Recenzie

Fiicele tatălui, fiii mamei

-Căi de ieşire din complexele materne şi paterne-
Verena Kast
Verena Kast s-a nascut in anul 1943 in Elvetia şi a fost professor de psihologie la
Univeristatea din Zurich, lector şi analist de formare la C.G. Jung, Institutul Local,
precum şi preşedinte de lunga durată al Societăţii Elveţiene pentru psihologia analitică.
Începând din aprilir 2014 devine preşedintele C.G. Jung Institut si, din 2001,
alături de Manfred Cierpka şi Peter Henningsen, om de ştiinţă şi şef al “ săptămânii de
psihoterapie”.
Ea a fost preşedinte de onoare al Societăţii Internaţionale de Psihologie. În cadrul
conferintelor de la Viena, a oferit mai multe prelegeri, care au fost publicate şi sub formă
de carte.
Aceasta a scris numeroase cărţi cu privier la emoţie, relaţie şi symbolism. Unele
dintre carţile sale au devenit cele mai bine vândute, mai ales printer laici. Ea a pus accent
pe interpretarea psihanalitică a basmelor.
Verena Kast a publicat diferite cărţi, precum si volumul “Umbra din noi”(1999),
“Mit, vis, realitate”(2000), “Spargerea si gasirea increderii”(2001), “Psihologia adâncimii
dupa C.G. Jung” (2007). Pe lângă aceste carţi, Verena Kast a publicat în anul 2014
volumul numit “ Fiicele tatălui, fiii mamei”. Formată în psihologie analitică, Verena Kast
descrie căile prin care ne putem elibera de impactul negative al acestor complexe (
materne şi paterne), recâştigându-ne autonomia, fericirea şi bucuria intimităţii alături de
cei dragi.
Cartea contine un număr de 240 de pagini, iar meritul ei este că oferă o descriere
sistematică a complexelor parentale ( discutate initial de Jung) şi că, spre deosebire de
conotaţiile patriarhale freudiene, revalorizeaza complexul matern, asociat exclusive cu o
semnificatie negative. Bărbatul care caută să-şi regăsească mama în partenerele sale este
etichetat imediat drept "băieţelul mamei". Iar despre femeia care preferă să umble doar
cu bărbaţi mult mai în vârstă se spune că n-a reuşit să se "desprindă de tatăl ei". Deşi,
iniţial, complexele materne şi paterne se dezvoltă ca un răspuns pozitiv în relaţia cu
părinţii, aceste legături extrem de strânse pot deveni un obstacol pentru maturizarea
psihică, mai precis pentru felul în care ne construim o imagine de sine, pentru relaţiile de
cuplu, dar şi pentru eficienţa în profesie.
„Dacă expulzarea din „paradisul matern” nu este trăită ca ceva, ce-i drept, dureros, dar
care determină o nouă deschidere, mijlocind trăirea propriei vieți, și dacă aferent sunt
evitate despărțirile, atunci moartea nu este recunoscută ca realitate iar, ca urmare,
viața devine ca moartă.”
Când vine vorba de complexele materne sau paterne, în pofida influenței pe care o au
asupra noastră, știm prea puține. Ne sună familiar complexul lui Oedip (în mod special
celor care cunosc legendele Greciei antice) și cel al Electrei, ori suntem conștienți de
faptul că bărbații au tendința de a căuta o femeie care să semene cu mama, în timp ce
femeile își doresc un bărbat în care să regăsească imaginea tatălui. Însă, în societatea
modernă, cred că lucrurile sunt un pic mai greu de etichetat, de delimitat și cântărit în
acest mod, având în vedere că în multe situații nu tatăl reprezintă figura autoritară a casei,
ori unul dintre părinți este absent. Astfel că aceste complexe nu se mai creează între copil
și părinte, ci între acesta și niște figuri parentale arhetipale. Desigur, mai există și alte
complexe precum cel fratern despre care nu se prea discută, cele colective, plus multe
altele nedescoperite pentru că sunt mai dificil de reperat, sau nedenumite, ceea ce face ca
imaginea de ansamblu asupra complexelor să fie incompletă, ori influența lor greu de
redresat.
Îl avem pe Freud care a pus bazele acestui concept teoretic (complexul lui Oedip),
pe Adler care îl consideră lipsit de semnificație, pe Lacan care descrie acest conflict ca
având loc mai degrabă la nivel simbolic, pe Frommcare îl reinterpretează văzându-l ca
simbol al revoltei fiului față de autoritatea tatălui, într-o societate patriarhală, și nu ca
rivalitate sexuală în competiție cu atașamentul matern, ori pe Jung și ceea ce a numit el
complexul Electra. După cum se poate ușor observa, toți aceștia sunt teoreticieni de sex
masculin, ceea ce, fără a suna a afirmație feministă, cred că ar trebui să ducă la o concluzie
lesne de înțeles, și anume faptul că perspectiva lor este incompletă. Tocmai pentru că
psihanaliza adesea trece drept o știință patriarhală într-o societate patriarhală ce rezervă
femeii numai o poziție marginală, Verena Kast reia teoriile acestora și le reinterpretează
sau mai degrabă le aprofundează, încercând o abordare mai vastă care nu împarte
lucrurile în alb și negru. Astfel, vom descoperi că, deși complexele materne și paterne pot
fi inițial pozitive sau negative, ceea ce contează cu adevărat este ca desprinderea de
acestea să se facă la timp.
Pentru că în psihologia clasică a dezvoltării domină două imagini, cea a mamei
devoratoare, a mamei care reține și devine astfel „mama morții”, precum și cea a tatălui
care impulsionează, ajută la desprinderea de complexele materne, devenind
reprezentantul pulsiunii vieții, s-a ajuns la o devalorizare și stigmatizare a complexelor
materne, în timp ce acelea paterne sunt catalogate ca fiind oarecum normale. Tocmai aici
intervine Verena Kast, încercând printr-o îmbinare de teorii mai vechi cu diverse studii
de caz, secvențe din viața unor figuri populare precum Kafka sau anumite basme, să
surprindă întregul mănunchi al acestor tendințe inconștiente dotate cu o enormă forță
emoțională.

Cel mai fascinant și revelator, alături de cazul Norei, mi s-a părut acela al Helmei, pentru
că scoate în evidență felul în care, în ceea ce privește un om cu un complex matern ințial
negativ, pretențiile pe care el le are față de sine spre a fi vrednic de iubit sunt atât de mari
încât devin imposibil de satisfăcut, acesta părând că își trăiește viața după motto-
ul: „Iertați-mă că exist, pot să fac ceva pentru dumneavoastră?” De aceea, dacă uneori,
deși ai impresia că oferi foarte mult, oamenii îți zic că, de fapt, tu ceri prea mult (nu pentru
că e eronat felul în care te vezi, ci poate din cauză că pentru unii a li se oferi prea mult
creează un sentiment de frustrare, neconsiderându-se capabili să ofere în aceeași măsură
și simțindu-se obligați să o facă) e posibil ca acest sentiment sau această percepție să își
aibă rădăcinile într-un complex matern inițial negativ. Iată și cazul Helmei pe scurt:
„Avea impresia că viața și corpul ei erau atât de jenante, încât trebuia să le acopere, cel
mai bine cu haine frumoase [...] În calitate de copil abuzat în copilărie, nu se îndepărtase
de bărbați, ci le dădea ceea ce voiau: „luați ce vreți, apoi dați-mi pace!” [...] Din afară,
Helma este văzută ca fiind suspicioasă. Controlează ambianța, vrea să știe exact ce s-a
înțeles printr-o afirmație anume. Ea nu se consideră suspicioasă, ci realistă [...] Femeile
cu un complex matern negativ rămân adesea foarte legate de mamă, se lasă tiranizate,
joacă reciproc jocuri de putere - mereu cu speranța de a primi totuși până la urmă
binecuvântarea mamei, fie și târziu [...] În cazul amprentei complexului matern inițial
negativ, oricâte performanțe și oricâte lucruri s-ar face, nu despre ele este vorba, ci e
vorba întotdeauna de a obține rațiunea de a fi. ”
Complexele, dacă nu sunt depășite la timp, ne determină să avem așteptări nerealiste, să
trăim la nesfârșit aceleași spaime și sentimente de culpabilitate sau insuficiență, ori să
construim tot felul de structuri compensatorii inutile. Dar mai ales ne împiedică să avem
o identitate proprie, rămânând doar un fel de extensii, derivări ale părinților, privându-
ne de privilegiul sau dreptul nostru de a ne naște cu adevărat înainte de a muri.

Uneori complexele se vădesc în relația cu persoane concrete, alteori cu ceea ce în cultura

noastră este definit ca masculin sau feminin, cu diverse norme, valori, tradiții, atribuții.
Se regăsesc și în căutarea unei figuri autoritare, în tânjirea după acel cineva care să dețină
și să (ne) mențină privirea de ansamblu, să înțeleagă viața în locul nostru, să ne ofere un
set de legi care să-i ofere previzibilitate. Până și experiența dureroasă a despărțirilor are
de-a face cu aceste complexe pentru că ne obligă să ne redefinim identitatea, să ne
reorganizăm pornind de la sinele relațional din nou înspre sinele indvidual, să ne
desprindem nu doar de oamenii de care ne despărțim ci și de complexele parentale sau
prescripții colective de roluri. Uneori reacționăm emoțional nepotrivit și exagerat la o
situație prezentă (cum ar fi despărțirea), pentru că, de fapt, reacționăm nu doar la situația
prezentă, ci la toate situațiile din viața noastră care sunt izbitor de similare cu aceasta,
suferind astfel o tulburare de percepție.

PLUSURI
Chiar dacă nu a fost o lectură atât de satisfăcătoare pe cât mă așteptam, e totuși o carte
extrem de utilă pentru că te ajută să observi mai bine momentele propriei vieți în care
țâșnesc tot felul de amprente complexuale. Cu excepția câtorva termeni care apar foarte
des astfel încât ajungi până la urmă să le prinzi înțelesul datorită contextului, nu este o
carte ce folosește un limbaj dificil sau care să fie numai pe înțelesul celor care au de-a face
cu psihologia.

MINUSURI
Nu știu dacă traducerea să fie de vină sau pur și simplu felul în care autoarea își prezintă
teoriile, dar uneori pare să-i lipsească claritatea ori o bună structurare, să-i scape din
vedere scopul, nefiind tocmai o perspectivă de ansamblu așa cum și-a propus și nici o
rețetă, un ghid pentru a ieși din ghearele acestor complexe.
RECOMANDARI
Pentru că noi toți, chiar dacă suntem conștienți sau nu, suntem marcați de anumite
aspecte complexuale, în doze sau combinații diferite, această carte ar trebui citită de orice
persoană care are peste 18-20 de ani (această vârstă pentru că în jurul ei ar trebui să se
realizeze deja desprinderea de complexele materne și paterne pentru a ne construi propria
identitate).

În conluzie, desprinderea la timp de complexele materne şi paterne este esenţială.

Multe probleme din relaţiile personale, dar şi din acela al zonei politice, ţin de faptul că
desprinderile necesare nu s-au produs la timp. Scopul procesului de desprindere ar fi să
învăţăm să simţim propriile noastre afirmaţii- în loc de afirmaţiile mamei şi ale tatălui-,
propriile noastre sentimente faţă de o anumită situaţie, în locul sentimentelor care deriva
din complexe.