UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE”

SUCEAVA
FACULTATEA DE SILVICULTURĂ

MONITORING FORESTIER

NOTE DE CURS

1
 OBIECTIVE OPERAŢIONALE
Disciplina oferă informaţii referitoare la monitoringul forestier ca parte
constitutivă a monitoringului integrat al mediului, reţelele de supraveghere şi
inventariere forestieră, metodologia de monitorizare a solurilor şi vegetaţiei forestiere,
rezultatele multianuale obţinute prin activitatea de monitoring privind evoluţia stării de
vegetaţie şi a solurilor forestiere, efectele factorilor de stres asupra pădurilor, evoluţia
mărimii şi structurii fondului forestier naţional. De asemenea, sunt prezentate aplicaţiile
activităţii de monitorizare a ecosistemelor forestiere pentru gestionarea durabilă a
pădurilor pe termen mediu şi lung.

Modulul I. Monitoringul forestier - Definiţie, etimologie, obiect,

scurt istoric, cadru legislativ

Monitoringul reprezintă supravegherea continuă, evidenţierea schimbărilor în

starea unui obiect şi evaluarea semnificaţiilor şi implicaţiilor multiple ale acestor
schimbări, urmate de elaborarea de măsuri care se impun pentru redresarea stării
respectivului obiect monitorizat.

Etimologie
Denumirea disciplinei provine de la verbul din limba engleză „to monitor” care
înseamnă a supraveghea, în sens de control şi de informare.
“to watch and check a situation carefully for a period of time in order to discover
something about it” (Cambridge International Dictionary of English)
“to keep under observation, especially so as to regulate, record, or control (Compact
Oxford English Dictionary)
Verbul “to monitor” provine de la latinescul monere care înseamnă “a avertiza”

Monitorizarea reprezintă un ansamblu de acţiuni concrete privind realizarea

monitoringului şi implementarea recomandărilor ce se impun. Constituie un instrument
de management.

Condiţii fundamentale pentru realizarea unei monitorizări:

 Aplicarea unei metodologii ce trebuie păstrată nemodificată în timp sau cu
posibilităţi de adaptare la tehnici noi astfel încât datele anterioare să se poată
recalcula potrivit noii metodologii;
 Să se realizeze pe cât posibil la intervale egale de timp, în funcţie de caracteristicile
luate în considerare în procesele de monitorizare;
 Să se aplice riguros metode ale statisticii matematice, urmărind pe cât posibil
diminuarea erorilor de reprezentativitate astfel încât să se asigure comparabilitatea
rezultatelor. Pentru a fi restrânse erorile de reprezentativitate este necesar să se
păstreze neschimbată reţeaua de inventariere, astfel încât măsurătorile să se facă pe
aceleaşi unităţi;

2
 Să se folosească tehnici moderne care să asigure precizia necesară a măsurătorilor,
care să asigure economicitatea acţiunii prin minimizarea costurilor, fără a afecta
precizia. În acest scop monitoringul trebuie să apeleze la tehnica de vârf:
informatică, tehnologia informaţiei, teledetecţie, GIS;
 Să aibă la bază reglementări statuate prin acte normative de rang superior: legi,
convenţii naţionale astfel încât să se asigure continuitatea supravegherii pe termen
lung.

Istoric. Conceptul de monitoring forestier este relativ recent (20 ani). Se

constată că elemente foarte avansate de supraveghere a pădurilor mai ales din punct de
vedere productologic au existat încă de la începutul secolului al XX-lea, mai ales în
nordul Europei (Finlanda, Suedia, Norvegia). Ideea a pornit de la finlandezi (70 – 80%
din economia Finlandei este legată de pădure) care au constatat că pădurea se
degradează sub aspectul structurii calitative, suprafaţa pădurilor de răşinoase reducându-
se în favoarea suprafeţei ocupate de foioase (mesteacăn, plop). S-a recurs atunci la
inventarierea periodică a pădurilor, realizându-se o reţea statistico – matematică de
inventariere a pădurilor la 5, 10 ani, aplicând metoda selectivă. După primele 3 – 4
reinventarieri, finlandezii au constatat că într-adevăr pădurile lor evoluează în sens
nedorit, în sensul că s-a redus suprafaţa pădurilor exploatabile, a răşinoaselor, a
arboretelor productive. Tot pe baza acestor inventarieri, s-a constatat, după 20 – 30 ani,
că situaţia s-a redresat. S-a dezvoltat astfel utilitatea acestei acţiuni: s-a scos în evidenţă
dinamica nedorită, au fost atenţionaţi factorii de decizie. Experienţa finlandeză a fost
preluată de Suedia, Norvegia, apoi Canada, SUA, interesul fiind pentru aspectul
economic (productiv), nu pentru starea de sănătate.
Impactul negativ al factorilor de mediu asupra pădurilor din România a fost
similar celui înregistrat în majoritatea ţărilor europene, unde de-a lungul timpului s-a
constatat o incidenţă tot mai mare a fenomenelor de uscare anormală a pădurilor. Acest
fenomen s-a manifestat mai întâi în arboretele de cvercinee (în perioadele 1937 – 1943,
1947 – 1949, 1955 – 1958), apoi au fost afectate şi alte specii, precum, bradul, pinii,
fagul, salcâmul (în perioadele 1970 – 1978, 1984 – 1994).
Începând cu anii 1980, în ţara noastră, evaluarea calitativă a factorilor de mediu
(inclusiv a stării de sănătate a pădurilor) s-a realizat indirect prin metode nespecifice:
prin refacerea amenajamentelor la fiecare 10 ani, prin realizarea de inventare forestiere
pe baza datelor din amenajamente (1967, 1974, 1979, 1984), stocarea informaţiilor în
baze de date la nivelul administraţiei pădurilor (SILV), cercetări şi studii realizate în
domeniu. Aceste metode prezintă însă deficienţe, întrucât informaţiile obţinute provin
din surse diferite şi sunt înregistrate în momente diferite. Pentru a evita aceste
inconveniente, s-a început elaborarea unei reţele unice de monitorizare, compatibilă la
nivel naţional şi european. În acest sens, în perioada 1983 – 1985, a fost elaborată o
metodologie de lucru care a fost experimentată în perioada 1986 – 1989, în pădurile
administrate de ICAS (93 000 ha) şi Direcţia Silvică Galaţi (40 000 ha).
În 1990, metodologia de lucru a fost adaptată la cea existentă în ţările
participante la Programul de Cooperare Internaţională privind Evaluarea şi
Supravegherea Efectelor Poluării asupra Pădurilor (ICP-Forests) şi apoi aplicată în
pădurile din întreaga ţară. Au fost înfiinţate două centre de coordonare, la Hamburg –
pentru ţările din vestul Europei şi la Praga – pentru ţările din centrul Europei iar după
1990, cel din urmă a fost desfiinţat. Centrul de la Hamburg a rămas, având de îndeplinit
3 misiuni:
 Să perfecţioneze metodologia unitară;

3
  Să efectueze instructaje periodice cu toate ţările pentru a se ajunge la criterii
comune şi la interpretarea unitară a metodologiei;
 Să primească şi să evalueze sintezele anuale pentru Europa, pe baza datelor
trimise de la fiecare ţară.
Ţara noastră a aderat la ICP-Forests prin Conferinţa Ministerială pentru
Protejarea Pădurilor Europei de la Strasbourg, din decembrie 1990. La această
conferinţă s-au semnat 6 rezoluţii.
Prima rezoluţie a fost intitulată „Reţeaua europeană a suprafeţelor permanente
de supraveghere a ecosistemelor forestiere” şi a fost construită pornind de la
următoarele premise:
 Pădurile din Europa constituie o bogăţie ecologică, culturală şi economică
esenţială pentru civilizaţia noastră;
 Studiile privind starea de sănătate a pădurile în perioada anterioară acestei
conferinţe (10 ani) au indicat că: unele ecosisteme forestiere se află într-o stare
de sănătate precară datorită diferiţilor factori, în special poluarea atmosferică şi
unele evenimente climatice; necesitatea obţinerii unor date sigure în legătură cu
aceste ecosisteme şi a utilizării unor metode unitare pentru evaluarea impactului
poluării şi a stării arboretelor;
 În afara impactului continuu al poluării atmosferice, se preconizează o
accentuare schimbărilor climatice datorate efectului de seră, iar unele schimbări
nu pot fi previzionate;
 Este important să se obţină concluzii juste, corecte, ca urmare a experienţei
dobândite cu privire la gestionarea durabilă a pădurilor, în sensul îmbunătăţirii
vitalităţii arboretelor.

În funcţie de obiectul monitorizării, identificăm: monitoringul solului, auxologic,

al stării de sănătate a pădurii, cinegetic, salmonicol etc.

Cadrul instituţional european de desfăşurare a monitoringului forestier.

Activitatea de monitoring forestier se desfăşoară în concordanţă cu rezoluţiile
Conferinţelor Ministeriale ale Comisiei Economice Europene pentru Protecţia Pădurilor
(Strasbourg – 1990; Helsinki – 1993; Lisabona – 1998, etc.), fiind în acelaşi timp parte
integrantă a Programului de Cooperare Internaţională privind Evaluarea şi
Supravegherea Efectelor Poluării Aerului asupra Pădurilor (ICP-Forests) şi a Schemei
Uniunii Europene de Protecţie a Pădurilor împotriva Poluării Atmosferice.
Programul ICP Forests a fost înfiinţat în anul 1985 sub egida Convenţiei
UNECE (Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa) privind poluarea
transfrontalieră a aerului la distanţe mari (CLRTAP). În anul 1986, Uniunea Europeană
a adoptat Regulamentul privind protejarea pădurilor împotriva poluării atmosferice şi,
astfel, a fost stabilită şi baza legală pentru co-finanţarea evaluărilor privind starea
pădurilor. Acest regulament a expirat în 2002, astfel, în 2003 a fost înlocuit de
Regulamentul privind supravegherea pădurilor, care la rândul său a fost înlocuit în anul
2007 de Regulamentul privind Instrumentul Financiar pentru Mediu LIFE+. LIFE+ co-
finanţează continuarea dezvoltării şi implementării sistemului de monitoring forestier la
nivel european, cunoscut sub denumirea de Proiectul FutMon (2009-2011). Atât
FutMon, cât şi ICP Forests sunt coordonate de centrul din Hamburg, Germania
(Institutul pentru Silvicultură Mondială).
ICP Forests are rolul de a oferi sinteze periodice privind variaţia spaţio-
temporală a stării pădurilor în raport cu factorii de stres naturali şi antropici (în special

4
poluarea atmosferică); să contribuie la o mai bună înţelegere a relaţiilor cauză – efect
dintre starea pădurilor şi factorii de stres şi să studieze evoluţia ecosistemelor forestiere
importante din Europa.
FutMon a avut drept scop crearea unui sistem de monitoring pan-european care
să servească ca sursă de informaţii relevante pentru politica forestieră în UE. Mai precis,
scopul proiectului a fost de a armoniza monitoringul forestier la nivel european (prin
interconectarea noilor mecanisme de monitoring la nivel naţional, regional şi european);
de a reuni date cantitative şi calitative despre păduri în raport cu schimbările climatice,
poluarea aerului, biodiversitatea şi de a contribui cu informaţii privind managementul
durabil al pădurilor la Conferinţele Ministeriale pentru Protejarea Pădurilor din Europa.
În ţara noastră, sistemul de monitoring forestier a fost implementat în 1990 (în
baza Ordinului Adjunctului Ministrului Silviculturii nr. 96/1990) şi permanentizat
începând cu anul 1991 (prin decizia nr. 82/1991 a Directorului General al Silviculturii)
iar dezvoltarea sa s-a realizat prin „Regulamentul de organizare şi funcţionare a
sistemului de monitoring forestier din România” (aprobat prin Ordinul nr. 249/1994 al
Ministrului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului). De asemenea, funcţionarea şi
dezvoltarea activităţii de monitoring forestier este susţinută de Legea Protecţiei
Mediului (nr. 137/1995) care cuprinde referiri la activitatea de monitoring integrat al
mediului.
Începând cu 1 ianuarie 2004, activitatea de supraveghere forestieră se desfăşoară
conform Programului naţional de monitorizare sol – vegetaţie forestieră pentru
silvicultură, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.1003/2003, care funcţionează pe baza
Metodologiei de monitorizare sol – vegetaţie pentru silvicultură, aprobată prin Ordin al
ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor (nr. 244/2002) iar finanţarea Sistemului
naţional de monitorizare sol – vegetaţie forestieră pentru silvicultură este reglementată
prin Legea nr. 444/2002.
Ministerul de resort, pe baza programului aprobat de Guvern, monitorizează
starea de sănătate a pădurilor şi starea solurilor forestiere prin Regia Naţională a
Pădurilor şi Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, care este şi Centrul focal
naţional1 pentru Programul european de monitorizare forestieră.
Prin Programul naţional de monitorizare sol – vegetaţie se urmăreşte
îndeplinirea următoarelor obiective:
 urmărirea efectelor poluării aerului şi a altor factori dăunători, asupra solului şi
vegetaţiei forestiere, indiferent de forma de proprietate asupra pădurilor;
 asigurarea unui sistem informaţional unitar şi operaţional la scară naţională şi
europeană, privind variaţia spaţială şi temporală a stării ecosistemelor forestiere, în
vederea luării unor decizii de ordin tehnic şi administrativ pentru gestionarea durabilă a
pădurilor pe termen mediu şi lung;
 utilizarea informaţiilor obţinute prin reţeaua naţională de sondaje permanente la
realizarea inventarului forestier naţional;
 transmiterea informaţiilor şi rezultatelor monitorizării solului şi vegetaţiei
forestiere către organismele internaţionale care gestionează Programul internaţional de
cooperare privind evaluarea şi monitorizarea efectelor poluării aerului asupra pădurilor,
ICP – Forests şi Schema UE;
 asigurarea participării României la aceste programe.

1
instituţie care asigură realizarea Programului european de monitorizare forestieră în România,
organizează şi gestionează bazele de date şi elaborează rapoartele privind rezultatele activităţii
de monitorizare a pădurilor şi solurilor forestiere.

5
Test de autoevaluare 1

1. Ce este monitoringul forestier?

2. Care sunt condiţiile fundamentale pentru realizarea unei monitorizări?
3. Care au fost premisele iniţierii activităţii de monitorizare a ecosistemelor
forestiere?
4. Ce organisme europene sunt implicate în activitatea de monitoring forestier?

Modulul II. Necesitatea desfăşurării activităţii de

monitorizare a ecosistemelor forestiere
Instituţionalizarea şi internaţionalizarea monitoringului forestier au o puternică
motivaţie ecologică cu consecinţe economice şi sociale imediate şi pe termen lung.
Motivaţia are două surse importante:

 Funcţiile ecologică, economică şi socială ale pădurilor

Creşterea importanţei acordate funcţiilor pădurilor a motivat implementarea
monitoringului forestier. Cu prilejul Conferinţelor Interministeriale pentru Protejarea
Pădurilor din Europa de la Strasbourg – 1990, Helsinki – 1993 şi Lisabona din 1998 au
fost puse pe primul loc obiectivele ecologice, urmate de cele economice şi sociale.

 Deteriorarea mediului, respectiv a ambianţei naturale a omului

Deteriorarea mediului (Legea protecţiei mediului 137/1995) – alterarea

caracteristicilor fizico – chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului,
reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate,
afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii cauzate, în principal, de poluarea apei,
atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor
deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului.

Pădurea trebuie privită în două ipostaze:

 Victimă a factorilor care conduc la deteriorarea mediului
 Barieră antientropică, factor de rezistenţă împotriva factorilor dereglatori

Declinul pădurilor este rezultanta unei îmbolnăviri a mediului, reprezintă efectul

unor evidente dezechilibre apărute în ecosistemul forestier pe spaţii mari, sub influenţa
activităţii umane.
La sfârşitul deceniului opt al secolului al XX-lea s-au produs dereglări
importante în majoritatea ecosistemelor terestre, datorate poluării solului cu diverşi
compuşi toxici (nitraţi, nitriţi, fosfor, arsenic), poluării apelor subterane şi supraterane,
diminuarea biodiversităţii, ploile acide (cauzate de poluarea aerului cu dioxid de sulf),
schimbările climatice.

Principala caracteristică a fenomenului de declin a pădurilor este că simptomele

clare ale declinului apar târziu, când nu se mai poate face mare lucru pentru salvarea
pădurii, de aceea s-au folosit drept sinonime termenii:
 Moartea pădurilor

6
  Uscarea anormală a pădurilor
 Uscarea în masă a pădurilor

Declinul puternic al stării de sănătate a pădurilor, înregistrat în anii 1970 în

Europa Centrală, s-a considerat a fi asociat procesului de ardere a combustibililor fosili
în ţările respective, precum şi în ţările vecine. Studiile efectuate ulterior au arătat că
suprafeţele mari de păduri de molid aflate în declin în Europa Centrală constituie doar
vârful icebergului. Situaţii similare au fost semnalate pe întreg Globul, în regiunile
intens populate şi industrializate, peste tot unde poluarea industrială, cea provocată de
automobile şi utilizatorii casnici era puternică şi răspândită. Ca urmare, in majoritatea
ţărilor afectate au fost introduse şi promovate politici care aveau drept scop stoparea sau
descreşterea cantităţii de poluanţi periculoşi eliberaţi în atmosferă.
După anul 1980 însă se semnalează în diverse regiuni din Europa Centrală uscări
intense la molid, pin, fag, care nu prezintă nici una dintre simptomele bolilor descrise în
literatura de specialitate.
Au apărut uscări chiar şi la cvercineele considerate mezoxerofite (gârniţă, cer,
stejar brumăriu, stejar pufos), la salcâm (specie considerată rezistentă), la plopii
euramericani din Lunca Dunării şi de-a lungul râurilor interioare (din cauza lucrărilor
hidrotehnice care au condus la modificarea regimului hidrologic).
Evoluţia îngrijorătoare a stării de sănătate a pădurilor şi mai ales amploarea
fenomenelor de uscare anormală a pădurilor au ridicat problema identificării cauzelor
acestei situaţii.
Termenul de „moartea pădurilor” (Waldsterben) s-a răspândit în Germania, la
începutul anilor 1980, ca urmare a poziţiei unor cercetători (ex. Peter Schütt, profesor la
Facultatea de Silvicultură din Munchen), care au afirmat că există fenomene de declin
care se manifestă, pe scară largă, în Germania şi în alte ţări europene, de la sfârşitul
anilor 1970. Acest concept a fost puternic popularizat prin diverse mijloace media,
însumând mai multe caracteristici:
 toate speciile de arbori au fost afectate şi au prezentat simptome care nu s-au
manifestat anterior;
 fenomenul s-a manifestat diferit de bolile cunoscute ale arborilor;
 principalele simptome au fost pierderea şi/sau decolorarea frunzelor, căderea
prematură a frunzelor, modificarea formei ramurilor şi pierderea rădăcinilor
active (absorbante);
 simptomele au fost diferite de la o regiune la alta sau de la o pădure la alta,
precum şi în cadrul aceleiaşi specii;
 Waldsterben s-a manifestat şi răspândit foarte rapid. De exemplu, la molid şi
pini, simptomele manifestate au condus la previziuni conform cărora ar fi fost
necesară tăierea arborilor într-un interval de trei ani, pe când molidul şi bradul,
din Pădurea Neagră, s-a previzionat că se vor usca în zece ani;
 Cea mai probabilă cauză a acestui fenomen s-a considerat a fi deteriorarea
mediului cauzată de stresul acumulat prin intensificarea poluării atmosferice
(ploi acide, dioxid de sulf, oxizi de azot, ozon, hidrocarburi), precum şi
deteriorarea solului, cauzată de depunerile de poluanţi.

Numeroşi cercetători şi practicieni din domeniul silviculturii au fost sceptici

referitor la aceste previziuni dar, cu câteva excepţii, scenariile referitoare la Waldsterben
au fost general acceptate atât de către comunitatea ştiinţifică, precum şi de către publicul
larg.

7
 Îngrijorarea exprimată la momentul respectiv, precum că suprafeţe mai mari de
pădure se vor usca în Europa, nu s-a confirmat până în prezent. În Europa Centrală şi de
Est, parţial în America de Nord, arborii din regiunile expuse la poluare au prezentat
semne de stres, însă majoritatea pădurilor, chiar cele aflate în zone cu niveluri ridicate
ale poluării atmosferice, nu au prezentat simptome ale declinului. Cu toate acestea,
fenomenul de declin al pădurilor este prezent în numeroase regiuni, deşi nu se
semnalează rate ridicate ale mortalităţii la arbori.
Declinul pădurilor reprezintă (Pătrăşcoiu şi Badea, 1995) o stare determinată de
un complex de factori favorizanţi, declanşatori şi agravanţi, în parte interschimbabili,
care afectează procesele fiziologice ale arborilor cu exteriorizări asupra aspectului şi
creşterii acestora, moartea lor putând fi un sfârşit probabil (deci nu cert în toate
cazurile).
Din categoria factorilor favorizanţi, respectiv a celor care predispun pădurile la
declin, fac parte:
 dezechilibrul ecologic în care se află pădurile
 însuşirile genetice ale arborilor
 îngustarea biodiversităţii
 fărâmiţarea excesivă a pădurilor
 carenţe staţionale (soluri compacte, drenaj insuficient, retenţie redusă a
apei, deficit sau exces de anumite elemente chimice din sol)
 hazardele climatice (secetele, vântul, zăpada, gerul, îngheţurile)
 deficienţele silvice (alegerea greşită a speciilor şi tratamentelor, lipsa
îngrijirii arboretelor, structura neadecvată a acestora, provenienţa din
lăstari, rănirea arborilor la exploatare sau prin rezinaj, vârsta înaintată a
acestora)
 poluarea generală (difuză)
 păşunatul
 vânatul

Factori declanşatori pot fi:

 Secetele excesive şi de durată
 Insectele defoliatoare
 Poluarea puternică (frecvent cea locală)
 Schimbarea nivelului pânzei de apă freatică
 Acţiunea de durată a factorilor favorizanţi

Factorii agravanţi pot fi:

 Microorganismele fitopatogene: virusurile, bacteriile, ciupercile,
micoplasmele
 Unii factori declanşatori, acţionând pe termen lung sau fiind de o
deosebită intensitate (de pildă poluarea)

Uscări anormale ale arborilor, în ţara noastră

Declinul pădurilor de stejari şi salcâmi din sudul şi sud-estul ţării începând din
anii 1980 a fost declanşat de secetele excesive şi de lungă durată, pe un fond generalizat
favorizant al dezechilibrului ecologic în care se aflau aceste păduri de mult timp.
În luncile râurilor interioare, rolul principal l-a avut schimbarea nivelului apei
freatice.

8
 În zonele de la Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare şi în alte asemenea situaţii,
factorul declanşator şi agravant în acelaşi timp a fost puternica poluare atmosferică.
Acţiunea cronică a unor factori favorizanţi reduce, de regulă, rezistenţa faţă de
alţi factori declanşatori, grăbind şi agravând declinul arborilor.

Declinul pădurilor este determinat de cauze multiple - sunt identificate

numeroase acţiuni de doi – trei factori periculoşi, cum sunt:
 climatul (seceta) – poluarea
 climatul – poluarea – carenţele staţionale
 climatul – insectele defoliatoare
În ansamblul acestor cauze participă şi intervenţia antropică defectuoasă, un rol
negativ important fiind deţinut de alegerea şi aplicarea necorespunzătoare a regimului şi
tratamentului (care au dus la simplificarea excesivă a structurii arboretelor), combaterea
chimică a insectelor defoliatoare, extinderea în cultură a răşinoaselor în afara arealului
natural, introducerea salcâmului şi a plopilor euramericani în staţiuni nepotrivite etc.

S-au desfăşurat numeroase cercetări atât în ţara noastră cât şi în Europa, în

scopul de a identifica factorii declanşatori şi favorizanţi ai uscării pădurilor, însă
problema rămâne încă insuficient elucidată. Ipotezele formulate, în special cele care
susţineau o implicare directă a poluării în declinul pădurilor, nu au fost verificate decât
în cazuri particulare, fără a se putea susţine o relaţie cauză-efect general valabilă. Nici
ipoteza unifactorială secetă-stress pedohidric nu poate explica decât parţial declinul
pădurilor.

Analiza ecosistemelor forestiere naturale şi, prin comparaţie cu acestea, a

ecosistemelor artificializate, cu creşteri foarte rapide în tinereţe (în special la brad),
conduc la îmbătrâniri premature ale indivizilor şi adesea la comportamente anormale
după vârsta de 80-90 ani. Alteori, modificările structurale, induse antropic, deşi nu sunt
radicale se manifestă printr-o fragilizare deosebită a ecosistemului. Adesea, după o
intervenţie de operaţiuni culturale sau tratamente, arboretul reacţionează foarte puternic
în sens contrar celui aşteptat.

Îndepărtarea cauzelor majore ale declinului pădurilor necesită o perioadă

îndelungată de timp, fie nu poate fi niciodată realizată. În consecinţă, gestionarii
pădurilor din regiunile cele mai afectate s-au văzut nevoiţi să ia măsuri împotriva
efectelor cunoscute cât şi a presupuselor efecte ale poluării asupra pădurilor. O
problemă majoră o constituie lipsa de informaţii şi experienţă în gestionarea unor
asemenea situaţii. Unii experţi consideră că arborii de conifere din arboretele echiene
sunt mai sensibili la vătămările şi declinul cauzat de poluarea aerului. Aceştia
recomandă ca, cel puţin în Europa Centrală, să se revină la compoziţiile iniţiale
(amestecuri, dominate de foioase). Totuşi, chiar şi arborete în care se respectă
compoziţia pădurilor naturale sunt afectate de fenomene de declin datorate poluării
atmosferice, în special specii valoroase de arbori (stejari şi fag).

Simptomele care indică starea de stres la arbori

În medicina umană, medicina veterinară, în studiul bolilor şi disfuncţiilor la
plante, observarea simptomelor reprezintă primul indiciu că ceva nu este în regulă cu
organismul respectiv sau cu ecosistemul în care trăieşte organismul. Cu alte cuvinte,
simptomele constituie punctul de pornire în semnalarea şi identificarea bolilor sau
disfuncţiilor organismelor vii, în general.

9
 Simptom = modificări intervenite în aspectul fizic sau funcţiile fiziologice ale
organismelor.

Simptomele declinului sunt (Landmann, 1994):

 La nivelul coroanei: modificarea structurii, defecte de ramificaţie,
reducerea creşterii, microfilie, pierderi de frunze şi ramuri subţiri, distrugerea
unor părţi din coroana arborilor rezultând forme neregulate, apariţia de ramuri
lacome, decolorare precoce etc.
Creşterea gradului de transparenţă a coroanei este un indicator al declinului la
multe specii de arbori. Acest lucru se datorează pierderii premature a frunzişului,
modificărilor dimensiunilor şi formei frunzelor, modificări ale distribuţiei
frunzelor şi a formei şi poziţiei ramurilor. Pierderea prematură a frunzişului este
adesea însoţită adesea de decolorarea acestuia. Poate să se manifeste începând cu
sfârşitul lui iulie sau începutul lui august. La molid, s-a observat adesea
brunificarea acelor care cad prematur. Întrucât, în cele mai multe cazuri acestea
erau parazitate de specii de ciuperci endofite, precum Lophodermium spp., s-au
născut controverse cu privire la rolul primar sau secundar pe care îl prezintă
aceste specii în etologia declinului pădurilor.
În ceea ce priveşte poziţia şi forma ramurilor, dacă la cele mai multe specii s-a
constatat o intensificare a dominanţei apicale, la brad, s-a observat aplatizarea
coroanei, sub formă de „cuib de barză” la arborii tineri (la arborii bătrâni
constituie un fenomen normal).
 Sub raportul creşterilor: reducerea acestora pe mai mulţi ani chiar
înaintea simptomelor vizibile;
 Degradarea sistemului radicelar al arborilor prin distrugerea rădăcinilor
active, cu rol în absorbţia de substanţe minerale, şi a micorizelor;
 Din punct de vedere al caracteristicilor spaţio – temporale: dispersia
întâmplătoare a arborilor deperisaţi, persistenţa şi agravarea simptomelor
enumerate anterior mai mulţi ani la rând.

Declinul pădurilor din România este generat de un complex de factori naturali şi

antropici aflaţi în interdependenţă, în primul plan putând acţiona unul sau mai mulţi
factori determinanţi. Aceştia din urmă acţionează cu mare agresivitate în pădurile fragile
cum sunt cele de la limita şi în afara arealelor naturale de vegetaţie, precum şi în
pădurile puternic dezechilibrate ecologic, respectiv în cele constituite din biocenoze
ultrasimplificate (arborete pure, monoetajate, fără subarboret), regenerate din lăstari,
păşunate, poluate, situate în staţiuni nefavorabile, în care nu s-a aplicat în mod
corespunzător ansamblul de lucrări silviculturale necesare, îndeosebi privind
reconstrucţia ecologică. Rolul principal în realizarea şi menţinerea acestor stări de
dezechilibru ecologic este deţinut frecvent de factori antropici, posibil de înlăturat
(Giurgiu, 1994).

10
 Hazardele climatice şi declinul pădurilor
Hazardele climatice constituie manifestări excesive ale unor parametri
climatici.

Seceta
Gospodărirea durabilă2 a pădurilor în condiţiile pedoclimatice din ţara noastră se
confruntă adesea cu dificultăţi deosebite datorită acţiunii unor factori perturbatori cu
acţiune continuă sau cvasicontinuă, între care seceta se constituie adesea ca factor
determinant sau agravant pentru alţi factori de stres: incendii, atacuri de insecte,
suprapăşunat etc. Pentru pădurile din silvostepă şi din zona de dealuri, în care ca urmare
a intervenţiilor antropice s-au produs modificări importante în compoziţia şi în structura
verticală şi calitativă a arboretelor, fenomenele de uscare, în special în arboretele tinere
sau în cele supraîmbătrânite sunt tot mai dificil de gestionat.

În ultimele decenii, tot mai frecvent, fenomenele de uscare anormală înregistrate

la principalele specii forestiere (stejar, salcâm, brad) au fost potenţate sau chiar
determinate de perioade de secetă prelungită.

Ce este seceta?
Seceta reprezintă un fenomen, rar sau cu o anumită frecvenţă, de abatere
negativă a cantităţii de apă din precipitaţii faţă de o valoare medie multianuală
considerată „normală” (Marcu, 1983).
Seceta meteorologică sau atmosferică – se instalează după 10 zile consecutive
fără precipitaţii şi este definită ca o perioadă când gradul de uscăciune se abate de la o
situaţie considerată „normală” şi durata acestei perioade
Seceta agro-silvică – este definită prin parametri hidro – meteo (rezerva de apă
din sol, evapotranspiraţia potenţială – evapotranspiraţia reală, deficitul de apă din sol,
scăderea nivelului apei freatice) care determină un impact asupra producţiei şi stabilităţii
culturilor
Seceta hidrologică – referitoare la reţeaua cursurilor de apă, la acumulările de
apă în lacuri, puţuri în freatic
Seceta socio-economică – se asociază cu lipsa unor bunuri şi servicii care au la
origini seceta hidrologică şi meteorologică.

La nivelul arborilor, termenul de „secetă” denotă o perioadă fără precipitaţii, de-

a lungul căreia conţinutul de apă din sol scade într-o asemenea măsură încât arborii nu
mai pot să absoarbă suficientă apă pentru a-şi desfăşura la cote normale procesele vitale.
Arborii reacţionează pentru a face faţă condiţiilor de secetă prin:
 Detectarea la nivelul rădăcinilor / solului a deficitului de apă accesibilă;
 Alterarea chimică a celulelor (încetarea osmozei);
 Închiderea stomatelor pentru perioade mai lungi de timp;
 Intensificarea formării de rădăcini absorbante;
 Utilizarea rezervelor nutritive;

2
Conform definiţiei date la Helsinki (1993), prin gestionare durabilă se înţelege administrarea şi
utilizarea pădurilor astfel încât să li se menţină şi amelioreze biodiversitatea, productivitatea,
capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea şi să li se asigure pentru prezent şi viitor capacitatea de
a exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale pertinente, la nivel local, regional şi mondial,
fără a genera prejudicii altor ecosisteme.

11
  Întreruperea sau încetarea activităţii rădăcinilor (prin suberizarea lor);
 Ofilirea frunzelor, uscarea ramurilor şi a rădăcinilor;
 Distrugerea ţesuturilor şi organelor vitale.

Seceta predispune arborii la atacurile organismelor fitofage, din cauza rezervelor

reduse de substanţe nutritive şi capacităţii reduse de apărare şi răspuns la acţiunea
acestora.
Mai întâi, seceta provoacă, la foioase, răsucirea frunzelor, brunificarea lor la
vârf, cloroza, decolorarea acestora toamna devreme. La conifere, frunzele se
îngălbenesc sau brunifică la vârfuri.

Cauzele apariţiei secetelor şi posibilitatea prognozării apariţiei perioadelor de

secetă

Principalii factori de care depinde apariţia şi persistenţa secetelor sunt:

interacţiunea aer – ocean, umiditatea solului şi procesele la suprafaţa pământului,
topografia şi influenţele acumulate (induse) de dinamica anterioară a sistemului
atmosferă – ocean – uscat. Posibilitatea de modelare şi integrare a cestor factori în
modelele de prognoză pe termen lung sunt diferite şi adesea limitate. În unele zone
tropicale s-a stabilit că variabilitatea regimului precipitaţiilor este în strânsă legătură cu
temperatura mărilor şi oceanelor înregistrată cu luni sau chiar ani în urmă. În zona
temperată însă prognozele pe termen lung sunt foarte puţin precise şi cu probabilitate
redusă. De aici necesitatea realizării unui sistem de monitoring a apariţiei perioadelor
secetoase sau cu exces de precipitaţii, pentru a suplini modelele complicate şi încă
imprecise de prognoză pe termen îndelungat din zona temperată a emisferei nordice
(Barbu şi Popa, 2003).
Cunoaşterea riscului natural de apariţie a unor perioade de secetă reprezintă o
necesitate în fundamentarea compoziţiilor şi tehnologiilor de împădurire şi îngrijire a
culturilor tinere.

Istoric
Apariţia secetelor sau a perioadelor cu precipitaţii excedentare este menţionată
în numeroase scrieri sau însemnări istorice. Încercările de abordare ştiinţifică a
periodicităţii apariţiei perioadelor secetoase sau ploioase (Topor, 1963) au condus la
concluzia că fenomenele menţionate reprezintă o componentă a variaţiei periodice a
climatului pe teritoriul ţării noastre. Marcu Botzan (1994) semnalează „o periodicitate
a anilor secetoşi oscilând în jurul ciclului de 11 ani sau a multiplilor cu 2 sau 3”.
Din istoria recentă se cunosc uscările masive la stejar în Banat, în anii 1910 –
1914, ca şi cele din 1937 – 1943 din Muntenia, apoi cele din perioada 1945 – 1946,
când procesele de uscare au apărut în aproape toate pădurile de stejar pedunculat.
Aceste uscări au fost puse în principal pe seama secetelor.
Lunga perioadă de ani normali meteorologic sau ploioşi, respectiv perioada 1954
– 1981, a condus la neglijarea adevărului potrivit căruia secetele excesive reprezintă o
calamitate naturală specifică spaţiului geografic românesc3 şi adoptarea în consecinţă a
unei serii de măsuri silviculturale eronate: extinderea masivă a răşinoaselor în afara
arealului natural de vegetaţie, promovarea salcâmului în zone secetoase şi staţiuni

3
Acad. Marcu Botzan (1994) – „Hazardul climatic manifestat prin secete constituie una din calamităţile
naturale caracteristice spaţiului carpato-dunăreano-pontic, aflat la limita vestică a imensei fâşii de stepe
eurasiatice din Oceanul Pacific şi Europa Centrală”.

12
neprielnice, introducerea forţată a unor specii exotice de răşinoase (duglas, pini) în
staţiuni nepotrivite. În această perioadă au avut cel mai mult de suferit pădurile de
salcâm, stejar brumăriu, gârniţă din sudul ţării unde seceta a fost deosebit de excesivă şi
îndelungată (Giurgiu, 1995).

Consecinţele secetelor
Secetele reduc creşterea în volum a pădurilor. Seceta din 1946 – 1947 a produs
pierderi anuale de circa 8 milioane m3. Cercetările dendroclimatologice au arătat că
reduceri de creşteri într-o proporţie de 22 – 35% s-au produs după toate secetele
excesive din secolul anterior.
Frecvent, secetele constituie un factor declanşator şi agravant al proceselor de
uscare anormală a arborilor din arboretele dezechilibrate ecologic. Când secetele se
combină cu poluarea consecinţele pot fi dezastruoase.

Pădurile au o importantă funcţie de atenuare a efectelor hazardelor climatice.

Astfel, creşterea suprafeţelor ocupate de păduri în zonele predispuse la secete
(Russescu, 1904) este considerat a fi cel mai eficient mijloc de ameliorare a condiţiilor
de viaţă din aceste zone.

Vântul şi zăpada
Dintre fenomenele naturale cu care silvicultura ţării noastre se confruntă cel mai
frecvent, doborâturile şi rupturile produse de vânt şi zăpadă împreună cu secetele
provoacă cele mai mari pagube, secetele la câmpie şi coline iar vântul şi zăpada la
munte, îndeosebi în pădurile de molid.
Doborâturile şi rupturile produse de vânt şi zăpadă reprezintă vătămările
mecanice ce afectează un arbore sau un arboret ca urmare a acţiunii vântului sau zăpezii,
care pot fi de mai multe tipuri:
 Dezrădăcinare parţială
 Dezrădăcinare totală
 Ruptura trunchiului la bază
 Ruptura trunchiului între colet şi coroană
 Ruptura trunchiului la punctul de inserţie al coroanei
 Ruptura la nivelul coroanei
 Arbore aplecat

Istoric
În Europa
Există consemnări în cronicile vremurilor încă din antichitate referitoare la
aceste fenomene meteorologice excepţionale însă informaţii certe asupra marilor
catastrofe provocate de vânt în pădure datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, odată
cu punerea în practică a unei administraţii forestiere regulate.
Statisticile înregistrează câteva doborâturi produse de vânt de mare anvergură
spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales în Germania, însă ele nu au atins nici
frecvenţa şi mai ales intensitatea celor ce au afectat pădurile Europei în ultima perioadă
(35 ani):
 25 milioane m3 în cursul primului semestru al anului 1967
 37 milioane m3 în Suedia în 1969
 28 milioane m3 în noiembrie 1972, în special în Germania

13
  25 milioane m3 în Europa Centrală în 1984
 115 milioane m3 în întreg continentul în anul 1990 (uraganul Vivian)
 Peste 145 milioane m3, numai în Franţa, în decembrie 1999 (uraganul
Lothar)
 75 milioane m3 în Suedia (posibilitatea anuală), în ianuarie 2005
(uraganul Gudrun)

Se remarcă o tendinţă crescătoare a incidenţei acestui fenomen în pădurile din

Europa.

În România
Primele consemnări privind astfel de fenomene naturale apar în 1844 când
Vaillant descrie o doborâtură produsă de vânt în anul 1826 la Sinaia. Ulterior există mai
multe relatări pe această temă (Fischer, Opletal): în anii 1885, 1905, 1915 şi 1916 s-au
produs doborâturi în special în Carpaţii Orientali.
Primele doborâturi de mare amploare produse de vânt au avut loc în iarna 1947 –
1948, pe Valea Bistriţei şi în Mureş şi Harghita, când au fost doborâţi circa 4,5 milioane
m3 .
Cele mai catastrofale doborâturi produse de vânt din pădurile de răşinoase şi de
amestec fag cu răşinoase cunoscute în ţara noastră au avut loc în perioada 1964 – 1976,
când volumul total afectat de acţiunea vântului a însumat circa 25 milioane m3, cel mai
mult având de suferit arboretele situate în nordul Carpaţilor Orientali. Dintre acestea
cele mai grave au fost doborâturile din 23 – 24 noiembrie şi 25 – 26 noiembrie 1964,
find doborât un volum de 7 milioane m3, precum şi cele din 24 – 25 noiembrie 1973 şi
21 – 22 octombrie 1974 care au afectat în special bazinul râului Bistriţa şi cel al
Moldovei, doborând 4,3 milioane m3.
Rupturile şi doborâturile produse de zăpadă în 16 – 18 aprilie 1977 au afectat
suprafeţe întinse de păduri (peste 160 000 ha), producând pagube mari, însumând circa
6 milioane m3, arbori din toate speciile. Au fost cauzate de cantitatea mare de
precipitaţii căzute într-un interval scurt, îndeosebi zăpadă umedă şi cu mare aderenţă,
care s-a acumulat în coroanele arborilor, solicitându-i la încovoiere şi rupere. Calmul
atmosferic şi temperatura ridicată au favorizat producerea acestor calamităţi.
În 1982 au fost înregistrate doborâturi în arboretele de fag din Maramureş.
În noiembrie 1995, pădurile de răşinoase din zona Covasna – Harghita – Mureş
– Bistriţa au fost puternic afectate de doborâturi. Volumul arborilor doborâţi şi rupţi de
vânt a depăşit 8 milioane m3.
În iulie 1998, o furtună puternică a provocat doborâturi în aceeaşi zonă în volum
de peste 1,2 milioane m3.
Furtunile produse pe 6 – 7 şi 24 – 25 martie 2002 pe raza judeţului Suceava au
afectat un volum de aproximativ 5 milioane m3, în special arborete de răşinoase.

Cauze
Frecvenţa şi intensitate mare a doborâturilor produse de vânt în ultimele decenii
se datoresc faptului că spre deosebire de trecut, când predominau pădurile naturale şi
amestecate, adaptate în decursul mileniilor la condiţiile locale, pădurile actuale sunt
artificializate şi cu un grad ridicat de instabilitate la adversităţile climatice.
Factorii hotărâtori în producerea acestor fenomene au fost: viteza mare a
vântului, starea solului sub raportul umidităţii şi structurii sale, orografia terenului şi
metodele de gospodărire aplicate.

14
 Foarte vulnerabile sunt arboretele pure şi echiene de molid, neparcurse
sistematic cu lucrări de îngrijire, cu arbori având coroane mici, coeficienţi de zvelteţe
(iz=h/d) supraunitari, putregai de rădăcină şi înrădăcinare superficială, arborete aflate pe
soluri superficiale şi grohotişuri, soluri cu un grad mare de umiditate.

Factorii antropici şi declinul pădurilor

Poluarea
Etimologie: lat. polluo = a murdări, a pângări

Poluarea reprezintă o cale de deteriorare a mediului caracterizată prin

modificarea componentelor fizico-chimice şi biologice ale acestuia, în principal prin
introducerea în aer, apă, sol a aşa-numiţilor poluanţi.

Poluant (conform Legii Protecţiei Mediului 137/1995) – orice substanţă solidă,

lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori sau formă de energie (radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu,
modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune
bunurilor materiale.

Poluanţii cei mai frecvenţi şi mai periculoşi: SO2, NOx, HC, compuşii clorului,
cei ai fluorului, pulberile de metale grele, cadmiul, ozonul.

Poluanţii din atmosferă sunt cei mai dăunători pentru biocenozele forestiere
întrucât schimbul de gaze dintre plantă şi mediu se realizează cu precădere în aer.
Smogul fotochimic (engl. smoke = fum, fog = ceaţă) – format în atmosfera
marilor oraşe
Din atmosferă, mulţi dintre poluanţi ajung prin precipitaţii în sol, unde în urma
acumulărilor pot avea urmări grave pentru plante. În sol se poate încorpora şi o cantitate
mare de pesticide, multe cu efect inhibitor asupra procesului de fixare a azotului de către
microorganisme.
„Ploile acide” – o mare diversitate de substanţe anorganice cu caracter acid, în
primul rând acidul sulfuric şi acizii azotului (formaţi prin reacţia cu apa a oxizilor de
sulf, respectiv de azot emişi în atmosferă) ajunge pe plante sau în sol prin intermediul
precipitaţiilor.
Datorită curenţilor atmosferici, poluanţii producători de ploi acide sunt purtaţi pe
distanţe mari (poluare transfrontieră), transport favorizat de coşurile înalte prin care se
încearcă reducerea poluării locale la arderea combustibililor fosili, în special a
cărbunelui. Politica „coşurilor înalte” nu rezolvă problema de fond, conducând doar la
dispersarea poluanţilor pe suprafeţe mai mari, unde în acelaşi timp aceştia se
acumulează.
Astfel, după Barbu (1991) intensitatea mare a vătămărilor în pădurile de pe
Obcina Mare şi Culmea Stânişoarei este cauzată de frecvenţa vânturilor dinspre NV ce
poartă cantităţi mari de poluanţi acizi, proveniţi din ţări central-europene (Polonia,
Cehia, Germania, Slovacia).

Cauzele apariţiei poluării: dezvoltarea explozivă a industriilor, creşterea

consumului de combustibili fosili

15
 Efectele poluării
Poluarea afectează în primul rând procesele biochimice şi chimice din plantă
şi sol, urmate de slăbirea rezistenţei organismelor individuale şi colective la boli,
dăunători şi alte adversităţi. Se declanşează în continuare dezechilibre ecologice în lanţ,
cu consecinţe nefavorabile asupra stabilităţii, vitalităţii, capacităţii de regenerare şi
asupra polifuncţionalităţii ecosistemelor forestiere. Pădurile intră într-un proces de
declin.
În consecinţă, se diminuează:
 Producţia de lemn
 Capacitatea ecoprotectivă a pădurilor, inclusiv captarea dioxidului de carbon din
atmosferă şi producţia de oxigen

Poluarea afectează structura genetică a biocenozelor forestiere, determinând

eliminarea genotipurilor sensibile, prin urmare se reduce diversitatea genetică a
arboretelor şi adaptabilitatea acestora.
Referitor la adaptabilitate: pădurea, cel mai important element de susţinere a
echilibrului ecologic la scară planetară, nu poate ajunge la o adaptare rapidă la condiţiile
impuse de fenomenul poluării. Speciile de arbori, neavând în genofond (în memoria
genetică) programe antipoluante (întrucât poluanţii nu aparţin ciclurilor ecologice
normale), nu dispun de un mecanism de autoreglare eficient pentru înlăturarea efectelor
produse de noxe.
Problema este cu atît mai gravă, cu cât poluanţii se acumulează în ecosistemele
forestiere şi acţionează pe termen lung, chiar după încetarea proceselor poluante.
Pădurea nu este doar o victimă a poluării, ci prin utilizarea pesticidelor constituie
şi o sursă de poluare.

România a aderat la ICP-Forests (Programul de Cooperare Internaţională privind

Evaluarea şi Supravegherea Efectelor Poluării asupra Pădurilor) în anul 1990, acesta
constituind un program pentru supravegherea declinului pădurilor ca urmare a poluării
atmosferice, stabilit în anul 1985 de către Comisia Economică pentru Europa a
Naţiunilor Unite, în baza Convenţiei privind poluarea transfrontalieră a aerului.

Protocolul de la Kyoto la Convenţia – cadru a Naţiunilor Unite asupra

schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997 şi ratificat de România prin Legea
nr. 3/2001, are drept ţintă limitarea cantitativă şi reducerea emisiei de gaze cu efect de
seră faţă de nivelul anului 1989, în perioada obligatorie 2008 – 2012. Protocolul prevede
că totalul emisiilor antropice de gaze cu efect de seră, exprimate în bioxid de carbon
echivalent, să nu depăşească cantităţile atribuite ţărilor semnatare, calculate ca urmare a
angajamentelor de limitare cantitativă şi de reducere a emisiei, în scopul reducerii cu cel
puţin 5% a emisiilor globale în perioada de angajare 2008 – 2012 faţă de nivelul anului
de referinţă (1990).
România, care s-a semnalat printre primele semnatare ale Protocolului de la
Kyoto, şi-a luat mai multe angajamente, dintre care:
 Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în perioada de angajare 2008 –
2012, la 92% din nivelul acestora în anul 1989(reducere cu 8%)

Printre acţiunile realizate până în prezent în acest domeniu, la nivelul judeţului

Suceava, le enumerăm pe cele referitoare la proiecte Join Implementation, de colaborare

16
între România şi Danemarca, cu privire la implementarea Protocolul de la Kyoto –
realizarea şi punerea în funcţiune a unei centrale termice pe rumeguş şi deşeuri din
lemn, care asigură termoficarea unei treimi din municipiul Vatra Dornei. Valorificând
biomasa din zonă (rumeguş şi deşeuri din lemn de la prelucrarea lemnului), centrala
termică contribuie totodată şi la valorificarea energetică a acestor resurse secundare care
rezultă în cantităţi mari în bazinul Dornelor, ca deşeuri de la activitatea de prelucrare
primară a lemnului.

Intervenţiile silviculturale necorespunzătoare

 Transformarea pădurilor naturale, pluriene, etajate, amestecate (de optimă
biodiversitate şi cu maximă stabilitate) în păduri echiene, monoetajate, uneori
pure.
 Introducerea speciilor autohtone în staţiuni din afara arealului natural de
vegetaţie şi introducerea unor specii alohtone în condiţiile ţării noastre.

Au fost înfiinţate monoculturi de molid în etajele făgetelor şi amestecurilor de

fag cu răşinoase.
Au fost înfiinţate salcâmete în staţiuni nepotrivite, inclusiv în staţiuni favorabile
stejarilor autohtoni (acestea au avut mult de suferit în perioada secetoasă 1982 – 1993).

 Supraexploatarea pădurilor ca factor dereglator (volumul de tăieri a depăşit

posibilitatea)
 Deteriorarea pădurilor prin lucrări hidrotehnice

Lucrările de îndiguire a Dunării au adus cele mai mari daune: ecosisteme

naturale deosebite au dispărut pentru totdeauna înainte de a fi cunoscute ştiinţific şi
înlocuite cu ecosisteme artificiale de plopi euramericani, ultrasimplificate, de foarte
redusă stabilitate şi funcţionalitate.
Mari prejudicii au fost produse prin amenajarea multor lacuri de acumulare,
lucrările de amenajare a râurilor interioare, inclusiv cele de îndiguire, precum şi
barajele, acestea conducând la modificări importante ale nivelului apelor freatice pe
mari întinderi, urmate de puternice procese de uscare în pădurile limitrofe (ex. Pădurile
din luncile Argeşului, Dâmboviţei, Ialomiţei, Siretului, Jiului, Buzăului).

 Practicarea silviculturii clonale – culturi de plopi euramericani realizate cu clone

nepotrivite şi instalate în condiţii staţionale neprielnice
 Acţiunile ilicite - defrişarea de păduri de către proprietarii puşi în drepturi prin
Legea fondului funciar 18/1991 şi Legea 1/2000 (numai în judeţul Dolj s-au
defrişat abuziv în câţiva ani peste 2500 ha de păduri, în special culturi de salcâm
destinate să îndeplinească importante funcţii de protecţie); ocupări fără drept de
terenuri din fondul forestier; tăierea ilegală de arbori; păşunatul ilegal.

Test de autoevaluare 2
1. În ce constă deteriorarea mediului?
2. Daţi exemple de uscări anormale ale arborilor din ţara noastră.
3. Prin ce se manifestă declinul pădurilor?
4. Care sunt factorii care influenţează declinul pădurilor?
5. Care sunt simptomele care indică starea de stres la arbori?

17
 Modulul III. Metodologia monitoringului forestier.
Caracteristici generale ale reţelelor de supraveghere forestieră din ţara
noastră
Începând cu anul 1990, monitorizarea vegetaţiei forestiere pentru silvicultură s-a
realizat pe două niveluri:
a. nivelul I - constituit din reţeaua transnaţională (16 x 16 km) şi din reţeaua
naţională (4 x 4 km);
b. nivelul II - constituit din reţeaua de supraveghere intensivă, coordonată la nivel
european

Reţeaua naţională (4 x 4 km) (1990 – 2006) de sondaje permanente

este amplasată sistematic în toate pădurile ţării, revenind un sondaj la 1 600 ha. Această
reţea a fost destinată atât supravegherii anuale a stării de sănătate a arborilor din
cuprinsul suprafeţelor de probă permanente (SPP) aferente sondajelor, cât şi
inventarierii statistice a pădurilor la nivel naţional şi regional (din 5 în 5 ani). În această
reţea nu s-au desfăşurat lucrări privind monitorizarea solurilor forestiere.
În prezent, nu se mai desfăşoară activităţi de colectare de date în cuprinsul
acestei reţele.

Reţeaua europeană (16 x 16 km) este alcătuită din suprafeţe de

probă permanente, amplasate sistematic în toate pădurile Europei, revenind un sondaj la
25.600 ha şi conţine pe teritoriul forestier al ţării noastre un număr de aproximativ 245
de sondaje.
Această reţea este destinată atât supravegherii stării de sănătate a arborilor din
cuprinsul suprafeţelor de probă permanente (SPP) aferente sondajelor, cât şi
supravegherii stării solurilor forestiere (nivelul I de supraveghere).
Un sondaj este alcătuit din 4 suprafeţe de probă permanente, amplasate la o
distanţă de 25 m faţă de centrul sondajului, pe direcţiile punctelor cardinale (Fig. 2).
Materializarea în teren a centrelor sondajelor şi a suprafeţelor de probă aferente
acestora se realizează ca şi în cazul reţelei naţionale de supraveghere iar pentru
identificarea locurilor unde acestea sunt materializate (în cazul dispariţiei bornelor), la
baza celui mai apropiat arbore şi pe faţa dinspre bornă se înscriu indicativele "ME"
(pentru centrul sondajului "i"), "N/C1", "E/C2", "S/C3", "V/C4" (pentru centrele SPP1,
SPP2, SPP3 şi SPP4), precum şi distanţa până la borne exprimată în decimetri. Numărul
"i" al sondajului este unic la nivel de ţară şi corespunde Listei de sondaje proiectate, mai
întâi pe hărţi topografice la scara 1:25000, în funcţie de coordonatele geografice
(latitudine şi longitudine) ale fiecărui sondaj, şi apoi transpuse pe hărţile amenajistice
ale unităţilor de producţie ale ocoalelor silvice.

18
 Fig. 2 Schema de amplasare a sondajului pentru supravegherea stării de sănătate
a pădurilor în cadrul reţelei europene (16 x 16 km)

Pentru fiecare sondaj există o schiţă de amplasare a acestuia în teren care

cuprinde borna amenajistică, azimutul direcţiei de amplasare şi distanţa de la borna
amenajistică până la centrul sondajului. Traseul de la borna amenajistică până la centrul
sondajului este marcat prin puncte de vopsea care să permită vizibilitatea, dus-întors, la
înălţimea ochiului.
În situaţia în care procedeul de materializare în teren a sondajului, respectiv a
suprafeţelor de probă permanente nu este respectat, precum şi în situaţia dispariţiei
marcajelor, a indicativelor înscrise pe arbori, a centrelor sondajelor şi a suprafeţelor de
probă permanente aferente, se procedează ca şi în cazul reţelei naţionale de sondaje
permanente, respectând particularităţile reţelei europene.
Fiecare SPP aferentă sondajelor din reţeaua europeană de supraveghere
forestieră conţine un număr de câte 6 arbori, cei mai apropiaţi de centrul SPP, situaţi în
clasele poziţionale I, a II-a şi a III-a Kraft şi care nu prezintă vătămări de natură
mecanică (fizică) de intensitate moderată sau puternică (clasele a 2-a şi a 3-a de
vătămare).
Numerotarea arborilor se face în ordine, începând cu numărul 1, de la arborele
cel mai apropiat de centrul suprafeţei de probă amplasate pe direcţia nordului şi se
continuă în următoarele SPP amplasate în ordine pe direcţiile E, S, V, până la numărul
24. Numărul fiecărui arbore din cuprinsul suprafeţelor de probă permanente aferente
sondajului se înscrie vizibil cu vopsea, la înălţimea ochiului, pe faţa dinspre centrul
fiecărei SPP.
Arborii dispăruţi din diferite cauze (exploatare, doborâturi produse de vânt şi
zăpadă etc.) se înlocuiesc cu alţii care îndeplinesc condiţiile de poziţionare cenotică şi

19
de intensitate a vătămării, după acelaşi procedeu, fiind numerotaţi în continuarea
numărului stabilit iniţial (24), începând cu numărul 25, de la SPP amplasată pe direcţia
N până la cea amplasată pe direcţia V. Prin urmare, se urmăreşte menţinerea unui număr
constant de 24 de arbori pe sondaj.
Dacă arboretul în care a fost amplasat sondajul este exploatat, sondajul se poate
translata în alt arboret din apropiere, pe o rază care să nu depăşească 300 m – 500 m.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, sondajul se exclude de la evaluare până la
instalarea unui arboret care conţine arbori cu diametrul de bază mai mare de 80 mm.
Evaluarea stării de sănătate se realizează anual prin estimarea vizuală a aceloraşi
parametri (defoliere, decolorare, vătămări de natură mecanică), ca şi în cazul reţelei
naţionale de sondaje.
Informaţiile de teren se înscriu într-un formular tipizat adoptat de Schema
Uniunii Europene.
Primele rezultate referitoare la starea de sănătate a pădurilor au fost comunicate
la ICP-Forests în anul 1992 iar primele rezultate referitoare la starea solurilor au fost
sintetizate în anul 1996.

Reţeaua intensivă. Reţeaua de supraveghere forestieră intensivă este

destinată nivelului al II-lea de monitorizare a principalelor ecosisteme forestiere
întâlnite în ţara noastră. Această reţea este alcătuită din 13 suprafeţe de supraveghere
intensivă (SSI), amplasate în ecosisteme forestiere reprezentative, situate în imediata
apropiere a unor staţii ale Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie (INMH) şi
aflate sub influenţa poluării de impact şi de fond. O suprafaţă de supraveghere intensivă
este alcătuită din 5 SPP, amplasate astfel: una în centrul SSI, iar celelalte patru, dispuse
în cruce pe direcţiile punctelor cardinale (N, E, S, V), la o distanţă de 30 m faţă de
centrul SSI. Suprafeţele de probă permanente au formă circulară iar mărimea lor este de
500 m2. Toate aceste SPP aferente unei SSI sunt amplasate în aceleaşi condiţii de
arboret, suprafaţa de investigare fiind de circa 0,7 ha (Fig. 3).

Fig. 3 Schema de amplasare a sondajului pentru supravegherea intensivă a

ecosistemelor forestiere

20
 Materializarea în teren a centrelor suprafeţelor de supraveghere intensivă şi a
suprafeţelor de probă permanente aferente acestora se realizează ca şi în cazul reţelelor
naţională şi europeană iar pentru identificarea locurilor unde acestea sunt materializate
(în cazul dispariţiei bornelor), la baza celui mai apropiat arbore şi pe faţa dinspre bornă
se înscriu indicativele "M(i)/C1" (pentru centrul SSI "i"), "C2", "C3", "C4", "C5"
(pentru centrele SPP2, SPP3, SPP4, SPP5) în ordine, după direcţia cardinală (N, E, S,
V), precum şi distanţa în decimetri până la bornă. Numărul "i" al SSI este unic la nivel
de ţară.
Procedeul de identificare a centrului SSI, respectiv actualizarea marcajelor şi a
indicativelor acestora, este acelaşi ca şi în cazul reţelelor naţională şi europeană, cu
particularităţile specifice. Poziţia geografică (latitudine, longitudine) a centrelor SSI se
determină cu Sistemul de Poziţionare Globală (GPS).
Inventarierea arborilor din cuprinsul suprafeţelor de probă permanente
aferente fiecărei SSI se efectuează o dată la 5 ani pentru toţi arborii cu diametrul de bază
mai mare de 80 mm. Această operaţiune constă în: stabilirea diametrului de bază al
arborilor, măsurându-se circumferinţa arborilor cu panglica gradată în milimetri, în
acelaşi loc, marcat cu vopsea printr-o linie orizontală pe trunchiul arborilor; măsurarea
înălţimii a 2 – 3 arbori din fiecare categorie de diametre, cu dendrometrul, la aceiaşi
arbori de la inventarierile anterioare; încadrarea pe clase poziţionale (Kraft) şi pe clase
de calitate a arborilor. Prelevarea probelor de creştere radială se realizează cu burghiul
Pressler, succesiv pe direcţia punctelor cardinale (N, E, S, V), de la un lot reprezentativ
de arbori (30 – 40), din fiecare categorie de diametre, situaţi în zona-tampon a fiecărei
suprafeţe de supraveghere intensivă. Aceşti arbori se aleg din specia principală, din
clase de defoliere diferite (0, 1, 2, 3) şi pentru fiecare arbore se stabilesc diametrul de
bază şi înălţimea, se apreciază clasa poziţională, clasa de calitate şi procentul de
defoliere a coroanei.
Reţeaua de supraveghere intensivă a ecosistemelor forestiere este destinată unor
studii complexe referitoare la starea solurilor forestiere, starea de sănătate a arborilor,
analiza compoziţiei chimice a frunzelor coroanelor arborilor, parametrii climatici,
depunerile atmosferice şi biodiversitate.
Reţeaua Future Monitoring de evaluare a stării de sănătate a
pădurilor (ICP) şi de inventariere a resurselor forestiere

În perioada 2009 – 2011, România a participat la la consorţiul multinaţional

constituit pentru realizarea proiectului „Further development and implementation of an
EU-Level Forest monitoring System (FutMon)”. Scopul general al proiectului îl
constituie promovarea unui sistem de monitoring forestier care să constituie o bază
concisă si cuprinzătoare de informaţii relevante despre pădurile din Uniunea Europeană.
Se urmăreşte astfel obţinerea de informaţii nu doar referitoare la efectele poluării
atmosferice asupra ecosistemelor forestiere, ci şi în strânsă concordanţă cu problemele
de mediu cum ar fi schimbările climatice şi conservarea biodiversităţii.
Informaţiile sunt necesare pentru dezvoltarea unor modele şi scenarii pentru
analiza răspunsului ecosistemelor forestiere la implementarea politicilor de mediu
adoptate la nivel european.
Reţeaua Future Monitoring este o reţea sistematică de sondaje permanente, cu
densitatea de 1 sondaj / 25600 ha (16x16 km) (fig. 4). Aceasta se bazează pe reţeaua
transnaţională, existentă în pădurile noastre încă din 1991 şi conţine 261 sondaje (253
existente şi 8 sondaje noi, amplasate în 2010).

21
 Fig. 4 Distribuţia sondajelor permanente din reţeaua Future Monitoring

Reţeaua are drept scop armonizarea şi integrarea la scară mare (nivel european) a
nivelului I de supraveghere a ecosistemelor forestiere cu sistemele de Inventar Forestier
Naţional.
Un sondaj permanent este alcătuit din patru suprafeţe de probă permanente
(SPP) (fig. 5). SPP1, SPP2, SPP3 și SPP4 au centrele situate în colțurile unui pătrat cu
laturile orientate pe direcțiile S-N și E-V, de lungime egală cu 250 m. Centrul SPP1
coincide cu cel al lotului existent de arbori și este situat în colțul de S-V al pătratului.
Centrele SPP2, SPP3, SPP4 sunt localizate succesiv, pe colțurile de N-V, N-E și
respectiv, S-E ale pătratului astfel constituit. Coordonatele geografice ale sondajului
sunt reprezentate de cele ale centrului SPP1.

Fig. 5 Alcătuirea unui sondaj permanent din reţeaua Future Monitoring

Materializarea în teren a sondajului se realizează prin intermediul bornelor.

Centrul SPP1 se marchează printr-o bornă şi se înscriu indicativele MEi , SPP1 şi
distanţele în dm la baza arborelui celui mai apropiat. Centrele loturilor de arbori se

22
semnalează, de asemenea, prin borne de lemn şi se notează şi indicativele N, E, S, V şi
distanţele în dm. Identificarea SPP2, SPP3 şi SPP4 se realizează prin parcurgerea laturilor
pătratului, pornind din centrul SPP1 pe direcţiile N, E, S.
SPP1 prezintă 3 cercuri concentrice cu razele de 7,98m (200 m2), 12,62 m (500
m ) şi 25 m (2000 m2), 2 sateliţi formaţi din câte 2 cercuri concentrice cu razele de 1 m
2

şi 1,78 m situaţi la 10 m de centrul SPP, pe direcţia E-V iar pentru măsurarea arborilor
de dimensiuni mici, în centrul SPP, sunt 2 cercuri concentrice cu razele de 3, respectiv 6
m (fig. 6).

Fig. 6 Structura SPP1

Test de autoevaluare 3
1. Descrieţi reţeaua de monitoring forestier transnaţională
2. Descrieţi reţeaua de monitoring intensiv a ecosistemelor forestiere
3. Descrieţi reţeaua de monitorizare a ecosistemelor forestiere la scară largă

Modulul IV
Monitorizarea stării coroanelor
Starea coroanelor arborilor reprezintă un instrument în evaluarea stării şi
tendinţelor evoluţiei stării arborilor. Se caracterizează prin următorii parametri:
– Defoliere
– Decolorare
– Vătămări vizibile la nivelul coroanei.
Se evaluează minim o dată/an, când aparatul foliar este complet dezvoltat
(încheierea înfrunzirii – începerea procesului de îmbătrânire), respective la sfârşitul verii
(pentru majoritatea speciilor). Se recomandă păstrarea aceleiaşi perioade de evaluare în
fiecare an (2-3 săptămâni), pe cât posibil în condiţii meteo similare. În regiunile afectate
frecvent de seceta estivală, se devansează evaluarea la începutul verii.
Se abordează mai multe direcţii de evaluare (min. două) iar distanţa de evaluare
trebuie să fie aproximativ egală cu lungimea arborelui. Arborii evaluaţi trebuie să se
încadreze în clasele Kraft 1, 2 şi 3 şi să nu prezinte vătămări mecanice peste 50%.
Atunci când coroana arborilor este influenţată de competiţia dintre arborii vecini,
evaluarea se face doar pentru porţiunile de coroană ce nu sunt afectate (umbrite).În
arboretele dense se evaluează ½ superioară a coroanei iar în arboretele mai puţin dense,
1/3 mijlocie şi superioară a coroanei. Ramurile lacome din partea inferioară a coroanei,

23
golurile din coroană datorate lipsei ramurilor sau ramurile uscate de mai mulţi ani se
exclud de la evaluare (fig. 7).

Fig. 7 Delimitarea coroanei evaluabile

Defolierea reprezintă pierderea de frunze faţă de un arbore de referinţă.

Estimarea se realizează prin apreciere vizuală, în procente rotunjite la cea mai apropiată
valoare divizibilă cu 5. Arbore de referinţă reprezintă un element controversat dar
foarte necesar. Sunt două elemente ce se pot utiliza: arborele de referinţă absolut şi
arborele de referinţă local. Arborele de referinţă absolut este cel mai bun arbore din
specia sau genotipul său fără a ţine cont de influenţa condiţiilor staţionale, vârstă, etc.
(ghiduri foto). Raportarea la acesta conduce la estimarea unor procente de defoliere
mari. Arbore de referinţă local reprezintă arborele cu cel mai complet aparat foliar ce
poate creşte într-o anumită locaţie, ţinând cont de factori precum: altitudine, latitudine,
vârstă, condiţii staţionale şi poziţie fitosocială (considerat ca având 0% defoliere).
Atunci când se constată o reducere neomogenă a densităţii coroanei (fig. 8),
defolierea se calculează ca medie ponderată a valorilor estimate pe porţiuni defoliate
omogen.
Clase de defoliere sunt:
• Arbori sănătoşi (defoliere 0-10%)
• Arbori slab vătămaţi (11 – 25%)
• Arbori moderat vătămaţi (26 – 60%)
• Arbori puternic defoliaţi (61 – 99%)
• Arbori morţi (100%).

24
 Fig. 8 Estimarea gradului de defoliere în cazul coroanelor defoliate neomogen
(Picea abies Karst - defoliere 35%, Fagus sylvatica L. - defoliere 55%)

Decolorarea reprezintă procentul de frunze a căror culoare se abate categoric de

la culoarea normală. Se evaluează procentual, în multipli de 5. Perioada de evaluare este
iulie – august. Se ţine cont de faptul că arborii care au fost atacaţi de insecte defoliatoare
prezintă a doua înfrunzire, care dă impresia unei decolorări.
Fructificaţia reprezintă o estimare a producerii de fructe/conuri la nivelul
coroanei evaluabile. Nivelul fructificaţiei influenţează aspectul aparatului foliar. Se
adoptă trei niveluri de evaluare:
• 1 - absentă sau foarte rară. Fructele/conurile nu se observă
• 2 – normală (obişnuită) . Fructele/conurile sunt clar vizibile
• 3 – abundentă. Fructele/conurile sunt preponderente în aspectul coroanei
Vătămările fizice uşor identificabile reprezintă procese de alterare sau
deteriorare a unei părţi a arborelui evaluat care pot afecta capacitatea acestuia de a-şi
realiza pe deplin funcţiile. Evaluarea se realizează în 3 faze: descrierea simptomelor,
determinarea cauzelor şi cuantificarea vătămărilor (clasa de vătămare).

Monitorizarea solurilor forestiere

În reţeaua de nivel I se realizează evaluarea informaţiilor de bază privind chimia
solului şi stabilirea acelor proprietăţi care sunt sensibile la poluare. De asemenea, în
perspectivă se urmăreşte studierea efectelor poluării în relaţie cu schimbările climatice,
implicit cu capacitatea solului de stocare a carbonului.
În reţeaua de nivel II se verifică ipotezele privind mecanismele declinului
pădurilor şi măsurile ce se impun pentru redresarea ecologică a acestora, pornind şi de la
factorul sol.

Culegerea datelor de teren şi prelevarea probelor de sol se fac cu o

periodicitate de 5 ani.

25
 Caracterizarea pedologică a suprafeţelor este obligatorie pentru suprafeţele de
nivel I şi nivel II şi trebuie să aibă caracter general, incluzând descrierea locului
(staţiunii) şi caracterizarea morfologică a cel puţin unui profil de sol. Descrierea se va
face o singură dată, înaintea recoltării probelor iar profilul trebuie să fie reprezentativ
pentru actuala zonă de recoltare (pentru nivelul II acesta trebuie să fie localizat în zona-
tampon).

Recoltarea probelor de sol. În reţeaua de nivel I, locurile de recoltare pot fi

amplasate în interiorul zonei de recoltare, în situaţia în care probele sunt recoltate cu
sonde (burghie); trebuie evitate zonele din jurul trunchiurilor de arbori (1 m), lăcaşele
de animale, doborâturile produse de vânt şi cărările; este necesară păstrarea unei
evidenţe clare (schiţă) a locurilor din care s-au recoltat probele. În reţeaua de nivel II,
locurile de recoltare se amplasează randomizat (întâmplător) sau sistematic cu
componentă randomizată.
Activitatea de recoltare trebuie limitată la perioadele cu activitate biologică
redusă, în special în cazul stratului organic, care este recoltat separat de stratul subiacent
de sol mineral. Straturile organice îngropate sunt recoltate în acelaşi mod ca straturile
minerale. Separarea stratului mineral şi a celui organic se va realiza pe teren şi se va
verifica în laborator (conform criteriilor internaţionale acceptate de Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură). Pentru recoltare este recomandabil
un cadru de 25/25 cm, dar sunt acceptabile şi alternative cu o suprafaţă totală de 500
cm2.
Pentru reţeaua de nivel I, se recoltează obligatoriu o probă compusă din
minimum 5 subprobe, pentru fiecare strat. Pentru reţeaua de nivel II, se recoltează
obligatoriu, minimum 24 subprobe, pentru fiecare strat, pentru a fi combinate în cel
puţin 3 probe compuse (cel puţin 3 probe compuse pentru fiecare 8 subprobe).
Subprobele trebuie să aibă greutăţi egale (cu excepţia situaţiilor cu limită de
adâncime mai scăzută - variabilă) iar mărimea probelor trebuie să fie suficient de mare
pentru a permite efectuarea tuturor analizelor, eventualelor repetări şi depozitarea
(conservarea).
Conservarea probelor se realizează prin uscare la aer sau la temperatura de
400ºC. Ulterior se recurge la mojarare şi cernere printr-o sită 2 mm, în scopul separării
particulelor cu diametrul mai mare de 2 mm (necesară pentru determinarea densităţii
aparente).
Caracterizarea fizică şi chimică
Caracterizarea fizică a solului mineral
Determinarea compoziţiei granulometrice a solului este obligatorie pentru
straturile minerale pentru nivelul II numai dacă nu a fost făcută în prima supraveghere.
Pentru nivelul I sunt obligatorii, de asemenea, informaţii despre clasa texturală a
straturilor minerale. În plus, este obligatorie şi o estimare a conţinutului de argilă.
Mărimea claselor de particule ale fracţiunii fine de pământ (< 2 mm) este definită
conform principiilor FAO (1990).
O valoare a densităţii aparente trebuie în mod obligatoriu raportată pentru
stratul superior mineral (0-10 cm) al solurilor fără rocă. Pentru nivelul I această valoare
poate fi obţinută prin estimare sau măsurare. Pentru nivelul II densitatea aparentă
trebuie să fie măsurată. Nu se cer repetări. Pentru determinarea acesteia trebuie recoltate
3 probe cu un volum minim de 100 cm3 din fiecare suprafaţă de probă. În plus,
determinarea densităţii aparente cere o estimare a fragmentelor grosiere (scheletul
solului) conform claselor FAO. Aceasta poate fi măsurată sau estimată pe profilul
solului.

26
 Densitatea aparentă este definită ca masa unităţii de volum a solului uscat, care
cuprinde atât partea solidă, cât şi porii.
Caracterizarea fizică a solului organic se realizează prin determinarea greutăţii
stratului organic pe unitatea de suprafaţă.
Caracterizarea chimică a probelor recoltate se realizează prin determinarea
parametrilor-cheie ai solului selectaţi pentru nivelurile I şi II: pH-ul; carbonul organic;
azotul total; carbonatul de calciu; P, Ca, K, Mg, Mn extrase în apă regală; Cu, Pb, Cd,
Zn extrase în apă regală, Al, Fe, Cr, Ni, S, Hg, Na extrase în apă regală; aciditatea de
schimb; cationii schimbabili (Ca, Mg, K, Na, Al, Fe, Mn, H); conţinutul total de
elemente – Ca, Mg, Na, K, Al, Fe, Mn; Fe şi Al extractabile în oxalat.

Test de autoevaluare 4
1. Descrieţi parametrii de caracterizare a stării coroanelor
2. Descrieţi parametrii de caracterizare a stării solurilor

Modulul V. Evaluarea rezultatelor referitoare la starea

coroanelor
Starea de sănătate a pădurilor din România, caracterizată pe baza rezultatelor
multianuale referitoare la principalii parametri evaluaţi (defolierea şi decolorarea
frunzişului coroanelor arborilor şi vătămările fizice) prezintă variaţii datorate în primul
rând fluctuaţiilor climatice.
Rezultatele obţinute în ultima perioadă asigură, la o probabilitate de 95%, o
precizie de ±2% şi o eroare de reprezentativitate de 1,02%, reflectând starea de sănătate
a pădurilor la nivel naţional, pe total specii, grupe de specii (răşinoase, foioase,
cvercinee etc.) şi principalele specii.
Analiza dinamicii procentuale a arborilor vătămaţi (clasele de defoliere 2 – 4) în
perioada anilor 1990 – 2017, pentru toate speciile (fig. 9), indică o ameliorare a stării de
sănătate în anul 1991 faţă de anul 1990, proces influenţat de cantităţile ridicate de
precipitaţii din primăvara anului respectiv, urmată de accentuarea procesului de
îmbolnăvire în perioada următoare (1992 – 1994), când datorită secetei prelungite se
înregistrează valori ridicate ale procentului de arbori vătămaţi (20,5% - în anul 1993,
respectiv 21,3% - în anul 1994).

*nu sunt disponibile date din anul 2008

27
Fig. 9 Dinamica procentuală a arborilor vătămaţi (clasele 2 – 4) în perioada 1990 – 2017
pentru toate speciile

Procentul arborilor sănătoşi (clasa de defoliere 0) a înregistrat valori maxime în

anul 1998 (66,9%), moment în care din clasele de defoliere imediat inferioare (1 şi 2)
din anii precedenţi, o parte din arbori a migrat în clasa arborilor sănătoşi. În anii 1999 şi
2000 s-a înregistrat o creştere a gradului de vătămare faţă de anul 1998, datorită secetei
excesive din cursul acestor ani. În anul 2001, situaţia s-a ameliorat puţin faţă de anul
2000, proporţia arborilor vătămaţi reducându-se cu un procent, fapt ce se explică prin
reacţia imediată, în timpul aceluiaşi sezon de vegetaţie, a arborilor la creşterea cantităţii
de precipitaţii din primăvara anului 2001. În anul 2004 se constată o uşoară ameliorare
faţă de anii precedenţi. Datorită în principal regimului hidric mai favorabil din toamna
şi iarna anului 2002 şi primăvara şi toamna anului 2003, precum şi în întreg anul 2004,
arborii au înregistrat un reviriment, procentul arborilor vătămaţi per total specii, scăzând
în anul 2003 cu 0,9 procente faţă de anul 2002 iar în anul 2004 cu 1,8 procente faţă de
anul precedent (2003). În anii 2005 şi 2006, procentul arborilor vătămaţi a scăzut sub
10%, înregistrându-se o îmbunătăţire considerabilă a stării de sănătate a pădurilor. Însă,
în anul 2007, datorită secetei severe, se înregistrează valoarea maximă a proporţiei
arborilor vătămaţi pentru perioada analizată, respectiv 23,2%, urmată de o reducere
treptată a acestei valori în anii următori, probabil pe fondul îmbunătățirii condițiilor de
precipitații și temperatură din sezonul estival. Îmbunătățirea a fost evidentă aproape
exclusiv în cazul arborilor din speciile de rășinoase, pentru arborii din speciile de
foioase înregistrându-se o scădere extrem de redusă.
După cum reiese din figura 10, în general dinamica stării de sănătate a
foioaselor este asemănătoare cu cea înregistrată pe total specii, datorită ponderii ridicate
a acestora din numărul total de arbori evaluaţi al nivel naţional.
La răşinoase, starea de sănătate este mai bună decât la foioase, care prezintă
valori ridicate ale procentului arborilor vătămaţi (clasele de defoliere 2-4) pe întreg
parcursul perioadei studiate. În perioada 1990 – 2005, se constată o amplitudine mai
redusă a valorilor procentelor arborilor vătămaţi la răşinoase (9,6 procente) faţă de
foioase (12,5 procente). Acest lucru se explică prin resimţirea mai acută a efectului
lipsei precipitaţiilor în zonele de câmpie şi de dealuri unde sunt cantonate în principal
speciile de foioase.

Fig. 10 Dinamica procentuală a arborilor defoliați pe grupe de specii, în România, în

perioada 1991 - 2014

La nivel individual, molidul şi fagul sunt speciile cel mai puţin afectate,
valorile procentului arborilor vătămaţi fiind cuprinse între 5,7% (2004) şi 15,3% (1993)
la molid şi între 6,3% (1991) şi 15,1% (1994) la fag.

28
 Dintre răşinoase, specia cea mai afectată este bradul, care a înregistrat în anul
1994 valori ale procentului arborilor vătămaţi de 22,3% iar dintre foioase, stejarii
xerofiţi (stejar brumăriu, stejar pufos) şi gârniţa.
Pădurile din partea de sud şi sud-est a ţării prezintă în anul 2004 un grad avansat
de vătămare, unele specii înregistrând creşteri faţă de anul 2003 ale procentelor arborilor
vătămaţi (3,7% la salcâm) iar altele cum sunt stejarii xerofiţi, cerul şi gârniţa au
înregistrat o ameliorare cu 10,4 unităţi – stejarii xerofiţi, 1,5 unităţi – cerul, respectiv cu
0,9 unităţi gârniţa. Stejarul pedunculat îşi păstrează în anul 2004 aproximativ aceeaşi
stare. În anul 2004, în regiunile din sudul şi sud-estul ţării, regimul precipitaţiilor a fost
mai ridicat comparativ cu cel înregistrat în anii precedenţi (2002 şi 2003), rezerva de
apă acumulată în toamna – iarna anului 2002, primăvara şi toamna anului 2003, precum
şi în perioada de vegetaţie a anului 2004, a determinat o reducere a intensităţii
procesului de defoliere a arborilor. Astfel, cu excepţia salcâmului, majoritatea speciilor
cantonate în aceste regiuni (gârniţă, cer, stejari xerofiţi, stejar pedunculat) au înregistrat
o uşoară ameliorare a stării de sănătate, comparativ cu anul 2003.

În raport cu altitudinea, s-a constatat o reducere a proporţiei arborilor vătămaţi

odată cu creşterea altitudinii. Astfel, de exemplu, în anul 2004, valorile ponderii
arborilor vătămaţi sunt cuprinse între 20,5%, în regiunile de câmpie, şi 6,6%, în
regiunile muntoase. Îmbunătăţirea stării de sănătate a pădurilor pe măsură ce altitudinea
creşte este rezultatul ameliorării condiţiilor climatice caracterizate prin cantităţi mai
ridicate de precipitaţii, temperaturi moderate în timpul sezonului de vegetaţie, lipsa
deficitului hidric şi a insolaţiei. Excepţie fac straturile altitudinale situate peste 1250 m,
unde procentul arborilor vătămaţi înregistrează valori sensibil mai ridicate, datorită
condiţiilor extreme de vegetaţie.

Pe plan internaţional, intensitatea vătămării pădurilor se apreciază după valorile

proporţiei arborilor notabil defoliaţi (clasele de defoliere 2 – 4), astfel:
 Când aceste valori sunt mai mici de 10% - pădurile sunt considerate slab
vătămate
 Când proporţia arborilor vătămaţi este cuprinsă între 11 – 20% - pădurile sunt
moderat vătămate
 Când valorile ponderii arborilor încadraţi în clasele de defoliere 2 – 4 sunt mai
mari de 20% - pădurile sunt apreciate ca puternic vătămate.

Pe baza acestei ierarhizări, România a fost considerată în anul 1991, 2005, 2006
ca ţară cu păduri slab afectate (9,7%, respectiv 8,1%), în anii 1993, 1994 şi 2007 ca ţară
cu păduri puternic afectate (20,5%, 21,2%, respectiv 23,2%) iar în anii 1990, 1992,
1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2009-2017 ca ţară cu
păduri moderat afectate. În ultimii ani se observă o uşoară tendinţă de ameliorare a stării
de sănătate a pădurilor din ţara noastră şi deci de trecere treptată către grupa ţărilor cu
păduri slab afectate. Astfel, după 15 ani, România revine în categoria ţărilor cu păduri
slab afectate. Această tendinţă de ameliorare a stării de sănătate înregistrată în anul 2005
la toate speciile se explică prin migrarea intensă a arborilor încadraţi în anul 2004 în
clasa celor moderaţi afectaţi (clasa 2 de defoliere) în clasa celor practic sănătoşi (clasele
de defoliere 0 – 1), datorită cantităţilor foarte mari de precipitaţii căzute pe întreg
teritoriul ţării în toamna şi iarna anului 2004 şi pe întreg parcursul anului 2005. Seceta
puternică din anul 2007 a readus pădurile din ţara noastră în categoria celor puternic
vătămate.

29
 La nivel european, defolierea medie în anul 2017 pentru toate speciile a fost de
21.7%, înregistrându-se o ușoară creștere a defolierii pentru ambele grupe de specii,
conifere și foioase, în comparație cu anul anterior. Foioasele au fost mai afectate decât
coniferele, acestea din urmă prezentând o frecvență mai mare a arborilor incluși în
categoriile arborilor nedefoliați și slab defoliați, respectiv o frecvență mai redusă a
arborilor morți.
La nivel de specie, în 2017, stejarii sempervirescenți și stejarii din pădurile
temperate au prezentat cea mai puternică defoliere (28,1%, respectiv 23,9%), molidul
cea mai redusă defoliere (20,2%), urmat de pinul negru și de fag. Pinul silvestru a
prezentat cel mai mare procent de arbori cu defoliere ≤25%.
În anul 2017, în aproximativ ¾ dintre sondajele permanente din rețeaua
europeană de monitoring defolierea a fost sub 25% și doar în 0,8% s-a înregistrat
defoliere puternică (≥60%). Sondajele în care defolierea a depășit 40% au fost localizate
în principal în sudul Franței, nordul Italiei, Spania, Belgia, Croația, vestul Bulgariei și
Cehia. Sondajele cu defoliere redusă au fost răspândite în toată Europa, dar cele mai
numeroase s-au aflat în Norvegia, Estonia, Letonia, nordul Germaniei, România, Serbia
și Turcia.

Fig. 11 Defolierea medie în Europa la nivel de sondaj în anul 2017

Simptomele cele mai numeroase s-au întâlnit pe frunzele arborilor de foioase

(35,4%), urmate de cele de pe lujeri și ramuri (24,4%), respectiv tulpini (18,3%) (fig.
12). Majoritatea simptomelor înregistrate au cuprins până la 10% din partea afectată a
plantei.
Dintre cauzele vătămărilor, insectele sunt responsabile pentru 26,9% din
vătămările înregistrate, dintre care jumătate au fost atribuite speciilor defoliatoare (fig.
13). Factorii abiotici au reprezentat cel de-al doilea factor vătămător ca importanță,
responsabil de 19,1% dintre vătămările înregistrate, mai bine de jumătate fiind atribuite
secetei. Cel de-al treilea factor este reprezentat de ciupercile fitopatogene, cu 10,5%
dintre simptome. Acțiunea directă a omului, incluzând operațiunile silviculturale și
vătămările mecanice produse de vehicule, a fost semnalată în 4,1% din simptome.
Incendiile au provocat doar 0,6% din vătămări. Cauza unei proporții considerabile de
simptome nu a putut fi identificată în teren (28,6%).

30
 Fig. 12 Proporția simptomelor înregistrate, afectând diferite părți ale arborelui
(un arbore poate prezenta mai multe zone afectate, iar arborii morți nu sunt incluși în
statistică)

Fig. 13 Ponderea diferitelor simptome produse de fiecare grup de factori

vătămători

Incidența agenților vătămători diferă între grupele principale de specii de arbori.

Insectele reprezintă cel mai important factor vătămător al fagului, stejarilor din pădurile
temperate, pinului negru. Factorii abiotici au produs vătămări importante stejarilor
sempervirescenți și speciilor de pini mediteraneeni. Acțiunile antropice directe au avut

31
un impact redus asupra vegetației forestiere. Incendiile au afectat în principal pădurile
mediteraneene de conifere.

Test de autoevaluare 5
1. Cum a variat procentul arborilor vătămaţi pe parcursul perioadei de
monitorizare?
2. Cum se prezintă situaţia răşinoaselor în comparaţie cu cea a foioaselor?
3. Care sunt speciile cele mai afectate în ţara noastră, dar cu starea de sănătate
cea mai bună?
4. Cum variază starea de sănătate a pădurilor în raport cu altitudinea?
5. Cum se prezintă pădurile din România în raport cu ierarhizarea
internaţională?

Modulul VI. Evaluarea rezultatelor referitoare la starea

solurilor forestiere

Solurile forestiere identificate în reţeaua europeană de monitoring forestier au

fost sistematizate după clasificarea FAO şi Sistemul român de taxonomie a solurilor
(2003).
În pădurile din România, cele mai răspândite tipuri de sol sunt:
eutricambosolurile (cca. 2,15 mil. ha), districambosolurile (1,23 mil. ha), preluvosoluri
şi luvosoluri (1,54 mil. ha), prepodzol (0,22 mil. ha). Cernoziomurile, podzolurile,
litosolurile, stagnosolurile ocupă o suprafaţă mai redusă în cuprinsul fondului forestier
naţional (tabelul 2).
În reţeaua europeană de monitoring de pe cuprinsul ţării noastre sunt prezente
principalele tipuri de soluri, doar cele care ocupă o suprafaţă redusă lipsesc.

Tabelul 2
Distribuţia claselor de soluri în pădurile din România şi în reţeaua europeană de
monitoring forestier

Nr. Soluri Suprafaţa de pădure Suprafaţa monitorizată

(%) (%)
1 Cernisoluri 3,7 4,11
2 Luvisoluri 29,5 39,92
3 Cambisoluri 56,2 40,74
4 Spodisoluri 4,9 8,23
5 Protisoluri 5,2 6,99
6 Alte soluri 0,41 -
Total 100 100

Prima etapă de monitorizare la nivel I a solurilor forestiere a permis mai multe

concluzii:

32
 →Referitor la aciditatea solurilor:
 cele mai acide soluri sunt podzolurile (pH=2,97), urmate de districambosoluri
(pH=3,69), luvosoluri (pH=3,73) etc.
 Aciditatea în cadrul aceluiaşi tip de sol creşte odată cu altitudinea
 La nivel regional, solurile din Transilvania sunt mai acide decât cele din
Muntenia şi Moldova, care ar putea fi rezultatul impactului poluării
transfrontaliere (dinspre Europa de Vest) şi locale.
 În principalele formaţii forestiere, grupate în răşinoase şi foioase, s-a constatat că
pH-ul este semnificativ mai redus în arboretele de conifere, la 0 – 5 cm
adâncime iar, în Transilvania, solurile din arboretele de foioase prezintă un pH
mai redus decât cele din Muntenia sau Moldova.

→referitor la conţinutul de carbon organic, azot total, fosfor, calciu şi magneziu

 conţinutul de materie organică, carbon organic şi azot, este mai mare în solurile
din pădurile de conifere decât în cele de foioase
 conţinutul de materie organică, carbon organic şi azot, creşte cu altitudinea
 fosforul, potasiul, calciul şi magneziul sunt prezente în cantităţi mai mari în
orizontul organic al pădurilor de foioase decât al celor de conifere
 fosforul, potasiul, calciul şi magneziul din orizontul organic descresc cu
creşterea altitudinii

→referitor la conţinutul de metale grele:

 concentraţia de metale grele (Pb, Zn, Cu) depăşeşte nivelele critice în zonele
aflate sub impactul poluării locale (suprafeţele de probă situate în judeţele Alba,
Maramureş, Suceava, Vrancea)

→referitor la legătura dintre sol şi defoliere:

 gradul de defoliere pare să fie în strânsă legătură cu deficitul de apă din sol,
înregistrat pe parcursul perioadei de vegetaţie

Evaluarea rezultatelor obţinute în reţeaua intensivă de

monitoring

Supravegherea intensivă a ecosistemelor forestiere (nivelul II de supraveghere)

se realizează în peste 860 de suprafeţe de probă permanente şi este destinată cunoaşterii
influenţei diferiţilor factori de stres asupra stării ecosistemelor forestiere. Programul de
monitoring european nivel II cuprinde la rândul său mai multe subprograme: evaluarea
stării coroanelor arborilor, studiul creşterilor şi studiul compoziţiei materialului foliar şi
a solului, dinamica vegetaţiei erbacee, fenologia şi microclimatul specific fiecărui
ecosistem etc. În unele ecosisteme forestiere reprezentative pentru fiecare ţară, sunt
prevăzute măsurători continue ale depunerilor atmosferice, soluţiei solului şi
parametrilor meteorologici.

Evaluarea stării de sănătate a pădurilor în rețeaua de supraveghere

intensivă

Pentru estimarea stării de sănătate a arborilor, în SSI se evaluează parametrii

referitori la poziția fitosocială, umbrirea și vizibilitatea coroanei, procentele de defoliere
și decolorare ale coroanei evaluabile, aspecte fenologice de înflorire și fructificare,

33
transparența și forma coroanei, precum și referitori la prezența și abundența lăstarilor
lacomi.
Umbrirea coroanei reprezintă o estimare a deschiderii (spațiului) de care
beneficiază un arbore față de lumină, în competiția cu arborii din imediata vecinătate.
Acest indicator are o importanță deosebită în cadrul evaluării stării coroanei unui arbore,
indicând un grad diferit de sensibilitate la acțiunea unor factori de stres.
Vizibilitatea reprezintă gradul în care diferite părți ale coroanei evaluabile pot fi
văzute de la nivelul solului, în acest fel atribuindu-se o anumită pondere datelor culese
despre un arbore. Nivelurile de apreciere sunt: întreaga coroană vizibilă, coroană parțial
vizibilă, coroană vizibilă doar din direcția unei surse de lumină și coroană nevizibilă.
Transparența coroanei unui arbore, spre deosebire de defoliere, reprezintă
proprietatea de a permite trecerea luminii și este direct influențată de diferențele
morfologice naturale dintre speciile de arbori. Acest indicator este estimat vizual, în
procente rotunjite la cel mai apropiat multiplu de 5, având drept referință porțiunile din
coroană cu aparat foliar normal. Ramurile și spațiile goale din coroană sunt excluse din
evaluare, la fel ca ramurile uscate sau rupte din cauze strict fiziologice (ex. baza
coroanei). În mod normal, schimbările înregistrate de acest indicator pot fi rezultatul
vătămărilor curente sau din anii precedenți, denumite în mod generic ”defoliere” sau pot
fi datorate înaintării în vârstă sau altor cauze de ordin genetic sau fiziologice.
Înflorirea este un reper important deoarece poate influența directe defolierea din
anul respectiv și mai atenuat în anii următori, având drept consecință o diminuare a
creșterii precum și efecte asupra bilanțului carbonului. Sunt realizate două estimări, una
pentru coroană evaluabilă și una pentru întreaga coroană, menționându-se următoarele
situații ale înfloririi: absentă sau foarte rară (florile nu se observă cu ocazia evaluării),
normală (florile sunt prezente în coroană într-o proporție normală), abundentă (florile
sunt preponderente în aspectul coroanei).
Prezența și abundența lăstarilor lacomi (proveniți din muguri dorminzi indiferent
de anul formării) pe trunchiul arborilor sau pe alte ramuri poate constitui un indiciu al
stării de vegetație a unui arbore. Nivelurile de apreciere sunt următoarele: absenți sau
rari, frecvență moderată și respectiv foarte mare (abundentă).
Forma sau înfățișarea exterioară a coroanei este specifică fiecărei specii în parte
și poate oferi informații suplimentare cu privire la starea de vegetație a unui arbore.
Cauzele vătămărilor și influența lor asupra stării de sănătate a coroanelor
arborilor sunt informații deosebit de importante pentru interpretarea rezultatelor obținute
cu privire la parametrii defoliere și decolorare.

Nivelul depunerilor atmosferice în SSI

Termenul de "depuneri atmosferice" cuprinde toate procesele care conduc la

depunerea unei anumite cantităţi dintr-un element conţinut în aerosoli, ape de
precipitaţii sau compuşi gazoşi pe o suprafaţă receptoare, care este, în cazul
ecosistemului forestier, partea aeriană a arborilor (ramuri, frunze),vegetaţia ierboasă şi
solul forestier.
Depunerile atmosferice pot fi separate în două componente:
 depuneri umede produse de hidrometeori măsurabili (ploaie, zăpadă) în care
particulele şi gazele din atmosferă sunt dizolvate şi transferate la suprafaţa solului prin
picăturile de ploaie sau fulgii de zăpadă
 depuneri uscate în care particulele şi gazele se depun direct pe sol sau în
coroanele arborilor. Tot aici se includ şi depunerile produse de ceaţă, rouă, brumă,

34
chiciură etc. Acestea de cele mai multe ori nu pot fi corect estimate, iar după depunere,
apa se evaporă de regulă, lăsând la suprafaţa corpurilor o parte dintre componentele
dizolvate în picăturile hidrometeorice.
Depunerile atmosferice totale se pot estima fie prin măsurarea separată şi
însumarea valorilor depunerilor umede şi uscate, fie prin măsurarea directă a
depunerilor totale cu colectori care au suprafaţa de recepţie deschisă în permanenţă
(bulk deposition).
Măsurarea conţinutului precipitaţiilor ajunse sub coronamentul pădurii
(throughfall deposition) şi al scurgerilor pe fusul arborilor (stemflow deposition)
reprezintă o tehnică acceptată de estimare a capacităţii de retenţie a ionilor poluanţi de
către pădure.
In medie, depunerile măsurate sub coronamentul pădurilor sunt mai mari decât
depunerile din câmp deschis deoarece arborii reţin praful şi alte depuneri uscate din aer
care apoi sunt spălate de ploaie de pe vegetaţie. In perioada 1998 – 2007, depunerile de
sulf în câmp deschis au scăzut cu 26%, de la 6,1 la 4,5 kg/ha/an. Scăderea depunerilor
de sulf sub coronamentul pădurii a fost mai mare, de 34%, de la 10,0 la 6,6 kg/ha/an. Pe
ansamblu, aproximativ jumătate din cele 150 de sondaje permanente analizate au
prezentat reduceri importante ale nivelului de sulf pe perioada de 10 ani menţionată.
Depunerile medii de azot în interiorul pădurilor au variat dar puţine sondaje au
prezentat reduceri semnificative ale depunerilor. A fost semnalată a uşoară reducere a
depunerilor de azot în suprafeţele din câmp deschis.
Se apreciază că datele referitoare la depuneri reflectă succesul politicilor de
mediu ale UNECE si EU în privinţa depunerilor de sulf şi indică necesitatea continuării
reducerii emisiilor de azot.
Depunerile atmosferice afectează starea solurilor şi vegetaţiei forestiere.
Dezechilibrele induse de acestea în circuitul substanţelor nutritive pot provoca reduceri
ale creşterilor, distrugerea rădăcinilor fine şi reacţii generale precum înflorirea excesivă
şi creşterea susceptibilităţii la condiţiile meteorologice extreme.
În plus faţă de efectele directe ale factorilor de stres asupra coroanelor arborilor,
starea vegetaţiei forestiere este influenţată de starea solului prin sistemul radicelar
(întrucât toţi nutrienţii, precum şi compuşii toxici ajung la rădăcinile plantelor din
soluţia solului). Astfel, compoziţia chimică a soluţiei solului este un indicator valoros
pentru monitorizarea efectelor poluării atmosferice şi a altor factori de stres asupra
ecosistemelor forestiere.
Determinarea compoziţiei chimice a soluţiei solului conferă informaţii continue,
în timp real, referitoare la conţinutul de nutrienţi şi la eventuala inhibare a absorbţiei de
nutrienţi cauzată de efectul elementelor toxice, precum ionii de Al, asupra rădăcinilor
plantelor şi micorizelor.
În plus, determinarea compoziţiei chimice a soluţiei solului, împreună cu
estimarea fluxurilor de apă din sol, pot fi utilizate pentru a calcula fluxurile elementelor
la nivelul solului şi ratele de alimentare a acviferelor.

Evaluările periodice ale chimiei solului în SSI fac posibilă estimarea riscului de
înregistrare a vătămărilor. Gradul de risc este apreciat prin raportare la un prag critic sub
care vătămările vegetaţiei forestiere nu sunt aşteptate. Pragurile critice referitoare la
acidifierea solului au fost depăşite în aproape jumătate din cazuri.
Depunerile atmosferice contribuie la modificarea chimiei solului şi chimiei
soluţiei solului. Acidifierea solului şi dezechilibrele în circuitul substanţelor nutritive
pot conduce la destabilizarea ecosistemelor forestiere.

35
 În sondajele în care s-au făcut determinări ale depunerilor de azot a fost
evidenţiat faptul că acestea afectează în mod evident compoziţia vegetaţiei erbacee.

În România, cele 13 SSI sunt amplasate în ecosisteme forestiere din apropierea

unor staţii meteorologice, urmărind îndeplinirea şi a altor condiţii: să fie situate în zone
aflate sub impactul poluării, a secetelor de lungă durată, să se evite suprapunerea cu alte
reţele de monitoring, dacă este posibil, să fie situate într-o reţea neregulată.
Sintetizarea primelor rezultate obţinute în SSI, în România, în perioada 1991 –
1997 a condus la următoarele rezultate:

→Rezultate referitoare la starea coroanelor (1991 – 1997)

Starea de sănătate a arborilor indică un avansat grad de vătămare a pădurilor, în
perioada 1991 – 1995. În toate SSI procentul arborilor vătămaţi a fost foarte ridicat,
situaţie explicabilă prin faptul că aceste suprafeţe sunt situate în apropierea surselor de
poluare şi sunt expuse şi la poluarea transfrontalieră şi la condiţii climatice extreme
(secete excesive).
În plus, numărul redus de arbori evaluaţi în SSI reprezintă motivul pentru care
rezultatele obţinute nu pot fi comparate cu valorile obţinute în reţelele europeană şi cea
naţională de monitoring forestier. Rezultatele obţinute în reţeaua de monitoring intensiv
pot fi folosite pentru caracterizarea locală a stării arborilor în legătură cu parametrii
evaluaţi. În acelaşi timp, natura şi intensitatea poluării, ca şi parametrii climatici sunt
reflectaţi în starea de sănătate a arborilor.
Ex. Pentru SSI Rarău, procentul arborilor vătămaţi a variat în perioada 1991 –
1997 între 54,4% (1996) şi 35,6% (1992, 1993, 1995).

→referitor la creşteri
Au fost determinate creşterea anuală în diametru şi creşterea anuală în suprafaţa
de bază. În intervalul 1991 – 1996, creşterile au fost mai reduse în 1991 decât în 1996.
Creşterile la arborii morţi exploataţi în intervalul studiat au fost mai reduse decât la
arborii inventariaţi în ultimul an al intervalului menţionat. Creşterile descresc odată cu
intensificarea defolierii.

→referitor la soluri
În cadrul reţelei de nivel II de monitorizare a solului, au fost evidenţiate
următoarele aspecte:
• Referitor la conţinutul de C organic, în SSI amplasată într-un arboret de molid
cu brad s-au înregistrat cele mai mari valori în orizontul organic şi în primii 20
cm ai orizonturilor minerale (resturi vegetale mai abundente şi mai bogate în
lignină). Variaţia cantităţii de C organic între SSI este mai mare în orizontul
organic, după care diferenţele se reduc pe diferitele adâncimi ale profilelor de sol
• Referitor la N total, se constată o diferenţă relativ mare între cantitatea
încorporată în orizontul organic şi cea din orizonturile minerale, spre deosebire
de C organic, unde diferenţele sunt foarte mici.

Test de autoevaluare 6

1. Prezentaţi starea solurilor forestiere

36
 2. Cum se prezintă starea de sănătate a pădurilor din România conform
rezultatelor din reţeaua de supraveghere intensivă?
3. Nivelul depunerilor atmosferice în pădurile din Europa.

Modulul VII. Aplicaţii ale rezultatelor monitoringului

forestier pentru gestionarea durabilă a pădurilor
Starea de sănătate a pădurilor din România prezintă caracteristici specifice
datorită variaţiei factorilor ecologici în timp şi spaţiu, la nivel zonal, regional şi local.
La nivel naţional, s-au constatat fluctuaţii în timp ale stării de sănătate a
pădurilor datorate în primul rând variaţiilor condiţiilor meteorologice de la o perioadă la
alta.
La nivel zonal, declinul arborilor s-a manifestat mai intens în regiunile de
silvostepă, la speciile de stejari xerofiţi, unde precipitaţiile sunt mai reduse iar stresul
hidric se manifestă acut. Valori reduse ale procentelor arborilor defoliaţi au fost
înregistrate în arboretele de molid şi în arboretele de fag situate la limita altitudinală
superioară, unde precipitaţiile sunt abundente, temperaturile medii anuale mai scăzute
iar poluarea redusă.
La nivel regional, este de subliniat faptul că cele mai afectate păduri sunt situate
în partea sudică a ţării. În această parte a ţării, pădurile sunt distribuite neuniform şi
destructurate iar deficitul hidric, excesele termice şi impactul poluării sunt puternice.
La nivel local, fenomenul de declin al pădurilor este semnalat în regiunile în
care se desfăşoară activităţi puternic poluante, în regiunile în care suprafaţa ocupată de
pădure este redusă, în pădurile situate în condiţii edafice nepotrivite, puternic afectate de
factori biotici şi abiotici vătămători şi unde măsurile silvotehnice au fost aplicate
necorespunzător.
Rezultatele bazate pe datele din reţeaua naţională de monitoring forestier
evidenţiază dinamica stării de sănătate a pădurilor din România, ca şi posibilele cauze
care determină această dinamică şi eventualele măsurile necesare pentru îmbunătăţirea
stării pădurilor, putând constitui fundamentul pentru adoptarea deciziilor tehnice şi
administrative potrivite, pe termen scurt şi lung.
Pe baza rezultatelor obţinute în reţeaua de monitoring forestier au fost
identificate ca necesare:
 măsurile de îmbunătăţire a distribuţiei pădurilor pe cuprinsul ţării (creşterea
suprafeţei ocupate de pădure în special în regiunile de silvostepă)
 îmbunătăţirea structurii pădurilor (crearea de păduri după legile naturii,
conservarea pădurilor naturale, pluriene, etajate)
 reducerea declinului arborilor prin:
o reducerea poluării
o înlăturarea arborilor care sunt în curs de uscare ireversibilă, însă nu în
totalitate (pentru conservarea biodiversităţii este important ca o parte
dintre arborii morţi să fie păstraţi în pădure, cunoscut fiind faptul că
aceştia constituie nişe ecologice pentru numeroase specii)
o refacerea ecologică a zonelor puternic afectate de fenomenele de declin

Test de autoevaluare 7:

37
 Menţionaţi direcţiile prioritare de management forestier identificate prin
evaluarea rezultatelor obţinute în reţelele de monitoring.

Test de autoevaluare semestrială:

1. Care au fost premisele iniţierii activităţii de monitorizare a ecosistemelor
forestiere?
2. Care sunt factorii care influenţează declinul pădurilor?
3. Cărui fapt se datorează în principal variaţia proporţiei arborilor vătămaţi la
nivel naţional pe parcursul perioadei de monitorizare?
4. Cum se explică variaţia stării de sănătate a pădurilor în raport cu altitudinea?
5. Cum se prezintă pădurile din România în comparaţie cu pădurile din Europa
pe parcursul perioadei de monitorizare?
6. Cum se prezintă solurile forestiere din România?
7. Cum se prezintă starea de sănătate a pădurilor în SSI?

38
 Bibliografie
 Badea, O., 2010. Dezvoltarea şi implementarea unui sistem de monitoring
forestier la nivelul Uniunii Europene. Revista Pădurilor 3-4/2010.
 Badea, O. et al., 2010. Crearea unei reţele FutMon la scară mare (16x16 km) de
evaluare a stării de sănătate a pădurilor (ICP) şi de inventariere a resurselor
forestiere (INF). Revista Pădurilor 3-4/2010.
 Badea, O., Pătrăşcoiu, N., Geambaşu, N., Barbu, I., Bolea, V., 1998. Forest
Condition Monitoring in Romania. Ed. Office National de Forêts, 62 p.
 Badea, O., 2001. Evoluţia stării de sănătate a pădurilor, urmărită în ultima
perioadă, prin sistemul monitoring forestier naţional. În: Simionescu, A.(coord.),
Starea de sănătate a pădurilor din România în intervalul 1986 – 2000, Ed.
Muşatinii, Suceava, pp. 878 – 897.
 Barbu, I., 2002. Variaţia spaţio-temporală a conţinutului de ioni poluanţi a
precipitaţiilor în ecosistemele forestiere din România şi din Europa, Anale
I.C.A.S., 45: 89 – 100.
 Barbu, I., 1991. Moartea bradului – simptom al degradării mediului. Ed. Ceres,
Bucureşti, 276 p.
 Barbu, I., Popa, I., 2003. Monitoringul secetei în pădurile din România. Ed.
Tehnică-Silvică, 128 p.
 Fischer, R. et al., 2010. The Condition of Forests in Europe. 2010 Executive
Report. ICP Forests and European Commision, Hamburg and Brussels, 21 p.
 Giurgiu, V. (coord.), 1995. Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor
României. Arta Grafică, Bucureşti, 399 p.
 Mihai, D., 2000. Monitoringul forestier. În: Simionescu, A. (coord.), Protecţia
pădurilor, Ed. Muşatinii, Suceava, pp. 642 - 661.
 Lupaştean Daniela, 2006. Monitoring forestier. În: Cartea silvicultorului,
Milescu, I., (coord.), Editura Univ. “Ştefan cel Mare” Suceava, ISBN 973-666-
180-6, Editura „Petru Maior” Reghin, ISBN 973-87458-0-2, pp. 406 – 418.
 ***Ghid pentru evaluarea stării de sănătate a arborilor
 ***icp-forests.net
 *** 2002. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 38 din 21 martie
2002 privind întocmirea şi finanţarea Sistemului naţional de monitorizare sol –
teren pentru agricultură, precum şi sol – vegetaţie forestieră pentru silvicultură
(publicată în Monitorul Oficial nr. 223 din 3 aprilie 2002).
 *** 2002. Ordinul 244 din 12 iunie 2002 al ministrului agriculturii, alimentaţiei
şi pădurilor pentru aprobarea Metodologiei de monitorizare sol – vegetaţie
pentru silvicultură (publicat în Monitorul Oficial nr. 831 din 19 noiembrie
2002).
 *** 2002. Legea nr. 444 din 8 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 38/2002 privind întocmirea şi finanţarea studiilor
pedologice şi agrochimice şi finanţarea Sistemului naţional de monitorizare sol –
teren pentru agricultură, precum şi sol – vegetaţie pentru silvicultură (publicată
în Monitorul Oficial nr. 531 din 22 iulie 2002).
 *** 2003. Hotărârea de Guvern 1003 din 22 august 2003 pentru aprobarea
Programului naţional de monitorizare sol – vegetaţie forestieră pentru
silvicultură (publicată în Monitorul Oficial 631 din 3 septembrie 2003).

39
 ***Raportul Departamentului pentru Sănătatea Pădurilor din Franţa: La Santé
des Forêts – Les Cahiers du DSF, Ministère de l’agriculture, de l’alimentation,
de la pêche et des affaires rurales.

40