CUPRINS

A. INTRODUCERE..................................................................................................................5
CAP. I Plasme. Tipuri de plasme............................................................................................8
1.1 Caracterizare generală...............................................................................................................8
1.1.1 Tipuri de radiații.................................................................................................................9
1.2 Tipuri de plasme.......................................................................................................................10
1.3 Agenții de inactivare................................................................................................................16
1.3.1 Efectele plasmei de joasă temperatură asupra bacteriilor..................................................19
CAP. II Dispozitive cu plasmă utilizate în medicină............................................................22
2.1 Plasma Needle..........................................................................................................................24
2.1.1 Domeniul de activitate a Plasmei Needle......................................................................26
2.2 Plasma Pencil...........................................................................................................................28
2.3 Plasma Torch............................................................................................................................29
2.4 Avantajele sterilizării cu plasme atmosferice reci (CAPs)..................................................31
CAP. III Influența plasmei asupra celulelor vii...................................................................34
3.1 Tipuri de celule.........................................................................................................................34
3.2 Interacțiunea plasmă-țesut......................................................................................................37
3.2.1 Mecanismul de desprindere.............................................................................................41
3.2.2 Plasma rece în contact cu țesutul viu.............................................................................41
Cap. IV Aplicațiile medicale ale plasmei...............................................................................46
4.1 Coagularea sângelui.................................................................................................................46
4.2 Vindecarea rănilor....................................................................................................................49
4.2.1 Ulcerul cronic infectat.....................................................................................................51
4.2.2 Piciorul diabetic...............................................................................................................53
4.2.3 Ulcerul ocular...................................................................................................................54
4.3 Întinerirea pielii........................................................................................................................55
4.4 Alte aplicații posibile ale plasmei..........................................................................................58
B. CONCLUZII.......................................................................................................................60
C. BIBLIOGRAFIE................................................................................................................62

3
 A. INTRODUCERE

În științele fizice, plasmele sunt descrise ca a patra stare a materiei în plus față de
solide, lichide și gaze. Când a fost menționată pentru prima dată în 1879 de către chimistul și
fizicianul britanic William Crookes, această stare a fost descrisă ca o ”materie radiantă”.
Irving Langmuir a introdus termenul ”plasmă” în 1928, deoarece compoziția gazului puternic
ionizat i-a amintit de plasma sângelui. Traducerea literară a cuvântului grecesc ”plassein” este
”a modela”.
Plasmele naturale sunt estimate la mai mult de 99% din universul vizibil, incluzând
soarele și stelele, coroana solară, furtunile solare și stelare, ionosfera pământului, precum și
fulgerul și aurora boreală, binecunoscutele fenomene pe pământ.
Plasmele sunt de asemenea produse artificial pentru a fi folosite, de exemplu, la ecrane
și lampe fluorescente și pentru tratamentul suprafețelor materiei solide, iar de curând și în
sectorul biomedical. În anii trecuți, cercetarea a făcut progrese extraordinare în acest domeniu.
În prezent, un număr de diferite surse de plasme atmosferice e disponibil pentru aplicații [3].
Poate tehnologia plasmei de joasă temperatură să joace un rol în medicină? Aceasta
este întrebarea la care mulți cercetători încearcă în ziua de azi să dea un răspuns pozitiv.
Aproape două decenii în urmă, câțiva ingineri electrici și fizicieni ”curioși”, cu ajutorul unor
biologi/microbiologi, au răspuns ei înșiși la multe întrebări de bază: Ce se întâmplă cu
celulele biologice dacă sunt expuse la plasmă de joasă temperatură? Vor muri? Vor
supraviețui? Dacă vor supraviețui, vor rămâne în același fel, sau vor prezenta ”răni”? Dacă
vor prezenta răni, vor fi ele capabile să repare daunele produse și să se recupereze? Ce fel de
daune se produc? Care agent al plasmei produce vătămarea? [5] Câteva din aceste întrebări
fundamentale și-au găsit răspunsul parțial sau în întregime, dar până astăzi, nu a apărut o
imagine completă.
În aplicațiile inițiale ale plasmei, energia termică a plasmei, adică temperatura înaltă și
căldura, a fost responsabilă pentru efectele dorite: plasmele termale (>80 ̊ C) au fost folosite
pentru eliminarea și distrugerea țesutului, tăiere, cauterizare, sterilizarea instrumentelor
medicale stabile termic și recent, chiar și pentru restructurarea cosmetică a țesuturilor.

4
 Cercetările recente, în principal cu accent pe efectele non-termale ale plasmelor arată
că sub pragul daunelor termice (ușor peste temperatura camerei), acestea tind să inducă un
răspuns specific sau o modificare chimică, generând specii active care sunt fie produse în
plasmă, fie în țesutul adus în contact cu plasma. Plasmele non-termale au doar un mic efect
asupra țesutului sănătos înconjurător (la temperaturi relativ scăzute ale camerei), dar permit
dezinfectarea eficientă și sterilizarea țesutului viu în câteva secunde, inactivând preparatele
bacteriene gram-negative și gram-pozitive, ciupercile, virusurile, sporii, diverși paraziți și
organisme sau patogeni străini. În plus, plasmele permit îndepărtarea celulelor cu precizie
foarte mare, fără vătămare sau inflamare, modificarea țesuturilor la nivel celular și evitarea
inflamației și cicatricilor. Un avantaj al formei sale gazoase este posibilitatea pătrunderii chiar
și în suprafețele neomogene, cavități și fisuri până la scală micrometrică, la care fluidul
tradițional sau tehnicile chimice dau greș. Un alt mare beneficiu al tratamentului cu plasmă
este lipsa de contact, autosterilizarea, lipsa de durere, aplicația pur fizică și non-invazivă, care
oferă posibilitatea de transport al medicamentelor la nivel molecular.
În aplicațiile recente, suprafețele nevii au fost tratate cu plasme pentru a obține
efectele dorite în cercetările biomedicale. Pentru mai mult de cinci ani, suprafețele sau
echipamentele medicale au fost decontaminate cu succes cu plasme de presiune atmosferică
non-termală (CAPs = plasme atmosferice reci). Suprafețele instabile termic și neomogene
sunt greu de curățat cu produse chimice sau căldură și pot fi chiar distruse. Astfel, plasmele
oferă o alternativă importantă și binevenită. Această alternativă e deosebit de importantă în
vremuri în care răspândirea bacteriilor multi-rezistente reprezintă o problemă globală în
creștere și, simultan, eficiența tratamentelor cu antibiotice se diminuează. CAPs, ca metodă
”fizică”, pot oferi o simplă, rapidă, economică și eficientă metodă de dezinfecție a
echipamentului, suprafețelor și oamenilor – o metodă cu șanse reduse să cauzeze rezistență
sau reacții toxice sau alergice. Deși efectul bactericid al plasmelor e de necontestat,
majoritatea mecanismelor de acțiune rămân necunoscute și trebuiesc investigate. Până acum,
numai câțiva cercetători au efectuat investigații sistematice asupra interacțiunii plasmei cu
microorganismele, țesuturile vii și, în special, aplicații în medicină [3].
Plasmele reci sunt produse prin descărcări electrice în gaze la presiune atmosferică.
Pentru a mări eficiența, cele mai potrivite gaze sunt cele inerte, cum este argonul și heliul.
Din nefericire, acest lucru este împotriva faptului că plasma trebuie să fie activă din punct de
vedere chimic pentru a putea fi folosită în mai multe aplicații.

5
 În ultimii câțiva ani, plasmele reci la presiune atmosferică de formă sferică (Plasma
Needle) sau microjeturile (Plasma Pencil, Plasma Plume), au fost obținute în câmpuri
electromagnetice alternative. Chiar dacă cercetarea a avut realizări mărețe, cea mai mare
problemă a fost menținerea temperaturii macroscopice a plasmei la limite tolerabile. O mică
deviație a impedanței plasmei de la valoarea ei oprimă (datorită distanței față de obiectul
tratat, stării suprafețelor supuse la tratament, etc.) modifică reglajul generatorului de tensiune
alternativă și duce la supraîncălzirea plasmei.
Această problemă poate fi evitată folosind o nouă tehnică. Pentru a produce plasme
reci la presiune atmosferică, se folosesc pulsuri de înaltă tensiune (zeci de kV) care au durată
limitată (zeci, sute de nanosecunde) și sunt repetate (zeci, sute de pulsuri pe secundă).
Pulsurile sunt aplicate la doi electrozi metalici care pot avea mai multe forme și pot sau nu să
fie separați de o barieră dielectrică. Are loc o descărcare electrică într-o cavitate prin care
curge un gaz inert la presiune normală. Cavitatea are o deschizătură prin care descărcarea de
plasmă este împinsă afară. Sub condiții optime, plasma este emisă sub formă de jeturi cu
lungimea unui centimetru și cu diametrul doar de câțiva milimetrii sau chiar mai mic.
Deoarece suprafața plasmei este separată spațial de zona de tratament, sarcina electrică de la
generatorul de pulsuri de înaltă tensiune este practic constantă, transferul și potrivirea
energetică fiind cele mai bune posibile.
Folosirea pulsurilor repetitive scurte, de tensiune înaltă, are mai multe avantaje decât
stimularea câmpului electromagnetic alternativ, pentru că pot fi obținute în ”pachete” scurte
(zeci, sute de nanosecunde) de electroni foarte energetici care au o eficiență foarte mare în
obținerea speciilor chimice active. Pentru că pulsul de înaltă tensiune este foarte scurt, nu este
posibil să apară o descărcare nedorită cum este arcul electric, așa cum s-ar putea întâmpla
dacă aceeași amplitudine ar fi aplicată alternativ. Puterea și temperatura jeturilor de plasmă
pot fi reglate fin, folosind atât amplitudinea pulsurilor de înaltă tensiune, cât și frecvența lor
de repetiție. Consumul de energie în aceeași parametrii ai plasmei este mai mic decât
stimularea alternativă.
După primele studii in-vitro pe diverse celule animale și umane, aplicația CAP pe
țesutul viu a rămas doar o chestiune de timp. Un spectru larg de aplicații medicale pentru
îngrijirea sănătății, în special proprietățile bactericide și bacteriostatice ale plasmelor reci, au
deschis calea pentru analize pe țesutul viu uman și pe pacienți.

6
 Această lucrare se concentrează pe diverse aplicații ale plasmei în medicină, în special
în dermatologie.

CAP. I Plasme. Tipuri de plasme

1.1 Caracterizare generală

Plasma: Sistem fizic alcătuit dintr-un număr foarte mare de particule neutre, ioni
pozitivi, negativi, electroni ℮‾, fotoni γ şi câmpuri electromagnetice, ale cărui proprietăţi sunt
determinate de interacţiunile colective dintre acestea şi care macroscopic este neutru din punct
de vedere electric [13].
Plasmele pot fi produse prin descărcări în aer, în gaze nobile sau în amestecurile dorite
în vederea producerii unui amestec chimic de atomi, ioni și molecule pentru aplicații
biomedicale prin diferite mijloace, de exemplu prin radiofrecvența, microunde, tensiune înaltă
pentru curentul alternativ sau continuu, barieră de descărcare coronală, barieră de descărcare
dielectrică, descărcarea în micro-cavități catodice și prin raze de electroni. Plasma poate fi
reglată pentru a obține efectul medical dorit: sterilizarea medicală și tratamentul diferitelor
tipuri de boli ale pielii. Vindecarea rănilor și regenerarea țesuturilor poate fi obținută urmând
numeroase tipuri de tratamente cu plasmă, într-o multitudine de răni patologice. Descărcarea
în micro-cavități catodice are denumirea aceasta datorită configurației dispozitivului, care
folosește niște tuburi din micro-cavități cilindrice de cupru ca și catod. Fluxul de gaz trece
prin tub și devine plasmă când este aplicată o tensiune înaltă, ieșind din dispozitiv ca o pană,
numită jet de plasmă sau pană de plasmă.
Caracteristicile plasmelor sunt neutralitatea și gradul de ionizare, lungimea Debye,
frecvența, parametrii, raza Lamour și frecvența ciclotronului, conductivitatea, distribuția
energiei electronilor.
Pentru folosirea plasmelor în mai multe aplicații, ele constau într-un gaz ionizat
parțial, care conține purtători de sarcină electrică, de exemplu ioni și electroni care nu sunt

7
legați nici de atomi sau molecule, nici de radicali activi, molecule excitate sau atomi și
molecule neutre.

Fig.1.1 Componentele plasmei.

ROS–speciile reactive de oxigen (O, OH, H2O2, O3); RNS–speciile reactive de azot (NO, NO2)

Plasma e generată dacă suficientă energie e aplicată în volum, pentru a separa

electronii din atomi și molecule. Capacitatea sarcinilor pozitive și negative de a se mișca liber
e resposabilă de conductibilitatea electrică mare și, ca o consecință, de răspunsul puternic la
câmpurile electromagnetice.
Parametrii relevanți ai plasmelor (medicale) sunt temperatura electronilor, densitatea
de ioni și electroni, radiația ultravioletă, densitatea radicalilor liberi, temperatura gazului
neutru, fluxul de gaz, compoziția și emisia optică și infraroșie. Un factor important pentru
efectul plasmei este fluxul purtătorilor activi (electroni, precum și ioni pozitivi și negaivi, cum
ar fi Ar+ and N2+) și speciile de atomi și molecule neîncărcate electric, generate de reacțiile
plasmei de neechilibru (precum O3, OH, H2O2, NO, radicali OH etc.) pe suprafața țesutului
viu. În funcție de efectele dorite, agenții activi pot, la câteva grade, să fie ”proiectați” în
plasmă pentru a produce un ”cocktail chimic”, care este apoi livrat la ținta respectivă [4].

1.1.1 Tipuri de radiații

8
 Radiațiile ultraviolete sunt o formă de radiații emise de soare. Spre deosebire de alte
forme de radiații solare, cum e lumina și căldura, acestea nu pot fi văzute sau simțite [10].
Iradierea UV este un factor bine cunoscut, care induce degradarea celulelor. În funcție
de lungimea de undă, efectele radiațiilor ultraviolete sunt împărțite în trei categorii:
- UV-A (315-380 nm): este cea mai puțin dăunătoare, produce înroșirea pielii, dar poate și să
accelereze îmbătrânirea pielii.
- UV-B (280-315 nm): absorbită de ADN, cauzează distrugerea acestuia și e cancerigenă [11].
Este cauza majoră a cancerului de piele, a arsurilor provocate de soare și a cataractei [10].
- UV-C (100-280 nm): este mult mai agresivă decât UV-B, provoacă distrugerea ADN-ului,
proteinelor și lipidelor celulare. Oricum, radiațiile sub 150 nm sunt blocate de apă
(coeficientul de absorbție e de 103-104 cm-1), așa că o eventuală vătămare nu e foarte severă.

Se știe că radiațiile din domeniul B și C pot inactiva eficient bacteriile. Radiațiile UV

de toate categoriile sunt, de asemenea, un factor important în sterilizarea bacteriană, folosind
plasmele de presiune joasă. Oricum, plasmele reci la presiune atmosferică sunt, în general,
surse sărace de radiații UV: puterea de iradiere în domeniul 200-300 nm este de ordinul 1
mW/cm2. Se știe că expunerea la radiații ultraviolete poate accelera vindecarea rănilor,
probabil datorită dezinfectării și reducerii inflamației. Este necesară o investigație mai
detaliată pentru a decide dacă tratamentul cu UV poate deveni o tehnică competitivă pentru
sterilizarea rănilor. În ceea ce privește plasmele atmosferice, pare improbabil ca radiațiile lor
ultraviolete slabe să aibă mai multe efecte asupra celulelor și bacteriilor. Răspunsurile celulare
specifice sunt probabil induse de alți factori, cum este chimia plasmei [11].

1.2 Tipuri de plasme

Plasme reale vs. Pseudo-plasme: plasma reală are caracteristici complexe care
prezintă fenomene complexe. Plasmele din spațiu au o structură neomogenă, complicată,
conductivitatea depinde de curent și frecvent dispare brusc, câmpul electric tinde adesea la
infinit, straturile duble electrostatice au o importanță decisivă în plasma de densitate joasă,
multe aspecte ale plasmei sunt nerealiste, deoarece ele sunt instabile. E la fel de important să
fie desenate liniile de curent și să se discute ciurcuitul electric, curenții produc filamente sau

9
fluxuri în coli, folii subțiri. Plasmele cosmice au tendința de a produce particule de energie
înaltă, iar teoriile nu sunt foarte bine dezvoltate și sunt parțial fenomenologice.
Pentru a-i modela comportamentul, oamenii de știință au aproximat și au simplificat
caracteristicile reale ale plasmei. Această pseudo-plasmă poate sau nu poate să fie o
reprezentare adecvată a unei plasme reale. Presudo-plasmele tind să neglijeze straturile duble,
instabilitățile, structurile filamentare, razele de plasmă, curenții electrici și alte posibile
proprietăți importante. Ele sunt modele omogene, conductivitatea tinde la infinit, câmpul
electric este 0 de-a lungul câmpului magnetic, liniile câmpului magnetic sunt ”prinse” în
plasmă și ”se mișcă„ cu ea, dublu-straturile electrostatice și instabilitățile sunt neglijate,
condițiile electromagnetice sunt date de imaginile liniilor câmpului magnetic, structurile
filamentare și liniile de curent sunt neglijate sau tratate necorespunzător, iar teoriile sunt bine
dezvoltate și ”elegante” din punct de vedere matematic.
Plasme de presiune: în funcție de presiune, plasmele pot fi de presiune joasă (< 1 Pa),
de presiune moderată (~100 Pa) și de presiune atmosferică.
Plasmele de presiune joasă, pot trata obiectele sensibile la oxidare și prezintă avantajul
că plasma e distribuită egal în camera de plasmă, al cărei volum poate varia între 2 și 12 000
de litri. Cu acest tip de plasmă, se pot trata suprafețe cu geometrii complexe, chiar și
suprafețele poroase.
Plasmele de presiune atmosferică, sau de presiune normală, au o semnificație tehnică
importantă, deoarece în comparație cu plasmele de presiune joasă sau de presiune scăzută, nu
este nevoie de nici o reacție care să asigure menținerea unui nivel de presiune diferit de
presiunea atmosferică. Prin urmare, în funcție de principiul de generare, aceste plasme pot fi
utilizate direct în linia de producție, iar costurile suplimetare pentru realizarea vidului parțial,
cum este în cazul tehnologiei plasmelor de presiune scăzută, sunt eliminate.
Plasme ionizate: gradul de ionizare a plasmei este raportul dintre particulele încărcate
(n+) și numărul total de particule, incluzând particulele neutre (n) și ionii:

α = n+/(n+n+) (1.2)

Un grad de ionizare mic e suficient pentru un gaz ca să-și arate proprietățile

electromagnetice și să se comporte ca o plasmă. Un gaz atinge o conductivitate electrică de
aproximativ jumătate din maximul posibil, la o ionizare de aproximativ 0.1% și are o

10
conductivitate aproape egală cu cea a unui gaz ionizat complet la o ionizare de aproximativ
1%. În plasmele în care gradul de ionizare e înalt, domină ciocnirile dintre particulele
încărcate, iar în plasmele în care gradul de ionizare e scăzut, domină ciocnirile dintre
particulele încărcate și cele neutre. Gradul de ionizare care arată când un gaz devine plasmă,
variază între diferitele tipuri de plasmă și poate avea valoarea de 10-6.
Dintre tipurile de plasmă, cele care sunt frecvent utilizate sunt plasmele de joasă
temperatură, de densitate scăzută și mediile în care domină coliziunile. Prin temperatură joasă
se înțelege plasmă rece, cu o temperatură variind între 300-600 K, iar prin densitate scăzută se
înțelege plasmă cu densitatea gazului neutru de aproximativ 10 13-1016 molecule/cm3 (presiune
între 0.1-103 Pa), care este slab ionizată, între 10-6-10-1.
Există, așadar, plasme slab ionizate, sau ionizate parțial (10 -6-10-1) și plasme complet
ionizate (1, adică 100%). Tranziția dintre o plasmă complet ionizată și una ionizată parțial, și
vice-versa, e adesea discontinuă. Când energia de intrare pentru plasmă crește treptat, gradul
de ionizare sare brusc de la o fracțiune de 1% la ionizare completă. În anumite condiții,
granița dintre o plasmă slab ionizată și una ionizată complet e foarte ascuțită [9].
Plasme termale și non-termale: - la descărcările la presiune joasă, rata de ciocnire
dintre electroni și moleculele gazului nu e destul de frecventă pentru ca echilibrul non-termal
să existe între energia electronilor și moleculele gazului. Astfel, particulele de mare energie
sunt în mare parte compuse din electroni, în timp ce energia moleculelor de gaz este în jurul
temperaturii camerei.
Pentru plasma rece (de neechilibru), Te>>Ti~Tg , unde Te, Ti și Tg sunt temperaturile
electronilor, ionilor și moleculelor de gaz. La plasmele non-termale, datorită consumului de
energie și geometriei dispozitivului, doar electronii mai mici sunt încălziți și sunt, prin
urmare, la un nivel mai înalt de temperatură decât ionii și moleculele neîncărcate. Diferența în
masă e enormă, astfel că electonii pot fi de la câteva mii la câteva zeci de mii de grade
Celsius, iar întreaga plasmă rămâne aproape la temperatura camerei. CAPs permit astfel
aplicațiile la temperaturi joase fără vreun supliment de răcire și pot fi folosite pentru a trata
materia sau obiectele sensibile la căldură. CAPs sunt caracterizate de selectivitatea mare de
excitație și de reacțiile chimice de neechilibru. Cele mai multe cercetări în medicină pun
accent pe aplicațiile plasmelor atmosferice reci. Această aplicație e deosebit de promițătoare
datorită abilității plasmelor atmosferice reci (în principiu, cel puțin) să inițializeze, să împingă,
să controleze și să catalizeze reacțiile și procedurile biochimice complexe. Gradul de ionizare

11
este sub 10-4. Mișcarea termică a ionilor și forța magnetică pot fi ignorate și se consideră că
doar forța electrică acționează asupra particulelor. Exemple de plasme reci sunt ionosfera
Pământului (în jur de 1000 K, comparativ cu inelul Pământului care are o temperatură în jur
de 108 K) și fluxul de descărcare într-un tub fluorescent [9].
Plasmele non-termice sunt mai bune pentru prelucrarea unor material sensibile la
căldură. Temperatura electronică înaltă din aceste plasme asigură producerea de specii chimic
active: purtători de sarcină electrică (electroni şi ioni), fragmente de molecule neutre (atomi şi
radicali) şi molecule excitate (pe nivele electronice, rotaţionale sau vibraţionale). Reactivitatea
acestor specii nu depinde numai de energia transportată de ele, ci şi de diferiţi factori legaţi de
structura lor: starea electronică a orbitalilor moleculari, starea vibraţională sau simetria
dispunerii atomilor. Pentru a înţelege procesele chimice din plasmă, sistemul de reacţii trebuie
considerat ca o serie de trei paşi succesivi: excitarea reactanţilor în descărcare, interacţiunea
speciilor excitate în miezul plasmei, dispariţia speciilor active pe pereţii incintei de descărcare
sau pe materialul ţintă care este prelucrat [8]. Plasmele reci sunt non-distuctive pentru țesuturi,
sigure și eficiente în inactivarea diverșilor paraziți și organisme străine.
Trei tipuri de CAPs trebuie să fie diferențiate: directe (DBD), indirecte (Plasma
Needle, Plasma Torch) și ”hibride”(BCD). În tratamentul cu plasmă directă, în care țesutul
reprezintă unul dintre electrozi, numeroși atomi și molecule active, neîncărcate electric ”curg”
către și prin suprafața țesutului, în plus față de radiațiile UV și, mai important, de asemenea în
plus față de purtătorii de sarcină cum ar fi electronii și ionii pozitivi și negativi. Sau, cu alte
cuvinte, curentul trece prin corp. Dispozitivul cu plasmă și suprafața țesutului trebuie să fie
constant la aceeași distanță apropiată (aproximativ 1mm). Cea mai largă tehnologie utilizată
este sursa de plasmă cu barieră de descărcare dielectrică (DBD). Plasmele indirecte sunt
produse între doi electrozi și apoi sunt transportate în zona dorită prin fluxul de gaz, astfel
încât corpul însuși nu este folosit pe post de electrod. Plasmele indirecte sunt de preferat în
stare ”brută” și pentru suprafețe mari de tratament. Speciile active sunt livrate prin fluxul de
gaz sau prin difuzie, care este o metodă foarte rapidă. În plus, efectele suplimentare ale
amestecului de gaze diferite pot fi utilizate. Plasmele hibride, numite și bariere de descărcare
coronală, combină proprietățile plasmelor directe cu proprietățile esențiale fără curent ale
plasmelor indirecte, ele fiind realizate prin introducerea unui electrod care are o rezistență
electrică mult mai mică decât pielea, astfel încât practic, tot curentul trece prin el [3].

12
 - la descărcările la presiune înaltă, ciocnirile între electroni și
moleculele de gaz sunt frecvente. Acest lucru face ca echilibrul termic să existe între electroni
și moleculele de gaz. Astfel, pentru plasma fierbinte, avem Te~Ti~Tg. La plasmele termale,
toate temperaturile electronilor, ionilor și neutronilor sunt aceleași, astfel încât temperatura
gazului e normal, foarte înaltă. Aplicabilitatea e limitată din cauza temperaturii foarte înalte și
cerințelor de răcire consecutive Aceste plasme pot fi produse de arcurile atmosferice, de
flăcări și de scântei. Ele sunt generate la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică, cu
puteri electrice cuprinse între 5 şi 10 MW şi sunt parcurse de curenţi electrici cu intensităţi de
ordinul 102 A. Plasmele fierbinți au diferite aplicații tehnologice: sunt surse de căldură pentru
încălzirea directă a materialelor în vederea topirii, sudurii, tăierii, alierii sau ca mediu gazos
care transferă energia unor reactanţi injectaţi, sunt un mediu fierbinte pentru accelerarea
reacţiilor chimice și produc specii chimice sau reactanţi care au nevoie de temperaturi înalte
pentru formarea lor (de exemplu sinteza NO).
- plasmele ultrareci se obțin la temperaturi mai mici de 1K și
pot fi formate de atomii răciți cu lasere fotoionizante. Ele tind să fie mai degrabă delicate,
experimentele fiind făcute în vid.
Plasme complexe: - plasmele ”prăfuite” sunt plasmele care conțin suspensii de
particule micrometrice sau nanometrice. Particulele de praf pot fi încărcate și plasma
împreună cu ele se comportă ca o plasmă care urmează legi electromagnetice pentru particule
până la aproximativ 10 nm. Particulele de praf pot forma particule mai mari, rezultând plasma
cu ”fărâmițele”. Aceste plasme sunt interesante pentru că prezența particulelor schimbă
echilibrul particulelor încărcate, ducând la diferite fenomene. Cuplarea electrostatică dintre
fărâmițele poate varia pe o scală largă, astfel încât starea plasmei ”prăfuite„ poate varia de la
starea gazoasă la cea cristalină.
- plasmele cu ”grăunți” sau cu ”fărâmițele” sunt cele care conțin
particule mai mari decât plasmele ”prăfuite”.
- plasme coloidale: un cristal macroscopic de particule solide a fost
observat într-o plasmă. Imaginile unui nor de particule de ”praf” de 7µm încărcate, într-o
plasmă de argon slab ionizată, au dezvăluit o structură cristalină hexagonală. Cristalul a putut
fi observat cu ochiul liber. Plasmele coloidale pot ”condensa” în anumite condiții în stări
lichide și cristaline, în timp ce îți păstrează proprietățile de plasmă. Această ”condensare„ a
plasmei conduce la noi stări ale materiei: plasme lichide și de cristale. Fazele lichide și

13
cristaline pot fi formate în așa-numitele plasme complexe (plasme îmbogățite cu particule
solide de mărimi cuprinse între micrometrii și nanometrii). Particulele absorb electroni și ioni
și se încarcă negativ până la câțiva volți. Datorită masei lor mari, comparativ cu cea a
electronilor și ionilor, particulele domină procesele din plasmă și pot fi observate la nivel
cinetic, nivelul fundamental. Prin interacțiunile Coulombiene puternice dintre particule, e
posibil ca norii de particule să formeze structuri fluide și cristaline, cea din urmă fiind numită
plasmă de cristale.
Plasme pasive și active: - regiunile de plasmă pasivă transmit unde și particule
încărcate cu energie mare, dar în cazul în care curenții aliniați cu câmpul depășesc o anumită
valoare, ele sunt tranferate în interior. Aceste regiuni pot transmite diferite tipuri de unde de
plasmă și fluxuri de particule de energii înalte. Pot exista curenți tranzitorii perpendiculari pe
campul magnetic, care schimbă starea de mișcare a plasmei, dar nu neapărat asociați cu
câmpurile electrice puternice și cu curenții paraleli la campul magnetic. Plasmele de acest fel
umplu cea mai mare parte din spațiu.
- regiunile de plasmă activă transportă curenți aliniați cu
câmpul care le dă o structură filamentară sau de coală cu grosimea redusă la câteva raze
ciclotronice (ionice sau chiar electronice). Ele transmit energia de la o regiune la alta și
produc straturi electrice duble care accelerează particule la energii mai mari. Condițiile pe
frontieră sunt esențiale și pot fi introduse de circuitul de teorie. Pe lângă regiunile de plasmă
pasivă, există și niște regiuni mici dar foarte importante, unde curg curenți filamentari și coli
de curenți. Transferând energie și producând frontiere ascuțite între diferite regiuni ale
plasmelor pasive, ei sunt de o importanță decisivă pentru comportamentul general al
plasmelor în spațiu. Sunt două tipuri diferite de asemenea regiuni, dar oarecum legate, care
sunt numite cabluri de plasmă și coli de curent de frontieră.
Plasme ideale și non-ideale: - o plasmă ideală este una în care interacțiunile
Coulombiene sunt neglijabile, în caz contrar, plasma e non-ideală. La densități joase,
temperaturi scăzute, plasma ionizată parțial poate fi privită ca un amestec de gaze ideale, de
electroni, atomi și ioni. Particulele se mișcă cu viteze termice, în principal în linii drepte, și se
ciocnesc unele cu altele doar ocazional. Cu alte cuvinte, căile libere se dovedesc a fi mai bune
decât cele ale interacțiunilor dintre particule. Cu o creștere a densității, media distanței dintre
particule scade și particulele încep să interacționeze chiar mai mult timp unele cu altele.
Aceasta se întâmplă în câmpurile particulelor din jur. Sub aceste condiții, energia medie a

14
interacțiunii dintre particule crește. Când energia devine comparabilă cu media energiei
cinetice a agitației termice, plasma devine non-ideală.
Plasmele mai pot fi de coliziune, magnetice, non-magnetice, neutre și plasme de
densitate energetică mare (HEDP) [9].

Plasmele pot fi produse prin descărcări în gaze nobile, în aer sau în alte amestecuri. Nu
există cerințe generale pentru posibilele componente ale plasmei. Aplicațiile medicale au
nevoie de reglementări de înaltă siguranță pentru a preveni potențialele daune sau efectele
toxice secundare. Reglementările pentru sursele de plasmă se referă la siguranța electrică,
producerea radiațiilor UV și a speciilor reactive și la limitarea curentului prin piele.
Expunerea pielii neprotejate la radiații ultraviolete trebuie, în general, să nu depășească 30
J/m2 în regiunea spectrală cuprinsă între 180 și 400 nm. Desigur, ”transportul plasmei” are loc
la nivel atomic sau molecular. În loțiuni și unguente, componentele active trebuie să fie
inserate în mediul transportor [3].

1.3 Agenții de inactivare

Materialele biologice pot fi expuse la plasmă în două metode diferite: expunere directă
sau la distanță. În cazul expunerii directe, toți agenții generați de plasmă, inclusiv particulele
încărcate, vin în contact cu proba. În cazul expunerii la distanță, cantitatea de căldură
transmisă probei e redusă, iar particulele încărcate și speciile cu viață scurtă se recombină
înainte de a ajunge la probă. În continuare, sunt revizuite contribuțiile principalilor factori de
inactivare ai plasmei de neechilibru de presiune ridicată.
1) Căldura: cum plasmele de neechilibru nu produc temperaturi înalte, căldura nu e un
factor important în procesul de inactivare a celulelor bacteriene. Într-adevăr, măsurarea
temperaturii în numeroase surse de plasmă rece, a arătat că temperatura probelor biologice
expuse la plasmă nu a crescut semnificativ. Laroussi și Leipold au determinat temperatura
gazului în plasma DBD (în aer), comparând structura benzii rotaționale măsurată experimental
a tranziției 0-0 a celui de-al doilea sistem de nitrogen pozitiv, cu spectrele simulate la diferite
temperaturi. Folosind un termocuplu, au măsurat și temperatura într-o probă, plasată la 2 cm
de descărcare. Măsurătorile lor au arătat o creștere minimă de temperatură, iar ei au
concluzionat că efectele termale nu joacă un rol important.

15
 2) Radiațiile UV: au fost cunoscute ca fiind germicide pentru mult timp. De fapt, mult
tipuri de lampe UV au fost dezvoltate și sunt frecvent utilizate în laboratoarele de biologie
pentru a steriliza suprafețele unor unelte și instrumente. Lampele de mercur de joasă presiune
sunt un exemplu de astfel de surse de UV. Radiațiile UV din domeniul 200-300 nm cu doze de
câțiva mWs/cm2 sunt cunoscute pentru cauzarea daunelor letale asupra celulelor. Printre
efectele radiațiilor asupra celulelor bacteriilor, se află și dimerizarea bazelor de timină din
catenele AND-ului lor. Aceasta inhibă ablilitatea bacteriei de a se reproduce în mod
corespunzător.
În funcție de gazul operator, plasmele generează radiații UV în câteva intervale de
lungimi de undă, inclusiv UV în vid și până la 380 nm. Deși ele produc fotoni energetici,
lungimile de undă mai mici de 200 nm nu se vor propaga la presiuni atmosferice. De aceea,
dacă un asemenea interval de lungimi de undă se folosește, proba țintă trebuie să fie localizată
într-un vas cu presiune scăzută. S-a arătat că plasmele de joasă presiune care folosesc
amestecul de gaz N2/O2 sau argon, produc doze destul de mari de UV pentru inactivarea
celulelor. Oricum, plasmele cu aer la presiune ridicată, care sunt probabil cele mai eficiente
tipuri de plasme reci pentru sterilizare, produc foarte puține radiații. Cele mai multe radiații în
plasmele cu aer sunt emise de benzile de N 2 și NO, dar cu densități de putere insuficiente, sub
50 µW/cm2. Prin urmare, dozele de UV nu joacă un rol major în procesul de inactivare cu
plasmă cu aer la presiune atmosferică. Amestecurile de gaze pot, desigur, să fie adaptate
pentru a optimiza emisia de radiații UV, deoarece fotonii UV sporesc eficiența inactivării. În
acest context, gazele care pot forma excimeri (dimeri excitați) care emit radiații, pot fi
utilizate singure sau în combinație cu o a doua descărcare ce oferă acțiunea chimică în plus,
necesară pentru sporirea procesului de inactivare [5].
Două mecanisme esențiale sunt responsabile de inducerea vătămării celulare la nivel
molecular datorită radiațiilor UV: efectele directe bazate pe absorbția de energie de la radiații,
de către macromoleculele celulare și modificările ADN-ului și a proteinelor și lipidelor
cauzate de inducerea stresului oxidativ de către radiații.
Caracteristicile spectrale ale radiațiilor UV generate de plasmă pot varia, în funcție de
spectrul de emisie al gazelor de intrare și de puritatea lor, precum și de diferitele gaze
adăugate pe lângă gazele principale de intrare. Dozele de radiații depind de dispozitivul cu
plasmă, de timpul necesar de expunere, de tipul gazului de descărcare și de compoziția
gazului. Cu toate acestea, compoziția spectrală și intenstatea radiațiilor generate de plasmă

16
sunt parametrii critici pentru durata iradierii cu plasmă și pentru intensitatea în țesutul uman,
astfel, dispozitivele cu plasmă trebuie să fie calibrate cu grijă. Pentru a extinde flexibilitatea
terapiei cu plasmă, plasmele trebuiesc proiectate spre un conținut redus al sursei de radiații și
o densitate ridicată de specii reactive [3].
3) particule încărcate: pot juca un rol semnificativ în ruperea membranei exterioare a
celulelor bacteriene. Forța electrostatică produsă de acumularea de sarcini pe suprafața
exterioară a membranei celulare poate depăși rezistența la tracțiune, la întindere a membranei
și cauzează ruperea acesteia.
Când este încărcat, un corp de mărimea unei celule bacteriene (pe scală micrometrică)
experimentează o forță electrostatică exterioară, datorită fiecărei încărcări fiind supus la forțe
repulsive ale tuturor sarcinilor similare acumulate pe suprafața celulei.
4) sperciile reactive: în descărcările plasmei de neechilibru și presiune ridicată,
speciile reactive sunt generate prin numeroase căi, cum ar fi excitarea electronilor și
disocierea. Speciile reactive joacă un rol important în toate interacțiunile plasmei cu suprafața.
Plasmele cu aer, de exemplu, sunt surse excelente de specii reactive pe bază de oxigen și de
nitrogen, cum ar fi O, O3, OH, NO, NO2, etc.
S-au efectuat măsurători ale concentrațiilor de hidroxil și dioxid de nitrogen produse
de plasmele DBD în aer, la presiune atmosferică. Prezența OH-ului a fost măsurată prin
spectroscopia de emisie, căutând tranziția benzii rotaționale a OH-ului A-X (0-0). Dioxidul de
nitrogen a fost măsurat ca o funcție a ratei fluxului de aer și pentru nivele diferite de putere, cu
un sistem calibrat de detectare a gazului. Concentrația de ozon a fost măsurată pentru rate de
flux variabile și la diferite nivele de putere cu metoda titrării chimice. Efectele germicide ale
ozonului sunt cauzate de interferența cu respirația celulară.
Membranele celulare sunt alcătuite dintr-un dublu-strat lipidic, o componentă
importantă fiind acizii grași nesaturați, care îi dau membranei o natură gelatinoasă. Aceasta
permite transportul produșilor biochimici prin membrană. Cât timp acizii grași sunt predispuși
la atacuri de radicali OH, prezența acestui radical poate compromite funcționarea lipidelor
membranei, ale căror rol este să acționeze ca o barieră împotriva transportului ionilor și
compușilor polari în interioul celulei și în exteriorul acesteia. Moleculele proteice sunt
predispuse la oxidare de către oxigenul atomic sau de către moleculele de oxigen metastabile.
Proteinele joacă de asemenea un rol de poartă, care controlează trecerea macromoleculelor în
celulă și în afara ei [5].

17
 1.3.1 Efectele plasmei de joasă temperatură asupra bacteriilor

Pentru o înțelegere generală a efectelor plasmei asupra celulelor bacteriene, trebuie

studiată evoluția în timp a procesului de inactivare (cinetică) și trebuie elucidat potențialul
efect fizic și/sau chimic pe care fiecare agent din plasmă, care generează inactivarea, îl are are
asupra celulelor.
Curbele de supraviețuire sunt desene ale numărului de unități formatoare de colonii
(CFUs) per unitate de volum și ale timpului de tratament. Ele sunt desenate pe o scală
semilogaritmică cu CFUs pe scala verticală și timpul pe cea orizontală liniară. O singură linie
indică legătura dintre concentrația supraviețuitorilor și timp, dată de relația:

Log[N(t)/N0] = − k · t (1.3)

unde N0 e concentrația inițială și k este constanta ratei de distrugere.

Fig. 1.4 Curbă de supraviețuire monofazică (E. Coli expuse la plasmă de He și aer). [5]

Un parametru mai utilizat al măsurătorilor cinetice e ceea ce se referă la valoarea ”D”

(decimală), care e timpul necesar pentru a reduce o concentrație originală de microorganisme
cu 90% (sau timpul pentru o reducere log10). Poate fi exprimat astfel:

18
 D = t/(logN0 – logNs ) (1.5)

unde t este timpul pentru a distruge 90% din populația inițială, N 0 e populația inițială și Ns
este populația supraviețuitoare.
Lucrările experimentale asupra efectelor germicide ale plasmei atmosferice reci au
arătat că acele curbe de supraviețuire iau diferite forme în funcție de tipul microorganismelor,
de tipul mediului care conține microorganismele și de metoda de expunere, numită ”expunere
directă” sau „expunere la distanță”. Expunerea directă este când proba sub tratament intră în
contact direct cu plasma. În această metodă de expunere, proba e supusă tuturor agenților
posibili generați de plasmă. Aceștia includ căldura, particulele încărcate, neutronii reactivi și
radiațiile electromagnetice (cum ar fi fotonii UV). Expunerea la distanță sau indirectă este
când proba nu intră în contact direct cu plasma, fiind plasată la o anumită distanță. În această
metodă, particulele încărcate nu afectează proba sub tratament, deoarece ele se recombină
înainte de a ajunge la ea. În plus, fluxul de căldură și posibilul flux de radiații sunt reduse
foarte mult. Acest lucru lasă, în principal, radicalii de viață lungă să interacționeze direct cu
proba biologică.
A fost raportată o singură pantă a curbei de supraviețuire, o linie. Valorile decimale D
variază de la 4.5 secunde la 5 minute. Două curbe de supraviețuire (două linii consecutive cu
pante diferite) au fost raportate de mulți investigatori. Curbele arată că valoarea D a celei de-a
doua linii D2, a fost mai mică (un timp mai scurt) decât valoarea D 1 a primei linii. Montie a
susținut că D1 a fost dependentă de speciile tratate, iar D 2 a fost dependentă de tipul suprafeței,
sau mediului care conține microorganismele. Natura bifazică a curbei de supraviețuire este
explicată în cele ce urmează. În timpul primei faze, speciile active din plasmă reacționează cu
fața exterioară a membranelor celulelor, inducând modificări dăunătoare. După ce acest
proces a avansat suficient, speciile reactive pot cu ușurință să producă moartea celulelor, care
rezultă în a doua fază rapidă. În unele cazuri au fost raportate și mai multe pante (trei sau mai
multe) ale curbelor de supraviețuire, fiecare linie având o valoare decimală D diferită.
Aceste studii ale cineticii de inactivare relevă faptul că mai mulți factori pot avea un
impact asupra procesului de ucidere a bacteriilor: tipul bacteriei, al mediului pe/în care
celulele se însămânțează, numărul straturilor de celule din probă, tipul expunerii, contribuția
radiațiilor UV sau lipsa acestora, amestecul de gaze care operează, etc. Dacă radiațiile UV
joacă un rol important sau dominant, curbele de supraviețuire tind să expună o primă fază

19
rapidă (o valoare decimală scăzută) urmată de o a doua mai lentă. Când radiațiile UV nu joacă
un rol, cum este în cazul unei plasme cu aer, au fost observate doar curbe de supraviețuire
monofazate. Oricum, în unele cazuri, curbele multifazice au fost de asemenea raportate [5].

20
 CAP. II Dispozitive cu plasmă utilizate în medicină

Dispozitive cu plasmă generată de microunde, care funcționează cu gaze nobile:

MicroPlaSter β: este un înlocuitor al MicroPlaSter α, folosit până în 2009.

MicroPlaSter α a fost folosit o dată sau chiar de două ori pe zi pe pacienții incluși în studiul
clinic. Acești pacienți au primit îngrijire standard a rănilor între 2 și 5 minute cu plasmă. După
ce au fost tratați mai bine de 150 de pacienți, s-a observat o reducere semnificativă a
microbilor la rănile tratate, comparativ cu rănile de control. Această reducere a fost observată
la toate tipurile de microbi, chiar și la cei multirezistenți. În plus, tratamentul în sine e foarte
bine tolerat în majoritatea cazurilor, fără producerea unor efecte secundare.

Fig. 2.1 MicroPlaSter β [11]

MicroPlaSter β este un dispozitiv medical folosit pentru studii clinice (prurigo și

tratamentul rănilor). Are un arzător cu șase electrozi la capătul flexibil. Există două moduri de
operare: ”tratamentul cu plasmă” și ”tratamentul placebo”. În tratamentul placebo, doar
argonul cald iasă din arzător. Radiațiile UV generate de un astfel de dispozitiv cu Argon,
limitează durata tratamentului rănilor cronice la 3-4 minute. Un timp mai lung, de 5-10
minute, e necesar pentru acumularea de specii reactive produse de MicroPlaSter la
concentrații toxice pentru bacterii. Rezultatele studiilor arată că plasmele cu Argon pentru

21
dezinfecția rănilor ar trebui optimizate astfel: intensitatea plasmei generate de radiații cu
lungimi de undă scurte, asupra obiectelor să fie redusă, iar densitatea plasmei generate de
speciile reactive asupra obiectelor să crească pentru a reduce durata iradierii.
Într-un studiu cu o sursă de plasmă non-termală indirectă la presiune atmosferică
(MicroPlaSter, 6 electrozi torță, 110 W - puterea microundelor, gaz argon), s-a obținut o
reducere de 106 a încărcăturii bacteriene în plăcuțele tratate (diferite bacterii gram-pozitive și
negative). Reducerea s-a menținut în timpul de incubare ulterior pentru cel puțin 2 zile.
În testele suplimentare, plasma de argon s-a dovedit a fi extrem de eficientă împotriva
diferitelor bacterii (gram-pozitive și gram-negative) și fungi, ca de exemplu Candida
albicans. Rezultatele recente au arătat că nu au rezistență nici primară, nici secundară la
plasmă.
NanoPlaSter: arzătorul conține un singur electrod cu un diametru de operare de 2mm.
Acest dispozitiv este realizat pentru a trata suprafețe mici. În cercetare, este folosit pentru
experimente biologice cu celule și bacterii. Pentru a înțelege reacția dintre fluxul de plasmă și
țesutul viu, e importantă chimia plasmei în faza gazoasă. Sub tubul dispozitivului, sunt
produși radicali OH și NO, prin amestecul fluxului de plasmă de Argon din arzător cu aerul.

Dispozitive cu plasmă care folosesc efectul Venturi (reducerea presiunii fluidului la

trecerea printr-o secțiune îngustă a unei conducte):

VenturiPlaSter: acest dispozitiv are un tub Venturi în interior (tub care direcționează
sau modifică fluxul unui fluid, forma și/sau presiunea acestuia când trece prin el). Prin
aplicarea unor presiuni de gaze de câțiva Bari (aer, He, Ar, etc.) la un capăt, presiunea din
interior poate fi controlată între 180 și 1000 mbari. Plasma e produsă în zona de presiune
scăzută și e transportată de către fluxul de gaz la capătul de aplicație.

Tehnologia cu micro-descărcare de suprafață (SMD) care funcționează cu aerul

înconjurător:

HandPlaSter: acest dispozitiv conține doi electrozi cu micro-descărcare de suprafață

(SMD), unul în partea de sus și unul în partea de jos. Fiecare electrod, de exemplu, constă
într-o placă de metal, o placă izolatoare și o grilă de plasă, care este împământată. Plasma e
produsă prin aplicarea unei tensiuni de curent alternativ pe placa de metal.
Au aparut noi opțiuni în profilaxia și terapia diverselor boli de piele, declanșate de
germenii patogeni. Efectele bactericide și fungicide sunt observate chiar și prin țesăturile

22
fibroase. Distrugerea biofilmelor de către plasmele atmosferice reci ar putea fi utilizată pentru
sterizilarea implanturilor medicale și cateterelor, precum și în stomatologie. În viitor, noi surse
de plasmă, cum ar fi HandPlaSter, o sursă de plasmă atmosferică rece hibridă pentru
dezinfectarea mâinilor în termen de câteva secunde (mai puțin de 0.5 W/cm 2, 18 kV, 12.5
kHz) ar putea juca un rol important în combaterea infecțiilor nozocomiale și dobândite în
comunitate, precum și a bacteriilor multirezistente.
FlatPlaSter: dispozitivul conține doar un electrod cu micro-descărcare de suprafață.
CylindricalPlaSter: acest dispozitiv conține un electrod cilindric cu micro-descărcare
de suprafață și un ventilator la partea din spate, care transportă plasma în exterior.
PersonalPlaSter: este un dispozitiv mic, portabil, care are o baterie reîncărcabilă.
Plasma e produsă de un electrod cilindric SMD. Fluxul de plasmă este furnizat de un
ventilator plasat în spatele electrodului [11].

2.1 Plasma Needle

Plasma Needle, sau plasma ”ac” e o sursă de plasmă rece generată de radiofrecvență,
la presiune atmosferică, care are un singur electrod, realizată de către Stoffels [14]. Acul este
înconjurat de un tub prin care este furnizat fluxul de heliu. Acest dispozitiv are proprietăți
importante. Plasma emisă are temperatura camerei, permite tratarea suprafețelor denivelate și
are o adâncime de penetrare mică. Aceste caracteristici permit utilizarea dispozitivului în
sectorul biomedical. Experimentele au arătat că Plasma Needle e capabilă să decontamineze
suprafețele și să îndepărteze celulele fără a cauza necroza celulelor tratate sau a celor
învecinate. Precizia tratamentului e foarte înaltă, suprafețele celulelor detașate având un
diametru de 0.1 mm. Particulele de plasmă, cum sunt radicalii, ionii și lumina UV,
interacționează cu membranele celulare și cu moleculele atașate de celule, cauzând așadar
detașarea celulelor.
Pentru a caracteriza plasma din punct de vedere electric, a fost determinată tensiunea
la ac, precum și puterea disipată de plasmă, care s-a dovedit a fi dependentă de distanța dintre
acul plasmei și suprafața de tratat. Această proprietate poate fi folosită ca instrument de
masurare pentru controlul automat al poziției relative a acului față de suprafață.

23
 Lumina emisă de plasmă a fost studiată cu spectroscopia de emisie optică. Această
metodă e de obicei utilizată pentru analiza plasmei. Emisiile spectrale sunt folosite pentru a
investiga posibilele emisii de radiații UV și compoziția plasmei. Emisiile de radiații și de
radicali sunt importante pentru aplicațiile plasmei la probele biologice pentru că amândouă
sunt cunoscute ca fiind posibil dăunătoare celulelor. Ele pot induce moartea celulară
programată (apoptoza). Spectroscopia de emisie a fost, de asemenea, utilizată pentru a
investiga efectul schimbării ratei fluxului de heliu. Radiațiile UV, au fost emise, în toate
condițiile, în regiunea cuprinsă între 305-390 nm. Speciile care au putut fi detectate sunt OH,
O, N2, N2+ și He. S-a produs o creștere bruscă (un salt) a intensității emisiei de lumină când
tensiunea aplicată a fost mărită, în timp ce s-au păstrat constanți ceilalți parametrii. Acest salt
ar putea indica o tranziție la alt tip de plasmă.
Acul de metal al acestui dispozitiv este plasat coaxial într-un tub Perspex cu
diamentrul interior de 0.8 mm, iar lungimea lui totală e de 10 cm și diametrul de 0.3 mm.
Pentru a preveni descărcarea de-a lungul întregului ac, acesta a fost izolat de sticlă. Fluxul de
heliu se amestecă aproape de vărful dispozitivului, cu puțin aer, iar prin mișcarea tubului
Perspex în raport cu acul fix, se reglează procentajul de aer [2].

Fig. 2.2 Schema Plasmei Needle. Poziția acului poate varia, după cum este indicat în figură
prin X. [2]

În industrie, descărcările de gaz sunt frecvent utilizate pentru modificarea suprafețelor

(nivelare, curățare, îndepărtarea depunerilor). În sectorul biomedical și în chirurgie, în special,
plasmele sunt mai mult utilizate ex vivo.
Atât plasmele de presiune joasă, cât și cele de presiune atmosferică, sunt folosite la
sterilizarea echipamentului chirurgical, a aerului, etc. Pentru aplicațiile chirurgicale in vivo
sunt folosite doar plasmele de energie mare pentru devitalizare termică și dispunerea părților
de țesut.

24
 Într-un studiu s-au urmărit efectele induse de plasmele non-termale aplicate pe probe
biologice vii, sub pragul daunelor termice. Pentru aceasta s-a folosit Plasma Needle, generată
de radio frecvență (RF), care folosește amestecuri de aer cu He. Mărimea zonei active
(strălucirea plasmei) este de 1-2 mm. Plasma produce radicali și emite radiații UV. Acești doi
factori pot cauza reacții în celule și țesuturi. Scopul este de a induce schimbări superficiale
locale la celule, într-un mod fără contact și non-termal. Suprafața de lucru a acestei plasme de
gaz poate fi mică, de exemplu, operarea pe un loc ales pe țesut poate fi efectuată cu precizie.
În experimente, a fost aplicată atât pe culturile de celule (populație uniformă, ușor accesibilă),
cât și asupra țesuturilor, pentru a studia reacțiile. Principalul efect pentru culturile de celule a
fost detașarea celulelor fără necroză. Experimentele pilot (studiile preliminare la scală mică,
făcute pentru a evalua timpul, costul, evenimentele adverse, mărimea efectelor) pe țesuturi
arată că atunci când au fost folosite puteri joase (de aproximativ 100 mW), pătrunderea în
adâncime a efectelor a fost limitată la câteva straturi de celule [2].

2.1.1 Domeniul de activitate a Plasmei Needle

Plasma Needle acționează într-o configurație unipolară, de exemplu constă într-un

electrod alimentat și zona care îl înconjoară ca electrod împământat. În practică, acest lucru
înseamnă că e ușor de aplicat pe orice suprafață, așadar și asupra țesuturilor. Când acul este
mișcat aproape de țesut, plasma este atrasă spre el și își schimbă forma. În această situație,
tensiunea la ac este mai scăzută și în același timp crește câmpul electric, iar plasma devine
mai luminoasă și crește puterea ei. Schimbarea puterii reflectate la abordarea probei poate fi
folosită ca indicator de distanță. Distanța ideală de operare la tratarea unei suprafețe este mai
mică de 2 mm, deoarece apoi plasma este atrasă spre suprafață.
Chiar dacă plasma este în principiu non-termală, trebuie avut grijă la aplicarea ei pe
țesuturi și celule vii. Temperatura nu trebuie să o depășească pe cea fiziologică cu mai mult de
câteva grade. Temperatura plasmei este, printre altele, dependentă de puterea plasmei și de
distanța față de suprafață. La 1 mm distanță, temperatura în aer este de 37 grade Celsius sau
mai mică pentru puteri sub 100 mW. Folosirea puterilor plasmatice mari (mai mari de 200
mW) duce la necroza culturilor de celule, probabil datorită căldurii. Atunci când distanța
devine mai mică de 1 mm, temperatura plasmei este mai mare în centrul acesteia și se ajunge
la o supraîncălzire nedorită a probei.

25
 Când țesuturile sunt tratate cu plasmă, temperatura lor nu poate să ajungă la
temperatura plasmei care a fost măsurată în aer. Probele se află, normal, la temperatura
camerei și au o anumită capacitate termică. Astfel, le va lua timp să se încălzească.
Temperaturile exacte ale țesutului trebuie să fie măsurate în experimente ulterioare.
Mărimea plasmei limitează posibilele aplicații în două moduri: primul, pentru unele
aplicații, este necesară o plasmă mare pentru a trata suprafețe mari mai rapid. Oricum, dacă
mărim plasma prin simpla creștere a tensiunii și puterii, se ajunge la temperaturi mai mari care
pot cauza daune termice. O soluție ar fi construirea unei stive de ace de mărimi apropiate sau
o matrice de microcelule plasmatice. Al doilea, pentru un tratament local și de mare precizie,
plasma trebuie să fie chiar mai mică. În acest caz, tratamentul este limitat de proprietățile
fizice ale plasmei, cum sunt ionizarea și ratele de recombinare. Oricum, probabil limita nu
este încă atinsă. Punctul acului poate fi făcut mai ascuțit pentru a crește câmpul electric local.
Este de așteptat ca plasma să se aprindă la tensiuni și puteri mai mici, rezultând o plasmă mai
mică. În plus, materialul din care este făcut acul este important pentru miniaturizarea plasmei.
Se poate folosi un aliaj care conține tungsten, dar un material cu o funcție de lucru mai mică
duce la o emisie mai mare de electroni, care permite descărcarea la tensiuni scăzute. Trebuie
ales un material antioxidant pentru că acul operează în aer umed. Un materiat des utilizat este
tungstenul thoriat (W+ThO2).
Pentru a opera în deschizăturile mici și pe țesuturile vulnerabile, fluxul de heliu trebuie
să fie limitat pentru a evita creșterea presiunii și uscarea indusă de flux. Când fluxul este
redus, crește amestecul moleculelor de aer. Amestecul de aer cu heliu este minim (cel mult
1%) pentru rate ale fluxului de ordinul 2 L/min. În spectrul de emisie rezultă o reducere a
fluxului de heliu de la 2 la 0.1 L/min, la o creștere în intensitate a liniilor de nitrogen.
Influența acestui amestec pare să fie importantă. N2+ este ionul predominant chiar și în
amestecurile mici de nitrogen. Regiunea de influență a acului se extinde departe de regiunea
plasmei active, care este de câteva sute de micrometrii. Electronii și ionii de N2+ produși de
ionizarea Penning (un proces de ionizare care implică reacții între atomi neutrii sau molecule)
a heliului metastabil, pot difuza câțiva milimetrii spre exterior.
Un avantaj extra al reducerii heliului este că salvează costurile, dar un dezavantaj este
creșterea necontrolată a amestecului de aer și descreșterea răcirii convective. Acesta din urmă
este important pentru a păstra temperatura joasă a plasmei. într-adevăr, reducerea fluxului
rezultă printr-o creștere substanțială a temperaturii. O soluție ar fi schimbarea aspectului

26
acului, izolarea lui și alimentarea cu heliu (de exemplu, prin susținerea unui flux mare de gaz
în timp ce heliul se reciclează), astfel încât amestecul este suprimat și convecția se menține.
Funcționarea plasmei se bazează pe activitatea ei chimică. Intensitatea activității
chimice e dependentă de puterea disipată a plasmei, care se schimbă cu distanța și este legată
strâns de temperatură. Astfel, pentru cercetările fundamentale, puterea plasmei este un
parametru important de măsurat. Puterea disipată în plasmă (influxul) nu poate fi măsurată
direct, dar este calculată printr-o metodă de scădere. Aceasta variază de la zeci de mW, la
câteva sute de mW.
Pentru aplicații, puterea fluxului poate fi mai importantă decât puterea influxului.
Aceasta, deoarece fluxul determină ce anume ajunge la suprafața probei. 10% din puterea
fluxului este transmisă prin mediul dintre ac și suprafață ca și conducție de căldură și radiație
(și radiație vizibilă, și apropiată de UV/IR). Restul de 90% se pierde prin încălzirea mediului
(60%) și prin reacții foto-chimice (30%). Puterea totală a fluxului este în jur de 0.1 W/cm2.
Pentru o reproductibilitate satisfăcătoare a experimentelor, este important că plasma e
stabilă și reproductibilă. Pentru a realiza acest lucru, stabilitatea și eficiența puterii furnizate la
ac au fost îmbunătățite adaptând aspectul acului și rețeaua de potrivire. Radiația
electromagnetică de la ac a fost redusă prin scurtarea părții proeminente care iasă din carcasa
de metal. Astfel, comportamentul de antenă al acului a fost redus, ceea ce a dus și la
economisirea energiei. Rețeaua de potrivire a fost optimizată pentru a reduce pierderile de
energie, apoi au fost modelate proprietățile electrice ale plasmei și comparate cu rezultatele
experimetale determinate de parametrii rețelei de potrivire. Rezistența descărcării găsită a fost
din domeniul 100-1200 kΩ. Din ea, s-a estimat densitatea de electroni ca fiind de 1017m-3 [2].

2.2 Plasma Pencil

Acest dispozitiv a fost inventat de Mounir Laroussi, profesor de știința plasmei la

Universitatea Old Dominion din Norfolk, USA. Plasma Pencil e un tub dielectric în care sunt
inserați doi electrozi în formă de disc de aproximativ același diametru cu tubul, separați de un
mic spațiu gol. Fiecare electrod e format dintr-un inel subțire de cupru, prins de suprafața unui
disc central dielectric perforat. Plasma este aprinsă când sunt aplicate pulsuri de tensiune

27
ridicată de ordinul nano-secundelor la rate de repetiție de ordinul kHz-lor, între cei doi
electrozi, iar un amestec de gaz (cum ar fi He cu O) curge prin găurile electrozilor.
Când plasma e aprinsă în spațiul dintre electrozi, o pană de plasmă cu lungimea de
până la 12 cm este lansată prin deschizătura electrodului exterior și în camera de aer
înconjurătoare. Pana de plasmă rece emisă de Plasma Pencil poate fi folosită pentru a ucide
bacteriile, fără a răni țesutul pielii.

Fig. 2.3 Plasma Pencil

Designe-ul dispozitivului e destinat pentru utilizarea cu ușurință. Avantajele

dispozitivului sunt dimensiunea mică, mobilitatea mare și generarea descărcărilor la o putere
foarte joasă furnizată într-un interval mare de frecvențe, inclusiv ale curentului continuu. Un
alt avantaj e posibilitatea de a lucra în atmosferă liberă, în lichide, la presiuni scăzute sau
ridicate. Aplicațiile acestui dispozitiv sunt în vindecarea rănilor, distrugerea bacteriilor orale și
în modificarea controlată a suprafețelor materialelor sensibile la căldură [6].

2.3 Plasma Torch

Plasma Torch utilizată în medicină are șase electrozi aranjați hexagonal, de 4 mm

diametru, plasați într-un tub de aluminiu (corpul arzătorului) de 135 mm lungime și 35 mm
diamentrul interior. Electrozii au suprafețe zimțate și sunt plasați la 4 mm față de suprafața
interioară. Testele extensive au arătat că aranjamentul dă eficiența cea mai mare în producerea

28
plasmei. Se produc 6 nori de plasmă cu argon la o putere de aproximativ 85 W și o frecvență
de 2.45 GHz. Argonul e aplicat în partea de sus a arzătorului, printr-o placă izolatoare și
fluctuează de-a lungul electrozilor până când se îmbină cu aerul. Pentru a menține stabilă
starea plasmei, corpul arzătorului e răcit cu fluxuri de aer și menținut la 320K [7].

Fig. 2.4 Plasma Torch (plasma e generată de microunde). [3]

Măsurătorile macroscopice au arătat că Plasma Torch poate ucide eficient bacteriile

inoculate într-o plăcuță de agar. După tratamentul cu plasmă de 60 s sau mai mult, aria
afectată e decontaminată, rămânând doar câțiva supraviețuitori [7].
Mulți investigatori au declarat că radiația UV joacă un rol important în procesul de
sterilizare, cu dispozitivele lor respective, care este și cazul Plasmei Torch. Se poate arăta,
oricum, că radiația UV singură nu duce la distrugerea fizică a bacteriilor chiar dacă sunt
expuse la o doza mare, la lungimi de undă de 255 nm.
În figura următoare sunt arătate două farfurioare acoperite cu Escherichia Coli care au
primit un tratament cu plasmă pentru un minut (a), respectiv două minute (b). În regiunea
unde Plasma Torch a fost centrată, o zonă de inhibare a creșterii (regiunea întunecată) este clar
vizibilă. Prin numărarea unităților formatoare de colonii și prin compararea cu eșantioanele
diluate, se observă o reducere a încărcăturii bacteriene de aproximativ 106 în zona de inhibiție,
după tratamentul cu plasmă pentru 1-2 minute cu 85 W putere.

29
 Fig. 2.5 Culturi de E. Coli după un minut de tratament cu Plasma Torch (a), respectiv după
două minute de tratament (b). [7]

În timp ce efectul bactericid e demonstrat clar, mecanismele sterilizării exacte ale

tratamentului cu plasmă rămân necunoscute. În literatura de specialitate, multe procese, cum
ar fi reacțiile chimice cu specii reactive și ioni, radiații UV și căldură, sunt discutate [7].

2.4 Avantajele sterilizării cu plasme atmosferice reci (CAPs)

Avantajele sterilizării cu CAPs, care au fost utilizate din 1996 pentru inactivarea
bacteriilor, sunt pătrunderea în cavități mici, sterilizarea de înaltă calitate, rapiditatea metodei
și relativa independență a proprietăților suprafețelor obiectelor sterilizate. În acest fel,
aplicarea pe materiale sensibile la căldură și reactive chimic, e facilitată. Numeroase studii au
arătat eficiența plasmelor atmosferice reci împotriva bacteriilor gram-pozitive și gram-
negative, virusurilor, fungilor, sporilor, biofilmelor producătoare de bacterii.
Diferiți factori responsabili pentru sterilizarea sau dezinfectarea cu plasmă, particule
încărcate, oxigen reactiv și specii de nitrogen, fotoni, precum și mecanisme biologice (procese
celulare) inițiate de influența plasmei, sunt considerați factori distrugători ai membranelor
celulare și ai ADN-ului.

30
 Studiile continuă să lase un număr de probleme de discutat, de exemplu ”alegerea” și
designe-ul tipului de plasmă și dispozitivului, schimbările metabolice la organismele
supraviețuitoare și informațiile inconsecvente despre influența radiațiilor UV asupra eficienței
inactivării bacteriilor [3].
În plus, descărcările de gaz de dimensiuni cuprinse între micrometrii și milimetrii,
numite microplasme, pot acționa la presiune atmosferică, oferind noi aplicații medicale și
industriale, precum purificarea aerului (decontaminarea gazului rezultat în urma arderilor și
distrugerea compușilor organici volatili) și gestionarea deșeurilor biologice. Lista
potențialelor aplicații, în sectorul medical, crește continuu: de la filtre de aer sterilizabile la
purificarea aerului în camere de operare, pentru a steriliza suprafețele în domeniul sănătății, ca
de exemplu instrumentele medicale sau în prepararea alimentelor. Este posibilă chiar și
înlăturarea proteinelor de pe suprafețele instrumentelor medicale, probabil din cauza influenței
speciilor reactive de oxigen. Lee a arătat dizolvarea și înlăturarea biofilmelor (produse și de
bacteriile gram-pozitive și de cele gram-negative) în mai puțin de 20 secunde. Creșterea
bacteriilor planctonice ar putea fi oprită în 5 secunde [3].
Una dintre caracteristicile atractive ale plasmei de neechilibru este capacitatea de a
realiza o structură mai bună a fazei gazului, fără a fi nevoie de temperaturi crescute ale
gazului. Aceasta se întâmplă pentru că aceste plasme expun energii ale electronilor mai mari
decât cele ale ionilor și ale speciilor neutre. Electronii energetici intră în coliziune cu gazul de
bază, cauzând un nivel ridicat de disociere, excitare și ionizare. Pentru că ionii și neutronii
rămân relativ reci, plasma nu produce daune termice obiectelor cu care intră în contact.
Această caracteristică a deschis posibilitatea de a folosi plasmele acestea pentru tratamentul
materialelor sensibile la căldură, inclusiv al materiei biologice, cum ar fi celulele și țesuturile.
Plasmele de neechilibru, de presiune înaltă și de temperatură joasă sunt deja folosite în
mod curent în aplicațiile de prelucrare a materialelor, cum ar fi gravura. Mai recent, aplicațiile
medicale și biologice ale plasmelor de presiune înaltă, au luat parte la un interes mare din
partea comunităților de cercetare a plasmei și de cercetare medicală. Acest lucru se datorează
aplicațiilor medicale promițătoare în cercetarea medicală, cum ar fi electrochirurgia, ingineria
țesuturilor, modificarea suprafețelor materialelor biocompatibile și sterilizarea materialelor și
instrumentelor sensibile la căldură. Această explozie a activităților de cercetare a dus la
organizarea mai multor ateliere de lucru și a conferințelor în întreaga lume, ultima fiind
”Conferința Internațională a Medicinei cu Plasmă”. Demonstrațiile recente ale tehnologiei

31
plasmei în tratamentul celulelor vii, al țesuturilor și organelor crează un nou domeniu la
intersecția științei, tehnologiei plasmei cu biologia și medicina, și anume Medicina cu Plasmă.
Acest domeniu fascinant ridică multe provocări tehnologice și aduce în față multe întrebări
fundamentale privind mecanismele interacțiunii dintre organismele vii și plasmă [5].
Cercetările asupra surselor de plasmă atmosferică de joasă temperatură (LTAPS) au
crescut mult în ultimii ani, în parte determinate de posibilele aplicații medicale ”in vivo„.
LTAPS oferă o nouă tehnologie pentru ingineria medicală și bioledicală. Un rezultat important
e efectul bactericid eficient al LTAPS, care a fost deja studiat mult in vitro. În ciuda multor
investigații, detaliile efectului plasmei asupra bacteriilor rămân necunoscute. Pentru a
contribui la o mai bună înțelegere a procesului de sterilizare, s-au investigat schimbările
morfologice ale bacteriilor, folosind microscopia cu forțe atomice (AFM) înainte și după
tratamentul cu plasmă la rezoluție înaltă. S-au examinat și bacteriile gram-pozitive și cele
gram-negative, la diferiți timpi de expunere. În plus, efectul radiațiilor UV ca agent în plasmă
a fost investigat separat. Rezultatele sugerează faptul că există multe mecanisme de sterilizare,
care acționează la intervale diferite.
Efectul bactericid al plasmelor e utilizat în mod curent în sterilizarea suprafețelor
instrumentelor medicale sau a materialelor biomedicale. Calitatea și viteza sterilizării,
capacitatea tratamentului fără contact și pătrunderea în cavitățile mici, fac această tehnică să
fie din ce în ce mai atractivă pentru aplicațiile medicale in vivo.
LTAPS produc un efect bactericid puternic într-un timp foarte scurt, după cum a fost
arătat în diferite studii in vitro. Culturile bacteriene sunt tratate cu plasmă pentru un timp scurt
și apoi sunt incubate pentru o zi sau două. Deoarece bacteriile se multiplică repede, absența
bacteriilor în regiunea tratată e o măsură directă a efectului bactericid al LTAPS [7].
Jeturile de plasmă non-termală la presiune atmosferică joacă un rol important în
numeroase aplicații ale plasmei, datorită capacității lor practice de a furniza plasme care nu
sunt legate spațial sau nu sunt închise de electrozi. Această capacitate este foarte dezirabilă în
special în aplicațiile biomedicale. Prin urmare, numeroase tipuri de jeturi de plasme reci au
fost dezvoltate de mulți investigatori și potențiala lor utilizare în inactivarea bacteriilor de pe
suprafețe, inclusiv de pe țesuturi, a fost testată. Laroussi a raportat că Plasma Pencil,
dispozitivul cu impulsuri care emite o ”pană„ de câțiva centimentri lungime, a fost capabilă să
distrugă bacteriile într-o manieră direcționată și localizată. S-a arătat, de asemenea, că un

32
amestec de He și O2 face ca particulele încărcate într-un jet de plasmă joacă un rol
semnificativ în procesul de inactivare.
Distrugerea proteinelor cu jeturile de plasmă la presiune atmosferică e importantă
pentru sterilizarea instrumentelor medicale, care sunt frecvent contaminate de microorganisme
și materii proteice. Prin utilizarea unui jet de plasmă cu heliu și oxigen, s-a realizat o
distrugere substanțială a proteinelor depozitate pe oțel inoxidabil. Rezultatul a fost atribuit
degradării proteinelor de către oxigenul atomic excitat și monoxidul de nitrogen excitat.

CAP. III Influența plasmei asupra celulelor vii

3.1 Tipuri de celule

Există două tipuri de celule: procariote (bacteriile) și eucariote (celulele animale).

Celulele procariote nu au nucleu delimitat de membrană și nu au membrane ale
organitelor celulare. Celulele bacteriene sunt procariote. ADN-ul cromozomial al procariotelor
este o singură buclă și e conținut în nucleoid, o zonă care nu e legată de un înveliș.
Procariotele au un raport suprafață-volum relativ mare și o rată de creștere ridicată (se
multiplică destul de repede).

Fig. 3.1 Schema celulei procariote [5]

33
 Celulele bacteriene sunt fie gram-pozitive, fie gram-negative. Celulele gram-pozitive
pot exista doar într-una din două stări, și anume starea vegetativă și de spor. În starea
vegetativă, celulele pot asimila nutrienți, pot divide, să formeze colonii etc. Starea de spor e o
stare sub care bacteriile pot depăși condiții extrem de aspre și nefavorabile, care altfel ar ucide
celula vegetativă. În starea de spor, materialul genetic al celulei e localizat într-un nucleu
compact care are un conținut scăzut de apă și e protejat de un perete. În jurul acestei structuri,
se află un perete de proteine, format din straturi. Aceste straturi includ fețe interioare și
exterioare. Sub aceste învelișuri și în jurul nucleului, miezului, e localizat cortexul, o regiune
formată din multe inele concentrice compuse din peptidoglican. Cu această structură și
configurație morfologică, celula poate merge într-o stare latentă pentru perioade extinse de
timp. Când condițiile din jur devin favorabile, sporul poate germina și reveni la o celulă
vegetativă. Celulele gram-negative nu au capacitatea de a forma spori. Oricum, e important de
amintit că această lipsă a abilității de a forma spori nu face bacteria gram-negativă mai puțin
patogenică decât omoloaga sa gram-pozitivă [5].
O proprietate de bază care distinge bacteriile gram-pozitive de cele gram-negative,
care diferă prin structura peretelui celular, este că bacteriile gram-pozitive au un perete celular
mai gros și mai robust. Un exemplu reprezentativ al bacteriilor gram-negative este tulpina E.
coli, iar al celor gram-pozitive Staphylococcus (tulpină de laborator) [7].

Celulele eucariote: Termenul ”eucariot” provine din latinescul ”eu” care înseamnă
adevărat și ”karyon” care înseamnă nucleu. Organismele care posedă o membrană nucleară
sunt numite eucariote. Celulele eucariote sunt, așadar, celule la care materialul genetic e
conținut într-o regiune bine definită, înconjurată de o membrană. Organitele celulare sunt
cuprinse în membrane.

34
 Fig. 3.2 Schema celulei eucariote [5]

1) membrana plasmatică: e localizată în interiorul peretelui celular și formează un fel

de sac, care înconjoară complet celula. Are în jur de 5 nm grosime și e un dublustrat de
fosfolipide și proteine. Fosfolipidele sunt formate din acizi grași insolubili în apă și esteri
forfați solubili. Una din funcțiile membranei plasmatice este controlul transportului
nutrienților și ionilor (Na+, K+, ...) în interiorul și exteriorul celulei.
2) nucleul: este cel mai mare organit. Are o formă sferică și un diametru de câțiva
micrometrii. E legat de un înveliș care include o membrană interioară și exterioară, care
conține pori ce permit interiorului nucleului să comunice cu restul celulei. Nucleul conține
ADN-ul și un organit interior, nucleolul, care produce ribozomi (ARN + proteine).
3) mitocondriile: sunt, de obicei, structuri în formă de tijă, cu diametrul în jur de 1µm
și lungimea de 2-3 µm. Ele sunt locul respirației celulare. Organele care cer o energie mare, au
celule cu un număr mare de mitocondrii. Mitocondriile produce adenozin-trifosfatul (ATP),
care este mediatorul energiei celulare. Energia ATP-ului e folosită în reacțiile biosintetice din
celulă.
4) lizozomii: sunt structuri cu un singur înveliș și conțin numeroase enzime implicate
în activitățile digestive intracelulare [5].

Dacă celula e rănită într-un mod ireversibil, va rezulta moartea acesteia. Există două
tipuri de moarte celulară: necroză și apoptoză.
Nectroza: este moartea accidentală a celulei și e definită ca o consecință a unei
vătămări catastrofale a mecanismului care menține integritatea celulei. La celulele necrotice,
membrana celulară e rănită, iar citoplasma asă în afară. Deoarece conținutul e nociv pentru
țesut, organismul răspunde cu o reacție inflamatorie. În chirurgie, metodele mecanice, termice
sau laserele cauzează probleme severe la nivel celular și necroza celulelor. Țesutul necrotic
este, eventual, îndepărtat din organism, dar inflamația încetinește procesul de vindecare și
poate cauza complicații. Corpul reacționează la inflamație prin generarea excesivă de țesut

35
nou. În artere, poate duce la stenoză (îngustare), iar în alte locuri lasă cicatrici. Chirurgia fără
necroză și inflamație ar fi cu siguranță o îmbunătățire uriașă.
Apoptoza: este moartea programată a celulelor, un mecanism intern de auto-distrugere
activat de celulele care sunt vătămate, periculoase pentru țesut, sau doar prea bătrâne și
nefuncționale. Apoptoza ia parte la dezvoltarea morfogenezei, la reînnoirea naturală a
țesutului, la distrugerea ADN-ului celulelor canceroase sau infectate cu viruși. Probabil, orice
vătămare moderată poate, de asemenea, să ducă la apoptoză.
Factorii cunoscuți sunt expunerea la radiații UV, stessul oxidativ și chimicalele
specifice. Rolul radicalilor și al radiațiilor UV a dus la ipoteza că tratamentul cu plasmă poate,
de asemenea, să inducă apoptoza.
Schimbările morfologice în celule, din timpul apoptozei, sunt ușor de recunoscut. În
apoptoza timpurie, ADN-ul din nucleu suferă condensare și fragmentare, iar membrana
prezintă umflături. Mai târziu, celula e fragmentată în componentele sale apoptotice. Oricum,
membrana își menține integritatea, așa că nu au loc scurgeri de citoplasmă sau reacții
inflamatorii. Celula dispare într-un mod curat, simplu, fără să afecteze restul țesutului.
Materialul organic al celulei e ”reciclat”, așa cum organismele apoptotice sunt înghițite de
macrofage sau de celulele învecinate. Este clar că în realizarea chirurgiei fine, apoptoza e
metoda preferată de a îndepărta celulele. Inducerea selectivă a apoptozei poate face un țesut
patologic să dispară fără urme. Asemenea chirurgiei, realizată cu mare precizie, aceasta poate
fi numită intervenția cea mai puțin distuctivă. Nu sunt așteptate inflamațiile, complicațiile în
vindecare și stenoza/formarea de cicatrici [2].

3.2 Interacțiunea plasmă-țesut

Investigațiile pe E. Coli și pe CHO-K1 (celule ovariene de la un hamster chinezesc),

au arătat că radiațiile ultraviolete pot duce la moartea celulei în fibroblast, dar doar la doze
mult mai mari decât la bacterii. În combinație cu radicalii activi de oxigen, dozele de radiații
ultraviolete suficiente pentru a disturge celulele, au fost reduse. Kalghatgi a investigat
afectarea ADN-ului de către plasmă, măsurând ruperea bicatenară, prin utilizarea
imunofluorescenței și a ”petelor vestice” (western blots = tehnică biomedicală ce permite
identificarea unei proteine determinate într-un amestec de proteine). Tratamentele scurte, de

36
câte 5 secunde, la o putere redusă (de 0.1 W/cm 2) au dus la ruperea bicatenară la celulele de la
mamifere. Nivelul de vătămare a ADN-ului a depins de doza de plasmă: la nivele reduse, mai
mici de 1 J/cm2, vătămarea a fost reversibilă, întrucât dozele mai mari duc la apoptoza
celulelor [3].
Când plasma a fost aplicată pe culturile de celule, a fost observat un proces similar cu
un efect chimic binecunoscut. Celulele s-au detașat după tratamentul cu plasmă, așa cum s-au
detașat și după aplicarea tripsinei. Tripsina descompune mai multe tipuri de proteine, iar când
este folosită pe culturi de celule atașate, moleculele de adeziune ale celulelor sunt rupte.
Acestea pot fi restaurate pe o scală de timp tipică, de câteva ore. Tripsina este folsită doar
pentru scopuri de cercetare, pentru că acțiunea ei nu este nici specifică, nici locală. După
detașamentul indus de plasmă, moleculele de adeziune ale celulelor ar putea, de asemenea, să
fie reparate.
Golurile de detașare de până la 5 mm în diametru ar putea fi realizate la timpi de
tratament de 10 s. Mărimile golurilor induse sunt comparabile cu zonele de dezactivare induse
la bacterii. cel mai mic gol produs a avut o dimensiune de 100 µm diametru. Acest lucru
înseamnă că dacă mărimea plasmei este redusă mai mult, precizia tratamentului poate crește la
câteva celule sau chiar la o singură celulă, la culturile de celule de densitate mică.
Un alt efect al tratamentului cu plasmă este inducerea apoptozei la un procentaj mic de
celule. Optimizarea condițiilor de tratament prin adăugarea altor gaze la heliu pentru a
produce radicali specifici, de exemplu, poate mări procentajul apoptozei.
Pentru a optimiza eficiența tratamentului cu plasmă, trebuie cunoscută cauza reacțiilor.
S-au găsit multe indicii că radicalii plasmei (ionii și radicalii neutrii) sunt cauza principală și
sunt mai importanți decât radiațiile ultraviolete, de exemplu. Radicalii sunt cunoscuți pentru
inducerea distrugerii ADN-ului sau a proteinelor și pentru cauzarea peroxidării (degenerării
oxidative) lipidelor. Aceste efecte se datorează în general speciilor reactive de oxigen (ROS)
și de nitrogen (RNS), care includ particule ionizate și neutre. Când nivelul speciilor reactive
de oxigen în celule sau în jurul acestora e prea mare, se poate ajunge la stressul oxidativ, care
duce fie la adaptare, fie la probleme celulare (fatale).
Așa cum s-a menționat, ionii sunt incluși de obicei în definiția largă a speciilor
reactive sau a radicalilor. Ar putea fi interesant de știut rolul specific al ionilor, deoarece atât
ionii pozitivi, cât și cei negativi sunt cunoscuți pentru dezactivarea bacteriilor sau pentru
inhibarea creșterii lor. Pe de altă parte, densitatea ionilor din plasmă e probabil cu un ordin de

37
magnitudine sau două mai scăzută decât cea a radicalilor. O metodă pentru clarificarea rolului
particulelor încărcate ar implica protecția, limitarea lor magnetică. Ionii ar trebui prinși în
plasmă sau în apropierea ei, astfel încât să nu poată ajunge la țesut.
Pe lângă radicali, lumina ultravioletă este, de asemenea, un factor important care poate
duce la vătămarea celulelor. Experimentele pe celule bacteriene cu plasmă de aer la presiune
atmosferică (ce emite și radicali și lumină UV), au arătat că speciile foarte reactive ca O, OH
și NO2, joacă rolul cel mai crucial în distrugerea microorganismelor, indicând lumina UV ca
fiind de mai puțină importanță.
Un alt indiciu al micii importanțe a luminii UV a fost găsit în experimente. S-a
observat că stratul de lichid care a acoperit celulele, este un parametru important pentru zona
de detașare. Când stratul de lichid a fost uscat, celulele s-au desprins mai ușor. Lumina
ultravioletă care a fost emisă de plasmă a fost într-un domeniu în care nu a fost absorbită de
apă. Astfel, este mult mai probabil ca speciile reactive (ionii și radicalii neutrii) să fie mai
importanți în desprinderea celulelor.
Tratamentul celulelor cu lumină UV (fără plasmă) duce la vătămarea celulelor și
eventual la necroză. Nu a fost observată o detașare a celulelor după expunerea doar la radiații
ultraviolete.
În comparație cu celulele eucariote, bacteriile par a fi mult mai sensibile la iradierea
ultravioletă. S-a observat că pragul pentru inactivarea E. Coli a fost extrem de scăzut sau
neexistent și că a fost posibilă o reducere de 99% a populației bacteriene cu o doză de iradiere
mai mică de 0.05 J/cm2. Deoarece reducerea de 99% este suficientă pentru dezinfectarea
țesutului, nu este de necrezut că sursele de radiații UV de energie joasă ar putea fi folosite
pentru tratamentul in vivo al zonelor infectate.
Un ultim indiciu că un „ingredient” al plasmei este dominant asupra celuilalt, a fost
găsit prin compararea a două publicații. Moisan a folosit o sursă de plasmă la presiune joasă
care emite o cantitate însemnată de fotoni de energie înaltă. El a caracterizat inactivarea
bacteriilor și sporilor cu plasmă prin existența a două sau trei faze distincte în curba de
supraviețuire. Ideea din spatele acestor faze este că există procese diferite de inactivare
dominante, la diferiți timpi de expunere. În prima fază, bacteriile sunt distruse foarte repede,
pentru că ADN-ul lor este rupt de iradierea cu UV (până la un timp de tratament de
aproximativ un minut, în configurația acestei plasme). Aceasta este urmată de eroziunea mai
lentă a microorganismelor prin fotodesorbție și gravură (din nou câteva minute). Aceste două

38
faze nu au fost observate în timpul tratamentului bacteriilor cu plasma needle. Probabil,
iradierea cu UV de către plasma needle este atât de slabă încât al doilea mecanism e dominant
de la început.
Reactivitatea diferiților radicali variază și ei pot reacționa cu diferite molecule
biologice. Astfel, este important de știut care radicali se formează în plasmă sau în lichid ca
reacție a speciilor din plasmă. Pentru aplicații specifice, pot fi necesari radicali specifici.
Radicalii care sunt detectați în plasmă prin spectroscopia de emisie optică, sunt OH și O.
Detectarea ozonului (O3) nu a fost posibilă. Acesta poate fi măsurat, de exemplu, prin
absorbția UV. Alt radical care se crede că se formează, dar nu a fost detectat prin
spectroscopia de emisie, este NO. Oricum, studiile pe N și O, care sunt conținuți în stările
plasmatice, arată că se formează o cantitate însemnată de NO care are un rol central într-o
varietate largă de funcții fiziologice și patofiziologice în țesuturi și organe. De exemplu, NO
indică activitatea antitumorală.
Cantitatea de radicali formată de plasmă pare a fi determinată de amestecul
moleculelor de aer în tamponul de heliu (gaz neinflamabil). Astfel, este posibil să crească
procentajul radicalilor prin amestecarea exactă a cantităților mici de oxigen, de exemplu.
Adăugarea altor gaze poate genera radicali specifici.
Pentru aplicații, nu este important doar să se știe care radicali se formează, ci și ce
cantitate din ei poate ajunge la proba biologică. În acest scop, au fost efectuate măsurători ale
densităților radicalilor în probele lichide tratate cu plasmă. În lichidul iradiat au fost detectați
radicali din grupul speciilor reactive de oxigen. S-a găsit că densitatea lor este din domeniul
micromolarilor, comparabilă cu concentrațiile fiziologice. Speciile detectate pot fi direct
emise de plasmă sau formate chiar în lichid prin reacțiile cu atomi metastabili sau cu ioni din
plasmă, de exemplu.
Un ultim parametru important pentru aplicații e adâncimea de penetrare a țesuturilor
de către ”ingredientele” plasmei active. Pătrunderea în adâncime poate fi limitată. Un indiciu
ar fi că grosimea unui strat de lichid care acoperă culturile de celule, influențează rata
detașamentului. Un alt idiciu a fost găsit din primele experimente pe arterele murine (ale unei
specii de șoareci), care au fost efectuate pentru a verifica daunele după tratamentul cu plasmă
în diferite straturi. Pentru puteri cuprinse între 160-400 mW, cu un timp de tratament de un
minut, nu a fost găsită o dependență a efectelor de puterea plasmei, iar daunele au fost limitate
la adventice (foița externă care învelește arterele). A fost trasă o concluzie provizorie, și

39
anume, că speciile reactive ale plasmei penetrează țesuturile trecând doar prin câteva straturi
de celule [2].

3.2.1 Mecanismul de desprindere

Care este mecanismul care produce desprinderea celulelor? Pentru a înțelege întregul
mecanism, trebuie cunoscut ce părți ale celulelor sunt afectate și cum răspund celulele.
Deocamdată, s-au dezvoltat două teorii cu privire la detașare: un mecanism pasiv și unul activ.
Mecanismul pasiv se referă la speciile reactive din plasmă care rup moleculele de adeziune ale
celulelor (CAMs) care prind celulele unele de altele și de matricea extracelulară. În
consecință, se schimbă morfologia celulelor. Ele se vor umfla și, deoarece se află într-o soluție
lichidă, vor începe să plutească. Mecanismul activ se referă la faptul că celulele primesc
anumiți stimuli alarmanți, astfel încât ele încep să migreze spre zone diferite și mai puțin
periculoase, faptul că celulele moarte nu sunt desprinse după tratament, susține această teorie.
Adesea, atunci când o celulă este vătămată, spațiile goale se închid, astfel izolând
celula deteriorată de restul celulelor. Acest proces de izolare poate rezulta printr-o creștere a
nivelului de calciu și o scădere a pH-ului în citosolul celulelor deteriorate. În experimentele
ulterioare, s-au aplicat indicatori de calciu și pH pentru a investiga acest posibil motiv din care
apare perturbarea comunicării dintre celule.
Întrebarea este dacă vedem același efect la celulele din culturi sau din țesuturi.
Celulele din culturi sunt de același tip, iar reacțiile nu sunt influențate de o matrice
extracelulară complexă. Desprinderea celulelor într-un țesut necesită mai mult efort, deoarece
ele sunt mai strâns legate de matrice. Chiar și atunci când desprinderea celulelor din țesuturi
este prezentă, aceasta este greu de observat. Celulele desprinse ar putea rămâne îngrădite de
fibrele matricei, astfel încât ele nu vor pluti îndepărtându-se. În principiu, este posibil să se
detecteze dacă moleculele de adeziune sunt rupte după tratament [2].

3.2.2 Plasma rece în contact cu țesutul viu

40
 În multe privințe, celulele eucariote sunt diferite și au o structură mai complexă decât
celulele procariote. Spre deosebire de celulele procariote, cele eucariote prezintă funcțiile
celulare localizate și organitele celulare au membrană. Efectele plasmei asupra celulelor
eucariote sunt, așadar, considerate a fi cumva diferite de cele asupra celulelor bacteriene.
Studiile premergătoare au arătat că la putere joasă, expunerile de scurtă durată ale celulelor de
la mamifere la plasmă rece, pot duce la detașarea celulelor fără cauzarea efectelor necrotice.
În anumite condiții, expunerile de scurtă durată pot duce la apoptoză. Moartea celulelor prin
apoptoză nu e acompaniată de liză (dizolvare), care e o sursă a inflamației în zonele afectate.
Aceste rezultate preliminare, deși au nevoie de investigații mai aprofundate, indică faptul că
plasmele reci pot obține schimbări benefice și ar putea juca, așadar, un rol important în
aplicațiile medicale practice, cum sunt îndepărtarea țesutului mort și accelerarea vindecării
rănilor [5].
În aplicația directă a plasmei non-termale de presiune atmosferică la țesutul uman,
țesutul servește ca al doilea electrod activ. Această ulilizare are avantaje semnificative față de
tehnologiile existente. Radiația ultravioletă (UV), în special vidul de energie înaltă (vid
înaintat) în UV (VUV), nu pătrund în profunzimea aerului și VUV există doar în zona de
descărcare. Speciile active cu durată scurtă de viață și radicalii (precum OH, NO, O 2 si alte
specii electronic excitate, oxigenul atomic, etc.) nu există în general în afara spațiului de
descărcare. Bombardamentul suprafeței cu electroni și ioni a fost legat de ratele de sterilizare
foarte eficiente și care, de asemenea, există doar în plasmă. S-a observat experimental o
diferență până la câteva ordine de îmbunătățire a magnitudinii în ratele de inactivare ale
bacteriei sub tratament cu plasmă directă, în comparație cu un ”jet” unde se suflă plasma și se
tratează suprafața doar cu postluminescența. Plasmele directe un erau utilizate încă, de teama
aplicării a 35.000V direct pe corpul uman. Oricum, în instalația prezentată nici o tensiune nu e
aplicată direct pe corp și cea mai mare parte a puterii e depozitată în descărcarea în sine,
lăsând țesutul viu în cursul tratamentului, nevătămat [1].

41
 Fig. 3.3 Tratamentul ulcerului cronic la nivelul piciorului cu Plasma Torch. [3]
Plasmele non-termale se bucură astăzi de o gamă largă de aplicații în inginerie, chimie,
biologie, medicină etc. Atât sistemele termale și non-termale sau de presiune înaltă și joasă,
sunt larg utilizate în mai multe industrii. Există, oricum, o lipsă aparentă de aplicații în
medicină și biologie ale descărcărilor termale de presiune atmosferică . Tempraturile joase și
”jeturile” reci încep să câștige popularitate, oricum abilitățile lor sunt oarecum limítate,
întrucât plasma nu este direct aplicată, ci doar produșii de postluminescență sunt folosiți în
acele tratamente. Aici, exemplele sunt date de aplicația directă a plasmei, unde țesutul tratat
servește ca un al doilea electrod activ, pentru tratamentul țesutului, sângelui, celulelor și al
animalelor vii. Aplicația directă a plasmei pe țesutul viu e comparată cu aplicația indirectă a
postluminescenței (sau a jetului) [1].
Un set de experimente a fost efectuat pentru a evalua eficacitatea și siguranța metodei
propuse. Ideea principală a acestor experimente este să investigheze eficaciatea aplicației
directe ale plasmei non-termale în vindecarea rănilor. Prin aplicație directă înțelegem plasma
electrică în contact cu suprafața tratată, care servește ca un al doilea electrod acitv. Siguranța
acestui sistem e menținută limitând curentul sub 10 mA, valoare considerată fără riscuri de
către Sănătatea Profesională și Administrația Securității.
Vindecarea rănilor e un proces biologic și biochimic complex, cu o multitudine de
variabile care guvernează procesul. Oricât de complicat ar fi procesil de vindecare, câteva
lucruri sunt clare: pentru ca vindecarea rănilor să aibă loc, daunele produce asupra țesutului în
timpul tratamentului trebuie să fie minimalizate sau eliminate, iar rana trebuie să fie sterilizată
pentru a preveni invazia bacteriilor. Un studiu al toxicității țesutului a fost făcut, arătându-se
că dozele necesare pentru sterilizare (câteva secunde) sunt semnificativ mai mici față de
dozele necesare pentru a dăuna țesutul. În plus, animalele supraviețuiesc bine tratamentului și
nu arată semne de primejdie două săptămâni după tratament. Pe scurt, odată trezit din
anestezie, un șoricel se comportă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. [1]
În experimentele pe țesuturi moarte, s-a observat că tratamentul cu plasmă cu barieră
de descărcare dielectrică și electrod flotant (FE-DBD), de până la cinci minute, nu a arătat nici

42
o schimbare microscopică sau macroscopică. După zece minute de tratament, a fost detectată
formarea de vacuole la keratinocite, și la pielea moartă și in vitro. Într-un timp de aplicare de
două minute, care e suficient pentru o reducere semnificativă a bacteriilor, nu au fost detectate
consecințe la nivelul sângelui sau al țesutului. După zece minute de expunere, nu s-au
observat modificări la eritrocite, întrucât după patru minute de tratament s-au disturs
structurile celulare ale Escherichiei Coli.
S-a examinat influența tratamentului cu plasmă asupra pielii până la o adâncime de
maxim 250 micrometrii cu ajutorul CLSM (Confocal Laser Scanning Microscopy). Această
metodă permite controlul integrității celulare a straturilor epidermei și chiar afectează
structurile mai profunde precum organismele papilare, vasele de sânge și foliculii. Daeschlein
a tratat epiderma picioarelor umane, a palmelor, a degetelor și a tălpilor cu plasmă (produsă de
un jet de presiune atmosferică de argon peste trei minute) ca o terapie antibacterială. Nu au
fost detectate microscopic schimbări induse de tratamentul cu plasmă, comparativ cu pielea
netratată, înainte de tratament și cu cinci minute, o oră, două, șase și paisprezece zile după un
singur tratament.
Aplicația plasmelor atmosferice reci la timpi de expunere scurți, de până la 30
secunde, induce proliferarea celulelor endoteliale, având în vedere că tratamentul la timpi de
expunere mai mari (peste un minut), produce apoptoza. Celulele tratate cu plasme atmosferice
reci pentru 30 secunde proliferează dublu față de celulele netratate. Responsabilă pentru acest
efect proliferativ ar putea fi eliberarea factorului de creștere, precum factorul 2 de creștere a
fibroblastelor (FGF2) indus de plasmă. Wende și colegii lui au arătat într-un model de rană in
vitro (mostră de zgârietură) pe keratinocitele umane (HaCaT), că aceste celule închid o rană
provocată mecanic, după 40 secunde de tratament cu plasmă (jet de plasmă de argon) cu o rată
de 1.1 mm/zi, comparativ cu 1 mm/zi fără tratamentul cu plasmă. Un tratament mai îndelungat
a dus la separarea celulelor. Pe de altă parte, creșterea bacteriană a fost redusă într-o mostră de
zgârietură cu adaos de Escherichia coli, întrucât celulele HaCaT au supraviețuit. Reducerea
deschizăturii a fost accelerată la celulele infectate și tratate, comparativ cu sistemul de celule
infectate și netratate. S-a arătat, de asemenea, folosind Plasma Needle atmosferică rece (13.56
MHz de microjet în He) pentru a trata culturile 3T3 de celule fibroblaste, că efectele pe
fibroblaste depind de timp și de dozaj. A fost creat modelul unei răni reale.

43
 Pe scurt, rezultatele diferitelor studii pe efectele plasmelor atmosferice reci asupra
celulelor mamifere, au arătat până în prezent, că efectele depind de timp și dozaj: aplicarea
plasmei poate cauza necroză, apoptoză sau separarea celulelor.
În contrast cu efectele evidente asupra bacteriilor, celulele vii (celulele sanguine
umane sau țesutul pielii) nu sunt afectate de parametrii necesari pentru sterilizare. Dobrynin a
dedus următoarele trei ipoteze din datele experimentale pe țesutul uman mort, șoarece viu,
porci și culturi de celule de la mamifere: 1) celulele eucariote sunt protejate de ROS (speciile
reactive de oxigen) din cauza metabolismului diferit al celulelor; 2) organismele de ordin
superior ale celulelor eucariote duc la o mai bună rezistență la stresul exterior; 3) celulele
procariote au o suprafață mult mai mare a raportului de volum, astfel încât o doză mai mică
de ”otravă„ e suficientă pentru inactivare.
Provocarea apoptozei reprezintă o problemă crucială în tratamentul cancerului,
deoarece celulele canceroase sunt adesea capabile să inhibe apoptoza și, prin urmare, sunt mai
rezistente la medicamentele chimioterapeutice. Fridman a arătat într-un studiu in vitro că
procesele biochimice complexe conduc la moartea celulară programată a celulelor melanom.
Apoptoza poate avea loc cu câteva ore sau chiar zile după tratamentul cu plasmă FE-DBD la
doze semnificativ mai mici decât cele necesare pentru necroză. Poate fi arătat că plasma are
un efect direct asupra celulelor. Apoptoza nu a fost provocată de ”otrăvirea” coloniilor de
celule din vasele unde au fost recoltate, sau de interacțiunea cu vasele de aluminiu.
Speciile reactive de oxigen care penetrează celulele și afectează ADN-ul, par a fi
responsabile de inducerea apoptozei în celulele melanomului. Pe de altă parte, apoptoza a
scăzut considerabil cu ajutorul pre-tratamentului cu N-acetilcisteină, un radical liber care
omoară celulele anormale din corp și previne apariția celulelor canceroase. Studiile și
caracterizările mecanismelor de programare a morții celulare trebuiesc continuate pentru a
înțelege mai bine interacțiunea plasmelor atmosferice reci cu celulele vii [3].

44
 Cap. IV Aplicațiile medicale ale plasmei

4.1 Coagularea sângelui

Sângele e un mediu fluid prin care substanțele nutritive și oxigenul sunt livrate la
celulele organismului. El este compus dintr-un fluid numit ”plasmă” în care trei tipuri de
celule se află în suspensie. Acestea sunt celulele roșii sanguine, celulele albe și trombocitele.
Plasma sanguină conține mai multă apă cu minerale dizolvate, hormoni, glucoză, proteine și
dioxid de carbon. Eritrocitele conțin o biomoleculă numită hemoglobină. Ele colectează
oxigenul în plămâni și îl eliberează în tot corpul. Leucocitele (celulele albe) joacă un rol
important în sistemul imunitar, apărând corpul de invaziile celulelor străine, cum sunt
bacteriile patogene. Trombocitele sunt niște celule în formă de disc, fără nucleu. Ele sunt
implicate în coagularea sângelui, o parte importantă a hemostazei. Coagularea sângelui se face
printr-un șir complex de evenimente care încep cu activarea trombocitelor și declanșarea
factorului de coagulare (o proteină din plasma sanguină) pentru a forma fibrina.
Pierderea excesivă de sânge dintr-o tăietură sau dintr-o rană a fost oprită în trecut prin
aplicarea unei presiuni sau prin cauterizare, care implică folosirea căldurii pentru a arde
suprafața rănită și pentru a coagula sângele, stopând viitoarele sângerări. Această tehnică a
fost utilizată din cele mai vechi timpuri și a fost descrisă pentru prima dată în termeni
medicali/științifici de către omul de știință andaluzian Abu Al-Qasim Al-Zahrawi în secolul
10. În timpurile moderne, cauterizarea e realizată prin mijloace electrice și se referă la

45
electrocauterizare sau electrochirurgie. Electrochirurgia e folosită pentru a tăia țesuturile moi
sau/și pentru a opri fluxul de sânge printr-o rană/tăietură.
Datorită temperaturii sale potrivite, plasma termală a fost, de asemenea, folosită cu
succes ca metodă electrochirurgicală pentru a ajuta coagularea sângelui. Fasciculul de argon
coagulator e un exemplu de dispozitiv cu plasmă folosit pentru cauterizare. Oricum, aceasta,
în general, e acompaniată de daunele produse la țesutul înconjurător și poate complica sau
întârzia procesul de vindecare. Prin urmare, investigațiile pentru întrebuințarea plasmei de
joasă temperatură, au fost efectuate recent. Fridman a demonstrat că plasma non-termală poate
stopa sângerarea declanșând activarea trombocitelor, prin formarea unei plase de fibrine și
prin adunarea trombocitelor. El a susținut că mecanismul de coagulare a sângelui cu plasma
non-termală nu implică eliberarea ionilor de calciu și nu induce schimbări substanțiale în
nivelul pH-ului din sânge, factori care erau considerați anterior ca inițiatori ai coagulării. În
schimb, el a presupus că
plasma non- termală are
efecte selective asupra
proteinelor sanguine. Ca
dovadă, a descoperit că
plasma ajută la conversia
fibrinogenului în fibrină fără
să afecteze albumina. Figura următoare arată prezența unei plase de fibrină la proba de sânge
tratată cu plasmă [5].

Fig.4.1 a) sânge netratat cu plasmă; b) formarea plasei de fibrină la sângele tratat cu plasmă
[5]
Plasma de temperatură înaltă, aplicată într-o manieră fără contact, fără să producă fum,
fără vaporizare sau carbonizare, a fost deja utilizată pentu câțiva ani în aproape toate tipurile

46
de specialități chirurgicale, sub forma dispozitivelor de cauterizare. În aplicațiile mai noi,
coagularea sângelui fără efecte termale și riscuri de contaminare bacterială și fără vreun efect
negativ asupra țesutului înconjurător, este realizată de aplicațiile plasmei atmosferice reci și de
stimularea proceselor specifice naturale de coagulare a sângelui. Activarea extensivă și
agregarea trombocitelor, precum și formarea fibrinei, sunt observate după tratamentul cu
plasmă. În plus, tratamentul cu plasmă poate schimba semnificativ concentrația proteinelor,
factorii de coagulare, pH-ul și rezistența ionilor în plasma sanguină, chiar și în plasma
anticoagulantă [3].
Metodele electrochirurgicale sunt bazate pe vindecarea țesuturilor prin disipare
Ohmică. Deoarece curentul electric curge prin corp, afectarea țesutului nu e strict localizată și
se produc efecte în profunzime. Oricum, există de asemenea și aplicații specifice care necesită
modificarea superficială a țesutului, cu o adâncime minimă de penetrare. Plasma oferă o
asemenea posibilitate, așa că pasul de la chirurgia electrică la plasmă este ușor de făcut.
Devitalizarea cu ajutorul căldurii este mai degrabă un efect nesofisticat care poate fi
obținut prin expunerea la orice sursă de căldură. Plasma atmosferică generată de o descărcare
electrică de putere mare este una dintre opțiuni. Scopul tratamentului coagularea sângelui și
stoparea sângerării și, uneori, chiar și devitalizarea și desicarea (uscarea) țesutului.
A fost dezvoltată o descărcare adecvată, iar tehnica chirurgicală corespunzătoare se
numește Coagulare cu Plasmă de Argon (APC). Aspectul exterior al dispozitivului de
coagulare cu plasmă de argon e asemănător cu cel al dispozitivului cu jet de plasmă la
presiune atmosferică, deoarece la acesta din urmă, plasma e generată într-un tub prin care
curge fluxul de argon (cu rata fluxului reglabilă între 0.1 și 0.9 L/min). Sursa de plasmă de
argon pentru coagulare nu a fost caracterizată, dar considerând anumiți parametrii, cum este
frecvența de 350 kHz, tensiunea de operare de câțiva kV și puterea la intrare de 50 W, pare a fi
un jet de plasmă atmosferică generată de curentul alternativ. Temperatura gazului în plasmă
poate ajunge cu ușurință la câteva sute de grade Celsius.
Electrodul alimentat este poziționat coaxial în tub (configurație monopolară). Ca și în
electrochirurgia monopolară, pacientul este plasat pe o folie conductoare, iar curentul de înaltă
frecvență curge prin corp. Electrodul APC generează plasmă de argon, care se întinde de la 2
la 10 mm de vârf. Deoarece plasma e un conductor electric, curentul poate curge prin țesut,
dar electrodul nu-l atinge. Acesta este unul dintre avantajele cele mai importante ale APC:
energia e transferată într-un mod fără contact, așa că problemele atingerii țesutului de

47
dispozitivele de metal, arderea și ruperea, por fi evitate. O altă caracteristică unică a APC este
caracterul său auto-limitator. Deoarece țesuturile desicate (uscate) au o conductivitatea
electrică mai scăzută decât cele care sângerează, fasciculul de plasmă se va întoarce de la
zonele de țesut deja coagulate, la cele care sângerează sau nu sunt coagulate adecvat în zona
care beneficiază de tratament. Fasciculul de plasmă de argon nu acționează doar în linie
dreaptă (axial) de-a lungul axei electrodului, ci și lateral, radial și ”în jurul colțului”, urmărind
suprafețele conductoare hemoragice. Acest lucru realizează în mod automat coagularea
uniformă a suprafeței. Țesuturile nu sunt supuse la carbonizarea suprafeței și la vătămarea în
profunzime, iar adâncimea de pătrundere e de cel mult 3-4 mm.
Trebuie menționat faptul că acțiunea „în jurul colțului” este tipică tuturor plasmelor,
dar nu poate fi realizată de exemplu, în chirurgia cu laser. Capacitatea de a scana superficial
suprafețele iregulate, adâncimile mici de penetrare și, nu în ultimul rând, costurile scăzute ale
echipamentului, fac dispozitivele cu plasmă să fie competitive pentru lasere.
Nu este în întregime clar ce anume cauzează coagularea la țesuturile tratate. Poate fi
căldura transferată direct de la gazul cald, precum și cea generată în țesuturi de disiparea
puterii electrice (încălzire Ohmică). Oricum, în cel de-al doilea caz, se așteaptă o încălzire în
masă mai mare sau cel puțin o adâncime de penetrare mai mare.
Mecanismul fizic exact al coagulării nu este încă rezolvat complet, dar dispozitivele
APC au fost aplicate cu succes în multe tipuri de chirurgie. Cele mai evidente aplicații sunt de
chirurgie deschisă: promovarea hemostazei în răni și ulcere hemoragice. Multe dintre
aplicațiile APC implică endoscopia (metodă de examinare a unui organ cavitar sau tubular cu
ajutorul endoscopului). În gastroenterologie sunt multe situații în care suprafețele cu sângerare
abundentă trebuiesc devitalizate [11].

4.2 Vindecarea rănilor

Vindecarea rănilor urmează o serie de evenimente complexe. Trei faze principale

distincte pot fi identificate în cursul vindecării unui țesut demic sau epidermic, după o
vătămare. Eșecul de a nu putea completa lanțul de evenimente descrise în continuare, poate
duce la răni cronice care nu se vindecă deloc.
1) faza inflamatorie: în timpul acestei faze, bacteriile și resturile sunt fagocitate
(înglobate). Se produce coagularea pentru a realiza hemostaza și stoparea pierderii de sânge.

48
Inflamația se datorează secreției factorilor inflamatorii din trombocite. Se produc și alte
procese care implică agregarea, alipirea celulelor prin legătura încrucișată a fibrinelor.
2) faza proliferativă: această fază expune numeroase etape. Prima dată, noi vase de
sânge cresc din vasele preexistente, proces denumit ”angiogeneză”. Aceasta e urmată de
depozitarea de colagen (proteină structurală fibroasă a țesutului conjunctiv). După această
etapă, țesutul de granulație (țesut fibros de susținere, vascularizat, care înlocuiește cheagul
permanent de fibrină), format dintr-o varietate de celule, e crescut pentru a umple volumul
rănii. Urmează epitelizarea și contracția, închiderea rănii.
3) faza de remodelare: în timpul acestei faze, se produce reorganizarea sau realinierea
țesutului conjunctiv. Celulele care rămân și care nu sunt necesare, sunt supuse ulterior
apoptozei.
Ce rol poate juca plasma de joasă temperatură pentru a ajuta sau a spori procesul de
vindecare a rănilor? În primul rând, e important de reținut că tratamentele convenționale ale
rănilor, cum ar fi antibioticele, sunt limitate de capacitatea bacteriilor de a dezvolta rezistență
împotriva acestora. Acesta pare să nu fie cazul tratamentelor bazate pe plasmă. Oricum,
înainte de a răspunde la întrebarea dacă plasma poate juca un rol în vindecarea rănilor,
cercetătorii trebuie să investigheze potențiala citotoxicitate a plasmei reci. Atunci când aceasta
e folosită la putere joasă, nu are efecte negative ireversibile asupra ADN-ului celulelor
animale. Au fost folosite, în aceste teste, tehnicile electroforezei cu gel. Acestea sunt niste
informații binevenite pentru cercetătorii interesați de plasmă pentru vindecarea rănilor. Un alt
studiu s-a axat pe posibilele daune pe care expunerea la plasmă le poate provoca pe pielea
animală. Fridman a folosit șoareci fără păr și porci pentru a clarifica această problemă. El a
venit cu ceea ce a numit ”nivelul maxim acceptabil de tratament perlungit”. O doză de 10
minute la 0.6 W/cm2 a fost considerată acceptabilă pentru cazul șoarecelui fără păr. Studiile
histologice nu au arătat daune microscopice la pielea tratată.
Laroussi și colegii lui au testat toxicitatea pe un alt model, pentru a vedea dacă
plasmele non-termale afectează regenerarea țesuturilor. Ei au folosit planaria, un vierme
cunoscut de mai bine de două secole pentru capacitățile lui regenerative remarcabile. Aceste
organisme sunt ușor de ținut în cultură și oferă un model experimental necostisitor. S-a
realizat o tăiere postfaringeală (cozile viermilor au fost tăiate), astfel încât secțiunea anterioară
ar putea alimenta, hrăni.

49
Fig. 4.2 Planaria cu coada tăiată, expusă la plasmă pentru 40s și lăsat în anumite condiții să
crească la loc. a) după o zi; b) după 4 zile; c) după 7 zile; d) după 14 zile. [5]

Figura de mai sus arată progresul unui vierme vătămat, în regenerarea cozii sale tăiate.
Acesta a fost capabil să crească într-un mod normal. Pentru a mări potențialul de regenerare,
viermii au fost hrăniți de două ori pe săptămână. Ei au fost expuși la plasmă pentru 0, 10, 20 și
40 s. Aproape toți au supraviețuit expunerii și cei mai mulți au supraviețuit de-a lungul celor
14 zile. Laroussi nu a văzut nici o dovadă că regenerearea viermilor supuși la tratamentul cu
plasmă diferă de recenerarea viermilor de control. Astfel, s-a ajuns la concluzia că expunerea
la plasmă non-termală nu împiedică și nici nu accelerează creșterea sau regenerarea celulelor
în planaria.
Presupunând că plasma de joasă temperatură nu prezintă citotoxicitate, întrebarea e ce
dovezi pot fi realizate pentru a arăta că plasma poate, într-adevăr, să ajute sau să accelereze
vindecarea rănilor. Măsurând activitatea mitocondrială, s-a arătat că proliferarea fibroblastelor
are loc la expunerea la plasmă cu densitate de putere joasă. Proliferarea acestora e un pas
important în cascada de evenimente necesare pentru vindecarea rănilor. Friedman a susținut că
proliferarea fibroblastelor e indusă de NO exogenic, generat de plasmă. NO este cunoscut și
pentru faptul că ajută la reglarea deficiențelor imunitare, la inducerea fagocitozei, la
proliferarea cheratinocitelor, la reglarea sintezei de colagen etc., toate acestea fiind procese
care joacă un rol important în vindecarea rănilor. În plus, plasma joacă un rol și în scăderea
semnificativă a infecțiilor rănilor prin inactivarea unui număr mare de bacterii care se află pe
rană. Este bine, așadar, să concluzionăm că plasma de joasă temperatură nu doar reduce
infecțiile inactivând bacteriile, ci și sporește, în același timp, evenimentele-cheie necesare
pentru o vindecare adecvată a rănilor, cum este proliferarea fibroblastelor. Un studiu recent a

50
arătat că tratamentul rănilor cronice cu plasme de argon de joasă temperatură, a fost bine
tolerat de pacienți, fără efecte secundare. Oricum, suprafețele denivelate ale rănilor au
prezentat provocări care au limitat succesul procedurilor [5].

4.2.1 Ulcerul cronic infectat

Bolile pielii cauzate de bacterii sunt una dintre principalele motive pentru internarea
pacienților, care costă milioane de euro în fiecare an. O boală foarte întalnită este ulcerul
cronic infectat, în partea inferioară a piciorului. În plus, rănile infectate reprezintă un rezervor
important pentru tulpinile bacteriilor multirezistente. Asociațiile globale de îngrijire a
sănătății, consideră bacteriile multirezistente, Staphylococcus aureus meticilin-rezistent
(MRSA), în special, o amenințare globală.

Fig. 4.3 Ulcer la picior. a) înainte de tratamentul cu plasmă; b) după tratamentul cu plasmă;
c) înainte, fără tratament cu plasmă; d) după, fără tratament cu plasmă. [11]

Tratamentele standard ale rănilor infectate includ regime antibacteriale topice și

sistemice. Oricum, aceste regime sunt adesea limitate de dezvoltarea rezistenței bacteriilor la
antibiotice sau de reacțiile alergice ale pielii. Plasmele pot fi aplicate cu ușurință pe răni din
cauza temperaturii lor puțin mai mari decât temperatura corpului și a modului de aplicare, de
exemplu aplicarea fără contact, pe suprafețe până la ordinul micrometrilor. Pe lângă eficiența
în distrugerea bacteriilor, tratamentul cu plasmă nu pare să aibă efecte secundare, cum ar fi
rezistența bacteriilor sau reacțiile alergice ale pielii.
Infecțiile sunt cunoscute pentru afectarea vindecării rănilor. Astfel, reducerea
dezvoltării bacteriilor în rănile cronice ar trebui să sporească vindecarea rănilor, ea însăși. În
1970, s-a ajuns la concluzia că încărcăturile bacteriane mai mari de 105 colonii/unitatea de
țesut, corespund infecției rănilor. În plus, tipul de microorganism joacă un rol important, de
exemplu, încărcături mult mai mici de 105 colonii/unitatea de țesut, de β-haemolytic

51
Streptococci, Staphylococcus aureus și Pseudomonas aeruginosa sunt suficiente pentru a
afecta vindecarea rănilor, care întârzie semnificativ dacă mai mult de patru specii de bacterii
sunt prezente într-o rană. Studiile asupra culturilor de celule au arătat că tratamentul cu
plasmă poate duce la vindecarea rănilor nu doar prin reducerea încărcăturii bacteriene, ci și
prin influența directă asupra comportamentului biologic al celulelor epidermice și dermice.
Pacienții cu răni infectate cronice și colonizate sau ulcere, au fost tratați cu plasma de
argon indirectă, de temperatură joasă. O dată pe zi, au primit o îngrijire standard a rănilor, ca o
terapie ”în plus”, un tratament cu plasmă de 2-5 minute pe răni aleatoare. Înaintea primei
terapii cu plasmă, un jet de apă de înaltă presiune sau un bisturiu, a fost utilizat pentru a curăța
rănile de resturi. Înainte și după tratament, tampoane sau frotiuri (suspensii) de filtre de
nitroceluloză au fost luate de pe suprafețele tratate cu plasmă și netratate. Aceste filtre au fost
plasate în vasele pentru recoltare și apoi incubate pentru 12 ore. Imaginile digitale permit
calcularea asistată de computer a încărcăturii bacteriene înainte și după tratament. Posibile
efecte secundare, cum ar fi durerea, au fost documentate în conformitate cu un scor
standardizat al Organizației Mondiale a Sănătății, variind de la 0 la 10.
După mai bine de 9 tratamente asupra unui singur pacient, nu au fost observate efecte
secundare și tratamentele sunt tolerate bine de către aproape toți pacienții.

4.2.2 Piciorul diabetic

Într-un studiu necontrolat cu sistemul ”Plasmafon”, s-a observat o vindecare de două

ori mai rapidă (20 de zile) la 48 de pacienți cu boala piciorului diabetic, o scădere a durerii în
timp de 5 zile, precum și o epitelizare pe margini după 10 zile.

52
 Fig. 4.4 Formă neuro-inchemică a sindromului piciorului diabetic (înainte de
tratament și după 4-5 luni de terapie NO). [14]

Progresele în regenerarea țesutului se bazează pe oxidul nitric (NO), care pare să aibă
un rol important în vindecarea rănilor. E posibilă generarea de NO exogen în plasmă.
Aplicând dispozitivele medicale cu plasmă de aer, concentrațiile mari de NO pot fi furnizate și
stimuleaza procesele regenerative.
Posibilele mecanisme ale oxidului nitric pentru consolidarea vindecării rănilor sunt,
printre altele, vasodilatarea și microcirculația normalizată, efectul bactericid direct (din cauza
formării peroxinitritului ONOO-), stimularea fagocitozei bacteriene, detritus necrotic de către
neutrofile și macrofage, inhibarea radicalilor liberi de oxigen, îmbunătățirea conductanței
nervilor, reglarea deficiențelor sistemului imunitar, stimularea fibriblastelor și creșterii
vasculare prin secreția citokinelor (molecule de proteine, clasificate în proteine, glicoproteine
și peptide), efectul direct asupra proliferării fibroblastelor, sinteza crescută de colagen și
proliferarea keratinocitelor.
Un studiu necontrolat asupra unui număr de 65 de pacienți diabetici cu leziuni
nectrotice și purulente ale extremităților inferioare, a arătat că toate fazele procesului de
vindecare au fost scurtate în terapia NO cu un sistem numit ”Plazon”. Rata de epitelizare s-a
dublat după tratamente continue. Reacțiile inflamatoare și durerea au putut fi reduse, perioada
tratamentului de spitalizare s-a scurtat semnificativ și rata de amputare a scăzut. S-au remarcat
procesele de vindecare a rănilor cu ajutorul terapiei NO la 40 de pacienți cu răni purulente,
cauzate probabil de îmbunătățirea semnificativă a microcirculației în zona rănii. Dispozitivul
”Plazon” a fost aprobat pentru uz clinic pentru 9 ani. În tot acest timp, dispozitivul a fost
aplicat cu succes la zeci de mii de pacienți cu diferite afecțiuni [3].

4.2.3 Ulcerul ocular

Pentru tratamentele medicale locale ale bolilor pielii și, în special, pentru tratamentul
infecțiilor corneei, a fost realizat un dispozitiv special cu microplasmă, care permite generarea
fluxului de plasmă cu o temperatură a gazului care nu depășește 30-40 ̊ C. Acesta constă într-

53
un catod coaxial și un anod în formă de ac, fixat într-un capilar de metal. Descărcarea e o
plasmă sferică, de aproximativ 4 mm în diametru. Se folosește aerul atmosferic sau Xe.
Rezultatele unor experimente pe iepuri au oferit o bază puternică pentru aplicarea
sistemului medical cu microplasmă cu scopul de a vindeca rănile ulceroase de la nivelul
pleoapelor.

Fig. 4.5 Rezultatele tratamentului cu plasmă al rănilor ulceroase ale pleoapelor. [14]

Flegma necrotică de pe suprafața pleoapei superioare a fost tratată cu pana de plasmă

de aer cu diamentrul de 3 mm, pentru 5 secunde, o dată la câteva zile. În ziua a cincea de
tratament (două ședințe de tratament cu plasmă), edemul pleoapelor și inflamația au fost
reduse, iar în ziua a șasea (a treia ședință), zona tratată a fost eliberată de edem și inflamație și
a apărut un țesut granular [14].

4.3 Întinerirea pielii

În 2005, tehnologia regenerării pielii cu ajutorul plasmei (PRS) a fost aprobată de către
Administrația Alimentelor și Medicamentelor din USA , pentru tratamentul ridurilor faciale,
leziunilor superficiale ale pielii, cheratozelor actinice și seboreice, papiloamelor virale
(tumoare epitelială benignă), cu diferite setări. Din punct de vedere tehnic, plasma utilizată
pentru regenerarea pielii e un jet de plasmă termică de radio-frecvență și de neechilibru, cu
nitrogen, ca gaz transportor (1-4 J/puls, 1-4 Hz), care furnizează direct energie termică la
nivelul țesutului, independent de cromofori în contrast cu fototermoliza selectiva a laserelor.
Plasma răcită rapid cauzează daune termice controlate ale pielii, stimulând așadar producția de
colagen, reducând elastoza și îmbunătățind pielea fotovătămată.
În timpul tratamentului invaziv, pacienții au nevoie de anestezii locale sau sistemice.
Rezultatele sunt comparabile cu ablația cu laser de dioxid de carbon, dar aplicația plasmei are

54
avantajul cauzării minime a eritemului și nu produce schimbări pigmentare. Studiile au
confirmat producerea de colagen și remodelarea arhitecturii pielii în zonele tratate.
Kilmer a arătat o îmbunătățire a semnelor generale de îmbătrânire a pielii faciale de
50%, în termen de o lună cu un singur tratament la energie înaltă (3-4 J). Bogle a arătat același
rezultat, reducerea ridurilor faciale cu 37% în timp de trei luni cu tratamente pe toată fața, deși
s-au folosit trei tratamente de joasă energie (1.3-1.8 J) în acest studiu. Participanții la studiu au
observat chiar un progres de 68% la aspectul facial.
Efectele pozitive au fost observate pentru mai multe condiții de tratamente, cum ar fi
discromia, fotovătămarea pielii incluzând zonele de pe mâini, gât și piept, acnee sau cicatrici
traumatice.
Prin combinarea regenerării pielii cu ajutorul plasmei de nitrogen, cu chirurgia estetică
facială, Holcomb a ajuns la rezultate îmbunătățite pentru diferite proceduri, cum ar fi
blefaroplastia (repararea chirurgicală a unei pleoape), ridicarea frunții și a mijlocului feței,
etc., fără un risc crescut de complicații dermatologice sau chirurgicale [3].
Una dintre dilemele cu care se confruntă chirurgia estetică este gama extinsă de tehnici
din care se poate alege pentru a obține întinerirea țesuturilor feței. De la ridicarea pielii feței
cu ajutorul laserelor și a măștilor de tratament, la materiale de umplere pentru îmbunătățirea
proprietăților țesutului și botox, multe tehnici au un rol bine stabilit. Deși laserele ”blânde”
promit un timp minim de întrerupere a tratamentului, rezultatele sunt ușoare și doar după
tratamente multiple, remedierile pot fi observate. Refacerea țesuturilor în profunzime, în
principal cu lasere de dioxid de carbon, are rezultate excelente asupra ridurilor fine și pielii
relaxate, dar durata de întrerupere a tratamentului este mai mare, precum și complicațiile, cum
ar fi pierderea pigmentării [12].
Regenerarea pielii cu plasmă a fost dezvoltată ca teren de mijloc, pentru a avea
beneficiile unei refaceri serioase a pielii, dar cu o durată de întrerupere a tratamentului
minimă. Această tehnică folosește o plasmă de molecule de nitrogen puternic excitate, care
apar ca o pană mov prin capătul de la ieșire. Când plasma lovește pielea se eliberează energie,
producând încălzirea localizată și rapidă cu aproape 15 grade. Daunele termale controlate
ajută la formarea de colagen nou în interiorul pielii.
Dispozitivul tratează ridurile fine și adânci, porii deschiși, pigmentarea superficială,
acneea și laxitatea pielii. La puteri mici, se produce o îmbunătățire în liniile fine, în textura
pielii și în pigmentarea anormală a pielii, iar la puteri mai mari se produce înăsprirea pielii.

55
Dispozitivul poate fi folosit, de asemenea, la puteri mici și pentru tratarea gâtului, mâinilor și
pieptului.

Fig. 4.5 Înainte și după tratamentul cu plasmă al ridurilor faciale. [12]

În câteva săptămâni de tratament, pielea afișează de obicei o remediere pe care unii

pacienți o descriu ca pe o strălucire sau ca pe un luciu. Într-un timp cuprins între 6-12 luni de
tratament, pielea devine un pic mai groasă și mai umflată, cu o îmbunătățire continuă datorită
remodelării colagenului în straturile din profunzime ale pielii. Acest lucru este important,
pentru a nu evalua rezultatele tratamentului prea devreme.
Tratamentul este de obicei realizat folosind creme anestezice locale, cu sau fără
blocarea nervilor. ”Distrugătorii” durerii minimizează orice disconfort înainte de tratament. La
sfârșitul tratamentului, pielea va simți o încălzire, iar un ventilator sau un pachet de gheață
este adesea de ajutor. Pielea trebuie să fie hidratată în timpul fazei de vindecare. Pielea
pacienților este, de obicei, roz pentru trei sau patru zile după tratamentul la putere maximă și
se produce o mică exfoliere a pielii în ziua a patra sau a cincea. Pacienții se pot întoarce la
activitățile normale în ziua a cincea sau a șasea de după tratament, purtând un machiaj normal.
Măsurătorile formale ale adâncimii ridurilor și a gropilor acneice au fost făcute înainte
și după tratamentul cu plasmă. Ridurile fine și-au îmbunătățit aspectul cu 24% la șase luni și
cicatricile acneei cu 34%. Înăsprirea pielii a fost evaluată prin măsurători între puncte fixe de

56
pe față și a fost observată o scurtare de până la 11,6% a distanței dintre aceste puncte, pielea
strângându-se.
Unii pacienți răspund la tratament mai bine decât alții. Este, în special, important ca
aceștia să aibă răbdare dacă au pielea foarte subțire, mai ales că cea mai observabilă
îmbunătățire apare atunci când se produce ultima umplere a dermei. În prezent, această
tehnică de tratament nu este recomandată persoanelor de culoare, deși studiile au arătat că
asemenea pacienți pot fi potriviți pentru tratament fie la putere mare, fie la putere mică, dar nu
la puteri intermediare unde se pot produce complicații. Repetarea tratamentului după refacerea
pielii cu plasmă de putere maximă, poate fi întârziată cu cel puțin șase luni.
Cu riscul mic de complicații și cu durata de întrerupere a tratamentului scurtă în
comparație cu laserele de dioxid de carbon, acesta este un tratament ideal pentru pacienții mai
tineri care doresc să întârzie o îmbătrânire a pielii, sau pentru pacienții mai în vârstă la care
formarea ridurilor este o problemă. De asemenea, acest tratament cu plasmă poate avea un rol
în îmbunătățirea rezultatelor obținute la pacienți după o intervenție chirurgicală excizională,
cum ar fi blefaroplastia. Tratamentul este bun în special în jurul ochilor [12].

4.4 Alte aplicații posibile ale plasmei

În ciuda faptului că popularea pielii cu potențiale microorganisme patogene poate

cauza infecții și poate declanșa diferite boli ale pielii, cum este eczema atopică, a fost
cuantificat efectul CAP asupra colonizării bacteriene a pielii. Pielea unui pacient cu colonizare
de Staphylococcus aureus extinsă, a fost tratată cu un jet de plasma atmosferică non-termală
(1-5 kV, 1.5 MHz, argon) peste 3 minute și s-a arătat că Staphylococcus aureus eradicată
selectiv în zona colonizată intens, întrucât flora fiziologică protectoare (Staphylococcus
epidermidis, Staphylococcus haemolyticus) nu a fost modificată, dar a fost mobilizată din
profunzimea pielii, la suprafață.
Pentru a trata un pacient cu dermartită atopică în partea superioară a brațului, s-a
utilizat un dispozitiv DBD (90-700 Hz, 3-7.8 kV), aplicând plasma o dată pe zi, timp de un
minut, pe o perioadă de 30 de zile. S-a observat un efect antiseptic, reducerea înroșirii pielii,
precum și o reducere semnificativă a pruritului pentru câteva ore. După două zile, coloniile de
Staphylococcus aureus s-au redus cu mai mult de zece ori. Aplicațiile plasmelor atmosferice

57
reci poate prezenta, de asemenea, o nouă opțiune de tratament pentru diverse boli pruriginoase
[3].

Fig. 4.6 Tratamentul dermatitei atopice cu plasmă de argon (MicroPlaSter β). [3]

Infecțiile bacteriene superficiale ale pielii, cum ar fi eritrasma, impetigo contagiosa,

foliculita, infecția gram-negativă la picior, sau infecțiile fungice, cum ar fi onicomicoza sau
tinea pedis, pot fi îmbunătățite sau vindecate cu aplicațiile plasmei atmosferice reci. Cum
plasmele pot pătrunde prin materialele textile, și tratamentele profilactice, ca de exemplu
tratarea tineei pedis, poate fi posibilă.
Un alt exemplu de boală a pielii este Leishmania cutanată. Prin tratarea paraziților
Leishmania și a cultrilor macrofage umane, Friedman și colegii lui au constatat că inactivarea
a 20-30% din macrofage, necesită două minute, față de douăzeci de secunde pentru a inactiva
100% paraziții. Plasmele atmosferice reci ar putea deveni de asemenea o opțiune de tratament
în medicina dentară: cum plasmele pot penetra chiar și deschizăturile mici, microscopice, ele
ar putea fi utilizate pentru profilaxie și pentru terapia paradontozei, una dintre bolile orale cele
mai răspândite în lume, precum și pentru a trata infecțiile canalului radicular sau gingivitele
cronice. Efectele secundare plăcute ale tratamentului cu plasmă sunt albirea dinților și
eliminarea proteinelor de pe suprafața dinților [3].

58
 B. CONCLUZII

S-a investigat rolul agenților de sterilizare izolați într-o plasmă atmosferică de joasă
temperatură. Bacteriile gram-pozitive și negative au fost expuse la plasmă de argon. Pentru a
identifica un mecanism de sterilizare, s-au investigat schimbările morfologice ale bacteriilor
individuale, prin fotografierea bacteriilor identice înainte și după tratament.
Pe scurt, nu se poate atribui un singur agent la sterilizarea bacteriilor. Multe
mecanisme de sterilizare care includ specii reactive, particule încărcate și radiații ultraviolete,
există în plasme. Împreună, ele conduc, probabil în combinație, la inactivarea bacteriilor.
Distrugerea fizică a bacteriilor nu a fost observată la un tratament mai scurt de trei
minute, în aceste experimente. În funcție de această observație, se poate trage concluzia că
diferite mecanisme de sterizilare acționează la diferite intervale de timp. Această presupunere
e susținută de numeroase curbe de supraviețuire publicate, care descriu dependența de
numărul de bacterii supraviețuitoare (măsurate ca unități formatoare de colonii) în timpul
tratamentului. Multe dintre aceste curbe expun o formă dublu- sau multi-înclinată. Un
asemenea comportament indică relevanța diferitelor mecanisme de sterilizare. Aceste
investigații și observațiile pot fi înțelese dacă ipoteza diferitelor mecanisme și diferitelor
perioade de reacție este corectă..
Din punct de vedere metodologic, microscopia cu forțe atomice a demonstrat că este
un instrument atractiv pentru investigarea efectelor plasmei, în ceea ce privește schimbarea
morfologică a bacteriilor. Avantajul cel mai mare este posibilitatea observării aceleiași bacterii
înainte și după tratament, la rezoluție înaltă, fără vreo pregătire specială. Astfel, AFM poate
contribui la înțelegerea mecanismului de sterilizare al plasmei.

59
 Au fost descrise efectele plasmei non-termale (cunoscută și ca plasma de neechilibru,
de joasă temperatură sau rece) la presiune atmosferică asupra celulelor procariote și eucariote.
Au fost prezentate posibilele aplicații în medicină: tratamentul rănilor și coagularea sângelui,
amândouă jucând un rol important în vindecarea rănilor sau tăieturilor.
S-a găsit că plasma reduce infectarea, activează trombocitele și sporește proliferarea
fibroblastelor fără a vătăma țesutul viu. Aceste rezultate sunt foarte promițătoare și sunt un
succes în utilizarea plasmei reci pentru îngrijirea rănilor. Rănile cronice afectează milioane de
oameni, iar zeci de mii de amputări au loc în fiecare an din cauza ulcerului diabetic. Așadar,
este ușor de realizat cât de atractivă poate să fie ideea utilizării plasmei reci pentru a ajuta
vindecarea rănilor cronice.
O altă posibilă aplicație a plasmei este tratamentul câtorva tipuri de cancer prin
inducerea apoptozei în celulele canceroase. Plasmele oferă o soluție tehnologică atractivă
pentru pregătirea suprafețelor care prezintă funcții selective cum sunt cele primare amine sau
grupările carboxilice.
Alte întrebuințări ale plasmei reci în domeniul medical sunt sterilizarea căldurii și/sau
instrumentelor medicale sensibile la căldură, sterilizarea interiorului tuburilor de plastic de
diametru mic, cum sunt cele folosite în cateterizare, inactivarea și curățarea de proteine care
pot rămâne pe suprafețele metalice sau pe instrumentele medicale, cum sunt bisturiurile, etc.
În concluzie, nu este nici o îndoială că plasma de joasă temperatură joacă un rol semnificativ
în medicină.
Au fost descrise diferite aspecte ale gamei de aplicații posibile ale plasmei în
medicină, în special în dermatologie. Similar cu alte domenii de cercetare dinamice și în curs
de dezvoltare, sunt multe posibilități de a studia în continuare și de a face noi descoperiri.
Aplicațiile plasmei se vor extinde, și vor apărea din ce în ce mai mulți posibili indicatori în
contextul cercetărilor multi-disciplinare. Feedback-ul, colaborarea și sugestiile fizicienilor,
biologilor, chimiștilor, inginerilor și medicilor vor facilita cercetările medicale ulterioare.
Testele biologice celulare fundamentale, investigațiile fizice și studiile randomizate cu
aplicații in vivo trebuiesc întreprinse pentru a înțelege diferitele mecanisme ale interacțiunii
dintre plasmă și celulele vii, țesuturi și pentru a proiecta plasmele pentru aplicațiile specifice.
Această cercetare trebuie completată cu studiile atente și cu posibilele noi standarde pentru
dozaj, compoziție și cerințe electromagnetice de siguranță. O nouă tehnologie este creată
pentru o gamă largă de aplicații medicale, de la profilaxie la medicină regenerativă, la

60
tratament. În prezent, sunt greu de prezis toate opțiunile de tratament în care plasmele ar putea
fi implicate. În orice caz, plasmele non-termale par să fie unul din domeniile cele mai extinse
și promițătoare din medicină.

C. BIBLIOGRAFIE

1. Gregory Fridman, Marie Peddinghaus [et al.], Bio-Medical Applications of Non-

Thermal Atmospheric Pressure Plasma, pag. 1-3.

2. Ingrid Elisabeth Kieft, Plasma-Needle: exploring biomedical applications of non-

thermal plasmas, Technische Universiteit Eindhoven, ISBN, 2005, pag. 5-24, 126-132.

3. Julia Heinlin, G. Isbary [et al.], Plasma applications in medicine with a special focus on
dermatology, articol, 2010.

4. Julia Heinlin, Gregor Morfill [et al.], Plasma medicine: possible applications in
dermatology, articol, 2010.

5. Mounir Laroussi, Low-Temperature Plasmas for Medicine, Transactions on Plasma

Science, vol. 37, nr. 6, 2009.

6. M. Klima, P. Slavicek [et al.], HF Plasma Pencil for plasmachemical treatment of

materials, 1998.

7. Rene Pompl [et al.], The effect of low-temperature plasma on bacteria as observed by
repeated AFM imaging, IEEE, New Journal of Physics, 2009.

8. S. D. Anghel, Fizica plasmei și aplicații, UBB Cluj 2002, pag. 109.

9. http://www.plasma-universe.com/Plasma_classification_%28types_of_plasma%29,
(10.05.2012).

10. http://www.skincancer.gov.au/internet/skincancer/publishing.nsf/content/fact-uv,

(15.05.2012)

11. www.mpe.mpg.de/theory/plasma-med, (21.05.2012).

61
12. http://bioteh.usab.ro/site/Cercetare/Tratplas/rezumat.html, (25.05.2012).

13. Curs - Aplicațiile plasmei în medicină, Introducere în fizica plasmei. Noțiuni

fundamentale - M. Lungu.

14. Victor Vasilets, Gregory Fridman [et al.], Applied Plasma Medicine, 2008, pag. 520.

62