Viața Municipală în Dacia Romană

Radu Ardevan
Referat

Orașele și structurile urbane reprezintă de-a lungul istoriei Imperiului Roman o

componentă de bază a mecanismului structuralal al acestuia, formând în același timp o pârghie
dar și un proces prin care autoritatea romană centrală reușește să transpună imaginea Romei in
provinciile noi cucerite atât din punct de vedere al aspectului (la o scară redusă desigur) cât și al
aparatului legislativ si juridic. Se observă faptul că pe cuprinsul Imperiului chiar și in perioada
Principatului, acest fel de elemente municipale și comune cu autoadministrare conferă statului
roman imaginea unei „ federații ” de astfel mici formațiuni, având fiecare un anumit grad de
autonomie față de Roma. De asemenea încadrarea acestora în întreg aparatul Roman este
evidentă, înflorirea și desăvârșirea societății romane întrepătrunzându-se cu prosperitatea și
apogeul acestor structuri provinciale.
Istoria acestor structuri provinciale a făcut obiectul istoricilor de-a lungul timpului, fiind
un subiect abordat și studiat pe larg încă din secolul XIX și până azi. Izvoarele specifice pe care
istoricii se bazează pentru a identifica și pentru a oferi o imagine cât mai clară asupra peisajului
urban din provinciile romane sunt diverse, sursele scrise fiind o componentă esențială. Totuși
inscripțiile pare că rămân până astăzi izvorul istoric care nu numai că oferă detalii despre cadrul
general administrativ și legislativ , despre păturile sociale implicate și despre stratificarea
societății provinciale dar permite și studierea specificității și a particularităților fiecărei zone, a
gradelor diferite de dezvoltare care dau personalitate inconfundabilă fiecărei organizări teritoriale
în parte. Având în vedere detalierea subiectului și pretențiile de a oferi monografii corecte,
utilizarea izvoarelor epigrafice trebuie făcută critic și cu discernământ astfel incât informațiile
legate de statut, legislație, societate să fie cât mai bogate in conținut si cât mai aprope de
realitățile vremii. Utilizarea acestora permite formarea unei imagini fidele măcar în teorie, a
elementelor componente ale aparatelor administrativ-organizatoriale din teritoriu cum ar fi
numărul provinciilor autonome și întinderea fiecăruia, statutul juridic și evoluția acestora în timp,
politica municipală a statului roman, instituțiile locale, aristocrația locală, pătura augustalilor și
categoriile sociale inferioare.
În ceea ce privește evoluția cercetării în acest sens se pot distinge două perioade
principale care sunt definite atât de ramuri diferite ale subiectului pe care acestea le studiază, dar
și de concluziile și de inventarul istoric de care dispun fiecare. Prima perioadă poate fi numită o
perioadă clasică iar din punct de vedere al delimitării în timp, începutul acesteia poate fi
identificat odată cu constituirea efectivă a ceea ce se numeste stiința antichității clasice în sens
modern. Sinteza domeniului apare in anul 1900 fiind opera lui W. Liebenman a cărui lucrare
rămâne până în prezent o lucrare fundamentală în ceea ce privește sintetizarea cunoștințelor și a
elementelor fundamentale ce definesc societatea urbană romană. Deși această perioadă este una
fundamentală pentru crearea si pentru schițarea cadrului societății provinciale romane, lipsește
abordarea particulară a subiectului. Specificul organizării unui oraș, a evoluției unei zone
geografice sunt subiecte care nu satisfac din punct de vedere informațional nevoia de cunoaștere.
De altfel este observată și utilizarea sporadică și fără a fi interpretată în corelație cu specificul
societății în cauză a informațiilor strict arheologice.
A doua perioadă este în general acceptată ca începând din perioada postbelică și până
în prezent. La nivel structural încă nu se poate spune dacă este o perioadă unitară din punct de
vedere al cercetării istorice dar punctele comune ce încheagă această perioadă sunt mai ales
creșterea uriașă a informațiilor disponibile și înmulțirea inscripțiilor cunoscute și a izvoarelor
juridice. Din punct de vedere al abordării, față de prima perioadă se observă aplecarea intensivă
asupra structurilor particulare și dezvoltarea cercetărilor în ceea ce privește specificitatea
unităților municipale în parte din diferite provincii ale Imperiului. Problemele particulare tratate
sunt delimitarea teritoriilor anumitor civitates, statutul lor juridic, instituțiile locale, cultul
imperial astfel că în istoriografia de specialitate apar noi istorii ale societății provinciale,
monografii exemplare de orașe și provincii romane dar și nuanțări ale înțelegerii cetățeniei
romane, dreptul latin in provincii etc. Totuși se pare că în ceea ce privește cercetarea de sinteză
care era mult mai dezvoltată în perioada clasică, în perioada modernă aceasta rămâne tributară
perioadei anterioare. Noua etapă în care se află azi cercetarea realităților provinciale romane se
bazează în linii mari pe trei surse principale. Prima este reprezentată de cercetarea inovatoare de
politică și istorie socială a lui Friedrich Vittinghoff. A doua sursă este reprezentată de o nouă
viziune asupra compoziției și evoluției societății romane la baza căreia stă opera lui Geza
Alfoldy și în sfârșit a treia sursă este reprezentată de exploatarea net superioară a izvoarelor
epigrafice si juridice plus apariția unei critici pertinente asupra lor de către Francois Jaques în a
cărui viziune, rupturile si distorsiunile se integrează firesc unei evoluții explicabile a societății
romane.
În cazul Daciei romane , singura provincie transdanubiană, aceasta cunoaște procesul
urbanizării. Sunt cunoscute cel puțin 11 așezări cu statut municipal superior care pot fi plasate pe
hartă numele lor fiind cunoscut. Nivelul de cercetare al acestora diferă de la un oraș la altul dar
este oricum nesatisfăcător față de cerințele impuse de tendințele din cercetarea modernă.(
monografii învechite și sumare/ majoritatea cercetărilor arheologice sunt nepublicate. Totuși
provincia dacia este bogată în inscripții iar izvoarele epigrafice rămân cele mai studiate până în
prezent. Un fapt interesant este că numărul inscripțiilor din provincia Dacia depășește pe cel al
inscripțiilor găsite în provinciile vecine.
Teritoriile cucerite, din punct de vedere administrativ sunt organizate în două provincii :
Dacia (Banatul, Oltenia de Vest, Transilvania) și Moesia Inferior ( restul Olteniei, Muntenia,
Transilvania de Sud- Est, Moldova de Sud). În Dacia, imediat după cucerire este întemeiat un
singur oraș și anume Ulpia Traiana Sarmizegetusa dar se procedează la o colonizare intensă cu
coloniști veniți din toate colțurile Imperiului. În 118 p. Chr. anumite zone sunt abandonate de
romani (Moldova de Sud, Muntenia de Est și Centru) restul teritoriilor din Moesia Inferior fiind
organizate în provincia Dacia Inferior. Teritoriul de Nord-Vest al Transilvaniei devine Dacia
Porolissensis iar Transilvania Centrală și Banatul formează Dacia Superior. În anul 169 p. Chr.
Marcus Aurelius instituie un comandament unificat pentru cele trei provincii. În timpul lui
Traian în Dacia staționează cel puțin două legiuni , începând cu 118 p.Chr. rămânând doar una.
Legat de fiecare oraș în parte informațiile generale diferă de la unul la altul:
Romula este un oraș care era așezat pe malul drept al Oltului inferior. Din cercetările
arheologice se pare că aici avem parte de locuire autohtonă care încetează odată cu venirea
coloniștilor. În urma efectuării unor săpături arheologice s-a constatat prezența unor structuri de
fortificație de mici dimensiuni, A, B si C. Singura incintă bine delimitată arheologic este incinta
A care se pare că era o constructie cu caracter civil din cărămidă ridicată pe un val de pământ
mai timpuriu. În ceea ce privește armata, aici sunt înregistrate numeroase unități militare care
însă au o staționare de scurtă durată în afară de două dintre acestea care se pare că au avut o
ședere mai lungă : cohors 1 Flavia Commagenorum și numerus Surorum sagittariorum . Rolul
armatei în această zonă pare să fi fost acela de a supraveghea drumurile comerciale. Așezarea
inițială cuprindea o garnizoană plus un vicus militar. După retragerea garnizoanei Romula este
ridicată la rang de municipium . Aceasta este cu siguranță un municipium Aelium, în 248 p.Chr.
acesta având cu siguranță statutul de colonia acordat cel mai probabil în timpul lui Septimius
Severus.
Drobeta este fără doar și poate prima așezare romană din Dacia a cărei apariție a depins de
castrul roman din apropiere și de construcția podului peste Dunăre. Cercetările arheologice
întreprinse la Drobeta s-au concentrat mai mult pe castrul roman decât pe așezarea civilă care
este oricum greu de cercetat arheologic datorită suprapunerii peste situl acesteia a orașului
modern. În fază incipientă exista un vicus militar spațiul locuibil întinzându-se pe aproximativ 51
de ha. Fortificația asezării era una poligonală. Nu se cunosc aspecte de tramă stradală și
organizare topografică a așezării. Sper deosebire de alte așezări romane unde ridicarea în rang a
localității avea loc numai după plecarea garnizoanei, la Drobeta, castrul rămâne în activitate pe
toată durata stăpânirii romane în Dacia. Din punct de vedere juridic localitatea primește distincția
de municipium Aelium în timpul lui Hadrian ( Municipium Publicum Aelium Hadrianum
Drobetense). Așezarea este ridicată la rang de colonie în timpul lui Septimius Severus.
Dierna este un oraș desfășurat pe un spțiu restrâns în zona unde se vărsa Cerna în Dunăre.
Localitatea este foarte puțin cunoscută din punct de vedere istoriografic. Cercetări importante în
zonă au avut loc în anii 1966-1969 dar sunt nepublicate. Din punct de vedere juridic, Dierna
devine municipium în secolul III p.Chr.
Tibiscum era așezată în Nord-Estul Banatului pe malurile râului Timiș. Cercetări arheologice au
loc în perioada 1964-1975 dar și in 1984. Se pare că așezarea castrului era undeva pe malurile
râului în timp ce așezarea civilă se dezvoltă în afara vicusului militar undeva pe malul drept al
Timișului. Este un oraș de mari dimensiuni cu o incintă patrulateră. Deși din punct de vedere al
denumirii, localitatea poartă un nume autohton locuirea pre romană a spațiului respectiv este
îndoielnică find vorba(ipotetic) mai degrabă despre un loc de cult. Castrul este activ pe toată
durata stapânirii romane având un rol în sistemul defensiv al zonei. Este ridicat la rangul de
municipium cel mai probabil în secolul III p.Chr. în timpul lui Septimius Severus. Se pare că la
rangul de colonia așezarea nu ajunge niciodată.
Ulpia Traiana Sarmizegetusa este fără îndoială cel mai cunoscut oraș al Daciei. Numărul de
clădiri este necunoscut iar trama stradală este una ipotetică. Singurul loc cercetat riguros este
forul civil. La Ulpia Traiana s-au găsit un număr impresionant de 500 de inscripții ce atestă o
activitate urbană intensă în localitate. Nu este susceptibilă nici o locuire pre romană a localității.
Acest oraș a fost o colonia deducta fiind imediat după cucerirea romană sediul guvernatorului în
provincia Dacia. Numele primului guvernator roman cunoscut dintr-o inscripție este Decimus
Terentius Scaurianus. Prezența militară nu este semnalată iar un castru este puțin probabil să fi
existat. Așezarea este o colonia încă de la întemeiere primind ius italicus în vremea lui Septimius
Severus. De la început orașul a avut numele complet de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa.
Apulum I-II reprezintă situl arheologic cel mai mare fiind unul dintre cele mai întinse din tot
imperiul. Aici a funcționat un castru, sediul pretoriul guvernatorului celor trei Dacii și de
asemenea se pot distinge doua orașe romane distincte. Materialul arheologic este extrem de bogat
săpături având loc încă din veacul al XIX-lea. Aici se află castrul legiunii XIII Gemina și
funcționează până la părăsirea daciei de către administrația romană. Apulum I este un oraș
dreptunghiular cu o tramă stradală ortogonală . Această așezare este prima care ajunge la rangul
de municipium. Apulum II se formează din canabele castrului legiunii și are aproximativ o
întindere de 25-30 de ha. Incinta acestuia este una patrulateră. În această zonă lipsesc urme ale
locuirii anterioare toate vestigiile putând fi integrate în contextul roman. Rolul armatei a fost la
Apulum unul destul de însemnat dar acesta nu a fost și unul dominant.
Potaissa este situată la Nord de Bucla Arieșului . Existența unui castru roman este atestată la
nord de așezarea civilă . Numărul inscripțiilor de la Potaissa este unul destul de redus. Numele
localității este unul autohton existența așezării romane fiind certă încă din primii ani de dupa
cucerire. Primește rangul de municipium în timpul lui Septimius Severus ulterior primind și
rangul de colonia.
Napoca este o așezare romană a cărui sit se află sub structurile orașului modern. Din punct de
vedere topografic localitatea romană se suprapune pe construcția medievală. Așezarea este una
dreptunghiulară (ipotetic) cu o tramă stradală ortogonală. Napoca apare încă din anii lui Traian,
urme autohtone negăsindu-se în zonă decât departe la Someșeni. Prezența structurilor militare în
zonă este destul de slabă. Primește rang de municipium în timpul lui Hadrian „ Municipium
Aelium Hadrianum Napocensium ”. Este ridicată la rang de colonia în timpul lui Marcus
Aurelius și beneficiază de ius Italicus în timpul lui Septimius Severus.
Porolissum este așezat în zona Porții Meseșului. Este semnalată existența unui castru auxiliar.
La Porolissum avem certitudinea existenței unei așezări pre-romane dar cu un alt amplasament.
Așezarea era inițial o mare garnizoană cu un vicus militar. Este ridicat la rang de municipiu în
timpul lui Septimius Severus dar nu ajunge niciodată la rang de colonie.
 Teritoriile municipale reprezintă un element esențial și prezent în aparatul administrativ
teritorial roman. Orice oraș avea un Teritorium al cărui centru economic, administrativ și
spiritual era. În epoca Principatului, imperiul era o „ federație ” de mici entități teritoriale cu
autonomie mai mult sau mai puțin largă. Bogații aristocrației urbane romane erau cei care
dețineau proprietate funciară în aceste teritorii. În procesul istoric de stabilire a limitelor
teritoriale ale acestor entități intră indici cum ar fi limitele naturale, izvoarele literare, datele
arheologice, antecedentele pre-romane sau inscripții antice. În Dacia aceste delimitări sunt
ipotetice și de-a lungul timpului suferă modificări succesive.
Termenul de civitates în Dacia lipsește din epigrafia romană. Acest aeste întâlnit o
singură dată la Romula. Existența acestora în Dacia este atestată în „ Geographia ” lui Claudiu
Ptolemeu. Nu se crede că existența unor „ civitates ” din epoca pre romană ar putea sta la baza
structurilor administrative orașele fiind după câte se pare întemeiate exclusiv datorită apariției
elementului colonizator imperial. Este posibilă de asemenea existența unor autonomii comunale
în provincia Dacia acestea fiind : Teritorium Suvidavense, Aquae etc.
Legat de politica municipală în Dacia avem aici trei elemente importante și anume
autohtonii, militarii și coloniștii. Aglomerațiile indigene nu au nici un rol în edificarea orașelor
romane. Amplasamentele acestora din urmă sunt depistate fie pe locuri neocupate anterior fie
părăsite deja de indigeni. Numele autohton al multora dintre orașele provinciei nu reprezintă în
majoritatea cazurilor o continuitate indigenă. Există în Imperiu cazuri de contopire indigeno-
alogenă dar nu este cazul provinciei Dacia tocmai datorită lipsei numelor, credințelor și
instituțiilor indigene în cadrul municipal roman. Armata are un rol important în întemeierea
așezărilor structuri militare fiind identificate cu siguranță la Romula, Drobeta, Dierna(?),
Tibiscum,ApulumII, Apulum I(?), Potaissa, Porolissum. Se observă că în majoritatea cazurilor
așezarea este ridicată în rang odată cu plecarea garnizoanei militare. Există însă și cazuri unde
rolul armatei este unul minimal cum sunt de exemplu Sarmizegestusa, Apulum I și Napoca.
Evoluția urbanizării în Dacia este una interesantă din punct de vedere istoriografic și
cunoaște mai multe etape. În timpul lui Traian are loc o singură întemeiere de oraș căruia îi este
conferit direct rangul de colonia . Coloniștii instalați în cadrul noii capitale provinciale primesc
optime iure ceea ce înseamnă că aceștia căpătau controlul economic asupra celor mai importante
resurse ale noii provincii (are loc astfel ridicarea rapidă a unei clase sociale de sus : aristocrația
municipală). Hadrian procedează la o reorganizare administrativ teritorială profundă a provinciei,
în timpul său mai fiind ridicate la rang de municipii trei localități. În vremea lui Marcus Aurelius
, Napoca este ridicata la rang de colonia. Commodus nu face decât să continue tendințele
anterioare Apulum devenind colonia. Apogeul politicii de urbanizare are loc în timpul lui
Septimius Severus.Apar municipiile Potaissa și Apulum II. Drobeta primește rang de colonia iar
în secolul III p.Chr. Ulpia Traiana este numită pe bună dreptate Metropolis, cinci noi localități
desprinzându-se din teritoriile acesteia.
Ius Italicum reprezintă unul dintre cele mai importante drepturi municipale are orașelor
provinciale de aceea puține l-au și primit. În primul rând acest privilegiu era unul extrem de
benefic atât din punct de vedere administrativ și economic cât și din punct de vedere juridic.
Localitățile privilegiate erau scutite de impozitul pe proprietate, orașele având și statut juridic
identic cu cele din Italia. Ori toate aceste beneficii provinciale reprezentau un dezavantaj
economic pentru vistieria centrală.Astfel chiar dacă se bănuia că Ulpia Traiana Sarmizegetusa
primise ius Italicum într-o perioadă timpurie, cel mai probabil aceasta îl primește în aceeași
perioadă cu Apulum, Napoca și Potaissa în timpul lui Septimius Severus.
Instituțiile municipale sunt cunoscute din textele literare, juridie dar și din legile municipale.
Organizarea municipală provincială oferea cel mai privilegiat statut localităților cu rang de
colonia (copii fidele ale Romei). Următoarele în această ierarhie juridică erau cele cu rang de
municipia. Din punct de vedere al organizării un oraș autonom avea un senat local, magistarți
aleși anual în funcții colegiale. Existau adunări populare care alegeau magistrații. Aceste funcții
publice erau neremunerate, exercitarea acesteia fiind considerată o onoare. Magistrații asigurau
administrarea efectivă a orașelor fiind organizați în colegii(de doi magistrați eponimi asistați de
doi magistrați inferiori care se ocupau cu întreținerea clădirilor publice și a piețelor). Funcțiile
sacerdotale erau exercitate de membrii aristocrației municipale de asemenea. Existau preoți ai
zeilor oficiali (pontifices) și interpreți ai voinței zeilor (augures). Aceste funcții erau colegiale și
viagere. Exista și o altă categorie de sacerdotali aceștia fiind preoți ai cultului împăratului
(flamines) a caror funcție era exercitată timp de un an.
Conform inscripțiilor din Dacia putem deduce prezența (parțial) acestor magistrați atestați
în orașele provinciei. La Romula întâlnim două însemnări de decuriones, la Drobeta avem
menționați tot decuriones având în frunte duumviri. La Dierna regasim un flamen și un
quattuorvir, la Tibiscum un decurion și două funcții preoțești (flaminatul și pontificatul).
Asemenea la Ulpia Traiana regăsim atestări numeroase de aediles, questores, pontifex, augures
etc. Atestări asemănătoare găsim și la Porolissum, Napoca și Potaissa.
Aristocrația municipală este un element important în cadrul orașelor provinciale.
Apartenența la această clasă superioară era datorată averii superioare datorită deținerii de
proprietăți funciare numeroase. De asemenea membrii ai ordo decurionum sunt obligați să dețină
o casă în oraș. Statutul juridic trebuia să fie de asemenea nepătat.
Ordo decurionum era cea mai de sus clasă aristocratică de la nivelul orașului din ea
făcând parte senatori locali, consilieri municipali ,membrii fiind desemnați pe viață dar puteau fi
și excluși în caz de sărăcire sau infamie.
Apartenența la aparatul administrativ local aducea uriașe avantaje de prestigiu plus un rol
social bine definit în cadrul societății. Un fenomen important ce are loc în cadrul clasei
superioare este evergentismul sau datoria clasei superioare de a oferi „ pâine și circ ” clasei de
jos tocmai pentru a căpăta recunoașterea și accepțiunea acesteia din urmă. Notabilii din Dacia
apar în diferite inscripții (5 nume la Romula, 13 la Drobeta, 14 la Potaissa, 29 la Napoca, 126 la
Ulpia Traiana și 66 la Apulum I)
Un alt ordin recunoscut din cadrul organizării urbane era cel al augustalilor Ordo
Augustalis. Aceștia erau „ recrutați ” din elementele bogate și influente ale localității dar care nu
puteau accede în funcții de magistrat. În fiecare oraș calitatea de augustal era pe o perioadă
determinată fiecare membru cotizând cu o sumă de bani. Înâlnim si la augustali comportament
evrergetic. Practic accederea într-un asemenea grup reprezenta succesul social al unui marginal
parvenit. Deși era cunoscut ca fiind al doilea ordo privilegiat membrii acestuia erau mai degrabă
o elită de „ mâna a doua ”, pentru că nici un membru nu putea exercita funcții publice. Calitatea
de augustal nu poate constitui o treaptă socială de unde să poți urca. Doar fiii augustalilor puteau
accede în poziții sociale mai înalte.Atestări de Augustali în Dacia sunt mai puțin numeroase
decât de magistrați dar constituie un număr destul de mare. Îi regăsim la Ulpia Traiana în număr
de 48, 3 la Drobeta, 2 la Potaissa, 6 la Napoca.
Colegiile (colegium) sunt un element de asemenea destul de important și de menționat.
Acestea reprezintă niște asocieri ale locuitorilor orașelor. Acestea sunt permanente și benevole ,
se conduc dupa statute proprii, au patroni desemnați, având un scop comun. Pentru început
intrarea și ieșirea din aceste colegii era liberă dar cu timpul procedeele se complică. Aceste au o
componență socială foarte eterogenă ( augustali, decurioni ), putând să dețină proprietăți, să
înalțe monumente etc. Fiecare membru plătea o anumită cotizație. Colegiile puteau fi
profesionale, religioase, etnice etc. Organizarea colegiilor este o copie fidelă a organizării
magistraturale( decuriones, magistrați proprii, proprietăți, sediu). Pe teritoriul Daciei asemenea
colegii sunt atestate în mai multe localități chiar și în cele care nu au un statut superior.( Micia,
Tibiscum, Germisara, Potaissa, Napoca, Ulpia Traiana, Apulum I și II)
Concluzia este că viața municipală din provincia Dacia, chiar dacă din punct de vedere al
plasării geografice a provinciei(transdanubiană) era destul de marginală, a evoluat destul de
puternic începând cu înființarea Ulpiei Traiana Sarmizegetusa și avându-și apogeul în perioada
lui Septimius Severus. Deși materialul arheologic este unul substanțial acesta nu este încă la un
nivel mulțumitor astfel că în diferite cazuri cunoașterea în detaliu a vieții municipale se mai lasă
așteptată sperând la viitoare descoperiri arheologice.

PROIECT REALIZAT DE FRĂTEAN ALEXANDRU, GRUPA II ISTORIE.