dintre Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele
din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu
ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte,
mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală
federală denumită Statele Confederate ale Americii.
În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat
o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja. Victoria
republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din Sud, chiar înainte
de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861. Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea
a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea,
privind-o ca pe un act de rebeliune.
Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la Fort
Sumter, din Carolina de Sud. Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și ordonând
mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud. Ambele
părți și-au constituit armate de război, iar Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din prima
perioadă a războiului și a efectuat o severă și eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.
În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei din Sud într-
un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul confederat Robert E. Lee a
repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe
frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând
Confederația în două. Avantajele materiale și numerice ale Nordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S.
Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iar generalul unionist William Sherman a ocupat
orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spre Oceanul Atlantic. Rezistența
Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865.
Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu moartea a
peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr
nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea și a întărit rolul guvernului
federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice, economice și rasiale ale războiului au marcat perioada
de reconstrucție care a durat până în 1877 și au continuat să se manifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.
Cauzele războiului
Coexistența unui Sud sclavagist cu un Nord din ce în ce mai puternic aboliționist a mărit posibilitatea
conflictului. Lincoln nu a propus legi federale împotriva sclaviei acolo unde ea exista deja, dar, în 1858,
prin discursul „Casa dezbinată”, și-a exprimat dorința de a „limita răspândirea sa, și a o pune acolo unde
conștiința publică va putea păstra credința că este pe calea spre dispariția totală”. [1] Mare parte din lupta
politică a anilor 1850 s-a concentrat pe extinderea sclaviei în teritoriile nou create.[2][3][4] Toate teritoriile
organizate aveau mari șanse să devină state libere, ceea ce a crescut mișcarea secesionistă din Sud. Atât Nordul
cât și Sudul presupuneau că, dacă sclavia nu se putea extinde, ea va dispărea treptat.[5][6][7]
Temerile Sudului de a pierde controlul guvernului federal în fața forțelor antisclavie, și temerile Nordului că
forțele sclavagiste controlau guvernul, a adus criza la culme spre sfârșitul anilor 1850. Unele dispute privind
moralitatea sclaviei, dimensiunea democrației și meritele economice ale muncii libere în raport cu plantațiile
de sclavi au determinat prăbușirea partidului Whig și a mișcării Know Nothing, și apariția unor partide noi,
regionale (Partidul Free Soil în 1848, cel Republican în 1854, Uniunea Constituțională în 1860). În 1860,
ultimul partid național rămas, Partidul Democrat, s-a rupt pe linii teritoriale.
Atât Nordul, cât și Sudul erau influențate de ideile politice ale lui Thomas Jefferson. Sudiștii puneau accent,
în ce privește cu sclavia, pe drepturile statelor în raport cu guvernul federal idei menționate în Rezoluțiile
Kentucky și Virginia ale lui Jefferson. Nordiștii, de la aboliționistul William Lloyd Garrison până la liderul
republican moderat Abraham Lincoln[11] puneau accent pe declarația lui Jefferson că toți oamenii sunt creați
egali. Lincoln a menționat această propoziție în Discursul de la Gettysburg.
Vicepreședintele confederat Alexander Stephens a spus că sclavia este „piatra de hotar a Confederației” după
secesiunea statelor din Sud. După înfrângerea Sudului, Stephens a spus că războiul nu a pornit din subiectul
sclaviei, ci din drepturile statelor, și a devenit unul din cei mai acerbi apărători ai Cauzei
Pierdute.[12] Președintele confederat Jefferson Davis și-a schimbat și el părerile, de la a spune că războiul a
fost cauzat de sclavie la a spune că drepturile statelor au reprezentat cauza. În vreme ce sudiștii foloseau adesea
argumentele bazate pe drepturile statelor în apărarea sclaviei, uneori rolurile erau inverse, atunci când sudiști
cereau legi naționale de apărare a intereselor lor în raport cu Interdicția Discuției și cu Legea Sclavilor Fugari
din 1850. În aceste chestiuni, nordiștii erau cei care voiau să apere drepturile statelor lor.[13]
Aproape în întregime, criza interregională a implicat sclavia, începând cu dezbaterile privind clauza celor trei
cincimi și extinderea pe douăzeci de ani a comerțului cu sclavi africani în Convenția Constituțională din 1787.
Controversele privind admiterea statului sclavagist Missouri în Uniune au condus la Compromisul
Missouri din 1820, Criza Anulării privind Taxa din 1828 (deși taxa era scăzută după 1846,[14] chiar problema
taxei era legată de sclavie[15]), Interdicția Discuției care a interzis discutarea în Congres a petițiilor pentru
desființarea sclaviei în perioada 1835–1844, acceptarea Texasului ca stat sclavagist în 1845 și Manifestul
Destiny ca argument pentru achiziționarea de noi teritorii în care sclavia avea să devină o problemă, în
urma războiului mexicano-american (1846–1848), care a avut ca rezultat Compromisul din
1850.[16] Proviziunea Wilmot a fost o tentativă a politicienilor din Nord de a exclude sclavia din teritoriile
cucerite de la Mexic. Extrem de popularul roman aboliționist Coliba unchiului Tom (1852) de Harriet Beecher
Stowe a crescut masiv opoziția în rândul Nordului față de Legea Sclavilor Fugari din 1850.[17][18]
În 1854, Manifestul Ostend a fost o tentativă nereușită a Sudului de a anexa Cuba ca stat sclavagist. Planurile
rivale ale nordului și sudului pentru traseul căii ferate transcontinentale s-au împletit cu controversa Bleeding
Kansas privind sclavia. Sistemul Bipartit s-a prăbușit după adoptarea Legii Kansas-Nebraska din 1854, care a
înlocuit Compromisul Missouri cu suveranitatea populară, permițând locuitorilor unui teritoriu să voteze
pentru sau împotriva sclaviei. În 1856 discuțiile în cadrul Congresului, privind sclavia, au devenit violente
când reprezentantul Preston Brooks din Carolina de Sud l-a atacat și l-a rănit grav pe senatorul republican
Charles Sumner în Senat după discursul lui Sumner intitulat "Crime against Kansas" („Crimă împotriva
Kansasului”).[19] Decizia Curții Supreme de Justiție din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a permis sclavia
în teritorii chiar și dacă majoritatea se opusese sclaviei în referendum, inclusiv în Kansas. Constituția
Lecompton din 1857 a fost o tentativă controversată de a admite statul Kansas în Uniune ca stat sclavagist.
Dezbaterile Lincoln-Douglas din 1858 au privit și Doctrina Freeport a liderului democrat din nord Stephen
Douglas. Această doctrină a reprezentat un argument pentru a ocoli decizia Dred Scott care, combinată cu
înfrângerea Constituției Lecompton a lui Douglas, a divizat Partidul Democrat între Nord și Sud. Raidul
aboliționistului din nord John Brown la Harpers Ferry Armory a fost o tentativă de a incita sclavii la revoltă
în 1859.[20] Ruptura Nord-Sud din 1860 din sânul Partidului Democrat datorată cerințelor Sudului pentru un
cod al sclavilor în teritorii a fost emblematică pentru polarizarea națiunii între Nord și Sud.
Printre alte cauze ale războiului se numără secționalismul (cauzat de creșterea sclaviei în Sud, în timp ce ea a
dispărut încet în Nord) și diferențele economice între Nord și Sud, deși majoritatea istoricilor moderni sunt în
dezacord cu determinismul economic extrem al istoricului Charles Beard și afirmă că economiile Nordului și
Sudului erau în mare parte complementare.[21] Efectul polarizant al sclaviei și controversele cauzate de
cruzimile sclaviei (biciuiri, mutilări și despărțirea familiilor) au împărțit și marile culte religioase (bisericile
metodistă, baptistă și prezbiteriană).[22] Faptul că șapte din opt imigranți se stabileau în Nord, plus faptul că
de două ori mai mulți albi plecau din Sud în Nord decât invers, au contribuit la comportamentul politic
defensiv-agresiv al Sudului.[23]
Alegerea lui Lincoln în 1860 a fost declanșatorul final al secesiunii.[24] Eforturile pentru compromis,
inclusiv Amendamentul Corwin și Compromisul Crittenden, au eșuat. Liderii din Sud se temeau că Lincoln
va opri expansiunea sclaviei și că o va duce la dispariție. Statele sclavagiste, care deveniseră minoritare în
Camera Reprezentanților, aveau în față minoritarismul perpetuu în Senat și în Colegiul Electoral în fața unui
Nord din ce în ce mai puternic.
Sclavia
Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din regiune; statele
din Sudul îndepărtat, cu cea mai mare concentrație de plantații au fost primele care s-au separat. Statele
sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, și Tennessee aveau puține plantații și au
respins secesiunea până când criza Fort Sumter i-a forțat să aleagă o parte. Statele de graniță aveau mai puține
plantații și nu s-au separat.[25][26] Procentul de albi din Sud care trăiau în familii proprietare de sclavi era de
36,7% în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice și 15,9% în statele de graniță care au luptat de partea
Uniunii.[27][28] 95% din negri trăiau în Sud, reprezentând o treime din populația de acolo, în Nord ei constituind
doar 1% din populație. În consecință, temerile de emancipare a negrilor erau mai mari în Sud decât în Nord.[29]
Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat controversele. Decizia
Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că sclavi sunt „atât de inferiori încât nu au drepturi
pe care albii să fie obligați să le respecte”,[30] și că sclavia se putea răspândi în teritorii. Lincoln a avertizat
că „următoarea decizie de tip Dred Scott”[31] ar putea amenința statele din Nord cu sclavia.
Politicianul din Nord Abraham Lincoln a spus: „această chestiune a sclaviei era mai importantă decât oricare
alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune națională să nu obțină audieri."[32] Problema sclaviei era
legată de competiția pentru controlul asupra teritoriilor,[33] și cerințele Sudului pentru un cod al sclavilor în
teritorii a reprezentat chestiunea utilizată de aceștia pentru a rupe Partidul Democrat în două, ceea ce aproape
a garantat alegerea lui Lincoln și secesiunea. Când secesiunea a devenit o problemă, deținătorul de plantații
din Carolina de Sud și senatorul John Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe cale să preia frâiele
Guvernului, și intenționează să ne conducă după capriciile teoriilor lor fanatice, și conform scopului declarat
de abolire a sclaviei."[34] Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în editoriale, în discursuri politice și în
declarații privind motivele secesiunii. Deși Lincoln nu avea planuri de a interzice sclavia acolo unde ea exista
deja, oameni din tot Sudul și-au exprimat temeri pentru viitorul sclaviei.
Printre îngrijorările Sudului se numărau nu doar pierderile economice, ci și temerile de egalitate
rasială.[35][36][37][38] Declarația privind Cauzele Secesiunii statului Texas[39][40] specifica faptul că statele
nesclavagiste „proclamă înjositoarea doctrină a egalității tuturor oamenilor, indiferent de rasă sau culoare”, și
că rasa africană era „pe drept privită ca rasă inferioară și dependentă”. Secesionistul E. S. Dargan din Alabama
a spus că emanciparea i-ar face pe sudiști să se simtă „demoralizați și degradați”.[41]
Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte pamflete aboliționiste către
statele din Sud.[42] Profesorii proveniți din Nord și suspectați de înclinații aboliționiste erau expulzați din Sud,
iar literatura aboliționistă era interzisă. Când republicanii au declarat că nu sunt aboliționiști, sudiștii au respins
această apărare.[43] Și Nordul se simțea amenințat, după cum constată Eric Foner, „nordiștii ajunseseră să vadă
sclavia ca pe antiteza unei societăți bune, și ca pe o amenințare la adresa valorilor și intereselor lor
fundamentale”.[44]
Desfășurarea
Începutul războiului
Victoria lui Lincoln în alegerile prezidențiale din 1860 a declanșat declarația de secesiune a Carolinei de Sud.
Până în februarie 1861, șase alte state sudice au făcut declarații similare. La 7 februarie, cele șapte state au
adoptat o constituție provizorie a Statelor Confederate ale Americii stabilind și capitala temporară a acestei
Confederații în Montgomery, Alabama. O conferință de pace s-a ținut la Washington într-o tentativă nereușită
de a rezolva criza. Restul de opt state sclavagiste au refuzat ofertele de intrare în Confederație. Forțele
confederate au ocupat majoritatea forturilor din granițele lor. Președintele Buchanan a protestat dar nu a dat
niciun răspuns militar, în afara unei tentative eșuate de aprovizionare a Fort Sumter cu nava Star of the West,
asupra căreia cadeții de la The Citadel au tras înainte de a ajunge la fort.[51] Totuși, guvernatorii statelor
Massachusetts, New York, și Pennsylvania au început să cumpere arme și să pregătească trupe paramilitare.
La 4 martie 1861, Abraham Lincoln a depus jurământul ca Președinte. În discursul de învestitură, el a spus că
Constituția era o uniune mai perfectă decât Articolele de Confederație și Veșnică Unire, că era un contract
obligatoriu, și a denunțat orice secesiune ca „nulă și neavenită”.[52] El a afirmat că nu avea intenția de a invada
statele din Sud, și nici pe cea de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja, dar că va face uz de forță pentru
a păstra proprietatea federală. Discursul său s-a încheiat cu un apel la restaurarea uniunii.[53]
Sudul a trimis delegați la Washington și s-a oferit să plătească pentru proprietatea federală și a propus un tratat
de pace cu Statele Unite. Lincoln a respins orice negocieri cu agenții confederați pe motiv că Confederația nu
este un guvern legitim, și că orice tratat semnat cu acesta ar echivala cu recunoașterea sa ca guvern
suveran.[54] Totuși, Secretarul de Stat William Seward a demarat negocieri neautorizate și indirecte, care nu
au avut însă niciun succes.[54]
Fort Sumter din Charleston, Carolina de Sud, Fort Monroe, Fort Pickens și Fort Taylor rămăseseră ultimele
forturi păstrate de Statele Unite pe teritoriul Confederației, iar Lincoln era hotărât să păstreze controlul asupra
Fort Sumter. Din ordinele Președintelui Confederației, Jefferson Davis, trupele controlate de guvernul
confederat, sub comanda lui P. G. T. Beauregard au bombardat fortul cu artilerie în ziua de 12 aprilie, forțând
capitularea garnizoanei dinăuntru. Nordiștii s-au solidarizat cu apelul lui Lincoln către toate statele de a trimite
trupe pentru recapturarea forturilor și păstrarea Uniunii. Scara rebeliunii fiind încă restrânsă, Lincoln a cerut
75.000 de voluntari pentru o perioadă de 90 de zile.[55] În lunile precedente, mai mulți guvernatori din Nord
își pregătiseră discret armatele statelor lor; a doua zi, forțele acestea s-au pus în mișcare.[56]
Patru state de la nord de Confederație (Tennessee, Arkansas, Carolina de Nord, și Virginia), care respinseseră
repetat până atunci propunerile confederate, au refuzat să trimită forțe împotriva vecinilor, declarând și ele
secesiunea, și aderând la Confederație. Pentru a răsplăti Virginia, capitala Confederației a fost mutată
la Richmond.[57] Orașul a devenit un simbol al Confederației. Richmond era într-o poziție foarte vulnerabilă,
la capătul unui drum de aprovizionare confederat foarte lung. Deși Richmond era puternic fortificat, proviziile
orașului aveau să fie reduse prin capturarea de către Sherman a orașului Atlanta și blocat aproape complet în
momentul când Grant a asediat orașul Petersburg și căile ferate care aprovizionau capitala Confederației.
Planul Anaconda și blocada, 1861
Winfield Scott, comandantul armatei Statelor Unite, a gândit Planul Anaconda,[58] un plan de a câștiga războiul
cu cât mai puțină vărsare de sânge. Ideea sa era aceea că o blocadă a principalelor porturi ar slăbi economia
Confederației; apoi capturarea Râului Mississippi avea să împartă Sudul în două. Lincoln a adoptat planul, dar
a ignorat avertismentele lui Scott privind un atac imediat asupra Richmondului.
În mai 1861, Lincoln a aplicat blocada tuturor porturilor din Sud, oprind orice transport internațional destinat
Confederației. Navele și încărcăturile celor ce încercau să treacă puteau fi confiscate și, de cele mai multe ori,
nu erau acoperite de asigurări. Până spre sfârșitul lui 1861, blocada dusese la încetarea unei mari părți din
traficul local între porturi. Blocada a oprit exporturile de bumbac, ruinând economia sudului. Investitorii
britanici au construit nave ușoare și rapide care transportau arme și obiecte de lux din Insulele
Bermude, Cuba și Bahamas la schimb cu tutun și bumbac.[59] Când erau capturate, navele și încărcătura erau
vândute și banii erau dați marinarilor unioniști, dar echipajele britanice erau eliberate. Penuriile de hrană și
alte bunuri, declanșate de blocadă, atacurile armatei uniunii și rechizițiile recoltelor de către armatele
confederate s-au combinat cauzând hiperinflație și revolte în Sud.[60]
La 8 martie 1862, Marina Confederației a dat o luptă împotriva Marinei Uniunii când cuirasatul CSS
Virginia(d) a atacat blocada; acesta părea de neoprit, dar a doua zi a trebuit să lupte cu noua navă de război a
uniunii USS Monitor în Bătălia de la Hampton Roads(d).[61] Bătălia s-a încheiat nedecis, ceea ce a însemnat o
victorie strategică a Uniunii prin aceea că blocada s-a păstrat. Confederația a pierdut CSS Virginia(d), nava
fiind scufundată pentru a evita capturarea, iar Uniunea a construit mai multe copii ale navei USS Monitor. În
lipsa tehnologiei de construcție a navelor de război eficiente, Confederația a încercat să obțină nave de război
britanice. Victoria Uniunii în a doua bătălie de la Fort Fisher în ianuarie 1865 a dus la închiderea ultimului
port util din Sud.
Teatrul estic de operațiuni, 1861–1863
Din cauza rezistenței puternice a unor forțe confederate inițiale la Manassas, Virginia, în iulie 1861, un marș
al trupelor unioniste sub comanda generalului-maior Irvin McDowell spre forțele confederate de acolo a fost
blocat în prima bătălie de la Bull Run,[62] în urma căreia trupele unioniste au fost forțate să se retragă
la Washington, D.C., de armata confederată condusă de generalii Joseph E. Johnston și P. G. T. Beauregard.
În această bătălie, generalul confederat Thomas Jackson a primit porecla de Stonewall (Zid de piatră) datorită
rezistenței opuse unioniștilor.[63] Alarmați de înfrângere, și într-o tentativă de a preveni secesiunea altor state
sclavagiste, Congresul SUA a adoptat Rezoluția Crittenden-Johnson la 25 iulie, în care se spunea că războiul
este luptat pentru păstrarea Uniunii și nu pentru desființarea sclaviei.
Generalul-maior George B. McClellan a preluat comanda armatei unioniste a Potomacului la 26 iulie (a fost,
pentru scurt timp, comandant al tuturor forțelor armate ale Uniunii, dar acest post a fost ocupat apoi de general-
maior Henry W. Halleck), iar războiul a fost reluat cu mai mare intensitate în 1862. În urma apelului ferm al
Președintelui Lincoln de a începe operațiunile ofensive, McClellan a atacat Virginia în primăvara lui 1862
prin peninsula dintre Râul York și Râul James, la sud-est de Richmond. Deși armata lui McClellan a ajuns la
porțile Richmondului în Campania din peninsulă,[64][65][66] avansul i-a fost oprit în Bătălia de la Seven Pines
de Joseph Johnston, și apoi generalul Robert E. Lee și subordonații săi James Longstreet și Stonewall
Jackson[67] l-au învins pe McClellan în Bătăliile de șapte zile și l-au forțat să se retragă. Campania din Virginia
de Nord, în care a avut loc a doua bătălie de la Bull Run, s-a încheiat cu o altă victorie pentru Sud.[68] McClellan
rezistat ordinelor generalului Halleck de a trimite întăriri armatei unioniste a Virginiei a lui John Pope, ceea
ce a ușurat misiunea confederaților lui Lee de a învinge.
Încurajați de a doua bătălie de la Bull Run, Confederații au întreprins prima invazie a Nordului, cu generalul
Lee conducând a 45.000 de oameni, Armata Virginiei de Nord, peste Râul Potomac în Maryland la 5
septembrie. Lincoln apoi a transferat trupele lui Pope sub comanda lui McClellan. McClellan și Lee s-au luptat
în bătălia de la Antietam[67] lângă Sharpsburg, Maryland, la 17 septembrie 1862, cea mai sângeroasă zi din
istoria militară a Statelor Unite.[69] Armata lui Lee, blocată în cele din urmă, s-a retras în Virginia înainte ca
McClellan să o distrugă. Lupta de la Antietam este considerată o victorie a Uniunii, deoarece a blocat invazia
lui Lee în Nord și a dat ocazia lui Lincoln să-și anunțe Proclamația de emancipare.[70]
Când prudentul McClellan nu a capitalizat victoria de la Antietam, el a fost înlocuit de general-maior Ambrose
Burnside. Burnside a fost învins în curând la bătălia de la Fredericksburg[71] la 13 decembrie 1862, când alți
12.000 de soldați unioniști au fost omorâți sau răniți în timpul repetatelor și inutilelor atacuri frontale de la
Marye's Heights. După bătălie, Burnside a fost și el înlocuit cu general-maior Joseph Hooker. Nici Hooker nu
s-a dovedit capabil să învingă armata lui Lee; deși confederații erau de două ori mai puțini, el a fost umilit
în bătălia de la Chancellorsville[72] în mai 1863. El a fost înlocuit de general-maior George Meade în timpul
celei de-a doua invazii a lui Lee în Nord, în iunie. Meade l-a învins pe Lee în bătălia de la Gettysburg[73] (1-3
iulie 1863), cea mai sângeroasă bătălie a războiului, considerată uneori ca fiind punctul de cotitură al
războiului. Șarja lui Pickett din cadrul acestei bătălii, la 3 iulie este punctul maxim de pătrundere a trupelor
confederate pe teritoriul Uniunii, reprezentând semnalul sfârșitului planurilor lui Lee de a pune presiune pe
Washington dinspre Nord, dar și pentru că Vicksburg, Mississippi, fortăreața-cheie care asitura controlul
asupra râului Mississippi, a căzut a doua zi. Armata lui Lee a suferit 28.000 de pierderi (față de 23.000 în
tabăra lui Meade).[74] Totuși, Lincoln s-a supărat pe Meade pentru că nu a interceptat retragerea lui Lee, și
după neconcludenta campanie din toamnă a lui Meade, Lincoln a decis să caute pe Teatrul Vestic o nouă
conducere.
Teatrul vestic de război, 1861–1863[modificare | modificare sursă]
În vreme ce forțele confederate repurtau numeroase victorii pe frontul de est, ele au fost învinse de multe ori
în vest. Au fost forțate să plece din Missouri încă de la începutul războiului, în urma bătăliei de la Pea
Ridge.[75] Invazia lui Leonidas Polk(d) a orașului Columbus, Kentucky a pus capăt politicii de neutralitate a
statului Kentucky și a întors acest stat împotriva Confederației.
Nashville, Tennessee, a căzut în mâinile Uniunii la începutul lui 1862. Mare parte din râul Mississippi era
deschisă în urma bătăliei de la Insula numărul 10 și cele de la New Madrid, Missouri, și
apoi Memphis, Tennessee. Marina Uniunii a capturat portul New Orleans[76] fără lupte majore în mai 1862,
permițând forțelor Uniunii să se deplaseze și pe râul Mississippi. Doar orașul fortificat Vicksburg, Mississippi,
se mai opunea controlului neîngrădit al Uniunii asupra întregului râu.
A doua invazie confederată a statului Kentucky, sub comanda generalului Braxton Bragg s-a încheiat cu o
victorie nesemnificativă în fața generalului-maior Don Carlos Buell în bătălia de la Perryville,[77] deși Bragg
a fost obligat să își încheie tentativa de a ocupa statul Kentucky și de a se retrage din cauza lipsei de suport
pentru Confederație în acel stat. Bragg a fost învins greu de general-maior William Rosecrans în bătălia de la
Stones River[78] în Tennessee.
Singura victorie clară a Confederației în vest a reprezentat-o bătălia de la Chickamauga. Bragg, cu ajutorul
trupelor conduse de general-locotenent James Longstreet (din armata lui Lee din est), l-a învins pe Rosecrans,
în ciuda apărării eroice a generalului-maior George Henry Thomas. Rosecrans s-a retras în Chattanooga, oraș
pe care Bragg l-a asediat apoi.
Principalul strateg și tactician unionist din vest a fost Ulysses S. Grant, care a repurtat victorii la forturile
Henry și Donelson (prin care Uniunea a preluat controlul asupra râurilor Tennessee și Cumberland); bătălia
de la Shiloh;[79] și bătălia de la Vicksburg,[80] care a cimentat controlul unionist al râului Mississippi, moment
considerat unul din punctele de cotitură ale războiului. Grant a venit apoi în ajutorul lui Rosecrans și l-a învins
pe Bragg în a treia bătălie de la Chattanooga,[81] gonind forțele confederate din Tennessee și deschizând o cale
către Atlanta și către inima Confederației.
Teatrul trans-Mississippi, 1861–1865
Activitățile de gherilă au transformat mare parte din statul Missouri într-un câmp de luptă. Missouri este pe
locul trei în clasamentul numărului de bătălii duse pe teritoriul statelor.[82] Celelalte state din vest, deși izolate
geografic de luptele din est, au fost scena multor acțiuni militare pe scară restrânsă. Bătăliile din regiune au
servit la păstrarea statului Missouri, și a teritoriilor Indian, New Mexico și Arizona sub controlul Uniunii.
Incursiunile confederate în teritoriile Arizona și New Mexico au fost respinse în 1862 și o campanie unionistă
pentru controlul Teritoriului Indian s-a terminat cu succes în 1863. Spre sfârșitul războiului, Campania Red
River a Uniunii a eșuat, lăsând statul Texas sub controlul Confederației pe toată durata războiului, dar izolat
de restul Confederației în urma capturării Vicksburgului în 1863, prin care Uniunea a preluat controlul
întregului râu Mississippi.
Sfârșitul războiului, 1864–1865
La începutul lui 1864, Lincoln l-a numit pe Grant comandant al tuturor armatelor Uniunii. Grant și-a stabilit
cartierul general împreună cu Armata Potomacului, și l-a pus pe general-maior William Tecumseh Sherman la
comanda armatelor din vest. Grant înțelegea conceptul de război total și credea, ca și Lincoln și Sherman, că
doar înfrângerea totală a forțelor confederate și preluarea controlului întregii lor baze economice ar aduce
adevăratul sfârșit al războiului.[83] Aceasta însemna război total nu în termenii de ucidere a civililor, ci în
sensul distrugerii caselor, fermelor și căilor ferate. Grant a gândit o strategie coordonată prin care avea să
lovească întreaga Confederație din mai multe direcții: generalii George Meade și Benjamin Butler au primit
ordinul de a îl ataca pe Lee lângă Richmond; generalul Franz Sigel (și apoi Philip Sheridan) urma să atace
valea Shenandoah; generalul Sherman urma să ocupe Atlanta și să avanseze până la Atlantic; generalii George
Crook și William W. Averell urmau să opereze împotriva liniilor de aprovizionare din Virginia de Vest; și
general-maior Nathaniel P. Banks avea să ocupe orașul Mobile, Alabama.
Forțele unioniste din est au încercat să îl ocolească pe Lee și au dus câteva bătălii în această fază a campaniei
din est. Bătăliile de uzură ale lui Grant de la Wilderness, Spotsylvania, și Cold Harbor[84] au avut ca rezultat
pierderi mari în rândurile unioniștilor, dar i-au forțat pe confederații lui Lee să se retragă din ce în ce mai mult.
O tentativă de a lui Butler a-l depăși pe Lee pe flancuri a eșuat. Grant, în ciuda pierderilor uriașe (peste 65.000
de morți în șapte săptămâni),[85] a continuat să forțeze armata lui Lee a Virginiei de Nord înapoi înspre
Richmond. El a blocat armata confederată în asediul Petersburgului, care a durat nouă luni.
Grant a găsit în cele din urmă un comandant, generalul Philip Sheridan, suficient de agresiv încât să
izbândească în Campaniile din vale din 1864. Sheridan l-a învins pe generalul Jubal A. Early într-o serie de
bătălii, inclusiv o înfrângere decisivă în bătălia de la Cedar Creek. Sheridan a distrus apoi baza agricolă a văii
Shenandoah,[86] o strategie similară cu tactica folosită apoi de Sherman în Georgia.
Între timp, Sherman a avansat dinspre Chattanooga spre Atlanta, învingând pe generalii confederați Joseph E.
Johnston și John Bell Hood pe drum. Căderea Atlantei,[87] la 2 septembrie 1864, a fost un factor semnificativ
în realegerea lui Lincoln ca președinte.[88] Hood a plecat din zona Atlanta pentru a amenința liniile de
aprovizionare ale lui Sherman și a invada statul Tennessee în Campania Franklin-Nashville.[89] Generalul
unionist John M. Schofield l-a învins pe Hood în bătălia de la Franklin, iar George H. Thomas i-a cauzat o
înfrângere grea lui Hood în bătălia de la Nashville, distrugând practic armata lui Hood.
Plecând din Atlanta, baza sa de provizii, armata lui Sherman a mers spre o destinație necunoscută, distrugând
în drum 20% din fermele din Georgia în marșul său spre mare. El a ajuns pe coasta Atlanticului
în Savannah, Georgia în decembrie 1864. Armata lui Sherman a fost urmată de mii de sclavi eliberați; în cadrul
marșului nu s-au dus bătălii majore. Sherman s-a îndreptat apoi spre nord, prin Carolina de Sud și Carolina de
Nord, apropiindu-se de liniile confederate din Virginia dinspre sud,[90] crescând presiunea asupra armatei lui
Lee.
Armata lui Lee, slăbită de dezertări și morți, era acum mult mai mică decât a lui Grant. Forțele unioniste au
obținut o victorie decisivă în bătălia de la Five Forks la 1 aprilie, forțându-l pe Lee să evacueze Petersburg și
Richmond. Capitala Confederației a căzut[91] în mâinile Corpului de Armată XXV, compus din soldați negri.
Restul unităților confederate s-a retras spre vest și, după o înfrângere la Sayler's Creek, lui Robert E. Lee i-a
devenit clar că a continua lupta cu Statele Unite este imposibil din punct de vedere tactic și logistic.
Lee s-a predat împreună cu Armata Virginiei de Nord la 9 aprilie 1865, la Tribunalul Appomattox.[92] Într-un
gest neobișnuit, și ca semn de respect și de anticipare a revenirii Confederației înapoi în cadrul Uniunii în
demnitate și pace, Grant l-a lăsat pe Lee să-și păstreze sabia de ofițer și calul, pe nume Traveller. La 14 aprilie
1865, Lincoln a fost împușcat. Andrew Johnson a devenit Președinte, după ce Lincoln a murit a doua zi.
Johnston s-a predat cu trupele sale lui Sherman la 26 aprilie 1865, în Durham, Carolina de Nord. La 23 iunie
1865, la Fort Towson în regiunea națiunilor Choctaw din Teritoriul Oklahoma, Stand Watie a semnat un acord
de încetare a focului cu reprezentanții Uniunii, devenind ultimul general confederat care s-a predat. Ultimele
forțe navale confederate care au capitulat au fost CSS ''Shenandoah''(d) la 6 noiembrie 1865,
în Liverpool, Anglia.