ARE, ÎN SFÂRŞIT, ŞI ROMÂNIA O

CONJUNCTURĂ ISTORICĂ FAVORABILĂ DE

DEZVOLTARE?

GEOGRAFIA REGIONALĂ A
ROMÂNIEI

SUCEAVA
 – 2005 –
Partea I......................................................................................................................................................3
Carpaţii......................................................................................................................................................3
I. Elemente introductive........................................................................................................................3
1. Scurt istoric al scrierilor....................................................................................................................4
2. Suprafaţă, limite................................................................................................................................4
3. Poziţia geografică..............................................................................................................................5
4. Privire generală asupra peisajului geografic.....................................................................................5
5. Regionare geografică. Principii de regionare..................................................................................11
II. Carpaţii...............................................................................................................................................13
1. Caracteristici generale.....................................................................................................................13
II.A. Carpaţii Orientali (Munţii Moldovei).............................................................................................22
1. Unităţi şi subunităţi montane (masive) şi depresionare..................................................................28
1.1. Carpaţii Orientali Nordici (Maramureşano-Bucovineni).............................................................28
1.1.1. Munţii Rodnei.......................................................................................................................28
1.1.2. Munţii Maramureş.................................................................................................................30
1.1.3. Depresiunea Maramureş........................................................................................................31
1.1.4. Munţii Vulcanici Oaş-Gutâi..................................................................................................33
1.1.5. Depresiunea Oaşului.............................................................................................................34
1.1.6. Obcinele Bucovinei...............................................................................................................34
1.2. Carpaţii Orientali Centrali (Moldo – Transilvani).......................................................................37
1.2.1. Munţii Călimani – Gurghiu – Harghita.................................................................................37
1.2.2. Munţii Giumalău...................................................................................................................39
Munţii Rarăului...............................................................................................................................40
1.2.3. Munţii Hăghimaşului............................................................................................................41
1.2.4. Munţii Ceahlău......................................................................................................................43
1.2.5. Munţii Stănişoarei.................................................................................................................44
1.2.6. Depresiunea Dărmăneşti – Comăneşti..................................................................................45
9.3. Carpaţii Orientali ai Curburii.......................................................................................................46
1.3.1. Carpaţii Curburii Externe..........................................................................................................46
1.3.1.1. Munţii Vrancei...................................................................................................................46
1.3.1.2. Munţii Ciucaş – Zăgan.......................................................................................................47
1.3.2. Carpaţii Curburii Interne...........................................................................................................48
1.3.2.1. Munţii Bodocului şi ai Baraoltului.....................................................................................48
1.3.2.2. Munţii Perşani....................................................................................................................49
1.3.3. Depresiunea Braşov..............................................................................................................50
II.B. Carpaţii Meridionali........................................................................................................................51
1. Elemente generale ale peisajului.....................................................................................................51
2. Unităţi şi subunităţi montane şi depresionare.................................................................................53
2.1. Grupa Bucegi...............................................................................................................................54
1. Munţii Făgăraş............................................................................................................................54
2. Munţii (Grupa) Bucegi................................................................................................................56
Masivul Bucegi...............................................................................................................................56
Munţii Leaota..................................................................................................................................59
Munţii Bârsei...................................................................................................................................59
Piatra Craiului.................................................................................................................................60
Platoul (culoarul) înalt Bran-Rucăr.................................................................................................61
3. Munţii Făgăraş............................................................................................................................61
4. Munţii (Grupa) Parâng................................................................................................................61
Munţii dintre Olt şi Jiu....................................................................................................................61
2.2. Munţii (Grupa) Retezat – Ţarcu - Godeanu.................................................................................63
2
 2.3. Depresiunile din Carpaţii Meridionali.........................................................................................65
Depresiunea Loviştea......................................................................................................................65
Depresiunea Petroşani.....................................................................................................................66
Depresiunea Haţegului....................................................................................................................66
III.C. Carpaţii Occidentali.......................................................................................................................67
1. Elemente generale ale peisajului.....................................................................................................67
2. Unităţi şi subunităţi montane şi depresionare.................................................................................68
2.1. Munţii Banatului......................................................................................................................68
2.2. Defileul Dunării.......................................................................................................................70
2.3. Munţii Apuseni.........................................................................................................................71
2.3.1. Munţii Bihor – Vlădeasa – Gilău..........................................................................................73
IV.D. Subcarpaţii.....................................................................................................................................73
1. Caracterizare generală.....................................................................................................................73
1.1. Subcarpaţii Moldovei...............................................................................................................76
1.2. Subcarpaţii Vrancei..................................................................................................................77
1.3. Subcarpaţii dintre Slănicul Buzăului şi Dâmboviţei (ai Munteniei Centrale)..........................78
1.4. Muscelele Argeşului.................................................................................................................79
1.5. Subcarpaţii Olteniei (Getici)....................................................................................................80
ARTEA a II-a......................................................................................................................................80
Partea a II-a.............................................................................................................................................81
Dealurile şi podişurile.............................................................................................................................81
1. Caracterizare generală.....................................................................................................................81
1. Depresiunea Colinară a Transilvaniei.............................................................................................83
Podişul Someşan.............................................................................................................................92
Dealurile (Podişul) Târnavelor........................................................................................................93
Câmpia deluroasă a Transilvaniei...................................................................................................94
2. Podişul Piemontal Getic..................................................................................................................95
Colinele piemontane ale Olteţului.................................................................................................103
Colinele piemontane ale Motrului.................................................................................................103
Câmpia înaltă a Bălăciţei..............................................................................................................103
3. Podişul Moldovei..........................................................................................................................103
Podişul Sucevei.............................................................................................................................114
Câmpia Moldovei..........................................................................................................................115
Podişul Bârladului.........................................................................................................................116
4. Podişul Dobrogei...........................................................................................................................117
1. Dobrogea de Nord.....................................................................................................................123
5. Câmpiile României.......................................................................................................................127
5.1. Câmpia Română.....................................................................................................................128
1. Câmpia Piemontană..............................................................................................................135
2. Câmpia de Subsidenţă...........................................................................................................135
3. Câmpia centrală de Tranziţie.................................................................................................135
4. Câmpia Olteniei....................................................................................................................135
5. Câmpia Tecuciului.................................................................................................................136
6. Câmpia Tabulară...................................................................................................................136

PARTEA I
CARPAŢII
I. ELEMENTE INTRODUCTIVE
Chintesenţa imaginii geografice a României, în întregul ei, se
regăseşte în următorul citat al lui George Vâlsan (1971): „rechemaţi în
unitate o imagine a hărţii României … în primul rând o formă de hotare
aproape ovală, subliniată pe trei părţi de ape … . Ovalul Carpaţilor e
3
coborât în mijloc şi cuprinde Transilvania, pe care o ocroteşte cu
înălţimile lui din toate părţile. Transilvania se arată ca o cetate, sau ca un
cuib închis de munţi, care lasă totuşi să treacă de-a curmezişul lor râurile
însemnate. Dacă priveşti Dunărea cu afluenţii de la Tisa până la Prut, nu e
greu de observat că toate râurile se înfig cu izvoarele în acest oval de
munţi … aşa că Dunărea românească pare un copac cu rădăcina deltei
înfiptă în Marea Neagră, un capac rotund ţinând între ramurile sale un
cuib de munţi, destul de vast ca să ocrotească la nevoie un popor întreg
faţă de stolurile migratoare care s-au abătut timp de mii de ani din şesul
deschis al Europei” (p. 631).

1. SCURT ISTORIC AL SCRIERILOR

Teritoriul de astăzi al României reprezintă o entitate istorico-
geografică complexă, bine determinată. Este rezultatul unei foarte
îndelungi intercondiţionări a elementelor naturale, fizico-geografice, cu
elementul uman, al secularei evoluţii la „răscrucea vânturilor” eurasiatice,
balcanice şi central-europene. Cum scrie V. Tufescu (1974), România „nu
trebuie înţeleasă doar ca munţi, câmpii, ape, păduri, adică nu numai ca
elemente concrete dar separate unele de altele, ci în intima lor integrare,
alcătuind peisaje geografice de mare varietate şi de un pitoresc adesea
inegalabil”.
Unitatea teritorială, carpato-danubiano-pontică (cum ne place s-o
numim), a poporului român este menţionată în cele mai multe dintre
scrierile geografice (şi istorice), dar ideea unităţii nu aparţine geografilor.
După cum menţionează V. Mihăilescu (1969), „ea se întâlneşte la
cronicarii noştri şi a fost insuflată studenţilor de profesorul S. Mehedinţi,
apoi preluată şi dusă mai departe de toţi profesorii de geografie …”.
De la cele dintâi scrieri geografice care s-au referit la spaţiul
românesc au trecut milenii (Herodot, sec. V î.Hr.; Strabon, sec. I î.Hr.;
Ptolemeu, sec. II d.Hr.), ori secole (C. Cantacuzino, 1700; D. Cantemir,
1716, cunoscuta „Descriptio Moldaviae”; Bauer, 1788, generalul rus care
adaugă lucrării sale istorice şi geografice despre Valahia un mic dicţionar
geografic pe judeţe; austriacul Sulzer, 1781, a cărui lucrare, în manuscris,
însoţită de planuri şi hărţi, este considerată ca cea mai completă lucrare
de geografie asupra ţărilor româneşti, pentru acea vreme). Au apărut apoi
primele manuale şcolare de geografie, cum sunt al lui Gh. Asachi
(1835) pentru Moldova, al lui Barbu Tâmpeanu (1840) pentru Ţara
Românească, al lui Gr. Cobălcescu (1880) pentru „Dacia Modernă” sau al
lui Gh. Munteanu Murgoci şi I. Popa-Burcă (1902) „România şi ţările
locuite de români” (pentru întregul teritoriu al ţării). Mare importanţă a
avut realizarea „Marelui dicţionar de geografie a României” (5
volume) în anii 1882-1897 şi apariţia lucrărilor lui De Martonne, „La
Roumanie” (1900), „La Valachie” (1902) şi „L’Èvolution morphologique des
Alpes de Transylvanie” (1907), iar pentru perioada interbelică, primul
curs universitar de geografie a României, realizat de V. Mihăilescu
(1936).
După al doilea război mondial şi, mai cu seamă, începând cu anii 70,
frecvenţa apariţiei de cursuri şi tratate fizico şi/sau economico-geografice
asupra teritoriului României a fost incomparabil mai mare: R. Călinescu şi
4
colab. (1955), M. Heşeganu şi colab. (1957), Monografia geografică a
R.P.R., vol. 1 şi 2 (1960), coordonată de Institutul de Geografie al
Academiei Române, V. Mihăilescu (1963, 1966 şi 1969), I. Sîrcu (1971), Gr.
Pop (1972, 2000), Al. Roşu (1980), V. Tufescu (1974), Al. Savu (1975), I.
Velcea (1975), I. Şandru (1978), I. Şandru şi V. Cucu (1984), Valeria Velcea
şi Al. Savu (1982), Tratatul de Geografie a României, vol. 1-4 (1983-1992),
coordonat de Institutul de Geografie al Academiei Române, V. Cucu (1995
şi 1996), M. Ielenicz (1999 şi 2003), Al. Ungureanu (2002) etc.
Numeroasele lucrări au abordat numai unele din componentele peisajului
geografic al ţării noastre, cum sunt ale lui V. Mutihac şi I. Ionesi (1974)
sau Gr. Posea (2002) pentru cunoaşterea geologiei şi reliefului, P. Gâştescu
(1971) şi I. Ujvari (1972) pentru ape, R. Călinescu şi colab. (1963) pentru
vegetaţie şi animale, N. Florea şi colab. (1968) pentru soluri, V. Cucu
(1970) pentru oraşe etc., la care se adaugă numeroasele teze de doctorat
şi alte lucrări de analiză geografică regională. În acest context, o nouă
încercare de caracterizare geografică regională a României, cum se vrea
lucrarea de faţă, este, în bună măsură lesnicioasă şi, în aceeaşi măsură,
dificilă, în contextul dorinţei autorilor de a-i conferi, pe cât posibil, o notă
de originalitate.

2. SUPRAFAŢĂ, LIMITE
La nivelul anului 2000 (vezi Anuarul statistic) suprafaţa României a
fost de 238.391 km2, al doisprezecelea stat în Europa (incluzând şi
Rusia). Rezultă o diferenţă de 891 km2 faţă de estimările anterioare
(237.500 km2), de după al doilea război mondial, diferenţă datorată,
probabil, preciziei mai ridicate a măsurătorilor cadastrale.
Limitele faţă de vecini (Republica Moldova, Ucraina, Ungaria,
Serbia, Bulgaria) sunt naturale, de-a lungul Dunării şi a altor râuri (Prut,
Tisa), cu o lungime de peste 1.865 km, respectiv, 245 km litoralul Mării
Negre, dar şi administrative, pe uscat, cu o lungime de peste 1.037 km.

3. POZIŢIA GEOGRAFICĂ
Matematic, teritoriul ţării noastre se află cuprins între meridianele
de 20°15’44’’ (Beba Veche) şi 29°41’24’’ (Sulina) longitudine estică şi
paralelele de 43°37’07’’ (Zimnicea) şi de 48°15’06’’ (Horodiştea-
Slobozia) latitudine nordică, poziţie care îl plasează în jumătatea sudică a
zonei temperate. Consecinţa directă, de cea mai mare importanţă pentru
clima ţării, este radiaţia solară globală cu valori medii anuale cuprinse
între 107-110 kcal/cm2 în nord şi 128-130 kcal/cm2 în sud, ce se regăsesc
în valorile temperaturilor medii anuale mai reduse cu 30-40C în nord faţă
de sud.
Prin poziţia sa în Europa, în partea central-estică, în bazinul inferior
al Dunării şi la distanţe considerabile (peste 2500 km) de Oceanele
Atlantic şi Arctic, circa 2900 km de Munţii Urali şi 900 km de extremitatea
sudică a continentului (capul Matapan), România primeşte influenţe
climatice inegale din toate aceste regiuni geografice (fig. 1.). Cele mai
importante, cu o frecvenţă ce însumează 60% din durata unui an, cu
predilecţie în sezonul cald, sunt masele de aer de origine atlantică, cu
direcţie generală de la V şi NV către E şi SE, răspunzătoare de realizarea
5
maximului de precipitaţii din perioada mai-iunie, de scăderea treptată a
cantităţilor de apă de pe flancurile estice ale Carpaţilor Occidentali şi
Orientali. Celelalte influenţe – est-europene, arctice, mediteraneene – sunt
sporadice şi regionale, mai frecvente în Podişul Moldovei şi estul Câmpiei
Române sau în sud-vestul ţării. Marea Neagră influenţează în mică măsură
clima ţării noastre, doar în zona litorală, Delta Dunării, cauza fiind tot
circulaţia generală dominantă de la W spre E, care dirijează masele de aer
de deasupra Mării Negre spre Transcaucazia. Se înţelege de la sine că
toate aceste caracteristici şi influenţe climatice se regăsesc în celelalte
elemente ale peisajului fizico-geografic, uman şi economic.
Situarea României în partea central-estică a Europei a avut din
vechi timpuri, are şi în prezent, un important şi complex rol în evoluţia sa
istorico-socială, în dezvoltarea economică. Nu întâmplător, în diferite
etape istorice România a fost considerată când ţară est-europeană, când
balcanică ori central-europeană, sau în perioada 1946-1990 a fost negată
importanţa poziţiei geografice în sine. Actualmente este cristalizată
concepţia că situarea României, a poporului român în calea popoarelor
migratoare, „în calea răutăţilor” (după Grigore Ureche), iar mai apoi în
arealul de intersectare a dorinţelor de expansiune şi dominare a trei
imperii – otoman, rus şi austro-ungar – sau de interes asupra gurilor
Dunării şi, nu în ultimul rând, frumuseţile naturale şi bogăţiile sale şi-au
pus amprenta asupra formării naţiei române, asupra caracteristicilor sale,
a constituirii ca stat, a ritmului de dezvoltare şi structurii economiei. „Prin
înfăţişarea şi bogăţia sa, pământul românesc a înrâurit considerabil istoria
noastră”. (C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, 1971). Istoricii români îşi pot
răspunde, desigur, de ce a fost necesar să ne conducă, mai bine de un
secol, domnitori fanarioţi, sau de ce a trebuit să importăm un rege, sau în
perioada de după 1945 să ne conducă oameni şcoliţi de Moscova. Se poate
considera că în prezent, datorită aceleeaşi poziţii geografice, pentru prima
oară în îndelungata sa istorie România se află într-o situaţie conjuncturală
favorabilă, când „istoria” poate „lucra” în favoarea sa.

4. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA PEISAJULUI GEOGRAFIC.

Peisajul fizico şi economico geografic al României, deosebit de
variat în unitatea sa, este rezultatul unei îndelungi evoluţii, a unor
repetate transformări. Relieful, care condiţionează în cel mai înalt grad
întregul peisaj, inclusiv cel socio-uman, este armonios repartizat,
proporţional şi concentric, datorită poziţiei centrale a arcului Carpaţilor,
ce închide pe trei laturi bazinul depresionar al Transilvaniei şi coboară în
trepte, spre exterior, prin dealuri subcarpatice, piemontane şi de podiş,
până la nivelul câmpiilor, al luncii şi Deltei Dunării. Cu excepţia Dobrogii,
care face notă oarecum discordantă din multe puncte de vedere, România
este o ţară carpatică, atât pentru suprafaţa şi poziţia centrală a lanţului
Carpaţilor, cât şi pentru faptul că unităţile mai joase de relief, din jurul
acestora, sunt alcătuite din depozite, cel puţin acelea mezozoice,
paleogene, miocene, pliocene şi pleistocene, provenite din Carpaţi.
Edificarea „pământului românesc” a avut loc în sute de milioane de
ani. Fazele de litogeneză s-au succedat cu cele de orogeneză. Mările
adânci (de geosinclinal) şi epicontinentale (de platformă) s-au succedat
6
periodic cu evoluţii subaeriene, când suprafeţele de uscat au fost supuse
unor intense şi variate procese de modelare. Această îndelungată evoluţie
a avut loc, începând cu Triasicul, în condiţii geotectonice diferite: – de
platformă, pentru regiunile estice şi sudice ale ţării (Podişul Moldovei,
Câmpia Română, sudul Podişului Getic, Dobrogea Centrală şi Sudică) într-
un regim de relativă stabilitate a scoarţei , mişcări pe verticală de mică
amploare, cu roci foarte vechi în fundament (şisturi cristaline, intruziuni
magmatice sau roci sedimentare) strâns cutate şi puternic erodate,
acoperite cu formaţiuni sedimentare din ce în ce mai noi, necutate
(orizontale sau monoclinale) şi – de geosinclinal, pentru zona centrală şi
vestică a ţării (Carpaţii şi Subcarpaţii, Depresiunea Transilvaniei, Câmpia
şi Dealurile de Vest, jumătatea nordică a Podişului Getic), cu un regim
tectonic labil, mişcări pe verticală de mare amploare, facies petrografic
variat, intense fenomene vulcanice şi seismice (cazul Carpaţilor).
Cele mai vechi formaţiuni geologice aflate „la zi” sunt şisturile
cristaline, unele din ele precambriene, din Dobrogea Nordică şi Centrală,
sau din numeroasele masive ale Carpaţilor, recutate şi înălţate în fazele
orogenetice austrică şi laramică. Cea mai mare răspândire au, însă,
formaţiunile sedimentare, cu mare varietate a faciesului petrografic, unele
puternic cutate (în Carpaţi şi Subcarpaţi), altele slab cutate (cute diapire,
domuri), monoclinale sau tabulare (în regiunile de podiş, deluroase şi de
câmpie), cu vârste foarte variate, de la Triasic la Pleistocen.
Formarea Carpaţilor, ca de altfel a întregului teritoriu al ţării, se
impune a fi analizată în concepţia tectonicii plăcilor care, după Gr. Posea
(2002) a apărut „ca o nouă paradigmă a ştiinţelor despre litosferă” (p.27)
şi a impus explicaţii mai coerente în repartiţia structurilor fundamentale.
Această teorie lămureşte structura generală şi de amănunt a Domeniului
carpato-danubiano-pontic, care constituie cadrul şi suportul fizico-
geografic al României. Structura morfotectonică a ţării noastre este, deci,
rezultatul ultimului mare ciclu evolutiv al plăcilor tectonice, ciclul alpin,
când s-au creat lanţul montan alpino-carpato-himalaian şi regiunile joase
din jur, dependente de acesta. În cazul Carpaţilor, formarea a depins de
raporturile de subducţie şi obducţie dintre placa Est-europeană şi
microplăcile Moesică, a Mării Negre, Transilvană şi Panonică, raporturi
răspunzătoare de cutarea strânsă, până la şariaje, inclusiv de formarea
Subcarpaţilor în avanfosa Orogenului carpatic. De asemenea, de
fenomenele vulcanice şi apariţia lanţului vulcanic de pe latura vestică a
Carpaţilor Orientali.
Cele mai tinere teritorii ale ţării sunt câmpiile, ieşite de sub apele
lacustre în Pleistocenul inferior, precum şi luncile principalelor râuri şi
Delta Dunării, care se formează sub ochii noştri.
Resursele subsolice sunt deosebit de variate, consecinţă a
îndelungatei evoluţii geologice, dar, cu excepţia marilor rezerve de sare
gemă, nici una nu excelează cantitativ. În ordinea importanţei, de
evidenţiat sunt: gazele naturale şi petrolul, cărbunii, minereurile
neferoase (cupru, plumb, zinc, aur şi argint) şi fieroase, materialele de
construcţii (granite, bazalte, calcare, pietrişuri), apele minerale şi termale
( importantă bogăţie) etc.

7
 Relieful, în marea lui varietate altitudinală, de forme şi tipuri
genetice, se impune printr-o dispunere concentrică, în amfiteatru, datorită
prezenţei coroanei carpatice în zona centrală, cu o repartiţie mai mult sau
mai puţin armonioasă, fiecare din principalele sale unităţi – munţi, dealuri
şi podişuri, câmpii – deţinând aproximativ 1/3 din suprafaţă. Lanţul
Carpaţilor închide pe trei laturi marea depresiune deluros-colinară a
Transilvaniei, iar spre exterior cade în trepte succesive, prin Subcarpaţi,
piemonturi şi podişuri, câmpii, lunca şi Delta Dunării. Amplitudinea sa
absolută este de peste 2500 m – 2543 m în Făgăraş şi 0 m, chiar sub 0 m
pe unele suprafeţe din delta Dunării – cu energii ale reliefului variate de
la o unitate la alta.
Foarte variate sunt şi tipurile genetice, de la relieful de nivelare de
tipul peneplenelor şi pediplenelor, la variatele forme ale reliefului
petrografic (pe calcare, conglomerate etc.) şi structural (hogbakc-uri,
cueste, sinclinorii suspendate, suprafeţe structurale etc.), glaciar şi
periglaciar, abrazo-acumulativ şi deltaic, fluvio-denudaţional, în care
procesele denudaţionale de versant cunosc o gamă largă de forme şi
intensităţi.
Vârsta reliefului din România este, de asemenea, diferită de la
cea paleozoică, cazul peneplenei joase, parţial fosilizată, a Podişului
Casimcei, la eocenă, miocenă şi pliocenă, cum este cazul celorlalte
niveluri de eroziune din Carpaţi sau a reliefului vulcanic şi piemonturilor,
ori pleistocenă şi holocenă, ca în cazul câmpiilor şi luncilor, reliefului
glaciar şi periglaciar, fluvio-denudaţional, Deltei Dunării.
Clima. Fondul climatic temperat-continental al ţării noastre,
determinat de poziţia pe glob şi pe continent, este puternic influenţat de
relief şi de caracteristicile geografice ale marilor unităţi vecine (Câmpia
Rusă, Marea Mediterană, Oceanul Atlantic şi Marea Baltică). Datorită
reliefului, se evidenţiază un climat temperat continental de câmpie, unul
de dealuri şi podiş şi altul montan, în cadrul cărora temperaturile medii
anuale, în funcţie de gradientul termic altitudinal, au valori ce variază de
la 110C (în câmpie) la –30C (pe crestele cele mai înalte ale Carpaţilor),
precipitaţiile medii anuale de la 350-400 mm la peste 1400 mm, vânturi
orientate în general pe direcţia vest-est sau în lungul marilor văi,
frecvente inversiuni termice în arealele depresionare sau fenomene de
föehnizare pe flancurile estice sau sudice ale marilor lanţuri montane.
Influenţele continentale mai pronunţate din părţile sudice şi estice ale
ţării, cele atlantice din vest, mediteraneene în sud-vest, baltice din nord
sau pontice din Dobrogea se regăsesc în regimul anual şi sezonier al
temperaturilor medii şi absolute, al amplitudinii acestora, în cantitatea
anuală şi regimul precipitaţiilor sau durata şi frecvenţa secetelor, în
direcţia şi tăria vânturilor, ca şi în manifestarea unor fenomene
meteorologice deosebite (frecvenţa hazardelor climatice).
Apele. Sunt o importantă bogăţie naturală a ţării. Cunosc o mare
varietate, condiţionată de variaţiile climatice regionale, ale substratului
geologic şi reliefului, covorului vegetal şi tipurilor de sol. Apele subterane,
atât cele de adâncime (captive) cât şi cele freatice, sunt deosebit de
complexe, cu important rol terapeutic, cum este cazul celor de adâncime,
variat mineralizate (carbogazoase, feruginoase, sulfuroase, clorosodice)
8
sau termale şi hipotermale, ori al celor freatice, care de-a lungul istoriei
au fost principala şi/sau chiar unica sursă de alimentare a populaţiei.
Apele de suprafaţă se constituie într-o relativ densă reţea de râuri şi
numeroase bazine lacustre. Râurile, cu excepţia celor dobrogene, sunt
tributare Dunării, direct sau indirect şi, în marea lor majoritate, au obârşia
în Carpaţi. De altfel, râurile carpatice au debite relativ bogate şi constante
mare parte din an (15 – 25 m3/s), cu important potenţial hidroenergetic,
deosebindu-se radical de râurile cu obârşia în unităţile de deal sau
câmpie, care au debite anuale reduse (1-3 m3/s) şi regim intermitent al
scurgerii. Lacurile sunt variate ca geneză a cuvetei şi grad de mineralizare
a apei. Aşa sunt lacurile glaciare, din cele mai înalte masive ale Carpaţilor,
cele carstice şi salino-carstice (cu ape sărate), de baraj natural, de crater
vulcanic, de tasare (în crovurile din Câmpia Română), limanele fluviale şi
marine, lagunele (din zona litorală a Mării Negre) şi, bineînţeles,
numeroasele lacuri de baraj antropic de pe Dunăre sau alţi afluenţi ai
acesteia.
Vegetaţia, animalele şi solurile. Influenţând hotărâtor condiţiile
climatice temperat-continentale ale ţării noastre, relieful este răspunzător
în cel mai înalt grad de repartiţia, etajată, a asociaţiilor spontane de
vegetaţie şi animale, de răspândire a solurilor automorfe. Astfel, de la
gramineele şi dicotileele de stepă, din extremitatea estică a Câmpiei
Române, sudul Dobrogei sau extremitatea vestică a Câmpiei Tisei, se trece
treptat, o dată cu creşterea altitudinilor, la pâlcurile de pădure de
cvercinee şi arbuşti caracteristici silvostepei, la pădurea propriu-zisă de
foioase, cu toate subetajele ei (cvercinee, aceracee, cărpinete şi fagacee),
la etajul de amestec al fagului cu răşinoasele, etajul răşinoaselor, în care
nota dominantă o dau molidişurile, până la cel alpin, respectiv, de tranziţie
(cu tufişuri de ericacee, jnepenişuri etc.) şi alpin propriu-zis (cu graminee
şi dicotilee alpine). Fiecărui etaj vegetal îi corespund animale
caracteristice, de la mamiferele rozătoare, păsările şi insectele de stepă la
capra neagră şi păsările din zona alpină, precum şi tipuri genetice de sol,
de la cernisolurile (molisolurile) de stepă la solurile podzolice (sub
pădurea de conifere) şi cele humico-silicatice (ale zonei alpine).
Populaţia şi aşezările. Existenţa omului în Carpaţi şi exteriorul
lanţului Carpaţilor este atestată încă din Paleolitic (urmele de locuire din
peşterile Ohaba Ponor şi Cioclovina, de la Herculane, Fărcaşele, valea
Dârjovului etc.) şi Neolitic (urmele de cultură neolitică sunt mult mai
numeroase), favorizată fiind de condiţiile climatice optime din Pleistocen
şi mai ales Holocen. Continuitatea geto-dacilor şi mai apoi a românilor
este o altă realitate de necontestat. „Bogăţia pământului românesc este o
chezăşie a continuităţii strămoşilor noştri în Dacia Traiană” (C.C.
Giurescu, D.C. Giurescu, 1971). După cum remarcă aceeaşi autori, de ce
să se ducă în altă parte când aici aveau tot ce le trebuia. Unitatea de limbă
vorbită, element hotărâtor, a fost evidentă de-a lungul istoriei în cele trei
principate româneşti. Cu toate vicisitudinile istoriei, cauzate de o poziţie
geografică ingrată, poporul român s-a constituit şi a rămas în teritoriul de
astăzi al României de-a lungul a două milenii, a crescut numeric şi
economic, a cunoscut variate forme de guvernare şi structuri istorico-
sociale. S. Mehedinţi, într-o conferinţă de radio, în 1935 (vezi „La ceas de
9
taină – discursuri, conferinţe”, Editura Terra, Focşani, 2001), referindu-se
la hotarele ţării, consideră că, „adevăratele graniţe sunt acele spirituale,
locul unde se cumpănesc puterile culturale ale unui neam faţă de cultura
vecinilor”, sau „Cine are o limbă, capabilă să devină organ de expresie al
unei înalte culturi, acela să ştie că are cu sine şi pentru sine o putere
nativă”.
Evoluţia numerică a populaţiei ţării noastre de-a lungul istoriei a
cunoscut o traiectorie generală ascendentă, dar cu unele oscilaţii,
periodice, datorate însăşi variaţiei suprafeţei teritoriului ţării sau variaţiei
sporului natural. Astfel, urmare variaţiei natalităţii, care a fost de 34,1‰
în 1938, 26,7‰ în 1967 şi 9,8‰ în 2001, a mortalităţii totale, de 10,5‰
în 2001 sau a celei infantile, de 175,6‰ în 1938, 46,6‰ în 1967 şi 18,4‰
în 2001, a rezultat un spor natural de 14,8‰ în 1938, 18,1‰ în 1967 şi –
1,8‰ în 2001. Semnificativă este evoluţia numerică a populaţiei în
perioada de după primul război mondial, de la 14.280.729 loc. în 1930, la
17.489.450 în 1953 şi la 22.687.374 în 1985, după care a avut oscilaţii, cu
tendinţă generală de scădere, datorită reducerii continuui a natalităţii –
22.488.595 loc. la 1 ianuarie 1999, 22.460.000 loc. în 2000, 21.680.974 în
2002 – România fiind al noulea stat al Europei (incluzând şi Federaţia
Rusă).
Densitatea medie a populaţiei este de cca. 91 loc./km2, dar cu
importante deosebiri regionale, naturale sau administrative. În Carpaţi
densitatea medie este de 45 loc./km2, ridicată pentru o regiune montană,
însă cu variaţii de la 150-300 loc./km2 în unele depresiuni (Petroşani) sau
în lungul unor văi, la 10 locuitori şi sub 10 loc./km2 în unele din masivele
împădurite. Aceeaşi situaţie în Subcarpaţi, ori în regiunile deluroase şi de
podiş. Variaţii mari sunt şi la nivelul unităţilor administrative. De exemplu,
judeţul Tulcea are o densitate medie de aproximativ 30 loc./km2 (cea mai
mică din ţară), judeţul Prahova are peste 180 loc./km2 (cea mai mare din
ţară), deşi are un relief variat (inclusiv carpatic înalt), în unele judeţe din
Banat, Transilvania şi Câmpia Română sunt densităţi sub media ţării, între
60-70 loc./km2 (Bistriţa Năsăud, Alba, Sălaj, Arad, Călăraşi) şi chiar sub
50 loc./km2 (Caraş-Severin, cu 42 loc./km2).
În structura etnică, care a cunoscut de-a lungul istoriei unele
schimbări, mai ales regionale, domină românii – circa 90% – după care
urmează maghiarii, cu mai mult de 7%, rromii (ţiganii), cu aproape 2%,
apoi germanii, ucrainienii, ruşii, tătarii şi turcii, evreii, polonii, bulgarii,
sârbii etc. Între culte domină cel ortodox, tradiţional, urmat de cel catolic,
greco-catolic – care după 1990 încearcă să reintre în drepturile ce le avea
în perioada interbelică – protestant, mozaic, islamic, precum şi diferite
alte secte care, după 1990, cunosc o vie activitate (recrudescentă).
În România, la nivelul anului 2000, circa 55% din populaţie locuia la
oraşe, cu foarte diferite niveluri de dotări edilitare. Cu excepţia capitalei,
unde locuiesc circa 2,2 mil. oameni, în ţara noastră nu mai sunt alte oraşe
cu mărime comparabilă. Câteva oraşe au peste 300.000 locuitori, cum
sunt Iaşi, Constanţa, Timişoara, Galaţi, Craiova, Braşov, altele trec de
200.000 locuitori, ca Ploieşti, Brăila, Oradea, Bacău, şi multe altele trec de
100.000, ca de exemplu Arad, Sibiu, Baia Mare, Satu Mare, Târgu Mureş,
Piatra Neamţ, Botoşani, Suceava, Râmnicu Vâlcea. Cele mai multe sunt
10
oraşe mici, cu 10.000 – 30.000 locuitori, în care dotările edilitare
(transport în comun, încălzire centralizată, gaze, învăţământ, cultură,
sănătate, sport) nu se ridică decât în mică măsură la un nivel
corespunzător perioadei actuale, unele dintre acestea lipsind în totalitate
(săli de teatru, de sport etc.). Astfel de dotări sunt rare şi de un nivel
tehnic submediocru chiar şi în oraşe mai mari, având cartiere cu structuri
arhitectonice variate şi dotări inegale. În mare măsură, diferenţierile
arhitectonice şi de dotare, funcţiile foarte diferite, se explică prin
vechimea lor şi evoluţia istorico-socială, prin rolul administrativ şi politic
pe care l-au avut în ultima jumătate de secol. La nivelul anului 2004, în
judeţul Suceava, de exemplu, din motive greu de explicat ştiinţific, un
număr de 6 aşezări rurale, cu dotări utilitare precare, au căpătat statutul
de aşezări urbane. Este aceasta o creştere reală a populaţiei urbane din
ţara noastră?
Aşezările rurale sunt mult mai numeroase ca oraşele, circa 13.000
faţă de 2500, iar dintre acestea cele mai multe, aproximativ 9000, sunt
aşezări mici, cu mai puţin de 500 locuitori. Mărimea lor – sunt şi sate care
au peste 10.000 locuitori, ca Dăbuleni (jud. Dolj), Corod şi Pechea (jud.
Galaţi) etc. – tipologia, structura funcţională sunt diferite de la o regiune
geografică la alta, în funcţie de configuraţia reliefului, structura etnică,
resursele locale, diverşi factori istorici. Cele mai numeroase sate, aproape
80%, se află în regiunile mai joase ale ţării – de câmpie, deluros coliniare,
depresiuni – variate ca tipologice. În regiunile de câmpie, domină satele
de tip adunat, cu tendinţă de răsfirare în lungul căilor de comunicaţie
rutiere, iar în regiunile depresionare subcarpatice şi deluros-coliniare de
podiş domină satele polinucleare, cu tendinţă de răsfirare (disociere) în
lungul văilor sau căilor de comunicaţie. În unele cazuri, cum sunt anumite
depresiuni intracarpatice sau cea a Transilvaniei, cu populaţie săsească şi
maghiară, satele sunt compacte, scopul principal fiind economisirea
terenurilor arabile. În Carpaţi domină satele disociate în lungul văilor,
amplasate în cele mai multe cazuri pe glacisurile mai înalte de la baza
versanţilor, iar sporadic, în anumite areale defrişate, cu forme de relief
accesibile, se află aşezări înalte de plai, risipite. Aşa este cazul cu
Depresiunea Dornelor, Obcinele Bucovinei, bazinul superior al Trotuşului,
Ţara Moţilor, masivul Poiana Ruscăi etc. Unele din aceste aşezări ajung la
mari altitudini, de 1000-1200 m şi chiar la peste 1400 m, cum este satul
Pietroasa, de pe flancul sudic al masivului Muntele Mare, sau la peste
1500 m, cazul satului Rogojel, de sub cabana Vlădeasa (flancul estic al
Masivului Vlădeasa). Deasupra acestora se ridică sălaşele (hodăile),
utilizate în sezonul de vară, pentru fân, şi stânile. Mai sus, cu totul
sporadic, din păcate prea rare, se află cabanele turistice şi cele
meteorologice.
Economia. Nivelul general al economiei unei ţări, structura şi
evoluţia acesteia depind hotărâtor de poziţia geografică, respectiv de
factorii naturali şi istorico-sociali ce decurg din aceasta. Economia
României a cunoscut de-a lungul istoriei importante prefaceri structurale,
de la o economie de subzistenţă, pe vremea geto-dacilor, la una dominant
agricolă şi meşteşugărească feudală, capitalistă primitivă în a doua
jumătate a sec. 19 şi din ce în ce mai diversificată, mai complexă, în prima
11
parte a sec. 20, cu precădere în perioada interbelică, la economia de tip
socialist în perioada 1947 până în 1990. Începând cu anul 1990 economia
ţării noastre s-a aflat în continuă restructurare, revenindu-se treptat la
proprietatea privată în agricultură şi industrie, după noi legi economice,
pe principiul rentabilităţii, al economiei de piaţă.
După C.C. Giurescu şi D.C. Giurescu (1971), la geto-daci şi în Dacia
Traiană principala îndeletnicire a fost agricultura. Se cultivau mei şi
secară (se ara cu plugul de lemn tras de boi), se creşteau vite (ovine şi
bovine) prin păşunat (inclusiv transhumant). De asemenea, se exploata şi
prelucra aurul (în Munţii Apuseni), sarea, fierul, marmora şi păcura. În
secolele 1 şi 2 (d. Cr.) au apărut şi s-au diversificat meşteşugurile în
ateliere de ceramică, de prelucrare a fierului (se executau seceri, cuţite), a
lemnului, a pieilor şi lânii, inului şi cânepii. Apăruseră şi negustorii, Dacia
Traiană efectuând un activ schimb de mărfuri, prin export de aur şi sare şi
import de obiecte de manufactură.
Acelaşi sistem economic a dăinuit în tot mileniul întâi, al marilor
migraţii, bazat pe plugărit, păstorit, pescuit, stupărit, exploatarea şi
prelucrarea aurului, argintului, sării, cărbunelui, fierului, păcurii. Existau
meseriaşi olari, lemnari, zidari, croitori, existau negustori. Important de
reţinut, după istoricii menţionaţi mai sus, că în acest prim mileniu, în
spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au scris şi citit cărţi bisericeşti, s-au
făcut socoteli (în timpul negoţului).
Începând cu secolele 13 şi 14 viaţa economică era precumpănitor
agricolă în Moldova şi Muntenia, culturile agricole ca şi creşterea
animalelor devenind mai variate, dar s-au perpetuat şi vechile meserii
(prelucrarea lemnului, a lânii şi peilor, a fierului şi pietrei etc.). În
Transilvania, în oraşele cu populaţie predominant săsească, activitatea
meşteşugărească era apreciabilă, cu grad sporit de specializare.
Concomitent, au crescut suprafeţele agricole şi s-au redus cele
împădurite, s-au dezvoltat schimburile comerciale şi s-a intensificat
exploatarea resurselor subsolice (sarea, păcura, fierul, aurul etc.).
În secolele 17 şi 18 dominante în economie erau tot bunurile
agricole, cerealiere şi animale, bazate pe culturi extensive şi pe
introducerea unor noi culturi (porumb, tutun) care cunosc o mare
extindere (cea a porumbului). Concomitent, în sec. 18 apare şi se dezvoltă
munca salariată, se organizează breslele, creşte volumul comerţului intern
şi extern, se acumulează capital şi se realizează activităţi bancare.
Economia secolului 19 înregistrează o amplă evoluţie şi
restructurare. Creşte eficienţa culturilor agricole, prin introducerea de
maşini agricole şi seminţe selecţionate, a creşterii animalelor prin
aducerea de rase superioare, se înmulţesc manufacturile şi apar fabrici
(de tutun, de postav, sticlă, hârtie şi produse alimentare), şantiere navale
la Galaţi şi Giurgiu. Se intensifică prospecţiunile geologice şi industria
extractivă şi de prelucrare. Transilvania continuă să fie mai dezvoltată
industrial şi economic, în general, folosind maşini-unelte perfecţionate,
ateliere de fabricat unelte agricole. Pe ansamblul economiei ţării este
semnificativă diversificarea comerţului exterior, ca şi apariţia de legi care
protejează industria sau înfiinţarea Băncii Naţionale a României (1880).
De asemenea, factori şi consecinţe ale dezvoltării sunt: creşterea
12
navigaţiei pe Dunăre şi Marea Neagră – oraşele Brăila (1836) şi Galaţi
(1837) fiind declarate porto-franco (ancorarea la Istambul, în 1843, a
primului vas sub drapel românesc, încărcat cu 100 t de grâu); apariţia şi
dezvoltarea căilor ferate române (primele căi ferate au fost construite în
Banat – Oraviţa-Baziaş în 1854, Timişoara-Radna şi Jimbolia-Timişoara în
1857, în Dobrogea – Cernavodă-Constanţa în 1860, apoi Bucureşti-Giurgiu
şi Burdujeni (Suceava)-Roman în 1869, ajungând în 1869 la o lungime
totală de 172 km); dezvoltarea ştiinţei şi culturii (înfiinţarea universităţilor
din Iaşi – 1860, Bucureşti, Cluj). S-au creat, astfel, premizele
cuprinzătoarei dezvoltări pe care o cunoaşte viaţa economică a României
în perioada interbelică, favorizată şi de conjunctura economică, în fapt
unirea principatelor şi crearea „României Mari”.
Înainte de al doilea război mondial (la nivelul anului 1938), România
avea o economie destul de diversificată, în primul rând agricolă dar şi
industrială, reuşind să se impună pe plan european. A continuat să fie un
important exportator de produse agricole (cereale, animale şi produse ale
acestora etc.), şi-a dezvoltat industria extractivă şi de prelucrare (mai ales
a petrolului), inclusiv industria grea şi constructoare de maşini
(locomotive, automotoare, avioane, nave fluviale). Apreciabile realizări au
cunoscut căile de comunicaţie (terestre, navale, aeriene, telefonie, radio
difuziune), sistemul bancar, ştiinţa şi cultura; au apărut forme ale
turismului, staţiunile balneo-climaterice şi de agrement. Principalul centru
industrial devine Bucureştiul, care la 1 ianuarie 1938 deţinea 17,2% din
producţia industrială naţională, în schimb, întinse regiuni ale ţării
(Moldova, Oltenia), cu mici excepţii, au rămas predominant agricole.
Explicaţia se regăseşte în faptul că economia în ansamblu şi industria în
special au avut la bază principiul rentabilităţii, al economiei de piaţă.
În noua conjunctură politică, de după 1945, când România a fost
înglobată în sfera economică a aşa-numitului „Lagăr socialist”, economia a
suferit importante restructurări în toate domeniile. Consecinţă a
naţionalizării întreprinderilor industriale (1948) şi a cooperativizării
agriculturii (1962), aproape întreaga economie a ţării a intrat în
proprietatea statului, totul a fost controlat, treptat, de conducerea unică,
de „dictatura proletariatului”. Astfel, din totalul muncitorilor industriali,
de 3,4 mil. în anul 1983, 90,9% lucrau în întreprinderi de stat şi 9,1% în
aşa-numita industrie cooperatistă (micii meşteşugari), iar din suprafaţa
agricolă a ţării, care era în acelaşi an de 14,9 mil. ha, circa 60% aparţinea
CAP-urilor, 30% IAS-urilor şi circa 10% erau terenuri private (în zonele
montane); transporturile şi comerţul exterior aparţineau în totalitate
statului. Deşi s-au înregistrat rezultate notabile, atât în agricultură cât şi
în industrie, România deţinând locuri fruntaşe în lume la diverse produse
industriale, datorită dictaturii, care a cunoscut în anii ’80 forme acute de
manifestare, nivelul de trai al românilor era printre cele mai scăzute din
Europa.
După 1990, economia României cunoaşte, din nou, schimbări
structurale hotărâtoare. Încercarea de a distruge simţul de proprietate,
ancestral, al individului, de a-i confisca bunurile personale, cum s-a
întâmplat în perioada 1947-1989, a avut profunde urmări negative în
gândirea marii majorităţi a oamenilor, s-a repercutat nefast în concepţia
13
despre muncă, în întreaga viaţă economică. Această situaţie explică, în
bună măsură, implementarea greoaie a reformelor economice după 1990,
revenirea foarte înceată la o economie bazată pe proprietatea privată, pe
principiul rentabilităţii, al economiei de piaţă. Explică, de asemenea,
profundele implicaţii sociale, urmările negative asupra refacerii
agriculturii şi industriei. Conform datelor statistice, după mai bine de un
deceniu, nu s-a atins nivelul producţiei industriale globale şi al majorităţii
producţiilor pe ramuri din anii 1988-1989, ca şi al diverselor produse
agricole. Sunt şi producţii agricole care au cunoscut depăşiri importante
după anul 2000. (vezi tabelul).
Intrarea României în NATO şi Uniunea Europeană va favoriza, va
grăbi procesul amplu de restructurare a economiei, de realizare a unui
nivel superior de dezvoltare, în concordanţă cu potenţialul natural şi uman
al ţării, va determina creşterea generală a nivelului de trai al populaţiei.

5. REGIONARE GEOGRAFICĂ. PRINCIPII DE REGIONARE

România, în ansamblul ei, se constituie ca un socio-geosistem, cu
peisaj geografic variat, a cărui unitate este asigurată de un popor cu o
evoluţie istorică comună, vorbitor al aceleiaşi limbi, încadrat de „graniţele
sale spirituale” (S. Mehedinţi).
Cum spune V. Mihăilescu (1969), „Ceea ce imprimă unei ţări
unitatea geografică finală şi, prin urmare, o desăvârşeşte, este poporul
care o locuieşte şi o valorifică prin munca lui ordonată. … Prin limbă, prin
tipul antropologic (dominant alpin), prin civilizaţie şi cultură, clădite pe un
vechi fond tracic de nuanţă carpatică dacică, poporul român se dovedeşte
produs şi factor de transformare a teritoriului său naţional” (p.12 şi 13).
Valori economice comparative
Anii
Producţia 1938 1988 1996 2001
Industriale
cărbune total – mii t. 2.208 58.754 44.774 34.732
petrol – mii t. 6.594 9.389 6.626 6.011
gaze naturale asociate şi gaz
metan – mil.m3 2.131 36.814 18.162 14.090
minereu de fier – mii t. 139 2.252 860 221
fontă – mii t. 133 8.934 4.025 3.243
oţel – mii t. 238 14.314 6.083 4.936
energie electrică – mil.Kw h 1.130 75.322 61.350 53.866
maşini (autoturism) – mii buc. – 141 97 57
Agricole
grâu şi secară – mii t. 3.024 2.415 1.798 7.763
porumb 3.877 2.579 3.277 9.119
floarea soarelui 67 466 916 703
cartofi 135 326 257 3.997
bovine – mii capete 3.653 6.559 3.496 2.800
porcine 2.761 14.328 7.960 4.447
ovine 10.087 16.839 10.381 7.251
cabaline 1.581 639 806 860

14
 Regionarea geografică, stabilirea diferitelor unităţi şi subunităţi
geografice, definirea acestora, reprezintă chintesenţa activităţii de
cunoaştere geografică şi, în acelaşi timp, presupune, plecând de la detalii,
un proces de generalizare, de integrare teritorială a componentelor
peisajului geografic al unităţii şi subunităţii.
Contribuţii de seamă la regionarea geografică a teritoriului
României au avut S. Mehedinţi, G. Vâlsan, C. Brătescu, V. Mihăilescu, V.
Tufescu, C. Martiniuc, P. Coteţ, Gr. Posea, I. Sârcu, Al. Savu, Al. Roşu,
Valeria Velcea etc. Fără excepţie, definitoriu la separarea principalelor
unităţi şi subunităţi geografice este considerat relieful, răspunzător, în
condiţiile ţării noastre, de variaţia întregului peisaj geografic, natural şi
antropic, fără a se exclude însă rolul poziţiei geografice, influenţa asupra
peisajului fizico-geografic şi economic a marilor unităţi vecine. În acest
context, dăm mai jos câteva propuneri semnificative de regionare. În
„Monografia geografică a RPR / 1960, P. Coteţ şi C. Martiniuc, având în
vedere elemente de ordin geomorfologic, separă pe teritoriul ţării noastre
două mari unităţi geostructurale, respectiv, de geosinclinal şi de
platformă, separate de avanfosa pericarpatică. În unitatea de geosinclinal
sunt incluşi Carpaţii şi Subcarpaţii, Depresiunea colinară a Transilvaniei,
Dealurile Vestice şi Câmpia Tisei, Podişul piemontan Getic (jumătatea sa
nordică), iar din unitatea de platformă fac parte Podişul Moldovei, Câmpia
Română, Dobrogea. V. Mihăilescu (1969), concluzionând asupra unei
îndelungi analize geografice, deosebeşte: – unitatea Carpaţilor Româneşti,
cu trei mari diviziuni tectonice (Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi
Carpaţii Occidentali); – dealurile şi podişurile, în care include depresiunile
subcarpatice (interne şi externe), Dealurile Transilvano-Someşene,
Dealurile piemontane vestice, Piemontul Getic şi Subcarpaţii dintre văile
Dâmboviţei şi a Moldovei (propriu-zişi); – Platforma Moldovei şi Platforma
Dobrogeană; – câmpiile, respectiv, Câmpia Tisei, Câmpia Română, Balta şi
Delta Dunării. I. Sârcu (1971), în obişnuita sa notă de originalitate,
consideră că pe teritoriul ţării noastre se individualizează, ca peisaj
natural, Unităţi montane, în care include Carpaţii, cu patru subunităţi
(Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali sau Alpii Transilvaniei, Munţii
Banatului şi Munţii Apuseni) şi Unităţi nemuntoase, în care înglobează
celelalte subunităţi (Podişul Transilvaniei, Dealurile Vestice, Câmpia Tisei,
Subcarpaţii, Podişul Moldovenesc, Podişul Getic, Câmpia Dunării de Jos,
Delta Dunării, Dobrogea, Marea Neagră). V. Tufescu (1974), după o
analiză complexă a limitelor altitudinale dintre munţi şi dealuri şi între
dealuri şi câmpii, ca şi a altor indicatori (altitudinea medie, energia de
relief), individualizează: Carpaţii (Orientali, ai Curburii, Meridionali, ai
Banatului şi Apuseni), Subcarpaţii (ai Moldovei, Curburii, Getici),
ţinuturile deluroase (Depresiunea Transilvano-Someşană, Dealurile
Vestice, Platforma Getică, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei), câmpiile
(Câmpia de Vest, Câmpia Română, Delta Dunării). În „Geografia
României”, vol. 1 (1983), teritoriul ţării noastre este împărţit în patru mari
unităţi: – carpato-transilvană; – banato-crişană; – geto-moldavă; –
dunăreano-dobrogeană. Gr. Posea (2002) separă în cadrul Domeniului
carpato-danubiano-pontic, în partea centrală a acestuia, aşa-numita
„Macroregiune carpatică”, cu rol de coloană vertebrală a întregului
15
teritoriu al ţării, în jurul căreia sunt dispuse şi din care derivă celelalte
regiuni şi subregiuni geografice, cu funcţii fizico-geografice şi economice
specifice. Regiunile geomorfologice (geografice) sunt: Carpaţii Orientali
(de Răsărit), Carpaţii de Curbură, Carpaţii Meridionali; Carpaţii Banatului,
Carpaţii Apuseni, Depresiunea Transilvaniei, Dealurile Crişanei, Dealurile
Banatului, Subcarpaţii, Podişul Mehedinţi, Piemontul Getic, Podişul
Moldovei, Câmpia Banato-Crişană, Câmpia Română, Podişul Dobrogei,
Câmpia Deltaică şi Lagunară a Dobrogei, Platforma Continentală (a Mării
Negre).
Acestea sunt doar câteva exemple care, ca şi numeroase altele, au
gradul lor mai mare sau mai mic de originalitate, de subiectivism,
determinat de etape diferite ale cunoaşterii.

II. CARPAŢII
1. CARACTERISTICI GENERALE
Despre Carpaţi s-a scris mult. Caracteristicile lor geografice
generale sunt relativ bine cunoscute, începând cu geneza şi terminând cu
activitatea umană şi impactul acesteia asupra peisajului. Mai sunt însă
numeroase aspecte insuficient elucidate. Natura cauzală a evoluţiei ciclice
a reliefului, numărul glaciaţiilor şi amploarea lor, structurile şi formele
periglaciare, vârsta văilor fluviale, regimurile hidrologice bazate pe
măsurători ale principalelor râuri, dezastrele naturale şi antropice sunt
doar câteva exemple. O cunoaştere detaliată a unor areale din ce în ce mai
limitate, aprofundarea diverselor aspecte specifice fiecărei unităţi şi
subunităţi ar întregi cunoaşterea de ansamblu, ar veni în întâmpinarea
dezvoltării durabile a fiecărei unităţi în parte, adică scopul final al unui
studiu geografic.
I. Simionescu (1973), în „Prin munţii noştri” sintetizează, în câteva
rânduri, principalele caracteristici ale Carpaţilor, raporturile dintre
aceştia şi poporul român: „O cunună de munţi, ca ziduri de cetate,
înconjură inima României. Nu sunt prea înalţi; piscurile lor nu se ridică
până-n zona frigului perpetuu, ca să-i acopere cu scufii de gheaţă,
neprietenoasă. Mai tineri ca vârstă, înfăţişarea lor e sveltă, variată, vioaie.
Nu formează nici val continuu, pentru ca să despartă frate de frate. Văile
pătrund adânc spre creasta lor, aşa încât oamenii găsesc loc bun de
adăpost şi pază totodată pe drumul tăiat de ape, străbat lesne prin
trecătorile numeroase dintr-o parte în alta. Pădurile se urcă până spre
înălţimile mai mari; bogatele păşuni smălţuite, grase, covor verde
împestriţat cu flori oacheşe, îi fac să fie populaţi peste vară; devin izvor de
viaţă pentru oameni” (p. 19).
Parte a „Sistemului alpin”, numiţi Carpathus mons de Mercator
(sec. 16), Carpaţii se întind pe mai bine de 1500 km, de la Bratislava (pe
Dunăre) la valea Timocului, care-i desparte de Balcani. Carpaţii româneşti,
numiţi şi „Sud-Estici” (V. Mihăilescu, 1963), au o lungime aproximată la
910 km, între valea Tisei şi Defileul Dunării, ceea ce înseamnă 54% din
lungimea totală a Carpaţilor. Prin poziţie (centrală) şi altitudine constituie,
aşa cum s-a mai spus, „osatura” teritoriului ţării noastre, aflându-se în
complexe raporturi de interdependenţă cu celelalte unităţi, mai joase, de
relief, condiţionând evoluţia şi edificarea acestora. Au influenţat hotărâtor
16
clima şi apele, vegetaţia şi solurile, viaţa economică. Au constituit unul din
principalele areale de formare a poporului român. După S. Mehedinţi
(1943), „mediul carpatic, cu acele plaiuri întinse şi acoperite cu păşuni
excelente, cu pământ accesibil agriculturii până la 1000 m, a fost
excepţional de favorabil vieţii omeneşti. Fiind lipsiţi de zăpezi eterne şi de
gheţari, Carpaţii sunt mai uşor de locuit, mai icumenici decât Alpii”.
În ansamblul lor, Carpaţii româneşti reprezintă un substanţial
potenţial uman şi economic, un complex peisagistic de prim ordin, în
deplină concordanţă cu cerinţele unei vieţi moderne.
Limite, suprafaţă. Coroana Carpaţilor este clar delimitată faţă de
regiunile vecine, din interior şi exterior, prin altitudine, alcătuire
petrografică, dispoziţie a stratelor. De obicei, diferenţele altitudinale sunt
semnificative, de ordinul sutelor de metri, iar formaţiunile cristaline,
granitice, calcaroase mezozoice şi ale flişului, strâns cutate, sau ale
vulcanismului neogen, proprii Carpaţilor, vin în contact cu depozitele
marine şi lacustre miocene şi pliocen-cuaternare, necutate, de podiş şi de
câmpie. Fac excepţie formaţiunile neogene cutate ale Subcarpaţilor,
precum şi cele mai vechi decât Miocenul din Podişul Someşan. Limitele
propriu-zise sunt tranşante în cazul abrupturilor morfotectonice şi
„ezitante” când se interpun glacisuri piemontane de tranziţie.
Astfel, pe laturile externe (estică şi sudică) Carpaţii vin în contact
cu Podişul Sucevei, până la valea Moldovei, recte a Suhăi Mici, şi cu
Subcarpaţii (ai Moldovei, ai Curburii şi Getici), până la valea Motrului.
Dincolo de Motru, până la Defileul Dunării, contactul se face direct cu
Podişul Getic. În vest, limita geologică a Carpaţilor Occidentali se
suprapune în linii mari celei morfologice, bordura lor fiind reprezentată de
Dealurile Vestice, o treaptă intermediară spre Câmpia Tisei. Această limită
este, de altfel, mult mai sinuoasă, câmpia şi dealurile pătrunzând sub
formă de „golfuri” în spaţiul montan. Dealurile lipsesc în dreptul Munţilor
Zarandului şi ai Oaşului, trecerea spre Câmpia Tisei făcându-se în aceste
cazuri prin intermediul unor înguste glacisuri. Către interior, spre
Depresiunea colinară a Transilvaniei, limitele sunt la fel de clare, mai ales
morfologic, în unele cazuri (Carpaţii Meridionali) denivelarea fiind de
peste 1000 m, determinată de prezenţa la contact a depresiunilor
marginale Făgăraş şi Cibin, denivelare estompată de glacisuri piemontane.
Mai puţin clară este limita Carpaţilor Orientali spre aşa-zişii „Subcarpaţi
interni ai Transilvaniei” şi spre Podişul Someşan. De asemenea, a Munţilor
Apuseni, care se prelungesc dincolo de valea Crişului Repede prin culmile
montane joase ale Munţilor Şesului (Plopişului) şi Meseşului.
Între aceste limite, Carpaţii româneşti au o suprafaţă estimată la
peste 66.000 km2, ceea ce înseamnă aproape 30% din teritoriul ţării.
Formarea Carpaţilor româneşti. Carpaţii, componenţi ai Sistemului
montan alpino-himalaian, sunt rezultatul unei îndelungi şi complexe
evoluţii. Formarea lor poate fi înţeleasă şi analizată din punctul de vedere
al ipotezei geosinclinalelor precum şi al teoriei tectonicii plăcilor.
În conceptul geosinclinalelor, Carpaţii s-au plămădit în marele
geosinclinal alpino-himalaian, corespunzător Mării Tethys, schiţat încă din
Paleozoic între vechiul Orogen hercinic european şi cel african, înglobând
însă şi componente ale acestuia. După etapa de litogeneză,
17
corespunzătoare în ansamblu Mezozoicului, când peste vechiul cristalin s-
au depus stive groase de formaţiuni sedimentare, mai ales calcaroase, a
urmat etapa de orogeneză, începând din Cretacicul mediu, manifestată
prin fazele austrică, laramică şi savică, care au „închis geosinclinalul” (Gr.
Posea, 2002), succedate de fazele stirică, moldavică, attică, rodanică şi
valahă, răspunzătoare de definitivarea unităţii flişului, de scufundările din
interiorul orogenului în urma cărora au rezultat depresiunile intermontane
(a Transilvaniei şi a Panoniei) şi intramontane (Loviştei, Petroşani, Haţeg,
Comăneşti-Dărmăneşti, Braşov), de extinderea avanfosei Orogenului spre
est şi sud, în care au luat naştere Subcarpaţii. În fazele rodanică şi valahă
întregul Orogen carpatic a fost înălţat definitiv, dar cu intensităţi diferite,
dând Carpaţilor aspectul morfologic de astăzi, cu atributele unui orogen
aflat în etapa de gliptogeneză.
O analiză a formării Carpaţilor în concepţia teoriei tectonicii
plăcilor este realizată de Gr. Posea (2002), pe baza cunoaşterii
contribuţiilor a numeroşi geologi (R. Ciocârdel şi M. Socolescu, 1973; M.
Bleahu şi colab., 1973; Şt. Airinei, 1976; M. Săndulescu, 1980 etc.) şi a
preocupărilor sale anterioare (Gr. Posea, 1976; şi 1984). Este evidenţiat
efectul desprinderii unor bucăţi (microplăci) din marginile celor două mari
plăci – Africană şi Euroasiatică – împinse una către cealaltă datorită
extinderii Atlanticului de Nord şi Atlanticului de Sud, determinând între
microplăcile respective raporturi de subducţie, obducţie şi coliziune.
Astfel de raporturi s-au realizat mai ales pe „marginea activă a plăcii Est-
europene” (Gr. Posea, 2002, p. 29), unde s-au desprins microplaca
Moesică, încă din ciclul orogenic baikalian, şi microplaca Transilvano-
panonică, fragmentată ulterior, pe riftul Apusenilor de Sud şi de Est, în
microplăcile Transilvană şi Panonică.
„Cercul carpatic s-a născut din îndoirea a două arii riftogene situate
în marginea labilă a plăcii Est-europene” – aria carpato-balcanică şi aria
apuseană – care au prins la mijloc microplaca Transilvană. Pe laturile ei
labile, aceasta (microplaca Transilvană) s-a ciocnit cu placa Est-europeană
şi cu celelalte microplăci – Moesică, Panonică şi a Mării Negre (Pontică) –
(apărute în această ordine) rezultând câte un segment carpatic cu altă
structură, cel mai complex fiind al Munţilor Apuseni (Gr. Posea, 2002, pag.
39).
Carpaţii Orientali s-au format prin coliziunea plăcii Est-europene cu
microplaca Transilvană, începând cu fazele austriacă şi laramică, prin
subducerea plăcii Est-europene în raport cu fragmentele cristaline rupte
din microplaca Transilvană, determinând şariajul respectivului cristalin
peste flişul intern şi mai apoi cutarea flişului extern şi a molasei neogene
subcarpatice. Fruntea plăcii Est-europene, subdusă la 135-160 km, se
topeşte şi erupe apoi sub formă de lave acide, formând lanţul vulcanic de
pe latura vestică. În acest mod au apărut cunoscutele unităţi structural-
petrografice ale Carpaţilor Orientali, alungite NNV-SSE, respectiv,
unitatea cristalino-mezozoică în zona centrală, flancată de flişul intern,
flişul extern şi molasa subcarpatică la est şi de unitatea vulcanică la vest.
Carpaţii Meridionali, alcătuiţi din cristalin Danubian (Autohton),
Getic şi Supragetic, au luat naştere în urma coliziunii microplăcii Moesice,
deplasată în direcţia nord-vest, cu cea Transilvană. Autohtonul s-a rupt din
18
marginea microplăcii Moesice, Geticul şi Suprageticul din microplaca
Transilvană, între ele interpunându-se flişul de Severin. Autohtonul s-a
subdus în raport cu Pânza Getică în faza austrică, după care, s-a înălţat
puternic, devenind un component structural al Meridionalilor de la vest de
Olt, respectiv în Parâng, Retezat, Vâlcan, Almăj (Munţii Banatului), Podişul
Mehedinţi etc. Pânza Getică, după definitivare în faza laramică, a fost
puternic erodată, păstrându-se ca petec de acoperire peste Autohton în
Masivul Godeanu, precum şi în masivele Măgura Codlei, Ieser-Păpuşa,
Munţii Căpăţânii, Cindrel (Cibin), Sebeş (Sureanu), Muntele Mic, sudul
Munţilor Poiana Ruscăi, Semenic etc. (Gr. Posea, 2002). Unitatea
Suprageticului include „masivele prealpine rupte din microplaca
Transilvană (acelaşi autor) şi se regăseşte în Făgăraş, nord-vestul
Munţilor Cindrel şi Sebeş, nordul Masivului Poiana Ruscăi etc.
Direcţia de aliniere a structurilor, care se impune şi în relief, se
schimbă între Trotuş şi Dâmboviţa, către sud, sud-vest şi vest, în Carpaţii
Curburii, datorită interferenţei structurilor Carpaţilor Orientali cu ale
Meridionalilor, în „tablă de şah” (Gr. Posea, 2002). Se consideră că una din
faliile crustale ale Meridionalilor trece pe aliniamentul Bran – Braşov –
Oituz – Trotuş, iar flişul specific Carpaţilor Orientali o depăşeşte, în arc de
cerc, până la Dâmboviţa. La complicata structură tectonică a Carpaţilor
Curburii (unitatea cristalino-mezozoică, Piatra Craiului – Bucegi – Piatra
Mare, ce încalecă peste flişul intern, apoi, sinclinalele Piatra Craiului –
Dâmbovicioara – Codlea şi Bucegi – Postăvaru – Piatra Mare, separate de
cristalinul Leaotei, ca şi falia Iezer – Păpuşa, ce separă tectonic Carpaţii
Curburii de Meridionali) „s-a ajuns prin deplasarea microplăcii Moesice, în
jurasic şi mezocretacic, către vest-nord-vest, împingând şi sectorul
Munţilor Meridionali al geosinclinalului carpatic în aceeaşi direcţie şi
poziţionându-l est-vest” (Gr. Posea, 2002, pg. 36). S-a format sectorul de
tranziţie dintre Dâmboviţa şi Trotuş, influenţat de cele două sectoare
vecine, dar care a căpătat ulterior trăsături proprii. Un important rol a
avut pentru acest sector formarea microplăcii Mării Negre, desprinsă din
cea Moesică şi împinsă spre nord-vest, către marginea microplăcii
Transilvane, în raport cu care se subduce, cu un plan Benioff curbat,
înclinat cu circa 600. Peste această microplacă „se revarsă flişul arcuit al
Curburii, lăsând în spate falia profundă Bran – Braşov – Oituz, iar în faţă
luând naştere o fosă subsidentă (Focşani). Despicătura braşoveană, din
spate, s-a lărgit apoi prin distensie, umplându-se cu sedimente în principal
fluviatile, devenind larga Depresiune a Braşovului. Subducţia este
funcţională şi azi, dovadă fiind cutremurele vrâncene” (Gr. Posea, 2002,
pg. 37).
Datorită influenţelor microplăcii Mării Negre, Depresiunea Braşov
şi latura sa nordică aparţin Carpaţilor Curburii, iar pânza cristalină Piatra
Craiului – Bucegi – Piatra Mare aparţine de asemenea Curburii, deşi
geologic (natura cristalinului) aparţine Carpaţilor Orientali.
Munţii Banatului, cu o evoluţie relativ comună cu a Meridionalilor,
au rezultat din coliziunea microplăcii Moesice cu cea Panonică. Compresia
mai mică decât în cazul Meridionalilor justifică, după Gr. Posea, faptul că
Munţii Banatului au rămas mai joşi.

19
 Munţii Apuseni, cu o poziţie aparte, „au rezultat din evoluţia unui
rift intercontinental deschis între microplăcile Transilvană şi Panonică
(Apusenii Sudici), apărut în Jurasic, şi din coliziunea celor două
microplăci, cu formarea de pânze tectonice în faza austrică şi puţin în
laramică” (op. citată, pg. 38). Microplaca Panonică a înaintat din nord-vest
către sud-est, unde opunea rezistenţă microplaca Transilvană, formându-
se aşa-numiţii Apuseni Sudici, cu resturi de cristalin şi o mare masă de
ofiolite (oceanice), la care se alătură sedimentar prelaramic, corpuri
magmatice, vulcanite neogene şi sedimentar postlaramic. Apusenii de
Nord, formaţi din marginea labilă a microplăcii Panonice, „au similitudini
tectono-structurale cu ceilalţi Carpaţi”, constituiţi din Autohton (de Bihor)
şi pânzele de Codru şi de Biharia, cu dezvoltări inegale în diferitele masive
ale acestora. De reţinut un fost graben din Autohton, umplut cu ofiolite,
reprezentat de Masivul Vlădeasa, precum şi ultimele deformări tectonice,
rupturale, din Miocen, răspunzătoare de înălţări şi scufundări
(depresiunile posttectonice Brad – Săcărâmb, Almaş – Zlatna şi Roşia
Montană.
Fără a minimaliza rolul tuturor fazelor orogenetice alpine, din
Cretacic, Paleogen şi Neogen, care sunt răspunzătoare de edificarea
coroanei Carpaţilor, de alcătuirea lor petrografică şi tectonică, de
orientarea culmilor, de punerea în loc şi evoluţia ariilor depresionare,
trebuie de menţionat rolul important al ultimelor înălţări, din
Villafranchian (Post – Villafranchian?), cu intensităţi diferite (peste 1000 m
în Carpaţii Meridionali), urmare cărora Carpaţii au ajuns la altitudinile de
astăzi, au creat condiţii pentru formarea reliefului glaciar şi periglaciar, au
fost înălţate platformele de eroziune, s-au definitivat diversele forme de
relief petrografic, forma şi lungimea văilor fluviale carpatice.
De asemenea, de reţinut manifestările vulcanice neogene din vestul
Carpaţilor Orientali şi sudul Munţilor Apuseni, din Badenian până în
Pleistocen, care au întregit coroana Carpaţilor, au complicat morfogeneza
acestora.
Relieful. Nu marile altitudini dau nota generală în Carpaţii
României ci, mai degrabă, marea diversitate a tipurilor genetice de relief
şi a formelor acestora, puternica fragmentare, frecventele pasuri şi
trecători, numeroasele depresiuni. Aşa se explică varietatea peisajului
bioclimatic, gradul ridicat al umanizării, al vieţii economice.
Unele masive prezintă trăsături şi altitudini alpine, cum este cazul
Făgăraşului, Parângului, Retezatului, Rodnei etc., dar cei mai numeroşi
sunt munţii mijlocii (Carpaţii Orientali) şi joşi (Carpaţii Occidentali), în
care domină culmile alungite, de tip obcină, sau platourile şi culmile larg
ondulate. Energia de relief este de 600-800 m, proprie munţilor mijlocii, şi
doar în Carpaţii Meridionali depăşeşte 1000 m. De reţinut că 90% din
suprafaţa Carpaţilor se află la altitudini mai mici de 1500 m (Geografia
României, 1982, vol. 1).
Privind formarea Carpaţilor prin prisma tectonicii plăcilor terestre,
a mecanismelor de subducţie, obducţie şi coliziune, Gr. Posea (2002)
delimitează patru tipuri morfotectonice, respectiv: – tipul carpato-hercinic,
dominat de masivele cristaline reactivate (preluate) de orogeneza alpină,
acoperite sau nu de sedimentar mezozoic (mai ales calcare), unele foarte
20
înalte (Făgăraşul) şi altele foarte joase (Locva), favorabile formării
platformelor de eroziune, delimitate de linii de falie; – tipul carpato-alpin,
corespunzător munţilor flişului, puternic cutaţi în orogeneza alpină, din
Carpaţii Orientali; – tipul alpino-hercinic (mixt), caracteristic pentru
Munţii Apuseni, cu masive cristaline hercinice, ale flişului şi vulcanite
(banatite şi eruptiv neogen); – tipul munţilor vulcanici (neogeni), cu forme
reziduale subvulcanice, conuri şi cratere, platouri de aglomerate şi lave.
În funcţie de agentul extern de modelare, acelaşi autor distinge:
a) munţi etajaţi prin suprafeţe de nivelare, cel mai bine păstrate în
masivele cristaline înalte din Carpaţii Meridionali, Rodna, Bihor. Este ştiut
că în Carpaţii Meridionali, încă din perioada 1902-1907, Emm. de
Martonne a identificat suprafeţele de peneplenă Borăscu, la 2000 m
(eocenă), Râu Şes, la 1600m (miocenă) şi Gornoviţa, la 800-1000 m
(pliocenă), în Munţii Apuseni suprafeţele Fărcaşa – Cârligata, Mărişel şi
Feneş – Deva, sincrone cu cele din Meridionali dar la altitudini mai joase şi
în Munţii Banatului (flancul estic al Semenicului) suprafeţele Semenic,
Tomnacica şi Teregova. În Carpaţii Orientali au fost identificate
suprafeţele Cerbu (Bătrâna), la 1500-1700 m (miocenă) şi Mestecăniş
(Poiana Mărului), la 1000-1200 m (pliocenă). Gr. Posea (2002) consideră
că în Carpaţi există de fapt patru complexe de nivelare, „fiecare cu două-
trei suprafeţe sau nivele” (p. 106). Referindu-se la culmile carpatice, Gr.
Posea distinge trei aspecte principale: un prim aspect, al „platourilor
mici”, cu aspect de culmi alungite şi netede depăşite de martori de
eroziune pe care le încadrează în aşa-numita „Pediplenă carpatică”, un al
doilea aspect, dat de culmile secundare uşor înclinate, ce se desprind din
culmile principale, pe care le numeşte „Culmi medii carpatice” şi un al
treilea aspect, pe care-l ititulează „complexul suprafeţelor de bordură”,
ce pătrunde în interiorul muntelui sub forma unor umeri largi, mai jos de
culmile medii carpatice. La acestea acelaşi autor adaugă „nivelele
carpatice de vale”;
b) munţi cu relief glaciar şi etaj alpin, cu extindere în Carpaţii
Meridionali şi parţial în Orientali (Rodna, Maramureş). Relieful glaciar,
reprezentat predominant prin văi, circuri glaciare şi morene, a luat
naştere în două perioade, Riss şi Würm, cu intensităţi diferite. După I.
Sîrcu (1971), în Riss au existat gheţari de vale, ce au coborât pe fundul
văilor până la 1300-1400 m, cu limita zăpezilor perpetui la 1500 m, iar în
Würm erau gheţari de tip pirenaic, mici, lentiliformi, uneori de firn sau de
névé, limita inferioară a zăpezilor persistente fiind la 1800-1850 m. Pe
baza cercetărilor din Munţii Rodnei acelaşi autor ajunge la concluzia că au
existat trei perioade glaciare, inclusiv Mindell
c) munţi cu relief carstic pe calcare. În cele mai multe cazuri sunt
calcare mezozoice (triasice şi liasice – recifale), ca de exemplu în Munţii
Apuseni, Şureanu (Sebeş), Aninei, dar şi calcare cristaline (Munţii Rodnei)
şi sedimentare eoeene. Formele de relief sunt deosebit de variate, exo şi
endocarstice;
d) masivele conglomeratice, acolo unde conglomeratele au grosimi
de sute de metri, ca în Ceahlău, Ciucaş, Bucegi. Domină versanţii abrupţi,
până la verticală şi relieful ruiniform, microformele curioase (babe, sfincşi
etc.), la configuraţia cărora a participat şi acţiunea vântului.
21
 Datorită marii răspândiri, cu caracter generalizat, anumite tipuri de
relief nu pot fi grupate pe masive montane. Aşa este cazul reliefului
periglaciar, care în condiţiile climatului actual este răspândit, ca procese
şi forme de relief, în întregul lanţ al Carpaţilor. Unele forme, cum sunt
câmpurile de pietre din zonele alpine, se păstrează şi din timpul
glaciaţiilor; de asemenea, relieful fluvial şi denudaţional, pe care-l
considerăm pliocen superior – cuaternar. Văile carpatice, fără excepţie, şi-
au definitivat traseele şi forma în această perioadă, în condiţiile înălţării,
în ansamblu, dar cu intensităţi diferite de la o subunitate la alta, a
Carpaţilor. La configuraţia lor a contribuit, în unele cazuri hotărâtor,
faciesul petrografic, determinând îngustări (defilee şi chei) şi lărgiri
(bazine depresionare).
Clima. Pe fondul climatic temperat continental caracteristic ţării
noastre, Carpaţii, datorită altitudinilor de peste 2500 m, orientării
culmilor şi expoziţiei versanţilor, înregistrează importante variaţii în
regimul temperaturilor, precipitaţiilor şi vânturilor, cu valori medii şi
absolute diferite. Caracterul montan al climatului este evidenţiat cu
deosebire de valorile termice, determinate de altitudine. Astfel, dacă în
regiunile carpatice joase, de sub 1000 m, temperatura medie anuală are
valori cuprinse între 50 şi 70C, între 1800 m şi 2000 m se apropie de 00C,
iar pe culmile cele mai înalte, din Carpaţii Meridionali, coboară sub –20C.
Aceleaşi importante deosebiri se înregistrează şi în cazul temperaturilor
medii ale lunii august (cea mai caldă), cuprinse între 150C şi 50C, sau ale
lunii ianuarie, cuprinse între –50C şi –110C. Deosebiri termice importante
se înregistrează şi între arealele carpatice din nord şi sud, bineînţeles la
aceeaşi altitudine, cea mai călduroasă subunitate fiind a Munţilor
Banatului, respectiv a Defileului Dunării, unde temperatura medie anuală
are valori de 100 şi 110C. Consecinţă firească, durata sezonului de iarnă,
cu temperaturi medii lunare sub 00C, creşte cu altitudinea, la 4-6 luni
până la 2000 m, şi chiar la 7 luni pe masivele cele mai înalte.
Valorile termice absolute, în schimb, datorită fragmentării
accentuate a reliefului, numeroaselor depresiuni intracarpatice, cunosc
importante abateri de la curba normală, determinate de inversiunile
termice. Astfel, cele mai scăzute temperaturi absolute se înregistrează în
Depresiunea Braşov (-38,50C, în ianuarie 1942, cea mai scăzută
temperatură oficială din ţară) sau Depresiunile Ciucuri şi Gheorghieni,
unde temperaturile absolute de -35–C şi –370C au mare frecvenţă. INMH
a menţionat pentru Joseni (Depresiunea Gheorghieni), la 12 ianuarie 1985,
temperatura de –430C. La Staţia meteo Omu (Bucegi, la 2506 m), minima
absolută înregistrată a fost de –380C la 10 februarie 1929.
Precipitaţiile medii anuale au valori cuprinse între 700 mm în
regiunile montane joase şi peste 1200 mm pe culmile cele mai înalte, dar
variaţia lor depinde în cea mai mare măsură de poziţia geografică şi
orientarea culmilor în raport cu direcţia dominantă a deplasării maselor
de aer, de la W şi NW către E şi SE. Elocvente sunt valorile de 1400 mm şi
chiar peste 1400 mm înregistrate în masivele Retezat, Semenic şi al
Bihariei (Stâna de Vale – 1541 mm) şi de numai 1134 mm pe Omu
(Bucegi). În acelaşi sens pledează şi cantitatea mare de precipitaţii ce se
înregistrează la Poienile de sub Munte (flancul vestic a Munţilor
22
Maramureş), de pe valea Ruscovei, situată la circa 550 m altitudine, unde
se înregistrează o medie multianuală de 1160 mm. De reţinut că atât
regimul temperaturilor cât şi al precipitaţiilor se schimbă spre est,
datorită continentalizării maselor de aer. Amplitudinile termice anuale
medii şi absolute sunt mai mari în Carpaţii Orientali decât în cei
Occidentali, iar precipitaţiile în aversă, cu mari cantităţi de apă în 24 ore,
de asemenea.
În zona montană înaltă, mai bine de 60% din durata unui an
circulaţia aerului, cu tării diferite, se face de la vest şi nord-vest către est
şi sud est, situaţie evidenţiată de habitusul în drapel al arborilor izolaţi
(molid, zâmbru). La nivel inferior, însă, masele de aer se canalizează în
lungul culoarelor de vale, vânturile căpătând direcţia acestora,
diversificându-se. În Carpaţii Orientali, în sezonul rece, frecvenţă mare
are crivăţul, din direcţie nord-estică, iar Carpaţii Meridionali şi Munţii
Banatului sunt vizitaţi destul de frecvent de masele de aer mediteraneene.
Caracteristică pentru anumite sectoare ale Carpaţilor este föhnizarea
maselor de aer, fenomen evident pe flancurile estice ale Munţilor Apuseni
şi cele nordice ale Carpaţilor Meridionali, mai ales ale Făgăraşilor, unde
stările de vreme suferă importante modificări. Cerul se înseninează şi
temperaturile cresc cu câteva grade faţă de regiunile vecine. Caracteristic
este şi faptul că în sezonul de vară, în stările barice de presiuni ridicate
(anticiclonale), circulaţia aerului în lungul văilor este de tipul brizelor, de
munte – vale.
Apele. Atât cele de suprafaţă – râurile şi lacurile – cât şi cele
subterane sunt deosebit de bogate şi variate. Principalele râuri ale ţării,
colectate de Dunăre, îşi au obârşia în Carpaţi. Este şi firesc dacă se au în
vedere marile cantităţi de precipitaţii ce cad în etajul montan înalt, aşa
încât unele masive joacă rol de noduri hidrografice.
Cu excepţia sezonului de iarnă, când debitele sunt foarte reduse,
deoarece mare parte din precipitaţii se află blocată în zăpadă şi gheaţă,
debitele râurilor în sectorul carpatic sunt constant ridicate şi au cele mai
mari valori în perioada mai-iunie deoarece topirea accelerată a zăpezilor
se suprapune ploilor abundente. Acum se realizează până la 70% din
scurgerea anuală. Debitele acestora însumează aproximativ 60% din
totalul volumului de apă scurs pe râurile ţării, conferindu-le un ridicat
potenţial hidroenergetic, estimat la peste 4.400 MW. De menţionat în
acest sens Oltul, Bistriţa, Argeşul, Buzăul, Trotuşul, Moldova, Jiul,
Someşele, Crişurile etc.
Lacurile au cuvete cu origini variate, dimensiuni diferite. Cele mai
numeroase sunt de origine glaciară şi nivală şi cele de baraj antropic, dar
nu lipsesc cele carstice, de baraj natural şi vulcanice (Sfânta Ana, din
Masivul Ciomatul). Cele mai mari volume de apă se înregistrează la
acumulările antropice ca de exemplu Porţile de Fier I, din Defileul Dunării
(500 mil. m3) sau cele de pe Bistriţa (Izvoru Muntelui cu 1.230 mil. m3),
Argeş (Vidraru cu 470 mil. m3), Lotru (Vidra cu 340 mil. m3), Someşul
Cald (Fântânele cu 250 mil. m3), a căror folosinţă principală este cea
hidroelectrică. Sunt, însă, şi acumulări utilizate pentru alimentarea cu apă
a diferitelor industrii sau a populaţiei. Aşa este cel de la Poiana Uzului (pe

23
valea Uzului cu 90 mil. m3), de pe Târlung (Braşov cu 18,3 mil. m3), sau
de pe Firiza (la Strâmtori, cu 16,56 mil. m3).
Apele subterane freatice, acumulate la baza depozitelor fluviale din
lungul albiilor majore ale râurilor, a depozitelor permeabile de pe terasele
fluviale sau a glacisurilor de la baza versanţilor reprezintă, în multe
cazuri, singura sursă de alimentare cu apă a populaţiei, utilizată prin
fântâni sau prin captări (la nivel edilitar).
Apele de adâncime, în bună parte mineralizate, reprezintă o
importantă resursă a ţării noastre, prin marea lor varietate şi rolul
terapeutic recunoscut pe plan european. Aşa sunt apele carbogazoase din
Carpaţii Orientali, mai ales legate de fenomenele postvulcanice datorate
emanaţiilor mofetice (Borsec, Covasna, Tuşnad, Sângiorz Băi), apele
clorosodice (Slănic Moldova), apele sulfuroase şi sulfatate (Căciulata etc.)
şi feruginoase (Vatra Dornei). Foarte importante sunt şi apele termale, în
unele cazuri slab radioactive (Herculane, Geoagiu) şi hipotermale
(Topliţa).
Vegetaţia, animalele şi solurile. Constituie un complex
interdependent, etajat, al pădurii şi al arbuştilor şi stepei alpine, cu
animalele şi solurile corespunzătoare. La poalele Carpaţilor, până la 600
m, cu precădere în Carpaţii Occidentali, se află subetajul cvercineelor,
unde dominant este stejarul propriu-zis (Quercus robur), dar care include,
în amestec, specii termofile (datorită influenţelor premediteraneene) ca
cerul (Q. cerris), gărniţa (Q. frainetto), stejarul pufos (Q. pubescens),
stejarul brumărin (Q. pedunculiflora). La periferia pădurilor de foioase, în
general, sau în poienile acestora apar frecvent arbuşti ca alunul (Corylus
avellana), măceşul (Rosa canina), liliacul sălbatic (Syriuga vulgaris),
scumpia (Cotinus coggyria), păducelul (Crataegus monogyna), călinul
(Viburnum opulus) etc. Aici găsesc condiţii adecvate de dezvoltare
mamifere ca mistreţul (Sus scrofa), căpriorul (Capreolus capreolus), pisica
sălbatică (Felis silvestris), inclusiv ubicviste ca lupul (Canis lupus), vulpea
(Vulpes vulpes) şi iepurele (Lepus europeus), păsări cum sunt mierla
(Turdus merula), diverse specii de piţigoi (genul Parus) şi ciocănitori
(genul Dendrocopos), dumbrăveancă (Coracias garrulus), privighetori
(genul Luscina) etc., precum şi reptile (genul Lacerta) sau amfibieni
(genul Rana) şi broaşte ţestoase (genul Testudo). Solurile caracteristice
sunt de tipul cambisolurilor (brun roşcat de pădure) şi argiluvisolurilor
(brune eumezobazice).
Subetajul imediat superior este cel al gorunetelor (Q. petraea) şi
amestec cu alte cvercinee sau cu specii ale genurilor Acer, Ulmus,
Fraxinus, Tilia, iar la partea superioară cu carpinete (genul Carpinus) şi
făgete (genul Fagus), încheindu-se cu făgete curate (Fagus silvatica) până
la 800-900 m. Poienile pădurilor de foioase (pajiştile secundare) au o
vegetaţie ierboasă alcătuită predilect din graminee şi dicotilee (cu flori), în
care se remarcă, prin frecvenţă, păiuşul (Festuca rubra), obsiga (Bromus
inermis), iarba câmpului (Agrostis tenuis), floarea paştelui (Anemone
nemorosa). Aceste păduri sunt relativ bogate în liane, ca iedera (Hedera
helix) şi curpenul de pădure (Clematis vitalba). Primăvara, când frunzişul
pădurii nu este încheiat, înfloresc şi fructifică ghioceii (Galanthus nivalis),
viorelele (Scila bifolia), brebeneii (Carydalis cava) etc. Mamiferele
24
caracteristice acestui subetaj sunt cerbul (Cervus elaphus), viezurele
(Meles meles), jderul (Martes martes), pârşul (Driomis), iar dintre păsări,
porumbelul popesc (Columba palumbus), al cărui guruit poate fi auzit în
lunile mai-iunie, precum şi, bineînţeles, celelalte păsări ale pădurilor de
foioase, din care nu lipsesc gaiţa (Garulus glandaris), iernuca (Tetrastes
bonasia) şi răpitoarele, cum este eretele (Faleo espertinus). Solurile sunt
mai evoluate, slab acide, de tipul celor mezobazice, brune luvice şi luvice.
Până la 1200 m urmează subetajul de amestec făgete-răşinoase şi
apoi, până la 1700-1800 m, cel al răşinoaselor, cu molid (Picea abies), brad
(Abies alba), pin (Pinus silvestris) şi zadă (Larix decidua). Sunt păduri
întunecate, mai ales cele de brad, fără vegetaţie ierboasă. Notă aparte
face mesteacănul (Betula verrucosa), care, în contrast cu strania lui
frumuseţe, poate tocmai de aceea apare în condiţii vitrege, improprii altor
arbori. Răşinoasele sunt arealul predilect al ursului (Ursus arctos), care
vara urcă, după afine sau diferite animale, până în subetajul
jnepenişurilor. De asemenea, al râsului (Lynx martes) şi al păsărilor ca
forfecuţa (Loxia curvirostra), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), buha
(Bubo bubo), huhurezul (Strix aluco) şi corbul (Corvus corax). Nu lipsesc
reptilele (genurile Lacerta) şi Vipera amodites, tritonii şi salamandrele, tot
felul de insecte. Solurile, de tipul spodosolurilor, sunt acide, fertile doar
pentru specii de răşinoase.
Mai sus, dincolo de limita superioară a pădurilor de răşinoase, este
domeniul jnepenişurilor (Pinus montana) şi al ierburilor alpine. Tranziţia
la jnepenişuri se face prin intermediul zâmbrului (Pinus cembra), subetaj
care include tufişuri de ericacee, respectiv Vaccinium myrtillus (afin) şi V.
vitis idaea (merişor), de smirdar (Rhododendron Kotschyi), ienupăr
(Juniperus communis), salcie pitică (Salix herbacea). Pe întinse suprafeţe
zâmbrul a dispărut, iar jnepenişurile cuprind areale tot mai restrânse,
datorită „focului nestins al ciobanilor” (cum se exprima profesorul I.
Sîrcu). Arealul ierbos propriu-zis este dominat de graminee, ca ţepoşica
(Nardus stricta), iarba câmpului (Agrostis tennuis), păruşca (Festuca
supina), firuţa alpină (Poa alpina), şi dicotilee, cu flori divers colorate,
vizibile de insecte de la distanţă, ca ghinţura (Gentiana kochiana),
genţiana galbenă (G. lutea), campanule (Campanula carpatica); anemone
(Anemona narcissiflora).
Pe stâncile golaşe sau acoperite cu sol subţire, ce umple micile
crăpături, poate fi înlânită floarea de colţ (Leontopodium alpinum),
garofiţa (genul Dyantus), iar în locurile mai umede argenţica (Dryas
octopetala), lichenii (Cetraria islandica, C. nivalis) şi muşchii (Politrichum
şi Sphagnum).Pe stâncile vârfurilor izolate sau din circurile glaciare ale
Carpaţilor Meridionali este la ea acasă capra neagră (Rupicapra
rupicapra), populată de om şi în Carpaţii Orientali (Rodna, Ceahlău), iar
dintre păsări frecvente sunt brumăriţa (Prunella alpina) şi fluturaşul de
stâncă (Tichodroma muraria). Tot acestui etaj bioclimatic, cel mai înalt al
ţării noastre, îi este specifică acvila de munte (Aquila chrysaëtos) şi din
când în când, venind din Balcani, este menţionat zăganul (Gypaëtus
barbatus). Învelişul de sol aparţine umbrisolurilor (humico-silicatice) şi
litosolurilor.

25
 Evidentă este şi „etajarea” ihtiofaunei. Începând din zonele
montane joase, unde apele relativ domoale ale râurilor, cu debite mai
mari, sunt favorabile, mrenei (Barbus barbus), se trece la scobar
(Chondrostoma nasus), pănă la 1000 m, apoi la lipan (Thymallus thymalus)
şi clean (Leuciseus cephalus) şi în zonele cele mai înalte, cu ape repezi şi
curate, bine oxigenate, la păstrăv indigen (Salmo trutta fario) şi păstrăv
curcubeu (S. irideus), introdus din America. Un salmonid deosebit de
valoros şi, în aceeaşi măsură rar, endemic pentru bazinul Bistriţei
moldoveneşti şi al Tisei superioare, este lostriţa (Hucho hucho).
Omul şi economia în Carpaţi. În Carpaţii româneşti au existat
condiţii optime de viaţă încă din Pleistocen. Stau mărturie urmele de
locuire din peşteri sau de la suprafaţă. În peşterile Cioclovina, Ohaba
Ponor, Nandru, Baia de Fier s-au descoperit resturi fosile (falange, cranii,
fragmente de mandibulă) de Homo sapiens fosilis şi de neanderthalian (?)
şi urme ale culturii musteriene (Paleoliticul mijlociu). În aşezarea „de
terasă” Ceahlău (vezi M. Petrescu – Dîmboviţa şi colab., 1995) sunt
menţionate urme ale culturii Aurignacianului inferior (Paleoliticul
superior), reprezentate prin unelte şi arme, iar la Boineşti (Ţara Oaşului)
şi Bistricioara ale Aurignacianului mijlociu şi târziu.
Mult mai numeroase şi mai variate sunt urmele materiale din
Neolitic, încă din Neoliticul timpuriu (7000-5000 î.Cr.), dar mai cu seamă
ale perioadelor bronzului şi fierului, care atestă continuitatea vieţii umane
în Carpaţi şi trecerea de la viaţa nomadă la cea pastorală, la cea stabilă,
caracterizată prin cultivarea plantelor (în unităţile montane joase şi
depresiuni), creşterea animalelor, prelucrarea metalelor şi a altor materii
prime.
Conform vechilor izvoare scrise şi descoperirilor arheologice, geto-
dacii s-au constituit ca entitate etno-culturală în spaţiul carpato-
danubiano-pontic încă din sec. 6 î. Cr., din grupul nord-tracic. Existenţa în
Carpaţi a centrului politic al statului dacilor, Sarmizecetusa Regia, în
Munţii Sebeşului (v. Grădiştei), subliniază rolul jucat de aceştia în evoluţia
dacilor şi mai apoi la formarea poporului român. La fel a altor aşezări, ca
Porolisum (Moigrad) şi Germisara (Geoagiu) din Munţii Apuseni, Dierna
(Orşova) din Munţii Banatului, Cumidava (Râşnov) din Ţara Bârsei etc.
În Dacia secolelor 3-1 î. Cr. şi mai târziu, a lui Burebista şi a lui
Decebal, prelucrarea fierului şi argintului este ilustrată de marile cantităţi
de material fieros pentru construcţie (cuie, piroane, scoabe), unelte
agricole (cuţite de plug, coase, seceri, sape, greble, lopeţi) sau pentru
dulgheri (topoare, fierestraie, tesle etc.), bijuterii (fibule, coliere, brăţări,
inele). Aceeaşi mare dezvoltare a cunoscut producţia ceramică, lucrată cu
mâna sau la roata olarului. Anumite cuvinte din limba traco-dacică se
regăsesc şi astăzi în limba română, cum sunt cele care se referă la corpul
omenesc şi firea acestuia, la spaţiul de locuit, sau la animale, ca de
exemplu: grumaz, a răbda, gard, mistreţ, mânz (M. Petrescu – Dîmboviţa
şi colab., 1995). De asemenea, numele unor râuri ca Alutus (Olt), Samus
(Someş), Marisia (Mureş), Crisius (Criş) etc. Pătrunderea romanilor şi
romanizarea au determinat avântul economic şi cultural al arealului
Carpaţilor. În Dacia romană s-au multiplicat şi intensificat meseriile,
schimburile comerciale şi circulaţia dintr-o parte în alta a Carpaţilor. Se
26
remarcă exploatarea pădurilor, creşterea vitelor şi mineritul, între care
exploatarea sării (în ocne) şi, mai ales, a aurului. Dovadă stau urmele
miniere din Munţii Apuseni, exploatarea efectuându-se prin spălare din
aluviuni, prin galerii şi puţuri, cum sunt cele de la Roşia Montană
(Alburnus Maior), Baia de Criş, Baia de Arieş, Brad şi Săcărâmb. S-au
dezvoltat vechile aşezări şi au apărut altele, ca Ulpia Traiana
(Sarmizecetusa Romană) de pe vale Bistrei, care a jucat un mare rol
politic – administrativ şi economic începând cu anii 107-110 (d.Cr.),
Napoca (Cluj-Napoca), Drobeta (Drobeta – Turnu Severin), Apulum (Alba
Iulia), Ampelum (Zlatna), Troemisa (Topliţa) etc. Căile de comunicaţie
urmăreau văile Oltului, Mureşului, Cernei, Jiului, asigurând schimburile
comerciale cu Italia, Germania, Panonia, Asia Mică.
În perioada de constituire a poporului român s-au format şi
consolidat în Carpaţi aşa-numitele „ţări”, vechi arii de concentrare a
populaţiei româneşti, unităţi politico-administrative, cum sunt a Oaşului,
Maramureşului, Lăpuşului, Haţegului, Giurgeului şi Ciucului, Bârsei,
Vrancei, Dornelor şi Câmpulungului.
În primul mileniu (d.Cr.), Carpaţii au reprezentat în depresiuni şi în
lungul văilor, areale de adăpost în faţa migratorilor – vandali şi goţi,
pecenegi şi cumani, huni, slavi etc. – care în cele mai multe cazuri au jucat
un rol nefast în viaţa economică, în evoluţia firească a populaţiei
autohtone, situaţie care s-a perpetuat şi după formarea statelor româneşti
feudale. Totodată, prin intermediul Carpaţilor s-a asigurat o circulaţie
activă a populaţiei, cu precădere în scop negustoresc, dar şi politic (din
Transilvania spre celelalte principate române), sau păstorit transhumant.
Întregul complex al vieţii economice (agricole, exploatare şi prelucrare a
materiilor prime, schimburile comerciale, transhumanţa) este răspunzător
de apariţia şi consolidarea aşezărilor umane, structura edilitară şi
mărimea acestora. În perioadele modernă şi contemporană, noile
caracteristici ale vieţii economice, respectiv, intensificarea exploatării
materiilor prime (a minereurilor metalifere şi nemetalifere, a
combustibililor), exploatarea şi prelucrarea superioară a lemnului,
utilizarea potenţialului hidroenergetic al râurilor, dezvoltarea industriei de
prelucrare, construirea de căi de comunicaţie moderne, utilizarea apelor
minerale şi termale, multiplicarea formelor de turism au determinat
creşterea numărului locuitorilor, apariţia de noi aşezări rurale şi urbane,
dezvoltarea celor preexistente.
S-a ajuns astfel ca în prezent să trăiască în arealul carpatic peste 3
mil. locuitori, cu o densitate medie de circa 45 loc/km2. Condiţiile foarte
diferite de viaţă au determinat o mare varietate a densităţii de locuire, de
la mai puţin de 10 loc/km2, în unele masive montane din Carpaţii Orientali
şi Meridionali, la peste 150 loc/km2 în anumite arii depresionare sau de-a
lungul principalelor văi şi chiar peste 300 loc/km2, cum este cazul
Depresiunii Petroşani.
Aşezările, urbane şi rurale, sunt numeroase pentru o unitate
montană înaltă şi mijlocie, cum sunt Carpaţii. Se estimează că în Carpaţi
există 57 oraşe, unele mari, cum este Braşovul (peste 300.000 loc.), altele
mijlocii, cu 50.000 – 100.000 locuitori, cum sunt Reşiţa şi Petroşani, dar
cele mai multe mici, cu până la 30-40.000 locuitori, cu grade foarte
27
diferite ale dotărilor edilitare. Satele, mult mai numeroase, estimate la
2500, sunt şi foarte diferite ca mărime, structură (risipite, disociate,
adunate) şi ca altitudine. Se pare că cele mai înalte aşezări permanente se
află în Munţii Apuseni, vezi Pietroasa, din bazinul Arieşului, la 1400 m,
respectiv Rogojel, pe flancul estic al Masivului Vlădeasa, la circa 1500 m.
De altfel, în bazinul Arieşului se înregistrează cea mai mare densitate de
sate din România, de 29 sate/100 km2 (Gr. Pop, 2000). Se adaugă
aşezările nepermanente, cum sunt: odăile (sălaşele), stânile, cabanele.
Stadiul economic şi de umanizare apreciabil la care s-a ajuns în
Carpaţi este evidenţiat de prezenţa în depresiunile acestora, sau în lungul
văilor, a unui oraş ca Braşovul, care este al doilea centru industrial al ţării,
a unor oraşe ca Sinaia, Predeal etc., pe valea Prahovei, sau a multor altora
din Munţii Banatului şi Carpaţii Orientali, precum şi a numeroaselor
centre industriale mici şi mijlocii în aproape toate unităţile montane.
Regionarea Carpaţilor. Ce element/elemente ale peisajului trebuiesc
luate în considerare la separarea marilor diviziuni (unităţi) şi subdiviziuni
(subunităţi) ale Carpaţilor? Structura geologică şi alcătuirea petrografică?
Caracteristicile morfografice şi morfogenetice? Peisajul geografic în
ansamblu? În general, luarea în considerare a unuia sau altuia din criterii
diferă de la un autor la altul şi chiar de la o subunitate carpatică la alta.
Iată câteva exemple: – P. Coteţ, C. Martiniuc (1960), absolutizând criteriul
geomorfologic, separă în cadrul provinciei geosinclinale muntoase a
Carpaţilor, ţinutul Carpaţilor Orientali, cu subţinutul munţilor cu înălţimi
mari şi mijlocii ai zonei cristalino-mezozoice, subţinutul munţilor flişului şi
subţinutul munţilor vulcanici; ţinutul Carpaţilor Meridionali, cu patru
districte deosebite, morfogenetic; ţinutul Carpaţilor Occidentali, cu
subţinutul Munţilor Banatului, subţinutul Munţilor Apuseni şi subţinutul
munţilor insulari ai Someşului; – V. Mihăilescu (1969), luând în
consideraţie atât alcătuirea geologică cât şi peisajul geografic în
ansamblu, deosebeşte Carpaţii Orientali, cu subunităţile Carpaţii vechi
(cristalini), Carpaţii Orientali propriu-zişi (de încreţire), Munţii vulcanici
din estul Transilvaniei, Carpaţii Moldoveneşti şi Carpaţii Curburii; Carpaţii
Meridionali, cu două mari grupe montane, respectiv, dintre Prahova şi Olt
(în care include Bucegii şi Făgăraşul) şi dintre Olt şi Motru-Cerna (în care
se cuprind Parângul şi Godeanu); – Carpaţii Ocidentali, cu Munceii
Banatului şi Grupa Bihariei sau a Munţilor Apuseni; – I. Sîrcu (1971),
având în vedere peisajul geografic dar şi geneza (alcătuirea geologică),
separă Carpaţii Orientali, cu Munţii cristalino-mezozoici şi de fliş, Munţii
vulcanici şi de încreţire de pe latura de vest a Carpaţilor Orientali, Marele
Uluc Depresionar Longitudinal; Carpaţii Meridionali, cu Munţii Bucegi –
Piatra Craiului – Platoul Bran, Munţii Făgăraş, Munţii Parâng, Munţii
Retezat – Godeanu – Vâlcan şi Depresiunile din Carpaţii Meridionali;
Munţii Banato-Olteni; Munţii Apuseni; – Valeria Velcea şi Al. Savu (1982),
care pe baza analizei complexe a peisajului, inclusiv a potenţialului uman
şi economic îi divizează în Carpaţii Orientali, cu Carpaţii Maramureşului şi
Bucovinei, Carpaţii Moldoveneşti-Transilvani şi Carpaţii Curburii; Carpaţii
Meridionali, cu complexul montan Bucegi, masivele centrale înalte
(Făgăraş, Parâng, Retezat) şi Complexul montan Vîlcan – Cerna; Carpaţii
Occidentali, cu Munţii Banatului şi Munţii Apuseni; – Gr. Posea (2002),
28
plecând de la criteriul poziţiei spaţiale, al deosebirilor genetice, al
discontinuităţii şi al funcţionalităţii, distinge Carpaţii Orientali (Carpaţii de
Răsărit), cu Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei şi Carpaţii Moldoveni-
Transilvani, incluzând aici masive montane variate ca alcătuire
petrografică şi morfogeneză, inclusiv depresiunile de baraj vulcanic;
Carpaţii de Curbură, cu Obcinele Braşovului şi Depresiunea Braşov,
Munţii Vrancei, Munţii Buzăului şi Teleajenului, Munţii Bucegi şi Piatra
Craiului; Carpaţii Meridionali, cu Masivul Făgăraş – Iezer, Munţii Parâng –
Cindrel, Munţii Retezat – Godeanu, Depresiunea Haţeg – Orăştie; Carpaţii
Banatului, cu Munţii Semenic – Almaj, Munţii Caraşului, Depresiunea
Bistra – Timiş – Cerna, Defileul Dunării şi Munţii Poiana Ruscă; Carpaţii
Apuseni, cu Munţii Arieşului (Masivul Central Apusean), Munţii Mureşului,
Munţii Osteanei, Munţii Pădurea Craiului şi Munţii Codru – Moma.
Regionările menţionate, ca şi altele, care nu au fost amintite, mai
mult sau mai puţin personale, nu sunt, în esenţă, formale. Ele se justifică,
în primul rând, prin însăşi concepţia autorului (autorilor) asupra genezei
şi caracteristicilor reliefului. Secundar, datorită poziţiei geografice asupra
peisajului geografic, importanţei elementului uman şi resurselor naturale
asupra vieţii economice.
În ce ne priveşte, luăm în consideraţie ca hotărâtor peisajul
geografic de ansamblu, astfel că în arcul Carpaţilor Româneşti se
detaşează trei mari unităţi: a Carpaţilor Orientali, a Carpaţilor Meridionali
şi a Carpaţilor Occidentali, cu mare diversitate de subunităţi masive
montane şi areale depresionare, ce au geneze, caracteristici
geomorfologice, bio-climatice şi umane mai mult sau mai puţin diferite, cu
personalitate mai mult sau mai puţin evidentă.
În opinia noastră nu se justifică separarea Carpaţilor Curburii ca
unitate de acelaşi rang taxonomic cu aceea a Carpaţilor Orientali de la
nord de culoarul Oituzului. Aşa numita falie Rucăr-Bran – Depresiunea
Braşov – Oituz nu are şi calităţile unei limite geografice. De asemenea, nu
considerăm potrivită acordarea aceluiaş rang taxonomic Carpaţilor
Meridionali şi „Carpaţilor Banatului”. Aceştia din urmă, împreună cu
„Carpaţii Apuseni”, alcătuiesc de drept marea unitate a Carpaţilor
Occidentali.

II.A. CARPAŢII ORIENTALI (MUNŢII MOLDOVEI)

Au mai fost numiţi Munţii Moldovei, de Simion Mehedinţi, şi pe
bună dreptate, deoarece în cea mai mare parte au aparţinut Principatului
Moldova, au fost locuiţi de moldoveni, care şi-au întipărit pe văile şi
culmile acestora un anumit specific al aşezărilor, modul de folosinţă al
terenurilor, obiceiurile.
De la graniţa cu Ucraina şi până la valea Prahovei ocupă o
suprafaţă de aproximativ 35.000 km2, adică aproape jumătate din Carpaţii
Româneşti. Deşi tectono-structural se întind până la valea Dâmboviţei,
limită luată ca atare de geologi şi de unii geografi, considerăm că peisajul
geografic specific Carpaţilor Orientali se termină la valea Prahovei,
prelungindu-se mai departe, spre nord-vest, în Munţii Codlei şi ai
Perşanilor, până la valea Şincăi (Şercaiei). Un amplu comentariu asupra

29
acestei limite (valea Prahovei sau a Dâmboviţei) este făcut de Valeria
Velcea şi Al. Savu (1982).
Peisajul geografic general al Carpaţilor Orientali este acela de
munţi mijlocii, altitudinea medie matematică fiind de 1025 m. Cele câteva
masive cum sunt Rodna, Ţibleşul, Maramureşul, Suhardul Bucovinean,
Călimanii, Giumalăul, Budacul, Ceahlăul, Ciucaşul, Baiului, care depăşesc
pe mici areale etajul superior al pădurii, unde apar forme de relief şi
elemente bioclimatice şi economice specifice subetajelor subalpin şi alpin,
sunt cuvintele excepţii. Ne referim la nivelul superior, spontan al pădurii,
nu la cel la care s-a ajuns prin intervenţia de secole a omului, care a
urmărit extinderea păşunilor.
Alcătuirea geologică a Carpaţilor Orientali este una din cele mai
complexe. Astăzi este ştiut că începând de la sfârşitul Cretacicului,
evoluţia Carpaţilor Orientali a fost diferită de aceea a Meridionalilor sau a
Occidentalilor. În Carpaţii Orientali, fazele de cutare ulterioare celor
austrice şi laramice, respectiv fazele savice, stirice şi moldavice au
adăugat zonei centrale cristalino-mezozoice şi flişului intern (cretacic) noi
unităţi carpatice, ale flişului median şi extern, inclusiv unitatea
subcarpatică. În aceste ultime faze Carpaţii Meridionali erau deja
definitivaţi structural, nu au mai suferit decât mişcări pe verticală. În
Neogen, Carpaţii Orientali s-au întregit şi pe latura vestică, prin apariţia şi
extinderea de la nord la sud, începând din Badenian şi până în
Pleistocenul mediu, a lanţului vulcanic Oaş-Hărghita. S-au conturat astfel
trei unităţi tectono structurale, ce se succed pe direcţia vest-est, diferite
ca vârstă şi alcătuire petrografică şi anume: – unitatea cristalino-
mezozoică în zona centrală, cea mai veche, cu apariţii insulare (în
compartimente); – unitatea flişului la est, cea mai extinsă, cu vârste
variate, de la Cretacic inferior la Paleogen superior; – unitatea vulcanică,
la vest, cea mai tânără. O a patra unitate, neogenă cutată, la est de
unitatea flişului, se suprapune geografic cu Subcarpaţii.
Unitatea cristalino-mezozoică este dată de apariţia la zi a şisturilor
cristaline din fundamentul Carpaţilor Orientali, împreună cu sedimentarul
mezozoic ce s-a mai păstrat (n-a fost erodat) pe ele. Aceste apariţii se fac
în două compartimente – moldav şi al Perşanilor. Un al treilea
compartiment, Leaota-Bucegi-Piatra Mare, se înscrie aproape în întregime
grupei geografice a Munţilor Bucegi, deci Carpaţilor Meridionali. După
unii geologi aceasta are similitudini cu cristalinul Pânzei Getice.
Compartimentul moldav este cel mai extins, de la graniţa de nord
până în zona de obârşie a Trotuşului (Munţii Hăghimaş-Ciuc) şi este
reprezentat prin: – grupul Hăghimaş – Rarău – Bretila, cu
mezometamorfite precambriene (prebaikaliene), adică micaşisturi şi
gnaise oculare, în care se cuprind şi granitoide (de Hăghimaş), răspândite
în Hăghimaş, Rarău şi parţial în Rodna şi Maramureş; – grupul Rebra-
Barnar, tot cu mezometamorfite precambriene, în care frecvent apar
calcare şi dolomite cristaline, răspândite mai ales în Munţii Bistriţei, dar şi
ai Maramureşului şi Rodnei; – grupul de Tulgheş, cu epimetamorfite,
considerate de vârstă baikaliană (cambriană), alcătuite din şisturi
sericitoase, cloritoase şi grafitoase, cu cea mai largă răspândire în
compartimentul moldav. De acest cristalin sunt legate zăcămintele de
30
mangan şi sulfuri complexe şi tot aici este cantonat daicul (dyck-ul)
porfiroid, care se impune morfologic în Pietrosul Bistriţei şi, probabil, în
Giumalău; – grupul de Repedea, cu cel mai tânăr cristalin, hercinic, şi cel
mai slab metamorfozat (şisturi grafitoase, calcare cristaline), bine
răspândite în Munţii Rodnei şi pe mici suprafeţe în cei ai Maramureşului,
Bistriţei şi Ciucului. Soclul cristalin al compartimentului moldav este
străbătut de masive intrusive, cel mai important fiind cel sienitic de la
Ditrău, în Munţii Giurgeului, de formă circulară, cu diametrul de circa 12
km, care s-a intrus (a străpuns) în Jurasicul superior în epimetamorfitele
grupului de Tulgheş.
Compartimentul Perşani, continuare a celui moldav, cu care are
similitudini, este reprezentat prin epimetamorfite prehercinice
(baikaliene), de tipul şisturilor sericito-cloritoase şi filitelor – respectiv
grupul de Gârbova – acoperite de roci sedimentare preaustrice, ca şi în
compartimentul moldav. Se regăseşte în Munţii Perşani, în sectorul
Vârghiş, defileul Oltului de la Augustin-Rocoş şi Gârbova-Cuciulata. În
compartimentul Perşani sunt frecvente magmatitele bazice şi ultrabazice,
de tipul bazaltelor şi gabrourilor. Mai cunoscute sunt bazaltele de la
Rocoş.
Sedimentul mezozoic (preaustric) de pe cristalin a fost puternic
erodat, păstrându-se insular în aşa-numitele sinclinale marginale ale
Rarăului şi Hăghimaşului. Este un sedimentar de tip bucovinic,
caracterizat printr-o alternanţă de conglomerate, gresii, dolomite şi
calcare recifale şi un sedimentar aşa-zis transilvan, format în două cicluri
separate de sedimentare: – un prim ciclu, triasic – jurasic mediu, când au
luat naştere depozitele exclusiv calcaroase, de mare adâncă, cum sunt
cele din sinclinalul Rarău şi – un al doilea ciclu, jurasic superior – cretacic
inferior, cu regim de mare puţin adâncă, când s-au format mai ales
depozite calcaroase recifale.
Unitatea flişului. Formaţiunile sale, sinorogene, se caracterizează
printr-un complex sedimentar detritic turbiditic, respectiv prin depuneri
ritmice centimetrice sau decimetrice în care se succed, cu mare frecvenţă,
microconglomeratele, gresiile, argilele şi marnele sau varietăţi ale
acestora. În ansamblu însumează sute şi chiar mii de metri grosime şi au
vârste mereu mai tinere spre est, de la Jurasicul superior la Oligocen. Au
mare extindere la est şi sud-est de unitatea cristalină, dar apar şi la vest
de aceasta, cu mică răspândire, cunoscută ca fliş transcarpatic.
Complexitatea alcătuirii geologice este exprimată de marea
varietate a resurselor subsolice, de la cele energetice la materiale de
construcţie. Un neajuns ar fi acela că nici una din resurse nu excelează
cantitativ, în mari rezerve. În ordinea importanţei amintim: hidrocarburile
(petrol şi gaze), din formaţiunile flişului paleogen, exploatate la Gura
Humorului, Frasin, Pipirig, Săcel-Maramureş etc.; cărbunii (superiori,
bruni şi lignit), din depresiunile Braşov şi Dărmăneşti – Comăneşti; metale
neferoase (cupru, zinc, plumb, aur şi argint, uraniu, baritină etc.)
exploatate în arealele Oaş – Gutâi, Toroiaga (Munţii Maramureş), Rodna
Veche, Ostra – Leşul Ursului – Crucea, Fundul Moldovei, Bălan; minereuri
de fier şi mangan, la Lueta, Delniţa, Iacobeni; sare gemă şi săruri de
potasiu, la Tg. Ocna, dar care se află de fapt în depozitele miocene prinse
31
sub formaţiunile flişului; materiale de construcţie (calcare, gresii, bazalte,
andezite, caolin etc.), în areale foarte diferite.
Fazele orogenezei alpine, începând cu cea austrică, din
mezocretacic, au determinat succesiv tectonica complicată, în pânze de
şariaj, ce caracterizează formaţiunile cristaline şi cele ale flişului.
Remarcăm, totuşi, că această tectonică nu se regăseşte decât indirect în
morfologice, prin faciesul petrografic pe care-l etalează şi direcţia liniilor
de cutare. În detaliu, pot apărea unele tipuri structurale de relief, cum
sunt sinclinoriile suspendate, abrupturile morfotectonice, hogback-urile
etc., atunci când sunt favorizate şi de facies, fără a da nota dominantă.
Este cert că individualizarea în unitatea cristalină a pânzei transilvane şi a
celor infrabucovinice, subbucovinică şi bucovinică nu are răsunet în
relieful de ansamblu şi de amănunt al munţilor Rodnei, Maramureşului,
Bistriţei, Giurgeului, Hăghimaş-Ciuc etc., aşa cum pânzele de şariaj ale
flişului intern (dacidele externe) sau ale flişului extern (moldavidele) nu
determină prin tectonica lor ci prin faciesul petrografic caracteristicile
geomorfologice ale Obcinelor Bucovinei, Munţilor Stânişoarei, Ceahlăului,
Tarcăului, Oituzului şi Nemirei sau complexului montan al Carpaţilor
Curburii. Principalele linii tectonice, orientarea generală a cutelor nu
coincid, decât aparent, cu direcţia principalelor culmi (nu în toate
cazurile). Această orientare (a culmilor) este determinată în cele mai
multe cazuri de direcţia principalelor văi şi afluenţii acestora, care
fragmentează Carpaţii Orientali, reţea care este orientată mai ales în
funcţie de nivelurile de bază ale fiecăreia în parte. Indiferenţa orientării
culmilor principale faţă de direcţia principalelor linii tectonice, faţă de
direcţia de desfăşurare a pânzelor de şariaj este firească în condiţiile
nivelării repetate, în cel puţin două mari cicluri, a reliefului Carpaţilor
Orientali.
Relieful. Este necesar de subliniat că diversele faze ale orogenezei
alpine, mai vechi sau mai noi, s-au manifestat şi prin înălţări cu intensităţi
diferite ale compartimentelor tectonice, cu urmări asupra configuraţiei de
detaliu a reliefului. În primul rând au înălţat şi fragmentat suprafeţele de
nivelare existente, au schimbat aspectele şi vechile trasee ale reţelei
hidrografice. Foarte importante din acest punct de vedere au fost
înălţările din Villafranchian şi Postvillafranchian, care în Carpaţii Orientali
au avut intensităţi apreciabile, de mai bine de 1000 m în nordul
Orientalilor (Rodna, Maramureş) şi câteva sute de metri în sectorul
central şi cel de la curbură. Datorită acestora suprafeţele de nivelare
miocenă şi pliocenă au altitudinile de astăzi, unele masive montane au
ajuns în etajul bioclimatic alpin şi câteva din acestea – al Rodnei şi,
probabil, Maramureş, Călimani – în cel al zăpezilor permanente şi al
gheţarilor, dând forme specifice de relief. Aceste înălţări sunt
răspunzătoare şi de actuala configuraţie a văilor, de configuraţia şi
orientarea culmilor secundare (mai ales), de individualizarea reliefului
petrografic, energia reliefului, densitatea fragmentării şi valoarea
pantelor, de intensitatea proceselor geomorfologice actuale.
Cu câteva excepţii (obişnuitele excepţii), caracteristicile
geomorfologice (morfografice, morfometrice şi morfogenetice) ale
Carpaţilor Orientali sunt cele proprii munţilor mijlocii. Dominante sunt
32
culmile interfluviale prelungi, de tip obcină, relativ largi la partea
superioară, ce alternează cu interfluviile înguste şi crestele de intersecţie
a versanţilor sau cu masive mai mult sau mai puţin izolate. Altitudinile lor
sunt cuprinse între 1000 – 1500 m şi au o energie medie a fragmentării de
500 – 650 m. Excepţiile menţionate sunt Munţii Rodnei, care au cea mai
mare altitudine din Carpaţii Orientali – 2305 m, în vârful Pietrosul şi
depăşesc cu aproximativ 1000 m masa muntoasă din jur, precum şi Munţii
Maramureş, ce depăşesc în trei masive 1900 m, Masivul Călimani, cu
peste 2000 m şi Masivele Ciucaş şi Baiu, care prin altitudine (peste 1900
m) şi extinderea peisajului alpin fac tranziţia către Carpaţii Meridionali.
Fragmentarea accentuată a Carpaţilor Orientali se datorează
multitudinii depresiunilor, cu origini variate – tectonice, de baraj vulcanic
şi de eroziune – ca şi numeroaselor văi principale (Suceava, Moldova,
Bistriţa, Trotuş, Putna, Buzău, Olt, Mureş) şi afluenţilor acestora.
O problemă importantă, mai ales de ordin teoretic, este aceea a
suprafeţelor de nivelare (peneplenă?). I. Sîrcu (1971) consideră că în
Carpaţii Orientali suprafeţele de peneplenă nu pot fi mai vechi decât
mişcările stirice (Helveţian) şi moldavice (Volhinian). Apreciază că se
poate vorbi „în mod sigur de două suprafeţe: Cerbul, de vârstă miocen
superioară, la altitudine de 1500 – 1700 m şi Mestecăniş, pliocenă, la
altitudine de 1000 – 1200 m”. Referindu-se la culmile din Rodna mai înalte
cu 200 – 400 m decât suprafaţa Cerbu, nu crede că acestea ar putea fi
echivalente cu suprafaţa Borăscu din Carpaţii Meridionali. Puncte de
vedere asemănătoare asupra suprafeţelor de nivelare din diferite masive
ale Carpaţilor Orientali au şi alţi geografi (N. Barbu, 1976; I. Ichim, 1980;
M. Ielenicz, 1984 etc.), însă un mod diferit de abordare are Gr. Posea
(2002). Plecând de la cele patru complexe de nivelare din Carpaţi, pe care
le prescurtează prin simboluri, respectiv cu S I „Pediplena Carpatică”, cu
S II „Suprafeţele medii carpatice”, cu S III „Suprafeţele de bordură” şi cu
S IV „Nivelele carpatice de vale”, Gr. Posea consideră că în Carpaţii
Orientali „S I1 se găseşte numai pe masivele cristaline (1800 – 2000 m în
Rodna şi 1600 – 1800 m în restul masivelor), S II1 ocupă îndeosebi flişul
cretacic, la 1500-1700 m, iar S II2 este la 1400-1600 m, dar trece şi în
Munţii Vulcanici Nordici (inclusiv în Bârgău) la 1000 – 1200 m (cu trepte
locale în Tibleş până la 1800 m). S III domină flişul paleogen din est la 800
– 900 m, dar pe valea Trotuşului urcă şi la 1400 m şi trece pe marginile
Depresiunii Braşov, înconjurând-o pe la 800 – 1100 m. S IV are două trepte
de umeri: 700 – 950 m şi 550 – 600 m” (p. 109). Greu de apreciat măsura
în care aceste niveluri morfologice pot fi paralelizate ca altitudini şi vârstă
de la un bazin hidrografic la altul, ştiut fiind că principalele bazine şi
subbazine hidrografice din Carpaţii Orientali au niveluri de bază foarte
diferite.
Altă problemă asupra căreia se impune să ne oprim este aceea a
reliefului glaciar. Se ştie că în Carpaţii Orientali au fost identificate forme
certe de relief glaciar, dar răspândirea acestora este incomparabil mai
redusă decât în Carpaţii Meridionali. Reprezentativi din acest punct de
vedere sunt Munţii Rodnei. I. Sîrcu (1978), care i-a studiat ca teză de
doctorat, menţionează: „Printre cele mai evidente indicii ale existenţei şi
extensiunii glaciaţiei cuaternare şi anume a activităţii gheţarilor se
33
numără striurile, rocile şlefuite, morenele, circurile şi îndeosebi circurile
cu fundul în contrapantă şi excavaţiile (nişele) glaciare” (p. 49). Cu
excepţia striurilor, pe care nu le-a identificat în Rodna, dar pe care nu le
exclude apriori, considerând că ar putea fi „mascate de cuvertura de sol”,
toate celelalte forme au fost identificate şi descrise în detaliu. Pe baza
răspândirii depozitelor glaciare, consideră că în Munţii Rodnei, dar şi în
Carpaţii Româneşti, în ansamblu, gheţarii au apărut în trei perioade
glaciare – Mindel, Riss şi Würm, aducând în sprijinul acestei păreri şi
faptul că în Munţii Tatra a fost recunoscut acelaşi număr de glaciaţii de
către A. Jahn (1968). Gr. Posea (2002) apreciază că relief glaciar există în
Munţii Rodnei şi forme incipiente „pot fi întâlnite în Munţii Maramureş şi
Călimani”. Tipurile de gheţari au fost de vale şi de circ şi, probabil, de
platou. Gheţarii de circ erau mici, situaţi în jurul altitudinii de 2000 – 2050
m, iar cei de vale aveau bazine de alimentare de mari dimensiuni, „circuri
mari şi uneori compuse, continuate cu limbi de gheaţă ce atingeau 3 – 8
km”.
Răspândire diferită, în unele masive dând nota caracteristică, au şi
celelalte tipuri genetice de relief, respectiv, cel structural şi petrografic,
cum este de exemplu relieful carstic, cel periglaciar şi fluvio-denudaţional,
sau cel vulcanic propriu-zis (platouri vulcanice, conuri şi cratere).
Clima. Reprezentativă pentru sectorul central al Carpaţilor
Orientali este caracterizarea climatică efectuată de I. Fl. Mihăilescu
(2001), justificată de înregistrări şi studii directe asupra regiunii, care
consideră, pe bună dreptate, că „Regimul temperaturii aerului constituie o
componentă fundamentală a climei montane, fiind o rezultantă a
interacţiunii dintre zonalitatea latitudinală şi etajarea orografică, în
convergenţă cu circulaţia generală şi locală a atmosferei, orientarea şi
configuraţia versanţilor …” (p. 55). Autorul citat deosebeşte: – etajul
climatic cald, situat la altitudini mai mici de 400 m, deci la nivelul albiilor
şi teraselor fluviale joase, unde temperatura medie anuală are valori de 80
– 90C, a lunii ianuarie de –40C şi a lunii iulie (cea mai caldă) de 200 –
220C, iar temperaturile medii mai mari de 100C au o durată de 165 – 180
zile şi amplitudinile termice anuale absolute au peste 660C, care
subliniază nuanţele excesive ale climei etajului respectiv; – etajul climatic
cald-moderat, între 400 – 900 m, cu valori termice medii anuale de 60 –
80C, a lunii ianuarie –40C (în arealele de adăpost) şi a lunii iulie de 160 –
190C; – etajul climatic răcoros-moderat, între 900 – 1300 m, cu valori
termice medii anuale de 40 – 60C, ale lunii ianuarie cuprinse între –40 şi –
5,50C şi ale lunii iulie de 130 – 160C, cu o durată anuală a temperaturilor
mai mari de 100C de 110 – 135 zile, ceea ce marchează tranziţia între
verile răcoroase şi cele foarte răcoroase; – etajul climatic răcoros, între
1300 – 1700 m, cu valori termice medii anuale de 20 – 40C, ale lunii
ianuarie de –5,50 şi –70C şi ale lunii iulie de 110 – 130C, cu temperaturi
medii mai mari de 100C pe o durată anuală de 85 – 110 zile, marcând
trecerea la climatul rece; – etajul climatic foarte răcoros, între 1700 m şi
peste 2000 m, care are în vedere doar cele mai înalte masive, unde
pădurea de răşinoase este înlocuită de vegetaţia subalpină, cu temperaturi
medii anuale de 20 – 00C, ale lunii ianuarie de –70 şi –9,50C, şi ale lunii
iulie de 90 – 110C, cu temperaturi medii mai mari de 100C pe o durată
34
anuală de 65 – 85 zile, caracteristice verilor reci şi perioadelor scurte de
vegetaţie.
Ţinând cont de latitudine, de valorile mai reduse ale radiaţiei solare
în sectorul nordic al Carpaţilor Orientali şi mai ridicate în Carpaţii
Curburii, valorile medii ale temperaturilor din etajele climatice menţionate
sunt mai reduse cu 10 – 20C în sectorul nordic şi, corespunzător, mai
ridicate în sectorul de la curbură. Numeroasele depresiuni de pe latura
vestică a Carpaţilor Orientali au favorizat, în sezonul rece, realizarea de
inversiuni termice şi, în consecinţă, înregistrarea frecventă de valori
termice foarte scăzute, de –350 şi –370C, inclusiv a valorii minime
absolute pentru ţara noastră, de –38,50C (Bod, 25 ianuarie 1942).
Precipitaţiile, condiţionate de variaţiile anuale şi sezoniere ale
umezelii relative, sunt în bună măsură determinate de altitudine dar şi de
orientarea culmilor (a versanţilor) în raport cu direcţia de circulaţie a
maselor de aer umed din cele două sezoane (de vară şi iarnă). Valorile
medii multianuale sunt de aproximativ 650 – 700 mm la nivelul fundului
depresiunilor şi văilor şi de peste 1100 mm pe înălţimi mai mari de 1800 –
2000 m. Cele mai ridicate valori medii se realizează în sectorul nordic
(Rodna, Maramureş), după unii geografi 1200 – 1400 mm, valori ce
trebuiesc privite cu rezerve, ţinând cont de numărul redus al staţiilor
meteo, de condiţiile dificile ale înregistrărilor (spulberarea apei şi a
zăpezii de tăria vânturilor). Valori relativ mai reduse se înregistrează în
sectorul de la curbură, datorită föhnizării maselor de aer, cu direcţie
dominantă de la nord-vest către sud-est.
Apele din Carpaţii Orientali, mai ales cele curgătoare autohtone,
sunt de departe cele mai importante din ţară, prin debite, relativ bogate,
ca şi prin rolul jucat în dezvoltarea aşezărilor şi vieţii economice. În cele
mai multe cazuri au constituit singura sursă de apă pentru localnici
(riverani) şi din păcate locul unde au aruncat, şi mai aruncă încă,
reziduurile menajere şi meşteşugăreşti sau industriale. De reţinut toate
râurile colectate de Siret, începând cu Suceava, din sectorul bucovinean al
Orientalilor, şi terminând cu Buzăul, din sectorul curburii, apar râurile
colectate de Dunăre, cum este cazul Teleajenului şi Prahovei (prin
intermediul Ialomiţei) şi al Oltului superior, ca şi cele colectate de Tisa,
cum sunt Vişeul şi Iza, Someşul Mare şi Mureşul superior. Datorită
condiţiilor climatice mai pronunţat continentale ale Carpaţilor Orientali,
ce se regăsesc în marea frecvenţă a ploilor convective, în aversă din
anotimpul cald, precum şi suprapunerii acestora cu perioadele de intensă
topire a zăpezilor din etajele montane superioare, în regimul hidrologic al
principalelor râuri şi al afluenţilor acestora se înregistrează frecvente
viituri, inundaţii, cu mari prejudicii umane şi materiale. Principalele cauze
ale hazardelor şi dezastrelor hidrologice sunt două: – lipsa lucrărilor
hidrotehnice (baraje de reţinere a viiturilor) şi de regularizare a celor mai
multe dintre râurile menţionate şi – nerespectarea de către populaţia
riverană a planurilor de sistematizare a aşezărilor, respectiv a „Legii
apelor”, care interzice executarea construcţiilor edilitare sau industriale
în albiile majore, inundabile, ale râurilor fără măsuri de apărare
(îndiguiri). De altfel, aceste aspecte sunt proprii, într-o măsură mai mare

35
sau mai mică, întregului areal carpatic al ţării noastre, precum şi
unităţilor subcarpatice, deluroase şi de podiş.
Sub aspect bio-pedologic, Carpaţii Orientali ies în evidenţă prin
marea suprafaţă a pădurilor, care deţin circa 60% din suprafaţa forestieră
a Carpaţilor şi 40% din cea forestieră a ţării. Dominante sunt răşinoasele,
molidul, între care se remarcă aşa-numitul „molid de rezonanţă”, căutat
de specialişti români şi străini. De asemenea, prin extinderea mare a
andosolurilor, determinate genetic de rocile de provenienţă vulcanică.
Datorită întinselor suprafeţe cu pădure, fauna spontană, cinegetică, este
mai bine păstrată decât în celelalte mari unităţi carpatice. În schimb,
vegetaţia spontană alpină ocupă areale mai reduse, comparativ cu
Carpaţii Meridionali, de exemplu. Extinderea ulterioară a ierburilor,
pentru păşunat, s-a efectuat pe seama pajiştilor secundare, prin defrişarea
pădurilor, determinând coborârea continuă a limitei superioare a acestora.
Populaţia, cu o densitate relativ mare pentru o regiune montană
(40-45 loc./km2), amplasată cu precădere în lungul văilor şi în arealele
depresionare, şi-a pus amprenta asupra peisajului, în funcţie de vechimea
utilizării teritoriului, de resursele solului şi ale subsolului, de structura
etnică. Principalele deosebiri se regăsesc în mărimea şi tipul (structura)
aşezărilor rurale, în aspectul locuinţelor şi a materialelor de construcţie
folosite, starea tehnică şi densitatea căilor de comunicaţie, modul de
utilizare a terenurilor şi stadiul de degradare al acestora. Deosebiri
evidente există şi în ce priveşte numărul, mărimea şi arhitectonica
oraşelor, între latura vestică şi sud-vestică a Orientalilor sau Carpaţii
Bucovinei şi celelalte unităţi carpatice. De exemplu, în Depresiunea
Braşov există opt oraşe, unele datate documentar din secolele 13 şi 14, iar
populaţia urbană deţine circa 80 % din populaţia actuală, pe când sectorul
central al Orientalilor, între culoarele de vale ale Moldovei şi Trotuşului,
singurele oraşe montane sunt Bicaz, Comăneşti, Piatra Neamţ şi Tg. Ocna
(ultimele două la contactul cu Subcarpaţii), iar în sectorul de la curbură
nici un oraş (făcând excepţie de culoarul puternic urbanizat al văii
Prahovei). Deşi în perioada postbelică, de aproximativ 50 ani (până în
1990) a existat o tendinţă generală de estompare a deosebirilor, s-au
menţinut, totuşi, unele areale cu vizibile trăsături specifice în peisajul
general uman şi economic. Aşa este cazul cu Depresiunea Maramureş,
sectoarele mijlocii ale văilor Bistriţei şi Trotuşului, văile şi depresiunile din
sectorul extern al Carpaţilor Curburii, cu o populaţie tradiţional
românească, spre deosebire de sectorul bucovinean al Carpaţilor, unde se
regăsesc şi influenţe austriece (aspectul gospodăriilor familiale, creşterea
bovinelor de rase superioare etc.) ca şi de latura vestică a Carpaţilor
Orientali, cu areale locuite de secui şi maghiari încă din secolele 10 – 11,
de arealul depresionar al Braşovului, la care s-au adăugat saşii din sec. 12
– 13, ori sectorul superior al văii Trotuşului, cu o concentrare a ceangăilor.
Efecte negative de mare amploare asupra cadrului natural se
regăsesc în arealele de exploatare a unor resurse mineraliere, care au
schimbat însăşi configuraţia reliefului prin apariţia de cariere şi halde, au
poluat apele, solul şi aerul. Sunt cunoscute arealele miniere Baia Mare –
Gutâi, Fundu Moldovei, Călimani, Ostra – Leşul Ursului. La fel sunt
arealele de exploatare şi prelucrare a hidrocarburilor, din bazinele
36
Trotuşului şi Tazlăului, unde executarea drumurilor de acces, cu măsuri
precare de consolidare, au fost factori principali de degradare a peisajului
natural. În aceeaşi categorie se încadrează întinsele suprafeţe pe care s-au
practicat defrişări neraţionale şi drumuri de acces rudimentare, ce au
determinat declanşarea proceselor denudaţionale şi intensificare acestora.
Cu excepţia arealelor industriale şi bine urbanizate amintite,
Carpaţii Orientali etalează un peisaj montan specific economiei de
subzistenţă, familială, rezultat din creşterea extensivă (păşunat sezonier)
sau prin stabulaţie a animalelor – ovine, bovine, porcine, păsări – şi prin
cultivarea, pe terenurile arabile din jurul casei, a produselor vegetale
necesare – porumb, cartofi, fasole, ceapă, rădăcinoase. La acestea se
adaugă livezile de meri, peri şi pruni, în cele mai multe cazuri soiuri slab
productive. Numeroase, mai ales după 1990, sunt aşa-numitele gatere
(circulare) locale, din lungul văilor, a căror apariţie a fost impulsionată de
retrocedarea pădurilor şi necesarul în continuă creştere de cherestea.
Vechile prăvălii şi cârciumi ale evreilor, care aproape că nu lipseau din nici
un sat în perioada interbelică, au fost înlocuite începând cu 1950 de aşa-
numitele centre comerciale şi de alimentaţie publică cooperatiste, iar
după 1990 de mult mai numeroasele magazine (chioşcuri) alimentare,
restaurante şi baruri. Ca o notă aparte se înscriu în peisaj, în areale din ce
în ce mai numeroase, construcţiile agro-turistice, unele din ele bine
concepute şi dotate, care au preluat atribuţiile vechilor hoteluri şi cabane
de stat şi cooperatiste. De asemenea, tot mai numeroase sunt tot felul de
case de vacanţă, care, în aproape toate cazurile, nu aparţin localnicilor.

1. UNITĂŢI ŞI SUBUNITĂŢI MONTANE (MASIVE) ŞI

DEPRESIONARE
Considerând peisajul geografic, în toată complexitatea lui, ca
motivaţie determinantă a regionării, în Carpaţii Orientali se
individualizează trei mari unităţi: Carpaţii Orientali Nordici
(Maramureşano – Bucovineni), Carpaţii Orientali Centrali, numiţi şi
Moldo – Transilvani, Carpaţii Orientali ai Curburii. Fiecare din acestea
înglobează subunităţi (masive) montane şi depresionare deosebite ca
geneză şi alcătuire geologică, altitudine şi tipuri genetice de relief, dar
având ca trăsături relativ comune elemente de ordin climatic şi
biopedologic, datorate aceleiaşi latitudini, sau umane şi economice,
condiţionate de evoluţia social-istorică în bună măsură asemănătoare.

1.1.
CARPAŢII ORIENTALI NORDICI (MARAMUREŞANO-
BUCOVINENI)
Limitaţi de graniţa cu Ucraina în nord şi de culoarul depresionar
Bârgae – Dorna – Câmpulung – Gura Humorului, au mare extindere pe
direcţia vest-est, de aproximativ 170 km. În consecinţă primesc cea mai
puţină căldură, din întregul lanţ al Carpaţilor, respectiv 107-110
Kcal/cm2/an, factor determinant pentru întregul peisaj.
(După diverşi autori)

37
 1.1.1. MUNŢII RODNEI
Munţii Rodnei – munţii cei mai înalţi din Carpaţii Orientali, cu
evidente trăsături alpine.
Se prezintă ca un horst cristalin orientat vest-est. În nord, limita cu
Depresiunea Maramureşului este foarte netă, de natură tectono-erozivă –
falia Dragoş-Vodă. În vest limita este dată de valea transversală a Sălăuţei
şi de pasul Şetref. În sud-est, limita cu Munţii Bârgăului şi cu culmea
Suhardului este dată de valea Someşului Mare şi de pasul Rotunda (1254
m). Singura limită neclară este cea sud-vestică, spre Dealurile Năsăudului,
din Depresiunea Transilvaniei.
Munţii Rodnei prezintă o culme principală, orientată aproximativ
est-vest, foarte asemănătoare cu cea a Făgăraşului, dar mai scurtă (50 km)
şi mai sinuoasă. Din culmea principală se desprind spre nord culmi
perpendiculare scurte şi abrupte, separate de afluenţii Vişeului şi ai
Bistriţei Aurii; pe o astfel de culme se află şi vârful cel mai înalt – Pietrosul
Rodnei, de 2303 m. Spre sud, în schimb, din culmea principală se desprind
culmi prelungi, uşor înclinate, separate de afluenţii Someşului Mare.
Din punct de vedere geologic, Munţii Rodnei sunt un puternic horst
cristalin, ponderea cristalinului în suprafaţa totală fiind mare. Predomină
rocile cristaline precambriene, puternic metamorfozate ale seriei de
Rebra-Barnar (micaşisturi, gnaise şi amfiolite). În cristalin apar, puternice
pachete de calcare cristaline, mineralizări de sulfuri (Valea Bâlei), iar pe
alocuri, mici corpuri granitice. Şisturile cristaline de epizonă (paleozoice),
mai puţin rezistente la eroziune, apar în special în partea centrală a
masivului (bazinul Aniesului).
În vest, sud-vest şi sud cristalinul este acoperit transgresiv de un
sedimentar postaustric: Cretacic superior, marno-calcare, gresii eocene,
calcare, gresii, menilite şi şisturi bituminoase oligocene. O serie de
corpuri subvulcanice, de riolite, andezite şi dacite (sarmaţiene-pliocene)
străpung atât cristalinul cât şi paleogenul, mai ales în sud-est, unde au
generat mineralizările hidrotermale de sulfuri complexe din zona
localităţii Rodna; pe seama riolitelor s-au format zăcămintele de caolin de
la Parva.
Relieful. Studiat în detaliu de I. Sîrcu. Se pot deosebi două etaje
altitudinale, cu ponderi deosebite ale proceselor morfogenetice: un etaj
superior (peste 1700 m), cu predominarea reliefului crio-nival şi glaciar, şi
un etaj inferior, cu predominarea reliefului fluvial.
Relieful glaciar este cel mai bine dezvoltat din Carpaţii Orientali,
deşi este totuşi sub nivelul celui din Carpaţii Meridionali. Are o dezvoltare
asimetrică, mai extins pe versantul nordic al culmii principale. Aproape
toate văile de pe versantul nordic au în cursul superior trăsături glaciare,
apar în trepte. Circurile sunt mai numeroase şi mai mari pe versantul
nordic (uneori cu caracter complex). Pe versantul sudic circurile sunt mai
rare, iar văile glaciare lipsesc.
L. Sawicki şi I. Sîrcu susţin trei faze glaciare cuaternare, primele
două mai puternice, cu gheţari de vale, iar ultima numai cu gheţari de
circ. Morenele se păstrează mai bine pe valea Pietroasa, valea Ştiolului,
valea Bîlei şi valea Lalei.

38
 Între văile şi circurile apropiate apar creste glaciare (custuri), mai
rare şi mai puţin impozante ca în Carpaţii Meridionali (Făgăraş).
Relieful crio-nival a urcat în holocen din etajul inferior în cel
alpin, suprapunându-se reliefului glaciar. Este reprezentat prin câmpuri de
pietre, valuri şi torenţi de blocuri, grohotişuri active, potcoave nivale,
microforme de solifluxiune etc.
În etajul inferior factorul modelator principal este eroziunea
fluvială. În general reţeaua de văi este slab adaptată la structură, o
anumită tendinţă de adaptare apărând mai mult pe Paleogenul cutat din
vest şi sud-vest. În lungul văilor apar trepte structurale, caracter
structural având chiar şi unele trepte şi praguri glaciare, cum este
abruptul dintre circul Izvorul Cailor şi valea Fântânii, susţinut de calcare
cristaline. Pe el se formează frumoasa cascadă de la Izvorul Cailor. Pe roci
dure se grefează şi vârfurile cele mai înalte: Pietrosul şi Puzdrele pe
cuarţite, Ineul pe micaşisturi etc.
Valea Someşului Mare se prezintă ca o succesiune de mici defilee,
săpate în roci magmatice, şi tronsoane largi sculptate în sedimentarul
paleogen („depresiunile” Şant, Rodna şi Maieru). După I. Sîrcu, la 1600-
1750 m se întâlneşte suprafaţa Cerbu (sau Bătrâna, după T. Morariu,
1937), de vârstă poststirică sau poate chiar postmoldavică. Suprafaţa
Rotunda, la 1200-1300 m, considerată ca Pliocen superioară se observă,
pe mici suprafeţe, în câteva interfluvii marginale, spre văile Vişeului,
Bistriţei Aurii şi Someşului.
Un rol de seamă în evoluţia reliefului îl au deplasările în masă, mai
ales alunecările de pe faciesurile argiloase ale Paleogenului sau de pe
filitele şi şisturile sericito-cloritoase din cristalin. Unele excavaţii şi valuri
de alunecare se pot confunda cu relieful glaciar.
Pe calcarele eocene din sud-vest se dezvoltă şi un relief carstic.
Peştera Izvorul Tăuşoarelor, din valea Gersei, descoperită în 1955, are mai
multe nivele, ultimul la 425 m adâncime, iar resurgenţa este pe valea
Telcişorului, la 7 km. Pe calcarele cristaline apar doline, lapiezuri etc., dar
endocarstul este mult mai slab.
Clima este rece şi umedă, cu mari diferenţe altitudinale.
Temperaturile medii anuale coboară de la 6 0C în zona marginală până sub
00C în etajul alpin, iar precipitaţiile cresc de la 900 mm la peste 1400
mm/an, după cum se poate deduce din valorile înregistrate: 1120 mm la
cabana Puzdrele (1565 m alt.) şi 1330 mm la staţia Iezer (la poalele
Pietrosului).
Reţeaua hidrografică este foarte densă, ca pe versantul nordic al
Munţilor Făgăraşului. Sunt cel puţin 23 lacuri glaciare, unele
temporare, toate sub culmea principală, pe versantul nordic. Cel mai mare
este lacul Lala, sub Inău (0,6 ha) iar cel mai adânc – Buhăieseu (4,0 m). În
sud-est abundă izvoarele minerale carbogazoase, bicarbonatate,
feruginoase, calcice (Sângiorz-Băi, Valea Vinului).
Vegetaţia. Subetajul de amestec fag-molid urcă până la altitudinea
de 1300-1400 m pe versanţii sud-vestici, urmând apoi molidişurile, care
merg până la circa 1750 m. Pe alocuri, molidul se amestecă cu bradul şi
tisa, iar spre limita superioară apare zîmbrul (de exemplu în circul Lala).

39
 Fauna, bogată încă, deşi sărăcită prin exterminarea zimbrului,
bourului, elanului, potârnichii albe (Lagopus mutus, cunoscută până în
sec. XIX), a zăganului şi a vulturilor pleşuvi. Se menţin ursul, cerbul,
mistreţul, râsul, lupul, vulpea, jderul, acvila de munte, cocoşul de munte
(Tetrao urogallus) şi câteva exemplare de cocoş de mesteacăn (Lyrurux
tetrix).
Solurile. În etajul forestier – soluri brune acide şi podzoluri. Sub
pajiştea alpină – soluri humico-silicatice.
Umanizare ceva mai intensă pe văile Someşului Mare şi ale
afluenţilor săi (40 loc./km2), în timp ce în zona centrală aşezările
permanente lipsesc. Natalitatea foarte ridicată. Populaţia aproape exclusiv
românească. Sate foarte mari pe valea Someşului Mare, Rodna, Maieru
(mai mare de 5000 loc.), şi pe valea Sălăuţei (Telciu – peste 4000 loc.). Un
singur oraş, foarte tânăr – Sângiorz-Băi, cu profil balnear.
Economia. Exploatări forestiere, exploatări de sulfuri complexe şi
pirite în zona Rodna – valea Blaznei. Caolin la Parva, dacit la Valea Vinului,
marmură pe Valea Fântânii şi la Gramaia. Creşterea animalelor. Culturi
restrânse. Turism relativ bine dezvoltat – staţiunea turistică Borşa,
staţiunile balneare Sângiorz-Băi şi Valea Vinului; în interior – puţine
cabane: Puzdrele şi Farmecul Pădurii pe Valea Cormaiei etc.

1.1.2. MUNŢII MARAMUREŞ

Munţii Maramureşului sunt cea mai nordică subunitate
monatană. Ca unitate naturală depăşesc teritoriul ţării noastre, până în
Ucraina.
În sud-vest se limitează cu Depresiunea Maramureşului (limită
foarte neclară), în sud şi sud-est cu pasul Prislop şi cursul superior al
Bistriţei Aurii, iar în est cu valea Ţibăului, până la confluenţa cu Bistriţa
Aurie.
Munţii Maramureşului au aspectul unui larg arc de cerc, cu
concavitatea spre sud-vest, care merge de la confluenţa Vişeului cu Tisa
până la confluenţa Ţibăului cu Bistriţa. Culmea principală atinge 1937 m
în vârful Pop Ivan. Din culmea principală se desprind spre sud-vest o serie
de culmi secundare, separate de afluenţii Vişeului, uneori mai înalte decât
culmea principală, dintre care cele mai importante sunt culmile Farcău
(1956 m ) şi Mihailec. Alte masive sunt: Pietrosul Bardăului, între
Ruscova şi Vaser, Toroiaga, între Vaser şi Ţâşla şi culmea Cearcănului,
între Ţâşla şi pasul Prislop. Jumătate din Munţii Maramureşului sunt
constituiţi din complesul cristalino-mezozoic, care-i străbate ca o fâşie
orientată NV-SE, prin partea lor centrală. Predomină rocile cristaline de
epizonă (şisturi sericito-cloritoase, cu intercalaţii de sulfuri complexe), dar
pe alocuri apar şi gnaise oculare, care sunt rocile cele mai dure.
Depozitele mezozoice sunt reprezentate prin calcare şi, în principal, prin
roci vulcanice (bazalte), de vârstă Miocen – superior.
Fâşia nord-estică, în lungul frontierei cu Ucraina, este formată din
flişul intern (pânza de Ceahlău şi de Teleajen).
Fâşia sud-vestică, la trecerea spre Depresiunea Maramureşului,
este formată din sedimentarul eocen (conglomeratele de Prislop) şi
oligocen (gresii, menilite şi şisturi bituminoase).
40
 Atât cristalinul cât şi sedimentarul sunt străpunse de câteva
puternice corpuri subvulcanice (andezite şi diorite), de vârstă miocenă,
dintre care cel mai important este Toroiaga. De aceste intruziuni sunt
legate cele mai importante mineralizări de sulfuri complexe.
După I. Sîrcu, culmile înalte, cu altitudini între 1600 m şi 1800 m,
reprezintă fragmente ale suprafeţei de nivelare Cerbu, de vârstă
poststirică.
Marea varietate petrografică şi structurală se transpune în relief.
Înălţimile maxime coincid cu roci dure: pe gnaise oculare (Pop Ivan), şi pe
bazalte (Farcăul şi Mihăilecul), pe conglomerate de Bardău (Pietrosul
Bardăului şi Şuligul) sau pe andezite (Toroiaga). La traversarea rocilor
dure văile au creat defilee, ca de exemplu cursul mijlociu al Vaserului,
care ocolind puternicul corp subvulcanic al Toroiagăi se angajează între
Greben şi culmea Bardăului într-o vale sălbatică săpată în micaşisturi
precambriene. În schimb, culmile cele mai scunde sunt cele sculptate în
depozitele puţin rezistente ale Oligocenului. În depozitele friabile ale
Ologocenului inferior, în bazinul mijlociu al Ruscovei s-a format o mică
depresiune de eroziune diferenţială: Poienile de sub Munte.
Relieful glaciar este redus, datorită altitudinii care nu depăşeşte
2000 m. Există un circ glaciar pe versantul nordic al Pietrosului Bardăului.
Versanţii au o dinamică activă, mai ales în zona depozitelor
oligocene, cu numeroase alunecări de teren, şi pe şisturile cristaline de
epizonă, acoperite de o scoarţă groasă de alterare.
Munţii Maramureşului sunt răcoroşi şi umezi. La Poienile de sub
Munte, la numai 550 m altitudine, precipitaţiile medii sunt de 1160
mm/an, de unde se poate deduce că pe culmi probabil cad peste 1400 mm.
Zăpezile sunt bogate şi iernile lungi (6-8 luni).
Predomină pădurea de conifere, foarte bine păstrată în jumătatea
nord-estică. Jumătatea sud-vestică este acoperită de pădure de fag sau de
amestec de fag-conifere, fagul urcând pe versanţii dinspre Depresiunea
Maramureşului, pe alocuri, până la 1360 m; destul de frecventă este tisa
(Taxus baccata). Vegetaţia subalpină, formată mai ales din tufişuri de
jneapăn şi arin de munte (Alnus viridis) se întâlneşte în toate masivele
care trec de 1750 m, dar a fost în mare parte defrişată pentru extinderea
păşunii.
Fauna este foarte bogată, în special cinegetică, cu numeroşi urşi,
cerbi, lupi, căpriori, mistreţi, râşi, cocoşi de munte etc. Rezervaţiile Cornu
Nedeii – Ciungii Bălăsinii (486 ha) cuprinde cel mai important efectiv de
cocoşi de mesteacăn din ţară (Lyrurus tetrix). Lostriţa trăieşte în Vaser,
Vişeu şi Ruscova. În Munţii Maramureşului au supravieţuit ultimii zimbri
(ultimul exemplar a fost vânat în 1852 pe valea Ţibăului).
Populaţie destul de rară. Nu sunt decât 3 aşezări propriu-zise, din
care una singură este mai veche – Poienile de sub Munte (de fapt Poienile
Rusului). Valea cea mai populată este cea a Ruscovei. Populaţia este
formată din ucrainieni şi români.
Economia. Exploatări forestiere foarte importante, mai ales în
bazinul Vaserului, odinioară folosit pentru plutărit; acum lemnul se
transportă pe căile ferate îngustate, cu ramificaţii până aproape de
izvoarele afluenţilor. În bazinul Ruscovei lemnul se transportă cu mijloace
41
auto. Exploatări de sulfuri complexe, pentru Cu, Pb, Zn, în zona Baia
Borşa-Burloaia şi Noviciori; flotaţie la Baia Borşa. Exploatări de andezit,
de asemenea în Toroiaga. Numeroase izvoare minerale, mai ales în jurul
Toroiagăi, doar parţial utilizate. Agricultură mai mult zootehnică
(odinioară – predominant ovine, astăzi se trece la creşterea bovinelor).

1.1.3. DEPRESIUNEA MARAMUREŞ

Este cuprinsă între Munţii Maramureşului în NE, lanţul vulcanic
Oaş-Gutâi-Ţibleş în SV, Munţii Rodnei în SE. Este larg deschisă spre NV,
unde continuă de fapt şi dincolo de valea Tisei, în Ucraina Transcarpatică.
Depresiunea este constituită din fliş transcarpatic şi depozite mio-
pliocene, care prezintă multe afinităţi cu depozitele din nordul Depresiunii
Transilvaniei şi din Dealurile Vestice. De altfel, numai apariţia relativ
recentă a lanţului vulcanic a permis individualizarea ei de Depresiunea
Transilvaniei şi de Depresiunea Panonică, încât poate fi considerată o
depresiune de baraj vulcanic, deşi nu a existat un lac de baraj. În
jumătatea nord-estică a depresiunii predomină depozite ceva mai vechi, de
fliş paleogen (eocen-oligocen), ceva mai rezistent la eroziune. În jumătatea
sud-vestică predomină un sedimentar mai tânăr mio-pliocen, format mai
ales din marno-argile, cu intercalaţii de tufuri vulcanice, gipsuri şi sare de
vârstă badeniană. Toate aceste formaţiuni sunt cutate într-un mod destul
de complicat, chiar cu mici şariaje, orientate NV-SE, sau cu cute diapire,
generate de sarea badeniană.
În ansamblu, Depresiunea Maramureşului are un relief deluros şi
chiar de munţi mici, cu o energie şi o fragmentare apreciabile (energie
care poate ajunge la peste 300 m), precum şi cu altitudini absolute care
depăşesc 1000 m pe interfluvii.
Se poate observa, la o privire generală, deosebirea dintre bazinul
Izei, cu un relief mai scund (Sighetul este la numai 270 m alt. abs.), cu
versanţi cu pante mai domoale, cu văi mai largi şi cu terase bine
dezvoltate, şi bazinul Vişeului, din nord-est, cu un relief mai înalt (1038 m
la sud de Vişeul de Sus, în Vârful lui Dan), mai fragmentat, cu văi mai
înguste, uneori adevărate mici defilee.
În sud-vest, trecerea la munţii vulcanici şi la Munţii Rodnei se face
prin intermediul unui glacis destul de larg, care are un caracter mixt,
predominant de eroziune în partea superioară şi de acumulare în cea
inferioară.
Evoluţia reţelei de văi a ţinut seama în detaliu de particularităţile
litologice ale substratului, deşi în ansamblu atât Iza cât şi Vişeul au o
orientare transversală faţă de principalele linii structurale. Astfel, apar
lărgiri ale văilor, cu aspect depresionar, cum este la Dragomireşti, pe Iza
(în depozite badenian-panoniene) sau la Vişeul de Sus, pe Vişeu (în
Oligocen), urmate în aval de sectoare de vale mai îngustă, cum este valea
Vişeului în aval de Bistriţa (în gresii cretacice) sau valea Izei între
Rozavlea şi Bârsana (în gresii eocene). Văile sunt însoţite de un sistem
complex de terase (5-7), care pe Iza şi Vişeu ajung până la altitudinea
relativă de 150 m. Cel mai larg dezvoltate sunt terasele de 5-11 şi 15-24
m, pe care se află un număr mare de aşezări. În vestul depresiunii, Tisa,
Iza şi Mara au şi albii majore foarte largi.
42
 Cuvertura fito-pedo-climatică prezintă variaţii importante, în funcţie
de altitudine, de la vest spre est, căpătând un caracter din ce în ce mai
montan cu cât urcăm spre golful depresionar al Borşei. În partea vestică
(bazinul inferior al Izei, bazinele Marei şi Ronişoarei), cu temperaturi
medii anuale de peste 80C şi precipitaţii de 700-800 mm/an, este domeniul
pădurilor de gorun şi al solurilor brune argiloiluviale. Partea centrală, cu
temperaturi medii anuale de 7-8 0C şi precipitaţii de 800-1000 mm/an este
domeniul pădurilor de fag şi al pădurilor mixte, de fag-gorun, în general
pe soluri brune luvice. Partea estică şi zonele marginale înalte, cu
temperaturi medii anuale de 6-70C şi precipitaţii de peste 1000 mm/an,
intră în domeniul pădurii mixte de fag-conifere şi al spodsolurilor.
„Ţara Maramureşului” este populată de foarte mult timp, dovadă
stând numeroasele aşezări preistorice. Deja anterior secolului XIV sunt
menţionate 47 de aşezări rurale. Din secolul XI se menţionează existenţa
unor mici formaţiuni politice locale ale populaţiei româneşti, din rândul
cărora s-au ridicat în secolul XIV şi întemeietorii statului feudal
moldovean, prin migraţie peste Carpaţi.
Densitatea mare a populaţiei se evidenţiază şi prin dimensiunile
mari la care ajung aşezările rurale, unele cu mai multe mii de locuitori (ex.
Moisei). În afara satelor mari de vale, gospodăriile risipite acoperă adesea
şi interfluviile înalte. Maramureşul a fost o zonă de puternică emigrare
pentru muncă, maramureşenii plecând la munci forestiere sau agricole pe
arii foarte largi. Sub regimurile austriac şi austro-ungar s-au produs şi
colonizări sau imigrări: zipseri (germani din Slovacia, aduşi la Vişeul de
Sus), evrei (atât în oraşe cât şi în sate, în mare parte exterminaţi sub
ocupaţia horthystă, în 1940-1944) ş.a.
Şi astăzi Maramureşul are însemnate resurse de forţă de muncă,
prin natalitate şi spor natural peste media naţională, dar au crescut
posibilităţile de utilizare pe plan local sau plecările pentru muncă în
Europa Vestică. Majoritatea populaţiei ocupate a rămas agricolă: se
cultivă cereale (mai ales în bazinul Izei), in, cartofi, plante furajere. O
largă dezvoltare o au terasele antropice de cultură, formate prin
îndelungata cultivare a versanţilor. Se cresc animale, mai ales bovine şi
ovine. Pomicultura este foarte importantă în vestul depresiunii.
S-a dezvoltat mult industria lemnului (Sighet, Vişeul de Sus, Borşa),
industria textilă (Sighet), industria chimică (Vişeul de Sus), construcţiile
de maşini (Sighet, Cuhea = Bogdan Vodă până în 1990).
Este o zonă foarte interesantă pentru turismul cultural-etnografic,
datorită menţinerii vechilor tradiţii şi a artei populare (bisericile de lemn –
Ieud, Cuhea ş.a.). Mici staţiuni balneare – Ocna Şugatag (ape cloro-
sodice).

1.1.4. MUNŢII VULCANICI OAŞ-GUTÂI

Sunt cuprinşi între Depresiunea Maramureşului în NE şi
Depresiunea Panonică, în SV, spre ambele terminându-se prin abrupturi
puternice, cu denivelări de peste 400 m. În est, înşeuarea dintre vârfurile
Neteda şi Văratec, la izvoarele Lăpuşului, îi separă de Munţii Ţibleşului.
Vulcanismul care le-a dat naştere a avut cea mai complicată
evoluţie, deosebindu-se trei cicluri magmatice:
43
 1. Ciclul badenian, când s-a depus în mediul marin o formaţiune
vulcano-sedimentară, în special riolitică, aşa cum apare la Oraşul Nou, în
vestul Munţilor Oaşului. 2. Ciclul sarmaţian-meoţian, când au fost puse
în loc lave andezitice şi dacitice, de care se leagă practic totalitatea
mineralizaţiilor polimetalice din aceşti munţi. 3. Ciclul ponţian-dacian,
manifestat prin efuzii andezitice, lipsite de mineralizaţii. Formaţiunea
vulcanogen-sedimentară şi lavele acoperă un substrat sedimentar, în mare
parte cutat.
Cele mai proaspete forme vulcanice sunt cele create de erupţiile
mai tinere, pliocen superioare. De atunci datează cele două caldeire,
destul de scunde (nu depăşesc 1292 m) şi de slab exprimate – caldeira
Săpânţa, în N, cu diametrul de peste 6 km, drenată spre valea Tisei de r.
Săpânţa, şi caldeira Mara, drenată de izvoarele râului omonim, cu o formă
alungită E-V şi dimensiuni de 4-8 km.
Relieful dominant este, însă, un platou vulcanic, destul de monoton,
cu altitudine mai mică în NV, în Munţii Oaşului, care nu depăşesc 824 m în
Piatra Vâşcului, la frontiera cu Ucraina şi ceva mai mare în Munţii
Gutâiului, din SE (1443 m în Munţii Gutin). Platoul este secţionat de văi
adânci, cu versanţi destul de puternic înclinaţi. Uneori eroziunea a
îndepărtat complet cuvertura vulcanică, ajungând până la substratul
sedimentar şi creând mici depresiuni de eroziune, ca Depresiunea Firiza şi
Depresiunea Chiuzbaia. În Depresiunea Firiza s-a amenajat un lac de
acumulare pentru alimentarea cu apă a grupării urbane Baia Mare – Baia
Sprie.
Deasupra platoului se ridică, pe alocuri, o serie de înălţimi care au
fost interpretate ca forme de relief vulcanic rezidual – fragmente de
conuri, neckuri, dykuri etc. Astfel, vârfurile cele mai înalte sunt
considerate drept neckuri de majoritatea cercetătorilor: Gutinul, Ignişul
(1307 m) ş.a. Un dyke, scos în evidenţă de eroziune, este Creasta
Cocoşului (1428 m).
Clima este umedă şi relativ caldă, datorită poziţiei vestice şi
altitudinilor mici. Precipitaţiile în zona platoului vulcanic depăşesc 1200
mm.
Munţii sunt îmbrăcaţi aproape în întregime de pădurea de foioase
(fag), doar la altitudini de peste 1100 m apărând pădurea mixtă, de fag şi
conifere. Pe versanţii dinspre vest Câmpia Someşului şi Depresiunea Baia
Mare) apare pădurea de gorun şi chiar cea de stejar pedunculat. Aici se
întâlneşte şi cel mai nordic arboret de castan dulce (Castanaea sativa) din
ţara noastră, introdus de om.
În afară de faptul că se practică exploatarea forestieră şi creşterea
animalelor, Munţii Gutâi reprezintă şi zona cu cele mai bogate zăcăminte
de sulfuri metalice complexe din ţara noastră, lor adăugându-li-se şi
filoane auro-argentifere, depăşite însă ca importanţă de cele din Munţii
Apuseni. Cele mai importante exploatări de Pb, Zn şi Cu se fac la Nistru şi
Ilba (NV de Baia Mare), Baia Sprie, Cavnic şi Strâmbu-Băiuţ (pe versantul
sudic al Masivului Gutin). Munţii sunt bogaţi şi în izvoare de ape minerale,
cum sunt cele de la Băile Turţ, în Munţii Oaşului.

44
 1.1.5. DEPRESIUNEA OAŞULUI
Depresiunea (Ţara) Oaşului
Este situată între Munţii Oaşului (NV) şi Munţii Gutâiului (SE),
comunicând în NE cu Depresiunea Maramureşului prin pasul Huta (587
m) iar în SV cu Câmpia Tisei, prin porţile celor două râuri – Turul în N
(„defileul” de la Călineşti) şi Talna în S („defileul” de la Oraşul Nou).
Este considerată ca o depresiune de origine erozivă, creată de Tur
şi Talna prin îndepărtarea cuverturii recente de lave pliocene şi scoaterea
la zi a sedimentarului friabil sarmaţian şi panonian, format în principal din
nisipuri şi marno-argile, foarte asemănătoare cu cele din Dealurile Vestice.
Această origine epigenetică este dovedită şi de martorii de eroziune ce se
mai păstrează din materialul vulcanic (Belvara, Măguricea), care apar în
partea central-vestică a depresiunii. Relieful este în amfiteatru, cu
dispunere concentrică, pe trei nivele: un nivel mai înalt, cu înclinare
ceva mai puternică spre interior, cu aspect colinar şi chiar deluros,
interpretat ca un piemont de eroziune; un nivel mediu, cel mai larg
dezvoltat, format dintr-o serie de glacisuri de acumulare piemontană; un
nivel inferior, format din luncile foarte largi ale râurilor Tur şi Talna,
dezvoltate pe un areal de subsidenţă recentă activă, asemănătoare cu a
Câmpiei Someşului.
Ţara Oaşului beneficiază de o climă temperată, de nuanţă central-
europeană, blândă şi umedă, cu precipitaţii bogate (750 – 900 mm/an).
Excesul de umiditate şi substratul impermeabil au dus la
dezvoltarea unor întinse mlaştini în partea centrală a depresiunii, astăzi în
mare parte drenate.
Ţara Oaşului se situează la nivelul subetajului pădurii de gorun, pe
alocuri în amestec cu stejarul, dar pădurea a fost aproape complet
îndepărtată, rămânând sub formă de pâlcuri sau arbori izolaţi (peisaj de
parc).
Clima permite o gamă variată de culturi: cereale, plante furajere, in,
cartof. În ultimul timp se extinde cultura căpşunului. În zona marginală
sunt condiţii foarte bune pentru pomicultură, dând rezultate bune nucul şi
chiar castanul dulce.
Depresiunea este foarte bine populată, din timpuri străvechi. Satele
sunt mari şi numeroase, grupate mai ales în zonele mai înalte,
piemontane. Populaţia păstrează bine vechile tradiţii româneşti – port
popular, obiceiuri, tip de casă.
Depresiunea gravitează economic şi cultural spre Satu Mare, de
care e legată printr-o pitorească cale ferată. Se practică prelucrarea
lemnului (Bicsad) şi a inului, exploatarea bentonitei (Racşa) etc.
Sunt numeroase izvoare minerale, care se valorifică la Băile Bixad şi
la Băile Măria (lângă Negreşti). Depresiunea prezintă un deosebit interes
turistic şi de aceea s-au făcut o serie de dotări (şosele asfaltate spre
Sighet, Satu Mare şi Baia Mare, motel pe malul lacului de la Călineşti
etc.).

1.1.6. OBCINELE BUCOVINEI

(După N. Barbu şi I. Iosep)

45
 Situate în partea de nord-est a Carpaţilor Orientali – între Podişul
Sucevei (la est), valea transversală a Moldovei (la sud), valea Bistriţei
Aurii (la vest) şi valea Sucevei (la nord) – Obcinele Bucovinei au ca
trăsătură specifică paralelismul culmilor prelungi (obcine), puţin înalte şi
bine împădurite, separate de văi longitudinale largi, bogate în pajişti şi
intens umanizate („câmpulunguri”). Fiecare din cele două tipuri de relief
(culmi şi văi), ce se repetă alterntiv de la vest la est, are independenţa sa
relativă în cadrul întregului teritoriu al Obcinelor Bucovinei. Aceste
particularităţi, la care se adaugă diferenţierile structural-funcţionale şi de
peisaj faţă de unităţile vecine, conturează personalitatea geografică a
Obcinelor Bucovinei.
Obcinele Bucovinei reprezintă o unitate de munţi scunzi şi mijlocii,
ce intră în componenţa treptei marginale estice a Carpaţilor Orientali.
Altitudinea medie a culmilor principale este de circa 1200 m. Ea scade pe
direcţia vest-est, de la 1300 – 1400 m în Obcina Mestecănişului, unde se
întâlneşte şi vârful cel mai înalt al regiunii (Lucina, 1588 m), la 1000 –
1100 m în Obcina Mare. Altitudinea cea mai coborâtă (460 m) se
înregistrează la Păltinoasa, pe valea Moldovei, la ieşirea sa din Obcine.
Valorile relativ reduse ale energiei medii (400 m) şi densităţii fragmentării
reliefului (0,7 – 0,8 km/km2) explică aspectul de spinări largi ale majorităţii
culmilor.
Orientarea generală a culmilor şi văilor pe direcţia nord-nord-vest –
sud-sud-est şi paralelismul lor în concordanţă relativă cu structura
geologică sunt specifice pentru toţi Carpaţii Orientali. Cele două unităţi
structural-litologice, zona cristalino-mezozoică la vest, căreia îi
corespunde Obcina Mestecănişului, şi zona flişului la est, pe care se
grefează obcinele flişului, au comună această adaptare generală a
reliefului la structura majoră, deosebindu-se doar prin aspectul formelor
de detaliu.
Factorii externi au contribuit la evidenţierea selectivă a structurilor
şi faciesurilor petrografice şi la crearea unor forme sculpturale specifice,
mai generalizate (nivele de denudaţie) sau cu o extensiune mai restrânsă
pe versanţi (forme ale proceselor gravitaţionale) şi fundul văilor (terase).
În Obcinele Bucovinei se generalizează o singură suprafaţă de
nivelare, suprafaţa Mestecăniş, căreia i se atribuie vârsta pliocen inferior
şi a cărei altitudine scade lent de la 1300 – 1400 m în Obcina
Mestecănişului, unde are o desfăşurare tipică, la 1100 – 1200 m în Obcina
Mare (N. Barbu, 1976). Datorită înălţării valahice, văile s-au adâncit
viguros, lăsând acest nivel suspendat la peste 200 m faţă de talveg.
Sistemul de terase în număr de nouă (100 – 110, 80 – 90, 50 – 60,
30 – 40, 20 – 25, 8 – 10, 4 – 5, 2 –3, 1 – 2 m altitudini relative), mai bine
păstrate în bazinele depresionare din lungul Moldovei şi Moldoviţei,
constituie mărturia adâncirii ritmice a văilor în etapa cuaternară,
consecinţă a mişcărilor neotectonice şi oscilaţiilor climatice.
În condiţiile climatului periglaciar din Pleistocen, procesele de
pantă s-au desfăşurat cu mare intensitate, determinând o evoluţie
înaintată a versanţilor şi atenuarea formelor unghiulare impuse de
monoclin. În schimb, în Holocen, procesele gravitaţionale şi de acumulare

46
s-au redus mult sub acţiunea stabilizatoare a învelişului forestier aproape
compact.
Relieful are un rol important asupra valorii şi regimului elementelor
climatice, specifice etajului climatic al munţilor scunzi şi mijlocii de la
această latitudine.
Caracterul moderat al climei, cu influenţe atlantice şi scandinavo-
baltice, este evidenţiat atât de temperatura aerului, cât şi de precipitaţiile
atmosferice. Temperaturile medii anuale oscilează în general între 4 şi
60C, depăşind 60 doar spre extremităţile sudică şi estică (6,4 0C la staţia
Câmpulung Moldovenesc, situată la 660 m altitudine absolută) şi coborând
la 2 – 30C pe culmile mai înalte din nord-vest. Precipitaţiile medii anuale
sunt relativ bogate (800 – 900 mm), cu variaţii între 700 mm la
extremitatea sudică (695,5 mm media multianuală la Câmpulung
Moldovenesc) şi 1000 mm pe înălţimile din vest şi nord-vest.
Climatul este favorabil producerii brumelor şi îngheţurilor până
primăvara târziu şi, respectiv, toamna devreme, ea şi inversiunile de
temperatură. Toate acestea constituie factori limitativi pentru cultura
plantelor. Ca urmare, ponderea arabilului şi livezilor nu depăşeşte 8 – 9%,
scăzând chiar sub 2% în 9 comune, majoritatea situate în nord-vestul
regiunii (Cârlibaba 0,3%, Brodina 0,8%, Izvoarele Sucevei 1,1%, Pojorâta
1,2%, Iacobeni 1,4% etc.). Rezultate mai bune se obţin la cultura
cartofului, unele legume (varza, rădăcinoasele) şi la trifoi; cultura secarei
este în regres, în timp ce alte plante, mai pretenţioase la căldură, nu
rezistă sau nu dau recolte sigure (de exemplu, porumbul). În aceste
condiţii, expoziţia favorabilă a unor versanţi cu pante reduse permite
avansarea unor mici ogoare până la altitudini în jur de 1000 m, mai ales
dacă solurile au textură uşoară şi sunt bine drenate.
Întreaga reţea hidrografică este tributară Siretului, prin intermediul
Moldovei, principalul colector (cu un debit mediu de 15 m 3/s la ieşirea din
Obcine, la Păltinoasa), Bistriţei Aurii (10,5 m 3/s la Iacobeni) şi Sucevei (6,7
m3/s la Vicov).
Deşi folosirea potenţialului energetic al apelor din regiune are vechi
tradiţii, morile de apă, instalaţiile ţărăneşti de prelucrare a lânii sau
ferestraiele pentru tăiatul cherestelei au dispărut aproape cu totul. Pe
Bistriţa Aurie se practica plutăritul şi se spălau nisipurile aurifere, urmele
fostelor haituri, excavaţii şi halde fiind vizibile şi astăzi.
În distribuţia vegetaţiei forestiere şi ierboase se constată că
etajarea se interferă şi chiar se subordonează zonalităţii, determinate de
poziţia în raport cu axul Carpaţilor Orientali. Ca urmare, se disting trei
subzone forestiere: a fagului – în Obcina Mare, de tranziţie, de la molid la
fag – în partea centrală a regiunii, şi a molidului – pe versantul vestic al
Obcinei Feredeului şi în Obcina Mestecănişului, cu pajiştile
corespunzătoare.
Astăzi masivele forestiere, aproape compacte pe culmi şi versanţi
(îndeosebi în Obcina Mare şi Obcina Feredeului), acoperă 75% din
teritoriu, înscriind obcinele între regiunile cu cele mai întinse şi
productive domenii forestiere ale ţării. Unele comune depăşesc sensibil
media de împădurire a regiunii (Cârlibaba 93,7%, Putna 90,8%, Brodina
87%, Moldoviţa 81,5% etc.).
47
 Exploatării şi prelucrării meşteşugăreşti-artizanale a lemnului,
pentru nevoile gospodăreşti ale populaţiei locale, li s-au adăugat în trecut
forme industriale, extrăgându-se potasă, păcură, terebentină, iar mai
târziu producându-se hârtie, mucava, chibrituri, „lână vegetală”. Prin
înfiinţarea a numeroase ferestraie mecanice, creşte rapid producţia de
cherestea de răşinoase şi lemn de claviatură (rezonanţă), iar o cantitate
tot mai mare de lemn se foloseşte pentru obţinerea mangalului şi drept
combustibil în fabricile de sticlă şi băile de fier.
În Obcinele Bucovinei, economia zootehnică se bazează pe bovine şi
ovine, subordonat cabaline. Prin densitatea de 60 – 70 bovine/100 ha teren
agricol, valoare mai mare în comparaţie cu indicele mediu pe ţară (M.
Apăvăloaei, 1970), regiunea ocupă un loc fruntaş.
Se pot menţiona obiecte de silex (paleolitice sau neolitice) la
Pojorâta, Moldoviţa, Cârlibaba, Poiana Micului, dar o mare importanţă au
vestigiile medievale (sec. XIII-XIV) descoperite la Poiana Micului, Gura
Humorului, Vatra Moldoviţei, Cârlibaba, Pojorâta, Sadova, Fundu
Moldovei, Câmpulung Moldovenesc, Suceviţa şi Hurghişca – Vatra
Moldoviţei (M.D. Matei, E.I. Emandi, 1982; V. Spinei, 1982). De asemenea,
existenţa unei formaţiuni de tipul obştilor săteşti pe valea Moldovei,
constituită, după unii istorici (T. Bălan, 1960; C.C. Giurăscu, 1967), chiar
înaintea statului feudal Moldova (1359 – 1365) şi cunoscută mai târziu sub
numele de Ocolul Câmpulungului, presupune o bază demografică suficient
de numeroasă, stabilă.
În general, evoluţia aşezărilor s-a făcut de jos în sus, prin
extinderea laterală a satelor de vale, prin apariţia de noi sate pe văile
secundare şi versanţi, prin defrişări şi expansiunea fâneţelor, odăilor,
imaşurilor şi – atât cât a fost posibil – a arăturilor; în acelaşi timp, evoluţia
a avut loc şi de sus în jos, prin coborârea limitei superioare a pădurii
pentru obţinerea de noi păşuni, amenajarea stânilor şi, treptat, pentru
aşezări permanente de înălţime. Avansarea aşezărilor în altitudine este
expresia intensificării procesului pozitiv de valorificare economică a zonei
montane înalte.
Evoluţia demografică a Obcinelor Bucovinei a fost relativ moderată,
dar continuă. Astfel, în afara sporului natural al populaţiei româneşti
locale, ca factor principal, creşterea demografică a fost sprijinită, într-o
anumită măsură, de grupuri de români din Transilvania şi Maramureş,
plecaţi în bejenie din cauza opresiunii tot mai greu de suportat a
regalităţii maghiare şi bisericii catolice, iar după anexarea Bucovinei
(1775), la aceasta au mai contribuit colonizările cu elemente germane
(pentru minerit şi exploatări forestiere) şi intensificarea imigraţiei huţule
în partea nordică a Obcinelor.
În secolul XX, creşterea numerică a populaţiei a continuat să fie
moderată, pentru că, deşi excedentul natural a fost în general mai mare
decât media pe ţară, efectul lui a fost contrabalansat într-o măsură
apreciabilă prin deficit migrator. Ca urmare, între recensămintele din
1910 (54 695 locuitori) şi 1930 (59 854 locuitori), creşterea medie anuală
a populaţiei a fost de 2,8‰, iar în intervalul următor, până în 1977 (72
499 locuitori), de 4,6‰.

48
 Beneficiind de o poziţie geografică avantajoasă şi de condiţii
naturale şi social-economice favorabile şi complexe, printre care şi
influenţa oraşelor Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului, aşezările
rurale din acest sector au ajuns la un nivel economic ridicat şi o activă
mobilitate demografică pendulară. Unele dintre ele (Vama, Iacobeni,
Frasin, Fundu Moldovei), ca târguşoare, şi-au asumat în trecut funcţii de
servire a zonelor rurale imediate.
Fondul etnografic şi folcloric este printre cele mai bogate şi mai
autentice din ţară. Casele, gospodăriile, sate întregi (Ciocăneşti, Vama,
Sadova, Pojorâta, Frumosu, Mănăstirea Humorului, Fundu Moldovei etc.)
ilustrează originalitatea arhitecturii populare bucovinene, demonstrează
că „lumea” Obcinelor este în primul rând o civilizaţie a lemnului.
Covoarele, ţesăturile, portul popular, miniaturile ouălor încondeiate,
datinile străvechi – îndeosebi cele de Anul Nou, constituie elemente de o
deosebită atracţie turistică.
Circulaţia turistică din Obcine este asigurată de câteva ramificaţii
care se desprind din arterele de tranzit transcarpatic – şoseaua şi calea
ferată Suceava – Vatra Dornei. Traseele de penetraţie, supuse culoarelor
longitudinale, sunt intersectate de şoseaua modernizată Câmpulung
Moldovenesc – Sadova – Vatra Moldoviţei – Suceviţa, care traversează
regiunea, urmând ca încheierea modernizării şoselei de pe valea
superioară a Sucevei să integreze mai bine în circuitul turistic
extremitatea nordică a Obcinelor Bucovinei.
Din numărul anual de turişti, aproximativ 15% sunt străini, marea
majoritate provenind din ţările Europei Vestice şi Centrale, apoi din Israel,
S.U.A., Canada etc.

1.2. CARPAŢII ORIENTALI CENTRALI (MOLDO –

TRANSILVANI)
Se întind în sud până la culoarul Oituzului, prelungit spre vest pe la
sudul Munţilor Nemira şi ai Harghitei.
Prin caracteristicile lor morfologice, climatice şi biopedologice, prin
întregul lor peisaj geografic sunt cei mai reprezentativi pentru întregul
lanţ al Carpaţilor Orientali. Marea lor extindere, de la vest la est (100 km),
dar şi de la nord la sud (180 km) determină, totuşi o mare varietate a
tuturor elementelor peisajului, în limitele impuse de altitudinea medie,
cuprinsă, cu puţine excepţii, între 1100 – 1300 m.

1.2.1. MUNŢII CĂLIMANI – GURGHIU – HARGHITA

Reprezintă sectorul cel mai tânăr, cel mai înalt şi mai caracteristic
al lanţului vulcanic din vestul Carpaţilor Orientali, întinzându-se cu o
perfectă continuitate pe 150 km, de la valea Bistriţei ardelene (NNV) până
la valea Oltului.
Primele erupţii vulcanice sunt reprezentate prin dacitele de la
Drăgoiasa (Sarmaţian superior – Meoţian), care azi apar doar pe suprafeţe
mici, în estul Călimanilor. După o întrerupere, manifestările vulcanice
reîncep în Pliocenul superior, când este pusă în loc o masă imensă de
material vulcanogen-sedimentar, reprezentată mai ales prin brecii şi
conglomerate vulcanice, care formează baza edificiului vulcanic. Erupţiile
49
continuă până în Pleistocenul mediu, când este pusă în loc suprastructura
vulcanică, formată din curgeri de lave, în alternanţă cu aglomerate şi
tufuri, creându-se stratovulcani predominant andezitici.
Una din trăsăturile principale ale reliefului Munţilor Călimani –
Gurghiu – Harghita constă în profilul lor asimetric, cu versanţi prelungi
spre Depresiunea Transilvaniei şi cu versanţi mai scurţi şi relativ abrupţi
spre depresiunile de baraj vulcanic din est. Relieful vulcanic este format
din două elemente fundamentale – platourile şi conurile.
1. PLATOURILE VULCANICE se dezvoltă atât pe lave, în partea
superioară, cât şi pe formaţiunea vulcanogen-sedimentară în zonele
periferice (mai ales spre Depresiunea Transilvaniei). Platourile de pe lave
sunt, în fond, nişte platouri structurale, înalte, a căror altitudine urcă de la
periferie spre axul lanţului montan, de la 900-1000 m la 1300 – 1400 m.
Cel mai larg şi mai înalt platou vulcanic (1400-1600 m) este cel al
Munţilor Călimani, dezvoltat în partea central-vestică a masivului
respectiv, a cărui aspect plat a sugerat toponime locale ca Şesul Paltinului,
Dealul Şesului, Poiana Câmpului etc. L. Someşan (1947) a căutat să
găsească în morfologia Călimanilor o serie de trepte, interpretabile ca
suprafeţe de eroziune, pe baza cunoştinţelor geologice de atunci, după
care Călimanii s-ar fi ridicat în sarmaţian – meoţian. În realitate, fiind
pleistoceni, nu se poate admite că într-un timp atât de scurt să se poată
produce o evoluţie ciclică a reliefului sculptural. Pe alocuri, platitudinea
platourilor este dirijată de mici proeminenţe, interpretate, după caz, drept
conuri secundare, neckuri sau dykuri.
Pe versanţi, mai ales pe cei sculptaţi în formaţiunea vulcanogen-
sedimentară, apar forme de dezagregare ruiniformă, asemănătoare celor
de pe conglomeratele propriuzise: babe, sfincşi, cetăţi ruinate etc., aşa
cum sunt cei 12 Apostoli din Călimani, cu aspect de oameni petrificaţi.
Evoluţia avansată a văilor în sectoarele mai puţin rezistente ale
formaţiunii vulcanogen-sedimentare a ajuns până la stadiul formării unor
mici depresiuni de eroziune diferenţială, aşa cum este depresiunea
Vârşagului, din bazinul superior al Târnavei Mari, cu o dezvoltare
apreciabilă a teraselor inferioare ale Târnavei.
2. CONURILE VULCANICE reprezintă relieful dominant. Sunt mai
tinere decât platourile de pe formaţiunea vulcanogen-sedimentară, ceea
ce le conferă forme mai clare, mai puţin afectate de eroziune. Lor le
corespund altitudinile maxime – 2102 m în Pietrosul Călimanilor, cea mai
mare înălţime a unui masiv vulcanic în ţara noastră. Conurile au diametre
mari (la bază), unele de 10-30 km. Versanţii conurilor sunt mai puternic
înclinaţi decât platourile vulcanice şi se apropie de suprafaţa iniţială în
mai mare măsură decât platourile de pe formaţiunea vulcanogen-
sedimentară. Văile care secţionează versanţii conurilor pot fi deci
interpretate ca derivând din barrancos şi au o orientare divergentă tipică.
Între văi, fragmentele versanţilor externi, derivate din suprafaţa iniţială,
mai bine păstrate acolo unde lavele sunt mai dure, sunt în acest caz nişte
planeze, cum sunt cele de pe versantul vestic al conului Harghita (W.
Schreiber, 1980). Conurile au, în majoritate, cratere, de dimensiuni
variabile, unele fiind veritabile caldeire, cum este marea caldeiră a
Călimanilor drenată spre nord de Neagra Şarului. Faptul că ea este o
50
caldeiră e demonstrat de formarea ulterioară, în partea sa estică, a unui
con vulcanic mai tânăr, cel al Dumitrelului. În partea centrală a caldeirei
eroziunea a scos în evidenţă o serie de neckuri, ca Pietricelul. Un alt con
care culminează cu o caldeiră este Fâncelu, din nordul Munţilor
Gurghiului, cu altitudinea maximă de 1684 m, de formă semicirculară,
deoarece şi aceasta este ştirbită şi drenată, spre SV, de afluenţii de pe
dreapta ai Pârâului Gurghiu. Tot o caldeiră pare să fie şi craterul Harghitei
propriu-zise, din centrul sectorului nordic al Munţilor Harghita (1800 m).
În Munţii Gurghiului şi Harghitei, W. Schreiber găseşte 10 cratere.
Acestea sunt:
– Conul vulcanic Şasa, în Gurghiul central, cu un crater foarte
clar, cu diametrul de 6-7 km, drenat spre N de un afluent de pe stânga al
râului Gurghiu.
– Conurile Şumuleu (1577 m) şi Amza (1694 m), în Gurghiul
sudic, ultimul având două cratere, unul drenat spre NE iar celălalt spre
SV.
– Conurile Ostoroşului, din nordul Harghitei nordice, mai scund
(1384 m) şi Arotaşului, în SE Harghitei nordice (1390 m).
– Conurile Luci (1390 m) şi Cucu (1558 m) în Harghita centrală,
ultimul cu un caracter aproape întreg, drenat spre E de un afluent al
Oltului (Pârâul Mare).
– Conul Pilişca (1374 m), în Harghita sudică, cu un crater foarte
mic. Singurul con vulcanic care are două cratere încă întregi este cel al
Ciomatului (1301 m), la SE de defileul Oltului de la Tuşnad. Craterul mai
adânc, din vest, adăposteşte mlaştina Mohoş. Altitudinea lanţului vulcanic
scade între conurile vulcanice şi se formează înşeuări, spre care se
orientează obârşiile reţelei hidrografice principale, care atacă foarte
viguros lanţul vulcanic.
Relieful glaciar este slab reprezentat (cazul Călimanilor), după unii
geografi, pentru altitudinea acestor munţi, care o depăşeşte simţitor pe
cea a Munţilor Maramureşului. Pe versanţii marii caldeire a Călimanilor
sunt două excavaţii cu aspect de circ glaciar, una sub Pietrosul
Călimanilor şi alta sub Reţitiş, la circa 1750 m altitudine. Caracterul lor
glaciar, susţinut de L. Someşan, este contestat de I. Sîrcu, care le atribuie
mai degrabă un caracter crio-nival sau de alunecare. Dealtfel, relieful crio-
nival este larg reprezentat, prin câmpuri de blocuri şi grohotişuri,
majoritatea acestora cu caracter fosil, fixate de jnepeniş sau de pădure, ca
şi prin trepte de altiplanaţie, martori reziduali etc.
Specificul climatic este dat de asimetria celor doi versanţi, vestic şi
estic. Versantul vestic este ceva mai umed, aflându-se în bătaia vânturilor
de vest, precipitaţiile medii anuale urcând aici la 1000-1300 mm, în timp
ce pe versantul estic ele coboară până la 800 mm.
Reţeaua hidrografică este densă şi cu debite bogate. Lacurile
naturale sunt rare, cel mai important fiind Sf. Ana, care are o adâncime de
7 m. În schimb apar foarte numeroase izvoare minerale, mai ales carbo-
gazoase, generate de manifestările postvulcanice (în Munţii Ciomat este şi
o mică peşteră cu emanaţii de CO 2 liber, mofetă folosită în scopuri
curative). Izvoare minerale se cunosc în special la Băile Harghita (pe
versantul sudic al conului Harghita), băile Homorod şi băile Chirui (lângă
51
Vlăhiţa), băile Sântimbru (pe versantul estic al conului Luci), băile Tuşnad
şi băile Ozunca, în Harghita sudică. În apropiere de Topliţa apar şi izvoare
hipotermale, cu temperaturi nu prea ridicate (circa 28 0C).
Vegetaţia este influenţată de asimetria climatică a celor două
flancuri. Domină pădurea de fag şi pădurea mixtă, de fag şi conifere, care
urcă spre vârfurile conurilor şi conifere în Masivul Călimani. Pădurea este
bine conservată, acoperă peste 3/4 din suprafaţa munţilor, reprezentând o
mare bogăţie, mai ales în Călimani. O vegetaţie subalpină (jnepenişuri) şi
chiar alpină (pajişti) este proprie numai părţii mai înalte a caldeirei
Călimanilor, petece mai mici apărând pe craterele Şasa şi Harghita.
Fauna este şi ea bogată, cu numeroase exemplare de urs (mai ales
în Călimani), râs, cerb, cocoş de munte, căprior, mistreţ etc. Păstrăvăriile
mai cunoscute sunt la Topliţa.
Alături de solurile zonale (în special soluri brune acide) o
răspândire mare o au andosolurile, specifice rocilor vulcanice.
Munţii Călimani – Gurghiu – Harghita sunt relativ slab populaţi
(circa 25 loc./km2), datorită menţinerii celei mai mari părţi din terenuri în
folosinţă silvică. Aşezările sunt în general grupate pe contactul cu unităţile
depresionare înconjurătoare. În interior sunt sate doar pe valea Mureşului
(între Topliţa şi Deda), în bazinul superior al râului Gurghiu şi în
depresiunea Vârşagului. Domină aşezarea răsfirată de vale, dar apar şi
aşezări risipite, cu gospodării izolate, în depresiunea Vârşagului. În centru
şi sud-est predomină secuii iar în nord-vest românii.
Sub aspect economic predomină creşterea animalelor, exploatarea
şi industrializarea lemnului (fabrică mare de cherestea la Lunca Bradului –
Mureş). Subsolul este mai sărac decât în munţii Oaş-Gutâi. Se exploatează
minereu de fier la Lueta (pentru micul centru siderurgic Vlăhiţa), caolin la
Băile Harghita (format prin alterarea andezitului), sulf în Munţii Călimani
şi andezit în marile cariere deschise în defileul Mureşului (Stânceni) şi în
nordul Călimanilor (Dornişoara). Recent s-au descoperit zăcăminte de
minereu de mercur (cinabru) în Munţii Harghita (Cocoizaş şi Sântimbru).
Exploatările de sulf din Călimani, din perioada 1970-1993, au adus mari
prejudicii peisajului geografic natural al masivului, o „rană” greu de
vindecat, care va fi un permanent semnal de alarmă pentru viitor.
Are loc o vie activitate balneară, atât în staţiuni de interes naţional
(Tuşnad), cât şi în cele de interes local (Harghita, Topliţa, Chirui, Ozunca).
Băile Homorod s-au specializat în tabere pentru tineret.

1.2.2. MUNŢII GIUMALĂU (1856 m).

Petrografic sunt formaţi în cea mai mare parte din cristalin –
predomină seria epimetamorfică de Tulgheş. Au un relief greoi, larg boltit
la partea superioară, mărginit de văi adânci, cu versanţi abrupţi. De
exemplu, valea Colbului, ce-i limitează la est etc. După I. Sîrcu, suprafaţa
Cerbu este bine reprezentată în Poiana Ciungilor, din vestul Giumalăului,
la 1500 m. Suprafaţa pliocenă Mestecăniş este slab reprezentată. Nu
există relief glaciar.
Sectorul cel mai îngust al văii Bistriţei se mai numeşte şi cheile
Bistriţei (la Zugreni, între Giumalău şi Pietrosul Bistriţei). Un alt sector

52
îngust, odinioară foarte periculos pentru plutărit, este cel de la Toance
(mai sus de gura Barnarului).
Vegetaţia acestor munţi se încadrează aproape integral la nivelul
pădurii de conifere (molid, brad, pin); doar în lungul văii Bistriţei şi
afluenţilor avansează pădurea de fag şi molid. Vegetaţia subalpină, în mod
normal este slab dezvoltată, dar păşunea a fost mult extinsă de om, prin
defrişări. Economic, importante sunt exploatările forestiere şi creşterea
animalelor, culturile practicându-se doar pe valea Bistriţei, care este
foarte bine populată faţă de altitudinea pe care o are.
MUNŢII RARĂULUI
Au aspectul unui masiv relativ mic, dar interesant, alungit NNV-
SSE, cuprins între valea Moldovei (în sectorul Breaza – Pojorâta), valea
Piciorul Stânii, valea Colbului şi valea Bistriţei, până la Holda, care îi
separă de Munţii Bistriţei Mijlocii, pe de o parte şi valea Sadovei – valea
Moldovei (în sectorul depresiunii Câmpulungului), culoarul depresionar
dat de văile Slătioarei şi Brătesei, afluenţi ai Suhăi şi şaua Aluniş (1163
m), care-i separă de munţii flişului, pe de altă parte. Soclul este format din
cristalin (mai ales seria de Hăghimaş – Rarău – Bretila, cu cunoscutele
gneisse oculare de Rarău, dar şi seria de Tulgheş, în care apar însemnate
mineralizări de sulfuri complexe. Cristalinul aflorează doar în zonele
marginale (în vest, spre valea Bistriţei, şi în est spre culoarul Slătioara-
Brăteasa).
Cea mai mare parte din substrat este format din umplutura
sedimentară a sinclinalului marginal, foarte complicată, parţial alcătuită
din autohton, parţial din pânză (pânza transilvană): predomină calcare şi
dolomite triasice, jurasice şi cretacic inferioare, precum şi o masă de fliş
grezos-argilos, de vărstă cretacică, în care sunt cuprinse blocuri de calcar,
rupte din depozitele mai vechi.
Morfologic, Rarăul apare ca o culme principală, conformă în linii
mari cu axa sinclinalului, mai înaltă în partea centrală (Rarău – 1651 m) şi
mai scundă în SE (Tarniţa – 1471 m). I se adaugă spre NE o culme
secundară, pe depozite grezoase cretacic, secţionată de micul defileu al
Moldovei dintre Pojorâta şi Sadova. Alte masive sunt Muncelu (1302 m),
pe stânga Moldovei, şi Runcu-Bodea (1176 m), pe dreapta râului, care
închide spre SV depresiunea Câmpulungului.
Vârfurile cele mai înalte se suprapun calcarelor – Rarăul propriu-zis,
Pietrele Doamnei etc., sculptate în calcare recifale masive din Cretacicul
inferior. Eroziunea a scos în evidenţă numeroase alte klippe calcare mai
mici, din masa de fliş, dând o mare varietate de relief local, peisaje
ruiniforme, cu turnuri şi piramide de dezagregare. În lungul reţelei
hidrografice apar repezişuri, mici cascade şi sectoare de chei, în punctele
în care întâlnesc roca dură, calcaroasă, în contrast cu sectoarele mai largi,
săpate în flişul argilos.
Carstul este relativ slab dezvoltat, datorită discontinuităţilor din
masa de calcar. Există o peşteră mică, lângă Pietrele Doamnei („a
Liliecilor”). Unele turnuri de calcar ar putea reprezenta reminescenţe ale
prăbuşirii unor caverne.
Relieful clio-nival este prezent prin haosuri de blocuri, grohotişuri
(în mare parte fosile).
53
 Suprafeţe de nivelare – suprafaţa Cerbu, la 1500-1650 m ar
cuprinde însuşi Rarăul, Todirescu (din SE) ş.a. Suprafaţa Mestecăniş, la
1000 – 11000 m, reprezentată prin culmile interfluviale marginale dinspre
bazinul Moldovei.
Clima prezintă unele particularităţi, în sensul că precipitaţiile sunt
mai reduse decât ne-am aştepta la această altitudine, datorită poziţiei mai
estice faţă de axa Carpaţilor Orientali. Media precipitaţiilor la staţia
meteorologice Rarău este de numai 910 mm/an.
Vegetaţia naturală este formată din păduri de conifere (molid, brad,
pin, tisă), în amestec, pe versanţii estici şi pe culmile mai joase dinspre
bazinul Moldovei, cu fagul, mesteacănul, paltinul etc. La nivelul acestei
păduri mixte, pe versantul estic s-a organizat încă din 1905 prima
rezervaţie forestieră din ţară – „codrul secular de la Slătioara” (325 ha),
cu exemplare foarte bătrâne de molid, fag, brad, tisă şi pin. Pe stâncării
cresc plante erbacee calcicole, ca floarea de colţ (Leontopodium alpinum),
papucul doamnei (Cypripedium calceolus), vulturica (Hieracium
pojoritense), o compozee ş.a. Pajiştile sunt de natură seculară, create
pentru păşunat sau pentru fâneaţă; în cadrul pajiştilor, păşunea domină pe
înălţimi iar în ariile mai joase – fâneaţa.
În învelişul de soluri, pe lângă cambisoluri (soluri brune
eumezobazice) şi spodosoluri, distribuite în conformitate cu etajarea
reliefului, apar şi petice de rendzine, pe aflorimentele de calcar.
Rarăul este un masiv destul de umanizat atât pe versantul dinspre
valea Moldovei cât şi în aria cu relief scund, dintre culmea secundară
Runcu-Bodea şi culmea principală, arie acoperită cu gospodării şi hodăi de
fân, risipite în mijlocul fâneţelor. Pe versanţii dinspre văile Bistriţei şi
Suhăi predomină satele de vale. Sub aspect economic, pe lângă
exploatarea pădurii şi creşterea animalelor (în special bovine), foarte
importante sunt exploatările de minereuri neferoase şi de baritină,
deschise în perioada contemporană. Principala mină de minereu cuprifer a
fost la Leşul Ursului, de unde minereul se transporta printr-un tunel cu
cale ferată îngustă, pe sub şaua Aluniş, la flotaţia Tarniţa; de aici,
concentratul obţinut se expedia spre gara Frasin. Se mai exploatează şi în
prezent calcar, folosit în parte chiar de către localnici, în cuptoare mici,
tradiţionale, la fabricarea varului (la Câmpulungul Moldovenesc şi
Pojorâta). Rarăul este un masiv destul de căutat de turişti, mai ales după
asfaltarea şoselelor Câmpulung – Chirilu, care-l traversează, şi Câmpulung
– Stulpicani – Holda, care-l înconjoară pe la est, şi prin construirea
hotelului de altitudine, din apropiere de Pietrele Doamnei. Importanţa
turistică derivă şi din poziţia masivului, care permite trasee de o zi spre
Giumalău, Cheile Bistriţei, Vatra Dornei etc. Cât de important este Rarăul
pentru localnici aflăm de la Geo Bogza: „Soarele răsare sau apune pe
Rarău, norii se adună sau se împrăştie de pe Rarău, Moldova şi Bistriţa
curg de o parte şi de cealaltă a Rarăului, turmele urcă sau coboară de pe
Rarău … aici Rarăul reprezintă dimensiunea fundamentală a lumii, latura
cosmică a vieţii şi a istoriei”.
Sau: „Micul Tirol bucovinean”, după V. Tufescu. Pietrele Doamnei
– Bogza: „Peste un şir de culmi împădurite, pe cea mai înaltă dintre ele,
se zăresc câteva turnuri de catedrală: Pietrele Doamnei – Urcuşul domol al
54
Rarăului ele îl încheie cu o mişcare neaşteptată, plină de avânt şi
tulburătoare. O întreagă ţară de munţi împăduriţi, albaştri la culoare, este
dominată de gestul cu care Pietrele Doamnei îşi leapădă de pe umeri
cămaşa vegetaţiei alpine şi ţâşnesc spre cer, goale, albe, lunatece”.

1.2.3. MUNŢII HĂGHIMAŞULUI – limite puţin clare.

Sunt cuprinşi între valea Bistricioarei, în N (care-i separă de Munţii
Bistriţei mijlocii), culoarul longitudinal de văi Putna – Oltul superior, în V
(care-i separă de Munţii Giurgeului), depresiunea Ciucului, în SV, culoarul
de văi longitudinale Pintic – Pârâul Caprei – Dămuc – Valea Rece – cursul
superior al Trotuşului, în E, (care-i separă de masivul Ceahlău, Munţii
Tarcăului şi Ciucului) şi pasul Ghimeş, de şosea, în S (1159 m).
Din punct de vedere fizico-geografic Munţii Hăghimaşului seamănă
destul de bine cu Rarăul, numai că au o suprafaţă mai mare, o latitudine
mai sudică şi prezintă aspecte mai variate (morfologic).
Sub aspect geologic, cristalinul, care formează suportul sinclinalului
marginal, aflorează sub forma a două fâşii orientate NNV-SSE, pe cele
două flancuri ale sinclinalului, cel vestic mai larg iar cel estic mai îngust.
Predomină seria mezometamorfică de Hăghimaş-Rarău, străbătută
de aceleaşi gnaise oculare, ca şi în masivul Rarău.
Partea axială a sinclinalului este umplută cu depozite mezozoice
groase, din care se disting calcarele şi dolomitele masive triasice, şi
formaţiunea de wildflisch a Cretacicului inferior (argile cu klippe de
calcar).Calcarele din Jurasicul superior au o poziţie în pânză (petece de
acoperire din Pânza Transilvană), fiind suprapuse, în timpul fazei austrice,
wildflischului. Ulterior fazei austrice, în sinclinal s-au depus conglomerate
care probabil au avut o extindere mai mare dar au fost parţial îndepărtate
de eroziune.
Relieful se caraterizează printr-o relativă lipsă de unitate,
prezentându-se ca o sumă de culmi mai mult sau mai puţin autonome,
rezultat al adâncirii puternice a reţelei de văi în Pliocen-Cuaternar.
Culmea principală poartă numele de culmea Curmăturii (1792 m în
Hăghimaşul Mare), fiind cuprinsă între văile Oltului şi Bicăjelului, ea se
continuă spre S prin culmea mai scundă Naşcalat (1566 m). La N, între
Putna, Bistricioara şi Bicaz sunt Munţii Suhardului (culminând la NV de
Lacul Roşu cu M. Licaş – 1675 m). În fine, în E, între văile Bicăjelului şi
Dămucului, este culmea Dămucului, mai scundă (max. 1435 m).
Acţiunea diferenţiată a agenţilor externi asupra substratului
neomogen a făcut ca Hăghimaşul, în ansamblu, să aibă aspectul unui mare
sinclinal suspendat, sedimentarul mezozoic (calcarele, dolomitele şi
conglomeratele, în special) rezistând mai bine la eroziune, în timp ce
cristalinului îi revine un relief mai şters.
Aripa vestică a sinclinalului, care formează culmea Curmăturii, este
mai înaltă, datorită grosimii mai mari a calcarelor jurasice, şi domină
printr-un abrupt impresionant (de peste 800 m), care are caracterul unei
cueste. În lungul văii superioare a Oltului, se înşiruie cele mai mari
înălţimi: Hăghimaşul Mare, Hăghimaşul Negru (1773 m), ş.a., separate de
înşeuări care par să aibă o justificare tectonică (falii transversale). În
Munţii Suhardului, înălţimile cele mai mari (Licaşul ş.a.) sunt formate pe
55
dolomite triasice, dar sunt şi vârfuri pe calcare din Jurasicul superior sau
chiar pe conglomerate cretacice (Highişul – 1502 m). În fine, culmea
Dămucului, cea mai joasă, este sculptată în depozite de wildflisch şi în
cristalin. În depozitele puţin rezistente ale wildflischului, valea superioară,
cu orientare longitudinală a Bicăjelului, a săpat o mică depresiune, cea de
la Trei Fântâni, înainte de a se angaja în sectorul inferior, de chei, săpate
în calcarele jurasice superioare – cretacic inferioare.
Reţeaua de văi are un caracter predominant longitudinal, paralel cu
culmile, manifestând o relativă adaptare la structură. În mod contrastant,
doar valea principală, cea a Bicazului, este singura cu caracter transversal
şi care secţionează masa calcarelor mezozoice într-unul dintre cele mai
spectaculoase sectoare de chei din ţara noastră, cu pereţi aproape
verticali, înalţi de 200-400 m. Formarea Cheilor Bicazului pare să fie
relativ recentă, rezultat al ridicării puternice, în faza valahă, a întregului
edificiu al Carpaţilor Orientali. La formarea Cheilor Bicazului se pare că
un rol însemnat l-au avut procesele carstice (după cum arăta I. Athanasiu).
Cel puţin o parte din actualul traseu al lor a evoluat din cursuri subterane,
care uneau mai multe avenuri. Din prăbuşirea tavanelor acestor cursuri ar
proveni blocurile mari care se pot întâlni, de exemplu, la confluenţa
Bicazului cu Bicăjelul.
Afluenţii Bicazului au de asemenea chei, unele chiar mai
spectaculoase, aşa cum sunt cele ale Şugăului, din cursul inferior. În
lungul acestor văi apar numeroase ruperi ale profilului longitudinal, cu
cataracte şi chiar mici cascade, care pun în evidenţă diferenţele de
duritate ale substratului. Uneori văile secundare rămân uşor suspendate,
nereuşind să se pună perfect în acord cu viteza de evoluţie a văii
principale.
Carstul de suprafaţă este bogat, cu multe lapiezuri, doline, martori
de evoluţie carstică, care pot fi interperetaţi ca hummuri, depresiuni în
calcar care au fost privite ca polii etc. Resurgenţele carstice dovedesc
existenţa unor cursuri subterane importante, dar endocarstul este greu
accesibil şi slab cunoscut: sunt accesibile doar câteva peşteri mici –
peştera Toşorog (în est, aproape de Pârâul Caprei) şi peştera Munticelu (în
apropiere de Cheile Şugăului).
Evoluţia ciclică a reliefului se pune în evidenţă prin prezenţa unor
suprafeţe de nivelare. Suprafaţa miocenă (postmoldavică?) Cerbu retează
înălţimile culmii Curmăturii, la circa 1700 m, dând nişte platouri înalte, pe
care I. Bojoi le considera ca având un caracter structural eroziv. Mai larg
dezvoltată este suprafaţa de eroziune pliocenă (Mestecăniş) în care se
încadrează cea mai mare parte a interfluviilor secundare, la altitudinea de
1000 – 1200 m.
În teza sa de doctorat (1971), I. Bojoi susţine existenţa a incă două
nivele, la 1400 m şi sub 1000 m, care însă sunt mai greu de observat şi de
argumentat.
Nu există relief glaciar; în schimb mantalele groase de grohotişuri,
fosile şi active, subliniază rolul gelifracţiei în evoluţia reliefului.
Sub aspect climatic, poziţia geografică, în interiorul Carpaţilor
Orientali, şi altitudinea nu prea mare, fac ca precipitaţiile să nu

56
depăşească decât cu puţin 1000 mm/an, spre deosebire de Munţii Rodnei
şi Maramureşului (fără să coboare însă sub 700 mm).
Din punct de vedere hidrografic, interesant este Lacul Roşu
(Ghilcoş), cel mai mare lac de baraj natural din Carpaţii noştri, format în
1837, prin alunecarea unei mase deluviale (argile cu blocuri) de pe
versantul estic al văii Bicazului, în amont de chei. Valea era pe atunci
împădurită şi apele lacului au invadat pădurea, ai cărei arbori s-au
păstrat, în parte, pietrificaţi prin silicifiere.
Cea mai mare parte din vegetaţie se dezvoltă la nivelul pădurii de
conifere, formate din molid, pin (mai ales pe substrat calcaros), brad şi
zadă. Pe văile Bicazului şi Bistricioarei, la altitudinile cele mai joase,
înaintează şi pădurea mixtă, de conifere şi fag. Pe vârfurile celor mai
înalte ale culmii Curmăturii, pădurea nu mai poate rezista temperaturilor
scăzute şi vântului şi apare o vegetaţie subalpină: pajiştea este mult
extinsă astăzi de om, în vederea dezvoltării păstoritului. Întinse pajişti
secundare formate prin defrişarea pădurii se întâlnesc mai ales în treimea
sudică a munţilor, în zona izvoarelor Trotuşului, formate din asociaţii de
Festuca pratensis, Agrostis tenuis ş-a. Pe stâncile de calcar cresc multe
plante cu flori frumoase, ca floarea de colţ (Leontopodium alpinum),
campanule (Campanula carpatica), specii de garofiţe sălbatice, tufe de
Saxifraga ş.a.
Pe lângă solurile zonale (soluri brune acide şi spodosoluri), pe
substratul calcaros se dezvoltă pe suprafeţe apreciabile solurile brune
eubazice şi rendzimele.
Umanizarea este destul de avansată, mai ales pe văile râurilor
marginale (Dămuc, Trotuş, Putna, Pârâul Caprei) şi în depresiunea Trei
Fântâni. Pe lângă satul răsfirat de vale, întâlnim şi o largă răspândire a
satului risipit, cu gospodării izolate, în special în zona izvoarele Trotuşului.
Populaţia este mixtă – români şi secui.
Din punct de vedere economic, se practică zootehnia (ovine, bovine
şi cabaline); spre păşunile de aici vin şi acum vara păstori din Mărginimea
Sibiului, locuind în grupări de stâne, cu aspectul unor cătune temporare
(de exemplu, în Poiana Albă, dintre Hăghimaşul Mare şi Hăghimaşul
Negru). Urmează exploatarea lemnului şi cea a calcarului pentru fabricile
de ciment de la Taşca şi Bicaz, care însă a distrus aproape complet cheile
mici ale Bicazului.
Turismul este destul de intens în lungul văii Bicazului, favorizat de
construirea şoselei prin Cheile Bicazului în perioada interbelică. Se ridică
şi staţiunea climatică de la Lacul Roşu, una din cele mai înalte din Carpaţi
(930 m), cu bune posibilităţi de practicare a alpinismului şi a sporturilor
de iarnă. Culmea Curmăturii, în schimb, este puţin cunoscută şi modest
dotată, cu o singură cabană, la Piatra Singuratică.

1.2.4. MUNŢII CEAHLĂU

Deşi reduşi ca suprafaţă, se disting de restul munţilor flişului prin
altitudinea mai mare (1907 m în Ocolaşul Mare) şi prin silueta lor aparte,
de cetate naturală. Munţii Ceahlău au un contur rombic, format de valea
Bistriţei (NE), cea a Bistricioarei (NV), culoarul Pintic-Pârâul Caprei (SV)
şi valea Bicazului, care-i separă de Munţii Tarcăului (SE).
57
 Structural, cea mai mare parte a lor corespund flişului intern şi
numai extremitatea estică face parte din unitatea de Tarcău. În relief se
impun în mod deosebit conglomeratele masive poligene, de vârstă
Cretacic mediu, de la nivelul superior al stratelor de Ceahlău, incluzând la
bază o serie de klippe de calcar, smulse din depozitele sinclinalului
marginal al unităţii cristalino-mezozoice. Conglomeratele îmbracă forma
unui mare sinclinal suspendat, orientat N-S, în partea centrală, formând
masivul propriu-zis al Ceahlăului, şi contrastează cu rocile mai slabe din
zona periferică (gresii, marne, argile), unde apare o masă muntoasă mai
joasă.
Sub aspect morfologic se impun două niveluri de relief, unul înalt
(Ceahlăul propriu-zis), dezvoltat pe conglomerate, sub forma unui platou
structural, mărginit de abrupturi (cueste, cu diferenţe de altitudine de
peste 700 m) şi dominat de câţiva martori de eroziune (de exemplu Toaca
– 1900 m alt. abs.), şi al doilea, mult mai scund (1000-1300 m),
reprezentat prin culmi care se desfăşoară radiar, separate de afluenţii
Bistriţei, Bistricioarei şi Bicazului. Puternica diferenţiere altitudinală a
Masivului Ceahlăului de culmile mai joase din jur face ca acesta să poată fi
văzut de la distanţe foarte mari (şi de la Iaşi, pe vreme limpede).
În detaliu, pe conglomeratele din partea centrală apar forme tipice
de dezagregare selectivă – poliţe (trepte structurale), turnuri, coloane,
fisuri etc. Cea mai cunoscută este Panaghia, de forma unei gigantice
căciuli de piatră. Înălţimi izolate, formate prin dezagregare şi eroziune
diferenţială apar şi pe klippele de calcar, aşa cum este Ocolaşul Mic.
Datorită altitudinii, Ceahlăul central are o climă mai aspră decât
restul munţilor flişului, cu medii termice anuale cu puţin peste 0 0C la
nivelul platoului înalt. În unii ani, în locurile adăpostite de la picioarele
abrupturilor zăpada se poate menţine toată vara. În mod normal, în
Pleistocen, Ceahlăul a intrat în etajul zăpezilor persistente, N. Macarovici
căutând, de aceea, să demonstreze prezenţa urmelor glaciaţiei
cuaternare. În realitate, urme glaciare sigure nu există. În schimb, abundă
semne ale evoluţiei în condiţii periglaciare – trene de grohotiş fosil, care
înconjură abrupturile şi coboară până la 1200 m alt. abs., microdepresiuni
de tasare nivală în scoarţa de alterare (I. Stănescu).
Precipitaţiile actuale sunt relativ reduse, datorită poziţiei estice, şi
au mari diferenţieri între versantul vestic (950 mm/an la Durău) şi cel
estic (în jur de 700 mm/an, datorită direcţiei predominant vestice a
vânturilor.
Vegetaţia este foarte variată, în ciuda suprafeţei reduse. De aceea
a atras în mod deosebit pe botanişti, care au găsit aici circa 33% din
totalul speciilor de plante superioare din ţară. Vegetaţia are o dispoziţie
concentrică. Până la altitudinea de circa 1100 m este un brâu de pădure
mixtă (brad, molid, fag, carpen, mesteacăn, paltin). Urmează nivelul
pădurii de răşinoase, cu molid, brad şi relativ multă zadă, uneori cu
exemplare bătrâne, protejate (la Poliţa cu Crini). La peste 1750 m apar
jnepenişuri, odinioară cu o cuvertură continuă, astăzi în mare parte
defrişate şi înlocuite de pajişti secundare, formate mai ales de Festuca
supina şi Poa alpina. Se remarcă însă şi speciile de genţiană (Gentiana
nivalis), clopoţei (Campanula carpathica), primule, orhidee (Nigritella
58
nigra) ş.a. Foarte mare este frecvenţa florii de colţ (Leontopodium
alpinum). Pe platoul înalt, acolo unde apa stagnează, se formează turbării
oligotrofe cu Sphagnum.
Pentru îmbogăţirea faunei, recent a fost introdusă capra neagră.
Amenajarea lacului de baraj Izvorul Muntelui a adus o îmbogăţire a
avifaunei – 3 specii de pescăruşi, raţe sălbatice ş.a. Pe pârâul Schitului au
fost amenajate două mari păstrăvării.
Masivul Ceahlău este, ca şi Stânişoara, bine populat, cu urme
umane încă de la finele Paleoliticului. Satele se ţin lanţ, atât pe văile
marginale, cât şi pe cele din interior (valea Schitului, valea Bistriţei).
Este un masiv mult căutat de turişti, frumos şi în acelaşi timp relativ
accesibil. În ultimile decenii s-a dezvoltat o nouă staţiune turistică, lângă
fostul schit Durău, legată cu o şosea nouă, foarte pitorească, cu Izvorul
Muntelui şi Bicaz. În extremitatea estică se află orăşelul Bicaz, centru al
industriei materialelor de construcţie, din păcate foarte poluat (prin
pulberi). Acesta ar fi putut deveni un important centru turistic în zonă,
bază de plecare în Cheile Bicazului, Ceahlău şi lacul Izvorul Muntelui.

1.2.5. MUNŢII STĂNIŞOAREI

Limite: valea Moldovei (în N), ulucul depresionar Slătioara-
Brăteasa şi şaua Aluniş (în NV), valea Bistriţei (în V, SV şi S), Subcarpaţii
Neamţului (în E), după un contact tectonic dat de fruntea pânzelor de
Tarcău sau Vrancea, pe linia Păltinoasa – Piatra – Neamţ.
În structura lor intră toate unităţile flişului, cea mai mare extindere
având-o însă pânzele de Ceahlău şi Tarcău.
Orografic, se prezintă ca o culme principală, mai înaltă, din care se
desprind divergent culmi secundare mai scunde, unele cu caracter
longitudinal, separate de afluenţii Moldovei, în N (exemplu Obcina
Voroneţului) sau de cei ai Bistricioarei, în S, altele cu caracter transversal,
în E, separate de văile Suhăi Mari şi Suhăi Mici, Ozanei şi Topoliţei, fără a
ţine seama aici de structură.
Altitudinile cele mai mari se suprapun, de regulă, rocilor celor mai
rezistente din culmea principală, mai ales conglomeratelor de Ceahlău
(vârful Bivolu, cu altitudinea maximă de 1530 m, corespunde unui mare
sinclinal suspendat, în partea central-vestică, cu conglomerate de
Ceahlău). Pe rocile mai puţin rezistente s-au format depresiuni de facies
petrografic, ca depresiunea Găineşti pe Suha Mică (pe şisturi argiloase şi
marne bituminoase oligocene), depresiunile Pipirig pe Ozana şi Hangu pe
Bistriţa (pe marno-calcarele stratelor de Hangu, din Cretacicul superior),
ultima depresiune ocupată astăzi de lacul de acumulare Izvorul Muntelui.
Pe aceleaşi roci apar înşeuări destul de joase, care permit traversarea
munţilor, ca pasul Petru Vodă (900 m). De regulă, între depresiuni, văile
trec prin scurte defilee, în roci mai dure, de exemplu cele două defilee ale
Bistriţei, de la Izvorul Muntelui şi de la Straja, sculptate în gresia de
Tarcău (eocenă) primul defileu (Izvorul Muntelui) servind şi barajului
lacului de acumulare omonim, cu hidrocentrala „Stejarul”.
Ca urmare a evoluţiei ciclice a reliefului, I. Ichim deosebeşte două
nivele de culmi interfluviale, un nivel situat la 1300-1400 m, bine dezvoltat
între Holda şi Cotârgaşi, care ar reprezenta o suprafaţă de vârstă
59
sarmaţiană (deci ar putea fi echivalată cu Cerbu) şi un nivel la altitudinea
de 900-1000 m, mai tânăr (probabil echivalentul suprafeţei Mestecăniş).
Sub aceste niveluri în lungul râurilor principale, mai ales al Bistriţei, se
dezvoltă un sistem complex de terase, cu altitudinea relativă până la 280
m (confluenţa Bistricioarei cu Bistriţa).
Extrem de active sunt procesele de versant: alunecări de teren cu
deluvii groase până la 20 m, care se dezvoltă mai ales pe stratele de
Hangu şi pe stratele de Audia afectând profund şoselele (şoseaua Bicaz-
Poiana Largului, în special), eroziune torenţială ş.a. După I. Ichim (1979),
dinamica actuală a versanţilor este în bună parte o reminiscenţă a
condiţiilor climatice periglaciare din Pleistocen.
Munţii Stânişoarei sunt încă destul de bine împăduriţi (circa 75 %),
predominând pădurea mixtă, de conifere şi fag. Numai pe înălţimile de
peste 1200 m, din vest şi sud-vest, se întâlnesc molidişuri pure. La
contactul cu Subcarpaţii Neamţului apare chiar şi gorunul.
Economia de bază este cea zootehnic-forestieră. Culturi se practică
pe terasele inferioare (porumb, cartof). Resursele subsolului sunt
modeste, unele foraje au găsit petrol, în exploatare doar la Pipirig (din
1983).
Sunt munţi bine populaţi, cu ghirlande de sate în lungul văilor
marginale (Bistriţa, Moldova) dar şi al celor interne (Suha Bucovineană,
Ozana, Cracău, Sabasa, Largu). În trecut au fost ctitorite multe mănăstiri,
unele reprezentând astăzi importante obiective turistice (Bistriţa, Agapia,
Secu), altele fiind transformate după secularizarea din 1864 în sanatorii
(Bisericani).
În extremitatea sud-estică se dezvoltă oraşul Piatra – Neamţ, al
doilea centru urban al Carpaţilor Orientali, la confluenţa Bistriţei cu
Cuejdiul. Oraş vechi, menţionat în sec. XIV, reşedinţă a curţii domneşti şi,
mai târziu, a ţinutului Neamţ, astăzi este un oraş industrial (lemn, hârtie şi
celuloză, construcţii de maşini, tricotaje etc.) şi placă turnantă a
turismului în bazinul Bistriţei.

1.2.6. DEPRESIUNEA DĂRMĂNEŞTI – COMĂNEŞTI

Este cea mai importantă depresiune şi singura de natură tectonică
din Munţii flişului, cuprinsă între Munţii Ciucului şi Oituzului (SV) şi
culmea Berzunţului (NE).
S-a format prin prăbuşirea unei părţi din flişul unităţilor de Tarcău
şi Vrancea, în Sarmaţian, formându-se un golf, în care s-au depus
sedimente de gen molasă, de vârstă sarmaţiană şi meoţiană, după care
zona a fost exondată şi uşor cutată.
În umplutura sedimentară a depresiunii (nisipuri, argile, gresii,
conglomerate), s-a sculptat un relief deluros, cu altitudini mai mici decât
cele ale munţilor înconjurători (500 – 550 m pe interfluvii) iar Trotuşul şi
afluenţii săi au lăsat o suită completă de terase, până la 200 m alt. relativă
(cele de 10 – 15 m şi de 80 m alt. relativă au cea mai largă dezvoltare),
optime pentru agricultură şi aşezări. Studiată de N.N. Lupu şi E. Văcăraşu.
Vegetaţia este de pădure mixtă, de fag şi gorun.
Depresiunea este foarte dens populată, cu sate foarte mari şi
numeroase, locuitorii practicând atât cultura plantelor (porumb, cartof,
60
plante furajere, legume, pomi fructiferi), cât şi exploatarea resurselor
subsolului. Aici este singurul bazin carbonifer al Moldovei, cu un cărbune
brun (2900-6000 kcal/kg), exploatat la Asău, Lăloaia, Comăneşti etc. La
Comăneşti, funcţionează cu cărbune o importantă termocentrală. Se mai
exploatează petrolul, alimentând, în parte, rafinăria de la Dărmăneşti.
Lemnul, exploatat în munţii din jur, este industrializat în Combinatul de
Prelucrare a Lemnului de la Comăneşti.
În aval de Dofteana, Trotuşul se angajează într-un defileu scurt, dar
foarte pitoresc, săpat în gresia de Kliwa (defileul Cireşoaia), după care se
lărgeşte brusc în unitatea subcarpatică. O altă legătură, mult mai largă,
este asigurată de şaua Moineşti, dintre culmea Goşmanului şi cea a
Berzunţului, şa mult discutată, care s-ar putea să moştenească de fapt o
strâmtoare a mării din Sarmaţian, prin care se făcea legătura cu golful din
Depresiunea Comăneşti.

9.3. CARPAŢII ORIENTALI AI CURBURII

Se extind în vest până la valea Prahovei şi apoi pe valea Şincăi, prin
care sunt separaţi de Carpaţii Meridionali. Având în vedere poziţia în
altitudine, primesc cea mai multă căldură de la Soare, cu cel puţin 10-12
Kcal/cm2/an mai multă decât sectorul nordic. Schimbarea treptată a
orientării culmilor principale către vest, individualizarea în zona centrală
a marelui areal depresionar al Braşovului, determină schimbări
importante ale peisajului de la nord-vest către sud-est şi separarea a două
principale subunităţi, a aşa-zişilor Carpaţi ai Curburii Externe, respectiv,
ai Curburii Interne.

1.3.1. CARPAŢII CURBURII EXTERNE

Se suprapun în exclusivitate pe formaţiunile geologice ale flişului.

1.3.1.1. MUNŢII VRANCEI

Limite: În V – depresiunea Ţara Bârsei Trei Scaune (pe linia Breţcu
– Covasna – abrupt de falie care face ca Munţii Vrancei să pară impozanţi,
dominând depresiunea cu peste 1000 m). În NV – pasul Oituz şi valea
Oituzului, până la Grozeşti (azi Oituz). În E şi SE – Subcarpaţii Vrancei, pe
linia Grozeşti – Tulnici (Putna) – Nereju (Zăbala) – Lopătari (Slănicul
Buzăului) – linie de încălecare a flişului peste unitatea pericarpatică;
trecerea spre Subcarpaţi este mult mai puţin tranşantă decât faţă de
contactul vestic. În SV – valea Bâsca Mare, cu aspect de larg culoar de
eroziune.
Structura – unitatea (pânza) de Tarcău şi, în semiferestre – unitatea
de Vrancea, prinsă sub cea anterioară. În unitatea de Tarcău, în special în
anticlinale, predomină Eocenul, cu o largă dezvoltare a formaţiunii de
Tarcău. În unitatea de Vrancea, mai larg dezvoltat este Oligocenul, mai
variat litologic (gresie de Kliwa, dar şi depozite mai puţin rezistente –
şisturi disodilice, marne bituminoase etc.).
Orografic, Munţii Vrancei apar ca o culme principală, orientată N-
S, ale cărei altitudini cresc de la S şi N spre centru, de la 1000-1100 m,
până în vârfurile Goru (1784 m) şi Lăcăuţ (1777 m). Din culmea principală
se desprind culmi radiare: spre NE – Măgura Caşinului, între Oituz şi
61
Caşin (1165 m) şi Zboina Neagră (între Caşin şi Putna) – 1350 m; spre E –
Coza, între Putna şi Năruja (1629 m) şi Zboina Frumoasă între Năruja şi
Zăbala (1657 m); spre SE Furu, între Zăbala, Bâsca Mică şi izvoarele
Râmnicului Sărat (1415 m) şi Penteleul (1772 m).
Relieful este generat în special de acţiunea apelor curgătoare din
bazinele Trotuşului, Putnei şi Buzăului. Predomină o reţea hidrografică
transversală, cu scurte porţiuni de văi longitudinale, adaptate la structură,
de exemplu, cursurile superioare ale Bâscei Mari şi Bâscei Mici.
Interesant este faptul că în general apele şi-au impins obârşiile la V de
linia celor mai mari înălţimi, apropiindu-se foarte mult de depresiunea
Braşovului (Ţara Bârsei-Trei Scaune), în aşa fel încât unele masive au fost
aproape perfect izolate de culmea principală, aşa cum este Penteleul,
separat prin cursul superior al Bâscei Mici. N. Orghidan (1932), susţine
originea antecedentă a acestei reţele de văi, presupunând, mai mult, că,
înainte de formarea în Pliocen a depresiunii de prăbuşire tectonică Ţara
Bârsei - Trei Scaune, văile ar fi fost mult mai largi şi izvoarele ar fi fost
mai îndepărtate, înspre NV, dar ar fi fost decapitate. Se pare că au avut loc
şi captări, de exemplu a cursului superior al Bâscei Mici în favoarea
Bâscei Mari.
Relieful de eroziune selectivă este determinat mai ales de stratele
de gresie dură eocenă, de Tarcău, pe care se dezvoltă, de exemplu M.
Lăcăuţul (cu aspect de hogback, cu abruptul spre N) şi Penteleul (sinclinal
suspendat), sau pe gresia oligocenă, de Kliwa – Goru, Zboina Frumoasă
etc. În general, pe unitatea de Tarcău, relieful este mai monoton, mai
greoi, iar pe unitatea de Vrancea este mai variat, ca urmare a diferenţelor
mai mari de facies petrografic, cu numeroase înălţimi asimetrice şi cu
profiluri mai îndrăzneţe, deşi nu au înălţime prea mare. La traversarea
maselor de rocă dură, văile se îngustează, creând mici defilee, cu un profil
longitudinal în trepte, aşa cum este defileul săpat de Bâsca Mare în gresia
de Tarcău, la SV de Penteleu sau cum este cascada de pe Putna (Lepşa),
cu o cădere „în două trepte, de peste 10 m. În rocile mai friabile, râurile
au sculptat mici depresiuni de eroziune selectivă, cum este depresiunea
Comandău, în bazinul superior al Bâscei Mari, o lărgire a văii în marno-
calcarele cu fucoide ale formaţiunii de Hangu (Cretacic superior).
Problema suprafeţelor de nivelare este neclarificată. N. Al.
Rădulescu găsea aici, în lucrarea sa de doctorat 5 suprafeţe de eroziune,
iar A. Nordon – 4. Mai realistă ni se pare opinia lui I. Sîrcu, care identifică
o suprafaţă în jur de 1500 m (suprafaţa Siriu, echivalentă cu Cerbu),
dominată de vârfurile cele mai înalte, care sunt martori de eroziune, şi
una mai joasă, dezvoltată mai ales în NV (Munceii Breţcului), la 1000-1100
m, suprafaţa Poiana Mărului (pliocenă), echivalentă cu suprafaţa
Mestecăniş.
Relieful este în plină evoluţie, modelarea versanţilor este foarte
activă, atât sub influenţa eroziunii normale cât şi sub aceea a deplasărilor
în masă, frecvent ajungându-se la creste înguste, de intersecţie a
versanţilor.
Altitudinea mică nu a permis instalarea glaciaţiei cuaternare. În
masivul Penteleu există două lacuri, Lacul Roşu şi Lacul Negru, cărora Al.

62
Roşu le atribuie o origine nivală (s-ar putea, ca şi în Siriu, ele să fie mai
degrabă de alunecare).
Clima Munţilor Vrancei, datorită latitudinii mai sudice are valori
termice mai ridicate decât nordul Carpaţilor Orientali, la altitudini
similare. Media termică anuală pe vârful Lăcăuţ este uşor pozitivă (1-2 0C).
Precipitaţiile sunt mai bogate pe versantul dinspre depresiunea Ţara
Bârsei - Trei Scaune, unde pot depăşi 1000 mm/an şi mai sărace pe
versantul extern, unde ajung la 700 mm, la contactul cu depresiunea
subcarpatică a Vrancei.
Vegetaţia. Cea mai mare parte din Munţii Vrancei este acoperită
de o pădure mixtă, de molid şi fag, molidişuri pure apărând doar la
altitudini de peste 1300 m. Pe Goru, Lăcăuţ şi Penteleu apar mici petece
de jneapăn, vegetaţia subalpină fiind înlocuită astăzi frecvent de pajişti
secundare, extinse şi în dauna pădurii, pentru dezvoltarea păşunatului.
Munţii Vrancei sunt relativ puţin populaţi, în mare contrast cu ariile
mai joase din est şi vest. Există doar câteva aşezări de vale, relativ noi,
cum este Comandău. Economic, cea mai importantă este exploatarea
forestieră, până în anii 1960 chiar excesivă; astăzi se duce o politică de
refacere a pădurii, cu rezultate destul de bune. În zootehnie predomină
ovinele, crescute de breţcani şi bârsani (mai ales pe Penteleu, cu
numeroase stâne de vară).
Izolarea de altădată este în curs de a fi înlăturată prin modernizarea
unor noi şosele (drumul naţional Lepşa – Ojdula) şi drumuri forestiere. Se
mai păstrează şi câteva căi ferate înguste, din reţeaua mult mai densă de
odinioară (Comandău -–Covasna sau pe valea Caşinului, până la Scutaru).
În ultimii ani s-a descoperit şi un zăcământ important de petrol, la
Ghelinţa, în plină exploatare. Turismul este slab, datorită lipsei
capacităţilor de cazare. Sunt în schimb case de vânătoare, munţii
abundând în vânat (urs, cerb, căprior, mistreţ). Recent s-a introdus şi aici
capra neagră. În ultimul deceniu au apărut (pe valea Putnei etc.)
numeroase pensiuni şi case de vacanţă.

1.3.1.2. MUNŢII CIUCAŞ – ZĂGAN

Limite. În E – valea Teleajenului şi cursul superior al Buzăului îi
delimitează de Munţii Buzăului; în NV – un culoar de văi, format de valea
Dălghiu (afluent al Buzăului) şi valea Târlungului (care curge spre Ţara
Bârsei), îi separă de Munţii Întorsurii; în S – Subcarpaţii, pe limita
Măneciu – Teleajen – N de Brebu – Doftana.
Fizico-geografic seamănă foarte mult cu masivul Ceahlău şi în
suprafaţă nu sunt mai extinşi. Şi ei aparţin în cea mai mare parte flişului
intern (unităţile de Ceahlău, Teleajen şi Audia, ultima însă foarte îngustă).
Şi aici se remarcă conglomeratele masive, groase de 500-700 m, din
Cretacicul mediu (orizontul superior al stratelor de Ceahlău), cu klippe de
calcar. Apar sub forma a două sinclinale suspendate, unul în partea nord-
estică, formând masivul Ciucaş (1956 m) – Zăganu (1883 m) şi altul în
partea centrală, masivul Grohotiş (1767 m). Între acestea două se află
şaua Bratocea (1263 m), cu drumul naţional Braşov – Vălenii de Munte.

63
 Din cele două masive înalte, se desprind radiar culmi mai scunde
(1000 – 1300 m), sculptate în depozite cretacice mai slabe (în special în
gresia curbicorticală a unităţilor de Teleajen). Cea mai mare extindere o
au acestea în sud-vest – Munţii Bădilei, care trec gradat spre Subcarpaţi.
Ca şi în Ceahlău, masivele înalte au un relief interesant, cu
numeroase forme de dezagregare a conglomeratelor – colţi, piramide,
coloane, turnuri, ciuperci, babe (ca în Bucegi), sfincşi (Sfinxul Bratocei)
etc. Stâncile cu forme curioase sunt numite local ţigăi sau ţiglăi (de aici,
Ţigăile Mari şi Ţigăile Mici). Nu întâlnim însă platouri sculpturale întinse,
ca în Ceahlău sau Bucegi. În conglomerate s-a adâncit cursul superior al
Teleajenului, dând un sector de chei prăpăstioase dar scurte. Imediat în
aval râul intră în frumoasa depresiune de facies petrografic Cheia, săpată
în marnele şi marno-calcarele puţin rezistente ale Cretacicului superior.
După I. Sîrcu ar fi bine reprezentată suprafaţa de nivelare de 1500 m
(suprafaţa Siriu), pe care Gh. Niculescu o numeşte suprafaţa Şeţu (Miocen
superior). După acesta din urmă culmile mai joase s-ar încadra suprafeţei
Predeal (1000 – 1300 m), de vârstă pliocenă.
Urme glaciare nu există nici aici, deşi altitudinea e mai mare ca în
Ceahlău, în schimb latitudinea este mai sudică. Îngheţ-dezgheţul a
contribuit, însă, indiscutabil la modelarea munţilor, participând la
conturarea reliefului ruiniform din partea înaltă. Procesele criogene au
favorizat acumularea unor importante trene de grohotişuri la baza
abrupturilor.
Sub aspect climatic, precipitaţiile sunt mai bogate ca în Munţii
Buzăului şi Munţii Vrancei, ajungând la 1200 mm/an. Totuşi, sub aspect
vegetal, nu se deosebesc prea mult de aceste două unităţi montane. Fagul
urcă destul de mult, până la 1300 m, iar subetajul coniferelor este destul
de restrâns, în acesta din urmă o pondere destul de mare având-o zada,
ceea ce aminteşte de Ceahlău. Jnepenişurile şi pajiştile subalpine sunt mai
larg dezvoltate ca în Munţii Vrancei.
Văile înguste şi suprafeţele reduse care se pretează la culturi au
făcut ca popularea să fie modestă. Mai populată a fost în trecut valea
Doftanei. Pe valea Teleajenului au fost doar două mănăstiri – Suzana şi
Cheia. Dezvoltarea puternică a turismului, datorită frumuseţilor naturii şi
accesibilităţii dinspre Bucureşti şi Braşov, a făcut ca în jurul acestora două
să se închege cu timpul două staţiuni climatice şi de sporturi de iarnă
(Muntele Roşu, Cheia). O altă staţiune se înfiripează la Babarunca, în
cursul superior al Târlungului. Menţionăm că în apropiere de Cheia, într-o
galerie săpată în Muntele „Roşu” a fost amenajat principalul observator
seismic al ţării noastre, amplasare care ţine seama de seismicitatea
puternică a curburii Carpaţilor.

1.3.2. CARPAŢII CURBURII INTERNE

1.3.2.1. MUNŢII BODOCULUI ŞI AI BARAOLTULUI
Sunt două unităţi muntoase destul de asemănătoare, separate de
restul munţilor flişului prin depresiunea tectonică a Braşovului (Ţara
Bârsei – Trei Scaune). Mai sunt numiţi şi Munţii Curburii Interne, la care
unii includ şi Munţii Perşani.

64
 Au un contur alungit pe direcţia N-S şi sunt separaţi de un golf al
Depresiunii Braşovului, numit de V. Mihăilescu Şesul Frumos, în lungul
căruia curge Oltul, acesta din urmă înconjurând Munţii Baraoltului din trei
părţi. În E Munţii Bodocului ţin până la valea Casonului şi depresiunea
Casonului iar în N până la valea Roşie (afluent pe stânga al Oltului), care-i
separă de micul masiv vulcanic Ciomat. Munţii Baraoltului merg în N până
la pasul Hatod (710 m), care-i delimitează de Munţii Harghita.
Sunt formaţi din sedimentar cretacic cutat (fliş intern, în unităţile
de Ceahlău şi Teleajen) – marne, calcare, gresii în strate subţiri, cu rare
intercalaţii de conglomerate (stratele de Sinaia, Bistriţa).
Au aspectul unor înălţimi destul de scunde, cu interfluvii ca nişte
platouri larg ondulate, în care, însă, afluenţii tineri ai Oltului şi R. Negru
au sculptat văi destul de adânci, cu versanţi înclinaţi, asemănătoare celor
din Perşani. Altitudinile maxime sunt de 1241 m în Munţii Bodocului
(vârful Omeagu) şi 1017 m în Munţii Baraoltului (vârful Gurgău). Spre
Depresiunea Braşov se termină prin abrupturi de natură tectonică, bine
conturate. Structura cutată a flişului (pânze – solzi deversate de la V spre
E) se transpune în schimb foarte slab în relief. Majoritatea văilor au o
orientare transversală pe direcţia cutelor, îndreptându-se spre E sau spre
V. Numai culmile principale şi câteva văi din nordul Munţilor Bodocului,
afluente ale Casonului, au un caracter longitudinal, de relativă adaptare la
structură. Valea Aitei a străpuns complet zona de NV a Munţilor
Baraoltului, împungându-şi izvoarele până în partea de NE a golfului
depresionar al Baraoltului şi separând de restul unităţii muntoase un grup
de muncei izolaţi, cu altitudinea de maximum 824 m. După I. Sîrcu,
interfluviile plane ale acestor munţi ascultă în cea mai mare parte de
suprafaţa pliocenă Poiana Mărului (la altitudinea de 900-1000 m).
Clima este moderată, cu medii termice anuale de 6-8 0C, cu
precipitaţii destul de bogate, aduse de vânturile de vest. Cea mai mare
parte din aceşti munţi se înscriu în subetajul pădurilor de fag, pădure
destul de bine conservată (grad de împădurire peste 80 %). În zonele
marginale, mai joase, apare şi gorunul.
Aşezările omeneşti sunt localizate mai ales pe contactul extern, cu
zonele depresionare, rareori pe unele văi mai largi din interior (de
exemplu în sudul Munţilor Baraoltului). Majoritatea populaţiei este
formată din secui.
Sunt foarte numeroase izvoarele carbogazoase, folosite în staţiunile
balneare Malnaş – Băi, Bodoc, Balvanioş )în NE Munţilor Bodocului),
Turia, Şugaşg(V de Sf. Gheorghe) ş.a. Versanţii dinspre Depresiunea
Braşovului au condiţii bune pentru dezvoltarea livezilor de măr.

1.3.2.2. MUNŢII PERŞANI

Sunt izolaţi de restul axei cristaline, situaţi în SV Carpaţilor
Orientali, cu o orientare NNE-SSV, între Depresiunea Braşovului şi
Depresiunea Transilvaniei, traversaţi de valea Oltului în treimea nordică.
În SSV merg până la valea Şercaiei, care face limita spre Carpaţii
Meridionali (Munţii Făgăraşului). În NNE trec gradat spre Munţii
Harghita, în zona Lueta-Chirui.

65
 Perşanii au o structură geologică foarte complicată, amintind de
mozaicul Munţilor Apuseni. Cristalinul apare pe suprafeţe destul de mici:
în partea central-vestică (M. Gârbova), unde apare un cristalin de epizonă,
asemănător celui din seria de Tulgheş, şi sud-vest (prelungire a
cristalinului din Munţii Făgăraşului). Cristalinul nu se impune în relief,
având altitudini reduse şi dând munţi cu forme şterse, greoaie.
Calcare triasice şi jurasice apar în petece în special în sud-est, vest
şi nord. Pe acestea se grefează relieful cel mai înalt (1294 m în Măgura
Codlei). În N, pe calcare apare relief carstic: cheile Vârghişului, cu o suită
întreagă de peşteri etajate, în funcţie de adâncirea treptată a văii, din care
cea mai cunoscută este Peştera Mare. Cea mai mare parte din fundament
este ascunsă de depozite cretacice, în special de marne, gresii şi
conglomerate, asemănătoare celor din Bucegi. Pe conglomerate se
dezvoltă uneori un relief ruiniform, relativ mai înalt (vârful Cetăţii – 1104
m în centrul unităţii).
Produse ale magmatismului neogen-cuaternar, reprezentate prin
formaţiunea vulcanogen-sedimentară, andezite, bazalte şi tufuri bazaltice,
apar pe suprafeţe însemnate în nord. Pe ele se formează platouri
interfluviale netede, cu aspect structural. Abrupturile marginale se desfac
în coloane prismatice, cum sunt cele dinspre valea Oltului (la Rocoşul de
Jos).
Perşanii sunt munţi scunzi, cu o energie de relief de 200-500 m, cu
versanţi domoli (cu excepţia câtorva martori de eroziune). Interfluviile
frapează prin platitudinea lor, ducând la ideea existenţei uneia din cele
mai evidente suprafeţe de nivelare din Carpaţii Orientali, suprafaţa Poiana
Mărului, cu altitudinea de 900-1000 m. Ea este acoperită pe alocuri de
depozite lacustre din Pliocenul superior, dovedind că şi Perşanii s-au
ridicat foarte recent, în romanian-Pleistocen, ca urmare a mişcărilor din
faza valahă.
În legătură cu aceasta, şi valea transversală a Oltului, între
Augustin şi Bogata („defileul de la Racoşul de Jos”) poate fi interpretată ca
o vale antecedentă, care moşteneşte un vechi culoar de legătură dintre
lacurile Pliocen superior – Pleistocen din Depresiunea Braşovului şi din
Depresiunea Făgăraşului. Caracterul antecedent al văii pare a fi
argumentat şi de prezenţa unor foarte frumoase meandre adâncite
precum şi de terase care deşi în defileu nu merg la mai mult de 50-80 m,
alt. relativă, în schimb, în Depresiunea Braşovului ajung la 90-112 m alt.
relativă.
Munţii Perşani sunt fragmentaţi, în afară de valea Oltului, de o serie
de înşeuări transversale: înşeuarea Vlădeni (608 m), în dreptul golfului
depresionar Vlădeni, şaua Bogata (692 m), în centru, urmată de şoseaua
Braşov-Sighişoara, şi şaua Rica (650 m), la izvoarele văii Rica, afluent pe
dreapta al Vârghişului. După A. Cioacă acestea permit individualizarea a
trei sectoare:
1. Munţii Poiana Mărului, la S de înşeuarea Vlădeni, caracterizaţi
prin culmi interfluviale netede, foarte largi, la altitudinea de 1000 m
(suprafaţa Poiana Mărului), dominate cu aproape 300 m de martorul
calcaros al Măgurii Codlei;

66
 2. Munţii Racoşului, între înşeuarea Vlădeni şi şaua Rica, cu o
predominare a reliefului dezvoltat pe conglomerate cretacice şi lave
bazaltice;
3. Munţii Vârghişului, la N de şaua Rica, cu cel mai bogat relief
carstic (cheile Vârghişului, peşteri etc.).
Sub aspect climatic, Perşanii au trăsături mult deosebite de restul
munţilor cristalino-mezozoici, cu medii termice anuale destul de ridicate
(6-80C), precipitaţii foarte bogate pentru altitudinea lor mică (750-1000
mm/an), deoarece nu sunt ecranaţi spre vest.
Vegetaţia naturală este formată numai din pădure de foioase, în
cadrul căreia predomină fagul, pe înălţimile de peste 700-800 m, şi
gorunul în zonele mai joase. Cuvertura forestieră este destul de bine
păstrată, defrişarea fiind mai puternică doar în Munţii Poiana Mărului,
unde pădurea a fost tăiată pe interfluviile netede şi foarte bine păstrată pe
versanţi (peisaj asemănător celui din Munţii Poiana Ruscăi).
Umanizarea este destul de avansată dar inegală. Aşezările sunt şi
pe văi (Olt, Vârghiş) dar şi pe plaiurile înalte din sud (Poiana Mărului),
acestea din urmă cu caracter dispersat. Predomină românii în partea
central-sudică şi secuii în nord.
Sub aspect economic, se practică în special zootehnia (bovine),
culturile având un interes secundar. Din subsol se extrag bazaltul (Racoşul
de Jos, Bogata), calcar (Codlea, Veneţia de Sus) şi argilă refractară
(Holbav). În trecut s-au exploatat şi cărbuni liasici, lângă Codlea. Se
valorifică parţial izvoarele minerale: cloro-sodice la Racoşul de Jos şi
mezotermale la Băile Codlea (la poalele Măgurii Codlei).

1.3.3. DEPRESIUNEA BRAŞOV

Este cea mai mare din „marele uluc depresionar al Carpaţilor
Orientali”. Are o origine tectonică, fiind de fapt un sistem de 3 grabene,
orientate NNE-SSV, apărute pe seama unei părţi din zona flişului şi a unei
părţi din zona cristalino-mezozoică, la începutul Pliocenului. Cele trei
compartimente – grabene sunt delimitate de o serie de promotorii ale
munţilor din jur: compartimentul vestic (Zărneşti-Baraolt) ţine până la
îngustarea dată de masivul Postăvaru (în S) şi câteva mici înălţimi izolate
(martori de prăbuşire) care trec pe stânga Oltului în prelungirea Munţilor
Baraoltului; compartimentul central (Şesul Frumos, după V. Mihăilescu)
sau Săcele-Bixad, între prelungirea spre N a Munţilor Întorsurii şi capătul
sudic al Munţilor Bodocului; compartimentul estic (Târgul Secuiesc),
care reprezintă jumătatea estică, cea mai extinsă a arealului depresionar.
În aceste compartimente, în Pliocen-Pleistocen s-au depus
sedimente fluvio-lacustre, cu grosime variabilă (până la 700 m),
predominant terigene (pietrişuri, nisipuri, argile etc.), pe alocuri cu
cărbuni (în special în golful Baraoltului). Lacul de aici comunica cu cel din
estul Depresiunii Făgăraşului pe traseul actualei văi a Oltului, după cum a
demonstrat N. Orghidan. Scurgerea apelor din lac a avut loc la finalele
Pleistocenului mediu (dovadă cele mai noi depozite fosilifere din zona Bod-
Rodbav). O parte din câmpia lacustră iniţială se păstrează sub forma unei
prispe mai înalte în partea de vest, la poalele Munţilor Perşani. Terasele
au o dezvoltare mare, cu altitudine relativă de 90-112 m, dar care dispar
67
în centrul depresiunii, format din îmbinarea şesurilor (largi) aluviale ale
Oltului şi afluenţilor săi, cu un relief deosebit de neted. În zonele
marginale se suprapun vaste conuri de dejecţie ale râurilor ce vin din
munţii înconjurători, mai ales pe latura sudică, Munţii Bârsei şi Bucegi, ce
creează întinse glacisuri de acumulare (de exemplu golful Zărneşti).
Subsidenţa este activă în centru, dovadă grosimea mare a depozitelor
pleistocen superioare-holocene (100 m), apariţia unei convergenţe a
reţelei hidrografice şi a unei despletiri a scurgerii, lipsa teraselor ş.a. Un
relief aparte este cel eolian – dunele de la Reci, formate pe seama
nisipurilor aluviale.
Clima este mai caldă ca în depresiunile Giurgeu şi Ciuc, datorită
altitudinii mai mici (500-750 m). Media termică anuală la Braşov (7-8 0C)
este cu 2,20C mai mare ca la Gheorgheni. Totuşi, iarna inversiunile
termice sunt frecvente, la Bod, în ianuarie 1942 înregistrându-se minima
absolută din România (-38,50C). Föhnizarea maselor de aer este mai slabă,
datorită altitudinii mici a munţilor Perşani, Bodoc şi Baraolt. Precipitaţiile
cresc de la 600 mm/an în centru la 750-850 mm/an pe contactul sudic şi
sud-estic. Hidrografic, depresiunea funcţionează ca un colector de ape
pentru Olt, care primeşte aici Râul Negru, Timişul, Bâsca ş.a., ieşind cu un
debit mult îmbogăţit (peste 33 m3/s). Şi aici sunt mlaştini cu turbă, de
exemplu în zona Hărmanului.
Vegetaţia naturală (pădure de gorun, în amestec cu fag şi carpen
în zona marginală) e înlocuită de culturi şi pajişti secundare. Pe dunele de
la Reci – pădure de mesteacăn. Soluri hidromorfe larg răspândite.
Argilovisoluri în fază de regradare spre molisoluri prin folosinţă agricolă
îndelungată.
Depresiunea este foarte bine populată (peste 600 000 locuitori, din
care peste 1/2 în Braşov). Oraşe numeroase, sate foarte evoluate. În S şi
SV sunt români, saşi în centru, secui în NE.
Industrializarea este foarte puternică, una din cele mai puternice
din ţară, atât pe seama tradiţiei meşteşugăreşti medievale cât şi a unor
ample investiţii contemporane, îndreptate mai ales spre orăşelele
odinioară mai puţin dezvoltate (Târgul Secuiesc). Cele mai importante
ramuri – industria construcţiilor de maşini (Braşov, Codlea, Săcele),
industria textilă (Braşov, Lunca Câlnicului etc.), industria celulozei şi
hârtiei (Zărneşti), metalurgia cuprului (Braşov). Braşovul este şi un nod de
comunicaţii de prim ordin şi deţine o funcţie turistică de coordonare
pentru zona înconjurătoare.

II.B. CARPAŢII MERIDIONALI

(După diverşi autori)

1. ELEMENTE GENERALE ALE PEISAJULUI

Limite. În N şi S limitele sunt de natură tectonică, foarte clare. În
N limitele geologice cu Depresiunea Transilvaniei şi cu culoarul Bistrei şi
în S cu Depresiunea Getică, se datorează ariilor depresionare
individualizate postlaramic, marcate de abrupturi care adesea depăşesc
1000 m altitudine. În V şi SV limita este culoarul Timiş Cerna. V.
Mihăilescu şi I. Sîrcu consideră că, munţii mici şi mijlocii de la E de
68
culoarul Timişului aparţin Munţilor Banato-Olteni. În E – valea Dâmboviţei
din punct de vedere geologic şi valea Prahovei din punct de vedere
geografic.
Structura şi evoluţia. Carpaţii Meridionali se disting prin:
predominarea rocilor vechi, metamorfice, cu intruziuni granitice, prin
răspândirea redusă a rocilor sedimentare şi prin încheierea mai timpurie a
mişcărilor orogenetice orizontale (de cutare).
Masa cristalină nu este omogenă, cum pare. Ea s-a format în
decursul unor repetate orogeneze premezozoice, probabil din
Precambrian, cu deosebire în orogeneza baikaliană, de la începutul
Cambrianului şi în orogeneza hercinică. Cristalinul are un grad destul de
variat de metamorfism. În mezozoic cristalinul vechi a fost acoperit de
depozite sedimentare, predominant calcaroase. În timpul Cretacicului,
orogeneza a produs transformări importante ca urmare a unui puternic
şariaj, care a dus la încălecarea pe distanţe de ordinul zecilor de km a
compartimentelor nordice (pânzele getice şi supragetice) peste
compartimentele sudice (pânza de Severin şi Autohtonul danubian). În
această gigantică deplasare au fost antrenate atât cristalinul cât şi
cuvertura sedimentară, sedimentarul Autohtonului fiind prins sub
înaintarea Pânzei Getice. Şariajul a fost schiţat în timpul fazei austrice
(Cretacic mediu) şi s-a definitivat în faza laramică (finele Cretacicului). În
perioada postlaramică au predominat mişcările de blocuri pe verticală.
Acestea au produs o puternică activare a eroziunii, au îndepărtat o mare
parte din Pânza Getică şi au dezgolit Autohtonul danubian cu sedimentarul
său, pe suprafeţe însemnate.
Astăzi, Pânza Getică şi pânzele supragetice formează integral
Munţii Făgăraşului, partea central-nordică a grupei Parângului şi un petec
de acoperire din Munţii Godeanu. În cristalinul getic predomină un
metamorfism avansat (gnaise, micaşisturi etc.). Sedimentarul Pânzei
Getice a fost aproape complet îndepărtat de eroziune şi se mai păstrează
doar în sudul Munţilor Căpăţânii (Buila-Vânturariţa) şi în vestul Munţilor
Şureanu („Platforma” Luncani). Autohtonul danubian formează cea mai
mare parte din munţii de la V de Jiu, iar la E de Jiu formează Parângul
propriu-zis. Predomină un cristalin mai slab metamorfozat (amfibolite,
cuarţite, şisturi sericito-cloritoase etc.), străpuns de numeroase corpuri
granitice în Parâng (granitele de Suşiţa şi Latoriţa), Retezat-Ţarcu
(granitele de Retezat şi Petreanu) şi Munţii Vâlcanului (granitul de
Tismana). Sedimentarul de pe Autohton e mai larg dezvoltat – în sudul
Munţilor Vâlcanului (zona Schela-Tismana), Munţii Ţarcului, sud-estul
masivului Godeanu (Oslea), sudul Retezatului ş.a.
Înălţările repetate şi inegale din Neozoic au fost însoţite de
prăbuşiri tectonice locale, conform unui sistem de falii predominant
longitudinal, apărând depresiuni acoperite temporar de apele mării sau de
lacuri, ca depresiunile Haţegului, Pietroşenilor şi Liviştei. În faza valahă
lanţul montan a suferit ultima ridicare puternică, de ordinul mai multor
sute de metri (peste 1000 m), responsabilă în cea mai mare parte pentru
aspectul actual al reliefului.
Morfografic, „Alpii Transilvaniei” se remarcă în aceeaşi măsură
prin masivitate dar şi printr-o relativă accesibilitate. Masivitatea se
69
datorează în primul rând constituţiei litologice. Înălţările recente sunt
răspunzătoare de marile altitudini, cunoscut fiind că principalele masive
din Meridionali depăşesc 2500 m, iar culmile secundare trec de 2000 m.
Energia reliefului este cea mai mare din Carpaţii noştri, media acesteia
fiind de 731 m, dar pe alocuri depăşind 1500 m, rezultând versanţi cu
înclinări mari, în contrast cu netezimea relativă a culmilor. Suprafaţa
depresiunilor intramontane este mică, iar proporţia suprafeţelor situate
sub altitudinea de 700 m este de numai 20%. Relativa accesibilitate este
determinată de sistemul de mari văi transversale, la altitudini mici (350 m
la Turnul Roşu, pe Olt) şi de culoarul în lungul căruia se înscriu
depresiunile Loviştea şi Pietroşeni, văile longitudinale ale Lotrului şi
Cernei.
Relativa stabilitate tectonică a Carpaţilor Meridionali în Neozoic a
permis şi dezvoltarea la maximum a suprafeţelor de nivelare, începând de
la suprafaţa Borăscu (postlaramică sau mai degrabă postpireneană) şi
până la suprafaţa Gornoviţa, (pliocenă). Şi aceste suprafeţe ridică mult
gradul de accesibilitate al Carpaţilor Meridionali şi contrastează cu
crestele înalte, care domină suprafaţa Borăscu.
În Carpaţii Meridionali întâlnim cel mai larg dezvoltat relief glaciar
din Carpaţii noştri, cu cel mai evident sistem de acumulări morenaice, cele
mai spectaculoase custuri şi cele mai numeroase lacuri glaciare.
Elemente caracteristice de ordin fito-pedo-climatic.
Altitudinile mari determină o etajare a condiţiilor fito-pedo-climatice cu
gradiente mai ridicate decât în celelalte ramuri ale Carpaţilor noştri, o
trecere rapidă de la un etaj la altul, o succesiune a acestora în fâşii
înguste. Fragmentarea transversală în 3 mari grupe, separate de văi
adânci, face ca distribuţia etajelor altitudinale să aibă în linii mari un
caracter concentric pentru fiecare grupă în parte, repetându-se ca
variante locale. Orientarea E-V face din Carpaţii Meridionali o barieră
însemnată în calea maselor de aer, care suportă un anumit proces de
föhnizare, mai ales când advecţia este sudică, masele de aer coborând mai
calde şi mai uscate pe versanţii dinspre „Ţările” Haţegului şi Făgăraşului.
În general, însă, versanţii nordici şi nord-vestici au o climă mai umedă şi
cu temperaturi mai scăzute, fapt ce se traduce în extinderea mai mare a
pădurii de conifere, în timp ce pe versantul sudic, şi mai ales în sectorul
de sud-vest, unde se resimte o uşoară influenţă submediteraneeană, fagul
urcă până la 1500 m, pe alocuri ajungând la limita superioară a pădurii.
La altitudini egale, cantitatea medie anuală de precipitaţii creşte de la E
spre V cu 200 mm, cea mai bine umezită fiind grupa Munţilor Retezat-
Godeanu-Ţarcu, situaţie care probabil se întâlnea şi în Pleistocen,
alimentând aici o glaciaţie foarte puternică.
Vegetaţia subalpină şi alpină este cea mai bine reprezentată din
Carpaţii noştri. Întinsele pajişti alpine, în special din Munţii Cindrelului,
Şureanului şi Godeanu-Ţarcu au favorizat în mod deosebit viaţa pastorală
sezonieră. De asemenea, fauna alpină este cea mai bine păstrată, cu cele
mai numeroase exemplare de capră neagră.
Apele curgătoare au un debit bogat şi relativ regulat, ele prezintă
un potenţial hidroenergetic ridicat şi sunt folosite ca atare (Argeşul, Oltul,
Lotrul, Sebeşul, Râul Mare, Cerna, Bistra Mărului ş.a.). Solurile sunt cele
70
obişnuite pentru zona montană: predomină argiluvisolurile albice sub
pădurea de fag, spodosolurile sub pădurea de conifere şi solurile humico-
silicatice deasupra limitei superioare a pădurii. În general sunt soluri
scheletice, datorită substratului rezistent la dezagregare, sărace, puţin
favorabile agriculturii, cu excepţia unor suprafeţe mici în depresiunile
intramontane.
Particularităţile umanizării. Gradul de umanizare este sensibil
mai redus decât în Carpaţii Orientali şi Occidentali, datorită numărului
redus de depresiuni interne şi altitudinii. Depresiunile Petroşeni, Haţeg şi
Loviştea sunt zonele cele mai populate. Ultimele au o populare veche,
preistorică, în timp ce Depresiunea Petroşani a fost populată mult mai
târziu, cu locuitori din Ţara Haţegului. În momentul de faţă densitatea
cea mai mare este în depresiunea Petroşeni (350 loc./km 2). În afară de
depresiuni, sate de vale mai sunt pe văile Lotrului, Sebeşului, Sadului,
Bistrei Mărului etc., dar majoritatea văilor montane, în cursul superior,
sunt prea înguste şi înalte pentru a oferi condiţii de dezvoltare vieţii
rurale, cele mai înalte aşezări de vale urcând pe Lotru până la 1240 m.
Aşezările de plai sunt întâlnite, de asemenea, numai în zonele marginale,
cu întinse suprafeţe de nivelare, în primul rând în nordul Munţilor
Cindrelului (Poiana, Jina) şi în Platforma Luncanilor, până la altitudinea de
1100 m. Deasupra aşezărilor permanente se află domeniul sălaşelor, în
mijlocul fâneţelor, cu frecvenţă maximă în Munţii Cindrelului şi
Şureanului, până la 1600 m la obârşia Sebeşului. În sfârşit, cu frecvenţă
maximă la trecerea de la pădure la etajul alpin, se desfăşoară aria
stânelor, şi acestea cu caracter temporar (sezonier).
În perioadele modernă şi contemporană umanizarea a fost stimulată
de noi forme de umanizare: dezvoltarea industriei extractive (exploatarea
cărbunelui în bazinul Pietroşeni, care a creat oraşele Petroşeni, Lupeni,
Petrila, Vâlcan şi Uricani, exploatarea grafitului la Baia de Fier, a micăi la
Voineasa), construcţiile de hidrocentrale, cu numeroase baraje, tuneluri şi
canale de aducţiune (pentru prima dată în România, colonia de
constructori Vidra, pe Lotru, se transformă în staţiune climatică),
exploatarea industrială şi utilizarea lemnului (Brezoi), dezvoltarea
turismului (staţiuni climatice de altitudine, ca Păltiniş – 1442 m şi Muntele
Mic – 1525 m, hoteluri alpine – Bâlea-Cascadă, Negoiu, cabane, teleferice:
Bâlea Cascadă-Bâlea Lac, Păltiniş, Parâng, Bucegi), construirea de
drumuri montane (Novaci-Sebeş – 2141 m, Transfăgărăşanul).

2. UNITĂŢI ŞI SUBUNITĂŢI MONTANE ŞI DEPRESIONARE

Se detaşează printr-o relativă variabilitate a peisajului geografic,
patru grupe montane: a Bucegilor, Făgăraşului, Lotru – Parâng şi Retezat –
Godeanu.

2.1. GRUPA BUCEGI

1. MUNŢII FĂGĂRAŞ
Grupa Munţilor Făgăraş este cea mai alpină din cele patru grupe de
munţi din Carpaţii Meridionali, cea mai bine individualizată.
Limite. În E – valea Dâmboviţei (îi separă de Munţii Leaota şi
Platoul înalt Bran-Rucăr), şaua Tămaşului (1735) şi valea superioară a
71
Bârsei (îi separă de Piatra Craiului); în NE valea Şercaiei face limita cu
Munţii Perşani; în N un abrupt tectonic, bine pus în relief (peste 1000 m),
cu traseu liniar, face limita cu Depresiunea Transilvaniei (Ţara
Făgăraşului); în V valea Oltului şi Depresiunea Loviştei îi separă de Grupa
Parângului; în S contactul cu Muscelele Argeşului se face după o linie mai
sinuoasă: Jiblea (Olt), Sălătrucu (Topolog), N de Căpăţâneni (Argeş), N
de Nucşoara (Râul Doameni) – Lereşti (Râul Târgului).
Orografic, Munţii Făgăraş se prezintă ca două şiruri de înălţimi, cu
orientare generală V-E. Culmea nordică principală (Munţii Făgăraşului
propriu-zişi), foarte unitară, pe o lungime de peste 70 km, este singura
culme din ţara noastră cu 5 vârfuri la peste 2500 m: Negoiul (2535 m),
Călţunul (2522 m), Vânătoarea lui Buteanu (2507 m), Viştea Mare (2526
m) şi Moldoveanul (2544 m). Spre extremităţile culmii, altitudinile scad
sub 2000 m, iar în NE, Muntele Ţagla (1641 m) face tranziţia spre Munţii
Perşani. Culmea sudică este discontinuă, formată din 4 masive izolate,
separate de văile care coboară spre S din culmea principală: Cozia, între
Olt şi Topolog (1668 m, aparent foarte impunător deoarece domină valea
Oltului cu peste 1300 m), M. Frunţii, între Topolog şi Argeş, cel mai scund
(1534 m), M. Ghiţu, între Argeş şi Vâlsan (1622 m) şi Munţii Iezer-Păpuşa,
între Râul Doamnei şi Dâmboviţa, cei mai înalţi şi mai masivi din
aliniamentul sudic (2462 m în Iezerul Mare), legaţi de culmea nordică prin
şaua Otic. Între cele două culmi se află un culoar depresionar înalt (circa
1300 m), secţionat de văi cu orientare paralelă, N-S, într-o serie de culmi
prelungi care unesc culmea principală cu masivele izolate din sud. În
ansamblu, Munţii Făgăraşului au un aspect asimetric, cu abruptul spre
nord, şi versanţii sudici mai uşor înclinaţi, amintind (la dimensiuni mai
mari) de Munţii Rodnei.
Sub aspect geologic, Munţii Făgăraşului sunt alcătuiţi în cea mai
mare parte din roci cristaline ale Pânzei Getice şi Pânzelor Supragetice,
lipsite de cuvertură sedimentară. În cristalinul Pânzelor Supragetice,
considerat a fi de vârstă Proterozoic-Cambrian inferioară s-au deosebit
două mari serii metamorfice: „seria de Lotru”, din SV şi NE ce cuprinde
un cristalin de mezozonă (micaşisturi) cu puternice fâşii de paragnaise
(gnaisul de Cozia în S şi gnaisul de Cumpăna, ceva mai nordic); în masivul
Ţagla seria este traversată de o intruziune granodioritică. În N munţilor
(inclusiv cea mai mare parte din culmea principală) aflorează „seria de
Făgăraş”, cu un cristalin de epizonă, şisturi sericito-cloritoase, cuarţite şi
intercalaţii de calcare cristaline, asemănătoare cu cele din Munţii Rodnei.
Pânzele Supragetice sunt încălecate spre SE peste Pânza Getică
(cristalinul de Leaota), care formează cea mai mare parte din Munţii Iezer-
Păpuşa. Cristalinul este afectat de numeroase falii transversale. Culoarul
depresionar înalt central este de natură tectonică şi este umplut cu un
sedimentar eocen-oligocen-miocen (conglomerate, gresii, şisturi
bituminoase etc.).
Munţii Făgăraşului sunt săraci în resurse ale subsolului: marmură
(de exemplu pe valea Porumbacului).
Relieful se caracterizează prin altitudini mari şi masivitate,
datorate ridicărilor puternice din Pliocenul superior-Pleistocen şi durităţii
substratului litologic. Energia reliefului este foarte mare (în mod normal în
72
jur de 1000 m, pe alocuri chiar 1500 m), versanţii au înclinări puternice,
culmile sunt înguste, frecvent sub formă de creste. Văile au un profil
longitudinal cu înclinări mari (în special văile scurte de pe versantul
nordic) şi versanţi abrupţi, în mod obişnuit cu înclinări de peste 25 0. Văile
care au reuşit să străpungă culmea sudică (Topologul, Argeşul, Vâlsanul)
sculptând defilee cu pereţi verticali, au probabil o origine antecedentă.
Suprafeţele de nivelare au o răspândire mai redusă ca la V de Olt.
Suprafaţa Borăscu se dezvoltă la 2000-2100 m, mai mult în extremităţile
vestică şi estică ale culmii principale. Suprafaţa Râul-Şes este întâlnită la
altitudinea de circa 1700 m, mai ales în lungul culmilor secundare în şaua
Tămaşului. Suprafaţa Gornoviţa (1300-1400 m) apare mai mult sub forma
unor umeri de vale în lungul culoarelor fluviale.
Relieful a fost puternic transformat în Pleistocen prin instalarea
gheţarilor, aceştia lăsând un relief glaciar spectaculos, în primul rând în
culmea principală şi în Munţii Iezer-Păpuşa. Foarte numeroase circuri
glaciare, simple sau compuse, în trepte, cu versanţi abrupţi şi adăpostind
circa 30 de lacuri glaciare (unele temporare). Cel mai frumos este lacul
Bâlea, cu o peninsulă pe care este cabana (4,6 ha – cel mai întins), apoi
lacul Podragu (15,5 m – cel mai adânc), lacul Urlea, lacul Călţun, lacul
Podul Giurgiului, lacul Valea Rea, lacul Avrig ş.a. Aici este şi cel mai înalt
lac glaciar din Carpaţii româneşti: iezerul Mioarelor de la obârşia văii
Zârnei, pe versantul sudic (2282 m). În Munţii Iezer-Păpuşa este un singur
lac de circ – Iezerul (2131 m. alt.). Din circuri pleacă văi glaciare, care
coboară până la 1350 m (cea mai coborâtă morenă frontală), cu lungimi
până la 8 km (gheţarul de pe valea Capra). Toate văile care pornesc din
culmea principală au în cursul superior caracterul de vale glaciară, cu
profil transversal în „U”, cu versanţi foarte abrupţi şi ruperi de pantă în
profilul longitudinal (praguri glaciare, la trecerea cărora apele formează
cascade – cascada Bâlea, cascada Urlea), roci şlefuite şi striate. Circurile
şi văile glaciare au atacat din mai multe direcţii interfluviile,
transformându-le cel mai adesea în creste glaciare (custuri), în culmea
principală; acestea sunt ascuţite şi cu un profil în dinţi de fierăstrău
(custura Şerbotei, custura Călţunului, custura Caprei etc.). Între obârşiile
mai multor circuri, culmea principală şi unele culmi secundare sunt
modelate sub formă de vârfuri piramidale. Un vârf clasic de forma unui
acoperişului de casă este cel ce poartă piscurile Viştea Mare (N) şi
Moldoveanu (S), cuprins între patru circuri. Majoritatea geomorfologilor
sunt de acord cu existenţa urmelor a două faze glaciare, din care prima
mai puternică, dovadă succesiunea a două morene frontale pe unele văi
(Urlea, Capra) şi existenţa unor circuri suspendate faţă de văile glaciare,
aparent mai noi faţă de primele. I. Sîrcu optează şi aici pentru 3 faze
glaciare, susţinând existenţa a 3 morene terminale scoase în evidenţă de
excavaţiile făcute pentru şoseaua transfăgărăşeană.
Larg răspândit este şi relieful crio-nival: câmpuri de blocuri, trene
de grohotişuri, culoare de avalanşe, torenţi de pietre (instalate de regulă
în funcţie de stratificaţia cristalinului), potcoave şi ghirlande nivale, cu
mici lacuri temporare, nişe nivale, microforme de solifluxiune etc.
Structura şi diferenţele litologice îşi spun cuvântul asupra reliefului în
mod secundar: asimetrii structurale ale văilor (văi glaciare subsecvente,
73
cu versanţii inegal înclinaţi, de exemplu valea Caprei), versanţi cu aspect
de cuestă (versantul nordic al Călţunului), praguri în profilul longitudinal.
Praguri şi poliţe structural-litologice sunt generate mai ales de calcarele
cristaline, care se comportă ca roci foarte dure. Relieful de dezagregare
este dat de gnaisele de Cozia: piramidele şi colţii din Masivul Cozia, care
aduc aminte de relieful de pe conglomerate.
Clima se remarcă prin etajarea altitudinală şi însemnatele diferenţe
dintre versanţii nordici şi sudici. Asimetria climatică atinge valori de 1 0C,
fiind accentuată de înclinările mari ale versanţilor, pe clina nordică unele
circuri rămânând iarna umbrite tot timpul zilei. Asimetria climatică
influenţează evident distribuţia vegetaţiei. Masele de aer care traversează
munţii suportă o evidentă föhnizare, coborând pe versanţii opuşi sub
forma unor vânturi calde şi relativ uscate – Vântul Mare în Ţara
Făgăraşului şi Munteanul în Argeş, Vânturile dominante, din V şi NV, vin în
lungul culmii principale sau pieziş pe ea, încât föhnizarea nu este un
fenomen prea frecvent. Totuşi, distribuţia inegală a precipitaţiilor este
grăitoare: 1200-1400 mm/an în zona înaltă din NV, circa 1000 mm/an în E
şi SE.
Reţeaua hidrografică este foarte densă, dar râurile sunt relativ
scurte, datorită orientării lor perpendiculare pe cele două culmi. Reţeaua
hidrografică a fost profund modificată de om prin colectarea în lacul de
acumulare Vidraru atât a afluenţilor Argeşului (Vâlsanul, Râul Doamnei),
cât şi a Topologului, lacul respectiv având un volum mediu de 465 mil. mc.
Etajul forestier este relativ redus ca suprafaţă. Limita superioară a pădurii
este mai ridicată pe versantul sudic, în unele circuri glaciare urcând până
la 1960 m, în timp ce pe versantul nordic nu trece nicăieri de 1800 m.
Pădurea începe cu subetajul gorunului (spre valea Oltului), dar cel mai
răspândit este subetajul fagului (până la 1350 m pe versantul sudic, 1100
m pe cel nordic). Subetajul de amestec fag şi molid merge până la 1500 m
iar molidişurile formează o bandă destul de îngustă. Uneori, la limita
superioară pădurea este atacată de torenţii de pietre şi de avalanşe. Spre
limita superioară molidul se amestecă cu exemplare de zîmbru (Pinus
cembra). Subetajul subalpin se dezvoltă până la circa 2100 m, format din
tufişuri de jneapăn ((Pinus montana), ienupăr (Juniperus nana), smirdar
(Rhododendron Kotschyi), specii de afin (Vaccinium) ş.a. Pajiştile alpine
sunt larg dezvoltate, acoperind partea cea mai înaltă a culmii principale şi
a Munţilor Iezer-Păpuşa. Sunt formate din Carex curvula, Nardus stricta,
Festuca suspina, Juncus trifidus şi plante cu flori – genţiene, campanule,
tufe de Silene acaulis (o curiophilacee cu floricele roz-violet) etc.
În faună sunt reprezentative caprele negre. În pădure – urs, cerb,
râs. S-a „rarefiat” cocoşul de pădure.
Munţii Făgăraşului au atras puţină populaţie stabilă, datorită
asprimii condiţiilor naturale. Sate propriu-zise sunt puţine – pe valea
Oltului şi pe râurile care înaintează dinspre sud (Râul Târgului,
Dâmboviţa). Cel mai înalt sat este Sătic, pe Dâmboviţa (1100 m). În
schimb, păşunea a atras o vie activitate pastorală în timpul verii în zona
înaltă, urcând la munte turme de pe ambii versanţi, ceea ce a favorizat şi
schimbul de produse la târgurile de culme din iulie (de aici toponimul
Muntele Sf- Ilie). Foarte numeroase sunt stânele, mai ales la limita
74
superioară a pădurii. Munţii Făgăraşului nu erau traversaţi odinioară de
drumuri ci doar de cărările oierilor şi ale celor care treceau graniţa,
fugind de autorităţile austro-ungare. S-a construit drumul naţional
transmontan, Transfăgărăşanul, din valea Bâlei în valea Argeşului.
Exploatarea forestieră se practică mai ales pe versantul sudic, fiecare vale
având astăzi un drum forestier, în general bine întreţinut, care urcă până
sub culmea principală, facilitând şi accesul turistic. Au mai rămas unele
căi ferate forestiere – pe valea Bratiei, în Munţii Iezer-Păpuşa. Pe Argeş se
află o hidrocentrală de 220 MW. Altele sunt în construcţie pe Dâmboviţa
superioară (Clăbucet şi Dragoslavele), pe Râul Târgului (Lereşti), pe
Topolog şi pe Olt (Turnu). Turismul este destul de activ – cabane, hoteluri,
teleferic (Bâlea Cascadă – Bâlea Lac).

2. MUNŢII (GRUPA) BUCEGI

Cea mai estică grupă a Carpaţilor Meridionali şi mai variată
geologic
Limite. În E: valea Prahovei – pasul Predeal – valea Gârcinului; în
N: Depresiunea Braşov; în V şi NV: valea Dâmboţilei şi valea Bârsei; în S:
linia Moroeni Ialomiţa – Cetăţeni Dâmboviţa îi separă de Subcarpaţi; în SE
pasul Păduchiosu (1100 m) şi valea Ialomicioarei îi separă de Munţii
Baiului (sectorul Gurguiatu).
Geologic au o situaţie asemănătoare cu munţii axului cristalino-
mezozoic din Carpaţii Orientali. Soclul cristalin aflorează în special în
Munţii Leaota, restul grupei de munţi dezvoltându-se pe cuvertura
sedimentară mezozoică (în special calcare şi conglomerate). Întreaga zonă
este încălecată peste fliş, în lungul liniei care marchează limita estică şi
sud-estică a grupei. Specificul constituţiei geologice condiţionează
dezvoltarea reliefului structural şi de facies petrografic.
MASIVUL BUCEGI – cel mai important din această grupă, munţi
interesanţi şi pitoreşti, relativ accesibili, cu o suprafaţă mică, ceea ce i-a
făcut să exercite o atenţie deosebită pentru cercetători şi turişti. Limitat în
SE de valea Ialomicioarei şi pasul Păduchiosu, în NE de valea Cerbului (îi
desparte de masivul Diham), în NV de golful depresionar Zărneşti şi în SV
de valea Brăteiului (îi desparte de masivul Leaota).
Geologic, în fundament este cristalinul de epizonă al seriei de
Tulgheş – Leaota (filite, şisturi sericito-cloritoase), care apar pe mici
suprafeţe în flancul vestic şi sud-vestic şi nu se impune în relief. El este
acoperit de calcare masive din Jurasicul superior, albe, recifale, cu grosimi
de câteva sute de metri, aflorând în partea de vest a Bucegilor şi pe
porţiuni mici în partea central-sudică, scoase la iveală de eroziune în valea
Ialomiţei. Cea mai mare parte a Bucegilor e formată din conglomerate
masive, din Cretacicul mediu, cu o grosime de 1000-1500 m, mai mare
decât cele asemănătoare din Ceahlău şi Ciucaş, pe alocuri cu intercalaţii
de gresii. Întregul pachet sedimentar mezozoic este cutat sub forma unui
mare sinclinal orientat NS, cu axul apropiat de traseul văii Ialomiţei,
sinclinal uşor asimetric, cu flancul estic mai larg şi mai slab înclinat faţă
de cel vestic. Masivul a suportat ridicări puternice în Pliocen-Cuaternar,
dovadă caracterul de văi suspendate al unor văi din interiorul sinclinalului
(Ialomiţa, Izvorul Dorului).
75
 Altimetric, domină autoritar unităţile mai scunde din jur, ridicându-
se deasupra Braşovului şi a văii Prahovei cu 1600-1800 m. Sunt mai
impunători decât munţii de la est de valea Prahovei şi au vizibile caractere
alpine. Spre exterior se termină prin abrupturi puternice, sculptate în
conglomerate sau calcare, cu diferenţe de nivel de peste 1000 m,
contrastând cu interiorul – platou înalt, larg ondulat, asemănător cu cel
din Ceahlău. Nodul orografic este Vârful Omu (2505 m), din care pleacă
două culmi principale: spre SSE (mai înaltă), între văile Prahovei şi
Ialomiţei, cu Coştila (2480 m), Caraimanul (2284 m), Furnica (2103 m) şi
Vârful cu Dor (2030 m) şi spre SSV, între văile Ialomiţei şi Brăteiului (mai
scundă): Vârful Doamnele (2189 m). Spre NV, N şi NE din Vârful Omu
pleacă culmi mai scurte şi abrupte în profil longitudinal.
Principala caracteristică a reliefului este larga dezvoltare a
reliefului structural. Suprafeţe structurale se dezvoltă în special în
interior, pe ambele flancuri ale sinclinalului suspendat, la vest şi est de
valea Ialomiţei. Marile abrupturi care delimitează masivul spre E şi V, sunt
nişte cueste, dezvoltate pe capetele de strat ale conglomeratelor cretacice
în E (abruptul prahovean) şi pe calcarele jurasice şi conglomeratele
cretacice în V. Evoluţia cuestelor este destul de rapidă, prin acţiunea
conjugată a apelor curgătoare, a îngheţ-dezgheţului şi a avalanşelor.
Unele văi au străpuns frontul de cueste şi au desprins martori izolaţi.
Poliţele (local – brâne) apar pe versanţi, în special pe intercalaţiile de
gresie din conglomerate, pe nivele succesive (exemplu în Caraiman). Valea
Ialomiţei este o vale adaptată la structură, o vale longitudinală, de
sinclinal, iar afluenţii săi, mai mici, de pe dreapta şi stânga, sunt văi
consecvente, care curg paralel cu înclinarea stratelor.
Relieful carstic: chei, unele foarte frumoase în bazinul Ialomiţei,
săpate în calcarele jurasice scoase la iveală de sub mantaua de
conglomerate cretacice: cheile Urşilor, cheile Peşterii (lângă Peştera
Ialomiţei), cheile Tătarul Mic şi Tătarul Mare, cheile Zănoagei şi Orzei.
Între ele sunt porţiuni de vale mai largă, cu aspect de mici depresiuni de
eroziune selectivă, în conglomerate sau intercalaţii marno-argiloase
(exemplu Depresiunea Padina, între cheile Peşterii şi Tătarul Mic). La
formarea cheilor au participat probabil şi procese de evoluţie subterană,
dovadă numeroasele ruperi de pantă în profilul longitudinal, versanţii în
surplombă, marmitele, meandrele foarte strânse care par să derive din
terase subterane. Sectoarele de vale cu cataracte în chei poartă
denumirea de horoabe. Dintre peşteri, mai cunoscută este peştera
Ialomiţei, cu ieşirea la 1660 m altitudine, degradată de vizitatori. Are şi o
porţiune mai greu accesibilă, cu frumoase formaţiuni de concreţionare; s-
au găsit şi urme de faună cavernicolă pleistocenă (Ursus spelaeus). Mai
puţin cunoscute sunt peşterile mici din cheile Tătarului Mare. La
suprafaţă, masa de calcar este scrijelită sub forma câmpurilor de lapiezuri
(masivul Strungile Mari, din culmea de SSV).
Un efect al diferenţelor litologice sunt şi babele sau ciupercile,
datorate rezistenţei mai mari la degradare a orizonturilor de gresie
intercalate în conglomeratele cretacice; la formarea lor au participat
îngheţ-dezgheţul şi vântul, care a îndepărtat o parte din materialul
dezagregat. Coroziunea este dovedită de forma aerodinamică a
76
trunchiurilor babelor, orientate NV-SE, ca şi vânturile dominante. Diverse
forme ruiniforme de dezagregare îmbracă şi conglomeratele – stâlpi, colţi
(Colţii Morarului), turnuri, sfinxul din Masivul Scara.
Relieful glaciar are un grad modic de dezvoltare, în ciuda
altitudinii mai mari, datorită latitudinii mai sudice, suprafeţei mai mici a
masivului şi, în consecinţă, precipitaţiilor mai reduse sub formă de
zăpadă. Centrul glaciaţiei a fost vârful Omu, din jurul căruia pleacă radiar
văi glaciare cu profil în U, cea mai mare fiind valea Ialomiţei, în S, cu o
morenă frontală la 1760 m (lângă cheile Urşilor). Spre E pornesc văile
glaciare ale Cerbului şi Morarului. Spre NNE sunt văile glaciare ale
Ţigăneştilor şi Mălăieştilor, cu morene frontale la circa 1350 m, nu prea
sigure (I. Sîrcu). În V este valea glaciară a Găurii. Între văile glaciare sunt
creste glaciare (custuri), de exemplu în masivul Padina Crucii, dintre văile
Ţigăneştilor şi Mălăieştilor. Lacuri glaciare nu sunt. Este o singură
excavaţie pe valea Ţigăneştilor, mică, în care apele se strâng doar
temporar. Relieful glaciar este influenţat de structură, văile glaciare
subsecvente manifestând o evidentă asimetrie (valea Şugărilor, afluentă
pe stânga a Ialomiţei). În profilul longitudinal al văilor glaciare, pragurile
au şi o natură structural-litologică, mai ales în cazul văilor orientate în
direcţia opusă înclinării stratelor (valea Mălăieştilor). Valeria Velcea
susţine existenţa a două faze glaciare pleistocene, urmele primei faze fiind
observabile sub forma unui nivel de umeri în lungul văilor glaciare. Prima
fază ar fi fost mai puternică, văile Mălăieştilor şi Ţigăneştilor fiind
parcurse de un singur mare gheţar, în timp ce în a doua fază glaciară, mai
slabă, s-ar fi format gheţari individuali pe fiecare din aceste văi. În timpul
glaciaţiilor dezagregarea prin îngheţ-dezgheţ a conglomeratelor şi
calcarelor din marile abrupturi externe a fost mai activă ca astăzi, creând
mantale groase de grohotiş fosil, care marchează structura geologică, mai
ales la poalele abruptului prahovean.
Emm. de Martonne a considerat cea mai mare parte din platoul
superior ca ascultând de suprafaţa miocenă de eroziune Râu Şes, pe care
şi Valeria Velcea o consideră ca fiind reprezentată, dar numai de nişte
nivele sculpturale mai joase, la 1600 m, în bazinul Ialomiţei. G. Vâlsan şi
Valeria Velcea susţin şi existenţa suprafeţei Borăscu. În sudul masivului
apar fragmente, sub formă de pinteni, ale suprafeţei pliocene Predeal
(Gornoviţa).
Clima se caracterizează prin însemnate diferenţieri termice
verticale, generate de desfăşurarea altitudinală. Media termică anuală,
care la Dobreşti, pe valea Ialomiţei (900 m alt.) este de 6,2 0C, coboară la
Scropoasa, în amont de cheile Orzei (1100 m) la 4,1 0C iar la vârful Omu
(2505 m) devine negativă, de –2,5 0C. Inversiunile termice de vale, mult
mai frecvente pe valea Prahovei, închisă spre SE de defileul de la Posada,
fac ca temperaturile pe valea Prahovei să fie sensibil mai mici decât pe
valea Ialomiţei (de exemplu Sinaia, la aceeaşi altitudine cu Dobreştii, are
media anuală de numai 3,70C iar numărul mediu anual de zile cu ceaţă
este de 174, faţă de numai 44 la Scropoasa) – rolul climatic al staţiunilor
de pe valea Prahovei este deci doar iluzoriu. Platoul înalt are un climat
alpin: la 1800 m sunt 200 zile/an cu medii termice sub 0 0C, frigul combinat

77
cu frecvenţa şi puterea mare a vântului făcând ca pădurea să nu mai poată
rezista decât în locuri mai adăpostite.
Distribuţia precipitaţiilor se abate de la regula gradientului vertical,
diferenţierile verticale fiind mult mai mici decât cele normale. Aceasta se
datorează faptului că în sezonul rece platoul înalt rămâne adesea
deasupra plafonului norilor stratiformi. La Dobreşti, precipitaţiile medii
anuale sunt de 1101 mm iar la vârful Omu de 1134 mm. Fenomenul de
föhnizare a maselor de aer la traversarea Bucegilor explică precipitaţiile
ceva mai reduse pe abruptul prahovean (971 mm la Sinaia). Zăpada este
abundentă, stratul durând în medie 5-6 luni.
Hidrografic, Bucegii sunt un adevărat „castel de ape” din care
râurile pornesc divergent. Cea mai importantă şi cea mai activă este
Ialomiţa. Alimentarea subterană este foarte importantă, datorită infiltrării
apei de precipitaţii şi a celei din topirea zăpezii în grohotişuri şi calcare,
alimentând izvoare puternice (exemplu, la baza mantalelor de grohotişuri
de pe abruptul prahovean).
Vegetaţia este foarte bogată şi interesantă. A. Beldie indică
prezenţa a 1185 plante vasculare şi a 65 % din endemismele carpatice
(similitudine cu Ceahlăul).
Pădurea ocupă 1/2 din suprafaţă, dezvoltându-se pe versanţii
exteriori şi înaintând pe valea Ialomiţei spre N până la 1750-1800 m;
excepţional, pe versanţii sudici, adăpostiţi de vânt, poate urca până la
1960 m. De la bază până la 1400-1500 m este o pădure mixtă, de molid,
brad şi fag, fagul urcând mai sus decât în nordul Carpaţilor Orientali.
Urmează, până la limita superioară, o fâşie destul de subţire de conifere
(molid, cu o proporţie ridicată de zadă şi, la peste 1700 m, exemplare de
zâmbru).
Subetajul subalpin a fost în mod natural foarte larg dezvoltat, cu
jnepenişuri întinse (Pinus mugo), de unde şi toponimele Jepii Mari, Jepii
Mici etc., până pe la 2200 m. Alături de jepi vegetează afinul (Vaccinium
unirtylus), Juniperus communis, Rhododendron kotschyi. Jepii au fost mult
defrişaţi pentru extinderea păşunilor.
Mai sus urmează subetajul pajiştilor alpine propriu-zise, formate din
Carex curvula (specie de rogoz), Festuca supina, Nardus stricta,
Loiseleuria procumbes (ericacee măruntă), Salix herbacea. În pajişti şi pe
stânci cresc multe plante cu flori viu colorate: Papaver pyrenaicum
(galben), Leontopodium alpinum, Gentiana lutea, Dianthus kitaibelii ş.a.
Pe un platou neted din masivul Lăptici (1470 m) este şi un tinov de
Sphagnum, cu multe exemplare de bumbăcăriţă (Eriophorum).
Viaţa economică a fost mult timp dominată de păstoritul de pe
platoul înalt. Din sec. XVIII (1789) se amenajează drumul transcarpatic pe
valea Prahovei, iar în 1879 se termină magistrala feroviară Bucureşti-
Transilvania prin pasul Predeal. Acum începe urbanizarea şi
industrializarea văii Prahovei, prin construirea fabricilor de cherestea şi
hârtie din Buşteni (1882), de sârmă, cuie şi şuruburi din Sinaia (1891),
care azi produce pompe de injecţie etc. Acum începe şi voga climatică şi
turistică a văii Prahovei, se amenajează staţiunile Sinaia, Buşteni şi Poiana
Ţapului. Pe valea Ialomiţei, rămasă fără drum transcarpatic, dezvoltarea
modernă a fost mai lentă, limitându-se la exploatarea lemnului şi la
78
construirea hidrocentralei de la Dolneşti, cu lacul de acumulare
Scropoasa, în amont de cheile Orzei (1929). După 1944 s-au mai construit
hidrocentralele de la Moroeni, fără lac, şi de la Scropoasa, cu lacul de
acumulare Bolboci.
Bucegii sunt munţii cu cea mai intensă circulaţie turistică din ţară,
fiind făcuţi uşor accesibili prin teleferice (Sinaia – Vârful cu Dor – Babele –
Peştera), şosele de altitudine (Păduchiosu – Coştila, până la 2490 m, pe
valea Ialomiţei până în cheile Urşilor) şi intensa circulaţie feroviară pe
valea Prahovei. S-au construit şi refugii, multe cabane cu încălzire cu gaz
natural, hoteluri alpine (Cota 1400), teleschiuri pentru sporturi de iarnă
(exemplu Vârful cu Dor) etc.
MUNŢII LEAOTA. Al. Roşu îi consideră ca o parte a grupului montan,
mai larg, Bucegi-Leaota. Totuşi au trăsături foarte deosebite. Gruparea cu
Bucegii se explică prin juxtapunerea strânsă, însăşi şaua ce marchează
limita (şaua Bucşa la izvoarele Răteiului), fiind foarte înaltă (1750 m).
Munţii Leaota au forma unui bloc lipsit de personalitate, cu laturi
egale, care în E merge până la văile Brăteiului şi Ialomiţei, în S până la
Subcarpaţi, pe linia S de Moroieni – Cetăţeni, în V urmează valea
Dâmboviţei iar în NV este mărginit de platoul înalt Bran-Rucăr, pe care-l
domină cu circa 500 m.
Sunt constituiţi în cea mai mare parte din cristalinul de vârstă
baikaliană al seriei de Tulgheş-Leaota (filite, şisturi sericito-cloritoase), în
genere nu prea rezistent la eroziune. Doar în S şi SE apar conglomerate
cretacice, dar în poziţie sinclinală şi la altitudine relativ mică.
Au un relief greoi, masiv, lipsit de varietate. Văile au desprins din
masa cristalină o serie de culmi radiare care pleacă din nodul orografic
Leaota (2133 m) spre N, V, SV şi SE. Interfluviile arată ca nişte plaiuri
înalte, larg ondulate, monotone, în schimb văile sunt înguste, cu versanţi
abrupţi, puţin atractive. De aceea aşezările rurale permanente lipsesc cu
desăvârşire. Nu au relief glaciar, cel mult se pot admite nişte nişe de
nivaţie (Valeria Velcea). Precipitaţiile bogate şi constituţia litologică puţin
favorabilă infiltrării apei favorizează formarea unei reţele hidrografice
deosebit de dense (1,1 km/km 2), mai ales în comparaţie cu Bucegii. Leaota
este destul de bine împădurită, mai ales pe versanţi (jos – fag, apoi pădure
de fag-molid, până la 1400-1500 m, şi un subetaj îngust de molidişuri).
Plaiurile înalte intră în subetajul subalpin, pajiştea fiind mult extinsă de
om atât în dauna pădurii cât şi a jnepenişurilor. Economia se bazează pe
creşterea animalelor (păstorit de vară al brănenilor) şi pe exploatarea
pădurii (practicată mai ales de musceleni).
MUNŢII BÂRSEI (Munţii Braşovului după Valeria Velcea). Cuprind, în
principal, două masive bine individualizate, deşi foarte asemănătoare,
situate între Podişul Predeal şi Depresiunea Braşov, separate prin valea
îngustă a Timişului: Postăvarul (V) şi Piatra Mare (E).
Sunt formaţi din sedimentar triasic-jurasic (predominant calcaros)
şi fliş cretacic (conglomerate, marne, gresii). Totul este foarte puternic şi
complicat cutat, cu falieri, încălecări, chiar mici şariaje, orientate de l NV
spre SE.
Înălţimile cele mai mari apar pe rocile calcaroase, sub formă de
culmi orientate conform structurii (NE-SV): Piatra Mare (1842 m) şi
79
Cristalinul Mare (1799 m). Versanţii sunt scrijelaţi de lapiezuri, iar văile
au săpat mici chei, cu profil longitudinal în trepte, unele foarte
spectaculoase (prăpastia Ursului şi cascada de la Şapte Scări, pe versantul
nordic al Pietrei Mari, cheile Râşnoavei, în sudul Postăvarului). Este şi un
endocarst, destul de modest (peştera de Ghiaţă, în Piatra Mare). Pe
conglomeratele, gresiile şi marnele cretacice, care predomină în zonele
marginale, se formează un relief mai scund, lipsit de originalitate. În vest
şi nord-vestul Postăvarului se dezvoltă larg o treaptă de relief deosebit de
netedă, cu altitudine de circa 1000 m, interpretată ca un fragment al
suprafeţei Poiana Mărului. Pe ea se dezvoltă frumoasa staţiune Poiana
Braşovului. Un fragment din această treaptă înaintează ca un pinten în
Ţara Bârsei, formând masivul Tâmpa, care domină Braşovul. Deşi nu sunt
prea înalţi, Postăvarul şi Piatra Mare, nefiind ecranaţi spre vest, primesc
cam aceeaşi cantitate de precipitaţii ca şi Bucegii (circa 1100 mm/an) şi
sunt în cea mai mare parte acoperiţi de pădure, începând cu pădurea de
gorun de la contactul cu Ţara Bârsei (de exemplu pe Tâmpa), urmând
pădurea de fag, cea de fag şi molid şi, pe înălţimile maxime – molidişuri.
Evident, pajiştea subalpină nu se poate dezvolta decât pe suprafeţe mici,
ceva mai mult doar în Piatra Mare, dar şi aici a fost extinsă artificial
pentru păşunat.
Reprezintă o zonă turistică aproape la fel de intens fragmentată ca
şi Bucegii. S-au amenajat staţiuni turistice şi de sporturi de iarnă, în
primul rând Poiana Braşovului, una din cele mai moderne din ţară. Apoi
Timişul de Sus şi Timişul de Jos, pe valea Timişului (specializate în tabere
pentru copii). Cabane, teleferice (pe Postăvaru şi Tâmpa), drumuri de
acces turistice foarte pitoreşti (Braşov – Poiana Braşovului). Cetatea
ţărănească a Râşnovului – în extremitatea vestică a platformei Poienii
Braşovului, dominând Ţara Bârsei.
PIATRA CRAIULUI. Este un masiv montan relativ mic (18 km pe
direcţia NE-SV), dar foarte personalizat – unul din cele mai frumoase
masive calcaroase din Carpaţi. Cuprins între golful Zărneşti al Depresiunii
Braşov (în NE), culoarul de văi Dâmboviţa – Bârsa (N, NV şi V) şi Platoul
înalt Bran-Rucăr, spre care are loc o trecere treptată. Orografic, apare sub
forma a două culmi paralele dar foarte deosebite: o culme vestică, înaltă şi
semeaţă, cu versanţi abrupţi ( mai ales cel vestic), culminând la 2239 m
(vârful La Om sau Piscul Baciului), şi o culme estică, mult mai scundă, cu
forme domoale, care culminează la 1586 m. Între cele două culmi se
interpune un culoar depresionar, cu orientare NNE-SSV.
În relief se impune în primul rând culmea principală vestică, care
are aspectul unei clasice creste structurale, poate cea mai reprezentativă
din Carpaţii noştri, cu versanţii abrupţi (adeseori de peste 50 0). Aceasta
este retezată pe alocuri de câteva înşeuări mai scunde (de exemplu,
Curmătura), dar se menţine la peste 2000 m pe o lungime de 8 km.
Caracterul impresionant al culmii vestice, mai ales al versantului vestic,
mai energetic (Westwand) este rezultatul poziţiei stratelor, al durităţii
calcarului şi, probabil, al unor ridicări recente. Culmea principală este
atacată de procese active de dezagregare prin îngheţ-dezgheţ. Torenţii de
pietre contribuie la acumularea la poale a unor mantale groase de
grohotiş (asemănătoare celor de pe versantul vestic al Hăghimaşului). Sub
80
Westwand torenţii de pietre şi avalanşele obligă pădurea să se oprească la
altitudinea de circa 1600 m. Mai jos, sub pădure, sunt mantale de grohotiş
mai vechi, fosil, formate în Pleistocen, în condiţii periglaciare.
Dezagregarea produce în lungul crestei forme de relief ruiniform: ace,
colţi, turnuri, hornuri, piramide. Pe stratele mai dure de calcar apar poliţe
structurale (brâne). Carstul e reprezentat prin lepiezuri, câteva doline şi
văi în chei (cu caracter doar parţial carstic). Râurile cu izvoarele în
culmea principală curg un timp în lungul ulucului central şi apoi se
angajează în chei, care traversează culmea estică: Prăpăstiile pe valea
Cheii (în NE) şi cheile de pe cursul superior al Dâmbovicioarei (în S).
Endocarstul este slab. Relieful mai scund din ulucul central se dezvoltă pe
conglomeratele cretacice, în timp ce larga boltire a culmii estice rezultă
din înclinarea mică a stratelor de calcar. Relief glaciar nu există, datorită
suprafeţei mici şi înclinărilor foarte mari. Climatic, versantul vestic este
mai umed, aparenta ariditate rezultând din lipsa vegetaţiei continue pe
stâncării. Pădurea, formată din fag la poale, trece în fag-molid până la
1400 m şi o fâşie îngustă de molidişuri. Culmea estică este în mare parte
despădurită şi acoperită de pajişti secundare de graminee, folosite pentru
păşunat de sătenii din satele brănene. Jnepenişurile, cuprinse între 1700
şi 1900 m sunt destul de reduse ca suprafaţă. Mai sus se dezvoltă o
vegetaţie ierbacee sărăcăcioasă, cu smocuri de Festuca supina, Poa alpina
şi plante cu flori (endemism – Dianthus callizonus – garofiţa Pietrei
Craiului). Lipsesc aşezările rurale permanente, sunt doar câteva stâne.
Turismul este practicat de oameni cu experienţă iar amenajările turistice
sunt incomparabil mai austere ca în Munţii Bârsei sau Bucegi.
PLATOUL (CULOARUL) ÎNALT BRAN-RUCĂR se interpune între Bucegii
propriu-zişi la est şi Piatra Craiului la vest. Aspectul general este cel de
platou înalt, totuşi destul de puternic fragmentat. Peisajul este puternic
umanizat, amintind de Ţara Moţilor.
Are o structură destul de complicată. Fundamentul cristalin este
acoperit în cea mai mare parte de calcare jurasice, parţial îndepărtate de
eroziune, precum şi marno-argile şi conglomerate (cretacice), erodate mai
puternic decât calcarele, evidenţiindu-se astfel mici depresiuni de natură
tectono-erozivă, ca Podul Dâmboviţei şi Rucăr.
Morfologic se prezintă ca un platou înalt, cu altitudinea obişnuită a
interfluviilor de 1100-1200 m, larg ondulat, cu tendinţă generală de
coborâre din partea centrală (p. Bran – 1343 m) spre NE şi SV. Este atacat
atât de râurile din bazinul Oltului (p. Turcului) cât şi de Dâmboviţa şi
afluenţii săi. Este considerat de majoritatea autorilor ca reprezentând o
suprafaţă de nivelare pliocenă, echivalentă cu Gornoviţa sau Poiana
Mărului, mai înaltă însă decât la vest de Olt. Deasupra platoului se ridică
câţiva martori de eroziune. Interesant este relieful carstic, în special
cheile săpate în calcare de afluenţii Dâmboviţei, în sectoarele dintre
depresiunile tectono-erozive menţionate. Cele mai frumoase chei sunt cele
create de afluneţii de pe stânga ai Dâmboviţei – valea Cheii (cu cheile
Crovului) şi valea Ghimbavului (aproape inaccesibile), apoi de
Dâmbovicioara, în amont de depresiunea Podul Dâmboviţei. Sunt peste
350 de peşteri, dintre care pe valea Dâmbovicioarei este peştera
Dâmbovicioarei, mult vizitată. În general, jumătatea sud-estică a platoului
81
are un relief mult mai accidentat decât jumătatea nord-estică (platoul
Branului).
Clima este montană, totuşi mai blândă decât în munţii din jur, la
aceasta contribuind şi föhnizarea maselor de aer ce vin din NV.
Precipitaţiile rămân totuşi la nivelul a 1000 mm/an.
Vegetaţia este cea a pădurii de fag, cu petece de pădure mixtă
(fag, molid, brad, pin), pe înălţimi sau în văile înguste şi umbrite. Ea a fost
în mare măsură îndepărtată pentru extinderea păşunilor, fâneţelor şi chiar
a unor culturi. În depresiunile Podul Dâmboviţei şi Rucăr sunt condiţii
bune pentru cultura pomilor fructiferi.
Este o subunitate foarte bine populată. În jumătatea nord-estică
predomină aşezările de plai, cu gospodării izolate (Şirnea, Fundata,
Moeciu) şi cu numeroase sălaşe temporare, risipite în mijlocul fâneţelor –
sunt sate de păstori, cu tradiţii populare, bine menţinute (gospodării cu
curte închisă, port, obiceiuri etc.). În SV sunt aşezări mai concentrate, în
depresiuni (Podul Dâmboviţei, Rucăr). Denumirea de „culoar" se justifică
prin importanţa sa de vechearie de legătură istorică între Muntenia şi
Transilvania, documentată din perioada romană (controlat prin castrul de
la Rucăr) şi continuată în Evul Mediu, când la marele drum Braşov-
Câmpulung se ridică cetatea Branului (sec. XIII) şi Cetatea Neamţului,
deasupra Podului Dâmboviţei (unde, din sec. XIV se instalează vama
munteană). În sec. XIX importanţa culoarului s-a redus, iar astăzi are mai
mult o importanţă turistică.

3. MUNŢII FĂGĂRAŞ

4. MUNŢII (GRUPA) PARÂNG

MUNŢII DINTRE OLT ŞI JIU constituie un compartiment înalt de
peste 2000 m în toate subunităţile sale (altitudine maximă de 2519 m în
Parângul Mare). Forma generală în plan e aproape circulară (Novaci –
Sebeş – 60 km, Petroşani – Brezoi – 70 km).
Limite. La E valea Oltului între Tr. Roşu şi Cozia; la V valea Jiului,
depresiunea Petroşani şi Haţeg; la N Depresiunea Sibiului şi culoarul
Orăştiei pe o linie Tr. Roşu – Gura Râului – Săsciori – Subcetate; la S
Călimăneşti – Olăneşti – Romanii de Jos – Vaideeni – Polovragi – Baia de
Fier – Cernădia – Novaci – Crasna – Bumbeşti.
Autohtonul danubian alcătuieşte cea mai mare parte a Parângului
propriu-zis. Este reprezentat prin şisturi cristaline prehercinice
mezometamorfice, „seria Lainici-Păiuş”, în două faciesuri sincrone – unul
marginal gnaisic-cuarţitic (material terigen metamorfozat – calcare şi
dolomite cristaline, cuarţite, gnaise) şi unul intern (material magmatic
bazic metamorfozat – amfibolite gnaise feldspatice, calcare cristaline).
Aceste şisturi vechi sunt străpunse de intruziuni granitice foarte puţin
erodate şi însoţite de filoane de pegmatite şi aplite.
Sedimentarul Autohtonului apare pe rama sudică, între Jiu şi Olteţ,
ca şi în partea nordică a masivului Parâng: Malm (calcare masive de la est
de Jiu până la Polovragi şi discontinui în partea nordică a Parângului, pe
contactul Autohtonului danubian cu Pânza Getică) şi Liasic (conglomerate,
gresii, şisturi argiloase pe versantul nordic al Parângului).
82
 Pânza Getică alcătuieşte cea mai mare parte a grupării: Munţii
Căpăţânii, Lotrului, Cibinului, Şureanului. Cristalinul aparţine „seriei
baikaliene”, cu gnaise, micaşisturi, amfibolite, (în bazinul Lotrului, în
nordul Munţilor Sebeşului, în partea sudică a Munţii Căpăţânii) – şi „seriei
epimetamorfice” cu şisturi amfibolite, grafitoase, calcare cristaline.
Sedimentarul getic se etalează pe rama Depresiunii Haţeg, în partea de
SV a Munţilor Căpăţânii, pe valea Sebeşului, pe marginea Depresiunii
Loviştea. Este reprezentat prin conglomerate şi marno-calcare triasice,
conglomerate grezoase şi marno-calcare liasice.
Resursele minerale – silicaţi şi carbonaţi de magneziu în partea de
V a Munţilor Sebeş (nu se exploatează) şi grafit, în Parâng (se exploatează
la Baia de Fier). Mai există azbest în Muntele Urdele, din Munţii Lotrului
şi mica (la Voineasa pe Lotru).
Relieful este marcat puternic de specificul tectono-structural,
marile planuri de falii generând zone coborâte (abrupte), preluate
longitudinal de reţeaua de văi: Lotrul spre E, Jiul spre V. Aceeaşi dispoziţie
e preluată şi de linia altitudinilor maxime, în lungul Parângului Mic,
Parângului Mare, (2519 m), Mohorul, Păpuşa, Piatra Roşie, Zmeurătu, ca
şi în Munţii Lotrului (Piatra Albă, Ştefleştii – 2212, Negovanu Mare,
Voineagu Cătănesei, Vârful Mare). Specifică întregii grupări este
asimetria, cu versantul sudic mai scurt şi mai puternic diferenţiat
altitudinal faţă de Depresiunea Getică, comparativ cu versantul nordic
prelung şi contactând Depresiunea Transilvaniei prin sectoare
piemontane. Cu excepţia sectoarelor de creastă din Parâng, interfluviile
sunt adesea largi, netede, etalând succesiunea celor trei suprafeţe de
nivelare: Borăscu la 1800-2200 m, Râu Şes la circa 1600 m şi Gornoviţa la
800-1300 m, bine reprezentate, ultima mai ales în Cindrel şi Şurianu.
Modelarea glaciară a creat circuri complexe, în special în Parâng
(cele mai reprezentative se află sub: Parângul Mare), circuri simple în
munţii din partea nordică, văi glaciare lungi de 7-8 km la obârşia Lotrului,
Jieţului, Gilortului ş.a., morene. În Parâng, custura dintre Cârja şi Mohoru
are circa 20 km. În munţii din nord, relieful glaciar este mai restrâns şi
limitat la versanţii cu expoziţie nordică: două circuri în Cindrel şi unul sub
vârful Şureanului, în bazinul pârâului Cugir. Este larg răspândit relieful
periglaciar. De asemenea, în legătură cu sedimentarul mezozoic
predominant calcaros, relieful carstic, concentrat în două zone
reprezentative: Sebeş şi Munţii Căpăţânii. În Munţii Sebeş, pe calcare
mezozoice, între Băniţa şi Ponor-Ohaba şi în special la obârşiile pâraielor
Luncani şi Streiului – doline, uvale, văi oarbe, chei, ponoare, peşteri,
avenuri (peşteri: Cioclovinele; cea inferioară cu apă, cu vestigii
arheologice precum şi Baru Mare, Şura Mare, Bordu Mare, Cetatea-Bolii,
Ponorici). Valea oarbă a Ponorului de pe Platforma Luncanilor se pierde în
Fundătura Ponorului şi după 3 km de parcurs subteran repare Şura Mare.
În Munţii Căpăţânii, sectorul carstic Polovragi – Cernădia are văi în chei –
cheile Galbenului, cheile Olteţului, peşterile Muierilor şi Polovragi, de 9
km, formată la nivelul terasei de 20 m a Oltului. Sectorul Buila-Vâturariţa –
creastă de calcar lungă de 12 km, înaltă de 1885 m, orientată SV-NE,
corespunzătoare unui sinclinal (suspendat, foarte asemănătoare celui din
Piatra Craiului, tăiată la extremităţi de văi în chei – Bistriţa (cu o peşteră)
83
şi Costeşti în SV, Recea şi Mânzu în NE. Creasta este ascuţită, brăzdată de
lapiezuri; apar şi doline de mari dimensiuni. Izbucuri puternice – de
exemplu la schitu lui Pahomie – pe valea superioară a Cheii, atestă trasee
subterane complicate.
Clima – la peste 2000 m temperaturile medii anuale sunt negative,
iar precipitaţiile până la 1300-1400 mm, predominant sub formă solidă, cu
strat de zăpadă 200 zile pe an.
Lacurile din circurile glaciare sunt în număr de peste 30 (sub
Mohoru, în circul Gâlcescu – 9, sub Cârja şi Parângul Mare – 10, ca de
exemplu Tăul fără Fund – 3,76 ha, 17,6 m adâncime). Apele subterane
participă intens la alimentarea reţelei de suprafaţă şi sunt cu deosebire
bogate în zonele cu sedimentar gros, dând concentrări în special în
sectoarele carstice, de pe calcare.
Vegetaţia este predominant forestieră, cu etajarea
corespunzătoare, începând de la bază cu stejar şi gorun,, urmată de fag cu
carpen, paltin de munte şi făgete; amestecul cu conifere este caracterizat
prin prezenţa bradului şi mai puţin a molidului. Pe văile mari – Jieţ, Lotru,
Sad, se remarcă inversiuni de vegetaţie. Pâlcuri de jnepenişuri şi uneori
jnepenişuri compacte sunt urmate de pajiştea alpină propriu-zisă, cu
ierburi şi plante cu flori. Solurile şi fauna nu prezintă aspecte diferite
faţă de gruparea montană precedentă.
Umanizarea. În această grupă montană se păstrează numeroase
urme de locuire veche, paleolitică, atât în Platforma Luncanilor, cât şi în
sudul Munţilor Căpăţânii. Popularea a fost continuă, vestigii neolitice, apoi
dacice, romane, româneşti vechi, medievale etc., atestând persitenţa şi
extinderea aşezărilor: Cioclovina, Ohaba – Ponor, Tecuri, cetăţile dacice de
la Costeşti, Blidaru, Sarmizecetusa (de la Grădiştea de Munte). În
perioada actuală, moşteniri vechi sau roiri ale acestora, satele sunt risipite
în cea mai mare parte pe Platforma Luncanilor şi în „mărginime” –
Cioclovina, Fizeş şi jivarii de pe valea Dobrei, cu gospodării risipite până
la 1400 m. Pe valea Sebeşului, Valeria Velcea citează risipiri până la peste
1500 m; de asemenea, risipiri cu crânguri în Platforma Luncanilor la
Aluni, Alboni, Ohaba – Ponor, unde în afara păşunilor şi fâneţelor există
culturi de porumb şi secară, livezi. Pe văile interioare, aşezările sunt
foarte puţine, practic putându-se vorbi doar de cele răsfirate de pe Lotru:
Răscoala, Mălaia, Valea Măcaşului şi Voineasa. De asemenea, în legătură
cu exploatările forestiere s-au format aşezările Sadu şi Sădişorul pe valea
Sadului. Se cultivă terenuri pe plaiurile netede şi mai joase, se cresc
animale, păstoritul fiind o îndeletnicire foarte veche (mulţime de nedei
intrate în toponimie) şi antrenând şi dezvoltarea unei industrii
prelucrătoare la Cisnădie, Sălişte, Orlat, Jina. Lemnul se prelucrează la
Novaci. Sistemul hidroenergetic este foarte complicat pe Lotru: în lacul
Vidra (1289 m), sunt adunate ape din 80 captări din bazinul propriu şi din
bazinele Lotrioarei, Jieţului, Gilortului şi Olteţului. Hidrocentrala de la
Ciunget are 510 MW; apele ies în coada lacului Mălaia (hidrocentrală de
18 MW), lacul Brădişor (hidrocentrală de 103 MW) şi apoi Lotrul iese în
Olt, în defileu. Pe Latoriţa sunt două acumulări (Galbenu şi Petrimanu)
deviate în lacul Vidra. În total, în Munţii Lotrului şi Latoriţei sunt 7

84
acumulări cu un volum total de 380 mil. m 3. Alte acumulări, care produc
energie, sunt pe Sebeş şi Şugag, cu capacitate totală de 300 MW.
Reţeaua de drumuri este destul de densă pentru o zonă montană,
multe fiind modernizate: Orăştie – Costeşti, Sibiu – Poiana Jina, Sibiu –
Păltiniş, pe valea Lotrului până la Voineasa, Petroşani – cabana Rusu,
drumuri longitudinale – de la gura Lotrului, pe la obârşie şi apoi pe Jieţ
până la Petroşani şi transversale, de la Novaci, pe la obârşie, pe valea
Prăvăţului şi Sebeşului la Sebeş.
Dotări turistice mai bogate se află în jumătatea vestică – Parâng şi
Şureanu (Sebeş) – Oaşa, cabanele din Parâng, pasurile turistice.

2.2. MUNŢII (GRUPA) RETEZAT – ŢARCU - GODEANU

Limite: la E – valea transversală a Jiului şi pasul Merişor (759 m) îi
separă de grupa Parângului. La N este un contact tectonic, pe linie de
falie, cu Depresiunea Haţegului şi culoarul Bistra, pe care le domină cu
peste 1600 m. La SE – contact tectonic cu Depresiunea Getică, dar cu
denivelare mai mică (câteva sute de metri), pe limita Bumbeşti – Jiu –
Tismana. SV şi V – culoarul Timiş – Cerna sau după I. Sîrcu abruptul Tarcu
– Godeanu.
Orografic se prezintă sub forma a trei aliniamente de masive
muntoase, orientate NNE – SSV, separate de culoare depresionare
longitudinale, dând în ansamblu un mare triunghi. Aliniamentul sudic, cel
mai scund, cuprinde Munţii Vîlcanului, culminând în V cu masivul Oslea
(1946 m). Al doilea aliniament cuprinde Munţii Tulişa (1792 m), apoi, la V
de Râul Bărbat, se află masivul Retezatului (2509 m în Peleaga), masivul
Godeanu (2291 m în Gugu) şi Munţii Cernei (vârful Babei – 1816 m).
Ultimul aliniament cuprinde Munţii Ţarcu-Petreanu (2192 m în vârful
Pietrei).
Din punct de vedere geologic reprezintă sectorul din Carpaţii
Meridionali în care apare pe cea mai mare suprafaţă Autohtonul: un
cristalin slab metamorfozat, străpuns de puternice masive granitice şi
acoperit pe suprafeţe apreciabile de sedimentar permo-mezozoic. Pânza
Getică, cea mai mare parte îndepărtată de eroziunea postlaramică, se
păstrează în partea centrală, sub forma unui petec, căruia îi corespunde
masivul Godeanu, partea cea mai înaltă a Munţilor Cernei şi sudul
Munţilor Ţarcu. Resursele subsolului sunt şi aici modeste: menţionăm
antracitul liasic de la Schela, cu rezerve foarte mici.
Relieful respectă trăsăturile de ansamblu ale Carpaţilor
Meridionali, 70% din suprafaţă este peste altitudinea de 1500 m, energia
reliefului este mare, văile au versanţi abrupţi şi un profil longitudinal cu
pante mari. Prezintă aceeaşi asimetrie ca şi Munţii Făgăraşului, cu
altitudini maxime în partea nordică.
Există în această grupă montană, o mai evidentă adaptare la
structură şi o răspândire mare a reliefului petrografic. Orientarea liniilor
orografice, ENE-SSV, corespunde adesea cu liniile structurale. Orientarea
celor două culmi ale Retezatului propriu-zis (Retezatu Mare, în N, şi
culmea Buta-Drăgşănu, în S) ar corespunde orientării unor anticlinorii ale
cristalinului autohton, în axul cărora apar masivele granitice (Al. Roşu).

85
Înălţimile maxime din Petreanu şi Muntele Mic corespund de asemenea
granitelor Autohtonului.
Alteori se impun în relief calcarele masive, în vârfurile Piule şi
Piatra Iorgovanului din Retezatul sudic, care depăşesc 2000 m, sau în
masivul Oslea, vârfuri cu relief ruiniform, de dezagregare a calcarelor, la
fel ca în Piatra Craiului. În traversarea zonelor calcaroase râurile şi-au
săpat chei destul de frumoase, mai ales în sudul Munţilor Vâlcanului:
cheile Suşiţei, chile Runcului etc. Pe calcare apar lapiezuri, doline etc. În
valea Soarbele (la izvorul Jiului Românesc, din E masivului Godeanu) se
pare că dolinele s-au format după depunerea materialului morenaic al
primei faze glaciare; ele adăpostesc mici lacuri şi sunt numite soarbe
(sorburi). Endocarstul este reprezentat prin Peştera „cu corali” din zona
cheilor Scocul Mare. În nordul Retezatului, lângă satul Peştera, este
peştera Gura Cetăţii. Întâlnim şi aici dezvoltarea clasică a suprafeţelor de
nivelare din Carpaţii Meridionali, mai ales în Munţii Godeanu şi Ţarcu, în
timp ce în Retezatul propriu-zis glaciaţia mai puternică a redus din
suprafaţa lor. Nu trebuie excluse nici unele deformări, de natură
tectonică, ale suprafeţelor de nivelare, ulterior formării lor. Cea mai veche
suprafaţă, Borăscu, deasupra căreia se ridică doar culmile cele mai înalte
ale Retezatului, se dezvoltă la 2000-2100 m, excepţional de clar în Masivul
Borăscu, Scărişoara şi Paltina din masivul Godeanu, precum şi în Munţii
Ţarcu. În Retezat ea apare în vestul Retezatului Mare (Muntele Şasa şi
platoul înalt al Slăveiului) şi în culmea Buta. Suprafaţa Râul Şes, mai puţin
netedă, la altitudinea de 1400-1700 m, are o dezvoltare largă în zona
izvoarelor Râului Şes (izvorul sudic al Râului Mare), între Godeanu şi
Ţarcu. Suprafaţa Gornoviţa apare ca o prispă periferică, mult mai scundă
ca în Munţii Făgăraşului, la 800-1000 m, şi se prelungeşte cu suprafaţa
care retează sedimentarul cutat al Depresiunii Pietroşeni, ceea ce poate
servi la datarea ei (postburdigaliană, probabil pliocenă).
Relieful glaciar este cel mai bine reprezentat în Retezat şi este mai
redus în Godeanu şi Ţarcu. Circuri glaciare simple sau complexe – cel mai
frumos este circul complex Bucura, cu 7 lacuri; circurile adăpostesc cel
mai mare număr de lacuri glaciare de la noi: 80, parţial temporare (57 în
Retezat, 13 în Godeanu, 10 în Ţarcu); cel mai mare lac glaciar din
România – Bucura (8,9 ha) şi cel mai adânc (Zănoaga – 29 m), tot în
Retezat fiind şi Galeşul, Tăul Negru, Tăul Ţapului, Gemenele, Slăveiul etc.;
în Godeanu şi Ţarcu lacurile mai mici dovedesc o glaciaţie mai slabă, cel
puţin în ultima fază: lacul Scărişoara şi cele 3 lacuri de pe valea Borăscul
Mic, în Godeanu, lacurile de pe valea superioară a Bistriţei, în Ţarcu. Aici
se află şi cele mai lungi văi glaciare din Carpaţii noştri: a Lăpuşnicului
Mare (izvorul estic al Râului Mare), Pietrele, valea Râului Bărbat (în
Retezat), Soarbele şi Gârdomanului (în Godeanu) etc. Crestele glaciare
(custuri) dintre văile sau circurile opuse, nu sunt atât de sălbatice ca în
Munţii Făgăraşului. Apar numai în Retezatul Mare, lipsesc în Godeanu şi
Ţarcu. Vârfuri piramidale se află între obârşiile de circuri: Retezatul (2482
m), Peleaga, Vârful mare (2455 m), Judele, Slăveiul, Păpuşa ş.a.
Relieful clio-nival este la fel de bine dezvoltat ca şi în Munţii
Făgăraşului: câmpuri de blocuri (mai ales pe granite), trene de grohotiş

86
(parţial fosile), potcoave nivale, nişe nivale (de exemplu în Petreanu),
piscuri şi ace formate prin dezagregare, microforme de solifluxiune etc.
Clima. Puternică influenţă a maselor de aer umed din vest şi nord-
vest, care se pare că s-a manifestat şi în Pleistocen (după G. Niculescu în
Godeanu gheţarii de pe versantul nordic coborau cu 100-150 m mai jos
decât cei de pe cel sudic). Precipitaţiile sunt bogate: (la staţia Ţarcu –
2160 m – se înregistrează în medie 1177 mm/an), dar calculele hidrologice
indică pentru zona înaltă precipitaţii de peste 1400 mm/an. În zona mai
joasă, mai ales pe versanţii sud-estici, precipitaţiile coboară la circa 800
mm/an. Zăpezile sunt abundente – 186 zile/an la Ţarcu.
Râurile (Râul Mare, Jiul Românesc, Râul Rece sau Hidegul, Bistra
Mărului), au debite mari (11,6 m3/s – Râul Mare, 3,4 m 3/s – Lăpuşnic) şi
constante, care, împreună cu pantele mari (în medie 30 m/km pe Râul
Mare) asigură un înalt potenţial hidroenergetic. Lacuri artificiale: Gura
Apei pe Râul Mare, Valea lui Iovan la izvoarele Cernei, Vâja pe Bistriţa
gorjeană.
Vegetaţia foarte variată (şi foarte bine studiată). Munţii Retezatului
deţin 1052 specii de plante superioare. Puternică asimetrie a etajării de
origine climatică. Pajiştea alpină este mai bine dezvoltată ca în Munţii
Făgăraşului, datorită extinderii platformei Borăscu. Este formată din
Festuca supina, Juncus trifidus (rugină – o iridacee), Carex curvula;
cuprinde frumoase plante cu flori: Soldanella pusilla (degetăruţ), Gentiana
lutea (ghinţură galbenă), Campanula transilvanica, Viola alpina etc.
Solurile sunt montane (podzolice şi scheletice), cu evidentă etajare.
Umanizarea. Este o grupă de munţi în general slab populată.
Odinioară era ocolită şi de marile drumuri (cu excepţia drumului prin
pasul Vâlcan, care urca la 1621 m, ca să evite defileul inaccesibil al Jiului
şi a cărărilor oierilor transhumanţi). Sunt puţine sate de vale, pe Bistra
Mărului şi pe valea Cernei. Sunt şi mai rare satele de plai, spre deosebire
de munţii din grupa Parângului. Nici zona sălaşelor de fân nu este prea
bine dezvoltată (doar în bazinul Bistrei Mărului).
Economia se bazează pe exploatarea forestieră (pentru care s-au
deschis numeroase drumuri – pe Râul Bărbat, Cerna, Râul Mare etc.) şi
creşterea animalelor (păstoritul a fost de mult timp bine dezvoltat,
menţionat în documente istorice: vara, când oile erau la munte, se ţineau
şi nedei pe platformele înalte – pe Borăscu ş.a.
Turismul este relativ slab dezvoltat faţă de posibilităţi, datorită
distanţei faţă de marile centre generatoare de flux. S-a amenajat o mică
staţiune de sporturi de iarnă la Muntele Mic şi staţiunea climatică Poiana
Mărului pe Bistra Mărului. Retezatul are 4 cabane, dar în Godeanu şi
Ţarcu nu este nici una.

2.3. DEPRESIUNILE DIN CARPAŢII MERIDIONALI

Depresiunile din Carpaţii Meridionali sunt: Loviştea, Petroşeni şi
Haţeg.
DEPRESIUNEA LOVIŞTEA (depresiunea Titeşti-Brezoi). Are
dimensiuni relativ mici, dar este bine individualizată, cuprinsă între Munţii
Făgăraşului (E) şi grupa Parângului (V). Este traversată de valea Oltului,
dar se dezvoltă mai mult la E de Olt.
87
 La origine a fost o arie de scufundare tectonică, individualizată în
Eocen, odată cu întregul culoar depresionar dintre Munţii Cozia – Frunţii –
Ghiţu şi culmea principală (nordică) a Munţilor Făgăraşului. Aici s-au
depus sedimente groase, detritice, de vârstă eocenă, oligocenă şi miocenă,
în mare parte îndepărtate însă de eroziune după exondare. În mijlocul
depresiunii eroziunea a dezgolit chiar soclul cristalin, format din
micaşisturi.
Relieful este acela al unei regiuni de dealuri înalte sau chiar de
munţi mici, interfluviile având altitudini obişnuite de 600-700 m, iar pe
cristalin de peste 1000 m. Spre contactul cu muntele, în special cu Munţii
Făgăraşului, se dezvoltă o serie de glacisuri de acumulare, cuaternare.
Sunt bine dezvoltate şi terasele Oltului, mai ales terasa inferioară de 20
m, pe care sunt aşezate multe localităţi.
Clima este blândă, de adăpost, cu fenomene de föhnmizare a
maselor de aer care traversează munţii înalţi înconjurători. Precipitaţiile
atmosferice sunt în jur de 800 mm/an. Inversiunile termice sunt rare,
datorită deschiderii spre N şi S. Vegetaţie naturală de pădure de foioase
(în părţile mai joase – gorun în amestec cu fagul, în părţile mai înalte –
fag). Peste 80 % din pădure a fost defrişată. Soluri din clasa
cambisolurilor, relativ fertile faţă de cele din masivele montane ale
Carpaţilor Meridionali.
Este foarte bine umanizată, cu numeroase sate vechi, datând
probabil din perioada predocumentară (I. Conea). La 1899 densitatea
populaţiei era deja de 54,6 loc./km 2. Locuitorii practică creşterea
animalelor (pe fâneţe şi mai puţin pe păşuni) şi pomicultura, fiind puţine
terenuri cultivabile. Foarte tânăr este centrul urban Brezoi (industrie a
lemnului, nod de căi de comunicaţie). Arie foarte importantă de legătură
între Transilvania şi Ţara Românească, pe valea Oltului. Valorificarea
potenţialului hidroenergetic al acestuia, prin construirea hidrocentralei
Turnu (70 MW) a dus la formarea unui lac de acumulare care a impus
ridicarea şoselei şi a căii ferate.
DEPRESIUNEA PETROŞANI. Uluc alungit ENE-VSV, pe 45 km, larg de
3-15 km, între Munţii Şurianului (Sebeş)şi Retezatului (în N) şi Munţii
Parângului şi Vâlcanului (în S).
S-a format pe seama unui bazin depresionar tectonic apărut în
Eocen. În fundament este Pânza Getică, acoperită de 800 m de sedimente
(conglomerate, argile şi marne). În Oligocen şi Miocen inferior sunt 22
strate de cărbune – cele mai importante zăcăminte de cărbune „superior”
din ţara noastră (deşi la limita inferioară a huilei).
Relieful actual, mai puţin accidentat decât în Loviştea, arată ca o
succesiune de coline şi dealuri, detaşate de cele două Jiuri şi de afluenţii
lor din suprafaţa de eroziune, reţeaua hidrografică adâncindu-se cu circa
200 m sub aceasta.
Climă de adăpost, destul de caldă (anual 6-7 0C, iulie 170C, ianuarie
–4,50C, maxime absolute peste 350C) şi nu prea umedă, datorită föhnizării
(700 mm/an). Inversiuni termice, cu ceaţă şi smog. Reţeaua hidrografică
este foarte densă, Jiul colectând la ieşire, în medie 19 mc apă/s (intens
folosită industrial).

88
 Vegetaţie naturală de pădure de fag, în amestec cu mesteacăn şi
alte foioase, în lunci – zăvoaie de arini. A fost defrişată în cea mai mare
parte, pentru extinderea fâneţelor, păşunilor şi chiar a unor culturi (cartof,
ovăz).
Depresiunea este puternic umanizată şi în mare parte acoperită de
suprafeţe construite. Satele au fost înfiinţate de locuitorii din Ţara
Haţegului, dovadă toponimia (Râul Bărbat – Bărbăteni, Valea Lupului –
Lupeni etc.). Odată cu deschiderea minelor de cărbuni (Lonea, 1840) au
început să vină locuitori din toată Transilvania şi din Oltenia. Azi s-a ajuns
la peste 140000 locuitori şi o densitate de peste 350 loc./km 2. În partea
centrală cele 19 aşezări (organizate în 5 oraşe: Petroşeni, Lupeni, Petrila,
Vâlcan şi Uricani) s-au unit treptat într-un fel de conurbaţie. Gospodăriile
dispersate şi sălaşele urcă şi pe înălţimi, continuându-se în rama montană
(mai ales în E şi SE) până peste 1000 m altitudine. Exploatarea cărbunelui
este activitatea de bază. Producţia a evoluat de la 2,8 mil.t (1943) la 1,3
mil. t (1948) şi la 8,2 mil.t (1984). S-a redus foarte mult în prezent. Se
exploatează în subteran şi mai puţin la zi (Câmpul lui Neag), se spală şi se
triază în preparaţiile de la Lupeni, Petrila şi Coroieşti. Alimentează
centrala termoelectrică Paroşeni (300 MW) şi întreprinderea de fire
artificiale din Lupeni. La Petroşeni se produce utilaj minier. Pentru forţa
de muncă feminină s-a dezvoltat şi industria uşoară. Pentru legătura
directă cu sudul ţării foarte importantă este calea ferată Bumbeşti-
Livezeni, construită după 1944 prin defileul Jiului.
DEPRESIUNEA HAŢEGULUI. Are formă triunghiulară (NV – Munţii
Poiana Ruscăi, NE – Munţii Şureanului (Sebeşului), S – Munţii Retezat-
Ţarcu. Comunică în V cu golful de câmpie al Timişului prin culoarul
tectonic Bistra (699 m în Poarta de Fier a Transilvaniei), în SE cu
Depresiunea Petroşeni (pasul Merişor) şi în N cuunitatea deluroasă a
Hunedoarei (de tranziţie spre culoarul tectonic al Mureşului) sau
Depresiunea Streiului inferior (după N. Tufescu).
Este de origine tectonică, pe seama Pânzei Getice având loc o
prăbuşire care începe în Miocen. Este umplută de sedimente transgresive
lăsate într-un vechi golf (Badenian, Sarmaţian).
Relieful actual, cu aspect de amfiteatru, este în parte un relief de
eroziune, sculptat în sedimentar (mezozoic şi terţiar) şi în parte un relief
de acumulare, (cuaternar). Se detaşează (după Cornelia Grumăzescu,
1972), următoarele trepte: 1. o treaptă a piemonturilor înalte de eroziune,
pe depozite mezozoice şi terţiare, ca o suită de contraforturi, la altitudini
de 550-800 m, sprijinite de rama montană; 2. o treaptă intermediară, a
glacisurilor piemontane de acumulare şi eroziune, etajate, secţionate din
nou de reţeaua hidrografică şi transformate într-o succesiune de coline
prelungi, cu interfluvii netede situate la 470-550 m; 3. O treaptă de
câmpie piemontană înaltă în partea central şi estică; 4. o treaptă
piemontană joasă (din conuri de dejecţie şi şesuri aluviale holocene).
Climatul este mai cald ca în Depresiunea Petroşeni, datorită
altitudinii şi influenţelor vestice ce pătrund prin culoarul Bistrei.
Temperatura medie anuală este de circa 8 0C, media lunii ianuarie de circa
–30C, a lunii iulie de 180C. Precipitaţiile suntapreciabile – 650-800 mm/an.
Sensibile fenomene de föhn cu advecţie sudică. Reţeaua hidrografică este
89
foarte bogată şi deasă: Streiul cu afluenţii săi (Râul Bărbat, Râul Mare
etc.). Strate acvifere bogate, acumulate în pietrişuri cuaternare. Acolo
unde în pietrişurile cuaternare apar intercalaţii de argile impermeabile,
apa nu se infiltrează şi stagnează, formând mlaştini de interfluviu
(ploştine).
Vegetaţia naturală de pădure de stejar, iar în zonele marginale de
gorun, carpen, fag şi mesteacăn. În albiile majore se găsesc zăvoaie de
arin şi sălcii. Cea mai mare parte din pădure a fost defrişată.
Umanizare veche – aşezări din Neolitic. În perioada romană aici s-a
ridicat unul din cele mai importante oraşe ale Daciei romane – Ulpia
Traiana Augusta Dacica (pe valea Bistriţei). Populaţia integral
românească, care şi-a menţinut mult timp autonomia, cu proprii săi cneji.
Numeroase sate mari şi bine gospodărite, fie pe contactul cu rama
montană (Clopotiva, Râu de Mori, Suseni, Nucşoara etc.), fie în lungul
teraselor. Arie foarte interesantă sub aspect etnografic şi antropologic.
Numeroase monumente: bisericile vechi româneşti, de piatră, de la
Densuş şi Sântămăria Orlea, ruinele cetăţii Colţi etc. Majoritatea
populaţiei este cuprinsă în agricultură – cultura plantelor (grâu, cartof,
porumb) şi creşterea animalelor (pe fâneţe şi păşuni) se află în echilibru.
Bine dezvoltată, mai ales în S, este şi pomicultura (măr, păr, prun, cireş,
nuc).

III.C. CARPAŢII OCCIDENTALI

(după diverşi autori)

1. ELEMENTE GENERALE ALE PEISAJULUI

Au o mare extindere latitudinală – 370 km numai pe teritoriul
românesc (de la defileul Dunării până la văile Someşului şi Barcăului).
După V. Mihăilescu se întind până la culoarul Timok-Nišava. Pe teritoriul
românesc au o suprafaţă de circa 20000 km2, ceea ce înseamnă cam 30%
din suprafaţa Carpaţilor, suprafaţă mai mică decât cea a Carpaţilor
Orientali dar mai mare decât cea a Carpaţilor Meridionali.
Sub aspectul structurii şi al evoluţiei paleogeografice sunt
complicaţi şi lipsiţi de caracterul unitar al Carpaţilor Meridionali şi ai
celor Orientali. Partea sudică (până la Mureş) a avut până la finele
Mezozoicului o evoluţie comună cu Carpaţii Meridionali, în timp ce Munţii
Apuseni au avut o evoluţie proprie. Abia în Neozoic Carpaţii Occidentali
au avut o evoluţie mai unitară, caracterizată prin predominarea unei
tectonici rupturale, de blocuri, şi a unui regim tectonic relativ mai stabil
decât în Carpaţii Meridionali şi mai ales decât în Carpaţii Orientali. O
anumită unitate este asigurată Carpaţilor Occidentali şi de intruziunile
banatitice, sincrone cu faza laramică, care se aliniază pe direcţia N-S, din
Munţii Vlădeasa până în Munţii Banatului, străpungând cristalinul vechi şi
sedimentarul paleozoic-mezozoic.
Relieful Carpaţilor Ocidentali este cel mai scund. Altitudinile
absolute medii sunt în jur de 700 m, cu circa 300 m sub nivelul Carpaţilor
Orientali şi cu circa 500 sub cele ale Carpaţilor Meridionali. Energia
reliefului nu are însă valori chiar atât de mici: valoarea ei medie este de
524 m, nu cu mult sub aceea a Carpaţilor Orientali (Al. Roşu), rezultat al
90
nivelelor de bază foarte coborâte din zonele depresionare marginale (în
special din Câmpia Tisei). Caracteristic este contrastul dintre relativa
netezime a culmilor şi aspectul de tinereţe al văilor, cu versanţi puternic
înclinaţi, chiar la văile mai mari şi mai largi. Suprafeţele de nivelare sunt
bine dezvoltate, dar greu de corelat cu cele din alte sectoare ale
Carpaţilor sau chiar între masivele componente. Întâlnim aici şi cea mai
largă dezvoltare a carstului din Carpaţii noştri (în Munţii Apuseni, Munţii
Aninei, Munţii Mehedinţi. Carpaţii Occidentali sunt puternic fragmentaţi
de o serie de culoare transversale şi depresiuni-golfuri (golful Lugojului,
golful Zarandului), favorizând penetraţia căilor de comunicaţie şi
avansarea umanizării.
Sub aspect climatic Carpaţii Occidentali resimt o mai puternică
influenţă a maselor de aer de origine vestică, ca şi influenţe
submediteraneene la S de Mureş. Acestea duc la nuanţe climatice mai
moderate în comparaţie cu estul şi nord-estul ţării. Temperaturile medii
anuale au valori cu 1-1,20C mai ridicate decât la altitudini similare în
Carpaţii Orientali. În schimb amplitudinile termice sunt vizibil mai mici. În
etajul climatic superior aceste particularităţi sunt mai puţin vizibile, ele
manifestându-se mai ales în depresiuni. Precipitaţiile sunt mai bogate
decât în Carpaţii Orientali, chiar în locuri care au nu numai aceeaşi
altitudine dar şi o expoziţie similară (vezi Stâna de Vale din Apuseni).
Reţeaua hidrografică este densă. Scurgerea de iarnă are valori mai
mari decât în celelalte sectoare ale Carpaţilor, mai ales în Munţii
Banatului, unde ajunge la 25-30% din totalul anual, sub influenţa
precipitaţiilor bogate din anotimpul rece şi a invaziilor de aer cald care
provoacă topirea zăpezii.
În vegetaţie se remarcă o puternică dezvoltare a pădurii de foioase
(fag, gorun) pe seama pădurii de conifere, care la N de Mureş este
limitată la zonele cele mai înalte, iar în Munţii Banatului apare doar ca
petece neînsemnate. Etajul alpin este foarte slab dezvoltat, prezent doar
în masivele cele mai înalte din Munţii Apuseni.
Carpaţii Occidentali sunt bine umanizaţi în general, atât datorită
numărului mare de depresiuni cât şi accesibilităţii plaiurilor înalte, cu
numeroase arii montane propriu-zise bine populate, ca Ţara Moţilor din
Munţii Apuseni sau ţinutul Pădurenilor, din E Munţilor Poiana Ruscăi.
Munţii au şi resurse minerale mai variate, mai numeroase şi mai demult
timp cunoscute (minereu de fier, neferoase, cărbune etc.), numeroase
izvoare minerale, resurse de materiale de construcţie, toate contribuind şi
la o urbanizare relativ avansată, cu oraşe destul de numeroase dar de
regulă de dimensiuni mijlocii sau chiar mici, ca Brad, Zlatna, Anina,
Reşiţa.
Carpaţii Occidentali au 3 subunităţi bine individualizate: Munţii
Banatului (Carpaţii Porţilor de Fier, după V. Mihăilescu), Munţii Poiana
Ruscăi şi Munţii Apuseni.

2. UNITĂŢI ŞI SUBUNITĂŢI MONTANE ŞI DEPRESIONARE

91
 2.1. MUNŢII BANATULUI
Reprezintă un ansamblu montan complex, cuprins între Carpaţii
Meridionali (E), Podişul Piemontan Getic (SE), Defileul Dunării (S) şi
Dealurile Vestice (V şi NV).
Din punct de vedere structural (geologic), ei sunt o continuare a
Carpaţilor Meridionali, formaţi din Autohtonul Danubian, acoperit parţial
de Pânza de Severin, Pânza Getică şi Pânzele Supragetice.
Cristalinul Autohton, format din şisturi sericito-cloritoase, cuarţite
etc., reprezintă substratul celei mai mari părţi din Munţii Almăjului şi din
Munţii Râul Rece. El este străpuns şi de puternice intruzii granitice,
orientate NE-SV, ca şi în Munţii Retezatului şi Vâlcanului. Spre deosebire
de Carpaţii Meridionali apar aici însă şi masive de roci intrusive
ultrabazice (gabrouri şi serpentinite), probabil de vârstă hercinică.
Sedimentarul Autohtonului, cu o constituţie foarte complexă, este
dezvoltat într-un sinclinoriu din Munţii Almăjului („zona” Şviniţa-
Svinecea), Munţii Râul Rece, pe versantul vestic al Munţilor Mehedinţi şi
în partea centrală a Podişului Mehedinţi. În componenţa sa intră
sedimente detritice (conglomerate, gresii şi şisturi argiloase, de vârstă
permiană, jurasică şi cretacic superioară) cât şi calcare, mai mult sau mai
puţin masive (Jurasic şi Cretacic inferior).
Spre deosebire de Carpaţii Meridionali, în Munţii Banatului apare şi
Pânza (paraautohtonul) de Severin, în Munţii şi Podişul Mehedinţi,
acoperind parţial Autohtonul Danubian dar prinsă ea însăşi sub Pânza
Getică.
Cristalinul getic formează cea mai mare parte din Munţii
Semenicului şi două areale orientate NE-SV în Munţii Mehedinţi. Cuprinde
în principal roci de mezozonă – micaşisturi, paraghaise etc., străpunse şi
acestea de masive granitice, în Munţii Semenicului. Sedimentarul Pânzei
Getice este bine dezvoltat într-un alt vast sinclinoriu, orientat NNE-SSV
(sinclinoriul Reşiţa-Moldova Nouă) care se remarcă faţă de zona Şviniţa-
Svinecea prin participarea mai largă a depozitelor de vârstă carboniferă şi
a calcarelor triasice.
Pânzele Supragetice, reprezentate doar prin cristalin, formează cea
mai mare parte din Munţii Locvei şi partea de S a Munţilor Dognecei.
În timpul fazei orogenetice laramice au fost puse în loc puternice
mase intrusive de granodiorite (banatite), responsabile pentru importante
mineralizări, în special în nordul Munţilor Dognecei (metamorfism de
contact) şi pe aliniamentul Oraviţa-Sasca-Moldova Nouă.
După punerea în loc, în Cretacicul superior, a marilor unităţi
tectonice, s-au produs şi în Munţii Banatului prăbuşiri tectonice locale,
formându-se o serie de bazine depresionare cum sunt: depresiunile
Iezeriş, Mehadicas, Almăj, Sicheviţa, Bahna.
Relieful. Munţii Banatului sunt o grupă de munţi mijlocii sau chiar
mici. Altitudinile cele mai mari sunt în partea central-estică, în Munţii
Semenicului (1446 m în Piatra Goznei), Munţii Mehedinţi (1466 m în
Vârful lui Stan), Munţii Râul Rece (1432 m în Poiana Înaltă) şi Munţii
Almăjului (1224 în Svinecea Mare). Altitudinile scad mai ales spre vest
(1160 m în Munţii Aninei, 735 m în Munţii Locvei şi 617 m în Munţii
Dognecei), dar şi spre sud-est (500-700 m în Podişul Mehedinţi).
92
Interfluviile sunt în general netede sau larg ondulate, dovedind o vastă
dezvoltare a suprafeţelor de eroziune ciclice. Interfluviile contrastează de
regulă cu versanţii puternic înclinaţi ai văilor, văi care activează puternic
în funcţie de nivelele de bază foarte coborâte din Depresiunea Getică şi
Panonică, valea Dunării fiind aici la o altitudine sub 50 m. Munţii sunt
fragmentaţi de depresiuni şi culoare depresionare joase, care favorizează
pătrunderea influenţelor climatice sudice şi vestice, ca şi umanizarea.
Largă dezvoltare are relieful carstic, în special în Munţii Aninei, Munţii
Mehedinţi şi Podişul Mehedinţi, mai puţin în zona Şviniţa-Svinecea din
Munţii Almăjului.
Clima este blândă, cu trăsături submediteraneene datorate
altitudinilor mici, poziţiei de adăpost şi influenţelor sudice şi vestice.
Media termică anuală trece de 11 0C în Clisura Dunării şi nu coboară sub
3,50C nici pe vârfurile cele mai înalte (Semenic). Frecvente invazii de aer
cald au loc şi în timpul iernii, ducând la topirea zăpezii. Precipitaţiile sunt
bogate pentru aceste altitudini, depăşind în general 700 mm/an (cu
excepţia depresiunii Almăj) şi ajung la 1403 mm/an pe Semenic.
Reţeaua hidrografică este densă, dar râurile sunt relativ scurte –
Cerna, Timişul, Nera, Bârzava, Caraşul. Totuşi, datorită valorilor mari ale
scurgerii specifice râurile ajung la debite apreciabile: 12,6 mc/s în medie
pe Nera la Sasca Montană. Cele mai importante debite sunt cele ale
Dunării, energia acesteia fiind folosită în hidrocentrala românească de la
Porţile de Fier I (1050 MW), terminată în 1971. Resursele hidroenergetice
mai modeste ale celorlalte râuri sunt folosite în hidrocentralele de pe
Bârzava (Văliug – 8 MW, Secu, Cerna (Băile Herculane).
În vegetaţie predomină pădurea de foioase care se etajează:
pădurea de cer şi gârniţă, urcă până la 300-400 m (sud-vestul Munţilor
Dognecei), cea de gorun până la 600 m (pe versanţii Clisurii Dunării, în
Munţii Locvei etc.), cea de gorun şi fag până la 800 m (în Podişul
Mehedinţi, Munţii Almăjului), dar cea mai extinsă este pădurea de fag
(circa 55% din păduri), pe alocuri amestecat cu carpenul (Carpinus
betulus), arţarul (Acer platanoides), de regulă mergând până pe vârfurile
cele mai înalte. Apar şi numeroase elemente termofile, submediteraneene,
mai frecvente în apropierea Defileului Dunării, pe versanţii calcaroşi cu
expoziţie sudică: pinul negru (Pinus nigra), castanul dulce (Castanea
sativa), alunul turcesc (Corylus colurna), cărpiniţa (Carpinus orientalis),
mijdreanul Fraxinus ornus), liliacul sălbatic (Syringa vulgaris)
Elemente termofile apar în faună: scorpionul (Euscorpinus
carpathicus), broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni), vipera cu
corn (Vipera ammodytes), potârnichea de stâncă (Alectoris graeca – rară,
pe stâncile din defileul Dunării), musca columbacă (Simulium
columbaczense – musculiţă veninoasă ce se înmulţeşte în apele Dunării).
Solurile dominante sunt cambisolurile (soluri brune acide, soluri brune eu-
mezobazice, brune-roşcate), în complex cu suprafeţe apreciabile acoperite
de rendzime (pe substrat calcaros).
Gradul de umanizare este foarte diferenţiat. Bine populate sunt
depresiunile –Almăj, Iezeriş, Mehadica – Cornereva şi valea Dunării, în
care se concentrează sate de tip adunat, bine gospodărite. Există şi arii cu
aşezări înalte, de plai, disociate sau chiar risipite, în special în Podişul
93
Mehedinţi, nordul Munţilor Aninei şi estul Depresiunii Mehadica-
Cornereva. Majoritatea satelor sunt aşezări de cultivatori şi crescători de
animale (bovine) dar sunt şi sate formate în relaţie cu exploatarea
lemnului şi producerea mangalului (Cărbunari, în Munţii Locvei) sau cu
exploatările miniere (de ex. Eibenthal, în Munţii Almăjului). În legătură cu
exploatarea resurselor naturale s-au făcut şi mici colonizări cu grupuri
germane, cehe ş.a.
Variate sunt resursele subsolului. Minereu de fier la Ocna de Fier
şi Dognecea (magnetit, limonit). Metale neferoase (sulfuri complexe care
conţin în general cupru, din păcate cu concentraţii mici): Moldova Nouă,
Sasca Montană, Oraviţa, Dognecea, Baia de Aramă. Mangan în cristalinul
din N Munţilor Semenicului (Delineşti). Crom în masivul ultrabazic de la
Iuţi, în apropierea Defileului Dunării. Cărbuni de vârstă carboniferă la
Lupac şi Secul. Cărbuni liasici la Anina, Doman, Bigăr. Şisturi bituminoase
în liasicul de la Anina, azbest în cristalinul Munţilor Almăjului şi feldspat
în cristalinul din estul Munţilor Semenic (lângă Teregova). Calcare pentru
siderurgie, var etc.
Valorificarea acestor resurse a favorizat o industrializare timpurie,
din sec. XVIII: siderurgia de la Reşiţa (1769) şi Dognecea (1772),
deschiderea minelor de cărbuni de la Doman, Secul şi Anina (1771-1778).
Până în 1950 Reşiţa a rămas cel mai important centru siderurgic al ţării
(80% din producţia de oţel) şi primul centru constructor de locomotive.
Construirea lacului de acumulare de la Porţile de Fier a impus
strămutarea populaţiei din numeroase sate (Vârciorova, Ogradena etc.), ca
şi mutarea oraşului Orşova, reconstruit în jurul golfului format de lac pe
valea Cernei.

2.2. DEFILEUL DUNĂRII.

Una din cele mai interesante arii geografice din ţară. Traversează
„Carpaţii Porţilor de Fier” pe 134 km lungime, fiind unul din cele mai
frumoase defilee din Europa, în care un fluviu de asemenea talie
secţionează integral un lanţ muntos. Departe de a fi uniform, prezintă
aspecte destul de variate, o alternanţă de sectoare mai largi şi mai
înguste. Sectoare de îngustări (chei, în calcare) ca de exemplu cel de la
Cazane (Mari şi Mici) sau Vârciorova – Gura Văii şi sectoare depresionare
ca: Moldova Veche, Liubcova, Dubova (de facies petrografic). În „Cazane”
lăţimea Dunării nu depăşeşte 150 m.
În cele trei sectoare depresionare au o largă dezvoltare terasele şi
lunca, în care fluviul se despleteşte şi formează insule: sectorul Baziaş –
Moldova Veche, unde se menţine parţial neinundat ostrovul Moldova
Veche, iar în sectorul Ogradena se afla odinioară insula Ada Kaleh, de 75
ha, astăzi acoperită de apele lacului de la Porţile de Fier. Şi adâncimea
Dunării are mari ascilaţii, profilul longitudinal al fundului fiind în dinţi de
fierestrău. Cele mai mari adâncimi, în sectoarele sculptate în calcare, erau
înainte de formarea lacului de 45 m (în Cazanele Mari), ceea ce a dus la
ideea că la formarea văii au participat şi procese karstice. Cele mai mici
adâncimi erau de 6,5 m, la Tişoviţa. Pragurile acestea, cu fundul la
adâncime mică, se numeau gherdapuri şi aveau un curent foarte puternic
(până la 5 m/s la ape mari), la Greben (lângă Şviniţa) şi la Porţile de Fier.
94
 Asupra formării defileului s-au emis mai multe ipoteze.
Emm. de Martonne a susţinut ipoteza captării: un râu getic ar fi
captat un râu panonic, la începutul Cuaternarului. G. Vâlsan a susţinut
ideea lui De Martonne, cu argumente proprii: numărul teraselor Dunării în
defileu ar fi inegal (4 în sectorul vestic, panonic, dovedind un curs al
Dunării cu durată mai scurtă, şi 7 în sectorul getic, dovedind o vale mai
veche). G. Posea susţine că această captare s-a produs în sectorul Porţile
de Fier şi cotul de captare este cel de la Orşova.
Unii geologi, ca Fr. Schafarzik, M. Drăghiceanu şi R. Sevastos
au căutat să sublinieze un presupus rol al tectonicii, prin intermediul
prăbuşirilor după linii de falii, fapt neconfirmat de studiile de detaliu. I.
Peters presupunea o prăbuşire tectonică parţială, numai în sectorul dintre
Berzasca şi marele cot de la Iuţi, contribuind la unirea a două cursuri de
apă care curgeau în direcţie opusă, apropiindu-se de ipoteza captării.
Cea mai bine argumentată pare să fie ipoteza antecedenţei, emisă
teoretic de A. Penck în 1891 şi susţinută convingător de J. Cvijiè (1908).
După Cvijiè Dunărea ar moşteni un braţ de mare miocen, care a lăsat ca
urme bazinele sedimentare Sicheviţa şi Bahna. Pe actualul traseu fluviul s-
ar fi instalat în Ponţian, dovadă fiind umerii de vale care conturează un
vechi culoar fluvial suspendat, azi la 400-450 m deasupra văii, în corelaţie
cu suprafaţa Gornoviţa. De la nivelul vechiului culoar, valea s-ar fi adâncit
în timpul înălţării recente a Carpaţilor, din Pliocenul superior Pleistocen,
dovadă fiind cele 7 terase pe care Cvijiè le determină primul, începând cu
terasa cea mai înaltă, de 260-370 m, rămasă sub formă de fragmente.
Menţionăm că o serie de geologi maghiari (F. Toula, I. Halavats,
R. Cholnoky) accentuează asupra rolului revărsării Lacului Panonic în
Lacul Getic, pe locul actualului defileu, ipoteză apropiată de cea a
antecedenţei, mai ales că fenomenul este considerat a se fi produs la
finele Ponţianului.
Bioclimatic, Clisura beneficiază de un climat cald şi relativ umed. În
anumite situaţii sinoptice defileul canalizează vânturi foarte puternice
(coşava). Vegetaţie submediteraneană, mai ales pe versanţii calcaroşi. În
fosta insulă Ada-Kaleh smochinul se dezvolta cel mai bine din toată ţara.
Parcurgerea defileului a fost totdeauna dificilă. Primul drum bine
amenajat a fost cel roman, construit parte în excavaţie, parte pe estacadă
de lemn, la 2-3 m deasupra apei. De la romani au rămas tabula Trajană,
ridicată azi deasupra nivelului lacului. În sectorul Porţilor de Fier, în 1898,
s-a săpat un canal în lungul malului drept, la Sip, în care vasele erau
tractate cu locomotivele, şi a fost dinamitat pragul de la Greben. Azi, toate
dificultăţile au dispărut, prin ridicarea nivelului apei în lac (1971), cu circa
30 m la baraj, şi construirea ecluzelor. În lungul defileului s-au construit
şosele noi, foarte pitoreşti, şi s-a ridicat la înălţime calea ferată Orşova-
Gura Văii. S-au strămutat 30.000 locuitori.

2.3. MUNŢII APUSENI.

Reprezintă subunitatea nordică a Carpaţilor Occidentali, limitaţi
culoarul Mureşului la sud şi valea Barcăului la nord. Sunt munţi de
altitudine mică-mijlocie, cu altitudini cuprinse între 800 şi 1000 m. Numai
3 masive, din partea central-estică, depăşesc 1800 m: al Bihorului (1849
95
m), al Vlădesei (1836 m) şi al Gilăului – Muntele Mare (1829 m). Culmile
montane scunde din vest (Munceii Crişurilor) sunt separate între ele de
depresiuni, prelungiri ale Depresiunii Panonice, care permit o pătrundere
în profunzime a influenţelor climatice vestice.
Au o alcătuire geologică foarte complicată, un adevărat mozaic
geologic. Cristalinul apare sub forma unor insule izolate, oarecum
asemănătoare cu cele din Carpaţii Orientali: în Gilău – Muntele Mare,
Bihor, vestul Munţilor Zarandului, Munţii Meseşului şi Plopişului.
Cristalinul este străpuns de puternice intruzii granitice, din care cele mai
importante sunt în centrul masivului Gilău – Muntele Mare şi în sud-vestul
Munţilor Zarandului. Un sedimentar mai vechi, permian-triasic-jurasic,
predominant calcaros, acoperă partea centrală a Munţilor Apuseni
(platoul carstic Padiş), Munţii Pădurea Craiului, Munţii Codru-Moma şi
zona axială a Munţilor Trăscăului. Un sedimentar cretacic, cu caracter de
fliş, predomină în cea mai mare parte a Munţilor Metaliferi, între Arieş şi
Mureş. Rocile magmatice sunt de vârste şi naturi diferite: bazalte şi
gabrouri, de vârstă jurasică-cretacică, ce aflorează în partea de est a
Munţilor Zarandului şi în vestul Munţilor Metaliferi banatite (granodiorite
– dacite) sincrone fazei laramice, care formează cea mai mare parte din
Munţii Vlădeasa şi aparate vulcanice tinere (badeniene-pliocene), care au
străpuns în special Munţii Metaliferi. De acestea din urmă se leagă
importante mineralizări hidrotermale.
Şi tectonica este foarte complicată. Au fost puse în loc mai multe
pânze de şariaj, deversate de la sud spre nord, invers ca în Carpaţii
Meridionali, care nu ating însă amploarea Pânzei Getice din Carpaţii
Meridionali. Sunt menţionate pânzele de Codru şi de Biharia, respectiv
Autohtonul de Bihor, puse în loc în faza austrică.
Munţii Apuseni au numeroase resurse specifice ale subsolului.
Minereuri auro-argentifere în „patrulaterul” aurifer Brad – Săcărâmb –
Zlatna – Roşia Montană – Baia de Arieş, legate de vulcanismul sarmato-
pliocen. Conţin cele mai importante zăcăminte de aur din România.
Zăcăminte cuprifere, legate de acelaşi vulcanism (Roşia – Poieni) şi sulfuri
complexe (Coranda – Hondol etc.). Minereurile auro-argentifere şi
sulfurile complexe se prelucrează în unităţile din Brad, Zlatna, Baia de
Arieş etc., şi au o importanţă excepţională pentru economia naţională. În
trecut s-a exploatat şi mercurul. Bauxită în Munţii Pădurea Craiului (pe
calcare triasice şi jurasice) la Dobreşti, Roşia etc.; se prelucrează la uzina
de alumină din Oradea. Nichel şi vanadiu, în concentraţii mici, la
Căzăneşti – Ciungani (Munţii Zarandului) în legătură cu magmatismul
bazic jurasic. Cărbuni (badenieni) în sedimentarul depresiunii Brad –
Săcărâmb (Ţebea). Mari rezerve de calcar (pentru ciment) şi ape termale:
Geoagiu, Vaţa etc.
Relieful. Predomină cel greoi, cu interfluvii plane sau larg bombate
la partea superioară. Sunt menţionate următoarele suprafeţe erozive:
Cârligata (1500-1600 m echivalentă cu Borăscu), Mărişel (1000-1100 m) şi
Feneş (500-600 m). Relieful glaciar lipseşte, apar însă procese şi forme
periglaciare (câmpuri de blocuri în Vlădeasa, torenţi de grohotiş etc.).
Variat este relieful petrografic: martori de eroziune şi mai ales, cel carstic
(vezi Platoul Padiş).
96
 Clima este asemănătoare celei din Munţii Banatului, însă cu
influenţe mediteraneene, mai reduse şi temperaturi medii ceva mai
scăzute. Iernile sunt fără geruri excesive, mediile lunii ianuarie în zona de
contact cu Dealurile Vestice nu coboară sub –2 0 – -30C. Precipitaţiile sunt
bogate, putând atinge la 1500 mm/an (Stâna de Vale), în special în
anotimpul cald, cu valori maxime pe versanţii expuşi spre V. Versanţii
expuşi spre E şi SE suferă efectul de föhn.
Munţii Apuseni sunt un castel de apă, din care pleacă divergent
Crişul Alb, Crişul Negru, Someşul Mic, Arieşul, Ampoiul etc. Utilizarea
hidroenergetică: Someşul Mic, sistemul Iada-Drăgan ş.a.
Vegetaţie de tip central-european, cu elemente boreale în partea
central-nord-vestică. Domină şi aici etajarea verticală. Pădurea de cer şi
gârniţă la poalele Munţilor Zarandului, pădure de gorun şi de gorun-fag în
toate masivele joase din V, pădure de fag, cea mai răspândită, care apare
până la 1300 m. Pădurea de conifere este prezentă în masivele mai înalte
Biharia – Vlădeasa – Gilău – Muntele Mare. Vegetaţie subalpină pe
suprafeţe mici, la peste 1750 m (mai mult pajişti decât jnepenişuri),
extinsă pe seama defrişărilor antropice.
Fauna este corespunzătoare respectivelor etaje vegetale. La fel şi
solurile, reprezentate prin cambisoluri sub pădurea de foioase şi
spodosoluri (pe suprafeţe mai mici) sub pădurea de conifere din Gilău,
Vlădeasa, Biharia şi rendzine în Munţii Codru-Moma, Pădurea Craiului (pe
calcare).
Munţii Apuseni sunt o unitate geografică bine populată, cu
numeroase dovezi ale existenţei omului din paleolitic, neolitic, perioada
geto-dacă (intense exploatări de aur-argint) etc. Zonele cele mai populate
sunt Ţara Moţilor, nordul Munţilor Gilăului (platforma Mărişel) şi
depresiunile intramontane. Cele mai înalte aşezări permanente din
Carpaţii noştri: Pietroasa (pe versantul sudic al Muntelui Mare la peste
1400 m) şi Rogojel (versantul estic al Masivului Vlădeasa, la peste 1500
m), răspândire a aşezărilor dispersate, cu nuclee de concentrare
(„crânguri”). Deşi marea majoritate a populaţiei este rurală, mulţi săteni
sunt mineri, forestieri, constructori, meşteşugari (mai puţin agricultori).
Urbanizare redusă, oraşe puţine şi mici (Brad, Abrud, Câmpeni, Zlatna,
Nucet), populaţia gravitând mai mult spre oraşele mari din exterior (Alba
Iulia, Cluj Napoca, Oradea). Căile de comunicaţie moderne sunt dificitare:
o singură cale ferată transversală (Oradea – Cluj).

2.3.1. MUNŢII BIHOR – VLĂDEASA – GILĂU

Situaţi în zona centrală a Munţilor Apuseni, relativ la fel de înalţi
dar individualizaţi orografic: Munţii Bihorului (Bihariei) în SV, cu vârful
Bihor (Cucurbăta), la 1849 m, formaţi în principal pe cristalin, delimitaţi la
S de Crişul Alb; Munţii Vlădeasa, în NV, cu vârful Vlădeasa, la 1836 m,
formaţi în principal pe banatite, delimitaţi la N de Crişul Repede. Munţii
Gilăului – Muntele Mare, în E (1826 m), formaţi în principal pe cristalin,
străpuns de o puternică intruziune granitică, delimitaţi la E şi NE de
Depresiunea Transilvaniei. În centru, între cele 3 masive, se
individualizează platoul înalt Padiş (1300-1400 m), format în principal din
sedimentar mezozoic (calcare).
97
 În cele 3 masive înalte domină un relief masiv, greoi, cu interfluvii
larg bombate, rotunjite, ascultând de două suprafeţe de eroziune –
Cârligata (Fărcaşa), bine dezvoltată în Muntele Mare, Munţii Bihorului şi
sudul Munţilor Vlădeasa, probabil de vârstă paleocenă, şi Mărişel, bine
dezvoltată în NE Munţilor Gilăului (probabil sarmatică). Versanţii abrupţi
şi energia de relief de 500-600 m contrastează cu netezimea culmilor. În
funcţie de litologie pe văi apar ruperi de pantă, însoţite de cataracte şi
cascade (Săritoarea Iadei), şi unele sectoare depresionare mai largi (de
ex. Depresiunea Beliş, în care se află lacul de baraj Fântânele, pe Someşul
Cald). Gelifracţia activă a creat câmpuri de pietre, grohotişuri, înălţimi
izolate reziduale, iar acumulările de zăpadă au creat microdepresiuni de
tasare nivală.
Platoul înalt Padiş se caracterizează prin cel mai interesant relief
carstic din România – este un platou larg ondulat, suspendat faţă de văile
care-l atacă din exterior, ciuruit de un mare număr de doline, de cele mai
diverse dimensiuni, uvale etc. Foarte frumoase polii (ex. Râtul Ponor, cu
un lac carstic temporar). Avenuri spectaculoase, cum sunt cele de la
Cetăţile Ponorului. Cursuri subterane complicate, cu resurgenţe carstice
(izbucuri) de talie mare (izbucul Galbenei – 1 m 3/s). Prin captare carstică
au apărut numeroase văi oarbe. Un număr mare de peşteri, majoritatea
inaccesibile. Numai în bazinul Sighiştelului se cunosc 75, în frunte cu
peştera Măgura. Cea mai atractivă şi frumos amenajată este Peştera
Urşilor, de la Chişcău. În câteva peşteri şi avene (Scărişoara, Focul Viu,
Borţig) se păstrează gheţari subterani. Văi în chei, formate din evoluţia
cursurilor subterane, cu porţiuni din tavane păstrate (Cetăţile Rădesei)
sau cu ruperi de pantă şi marmite.
Umanizare destul de inegală. Foarte bine populate sunt bazinul
superior al Arieşului (Ţara Moţilor), sudul Munţilor Bihorului şi partea de
NE a Munţilor Gilăului. Îmbinare complexă a aşezărilor de plai înalt, de
regulă risipite (ex. Mărişel), şi a celor de vale, de regulă răsfirate (ex.
Albac). O serie de sate s-au format prin roire pastorală, în special în estul
Muntelui Mare, unde satele din Depresiunea Iara-Hăşdate şi-au creat cu
timpul, fiecare în parte, câte o anexă pastorală, întâi temporară şi apoi
permanentă: Filea – Muntele Filii, Băişoara – Muntele Băişorii. Ocupaţia
principală este creşterea animalelor, urmată de exploatarea pădurii,
culturi foarte limitate (cartof, secară), exploatări de neferoase (bismut –
molibden la Băiţa Bihorului) şi fier (Băişoara). Hidrocentrale pe Someşul
Mic: Mărişelu (220 MW), Tarniţa (45 MW), folosind şi apa translată din
bazinul Iarei; sistemul Drăgan-Iada, cu centrala principală pe Drăgan, la
Remeţi (100 MW), în construcţie. Turismul este sub posibilităţi: staţiunea
climatică Stâna de Vale şi staţiunea Băişoara, folosită de clujeni pentru
sporturi de iarnă. Accesibilitatea a fost ameliorată prin modernizarea
şoselei ce leagă văile Arieşului şi Crişului Negru, amenajarea unor
drumuri forestiere care pătrund până în centrul Padişului.

IV.D. SUBCARPAŢII
1. CARACTERIZARE GENERALĂ
Unitate geografică originală, formată în faţa Carpaţilor, ca o
consecinţă a evoluţiei continuie spre exterior a Orogenului carpatic. Sunt
98
cel mai nou val carpatic, în formare, pe cea mai mare parte a lungimii lor.
La N, valea Râşca, alfuent al Moldovei este o limită sigură a Subcarpaţilor,
mai ales din punct de vedere geomorfologic (mai puţin geologic). În SV
Subcarpaţii se opresc la valea Motrului.
Limita cu Carpaţii este clară, atât morfologic cât şi geologic, dată
de denivelări evidente, de natură tectonică, mai ales acolo unde în
apropierea muntelui se dezvoltă clar ulucul depresionar subcarpatic, ca în
cazul depresiunilor Cracău-Bistriţa şi Tazlău sau în Subcarpaţii Getici.
Sunt şi situaţii cu o delimitare mai dificilă, datorată pătrunderii piezişe în
Subcarpaţi a cutelor flişului, ca în cazul Subcarpaţilor dintre Slănicul
Buzăului şi Dâmboviţa.
Limita cu unităţile externe, mai joase, este în general neclară,
gradată, ca de exemplu în partea centrală a Subcarpaţilor Moldovei, unde
nu există anticlinale, bine evidenţiate în marginea externă a Subcarpaţilor.
La fel în Subcarpaţii Curburii, spre contactul cu formaţiunile piemontane.
De asemenea, în sectorul Subcarpaţilor Getici. Limite în general tranşante
sunt în dreptul culmilor înalte Pleşu (912 m), Pietricica (740 m), Istriţa
(749 m), care domină regiunile de la est şi sud cu 200 m până la 500 m.
Sub aspect geologic, Subcarpaţii sunt formaţi predominant din
molasă miocenă şi pliocenă, reprezentată prin marno-argile, gresii,
nisipuri, pietrişuri, conglomerate; cu totul excepţional (între valea Stănicul
Buzăului şi Dâmboviţa) se interpun şi sedimente cretacic-paleogene.
Sedimentarul este în general strâns cutat, în anticlinale şi sinclinale
normale, faliate sau culcate, inclusiv cute diapire, fără ca tectonica să fie
la fel de puternică ca în Carpaţi. Cutarea s-a realizat în faze succesive ale
Orogenezei alpine, mai ales în cele recente, din Miocen-Pliocen, în paralel
cu acumularea unor noi depozite în Avanfosa carpatică şi cu migrarea spre
exterior a ariei Orogenului carpatic.
Subcarpaţii sunt o unitate în plină formare, mai ales în zona
Curburii, unde subducţia activă este argumentată şi de focarul seismic
principal al României. Resursele subsolice ale Subcarpaţilor sunt petrolul,
gazele naturale, sarea, lignitul, sulful, gipsurile, sărurile de potasiu etc.
Relieful. Caracteristice Subcarpaţilor sunt două forme majore de
relief: depresiunile, situate la contactul cu Carpaţii, în care domină un
relief deluros – colinar, cu altitudini de 300-400 m, şi culmile, care închid
la exterior depresiunile, în care înălţimile cele mai frecvente se încadrează
între 600-800 m. Dominante sunt ariile depresionare, adesea grupate în
aliniamente (uluce), închise sporadic spre exterior de culmi, de obicei
anticlinale.
Trăsătura caracteristică a reliefului major este adaptarea acestuia
la structura majoră, în sensul că depresiunilor le corespund sinclinale sau
sinclinorii, iar culmilor le corespund anticlinale sau anticlinorii. Ulterior
sau concomitent cu factorul tectonic, atât depresiunile cât şi culmile au
fost modelate prin procese fluvio-denudaţionale, accentuând
fragmentarea. Exemple clasice de culmi subcarpatice adaptate la
structură sunt Culmile Pleşu, Pietricica, Istriţa, Mătău, Măgura, Slătioara,
situate la exteriorul depresiunilor subcarpatice. Formarea şi
individualizarea culmilor se explică prin ridicări locale, puternice, post-
villafranchiene, ca în Pietricica Bacăului. Sunt şi cazuri mai rare, când
99
culmile corespund sinclinalelor, având caracter de hogbackuri pe flanc de
sinclinal, ca Răiuţul şi Răchitaşul în Subcarpaţii Vrancei, sau de cueste,
dezvoltate pe monoclin, ca Măgura Odobeştilor, pe pietrişurile de
Cândeşti, ori Muscelele Argeşului, pe orizonturile mai dure ale
Miocenului.
Depresiunile subcarpatice structurale (morfo-tectonice) dezvoltate
pe seama unor sinclinorii şi/sau sinclinale sunt depresiunile Neamţului,
Cracău-Bistriţa, Tazlău, Caşin, Vrancea, ca şi ulucul depresionar de la vest
de Olt (Polovragi, Novaci, Tismana).
Unele depresiuni, dezvoltate pe monoclin (la contactul cu
formaţiunile piemontane) au un caracter de depresiuni subsecvente,
numite şi intracolinare, ca de exemplu Dumitreşti, Vidra etc., din aşa-
numiţii „Subcarpaţi externi”.
Există suprafeţe de nivelare în Subcarpaţi? I. Sîrcu (1971) le
denumeşte peneplene parţiale, pe care le consideră foarte tinere,
cuaternare. Dar pot exista suprafeţe de nivelare în Cuaternar? În mod cert
există un sistem larg de terase fluviale, formate de râurile din axul
depresiunilor, cu altitudini relative foarte variate, posibil până la 200 m.
Se vorbeşte de deformări în profilul longitudinal al teraselor, urmare
tectonicii recente, dar greu de demonstrat. Procesele de versant sunt
deosebit de active în arealele depresionare, datorită substratului cu facies
variat şi energiei mari a reliefului, reprezentate prin eroziune torenţială şi
mai ales alunecări de teren.
Clima este caracteristică regiunilor deluroase ale ţării şi influenţată
de latitudine, poziţie geografică etc. Este o climă temperată moderată de
dealuri. Temperaturile cresc N-S, şi E-W de la media anuală de 8,2 0C
(Târgu Neamţ) la 10,20C (Târgul Jiu) dar pe culmi sunt doar de 5-7 0C.
Mediile lunii ianuarie cresc la fel, de la –3,8 0 C (Târgul Neamţ) la –1,90C
(Câmpina), iar cele ale lunii iulie de la 19,5 0C (Tg. Neamţ) la 210C.
Precipitaţiile obişnuite sunt de 600-800 mm/an, coborând şi sub 600 mm
în depresiunile din Subcarpaţii Moldovei şi pe latura externă a
Subcarpaţilor Vrancei (aici datorită föhnizării). Stagnarea maselor de aer
rece şi inversiunile termice în depresiuni sunt fenomene frecvente.
Reţeaua hidrografică are o densitate mare, datorită râurilor
alohtone, de origine carpatică (Bistriţa, Trotuşul, Buzăul, Prahova, Oltul,
Jiul etc. Râurile care traversează masivele de sare au o mineralizare
ridicată (de aici toponime ca Tazlăul Sărat, Râmnicul Sărat, Cricovul
Sărat). Sunt numeroase izvoare minerale, majoritatea clorurate (Slănicul
Prahovei, Sărata Monteoru), altele sulfuroase (Govora) sau chiar
hipotermale (Săcelu).
Vegetal, culmile subcarpatice sunt în general îmbrăcate de pădure
de fag, care începe de regulă de la 500 m în N şi 700 m în S, coborând pe
versanţii nordici la altitudini mai mici, datorită umbririi. Depresiunile
subcarpatice se află în domeniul pădurii de quercinee – gorun în zonele
marginale (în amestec cu carpen ş.a.), stejar în zonele centrale şi chiar
cer, în depresiunile subcarpatice din Oltenia. La S de paralela de 46 0 apar
tot mai frecvent elemente de vegetaţie termofilă: liliac sălbatic, scumpie,
castan dulce, mojdrean, cărpiniţă.

100
 Solurile au o distribuţie variată a cambisolurilor (soluri brun-
roşcate şi mezobazice) şi argilovisolurilor. În centrul depresiunilor mai
puţin udate (Cracău-Bistriţa) sau pe terasele inferioare şi medii apar şi
molisoluri (soluri cenuşii şi cernoziomuri argiloiluviale). O mare
răspândire au regosolurile şi erodisolurile, datorită proceselor de versant
active.
Umanizarea. Condiţiile naturale (soluri şi climă mai favorabile
pentru agricultură decât în Carpaţi) şi poziţia geografică (adăpostită) au
permis o populare timpurie şi foarte avansată, începând din Paleolitic, cu
o mare dezvoltare demografică în Neolitic, când s-au format puternice
vetre de populare, ca de exemplu în Depresiunea Cracău-Bistriţa, cu
continuitate în epocile bronzului, fierului şi geto-dacă. În perioada
migraţiilor, Subcarpaţii au fost o arie de adăpost în care s-au menţinut
incontestabil locuitorii autohtoni romanizaţi şi unde au apărut apoi nuclee
timpurii de organizare feudală, de exemplu la Câmpulung Muscel, una din
primele cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti, sau la Curtea de Argeş
(capitală de la 1369 la 1418). Subcarpaţii păstrează din timpuri
îndepărtate tradiţii etno-folclorice nealterate, conturându-se câteva din
cele mai interesante vetre etnografice ale României – Muscelul, Vâlcea,
Gorjul, Vrancea, Neamţul. Din feudalism moştenim şi câteva monumente
istorice de prim ordin, ca Mănăstirea Neamţ sau mănăstirile din
Subcarpaţii Olteniei (Horezu, Polovragi).
Subcarpaţii sunt şi în prezent foarte bine populaţi (1450000 loc. în
1983) cu densităţi de peste 100 loc./km 2 (pe alocuri chiar 250 loc./km2).
Aşezările rurale sunt foarte numeroase şi variate ca dimensiuni, vârstă,
morfologie. Sunt grupate în depresiuni, dar uneori urcă şi pe culmi, până
aproape de vârf (de exemplu, în Culmea Istriţa). Nivelul urbanizării este
relativ scăzut. Oraşele sunt destul de numeroase (20), în general, însă mici
sau mijlocii. O mare parte din Subcarpaţi gravitează spre oraşele mari din
exterior (Ploieşti, Buzău, Focşani, Bacău, Târgovişte) sau de la limita cu
Carpaţii (Piatra Neamţ). Cei mai slab urbanizaţi sunt Subcarpaţii Vrancei.
Industria este variată, cea mai caracteristică fiind însă cea care
valorifică resursele naturale specifice: termocentrale cu cărbune, păcură
şi gaz (Borzeşti, Govora), hidrocentrale pe Bistriţa, Argeş şi Olt, rafinarea
petrolului şi petrochimie (Borzeşti), proteine furajere (Curtea de Argeş),
îngrăşăminte chimice şi fibre sintetice (Săvineşti, Câmpulung Muscel),
cauciuc şi anvelope (Borzeşti, Floreşti), produse sodice (Râmnicul Vâlcea,
Borzeşti), ciment şi azbociment (Câmpulung Muscel, Fieni, Bârseşti), var
(Govora), sticlă (Scăeni, Târgu Jiu), porţelan (Curtea de Argeş – 40%
pentru export), ceramică brută (Piatra Neamţ, Sătuc, Curtea de Argeş),
industria lemnului (Vânători Neamţ, Dumbrava Roşie, Roznov, Oneşti,
Verneşti, Curtea de Argeş, Râmnicul Vâlcea, Târgul jiu), industria inului şi
cânepii (Păuleşti, Pucioasa), industria lânii (Buhuşi), conserve de fructe
(Vălenii de Munte, Râureni), vinificaţie (Coteşti, Odobeşti, Tohani).
Agricultura e diversificată, adaptată unui relief fragmentat şi înclinărilor
mari. Culturile de câmp sunt dezvoltate pe terase, dar nota specifică o dau
pomicultura (în special în Muscelele Argeşului şi Subcarpaţii Munteniei) şi
viticultura (în special pe flancul extern al Subcarpaţilor Vrancei (de fapt al
Piemontului de la Curbură), unde comuna Jariştea are până la 60% din
101
agricol sub vie). Creşterea animalelor se bazează pe păşuni şi fâneţe,
parţial chiar din zona carpatică, specializată în ovine (Subcarpaţii Vrancei)
sau bovine (Subcarpaţii Moldovei şi Muscelele Argeşului).
Staţiunile balneare şi climatice au densitate maximă în zona Vâlcii
(Govora, Călimăneşti, Olăneşti, Ocnele Mari). Transporturile întâmpină
greutăţi din partea reliefului accidentat şi a proceselor denudaţionale de
pe versanţi. Căile ferate sunt rare, orientate aproape exclusiv pe văi, cu
multe capete de linie. Sunt şi căi ferate noi: Râmnicul Vâlcea – Piteşti,
Târgul Neamţ – Paşcani. Reţeaua rutieră compensează mai de mult
lipsurile celei feroviare, fiind mai densă şi mai judicios orientată (ex.
Şoseaua longitudinală Târgul Jiu – Râmnicul Vâlcea – Câmpulung Muscel).
Regionarea geografică a Subcarpaţilor cunoaşte mai multe variante.
Conform uneia dintre acestea, principalele subunităţi ale Subcarpaţilor
sunt: 1. Subcarpaţii Moldovei, 2. Subcarpaţii Vrancei, 3. Subcarpaţii
Munteniei Centrale, 4. Muscelele Argeşului şi 5. Subcarpaţii Olteniei.

1.1. SUBCARPAŢII MOLDOVEI

Încep de la valea Moldovei (Suha Mare) iar în S se întind până la
valea Trotuşului. Au cele mai tipice trăsături geomorfologice, fiind formaţi
din două mari subunităţi structurale: un uluic depresionar, aproape
continuu, la contactul cu Carpaţii, dezvoltat pe un sinclinoriu în care
aflorează predominant depozite friabile (marno-argile cu nisipuri friabile şi
gipsuri) ale Miocenului mediu (Helveţian), dominat de Carpaţi cu 3-400 m.
Este mai îngust în NNV şi se lărgeşte treptat spre SSE şi cuprinde
depresiunile Neamţului (Nemţişorului), Cracău – Bistriţa, şi a Tazlăului.
Depresiunile sunt închise în est de o serie de culmi de anticlinale înalte:
Culmea Pleşului (911 m), ce închide Depresiunea Neamţului şi Pietricica
(740 m), ce închide Depresiunea Tazlăului. În dreptul Depresiunii Cracău
-–Bistriţa lipsesc culmile anticlinorii. Locul lor este luat de depozite aşa-zis
deltaice, mai înalte, reprezentate prin dealulurile Corni (529 m),
Mărgineni (490 m) şi Runcu (507 m). Pe o porţiune mică, în SE, apare şi
un piemont înălţat, cu caracter monoclinal, între Trotuş, pârâul Mocanu
(Răcăciuni) şi Siret – piemontul Pănceştilor – terminat spre Culmea
Pietricica printr-o cuestă, ce închide la est o mică depresiune subsecventă
– Depresiunea Dumbrava.
În depresiuni predomină un relief deluros-colinar, cu altitudini de
350-450 m, ceea ce a dus la ideea existenţei unor suprafeţe de eroziune.
(M. David, V. Tufescu ş.a.). În realitate este vorba de nivelare locală, pe
bazine hidrografice. Cea mai mare densitate a fragmentării are
Depresiunea Tazlău. În depresiuni, reţeaua hidrografică, de origine
carpatică, a creat, mai ales în zonele centrale, de convergenţă, un complex
sistem de terase şi lunci, cu desfăşurare amfiteatrică. Terasele urcă până
la 130-140 m altitudine relativă, dar cele mai largi sunt terasele inferioare
şi medii, de 10-15 şi 25-30 m alt. relat., care concentrează un număr mare
de aşezări în depresiunile Cracău – Bistriţa şi Tazlău.
Culmile Pleşului (mai ales) şi Pietricicăi au un relief de muncei
(munţi mici) cu culmi înguste şi vârfuri ascuţite, formate prin intersecţia
versanţilor, care sunt în plină evoluţie, abrupţi, puternic afectaţi de torenţi
şi deplasări în masă.
102
 Clima este temperată, central – europeană şi continentală, care se
regăseşte în etajarea şi răspândirea vegetaţiei şi solurilor. Temperatura
medie anuală, la nivelul depresiunilor creşte de la N la S (8,2 0C la Târgul
Neamţ, 9,20C la Târgu Ocna), ca şi temperaturile medii ale lunii iulie
(19,50C la Târgul Neamţ, 200C la Târgul Ocna) şi temperaturile medii ale
lunii ianuarie (-3,80C la Târgul Neamţ, -2,70C la Târgul Ocna).
Precipitaţiile sunt mai mari de 600 mm în depresiuni şi de 700-800 mm pe
culmile subcarpatice.
Arealele depresionare sunt foarte bine populate, încă din Neolitic.
Principalele resurse sunt petrolul şi gazele, de importanţă minoră –
Câmpeni, Tescani, Mărgineni ş.a. Există şi săruri de potasiu, la Tazlău,
încă neexploatate, şi gipsuri. Izvoarele sărate sunt folosite balnear la
Bălţăteşti. Subcarpaţii Moldovei au fost puternic industrializaţi, prin
construirea a două mari complexe chimice, la Săvineşti pe Bistriţa şi
Borzeşti pe Trotuş. În legătură cu acesta din urmă s-a dezvoltat şi cel mai
mare din noile oraşe ale ţării noastre, Oneşti, care până în 1970 avea cea
mai tânără populaţie (o medie de 30 ani). Agricultura este inegal
dezvoltată. Rezultatele cele mai bune se obţin în Depresiunea Cracău –
Bistriţa. Pe terenurile fragmentate şi solurile slab acide din Depresiunea
Tazlăului culturile sunt mai puţin productive.

1.2. SUBCARPAŢII VRANCEI.

Sunt limitaţi de valea Trotuşului şi Slănicul de Buzău. Se
caracterizează printr-o mai mare complexitate structurală şi morfologică
decât Subcarpaţii Moldovei.
Geologic, ei sunt formaţi din două zone distincte. Spre interior, spre
vest şi nord, sunt constituiţi dintr-o molasă saliferă (de vârstă miocenă),
strâns cutată în anticlinale şi sinclinale iar în exterior, la est, se adaugă o
zonă sarmato-pliocenă monoclinală, puternic redresată spre contactul cu
zona internă (urmare a unei tectonici recente foarte active). Cele mai noi
depozite (pietrişurile villafranchiene de Cândeşti), ce formează bordura
externă, sunt aici foarte groase şi ridicate la mari altitudini, de aproape
1000 m. În consecinţă, după unii geografi, relieful se dispune sub formă
de fâşii, relativ paralele:
a) Un uluc depresionar „intern”, pe marno-argilele mai puţin
rezistente ale Miocenului, la contactul cu Carpaţii, mai puţin continuu
decât ulucul corespunzător Subcarpaţilor Moldovei. Cuprinde de la N la S,
depresiunile Caşin, Soveja (pe Suşiţa), Vrancea (pe Putna şi Zăbala) şi
Bisoca (pe Râmnicul Sărat).
b) Un aliniament de dealuri subcarpatice „interne”, de asemenea pe
miocen salifer, cutat, însă pe roci ceva mai rezistente (gresii helveţiene şi
badeniene), cel mai adesea având caracterul unor hogbackuri pe flancul
estic al unor sinclinale suspendate. Aşa sunt Ouşorul, ce închide
Depresiunea Caşin, Răchitaşul Mic (892 m), ce închide Depresiunea
Soveja, Răiuţul (960 m), Răchitaşul Mare (867 m) şi Gârbova (979 m), ce
închide Depresiunea Vrancei, precum şi Dealul Roşu (944 m), ce închide
Depresiunea Bisoca – Neculele.
c) Un uluc depresionar „extern”, cu roci puţin rezistente sarmato-
pliocene, format la contactul cu depozitele piemontane villafranchiene, cu
103
depresiuni care sunt mai mult nişte lărgiri ale văilor cu caracter
subsecvent: Câmpuri (pe Şuşiţa), Vidra (pe Putna), Mera (pe Milcov),
Dumitreşti (pe Râmnicul Sărat).
d) Un aliniament de dealuri subcarpatice „externe”, dezvoltate pe
pietrişurile groase de Cândeşti, cu aspect de cueste ce au abruptul spre V
şi NV: Ouşorul (753 m), închide Depresiunea Caşin, Măgura Odobeştilor
(996 m), ce închide Depresiunea Mera, Deleanu (694 m) şi Căpăţâna,
ultimul închizând Depresiunea Dumitreşti. Aceste înălţimi se menţin
probabil şi datorită faciesului petrografic, cu mare permeabilitate.
La exterior se detaşează un piemont terasat, care face racordul cu
subunitatea piemontană a Câmpiei Române, cu înclinare mereu mai
redusă spre contactul cu câmpia, ce nu aparţine Subcarpaţilor (este o
subunitate a Piemontului deluros – colinar de la Curbură).
Reţeaua de văi din Subcarpaţii Vrancei are sectoare longitudinale
mai largi (conforme cu structura în zona cutată sau subsecvente în
monoclin), cum este valea Putnei în Depresiunea Vrancei, şi sectoare
transversale, mai înguste, cu aspect de mici defilee, de exemplu valea
Putnei în sectorul de traversare a dealurilor subcarpatice interne, numit şi
defileul de la Prisaca. Largă dezvoltare au terasele cuaternare, care pe
Putna ajung la peste 250 m altitudine relativă (deformate tectonic).
De asemenea, foarte intense sunt procesele de versant (torenţi,
alunecări de teren etc.), mai ales pe marno-argilele miocene. De exemplu,
alunecările din iunie 1981 au distrus aproape integral satul Pardoşi din
bazinul Câlnăului, aproape toţi locuitorii fiind strămutaţi. Alunecări
recente au format şi un lac de baraj natural, la Româneşti, pe Năruja,
drenat ulterior de localnici. S-au făcut mari eforturi de reîmpădurire, de
oprire a acţiunii torenţilor, cu rezultate destul de bune.
Sub aspect climatic, evidenta föhnizare a maselor de aer, face ca în
zona piemontană externă precipitaţiile să se reducă sub 550 mm şi să
crească durata strălucirii soarelui, condiţii optime pentru cultura viţei de
vie. Aici este zona cea mai specializată în viticultură din ţara noastră (nu
aparţine, însă, Subcarpaţilor).
Subcarpaţii Vrancei, bine populaţi, sunt o zonă profund rurală, fără
nici un oraş. La aceasta contribuie faptul că nu au zăcăminte exploatabile
de petrol şi gaze (există doar emanaţii de gaz, focurile nestinse de la
Andrieşu), nici sarea nu apare în masive uşor exploatabile (ivirile sunt
destul de mici, de exemplu la Valea Sării, pe Putna), iar lentilele de lignit
de la Pralea sunt de mică importanţă. Astăzi sunt sprijinite o serie de
aşezări rurale, cu posibilităţi de urbanizare, ca Năruja în Depresiunea
Vrancei sau Dumitreşti, în depresiunea omonimă, în timp ce Soveja şi
Vizantea se dezvoltă ca staţiuni climatice şi balneare. Interesanţi sunt
curenţii de populaţie din trecut: o parte din populaţia Depresiunii Soveja
provine din bazinul Dâmboviţei (Rucăreni şi Dragosloveni), venită aici
pentru a lucra pe pământuri mănăstireşti (de altfel, ca şi în Depresiunea
Caşinului). Marea densitate a populaţiei a făcut ca la împroprietăriri (de
exemplu în 1921) o serie de ţărani să obţină teren în Câmpia Română,
rămânând totuşi cu locuinţa în Subcarpaţi şi pendulând numai vara spre
loturile din câmpie. Şi astăzi, sunt deplasări sezoniere pentru munci
agricole ale vrâncenilor (în Insula Mare a Brăilei etc.).
104
 1.3. SUBCARPAŢII DINTRE SLĂNICUL BUZĂULUI ŞI DÂMBOVIŢEI (AI
MUNTENIEI CENTRALE)
Se caracterizează prin dispariţia între Slănicul Buzăului şi
Dâmboviţa a zonei monoclinale externe şi, implicit, a „dealurilor
subcarpatice externe”. Toată zona subcarpatică este cutată, mai strâns
spre contactul cu Carpaţii, mai larg spre exterior. Diapirismul are un rol
mult mai mare, sâmburii de sare pătrunzând adesea până la suprafaţă (de
exemplu în anticlinalul Băicoi-Ţintea). Se produce şi o strânsă interferenţă
cu Carpaţii flişului. Flişul este invadat de depozite mio-pliocene, care
formează mari sinclinale, suprapuse pânzelor flişului, iar depozitele
cretacice şi paleogene de fliş apar în axele unor anticlinale, care se
desprind pieziş din masa Carpaţilor, denumiţi „pinteni de fliş” – pintenul
de Homorâciu (ce merge spre V până la valea Dâmboviţei) şi pintenul de
Văleni (ce se opreşte la valea Doftanei).
Subcarpaţii dintre Slănicul de Buzău şi Dâmboviţa se caracterizează
prin predominarea categorică a unui relief structural, cu structura şi
relieful mai complicate, ajungându-se până la 5 uluce de depresiuni
subcarpatice sinclinale, separate de tot atâtea culmi subcarpatice
anticlinale. Dintre depresiunile subcarpatice longitudinale, sunt
menţionate Depresiunea Comarnic, în cea mai mare parte pe formaţiuni
cretacic-paleogene, ale flişului intern, Depresiunea Slănic-Bezdead, la N
de pintenul de Homorâciu, Depresiunea Drajna-Chiojdu, între pintenii de
Homorâciu şi Văleni, Depresiunea Lopătari, Depresiunea Şoimari,
Depresiunea Policiori (pe Sărăţel), Depresiunea Pârscov (pe Buzăul
mijlociu), Depresiunea Nişcovului (pe valea râului omonim), Depresiunea
Podeni-Mislea etc. Culmile au peste 600 m şi se dezvoltă de regulă pe
anticlinale în axul cărora apar roci mai dure (conglomerate, calcare).
Înălţimile de pe pintenul de Homorâciu culminează la 993 m, în vârful
Zamura, iar înălţimile de pe pintenul de Văleni ajung la 1014 m, în vârful
Cătinaşu. Mari înălţimi au culmea Arbănaşi (între Slănicul de Buzău şi
Sărăţel), culmile Istriţa (749 m) şi Ciolanu la S şi respectiv N de
Depresiunea Nişcovului) formate în mare parte din calcar sarmaţian. Văile
principale sunt în general perpendiculare pe liniile structurale (Slănicul,
Buzăul, Teleajenul, Prahova, Ialomiţa, dovedind o antecedenţă
generalizată. Ele se prezintă ca o succesiune de sectoare mai largi sau mai
înguste, după cum traversează anticlinale sau sinclinale.
Versanţii sunt şi aici în plină evoluţie şi de aceea interfluviile sunt
înguste, adese sub forma unor creste de intersecţie a versanţilor. Terasele,
dezvoltate bine în depresiuni, ajung şi aici până la altitudinea reală de 250
m (pe Prahova). Ele constituie siturile optime pentru aşezări, cum este
terasa de 45 de la confluenţa Prahova-Doftana, pe care este aşezată
Câmpina, într-o poziţie deosebit de pitorească.
Subcarpaţii Munteniei Centrale sunt o zonă bogată în resurse ale
subsolului. Aici au fost cele mai bogate zăcăminte de petrol (şi gaz),
formând zona clasică a petrolului românesc. Cele mai cunoscute structuri
petroliere, care înainte de 1950 dădeau peste 95% din producţia noastră,
sunt cele de la Boldeşti, Băicoi-Ţintea, Moreni-Gura Ocniţei, Ceptura-
Urlaţi, Ochiuri şi Berca-Arbănaşi. Emanaţiile de gaze naturale dau naştere
105
vulcanilor noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici. Cărbune (lignit
pliocen) se extrage la Ojasca, Ceptura, Filipeştii de Pădure şi Şotânga. Cel
mai mare zăcământ de sare este la Slănic. Nisipuri cuarţoase se
exploatează la Vălenii de Munte, gips la Lăculeţe, sulf la Pucioasa şi
diatomită la Pătârlagele. Apar şi ape minerale sulfuroase, la Pucioasa şi
Vâlcana.
Sub raport climatic, latitudinea mai joasă şi condiţiile de adăpost
creează un climat blând, relativ cald şi fără prea mari contraste. Aceasta
se răsfrânge în ridicarea limitei inferioare a fagului şi extinderea pădurii
de gorun, apariţia frecventă a speciilor vegetale termofile (mojdreanul,
cărpiniţa). Sunt condiţii foarte bune pentru livadă (în N) şi vie (în S).
Zona este foarte dens populată, cel mai dens din Subcarpaţi (în
medie 150 loc./km2), puternic industrializată şi cu o avansată urbanizare,
mai ales că pe aici a fost trasată şi axa feroviară de pe valea Prahovei.
Este una din regiunile cele mai dezvoltate ale ţării noastre.

1.4. MUSCELELE ARGEŞULUI

Sunt cuprinse între văile Dâmboviţei şi Oltului. După unii autori se
întind până la Bistriţa Vâlceană.
Trăsăturile subcarpatice sunt mai puţin clare, deoarece structura
predominantă este cea monoclinală, iar cutările sunt locale în
extremităţile estică şi sud-vestică. Muscelele sunt formate pe o serie de
depozite sedimentare paleogene, miocene şi pliocene. Datorită
monoclinului, depozitele se succed, din ce în ce mai noi, de la N spre S, în
benzi paralele, destul de regulate.
Apar şi aici două uluce depresionare, separate de un aliniament de
înălţimi (muscele). Depresiunile sunt în cea mai mare parte subsecvente,
de eroziune diferenţială, sculptate în depozite mai puţin rezistente de
afluenţii reţelei hidrografice majore. Depresiunile au un aspect asimetric,
cu versanţii sudici abrupţi şi cei nordici uşor înclinaţi. Ulucul nordic este
format din depresiuni situate chiar pe contactul cu Carpaţii Meridionali,
sculptate de regulă în marne eocene puţin rezistente, ca Depresiunea
Nucşoara (pe Râul Doamnei), depresiunea Brădet (pe Vâlsan),
Depresiunea Arefu (pe Argeş), depresiunea Sălătruc (pe Topolog) şi
Depresiunea Jiblea (pe un afluent de pe stânga Oltului), multe din acestea
puţin evidente. Deosebită este doar Depresiunea Câmpulung, din
extremitatea estică, care este o depresiune subcarpatică tipică, pe un
sinclinal, închisă la sud de anticlinalul Măţău (1018 m). Ulucul
depresionar sudic este şi mai discontinuu decât cel nordic, depresiunile
sunt nişte simple lărgiri ale văilor transversale, în depozitele friabile ale
pliocenului, de la Boteni pe Argeşel până la Tigveni pe Topolog. V.
Mihăilescu a numit acest uluc „depresiunea celor 7 muscele”, subliniind
caracterul său discontinuu.
Nici resursele subsolului nu au un tipic caracter subcarpatic,
petrolul şi gazele lipsind. În schimb, Pliocenul conţine cărbune, ca în
bazinul Schitul Goleşti (cu mine la Berevoieşti, Godeni, Slănic, Jugur etc.),
de calitate inferioară. Apar ape minerale sulfuroase la Brădet şi Bughea,
permiţând formarea a două staţiuni balneo-climatice, de interes local.

106
 Muscelele au un climat moderat sub aspect termic şi destul de
umed (precipitaţii medii între 750 şi 1000 mm/an), ceea ce face ca solurile
să fie evoluate, slab acide, puţin favorabile culturilor de câmp, dar propice
pomiculturii. Este zona cu cea mai mare specializare pomicolă din ţara
noastră (prun, măr, păr). Populaţia este mai puţin densă ca în Subcarpaţii
Munteniei Centrale, totuşi presiunea demografică este mare, terenul
agricol fiind restrâns. Predomină populaţia rurală. Sunt două oraşe
(Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş), cele mai vechi capitale ale Ţării
Româneşti.

1.5. SUBCARPAŢII OLTENIEI (GETICI)

Sunt cuprinşi între valea Oltului şi cea a Motrului, dar unele
trăsături ale lor încep încă de la valea Topologului. De aici s-a generalizat
sintagma de „depresiune subcarpatică”, datorată lui L. Mrazec. Sub
aspect structural au particularităţi asemănătoare Subcarpaţilor Moldovei
şi parţial ai Vrancei, care întovărăşesc Carpaţii Orientali la exterior.
Predomină o structură cutată, cu anticlinale şi sinclinale dispuse paralel
cu limita sudică a Carpaţilor Meridionali. Sunt însă nişte cutări largi,
uneori abia observabile, iar în unele sectoare este prezent şi monoclinul
(în zona de NE între valea Olăneştilor şi Olt). Apare un uluc depresionar
intern, în apropierea contactului cu Carpaţii Meridionali, mai clar
începând de la vest (de Bistriţa vâlceană), cuprind Depresiunile Horezu,
Polovragi, Novaci, Arcani, Tismana. Urmează un şir de dealuri
subcarpatice centrale, în general pe anticlinale, în care apare un facies
miocen mai rezistent (conglomerate helveţiene ş.a.). Aşa sunt Măgura
Slătioarei – 769 m şi Dealul Sporăştilor – 404 m. În fine, în S este un uluc
depresionar extern, mai îngust şi puternic compartimentat în partea de
E, mult mai larg şi continuu în partea de V, unde se dezvoltă marea
depresiune Câmpul Mare – Târgul Jiu, cu altitudine foarte scăzută, sub
200 m. Altitudinile relativ mici ale înşeuărilor dintre depresiunile care
formează ulucele subcarpatice şi faptul că înşeuările sunt uneori tapisate
cu pietrişuri cuaternare (de exemplu între Câmpul Mare de pe Gilort şi
Depresiunea Târgul Jiu) au dus la ideea unor foste cursuri longitudinale,
care au evoluat spre traseele actuale ale reţelei hidrografice prin captări.
Al. Roşu şi L. Badea, care au făcut studii aici, ajung la concluzia că
neotectonica joacă un rol de seamă în condiţionarea reliefului actual, o
serie de anticlinale continuând să se ridice odată cu evoluţia văilor şi
producând deformarea pozitivă a teraselor fluviale. Adaptarea la structură
a reliefului major nu este aşa de evidentă ca în Subcarpaţii Moldovei.
Există şi depresiuni-butonieră, formate pe anticlinale (de exemplu
anticlinalul diapir Govora – Ocnele Mari), dar şi sinclinale suspendate etc.
Resursele subsolului sunt tipic subcarpatice: zăcăminte de petrol şi
gaze, deşi nu prea bogate (structurile Negoieşti, Colibaşi, Tămăşeşti),
mari rezerve de sare (Ocnele Mari), cărbune în depozite pliocene la
Berbeşti, Alunu etc., sulf, ape minerale clorurate şi sulfuroase.
Clima este cea mai caldă din toţi Subcarpaţii, iar precipitaţiile sunt
relativ reduse (600-800 mm/an). Vegetaţia naturală este cea de pădure de
quercinee, cu multe elemente termofile, inclusiv castanul dulce. Elemente
submediteraneene apar şi în faună (vipera cu corn). Sunt condiţii bune
107
pentru o agricultură mixtă, cuprinzând culturi de câmp (porumb),
pomicultură, viticultură. S-a dezvoltat o puternică grupare de staţiuni
balneare – Călimăneşti, Olăneşti, Govora şi Ocnele Mari în Vâlcea, Săcelu.
Cuprinde numeroase mănăstiri cum sunt: Cozia, Horezu sau atracţii
etnografice şi culturale: culele de la Măldăreşti, casa natală a lui Brâncuşi,
din Hobiţa. Numeroase sate sunt cu meşteşuguri tradiţionale, ca Horezu
(olari) etc.

ARTEA A II-A

DEALURILE, PODIŞURILE ŞI CÂMPIILE

I.D.
(după diferiţi autori)

PARTEA A II-A
DEALURILE ŞI PODIŞURILE

1. CARACTERIZARE GENERALĂ
Acest etaj peisagistic al României ocupă o poziţie de tranziţie între
Carpaţi şi câmpii, aflându-se, atât cu zona montană cât şi cu zonele de
relief plan, periferice, în relaţii foarte strânse şi complexe de
interdependenţă.

108
 Etajul geografic al dealurilor şi podişurilor este cel mai
reprezentativ al României, atât ca suprafaţă (ceva mai bine de o treime
din total) cât şi prin cea mai mare apropiere de condiţiile naturale medii
ale ţării noastre sau prin rolul istorico-geografic.
De menţionat o serie de caracteristici comune tuturor subunităţilor
de deal şi podiş şi anume: 1. Cu aproximaţie, limita altitudinală inferioară
este de 200 m, iar limita altitudinală superioară de 800 m. Această
încadrare este, evident orientativă, deoarece de multe ori câmpiile
depăşesc altitudinea de 200 m (de exemplu, în câmpiile piemontane ale
Piteştilor şi Târgoviştei) iar alteori podişurile coboară sub 200 m (în
special în Podişul Dobrogei central-sudice).
Pe de altă parte, dealurile cele mai înalte depăşesc altitudinea de
800 m, în vreme ce există munţi propriu-zişi, ca structură şi litologie, care
nu ating altitudinea de 800 m (de exemplu, Munţii Locvei).
Limitele unităţilor de deal şi podiş sunt mai nete la contactul cu
Carpaţii (de exemplu, contactul sudic al Depresiunii Transilvaniei, în zona
ţărilor Făgăraşului şi Sibiului, cu Munţii Făgăraşului şi Munţii Cândrelului)
dar de multe ori sunt neclare la trecerea spre câmpie (de exemplu,
contactul Podişului piemontan Getic cu Câmpia Română, între Jiu şi
Argeş).
2. Utilizarea îndelungată a potenţialului natural al dealurilor şi
podişurilor României în diferite activităţi economice, mai ales în
agricultură, a dus la modificări substanţiale, mai frapante decât în
Carpaţi, cu deosebire în vegetaţie, faună şi cuvertura de sol.
3. Din punct de vedere al structurii geologice predomină, la
suprafaţă, depozite sedimentare recente (neozoice), cu caracter de
molasă, reprezentate mai ales prin argile, marne, nisipuri, pietrişuri şi
gresii slab consolidate, mai rar – calcare şi conglomerate.
4. Diferenţieri mult mai însemnate apar în ceea ce priveşte
fundamentul unităţilor de deal şi podiş. Astfel, Depresiunea Transilvaniei
şi Dealurile Vestice se suprapun, total sau parţial, unor zone de
scufundare ale Orogenului carpatic, Podişul piemontan Getic şi Podişul
Moldovei se dezvoltă parţial pe un fundament de platformă şi parţial pe
avanfosa Orogenului carpatic, şi doar Podişul Dobrogei central-sudice are
integral fundament de platformă.
5. În ceea ce priveşte relieful, altitudinea cea mai obişnuită a
interfluviilor este cuprinsă între 200 şi 600 m, iar energia reliefului
oscilează între 50 şi 300 m, cu frecvenţa maximă între valorile de 150 şi
200 m.
Versanţii sunt, în general, în plină evoluţie, pe ei dezvoltându-se o
gamă foarte largă de procese de deplasare în masă; (circa 600.000 ha
afectate de alunecări), uneori, în special pe versanţii văilor mici, aceste
procese depăşesc intensitatea eroziunii torenţiale.
6. Din punct de vedere climatic, podişurile şi câmpiile sunt
apropiate de condiţiile medii ale ţării. Predomină un climat temperat
continental, moderat în centru şi vest dar cu nuanţe de exclusivitate în
Dobrogea şi estul Podişului Moldovei. Temperaturile medii anuale sunt
cuprinse în mod obişnuit între valorile de 60C şi 100C iar precipitaţiile –
între 500 şi 800 mm.
109
 7. Reţeaua hidrografică are o densitate mijlocie (0,3 ÷ 0,7 km/km 2).
O mare parte din aceasta are o scurgere cu caracter semipermanent sau
temporar, spre deosebire de râurile din Carpaţi, şi mari variaţii de debit
de la un an la altul.
8. Vegetaţia corespunde în cea mai mare parte etajul pădurii de
foioase (diferite specii de stejar, fag etc.). În zonele mai joase din est (în
special în Câmpia Moldovei) pătrunde silvostepa, iar în sud-est (mai ales
în Dobrogea) – însăşi stepa. Vegetaţia de pădure nu se menţine însă decât
pe mai puţin de o treime din suprafaţa iniţială. Datorită defrişării, astăzi
mai bine de 50% din terenuri sunt folosite pentru culturi agricole.
9. Fauna spontană este în mod predominant cea de pădure, însă a
fost modificată mult de om, înregistrând o vădită stepizare. A avut loc o
puternică reducere a numărului de exemplare şi chiar dispariţia unor
specii, ca bourul, castorul, antilopa saiga ş.a.
10. În vest şi centru predomină solurile caracteristice etajului
pădurii de foioase – argiluvisolurile (sol brun argiloiluvial în Depresiunea
Transilvaniei şi Dealurile Vestice, sol brun-roşcat în Podişul piemontan
Getic). Podişului Moldovei îi este specific solul cenuşiu. În zonele mai
înalte şi cu poziţie mai nordică se înregistrează proporţii crescute de
suprafeţe cu soluri brune luvice şi luvisoluri albice. În Podişul Dobrogei
central-sudice şi în zonele cu altitudine mai mică din estul şi sud-estul
Podişului Moldovei predomină molisolurile (cernoziomuri cambice şi
cernoziomuri).
11. Aşezările rurale sunt foarte numeroase, în general de
dimensiuni mijlocii sau mici, în funcţie şi de fragmentarea spaţiului în
numeroase subunităţi de mici dimensiuni, ceea ce poate fi considerată ca
o adaptare pozitivă. Unele ţinuturi se remarcă prin ponderea deosebită a
satelor mici – Colinele Tutovei. Colinele piemontane ale Cotmenei ş.a.
Predomină aşezările rurale de tip disociat şi chiar cu unele tendinţe de
dispersie în regiunile viticole sau în unele zone de împroprietărire recentă
(de exemplu, în nordul Câmpiei Moldovei) dar şi cu tendinţe de
compactare în unele depresiuni, cu un relief asemănător celui de câmpie
(de exemplu, în Depresiunea Sibiului).
12. În dealuri şi podişuri, aşezările urbane sunt vechi, cu multe
oraşe importante (Cluj, Craiova, Sibiu, Iaşi, Constanţa ş.a.). Foarte
frecvent oraşele au o poziţie marginală faţă de unităţile deluroase şi de
podiş, fiind situate fie în apropierea contactului cu muntele sau cu
Subcarpaţii (Cluj, Sibiu, Bistriţa, Bacău etc.), fie în apropierea trecerii
spre câmpie (Craiova, Slatina ş.a.).
13. Economia agricolă are un caracter mixt şi ajunge la un relativ
echilibru între culturile de câmp şi economia zootehnică, aceasta din urmă
fiind bine dezvoltată în special în zonele cu un climat ceva mai umed şi
răcoros, din Depresiunea Transilvaniei, Dealurile Vestice, Podişul Sucevei.
O pondere peste media pe ţară o deţin culturile de cartof, in, sfeclă de
zahăr şi plante furajere. Zone destul de întinse sunt specializate în
pomicultură şi viticultură, în schimb cultura cerealelor ocupă suprafeţe cu
o pondere sub media naţională. Dezvoltarea agriculturii se loveşte de
unele condiţii limitative – accesibilitatea mai redusă pentru utilaje

110
mecanice, dinamica versanţilor, suprafeţele mari de soluri degradate,
costul ridicat al pompării în cazul introducerii irigaţiilor ş.a.
14. Industria extractivă se orientează în special spre exploatarea
combustibililor naturali: aici sunt cantonate cele mai importante
zăcăminte de lignit, de vârstă terţiară (în special în Podişul piemontan
Getic şi Dealurile vestice) dar şi zăcăminte notabile de gaze naturale şi
petrol ca în Depresiunea Transilvaniei şi Piemontul Getic, Depresiunea
Transilvaniei fiind şi ţinutul cu cele mai mari zăcăminte de sare din
România. Se adaugă acestora unele roci de construcţie (ca volum
predominând argilele şi pietrişul din depozitele argilo-proluviale),
diatomita, baritina, gipsul. Zăcămintele metalifere şi cele de roci dure sunt
puţin importante (cu excepţia Dobrogei).
15. Industria de transformare este mai puţin legată de resursele
naturale locale, în comparaţie cu zona de munte. Ea este determinată mai
mult de tradiţia meşteşugărească a vechilor centre urbane (de exemplu, la
Sibiu), de facilităţile oferite de transport (de exemplu, la Galaţi,
Constanţa, Tulcea) şi de politica de industrializare promovată de stat (de
exemplu, la Iaşi, Botoşani, Craiova etc.).
16. Dealurile şi podişurile au o reţea de căi de comunicaţie puternic
influenţată de relief, orientată de regulă în lungul culoarelor de vale
(Siret, Olt, Mureş etc.). Comunicaţiile transversale, perpendiculare pe
direcţia văilor şi a interfluviilor, sunt mai dificile şi uneori lipsesc cu
desăvârşire.
Principalele subunităţi geografice sunt:
– Podişul (Depresiunea colinară) Transilvaniei
– Podişul Moldovei
– Podişul piemontan Getic
– Dobrogea – Orogenul nord-dobrogean
– Dobrogea Centrală şi de Sud
– Dealurile Vestice

1. DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI

Este un ţinut deluros, destul de înalt, format pe fondul geologic al
unui bazin intracarpatic, reprezentând cea mai mare şi cea mai veche din
numeroasele depresiuni apărute în cadrul sistemului orogenetic al
Carpaţilor. Aceasta se reflectă în legăturile foarte strânse ale Depresiunii
Colinare a Transilvaniei cu Carpaţii, nu numai din punct de vedere genetic
şi poziţional, dar şi din punct de vedere climatic, hidrologic şi în mod
deosebit – sub aspectul legăturilor umane şi economice.
Încadrarea geografică. Contactul cu unităţile montane
înconjurătoare este adeseori tranşant, de natură tectonică, fiind
determinat de falii. Astfel, la contactul cu muntele s-au format depresiuni
de contact, tectonice, cu caracter piemontan, ca în cazul laturii sudice. În
celelalte direcţii limitele Depresiunii Transilvaniei sunt mai puţin clare. La
est, platourile formate pe depozite vulcanogen-sedimentare din periferia
Munţilor Gurghiu-Harghita coboară lin şi trec pe neobservate la înălţimile
deluroase din zona marginală a depresiunii. În partea de nord-vest,
Depresiunea Transilvaniei se deschide larg spre Depresiunea Panonică,

111
prin poarta dintre Munţii Apuseni şi Carpaţii Orientali, limita fiind dată de
versanţii estici ai munceilor insulari ai Someşului (Prisaca, Preluca).
În acest cadru, Depresiunea Transilvaniei are o extindere ceva mai
mare pe direcţia nord-sud (180 km) decât pe cea est-vest (150 km) şi o
suprafaţă apreciabilă, de circa 26400 km2.
Geologia. Individualizarea Depresiunii Transilvaniei, ca bazin
tectonic, a avut loc la începutul Paleogenului, după faza orogenetică
laramică, când a început scufundarea. Fundamentul este format din roci
cristaline de tip carpatic (şisturi sericito-cloritoase, cuarţite, micaşisturi
etc.), precum şi de sedimente şi lave permo-mezozoice, asemănătoare
celor din Munţii Apuseni.
Fundamentul este afectat de un sistem complicat de falii, care-l
compartimentează în grabene şi horsturi. Sunt sectoare în care
fundamentul este prăbuşit la adâncimi de 4000m şi altele la peste 7500 m.
Fundamentul a fost acoperit de o stivă de sedimente, cu grosimi variabile,
depuse într-un mediu marin, lagunar sau lacustru, ca urmare a mai multor
transgresiuni. S-au evidenţiat trei mari cicluri de sedimentare, fiecare cu
anumite particularităţi lito-stratigrafice: 1. – un ciclu paleogen (Eocen-
Oligocen-Acvitanian; – 2. – un ciclu miocen inferior (Burdigalian-helveţian)
şi; 3. – unul miocen superior (badenian-buglovian-Sarmaţian-Meoţian-
Ponţian). Ultima transgresiune, cea meoţiană, a dus la instalarea unor ape
dulci, cu caracter lacustru, care s-au retras încă de la finele Ponţianului,
cu excepţia zonei marginale estice a Depresiunii Transilvaniei, unde
acestea s-au menţinut şi în Pliocen. Depozitele sedimentare acumulate în
cele trei mari cicluri menţionate aflorează conform unei dispoziţii
concentrice – cele mai vechi în zona marginală, iar cele mai noi – spre
partea centrală a depresiunii.
Depozitele ciclului miocen superior au cea mai largă dezvoltare
teritorială, acoperind toată partea centrală a depresiunii, dar manifestă şi
cea mai mare monotonie litologică, cuprinzând marne, marno-argile şi
marne nisipoase cu o grosime deosebit de mare. Meoţianul şi Ponţianul
acoperă depozitele mai vechi cu deosebire în partea central-sudică a
Podişului Transilvaniei, în Dealurile Târnavelor şi Podişul Secaşelor
formate în principal din nisipuri, cu intercalaţii de marne şi argile.
În Badenian, în condiţii lagunare, s-au depus mari cantităţi de sare
gemă, iniţial într-un strat mai mult sau mai puţin continuu, dar care,
datorită plasticităţii şi sub greutatea stratelor mai noi, de deasupra, s-a
deformat, laminându-se pe alocuri şi îngroşându-se în alte puncte,
formând cutele diapire. Din Badenian s-au produs în edificiul carpatic
înconjurător puternice manifestări vulcanice explozive, însoţite de
depuneri de cenuşă vulcanică în bazinul transilvan, acestea fiind la
originea unor repetate orizonturi de tufuri, care marchează principalele
etape de activitate vulcanică. Aceste tufuri, dacitice şi riolitice, joacă rolul
de orizonturi-reper, fiind singurele orizonturi ceva mai rezistente în
molasa friabilă a Miocenului superior, pe ele grefându-se un relief
structural. Dintre acestea, menţionăm: tuful de Dej (la baza Badenianului),
tuful de Borşa, tuful de Ghiriş (la baza Sarmaţianului) şi tuful de Bazna (în
partea inferioară a Meoţianului).

112
 În zonele marginale, în special în nord şi nord-vest, şi mai puţin din
sud-vest, depozitele din primele două cicluri de sedimentare, anterioare
depunerii sării, nu sunt cutate, stratele având un caracter monoclinal, cu o
cădere uşoară dinspre exteriorul spre centrul depresiunii, creând condiţii
pentru formarea unui relief clasic de monoclin.
Anticlinalele diapire sunt dispuse în două mari fascicule: un fascicul
estic (de la Slătiniţa, prin Ideciu – Sovata – Praid – Corund – Lueta, până la
Mercheaşa) şi un fascicul vestic (de la Ocna Dejului, prin Sic – Turda –
Ocna Mureşului, până la Ocna Sibiului).
Resursele solului sunt foarte importante, Depresiunea
Transilvaniei fiind una din unităţile naturale cele mai bogate ale României.
Cea mai mare valoare economică o au zăcămintele de gaze naturale,
cantonate în depozitele nisipoase de pe flancurile domurilor din centrul
depresiunii. Sunt cinci grupuri de structuri gazeifere:
– grupul central, foarte productiv, cu orizonturi gazeifere groase şi
bine protejate cum sunt domurile de la Delenii (Şaroş), Bazna, Nadeş;
– grupul nordic, cu orizonturile gazeifere parţial îndepărtate de
eroziune, de la domurile Sărmăşel, Şincai, Zaul de Câmpie etc.);
– grupul sudic, cu structuri la care rolul diapirismului se reduce
treptat cum sunt Copşa mică, Noul Săsesc, Ilimbav;
– grupul vestic, mai puţin productiv, datorită reducerii orizonturilor
nisipoase în favoarea celor argiloase, respectivdomurile Bogata, Cetatea
de Baltă;
– grupul estic, cu un diapirism foarte puternic, dar cu stratele-
magazii invadate parţial de dioxid de carbon. Aşa sunt structurile de la
Sângiorgiul de Pădure, Miercurea Nirajului, Teleac etc.
În ansamblu, Depresiunea Transilvaniei este cea mai mare
producătoare de gaze naturale a ţării, asigurând aproape trei pătrimi din
extracţia naţională.
În cantităţi mult mai mari se găseşte sarea, dar cu o valoare
economică mai mică. Se cunosc 84 de zăcăminte, unele cu rezerve imense,
cum sunt cele de la Sărmăşel (100 mrd.t), Vaidei-Ogra (100 mrd.t), Praid
(40 mrd.t) sau Turda (30 mrd.t). Astăzi, exploatarea sării s-a concentrat
numai asupra a trei zăcăminte – Ocna Mureşului, Ocna Dejului şi Praid.
Cele mai mari rezerve de gips din ţară, se află tot în Depresiunea
Transilvaniei, remarcându-se în mod deosebit zăcămintele badeniene de la
nord-vest de Turda (la Copăceni ş.a.).
Cele mai importante exploatări de aragonit din România (care
valorifică această varietate de calcită, preţuită pentru obiecte
ornamentale) este cea de la Corund, unde apare un zăcământ pliocen, de
origine hidrotermală.
Relieful. Tipul predominant de fragmentare este cel deluros,
consecinţă a unei evoluţii subaeriene îndelungate (de la finele Ponţianului,
pe cea mai mare parte a suprafeţei depresiunii) şi a numeroaselor
adaptări ale reţelei hidrografice la condiţii de structură şi litologie
complicate. Dealurile au, cel mai adesea, interfluvii înguste, sub formă de
culmi sau chiar de creste de intersecţie a versanţilor. De regulă,
altitudinea absolută a interfluviilor coboară de la est către vest (de la
700÷1000 m până la circa 400 m), în concordanţă cu orientarea reţelei de
113
văi principale. Energia medie a reliefului este cuprinsă între 400 şi 200 m
(tot est-vest).
Relieful actual este rezultatul acţiunii precumpănitoare a agenţilor
denudaţionali (în primul rând a reţelei hidrografice) asupra masei de
depozite molasice, în general nu prea rezistente, din umplutura bazinului
depresionar.
Evoluţia reţelei de văi a lăsat un sistem de terase foarte bine
dezvoltat, cu 6÷8 terase de versant, la care se adaugă unele trepte de
luncă, foarte tinere. Altitudinea relativă a teraselor ajunge până la 200 m
pe valea Someşului, ceea ce dovedeşte un regim tectonic activ şi o
vechime apreciabilă (din păcate, până astăzi vag elucidată) a teraselor.
Văile principale au albii majore, în general mai largi decât ar fi
necesar pentru evacuarea debitului actual, ceea ce este expresia unui
proces activ de aluvionare. În zonele marginale ale Depresiunii
Transilvaniei un rol aparte în evoluţia reliefului l-au avut eroziunea şi
acumularea de tip piemontan, datorită diferenţei sensibile de altitudine
faţă de rama montană şi diferenţei de litologie. Aceste procese s-au
manifestat cu deosebire pe latura sudică a Depresiunii Transilvaniei, la
poalele Munţilor Făgăraşului şi Cindrelului, acolo unde diferenţa de nivel
este cea mai mare, şi apoi la poalele Munţilor Apuseni. La contactul cu
Carpaţii Orientali aceste procese au avut o evoluţie mai complicată, ca
urmare a tectonicii active din zona cutelor diapire şi a unor diferenţe
altitudinale între depresiune şi munte.
Acumulările piemontane mai vechi au fost parţial distruse, ca
urmare a adâncirii reţelei de văi, rămânând astăzi suspendate, sub forma
unor fragmente de piemonturi relicte, reprezentate prin pânze de
pietrişuri care acoperă interfluviile, aşa cum sunt cele din Dealurile
Bistriţei. În sud şi în sud-vest depresiunile marginale au, în schimb,
aspectul unor adevărate câmpii piemontane aluvio-pluviale, în care relieful
este format în cea mai mare parte din glacisuri piemontane de acumulare
etajate, uşor înclinate dinspre contactul exterior spre interiorul
depresiunii, alcătuite din pietrişuri, nisipuri şi luturi.
În perioada actuală o răspândire şi o dinamică deosebită au
procesele de versant, datorită substratului friabil, format dintr-o
alternanţă de depozite permeabile şi impermeabile, înclinării accentuate a
versanţilor, energiei apreciabile a reliefului, precipitaţiilor relativ bogate,
defrişării şi altor cauze secundare. Alunecările de teren sunt cele mai
active în Câmpia deluroasă a Transilvaniei (datorită substratului argilos
sarmaţian) şi în Dealurile Târnavelor. Formele de relief determinate de
alunecări sunt cele mai spectaculoase din întreaga ţară, cu cornişe de
desprindere care ating denivelări de 50 m, cu monticuli şi valuri de
alunecare impresionante, care au generat o bogată terminologie populară.
O răspândire apreciabilă are şi relieful structural şi de facies
petrografic, care se dezvoltă în funcţie de cele trei zone concentrice, cu o
tectonică individualizată.
Cel mai caracteristic relief de acest tip s-a format în zona
marginală, de monoclin, a Podişului Someşan, deoarece aici sunt prezente
şi stratele rezistente la acţiunea agenţilor denudativi externi. Orizonturile
de calcar eocen, precum şi gresiile şi conglomeratele burdigalian-
114
helveţiene, uşor înclinate spre centrul depresiunii, susţin platouri
structurale asimetrice, deosebit de tipice, aşa cum este platoul Boiu-
Gâlgău, de la nord de valea Someşului, unde, calcarul eocen condiţionează
şi prezenţa unui relief carstic (doline, mici grote ş.a.). Acolo unde
înclinarea stratelor este ceva mai mare, în special în dealurile Suplaiului şi
Năsăudului, locul platourilor este luat de culmi structurale asimetrice,
care, prin altitudinea lor, sunt nişte adevărate musceie, cu peste 850 m.
Platourile şi culmile structurale sunt întovărăşite de cueste, orientate spre
exteriorul depresiunii, cu denivelări şi înclinări care favorizează o
dinamică deosebit de activă a proceselor de versant.
În fascicolul estic de cute diapire, şi cu totul izolat în cel vestic, se
înregistrează mai frecvent inversiuni de relief, reprezentate prin
depresiuni de anticlinal, apariţia cărora este favorizată de prezenţa sării în
axul anticlinalelor (cazul clasic al Depresiunii Praid-Sovata); în schimb, pe
sinclinalele suspendate se dezvoltă, în acest caz, culmi şi chiar muscele,
atunci când sedimentarul miocen este protejat de cuvertura de aglomerate
vulcanice. Mai rar, se poate forma şi un relief concordant cu tectonica
diapiră – acolo unde în axul anticlinalelor aflorează o rocă dură.
În zona domurilor, relieful structural şi de facies petrografic este cel
mai şters. În zona dintre Târnave, N. Josan (1979) a evidenţiat unele
depresiuni butoniere, formate în zona axială a domurilor, delimitate de
cueste scurte, cu caracter semicircular, susţinute de orizonturile de tufuri;
cea mai caracteristică este depresiunea butonieră Bazna, închisă de un
amfiteatru aproape perfect de înălţimi, de 450÷600 m, susţinute de tuful
de Bazna.
Clima Depresiunii Transilvaniei, în conformitate cu poziţia central-
nordică şi cu altitudinile destul de mari, este temperat-continetală, dar
relativ moderată şi răcoroasă, cu trăsături preponderent central-europene.
Temperatura medie anuală are valorile cele mai obişnuite cuprinse
între 70C şi 90C. Valori mai mari sunt în sud-vestul depresiunii datorată
altitudinilor mici şi pătrunderii mai frecvente a unor mase de aer cald de
origine tropicală şi procesului de föhnizare a maselor de aer oceanic, la
traversarea Munţilor Apuseni: 9,50C la Alba Iulia şi chiar 100C la Deva. În
schimb, pe înălţimile de peste 800 m, din estul şi nordul depresiunii,
mediile anuale coboară sub 60C.
Temperaturile lunii celei mai calde (iulie), au valori sensibil mai mici
decât în sudul şi estul ţării, nedepăşind 20 0C decât în culoarul depresionar
Mureş-Arieş şi pe valea Someşului, menţinându-se între 18 0C şi 200C pe
cea mai mare parte a suprafeţei şi coborând chiar sub 16 0C la altitudini de
peste 900 m. Maximele absolute nu trec niciodată de 40 0C (39,70C la
Deva), Depresiunea Transilvaniei putând fi caracterizată drept ce mai
răcoroasă unitate deluroasă a ţări, cu condiţii limitate pentru cultura
plantelor termofile.
Iernile sunt destul de aspre, cu medii ale lunii ianuarie cuprinse
între –30C şi –50C pe cea mai mare parte a suprafeţei depresiunii, din nou
făcând excepţie culoarul depresionar Mureş-Arieş, unde media lunii celei
mai reci se ridică până aproape de –2 0C. În unele culoare de vale (pe cele
două Târnave, Someş etc.) şi în depresiunile de contact (Ţara Făgăraşului
etc.) se produc inversiuni termice, însoţite de minime absolute severe –
115
-350C la Mediaş, -34,20C la Cluj, -32,80C la Tg. Mureş. Valoarea
precipitaţiilor medii anuale creşte odată cu altitudinea, de la 550 – 700
mm în zona centrală, până la peste 1000 mm pe înălţimile aflate direct sub
influenţa fronturilor de aer umed de origine atlantică, din nordul
depresiunii (Podişul Boiu-Gâlgău şi Culmea Brezei). Această circulaţie
dominantă a maselor de aer, dinspre nord-vest, creează, însă, şi efectul de
föhn, de la sud-est de Munţii Apuseni, resimţit mai ales în culoarul
depresionar Arieş-Mureş, dar şi în sudul Câmpiei deluroase a
Transilvaniei, Podişul Secaşelor şi vestul Dealurilor Târnavelor, aici
precipitaţiile medii anuale coborând sub 550 mm (524 mm la Alba Iulia,
532 mm la Vinţul de Jos etc.) şi ducând la apariţia unei zone mai însorite şi
mai calde, favorabilă, printre altele, şi culturii viţei de vie – la podgoriile
Albei şi Târnavelor (V. Sorocovschi şi A. Maier, 1981).
Vânturile au frecvenţe şi intensităţi relativ mici, situaţie tipică
pentru toate depresiunile intramontane. Frecvenţa mare a calmului
atmosferic (până la 61% – la Turda) nu permite însă dispersia noxelor de
origine industrială, evacuate în mari cantităţi în atmosferă, ceea ce
explică, printre altele, faptul că în Depresiunea Transilvaniei sunt câteva
dintre cele mai poluate oraşe din România (Copşa Mică, Turda,
Hunedoara etc.).
Apele. În ceea ce priveşte apele de suprafaţă, cea mai mare parte a
reţelei hidrografice este formată din afluenţi ai Tisei, cu excepţia regiunii
sud-estice a depresiunii, care aparţine bazinului Oltului.
Marea majoritate a râurilor importante îşi au originea în Carpaţi –
Someşul (format prin confluenţa Someşului Mare cu Someşul Mic).
Mureşul (cu afluenţii săi – Târnava Mare şi Târnava Mică, Nirajul, Arieşul,
Sebeşul, Streiul, Ampoiul etc.) precum şi Oltul (cu principalul său afluent –
Cibinul). În interiorul Depresiunii Transilvaniei curg o serie de râuri cu un
debit mai mic, ca Hârtibaciul (afluent al Cibinului), Lechinţa şi Pârâul de
Câmpie – afluenţi ai Mureşului, precum şi Fizeşul (afluent al Someşului
Mic). Chiar şi pe râurile mari debitele maxime înregistrate pot depăşi de
18-20 ori debitele medii: de exemplu, Oltul, în avale de confluenţa cu
Cibinul, are un debit mediu de 82,6 m 3/s dar la viituri a atins 2250 m3/s,
iar Mureşul, la Alba Iulia, a avut un debit mediu, în perioada 1950-1967,
de 93 m3/s, ajungând însă la viituri până la 1690 m3/s.
Mineralizarea apei râurilor este, în general, redusă, sub 1000 mg/l,
majoritatea râurilor intrând în clasa apelor bicarbonatate. Fac excepţie
râurile care traversează masivele de sare la zi, din axul cutelor diapire.
Lacurile nu sunt prea mari dar sunt numeroase şi variate ca origine
a cuvetei. Cele mai multe din lacurile actuale sunt antropice. Astfel, în
Câmpia deluroasă a Transilvaniei, din timpuri îndepărtate s-a amenajat un
număr impresionant de iazuri, destinate pisciculturii, irigaţiilor locale ş.a.,
cele mai cunoscute dintre acestea fiind în bazinele Fizeşului (Ţaga Mare,
Cătina, Geaca) şi Pârâului de Câmpie (Zaul de Câmpie). Mai recente sunt
lacurile de baraj, în scop hidroenergetic, de pe Olt (Voila, Viştea, Arpaşu,
Scoreiu, Avrig), Sebeş (Petreşti) ş.a., sau destinate combaterii inundaţiilor
– de exemplu lacul Brăteiu, pe Târnava Mare.
O categorie specifică de lacuri antropice este aceea a lacurilor
formate în vechi ocne de sare părăsite. Numărul lor este deosebit de
116
ridicat – numai la Turda sunt circa 30 de astfel de lacuri iar la Ocna
Dejului –- 11; urmează cele de la Ocna Sibiului, Sovata, Cojocna, Sic,
Gherla, Pintic şi Jabeniţa. Sunt lacuri excepţional de adânci (până la 126
m lacul Avram Iancu, de la Ocna Sibiului) dar cu o suprafaţă mică;
concentraţia sării de bucătărie în apa acestor lacuri, care este o veritabilă
saramură, oscilează între 220 şi 310 g/l, ceea ce le conferă anumite
calităţi terapeutice. Interesantă este şi formarea unor lacuri carstice pe
masivele de sare, aşa cum este lacul Ursu de la Sovata, apărut în 1875,
prin prăbuşirea tavanului unei cavităţi carstice.
Menţionăm că la lacul Ursu a fost descoperit pentru prima dată
fenomenul de heliotermie – o variantă a fenomenului de seră, determinată
de acoperirea apei din adâncime de o peliculă de apă mai dulce, adusă de
afluenţi. În timpul verii, între adâncimile de 1,5 şi 2,5 m, se ating
temperaturile cele mai ridicate, de aproape 34 0C. Mai recent, s-a dovedit
prezenţa heliotermiei şi în Lacul Fără Fund, de la Ocna Sibiului.
Apele subterane. Mai importante sunt cele freatice, cuaternare, cu
o dezvoltare optimă în glacisurile de acumulare, conuri de dejecţie, terase
şi albii majore, formate din pietrişuri şi nisipuri cu permeabilitate ridicată.
Folosesc pentru alimentarea aşezărilor omeneşti (Cluj, Tg. Mureş, Luduş,
Alba Iulia, Sebeş, Sibiu, Făgăraş, Mediaş).
În zona cutelor diapire şi apele freatice sunt puternic mineralizate,
ceea ce le face improprii ca ape potabile dar le asigură rolul de ape
minerale (Ideciul de Jos, Slătiniţa, Someşeni etc.). Podişului Someşan îi
sunt caracteristice ape minerale sulfuroase (Băile Bizuşa), iar în apropiere
de aureola mofetică a Carpaţilor Orientali apar ape carbogazoase
(Corund), fie bicarbonatate (Târlişua). Singurele ape termale cunoscute
sunt cele de la Călan, în culoarul depresionar al Streiului.
Vegetaţia actuală a Depresiunii Transilvaniei este modificată
antropic printr-un proces de înlocuire a pădurilor cu păşuni şi fâneţe.
În raport cu condiţiile de climă Depresiunea Transilvaniei se află
integral la nivelul etajului forestier. În distribuţia speciilor conducătoare
ale asociaţiilor vegetale naturale, rolul principal l-a jucat altitudinea, prin
intermediul distribuţiei precipitaţiilor şi a valorilor temperaturii aerului.
Astfel, se pot distinge patru subetaje vegetale:
1. Subetajul fagului se dezvoltă în zonele cele mai înalte, la
altitudini de 700-1070 m, în special în Podişul Boiu-Gâlgău, Culmea
Brezei, Dealurile Suplaiului şi Năsăudului, dealurile cu trăsături
subcarpatice şi estul Dealurilor Târnavelor. Pe lângă fag, care este
dominant (Fagus silvatica), arboretele mai sunt constituite din carpen
(Carpinus betulus), ulm de munte (Ulmus montana), paltin (Acer
pseudoplatanus), frasin (Fraxinus excelsior). Acolo unde pădurea a fost
îndepărtată s-au instalat cel mai adesea pajişti secundare mezofile,
formate în special din iarba vântului (Agrostis tenuis) şi păiuş roşu
(Festuca rubra), folosite cu precădere ca fâneaţă şi cu o producţie
apreciabilă de masă verde.
2. Subetajul pădurii mixte de fag (Fagus silvatica) şi gorun
(Quercus petraea) are o răspândire mai redusă, în general la altitudini
cuprinse între 500 şi 700 m – în dealurile Şimişna-Gârbou, partea centrală
a Dealurilor Târnavelor, Dealul Feleacului etc.
117
 3. Subetajul pădurii de gorun (Quecus petraea) a avut în trecut
cea mai mare dezvoltare, dar a fost mult defrişată. Petece mai întinse de
pădure se menţin în vestul Dealurilor Unguraşului, Dealurile Clujului şi
Dejului, sudul Dealurilor Ciceului, în general la altitudini de 350-500 m.
4. Subetajul pădurii de stejar pendunculat (Quercus robur) este
specific nivelului celui mai coborât al Depresiunii Transilvaniei, la
altitudini de 200-350 m şi cu precipitaţii mai scăzute, din zona de
föhnizare a maselor de aer de la est şi sud-est de Munţii Apuseni. Pădurea
de stejar a fost cel mai timpuriu defrişată, rămânând astăzi numai sub
forma unor pâlcuri izolate, pe unele înălţimi, în care, alături de stejar, apar
şi ulmul (Ulmus foliacea), jugastrul (Acer compestre), teiul alb (Tilia
tomentosa), gorunul, cerul (Quercus cerris), carpenul, gladişul (Acer
tataricum) ş.a. Pe locul fostelor păduri de stejar s-au instalat, dacă terenul
nu a fost ocupat de culturi, pajişti secundare stepizate, formate din plante
mai rezistente la precipitaţii mai scăzute, aşa cum este Festuca vallesiaca.
În extremităţile de sud-vest şi nord-vest ale depresiunii (în culoarul
Mureş-Arieş, bazinele Almaşului şi Agrijului) apare şi pădurea de cer
(Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), cu climat mai cald.
Animalele Depresiunii Transilvaniei corespund etajului pădurii de
foioase central-europene. Dintre mamifere, sunt specifice căpriorul
(Capreolus capreolus), mistreţul (Sus scrofa), dihorul Putorius putorius) şi
nevăstuica (Mustela nivalis). S-a redus mult arealul cerbului (limitat la
unele masive păduroase din Dealurile Târnavelor şi de la contactul cu
munţii Gurghiu-Harghita).
Ihtiofauna este reprezentată în special prin clean (Leuciscus
cephalus), crap (Cyprinus carpio), scobar (Chondrostoma nasus) şi mreană
(Barbus barbus). În bazinele Oltului şi Sebeşului trăieşte o specie
endemică – nisiparniţa (Sabanejewia romanica). Ihtiofauna are foarte
multe de suferit de pe urma poluării grave a apei râurilor.
Solurile Depresiunii Transilvaniei se distribuie, în linii generale,
într-un paralelism destul de apropiat cu etajarea fito-climatică, în cercuri
concentrice.
Astfel, sub pădurea de fag şi sub pădurea mixtă de fag şi gorun, se
dezvoltă etajul luvisolurilor albice (soluri podzolice argiloiluviale), soluri
evoluate, cu un pH acid şi o fertilitate redusă pentru culturi, frecvent
pseudogleizate. Acestea acoperă mai ales interfluviile (cu înclinare mai
redusă) cum sunt Culmea Brezei, dealurile Şimişna-Gârbou etc.
La altitudini mai mici, sub pădurea de gorun, predomină solurile
brune argiloiluviale. Sunt solurile cele mai comune în această unitate,
acoperind suprafeţe mari în Dealurile Târnavelor, Dealurile Unguraşului,
Dealurile Bistriţei, Dealurile Clujului şi Dejului. De asemenea, solurile
cambice, inclusiv cernoziomurile levigale. Mai pot fi menţionate, apoi, cu
suprafeţe apreciabile – rendzinele (pe calcarele eocene din Podişul
Someşan), pseudorendzinele (mai ales pe unele marno-argile sarmaţiene
din sud-estul Dealurilor Târnavelor), andosolurile (pe aglomeratele
vulcanice din estul depresiunii), solurile aluviale şi protosolurile aluviale
(în luncile râurilor principale), solurile halomorfe (sub forma unor petece,
mai ales în apropierea izvoarelor mineralizate).

118
 Populaţia. Depresiunea Transilvaniei este un ţinut de populare
veche şi continuă, fapt demonstrat de urmele prezenţei omului încă din
Paleolitic (în Podişul Someşan – la Căpuşul Mic şi la Cuciulat, pe valea
Someşului, unde, în mici galerii carstice, s-au găsit singurele picturi
rupestre paleolitice din România). În Neolitic a avut loc o adevărată
explozie demografică, determinată de trecerea la agricultură, numărul
aşezărilor crescând foarte mult mai ales în partea central-vestică a
depresiunii, cu soluri mai fertile. În perioada statului dac centralizat (sec.
I.a.e. – sec.I.e.n.) s-au dezvoltat aşezări importante, care s-au apropiat de
stadiul urban – Apulum, Potaissa şi Napoca. Sub romani, Depresiunea
Transilvaniei a fost una din unităţile naturale ale României actuale
integral cuprinse în imperiu, ca un adevărat bastion înaintat al acestuia,
intens romanizat printr-o colonizare sistematică.
Populaţia romanizată, sedentară, din depresiune, a rezistat cel mai
bine, în interiorul acestei adevărate cetăţi naturale, în faţa valurilor
migratoare, rând pe rând goţi şi avari (în sec. IV), gepizi (în sec. V-VI) şi
slavi. Depresiunea Transilvaniei a reprezentat nucleul ariei de formare a
poporului român, aici descoperirile arheologice evidenţiind până la ora
actuală circa 40 de aşezări ale populaţiei autohtone din perioada
migraţiilor, multe din ele fortificate (de exemplu, la Alba Iulia, Moreşti,
Biertan, Brateiu ş.a.).
În secolele X-XIII Transilvania a intrat treptat sub dominaţia
regatului Ungariei, care şi-a extins dominaţia până la Carpaţii Orientali şi
Meridionali, dar şi-a păstrat o anumită autonomie, în calitate de voievodat
vasal, grad de autonomie care chiar a crescut în perioada 1526-1688, când
a intrat sub suzeranitatea otomană, alături de Ţara Românească şi
Moldova.
Administraţia ungară a recurs la colonizări cu alte grupuri
naţionale, pe care le-a aşezat în zonele periferice ale depresiunii, pentru a
controla şi consolida graniţele regatului. Astfel, au fost colonizaţi secuii
(probabil o populaţie turanică, maghiarizată), mai întâi în vestul
depresiunii – în „scaunul” Arieşului şi apoi în estul acesteia – în „scaunele”
Mureşului şi Odorheiului. În acelaşi timp s-au făcut colonizări cu saşi (de
fapt germani din zona franconă), aşezaţi în sudul depresiunii (în
„scaunele” Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Mediaş, Sighişoara
şi Cohalm), precum şi în nord-est (în districtul Bistriţei şi la Reghin). Mult
mai târziu, administraţia austriacă a făcut colonizări cu armeni, buni
negustori – la Gherla şi Ibaşfalău (astăzi Dumbrăveni).
În majoritatea subunităţilor Depresiunii Transilvaniei românii au
predominat numeric în permanenţă – în Podişul Someşan, Câmpia
deluroasă a Transilvaniei, Podişul Secaşelor, culoarul depresionar Mureş-
Arieş ş.a., în unele dintre acestea menţinându-se o populaţie aproape
integral românească – în Ţara Făgăraşului, Dealurile Ciceului şi
Suplaiului, ţinutul Năsăudului etc. Ca orice populaţie mai veche, românii
au fost adesea împinşi de coloniştii mai noi spre zonele marginale, cu
terenuri mai puţin fertile, mai înalte şi mai izolate.
În tot Evul Mediu şi chiar în perioada modernă situaţia de
inferioritate a populaţiei româneşti majoritare, oprimarea socială,
naţională şi religioasă la care a fost supusă aceasta, au generat importanţi
119
curenţi de migraţie spre exteriorul Carpaţilor (mai ales spre zonele
submontane ale Moldovei şi Ţării Româneşti), la care a contribuit, însă, şi
mişcarea transhumantă a oierilor.
Cei mai numeroşi români veniţi dincoace de Carpaţi erau originari
din ţinutul Năsăudului şi din „scaunul” Mureşului. La această mişcare
migratorie au luat parte însă şi unii secui, precum şi români mai mult sau
mai puţin maghiarizaţi, care s-au aşezat cu precădere în partea central-
vestică a Moldovei.
Mişcarea transhumantă a oierilor ardeleni a depăşit, ca arie de
desfăşurare, cu mult, limitele ţinuturilor locuite de români, aceştia
ajungând până în Carpaţii Slovaciei şi ai Poloniei, Depresiunea Panonică,
Crimeea, Caucaz şi chiar în stepele de la răsărit de Volga. În secolul al
XIX-lea s-a declanşat şi emigraţia spre America, care a făcut ca astăzi
majoritatea românilor americani să fie originari din Transilvania.
Proporţiile cele mai ridicate de emigranţi în America le-au dat Podişul
Someşan şi Dealurile Târnavelor.
În momentul de faţă în Depresiunea Transilvaniei trăieşte o
populaţie de cca. 2.850.000 locuitori, care raportată la suprafaţă indică o
densitate medie de 108 loc./km2, superioară mediei întregii ţări.
Densitatea este, însă, foarte inegal distribuită. Alături de arii cu densităţi
de peste 125 loc./km2 (culoarul depresionar Arieş-Mureş, valea Târnavei
Mari, ariile apropiate ale Clujului, Sibiului, Târgului Mureş, Dejului),
coexistă şi regiuni cu densităţi modeste, sub 50 loc./km 2, aşa cum sunt
partea de sud-est a Dealurilor Târnavelor, Dealurile Clujului şi Dejului,
Dealurile Ciceului şi Suplaiului, care înregistrează astăzi şi un puternic
fenomen de plecare a populaţiei rurale spre oraşele mari din depresiune.
Aşezările urbane. Depresiunea Transilvaniei a fost totdeauna o
regiune cu un nivel de urbanizare mai ridicat decât media naţională iar în
momentul de faţă majoritatea populaţiei (cca. 64%) trăieşte în oraşe, fapt
prin care regiunea se deosebeşte de Podişul Moldovei sau de Podişul
piemontan Getic.
În Depresiunea Transilvaniei există un număr mare de oraşe (43),
din care trei sunt oraşe mari, cu rol de metropole regionale – Cluj, Sibiu şi
Tg. Mureş.
Scheletul reţelei urbane actuale datează din Evul Mediu, când s-au
înfiinţat majoritatea oraşelor importante, în anumite situaţii (la Cluj, Alba
Iulia şi Turda), chiar pe rădăcini mai vechi, antice: se pare că la Cluj, în
nucleul vechi, se păstrează chiar şi direcţionarea tramei stradale a
oraşului roman Napoca, caz unic în ţara noastră.
În perioada modernă s-au ridicat noi oraşe industriale ca
Diciosânmărtin (astăzi Târnăveni) iar după cel de-al doilea război mondial
reţeaua urbană s-a completat prin urbanizarea unor aşezări ca Agnita,
Sovata, Luduş, Huedin sau Beclean, dar şi prin construirea unor oraşe noi,
ca Victoria.
Aşezările rurale formează o reţea densă şi variată. Satele sunt, în
cea mai mare parte, vechi şi mult mai stabile decât în Ţara Românească
sau Moldova. Documentele de până la anul 1400 menţionează câteva sute
de sate, cu o densitate deosebit de mare în culoarul depresionar Arieş-
Mureş şi în Dealurile Clujului şi Dejului.
120
 Morfologia satelor subliniază proporţia mare a satelor adunate,
chiar compacte, specifice mai ales pentru Dealurile Târnavelor,
depresiunile de la contactul cu Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni,
partea central-sudică a Câmpiei deluroase a Transilvaniei ş.a. Acestea
reflectă o evidentă influenţă central-europeană (săsească şi maghiară) cu
organizarea comunitară, în trecut, a agriculturii şi apărării, folosirea
foarte judicioasă a terenului. Satele disociate au o pondere mai redusă
decât în alte regiuni ale României, fiind specifice, în primul rând, unor
ţinuturi cu o populaţie integral românească, mai puţin influenţate de
morfologia satului săsesc (Dealurile Ciceului, Dealurile Unguraşului,
dealurile Clujului şi Dejului). În fine, în unele regiuni mai fragmentate şi
mai izolate, cu o economie preponderent zootehnic-pomicolă, se întâlneşte
chiar şi satul dispersat, ca în nordul Podişului Boiu-Gâlgău.
Predomină aşezările rurale mari, cu 1000-1500 locuitori, nu rareori
chiar cu peste 6000 locuitori, cu trăsături în bună parte urbane, aşa cum
sunt unele din Depresiunea Cibinului (Cristina etc.), din culoarul Arieş-
Mureş, din zona suburbană a Târgului Mureş sau pe valea Someşului Mic.
Se conturează însă şi arii, de importanţă secundară, cu sate mici, sub 500
locuitori – în centrul Câmpiei deluroase a Transilvaniei sau în Dealurile
Clujului şi Dejului.
Industria. Procesul de industrializare al Depresiunii Transilvaniei a
început mai timpuriu decât în alte regiuni ale ţării, bazându-se pe o destul
de mare varietate de materii prime şi purtători de energie, oferite atât de
cadrul local cât şi de Carpaţi, pe tradiţia meşteşugărească, precum şi pe o
formare precoce a capitalului. Încă dinainte de cel de al doilea război
mondial în oraşele şi unele sate din jumătatea sudică a depresiunii
funcţionau unităţi industriale, ca de exemplu la Cluj, Târgu Mureş, Turda,
Câmpia Turzii, Ocna Mureşului, Cugir, Hunedoara, Făgăraş, Cisnădie,
Sebeş, Copşa Mică, Mediaş, Sibiu, Târnăveni, Orăştie, pe seama
industrializării gazului metan, a sării, lemnului, pieilor, a resurselor
metalifere din Carpaţi etc.
În perioada ultimelor patru decenii Depresiunea Transilvaniei şi-a
păstrat un nivel al industrializării superior celui de la nivelul întregii ţări;
circa 12% din populaţia ţării produce peste 15% din producţia industrială
naţională. Este vorba de o industrie apărută pe seama surselor locale de
materie primă şi energie, industrie apărută pe baza materiei prime şi a
purtătorilor de energie din zona carpatică şi industria bazată pe tradiţia
meşteşugărească cu grad înalt de calificare a forţei de muncă. Principalele
ramuri sunt: industria electro-energetică, cu câteva termocentrale
puternice care funcţionează pe baza gazului metan (Iernut, Fântânele),
deşi s-au construit şi termocentrale care consumă prioritar cărbune (de
exemplu Mintia, din culoarul Mureşului, cu 1260 MW, alimentată din
bazinul carbonifer Pietroşeni). Hidrocentralele mici, au un rol cu totul
subordonat – în bazinul Someşului Mic (Someşul Cald, Floreşti 1, Floreşti
2), pe cursul inferior al Sebeşului (Petreşti) sau pe Olt, în construcţie.
Depresiunea Transilvaniei asigură peste 25% din producţia României de
energie electrică iar industria chimică produce din metan şi azotul
atmosferic peste 40% din produsele azotoase ale ţării (îngrăşăminte
azotice, amoniac etc.), în cele trei mari centre de la Târgu Mureş, Făgăraş
121
şi Victoria; apoi materiale plastice, la Victoria, Făgăraş, Turda şi Copşa
Mică (prelucrate la Orăştie, Bistriţa, Năsăud ş.a.), carbid la Târnăveni şi
negru de fum la Copşa Mică. Sarea este folosită pentru obţinerea
produselor cloro-sodice în unităţile de mari dimensiuni din Ocna
Mureşului şi Turda. Menţionăm şi singura unitate din ţară specializată în
producţia de material fotografic (la Târgu Mureş), industria
medicamentelor, cu o valoare unitară foarte ridicată (Clujul fiind centrul
principal) şi industria abrazivilor (în acelaşi oraş), foarte multe fabrici de
cărămidă şi ţiglă, care impun şi o notă aparte în fizionomia oraşelor şi
satelor (Târgu Mureş, Sighişoara, Bistriţa, Sibiu, Cluj, Târnăveni,
Sântimbru, Câmpia Turzii), fabricile de produse refractare de la Alba Iulia,
Dej şi Turda, industria ipsosului (Aghireş, Turda) şi fabricile de porţelan şi
faianţă, pe primul loc în România după calitatea produselor (Cluj,
Sighişoara, Alba Iulia, Deva).
În funcţie de materia primă obţinută din agricultura proprie
lucrează cea mai mare parte din industria alimentară, care produce carne
şi produse din carne, mai ales în ariile cu o zootehnie mai puternică
(Sibiu, Mediaş, Târgu Mureş, Cluj, Reghin), produse lactate (Cluj, Reghin,
Sighişoara, Târgu Mureş, Mediaş, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Odorhei, Blaj);
industria zahărului care, pe baza culturilor de sfeclă, acoperă 20% din
producţia naţională (Luduş, Târgu Mureş, Teiuş, Lechiţa); vinificaţia, în
zonele de podgorie (Alba Iulia, Apoldul de Sus, Jidvei, Lechinţa); industriei
berei, corelată şi cu cele mai importante culturi de hamei (Sibiu, Cluj,
Bistriţa, Reghin); conservelor de fructe (Bistriţa, Dej); industria
morăritului şi planificaţiei (Cluj, Sibiu, Târgu Mureş etc.); industria
conservelor de legume (Târgu Mureş) şi cea a uleiului vegetal (Apahida).
Din agricultura locală se aprovizionează, prioritar, şi industria
pielăriei şi încălţămintei, cu cea mai mare densitate a centrelor din toată
România, nu puţine dând şi o producţie de calitate (Cluj, Târgu Mureş,
Reghin, Sibiu, Mediaş, Agnita, Orăştie, Sălişte, Hunedoara, Sebeş, Alba
Iulia). În fine, cultura plantelor textile furnizează materia primă pentru
unităţile de prelucrare a tulpinilor de in (la Beclean pe Someş şi Albeşti)
sau de cânepă (Luduş, Dumbrăveni).
Lemnul din Carpaţi reprezintă materia primă de bază pentru
industria cherestelei, plăcilor aglomerate, plăcilor fibro-lemnoase, mobilei
etc., din Târgu Mureş, Reghin, Bistriţa, Blaj, Gherla, Sebeş, Orăştie ş.a.,
ca şi a industriei celulozei şi hârtiei, din Dej, Petreşti, Prundul Bârgăului şi
Cluj. O menţiune aparte o merită industria Reghinului, strâns dependentă
de calitatea lemnului din Carpaţii Orientali, cea mai de seamă
producătoare naţională de instrumente muzicale, articole sportive,
planoare ş.a.
Pe seama creşterii tradiţionale a ovinelor din ţinutul Mărginimii a
apărut industria lânii din sudul depresiunii, la Sibiu, Orlat, Sălişte şi
Cisnădie (oraş specializat în covoare) chiar dacă, treptat, industria lânii şi-
a lărgit aria de repartiţie (la Alba Iulia, Beclean pe Someş) şi zonele de
furnizare a materiei prime s-au extins.
Industria mecanică, dezvoltată datorită tradiţiilor meşteşugăreşti,
are patru centre importante, bine dezvoltate încă de dinaintea celui de al
doilea război mondial: Sibiu (astăzi orientat spre producţia de utilaj
122
energetic, metalurgic şi chimic, piese auto şi mecanică fină), Mediaşul
(autofrigorifere şi alte autovehicule speciale, utilaj pentru extracţia
gazelor naturale şi bunurilor metalice de larg consum), Cugirul (maşini
unelte, maşini de spălat, maşini de cusut) şi Simeria (reparaţii de material
rulant). Pe lângă acestea, s-au adăugat şi multe alte centre în ultimele
patru decenii: Clujul (maşini unelte, produse electronice, mijloace de
automatizare, utilaj textil, cazane, bujii, reparaţii de material rulant),
Târgu Mureş (al treilea centru naţional al electrotehnicii şi electronicii,
utilaj pentru industria uşoară etc.), Odorheiul (utilaj frigorific, matriţe,
piese turnate), Bistriţa (acumulatori, utilaj pentru industria materialelor
de construcţie, echipament pneumatic), Reghinul (utilaj pentru industria
lemnului, piese auto, scule etc.), Sighişoara (utilaj textil, vase emailate),
Alba Iulia (utilaj pentru industria materialelor de construcţie, piese pentru
maşini unelte), Aiud (utilaj siderurgic), Deva (echipament minier), Făgăraş
(utilaj chimic), Mârşa (autovehicule de mare capacitate şi remorci),
Orăştie (utilaj petrolier), Blaj (accesorii şi piese pentru maşini unelte),
Agnita (utilaje şi accesorii pentru industria uşoară), Ocna Sibiului (bunuri
metalice de larg consum).
Dezvoltată este şi industria textilă (industria bumbacului, a
ţesăturilor din fire sintetice, tricotajelor, confecţiilor etc.). Cele mai
importante unităţi de acest gen funcţionează la Mediaş, Sighişoara, Cluj,
Târgu Mureş, Odorhei, Bistriţa, Sebeş, Deva, Hunedoara, Cisnădie etc.,
adesea concepute ca pionieri ai industrializării în arii mai puţin dezvoltate
(Târgu Lăpuş ş.a.). Alteori, au o specializare bine profilată, de ex., fabricile
de aţă din Tălmaciu, Odorhei sau cea de textile neţesute din Bistriţa.
Agricultura. În Depresiunea Transilvaniei se practică o agricultură
relativ intensă, complexă, cu un nivel de dezvoltare, care, ca şi în cazul
industriei, este superior mediei naţionale.
Pe baza modului de utilizare a terenului, a structurii culturilor, a
densităţii şeptelului, se pot deosebi cinci tipuri de agricultură şi anume:
În cea mai mare parte a Dealurilor Târnavelor, depresiunile de
contact din sud (Cibin, Făgăraş), dealurile cu trăsături subcarpatice din
est şi nord-est, Dealurile Năsăudului, Suplaiului şi Ciceului, Dealurile
Şimişna-Gârbou şi alte zone cu un climat mai umed şi răcoros precum şi
cu soluri cu o fertilitate mai redusă, orientarea prioritară este spre
creşterea animalelor (în special a bovinelor, urmate de porcine şi ovine),
pe seama furajelor naturale dar şi a celor cultivate. În culturi
înregistrează ponderi mai ridicate cartoful, plantele furajere, sfecla de
zahăr, inul, hameiul ş.a., în timp ce cerealele alimentare deţin proporţii
sub media ţării.
În Câmpia deluroasă a Transilvaniei, Podişul Secaşelor, Culoarul
depresionar Arieş-Mureş, cea mai mare parte a Dealurilor Clujului şi
Dejului, cu un climat mai cald şi mai puţin umed, precum şi cu soluri mai
fertile, predomină o agricultură cu o orientare cerealieră, unde în
structura culturilor pe primul loc se află porumbul (35% din terenul
arabil), urmat de grâu (20%, orz, ovăz, secară, în timp ce zootehnia se află
pe un plan secundar, bazându-se în cea mai mare parte pe furajele
cultivate.

123
 În jurul oraşelor importante s-au conturat areale cu agricultură
preorăşenească, mai ales în jurul Clujului, al Tg. Mureş, şi al Sibiului. Se
practică aici o legumicultură intensivă (de exemplu, pe văile Mureşului şi
Someşului Mic) iar zootehnia se bazează pe unităţi de talie mare, de tip
cvasiindustrial (de exemplu, pentru bovine, la Şura Mică, în zona
preorăşenească a Sibiului, sau pentru porcine, la Bonţida, în zona
preorăşenească a Clujului).
Specializarea în pomicultură, în mod deosebit a mărului, este
întâlnită în zonele mai înalte. Cea mai cunoscută zonă pomicolă este aceea
a Bistriţei, din nord-estul depresiunii, dar comune izolate, cu peste 10%
din terenul agricol folosit ca livadă se întâlnesc şi în Podişul Someşan
(Podişul Boiu-Gârlău, împrejurimile Dejului), estul şi sudul Dealurilor
Târnavelor.
Se pot distinge şi patru zone viticole, de regulă cu o producţie de
bună calitate: podgoria Târnavelor (Jidvei, Crăciunelul de Jos), podgoria
Albei, cu soluri rendzinice (Ighiu, Gârbova de Jos), podgoria Teaca-
Lechinţa şi podgoria Apoldului.
Transporturile. Depresiunea Transilvaniei dispune de o reţea
destul de densă de căi de comunicaţie. Căile ferate, construite, în cea mai
mare parte, destul de timpuriu, între 1870 şi 1880, au o orientare
prioritară în lungul culoarelor de vale, adică VSV-ENE, ca să evite
construirea unor tuneluri lungi dar duce la mari ocoluri ( de exemplu, pe
drumul de la Odorhei la Praid, ar trebui făcut ocolul prin Blaj, sau, de la
Sighişoara la Făgăraş, pe calea ferată, trebuie mers fie prin Sibiu, fie prin
Braşov). În acest sens, un rol de seamă îl joacă transportul rutier, care
scurtează mult distanţele şi este capabil să traverseze interfluvii înalte, ca
şoselele Tg. Mureş -–Bălăuşeri – Sighişoara sau Mediaş – Târnăveni –
Iernut.
Subunităţi geografice. În Depresiunea Transilvaniei pot fi distinse
următoarele unităţi naturale: Depresiunile şi piemonturile de contact;
Dealurile cu trăsături subcarpatice; Podişul Someşan; Dealurile
Târnavelor; Câmpia deluroasă a Transilvaniei.
PODIŞUL SOMEŞAN este o subunitate mare, situată în nord-vestul
depresiunii, delimitată în sud-est, în linii cu totul generale de celelalte
unităţi, de către văile celor două Someşe, care confluează la Dej.
Denumirea de podiş poate fi considerată corespunzătoare, având în vedere
predominarea structurii monoclinale şi frecvenţa mare a platourilor
structurale, uşor înclinate.
Fondul litologic al Podişului Someşan este dat de depozite
paleogene şi miocene, formate dintr-o alternanţă de strate mai rezistente
sau mai puţin rezistente la acţiunea agenţilor modelatori, uşor înclinate
din exteriorul spre centrul depresiunii, favorizând apariţia unor clasice
platouri structurale, susţinute de calcare eocene sau de conglomerate şi
gresii din Miocenul inferior. Dintre platourile structurale pe calcarul
eocen, se disting podişul Boiu-Gâlgău (denumit şi Purcăreţ-Jugăstreni),
precum şi platoul Păniceni-Dumbrava, dintre văile Căpuşului şi Nadeşului.
Calcarul eocen explică şi prezenţa unor forme şi microforme de relief
carstic: lapiezuri, doline, văi oarbe, cursuri subterane şi mici peşteri, chei
carstice (de exemplu, cheile Babei, pe valea Poienii).
124
 Platourile structurale sunt întovărăşite de succesiuni de cueste, cu
înclinare opusă căderii stratelor, cu denivelări apreciabile şi o dinamică
foarte activă, inclusiv cu mici lacuri între valurile de alunecare.
În şirurile de cueste se dezvoltă văi subsecvente largi dar
asimetrice, cu aspectul unor adevărate depresiuni, cu terase foarte bine
dezvoltate pe versantul conform, aşa cum sunt văile Almaşului şi Agrijului.
Traseul axei hidrografice a Someşului are în general o orientare
obsecventă, ceea ce o face să fie îngustă, adesea cu caracter de defileu, la
trecerea prin rocile mai dure (defileul de la Turbuţa, în calcarul eocen). Ea
are, totuşi, şi sectoare subsecvente, mult mai largi, unde poate atinge o
lărgime de 7 km (de exemplu, în aşa numita Depresiune Guruslău, de la
poalele cuestei Prisnelului). În aceste sectoare largi se dezvoltă foarte
bine terasele, până la altitudinea relativă de 160-200 m; cele mai largi
terase sunt însă cele de 8-10 m şi 18-22 m, care oferă teren pentru
majoritatea vetrelor de sat din lungul văii.
Clima are evidente asemănări cu cea din Dealurile Vestice, mai ales
în ceea ce priveşte moderaţia regimului termic (cu amplitudini termice
anuale medii de cca. 21 0C) şi abundenţa precipitaţiilor, sub influenţa
maselor de aer umed, care vin dinspre nord-vest. Temperaturile medii
anuale cele mai obişnuite sunt între 8 0C şi 90C (8,40C la Cluj) iar în
Depresiunea Guruslăului trec chiar de 9 0C; precipitaţiile nu coboară
nicăieri sub 600 mm/an, iar în dealurile înalte din nord şi nord-est (în
special în culmea Brezei) depăşesc chiar 1000 mm/an, ceea ce reprezintă
maximumul pentru Depresiunea Transilvaniei.
Vegetaţia naturală şi cuvertura de soluri corespund subetajului
gorunului şi de amestec gorun-fag sau fag.
Despădurirea, asociată cu înclinarea puternică a versanţilor,
precipitaţiile bogate şi impermeabilitatea unor depozite de substrat
(oligocene, badeniene ş.a.) contribuie la deosebita torenţialitate a reţelei
hidrografice. De exemplu, Someşul, cu un debit mediu de 80 m 3/s, poate
coborî în perioadele de precipitaţii scăzute şi la numai 4 m 3/s (de exemplu,
în 1954) dar la viitura produsă de ploile din mai 1970 s-a transformat într-
un adevărat fluviu, cu 3115 m 3/s (de 30 ori mai mare), producând mari
dezastre la Dej şi în alte localităţi de pe parcurs.
Gradul de populare şi de urbanizare se află la nivelul mediu al
Depresiunii Transilvaniei, totuşi cu mari diferenţieri regionale. Culoarele
de vale, marginale sunt dens populate şi cu o urbanizare avansată iar
zonele interne rămân încă destul de izolate, cu sate în general mici,
preponderent disociate. Agricultura este mai puţin productivă decât în
celelalte subunităţi ale depresiunii, ceea ce motivează un puternic curent
migratoriu de la sat spre oraş, spre Cluj, apoi Dej, etc. Clujul, însă, prin
poziţia geografică şi tradiţia sa cultural-politică îşi face simţită prezenţa
pe o arie mult mai largă decât Podişul Someşan, jucând rolul de principală
metropolă regională a Transilvaniei.

125
 DEALURILE (PODIŞUL) TÂRNAVELOR este o regiune dezvoltată pe o
structură cutată, cu un relief relativ înalt şi energic, cu o fragmentare tipic
deluroasă, cu versanţi puternic înclinaţi şi afectaţi de deplasări în masă
foarte active, cu interfluvii înguste, la nivelul cărora nu rareori versanţii se
intersectează ca urmare a dinamicii lor accentuate.
Dealurile Târnavelor sunt bine delimitate spre sud, de abrupturile
de eroziune din lungul versantului drept al văii Oltului şi al versantului
stâng al văii Cibinului, care marchează trecerea spre subunitatea
depresiunilor şi piemonturilor de contact. Spre nord, către Câmpia
deluroasă a Târnavei, se poate considera ca limită valea Mureşului.
Altitudinile absolute ale interfluviilor cresc cu cât înaintăm de la
vest-sud-vest către est-nord-est, în conformitate cu orientarea întregii
reţelei hidrografice majore, de la 550-600 m în partea de vest la 700-850
m în partea de est. Energia reliefului depăşeşte 200 m.
Tectonica nu reuşeşte să se impună decât local în relief. Totuşi, pe
unele domuri, au putut fi recunoscute depresiuni butonieră, înconjurate de
cueste semicirculare, susţinute de tuful de Bazna. În schimb, fascicolul
vestic de cute diapire nu exercită nici o influenţă asupra reliefului.
Văile principale (ale Târnavei Mici, Târnavei Mari şi Hârtibaciului)
sunt largi şi evoluate, întovărăşite de terase bine dezvoltate. Pe alocuri
apar unele îngustări în funcţie de fondul litologic.
Diferenţele altitudinale îşi spun cuvântul asupra distribuţiei
celorlalte elemente ale cadrului natural. Astfel, în vest, cu precipitaţii în
jur de 600 mm/an şi temperaturi medii anuale de 8 0-90C se dezvoltă, în
mod normal, pădurea de gorun pe soluri brune luvice sau brune
argiloiluviale. În partea centrală, cu precipitaţii de ordinul a 600-700
mm/an şi temperaturi medii de 70-80C, apare pădurea mixtă, de gorun şi
fag, pe soluri brune luvice şi luvisoluri albice, iar în est, în fine, la
temperaturi medii anuale de 60-70C şi precipitaţii de 700-750 mm/an, se
dezvoltă pădurea de fag, pe luvisoluri albice.
Torenţialitatea râurilor cu origine carpatică este destul de mare,
fără a o atinge, totuşi, pe cea din Podişul Someşan – în mai 1970 Târnava
Mare a ajuns la 700 m3/s. Viiturile pot fi agravate local de unele îngustări
ale văilor, cum este cea din avale de Sighişoara.
Populaţia este relativ rară, datorită natalităţii mici şi a fluxului
migratoriu, care afectează mai ales zona de sud-est, unde depopularea
este destul de îngrijorătoare. Satele sunt destul de mari, compacte şi s-au
caracterizat printr-un nivel ridicat al dotărilor şi al gospodăririi, localizate,
aproape fără excepţie, în lungul văilor.
Urbanizarea este avansată, deşi nu există oraşe mari. Oraşele
poartă o puternică amprentă industrială, indiferent dacă sunt oraşe
apărute în Evul Mediu (Sighişoara, Mediaş) sau în perioada modernă şi
contemporană (Târnăveni, Copşa Mică).
Nivelul înalt al industrializării este în mare măsură o consecinţă a
exploatării destul de timpurii (de la începutul sec. al XX-lea) a gazului
metan, domeniu în care Dealurile Târnavelor sunt pe primul loc în
Depresiunea Transilvaniei.
Regiunea se mai remarcă şi prin resursele de sare din extremitatea
sa vestică, astăzi închise, ocnele vechi de la Ocna Sibiului fiind folosite în
126
scopuri balneare. În prelungirea spre SV a Podişului Târnavelor se află
subunitatea joasă a Podişului Secaşelor, cu un peisaj geografic deosebit de
cel al părţii centrale şi estice, cu un climat mai cald şi o economie agricolă
dominant cerealieră şi viticolă.
CÂMPIA DELUROASĂ A TRANSILVANIEI. Limitele regiunii corespund
celor ale accepţiei populare a termenului de „câmpie”, în sens de „ţinut
cultivabil” (preponderent cu cereale), fapt care se reflectă în răspândirea
toponimelor formate cu determinativul caracteristic de Câmpie (de tipul –
Zaul de Câmpie, Căpuşul de Câmpie).
Relieful acestei subunităţi nu corespunde însă accepţiei clasice de
câmpie. Este un relief predominant sculptural şi nu acumulativ, cu
fragmentare tipic deluroasă, dezvoltat în special pe depozite marno-
argiloase sarmaţiene, cutate în domuri criptodiapire, foarte asemănător cu
cel din Dealurile Târnavelor. Versanţii sunt afectaţi şi aici de puternice
deplasări în masă, cu cornişe de desprindere foarte înalte, monticuli de
mari dimensiuni („ţiglaie” şi padini cu ochiuri de apă temporară
(„copîrşaie"). Energia reliefului este puţin mai mică (150-200 m). Relieful
structural şi de facies petrografic este mai şters decât în Dealurile
Târnavelor, cu vagi depresiuni-butonieră (de exemplu, pe domul Şincai,
din bazinul Comlodului) şi unele abrupturi cuestiforme, pe orizonturile de
tuf (în special pe tuful de Ghiriş).
Clima se distinge mai întâi, prin cantităţi mai mici de precipitaţii, în
jur de 600 mm/an şi chiar sub această cifră în partea de sud-vest, rezultat
al altitudinilor mai mici şi parţial – föhnizării maselor de aer de origine
vestică, la traversarea Munţilor Apuseni. Uneori se produc şi secete, dar
nu cu o frecvenţă deosebită. Din punct de vedere termic, are trăsături mai
accentuate de continentalism. Temperatura medie anuală este, de regulă,
cuprinsă între 80C şi 90C (8,70C la Târgu Mureş), depăşind chiar, cu puţin,
90C, , în sud-vest. Verile sunt destul de calde, permiţând coacerea
grânelor; media lunii iulie se apropie de 20 0C iar maxima absolută s-a
ridicat la Târgu Mureş până la 39 0C. Iarna, în schimb, temperatura medie
a lunii ianuarie coboară sub –4 0C în culoarele de vale şi pe înălţimile de
peste 550 m, cu minime absolute sub –30 0C. Amplitudinile termice sunt
cele mai mari din Depresiunea Transilvaniei.
Toate râurile principale sunt alohtone (Someşul Mic, Mureşul) iar
râurile locale (Fizeşul, Comlodul, Luduşul) au apă puţină, uneori chiar
secând.
În momentul de faţă aspectul vegetaţiei este cel de silvostepă,
defrişarea, iniţiată foarte timpuriu, limitând vegetaţia forestieră la petece
mici, formate din stejar pendunculat, jugastru, glădiş dar, mai rar, chiar şi
cu unele exemplare de gorun, carpen şi fag. Acestea se păstrează doar pe
unele înălţimi sau pe versanţii cu expunere nordică.
Procesul de stepizare antropică este cel mai evident la nivelul
pajiştilor secundare, în măsura în care s-au păstrat şi acestea, nefiind încă
transformate în culturi.
Economia „Câmpiei” deluroase a Transilvaniei a rămas
predominant agricolă, cu proporţii mari ale terenului arabil în suprafaţa
totală, teren cultivat mai ales cu cereale, dar şi cu sfeclă de zahăr (în
apropierea căilor de comunicaţie), plante furajere, cânepă, tutun ş.a.
127
Densitatea populaţiei se află sub media Depresiunii Transilvaniei iar în
partea centrală se manifestă şi un flux migratoriu demn de luat în
consideraţie. Satele sunt mai mici, mai dese şi mai puţin compacte în
vatră faţă de cele din Dealurile Târnavelor; pe alocuri apar şi aspecte de
dispersie, cu gospodării izolate. Oraşele sunt dispuse marginal (Târgu
Mureş, Gherla, Luduş) şi concentrează aproape totalitatea industriei mari.

2. PODIŞUL PIEMONTAL GETIC

Caracterizare generală. Este o unitate de racord, cu caracter
piemontan, între Carpaţi şi Subcarpaţii Getici, pe de o parte (la nord) şi
Câmpia Română, pe de alta (la sud), dezvoltată pe un fundament carpatic
de avanfosă în nord (Depresiunea Precarpatică) şi pe unul de platformă, în
sud (Platforma Moesică).
Caracterul piemontan este dat de depozitele recente, din Pliocenul
superior şi Pleistocenul inferior, cu caracter monoclinal, acumulate în
paralel cu puternica ridicare a Carpaţilor din timpul mişcărilor valahice,
care au activat eroziunea şi transportul de către reţeaua hidrografică a
materialului erodat din Carpaţi.
Reţeaua hidrografică a secţionat ulterior aceste depozite fluvio-
lacustre, dând naştere unei succesiuni de interfluvii paralele, cu o
orientare generală NNV-SSE, încât astăzi aspectul iniţial al piemontului a
fost în mare măsură îndepărtat, în prezent fiind o regiune cu un relief
colinar, cu o evoluţie mai avansată în jumătatea nordică, cu o fragmentare
deluroasă.
Limita Podişului piemontan Getic este uşor de trasat spre nord-vest
şi nord, fiind dată de aria de maximă extindere a pietrişurilor de Cândeşti,
cu un relief de cueste, care domină o serie de mărunte depresiuni de
contact, situate între Podişul piemontan Getic şi unităţile mai înalte din
nord şi nord-vest. Astfel, spre nord-vest, limita cu Podişul Mehedinţi poate
fi trasată aproximativ pe aliniamentul oraşelor Turnu Severin şi Baia de
Aramă. De aici, între Podişul piemontan Getic şi Carpaţii Meridionali se
interpune fâşia de înălţimi şi depresiuni a Subcarpaţilor Getici.
Limita către est este dată de Valea Dâmboviţei, care separă aici,
între Cândeşti şi Drăgăieşti, monoclinul Podişului piemontan Getic, de
structurile cutate ale Subcarpaţilor Munteniei Centrale.
În sud-est şi sud, limita cu Câmpia Română este sinuoasă, ca
urmare a pătrunderii adânci spre NV a unor golfuri ale câmpiei. De la
Dâmboviţa ea merge mai întâi spre sud până la Găieşti, apoi către nord-
vest până la nord de Piteşti, către sud-vest, trecând pe la sud de Slatina,
Balş, sud de Craiova, pe lângă localităţile Radovanu, Pleniţa şi Vânjul
Mare şi ajungând, în final, la Valea Dunării, la satul Batoţi.
Geologia. În cadrul părţii de vest a Avanfosei carpatice
(Depresiunea Getică), care corespunde jumătăţii nordice a Podişului
piemontan Getic, fundamentul moesic a suferit o puternică scufundare
tectonică, după faza orogenetică laramică, de la finele Cretacicului. Apele
marine (ulterior lacustre) au permis aici o îndelungată sedimentare,
rezultând o succesiune complexă de depozite, cu grosime mare, care
începe cu Eocenul şi se termină cu Pleistocenul inferior. În această stivă
de sedimente există şi mici lacune stratigrafice, ultima regresiune de
128
acest fel având loc la mijlocul Dacianului, urmată de o ultimă
transgresiune – cea romaniană. Aceste depozite terţiare, cu excepţia celor
din Pliocenul superior, au fost cutate destul de puternic, în diferitele faze
ale Orogenezei alpine, în anticlinale şi sinclinale, uneori cu caracter
criptodiapir.
În jumătatea sudică a Podişului piemontan Getic, Platforma Moesică
este din ce în ce mai puţin scufundată, pe măsură ce ne apropiem de
Dunăre, iar sedimentarul care o acoperă este din ce în ce mai subţire.
În Pliocenul superior, datorită ridicării puternice a edificiului
carpatic, râurile au adus şi depozitat în apele Lacului Pliocen de aici, atât
în nordul cât şi în sudul actualului Podiş piemontan Getic, o masă
apreciabilă de material torenţial-deltaic, cunoscută sub numele de „strate
de Cândeşti” sau „pietrişuri de Cândeşti” formate în principal din
pietrişuri de origine Carpatică, cu intercalaţii de nisipuri, nisipuri
argiloase sau chiar marno-argile. Grosimea „stratelor de Cândeşti”
depăşeşte 120 m. Este foarte posibil că această cuvertură fluvio-lacustră
villafranchiană a fost mai extinsă spre nord, iniţial sprijinindu-se direct pe
bordura sudică a Carpaţilor Meridionali. Îndepărtarea ei parţială prin
eroziune a scos la iveală Subcarpaţii Getici de astăzi.
În Pleistocen a urmat o ridicare epirogenetică generală a actualului
Podiş piemontan Getic, mai puternică în nord-est şi nord, determinând
retragerea apelor din Lacul Getic, încă de la începutul Pleistocenului.
Astfel, peste „stratele de Cândeşti” depunându-se şi „stratele de Frăteşti”
foarte asemănătoare din punct de vedere litologic, dar mai subţiri.
Bascularea podişului în Cuaternar este responsabilă pentru căderea
monoclinală a stratelor de suprafaţă şi pentru dispoziţia altitudinilor, cu
valorile cele mai mari în nord-est şi în nord şi mai mici spre sud.
Ridicarea cuaternară a declanşat însă şi procesul de adâncire a
reţelei hidrografice în câmpia iniţială de acumulare fluvio-lacustră. Durata
mai îndelungată a evoluţiei subaeriene a reliefului şi ridicările mai
puternice din nord şi nord-est au dus la o evoluţie mai avansată a
reliefului în această regiune, în raport cu situaţia din jumătatea sudică,
unde la nivelul interfluviilor se păstrează porţiuni apreciabile din câmpia
de acumulare piemontană iniţială. În Pleistocenul mediu şi superior, în
sudul podişului s-a depus şi o cuvertură de material loessoid, uneori cu
grosimi mari.
Din punct de vedere al resurselor subsolului, Podişul piemontan
Getic este o regiune bine dotată, asemănătoare cu Depresiunea
Transilvaniei, resursele de aici fiind descoperite şi valorificate cu mult mai
târziu, abia în perioada contemporană. Cele mai importante resurse sunt
reprezentate de caustobiolite (cărbuni şi hidrocarburi).
În primul rând, Podişul piemontan Getic dispune de cele mai mari
rezerve de cărbuni inferior din România. Lignitul acesta apare în
depozitele de vârstă dacian inferioară, ceea ce facilitează exploatarea
cărbunelui la zi. Principalele bazine carbonifere sunt exploatate în
Colinele piemontane ale Motrului, în patru bazine – bazinul Rovinari (cu
exploatările de la Rovinari, Rogojelu, Peşteana, Gârla, Roşia, Moi, Poiana,
Urdari, Pinoasa şi Tismana), bazinul Jilţ (cu exploatările de la Mătăsari,
Drăgoteşti, Jilţ, Cojmăneşti, Tehomir ş.a.), bazinul Motru (cu exploatările
129
de la Lupoiaia, Roşiuţa, Motru, Ploştina, Meriş, Horăşti, Leurda, Zegujani
ş.a.) şi bazinul Huşniţei (cu exploatările de la Prunişor, Husnicioara ş.a.).
În ultimii ani exploatările din Podişul piemontan Getic au ajuns să acopere
mai bine de două treimi din producţia naţională de cărbune. Rezervele pot
acoperi exploatarea pe circa 100 de ani, unele strate, la Urdari şi Motru,
ajungând la o grosime de 3,5 m. Lignitul este de calitate slabă, cu o
capacitate calorică medie de numai 1200-1300 kcal/kg (ceva mai bun – în
bazinul Jilţ, cu 1600 kcal/kg), cu o umiditate foarte ridicată (35-40%) şi
este foarte argilos, la ardere lăsând o cantitate de cenuşă egală cu 30-35%
din masa iniţială. În termocentralele în care se foloseşte îi trebuie
adăugată o foarte mare cantitate de păcură.
Petrolul şi gazele au fost evidenţiate în jumătatea nordică a
Podişului piemontan Getic, în strate-magazin de vârstă paleogenă,
miocenă şi pliocenă, cutate într-o serie de structuri, ca Şuţa Seacă-
Leordeni, la est de Argeş, Vaţa şi Oteşti (între Argeş şi Olt), Drăganu-
Călina, între Olt şi Cerna (cu exploatările de cea mai mare profunzime –
4000-5200 m), Zătreni, pe valea Olteţului şi Bustuchini-Ţicleni-Bâlteni.
În zona Platformei Moesice, din sud, petrolul şi gazele sunt
cantonate în sedimente triasice şi dogeriene larg boltite, în general la
adâncimi mai mici, structuri mai importante fiind cele de la Oporelu (nord
de Slatina), Iancu Jianu (nord de Balş), Şimnic-Gherceşti (nord-est de
Craiova) şi Brădeşti (est de Filiaşi).
Forajele au evidenţiat şi zăcămintele de sare, de vârstă badeniană,
aşa cum este cea de la Bibeşti, însă adâncimea mare face neexploatabile
zăcămintele respective.
Relieful. Înclinarea generală a interfluviilor, derivate din suprafaţa
iniţială a câmpiei piemontane romanian-cuaternare (fundul lacului), are
loc aproape uniform de la NNV spre SSE. Astfel, altitudinile maxime sunt
situate fără excepţie pe limita nordică a podişului, deasupra versanţilor de
cuestă care domină depresiunile de contact cu zona subcarpatică. Sunt
mai mari în partea de nord-est, în apropierea Munţilor Făgăraşului, unde
ridicările cuaternare au fost cele mai puternice. În nord-estul Gruiurilor
Argeşului este atinsă altitudinea de 868 m, Râpa Roşie, de pe interfluviul
dintre Râul Târgului şi Argeşel, iar Colinele piemontane ale Cândeştilor au
altitudinea maximă în Dealul Perilor (776 m). Subunităţile de la vest de
Valea Oltului sunt mai scunde, altitudinea maximă din Colinele
piemontane ale Olteţului ajungând doar până la 555 m (Dl. lui Bucur,
dintre Cerna şi Olteţ). Spre sud, în apropierea contactului cu Câmpia
Română, altitudinea interfluviilor coboară chiar şi sub 200 m. Energia
reliefului scade în mod corespunzător pe aceeaşi direcţie, de la peste 300
m în nord-estul regiunii la mai puţin de 100 m în sud.
Văile principale, în primul rând cele ale Oltului, Jiului şi Argeşului,
au aspectul unor culoare fluviale, însoţite de un sistem de terase foarte
bine dezvoltate, cu 5-9 nivele, care au altitudinea relativă maximă de 70-
120 m. În jumătatea nordică, deci, relieful este mai evoluat, din suprafaţa
câmpiei piemontane iniţiale rămânând doar mici fragmente, pe înălţimi.
Interfluviile sunt destul de înguste, uneori luând aspectul unor culmi sau
chiar al unor creste de intersecţie a versanţilor. Nu numai energia
reliefului este mai mare, ci şi densitatea fragmentării orizontale are valori
130
mai mari (500-700 m). Procesele de versant sunt foarte puternice, datorită
constituţiei litologice, în core domină roci detritice neconsolidate
(pietrişuri, nisipuri, argile), energiei mari a reliefului, înclinării versanţilor
şi acţiunii umane, care a dus la despădurirea multor versanţi în perioada
istorică. Deosebit de active sunt alunecările de teren, dar şi eroziunea
torenţială, nordul Podişului piemontan Getic situându-se imediat după
Subcarpaţii din zona Curburii, ca grad de gravitate al proceselor actuale.
În jumătatea sudică a podişului, aspectul reliefului se schimbă,
treptat. Aici suprafaţa câmpiei piemontane iniţiale se păstrează bine, sub
forma unor coline-platouri, cu interfluvii largi, deosebit de netede sau cu o
uşoară înclinare de la nord spre sud, acoperite de depozite loessoide.
Câmpurile interfluviale pot atinge dimensiuni atât de mari, încât în
extremitatea sudică pot fi considerate nişte câmpii piemontane înalte.
Clima. Datorită poziţiei sale în sud-vestul ţării şi la adăpostul oferit
de Carpaţii Meridionali, Podişul piemontan Getic beneficiază de o climă
relativ blândă, suficient de umedă în anii normali şi cu unele influenţe
submediteraneene, care se substituie celor continentale, pe măsura
înaintării de la est spre vest.
Temperatura medie anuală depăşeşte 110C în extremitatea vestică,
la Turnu Severin, şi este cuprinsă între 10 0C şi 110C în toată jumătatea
sudică a regiunii, precum şi în lungul culoarelor fluviale, chiar în
jumătatea nordică. Doar pe interfluviile cele mai înalte, din nord-est, la
peste 600 m altitudine absolută, media termică anuală coboară la 7 0-80C.
Verile sunt călduroase, uneori chiar fierbinţi, cu medii ale lunii iulie
care trec de 200C în cea mai mare parte a regiunii (doar cu excepţia
înălţimilor de peste 400 m în nord şi nord-est). În extremitatea vestică a
podişului, media termică a lunii iulie depăşeşte chiar 23 0C, această arie
putând fi caracterizată drept cea mai caldă din toate regiunile de deal şi
podiş ale României, fapt care concordă şi cu valorile foarte ridicate ale
maximelor termice absolute (43,50C la Strehaia), aproape la acelaşi nivel
cu cele mai înalte temperaturi înregistrate în estul Câmpiei Române.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii creşte de la 520 mm la Craiova,
aproape de limita cu Câmpia Română, până la 700-800 mm pe înălţimile
din nord. Cea mai mare parte a podişului se înscrie, însă, între izohietele
medii anuale de 600 şi 700 mm. În regimul precipitaţiilor apare o evidentă
influenţă submediteraneană, prin instalarea, pe lângă maximumul
obişnuit, din mai-iunie, al celui de al doilea maximum, din octombrie.
Apele. Cele mai importante rezerve de apă subterană, sunt
cantonate în stratul acvifer al „pietrişurilor de Cândeşti”, strat cu o
permeabilitate ridicată, care permite o circulaţie lentă a apei, pe direcţia
generală nord-sud. Pe interfluvii, însă, stratul acvifer al „pietrişurilor de
Cândeşti” este greu accesibil, datorită adâncimii mari (până la 50-60 m; în
unele puncte din Colinele piemontane ale Cotmenei). În astfel de situaţii
localnicii practicau amenajarea aşa-numitelor benturi – mici excavaţii,
tapisate cu un strat filtrant, de nisip, în vederea colectării apei de
precipitaţii. În schimb, la limita sudică a Podişului piemontan Getic, apa
din acest strat apare frecvent la suprafaţă, sub forma unei bine cunoscute
linii de izvoare – între Batoţi şi Vânju Mare, la Podari pe valea Jiului sau la

131
Slatina pe valea Oltului, izvoare captate şi folosite de localnici din timpuri
îndelungate.
Ape subterane de bună calitate s-au acumulat şi în depozite mai
recente, ale teraselor şi albiilor majore din principalele culoare fluviale –
ale Motrului, Tismanei, Jiului, Gilortului, Olteţului, Oltului şi Argeşului, şi
acestea intens folosite pentru alimentarea localităţilor.
Râurile principale (Motrul, Jiul, Gilortul, Olteţul, Oltul, Topologul,
Argeşul, Vâlsanul, Râul Doamnei etc.) au un caracter alohton, izvorând din
Carpaţii Meridionali (în cazul Oltului – chiar din Carpaţii Orientali).
Acestea au debite medii cu valori ridicate (142 m 3/s – Oltul la Slatina, 76
m3/s – Jiul la Işalniţa etc.), un caracter permanent şi oscilaţii sezoniere ale
debitului şi nivelului relativ mai mici faţă de restul reţelei hidrografice.
Reţeaua hidrografică secundară este formată din râuri autohtone –
Drincea, Desnăţuiul, Husniţa, Jilţul, Amaradia, Tesluiul, Vedea,
Teleormanul, Sabarul etc. Acestea au, dimpotrivă, de cele mai multe ori,
un caracter semipermanent mai ales atunci când au o alimentare
subterană foarte redusă. La viituri şi la ape mari au debite lichide şi solide
considerabile dar în perioadele secetoase foarte adesea seacă.
Lacurile cele mai importante sunt de natură antropică. Cele mai
mari dintre acestea sunt destinate alimentării cu apă a hidrocentralelor
construite în lungul Oltului şi Argeşului, însă sunt şi lacuri de acumulare
destinate asigurării funcţionării marilor termocentrale, datorită
consumului foarte mare de apă de răcire (lacurile de la Turceni şi
Işalniţa). În Câmpia înaltă a Bălăciţei şi în sud-estul Colinelor piemontane
ale Cotmenei sunt mici iazuri, amenajate pentru irigaţii locale,
piscicultură ş.a., având în vedere deficitul de precipitaţii care se
înregistrează în unii ani în aceste zone sudice. Lacurile naturale cele mai
obişnuite au fost lacurile de luncă, formate mai ales în meandre părăsite.
Cuvertura fito-pedo-faunistică. Vegetaţia se dispune sub forma
unor fâşii paralele, care se succed de la nord spre sud, în raport de
scăderea altitudinii şi a precipitaţiilor, precum şi în funcţie de creşterea
valorilor termice. În mod natural, Podişul piemontan Getic se desfăşoară
integral la nivelul etajului forestier.
Primul subetaj vegetal, în această ordine altitudinală, este acela al
pădurii de fag şi gorun, care ocupă însă suprafeţe relativ mici, pe
înălţimile de peste 500 m, din extremitatea nordică şi nord-estică a
Podişului piemontan Getic. Pajiştile secundare instalate după defrişarea
pădurii sunt folosite în special pentru fâneaţă şi sunt formate din asociaţii
ierbacee în care domină iarba vântului (Agrostis tenuis).
Între altitudinile de aproximativ 300 şi 500 m se desfăşoară
subetajul pădurii de gorun, care domină în Dealul lui Bran, nordul
Colinelor piemontane ale Olteţului şi Cotmenei, Gruiurile Argeşului şi
nordul Colinelor piemontane ale Cândeştilor. În afară de gorun, proporţii
mari revin şi stejarului pendunculat, gârniţei, cerului, ulmului, jugastrului,
teiului ş.a. Pajiştile secundare de pe arealele pădurilor de gorun sunt
formate, în principal, tot din specii de Agrostis, Festuca sulcata şi Festuca
pseudovina.

132
 Subetajul pădurii de stejar peduculat este limitat, întâlnindu-se doar
în sudul Colinelor piemontane ale Cândeştilor, unde este, de altfel,
puternic amestecat cu ulm, carpen şi tei.
În schimb, subetajul pădurii de cer şi gârniţă este foarte bine
dezvoltat, fiind favorizat de regimul termic şi reprezentând aici cea mai
largă arie a pădurilor de cer şi gârniţă de podiş din toată ţara. Acestea
acopereau iniţial toată jumătatea sudică a Podişului piemontan Getic, cu
deosebire Câmpia înaltă a Bălăciţei şi sudul Colinelor piemontane ale
Olteţului şi Cotmenei. Gârniţa şi cerul se asociază în acest subetaj cu
stejarul pendunculat, arţarul (Acer platonoides) şi teiul, precum şi cu
arbori termofili caracteristici, ca majdreanul (Fraxinus ornus) şi cărpiniţa
(Carpinus orientalis).
În albiile majore din lungul culoarelor de vale, pădurea, mai bine
aprovizionată cu apă, din stratul acvifer freatic, situat la mică adâncime,
înregistrează o pondere crescută a arinului (Alnus glutinosa) şi a speciilor
de salcie şi plop. De altfel, şi toponimul Aninoasa este deosebit de
răspândit.
Defrişarea a fost foarte puternică, cu deosebire în jumătatea sudică
a Podişului piemontan Getic (de exemplu, în Câmpia înaltă a Bălăciţei).
Astăzi pădurea nu mai ocupă decât 25% din suprafaţa sa iniţială iar la
unele reîmpăduriri, în locul speciilor normale, s-a introdus salcâmul
(Robinia pseudacacia), rezistent la uscăciune şi capabil să fixeze unele
terenuri degradate (în Colinele piemontane ale Cotmenei, pe valea
Gilortului etc.).
Fauna de mamifere este cea obişnuită pentru pădurea de foioase
din ţara noastră. Specifică este prezenţa unei serii de elemente faunistice
termofile, sudice, în conformitate cu particularităţile climatice şi poziţia
geografică a podişului. Se întâlnesc, astfel, dihorul de stepă (Mustela
eversmanni), mustelid specific stepelor ponto-caspice, şopârla de stepă
(Lacerta taurica), şarpele de casă cărbunar (Coluber viridiflavus
carbonarius), scolopendra meridională (Scolopendra cingulata), o specie
de termită (Reticulitermes lucifugus) şi, la vest de Valea Motrului –
broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni).
Solurile se dispun, în linii generale, în paralel cu subetajele
vegetale. În mod normal, vegetaţia naturală fiind cea de pădure de foioase
mezofilă, solurile zonale sunt cele din clasa argilovisolurilor,
cambisolurilor şi molisolurilor.
În toată jumătatea sudică a Podişului piemontan Getic, sub pădurea
de cer şi gârbniţă, se dezvoltă în mod normal solurile brun-roşcate.
Acestea sunt solurile cele mai fertile din regiune, mai ales atunci când se
formează pe loess.
Populaţia. În Podişul piemontan Getic sunt menţionate urme ale
celor mai îndepărtaţi strămoşi ai omului, ca cele de la Bugiuleşti, pe valea
Olteţului (fragmente din ceea ce s-a considerat a fi scheletul unui
australopitec) sau uneltele extrem de primitive (bolovani parţial ciopliţi),
găsite în valea Dârjovului, la nord de Slatina, produse de un strămoş mai
evoluat al omului, din Pleistocenul inferior.
Din Neoliticul timpuriu şi până astăzi se constată o continuitate în
popularea regiunii. Oamenii din Neolitic şi din perioada metalelor erau
133
agricultori sedentari care practicau şi creşterea animalelor, meşteşugul
ceramic, prelucrarea lemnului etc. În perioada geto-dacă se ajunge şi aici
la nivelul unor aşezări evoluate, ca Drobeta. În perioada romană, Podişul
piemontan Getic a fost unul dintre ţinuturile cele mai puternic romanizate
ale Daciei. Se înfiinţează noi aşezări civile şi castre, se trasează drumuri şi
se ridică valuri de apărare, iar Drobeta, oraşul cel mai important, ajunge
la gradul de colonia.
În perioada migraţiilor, Podişul piemontan Getic a jucat rolul de arie
de refugiu, în pădure, pentru populaţia autohtonă, romanizată.
În Evul Mediu, Podişul piemontan Getic a intrat în aria centrală, de
formare a statului feudal Ţara Românească, rezultat din unirea mai multor
voievodate mai mici, anterioare. În zonele adăpostite, de pădure, se
înfiinţează un număr impresionant de mănăstiri şi schituri, dintre care
multe au reprezentat nuclee de formare ale unor aşezări săteşti.
Densitatea relativ ridicată a populaţiei a fost susţinută şi de aşezarea în
Podişul piemontan Getic a unui număr destul de mare de români ardeleni
(„ungureni”), situaţie asemănătoare cu cea din vestul Podişului Moldovei;
până astăzi, satele cu numele de Ungureni indică această origine a
locuitorilor (de exemplu, la nord-vest de Balş). La densitatea relativ
ridicată a populaţiei mai contribuiau şi alte două elemente: faptul că se
practica o agricultură mixtă, capabilă să asigure aproape toate cele
necesare traiului de fiecare zi din producţia proprie (cereale, produse
alimentare, fructe şi produse ale viticulturii) şi menţinerea într-o foarte
mare măsură a ţărănimii neaservite (moşneni), mult mai stabilă şi mai
legată de pământ decât ţărănimea clăcaşă.
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, raporturile
dintre Podişul piemontan Getic şi restul teritoriului naţional, în special
faţă de Câmpia Română, se inversează, în sensul că sporul total al
populaţiei şi valoarea medie a densităţii rămân sub nivelul mediu al
României.
O componentă specifică a migraţiei din mediul rural al Podişului
piemontan Getic este aceea a migraţiei pentru comerţ: numeroşi săteni
plecau, mai ales în trecut, pentru a practica, în special pe piaţa
Bucureştilor şi a altor mari oraşe, comerţul ambulant. În perioada
contemporană, o amploare deosebită au luat-o pendulările zilnice pentru
muncă, care contribuie la menţinerea domiciliului sătenilor, acolo unde
navetismul este posibil. El se practică mai ales cu caracter centripet, spre
marile oraşe, Craiova, Piteşti şi Turnu Severin, dar şi în zona carboniferă
Motru-Rovinari.
O a doua cauză a dinamicii reduse a populaţiei constă şi în
declanşarea timpurie a tendinţei de reducere a natalităţii şi a sporului
natural, fenomen înregistrat în Mehedinţi încă de la începutul secolului
nostru. Astfel, populaţia unor comune a coborât cu mai mult de 20% sub
nivelul celei din anul 1912, aşa cum este în special în partea vestică şi
centrală a Câmpiei înalte a Bălăciţei.
În momentul de faţă, pe suprafaţa de circa 16000 km 2 a Podişului
piemontan Getic trăieşte o populaţie de aproximativ 1.450.000 locuitori,
densitatea medie fiind de 90 loc./km2, ca şi media naţională. Zonele cele
mai puţin dens populate, cu mai puţin de 60 loc./km 2 sunt mai izolate,
134
departe de marile culoare de vale şi de centrele urbane. În schimb,
densităţile trec de 150 loc./km 2 în lungul culoarului Oltului (favorizat de
comunicaţii, posibilitatea practicării legumiculturii intensive şi a
viticulturii), precum şi în lungul contactului cu Câmpia Română, între
Craiova şi Găieşti. Marea majoritate a populaţiei este formată din români,
Podişul piemontan Getic, alături de Subcarpaţii Getici, fiind unităţi
geografice ale ţării noastre cu cea mai mare omogenitate a structurii
naţionale. Singura naţionalitate conlocuitoare mai numeroasă o constituie
romii, aşezaţi mai ales în fostele sate mănăstireşti şi în apropierea unor
masive de pădure, în funcţie de tradiţia lor meşteşugărească.
Aşezările. Podişul piemontan Getic a fost încă din Evul Mediu o
regiune cu o mare densitate a aşezărilor rurale, sunt menţionate în sec. al
XVI-lea peste 600 de sate, care formau o reţea de aşezări coerentă, cu
puţine spaţii libere pentru aşezări noi. În momentul de faţă sunt circa
1500 de sate.
Dimensiunile satelor sunt sub media naţională, mai bine de
jumătate din sate au mai puţin de 500 de locuitori. Sunt totuşi şi câteva
zone cu sate mai mari, cu media de peste 1500 locuitori, adesea acestea
fiind şi arii de mare densitate – contactul cu Câmpia Română, între Piteşti
şi Găieşti, culoarul de vale al Oltului şi Podgoria Drăgăşani. Satele mari
caracterizează însă şi Câmpia înaltă a Bălăciţei, cu o densitate mai redusă
a populaţiei şi cu sate relativ rare, formând o reţea asemănătoare celor
din câmpiile stepice propriu-zise.
Din punct de vedere morfologic, satul tipic este cel disociat de vale,
alungit în lungul râurilor pe terasele inferioare sau pe glacisurile de
contact cu versanţii.
Din punct de vedere funcţional, deşi marea majoritate a satelor a
avut şi are funcţii predominant agricole, în mediul rural au existat
dintotdeauna, ca şi în celelalte regiuni de deal şi de munte, numeroase
preocupări meşteşugăreşti (morărit, prelucrarea lemnului, pieilor şi
blănurilor, ceramică, ţesutul covoarelor etc.). În perioada postbelică
dezvoltarea industriei, în special a celei extractive, a transformat multe
sate în aşezări minier-agricole (Ploştina, Roşia etc.) sau petrolier-agricole
(Vedea, Bogaţi ş.a.).
Aşezările urbane sunt relativ puţine faţă de dimensiunile şi
populaţia Podişului piemontan Getic. Din cele 14 oraşe, şapte sunt situate
în interior şi alte şapte – în zonele marginale, spre contactul cu alte unităţi
naturale. Oraşele din interior sunt, fără excepţie, de dimensiuni relativ
mici, multe din ele fiind foarte tinere (de exemplu Motru, Ţicleni), în
schimb, oraşele importante sunt situate în lungul contactului cu Câmpia
Română.
Gradul de urbanizare (circa 45%) este relativ redus, atât faţă de
nivelul mediu al ţării cât şi faţă de Depresiunea Transilvaniei, şi multe
orăşele prezintă încă unele reminescenţe rurale. Chiar în oraşele mari,
cum este Craiova, periferia păstrează multe aspecte rurale
Activitatea industrială. Consecinţă a resurselor subsolului (lignit,
gaze naturale, petrol, care asigură păcura după rafinarea de la Piteşti) şi
al potenţialului hidroenergetic al râurilor de origine carpatică, Podişul

135
piemontan Getic este astăzi o importantă bază energetică a României, cu
excedente de electricitate, petrol şi gaze.
Industria electro-energetică este fundamentată pe o serie de
termocentrale de mare capacitate, care lucrează cu lignit – Rogojelu (1320
MW), Turceni (2310 MW – nominal, cea mai puternică din România),
Işalniţa (1000 MW) şi alte termocentrale mai mici – Craiova II (150 MW),
Turnu Severin (50 MW), Podari etc.
Hidrocentralele joacă un rol subordonat. Ele au fost construite în
lungul Oltului, râul cu cel mai ridicat potenţial hidroenergetic de aici, sub
forma unei salbe care a transformat complet cursul râului – la Ioneşti (37
MW), Zăvideni (38 MW), Drăgăşani (45 MW), Strejeşti (50 MW), Arceşti
(38 MW) şi Slatina (27 MW) precum şi pe Argeş, unde cele cinci
hidrocentrale (Zigoneni, Băiculeşti, Vâlcele, Merişani şi Bascov) sunt mai
mici dar au debitul regularizat de hidrocentrala principală, de la Vidraru.
Industria aluminiului localizată la Slatina, cu unica uzină de profil
din România, după capacitate – una din cele mai mari din lume (240000
t/an), aprovizionată cu alumină de la distanţă mare, pe calea ferată (de la
Oradea şi Tulcea mare consumator şi energie). Alt mare consumator de
energie este combinatul chimic de la Işalniţa, în imediata apropiere a
Craiovei, specializat în îngrăşăminte chimice (el asigură 20% din
producţia de îngrăşăminte azotoase a României), mase plastice,
întreprinderea de anvelope gigant din Turnu Severin.
O altă grupă de industrii cuprinde ramurile care asigură un număr
mare de locuri de muncă (circa 14000 în industria constructoare de
automobile, la Colibaşi, 13000 în industria electrotehnică la Craiova, 7500
în producţia de osii şi boghiuri la Blaş etc. Altele sunt: industria mecanică,
locomotive electrice şi Disel-electrice (la Craiova), vagoane (Turnu
Severin), osii şi boghiuri (la Balş) şi vase fluviale (la Turnu Severin),
industria utilajului agricol (tractoare la Craiova, diverse alte utilaje la
Craiova şi Balş), industria electrotehnică (transformatoare la Craiova şi
Filiaşi, aparate de măsură şi control la Turnu Severin) etc.
O altă categorie de ramuri industriale cuprinde prelucrarea
produselor legate de agricultură (ale solului) şi rocilor utile pentru
construcţii din litosfera superficială. Includem în acest paragraf în special
industria alimentară, bazată pe produsele agriculturii locale: industria
morăritului, planificaţiei şi pastelor făinoase (cu vechi tradiţii la Craiova,
dar dezvoltată şi la Slatina, Turnu Severin etc.), industria vinificaţiei şi a
băuturilor alcoolice (Drăgăşani, Craiova), industria conservelor de fructe
(Băiculeşti), industria uleiului vegetal (la Podari – în suburbia Craiovei),
industria cărnii (Craiova, Slatina, Turnu Severin), industria zahărului
(Podari şi Drăgăşani), industria produselor lactate (Craiova), industria
berei (Craiova) ş.a. O întreprindere unică în felul său este fabrica de
uleiuri eterice din seminţe de coriandru, mentă, levănţică şi busuioc, de la
Pleniţa. Prelucrarea lemnului în Podişul piemontan Getic se face pe baza
lemnului din interiorul regiunii cât şi din zona carpatică. În acest sector se
produce cherestea (la Turnu Severin, Stâlpeni, Filiaşi etc.), mobilă (la
Turnu Severin, Stâlpeni, Pleniţa), celuloză şi hârtie (la Turnu Severin).
Agricultura. Particularităţile naturale ale Podişului piemontan
Getic au favorizat, din timpuri îndepărtate, formarea unui tip de
136
agricultură mixtă, în care se înregistrează diferite sectoare de producţie,
completându-se într-un mod armonios.
Culturile de câmp sunt dominate de cultura cerealelor. În Evul
Mediu, grâul deţinea chiar o proporţie mai mare decât în momentul de
faţă, extinzându-se şi în partea înaltă a Podişului (judeţele Gorj şi Vâlcea).
În secolul al XIX-lea se instaurează o adevărată monocultură a
porumbului, ajungându-se în judeţele din nordul Podişului ca peste 90%
din terenul cultivat să fie acoperit de porumb.
Astăzi, ponderea excesivă a culturii porumbului s-a redus simţitor
dar încă mai deţine 45% din terenul arabil, proporţii mai mari fiind
specifice regiunilor mai înalte, din nord-estul Podişului, la peste 400 m
altitudine, unde, în unele comune, porumbul deţine încă peste 80% din
suprafaţa rezervată cerealelor. Grâul se situează pe al doilea loc, cu 32%
din terenul arabil, el devenind predominant în sud, mai ales în Câmpia
înaltă a Bălăciţei, unde deţine peste 50% din suprafeţele cultivate cu
cereale. Se mai cultivă plante furajere, legume (în luncile Oltului, Jiului,
Argeşului etc.), cartoful, floarea soarelui (în Câmpia înaltă a Bălăciţei şi la
contactul cu Câmpia Română).
De o dezvoltare tradiţională se bucură pomicultura, Podişul
piemontan Getic deţinând circa o treime din suprafaţa cu livezi a
României. Sunt aici condiţii foarte bune pentru cultura prunului (care
reprezintă 65% din numărul total de pomi fructiferi), a mărului (19%),
părului, cireşului, vişinului şi nucului. Producţia ridicată de fructe a
determinat apariţia industriei conservării şi semiconservării acestora (la
Băiculeşti, Vedea). Regiunea asigură şi un excedent, aproximativ 200000 t
fructe anual, valorificate la export, pe piaţa capitalei etc.
Viticultura este foarte bine dezvoltată, deosebindu-se patru podgorii
principale: podgoria Drăgăşani-Sâmbureşti (specializată în vinuri albe seci
şi vinuri roşii), podgoria Ştefăneşti-Leordeni (dezvoltată pe abruptul de
contact al Colinelor piemontane ale Cândeştilor cu Câmpia Română,
frumos terasat, evidenţiindu-se, pe de altă parte prin ponderea mare a
soiurilor româneşti), podgoria Corcova (în bazinul Motrului) şi podgoria
Craiovei.
Zootehnia se dezvoltă în nord, mai mult pe fâneţe şi păşuni, fiind
orientată spre creşterea pastorală a ovinelor, urmate de bovine.
Căile de comunicaţie şi transporturile. Podişul piemontan Getic,
cu succesiunea sa de coline prelungi, paralele, fără înşeuări, prezintă
dificultăţi apreciabile în organizarea unei reţele coerente de căi de
comunicaţie. Căile ferate au împrumutat într-o măsură excesivă direcţia
culoarelor de vale, cu puţine treceri dintr-un bazin în altul (de exemplu,
prin punctul Balota, unde cu preţul coborârii unei pante puternic înclinate
se trece bazinul Huşniţei în cel al Dunării).
Şoselele caută să compenseze dezavantajul orientării longitudionale
a căilor ferate, jucând un rol deosebit de important în comunicaţiile
transversale.
SUBUNITĂŢILE PODIŞULUI PIEMONTAN GETIC. De la E la V s-au
separat: COLINELE PIEMONTANE ALE CÂNDEŞTILOR (denumite şi Piemontul
Cândeşti, Dealurile Cândeştilor sau chiar Platforma Cândeşti) sunt
cuprinse între valea Dâmboviţei, în est, şi valea Argeşelului, în vest. Se
137
caracterizează printr-o puternică înclinare a culmilor colinare, de la nord
către sud (de la 776 m la circa 350-400 m), aici, în sud, subunitatea
terminându-se spre Câmpia Română printr-un abrupt tectono-eroziv.
Cuvertura vegetală este dată de pădurea mixtă, de fag-gorun, în
nord, şi de stejar penduculat, în sud. Populaţia este foarte densă şi cu sate
mari, în lungul contactului sudic, cu Câmpia Română (în podgoria
Ştefăneşti-Leordeni) dar devine din ce în ce mai rară spre interior şi spre
nord, unde şi satele sunt mai mici, cu un specific pomicol-zootehnic-
forestier. Subunitatea posedă importante rezerve de petrol şi gaze
naturale, în jumătatea sudică (de exemplu la Bogaţi, Şuţa Seacă ş.a.).
GRUIURILE ARGEŞULUI sau COLINELE PIEMONTANE ALE ARGEŞULUI.
Sunt cuprinse între valea Argeşelului, în est, şi valea Argeşului în
vest.Inclinarea interfluviilor colinare este mai mare decât în prima
subunitate (de la 868 m la 450-500 m), însă din suprafaţa câmpiei
piemontane originare, bine păstrată în sudul primei subunităţi a
Cândeştilor), aici nu a mai rămas aproape nimic, relieful fiind mult mai
evoluat. Versanţii sunt şi aici puternic înclinaţi şi cu o dinamică activă.
Pădurea, de fag şi gorun, în nord, şi de gorun în sud, este şi aici relativ
bine conservată. Subunitatea este mai strâns legată, uman şi economic, de
Subcarpaţi şi Carpaţi, decât Colinele piemontane ale Cândeştilor (de
exemplu, în domeniul exploatării şi industrializării lemnului) dar
substratul geologic nu dispune de resurse deosebite.
COLINELE PIEMONTANE ALE COTMENEI sau PIEMONTUL COTMENEI,
sau PLATFORMA COTMEANA. Seamănă destul de bine (deşi dimensiunile
sunt mai mari), cu Colinele piemontane ale Cândeştilor, interfluviile se
disting printr-o deosebită netezime, mai ales în sud, unde ele trec pe
neobservate în câmpurile interfluviale ale Câmpiei Române.
COLINELE PIEMONTANE ALE OLTEŢULUI sau PIEMONTUL OLTEŢULUI
sau DEALURILE OLTEŢULUI, sunt cuprinse între văile Oltului şi Gilortului,
reprezentând subunitatea cu suprafaţa cea mai mare din Podişul
piemontan Getic. Subunitatea este monotonă şi lipsită de o personalitate
deosebită, apropiindu-se cel mai mult de trăsăturile medii ale întregului
podiş. Văile au un caracter predominant paralel, uneori uşor divergent,
separând interfluvii colinare prelungi, care ating 70 km pe direcţia nord-
sud. Culmile interfluviale coboară cu o uşoară înclinare pe aceeaşi
direcţie, devin treptat ceva mai largi şi trec fără nici o ruptură de pantă în
câmpurile interfluviale înalte ale Câmpiei Romanaţilor.
În mod tradiţional, Colinele piemontane ale Olteţului au reprezentat
o zonă izolată, rurală, cu toate oraşele dispuse periferic, un nivel ceva mai
ridicat al satelor fiind însă specific celor din podgoria Drăgăşanilor.
Deschiderea unor exploatări de petrol şi gaze naturale a dus la apariţia
unor activităţi neagricole cu o pondere destul de ridicată în unele comune
cu funcţionalitate agro-industrială, ca Zătreni, Iancu Jianu, Brădeşti,
Drăganu, Gherceşti ş.a.
COLINELE PIEMONTANE ALE MOTRULUI sau PIEMONTUL MOTRULUI
sau DEALURILE MOTRULUI sau PIEMONTUL STREHAIEI sunt delimitate în
nord-est de valea Gilortului iar în sud – de valea Husniţei, urmată, apoi, în
aval de confluenţă, de valea Motrului. Interfluviile coboară de la nord-vest
spre sud-est, tot aşa de lin ca şi în Colinele piemontane ale Olteţului, de la
138
maximum 409 m, în extremitatea nord-vestică, la circa 250 m în dreptul
pieţei de alunecare a apelor de la Filiaşi. Spre deosebire de toate celelalte
subunităţi ale Podişului piemontan Getic, aici, în extremitatea nord-
vestică, depozitele villafranchiene au fost complet îndepărtate de eroziune
şi relieful se dezvoltă pe depozite pliocene puţin mai vechi, formate din
nisipuri cu intercalaţii de argile.
Colinele piemontane ale Motrului sunt zona cea mai bogată în
resurse de cărbuni inferiori, din întregul podiş. Exploatarea acestora,
organizarea unor imense cariere cu decopertarea şi haldarea unor
cantităţi impresionante de steril, construirea marilor termocentrale de pe
valea Jiului ş.a. au dus la o profundă modificare, negativă, a condiţiilor
naturale.
CÂMPIA ÎNALTĂ A BĂLĂCIŢEI (denumită şi PIEMONTUL BĂLĂCIŢEI),
delimitată spre nord de linia văilor Husniţa-Motru iar spre nord-est de
valea Jiului, este situată în sud-vestul Podişului piemontan Getic şi
prezintă unele trăsături de tranziţie către Câmpia Română.
Ea a fost interpretată ca moştenind un vechi con de dejecţie al
Dunării, de pe când aceasta se vărsa în apele Lacului Getic, pleistocen,
con mai vechi decât cea mai înaltă terasă a Dunării, din Câmpia Română.
Interfluviile sunt acoperite, mai ales în sud şi sud-est, de depozite
loessoide care, prin tasare, duc la apariţia microreliefului de crovuri,
asemănător celui din subunităţile tabulare ale Câmpiei Române.
Satele din Câmpia înaltă a Bălăciţei seamănă mai mult cu cele de
câmpie decât cu cele din restul Podişului piemontan getic – sunt mai
adunate, mai mari şi dispuse într-o reţea cu areale mai mari. Există în
această subunitate o arie de depopulare, în care astăzi numărul de
locuitori a coborât sub cel al anului 1912 iar densitatea – sub 60 loc./km 2.
3. PODIŞUL MOLDOVEI
Poziţia geografică. Este cel mai întins podiş al României, situat în
partea estică a acesteia. La nord de valea Moldovei vine în contact cu
Obcina Mare, un contact de natură tectonică, cu o denivelare de circa
300-400 m. De la valea Moldovei şi până la valea Trotuşului, limita de vest
a Podişului Moldovei este dată de Subcarpaţii Moldovei, contact care este
mai clar acolo unde Subcarpaţii sunt reprezentaţi de culmi, cum sunt.
Culmea Pleşului şi Culmea Pietricica.
De la sud de confluenţa Trotuşului cu Siretul (Adjud) şi până la
valea Prutului, Podişul Moldovei se limitează cu Câmpia Română. Este o
zonă de tranziţie, mult discutată, care pleacă în primă instanţă de la faptul
că extremitatea sudică a Podişului Moldovei este formată aici, la
suprafaţă, din depozite tinere, romanian-cuaternare, ca şi câmpia. Limita
cu Câmpia Română, din zona Adjudului coboară spre sud pe la poala
abruptului de pe stânga văii Siretului până la sud de Cozmeşti, înconjoară
apoi extremitatea sudică a piemontului Poiana-Nicoreşti, înaintează în
lungul văii Bârladului până la Ghidigeni şi, de aici, îşi schimbă din nou
direcţia spre sud, trecând prin Corod şi în lungul versantului stâng al văii
Gerului, până la confluenţa cu Siretul, de unde urmăreşte versantul stâng
al văilor Siretului şi Dunării, până la confluenţa cu Prutul.
În nord şi est, Podişul Moldovei este delimitat de frontierele de stat
cu Republica Moldova şi Republica Ucraina, în cea mai mare parte a
139
traseului – în lungul văii Prutului, însă peisajul natural al multor unităţi şi
subunităţi geografice ale Moldovei de la est de Prut prezintă substanţiale
asemănări cu cele ale Podişului Moldovei din România: Câmpiei înalte a
Covurluiului îi corespunde Câmpia Buceagului, Podişului Bârladului –
Codrii Bâcului, Câmpiei colinare a Jijiei – Depresiunea Bălţilor ş.a.
Geologia. În Podişul Moldovei se constată o mare diferenţă între
alcătuirea geologică de suprafaţă, unde aflorează doar partea cea mai
nouă a cuverturii sedimentare, şi cea de profunzime, cu un fundament
complex, foarte vechi. Se pot distinge trei unităţi structurale: Platforma
Est-Europeană, Depresiunea Bârladului şi Orogenul Nord-Dobrogean.
Platforma Est-Europeană reprezintă fundamentul părţii central-
nordice a Podişului Moldovei, extinzându-se, spre sud, probabil până la
importantul accident tectonic denumit falia Fălciu-Plopana, cu orientare
ESE-VNV. Spre vest, Platforma Est-Europeană depăşeşte limitele Podişului
Moldovei, fiind prinsă sub structurile şariate ale Carpaţilor Orientali.
Soclul platformei este format din roci metamorfice (gnaise) şi intruzii
granitice, precambriene, care se scufundă în trepte pe direcţia NE-SV,
după cum rezultă din forajul de la Todireni, pe Jijia, unde a fost interceptat
la numai 950 m adâncime, în timp ce spre contactul cu Carpaţii este căzut
la adâncimi de cel puţin 3000 m.
Depresiunea Bârladului se dezvoltă mai spre sud, între falia Fălciu-
Plopana şi falia Sfântu Gheorghe – Oancea – Adjud, aproximativ paralelă
cu prima. Se caracterizează prin prăbuşirea la adâncime mare a
fundamentului, a cărui natură nu este cunoscută. Este foarte posibil ca în
partea de vest să se afle în continuitate cu Depresiunea Precarpatică,
unde, ca şi aici, s-au acumulat sedimente cu grosimi de peste 4000 m.
Orogenul Nord-Dobrogean, scufundat începând cu Badenianul, în
zona care revine astăzi extremităţi sudice a Podişului Moldovei, la sud de
falia Sfântu Gheorghe – Oancea – Adjud, este mai bine cunoscut. În
alcătuirea sa intră roci cristaline, roci intrusive paleozoice şi sedimentar
paleozoic-mezozoic cutat. Fundamentul în ansamblu, este acoperit de o
stivă groasă de depozite sedimentare, mai groasă în Depresiunea
Bârladului şi în Depresiunea Precarpatică şi mai subţire pe fundamentul
est-european şi pe cel al Orogenului Nord-Dobrogean.
În cadrul acestei cuverturi sedimentare s-au putut deosebi mai
multe cicluri, respectiv ciclul vendian superior-devonian (prezent pe
Platforma Est-Europeană şi în Depresiunea Bârladului), ciclul permian-
trasic (doar în Depresiunea Bârladului), ciclul jurasic-eocen (pe
Platforma Est-Europeană şi în Depresiunea Bârladului) şi ciclul
badenian-pleistocen (extins pe toate cele trei sectoare de fundament).
Sedimentarul ultimului ciclu, badenian-pleistocen, se dispune de la
nord-nord-vest spre sud-sud-estul podişului în fâşii mai mult sau mai puţin
paralele, în conformitate cu retragerea succesivă a apelor marine (ulterior
lacustre), determinată de ridicarea treptată şi inegală a Podişului
Moldovei, mai întâi în NNV şi apoi în SSE.
Ca atare, în jumătatea nordică a podişului, aproximativ până la linia
Bacău – Huşi, aflorează aproape exclusiv depozitele sarmaţianului, însă în
faciesuri destul de deosebite: în zona de nord-est, corespunzătoare
Câmpiei colinare a Jijiei, mai joase, predomină un facies argilos, cu
140
intercalaţii subordonate şi lenticulare de nisipuri, formând un substrat pe
de o parte impermeabil iar pe de alta – uşor atacabil de către agenţii
modelatori externi; în zona care corespunde Podişului Sucevei şi Podişului
Central Moldovenesc, apar, în schimb, calcare şi gresii oolitice, uneori
chiar microconglomerate, care permit dezvoltarea unui relief structural şi
de facies petrografic caracteristic, mai înalt.
Mai spre sud, adică în zona care corespunde, în linii mari, Colinelor
Tutovei şi Dealurilor Fălciului, substratul este mai tânăr, de vârstă
meoţiană, ponţiană, daciană şi romanian inferioară. Predomină aici
depozitele nisipoase, puţin rezistente, cu intercalaţii subordonate de
argile, tufuri andezitice (provenite din erupţii explozive de pe flancul
vestic al Carpaţilor Orientali). Pe aceste depozite urmează Romanianul
superior, format din pietrişuri, cel puţin în parte sincrone celor de
Cândeşti, mai groase în extremitatea sudică a Colinelor Tutovei
(Piemontul Poiana-Nicoreşti), mai subţiri, dar cu o extindere mult mai
mare, în Colinele Covurluiului, unde au fost denumite (de V. Sficlea)
pietrişuri de Bălăbăneşti.
În extremitatea sudică a Colinelor Covurluiului, spre Valea Dunării,
Romanianul este acoperit de cele mai tinere strate din cuvertura
sedimentară a Podişului, stratele de Babele-Bărboşi, formate din nisipuri
şi argile fluvio-lacustre pleistocene.
Depozitele de suprafaţă ale Podişului Moldovei nu au rămas însă
orizontale, ci au suferit în mod direct efectul ridicării basculante a întregii
regiuni, care au avut loc în partea finală a Terţiarului şi în Cuaternar,
determinând înclinarea generală a stratelor cu 4-12 m/km, pe direcţia
NNV-SSE, creând condiţii de dezvoltare a reliefului structural.
În decursul evoluţiei subaeriene a Podişului Moldovei a avut loc
ulterior acumularea unor importante depozite loessoide, de natură
complexă (eoliană, diagenetică) care acoperă cu precădere interfluviile şi
terasele din zonele mai joase şi cu un climat mai continental, în special din
Colinele Covurluiului, Câmpiile colinare ale Fălciului şi Jijiei.
Resursele subsolului.Podişul Moldovei nu se remarcă prin resurse
subsolice de mare valoare, chiar dacă acestea sunt destul de variate.
Resursele cele mai importante, din cele valorificate astăzi, sunt cele de
hidrocarburi, toate evidenţiate şi intrate în exploatare în perioada
contemporană. Astfel, pe fundamentul corespunzător Depresiunii
Precarpatice, din vestul Podişului, din depozitele Sarmaţiene se extrag
cantităţi apreciabile de gaze naturale în zonele Roman-Secuieni-Dulceşti-
Onişcani şi Bacău, în vreme ce la Conţeşti producţia de gaze este obţinută
din depozite mult mai vechi şi mai profunde, jurasice. În Depresiunea
Bârladului, în diferite etaje ale Neogenului, se află petrol şi gaze, cum sunt
cele de la Glăvăneşti, Neguleşti, Huruieşti etc., sau numai gaze naturale
(pe alocuri cu o anumită proporţie de gazolină), în structurile Găiceana,
Adjud-Homocea ş.a. În fine, cuvertura sedimentară neogenă a Orogenului
Nord-Dobrogean produce petrol şi gaze naturale la Independenţa,
Frumuşiţa, Smârdan, Cudalbi, Ţepu-Buciumeni. În acelaşi sector al
combustibililor, amintim micile rezerve de turbă din zona Dersca-Lozna
(nord-estul Podişului Sucevei), exploatate şi în calitate de fertilizant
agricol. De asemenea, stratele lentiliforme de cărbuni inferiori, exploataţi
141
în trecut, la limita vestică a Podişului Moldovei, în Sarmaţianul inferior din
aria Fălticeni-Baia-Boroaia.
Valoare economică ridicată au şi nisipurile cuarţoase, de la
Miorcani, în valea Prutului, şi de la Alba (Hudeşti), cu o concentraţie de
dioxid de siliciu de 99,5%, excelentă materie primă pentru industria
sticlei.
Mult mai larg utilizate sunt, dimpotrivă, diferite roci, utile ca
materie primă pentru industria materialelor de construcţie. Astfel, se
exploatează calcarele bugloviene de la Ripiceni (pentru var, în trecut şi la
fabricarea zahărului), calcarele şi gresiile oolitice, pentru diferite
construcţii mai puţin pretenţioase (la Şcheia, Burdujeni etc.), argilele
pentru ceramică brută, balast pentru prefabricate de beton.
Relieful. Podişul Moldovei se prezintă ca un ansamblu de platouri
şi culmi interfluviale largi sau înguste, cu o fragmentare accentuată, cu
văi largi şi versanţi afectaţi de intense procese denudaţionale. Orientarea
generală a reţelei de văi şi, în consecinţă, şi a interfluviilor, este de la NNV
spre SSE, determinată de ridicarea basculantă pe aceeaşi direcţie a
întregului Podiş în partea finală a Terţiarului şi în Cuaternar. Altitudinea
maximă se află în extremitatea nord-nord-vest, în sectorul piemontan al
podişului (688 m în Dealul Ciungi, la ieşirea Moldovei din Carpaţi), apoi în
Podişul Sucevei (587 m în Dealul Mare – Tudora) şi Podişul Bârladului
(561 m în Dealul Doroşanu din Colinele Tutovei). În câmpiile colinare ale
Fălciului şi Jijiei altitudinea medie este de circa 150 m, iar în Colinele
Covurluiului coboară, spre sud, până la nivelul Câmpiei Române (sub 50
m).
Energia medie a reliefului este de 100-150 m, valori mai mari în
Podişul Central Moldovenesc, nordul Colinelor Tutovei şi Podişul Sucevei
(200-300 m), în schimb în Câmpiile colinare ale Jijiei şi Fălciului aceasta
coboară la 50-70 m iar în sudul Colinelor Covurluiului – doar la circa 30 m.
În nordul Podişului, unde evoluţia subaeriană datează de la începutul
Sarmaţianului mediu, relieful actual este mai coborât cu câteva sute de
metri, sub suprafaţa câmpiei fluvio-marine iniţiale, din care nu s-a mai
păstrat nimic, evacuându-se aici o cantitate impresionantă de material.
Caracteristice sunt platourile şi interfluviile structurale,
determinate de dispunerea monoclinală a stratelor de suprafaţă şi de
prezenţa orizonturilor de calcar oolitic sau gresie sarmaţiană, care se
impun în relief. Acestea ocupă suprafeţe mari în Podişul Dragomirnei,
Podişul Fălticenilor, Dealul Mare – Hârlău şi Podişul Central Moldovenesc
(Repedea, Şcheia – Ipatele etc.). Acolo unde apar mai multe orizonturi
rezistente succesive, s-au format platouri structurale etajate la altitudini
diferenţiate, de exemplu în Dealul Mare – Hârlău, unde se disting foarte
bine platourile structurale mai înalte, susţinute de microconglomerare de
Dealul Mare, din partea finală a Basarabianului inferior (în Dealul Mare
propriu-zis şi dealul Holm) şi platourile structurale mai scunde, dar mai
largi, susţinute de gresia oolitică din partea mijlocie a Basarabianului
inferior (platourile Broscăria-Laiu, Sângeap etc.).
Către văile subsecvente platourile interfluviale se termină prin
cueste, în şiruri paralele, cu direcţie generală est-vest, cu o energie mare
de relief (uneori peste 200 m) şi cu o dinamică deosebit de activă, aşa cum
142
sunt Coasta Iaşilor, care de la Strunga şi până la Tomeşti delimitează spre
nord Podişul Central Moldovenesc de Câmpia colinară a Jijiei sau Coasta
Racovei, care marchează limita nord-estică a Colinelor Tutovei etc.
Depozitele loessoide de pe interfluvii şi terase, mai ales cele din Colinele
Covurluiului favorizează apariţia crovurilor şi a pâlniilor de sufoziune, a
unor canioane miniaturale etc. Procesele de versant, foarte active şi
variate, sunt dominate de deplasările în masă (alunecări şi surpări),
creând un microrelief specific şi afectând foarte mult aşezările, căile de
comunicaţie, pădurile şi culturile, în special în Podişul Central
Moldovenesc, Podişul Sucevei şi Câmpia colinară a Jijiei. Eroziunea
areolară este şi ea foarte răspândită, la aceasta contribuind şi folosirea
neraţională a terenurilor, ca şi eroziunea torenţială, care se dezvoltă pe
versanţii cu înclinare de peste 5 0, de preferinţă în Colinele Tutovei şi
Dealurile Fălciului.
Albiile majore ale râurilor sunt bine dezvoltate, cele ale Siretului şi
Prutului ajungând la lăţimi de peste 5 km şi grosimi ale depozitelor
aluvionare de 15-20 m. În vestul Podişului, albiile majore au o dinamică
mai activă, cu permanente modificări, datorită puternicului aport de
pietrişuri şi nisipuri carpatice, în timp ce în estul acestuia ele sunt relativ
mai stabile. În cuprinsul şesurilor se disting frecvent 2-3 trepte, cu
altitudini relative de până la 4-5 m. Numeroase meandre şi braţe părăsite,
popine şi microdepresiuni de tasare presară suprafaţa albiilor majore.
Râurile mai mari, cum este Prutul, sunt întovărăşite de grinduri fluviale cu
2-4 m mai înalte decât sectoarele de albie dintre ele şi, fiind mai greu
inundabile, pe ele se localizează numeroase sate. Albiile majore sunt
adesea parazitate de largi conuri de dejecţie ale afluenţilor, care le
îngustează, aşa cum este marele con de dejecţie al Moldovei, la confluenţa
cu Siretul.
Clima. Podişul Moldovei are o climă temperat-continentală de
dealuri, cu nuanţe mai excesive decât în vestul şi centrul ţării, datorită
poziţiei geografice estice şi deschiderii spre masele de aer continental, de
origine est-europeană, reci iarna şi calde vara.
Desfăşurarea în latitudine a Podişului pe mai bine de 3 0 şi creşterea
altitudinilor medii, de la SSE către NNV, introduc o serie de diferenţieri
climatice. În extremitatea sud-estică a Podişului radiaţia solară totală
ajunge la 126 kcal/cm2/an, iar în extremitatea nordică coboară la numai
111 kcal/cm2/an.
Continentalismul se pune în evidenţă prin oscilaţiile mari ale
valorilor temperaturilor şi precipitaţiilor, de la un an la altul. În anii în
care predomină circulaţia estică (de exemplu, în 1954, 1963 etc.)
precipitaţiile devin insuficiente, dar se înregistrează o creştere a duratei
strălucirii soarelui, ca şi amplitudini termice, diurne şi sezoniere, mai
mari. Creşte astfel durata secetelor. În ceea ce priveşte temperatura,
verile sunt calde şi iernile sunt reci, amplitudinile termice absolute
depăşind de regulă 650C, iar cele medii anuale crescând de la 23 0C, în
nord-vest, la 250C – 260C, în sud-est. Temperaturile medii anuale se reduc
odată cu creşterea altitudinii şi latitudinii, de la peste 10 0C, în sudul
Colinelor Covurluiului, la 6,50C în comuna Straja, din extremitatea nord-

143
vestică a Podişului, însă, cele mai obişnuite valori sunt cuprinse între 8 0 şi
9,50C.
Verile sunt calde, mai ales în zona de sud-est şi est, unde
temperatura medie a lunii iulie se ridică la peste 21 0C şi chiar la peste
220C (Colinele Covurlui). Cu toată latitudinea destul de mare,
continentalismul determină maxime termice absolute cu valori foarte
ridicate (40,20C la Huşi, în 1938).
Iernile sunt destul de aspre, cu o durată medie a intervalului de
îngheţ (160-200 de zile), cu temperatura medie a lunii ianuarie de –5 0C –
-60C în nord-vestul Podişului şi sub –4 0C mai spre sud. Doar extremitatea
sudică a Colinelor Covurluiului are media lunii ianuarie deasupra valorii
de –20C, aici resimţindu-se şi influenţa moderatoare a suprafeţelor
acoperite de apă din luncile Dunării şi Prutului.
Precipitaţiile scad de la peste 700 mm/an, în masivul Ciungi (din
Piemontul bucovinean) la mai puţin de 450 mm/an, în extremitatea sudică
a Colinelor Covurluiului. De regulă, subunităţile mai înalte (Podişul
Sucevei, Podişul Central Moldovenesc ş.a.) primesc peste 550 mm de
precipitaţii anual, în timp ce câmpiile colinare şi culoarele de vale
deschise spre sud (cum este valea Bârladului) au precipitaţii sub această
valoare.
Perioadele secetoase sunt frecvente, durând în mod obişnuit
aproximativ două săptămâni. Uneori, însă, se instalează secete care
durează mai multe luni (de exemplu, în anii 1945-1946, 1953, 1967, 1983
sau 1986-1987). Aproximativ 60% din ani pot fi consideraţi secetoşi.
Vânturile dominante sunt cele din direcţia nord-vestică. Viteza
medie a vântului este destul de ridicată (1-6 m/s, dar s-au înregistrat şi
vânturi cu 40 m/s), ceea ce poate constitui o premisă pentru valorificarea
energiei eoliene.
Apele. Râurile mai importante sunt alohtone, cu obârşia în Carpaţi,
care se deosebesc radical de cele autohtone.
În regimul debitelor şi al nivelelor, datorită climatului continental,
se realizează mari variaţii în timpul anului, atât la râurile mari (alohtone)
cât şi la cele mai mici (autohtone). În timpul apelor mari şi al viiturilor
debitele râurilor depăşesc cu mult debitele medii, producând inundaţii
catastrofale. Debitele maxime, cu o asigurare de 1%, ating valori
caracteristice unor adevărate fluvii (2150 m 3/s pe Prut, 485 m3/s pe Bahlui,
380 m3/s pe Jijia), însă debitele înregistrate sunt chiar mai mari decât cele
cu asigurare de 1%, ajungând pe Siret, în timpul viiturii din primăvara
anului 1970, la 2250-2350 m 3/s, iar pe Moldova – la 1110 m3/s, în
primăvara anului 1969. Chiar râuri mici, ca Vasluieţul, au putut atinge un
debit de 135 m3/s, iar pârâul Vămeşoaia, mic afluent al Bahluiului, din
cartierul Buciumi al Iaşilor, la o ploaie torenţială de pe data de 25.08.1970
a ajuns la un debit de 45 m 3/s. De aceea, chiar şi râuri mici, cum este
Chineja, înregistrează creşteri ale nivelului, peste etiaj, cu până la 4 m.
Turbiditatea apei râurilor este ridicată, mai ales în partea de est a
Podişului Moldovei, unde şi eroziunea solului este accelerată; valoarea cea
mai mare este specifică râului Bârlad (3480 g/m 3), dar şi Prutul are, în
medie, 775 g suspensii/m3, iar Bahluiul, Başeul şi Jijia trec de 600 g/m 3.

144
 Lacurile naturale sunt destul de numeroase, deşi multe au fost
drenate şi aici, în vederea extinderii terenurilor agricole. Cele mai
numeroase sunt lacurile de albie majoră, adăpostite în spatele grindurilor,
în meandre sau fragmente de cursuri părăsite (în lunca Prutului şi în
albiile majore ale Jijiei şi Bârladului). În sudul Podişului, valea Prutului se
termină către lunca Dunării printr-un liman fluvial, Brateşul. În mod
identic se termină şi câţiva afluenţi ai Siretului din sudul Colinelor
Covurluiului (Mălina, Cătuşa şi Lozova). Mai putem aminti lacurile de
tasare, pe interfluvii, cum este cel de lângă Ruginoasa sau lacuri de baraj
natural, formate prin combinarea alunecărilor de pe un versant cu un con
de dejecţie din partea opusă (exemplu, Iazul lui Dumnezeu, de pe valea
Miletinului). De asemenea, măruntele lacuri temporare de pe versanţii
frământaţi de alunecări. Mult mai importante sunt lacurile antropice. Cele
mai numeroase sunt iazurile din Câmpia colinară a Jijiei, amenajate din
timpuri istorice îndepărtate, din necesitatea irigării culturilor legumicole
şi dezvoltării pisciculturii; ele se înşiruie în lungul tuturor râurilor şi
pâraielor de aici – pe Başeu (Tătărăşeni, Negreni), Sitna (Drăgăşani),
Jijioara (Bulbucani), Gurguiata etc.
În perioada contemporană s-au amenajat însă şi multe alte
acumulări lacustre, cu folosinţă multiplă (alimentarea cu apă a
hidrocentralelor şi a aşezărilor, combaterea inundaţiilor, organizarea
irigaţiilor). Cea mai importantă este acumularea Stânca-Costeşti, pe Prut
(400 mil. m3 la cota maximă), alte acumulări amenajate pe Bahlui
(Pârcovaci şi Podul Iloaiei), Vaslueţ (Soleşti), Racova (Puşcaşi), Tutova
(Cuibul Vulturilor), Siret (Bucecea, Blăgeşti, Galbeni, Răcăciuni şi Bereşti),
Bistriţa (Racova, Gârleni, Lilieci, Bacău I şi II), Dragomirna (Suceava).
Stratele acvifere freatice bogate sunt specifice albiilor majore şi
teraselor râurilor din vestul Podişului Moldovei, cum este cazul Bistriţei,
Siretului, Moldovei şi Sucevei. Stratele acvifere de adâncime au debite
destul de modeste, însă, local au un caracter ascensional, ceea ce
uşurează captarea lor pentru alimentarea unor localităţi, aşa cum este
cazul pe cursul inferior al Bârladului.
Pe alocuri, mineralizarea apelor subterane devine suficient de mare
pentru a le asigura un anumit rol terapeutic – este cazul unor ape
sulfuroase din Sarmaţian (la Strunga, Drânceni, Răducăneni, Băiceni) sau
al unor ape clorurate, din Miocenul pericarpatic (Solca). Alteori, ape
hipotermale sulfuroase s-au obţinut şi din foraje – cazul celor de la
Nicolina (Iaşi), debitate din depozite ale Silurianului.
Vegetaţia şi animalele. Având în vedere varietatea condiţiilor
climatice, Podişul Moldovei are o complexă etajare a cuverturii vegetale şi
animale. Sunt mai multe etaje: cel al pădurii de foioase, al silvostepei şi al
stepei, într-o succesiune de la nord-vest către sud-est, determinată de
scăderea altitudinii şi continentalizarea treptată a condiţiilor climatice. La
altitudini de peste 200 m domină, în mod natural, vegetaţia forestieră iar
la altitudini mai mici – pajiştile silvostepice şi stepice.
Etajul pădurii de foioase este larg dezvoltat şi în cadrul lui se pot
distinge trei subetaje, şi anume:
Subetajul pădurii de fag care acoperă masivele deluroase cu
altitudini de peste 400 m respectiv Piemontul bucovinean, Podişul
145
Dragomirnei, Dealul Mare – Hârlău şi înălţimile cele mai mari, Tansa –
Repedea, din Podişul Central Moldovenesc şi înălţimile cele mai mari din
nord-vestul Colinelor Tutovei. Se pare că a fost mai extins în perioadele
mai umede ale Holocenului. Pe alocuri fagul este amestecat în proporţii
variabile cu carpenul, gorunul, mesteacănul (Betula verrucosa), arţarul,
ulmul şi teiul.
Subetajul pădurii de gorun, care acoperă înălţimile dintre
izohipsele de 300 şi 400 m, înconjurând insulele de pădure de fag din
Dealul Mare – Hârlău, Podişul Central Moldovenesc ş.a. Pădurea este
rareori pură şi, de cele mai multe ori, gorunul se amestecă, în diferite
proporţii, cu carpenul, fagul şi stejarul pendunculat.
Subetajul pădurii de stejar penduncular, care a fost în trecut
cel mai extins din întregul domeniu forestier, acoperind colinele şi
dealurile cu înălţimi de 200-300 m din Colinele Tutovei, Dealurile
Fălciului, şaua Ruginoasa-Strunga, Dealurile Moţcăi, Dealurile Copălău-
Cozancea, a fost şi cel mai puternic defrişat. Stejarul pendunculat se
amestecă şi el, în sudul Podişului Moldovei cu gorunul, jugastrul, teiul şi
cireşul sălbatic (Cerasus avium), iar în nord, cu carpenul, gorunul şi
frasinul.
Pajiştile secundare formate pe locul vechilor păduri de gorun şi
stejar, defrişate, sunt formate în special din păiuş (Festuca sulcata) şi din
firuţă (Poa pratensis). Ele înregistrează o puternică stepizare, după cum o
dovedeşte prezenţa în fâneţele protejate, de la Moara şi de la Bosanci, a
genului Stipa, alături de stânjenei şi o serie de compozee stepice; o altă
rezervaţie de pajişte secundară de la nivelul pădurii de quercinee este cea
de la Glodeni, în bazinul superior al Bârladului.
Pădurea oferă adăpost faunei în cadrul căreia nota caracteristică
este dată de mamiferele central-europene – căpriorul, mistreţul, dihorul
(Putorius putorius), nevăstuica (Mustela nivalis), jderul (Martes martes),
viezurele (Meles meles), pisica sălbatică (Felis silvestris), veveriţa ş.a. Din
păcate, vânătoarea excesivă a dus la dispariţia bourului, castorului etc. S-
a restrâns foarte mult numărul exemplarelor de lup (Canis lupus) şi de
arici (Erinaceus europaeus), dar a fost reintrodus cerbul (în special în
Podişul Dragomirnei şi în zona Poieni din Podişul Central Moldovenesc).
Dintre păsări, au devenit foarte rare răpitoarele mari, aşa cum sunt
acvilele. În ihtiofauna râurilor predomină scobarul (Chondrostoma nasus),
mrena (Barbus barbus) şi cleanul (Leuciscus cephalus).
Etajul silvostepei cuprinde în principal Câmpia colinară a Jijiei,
dar şi partea central-nord-vestică a Câmpiei colinare a Fălciului, partea
centrală a Colinelor Covurluiului şi culoarul Bârladului. Se prezintă ca o
alternanţă de petice de pădure, pe înălţimi, formate din stejar
pendunculat, gladiş, tei şi jugastru şi din specii de cvercinee termofile, ca
stejarul pufos (Quercus pubescens) şi stejarul brumăriu (Quercus
pedunculiflora), şi de pajişti, puternic influenţate antropic, formate din
păiuş (Festuca vallesiaca, Festuca pseudovina), colilie (Stipa lessingiana),
firuţă cu bulbi (Poa bulbosa). Pajiştile sunt presărate cu o serie de tufişuri,
formate din arbuşti spinoşi, ca porumbarul (Prunus spinosa) şi păducelul
(Crataegus monogyna). Câteva pajişti silvostepice sunt conservate în

146
rezervaţii naturale, aşa cum sunt cele de la Valea lui David (vest de Iaşi) şi
de la Valea Lungă (nord de Holboca).
Etajul stepei acoperă o suprafaţă relativ mică în Podişul Moldovei,
în sudul Colinelor Cuvurluiului şi în sud-estul Câmpiei colinare a Fălciului,
acolo unde precipitaţiile coboară sub 475 mm/an. Vegetaţia este
reprezentată aici prin pajişti de plante ierbacee xerofile, de asemenea
puternic influenţate de om, în măsura în care nu au fost transformate în
terenuri cultivate. Predomină asociaţiile de firuţă cu bulbi, colilie, negară
(Stipa capillata), păiuş (Festuca vallesiaca), pir (Agropyrum cristatum),
peliniţă (Artemisia austriaca), laptele câinelui (Euphorbia stepposa) şi
diverse compozee.
Fauna stepei şi silvostepei este caracterizată prin frecvenţa mare a
rozătoarelor – popândăul, căţelul pământului (Spalax leucodon), şobolanul
(Apodemus agrarius), hârciogul (Cricetus cricetus), iepurele de câmp
(Lepus europaeus), prezent, de altfel şi în domeniul forestier, diverse
specii de şoarece (de exemplu Mus musculus). Carnivorele sunt mai puţin
numeroase (lupul, vulpea, mustelidele), ca o raritate, în extremitatea
sudică a Colinelor Covurluiului pătrunzând în unii ani şacalul (Canis
aureus), dinspre Peninsula Balcanică. Păsări specifice sunt prepeliţa
(Coturnix coturnix), potârnichea (Perdix perdix) şi ciocârlia (Alauda
arvensis); şi aici s-au făcut colonizări cu fazan. Dintre reptile sunt
răspândite şopârlele de câmp (Lacerta agilis chersonensis) şi şerpii de
casă (Natrix natrix); în extremitatea sudică se întâlneşte şi o reptilă mai
termofilă – şopârla de stepă (Lacerta taurica). Ihtiofauna rârurilor şi
iazurilor este formată mai ales din biban (Perca fluviatilis) şi crap
(Cyprinus carpio).
Ca vegetaţie intrazonală, cea mai largă răspândire are vegetaţia
higrofilă şi de luncă, formată dintr-o alternanţă de zăvoaie de salcie (Salix
alba, S. fragilis, S. triandra), plop (Populus alba) şi arin, de pajişti
higrofile, formate din trifoi (Trifolium repens), păiuş (Festuca pratensis),
iarba câmpului (Agrostis tenuis) şi firuţa (Poa pratensis) şi, în zonele cele
mai umede, de desişuri de rogoz (Carex acutiformis), papură (Typha
agustifolia) şi stuf (Pragmites communis). Aici îşi găsesc adăpost
numeroase păsări de apă, în special aseriforme, multe din ele cuibărind în
stufăriş. Dintre mamifere, vidra (Lutra lutra) a ajuns astăzi foarte rară, în
schimb au pătruns în bălţile Prutului, venind dinspre răsărit, bizamul
(Ondatra zibethica) şi câinele-jder (Nyctereutes procyonoides ussuriensis).
Solurile. Se disting, prin suprafaţa pe care o ocupă
argiloiluvisolurile specifice vegetaţiei de pădure, şi molisolurile,
caracteristice silvostepei şi stepei.
Argilovisolurile acoperă cea mai mare parte din nord-vestul, vestul
şi centrul Podişului. Într-un subetaj superior predomină luvisolurile albice
şi solurile brune luvice, la altitudini de peste 400 m şi a unei vegetaţii de
pădure de fag, în Podişul Dragomirnei, Dealul Mare – Hârlău etc.
La altitudini mai reduse, de 300 şi 400 m, predomină solurile
cenuşii şi brune argiloiluviale, acoperind suprafeţe mai întinse decât cele
anterioare, suprapuse pădurii de gorun din Podişul Central Moldovenesc,
Podişul Sucevei etc. Solurile cenuşii, reprezintă limita vestică a răspândirii

147
lor în Europa. Ocupă relieful mai coborât, cu vegetaţie de cvercinee şi
amestec cu aceracee, ulm, tei etc.
Molisolurile sunt reprezentate prin cernoziomuri cambice şi
cerboziomuri. Cernoziomurile cambice, corespunzătoare silvostepei,
ocupă suprafeţe mari în Câmpia Moldovei şi a Fălciului, ca şi în Colinele
Covurluiului. Orizontul A are un conţinut apreciabil de humus (3-5%), un
grad ridicat de saturaţie în baze (85-90%) şi o reacţie neutră sau uşor
acidă (pH = 6.5-7).
Cernoziomurile se dezvoltă cu precădere în sudul Colinelor
Covurluiului şi în lungul teraselor inferioare ale râurilor. Au un conţinut şi
mai mare de humus în orizontul A (3,5-5,5%), sunt bogate în azot şi fosfor,
au un grad înalt de saturaţie în baze (90-100%) şi o reacţie neutră sau
uşor alcalină (pH = 7-8). Rendzinele, formate pe calcare oolitice
sarmaţiene (de exemplu pe platoul structural al Dealului Repedea), şi
pseudorenzimele, de pe marno-argilele bogate în carbonaţi (de exemplu,
în unele zone din nordul Câmpiei colinare a Jijiei), ocupă mici suprafeţe şi
sunt soluri cu un orizont A bogat în humus, cu pH = 8,5).
Populaţia. Podişul Moldovei este un ţinut de foarte veche populare,
din Paleolitic, cu aşezări paleolitice în Câmpia colinară a Jijiei, mai ales din
apropierea văii Prutului (Mitoc, Ripiceni). Mult mai numeroşi au fost
locuitorii în Neolitic, când apare agricultura şi se formează civilizaţii
înfloritoare, cum a fost cea de Cucuteni, cu centrul la Băiceni, Dealului
Mare – Hârlău. Sunt cunoscute aşezări traco-getice pe înălţimi ca Arsura,
Moşna şi Cătălina-Cotnari. Cele mai evoluate dintre aşezările dacice, cu
caracter cvaziurban, jalonau versantul stâng al văii Siretului.
Podişul Moldovei a intrat integral în aria de formare a poporului
român, în secolele II-IV ale erei noastre, strămoşii noştri reuşind să
asimileze grupuri de populaţie migratoare, în special pe slavi. Astăzi,
marea majoritate este formată din români. Dintre grupurile naţionale
conlocuitoare, cel mai important este cel al ceangăilor, populaţie de
origine transilvăneană, parţial maghiarizată înainte de venirea în Moldova
şi apoi parţial asimilată lingvistic localnicilor, aşezată în satele de pe valea
mijlocie a Siretului, ca şi pe cursurile inferioare ale Moldovei, Bistriţei sau
pe valea Tazlăului. Mai sunt romi (cu o pondere ceva mai ridicată în satele
Podişului Central Moldovenesc), ucrainieni (veniţi în anii ocupaţiei
austriece a Bucovinei, în nordul Podişului Sucevei) şi lipoveni (ruşi,
refugiaţi din motive de persecuţie confesională la sfârşitul sec. al XVIII-
lea, la Târgul Frumos, Manolea etc.). Au fost şi evrei, care odinioară
deţineau majoritatea în unele oraşe şi târguri din nordul Podişului
Moldovei.
Secolele XIX şi XX reprezintă o perioadă de creştere rapidă a
populaţiei, atât datorită menţinerii unui spor natural înalt, cât şi ca
urmare a formării unor numeroase aşezări de împroprietărire (în 1864,
1881, 1921-1924), cu precădere în zonele cu densitate mai redusă a
populaţiei, în trecut, din Câmpia colinară a Jijiei, Colinele Covurluiului şi
Câmpia colinară a Fălciului.
Deşi a coborât mult în ultimii ani, sporul natural continuă şi astăzi
să se situieze la un nivel mai înalt faţă de media naţională, în jurul valorii
de 4,5‰. Sporul natural ridicat şi trecerea la agricultura colectivistă în
148
deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului 20 au creat un însemnat
excedent de forţă de muncă în mediul rural, care nu a putut fi absorbit de
centreele urbane din Podişul Moldovei, ci s-a îndreptat şi spre unele oraşe
din vestul Moldovei (Piatra-Nemţ, Oneşti) sau chiar spre cele situate la
distanţe mai mari (Braşov, Timişoara, Pietroşani etc.).
Drept consecinţă a sporului ridicat al populaţiei, densitatea medie a
acesteia este peste nivelul mediu al României, ajungând astăzi la 120
loc./km2. Sunt areale cu 150 şi 200 loc./km 2 (Podişul Sucevei, Depresiunea
Rădăuţilor, zona cu populaţie ceangăiască de pe valea Siretului (de
exemplu, la Săbăoani, Tămăşeni etc.), în zonele periurbane ale Iaşilor şi
Galaţilor),dar şi areale cu sub 50 loc./km2 (în interiorul Podişului Central
Moldovenesc, partea central-nordică a Colinelor Tutovei etc.).
Aşezările. Majoritatea populaţiei continuă să trăiască şi astăzi în
aşezări rurale, chiar dacă numărul sătenilor a scăzut de la aproape 2
milioane în 1977 la 1.738 milioane în 1992, respectiv de la 68% la 52%.
Domină satele mici şi mijlocii. Numărul lor este de 2000. Satele mai mari,
cu peste 1500 locuitori, sunt caracteristice pentru ariile de veche şi densă
populare – Depresiunea Rădăuţilor, Podişul Sucevei, culoarul de vale al
Siretului, zona de contact dintre Câmpia colinară a Jijiei şi Podişul
Sucevei. În Colinele Tutovei domină satele mici, cu până la 500 locuitori.
Morfologic, predomină satul disociat (răsfirat), bine adaptat la
condiţiile morfo-hidro-climatice, cu grupări de gospodării mai strânse în
punctele de intersecţie a reţelei stradale.
Aşezările rurale vechi, tradiţionale, sunt dispuse în aliniamente
caracteristice, care urmăresc contacte între unităţi şi subunităţi naturale,
ceea ce le permite valorificarea complementară a unor condiţii şi resurse
specifice ale cadrului lor de viaţă (de exemplu, contactul dintre Câmpia
colinară a Jijiei, pe de o parte, şi Podişul Sucevei şi Podişul Central
Moldovenesc, pe de alta.
Satele noi, de împroprietărire, sunt organizate după un plan
geometric, rectangular, adesea prea rigid şi inadecvat morfologiei locale,
aşa cum este planul multor sate de platou interfluvial din centrul Câmpiei
colinare a Jijiei (Fântânele, Focuri, Coarnele Caprei ş.a.).
Aşezările urbane. Reţeaua de oraşe a Podişului Moldovei este
destul de bine distribuită, dar insuficient de densă pentru a asigura o
funcţionare corespunzătoare a cadrului rural. În Podişul Moldovei există în
prezent 23 de oraşe (după Al. Ungureanu) revenind un oraş la o suprafaţă
de 1188 km2, faţă de un oraş la 614 km2 în Depresiunea Transilvaniei.
Aproape toate sunt oraşe de poziţie geografică, apărute la contactul între
unităţi şi subunităţi naturale (Huşi, Hârlău), de convergenţa căilor de
comunicaţie (Bacău, Roman, Vaslui, Adjud etc.), de îmbinarea contactului
cu convergenţa (Iaşi, Botoşani), sau chiar cu posibilităţile oferite de
navigaţia fluvială (Galaţi).
Oraşele au apărut din momentul constituirii satului feudal al
Moldovei, capabil să asigure stabilitate şi chiar o anumită dezvoltare
economică (Suceava, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Roman, Bacău, Vaslui,
Bârlad, Huşi, Galaţi). În prima parte a sec. al XIX-lea a apărut o mulţime
de târguşoare comercial-meşteşugăreşti (64 de târguşoare) dar puţine
dintre ele s-au ridicat la stadiul de oraş propriu-zis (Paşcani şi Adjud).
149
 În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a
secolului al XX-lea, procesul de urbanizare a trecut printr-o fază de
veritabilă stagnare. Nici după cel de-al doilea război mondial nu a avut loc
o creştere a reţelei de aşezări urbane; mai mult, unele oraşe, ca Târgul
Frumos sau Hârlău, au fost trecute un timp în categoria aşezărilor rurale,
aşa-zisele oraşe noi, apărute prin reforma administrativă din 1968, fiind în
realitate foste târguşoare cărora li s-au redat statutul urban (Săveni,
Darabani etc.). În ultimele decenii, au înregistrat creşteri spectaculoase
ale populaţiei oraşe ca: Bacău, Botoşani, Suceava, Vaslui, Galaţi şi Iaşi,
primele trei trecând în această perioadă din categoria oraşelor mijlocii sau
mici la categoria oraşelor mari, cu peste 100000 de locuitori.
Economia. Cea mai veche dintre activităţi este agricultura,
practicată încă din Neolitic, dovedită de descoperirea gropilor arse şi a
vaselor de mari dimensiuni, servind la depozitarea cerealelor (grâu, orz,
ovăz). Agricultura este aceea care a produs şi cele mai importante
modificări ale mediului de viaţă al omului, prin defrişarea pădurii, proces
care a făcut ca astăzi peste 77% din suprafaţa Podişului Moldovei să intre
în diferite categorii de teren agricol, inclusiv unele terenuri în pantă, unde
defrişarea a provocat declanşarea eroziunii solului şi a eroziunii
torenţiale.
Modernizarea agriculturii în Podişul Moldovei întâmpină serioase
dificultăţi, determinate de fragmentarea terenului şi înclinarea versanţilor,
care reduce accesibilitatea mijloacelor mecanizate. Extinderea irigaţiilor
este limitată de resursele modeste de apă şi de costul ridicat al pompării
apei pe interfluvii sau versanţi, la altitudini relative destul de mari; din
aceste cauze şi suprafaţa amenajată pentru irigat nu depăşeşte 150000
ha. S-au investit sume destul de mari pentru îndiguirea şi desecarea
luncilor Prutului, Bârladului, Jijiei şi altor râuri, extinzându-se terenul
cultivat în detrimentul păşunilor, fâneţelor, suprafeţelor lacustre şi
zăvoaielor, dar cu rezultate economice discutabile. Se detaşează mai multe
regiuni de specializare a agriculturii ca de exemplu: 1. Câmpiile colinare
ale Jijiei şi Fălciului ca şi Colinele Covurluiului, unde se practică o
agricultură bazată, în primul rând, pe marea cultură cerealieră (porumb,
grâu, orz ş.a.), la care se adaugă, cu o pondere destul de mare, cultura
florii soarelui şi a plantelor furajere. Zootehnia este relativ mai puţin
dezvoltată, orientată în mod tradiţional spre creşterea ovinelor.
2. Podişul Sucevei, unde agricultura are un caracter mai complex şi
mai intensiv. Deşi ponderea culturilor cerealiere se menţine destul de
mare, în conformitate cu condiţiile climatice, creşte sensibil ponderea
culturilor de cartof, sfeclă de zahăr, in, cânepă şi plante furajere, în
detrimentul culturii florii soarelui. Zootehnia este relativ intensă, cu o
densitate mai ridicată în special a şeptelului bovin şi porcin.
3. Cea mai mare parte a Podişului Bârladului este caracterizată prin
practicarea unei agriculturi mixte, mai puţin specializate şi mai puţin
productive, agricultură care se confruntă cu extinderea foarte mare a
proceselor de degradare a versanţilor şi cu suprafeţele mai mici de soluri
potenţial fertile, plecarea masivă a forţei de muncă din mediul rural. Se
cultivă atât cereale, cât şi plante oleaginoase, furajere, cartof, plante

150
textile, viţă de vie şi pomi fructiferi. Densitatea şeptelului, mai ales a celui
bovin şi porcin, este foarte mică.
4. În jurul oraşelor principale (în special în aria circumurbană a
Galaţilor, Bacăului şi Iaşilor) s-a conturat o agricultură preorăşenească, cu
o pondere mai ridicată a legumiculturii irigate şi protejate şi a zootehniei
în ferme mari sau foarte mari (de exemplu, cele pentru creşterea
păsărilor, de la Gârboavele (Galaţi) sau pentru creşterea porcinelor, de la
Tomeşti (Iaşi).
5. Zonele viti-pomicole, a căror repartiţie ţine seama de natura
solului, de condiţiile de expoziţie şi adăpost de pe unii versanţi, de
apropierea unor centre urbane, în calitate de consumatoare şi pieţe ale
produselor specifice ale viticulturii şi pomiculturii. Astfel, în lungul
contactului Câmpiei colinare a Jijiei cu Podişul Sucevei se desfăşoară zona
viti-pomicolă Cotnari, renumită pentru calitatea deosebită a vinurilor
produse din soiuri indigene, iar pe contactul cu Podişul Central
Moldovenesc (Coasta Iaşilor) zona viti-pomicolă Uricani-Buciumi-
Comarna. Alte zone viti-pomicole asemănătoare sunt cele de pe contactul
Depresiunii Huşi cu Podişul Central Moldovenesc şi cu Dealurile Fălciului
sau din Piemontul Poiana-Nicoreşti, din împrejurimile orăşelului Tg. Bujor,
din Colinele Covurluiului etc. În Podişul Sucevei este cunoscută zona
pomicolă Rădăşeni-Fălticeni, specializată în cultura mărului.
Podişul Moldovei a fost, în mod tradiţional, o regiune slab
industrializată, consecinţă a lipsei de resurse de materie primă şi
combustibil, a slabei dezvoltări a căilor de comunicaţie, a lipsei de interes
a capitalului şi a absenţei iniţiativei locale, deşi nu a lipsit o anumită
tradiţie meşteşugărească medievală (în special în sectoarele prelucrării
pieilor şi lemnului).
După cel de-al doilea război mondial, s-au efectuat importante
investiţii, creându-se o serie întreagă de ramuri industriale, unele de talie
extrem de mare, ceea ce a făcut ca ritmul mediu anual de creştere a
producţiei industriale să-l depăşească pe cel mediu naţional. Cu toată
creşterea participării Podişului Moldovei la producţia industrială
naţională, de la 8,7% în 1950, la circa 12% în ultimele decenii, nivelul
industrializării acestei regiuni a rămas încă sub cel mediu, situându-se cu
20% sub nivelul de ansamblu al României. Baza energetică este asigurată
de termocentrale, construite, de regulă, în oraşele importante (Galaţi, Iaşi,
Suceava), funcţionând cu gaze naturale (locale sau aduse din Depresiunea
Transilvaniei), cărbune (din Podişul piemontan Getic sau din import), gaze
de cocserie, păcură şi de hidrocentrale mici cu un rol subordonat pe
Bistriţa (la Racova, Gârleni, Bacău I şi Bacău II), şi pe Siret (la Galbeni,
Răcăciuni şi Bereşti). Se adaugă mica hidrocentrală de la Stânca, pe Prut
(15 MW). Deficitul de curent electric se acoperă prin livrările din zona
carpatică şi subcarpatică a Moldovei.
Industria Podişului Moldovei poate fi grupată astfel (după Al.
Ungureanu):
1. Ramuri industriale cu o anumită specializare încă din perioadele
mai îndepărtate, menţinându-şi până astăzi o participare importantă pe
plan naţional. Aşa sunt: – industria lemnului, care dispune de o bază de
materie primă locală de circa 50 mil.m 3 (din care circa jumătate în Podişul
151
Bârladului), dar care foloseşte şi materie primă din zona carpatică,
producând în special mobilă (la Rădăuţi, Iaşi, Bacău, Vaslui etc.), plăci
aglomerate şi plăci fibrolemnoase (la Fălticeni, Suceava, Bacău etc.),
cherestea (la Fălticeni, Suceava ş.a.), parchete (în unitatea de lângă gara
Ciurea etc.); – industria celulozei şi hârtiei, cu întreprinderea mai veche,
„Letea” (Bacău), şi cele mai noi, de la Suceava şi Adjud, pe ansamblu dând
peste 18% din producţia României¸– industria alimentară, care are cea
mai largă repartiţie teritorială şi contribuie cu 15-16% din producţia
ramurii la nivel naţional, specializată în industria cărnii şi preparatelor de
carne (la Suceava, Iaşi, Tomeşti, Bacău etc.), în producţia de ulei vegetal
(Iaşi, Galaţi, Bârlad), de zahăr (cu cele mai multe unităţi dezvoltate în
lungul axei de transport a Siretului – la Roman, Sascut, Bucecea şi
Paşcani), în domeniul morăritului şi planificaţiei (Iaşi, Botoşani, Bacău,k
Galaţi), al produselor lactate (Iaşi, Bacău, Botoşani, Suceava, Roman), al
vinificaţiei (Cotnari, Huşi, Iaşi, Nicoreşti, Bacău etc.), al producţiei de
alcool (Rădăuţi), de conserve de fructe (Suceava, Răducăneni, Hârlău), de
conserve de peşte (Galaţi), bere (Bacău, Suceava, Iaşi, Solca); – industria
textilă, care dă circa 13% din producţia întregii ţări, bumbacului (în
special la Iaşi, Botoşani şi Galaţi), inului (cu topitoriile de la Dorneşti şi
Iţcani, filaturile şi ţesătoriile de la Fălticeni, Paşcani şi Galaţi), cânepă (cu
topitorii la Sagna şi Vereşti, filatură şi ţesătorie la Iaşi), mătăsii artificiale
(la Iaşi), lânii (la Bacău) şi tricotajelor (la Iaşi, Suceava, Paşcani).
2. Ramuri industriale noi, puternic impulsionate în perioada
contemporană, reuşind să se ridice de asemenea la participări remarcabile
pe planul întregii ţări. Cea mai importantă dintre acestea este siderurgia,
cu combinatul siderurgic din Galaţi, care livrează oţelul şi altor unităţi
specializate în laminate (la Roman şi Iaşi); pe ansamblu, siderurgia din
Podişul Moldovei dă astăzi peste 30% din valoarea producţiei naţionale a
ramurii. Apoi, industria chimică, care produce fibre sintetice (la Iaşi,
Roman şi Vaslui), îngrăşăminte fosfatice şi azotice (la Bacău), mase
plastice (la Fălticeni), antibiotice (la Iaşi), detergenţi (la Fălticeni), cocs şi
alte produse de cocserie (la Galaţi); – industria confecţiilor, care asigură
numeroase locuri de muncă pentru populaţia activă feminină şi dă circa
15% din producţia de profil a României, (Bacău, Botoşani, Iaşi, Vaslui,
Dorohoi, Bârlad).
3. Ramuri industriale mai puţin dezvoltate ca: – industria mecanică,
care dă sub 8% din producţia naţională, deşi în unele oraşe s-au construit
în anii 80 întreprinderi mari (astăzi falimentare), cum sunt cele din Iaşi
(utilaj siderurgic, motoare, maşini-unelte, utilaj agricol şi pentru
construcţii, produsele electronice de larg consum, piese auto ş.a.), Bacău
(maşini-unelte, utilaj petrolier, avioane, organe de ansamblare), Galaţi
(construcţii navale, mobilier şi produse metalice de larg consum), Roman
(maşini unelte de mare capacitate), Bârlad (rulmenţi şi echipament
pneumatic pentru automatizări), Paşcani (material rulant, produse
electronice industriale, dispozitive şi scule), Suceava (rulmenţi şi utilaj
pentru industria lemnului), Botoşani, Dorohoi; – industria materialelor de
construcţii, ce-i drept dezavantajată de repartiţia surselor de materie
primă şi combustibil; ea produce mai ales prefabricate de beton (la
Roman, Iaşi, Paşcani, care astăzi nu mai au căutare pe piaţă) şi ceramică
152
brută (la Iaşi, Bacău, Vaslui, Roman); – industria pielăriei, blănăriei şi
încălţămintei etc.
Reţeaua de căi de comunicaţie, se află la un nivel nesatisfăcător.
Căile ferate au fost construite, în cea mai mare parte, în partea finală a
sec. al XIX-lea şi în primii ani ai secolului nostru, când traseele urmăreau
cu fidelitate culoarele de vale, şi nu au mai cunoscut de atunci decât unele
completări minore (Paşcani – Târgu Nemţ, Dorneşti – Siret, Suceava –
Pătinoasa, Fălciu – Fălciu Nord). Au rămas foarte multe oraşe-capete de
linie (Botoşani, Huşi, Hârlău, Fălticeni, Siret), ceea ce obligă la ocoluri
mari dar şi oraşe fără cale ferată (Darabani, Solca) sau arii întinse lipsite
de cale ferată (Colinele Tutovei, valea Prutului), troansoane periculoase
datorită declivităţilor foarte mari (Ciurea-Bârnova ş.a.), deşi s-au făcut şi
se fac eforturi pentru extinderea şi modernizarea reţelei feroviare
(construirea noilor căi ferate Dângeni-Săveni şi Hârlău-Flămânzi, dublarea
şi electrificarea axei feroviare a văii Siretului, a căilor ferate Paşcani-Iaşi
şi Suceava-Păltinoasa etc.).
Căile rutiere încearcă să asigure comunicaţiile acolo unde lipsesc
căile ferate (de exemplu, şoseaua Bacău-Vaslui, care leagă văile Siretului
şi Bârladului, şoselele Târgul Frumos-Hârlău-Botoşani, Botoşani-
Ştefăneşti, Dorohoi-Rădăuţi Prut, cea din lungul văii Prutului etc.).
Reţeaua de drumuri judeţene şi comunale este prost întreţinută,
degradată, rămânând încă multe sate unde nu se poate pătrunde pe timp
ploios sau la topirea zăpezilor.
SUBUNITĂŢILE GEOGRAFICE. Se detaşează trei mari subunităţi,
respectiv: Podişul Sucevei, Câmpia Moldovei şi Podişul Bârladului, fiecare
din acestea având regiuni geografice cu un grad mai mare sau mai mic de
diferenţiere.
PODIŞUL SUCEVEI. Situat în nord-vestul Podişului Moldovei, este
delimitat spre vest de Obcina Mare (până la valea Moldovei), spre est de
Câmpia colinară a Jijiei (în lungul unui barupt de eroziune diferenţială,
care pleacă de la NV de Darabani, pe Prut, trecând pe la vest de Dorohoi,
Botoşani şi Hârlău, până la sud-vest de Târgul Frumos), spre SE – de
Podişul Central Moldovenesc (în extremitatea sud-estică a şeilor
Ruginoasa-Strunga). În sud-vest şi sud de valea Moldovei până la terasa
de confluenţă Moldova-Siret, la sud de Miroslăveşti-Muncelu (Paşcani).
Relieful are o energie de 200-300 m şi o densitate orizontală a
fragmentării de 500-900 m. El se evidenţiază prin dezvoltarea reliefului
structural pe monoclin, datorită frecvenţei cu care apar unele orizonturi
de gresii oolitice la partea superioară. Astfel, s-au menţinut în relief o
serie de masive deluroase mai înalte, cu numeroase platouri structurale
ca: Podişul Dragomirnei (522 m şi Dealul Ţăranca), Podişul Fălticenilor (cu
altitudinea maximă de 528 m) iar la est de Siret – Dealurile Bour-Ibăneşti
(472 în Dealul Pietriş, de lângă Dersca), urmat la sud de Dealul Hăpăi
(426 m) şi Dealul Mare-Hârlău (587 m). Platourile structurale sunt
mărginite, de regulă, de cueste care urmăresc versantul drept al văii
inferioare a Sucevei.
Acolo unde orizonturile mai rezistente lipsesc sau sunt subţiri şi
discontinui, predominând un facies marno-argilos, eroziunea a sculptat şei
sau depresiuni, cu altitudini mai mici şi cu un relief mai neted, aşa cum
153
sunt Depresiunea Litenilor (în bazinul superior al Şomuzului Mare,
cuprinsă între Podişul Fălticenilor şi Dl. Ciungi), şaua Bălcăuţilor (la nord-
vest de Podişul Dragomirnei), şaua Dersa-Lozna (între Dealurile Bour-
Ibăneşti şi Dl. Hăpăi), şaua Bucecea (între Dl. Hăpăi şi Dealul Mare-
Hârlău) şi şaua Ruginoasa-Strunga (între Dealul Mare-Hârlău şi Podişul
Central Moldovenesc).
Podişul Moldovei este traversat de o reţea hidrografică bogată,
alohtonă (carpatică), reprezentată prin Siret şi principalii săi afluenţi
Suceava şi Moldova. Văile acestor râuri, sunt însoţite de un sistem
complex de terase, care ajung până la altitudinea relativă de 200 m, cea
mai mare altitudine a unor terase din zonele de podiş ale ţării. Terasele
sunt excepţional de bine dezvoltate în sectoarele de confluenţă (de
exemplu, între Siret şi Moldova) şi între Siret şi Suceava. Pentru
asigurarea alimentării cu apă a unor centre populate şi pentru
regularizarea regimului hidrografic s-au construit o serie de lacuri de
acumulare, aşa cum este cel de la Bucecea pe Siret (care asigură
alimentarea cu apă a oraşului Botoşani) sau lacul Dragomirna, în care apa,
pompată din Suceava, se decantează în vederea folosirii în alimentarea
oraşului Suceava.
Clima este aici cea mai răcoroasă din podiş, cu temperaturi medii
anuale în jur de 70-90C, medii ale lunii ianuarie cuprinse între –3,5 0 şi –50C
şi ale lunii iulie între 17 0C şi 200C; maxima termică absolută este de
38,20C. Precipitaţiile medii sunt cuprinse între 550 şi 650 mm/an (peste
700 mm în Dl. Ciungi şi sub 600 mm în depresiuni şi înşeuări). Vegetaţia
spontană este cea de pădure de foioase în masivele deluroase mai înalte
(Podişul Dragomirnei, Dealul Mare-Hârlău) unde se păstrează codrii deşi
de fag (uneori în amestec cu carpenul sau răşinoase), în schimb, în zonele
mai scunde pădurea iniţială formată din gorun sau dintr-un amestec de
gorun şi stejar pendunculat, a fost în cea mai mare parte defrişată.
Predomină argiluvisolurile (luvisolurile albice în masivele deluroase înalte,
soluri brune argiloiluviale şi soluri brune luvice, precum şi unele petice de
cernoziomuri argiloiluviale (de exemplu, în Depresiunea Litenilor).
Populaţia este densă (100-150 loc./km 2), pe alocuri, cum este în
partea central-sudică a văii Siretului, trecând chiar de 150 loc./km 2.
Aşezările rurale sunt de dimensiuni care se situează deasupra mediei
Podişului Moldovei, uneori trecând chiar de 5000 de locuitori (de exemplu,
Săbăoani, Bedeuţi etc.).
Podişul Sucevei are un grad mijlociu de urbanizare; cele 6-7 oraşe
de aici au o geneză şi o dinamică actuală foarte diferită, unele fiind oraşe
medievale, ca Suceava (fostă capitală a Moldovei, între 1388 şi 1564),
Romanul şi Siretul, în timp ce Fălticenii şi Paşcanii fac parte din generaţia
târguşoarelor apărute la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi în prima parte a sec.
al XIX-lea. Suceava a cunoscut o creştere spectaculoasă (de la 10200
locuitori în 1948 la 114400 locuitori în 1992), Romanul, Paşcanii şi
Fălticenii îşi urmează cursul unei evoluţii ponderate, în timp ce Siretul a
stagnat mai mult timp la nivel foarte coborât.
Agricultura este bine adaptată la condiţiile de mediu. Specifică în
cadrul culturilor de câmp este ponderea mare a culturii cartofului (22%), a
plantelor furajere, inului şi sfeclei de zahăr. Se practică creşterea
154
intensivă a bovinelor şi porcinelor, cu densităţi apreciabile, chiar la nivel
naţional, ale şeptelului bovin (70 capete/100 ha teren agricol). În Podişul
Sucevei se detaşează prin condiţii morfologice, bio-climatice şi economice
subunităţi ca: Piemontul bucovinean (de contact cu Obcina Mare), Podişul
Dragomirnei, Podişul Fălticeni.
CÂMPIA MOLDOVEI are aproape 8000 km2. Limitele sale sunt bine
definite, atât spre vest, unde intră în contact cu Podişul Sucevei (în lungul
abruptului de eroziune diferenţială, care poate fi urmărit de la valea
Prutului, pe la vest de Dorohoi, Botoşani şi Târgul Frumos, până la
Strunga), cât şi spre sud, unde are ca vecin Podişul Bârladului (în lungul
Coastei Iaşilor) sau spre est şi nord (Culoarul Prutului).
Predomină un relief sculptural, cu altitudini mai reduse de 100-200
m, rezultat al eroziunii diferenţiale, datorată prezenţei aici a unor
faciesuri puţin rezistente la eroziune (marno-argile, cu unele intercalaţii
de nisipuri), în contrast cu prezenţa unor orizonturi mai rezistente în
Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc.
La nivelul interfluviilor, relieful are un aspect de avansată
maturitate, spinările colinare părând să derive dintr-o suprafaţă de
nivelare, probabil foarte recentă, romanian-pleistocenă, cu altitudinea
absolută de 150-250 m, fapt care ar explica deosebita netezime şi
monotonie a acestora.
Reţeaua hidrografică are o orientare preponderent consecventă
(NNV-SSE), dând naştere unei fragmentări tipic colinare. Pe alocuri, văile
capătă un traseu semisubsecvent sau chiar subsecvent, deci cu profil
asimetric, însoţite de cueste, de regulă pe versantul drept şi de versanţi
conformi cu structura monoclinală, cu înclinări mici, pe partea opusă.
Văile principale (Prutul, Jijia, Bahluiul) au şesuri deosebit de largi,
cu un bogat microrelief (grinduri, grădişti, cursuri părăsite). La periferia
Câmpiei colinare a Jijiei, la poalele abrupturilor care fac trecerea spre
Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc, prin acumularea mai
abundentă de material aluvio-proluvial, adus de reţeaua hidrografică din
zonele mai înalte, învecinate, dezvoltarea şesurilor şi a glacisurilor
acumulative creează mici depresiuni de contact, cu aspect piemontan –
depresiunea Hârlău-Hodora, la ieşirea Bahluiului din Dealul Mare-Hârlău,
depresiunea Voineşti-Bârnova, la poalele Coastei Iaşilor (V. Băcăuanu,
1968).
În nord-est, valea Prutului este singura care a reuşit să deschidă
strate mai vechi decât Volhinianul, adesea calcaroase, sculptându-şi un
frumos defileu epigenetic, cu meandre încătuşate, între Mitoc şi
Ştefăneşti; în momentul de faţă, cea mai mare parte din acestea se află
sub apele lacului de acumulare Stânca, al cărui baraj este fixat în
calcarele organogene buglovinene.
Clima Câmpiei Moldovei este relativ aridă, cu o puternică tentă de
continentalism. Precipitaţiile medii sunt destul de sărace (475-550
mm/an), mai ales în raport cu temperaturile ridicate ale verii (media lunii
iulie fiind de 19,50C şi 21,50C, maxime absolute de peste 39 0C). Iernile,
însă, sunt aspre, cu media lunii ianuarie cuprinsă între -3,5 0C şi -4,50C;
vânturile sunt puternice iarna, spulberând stratul de zăpadă. Debitul
mediu al Jijiei, în ciuda suprafeţei mari a bazinului, nu este decât de 2,5
155
m3/s. La viituri debitele maxime pot atinge, însă, 700 m 3/s pe Jijia şi 600
m3/s pe Bahlui, provocând inundaţii deosebit de grave înainte de
amenajarea actualelor lacuri de retenţie. În consecinţă, apariţia
numeroaselor lacuri şi iazuri din lungul râurilor, astăzi circa 300 de lacuri
artificiale, cu o suprafaţă totală de 63 km2.
Apele superficiale şi cele subterane au o mineralizare destul de
accentuată, în special de tip sulfatat, ceea ce le reduce potabilitatea. De o
calitate mai bună sunt apele subterane cantonate în depozitele de terasă.
Vegetaţia este de silvostepă, cu excepţia fâşiei de dealuri mai
înalte, din partea centrală, Copălău-Cozancea-Guranda, unde pădurea
coboară din Dealul Mare-Hârlău, fiind formată din stejar pendunculat,
jugastru, ulm, tei, cireş sălbatic. Solul cel mai răspândit este cernoziomul
cambic, iar pe terasele inferioare şi în partea inferioară a versanţilor din
sud-estul subunităţii apare chiar şi cernoziomul, iar la altitudini de peste
200 m – solul cenuşiu (mai ales în dealurile Copălău-Cozancea-Guranda).
În faună este caracteristic numărul mare de rozătoare (popândăi, şoareci
de câmp, iepuri), în timp ce efectivele de carnivore (lup, vulpi – specii
urbicviste) s-au redus foarte mult.
Câmpia colinară a Jijiei este o zonă agricolă însemnată, datorită
fertilităţii solului, în primul rând mari culturi cerealiere, porumbul
acoperind 40% din terenul arabil, iar grâul – 23%. Culturi de bază sunt
floarea soarelui, sfecla de zahăr şi plantele furajere. Viticultura de calitate
se dezvoltă pe versanţii de contact cu podişurile mai înalte înconjurătoare:
la Cotnari, Buciumi şi Tomeşti Iaşi) etc. Creşterea animalelor are un
caracter secundar, dezvotându-se intensiv în zonele de agricultură
preorăşenească, în ferme de tip industrial, pentru porcine şi bovine. În
mod tradiţional, cel mai numeros este şeptelul de ovine, cu 730000
capete, dar cu o redusă productivitate.
Activitatea industrială este concentrată în mediul urban, oraşele
înşiruindu-se în apropierea contactului cu subunităţile mai înalte, din sud
şi vest: Iaşi – Târgul Frumos – Hârlău – Botoşani – Dorohoi – Darabani.
Oraşul Iaşi, capitală a principatului Moldovei, între 1564 şi 1862, domină
prin dimensiunile sale (343000 locuitori în 1992), toate celelalte oraşe.
Scoaterea din subdezvoltare a Câmpiei Moldovei depinde în mare măsură
de dezvoltarea căilor de comunicaţie, inclusiv a căilor ferate.
PODIŞUL BÂRLADULUI este cea mai mare dintre subunităţile
Podişului Moldovei, având o suprafaţă de peste 8000 km 2. În partea de
vest este delimitat de versantul stâng al văii Siretului (între Doljeşti şi
Cozmeşti), în nord – de Coasta Iaşilor, în lungul căreia intră în contact cu
Câmpia colinară a Jijiei, în est Culoarul Prutului, iar în sud intră în contact
direct cu Câmpia Română.
Relieful Podişului Bârladului este sculptat în jumătatea sa nordică,
corespunzătoare Podişului Central Moldovenesc, în cea mai mare parte în
depozite care aparţin Sarmaţianului mediu şi superior, caracterizate prin
apariţia unor orizonturi mai rezistente la acţiunea agenţilor modelatori
externi, aşa cum este calcarul oolitic de Repedea. Din acest motiv,
predomină un relief structural, cu platouri structurale (Repedea, Şcheia,
Ipatele, Tansa) şi cueste cu expoziţia spre nord, nord-est sau nord-vest

156
(Coasta Iaşilor, cuesta de pe versantul drept al văii superioare a
Bârladului, cuesta Racovei, cuesta Crasnei, cuesta Lohanului etc.).
În jumătatea sudică, substratul este format din depozite ale
Miocenului superior, Pliocenului şi Pleistocenului, mai tinere şi foarte
friabile, în cadrul cărora predomină nisipurile cu intercalaţii de argile şi
pietrişuri. La vest de valea Bârladului, în Colinele Tutovei, aceste depozite
sunt secţionate de o reţea consecventă de văi paralele, cu o orientare
conformă cu căderea generală a monoclinului (NNV-SSE), care creează un
relief mai tânăr şi monoton, cu numeroase coline prelungi, cu culmi
înguste şi versanţi abrupţi, a căror altitudine absolută coboară de la 561 m
(Dl. Doroşanu), în apropiere de extremitatea nordică, la mai puţin de 100
m în zona de contact cu Câmpia Română. La est de valea Bârladului, în
Dealurile Fălciului, depozitele de aceeaşi vârstă sunt secţionate de o reţea
de afluenţi scurţi ai Bârladului, cu caracter subsecvent, care atacă
interfluviul dintre bazinele Bârladului şi Prutului, creând văi asimetrice,
cu cueste pe versantul stâng şi un profil longitudinal destul de puternic
înclinat.
Bârladul are o vale foarte largă faţă de debitul mediu actual al
râului, însoţită de un sistem de terase, care ajung până la altitudinea
relativă de 135 m. Altitudinea absolută foarte mică a văii, panta foarte
redusă a profilului longitudinal şi caracterul precipitaţiilor determină mari
inundaţii, însoţite de mari pagube.
Podişul Bârladului, în ansamblu, este afectat de puternice procese
de versant, pe depozitele sarmaţiene din nord predominând alunecările de
teren, iar în sud, pe substrat nisipos, eroziunea torenţială şi cea areolară.
Clima este mai caldă şi mai continentală decât în Podişul Sucevei:
mediile termice anuale sunt cuprinse între 7,5 0C şi 100C (9,50C la Vaslui)
iar temperatura medie a lunii iulie creşte de la 17,5 0C, pe înălţimile din
nord şi nord-vest, la 21,50C, în sudul culoarului Bârladului. În aceeaşi
direcţie se reduc, însă, precipitaţiile, de la peste 600 mm la circa 470 mm.
Din punct de vedere bio-geografic, zonele mai înalte, din partea
central-nord-vestică, nordică şi estică, se încadrează în etajul pădurii de
foioase, în cadrul căruia se trece treptat de la subetajul fagului, din
masivele cele mai înalte din Podişul Central Moldovenesc şi din nord-
vestul Colinelor Tutovei, la subetajul gorunului şi, apoi, la subetajul
stejarului pedunculat, cu cea mai mare răspândire. În lungul culoarului
Bârladului, până în mijlocul Podişului Central Moldovenesc, înaintează din
sud silvostepa, formată din crânguri de cvercinee („rediuri”) şi pajişti,
dominate de specii de păiuş. În Colinele Covurluiului are mare răspândire
stepa, dar sunt şi pâlcuri reduse de pădure şi areale de silvostepă.
În mod corespunzător, solurile din ţinuturile mai înalte (Podişul
Central Moldovenesc, nord-vestul Colinelor Tutovei, partea centrală a
Dealurilor Fălciului) sunt soluri brune luvice, brune argiloiluviale şi
cenuşii, foarte frecvent degradate de eroziune şi alunecări, în timp ce în
lungul culoarului Bârladului şi în Colinele Covurluiului domină molisolurile
(cernoziomuri cambice şi cernoziomuri).
Populaţia se remarcă printr-o dinamică foarte contrastantă, cu
sporuri naturale mari, dar şi cu deficite migratorii foarte profunde, care
fac să se înregistreze o scădere a numărului de locuitori în majoritatea
157
comunelor rurale, dar mai ales în cele mai izolate, din partea central-
nordică a Colinelor Tutovei sau din interiorul Podişului Central
Moldovenesc. În consecinţă, densitatea populaţiei se află astăzi sub nivelul
mediu al Podişului Moldovei, variind între 50 şi 100 loc./km 2 şi coborând
chiar sub 50 loc./km2 în unele comune unde se menţine mai bine fondul
forestier (Mădârjac, Dobrovăţ).
Cele mai multe sate sunt mici, mai ales în Colinele Tutovei (unde
dimensiunea medie a unui sat este de 490 locuitori), la aceasta
contribuind şi regimul proprietăţii din trecut, cu o pondere mai ridicată a
ţărănimii libere, dar şi fragmentarea puternică a reliefului.
Agricultura este mixtă, slab productivă şi puţin specializată. Se
cultivă cereale, floarea soarelui, sfecla de zahăr, cânepa, tutunul, se
practică pomicultura şi viticultura, iar zootehnia este mult mai puţin
intensivă decât în Podişul Sucevei.
Podişul Bârladului este una dintre zonele cele mai slab urbanizate
din întreaga ţară, cu o proporţie a populaţiei urbane de numai 24%, cu
excepţia sectorului sudic, datorită oraşului Galaţi, un important centru
industrial, economic şi cultural. Celelalte trei oraşe sunt situate în lungul
culoarului de vale al Bârladului, dar, de fapt numai două din ele, Bârladul
şi Vasluiul, au o viaţă orăşenească în adevăratul înţeles al cuvântului, în
timp ce Negreştii este un târguşor, deocamdată insuficient desprins din
genul de viaţă rural. Până în anul 1968, Bârladul era mult mai dezvoltat
decât Vasluiul, însă stabilirea reşedinţei de judeţ la Vaslui a adus cu sine
însemnate fonduri de investiţii şi o creştere rapidă a populaţiei, în aşa fel
încât astăzi cele două oraşe au devenit aproape egale. Important este şi
oraşul Tecuci, cu evoluţie stagnantă datorită apropierii sale de oraşul
Galaţi, cu un rol secundar în partea sudică a Podişului Bârladului.
Deosebirile de peisaj general de la nord la sud şi de la vest la est
(alcătuire geologică, relief, climă, vegetaţie), ca şi gradul de dezvoltare
umană şi economică, au determinat evidenţierea în Podişul Bârladului a
mai multor subunităţi: Podişul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei,
Câmpia colinară a Fălciului şi Colinele Covurluiului.
4. PODIŞUL DOBROGEI
Poziţie geografică, geologie, resurse. Cuprinde două unităţi
structurale distincte, Dobrogea Centrală şi Dobrogea de Sud. Geografic, în
schimb, el se caracterizează printr-o relativă uniformitate a peisajului, atât
din punct de vedere morfologic cât şi fito-pedo-climatic, aspectul general
fiind acela al unui podiş, pe alocuri cu altitudini de adevărată câmpie, cu
un climat arid şi o vegetaţie predominantă de stepă. El contrastează net
cu Dobrogea de Nord, care are un relief mult mai înalt şi variat, cu
predominarea unui peisaj forestier.
Podişul Dobrogei este bine delimitat spre est şi vest de versantul
drept al văii Dunării, de la Ostrov la Peceneaga, respectiv de ţărmul Mării
Negre şi al complexului lagunar Razelm, de la Vama Veche la Ceamurlia
de Jos. Spre nord, limita cu Dobrogea de Nord este dată de falia
Pecineaga-Camena, căreia îi corespund şi două văi longitudinale, cu
orientare opusă: valea Aiormanului, afluent al Dunării, şi valea Slavei
Ruse, din bazinul complexului lagunar al Razelmului. Spre sud-sud-vest,

158
frontiera cu Bulgaria, fundamentată etno-istoric, are un caracter
convenţional.
Podişul Dobrogei cuprinde două sectoare distincte de fundament,
separate prin linia tectonică Capidava-Ovidiu. La sud şi sud-vest de
această falie în fundament se găseşte Platforma Moesică, iar la nord de
falia respectivă, în Dobrogea Centrală, soclul platformei apare la zi pe cea
mai mare parte a teritoriului, în faciesul aşa-numitelor şisturi verzi,
caledoniene.
În Dobrogea de Sud, fundamentul moesic este acoperit de o
cuvertură sedimentară, nu prea groasă (500-900 m), dar foarte complexă,
lăsată de apele numeroaselor mări care au acoperit acest teritoriu,
începând din Cambrianul superior şi până în Sarmaţian. Ciclurile
sedimentare sunt separate de importante lacune stratigrafice.
Sedimentarul paleozoic-mezozoic-neozoic din Dobrogea de Sud este
reprezentat de marea frecvenţă a depozitelor calcaroase, cretă
cenomaniană şi senoniană, calcare lumaşelice eocene şi calcare oolitice
sarmaţiene, care seamănă cu calcarul de Repedea (vezi Podişul Moldovei).
În Dobrogea Centrală, Orogenul caledonic şi hercinic a fost
peneplant în partea finală a Paleozoicului şi în prima parte a Mezozoicului,
când a luat naştere aşa numita peneplenă a Casimcei, care a fost invadată
de apele mării în Jurasicul mediu, şi fosilizată de depozitele calcaroase ale
Doggerului şi Malmului. De la sfârşitul Jurasicului şi până astăzi, cea mai
mare parte a Dobrogei Centrale a fost exondată şi peste 90% din
cuvertura jurasică a fost îndepărtată de eroziune, perfectând peneplena
posthercinică a Casimcei, care reprezintă astfel cel mai vechi relief la zi
din ţara noastră. Din cuvertura jurasică au rămas doar două fâşii de
calcare, una în lungul cursului inferior al Casimcei şi alta în imediata
apropiere a faliei Capidava-Ovidiu. Din Dobrogea de Sud apele s-au retras
la sfârşitul Sarmaţianului. Până în Cuaternar s-a format aici o nouă
suprafaţă de nivelare, demonstrată pe netezimea interfluviilor, a căror
suprafaţă topografică retează sedimentarul mezozoic şi neozoic indiferent
de uşoarele înclinări ale stratelor.
În Pliocen-Cuaternar, Podişul Dobrogei a suferit o serie de mişcări
de basculare, cu înălţimi mai evidente în nordul Podişului Casimcei şi în
Podişul Olteniei şi cu coborâri în zona centrală, care au deformat uşor atât
peneplena Casimcei cât şi peneplena postsarmaţiană a Dobrogei de Sud.
În decursul Cuaternarului o bună parte din Dobrogea a fost acoperită de
material loessoid, probabil, de origine eoliană, frecvent având la bază
nişte argile roşii de alterare. În Dobrogea de Sud loessul, cu grosimi până
aproape de 40 m acoperă toate platourile interfluviale, mascând
substratul, care este scos la zi de eroziune numai pe versanţi. În Dobrogea
Centrală, în schimb, unele forme mai proieminente de relief se ridică
deasupra cuverturii de loess, iar şisturile verzi apar la zi.
În zona litorală, relieful a evoluat în Cuaternar sub efectul
frecventelor oscilaţii de nivel ale apelor Mării Negre. În perioadele
interglaciare, calde, nivelul apelor Mării Negre era, de regulă, mai înalt
decât cel actual, creând condiţii pentru formarea unor terase de
abraziune, rămase astăzi suspendate deasupra litoralului. În perioadele de
regresiune, sincrone în ansamblu cu glaciaţiile, platforma continentală era
159
exondată, râurile îşi prelungeau văile către est şi sud-est. Au apărut astfel
numeroase văi submarine, invadate de transgresiunile mai noi, aşa cum
este şi cazul transgresiunii flandrine, din postglaciar (Holocen).
Dintre resursele subsolului, cele mai importante sunt materialele de
construcţie, reprezentate prin calcare masive jurasice (Sitorman, Hârşova,
Topalu, Ovidiu), calcare cretoase şi cretă, de vârstă cretacică (Murfatlar,
Medgidia, Cernavoda), calcare cretacice pentru fondanţi în siderurgie
(Canaraua Fetei), calcare numulitice eocene, pentru construcţii
monumentale (calcarul de Enişenlia) etc. Ca piatră de construcţie, mai
ales pentru terasamente, se exploatează şi şisturile verzi (de exemplu,
lângă gara Istria).
Singurul zăcământ metalifer în exploatare este zăcământul de pirită
cupriferă, de la Altân Tepe, cuprins în cristalinul paleozoic al Dobrogei
Centrale, aproape de linia tectonică Peceneaga – Camena. La Palazul
Mare, cercetările geofizice au pus în evidenţă o importantă anomalie
magnetică, care pare a fi cel mai mare zăcământ de minereu de fier din
România, situat în cristalinul precambrian al Platformei Moesice;
concentraţia destul de mică, adâncimea apreciabilă şi condiţiile
hidrogeologice, deosebit de grele, interzic, cel puţin deocamdată,
valorificarea sa.
Relieful. Altitudinea medie a Podişului este aceea a unei câmpii, în
jur de 100 m. Cele mai mari înălţimi se află în partea central-nordică a
Podişului Casimcei şi Podişul Oltinei, de 364 m în Dl. Topologului din
Podişul Casimcei) sau 220 m (Podişul Oltinei). În zona centrală, din lungul
văii Carasu, altitudinea coboară sub 20 m.
Energia medie a reliefului este redusă, apropiindu-se şi ea de
valorile unei unităţi de câmpie (circa 50 m), cu variaţii de la minimum 25
m (de exemplu, în depresiunile marginale din apropierea complexului
lagunar al Razelmului) la maximum 100 m (în partea central-nord-estică a
Podişului Casimcei). Predomină relieful sculptural, ceea ce deosebeşte
Podişul Dobrogei de Câmpia Română, învecinată, unde dominant este
relieful acumulativ. Interfluviile sunt fragmente din suprafeţele de
nivelare, mai vechi, în Dobrogea Centrală, sau mai noi, în Dobrogea de
Sud.
Structura şi litologia îşi spun cuvântul într-o măsură destul de mică
asupra reliefului. În Podişul Casimcei, martori de eroziune, din şisturi
verzi apar pe interfluvii. De asemenea, pe cele două fâşii de calcar jurasic
din bazinul Casimcei. Pe cuvertura sedimentară, larg ondulată, a Dobrogei
de Sud, apar mici cueste şi abrupturi cuestiforme, platouri substructurale,
susţinute de diferite orizonturi de calcare şi gresii mai dure.
Larga răspândire a depozitelor calcaroase condiţionează prezenţa
formelor de relief carstic. În Dobrogea de Sud apar largi arii depresionare,
semiendoreice, (la Negru Vodă şi Amzacea), presărate cu doline şi sorburi,
precum şi un bogat endocarst (intuit de localnici, ce vorbesc despre o
Dunăre subterană care ar curge spre Marea Neagră), ca şi unele peşteri,
care se deschid în versanţii limanului Mangalia (peştera de la Limanu, cu
galerii lungi de 3,5 km şi bogate depozite de guano etc.). În micile
sectoare de chei săpate în calcar jurasic pe cursul inferior al Casimcei şi al
afluenţilor acesteia sunt alte 15 peşteri mai mici: peştera Liliecilor, de la
160
Gura Dobrogei (locuită din paleoliticul superior), peştera La Adam (cu
resturi umane din paleoliticul mediu şi oase de Ursus spaeleus), peştera
de la Mireasa, peşterile Ghelengic, Babei, Casian etc.
Relieful litoral se prezintă, la sud de capul Midia, sub forma unei
faleze active, cu o altitudine de 20-40 m, pe alocuri etajată (o faleză
inferioară, în calcare sarmaţiene, şi o alta, superioară, în loess) şi afectată
de deplasări în masă (surpări, alunecări). Între promotorii, faleza este
înlocuită de cordoane de nisip care au închis lagunele şi limanele în
postglaciar.
La nord de capul Midia, vechea faleză marină, devenită lacustră ca
urmare a formării în Holocen a complexului lagunar Razelm, a rămas mult
mai la vest de litoralul marin actual şi este, evident, mult mai puţin activă.
Nisipurile nefixate de pe cordoanele litorale sunt modelate de vânt, sub
formă de dune şi depresiuni interdunare longitudinale.
Clima. În Podişul Dobrogei, are o puternică nuanţă continentală, în
pofida apropierii Mării Negre, care are doar o influenţă locală, cu rol
moderator termic, în lungul litoralului pe o lăţime de cel mult 25 km.
Temperaturile au valori medii ridicate. Media termică anuală
depăşeşte 110C în lungul litoralului şi al faţadei dunărene a Podişului, dar
coboară sub 100C în nord-estul Podişului Casimcei, la peste 300 m
altitudine. Vara îşi spun cuvântul altitudinea cât şi rolul moderator al
masei de apă a Mării Negre, temperatura cea mai ridicată (luna iulie) fiind
în Podişul Oltinei, cel mai depărtat de litoral (peste 23 0C), în timp ce pe
ţărmul mării şi în partea înaltă a Podişului Casimcei aceasta nu depăşeşte
220C. Maxima termică absolută este foarte apropiată de cea mai ridicată
valoare înregistrată în România (430C, pe data de 30 iulie 1985, la
Cernavoda).
Iernile sunt moderate din punct de vedere termic, în partea sudică a
litoralului marin, chiar în luna cea mai rece (ianuarie) media
temperaturilor fiind cu puţin peste 0 0C, situaţie unică în întreaga ţară: de
altfel, în nici o zonă a Podişului Dobrogei media termică a lunii ianuarie nu
este mai mică de -20C. Nici minimele termice absolute nu coboară sub
-330C.
Precipitaţiile, datorită continentalismului, sunt sărace, coborând de
la 450-470 mm/an în partea mai înaltă (Podişul Casimcei şi Podişul Oltinei)
la 400-450 mm/an în zonele mai scunde din centru şi sud şi chiar sub 400
mm/an (380 mm anual la Constanţa, 371 mm/an la Baia) în apropierea
litoralului. Secetele sunt frecvente şi de lungă durată, în unii ani secetoşi
precipitaţiile neridicându-se nici măcar la 200 mm. Precipitaţiile de vară
se concentrează adesea în câteva averse scurte şi violente (de exemplu, la
localitatea Tătaru s-a înregistrat o aversă cu 120 mm de precipitaţii, în
numai două ore).
În timpul iernii numărul zilelor cu zăpadă este foarte mic, iar stratul
de zăpadă este discontinuu; durata medie a stratului de zăpadă pe sol este
doar de 20-30 de zile.
Vânturile au o frecvenţă şi o intensitate mare, predominând din
sectorul nordic, ca urmare a menţinerii, mai ales în sezonul rece, a unor
presiuni atmosferice relativ scăzute deasupra Mării Negre. Pe plan local,
energia eoliană a putut fi utilizată cu ajutorul morilor de vânt. Aceeaşi
161
direcţie predominantă a vânturilor explică şi orientarea obişnuită a
curentului marin din lungul ţărmului dobrogean şi, în mod indirect, modul
de formare a cordoanelor litorale de nisip. În zona litorală sunt frecvente
brizele (mai ales vara), de uscat şi de mare.
Reţeaua hidrografică este rară, ca urmare a precipitaţiilor sărace, a
evaporaţiei şi infiltraţiei puternice (în loessuri). Cea mai mare parte din
reţeaua hidrografică are un caracter temporar sau semipermanent, dar
chiar şi singurele două râuri cu caracter permanent (Casimcea şi, în trecut
Carasu) se caracterizează prin debite foarte mici. Debitele sunt foarte
oscilante, scurgerea concentrându-se în timpul câtorva viituri scurte şi
puternice, de vară, în restul anului reducându-se la valori neglijabile.
Apele mari de primăvară sunt nesemnificative, datorită stratului subţire
de zăpadă.
Apele subterane sunt cantonate cel mai adesea la baza depozitelor
loessoide, Când substratul precuaternar este calcaros, apa freatică se
poate găsi şi sub acest nivel, în consecinţă, adâncimea nivelului
hidrostatic este adesea foarte mare (50-70 m), creând dificultăţi în
alimentarea cu apă a localităţilor.
În Dobrogea de Sud apele subterane au adesea un caracter carstic,
cu o distribuţie foarte capricioasă asigurând, pe alocuri, debite ridicate
unor izvoare (de exemplu, cele de la Ovidiu, Techirghiol sau Tatlageac).
Prin compensaţie, Dobrocea Central – Sudică se bucură de un
număr mare de lagune şi limane, dispuse în două fâşii aproximativ
paralele – una în lungul versantului drept al văii Dunării şi – o a doua în
lungul ţărmului Mării Negre.
Lacurile din lungul văii Dunării sunt, fără excepţie, limane fluviale,
asemănătoare celor din sudul Podişului Moldovei, ca de exemplu, Gârliţa
(Bugeac), Oltina, Mârleanu (Dunăreni), Baciu, Cochirleni şi Hasarlâc. Un
astfel de liman a existat şi pe valea Carasu, însă el se colmatase şi se
transformase într-o mlaştină dinainte de intervenţia antropică din ultimele
decenii. Cele mai multe lacuri din lungul litoralului sunt limane maritime
(Techirghiol, Mangalia), doar Siutghiolul având caracter de lagună.
Salinitatea acestor lacuri este foarte diferită, unele având ape dulci,
datorită unei bogate alimentări subterane, carstice (Siutghiol şi
Tatlageac), altele – ape salmastre, ca urmare a comunicării naturale sau
artificiale cu Marea Neagră (limanul Mangaliei), iar altele – o salinitate
deosebit de mare, în regim natural, datorită izolării de mare şi unei
alimentări superficiale sau subterane deficitare (Techirghiol etc.).
Limanele din ultima categorie au valoare terapeutică, în special datorită
nămolului sapropelic format pe fund prin acumularea organismelor unei
crustacee minuscule (Artemia salina), nămol cu o concentraţie ridicată de
sodiu, potasiu şi magneziu. Dezvoltarea irigaţiilor şi creşterea, în
consecinţă, a debitului apei subterane a dus la o tendinţă de îndulcire a
lacurilor sărate (în Techirghiol, de la o salinitate de 110g/l în 1931 l s-a
ajuns la 57 g/l în 1980, iar în Duingi – de la 37 g/l în 1959 la 7,5 g/l în
1971). Aceasta duce la deteriorarea condiţiilor de formare a nămolului
sapropelic. Dimpotrivă, în Siutghiol are loc o creştere a salinităţii şi o
scădere a nivelului, datorită supraexploatării apelor subterane carstice, de
la vest de lac.
162
 Vegetaţia. Dominantă este stepa, formată din asociaţii erbacee, în
cadrul cărora speciile cele mai răspândite sunt cele de graminee – firuţa
cu bulbi, păiuşul (Festuca vallesiaca şi Festuca pseudovina), bărboasa
(Andropogon ischaemum), pirul (Agrophyrum cristatum), negara (Stipa
capillata), colilia (Stipa lessingiana), obsiga (Bromus tectorum). Acestora li
se adaugă o serie întreagă de dicotiledonate, de regulă mai variate decât
gramineele şi mai abundente acolo unde precipitaţiile anuale trec de 400
mm: brânduşa de primăvară (Crocus variegatus), stânjenei cu flori
violacee sau galbene (Iris pumila), dediţei (Pulsatilla balcana), zambilele
sălbatice cu flori albastre (Bellevalia sarmatica), măzărichea (Vicia
agustifolia), bujorul românesc (Paeonia tenuifolia), specii de laptele
câinelui (Euphorbia stepposa, Euphobia dobrogensis etc.), peliniţa
(Artemisia austriaca), ciulini (Eryngium capestre) ş.a.
Stepa de aici este mai bogată în endemisme decât cea a
Bărăganului, ca de exemplu, o specie de in cu flori galbene (Linum
barzeanum) şi una de spin (Carduus murfatlari). Stepa a fost în cea mai
mare parte înlocuită de culturi cerealiere, vii sau livezi, iar acolo unde se
mai păstrează, folosită ca păşune, este intens antropizată.
În zonele mai înalte, din partea central-nordică a Podişului Casimcei
şi din Podişul Oltinei, pe suprafeţe mici, apare şi vegetaţia forestieră,
dificil d eexplicat dacă ţinem seama de precipitaţiile actuale, mult mai
sărace decât cele din celelalte zone forestiere ale ţării. Un exemplu în
acest sens ar fi un petec de pădure chiar pe litoral, la mai puţin de 400
mm precipitaţii anual (pădurea Comarova). Pădurea este amestecată,
formată din stejar brumăriu, cer, stejar pufos, mojdrean (Fraxinus ornus),
cărpiniţa (Carpinus orientalis).
Pe suprafeţe mult mai restrânse, pe dunele de pe cordoanele de
nisip ale litoralului marin, se înregistrează o vegetaţie psamofilă cu o
specie de guşa porumbelului (Silene pontica), o specie de jaleş (Stachys
maritima), vezi rezervaţia Agigea.
Animalele se caracterizează printr-un număr foarte mare de
rozătoare: popândăi, hârciogi, iepuri, grivani (Cricetulus migratorius) etc.
Tot aici trăiesc o serie de specii de păsări, ca prepeliţa, potârnichea,
spârcaciul (Otis tetrax); dropia (Otis tarda) care, deosebit de
caracteristică în trecut, a devenit astăzi foarte rară. Numeroase sunt şi
reptilele – o serie de şopârle, şarpele rău (Coluber jugularis) etc.
Carnivorele sunt mai puţin numeroase, caracteristice fiind mai ales
mustelidele mici – dihorul de stepă (Mustela eversmanni) şi dihorul pătat
(Vormela peregusna). Sunt şi elemente termofile, ca: broasca ţestoasă de
uscat (Testuda graeca), vipera cu corn (Vipera ammodytes), o termită
(Recticulitermes lucifugus), scolopendra (Scolopendra cingulata) etc. Au
fost colonizaţi mufonul şi fazanul.
Solurile cele mai răspândite, caracteristice stepei, sunt
cernoziomurile, care acoperă aproximativ două treimi din suprafaţa
Podişului Dobrogei, favorabile pentru cultura cerealelor şi a florii soarelui.
Dau rezultate bune în condiţii irigate.
Populaţia şi aşezările. În procesul de populare al Podişului
Dobrogei, se pot distinge trei perioade contrastante – perioada ascendentă
(preistoria şi antichitatea); o perioadă defavorabilă dezvoltării economiei
163
şi stabilităţii populaţiei (feudalismul şi începutul epocii moderne) şi o
perioadă de repopulare şi dezvoltare economico-socială ascendentă (după
reintegrarea Dobrogei în teritoriul României).
Cele mai vechi urme umane aparţin neandertalienilor din
Paleoliticul mediu, descoperite în peştera La Adam, din cursul inferior al
Casimcei, dar omul paleolitic a trăit şi în alte puncte, fapt dovedit de
uneltele de silex găsite la diferite nivele în depozitele loessoide (la
Nazarcea şi la Mamaia – Sat). Luarea în cultură a unor terenuri tot mai
întinse explică numărul mare şi dimensiunile impresionante ale aşezărilor
stabile din Neolitic (cum au fost acelea din cultura Hamagia, din Neoliticul
mijlociu). Colonizarea elenă, sin secolele VII-VI a.e. marchează primele
începuturi ale civilizaţiei urbane antice de pe întregul teritoriu al
României. Cele trei porturi elene, Histria, Callatis şi Tomis, cu o puternică
viaţă comercial-meşteşugărească şi culturală, ajung până la stadiul de a
bate monedă proprie. Începând din secolul I e.n., procesul de romanizare,
consecinţă a înaintării dinspre sud a Imperiului Roman, şi-a spus cuvântul
mai timpuriu asupra Podişului Dobrogei decât asupra oricărui alt teritoriu
al României. Acum s-a ajuns la maximumul de înflorire economică şi
culturală din toată perioada antică – s-au construit numeroase aşezări
orăşeneşti noi (Tropaeum Trajani), s-au organizat căile de comunicaţie. În
schimb, în prima parte a Evului Mediu, Dobrogea devine o cale preferată a
migraţiilor care, în tendinţa permanentă de a se apropia de Bizanţ, distrug
în drumul lor civilizaţia antică, în cea mai mare parte, dar nu au reuşit să
îndepărteze fondul uman autohton, romanizat, şi nici să împiedice
formarea în aria danubiano-pontică a poporului român (după cum o
dovedesc urmele prefeudale, foarte importante, cu caracter rupestru, de
la Murfatlar şi din alte puncte).
După 1878, reintegrat în statul naţional român, Podişul Dobrogei
intră într-o fază de renaştere economică (se construiesc şosele, se
completează reţeaua feroviară, se dezvoltă portul Constanţa şi se
conturează funcţia industrială. La creşterea populaţiei din Dobrogea au
contribuit şi păstorii ardeleni, care s-au aşezat aici după mai mulţi ani de
transhumanţă (aducând cu ei şi toponime specifice, ca Făgăraşul Nou,
Săcele) apoi coloniştii aromâni (din Peninsula Balcanică), chiar un mic
grup de germani. După al doilea război mondial, Podişul Dobrogei a
continuat să înregistreze o creştere a populaţiei, funcţionând ca zonă de
atracţie a deplasărilor migratorii (ca urmare a marilor şantiere de
construcţii deschise, a dezvoltării unor noi activităţi industriale şi a
funcţiei turistice a litoralului Mării Negre), în special în mediul urban.
Rezultatul acestei repopulări a fost creşterea densităţii populaţiei şi
apropierea ei, treptată, de nivelul mediu al României. Cu toate acestea,
încă nu a ajuns la acest nivel (de 90 loc./km 2) iar în mediul rural diferenţa
dintre densitatea de aici (30 loc./km 2) şi cea a întregii ţări (45 loc./km 2)
este şi mai mare. Podişul Dobrogei este astăzi una din regiunile cele mai
urbanizate ale României, cu o proporţie a populaţiei urbane de peste 68%,
cu oraşe la o suprafaţă de numai 8350 km 2. Oraşele sunt distribuite,
neuniform, cu o densitate mai mare în lungul litoralului, datorită
dezvoltării activităţii portuare şi balneo-turistice (Năvodari, Ovidiu,
Constanţa, Eforie, Techirghiol, Mangalia, oraşe care evoluează treptat
164
spre formarea unei conurbaţii litorale), apoi în lungul văii Carasu
(Medgidia şi Basarabi) şi în lungul Dunării (Cernavoda şi Hârşova). La sud
de valea Carasu, urbanizarea este modestă, cu un singur orăşel Negru
Vodă, foarte recent declarat ca atare (în 1989) şi prezentând încă multe
trăsături rurale. De la mare distanţă domină oraşul Constanţa, dezvoltat
încă din antichitate, ca urmare a poziţiei sale geografice favorabile (în
dreptul culoarului văii Carasu, care deschide cel mai scurt drum între
Marea Neagră şi Dunăre) şi sitului prielnic (o mică peninsulă, fortificabilă,
care adăpostea un golf, uşor de amenajat portuar). Constanţa este una din
puţinele aşezări urbane din România, care şi-a menţinut viaţa orăşenească
şi în perioada frământată a marilor migraţii, precum şi în anii grei ai
ocupaţiei otomane, ajungând astăzi printre primele oraşe ale României, cu
350000 locuitori.
Aşezările rurale sunt relativ rare şi de dimensiuni destul de mari (de
exemplu, Cobadin, cu 6500 locuitori, Cogealac, cu 3300 locuitori), grupate
în lungul văilor, în apropierea izvoarelor şi în situri de adăpost faţă de
vânt.
Economia. Deşi dominant în Podişul Dobrogei este peisajul agricol,
cerealier, astăzi activităţile economice de tip urban (industria,
transporturile, turismul) au devenit cele mai caracteristice. Agricultura
asigură materiile prime pentru o serie de ramuri şi subramuri specifice ale
industriei, ca industria celulozei şi hârtiei (pe baza paielor de cereale),
industria lânii (Constanţa), prelucrarea primară a tulpinilor de in
(Mangalia) şi producţia de fire şi ţesături de in (Constanţa), industria
conservelor de fructe (Ovidiu), industria morăritului, panificaţiei,
uleiului vegetal, cărnii, conservării peştelui, produselor lactate,
berei (Constanţa), industria vinificaţiei (Murfatlar), industria
zahărului (Năvodari), cât şi prin orientarea industriei spre producţia şi
reparaţiile de utilaj necesar agriculturii (Medgidia).
Există şi ramuri ale industriei care s-au dezvoltat în raport direct cu
resursele naturale specifice ale regiunii, aşa cum este industria
cimentului, varului şi ipsosului (la Cernavoda, datând încă din 1899, şi
Medgidia, în funcţiune din 1949), industria azbocimentului şi a
ceramicii brute (Medgidia) etc.
Un alt grup important de ramuri industriale este acela dezvoltat în
strânsă legătură cu viaţa portuară şi relaţiile economice cu exteriorul, prin
intermediul cărora se obţin o serie de materii prime şi combustibili. Este
vorba, în primul rând, de şantierele navale (Constanţa şi Mangalia),
singurele capabile să construiască vase maritime de mare tonaj, de
rafinăria de petrol şi complexul petrochimic de la Capul Midia şi industria
îngrăşămintelor chimice, de la Năvodari. Consumul de energie electrică
nu a fost acoperit de producţia proprie până la înfiinţarea primei centrale
nuclearo-electrice de la Cernavoda.
Angrenarea tot mai puternică a României în relaţiile economice
internaţionale a necesitat dezvoltarea portului Constanţa şi amenajarea
portului nou, Constanţa – Sud – Agigea, capabil să primească vase de
200000 t.d.w. cele mai mari care pot pătrunde în Marea Neagră, prin
Bosfor. Constanţa asigură astăzi jumătate din volumul comerţului exterior
al României şi a ajuns, după traficul de circa 42,4 mil.t în 1983 (A.
165
Ghenovici, 1986), unul din cele mai importante porturi din întregul bazin
al Mării Negre. Activitatea portuară este secondată de porturile, mai noi şi
mai mici, de la Capul Midia şi Mangalia.
În anii 1976-1984 a fost executat canalul Dunăre – Marea Neagră,
cu două ecluze, la Cernavoda şi Agigea, conceput pentru a crea o cale mai
directă de navigaţie spre Europa Centrală şi de Nord-Vest (după ce
Germania a pus în funcţiune în 1992, Canalul Dunăre – Rin). Începând din
1983, la cei 64 km lungime ai acestui canal, a început să se adauge şi
construcţia canalului – ramificaţie Poarta Albă – Capul Midia.
Funcţia balneo-turistică a litoralului a început să se contureze abia
de la sfârşitul sec. XIX. În 1898 a apărut prima staţiune balneară – Băile
Movilă (ulterior – Carmen Sylva, Vasile Roaită şi astăzi – Eforie Sud). I-au
urmat apoi Mamaia, din 1906, Eforie, din 1910, Techirghiol ş.a., iar după
1970 – staţiunile care formează Mangalia-Nord (Neptun, Venus, Jupiter,
Saturn, Olimp şi Capul Aurora).
În mod tradiţional, în Podişul Dobrogei s-a practicat o agricultură
cerealieră, slab productivă, îmbinată cu un sector zootehnic numeros,
bazat pe păşunat şi format mai ales din ovine şi cabaline. Acest tip de
agricultură a suferit transformări profunde în perioada contemporană, ca
urmare a unui ansamblu de măsuri de îmbunătăţirilor funciare, mai ales a
irigaţiilor, pe baza apei prelevate din Dunăre. Cel mai important sistem de
irigaţii organizat este „Sistemul Carasu”, care acoperă 188000 ha, cel mai
mare din ţară, precum şi sistemele Rascova-Vederoasa, Hârşova, Bugeac,
Oltina-Est, Oltina-Vest, Cernavoda etc. În total s-au amenajat pentru irigat
circa 440000 ha, adică peste 80% din terenul arabil. Dominante sunt
cultura porumbului (în proporţie de 35%), de grâu (30%) şi orz (5%), ovăz,
secară. Dintre plantele tehnice o importanţă deosebită are floarea soarelui
(6% din arabil), urmată de in, cultivat atât pentru ulei cât şi pentru fibră.
Destul de răspândită este şi cultura tutunului. Renumite sunt podgoriile
pentru struguri de vin (Murfatlar) şi pentru struguri de masă (Ostrov), ca
şi livezile de piersic şi cais. În zootehnice s-a trecut la mari complexe
industriale pentru vaci de lapte, pe lângă creşterea tradiţională a oilor cu
lână fină (merinos).
REGIONAREA GEOGRAFICĂ. Se detaşează, în primul rând, Podişul
Dobrogei de Sud şi Podişul Casimcei, diferite ca vechime a reliefului şi ca
peisaj geografic în ansamblu. În cadrul acestora se deosebesc, mai ales
geomorfologic, dar şi climatic, uman şi economic, Podişul Negru Vodă,
Podişul Medgidiei, Podişul Oltinei, Valea Carasu şi Litoralul (pe o lăţime de
circa 25 km), în Dobrogea Sudică, precum şi Podişul Casimcei (cel mai
înalt), cu caracter de horst), Podişul Dorobanţilor (în sud-vest) şi Valea
Casimcei (cu sectorul de chei şi relief carstic) în Dobrogea Centrală.

1. DOBROGEA DE NORD
Limite. Caracterizare geologică şi morfologică.
Limita faţă de Podişul Dobrogei se suprapune faliei Peceneaga –
Camena şi se transpune în relief prin cele două văi cu orientare opusă –
Aiorman şi Slava Rusă. Spre vest şi nord-vest abrupturi tectono-erozive
delimitează Dobrogea de Nord de lunca largă a Dunării, în nord-est linia
tectonică Tulcea-Mahmudia, care este o continuare a faliei Oancea-Adjud,
166
marchează contactul cu Delta Dunării, iar în sud-est, un contact tectono-
eroziv, cu traseu sinuos, reprezintă limita faţă de complexul lagunar
Razelm.
Între aceste limite, Dobrogea de Nord este o unitate fizico-
geografică relativ redusă ca suprafaţă, de numai 3540 km 2. Peisajul
dominant este acela al unor muncei şi dealuri ce depăşesc cu puţin 450 m,
cu un climat şi vegetaţie spontană de pădure de foioase. Şi din punct de
vedere structural, Dobrogea de Nord este mai complicată decât Podişul
Dobrogei. În alcătuirea geologică a Dobrogei de Nord intră roci
metamorfice prehercinice (paragnaise, amfibolite, cuarţite), străpunse de
intruzii granitice vechi (granitul de Megina ş.a.), precum şi sedimentar
paleozoic (Silurian-Carbonifer), format din gresii cuarţoase, argile filitice
etc., care au fost puternic cutate în orogeneza hercinică. În aceeaşi
orogeneză au fost puse în loc importante corpuri intrusive granitice, care
astăzi formează partea axială a Munceilor Măcinului. Orogeneza hercinică
a dat naştere unei impresionante catene montane, cu orientarea NNV-
SSE, ale cărei dimensiuni le depăşeau cu mult pe cele ale actualei
Dobroge de Nord, continuându-se şi în zonele sudică şi sud-vestică ale
actualului Podiş al Moldovei, precum şi în aria actualei platforme
continentale a Mării Negre.
În decursul Permianului catena hercinică a fost în mare măsură
nivelată de agenţii externi şi ulterior, în Triasic şi Jurasic, a fost acoperită
de apele mării mezozoice, când s-au acumulat noi depozite sedimentare,
predominant calcaroase, care astăzi reprezintă cea mai mare parte din
substratul litologic al Dealurilor Tulcei. În Triasic au avut loc şi noi
fenomene magmatice, mai ales cu caracter de erupţii submarine, care au
pus în loc masa de vulcanite bazaltice, care astăzi formează cea mai mare
parte din Dealurile Niculiţelului. În faza neokimmerică, de la finele
Jurasicului şi începutul Cretacicului, întreaga Dobroge de Nord a fost
preluată într-un ultim efort tectonic de amploare, care a afectat atât
structurile hercinice cât şi sedimentarul şi vulcanitele mezozoice, creând
noi structuri şariate (pânza de Măcin, pânza de Niculiţel şi pânza de
Tulcea). În fâşia sud-vestică a Dobrogei de Nord (între linia Peceneaga-
Camena şi valea Taiţei), în partea mijlocie a Cretacicului s-a produs o
scufundare tectonică, formându-se aşa-numitul bazin al Babadagului,
invadat de apele mării cretacice, care au lăsat aici o cuvertură
sedimentară, posttectonică, dominată de calcare, gresii şi conglomerate.
Acestea dau fondul litologic principal al Podişului Babadagului.
Începând din partea finală a Cretacicului, Podişul Babadagului se
adaugă şi el restului Dobrogei de Nord în evoluţia sa subaeriană,
îndelungată. Astfel, întreaga regiune a fost supusă unei puternice nivelări,
transformând Dobrogea de Nord într-o peneplenă, cu un relief scund şi
monoton şi cu martori litologici de eroziune. Trăsăturile actuale ale
reliefului sunt o consecinţă a mişcărilor de ridicare din Romanian-
Pleistocen, mai puternică în partea de nord-vest (cu circa 400-500 m) şi
mai modestă în sud-est (cu 200-300 m), ridicare care este responsabilă de
fragmentarea peneplenei postneokimmerice şi postcretacice din Podişul
Babadagului şi pentru evidenţierea unor trăsături structural-litologice ale
Orogenului Dobrogei de Nord. În decursul Cuaternarului în Dobrogea de
167
Nord s-a depus o pătură destul de groasă de depozite loessoide (5-20
m),care acoperă roca dură din substrat într-o proporţie mult mai mică
decât în Dobrogea Central şi Sudică.
Relieful Dobrogei de Nord se caracterizează prin altitudini relative
mari, în comparaţie cu zonele înconjurătoare, energia de relief având
valori ce cresc de la circa 150 m în sud-est la 350 m în nord-vest. În zona
luncii Dunării, Dobrogea de Nord apare ca un adevărat mic masiv muntos,
care domină în mod categoric ţinuturile joase şi plane înconjurătoare.
Trăsătura principală a reliefului constă în predominarea reliefului
structural şi de facies petrografic, caracteristic în primul rând Munceilor
Măcinului, unde întâlnim culmi mai înalte sau mai scunde, ca şi culoare de
vale, orientate paralele cu direcţionarea structurilor hercinico-alpine,
adică pe direcţia NNV-SSE, precum şi Podişul Babadagului, pe cuvertura
de sedimentar cretacic larg ondulat, unde, caracteristice sunt platourile
structurale, înclinate în direcţia uşoarei căderi a stratelor, şi cuestele,
uneori etajate, cu înclinare puternică, opusă căderii stratelor.
Proieminenţele reliefului sunt totdeauna susţinute de roci mai
rezistente la denudaţie, cum sunt: granitele (culmea principală a
munceilor Măcinului, Pricopanul, Megina, Gâlmele Înşirate, Dl. Coşugea),
porfirele (Dl. Conţu, Podişul Atmagea), bazaltele (partea de nord-est a
Dealurilor Niculiţelului), rocile cristaline (Dl. Pripocea, Orliga, Dl. Redi),
calcarele (Beştepe, Uzunbair). Zonele depresionare se explică prin
predominarea unor faciesuri petrografice mai puţin rezistente la acţiunea
denudaţiei (şisturi argiloase etc.), aşa cum este Depresiunea Nalbant, din
vestul Dealurilor Tulcei, dezvoltată pe şisturi şi argile triasice. În evoluţia
recentă, pliocen-cuaternară, un rol important l-a jucat procesul de
pedimentaţie, caracterizat prin dezagregarea rocilor rezistente,
transportul la distanţă mică a materialului dezagregat, pe versant, şi
acumularea acestuia, sub formă de grohotişuri la poalele versanţilor, în
condiţiile unui climat continental, arid. Prin pedimentaţie s-au detaşat, din
vechea suprafaţă de nivelare, o serie întreagă de inselberguri, nu prea
înalte (cu maximumul de frecvenţă în Dealurile Tulcei), separate prin
depresiuni largi, cu profilul în formă de U larg deschis, tapisate cu
material de dezagregare şi loess.
Clima Dobrogei de Nord se deosebeşte de aceea a Podişului
Dobrogei prin precipitaţii mai bogate, determinate de altitudine (peste
500 mm/an) depăşind chiar 600 mm/an în zona înaltă a Munceilor
Măcinului. Totuşi în zona periferică, mai scundă, în special în est,
precipitaţiile coboară şi aici la numai 400 mm/an.
Temperatura medie anuală este ceva mai scăzută în zonele înalte,
sub 100C, dar se ridică la 110C în zonele marginale. Verile sunt calde, cu
temperaturi medii ale lunii iulie de 21 0C în zona central-nord-vestică şi de
peste 220C în zona marginală. Maxima termică absolută este ceva mai
scăzută decât în Podişul Dobrogei (39,5 0C, în luna august 1945) s-a
înregistrat însă în interiorul regiunii. În timpul iernii temperaturile medii
sunt distribuite, de asemenea altitudinal, oscilând de la -1 0C în zonele
marginale la -30C în punctele cele mai înalte ale Munceilor Măcinului.
Predomină vânturile din sectorul nordic atât vara cât şi iarna. Vara sunt
frecvente cazuri de producere a unor adevărate furtuni de praf şi nisip.
168
 Apele. Reţeaua hidrografică este mai densă decât în Podişul
Dobrogei, iar ponderea râurilor cu scurgere permanentă este mai ridicată,
tributare complexului lagunar al Razelmului: Taiţa, cu principalul său
afluent, Teliţa, apoi Slava, formată prin unirea Slavei Cercheze cu Slava
Rusă. De asemenea, sunt frecvente limanele, dintre care cele mai
importante se află în lungul faţadei dinspre complexul langunar Razelm:
limanele Agighiol, Babadag şi Ceamurlia. Spre valea Dunării limanele sunt
mai puţin importante (Cerna) şi au fost parţial drenate pentru extinderea
terenurilor cultivate. În zonele marginale, cu umiditate deficitară,
salinitatea apelor unor lacuri mici o depăşeşte sensibil pe cea normală
(Lacul Sărat şi Slatina, dintre Greci şi Măcin, lacurile de la Murighiol ş.a.).
Vegetaţia naturală predominantă este aceea de pădure mezofilă.
Aceasta se păstrează bine în Podişul Babadagului şi în Dealurile
Niculiţelului, în timp ce Munceii Măcinului au fost despăduriţi în mare
măsură. Pădurea este destul de amestecată, fiind formată din gorun,
stejar, tei, ulm, frasin, jugastru, arţar. În nord, între Isacea şi Somova
apare şi asociaţia vegetală de „şibleac”, cu specii de cvercinee termofile
(cer, gărniţă, cărpeniţă) dar şi tufişuri spinoase, formate din porumbar,
vişin turcesc (Padus mahaleb), migdal pitic, scumpie, uneori chiar pajişti
xero-mezofile, cu păiuş (Festucavallesiaca), sadină (Chrysopogon gryllus),
negară (Stipa capillata), etc.
În zonele marginale mai joase (Depresiunea litorală Sarichioi –
Sarinasuf, valea inferioară a Taiţei, Depresiunea Greci), se dezvoltă
silvostepa şi stepa, reprezentată prin asociaţii erbacee de graminee
xerofile, frecvent cu bulbi şi rizomi (Poa bulbosa) şi de dicotiledonate, cum
sunt speciile de Artemisia şi Euphorbia. În asociaţiile animale apar
elemente balcanice, ca broasca ţestoasă de uscat (Testudo graeca), o
subspecie de viperă cu corn (Vipera ammodytes montandoni), şarpele rău
(Coluber jugularis), şarpele dungat, cea mai mare şi mai frumoasă reptilă
din România, neveninos (Elaphe quator – lineata sauromates), dihorul de
stepă (Mustela eversmanni). În zonele de stâncărie din apropierea bălţilor
se adăpostesc câteva exemplare de păsări răpitoare mari, ca vulturul sur
(Gyps fulvus) şi vulturul negru, de fapt de culoare cafenie închisă
(Aegypius monachus). Sunt prezente şi mamiferele mari ca: mistreţul,
căpriorul şi cerbul lopătar.
Solurile cele mai răspândite sunt argiluvisolurile (solul brun argilo-
iluvial) şi solul cenuşiu. Zonele periferice, mai joase, precum şi
depresiunile interne sunt acoperite, în cea mai mare parte, de molisoluri
(cernoziomuri cambice, cernoziomuri şi chiar soluri bălane (în fâşia cea
mai aridă), la care se adaugă şi rendzinele (cu părecădere pe calcarele din
Podişul Babadagului).
Populaţie, aşezări, economie.
În antichitate Dobrogea de Nord a reprezentat o regiune mai
izolată, puţin legată de viaţa maritimă, în comparaţie cu litoralul Podişului
Dobrogei. Cu toate acestea, în perioada romană, aici s-au format oraşe
puternice, cu funcţie portuară sau defensivă, în lungul limesului danubian
– Troesmis, reşedinţă de regiune, Aegyssus, astăzi Tulcea, Salsovia, astăzi
Mahmudia; la Noviodunum se stabileşte însuşi sediul flotei militare

169
romane de la Dunărea de Jos, ceea ce subliniază rolul de avanpost
fortificat al imperiului pe care-l juca Dobrogea de Nord.
Populaţia românească a rezistat aici bine în feudalism, sub ocupaţia
automană, această regiune funcţionând ca o zonă de refugiu, în codru, la
fel ca regiunile din partea centrală a României. Procesul de depopulare şi
de dispariţie a aşezărilor vechi a fost mai puţin resimţit ca în sudul
Dobrogei, legăturile cu celelalte ţinuturi româneşti au fost mai puternice,
iar proporţia populaţiei româneşti s-a păstrat mai ridicată. Şi toponimia
românească este aici mai bogată (Niculiţel, Tichileşti, Văcăreni). Proporţia
populaţiei turceşti şi tătăreşti a fost şi este mai redusă decât în sudul
Dobrogei, pe lângă autohtoni, care deţin marea majoritate. Se adaugă în
secolele XVIII – XIX grupul rusesc al lipovenilor, consecinţă a opresiunii
confesionale din patria lor. În oraşe mai trăieşte şi un mic grup de greci,
iar pe lângă unele mari cariere de piatră s-au stabilit în trecut chiar mici
colonii italiene. Dinamica populaţiei în perioadele modernă şi
contemporană este redusă, încât la nivelul anului 1992 Dobrogea de Nord
a ajuns la circa 210000 locuitori, cu o densitate medie de 59 loc./km 2, cu
mult sub media naţională. Din aceştia, peste 60% locuiesc la oraşe, ca
Măcin, Babadag, Isaccea şi Tulcea, cu aproape 100000 locuitori,
principalul centru industrial, comercial şi de comunicaţii. Aşezările rurale
au o viaţă destul de complexă, pe lângă agricultură unii săteni asigurându-
şi veniturile şi din munca în cariere şi exploatări miniere, din pescuit sau
din munca în întreprinderile orăşeneşti, prin intermediul navetismului.
Spre marginea Deltei Dunării şi a complexului lagunar al Razelmului se
adaugă şi unele venituri din turism.
Industrial, Dobrogea de Nord a rămas o regiune de exploatare
intensă a resurselor de roci de construcţie, drept consecinţă a alcătuirii
sale geologice specifice. Astfel, din Munceii Măcinului se extrag mari
cantităţi de granit (din carierele Turcoaia – Iacobdeal, Pricopan – Sulucu,
Greci), parţial trimise şi la export (pentru construcţii monumentale în
Germania); zona granitelor continuă şi pe sub cuvertura sedimentară din
nord-vestul Podişului Babadagului (cu exploatarea de la Atmagea). Din
rândul rocilor magmatice se mai exploatează şi porfire (la Iglicioara, în
apropierea Dunării şi la Camena, în bazinul Slavei). Cele mai numeroase
sunt însă carierele de calcar, atât triasic, uneori cu caracter dolomitic (la
Mahmudia, unde se exploatează peste 2 mil.t/an, pentru combinatul
siderurgic din Galaţi, folosit ca fondant, apoi la Agighiol, Zebil, Tulcea,
Somova, Murighiol), cât şi cretacic (la Babadag, Ciucurova, Jurilovca).
În perioada postbelică au fost evidenţiate şi unele zăcăminte
metalifere, cum sunt sulfurile complexe, asociate magmatismului triasic
(blendă, galenă, pirită, calcopirită) care au intrat în exploatare, împreună
cu baritina în nord-vestul Dealurilor Tulcei (la Somova, Dl. Cortelu etc.).
Industria grea de transformare este concentrată în Tulcea, prin
Combinatul de alumină, dependent aproape exclusiv de materia primă din
import (bauxită), pentru uzina de aluminiu de la Slatina, apoi de feroaliaje
(pentru combinatul siderurgic din Galaţi), de produse magneziene etc. De
asemenea, o întreprindere de construcţii navale (vase de pescuit, mici
cargouri, barje), de utilaj chimic şi piese metalice, precum şi o
întreprindere de prelucrare a maselor plastice. Industria uşoară are o
170
repartiţie mai largă, cuprinzând producţia de conserve de peşte şi de
conserve de legume şi fructe (Tulcea), de zahăr, produse de morărit-
panificaţie şi produse lactate (Babadag), tricotaje, confecţii, încălţăminte,
împletituri (Măcin), fire de tipul bumbacului (Isaccea).
Agricultura are un caracter mixt, mai puţin intensiv şi specializat ca
în Podişul Dobrogei, iar lucrările de irigaţie au cunoscut o extindere mai
modestă. Culturile cele mai importante sunt cele cerealiere (în special în
Dealurile Tulcei, depresiunile Cerna, Greci ş.a.), cu proporţii aproape
egale ale porumbului şi grâului, urmate de orz, ovăz şi secară. Urmează
plantele furajere (circa 10% din terenul arabil), floarea soarelui,
leguminoasele pentru boabe etc. În multe comune se practică o cultură
intensivă a tutunului care totalizează peste 1500 ha. O dată cu construirea
fabricii de zahăr de la Babadag s-au extins şi culturile de sfeclă de zahăr,
îndeosebi pe terenurile irigate din jurul lagunei Razelm.
Viticultura găseşte condiţii bune de dezvoltare în special pe solurile
formate pe material vulcanic bazic din Dealurile Niculiţelului, precum şi
pe cele formate pe calcarele din Podişul Babadagului, în timp ce
pomicultura (specializată în cultura cireşilor, caişilor şi piersicilor) este
mai larg răspândită în satele din bazinul superior al Taiţei. În zonele
limitrofe, dinspre lunca şi Delta Dunării, suprafeţele apreciabile de teren
sunt rezervate legumiculturii irigate, cu producţii ridicate de pepeni,
tomate etc., parţial aprovizionând chiar piaţa Galaţilor şi a Brăilei.
Zootehnia este mai slab dezvoltată şi orientată tradiţional spre
creşterea pastorală a ovinelor precum şi apicultura.
Căile de comunicaţie au mică densitate. În special căile ferate (o
singură cale ferată normală, şi aceasta terminată abia în perioada
interbelică, de la Tulcea spre Medgidia). Căile rutiere sunt relativ bine
modernizate (în construcţie autostrada Bucureşti – Constanţa) la care se
adaugă căile navale (cele de pe Dunăre, foarte scumpe) şi aeroportul
Tulcea.
Principalele subunităţi geografice, deosebite mai ales
geomorfologic, sunt: Munceii Măcinului, Dealurile Niculiţelului, Dealurile
Tulcei şi Podişul Babadag.

5. CÂMPIILE ROMÂNIEI
Caracterizare generală.
Câmpiile reprezintă circa o treime (30%) din suprafaţa ţării noastre
şi ocupă o poziţie periferică, în sudul şi vestul României, în jurul unităţilor
de relief mai înalt, din partea centrală.
Peisajul geografic de ansamblu este puţin variat. Diferenţele
geografice între subunităţi sunt greu sesizabile. Fundamentul câmpiilor,
de platformă (Câmpia Română) sau de geosinclinal (Câmpia Tisei), este
peste tot acoperit de depozite sedimentare mai recente (paleozoice,
mezozoice şi neozoice) şi nu apare nicăieri la suprafaţă. La suprafaţă
aflorează depozite foarte tinere, cuaternare, de natură fluvio-lacustră,
formate dintr-o alternanţă de pietrişuri, nisipuri şi argile, adesea cu o
stratificaţie încrucişată, aduse de reţeaua hidrografică din Carpaţi, dealuri
şi podişuri. Pe interfluviile exondate mai timpuriu, aceste depozite sunt

171
acoperite şi de un strat, cu grosimi variabile, de loess, de origine
complexă.
Sub aspect morfologic, câmpiile au altitudinile cele mai scăzute, cu
o medie sub 200 m. Suprafaţa câmpiilor este, cel mai adesea, o suprafaţă
acumulativă, datorată acumulării fluvio-lacustre sau eoliene. Dominante
sunt câmpurile orizontale (tabulare), separate de văi cu versanţi abrupţi
(verticali). Câmpurile interfluviale sunt presărate cu crovuri, formate prin
tasarea sufozională a loessului, şi cu dune, formate prin aport eolian pe
seama nisipurilor mai tinere, de albie majoră sau de terasă. În zonele de
subsidenţă şi în luncile marilor râuri relieful este şi mai tânăr. Aici energia
reliefului tinde spre 0 m şi cu numeroase cursuri părăsite ale râurilor
divagante şi grinduri fluviale.
Clima este temperat-continentală, cu nuanţe mai excesive în sud şi
sud-est şi mai moderate în vestul ţării. Temperaturile medii anuale sunt
cuprinse între 90 şi 120C, iar amplitudinile termice medii sunt cele mai
ridicate din ţară (peste 250C în câmpiile din sud-est), deşi verile sunt calde
(media lunii iulie oscilând între 210 şi 230C), în schimb iernile sunt destul
de reci (în estul Câmpiei Române, media lunii ianuarie coborând sub –
30C). Precipitaţiile sunt mai reduse decât în zonele de deal şi de podiş şi
scad de la peste 600 mm/an, în vestul ţării, la mai puţin de 400 mm/an, în
sud-est. Precipitaţiile cad mai ales în anotimpul cald, atât ca averse de
front rece cât şi ca urmare a convecţiei locale. Vânturile au frecvenţă şi
intensitate ridicate, mai ales în sud-est, redistribuind foarte neuniform
stratul de zăpadă în timpul iernii.
Reţeaua hidrografică curgătoare este rară (cu o densitate medie
în jur de 0,1 km/km2). Râurile autohtone au un debit scăzut şi foarte
neregulat, adesea ajungând să sece; debitele maxime se înregistrează în
mod obişnuit în timpul apelor mari, de la sfârşitul iernii şi începutul
primăverii. Cele mai importante râuri sunt alohtone (vin din Carpaţi).
Lacurile sunt numeroase şi variate ca origine (limane fluviale,
lacuri de crov, lacuri de albie majoră, antropice, cum sunt heleşteele din
Câmpia Crişurilor, iazurile din Câmpia Boian – Găvanu – Burdea).
În substrat s-au înmagazinat bogate ape subterane, atât freatice cât
şi de adâncime, din păcate destul de puternic mineralizate pe alocuri.
Dacă în câmpiile de subsidenţă apa freatică este foarte aproape de
suprafaţa topografică, în schimb, pe unele câmpuri interfluviale, acoperite
de depozite groase de loess, adâncimea nivelului hidrostatic poate depăşi
20 m.
Vegetaţia naturală şi solurile se distribuie în primul rând în
funcţie de precipitaţii. În zonele mai aride, în special din sud-est şi sud, cu
precipitaţii sub 550 mm/an, predomină silvostepa şi stepa, iar solurile
dominante sunt cele din clasa molisolurilor. În schimb, în zonele mai
umede, cu precipitaţii de peste 550 mm/an, predomină pădurea de
cvercinee şi argilovisolurile. Vegetaţia naturală a suferit cele mai profunde
modificări, prin defrişări masive pentru extinderea culturilor, favorizate de
calitatea corespunzătoare a solului şi de orizontalitatea terenului.
Din punct de vedere uman, câmpiile au fost bine populate în
perioadele stabile (de exemplu, în diferite perioade din Neolitic, în
perioada statului geto-dac etc.) şi, dimpotrivă, au înregistrat tendinţe de
172
depopulare în perioadele instabile, ca în timpul marilor migraţii sau în
secolele XVII-XVIII, când s-a accentuat dominaţia otomană.
În secolele XIX-XX câmpiile au redevenit, în ansamblu, o arie de
atracţie a populaţiei, atrasă de reformele agrare şi de creşterea oraşelor
mari. S-au format astfel arii de mare densitate umană care rivalizează cu
Subcarpaţii sau vestul Podişului Moldovei. Astăzi, în câmpiile României
trăieşte o populaţie de aproape 9 milioane de locuitori, adică 40% din
populaţia ţării. Densitatea medie a populaţiei este de 125-130 loc./km 2,
superioară României, la care contribuie şi prezenţa celor mai numeroase
oraşe mari, inclusiv Bucureştiul.
Industria s-a dezvoltat mai mult pe seama resurselor provenite din
alte zone ale ţării sau din import, cu toate că resursele naturale locale
sunt importante. Industria este concentrată în special în oraşe, în nodurile
de căi de comunicaţie şi în lungul Dunării.
Agricultura reprezintă ocupaţia economică tradiţională şi a atras,
până cu puţin timp în urmă, cea mai mare parte din populaţia activă.
Câmpiile continuă să reprezinte principala arie de producţie a cerealelor,
plantelor industriale şi furajere, în timp ce zootehnia pastorală, din trecut,
a fost înlocuită, în mare parte, printr-una mai intensivă, în stabulaţie. În
câmpii s-au făcut cele mai mari investiţii pentru modernizarea agriculturii
(mari sisteme de irigaţie, îndiguiri, drenaje şi desecări, construirea unor
gigantice complexe zootehnice).
Transporturile au, în câmpii, cele mai bune condiţii naturale pentru
dezvoltare, care au permis organizarea unor reţele de căi de comunicaţie,
feroviară şi rutieră, mai lesnicioase, la care se adaugă cele de pe Dunăre.
Se detaşează două mari unităţi: Câmpia Tisei şi Câmpia Română,
deosebite mai ales din punct de vedere climatic, uman şi economic.

5.1. CÂMPIA ROMÂNĂ

Poziţia geografică. Câmpia Română, desfăşurată în sudul ţării,
este una dintre cele mai mari unităţi naturale ale ţării, cu o suprafaţă de
48.850 km2, adică 20,6% din suprafaţa totală. În nord-vest şi nord este
limitată de unităţile deluroase, mai înalte, ale Podişului piemontan Getic
pe aliniamentul localităţilor Batoţi, sud Craiova, sud Slatina şi nord-vest
de Piteşti, până la Dâmboviţa, iar de aici de Subcarpaţii Munteniei,
respectiv Piemontul Curburii până la Adjud. De la Adjud, limita cu Podişul
Moldovei urmăreşte versantul stâng al Siretului, până la Cozmeşti,
Ghidigeni, apoi valea Gerului, în continuare valea Siretului până la
confluenţa cu Dunărea, care desparte apoi Câmpia Română de sudul
Colinelor Covurluilui (Câmpia înaltă a Covurluiului). Spre sud şi est limita
este dată de versantul drept abrupt al Dunării, prin care este dominată
lunca şi bălţile Dunării (a Ialomiţei şi a Brăilei).
Cu aceste limite, Câmpia Română este alungită pe direcţia vest-est
pe mai bine de 500 km, cu o lăţime care creşte în acelaşi sens de la 20 km
la 140 km.
Geneză, evoluţie, resurse. Câmpia Română este o unitate
geografică tânără, care până în Pleistocen a fost acoperită cu apele
Lacului Getic, lac ce s-a retras treptat de la vest la est – în Pleistocenul
inferior era retras până dincolo de Olt, iar în Pleistocenul mediu şi
173
superior s-a retras din estul câmpiei. Fundamentul său, variat ca origine,
aparţine Platformei Moesice pe cea mai mare suprafaţă, dar şi şisturilor
verzi de tip central-dobrogean şi şisturilor cristaline de tip nord-
dobrogean în est şi nord-est. Peste fundament, care cade în trepte spre
nord, spre contactul cu Orogenul carpatic, se află o stivă groasă de
formaţiuni sedimentare necutate, cu grosimi cuprinse între 100 m (în sud)
şi 4000-9000 m (în nord şi nord-est), de vârstă paleozoică, triasică,
cretacică şi badenian-cuaternară. Între ciclurile de sedimentare au existat
îndelungate perioade de exondare, când luau naştere suprafeţe de
nivelare, ulterior fosilizate. Cele mai recente formaţiuni, pliocene şi
cuaternare, sunt fluvio-lacustre, aduse de râurile din Carpaţi şi din
Balcani, reprezentate prin nisipuri, pietrişuri, argile, marne, cu
stratificaţie încrucişată. Peste acestea se află loess-uri, cu grosimi variate.
Din studiile geologice rezultă că în Pleistocenul inferior (între 1,8 şi
1 mil. ani î.p.), a fost exondată partea de vest a Câmpiei Române, până la
valea Argeşului, unde, peste stratele villafranchiene de Cândeşti, s-au
depus stratele de Frăteşti, nisipurile de Uzunu şi complexul marnos
(stratele de Coconi). La est şi nord-est de valea Argeşului, lacul cuaternar
s-a menţinut şi în Pleistocenul mediu şi superior, aici depunându-se
stratele de Mostiştea şi nisipurile de Brăila, care au colmatat şi cea mai
mare parte din lacul situat în răsăritul Câmpiei Române, exondat probabil
înainte de ultima fază a Würmului. În partea finală a Würmului şi în
Holocen a avut loc exondarea celor mai tinere sectoare din Câmpia
Râmână – Câmpia de subsidenţă şi „bălţile” Ialomiţei şi Brăilei.
Cele mai importante resurse ale subsolului sunt cele de
hidrocarburi, aproape toate descoperite după al doilea război mondial.
Petrolul şi gazele sunt cantonate atât în structuri ale cuverturii
sedimentare de platformă cât şi în cele, strâns cutate, ale Depresiunii
Precarpatice. În zona de platformă, cele mai valoroase structuri,
predominant petroliere, sunt cele din partea central-vestică a Câmpiei
Române (Videle, Cartojani, Ciureşti, Roata), care asigură circa o treime
din producţia de petrol a României; în partea de est a Câmpiei Române
predomină rezervele de gaze naturale faţă de cele de petrol, structurile
cele mai cunoscute fiind la Jugureanu, Ghergheasa, Bordei Verde, unele
din ele fiind situate la periferia capitalei (Pasărea, Popeşti-Leordeni). În
ceea ce priveşte zăcămintele de hidrocarburi din Depresiunea
Precarpatică, în nordul câmpiei, acestea sunt predominant gazeifere
(Măneşti, Brazi, Gura Şuţii etc.).
Valorificate pe o scară foarte largă din albiile majore ale râurilor
sunt argilele, luturile, nisipurile.
Relieful. Altitudinile absolute corespund unei câmpii tinere, de
acumulare, coborând de la peste 300m, în zona Câmpiei piemontane, din
nord-vest, până la mai puţin de 10 m, pe cursul inferior al Dunării. Energia
reliefului se menţine, în general, sub 50 m, cu rare excepţii, tinzând chiar
spre 0 m în Câmpia de subsidenţă.
Relieful dominant este cel reprezentat prin câmpuri interfluviale,
acoperite cu depozite loessoide. Câmpurile interfluviale sunt cele mai
netede, cu o înclinare foarte redusă, în Câmpia tabulară (Bărăgan,

174
Burnas) şi în Câmpia Olteniei, în schimb prezintă o înclinare vizibilă,
dinspre exteriorul spre interiorul câmpiei, în Câmpia piemontană.
Un relief mai tânăr decât cel al câmpurilor interfluviale este cel al
Câmpiei de subsidenţă şi al marilor lunci, cu altitudini absolute şi energii
foarte mici. Câmpia de subsidenţă este presărată doar cu cursuri şi braţe
părăsite ale râurilor divagante, grinduri fluviale şi mici depresiuni
lacustre. Dunărea şi celelate râuri carpatice au şi terase bine
reprezentate. Numărul teraselor Dunării şi ale afluenţilor săi se reduce de
la vest către est, dovedind vârsta din ce în ce mai tânără a câmpiei şi
formarea sa în etape succesive. Dunărea are 8 terase, cu altitudinea
relativă până la 128-134 m, în extremitatea vestică a Câmpiei Române,
până în aval de confluenţa cu Drincea, de unde rămân doar 7 terase, cu
altitudinea relativă până la 103-105 m, situaţie care se păstrează până la
gura Desnăţuiului; între confluenţele cu Desnăţuiul şi cu Argeşul, Dunărea
are un sistem de 6 terase, cu altitudinea relativă; în scădere şi aceasta, de
la 78 la 58 m, dar în zona vărsării Argeşului dispar dintr-o dată trei terase
(terasele de Greaca, Căscioarele şi Măceşu), dovedind stabilitatea mai
îndelungată a ţărmului lacului cuaternar în această zonă; în continuare
rămân trei terase, cu altitudinea relativă până la 39 m, în sectorul dintre
confluenţele Argeşului şi Mostiştei, apoi două terase, cu altitudiniea
relativă de maximum 23 m, până la Ciocăneşti şi, apoi, pe toată lungimea
sectorului din estul Câmpiei Române, Dunărea mai rămâne cu o singură
terasă, terasa Călăraşi, cu altitudinea relativă de 10-13 m.
Reţeaua de văi a fost puternic influenţată de neotectonică, în
special de atracţia exercitată de aria de subsidenţă activă, din nord-estul
Câmpiei Române. Începând de la est de Olt apare la toate râurile o
tendinţă evidentă de abatere spre stânga, cu o desfăşurare în evantai a
teraselor, pe versantul opus şi câte un curs părăsit, pe dreapta, la fiecare
nivel de terasă: astfel, Teleormanul, Dâmbovnicul şi Neajlovul nu sunt
altceva decât cursuri părăsite ale Argeşului, care a deviat, în etape, către
est. Mostiştea nu este decât un curs părăsit al Ialomiţei, Sărata şi
Călmăţuiul sunt vechi cursuri părăsite ale Buzăului iar Jirlău, Amara şi
Balta Albă sunt vechi cursuri ale Râmnicului Sărat. Doar Dunărea a
înregistrat o tendinţă de deplasare spre dreapta, sub presiunea afluenţilor
carpatici, mai activi decât cei originari din Balcani. Largă dezvoltare are
relieful creat de tasarea sufozonară pe depozite loessoide, crovurile, a
căror frecvenţă maximă este înregistrată în Bărăgan (4-10/km 2) şi în
Burnas (3-10/km2). Suprafaţa totală a acestora, numai în jumătatea estică
a Câmpiei Române, este apreciată la aproape 700 km 2, iar diametrul
crovurilor ajunge la 150 m.
După Al. Ungureanu, şi relieful eolian are aici cea mai mare
răspândire, din întreaga ţară. Dunele au fost formate din nisipul preluat
de vânt din albiile majore ale Dunării şi afluenţilor săi de origine
carpatică, nisip redistribuit pe formele de relief mai înalt, până pe terasa a
şasea a Dunării. Predomină, în mod net, dunele longitudinale, orientate în
conformitate cu direcţia vântului dominant (VNV-ESE, în partea de vest a
câmpiei, N-S sau NE-SV, în partea de est a acesteia). Dunele ocupă cea
mai mare suprafaţă în Câmpia Olteniei (2000 km 2) dar şi pe văile

175
Ialomiţei, Călmăţuiului şi Buzăului, precum şi pe stânga Bârladului
inferior – în sectorul Lieşti - Hanul Conachi.
Relieful antropic este reprezentat în special prin gorgane (movile),
ridicate de diversii locuitori ai câmpiei, ca semne ale limitelor de
proprietate, morminte sau puncte de observaţie, dar şi prin canale de
irigaţie şi drenaj, diguri (în special în lunca Dunării), ramblee rutiere şi
feroviare.
Clima Câmpiei Române este temperat-continentală, cu nuanţe de
excesivitate spre est, pe măsura apropierii de Câmpia Rusă. Temperaturile
nu coboară nicăieri sub 9,50C, iar în extremitatea sudică ajung chiar la
11,50C. Continentalismul se exprimă mai ales prin valorile ridicate ale
amplitudinilor medii şi absolute, anuale şi diurne, ale temperaturilor –
diferenţa între media termică a lunii celei mai calde (21-23 0C) şi cea a
lunii celei mai reci (între -2 şi -3 0C) este de 24-260C, cea mai ridicată din
întreaga ţară. Aici s-a înregistrat temperatura maximă absolută din
România, de 44,50C, la Ion Sion (la 10 august 1951), dar şi minime
extreme de -350C (Snagov, 25 ianuarie 1942) sau de -34 0C (la Focşani).
Cantitatea medie anuală de precipitaţii se reduce de la nord-vest
către sud-est, de la 600-700 mm, în câmpiile piemontane ale Piteştilor şi
Târgoviştei, la 500-600 mm, în toată partea central-vestică a Câmpiei, şi la
430-500 mm, în partea de est. Precipitaţiile cad, de regulă, sub formă de
averse, cu caracter violent; cea mai puternică dintre acestea a fost aceea
de la Ciupercenii Vechi, când, la 26 iunie 1925, au căzut 348 mm în 24 ore
(a doua, ca intensitate, din ţară, după cea de la C.A. Rosseti, în Delta
Dunării).
Foarte frecvente sunt perioadele de secetă, ani deosebit de secetoşi
fiind 1946, 1950, 1952, 1964, 1983 şi 1986 (în acest din urmă an, în
Câmpia Tecuciului au căzut doar 190 mm de precipitaţii). Vânturile au o
frecvenţă şi o intensitate mare, mai ales în estul Câmpiei, unde au direcţia
dominantă dinspre nord şi nord-est, în timp ce în vestul Câmpiei Române
predomină vânturile dinspre vest, în funcţie de orientarea lanţului
carpatic.
Reţeaua hidrografică principală este cea alohtonă, cuprinzând
Dunărea şi principalii săi afluenţi carpatici – Jiul, Oltul, Argeşul,
Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Buzăul, Putna, Siretul. Dunărea este
colectorul natural principal şi, implicit, cea mai importantă sursă de apă
de suprafaţă – ea intră în Câmpia Română cu un debit mediu de 5600 m 3/s
iar la ieşire ajunge la 6160 m 3/s; îi urmează, în ordinea debitului, Siretul
(171 m3/s), Oltul (165 m3/s), Jiul (96 m3/s), Argeşul (64 m3/s), Ialomiţa (40,5
m3/s) şi Buzău (25,4 m3/s).
La ape mari şi viituri debitele maxime pot depăşi de câteva zeci de
ori debitele medii, la râurile mici şi mijlocii, provocând inundaţii foarte
grave, mai ales în Câmpia de Subsidenţă, în timp ce la secete aproape
toată reţeaua autohtonă seacă. Însăşi Dunărea, deşi, proporţional, are
oscilaţii mai reduse, poate atinge debite maxime de 14900 m 3/s (în aprilie
1940) şi depăşiri ale etiajului cu 8,43 m. Foarte multe râuri suferă de o
gravă poluare industrial-urbană, atât ca urmare a activităţilor umane din
interiorul regiunii (Dâmbovnicul – de la combinatul petrochimic Piteşti,
Sabarul – de la exploatările petroliere) cât şi a celor din exterior (Oltul –
176
de la industria produselor cloro-sodice, Jiul – de la industria carboniferă şi
de la combinatul chimic Işalniţa). Argeşul, la Olteniţa, arată ca un
adevărat canal de dejecţii. Dintre lacurile naturale, cele mai mari sunt
limanele fluviale, formate pe văi afluente, barate de aportul aluvial mai
puternic al râului principal în care debuşează: Snagov şi Căldăruşani, pe
văi afluente de pe dreapta Ialomiţei, Fundata, Amara, Strachina ş.a., pe
afluenţii de pe stânga ai aceluiaşi râu; Coşteiu, Jirlău, Amara (de Râmnic)
şi Balta Albă, pe mici văi afluente de pe stânga ale Buzăului etc. Foarte
numeroase şi mari au fost odinioară lacurile de luncă, mai ales în lunca
Dunării, însă majoritatea acestora au fost drenate (Jijia, Bistreţu). Multe
dintre acestea s-au format în braţe sau meandre părăsite. Pe câmpurile
interfluviale, cu substrat loessic, sunt frecvente şi lacurile de crov, mai
ales în Câmpia Brăilei şi în Bărăganul central. Unele lacuri au tendinţa
naturală de a se saliniza, ceea ce le conferă anumite valenţe terapeutice:
Sărăţuica, Fundata şi Amara, de pe stânga Ialomiţei, Câineni, de pe stânga
Buzăului, Movila Miresei, Ianca, Batogu şi Lacul Sărat, din Câmpia Brăilei.
Sunt şi lacuri de acumulare, construite pentru hidrocentrale (lacul
hidrocentralei Porţile de Fier II, pe Dunăre, lacurile Ipoteşti, Drăgăneşti,
Frunzaru, Rusăneşti şi Izbiceni, pe Olt), altele sunt destinate regularizării
scurgerii (lacul Dridu, pe Ialomiţa), cu scopuri agro-piscicole (iazurile de
pe Mostiştea sau cele de pe Călmăţuiul teleormănean) sau de agrement
(de exemplu, lacurile de pe Colentina, în suburbia nord-estică a capitalei –
Herestrău, Floreasca, Tei, Fundeni etc.).
Apele subterane. Adâncimea stratului acvifer este variabilă, de la
0,5-5 m, în Câmpia de Subsidenţă, la 20-40 m în Bărăgan şi Burnas, unde
depozitele loessoide au grosimi mari, şi chiar până la 50-60 m în Câmpia
Boianu – Găvanu – Burdea. Cele mai bogate strate acvifere de suprafaţă
sunt cele din Câmpia Piemontană, cu depozite permeabile, bune
colectoare (de exemplu, în conurile de dejecţie terasate ale Prahovei,
formate din pietrişuri de origine carpatică.
Vegetaţia spontană se dispune sub forma a trei fâşii paralele, de
la nord-vest spre sud-est: o zonă de pădure, una de silvostepă şi ultima de
stepă. Pădurea se dezvoltă în aria cu precipitaţii de peste 550 mm/an, din
nord-vestul şi centrul Câmpiei Române, adică în câmpiile piemontane ale
Piteştilor, Târgoviştei şi Ploieştilor, în Câmpia de Subsidenţă Titu-
Gherghiţa şi în nordul Burnasului. Este o pădure de quercinee, formată în
special din cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), alături de
care apar, mai rar, stejarul peduculat (Quercus robur), stejarul brumăriu
(Quercus pedunculifora) şi stejarul pufos (Quercus pubescens). În afară de
quercinee se mai întâlnesc, în proporţii variabile, teiul (Tilia tomentosa) şi
jugastrul (Acer campestre). Pădurea a fost puternic defrişată.
Silvostepa reprezintă vegetaţia părţii de nord a Câmpiei Olteniei,
sudul Burnasului, Câmpia Mostiştei şi a părţii estice a câmpiilor
piemontană şi de subsidenţă. Petecele de pădure de silvostepă, astăzi
devenite extrem de rare, sunt formate din stejar brumăriu, stejar pufos,
cer şi stejar pedunculat, în vreme ce pajiştile silvostepice sunt asociaţii
vegetale erbacee de păiuş (Festuca vallesiaca) şi dicotiledonate, ca diverse
compozee, labiate şi leguminoase, presărate cu tufişuri de porumbar

177
(Prunus spinosa), păducel (Crataegus monogyna), scumpie (Cotinus
coggygria).
Zona de stepă reprezintă cea mai întinsă arie de vegetaţie erbacee
din România şi acoperă sudul Câmpiei Olteniei, Bărăganul, Câmpia
Siretului Inferior. Pajiştile xerofitice de stepă sunt formate în special din
firuţă cu bulbi (Poa bulbosa), pir gros (Cynodon dactylon), specii de colilie
(Stipa lessingiana, Stipa capillata) şi peliniţă de stepă (Artemisia), la care
se adaugă păiuşul (Festuca vallesiaca), bărboasa (Andropogon
ischaemum), obsiga (Bromus inermis). Stepa este foarte frumoasă (verde,
viu colorată) în lunile mai-iunie, după care devine, treptat, cenuşie.
Animalele. Cele de pădure au drept caracteristică principală
prezenţa mamiferelor cum sunt: căpriorul (Capreolus capreolus), veveriţa
(Sciurus vulgaris), şi ubicvistele: vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis
lupus), mistreţul (Sus scrofa).
În stepă şi silvostepă se remarcă abundenţa rozătoarelor –
popândăul (Citellus citellus), şoarecele de câmp (Microtus arvalis levis),
hârciogul (Cricetus cricetus), o avifaună specifică, din care nu lipsesc
potârnichea (Perdix perdix), prepeliţa (Coturnix coturnix), uliul alb de
stepă (Circus macrourus). În trecut era destul de frecventă dropia (Otis
tarda).
Importantă este şi ihtiofauna, care este dominată de ciprinide. În
mod normal, pe cursul Dunării urcau altădată sturionii, dar astăzi
poluarea apelor şi supraexploatarea au dus aproape la dispariţia acestora.
În schimb, în arealele de baltă ale luncii Dunării au pătruns spontan
bizamul (Ondatra zibethica) şi câinele-jder (Nyctereutes procyonoides).
Solurile zonale se distribuie în funcţie de cele trei mari zone de
vegetaţie. În zona de pădure predomină argiluvisolurile, în cadrul cărora
cele mai răspândite sunt solurile brune eumezobazice, în timp ce pe
suprafeţe din Câmpia Olteniei domină cele brune-roşcate. În fâşia de
silvostepă solul caracteristic este cernoziomul cambic iar în stepă, pe
suprafeţe foarte mari, este întâlnit cernoziomul şi chiar solul bălan, în aria
cea mai aridă, din extremitatea estică şi sud-estică a Câmpiei.
Populaţia. Condiţiile geografice complexe ale Câmpiei Române au
permis o populare destul de timpurie a acesteia. Procesul de populare a
avut loc treptat, concomitent cu retragerea Lacului Getic. Astfel, aşezările
umane cele mai vechi sunt din Paleoliticul inferior, în partea vestică a
Câmpiei (la Fărcaşele, pe Olt) şi în partea centrală (la Bucureşti).
În Neolitic şi perioada bronzului populaţia a crescut foarte mult,
datorită apariţiei timpurii a agriculturii, Câmpia Română fiind una din
primele regiuni agricole ale Globului, cu civilizaţii foarte avansate, care,
cel puţin la nivelul Neoliticului, nu erau cu nimic în urma celor din
Orientul Apropiat. Cele mai numeroase aşezări descoperite se aflau în
zona de silvostepă, care avea un potenţial natural mai complex, urmată de
zona de pădure, în vreme ce stepa era şi pe atunci mai puţin populată.
În perioada formării poporului şi statului unitar dac, câteva aşezări
s-au ridicat chiar la un nivel cvaziurban – Popeşti, pe Argeş (identificată cu
Argedava), Piscul Crăsanilor, pe Ialomiţa ş.a. Romanizarea ulterioară a
fost puternică şi persistentă, mai cu seamă în Câmpia Olteniei (după Al.
Ungureanu).
178
 Persistenţa populaţiei autohtone, romanizată şi creştină, este
demonstrată de numeroasele aşezări ale culturii Ipoteşti-Cîndeşti-Brateiu,
care a fost descoperită, iniţial, chiar aici, în Câmpia Română. În perioada
migraţiilor, unele grupuri alohtone (sarmaţii în sec. III, goţii şi hunii în sec.
IV, slavii şi avarii în sec VI, pecenegii în sec. IX-X şi cumanii, în sec. XI) şi-
au instalat dominaţia asupra ţinuturilor deschise, de stepă, în timp ce
autohtonii s-au adăpostit în zona de pădure şi în luncă, sfârşind prin a
asimila, pe rând, pe migratori.
În prima parte a feudalismului (până în sec. XVI) Câmpia Română a
fost o regiune bine populată, când voievodatul Ţării Româneşti a fost
relativ puternic şi înfloritor. Dimpotrivă, în secolele XVII-XVIII, s-a produs
o depopulare parţială a zonei de stepă, ca urmare a expediţiilor de jaf ale
turcilor de pe dreapta Dunării (în special de la Silistra), a ocupării de către
turci a unor capete de pod pe stânga Dunării („raialele” Turnu, Giurgiu şi
Brăila).
Situaţia se schimbă diametral de la finele sec. XVIII după tratatele
de pace impuse de Rusia Imperiului Otoman (la Küčuk Kainarci, în 1774 şi
la Edirne, în 1829), când suzeranitatea Porţii Otomane asupra
principatelor române începe să slăbească, dispare treptat poziţia de
monopol a turcilor în comerţul cu principatele şi se dezvoltă puternic
comerţul pe Dunăre, se trece la desţelenirea unor întinse pajişti de stepă,
extinderea culturii cerealelor şi are loc un puternic proces de repopulare a
stepei, în special în ţinuturile din est şi sud-est (Al. Ungureanu).
Populaţia nou venită s-a aşezat în numeroasele slobozii şi sate de
roire, cu denumiri caracteristice – Adunaţi, Osebiţi, cărora li s-au adăugat
o serie întreagă de sate de împroprietărire.
După 1950 procesul de colonizare rurală încetează şi este înlocuit
de o puternică migraţiune de la sat spre oraş, stimulată de dezvoltarea
rapidă a industriei urbane, care duce la o reducere, pe ansamblu, a
populaţiei rurale din Câmpia Română.
Sporul natural a fost foarte mare în trecut, cu deosebire în a doua
jumătate a sec. XIX, în zona de stepă, cu largi posibilităţi de extindere a
culturilor. Ţinând seama şi de sporul migratoriu, se înţelege de ce Câmpia
Română a înregistrat în perioada modernă şi contemporană o dinamică
deosebit de activă a populaţiei – de la 950.000 locuitori, la primul
recensământ, din 1860, s-a ajuns la 2.400.000 locuitori în 1899 şi la circa
7.000.000 locuitori în 1992, Câmpia Română fiind unitatea naturală cea
mai populată din ţara noastră. Densitatea medie a populaţiei (143
locuitori/km2) este mult mai mare faţă de media naţională, la aceasta
contribuind în mod substanţial prezenţa capitalei, Bucureşti, cu peste 2
milioane locuitori.
Aşezările. Ca urmare a puternicului flux migratoriu de la sat spre
oraş, în perioada contemporană populaţia urbană a devenit majoritară, cu
peste 56% din totalul locuitorilor. Ritmul de creştere al populaţiei
aşezărilor urbane este deosebit de ridicat – de la 170.000 locuitori care
trăiau în oraşe, în anul 1860, s-a ajuns în 1992 la 3.940.000 locuitori, ceea
ce înseamnă o creştere de 23 de ori în peste 130 de ani.
Câmpia Română deţine cel mai mare număr de oraşe mari dintre
toate unităţile naturale ale României, şi anume şase – Bucureşti, Ploieşti,
179
Brăila, Buzău, Piteşti şi Focşani; la acestea se adaugă alte 45 de oraşe
mijlocii şi mici. Distribuite inegal în teritoriu, în funcţie de poziţia
geografică: la debuşeul în Câmpie al marilor văi, de exemplu Piteşti,
Târgovişte, Ploieşti, Urlaţi, Buzău, Rîmnicu Sărat, Focşani sau Tecuci; în
lungul malului stâng al Dunării, unde a primat, mai ales în sec. X funcţia
portuară (Calafat, Corabia, Turnu-Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa,
Călăraşi, Brăila); în zona centrală, stepică, a Câmpiei Române de est, unde
şi densitatea populaţiei a fost mică în trecut, păstrează până astăzi o reţea
urbană mai rară, cu oraşe relativ tinere (Slobozia, Ţăndăreni, Făurei).
Aşezările rurale formează o reţea destul de variată, din punct de
vedere dimensional, morfologic şi funcţional (Al. Ungureanu), în Câmpia
Română predomină satele mari, dimensiunea medie a unui sat, superioară
mediei pe ţară, fiind de 1100 locuitori. Numărul satelor foarte mari, cu
peste 5000 de locuitori, este de 66. Cele mai multe sate mari se grupează
în suburbia capitalei (Voluntari, Pantelimon, Chitila), în sudul Câmpiei
Olteniei (Dăbuleni, Poiana Mare), în Câmpia Siretului Inferior şi în estul
Bărăganului (I.Ianoş, 1990).
Caracteristică este proporţia destul de mare de sate geometrice
(rectangulare, triangulare etc.), mai ales pe câmpurile interfluviale din
zona de stepă (de exemplu Dragalina), formate, cel mai adesea pe locul
vechilor târle sau în apropierea gărilor. Satele mai vechi au o textură
nebuloasă şi un contur fie alungit (în lungul râurilor), fie poligonal
neregulat (de exemplu, satele de pe terasele Dunării şi Oltului, unele sate
din Câmpia Tecuciului etc.)
Un fenomen reprezentativ este cel al deplasărilor pendulare pentru
muncă, care ating cele mai mari dimensiuni din întreaga ţară (fluxul
navetist al capitalei este apreciat la 230000 persoane, cel al Târgoviştei –
la 25000, al Buzăului – la 20000). Aceasta face ca multe aşezări rurale
periurbane să se transforme în sate-dormitor, aşa cum sunt cele din
comunele din jurul Bucureştilor.
Economia. Câmpia Română este o unitate naturală cu resurse
destul de limitate pentru industrializare, dar industria a devenit ramura
cea mai importantă a economiei, aici obţinându-se 32% din producţia
industrială a României, cu toate că populaţia ţării nu depăşeşte 30%.
Această situaţie se datorează în primul rând industriei din Bucureşti. Cele
mai puternice ramuri industriale sunt cea mecanică şi cea electrotehnică,
având ca centru capitala, cu o dezvoltare multilaterală. Celelalte centre
sunt: în producţia de utilaj petrolier (Ploieşti, Târgovişte, Giurgiu), utilaj
chimic (Găieşti şi Buzău), utilaj siderurgic (Buzău), utilaj pentru
construcţii (Brăila), frigidere (Găieşti), scule şi bunuri de larg consum
(Focşani), maşini-unelte (Târgovişte), rulmenţi (Alexandria şi Ploieşti),
construcţii navale (Olteniţa, Brăila, Giurgiu, Zimnicea) şi echipament
naval (Giurgiu), vagoane (Caracal), piese auto (Râmnicu Sărat şi Costeşti),
motoare electrice (Piteşti), diverse alte produse electrotehnice
(Alexandria, Brăileşti, Titu, Urziceni) etc.
Mai concentrată este industria chimică, în care rafinăriile şi
petrochimia sunt specifice grupării industriale Ploieşti-Brazi-Teleajen
precum şi Piteştilor. Centrele Turnu-Măgurele, Slobozia, Valea
Călugărească şi Mărăşeşti sunt specializate în îngrăşăminte chimice şi
180
acid sulfuric, Brăila şi Călăraşi – în celuloză, hârtie şi fibre celulozice,
Giurgiu – în produse sodice, Calafat – în biostimulatori, Caracal – în
anvelope, Corabia – în fire sintetice, Buzău şi Focşani – în prelucrarea
maselor plastice.
Cea mai larg răspândită este industria alimentară. Se disting câteva
oraşe mari, cu o industrie alimentară complexă, orientată prioritar spre
satisfacerea consumului populaţiei locale (Bucureşti, Brăila, Ploieşti,
Buzău) şi un număr foarte mare de centre mai mici, specializate, ca de
exemplu, în industria cărnii (Alexandria), în industria cărnii şi a uleiului
vegetal (Slobozia, Urziceni, Ţîndăreni), în industria conservelor de legume
(Turnu-Măgurele, Calafat, Feteşti, Buftea, Vădeni, Valea Roşie), în
industria conservelor de legume şi a morăritului (Tecuci, Caracal), în
industria produselor lactate (Costeşti, Calafat), în industria zahărului
(Giurgiu, Buzău, Corabia, Tândăreni, Urziceni, Calafat, Ianca, Olteniţa,
Călăraşi, Drăgăneşti-Olt, Zimnicea, Titu, Iveşti, Fundulea), în aceea a
vinificaţiei (Focşani, Valea Călugărească, Ploieşti). Importantă este şi
industria bumbacului cu o serie întreagă de filaturi şi ţesătorii, care
folosesc fibre naturale în amestec cu cele sintetice şi artificiale, la
Bucureşti, Piteşti, Olteniţa, Roşiorii de Vede, Slobozia, Calafat, Zimnicea,
Buzău, Urlaţi, Giurgiu, Călăraşi, Feteşti, precum şi industria lânii, care
utilizează şi ea o mare cantitate de fibre sintetice şi artificiale, cu centrele
de bază la Ploieşti, Piteşti şi Bucureşti, Baloteşti, Păuleşti, Focşani, Mizil şi
Buzău. Foarte bine dezvoltată este industria confecţiilor, cu întreprinderile
cele mai mari la Bucureşti, Brăila, Focşani, Râmnicu Sărat, Călăraşi şi
Roşiorii de Vede. De asemenea industria tricotajelor (Bucureşti, Caracal,
Feteşti, Panciu, Olteni), industria inului şi a cânepei (Bucureşti,
Alexandria) şi industria mătăsii (Bucureşti). Industria materialelor de
construcţii produce, cu precădere, ceramica brută pentru construcţii
(fabrici mai mari de cărămidă şi ţiglă fiind la Bucureşti, Ploieşti, Piteşti,
Ţăndăreni etc.) şi prefabricarea de beton (Bucureşti, Giurgiu, Călăraşi),
ramură care a căzut total după 1990. Industria cimentului şi
azbocimentului, prezentă astăzi doar la Brăila, apoi industria sticlei, cu
centre de bază la Bucureşti (sticlă optică, sticlărie de laborator, vată de
sticlă) şi Buzău (geamuri, semicristal şi cristal) şi industria ceramicii fine
cu fabrici de faianţă la Bucureşti şi Ploieşti.
Agricultura. Câmpia Română contribuie aproape cu 30% la
producţia agricolă a României, datorită suprafeţelor irigate, de circa
2.200.000 ha, ceea ce înseamnă aproape trei pătrimi din suprafaţa
considerată tehnic irigabilă. Tipul dominant de agricultură este cel al
culturii cerealelor, apoi al plantelor tehnice şi creşterea animalelor, în
special pe baza furajelor cultivate. Cele mai importante plante de cultură
sunt porumbul (35% din terenul arabil din câmpie), grâul (30%), floarea
soarelui (10%), leguminoasele pentru boabe (6%), sfecla de zahăr (5%),
plantele furajere, orzul, inul pentru ulei, tutunul.
Zootehnia este mai puţin dezvoltată, în mod tradiţional bazându-se
pe creşterea pastorală a ovinelor, mai ales în Bărăgan. În perioada
contemporană s-au amenajat o serie de mari complexe zootehnice,
destinate alimentării pieţei urbane, aşa cum sunt cele de creştere a
păsărilor, de la Titu şi Manasia, de creştere a bovinelor, de la Căteasca.
181
Apicultura foloseşte în mod frecvent migraţia pastorală, în funcţie de
perioadele de vegetaţie, fie spre culturile de floarea soarelui, fie spre
pădurile de salcâm, aşa cum sunt cele din Câmpia Tecuciului. Importantă
este agricultura preorăşenească, cererea mare de produse şi condiţii
naturale favorabile ducând la conturarea aici a celei mai mari zone de
agricultură preorăşenească din România, aceea a Bucureştiului,
dezvoltată cu precădere în lunca largă, comună, a Argeşului şi Sabarului,
cu mari suprafeţe de solarii şi sere. Posibilitatea amenajării unor mari
sere, pentru agricultura intensivă, destinată legumelor şi florilor, derivă şi
din facilitatea utilizării apei calde reziduale, de la marile termocentrale (la
Bărcăneşti, în zona preorăşenească a Ploieştilor). În Câmpia Română se
află şi zone viticole importante, ca cele din Câmpia Piemontană din nord-
est., cu centrele renumite de la Odobeşti, Panciu, Valea Călugărească sau
Câmpia Olteniei (Dăbuleni, Sadova) şi Câmpia Tecuciului (Iveşti-Lieşti).
Reţeaua de căi de comunicaţie a Câmpiei Române este destul de
uniform repartizată, deşi există şi unele arii mai puţin bine servite, mai
ales în zona de stepă. Din capitală radiază 7 căi ferate, 9 şosele naţionale
şi singura autostradă din România, Bucureşti-Piteşti. Aceasta obligă
traficul feroviar şi rutier să treacă prin Bucureşti, supraaglomerând
centul. Gara Bucureşti este folosită anual de 72.000.000 de pasageri. Nu
sunt folosite încă corespunzător posibilităţile oferite de Dunăre, pentru
transportul fluvial. Dacă unele porturi, ca Brăila, Călăraşi, Giurgiu şi
turnu-Măgurele au o viaţă portuară mai activă, susţinută de industria
grea, în schimb celelalte lâncezesc.
SUBUNITĂŢILE GEOGRAFICE. Sunt mai multe propuneri de regionare.
Considerând determinant criteriul geomorfologic, se pot evidenţia:
Câmpia Piemontană, Câmpia de Subsidenţă (de divagare), Câmpia
(centrală) de Tranziţie, Câmpia Olteniei, Câmpia Tecuciului, Câmpia
Tabulară şi Lunca Dunării.
1. CÂMPIA PIEMONTANĂ este o subunitate de tranziţie, dezvoltată
spre contactul cu unităţile mai înalte, din nord-vest şi nord, ca o fâşie
continuă, cu lărgimi variabile, începând de la est la valea Vedei şi până la
confluenţa Trotuşului cu Siretul. Are cele mai mari altitudini din toată
Câmpia Română şi din toate unităţile de câmpie ale României, până la 350
m în nord-vestul Câmpiei Târgoviştei. Interfluviile prezintă o vizibilă
înclinare din exteriorul spre interiorul câmpiei, iar fragmentarea
orizontală este accentuată, ca urmare a unei densităţi mai ridicate a
reţelei hidrografice. Câmpia Piemontană este rezultatul îngemănării unor
vaste conuri de dejecţie, conuri formate din materiale cu o textură mai
groasă (pietrişuri şi nisipuri), acoperit de depozite loessoide. În cadrul ei,
cu unele deosebiri de ordin climatic şi economic, se disting: Câmpia
piemontană a Piteştilor, Câmpia piemontană a Târgoviştei, Câmpia
piemontană a Cricovului Dulce, Câmpia piemontană a Ploieştilor, Câmpia
piemontană a Curburii.
2. CÂMPIA DE SUBSIDENŢĂ (de divagare), ca o fâşie paralelă cu
Câmpia Piemontană, se suprapune ariei de maximă coborâre, în
Cuaternar, din întreaga Depresiune Precarpatică, cu valori de peste 2 mm
anual. Câmpia arată ca o nesfârşită albie majoră, fără versanţi, presărată
doar cu cursuri active şi părăsite, meandre părăsite, grinduri longitudinale
182
şi depresiuni lacustre. Depozitele de suprafaţă, foarte tinere (holocene)
sunt constituite din argile şi mâluri, cu o textură foarte fină, lipsind, cu
rare excepţii, depozitele loessoide, care caracterizează restul câmpiei. Apa
freatică este la mică adâncime şi chiar la suprafaţă. Se individualizează
aria Câmpiei Titului, Câmpia Gherghiţei, Câmpiei Sărăţii, Câmpiei
Buzăului şi a Siretului Inferior. După nivelul umanizării, Câmpia de
Subsidenţă manifestă asemănări cu Câmpia Piemontană, fiind mai bine
populată în zona vestică, de pădure, decât în ariile silvostepică şi stepică.
Urbanizarea este, însă, mult mai slabă, cu un număr foarte mic de oraşe,
şi acelea tinere şi modeste, de regulă ridicate din noduri feroviare (Făurei,
Mărăşeşti, Titu).
3. CÂMPIA CENTRALĂ DE TRANZIŢIE este cuprinsă între Câmpia de
Subsidenţă, din nord, şi Câmpia Tabulară, din sud şi sud-est, între Olt în
vest, Ialomiţa în nord-est şi cursul inferior al Dâmboviţei în sud-est. Are
deci caractere de tranziţie, între Câmpia de Subsidenţă şi Câmpia
Tabulară, cu interfluvii bine conturate faţă de văi, însă câmpurile
interfluviale sunt înguste, spre deosebire de Câmpia Tabulară. Climatul
este relativ umed, astfel că întreaga subunitate se înscrie în zona
pădurilor de cvercinee termofile (cer şi gârniţa), iar solurile dominante
sunt cele brune-roşcate, argiloiluviale. Şi aici se pot deosebi mai multe
subunităţi: Câmpia Boianu-Găvanu-Burdea; spre est de valea Argeş-Sabar,
o subunitate mai mică este Câmpia Vlăsiei, puternic urbanizată, aici
dezvoltându-se Bucureştiul şi sateliţii săi urbani.
4. CÂMPIA OLTENIEI (Câmpia Română de la vest de Olt), ieşită de
sub apele Lacului Getic încă din Pleistocenul inferior. Văile Dunării şi
afluenţilor săi au creat aici un sistem complicat de terase. Caracteristică
este extinderea excepţională a reliefului eolian, cu dune de nisip, care
acoperă cea mai mare suprafaţă din întreaga Românie, ajungând la
altitudini relative de 20 m. În climă este bine resimţită influenţa
submediteraneană, cu ierni relativ blânde (-2 0 C în medie, în luna
ianuarie), un evident maximum secundar de precipitaţii, în luna octombrie
şi cu veri deosebit de fierbinţi şi uscate. Se pot deosebi trei subunităţi care
se succed de la vest spre est: Câmpia Blahniţei, Câmpia Băileştilor,
Câmpia Romanaţilor.
5. CÂMPIA TECUCIULUI, de mici dimensiuni, este o subunitate bine
distinctă faţă de Câmpia de Divagare, cu care se limitează spre VSV şi
care este delimitată de versantul stâng al văii Siretului. Are aspectul unui
golf, care pătrunde adânc în interiorul părţii de sud a Podişului Moldovei,
între Colinele Tutovei în NNV şi Colinele Covurluiului în est. Este formată
în cea mai mare parte din terasele Bîrladului de 50-70 m, 10-20 m şi 5-8 m
altitudine relativă. Şi aici s-a format un vast câmp de dune (la Lieşti –
Hanul Conachi, pe terasa de 10-20 m). Principalul centru polarizant este
Tecuci.
6. CÂMPIA TABULARĂ larg dezvoltată în jumătatea estică,
reprezentând subunitatea cea mai întinsă şi cea mai caracteristică.
Trăsătura de bază a Câmpiei Tabulare constă în dezvoltarea maximă a
câmpurilor interfluviale , foarte bine detaşate faţă de văi, cu altitudini
relative apreciabile şi cu versanţi abrupţi. Câmpurile interfluviale sunt
tapisate cu o cuvertură groasă de loess (de ordinul zecilor de metri), care
183
acoperă depozitele fluvio-lacustre pleistocene. Prin tasarea sufozionară a
loessului s-a format numărul cel mai mare de crovuri din toată Câmpia
Română. Climatul este continental excesiv, cu veri fierbinţi, ierni reci şi
precipitaţii sărace. În anii de secetă cantitatea de precipitaţii poate coborî
şi sub 250 mm. În afara râurilor carpatice nici un alt râu nu mai are un
caracter permanent, în perioada uscată a anului unele râuri locale
transformându-se într-o succesiune de mici lacuri ( de ex. Mostiştea).
Câmpia Tabulară reprezintă aria clasică a agriculturii cerealiere. În cadrul
Câmpiei Tabulare se disting: Burnasul, sectorul cel mai înalt al Câmpiei
Tabulare; Câmpia Mostiştei; Bărăganul propriu-zis (Bărăganul sudic),
cuprins între Dunăre şi Ialomiţa, cu caracterele de ansamblu ale Câmpiei
Tabulare cel mai bine evidenţiate: grosimea mare a loessului (40-50 m),
prezenţa câmpului de dune de pe margine nordică, clima aridă şi vegetaţia
stepică, adâncimea mare a apei freatice; Câmpia Călmăţuiului; Câmpia
Brăilei (terasa Brăilei).

184