă-tii" (p. 387).
Se urmărea cu tenacitate - fară dovezi, de altfel - ca în
mintea gardienilor să se întipărească dispreţul pentru tot
1
întâlnirea dintre
preşedintele S.U.A., Dwight
Eisenhower şi Nichita S. Hruşciov
ce a fost „pătură conducătoare în trecut; ea era simbolul
va avea loc în iulie 1955 la
păcatelor, al incompetenţei şi a necinstei, în opoziţie,
Geneva.
bineînţeles,
2 cu actuala pătură conducătoare (cea
Adică a directorului
comunistă!), depozitara tuturor virtuţilor şi cunoştinţelor"
închisorii.
9.
(p. 420)
3 Aceeaşi stare de spirit, de
în primii trei ani de închisoare, mâncarea era redusă
ură şi dispreţ faţă de cei ce au
la minim: 250 grame de pâine (în realitate 220-230!)
reprezentat ceva sau au avut ceva
pentru 24 de ore; dimineaţa o apă cu un vag miros de tei
în trecut, a fost repetat cultivată,
drept ceai. „De la 8 mai 1950 şi până la 3 iulie 1953,
până Ia isterie, de mass-media, ca
arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei,
şi de literatura comunist;! în
existând perioade, ca între 20 decembrie 1950 şi 5
intervalul 1948-1960 (D.C.G.).
9
Subsecretar de stat în primul guvern Sănătescu.

338 575
ianuarie 1951 \ când l-am primit încontinuu la prânz şi
seara" (p. 382). „Cina" era de fapt „supă de arpacaş, în
realitate un fel de spălătură de vase" (p. 388).
Senzaţia de foame era permanentă. „La o jumătate de
ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul, ţi-e foame;
senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi
jumătate seara, în momentul când, de obicei, sună
clopotul de cină. După zeama chioară de seara, nu ai nici
măcar jumătatea de ceas de răgaz de la prânz; ţi-e foame
chiar în momentul când ai terminat de mâncat" (p. 389).
Abia în a doua jumătate a anului 1953 s-a produs o
oarecare ameliorare a hranei.
Deţinuţii erau puşi la toate muncile: tăiatul lemnelor,
transportul hârdăului de mâncare, spălatul podelelor,
transportul tinetelor cu fecale şi urină la WC, cât şi
curăţirea latrinelor şi chiar a haznalelor.
Closetul era o „gaură tăiată în cimentul murdar al
podelei. Nici pomeneală de apă..." (p. 378).
Cele mai multe WC-uri nu aveau scurgere lângă
scaunele turceşti, „aşa încât dimineaţa, după operaţiunea
de vărsare şi curăţenie a tinetelor, de luare a apei în
gamele, găseai planşeul acoperit cu un strat de lichid10 de
1-2 centimetri înălţime; acest lichid trebuia luat cu făraşul
sau cu cârpele şi vărsat în orificiile «scaunelor turceşti»...
(p. 403).

10
De fapt urină.

338 576
 Curăţirea closetelor se făcea de deţinuţi „cu mâinile
prin urină, având drept cârpe nişte zdrenţe". Boca, unul
dintre gardieni, „avea o adevărată plăcere sadică să ne
pună să curăţăm closetele" (p. 449).
Se proceda la fel şi cu haznalele care se înfundau
periodic. „Dumitru Nistor11 a fost obligat să intre înăuntru
şi să scoată murdăria12 cu găleţile pe care apoi colegii lui
de cameră le transportau mai departe; „când a ieşit din
hazna, era plin de murdărie de sus până jos" (p. 449).

11
Subsecretar de stat în primul guvern Sănătescu.
12
Materiile fecale.

338 577
 Gardienii, unii adevărate fiare, erau desemnaţi prin
iniţiala B - de la bestie - şi anume B. 1, B.2, B.3, B.4... Alţii
erau numai „javre" -J.l, J.2. Cu puţine excepţii, numele
adevărat al gardienilor rămânea necunoscut deţinuţilor.
Lui B.l i sc spunea şi „mongolul": „putea de-ţi venea să
verşi"; înjura veşnic - „Crucile, Dumnezeul şi Pastile erau
monedă curentă" (p. 423). Arba, fost deţinut de drept
comun (pentru omucidere), înjura „ca şi B.l şi avea o
plăcere sadică să chinuiască şi să umilească pe deţinuţi"
(p. 423). „Pithecantropus erectus" era „unul din cei mai
bestiali gardieni... dacă nu cel mai bestial" din câţi au fost
la Sighct. „Alcoolic inveterat", „cu un cap de degenerat,
mai mult mârâind decât vorbind..." Lacom, fura din
puţina mâncare a deţinuţilor (p. 431 -432).
Dar au fost şi gardieni care, cu tot regimul existent, au
reuşit să rămână oameni, au ajutat cum au putut pe
deţinuţi, prin transmitere de ştiri, printr-un cuvânt de
încurajare, printr-un supliment de mâncare... între
aceştia, se cuvin amintiţi „Aviatorul" (p. 436-438), Găvrilă
Pop (p. 419, 421), „Frizerul" (p. 435), „Cireşică" (p. 438).
Cuvintele şi gesturile lor au însemnat ceva pentru oamenii
afundaţi în suferinţă, mizerie şi intoleranţă.
Pentru cea mai mică abatere de la regulament -
abatere nu o dată inventată prin capriciul unui gardian
sau ofiţer - se aplicau pedepse suplimentare. în „Neagra"
- o celulă tară fereastră - cei pedepsiţi erau vârâţi în

340
cămaşă şi izmene sau chiar complet goi (p. 391). Alteori
erai pus să stai o jumătate de ceas în poziţie „dropia" - pe
vine, cu mâinile întinse orizontal, tară să te sprijini, fie şi
numai un moment, de patul celulei: după vreo 15 minute
poziţia devenea de-a dreptul chinuitoare (p. 434).

Lumea închisorii dc la Sighct - ca şi toate centrele de

detenţie din ţară - reflecta direct uncie caracteristici ale
regimului comunist, definite astfel de Constantin C.
Giurescu:
- „neîncrederea, spionajul reciproc şi delaţiunea"
(p. 368-369).
- „suspiciunea şi teama reciprocă... două din
principiile fundamentale ale regimului" (comunist) (p.
386).
-„prefăcătoria, simulaţia... încă una din caracteristicile
sistemului; oamenii spun ceea cc nu cred, afişează opinii
şi sentimente pc care nu le au, pe care în forul lor interior
le contestă sau chiar lc dispreţuiesc" (p. 428).

3) Profesorul Constantin C. Giurescu a cunoscut şi el

toate „procedeele" şi măsurile aplicate la Sighet.
A fost ţinut singur în celulă între 7 mai 1950 şi 25
ianuarie 1952. Pentru a nu pierde şirul zilelor a scrijelit în

340
vopseaua groasă a uşii câte o liniuţă pe zi, prima fiind 7
mai 1950. Duminicile aveau o linie mai lungă şi frântă spre
stânga; ziua cu un eveniment mai deosebit sau vreo ştire
era marcată tot cu o linie mai lungă, dar frântă în sus, spre
dreapta (p. 386). Pentru a contracara apăsarea grozavă a
izolării, profesorul aborda, sau relua, cu ajutorul
memoriei, o sumă de teme de cercetare, îşi verifica
vocabularul din limbi străine, schiţa planul şi
componentele unei noi lucrări.
Nu-i venea să mănânce în primele zile, deşi, atunci,
hrana era ceva mai consistentă în comparaţie cu ce va
urma. „De cc n-ai mâncat toată fasolea?"13 1-a întrebat
gardianul. „Fiindcă nu pot!". „Rău faci... mai târziu o să-ţi
fie aşa de foame că ai să rozi şi pereţii" (p. 381).
Când li s-au dat haine de ocnaş în locul celor civile,
pantalonii erau prea strâmţi în betelie, cei doi nasturi de
sus nu se puteau încheia: „lasă că o să-ţi vină bine, în
două săptămâni o să-ţi fie numai buni", a spus directorul
(p. 387). Aşa a şi fost; după numai două săptămâni panta-
lonii se potriveau, iar după două luni deveniseră prea largi
(p. 387).
Slăbise atât de rău încât episcopii şi preoţii greco-
catolici (uniţi), scoşi în curte, nu l-au recunoscut când l-au
zărit la fereastra celulei (p. 394).

13
Iahnie de fasole.

340
 Pe când se afla singur în celula 21, la un miez de
noapte a fost bătut de patru gardieni, între ei şi cel
poreclit „Nazonc" (p. 442).
Constantin C. Giurescu a stat de opt ori la „neagra" (p.
447).
în iunie 1950, în „perioada primă de dezlănţuire a urii,
de patimă, când pedepsele dc toate felurile curgeau gârlă,
când «neagra» funcţiona în permanenţă" (p. 424),
profesorul s-a suit pe pat să se uite la deţinuţii din curte,
dar a apucat să coboare înainte ca gardianul Arbasă intre
pe neaşteptate în celulă. Acesta 1-a întrebat de trei ori
dacă a avut de gând să se uite pe fereastră, făgăduind că
nu-i va face nimic dacă va spune adevărul. Profesorul a
avut naivitatea să recunoască. Pentru intenţie, a fost
băgat la „neagra" (p. 424).
La vreo lună de la sosirea la Sighet, gardianul Boca 1-a
acuzat că a făcut o baltă de urină la WC, atunci când şi-a
golit tineta. Iată „dialogul":
Boca (B.): „Ai făcut baltă pe jos; am să te pun s-o
ştergi cu limba. C.C.G.: N-am vărsat pe jos nici o picătură.
B.: Ba ai vărsat, te-am văzut eu.
C.C.G.: N-ai văzut dumneata nimic, deoarece în
momentul când ai apărut pe uşă, eu isprăvisem şi-mi
clăteam tineta.
B.: Şterge imediat tot ce c pe jos; lună şi bec să fie că,
altfel, e de rău.

340
 C.C.G.: N-am cu ce şterge.
B.: (ţipând) Cu capela.
C.C.G.: Cu capela nu şterg...
B. Şterge cu asta (şi îi zvârli o zdreanţă cât palma).
Profesorul a şters totul, deoarece refuzul de a executa
ordinul unui gardian era socotit ca „o gravă infracţiune"
(p. 427).
„Dialogul" a continuat astfel:
Boca: „Nu e bine, şterge din nou.
C.C.G.: Nu mai e nimic. Am luat tot lichidul14.
B.: Şterge şi nu discuta; altfel te pun să freci până
discară.
C.C.G.: Voi raporta domnului director această bătaie
de joc.
B.: Poţi să raportezi; ce, crezi că o să-ţi dea dreptate?
Tot mie o să-mi dea; şterge şi să nu mai scoţi o vorbă.
Pastele şi Dumnezeul mătii.
C.C.G.: Voi raporta şi pentru înjurătură.
B.: (după cinci minute): Marş în cameră" (p. 427).
Altă dată, pe când făcea parte din echipa de la
bucătărie, au fost puşi să spele de trei ori podeaua (p.
428-429). în 1954, de Sf. Constantin şj Elena (21 mai), de
ziua numelui, profesorul a luat parte la căratul găleţilor cu
fecale scoase din haznalele ce se înfundaseră din nou (p.
449).

14
De fapt urina.

340
 A fost de două ori bolnav. în primăvara anului 1951 a
făcut „o formă destul de gravă" de „gălbinarc" (icter),
care a ţinut circa trei luni. Ajunsese numai „pielea şi osul".
Galben de parcă era „vopsit cu şofran", a fost scos într-o
după-amiază în curtea mare, păzit de un soldat. Vine
gardianul Arba şi-i spune: „Ştii că din boala asta poţi să
mori?" (p. 423).
C.C.G.: „Mulţumesc pentru încurajarea dumitale"
Arba: „N-am spus-o dinadins pentru dumneata, dar
ştii că se poate muri din asta". După ce Arba s-a
îndepărtat, soldatul ce stătea de pază a spus încet printre
dinţi: „Dă-1 în p... mă-sii de păcătos" (p. 423).
în schimb, gardianul „Frizerul" a avut cuvinte de
încurajare. De două ori a adus profesorului puţin spirt: „îţi
face bine asta", a zis „Frizerul"; dar „să nu spui altuia
cumva că ţi-am dat spirt" (p. 435).
A doua oară s-a îmbolnăvit tot dc icter în toamna
anului 1954. A fost scos din „colectivul" celulei fir. 18 şi
mutat singur, la nr. 60 (13 octombrie). „Am fost aproape
pe moarte", îşi amintea profesorul la Măzăreni, în 1955.
„Ceea ce m-a ţinut, a fost numai voinţa de a trăi, de a ieşi
şi de a fi din nou cu voi toţi". A spus odată la Sighet, că şi
dacă ar rămâne numai câţiva acolo, el tot va fi printre cei
în viaţă.
Voinţa de a trăi, dc a-şi revedea familia şi crezul în
meserie l-au ţinut întreg. în ziua încarcerării, 7 mai 1950,

340
un ofiţer 1-a întrebat: „Dumneata eşti autorul Istoriei
românilor?" Primind un răspuns afirmativ, ofiţerul a
adăugat: „Acum se scrie altfel istoria românilor". La care
profesorul a răspuns: „Se poate, dar istoria noastră
rămâne una singură" (p. 374).
A ieşit şi de astă dată din încercare. La 7 februarie
1955 a revenit în „colectivul" celulei nr. 18 (vezi
cronologia detenţiei). Cât a fost în izolare în celula 60,
„Bălăcescu", „unul din gardienii cei mai de treabă", s-a
interesat zilnic de starea lui, întrebându-1, dimineaţa,
dacă nu doreşte supliment de mâncare (p. 439).
Pe la mijlocul lunii iunie 1955 - cam cu trei săptămâni
înainte de „eliberare" - directorul cel nou al închisorii 1-a
calificat pe profesor de „bandit". Directorul era
nemulţumit că nu putea dovedi o falsă învinuire adusă
profesorului şi lui Aurelian Bentoiu (p. 414).

340
 im

4) Am aflat de arestarea tatei sâmbătă 6 mai 1950

când am sosit din comuna Andrăşeşti (judeţul Ialomiţa).
Fusesem trimis acolo ca normator-constructor de
drumuri, în cadrul întreprinderii „Sovromconstrucţii nr. 6"
(sediul central se afla pe Calea Dorobanţi nr. 14, în
locuinţa şefului Partidului Naţional Liberal, Constantin I.C.
Brătianu, încarcerat şi el la Sighet). Am fost întâmpinat la
uşă de fratele mamei, Emil S. Mehedinţi, care mi-a dat
vestea, adăugând că şi alţi foşti demnitari au fost arestaţi
în aceeaşi noapte.
Singura ştire despre soarta profesorului am primit-o
prin 1954 (nu mai pot preciza luna). Locuiam cu mama
într-o cameră, în casa parohială a bisericii Mavrogheni
(strada Monetăriei nr. 4), unde beneficiam de
ospitalitatea prietenească a părintelui Grigore Burluşanu
şi a familiei sale15. Aici a venit într-o dimineaţă istoricul
Zenovie Pâclişanu, care ne-a spus că tata se afla la Sighet
în 1951 şi că fusese bolnav, dar se restabilise; nu avea
informaţii mai recente.
In rest, numai zvonuri care au circulat mai ales în
primele luni din 1955 când „destinderea" internaţională a
început să fie amintită.
15
întemeietorul catedrei de geografie la Universitatea Bucureşti, membru al Academiei Române, expulzat din acest For la reorganizarea Academiei RPR în
1948; casa Mehedinţi - strada Dimitrie Racoviţă 12 - fusese rechiziţionată şi golită de toate lucrurile încă din toamna anului 1944.

585
 Reîntâlnirea cu profesorul a avut loc în prima
duminică după 5 iulie 1955, în satul de deportaţi Măzăreni
(raionul Brăila), unde am sosit în zori de zi împreună cu
mama şi sora mea, Simona.
Constantin C. Giurescu fusese repartizat la gospodarul
Vasile Pigulea, el însuşi deportat în 1951 din Banat. Casa,
din chirpici, avea o singură încăpăre şi o tindă cu o sobă cu
plită pe care se pregătea mâncarea. Acolo, în tindă, s-a
amenajat un pat de scânduri, unde a dormit atât
profesorul cât şi mama care, în intervalul iulie-noiembrie,
1955, a stat mult timp la Măzăreni.
Când l-am revăzut, după 62 de luni de „absenţă", nu l-
am recunoscut în primele momente. Avea atunci 53 de
ani şi opt luni. Aproape că nu mai avea dinţi. Faţa era
suptă, cu trăsături foarte marcate. Când a început să
zâmbească, mi-am zis că este tata. „Ei, acum arăt
bine"fcne-a spus el, „să mă fi văzut cum arătam în 1952
sau când am ieşit după ultima criză de icter!"

Cu fiica lor, dr. Cornelia (Nely) Butănescu, ginerele, dr.

Mihai Butănescu şi fiica lor, Mihaela („Moaţa").
După arestările din mai 1950, regimul comunist a
trecut la măsuri şi împotriva familiilor.
Am continuat să locuim în casa din strada Berzei nr.
47 până în ultimele zile din iunie 1950: mama-Măria
Simona Giurescu (Mica, fiica lui Simion şi a Măriei S.

586
Mehedinţi); sora mea - Simona Giurescu -.iiidcntă la
Filologie; Dinu C. Giurescu; bunicii: Simion S. Mehedinţi16
şi Măria Mehedinţi. La noi dormea adesea şi Emil S.
Mehedinţi, avocat, fost industriaş17, şi care, în 1950, lucra
ca „lănţar" topometru într-o echipă a Primăriei din
Bucureşti.
în mai 1950 (după arestarea profesorului) s-au mutat
cu noi şi dr. Gh. (Gică) Mănescu şi soţia sa, Sanda. Ei
fuseseră evacuaţi o dată cu familia Titel Vereanu18, din
casa de pe strada Făgăraş, casă rechiziţionată de
autorităţi. Atari expulzări deveniseră frecvente în 1948-
1950. (Casa se află încă pe strada Făgăraş. A scăpat demo-
lărilor din august-septembrie 1987, deoarece era sediul
ambasadei R.P. Mongolia).
Aşa am locuit câteva săptămâni. Venise şi zvon că în
curând se va proceda la o triere a celor arestaţi în mai şi
că profesorul ar putea li eliberat!
într-una din ultimele zile ale lunii iunie - îndată după
izbucnirea războiului din Coreea - am auzit soneria
sunând repetat şi insistent. Era dimineaţa, înainte de
orele 7. Cobor din camera mea de la etaj şi zăresc prin
geamul jivrat al uşii de la intrare nişte siluete. Deschid un
geamlâc şi văd doi miliţieni şi doi civili: „Aici locuieşte
familia Giurescu?" „Da!" „Avem ordin de evacuare. Vă

16
întemeietorul catedrei de geografie la Universitatea Bucureşti, membru al Academiei Române, expulzat din acest For la reorganizarea Academiei RPR în
1948; casa Mehedinţi - strada Dimitrie Racoviţă 12 - fusese rechiziţionată şi golită de toate lucrurile încă din toamna anului 1944.
17
A organizat şi dezvoltat Filatura de Sizal de la Baloteşti (Ilfov). Fabrica a fost naţionalizată în iunie 1948.
18
Dr. Titel Vereanu şi soţia sa, Suzi, buni prieteni cu părinţii mei.

587
mutaţi în strada Alexandru Moruzi nr... Mutarea se face
de îndată!" „Cum de îndată, trebuie să împachetăm?"
„Da, aveţi voie să luaţi numai efectele strict personale şi
câte o saltea!" Au intrat toţi patru şi s-au răspândit de
îndată prin casă la parter, şi la etaj.
Mama a leşinat, dar şi-a revenit repede. A recunoscut
pe cel care conducea operaţiunea: era tovarăşul Weber
de la spaţiul locativ şi care

588
 se ocupa cu evacuările caselor şi apartamentelor. Era
mic de statură, slab, cu'faţa pământie. Cu puţin timp
înainte, procedase la evacuarea familiei ing. Luca
Bădescu, a soţiei sale Lelia19 şi a fiicelor lor, Ruxandra şi
Măriuca - din casa lor de pe Bulevardul Aviatorilor. Mama
ajutase atunci la împachetatul lucrurilor, cu care prilej
întâlnise şi pe tovarăşul Weber. în casa Bădescu (prima
după spitalul Parhon), s-a mutat de îndată o familie din
ierarhia partidului comunist. Aceeaşi familie locuieşte şi
în prezent (octombrie 1999) în casa luată cu japca în 1949!
în graba evacuării, am voit să luăm câteva costume
ale profesorului. „Nu mai are nevoie de acum înainte de
ele, nu luaţi nimic", a fost răspunsul. Am vrut să păstrez
un ceas de mână al tatei, mi-a fost luat. Cerceii au fost
aproape smulşi din urechile sorei şi ale mamei.
Pe la orele 11 dimineaţa eram suiţi într-un camion-
platformă, cu câte două geamantane fiecare şi o saltea şi
debarcaţi în strada Alexandru Moruzi, la adresa fixată:
două camere, una cu duşumea, alta cu pământ; una din
ele avea un bec la tavan. Baie nu. Bucătărie nu. Closetul în
curte. Era spaţiul rezervat pentru familia Giurescu - 3
persoane - şi Mehedinţi - 2 persoane.
Tot ce cuprindea casa din strada Berzei 47 a fost
confiscat. Fireşte fară vreun inventar semnat de noi.

19
Sora profesorului Constantin C. Giurescu.

589
Biblioteca de specialitate, alcătuită de două generaţii - cel
puţin 2.000 volume de specialitate - s-a împrăştiat.
în acele zile, mama s-a dus la profesorii Mihail Ralea şi
Petre Constantincscu-Iaşi, rugându-i să salveze biblioteca,
să fie preluată de Institutul de Istorie (al Academiei
R.P.R.). Cel dintâi, pe un ton politicos, cel de-al doilea, cu
glas răstit şi foarte grăbit, au răspuns că nu pot face
nimic20. Mii de fişe, acte originale, corespondenţă, totul a
fost adunat şi ars mai târziu în curtea din faţa casei. Noul
regim de democraţie populară nu avea nevoie de valorile
ce aparţineau „duşmanilor". Tablouri - Grigorescu,
Pctraşcu, Tonitza - au dispărut fară urmă. Nu s-au mai
găsit în nici un muzeu!21 La fel toate covoarele, i< oarţele
româneşti, mobilierul - între altele dormitorul părinţilor
din lemn de cireş. A dispărut şi biblioteca din stejar masiv
ce acoperea în întregime trei pereţi ai camerei de lucru a
profesorului. A dispărut şi o roleeţie de timbre româneşti
cuprinzând aproape toate emisiunile, de la domnia lui
Alexandru Ioan Cuza şi până în 1945. La care s-a adăugat
inventarul curent al casei - veselă, argintărie, haine, două
aparate de radio, discuri, tot ceea ce se adunase într-o
gospodărie timp de peste 21 de ani.
Jaful a fost total, iar beneficiarii individuali ai acestor
confiscări au rămas necunoscuţi. Am aflat atunci că

20
Am recuperat totuşi vreo 100-150 de volume şi reviste în 1956, de la Institutul de Istoric, unde fuseseră depozitate, nu ştiu când şi cum.
21
Două tablouri - un Nicolae Grigorescu, Ţărancă, şi un Nicolae Petraşcu, Clopotniţă - au scăpat jafului datorită dr-ului Gică Măncscu şi Sandei Mănescu.
Aceste tablouri se aflau în camera dublă ocupată de ei. Când au fost mutaţi la o nouă adresă au luat şi tablourile pe care ni le-au dat, la eliberarea
profesorului.

590
măsuri similare au fost luate .şi împotriva familiilor
celorlalţi arestaţi din lotul de la 6 mai 1950. Mai târziu, în
1956, guvernul a dat un H.C.M. legalizând, retrospectiv,
jafurile din iunie 1950.
De altfel, istoria regimului comunist în România este
istoria unor succesive exproprieri, aplicate la scara
naţiunii întregi. Ele au început în 1945 şi au continuat
până în decembrie 1989. în anii '80, când părea că totul
fusese luat de statul socialist, au început ultimele
exproprieri -dărâmarea caselor de la oraşe şi desfiinţarea
satelor, impunerea producătorilor la preţurile maximale -
mult sub cele reale - şi înghiţirea în cote obligatorii către
stat a surplusurilor gospodăriilor colective. La care s-a
adăugat exproprierea a milioane de consumatori, prin
lipsa alimentelor strict necesare unui trai normal în
Europa anilor '80.
Peregrinările familiei Giurescu au continuat. Fiind
„salariat" pe şantier, am obţinut o nouă „repartiţie". Am
fost primiţi de familia avocat Petre Ghiţulescu şi de soţia
sa, Aretie22, în apartamentul pe care-1 ocupau pe strada
Domniţa Anastasia, nu departe de întretăierea cu strada
Brezoianu. Au avut curajul şi bunăvoinţa să ne dea o
cameră, deşi cunoşteau situaţia în care ne găseam. Aici
am stat până la mijlocul lunii septembrie când am primit
un telefon pe şantier (lucram acum în comuna Alexeni,

22
Sora profesorului Constantin C. Giurescu.

591
jud. Ialomiţa, aproape de Urziceni), care mă anunţa că
mama şi sora mea au fost evacuate de acelaşi tovarăş
Weber. Acesta striga că vrea să mă pălmuiască deoarece
am îndrăznit să plec de la „locuinţa" ce ne fusese
repartizată la finele lui iunie. Aşa am ajuns în strada
Alexandru Ciurcu (nu departe de sirada Crucea de Piatră,
cunoscută prin bordelurile sale - în 1950 deja desfiinţate).
Ni s-a „repartizat" o cameră cu vestibul, în fundul unei
curţi, cu cişmeaua şi

Eram prieten cu cei doi fii ai lor, Bebe şi Radu.

WC-ul afară. Familia Ghiţulescu a fost pedepsită
pentru gestul ci. I s-a luat camera în care am stat. Cu greu,
în timp, prin mutări succesive, ei au reuşit să părăsească
apartamentul şi să se regrupeze într-altul.
In iarna 1950-1951 am beneficiat de ospitalitatea
repetată a fostei soţii a unchiului meu, Wanda Mehedinţi
(născută Branicki), care, împreună cu copiii ei, Şerban şi
Mona (verii mei primari) şi cu ginerele ei, dr. Traian
Ştefanescu, ocupau trei camere în fosta lor casă din strada
Ştefan Mihăileanu. Vizitele la ei însemnau, pe lângă
sprijin moral, şi posibilitatea unei băi calde.
In vara anului 1951, am reuşit să ne mutăm - de
astă'dată cu „aprobare" - într-o cameră în casa parohială
a bisericii Sf. Măria (în spatele cimitirului Sf. Vineri), casă
situată în intrarea Carol Knappe (fost fundătura N.

592
Şerban). Aici am beneficiat de găzduirea omenească a
părintelui paroh Şerbănescu şi a soţiei sale.
In toamna lui 1953, am reuşit să ne mutăm din nou -
cu aprobarea Patriarhiei - în casa parohială a bisericii
Mavrogheni, pe strada Monetăriei nr. 4 (lângă Piaţa
Victoriei), unde locuiau şi bunicii, Simion şi Măria S.
Mehedinţi. Aici am avut sprijinul statornic al părintelui
Grigore Burluşanu şi tot aici - în aceeaşi cameră - a revenit
şi profesorul, în noiembrie 1955.
Astfel, în două rânduri, am beneficiat de ajutorul
direct al Bisericii Ortodoxe Române.
In toţi aceşti ani, mama a lucrat coliere şi alte
podoabe din care, cu intermitenţe, mai scotea câte un
ban. Din cei 1.200 lei lunar23, îi trimiteam cel puţin
jumătate la Bucureşti. De câte ori veneam pe acasă de la
şantier, mă bucuram de îngrijirea ei şi de o masă pregătită
„ca acasă". Nu s-a plâns de fel de situaţia în care ne aflam,
ci i-a făcut faţă cu linişte.
Sora mea, Simona, a început să lucreze la o
întreprindere de instalaţii chiar din iunie 1950. O făcea
firesc ca şi cum ar fi facut-o dintot-deauna. Mai târziu s-a
căsătorit; viaţa mergea înainte. Răgaz şi ore de destindere
am aflat şi la ea acasă, când veneam prin Bucureşti.
Al doilea fiu al familiei, Dan, se afla la Paris, din
decembrie 1946. Primise, în primjLil an, o bursă de la
23
1 Salariu de bază plus indemnizaţia de şantier.
La bibliographie des oeuvres du professeur Constantin C. Giurescu, în Revue Roumaine d'Histoire, t. XI, nr. 3, 1972, pp. 547-563, t. XVI, nr. 2, pp. 375-379,
Bucureşti, 1977. în 1948-1949 redactase o parte din Istoria românilor în secolul al XJX-lea, continuare la cele cinci volume apăAite la Editura Fundaţiilor
Regale, 1935-1947. Manuscrisul nu l-am mai găsit.

593
statul francez. Vădit înzestrat pentru matematici şi cu real
talent pentru desen şi pictură, începuse arhitectura şi
muncea totodată pentru a se întreţine. Am primit de la el
scrisori şi după 1950. îl informam periodic de schimbarea
adresei noastre. A aflat acolo, la Paris de arestarea tatei,
dar nu ne-a întrebat niciodată, întrucât aceasta ar fi avut
rele urmări pentru noi, cei de aici... De cum a aflat de
revenirea profesorului, ne-a telegrafiat că a trăit una din
zilele cele mai fericite ale sale.
Lt. Col. Horia Alexandru Giurescu (n. 1905), fratele
profesorului Constantin C. Giurescu, a fost întemniţat
între anii 1951 şi 1956. A cunoscut toate rigorile
temniţelor comuniste.
Vasile Antonescu, senator liberal, fratele Elenei
Giurescu (soţia lui Constantin Giurescu) a fost de
asemenea arestat şi a murit în temniţă în 1952.

5) Constantin C. Giurescu şi-a reînceput activitatea

chiar din iulie 1955. La a doua duminică de la eliberarea
sa, l-am întrebat: „Ei, şi acum ce facem?" Răspunsul a
venit de îndată: „Ne apucăm din nou de lucru!" „Cu
ăştia?" Profesorul: „Dar nu avem de ales!"

594
 Mi-a cerut să-i aduc ce apăruse între timp şi i-am
cumpărat volumele Documente privind istoria României,
pe care le-a parcurs şi adnotat, unul după altul.
0 dată angajat colaborator extern la Institutul de
Istoric al Academiei, a pregătit (1956) şi a publicat (în
1957), cu ajutorul lui Mircea Ionescu Voicana, redactor şef
la Editura Ştiinţifică, volumul Principatele române la
începutul secolului XIX. Constatări istorice, economice şi
statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, 318 p. + 2 pl.
întregul volum reprezenta o cercetare inedită, care
apărea la zece ani de la ultima sa lucrare tipărită (în
1947). Acest prim volum a provocat însă o reacţie adversă
a mai multor istorici „noi" sau improvizaţi şi abia în 1964
a putut publica o a doua carte, deşi monografia Istoria
Bucureştilor fusese predată Editurii pentru Literatură încă
din 195824.

24
La bibliographie des oeuvres du professeur Constantin C. Giurescu, în Revue Roumaine d'Histoire, t. XI, nr. 3, 1972, pp. 547-563, t. XVI, nr. 2, pp. 375-379,
Bucureşti, 1977. în 1948-1949 redactase o parte din Istoria românilor în secolul al XJX-lea, continuare la cele cinci volume apăAite la Editura Fundaţiilor
Regale, 1935-1947. Manuscrisul nu l-am mai găsit.

595
 II.
1)11
Această a doua etapă din activitatea ştiinţifică şi
didactică (din 1964) a profesorului Constantin C. Giurescu
va dura până la 13 noiembrie 197725. Etapă tot atât de
importantă ca şi prima (1919-1947), prin varietatea şi
ineditul temelor, prin analiza lor, prin ideile puse în circu-
laţie şi perspectivele noi de abordare.
Penitenciarul din Sighet, ca şi toate închisorile şi
lagărele regimului comunist, au fost mecanisme de
fărâmat oameni şi destine, cât şi de marginalizare a
supravieţuitorilor. Excepţii notabile, în sens contrar, sunt
puţine.
L-am întrebat pe profesor cum a rezistat acestui
mecanism şi cum a efectuat revenirea în prim planul vieţii
ştiinţifice. Ceea ce a precumpănit - mi-â spus profesorul
atunci, în 1955-1956, dar şi mai târziu, au fost:
- voinţa dc a supravieţui, de a rezista în orice caz
repetatelor încercări ale temnicerilor;
- păstrarea integrităţii psihice şi intelectuale prin
continuarea preocupărilor sale în închisoare, bazat numai
pe memorie şi exersând-o necontenit (p. ) (existenţa
creionului sau a hârtiei fiind pedepsită ca o infracţiune);
- determinarea de a recâştiga timpul irosit în temniţă,
o dată cu stăpânirea strictă a programului zilnic de lucru;

Data trecerii întru cele veşnice.

25

Text revăzut şi întregit pentru prezenta ediţie.

350
 - pasiunea pentru meserie, fapt care a dat un sens
major vieţii, interesul viu pentru teme şi arii noi de
cercetare; perseverenţa de a depăşi obstacolele
numeroase ridicate de oameni cu mentalităţile regimului
de atunci (ca de exemplu „tehnica" referatelor ad-hoc
pentru a împiedica apariţia unei lucrări sau alta).
Spre începutul anilor '60 regimul comunist a trecut pe
plan secund „internaţionalismul proletar" şi „prietenia
veşnică" faţă de URSS. A operat, în schimb, o revenire -
îndeaproape controlată - spre valorile tradiţionale din
cultură. Revenire care, implicit, aducea partidului
comunist şi un sprijin al cercurilor intelectuale. Astfel, în
limitele impuse de ideologia marxist-leninistă,
personalităţi ale anilor '30 şi '40, supravieţuitori din
închisori, şi-au reluat unele activităţi cărturăreşti.
Aşa încât, treptat, personalitatea şi opera lui
Constantin C. (iiurescu s-au impus şi forurilor politice ale
anilor '60 şi '70.

6) După evenimentele din decembrie 1989, realitatea

închisorilor şi a lagărelor comuniste a început să fie, cu
greu, cunoscută. Mărturiile sunt diverse. Unele reprezintă
cronici ale evenimentelor; altele merg spre o relatare

350
literară; altele înclină spre elementele emoţionale; câteva
reuşesc să înfăţişeze faptele cu detaşare.
Oricare ar fi caracterul lor, atari relatări dezvăluie o
realitate pe care mulţi refuză încă s-o admită; unii o
neagă. Aţii îşi bat chiar joc, sau hulesc suferinţele a sute
de mii de oameni ce au efectuat milioane de ani de
temniţă.
După 1989, nemernicia unora se dezvăluie tot atât de
mare cât a fost aceea a temnicerilor din regimul comunist.
Generaţia care are astăzi în jur de cincizeci de ani nici
nu ştie adevărata faţă a regimului comunist din 1945 până
la începutul anilor '60. Explicaţia este relativ simplă. Mi-a
fost dată de primul-ministru al României în octombrie
1992, la un dineu. „Părinţii noştri - a spus Domnia sa - nu
ne-au povestit despre încercările prin care trecuseră sau
pe care, oricum, le cunoşteau din anii '40 şi '50. Noi înşine
-copiii lor - am intrat în facultăţi la începutul anilor '60,
când regimul comunist îşi mai schimbase metodele, căuta
un oarecare sprijin în opinia publică şi începuse
deschiderea către Vest. După absolvire, am intrat fiecare
în meserie, confruntaţi cu situaţia din anii '70 şi '80. Aşa
încât adevărata faţă a lucrurilor din primii douăzeci de ani
de regim comunist a rămas necunoscută sau undeva în
ceaţă, aproape tară contururi".
Desigur, memoriile despre închisori dezvăluie o faţă a
fostului regim.

350
 Dar celelalte aspecte?
Sunt încă puţine studii, documentate temeinic, despre
tragediile colectivizării, despre exproprierea sistematică a
ţărănimii, a oricărui alt producător, până la meseriaşul cu
atelier propriu, despre distrugerea

350
 mecanismelor fireşti economice şi înlocuirea lor cu
cifre de plan şi cu comenzile unei birocraţii de partid şi de
stat.
In anii '80, după peste 30 de ani de regim comunist, o
ţară întreagă muncea pentru supravieţuirea „industriei
socialiste". O industrie pornită şi continuată din priorităţi
şi obsesii ideologice. O industrie mereu sporită, fară a ţine
seama de nevoile şi resursele ţării. O industrie care, tot în
anii '80, înghiţea apa, căldura, electricitatea, hrana şi
îngrijirea medicală necesară unui trai decent în Europa
acelor ani.
Toate atari realităţi ale fostului regim sunt încă
necunoscute. Iar o parte au uitat sau nu vor să-şi
amintească. Fiindcă o atare rememorare înseamnă şi
reexaminarea propriei vieţi. Cu aspecte posibil „neplă-
cute" pentru cel în cauză. Preferabil să fie trecute sub
tăcere.
Dezbaterile din ultimii ani nu au atacat problema
esenţială: cât şi ce rămâne din mult trâmbiţata industrie
socialistă.
Confruntaţi şi apăsaţi de condiţiile grele ale
prezentului, prea puţini îşi dau seama că răul de astăzi
porneşte de la regimul comunist. După cum nici în ultimii
zece ani (1989-1999) nu s-au luat măsurile fundamentale
necesare pentru a îndrepta şi elimina funesta moştenire a
anilor 1948-1989.

600 353
 Nu de procesul comunismului este nevoie, ci de
cunoaşterea lui.
Cunoscându-1, aflându-i mecanismele, procedeele şi
mai ales urmările, fiecare poate înţelege cum să
reacţioneze şi să contribuie la revenirea spre o viaţă
normală.
Mai rămâne, desigur, ca fiecare să aibă şi voinţa
necesară de a ieşi din rău şi a se îndrepta spre mai bine.
Mărturia profesorului Constantin C. Giurescu ne
poate fi acum sprijin şi îndemn.

Dinu C. Giurescu
10 ianuarie 1993' Bucureşti

Notă asupra ediţiei I-a

Testimoniul din detenţie al istoricului'Constantin C.

Giurescu s-a păstrat sub forma unui manuscris de 195 de
pagini -format caiet
obişnuit.
Acest manuscris reprezintă redactarea primă a
memoriilor. Ediţia de faţă le reproduce în întregime.

601 353
 Titlurile celor trei părţi ale cărţii - Arestarea,
Penitenciarul din Sighet, AoMenda - aparţin îngrijitorului
ediţiei. Ele decurg din textul manuscris şi urmează întru
totul cursul evenimentelor narate de Constantin C.
Giurescu.
Transcrierea textului a urmat normele ortografice
actuale, păstrând totuşi caracteristicile scrisului autorului.
Anexele care însoţesc textul au fost întocmite,
respectând dorinţa expresă a istoricului Constantin C.
Giurescu. Ele au fost completate in măsura posibilului - de
îngrijitorul ediţiei, cu un minim de date biografice ale
celor ce au pătimit în temniţa de la Sighet.
Cititorii de astăzi au dreptul să cunoască dimensiunile
reale ale distrugerii sistematice al elitelor româneşti de
către regimul comunist.
Ca principale surse bibliografice am folosit: îoniţoiu,
Cicerone Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva
comunismului. Lucrare în două volume (voi. 1-256pag;
voi. 11-211 pag.), apărută sub egida Partidului Naţional
Ţărănesc-Creştin şi Democrat; Ministerul Regal al
Afacerilor Străine, Anuar diplomatic - 1942, editat de
Imprimeria Naţională, Bucureşti, oct. 1942; Predescu,
Lucian, Enciclopedia Cugetarea - Material românesc -
Oameni şi înfăptuiri, Ed. Cugetarea, Georgescu-Delafras,
Bucureşti, oct. 1940.

602 353
 Pentru informaţiile şi precizările referitoare la
demnitarii întemniţaţi adresez alese mulţumiri
descendenţilor şi prietenilor acestora: Pascal Bentoiu,
Ioana Hudiţă Berindei, Silvia Jeleriu Ciplea, Cornelia
Papacostea Danielopol, Lia Lazăr Gherasim, Bogdan Iuliu
Hossu, Francine Strat Petrulian.
Mulţumiri domnului Octavian Roske, care, cu
generozitatem ne-a pus la dispoziţie fotografii ale
penitenciarului din Sighet.
De asemenea, un gând bun Loritei Constantinescu, lui
Milun Cojocea şi Mihai Nasta pentru sprijinul acordat cu
devotament şi prietenie.
Deosebite mulţumiri cărturarului Zigu Ornea, editorul
testimoniului lăsat nouă de profesorul Constantin C.
Giurescu.
întreaga gratitudine istoricului Dinu C. Giurescu
pentru privilegiul de a-mifi încredinţat îngrijirea acestei
ediţii.
Cartea istoricului român, Constantin C. Giurescu,
aduce în faţa ochilor o lume răsturnată, o lume care şi-a
pierdut hotarele, un univers dominat de arbitrariu,
umilire, cruzime, teamă, suspiciune şi, mai presus de orice,
singurătate. Suntem confruntaţi, astfel, cu abjecţia
umană în toată amploarea ei.
Cărţi despre răul din lume s-au mai scris. Ceea ce face
mărturia profesorului Giurescu unică este tăria de a

603 353
prezenta, sine ira et studio, o epocă ce şi-a lăsat amprenta
asupra destinului contemporan al omenirii.
Este cartea unui om care, prins în capcana unei
realităţi limită -victimă/călău - şi-a asumat riscul de a
opune viaţa, în întreaga sa complexitate, impunităţii
morale şi supravieţuirii artificiale. Oroarea este convertită
într-o lecţie morală.
în înţelepciunea sa, Talmudul spune: „ Cel ce-a salvat
o singură viaţă, a salvat lumea întreagă!"
Mărturia profesorului şi istoricului Constantin C.
Giurescu dovedeşte, cu sobrietate şi rigoare că cel care
recuperează istoria se salvează nu doar pe sine, ci şi pe
urmaşii săi.
Este realizarea unui om care ştie că a uita Istoria este
un gen de imoralitate care te poate pierde.
Scopul nu este răzbunarea.
Exorcizarea răului cere puterea de a spune Adevărul,
astfel ca nimeni, nicicând să nu mai comită răul în numele
„Binelui".
Aceasta este moştenirea etică a dascălului Constantin
C. Giurescu.
m
Lia Ioana Ciplea în amintirea celor care-şi dorm
somnul veşnic pe malul Izei
 Prezint un document asupra celor petrecute la Sighet:
ceea ce am văzut eu cu ochii mei sau am aflat de la alţii
care au văzut de asemenea ei cu ochii lor.
E deci o carte de memorii.
Am scris-o imediat după eliberarea din închisoare, am
început-o la 17 iulie 1955, în comuna Măzăreni, unde
aveam domiciliul obligatoriu şi am continuat-o pană la 12
noiembrie 1955; la 25 noiembrie 1955 am plecat la
Bucureşti.
Datorez o serie de informaţiuni prietenilor şi
tovarăşilor de suferinţă: Aurelian Bentoiu, Nicolae
Cornăţeanu, Victor Papacostea, Romulus Pop, Nicolae
Sibiceanu şi alţii.
Cartea e închinată memoriei celor peste 60 de colegi
care-şi dorm somnul veşnic pe malurile Izei.
Am scris această carte fără ură şi fără părtinire: am
căutat să înfăţişez lucrurile aşa cum au fost ele în
realitate, neurmărind nici efecte literare, nici politice. E un
simplu testimoniu care urmează a fi folosit de istoricii
viitorului.
Pentru unele fapte, se vor produce desigur şi alte
mărturii care vor comenta cele spuse aici. Pe baza tuturor
acestor mărturii, istoricul de mâine va putea Scrie istoria
anilor de suferinţi de la Sighet,' unde nici una din
suferinţele morale şi din umilinţi nu ne-a fost cruţată.
Constantin C. Giurescu

3^
355
ARESTAREA

Vizita „Securităţii"
 Penitenciarul din Sighet: turnul miradorului.
Foto Octavian Roske, în 1991, după desfiinţarea închi
Sâmbătă, 6 mai 1950, ora patru dimineaţa.
Soneria din faţă, de la intrare, sună prelung, insistent.
Ne deşteptăm brusc din somn: soţia mea trece în hali şi
de acolo întreabă: „cine e?" Nu aud răspunsul, dar peste
câteva clipe reintră în dormitor şi, cu faţa convulsionată
de groază, îmi şopteşte, silabisind cuvântul: „Se-cu-ri-ta-
tea!"
îi iau mâna şi-i spun: „Fii liniştită, mă duc să văd ce
vor". îmi pun haina de lucru, trec în vestibul şi
întredeschid uşa de la intrare. în faţa mea stă un individ
cam de patruzeci de ani, cu faţa obosită - se vede că n-a
dormit deloc în noaptea asta - şi ţinând în mâna stângă
trei file de hârtie de imprimantă. Mă întreabă: „Aici stă
profesorul Giurescu?" şi, totodată, introduce vârful
pantofului între uşă şi pervaz, aşa încât să n-o mai pot
închide. La răspunsul meu afirmativ, mă întreabă din nou:
„Unde este dumnealui?" „Chiar eu sunt". Mă măsoară - se
vede că se aştepta să fiu mai bătrân - se uită din nou pe
hârtii şi insistă: „Chiar dumneavoastră sunteţi?" „Da,

608
chiar eu sunt; ce doriţi?" „Avem ordin de percheziţie" şi-
mi întinde una din hârtiile imprimate. O iau, o citesc şi
constat că e un formular tipărit, cuprinzând într-adevăr un
ordin de percheziţie, completat cu numele meu, scris de
mână, cu cerneală.
„Percheziţie la patru dimineaţa? Curioase ore aveţi.
Nu puteţi reveni mai târziu, la şapte?" „Imposibil. Trebuie
să executăm chiar acum ordinul."
îi deschid uşa şi-1 poftesc în birou; văd, totodată, că în
curte aşteaptă alţi patru reprezentanţi ai Securităţii.
înainte de a intra în casă, .se întoarce, din prag, şi face un
semn celor de jos; trei din ei, suie pe scară şi pătrund, în
urma lui, în vestibul. îl poftesc să ia loc şi-1 întreb în ce
ordine, cu care din camere, vrea să înceapă percheziţia.
îmi

609
 răspunde: „Chiar cu aceasta, cu biroul", dar adaugă
imediat: „Dumneavoastră trebuie să ne urmaţi la Interne"
şi-mi întinde o a doua hârtie imprimată. Replic: „Nu puteţi
face percheziţia în absenţa mea; de unde să ştiu că unul
din oamenii dumneavoastră nu va băga vreun manifest
sau vreun pistol printre lucrurile mele?" „La percheziţie
vor asista membrii familiei dumneavoastră; în ce vă
priveşte vă rugăm să vă îmbrăcaţi şi să ne urmaţi."
Soţia mea, între timp, venise şi ea în birou; îi explic
despre ce este vorba şi comisarul o asigură că percheziţia
se va face numai în prezenţa ei. Au intrat în birou şi
ceilalţi trei agenţi. Pe unul din ei îl cunosc: e un agent de
la circumscripţia 31, din Ştirbei-Vodă, mic de statură şi
zbanghiu; mă fixează cu ochiul cel bun, în timp ce celălalt
se uită în lături. Al doilea agent e înalt, cu o faţă
frumoasă, cu ochii albaştri, angelici. Poartă o manta de
piele neagră, până la genunchi, aşa cum aveau unii dintre
legionari. Cel de-al treilea e, de asemenea, înalt, bine
făcut; am aflat mai târziu, tocmai în iulie 1955, că era
boxeur de meserie. Al patrulea agent a rămas în curte şi
supraveghează intrarea din dos cât şi ferestrele care dau
în subsol. Comisarul pune mâna pe telefon, formează un
număr şi, după câteva secunde, spune celui de la capătul
firului: „în regulă". N-am putut observa ce număr a făcut;
bănuiesc însă că e vorba de biroul de Interne, căruia

358 610
trebuia să i se comunice imediat dacă persoana căutată a
fost găsită la domiciliul ei.
Mă sui sus, la baie, însoţit de agentul îmbrăcat în
mantaua neagră. In timp ce mă bărbieresc şi îmi iau duşul
nu mă slăbeşte din ochi nici un moment; o mână, dreapta,
o ţine permanent în buzunarul mantalei, probabil pe
revolver. Poate că se teme să nu-1 atac, să nu-i dau una în
cap; pe de altă parte voieşte, probabil, să împiedice orice
tentativă de sinucidere. S-au văzut cazuri de acestea: în
1940, în timpul legionarilor, la Iaşi, Petre Andrei, fostul
ministru al Instrucţiunii, a înghiţit otravă pe când se
îmbrăca şi a murit în câteva clipe, sub ochii agentului care
venise să-1 ridice spre a-1 transporta la Bucureşti. Poate
că şi colonelul Nicu Boianu, ginerele lui Nicuşor Săveanu,
a luaf şi el tot otravă, când au venit de la Securitate să-1
ia; fapt este că a căzut mort, în faţa casei, înainte de a se
sui în maşină. Unii afirmă însă că ar fi murit de inimă, ceea
ce e posibil, deoarece era suferind de mai mult timp.
încerc să-1 descos pe agentul ce nu mă slăbeşte din
ochi, care e i ostul mergerii la Interne; îmi răspunde
laconic că nu ştie. Când ies din camera de baie, găsesc, în
odaia alăturată, aşezaţi pe scaune, pe părinţii soţiei mele,
Măria şi Simion Mehedinţi, care locuiesc la noi, şi pe
cumnatul meu, Emil Mehedinţi care, întâmplător, dormise
noaptea aceea la noi.

358 611
 Comisarul îi întrebă pe rând: „Cine sunteţi
dumneavoastră?" îşi declină fiecare numele şi calitatea;
socrul meu priveşte fix pe comisar, ca pentru a-şi grava
bine în minte chipul lui: „Sunteţi liberi" conchide acesta în
urmă, după ce le-a stabilit identitatea; „puteţi să vă
duceţi în odăile dumneavoastră". îi îmbrăţişez şi cobor;
aici o găsesc pe soţia mea aranjându-mi într-o valiză
efecte de îmbrăcăminte; întrebase pe comisar dacă voi
avea nevoie de asemenea efecte şi el îi dăduse un răspuns
afirmativ; înţeleg că vizita mea la Interne va dura mai
mult. Fiica mea pregăteşte cafea neagră; ofer o ceaşcă şi
comisarului care, politicos, refuză.
îmi aduc deodată aminte de puşca de vânătoare şi de
sutele de cartuşe pe care le am în casă; spre a evita orice
întrebare şi suspiciune faţă de ai mei, scot permisul de
port-armă, vizat pe anul în curs, şi permisul de vânătoare
eliberat de Societatea căreia-i aparţin - societatea
Sectorului de Galben, cu sediul la Banca de Stat - şi le arăt
comisarului. Acesta îşi notează imediat numărul
permisului de port-armă într-un carnet.
îmi iau rămas-bun de la soţia şi fiica mea; fiul cel mai
mare, normator, e în provincie, la şantierul din Andrăşeşti
(Ialomiţa), trebuie să vină la Bucureşti chiar în după-masa
acelei zile. Cel mai mic e în străinătate, la Paris, unde
urmează arhitectura. în momentul despărţirii, soţia mea
îmi şopteşte, în franţuzeşte, spre a nu fi înţeleasă de

358 612
agentul de lângă noi: „Tu rentreras" („Ai să te întorci
acasă!"). Cuvinte magice, pe care le voi repeta adeseori,
în cursul lungilor ani de detenţie, în celula penitenciarului
din Sighet; cuvinte care m-au ajutat să trăiesc şi să sper
chiar atunci când orice speranţă părea pierdută, îmi iau
valiza şi pardesiul şi, însoţit de comisar, ies din casă, cobor
scara de la intrare şi străbat curtea. De la fereastra
dormitorului, soţia mea mă priveşte lung; mă întorc şi o
văd încă o dată înainte de ieşi pe poartă; nu bănuiam
atunci că au să treacă mai bine de cinci ani până ce o voi
vedea iarăşi.
Apucăm pe Berzei spre stânga; comisarul merge lângă
mim-, ţinând tot timpul o mână în buzunar. Cotim pe
Virgiliu şi, imediat dupl colţ, dăm de maşina Securităţii
care aştepta. Şoferul doarme; se veflM că a avut multe
curse de făcut în timpul nopţii. însoţitorul meu îl trezeşte
şi, fără să-i spună vreo vorbă, îi face semn. Stau în fund, în
stânga; o luăm pe Ştirbey Vodă, traversăm Luterană şi
suim spre. Calea Victoriei. Oraşul e încă adormit; pe tot
parcursul dacă întâlnim trei* patru oameni. E o splendidă
dimineaţă de mai cu un cer limpede, luminos; adie un
vânt cald; pomii sunt pe deplin înverziţi. Mă uit la casele
şi grădinile pe lângă care treceam, dar, încă o dată, nu
bănuiesc că n-am să le mai văd curând. Ajungem în Calea
Victoriei; cotim spre dreapta şi, imediat ajunşi în Piaţa
Palatului, ne apare masiva clădire a Ministerului de

358 613
Interne. Trecem prin faţa intrării principale care, vopsită
în negru şi cu plantele ornamentale din faţă, îmi face mai
degrabă impresia că e o intrare într-un cavou. Ocolim de
două ori spre stânga şi iată-ne în curtea ministerului, în
faţa unei intrări de serviciu.
Cobor; comisarul mă dă în primire unui agent înalt,
după care se suie din nou în maşină şi ponicşte, probabil,
îndărăt la mine acasă, spre a asista la percheziţie.

La Interne

Lunganul care m-a luat în primire îmi cere ochelarii şi

îmi aplică, în locul lor, nişte ochelari orbi, având drept
lentile, două cercuri de tablă neagră. Nu mai văd nimic;
dus dc mâna de agent, cobor nişte trepte, fac mai mulţi
paşi, cobor iarăşi câteva trepte, apoi din nou câţiva paşi şi
intru, în sfârşit, într-o odaie. Mi se scot ochelarii orbi şi mi
se dau ai mei. Văd în faţa mea un subofiţer care stă la un
birou, poartă uniformă militară; nu are însă cizme, ci nişte
târlici de pâslă sau postav, aşa încât se mişcă fără zgomot.
Odaia n-are ferestre; de aceea becul electric arde
continuu.

358 614
 Subofiţerul îmi stabileşte mai întâi identitatea şi
completează un formular: numele şi prenumele meu,
domiciliul, numele părinţilor, profesia mea, numele soţiei
şi al copiilor. îmi ia, după aceea, cravata şi şireturile de la
pantofi, măsură necesară spre a preîntâmpina o even-
tuală încercare de sinucidere. Cercetează apoi valiza:
scoate din ea maşina de ras şi un pachet neînceput de
lame Gilette şi le pune deoparte; scoate, de asemenea,
sticla de colonie şi două hebdomadare franţuzeşti pe care
mi le luasem de acasă, crezând că voi putea citi la Interne;
îmi cere, în sfârşit, ochelarii şi verigheta. La început, mă
opun: ochelarii sunt medicali - ceea ce-i o realitate; fără ei
nu pot distinge o figura la patru metri; „N-are a face" îmi
răspunde subofiţerul, „nu vei avea nevoie de ei". Cât
despre verigheta, pretextez că nu iese din deget; individul
nu se lasă însă şi, cu un oarecare efort, mi-o scoate el
însuşi. E lucrul care mă doare cel mai mult; am impresia
că sunt rupt de familia mea, de soţie şi de copii. Protestez
cu vehemenţă împotriva acestei confiscări; subofiţerul mă
asigură însă că verigheta mi se va restitui la sfârşit. Am
înţeles mai târziu rostul acestei ultime măsuri: ea se lua
spre a împiedica o eventuală cumpărare a vreunui gardian
sau agent care ar fi putut fi tentat de un asemenea obiect
de aur. Pentru acelaşi motiv mi se iau şi butonii, de argint,
ceasul-brăţară şi suma de trei mii de lei pe care o aveam

358 615
în portmoneu. Iscălesc procesul-verbal specificând
lucrurile luate şi apoi, purtând iarăşi ochelarii orbi şi

358 616
 ■■■■■■■■■■■■■■■■■■■
însoţit de acelaşi lungan, sunt condus la un ascensor.
Mă aşteptam să cobor; auzisem, în mai multe rânduri, în
anii precedenţi, de faimoasele celule subterane, de
„etajele" în adâncime de la Interne. Alexandrini, fostul
ministru de Finanţe, îmi povestise că a stat câteva zile
într-o asemenea celulă, cu prilejul arestării sale - de scurtă
durată - din 1949. Spre surpriza mea, ascensorul, în loc să
coboare, urcă. După câteva secunde se opreşte; cred că
suntem la etajul doi. Fac câţiva paşi şi sunt introdus într-o
altă odaie. Mi se iau ochelarii orbi şi constat că mă găsesc
într-o încăpere a cărei fereastră e mascată printr-o
draperie grea. Mi se dă un scaun; în faţa mea, pe un alt
scaun, în dreptul unui birou, stă un agent îmbrăcat în
uniformă albastră. E o namilă de om, roşu la faţă, aproape
vânăt şi cu nişte mâini îngrijorătoare; mâini de
ştrangulator de meserie. Nu-mi pot lua ochii de la ele; le
ţine întinse pe birou, la vedere, ca pentru a-mi da a
înţelege că ar fi primejdios să încerc a mă pune cu el. îmi
dau seama, de altfel, că orice încercare de opunere sau
tentativă de evadare n-are nici un sens. Chiar dacă, prin
absurd, având o şansa la un miliard, aş izbuti să fug din
această cameră, n-aş rezolva nimic. Domnii de azi au
metode infailibile: îţi arestează imediat soţia şi copiii, aşa
încât vii singur să te predai, după aceea, ca să le dea
drumul lor.

617 363
 Stau în această cameră circa două ceasuri şi jumătate;
agentul care mă supraveghează nu scoate un cuvânt.
După zgomotul care vine dinspre fereastră *pare că am fi
la strada, Academiei sau Calea Victoriei? Draperia grea nu
lăsă nici cel mai mic spaţiu liber prin care se poate arunca
o privire afară.
Faptul că, pe de o parte, n-am fost dus într-o celulă
din subsol, iar pe de alta, că în camera în care mă aflu nu
există pat, mă face să cred ca nu rămân aici. Pe peretele
din spatele meu e o hartă a căilor ferate; o examinez şi
ochii întârzie - nu ştiu de ce - mai mult asupra părţii de
miazănoapte a Transilvaniei. Oare voi pleca într-acolo?
Sau, aşa cum am auzit vobindu-se că s-a întâmplat cu alţi
arestaţi, voi fi transportat în Uniunea Sovietelor?
Chinuitoare întrebare la care nu pot da nici un răspuns.
Dar, în definitiv, de ce sunt arestat? Ce mi se impută?
încerc să aflu ceva de la agentul care mă păzeşte, dar nu
obţin nici un cuvânt măcar. Mă priveşte cu nişte ochi
bovini, lipsiţi de expresie; îmi face impresia că parcă nici
n-ar înţelege româneşte. Şi totuşi când după vreo două
ceasuri, îi spun că am nevoie să mă duc la closet, individul
se ridică şi îmi face semn să-1 urmez. De data aceasta nu
mi se mai pun ochelarii orbi; ieşim pe culoar, facem
cincisprezece paşi spre stânga şi ajungem în faţa unei uşi
pe care agentul o deschide, arătându-mi apoi, printr-un
gest, să intru înăuntru. Rămâne postat în faţa uşii

618 363
deschise şi, după un minut mă reconduce în camera de
unde venisem. Trebuie să fie şapte - şapte şi un sfert; cât
va mai dura oare aşteptarea aceasta?
Mă gândesc la detaliile vizitei de azi dimineaţă, de
acasă, când uşa se deschide brusc şi un agent— pare să fie
un subofiţer - îmi face semn să îl urmez. îmi iau valiza şi
pardesiul şi merg pe culoar până în faţa ascensorului cu
care urcasem. Găsesc în capăt pe Al. Popescu-Necşeşti şi
pe Napoleon Creţu, amândoi vechi cunoştinţe; cu ultimul
am fost chiar coleg de facultate, el la limba română, eu la
istorie şi geografie. Schimbam un scurt salut; îndată după
aceea apar, succesiv, Radu Portocală, Manolescu-Strunga,
Pantelimon Halippa şi Tancred Constantinescu. Suntem
şapte şi cu agentul care ne însoţeşte opt. Ascensorul
coboară şi, după câteva clipe, se opreşte la parter. Câţiva
paşi şi mă aflu din nou în dreptul intrării de serviciu de
azi-dimineaţă. în curte, în faţa acestei intrări, e o dubă-
automobil trasă aşa încât uşa ei, din spate, e chiar în
dreptul intrării. O a doua dubă stă paralel cu prima, la doi
metri distanţă. Ni se dau numere de ordine - eu sunt
numărul şapte - şi ni se spune că vom fi strigaţi după
aceste numere. Când îmi aud numărul, înaintez; doi
agenţi, unul în dreapta, altul în stânga, mă întovărăşesc
până la uşa dubei şi îmi fac semn să intru înăuntru.
Pătrund într-un culoar central; în stânga, văd cinci boxe
individuale ocupate - se pare - deoarece uşile lor sunt

619 363
închise; în dreapta, la mijlocul culoarului, este o uşă care
dă într-un spaţiu lung şi strâmt, echivalentul boxelor din
partea centrală. în acest spaţiu e o banchetă de lemn pe
care ne aşezam unul lângă altul. Eu ocup primul loc, acela
dinspre cabina şoferului; lângă mine se aşează N. Creţu,
apoi Radu Portocală şi apoi, succesiv, P. Halippa,
generalul Racoviţă-jandarmul, Manolescu-Strunga,
Generalul Samsonovici, Tancred Constantinescu şi Al.
Popescu-Necşeşti. Urmează o aşteptare de circa douăzeci
de minute. Manolescu-Strunga, volubil, ne informează
asupra ocupanţilor boxelor din faţă: în cea dinspre intrare
se află Gh. Tătărăscu, în următoarea Gh. Vântu, apoi, pe
rând, Gh. Brătianu, Bebe Brătianu şi Petre Bej an. în
fundul culoarului central, pe un scăunel, cu spatele spre
cabina şoferului, stă Dumitru Alimănişteanu; e palid -
suferă de boală

620 363
 de stomac - şi spune agentului din dubă că îi face rău
să călătorească stând cu spatele în sensul mişcării
vehiculului; agentul dă din umeri. Portocală a fost operat
de stomac - ulcer - de vreo două săptămâni; abia se
întorsese de la spital acasă când l-au arestat. Generalul
Samsonovici nu-şi găseşte locul şi spune că se înăbuşă;
cere ca uşa de comunicaţie cu culoarul central - o uşa
culisantă pe jumătate deschisă-să fíe larg deschisă. Atras
de vorbele lui, unul din agenţii însoţitori îşi face apariţia în
perzavul uşii şi, cu un ton răstit, ameninţă că dacă nu
încetează vorba imediat, va închide complet uşa cu
pricina. Face chiar un început de demonstraţie: o trage de
tot; suntem cufundaţi într-un întuneric deplin; nu ne mai
vedem unul pe altul. După o jumătate de minut, uşa se
întredeschide iarăşi; de data aceasta gen. Samsonovici
rămâne liniştit, nu mai are nici o pretenţie.
Ni se aduce o găleată pentru „lipsa mica", aşa cum zic
ardelenii; apoi soseşte un coş cu merinde; se dă fiecăruia
câte un pachet cuprinzând două pâini, două porţii de
brânză albă (30-40 grame porţia!) şi două porţii de
marmeladă (aceeaşi greutate!). Asta înseamnă că drumul
va ţine mai mult, că nu se isprăveşte într-o singură zi. Dar,
în cazul acesta, unde mergem? colegii din dubă fac tot
felul de presupuneri: unii cred că ne duc în Uniunea
Sovietelor - printre ei e şi Creţu - pe calea Dunării, de la
Olteniţa sau Giurgiu luând vaporul alţii opinează pentru

621
Aiud, alţii pentru Bucovina sau nordul Transilvaniei.
Portocală crede că nu ne pot trece peste frontieră; ar fi
prea mare scandalul la O.N.U. şi ruşii n-au interes să
provoace un asemenea scandal. Vom avea un început de
lămurire când vom ieşi din Bucureşti, după şoseaua pe
care vom apuca.
Deocamdată aşteptăm să se completeze şi duba
alăturată. Mă gândesc mereu ce se întâmplă în vremea
aceasta acasă, cum decurge percheziţia. Am aflat-o mult
mai târziu, abia în iulie 1955; soţia mea mi-a spus că
îndată după plecarea mea la Interne, doi agenţi au
început să cerceteze biblioteca din birou, luând carte cu
carte. N-au găsit nimic din ce căutau. Au continuat cu
cealaltă bibliotecă a mea, de la etaj, şi cu biblioteca fiului
meu: acelaşi rezultat negativ. Când au dat de cea de-a
treia bibliotecă, în subsol, n-au mai avut răbdare; se
tăcuse între timp ora două după-amiază şi n-au mai
cercetat-o. Comisarul după ce m-a dus la Interne, s-a
reîntors tocmai pe la zece dimineaţa - probabil a mai făcut
şi alte operaţiuni de acest fel între timp. A venit însoţit de
un tip care a început, foarte nervos, să cerceteze
tablourile, să le întoarcă pe dos, să le ciocănească ramele
şi care, în cele din urmă, şi-a concentrat atenţia asupra
fotoliului în care stătuse, până atunci, soţia mea. Ceilalţi
agenţi se uitau curios, aproape cu un aer de compătimire
la noul venit; ba chiar, la un moment dat, când acesta era

622
întors cu spatele, au dat din cap semnificativ,
dezaprobând procedeele respectivului. Pe la două şi
jumătate după-amiază, echipa Securităţii a părăsit casa,
luând numai câteva lucruri de ale mele, între care broşura
asupra Transilvaniei, tipărită în 1942-1943, de Ministerul
Propagandei, în şase limbi.
S-a completat şi duba cealaltă; nu ştim cuxine dar,
desigur, trebuie să fie tot foşti miniştri. Căci, componenţa
grupului din duba noastră arăta clar caracterul măsurii
luate: nu e vorba de un act privind anume persoane,
pentru eventuale vini personale, ci de o categorie
întreagă: foşti înalţi demnitari - miniştri secretari şi
subsecretari de stat, aparţinând tuturor partidelor şi
formaţiunilor, şi foşti şefi de partide - minus bineînţeles
aceia care s-au înscris în partidul comunist sau în
excrescenţele acestuia ca Frontul Plugarilor sau Partidul
Naţional Popular. La ora opt fără un sfert, duba noastră
porneşte, urmată, la câteva zeci de metri, de cealaltă.

Drumul la Sighet

Ieşim din curtea Ministerului de Interne, o luăm pe

Wilson şi cotim la stânga pe Bulevardul Brătianu, direcţia

623
spre şoseaua Kisseleff. Aşadar, ipoteza Olteniţa sau
Giurgiu şi continuarea drumului pe Dunăre a căzut. Când
trecem în dreptul străzii Atena, ceasul public din acest loc
arată opt fără douăsprezece minute. Viaţa oraşului se
desfăşoară în toată plenitudinea ei. Pietoni numeroşi,
aglomerări în staţiile de tramvaie, negustori ambulanţi,
copii, tineret, zăresc totul, în răstimpul a câteva secunde,
prin cele două uşi întredeschise: aceea care dă în culoarul
central şi uşa de intrare, din coada dubei. Am, din acest
punct de vedere, poziţia cea mai bună; colegii mei din
boxe ca şi aceia care stau în mijlocul şi în partea opusă a
banchetei nu pot vedea nimic din ceea ce se petrece
afară. Poate că e mai bine pentru ei, căci contrastul între
viaţa liberă pe care o văd forfotind dincolo de pereţii
dubei şi mizerabila mea poziţie, înghesuit în spaţiul
strâmt al banchetei şi chinuit de perspectiva sumbră ce se
desenează, îmi dă o stare de spirit din cele mai
deprimante.
Am ajuns în Piaţa Victoriei; zăresc o clipă sfârşitul
străzii Buzeşti pe care am mers de atâtea ori pentru a mă
duce acasă, în Berzei; cine ştie când voi mai face - dacă voi
mai face - acest drum; cine ştie câftd voi(mai vedea teii
înfloriţi de pe Jianu, parcul Naţional şi frumoaăâ salba1 de
lacuri din preajma lui! Am apucat pe Şoseaua Kisseleff;
lăsăm în urmă Arcul de Triumf, hipodromul, fântâna
Mioriţei şi ne angajăm pe Şoseaua Ploieştilor. Din când în

624
când, zăresc şi cealaltă dubă precum şi două automobile
mici - autoturisme--care însoţesc dubele.
Suntem acum în dreptul Tâncăbeştilor, coborâm
panta: văd câteva clipe lacul unde am petrecut atâtea
ceasuri plăcute, la pescuit. Chiar aproape de şosea, în
marginea stufului, într-o barcă mică şi primitivă -o ciobacă
- stă un pescar cu două undiţe. O fi observând el oare
duba care trece, şi-o fi dând oare seama de ceea ce
înseamnă această sinistră maşină, cu ferestrele ei oarbe,
pictate pe pereţii ei exteriori. Puţin probabil; atenţia lui
trebuie să fie concentrată în întregime asupra plutelor
undiţelor. Anul trecut, în august, pe când eram eu însumi
la pescuit, cu barca, pe lacul Tâncăbeştilor, am văzut
trecând pe şoseaua pc care trecem noi azi, patru
asemenea dube. M-au intrigat atunci acest soi de maşini
ciudate; dar trebuie să mărturisesc că nici pe departe n-
am bănuit câtă suferinţă şi câtă oroare înseamnă un astfel
de convoi.
Ne apropiem de Ploieşti; încotro vom lua-o, după ce
vom străbate oraşul? Spre Braşov sau spre Buzău?
Aceasta e problema pe care o discutăm noi cei de pe
banchetă. Cei din boxe nu pot lua parte la conversaţie,
deoarece uşile lor sunt aproape în permanenţă închise: o
pedeapsă în plus!
Trecem podul peste calea ferată, străbatem frumosul
bulevard care leagă gara de sud cu centrul oraşului şi apoi

625
facem spre stânga. Ii limpede aşadar: mergem spre
Braşov. Suntem mai liniştiţi, deoarece direcţia cealaltă,
spre Moldova, implică posibilitatea trecerii peste Prut, în
imensitatea sovietică. Nu mă gândeam - în acel moment -
că şi în Transilvania este cu putinţă acum acest lucru şi că
de la penitenciarul din Sighet şi până la frontiera sovietică
- apa Tisei - nu e mai mult - în linie dreaptă - decât un
kilometru. Cine să bănuiască însă, în acele clipe, că ne
vom opri tocmai la extremitatea nordică a ţării? Lăsăm în
urmă Câmpina, Breaza, Comarnic, Posada; suntem
aproape de Sinaia. în dreptul unei fântâni cu apă
minunată, pe partea dreaptă a şoselei, duba opreşte; ni se
îngăduie să coborâm câteva minute; jur-împrejurul nostru
stau agenţii şi ofiţerii însoţitori. în duba noastră sunt trei
agenţi: doi dintr-înşii cu siguranţă evrei, dacă fizionimia şi
vorba e un criteriu. în autoturisme sunt ofiţeri şi, pare-se,
şi un medic.
Pe când stau întins pe iarba verde din preajma
fântânei, văd trecând jos în vale un tren de persoane spre
Ploieşti. îmi fac iarăşi socoteala, că la Interne: dacă aş
încerca să fug? Să traversez şoseaua şi să mă las să alunec,
pe râpa, înspre calea ferată. încercarea - îmi dau seama
imediat - n-are nici o şansă de reuşită; înainte de a ajunge
la râpă aş fi împuşcat de unul din agenţi. Şi chiar
admiţând că aş ajunge, viu şi nevătămat, în vale, şi că aş
izbuti să dispar în pădurea deasă ce acoperă versantul din

626
faţă al muntelui, încă nu aş putea rezolva nimic.
Deoarece, Securitatea ar aresta de îndată pe ai mei - soţie
şi copii - şi aş fi obligat, în felul acesta, să mă predau
imediat spre a le evita chinuri şi mai mari: am auzit în mai
multe rânduri că membrii familiei au fost bătuţi şi chiar
torturaţi spre a spune unde se află ascuns soţul sau
copilul.
Pornim mai departe. întrezăresc, o clipă numai,
cazinoul din Sinaia; din Buşteni, Azuga şi Predeal nu văd
nimic, agenţii închizând, nu ştiu pentru ce motiv, uşa de
intrare a dubei. Coborâm în valea Timişului, trecem
printr-o margine a Braşovului, nu prin centru, şi apucăm
spre Făgăraş. între aceste două oraşe, intrăm pe un drum
lateral şi oprim o jumătate de oră pentru masă. Coborâm
din dubă şi ne aşezăm pe iarba, pe marginea şanţului. Dar
nimeni nu poate mânca. Am, parcă, un nod în gât, care
mă împiedică să înghit. îmi dau seama că e de natură
nervoasă; mă uit la ceilalţi: nimeni nu se atinge de
mâncare; pachetele sunt puse intacte îndărăt la locul lor.
în schimb, agenţii însoţitori, mănâncă cu poftă: desfac o
cutie de carne conservată; au şi alte merinde şi pâine
albă.
Discut cu Creţu despre locul destinaţiei noastre. El
crede că s-ar putea să fie un lagăr; adaugă însă, că nu e
exclus nici să se fi amenajat câteva vile într-o staţiune
climaterică. „Mi-ar conveni, în definitiv, o vacanţă de

627
câteva luni, într-o regiune muntoasă", conchide vecinul
meu de bancă. Creţu a mai fost închis o dată, din
septembrie 1944 •până în ianuarie 1945, adică timp de
cinci luni, în lagărul de la Caracal. A suferit mult din cauza
verminei, în special a ploşniţelor. îmi povesteşte acum
cum a fost arestat, azi-noapte. A placat numai cu o
servietă şi cu un pulover, dat de fiica lui.
în Făgăraş, ne oprim să luăm benzină. Duba merge
destul de repede; face însă şi halte numeroase; iar la
fiecare pornire are zvâcni -turi repetate care te zdruncină
tot. Alimănişteanu suferă în special din cauza acestor
zvâcnituri; cererea lui repetată de a i se îngădui să stea cu
faţa în direcţia mersului e refuzată brutal. La una din halte
am observat cum ofiţerii însoţitori au deschis un plic;
cuprinde probabil indicaţii pentru ruta următoare. Mi s-a
spus că, în asemenea împrejurări, nu numai deţinuţii, dar
nici măcar şoferii şi însoţitorii nu ştiu destinaţia
convoiului; ruta se indică succesiv, prin plicuri remise în
anumite puncte» de oprire. S-a adoptat această tehnică
probabil pentru a face imposibilă orice încercare de atac.
E şi o dovadă mai mult de câtă încredere are regimul în
oamenii lui, chiar în acei selectaţi şi presupuşi devotaţi,
care alcătuiesc miliţia. Neîncrederea, spionajul reciproc şi
delaţiunea sunt, de altfel, caracteristice ale cârmuirii
actuale.

628
 După Sibiu, prin care trecem tară să ne oprim, o luăm
spre miazănoapte. Dincolo de Alba-Iulia, reîncepe discuţia
asupra locului de destinaţie. Unii cred că e Aiudul, cu
faimoasa lui închisoare; alţii susţin totuşi că vom fi trecuţi
peste frontiera, în Uniunea Sovietică. Ceea ce face pe
Pantelimon Halippa să alcătuiască următorul catren*
„Frunză verde de agud, / Ne duc, mare, la Aiud; / Dar mă
tem că, pasă-mi-sa (sic!), / O să ne treacă şi Tisa".
Cel mai volubil dintre toţi rămâne Manolescu-
Strunga; povesteşte despre tot felul de lucruri, fară să
omită - dat fiind temperamentul lui bine cunoscut - latura
erotică. Are o singură aprehensiune: în biblioteca lui se
află multe cărţi interzise, între care şi Mein Kampf-lui
Hitler. Are şi un regret: chiar în dimineaţa acestei zile
trebuia să vină lă el un amic să-i aducă nişte bani pentru
diverse lucruri vândute şi să ia alte lucruri spre a le
desface în „talcioc". Această „nobilă instituţie" a
talciocului - caracteristică regimului comunist - înfloreşte
în fiecare duminică, la Colentina; poţi vedea acolo o
seamă de bărbaţi şi femei aparţinând burgheziei înalte şi
medii care-şi vând ceea ce au mai de preţ în gospodăriile
lor; cumpărători sunt ţăranii şi funcţionarii regimului,
„noua aristocraţie". Radu Portocală stă ghemuit pe locul
lui şi-şi apasă cu mâna regiunea stomacului; hudrucăturile
drumului numai bine nu pot face rănii lui de-aiba
cicatrizate. Nu se plânge însă; suportă cu stoicism

629
durerea. în schimb generalul Samsonovici e permanent
„în nervi"; spune că nu poate sta pe banchetă; se aşează
jos, pe podea, cere să se deschidă complet uşa care dă în
culoar, cheamă necontenit pe unul din însoţitori, vrea să
se dea jos din maşină, în sfârşit tot felul de manifestări
care nu cadrează cu un vechi ostaş şi sunt mai degrabă
caracteristice unui copil răzgâiat. Rezultatul e că, până la
urmă, gardianul îl repede într-un chip dur, iar Manolescu-
Strunga îi atrage ferm atenţia că atitudinea lui poate să
ducă la închiderea completă a ambelor uşi, ceea ce ar face
călătoria şi mai penibilă decât este. Numai în urma acestei
duble intervenţii, se potoleşte pentru câtăva vreme.
Halippa povesteşte cu melancolie amestecată cu umor
cum a făcut odinioară închisoare sub ruşi; nu credea să
apuce vremea să facă şi sub ai lui şi anume în
Transilvania.
Se înserează; pe la opt, oprim într-un loc singuratic,
iarăşi pe un drum lateral, pentru cină. De data aceasta
izbutesc să înghit câteva bucăţele de pâine; brânza e aşa
de sărată şi de uscată încât, literalmente, nu se poate
mânca, marmelada s-a terminat; mai pot alege ceva din
ea totuşi.
Pe la orele zece, zece şi jumătate noaptea, ajungem la
marginea unui oraş unde e o instituţie luminată intens de
becuri electrice puternice. Parcă s-ar zări şi o reţea de
sârmă ghimpată. Să fie Aiudul? Nimeni dintre noi nu

630
poate preciza, iar agenţii însoţitori refuză să dea orice
lămurire. Tragem în apropierea acestui loc luminat, iarăşi
pe un drum lateral, şi rămânem peste noapte aici. Din
cauza locului strâmt şi a căldurii înăbuşitoare nu putem
dormi; stăm şi ne canonim aşa până pe la cinci dimineaţa
când pornim mai departe. Dacă locul în care am poposit a
fost Aiudul, atunci bine că am scăpat de această sinistră
închisoare; nu ştiam că ni se rezervă un „pension" mai al
dracului, sub raportul tratamentului moral şi tot atât de
rău sub cel material.
Mergem aşa toată dimineaţa, iară că să putem preciza
ruta. Direcţia generală e spre nord; nu izbutim nici să
citim plăcile indicatoare la intrările în oraşe. Abia pe la
unu, Creţu zăreşte, o clipă numai, la o întretăiere a şoselei
cu calea ferată, o tablă pe care scrie: „spre Cărei". Suntem
aşadar în Crişana de miazănoapte. Locul a devenit neted;
şoseaua nu mai e de beton sau amiezită de mult;
hurducăturile sunt mai numeroase.
Pe la unu şi jumătate, duba se opreşte din nou pe un
drum lateral în vederea prânzului. Ne dăm jos, şi vedem,
spre nord-est, la orizont, un lanţ de înălţimi întunecate,
acoperite cu păduri. îmi fac socoteala că trebuie să fie
munţii din nordul Transilvaniei, care o despart de
Maramureş. Toţi privim cu aprehensiune aceste înălţimi
sumbre; dacă cumva trecem totuşi peste Tisa şi ne
cufundăm în haosul sovietic? Fără voie, îmi vin în minte

631
cuvintele soţiei mele în dimineaţa zilei de 23 noiembrie
1945 când vaporul care ne ducea de la Istanbul se
pregătea să intre în rada portului Constanţa. Privind la
hamalii înşiraţi pe chei şi purtând fiecare pe piept o
mare^stea sovietică roşie, mi-a spus, cu un glas pe care n-
am să-1 uit niciodată: „Vezi cum ne trage aţa spre
Siberia?" Dacă se adevereşte cumva vorba ei, dacă
instinctul ei a văzut mai sigur? Dar, acum ce pot să mai
fac? Ce-o vrea Dumnezeu! Creţu mă trage de o parte şi,
mişcat, îmi şopteşte: „Să nu râzi de mine, dar dacă trecem
dincolo, peste hotar, aş vrea să sărut pământul ţării,
înainte de a-1 părăsi". îi răspund: „Cum îţi închipui c-aş
putea râde de un asemenea gest?" Continui să cred,
totuşi, împreună cu Portocală, că nu ne vor duce în
Uniunea Sovietică.
Ne aşezăm pe iarbă, să mâncăm. Unul din agenţii din
dubă deschide două cutii de carne conservată şi ni le
întinde. N-aveam însă nici cuţit, nici furculiţă, nici lingură.
Mă uit împrejur şi văd la câţiva metri, pe marginea
drumului, un prun sălbatic; rup o cracă cu două ramuri, o
curăţ şi improvizez o furculiţă; cu ajutorul ei putem scoate
bucăţile de carne. Schimb câteva vorbe cu Dumitru
Alimăneşteanu şi cu generalul Racoviţă-jandarmul.
Ultimul are 84 de ani; se tine însă bine; cu ajutorul
furculiţei improvizate onorează serios carnea conservată.

632
 Pe când mâncăm, vedem trecând pe şoseaua
principală o serie de patru dube la fel cu a noastră. Prin
urmare, operaţiunea e de proporţii mari; numărul celor
arestaţi la Bucureşti - admiţând că „încărcătura" fiecărei
dube e de ordinul alei noastre - trebuie să fie între
şaptezeci şi optzeci. De fapt, numărul va fi mai mare
deoarece se vor adăuga şi cei arestaţi în zilele următoare
şi care vor sosi la Sighet ceva mai târziu, la începutul lui
iulie. Peste câteva minute, apare şi un camion, cu un grup
de tineri muncitori şi muncitoare, în picioare şi cântând.
Camionul e împodobit cu un steag roşu şi cu unul tricolor.
Când dau cu ochii de dubă şi văd grupul nostru pe iarbă,
cântecul scade din ce în ce în intensitate şi apoi încetează.
Muncitorii se uită lung la noi şi par impresionaţi.
Pornim mai departe şi după vreo două ceasuri de
drum, începem să urcăm. Am ajuns aşadar la înălţimile
văzute de la locul de popas, la prânz. Şoseaua străbate o
pădure frumoasă; din loc în loc trecem peste pâraie.
Căldura înăbuşitoare din dubă - unii din noi suntem în
cămăşi - pare a se mai ostoi. Oboseala fizică şi tensiunea
nervoasă sunt însă din ce în ce mai mari. De am ajunge o
dată la destinaţie!
Portocală nu se simte bine; chem pe unul din agenţii
care, drept încurajare, îi spune: „Unde vă ducem e spital
mare şi o să poţi să te îngrijeşti". Când îl întreb însă unde
ne găsim şi care e punctul terminus al călătoriei îmi

633
răspunde, la prima întrebare, printr-o minciună: „Suntem
în Moldova", iar la cea de a doua: „Ajungem în curând
înainte de â se înnopta". într-adevăr, pe la orele şase şi
jumătate, pătrundem într-un oraş; nu vedem nici o tablă
indicatoare; după câteva minute duba se opreşte în faţa
unui zid înalt şi a unei porţi negre, de tablă ferecată.
Aşteptăm aici cam o jumătate de ceas, într-o căldură
infernală. Agenţii au închis ambele uşi ale dubei aşa încât,
din cauza pereţilor de metal, încinşi, şi a lipsei de curent,
temperatura creşte continuu; trebuie să fie circa 40 de
grade Celsius; chiar şi respiraţia a deveni grea.
In sfârşit, poarta se deschide, duba pătrunde
.înăuntru. Un nou popas ceva mai scurt, în curte, şi apoi,
coborâm unul câte unul. îmi dau imediat seama că
suntem în incinta unei închisori mari, cu parter şi două
etaje.

PENITENCIARUL DIN SIGHET

Sosirea şi încarcerarea la Sighet

634
 Construcţia e masivă; şirurile de ferestre cu gratii dau
un aspect dc-a dreptul fioros construcţiei. Suntem
introduşi pe rând într-o sală lungă şi înaltă - înălţimea
parterului şi a celor două etaje -, parcă ar fi nava unei
biserici gotice. Pe dreapta şi pe stânga, uşile căptuşite cu
fier, având zăvoarele grele; exact deasupra lor, la etajul
întâi şi la al doilea, uşi identice. Câte o galerie de lemn la
fiecare etaj permite accesul la uşile respective; la circa
patru metri înălţime - înălţimea parterului - o plasă de
reţea de sârmă groasă acoperă întreaga sală: măsură
necesară pentru a preveni sinuciderea deţinuţilor care ar
vrea să se azvârle de la etajul întâi sau doi. Ţi se face frig
în spate când priveşti întregul dispozitiv.
La intrarea în această sală lungă aşteaptă un grup de
trei ofiţeri. Unul din ei, înalt, bine hrănit, şi care pare a fi şi
cel mai mare în grad, -căpitan sau maior - ţine în mână o
foaie de hârtie; ea cuprinde, foarte probabil, numele
noastre şi repartiţia în celule.
Când îmi vine rândul, ofiţerul cel înalt mă întreabă
cum mă numesc. îi spun; caută în listă şi face un semn cu
creionul, apoi mă întreabă din nou: „Dumneata eşti
autorul Istoriei romănilor'V La răspunsul meu afirmativ,
socoate nimerit să facă o reflecţie, pe care o crede,
desigur, spirituală şi „pe linie": „Acum se scrie altfel
istoria românilor". „Se poate - îi răspund eu - dar istoria
noastră rămâne una singură". Face semn unui gradat să

635
mă întovărăşească la etaj; apuc să urc câteva trepte pe
scara de piatră ce duce sus, când ofiţerul cel înalt mă
cheamă îndărăt şi-i spune gradatului să mă ducă la celula
nr. 21 de la parter. E situată pe partea dreaptă, privind de
la intrare spre fundul sălii, şi anume a cincea celulă,
socotind tot de la intrare.

636
 ■■■■■■■■■■■■HHHHHHHHMI

Penitenciarul din Sighet: vedere din incintă, între zidul

(cu gheretă de pază) şi clădirea principală a închisorii.
Foto Octavitin Roske, în 1991.
în cursul aceleiaşi după-amiezi de duminică (7 mai
1950) au sosit şi celelalte dube de la Bucureşti. Una dintre
ele cuprindea optsprezece persoane, dintre care notez pe
Nicolae Sibiceanu, Victor Papacostea, general Niculae
Marinescu, general Cihoski, CC. Zamfîrescu, Florian Ş1 ef
anescu-Goangă.
Am aflat mai târziu, în 1952, detalii de la primii doi
asupra călătoriei lor, detalii pe care le dau mai jos1. Duba

374
aceasta nu era împărţită în trei ca a noastră, n-avea nici
boxe, ci forma o singură încăpere, cu o banchetă de jur
împrejur. Pe drum, generalul Cihoski a avut un şoc nervos
şi a început să vorbească încontinuu. Se vedea tânăr
ofiţer, rezolvând diferite chestiuni de serviciu; se vedea
comandând trupa sau dând indicaţiuni şi pedepse
subalternilor; se vedea, în sfârşit, „flirtând" sau făcând
declaraţii de dragoste. întregul film al vieţii lui se
desfăşura în faţa celor din dubă. Era un spectacol penibil,
uneori de-a dreptul tragic, ofiţerul de elită de altădată,
acum cu mintea rătăcită vorbea fară încetare. A murit
scurt timp după sosirea la Sighet, fară ca să-şi mai revină.
într-o altă dubă a sosit Constantin Argetoianu, fraţii
Alexandru şi Ion Lapedatu, August Filip şi alţii. O a treia
cuprindea pe Gheorghe Strat, pe generalii Glatz şi Achille
Diculescu, pe dr. Ciugureanu, ne D. Caracostea, pe
Budurăscu şi alţii; în total optsprezece persoane. In (impui
parcursului, în apropiere de Turda, doctorul Ciugureanu,
din Basarabia a avut un atac de congestie cerebrală; a fost
coborât din dubă, muribund, la spitalul din Turda, unde a
şi murit, îndată după aceea. E prima victimă din multele
pe care le-a dat grupul celor arestaţi în noaptea de 5 spre
6 mai 1950. De la Gherla a fost adus, în seara zilei de 6
mai, Romulus Pop, care condusese comisariatul refugi-
aţilor, în timpul guvernelor Sănătescu şi Rădescu.
Călătoria a facut-o cu cătuşe la mâini şi cu ochelari orbi.

374
De la Timişoara au sosit Dumitru Nistor, subsecretar la
Interne în timpul aceloraşi guverne, Coriolan Băran, Titus
Popovici şi Sever Bocu. Mai târziu, peste vreo două luni, a
venit de la Bucureşti un nou grup, cuprinzând pe Nicolae
Cornăţeanu, Victor Slăvescu, Victor Moldovan, Zenovie
Pâclişeanu, generalul Racoviţă, fost ministru de război
după 23 august 1944, Dinu Simian, amiral Georgescu,
generalul Popovici (Epure!), Mihail Romaşcanu, fost înalt
comisar la preturi, D.V Toni şi Asra Bercovici,
Această dubă nu s-a oprit deloc, în cursul nopţii, iar
ruta ei nu a coincis cu aceea a noastră. Agenţii care au
însoţit-o s-au purtat brutal; în timpul nopţii se făceau că
încarcă armele, voind să sugereze că a sosit momentul
execuţiei (nota C.C.G.).

374
fost director al oficiosului Liberalul. Aceştia au fost arestaţi, într-un răstimp de
circa o lună şi jumătate, după 6 mai 1950.
Astfel, de pildă, Nicolae Cornăţeanu, care lucra în comuna Scorţaru din
judeţul Brăila, a fost luat de acolo, în după-amiaza zilei de 8 mai; Victor
Slăvescu a mai stat liber circa o lună după arestarea noastră; tot aşa generalul
Racoviţă. Dinu Simian, iar ca loc de naştere Sălişte, cum era în realitate, să
rămâie în libertate mai bine de o lună după noi.
Cine era, într-adevăr, să creadă că Dinu Simian a izbutit, graţie faptului că
buletinul său de identitate purta printr-o greşeală materială numele de
Constantin Simion, iar ca loc de naştere Sălişte, cum era în realitate, să rămâie
în libertate mai bine de o lună după noi.
Cine era, într-adevăr, să creadă că Dinu Simian din Râmnicu Vâlcei e una
şi aceeaşi persoană cu Constatnin Simion din Sălişte. S-a adăugat şi faptul că
îşi schimbse domiciliul; arestarea lui s-a produs la un prieten pe care se dusese
să-1 vadă.
Acest ultim grup a stat la Mininsterul de Interne, în condiţiuni foarte dure,
îngrămădiţi la început într-o celulă de o singură persoană, dormind strânşi unul
lângă altul, neavând putinţa de a merge la closet decât la anumite ore, neavând
aer suficient. O lună de infern li s-a părut acest prim stagiu la Interne.
De pe culoarul celulei lor veneau uneori, în timpul nopţii, strigătele celor
„anchetaţi"; se auzeau şi glasuri de femei care se tânguiau.
Tot după noi a sosit la Sighet şi grupul ecleziasticilor-uniţi, alcătuit din
vreo douăzeci de preoţi; cunosc numele câtorva: Raţiu, Sârbu, Sălăjan, Vultur,
acesta din urmă profesor la Blaj, şi patru episcopi, anume: Hossu, Suciu, Rusu
şi Frenţiu; li s-a adăugat şi episcopul catolic din Timişoara, Augustin Pacha.

Primele zile, primele impresii

Celula în care am fost închis, în seara zilei de 7 mai

1950, era o celulă de tip mic, pentru una, maxim două
persoane. Avea circa cinci metri lungime pe doi lăţime şi
376 640
 pe trei şi jumătate înălţime. Marginea inferioară a
ferestrei, situată la doi metri deasupra podelei, nu
îngăduia să vezi pământul curţii, deci pe cei de afară, ci
numai zidul înconjurător, miradorul santinelei, o parte din
clădirea închisorii şi cerul. Tavanul celulei era boltit - la
data la care s-a construit clădirea, 1896, nu se întrebuinţa
încă betonul armat - podeaua, de scânduri de brad, sub
fereastră, trei ţevi paralele cu pământul străbătând
zidurile ce separă celula de celelalte vecine; aceste ţevi
serveau drept elemente de calorifer. Uşa, opusă ferestrei,
era îmbrăcată în tablă de fier; la înălţimea ochilor avea o
mică deschizătură circulară, prevăzută cu un capac mobil
exterior; prin această „vizetă", personalul închisorii putea
supraveghea pe deţinutul din celulă iară să fie văzut de el.
Sub vizetă era tăiată o deschizătură dreptunghiulară; un
oblon care se lăsa în afară acoperea deschizătura. Prin
această deschizătură - unii îi mai spun şi „vasistas" - se
poate da deţinutului mâncarea, fară să mai fie nevoie să
se deschidă uşa.
Perpendicular pe lungimea celulei, sub fereastră, un
pat de fie cu saltea de paie, cearşaf, pătură şi pernă, tot
de paie, înfaţată însă. Vederea patului, deci putinţa de a
dormi omeneşte, după o noapte albă şi două zile de
călătorie foarte obositoare, a mai atenuat tensiunea
nervoasă în care mă găseam. M-am întins imediat şi era
să adorm, când uşa celulei se deschise brusc şi două
persoane îşi făcură apariţia. Una din ele, îmbrăcată civil,
376 641
 purtând o cămaşă cu gulerul răsfrânt -„bubikragen" -, mă
priveşte insistent, fară să scoată o vorbă însă; cealaltă,
într-o uniformă albastră - uniforma gardienilor - ţine în
mână un cofer mare de sticlă plin cu apă; pereţii sunt
aburiţi. „Bea", îmi spune gardianul şi-mi întinde coferul.
Beau direct din el - nu e nici pahar, nici cănită - apa e
excelentă şi foarte rece. Mă întind din nou pe pat şi sunt
gata să adorm când uşa se deschide iarăşi - toate

376 642
 deschiderile se fac violent, cu zgomot - şi civilul de
adineauri mă întreabă: „Vrei mâncare?" îi spun că n-am
nevoie şi-i mulţumesc; de fapt, nu doream nimic altceva
decât să mă pot odihni. Mă dezbrac, îmi pun pijamaua şi
mă întind în pat, sub pătură; de data aceasta, nu se mai
întâmplă nimic. Un somn de plumb mă cuprinde; când mă
trezesc e ziuă mare afară; gratiile ferestrei se detaşează
puternic pe cerul albastru şi-mi reamintesc imediat de
locul în care mă găsesc. Simt un junghi puternic în
omoplatul drept; mă uit la fereastră şi constat că ochiul
de jos, din dreapta, e lipsă; în timpul nopţii, fiind
transpirat, m-a tras curentul de aer rece şi mi-a provocat
această nevralgie.
Trebuie să fie cel puţin şase dimineaţa; nu se simte
însă mişcare pe sală, sau prin curte. Mă uit de jur-
împrejur şi nu văd nici un fel de amenajament sau de
recipient care să permită satisfacerea unor nevoi
inexorabile. Ce-i de făcut? Aştept câteva minute încă şi pe
urmă bat în uşă cu pumnul aud şi în alte părţi, la alte
celule, bătăi surde asemănătoare. După câtva timp, uşa se
deschide cu violenţă - după sistem -şi un alt gardian, nu
cel de aseară, mă întreabă răstit: „Ce vrei?" E evident că
socoteşte o asemenea bătaie în uşă ca „nereglementară"
şi că e enervat; n-aveam însă cum face altfel. îi spun ce
doresc; se uită chiorâş la mine şi-mi răspunde scurt:
„aşteaptă". E cuvântul pe care am să-1 aud foarte des de

643 379
aici înainte; aş putea spune că e cuvântul care va rezuma
viaţa noastră în închisoare. După un sfert de ceas, uşa se
redeschide şi acelaşi gardian ciufut, căruia tovarăşii mei
de suferinţă îi vor zice „B. 1", adică „bestia numărul unu",
îmi spune: „Hai la closet!" îl urmez pe sală, spre intrare;
aici, pe stânga, adică pe aceeaşi parte cu celula mea, se
află „closetul": o gaură tăiată în cimentul murdar al
podelei. Nici pomeneală de apă, de „tout a 1'egout".
Gardianul stă în uşă şi mă păzeşte; n-au trecut nici treizeci
de secunde şi-mi spune cu acelaşi ton răstit: „Hai mai
repede!" Mă reîntorc în celulă şi mă întreb ce or fi făcând
cei mai bătrâni, în special aceia care suferă de prostată.
După un alt sfert de ceas - să fie şapte, şapte şi
jumătate - uşa se redeschide. în pervazul ei văd pe civilul
de aseară şi pe doi gardieni care duc un coş de răchită cu
bucăţi mici de pâine şi un vas în care sunt bucăţele de
slănină. Civilul îmi întinde o bucată de pâine - să tot aibă
treizeci şi cinci-patruzeci de grame - şi o bucăţică de
slănină - zece-douăsprezece grame. Le iau şi, în mai puţin
de două minute, le termin. Oare asta să fie „micul dejun"?
Pentru închisoare n-ar fi rău; am impresia însă că e vorba
de ceva excepţional, care suplineşte mâncarea obişnuită
în această primă dimineaţă. Desigur, direcţia n-a avut
timpul încă să aranjeze cele necesare pentru relativ
marele număr de „pensionari" sosiţi aseară; n-avem încă
nici cănită, nici farfurie sau gamelă. Ele ne vor fi

644 379
distribuite în cursul dimineţii: o cănită de tablă smălţuită,
de 375 de mililitri, pentru apă, şi o gamelă, tot de tablă
smălţuită, având o capacitate de un litru şi jumătate,
pentru mâncare. Amândouă au smalţul sărit în mai multe
locuri, gamela e unsuroasă; cel care a mâncat aseară în ea
nu şi-a dat osteneala să cureţe grăsimea sleită de pe fund
şi de pe margini. Neavând apă la îndemână, iau din valiză
o batistă şi încep să curăţ cele două recipiente. Să zicem
că le-am curăţat, deşi orice gospodină ar fi indignată de
rezultat; dar ce poţi face fără apă? Batista, plină de
grăsime, o pun deocamdată pe marginea ferestrei; am s-o
spăl când voi avea cu ce.
Uşa se deschide din nou: se distribuie pâinea. Primesc
o bucată -teoretic - de 250 de grame, cu lămurirea că e
porţia pe 24 de ore; trebuie să ajungă deci pentru la
prânz, diseară şi mâine dimineaţă. în realitate, bucata n-
are mai mult de 220-230 grame.
Unde sunt oare, în ce localitate? Aud clopote de
biserică bătând; sunt trei clopote diferite; pare deci să fie
un oraş mai de seamă; şi proporţiile închisorii sunt un
indiciu în acest sens. Judecând după drumul parcurs, după
faptul că, la sfârşitul acestui drum, am trecut peste nişte
munţi, se pare că ne găsim în nordul Transilvaniei, în
Maramureş. Dar dacă munţii au fost Munţii Apuseni, dacă
am cotit spre vest fară ca să ne dăm seama, aşa cum se
susţinea la un moment dat, ieri, în dubă? La asta se opune

645 379
placa indicatoare „Spre Cărei", pe care Creţu a zărit-o, o
clipă numai, ieri pe la ora unu, înainte de a sui panta
munţilor, situaţi spre miazănoapte. După toate
probabilităţile, deci, ne găsim în Maramureş şi anume în
capitala acestui ţinut, în Sighet. Problema aceasta a
locului unde ne aflăm şi-au pus-o toţi cei aduşi aici; s-au
dat tot felul de răspunsuri. Aflu astfel - mai târziu - de la
Cornăţeanu (sau de la Romaşcanu?) că unii au crezut că
suntem la Caransebeş, în Banat; alţii au opinat pentru
Bucovina. Aflu, de asemenea, de la Silviu Dragomir că a
recunoscut turla unei biserici şi a spus, de la început, că
oraşul în care ne-am oprit e Sighetul.
S-a făcut între timp ora douăsprezece. Aud un clopot
sunând, în interiorul închisorii, şi curând după aceea uşa
celulei se deschide, cu obişnuitul zgomot. Văd un gardian
- altul decât cel de dimineaţă -care mă cheamă cu un glas
potolit: „Hai la mâncare". Ia un polonic dintr-o „tinetă",
adică dintr-un hârdău cu deschizătura mai largă decât
fundul, fasole iahnie şi-mi pune în gamelă. „Mai vrei?"
„Nu" - îi răspund - „mulţumesc", şi mă retrag spre pat.
Uşa se închide; zăvorul -unul singur, pe dinafară - e tras la
loc. N-am nici furculiţă, nici cuţit -obiecte periculoase care
ar putea servi la sinucidere care, deci, sunt interzise în
puşcărie. Mănânc cu lingura; aceasta-mi va servi, mai
târziu, şi la tăiatul cărnii. Fasolea e pregătită cu grăsime
de porc; n-are gust rău; mănânc totuşi numai jumătate de

646 379
porţie şi las restul. Această primă masă, singur, cu gamela
pe genunchi, e foarte deprimantă; mă gândesc la miile de
mese pe care le-am luat între ai mei, în jurul unei mese
rânduite cu tot ceea ce implică un trai civilizat. Mi se
părea atunci că era ceva absolut normal - cum ar putea fi
altfel? - şi nu preţuiam sau nu preţuiam îndestul această
ipostază a vieţii de familie, a vieţii fericite. Aşa e, se vede,
omul blestemat: să nu preţuiască ce are şi, veşnic
nemulţumit, să gonească spre mai bine.
Uşa se deschide din nou: „Treci la closet şi la apă", îmi
spune gardianul care mi-a servit mâncarea. Ies pe sală,
cunosc drumul; la întoarcere, găsesc, la vreo doi-trei metri
de celula mea, lângă uşa celulei vecine - numărul 20 - o
„tinetă" - ceva mai mare - din care iau o cănită de apă.
Dacă gamela mi-ar fi fost liberă, dacă aş fi mâncat toată
fasolea, puteam lua două cănite; aşa, trebuie să mă
mulţumesc numai cu una. Reîntors în celulă, beau
jumătate din apă şi opresc restul. Ce să fac acum? N-am
unde deşerta fasolea rămasă; n-am cu ce spăla - chiar
sumar - batista, căci risc să rămân fară o picătură de apă.
Nu-mi rămâne deci decât să aştept, să văd cum se vor
desfăşura lucrurile.
Mă întind din nou pe pat; gândurile îmi fug continuu
spre ai mei, spre casă. Ce or fi făcând oare? N-au să
urmeze acum, că sunt arestat, tot felul de greutăţi şi de
mizerii? Vor mai putea oare copiii continua studiile?

647 379
întrebări chinuitoare, cărora nu le pot da nici un răspuns,
încep să umblu prin celulă; de la uşă la fereastră şi înapoi
de la fereastră la uşă; şapte paşi într-un sens şi şapte în
celălalt. Umblu ca un automat, umblu mereu, ceasuri
întregi, ca să obosesc, ca să-mi gonesc gândurile. Şi de-
abia mă aşez pe pat, că iarăşi aceleaşi chinuitoare
întrebări încep să-mi sfredelească mintea.
Trebuie să fie cinci şi jumătate, şase fără un sfert.
Clopotul închisorii sună din nou: e masa de seară, „ojina",
cum îmi spune acelaşi gardian. Ca mâncare, tot fasole
iahnie, dar mai „lungă" ca la prânz. îmi toarnă un polonic
peste ce-mi rămăsese în gamelă. „De ce n-ai mâncat toată
fasolea?" mă întreabă, fară răutate, ba chiar cu oarecare
simpatie, gardianul. „Fiindcă nu pot", îi răspund. „Rău
faci, mănâncă; asta-i mâncare bună; mai târziu, o să-ţi fie
aşa de foame că ai să rozi şi pereţii''. Credeam că e o
vorbă de circumstanţă; avea însă dreptate; şi de multe
ori, în lunile următoare, m-am gândit la spusele lui. Am
aflat, din întâmplare, peste câteva zile, numele acestui
gardian: îl chema Pintea; aşa l-au strigat alţi gardieni de
serviciu.
Mănânc şi de data asta mai puţin decât porţia. Abia
am isprăvit şi uşa sc deschide din nou; aud aceeaşi
formulă ca la prânz: „Treci la closet şi la apă". îmi iau, de
data asta, şi gamela; o vărs în closet, o clătesc cu puţina
apă care mi-a rămas de la 12 şi pot lua, astfel, acum, două

648 379
cănite. E un progres: o să-mi spăl şi batista. O dată spălată
o fixez în fereastră, în locul ochiului de geam lipsă; mut
apoi patul mai în interiorul celulei, aşa încât să nu mă mai
tragă curentul în timpul nopţii.
La şapte seara se schimbă gardianul: pleacă cel de zi şi
vine cel de noapte; fiecare face de serviciu câte
douăsprezece ore. După ce ia în primire, gardianul de
noapte închide celula cu cheia şi cu zăvorul; în cursul zilei,
în mod obişnuit, funcţionează numai zăvorul. La ora nouă
seara e „stingerea": un fel de a vorbi, căci lămpi nu există
deocamdată, electricitatea nu funcţionează în celule, aşa
încât noaptea dormim fără lumină. Această lipsă e un
mare avantaj pentru deţinuţi; ne vom da seama de el mai
târziu, când, reparându-se instalaţia, lumina - un bec
puternic - va arde încontinuu, toată noaptea.
Dorm fară întrerupere până la cinci dimineaţa când
sunt deşteptat de clopotul închisorii: prin urmare acest
clopot anunţă momentele esenţiale în cele 24 de ore ale
zilei: deşteptarea, micul dejun, masa de prânz, cea de
seară şi stingerea. Când, mai târziu, se va introduce şi
„raportul", tot el va anunţa şi cele două raporturi zilnice:
cel de dimineaţă la ora 7, şi cel de seară, tot la 7.
în timpul acestei a doua nopţi, am un vis
impresionant: sunt împreună cu soţia mea, la Braşov, într-
o mare cofetărie. O sală spaţioasă şi elegantă, mese
acoperite cu cristal, canapele de pluş roşu; comandăm

649 379
prăjituri; o muzică extraordinară revarsă valuri de
armonie;

650 379
 e unul din momentele plăcute ale vieţii, când te
bucuri, fară rezervă, de clipa prezentă. Ne uităm în jurul
nostru: pretutindeni, lume veselă şi mulţumită. Şi,
deodată, mă deştept. Contrastul e zdrobitor. Când îmi dau
seama unde mă aflu, mă cuprinde o disperare iară
margini. Vor mai vedea oare vreodată pe soţia şi copiii
mei?
Ziua de marţi, 9 mai, se desfăşoară, în linii mari ca şi
precedenta. Numai că dimineaţa, în loc de slănină, ni se
dă trei sferturi de cănită de apă caldă, botezată ceai. E
adevărat că are un foarte vag miros de tei, iar gardianul
susţine că ar fi având şi zahăr. Dacă o fi având, e aşa de
puţin, încât nu e perceptibil. Pe de altă parte, masa, la
prânz şi seara, se compune din arpacaş, nu din fasole.
Această mâncare de arpacaş, adică de orz cojit, mâncarea
regiunilor sărace unde nu creşte grâul, se obţine prin
fierberea, în apă, a boabelor de orz, adăugându-se şi ceva

382 651
zarzavat - morcovi şi ceapă - şi, la urmă, puţin ulei.
Rezultatul nu-i plăcut la gust, dar constituie totuşi o
hrană. Dar şi în materie de arpacaş sunt tot felul de grade:
de la mâncarea densă, groasă - să zicem un fel de pilaf
ordinar, având suficiente zarzavaturi şi ulei şi 4eci un gust
admisibil, până la zeama lungă, alburie, fară zarzavat şi
fară ulei sau cu foarte puţin, zeamă în care găseşti, pe
fundul gamelei, şi două Unguri de boabe. Dacă cea dintâi
te satură cel puţin, ultima e o adevărată înşelătorie a
foamei. De altfel, chiar gardienii, când se întâmpla - destul
de des - ca arpacaşul să se prezinte într-această ipostază,
îl numeau, în batjocură „ceai". Din păcate, timp de trei ani
şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953,
arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei,
existând perioade ca între 20 decembrie 1950 şi 5
ianuarie 1951, când l-am primit încontinuu la prânz şi
seara.
Pe la zece dimineaţa, îşi face apariţia civilul cu gulerul
cămăşii răsfrânt. Are în mână un registru în care notează
numele şi prenumele meu, data naşterii, numele
părinţilor şi ultimul domiciliu. Mă întreabă apoi dacă mai
am ceva din pâinea care ni s-a dat pe drum. îi răspund că
n-am nimic, deoarece o pâine şi jumătate din cea de-a
doua am dat-o colegului N. Creţu, în momentul coborârii
din dubă. în sfârşit, îmi spune oă n-am voie să mă uit pe
fereastră; în cazul când calc această dispoziţie „e de rău".

382 652
De ce oare s-o fi interzicând deţinuţilor să se uite pe
fereastră? Din însăşi felul cum sunt aşezate aceste
ferestre, la doi metri deasupra solului, rezultă că măsura e
veche şi că se aplica şi în monarhia austro-ungară. E
desigur, o consecinţă a principiului izolării care se îmbină
cu principiul recluziunii; rezultatul e o segregare corrîpletă
din mediul social. Lipsa de contact cu tovarăşii de drum şi,
în genere, cu oricine în afară de personalul închisorii, e o
mare suferinţă, îmi dau seama practic, pe pielea mea, cât
e de adevărată definiţia omului: „fiinţă socială", dată de
filozoful antichităţii. Contactul cu semenul său devine o
necesitate imperioasă; recurgi la tot felul de mijloace
pentru ca să zăreşti - o clipă numai - chipul unui „coleg"
sau să poţi schimba cu el o vorbă.
Ce posibilităţi oferă, în privinţa aceasta, celula? încep
prin a cerceta chiar fereastra asupra căreia îmi atrăsese
atenţia civilul de adineauri. Dacă te sui pe marginea
patului, poţi vedea afară pământul, deci şi pe cei care se
plimbă sau lucrează în curte. Numai că eşti văzut, la
rându-ţi, de santinela din mirador. într-o singură poziţie,
aceasta din urmă nu te poate vedea: dacă priveşti prin
colţul din dreapta jos, chiar lângă marginea ferestrei,
aproape de zid. Nu te vede nici dacă priveşti prin mijlocul
ferestrei, dar de la distanţă, din mijlocul celulei, în orice
caz de la minimum un metru şi jumătate depărtare.
Pentru ambele cazuri, rămâne însă primejdia de a fi văzut,

382 653
prin vizetă, de personalul puşcăriei care patrulează pe
sală. Trebuie, aşadar, înainte de a te sui pe pat ca să
priveşti prin fereastră, să te asiguri că nu e nimeni pe sală,
aproape de celula ta. Şi chiar şi aşa, nu poţi privi decât
câteva secunde, deoarece, între timp se poate foarte bine
ca vreun agent să vie pe sală şi să-şi apropie ochiul de
vizetă.
Examinez acum uşa celulei. Observ imediat că
„vasistas"-ul nu e închis perfect de către oblonul care se
lasă în afară. între marginea oblonului şi marginea
„vasistas"-ului e, în unele părţi, un spaţiu de un
milimetru, chiar un milimetru şi jumătate. Să vedem dacă
nu se poate mări acest spaţiu. încerc să împing puţin într-
o parte oblonul cu ajutorul coadei lingurei. După câteva
tentative, obţin o foarte uşoară deplasare: am acum o
crăpătură de circa doi milimetri lăţime şi zece centimetri
lungime, suficientă spre a putea observa ce se petrece pe
sală, în preajma celulei mele. Aşadar, înainte de a mă sui
pe pat, mă uit prin această crăpătură dacă spatele e
asigurat, dacă nu mă pândeşte nimeni în dreptul vizetei.
Operaţiunea o repet la; fiecare cjnci-şase secunde. E
adevărat, că neavând ochelarii la mine, văd nedesluşit, nu
pot să-mi dau seama, la trei metri distanţă, de conturul
feţei; esenţial

382 654
 este însă să desluşesc dacă pe sală este cineva în
uniformă, deci un duşman. Sunt ajutat şi de faptul că
auzul mi s-a păstrat în condiţii optime, pentru a compensa
deficienţa văzului. Aud şi cea mai mică mişcare, pe sală
sau în curte, chiar când umblă cineva în târlici sau pâslari;
acest fapt m-a ajutat în multe rânduri să nu fiu surprins în
flagrant delict de încălcare a regulamentului.
Gardianul de azi e un tip antipatic, cu ochi reci, de
şarpe; umblă crăcănat; am aflat mai târziu, tot prin
imprudenţa colegilor lui care l-au strigat pe nume, că se
cheamă Arba. Iar prietenii din colectivul 17 mi-au spus,
după doi ani, că acest individ a fost în puşcărie, ani de zile,
pentru omor şi că regimul actual 1-a eliberat. Era deci
indicat să devină un comunist şi un om de încredere, pus
să păzească pe foştii miniştri ai epocii burgheze.
Soarele pătrunde în celulă pe la zece jumătate -
unsprezece şi o părăseşte, pe la trei după-masă. E o dungă
de lumină destul de îngustă care se arată întâi pe peretele
dinspre apus, coboară apoi pe podele, urcă pe peretele
dinspre răsărit şi, în cele din urmă, dispare. E totuşi
suficientă pentru ca stând în dreptul ei, să mă soresc. îmi
trag deci patul mai în faţă aşa ca dunga de lumină să cadă
pe el şi fac un început de „plajă".
Merg şi astăzi multe mii de paşi prin celulă, de la uşă
până la fereastră şi îndărăt. Iau hotărârea ca să fac în
fiecare zi, pentru motive de higiena, un asemenea marş şi

655
să-1 împart în trei părţi: o parte dimineaţa, înainte de
prânz, o altă parte după-amiaza, între patru şi cinci, iar a
treia parte, după cină, înainte de a mă culca. îmi aduc
aminte de dictonul englezesc: „After luncheon a while
after dinner walk a mile" („După-masa de prânz,
odihneşte-te oleacă, după cină umblă o milă"; o milă =
1650 metri) şi sunt decis să-1 aplic. Voi face şi puţină
gimnastică îndată după deşteptare şi înainte de a mă
spăla. Spălatul e o problemă: trebuie să te mulţumeşti
numai cu două cănite de apă pe care le capeţi dimineaţa,
între cinci şi cinci şi jumătate. Am o bucată de săpun bun
de toaletă - săpun turcesc, „Dephen" - dar trebuie să-1
cruţ, ca să-mi ajungă cât mai mult timp, Dumnezeu ştie
cât voi sta aici! Tot-aşa trebuie să-mi cruţ hainele, rufaria
şi pantofii ca să nu ajung în zdrenţe, să nu păţesc ce a
păţit Constantinescu-Iaşi, când a ieşit de la Doftana, după
un an şi şapte luni de detenţie, în picioarele goale. Al.
Alexandrini mi-a povestit că atunci când a fost închis, la
I nterne, a găsit în celulă pe un comisar de poliţie -
deţinut şi el - care I a sfătuit imediat să-şi cruţe hainele, să
stea în cămaşă şi izmene cât poate mai mult, căci altfel se
fac praf în scurt timp; bineînţeles, comisarul era şi el tot
într-o asemenea îmbrăcăminte sumară.
A treia noapte, în puşcărie, începe printr-un incident
care ne tulbură adânc pe toţi deţinuţii. Trecuse vreun ceas
de la „stingere" şi adormisem, când sunt trezit brusc de

656
un foc de puşcă. Aud, în acelaşi timp, strigătul disperat al
santinelei: „Stai că trag" şi un nou foc de puşcă. Totodată
se dă „alarma" prin bătăi repetate şi repezi într-un fier
aşezat sus, pe mirador, lângă santinelă. Gardienii
închisorii, înarmaţi, străbat în pas alergător sala şi ies în
curte. Exact în acest moment o sirenă începe să urle
impresionant în noapte, amintind vremea
bombardamentelor aeriene. îmi trece imediat prin gând
că e o înscenare, o lovitură pusă la cale, că indivizii
simulează un atac asupra închisorii, pentru ca, sub
pretextul acesta, să ne împuşte pe toţi. Mi-aduc imediat
aminte că am citit, în volumele Pe marginea prăpastiei,
felul în care au fost executaţi de către legionari miniştrii şi
ceilalţi demnitari închişi la Jilava. Văd fotografiile în care
unul din aceşti legionari - Sârbu, dacă memoria nu mă
înşeală - trage cu revolverul prin uşile întredeschise ale
celulelor. Şi mă aştept ca, din moment în moment, să se
deschidă şi uşa celulei mele. N-am nimic cu care să mă pot
apăra; aş vrea, însă, dacă s-ar putea, ca să nu pier fară să-i
dau şi eu una în cap. îmi iau valiza şi mă postez în stânga
uşii, lipit de zid. Nu mă poate vedea, dacă deschide numai
uşa, şi deci nu poate trage de afară; trebuie să facă un pas
înăuntru. Acest pas îmi e de-ajuns ca să-i dau o lovitură
puternică cu valiza în cap şi să încerc să-i smulg, prin
surprindere, revolverul din mână. îmi dau seama că, până
la urmă, rezultatul va fi acelaşi, voi fi ucis fară doar şi

657
poate, dar nu vreau să mor fară răscumpărare: să piară o
dată cu mine, şi una sau chiar mai multe bestii. Aud un
freamăt surd şi prelung în toată închisoarea: deţinuţii
sunt cu toţii treji şi îşi fac desigur, aceeaşi socoteală ca şi
mine: vor să ne „lichideze". Dar clipele trec, una după
alta, şi uşa celulei nu se deschide; sirena încetează - era
sirena unei fabrici care anunţa schimbul al treilea de
noapte, la ora zece - gardienii reintră în închisoare, în pas
de voie, şi liniştea se restabileşte. Freamătul în celule se
potoleşte şi el; deţinuţii se culcă. N-am putut adormi însă
decât după mai bine de o oră.
A doua zi - 10 mai - are loc prima vizită a medicului.
îndată după „ceaiul" de dimineaţă - aceeaşi apă caldă
gălbuie-deschis, cu miros uşor de tei - uşa se deschide şi
apare un individ mic de statură, cu ochelari, purtând
inevitabila caschetă - semnul de recunoaştere al unui
adevărat „democrat". Pare, după chip, să fie evreu. Face
doi paşi înlăuntrul celulei şi oprindu-se în faţa mea cu
mâinile în buzunar, spune: „Eu sunt medicul". „îmi pare
bine - îi răspund - eu sunt profesorul Giurescu". „Suferiţi
de ceva, aţi venit cu ceva de acasă?" -reproduc textual
cuvintele lui „N-am nimic, afară de un junghi puternic în
omoplatul drept, junghi pe care l-am căpătat aici,
dormind în prima noapte în dreptul ferestrei iară geam".
„Bine, vom vedea", e răspunsul lui; se întoarce pe călcâie
şi, fără să salute sau să mai adauge vreun cuvânt, iese.

658
Gardianul, în tot timpul acestei scene, stătuse în dreptul
uşii deschise, ca nu cumva medicul să rămână, fie şi numai
câteva secunde, singur cu un deţinut. Suspiciunea şi
teama reciprocă sunt doar două din principiile
fundamentale ale regimului.
Trebuie să ţin o socoteală a zilelor care trec, altfel risc,
peste câtva timp, să nu mai ştiu nici ziua, nici luna în care
sunt, să nu mai îmi dau seama când e duminică sau vreo
sărbătoare. Hotărăsc, deci, să trag, pentru fiecare zi, câte
o linioară de sticlă, în vopseaua groasă care acoperă tabla
uşei şi, de se va putea, chiar în tabla însăşi. Prima linioară
reprezintă ziua de 7 mai 1950, data sosirii la Sighet; mai
trag deci încă trei linioare, pentru zilele de 8, 9 şi 10.
Duminicile vor fi însemnate printr-o linioară mai lungă şi
frântă spre stânga, în partea inferioară. Pentru a marca
zilele în care aflu vreo ştire sau are loc vreun eveniment,
întrebuinţez semne deosebite: linioare mai lungi, frânte
sus, spre dreapta sau terminate, tot sus prin spirale. în
fiecare dimineaţă, după ce mă spăl şi înainte de raport,
trag linioară respectivă pe uşa celulei 21; am făcut cu
regularitate acest gest până în ziua de 25 ianuarie 1952
inclusiv, când am fost scos din „izolare" fiind mutat în
colectivul Cornăţeanu.
Peste două zile, la 12 mai, iarăşi vizită medicală. N-am
nimic nou de comunicat: când îi atrag atenţia asupra
junghiului din omoplatul drept, se mulţtimeşte să-mi

659
spună, ca şi prima dată, „vom vedea". Toată vizita a durat
douăzeci de secunde.
A doua zi, 13 mai, pe la nouă dimineaţa, intră în celulă
un gardian şi-mi spune să-mi iau bagajul şi să-1 urmez. Mă
gândesc imediat ce poate fi: eliberare? puţin probabil; mă
mută în altă parte? mă duce n\ uni cercetare sau
anchetă? Dar, în cazul acesta, de ce să iau şi bagajul? Fac
tot felul de ipoteze, afară de cea reală. Mergem până în
lnudul sălii, cotim la dreapta, suim nişte scări de piatră la
etaj şi .i|ungem în dreptul unei odăi în care văd, la o
masă, pe civilul care ne-a împărţit, în prima dimineaţă,
micul dejun, şi alături, un gradat, mic de stat şi oacheş:
pare să fie plutonier sau adjutant.
Pereţii odăii sunt prevăzuţi cu rafturi pe care stau tot
felul de efecte: haine şi rufarie. Nu pot distinge bine ce fel
de haine, deoarece n-am ochelarii: mi-au rămas la
Ministerul de Interne. Civilul îmi spune să las valiza jos şi
să mă dezbrac complet. Mă uit mirat la el: ce-o fi vrând
oare? îşi repetă dispoziţia, explicând totodată: îţi dăm
alte haine şi rufe. îmi întinde o cămaşă cu mâneci scurte şi
o pereche de izmene, ambele cazone, de bumbac ordinar.
După aceea, ia o pereche de pantaloni şi-mi spune": Vezi
dacă îţi vin bine". Sunt pantaloni cenuşii, în dungi, o
dungă mai închisă şi una mai deschisă: costumul
ocnaşilor.

660
 Protestez energic împotriva faptului că mi se dă un
asemenea costum înainte de a fi fost judecat şi
condamnat adresându-mă civilului, îi spun: „domnul
administrator". „Eu sunt directorul închisorii, nu
administrator", îmi răspunde el scorţos, adăugând: „Cât
despre costum el îţi cruţă hainele dumitale; când vei ieşi
de aici e bine să ai hainele proprii în bună stare". Continui
să protestez totuşi; la care directorul, privindu-mă lung,
îmi spune: „Eu nu fac asta din capul meu, am primit, la
rândul meu, ordin; cred că e mai bine să nu te opui".
înţeleg ce e dedesubtul cuvintelor lui; îmi dau seama că
rezistenţa nu va duce decât la „neplăceri" dc tot felul.
Climatul general al închisorii mi s-a vădit limpede azi
dimineaţă când am auzit strigând pc gardianul de la etaj la
unul din deţinuţi: „Şi ce dacă ai fost general? Acu nu mai
eşti nimic! Mişcă mai repede când îţi spun, că te plesnesc
de o să-ţi sară ochii, Pastele şi Dumnezeul mă-tii".
îmi pun pantalonii; sunt foarte strâmţi în betelie, cei
doi nasturi de sus nici nu se pot încheia; i-o spun
directorului care însă, placid, îmi spune: „lasă că o să-ţi
vină bine în două săptămâni; o să-ţi fie numai buni".
Realitatea e că, după două săptămâni, îmi veneau bine,
iar după două luni trebuia să le fac o cută să-i strâmtez,
deoarece îmi erau foarte largi, cădeau de pe mine. îmi dă
apoi un veston şi o capelă, vestonul e

661
 'It!'!!
şi el strâmt, capela, în schimb, largă. Toate efectele
sunt uzate; au mai fost mult purtate de alţii înaintea mea.
Când mă văd îmbrăcat, am în primul moment, un
sentiment atroce, de cumplită decădere. îmi aduc aminte
de un convoi de ocnaşi pe care l-am privit trecând pe
strada Berzei în copilăria mea; câţiva aveau lanţuri grele
la picioare, lanţuri ce făceau un zgomot sinistru. Dacă m-
ar vedea cineva îmbrăcat aşa şi n-ar şti cine sunt, ar putea
crede că are în faţă un ocnaş, un ucigaş. Această stare
penibilă durează numai câteva secunde; îmi revin; din
fericire, m-am putut stăpâni şi cei doi n-au observat ce era
în sufletul meu. Mi-au spus mai târziu colegii din
colectivul 18 că şi ei au avut un adevărat şoc atunci când
au văzut ieşind din magazia de efecte pe Burileanu, fostul
guvernator al Băncii Naţionale, îmbrăcat primul din acest
colectiv în noul costum. Dar nu e numai costumul în sine;
faptul că ne îmbracă aşa înseamnă că detenţia se
lungeşte, că nu e vorba de ceva provizoriu, pe termen
scurt. Această concluzie e mai deprimantă. După ce m-am
îmbrăcat, directorul începe să facă inventarul lucrurilor
din valiză; întocmeşte un proces-verbal. Nu-mi lasă nici
unul din cele două pulovere, nici prosopul -din cauza
dimensiunii ar putea servi spre a mă spânzura - nici
papucii; îmi ia de asemenea toate rufele, afară de o
batistă şi de două perechi de ciorapi. îmi dă, în schimb, o

662 389
cămaşă şi o pereche de izmene cazone, precum şi un
şervet mic, tot cazon. Voi avea deci, în total, două rânduri
de rufe: unul pe mine şi altul de schimb. îmi opreşte
pardesiul şi valiza; de asemenea pieptenele şi basca.
Dintre obiectele mele de toaletă nu capăt decât peria de
dinţi, un tub de pastă şi săpunul; maşina de ras şi un
pachet de zece lame Gilette, noi, mi le opriseră mai
înainte, la Interne. Când a terminat inventarul tuturor
obiectelor reţinute, directorul mă invită să iscălesc
procesul-verbal. îl citesc cu atenţie şi-1 semnez, după
care, face un semn gardianului să mă ducă îndărăt, în
celulă.
Masa de prânz este iarăşi arpacaş fiert; seara tot
arpacaş, dar mai subţire, „supă de arpacaş", în realitate
un fel de spălătură de vase. în cursul primei săptămâni n-
am avut, de altfel, decât arpacaş şi fasole, masa de seară
fiind totdeauna repetarea celei de la prânz dar mai slabă,
uneori mult mai slabă. Chiar din a treia zi a detenţiunii la
Sighet, începe să-mi fie foame, o foame aproape
permanentă şi care, în ultimele zile ajunge o adevărată
obsesie. La o jumătate de ceas după ce ni isprăvit de
mâncat prânzul ţi-e foame; senzaţia creşte treptat şi
atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în momentul
când, de obicei, sună clopotul de cină. După zeama
chioară de seară, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de

663 389
răgaz de la prânz; ţi-e foame chiar din momentul când ai
terminat de mâncat.
De 20 mai, în ajunul Sf. Constantin, am fost bărbierit.
Un gardian CU o înfăţişare de mongol - câţiva dintre colegi
i-au zis „Mongolul", Cu faţa buboasă şi puţind grozav,
cred că nu făcuse baie de luni de zile -mi-a dat cu săpun
pe faţă şi apoi a început să mă radă. Nu era de meserie şi,
mărturisesc cinstit, mi-a fost teamă să nu scape briciul
mai adânc. Am scăpat, însă, numai cu vreo zece tăieturi
superficiale şi, faţă de calitatea rasului, am început să
apreciez împrejurarea că, timp de două săptămâni, am
rămas cu barbă.
Tot în ziua de 20 mai - dacă memoria nu mă înşeală -
am primit şi prima bucăţică de „carne". Cu un sfert de oră
înainte de prânz, uşa celulei s-a deschis, cu violenţa
obişnuită, şi gardianul de serviciu mi-a strigat: „Treci la
carne". M-am înfăţişat cu gamela şi respectivul,
împungând cu o furculiţă în găleata pe care o avea în
mâna cealaltă, a scos un os cu ceva carne, piele şi zgârci -
între patruzeci şi cincizeci de grame în total - şi mi 1-a
întins. Carne am putut alege vreo zece-cincisprezece
grame. După aceasta a urmat „ciorba" - în realitate un
bulion slab în care am găsit şi două linguri de arpacaş.
Rog pe cititorii mei să creadă că redau exact faptele,
fară nici un fel de alterare în plus sau în minus. înţeleg să
las asupra timpului petrecut la Sighet „un document

664 389
obiectiv" atât cât de obiectiv poate fi omul. Nu urmăresc
nici efecte literare, nici scopuri de propagandă politică;
doresc numai să dau o mărturie cinstită, să înfăţişez
adevărul, să descriu faptele aşa cum s-au întâmplat, ca să
le cunoască şi contemporanii, şi urmaşii; judecăţile de
valoare le vor formula ei singuri.
21 mai, ziua Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena;
tristă aniversare pentru mine. Mă gândesc la băiatul meu
cel mai mare, Dinu, care-şi serbează şi el onomastica azi.
Ce o fi făcând oare? Absolvise Facultatea de Litere, secţia
Istorie, în iunie 1949 şi urma - împreună cu colegii lui de
serie - să-şi dea licenţa în aceeaşi lună. Pregătise ca teză
de licenţă lucrarea Costache Negri şi secularizarea averilor
mănăstireşti, arătând, pe temeiul materialului
documentar inedit de la Academia Română - arhiva lui
Cuza Vodă - şi a altor izvoare, rolul

665 389
 însemnat jucat de acest bărbat de stat în rezolvarea
spinoasei şi importantei probleme a secularizării averilor
mănăstirilor închinate. Spre surpriza tuturor absolvenţilor
facultăţii, nu li s-a dat voie să treacă licenţa, deoarece
Ministerul Instrucţiunii - recte partidul comunist -
intenţiona schimbarea acestui examen potrivit noilor
concepţii şi a noii organizări a învăţământului superior. în
toamnă, aceeaşi situaţie: partidul încă nu isprăvise de
reflectat asupra schimbării. în februarie 1950 - potrivit
tradiţiei - se admitea un examen de licenţă şi, în
februarie, pentru cei care absolviseră facultate, în
sesiunile anterioare, la fel. Văzând că nu e chip de trecut
examenul şi pentru a nu pierde timpul, începuse, chiar din
iulie 1949, să pregătească teza de doctorat Viaţa şi opera
lui Costache Negri, pe temeiul celor 263 de scrisori inedite
adresate lui Cuza Vodă şi găsindu-se în arhiva acestuia
depusă la Academia Română. Copiase toate aceste
scrisori şi începuse să strângă şi restul materialului.
Văzând că situaţia se prelungeşte, în primăvara lui 1950

39^
urmase şi cursurile unei şcoli de normatori, pe care le
absolvă ca prim clasificat. La finele lui aprilie fusese numit
normator la o societate de construcţii de drumuri şi
plecase în Bărăgan, la Andrăşeşti, să-şi ia postul în
primire. Funcţiona de două săptămâni când, la începutul
lui mai 1950, Ministerul anunţă că examenul de licenţă e
fixat pentru luna iulie acelaşi an. I-am comunicat ştirea pe
şantier; urma să vină acasă sâmbătă, 6 mai, şi să vorbim
de această problemă când, în chiar dimineaţa acelei zile,
am fost arestat. Mă frământă acum, în închisoare, gândul
dacă va putea să-şi pregătească examenul, având slujba
de normator sau dacă va trebui să renunţe la aceasta din
urmă. Iar apoi, o dată examenul trecut, dacă se va găsi şi
pentru el un loc, care să-i îngăduie a se dedica cercetării
ştiinţifice pentru care se pregătise. Fuseseră numiţi, în
anul din urmă, mulţi dintre colegii lui în asemenea locuri;
pentru el, din cauza numelui care-1 purta, nu se găsise
loc. Criteriul numirii nu fusese ordinea la clasificaţie - aşa
cum ar fi fost normal - ci originea socială şi apartenenţa la
partidul comunist sau la excrescenţele acestuia. Fusese
solicitat de către colegul lui Maliţa, şef al studenţimii, să
se înscrie în partid şi refuzase. Consecinţa era ca în loc să
lucreze în domeniul Istoriei românilor, pentru care avea o
puternică înclinare şi pregătirea necesară, trebuia acum
să normeze munca lucrătorilor ce construiau drumuri în
Bărăgan. A rămas la această muncă de normator, apoi de

39^
 normator principal, ani lungi - din 1950 până în 1955 -
fără să se mai poată ocupa de ceea ce îl îndemna inima.
Iar în iunie, 1950, când i.imilia mea a fost scoasă din
locuinţă în chip sălbatic în două ore, şi-a văzut luată nu
numai biblioteca - o dată cu a mea - dar şi toate fişele,
inclusiv copiile scrisorilor lui Negri. Tot acest material,
împreună cu l işele mele şi cu manuscrisele a o seamă de
articole ce le aveam gata de tipărit, au fost arse în curtea
casei din Berzei de către haidamacii ronduşi de faimosul
Weber, care mi-a gonit familia.
Dacă am menţionat acest caz al fiului meu, este
numai pentru valoarea lui reprezentativă. El e unul din
miile de cazuri de tineri de pe întregul cuprins al ţării care
şi-au văzut cariera normală împiedi-cată de cei ce totuşi
se pretindeau sprijinitorii şi promovatorii cercetării
ştiinţifice.
Ca şi în atâtea alte domenii, una era teoria şi alta
practica. Nu se avea în vedere valoarea personală a
tânărului ce voia să se dedice unei * activităţi ştiinţifice
sau de altă natură, valoare dovedită prin notele obţinute
la examene, ci alte criterii, ca originea socială,
apartenenţă la partid sau serviciile aduse Securităţii prin
delaţiunea camarazilor.
Orice părinte, ai cărui copii s-au găsit în aceeaşi
situaţie, mă vă înţelege, va înţelege gândurile care mă

39^
frământau îndeosebi în ziua de Sf. Constantin,
aniversarea fiului meu.
A doua zi, 22 mai, în decursul dimineţii, sunt scos „la
plimbare". Ea constă în treizeci de paşi înainte şi treizeci
de paşi înapoi de-a lungul zidului închisorii, în curtea cea
mare sau în cea mică. înainte de a ieşi din celulă,
gardianul îmi face recomandările de rigoare, conform
regulamentului „Mâinile la spate, capul jos". Aşadar n-ai
voie să priveşti în sus, spre cer, drept în faţa ta sau în
lături; ochii trebuie ţintiţi permanent în pământ.
Gardianul adaugă: „Să nu cumva să te uiţi la ferestre, c-
apoi «neagra» te mănâncă!,,
„Neagra" e celula tară fereastră, în care sunt închişi
numai în cămaşă şi izmene, sau chiar complet goi, cei care
calcă regulamentul sau supără, în vreun fel oarecare, pe
„domnii şefi", adică pe gardieni şi celelalte mărimi ale
puşcăriei.
Pe când face cei treizeci de paşi înainte şi înapoi, sunt
supus unei duble supravegheri: pe de o parte, gardianul,
pe de alta, santinela; cel dintâi stă în curte, cel de-al
doilea sus, pe mirador. Orice încercare de a-ţi arunca
privirea în sus, spre cele două etaje, provoacă răcnetele
şi,

39^
 uneori, evocările genealogice ale celor doi indivizi.
Lesne poate să-şi închipuie oricine agrementul unei
asemenea „plimbări"; totuşi, chiai în aceste condiţii, ea e
necesară, pentru că îţi dă putinţa să respiri, timp de un
sfert de ceas, aer curat. Este apoi o variaţie în viaţa
monotonă, exasperant de monotonă, abrutizantă a
celulei şi, totodată, un derivativ al gândurilor.
Mişcându-mă de-a lungul zidului puşcăriei, observ
ferestruicile de la subsol. Sunt o serie de cinci ferestruici.
îmi arunc ochii, într-un moment când gardianul stă întors
cu spatele, şi spre ferestrele celor două etaje: nu pot
distinge nimic, deoarece n-am ochelarii. Trebuie totuşi să
găsesc un mijloc, să ştiu cine mai e închis aici, cine îmi
sunt „colegii" de suferinţă.
Prilejul se iveşte mult mai repede decât mă aşteptam.
întors de două minute îndărăt, în celulă, aud voci afară, în
curte, chiar şi în dreptul ferestrei mele. Una din ele îmi e

392 670
cunoscută; parcă ar fi vocea lui Victor Papacostea. Trebuie
neapărat să verific; mă asigur la uşă dacă nu e cineva pe
sală care să se uite prin vizetă şi apoi mă reped la
fereastră; mă sui pe marginea patului şi privesc prin colţul
de jos, din dreapta, al geamului, aşa încât să nu pot fi zărit
de santinelă.
Văd un grup de vreo şase-şapte deţinuţi, toţi în
costumul vărgat, care taie lemne chiar sub fereastra mea.
Mă silesc să desluşesc chipurile; n-am decât câteva
secunde la dispoziţie, deoarece, între timp, poate veni
cineva pe sală, şi dacă vrea mă poate surprinde. Nu
disting mare lucru; chipurile sunt parcă învăluite în ceaţă;
totuşi cred a recunoaşte în unul din ele pe Papacostea.
Mă întorc din nou la uşă şi privesc prin mica crăpătură: nu
e nimeni; mă reîntorc la fereastră, dar, hotărât lucru, nu
pot distinge figurile. Aud însă din nou vocea cunoscută şi,
de data aceasta, nu mai am nici o îndoială: e Papacostea.
Am deci un mijloc de legătură sigur cu ceilalţi; prin el voi
afla numele colegilor lui de colectiv şi al celor cu care a
venit în dubă de la Bucureşti. Trebuie însă să ştie că sunt
aici, să repereze celula mea. Mă asigur din nou la uşă şi,
urcându-mă pentru a treia oară la fereastră, îi strig
numele. întoarce capul spre mine o clipă; cred că, la
rândul lui, m-a recunoscut; nu-mi spune nimic, deoarece
sunt cu ochii pe ei, pe tăietorii de lemne, şi gardianul şi

392 671
santinela. Nu e nimic; vom avea prilejul în zilele
următoare să schimbăm câteva cuvinte.
Aproape de prânz, echipa tăietorilor de lemne-intră
înăuntru; ni se împarte masa - eternul arpacaş - iar un
ceas după aceea, „plimbările" reîncep. De data aceasta, e
unul singur; trece pe la un metru de fereastra mea. încerc
să-i recunosc chipul; am impresia că parcă ar fi (ieorge
Strat. îi strig încet numele, ca încercare; nici o mişcare; îl
strig a doua oară, ceva mai tare, chiar în momentul când e
sub fereastră; de data aceasta întoarce uşor capul spre
mine. Cum partea inferioară a figurii îmi este acoperită de
pervazul ferestrei - nu-mi vede decât ochii îi spun numele.
înclină uşor capul: a înţeles. Un al doilea mijloc de
legătură, prin urmare, cu exteriorul.
în felul acesta, în decurs de câteva săptămâni, reuşesc
să reperez o serie de persoane, să intru în legătură cu ele
şi să aflu prin ele numele celorlalţi deţinuţi. Dumitru
Alimănişteanu, care e şi el tot singur, dar la etajul doi -
prima celulă după colţ - îmi spune că 1-a văzut pe gene-
ralul Arthur Văitoianu, care de-abia mai poate merge;
avea, e adevărat, unele dificultăţi cu picioarele încă de
acum trei ani, din 1947. I-a văzut, de asemenea, pe fraţii
Lapedatu - Ion şi Alexandru -, pe Constantin Argetoianu,
pe Radu Roşculeţ, pe August Filip. Cu ultimii doi am
prilejul să schimb câteva cuvinte tot în timpul
„plimbărilor"; Roşculeţ îmi spune că 1-a zărit pe Vasile

392 672
Sassu. O pereche pe care o reperez uşor e Ştefan Meteş şi
Silviu Dragomir; stau împreună, în aceeaşi celulă, şi ies
împreună la plimbare. Primul merge Silviu Dragomir; în
urma lui, la doi metri, conform regulamentului, păşeşte
Meteş. Dragomir a slăbit mult; el făcuse deja un an şi
jumătate închisoare - pentru o chestie economică - în
momentul când am fost arestaţi noi; a fost adus aici de la
Caransebeş unde era închis şi doctorul Costinescu.
Pe la începutul lunii iulie, pe când făceam cei treizeci
de paşi înainte şi înapoi, pe lângă zidul clădirii, văd
deodată că apare la una din ferestruicile subsolului un cap
simpatic, cu ochi vii, expresivi şi aud clar cuvintele: „cine
sunteţi?" Când mă întorc, întrebarea se repetă; îmi dau
seama că trebuie să fie un tovarăş de suferinţă, mânat de
aceeaşi nevoie de a şti numele celorlalţi; îmi spun deci
încet numele. Nici gardianul, nici santinela n-au observat
nimic. Când trec a treia oară, îmi pune altă întrebare: „în
ce celulă staţi?" îi şoptesc: „Celula 21, la parter!" Dă din
cap, în semn că a înţeles, şi-mi spune: „Aici e un grup de
preoţi uniţi". E primul contact cu acest grup. Cel ce

392 673
 mă întrebase este preotul Raţiu din Timişoara. Am
aflat-o mai târziu chiar din gura lui cu prilejul uneia din
numeroasele „convorbiri" -durând câteva secunde fiecare
- pe care le-am avut.
A doua zi, aud glasuri în curte; mă uit pe fereastră şi
văd doi tineri în haine negre, în dreptul ei; unul îl întreabă
pe celălalt: „Ai citit Istoria profesorului Giurescu?" Vor să-
mi spună în felul acesta, că au înţeles ieri, în timpul
plimbării, atât numele meu cât şi numărul celulei. Le fac
un semn cu mâna şi ei se înclină uşor. După câteva minute
se apropie şi mai mult de fereastră, vorbind între ei, dar
destul de tare ca să-i pot auzi perfect, spun: „Sunt aici
patru episcopi şi douăzeci şi unu de preoţi uniţi". Şi apoi,
temându-se că poate n-am prins ceea ce spuseseră,
repetă: „Zicem dar, sunt aici patru episcopi şi douăzeci şi
unu de preoţi uniţi". Le răspund: „Am înţeles; rog
transmiteţi tuturor salutările mele".
Chiar în aceeaşi zi după-masă, am prilejul să-i văd pe
episcopi. Auzind în curte glasuri de oameni mai în vârstă,
mă uit pe fereastră şi văd vreo zece deţinuţi care merg
unul după altul în cerc, cu mâinile la spate. Printre ei sunt
doi bătrâni cu barbă; ceilalţi, tineri sau bătrâni, sunt raşi;
toţi au haine negre, de aspect clerical. Bănuiesc că în
acest grup trebuie să fíe episcopii. îi salut, înclinându-mă,
doi dintre ei, care sunt în dreptul ferestrei, răspund
înclinând capul; alţi doi duc mâna spre tâmplă. Peste trei

674
zile, când acelaşi grup este din nou în curte, la „plimbare",
repet salutul; răspunzându-mi, unul din clericii mai în
vârstă mă întreabă: „Cine sunteţi?" îmi spun numele; se
uită lung la mine şi-mi dau seama că n-a auzit; îl spun a
doua oară şi-mi face semn din cap că n-a înţeles.
Nu mă miră; în cele două luni care au trecut de la
arestare, am slăbit atât de mult încât sunt de
nerecunoscut; se adaugă şi lipsa ochelarilor. Văzând că şi
a treia încercare dă greş - este adevărat că nu puteam
vorbi tare, deoarece mă temeam să nu fiu auzit de vreun
gardian de pe sală, iar cercul episcopilor era destul de
departe de fereastră, vreo 5-6 metri, mă hotărăsc să
recurg la un alt mijloc. Aveam în celulă o bucată de hârtie
destul de mare, provenind dintr-un sac de ciment, hârtie
pe. care o găsisem într-o dimineaţă lângă uşă closetului.
Decupez în această hârtie, cu multă greutate, ajutându-
mă de un ciob de geam, numele meu; literele au vreo şase
centimetri înălţime şi pot fi văzute de la distanţa la care
se află episcopii. îmi trebuie trei ceasuri ca să pot isprăvi
această operaţie; sunt tot timpul cu grijă ca să nu fiu
văzut lucrând de vreun agent de pe sală, prin vizetă. După
ce termin ascund hârtia în paiele pernei, trebuie să aştept
două zile până la o nouă plimbare. Dacă s-ar găsi hârtia de
vreun gardian, risc enorm; contravin doar la ceea ce ţine
stăpânirea, în gradul cel mai înalt, să asigure: „secretul",
adică lipsa de orice contact între deţinuţi, interzicerea

675
oricărei comunicări între ei. De aceea, nu avem voie să
privim pc fereastră, de aceea, nu trebuie să ştim cine este
în celelalte celule, tic aceea, izolare absolută. Din fericire
nimeni nu mă cercetează şi nici percheziţie nu se face în
aceste două zile.
Când episcopii sunt din nou în curte, după ce
schimbăm salutul, devenit acum un ritual, ridic hârtia
deasupra capului aşa ca să poată fi văzută de cei ce se
plimbă în cerc. Prima dată nu pot citi; o ridic ceva mai sus
şi, de data aceasta, văd că au înţeles, doi din ei dau din
cap. linul dintre aceştia, mai înalt, îmi face semn
interogativ cu capul şi desenează cu degetele două cercuri
în dreptul ochilor; adică: unde-mi sunt ochelarii? îi fac cu
mâna un gest, indicând depărtarea; au rămas la Interne la
Bucureşti.
Aflasem de la preoţi, mai înainte, numele episcopilor:
prea-sfinţitul Hossu e mai uşor de recunoscut, prin faţa
caracteristică. Ceilalţi sunt episcopul Frenţiu - va muri aici
în închisoare, la Sighet -şi episcopul Russu. Nu-1 văd pe
episcopul Suciu; voi afla mai târziu că c grav bolnav de
stomac; şi el va muri tot la Sighet, în ziua de 26 sau 27
iunie 1953.
Printre preoţii uniţi, în grupul episcopilor era şi
canonicul Macavei; dintre preoţii care sunt în grupul
episcopilor mă impresionează, prin aspectul fizic,
părintele Brânzeu, bine făcut, voinic, cu barbă mare,

676
merge aproape întotdeauna în capul coloanei; aud într-o
zi pe preasfinţitul Hossu spunând despre el că are 74 de
ani şi, cu toate acestea, se ţine foarte bine.

677
 ;:ii!!:":i"iil!l!:t:l!ll|l!lll IHHI

396
 !!!!!

Descrierea închisorii. Localul

înainte de a arăta felul de viaţă în închisoarea din

Sighet şi faptele mai însemnate care s-au petrecut aici,
socot necesar să dau o descriere amănunţită a instituţiei,
adică a localului, a personalului şi a regulamentului
respectiv. Este cadrul material şi moral în care se va
desfăşura viaţa noastră timp de cinci ani şi două luni; fără
cunoaşterea lui, această viaţă nu poate fî bine urmărită şi
înţeleasă.
Penitenciarul principal din Sighet a fost construit de
unguri în 1896, cu prilejul sărbătorii „mileniului" de
stăpânire maghiară (1896-1896); tot atunci au fost
ridicate o serie de alte clădiri publice din Transilvania, ca
şi în restul Ungariei. Ar fi fost mai bine, poate, să înalţe
aici o şcoală; un teatru sau un spital; au ridicat o
închisoare.

396
 Clădirea, impunătoare prin proporţiile ei: parter şi
două etaje -circa cincisprezece metri înălţime -, ocupă un
dreptunghi mărginit pe toate laturile de străzi. Zidurile
sunt groase, materialul de bună calitate, lucrarea, atât cât
îmi pot da seama din unele detalii ca, de pildă, lemnăria
podului, bolţile celulelor, podeaua pasarelelor de la etaje,
cu îngrijire executată. închisoarea aceasta era
considerată, în timpul monarhiei austro-ungare, ca una
din cele mai moderne şi, totodată, una din cele mai
riguroase. Numele de Sighet - alături de acela al Gherlei -
evoca pe atunci tipul închisorii sau temniţei grele. într-
adevăr, mulţimea celulelor individuale la Sighet dădea - şi
a dat şi acum, în vremea noastră - putinţa izolării
riguroase pentru un număr relativ mare de deţinuţi.
Clădirea rezervată deţinuţilor politici - aceea în care
am stat din 1950 până în 1955, este în formă de T; ea
cuprinde un corp principal care ar reprezenta piciorul T-
eului, orientat de la est la vest, şi un al doilea,
reprezentând aripile T-eului, orientat de la nord la sud.
Piciorul T-eului n-are aceeaşi lăţime; cam la jumătate din
lungimea lui, el se îngustează cu circa 60 centimetri pe
fiecare parte; aşadar, celulele din această ultimă jumătate
sunt ceva mai mici decât cele din prima jumătate. Cum
intri pe uşă în sala cea mare - asemănătoare cu nava
principală a unei catedrale gotice — ai în stânga scara
mică de piatră care tliicc pe de o parte la subsol, pe de

396
alta la etajul întâi şi al doilea. Mai departe, tot pe stânga,
sunt două celule mari - numerele 14 şi 13 -după care
urmează, la rând, cinci celule mici (numerele 12-8) şi,
după u cea, „magazinul mic" sau cămara în care se ţin
proviziile pentru consumaţia zilnică.
Pe dreapta, imediat lângă intrare, este closetul,
precedat de un vestibul, apoi, ca şi pe stânga, două celule
mari - numerele 17 şi 18 -după aceea cinci celule mici
(numerele 19-23) şi, în sfârşit, scara mare de piatră care
duce la etaj.
Dispoziţia celulelor, de o parte şi de alta a sălii mari,
este aşadar, simetrică. Această sală îşi primeşte lumina
prin două vitrouri mari situate în capete, având lăţimea
de circa trei metri, iar înălţimea de nouă. în vitrouri sunt
amenajate câte o pereche de ferestruici care se pot
închide şi deschide. Cea mai bună celulă de la parter este
numărul 17, situată deasupra camerei caloriferului şi în
peretele dinspre sală coşul caloriferului, deci beneficiind
de mai multă căldură în timpul iernii; cea mai proastă
celulă este numărul 12, situată în punctul unde piciorul T-
eului se îngustează, deci într-un unghi mort, cu mai puţină
lumină şi mai multă umezeală. în această ultimă celulă a
fost închis Dinu Brătianu, în 1950, şi Constantin
Argetoianu, în 1954-1955.
Aripa din dreapta a T-eului, cum priveşti de la intrare,
cuprinde un culoar lung, în capul căruia se află camera de

396
deparazitare. în această cameră este cazanul care
alimentează cu vapori calzi, pe de o parte etuva de
deparazitare a efectelor deţinuţilor, pe de alta cazanul din
baia alăturată, producând astfel apă caldă. în dreapta
culoarului, cum priveşti spre camera de deparazitare, sunt
succesiv următoarele încăperi: closetul, precedat de un
vestibul în care se află un robinet de apă, bucătăria cu un
oficiu, comunicând între ele - uşa oficiului spre culoar a
fost astupată şi tencuită înainte de sosirea noastră - o
debara, transformată în 1953 într-un al doilea oficiu al
bucătăriei, vestibulul băii şi baia. Bucătăria şi baia
corespund, ca proporţii, celulelor mari din sala principală;
toate celelalte încăperi, celulelor mici, având exact
aceleaşi dimensiuni.
Aripa din stânga a T-eului cuprinde, ca şi cea din
dreapta, un culoar lung, în capătul căruia este ieşirea spre
poarta principală a clădirii închisorii. în stânga culoarului
sunt succesiv două birouri

396
 despărţite printr-o sală, apoi o încăpere mai mare, cu
ciment pe jos, care serveşte drept depozit pentru
păstrarea zarzavatului pentru consumul zilnic, a verzei
murate şi a murăturilor, în sfârşit o încăpere mai mică, tot
cu ciment pe jos şi comunicând cu precedenta, în care se
păstrează butoiul cu ulei şi lăzile de marmeladă. Mai
înainte, această încăpere mai mică servise drept cameră
de baie, având duşuri şi robinet cu apă. Birourile sunt cam
cât două celule mici; depozitul de zarzavat cât două celule
mari, restul încăperilor cât o celulă mică. Sala principală,
culoarele, closetele, bucătăria cu oficiile respective şi
vestibulul băii sunt pardosite cu plăci de gresie; baia cu
ciment.
Etajele reproduc exact împărţirea parterului, în ce
priveşte piciorul T-eului şi asemănător în ce priveşte
aripile lui. Astfel, la etajul unu, sunt două celule mari în
dreapta sălii principale - numerele 47 şi 48 şi două în
stânga - numerele 44 şi 45 - precum şi zece celule mici,
cinci pe dreapta - numerele 49-53 şi cinci pe stânga -
numerele 39-43. Celula 39, aşadar ultima pe stânga, este
„neagra".
Pe aripa din dreapta a T-eului, după closet, vine
camera bărbierului, de mărimea unei celule mici, apoi
două celule mici, două celule mari - numerele 58 şi 59 -
iarăşi două mici - numerele 60 şi 61 -şi, în sfârşit, o celulă
mare - numărul 62 - precedată de un vestibul.

683 399
 Pe aripa din stânga a T-eului, este, mai întâi, camera
sanitarului, în care-şi ţine medicamentele şi scriptele, apoi
câteva celule mici, o celulă mare, cât trei mici, şi, în
capătul culoarului, o încăpere mare servind drept
magazie. Aici fusese, mai înainte, capela închisorii; se mai
vedeau încă, în 1950, zugrăvite pe pereţi, stele şi alte
elemente indicând cultul; comuniştii au transformat-o în
depozit de diferite obiecte - paturi, saltele etc. - iar în
ultimul timp, în 1955, şi în magazie pentru bagajul
deţinuţilor.
Cele mai bune celule de la etajul unu erau 59, situată
deasupra bucătăriei, având deci mai multă căldură iarna,
şi 62, de unde se putea vedea, dacă te suiai pe pat, strada
care mergea spre sud şi o bună parte din dealul dinspre
sud-est acoperit cu păduri, livezi şi, aşa cum mi-a spus
Miluţă Romaşcanu, chiar şi un petec de vie. Cea mai rea
celulă de la acest etaj era 43, situată exact deasupra
celulei 12 de la parter.
La etajul doi, în dreapta sălii principale, sunt succesiv
closetul, două celule mari - numerele 77 şi 78 - şi cinci
celule mici - numerele 79-83; pe stânga, scara care
coboară la etajul unu şi la parter, apoi iarăşi două celule
mari - numerele 75 şi 74 - şi cinci celule mici -numerele
73-69.
Celula 69 este „neagra" şi vine exact deasupra
„negrei" de la etajul unu.

684 399
 Aripa din dreapta a T-ului reproduce întocmai
împărţirea aripii corespunzătoare de la etajul unu; celula
ultimă cu vestibul respectiv -situată exact deasupra
celulei 62 - serveşte drept magazie de efecte a închisorii;
aici se păstrează costumele în dungi, precum şi rufaria,
cearşafurile, bocancii etc.; mirosul de naftalină e
pătrunzător.
Aripa din stânga a T-ului are, la început, o celulă care,
ca şi cea de dedesubtul ei, de la etajul unu, nu primeşte
lumina direct, din curte, ci printr-o fereastră mult mai
mică, cam o treime dintr-o fereastră normală, de pe
culoar; de aceea, i se spune acestei celule „sura"; este o
celulă de pedeapsă, din cauza luminii şi aerisirii
insuficiente.
Aici a stat închis, luni de zile, în 1953, Ilie Lazăr; când
transportam mâncarea, cu tinetele, şi ajungeam în
dreptul „surei", el apărea sus, printre gratiile ferestruicii,
şi ne comunica sau ne cerea informaţii.
După această celulă vin o serie de celule mici, apoi o
celulă mare servind drept magazie pentru alimente; aici
se depozitau sacii cu mălai, fasolea, arpacaşul, sarea, în
cantităţi mari; de aici se aproviziona, cu cantităţi reduse,
„magazinul mic" de la parter.
E o mare deosebire între celulele situate în dreapta
sau în stânga sălii principale, respectiv spre sud sau spre
nord. Cele din sud sunt bine expuse; razele soarelui

685 399
pătrund în aceste celule câteva ceasuri pe zi, înainte şi
după-amiază. în celula nr. 21, de pildă, era soare cam
patru ore; în timpul toamnei şi al iernii, razele ajungeau
până spre fundul celulei, se urcau chiar pe peretele uşii
până la jumătatea acesteia; primăvara şi vara razele se
scurtau, dunga de lumină fiind, în iunie, numai o linie
subţire. Cei din această celulă puteau să facă deci băi de
soare şi, de fapt, mulţi dintre deţinuţi au şi făcut
asemenea băi. Dimpotrivă, celulele situate spre nord, deci
în stânga sălii principale, sunt rău aşezate; ele nu primesc
niciodată razele soarelui. Am stat în două rânduri în
celula 10, care face vis-a-vis celulei 21, odată iarna, în
decembrie 1950, altă dată vara, în iunie 1951; n-am văzut
niciodată vreo pată de lumină în odaie. Maximum de
înaintare a razelor este - în iunie - până la marginea
ferestrei, tară ca să pătrundă însă înăuntru. Toamna şi
iarna n-ajung până la zid.

686 399
 .lUiuUliiL lBiiiiiiiiiiiiil"i'i','''',iiiii,miiiiiiiiiiiiiimiiii
subsolul, la care ajungi prin scara mică de piatră de la
începutul sălii principale, cuprinde camera pompei cu
roată, apoi camera caloriferului, depozitul de cărbuni şi
două pivniţe. în prima pivniţă se ţineau morcovii, în cea
de a doua, cartofii.
La început, în 1950, depozitul de cărbuni comunica,
printr-o uşă, cu pivniţa de cartofi; în schimb, aceasta din
urmă nu era legată cu pivniţa de morcovi. în anul
următor, s-a zidit uşa mai sus amintită şi s-a deschis una
nouă între cele două pivniţe. Camera pompei, caloriferul
şi depozitul de cărbuni primesc lumină prin cinci
ferestruici care dau în curtea cea mare; cele două pivniţe,
prin alte patru care dau în curtea mică. Aceste două curţi
sunt situate de o parte şi de alta a corpului principal şi
anume curtea cea mare în dreapta lui, cum priveşti spre
uşa de intrare, şi cea mică în stânga. în curtea mare am
găsit o pompă cu braţ care nu mai funcţiona însă şi o mică
magazie de scânduri, lipită de zidul de incintă dinspre
vest, magazie care a fost după aceea desfiinţată.
In colţul de sud-vest al curţii, ridicat pe un trunchi
puternic de brad şi sprijinit în cele două ziduri.de incintă,
se află, la o înălţime de circa şase metri, un „mirador",
adică un adăpost pentru santinela care supraveghea, din
această parte, atât ferestrele închisorii cât şi curtea. La
început, se ajungea prin acest mirador printr-o scară care

400
cobora în curte; mai târziu, în urma unei împrejurări
deosebite, s-a desfiinţat scara, schimbul santinelei
facându-se mai întâi printr-o deschidere practicată în
zidul casei vecine cu miradorul, casă ocupată tot de
miliţie, iar după aceea pe creasta zidului de incintă,
coborând apoi în curtea respectivei case vecine. în felul
acesta, se evita trecerea soldaţilor prin curtea închisorii,
deci putinţa oricărui contact, direct sau indirect, cu
deţinuţii; „secretul" era bine asigurat. Se evita şi
deschiderea, la fiecare trei ceasuri, a porţii celei mari a
închisorii, în zidul de incintă din partea de sud, deci
putinţa vreunei evadări pe aici.
E adevărat că o evaziune prin poarta mare, în timpul
schimbării santinelei, n-avea aproape nici un sorţ de
izbândă; ca să taie din rădăcină însă orice posibilitate, au
recurs la modalitatea arătată mai înainte. „Vigilenţa" era
o preocupare de căpetenie a personalului închisorii; ea
explică o serie întreagă de măsuri care s-au luat succesiv,
în cei cinci ani, pentru asigurarea „secretului" şi pentru
împiedicarea oricărei încercări de evaziune.
în curtea mică - ea reprezentând cam trei cincimi din
cea mare -, H află al doilea mirador, lipit de zidul de
incintă dinspre vest, la vreo ,.i .i- metri de colţul nord-
vestic al ciUfii. Şi aici schimbul se făcea, la început, cu
ajutorul unei scări de lemn care lega curtea de podeaua
miradorului; apoi s-a renunţat şi aici la scară, comunicaţia

400
stabilin-du-se.pe creasta zidului de incintă, ca şi curtea
mare. Aproape de icest al doilea mirador, era o tufa de
liliac, destul de înaltă; a fost tăiată în 1951, deoarece
împiedica vederea santinelei într-un foarte redus sector al
curţii mici. Pentru acelaşi motiv, se pare că s-au tăiat mai
întâi vârfurile - în 1951 - a doi brazi din curtea imobilului
de pe partea celalaltă a străzii de la sud, iar apoi brazii cu
totul. în felul acesta, singurul petic de vegetaţie, de
verdeaţă, care mai odihnea ochii deţinuţilor din celulele
de la parter, dând spre curtea mare, a fost suprimat.
Lângă tufa de liliac este o pompă cu braţ; din puţul acestei
pompe pleacă ţeava care aduce apa la pompa cu roată din
subsolul clădirii. Când aceasta din urmă nu funcţiona din
cauza uzurii garniturilor, atunci scoteam apă manevrând
braţul pompei din curte; iar când şi aceasta era stricată,
scoteam direct din puţ cu găleata legată cu frânghie.
între pompă şi zidul corpului principal de clădire, cam
la jumătatea distanţei, e un pom; când am sosit, în 1950,
era mititel, firav; în vara lui 1955 se făcuse voinic. în
fundul curţii, spre zidul aripii din stânga a clădirii, sunt alţi
doi pomi, mari. Au avut rod în toţi anii, iar în 1951 şi 1953,
rod bogat.
Această curte mică era mărginită, cu excepţia laturii
dinspre vest, cu un fel de gard viu format dintr-o plantă
perenă. în fiecare an creştea până la înălţimea de
şaptezeci-optzeci de centimetri; frunzele erau verde-

400
închis; florile - asemănătoare crăiţelor - de un mov
delicat, cu* mijlocul galben; înflorea spre toamnă.
Adeseori, ne-am oprit ochii asupra acestei minunate flori;
ea simboliza pentru noi toate grădinile văzute mai
înainte, în libertate. Pe la finele lui septembrie şi
începutul lui octombrie, când celelalte flori, pe câmp,
pieriseră sau erau veştejite, deasupra micilor corole mov
se grămădeau sute de albine. La extremitatea dinspre
vest a acestui gard viu, lângă zidul clădirii, erau şi câţiva
crini galbeni cu frunze lungi, asemănătoare stânjenelului
şi cu flori elegante, dar fără miros.

400
 în centrul curţii mici, s-a amenajat, în 1952, un teren
de volle\ ball, bineînţeles exclusiv pentru personalul
închisorii. îi vedeam adesea pe gardieni, în tricou şi cu
pantofi uşori, de sport, bătând mingea ceasuri întregi.
în primii doi ani, curtea mică a fost cultivată cu
diferite zarzavaturi, în special cu pătlăgele roşii şi cartofi;
în 1951, s-a pus şi o brazdă cu mac; avea flori roz-albăstrui
iar măciuliile bine dezvoltate.
Cele două curţi erau legate printr-un culoar de vreo
patru metri lăţime; în acest culoar dă uşa de intrare în
corpul principal al clădirii.
Zidul de incintă al închisorii, zid gros, masiv, are circa
şase metri înălţime. Fusese mai scund înainte; apoi i s-a
mai adăugat încă un metru şi ceva.
închisoarea de la Sighet a servit, în timpul ocupaţiunii
Ardealului de Nord de către trupele ruseşti, ca închisoare
rusească. Aici erau aduşi - mi-a spus Miluţă Romaşcanu -
diferiţi delincvenţi ruşi, dezertori, precum şi aceia care
urmau să fie transferaţi în Uniunea Sovietelor.
Pe uşa celulei frizerului (celula nr. 57) de la etajul
întâi, am citit următoarea inscripţie: „Serebriacov (?) sedii
zdes", adică „aici a stat Serebriacov". (Nu sunt sigur în
privinţa numelui!) Alături de această inscripţie este
desenată, cu talent, o balerină dansând; mişcarea rochiei
e redată cu deosebită măiestrie. Tot Miluţă Romaşcanu
mi-a spus că a văzut pe pereţii şi podelele unei celule pete

402
de sânge şi urme de gloanţe. Pe zidul închisorii dinspre
curtea mare se mai vedeau bine, când am venit noi, în
mai 1950, desenate două chipuri de soldaţi ruşi, în felul
acelora care se obişnuiesc ca ţinte, la tir. Pe uşa celulei
numărul zece, de la parter, am citit o inscripţie
românească a unuia Gherghei care spune „scrişi lu",
întrebuinţând forma arhaică a verbului, în loc de „scrisei".
Clădirea, în momentul când am ajuns la Sighet, la 7
mai 1950, era în paragină. Caloriferul nu mai funcţiona,
probabil, de mult; într-o serie de celule nu mai exista
becul electric, nici dulia; pe sala princip pală, de unde, se
aprindea şi se stingea lumina, nu erau şalterele respec-
tive. Closetele, într-un hal fară de hal; nici vorbă de „tot la
canal". Igrasia, în dreptul băii, bucătăriei şi closetelor se
ridicase sus, pe ziduri şi le măcina. Pereţii exteriori ai
închisorii nu mai fuseseră zugrăviţi de mult; în celule, era
murdar, scânduri roase sau putrezite; geamuri lipsă.
Reparaţiile au început în iulie, cu instalaţia de apă, cu
baia şi u. tetele. Lucrau meşteşugari unguri, căci îi auzeam
toată ziua vorbinu ungureşte. Ar fi fost prilejul acum să se
remedieze unele lipsuri ale instalaţiei vechi; aşa, de pildă,
bucătăria nu avea canal de scurgere, iar robinetul de apă
nu funcţiona bine, dând numai un firişor de lichid. () parte
din closete iarăşi nu aveau scurgere în mijlocul planşeului
de mozaic sau lângă „scaunele turceşti" pentru a permite
apei ce se iiangea de la robinete sau de la vărsarea

402
tinetelor să se scurgă de la ine. Aşa încât dimineaţa, după
operaţiunea de vărsare şi de curăţare a ii netelor, de luare
a apei în gamele, găseai planşeul acoperit cu un strat de
lichid de 1-2 centimetri înălţime; acest lichid trebuia luat
cu făraşul iau cu cârpele şi vărsat în orificiile „scaunelor
turceşti"; dacă ar fi existat scurgeri, toată această
operaţiune, atât de respingătoare şi de neigienică, s-ar fi
putut evita.
Acelaşi canon la pompa cu roată din subsol. Din cauza
garniturilor uzate, apa ţâşnea pe lângă piston şi curgea pe
jos; nefiind scurgere, ea acoperea în scurtă vreme
podeaua de ciment; „pompierii" erau în permanenţă cu
bocancii uzi şi picioarele reci. Când se strângea prea multă
apă, atunci ea era încărcată într-o tinetă şi transportată,
pe scări, sus, spre a fi vărsată în closetul de la parter. Nu
s-a remediat, cu prilejul reparaţiilor, nici una din lipsurile
arătate mai sus; fost-a oare nepricepere sau rea-voinţă?
Lipsă de spirit gospodăresc sau dorinţa de a impune o
muncă şi mai grea şi chiar corvezi dezgustătoare, de a
umili, pe această cale, pe reprezentanţii fostei clase
conducătoare? Oricare ar fi răspunsul, nu e spre cinstea
organelor tehnice sau a celor politice respective.
După ce s-a isprăvit cu instalaţia de apă, s-au
completat geamurile lipsă şi, în septembrie, s-a reparat
instalaţia electrică. S-au pus becuri puternice care ardeau
tot timpul nopţii. îşi poate lesne închipui oricine ce fel de

402
somn aveam în asemenea condiţii. Mai ales cei care
fuseserăm obişnuiţi să dormim în întuneric deplin, nu
puteam, la început, închide ochii. Toate intervenţiile pe
care le-am făcut să se stingă lumina în timpul nopţii au
primit acelaşi răspuns: „nu se poate". Am înţeles mai
târziu, după ce am fost mutat într-un alt colectiv, că
această dispoziţie era o pedeapsă în plus pentru „mono-
celulari"; în colectiv, în special în cele de muncă, se
stingea adeseori lumina în timpul nopţii. Tot ceea ce am
putut obţine, după o lună de

402
 insistenţe, a fost să ni se schimbe becul puternic, de
50 de lumini, cu unul mai slab, de 25.
Cel mai mult a durat reparaţia caloriferului. începută
spre sfârşitul verii lui 1950, a durat, cu unele întreruperi
de lucru, până în primăvara lui 1951. Aşa încât, în prima
iarnă a detenţiei noastre, ne-am încălzit cu sobe de tuci
sau de tablă, ale căror burlane erau scoase pe fereastră
afară. A trebuit să se înlocuiască vechiul cazan al
caloriferului cu unul mare, nou. S-a modificat şi montat
din nou întreaga ţevărie şi s-a instalat o pompă acţionată
de un motor electric care împingea apa caldă succesiv în
diferitele sectoare ale închisorii. Această ultimă operaţie
se făcea cu ajutorul unor robinete care închideau şi
deschideau accesul în anumite porţiuni din instalaţie. S-au
izolat în sfârşit, cu vată de sticlă, conductele groase prin
care venea sau pleca apa caldă de la cazan. Caloriferul a
funcţionat bine în primele două ierni; după aceea s-a
produs o scurgere de apă în interiorul cazanului aşa încât
a fost nevoie de o reparaţie importantă, aducându-se, în

404
acest scop, un grup de sudură din alt oraş, probabil de la
Satu Mare.

404
 i 1
i .
..
.
1
"W

404
 i f : \L;\\:
C ; /; 1*%*'! h

404
 Personalul închisorii

Penitenciarul principal din Sighet a avut, în intervalul

1950-1955,
0 încadrare de personal foarte bogată. Am
impresia, judecând după mulţimea de chipuri pe care le-
am văzut perindându-se, că nici o altă închisoare din ţară
nu s-a bucurat de un personal aşa de numeros,
bineînţeles ţinând seamă de numărul deţinuţilor,
proporţional cu aceştia. Au fost perioade când personalul
reprezenta mai bine de o treime din acest număr; la un
moment dat, el a atins chiar două cincimi. A fost, e
adevărat, şi o perioadă, în 1953, când rămăsesem cu
foarte puţin gardieni, aşa de puţin încât se vedea bine că
abia pot face faţă exigenţelor serviciului; dar această
perioadă a durat puţin, câteva luni, după care s-a produs
din nou inflaţia. în ultimul an, s-a observat, în special,
sporirea cadrelor ofiţereşti; aveam la un moment dat, în
aprilie 1955, nu mai puţin de cinci ofiţeri şi anume:
directorul, cu grad de locotenent major; ajutorul lui,
locotenent; doi ofiţeri de serviciu, sublocotenenţi; ofiţerul
însărcinat cu „securitatea", locotenent major.

406
 în ce priveşte gardienii, în general erau câte doi la
fiecare „secţie" -parterul, etajul întâi şi etajul al doilea,
reprezentând fiecare câte o secţie; de aceea li se spunea
în mod obişnuit nu gardieni, ci „şefi de secţie".
Am avut, într-o anumită perioadă şi câte trei şefi de
secţie; schim-bându-se la fiecare opt ore, trebuiau câte
nouă persoane de fiecare secţie, deci 27 în total. De
asemenea, a fost un moment când a rămas un singur şef
de secţie şi numai două schimburi pe zi, serviciul durând
astfel 12 ore. în mod obişnuit însă, în cea mai mare parte
a răstimpului de cinci ani şi două luni, am avut câte doi
şefi de secţie şi câte două schimburi în 24 de ore.
Schimbul întâi îşi începea serviciul la ora 7 dimineaţa,
schimbul al doilea la ora 7 seara.
PersonaluMnchisorii din Sighet se poate împărţi în
patru categorii:
1 -personalul administrativ, alcătuit din director,
subdirector (numai în ultimele luni!), ofiţerul de serviciu,
gardienii, magazionerul, contabilul şi subalternii acestuia;
2 - personalul medical, cuprinzând pe medic şi pe sanitar;
3 - personalul de securitate, reprezentat numai printr-un
ofiţer; 4 - personalul militar de pază, adică santinelele, cu
gradaţii care le schimbau şi cu ofiţerii comandând
detaşamentul militar respectiv.

406
 Voi înfăţişa pe rând fiecare categorie, descriind
persoanele cu care am venit în contact; când informaţiile
provin de la colegi, voi indica întotdeauna faptul.
Directorul. Am arătat mai sus în ce împrejurare am
aflat cine e directorul închisorii. Am avut apoi prilejul
timp de cinci ani să-1 observ în diferite ipostaze, în tot
felul de dispoziţii, în diverse conjuncturi. Dau, în cele de
mai jos, rezultatul acestor observaţii.
De statură potrivită, slab, cu faţa smeadă, cu o privire
pătrunzătoare, Vasile Ciolpan (numele îl aflai de la colegii
din colectivul 17) este un fiu al Ardealului. Felul cum
vorbea, întrebuinţarea unor anumite expresii şi a unor
cuvinte dialectale - spunea, de pildă, „cioante" la oase
(din ungurescul csont!), „nu-i baiu", „lucră" etc, nu lăsa
nici o îndoială în privinţa aceasta. Se pare că era din
partea de miazănoapte a Ardealului, poate chiar din
Maramureş; aşa, cel puţin, susţineau unii din colegii mei şi
înclin să le dau dreptate. Fusese în tinereţe, afirmau
aceiaşi colegi, lucrător la lemn, în pădure; cert este că se
pricepea bine la tot ce privea tăiatul, despicatul şi clăditul
lemnelor nu o dată ne-a arătat cum trebuie clădiţi
„metrii", când făceam stivele de lemn în curtea cea mare.
Mi-a spus, în vara lui 1950, că a luat parte la războiul din
Răsărit şi că a' fost ani de zile prizonier în Uniunea
Sovietelor. Două săptămâni după ce a căzut prizonier,
până să ajungă la lagăr, a răbdat cumplit de foame,

406
hrănindu-se numai cu coceni de varză crudă şi cu bostan,
fără să vadă o bucăţică de pâine. (Asta era răspuns la
plângerea mea în ce priveşte hrana mizerabilă, calitativ, şi
insuficientă, cantitativ, pe care o primeam în acel
moment!) îi era dor de soţie şi de copii - zicea că lăsase
acasă patru copii şi se întreba mereu dacă se va mai
întoarce în ţară; dându-şi seama, mai pe urmă, că aceste
gânduri îi scădeau puterea de rezistenţă, s-a hotărât să nu
se mai gândească deloc la ei şi să aştepte, trăindu-şi viaţa
zi de zi. „Dacă mă întorc, am să găsesc ce-am să găsesc;
voi vedea atunci". Ăsta era răspunsul la repetatele mele
observaţii că sunt complet lipsit de ştiri despre ai mei,
despre familia pe care am lăsat-o acasă. Intenţia direc-
torului nu era rea, numai că reţeta lui nu se putea aplica;
ea presupunea o anumită fire şi o anumită concepţie de
viaţă pe care nu le aveam.
Nu ştia carte: făcuse, cred, numai cele 4 clase
primare: poseda însă o inteligenţă naturală care îi
îngăduia să dea adeseori răspunsuri nimerite, uneori chiar
surprinzătoare. Ştia ceva ungureşte şi câteva boabe
ruseşte. Limbi apusene nu ştia nimeni din tot personalul
închisorii; de aceea, foarte adeseori, conversaţiile
noastre, atât în celulă cât şi în curte, se făceau în
franţuzeşte; tot în franţuzeşte -uneori şi în italieneşte sau
latineşte - ne făceau comunicările lor preoţii uniţi -
„băieţii" cum le spuneam noi.

406
 Vasile Ciolpan, zis de noi P.H. (Pe Haş) sau Pi Eici
(iniţialele în englezeşte), nu avea o sănătate grozavă; era
bolnav de ficat; a spus-o generalului Nae Marinescu cu
care se consulta uneori. La chip arăta deseori rău, cu
obrajii supţi, scofâlciţi. Când, după iulie 1953, mâncarea
se îmbunătăţise şi unii din ai noştri începuseră să se
îndrepte, împlinindu-se la faţă, făcea cu invidie sau, în cel
mai bun caz, cu melancolie, comparaţie între felul cum
arăta el şi cum arătau aceştia. De mai multe ori i-au ieşit
buboaie la gât la tâmplă; „pe acolo răsuflă răutatea",
constatau, glumind, ai noştri. Poate că sănătatea îi era
precară şi din cauza băuturii. îi plăcea să bea; de
nenumărate ori l-am văzut cu chef, la raport, seara,
uneori însă şi la prânz. în asemenea împrejurări, era, în
general, bine dispus; rostea câte un cuvânt amabil, făcea
câte o fagăduială, chit că a doua zi să nu-şi mai aducă
aminte de ea. O singură dată l-am văzut, într-o astfel de
ipostază, furios; era în 1953, pe primăvară, în timpul
războiului din Coreea. Avuseseră loc, probabil
bombardamente severe din partea americanilor, când
întâl-nindu-1 pe sală - aduceam de afară, din curte,
împreună cu un coleg, nişte cărbune pentru bucătărie, ne-
a oprit şi, cu faţa injectată, cu ochii roşii de băutură şi cu
limba încleiată, ne-a spus nitam-nisam: „Mâncaţi ţări şi
beţi oraşe". N-am înţeles cuvintele lui; întrebându-1 ce
vrea să spună, ne-a repetat formula şi apoi ne-a făcut

406
semn să plecăm. Comentând, după aceea, cu prietenii în
celulă, această propoziţie enigmatică, arii pus-o în
legătură cu evenimentele din Coreea - atât „băieţii" cât şi
un gardian prieten ne informaseră de teribilele bombar-
damente de acolo şi de faptul că, la noi comuniştilor le
era teamă să nu înceapă războiul şi în Europa - şi i-am
lămurit astfel înţelesul.
Era gelos de autoritatea lui; când dădea un ordin,
înţelegea ca să fie executat imediat. Nu-1 impresionau
inspecţiile administrative şi nu se ploconea în faţa
gradelor mai mari. „Mie nu-mi porunceşte ăsta", a spus
într-o zi la bucătărie, vorbind de un căpitan, deci de un
superior lui ca grad, care venise să cerceteze puşcăria.
Probabil se simţea tare în partid, atât prin situaţia lui
personală cât şi prin legăturile pe care şi le crease. Se pare
că era comunist vechi, în orice caz dinainte de războiul cu
Uniunea Sovietelor. De mai multe ori a făcut aluzie la
timpul cât a stat şi el în puşcărie şi la felul cum a fost
atunci tratat de regimul burghez. Să fi fost adevărat? Sau
era o simplă frază de circumstanţă menită să constituie un
răspuns la plângerile noastre cu privire la regimul foarte
dur - în special din punctul de vedere moral - la care eram
supuşi? în orice caz, era un om de mare încredere, de
vreme ce partidul îi încredinţase conducerea închisorii în
care se afla majoritatea foştilor cârmuitori ai ţării. Făcea
caz, de altfel, de doctrina comunistă -atât bineînţeles, cât

406
îi permitea cultura lui - de metodele comuniste, într-o zi
când, exasperat de suferinţă unul dintre ai noştri i-a spus:
„Mai bine ne-aţi împuşca", a răspuns : „Noi comuniştii nu
omoram, avem metodele noastre care te fac să te dai
singur cu capul de pereţi".
în ce priveşte Sighetul, vorba lui s-a adeverit: n-au
fost executaţi oamenii: s-au sinucis ei de disperare, au
pierit de boală, lipsiţi de îngrijirea medicală sau au
înnebunit. Cred că nu există în toată ţara o altă închisoare
care să dea un procent aşa de mare de morţi, de
sinucigaşi şi de nebuni.
în genere, ştia să se stăpânească. Dar, din când în
când avea izbucniri care arătau adevărata lui fire,
adâncurile violenţei lui. Când a fost adus Aurelian Bentoiu
de la Bucureşti, bolnav, cu duba căilor ferate, în gara
Sighet aştepta directorul şi cu câţiva gardieni ca să-1 ia în
primire. Bentoiu a arătat că, în starea de boală în care se
găseşte, nu-şi poate duce tot bagajul: avea un sac greu şi
un alt pachet destul de voluminos. „Da ce, vrei să ţi-1 duc
eu?" i-a răspuns Vasile Ciolpan şi i-a şi tras două palme.
încărcat cu tot bagajul, prietenul nostru a făcut câţiva paşi
şi apoi s-a prăbuşit. Abia atunci, directorul a dat ordin
unui gardian să-i ia bagajul care a şi fost pus pe cadrul
unei biciclete şi adus astfel la închisoare. Altă dată, la o
percheziţie, a găsit asupra lui Sever Dan o cruce, făcută

406
din două bucăţi de lemn. „Ce e asta, mă?", i-a strigat
directorul furios şi 1-a lovit cu crucea peste cap;

406
 jjjBIHIHRMMlNilIlilH
după aceea, a rupt-o în bucăţi şi a zvârlit-o pe jos.
„Dacă vrei să te rogi, roagă-te în sinea ta, nu cu asemenea
lucruri." A mai lovit şi pe alţii; mărturiile respective vor
ieşi, de bună seamă, la iveală. Nu lipseau, uneori, şi
manifestări verbale violente. Pe când eram singur în
celula 21, l-am auzit când striga unui şef de secţie, în
legătură cu un deţinut: „Dăi în cap!".
In contrast cu aceste gesturi şi cuvinte, avea, din când
în când, altele care puneau la lumină o nouă faţă a firii lui.
Astfel în luna iulie 1950, într-un moment când eram
foarte deprimat, mi-a spus: „Lasă, că nu mai c mult".
Cuvântul s-a dovedit a fi fost fără temei: am mai stat după
aceea în puşcărie cinci ani încheiaţi; nu e mai puţin
adevărat că Papacostea, pe când era la cazan, în vara
aceluiaşi an, i-a spus: „Lasă, că se isprăveşte". Nu s-a
isprăvit dar cuvintele lui au fost şi pentru Papacostea,
cum fuseseră şi pentru mine, un reconfort care ne-a îngă-
duit să suportăm mai uşor lunile ce au urmat.
Revendicarea cea mai de seamă a „monocelularilor"
era de a fi scoşi din izolare, de a fi trecuţi printr-un
colectiv sau, cel puţin, de a li se da un tovarăş. Pe când
eram în celula nr. 10, în decembrie 1950, am formulat din
nou, repetat şi insistent, o asemenea revendicare;
răspunsul invariabil al directorului: „Nu hotărăsc eu
regrupările; ordinul vine de la Bucureşti". Totuşi, ca să-mi

707
arate că, personal, nu e defavorabil şi ca o atenţie, a
venit, într-o zi, în sus-amintita celulă, însoţit de doi şefi de
secţie şi mi-a spus: „Ţi-am adus un tovarăş". M-am uitat la
el ca să văd dacă nu glumeşte şi, în acel moment, a întins
una din mâini pe care o ţinuse până atunci la spate: avea
în ea o vrabie. „Păstreaz-o în celulă şi dă-i frimituri de
pâine; ai să vezi că se domesticeşte; o să-ţi ţie de urât." I-
am mulţumit şi, după plecarea celor trei, i-am dat drumul
vrabiei prin celulă. Era, săraca, într-o stare de spaimă
cumplită: se lovea de uşă, de fereastră, de ziduri; părea a
fi pierdut simţul de orientare. I-am pus firimituri pe
capacul tinetei şi pe fereastră; nici nu se uita la ele şi
continua să zboare în toate părţile şi să se lovească
înnebunită. Mi s-a făcut milă şi i-am deschis fereastra.
După încă câteva zboruri dezordonate, a nimerit şi a
ţâşnit afară, aşezându-se ap^oi pe unul din prunii curţii
mici; imediat a început un ciripit extraordinar al celorlalte
vrăbii de afară. Peste câteva ceasuri, seara, la raport,
directorul a intrat din nou în celula mea. „Unde-i vrabia?"
m-a întrebat numaidecât. „I-am dat drumul", i-am
răspuns; „e destul un chinuit în această celulă; totuşi, ţin
să vă mulţumesc încă o dată pentru gestul
dumneavoastră". „Rău ai făcut", mi-a replicat directorul,
„ţi-ar fi trecut timpul mai repede.,,
Deşi comunist convins, totuşi când avea impresia că
lucrurile s-ar putea schimba, nu ezita să-şi plaseze o miză

708
şi pe tabloul celălalt sau măcar - pentru a întrebuinţa
formula lui Titu Maiorescu - să stabilească un punct de
contact cu adversarul. Astfel, în octombrie 1950, în
momentul când se duceau la O.N.U. tratative susţinute în
vederea controlului internaţional şi când se credea că o
misiune a acestui for superior va veni şi în ţara noastră,
directorul mi-a spus, într-o după-amiază când mă
plângeam din nou de izolarea totală în care mă găseam:
„Lasă, se pregăteşte acum ceva bun pentru
dumneavoastră". Cerându-i lămuriri, n-a vrut să le dea; s-
a mulţumit numai să adauge: „Va fi bine". Am pus imediat
în legătură cuvintele lui cu ceea ce aflasem, în ultimele
zile, prin fereastră, de la prietenii care mă informau
asupra tratativelor de la Geneva şi mi-am dat seama că
era un mijloc ocolit de a-mi anunţa o ştire bună, de a-mi
spori deci capacitatea de rezistenţă. Altă dată, pe când
eram în colectivul 17, şi-i adusesem la cunoştinţă cu toţii
o serie de brutalităţi şi vorbe triviale ale unor şefi de
secţie, ne-a răspuns: „Ei, de nu aş fi eu, ar fi rău de
dumneavoastră". Vrând, cu alte cuvinte, să ne sugereze
că el potoleşte sau ţine în frâu pe subalterni care, altfel, s-
ar deda la manifestări şi mai dure.
Cam de două-trei ori pe an, directorul era chemat la
Bucureşti. După o asemenea absenţă, în vara lui 1950, s-a
întors îmbrăcat în uniformă de miliţian şi având gradul de
locotenent. A rămas cu acest grad până în primele luni ale

709
lui 1954 când a fost făcut locotenent major. în noiembrie
1953, apăruse la Sighet un nou ofiţer de securitate, având
gradul de locotenent major: trei stele pe epolet. (De
aceea, Niculae Sibiceanu 1-a şi botezat imediat: „Martel",
după numele coniacului.) Era curios ca directorul
închisorii să aibă un grad mai mic; am presupus deci că în
curând va trebui să fie şi el înaintat, ceea ce s-a şi
întâmplat după vreo trei luni. Vasile Ciolpan a funcţionat
ca director al Penitenciarului Sighet până în primăvara
anului 1955, pe la finele lui mai a dispărut.
Noul director, venit în iunie 1955, oacheş şi gras, pare-
se ţigan, avea gradul de locotenent. Era un fost plutonier
al închisorii din

710
 Ministerul de Interne; Aurelian Bentoiu, care fusese
închis acolo în toamna lui 1948, 1-a recunoscut
numaidecât: 1-a mai întâlnit şi în închisoarea din Şoseaua
Bonaparte, unde prietenul nostru a stat de la 18
noiembrie 1953 până în vara lui 1954; de data aceasta,
plutonierul era locotenent.
Noul director a introdus imediat o serie de reguli în
vigoare la Interne şi care până atunci nu fuseseră aplicate
- sau nu fuseseră aplicate cu toată stricteţea - la Sighet.
Aşa de pildă, supravegherea continuă, prin vizetă. Ziua şi
noaptea, tot la două minute, câteodată şi la intervale mai
scurte, vizeta era dată la o parte şi şeful de secţie inspecta
celula. Era plicticos pentru noi, evident, dar şi mai
plicticos pentru şefii de secţie care trebuiau să „treiere"
continuu, 12 ceasuri de-a lungul celulelor.
A dispus apoi ridicarea gamelelor îndată după
mâncare; ele ni se restituiau în momentul când se servea
masa următoare; nu mai era chip acum să ai o gamelă
proprie, să mănânci în aceeaşi gamelă tot timpul; ea se
schimba la fiecare masă şi lucrul nu convenea multora
dintre noi. Mai ales că unii dintre deţinuţi aveau curiosul
obicei de a-şi spăla şi rufele şi tot felul de cârpe în gamela
în care mâncau. Câtă vreme fiecare îşi păstrase gamela,
consecinţele acestui procedeu privea, în definitiv, pe
respectivul posesor; acum însă, când gamelele circulau de
la unul la altul, riscai să le suporţi tu zisele consecinţe. Nu

711
că lucrul ar fi avut prea mare importanţă sub raport
igienic, deoarece gamelele erau spălate la bucătărie, după
fiecare masă. (Cel puţin aşa ni se spunea şi, într-adevăr, le
găseam, de cele mai multe ori curate). Dar, în materie de
mâncare, ideea, sugestia, contează foarte mult şi numai
gândul că eşti servit într-o gamelă în care altul, cu câteva
ceasuri mai înainte, şi-a spălat o cârpă intimă, îţi pierea
pofta de mâncare.
A treia măsură a noului director a fost interzicerea de
a se vorbi cu glas tare şi de a se cânta, chiar în surdină. în
privinţa aceasta, a avut loc un incident, caracteristic, pe la
mijlocul lui iunie 1955. într-o după-amiază, spre seară - în
celula nr. 17 - Aurelian Bentoiu, un pasionat al muzicii, se
îndreptat spre fereastra în dreptul căreia mă găseam,
fredonând uşrîr aria „Salut demeure chaste et pure" din
opera Faust a lui Gounod. L-am ascultat cu plăcere ca
întotdeauna şi, când a ajuns în dreptul meu, i-am spus,
mişcat: „Da, frumoasă arie!" în acest moment se deschide
brusc uşa şi şeful de secţie - un ungur plin de zel, ce căuta
să obţină astfel o avansare - întreabă: „Cine a cântat?" A
fost un moment de tăcere, după care tot el hotărăşte:
„Dumneavoastră doi aţi cântat" şi-1 arată pe Bentoiu şi
pe mine. Am protestat imediat, spunându-i că n-am
cântat, la care el a replicat: „Ba aţi cântat, vom vedea noi"
şi a închis uşa. După câteva minute, la raportul de seară,
sublocotenentul de serviciu, căruia noi îi ziceam „Bibi",

712
întreabă sentenţios: „Cine a cântat? Să ridice singur
mâna". După o secundă, Bentoiu a ridicat mâna,
explicând însă : „N-am cântat, am fredonat uşor o
melodie pentru aceşti tovarăşi de suferinţă" „Ce tovarăşi
de suferinţă?" izbucneşte deodată „Bibi" şi - întorcându-
se spre şeful de secţie, îi ordonă:„Cătuşele imediat!"
Pornind să le aducă, acesta din urmă, din uşă, îi spune lui
„Bibi": „A mai cântat încă unul" şi mă arată pe mine. Am
protestat imediat cu tărie, şi Nicu Sibiceanu, şeful camerei
a afirmat şi el că n-am cântat. M-a lăsat în pace; sosind
între timp, cătuşele, a început să le fixeze lui Bentoiu de
mâini. Acesta a protestat cu indignare împotriva
procedeului - nici în zilele de maximă teroare, la începutul
detenţiunii sau pe vremea lui „Gore", nu se aplicase o
asemenea pedeapsă - şi, exasperat, a spus, la un moment
dat: „Mai bine împuşcaţi-ne, nu ne mai chinuiţi atât".
Când 1-a scos din celulă pe Bentoiu, şeful de secţie a
repetat, pentru a treia oară: „A mai cântat încă unul,
arătându-mă, dar sublocotenentul n-a mai dat nici o
urmare insistenţei lui. Credeam că la ora nouă seara, când
clopotul suna „stingerea" - dormeam, de fapt, cu lumina
aprinsă - Bentoiu se va reîntoarce. Se face nouă, dar
prietenul nostru nu apare. în schimb, pe la zece, uşa
celulei e descuiată şi intră noul director, întunecat la faţă.
începe, aprig, o anchetă ca să stabilească: cine a cântat şi
ce s-a cântat. Majoritatea celor din celulă îi spun - ceea ce

713
era, de fapt, adevărat, - că nici n-au auzit măcar cântându-
se, necum să ştie ce anume. în ce mă priveşte, repet cu
energie că n-am cântat, iar despre Bentoiu spun că a
fredonat numai - n-a cântat - şi aşa de încet că
majoritatea colegilor nici nu l-au auzit. Cât despre
melodia fredonată, ea este o arie de operă. La aceste
cuvinte directorul începe o vehementă aprostrofa
colectivă, cerând ca să spunem adevărul; suntem oameni
culţi, oameni care am ocupat posturi de conducere; de ce
nu vrem să recunoaştem ce am făcut şi să spunem ce
anume s-a cântat. Ne uităm unul la altul nedumeriţi,
neînţelegând unde vrea să ajungă respectivul, când,
deodată, întorcându-se spre mine, îmi spune cu o voce de
procuror: „Degeaba negi, Bentoiu a recunoscut, chiar aici,
lângă uşă când era dus sus: aţi cântat amândoi Trăiască
regele!" Mă uit la el şi-mi dau seama că e procedeul clasic
utilizat la cabinetele de instrucţie: se spune unuia că
tovarăşul lui a mărturisit şi că, deci, c inutil să mai nege,
apoi se repetă manevra cu celălalt; dacă unul din doi e
mai slab de înger, cade în capcană şi mărturiseşte. De
data aceasta, nu aveam însă ce mărturisi: nu cântasem, în
realitate; cât despre imnul care ni se punea la socoteală,
nici vorbă nu fusese de el, deşi îl aveam în suflet amândoi.
Aşa încât mi-a fost foarte uşor să contest, cu toată tăria,
afirmaţia sa. Mi-aduc aminte că i-am spus, la un moment
dat: „Ne-aţi luat tot: libertatea, averea, slujba; ne-aţi

714
spulberat familia, nu ne-a mai rămas decât un singur
lucru: onoarea. Afirm, Domnule director, pe această
onoare că eu personal n-am cântat şi că Bentoiu a
fredonat numai o arie de operă, iar nu Trăiască regele".
Văzând că totuşi continuă să se uite cu îndoială, am
adăugat: „Iar dacă nici aceasta nu vă convinge, atunci nu-
mi rămâne decât să fac jurământul cel mai scump pe care-
1 pot face. Am trei copii..." în acest moment, m-a
întrerupt, spunându-mi: „Nu e nevoie; dar să ştii că am să
te pun faţă în faţă cu Bentoiu mâine dimineaţă, deoarece
el .1 recunoscut". „Este imposibil ca Aurelian Bentoiu să fi
recunoscut un asemenea lucru" i-am replicat eu „şi cer să
fiu pus faţă în faţă imediat, nu mâine". „Momentul am să-
1 hotărăsc eu", a conchis el şi a părăsii celula. N-a mai
fost, bineînţeles, nici vorbă de vreo confruntare. Bentoiu
s-a reîntors a doua zi dimineaţă, pe la şapte şi jumătate
Nc-a povestit cum l-au ţinut cu cătuşe, la „neagra", vreo
trei ceasuri, după care a fost dus în biroul directorului.
Acesta a pus să i se scoată cătuşele şi a început ancheta,
aplicând aceeaşi metodă pe care o folosise la noi, în celula
nr. 17. I-a spus şi lui că e inutil să mai nege, deoarece cu
am recunoscut faptul. „E imposibil ca profesorul Giurescu
să fi recunoscut un fapt inexistent", a replicat imediat
Bentoiu, cerând, şi el, cum cerusem şi eu, să fim puşi faţă
în faţă. Cu acest prilej, am aflat că directorul, în cursul
anchetei, m-a gratificat, în faţa prietenului meu, cu

715
calificativul de „bandit", la care Bentoiu i-a întors
cuvântul-„Nu e bandit, este un mare istoric al ţării
noastre". Aşteptam curioşi să vedem ce o să facă acum
directorul, după ce jucase tot acel teatru şi după cc, în
definitiv, ieşise înfrânt. A venit chiar a treia zi în celula
noastră şi liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a
inceput să completeze nişte fişe cu efectele cazone şi
particulare ce aveam asupra noastră. Nici un cuvânt, nici
o aluzie măcar la ceea ce se petrecuse cu treizeci şi şase
de ceasuri înainte.
Subdirector sau ajutor imediat al directorului n-a fost
până în primăvara anului 1955. Pe la finele lui martie sau
începutul lui aprilie a apărut un locotenent înalt, voinic,
plin la faţă, care aducea cu doctorul Ghiţescu, cumnatul
lui Victor Papacostea; de aceea l-am şi botezat
„Ghiţescu". Ca aspect şi comportament era mai degrabă
simpatic, deşi în celula noastră a început printr-o
observaţie nemeritată. Ne spusese de la prima vizită că
doreşte ca podelele celulei să fie curate. Şi noi doream
acelaşi lucru, dar în ultimele săptămâni avusesem atâta
treabă - eram echipa universală, făcând toate muncile - de
la curăţatul legumelor pentru bucătărie, la maturatul,
spălatul şi frccatul pardoselii în întreaga puşcărie, la trasul
apei, la pompă, până la transportul cărbunelui şi
legumelor pentru bucătărie şi la descărcatul sacilor şi al
lemnelor - încât nu ne mai rămânea literalmente timp să

716
mai îngrijim şi de celula noastră. Iar în două rânduri, când,
din proprie iniţiativă cerusem apă şi perie ca să spălăm
scândurile celulei, fuseserăm refuzaţi de şeful de secţie
sub cuvânt că sunt alte treburi mai grabnice de făcut.
Văzând dorinţa noului locotenent, am insistat ca să
obţinem cele necesare pentru spălat şi am izbutit, într-
adevăr, să spălăm podelele. Totuşi seara, la raport când a
venit respectivul n-a observat treaba făcută - realmente
ne dădusem toată silinţa, în special Nicu Sibiceanu şi
Gheorghe Strat munciseră din greu - şi a spus că podelele
nu sunt curate. O fi fost o idee fixă pe care o avea acest
locotenent - am observat că mai fiecare din personalul
închisorii avea câte o asemenea idee - o fi fost lumina
insuficientă, cert este că ne-a făcut observaţie; e drept,
fără răutate, dar ne-a făcut. în cursul săptămânilor
următoare n-am mai avut temei să ne plângem de el; s-a
purtat cumsecade. Cam cu o lună înainte de plecare, pe la
începutul lui iunie - sosise tocmai noul director - a venit
într-o dimineaţă în celulă şi ne-a arătat care sunt noile
dispoziţii regulamentare: nu avem voie să vorbim tare sau
să cântăm; nu avem voie să facem expuneri sau
conferinţe de nici un fel; trebuie vorbit în şoaptă şi numai
câte doi. Când intră cineva din personalul închisorii,
trebuie să ne întoarcem cu spatele spre el (sic!) şi cu faţa
spre fereastră; la raport, vom păstra aceeaşi poziţie; dacă
cineva are ceva de raportat, ridică mâna sus şi, după ce

717
ofiţerul de serviciu îi îngăduie, spune ce are de spus. în
cadrul aceloraşi inovaţii, trebuia să dormim toţi cu capul
spre fereastră, aşa încât faţa să poată fi văzută în orice
moment, în timpul somnului, de şeful de secţie ce
inspectează celula prin vizetă. Mâinile trebuie ţinute la
vedere peste pătură, iar nu dedesubt; raţiunea trebuie să
fi fost împiedicarea vreunei tentative de sinucidere; ca să
nu poată deţinutul să-şi taie, de pildă, venele de la mâini
cu vreun ciob de sticlă, în timpul nopţii.
Cei doi ofiţeri de serviciu, sublocotenenţi, au apărut în
vara lui 1954. într-o seară, pe când directorul venise la
raport, am zărit pe sală, în faţa uşii celulei, două chipuri
noi, necunoscute: erau viitorii ofiţeri de serviciu. în timp
ce Nicu Sibiceanu, şeful camerei, dădea raportul, Nicu
Cornăţeanu şi cu Victor Papacostea şi-au aruncat privirea
spre cei doi nou-veniţi; m-aş fi uitat şi eu dacă aş fi avut
ochelarii; fără ei, nu distingeam încă fizionomiile.
Observând curiozitatea colegilor mei şi enervat, probabil,
de faptul că nu aveau privirea îndreptată spre el, pe de
altă parte şi pentru a face impresie asupra noilor-veniţi,
spre a le arăta cum trebuia păstrată disciplina, directorul
are o izbucnire violentă, una din acele izbucniri care
arătau fondul firii lui şi, cu un răcnet ce contrasta izbitor
cu felul obişnuit în care primea raportul, le strigă: „Unde
te uiţi, bă?" (Când era iritat sau enervat, avea predilecţie

718
pentru „bă" sau „mă"). Cornăţeanu şi Papacostea nu ştiau
căruia din ei doi i s-a adresat, de fapt îi privea pe ambii.
De a doua zi chiar, nou-veniţii intră în funcţie;
avusesem şi până atunci „ofiţeri de serviciu", dar acest rol
îl jucaseră subofiţerii, cu rangul de plutonier sau chiar de
sergent; erau trei de toţi, fiecare făcând slujbă câte 12
ore; în timpul slujbei purtau, pe mâneca dreaptă, o
banderolă de postav roşu, cu inscripţia respectivă.
Unul din cei doi sublocotenenţi, foarte tânăr - cred că
n-avea 25 de ani - a fost botezat de Nicu Sibiceanu „Bibi",
deoarece aducea la chip cu Bibi Botez. Era brun, cu ochi
frumoşi, cu unghiile uşor violacee; mi-a făcut impresia că-i
ţigan sau că avea, în orice caz, sânge ţigănesc în vine. Se
pricepea la fierărie, la lucrul metalelor; încă un element
care îmi întărea bănuiala unei origini ţigăneşti. S-ar putea
însă şi să mă înşel, să nu fi avut o asemenea origine. La
început, s-a purtat convenabil; eram cu toţii de acord că e
de preferat colegului lui, până când şi-a dat în petic,
punându-i cătuşele lui Bentoiu pentru un fapt de minimă
importanţă; din ziua aceea, a devenit odios.
Cel de al doilea sublocotenent, mai vârstnic, aducea la
chip cu Raoul Bossy, ministrul nostru plenipotenţiar în
Italia; de aceea l-am botezat „Bossy". Avea ceva prefăcut,
iezuit, în felul de a se purta; în fond, era rău, şi ne căuta
permanent pricină. Zilele în care făcea de serviciu erau

719
zile mai grele decât celelalte; obişnuia să spioneze, venind
tiptil, până în dreptul uşii şi ridicând vizeta fară zgomot.
Dintre subofiţerii care au ţinut, mai înainte de venirea
celor doi sublocotenenţi, locul de „ofiţer de serviciu",
menţionez, în primul rând, pe cumnatul directorului, pe
aşa-zisul „pantomimist". Informaţia despre înrudirea lui
cu şeful instituţiei am căpătat-o de la unul din gardieni;
cum erau însă cumnaţi, dacă unul ţinea în căsătorie pe
sora celuilalt sau dacă ţineau două surori, nu ştiu.
în vârstă de circa treizeci-treizeci şi cinci de ani, de
statură medie, slab, vorbind puţin, suplinea prin gesturi şi
printr-o mimică sugestivă a feţei ceea ce nu voia să
exprime prin viu grai. De aici, porecla; de aici, şi cea de a
doua poreclă, „Mimetistul", întrebuinţată în special de
generalul Nae Marinescu. Nu-i plăcea să hotărască el; n-
avea apetitul autorităţii. Nu era un om rău; în cei cinci ani
cât am avut de a face împreună, nu l-am văzut, nici nu l-
am auzit înjurând sau bătând pe cineva. O singură dată a
trebuit să reacţioneze, să ia o decizie, să pedepsească, dar
numai fiindcă faptul i-a fost reclamat de santinelă; dacă ar
fi fost după el, probabil că nici atunci n-ar fi luat nici o
măsură, în fond, nu se prea dădea el în vânt pentru regim,
nici nu făcea exces de zel ca alţii care-şi închipuiau că, în
felul acesta, îşi iau gradele mai repede. De aceea,
probabil, nici n-a înaintat ca alţii; i-au luat mulţi înainte.
Poate şi faptul că-i plăcea să bea 1-a handicapat.

720
 Am constatat, de altfel, că mulţi din personalul
închisorii, începând cu directorul, continuând cu cumnatul
său şi isprăvind cu gardienii de rând, iubeau băutura.
Poate era şi un mijloc ca să-şi mai adoarmă conştiinţa, să-
şi adoarmă grijile, să nu se mai gândească, în special, la
ceea ce vor trebui să plătească pentru toate fărădelegile
înfăptuite cu concursul lor şi, uneori, chiar de ei.
Un alt ofiţer de serviciu, recrutat dintre subofiţeri, a
fost „Păsărilă". I-am zis aşa - naşul a fost tot Nicu
Sibiceanu - deoarece era lung, cel mai lung din tot
personalul închisorii. La început a servit

721
 ■MhIIIHMMIIIMIMMHIIIIMMImIhhIIIIIm
ca şef de secţie; am aflat că fusese şi la balamuc, dar
nu în calitate de paznic, ci de pacient. Avea o faţă
prelungă, smeadă, privirea cu luciri stranii; ţipa uneori de
credeai că e, într-adevăr, nebun. Altfel, judecând după
unele manifestări, erai înclinat să-1 consideri mai degrabă
un copil. Ii plăcea, de pildă, să se joace de-a trenul:
noaptea după ce suna stingerea,.câteodată însă şi în
timpul zilei, se lăsa pe vine, iar doi şefi de secţie îl apucau,
fiecare de câte o mână, şi-1 trăgeau de-a lungul sălii celei
mari, pe tabla ce acoperea ţevile groase ale caloriferului,
îngropate în podea. în timp ce-1 trăgeau, „Păsărilă" imita
zgomotul locomotivei şi şuieratul fluierului cu abur. După
aceea, lua o ţeava lungă de metal şi începea să sufle în ea,
scoţând sunete prelungi. Ştia să cânte şi din fluier, nu cine
ştie ce doar câteva modulaţiuni şi fragmente de melodii
simple. Avea simpatie faţă de Nicu Sibiceanu pe care-1
gratifica în diferite feluri, zicându-i în special
„Pantelimoane" şi „Şobolane"; se întorcea apoi către
vreun şef de secţie şi-i spunea admirativ: „Ăsta-i dat
dracului". De fapt, Nicu ştia, cu glumele lui şi cu
răspunsurile potrivite pe care le da, să dezarmeze
adeseori şi pe cei răi dintre şefii de secţie, ba să-i mai facă
să zâmbească. Avea prezenţă de spirit; ştia apoi un număr
imens de anecdote, de snoave, de vorbe de duh. Pe de
altă parte, era întotdeauna primul la treabă - e drept că

418 722
era şi cel mai tânăr şi cel mai voinic - şi aceasta impunea
personalului închisorii, învăţat să preţuiască, în primul
rând, munca fizică şi puterea muşchiulară.
Odată, pe la finele lui 1953, sau începutul lui 1954 -
mâncarea se îmbunătăţise - după ce ne-a servit
macaroane, „Păsărilă" 1-a întrebat pe Sibiceanu: „Mai
vrei?" „Aş mai vrea dar n-am în ce să pun; doar în capelă",
i-a răspuns acesta în glumă. „Iei în capelă?" „Iau" „Atunci
ţine" şi cu polonicul i-a umplut-o. A fost un haz şi un râs
nemaipomenit; multă vreme după aceea, „Păsărilă" îi
spunea: „Nu mai iei în capelă?" şi râdea în gura mare.
Acelaşi om înjura, însă, când îl apucau pandaliile, în chipul
cel mai trivial cu putinţă. Tot el a contribuit la scoaterea
noastră de la bucătărie prin faptul că a raportat
directorului o serie de discuţii şi diferende, cum a fost, de
pildă, discuţia'cu caracter politic între Romulus Pop şi
generalul Marinescu, întâmplată în primăvara lui 1953.
Al treilea ofiţer de serviciu, recrutat dintre subofiţeri,
a fost „Pantoponul"; numele caraghios, în fond, i s-a dat
fiindcă era şi el un fel de „pantomimist", dar mult mai
moderat. Mai tânăr decât celălalt, cu o faţă blondă, de
adolescent, se pare că avea o situaţie bună în partid sau
în comandamentul miliţiei, deoarece a obţinut două
grade, unul după altul, într-un interval foarte scurt, în
toamna lui 1953. Era cuviincios, chiar politicos; nu l-am

418 723
auzit nici pe el spunând vreo dată vreo vorbă grosolană
unui deţinut.
în ianuarie 1955, pe când eram în celula 60, izolat, am
fost chemat la magazia de efecte, în legătură cu
întocmirea unui inventar complet al lucrurilor ce
posedam; la întoarcere, fiind însoţit de „Pantopon", l-am
întrebat ce crede cu privire la deţinerea noastră, cât o să
mai dureze, când vom fi puşi în libertate. La care mi-a
răspuns: „Cât de curând, cât de curând; nu mai e mult".
Să fi ştiut ceva, pare puţin probabil: a fost mai degrabă o
formulă amabilă, de circumstanţă, aşa cum mai auzisem;
totuşi, o asemenea formulă era preferabilă tăcerii ostile
sau unei apostrofe jignitoare; („Vorba!" sau „Aici
rămâneţi până la sfârşitul vieţii!" sau „Unde să vă dea
drumul? Nu mai aveţi casă!").
La 1 iunie 1955, a fost ridicat din colectivul nostru, sub
cuvânt că trebuie trimis la spital, Dorel Dumitrescu, foarte
grav bolnav. La raportul care a urmat, şeful camerei a
anunţat numai nouă prezenţi, în loc de zece;
„Pantoponul", care era de serviciu, a avut un gest de
compătimire şi de neputinţă.
Dau aceste detalii, spre a arăta că gardienii de la
Sighet n-au fost cu toţii brute sau bestii, că s-au găsit
printre dânşii şi oameni de omenie, ba unii chiar de-a
dreptul prietenoşi, înţelegând durerea şi suferinţele
noastre şi încercând, în foarte strâmtele limite ale

418 724
atribuţi-unilor lor, să ni le îndulcească. Sistemul, în special
în primii trei ani, a fost bestial; oamenii, ca de obicei,
amestecaţi: unii, sceleraţi, alţii de omenie, majoritatea
neutri, cu toţii însă terorizaţi de o delaţiune, întotdeauna
posibilă, a camarazilor lor, şi uitându-se în toate părţile,
cu teamă, înainte de a scoate un cuvânt".
Neîncrederea tuturor în toţi, spionajul tuturor contra
tuturor, acestea erau principiile de bază în raporturile
dintre cei ce alcătuiau personalul închisorii. O atmosferă
de teroare nu numai în ceea ce priveşte pe deţinuţi, dar şi
pe gardieni. „Aici, în puşcărie, este cea mai mare
nemernicie", mi-a spus, într-o seară, în ianuarie 1951,
gardianul Gavril Pop din Vişeul de Sus, aducându-mi
porţia de lemne, „toţi tremurăm, nu numai
dumneavoastră, dar şi noi".

418 725
 Când am ajuns la Sighet, am găsit un plutonier
oacheş, „majurul", care era mai mare peste gardieni. El 1-
a ajutat pe director la inventarierea efectelor noastre
civile; cel puţin când am fost eu la magazie de am predat
efectele mele şi am primit pe cele cazone şi costumul în
dungi, el le-a luat în primire, în timp ce directorul scria.
Era un om potolit; se purta bine cu deţinuţii; n-a stat însă
mult în post, poate tocmai de aceea; peste câteva luni nu
l-am mai văzut.
Gardieni s-au perindat mulţi la Sighet, circa patruzeci;
nici unul n-a rămas însă de la început până la sfârşit, în
întreg intervalul de cinci ani şi două luni cât am stat în
această închisoare. Schimbări mai mari au avut loc în
toamna lui 1953, în noiembrie şi în toamna lui 1954,
începând din septembrie. Unii dintre dânşii au stat foarte
puţin: nu erau, se vede, buni, din cauza firii lor şi a felului
de a se purta, de o asemenea slujbă.
Ura împotriva noastră le era aţâţată sistematic, prin
şedinţe regulate, sâmbăta, apoi şi miercurea, şedinţe în
care se debitau tot felul de minciuni şi calomnii. Tot în
aceste şedinţe li se dădeau şi anumite cuvinte de ordine şi
formule pe care le regăseam, aproape aidoma, uneori
chiar aidoma, în gura multora dintre ei. Era o acţiune
sistematică de înrăire, alimentată continuu: eram
prezentaţi, la aceste şedinţe, ca „vampiri" care „am supt
sângele poporului", ca „bestii moşiereşti", ca

420
„exploatatori ai proletariatului", ca indivizi care făceam
„chefuri şi orgii cu şampanie" şi altele de acelaşi calibru.
Toate cuvintele puse între ghilimele le-am auzit, în
repetate rânduri, de la gardieni; erau săptămâni când le
auzeam de mai multe ori, ca nişte adevărate „lozinci" sau
„sloganuri". Mult haz s-a făcut în celula 17 când actorul
Ştefanescu-Goangă a fost apostrofat, într-o zi, de un
gardian „îndoctrinat", cu epitetul de „vampir care ai supt
sângele poporului". Era aşa de comică împerecherea între
două noţiuni: „Goangă" şi „vampir", încât am avut de ce
râde multă vreme.
Li se mai inculca apoi acestor gardieni dispreţul
pentru tot ce a fost pătură conducătoare în trecut; ea era
simbolul păcatelor, a incompetenţei şi a necinstei, în
opoziţie, bineînţeles, cu actuala pătură conducătoare*
(cea comunistă!), depozitara tuturor virtuţilor şi
cunoştinţelor.
Fiecare din aceşti gardieni a avut, ca orice om,
simpatiile şi antipatiile lui printre deţinuţi. Graţie acestui
fapt, am putut stabili unele contacte, am putut căpăta
unele informaţiuni şi, în epoca de lóamete, şi unele
suplimente de mâncare.
Sibiceanu izbutise să realizeze un maximum de
simpatie din partea gardienilor; de la unii din ei, cum a
fost „Aviatorul", a avut informaţii foarte preţioase, atât

420
asupra evenimentelor internaţionale cât şi asupra unor
împrejurări din ţară şi din închisoare.
Eu eram simpatizat de „Cireşică" şi de „Aviator".
Numele adevărat al celui dintâi era Ştefan Paşcu, de fel
din Ţigăneştii-Criş (Bihor). Mi-a dat chiar el aceste
referinţe, într-o zi din iarna 1951-1952, pe când eram
izolat în celula 21. M-a întrebat, cu acel prilej, dacă sunt
„părinte"; pentru el, unit fervent, maximum de situaţie
socială era să fii preot; când i-am spus că sunt profesor la
Universitate, am avut net impresia că l-am deziluzionat.
După toate probabilităţile, era în legătură cu preoţii uniţi
din închisoare, cărora le dădea, unele informaţii. Mă
simpatiza, de asemenea, Gavrilă Pop din Vişeul de Sus; el
singur mi-a spus numele şi locul de baştină, ceea ce era un
semn de mare încredere, deoarece le era strict interzis să
comunice identitatea lor deţinuţilor. Acesta îmi aducea,
din când în când, pe furiş, morcovi cruzi, "din pivniţă;
eram în perioada de foamete cronică; ,un asemenea dar
era foarte preţios şi prin vitaminele pe care le cuprindea,
vitamine de care eram aproape cu desăvârşire lipsiţi..
N-am putut afla, cu toate încercările făcute, numele
decât la o mică minoritate a gardienilor. în afară de cei
doi amintiţi mai sus, mi-a mai spus numele Pintea, unul
din gardienii pe care i-am găsit la sosirea noastră în
Sighet, la 7 mai 1950. Era fecior de ţăran ardelean bogat;
făcuse câteva clase de învăţământ mediu şi se simţea

420
prost în ipostaza de gardian de închisoare. Mi-a spus de
altfel că vrea să plece, să se întoarcă acasă sau să-şi
găsească o altă slujbă; asta nu-i convine.
Am mai aflat, dar nu din gura lor, ci graţie faptului că -
printr-o gravă inadvertenţă - erau strigaţi pe nume de unii
dintre colegii lor, „sicritatea" lui Boca - un gardian mic de
statură, uitându-se saşiu, â lui Arba - cel cu ochii de şarpe
- a lui Ionescu - tip de papugiu bucureştean, şi a lui Veress,
român cu nume unguresc. Tuturor celorlalţi le-am dat -
pentru a-i putea recunoaşte între noi - nume
convenţionale. Ne-am condus în această operaţiune, fie
de asemănarea cu persoane cunoscute, fie de profesia lor
anterioară, pe care o aflasem întâmplător, fie de unele
caracteristice somatice, ale vorbirii sau ale firii lor. în
sfârşit, unora li s-a dat numele prin iniţiale şi numere
ordine, iniţialele fiind iniţialele cuvintelor care exprimau
categoria morală, în care, după părerea noastră, intrau
respectivii. Astfel, am avut o serie mai marc de B (de la
bestiei) şi anume B.l, B.2, B.3, B.4; apoi o seric redusă de J
(de la javrăl) şi anume J.l şi J.2.
Voi înfăţişa, în paginile următoare, pe diferiţii gardieni
cu numele lor, reale sau convenţionale; voi da şi câteva
amănunte despre fiecare, fie din cele ce ştiu eu însumi, fie
din cc mi-au povestit colegii de suferinţă.
Pintea a fost unul din gardienii cei mai buni pe care i-
am avut. Om dc omenie, gata de glumă, avea o reală

420
simpatie pentru noi, deţinuţii. S-a interesat imediat cine
suntem, dc unde, din cc loc am venit şi ce slujbe am
ocupat mai înainte. Când venea cu tineta cu fasole, mă
întreba dacă vreau „mai subţire" sau „mai gros", adică
numai zeamă sau cu boabe. Aceasta, deoarece, unora - şi
am fost şi eu, mai târziu, în aceeaşi categoric - le făceau
rău boabele. Când mâncarea era vreo zeamă imundă, de
„călărabe" sau „brcasbc", adică de gulii sau de varză
fiartă, spunea, bătându-şi joc dc instituţie: „Aveţi o zupă
ce n-a văzut Parisul" şi se strâmba în chipul cel mai
elocvent cu putinţă. Alteori, boteza o asemenea supă
„ceai" şi nc invita: „Poftiţi la ceai". Dimineaţa, când venea
cu tineta cu apă caldă, având un vag miros de tei, striga,
tot ironic: „Hai la cofe", adică la cafea (pronunţată
săseşte). Mi-au spus colegii din colectivul 17 că seara,
între raport şi stingere, venea, uneori, lc împărţea ţigări şi
sta dc vorbă. în toamna lui 1950, a avut un concediu de o
lună; când s-a întors şi i-a văzut pe cei de la 17, le-a spus,
cu sinceră părere dc rău: „Credeam că nu vă mai găsesc
aici". îi plăcea şi lui Pintea să bea din când în când. Prin
octombrie, în primul an, l-am văzut o dată făcut „praf. A
deschis uşa celulei melc şi, clătinându-se uşor înainte şi
îndărăt, a dus mâna la chipiu şi, cu vocea încleiată, mi-a
spus : „Am onoarea. Ce mai faceţi?" Sosise tocmai
„tulburelul" în localitate şi îl gustase mai serios. Pe la

420
începutul anului 1951, Pintea a dispărut din închisoare, nu
l-am mai văzut.
Pe cât a fost dc treabă acesta, pe atât dc bestial s-a
arătat „B.l". Avea o faţă dg mongol - de aceea i s-a mai zis
şi „Mongolul", cu umerii obrazului proeminenţi şi cu un
ten bubos şi murdar. Nu facea baie - se vede - cu lunile
deoarece, când se apropia de tine, puţea de-ţi venea să
verşi. M-a bărbierit în două rânduri, făcându-mi numai i
restături; duhoarea era aşa de groaznică, încât uitam
aproape de sufe-11nţa rasului. Veşnic striga şi înjura:
„Crucile", „Dumnezeul" şi „Pastile" erau monedă curentă.
Când venea cu mâncarea sau deschidea uşa pentru a te
scoate la „plimbare" sau la closet, adăuga invariabil:
„Mişcă mai repede!" şi cu un aşa ton încât era o dublă
insultă. Sc vedea, din tot ce spunea şi facea, o ură tenace
împotriva noastră. Rar am văzut om mai câinos, mai
îndârjit ca acesta.
Tot din aceeaşi categoric făcea parte şi Arba. Mergea
crăcănat -avea picioarele arcuite ca la călăreţi; ochii îi
erau dc şarpe, cu o lucire metalică, rece. Nu putea
pronunţa corect pe „doi"; când striga pe şeful de secţie de
pe ultimul etaj, spunea întotdeauna „duoi", apăsând aşa
de mult pe „u" adaos, încât era dc ajuns să auzi acest
singur cuvânt ca să fii sigur că acel care 1-a pronunţat este
Arba. Am aliat de la colegi că, pe vremea noastră, fusese
condamnat la câţiva ani de muncă silnică-se pare cinci -

420
pentru crimă: ucisese un jandarm. Comuniştii îl scoseseră
din închisoare şi-1 făcuseră gardian; bineînţeles că le era
devotat. înjura şi el ca şi B.l şi avea o plăcere sadică să
chinuiască şi să umilească pe deţinuţi. Punea, dc pildă, să
se spele podelele sălii şi ale culoarelor dc câte trei ori la
rând, sub cuvânt că lucrul n-a fost bine făcut. în primăvara
lui 1951 eram bolnav dc gălbcnarc, o formă destul dc
gravă: m-a ţinut trei luni dc zile. într-o după-amiază, în
plină boală, galben peste tot dc parcă eram vopsit cu
şofran, fusesem scos în curtea mare şi stam pe o buturugă
la soare, cu gardianul lângă mine. Vine Arba, se aşează pe
nişte lemne şi, privindu-mă, îmi spune: „Ştii că din boala
asta poţi să mori". E lesne de închipuit câtă plăcere mi-a
făcut această reflecţie. M-am mărginit să-i răspund:
„Mulţumesc pentru încurajarea dumitale". Gardianul care
mă păzea s-a uitat şi el lung la Arba care, simţindu-se, sc
vede, prost, a adăugat: „N-am spus-o dinadins pentru
dumneata, dar ştii - şi a repetat - sc poate muri din asta".
După care, s-a sculat şi a plecat. Ce suflet trebuia să aibă
individul ca să spună unui bolnav asemenea cuvinte! Până
şi gardianul a fost dezgustat; dându-şi capela pe ceafă, mi-
a spus încet, printre dinţi: „Dă-1 în p... mă-sii de păcătos!"
Tot acest Arba, în iunie 1950, a deschis odată uşa celulei
în momentul când mă dădeam jos de pe pat: mă suisem
ca să mă uit pe fereastră, deoarece în curte se plimba un
grup de deţinuţi şi voisem să ştiu cine sunt. Auzind însă

420
zgomot pc sală, m-am dat repede jos. Individul nu era
sigur dacă m-am uitat sau nu, aşa încât a început prin a
mă întreba: „Te-ai uitat pe fereastră?" Am negat fiindcă
avusesem de gând să mă uit, dar nu ajunsesem la
realizarea gândului. Ştiam, pe de altă parte, din spusele
celor care fuseseră închişi înainte că de îndată ce
recunoşti că ai comis uri fapt, sau ai avut intenţia lui,
pedeapsa e inevitabilă. „Hai la «neagra»!" mi-a zis Arba şi
a şi pornit spre celula de la primul etaj. Pe când suiam
scările, m-a întrebat a doua oară; am negat din nou.
Ajunşi în faţa „negrei", mi-a pus pentru a treia oară
aceeaşi întrebare, dar a adăugat: „Dacă recunoşti nu-ţi fac
nimic, dacă nu recunoşti, atunci te bag la «neagra» şi aici
ai să stai în pielea goală, până mâine dimineaţă". Eram
tocmai în perioada primă, de dezlănţuire a urii, de patimă,
când pedepsele de toate felurile curgeau gârlă, când
«neagra» funcţiona aproape în permanenţă. Văzând că
tac, a insistat: „Recunoaşte şi nu ţi se va întâmpla nimic,
ţi-o spun eu". Am avut slăbiciunea - ca să nu zic naivitatea
- să-1 cred; nu avusesem până atunci de furcă cu el î*>
asemenea împrejurare; am recunoscut deci că am avut
intenţia să ma uit şi că, în acest scop, mă suisem pe pat;
auzind însă zgomot pe sală, m-am dat repede jos, tocmai
în momentul când el deschidea uşa. „Va să zică recunoşti
că ai vrut să te uiţi; intră la «neagra»". Am intrat deci
dezbrăcat în oribila celulă şi am făcut constatarea că au

420
dreptate franţuzii când recomandă, în penal: „N'avouez
jamais!" (Nu recunoaşte niciodată!) Peste două ore, a
apărut ofiţerul de serviciu -plutonierul oacheş, „majurul"
cum îi spunea Pintea - şi m-a scos de la «neagra». Pe când
mă îmbrăcam m-a întrebat de ce am fost pedepsit. I-am
povestit toată tărăşenia; când am isprăvit a scuipat
printre dinţi şi mi-a spus consolator: „Dă-1 în p... mă-sii!"
O săptămână după aceea, Arba a vrut să mă provoace să
mă uit pe fereastră. O echipă tăia lemne în curtea mare -
o reperasem de dimineaţă: era echipa Cornăţeanu -când,
deodată, observ, în dreapta geamului, afară, o mână care-
mi face semn. Faptul era aşa de extraordinar - santinela
de pe mirador observa doar orice mişcare a celor din
curte - încât nu trebuia să fii prea ager ca să-ţi dai seama
că e un act de provocaţiune şi încă unul naiv. Bineînţeles,
nu m-am mişcat de la locul meu, de pe pat, ba chiar mi-a
venit să râd văeând la ce mijloace recurge individul.
Gestul s-a repetat de trei-patru ori, cu acelaşi rezultat.
Enervat de faptul că nu mă mişcasem, în cele din urmă a
renunţat, spunând însă unui coleg al său: „Al dracului, nu
vrea să se uite". După vorbă mi-am dat seama că era
Arba. De atunci înainte ştiind că mă urmăreşte, eram
foarte precaut ori de câte ori acest gardian era de
serviciu. Trebuie să adaug că acelaşi om, prin august, pe
când mă plimbam prin curtea mică unde erau plantate
pătlăgele roşii şi cartofi, a venit spre mirie şi m-a

420
îndemnat să iau două pătlăgele; dădeau tocmai în copt şi
constituiau pentru noi, care de mai bine de trei luni nu
mai văzusem un fruct sau o legumă proaspătă, o mare
delicatesă. De mai multe ori cerusem la raport - de faţă
fiind şi Arba - asemenea legume şi fructe, dar căpătasem
numai răspunsul stereotip: „Nu se poate: nu sunteţi
programaţi cu astfel de alimente". Insistasem invocând, în
special, lipsa vitaminelor, aşa încât toţi şefii de secţie mă
cunoşteau acum fiind „Ăla cu vitaminele". Ar fi fost
natural, deci ca la îndemnul lui Arba să iau îndată cele
două pătlăgele; am ezitat totuşi, temându-mă să nu-mi
monteze totuşi ceva, să nu mă atragă în vreo cursă; ştiam
doar ce-i poate pielea. Văzând că nu mă mişc, m-a
îndemnat din nou şi în cele din urmă a luat chiar el două
bucăţi şi mi le-a întins. O fi fost părere de rău pentru ce-
mi făcuse mai înainte, sau dorinţa de a avea altfel de
raporturi - de când cu „neagra" mă uitam fix în ochii lui
ori de câte ori ne întâlneam, fără să scot vreun cuvânt - nu
ştiu, nu-mi pot da seama precis. Sunt înclinat însă să cred
justă mai curând cea de-a doua explicaţie. Căci am
observat în mai multe rânduri, gardienilor nu le plăcea să-
i fixezi insistent, şi mai ales, să uneşti acest fel de a-i privi
cu tăcerea. „Ce te uiţi aşa la mine?" era cuvântul lor
obişnuit într-o asemenea împrejurare. „Nu te mai uita
aşa!" Li se părea că văd în privirea noastră nu numai
reproş dar şi, probabil, ameninţare.

420
 Boca era de statură potrivită spre mică şi se uita saşiu.
Extrem de vanitos, avea o excelentă părere despre el şi
talentele lui. Credea, de pildă, că se pricepe să repare
diferite instalaţii, robinete etc. în realitate, pe ce punea
mâna strica. Un robinet pe care îl „repara" Boca nu mai
curgea deloc sau de-abia mai ţârâia. Umbla cu un ciocan
la el şi începea să dea în obiectul sau instalaţia pe care
voia s-o'dreagă până când o strica de tot. Dar tocmai
fiindcă era vanitos, puteai să obţii de la el unele lucruri -
în special suplimente de mâncare - dacă apelai la această
latură a firii lui. Făcea, de asemenea, mare caz de
autoritatea pe care o avea sau, mai bine zis, credea că o
are. îi plăcea să-şi exercite această autoritate, să dea
ordine, să facă pe importantul. într-o zi, pe la finele lui
mai sau începutul lui iunie 1950, Dinu Brătianu fusese
scos

420
 !!J||)!!|!|!II!I|III||!II!I!JI!|I|II|II!!(||!II!IIIW
în curtea cea mare la aer; fiind bolnav şi neputând să
se plimbe, i se dăduse un scaun să şadă; scaunul era chiar
în dreptul ferestrei melc, adică aproape de unghiul pe
care îl făcea corpul principal al clădirii cu aripa din
dreapta. Boca, de serviciu în ziua aceea, se apropie de
Dinu şi-1 întreabă: „Mă cunoşti pe mine?" „Nu te cunosc",
îi răspunde acesta. „Adu-ţi bine aminte când făceai
vânătoare pe lângă Bucureşti." Nu, nu te cunosc", repetă
Dinu. „Eu eram băiet mic, printre hăitaşi", continuă Boca,
„şi te ştiu de atunci". Văzând că nu-i răspunde nimic,
schimbă întrebarea: „Ei, da acum de ce nu mai vânezi?
Sau nu mai poţi?" „Acum sunt închis şi nu am puşcă", i-a
răspuns bătrânul, ca să scape de el. „Lasă că ai vânat
destul, Acum să mai vâneze şi alţii", a încheiat Boca. Am
auzit această conversaţie foarte clar, cred că afirmaţia
gardianului de a fi fost printre hăitaşii de la Ciornuleasa
sau Tâncăbeşti, unde obişnuia să vâneze Dinu, e o pură
invenţie, o minciună.. In realitate, Boca, ardelean după
vorbă, voise numai să-şi dea importanţă şi, în acelaşi
timp, să-1 zgândăre pe bătrân.
Am avut de-a face cu acest individ la vreo lună după
sosirea la Sighet. Ni se dăduseră tocmai „tinete" şi trebuia
să le deşertăm, în fiecare dimineaţă, la closet. Operaţia se
făcea pe rând, începând cu celula din capăt, dinspre ieşire
şi isprăvind cu cea dinspre fundul sălii mari. Celula mea,

426 737
nr. 21, era antepenúltima, a treia din coadă. Ducându-mă
cu tineta s-o vărs, am văzut baltă pe pardoseala de ciment
în jurul deschizăturii circulare. Fusese făcută de
predecesorii mei, din care unii, în vârstă sau, poate
bolnavi, n-aveau puterea necesară ca să ridice tineta şi s-o
verse cum trebuie, o parte de lichid vărsându-se astfel pe
de lături. Boca, apărând în uşă în momentul când clăteam
tineta cu apă curată, începe să strige: „Ai făcut baltă pe
jos; am să te pun s-o ştergi cu limba". Mă uit la el şi-i spun
liniştit: „N-am vărsat pe jos nici o picătură". „Ba ai vărsat,
te-am văzut eu." „N-ai văzut dumneata nimic - îi replic eu
- deoarece în momentul când ai apărut în uşă, eu
isprăvisem şi-mi clăteam tineta." „Şterge imediat tot ce e
pe jos; lună şi bec să fie, că altfel e de rău", continuă el,
fară să mai insiste asupra chestiei autorului. „Lună şi bec"
era expresia favorită a gardienilor; li se părea, probabil, că
numai vechea „lună" nu e de ajuns, adăugaseră deci pe
contemporanul „bec" (becul electric!), făcând din el un alt
simbol al curăţeniei, iar din cei doi termeni alăturaţi
superlativul în materie. „N-am cu ce şterge", îi răspund eu
şi, de fapt, n-aveam nimic. „Cu capela", ţipă Boca. „Cu
capela nu şterg, deoarece se strică şi n-o mai pot pune pe
cap." „Ştergi sau nu", ţipă el din nou şi face doi paşi spre
mine. „N-am făcut eu balta; totuşi, ca să nu se spună că
am refuzat să execut un ordin, voi şterge dacă mi se dă o
mătură." Refuzul de a executa un ordin era socotit o

426 738
gravă infracţiune şi - fusesem prevenit - se pedepsea
aspru. Era în capul lor ideea că nu execuţi numai ca să-i
înfrunţi, ca să-ţi exprimi în felul acesta dispreţul şi asta-i
scotea din fire, îi transforma în fiare. „Nu e mătură" - erau
de fapt trei, dar puse în alt loc, la etajul întâi - şi-mi zvârli
o zdreanţă cât palma: „Şterge cu asta". A trebuit să şterg,
înmuind cârpa în urină şi storcând-o deasupra gaurei
circulare. Operaţia a durat circa cinci minute; era pe cât
de scârboasă pe atât de neigienică. Când am isprăvit, s-a
apropiat, s-a uitat şi mi-a spus: „Nu c bine; şterge din
nou". Luasem tot lichidul, dar bestia, iritată că îl
contrazisesem şi că nu voisem să mă supun imediat
ordinului, ci discutasem şi mai ales discutasem cu
argumente, hotărâse să mă „frece". „Nu mai e nimic", i-
am replicat eu, „am luat tot lichidul". „Şterge şi nu
discuta; altfel te pun să freci până diseară." „Voi raporta
domnului director", i-am spus eu, „această bătaie de joc".
„Poţi să raportezi, ce, crezi că o să-ţi dea ţie dreptate? Tot
mie o să-mi dea; şterge şi să nu mai scoţi o vorbă, Pastele
şi Dumnezeul mă-tii!" „Voi raporta şi pentru înjurătură",
am continuat eu, şi în acelaşi timp, am început să frec din
nou. Am mai frecat încă timp de cinci minute, fară însă ca
să mai pot lua ceva, numai ca o corvoadă; după care
bestia mi-a azvârlit din uşă: „Mişcă în cameră". Mi-am
luat tineta şi tară să mă pot spăla pe mâini - „lasă că ai să
te speli în cameră!" - am pornit. Seara, am raportat noului

426 739
şef de secţie, care lua în primire - era Pintea - şi am
adăugat că vreau să ies şi la raport la domnul director.
„Am să-i comunic", mi-a răspuns el şi mi-a închis uşa.
Peste vreo jumătate de ceas a apărut din nou - de data
asta era singur - şi făcând un pas în celulă mi-a spus încet:
„Boca ăsta e un păcătos; aşa face; să nu pui la inimă". „Iar
directorul, să ştii - a continuat el - n-o să-ţi dea dreptate;
se teme şi el să nu-1 spuie altul; aici se mănâncă ca şerpii,
unul pe altul. I-am mulţumit şi mi-am dat seama că are
dreptate. Orice-ai fi reclamat, direcţia n-avea să fie
niciodată, cel puţin pe faţă, de partea ta. Viitorul apropiat
mi-a arătat că dacă un gardian era omenos, se purta bine
cu deţinuţii, apoi nu rămânea mult la Sighet. Afară de
cazul când ştia să se prefacă,
UIllIlIlIllIlJltJlllllIllllIIlIlIllJlIIIIliJlJIIItlIfltlIIlMII
•«^«■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■HMIlllllllOTIMIHW
W ■ttlilIiltlilIIIIItlIKItlMIflIItlIII.MIIIIIIMIIIIIIItlMtlII
să dea impresia că e aspru, prin vorbe tari spuse în
prezenţa celorlalţi, rămânând, apoi, ca atunci când era
singur, iară martori, să fie cumsecade şi chiar îndatoritor.
Prefăcătoria, simulaţia, e încă una din caracteristicile
sistemului; oamenii spun ceea ce nu cred, afişează opinii
şi sentimente pe care nu le au, pe care în forul lor interior
le contestă sau chiar le dispreţuiesc.
„Habsburgul" fusese numit aşa, deoarece avea un
chip germanic, blond, cu trăsături fine. Era ungur sau

426 740
poate ungur corcit cu sas sau şvab. Vorbea foarte bine
ungureşte şi prost româneşte, cu un accent care îl trăda
numaidecât. Cam rahitic, avea un mers caracteristic; când
umbla pe sală, îl cunoşteam numai după câlcătură, fără să
fi rostit vreun cuvânt. Ca temperament, era iute; îi plăcea
să se facă treaba repede, chiar foarte repede, fară
considerare la efortul deţinutului, la vârsta sau starea de
boală a acestuia. Când vedea că un lucru nu se face în
ritmul dorit de el, îl apucau pandaliile; începea să tremure
şi să ţipe, uneori să lovească şi să înjure; avea adevărate
accese de isterie. Şi el, ca şi Boca, era extrem de vanitos;
el era centrul universului; în jurul lui trebuia să se
învârtească totul. „Chind dau eu ordin, nici Cristos nu
poate să schimbe la el"; ce ofiţer de serviciu, ce director,
şeful de secţie - adică el! - este totul! îi plăcea grozav să
isprăvească el primul, din tustrei şefii de secţie, orice
treabă: şi tinetele şi curăţenia şi împărţitul mâncării. Când
transportam tinetele cu mâncare, la prânz sau seara, ne
spunea confidenţial: „Aduceţi la mine entei!", venind, din
cauza aceasta, uneori,.în conflict cu colegii lui. Cu
Sibiceanu era în relaţii bune; cu Papacostea, lungă vreme,
în relaţii rele.
Odată, pe când transportam nişte greutăţi jos, în beci,
1-a împins pe scară, cu violenţă, şi 1-a înjurat; când
Papacostea, care nu se simţea bine, a protestat şi i-a spus
că putea să-1 omoare, „Habsburgul" i-a răspuns: „Şi ce

428 741
dacă ai se mori? Un bandit mai puţin". Asemenea cali-
ficative erau lucru curent când se înfuria şi, din păcate, se
înfuria des şi uşor, din te miri ce. Făcea zel, sperând să
avanseze mai repede; a fost, desigur, foarte mortificat
când a văzut că alţii îi iau înainte şi el rămâne „bun în
grad". în cele din urmă a înaintat şi el, o dată cu grosul. Ii
plăceka şi lui să chinuiască oamenii, să-i pună să facă
muncă degeaba, de corvoadă.
Odată, ne pusese, echipa-jde la bucătărie, şă spălăm
culoarul; isprăvisem tocmai treaba, când şi-a adus aminte,
că trebuie curăţaţi de praf, cu peria, şi pereţii şi tavanul
culoarului, i-am curăţat; praful a căzut evident pe podea şi
a trebuit s-o spălăm din nou. Când a fost gata, a constatat
că trebuie şterse ţevile de calorifer de pe culoar şi uşile cu
cârpa udă; le-am curăţat; dar tot umblând în sus şi-n jos
pe lângă ţevi şi uşi, podeaua s-a murdărit din nou, din
cauza bocancilor uzi. Nu cine ştie ce; dar nu mai era „lună
şi bec". Rezultatul: a treia spălare a podelei.
Câteodată îi căşuna că sunt prea mulţi în echipa de
curăţenie, şi atunci treaba pe care trebuiau, de pildă, s-o
facă şase oameni, o făceau numai doi sau chiar unul
singur. Era şi refractar la orice sugestie: i se părea că a
admite un sfat sau o indicaţie de la unul dintre deţinuţi ar
fi o „capitio diminutio"; „Ce? el ştia mai bine".
Cea mai mare umilinţă, pe care nu mi-o pot ierta nici
acum, am suferit-o împreună cu toţi colegii din colectivul

428 742
13, atunci când „Habsburgul" ne-a obligat să stăm în
genunchi. Era într-o după-amiază din vara lui 1954, îndată
după masă. Se isprăvise prânzul şi individul era ocupat să
„dea la apă" - după expresia aşa de elegantă a gardienilor
- pe deţinuţii de la etajul doi. Noi, în celula noastră de la
parter, stam de vorbă unii cu alţii, nu mai tare, nici mai
încet ca de obicei; din întâmplare, eu şi cu al doilea,
vecinul meu de pat, nu vorbeam. Santinela, care probabil
şi ea voia să se releve, să dea dovadă de „vigilenţă", bate
în fier ca să vie şeful de secţie. Când „Habsburgul" o
întreabă de sus, de la etaj, care-i pricina: „Ce-i baiul", el îi
răspunde că jos, la parter se vorbeşte tare şi-i arată celula
noastră. Furios că a fost deranjat din treabă şi că trebuie
să coboare două etaje şi apoi să le suie din nou, vine cu o
falcă în cer şi cu una în pământ la noi şi începe să strige:
„Pentru ce vorbiţi tare?" Şeful camerei îi spune că nu s-a
vorbit nici mai tare nici mai încet ca de obicei, ceea ce îl
înfurie şi mai mult: „Santinela spus la mine, " - zbieră el -
„că aţi vorbit tare. Drept pedeapsă, o să staţi toţi în
genunchi". Protestăm cu toţii împotriva unei asemenea
sancţiuni şi nemeritată şi umilitoare. Nu vrea să ştie însă
de nimic; e Dunăre de turbat; congestionat, cu ochii scoşi
din cap, ne ameninţă: „Dache, peste trei minute chind me
întorc, nu ve găsesc în genunchi, apoi vai de voi ce o se
păţiţi!" Şi iese trântind uşa. Ne sfătuim ce e de făcut;
Sibiceanu şi cu mine suntem de părere să nu ne supunem;

428 743
generalul Nae Marinescu spune însă că e mai bine să nu
te pui cu nebunul şi se lasă în genunchi primul, creând
astfel curentul.

428 744
 Mi-aduc aminte că, într-o altă împrejurare, Miluţă
Romaşcanu fusese obligat să stea în genunchi de acelaşi
„Habsburg"; crezusem atunci că e un act din iniţiativa lui,
deşi individul ne afirmase că nu el, ci altul mai mare a dat
ordinul. Nu pusesem temei pe această afirmaţie, am
constatat ulterior că totuşi era aşa şi că, de fapt,
directorul dăduse zisul ordin. Prin urmare, e foarte
probabil ca, şi de data asta, pedeapsa să vină tot de la
unul mai mare. Mă uit la ceilalţi: sunt în genunchi; ne
aşezăm şi noi, Sibiceanu şi cu mine. Peste vreo zece
minute bestia vine, ridică pedeapsa şi începe să discute ca
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. „Aşa sunteţi voi, vorbiţi
tare" şi începe să spună că el de aceea s-a supărat fiindcă
l-am făcut să coboare de la etaj şi „se întrerupe munca la
el". Pe când vorbeşte nu prea tare, normal, fierul santi-
nelei răsună din nou. „Ce vrei?" îl întreabă „Habsburgul",
ieşind la el, în curte. „Se vorbeşte iarăşi tare" şi arată din
nou celula noastră. „Lase, la dracu, eu eram acolo" şi se
întoarse mofluz. Ne-a fost uşor, prin însăşi acest fapt, să-i
arătăm că tot aşa s-a întâmplat şi prima dată, deci că
eram fără vină, dar pedeapsa se consumase. Am
reclamat, e adevărat, după aceea, locotenentului cu
securitatea, lui „Martel", dar am impresia că
„Habsburgul" n-a fost pedepsit, cel puţin noi n-am aflat
sau nu nc-am putut da seama de vreo pedeapsă. A stat - e
drept -câtva timp de serviciu „la poartă", adică fară să fie

745
în contact direct cu deţinuţii, dar apoi, la finele lui
ianuarie, a apărut din nou în serviciul secţiilor. De altfel, şi
„poarta" facea parte tot din slujba normală, fiecare
gardian trecea şi pe acolo, când îi venea rândul.
Acelaşi om, după ce-i trecea furia şi mai ales când
avea sentimentul că depăşise măsura sau fusese nedrept,
era capabil şi de gesturi contrarii, de omenie. Nu o dată a
venit cu suplimente masive de mâncare; ne-am trezit, de
pildă, într-o zi cu el că ne aduce nu mai puţin de o
jumătate de găleată de mâncare cu carne, apro.ape toată
cantitatea numai bucăţele; am avut atunci ce pune
deoparte pentru două zile; Sibiceanu şi Cornăţeanu care
erau, incontestabil, cei mai serioşi combatanţi, cu pofta
de mâncare cea mai mare, au făcut, cu acel prilej, un
depozit impunător. Iar Miluţă Romaşcanu, prea sătul fiind
şi nevrând să makpună deoparte, a regretat adeseori apoi
acel supliment .gigantic de „tocăniţă".
Am mai aflat despre „Habsburg" - chiar de la el - că
era căsătorit, avea doi copii şi că fusese mai înainte
chelner într-un restaurant.
Vorbea şi de servitoarea pe care a angajat-o nevesti-
sii, dar poate că, \ anitos şi plăcându-i să se laude, asta
era o simplă invenţie; se pare că salariul unui gardian cu
familie nu permitea angajarea unei servitoare.
Pe când eram la bucătărie, s-a întâmplat într-o zi ca,
pe culoar, doi din echipa noastră să se întâlnească cu doi

746
dintre preoţi, care aveau treabă la baie. Asemenea
coliziuni, contravenind „secretului", erau foarte neplăcute
pentru gardienii de serviciu, constituind una din cele mai
grave culpe pentru ei. In ziua aceea era de serviciu tocmai
„Habsburgul". Când a văzut catastrofa - el era de vină că
nu-şi luase măsuri de precauţie, asigurându-se că preoţii
nu vor ieşi din baie - a ţipat la ai noştri să lase capul în jos
- ca să nu-i vadă, chipurile, pe „băieţi" - şi să intre imediat
în bucătărie. Dumitru Nistor - unul din cei doi ai echipei
noastre - care, din principiu, nu voia să asculte
numaidecât injoncţiunile gardienilor - în special îl plictisea
când i se spunea să „mişte" mai repede - nu şi-a grăbit
pasul, nici n-a aplecat capul. „Habsburgul", văzându-1, s-a
repezit ca din puşcă la el şi, apucându-1 de spate, i-a făcut
vânt pc uşa bucătăriei, zicând: „Uke la el, cum umble cu
capul în sus ca un curve vopsite!". Multă vreme s-a râs de
această explozie; lui Nistor o bună bucată i s-a spus şi
spus „Mareşalul Cur-wei-wop". De ce „Mareşalul"? Asta,
vorba lui Kipling, e o altă poveste.
„Pithecantropus erectus" a fost, fără îndoială, unul
din cei mai bestiali gardieni din câţi am avut la Sighct,
dacă nu cel mai bestial. Alcoolic înveterat, cu un cap de
degenerat, mai mult mârâind decât vorbind, când îl
vedeai pentru prima dată aveai impresia unui „Minus-
habens", de aceea şi porecla lui, poreclă pe care i-a dat-o
nu numai colectivul 17 dar şi un altul. Bea aşa de mult,

747
sau era aşa de intoxicat cu alcool încât adormea pe unde
se nimerea. L-am găsit odată dormind, înfăşurat în şubă,
pe scara cea mare, de piatră; capul îi era pe. una din
trepte, iar picioarele cu cinci trepte mai jos. Când vorbea,
cam pe nas şi scoţând alene cuvintele, parcă tot era
adormit, constatai că individul nu e prost şi că, uneori, nu-
i lipseşte nici humorul. Am aflat, din gura lui, că fusese
trimis, în vremea lui Antonescu, în Germania, pentru
muncă în fabrici. Nimerise tocmai la Hamburg şi asistase
la câteva bombardamente. „Când vedeam că vin, mă
trăgeam sub o salcie, lângă un buncher. Auzeai deodată:
„Buum... P... mă-sii, se facea totul praf..." Era căsătorit şi
avea doi copii „Ăl mai mic c dat în mă-sa de deştept.
Seamănă cu mine", adăuga apoi, după câteva secunde,
„Pithecantropus". Era lacom, lua din mâncarea, atât de
puţină în vremea aceea, a deţinuţilor. Tăia cu briceagul,
iară ruşine, din porţiile de pâine şi din marmeladă;
câteodată lua porţia de marmeladă cu totul. L-am văzut,
nu o dată, şi eu şi colegii mei, făcând această trebuşoară.
într-o zi vine la bucătărie şi-i spune lui Sibiceanu: „Nicule,
am să-ţi dau un raport: lipseşte marmeladă". „Nu s-a
ajuns vreo porţie, domnule şef?" răspunde acesta, mai
mult din politeţe, ca să zică ceva, deoarece ştia sigur că
porţiile fuseseră toate; doar el singur le tăiase. „Ce o
porţie, şapte; mă înţelegi?" replică individul. „Nu se poate
domnule şef, erau toate", îi spune Sibiceanu. „Da!

748
Toate?" şi a plecat fără să mai insiste; în ziua aceea, unii
dintre deţinuţi au rămas, cu siguranţă fără minuscula
porţie de marmeladă: 40 de grame o dată la două zile,
deci douăzeci de grame pe zi.
Pe la începutul lui martie 1952, într-o după-masă,
eram la cazan, cu prietenul Cornăţeanu; de serviciu, pe
secţie, „Pithecantropul". Vine la noi să-şi aprindă, cu
jeratic, o ţigaretă şi, din una în alta, ne spune că el nu e
om rău, că el nu pedepseşte. Nu-1 cunoşteam încă, nu
ştiam ce-i poate osul; eram de puţină vreme la bucătărie,
el de asemenea, nu venise de mult la Sighet, în slujba de
gardian. Peste câteva zile, Cornăţeanu, fiind din nou la
cazan, pregătind mâncarea, gustă o bucăţică de zgârci, ca
să vadă dacă e fiert. în momentul acela intră în bucătărie
individul. „Mănânci carne, ai?" îi spune acesta şi, fară să
mai aştepte răspunsul, adaugă: „Hai la «neagra»!"
Degeaba i-a explicat Cornăţeanu că e de datoria
cazangiului să guste mâncarea, să vadă dacă e făcută şi
potrivită din sare, bestia n-a vrut să audă nimic. Probabil
că era şi beat. „Va să zică, mănânci carne", îi spune din
nou la uşa «negrei» şi, deodată, îi dă o palmă zdravănă.
Lovitura a fost aşa de puternică încât am auzit-o şi noi, de
la bucătărie. Şi, imediat după aceea, am auzit strigătele lui
Cornăţeanu care cerea „ajutor". Reacţia prietenului meu,
normală! 1-a impresionat, se vede, pe „Pithecantrop"; n-a

749
mai dat a doua palmă şi, după ce 1-a închis în celulă, a
coborât.
în după-amiaza zilei de 24 aprilie 1953, eram în
camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate
- cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui
Gheorghe Brătianu. Fusese scos la „plimbare" şi, din ceea
ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie
care-1 supraveghea, cu faimosul „Pithecantrop". „Ce cauţi
acolo?", răsună vocea acestuia din urmă, „unde ţi-am
spus eu să te duci?". „Aici mi-aţi spus", răspunde
Gheorghe Brătianu; se părea că umblă după o unealtă,
vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii; nu
vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai. „Aici, hai?"
replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură
surdă de pumn. „Pastele şi Dumnezeul mă-tii; lasă că am
să-ţi arăt cu ţie!" „Mişcă sus", spune tot „Pithecantropul",
după câteva secunde. Pe când erau sus, pe pasarela de la
etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data
asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu
violenţă şi o nouă serie de înjurături şi calificative triviale.
Asta*a fost picătura care a făcut să se verse paharul; în
cursul nopţii - noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 -
Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi vinele gâtului.
„Luvaţi" avea chip de turcoman sau calmuc, cu ochii
bridaţi, uşor oblici şi cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Era
voinic, spătos, bine legat; slujba la închisoare îi priia, căci,

750
în timp ce alţi gardieni slăbeau de ajungeau pielea şi osul -
aşa „Pantomimistul", de pildă - el se îngraşă de nu-şi mai
încăpea în piele. Nu era român; poate ucrainean, corcit cu
ceva sânge tătăresc, poate chiar tătar sau calmuc. Vorbea
bine ruseşte şi prost româneşte: nu putea pronunţa pe v
la începutul cuvintelor; de aceia spunea „oi" în loc de
„voi", „iu" în loc de „viu", „ai" în loc de „vai". Când se
supăra şi voia să ameninţe, spunea: „iu la oi şi ai de oi"
(„Viu la voi şi vai de voi!") Alteori, când dădea ceva, vreun
aliment global şi urma să ni-1 împărţim între noi, zicea:
„Daţi la oi" („Daţi la voi"); când voia să facem un lucru
mai iute, zicea de asemenea „Daţi la oi mai repede". Aşa
încât îi rămăsese numele „Daţi la oi". în schimb, adăuga
un v la mijlocul cuvântului, între două vocale; astfel
„luaţi" devenea în gura lui „luvaţi". Şi „Luvaţi" i-au zis ai
noştri; acesta era numele lui de căpetenie. „Daţi la oi"
venind în rândul al doilea. Era omul regulamentului; dacă
îi spunea un superior să facă ceva, putea fi sigur că va
executa întocmai; timpul ienicerului care execută ordinul.
Foarte respectuos, plecat chiar, umil faţă de superiorii lui.
Chiar faţă de cel mai mic, caporalul, şi gata să facă zel spre
a auzi o vorbă bună sau o apreciere favorabilă din gura
lor. „Haide mai iute, n-auzi, a zis domnu' caporal" şi era
gata să facă drepţi, să lipească cu zgomot călcâiele la orice
vorbă a acestuia. Foarte sărac -poate că avea familie grea
- sau foarte cărpănos. Strângea mucurile de

751
 ţigară de pe jos, de pe sală şi culoare, făcând astfel o
concurenţă neloiala alor noştri care n-aveau altă
posibilitate să fumeze. Avea o oarecare greutate la
socotit; într-o zi când am cântărit cartofii în pivniţă, i-am
făcut noi calculul la urmă şi a rămas tare mulţumit: „E
bine la oi!" Era şi rău când i se părea că cineva nu execută
destul de repede un ordin sau că i-1 discută, opunând un
argument; i se părea -cu complexul dc inferioritate pe
care-1 avea - că întârzierea sau discuţia e din pricină că
respectivul nu-1 ia în serios sau îşi bate chiar joc de el;
atunci devenea crud.
Intr-o zi, pe când eram în celula 17 întinşi pe pat, a
intrat şi ne-a spus să mergem la bucătărie. Dumitru Nistor
a întârziat un moment şi când „Luvaţi" i-a făcut
observaţie, de ce stă pc pat, i-a răspuns că ni s-a dat voie
să stăm întinşi. „Aşa răspunzi la tine! Bine, rămâi aici!"
Am aflat pe urmă, după ce ne-am întors la treabă, că

434
individul îl pusese, drept pedeapsă, să stea timp de o
jumătate de ceas pe vine, cu mâinile întinse înainte şi fără
să aibă voie a se sprijini, fie şi numai o clipă, pe pat.
Această poziţie, căreia noi îi ziceam „dropia", devenea
după câteva minute obositoare, iar după un sfert de oră,
de-a dreptul chinuitoare. Nistor a trecut printr-o grea
încercare în ziua aceea; când l-am văzut, la întoarcere, era
congestionat şi-1 durea capul; suferind de artritism, de
aterioscleroză, putea să aibă o criză. Pentru ca să fie sigur
că execută corect pedeapsa, că nu se sprijină de pat,
„Luvaţi" îl observa prin vizetă cam la două-trei minute o
dată sau deschidea de-a dreptul uşa, spunându-i: „învăţ
eu minte la tine să răspunzi". Când m-am întors în
februarie 1955, din izolare, iarăşi în colectivul 17, colegii
mi-au povestit că, în timpul absenţei mele, „Luvaţi"
controla celulele, după stingere, să vadă dacă deţinuţii
dorm. Când găsea pe vreunul că sta cu ochii deschişi,
atunci îi striga prin vizetă, energic: „Chide ochii la tine,
când dau eu orrrdin!" Dacă avea un cât de mic interes,
ştia să fie şi politicos, chiar amabil.
Pe vremea când se creşteau doi porci în puşcărie şi
când purceii de la scroafa se împărţeau între gardienii cu
familie - „Luvaţi" era în această categorie -, Miluţă
Romaşcanu avea, între alte activităţi, şi aceea de a duce
de mâncare acestor pensionari. Lucrul îi convenea,
deoarece avea putinţa, ducând găleata cu resturi sau cu

434
apă, să facă mai multe drumuri pe zi pe sala principală şi
pe culoarul bucătăriei, deci să adune şi eventuale mucuri
de ţigară zvârlite, mucuri extrem de valoroase pentru un
fumător inveterat ca el. De câte ori îl vedea cu găleata,
„Luvaţi" se bucura; bineînţeles, îi dădea „liber", adică voia
de a circula pe sală ori de câte ori o cerea; iar dacă se ivea
vreo controversă asupra felului cum trebuie alimentaţi
porcii, spunea, zâmbind binevoitor spre Miluţă: „Asta ştie
la el; ăsta căpitan".
„Frizerul" n-a fost din capul locului la Sighet; a venit
peste câteva luni; e unul din foarte puţinii care s-a
menţinut, până la urmă, până în iulie 1955, fiind om de
încredere al partidului; a avut şi faţă de noi o atitudine, în
genere, convenabilă. Era înalt, cam tras la faţă şi se uita
niţel saşiu. Ardelean de fel, fusese prizonier câţiva ani, în
Uniunea Sovietică, de unde se întorsese comunist. îmi
spunea că a dus-o foarte greu la început, în prizonierat:
lucra în mină, muncă grea, istovitoare; ajunsese^ din
cauza hranei insuficiente şi a oboselii, la ceva sub cincizeci
de kilograme. Pe urmă s-au mai îndreptat lucrurile. Ştia să
bărbierească şi să tundă; de aceea, a fost frizerul puşcăriei
mai bine de trei ani de zile; în acelaşi timp, făcea şi pe
groparul, noaptea, când trebuiau îngropaţi morţii, pe
malul Izei. Avea, adeseori, un aer trist, chinuit, parcă îl
apăsa ceva; poate era viziunea celor pieriţi în închisoare,
care-i trecuseră toţi prin mână.

434
 Când am fost bolnav de gălbenare, în primăvara lui
1951 şi ajunsesem pielea şi osul, mi-a spus, în opoziţie cu
Arba, cuvinte de încurajare, mi-a povestit de un caz de
gălbenare grav, pe care îl ştia, şi care se făcuse bine cu
nişte leacuri băbeşti; mi-a turnat, în două rânduri, spirt în
cap: „îţi face bine asta", a zis, adăugând însă imediat: „Să
nu spui altuia cumva că ţi-am dat spirt".
Când noi, cei din colectivul 18, aveam vreo sugestie de
făcut sau vroiam să se ia vreo măsură, vorbeam cu el mai
întâi. Ii arătam cum stă lucrul, îi înşiram argumentele şi,
adeseori obţineam un rezultat. Nu bătea, nici nu înjura,
câteodată; însă, probabil în urma vreunei şedinţe în care
fusesem copios criticaţi, făcea câte o aluzie ironică la
„domnii miniştri". O singură dată l-am văzut iritat, chiar
furios; în vara lui 1953, într-o perioadă de strânsoare,
când 1-a pus pc Miluţă Romaşcanu să facă „broasca" de
vreo trei sute de ori.
Pe la sfârşitul anului 1953 sau începutul lui 1954, n-a
mai fost bărbier, fiind înlocuit în această atribuţie de
„Ciripică". De atunci, i-am zis „Exul". Făcea serviciul acum
de şef de secţie, înlocuindu-1, în timpul unei scurte
absenţe, pc noul bărbier, mi-a spus că ar fi putut şi

434
 el, ca atâţia alţii, să urmeze o şcoală şi să iasă ofiţer.
„Da, n-am vrut, e mai bine în vremurile astea să fii mai
mic!" Cu câteva zile înainte de eliberare, în prima sau a
doua zi a lui iulie, unul din noi arătându-i cât e de mult de
când suntem închişi, fără vreo ştire de acasă, „Exul" a
avut un cuvânt care ne-a impresionat: „lasă că o să fie şi
bine". Felul mai ales în care a rostit acest cuvânt, cu
căldură, şi surâsul care 1-a însoţit, ne-a dat impresia că nu
e unul din cuvintele de circumstanţă de mângâiere, pe
care le mai auzisem de atâtea ori. Se adăuga faptul că, de
aproape trei luni, lucra sus, la etajul întâi, o comisie
numeroasă de anchetă. Impresia a fost justă: la 5 iulie, ni
se aducea la cunoştinţă, la o seamă dintre noi, că s-a
isprăvit cu Sighetul, că ni s-a fixat domiciliul obligatoriu la
Măzăreni (raionul Brăila, regiunea Galaţi), că deci vom
putea vedea familiile, iar ceilalţi erau transportaţi la
Bucureşti, la Malmaison, de unde erau apoi şi ei, după
puţin timp, puşi în libertate.
„Aviatorul" era înalt, bine făcut, cu o faţă care-ţi
inspira simpatie din primul moment. Probabil, din vechiul
regat, din Muntenia, judecând după vorbă. înainte de a
intra în miliţie, fusese în aviaţie; le-a arătat celor din
colectivul 18 un vechi carnet de aviator; le-a povestit că
avusese, îndată după război, posibilitatea să se angajeze
în aviaţia americană; ezitase atunci; acum îi părea rău că
n-o făcuse. Când se angajase în miliţie, nu credea că o să

436
ajungă paznic lâ închisoare; dacă ar fi ştiut, nu se mai
angaja. Era clar că meseria de temnicer nu-i plăcea; de
altfel ne-a spus-o lămurit într-o după-amiază, pe când
eram în curte, la tăiat de lemne. Tot atunci ne-a dat unele
amănunte despre o ispravă a sa, din timpul lui Antonescu,
prin 1941 sau 1942. Nu devenise încă aviator; îşi făcea
serviciul militar în munţii Buzăului, ca grănicer, aproape
de noua frontieră ungară. într-o zi, patrulând, a dat peste
o patrulă de soldaţi unguri care, rătăcindu-se, trecuseră
pe teritoriul nostru. I-a somat să se oprească, i-a arestat şi
i-a dus apoi la post. Făcându-se o înţelegere între noi şi
unguri, prinşii au fost trimişi îndărăt; chiar el i-a însoţit
până într-un oraş din Ardeal unde i-a predat autorităţilor
maghiare. Nu-i putea suferi pe unguri şi pe evrei; ne-a
spus-o, fară să se sfiască, tot atunci, în curte, când tăiam
lemne.
Acest gardian a cunoscut la Sighct o văduvă cu copii,
cu oarecare stare; avea casă în oraş şi pământ. S-a
căsătorit cu ea şi, la anul, aveau un copil, un băiat. Era
foarte mândru de băiatul lui şi ne spunea că e voinic; la u
moment dat, când se îmbolnăvise de urechi - avea o
uşoară scurgere - 1-a întrebat pe generalul medic Nae
Marincscu ce să-i facă şi acesta i-a indicat tratamentul
necesar; peste câteva zile, ne-a anunţat, vesel, că băiatul
s-a făcut bine.

436
 Acest „Aviator" a fost cel mai eficient pentru noi
dintre toţi gardienii Sighetului. Ne dădea - prin Sibiceanu -
ştiri şi informaţii; ne comunica ce scriu gazetele şi ce se
aude la Radio. în timpul războiului din Coreea, ne spunea
cum merg operaţiunile; într-o zi, în urma unor
bombardamente americane distrugătoare, împotriva
cărora protestaseră ziarele şi radioul comunist,
„Aviatorul" ne-a transmis ştirea că, în ţară, comuniştii
sunt îngrijoraţi - „le ţâţâie curul" - după expresia lui, să nu
se întâmple şi la noi aşa ceva, să nu se întindă războiul şi
pe aici.
De câte ori putea, ne da suplimente de mâncare;
odată a venit cu o pâine neagră, porţia lui - gardienii
primeau pâinea, carnea şi o serie de alte alimente de la
închisoare, pentru ei şi familiile lor - şi ne-a dat s-o
împărţim între noi, cei de la bucătărie; altă dată nc-a adus
cireşe; fumătorilor le dădea ţigări sau le lăsa, pe marginea
cazanului sau a mesei câte o ţigară aprinsă, din care
trăsese numai un fum, două.
Pe când eram singur, în celula 21, mi-a adus, în două
rânduri, lapte; îi rămăsese puţin de la cei bolnavi care
erau la regim, şi mi 1-a dat mie; nu reprezenta marc lucru,
sub raportul alimentaţiei, dar gestul, ca şi toate celelalte
asemănătoare, vorbea de la sine.
Tot acest „Aviator" ne-a atras atenţia să ne ferim de
delatori. Din nefericire au fost şi la Sighct, ca şi în celelalte

436
închisori, deţinuţi care s-au pretat la acest rol mârşav de a
informa direcţia asupra colegilor lor, asupra a ceea ce
spuneau sau făceau aceştia. Li se dăduse, probabil, a
înţelege sau li se făcuseră, poate, chiar promisiuni
formale acestor nenorociţi că, în schimbul informaţiilor pc
care le vor da, vor obţine mai repede eliberare sau alte
avantaje.
La început, n-am vrut să cred că au acceptat tovarăşi
de ai noştri de suferinţă să joace un asemenea rol; un fost
ministru sau un fost mare ostaş să fie capabil de o
asemenea ticăloşie? Pc urmă, a trebuit să convin şi eu că
există totuşi asemenea exemplare, am văzut şi
consecinţele ce au urmat - sub raportul întăririi
„secretului" şi tăierii oricărei posibilităţi de informare prin
fereastră, prin uşă - din această incalificabilă treabă. Din
momentul când ne-a atras atenţia asupra delatorilor,
„Aviatorul" a devenit mai circumspect, mai rezervat; a
continuat să nc dea unele informaţii, dar ne spunea
mereu să ne ferim de o anumită persoană, deoarece
raportează totul la birou. I-am dat, bineînţeles, toate
asigurările; dar aveam o strângere de inimă, un sentiment
extrem de penibil când ne gândeam la reflecţiile pe care
trebuie să le facă acest om simplu, fără cultură, dar onest
şi cu suflet, asupra caracterului unor foşti demnitari ai
statului.

436
 „Cireşică" era cel mai mic de statură dintre toţi
gardienii închisorii. De talia unui copil dc 12-13 ani, având
şi o faţă rotundă, rumenă, de copil, fusese botezat
„Cireşică". De fapt, îl chema Ştefan Paşcu şi era de fel din
comuna Ţigăneşti-Criş, din Bihor, mi-a spus-o el însuşi pe
când eram izolat în celula 21. Unit, avea o deosebită
consideraţie pentru preoţii uniţi cărora cred că le dădea
informaţii din afară. De asemenea, avea un deosebit
respect pentru Iuliu Maniu.
într-o zi, pe când rămăsese într-o tinetă puţină
mâncare, pe fund -era o mâncare mai bună - şi îl
întrebasem dacă trebuie să o las la etajul întâi, unde era
el de serviciu, sau s-o duc jos la bucătărie, mi-a spus: „Las-
o aici, am să mai dau la celula asta", şi mi-a arătat celula
unde era închis Maniu. „Lui Iuliu Maniu?" l-am întrebat
eu, ştiind cine era locatarul celulei: „Da", mi-a răspuns
„Cireşică" - „cl e tatăl nostru" şi a dus degetul în dreptul
buzelor, în semn dc tăcere.
Era incapabil să spuic vreo vorbă mai aspră sau să
suduie. Din când în când, pentru a nu da dc bănuit sau
pentru a nu fi luat la ochi, ca clement slab sau incapabil,
mai striga şi el: „Mişcă mai repede", dar, în acelaşi timp,
îmi făcea cu ochiul, adică: nu te potrivi! Când îl întrebam
de noutăţi, ne răspundea întotdeauna: „Merge bine,
merge bine" sau „Lasă că e bine! O să scăpaţi", dar ştiri
precise nu ne dădea, cel puţin nouă, celor din colectivul

436
17. Am impresia că - în opoziţie cu „Aviatorul" - nici nu se
prea pricepea el în chestii dc politică internaţională.
Era un haz să-1 vezi pe „Cireşică", înalt de-o şchioapă,
cu nişte cizmuliţe mititele, încălţând picioare de pitic, cum
făcea pe importantul: dirija circulaţia pe săli, dădea din
mâini, se afera, mai îngroşa vocea şi, întorcându-se spre
noi, când nu-1 vedea nimeni, se strâmba expresiv sau ne
facea cu ochiul.
Ne-a lăsat amintirea cea bună; pe la finele lui 1953,
dacă memoria nu mă înşală, a dispărut. O fi fost şi cl
victima vreunei delaţiuni sau,
Iară asta, a sfârşit prin a nu mai inspira încredere
stăpânirii? Nu ştiu, destul că nu l-am mai văzut.
Gavrilă Pop din Vişeul de Sus, Maramureş, era un
tânăr bine lacut, frumos, cu o bărbie rotundă şi cu o voce
plăcută. Cânta adeseori doine şi cântece de lume, cântece
de dor; în noaptea de ajun, în 1950, a cântat lângă uşa
celulei mele colinde. L-am ascultat, profund mişcat şi
dimineaţa când mi-a deschis uşa, i-am mulţumit. I s-au
luminat ochii. „Va să zică le-aţi auzit; n-aţi dormit!" „Le-
am auzit pe toate" -i-am răspuns eu - „mi-ai adus aminte
de serile de ajun din libertate". De atunci, ori de câte ori
avea prilejul, stătea în dreptul celulei mele şi cânta sau
fredona, cu voce groasă. Tot el, în timpul iernii primului
an (1950-1951), când n-a funcţionat caloriferul şi a trebuit
să ne încălzim cu nişte sobe de tuci sau tablă, îmi aducea

436
o porţie de lemne ceva mai marc în loc de şase bucăţi,
şapte. Când i-am arătat că nu ni sc dau deloc fructe şi
aproape deloc legume verzi - când şi când foarte arare
câte o ceapă - mi-a adus, din pivniţă, morcovi cruzi. Mi s-a
părut o rară delicatesă. De câte ori îl întrebam, ce s-aude,
îmi răspundea, ca şi „Cireşică", „merge bine"; de altfel,
nici cl nu părea că se interesează prea de aproape de
politica internaţională.
Gavrilă Pop este cel cc mi-a spus că „aici, în puşcărie, c
cea mai mare nemernicie". în 1951, a dispărut, nu l-am
mai văzut: probabil nu fusese socotit potrivit pentru
climatul dc la Sighct.
„Bălăccscu" a fost numit aşa pentru că aducea la chip
şi la statură cu Bebe Bălăccscu de la Banca Naţională:
înalt, cu faţa prelungă, slab. Nu ştiu dacă era român sau
nu; mi-a făcut impresia mai degrabă că ar fi. Vorbea cu
oarecare dificultate, dar construcţiile, accentul şi lexicul
erau corecte. O dată, l-am auzit pronunţând numele
Budapestei după felul unguresc: Budopeşi, dar faptul s-ar
putea explica prin împrejurarea că o sumă de ardeleni, în
special aceia din părţile dc miazănoapte şi apus, pronunţă
aşa acest nume.
Calm şi corect, foarte adeseori prevenitor, a fost unul
din gardienii cei mai de treabă; păcat că nu l-am avut
decât în ultimul an. Pc când eram izolat, la camera 60, în
timpul bolii, se interesa mereu de cum îmi merge şi mă

436
întreba regulat, dimineaţa, dacă nu vreau supliment.
Când i-am spus că sunt închis de aproape cinci ani şi că
timp de peste doi ani am stat singur în celulă, a avut un
gest de surpriză, aproape de spaimă. Niciodată nu se
adresa vreunui deţinut decât la persoana a doua plural.
Totul în comportamentul acestui om arăta o distincţie
nativă, un soi ales.
„Soacra" a fost, de asemenea, un gardian de treabă,
cu toată porecla care poate predispune defavorabil. I s-a
zis aşa, fiindcă, formal, avea mai totdeauna câte o
observaţie de făcut, era cam cică-litor. N-o făcea cu
răutate însă, cu dispreţ sau ironic, ca alţii: în fond, era un
suflet bun, înţelegător. Vorbea cu un glas potolit, uneori
aproape rugător: „Hai întâia (adică secţia!), întâia", cam
cu tonul cu care supraveghetoarea, la un internat de fete,
îşi îndeamnă pupilele.
Bătrânicios şi gălbejit la chip, se vede că avusese o
copilărie şi tinereţe necăjită. Ţinea la curăţenie; inspecta
lung podelele şi începea să întrebe: „De când n-aţi spălat?
Apoi, să faceţi bine să spălaţi", totul cu un ton egal, blând.
Şi el, ca şi „Bălăcescu" a venit în ultima perioadă a
deţinerii; în primele zile, Victor Papacostea, ca să ne facă
o farsă, a spus că ştie precis că-i evreu şi că ne
simpatizează, deoarece crede că printre noi sunt doi
coreligionari ai săi. Gluma a prins şi, când „Soacra" era de
serviciu, în momentul când se deschidea uşa, auzeai, ca

436
din întâmplare, pe unul din colectiv interpelând pe altul:
„Ascultă, Goldenberg, ai grijă de gamelă" sau te miri ce;
esenţial era să se audă numele - acesta sau altul - cu
rezonanţă specială. După câteva zile, Victor m-a prevenit
că-i o simplă farsă; chestia a mai durat însă aproape o
lună de zile, până să se dumirească toţi asupra realităţii.
„Ghiţulescu" semăna cu inginerul Ghiţulescu de la
„Mica"; de aceea a fost botezat aşa. înalt, voinic, bine
făcut, brun, era ungur de neam. Vorbea ungureşte în mod
obişnuit, chiar în serviciu, când găsea un alt gardian care
să ştie această limbă. Ştia şi româneşte, corect, dar cu un
anumit accent şi cu unele expresii care-i trădau originea
etnică. Poate să fi fost din secuime, deoarece se pricepea
bine la tăiat şi despicat lemne; lucrase, se vede, în
pădurile de acolo; se poate să fi fost însă şi din
Maramureş.
Voluntar, când era supărat sau iritat, strângea din
falei ca să se stăpânească. îl urmărea pe Papacostea,
susţinând că nu-i bolnav de inimă - cum afirma acesta - şi
că se preface numai ca să nu muncească. Odată, în curte,
pe când lucram, mi-a spus că el este, în realitate, bolnav
de inimă şi totuşi lucrează ca gardian douăsprezece orc pe
zi; i-am spus că şi în materie de boală, nu se compară
omul în libertate cu cel din puşcărie.
„Ghiţulescu" este acela care, prin rcclamaţia sa, a
determinat incidentul cu cătuşele. Impresia unor colegi

436
din colectiv a fost că individul a vrut să se răzbune şi că
fredonarea ariei de către Bentoiu i-a oferit pretextul bine
venit. Cu vreo jumătate de ceas mai înainte, la cererea lui
Aurelian Bentoiu, mare amator de istorie românească,
povestisem, ea urmare la o serie de expuneri anterioare,
campania din 1330 şi insistasem pe temeiul documentelor
contemporane, în special a povestirii clin Chronicom
pictum, asupra bătăliei „zise de la Posada". Arătasem cum
ungurii au suferit aici o înfrângere zdrobitoare, care a dat
putinţă lui Basarab cel Mare, întemeietorul statului
muntean, să devină independent. Această strălucită
biruinţă românească a provocat din partea lui Bentoiu, o
manifestaţie de adâncă satisfacţie, însoţită de o expresie
puţin agreabilă la adresa ungurilor. Sus-amintiţii colegi
susţineau că ..Ghiţulescu", de serviciu în ziua aceea, ar fi
ascultat la uşă expunerea mea şi expresia lui Bentoiu, că
ar fi fost iritat în calitatea lui de ungur şi că, nevrând să
intervină direct şi imediat, a căutat şi a găsit un pretext
pentru ca să-şi satisfacă dorinţa de răzbunare. Aşa s-ar
explica şi insistenţa lui de a mă implica şi pc mine,
susţinând că şi eu am cântat, nu numai Bentoiu. S-ar
putea admite, eventual, o asemenea explicaţie. Trebuie
totuşi observat că „Ghiţulescu" n-avea nevoie să caute un
pretext ci putea foarte bine să raporteze că am dat
dovadă, amândoi de şovinism şi că am căutat să aţâţăm
duşmănia între români şi unguri. N-ar fi fost, în definitiv

436
prima minciună debitată dc gardieni în închisoare. Căci
nici nu mă gândisem, nici eu, nici prietenul meu, la
asemenea lucruri. Mai degrabă, gestul gardianului trebuie
explicat prin dorinţa lui de a se remarca, de a da dovadă
de vigilenţă, de a câştiga -ambiţios cum era - încă un grad.
Cu câteva zile înainte ni se comunicase că este interzis
cântatul şi individul a crezut că poate semnala direcţiei un
caz flagrant dc încălcare a acestei dispoziţii. Că voia să se
releve cu orice preţ rezultă şi din felul în care aplica, ad
litteram, dispoziţia noului director cu privire la
supravegherea prin vizetă a deţinuţilor din celule: mergea
necontenit, ziua ca şi noaptea, după cum era de serviciu,
de-a lungul celulelor şi, tot la două minute o dată, ridica
vizeta şi inspecta. Făcută timp de douăsprezece ore în şir,
această treabă devenea extenuantă. Şi totuşi
„Ghiţulescu" o executa cu o precizie de robot.
„Nazone", numit aşa din cauza nasului extraordinar ca
mărime , i curbură - cel mai mare nas din închisoare -
egala aproape în înălţime pe „Păsărilă". Avea un ten
vânăt, care adăuga încă o notă caracteristică figurii sale.
îi plăcea să vorbească „fără perdea"; am auzit, într-o
noapte dc insomnie, o întreagă conversaţie între el şi
Boca, de curând însurat. Boccaccio ar fi putut găsi, în
această conversaţie, un material bogat şi savuros.
Nu ezita uneori să lovească pe deţinuţi: el e unul din
cei patru gardieni care m-au bătut în miez de noapte, pe

436
când eram singur în celula 21. Am auzit că a bătut şi pe
alţii. Pe de altă parte, avea gesturi în sens contrar. în
câteva rânduri, în toamna lui 1950, mi-a adus câte o
bucată de mămăligă supliment şi o ascunsese sub pernă
ca să nu observe vreun alt gardian, în cazul când ar
deschide uşa celulei. Când îi spuneam, în aceeaşi vreme,
că nu mai am nici o ştire de la ai mei -ceea ce mă deprima
mult - şi că nu văd un sfârşit apropiat deţinerii noastre,
îmi spunea întotdeauna: „Aici, în puşcărie, trebuie să ai
coraj; dacă n-ai coraj, te duci; şi ăl care ar fi condamnat la
moarte, tot trebuie să aibă coraj, că nu se ştie până la
urmă..."
La început de tot, pe la sfârşitul lui iunie sau începutul
lui iulie 1950, m-a întrebat de nume, dacă nu mă cheamă
Georgescu şi dacă nu-s profesor. Am avut impresia că era
pus să se intereseze de mine de cineva din localitate.
Ofiţerii de securitate: La început „Mutul": un
sublocotenent - cu faţa li vidă-vânătă; avea obiceiul să
spună că şi el suferă de boalele de care spuneai că suferi
tu („Şi eu!").
„Tebeceul": mai mic de statură şi rău. Acesta a căutat
spioni printre noi şi, până la urmă, i-a găsit; al treilea
ofiţer de securitate a fost „Gorila" sau „Gore": un
degenerat fizic. Sub el s-a introdus „broasca" şi „dropia",
iar „neagra" şi-a cunoscut maximum dc aplicare, în
noiembrie 1953 a apărut al patrulea ofiţer dc securitate:

767
„Martel", locotenent major, cu trei stele (De aici porecla
„Martcl,,!). în timp ce predecesorii săi fuseseră numai
sublocotenenţi. El a strâns şurubul „secretului", aşa ca să
nu mai putem comunica unii cu alţii, nici să mai avem
vreo ştire din afară şi, în general, a reuşit. Metoda sa:
„Suaviter in modo, fortiter in re". Conversaţiile
individuale cu noi, în birou; conversaţiile colective, în
celule: ultimele conversaţii, semnificative (mai 1955).
Ultimul ofiţer de securitate a fost iar un sublocotenent,
ţigănos şi cu o privire piezişă, îngrijorătoare. El ne-a luat
amprentele digitale.

768
 re—t <ţpf±t-

un

769
 siw.c.
m
ÂI1

770
 '! 'TTIMPUMMMIMIIPPP

Inspecţiile şi anchetele

<v£w$«.^x- / . -----------r /

771
 în aceşti 5 ani şi 2 luni, am avut o serie întreagă de
inspecţii şi anchete. Inspecţiile erau administrative, iar
anchetele mai mult formale, cu excepţia a vreo trei din
ele şi, în special, a ultimei care a fost cea mai de seamă,
durând trei luni şi, privind şi fondul, nu numai
forma.
în 1955, aceste inspecţii s-au succedat la scurt
interval, apărând pentru prima oară şi procurorul care a
întrebat insistent dacă avem să-i facem vreo comunicare
confidenţială, ancheta privind valuta şi metalele
preţioase, precum şi bijuteriile; ancheta privind relaţiile
cu străinătatea şi legaţiile străine. Am fost întrebaţi de
vreo 13-14 ori cine sunt părinţii, fraţii şi surorile, ce avere
avem etc.

V.
 ol

773
 D

CURTeA MARC

774
 Penitenciarul din Sighet: curtea interioară cu
miradorul. Foto Octavian Roske, în 1991 după desfiinţarea
închisorii.

446 775
 „Neagra "

La etajul I şi al II-lea era câte o „neagră" (celula 39,

ultima pe stânga, la etajul I; celula 69, la etajul al doilea).
Eu am stat de şapte ori singur şi o dată cu colegii din
colectivul 18. Aici a răcit Cămărăşescu; aici a stat Aurelian
Bentoiu cu cătuşele la mâini, în luna lui iunie 1955, aici a
stat Mihalache câteva luni, cu tineta care se schimba
numai o dată pe săptămână.
în 1953, după ameliorarea mâncării, s-a desfiinţat
„neagra". Totuşi, în iunie 1955, a fost dus acolo Bentoiu.
Mai era şi „sura": o cameră la etajul doi care n-avea
fereastră directă, ci o mică fereastră sus care da pe culoar,
aşa încât primea puţină lumină. Aici a stat închis Ilie Lazăr
luni de zile. Avea o faţă emaciată, palidă, cu ochi care
luceau ca la un bolnav cu temperatură mare.
Se agăţa de barele ferestruicii şi ne întreba sau ne
comunica ştiri.
Alte pedepse. în afară de „neagra", mai erau şi alte
pedepse: „broasca", „dropia", statul în genunchi,
suprimarea mâncării sau reducerea ei la una sau mai
multe mese. Apoi bătaia care s-a practicat adesea, în
primii ani. Au fost bătuţi V. Slăvescu, Sever Dan, I. Lupaş,
M. Romaşcanu, A. Bentoiu, Victor Papacostea, C.
Zamfirescu şi mulţi alţii.

446 776
 Comunicaţiile şi informaţiile înăuntrul închisorii
N-aveam voie să citim nimic (nici cărţi, nici reviste sau
jurnale); nici o comunicaţie cu familia; n-am avut toc,
creion şi hârtie; nimic care să poată facilita contactul cu
exteriorul sau cu codeţinuţii din Sighet.
Totuşi, am putut stabili acest contact întâi cu
codeţinuţii, apoi, prin unii din aceştia, chiar cu exteriorul.
Cu codeţinuţii am stabilit contactul prin fereastră sau
prin uşă, în timpul plimbărilor din curte sau a lucrului şi în
timpul curăţeniei pe săli. Cum procedam eu: legătura cu
Cornăţeanu, cu Sibiceanu, Victor Papacostea, Nistor, Aug.
Filip, Zamfirescu etc. prin fereastră. Legătura prin uşă cu
preoţii, dimineaţa, la măturat, apoi la spălatul pe jos.
Comunicările prin bilete lăsate în cenuşa de la calorifer
sau în bucătărie; eroarea făcută de Zamfirescu; la o
percheziţie s-au găsit asupra lui însemnări privind
conversaţia cu o santinelă care le da -colectivului 17 -
ţigări şi chiar jurnale; nenorocitul soldat, a fost, desigur,
greu pedepsit, poate chiar împuşcat. Se pare că, după
acest fapt, s-a produs înlocuirea „Mutului" cu „Tebeceul".
Comunicările prin zid constituiau mijlocul clasic de a
conversa cu colegii din celulele vecine. Aşa am vorbit
vreme îndelungată cu Coriolan Băran care sta la 22. Am
vorbit, tot aşa, şi cu Sibiceanu care rămăsese în colectivul
17, în timp ce patru inşi de acolo fuseseră mutaţi la 18.
Sistemul era simplu: pentru prima literă a alfabetului, „a",

448 777
o bătaie: pentru „b" două bătăi; pentru „c", trei bătăi şi
aşa mai departe, litera „z" fiind exprimată prin 25 de
bătăi. E lesne de înţeles cât dura însă, în aceste condiţii,
transmiterea unei propoziţii de câteva cuvinte. De aceea,
adoptasem şi prescurtări. După fiecare cuvânt două bătăi
scurte; aveam apoi semnalul de apel: trei bătăi lungi şi
una scurtă (litera V din Morse; semnalul la Radio, din
timpul războiului!), precum şi semnalul de primejdie: trei
bătăi surde cu pumnul în zid. Mai era un sistem de bătăi,
dar nu l-am întrebuinţat.
Comunicările aveau loc, de preferinţă, dimineaţa,
după ce primeam ştirile de la bucătari sau imediat după
masa de prânz când supravegherea era ceva mai slabă.
Deseori vorbeam şi după raportul de seară, când iarăşi
gardienii nu mai aveau aceeaşi vigilenţă.
Curăţenia

Prilej de corvoadă şi de umilinţă a deţinuţilor. Sisteme

diverse la spălatul sălilor şi culoarelor cu dale: „lună şi
bec,,; „să iasă scântei" etc.
în fiecare dimineaţă se curăţau closetele, unele din
ele fiind pline de apă care trebuia mai întâi evacuată. în
primele zile, n-am avut tinete în celule - noi monocelularii
- şi eram scoşi de trei ori pe zi -dimineaţa, la prânz şi seara
- la closet, unde eram lăsaţi un minut sau două. Abia după

448 778
două săptămâni am obţinut o cutie goală de conserve şi
după alte două săptămâni câte un hârdău sau „tinetă" de
stejar.
Curăţenia closetelor: cu mâinile prin urină, având
drept cârpe nişte zdrenţe imunde. Boca avea o adevărată
plăcere sadică să ne pună să curăţăm closetele.
Haznalele au fost curăţite tot de noi. Dumitru Nistor a
fost obligat să intre înăuntru şi să scoată murdăria cu
găleţile pe care apoi colegii lui de cameră le transportau
mai departe; când a ieşit din hazna, era plin de murdărie
de sus până jos. în ziua de Sf. Constantin, 1954, am
curăţat din nou haznalele; se înfundau adeseori; de data
aceasta, am făcut şi eu parte din cei care transportau
găleţile. A trebuit să vărsăm aceste găleţi cu toată
opunerea şi protestul nostru, în groapa de gunoi din
curte, situată sub miradorul unde păzea santinela. Am
atras atenţia că în felul acesta se poate infecta locul şi
propaga, eventual, vreo epidemie. Stupidul şef de secţie
din ziua aceea n-a vrut însă să înţeleagă şi ne-a obligat să
le vărsăm acolo. Peste câteva zile constatăm o mare
îngrijorare în toată puşcăria; se vorbeşte de epidemie -
febră tifoidă; doctorul lipseşte timp de două luni şi aflăm
că ar fi o gravă epidemie de tifos prin regiune şi chiar în
restul ţării. Spunem că am atras atenţia şefului de secţie
că nu e bine să aruncăm acolo materiile fecale şi că el nu a
vrut să ţină scamă totuşi de spusele noastre. Şeful cred că

448 779
a fost pedepsit; s-au luat măsuri drastice de curăţenie şi
dezinfecţie.

448 780
781
 „Bursa" din închisoarea Sighet

Schimbul de alimente: carne contra marmeladă, lapte

contra pâine etc. Se vindea şi locul la alegerea cărnii etc.
Specialistul era Romaşcanul care vindea şi cumpăra orice:
era şi un prilej de râs, de glume (Sibiceanu).
Penitenciarul din Sighet: curtea interioară.
Foto Octavian Roske, în 1991, după desfiinţarea
închisorii.

782
 Conferinţele

în fiecare colectiv s-au făcut diferite conferinţe cu

caracter istoric, literar, ştiinţific, juridic, religios etc. în
special erau gustate conferinţele istorice şi literare. Cu
acest prilej au fost şi adevărate revelaţiuni: aşa, de pildă,
am constatat că Miluţă Romaşcanu are un mare talent de
povestitor (ne-a prezentat amintiri din copilăria şi
tinereţea lui: satele Plugari şi Zlătunoaia din jud. Iaşi şi
Botoşani, unde a copilărit, apoi Iaşii de după războiul prim
mondial, în sfârşit, Bucureştii anilor 1925-1930).
Tot aşa ne-am dat seama de marele talent poetic al lui
Aurelian Bentoiu, care nu e numai un remarcabil avocat -
poate primul din Bucureşti ca eficienţă - dar şi un
incontestabil talent poetic.
în colectivul 17 au făcut conferinţe Victor Papacostea,
N. Sibiceanu, N. Comăţeanu, M. Romaşcanu, general N.
Marinescu, G. Strat, Dumitru Nistor şi cu mine. Apoi în
colectivul 18, Ştefanescu-Goangă, Ion Nistor.

Conferinţe ţinute de diverşi la Sighet:

452 783
 I) Eu: istorice, geografice, istorico-geografice, literare,
ştiinţifice, diverse.
1) Istorice:
a)Curs general de Istoria românilor, partea întâi (din
preistorie până la organizarea militară a Daciei Romane:
35 conferinţe sau prelegeri) - colectivul 13.
b)Călători străini prin Ţările Române (25 de prelegeri)
- colectivul 18.
c)Istoria Bucureştilor, din cele mai vechi timpuri până
în zilele noastre (9 prelegeri) - colectivul 17.
d)Istoria Curţii de Argeş, id. id. (4 prelegeri) -
colectivul 18.
e)Istoria oraşului Callatis - Mangalia, id, id. (4
prelegeri) -colectivul 17.
f)Ştefan cel Mare în lumina noilor izvoare istorice
descoperite (2 prelegeri) - colectivul 17.
g) Mircea cel Bătrân (2 prelegeri) - colectivul 17.
h) Petru Rareş (2 prelegeri) - colectivul 17.
i) întemeierea Ţării Româneşti şi Basarab cel Mare
(3 prelegeri) -
colectivul 17 şi 18.
j) Flori şi grădini în trecutul nostru (o prelegere) -
colectivul 17. k) Hagii şi hagialăc în trecutul nostru (o
prelegere) - colectivul 13.

452 784
 1) Surcouf, corsarul francez (o prelegere) - colectivul
18.
m) Alexandru Lăpuşneanu (o prelegere) - colectivul 18.
n) Pescuitul şi piscicultura în trecutul nostru (4
prelegeri) - colectivul 17.
0) 24 Ianuarie (o prelegere) - colectivul 17.
p) 10 mai (o prelegere) - colectivul 17.
q) întemeierea Moldovei (2 prelegeri) - colectivul 17.
r) Autobiografia (20 prelegeri) - colectivul 18.

2) Geografice şi istorico-geografice:
a)O călătorie cu vaporul în jurul lumii (35 de prelegeri)
- colectivul 17.
b)Oraşe şi neamuri din Uniunea Sovietelor (4
prelegeri) - colectivul 17.
c)Judeţul Putna (5 prelegeri) - colectivul 17.
d)Judeţul Ilfov (4 prelegeri) - colectivul 17.
e)Judeţul Tulcea (2 prelegeri) - colectivul 17.
f)Croisière blanche (2 prelegeri) - colectivul 17.
g)Nous avons fait un beau voyage de Francis de
Croisset (4 prelegeri) (India şi Ceylonul) - colectivul 13.
h) Călătoria a trei aviatori americani în Pacific într-o
barcă de
cauciuc timp de 36 de zile (după Readers Digest) (2
prelegeri) - colec-
tivul 17.

452 785
 1) Reportaj asupra Laponiei (după Life) (o prelegere)
- colectivul 17.
j) Istanbul (descriere făcută de mine) (5 prelegeri) -
colectivul 17.
k) Egiptul (descriere făcută de mine) (5 prelegeri) -
colectivul 17.

3) Literare:
a)Le Roman de Tristan et Iseut (în forma modernă a
lui Bédier) (3 prelegeri) - colectivul 17.
b)Cămaşa lui Christos, roman de Lloyd Douglas (o
prelegere) -colectivul 17.
c)Maria Chappedelaine, roman de Louis Hémon (2
prelegeri) -colectivul 17.

d) Captains courageous de Rudyard Kipling (3

prelegeri) -
colectivul 17.
e)Pirin Pianina de G. Topârceanu (4 prelegeri) -
colectivul 17.
f)Fraţii Jderi de M. Sadoveanu (4 şedinţe) - colectivul
17.
g)Zodia Cancerului de M. Sadoveanu (4 şedinţe) -
colectivul 17.

452 786
 h) Nunta Domniţei Ruxandra de M. Sadoveanu (3
şedinţe) -
colectivul 17.
i) Une descente dans le Maelstrom de Edgar Allan
Poe (o şedinţă) -
colectivul 17.
j) El Hakim (2 şedinţe) - colectivul 17.

4) Ştiinţifice şi diverse:
a) Le ciel (o prelegere) - colectivul 17.
b) Lady Hamilton, film văzut la Istanbul - colectivul
13, Fluieram şi
cântam cântece româneşti vechi, doine, romanţe,
canzonete italiene etc.

II) Aurelian Bentoiu:

a)Poezii ale lui (10 prelegeri apoi repetate) -
colectivele 18 şi 59.
b)Afacerea Skoda (5 prelegeri) - colectivul 18.

c)Diverse procese pledate de el (al ţăranilor

proprietari de terenuri petrolifere etc.) - colectivul 18.
d)Definiţia şi evoluţia dreptului (10 prelegeri) -
colectivul 18; a mai vorbit despre acelaşi subiect şi la
colectivul 59.

452 787
 III) Victor Papacostea:
a) Istoria românilor din Peninsula Balcanică (12-15
prelegeri) -
colectivul 17.
b)Duşmanii Romei (Mitridate, Jugurtha, Hanibal,
Dccebal) (12-15 prelegeri) - colectivul 17,
c)Dezvoltarea istoriografei româneşti (n-am asistat la
acest ciclu) - colectivul 17.
d)Constantin Giurescu (2 prelegeri) - colectivul 17.
e)Moscopole (4-5 prelegeri) - colectivul 17.
f)Cartierul copilăriei mele în Bucureşti (11 iunie, Bd.
Mărăşeşti, Bellu) (8 prelegeri) - colectivul 17.
g)Autobiografie (4 prelegeri) - colectivul 18 (fiind de
faţă eu, Nae Marinescu şi G. Leon).
h) Mihai Viteazul în istoriografia românească (4-5
prelegeri) -
colectivul 17.
i) Călători străini în ţările noastre la începutul
secolului XIX
(epoca 1806-1821) (8 prelegeri) - colectivul 18.
j) Cadrilaterul (3-4 prelegeri) - colectivul 13.
k) Quo Vadis de H. Sienkiewicz (4 prelegeri) -
colectivul 17.
1) Prin foc şi sabie de H. Sienkiewicz (4 prelegeri) -
colectivul 17.

452 788
 m) Mizerabilii de Victor Hugo (5-6 prelegeri) -
colectivul 17.
n) Potopul de H. Sienkiewicz (4 prelegeri) - colectivul
17.
Fluiera arii, fragmente de operă, serenade, berceuse
etc. povestea, cu mare talent, filme {Colonelul Blicup;
Ultimul mohican; Oamenii pe rug etc.).

IV) Nicu Sibiceanu:

a)Călătoria la Istanbul şi Ankara (o prelegere) -
colectivul 17.
b)Călătoria la Beograd (o prelegere) - colectivul 17.
c)Călătoria la Praha (o prelegere) - colectivul 17.
Toate trei călătoriile efectuate ca drector de cabinet
al lui Gh. Tătărescu.
d) Gone with the wind de Margaret Mitchell (10
prelegeri) -
colectivul 17 şi a doua oară la colectivul 18.
e)Röpke, volumul lui (1 prelegere) - colectivul 17.
f)Podurile Parisului, descriere (1 prelegere) - colectivul
17.

Exerciţiile de limbă

452 789
 în afară de conferinţe, au mai fost şi exerciţii de
limbă. Eu am învăţat ungureşte de la Dumitru Nistor; în
ultimul timp, învăţa ungureşte alături de mine şi Aurelian
Bentoiu, care mai făcuse înainte cu Aurel Vlad. Dumitru
Nistor a învăţat franţuzeşte şi englezeşte de la Nicu
Sibiceanu. Sibiceanu, cu Cornăţeanu, cu Strat şi cu mine
am făcut exerciţii de engleză.
Cât am fost în colectivul Cornăţeanu, am făcut
exerciţii de franceză şi engleză cu colegii de acolo, iar eu
îmi împrospătam cunoştinţele de germană cu Victor
Moldovan.
Cât am stat singur în celulă, atât în intervalul mai
1950 - ianuarie 1952, cât şi apoi în octombrie 1954 -
februarie 1955, mi-am revizuit cunoştinţele de limbă
engleză, germană, latină. Am verificat, de asemenea,
cronologia istoriei românilor, apoi cunoştinţele de
geografie mondială. Mi-am concentrat, însă, mai ales,
atenţia asupra alcătuirei de lucrări ştiinţifice noi şi anume:
- voi. IV din Istoria românilor (partea Ii Politica şi
partea II: Instituţiile şi cultura);
- Istoria Bucureştilor;
- Pescuitul şi piscicultura în trecutul nostru;
- o serie de articole cu caracter istoric, geografic,
cartocrafic, arheologic, filologic şi bibliografic; circa 260;

452 790
 - traducerea Istoriei românilor, sinteza rezumată de la
Delafras, în limbile franceză, germană, engleză, italiană,
spaniolă, greacă, sârbă, bulgară, turcă, fiecare traducere
având o serie de ştiri noi în legătură cu poporul respectiv.
Titlurile vor fi de tipul acesta: Istoria românilor cu specială
privire la relaţiile lor cu grecii (de ex.) sau Istoria
românilor şi a relaţiilor lor cu bulgarii (sau cu francezii
etc).
Aceste preocupări ştiinţifice mi-au fost de cel mai
mare folos: ele mi-au îngăduit să-mi trec timpul, mai ales
cât am fost monocelular, şi mi-au păstrat memoria
neatinsă, ba chiar mi-au ascuţit-o sau stimulat-o.
Gândul la Mica şi la copii, pe care vroiam neapărat să-
i revăd, şi aceste preocupări ştiinţifice mi-au permis să
rezist şi să scap cu viaţă şi onoare de la Sighet.
M-am mai gândit la un volum cuprinzând cele mai
vechi şi mai bune melodii româneşti, începând cu cele
relevate în bibliografia româno-maghiară a lui Veress şi în
St. Bellanger, Le keroutza.
O altă lucrare: Documente inedite privitoare la
hotarul dintre Transilvania şi Principate în secolul XVIII (va
cuprinde documentele găsite şi copiate de tata la Viena!
ele formează continuarea volumelor: Material pentru
istoria Olteniei sub austrieci). O alta: Documente
româneşti inedite privind relaţiile Munteniei cu Muntele
Athos (cuprinde materialul ce mi-a fost încredinţat de

452 791
Gabriel Millet de la Paris şi formează urmarea la volumul
lui Grigore Nandriş, Documente... publicat la secţia
istorică a Fundaţiei Regale).

452 792
ADDENDA

793
 Addenda et corrigenda (Măzăreni)
Cronologia detenţiei mele

(în ce celule am fost)

- 6 mai 1950; arestarea
- 7 mai 1950: sosirea la Sighet şi închiderea în celula 21
- dec. 1950: în celula 10, revin apoi la 21
- iunie 1951: iar în celula 10, apoi revin la 21
- 25 ian. 1952: transferat în celula 48 (colectivul
Cornăţeanu)
- 26 feb. 1952: transferat la bucătărie (celula 17)
- 27 iun. 1953: scoşi de la bucătărie
- dec. 1953-febr. 1954: transferaţi (cei 4!) la celula 18
(alături)
- martie 1954: readuşi la celula 17, cu ceilalţi
- aprilie 1954: mutaţi cu toţii în celula nr. 13
- 24 sept. 1954: regruparea liberalilor (10 inşi!) şi
mutarea din nou la celula 18
- 13 oct. 1954: mutarea mea ca bolnav la celula 60 (et.
1)
- 7 febr. 1955: readucerea mea în colectivul 18
- 5 iulie 1955: eliberarea din puşcărie; domiciliul
obligatoriu la Măzăreni pe 60 luni.

Ing. Priboianu mi-a spus azi 5 sept. 1955 (la Măzăreni)

că el crede că C. Argetoianu a murit în celula 12, vecină cu

794
celula în care stătea el cu A. Filip şi cu ceilalţi din
colectivul pompei (nr. 13), în ziua de 27 ianuarie, ziua de
naştere a lui Argetoianu. După Argetoianu, a stat în celula
12, un preot care le-a comunicat prin zid că este preot.
După acest preot un altul şi apoi în aprilie a venit însuşi
inginerul Priboianu care a rămas aici, în celula 12, până la
5 iulie, când i s-a dat drumul.
August Filip a plâns mult la moartea lui Argetoianu
(Gh. Strat mi-a spus, cu alt prilej, că în Bucureşti se spune
că A. Filip ar fi băiatul natural al lui Argetoianu!).
Eu ştiam că Argetoianu a murit în primele zile ale lui
februarie 1955. Când am revenit în colectivul 18, la 7
februarie 1955, am văzut cum se făcea curăţenie în celula
12 şi colegii (Sibiceanu, Victor Papacostea, Nistor,
Bentoiu) mi-au spus că a murit acolo Argetoianu. în orice
caz, moartea lui Argetoianu a avut loc între 26 ianuarie - 6
februarie 1955.
Tot Priboianu mi-a spus azi, 7 sept. 1955, că a văzut cu
ochii lui la Sighet, în curtea închisorii, în câteva rânduri,
prin noiembrie-decem-brie 1954, pe generalii Şova şi
Iacobici, „criminalii de război". Erau prietenii lui şi-i
cunoştea foarte bine. Am insistat în două rânduri dacă
într-adevăr erau ei, dacă i-a văzut bine, dacă e sigur, şi a
afirmat-o cu toată tăria.
Era şi Gh. Strat de faţă, care mi-a spus că el nu ştie
nimic de prezenţa acestor doi la Sighet.

458
 Au fost oare, într-adevăr, la Sighet?
La Sighet au mai fost Niculescu-Buzeşti, fratele
fostului ministru de Externe, Camil Demetrescu şi Victbr
Rădulescu-Pogoneanu. Au stat la parter, la 13 sau la 14.
Priboianu mi-a spus, de faţă fiind şi Gh. Strat, la 19
sept., următoarele: „Cireşică" numit de ei „Piticot,,;
„Habsburgul" era numit „Istericul,,; „Tebeceul" era numit
„Peştele".
Bornemisa a fost agent delator. Spunea că „face orice-
ca să iasă" (exact declaraţia care a facut-o la noi G. Leon).
Anunţase pe colegii din colectiv că el va face urări la
raport în zilele de 6 martie, 1 mai etc. A facut-o; a facut-o
chiar aşa de insistent şi servil încât odată locotenentul
(Biaritz!) 1-a întrerupt, spunându-i: „Lasă-mă cu chestiile
astea..."

458
 A murit, crede Priboianu, de cancerl A fost izolat în
ultima parte a deţinerii; când l-au scos din colectiv, ca să-
şi joace rolul, lc-a spus colegilor pc care-i părăsea: „Mă
duc să îngrijesc nişte bătrâni".
Pe când era singur, la urmă, l-au văzut în curte cum
sta pe piatra fostei fântâni. Se refacuse, probabil,
tumoarea de care fusese operat în închisoare sau aiurea;
când l-au adormit era medicul („Broscoiul,,) şi „Benzo,,!
Când s-a trezit era numai „Benzo,,! (scena cu „Frizerul"
unde se făcea audierea lui Bornemisa („Cireşică,,!) de
către „Tebece,,!)

Racoviţă-jandarmul a fost şi el delator: a declarat

când s-a întors de la interogare: „Cred că n-am băgat pe
nimeni de aici" (deci din altă parte, da!).
Avea atitudine slugarnică, foarte umilă, nedemnă
chiar faţă de şefi. Murdar şi nevrând să facă nici o treabă,
scuipa şi urina pe podelele pe care alţii le spălau şi frecau,
el nevrând să pună mâna.

I. Nistor căra tineta, pe cănd era la 59; numai la noi n-

a vrut să facă nimic, era revoltat că Racoviţă nu pune
mâna!

460
 Gh. Strat a precizat că transferarea noastră de la 13 la
18 şi completarea cu cei patru liberali de la 59 s-a făcut în
ziua de 29 septembrie 19M. Cred că aşa el
Eu am fost mutat (izolat) la 60 în ziua de 13 octombrie
1955 şi m-am reîntors la 7 februarie 1956.

Gh. Strat a avut criza lui de retenţie urinară şi de

spasm nervos la 19 aprilie 1955. (Eu i-am precizat data şi a
fost de acord!).

Priboianu mi-a spus că Zwiedcnek primise de la

Regina Măria două geamantane cu acte ca să Ic trimită în
Germania, după moartea ci; cl a tot amânat, deşi ar fi
putut foarte bine să le trimită sub Antonescu; în cele din
urmă, sub comunişti, la o descindere, i s-au luat
geamantanele. Când era în colectivul Priboianu,
Zwiedcnek îngenunchea pc podele şi se bătea cu pumnii
în cap dc greşeala pe care o făcuse întârziind cu trimiterea
actelor. Ele sunt acuma în mâinile comuniştilor.
Solomon mi-a spus azi, 1 octombrie 1955, la Priboianu
acasă, de faţă fiind şi Gh. Strat, Priboianu şi Vlad Dimitriu,
următoarele referitoare la Sighet:
El, Solomon, împreună cu Mihai Popovici, Mihail
Manoilescu şi Radu Budişteanu au sosit la Sighet, la
închisoare, în ziua de 12 noiembrie 1950, orele 11 seara.
După ce au stat o noapte în celula 13 la parter, i-a mutat

460
în camera 67 („sura"), deasupra camerei sanitarului
(infirmeria aşa-zicând).

Aici, la 67, a murit, în noaptea de 30 spre 31

decembrie 1950, Mihail Manolescu. Acesta se
îmbolnăvise de tifos exantematic când l-au arestat; a
scăpat de boală, dar a rămas de atunci cu inima atinsă. L-a
Sighet a murit de inimă şi rinichi, ca urmare a
exantematicului.
Pufi Leucuţia a sosit la Sighet târziu, în 1954; de aceea
noi nu l-am văzut, nici n-am ştiut de el.

La 29 septembrie 1954, Solomon, împreună cu C.

Angelescu, C. Băran, Tomescu, Aug. Filip, Priboianu şi
Voicu Niţescu au fost aduşi la camera 13, unde au găsit pe
Cornăţeanu şi pe R. Pop din fostul nostru colectiv. Ei au
tras la pompă (Voicu Niţescu nu trăgea, Solomon pe
jumătate etc.; buni de muncă erau Cornăţeanu, Pop,
Băran; şi Tomescu era atins).

în ianuarie 1955 a fost izolat R. Pop, după ce-1

interogaseră de mai multe ori, în legătură cu trei cucoane
din Oradea care trecuseră graniţa. Despre aceste cucoane
l-au interogat şi pe Solomon. Una din cele trei era şefa
secţiei feminine a partidului Oradea.

460
 La 1 aprilie 1955 i-a separat pe cei din acest colectiv şi
anume: Priboianu, Voicu Niţescu, Solomon şi C.
Angelescu, fiecare în câte o celulă la parter (11, 12, 20,
21). Aici au stat până la eliberare. Au rămas la 13:
Cornăţeanu, Băran, Filip, Tomescu.

/. Mihalache a plecat de la Sighet la 17 noiembrie

1953, o dată cu alţi nouă.
Solomon a afirmat că cel mai greu regim din câte a
cunoscut în închisorile p*rin care a trecut a fost La Sighet!
Şi doar a trecut prin destule: la Interne, la Jilava, la Piteşti,
Aiud şi Ocnele Mari. Când a sosit la Sighet avea 200 de
pulsaţii (!), era rău.

Solomon a stat şi la camera 88 la al doilea etaj, pe

„teu", vecin cu Dumitru Alimănişteanu care era la 87
(imediat după closet). Acesta din urmă le-a vorbit prin
gaura de la ţeava caloriferului: nu se făcuse încă reparaţia
la calorifer. („Allo, cine e acolo; Allo, cine e acolo?,,)
(Măzăreni, 1 octombrie 1955, orele 20, CCG.)

Camera 74 venea deasupra lui 44. Solomon a stat

puţin şi la camera 74.

N-a ieşit o dată timp de şase săptămâni la plimbare!

(Priboianu dixit!)

460
 Mi-a spus Mica la 12 octombrie când a venit din nou
la Măzăreni că a murit, la Bucureşti, D.V. Toni şi că la
înmormântare a fost foarte multă lume, între care şi D.R.
Ioaniţescu.

Tot Mica mi-a spus la 23 octombrie când a venit din

nou la Măzăreni că au murit la Bucureşti:
Generalul Ilasievici, în închisoare la Malmaison; era
foarte slăbit;
August Filip, care s-a sinucis, înecându-se în lacul
Băneasa sau Herăstrău. Venise de la Malmaison, s-a dus
la o rudă a lui şi a telefonat soţiei. Aceasta a venit la acea
rudă, dar i-a spus lui Aug. Filip că a suferit atât în timpul
arestării lui, timp de 5 ani şi mai bine, din cauza securităţii
şi a celorlalte prigoniri încât nu vrea să mai reia traiul
împreună; divorţase între timp. Atunci A. Filip a plecat
abătut de acolo -deşi nişte nepoţi ai lui Lecca, care
fuseseră şi ei de faţă, îi oferiseră să stea la ei, obligându-
se dânşii s^-1 întreţină - a scris pe o bucată de hârtie
adresa rudei unde fusese şi teleTonul ei, s-a suit într-un
tramvai, cu toate insistenţele nepoţilor, s-a dus la lacuri şi
s-a sinucis. Nepoţii au vrut să se suie după el în tramvai,
dar tocmai atunci s-a închis uşa tramvaiului.
La înmormântare, fosta soţie a avut lipsa de bun simţ
să participe şi ea, cu o pălăriuţă în vârful capului, cu

460
cârlionţi. Nimeni dintre participanţi circa o sută de
persoane - nu i-a întins mâna. încă una din dramele
Sighctului!
Soţia lui Nolică Tătărăscu s-a sinucis, iar soţia
profesorului de teologie, Tomescu („Frăţia") a murit de
inimă trei zile după întoarcerea lui la Bucureşti.

Azi, 13 octombrie 1955, Gh. Strat mi-a spus:

Pe D. Teodorescu (Malacu) l-au ţinut la „neagra" două
zile şi două nopţi şi l-au bătut pentru nişte cartofi cruzi
(le-a dat drumul când a văzut că se face percheziţie).
L-au bătut pe Vaier Moldovan, om la 78 de ani, pentru
că se ridicase în vârful picioarelor să vadă cât e ceasul la
clopotniţa bisericii (era, împreună cu Strat, la 74).

A. Baciu a fost bătut; a murit în decembrie 1953

(începutul lunii,
cam în aceeaşi vreme cu Bădulescu).
La Sighet a fost şi Cudalbu (i-a spus lui C Angelescu), a
murit acolo, la Sighet.

Mi-am adus aminte că:

Printre prelaţii uniţi era şi canonicul Macavei, la
grupul episcopilor. Preotul unit Berândă era asumpţionist,
de-ai părintelui Laurent. Am vorbit cu el prin uşă şi la
fereastră.

460
 Azi, 27 octombrie 1955, a sosit la mine, la Măzăreni,
CC. Zam-firescu, însoţit de şeful miliţiei locale, şi 1-a lăsat
la mine, spunând că vine după-masă ca să-1 cazeze.
(Vorbă să fie!). I-am dat un ceai cu unt şi miere, apoi la
unu am luat masa împreună cu el şi cu Mica (ochiuri cu
mămăliguţă, brânză cu smântână şi ştrudel cu mere). Era
bolnav; avea o colită serioasă; după-masă a venit şi Gh.
Strat, am conversat toţi trei ca să fie internat,
deocamdată, la dispensarul local şi apoi la spital la Brăila.
Ceea ce s-a şi făcut, în cursul după-amiezii. Eu şi cu Strat i-
am dus apoi acolo bagajele pe care le lăsase la mine.
în timpul dimineţii şi a mesei de prânz ne-a povestit
că cu Cornăţeanu şi cu un întreg grup au plecat de la
Sighet la 6 iulie 1955, dimineaţa, cu un vagon-dubă la
Bucureşti, că aici au fost duşi la Malmaison unde au stat
până când li s-a dat treptat-treptat drumul (nu la toţi
însă!). El, Zamfirescu, a fost ascultat în 26 de rânduri,
dintre care 17 rânduri privitor la el şi 9 rânduri la alţii. A
făcut 9 biografii ale altora; între ele şi a lui Victor
Papacostea.
Au stat în celule separate, individuale, la Malmaison;
mâncarea convenabilă (2 feluri); el a avut regim din cauza
bolii (colită!). I-au dat drumul vinerea trecută; s-a dus
acasă şi după patru zile, sub pretext că să fie la prefectură
să i se dea lucrurile de preţ (verighetă etc), l-au făcut să

460
vie acolo, la Prefectura Miliţiei, şi i-au spus că i s-a fixat
domiciliul obligator pe 60 de luni la Măzăreni. A fost
pornit miercuri seara, a ajuns la Brăila, a stat acolo la
Miliţie şi joi dimineaţa a ajuns la Măzăreni.
Zamfirescu crede că Gh. Brătianu nu s-a sinucis, ci a
murit de tuberculoză. El spune că nu 1-a mai văzut pe Gh.
Brătianu ieşind în curte cu 2 săptămâni mai înainte; în
realitate, noi, cei de la 17, l-am văzut pe Gh. Brătianu în
curte, chiar în ajunul sinuciderii, în după-masa zilei de 24
aprilie 1953. Zamfirescu e rău informat, sau poate nu vrea
să lase să se ştie că s-a sinucis, găseşte că nu e convenabil
politiceşte.

Azi, 28 octombrie 1955, vizitând pe CC. Zamfirescu,

internat în dispensarul Măzăreni, mi-a spus:
Au fost mutaţi la 29 septembrie 1954 jos, în colectivul
17. Aici a fost împreună cu Gh. Vântu, Mihai Popovici,
Vasile Sassu, Lupaş, Meteş şi alţii.

G. Vântu era de nerecunoscut. Ajunsese de la 90 kg la

50; era îndoit aproape în unghi drept; avea o coxalgie şi o
boală de intestin, îi ieşise anusul de circa 5 cm afară.
Zamfirescu nu şi-a dat seama că e el; a trebuit ca Vântu
să-şi spună numele, ca să-1 recunoască.

460
 Lui Meteş i-au dat drumul cel dintâi, la 19 mai 1955;
lui Lupaş la vreo 20 de zile după aceea, pe la începutul lui
iunie.
Mihai Popovici s-a bătut rău cu V. Sassu din cauza
unei pături: Popovici avea o pătură cazonă şi două
particulare; Sassu, două cazone şi una particulară. Când a
venit gardianul să ceară o pătură pentru baie, au tăcut
ambii; pe când Popovici era întors cu spatele, Sassu i-a
făcut semn gardianului spre patul lui Popovici, adică s-o ia
pe a acestuia, ceea ce gardianul a şi făcut. Dar tocmai
când Sassu îi făcea semn, Popovici s-a întors brusc şi 1-a
zărit. După ieşirea gardianului, Popovici a început să se
plimbe furios şi a spus: „ticăloşi... ticăloşi... delaţionişti".
Apoi... (vezi nota din 29 octombrie).
(Am fost întrerupţi de venirea lui Gigi Strat!)

Azi, 29 octombrie, CC Zamfirescu mi-a spus:

O dată cu el au venit în duba-vagon de la Sighet
următorii: Pufi Leucuţia, Ion Mihalache şi I.C Petrescu,
aceştia doi într-o celulă separată; N. Zigre, Gh. Vântu şi
Ionel Perieţeanu, tustrei greu bolnavi, abia putându-se
mişca; apoi Ion Gigurtu, N. Cornăţeanu, Sauciuc-Săveanu,
Victor Papacostea, Bentoiu, D. Nistor, Mironescu-Mera şi
alţii.

460
 Vaier Moldovan, care a fost în colectivul 74, a murit la
Sighet în camera 87. El, Zamfirescu, a curăţat odaia după
moartea lui. Faptul s-a petrecut în 1954, înainte de 29
septembrie, când Zamfirescu a fost adus jos, din colectivul
78 în colectivul 17.

Iuliu Moldovan era şi el greu bolnav; ajunsese în urmă

de nu mai putea mânca decât cartofi.

Mihai Popovici i-a dat câteva palme şi un picior lui V.

Sassu, a sărit Titus Popovici să-i despartă, a încasat şi el
un pumn în încăierare. Sassu a fost năucit, n-a răspuns
(vezi nota din 28 octombrie).

Victor Toni a fost operat de hernie; a murit de uremie,

zice Gigi Solomon care a venit între timp şi el la
Zamfirescu; acesta din urmă credea că a murit infectat.
Cred că are dreptate Solomon!

Generalul Ilcuş n-a murit - afirmă Zamfirescu; a venit

cu ceilalţi la Bucureşti. N-a fost nebun; a făcut pe nebunul
ca să i se dea un tovarăş şi i s-a dat un preot; noi am auzit
însă cum l-au bătut.

460
 i i i i i i i i i i i i i i i i ti i i i Miti i i iM
Duminică 25 decembrie 1955 mi-a spus Ion Lupaş, la
mine acasă, următoarele:
Ion Popp (Enci Popp) a murit în ziua de 9 martie 1953.
I-a venit rău, pe când era la frizerie; când s-a dus la
robinet să se spele, a avut accesul şi a căzut. A murit uşor,
repede.

Aurel Vlad a murit în dimineaţa zilei de 1 iulie 1953, la

orele 3. Fusese ateu (deşi reprezentant în atâtea rânduri
al unor instituţii şi foruri bisericeşti); în ultimele ceasuri a
făcut însă un gest de împăcare cu credinţa: a rostit „Tatăl
nostru" (mi-a spus-o şi Aurelian Bentoiu la
Sighet).

Ion Lupaş a fost bătut rău fiindcă a făcut greva

foamei. Pe când îl băteau, Lupaş a strigat: „Daţi-mi în cap
să se isprăvească odată". La care gardianul bătăuş i-a
răspuns: „Ală vine la urmă". Lupaş a trebuit să renunţe la
greva foamei; altfel l-ar fi ucis în bătăi.

Şi el a constatat - ca şi mine - că, în închisoare,

memoria i s-a ascuţit, din cauza necontenitului exerciţiu.

G. Taşcă a murit de pneumonie, se pare, în anul 1951.

Se văita, singur, noaptea în celulă, moldoveneşte: „Valeu,

466 807
mămucă, valeu". L-a auzit Necşeşti care sta aproape de
celula lui Taşcă.

Morţii

Au început să moară încă de pe drum; doctorul

Ciugureanu In Turda (6 mai 1950).
Generalul Cihoski a înnebunit pe drum; a murit puţin
după ce a ajuns la Sighet.
Popovici-Taşcă.
Moartea generalului Popovici-Epure: boala lui;
însănătoşirea; atacul de paralizie final. Scena luării din
celulă! Moartea inginerului Macovei, de inimă. Moartea
lui Măgureanu: testamentul lui. Moartea lui Al. Lapedatu:
s-a spânzurat. Sinuciderea lui Radu Roşculeţ.
Sinuciderea lui Gh. Brătianu: şi-a tăiat vinele de la gât.
Sinuciderea lui Costel Tătăranu; boala lui de ficat. Cum a
murit episcopul Suciu. Moartea lui Dinu Brătianu etc.
Cum erau îngropaţi morţii? Sicrie la început; apoi fără
sicrie, transportaţi în pături. Căruţa de la miezul nopţii;
zgomotul trupului zvârlit în căruţă. Targa sinistră; lopeţile
pline de pământ. Cioclul: „Frizerul". Sanitarul fusese mai
înainte autopsier şi cred că-şi continua meseria şi acum. E

466 808
interesant de văzut ce acte de deces s-au încheiat la
puşcărie şi cum au fost trecute sinuciderile.
Lucrurile celor morţi erau luate parte de colegii de
cameră, parte ridicate de direcţie şi duse la bagajul
respectiv.
Cum verificam dacă cineva a murit: numărul bucăţilor
de pâine tăiate la bucătărie şi prin faptul că tineta cu
mâncarea nu se mai oprea în dreptul celulei respective.

Ion Pelivan a încetat din viaţă la 24 decembrie 1953; a

fost bolnav mai mult timp şi, deşi medicul (cel tânăr, care
înlocuia pe „broscoi"!) a recomandat să i se facă injecţii cu
penicilină, nu i s-a dat decât... o aspirinăl N-a vrut
sanitarul care era responsabil!
llllmlIIIIIIIIIIIIIIIIIMIIIIIilIIIIlM
D. Burileanu, guvernatorul B.N.R., a murit exact la
patru luni după Pelivan, adică la 24 aprilie 1954. Şi el a
fost bolnav; în ultimul stadiu, nu mai putea să mănânce
nimic, şi pâinea muiată în apă nu o putea păstra, ci o
vărsa imediat. Trebuie că a avut un cancer la stomac, ca şi
bietul Dorel Dumitrescu. Şi, tot ca şi acesta, n-a avut
dureri, n-a suferit cum suferă de obicei cei bolnavi de
cancer.
(Amănunte date azi, 8 august 1955, dimineaţa, la
Măzăreni, de către inginerul Priboianu care a fost în celulă
cu ambii!)

466 809
 Bentoiu mi-a spus la Sighet că a fost martor la
moartea lui Enci Pop şi a lui Aurel Vlad. Acesta din urmă
era ateu, dar pe patul de moarte a consimţit să se
spovedească.

Moartea unuia a fost la 30 iunie 1953 (cred că a lui

Aurel Vlad); a celuilalt pare-se la Mucenici (9 martie).

Cornăţeanu ştie când a murit Macovei şi generalul

Popovici-Epure (în intervalul octombrie 1950 - martie
1951, ambii).

Miluţă Romaşcanu a fost martor la moartea lui

Măgureanu, ale cărui ultime dorinţi le ştie. (Tot la
începutul lui 1951, cred!).

Ştefanescu-Goangă a fost în colectivul în care au murit

Burileanu şi Pelivan.

Generalul Racoviţă-jandarmul a murit în celula 17,

singur, de un cancer al feţei, la vârsta de 88 de ani, în
1954.

Fapte deosebite (în legătură cu animalele): 1.

Păianjenul cu cruce din celula mea (21) care mi-a ţinut
tovărăşie două luni în vara lui 1951; se domesticise; mă

468 810
cunoştea. 2. Căţelul închisorii, dat la hingheri de însuşi
directorul închisorii; căuta afecţiunea noastră. 3. Leul,
câinele cel mare, care se juca cu noi şi care lătra cu
disperare la santinele (brutalitatea lui „Păsărilă"); în
special era prietenul lui Cornăţeanu şi al meu. 4. Pisica de
la bucătărie pe care au zvârlit-o de pe zid. 5. Vulturaşul
care a căzut - era probabil bolnav - în septembrie 1954, în
curtea închisorii; ni 1-a adus directorul în celula noastră -
la nr. 13-o splendoare de pasăre (descrierea!). L-am ţinut
apoi în closetl
Cum îl zădărau gardienii. A pierit împuşcat de o
santinelă, se pare, ca şi Ilie din Buzău (excurs despre Ilie,
vulturul din Buzău!). 6. Rândunica căzută între două
geamuri ale ferestrei din faţă şi care a murit după vreo 4
zile de încercări infructuoase de a ieşi dintre cele două
geamuri. 7. Şobolanii; vânătoarea după şobolani; scena cu
şobolănoaica cu pui care a stat să-şi acopere puii şi a
pierit aşa: exemplu de jertfa maternă. „Leul" participa şi
el la vânătoarea de şobolani. 8. Şoarecii din bucătărie,
prietenii lui Miluţă Romaşcanu care-i scăpa atunci când
cădeau în câte un cazan gol: le punea lemne pe care să se
suie şi să iasă din cazan; în schimb, generalul Nae
Marinescu îi zvârlea de vii, în foc. 9. Porcii („Ghiţă" şi
„Mariţa"!); hrana lor; purceii „Măritei" moşiţi de
Cornăţeanu şi de Miluţă Romaşcanu; le-am ajutat şi eu, la
urmă. Sacrificarea lui „Ghiţă" şi spaima „Măritei".

468 811
Romaşcanu avea grijă de hrana lor. Găleata, sunetul ei o
făcea pe Mariţa să guiţe imediat. „Daţi la oi" şi hrana
porcilor! 10. Ciorile care căutau în cuiburile vrăbiilor şi le
mâncau puii; repetate scene de felul acesta văzute din
camera 13. 11. Cucuvelele care cântau în special toamna.
12. Cucul - primăvara, în special în primăvara lui 1951 şi
1955 (cânta foarte de dimineaţa, pe la 4!). 13. Gâştele
sălbatice. Plecarea lor toamna şi reîntoarcerea primăvara,
într-o seară, între 8,30 şi 11, am numărat 12 cârduri). 14.
Pupăza am auzit-o de câteva ori...

468 812
 ANEXE26

Anexa 1

LISTA DEMNITARILOR MORŢI ÎN DETENŢIE LA SIGHET

(6 martie 1950-5 iulie 1955)
ARGETOIANU, CONSTANTIN
(3 martie 1871, Craiova - 6 februarie 1955 Sighet)
Doctor în medicină, licenţiat în drept şi litere (Paris)
Intră în diplomaţie în 1898 - secretar şi consilier de
legaţie la Viena
Senator conservator (1914)
Ministru de Justiţie (1918), de Finanţe (1920) şi de
Interne (1920-1921) în guvernele Averescu
Ministru la Agricultură şi ad-interim la Interne (1927)
în guvernul Barbu Ştirbey
Ministru la Agricultură şi Domenii (1927-1928) în
guvernul I.I.C. Brătianu
Ministru de Finanţe (1931-1932), având şi ad-interim
la Externe
(1931) şi Interne (1931-1932) în guvernul N. Iorga
26
Anexele au fost întocmite de Lia Ioana Ciplea la ediţia din 1994. Li s-au adăugat informaţiile noi cuprinse în lucrările apărute ulterior (a se consulta lista
de la p.514).

470
 Ministru de Industrie şi Comerţ (1938) şi consilier
regal (1938)
Prim-ministru(1939)

BACIU, AUREL
(1886-1953)
Avocat
Membru al Partidului Naţional Creştin Demnitar în
timpul guvernării Goga
BĂDULESCU, VICTOR
(28 iulie 1892, Găeşti, jud. Dâmboviţa - dec. 1953 sau
ian. 1954,
celula 74)
Avocat
Profesor universitar la Facultatea de Drept din
Bucureşti Membru marcant al P.N.L. Director al Băncii de
Credit
Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe (1935-
1936) Subsecretar de Stat la Ministerul de Externe (1936-
1937) Membru corespondent al Academiei Române

BOCU, SEVER
(19 noiembrie 1874, Şiştorovăţ, jud. Timiş-Torontal,
1950/1951?) Absolvent al Academiei Comerciale şi al
Şcolii Hautes Etudes, Paris Membru marcant al Partidului
Naţional (1920) Deputat în mai multe legislaturi

470
 Ministru în guvernul Maniu (1928-1930),
reprezentând Banatul) Deputat P.N.L. în „alegerile" din
noiembrie 1946

BORNEMISA, SEBASTIAN
(24 iunie 1890, Burguc, jud. Hunedoara - 1953)
Scriitor, ziarist
Doctor în litere (Budapesta)
Deputat al Partidului Naţional Român (1919-1920)
Deputat al Partidului Poporului (1926-1927)
Ministru subsecretar de stat (30 dec. 1937 - 10 febr.'
1938) în guvernul Goga-Cuza
Preşedintele Sindicatului Presei Române din Ardeal şi
Banat

BRĂTIANU, COSNTANTIN I.C. (DINU) (13 ian. 1866,

Florica, jud. Argeş - 23 aug. 1953) Inginer, al doilea fiu al
lui Ion C. Brătianu Deputat din 1895
Ministru de Finanţe (14 nov. 1933 - 3 ian. 1934)
Preşedinte al P.N.L. (4 ian. 1934 - nov. 1947) Ministru de
stat (23 aug. - 4 nov. 1944)
BRĂTIANU, GHEORGHEI. (1898 - 24/25 apr. 1953,
celula 73) Fiul lui Ion I.C. Brătianu
Licenţiat în drept (Iaşi), litere (Paris); doctor în
fîlosofie (Cernăuţi), doctor în litere (Paris)

470
 Profesor universitar la Facultatea de Litere din
Bucureşti Deputat
Preşedinte al PN.L. („georgist" 1930-1938)

BURILLEANU, DUMITRU (TILICĂ) (1878-24 apr. 1954)

Guvernator al Băncii Naţionale

CĂMĂRĂŞESCU, ION (JEAN) (27 ian. 1882, Bucureşti -

1953) Licenţiat în drept (Paris)
Şef de cabinet la Ministerul Instrucţiunii şi cultelor
(1906-1907) Preşedintele Uniunii Camerelor Agricole
Preşedinte al delegaţiei române în Consiliul Economic
al Micei Antante (1934)
Ministru de Interne în guvernul lui Take Ionescu (17
dec. 1921 -17 ian. 1922)
Membru P.N.Ţ. şi deputat de Durostor în legislaţiile
1919-1933
CHRISTU, ION ŞERBAN (1895-1953) Diplomat de
carieră Doctor în drept (Paris)
Membru al Diviziunii Economice din Ministerul
Afacerilor Străine (1928)
Directorul Serviciului Economic din Ministerul
Afacerilor Străine (1933)
Ministru plenipetenţiar el. II (1934)
Ministru secretar de stat (feb. 1940)
Ministru al Comerţului Exterior (feb. 1940)

470
 Director al Direcţiei Economice din Ministerul de
Externe (iun. 1940)
Decoraţii: Mare Ofiţer Coroana României, Medalia
Comemorativă Carol 1(1939)

CIHOSKI, HENRI
(4 august 1871, Tecuci - 1950)
General de Corp de Armată
Ministerul de Război (1928-1930) în guvernul Maniu
Senator de drept

CIUGUREANU, DANIEL
(9 dec. 1885, Şirăuţi, jud. Hotin- 6 mai 1950)
Medic
Ministru al Basarabiei (9 apr. 1918-28 nov. 1919)

CONSTANTINESCU, TANCRED (5 mai 1876, Cahul-

1951) Inginer
Membru al Partidului Liberal
Deputat şi senator în mai multe legislaturi
Director general în mai multe legislaturi
Secretar general la Ministerului Industriei şi
Comerţului
Ministru la Industrie şi Comerţ (1923-1926)

DUMITRESCU, GRIGORE (DOREL) (?-iun. 1955)

470
 Profesor de drept roman la Facultatea de Drept din
Bucureşti
Membru marcant al PN.L.
Deputat
Guvernator al Băncii Naţionale

FRENŢIU, TRAIAN VALERIU (1875- 11 iul. 1952)

Episcop greco-catolic de Lugoj şi Oradea Mitropolit
supleant al Blajului

470
 GEORGESCU, GRIGORE (1886- 1952) Amiral, demnitar

GHIŢESCU, STAN
(10 dec. 1882, Găgărani, jud. Teleorman - 1952)
Secretar general al Partidului Naţional-Creştin (1935)
Deputat (din 1926) şi senator Vicepreşedinte al Camerei
(1926)
Ministru al Cooperaţiei (1937-1938) în guvernul O.
Goga Ministru al Muncii (1940) în guvernul Ion Gigurtu

GLATZ, ALEXANDRU
(14 apr. 1882, Craiova- 1953)
General de divizie
Secretar general la Ministerul Apărării Naţionale (15
nov. 1933) Subsecretar de Stat la Ministerul Apărării
Naţionale (1937; 1938) în guvernele: Gh. Tătărăscu, Miron
Cristea

474
 ILCUŞ, IOAN General
Şef de Stat Major
Ministerul Apărării Naţionale (1939; 1940) în
guvernele Gh. Argeşeanu, C. Argentoianu, Gh. Tătărăscu

LAPEDATU, ALEXANDRU
(2 sept. 1876, Cernatu, jud. Braşov - 30 aug. 1950)
Licenţiat în istorie şi geografie
Specialist în istorie medievală
Profesor la Universitatea din Cluj
Preşedinte al Academiei Române (1935-1937)
Secretar general al Academiei Române (1937-1948)
Codirector al Institutului de Istorie Naţională
Consilierul delegaţiei la Conferinţa de pace de la Paris
(1918-1920) şi
Geneva (1922)
Liberal
Senator din 19f9$>ână în 1940, din martie 1936
senator de drept
Ministru al Cultelor şi Artelor (1923-1926, 1927-1928,
1933-1934) Ministru de stat (1933-1934, 1936-1937)
Arestat la vârsta de 75 de ani, moare pe 30 aug. 1950
în ziua de Sf. Alexandru

LAPEDATU, ION I. (1876-24 mart. 1951)

474
 Specialist în finanţe, licenţiat al Academiei Superioare
de Comerţ din Budapesta
Profesor la Academia de Comerţ din Cluj Deputat în
mai multe legislaturi Senator
Ministru de Finanţe (1926-1927) în guvernul Averescu
Guvernator al B.N.R. (30 sept. 1944 - 14 mart. 1945)
Membru de onoare al Academiei Române

MACOVEI, ION
(1885 - 10 sept. 1950, celula 54)
Inginer
Director general al Căilor Ferate
Ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor în
guvernul Ion Gigurtu (4 iulie - 4 sept. 1940)

MANIU, IULIU
(8 ian. 1873, Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj - 5 febr. 1953)
Om de stat
Licenţiat în drept (Cluj, Viena, Budapesta)
Doctor în drept (1896)
Preşedintele Consiliului Dirigent
Preşedintele P.N.R. şi ulterior (1927) al P.N.Ţ.
Preşedintele Consiliului de Miniştri (1928-1930, 1932-
1933)
Arestat la 75 de ani a fost condamnat pe viaţă la
temniţă grea

474
 Toată viaţa a fost fidel jurământului făcut ca
reprezentant al
studenţimii: „Jur în faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi
onoare că îmi
voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti."
«'»»""1 »11» »»»»»!MII »»»»»»»»»»»

MANOILESCU, MIHAIL
(9 dec. 1891, Tecuci - 30 spre 31 dec. 1950, celula 76)
Inginer, licenţiat al Şcolii de Poduri şi Şosele
(Bucureşti)
Profesor de Economie la Şcoala Politehnică din
Bucureşti
In 1933 înfiinţează Liga Naţională Corporatistă
Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (1926-
1927) în guvernul
Averescu
Ministru la Comunicaţii şi Lucrări Publice (1930)
Ministru la Industrie şi Comerţ (1930-1931) Guvernator al
Băncii Naţionale (1931) Deputat în mai multe legislaturi
Senator
Preşedinte la Secţiunea Română a Camerei
Internaţionale de Comerţ
Ministru de Externe (1940)
Scos din învăţământul universitar în 1947

474
 După deces regimul comunist îi intentează proces (12
aprilie 1952) şi îl condamnă la 15 ani temniţă grea!

MANOLESCU-STRUNGA, ION N. (12 mai 1889,

Bucureşti - 1951)
Licenţiat al Universităţii din Viena, doctorat în
economie (Berlin) Liberal
Subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii (1933;
1934; 1936) în guvernele I.Gh. Duca, Dr. C. Angelescu, Gh.
Tătărăscu Ministru al Industriei şi Comerţului (1934-1935)
Ministru secretar de stat (1937) în guvernul Gh. Tătărăscu

MĂGUREANU, MIHAIL (1886-1951)

Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri în guvernele Miron Cristea, Armând Călinescu, C.
Argentoianu (1938-1939)

MOŞOIU, TIBERIU
(23 iun. 1898, Târgovişte - 1953)
Doctor în drept (Bruxelles)
Profesor de Drept roman la Facultatea de Drept din
Cluj Subsecretar de stat la Ministerul Cultelor

476 823
 Subsecretar de stat la Departamentul Justiţiei şi la
Departamentul Agriculturii şi Domeniilor în guvernul Gh.
Tătărăscu (1937) Guvernator al Băncii Naţionale (1946-
1947)

MUNTEANU-RÂMNIC, DUMITRU (26 oct. 1877,

Râmnicul Sărat - 1955)
Licenţiat în istorie (Bucureşti), cu studii de specialitate
la Paris Vicepreşedinte al Partidului Naţional Democrat de
sub preşedinţia lui N. Iorga
Deputat (1920 şi 1931) Senator
Secretar al Blocului Federaţiei Partidelor Politice
Secretar al primei Camere a României Mari
Subsecretar de stat la Ministerul de Interne (1931-
1932) în guvernul Iorga

PĂIŞ, NICOLAE
(1886 - 20 aug. 1952, celula 27)
Contraamiral
Absolvent al Şcolii Superioare de Artilerie din Italia şi
al Şcolii
Superioare de Război din Paris
Adjutant regal al regelui Ferdinand (1926-1931)
Şef de Stat Major la Marină (1933)

476 824
 Subsecretar de stat la Ministerul Aerului şi Marinei
(1940) PELIVAN, ION GH.
(1 apr. 1876, Rezeni, jud. Lăpuşna - 24 ian. 1954)
Licenţiat în drept şi teologic Profesor universitar
Delegatul României la Conferinţa de pace la Paris
(1919-1920) şi Geneva (1922)
Ministru de Externe în guvernul Republicii
Moldoveneşti (1918)
Ministru de Justiţie (1 dec. 1919-12 mart. 1920)
Naţional-ţărănist
Deputat în mai multe legislaturi
Ministru al Basarabiei

476 825
 POP, ION (IENCI) (1902-1953)

POPOVICI, DORI (DORIMEDONT) (1873-1950)

Secretar de stat la Interne în guvernul provizoriu al
Bucovinei (1918) Ministru secretar de stat (1921, 1926-
1927)

POPOVICI-EPURE General de divizie

POPOVICI-TAŞCĂ, ALBERT
(1881-1951)
Om politic
Licenţiat în drept (Bucureşti), doctorat în drept (Paris)
Deputat
Subsecretar de stat la Ministerul de Interne în
guvernul Averescu (1921)

PORTOCALĂ, RADU
(13 august 1933, Brăila - 1952)
Avocat
Decan pe viaţă al Baroului din Brăila
Preşedinte al P.N.L. din judeţul Brăila
Deputat în mai multe legislaturi
Ministru subsecretar de stat la Interne (1937; 1939)
Ministru secretar de stat la Preşedinţie (1939-1940)

826
 Cavaler al Legiunii de Onoare (Franţa)
Decorat cu Ordinul Regal George I (Grecia), Ordinul
Coroanei (Italia) Preşedinte al Uzinelor Reşiţa

POTÂRCĂ, VIRGIL
(16 iul. 1888 - 10 mai 1954, celula 52)
Licenţiat al Facultăţii de Drept din Paris
Avocat
Preşedintele Uniunii Camerei Agricole din România
Naţional-ţărănist
Deputat şi senator de la 1920 în toate legislaturile
Subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii (1928-1931)
Ministru de Justiţie (1932), Lucrări Publice şi Comunicaţii
(1937-1938) şi ad-interim la Agricultură şi Domenii (1938)

RACOVIŢĂ, MIHAIL I. (1889-1954)

General de Corp de Armată
Ministrul Apărării Naţionale (23 august - 3 noiembrie
1944)

RACOVIŢĂ, Jandarmul (1868-iulie 1954) General

Comandant al Jandarmeriei şi inspector general
Membru al Partidului Agrar Deputat de Putna şi de Ismail

RĂŞCANU, ION
(4 ian. 1874, Cahul - 1952)

827
 General de Corp de Armată
Ataşat militar la Berlin (1907-1911)
Ataşat pe lângă Statul Major Francez (1916)
Comandant de brigadă în lupta de la Mărăşeşti
Deputat în mai multe legislaturi
Senator (1931)
Ministru de Război (1918-1921) Ministru al Basarabiei
şi Bucovinei (1927) Ministru de stat (1927; 1931-1932)
Comisar superior al guvernului în Basarabia şi
Bucovina, cu rang de ministru (1931)
Primar al Bucureştilor (1942-1944)

ROŞCULEŢ, RADU (1895-1951)

Licenţiat în drept al Universităţii din Bucureşti
Avocat
Perfect

828
 »' ii.mniimii mmţimumi"
Deputat liberal
Ministrul Cultelor (1 dec. 1946-5 nov. 1947)
SAMSONOVICI, NICOLAE
(7 aug. 1877, Ştefaneşti, jud. Botoşani - 16 sept. 1950)
General de divizie
Distins în luptele de la Mărăşeşti
Subşef al Marelui Stat Major (1919-1925)
Comandantul Şcolii de Război (1921)
Şeful Statului Major General (1927-1932, 1934-1937)
Ministru de Război (1932-1933).

SANDU, ION (?-apr. 1955)

Subsecretar de stat pentru Culte şi Arte (6 febr. 1941 -
23 aug. 1944)

SIMIAN, CONSTANTIN (DINU)

(22 oct. 1887, Sălişte, jud. Sibiu - 4 spre 5 iul. 1955)
Licenţiat în drept; doctorat la Paris
Avocat
Naţional-ţărănist Deputat (1933)
Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor
Subsecretar de stat la Interne (29 dec. 1937- 10 febr.
1938)
Rezident regal al Ţinutului Nistru (1938-1939) şi al
Ţinutului Olt

480
 (1939)

SUCIU, IOAN
(1907 - 28 mai 1953, celula 44) Doctorat la Roma
La vârsta de 33 de ani a fost consacrat episcop greco-
catolic de Oradea
Administrator Apostolic al Mitropoliei din Blaj
Supranumit „Păstorul tineretului", a fost un
remarcabil orator

TAŞCĂ, GHEORGHE
(30 ian. 1875, Bălăbăneşti, jud. Tutova - martie 1951)
Licenţiat în drept; doctorat în economie (Paris) Avocat
Profesor de Economie politică la Academia
Comercială din Bucureşti Deputat P.N.Ţ. şi membru al
Delegaţiei Permanente a partidului Ministru
plenipotenţiar la Berlin (1930) Ministru al Industriei şi
Comerţului (1932)

TĂTĂRANU, CONSTANTIN (COSTEL) (1893 -oct. 1953,

celula 12) Deputat liberal
Guvernator al Băncii Naţionale (1946-1947)

TĂTĂRĂSCU, ALEXANDRU
(1888- 1951)
General

480
 VASILIU, GHEORGHE (GEORGE) (1892- 10 sept. 1954,
celula 81) General de aviaţie
Ministru subsecretar de stat la aviaţie (1944) în
guvernul Sănătescu (4 nov. - 5 dec.)
Ministru subsecretar de stat pentru Aviaţie (1944-
1945) în guvernul Rădescu (6 dec. - 5 martie)

VLAD, AUREL
(27 ian. 1875, Orăştie - 30 iun. 1953) Om politic
Doctorat în drept la Budapesta
Şeful resortului de finanţe în Consiliul Dirigent
naţional-ţărănist Deputat în mai multe legislaturi
Ministru de Finanţe în guvernul Vaida-Voevod (1919-
1920) Ministru la Culte (1928 - 1929), la Industrie şi
Comerţ (1929-1930) în guvernul Maniu

480
 Anexa 2
LISTA DEMNITARILOR ÎNTEMNIŢAŢI LA SIGHET (6 mai
1950-5 iulie 1955)
ALIMĂNIŞTEANU, DIMITRIE (DUMITRU) (1898,
Bucureşti - 1973, Bucureşti)
Inginer de mine, licenţiat al Şcolii Naţionale de Mine
din Paris Liberal
Deputat (1933)
Subsecretar de stat la Finanţe (29 aug. 1936 - 28 dec.
1937) Ministru de Finanţe (6 mart. - 11 apr. 1945)

ANGELESCU, CONSTANTIN (5 mai 1883, Bucureşti -

1950) Avocat
Deputat P.N.Ţ. (1926), apoi senator.
Subsecretar de stat la Interne (1930). Guvernator BNR
(1931-1934, 1944). Ministru al Lucrărilor Publice şi
Comunicaţiilor (1938)

BĂRAN, CORIOLAN (1896-?)

Studii la Budapesta şi Cluj Doctor în drept
Avocat
Deputat naţional-ţărănist
Subsecretar de stat la ministerul de Interne (7 martie -
23 nov. 1939)

BEJAN, PETRE P. (1896, Ploieşti-?) Inginer

482
 Deputat în mai multe legislaturi
Subsecretar de stat la Ministerul de Război pentru
Armament (1935-1937)
Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri (1937) Ministru al Industriei şi Comerţului (6
mart. 1945 - 29 nov. 1946)
BENTOIU, AURELIAN
(29 iun. 1892, Făcărevi, jud, Ialomiţa - 27 iunie 1962,
Văcăreşti) Licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti
Avocat de prestigiu
Raportor la Legea conversiunii datoriilor agricole şi
Legea pentru apărarea ordinei în stat
Raportor în procesul parlamentar al afacerii Skoda
Deputat liberal (1933-1937)
Subsecretar de stat la Justiţie (1935; 1936-1937)
Subsecretar de stat la Interne (29 aug. 1936 - 23 febr.
1937)
Ministrul Justiţiei în guvernul Tătărăscu (11 mai - 4
iulie 1940)
în intervalul februaric-iunie 1956 adus şi judecat în
Bucureşti
Achitat în iunie 1956 şi eliberat de la Văcăreşti
Rcarestat în noiembrie 1957, rejudecat în primăvara
anului 1958 şi
condamnat la 25 de ani temniţă grea

482
 A murit în ziua de 27 iunie 1962 la Văcăreşti, cu două
zile înainte de a împlini 70 de ani

BERCEANU, MIHAIL G.
(8 nov. 1882, Brăila - 23 mart. 1957, Bucureşti)
Doctorat în drept la Paris
Avocat
Profesor universitar
Şef de cabinet al lui Ion I.C. Brătianu (1909-1910)
Deputat
Subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii (29 aug.
1936 - 7 apr. 1937)
Subsecretar de stat la Industrie şi Comerţ (7 apr. - 28
dec. 1937)

BERCOVITZ, ASRA (1885 -?)

Doctor în filosofic (Paris) Ziarist
Senator de Timiş-Torontal
BOILĂ, ZAHARIA (1892-1975?)
Doctor în drept (Budapesta) Ziarist
Deputat naţional-ţărănist
Prefect de Târnava Mică (1928), de Hunedoara (1932)
BRANCOVICI, EMIL MIHAIL I.
Profesor la Academia de înalte Studii Comerciale şi
Industriale din Bucureşti

482
 Preşedinte al Uniunii Exportatorilor Cerealişti
Preşedinte al Sindicatului Proprietarilor Urbani Deputat
(1926) Senator (1931)

BRĂTIANU, CONSTANTIN (BEBE)

(20 mai 1887, Bucureşti - 21 ian. 1956, Bucureşti)
Doctor în drept (Paris)
Secretar general al P.N.L.
Deputat (1922)
Secretar al delegaţiei române la Conferinţa de pace de
la Paris Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de
Minitrşi (3 aug. 1927-3 nov. 1928)
Ministru Prod. de Război (4 nov. 1944 - 28 febr. 1945)
BRÂNZEU, NICOLAE Canonic greco-catolic

BUDIŞTEANU, RADU
Avocat de renume al Baroului din Bucureşti
Ministru la Culte şi Arte în guvernul Ion Gigurtu (8
iulie - 14 sept. 1940)

BUDURESCUT NICOLAE
(28 iun. 1888 Râmnicu Vâlcea - 6 apr. 1974, Bucureşti)
Subsecretar de stat pe lângă Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, în guvernele: I.Gh. Duca, Gh. Tătărăscu (14 nov.
1933 -4 iun. 1934)
CARACOSTEA, DUMITRU

482
 (1879-1964)
Licenţiat în litere
Doctor în litere şi filosofie
Profesor de Istoria literaturii române moderne la
Universitatea din Bucureşti
Membru al Academiei Române
Dat afară din învăţământ în 1948 şi arestat

CARANDINO, NICOLAE
(1905-?)
Ziarist
Director al Teatrului Naţional din Bucureşti Director al
ziarului Dreptatea

CĂDERE, VICTOR (1891 -?)

Doctor în drept şi diplomat al Şcolii de Ştiinţe Politice
(Paris) Avocat
Profesor de Procedură civilă la Facultatea de Drept
din Cluj Deputat (1928)
Membru al Delegaţiei române la Conferinţa de pace
de la Paris (1919-1920) Şeful misiunii militare române în
Extremul Orient (Siberia 1920-1921) Secretar general al
Ministerului de Justiţie (1930) Secretar general al
Ministerului de Interne (1930-1931) Ministru
plenipotenţiar la Varşovia şi Belgrad Rezident regal al
Ţinutului Dunărea de Jos (1938-1939) Ambasador

482
extraordinar şi plenipotenţiar la Belgrad (1939) Cavaler
Coroana României cu spade şi Panglică Virtutea Militară

CIPĂIANU, GHEORGHE
(3 nov. 1878, Cipăreni, jud. Turda - 1957, Bucureşti)
Studii la Academia de Agricultură din Bucureşti şi la
Institutul
Agronimic din Leipzig
Doctorat la Leipzig
Liberal
Senator
Subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii (1923-
1926; 1927-1928) Ministru la Agricultură şi Domenii
(1934)

CONSTANT, ALEXANDRU Publicist, jurist

La Ministerul Propagandei din septembrie 1940
Din 1946 până în 1964 a trecut prin închisorile: Jilava,
Aiud, Sighet,
Piteşti, Râmnicul Sărat

CORNĂŢEANU, NICOLAE D.
(1899-1977)
Inginer agronom
Doctor în ştiinţe agricole (Viena)

482
 Profesor la Academia de înalte Studii Agronomice din
Bucureşti Ministru la Agricultură şi Domenii în guvernele
Miron Cristca, (1 febr. - 23 nov. 1939) Armând Călinescu,
Constantin Argentoianu

CREŢU, NAPOLEON
Profesor de Limba română la Liceul Sf. Sava din
Bucureşti Ministru subsecretar de stat la Departamentul
Educaţiei Naţionale în guvernul Ion Giurtu (1940) Secretar
general la Ministerul Educaţiei (1941)

CUDALBU, THEODOR
(1863, Chilieni, jud, Tuto va-21 ian. 1954)
Deputat (dec. 1920)
Senator
Ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1920-1921)
Ministrul Justiţiei (1926-1927)

DAN, EMANOIL

DAN, SEVER *
(1885, Maciu, jud. Cluj-?)
Doctor în drept şi în ştiinţe politico-economice
Avocat
Membru marcant al P.N.Ţ. Deputat în toate
legislaturile

482
 Subsecretar de stat la Finanţe în guvernul Ştirbey
(1927)
Ministru al Sănătăţii Publice în guvernul Maniu (10
nov. 1928 -
14 nov. 1929)
Administrator al Băncii Naţionale (1932-1934)

DEMETRESCU, CAMIL Licenţiat în drept

Secretar de legaţie (Direcţia Protocol - 1940)
Director adjunct al Cifrului - Ministerul de Externe
(1943)

DICULESCU, ACHILLE (1891 -?)

Comandor de aviaţie
Subsecretar de stat la Ministerul Aerului şi Marinei (4
iulie - 13 sept. 1940) DIMITRIU, VLAD
Membru al Partidului Ţărănesc Radical DRAGOMIR,
SILVIU
(13 mart. 1888, Guvasada, jud. Hunedoara-23 febr.
1962, Bucureşti) Doctor în teologie
Profesor de Istorie sud-est europeană la Universitatea
din Cluj (1923-1947)
Secretar al MArii Adunări de la Alba-Iulia (1918)
Deputat (1926-1927)
Ministru Secretar de Stat pentru Minorităţi (1 febr.
1939 - 4 iulie 1940)

482
 Membru al Academici Române (1928-1948)

FILIP, AUGUST (1897-1955, Bucureşti) Licenţiat în

drept (Paris) Avocat
Membru al Partidului Agrar Deputat (1931-1932)
Secretar al Comisiei legislative a Camerei
Secretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri
(1939)

FOTINO, GEORGE (GHEORGHE)

(1896-1969)
Doctorat la Paris
Profesor de Istoria dreptului românesc la Facultatea
de Drept din
Bucureşti
Deputat liberal
Vicepreşedinte al Camerei (1934-1937)
Ministrul Cooperaţiei (4 nov. 1944 - 28 febr. 1945)

GARDONE (din Banat)

GEORGESCU, ION Viceamiral

Subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale
pentru Marină (23 aug.- 3 nov. 1944)

GIGURTU, ION

482
 (24 iun. 1886, Turnu-Severin - 1959) Inginer de mine
Licenţiat al Academiei de Mine din Freiburg şi Berlin -
Cnarlottenburg
Director general al Societăţii „Mica" Deputat (1926)
Ministru la Industrie şi Comerţ (28 dec. 1937- 10 febr.
1938) Ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (24
nov. 1939 -1 iunie 1940)
Ministrul Afacerilor Externe (1-28 iunie 1940)
Preşedinte al Consiliului de Miniştri (4 iul. - 4 sept. 1940)

GIURESCU, CONSTANTIN C.
(1901-1977)
Istoric
Licenţa şi doctoratul la Bucureşti; studii la Paris
Profesor de Istoria românilor la Universitatea din
Bucureşti
Asistent al Muzeului Naţional de Antichităţi din
Bucureşti (1920-1926) Membru al Şcolii Române din
Franţa (1923-1925) Director al Fundaţiei Ion C. Brătianu
(1927-1930) Liberal-georgist
Deputat în mai multe legislaturi (1931-1937) Rezident
regal al Ţinutului Dunărea de Jos (1939) Ministru al F.R.N.'
(1939-1940) Ministru al Propagandei (1940)

GOMOIU, VICTOR (1882-1960)

482
 Licenţiat al Facultăţii de Medicină din Bucureşti;
doctorat în medicină (1909)
Medic chirurg
Profesor universitar; a creat Societatea Română de
Istoria Medicinei (1929)
Preşedinte al Societăţii Mondiale de Istoria Medicinei
(1930) Secretar general la Ministerului Sănătăţii (1930)
Ministrul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1940) Cavaler al
Legiunii de Onoare (Franţa, 1922) Moare la 6 februarie
1960 în temniţa de la Aiud

HALIPPA, PANTELIMON (PAN)

(1 aug. 1883, Cuboltajud. Soroca-30 aprilie 1979,
Bucureşti) Om politic, poet, scriitor
Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău
Deputat în mai multe legislaturi Ministru de stat (1 dec.
1919-13 mart. 1920) Ministru al Basarabiei (1919-1920)
Ministru de stat şi ad-interim la Lucrări Publice (1927)
în guvernul Barbu Ştirbey
Ministru de stat şi ad-interim la Lucrări Publice (1928-
1930), la Lucrări Publice şi Comunicaţii (1930), de stat şi
ad-interim la Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale (1930),
de stat (1930, 1932, 1933) în guvernele naţional-ţărăniste

482
 iiiiiniiii
HAŢIEGANU, EMIL
(9 dec. 1878, Tritul de Sus, jud. Turda - 9 mai 1959,
Cluj) Doctor în drept
Profesor la Catedra de Procedură civilă la Facultatea
de Drept din Cluj
Preşedintele Consiliului Naţional Român din Cluj
(1918)
Membru al Consiliului Dirigent din Ardeal
Deputat (1919, 1929, 1928, 1931)
Vicepreşedinte al Camerei deputaţilor
Ca naţional-ţărănist a fost:
Subsecretar de stat la Justiţie (1930)
Ministru al Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirilor Sociale (10
oct. 1930 - 4 apr. 1931)
Ministru al Transilvaniei (1932 şi 1933)
A făcut parte din Partidul Frontul Românesc condus
dc Al. Vaida-Voevod
Ministru fără portofoliu în guvernul Petru Groza (7
ian. 1946 - 29 nov. 1946)
Membru de onoare al Academiei Române

HOSSU, IULIU (1885-1970)

Studii la Colegiul dc Propagandă Fide din Roma
Doctor de Roma, consacrat episcop de Cluj-Gherla la
vârsta de 32 de

490
 ani
A făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui
Fcrdinand documentul prin care Transilvania se declară
unită cu România (1918) Membru fondator al Societăţii
literare ASTRA
Ca senator, a desfăşurat o intensă activitate, în special
cu prilejul dezbaterii legii cultelor şi a ratificării
Concordatului Cardinal al Bisericii greco-catolicc
A dat decretul dc excomunicare a preoţilor care se vor
pune în slujba regimului ateu

HUDIŢĂ, ION
(1896-1982) •
Doctor în istorie la Sorbona
Profesor de Istoria diplomaţiei la Universitatea din
Bucureşti Deputat naţional-ţărănist în mai multe
legislaturi
Ministru al Agriculturii (4 nov. 1944 - 28 febr. 1945)
întemniţat între 1947-1955 şi 1960-1962

IACOBICI, IOSIF General

Şef de Stat Major al Inspectoratului Armatei de Uscat
Comandant al Diviziei 2 Vânători de munte Comandant al
Corpului II armată
Ministru al înzestrării Armatei (14 oct. 1938 - 31 ian.
1939) Ministru al Apărării Armatei (1941)

490
 Şef de Stat Major al Marelui Cartier General al
Trupelor operaţionale pe Frontul de Est (1941)
Condamnat la 8 ani temniţă grea (Jilava, Aiud, Sighet)
IOANIŢESCU, D.R.
(14 apr. 1885, Bucureşti - 11 febr. 1970, Bucureşti) Om
politic
Doctorat în drept (Bucureşti)
Profesor dc Politică socială la Academia Comercială
din Bucureşti De 5 ori ministru la Muncă, Sănătate şi
Ocrotirii Sociale (7 iun. 1930 — 9 nov. 1933)
Subsecretar de stat la Interne (10 nov. 1928 - 7 iun.
1930) Ministru Agriculturii şi Domenii (7 ian. - 10 febr.
1938) Parlamentar în mai multe legislaturi Autor al Legii
Poliţiei şi Jandarmeriei
A creat Institutul dc Studii şi Educaţie Muncitorească
(1938)
LAZĂR, ILIE (1895-1976) Om politic
Licenţiat în drept, doctorat la Cluj, urmat de studii
speciale de
economie la Viena
Deputat (1928-1931 şi 1932)
Şeful Organizaţiei de Maramureş a P.N.Ţ.

LEON, GHEORGHE N. (29 apr. 1888, Iaşi-?) Licenţiat în

drept (Iaşi)

490
 :::;t!:::!!t:!!l!!milMli;!'lt!Mlill|MIL!!
Doctorat în Economie politică şi financiară (Jena)
Profesor de Finanţe şi statistică la Facultatea de Drept
din Bucureşti
Preşedintele Asociaţiei Economiştilor Români
Deputat liberal
Secretar general şi subsecretar de stat la Ministerul
Agriculturii Domenii (2 oct. 1934 - 29 aug. 1936) Raportor
al bugetului Statului
Ministru al Economiei Naţionale (4 iul. - 10 nov. 1940)
LEUCUŢIA, AUREL (PUFI) (1895-?)
Licenţă şi doctorat în drept (Cluj)
Vicepreşedinte al Organizaţiei de Timiş-Torontal al
P.N.T. Deputat (1928-1930; 1932-1933)
Ministru al Economiei Naţionale (4 nov. 1944 - 28
febr. 1945) LUPAŞ, IOAN
(9 aug. 1880, Sălişte, jud. Sibiu - 3 iulie 1967,
Bucureşti)
Licenţiat în istorie şi latină (Budapesta)
Doctorat în istorie
Profesor la Universitatea din Cluj
Secretar al Consiliului Dirigent (1918-1920)
Preşedintele Secţiei Istorie - Academia Română (1932-
1935)
Deputat liberal

492 846
 Ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (30 martie
1926 - 4 iun
1927)
Ministru al Cultelor şi Artelor (28 dec. 1937- 10 febr.
1938)
MACAVEI, VICTOR Canonic greco-catolic Vicar general
de Blaj

MARINESCU, NICOLAE
General *
Medic
Ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale.(l febr. - 23
nov. 1939)
METEŞ, ŞTEFAN
(8 ian. 1887, Stremţ, jud. Alba - 30 iun. 1977, Cluj-
Napoca) Licenţiat al Universităţii din Bucureşti şi
Budapesta Director al Arhivelor Statului din Cluj Deputat
iorghist (1919-1922 şi 1931-1932)
Subsecretar de stat în guvernul Iorga (17 iun. 1931-12
mai 1932)

MIHAIL, GH. General adjutant

Subsecretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale
(1939) în guvernele: Miron Cristea, gen. Gli. Argeşeanu, C.
Argetoianu (1 febr. -23 nov. 1939); Şeful Marelui Stat
Major (aug. 23 - oct. 1944)

492 847
 MIHALACHE, ION
(18 febr. 1882, Topoloveni, jud. Muscel - 5/6 mart.,
Râmnicul Sărat 1963) învăţător
Intră în politică în anul 1914; din anul 1918 este ales
deputat în toate legislaturile
Fondatorul Partidului Ţărănesc (1919)
Ministru la Agricultură şi Domenii în guvernele Vaida
şi Maniu
(1919-1920 şi 1928-1930)
Ministru de Interne (1930-1931 şi 1932-1933)
Arestat la vârsta de 65 de ani (1947); a fost
condamnat la temniţă grea pe viaţă
Moare în închisoarea de la Râmnicul Sărat la 5/6
martie 1963

MIRONESCU-MERA

MOGHIOROŞ Episcop

MOLDOVAN, IULIU
(1882-?)
Medic
Profesor de Igienă şi Igienă socială la Facultatea de
Medicină din Cluj Subsecretar de stat la Ministerul
Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1930)

492 848
 Deputat de Hunedoara Senator de Arad

MOLDO VAN, VALER (1875-?)

Licenţiat în drept (Cluj, Budapesta) Doctor în drept
(Cluj)
Profesor de Drept administrativ la Facultatea de
Drept din Cluj
Naţional-ţărănist
Deputat în mai multe legislaturi
Senator şi vicepreşedinte al Senatului (1928)
Subsecretar de stat la Departamentul Instrucţiunii
Publice şi al Cultelor (1928-1930) în guvernul Maniu
Secretar general în Consiliul Dirigcnt
MOLDO VAN, VICTOR (1894-?) Doctor în drept Avocat
Naţional-ţărănist
Secretar regional al P.N.Ţ. pentru Transilvania şi
Banat Deputat în mai multe legislaturi Senator şi
vicepreşedinte al Senatului Ministru subsecretar de stat la
Interne (1927)

NICOLAU, VICTOR

NICULESCU BUZEŞTI, RADU (1911-1990)

Inginer constructor, diplomat al Politehnicii Bucureşti,
a lucrat la Uzinele Reşiţa; a stat în detenţie 10 ani (lotul
Camil Dcmetrescu)

494
 NISTOR, DIMITRIE (1890-?)
Licenţiat în teologic şi drept Doctorat în drept
(Budapesta) Liberal
Deputat (1927-1928) Senator (1932)
Şeful Organizaţiei Liberale de Timiş-Torontal
Subsecretar de stat Ia Ministerul de Interne (pentru
administraţie 4 nov. 1944-5 mart. 1945)

NISTOR, ION I. (IANCU)

(4 aug. 1876, Vicarul dc Sus, jud. Rădăuţi - 11 nov.
1962, Bucureşti) Licenţiat în istoric (Cernăuţi) Doctorat în
filosofic (Viena)
Profesor de Istoria românilor la Universitatea din
Cernăuţi Liberal
Senator dc drept
Ministru de stat (1918-1920, 1922-1926, 1933-1934)
Ministru al Lucrărilor Publice (1927-1928)
Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1934-
1937), al Cultelor şi Artelor (2 nov. 1939 - 1 lmai 1940)

NIŢESCU, VOICU
(1883, Săcele, jud. Braşov - sept. 1968, Braşov)
Licenţiat în drept Om politic şi ziarist
Preşedintele Comitetului Naţional Român din Rusia
(1919) Consilier tehnic la Conferinţa de pace de la Paris
Deputat în mai multe legislaturi Ministru dc stat (1928-

494
1930) Subsecretar dc stat la Justiţie (1930) Ministru dc
Justiţie (1930-1931)
Ministru la Lucrări Publice şi Comunicaţii (1930), la
Agricultură şi Domenii (7 iun. 1932-9 nov. 1933) Ministru
al Muncii (10 febr. - 30 mart. 1938)

PAPACOSTEA, VICTOR (1900-1962)

Doctor în litere şi filosofic (Bucureşti) Profesor la
Universitatea din Bucureşti înfiinţează Institutul de Studii
Balcanice, pe care îl va conduce între
anii 1938-1947; Catedra de Istoria popoarelor
balcanice, precum şi
periodicul Balcania
Liber-georgist
Deputat de Caliacra (1932)
Ministru subsecretar de stat la Educaţia Naţională (4
nov. 1944 -28 febr. 1945)
Scos din învăţământ în 1947
Rearestat în perioada 1956-1957 (procesul A. Bentoiu)
Pus în libertate din lipsă de probe

PACHA, AUGUSTIN
Episcop catolic al Diocezei Timişoara

PĂTRĂŞCANU, LUCREŢIU (1900-1954)

494
 Profesor de Drept constituţional la Universitatea din
Bucureşti
Ministru de Justiţie (23 august 1944 - 14 aprilie 1948)
Membru al Partidului Comunist
A desfiinţat inamovibilitatea magistraţilor
Executat după un simulacru de proces (aprilie 1954)
PĂUN

PÂCLIŞANU, ZENOBIE
(1886-?)
Studii de teologie la Viena Prelat, ziarist
Profesor la Teologia din Blaj
Secretar al Adunării Naţionale (1 Decembrie 1918)
Director în Ministerul Culturii
Vicar al Bucureştiului

PENESCU, NICOLAE
Doctor în ştiinţe juridice al Universităţii din Paris
Avocat
Preşedinte al Uniunii Avocaţilor din România Secretar
general al Partidului Naţional-Ţărănesc
A fost întemniţat între anii 1947-1964

PERIEŢEANU, I.GR. (IONEL)

(24 mart. 1879, Bucureşti - ian. 1959, Bucureşti)
Licenţiat în drept

494
 Avocat şi poet, descendent dintr-o veche familie
boierească
Inspector în Poliţia Capitalei
Naţional-ţărănist
Deputat de Ilfov în mai multe legislaturi
Vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1930-1931)
Ministru al Comunicaţiilor în cabinetul Vaida-Voevod
(7 iun. - 10 aug.
1932)
Aderă la Partidul Frontului Românesc Preşedinte al
Uniunii Avocaţilor din România (1935; 1938)
Vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale a Avocaţilor
Vicepreşedinte al Senatului

PETRESCU, ION C.
Conferenţiar de Istoria pedagogiei la Universitatea
din Bucureşti Naţional-ţărănist
Subsecretar de stat la Culte (4 dec. 1941 -23 aug.
1944)
POP, ROMULUS G. (1899-?)
Licenţiat în drept; studii la Geneva, Grenoble şi Paris
Doctor în drept Naţional-ţărănist Deputat (1932-1933)
POPESCU-NECŞEŞTI, ALEXANDRU
(4 dec. 1889, Necşeşti, jud. Teleorman - 1982,
Bucureşti)
Licenţiat în litere, filosofic şi drept (Bucureşti)

494
 Avocat şi ziarist
Deputat liberal de Hotin
Secretar general la Justiţie (1927)
Membru în Consiliu Superior al Avocaturii Statului
Subsecretar dc stat la Ministerul Instrucţiunii
Publice şi Cultelor (14
nov. 1933 - 9 iun. 1934)
POPOVICI, MIHAI
(25 oct. 1879, Braşov - 7 mai 1966, Bucureşti) Om
politic
Licenţiat în filosofic (Viena) Doctorat în drept
Naţional-ţărănist
Membru în Consiliul Dirigent la Departamentul
Industriei şi Comerţului (1918)
Ministru la Lucrări Publice şi ad-intcrim la Finanţe
(1919-1920) Ministru de Finanţe (1927, 1929, 1930-1931),
de Interne (1930), de Justiţie (1932-1933)

PRIBOIANU, MIHAIL M. Inginer

Licenţiat al Şcolii Naţionale de Mine din Paris
Preşedintele Organizaţiei Naţional-ţărăniste de Durostor
Prefect (1929-1930) Deputat (1928-1931; 1932-1933)

RÂDULESCU-POGONEANU, VICTOR (PIKI) (1910 - ?)

Diplomat de carieră

494
 Licenţiat în drept, filosofie şi litere (Bucureşti) Ataşat
de legaţie (1934)
Secretar el. III la Legislaţia română din Berlin (1937)
Secretar de Legaţie el. II (1941)

ROMAŞCANU, MIHAIL

ROMNICEANU, MIHAIL M.
(1891-?)
Licenţiat în drept
Avocat „
Profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti
Membru în Comitetul Executiv al Partidului Liberal
(1932)
Senator de Hunedoara (1933)
Raportor al Legii conversiunii datoriilor, pentru noile
statute ale Băncii Naţionale
Ministru fără portofoliu (1946) pentru a observa, în
guvernul Petru Groza, desfăşurarea corectă a alegerilor
din 1946

RUSSU, ALEXANDRU (1884-1963)

Studii de teologie la Budapesta
Episcop greco-catolic al Diocezei dc Baia Mare
Profesor la Academia Teologică din Blaj

494
 Moare în 1963 şi este îngropat în cimitirul deţinuţilor
de la Gherla cu un.stâlp la căpătâi, purtând numărul 133

RUSSU
Preot greco-catolic
Secretarul mitropolitului de Blaj, Ion Suciu SASSU,
VASILE
(10 apr. 1877, Satulung, jud. Braşov - 14 dec. 1962,
Bucureşti) Om politic
Licenţiat în drept şi filosofie (Bucureşti) Deputat
liberal de Vaslui (1907-1910)
Ministru la Industrie şi Comerţ (1922-1923; 1934), la
Agricultură şi Domenii (1934-1937) şi la Justiţie (1937) şi
ad-intcrim la Agricultură şi Domenii (1937)

SĂLAJ AN
Preot greco-catolic

SAUCIUC-SĂVEANU, TEOFIL
(21 oct. 1884, Bosancea, jud. Suceava-26 iul. 1971,
Bucureşti) Licenţiat în filosofie (Viena şi Cernăuţi)
Doctorat în litere şi filosofie
Profesor de Filologic clasică la Universitatea din
Cernăuţi
Profesor de Istorie antică şi epigrafie la Facultatea de
Litere din

494
 Bucureşti
Deputat

494
 !!! IiilIIIIIIMIIIIItl
Membru al Delegaţiei Permanente a P.N.Ţ. Senator
Ministru de stat (1928-1930; 1932-1933) Director
ministerial al Cernăuţilor (1930-1931) Membru
corespondent al Academiei Române

SIBICEANU, NICOLAE
Director de cabinet al lui Gh. Tătărăscu
Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri (1939-1940) Subsecretar de stat la Ministerul
Cultelor şi Artelor (1940)

SLĂVESCU, VICTOR I.
(5 iun. 1891, Rucăr, jud. Muscel - 24 sept. 1977,
Bucureşti) Doctor în ştiinţe economice şi financiare (Halle)
Profesor la Academia Comercială din Bucureşti Director
general la Societatea Naţională de Credit Industrial Liberal
Deputat în mai multe legislaturi Subsecretar de stat
(1933-1934) Ministru de Finanţe (1934-1935)
Subsecretar de stat la Departamentul înzestrării
Armatei (7 martie 1939-3 iulie 1940)

SOLOMON, VIRGIL
Liberal
Ministru

500
 ŞOVA, NICOLAE
(9 nov. 1885, corn. Poduri, jud. Bacău - 2 mart. 1966,
Bucureşti) General de Corp de Armată
Secretar general la Ministerul Apărării Naţionale
(1940), la Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat
(1940), subsecretar de Stat al Marinei (1943-1944)

STRAT, GHEORGHE Z. (1894-1961) Licenţiat în drept

(Iaşi)
Doctorat în drept (Paris)
Profesor de Istoria doctrinelor economice la
Facultatea de Drept din Bucureşti
Distins în luptele de la Oituz şi Mărăşcşti Decorat cu
Coroana României Liberal
Deputat în mai multe legislaturi
Reprezentant al României la Liga Naţiunilor de la
Geneva (1938) Pune bazele Academiei de Ştiinţe Morale şi
Politice al cărei secretar a fost până la desfiinţarea
acesteia
Subsecretar de stat la Economia Naţională (4 iulie - 4
sept. 1940) Redactor şef al revistei Libertatea (1940) Scos
din învăţământ în 1947
Rearestat cu lotul Bentoiu (1956-1957); condamnat la
25 de ani temniţă grea
A trecut prin închisorile de la Jilava, Galaţi, Botoşani,
unde moare în 1961

500
 ŞTEFĂNESCU-GOANGĂ, FLORIAN (5 apr. 1881, Curtea
de Argeş - 26 mart. 1958, Bucureşti) Licenţiat în drept şi
filosofie Profesor de Psihologie la Universitatea din Cluj
Directorul şi întemeietorul celui dintâi Institut de
Psihologie experimentală, comparată şi aplicată din ţară
(1921)
Subsecretar de stat la Instrucţiunea Publică (1 sept.
1935 - 28 dec. 1937)
Membru corespondent al Academiei Române

TĂTĂRĂSCU, EMANUEL N. (1892-?)

Directorul Societăţii Anonime Scrisul românesc din
Craiova
Liberal
Primar
Deputat (1933)

TĂTĂRĂSCU, GHEORGHE
(1886, Cariova- 28 mart. 1957, Bucureşti)

500
 Om politic şi publicist Doctorat în drept (Paris)
Subsecretar de stat la Interne (1923-1926; 1929 -
1928) Secretar general al Partidului Liberal (1931)
Ministru la Industrie şi Comerţ în guvernele Duca şi C.
Angelescu (14
nov. 1933 - 3 ian. 1934)
Prim-ministru (5 ian. 1934 - 28 dec. 1937)
Ministru de stat şi ad-interim la Afacerile Străine
(1938)
Ambasador la Paris
Prim-ministru (24 nov. 1939-4 iul. 1940)
Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru al
Afacerilor Străine (6 mart. 1945-6 nov. 1947) Membru de
onoare al Academiei Române

TĂTĂRĂSCU, ŞTEFAN frate cu Gh. Tătărăscu

TEODORESCU (MALACUL)

TOMESCU, CONSTANTIN N.
(20 febr. 1890; Constanţa - 5 iul. 1983, Bucureşti)
Licenţă şi doctorat în teologie (Bucureşti)
Profesor de Istoria bisericii române la Facultatea de
Teologie din Chişinău
Secretar general al bisericii din Basarabia Deputat

i
502
 Subsecretar de stat în guvernul Octavian Goga la Culte
şi Arte (29 dec. 1937- 10 febr. 1938)

TONI, D.V
(1885-1955?)
Publicist
Deputat în mai multe legislaturi
Subsecretar de stat la Educaţia Naţională (30 martie
1938-3 iulie 1940)
VÂNTU, GHEORGHE ION (1894-1968) Licenţiat în
drept Liberal
Prefect de Cernăuţi (1940)
Subsecretar de stat la Interne (24 nov. 1939-3 iulie
1940) în guvernul Gh. Tătărăscu
Subsecretar de stat la Interne (7 martie 1945 - 30 nov.
1946) Ministerul Lucrărilor Publice (1 dec. 1946 - 5 nov.
1947)

VULTUR, ION Preot greco-catolic

Profesor de franceză la Academia Teologică din Blaj

ZAMFIRESCU, CONSTANTIN CĂTEASA Liberal

Deputat în mai multe legislaturi Ministru în guvernul
Sănătescu
Subsecretar de stat (6 dec. 1944- 8 febr. 1945) în
guvernul Rădescu ZIGRE, NICOLAE

i
502
 (20 iul. 1882, Oradea - 6 nov. 1962, Bucureşti)
Doctor în drept
Avocat
Vicepreşedinte al Uniunii Avocaţilor din România
Liberal-georgist
Prefect de Bihor în mai multe legislaturi Senator
Subsecretar de stat la Interne (27 ian. - 1 iunie 1922)
Vicepreşedinte al Senatului (1927-1928) Ministru la Culte
şi Arte (1939)

ZWIEDENEK, ANTON General

Mareşal al Palatului
Anexa 3

Anexa 3 cuprinde nume de episcopi, profesori

universitari, preoţi, militari etc. care nu apar în listele
întocmite de Constantin C. Giurescu (vezi anexele 1 şi 2).
Este bine cunoscută „grija" cu care cei care au
legiferat necuviinţa şi crima au păstrat secretul absolut în
temniţe şi în afara lor.
încercările de a comunica, de a afla erau pedepsite cu
o cruzime de neînchipuit.
Am socotit deci necesară întocmirea acestei anexe
pentru a întregi -pe cât posibil - şirul celor care au pătimit
la Sighet. Desigur şi această listă rămâne deschisă.

i
502
 ANTONESCU, ERVIN
Profesor de drept la Academia Comercială din
Bucureşti A murit în temniţa de la Sighet

BĂLAN, ION (1880-1959)

Studii la Blaj şi Budapesta
Profesor la Academia Teologică din Blaj (1920)
Episcop de Lugoj
Arestat în 1948
întemniţat la Sighet între 1950-1955

BERINDE, ŞTEFAN DĂNILĂ Preot unit Rearestat în

1957

BIDEANU, AUGUSTIN
Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe în
guvernul Ion Gigurtu (4 iulie- 4 sept. 1940)

BOGA, ALVIZIU (ALOIZIU)

(1886-1954) "
Preot romano-catolic
Vicar general al Diocezei Alba-Iulia
Mort în temniţa de la Sighet în 1954
BUJOIU, ION
(3 sept. 1894, Bucureşti - 1956, Văcăreşti) Inginer

i
502
 Ministru la Departamentul Industriei şi Comerţului în
guvernul Gh. Tătărăscu (17 nov. - 28 dec. 1937)
Ministru al Economiei Naţionale în guvernele Miron
Cristea, Armând Călinescu, C. Argentoianu (1 febr. - 23
nov. 1939)

CHERTES, ION Preot greco-catolic

Consacrat ca episcop în clandestinitate
închis la Sighet între anii 1948-1955
Rearestatîn 1956 şi condamnat la muncă silnică pe
viaţă
A trecut prin închisorile de la Aiud şi Gherla
Graţiat în 1964
CHINEZU, TIT-LIVIU
(22 nov. 1904, corn. Huduc (azi Maioreşti, jud. Mureş -
15 ian. 1955) Episcop greco-catolic Studii la Roma
Profesor de filosofie la Academia Teologică din Blaj
(1930-1946) Arestat în 1948
Consacrat ca episcop în clandestinitate de episcopul
Traian Valeriu Frenţiu
Moare în penitenciarul din Sighet

DELIMAN, IO AN
(1912, corn. Şeitin, jud. Arad - ?)
Protopop greco-catolic
Arestat în 1948

i
502
 7 ani detenţie la Sighet
Rearestat în 1970 şi condamnat la 15 ani.

DOBRESCU, AUREL R.
(8 mart. 1885, Henig, jud. Alba-nov. 1963, Văcăreşti)
Studii de medicină la Graz, Geneva, Viena şi Bucureşti
Naţional-ţărănist
Deputat în mai multe legislaturi Senator de drept
Subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii (10 nov.
1928-7 iun. 1930) DURCOVICI, ANTON
(17 mai 1888, Altenburg, Austria - 11 decembrie 1951)
Episcop catolic al Iaşiului
Arestat în 1949, va trece prin Ministerul de Interne,
Gherla, Sighet Moare în temniţa dc la Sighet

FINŢESCU, ION N. (1888 -?)

Profesor de drept comercial la Facultatea dc Drept din
Bucureşti Decan al Facultăţii dc Drept
Administrator general al Creditului Naţional Industrial
Liberal Deputat
Ministru al Economiei Naţionale (1942-1944) A fost
întemniţat la Jilava, Aiud, Sighet

FRIEDRICH, RAFAEL Canonic romano-catolic Profesor

de teologie din Iaşi întemniţat între anii 1949-1962
A trecut prin închisorile din Sighet (celui;; 44), Gherla

i
502
 GRIGOROVICI, GHEORGHE
(1871 -febr. 1951)
Studii de medicină la Viena
Preşedinte al Partidului Social-Democrat din Austria
Deputat în Parlamentul austriac (1907-1918) Membru al
Consiliului Naţional din Bucovina (1918) A editat şi
condus, la Cernăuţi, ziarele social-democratice Lupta şi
Vremea nouă Deputat şi senator (1919-1921)
Subsecretar de stat la Ministerul Muncii (24 nov. 1939
- 10 mai 1940) în guvernul Gh. Tătărăscu Moare în
temniţa de la Sighet
GRUIA, ION V. (1895-1952) Licenţiat în drept (Iaşi)
Doctorat (Bucureşti) Avocat
Profesor de Drept constituţional şi administrativ la
Universitatea din Bucureşti
Membru al Institutului Regal de Ştiinţe Administrative
al României Deputat
Ministru al Justiţiei în guvernul Ion Gigurtu (4 iulie - 4
sept. 1940)
Arestat în 1949
Moare în temniţa de la Sighet

GRUIA-IONESCU, NICOLAE (1902-1953)

ILIESCU, VICTOR (1884-1959) General de divizie

i
502
 Distins în lupta de la Răzoare în timpul primului război
mondial Decorat pentru fapte de vitejie cu Coroana şi
Steaua României Arestat în 1946, condamnat în 1948 la
10 ani temniţă grea A trecut prin închisorile dc la Aiud,
Jilava, Sighet Eliberat în 1956

JIENESCU, GHEORGHE
(16 sept. 1895, Rast, jud. Dolj - 3 apr. 1971, Bucureşti)
Comandor de aviaţie
Subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării
Naţionale (1940 -23 august 1944)
A trecut prin temniţele de la Aiud, Jilava, Sighet,
Gherla Eliberat la 18 apr. 1964 după 19 ani şi 2 luni de
detenţie

LUGOŞIANU, ION
(5 nov. 1890, Bucureşti - 7 nov. 1957, Râmnicul Sărat)
Facultatea de Drept şi Şcoala de Ştiinţe Politice (Paris)
Avocat
Naţional-ţărănist Deputat
Consilier tehnic al delegaţiei române la Conferinţa de
pace de la Paris Şef de cabinet în guvernul Vaida-Voevod
(1919-1920) Secretar al delegaţiei române la Conferinţa
de pace de la Londra Comisarul guvernului român în
Statele Unite şi Canada pentru a organiza serviciile
consulare

i
502
 Colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu
Subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de
miniştri (10 nov. 1928 -8 oct. 1930)
Ministru la Industrie şi Comerţ (6 iun. 1932- 14 iun.
1933) Delegat la Liga Naţiunilor la Geneva, Paris, Haga
Ministru plenipotenţiar la Vatican (1937) Director al
ziarului Universul

MAGHIAR, AUGUSTIN
(1880- 16 sept. 1951)
Canonic greco-catolic
Vicar general al Episcopiei de Oradea
Arestat în 1948, moare în temniţa de la Sighet

MAN(U), DEMETRIU (DUMITRU)

Canonic greco-catolic
Profesor la Seminarul din Cluj
Naţional-ţărănist
Deputat
în 1950 trimis la Sighet
Mort în detenţie, probabil la Aiud

MAREŞ, NICOALE
(1857-1953)
Inginer

i
502
 Ministru la Agricultură şi domenii (14 sept. 1940 - 26
ian. 1941) Mort în detenţie la Sighet

MARTON, ARON (1896- 1980?)

Episcop catolic al Diocezei de Alba-Iulia
în 1949 îşi manifestă public solidaritatea cu fraţii de
rit oriental, persecutaţi în urma decretului din dec. 1948
potrivit căruia Biserica unită a fost scoasă în afara legii
Arestat în 1950, a trecut prin temniţele de la Jilava,
Aiud, Sighet

MEDVECZKI, ŞTEFAN (1905-1952)

MOLDO VAN, ION Canonic romano-catolic

MOTAŞ, CONSTANTIN I. (1887-?)
Licenţă şi doctorat la Academia de Mine din Freiburg
Profesor la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti
Membru al Academiei Române
Membru marcant al Partidului Social-Democrat (aripa
Constantin-Titel Petrescu)
Deputat de Târnava Mică (1922-1926)
Arestat în 1950
Va fi pus în libertate în 1956

NEMOIANU, PETRE (1889-1951?)

i
502
 Doctor în drept şi în ştiinţe politice Avocat şi ziarist
Naţional-creştin
Prefect de Caraş-Severin (1920-1921) Deputat (1926-
1927)
Preşedinte al Organizaţiei naţional-creştine din
Severin (guvernul Octavian Goga)
Subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi
domeniilor în guvernul
Ion Gigurtu (4 iul. - 4 sept. 1940)
Arestat, va trece prin temniţele de la Sighet şi Aiud
A murit în închisoarea de la Aiud
NICOLAU, POMPILIU Inginer
Licenţiat al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din
Bucureşti Profesor la Şcoala Politehnică din Timişoara
Ministru la Lucrări Publice (1941)
Arestat şi condamnat, a fost încarcerat la Jilava, Aiud,
Sighet
OTTULESCU, EMIL (1881-?)
Fost administrator al Domeniilor, Reşiţa
Arestat şi condamnat
Se pare că a murit la Sighet

PANĂ, AURELIAN (7- 1953)

Subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor (27 ian. 1941 18 mart. 1942)

i
502
 Ministru la Agricultură (1941-1943) Ministru la acelaşi
minister (19 mart. 1942 - 23 aug. 1944) Arestat, a trecut
prin temniţele de la Jilava, Sighet, Gherla A murit în
detenţie la Gherla

PETRESCU, CONSTANTIN-TITEL (1888- 1957)

Licenţiat al Facultăţii de Drept din Paris Avocat
Secretar general al Federaţiei Partidului Social-
Democrat (1922-1927) Ministru fără portofoliu în primul
guvern prezidat de gen. Constantin Sănătescu (23 aug. - 3
nov. 1944)

PLOSCARU, ION
(19 nov. 1911, corn. Frata, jud. Cluj)
Episcop greco-catolic
Vicar general al Diocezei de Lugoj
Sfinţit în clandestinitate ca episcop (1948) de către
Nunţiul Apostolic O'Hara
întemniţat la Sighet între 1950 şi 1955 Eliberat de la
Gherla în 1964
POP, VALER(IU)
(26 aug. 1892, Buduş, jud. Someş - 1 nov. 1958,
Bucureşti)
Doctorat în drept (Cluj)
Avocat
Liberal

872
 Deputat în mai multe legislaturi Vicepreşedinte al
Camerei (1931)
Ministru de stat (14 iul. 1931-31 mai 1932 şi2oct.
1934- 1 febr. 1935) Ministru de Justiţie (1 febr. 1935 - 29
aug. 1936) Ministru la Industrie şi Comerţ (1936-1937)
Ministru Secretar de stat în guvernul Gh. Tătărăscu
(17 nov. - 28 dec. 1937)

POPA, EUGEN
Preot unit (greco-catolic)
întemniţat la Sighet între anii 1950-1955, în celula 44
Actualmente este rectorul Institutul Teologic din Cluj

RAŢIU, ALEXANDRU Preot greco-catolic

Arestat în 1948; a fost întemniţat timp de 16 ani la
Sighet, Gherla,
Bărăgan
Eliberat în 1964

RAŢIU, IULIU
Protopop greco-catolic de Timişoara RĂDUCANU, ION
(21 mart. 1884, Brăila - 10 nov. 1964, Bucureşti)
Profesor la Academia Comercială din Bucureşti Naţional-
ţărănist
Membru în delegaţia permanentă P.N.Ţ.
Deputat în mai multe legislaturi

873
 Membru corespondent al Academiei Române
Ministru al Muncii şi al Asigurărilor Sociale (10 nov.
1928 - 7 iun. 1930) Ministru la Lucrările Publice (19 nov.
1930 - 4 aprilie 1931) Scos din învăţământ în 1947 Arestat
în 1950

874
 SACHELARIE, OVIDIU (1906-?)
Profesor de Drept civil la Facultatea de Drept din
Bucureşti Scos din învăţământ în 1948
Arestat, a trecut prin temniţele de la Jilava, Aiud,
Sighet
SCHEFFER, IOAN (IANOŞ)
Episcop romano-catolic de Satu-Mare şi Oradea
Arestat în 1949, moare în temniţa de la Sighet

SCHUBERT, IOSEF
Episcop romano-catolic, sfinţit în clandestinitate de
Nunţiul Apostolic
O'Hara(1950)
Arestat la 17 februarie 1951
Condamant la muncă silnică pe viaţă, trecut prin
temniţele de la Jilava, Sighet, Oradea, Aiud, Piteşti, Dej
Eliberat în 1964

SICHITIU, ION (7- 1952) General

Şeful Marelui Stat Major (1937) Profesor la Şcoala de
Război Membru F.R.N. Senator
Ministru la Agricultură şi domenii (27 ian. 1941-18
mart. 1942) Moare în temniţa din Aiud

STOENESCU, NICOALE

875
 (23 febr. 1890, Odobeşti, jud. Vrancea - 2 mart. 1959,
colonia de muncă de la Culmea) General de divizie
Ministru de Finanţe (27 ian. 1941 -26 sept. 1942)
Comandantul corpului 4 Armată (1944-1945)

STRIHAN, PETRE
Conferenţiar la Academia Comercială din Bucureşti
512
Subsecretar de stat la Interne şi pentru Administraţia
teritorială (5 ian. 1942 -23 august 1944)
A trecut prin temniţele de la Aiud, Jilava, Sighet

TODEA, ALEXANDRU
(5 iun. 1906, Teleac, jud, Mureş - ?)
Sfinţit episcop greco-catolic în clandestinitate (1950)
de episcopul Iosef Schubert
Arestat în 1951, a fost condamnat la muncă silnică pe
viaţă A trecut prin închisorile de la Aiud, Sighet, Gherla
Eliberat în 1964

VEZOC,IOSIF
Canonic greco-catolic, consilier episcopal Eliberat în
1956
VIDA, LUDOVIC27 Canonic

27
Cristian Troncotă, Colonia de muncă, în „Arhivele Totalitarismului", I, nr. 1, 1993, p. 177: autorul menţionează un tabel întocmit de serviciile Securităţii
în 1968, cu numele a 52 de personalităţi care au decedat în penitenciarul Sighet în intervalul 1950-1955; nu se reproduce tabelul nominal.

876
 Vicar general al Diocezei greco-catolice de Baia Mare
Arestat în 1948
întemniţat la Sighet vreme de 5 ani
Rearestat în anul 1957, condamnat la 10 ani muncă
silnică, a fost întemniţat la Gherla

877
 Notă bibliografică28

Lucrări în legătură cu închisoarea de la Sighct.

1.Ion Alcxandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan
Scurtu, Enciclopedia Partidelor Politice din România
(1862-1994), Editura Mediaprint, 1995.
2.Ion Andreiţă, Cărţi-mărturii din detenţia comunistă.
Constantin C. Giurescu: cinci ani şi două luni în
penitenciarul de la Sighet, notă în „România Liberă", 6
septembrie 1995.

3.Annic Bcntoiu, Poezia ca supravieţuire în „Viaţa

Creştină", serie nouă, anul IX, nr. 19 (209), octombrie
1998, p. 7: despre cele 90 poeme originale - ca 2300
versuri - compuse şi finisate în memorie de Aurclian
Bentoiu, în timpul detenţiei la Sighct.
4.Pascal Bentoiu, „Familia noastră însumează peste
treizeci de ani de temniţă comunistă... ", în „Adevărul",
sâmbătă 31 ianuarie 1998, p. 3.
5.Pascal Bentoiu, Marta Pop-Bcntoiu, Un episod din
viaţa unei familii, în „Analele Sighct 6 - anul 1948 -
Instituţionalizarca comunismului", Fundaţia Academia
Civică, 1998, pp. 756-770 (arestarea lui Aurelian Bentoiu).

28
întocmită de Dinu C. Giurescu.

514 878
 6.C.I.C. Brătianu, Carol II, Ion Antonescu, Amintiri.
Documente. Corespondenţă. Ediţie de Ion Ardcleanu,
Editura Forum, Bucureşti, 1992.
7.Paul Caravia, Virgiliu Constantincscu, Flori Stănescu,
Biserica întemniţată, 1944-1989, Institutul Naţional
pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998.

8.Ghcorghc Ciugurcanu, Dr. Daniel Ciugureanu, în

„Memoria ca formă de justiţie", Alianţa Civică 1994, pp.
229-230.
9.Horia Cosmovici, Sighet, în „Memoria ca formă de
justiţie", Alianţa Civică, 1994, pp. 282-284.

10. Mihai Creangă, Se schimbă faima Sighetului, în

„Cotidianul",
III, nr. 121 (553), miercuri, 26 mai 1993.
11.Dr. Alcsandru Duţu, Florica Dobrc, Drama
generalilor români (1944-1964), Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997.
12.Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei
româneşti împotriva comunismului...
13.închisoarea din Sighet-acuză, Editura Gutenul, Baia
Marc, 1991. Mărturii dc: dr. Valcriu Achim, dr. Nuţu
Roşea, Alexandru Raţiu, Viorcl Cacovcanu, dr. Ion Iacoş,
dr. Dan Achim şi Măria G. Brătianu. Cuprinde şi o relatare
a lui Vasilc Cioplan, fost director al închisorii.

514 879
 14. Oana Iuraşcu, închisoarea Sighet a devenii muzeu,
în
„Adevărul", sâmbătă 21 iunie 1997, p. 12.
15.Lista celor ce au murit în închisorile de la Sighetu
Marmaţiei in timp de 4 ani, 8 luni şi 6 zile (între 5 mai
1950 şi 6 februarie 1955, în „Dreptatea", anul XXII, scria a
IV-a, nr. 259, miercuri 12 decembrie 1990, p. 1.
16.Mircea Muşat, Ion Ardcleanu, România după
Marca Unire, Voi. II, Partea a Il-a, noiembrie 1933 -
septembrie 1940, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
17.Stelian Ncagoc, Istoria guvernelor României, de la
începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1995, Ed.
Machiavclli, Bucureşti, 1995.
18. Ion Mamina, loan Scurtu
Guverne şi guvernanţi, 1916-1938, Ed. Silex,
Bucureşti, 1996.
19.Dan Mazălu, Destinul avocatului Dr. loan Pop, în
„Analele Sighet 3, anul 1946 - începutul sfârşitului",
Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, pp. 408-412.
20.Memorialul de la Sighet, în „22 Plus", supliment al
revistei „22", Nr. 18, 12 iulie 1995, cu articole de Ana
Blandiana, Al. Zub, Romulus Rusan, Cosntantin Hlihor,
Eugen Şahan, Dennis Deletant, loan Gh. Jurchescu,

514 880
Constantin P. Ciupagea, Jean Schafhitl, Ion Şişcanu, Elena
Şişcanu.
21.Paul E. Michelson, Constantin C. Giurescu. Cinci ani
şi două luni în penitenciarul din Sighet, notă de lectură în
limba engleză, apărută în „Romanian Civilization", volum
IV, no. 1, Spring 1995, pp. 139-140.
22.Joel Poudrier, Sighet Penitenciary, 1950 - in
memory ofthe Romanian historian Constantin C. Giurescu
(poezie în limba engleză scrisă după citirea volumului
„Cinci ani şi două luni...", versiunea engleză apărută în
East European Monographs", Columbia University Press,
New York, 1995).
23.Nuţu Roşea, Cum putem să-i cinstim pe eroi, în
„Memoria ca formă de justiţie", Alianţa Civică, 1994, pp.
285-287.
24.Nuţu Roşea, Crimele regimului comunist:
închisoarea Sighet, biografiile a 20 fruntaşi politici
decedaţi la Sighet, publicate în „Arhiva", supliment lunar
de istorie al ziarului „Cotidianul", nr. 44 (1995); 45, 46, 48,
50, 51, 52, 53 (1996); 61, 66 (1997), biografiile sunt
însoţite de câte o fotografie şi de „actul de deces",
întocmit după un formular-tip ce ascunde realitatea.

25. Valeriu Sabău, Sighet. Închisoarea elitei

româneşti, în
săptămânalul „Expres", anul 3, nr. 41, 42, 43, 44, 45 şi 46

514 881
(141-146),
octombrie-noiembrie 1992.
26.Scriitori în închisori, a doua conferinţă regională a
PEN-Clubului Român, organizată la Sighet în 1998.
Articole semnate de: Mircca Martin, Romulus Rusan, Ana
Blandiana, Thomas von Vegesack, Csicsery Ronary Istvân,
Galfalvy Zsolt, Jane Spender, Jose Augusto Seabra,
Nicolae Balotă, Stelian Tănase, David Gyula, Mihai
Creangă, Vasile Baghiu, Victor Frunză, Jacek Bochenski,
Eugenijus Ignatavicius, Ruxandra Cesereanu, Doina
Uricariu, Annie Bentoiu - în „22 Literar", nr. 1-2,
septembrie 1998.
27.Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor (5/6 mai
1950). Distrugerea elitei politice româneşti, în „22", anul
IX, nr. 33, 18-24 august 1998, pp. 10-12.
28.Grigore Anton Teodorescu, Sever Dan, o figură mai
puţin cunoscută, în „Memoria ca formă de justiţie",
Alianţa Civică, Bucureşti, 1994, pp. 302-306.
29.Viola Vancea, Constantin C. Giurescu. Cinci ani şi
două luni în penitenciarul de la Sighet, comentariu apărut
în „22", anul V, nr. 31, 3-9 august 1994, p. 15.
30.Henri Wilhelm, Sighet - Testament spiritual, în
„Memoria ca formă de justiţie", Alianţa Civică, 1994, pp.
280-281.
31.Ion Zubaşcu, în cadrul Simpozionului «anul 1946,
începutul sfârşitului». în faţa închisorii din Sighet a fost

514 882
expusă lista morţilor din anii comunismului, în
„Evenimentul Zilei", nr. 1204, 11 iunie 1996.
32.Comandantul penitenciarului Sighet din 1950-
1954, Vasile Ciolpan, a primit în octombrie 1998 „Crucea
comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-
1945". Medalia a fost acordată la 355.864 veterani de
război de pe ambele fronturi, Est şi Vest. Nominalizările în
vederea decorării au fost făcute de Asociaţiile judeţene
ale veteranilor de război, în cazul de faţă - filiala
Maramureş. Potrivit relatărilor presei, şeful filialei
Indice

maramureşene ştia de funcţia

deţinută de Vasile Ciolpan - aceea de comandant al
închisorii de exterminare de la Sighet.
în urma numeroaselor proteste publicate în mass-
media, medalia i-a fost retrasă militarului-temnicer.
Pentru detalii, a se consulta presa, ca de exemplu:
„Cotidianul" - luni 26 octombrie 1998, p. 1 şi 3; „Ziua",
aceeaşi dată, p. 1; „Evenimentul Zilei", idem, p. 16 şi
marţi 27 octombrie 1998, p. 3; „România Liberă" etc.

Sighet Penitentiary, 1950

- in memory of the Romanian historian Constantin
C. Giurescu „Who has fully realized that history is not
contained in thick

514 883
 books but lives in our very blood?"
- Carl Jung

Each night I make excuses for the memories I find. I

bow my head and mumble to myself, „Some mistake,
some mistake. Someone else must be the one."
Sometimes, I remember only in words
and tonight is one of those times.
„Are you the one who wrote The History
of Romania''' I hear, and then „Yes".
„We have a new history now, professor"
and then the laughter of the guards.
I see the words-dark and clear on the white
of parchment, lined up like the trees
in the forest which surrounded Sighet.
I see the words as they are dumped
into a pile of carrot tops and turnip roots.
And I hear the words
demanding to be remembered.

Joel Poudrier.
Officer in the U.S. Marines.

884
518
 A
Abramovici (elev): 47 Abrud: 196
Academia Română: 90, 92, 93, 95, 96, 97, 98, 99, 103,
112,227, 228, 236, 237, 238, 307 Adameşteanu, Dumitru:
107 Aderca, Felix: 241 Adjud: 194 Adriatica: 321
Agârbiceanu, Ion: 172, 241 Aiud: 364, 369, 370, 462 Alba
lulia: 89, 90, 183,261,369 Albania: 177, 178,213,298,314
Alcalay (librar): 29, 78, 79, 246 Alexandrcscu (meşter
mobile) 33 Alexandria: 47 Alexandrini, Alexandru: 384
Alexandru cel Bun, voievod: 131, 278 Alexandru cel Mare:
29 Alexandru, Grigore: 320
Alexandru Lăpuşneanu, voievod: 453
Alexianu, Ghcorghe: 273
Alimănişteanu, Dimitric (Dumitru): 363,
368,371,392,462, 482
Alsacia: 140
Alscrstrasse: 8
Alvirescu (deputat): 231
Amaradia: 37
Aminciu: 179
Amlaşul: 80
Amzei (piaţa): 38
Anastasiu, I: 322
Anastasiu, Paula: 48
Anastasiu, Vichi: 48
Anastasiu, Victor („Crăcănel"): 47, 48

885
518
 Andrăşeşti: 359, 390
Andreescu, Constantin: 229
Andreescu, Ion: 111, 138
Andrei, Petre: 233, 234, 235, 244, 358
Angelescu, Constantin: 5, 152, 153, 156, 232, 241, 262,
282, 289, 291, 461,463,482
Anglia (Marea Britanie): 136, 263,
267, 268, 271,285,316, 324
Ankara: 91,455
Antoncscu, Alexandru: 11,42
Antonescu, Costache (Hagi Antonescu
Costache): 10, 11, 12, 13, 17 Antonescu, Domnica: 12
Antonescu, Ecaterina: 11 Antonescu, Elena: 17 Antonescu,
Eliza: 11 Antonescu, Emanoil (Emanuel): 160,
191,298 Antonescu, Erwin: 504 Antonescu, Eugenia:
103 Antonescu, Ion: 95, 99, 234, 247, 262,
268, 273, 276, 278, 292-296, 298-
300, 304, 305, 308, 309, 312, 313,
318,321, 323, 325, 431, 436, 460
Antonescu, Mihai: 247, 262, 269, 294,
298, 299 Antonescu, Petre: 107 Antonescu, Vasile
(„nenea Vasilică"):
11, 103,349 Apuseni: 37, 290, 379 Arad: 89, 198
Arba (gardian Sighet): 340, 341, 343,
384, 421,423-425,435 Ardeal, vezi Transilvania Argeş
(judeţul): 15,299 Argeş (râul): 163, 171 Argeşeanu,

886
518
Ghcorghe: 286, 287, 310 Argetoianu, Constantin: 5, 69,
125,
195, 211, 282, 284, 287, 375, 393,
395, 458, 459, 470 Arghezi, Tudor: 100, 241 Arles: 139
Armăşeşti: 69
Arrubium: 152, 279
Arsura: 231
Asia Mică: 144
Aspern: 67
Atatürk, Kemal: 267
Atena: 12, 141, 170, 220, 248, 251
Atena (stradă): 73
Athos: 177, 457
Augustus, Octavianus: 254
Auschnitt, Max: 310
Australia: 324
Austria: 8, 136, 144, 179, 267, 282 Austro-Ungaria: 65,
68, 69, 87 Avachian, Grigore (Grişa): 98, 99, 279 Avdela:
178 Averchie: 177, 178 Averescu, Alexandru: 74, 123
„Aviatorul" (gardian, Sighet): 340,
421,436-438 Avram, Iancu: 196, 216, 217 Avram,
Todor: 98 Avramescu, Tiberiu: 241 Azuga: 64, 172, 368
B
Bacău: 230
Bach, Johann Sebastian: 55 Baciu, Aurel: 463 Backa:
267, 268,321 Baddeley, John, 92 Baia: 230

887
518
 Baker, Josephine: 148 Balcic: 178, 179 Baleare: 136
Balş, Gheorghe: 47 Balş, Ştefan: 46, 47 Balş, Zoe: 101
Banat: 12, 42, 65, 87, 180, 344, 379 Banu, Constantin:
194, 230 Barbilian Dan: 264 Barbu, Ion: 217 Bardescu
(medic): 82 Bar Le Duc: 146
Barnar: 172
Barnovsk, Miron, voievod: 12 Barsi, Niccolo da Luca:
102, 144 Basarab (elev): 23 Basarab cel Mare, voievod:
441 Basarabia: 42, 54, 80, 87, 93, 95, 157,
158, 165, 288, 289-291, 321, 322,
375 Basel: 124
Bassarabescu, I.A.: 241
Başturescu, Nelly: 101
Batzaria, Nicolae („Moş Nae"): 30
Bazargic: 178, 179
Băcilă, Ioan: 157
Bădescu, Elena (Lelia): 346
Bădescu, Luca: 346
Bădescu, Măriuca: 346
Bădescu, Ruxandra: 346
Bădescu, Saşa: 346
Bădulescu, Victor: 463, 471
Băeşu, Petre: 229
Băicoianu, Constantin: 44
Bălan, Ion: 504
Bălan, Teodor: 157

520
 Bălăceanu, Ion: 158
„Bălăcescu" (gardian Sighet): 343,
439, 440 Bălănescu, Ion: 322 Bălănescu, V.: 229
Bălcescu, Nicolae: 5, 68, 135, 176,234 Bălţile Dunării
(enumerare): 167 Băran, Coriolan: 375, 448, 461, 482
Bărăgan: 390 Bărbulescu, Ilie: 200 Bătineşti: 276 Bătrânii:
57, 63 Bârlad: 275
Basca: 13,58, 59, 64, 77 Beaume: 140 Beck, Joseph:
267, 268 Bedier, Joseph: 453 Beethoven, Ludwig van: 55
Bejan, Petre, R: 363, 482
Bclciugăţeanu, Anita: 101
Belgrad: 273, 455
Bellanger, St.: 457
Beloiu, Vlad: 11
Benakis, Antonios: 250, 251
Bentoiu, Aurelian: 343, 355, 409, 412,
413, 441, 447, 452, 454, 456, 459,
465,466,468,483 Berinde, Ştefan Dănilă: 463, 483, 504
Berceanu, Mihail G.: 483 Berchtesgaden: 323 Bercovitz,
Asra: 375, 483 Berghof: 268
Berlin: 181, 266, 294, 295, 297, 298, 318,320
Berthelot, Henri-Mâthias (strada, fostă, succesiv:
Fântânii, dr. Lueger, Berthelot, Popov, Nuferilor, acum
Berthelot din nou): 78, 84
Berza, Mihai: 107

520
 Berzei (strada): 22, 23, 30, 31, 32, 33, 34-36, 73, 110,
335, 345, 346, 388 Bezdechi, Ştefan: 107 Bianu, Ion: 95,
96, 97 Bibescu, Marta: 215 „Bibi" (ofiţer, Sighet): 416
Bideanu, Augustin: 504 Biertan: 152 Bihor: 438
Biserica Ortodoxă Română: 348 Bistriţa (mănăstirea):
262, 292, 294,
298, 299 Bistriţa (râul): 172, 227 Bitolia: 178
Blank, Aristide: 174, 183, 184, 231 Bled: 267 Blejoi: 57
Blumenfeld, Kalman: 244
Boca (gardian Sighet): 342, 421, 425-
427, 442, 449 Bocu, Sever: 375,471 Boeriu, Ştefan: 172
Boeru, Traian: 309, 317
Boga, Alviziu Louis (Aloiziu): 504 Bogdan, Damian: 229
Bogdan, Ion: 17, 159 Bogdan-Duică, Catul: 24 Bogdan-
Duică, Eugenia: 24, 25 Bogdan-Duică, Gheorghe („Ghiţă"):
17, 24, 25, 189 Bogdan-Duică, Maria: 24, 25 Bogdan-
Duică, Ovid: 24 Bogdan-Duică, Silviu: 24 Bogdan-Duică,
Virgil: 24, 129, 131 Bogrea, Vasile: 111 Bohoştiţa: 298
Boianu, Nicu: 358 Boilă, Zaharia: 484 Boileau-Despréaux,
Nicolas: 115 Bolgrad: 165
Bolintineanu, Dimitrie: 177 Bordeaux: 139
Bornemisa, Sebastian: 459, 460, 471
Boroianu (elev): 41, 46
Bosfor: 170, 247
„Bossy" (ofiţer, Sighet): 417
Botescu, Haralambie,: 35, 36

520
 Botoşani: 170; judeţ: 452
Bourgogne: 140
Brahms, Johannes: 55
Bran, Nicolae: 55, 56
Brancovici, Emil Mihail I.: 484
Braşov: 71, 146, 190, 199, 225, 278,
298,331,367, 368,381 Brateş: 274 Brazilia: 91 Brădeşti:
125 Brădet: 14
Brăduţ (pădurar): 171
Brăila (oraş): 12, 66, 242, 463, 464;
Balta Brăilei: 169, 170; raion: 335,
344
Brătescu, Elena: 127, 128 Brătescu-Voineşti, LAI: 241
Brătianu, Constantin („Bebe"): 363 Brătianu, Constantin
I.C. („Dinu"):

520
 ■■■■■■■■■
156, 195, 260, 261, 263, 297, 299,
300, 322, 325, 344, 397, 425, 426,
467,471 BrătianU, Elena: 195 Brătianu, Eliza: 92, 93,
94 Brătianu, Gheorghe 1.: 91, 92, 135,
187, 190, 192, 193, 195, 200, 211,
215-217, 220, 230, 233, 247, 260,
261, 262, 264, 299, 363, 432, 433,
464, 467, 472 Brătianu, Ion C.: 93, 156, 157, 237
Brătianu, Ion I.C. („Ionel"): 5, 69, 72,
91, 92, 93, 94, 95, 156-159, 190-
192,215,232, 237,282 Brătianu, Sabina: vezi
Cantacuzino,
Sabina Brătianu, Sarmiza: 156 Brătianu, Vintilă: 47,
91, 93, 156, 192 Brâncoveanu, Constantin, voievod: 19,
222,251 Brânzeu, Nicolae: 395, 484 Brcasta: 125, 287
Breaza: 326, 367 Brebu: 64 Breca, Măria: 322 Bresse: 139
Brest-Litovsk: 95 Brctania: 141 Brudariu, Adrian: 335
Bucovăţ: 125
Bucovina: 42, 65, 67-69, 87, 89, 93, 95, 157, 288, 289,
290, 322, 364, 379; strada: 36
Bucureşti: 5, 12, 20, 32, 36, 37, 51, 56, 65, 67, 70, 71,
74-76, 83, 84, 91, 94, 124, 170, 178, 182, 199, 213, 216,
217, 225, 234-236, 238, 240, 265, 277-279, 284, 287, 289,
291, 294, 298-30^5, 307, 313, 315-319, 321, 322, 325-331,
359, 364, 371, 375, 392, 410, 452, 456, 462.

522 892
 Bucuţă, Emanoil: 223
Budapesta: 124, 126, 225, 228, 240,
439
Budişteanu, Radu: 461,484 Budurescu, Nicolae: 375,
484, 485 Buftea: 95 Bugaz: 198 Bugcac: 119 Bujoiu, Ion:
282, 505 Bukarester, Tagcblatt: 78 Bulandra, Lucia-
Sturdza: 241 Bulgaria: 81, 213, 256, 267, 297, 314,
315,324 Bumbeşti: 278 Burchi, Lucian: 41, 44
Burebista: 198
Burileanu, Dumitru („Tilică"): 388,
468, 472 Burluşanu, Grigore: 344, 348 Busuioccanu,
Alexandru: 107 Buşteni: 64, 368 Butănescu, Cornelia
(Nely): 344 Butănescu, Mihai: 344 Butănescu, Mihaela
(„Moaţa"): 344 Buteanu: 196 Buzaiele, ardelene: 14 Buzău
(oraş): 19, 49, 66, 156, 469;
munţi: 436; râu: 13, 16, 172; judeţ:
59, 197 Buzdugan, Gheorghe: 191 Buzdugan, Ion: 81
Buzeşti (strada): 20, 35
C
Cadrilater: 178, 290,314, 455 Caen: 139
Caesar, Caius, lulius: 254 Caian,R: 17 Cairo: 299
Calafeteanu, Ion: 271 Calea 11 iunie (strada): 36
Caliacra: 66, 178, 230, 281, 314 Calinderu (Kalindenu), Ion:
30, 31, 237
Callatis, vezi Mangalia

522 893
 Calomfirescu, Radu: 47 Calomfireşti: 47 Camariano,
Nestor: 116 Camariano-Cioran, Ariadna: 116 Camembert:
139 Canada: 139, 324 Canalul Mânecii: 142, 143
Canarache, Vasile: 240, 293 Cancel, R: 117, 149, 150, 159,
160,
174,175,185 Cantacuzino, Constantin: 176
Cantacuzino, G.M.: 193, 195, 196,
215, 217, 316 Cantacuzino, loan: 174, 183, 184
Cantacuzino, Măria: 135 Cantacuzino, Sabina: 156
Cantemir, Dimilric, voievod: 140, 144,
145, 176, 181, 182, 224, 226;
liceul: 20, 174 Cantemir, Măria: 145 Capidan,
Theodor: 178 Capidava: 183 Caraba, Pctrachc: 230
Caracal: 368 Caracas, Remus: 17, 97 Caracostea, Dumitru:
375, 485 Carafoli, Ilie („Iliuţă"): 79 Carandino, Nicolae:
485 Caransebeş: 379, 393 Cărei: 370, 379
Carol I, rege: 30, 31, 49, 65, 76, 110, 134, 177, 228,
282; parcul: 29, 42; strada: 36
Carol II, rege: 52, 110, 190, 191-193, 241, 260, 263,
267-269, 284-286, 289-297, 300, 304, 309, 313, 314
Carp, Petre P. („Petrache"): 30, 72, 272
Carpaţii: 14, 67, 74, 278, 290, 291
Cartojan, Alexandru: 99
Cartojan, Nicolae: 116, 215, 216, 217, 220
Casa Şcoalelor: 8, 19 Caucaz: 144

522 894
 Cavarna: 179 Cădere, Dumitru: 82 Cădere, Victor: 146,
273, 485 Căldăruşani: 171, 182 Călin (bucovinean,
voluntar în 1916): 69
Călincscu, Armând: 5, 232-234, 261, 263, 266-273,
275, 276, 281-282. 284-286. 299, 302, 303, 306, 329, 330
Călincscu, George: 107,217 Călugăreni: 49, Ts2
Călugării, Maria: 328 Cămărăşescu, Ion („Jean"): 447, 472
Câmpeni: 196
Câmpina: 64, 299, 315, 326, 367 Câmpulung: 49
Câmpulung-Moidovenesc: 68 Ccauşcscu, Nicolae: 5
Cehoslovacia: 256, 267, 268, 270, 282 Cerban, Alexandru:
41 Ccremuş: 68
Cerkez, Mihai („Emil"): 41, 46 Cernavoda: 118, 119,
242 Cernovodeanu, Paul: 221 Cernăuţi: 89, 99, 144, 190,
194, 195,
199, 215, 273 Cernica: 49 Cervantes, Miguel: 29
Cetatea Albă: 98, 279, 322 Ceylon: 453
Chamberlain, Neville: 271
Champagne: 140
Champollion, Jean Francois: 134
Chantilly: 138
Chartrcs: 136
Chateau-Thierry: 140
Cheia: 171, 172
Chertcs, Ion (loan): 505
Chifu, Constantin: 229

522 895
 Chilia: 283
Chilian: 194
Chinezu, Tit-Liviu: 505

522 896
 Chiojdul Mare (Star Chiojd): 13, 14,
57, 58, 63, 82 Chiojdul Mic (Chiojdul de Basca): 13,
14, 15, 16, 56, 57, 58, 60, 62, 63,
70, 72, 75, 77, 83, 84, 87, 103, 143,
172
Chiper, Ioan: 295 Chiriţescu, Chirii: 11, 20, 66
Chiriţescu, Mărie (Tante Mărie
Poşoiu): 10-13,20, 65 Chirnoagă, Eugen: 305 Chirnogi:
163, 164, 167, 168 Chişinău: 80, 190 Chitila: 71
Christu, Ion Şerban: 472
Cicei, Ioan: 161
Cihoski, Henri: 375, 467, 473
Ciobanu, Ştefan: 81, 93, 289, 291
Cioc, D.: 230
Cioculescu, Şerban: 241
Ciolpan, Vasile: 407-411
Ciornuleasa: 426
Cipăianu, Gheorghe: 485
Ciplea, Lia-Ioana: 334, 353, 354, 470
„Cireşică" (Ştefan Paşcu, gardian
Sighet): 340, 421, 438, 439, 459,
460
„Ciripică" (gardian Sighet): 435 Ciripoiu, Ion T.
(„Vidra"): 171, 172 Cislău: 13
Cişmigiu (grădina): 36
Ciucă, Marcel-Dumitru: 292, 295

524 897
 Ciugureanu, Daniel: 81, 375,467, 473
Ciulei, sublocotenent: 72
Ciupercă, Nicolae: 323
Ciurea, Valeriu: 169, 171
Ciurezu, D.: 322
Clipiceşti: 230
Cluj: 143, 181, 183, 188, 190, 200,
226, 236, 261,273,315 Coandă, Henry: 202
Cobălcescu, Grigore (strada): 23, 36 Cocea, Alice: 148
Cociu, Lenuţa: 101
Codreanu, Corneliu Zelea: 260, 263,
264, 266, 269, 285 Codreanu, Ion Zelea: 263 Cogealac:
105 Cognac: 139 Coletti, Ioan: 177 Coliu, Emil: 279,280,
281 Colonia: 137 Comarnic: 367 Condiescu, N.M.: 241
Conea, Ion: 193 Constant, Alexandru: 486 Constantin cel
Mare: 137 Constantin al IX-lea Monomahul: 280
Constantinescu, Alecu: 230 Constantinescu, Atta: 230
Constantinescu, N.A.: 11! Constantinescu, Tancred:
363,473 Constantinescu, Tică: 197 Constantinescu, Titi: 23
Constantinescu-Bordeni, N.: 195, 230 Constantinescu-Iaşi,
Petre: 346, 384 Constantinopol: 91, 136, 141, 178,
248, 251, vezi şi Istanbul, excursia
profesorului cu soţia sa la
Constantinopol: 207-211 Constantinov (preot): 98,
165, 166 Constanţa: 47, 69, 70, 170, 179, 183,

524 898
 247, 250, 281, 298, 314, 331, 370 Corbu, Adrian: 45, 46
Coreea: 345, 408, 437 Cornăţeanu, Nicolae: 355, 375, 376,
379, 386, 416, 430, 432, 448, 452,
456, 458, 461, 465, 468, 469, 486 Corvineştii: 183
Cosmeşti: 275
Cosmulescu, Ilie („Iliuţă"): 41, 43, 48, 54
Costăchescu, Germaine: 168 Costăchescu, George
(„Jorj"): 163,
168, 169 Coste, Iulius: 194
Costescu, Ion: 53, 54, 55 Costeşti: 183 Costinescu
(medic): 393 Cotlaru, Grigore M.: 100 Cotnar: 198 Covrului
(judeţ): 230 Cozia: 183
Craiova: 125, 192, 264, 284, 314 Crăciun, loachim: 98
Crăciuna: 44 Crăiniceanu (colonel): 72 Creangă, Ion: 25,
227 Creta: 321
Creţu, Gheorghe: 309,317
Creţu, Napoleon N.: 363, 364, 368,
370, 379, 386, 486 Crimeea: 324
Cristea Miron: 5, 191, 261, 262, 263,
269,281,293, 294 Cristea (şofer): 275, 276 Cristescu
(elev): 45 Cristescu, Vasile: 107, 193, 264, 265 Crişan
(arhitect): 196 Crişana: 65, 370 Cristobulos, vezi
Kritobulos Cuca, Nicolae: 170 Cudalbu, Theodor: 463, 486
Cuibul cu Barză (şcoală primară şi
biserică): 15, 16, 21-23 Cumpăna: 49

524 899
 Curtea de Argeş: 49, 182, 282, 452 Cuza, A.C.: 231,
260, 261, 264 Cuza, Alexandru Ioan: 17, 145, 177,
179, 215, 217, 233, 271, 347, 389,
390
D
Daicoviciu, Constantin: 107
Daladier, Eduard: 271
Dan, Emanoil: 486
Dan, Sever: 409, 447, 486, 487
David, Constantin: 306
Davidescu (comisar): 316
Dămăceanu (colonel): 275 Dâmboviţa (judeţ): 171
Dealul (mănăstire): 264 Deauville: 141 Decebal: 454 Deda:
173
Delavrancea, Cella: 241
Deleanu, C: 230
Deliman, Ioan: 505
Demetrescu, Camil: 459, 487
Demetrescu, Ovid CC: 41, 43
Densuşianu, Ovid: 101, 119, 120,217
Diaconii, Ion: 229
Diamandi, Sterie: 65, 120
Diculescu, Achille: 375, 487
Diehl, Charles: 112
Dimăncescu, D.: 50
Dimitriu, Vlad: 461,487

524 900
 Dinan: 141
Dinard: 141
Dinogeţia (Garvăn): 152, 279, 280
Dinu, Valeriu: 297
Dinulescu, Iosif: 316
Doamnei (strada): 42
Dobrescu, Aurel R.: 505
Dobrescu, Dumitru: 33
Dobrescu, Emilian M.: 157
Dobrescu, Neculai: 19
Dobrescu, Radu: 47
Dobrogea: 12, 74, 80, 105, 152, 255,
274, 276, 280, 284, 291,314 Docan, N.: 235 Doftana:
384 Dorin, Narcis: 292
Dorohoi (judeţ): 95, 288, 289,290, 321 Douamont: 146
Douglas Lloyd: 453 Doyle, Conan: 29
Dragomir, Silviu: 236,289,292,393,487 Dragomirescu,
Mihail: 17, 119, 120, 185,234
Dragomirescu, Mihail (fiul): 41, 46, 47, 50
Dragoş, voievod: 222 Drajna: 57, 63
Drăghiceanu, Virgil: 112, 148 Drăgoescu, Ileana: 16, 70
Drăgulănescu, Eugenia: 11 Drouhet, Charles: 149 Duca,
Ion Gheorghe: 55, 192, 193,
195,230, 232, 244 Ducas: 114, 150 Dudeşti (calea): 38
Dumba, Nicolae: 179 Dumitrescu, Anghel: 309

524 901
Dumitrescu, Constantin: 101 Dumitrescu, Grigore
(„Dorel"): 419,
468, 473 Dumitrescu, Ion: 316 Dumitrescu, Vladimir:
101, 107 Dumitriu, Lenuţa: 61 Dumitriu, Marieta: 61
Dumitriu, Victor: 60, 61, 193 Dumitru, Constantin: 173
Dunajec: 67
Dunărea: 20, 21, 66, 71, 73, 74, 84, 118, 119, 163, 164,
168, 169, 198, 242, 267, 274, 277, 279, 280, 283, 321,364,
366
Dunăreanu-Vulpe, Ecaterina: 107
Dunărichea: 163, 166, 167, 168, 169
Dunca, Gheorghe: 230
Durcovici, Anton: 506
Durostor (cetate, judeţ): 66, 178, 196, 264,281,314
E
Economu, Noni: 41,47 Eftimiu, Victor: 241 Eftifriiu,
Macri Agepsina: 241 Eger: 81 Egipt: 453
Eisenhower, Dwignt D.: 296 Elena (regina): 193
Elenescu, Nicolae: 34 Eliade, Mircea: 241
Elisabeta (regina): 65 Elveţia: 126, 143
Eminescu, Mihai: 5, 111, 176, 196 Enisala: 98, 151,279,
280 Epernay: 140 Episcopatul cuman: 14 Epurescu: 33
F
Fabrizius, Wilhelm: 294, 295, 299 Făgăraş (Ţara
Făgăraşului): 80, 91,
368; strada: 24 Fălciu: 231

524 902
 Ferdinand I (rege): 123, 190, 191,227,
228, 233,261 Filaret (gara): 36
Filip August: 375, 393, 448, 458, 461,
462, 487 Filotti, Măria: 241 Finlanda: 323 Finţescu, Ion
N.: 506 Fiscu: 239 Flămânda: 74 Fleva, Nicolae: 125
Flondor, Iancu: 89 Florescu, Marin: 260 Florian, Ionel
(„Florică"): 41, 45, 46,
54
Flot, Marcelle: 216
Focşani: 10, 12, 13, 17, 18, 32, 42, 66, 103, 110, 122,
150, 194, 199, 229, 276, 277, 284, 287
de Foe, Daniel: 29
Fontenay-aux-Roses: 112, 113,'114, 127-147,216, 229
Forţu, Grigore: 213
Fotiadis, Eudoxia: 12
Fotino, George: 93, 94, 488
Franasovici, Richard: 260
Francisc I (Francois I): 138
Franţa: 81v 125-144,171,263,267,268, 271, 285, 291,
297, 316; excursia autorului memoriilor şi a soţiei sale în
Franţa, cu opriri la Paris, Nisa, Grane, Monaco, Monte
Carlo
Frantzes (Phrantzes): 114, 150
Frasari: 178, 314
Frăsinet: 184
Frâncu (birjar): 56, 57

524 903
 Frenţiu, Traian Valeriu: 376, 395, 473
Frederich, Rafael: 506
„Frizerul" („Exul", gardian Sighet): 340, 343, 345,436,
460
Frumoasă (strada): 20
G
Gafencu, Grigore: 270, 287
Galaction, Gala: 15, 193, 241
Galaţi: 34, 66, 165,272, 275, 278, 279,
283, 284, 286 Galiţia: 67 Gara de Nord: 34, 36 Garabet
(profesor): 41 Gardone: 488
de Gaulle, Charles: 128, 129
Garvăn (vezi şi Dinogeţia): 278, 280
Gazeta Bucureştilor: 78
Gărdescu, Puiu: 41,45
Gâdea (ofiţer): 71
Geblescu, Dan: 41,45
Genilie, Iosif: 22
Georgescu (inspector silvic): 274
Georgescu, Grigore: 474
Georgescu, Ion: 375, 488
Georgescu-Cocoş, N.: 243
Georgescu-Delafras, Petre: 184, 456
Georgescu-Tistu, N.: 113, 143, 144
Georgian, Lucia: 100
Georgian, Pamfil: 100

524 904
 Germania (şi al Treilea Reich): 34, 65, 68, 69, 226, 263,
266, 267, 268, 270, 271, 284, 294, 295, 297-300, 305, 307,
309,315,318, 320, 321, 325,431,460
Gerota, Dumitru („Miti"): 43
Ghelmegeanu, Mihai: 232, 269, 288,
289, 291 Gherghel, Ilie: 174 Gherla: 375
Gheorghe (pescar): 162, 163
Gheorghiu, Costică: 73
Gheorghiu, Ion S. („unchiu Jenică"):
11, 12, 13, 73, 83 Gheorghiu, Nicu: 53 Gheorghiu,
Ştefan (nenea „Fane"): 11,
73
Gheorghiu, Ştefan S. („Ştefănică"): 11,
41,43,48, 73 Gheorghiu, Valerica: 73 Gheorghiu,
Vasile: 309 Gheorghiu, Viorica: 73 Gherovici, Ştefan: 316
Ghibănescu, Gheorghe: 188 Ghica, Alexandru: 288 Ghica,
Gheorghe: 45 Ghica-Budeşti, Jean: 41, 43 Ghidionescu,
Vladimir: 43 Ghinescu, Adrian: 169, 170, 171,247,
248
„Ghiţescu" (ofiţer Sighet): 415 Ghiţescu, Petre: 154
Ghiţescu, Stan: 474 Ghiţulescu, Aretie: 347 Ghiţulescu,
Bebe (Istrate): 347 Ghiţulescu, Petre: 347, 348 Ghiţulescu,
Radu: 347 „Ghiţulescu" (gardian Sighet): 440, 441
Gigurtu, Ion: 95, 282, 284, 465, 488 Gilort: 37
Giurescu, Alexandru: 16, 72, 73 Giurescu, Constantin:
16, 19, 83, 84,

524 905
 87, 90, 95, 96, 103, 108-111, 124,
335,349, 454, 457 Giurescu, Constantin C: passim
Giurescu, Costache („Sticu"): 15, 16 Giurescu, Dan: 161,
348, 349, 359 Giurescu, Dinu C: 18, 110, 161, 183,
344, 345,359,389, 390,391
Giurescu, Dumitrachc (Dumitru): 14,
15, 288 Giurescu, Dumitru: 15 Giurescu, Elena: 10, 11,
349 Giurescu, Elena („Lelia"): 13 Giurescu, Gheorghe: 15,
16 Giurescu, Grigore: 14, 75 Giurescu, Horia Alexandru:
10, 13, 60,
83, 103, 143,349 Giurescu Ionică (nenea „Ionică"): 16,
69, 70,71,72, 99 Giurescu loniţă: 14
Giurescu Maria-Simona: 110, 160, 161,335, 344,
345,357, 358, 359, 457, 462, 463
Giurescu, Simona: 110, 161, 344, 345, 348
Giurescu, Smaranda („Miţa"): 16, 59 Giurescu, Uţa: 15
Giurescu, Victor: 15, 16 Giurgiu: 20, 118, 182, 225, 321,
364, 366
Glatz, Alexandru: 375, 474
Glodeanu-Sărat: 70
Goering, Herman: 268
Goga, Octavian: 5, 68, 179, 260, 261
Golescu, Dinicu (bulevardul): 36,
strada: 155 Goleşti: 15 Goma: 283 Gomoiu, Victor:
489 Gorbaciov, Mihail: 256 „Gorila" („Gore", ofiţer
Sighet): 442 Gorj: 230, 232 Gorka, Olgierd: 221 Grant,

524 906
Nicolae: 241 Graur, Alexandru: 223, 224 Graur, Nicuşor:
229 Greaca: 163, 164, 198 Grebena: 178
Grecescu, Constant: 181, 193, 201 Grecia: 177, 213,
271, 299, 321:
excursia autorului cu soţia sa în
Grecia: 247-256
Grecianu, Constantin: 305 Grigorescu, Măria: 126
Grigorescu, Nicolae: 138,346 Grigorovici, Gheorghe: 506
Griviţei (calea): 35 Groza, Petru: 5, 322, 335 Gruia, Ion V:
507 Gruia-Ionescu, Nicolae: 507 Grunbcrg-Ruleta (elev):
41, 47 Gura Humorului: 68 Gura Vitioarei: 63 Gurbăncscu,
Zola: 23 Guşti, Dimitrie: 234, 241
H
„Habsburgul" (gardian Sighet): 429-431,459
Halcondilos (Halcocondilos): 114, 150 Halippa,
Pantelimon (Pan): 81, 363,
369, 489 Hamangia: 105 Hamburg: 431 Han, Oscar:
241 Hanibal: 454 Hannover (Hanovra): 34 Haret, Spiru: 19,
135 Harrasowitz (editor): 115 Harvard: 144
Hasdeu, Bogdan Pctriceicu: 176, 189,
224 Haţeg: 183 Haţieganu, Emil: 490 Hemon, Louis:
453 Henţescu, C: 195 Herodot: 277 Herriot, Eduard: 135
Hertz, Ignat: 29, 30 Herţa: 288, 289
Histria: 105, 106, 216, 229, 250, 251, 281
Hitler, Adolf: 265, 267, 268, 270, 282, 284, 285, 297,
305, 321, 323, 324, 369

524 907
 Hoare, Reginald: 288 Hodoş, Nerva: 97 Holban, Anton:
241 Holmes, Shcrlock: 29, 30 Homorâciul: 63 Horatius,
Quintus Flaccus: 89 Horia (Ion Ursu): 196 Hossu, Iuliu:
376, 395, 490 Hotin: cetatea - 322; judeţul - 260 Hristopol,
Alanasic: 115 Hudiţă, Ion: 145, 200, 201, 230, 490, 491
Hugo, Victor: 135, 136,455 Hulubei, Horia: 135
Hunedoara: 183 Hurmuzescu, Dan: 41, 45 Huşi: 234
Huzum, loan: 229
I
Iacobici, Iosif: 459, 491 Ialomiţa (judeţ): 230,-359
Ialpug: 165
Iamandi, Victor: 232, 233, 269, 287, 316
Ianculcscu, Victor: 113, 114, 131 Iaşi: 145, 188, 196,
200, 215, 224,225,
230, 233, 234, 264, 331; judeţul:
452
Igliţa (Troesmis): 151,279,280 Ilcuş, Ion: 289, 290, 465,
474 Ilfov: 453 Ilie, Petre: 269 Iliescu, Victor: 507 India: 453
Ioaniţescu, D.R.: 462
Ioaniţiu (editor): 96
Ionaşcu, Traian: 273
Ionescu, C: 56
lonescu, Emil („Mitică"): 43
Ionescu, Jean: 43
Ionescu, Nae: 265, 266, 301

524 908
 Ionescu, Olguţa: 22 Ionescu, Take: 30, 94 Ionescu,
Tomiţă: 22 Ionescu (preot): 21, 22 Ionescu (gardian
Sighet): 421 Ionescu-Barbaroza: 52 Ionescu Caracaleanu,
Grigore: 306, 307-336
Ionescu Caracaleanu Nicolae (Nicu):
306, 307, 336 Ionescu-Dolj: 201 Ionescu-Voicana,
Mircea: 349 Ioniţiu, N.: 241 Iordan, Iorgu: 234, 236 Iorga,
Magda: 131
Iorga, Nicolae: 17, 20, 96, 110, 111, 112-114, 116, 131-
133, 136, 144, 148, 150, 175, 176, 185-195, 199, 213, 215,
221-224, 227, 229, 235-239, 242-244, 247, 262, 266, 282,
283, 288, 289, 291, 301, 304, 307, 308, 309,317
Iov D.: 322
Ip: 315
Isac (deputat): 230
Ismail: 54, 199
Isopescu, Claudiu: 107
Ispir, VasileG: 194, 195
Istanbul: 267, 283, 370,453, 454, 455; vezi şi
Constantinopol
Istrati, Mihail: 41,47
Italia: 138, 144, 226, 267, 318; călătoria autorului şi a
soţiei sale în Italia cu opriri la Milano şi Veneţia: 205-206
Iugoslavia: 213,267,315, 321
Iulian Apostatul: 137
Iulius (librar): 246

524 909
 Iza: 355
Izbăşoiu, Ioana: 14 Izbăşoiu, Tudor: 14

524 910
 î
întorsătura Buzăului: 172 înţelegerea Balcanică: 266,
267, 297, 314
J
Japonia: 318, 324
Jienescu, Gheorghe: 507
Jilava: 299, 309, 316-318, 385,462
Jirecek, Constantin: 19
Jiu: 37
Jugurta: 454
K
Kandel, Mauriciu: 99, 100 Kârjali: 72 Kiev: 198
Kipling, Rudyard: 454
Kirileanu, Gheorghe („Moş Ghită"):
91, 100, 227 Kiriţescu, Constantin: 154, 155, 241,
322
Kiriţescu, Costin: 155, 157 Kogălniceanu, Mihail: 176",
177 Kovejd: 14
Kiritobulos Ermodoros (Critobul): 114, 150
L

530
 Lalescu, Traian: 111
Lambrino, Marcela: 229
Lambrino, Scarlat: 104, 116, 127, 151,
187, 193, 215-217, 220, 229, 240,
279, 280, 303, 304 Lambrino, Zizi: 190 Lambru, Spiru:
177 Lapedatu, Alexandru: 93, 188, 375,
393, 467,474 Lapedatu, Ion: 375, 393, 475 Laponia:
453 Laurent, V.: 463 Lazăr, Ilie: 399, 491 Lazăr, Gheorghe
(liceul): 36, 41", 49,
65,75
Lăpuşna (râul): 172
Leipzig: 115, 177, 268
Lenin, Vladimir Ilici: 80
Leningrad: 323, 324
Leon, Gheorghe N.: 300, 454, 459,
491,492 Leonardo da Vinci: 134 Lepa, Caius: 98
Lepădătescu (elev): 41, 47 Leucuţia, Aurel („Pufi"):
461,465,492 Leverkusen am Rhein: 265 Levy, Armand: 145
Lhéritier, Michel: 186, 187 Lindberg, Charles: 201 Liveanu,
Vasile: 295 Livezeni: 278 Lobey, Radu: 285 Logadi, Petre
(Petrică): 41, 44 Logadi, Tuşea: 44 Lolliot,H.: 78,79 Londra:
94, 268, 271, 285, 304 Longinescu, Ştefan: 90 Lorena: 140,
146 Lot, Ferdinand: 133 Lucaci, E.: 322 Lucaci, Vasile: 68;
strada: 115 Logoşianu, Ion: 507, 508 Lupaş, Ion I.: 188,447,
464, 466, 492 Lupescu, Elena: 193, 296 Lupu, loan: 98
Lupu, Nicolae: 230, 231 „Luvaţi" (gardian Sighet): 433-435

530
 M
Macarie (farmacist): 229 Macavei, Victor: 395, 463,
492. Macedonia: 79, 81, 84, 177, 178, 314 Mackensen,
August von: 67, 78, 84 Macoveanu, Aristide: 316 Macovei,
Ion: 467, 468, 475 Macovei (doctor): 82 .Macovei: 194
Macri (farmacist): 229

Madgearu, Virgil: 301, 307, 308, 309,

317 Maffei: 34
Maghiar, Augustin: 508 Maiorescu, Titu: 72, 73, 94,
185, 411 Malaxa, Nicolae: 261, 296, 310 Maliţa, Mircea:
390 Maltezeanu, Constantin: 306 Manasia: 69 Manciulea,
Ştefan: 98 Mangalia: 45, 179, 183, 212, 240, 250,
324, 452 Mangiurea (doctor): 193 Maniu, Adrian: 241
Maniu, Iuliu: 122, 123, 191, 192, 262,
263, 282, 297, 300, 322, 438, 475 Mannerheim, Karl
Gustav: 323 Manoilescu, Mihail: 191, 297, 461,
476
Manolescu-Strunga, Ion N.: 363, 369, 476
Mânu, Demetriu (Dimitru): 508 Manzati Ion (Nelu):
264 Maramureş: 267, 370, 379, 439 Marcovici, Ţintar: 177
Marcu, Alexandru: 107, 241 Marcu, Octavian: 309 Marea

530
Neagră: 144, 280 Mareş, Nicolae: 508 Marghiloman,
Alexandru: 33, 80., 82,
92, 94, 95 Măria (regina): 123, 190,460 Măria de
Mangop: 148 Marian (învăţătoare): 23, 25 Marin (curier):
328 Marinescu, Anghel: 89 Marinescu, Constantin: 127,
200 Marinescu Gabriel (Gavrilă): 191, 268,
269,316 Marinescu, Mişu: 52, 53 Marinescu, Niculae
(„Nae"): 375, 408,
417, 418, 429, 437, 452, 454, 469,
492,493

„Martel" (ofiţer Sighet): 411, 430, 442 Marton, Aron:

508, 509 Marsilia: 139
Matache, Măcelaru (piaţa): 34-36, 38 Mateescu, G.G.:
107 Matei Basarab, voievod: 47, 124, 125, 171
Maţovo: 178
Maurer, Ion Gheorghe: 194 Macin: 279
Măgureanu, Mihail: 467, 468, 476 Măicăneşti: 276
Măneciu (Pământeni şi Ungureni): 63
Mănescu, Gheorghe („Gică"): 345, 346
Mănescu, Sanda: 345, 346
Mărăşeşti: 79, 230

530
 Mărăşti: 79, 230
Mărgeanului (strada): 36
Măzăreni: 335, 336, 343, 344, 458,
462, 463, 464, 468 Medveczki, Ştefan: 509 Mehedinţi,
Emil S.: 186, 344, 345 Mehedinţi, Măria: 110, 335, 345,
348 Mehedinţi, Măria Simona: 119 Mehedinţi, Mona: 348
Mehedinţi, Simion S.: 73, 82, 90, 110,
112, 114, 117, 118, 119, 121, 180,
185, 186, 235, 241, 322, 335, 345,
348
Mehedinţi, Şerban: 348 Mehedinţi, Wanda: 348
Mehmed al II-lea: 283 Meillet, Antoine: 133 Mestrovic,
Iovan: 158 Metaxa, H.: 104-106 Meteş, Ştefan: 393, 464,
493 Mica înţelegere: 266, 267, 297 Micescu, Istrate: 261,
262 Micu, Emil: 173 Michelson, Paul: 336 Miercurea Ciuc:
267, 302 Mihai I (rege): 191, 193, 296, 322 Mihai Viteazul,
voievod: 47, 90, 92. 95, 125, 186, 229, 455

530
 Mihail, Dinu: 125
Mihail, Gheorghe: 295, 305, 310, 493 Mihail, Lucreţia:
128 Mihalache, Ion: 322, 447, 461, 465, 493
Mihăilescu, Vintila: 118, 193 Milcov: 198
Milescu, Nicolae (spătarul): 92, 107, 236
Millet, Gabriel: 112, 133,457 Miloteanu, „Miluţă":
275, 286 „Mimetistul" (subofiţer Sighet): 417 Minea, Ilie:
150, 175, 188, 190, 225, 226
Mircea cel Bătrân, voievod: 66, 79, 80,
107, 122, 152, 236, 279, 283,453 Mirodescu („Pahihi"):
100 Mironescu, Gheorghe, Gh.: 262, 282 Mironescu-Mera:
465, 493 Mişu (librar): 330 Mitchell, Margaret: 455
Mitridate: 454 Mizil: 197
Mociorniţă, Dumitru: 320 Mocsonyi-Stârcea, Ionel:
268, 269 Moghioroş (episcop): 493 Mogoşoaia: 215
Moisil, Constantin: 17, 201, 240 Moldova: 12, 14, 50,
74, 75, 101, 102,
125, 144, 156, 179, 180, 222, 226,
227, 229, 233, 234, 274, 276, 291,
321,322, 367,371,453 Moldovan, Ion: 509 Moldovan,
Iuliu: 465, 493, 494 Moldovan, Vaier: 463, 465, 494
Moldovan, Victor: 375, 456,494 „Mongolul" (gardian
Sighet): 389,
422, 432 Montélimar: 139 Montgomery, Bernard Law:
296 Mont Saint-Michel: 141, 143 Moreni: 315 Moroeni:
171

532
 Morţun, Bădica: 50 Morţun, Bébé: 41,43, 50 Morţun,
Vasile: 43 Moruzi, Maria: 91, 215 Moruzov, Mihail: 316
Moscopole: 454
Moscova: 91, 95, 198, 288, 289, 323, 324
Mostiştea: 184 Moşoiu, Tiberiu: 476 Motaş,
Constantin I.: 509 Movilă, Ieremia, voievod: 148 Movilă,
Simion, voievod: 148 Mrazek, Ludovic: 241 Mumuianu,
Mihail: 23, 24 Mumuianu, Alexandru: 24 Munchen: 323
Munkacs: 67
Munteanu Bazil (Vasile): 127, 147, 217
Munteanu-Râmnic, Dumitru: 477 Munteanu-Râmnic,
Frasin: 317 Muntenia: 12, 14, 179, 180, 236, 274,
291,457 Mureş: 173
Murgeanu, George: 23, 24, 36, 41, 46,
48, 50, 54 Murnu, George: 98, 102, 242 Muşlea, Ion:
127, 141 „Mutul" (ofiţer Sighet): 442, 448
N
Nancy: 146
Nandris, Grigore: 127, 133, 141, 195,
228, 457 Nanoescu, Dan: 41, 47 Napoleoni: 137, 138
Napoleon III: 138 Narbonne: 139
„Nazone" (gardian, Sighet): 341, 442 Nămoloasa-Sat:
230 Nămoloasa-Târg: 229 Năneşti: 276
Neajlov: 74
Neagoe Basarab, voievod: 282 Neculce, Ion: 5, 140
Nedelcu, Constantin: 49, 50, 51 Negrea, Aurel: 309

532
 Negri, Constantin (Costache): 312,
389, 390, 391 Negruzzi, Constantin: 273 Negutz,
Romulus: 229 Nehoiaş: 278 Nemoianu, Petre: 509 Nestor,
Ion: 240 Netea, Vasile: 173 Neue Freie Presse: 52, 78
Neuwaldegg: 8 Neuilly: 297 New-York: 196, 201 Nicolae
(principe): 191 Nicolaide (fierar): 34 Nicolau, Domnica: 11
Nicolau, Ecaterina: 11 Nicolau (Nicolaef Cogeabaş): 11, 12
Nicolau, Pompiliu: 510 Nicolau, Victor: 494 Nicolescu,
Miron: 135 Nicopol: 20
Nicorescu, Paul: 107, 193 Niculescu, Iuliu („Iulică"):
41, 47 Niculescu, Grigore („Atila"): 48, 49 Niculescu, Iosif:
8, 19 Niculescu-Bolintin: 47 Niculescu-Buzeşti, Radu: 459,
494 Nistor, Dumitru (Dimitrie): 339, 375,
431, 434, 449, 452, 456, 459, 465,
494
Nistor, Ion I. (Iancu): 93, 99, 144,452,
460, 495 Nistor, Oltea: 144 Nistru: 68, 322, 323
Niţescu, Voicu: 461, 495 Normandia: 139, 145 Noua-
Zeelandă: 324 Numa Pompiliu (strada): 54
O
Obor (piaţa): 39
Oceacov: 144
Ocnele Mari: 462
Odesa: 198, 323
Odobescu, Alexandru: 17
Odobeşti: 12, 44, 140, 166, 195, 197,

532
 198, 199, 229, 284, 287 Ogretin: 57, 63 Olt: 183
Oltenia: 19,36,45, 124, 125, 164,232,
287, 457 Olteniţa: 163,364,366 Onciui, Dimitrie: 17,
80, 101, 102,
103, 112, 114, 121, 159, 176 Oprescu, Victor
(Victoraş): 41, 43 Oradea: 181, 194,261,461 Orăştie: 183
Orezeanu (colonel): 306 Orhei: 228 Ortiz, Ramiro: 101
Oslo: 187
Ostafie, Eusebie: 148
Ostrov: 183
Ottulescu, Emil: 510
Oţetea, Andrei: 99, 180, 200, 201
Ovidius, Publius Naso: 89
P
Pacha, Augustin: 376, 496
Pacific: 324
Palade, Teodor: 229
Paladi, George: 241
Panaitescu, Anibal: 316
Panaitescu, Emil: 107
Panaitescu, Petre R: 92, 116, 119, 174, 187-189,
193,215,216, 220, 226, 229, 264, 266, 300, 302, 303, 305,
308
Pană, Aurelian: 510 Pantazică: 194 Pantelimon: 49
„Pantoponul" (ofiţer. Sighet): 418,419

532
 Papacostea, Victor: 100, 193, 195,217, 230, 269, 329,
355, 375, 392, 410, 415, 416, 428, 440, 447, 448, 452, 454,
459, 464, 465, 459, 496
Parame: 141
Paris: 113, 124, 126, 127, 129, 130, 132, 134, 135, 140,
143, 145, 147, 148 (la pp. 127-148 sunt enumerate
monumentele şi locuri din Paris), 175, 201, 268, 271, 285,
304, 349, 359, 455, 457
Pasărea: 49
Pascu, Giorge: 181, 224, 225 Pascu, Radu: 316 Pascu,
Ştefan: 107 Pasici, Nicola: 177 Pasteur, Louis: 137
Patrulius (inginer): 197 Paulus, Fredrich: 324 Pavelescu,
Eugen: 229 Pavia: 138
Păcuraru, Dionisie: 104, 105 Păiş, Nicolae: 477
„Păsărilă" (ofiţer Sighet): 417, 418,
442, 468 Pătraşcu cel Bun, voievod: 229 Pătrăşcanu,
Lucreţiu: 496 Pătrăşcoiu (sublocotenent): 74 Pâclişanu,
Zenobie: 344, 375, 496 Pârvan, Vasile: 88, 89, 101, 103-
108,
110-112, 116, 121, 149, 150, 151,
153, 175,279,328 Pearl Harbour: 324 Pelivan, Ion: 81
Pelivan, Ion Gh.: 467, 468, 477
Penescu, Nicolae: 496
Peneş, Curcanul: 55, 56
Peninsula Balcanică: 176, 177, 178,

532
 179,323,454 * Perianu, Radu: 193 Perieţeanu I.Gr.
(Ionel): 465,497 Periş: 64 Perivoli: 178
Pester LIoyd: 52, 78
Petit (magistrat-consilier): 310-312
Petraşcu, Gh.: 346
Petrescu, Camil: 217
Petrescu, Constantin-Titel: 322, 510
Petrescu, Ion C: 465, 497
Petrescu Dâmboviţa, Mircea: 281
Petru al Muşatei, voievod: 152, 280
Petru cel Mare: 91, 140, 145
Petru şi Pavel (liceul): 17, 49
Petru Rareş, voievod: 453
Philippide, Alexandru: 200
Philippide, Daniel: 177
Piatra Lerei: 14, 58
Piatra-Neamţ: 170
Pietriceaua: 14, 58
Pietroasa: 152
Pigulea, Vasile: 344
Pillat, Ion: 241
Pind: 179
Pintea (gardian Sighet): 381, 421, 422,
424, 427 Pirinei: 139
Piriboridava (Poiana): 279, 281 Piteşti: 305, 462
„Pithecantropus erectus" (gardian

532
 Sighet): 431-433 Pleşcioara: 14 Plevna: 56
Ploieşti: 16, 17, 49, 56, 57, 66, 182, 299,305,315, 326,
331,367
Ploscaru Ioan (Ion): 510
Plugari: 452
Plumbuita: 49
Poboran, G.: 188
Poe, Edgar-Allan: 454
Poiana: 152, 279, 281 vezi şi Piriboridava
Poiana Mărului: 278
Poiana Ţapului: 170
Polonia: 144, 226, 256, 284, 290
Polonic, Pamfil: 240
Pompei, Dumitru: 241
Pont Leveque: 139
Pont-â-Mousson: 146
Pop, Gavrilă (gardian Sighet): 340,
419, 421,439 Pop, Romulus G.: 355, 375, 418, 461,
497
Pop, Valeriu: 511 Popa, Eugen: 511 Popa Nan (strada):
184 Popa, Nicolae: 113, 127 Popa-Lisseanu G.: 55, 66
Popescu, Alexandru: 316 Popescu, Bibi: 172 Popescu,
Dorin: 107 Popescu, Dumitru: 246 Popescu, Elvira: 148
Popescu, Mihai: 157 Popescu, Nicolae („Ciungul"): 16, 17,
59

532
 Popescu, Nicolae („Popa Nae"): 116 Popescu-Necşcşti,
Alexandru: 363,
466, 497 Popescu-Spineni, llie: 128, 134 Popescu-
Spineni, Marin: 193, 302 Popescu-Strcjnicu: 112 Popescu-
Voitcşti: 17 Popişteanu, Cristian: 271 Popovici, Bogdan
Florin: 295 Popovici-Epure: 375, 467, 468, 478 Popovici-
Mihai: 461,464, 465, 498 Popovici-Taşcă, Albert: 467,478
Popovici, Titus: 375,465 Popp Ion („Enci"): 465,468,478
Popp Ştefan: 56
Portocală, Radu: 363, 364, 369, 371, 478
Posada: 367,441 Poseştii: 63
Poşoiu, Mărie, vezi Chiriţescu Mărie Poşoiu, Ion: 11,
160 Postclnicu (inginer): 169 Potaissa (Turda): 151,279
Potârcă, Virgil: 478
Potra, George: 173, 193, 229, 327 Praga: 455 Prahova:
230,317 Predeal: 293,319,368 Predescu, Gheorghe: 59
Priboianu, Mihail M.: 458-462 Primăverii (strada): 20
Procopovici, Al.: 194 Prut: 161-163, 182,321,367
Ptolomeu, Claudius: 152,279 Purcariu, llie: 154
Putna: judeţul: 156, 195, 197, 198, 229, 230', 261, 273,
276, 453; râul: 276
Puvis de Chavannes: 135

R
Racoviţă, Mihail I.: 479 Racoviţă-Jandarmul: 363, 371,
375,

532
 460, 468, 479 Radian, Ion: 41,46 Radian, S.: 53 Radu,
voievod: 280 Radu de la Afumaţi, voievod: 229 Radu,
Vasile: 193 Rahovei (calea): 36 Rahtivan, Savel: 17 Ralea
Mihail („Mişu"): 232, 233, 234,
269, 287, 289, 291,302, 303,311,
312,346 Ralet (comisar): 316 Rally, Alexandru: 100
Rally, Geta: 100 La Rance: 141, 142 Ranetti, Gheorghe
(Chiriac
Napadarjan): 30 Rasidescu (editor-tipograf): 96 Raţiu,
Alexandru: 376, 394, 511 Raţiu, Iuliu: 511 Razim: 279
Rădescu, Nicolae: 375 Răducanu, Ion: 201, 511

532
 Rădulescu, Andrei: 201, 237 Rădulescu, Lică: 285, 329,
330 Rădulescu, Mircea Dan: 322 Rădulescu, Neculai: 229
Rădulescu-Motru, Constantin: 119,
120, 241
Rădulescu-Pogoneanu: 116, 120, 121 Rădulescu-
Pogoneanu, Victor: 459, 498
Răşcanu, Ion: 479
Râmnicul-Sărat: 13, 66, 156, 267, 276 Râmnicu-Vâlcea:
273, 376 Râncezi (Nucşoara): 57, 63 Rebreanu, Liviu: 241
Reims: 136, 140, 146 Renan, Ernest: 249 Rennes: 145 Rin:
139
Robert de Sorbon: 135
Roques, Mărio: 133
Roma: 136, 266,454
Roman al III-lea: 280
Roman, Alexandru: 269
Romaşcanu, Mihail („Miluţă"): 375,

925 537
 379, 398, 402, 430, 434, 435, 447,
451,452, 468,469, 498 România: passim Romniceanu,
Mihail M.: 498 Ron: 140
Rosetti, Alexandru („Sandu"): 101, 116, 127, 133, 136,
189, 193, 195, 215, 217, 234, 235, 239, 240-243, 247,302,
303
Rosetti, CA. (strada): 155
Roske, Octavian: 356, 373, 446, 450
Roşculeţ, Radu: 393,467, 479, 480
Rouen: 136
Rudinescu (tipograf): 149
Rusia: 65, 144, 145,226
Russo, Demostene:J14, 115, 116, 117,
121, 149, 150, 175, 220, 239, 240,
242
Russu, Alexandru: 376, 395, 499 Russu, Dorina: 118

S
Sachelarie, Ovidiu: 512
Sadoveanu, Mihail: 168, 169,454
Sahia, Alexandru: 111: strada: 50

926 537
 Saint-Cloud: 138
Saint Germain en Laye: 138
Saint-Malo: 141, 142, 143
Saint-Servan: 141
Saligny, Anghel: 11
Salonic: 178,267
Salva: 278
Salzburg: 305
Sallustius, Caius Crispus: 89 Samsonovici, Nicolae:
363, 364, 369, 480
San Francisco: 36, 50
Sandu, Ion: 480
Sapientei (strada): 40
Saragea: 157
Sarmisegetuza: 183
Sas, voievod: 222
Sassu, Vasile: 393, 464, 465,499
Sauciuc-Săveanu, Teofil: 127, 128,
465, 499, 500 Sava, Aurel: 228 Savu, Constantin: 309
Sazonov, Serghei Dimitrievici, 65 Săcăluş: 194 Săcele: 161
Sălăjean (Sălăgean), Gavril: 376, 499 Sălişte: 376
Sănătescu, Constantin: 230, 375 Sărăţeanu,
Constantin: 191, 192 Săveanu, Nicuşor N.: 18,358 Sârbu,
Ion: 189
Sârbu (preot greco-catolic): 376 Sârbu (legionar): 385
Schafller, loan (Ianoş), (preot): 512 Schubert, Iosef: 512

927 537
Schulhof (arhitect): 196 Scriban (arhimandrit): 79 Scurtu,
loan: 123 Sebastian, Mihail: 111,241

Serbia: 177
Seulescu, Mihail: 90, 115, 124-126,
159,287 Sevres: 297
Sfântul Gheorghe (piaţa): 36 Sfântul Sava (colegiul):
24, 41 Sfântul Ştefan (biserica): 15, 21, 22 Siberia: 370
Sibiceanu, Nicolae: 355, 375,411,415, 418, 428-430,
432, 437, 448, 451, 452, 455, 456, 459, 500
Sibiciu: 16, 70
Sibiu: 74, 183, 190, 196, 215, 369 Sichitiu, Ion: 512
Sidoli (circul): 39, 40 Sidorovici, Teofil: 312 Sienkiewicz,
Henryk Litwos: 455 Sighet: 143, vezi partea a treia a
volumului Sighişoara: 74
Silistra (Durostorum): 118, 119, 179, 384
Sima, Horia: 269, 308, 314
Simian, Constantin (Dinu): 273, 375,
376, 480 Simionescu, Ion: 322 Simionescu-
Râmniceanu: 174 Simonescu, Dan: 229 Sina (baron): 179
Sinaia: 49,317,367,368 Sinan-Paşa: 90 Sinoe: 105 Şiret: 74,

928 537
152, 279 Sita Buzăului: 14, 172 Slama, George: 156
Slatina: 188
Slăvescu, Victor: 283, 289, 290, 311,
375, 447, 500 Slobozia: 99 Slovacia: 268, 315 Snagov:
171, 182,317 „Soacra" (gardian Sighet): 440 Societatea
(Liga) Naţiunilor: 266, 298
Sofronie, G.: 181
Solomon, Virgil: 461,462, 465, 500 Spanţov: 160
Stalingrad: 324, 325 Stamatiadi, Petru: 220 Stancu,
Zaharia: 217 Star Chiojd, vezi Chiojdul Mare Statele Unite
ale Americii: 139, 324, 326
Stănileşti, Valea-Strâmbă: 145 Stârcea, Victoria: 322
Stere, Constantin: 78, 81 Stoenescu, George: 23, 24
Stoenescu, Gigi: 23 Stoenescu, Nicolae: 512 Stoicescu,
Costin: 48 Stoicescu, Ştefan: 48 Stoide, Constantin A.: 229
Straja: 102 Strassbourg: 136
Strat, Gheorghe: 375, 393, 415, 452, 456, 458, 459,
460, 461, 463, 465, 500, 501
Streinu, Vladimir: 241
Strejnicu: 317
Strihan, Petre: 269, 512, 513 Strzykowski, Joseph: 112
Sturdza (colonel): 72 Sturdza, Mihail: 276 Sturdza, Mitiţă:
30 Suceava: 68, 273 Suchianu, Dimitrie: 234 Suciu, Ioan:
376, 395,467, 480 Suciu (comisar): 316 Surcouf, Robert:
142, 143, 453 Sutzu, M.: 106

929 537
 Şaguna, Andrei: 179 Şeicaru, Pamfil: 244, 245 Şerban
(profesor): 98 Şerbănescu (preot paroh): 348 Şercaia: 216

930 537
 Şiclovan (ziarist): 243
Şova, Nicolae: 459, 500
Ştefan cel Mare, voievod: 92, 148,
159,283,452 Ştefan, Ghcorghe: 279, 280 Ştefănescu,
Ion D.: 327 Ştefănescu, Iulian: 221 Ştefănescu, Niki: 316
Ştefănescu, N.P.: 197 Ştefănescu, Traian: 348 Ştefănescu-
Goangă, Florian: 375, 420,
452, 501 Ştefăniţă, Lupu, voievod: 229 Ştefulescu,
Alexandru: 188 Ştirbey, Barbu: 299 Ştirbcy Vodă (strada):
15, 21-24, 30,
32-36, 67 Şuteu, Vasile: 56
T
Tacitus, Cornclius: 5, 89 Taşcă, Gheorghe: 466, 480
Tăbărcşli: 66 Tănăsescu, Ion: 309 Tătăranu, Constantin
(Costel): 467, 481
Tătăranu, Gogu: 169, 170 Tătărescu, Alexandru: 481
Tătărescu, Emanuel N. (Nolică): 463, 501
Tătărescu, Gheorghe: 5, 95, 232, 233, 259, 260, 262,
282, 289, 325, 363, 501,502
Tătărescu, Ştefan: 502
făuşan, Grigore: 150
râmboieşti: 13
Tâncăbeşti: 44, 171, 366, 367,426 Târgovişte: 49, 182,
315 Târgşor: 112 * Târgu-Jiu: 74. f88 Târleşti: 63
„Tebeceul" (ofiţer Sighet): 442, 448, 459. 460
Tecuci (judeţul): 230. 279 Teişani: 63 Teiuş: 230

931
 Telcajcn: 57. 171 172, 326 Teleaga: 64, 65 Telejcnel:
171, 172 Teleorman: 230 Teliu: 278
Teodoreanu, Ionel: 233
Teodoreanu, Păstorel: 225, 233
Teodorescu, Aurelian: 295
Teodorescu, D. (Malacu): 463, 502
Teodorescu, Paul: 191, 295, 305, 310
Tcodoroiu, Ecaterina: 74
Teutonii: 14
Thierry, Adrien: 285
Timiş: 368
Timişoara: 375, 394
Tirol: 124, 143
Tisa: 367
Tit Simcdrca: 161
Tito, Iosip Broz: 296
Titulcscu, Nicolae: 211, 229
Titus, Livius: 89
Tocilescu, Grigore: 17, 46, 106, 224,
240, 328 Todca, Alexandru: 513 Toma, Constantin:
194, 230 Tomek, Carol: 174, 240, 241 Tomescu (elev): 47,
75 Tomescu (maior): 33 Tomescu, Constantin: 461, 463,
502 Tomis: vezi Constanţa Tonitza, Nicolae: 346
Topârceanu, George: 454 Topliţa: 74, 261

932
 Transilvania: 12, 14,37,42, 65,67,69, 74, 87, 97, 98,
145, 146, 172, 179, 180, 226, 227, 228, 261, 274, 315, 325,
364, 367, 369, 370, 379, 396, 407, 436,457
Tregastel: 141
Trianon: 297
Triantaphyllopoulos. G.D.: 220 Trotuş: 152
Tudor, Dumitru: 107, 281 Tulcea:283, 314, 453
Turcheş: 225
Turcia: 214, 314, călătoria autorului şi a soţiei sale în
Turcia: 207-211 (cu enumerarea locurilor şi monu-
mentelor vizitate)
Turda: 375
Turnu-Măgurele: 20
Turnu Scvcrin: 98, 316, 331
Turtucaia: 71-73. 118, 119, 314
Turtureanu. Constantin: 195, 230
Tzigara-Samurcaş, Al.: 228

T
Ţara Bârsei: 14
Ţara Româncu.scă: 90. 124, 125, 226,
227, 236 Ţăranii, N.D.: 30 febea: 196, 216
Ţcncscu, Floreu: 289, 290, 305, 310
Ţigăncşti-Criş: 438
Ţintă, Gheorghe: 41
Ţinuturile administrative înfiinţate în

933
 1938: 271-273 Ţiroiu, Vasile: 261 Ţiţeica, Gheorghe:
241 Toni, Dumitru V: 213, 375, 462, 465,
502
U
Ucraina: 198
Ungaria: 179, 256, 267, 268, 297, 315, 396
Unirea (liceul): 17, 122 Uniunea Sud-Africană: 324
Urdăreanu, Ernest: 287, 289, 291, 296 URSS: 256, 296,
297, 315, 316, 321,
324, 325, 364, 369, 407, 409, 435,
453
Ursu, Ion: 159, 160
Urzică (preot): 15 Urziceni: 69, 70, 99
V
Vadu-Paşii: 66
Vaida-Voevod, Alexandru: 229, 231, 262
Valaori, Iuliu: 153, 154, 156, 157
Valea Anii: 63
Valea Jiului: 74
Valea Stânei: 171
Vama Buzăului: 172
Vasile Lupu, voievod: 102, 144
Vasile al II-lea Macedoneanul: 280
Vasilcscu-Valjean: 194
Vasiliu, Gheorghe (George): 481
Vaslui: 283

934
 Vatra-Dornei: 68
Vaux:146
Văcărescu, Enache: 251 Văcăreşti (calea): 38
Văitoianu, Artur: 5, 123, 193, 194, 393 Vălenii de Munte:
56, 87, 186, 212 Vâlcea: 262, 292 Vâlsan, Gheorghe: 111,
235. 236 Vântu, Gheorghe Ion: 363, 464, 465, 503
Vârtoşii, Emil: 157 Ventura. Marioara: 147 Vcrdun:
146
Vcieanu (doctor maior): 35 Vcreanu, Dimitrie („Titel"):
35, 169, 170, 345
Vereanu, Ion(„Nelu"): 35, 169, 170 Vercanu, Suzi: 345
Vcress, Andrei: 226, 227, 228, 457 Vcress (gardian Sighet):
421 Vernes, Jules: 184
Vcrsailles: 147, 297 (vezi şi călătoria în
Franţa) Vezoc, losif: 513 Viart, Louis: 135
Victoriei (calea): 20, 30, 36, 75, 84, 85, 107
Vida, Ludovic: 513
Viena: 8, 9, 10, 19, 32, 42, 67, 68, 81, 82, 124, 137,
143, 174, 179, 228, 267, 294, 298,315,457
Vignali (elev): 41,46
Viitorului (strada): 115
Virgilius, Publius Maro: 89; strada: 23, 36
Vişeu: 278
Vişeul de Sus: 419, 421,439 Vlad, Aurel: 456, 466, 468,
481 Vlad, Dracul, voievod: 226 Vlad Ţepeş, voievod: 112
Vlad, voievod: 222 Vladimirescu, Tudor: 156, 157

935
Vladomira: 161, 162 Vlaicu, Aurel: 66, 67, 111 Vlaicu-
Vodă: 152 Vlaicu-Vodă (Vladislav I): 280 Vlaşca: 216
Vlădescu, Ion: 105, 150, 151, 174 Voiculescu, Vasile:
241 Voinescu, V. Ion (Ionel): 34, 36,41,46, 48
Voinescu, Paul: 316 Voinescu, Vasile V.: 34 Volga: 324
Vrancea: 230, 261,278 Vuia, Traian: 201 Vulgaris,
Evghenie: 220
Vulpe, Radu: 100, 107, 193, 279 Vultur, Ion: 376, 503
W
Weber: 288, 345-347, 391 Wright, Wilbur şi Orville:
202
X
Xenopol, Alexandru: 176, 189, 224, 237; strada: 244
Z
Zagoriţ, Gheorghe (Petrescu-Sava
Gh.):49, 188 Zamfirescu-Căteasa, Costin: 299, 375,
447, 448, 463, 464,465, 503 Zamonea („Memoje",
elev): 45 Zâne, Gheorghe: 233, 234 Zăvoianu, Ştefan: 308,
309, 317 Zeciu, Vasile: 316 Zeletin: 57
Zigre, Nicolae: 194,465, 503 Zilişteanu, Elena: 101
Zilot, Românul: 5 Zimnicea: 74 Zlătunoaia: 452 Zmăciniş:
14
Zumerski-Rola, Michail: 296 Ziirich: 85
Zwiedenek, Anton: 460, 503

936
 CUPRINS

Notă privind ediţia de faţă ... 1

Amintiri. Partea întâi ........... 3
Cuvânt înainte ................... 5
Primele amintiri. Şcoala primară „Cuibul cu Barză"
şi liceul Gheorghe Lazăr ........9
Universitatea. Examenul de capacitate pentru
învăţământul secundar . . .98
La Şcoala Română din Franţa 124
Doctoratul şi docenţa. Conferenţiar universitar.
Căsătoria ................................ 145
Profesor universitar. Cursul de istoria românilor.
„Revista Istorică Română". Participarea la viaţa
publică.
„Istoria românilor". Drumuri peste hotare 1 74
Amintiri. Partea a doua ....... 257
Notă introductivă la partea a doua 259
Desfăşurări politice în 1938-1939 259
Rezident regal ....................270
Consiliul de coroană din 27 iunie 1940 288
începutul guvernării Antonescu 292

937
 Facultatea de Litere din Bucureşti în perioada
regimului legionar
(septembrie 1940 - ianuarie 1941) 300
Rebeliunea din 1941 ...........304
Guvernarea Antonescu (23 ianuarie 1941 - 23 august
1944) .........................................309
Bombardamentele aeriene 325
Amintiri. Partea a treia
Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet
(7 mai 1950- 5 iulie 1955) . 333
Notă introductivă la partea a treia 334
Introducere la partea a treia 335
Notă asupra ediţiei I-a .........353
Arestarea ..........................357
Vizita „Securităţii" ..............3.57
La Interne ...........................361
Drumul la Sighet ...............366
Penitenciarul din Sighet ..... 373
Sosirea şi încarcerarea la Sighet 373
Primele zile, primele impresii 377 NU SE TIMBREAZĂ
CORESPONDENŢA
RĂSPUNS

Descrierea închisorii. Localul 396

Personalul închisorii .......... 406
Directorul .......................... 407
Noul director .......................411
Subdirectorul ................... 415
Ofiţerii de serviciu ............. 416

938
 Gardienii ........................... 420
Ofiţerii de securitate ......... 442
Inspecţiile şi anchetele ...... 445
„Neagra" ........................... 447
Comunicaţiile şi informaţiile înăuntrul închisorii
................................................ 448
Curăţenia .......................... .449
„Bursa" din închisoarea Sighet 451
Conferinţele ..................... 452
Exerciţiile de limbă .......... 456
Addenda
Cronologia detenţiei mele 458
Addenda et corrigenda (Măzăreni) 459
Morţii ............................... 467
Anexe
Anexa 1. Lista demnitarilor morţi în detenţie la Sighet
................................................ 470
Anexa 2. Lista demnitarilor întemniţaţi la Sighet
................................................ 482
Anexa 3 .............................. 504

Notă bibliografică............... 514

Indice ................................. 519

939
 UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918' ALBA IULIA
Nr. inv. 2VOh
EDITURILE ALL
BD. TIMIŞOARA NR. 58, CSECTOR 6 - BUCUREŞTI
R. 2600; 402 26 20; FAX: (01)
SAU CP. 12-107 TEL.: (01) - 402
S
- 402 2610; E-mail: comenzi@all.ro; http://www.all.ro
TALON DEE COMANDA
TAXE
Trimiteţi talonul de comandă, completat, pe adresa
Editurilor ALL: Bucureşti, O.P.AZĂ
12, CP. 107
LA

EXPEDITORl <VA «JG^DESTI

M SA COMPLETAŢI CAT MAI CITEŢ
NAŢI
POSIBIL)
E

Nume şi adresă (persoană fizică):

___________ Telefo n :
Nume şi adresă (şcoală, firmă, instituţie):

_______ Telefon: __
Nume persoană de contact: _

Plata va fi efectuată de:

I \ (persoană fizică) l \ (şcoală, firmă, instituţie)
DESTINATAR

940
 E D I T U R I L E A L L BUCUREŞTI, O.P. 12, CP. 107
PLATA SE VA FACE RAMBURS (LA PRIMIREA
COLETULUI POŞTAL). TAXELE POŞTALE DE EXPEDIŢIE SUNT
SUPORTATE DE EDITURĂ.

941