ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

CAPITOLUL 1

NOŢIUNI GENERALE

Forma unei pieţe, amplasarea unui stâlp de iluminare stradală, a unui arbust, modul
de epurare a apei potabile şi apelor uzate, culoarea, forma şi amplasarea firmelor, afişajul
stradal, modalităţile de realizare a locuinţelor colective, organizarea loturilor de teren de
construcţie, regimul proprietăţilor construite, amplasarea statuilor, decoraţiile florale din
parcuri, etc., toate acestea constituie probleme de urbanism.
În general, această disciplină are în vedere istoria, organizarea, echiparea,
dezvoltarea în perspectivă, conservarea şi administrarea unui oraş.
Urbanismul este ştiinţa care se ocupă de amenajarea oraşelor şi a împrejurimilor
acestora, utilizând diverse modalităţi tehnice pentru amplasarea optimă a drumurilor,
edificiilor şi serviciilor publice, ca şi a construcţiilor private într-o manieră care să ofere
locuitorilor condiţii de viaţă sănătoase, comode şi agreabile.
Studiul de urbanism al unui oraş analizează: cum a luat naştere acesta, evoluţia sa
în timp, adaptarea cerinţelor umane la topografia zonei, aspectele de igienă, circulaţie,
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale comunităţii, ordonarea şi înfrumuseţarea oraşului
prin:
– protejarea locuitorilor de inconvenientele datorate coabitării şi condiţiilor
climatice;
– ordonarea activităţilor din aglomerările urbane în vederea obţinerii producţiei şi
securităţii maxime cu cheltuieli minime;
– crearea unui cadru de viaţă agreabil şi armonios considerând estetica ca factor
de progres.

1.1. LEGISLAŢIA ROMÂNĂ REFERITOARE LA URBANISM

La baza activităţii de urbanism din România, se află Regulamentul general de

urbanism, introdus pe baza HG nr. 525 din 1996.
Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul unitar de norme tehnice şi
juridice care reglementează elaborarea planurilor de amenajare a teritoriului, a planurilor
urbanistice, precum şi a regulamentelor locale de urbanism.

1
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

Regulamentul general de urbanism se plică atât în intravilan cât şi în extravilan şi

stabileşte regulile de ocupare a teritoriului şi de amplasare a construcţiilor şi a amenajărilor
aferente acestora.
Regulile de bază privind modul de ocupare a terenurilor sunt:
a. reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi
construit de referă la:
– terenuri agricole din extravilan;
– terenuri agricole din intravilan;
– suprafeţe împădurite;
– resursele subsolului;
– resurse de apă şi platforme meteorologice;
– zone cu valoare peisagistică şi zone naturale protejate;
– zone construite protejate.
b. reguli cu privire la siguranţa construcţiilor şi la apărarea interesului public se referă la:
– expunerea la riscuri naturale;
– expunerea la riscuri tehnologice;
– construcţii cu funcţiuni generatoare de riscuri tehnologice;
– asigurarea ocupării edilitare;
– asigurarea compatibilităţii funcţiunilor;
– procentul de ocupare a terenului;
– lucrări de utilitate publică.

Condiţiile de amplasare şi conformare a construcţiilor cuprind:

A. reguli de amplasarea şi retrageri minime obligatorii care se referă la:
– orientarea faţă de punctele cardinale;
– amplasarea faţă de drumuri publice şi amplasarea faţă de căi navigabile
existente şi cursuri de apă potenţial navigabile;
– amplasarea faţă de căi ferate;
– amplasarea faţă de aeroporturi;
– retrageri faţă de fâşia de protecţie a frontierei de stat;
– amplasarea faţă de aliniament;
– amplasarea în interiorul parcelei;
B. reguli cu privire la asigurarea acceselor obligatorii care se referă la:
– accese carosabile;
– accese pietonale;
C. reguli cu privire la echiparea tehnico – edilitară care se referă la:
– racordarea la reţelele publice de echipare edilitară existente;
– realizarea de reţele edilitare noi;
– proprietatea publică asupra reţelelor edilitare;

2
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

D. reguli cu privire la forma şi dimensiunile terenului şi ale construcţiei se referă la:

– parcelarea terenului;
– înălţimea construcţiilor;
– aspectul exterior al construcţiilor;
E. reguli cu privire la amplasarea de parcaje, spaţii verzi şi împrejurimi care se referă la:
– locuri şi modalităţi de parcare;
– parcuri, grădini , scuaruri;
– garduri, împrejurimi, bariere, obstacole.

1.2. SCURT ISTORIC AL FORMELOR URBANE

1.2.1. Civilizaţia greacă

Adaptat la necesităţile activităţilor comunităţii şi la forma terenului, structura

urbană în civilizaţia miceniană a ţinut cont de necesitatea îmbinării funcţiilor esenţiale într-
un ansamblu organic închegat. Multiplicarea activităţilor sociale s dus, într-o fază
ulterioară, la apariţia în cadrul ansamblului urban a noi elemente. Reprezentativă este
forma urbană a Atenei, cel mai important centru cultural şi artistic al lumii greceşti.
Ori de câte ori urbaniştii greci s-au confruntat cu probleme de fundare a unui oraş
sau de refacere a altuia, au avut în vedere nu numai condiţiile specifice geografice ci şi
întreg ansamblul organizării sociale şi politice, legat de tradiţiile religioase ale timpului.
Locurile şi clădirile destinate activităţilor publice constituie în urbanistica greacă
punctele nodale ale vieţii urbane, ceea ce apare normal într-o civilizaţie unde afirmarea
personalităţii era de neconceput în afara unui cadru instituţionalizat.
Nici o aşezare umană anterioară nu cunoaşte existenţa instituţiilor publice care se
întâlnesc la Atena: agora, teatrul, gimnaziul etc. Este momentul când se cristalizează, în
epoca de înflorire a civilizaţiei greceşti clasice, o anumită concepţie asupra funcţiilor
ansamblului urban. În decursul istoriei urbanisticii cele două forme geometrice de bază,
cercul şi pătratul, au determinat planul şi organizarea spaţială a multor oraşe ale
antichităţii.
Spiritul de ordine şi de simetrie se impune ca principiu esenţial în construcţia
oraşelor. Numai ordinea şi legea pot avea, după Platon, efecte pozitive în viaţa cetăţii. La
rândul său, Aristotel, în Politica, insistă asupra faptului că exigenţele de igienă, apărare,
circulaţie sunt prioritare în construcţia oricărei cetăţi. În aceeaşi lucrare se enunţă unul
dintre principiile cardinale ale urbanisticii moderne: acela al specializării funcţiilor urbane.
Eşichierul (reţeaua ortogonală) a fost planul elementar ce a putut fi transpus în
practică fără dificultăţi de proiectare, atunci când s-au instalat colonii, având avantajul
simplităţii. Caracteristica principală a organizării spaţiale a oraşului grecesc este

3
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

funcţionalul său, cu tendinţa de a lega toate manifestările vieţii comunităţii urbane de

cadrul politic în care acesta se desfăşoară.

1.2.2. Urbanismul roman

Experienţa acumulată de către romani în domeniul urbanismului a reţinut atenţia lui

Vitruviu, autorul singurului tratat antic de arhitectură de Arhitectura ajuns până la noi.
Ansamblul urban trebuie să corespundă, în viziunea acestuia – Vitruviu – ,exigenţelor de
apărare, igienă, comoditate şi frumuseţe.
Asigurarea condiţiilor salubre de viaţă este condiţionată, după Vitruviu, de
orientarea generală a reţelei stradale. Străzile sunt corect orientate dacă “se vor evita
vânturile care dacă sunt reci incomodează, dacă sunt calde strică, iar dacă sunt umede
vatămâ”.
Strălucirea oraşelor romane, încununată de Roma imperială, a fost rezultatul unei
evoluţii urbanistice de secole. Completări şi adăugiri permanente, efectuate pe baza unei
concepţii coerente, au făcut ca la începutul celui de-al doilea secol al erei noastre, Roma –
“regina oraşelor” să devină de drept modelul urbanistic spre care îşi îndreptau atenţia toate
oraşele din lumea romană.

1.2.3. Urbanismul medieval

Centrele urbane medievale sunt, de regulă, într-o primă etapă, aglomerări

dezvoltate pe amplasamentele vechilor aşezări romane, sau formaţii născute spontan şi a
căror organizare urbanistică ţine cont de natura terenului, purtând amprenta
circumstanţelor istorice care le-au generat.
Planul în eşichier al oraşelor medievale nu este rezultatul unei preocupări de natură
artistică, ci rezultatul unei lotizări efectuate de persoane special desemnate în acest scop
printr-o iniţiativă administrativă.
Şi în această epocă problemele urbanistice merg mână în mână cu cele politice,
arhitectul neputând ignora că activitatea sa se desfăşoară pe fundalul unei anumite vieţi
sociale.
Arhitecţii Renaşterii aprofundează textele antice a lui Vitruviu şi consideră că a
construi înseamnă a defini o ordine într-un spaţiu şi într-un anume timp iar oraşul, în
întregime, este un mare organism, fiind ca o casă mărită.
Leonardo da Vinci propune modele noi care ignoră întreaga tradiţie teoretică
existentă în domeniul proiectării urbanistice. Astfel în varianta cetăţii cu dublu nivel
străzile de deasupra se găsesc la înălţimea primului nivel şi sunt flancate de porticuri.
Traficul în zona inferioară este facilitat de un tunel situat chiar la nivelul curţii palatului.
Cetatea cu două niveluri prevede ca în faţa unui palat cu trei etaje şi cu parterul cu loggie

4
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

să se găsească strada cu o lăţime “cât este înălţimea universală a caselor”. Strada de desubt
comunică cu marile pivniţe ale palatului.

ORAŞUL IDEAL

Problema configuraţiei spaţiului urban va fi repusă în discuţie în aproape fiecare

epocă istorică următoare până în prezent, sub forma cetăţii ideale.
Cetatea ideală (oraşul ideal) este oglinda unor principii de organizare spaţială
afirmate ca urmare a cristalizării la nivel teoretic a unei anumite viziuni asupra rolului
structurii urbane. Mai mult, prin cetate ideală se defineşte o structură organizatorică,
politico-socială considerată perfectă şi care are aparent toate caracteristicile care o fac
credibilă.

5
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

CAPITOLUL 2

ANALIZA URBANĂ

2.1. EVOLUŢIA URBANĂ

Orice oraş se poate compara cu un organism uman în continuă evoluţie. Dacă se

examinează istoria acestuia se observă că aglomerările urbane sunt alcătuite pe de o parte
din elemente stabile care se dezvoltă în acest spaţiu prin amplificare sau subdiviziune şi pe
de altă parte din deplasările spre centrele urbane ale populaţiei rurale.

2.2. CAUZELE CREĂRII AGLOMERAŢIILOR URBANE

Se poate spune că principalele motive care au condus umanitatea la crearea oraşelor

au fost, de regulă, de ordin pur material. Supravieţuirea unei familii are la bază folosirea în
comun a tuturor resurselor şi asigurarea pentru fiecare dintre membri a alimentaţiei,
protejarea contra fenomenelor naturale, apărarea contra animalelor şi apărarea acumulărilor
de bunuri individuale şi colective. Oraşele au fost în mare măsură capabile să asigure
necesităţile materiale şi intelectuale, constituind un factor de progres şi de civilizaţie.
Familia, clanul, tribul au fost de cele mai multe ori nomade, iar unde mai există
însă aceste forme de organizare, deplasarea are drept scop asigurarea existenţei, cu ajutorul
produselor locale, de-a lungul unui sezon. Transhumanţa este necesară pentru a găsi păşuni
indispensabile creşterii animalelor domestice. Uneori viaţa nomadă a fost abandonată din
necesitatea culegerii cerealelor, datorită existenţei unei surse de apă, pentru crearea unor
spaţii de trecere, popasuri pentru negoţ (troc), boală sau oboseală, pentru repartizarea
terenurilor de vânătoare a posibilităţilor mai bune pentru iernat etc. Viata de trib s-a
adaptat acestor necesităţi şi la grija zilei de mâine, obligând la alegerea unui anumit număr
de locuri (amplasamente) semipermanente, permanente sau sezoniere. Stabilitatea
definitivă s-a obţinut numai în momentul în care s-a găsit un anumit loc care să
îndeplinească condiţiile elementare indispensabile, care erau: păşunatul, apa, intersecţia
unor drumuri comerciale, căi fluviale sau maritime etc.
În acest moment au apărut principalele organisme ale vieţii urbane: postul de
conducător, piaţa şi căile de comunicaţie.

6
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

2.3. ORGANIZAREA VIEŢII URBANE

Stabilitatea triburilor a permis acumularea unor bunuri şi a exercitat şi dorinţa altor

triburi de a le urma exemplul.
Prima repartiţie a locuitorilor aşezării s-a făcut prin intermediul autorităţii
comandantului, funcţie necesară atât pentru vânătoare cât şi pentru apărare. Comandantul
şi-a fixat sediul, în general, într-o zonă mai înaltă. Această înălţime s-a numit mai apoi
castrum, fiind o incintă apărată, aproape de piaţă, de sursa de apă şi de locul unde se
întâlneau cele mai multe căi de comunicaţie.
În apropierea castrumului locuiau luptătorii, în apropierea de piaţă – comercianţii,
apoi meseriaşii, iar la periferie cultivatorii.
Aglomerările de acest tip au generat apoi şi raporturile intelectuale, care au
determinat raţionamentul şi morala.
Mormintele şi locurile de cult care adăposteau vor deveni apoi temple. Astfel se
impun din ce în ce mai mult religia, misticismul, morala, filozofia şi noţiunile de drept. De
aici vor rezulta noi aşezăminte în cadrul oraşului: biserici, locuinţe comune, şcoli, care vor
modifica fizionomia localităţii.

2.4. DOMENII PROFESIONALE ÎN CADRUL AŞEZĂRILOR URBANE

Subdivizarea funcţiunilor primitive în cadrul unei aşezări (conducători, militari,

comercianţi şi cultivatori) va conduce la condiţionarea politică şi economico-socială.
Anumite oraşe îşi vor crea două sau chiar trei centre de influenţă. Biserica este
adesea vizavi de castel. În jurul castelului s-au stabilit ostaşii. În jurul bisericii s-au stabilit
clerul, profesorii, cei care vor să studieze, comercianţii şi uneori meseriaşii.
O anumită separare ia naştere şi pe criterii religioase sau de rasă: cartierul evreiesc,
cartierul creştin, cartierul armenesc etc.
Pentru instaurarea ordinii interioare în cadrul localităţii şi a posibilităţilor de
apărare, comercianţii şi cultivatorii, cu ajutorul ostaşilor, creează municipiile. Fiecare
dintre clase – nobilime, cler şi pătura săracă – şi-a creat în cadrul aşezării o zonă bine
determinată.

2.5. EFECTELE EPOCII ŞTIINŢIFICE ŞI INDUSTRIALE ASUPRA VECHILOR ORAŞE

Până în perioada industrială, singurul mod de dezvoltare al aşezărilor urbane era

sporul natural al populaţiei.

7
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

Diversitatea formelor de aşezări urbane poartă amprenta diverselor condiţii de

existenţă: zona, economia regiunii, mentalitatea locuitorilor etc.
Perioada modernă, saltul ştiinţific şi industrial, a perturbat vechile concepţii
urbanistice şi a adăugat condiţii noi în organizarea oraşelor. Câteva dintre principalele
condiţii au fost:
– scăderea interesului pentru fortificaţiile care înconjurau aşezările urbane;
– dezvoltarea noţiunii şi a regulilor de igienă;
– spiritul de asociere şi amploarea dezvoltării industriale;
– circulaţia pe calea ferată;
– curentul electric, telefonul, automobilul, avionul;
– servicii comunale: iluminat, curent electric, transporturi;
– structura drumurilor: aliniament, plantaţii, îmbrăcăminte asfaltică.
Sediul comandantului va deveni în această epocă: palatul guvernamental, sediile
adunărilor şi consiliilor locale, serviciile administrative etc. Centrul de schimb va deveni:
hala, piaţa, bursa etc. Drumurile vor deveni: străzi, bulevarde, autostrăzi, linii de tramvai
etc.

2.6. MIGRAŢIA INTERURBANĂ

Trebuie observat că şi până a se ajunge în epoca actuală au existat mişcări ale

populaţiei în interiorul aşezării, determinate de mai mulţi factori:
– cataclisme – vulcani, cutremure, maree, inundaţii au făcut să dispară o serie de
aşezări umane deja închegate (Pompei, Herculanum, Babilon, Ninive);
– cauze politice – invaziile şi războaiele au avut de asemenea un efect de
modificare profundă a fizionomiei oraşelor prin distrugeri, reconstrucţii şi au dat naştere la
deplasări ale locuitorilor. O altă cauză politică a migrării a constituit-o organizarea
administrativă a ţărilor prin deplasări ale capitalelor naţionale sau regionale împreună cu
tot aparatul administrativ şi judiciar.

2.7. MIGRAŢIA URBANĂ

De obicei, populaţia oraşelor se deplasează dintr-un cartier în altul. Astfel există

migraţii lente, care comportă mutarea locuitorilor, migraţii zilnice, legate de activitatea
zilnică a locuitorilor şi migraţii sezoniere, legate de şederi temporare (staţiunile de odihnă).

8
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

Cauzele principale ale acestor deplasări ale populaţiei pot fi:

– cauze administrative: schimbarea sediului unei instituţii de învăţământ, a unei
pieţe, a unui spital sau a unui serviciu public important pot determina schimbări de
domiciliu pentru populaţie;
– cauze economice: construirea unei noi uzine poate să aducă într-un cartier o
populaţie cu domiciliul în alt cartier. În marile oraşe se constată că centrul se depopulează
de locuitori, luându-le locul birourile, magazinele, băncile etc., din cauza preţurilor
ridicate. Acest lucru nu împiedică totuşi mari mase de locuitori să vină la lucru în centru în
timpul zilei. Aceste migraţii zilnice creează necesitatea dimensionării ca formă şi volum a
pieţelor, străzilor, intersecţiilor etc.;
– cauze tehnice: în cazul oraşelor mari, în general, un cartier nou se populează cu
locuitorii din alte cartiere mai vechi. De obicei, se caută clădirile noi, sănătoase, frumos
amenajate şi utilate cu ultimele dotări ale confortului modern. Aceşti locuitori sunt
înlocuiţi în vechile cartiere de către cei cu mijloace mai modeste, dar care vor să se
stabilească în cartierele foste bogate, întreţinând însă mult mai puţin imobilele deja
degradate;
– cauze privind igiena: imobile cu subsoluri umede sau susceptibile de a fi
inundate, defectarea sau învechirea sistemului de alimentare cu apă, ineficienţa evacuării
apelor reziduale etc. Determină tendinţa de mutare în zone cu clădiri fără probleme.

2.8. CONCENTRĂRI ŞI DISPERSĂRI ALE POPULAŢIEI

Centrul aşezării urbane s-a stabilit, după cele arătate anterior, în jurul sediului
administraţiei locale. Populaţia s-a comasat, de obicei, în jurul acestuia, neputând să
depăşească limitele fortificate ale oraşului. În perioadele de pace, populaţia s-a stabilit şi
de-a lungul principalelor căi de comunicaţie care converg spre centrul localităţii, astfel s-a
creat treptat periferia.
Sensul deplasării populaţiei a fost iniţial din exterior spre interior, ulterior existând
un reflux. Aceste mişcări de populaţie au fost permanente şi continuă periodic şi în prezent.
La ora actuală există mai multe variante de urbanizare pe principiul concentrării sau
dispersării populaţiei: aglomerarea concentrică, dezvoltarea zonelor rurale învecinate,
dezvoltarea zonelor împădurite sau crearea localităţilor tip satelit.

9
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

CAPITOLUL 3

FORMELE URBANE

Din cele prezentate anterior se pot remarca două forme principale de apariţie a
oraşelor:
* naturală – când acesta s-a format într-o zonă topografică amplasată la
intersecţia unor drumuri comerciale, beneficiind de existenţa unor surse de apă şi
de posibilităţi de apărare;
* convenţională – când a luat naştere la iniţiativa unui om sau a unui grup de
oameni, fără a se ţine cont iniţial de toate necesităţile naturale.

3.1. FORMA NATURALĂ

Acest mod de apariţie a formei urbane a fost stabilit cu siguranţă în zona

amplasamentului cel mai uşor de apărat. În cazul unei coline, locul unde s-a constituit
aglomerarea urbană a fost platoul acesteia, iar la câmpie, a fost centrul acelei suprafeţe
plană.
Trasarea principalelor căi de comunicaţie s-a făcut în cazul colinelor după linia de
pantă minimă. Linia de apărare s-a executat (de jur împrejur) la marginea platoului, spre
pantele cele mai abrupte, creând primul nucleu al oraşului, iar circular de-a lungul zidului
de apărare a apărut şi un drum.
După ce au luat naştere aceste direcţii principale ale căilor de comunicaţii au
apărut, perpendicular pe acestea, drumuri de acces. Trebuie remarcat că aceste drumuri
constituiau şi delimitări ale proprietăţilor (la etrusci proprietatea era delimitată de drumuri
cu lăţimea de 5 picioare). [1 picior = 12 inch x 2.54 cm = 30.48 cm]
Romanii au perfecţionat acest sistem de reţea de drumuri şi au făcut din sistemul
ortogonal o adevărată tehnică.

3.2. FORMA CONVENŢIONALĂ

Această formă de apariţie se identifică în primul rând la originea oraşelor – colonii.

În acest caz se poate observa un amestec între tendinţa de stabilire într-un anumit loc, cu

10
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

asigurarea elementelor principale ale formei urbane (imobilul comandantului, drumurile

principale, pieţe etc.) şi dorinţa de a da fiecărui şef de familie un teren în raport cu
drepturile cucerite sau cu mijloacele sale financiare.
Forma aceasta de apariţie a unui oraş a fost impusă, de cele mai multe ori, de către
conducerea (guvernul) unui stat învingător şi avea ca principală caracteristică necesitatea
stabilirii ordinii şi disciplinei în teritoriul cucerit, expresia cea mai riguroasă fiind
organizarea de tip militar . în acest caz forma a fost, inevitabil, una geometrică.
* forma circulară are în centru, pe o zonă supraînălţată, reşedinţa comandantului.
Celelalte imobile sunt amplasate împrejur, sub formă circulară concentrică. Drumurile
principale de acces se plasau sub formă de raze ale cercurilor concentrice (radială);
* forma octogonală are două axe principale după care drumurile s-au trasat
paralele cu acestea. Această formă era folosită frecvent în Orient înainte de ocupaţia
romană şi le-a permis acestora să organizeze rapid teritoriile cucerite.

11
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

CAPITOLUL 4

PRINCIPALELE ASPECTE LEGATE DE

ALEGEREA AMPLASAMENTULUI UNUI ORAŞ

Localizarea amplasamentului unui oraş sau stabilirea direcţiilor de dezvoltare a

celor existente prezintă o importanţă deosebită şi constituie probleme de mare răspundere
şi competenţă. De felul cum s-a ales amplasamentul depinde în mare măsură dezvoltarea în
viitor a oraşului. Un amplasament greşit poate avea consecinţe negative asupra dezvoltării
investiţiilor, a construirii şi funcţionării oraşului (întreţinere costisitoare), cât şi asupra
nivelului de viaţă al locuitorilor (condiţii de igienă şi confort necorespunzătoare).
Alegerea teritoriului se face urmărind, simultan, toate condiţiile corespunzătoare
pentru oraş şi în raport cu aspectele specifice cerute de părţile lui componente (zona
industrială, zona de locuit, zona pietonală etc.).
Alegerea amplasamentului unui oraş nou este condiţionată de:
– existenţa resurselor de materii prime şi energetice;
– existenţa rezervelor de muncă în zona respectivă;
– existenţa materialelor de construcţie;
– posibilitatea cooperării cu alte obiective;
– utilizarea în comun a unor instalaţii şi lucrări existente;
– posibilităţi de odihnă şi tratament.
Direcţiile de dezvoltare ale unui oraş existent sunt condiţionate de obstacolele
naturale sau construite, de încadrarea organică în vechea formă şi structură.
În ambele cazuri, a unui oraş nou sau a dezvoltării unuia vechi, se ţine seama de:
– condiţiile de teren;
– accesibilitate;
– posibilitatea de deservire cu lucrări edilitare;
– condiţii de climă şi salubritate;
– distanţa faţă de unele elemente existente.
În afara condiţiilor generale, valabile pentru întreaga aşezare, trebuie respectate şi
condiţiile speciale, valabile pentru părţile componente ale oraşului. Problema este de a
alege, dintr-o serie de variante posibile, pe cea optimă, care îndeplineşte majoritatea
condiţiilor cerute.

12
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

4.1. CONDIŢII DE TEREN

Suprafaţa de teren necesară pentru amplasamentul oraşului se stabileşte funcţie de

numărul de locuitori şi de structura oraşului. Cu caracter informativ se consideră necesară,
invers proporţional cu mărimea oraşului, o suprafaţă de 60 ÷ 100 m2 de teren pentru fiecare
locuitor, exclusiv suprafaţa de teren necesară pentru zona industrială. Orientativ, se admite
o densitate brută medie de:
→ 150 ÷ 180 loc / ha – pentru oraşele mari;
→ 130 ÷ 140 loc / ha – pentru oraşele mijlocii;
→ 100 ÷ 120 loc / ha – pentru oraşele mici.
Forma terenului, indiferent de structura oraşului, va fi cât mai adunată, pentru a se
micşora distanţele de parcurs şi lungimea reţelelor de lucrări edilitare.
La alegerea terenului se vor evita pantele abrupte, obstacolele naturale depresionare
greu de trecut, care uneori necesită lucrări de consolidare, pantele divergent, dispoziţia
etajată cu mari diferenţe de nivel între platforme, care ar complica şi scumpi lucrările
edilitare (bazine diferite pentru canalizare, zone de presiune diferite pentru alimentarea cu
apă).
Se recomandă, pe cât posibil, alegerea unui teren liniştit, dar cu o pantă minimă de
1 %, pentru a permite o scurgere rapidă a apelor pluviale şi o bună funcţionare a
canalizării. Ca pante maxime se consideră 8 ÷ 10 %, pentru a permite atât aşezarea
construcţiilor pe teren fără a fi necesare mişcări de pământ costisitoare şi realizarea unui
sistem de circulaţie economic, fără lucrări de amenajare importante, cât şi adoptarea unor
soluţii de ansamblu mai variate şi mai expresive.
Apele de suprafaţă prezintă atât aspecte pozitive, cât şi negative în determinarea
alegerii amplasamentului unui oraş. Bazinele de apă favorizează transportul materiei
prime, a produselor finite şi a călătorilor, constituind căi de transport ieftine, asigură
alimentarea cu apă şi uşurează evacuarea apelor uzate, îmbunătăţesc condiţiile de
microclimă, pot constitui un element valoros ce se include în compoziţia oraşului. Oraşul
poate fi limitat sau poate cuprinde bazinul de apă, în care caz se ridică o serie de probleme
legate de rezistenţa terenurilor, de stabilitatea malurilor etc.
În alegerea amplasamentului unui oraş se vor evita zonele inundabile. Se vor evita
amplasamente în apropierea bălţilor şi a terenurilor mlăştinoase sau se vor lua măsuri de
asanare. Se recomandă amplasarea oraşului la cel puţin 3 km de aceste zone sau de minim
1 km, dacă între zonele paludice şi oraş există dealuri sau zone plantate.
Caracteristicile subsolului influenţează tipul şi costul construcţiilor, determină
măsuri speciale de execuţie a construcţiilor, măsuri de consolidare, amenajare sau asanare
a terenului. Prin studii geotehnice (pe baza cercetării rocilor de suprafaţă şi cu ajutorul
studiilor de laborator asupra probelor recoltate din sondaje de adâncime) se întocmesc

13
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

studii hidrogeotehnice , care stabilesc posibilităţile de utilizare a terenului, tipul de fundaţii

şi înălţimea maximă admisă a construcţiilor fără fundaţii speciale. Se vor evita terenuri cu
gropi de umplutură sau gropi de gunoi, teren alunecătoare sau supuse eroziunilor, ca şi
terenurile cu o rezistenţă slabă (normal 1.5 ÷ 2.5 daN / cm2). De asemenea, nu sunt indicate
terenurile situate deasupra zonelor de exploatare a subsolului sau fenomene carstice.
Seismicitatea regiunii prezintă o importanţă deosebită la alegerea amplasamentului,
influenţând direct sistemul constructiv al clădirilor şi soluţia de fundare. Se vor evita
terenurile sensibile la cutremure (luncile râurilor), care duc la scumpirea lucrărilor datorită
măsurilor suplimentare necesare.
Apele freatice trebuie să se afle la o adâncime minimă, funcţie de destinaţia
terenului, astfel:
– pentru terenuri destinate spaţiilor plantate: NH = 1.0 ÷ 1.5 m;
– pentru terenuri destinate construcţiilor fără subsol: NH = 1.8 ÷ 2.0 m, (sub limita de îngheţ);
– pentru terenuri pe care se vor amplasa construcţii cu subsol, NH cel puţin egal cu 0.50 m
sub talpa fundaţiei sau NH = 3.5 ÷ 4.0 m adâncime faţă de nivelul terenului (pentru a evita
presiunile mari datorită împingerii apei, a îngheţului şi măsurile costisitoare de
hidroizolaţii).
Se evită amplasarea oraşului pe terenuri agricole de mare productivitate, blocarea
exploatării unor bogăţii ale subsolului, pe zone arheologice etc.
Accesibilitatea. Alegerea amplasamentului se face în strânsă legătură cu reţeaua de
căi de comunicaţii din regiunea considerată. Se cere ca legătura de transport cu reţeaua de
bază să nu fie prea lungă şi să nu necesite lucrări de terasamente sau lucrări de artă
numeroase şi costisitoare.
Deservirea cu lucrări edilitare. Este necesar să se asigure viitorului oraş
posibilitatea de a fi alimentat cu apă de calitate corespunzătoare, în cantitate suficientă, la
un cost de investiţie şi exploatare convenabil. De asemenea, trebuie să existe posibilitatea
unei evacuări rapide şi economice a apelor pluviale şi menajere. Se preferă un
amplasament al oraşului în apropierea unui bazin de apă curată sau a unor importante surse
de apă subterană, care să necesite lucrări de instalaţii cât mai economice (transportul)apei
să se facă prin gravitaţie pentru a evita instalaţiile de pompare).
Se vor evita terenurile cu diferenţe mari de nivel în cazul amplasării oraşului de-a
lungul unui curs de apă se vor respecta distanţele corespunzătoare cu capacitatea de
autoepurare a apelor poluate deversate.
La alegerea amplasamentului trebuie să se asigure legături uşoare şi cât mai
economice cu reţelele regionale de distribuţie a diverselor forme de energie: alimentarea cu
energie electrică, cu gaze naturale, termoficare etc.

14
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

4.2. CONDIŢII DE CLIMĂ ŞI SALUBRITATE

La alegerea amplasamentului trebuie să se ţină seama de consecinţele ce decurg din

caracteristicile locale ale factorilor care determină clima: însorirea (luminozitate,
temperatură), precipitaţiile (ploi, zăpadă, umiditate), mişcarea aerului (direcţie, frecvenţă,
intensitatea vântului). Se preferă versanţii bine însoriţi, terenurile apropiate de bazine de
apă şi de masive plantate.
Se aleg zonele care permit o bună aerisire şi care nu sunt afectate de transportul de
nocivităţi de la diferite obiective. Este necesar ca ala alegerea teritoriului să se respecte
distanţele sanitare şi de siguranţă faţă de obiectivele nocive sau care pot provoca accidente:
→ depozitele de gunoaie controlate:
– minim 1000 m faţă de oraş;
– minim 100 m faţă de căi de circulaţie;
→ crematoare de gunoaie 300 ÷ 500 m;
→ câmpuri de filtrare a apelor menajere 400 ÷ 600 m;
→ focare anofeligene (orezării, bălţi) 3000 m;
→ linii de înaltă tensiune – nu se permit în zona construită;
→ cale ferată:
– ateliere 500 ÷ 1000 m;
– staţii 100 ÷ 300 m;
– linii curente 50 m.

4.3. STUDIUL CRITIC AL AMPLASAMENTULUI

Rezultatul cercetării condiţiilor arătate mai sus se cartează pe grupuri de probleme

şi pe planuri de situaţii la aceeaşi scară. Se obţin astfel următoarele cartograme:
→ ale bazinelor de scurgere a apelor;
→ ale pantelor terenurilor;
→ ale adâncimii apelor freatice;
→ ale rezistenţei terenului;
→ ale degradării terenului (cu zone inundabile, terenuri de umplutură,
terenuri alunecătoare, susceptibile de surpări);
→ ale gradelor şi perioadelor de însorire a terenului.

Prin analiza acestor cartograme rezultă condiţiile de constructibilitate ale terenului,

care se grupează în trei categorii:
→ teren construibil (care nu necesită amenajări importante pentru a fi construit);

15
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

→ teren cu folosinţă limitată pentru construcţii (care necesită o pregătire prealabilă:

asanări, consolidări etc.);
→ teren impropriu pentru a fi construit.
Condiţiile de constructibilitate cumulate se indică într-o cartogramă sinteză, care
permite să se stabilească modul de folosire a terenului şi felul în care acesta influenţează
forma şi structura noii aşezări.
Alegerea amplasamentului se face în urma unui studiu comparativ al mai multor
variante, luându-se în considerare soluţiile de sistematizare pe care le oferă terenul.
Analiza diferitelor variante se face pe baza indicilor de cost: costul sistematizării verticale,
a eventualelor amenajări, asanări sau consolidări, costul lucrărilor edilitare, costul
clădirilor funcţie de natura fundaţiilor, costul transportului în comun, costul plantaţiilor.
Din analiza comparativă a diferitelor variante se aleg amplasamentele care prezintă
cele mai economice posibilităţi de realizare, dar în nici un caz în detrimentul condiţiilor de
confort, de igienă şi salubritate, care rămân preponderente.
Funcţiunea oraşului are o pondere importantă în stabilirea amplasamentului. De
exemplu, pentru oraşele care deservesc industrii extractive, o importanţă determinantă o
are poziţia zăcămintelor (se caută însă amplasarea în afara limitelor zăcămintelor).
În cazul unor oraşe portuare este hotărâtoare poziţia căilor de circulaţie navigabile,
iar pentru oraşele balneo – climaterice, situarea surselor de tratament devine determinantă.
Aşezarea unui oraş lângă o aşezare existentă uşurează lucrările de construcţie din
prima etapă, dar poate fi dezavantajoasă în etapele următoare datorită unei integrări dificile
a vechiului centru.
Dezvoltarea unui oraş existent prezintă şi ea o serie de probleme speciale, fiind de
multe ori limitată din cauza zonelor industriale existente, a instalaţiilor de cale ferată, a
unor elemente naturale sau zone de exploatare a subsolului.
Dezvoltarea prin extensie (întindere) a unui oraş existent se face numai după ce au
fost epuizate rezervele interne (utilizarea terenurilor libere, a zonelor slab construite).
Extinderea teritorială se realizează prin creşterea limitrofă a teritoriului sau prin
creşterea exterioară, prin crearea de colonii (sateliţi) în apropierea oraşului existent
(teritoriul preorăşenesc).
Creşterea limitrofă prezintă avantajul unor legături mai apropiate de centrul
oraşului şi al unor racorduri mai convenabile cu reţeaua de lucrări edilitare.
Dezvoltarea oraşului prin colonii implică investiţii mai mari, legăturile sunt mai
dificile şi sunt necesare dotări social – culturale de bază, diferite de cele existente în oraş.

16
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

CAPITOLUL 5

PRINCIPALELE FUNCŢII URBANE

Fie că s-au format în mod natural, fie în mod convenţional, toate aşezările urbane
trebuie să răspundă unor necesităţi. Spre exemplu, romanii au construit oraşe în timpul
cuceririlor din necesităţi strategice, din dorinţe de a introduce civilizaţia lor, pentru a crea
un sediu administrativ local etc. Deschiderea unei mine a condus la apariţia unei aşezări
urbane. Deplasările de vacanţă şi tratamentele medicale au condus la apariţia staţiunilor
balneare, climaterice, turistice etc.

5.1. FUNCŢIA ADMINISTRATIVĂ

Această funcţie cuprinde diverse servicii: administraţia regiunii sau a oraşului,

necesitând existenţa în cadrul oraşului a clădirilor publice destinate personalului, birouri
ale serviciilor administrative, tehnice şi financiare, săli de întrunire etc.

5.2. FUNCŢIA SOCIALĂ

Aspectele sociale constau în îndrumarea şi dezvoltarea interesului populaţiei pentru

ideile de igienă şi de salubritate. Aceasta a condus la crearea de dispensare, băi publice,
cooperative, biblioteci, atenee etc.
La ora actuală se încearcă reunirea tuturor acestor obiective într-un singur grup de
construcţii numit centru social.

5.3. FUNCŢIA ECONOMICĂ

Agricultura ca bază de alimentare a aşezării umane, care se poate prezenta sub

formă de culturi cerealiere, de zarzavat, horticole etc., trebuie să se dezvolte în exteriorul
localităţii, iar la periferie se amplasează locuinţele agricultorilor. În acelaşi timp
amplasamentul târgurilor şi a pieţelor trebuie să aibă legături favorabile cu terenurile
agricole.

17
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

Zonele industriale trebuie plasate dincolo de oraş, în raport cu direcţia vânturilor

dominante. Acest lucru este indicat şi datorită faptului că deversarea apelor reziduale
provenite de la acestea trebuie făcută în avalul localităţii.
O altă condiţie pentru această zonă este apropierea de principalele mijloace de
transport. În mod special pentru această zonă trebuie prevăzute racorduri la calea ferată,
porturi sau căi navigabile etc.
Zona comercială nu trebuie concentrată într-un singur loc. Comerţul – en gros – are
nevoie de depozite aproape de principalele mijloace de transport, de pieţe şi de legături
favorabile cu centrul oraşului.
Comerţul – en detail – şi meşteşugarii se recomandă să fie amplasaţi în apropierea
marilor intersecţii dar, de obicei, aceştia se fixează şi în centrele de cartier, funcţia lor fiind
de a se adapta nevoilor diverselor categorii de locuitori. Pentru comerţ, sunt necesare hale,
pieţe, magazine, burse comerciale, camere de comerţ etc., care vor trebui amplasate în
imediata apropiere a principalelor grupări comerciale.

5.4. FUNCŢIA DE ÎNVĂŢĂMÂNT

În cadrul unei aşezări urbane învăţământul poate fi superior, secundar, primar şi

elementar.
Învăţământul superior are nevoie de spaţii destinate audierii prelegerilor, săli de
seminar, laboratoare, spaţii pentru experimente, spaţii administrative, largi spaţii verzi şi
numeroase terenuri de sport.
În cazul şcolilor trebuie să se ţină seama de necesitatea repartizării lor cât mai
uniforme, în cadrul aşezării urbane, prin trasarea cercurilor de frecvenţă şcolară cu raza de
500 m, în centrul cărora trebuie să se găsească o unitate şcolară.

18
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

CAPITOLUL 6

PRINCIPALII AGENŢI NATURALI

Insalubritatea aşezărilor urbane se datorează numeroaselor deşeuri, ca rezultat al

existenţei şi activităţilor umane. Aceste deşeuri viciază atmosfera, poluează solul,
contaminează direct sau indirect apele. Studiile efectuate în acest domeniu arată că pentru a
diminua mortalitatea trebuie luate măsuri de igienă generală, curăţenie, viaţă în aer liber,
spaţii deschise, locuinţe igienice, apă de bună calitate, distrugerea materiilor uzate şi
supravegherea industriilor.

6.1. SOLUL

Influenţa solului pe care este aşezată o localitate este greu de definit. În mod sigur
însă terenurile permeabile (gresie, nisip, aluviuni, calcar etc.) sunt favorabile aşezărilor
urbane, iar solurile impermeabile ca argilele, marnele, şisturile compacte etc. sunt
defavorabile.
Un alt criteriu îl constituie nivelul apelor subterane, care ar trebui să fie la peste
2.50 m adâncime.

6.2. APA

Influenţa apei asupra sănătăţii publice se manifestă în mod direct prin intermediul
apei potabile. Atunci când nu îndeplineşte toate calităţile cerute de normele sanitare apa
poate determina boli hidrice care sunt: febra tifoidă, holera, diareea, dizenteria etc. în afară
de aceasta, calitatea şi cantitatea apei au o influenţă generală asupra mortalităţii şi
morbidităţii urbane.
Studiile de specialitate indică faptul că – în cazul localităţilor cu peste 50 000
locuitori – sunt necesari câte 250 l de apă pe zi pentru fiecare locuitor.

19
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

6.3. ATMOSFERA

Printre cauzele insalubrităţii aşezărilor urbane se află şi gazele, praful şi suspensiile

din atmosferă. Gazele, mai ales cele carbonice, hidrocarburile şi cele sulfurate care provin
din combustie şi din descompunerea materialelor organice, sunt nocive şi periculoase.
Soarele, pe lângă efectele sale benefice, acţionează uneori în sens defavorabil prin
uscarea atmosferei.
Atmosfera constituie un agent de epurare care acţionează prin ventilare, uscare sau
umidificare şi temperatură. Epurarea atmosferei nu se face numai prin ventilare, ci şi prin
prezenţa arborilor. Prin intermediul clorofilei aceştia absorb bioxidul de carbon, care
provine din arderea combustibililor şi de la respiraţie, asigurând regenerarea oxigenului.
De asemenea, arborii păstrează umiditatea atmosferică şi ajută la menţinerea unui echilibru
evitând uscarea pronunţată.
Vânturile reci sunt însă benefice în zonele cu climă caldă unde străzile vot fi
dispuse pe direcţia acestora, pentru a folosi efectul de răcire.
Amplasarea zonelor locuite trebuie să se facă astfel încât vânturile dominante să nu
aducă fumul, ceaţa şi noxele din zonele industriale.
Asupra direcţiei vânturilor dominante pot avea influenţe o serie de factori zonali:
dealurile, fluviile, lacurile, condiţiile de temperatură şi presiune atmosferică etc.
În general, trebuie stabilită o orientare intermediară, astfel încât să asigure simultan
atât însorirea cât şi circulaţia aerului în ansamblurile urbane.

20
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

CAPITOLUL 7

CLIMA, SALUBRITATEA ŞI IGIENA URBANĂ

7.1. CLIMA

Clima influenţează în mare măsură structura oraşelor prin condiţiile traseelor şi

lăţimea străzilor, dispoziţia şi mărimea spaţiilor plantate, dispoziţia şi densitatea
construcţiilor.
Microclima sau clima stratului de aer din apropierea solului este foarte diferită din
cauza folosirii diferenţiate a terenului. Pe măsură ce se execută construcţiile şi străzile
corespunzătoare, temperatura aerului creşte, umiditatea acestuia este mai redusă, iar viteza
curenţilor de aer se modifică. Reţeaua de perdele forestiere are un rol important în
menţinerea sau modificarea condiţiilor climatice ale unui oraş. Astfel, despăduririle
podişului Moldovei între cele două războaie mondiale au avut ca rezultat înrăutăţirea
climei, apariţia unor inundaţii periodice şi degradarea terenurilor agricole.
Factorii care determină clima sunt: însorirea, precipitaţiile şi umiditatea aerului,
precum şi mişcarea aerului.

7.1.1. ÎNSORIREA

Este binecunoscută necesitatea orientării imobilelor din raţiuni de igienă şi confort,

urmărindu-se ca iarna să fie evitată umbra, iar vara însorirea.
Atenţia urbaniştilor a fost reţinută de faptul că însorirea interiorului locuinţelor are
un rol important asupra sănătăţii locuitorilor, observaţia fiind în concordanţă şi cu
proverbul că “acolo unde nu pătrunde soarele, intră medicul”.
Studiul fenomenului de însorire se împarte în trei categorii:
– însorirea clădirilor izolate;
– însorirea străzii;
– însorirea ansamblurilor urbane.

7.1.1.1. Clădiri izolate

Urmărind traseul soarelui de dimineaţă până seara, se constată că în cazul unei

clădiri izolate faţadele însorite şi încălzite sunt numai cele orientate spre E, S sau V. Se

21
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

poate stabili orientarea unui imobil astfel încât acesta să beneficieze de gradul de însorire
dorit, ţinând cont de anotimp şi latitudine.

7.1.1.2. Însorirea străzilor

În general, străzile sunt delimitate de două şiruri de faţade. Deoarece soarele ajunge
rareori să atingă verticala locului, una dintre faţade formează un obstacol pentru însorirea
celeilalte.
Din aceste motive pentru însorirea faţadelor trebuie luate în considerare mai multe aspecte:
– înălţimea faţadei care este susceptibilă de a constitui un obstacol;
– perioada când este necesară însorirea faţadelor;
– coordonatele geografice ale amplasamentului;
– coordonatele solare ale diverselor anotimpuri.
Medicii sunt de acord că trebuie să existe o perioadă minimă de însorire a faţadei.
Unii consideră această perioadă ca fiind necesară dispariţiei bacilului tuberculozei, adică
între 8 şi 24 ore, ceea ce este imposibil de realizat. Alţii iau ca reper numărul de ore de
însorire necesar pentru uscarea unui perete din piatră de grosime medie, considerând că
salubritatea unui imobil este efectul uscării aerului, care împiedică microbii să se
înmulţească. Se admite că 1 oră este minimul perioadei de însorire pentru străzile oraşelor,
care poate fi asigurat şi în perioada cea mai defavorabilă de însorire (solstiţiul de iarnă).
Pe baza acestor observaţii şi studii reiese că lăţimea străzilor trebuie să crească
progresiv cu latitudinea amplasamentului, fiind variabilă funcţie de unghiul direcţiei cu
meridianul locului.

7.1.1.3. Ansamblurile urbane

În cazul unui oraş de câmpie poziţia unei străzi nu influenţează decât parţial, în
cazul colinelor însă, poziţia şi altitudinea pot adăuga un con de umbră celei rezultate de
imobile.
Stabilirea unui plan de însorire a ansamblurilor urbane comportă:
– determinarea prin calcul a înălţimii şi azimutului soarelui;
– studiul de ansamblu al planului de situaţie (sc. 1:5000) şi trasarea liniilor
principale de relief;
– studiul însoririi pentru fiecare dintre orele luate în considerare (9ºº; 12ºº; 15ºº)
şi zonele principale de umbră;
Lumina solară şi cea difuză nu se iau în considerare la studiul însoririi.
Pentru ca o clădire să primească lumină directă suficientă, se stabileşte o distanţă d
până la primul obstacol, de înălţime h, astfel ca: d = (1K3) ⋅ h .

22
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

Această distanţă variază funcţie de configuraţia terenului, de orientarea clădirilor,

de poziţia reciprocă a acestora şi de latitudinea locului.
Clădirea va fi orientată astfel încât în tot timpul anului să primească un timp
suficient razele soarelui. Orientarea spre sud este cea mai favorabilă deoarece toamna şi
primăvara faţadele sunt însorite o perioadă mare de zi, în timpul iernii primesc razele
soarelui un timp suficient de mare, iar vara când razele soarelui cad aproape perpendicular,
vor pătrunde în clădire în mai mică măsură.
Orientarea clădirilor este determinată şi de distribuţia interioară a încăperilor şi
apartamentelor. Astfel, pot exista secţiuni de locuinţe cu orientare simplă a apartamentelor
sau cu orientare dublă.
Problema orientării este funcţie de gruparea construcţiilor şi de distribuţia lor pe
teren. Pentru a elimina monotonia dată de orientarea exclusivă, se folosesc secţiuni
combinate, care se pretează şi la altă orientare. În cazul blocurilor de locuinţe cu perete
median, având apartamente distincte pe ambele feţe, pentru a i se asigura fiecărei laturi o
cantitate echivalentă de căldură şi lumină, se orientează clădirea după axa heliotermică.
Axa heliotermică reprezintă direcţia după care ambele faţade primesc cantităţi egale de
lumină şi căldură. În România, axa heliotermică coincide aproximativ cu direcţia
N-NE ÷ S-SV.

7.1.2. TEMPERATURA

În ţara noastră se semnalează diferenţe mari de temperatură înregistrate zilnic şi pe

anotimpuri. Cea mai defavorabilă amplitudine este la Bucureşti, de 70ºC (+50ºC – vara,
-20ºC - iarna), iar cea mai favorabilă este la Drobeta Turnu – Severin, unde amplitudinea
este de 50ºC. Prezenţa masivelor plantate şi a bazinelor de apă (lacuri, bălţi etc.) au ca
rezultat o scădere a amplitudinii de temperatură.
În văi, temperatura este mai scăzută în timpul nopţii şi mai ridicată ziua decât în
zonele mai înalte. În oraş, condiţiile de temperatură sunt mai defavorabile în timpul verii
datorită energiei radiante provenite de la zidăria clădirilor, de la pavajul şi asfaltul străzilor.
Media anuală a temperaturii în oraş este cu 2ºC mai ridicată faţă de spaţiul neclădit
exterior. Se impune deci ca, în cazul ansamblurilor construite, să se planteze o vegetaţie
bogată şi să se folosească plantele agăţătoare, care micşorează suprafaţa radiantă. Aceste
măsuri conduc la o creştere a umidităţii (ca urmare a evaporării unei mari cantităţi de apă
de la vegetaţie) şi la o scădere a temperaturii în zonele plantate, cunoscut fiind faptul că
temperatura frunzelor este cu 3 ÷ 5ºC mai mică decât temperatura aerului şi cu 12 ÷ 14ºC
mai mică decât temperatura zidurilor.

23
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

7.1.3. UMIDITATEA AERULUI

La amplasarea oraşelor se recomandă evitarea zonelor cu umiditate sau uscăciune

excesivă; se vor prevedea spaţii plantate pentru a se asigura reglementarea regimului
ploilor şi al umidităţii aerului.
Umiditatea relativă normală a aerului variază între 50% şi 60%.

7.1.4. MIŞCAREA AERULUI

Acţiunea vântului are o influenţă preponderentă asupra solului (acţiunea de

eroziune şi de umidificare), a temperaturii aerului, asigurând şi ventilarea oraşelor.
Vântul transportă impurităţile emise de zonele industriale, iar asupra construcţiilor
are o acţiune mecanică, proporţionată cu viteza sa.
Caracteristicile dinamice ale vântului sunt: direcţia, intensitatea şi frecvenţa. Toate
aceste caracteristici se prezintă într-o schemă grafică denumită roza vânturilor. După
viteză, vânturile pot fi:
– vânturi slabe (calme): v = 0.5 ÷ 5 m ;
s
– vânturi mijlocii: v = 5 ÷ 10 m ;
s
– vânturi puternice: v = 10 ÷ 18 m ;
s
– furtuni (uragane: ): s
(
v > 18 m > 29 m
s
)
Orientarea ansamblurilor de locuinţe faţă de direcţia vânturilor prezintă o deosebită
importanţă în ceea ce priveşte ventilarea şi protecţia împotriva efectelor vântului, în special
în perioada rece. Se va evita realizarea de alveole deschise în direcţia vânturilor reci în
timpul iernii şi, în acelaşi timp, va fi deschis pentru vânturile răcoroase de vară,
realizându-se astfel un spaţiu liber, destinat odihnei şi jocului copiilor, protejat iarna şi bine
ventilat vara.
Mişcarea aerului are o importanţă deosebită asupra organizării oraşului. Funcţie de
direcţia şi frecvenţa vântului dominant, se stabilesc poziţiile relative între zona de locuit şi
industriile nocive. Aceste obiective vor fi amplasate în afara acestei direcţii, lateral faţă de
ea în raport cu zona de locuit. De asemenea, trebuie evitată amplasarea industriilor nocive
în bătaia vânturilor slabe dar frecvente, îndreptate spre zona de locuit. Cartierele de locuit
nu vor fi amplasate pe crestele expuse vânturilor puternice şi în poziţii neadăpostite,
deoarece viteza vântului creşte considerabil pe înălţimi (la 60 m deasupra solului viteza
vântului creşte de 2 ori, la 300 m creşte de 4 ori.)
Pentru o mai bună protecţie a locuinţelor, acestea trebuie dispuse cu latura mică în
direcţia vântului dominant, sau cu latura mare oblic faţă de această direcţie. În zonele cu

24
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

vânturi puternice, construcţiile se aşează la intervale mai mici şi în şicană, pentru a se

modifica convenabil direcţia şi a se micşora intensitatea vântului.
Zonele plantate constituie o protecţie eficientă împotriva vânturilor dominante şi a
celor care transportă impurităţi.
Cercetările arată că la 30 ÷ 50 m dincolo de marginea unei zone plantate, viteza
vântului scade cu 30 ÷ 40%, iar la 120 ÷ 240 m practic se atenuează.
Protecţia maximă este dată de plantaţiile realizate pe o formă de relief mai înaltă
decât obiectivul ce trebuie protejat.

7.1.5. PRECIPITAŢIILE ŞI UMIDITATEA AERULUI

Apa care provine din ploi şi zăpezi parţial de infiltrează în sol, cealaltă parte se
scurge.
Scurgerea apelor are loc după linia de cea mai mare pantă a terenului, iar în zonele
fără pantă sau cu obstacole apa staţionează pe suprafaţa solului. Acumulările mari de apă
pot da naştere la inundaţii, mai ales în cazul când terenul este impermeabil. Aceste terenuri
devin mlăştinoase şi nelocuibile.
Principalele soluţii pentru evitarea acestor situaţii sunt:
– asanarea solului;
– supraînălţarea căilor de circulaţie sau amplasarea acestora pe diguri;
– amplasarea căilor de circulaţie astfel încât să depăşească cota de inundaţie;
– regularizarea cursurilor de apă care străbat amplasamentul.
Ploile, în special cele catastrofale, au consecinţe negative asupra solului (erodarea
solului, inundarea teritoriului, creşterea nivelului apelor subterane), ceea ce influenţează
defavorabil construcţiile. Pe de altă parte, insuficienţa precipitaţiilor este dăunătoare pentru
salubritatea centrelor populate, deoarece le lipseşte de umezeală şi nu mai fac posibilă
curăţirea periodică a atmosferei.
Cantitatea normală de precipitaţii este de cca. 700 mm 2 anual. În ţara noastră
m
extremele sunt de 830 mm 2 la Rucăr şi 376 mm 2 la Constanţa, iar la iaşi 515 mm 2 .
m m m

25
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

7.2. SALUBRITATEA ORAŞELOR

Viaţa în oraşe trebuie să se desfăşoare în condiţii cât mai bune de igienă şi

salubritate. În afara influenţei unui climat impropriu, mai există o serie de cauze de
insalubritate de provenienţă naturală sau artificială, care pot influenţa negativ condiţiile de
viaţă:
– solurile erodate, ca permanentă sursă de praf, care infestează atmosfera;
– solurile instabile, nivelul ridicat al apelor subterane, inundaţii cu
repercusiuni defavorabile asupra stabilităţii, igienei şi salubrităţii construcţiilor;
– emanaţiile gazoase ale subsolului sau exploatarea sa greşită;
– lucrări edilitare necorespunzătoare, alimentarea cu apă sau canalizarea greşit
concepute;
– evacuarea necontrolată sau depozitarea întâmplătoare a gunoaielor, existenţa
unor suprafeţe pavate prea mari sau imperfecta lor execuţie sau întreţinere;
– iluminatul defectuos, sursele de zgomot, amplasamentul greşit al industriilor
nocive, supraaglomerarea, pot constitui, de asemenea cauze de insalubritate.

7.2.1. PURIFICAREA AERULUI

Aerul oraşelor conţine mari cantităţi de praf şi gaze toxice. Impurităţile provin din
arderea incompletă a combustibilului, de la eşapamentul autovehiculelor, de la emanaţiile
industriilor nocive, din descompunerea deşeurilor animale şi vegetale neîndepărtate la timp
sau depozitate necorespunzător, ca şi din întreţinerea insuficientă a pavajelor şi canalizării.
De exemplu, la Glasgow, pe 1 km2 se depun anual 318 t praf, la Londra – 164 t; la
Leningrad – 320 t.
Praful din aer difuzează razele ultraviolete, dar absoarbe razele infraroşii,
contribuind la scăderea temperaturii în zilele de vară.
În acelaşi timp, fiind un nucleu de condensare, contribuie la formarea ceţei şi la
scăderea luminozităţii şi are o acţiune dăunătoare asupra organismului şi vegetaţiei.
Bioxidul de carbon, oxidul de carbon şi microorganismele din atmosferă, în special
când aerul este foarte umed, sunt dăunătoare sănătăţii şi favorizează răspândirea
epidemiilor.
Rolul principal de purificare al atmosferei îl are vegetaţia, a cărei acţiune se
datorează atât suprafeţei mari de reţinere a frunzelor, cât şi naturii acestor suprafeţe.
Pentru a se asigura o atmosferă cât mai curată, concomitent cu plantarea se iau
măsuri de înlăturare a surselor de nocivitate sau de micşorare a influenţei acestora. Astfel,
se prevăd filtre şi procese umede de fabricaţie în industriile nocive, măsuri de îndepărtare a
gazelor şi impurităţilor etc.

26
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

7.2.2. COMBATEREA ZGOMOTELOR

Dezvoltarea industriilor şi mai ales a mijloacelor de transport a făcut ca nivelul de

zgomot din oraşe să crească simţitor, ceea ce influenţează negativ asupra sănătăţii
oamenilor şi a randamentului în muncă.
Nivelul de intensitate sonoră pe o stradă liniştită este de cca. 30 ÷ 40 dB, ajungând
în cazul unor artere cu circulaţie intensă (la o distanţă de 8 ÷ 10 m de sursă) la
cca. 70 ÷ 90 dB.
Zgomotul industriilor variază între 75 ÷ 110 dB, cel provocat de jocul copiilor
80 ÷ 90 dB, iar cel produs de avioane se ridică la 110 ÷ 120 dB.
Limita suportabilă a zgomotului pentru organism este de 70 dB, dacă zgomotul este
continuu. Fondul de zgomot al oraşelor, peste care se suprapun zgomotele incidentale, irită
auzul, zdruncină sistemul nervos, măreşte iritabilitatea, scade puterea de muncă (aduce
chiar tulburări digestive). Zgomotul continuu limitează posibilităţile de aerisire a
locuinţelor şi de odihnă a oamenilor.
Mărimea nivelului de zgomot este influenţată de: climă, relief, ape, vegetaţie şi de
organizarea oraşului în general. Astfel, de exemplu, viteza vântului influenţează distanţa de
propagare a zgomotului, umiditatea mărită a atmosferei reduce distanţa de propagare şi
atenuează intensitatea zgomotului datorită fenomenelor de reflexie şi absorbţie. Rezultă de
aici importanţa bazinelor de apă şi a fântânilor.
Străzile cu regim construit continuu, pe ambele părţi, ca şi spaţiile închise, în care
zgomotele se reflectă în direcţii multiple, constituie căi de amplificare a zgomotului şi se
recomandă a fi evitate.
Pentru a micşora nivelul de zgomot se prevăd o serie de măsuri de organizare a
activităţii în cadrul oraşelor:
* Zonificarea oraşelor se face aşa fel încât să se îndepărteze sursele de zgomot
(industrii, staţii de trafic aerian, de cale ferată, garaje mari, depozite etc.);
* Amplasamentul zonelor industriale se alege astfel încât vântul dominant să bată
dinspre oraş spre industrie;
* Se prevede devierea circulaţiei de tranzit în afara oraşului;
* Profilul transversal al magistralelor se organizează astfel încât plantaţia de
aliniament să fie plasată între partea carosabilă şi clădirile de locuit;
* O atenţie deosebită trebuie dată amenajării ansamblurilor de locuit. Astfel,
dispoziţia clădirilor cu latura lungă perpendicular pe direcţia străzii, cu bariere plantate
între clădiri, constituie o soluţie eficientă;
* Amplasarea spre stradă a unor clădiri – ecran pentru clădirile de locuit, având rol
de deservire sau social., cultural, deci cu cerinţe mai scăzute în ceea ce priveşte nivelul de
zgomot;

27
 ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI SISTEMATIZARE

* Concomitent cu dispoziţia corectă a locuinţelor şi a celorlalte clădiri, de prevăd

bariere plantate pentru izolarea unor surse locale de zgomot (terenuri de joacă, grădiniţe de
copii etc.). Se recomandă arborii cu coroană deasă (tei, plopi, castani) ca şi plantele
agăţătoare pe faţada clădirilor.
Pentru ca eficienţa acestor măsuri să fie maximă, este necesar ca ele să fie luate în
consideraţie, în faza de proiectare, nu după construcţia oraşelor.

7.3. IGIENA URBANĂ

Igiena urbană este o ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu studiul efectelor
şi a cauzelor de îmbolnăvire datorate aglomerărilor urbane. Igiena urbană are drept scop nu
numai îndepărtarea riscului de îmbolnăvire, ci şi crearea condiţiilor ca organismul uman să
dea maximum de randament.
În ierarhizarea problematicii aglomerărilor urbane igiena este pe primul loc.
Aceasta deoarece condiţionează în mod direct lupta pentru protejarea vieţii umane.
În ţările civilizate se recunoaşte că igiena este expresia progresului social, executată
cu mijloace ştiinţifice. Gradul de civilizaţie al unei naţiuni se măsoară în momentul de faţă
şi prin nivelul de igienă.
Din punct de vedere demografic s-a stabilit că procesul de creştere a populaţiei
constituie o modalitate de ridicare a nivelului de trai pentru colectivitate. În sens practic,
americanii au stabilit că valoarea intrinsecă medie a unui om este între 40.000. ÷ 50.000. $.
Cu toate că această analiză deranjează, pentru că nu se pot astfel evalua un Pasteur şi un
handicapat, totuşi, luată ca o modalitate de evaluare grosieră ea indică că pentru o creştere
cu 200.000. ÷ 300.000. de locuitori a unei aşezări aceasta conduce la o sporire anuală a
bugetului de 12,5 miliarde $. Evaluarea, cu toate că este simplistă, indică totuşi un fapt
important: datorită creşterii populaţiei se va manifesta o diminuare a impozitelor, ceea ce
conduce implicit la ridicarea nivelului de trai.
Principalele probleme pe care trebuie să le aibă în vedere igiena urbană vizează:
– alimentarea cu apă (cantitate, calitate, protecţie);
– evacuarea apelor (epurare, dirijarea apelor reziduale);
– evacuarea gunoaielor menajere;
– probleme legate de amplasarea şi exploatarea cimitirelor;
– probleme legate de amplasarea şi exploatarea abatoarelor;
– zone insalubre (mlaştini, uzine etc.);
– morbiditatea (bolile care se pot evita) şi mortalitatea.

28