Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Kass Morgan - Cei 100 01 #3.0 5
Kass Morgan - Cei 100 01 #3.0 5
Cei 100
Nemira, 2015
1
Clarke
Odihneşte-te în pace
În amintire
De la stele până în ceruri
Lumina pălea, iar focul licărea peste feţele din jurul lui
Wells.
— Ştiu că toate acestea par ciudate şi intimidante şi, da,
nedrepte, dar suntem aici cu un scop, zise el mulţimii. Dacă
noi supravieţuim, vor supravieţui toţi.
Aproape o sută de capete se întoarseră spre el şi, pentru o
clipă, se gândi că poate cuvintele lui reuşiseră să dea la o
parte straturile de ostilitate şi de ignoranţă. Dar apoi o altă
voce rupse tăcerea.
— Ai grijă, Jaha.
Wells se întoarse şi văzu un copil înalt, cu o uniformă de
gardian pătată de sânge. Băiatul care îşi forţase accesul pe
navă – cel care îl luase ostatic pe tatăl lui Wells.
— Pământul încă se reface. Nu ştim cât rahat poate
suporta.
Un alt val de chicoteli răsună în jurul focului, iar Wells
simţi o furie bruscă şi puternică. Din cauza acelui puşti, tatăl
lui – cel responsabil cu protejarea întregii rase umane –
fusese împuşcat, iar el avea tupeul să stea acolo şi să-l acuze
de rahaturi?
— Poftim? zise Wells şi ridică bărbia, să-i arunce tipului
cea mai bună privire de ofiţer.
— Termină cu prostiile, OK? Doar spune ce vrei să spui cu
adevărat. Dacă vom face exact ce spui tu, nu o să ne pârăşti
tatălui tău.
Wells îşi miji ochii.
— Mulţumită ţie, probabil că tata e în spital.
Unde primeşte cea mai bună îngrijire şi e în drum spre o
refacere rapidă, adăugă el în gând, sperând că aşa şi era.
— Dacă mai trăieşte, interveni Graham şi râse.
Pentru o clipă, lui Wells i se păru că îl vede pe celălalt
băiat tresărind. Înaintă un pas, dar o altă voce strigă din
mulţime şi îl opri.
— Deci nu eşti spion?
— Spion?
Wells aproape că râse auzind acuzaţia.
— Da, zise falsul gardian. Să ne spionezi, exact ca brăţările
astea.
Wells se uită mai atent la băiatul căruia uniforma de
gardian nu i se potrivea. I se spusese care era scopul
brăţărilor sau îşi dăduse seama singur?
— Dacă cei din Consiliu voiau să vă spioneze, zise el
ignorând comentariul despre transpondere, nu crezi că ar fi
ales pe cineva mai puţin vizibil?
Băiatul în uniforma pătată de sânge rânji.
— Putem discuta aspectele pozitive şi negative ale
administraţiei tatălui tău altă dată. Acum, însă, spune-ne:
dacă nu eşti spion, ce naiba cauţi aici? Nimeni nu crede că
tu chiar ai fost condamnat.
— Îmi pare rău, zise Wells pe un ton care aducea a orice,
numai a regret nu. Tu ţi-ai făcut apariţia într-o uniformă de
gardian furată şi l-ai luat ostatic pe tatăl meu, să îţi forţezi
îmbarcarea. Cred că tu eşti cel care ne datorează o explicaţie.
Băiatul îşi miji ochii.
— Am făcut ce trebuia să fac pentru a-mi proteja sora.
— Sora? repetă Wells.
Oamenii încălcau legea mai des pe Walden decât pe
Phoenix. Dar niciodată nu auzise ca vreunul dintre ei să aibă
o soră, nu de la Cataclism încoace.
— Da.
Băiatul îşi încrucişă braţele şi înfruntă privirea lui Wells.
— Acum, o să te mai întreb o singură dată: ce faci aici, de
fapt?
Wells înaintă un pas. Nu datora nimănui vreo explicaţie,
cu atât mai puţin acelui infractor care, probabil, minţea în
legătură cu sora lui şi cine ştie în legătură cu mai ce. Apoi,
cu coada ochiului, prinse o mişcare rapidă. Clarke se
îndrepta spre foc, din cealaltă parte a luminişului, unde se
ocupase de rănile pasagerilor.
Wells se întoarse spre băiatul înalt şi oftă, simţind cum
furia îi dispărea.
— Sunt aici din acelaşi motiv ca şi tine.
Privirea lui se îndreptă spre Clarke, care încă nu putea să
îl audă.
— Am făcut ceva să fiu condamnat, să pot proteja pe
cineva la care ţin.
Mulţimea făcu linişte. Wells se întoarse cu spatele spre ei
şi începu să meargă, fără să-i pese dacă privirile lor îl
urmăreau în timp ce se apropia de Clarke. Pentru o clipă,
vederea ei îl copleşi. Lumina se schimba, pe măsură ce se
întuneca, şi făcea ca în ochii ei verzi să apară sclipiri aurii.
Pe Pământ, era mai frumoasă ca niciodată. Privirile lor se
întâlniră şi simţi un fior pe şira spinării. Cu mai puţin de un
an în urmă, ar fi putut spune la ce se gândea Clarke doar
privind-o. Dar acum expresia ei era de nepătruns.
— Ce faci aici, Wells? întrebă ea cu o voce încordată şi
obosită.
E şocată, îşi zise Wells şi îşi forţă mintea să rămână la
explicaţia falsului gardian.
— Am venit pentru tine, zise încet.
Faţa ei căpătă o expresie care putea să rupă orice barieră,
un amestec de regret, frustrare şi milă, iar toate acestea
treceau cumva direct din ochii ei în pieptul lui.
— Aş vrea să nu o fi făcut.
Clarke oftă şi vru să treacă pe lângă el fără să-l mai
privească. Cuvintele ei îl lăsară fără aer şi o clipă nu reuşi
decât să încerce să-şi amintească cum să respire. Apoi, auzi
un cor de murmure dinspre focul din spatele lui şi se
întoarse curios, deşi nu îşi dorea asta. Toţi arătau spre cerul
care se transforma într-o simfonie de culori. Întâi, apărură
nişte dâre portocalii pe albastrul cerului, ca un oboi care se
alătură unui flaut şi transformă un solo într-un duet. Acea
armonie deveni un crescendo de culori, când galbenul şi
rozul îşi alăturară vocile corului. Cuvântul apus nu putea să
explice frumuseţea de deasupra lor şi, pentru a milioana oară
de când aterizaseră, Wells se gândi că vorbele cu care
fuseseră învăţaţi să descrie Pământul păleau în comparaţie
cu realitatea.
Până şi Clarke, care nu se oprise de când aterizaseră,
îngheţă pe loc, cu capul aplecat pe spate, să poată vedea
miracolul de deasupra. Wells nu avea nevoie să-i vadă faţa
pentru a şti că ochii ei se făcuseră mari minunându-se, iar
gura îi era uşor întredeschisă, în timp ce privea ceva la care
doar visase până atunci. Ceva la care amândoi visaseră, se
corectă el. Se întoarse, incapabil să mai privească cerul, în
timp ce durerea din pieptul lui se transforma în ceva dens şi
ascuţit. Era primul apus la care omenirea asista în ultimele
trei secole, iar el îl privea singur.
7
Bellamy
— Cum se simte?
Bellamy ridică privirea şi o văzu pe Clarke deasupra lui,
uitându-se neliniştită când la el, când la sora lui adormită.
Făcu semn din cap.
— Cred că e bine.
— Bun.
Ridică dintr-o sprânceană uşor pârlită.
— Pentru că ar fi păcat să-ţi pui în aplicare ameninţarea
de seara trecută.
— Ce am zis?
— Mi-ai spus că, dacă nu îţi salvez sora, o să arunci în aer
toată afurisita de planetă, cu toată lumea de pe ea.
Bellamy zâmbi.
— Partea bună e că e vorba doar de o entorsă.
Îşi înălţă capul într-o parte şi o studie pe Clarke, derutat.
Pielea de sub ochii ei era vânătă de oboseală, dar umbrele
purpurii îi făceau să arate mai verzui. Simţi o tresărire de
vină pentru că fusese un ticălos cu ea, cu o seară în urmă. O
etichetase drept o fată egoistă de pe Phoenix, care se
pregătea să devină medic doar pentru a avea cu ce să se
mândrească la petreceri. Dar îngrijorarea de pe faţa ei
delicată şi sângele uscat din părul roşcat-auriu arătau clar
că nu se odihnise de când aterizaseră.
— Deci, continuă Bellamy, amintindu-şi cele spuse de
Wells lângă foc, cu o zi în urmă, şi de felul în care Clarke se
îndepărtase de el, de ce ai fost aşa de rea cu micul cancelar
junior?
Clarke îl privi cu un amestec de şoc şi de indignare. Pentru
o clipă, se gândi chiar să-i tragă una, dar apoi scutură doar
din cap.
— Nu e treaba ta.
— E iubitul tău? insistă Bellamy.
— Nu, zise ea pe un ton impasibil, după care gura ei se
strâmbă într-un zâmbet curios. De ce vrei să ştii?
— Fac un recensământ, răspunse Bellamy. Mai exact,
vreau să stabilesc statutul relaţiilor pe care le au fetele
frumoase de pe Pământ.
Clarke îşi dădu ochii peste cap, apoi se întoarse spre
Octavia, iar amuzamentul îi dispăru de pe faţă.
— Ce e?
— Nimic, zise Clarke repede. Aş vrea doar să am nişte
antiseptic pentru tăietura aia de pe faţa ei. Iar câţiva o să
aibă nevoie de antibiotice.
— Deci nu avem niciun medicament? întrebă el
încruntându-se îngrijorat.
Clarke îl privi uimită.
— Cred că proviziile medicale au fost aruncate din navă
când ne-am prăbuşit. O să ne descurcăm, totuşi, adăugă
repede, minciuna ieşind înainte să apuce să-şi schimbe
expresia. O să ne descurcăm o vreme. Corpul uman are o
remarcabilă capacitate de a se vindeca singur…
Vocea ei se stinse, în timp ce ochii i se opriră asupra
petelor de sânge de pe uniforma lui furată.
Bellamy îşi coborî privirea şi făcu o grimasă, întrebându-se
dacă ea se gândea la cancelar. Spera că supravieţuise – deja
avea suficient sânge pe mâini. Dar probabil că nu conta. Pe
oricine avea să trimită Consiliul cu următorul grup, cu
siguranţă, va fi autorizat să-l execute pe loc pe Bellamy, chiar
dacă rănirea cancelarului fusese un accident. Îndată ce
Octavia se va simţi suficient de bine ca să se poată mişca, vor
pleca de acolo. Se vor căţăra câteva zile, vor pune ceva
distanţă între ei şi grup şi, în cele din urmă, vor găsi un loc
unde să se stabilească. Nu petrecuse degeaba câteva luni
studiind ghidurile acelea vechi pe care le descoperise pe
puntea B. Era pregătit pentru orice avea să li se întâmple în
pădurile acelea. Nu putea fi mai rău decât ce urma să
coboare din cer.
— Cât o să dureze până o să poată să umble din nou?
Clarke se întoarse spre el.
— E o entorsă destul de urâtă, aş zice câteva zile până să
poată umbla, o săptămână sau două până să fie complet
vindecată.
— Nu se poate mai repede?
Clarke înclină capul şi îi zâmbi uşor, lucru care, pentru o
clipă, îl făcu să uite că fusese aruncat pe o planetă posibil
toxică, împreună cu nouăzeci şi nouă de delincvenţi minori.
— Care e graba?
Dar, înainte să apuce să răspundă, cineva o strigă pe
Clarke, iar ea dispăru. Bellamy inspiră adânc. Spre
surprinderea lui, acel gest simplu îi limpezi mintea şi îl făcu
să se simtă mai treaz şi mai alert. Probabil că aerul se va
dovedi toxic, dar de fiecare dată când îl inhala simţea ceva
imposibil de numit, dar interesant, ca o fată misterioasă, care
nu te privea în ochi, dar trecea suficient de aproape de tine,
încât să-i simţi parfumul.
Se apropie cu câţiva paşi de copaci, nerăbdător să-i poată
vedea mai bine, dar fără să vrea să se îndepărteze prea mult
de Octavia. Nu arătau ca vreuna dintre speciile pe care le
ştia, dar singura carte de botanică pe care o găsise fusese
despre plantele originare din Africa şi parcă îl auzise pe Wells
spunând că ei se aflau pe Coasta de Est a ceea ce fuseseră
cândva Statele Unite ale Americii.
O rămurică a căzut chiar lângă el. Se răsuci şi văzu o fată
cu faţa lungă şi păr aspru.
— Pot să te ajut?
— Wells zice că toţi cei care nu sunt răniţi ar trebui să
adune lemne.
O urmă de iritare se încolăci în stomacul lui Bellamy şi
zâmbi încordat.
— Nu cred că Wells e în postura să dea ordine, aşa că,
dacă nu ai nimic împotrivă, o să-mi fac griji doar pentru
mine, OK?
Ea se fâstâci o clipă, înainte să-i arunce o privire nervoasă
peste umăr.
— Poţi să pleci, zise Bellamy împingând-o.
O privi satisfăcut cum dispare grăbită. Apoi, se uită spre
cer, iar ochii lui dădură doar de vid, în toate direcţiile. Nu
conta unde erau. Orice loc de pe planeta aceea avea să fie
infinit mai bun decât lumea pe care o lăsaseră în urmă.
Pentru prima dată în viaţă era liber.
8
Glass
— E mai bine?
Wells se întoarse şi îl văzu pe Asher, băiatul de pe Arcadia,
arătând spre lemnul pe care îl cioplea. Iarba era plină de
aşchii şi de bucăţi de lemn aruncate după prima încercare
nereuşită. Dar acum arăta promiţător.
— Categoric.
Wells aprobă, se ghemui lângă următorul buştean şi îşi
trecu degetele peste crestăturile făcute de Asher.
— Doar mă asigur că sunt făcute aproximativ la aceeaşi
adâncime, altfel nu se vor prinde unul de altul.
Când Wells se ridică, îl văzu pe Graham, care ducea nişte
resturi de cort spre grămada tot mai mare de obiecte salvate,
aflată în mijlocul luminişului. Se ridică şi se pregăti să fie
luat peste picior, dar Graham continuă să privească în faţă şi
trecu mai departe, fără o vorbă. Focul le distrusese corturile,
dar mare parte din unelte scăpaseră. La fel şi medicamentele.
Fusese ideea lui Wells să încerce să construiască nişte
structuri permanente din lemn. Era de o mie de ori mai greu
decât scria în cărţi, dar, încet-încet, se descurcau.
— Wells!
O fată de pe Walden alerga spre el.
— Cum o să atârnăm hamacurile? Eliza spune că le va
atârna de bârnele din acoperiş, dar acelea nu vor fi gata
decât peste câteva zile, nu? Şi mă gândeam…
— Vin în câteva clipe, OK? o întrerupse Wells.
O expresie jignită se aşternu pe faţa rotundă.
— Sunt sigur că tu şi Eliza faceţi o treabă bună, adăugă el
şi îi zâmbi slab. Vin imediat.
Ea aprobă şi fugi, învârtindu-se în jurul unei grămezi de
tije de cort topite, care încă păreau prea fierbinţi pentru a fi
atinse. Wells privi peste umăr, apoi se îndreptă spre linia
copacilor. Avea nevoie de un moment doar pentru sine. Să se
gândească. Se mişca încet, iar apăsarea din piept părea să-i
coboare în picioare, astfel încât fiecare pas i se părea dificil şi
dureros. La marginea pădurii se opri şi trase în piept aerul
mai răcoros, apoi închise ochii. Acolo o sărutase pe Clarke
pentru prima dată pe Pământ – şi, pare-se, pentru ultima
dată în viaţă. Crezuse că deja experimentase cel mai rău fel
de durere posibil – să ştie că ea îl ura, că nu suporta să îl
vadă. Dar se înşelase. Să o privească plecând cu Bellamy
aproape că îl omorâse. Nici măcar nu se uitase spre el când
venise să adune ce mai rămăsese din echipamentul ei. Doar
salutase tăcut restul grupului înainte să îl urmeze pe
Bellamy în pădure.
Dacă ar fi ştiut măcar ce făcuse el ca să poată fi cu ea pe
Pământ. Riscase totul. Pentru nimic.