Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Consideraţii generale
3300 → Epoca protodinastică sau prethinită, are loc unificarea celor două Egipturi sub aceeaşi stăpânire a lui Narmer.
→ apare scrisul ca o necesitate de centralizare
→ apare calendarul egiptean ca o necesitate a măsurării timpului.
Această unificare este sfârşitul unui proces îndelungat, în cursul căruia încercări locale de regularizare şi folosire raţională a
debitului Nilului, duce la formarea unor sisteme locale de irigaţie, care se extind, ducând la apariţia nomelor (circumscripţii
administrative), autonome la început, apoi reunite în două formaţiuni statale: Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus.
Succesorii lui Narmer formează primele două dinastii, care au avut ca rol armonizarea celor două tradiţii religioase şi culturale ale
celor două ţinuturi, astfel că apar primele forme ale artei şi arhitecturii egiptene (mai ales monumente funerare). Noua
arhitectură exprimă ideile, în curs de definire, a teologiei faraonului, patronată de zeul Horus. Rezultă primele necropole: la
Abydos şi Saqquarah.
A III-a dinastie, începe Epoca Regatului Vechi, care va ţine până la sfârşitul dinastiei VI. În această perioadă au loc transformări
esenţiale şi definitorii pentru structura politică, socială, dar mai ales culturală:
apar primele şi cele mai importante programe de construcţii funerare (Saqquarah, Meidum, Dahşur şi Giseh)
se constituie genurile şi convenţiile fundamentale ale artei
se conturează principalele credinţe şi mituri, printre care şi cel esenţial al nemuririi.
Din punct de vedere religios, are loc un dublu proces:
1. constituirea unei teologii complexe, sincretiste, în care elementul principal este cultul faraonului, care este un zeu
viu, mare şi suprem preot, garant al prosperităţii ţării şi poporului, de aceea nemurirea lui asigură perpetuarea Egiptului.
2. instituţionalizarea credinţelor, formă oficială a ideologiei, care motivează masele.
În timpul ultimelor două dinastii ale Regatului Vechi, monopolul faraonului asupra nemuririi este contestat. Aceasta se poate
observa şi în ceea ce priveşte grandoarea monumentelor funerare ale aristocraţiei. De aici începe o criză, care va lua forma
unei revolte, desfăşurată sub sloganul generalizării dreptului la nemurire. Din această cauză avem de a face cu o fărâmiţare a
puterii centrale, ceea ce duce la anarhie, care la rândul ei provoacă o stare de nesiguranţă, urmată de numeroase lupte şi
sfâşieri interne. Are loc o jefuire a piramidelor şi distrugerea statuilor regale, deci şi o decădere în artă. În general are loc o
decădere a întregului sistem al Văii Nilului. Avem de a face cu prima perioadă intermediară.
Prima perioadă intermediară a fost încheiată printr-o reunificare, realizată de Mentuhotep I, originar din Theba. Acesta înfiinţează
cea de-a XI-a dinastie (thebană), care începe Epoca Regatului Mijlociu şi este terminată odată cu sfârşitul dinastiei XII.
În această epocă are loc o reîntoarcere la modelul anterior, sau o încercare, datorită faptului că aceasta a fost doar parţială.
Dinastia thebană revine la cultul tradiţional al lui Re, dar il asociază pe Amun (zeul berbec al Thebei).
Concepţia despre faraon se schimbă. Acesta devine un produs al acţiunilor sale şi nu mai e o emanaţie divină. Devine un zeu-om,
binevoitor faţă de popor, conştient de îndatorirea sa de a asigura echilibrul şi prosperitatea lumii. Generalizarea nemuririi, duce
la o supunere a faraonului unor norme superioare sieşi.
În jurul anului 1750 are loc invazia hicsoşilor, deci ne confruntăm cu o a doua perioadă intermediară. În cadrul acesteia,
dominaţia hicsoşilor nu a modificat orânduirea, dar a dus la o relativă decădere a sistemului egiptean. Totuşi, hicsoşii fiind
asimilaţi, au putut fi izgoniţi de către dinastia XVII thebană, ceea ce a dus la o a doua reunificare a Egiptului (hicsoşii nu
ocupaseră decât partea nordică, adică Egiptul de Jos). Astfel dinastia XVII deschide o nouă epocă: Epoca Regatului Nou,
epoca de maximă întindere şi putere a Egiptului. Epocă în care Egiptul devine imperiu.
Astfel se trece la o politică expansionistă: Nubia, Sinai, Siria, Palestina, Punt-ul şi Liberia sunt cucerite, faraonul devenind o putere
mediteraneană. Astfel are loc un contact cu alte civilizaţii, apărând o serie de trăsături noi. Rolul faraonului este şi mai bine
delimitat: el este suprem comandant, judecător, preot, administrator. Neîndeplinirea uneia dintre sarcini poate să ducă la
decăderea sa din calitatea divină, prin „damnatio memoriae”.
Administraţia, armata, flota, fiscul devin mai numeroase, mai complexe, mai diferenţiate, specifice unui imperiu. Apar noi elemente
de tehnică. Se realizează mai complexe arhitectonice şi se intensifică schimburile comerciale.
În ceea ce priveşte religia, au loc creşteri şi modificări semnificative: preoţimea ajunge să controleze întreaga viaţă socială şi chiar
să intervină în treburile statului. Astfel ne confruntăm cu o vulgarizare a ideilor religioase, o decădere la nivelul unor practici
magice. De aceea pentru raţionaliştii greci, egiptenii par cel mai prosteşte superstiţios popor.
Toată această epocă a tutmeşilor, amenofizilor şi a ramseşilor se termină cu cea de-a treia perioadă intermediară. Aceasta însă
nu va mai fi succedată de o renaştere, cel puţin politică, ci de o agonie, care se va menţine timp de aproape un mileniu.
Cultura totuşi devine un exemplu de longevitate şi fecunditate spirituală, având parte şi de o renaştere. Dar aceasta va fi
distrusă în mod brutal odată cu introducerea creştinismului.
Locuinţele epocii predinastice aveau în general o singură încăpere, fiind alcătuite dintr-o colibă de trestie şi tulpini de papirus, sau
pământ bătut, pe un plan oval. Odată cu apariţia cărămizii uscate la soare, apare şi planul rectangular. În general, pereţii erau
înclinaţi, datorită greutăţii acoperişului, înclinare care se va transmite atât locuinţelor viitoare, cât şi monumentelor funerare, din
care vor deriva mastabalele. Datorită situaţiei politico-militare instabile, majoritatea aşezărilor erau fortificate, fiind prevăzute cu
un zid de incintă, format dintr-un perete de cărămidă cu rezaliţi şi nişe, tehnică ce trădează influenţele mesopotamiene. Din
când în când se mai întâlneau în cadrul acestor fortificaţii şi turnuri de forma unui trunchi de con, din cărămidă, cu intrânduri şi
ieşinduri plate.
Locuinţele erau considerate ca un adăpost vremelnic, sortit distrugerii, de aceea erau făcute dintr-un material perisabil, materialele
mai dure fiind rezervate edificiilor monumentale.
În cadrul acestei perioade se dezvoltă construcţiile monumentale, ideea nemuririi faraonului ducând la o cristalizare a arhitecturii
funerare şi de cult. Totuşi tradiţiile funerare în cele două Egipturi diferă foarte mult. Din această cauză, la început, vom avea de
a face două tipuri distincte de arhitectură. În Egiptul de Jos, morţii erau îngropaţi în podeaua colibelor, de aceea mormântul va
fi asemănător cu locuinţele. În Egiptul de Sus, existenţa necropolelor va duce la elaborarea unei arhitecturii funerare specifice,
fără o raportare la locuinţe. Mormintele din aceste necropole erau construite din cărămidă şi cuprindeau camera sepulcrală şi
camere pentru provizii căptuşite şi pardosite cu lemn. Toate aceste morminte erau în pământ şi erau acoperite la suprafaţă
(peste un tavan susţinut de grinzi de lemn) cu un tumul din argilă şi nisip, înconjurat la bază de un zid de cărămidă. Tocmai de
aceea această elevaţie nu s-a păstrat. Pe latura de vest existau două stele funerare, care erau pentru depunerea ofrandelor.
Cele mai multe astfel de morminte s-au găsit la Abydos.
Tot la Abydos, s-au găsit şi rămăşiţele celui mai vechi templu egiptean, destinat cultului unei zeiţe a morţilor.
În necropola de la Saqquarah s-au găsit morminte de tipul vechii locuinţe regale, din cărămidă, cu pereţii exteriori înclinaţi,
înconjurate de ziduri de incintă.
Tipul de mormânt care şi-a dovedit forţa de dăinuire este cel tumular, de origine sud-egipteană, transplantat în necropolele
memphite. Acestea au un plan rectangular, fiind formate dintr-un masiv de zidărie, cu pereţii înclinaţi, prevăzuţi cu rezaliţi, care
protejează o cameră sepulcrală, la care se ajunge printr-un coridor descendent sau un puţ vertical. Este asemănător cu
postamentul casei felahilor egipteni de astăzi, de unde şi denumirea de mastaba.
În paralel cu această evoluţie mai are loc una în ceea ce priveşte materialele de construcţie. În general mormintele erau construite
din cărămidă, dar încet apare şi piatra. Prima dată dalele de piatră sunt folosite la pardosirea camerei sepulcrale, apoi pentru
căptuşirea verticalelor. Începând cu dinastia III, mastabalele apar construite exclusiv din piatră.
piramida lui Mykerinos are înălţimea de 66 m. era pe jumătate placată, ceea ce denotă moartea prematură a faraonului şi nevoia
de a termina repede piramida, ori costul prea ridicat.
Perioada Regatului Mijlociu, care începe după domnia lui Mentuhotep (dinastia XI) ne înfăţişează o revenire a tipului piramidal, dar
cu foarte multe rezerve. Un bun exemplu este mormântul lui Amenemhet I (dinastia XII), la a cărui construcţie s-au utilizat
resturi de materiale de la şantierele din Giseh, Dahşur şi Saqquarah. Mormântul lui Sesotris I (dinastia XII) este un alt
exemplu, care deşi este de formă piramidală a fost împărţit în 16 casete, umplute cu nisip şi pietriş. Numai placajul este din
calcar alb, iar cavoul este căptuşit cu granit. Ceea ce s-a păstrat bine a fost templul de cult, făcut din piatră, care prezintă o
nouă caracteristică arhitectonică, unică până atunci, arta statuară combinată cu cadrul arhitectonic.
Arhitectura Regatului Nou renunţă definitiv la construcţia de piramide, al căror loc va fi ocupat de mormintele hipogee. În acelaşi
timp va avea loc o despărţire a templului funerar de mormântul propriu-zis.
Printr-o convenţie monarhii Regatului Nou îşi vor stabili necropola în Valea Regilor şi Valea Reginelor. Primul hipogeu din Valea
Regilor este cel al lui Tuthmosis I (dinastia XVIII), care va fi urmat de alte aprox. 60 de astfel de morminte.
Epoca Regatului Nou este epoca de apogeu în ceea ce priveşte construcţia de temple (funerare, de cult divin sau pentru faraoni
zeificaţi). Aceste două aspecte arhitecturale sunt direct influenţate de lupta dintre faraon şi casta preoţească, pentru
revendicarea puterii politice.
Ramesseumul: Theba
Ramses II îşi încunună activitatea arhitecturală prin edificarea ansamblului monumental de la Theba: Ramesseumul. Acest
ansamblu este compus din templul propriu-zis dedicat cultului său propriu, dar şi al lui Amun; şi palatul.
→ templul ocupă locul principal în cadrul ansamblului, fiind înconjurat de un zid rectangular. La intrare se află un pilon monumental.
→ între zidul rectangular şi zidul de incintă se mai află şi palatul, templul dedicat lui Sethi I (tatăl lui Ramses II) şi numeroase
depozite.
→ se observă în cadrul aranjamentului arhitectonic sistemul teraselor succesive, întâlnit pentru prima oară la monumentele de la
Deir-el-Bahari: cele două curţi ale templului sunt situate pe câte o terasă şi sunt precedate de acel pilon monumental, în timp
ce sala hipostilă şi sanctuarul sunt aşezate pe cea de-a III-a terasă.
→ în cadrul sanctuarului partea centrală este dedicată cultului lui Amun, iar încăperile din stânga sunt dedicate cultului faraonului.
→ palatul este situat în prima curte pe latura de sud a ansamblului şi se deschidea printr-o dublă galerie de coloane, în timp ce pe
cealaltă latură a curţii prezenta un sir de coloane osiriace.
→ palatul era compus din:
sală hipostilă de 4x4 coloane
sală a tronului flancată de câte 3 încăperi
spaţiile dedicate haremului, situat în spate
În timpul dinastiei XIX, marele preot al lui Amun de la Karnak, începe să aibă o influenţă tot mai mare asupra puterii social-politice
în Egiptul Antic. După moartea lui Ramses III, contradicţiile dintre cele două centre de putere se acutizează, ceea ce duce la o
nouă fărâmiţare, în timpul dinastiei XX. Astfel începe cea de-a treia perioadă intermediară, care cuprinde dinastiile XXI-XXIV.
În timpul dinastiei XXI, marele preot Herihor, al cărei fondator este, ia puterea efectivă. După dinastia XXI, încep dinastiile
libiene (XXIII şi XXIV).
Din cauza acestor crize politice, edificarea monumentelor este frânată. Totuşi faraonii dinastiei XXI definitivează unele proiecte din
epoca ramessidă, precum templul lui Honsu de la Karnak, în timp ce primul faraon al dinastiilor libiene, Sheshonq I, a construit
marea curte peristilă de la ansamblul de la Karnak.
În anul 750 î.e.n. se înfiinţează în Nubia statul etiopian, care era condus de o dinastie nubiană. Această dinastie era închinătoare
zeului Amun, astfel că încet dinaştii încep să ridice pretenţii asupra Egiptului. Acţiunea acestei dinastii este importantă pentru
că a fost cea care a reunificat Egiptul. Totuşi după depăşirea crizei interne, Egiptul condus acum de dinastia XXV (nubiană), se
confruntă cu invazia lui Asurbanipal. În timpul acestei invazii oraşul Theba a fost distrus fără nici o posibilitate de reconstrucţie.
Dinastia XXVI (saită) recucereşte puterea cu ajutorul mercenarilor ionieni şi carieni şi instaurează o scurtă perioadă de
prosperitate, care însă se încheie cu cucerirea Egiptului de către perşi, în 540 î.e.n., şi transformarea sa în satrapie, în 525
î.e.n. Din punct de vedere arhitectonic, În timpul dinastiei saite se încearcă o reluare a tradiţiilor unei perioade de glorie prin
restaurarea monumentelor moştenite. Începând din 525 î.e.n. dinastia ahemenidă cultivă tradiţia şi zeii locali ai Egiptului, astfel
că Darius I construieşte un templu pentru Amun la El-Harga.
Dinastiile XXVII-XXX au devenit locale, ceea ce denotă o revenire a autorităţii statale egiptene. În anul 341 î.e.n. se reia dominaţia
persană, care însă va dura până în 330 î.e.n., când Egiptul va fi cucerit de Alexandru Macedon. Începând din 305 î.e.n. începe
dinastia XXX (lagidă) care se va termina în 30 î.e.n. când Egiptul va deveni provincie romană.
Lagizii vor avea aceeaşi preocupare pentru cultivarea mitologiei locale şi a tradiţiilor artistice, inclusiv arhitecturale. Ei se vor
considera de-a lungul timplului reprezentanţi şi continuatori ai faraonilor. În această perioadă se construiesc marile ansamble
de la Dendera, Edfu, Esna şi Philae.